Coperta: Mircia DUMITRESCU
Tehnoredactare computerizată: Mariana MÎRZEA, Mihaela TUDOR
Iconografia dicţionarului a folosit fotografii din fototecile B.A.R., Muzeului Literaturii Române, Editurilor Humanitas şi Minerva, precum şi din fototeca Ion Cucu; de asemenea, fotografii trimise de scriitori.
ISBN 973-637-070-4 978-973-637-164-6
n
32 .4/ e
Academia Româna
ICTIONARUL
GENERAL AL LITERATURII OMANE
Bucureşti
Editura Univers Enciclopedic
COORDONATOR GENERAL
Eugen SIMION
COORDONARE ŞI REVIZIE
Magdalena BEDROSIAN, Mihai CIMPOI, Gabriela DANŢIŞ, Crişu DASCĂLU, Iordan DATCU, Gabriela DRĂGOI, Victor DURNEA, Florin FAIFER, Laurenţiu HANGANU, Dan MĂNUCĂ,
Mircea POPA, Remus ZĂSTROIU
AUTORI
Lucian ALEXIU, Carmen ANDRAŞ, Manuela ANTON, Tiberiu AVRAMESCU, Şerban AXINTE, Leon BACONSKY, Cristina Martha BALINTE, Nicolae BÂRNA, Cristina BÂRSAN,
Liviu P. BERCEA, Lucia BERDAN, Nicolae BILEŢCHI, Nicoleta BORCEA, Grigore C. BOSTAN, Liliana BOTEZ, Grigore BOTEZATU, Ana-Maria BREZULEANU, Gheorghe BULUŢĂ, Alexandru BURLACU, Constanţa BUZATU, Hristu CÂNDROVEANU, Vlad CHIRIAC, Lucian CHIŞU, Mihai CIMPOI, Alina CIOBANU, Ion CIOCANU, Vasile CIOCANU, Alexandra CIOCÂRLIE, Ileana CIOCÂRLIE, Lucia CIREŞ, Ion H. CIUBOTARU, Liliana COROBCA, Petruş COSTEA, Nicolae CREŢU, Stănuţa CREŢU, Daniel CRISTEA-ENACHE, Ion CRISTOFOR, Ovid S. CROHMĂLNICEANU, Constantin CUBLEŞAN, Petre DAN, Gabriela DANŢIŞ, Mihai DASCAL, Iordan DATCU, Cristina DEUTSCH, Mircea A. DIACONU, Irina DIGODI, Octavian DOCLIN, Mihail DOLGAN, Magda DRAGU, Gabriela DRĂGOI, Sebastian DRĂGULĂNESCU, Livia DUMITRU, Raluca DUNĂ, Victor DURNEA, Marcel DUŢĂ, Florin FAIFER, Alexandru FARCAŞ, Nicolae FLORESCU,
Anca GOŢIA, Dorina GRĂSOIU, Victor V.GRECU, Dan GRIGORESCU, Laurenţiu HANGANU, Tudor HĂNDĂBUŢ, Constantin HÂRLAV, Elena HOTINEANU,
Sorina IANOVICI-JECZA, Ofelia ICHIM, Nicolae ILIESCU, Stancu ILIN, Mariana IONESCU, Mihai IOVĂNEL, Ion ISTRATE, Dana MARINESCU, Dan Horia MAZILU, Dan MĂNUCĂ,
Nicolae MECU, Dumitru MICU, Valentin F. MIHĂESCU, Ileana MIHĂILĂ, Dan C. MIHĂILESCU, Florin MIHĂILESCU, Andrei MILCA, Ioan MILEA, Emil MOANGĂ, Mihai MORARU, Andrei NESTORESCU, OLOSZ Katalin, Gabriela OMĂT, Eugen ONU, Ion OPRIŞAN, Sava PÂNZARU, Mihaela PODOCEA-CONSTANTINESCU, Augustin POP, Mircea POPA, Corina POPESCU,
Dana POPESCU, Florentin POPESCU, Tania RADU, Ilie RADU-NANDRA, Alexandra SAFTA, Aurel SASU, Alexandru SĂNDULESCU, Eugen SIMION, Algeria SIMOTA, Oana SOARE, Roxana SORESCU, Monica SPIRIDON, Vasile SPIRIDON, Mihaela ŞCHIOPU, Ion ŞEULEANU, Rodica ŞUIU, Elena-Esther TACCIU, Valentin TAŞCU, Ioana TĂMÂIAN, Constantin TEODOROVICI, Andrei TERIAN, Călin TEUTIŞAN, Teodor TIHAN, Lucia TOADER GRUZSNICZKI,
Cornel UNGUREANU, Mariana VARTIC, Marian VASILE, Teodor VÂRGOLICI,
Cătălina VELCULESCU, Stan VELEA, Dumitru VLĂDUŢ, Amalia VOICU, Leon VOLOVICI, Magda WĂCHTER, Joachim WITTSTOCK, Mircea ZACIU, Remus ZĂSTROIU
NOTĂ
Dicţionarul general al literaturii române (DGLR) este o lucrare complexă, care include următoarele tipuri de articole: autor (scriitor, cronicar, autor de scrieri bisericeşti, folclorist, publicist, traducător ş.a.), editor, scriere cultă anonimă sau cu paternitate controversată (text cu caracter religios, cronică istorică etc.), carte populară, operă folclorică, specie folclorică, publicaţie periodică (revistă literară sau culturală, gazetă cu rubrică sau pagină literară), curent literar, societate literară sau culturală, instituţie cu specific literar (uniune de consacrare sau profesională, institut de cercetare etc.).
Fiecare articol are un caracter monografic. Dimensiunile unui articol corespund locului ocupat de autor, publicaţie periodică etc. în cadrul general al literaturii noastre. Articolul dedicat unui autor are următoarea structură: titlul articolului (nume şi prenume; paranteză care conţine eventualele schimbări de nume şi datele biografice limită) urmat de trei secţiuni — biografie, comentariul operei, bibliografie. Secţiunile articolului sunt corelate în funcţie de ponderea activităţii autorului respectiv. în general, partea biografică selectează elementele relevante pentru activitatea literară a unui autor (informaţii despre familie, studii, formaţie intelectuală, debut, participare la cenacluri, prezenţa în publicaţii periodice, pseudonime, colegi de generaţie, implicare socială şi o prezentare de ansamblu a operei). Comentariul operei urmăreşte, de obicei cronologic, domeniile literare abordate de scriitor şi se bazează pe o medie a receptării critice, fără a exclude punctele de vedere proprii. Secţiunea bibliografică este compusă din două capitole. Primul, intitulat SCRIERI, înregistrează cronologic volumele originale, antume şi postume, precum şi principalele ediţii; tot aici sunt incluse traducerile din opera autorului în discuţie şi traducerile din scriitori străini şi români efectuate de acesta. Nu au fost menţionate lucrările fără caracter literar sau cultural (de exemplu, cărţi de matematică, medicină, drept etc.). Cel de-al doilea capitol, intitulat Repere bibliografice, înregistrează cronologic referinţe din periodice (se indică autorul, titlul articolului, denumirea periodicului — în întregime sau siglată —, anul calendaristic şi numărul ori, în unele cazuri, ziua şi luna) şi din volume (se indică autorul, titlul cărţii — în întregime sau siglat —, locul şi anul de apariţie — atunci când nu există siglă —, pagina sau paginile). Informaţiile bibliografice se opresc la sfârşitul anului 2003. Articolele consacrate unor autori reprezentativi sunt însoţite de citate critice semnificative. în cazul marilor scriitori se adaugă un tabel cronologic al vieţii şi al operei. Şi alte tipuri de articole, cu excepţia celor dedicate publicaţiilor periodice, sunt, de regulă, însoţite de un capitol bibliografic în care se menţionează ediţiile ori sursele şi de un capitol de referinţe bibliografice.
Corpul de articole al fiecărui volum este precedat de indicaţii pentru utilizarea dicţionarului, cuprinse în NOTĂ, de o listă cu abrevieri şi de lista autorilor de articole, întocmită în ordinea alfabetică a iniţialelor cu care aceştia semnează. Urmează BIBLIOGRAFIA, alcătuită din două capitole:
A.	ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE, MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII; B. ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII. Volumele citate frecvent sunt menţionate într-o formă abreviată transparent, iar pentru publicaţiile periodice, culegeri şi antologii s-au utilizat sigle formate din majuscule.
Au fost preluate şi adaptate la specificul lucrării normele lexicografice redactate de Corneliu Morariu pentru Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900.
ABREVIERI
B.	A. R.	= Biblioteca Academiei Române
ed.	= ediţie; ediţia
edit.	= editor(~ului); editori(~lor)
f.a.	= fără an de apariţie
fasc.	= fascicula; fasciculele
f.l.	= fără localitate de apariţie
fragm.	= fragment(~e); fragmentar
introd.	= introducerea; introducere de...
îngr.	= (ediţie) îngrijită de...
j.	= judeţul
ms.	= manuscris
ms. rom.	= manuscris românesc
n.	= născut(~ă)
pref.	= prefaţa; prefaţă de...
publ.	= publicat (de...)
reed.	= reeditat (de...)
republ.	= republicat (de...)
sec.	= secolul
supl.	= supliment
t.	= tomul
tr.	= traducere (de...); traduceri (de...)
trad.	= traducător(-ului); traducători(-lor)
voi.	= volumul; volumele
INIŢIALELE AUTORILOR DE ARTICOLE
/
A. B.	Alexandru BURLACU	D. M.	Dan MĂNUCĂ
A. C.	Alexandra CIOCÂRLIE	D.Mc.	Dumitru MICU
A. Cb.	Alina CIOBANU	D.Mr.	DanaMARINESCU
A. F.	Alexandru FARCAŞ	D.P.	Dana POPESCU
A. Gţ.	Anca GOŢIA	D. V.	Dumitru VLĂDUŢ
A.-M. B.	Ana-Maria BREZULEANU	E.-E. T.	Elena-Esther TACCIU
A. Ml.	Andrei MILCA	E. H.	Elena HOTINEANU
A. N.	Andrei NESTORESCU	E. M.	Emil MOANGĂ
A. P.	Augustin POP	E. O.	Eugen ONU
A. S.	Aurel SASU	E. S.	Eugen SIMION
A. Sm.	Algeria SIMOTA	F. F.	Florin FAIFER
A. St.	Alexandra SAFTA	F. M.	Florin MIHĂILESCU
A. Tr.	Andrei TERIAN	F. P.	Florentin POPESCU
A. V.	Amalia VOICU	G. B.	Grigore C. BOSTAN
Al. S.	Alexandru SĂNDULESCU	G. Bl.	GheorgheBULUŢĂ
C. A.	Carmen ANDRAŞ	G.D.	Gabriela DRĂGOI
C. B.	Cristina BÂRSAN	G.Dn.	Gabriela DANŢIŞ
C. Bz.	Constanţa BUZATU	G. O.	Gabriela OMĂT
C. Dt.	Cristina DEUTSCH	Gr. B.	Grigore BOTEZ ATU
C. H.	Constantin HÂRLAV	Hr. C.	Hristu CÂNDROVEANU
C. M. B.	Cristina Martha BALINTE	I. C.	Ion CIOCANU
CPp.	Corina POPESCU	I.Cr.	Ion CRISTOFOR
C. T.	Constantin TEODOROVICI	I. D.	Iordan DATCU
C. Tt.	Călin TEUTIŞAN	I.Dg.	IrinaDIGODI
C. U.	Cornel UNGUREANU	I. H. C.	Ion H. CIUBOTARU
C. V.	Cătălina VELCULESCU	1.1.	Ion ISTRATE
Ct. C.	Constantin CUBLEŞAN	I. M.	Ioan MILE A
D. C. M.	Dan C. MIHĂILESCU	I. O.	Ion OPRIŞAN
D. C.-E.	Daniel CRISTEA-ENACHE	I. R.-N.	Ilie RADU-NANDRA
D. G.	DanGRIGORESCU	I. Ş.	Ion SEULE ANU
D. Gr.	Dorina GRĂSOIU	I. T.	Ioana TĂMÂIAN
D. H. M.	Dan Horia MAZILU	11. C.	Ileana CIOCÂRLIE
11. M.	Ileana MIHĂILĂ
J. W.	Joachim WITTSTOCK
L. A.	Lucian ALEXIU
L. B.	Leon BACONSKY
L. Bd.	Lucia BERDAN
L. Bz.	Liliana BOTEZ
L.Ch.	Lucian CHIŞU
L. Cr.	Liliana COROBCA
L. Cş.	Lucia CIREŞ
L. D.	Livia DUMITRU
L. H.	Laurenţiu HANGANU
L. P. B.	Liviu P. BERCEA
L. T. G.	Lucia TOADER GRUZSNICZKI
L. V.	Leon VOLOVICI
M. A.	Manuela ANTON
M. A. D.	Mircea A. DIACONU
M. C.	Mihai CIMPOI
M. Dg.	Mihail DOLGAN
M. Dr.	Magda DRAGU
M. Ds.	Mihai DASCAL
M. Dţ.	Marcel DUŢĂ
M. I.	Mihai IOVĂNEL
M. In.	Mariana IONESCU
M. M.	Mihai MORARU
M.Pp.	Mircea POPA
M.P.-C.	Mihaela PODOCEA- CONSTANTINESCU
M. S.	Monica SPIRIDON
M. Ş.	Mihaela ŞCHIOPU
M. V.	Mariana VARTIC
M. Vs.	Marian VASILE
M. W.	Magda WĂCHTER
M. Z.	Mircea ZACIU
N. Bc.	Nicoleta BORCEA
N. Bl.	Nicolae BILEŢCHI
N. Br.	Nicolae BÂRNA
N. Cr.	Nicolae CREŢU
N. FI.	Nicolae FLORESCU
N. I.	Nicolae ILIESCU
N. M.	Nicolae MECU
O. D.	Octavian DOCLIN
O. I.	Ofelia ICHIM
O. K.	OLOSZ Katalin
O. S.	Oana SOARE
Ov. S. C.	Ovid S. CROHMĂLNICEANU
P. C.	Petruş COSTEA
P. D.	Petre DAN
R. D.	Raluca DUNĂ
R. S.	Roxana SORESCU
R. Ş.	Rodica ŞUIU
R. Z.	Remus ZĂSTROIU
S. C.	Stănuţa CREŢU
S. D.	Sebastian DRĂGULĂNESCU
S.I.	Stancu ILIN
S.I.-J.	Sorina IANOVICI-JECZA
S. P.	Sava PÂNZARU
St. V.	StanVELEA
Ş. A.	ŞerbanAXINTE
T. A.	TiberiuAVRAMESCU
T. H.	Tudor HĂNDĂBUŢ
T. R.	TaniaRADU
T. T.	Teodor TIHAN
T. V.	Teodor VÂRGOLICI
V. C.	Vasile CIOCANU
V. D.	Victor DURNEA
V. F. M.	Valentin F. MIHĂESCU
V. S.	Vasile SPIRIDON
V. T.	Valentin TAŞCU
V. V. G.	Victor V. GRECU
VI. C.	Vlad CHIRIAC
***	în redacţie
BIBLIOGRAFIE
A.	ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE,
MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII
Acterian, Privilegiaţi = Arşavir Acterian, Privilegiaţi şi năpăstuiţi, pref. Mircea Zaciu, Iaşi, 1992 Aczel, Scriitori rom. Israel = Emanuel Aczel, Scriitori de limba română din Israel. Generaţia contemporană, pref. Shaul Cârmei, Bucureşti, 2003 Adam, Planetariu = Ioan Adam, Planetariu, Bucureşti, 1984 Adamek, Trupul = Diana Adamek, Trupul neîndoielnic, Bucureşti, 1995
Adamescu, Contrîbuţiune = Gh. Adamescu, Contribuţiune la bibliografia românească, I—III, Bucureşti, 1921-1928
Adamescu, Ist. lit. = Gh. Adamescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1913 Aderca, Contribuţii = F. Aderca, Contribuţii critice, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1983-1988
Agârbiceanu, Meditaţie = Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie. Publicistică literară, îngr. Aurel Sasu, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1971 Alboiu, Un poet = George Alboiu, Un poet printre critici, Bucureşti, 1979 Alexandrescu, Confesiuni = Matei Alexandrescu, Confesiuni literare, Bucureşti, 1971 Alexiu, Ideografii = Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Timişoara, 1977 Anania, Rotonda = Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, 1995 Andriescu, Disocieri = Al. Andriescu, Disocieri, Iaşi, 1973 Andriescu, Relief = Al. Andriescu, Relief contemporan, Iaşi, 1974 Anestin, Schiţă = Ion Anestin, Schiţă pentru istoria teatrului românesc, Bucureşti, 1938 Anghel-Iosif, Portrete = D. Anghel, St. O. Iosif, Portrete, Bucureşti, 1910 Anghelescu, Creaţie = Adrian Anghelescu, Creaţie şi viaţă, Bucureşti, 1978 Anghelescu, Vedere = Adrian Anghelescu, Vedere dinspre Eyub, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Lectura = Mircea Anghelescu, Lectura operei, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Preromant. rom. = Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971 Anghelescu, Scriitori = Mircea Anghelescu, Scriitori şi curente, Bucureşti, 1982 Anghelescu, Textul - Mircea Anghelescu, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1988 Antonescu, Scriitori = Nae Antonescu, Scriitori uitaţi, Cluj-Napoca, 1980 Apetroaie, Lit. rom. = Ion Apetroaie, Literatura română a secolului al XX-lea, I, Iaşi, 1978 Apolzan, Aspecte = Mioara Apolzan, Aspecte de istorie literară, Bucureşti, 1983 Apostolescu, Infl. romanţ. = N. I. Apostolescu, L'Influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, pref. Emile Faguet, Paris, 1909
Dicţionarul general al literaturii române X
Apostolescu, Ist. lit. = N. I. Apostolescu, Istoria literaturii române moderne, I—II, Bucureşti, 1913-1916 Ardeleanu, „A urî“ = Virgil Ardeleanu, „A urî'1... „A iubi". Puncte de reper în proza actuală, Cluj, 1971 Ardeleanu, însemnări = Virgil Ardeleanu, însemnări despre proză, Bucureşti, 1966 Ardeleanu, Menţiuni = Virgil Ardeleanu, Menţiuni, Cluj-Napoca, 1978 Ardeleanu, Opinii = Virgil Ardeleanu, Opinii. Prozatori şi critici, Cluj-Napoca, 1975 Ardeleanu, Proza = Virgil Ardeleanu, Proza poeţilor, Bucureşti, 1969
Arghezi, Scrieri = Tudor Arghezi, Scrieri, voi. I-XXXIII, Bucureşti, 1962-1983, voi. XXXIV-XXXVIII, îngr. Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1985-1988, voi. XXXIX-XLIV, îngr. Mitzura Arghezi şi Traian Radu, Bucureşti, 1994-2003 Arimia-Bobocescu-Mischie-Negulescu-Păsărin, Personalităţi gorjene = Vasile Arimia, Vasile Bobocescu, Nicolae Mischie, Dan Negulescu, Alexandru Păsărin, Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei, Târgu Jiu, 2000 Baconsky, Poeţi = A. E. Baconsky, Poeţi şi poezie, Bucureşti, 1963
Baconsky, Marginalii = Leon Baconsky, Marginalii critice şi istorico-literare, Bucureşti, 1968 Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar = Jeana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1978 Balotă, Absurdul = Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971 Balotă, Arte = Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Bucureşti, 1976 Balotă, Euphorion = Nicolae Balotă, Euphorion, Bucureşti, 1969 Balotă, Ion = Nicolae Balotă, De la Ion la loanide, Bucureşti, 1974 Balotă, Labirint = Nicolae Balotă, Labirint, Bucureşti, 1970
Balotă, Scriitori maghiari = Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Bucureşti, 1981 Balotă, Umanităţi = Nicolae Balotă, Umanităţi, Bucureşti, 1973 Balotă, Universul = Nicolae Balotă, Universul prozei, Bucureşti, 1976 Baltag, Polemos = Nicolae Baltag, Polemos, Bucureşti, 1978 Baltazar, Evocări = Camil Baltazar, Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, 1974 Barbu, O ist. = Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, voi. I: Poezia contemporană, Bucureşti, 1975 Barbu, Momente = Nicolae Barbu, Momente din istoria teatrului românesc, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1977 Barbu, Sine ira = Nicolae Barbu, Sine ira..., Iaşi, 1971 Bădăuţă, Note = A. Bădăuţă, Note literare, Bucureşti, 1928 Băileşteanu, Abside = Fănuş Băileşteanu, Abside, Bucureşti, 1979
Băileşteanu, Aorist = Fănuş Băileşteanu, Aorist. Eseuri, proză, prozatori, proporţii, Bucureşti, 1988
Băileşteanu, Refracţii = Fănuş Băileşteanu, Refracţii. Prozatori români contemporani, Bucureşti, 1980
Bălan, Artă = Ion Dodu Bălan, Artă şi ideal, Bucureşti, 1975
Bălan, Condiţia = Ion Dodu Bălan, Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968
Bălan, Ethos = Ion Dodu Bălan, Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972
Bălan, Repere = Ion Dodu Bălan, Repere critice, Bucureşti, 1988
Băncilă, Portrete = Vasile Băncilă, Portrete şi semnificaţii, îngr. Ileana Băncilă, pref, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1987 Bărbulescu, Comentarii = Simion Bărbulescu, Comentarii critice, Bucureşti, 1969 Bârlea, Efigii = Ovidiu Bârlea, Efigii, Bucureşti, 1987
XI Dicţionarul general al literaturii române
Bârlea, Ist.folc. = Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974 Bârna, Comentarii = Nicolae Bârna, Comentarii critice, Bucureşti, 2001
Bârsănescu, Medalioane = Ştefan Bârsănescu, Medalioane. Pentru o pedagogie a modelelor, Iaşi, 1983 Behring, Scriit. rom. exil = Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, tr. Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, Bucureşti, 2001 Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor = Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Iaşi, 1994 Beke, Fără interpret = Beke Gyorgy, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relaţiile literare româno-maghiare, Bucureşti, 1972 Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni = Olimpia Berea, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni (1940-1996), Timişoara, 1996
Bezviconi, Profiluri = Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1943 Biberi, Eseuri = Ion Biberi, Ultime eseuri, Bucureşti, 1985
Biberi, Etudes = Ion Biberi, Etudes sur la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1937 Biberi, Lumea = Ion Biberi, Lumea de azi, Iaşi, 1980
Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caraş = Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin, postfaţă Gheorghe Jurma, Reşiţa, 1998 Bogdan, Scrieri = Ioan Bogdan, Scrieri alese, îngr. şi introd. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968 Bogdan-Duică, Ist. lit. = Gheorghe Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. întâii poeţi munteni, Cluj, 1923
Bogdan-Duică, Studii = G. Bogdan-Duică, Studii şi articole, îngr. şi pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1975
Borbely, Grădina = Ştefan Borbely, Grădina magistrului Thomas, Bucureşti, 1995
Borbely, Xenograme = Ştefan Borbely, Xenograme, Oradea, 1997
Bote, Simbolismul = Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, 1966
Botez, Memorii = Demostene Botez, Memorii, I—II, Bucureşti, 1970-1973
Botez, Figuri = Octav Botez, Figuri şi note istorico-literare, Bucureşti, 1944
Botez, Pe marginea cărţilor = Octav Botez, Pe marginea cărţilor, Iaşi, 1923
Botez, Scrieri = Octav Botez, Scrieri, îngr. Ilie Dan, pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977
Boz, Anii = Lucian Boz, Anii literari '30, Sydney, 1981
Boz, Cartea = Lucian Boz, Cartea cu poeţi, Bucureşti, 1935
Bradu, Poeţii = Ioan Bradu, Poeţii şi prozatorii bihoreni, Beiuş, 1948
Braga, Destinul = Mircea Braga, Destinul unor structuri literare, Cluj-Napoca, 1979
Braga, Ist. lit. = Mircea Braga, Istoria literară ca pretext, Cluj-Napoca, 1982
Braga, Sensul = Mircea Braga, Când sensul acoperă semnul, Bucureşti, 1985
Braga, Sincronism = Mircea Braga, Sincronism şi tradiţie, Cluj, 1972
Braga, Tradiţie = Mircea Braga, Recursul la tradiţie. O propunere hermeneutică, Cluj-Napoca, 1987 Brateş, Aspecte = Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942 Brateş, Oameni = Radu Brateş, Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973
Bratu, Ipoteze = Savin Bratu, Ipoteze şi ipostaze. Pentru o teorie a istoriei literare, Bucureşti, 1973 Bratu-Dumitrescu, Contemporanul = Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, Bucureşti, 1959
Brădăţeanu, Comedia = Virgil Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, 1970 Brădăţeanu, Drama = Virgil Brădăţeanu, Drama istorică naţională (Perioada clasică), Bucureşti, 1966
Dicţionarul general al literaturii române XII
Brădăţeanu, Istoria = Virgil Brădăţeanu, Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, I-III, Bucureşti, 1966-1982 Breazu, Studii = Ion Breazu, Studii de literatură română şi comparată, I—II, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj, 1970-1973
Buculei, Prezenţe = Toader Buculei, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Brăila, 1993 Bucur, Istoriografia = Marin Bucur, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973
Bucur, Poezie = Marin Bucur, Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982
Bucur, Poeţi optzecişti = Romulus Bucur, Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii '90, Piteşti, 2000 Bucuţa, Scrieri = Emanoil Bucuţa, Scrieri, I—II, îngr. Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă, Bucureşti, introd. Perpessicius, 1971-1977 Bugariu, Incursiuni = Voicu Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, Bucureşti, 1971 Bulgăr, Cultură = Gh. Bulgăr, Cultură şi limbaj, Bucureşti, 1986
Bulgăr, Problemele = Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, pref.
Perpessicius, Bucureşti, 1966 Burada, Ist. teatr. = Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, I—II, Iaşi, 1915-1922 Busuioc, Scriitori ieşeni = Nicolae Busuioc, Scriitori ieşeni contemporani. Dicţionar biobibliografic, Iaşi, 1997; ed. 2, Iaşi, 2002 Busuioceanu, Figuri = Al. Busuioceanu, Figuri şi cărţi, Bucureşti, 1922 Buteanu, Teatrul = [Aurel Buteanu], Teatrul românesc în Ardeal şi Banat, Timişoara, [1944] Caracostea, Scrieri = D. Caracostea, Scrieri alese, I—III, îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1986-1992
Caragiale, Opere = I. L. Caragiale, Opere, voi. I—III, îngr. Paul Zarifopol, Bucureşti, 1930-1932, voi.
IV-VII, îngr. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1938-1942 Caraion, Duelul = Ion Caraion, Duelul cu crinii, Bucureşti, 1972 Caraion, Pălărierul = Ion Caraion, Pălărierul silabelor, Bucureşti, 1976 Caraion, Tristeţe = Ion Caraion, Tristeţe şi cărţi, Bucureşti, 1995 Carandino, De la o zi = N. Carandino, De la o zi la alta, I, Bucureşti, 1979
Carianopol, Scriitori = Virgil Carianopol, Scriitori care au devenit amintiri, voi. I, Bucureşti, 1973, voi. II, Craiova, 1982
Cartojan, Cărţile pop. = Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I—II, Bucureşti, 1929-1938
Cartojan, Ist. lit. = Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1940-1945; ed.
îngr. Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996 Călinescu, Biblioteci = Al. Călinescu, Biblioteci deschise, Bucureşti, 1986 Călinescu, Perspective = Al. Călinescu, Perspective critice, Iaşi, 1978
Călinescu, Cronici = G. Călinescu, Cronici literare şi recenzii, I—II, îngr. Andrei Rusu şi Ion Bălu, Bucureşti, 1991-1992
Călinescu, Gâlceava = G. Călinescu, Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojumal de moralist, I—II, îngr.
Geo Şerban, Bucureşti, 1973-1974 Călinescu, Ist. lit. (1941); Ist. lit. (1982) = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941; ed. 2, îngr. Al. Piru, Bucureşti, 1982 Călinescu, Literatura = G. Călinescu, Literatura nouă, îngr. şi pref. Al. Piru, Craiova, 1972 Călinescu, Principii = G. Călinescu, Principii de estetică, îngr. şi postfaţă Al. Piru, Bucureşti, 1968
XIII Dicţionarul general al literaturii române
Călinescu, Scrisori = G. Călinescu, Scrisori şi documente, îngr. N. Scurtu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1979 Călinescu, Studii = G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1966 Călinescu şi contemporanii = G. Călinescu şi contemporanii săi (Corespondenţă primită), I—II, îngr. Nicolae Mecu, Bucureşti, 1984-1987.
Călinescu, Ulysse = G. Călinescu, Ulysse, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1967 Călinescu, Aspecte = Matei Călinescu, Aspecte literare, Bucureşti, 1965 Călinescu, Eseuri = Matei Călinescu, Eseuri critice, Bucureşti, 1967 Călinescu, Fragmentarium = Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, 1973 Căprariu, Jurnal = Al. Căprariu, Jurnal literar, Bucureşti, 1967
Cărtărescu, Postmodernismul = Mircea Cărtărescu, Postmodemismul românesc, postfaţă Paul Comea, Bucureşti, 1999
Cărturari braşoveni = Cărturari braşoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, Braşov, 1972
Cândroveanu, Alfabet = Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Bucureşti, 1974
Cândroveanu, Aromânii = Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, Craiova, 1995
Cândroveanu, Lit. rom. = Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii, Bucureşti, 1988
Cândroveanu, Poeţi = Hristu Cândroveanu, Poeţi şi poezie, 1980
Cândroveanu, Printre poeţi = Hristu Cândroveanu, Printre poeţi, Cluj-Napoca, 1983
Cesereanu, Ipostaze = Domiţian Cesereanu, Ipostaze, Cluj, 1970
Cesereanu, Permanenţe = Domiţian Cesereanu, Permanenţe ale criticii, Bucureşti, 1968
Ceuca, Teatrologia = Justin Ceuca, Teatrologia românească interbelică, Bucureşti, 1990
Cheie-Pantea, Palingeneza = Iosif Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, Timişoara, 1982
Chendi, Foiletoane = Ilarie Chendi, Foiletoane, ed. 2, Bucureşti, 1925
Chendi, Fragmente = Ilarie Chendi, Fragmente, Bucureşti, 1905
Chendi, Impresii = Ilarie Chendi, Impresii, ed. 2, Bucureşti, 1924
Chendi, Pagini = Ilarie Chendi, Pagini de critică, îngr. şi introd. Vasile Netea, Bucureşti, 1969 Chendi, Schiţe = Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924
Chendi, Scrieri = Ilarie Chendi, Scrieri, voi. I-IV, îngr. şi pref. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, 1988-1995, voi. V-VI, îngr. Dumitru Bălăeţ şi Ioan Spătan, Bucureşti, 2001-2003 Chihaia, Mărturisiri = Pavel Chihaia, Mărturisiri din exil, Iaşi, 1994
Chinezu, Pagini = Ion Chinezu, Pagini de critică, îngr. şi pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1969 Chiţimia, Folclorişti = I. C. Chiţimia, Folclorişti şi folcloristică românească, Bucureşti, 1968 Chiţimia, Probleme = I. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Cimpoi, Ist. lit. Basarabia = Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. 2, Chişinău, 1997
Ciobanu, Critica = Nicolae Ciobanu, Critica în primă instanţă, Bucureşti, 1974
Ciobanu, Imaginar = Nicolae Ciobanu, între imaginar şi fantastic în proza românească, Bucureşti, 1987
Ciobanu, Incursiuni = Nicolae Ciobanu, Incursiuni critice, Timişoara, 1975
Ciobanu, însemne = Nicolae Ciobanu, însemne ale modernităţii, I—II, Bucureşti, 1977-1979
Ciobanu, Nuvela = Nicolae Ciobanu, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, 1967
Ciobanu, Opera = Nicolae Ciobanu, întâlnire cu opera, Bucureşti, 1982
Ciobanu, Panoramic = Nicolae Ciobanu, Panoramic, Bucureşti, 1972
Dicţionarul general al literaturii române XIV
Ciobanu, Cultura = Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923
Ciobanu, Ist. lit. = Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, I, Bucureşti, 1947; ed. îngr. şi pref.
Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1989 Ciobanu, Poporanismul = Valeriu Ciobanu, Poporanismul. Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti, 1946 Ciocârlie, Eseuri = Livius Ciocârlie, Eseuri critice, Timişoara, 1983 Cioculescu, Amintiri = Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1981
Cioculescu, Aspecte = Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Bucureşti, 1972 Cioculescu, Itinerar = Şerban Cioculescu, Itinerar critic, I-V, Bucureşti, 1973-1989 Cioculescu, Prozatori = Şerban Cioculescu, Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1977 Cioculescu, Varietăţi = Şerban Cioculescu, Varietăţi critice, Bucureşti, 1966
Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit. = Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, ed. 2, Bucureşti, 1971 Ciompec, Motivul = Gh. Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979 Ciopraga, Amfiteatru = Const. Ciopraga, Amfiteatru cu poeţi, Iaşi, 1995 Ciopraga, Lit. rom. = Const. Ciopraga, Literatura română între 1900-1918, Iaşi, 1970 Ciopraga, Personalitatea = Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Iaşi, 1973 Ciopraga, Portrete = Const. Ciopraga, Portrete şi reflecţii literare, Bucureşti, 1967 Ciopraga, Propilee = Const. Ciopraga, Propilee. Cărţi şi destine, Iaşi, 1984 Ciopraga, Ulysse = Const. Ciopraga, între Ulysse şi Don Quijote, Iaşi, 1978 Ciorănescu, Lit. comp. = Alexandru Ciorănescu, Literatura comparată, Craiova, 1944 Ciorănescu, Teatr. rom. = Alexandru Ciorănescu, Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, Bucureşti, 1943
Cistelecan, Poezie = Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, 1987 Cistelecan, Top ten = Al. Cistelecan, Top ten (recenzii rapide), Cluj-Napoca, 2000 Cocora, Privitor = Ion Cocora, Privitor ca la teatru, I—III, Cluj-Napoca, 1975-1982 Colesnic, Basarabia = Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, I-IV, Chişinău, 1993-2002 Comşa-Seiceanu, Dascălii = Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului. 1754-1948, Bucureşti, 1994
Condurache, Portret = Val Condurache, Portret al criticului în tinereţe, Bucureşti, 1984 Constantin, A doua carte = Ilie Constantin, A doua carte despre poeţi, Bucureşti, 1973 Constantin, Complicitatea = Ilie Constantin, Complicitatea fertilă (Poeţi români. 1950-1973), tr. Liliana şi Valentin Atanasiu, Cluj-Napoca, 1994 Constantin, Despre poeţi = Ilie Constantin, Despre poeţi, Bucureşti, 1971 Constantin, Prozatori-critici = Ilie Constantin, Despre prozatori şi critici, Cluj, 1973 Constantinescu, Studii = Emilian I. Constantinescu, Studii literare, îngr. şi pref. Cristian Popescu, postfaţă Şerban Cioculescu, Cluj-Napoca, 1983 Constantinescu, Mişcarea = Pompiliu Constantinescu, Mişcarea literară, Bucureşti, [1927] Constantinescu, Opere = Pompiliu Constantinescu, Opere şi autori, Bucureşti, 1928 Constantinescu, Scrieri = Pompiliu Constantinescu, Scrieri, I-VI, îngr. Constanţa Constantinescu, pref. Victor Felea, Bucureşti, 1967-1972 Corbea, Mărturisiri = Dumitru Corbea, Mărturisiri, Bucureşti, 1987
XV Dicţionarul general al literaturii române
Corbea-Florescu, Biografii = Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Biografii posibile, I—III, Bucureşti,
1973-1984
Corespondenţă. Ramuri = Corespondenţă. „Ramuri", îngr. şi pref. Florea Firan, Craiova, 1973 Cornea, Alecsandrescu - Eminescu = Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966 Comea, Aproapele = Paul Cornea, Aproapele şi departele, Bucureşti, 1990 Cornea, Itinerar = Paul Cornea, Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984 Cornea, Oamenii = Paul Comea, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974 Cornea, Originile = Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972 Cornea, Semnele = Paul Cornea, Semnele vremii, Bucureşti, 1995 Cornea, Studii = Paul Comea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962 Cornea-Păcurariu, Ist. lit. = Paul Comea şi D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române moderne, Bucureşti, 1962
Cornel, Figuri = Theodor Cornel, Figuri contimporane din România (în colaborare), I—III, Bucureşti, 1909-1914
Cosco, Bunica = C. Cosco, Când era bunica fată, Bucureşti, 1942 Cosma, Geneza = Anton Cosma, Geneza romanului românesc, Bucureşti, 1985 Cosma, Romanul = Anton Cosma, Romanul românesc contemporan. 1945-1985,1, Bucureşti, 1988, II, Cluj-Napoca, 1998 Cosma, Bănăţeni = Aurel Cosma, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933 Costin, Viaţa = Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, I—II, Bucureşti, [1937]
Coşovei, Pornind = Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Bucureşti, 1990
Cotruş, Meditaţii = Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice, îngr. şi introd. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1983
Craia, Feţele = Sultana Craia, Feţele oraşului, Bucureşti, 1988
Craia, Orizontul = Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, Bucureşti, 1985 Crăciun, Confesiuni = Victor Crăciun, Confesiuni sonore. O istorie a literaturii române la microfon, Bucureşti, 1980
Creţu, Constructori = Nicolae Creţu, Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982 Cristea, Arcadia = Dan Cristea, Arcadia imaginară, Bucureşti, 1977 Cristea, Faptul = Dan Cristea, Faptul de a scrie, Bucureşti, 1980 Cristea, Un an = Dan Cristea, Un an de poezie, Bucureşti, 1974
Cristea, Teleorman = Stan V. Cristea, Judeţul Teleorman. Dicţionar biobibliografic, Alexandria, 1996
Cristea, Alianţe = Valeriu Cristea, Alianţe literare, Bucureşti, 1977
Cristea, A scrie = Valeriu Cristea, A scrie, a citi, Cluj-Napoca, 1992
Cristea, Domeniul = Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, 1975
Cristea, Fereastra = Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Bucureşti, 1987
Cristea, Interpretări = Valeriu Cristea, Interpretări critice, Bucureşti, 1970
Cristea, Modestie = Valeriu Cristea, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, 1984
Cristea-Enache, Concert = Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 2001
Cristofor, Ţara Sfântă = Ion Cristofor, Scriitori din Ţara Sfântă, I—II, Cluj-Napoca, 2000-2002 Crişan, Confesiuni = Constantin Crişan, Confesiuni esenţiale, Bucureşti, 1977
Dicţionarul general al literaturii române XVI
Crişan-Crăciun, Literatura = Constantin Crişan, Victor Crăciun, Literatura română în lume, pref.
Pierre de Boisdeffre, Bucureşti, 1969 Crohmălniceanu, Al doilea suflu = Ovid S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, Bucureşti, 1989 Crohmălniceanu, Cinci prozatori = Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti, 1984
Crohmălniceanu, Cronici = Ovid S. Crohmălniceanu, Cronici literare. 1954-1956, Bucureşti, 1957 Crohmălniceanu, Literatura = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I—III, Bucureşti, 1972-1975; voi. I, ed. 1, Bucureşti, 1967 Crohmălniceanu, Lit. rom. expr. = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, 1971
Crohmălniceanu, Pâinea noastră = Ovid S. Crohmălniceanu, Pâinea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1981
Cubleşan, Civic — etic = Constantin Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, Cluj-Napoca, 1983 Cubleşan, Miniaturi = Constantin Cubleşan, Miniaturi critice, Bucureşti, 1969.
Cubleşan, Teatrul = Constantin Cubleşan, Teatrul. Istorie şi actualitate, Cluj-Napoca, 1979 Culcer, Citind = Dan Culcer, Citind sau trăind literatura, Cluj-Napoca, 1976 Culcer, Serii = Dan Culcer, Serii şi grupuri, Bucureşti, 1981
Curticăpeanu, Orizonturile = Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743), Bucureşti, 1975 Curticăpeanu, Mişc. cult. = Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968
Dafin, Figuri = Ioan Dafin, Figuri ieşene, I-IV, Iaşi, [1927]; ed. 2, Iaşi, 1928 Dafin, laşul = Ioan Dafin, laşul cultural şi social, I—II, Iaşi, 1928-192 Damian, Direcţii = S. Damian, Direcţii şi tendinţe în proza nouă, Bucureşti, 1963 Damian, Intrarea = S. Damian, Intrarea în castel. încercări de analiză a prozei, Bucureşti, 1970 Dan, Proza = Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Bucureşti, 1975 Datcu, Dicţ. etnolog. = Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, Bucureşti, I—III, 1998-2001 Datcu, Repere = Iordan Datcu, Repere în etnologia românească, Bucureşti, 2002 Davidescu, Aspecte = N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1975
Demetrescu, însemnări = Romulus Demetrescu, însemnări critice, îngr. Nae Antonescu şi Dimitrie Danciu, Cluj-Napoca, 1979 Demetrescu, Profile = Traian Demetrescu, Profile literare, Craiova, 1891
Densusianu, Lit. rom. = Ovid Densusianu, Literatura română modernă, I—III, Bucureşti, 1920-1933 Densusianu, Opere = Ovid Densusianu, Opere, voi. I—II, îngr. Boris Cazacu, Valeriu Rusu şi Ioan Şerb, pref. Boris Cazacu, Bucureşti, 1968-1975, voi. III, îngr. Valeriu Rusu, Bucureşti, 1977, voi. IV-VI, îngr. Boris Cazacu, Ioan Şerb şi Florica Şerb, Bucureşti, 1981-1985 Diaconescu, Dramaturgi = Romulus Diaconescu, Dramaturgi români contemporani, Craiova, 1983 Dicţ. analitic = Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV, coordonator Ion Pop, 1998-2003 Dicţ. esenţial = Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 2000 Dicţ. lit. 1900 = Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, coordonatori Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu, Bucureşti,
1979
XVII Dicţionarul general al literaturii române
Dicţ. scriit. rom. = Dicţionarul scriitorilor români, I-IV, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 1995-2002 Dima, Dezbateri = Al. Dima, Dezbateri critice, Bucureşti, 1977 Dima, Studii = Al. Dima, Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Bucureşti, 1962 Dima, Viziunea = Al. Dima, Viziunea cosmică în poezia românească, Iaşi, 1982 Dimisianu, Lecturi = Gabriel Dimisianu, Lecturi libere, Bucureşti, 1983 Dimisianu, Lumea = Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Bucureşti, 2000 Dimisianu, Nouă prozatori = Gabriel Dimisianu, Nouă prozatori, Bucureşti, 1977 Dimisianu, Opinii = Gabriel Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, 1978 Dimisianu, Prozatori = Gabriel Dimisianu, Prozatori de azi, Bucureşti, 1970 Dimisianu, Repere = Gabriel Dimisianu, Repere, Bucureşti, 1990 Dimisianu, Schiţe = Gabriel Dimisianu, Schiţe de critică, Bucureşti, 1966 Dimisianu, Subiecte = Gabriel Dimisianu, Subiecte, Bucureşti, 1987 Dimisianu, Valori = Gabriel Dimisianu, Valori actuale, Bucureşti, 1974 Dimitriu, Singurătatea = Daniel Dimitriu, Singurătatea lecturii, Bucureşti, 1980 Dobrescu, Foiletoane = Alexandru Dobrescu, Foiletoane, voi. I, Bucureşti, 1979, voi. II—III, Iaşi, 1981-1984
Doinaş, Diogene - Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, Bucureşti, 1970
Doinaş, Lectura = Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei, urmată de Tragic şi demonic, Bucureşti, 1980
Doinaş, Poezie = Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Bucureşti, 1972
Dorcescu, Embleme = Eugen Dorcescu, Embleme ale realităţii, Bucureşti, 1978
Dorcescu, Metafora = Eugen Dorcescu, Metafora poetică, Bucureşti, 1975
Dragomirescu, Sămănătorism = Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism, Bucureşti, 1934
Dragomirescu, Scrieri = Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, îngr. Z. Ornea şi Gh. Stroia, introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1969 Drăgan, Ist. lit. = Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ed. 3, Bucureşti, 1943 Drăgan, Aproximaţii = Mihai Drăgan, Aproximaţii critice, Iaşi, 1970 Drăgan, Clasici = Mihai Drăgan, Clasici şi moderni, Bucureşti, 1987 Drăgan, Lecturi = Mihai Drăgan, Lecturi posibile, Iaşi, 1978 Drăgan, Reacţii = Mihai Drăgan, Reacţii critice, Iaşi, 1973
Drăganu, Hist. litt. = N. Drăganu, Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines â la fin du XVIITe siecle, Bucureşti, 1938 Drouhet, Studii = Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1983 Dumitrescu-Buşulenga, Valori = Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973
Dunăreanu-Apostoleanu-Corcheş, Scriit. Tomis = Ovidiu Dunăreanu, Corina Apostoleanu, Victor Corcheş, Scriitori de la Tomis. Catalog biobibliografic, Constanţa, 1997 Durnea, Orizonturi = Victor Durnea, Orizonturi regăsite, Iaşi, 1999 Duţu, Cărţile = Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972 Duţu, Coordonate = Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968
Dicţionarul general al literaturii române XVIII
Duţu, Explorări = Alexandru Duţu, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969 Eftimiu, Amintiri = Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942 Eftimiu, Portrete = Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965
Eliade, împotriva = Mircea Eliade, împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, îngr. Mircea Handoca, pref. Monica Spiridon, Bucureşti, 1992 Eliade şi corespondenţii = Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I—III, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993-2003
Encicl. istoriografiei rom. = Enciclopedia istoriografiei româneşti, coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1978
Encicl. rom. = Enciclopedia română, I—III, publ. C. Diaconovici, Sibiu, 1898-1904
Encycl. jud. = Encyclopaediajudaica, I-XVI, Ierusalim, 1972-1978
Faifer, Dramaturgia = Florin Faifer, Dramaturgia între clipă şi durată, Iaşi, 1983
Faifer, Faldurile = Florin Faifer, Faldurile Mnemosynei, Iaşi, 1999
Faifer, Pluta = Florin Faifer, Pluta de naufragiu, pref. Paul Comea, Iaşi, 2002
Faifer, Semnele = Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, Bucureşti, 1993 Fanache, întâlniri = V. Fanache, întâlniri..., Cluj-Napoca, 1976 Fanache, Vârstele poeziei = V. Fanache, Eseuri despre vârstele poeziei, Bucureşti, 1990 Felea, Aspecte = Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj-Napoca, I—III, 1977-1984 Felea, Dialoguri = Victor Felea, Dialoguri despre poezie, Bucureşti, 1965 Felea, Poezie = Victor Felea, Poezie şi critică, Cluj, 1971 Felea, Prezenţa = Victor Felea, Prezenţa criticii, Bucureşti, 1982 Felea, Reflexii = Victor Felea, Reflexii critice, Bucureşti, 1968 Felea, Secţiuni = Victor Felea, Secţiuni, Bucureşti, 1974
Firan, Macedonski-Arghezi = Florea Firan, De la Macedonski la Arghezi, pref. Ovidiu Papadima, Craiova, 1975
Firan, Profiluri = Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, I—II, pref. Liviu Călin, introd. Const. M.
Popa, Craiova, 1986-2003 Flămând, Intimitatea = Dinu Flămând, Intimitatea textului, Bucureşti, 1985
Flora, Lit. rom. Voivodina = Radu Flora, Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac (1946-1970), Pancevo, 1971 Florescu, Itinerarii = Nicolae Florescu, Itinerarii mirabile, Bucureşti, 1991
Fundoianu, Imagini = B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, îngr. Virgil Teodorescu, tr. Sorin Mărculescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1980 Gafiţa, Faţa lunii = Mihai Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară. Epoca 1870-1900, Bucureşti, 1974
Găldi, Introducere = Ladislau Găldi, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, 1971 Gaster, Lit. pop. = Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883.
Gârleanu şi contemporanii = Emil Gârleanu şi contemporanii săi, îngr. Georgeta Stoia-Mănescu, Bucureşti, 1988
George, Petreceri = Alexandru George, Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Bucureşti, 1986 George, Reveniri = Alexandru George, Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, 1999 George, Semne = Alexandru George, Semne şi repere, Bucureşti, 1971 George, Sfârşitul = Alexandru George, La sfârşitul lecturii, I-IV, Bucureşti, 1973-1993
XIX Dicţionarul general al literaturii române
Georgescu, încercări = Paul Georgescu, încercări critice, I-II, Bucureşti, 1957-1958 Georgescu, Păreri = Paul Georgescu, Păreri literare, Bucureşti, 1964
Georgescu, Polivalenţa = Paul Georgescu, Polivalenţa necesară. Asociaţii şi disociaţii, Bucureşti, 1967 Georgescu, Printre cărţi = Paul Georgescu, Printre cărţi, Bucureşti, 1973 Georgescu, Volume = Paul Georgescu, Volume, Bucureşti, 1978
Georgescu, Ideile politice = Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române.
1750-1831, Bucureşti, 1972 Gheorghiu, Reflexe = Mihai Dinu Gheorghiu, Reflexe condiţionate, Bucureşti, 1983 Ghidirmic, Proza = Ovidiu Ghidirmic, Proza românească şi vocaţia originalităţii, Craiova, 1988 Ghiţulescu, Istoria = Mircea Ghiţulescu, Istoria dramaturgiei române contemporane, Bucureşti, 2000 Ghiţulescu, O panoramă = Mircea Ghiţulescu, O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Cluj-Napoca, 1984
Giurescu, Contribuţiuni = Constantin Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906
Giurescu, Noi contribuţiuni = Constantin Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, Bucureşti, 1908
Glodeanu, Dimensiuni = Gheorghe Glodeanu, Dimensiuni ale romanului contemporan, Baia Mare, 1998 Glodeanu, Incursiuni = Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Bucureşti,
1999
Glodeanu, Poetica = Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Bucureşti, 1998 Gorcea, Nesomnul = Petru Mihai Gorcea, Nesomnul capodoperelor, Bucureşti, 1977 Gorcea, Structură = Petru Mihai Gorcea, Structură şi mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generaţiei şaizeci", Bucureşti, 1982 Grigor, Moromete = Andrei Grigor, Căruţa lui Moromete, Bucureşti, 2001 Grigurcu, Critici = Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Bucureşti, 1981
Grigurcu, Eminescu — Labiş = Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1989
Grigurcu, Existenţa = Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Bucureşti, 1986 Grigurcu, Idei = Gheorghe Grigurcu, Idei şi forme critice, Bucureşti, 1973 Grigurcu, între critici = Gheorghe Grigurcu, între critici, Cluj-Napoca, 1983 Grigurcu, Peisaj = Gheorghe Grigurcu, Peisaj critic, Bucureşti, I—III, 1993-1999 Grigurcu, Poeţi = Gheorghe Grigurcu, Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979 Grigurcu, Poezie = Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I—II, Iaşi, 2000 Grigurcu, Teritoriu = Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Bucureşti, 1972 Haneş, Scriitorii = Petre V. Haneş, Scriitorii basarabeni, ed. 2, Bucureşti, 1942 Haneş, Stud. cercet. = Petre V. Haneş, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1928 Haneş, Studii = Petre V. Haneş, Studii de literatură română, Bucureşti, 1910 Haneş, Studii ist. lit. = Petre V. Haneş, Studii de istorie literară, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970 Hangiu, Dicţ. presei rom. = Ion Hangiu, Dicţionarul presei româneşti (1790-1990), ed. 2, Bucureşti, 1996 Hinescu, Oameni = Ana Hinescu, Arcadie Hinescu, Oamenii de ieri şi de azi ai Blajului. Mic dicţionar, Blaj, 1994
Holban, Opere = Anton Holban, Opere, I—III, îngr. şi introd. Elena Beram, Bucureşti, 1970-1975
Dicţionarul general al literaturii române XX
Holban, Literatura = Ioan Holban, Literatura subiectivă, voi. I: Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, 1989
Holban, Profiluri = Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Bucureşti, 1987 Holban, Proza = Ioan Holban, Proza criticilor, Bucureşti, 1983
Hrimiuc-Toporaş, Atelier = Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, Atelier de istorie literară, Iaşi, 1999 Ibrăileanu, Opere = G. Ibrăileanu, Opere, I-X, îngr. Rodica Rotaru şi Al. Piru, pref. Al. Piru, Bucureşti,
1974-1981
Ideologia 1848 = George Em. Marica, Iosif Hajos, Călina Mare, Constantin Rusu, Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Bucureşti, 1968 Ierunca, Dimpotrivă = Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucureşti, 1994 Ierunca, Româneşte = Virgil Ierunca, Româneşte, Bucureşti, 1991 Ierunca, Semnul = Virgil Ierunca, Semnul mirării, Bucureşti, 1995 Ierunca, Subiect = Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993
Ilea, Mărturisirile = Ion Th. Ilea, Mărturisirile unui anonim, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974
Iliescu, Poezia = Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, 1985
Iliescu, Rev. lit. = Adriana Iliescu, Reviste literare la sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1972
Indrieş, Polifonia = Alexandra Indrieş, Polifonia persoanei, Timişoara, 1986
Ionescu, Palimpseste = Cornel Mihai Ionescu, Palimpseste, Bucureşti, 1979
lonescu, Război = Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistica românească, I—II, îngr. Mariana Var tic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992 Ionescu, Romanul = Gelu Ionescu, Romanul lecturii, Bucureşti, 1976 Ionescu, Artă = Mariana Ionescu, Artă şi aspiraţie, Cluj-Napoca, 1977
Iorga, Ist. Bis. = Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I—II, Vălenii de Munte, 1908-1909
Iorga, Ist. lit. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, I—III, ed. 2, Bucureşti, 1925-1933 Iorga, Ist. lit. cont. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, I—II, Bucureşti, 1934;
ed. I—II, îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1986 Iorga, Ist. lit. relig. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904 Iorga, Ist. lit. XVIII = Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, I—II, ed. 2, îngr.
Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969 Iorga, Ist. lit. XIX = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea — de la 1821 înainte, I—II, Bucureşti, 1907-1908, III, Vălenii de Munte, 1909 Iorga, Ist. presei = Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922
Iorga, Oameni = Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-IV, Bucureşti, 1934-1939
Iorga, O luptă = Nicolae Iorga, O luptă literară, I—II, Vălenii de Munte, 1914-1916; ed. I—II, îngr.
Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979 Iorga, Pagini = Nicolae Iorga, Pagini de tinereţe, I—II, îngr. şi pref. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968 Iorgulescu, Al doilea rond = Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, Bucureşti, 1976 Iorgulescu, Ceara = Mircea Iorgulescu, Ceara şi sigiliul, Bucureşti, 1982 Iorgulescu, Critică = Mircea Iorgulescu, Critică şi angajare, Bucureşti, 1981 Iorgulescu, Firescul = Mircea Iorgulescu, Firescul ca excepţie, Bucureşti, 1979 Iorgulescu, Prezent = Mircea Iorgulescu, Prezent, Bucureşti, 1985 Iorgulescu, Rondul = Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Bucureşti, 1974
XXI Dicţionarul general al literaturii române
Iorgulescu, Scriitori = Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, 1978 Iosifescu, De-a lungul = Silvian Iosifescu, De-a lungul unui secol, Bucureşti, 1983 Iosifescu, Drumuri = Silvian Iosifescu, Drumuri literare, Bucureşti, 1957
Ist. comp. Rom. = Istoria şi teoria comparatismului în România, îngr. Al. Dima şi Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1972
Ist.filos. rom. = Istoria filosofiei româneşti, I—II, Bucureşti, 1972-1980
Ist. lit. - Istoria literaturii române, Bucureşti, voi. I, ed. 1,1964, ed. 2,1970, voi. II, 1968, voi. III, 1973 Ist. teatr. Rom. = Istoria teatrului în România, I—III, Bucureşti, 1965-1973 Ivaşcu, Confruntări = G. Ivaşcu, Confruntări literare, I—III, Bucureşti, 1966-1988 Ivaşcu, Ist. lit. = G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969 Kalustian, Simple note = L. Kalustian, Simple note, I-IV, Bucureşti, 1980-1985 Lascu, Clasicii = Nicolae Lascu, Clasicii antici în România, Cluj-Napoca, 1974 Laţia, Cărturari = Trandafir Laţia, Cărturari din Banat, Bucureşti, 1939 Laurenţiu, Eseuri = Dan Laurenţiu, Eseuri asupra stării de graţie, Bucureşti, 1976 Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni = Silvia Lazarovici, Dicţionarul scriitorilor botoşăneni. 1945-2000, [Botoşani], 2000
Lăudat, Ist. lit. = I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1962-1968 Lăzăreanu, Glose = Barbu Lăzăreanu, Glose şi comentarii de istoriografie literară, îngr. Ion Crişan şi George Baiculescu, Bucureşti, 1958 Lăzărescu, Prezenţe = George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia, Bucureşti, 1995 Lăzărescu, Romanul = Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, 1983 Lefter, Critica = Ion Bogdan Lefter, Anii '60-90. Critica literară, Piteşti, 2002
Lefter, Scriit. rom. '80-'90 = Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicţionar biobibliografic, I—III, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000-2001 Leon, Umbre = Aurel Leon, Umbre, I-VI, Iaşi, 1970-1991 Leonte, Prozatori = Liviu Leonte, Prozatori contemporani, I—II, Iaşi, 1984-1989 Literatura = Literatura română. Dicţionar cronologic, coordonatori I. C. Chiţimia, Al. Dima, Bucureşti,
1979
Lit. rom. cont. = Literatura română contemporană, coordonator Marin Bucur, voi. I: Poezia, Bucureşti,
1980
Livescu, Scene = Cristian Livescu, Scene din viaţa imaginară, Bucureşti, 1982
Loghin, Ist. lit. Bucov. = C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina (1775-1918), în legătură cu evoluţia culturală şi politică, Cernăuţi, 1926 Lovinescu, Critice = E. Lovinescu, Critice, ed. definitivă, I-VII, Bucureşti, 1925-1929 Lovinescu, Ist. civ. rom. = E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, I—III, Bucureşti, 1924-1925 Lovinescu, Ist. lit. rom. cont. = E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI, Bucureşti,1926-1929; Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Bucureşti, 1937 Lovinescu, Maiorescu post. = E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943 Lovinescu, Opere = E. Lovinescu, Opere, I-IX, îngr. Maria Simionescu şi Alexandru George, introd.
Alexandru George, Bucureşti, 1982-1992 Lovinescu, Sburătorul = E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, I-VI, îngr. Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002
Dicţionarul general al literaturii române XXII
Lovinescu, Scrieri = E. Lovinescu, Scrieri, I-IX, îngr. şi introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1969-1982 Lovinescu, întrevederi = Monica Lovinescu, întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Bucureşti, 1992 Lovinescu, Unde scurte = Monica Lovinescu, Unde scurte, I-VI, Bucureşti, 1990-1996 Lungu, Şcoala Ardeleană = Ion Lungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1978 Lupaş, Cronicari = I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, I—II, Craiova, 1941 Lupi, Storia = Gino Lupi, Storia della letteratura romena, Firenze, 1955 Lupi, Umorismo = Gino Lupi, Umorismo romeno, Milano, 1939
Macrea, Contribuţii = Dimitrie Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, 1978
Macrea, Lingvişti = Dimitrie Macrea, Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1959 Maftei, Personalităţi = Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, I-IX, Iaşi, 1972-2001
Maiorescu, Critice = Titu Maiorescu, Critice, I—III, îngr. I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, 1926-1930
Mancaş, Teatrul = Mircea Mancaş, Trecut şi prezent în teatrul românesc, Bucureşti, 1979 Manea, Contur = Norman Manea, Pe contur. Bucureşti, 1984
Manolescu, Enciclopedia = Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Bucureşti, 2003
Manolescu, Literatura SF = Florin Manolescu, Literatura SF, Bucureşti, 1980 Manolescu, Litere = Florin Manolescu, Litere în tranziţie, Bucureşti, 1998 Manolescu, Poezia = Florin Manolescu, Poezia criticilor, Bucureşti, 1971 Manolescu, Arca = Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, I—III, Bucureşti, 1980-1983 Manolescu, Istoria = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, 1990 Manolescu, Lecturi = Nicolae Manolescu, 'Lecturi infidele, Bucureşti, 1966
Manolescu, Lista = Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I—III, Braşov, 2001
Manolescu, Metamorfozele = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, 1968
Manolescu, Poeţi = Nicolae Manolescu, Poeţi romantici, Bucureşti, 1999
Manolescu, Teme = Nicolae Manolescu, Teme, I-VII, Bucureşti, 1971-1988
Mânu, Eseu = Emil Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Bucureşti, 1978
Mânu, Reviste = Emil Mânu, Reviste româneşti de poezie, Bucureşti, 1972
Mânu, Sensuri = Emil Mânu, Sensuri moderne şi contemporane, Bucureşti, 1982
Mânu, Sinteze = Emil Mânu, Sinteze şi antisinteze literare, Cluj-Napoca, 1975
Mareea, Atitudini = Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Bucureşti, 1985
Mareea, Concordanţe = Pompiliu Mareea, Concordanţe şi controverse, Bucureşti, 1983
Mareea, „Convorbiri" = Pompiliu Mareea, „Convorbiri literare" şi spiritul critic, Bucureşti, 1972
Mareea, Varietăţi = Pompiliu Mareea, Varietăţi literare, Craiova, 1982
Marino, Biografia = Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I-VI, Cluj-Napoca, 1991-2000
Marino, Dicţionar = Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I, Bucureşti, 1973
Marino, Hermeneutica = Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, 1987
Marino, Introducere = Adrian Marino, Introducere în critica literară, Bucureşti, 1968
Martin, Acolade = Aurel Martin, Acolade, Bucureşti, 1977
Martin, Metonimii = Aurel Martin, Metonimii, Bucureşti, 1974
XXIII Dicţionarul general al literaturii române
Martin, Paranteze = Aurel Martin, Paranteze, Bucureşti, 1981 Martin, Poeţi = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Bucureşti, I—II, 1967-1971 Martin, Pro Patria = Aurel Martin, Pro Patria, Bucureşti, 1974 Martin, Dicţiunea = Mircea Martin, Dicţiunea ideilor, Bucureşti, 1981 Martin, Generaţie = Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, Bucureşti, 1969 Martin, Identificări = Mircea Martin, Identificări, Bucureşti, 1977 Martin, Singura critică = Mircea Martin, Singura critică, Bucureşti, 1986 Martinescu, Cronicari = D. Martinescu, Cronicari şi cronici din ţările române, Bucureşti, 1967 Martinescu, Umbre = Pericle Martinescu, Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 1985 Massoff, Despre ei = Ioan Massoff, Despre ei şi despre alţii, Bucureşti, 1973 Massoff, Teatr. rom. = Ioan Massoff, Teatrul românesc, I—VIII, Bucureşti, 1961-1981 Mazilu, Lit. rom. = Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984 Mazilu, Noi = Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, 1999 Mazilu, Proza = Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1986-1987
Mazilu, Recitind = Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, I—III, Bucureşti, 1994-2000 Mazilu, Vocaţia = Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, 1991 Măciucă, Motive = Constantin Măciucă, Motive şi structuri dramatice, Bucureşti, 1986 Mănucă, Analogii = Dan Mănucă, Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti, Iaşi, 1995 Mănucă, Lectură = Dan Mănucă, Lectură şi interpretare. Un model epic, Bucureşti, 1988 Mănucă, Perspective = Dan Mănucă, Perspective critice, Iaşi, 1998 Mănucă, Scriit. jun. = Dan Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, 1971
Mărcuş, Thalia = Ştefan Mărcuş, Thalia română. Contribuţii la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, postfaţă Petru Comarnescu, Timişoara, 1945 Metzulescu, Literile = Stelian Metzulescu, Literile în Ţara Banilor, I—II, pref. Paul I. Papadopol, Craiova, 1936
Micu, „Gândirea" = Dumitru Micu, „Gândirea" şi gândirismul, Bucureşti, 1975 Micu, Ist. lit. = Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, 2000
Micu, în căutarea = Dumitru Micu, în căutarea autenticităţii, I—II, Bucureşti, 1992-1994 Micu, început = Dumitru Micu, început de secol. 1900-1916, Bucureşti, 1970 Micu, Lecturi = Dumitru Micu, Lecturi şi păreri, Cluj-Napoca, 1978 Micu, Limbaje = Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane, Bucureşti, 1988
Micu, Literatura = Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Bucureşti, 1964
Micu, Modernismul = Dumitru Micu, Modernismul românesc, I—II, Bucureşti, 1984-1985 Micu, Scriitori = Dumitru Micu, Scriitori, cărţi, reviste, Bucureşti, 1980
Micu, Scurtă ist. = Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Bucureşti, 1994-1997 Micu-Manolescu, Literatura = Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Literatura română de azi.
1944-1964, Bucureşti, 1965 Mihăilă, Contribuţii = G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Mihăilescu, întrebările = Dan C. Mihăilescu, întrebările poeziei, Bucureşti, 1988
Dicţionarul general al literaturii române XXIV
Mihăilescu, Conceptul = Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în România, I—II, Bucureşti, 1976-1979
Milea, Sub seninul = Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Piteşti, 1999
Miller-Săndulescu, Evoluţia = Mărgărita Miller-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1935 Mincu, Critice = Marin Mincu, Critice, Bucureşti, I—II, 1969-1971 Mincu, Eseu = Marin Mincu, Eseu despre textul poetic, Bucureşti, 1986 Mincu, Poezie = Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Bucureşti, 1975 Minea, Letopiseţele = Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, Iaşi, 1925 Mioc, Curs = Simion Mioc, Curs de istoria literaturii române. 1900-1918, II, Timişoara, 1972 Mirodan, Dicţionar = Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I—II, Tel Aviv, 1986-1997
Mîndra, Clasicism = V. Mîndra, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973
Mîndra, Incursiuni = V. Mîndra, Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu, Bucureşti, 1971 Mîndra, Ist. lit. dram. = V. Mîndra, Istoria literaturii dramatice româneşti, I, Bucureşti, 1985 Mîndra, Jocul = V. Mîndra, Jocul situaţiilor dramatice, Bucureşti, 1978
Modola, Dramaturgia = Doina Modola, Dramaturgia românească între 1900-1918, Cluj-Napoca, 1983 Moraru, Obsesia = Cornel Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, 1996
Moraru, Semnele = Cornel Moraru, Semnele realului. Secţionări critice convergente, Bucureşti, 1981 Moraru, Textul = Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984 Moraru, Ceremonia = Cristian Moraru, Ceremonia textului, Bucureşti, 1985
Moraru-Velculescu, Bibliografia = Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I: Cărţile populare laice, partea I, Bucureşti, 1976, partea II, Bucureşti, 1978 Munteano, Panorama = Basil Munteano, Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1938 Munteanu, Opera = Aurel Dragoş Munteanu, Opera şi destinul scriitorului, Bucureşti, 1972 Munteanu, Aristarc = George Munteanu, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, 1975 Munteanu, Atitudini = George Munteanu, Atitudini, Bucureşti, 1966 Munteanu, Jurnal = Romul Munteanu, Jurnal de cărţi, I-VII, Bucureşti, 1973-1998 Murăraşu, Ist. lit. = D. Murăraşu, Istoria literaturii române, ed. 4, Bucureşti, 1946 Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni = Florin Muscalu, Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni. De la origini până în anul 2000, Focşani, 1999 Muthu, Cântecul = Mircea Muthu, Cântecul lui Leonardo, Cluj-Napoca, 1995 Muthu, Lit. rom. = Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976 Muthu, Orientări = Mircea Muthu, Orientări critice, Cluj, 1972
Nedelcovici-Popescu-Protopopescu, Cartea = Viorica Nedelcovici, Elvira Popescu, Constanţa Protopopescu, Cartea românească în lume. 1945-1972, introd. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Alte însemnări = Ion Negoiţescu, Alte însemnări critice, Bucureşti, 1980 Negoiţescu, Analize = Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Bucureşti, 1976 Negoiţescu, Engrame = Ion Negoiţescu, Engrame, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Ist. lit. = Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1991 Negoiţescu, însemnări = Ion Negoiţescu, însemnări critice, Cluj, 1970
XXV Dicţionarul general al literaturii române
Negoiţescu, Lampa - Ion Negoiţescu, Lampa lui Aladin, Bucureşti, 1971 Negoiţescu, Scriitori = Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Bucureşti, 1966
Negoiţescu, Scriitori contemporani = Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, îngr. Dan Damaschin, Cluj-Napoca, 1994
Negriei, Expresivitatea = Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977 Negriei, Figura = Eugen Negriei, Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978 Negriei, Imanenţa = Eugen Negriei, Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981 Negriei, Introducere = Eugen Negriei, Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985 Negriei, Lit. rom. = Eugen Negriei, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002 Negrilă, Dicţ. scriit. arădeni = Iulian Negrilă, Dicţionarul scriitorilor arădeni de azi, Arad, 1997 Negrilă, însemnări = Iulian Negrilă, însemnări despre scriitori, Timişoara, 1987 Negrilă, Scriitori = Iulian Negrilă, Scriitori tribunişti din perioada arădeană, Timişoara, 1983 Negruzzi, Junimea = Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", Bucureşti, 1921 Nemoianu, Utilul = Virgil Nemoianu, Utilul şi plăcutul. Comentarii asupra literaturii şi culturii, Bucureşti, 1973
Netea, Maior-Goga = Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti, 1944 Nicolescu, Şc. Ardeleană = Aurel Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971 Nicolescu, Contemporanul = G. C. Nicolescu, Curentul literar de la „Contemporanul", Bucureşti, 1966 Nicolescu, Starea = Vasile Nicolescu, Starea lirică, I—II, Bucureşti, 1975-1984 Niţescu, Atitudini = M. Niţescu, Atitudini critice, Bucureşti, 1983 Niţescu, Poeţi = M. Niţescu, Poeţi contemporani, Bucureşti, 1978
Niţescu, Proletcultismul = M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, îngr.
M. Ciurdariu, Bucureşti, 1995 Niţescu, Repere = M. Niţescu, Repere critice, Bucureşti, 1974
Niţescu, Scylla = M. Niţescu, între Scylla şi Charybda. Delimitări critice, Bucureşti, 1972 Noica, Istoricitate = Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, îngr. şi introd. Mircea Handoca, Bucureşti, 1989 Noica, Semnele = Constantin Noica, Semnele Minervei, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1994 Oarcăsu, Destine = Ion Oarcăsu, Destine şi valori, Cluj-Napoca, 1974 Oarcăsu, Oglinzi = Ion Oarcăsu, Oglinzi paralele, Bucureşti, 1967 Oarcăsu, Opinii = Ion Oarcăsu, Opinii despre poezie, Bucureşti, 1965 Odangiu, Romanul = Marian Odangiu, Romanul politic, Timişoara, 1984 Oprea, Incidenţe = Al. Oprea, Incidenţe critice, Bucureşti, 1975 Oprea, Mişcarea = Al. Oprea, Mişcarea prozei, Bucureşti, 1967 Oprea, 5 prozatori = Al. Oprea, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, 1971 Oprescu, Scriitori = Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Bucureşti, 1968 Opriş, Reviste = Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor. 1834-1974. Istoria presei şcolare româneşti, Bucureşti, 1977
Opriţă, Anticipaţia = Mircea Opriţă, Anticipaţia românească, ed. 2, Bucureşti, 2003 Ornea, Actualitatea = Z. Ornea, Actualitatea clasicilor, Bucureşti, 1985 Ornea, Interpretări = Z. Ornea, Interpretări, Bucureşti, 1988
Ornea, înţelesuri = Z. Ornea, înţelesuri. Medalioane de istorie literară, Bucureşti, 1994 Ornea, Junimea - Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975
Dicţionarul general al literaturii române XXVI
Ornea, Junimismul = Z. Ornea, Junimismul. Contribuţii la studierea curentului, Bucureşti, 1966
Ornea, Medalioane = Z. Ornea, Medalioane, Iaşi, 1997
Ornea, Poporanismul = Z. Ornea, Poporanismul, Bucureşti, 1972
Ornea, Portrete = Z. Ornea, Portrete, Bucureşti, 1999
Ornea, Sămănătorismul = Z. Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, 1970
Ornea, Tradiţionalism = Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980
Paleologu, Alchimia = Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, Bucureşti, 1983
Paleologu, Bunul simţ = Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Bucureşti, 1972
Paleologu, Ipoteze = Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980
Paleologu, Simţul practic = Alexandru Paleologu, Simţul practic, Bucureşti, 1974
Paleologu, Spiritul = Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Bucureşti, 1970
Pamfil, Spaţialitate = Alina Pamfil, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Cluj-Napoca, 1993
Panaitescu, Contribuţii = P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971 Panaitescu, începuturile = P. P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965
Panu, Junimea = G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, I—II, Bucureşti, 1943; ed. I—II, îngr. şi pref.
Z. Ornea, Bucureşti, 1971 Papadima, Creatorii = Ovidiu Papadima, Creatorii şi lumea lor, Bucureşti, 1943 Papadima, Ipostaze = Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975 Papadima, Scriitorii = Ovidiu Papadima, Scriitorii şi înţelesurile vieţii, Bucureşti, 1971 Papahagi, Critica = Marian Papahagi, Critica de atelier, Bucureşti, 1983 Papahagi, Cumpănă = Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Bucureşti, 1991 Papahagi, Eros = Marian Papahagi, Eros şi utopie, Bucureşti, 1980 Papahagi, Exerciţii = Marian Papahagi, Exerciţii de lectură, Cluj-Napoca, 1976 Papahagi, Fragmente = Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Cluj-Napoca, 1994 Papahagi, Interpretări = Marian Papahagi, Interpretări pe teme date, Cluj-Napoca, 1995 Papu, Apolo = Edgar Papu, Apolo sau Ontologia clasicismului, Bucureşti, 1985
Papu, Clasicii = Edgar Papu, Din clasicii noştri. Contribuţie la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, 1977
Papu, Lumini = Edgar Papu, Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Bucureşti, 1989
Papu, Luminile = Edgar Papu, Din luminile veacului, Bucureşti, 1967
Papu, Motive = Edgar Papu, Motive literare româneşti, Bucureşti, 1983
Păcurariu, Clas. rom. = D. Păcurariu, Clasicismul românesc, Bucureşti, 1971
Păcurariu, Scriitori = D. Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, I—II, Bucureşti, 1981-1984
Păcurariu, Teme = D. Păcurariu, Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Bucureşti, 1990
Păcurariu, Dicţ. teolog. = Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996
Păcurariu, Ist. Bis. = Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I—III, Bucureşti, 1991-1994
Pecie, Romancierul = Ion Pecie, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, 1989
Perian, Pagini = Gheorghe Perian, Pagini de critică şi de istorie literară, Târgu Mureş, 1998
Perian, Scriitori = Gheorghe Perian, Scriitori români poşţmodprni, Bucureşti, 1996
XXVII Dicţionarul general al literaturii române
Perpessicius, Alte menţiuni = Perpessicius, Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I—III, Bucureşti, 1961-1967 Perpessicius, Lecturi = Perpessicius, Lecturi intermitente, Cluj, 1971 Perpessicius, Menţiuni = Perpessicius, Menţiuni critice, I-V, Bucureşti, 1928-1946 Perpessicius, Menţiuni ist. = Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956), Bucureşti, 1957
Perpessicius, Opere = Perpessicius, Opere, voi. I-IV, Bucureşti, 1966-1971, voi. V-XII, îngr. Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1972-1983 Pervain, Studii = Iosif Pervain, Studii de literatură română, Cluj, 1971 Petraş, Lit. rom. = Irina Petraş, Literatura română contemporană, Bucureşti, 1994 Petraş, Panorama = Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000, Cluj-Napoca, 2001 Petraşcu, Icoane = Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, I-IV, Bucureşti, 1935-1941 Petraşcu, Scriitori = Nicolae Petraşcu, Scriitori români contimporani, Bucureşti, 1898 Petrescu, Configuraţii = Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, 1981 Petrescu, Romanul = Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane, Bucureşti, 1979 Petrescu, Scriitori = Liviu Petrescu, Scriitori români şi străini, Cluj, 1973
Petrescu, Studii transilvane = Liviu Petrescu, Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, Bucureşti, 1997 Petrescu, Vârstele = Liviu Petrescu, Vârstele romanului, Bucureşti, 1992
Petrescu-Paraschiva, Dicţ. lit. Dâmboviţa = Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa. 1508-1998, Târgovişte, 1999 Petreu, Jocurile = Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, Bucureşti, 1995 Petreu, Teze = Marta Petreu, Teze neterminate, Bucureşti, 1991
Petria, Vâlcea = Petre Petria, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, Râmnicu Vâlcea, 1996
Petroveanu, Pagini = Mihail Petroveanu, Pagini critice, Bucureşti, 1958
Petroveanu, Profiluri = Mihail Petroveanu, Profiluri lirice contemporane, Bucureşti, 1963
Petroveanu, Traiectorii = Mihail Petroveanu, Traiectorii lirice, Bucureşti, 1974
Philippide, Consideraţii = Alexandru Philippide, Consideraţii confortabile, I—II, Bucureşti, 1970-1972
Philippide, Scrieri = Alexandru Philippide, Scrieri, I-IV, Bucureşti, 1976-1978
Pillat, Itinerarii = Dinu Pillat, Itinerarii istorico-literare, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1978
Pillat, Mozaic = Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX. Bucureşti, 1969
Pillat, Tradiţie = Ion Pillat, Tradiţie şi literatură, Bucureşti, 1943
Piru, Analize = Al. Piru, Analize şi sinteze critice, Craiova, 1973
Piru, Critici = Al. Piru, Critici şi metode, Bucureşti, 1989
Piru, Debuturi = Al. Piru, Debuturi, Bucureşti, 1981
Piru, Ist. lit. = Al. Piru, Istoria literaturii române, I—II, Bucureşti, 1970; Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, 1981 Piru, Panorama = Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, 1968 Piru, Permanenţe = Al. Piru, Permanenţe româneşti, Bucureşti, 1978 Piru, Poezia = Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975,1—II, Bucureşti, 1975 Piru, Reflexe = Al. Piru, Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974 Piru, Valori = Al. Piru, Valori clasice, Bucureşti, 1978 Piru, Varia = Al. Piru, Varia, I—II, Bucureşti, 1972-1973
Poantă, Dicţ. poeţi = Petru Poantă, Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, 1998
Dicţionarul general al literaturii române XXVIII
Poantă, Modalităţi = Petru Poantă, Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973 Poantă, Radiografii = Petru Poantă, Radiografii, I—II, Cluj-Napoca, 1978-1983 Poantă, Scriitori = Petru Poantă, Scriitori contemporani. Radiografii, Cluj-Napoca, 1994 Podoleanu, 60 scriitori = S. Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, I—II, Bucureşti, [1935-1936]
Pop, Mărturia = Augustin Z. N. Pop, Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1985 Pop, Avangarda = Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990 Pop, Jocul = Ion Pop, Jocul poeziei, Bucureşti, 1985 Pop, Lecturi = Ion Pop, Lecturi fragmentare, Bucureşti, 1983
Pop, Pagini = Ion Pop, Pagini transparente. Lecturi din poezia română contemporană, Cluj-Napoca, 1997
Pop, Poezia = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj, 1973
Pop, Recapitulări = Ion Pop, Recapitulări, Cluj-Napoca, 1995
Pop, Transcrieri = Ion Pop, Transcrieri, Cluj-Napoca, 1976
Pop, Viaţă = Ion Pop, Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, 2001
Pop, Conspect = Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturei române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, I—II, Bucureşti, 1875-1876 Popa, Clasici = Const. M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, 1987 Popa, Comicologia = Marian Popa, Comicologia, Bucureşti, 1975 Popa, Competenţă = Marian Popa, Competenţă şi performanţă, Bucureşti, 1982 Popa, Dicţ. lit. = Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1977
Popa, Forma = Marian Popa, Forma ca deformare, Bucureşti, 1975
Popa, Ist. lit. = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I—II, Bucureşti, 2001 Popa, Modele = Marian Popa, Modele şi exemple, Bucureşti, 1971.
Popa, Convergenţe = Mircea Popa, Convergenţe europene, Oradea, 1995
Popa, Estuar = Mircea Popa, Estuar, Bucureşti, 1995
Popa, Reîntoarcerea = Mircea Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Bucureşti, 1998
Popa, Spaţii = Mircea Popa, Spaţii literare, Cluj-Napoca, 1974
Popa, Tectonica = Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Bucureşti, 1980
Popa, Lit. rom. Voivodina = Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Pancevo, 1997 Popescu, Teatrul = Marian Popescu, Teatrul ca literatură, Bucureşti, 1987
Popescu, Cărţi = Titu Popescu, Cărţi cu ieşire la mare. Critica, memorialistica, literatura de călătorie, Cluj-Napoca, 1980 Popovici, Cercetări - D. Popovici, Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944
Popovici, Romanţ, rom. = D. Popovici, Romantismul românesc (1829-1840), îngr. Ioana Em. Petrescu, cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969 Popovici, Studii = D. Popovici, Studii literare, I-VI, îngr. Ioana Em. Petrescu, postfată Aurel Martin, Cluj, 1972-1989
Popovici, Eu, personajul = Vasile Popovici, Eu, personajul, Bucureşti, 1988
Prangati, Dicţ. oamenilor din Neamţ = Constantin Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ. De la Grigore Ureche până în zilele noastre, Piatra Neamţ, 1999 Predescu, Encicl. = LucianPredescu, Enciclopedia „Cugetarea", Bucureşti, 1940 Protopopescu, Romanul = Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, 1978
XXIX Dicţionarul general al literaturii române
Protopopescu, Volumul = Al. Protopopescu, Volumul şi esenţa, Bucureşti, 1972.
Puşcariu, Călare = Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, 1968
Puşcariu, Cinci ani = Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, 1909
Puşcariu, Ist. lit. = Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1930
Rachieru, Poeţi Bucovina = Adrian Dinu Rachieru, Poeţi din Bucovina, Timişoara, 1996
Rachieru, Vocaţia = Adrian Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei, Timişoara, 1985
Radian, Portrete = Sanda Radian, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Bucureşti, 1986
Radu, Pagini = Olimpia Radu, Pagini de critică, îngr. şi pref. Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1988
Raicu, Descoperirea = Al. Raicu, Descoperirea păsării Sitela, introd. George Macovescu, Bucureşti, 1989
Raicu, Calea de acces = Lucian Raicu, Calea de acces, Bucureşti, 1982
Raicu, Contemporani = Lucian Raicu, Printre contemporani, Bucureşti, 1980
Raicu, Critica = Lucian Raicu, Critica -formă de viaţă, Bucureşti, 1976
Raicu, Fragmente = Lucian Raicu, Fragmente de timp, Bucureşti, 1984
Raicu, Practica scrisului = Lucian Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, 1978 Raicu, Structuri = Lucian Raicu, Structuri literare, Bucureşti, 1973
Ralea, Scrieri = Mihai Ralea, Scrieri, voi. I—III, îngr. şi pref. N. Tertulian, Bucureşti, 1972-1981, voi. IV-VII, îngr. şi pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1988-1989 Raşcu, Amintiri = I. M. Raşcu, Amintiri şi medalioane literare, Bucureşti, 1967.
Razba, Personalităţi hunedorene = Maria Razba, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX). Dicţionar, Deva,
2000
Răduică, Calendare = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti.
1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, 1981 Răduică, Dicţ. presei = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti 1731-1918, Bucureşti, 1995 Rău, Efigii = Aurel Rău, Efigii, Bucureşti, 1989
Râpeanu, Cultură = Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, I—III, Bucureşti, 1979-1989 Râpeanu, Interferenţe = Valeriu Râpeanu, Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970 Râpeanu, Memoria = Valeriu Râpeanu, Memoria şi feţele timpului, Bucureşti, 1983 Râpeanu, Noi = Valeriu Râpeanu, Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966.
Râpeanu, Scriitori = Valeriu Râpeanu, Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986 Rebreanu, Opere = Liviu Rebreanu, Opere, I—III, îngr. Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968, IV-XXII, îngr. Niculae Gheran, 1970-2003 Regman, Cărţi = Cornel Regman, Cărţi, autori, tendinţe, Bucureşti, 1967 Regman, Colocvial = Cornel Regman, Colocvial, Bucureşti, 1976 Regman, Confluenţe = Cornel Regman, Confluenţe literare, Bucureşti, 1966 Regman, Cronicari = Cornel Regman, Cică nişte cronicari..., Bucureşti, 1970 Regman, De la imperfect = Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, 1987 Regman, Dinspre Cercul Literar = Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar" spre „optzecişti", Bucureşti, 1997
Regman, Explorări = Cornel Regman, Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, 1978 Regman, Noi explorări = Cornel Regman, Noi explorări critice, Bucureşti, 1982 Regman, Nu numai = Cornel Regman, Nu numai despre critici, Bucureşti, 1990
Dicţionarul general al literaturii române XXX
Regman, Ultime explorări = Cornel Regman, Ultime explorări critice, Bucureşti, 2000 Românii = Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Davis (SUA), 1992
Rom. magy. ir. lex. = Romăniai magyar irodalmi lexikon, I—III, îngr. Balogh Edgar, Bucureşti, 1981-1994 Rosetti, Dicţ. cont. = Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898), Bucureşti, 1898
Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit. = Al. Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I, ed. 2, Bucureşti, 1971
Roşu, Dicţ. lit. Iugoslavia = Costa Roşu, Dicţionarul literaturii române din Iugoslavia, Novi Sad, 1989 Rotaru, O ist. = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, I—III, Bucureşti, 1971-1987; ed. 2, I-VI, Galaţi, Bucureşti, Cluj-Napoca, 1994-2001 Rotaru, Valori = Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1976-1983 Ruja, Parte = Alexandru Ruja, Parte din întreg, I—II, Timişoara, 1994-1999 Ruja, Valori = Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Timişoara, 1979
Rusu, Membrii Academiei = Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999 Rusu, Utopica = M. N. Rusu, Utopica, Bucureşti, 1969
Sadoveanu, Cărţi = Izabela Sadoveanu, Cărţi şi idei, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti,
2001
Sadoveanu, Opere = Mihail Sadoveanu, Opere, I-XXII, Bucureşti, 1954-1973
Sanielevici, Cercetări = H. Sanielevici, Cercetări critice şi filosofice, îngr. Z. Ornea şi Cornelia Botez, pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1968 Sanielevici, încercări = H. Sanielevici, încercări critice, pref. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1903 Sasu, Dicţ. scriit. SUA = Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti, 2001
Sasu, în căutarea = Aurel Sasu, în căutarea formei, Cluj-Napoca, 1979
Sasu, Progresii = Aurel Sasu, Progresii, Cluj, 1972
Sasu, Retorica = Aurel Sasu, Retorica literară românească, Bucureşti, 1976
Satco-Pânzar, Dicţionar = Emil Satco, Ioan Pânzar, Dicţionar de literatură. Bucovina, Suceava, 1993 Săndulescu, Citind = Al. Săndulescu, Citind, recitind..., Bucureşti, 1973 Săndulescu, Constelaţii = Al. Săndulescu, Constelaţii literare, Bucureşti, 1998 Săndulescu, Continuităţi = Al. Săndulescu, Continuităţi, Bucureşti, 1976 Săndulescu, Lit. epistolară = Al. Săndulescu, Literatura epistolară, Bucureşti, 1972 Săndulescu, Memorialişti = Al. Săndulescu, Memorialişti români, Bucureşti, 2003 Săndulescu, Pagini = Al. Săndulescu, Pagini de istorie literară, Bucureşti, 1966 Săndulescu, Portrete = Al. Săndulescu, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 1982 Sângeorzan, Anotimpurile = Zaharia Sângeorzan, Anotimpurile criticii, Bucureşti, 1983 Sângeorzan, Conversaţii = Zaharia Sângeorzan, Conversaţii critice, Cluj-Napoca, 1980 Scarlat, Ist. poeziei = Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. I—III, Bucureşti, 1982-1986, voi. IV, îngr. Dora Scarlat, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1990 Scrisori - Camil Petrescu = Scrisori către Camil Petrescu, I—II, îngr. şi pref. Florica Ichim, Bucureşti, 1981 Scrisori - Densusianu = Scrisori către Ovid Densusianu, I-IV, Bucureşti, 1979-1989 Scrisori - Ibrăileanu = Scrisori către G. Ibrăileanu, I-IV, îngr. Mihai Bordeianu, Grigore Botez, Viorica Botez, Ion Lăzărescu, Dan Mănucă, Al. Teodorescu, pref. Al. Dima şi N. I. Popa, Bucureşti, 1966-1973
XXXI Dicţionarul general al literaturii române
Sebastian, Eseuri = Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, îngr. şi pref. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1972
Sebastian, Jurnal = Mihail Sebastian, Jurnal de epocă, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti,
2002
Seche, Schiţă = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografei române, I—II, Bucureşti, 1966-1969 Sevastos, Amintiri = Mihail Sevastos, Amintiri de la „ Viaţa românească", Bucureşti, 1966 Silvestru, Jurnal = Valentin Silvestru, Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984,I, Bucureşti, 1992 Silvestru, Un deceniu = Valentin Silvestru, Un deceniu teatral, Bucureşti, 1984 Simion, Dimineaţa = Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, 1980 Simion, Ficţiunea = Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I—III, Bucureşti, 2001 Simion, Fragmente = Eugen Simion, Fragmente critice, voi. I—II, Craiova, 1997-1998, voi. III-IV, Bucureşti, 1999-2000; ed. voi I, Bucureşti, 1998 Simion, Genurile = Eugen Simion, Genurile biograficului, Bucureşti, 2002
Simion, întoarcerea autorului = Eugen Simion, întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1993 Simion, Mercuţio = Eugen Simion, Moartea lui Mercuţio, Bucureşti, 1993 Simion, Orientări = Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, 1965 Simion, Scriitori = Eugen Simion, Scriitori români de azi, I-IV, Bucureşti, 1974-1989; voi. I, ed. 2, Bucureşti, 1978
Simuţ, Critica = Ion Simuţ, Critica de tranziţie, Cluj-Napoca, 1996 Simuţ, Diferenţa = Ion Simuţ, Diferenţa specifică, Cluj-Napoca, 1982 Simuţ, Incursiuni = Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994 Solomon, Dialog = Dumitru Solomon, Dialog interior, Bucureşti, 1987 Sorescu, Teoria sferelor = Marin Sorescu, Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, 1969 Sorescu, Uşor cu pianul = Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, Bucureşti, 1985 Sorescu, Interpretări = Roxana Sorescu, Interpretări, Bucureşti, 1979 Sorescu, Liricul = Roxana Sorescu, Liricul şi tragicul, Bucureşti, 1983 Sorescu, Lumea = Roxana Sorescu, Lumea, repovestită, Bucureşti, 2000
Sorianu, Contrapunct = Vlad Sorianu, Contrapunct critic. Valori, idei, tendinţe literare actuale, Iaşi, 1971 Sorianu, Glose = Vlad Sorianu, Glose critice, Bucureşti, 1968
Sorohan, Introducere = Elvira Sorohan, Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, 1997 Sperantia, Figuri = E. Sperantia, Figuri universitare, Bucureşti, 1967
Spiridon, Aparenţa = Monica Spiridon, Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii, Bucureşti, 1984
Spiridon, Interpretarea = Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, Cluj-Napoca, 1998
Spiridon, Melancolia = Monica Spiridon, Melancolia descendenţei, Bucureşti, 1989
Spiridon, Cuprinderi = Vasile Spiridon, Cuprinderi, Bucureşti, 1993
Stanca, Fragmentarium = Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj-Napoca, 1987
Stănescu, Cronici = Constantin Stănescu, Cronici literare, 1971
Stănescu, Jurnal = Constantin Stănescu, Jurnal de lectură, I—III, Bucureşti, 1978-1988
Stănescu, Poeţi şi critici = Constantin Stănescu, Poeţi şi critici, Bucureşti, 1972
Steinhardt, Critică = N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, Cluj-Napoca, 1983
Steinhardt, Incertitudini = N. Steinhardt, Incertitudini literare, Cluj-Napoca, 1980
Steinhardt, între viaţă = N. Steinhardt, între viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1976
Dicţionarul general al literaturii române XXXII
Steinhardt, Monologul = N. Steinhardt, Monologul polifonic, îngr. Virgil Bulat, Cluj-Napoca, 1991 Stoica, Caligrafie = Petre Stoica, Caligrafie şi culori, Bucureşti, 1984
Stolnicu, Printre scriitori = Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988
Straje, Dicţ. pseud. = Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, 1973 Streinu, Clasicii = Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, 1969
Streinu, Pagini = Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, voi. I—II, Bucureşti, 1968, voi. III-V, îngr.
George Muntean, Bucureşti, 1974-1977 Streinu, Versificaţia = Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966 Suchianu, Aspecte = D. I. Suchianu, Aspecte literare, Bucureşti, 1928
Suciu, Lit. băn. = I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Timişoara, 1940
Suţu, Iaşii = Rudolf Suţu, laşii de odinioară, I—II, Iaşi, 1923-1928
Schiau, Cărturari = Octavian Schiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca, 1978 Şerban, Exegeze = Geo Şerban, Exegeze, Bucureşti, 1968
Şerban, Ispita = Geo Şerban, Ispita istoriei. Investigaţii, precizări, demersuri metodologice, Bucureşti, 1980
Şiadbei, Cercetări = I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicelor moldovene, Iaşi, 1939
Ştefănescu, Dialog = Alex. Ştefănescu, Dialog în bibliotecă, Bucureşti, 1984
Ştefănescu, Jurnal = Alex. Ştefănescu, Jurnal de critic, Bucureşti, 1980
Ştefănescu, Preludiu = Alex. Ştefănescu, Preludiu, Bucureşti, 1977
Ştefănescu, Prim-plan = Alex. Ştefănescu, Prim-plan, Bucureşti, 1987
Ştefănescu, Momente = Cornelia Ştefănescu, Momente ale romanului, Bucureşti, 1973
Şuluţiu, Scriitori = Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1974
Tacciu, Romanţ, rom. = Elena Tacciu, Romantismul românesc, I—III, Bucureşti, 1982-1987
Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa = Teodor Tanco, Dicţionar literar (1639-1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud.
Autori-publicaţii-societăţi, postfaţă Petru Poantă, Cluj-Napoca, 1998 Tartler, Melopoetica = Grete Tartler, Melopoetica, Bucureşti, 1984 Taşcu, Incidenţe = Valentin Taşcu, Incidenţe, Cluj-Napoca, 1975 Taşcu, Poezia = Valentin Taşcu, Poezia poeziei de azi, Iaşi, 1985
Teodorescu-Branişte, Presă şi lit. = T. Teodorescu-Branişte, între presă şi literatură, I—II, Bucureşti, 1989
Teodorescu-Sadoveanu, Amintiri = Ion Teodorescu, Izabela Sadoveanu, Amintiri (Din lumea umbrelor. Sufletul altor generaţii), îngr. Aristiţa Avramescu şi Tiberiu Avramescu, introd. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1980 Theodorescu, Ist. bibi. = Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, ed. 2, Bucureşti, 1972 Tihan, Apropierea = Teodor Tihan, Apropierea de imaginar, Cluj-Napoca, 1988 Titel, Cehov = Sorin Titel, în căutarea lui Cehov şi alte eseuri, Bucureşti, 1984 Titel, Pasiunea = Sorin Titel, Pasiunea lecturii, Timişoara, 1976
Todor, Confluenţe = Avram P. Todor, Confluenţe literare româno-maghiare, îngr. şi pref. Dăvid Gyula, Bucureşti, 1983
Todoran, Secţiuni = Eugen Todoran, Secţiuni literare, Timişoara, 1973
Tomescu, Calendarele = Mircea Tomescu, Calendarele româneşti. 1733-1830, Bucureşti, 1957
XXXIII Dicţionarul general al literaturii române
Tomescu, Ist. cărţii rom. = Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti. De la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968 Tomuş, Carnet = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, 1969 Tomuş, Istorie = Mircea Tomuş, Istorie literară şi poezie, Timişoara, 1974 Tomuş, Mişcarea = Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, 1981 Tomuş, Răsfrângeri = Mircea Tomuş, Răsfrângeri, Cluj, 1973 Tomuş, 15 poeţi = Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968 Trandafir, Dinamica = Constantin Trandafir, Dinamica valorilor literare, Bucureşti, 1983 Trifu, Cronica = Constanţa Trifu, Cronica dramatică şi începuturile teatrului românesc, Bucureşti, 1970 Trifu, Presa = Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, I—II, Bucureşti, 1974-1980 Trivale, Cronici = Ion Trivale, Cronici literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1971 Tuchilă, Cetăţile = Costin Tuchilă, Cetăţile poeziei, Bucureşti, 1983 Tuchilă, Privirea = Costin Tuchilă, Privirea şi cadrul, Bucureşti, 1988 Tudor, Pretexte = Eugenia Tudor, Pretexte critice, Bucureşti, 1973
Tudor, Mişcarea = Iorgu Tudor, Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire, Bucureşti, 1976 Tudor-Anton, Ipostaze = Eugenia Tudor-Anton, Ipostaze ale prozei, Bucureşti, 1977 Tupan, Scenarii = Ana-Maria Tupan, Scenarii şi limbaje poetice, Bucureşti, 1989 Ţârcovnicu, Contribuţii = V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Bucureşti, 1970 Ţepelea, Amintiri = Gabriel Ţepelea, Amintiri şi evocări, Bucureşti, 1994 Ţepelea, Opţiuni = Gabriel Ţepelea, Opţiuni şi retrospective, Bucureşti, 1989
Ţepelea, Rememorări = Gabriel Ţepelea, Rememorări de istorie, literatură şi cultură naţională, Bucureşti, 1994
Ţepelea, Studii = Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970 Ţepelea-Bulgăr, Momente = G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1973
Ţeposu, Istoria = Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, 1993
Ţeposu, Viaţa = Radu G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti, 1983 Ţirioi, Premise = Nicolae Ţirioi, Premise literare, Timişoara, 1976
Ulici, Lit. rom. = Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, voi. I: Promoţia '70, Bucureşti, 1995 Ulici, Prima verba = Laurenţiu Ulici, Prima verba, voi. I—II, Bucureşti, 1975-1978, voi. III, Timişoara, 1991
Ulici, Recurs = Laurenţiu Ulici, Recurs, Bucureşti, 1971 Ungheanu, Arhipelag = Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, Bucureşti, 1975 Ungheanu, Fiii = Mihai Ungheanu, Fiii risipitori (Noi şi secolul XIX), Bucureşti, 1988 Ungheanu, Lecturi = Mihai Ungheanu, Lecturi şi rocade, Bucureşti, 1978 Ungheanu, Pădurea = Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Bucureşti, 1973 Ungheanu, Scriitorii = Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, 1996 Ungureanu, Contextul = Cornel Ungureanu, Contextul operei, Bucureşti, 1978.
Ungureanu, Imediata = Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, I—II, Timişoara, 1980-1989 Ungureanu, La umbra cărţilor = Cornel Ungureanu, La umbra cărţilor în floare, Timişoara, 1975
Dicţionarul general al literaturii române XXXIV
Ungureanu, La vest = Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, I—II, Timişoara, 1995-2000 Ungureanu, Proza rom. = Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, I, Bucureşti, 1985 Ungureanu, Proză = Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Bucureşti, 1977.
Urechia, Ist. şc. = V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901 Ursu, Memorialistica = G. G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, 1972 Ursu, Contribuţii = N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Iaşi, 2002 Vaida, Mitologii = Mircea Vaida, Mitologii critice, Bucureşti, 1978 Valea, Oameni = Lucian Valea, Oameni pe care i-am iubit, Iaşi, 1977
Valmarin, Studii = Luiza Valmarin, Studii de literatură română modernă şi comparată, Bucureşti, 1987 Vartic, Modelul = Ion Vartic, Modelul şi oglinda, Bucureşti, 1982 Vartic, Spectacol = Ion Vartic, Spectacol interior, Cluj-Napoca, 1977
Vasile, Poezia = Geo Vasile, Poezia română între milenii. Dicţionar de autori, Cluj-Napoca, 2002 Vasile, Proza = Geo Vasile, Proza românească între milenii. Dicţionar de autori, Bucureşti, 2001 Vasile, Conceptul = Marian Vasile, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Bucureşti, 1988
Vârgolici, Comentarii = Teodor Vârgolici, Comentarii literare, Bucureşti, 1971 Vârgolici, începuturile = Teodor Vârgolici, începuturile romanului românesc, Bucureşti, 1963 Vârgolici, Portrete = Teodor Vârgolici, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 2001 Vârgolici, Retrospective = Teodor Vârgolici, Retrospective literare, Bucureşti, 1970 Vârgolici, Scriitori = Teodor Vârgolici, Scriitori şi opere, Bucureşti, 1978 Velculescu, Scriere = Cătălina Velculescu, între scriere şi oralitate, Bucureşti, 1988 Velea, Interferenţe = Stan Velea, Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989 Velea, Paralelisme = Stan Velea, Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974 Velea, Plămada = Stan Velea, Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997
Velea, Universalişti = Stan Velea, Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996 Vianu, Arta = Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I—II, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1966 Vianu, Opere = Tudor Vianu, Opere, I-XIV, îngr. Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, George Gană şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1971-1990 Vianu, Scriitori români = Tudor Vianu, Scriitori români, I—III, îngr. Cornelia Botez, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1970 Vianu, Studii = Tudor Vianu, Studii de literatură română, Bucureşti, 1965
Vintilescu, Secvenţe = Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1917), Timişoara, 1987
Vişan, Semnături = Constantin Vişan, Semnături în contemporaneitate, Bucureşti, 1986 Vitner, Semnele = Ion Vitner, Semnele romanului, Bucureşti, 1971
Vlad, Analiză-sinteză = Ion Vlad, între analiză şi sinteză. Repere de metodologie literară, Cluj, 1970
Vlad, Convergenţe = Ion Vlad, Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, Cluj, 1972
Vlad, Descoperirea = Ion Vlad, Descoperirea operei, Cluj, 1970
Vlad, Lect. prozei = Ion Vlad, Lectura prozei, Bucureşti, 1991
Vlad, Lectura = Ion Vlad, Lectura — un eveniment al cunoaşterii, Bucureşti, 1977
Vlad, Lectura rom. = Ion Vlad, Lectura romanului, Cluj-Napoca, 1983
Vlad, Povestirea = Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, 1972
Vodă-Căpuşan, Accente = Maria Vodă-Căpuşan, Accente, Cluj-Napoca, 1991
XXXV Dicţionarul general al literaturii române
Vodă-Căpuşan, Teatru = Maria Vodă-Căpuşan, Teatru şi actualitate, Bucureşti, 1984 Vrabie, Folcloristica = Gheorghe Vrabie, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1968 Vrabie, Gândirismul = Gh. Vrabie, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizări, Bucureşti, 1940 Vuia, Studii = Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I, îngr. Mihai Pop şi Ioan Şerb, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1975 Vulcan, Panteonul = Iosif Vulcan, Panteonul român, Pesta, 1869
Vulturescu, Cultură = George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar.
1700-2000, Satu Mare, 2000 Zaciu, Alte lecturi = Mircea Zaciu, Alte lecturi şi alte zile, Bucureşti, 1978 Zaciu, Bivuac = Mircea Zaciu, Bivuac, Cluj-Napoca, 1974 Zaciu, Clasici = Mircea Zaciu, Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1994 Zaciu, Colaje = Mircea Zaciu, Colaje, Cluj, 1972 Zaciu, Cu cărţile = Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981 Zaciu, Departe = Mircea Zaciu, Departe/aproape, Bucureşti, 1998 Zaciu, Glose = Mircea Zaciu, Glose, Cluj, 1970 Zaciu, Lancea = Mircea Zaciu, Lancea lui Achile, Bucureşti, 1980 Zaciu, Lecturi = Mircea Zaciu, Lecturi şi zile, Bucureşti, 1975 Zaciu, Masca = Mircea Zaciu, Masca geniului, Bucureşti, 1967 Zaciu, Ordinea = Mircea Zaciu, Ordinea şi aventura, Cluj, 1973 Zaciu, Viaticum = Mircea Zaciu, Viaticum, Bucureşti, 1983
Zaharia-Filipaş, Retorică = Elena Zaharia-Filipaş, Retorică şi semnificaţie, Bucureşti, 1993 Zalis, Aspecte = Henri Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice, Bucureşti, 1971 Zalis, Estetica = Henri Zalis, Estetica imperfecţiei. Contribuţii la studiul naturalismului românesc, Timişoara, 1979 Zalis, Scriitori = Henri Zalis, Scriitori pelerini, Bucureşti, 1973 Zalis, Tensiuni = Henri Zalis, Tensiuni lirice contemporane, Bucureşti, 1975 Zamfir, Cealaltă faţă = Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, 1988
Zamfir, Proza poetică = Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1971 Zamfir, Secolul = Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Bucureşti, 1989 Zamfirescu, Istorie = Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură, I—II, Bucureşti-Chişinău, 2003 Zamfirescu, Studii = Dan Zamfirescu, Studii şi articole de literatură română veche, Bucureşti, 1967 Zarifopol, Eseuri = Paul Zarifopol, Eseuri, I—II, îngr. Al. Săndulescu şi Radu Săndulescu, pref. Al.
Săndulescu, Bucureşti, 1988 Zarifopol, Pagini = Paul Zarifopol, Pagini de critică, îngr. şi postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984 Zarifopol, Pentru arta lit. = Paul Zarifopol, Pentru arta literară, I—II, postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971
B.	ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII
AA = „Ardealul", Bucureşti, 1941 ş. u.
AAF = „Anuarul Arhivei de Folclor", Cluj, 1932 ş. u; din 1980, „Anuarul de folclor"; din 1991, „Anuarul Arhivei de Folclor"
Dicţionarul general al literaturii române XXXVI
AAR = „Analele Societăţii Academice Române", Bucureşti, 1867 ş. u.; din 1879, „Analele Academiei Române"
AC = „Academica", Bucureşti, 1990 ş.u.
ADLTR = Arhiva Dicţionarului literaturii române. 1900-1950, Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi ADV = „Adevărul", Bucureşti, 1888 ş. u.; 1990 ş.u.
AFT = „Amfiteatru", Bucureşti, 1966 ş. u.
AIN = „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", Cluj, 1921 ş. u.
AIX = „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»", Iaşi, 1964 ş. u.
ALA = „Adevărul literar şi artistic", Bucureşti, 1920 ş. u.; 1990 ş.u.
ALD = „Almanahul dicţionar al presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni", Bucureşti, 1926
ALIL = „Studii şi cercetări ştiinţifice", filologie, Iaşi, 1950 ş.u.; din 1964, „Anuar de lingvistică şi istorie literară"
ALR = Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969 AMET = „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", Cluj, 1958 ş. u.
AMI = Arborele memoriei. Antologia poeţilor de limbă română din Israel, îngr. Radu Câmeci, pref. Roxana Sorescu, Bucureşti, 1997 ANB = „Analele Banatului", Timişora, 1928 ş. u.
ANPR = „Anuarul presei româneşti al lumei politice", Bucureşti, 1907 ş. u.
AO = „Arhivele Olteniei", Craiova, 1922 ş. u.
APF = „Apostrof", Cluj-Napoca, 1990 ş. u.
ARG = „Argeş", Piteşti, 1966 ş. u.
ASO = Antologia scriitorilor ocazionali, îngn E. Lovinescu, Bucureşti, 1943 AST = „Astra", Braşov, 1966 ş. u.
ATN = „Ateneu", Bacău, 1964 ş.u.
AUB = „Revista Universităţii «C. I. Parhon»", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1956, „Analele Universităţii Bucureşti"
AUC = „Analele Universităţii din Craiova", Craiova, 1972 ş. u.
AUI = „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", Iaşi, 1955 ş. u.
AUT = „Analele Universităţii din Timişoara", Timişoara, 1956 ş.u.
BOR = „Biserica Ortodoxă Română", Bucureşti, 1874 ş. u.
BRV = Bibliografia românească veche. 1508-1830, I-IV, întocmită de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1903-1944 BSS = „Buletinul Societăţii Scriitorilor Români", Bucureşti, 1916 ş. u.
BUC = „Buletinul cărţii", Bucureşti, 1923 ş. u.
BVS = „Buna Vestire", Bucureşti, 1937 ş. u.
CAP = „Capitala", Bucureşti, 1936 ş. u.
CC = „Caiete critice", Bucureşti, 1982 ş. u.
CEL = „Cercetări literare", Bucureşti, 1934 ş. u.
CFL = „Cercetări folclorice", Bucureşti, 1947.
CGM = „Cuget moldovenesc", Bălţi, Iaşi, 1932 ş. u.
CHRM = Chrestomaţie română, I—II, îngr. M. Gaster, Leipzig-Bucureşti, 1891
XXXVII Dicţionarul general al literaturii române
CI = „Cercetări istorice", Iaşi, 1925 ş. u.
CIL = Contribuţii de istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, I—III, publ. Tudor Vianu, Bucureşti, 1956-1962 CL = „Convorbiri literare", Iaşi, Bucureşti, 1867 ş. u.; Iaşi, 1970 ş. u.
CLG = „Cercetări de lingvistică", Cluj, 1956 ş. u.
CLI = „Cuvântul liber", Bucureşti, 1919 ş. u.; 1933 ş. u.
CLJ = „Clujul românesc", Cluj, 1923 ş. u.
CML = „Curentul magazin", Bucureşti, 1939 ş. u.; din 1940, „Curentul magazin literar"; din 1941, „Curentul literar"
CN = „Contimporanul", Bucureşti, 1922 ş. u.
CNP = „Contrapunct", Bucureşti, 1990 ş.u.
CNT = „Contemporanul", Bucureşti, 1946 ş. u.; din 1990, „Contemporanul - Ideea europeană" CPL = Cărţile populare în literatura românească, I—II, îngr. şi introd. I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963
CPV = Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), îngr. şi introd. Dan Simonescu, Bucureşti, 1967 CRC = „Cronica", Iaşi, 1966 ş. u.
CRE = „Curentul", Bucureşti, 1928 ş. u.
CREL = „Cahiers roumains d'etudes litteraires", Bucureşti, 1973 ş. u.
CTC = „Cele trei Crişuri", Oradea, Bucureşti, 1920; Oradea, 1990 ş. u.
CU = „Cuvântul", Bucureşti, 1924 ş. u.
CVC = „Convorbiri", Bucureşti, 1907; din 1908, „Convorbiri critice"
CZ = „Cosinzeana", Orăştie, 1911 ş. u.
D = „Datina", Turnu Severin, 1920 ş. u.
DAA = „Dacia", Bucureşti, 1941 ş. u.
DCL = Documente literare, I—II, îngr. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1971-1973
DCM = Documente, voi. I, îngr. Gh. Ungureanu, D. Ivănescu şi Virginia Isac, Bucureşti, 1973, voi. II: Documente din arhive ieşene, Bucureşti, 1976 DCS = De ce scrieţi? Anchete literare din anii '30, îngr. Gheorghe Hrimiuc-Toporaş şi Victor Durnea, pref. Victor Durnea, Iaşi, 1999 DEP = „Dreptatea", Bucureşti, 1927 ş. u.; 1944 ş. u.; 1990 ş. u.
DFC = De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1982
DIF = Din istoria filosofiei în România, I—III, Bucureşti, 1955-1960.
DIPR = Din istoria pedagogiei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1956-1969.
DL = „Dacia literară", Iaşi, 1840; 1990 ş.u.
DML = Documente şi manuscrise literare, voi. I—II, publ. Paul Cornea şi Elena Piru, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1967-1969, voi. III, publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976, voi. IV-V, publ. Paul Comea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1981-1986, voi. VI, publ. şi pref. Andrei Nestorescu, Bucureşti, 1993 DMN = „Dimineaţa", Bucureşti, 1904 ş. u.
DR = „Dacoromania", Cluj, 1920 ş. u.
DRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Dramaturgia românească în interviuri, I-V, Bucureşti, 1995-1997 DRO = „Dacoromania", Freiburg, 1973 ş. u.
Dicţionarul general al literaturii române XXXVIII
ECD = „Echidistanţe", Iaşi, 1991 ş. u.
ECH = „Echinox", Cluj, 1969 ş. u.
EL = „Elore", Bucureşti, 1953 ş.u.
F = „Familia", Pesta, Oradea, 1865 ş. u.; Oradea, 1926 ş. u.; 1934 ş. u.; 1944 ş. u.; 1965 ş. u.
FCI = „Facla literară", Bucureşti, 1923 ş. u.
FCL = „Facla", Bucureşti, 1910 ş. u.
FDZ = „Foaia diecezană", Caransebeş, 1886 ş. u.
FF = „Făt-Frumos", Cernăuţi, Suceava, Râmnicu Vâlcea, 1926 ş. u.
FK = „Filologiay Kozlony", Cluj, 1961 ş. u.
FLC = „Flacăra", Bucureşti, 1948 ş. u.
FLR = „Flacăra", Bucureşti, 1911 ş. u.
FMIL = „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", Braşov, 1838 ş. u.
FON = „Foaia noastră", Budapesta, 1957 ş. u.
FRZ = „Frize", Braşov, 1934 ş. u.
G = „Gândirea", Cluj, Bucureşti, 1921 ş. u.
GBV = „Glasul Bucovinei", Cernăuţi, 1918 ş. u.
GL = „Gazeta literară", Bucureşti, 1954 ş. u.
GR = „Gând românesc", Cluj, 1933 ş. u.
GT = „Gazeta de Transilvania", Braşov, 1938 ş. u.
HT = „A Het", Bucureşti, 1970 ş. u.
IB = Lui Ion Bianu. Amintire, Bucureşti, 1916.
IGZ = „Igaz Szo", Târgu Mureş, 1953-1989.
IIŞ = „însemnări ieşene", Iaşi, 1936 ş. u.
IL = „laşul literar", Iaşi, 1955 ş. u.
JL = „Jurnalul literar", Iaşi, 1939; Bucureşti, 1947 ş.u.; 1990 ş. u.
KOR = „Korunk", Cluj, 1926 ş. u.; 1957 ş. u.
L = „Literatorul", Bucureşti, 1880 ş. u.; 1991 ş. u.
LA = „Literatură şi artă", Chişinău, 1954 ş. u.
LAI = „Litere, arte&idei", supl. al ziarului „Cotidianul", Bucureşti, 1991 ş. u.
LAR = „Literatură şi artă română", Bucureşti, 1896 ş. u.
LCF = „Luceafărul", Bucureşti, 1958 ş. u.
LL = „Limbă şi literatură", Bucureşti, 1955 ş. u.
LR = „Limba română", Bucureşti, 1952 ş. u.
LRM = Literatura română medievală, coordonator şi pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2003 LRV = Literatura română veche (1402-1647), I—II, îngr. şi introd. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971
LU = „Luceafărul", Budapesta, Sibiu, Bucureşti, 1902 ş. u.; Sibiu, 1941 ş.u.
LUP = „Lupta", Iaşi, Bucureşti, 1884 ş. u.
LUT = „Lupta", Bucureşti, 1921 ş. u.
MA = „Mitropolia Ardealului", Sibiu, 1956 ş. u.
MB = „Mitropolia Banatului", Timişoara, 1951 ş.u.
MCF = „Memoriile Comisiei de Folclor", Bucureşti, 1987 ş. u.
ME = „Buletinul «Mihai Eminescu»", Cernăuţi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, 1930 ş. u.
XXXIX Dicţionarul general al literaturii române
MLI = „Minerva literară ilustrată", Bucureşti, 1909 ş. u.
MM = „Mitropolia Moldovei", Iaşi, 1925 ş. u.
MMN = „Meşterul Manole", Bucureşti, 1939 ş. u.
MO = „Mitropolia Olteniei", Râmnicu Vâlcea, 1950 ş.u.
MOM = „Le Moment", Bucureşti, 1935 ş. u.
MOT = „Momentul", Bucureşti, 1945 ş. u.
MS = „Manuscriptum", Bucureşti, 1970 ş. u.
NRL = „Neamul românesc literar", Vălenii de Munte, 1908 ş.u.
NRR = „Noua revistă română", Bucureşti, 1900 ş. u.
NYRK = „Nyelv-es Irodalomtudomânyi kozlomenyek", Cluj, 1957 ş. u.
O = „Scrisul bănăţean", Timişoara, 1949 ş. u.; din 1964, „Orizont"
OC = „Observator cultural", Bucureşti, 2000 ş.u.
ORT = „Orizont", Bucureşti, 1944 ş. u.; în 1947, „Revista literară"
PAU = Poeţii şi prozatorii Ardealului până la Unire (1800-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti,
1936
PBU = Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti,
1937
PE = „Presa", Bucureşti, 1939 ş. u.
PIL = „Prietenii istoriei literare", Bucureşti, 1931 ş. u.
PL = „Preocupări literare", Bucureşti, 1936 ş. u.
PLI = „Pagini literare", Turda, 1934 ş. u.
PND = Primii noştri dramaturgi, îngr. Al. Niculescu, introd. Florin Tornea, Bucureşti, 1960 POS = Poeţi de la „Sămănătorul", îngr. Petru Homoceanul, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978 PRA = Marin Mincu, Poezia română actuală, I—III, Constanţa, 1998-1999 PRL = „Propilee literare", 1926 ş. u.
PRP = Constantin Abăluţă, Poezia română după proletcultism, I—II, cuvânt înainte Eugen Negriei, pref.
edit., Constanţa, 2000 PRR = Pionierii romanului românesc, îngr. şi pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1962 PRS = „Presa", Craiova, 1930 ş. u.; din 1934, „Presa Olteniei"
PRV = „Porunca vremii", Bucureşti, 1932 ş. u.
PSS = „Poesis", Satu Mare, 1990 ş.u.
R = „Ramuri", Craiova, 1905 ş. u.; 1964 ş. u.
RA = „Revista arhivelor", Bucureşti, 1924 ş. u.
RAZ = „Raza literară", Bucureşti, 1932 ş. u.
RC = „Revista clasică", Craiova, 1929 ş.u.
RCM = „Revista cultului mozaic", Bucureşti, 1956 ş. u.
RCR = „Revista Cercului Literar", Sibiu, 1945.
REF = „Revista de folclor", Bucureşti, 1956 ş. u.; din 1964, „Revista de etnografie şi folclor"
REVR = „Revue roumaine", Bucureşti, 1946 ş. u.
RFR = „Revista Fundaţiilor Regale", Bucureşti, 1934 ş. u.
RI = „Revista istorică", Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi, 1915 ş. u.
RIAF = „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", Bucureşti, 1882 ş. u.
RIR = „Revista istorică română", Bucureşti, 1931 ş. u.
Dicţionarul general al literaturii române XL
RITL = „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Revista de istorie şi teorie literară"
RL = „România literară", Bucureşti, 1968 ş. u.
RLRO = Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1974
RLSL = „Limba şi literatura moldovenească", Chişinău, 1958 ş. u.; din 1989, „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară"
RMB = „România liberă", Bucureşti, 1943 ş. u.
RML = „România literară", Bucureşti, 1939 ş. u.
RMZ = „Revista muzeelor", Bucureşti, 1964 ş. u.
RP = „Rampa", Bucureşti, 1911 ş.u.; din 1915, „Rampa nouă ilustrată"
RR = „Revista română", Iaşi, 1995 ş.u.
RRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, I-IV, Bucureşti, 1985-1991 RSE = „Revue des etudes sud-est europeennes", Bucureşti, 1963 ş. u.
RSL = „Romanoslavica", Bucureşti, 1953 ş. u.
RVM = „Revista vremii", Galaţi, 1934 ş. u.
RVS = „Revista scriitoarei", Bucureşti, 1926 ş. u.; din 1929, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români"
RVTR = Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea, îngr. şi pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1970 RWR = „Revista vremii", Bucureşti, 1921 ş. u.
SBR = „Sburătorul", Bucureşti, 1919 ş. u.
SC = „Studii clasice", Bucureşti, 1959 ş.u.
SCB = „Studii şi cercetări de bibliologie", Bucureşti, 1955 ş. u.
SCD = „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie", Bucureşti, 1964 ş. u.
SCIA = „Studii şi cercetări de istoria artei", Bucureşti, 1954 ş. u.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 ş.u. '
SDIR = Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-XXV, publ. N. Iorga, Bucureşti, 1901-1913 SDL = Studii şi documente literare, voi. I, publ. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, voi. II—XIII, publ.
I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1931-1946 SDM = „Societatea de mâine", Bucureşti, 1924 ş. u.
SE = „Seara", Bucureşti, 1937 ş. u.
SI = „Studii italiene", Bucureşti, 1934 ş. u.
SIL = Studii de istorie a literaturii române. De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1968 SILF = „Studii de istorie literară şi folclor", Cluj, 1951 ş.u.
SILL = Studii de istoria limbii române literare. Secolul XIX, I—II, Bucureşti, 1969 SL = „Studii literare", Cluj, Sibiu, 1942 ş. u.
SLAST = „Scânteia tineretului. Supliment literar artistic", Bucureşti, 1981 ş. u.
SLC = Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1968
SLF = Studii de limbă literară şi filologie, I—III, Bucureşti, 1969-1974
SLS = Studii de limbă şi stil, îngr. G. I. Tohăneanu şi Sergiu Drincu, Timişoara, 1968
SLU = „Studii de literatură universală", Bucureşti, 1956 ş. u.
SPM = „Săptămâna culturală a capitalei", Bucureşti, 1962 ş. u.
XLI Dicţionarul general al literaturii române
gpg = Studii de poetică şi stilistică, îngr. Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop, Bucureşti, 1966 ST = „Steaua", Cluj, 1954 ş. u.
gXD = „Studii. Revistă de istorie", Bucureşti, 1948 ş. u.; din 1974, „Revista de istorie"
STRS = Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976
SUB = „Buletinul Universităţilor «V. Babeş» şi «Bolyai»", Cluj, 1956 ş.u.; din 1959, „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»"
SXX = „Secolul 20", Bucureşti, 1957 ş. u.; din 2000, „Secolul XXI"
T = „Transilvania", Braşov, Sibiu, 1868 ş. u.; Sibiu, 1972 ş. u.
TBR = „Tribuna României", Bucureşti, 1972 ş. u.
TF = Temelii folclorice şi orizont european în literatura română, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1971 TIA = „Tribuna", Cluj, Braşov, 1937 ş. u.
TIL = „Timpul", Bucureşti, 1937 ş. u.
TM = „Timpul", Bucureşti, 1876 ş. u.
TMS = „Tomis", Constanţa, 1966 ş. u.
TR = „Tribuna", Sibiu, 1884 ş. u.; Cluj, 1957 ş. u.
TTR = „Teatrul", Bucureşti, 1956 ş. u.; din 1990, „Teatrul azi"
ŢA = „Ţara noastră", Sibiu, Cluj, 1907 ş. u.
U = „Universul", Bucureşti, 1884 ş. u.
UR = „Unirea", Blaj, 1891 ş. u.; Alba Iulia, 1968 ş. u.
UTK = „Utunk", Cluj, 1946 ş. u.
UVPA = Un veac de poezie aromână, îngr. Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu, introd. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1985 UVR = „Universul literar", Bucureşti, 1888 ş. u.
VAA = „Viaţa", Bucureşti, 1941 ş. u.
VAN = „Vieaţa nouă", Bucureşti, 1905 ş. u.
VBA = „Viaţa Basarabiei", Bucureşti, 1932 ş. u.
VL = „Viaţa literară", Bucureşti, 1926 ş. u.
VLT = „Viaţa literară", Bucureşti, 1906; din 1907, „Viaţa literară şi artistică"
VR = „Viaţa românească", Iaşi, Bucureşti, 1906 ş. u.; Bucureşti, 1948 ş. u.
VRA = „Vremea", Bucureşti, 1928 ş. u.
VRP = „Versuri", „Versuri şi proză", Iaşi, 1911 ş. u.
VS = „Vestul", Timişoara, 1930 ş. u.
VSD = De la Varlaam la Sadoveanu (Studii despre limba şi stilul scriitorilor), Bucureşti, 1958 VST = „Viaţa studenţească", Bucureşti, 1956 ş. u.
VTRA = „Vatra", Târgu Mureş, 1971 ş. u.
Sadoveanu, Mihail
Slavici, Ioan
Sorescu, Marin
Stânescu, Nichita
3 Dicţionarul general al literaturii romane
Sabin
SABARU, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Popescu; I X. 1885, Ploieşti - 811.1943, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti,
S.	e scurt timp magistrat (1909-1910), dar ulterior practică avocatura. După primul război mondial face şi politică militantă, în rândurile Partidului Poporului, fiind la un moment dat deputat de Ilfov (1926-1927). Debutează în 1915, cu o piesă de teatru, la „România nouă" şi editorial tot acum, cu volumul Cealaltă lege. în acelaşi an este primit în Societatea Scriitorilor Români. Colaborează cu piese de teatru şi nuvele la „Ramuri", „Viitorul ţării", „Adevărul literar şi artistic", „Naţionalul nou", „Universul", „Gazeta refugiaţilor", „Cronica", „Curentul magazin", „Convorbiri literare" ş.a. A fost membru fondator al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1923).
Cu un oarecare simţ al echilibrului în ceea ce priveşte substanţa dramatică şi scriitura propriu-zisă, S. ilustrează în piesa Cealaltă lege frământările unui preot care oscilează între dorinţa de a se recăsători şi gândul tainic ce pune la îndoială omnipotenţa divină. Deşi pe parcurs tensiunea acţiunii este diminuată din cauza dialogului banal şi a excesivei detalieri psihologice, inadecvată genului, drama se reabilitează întrucâtva prin finalul ambiguu, şocant: o femeie cade pe scări în timp ce un glonţ porneşte din arma unui bărbat, fără să fie precizată direcţia, interpretarea rămânând astfel deschisă, între ipoteza sinuciderii şi cea a asasinatului. Motive biblice apar în drama în trei acte Cain (1920), mai simplistă decât Cealaltă lege. Menţionabil este monologul final, delirant, al unui judecător care ajunge să îşi condamne propriul frate şi apoi să găsească soluţia extremă şi absurdă de a-1 omorî. Experimentând trecerile spectaculoase de la un registru la altul, autorul produce şi o dramă suprarealistă, Fobia (1932). Piesele lui S. au fost jucate pe scenele Teatrelor Naţionale din Bucureşti şi Iaşi. Suflul grav pe care încearcă să îl cultive în teatru este abandonat în volumul de nuvele Singurii prieteni (1940), cu subiecte din lumea necuvântătoarelor, transpuse în naraţiuni încărcate de duioşie.
SCRIERI: Cealaltă lege, Bucureşti, 1915; Cain, Bucureşti, 1920; Fabia, Bucureşti, 1932; Singurii prieteni, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927,257-260; Anestin, Schiţă, 111; Predescu, Encicl, 750; Radu Cosmin, „Singurii prieteni", CTC, 1942,7-8; [Alexandru Sabaru], U, 1947,29; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 835, Ist. Ut. (1982), 920, 1026; Ion Munteanu, Istoricul Societăţilor Scriitorilor Români (1899-1949), Bucureşti, 1998,58; Micu, Ist. Ut., 315.	A.	V.
SABARUL, revistă apărută la Găeşti, la început lunar, apoi cu dese numere comasate, din decembrie 1935 până în decembrie 1938. Este editată ca publicaţie a elevilor Liceului „Dr. C. Angelescu", sub egida Societăţii Literare „Vasile Cârlova", condusă de profesorul de limba română şi scriitorul Mihail Ilovici. Articolul-program, Cultură cu orice preţ, semnat de Mihail Ilovici, pune apariţia S. sub semnul necesităţii de a cultiva tineretul, instruirea constituind o condiţie a accesului la
civilizaţie. Revista încearcă să lanseze un grup de poeţi începători, dintre care cel mai frecvent publicat este Aurel Iordache; alături de el mai semnează Ovidiu Bănescu, Iorgu Ghiţă, Dumitru Codăuş, Dimitrie Moises, Florian C. Ştefă-nescu, George Colfescu, Ion C. Balaban, Marin Oprea, Emil Meleca, dar nici unul nu a confirmat aştepările, aşa cum nici în proză nu se va impune vreun colaborator al periodicului. La „Cronica literară" sunt prezentate cărţi nou apărute, aparţinând lui Mircea Eliade, Gib I. Mihăescu, Mihail Sadoveanu, Ion Biberi, C. Stere, Mihail Sebastian, G.M. Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale ş.a., printre semnatarii comentariilor aflându-se Aurel Iordache, Dan Emanoil, Dimitrie Moises, George Biţin, Constantin Minculescu ş.a. Tânărul George Potra scrie despre oraşul Găeşti şi despre mănăstirea Cobia şi recenzează volumul Mihai Viteazul al lui P.P. Panaitescu. Alţi colaboratori: George Bucur, Ilie Boghez, Petre Niculae, Ioan Săvulescu, Niculae Stroescu.	/./.
SABIN, Mihail (pseudonim al lui Mişu Sachter; 25.VIII.1935, Cernăuţi - 10.IX.1975, Bacău), poet şi dramaturg. Este fiul lui Sali Sachter şi al lui Aron Sachter, funcţionari. în 1953 a absolvit Liceul de Mecanică din Giurgiu, iar în 1957 Facultatea de Filologie, secţia germană, a Universităţii din Bucureşti. Lucrează la Bacău, ca profesor la Liceul „G. Bacovia" (1957-1962), metodist la Casa Regională de Creaţie (1962-1964), redactor la revista „Ateneu" (1964-1974) şi, în ultimii doi ani de viaţă, ca director adjunct al Teatrului Dramatic „G. Bacovia". A debutat în 1958, cu poezie, într-o culegere editată de Casa Regională de Creaţie din Bacău. în deceniul în care a fost redactor la „Ateneu", a semnat şi cronici teatrale. Pe lângă volumele de versuri, a scris şi piese de teatru, nepublicate, dintre care, la teatrul băcăuan, s-au reprezentat Totul într-o noapte (1973), postum O oră de poezie (Arena cu paiaţe) (în stagiunea 1975-1976) şi 24 de ore din viaţa unui geniu (în stagiunea 1977-1978). A utilizat şi pseudonimele Grigore Aburel, Cititor, Ioana Parava, Mircea Sarea.
în versurile de început, adunate în volumul întreţinerea focului (1968), S. se dovedeşte un poet care îşi caută încă personalitatea, pendulând între elegiac şi sarcasm, folo-sindu-se de „măştile" unor personaje celebre: Ulise, Icar. în schimb, îngerul şi măscăriciul (1970) marchează pregnant ipostazele sale poetice, prezente şi în cărţile ulterioare. Pe de o parte, o structură vitală, exuberantă chiar: „Am vinul în nerv, pot dansa pentru voi" (Moştenitor), iar pe de alta - un ins chinuit de o dihotomie existenţială din care simte că nu are scăpare: „Jumătate din mine era un măscărici /care urla la lună dintr-o trompetă de-argint, / jumătatea cealaltă avea chipul ascetic / al unui înger sau al unui gânditor medieval" (îngerul şi măscăriciul). în prima secvenţă a volumului, intitulată Salt în adolescenţă, se resimte nostalgia anilor primei tinereţi, când „goana după cel mai mare vis" nu era o iluzie, o utopie, aşa cum se va dovedi cu trecerea timpului. Dacă aici sentimentul predominant este tristeţea pentru anii „care ne-au înşelat la tot pasul, / [...] un amestec neîncetat de grandoare şi greaţă"
Sadi lonescu
Dicţionarul general al literaturii române 4
(Prietenii mei), în secţiunea Interpretări există o jubilaţie, o bucurie intensă a simplului fapt de a fi: „Dans, frenezie, credinţă în orga naturii" (Traversări). Dedicând versuri unor cunoscute personaje (Yorick, Casandra, Charlot, Peer Gynt, Horatio), S. reuşeşte să le surprindă, în imagini uneori remarcabile, caracteristicile definitorii. în Arena cu paiaţe (1972) se observă o mai mare atenţie acordată prozodiei, fără a fi afectat mesajul poetic, ci dimpotrivă. începe să se strecoare, insidios, presentimentul morţii: „eu pierd / măsura, echilibrul, orgoliul meu tăcut, / cuvintele pe care ţi le spun se-ntorc / şi nu mai au putere. / Ce-ar mai fi de adăugat, inconştientă doamnă moarte?" (Idila). Apar, cu obstinaţie, şi nu doar aici, ca simbol bufonul, saltimbancul, măscăriciul, simpla enumerare a unor titluri fiind elocventă: Fluturi şi claunul, Claun vorbind muzelor, Claun către adolescenţi, Lamentaţia claunului etc. Cartea Pasărea medievală (1973) nu face decât să potenţeze laitmotivele anterioare: presentimentul morţii iminente (Acest turnir), nostalgia după anii copilăriei şi amărăciunea în faţa unei realităţi decepţionante: „Astăzi castelul / năpădit de bălării / şi de ierburi otrăvitoare / coboară spre somnul ruinelor./ Eu însumi nu sunt decât / firul de praf / de la capătul gloriei / neamului meu" (în ce pământuri a coborât). O ediţie selectivă postumă, Despre apusul soarelui (1977), dă la iveală şi câteva inedite, cu totul diferite ca ton şi mod de abordare a poeziei: nimic din ironia, împinsă până la sarcasm, din ciclurile anterioare, nici din tenta elegiacă a versurilor de început, ci o meditaţie asupra vieţii, dar, mai ales, copleşitoare, meditaţia asupra morţii. Aşa cum remarca Gheorghe Grigurcu, S. a fost „extatic precum Emil Botta, iubitor de mişcare scenică şi curtenitor precum Radu Stanca, irezistibil parodic precum Emil Brumam, [...] a fost el însuşi în măsura în care şi-a' căutat cu înfrigurare o identitate care era însăşi căutarea".
SCRIERI: întreţinerea focului, Bucureşti, 1968; îngerul şi măscăriciul, Iaşi, 1970; Arena cu paiaţe, Bucureşti, 1972; Pasărea medievală, Iaşi, 1973; Despre apusul soarelui, îngr. Sergiu Adam, postfaţă George Bălăiţă, Iaşi, 1977.
Repere bibliografice: M.N. Rusu, întreţinerea poeziei, LCF, 1968,13; AL Andriescu, „întreţinerea focului", CRC, 1968, 16; Constantin Cubleşan, Patru cărţi de versuri, TR, 1968,17; Ilie Constantin, „îngerul şi măscăriciul", RL, 1970, 28; Constantin Călin, „îngerul şi măscăriciul", ATN, 1970, 6; Mircea Popa, „îngerul şi măscăriciul", TR, 1970, 41; Sorianu, Contrapunct, 106-112; Mihai Minculescu, „Arena cu paiaţe", RL, 1973,4; Calistrat Costin, „Arena cu paiaţe", ATN, 1973,2; Mircea Iorgulescu, „Pasărea medievală", LCF, 1973,21; Daniel Dimitriu, „Arena cu paiaţe", CL, 1973, 7; Nicolae Prelipceanu, „Pasărea medievală", TR,
1973,	29; Mihai Neagu, „Arena cu paiaţe", ST, 1973, 7; Mihai Minculescu, „Pasărea medievală", RL, 1973,33; Dan Ciachir, „Arena cu paiaţe",VR, 1973, 8; Constantin Călin, „24 de ore din viaţa unui geniu", RL, 1977,38; Grigurcu, Poeţi, 390-393; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 458-462; Rachieru, Poeţi Bucovina, 383-387; Popa, Ist. lit., II, 600; Constantin Călin, Mişu, ATN, 2002,9; Dicţ. scriit. rom., IV, 131-133.	D.	Gr.
SADI IONESCU, Alexandru (21.VI.1873, Saint-Maurice, Franţa - 20.IX.1926, Bucureşti), bibliograf. Este fiul unui medic veterinar care şi-a completat studiile în Franţa. Elev la Liceul
„Matei Basarab" şi apoi cursant al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, îşi susţine lucrarea de licenţă, Bibliografia critică a călătoriilor făcute în Principatele Unite de la 1700 la 1859, sub îndrumarea lui N. Iorga. Din 1899 lucrează ca funcţionar în cadrul Ministerului de Externe şi la Domenii. în 1902 este angajat la Biblioteca Academiei Române pe postul de „scriitor" (bibliotecar începător) şi va avansa până la funcţia de director. Este primul profesor de bibliologie la Şcoala de Arhivistică şi Paleografie (1925-1926), întocmind şi un curs de biblioteconomie, rămas în manuscris. Desfăşoară o activitate intensă, laborioasă, în scopul organizării şi sistematizării bibliografice în instituţiile de carte româneşti. Introduce catalogul de materii al Universităţii din Halle, îl adaptează „la trebuinţele noastre speciale" şi impune utilizarea sistemului de clasificare zecimală. Debutează cu articolul (nesemnat) Lista alfabetică a publicaţiilor periodice româneşti din şi afară de Regat în „Vulturul" (1907). Prima carte, Bibliografia călătorilor străini în ţinuturile româneşti, îi apare în 1916. Colaborează la „Universul literar" (1908-1926) şi mai cu seamă la „Buletin bibliografic săptămânal". Numele consacrat prin uz este Sadi lonescu, deşi numele de familie era lonescu.
Apreciat, alături de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, între cei mai buni bibliografi şi bibliotecari români, S.l. are meritul de a fi primul care stabileşte criteriile ştiinţifice ale organizării unei biblioteci. A promovat principiile apusene de lucru şi a susţinut o serie de idei durabile despre biblioteconomie, menite a elimina viziunea împământenită la noi despre biblioteci, considerate numai „depozite complete" de cărţi. Lui i se datorează alcătuirea inventarelor model, a fişei internaţionale, înfiinţarea secţiei de foi volante, punerea la punct a periodicelor şi constituirea catalogului pe materii. Contribuţia sa în organizarea bibliotecilor s-a manifestat, în primul rând, practic şi abia după aceea prin prelegeri în cadrul Şcolii de Arhivistică şi Paleografie. Lucrarea Publicaţiunile periodice româneşti, apărută în 1913, scoasă în colaborare cu Nerva Hodoş, a reprezentat un model în epocă. Pentru fiecare ziar, gazetă şi revistă din perioada 1820-1906 sunt consemnate titlul, subtitlul, locul, durata de apariţie, formatul, preţul, directorul sau comitetul de redacţie şi tipografia, fiind semnalate toate schimbările survenite în redacţie, în format sau suspendările, uneori reproducându-se articole-program rare ori foarte importante. Clarificări de natură teoretică a obţinut în urma documentărilor cu privire la sistemul de organizare şi funcţionare al marilor biblioteci, întreprinse la Leipzig, Liege, Bruxelles, Paris, şi în cadrul activităţilor Institutului Internaţional de Bibliografie (1914), a căror consecinţă este studiul Instrucţiuni regulamentare de organizare (1916), unde se iniţiază noul catalog sistematic, bazat pe clasificarea zecimală. între 1916 şi 1918 efectuează şi o revizuire a catalogului alfabetic al cărţilor. Ideile lui S.l. au fost fructuoase, fiind considerate un vademecum pentru colaboratori şi urmaşi. Forma tipărită a lucrării Bibliografia călătorilor străini în ţinuturile româneşti, la origine lucrare de licenţă, a ars în anii primului război mondial, reconstituindu-se cu dificultate un exemplar incomplet, păstrat la Biblioteca Academiei Române. De altfel, din cauza
5 Dicţionarul general al literaturii române	Sddoveunu
vicisitudinilor timpului, o mare parte a lucrărilor sale a rămas în manuscris. în aprecierea lui Ioan Bianu, „a fost un muncitor cum foarte, foarte rar se găsesc între oameni. Ziua şi noaptea muncea, [...] era un fanatic al muncii, muncea mult, prea mult, ceea ce l-a făcut să se istovească şi să se stingă la vârsta de 54 de ani [...]. Pasionat bibliofil, pasionat bibliograf, pasionat bibliotecar, cu figura scundă şi firavă, părea un schimnic din alte vremi".
SCRIERI: Publicaţiunile periodice româneşti (în colaborare cu Nerva Hodoş), introd. Ioan Bianu, Bucureşti, 1913; Bibliografia călătorilor străini în ţinuturile româneşti, Bucureşti, [1916]; Biblioteca Academiei Române. Instrucţiuni regulamentare de organizare, Bucureşti, 1916; Tovarăşi de muncă dispăruţi, IB, 265-303; Nicolae Kretzulescu. Bibliografie, Bucureşti, f.a.; Plan pentru organizarea bibliotecii Ateneului Român, Bucureşti, [1925]; Curs de biblioteconomie ţinut la Şcoala de Arhivistică şi Paleografie în anul şcolar 1925-1926, Bucureşti, [1926]; Note şi planul complet pentru „Enciclopedia română", Bucureşti, [f.a.]; Contribuţiuni la repertoriul bibliografic universal, Bucureşti, [f.a.].
Repere bibliografice: Diabolo, „Publicaţiunile periodice româneşti", „La Politique", 1914,633; Perpessicius, Opere, V, 124-125, XI, 63-64; [Petru Comarnescu], Al Sadi lonescu, „Politica", 1926, 96; Barbu Lăzăreanu, Al Sadi lonescu, DŢ, 1928, 7 841; N. Georgescu-Tistu, Studiul şi organizarea cărţii, Bucureşti, 1929, 5-9; Al. Iordan, Al Sadi lonescu, „Mişcarea", 1931, 22 septembrie; Ioachim Crăciun, Doi bibliologi români: Ioan Bianu (1856-1935) şi Al Sadi lonescu (1873-1926), Cluj, 1937; Dan Simonescu, Al lonescu Sadi, „Hrisovul", 1941,469-476; Al. Bogdan, Opera lui Al Sadi lonescu, „Rapid", 1942,98; Ioachim Crăciun, Alexandru Sadi lonescu, SCD, 1967, 2-3; Ioan Lupu, Alexandru Sadi lonescu, în Biblioteca Academiei. 1867-1967. Cartea centenarului, Bucureşti, 1968,282-287; Theodorescu, Ist. bibi, 105-109; Corneliu Dima-Drăgan, Gheorghe Buluţă, Rumănische Bibliologen, „Biblos" (Viena), 1979, 4; Kalustian, Simple note, II, 260-264; Gheorghe Buluţă, Victor Petrescu, Galeria bibliologilor români, Târgovişte, 2003,30-31.	L. Ch.
SADOVEANU, Ion Marin (15.VI.1893, Bucureşti - 2.II.1964, Bucureşti), prozator, dramaturg, eseist, cronicar dramatic şi literar, traducător. Este fiul Emiliei (n. Petrescu) şi al medicului Nicolae Marinescu, care şi-a adăugat numele Sadoveanu; S. îşi va oficializa numele de scriitor abia în 1949. învaţă din copilărie germana, franceza, engleza şi se iniţiază în cultura universală. Urmează Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti (1908-1912), în ultimul an de şcoală publicând, împreună cu alţii, „Revista celor şase" (15 februarie-1 mai 1912), în paginile căreia debutează cu poema Apus. Studiază la Facultatea de Drept în paralel cu Literele, absolvind, în 1916, doar cursurile primei facultăţi. în timpul războiului urmează, la Botoşani, cursurile Şcolii Militare de Subofiţeri. Se căsătoreşte cu Marietta Bârsan (Sadova), cu care în 1919 pleacă la Paris cu gândul de a-şi da doctoratul în drept. Se specializează în arta teatrală cu Jacques Copeau, la Vieux Colombier. întors în ţară, fondează în 1921, împreună cu Tudor Vianu şi Ion Sân-Giorgiu, cercul Poesis, menit a face cunoscută mişcarea de idei contemporană din Europa. Colaborează la „Letopiseţi", unde în 1919 este în comitetul de conducere, „Revista vremii", „Viaţa românească", „Gândirea", „Cugetul românesc", „Teatrul", „Mişcarea literară", „Viaţa literară", „România literară" ş.a., iar după 1952 la majoritatea ziarelor centrale şi la
revistele Uniunii Scriitorilor. Activitatea de cronicar dramatic îl propulsează în conducerea vieţii teatrale şi dramatice româneşti: director al propagandei culturale prin teatru (1923), inspector, inspector general al teatrelor (1929), inspector general al teatrelor şi operelor (1933), subsecretar de stat în Ministerul Artelor, director al Teatrului Naţional din Cluj, director al Operei Române din Bucureşti, director al Teatrului Naţional din Bucureşti în mai multe rânduri (ultima dată între 1956 şi 1958). S-a numărat, în 1923, printre iniţiatorii Societăţii Autorilor Dramatici Români, a fost vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1935-1944). îndepărtat, în septembrie 1940, în timpul dictaturii legionare, din ierarhia teatrală, S. va lucra mai bine de un deceniu ca redactor la ziarele „Timpul", „Viaţa", „Naţiunea" şi din nou la „Timpul". întreprinde ample călătorii de documentare în anii '20-30 în Italia, Germania, Elveţia, Franţa, Austria, în vederea elaborării monografiilor, rămase în stadiu de proiect, Martin Luther şi Sf Francisc de Assisi.
Cărţile publicate de S. dau seamă prea puţin de dimensiunile activităţii sale literare. Din sutele de cronici dedicate fenomenului teatral românesc şi universal de-a lungul a patru decenii el nu reuşeşte să tipărească decât o mică antologie, Dramă şi teatru (1926), cu care debutează editorial, pe când dintr-un vast proiect, Istoria universală a dramei şi teatrului, conceput în treizeci (sau chiar patruzeci) de volume şi
Sadoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 6
Ion Marin Sadoveanu, Sorin Negrutzi şi Tudor Vianu
materializat parţial sub formă de conferinţe experimentale, nu finalizează decât o singură fasciculă, Drama şi teatrul religios în Evul Mediu (1942), precedată de o antologie de texte traduse, De la mimus la baroc (1933). Pe de altă parte, beletristica propriu-zisă este firavă şi puţin semnificativă până către sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Volumul de poezii Cântece de rob (1930) ori piesele de teatru Metamorfoze şi Anno Domini... (ambele din 1927), Molima (1932) nu impun o voce distinctă, deşi maniera tradiţionalistă (gândiristă chiar, în poeme) este concurată, în creaţia dramatică, de o profundă influenţă strindbergiană şi ibseniană sau expresionistă, ce îi dau o notă particulară în epocă. Realizarea majoră a lui S. - la nivelul celor mai bune cărţi ale literaturii române - este Sfârşit de veac în Bucureşti (1944), roman de formulă balzaciană, circumscris liniei tematico-epice marcate de Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Tânase Scatiu de Duiliu Zamfirescu şi Enigma Otiliei de G. Călinescu. Conceput ca primă parte a trilo-
giei (în unele variante, a tetralogiei) Lume, romanul reia tema parvenirii burgheze, îngemănată cu tema-revers a decăderii boierimii pe fundalul evoluţiei, de-a lungul mai multor generaţii, a unei familii în funcţie de circumstanţele istoriei. Pe de o parte, abordarea dintr-o multitudine de unghiuri de analiză psihologică, unele foarte moderne, pe de alta, familiaritatea autorului cu lumea luată ca prototip au avut Ca rezultat depăşirea schematizării şi a privirii părtinitoare a personajelor, specifică primilor doi mari antecesori, astfel încât scrierea a putut fi considerată la apariţie o încercare de reabilitare şi de înnoire a temei. Romanul urmăreşte, în stil de cronică obiectivă, apariţia unei întregi categorii sociale Cartea impune prin patosul extraordinar al vieţii şi, îndeosebi, prin relieful puternic al chipurilor umane. Căci, de la figurile de prim-plan până la apariţiile episodice, toate personajele trăiesc ca entităţi de sine stătătoare, pe deplin conturate. Protagonistul, Iancu Urmatecu, este un Dinu Păturică obsedat nu atât de averea stăpânului (în cazul de faţă baronul Barbu), cât de condiţia lui socială. Cum a remarcat critica literară, el este omul din anticameră care aşteaptă să fie primit în marele salon al lumii de sus. Nefiind acceptat, fiul măcelarului încearcă să îşi împlinească acest vis prin fiica sa, Amelica. Este un individ perspicace, nu lipsit de mândrie, amator de petreceri şi foarte nesăţios când e vorba de femei. „Femeia - zice el -, oricare şi în orice fel, înspre el trebuie să vină". Când în preajma lui apare Jurubiţa, tânără şi iabraşă, i-o fură numaidecât cumnatului său, Tudorică, ofiţer de pompieri. Acelaşi lucru i-1 face şi lui Lefterică, „nagoda" care aduce la masă o femeie ce îi place lui Urmatecu. Jurubiţa pare o Kera Duduca mai inteligentă. Tipologia romanului este, în genere, bogată, fixată literar în maniera realismului din secolul al XlX-lea. Baronul Barbu are toate virtuţile şi slăbiciunile unei clase vechi. Este molatec, inert social, asistă fără să se răzvrătească la ruinarea averii sale. Când i se semnalează lăcomia şi necinstea lui Iancu Urmatecu, administratorul bunurilor sale, nu reacţionează. „Căderea neamurilor", de care vorbesc nuveliştii de la începutul secolului al XX-lea, se face în romanul lui S. prin absorbţie, prin substituire lentă. Fiul baronului, Barbu C. Barbu (Bubi), continuă acest proces. In Ion Sântu (1957) tânărul baron reapare, acum instalat în casa lui Urmatecu. El a devenit - zice naratorul obiectiv, auctorial - „un chiriaş al lumii". Personajele au oarecare complexitate interioară, oricum mai multă decât cele ale lui Filimon şi Duiliu Zamfirescu. Urmatecu îşi iubeşte, ca Moş Goriot, cu pasiune fiica, nu e un arivist fără scrupule, îi place să fie filotim, ţine pe lângă casa lui un număr mare de rubedenii sărace, bucuria lui este să dea mese bogate şi să îşi tachineze, spre a-i umili, oaspeţii. Ambiţionează „s-o aşeze" pe Amelica în lumea de sus (aristocraţia) în care el nu a reuşit să intre, cu toată isteţimea şi râvna lui. Sfârşit de veac în Bucureşti este un roman solid, de un realism minuţios, cu o tipologie memorabilă. Şerban Cioculescu îl pune în rând cu romanele lui Liviu Rebreanu, socotindu-1 „monumental". Cu Ion Sântu S. abandonează - datorită împrejurărilor istorice în care şi-a elaborat cartea - proiectul iniţial, dezvoltând naraţiunea în sensul unui bildungsroman, în bună măsură independent de
7 Dicţionarul general al literaturii române
Sadoveanu
Sfârşit de veac în Bucureşti. Intenţia de cronică a lumii şi epocii se păstrează, dar ea prinde de data aceasta contururi din perspectiva procesului de formare a personajului central, Ion Sântu. De altfel, evoluţia caracterologică şi intelectuală a acestuia nu este altceva decât o lungă peregrinare printre diverse sisteme educative, reflectând tot atâtea idei despre viaţă, pe care personajul le aprobă şi le însuşeşte, ia doar act de ele sau le respinge. Dorinţa de a înzestra protagonistul cu o mentalitate în sensul directivelor ideologice ale anilor 7 60 impregnează textul cu un tezism greu mascat de virtuozitatea epică. Totuşi, Ion Sântu rămâne o interesantă tentativă de utilizare în aria prozei româneşti a formulei bildungsromanului, cu trimitere la Goethe şi Thomas Mann. în paralel cu romanul de ficţiune, S. a fost atras de epica de reconstrucţie istorică. O tetralogie romanescă dedicată epocii Cantacuzino-Brâncoveanu, intitulată Haini la înalta Poartă, a rămas în stadiul de proiect. Mai multe nuvele, între care Akho şi Tao (1963), „o poveste din vremea gheţarilor înalţi", ca şi proza Din viaţa înaintemergâtorului şi botezătorului Ioan atestă vocaţia autorului în această direcţie. îndeosebi ultima scriere se distinge prin ineditul viziunii şi prin puterea de plasticizare a unor simboluri biblice. Memorabilă e scena finală, în care Ioan vede păcatul într-o infinită întruchipare. Romanul Taurul mării (1962), ultimul text amplu editat antum, relevă pasiunea, mărturisită adeseori, pentru epocile îndepărtate ale istoriei. Acţiunea se desfăşoară la Histria, în secolul al V-lea î.Hr., şi aduce în pagină credinţe religioase, scene de sacrificii închinate zeilor, întâmplări din viaţa olarilor, reprezentări de teatru
Desen de Marcel Iancu
popular, prin care se încearcă reconstituirea vieţii de zi cu zi pe ţărmurile Pontului Euxin. Erudit de mare clasă, frământat de ambiţia construcţiilor ciclopice, ceea ce dezvăluie afinităţi cu Dimitrie Cantemir, I. Heliade-Rădulescu, B. P. Hasdeu, S. este totodată un subtil analist şi un rafinat stilist.
La Ion Marin Sadoveanu, pentru întâia oara, romanul nu se întoarce în satiră împotriva parvenitismului şi în elegie pentru reprezentanţii crepusculari ai marii proprietăţi rurale. D-sa conturează fizionomiile, pune oamenii să făptuiască, îi lasă pe urmă să acţioneze potrivit logicii interioare individuale şi nu intervine în nici un fel ca să-şi trădeze preferinţa pentru vreunul sau altul. N-am citit poate de la Ion de Liviu Rebreanu un roman românesc atât de obiectiv ca Sfârşit de veac în Bucureşti. Şi tot aşa, de la Ion încoace, n-am mai întâlnit la noi un alt romancier cu atâta putere de creaţie obiectivă ca Ion Marin Sadoveanu. Parvenitul său, noul Dinu Păturică, pe nume Iancu Urmatecu, depăşeşte toate modelele sale autohtone; prin complexitatea caracterului şi puterea de viaţă, este de-a dreptul balzacian, fără să amintească precis pe vreunul din protagoniştii Comediei umane.
Şerban Cioculescu
SCRIERI: Dramă şi teatru, Arad, 1926; Metamorfoze. Anno Domini..., Bucureşti, 1927; Cântece de rob, Bucureşti, 1930; Molima, Bucureşti, 1932; Drama şi teatrul religios în Evul Mediu, Bucureşti, 1942; ed. pref. George Banu, Bucureşti, 1972; Sfârşit de veac în Bucureşti, Bucureşti, 1944; ed. îngr. I. Oprişan, Bucureşti, 1975; Romain Rolland, Bucureşti, 1955; între trecut şi prezent (Pe marginea alegerilor de azi), Bucureşti, 1957; Ion Sântu, Bucureşti, 1957; Viciu şi virtute, Bucureşti, 1957; Sistemul celor 24 de sori, Bucureşti, 1959; Taurul mării, Bucureşti, 1962; Akho şi Tao (o poveste din vremea gheţarilor înalţi), Bucureşti, 1963; Scrieri, I—VIII, îngr. şi introd. I. Oprişan, Bucureşti, 1969-1985; Istoria universală a dramei şi teatrului, I—II, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 1973; Taurul mării, îngr. şi pref. Valentin F. Mihăescu, Bucureşti, 1987. Traduceri: Herondas din Kos, Arnoul Greban, Hans Sachs, Francesco Andreini, Andrea Perrucci, Lope de Rueda, Andreas Gryphius, în De la mimus la baroc, pref. trad., Bucureşti, 1933; William Shakespeare, Regele Richard al III-lea, Bucureşti, 1934; Max Halbe, Tinereţe, Bucureşti, [1942]; V. Ermilov, Cehov, Bucureşti, [1948] (în colaborare cu Eugen Jenea); Stendhal, Roşu şi negru. Cronica secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1950; ed. pref. Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1995; G. A. Biirger, Uimitoarele călătorii şi aventuri pe uscat şi pe apă ale baronului von Miinchhausen, Bucureşti, 1955; ed. îngr. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1992; Heinrich von Kleist, Ulciorul sfărâmat, Bucureşti, 1957; [Traduceri], în Scrieri, VIII, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 498-502; Perpes-sicius, Opere, III, 98-100, IV, 153-156, XII, 203-210,302-305; Sadoveanu, Cărţi, II, 22-23; Vianu, Opere, III, 517-523; G. M. Zamfirescu, „De la mimus la baroc", „România literară", 1933,7; Al. Robot, „De la mimus la baroc", RP, 1933,4 611; Lucian Boz, „De la mimus la baroc", ADV, 1933, 15 205; Biberi, Etudes, 127-129; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., 115-116, 376-377; Cioculescu, Aspecte, 442-445; Streinu, Pagini, II, 412-437; Şuluţiu, Scriitori, 301-316; Radu Lupan, Oameni dintr-un sfârşit de veac, VR, 1955, 7; S. Damian, încercări de analiză literară, Bucureşti, 1956, 43-52; Georgescu, încercări, II, 221-228; Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, LCF, 1964,4; Ralea, Scrieri, II, 495-499; Micu-Manolescu, Literatura, 232-235; Cioculescu, Varietăţi, 380-383; Negoiţescu, Scriitori, 277-280; I. Oprişan, Poetul Ion Marin Sadoveanu (Din
Sadoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 8
perspectiva unor noi documente literare), LL, 1967; I. Oprişan, Ion Marin Sadoveanu - schiţă biografică, RITL, 1967, 2; Regman, Cărţi, 123-136; Baconsky, Marginalii, 54-65,168-174; Ion Oprişan, Geneza trilogiei lui Ion Marin Sadoveanu, SIL, 445-459; Piru, Panorama, 269-272; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., 27; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 562-569; Victor Stoleru, Crochiuri de istorie literară, Bucureşti,
1974,	75-89; Micu, „Gândirea", 675-676, 876-878, 980-982; Valeriu Râpeanu, Interpretări şi înţelesuri, Bucureşti, 1975, 182-185; Balotă, Universul, 7-25; Simion, Scriitori, II, 265-279; Vartic, Spectacol, 92-99; Brădăţeanu, Istoria, II, 272-273; Piru, Ist. lit., 393-394; Cioculescu, Itinerar, IV, 291-295; Leonte, Prozatori, I, 50-59; Rotaru, O ist., III, 567-570; Cosma, Romanul, 1,257-260; Craia, Feţele, 176-186; Mădălina Nicolau, Pe urmele lui Ion Marin Sadoveanu, Bucureşti, 1988; Ion Marin Sadoveanu, RRI, III, 216-219,225-233; Petre Răileanu, Calmul naraţiunii, RL, 1989,15; Mircea Mancaş, Ion Marin Sadoveanu - istoric al teatrului şi dramaturg, RL, 1991, 15; Negoiţescu, Ist. lit., I, 221-222; Cornel Munteanu, Ion Marin Sadoveanu. Coordonate lirice, F, 1993,7-8; Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, II, Craiova, 1995, 233-253; Ion Marin Sadoveanu, DRI, IV, 307-312; D. St. Rădulescu, Dicţionarul personajelor din „Sfârşit de veac în Bucureşti" de Ion Marin Sadoveanu, Bucureşti, 1997; Dicţ. esenţial, 733-735; Ghiţulescu, Istoria, 170-172; Micu, Ist. lit., 270-272; Popa, Ist. lit., 1,282; Dicţ. analitic, IV, 136-138.	'	I.	O.
SADOVEANU, Izabela (24.11.1870, Săuceşti, j. Bacău -
6.VIII.1941, Bucureşti), critic literar. Este fiica Eleonorei (n. Dumitriu) şi a lui Gheorghe Morţun; va fi adoptată la scurt timp după naştere de Mia şi Alexandru Andrei. Urmează ciclul primar la Bacău, apoi la Iaşi Institutul Pedagogic (1881-1886), doi ani frecventând cursuri de filosofie şi fiziologie la Universitate, în paralel cu pensionul de fete „Dodun des Perrieres", unde este şi pedagogă pentru clasele mici. Din această perioadă datează primele contacte cu ideile socialiste, participarea la cercul lui Ioan Nădejde şi frecventarea grupului de la „Contemporanul", a cenaclului condus de Nicolae Beldiceanu (unde îl cunoaşte pe Ion Creangă). în 1891 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Tot acum obţine postul de profesoară de filosofie şi pedagogie la Şcoala „Penetis-Zurmale" din Brăila. Aici şi la Galaţi se implică intens în organizarea mişcării socialiste. îi vizitează la Bucureşti pe C. Dobrogeanu-Gherea şi pe Anton Bacalbaşa, îi cunoaşte pe I. L. Caragiale, B. Delavrancea, Al. Vlahuţă. în 1898 se căsătoreşte cu Alexandru Sadoveanu, ofiţer, fratele mai mare, după tată, al lui Mihail Sadoveanu, şi câţiva ani va profesa la Focşani. în 1908 este transferată la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. în 1912 devine studentă la Institutul Pedagogic „Jean-Jacques Rousseau" din Geneva, pe care îl va absolvi în 1915. Este directoare a liceului de refugiaţi din Iaşi (1917-1919), a Şcolii Normale „Elena Doamna" din Bucureşti (1919-1926), profesoară la Şcoala de Puericultura şi Educatoare (1926-1936) şi consilier în Ministerul Instrucţiunii (1932-1936). S. este o strălucită militantă pentru noile curente în pedagogie, în primul rând pentru ideile şcolii active, are o viziune modernă în problema învăţământului pentru fete şi a educaţiei lor, iniţiază la noi şi susţine metoda Măriei Montessori (1916). Este autoare, împreună cu C. I. Angelescu, a primului manual
românesc de psihologia copilului, manifestă o preocupare constantă pentru îndrumarea lecturii copiilor pe vârste, scrie numeroase articole despre cartea şcolară, editează împreună cu Mihail Sadoveanu un volum de lecturi istorice şi geografice pentru elevi, traduce Insula comorii de Robert Louis Stevenson. S-a remarcat, de asemenea, ca o perseverentă luptătoare pentru emanciparea femeii (în 1923, ca delegată la Societatea Naţiunilor şi în Biroul Internaţional al Muncii, va susţine cu ardoare principii feministe) şi ca o lucidă militantă antifascistă (din 1936 este secretară a Comitetului Naţional Permanent pentru Pace, al cărui preşedinte de onoare era Nicolae Titulescu). Debutează în 1890, cu poezii, semnate Izabela Andrei, la „Şcoala nouă" din Roman, alături de G. Ibrăileanu ş.a., dar îşi începe cariera de critic literar mai târziu, la cotidianul „Voinţa naţională" (1904), cu un articol despre debutul lui Mihail Sadoveanu, urmat în 1905 de Artă şi morală,
o	primă intervenţie polemică adresată lui H. Sanielevici, ca răspuns la textul denigrator al acestuia cu privire la literatura lui Sadoveanu. Confirmarea vocaţiei critice vine ulterior, odată cu apariţia revistei „Viaţa românească" (1906), la care va publica aproape un deceniu. Va scrie şi la „Adevărul", „Dimineaţa" (redactează în 1932 „Pagina femeii"), dar mai cu
Izabela
Sadoveanu
CĂRŢI ŞI IDEI I
FUNDAŢIA \ lin i I i s i <1 s I IfNŢÂ	ARTĂ
\< M)I Ml \ ROM \\ \
INSTITUI UI. DK JMOKif SJIIOHI) III I \RÂ . U. ('ĂI.ÎNI-SCI "
9 Dicţionarul general al literaturii române
Sadoveanu
seamă la „Adevărul literar şi artistic", unde va deţine şi rubrica intitulată „Cărţi şi reviste", fiind prezentă în paginile revistei din 1925 până în 1939, precum şi la „Noua revistă română", „Drapelul", „Povestea vorbei", „Educaţia", „Renaşterea română", „Lamura", „Gazeta cărţilor", „Boabe de grâu" ş.a. Semnează şi Evan, Izabela Sadoveanu-Evan.
în cronicile şi eseurile sale S., influenţată de Hippolyte Taine, susţine importanţa criticii ştiinţifice, ca demers imparţial, fără păreri preconcepute şi total subordonat operei literare. Mai ales în perioada de la „Viaţa românească" autoarea se remarcă prin incisivitatea ideilor şi tonul polemic. Volumul Impresii literare (1908) strânge articole despre scriitori cu vederi socialiste (O. Carp, Sofia Nădejde), dar şi despre D. Anghel şi Mihail Sadoveanu. în aceeaşi revistă S. i-a susţinut pe St. O. Iosif, I. Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Panait Cerna, iar mai târziu, la „Adevărul literar şi artistic", va scrie despre Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Mihai Ralea, Demostene Botez, G. Călinescu. Dintre poeţi, l-a apreciat în mod deosebit pe Tudor Arghezi, dar şi pe Al. A. Philippide, Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu. S. semnează în presă pagini despre importanţa culturalizării celor mulţi şi despre probleme sociale, în paralel cu eseuri despre curente literare la modă şi despre personalităţi literare. Este foarte receptivă faţă de literatura străină, cunoaşte scrierile şi ideile lui Anatole France, Romain Rolland, opţiunile lui Louis Aragon, realismul lui D. H. Lawrence, vizionarismul lui J. B. Priestley, comentează favorabil, înaintea multora, proza lui Franz Kafka. De asemenea, recenzează autori italieni (Giacomo Leopardi, Luigi Pirandello) şi ruşi (I. S. Turgheniev, F. M. Dostoievski, L. N. Tolstoi, A. P. Cehov) şi în mod deosebit „literatura proletariatului aşa cum a realizat-o Maxim Gorki". Iniţiată la „Viaţa românească" şi continuată la „Adevărul literar şi artistic", seria unor profiluri feminine le cuprinde pe Irene Joliot-Curie, Anna de Noailles, Katherine Mansfield, Virginia Woolf, George Sand, Colette, surorile Bronte. în cronici S. le susţine pe Elena Farago, Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir şi, fidelă principiilor feministe, vorbeşte cu implicare despre greutăţile şi prejudecăţile pe care le au de surmontat scriitoarele. Memorialistica, editată postum, în 1980, cuprinde portrete ale scriitorilor de la „Viaţa românească" şi mai ales ale fruntaşilor mişcării socialiste. Atmosfera entuziast-revoluţionară de la începutul secolului al XX-lea din mediile socialiste şi radical burgheze este prinsă aici cu acuitate.
SCRIERI: Impresii literare, Bucureşti, 1908; Educaţia estetică şi artistică din ultimele două decenii, Bucureşti, .1911; Educaţia nouă. îndrumări pentru părinţi şi educatori, Bucureşti, 1930; Teatru pentru copii şi tineret, Bucureşti, 1931; Ion Teodorescu, Din lumea umbrelor. Izabela Sadoveanu, Sufletul altor generaţii. Amintiri, îngr. Aristiţa Avramescu, pref. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1980; Cărţi şi idei, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 2001. Antologii: Să ne cunoaştem neamul Şi ţara, cu ilustraţii de Magdalena Iorga, Bucureşti, 1933 (în colaborare cu Mihail Sadoveanu şi Ion Simionescu). Traduceri: Grazia Deledda, Valurile vieţii, Bucureşti, 1909; Matilde Serao, Mama vitregă, Bucureşti, [1910]; Giovanni Verga, Fire de tigroaică, Bucureşti, [1923].
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 119-122; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 109-111; Călinescu, Cronici, II, 274-278; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 152; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 35; Călinescu, Ist. lit. (1941), 591, Ist. lit. (1982), 667; Sevastos, Amintiri, 433-434; Bote, Simbolismul, 17; Ciopraga, Lit. rom., 718-721; Cora Barbu, Lenormanda Benari, Gheorghe Popescu, Izabela Sadoveanu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1970; Scrisori-Ibrăileanu, II, 319-357, III, 223-226; Călinescu, Scrisori, 286; Vasile, Conceptul, 221-222; Margareta Feraru, Izabela Sadoveanu la „Viaţa românească", RITL, 1994,2; Cornelia Ştefănescu, Repere pentru literatură, RL, 2002,51-52; Dicţ. scriit. rom., IV, 147-149; Paul Silvestru, Carte de citire, Bucureşti, 2002,66-67.	II. C.
SADOVEANU, Mihail (5.XI.1880, Paşcani - 19.X.1961, Bucureşti), prozator. Este fiul Profirei Ursachi, urmaşă a unei familii de răzeşi, şi al lui Alexandru Sadoveanu, de origine oltenească, avocat. Creşte mai mult sub influenţa mamei, câştigând în casa bunicilor de la Verşeni un contact intim cu lumea satului şi cu natura. Urmează şcoala primară în târgul natal (1887-1891), unde dascălul Mihai Busuioc, devenit „domnul Trandafir" în povestirea intitulată astfel, îi insuflă dragostea pentru istoria neamului. în 1897 va absolvi Gimnaziul „ Alecu Donici" din Fălticeni. Intern la Liceul Naţional din Iaşi
Sadoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 10
(1897-1900), e atras către literatură de autorii pe care îi citeşte: Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi, în special, Ion Creangă. Printre lecturile preferate din aceşti ani se află şi cărţile populare, Alexandria, Esopia şi Halima. Tot acum îi descoperă pe Gustave Flaubert şi pe N. V. Gogol, cu al cărui Taras Bulba în buzunar a umblat luni de zile. După modelul romanelor în foileton ale lui N. D. Popescu, porneşte să scrie istorisiri haiduceşti (pe una dintre ele, Florea Corbeanu, avea să i-o confişte profesorul de franceză). Haiducul Iancu Jianu îl va inspira pentru compunerea unui text dramatic. Editează o revistă poligrafiată, „Aurora", redactată aproape în întregime de el. Scrie şi sute de versuri, menţionabil fiind poemul eroicomic Tragediile Galatei, pentru că i-a atras o eliminare temporară din liceu. După ce în 1897, sub pseudonimul Mihai din Paşcani, publicase o schiţă, Domnişoara M. V Fălticeni, dar şi versuri sau nişte istorii hazlii într-o foaie obscură, „Dracu", debutează efectiv în 1898, la „Vieaţa nouă", unde îi apar schiţele Duşman, Binecrescută, poeziile Oriental, Cântăreţii, Amurg, semnate cu numele real. Nu îi place însă linia macedonskiană a revistei şi îşi îndreaptă producţiile către alta mai cuminte, „Pagini literare", scoasă de Artur Stavri şi Ion Gorun, unde i se tipăresc o suită de schiţe, versuri, traduceri. Graţie şi colaborărilor din ziarul „Opinia", ajunge să fie considerat „poetul liceului", fiind solicitat să compună imnul acestuia, pe muzică de Enrico Mezetti. Tot acum editează, împreună cu Matei Rusu, revista literară „Lumea" (1-15 octombrie 1899). După terminarea studiilor secundare pleacă la Bucureşti, cu intenţia de a urma Dreptul. Atracţia pentru literatură îl determină să se răzgândească şi să se înscrie la Litere. Nu termină facultatea, din cauza unui eveniment care
survine în existenţa sa. întors la Fălticeni, în 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu şi curând, în 1902, e încorporat. Anii serviciului militar, în garnizoana de la Târgu Ocna, îi inspiră paginile care vor alcătui volumul Amintirile căprarului Gheorghiţă (1906), unde simt înfăţişate brutalităţile şi umilinţele îndurate de soldaţii ţărani din partea gradaţilor, iar experienţa contactului cu ocnaşii care lucrau în saline şi erau păziţi de ostaşi hrăneşte povestirile Petrea străinul şi Două firi. în 1904 i se propune să intre în redacţia revistei „Sămănătorul", unde N. Iorga remarcase numele prozatorului. S. acceptă şi revine la Bucureşti, fiind copist la Casa Şcoalelor (1904, 1905) şi funcţionar la Direcţia Artelor din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1905). în 1904 îi apar primele cărţi: trei culegeri de istorisiri - Povestiri, Dureri înăbuşite (ambele distinse cu Premiul „V. Adamachi" al Academiei Române), Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri - şi romanul Şoimii, de asemenea premiat de Academie. E anul care stă sub numele prozatorului şi îl consacră, fiind considerat chiar atunci „anul lui Sadoveanu" (N. Iorga). în 1905 dă la lumină Povestiri din război, Comoara dorobanţului..., romanul Floare ofilită, iar alte câteva culegeri de proză scurtă sunt datate 1906. Neagreând însă munca redacţională şi nici mediul literar bucureştean, S. revine la Fălticeni, unde îşi clădeşte, în 1906, o casă cu pridvor, înconjurată de livadă şi grădină, şi ia hotărârea să trăiască exclusiv din scris. E cel dintâi exemplu, la acea dată, de scriitor liber profesionist care, printr-o prolificitate excepţională şi o hărnicie rară, izbuteşte. Ia naştere, ca urmare, un şir impresionant de cărţi, sporite aproape anual. încearcă să realizeze şi
o	operă practică de „luminare" a satelor, scoţând, împreună cu Artur Gorovei, „Răvaşul poporului" (1907-1909), foaie în care tipăreşte sfaturi destinate a ameliora muncile agricole, informaţii diverse, dar autorităţile suprimă publicaţia, suspectând-o că face agitaţie politică printre ţărani. în 1909-1910 îşi asumă, alături de Ilarie Chendi, D. Anghel şi St. O. Iosif, redactarea revistei „Cumpăna". Aici semnează proză, articolul Cărţi pentru popor, cuprinzând consideraţii amare privind starea ţărănimii. Din 1906, când luase fiinţă la Iaşi revista „Viaţa românească", îşi îndreaptă tot mai mult simpatia către cercul ei, întemeind amiciţii trainice cu D. D. Patraşcanu,
G.	Topîrceanu, C. Botez, Mihail Carp şi mai ales cu G. Ibrăileanu. Criticul şi îndrumătorul publicaţiei îi luase apărarea în „Curentul nou" (1905) împotriva atacurilor lui H. Sanielevici şi va deveni unul din exegeţii săi cei mai avizaţi. în 1908 e desemnat cenzor într-o primă încercare de constituire a Societăţii Scriitorilor Români, căreia îi va fi preşedinte în 1909-1911, 1917-1919 şi 1923-1924. în 1910 ocupă postul de director al Teatrului Naţional ieşean. Combatant în campania balcanică din 1913, notează în 44 de zile în Bulgaria (1916) impresiile culese cu acest prilej. Mobilizat în timpul primului război mondial, e repartizat la ziarul „România" (Iaşi, 1917-1918), pe care îl conduce şi unde scrie articole patriotice, unele adunate în volumul File însângerate (1917J. Demobilizat, scoate, împreună cu G. Topîrceanu, revista „însemnări literare" (1919), destinată a pregăti reapariţia „Vieţii româneşti" într-o nouă serie. Prestigiul scriitoricesc îi creşte considerabil,
11 Dicţionarul general al literaturii române
Sadoveanu
Mihail Sadoveanu şi Pavelbaci
pe măsură ce tot mai numeroase cărţi, cum sunt Cocostârcul albastru (1921), Strada Lâpuşneanu (1921), Venea o moarăpe Şiret...
(1925),	Dumbrava minunată (1926), Tara de dincolo de negură
(1926),	Hanu Ancuţei (1928), împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (I—II, 1929), Baltagul (1930), Nunta domniţei Ruxanda (1932), Uvar (1932), Creanga de aur (1933), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Nopţile de Sânziene (1934), Fraţii Jderi (I—II, 1935-1936), cuceresc admiraţia criticii şi a cititorilor. In 1921 e ales membru titular al Academiei Române, unde în discursul de recepţie face elogiul poeziei populare, iar în 1924 i se acordă Premiul Naţional pentru proză. Este redactor la săptămânalul „Lumea" (1924-1926), se află între cei care iniţiază şi conduc „însemnări ieşene" (1936-1940). Ataşat cercului „Vieţii româneşti", S. adoptă poziţia acestuia faţă de evoluţia vieţii politice din deceniul al patrulea. îşi oferă drept urmare, în 1936, autoritatea intelectuală ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa", acceptând să devină directorul lor. Tipăreşte în paginile celor două cotidiene numeroase articole de atitudine democratică, fapt care îi atrage o campanie furibundă de insulte şi ameninţări din partea extremei drepte. Legionarii îi ard demonstrativ cărţile în pieţe publice. Primeşte acasă, drept avertisment, un exemplar al romanului Baltagul despicat cu toporul. Neintimidat, continuă să scrie şi să publice alte cărţi, toate pătrunse de umanism: Ochi de urs (1938), Valea Frumoasei (1938), Morminte (1939), Divanul persian (1940), Vechime (1940), Ostrovul Lupilor (1941). în septembrie 1944 moare pe front mezinul scriitorului, Paul-Mihu. Apar acum ultimul volum din trilogia Fraţii Jderi (Oamenii Măriei Sale, 1942), culegerea Poveştile de la Bradu-Strâmb (1943) şi scrierea autobiografică Anii de ucenicie (1944). După august 1944 S. se alătură fără rezerve regimului impus de ocupanţii sovietici şi primeşte funcţii importante: membru, apoi vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1947-1961), membru în Consiliul Mondial al Păcii, preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1956-1961), preşedinte de secţie la Academie
(1948-1961). îşi exprimă adeziunea politică şi într-o serie de intervenţii publicistice, care se fac ecoul orientării oficiale din epocă şi alcătuiesc volumele Lumina vine de la Răsărit (1945), Caleidoscop (1946), însemnări pe marginea articolului 80 (1952). Concesii faţă de linia ideologică oficială vădeşte şi o bună parte a literaturii lui din aceşti ani: Păuna Mică (1948), deşi romanul, imaginând un falanster rural, va fi criticat pentru înapoiere ideologică, Mitrea Cocor (1949; Premiul de Stat), Ciont de fier (1951) şi Aventură în Lunca Dunării (1954). Deloc sau mai puţin atinse de imixtiunea conjuncturalului politic rămân Fantazii răsăritene (1946), Nada Florilor (1950), Nicoară Potcoavă (1952; Premiul de Stat), Evocări (1954) şi Cântecul Mioarei („Viaţa românească", 1961). S. e distins cu Premiul Internaţional pentru Pace (1951) şi cu Premiul Lenin (1961), primeşte titlul Erou al Muncii Socialliste (1955). O hemiplegie, survenită în 1955, cu o recidivă în 1957, îl condamnă la infirmitate. între texte, lasă în manuscris şi versuri de dragoste. în periodice a mai semnat Valeriu Arsenescu, Ion Cemat, M. S. Cobuz, Anton Constantinescu, Silviu Deleanu, Misado, S. Prisăcaru, Ilie Puşcaşu, M. Tufan, Ivan Turbincă.
în opera de început a lui S. se întrevede orientarea sămănătoristo-poporanistă, în ambianţa căreia a luat naştere. Proze ca Petrea străinul, Ion Ursu (ilustrând „stricarea" sufletului rural „curat" în contact cu corupţia citadină) ori Comoara dorobanţului... (atribuind alcoolismului sărăcia populaţiei săteşti) sunt produse tipice ale acestei literaturi. Culegerile Crâşma lui Moş Precu..., Amintirile căprarului Gheorghiţă, La noi, în Viişoara (1907) îi reflectă optica. Sub aspecte mai puţin izbitoare, ea nu lipseşte nici din alte numeroase povestiri prin care scriitorul s-a impus ca un talent viguros. Vechilii scot fără milă femeile bătrâne şi bolnave la clacă (In drum spre Hârlău), fetele şi nevestele ţăranilor sunt seduse de „domnişori" (Păcat boieresc), pe multe moşii muncitorii agricoli se recrutează din rândul dezertorilor şi fugarilor, au drept locuinţe bordeie şi lucrează sub regimul unei exploatări nemiloase (Bordeenii). Disperaţi de abuzurile autorităţilor, oamenii îşi iau câmpii (Emigranţi la Brazilia) ori ţin calea persecutorilor şi îi judecă ei singuri (O umbră). Hoţi de codru vestiţi, prezentaţi cu vădită simpatie idealizantă (Cosma Răcoare) şi populând adesea naraţiunile lui S., ba chiar unele romane târzii, ca Nopţile de Sânziene sau Pastele Blajinilor (1935), aparţin şi ei „micului romantism" sămănătoristo-poporanist. Iniţial naraţiunile sadoveniene urmează aproape toate aceeaşi schemă: obsedat de „chestiunea ţărănească", prozatorul caută să dezvăluie drame care se petrec sub regimul „durerilor înăbuşite". E vorba de oameni încercaţi, cărora o tărie interioară le dictează să rabde suferinţele fără să se jeluiască, să le ascundă sub o mândrie stoică. Singuratici, închişi în lungi tăceri, sunt totuşi firi sociabile, simt nevoia de a găsi înţelegere. De aici „spovedania", care intervine într-o împrejurare anume, când ei socotesc momentul potrivit să îşi destăinuie motivele apăsării sufleteşti. Istorisesc ce li s-a întâmplat şi le-a marcat grav existenţa. Dau, în consecinţă, confesiunii o inevitabilă solemnitate. Apoi reintră în muţenie. Sub raport narativ, are loc o pauză înfiorată în desfăşurarea vieţii curente, trecutul invadează prezentul, îl dizolvă şi absoarbe, iar realitatea
Sadoveanu	Dicţionarul	general	al	literaturii	române	12
ajunge să trăiască doar pe oglinda aburită a amintirilor. Câteva notaţii privind cadrul natural şi reţinând de obicei o mişcare lentă, abia perceptibilă, precum căderea unei frunze, adierea vântului, alunecarea norilor, restaurează cu delicată grijă curgerea întreruptă a timpului. Pe motive întâlnite şi la alţii S. are însă, din capul locului, o viziune, care va da o fizionomie originală operei sale, eliberată treptat de clişeele literaturii sămănătoristo-poporaniste. Ochiul unui mare poet al naturii înnobilează şi conferă grandoare până şi celei mai anodine întâmplări, unor expediţii cinegetice, mese rustice, întâlniri cu oamenii locurilor, îndeobşte vânători, pescari, pădurari, plutaşi, ciobani, inşi care, prin îndeletnicirile lor, duc o viaţă singuratică, departe de aşezările populate, fie ele chiar sate sau cătune, şi se dovedesc adaptaţi perfect peisajului frust şi sălbătăciei lui virgine. E o umanitate care încearcă o retragere tăcută din faţa civilizaţiei în inima firii, spre a-şi conserva o anume integritate, un cod moral nescris, dar bazat pe o despărţire foarte categorică a omeniei de opusul ei. Potecile munţilor, codrii deşi, dumbrăvile tăinuite, labirintul gârlelor închipuie o fortăreaţă naturală. Izolarea ei îngăduie încă umanităţii descrise de S. să îşi apere valorile. Poetul naturii este totodată un moralist, descoperitor de robusteţe sufletească şi înţelepciune în această existenţă retrasă. Pictura impresionistă a peisajului se împleteşte cu observarea vieţii elementare, iar simbioza om-natură prilejuieşte pagini antologice, ca în Venea o moară pe Şiret..., împărăţia apelor, Uvar,
Nopţile de Sânziene, Ochi de urs, Ostrovul Lupilor. Punctul cel mai înalt în studiul sadovenian al valorilor socio-morale pe care o civilizaţie arhaică reuşeşte să le conserve prin izolare de lumea modernă se află în Baltagul, unul din romanele fundamentale ale literaturii române. Aici se istoriseşte cum o munteancă, Vitoria Lipan, nevastă de oier, caută şi descoperă cadavrul bărbatului ei, care nu se mai întorsese acasă. Femeia îi identifică şi pe autorii crimei, doi ciobani, jefuitorii mortului, îi sileşte să îşi recunoască fapta şi procedează la pedepsirea lor, cu arma victimei şi cu ajutorul câinelui său. E o ingenioasă istorie detectivistă în mediul rural autohton, unde protagonista desfăşoară o anchetă originală, interogând la fiecare pas în primul rând natura, martoră a itinerariilor păstoreşti din vremuri imemorabile. Construit pe schema baladei Mioriţa, dezvoltând o variantă mai puţin cunoscută a „măicuţei bătrâne", romanul întoarce sensul resemnat al textului popular în altul, activ şi justiţiar. Mari umbre mitice însoţesc astfel o naraţiune realistă, care învie o civilizaţie străveche, cu legile, rosturile ei, fiinţând paralel cu cea modernă, contemporană, necomunicând nicăieri. Ilustrând cum funcţionează rânduiala, normele etice într-o societate arhaică, tradiţională, romanul este şi una din principalele personificări literare a firii românului. Cât priveşte poezia naturii, prezentă copleşitor, S. excelase şi în două cărţi anterioare, Ţara de dincolo de negură şi Dumbrava minunată. Prima cuprinde tablourile unor locuri prin care autorul e
Şezătoare literară la Fălticeni (1920): N.N. Beldiceanu, Anicuţa Cârje, Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, Nicolae N. Papadat, G. Topîrceanu, G. Rotică, Hortensia Papadat-Bengescu
VIAŢA
OPERA
1680
1887-
1891
1892-
1897
1898
1899
1900
1901
1902
1903
1904
noiembrie 5 Se naşte la Paşcani Mihail Ursachi, fiul Profirei Ursachi, urmaşă a unei familii de răzeşi stabilite la Verşeni, şi al lui Alexandru Sadoveanu, avocat, descendent din „pribegi olteni, veniţi la laşi îndată după zavera din 1821
■1891	Frecventează şcoala primară în Vatra Paşcanilor, avându-l învăţător
pe Mihai Busuioc, devenit personaj în povestirea Domnul Trandafir. I se legalizează numele de familie Sadoveanu.
*1897	învaţă la Gimnaziul „Alecu Donici" din Fălticeni, unde funcţia de
director era îndeplinită de Vasile T. Lovinescu, tatăl lui E. Lovinescu. în clasa a ll-a începe să scrie compuneri despre haiduci şi „nuvele sentimentale". Repetă clasa a lll-a.
Intră ca intern la Liceul Naţional din laşi.
martie Alături de alţi colegi, este eliminat temporar din liceul ieşean în urma „evenimentelor11 relatate în poemul eroicomic Tragediile Galatei.
toamna Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Acaparat de viaţa literară boemă a capitalei, abandonează studiile juridice. Devine student al Facultăţii de Litere.
Renunţă la pregătirea universitară, se întoarce la Fălticeni şi se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu.
iunie Este încorporat şi din iulie efectuează serviciul militar în
garnizoana de la Târgu Ocna.
octombrie 191 se naşte primul copil, Despina lulia.
Se mută din nou la Bucureşti, unde este angajat copist la Casa Şcoalelor.
aprilie 20 Folosind pseudonimul Mihai din Paşcani, trimite schiţa Domnişoara M. V Fălticeni, apărută în săptămânalul umoristic bucureştean „Dracu".
în acelaşi periodic îi mai sunt incluse poezia Homo, publicată tot sub pseudonim, şi anecdote, iscălite Un drac din Fălticeni. Redactează împreună cu un coleg de liceu, Constantin Moţet, revista săptămânală litografiată „Aurora" (zece numere). Semnează cu numele real schiţele Duşman, Binecrescută şi poeziile Oriental, Cântăreţii, Amurg, apărute în revista de orientare macedonskiană „Vieaţa nouă".
Cu pseudonimele Cobuz şi M. S. Cobuz publică, începând din februarie, schiţe şi nuvele, versuri originale şi traduceri în revista „Pagini literare", editată de Artur Stavri şi Ion Gorun. La „Opinia" trimite, sub semnătura George C. Ursachi, o poezie influenţată de Sonetul lui Felix Arvers, apoi transpunerea propriu-zisă, dar şi pagini de proză, octombrie 1-15 Editează la laşi, împreună cu publicistul Matei Rusu, trei numere ale revistei literare „Lumea", în care îi apar proză şi versuri sub pseudonimul M. S. Cobuz.
în „Revista modernă" din Bucureşti publică, folosind pseudonime (M. Sadoveanu-Cobuz, S. Prisăcaru, llie Puşcaşu, M. Tufan ş. a.), nuvele, poezii, recenzii, traduceri.
îi apar în „Revista modernă" câteva transpuneri din Povestiri vânătoreştiâe I. S. Turgheniev. Textele sunt semnate llie Puşcaşu. în „Pagini literare" se publică povestirea Fraţii Potcoavă. Colaborează la „Sămănătoruf, „Revista idealistă", „Făt-Frumos", „Luceafărul".
Romanul Şoimii apare, în foileton, în „Voinţa naţională", colaborare intermediată de Vasile Pârvan.
martie 12 - august în câteva articole din „Sămănătorul", Nicolae lorga îi remarcă entuziast talentul narativ, deschizându-i căi de promovare şi susţinere prin intermediul gazetelor ataşate ideologiei sămănătoriste.
St. O. losif îi propune să intre ca redactor la „Sămănătorul".
1906
1907
1908
1909
Ianuarie 51 se naşte primul fiu, Dimitrie Sadoveanu, viitor pictor. Este funcţionar la Direcţia Artelor din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Se reangajează la Casa Şcoalelor, ocupându-se de „înştiinţări şi cereri în legătură cu comorile".
Academia Română îi decernează Premiul „V. Adamachi" pentru romanul Şoimii şi pentru Dureri înăbuşite; volumul Povestiri fusese propus la Premiul „Ion Heliade-Rădulescu“ (rapoartele fiind susţinute de loan Bianu), dar în 1906, la ediţia a doua, i se va acorda tot Premiul „V. Adamachi", raportor fiind Titu Maiorescu.
aprilie Părăseşte capitala şi se stabileşte la Fălticeni, unde îşi
va construi o casă.
mai 21 Se naşte Profira Sadoveanu.
Ministrul Spiru Haret îl numeşte inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare.
aprilie 28 E desemnat cenzor în comitetul unei prime încercări de constituire a Societăţii Scriitorilor Români, septembrie 2 Este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, funcţie deţinută până la 25 noiembrie 1911.
mai Debutează cu volumele de proză scurtă Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri, precum şi cu romanul Şoimii.
iunie-octombrie Primeşte aprecieri în presă din partea lui
G.	Bogdan-Duică, E. Lovinescu, Sextil Puşcariu, Izabela Sadoveanu ş. a.
Lucrează ca redactor la „Sămănătorul", alături de St. O. losif şi Ion Scurtu.
Continuă colaborarea la „Luceafărul", „Voinţa naţională", începe să fie prezent în „Albina".
Apar romanul Floare ofiiiită, volumele Comoara dorobanţului... şi Povestiri din război.
noiembrie 15 Se confruntă cu cele dintâi contestări:
H.	Sanielevici publică în primul număr al revistei „Curentul nou" din Galaţi articolul Morala domnului Sadoveanu. Inventariind tematica povestirilor sadoveniene, considerate ca fiind centrate predilect pe subiecte precum „beţia, adulterul, prostituţia şi violenţa până la criminalitate", H. Sanielevici constată lipsa de „sănătate” morală a acestora.
noiembrie 30 - decembrie 29 Izabela Sadoveanu, sub psudonimul Evan, răspunde atacurilor în articolele Artă şi morală şi Morala lui M. Sadoveanu, publicate în „Voinţa naţională", unde, între timp, şi llarie Chendi va avea o intervenţie în favoarea scriitorului, ca şi E. Lovinescu în „Epoca", decembrie 15 fn articolul Doi critici şi mai muiţi scriitori (Morala d-nului Sadoveanu), apărut în numărul 2 al „Curentului nou", şi G. Ibrăileanu îi dă replica lui H. Sanielevici (care îşi continua seria de comentarii), apreciind drept secundare elementele menţionate de acesta şi accentuând problematica „morală sau socială" a povestirilor sadoveniene. ianuarie E prezent în „Convorbiri literare", unde va mai scrie sporadic.
Apar volumele Amintirile căprarului Gheorghiţă şi Mormântul unui copil.
martie Cu nuvela Pustiul, inclusă în primul număr al revistei „Viaţa românească", începe o colaborare de durată cu publicaţia ieşeană.
noiembrie 15 Scoate la Fălticeni, împreună cu Artur Gorovei, „Răvaşul poporului", gazetă „de educaţie cetăţenească şi îndrumare economică"; aceasta va apărea până ia 9 octombrie 1909.
I se editează La noi, în Viişoara. Scrisori către un prietin, Vremuri de bejenie şi însemnările lui Neculai Manea.
Traduce din Guy de Maupassant: Povestiri alese.
Apar volumele Oameni şi locuri, O istorie de demult, Duduia Margareta.
noiembrie 27 împreună cu llarie Chendi, D. Anghel şi St. O. losif, pune bazele revistei săptămânale „Cumpăna", care va ieşi
1909
1910
1911
1912
1913
1914
1915
1916
1917
1918
1919
1920
1921
1922
1923
1924
1925
1926
aprilie 1 Este numit director al Teatrului Naţional din laşi, însărcinare pe care o va exercita până în 1919.
Este mobilizat ca sublocotenent, participând la războiul balcanic.
mai 26 Este ales membru corespondent al Academiei Române. Mobilizat, se ocupă, împreună cu Ion Minulescu şi Petre Locusteanu, prin ordin al Marelui Cartier General al Armatei, de redactarea ziarului „România", editat mai întâi la laşi, începând cu 2 februarie.
octombrie 21 Este reales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, funcţie asigurată până la 24 februarie 1919.
Se stabileşte la laşi, în fosta casă a lui Mihail Kogălniceanu din Dealul Copoului, pe care o va cumpăra în anul Ormător.
iulie 3 Se naşte Paul-Mihu Sadoveanu.
iunie 1 Devine membru titular al Academiei Române.
iunie 9 Ţine discursul de recepţie la Academia Română, intitulat Poezia populară.
iunie 17 Este ales din nou preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, rămânând în funcţie până la 15 iunie 1924.
I se acordă Premiul Naţional pentru proză.
Merge în drumeţie cu Panait Istrati în munţii Moldovei. Călătoreşte în Polonia şi Germania, mai Participă la Berlin, ca reprezentant ai Societăţii Scriitorilor Români, la Congresul PEN-Clubului.
Este preşedinte al Federaţiei Române de Şah.
până lai 5 aprilie 1910. Aici va publica povestirea Un instigator, însemnări pentru nuvela Bordeenii, articolul Cărţi pentru popor.
I se editează volumul Cântecul amintirii.
Transpune Povestiri vânătoreştidin I. S. Turgheniev. E posibil ca aceasta să fie ediţia a doua a traducerii; prima, semnată llie Puşcaşu, apărută la Fălticeni în 1901, s-ar fi pierdut.
La îndemnul lui Spiru Haret, reia şi editează într-o redactare proprie două cărţi populare, Alexandria şi Esopia.
Apar Povestiri de seară, Istoria Genovevei de Brabantşi două traduceri din H. Taine: Despre natura operei de artă şi Despre producerea operei de artă.
I se publică în „Viaţa românească" piesa de teatru De ziua
mamei, a cărei premieră va avea loc la 2 februarie la Teatrul
Naţional din Bucureşti.
lese de sub tipar Apa morţilor.
începe să colaboreze la „Universul", scrie la „Flacăra".
Publică în foileton, în „Viaţa românească", romanul Neamul Şoimăreştilor.
I se editează volumul Bordeenii şi alte povestiri.
Apare volumul Privelişti dobrogene.
Publică romanul Neamul Şoimăreştilor.
Impresii şi amintiri de război sunt transpuse în 44 de zile în Bulgaria. lese de sub tipar volumul File însângerate.
februarie 2 - decembrie 21 în colaborare cu G. Topîrceanu, editează „însemnări literare", continuatoare a revistei „Viaţa românească", a cărei apariţie încetase temporar, începe să colaboreze la „Adevărul literar şi artistic".
Scoate volumele Frunze-n furtună, Umbre şi, la Chişinău, Priveghiuri.
Publică volumele Cocostârcul albastru, Orhei şi Soroca, romanul Strada Lăpuşneanu şi Povestiri din Halima.
Apar Neagra Şarului, Pildele lui cuconu Vichentie ş.a.
Publică romanul Oameni din lună şi culegerea de povestiri Ţi-aduciaminte....
noiembrie 2 Scoate la laşi „Lumea", „bazar săptămânal" editat până la 20 iunie 1926.
Apare volumul I al transpunerii Din vieţile sfinţilor, realizată în colaborare cu D.D. Patraşcanu; volumul al ll-lea iese în 1926. I se editează romanul Venea o moară pe Şiret...
Publică Dumbrava minunată, Ţara de dincolo de negură, Povestiri pentru copii.
wm
IH9I
Vizitează Olanda.
mm
1938
1939
Călătoreşte în Turcia, împreună cu Ionel Teodoreanu.
Este ales preşedinte al Senatului României,
1941
1942
1943
1944
1945
1945-1949
1946
1947
Este desemnat preşedinte al Secţiei literare a Academiei Române, funcţie exercitată până în 1938.
Se mută la Bucureşti, unde preia conducerea ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa".
Este atacat violent în presa de extrema dreaptă, cerându-se să i se ardă cărţile, să fie lapidat public ori stigmatizat cu fierul roşu.
Din cauza apartenenţei la francmasonerie, intră în conflict cu legionarii, care îi ard cărţile în piaţa publică. Un exemplar din Baltagul, despicat cu un topor, îi este trimis prin poştă. Atacurile din presa de extrema dreaptă („Sfarmă-Piatră", „Buna Vestire“ş.a.) se intensifică.
aprilie 1 în apărarea scriitorului, ziarul „Dimineaţa" publică un Protest al intelectualilor, semnat de Liviu Rebreanu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Zaharia Stancu, Ai. A. Philippide şi Andrei Oţetea.
februarie 61 se înmânează diploma de doctor honoris causa al Universităţii din laşi.
Devine preşedinte de onoare al Societăţii Scriitorilor Români.
Cumpără un teren la Oaşa Mică, unde îşi va construi o casă de vacanţă.
După moartea primei soţii, cu care avusese unsprezece copii, se căsătoreşte cu Valeria Mitru.
împlineşte patruzeci de ani de la debut. Este sărbătorit în presă
şi într-o sesiune specială a Academiei.
septembrie 22 Moare pe front Paul-Mihu Sadoveanu, mezinul
scriitorului.
Face o călătorie în Uniunea Sovietică, unde vizitează Moscova şi Leningrad.
Colaborează la „Jurnalul de dimineaţă", „Veac nou", „Scânteia", „România liberă", aderând la politica noului regim.
Este ales membru al Prezidiului Adunării Deputaţilor.
Apar Demonul tinereţii, Hanu Ancuţei, împărăţia apelor, precum şi notele de călătorie strânse în volumul Olanda. Publică romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. La Editura Cartea Românească din Bucureşti apare romanul Baltagul. Mai ies de sub tipar Depărtări, Istoria sfinţilor Varlaam şi toasaf de la India.
Apare Măria-Sa, Puiul Pădurii.
Ies de sub tipar romanele Nunta domniţei Ruxanda şi Uvar. I se publică romanele Creanga de aur şi Locul unde nu s-a întâmplat nimic, precum şi povestirile din culegerea Soarele în baltă sau Aventurile şahului.
Apar romanele Nopţile de Sânziene şi Viaţa lui Ştefan cel Mare.
I	se editează Cete mai vechi amintiri, Cuibul invaziilor, romanul Pastele Blajinilor şi primul volum, Ucenicia lui lonuţ, din romanul Fraţii Jderi.
ianuarie 1 înfiinţează, împreună cu G. Topîrceanu, Gr. T. Popa şi Mihai Codreanu, revista „însemnări ieşene“, care va apărea până la 1 octombrie 1940.
Se editează romanul Cazul Eugeniţei Costea şi volumul al H-lea, Izvorul Alb, din Fraţii Jderi.
Publică Ţara Kanguruluişi Istorisiri de vânătoare.
Ies de sub tipar romanul Ochi de urs şi culegerea de povestiri Valea Frumoasei.
Publică Divanul persian.
La Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă îi apar primele două volume din seria Opere.
I	se editează romanul Ostrovul lupilor.
lese de sub tipar volumul al IIMea, Oamenii Măriei Sale, din Fraţii Jderi.
Publică Poveştile de la Bradu-Strâmb.
Apare volumul al lll-tea din seria Opere. lese cartea autobiografică Anii de ucenicie.
Este editat volumul al IV-lea din Opere.
La Editura Cartea Rusă i se publică broşura Lumina vine de la Răsărit
Ies de sub tipar Caleidoscop şi Fantazii răsăritene.
s		Dicţionarul general al literaturii române 18
1948	Devine vicepreşedinte at Prezidiului Marii Adunări Naţionale,	Apare volumul Păuna Mică.
	funcţie pe care o va îndeplini până în 1961. Este desemnat preşedinte al Secţiei de limbă, literatură şi arte a Academiei, demnitate deţinută tot până 1a sfârşitul vieţii, Vizitează Cehoslovacia.	Se editează volumul al V-lea din Opere.
1949	1 se decernează Premiul de Stat pentru Mitrea Cocon Este şeful delegaţiei române la Congresul Mondial al Păcii de la Paris. Se numără printre participanţii la reuniunea de la Roma a Comitetului Mondial al Partizanilor Păcii.	Publică romanul Mitrea Cocon
1950	La împlinirea vârstei de şaptezeci de ani este sărbătorit public. Vizitează din nou Uniunea Sovietică.	Apare Nada Fiorilor,
1951	1 se acordă Premiul Internaţional pentru Pace.	lese volumul al Vl-lea din Opere.
1952	Pentru Nicoară Potcoavă i se conferă Premiul de Stat.	Se editează romanul Nicoară Potcoavă.
1953	Călătoreşte încă o dată în Uniunea Sovietică.	Ies de sub tipar ultimele două volume din ediţia Opere.
1954		începe, sub supravegherea autorului, publicarea la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, a seriei Opere (ultimul volum, al XXII-lea, apare în 1973). Ies de sub tipar romanul Aventură în Lunca Dunării şi volumul Evocări.
1955	Suferă un prim atac cerebral. Primeşte titlul Erou al Muncii Socialiste.	
1956	Devine preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor. Vizitează Iugoslavia.	Revizuieşte şi îngrijeşte altă ediţie din Alexandria şi Esopia.
1957	Are un nou atac cerebral, în urmă căruia rămâne cu o infirmitate.	
1960	Este omagiat la împlinirea vârstei de optzeci de ani, presa literară consacrându-i numere speciale.	Apare volumul de publicistică Mărturisiri.
1961	1 se acordă Premiul Lenin. octombrie 19 Mihail Sadoveanu moare la Bucureşti. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.	noiembrie-decembrie Se publică în „Viaţa românească" romanul Cântecul Mioarei.
purtat de pasiunea sa cinegetică. Cealaltă izbuteşte să facă din pădure, unde o fetiţă fuge de mama ei vitregă, un veritabil spaţiu miraculos, cu infinite, compensatoare duioşii ocrotitoare materne. Simbioza om-natură implică nu numai planul fizic, ci şi pe cel psihic. Peisajul devine un uriaş ecran de proiecţie pentru stările sufleteşti ale personajelor, sclipeşte vesel ori se posomorăşte, după cum oamenii trec prin momente fericite ori apăsătoare, îşi schimbă luminile şi culorile, cu o tulburătoare empatie, vorbeşte mai ales printr-o muzică secretă - foşniri, murmure, clipoceli, gâlgâituri, vuiete îndepărtate; vântul - remarcă Tudor Vianu - este un adevărat personaj al povestirilor lui S. Tablourile de natură nu simt doar etats d'âme ca în literatura romantică, ci posedă şi facultăţile „corespondenţelor" baudelairiene, fiindcă pădurea, stepa sau balta intervin în acţiunile umane cu funcţii complice şi iniţiative secrete. Dintre nenumărate exemple citabile, o menţiune specială merită strania istorisire Ochi de urs, unde natura se demonizează, ca şi cum asupra ei ar fi fost azvârlită o vrajă rea. Tablourile sunt zugrăvite cu tehnica pictorilor
impresionişti. Efectele de lumină primează asupra formelor. Culorile preferate - vânătul, argintiul - destramă conturul lucrurilor şi le dă o înfăţişare ireală, fantomatică. Fiindcă autorul e conştient că retragerea în sălbăticia naturală nu poate fi o soluţie istoric durabilă, ci doar schiţa unor reflexe defensive, de prelungire agonică a vieţii, peste peisagistica sadoveniană pluteşte o stăruitoare mâhnire ce impregnează cu melancolie discretă frumuseţea locurilor, încifrând în termeni simbolici o dramă umană generală, care nu încetează a se consuma. Opera lui S. închină un panou şi vieţii amorţite din măruntele târguri moldoveneşti. Ele comunică prin partea din spate a curţilor şi prin uliţele prăfoase, continuate în drumuri de ţară, aproape nemijlocit, cu lumea satului, căreia până mai ieri îi aparţineau. îndeletnicirile multor târgoveţi, impiegaţi obscuri sau meseriaşi amărâţi, sunt încă legate de începuturile lor rurale. La Paşcani şi Fălticeni scriitorul a cunoscut bine forme de excrescenţă urbană recentă, pe un fundal sătesc. Aici descoperă însă o umanitate cu totul diferită. Alcătuită din inşi ster şi, cărora S. le închină prima lui carte inspirată de
J9 Dicţionarul general al literaturii române
Sadoveanu
monotonia vieţii lor, Floare ofilită, acest mediu închipuie o lume fără orizont, condamnată la un trai rutinier, strivind, sub tirania mecanismului său repetitiv, aspiraţiile omeneşti autentice. Naraţiunile, cehoviene, dar cu trimitere şi la Maupassant, părăsesc povestirea pentru schiţă (O zi ca altele, Câinele, Balta liniştii), nuvelă (Haia Sanis, Faceri de bine, însemnările lui Neculai Manea, 1907) sau romane (Floare ofilită, Apa morţilor, 1911, Locul unde nu s-a întâmplat nimic) şi au subiecte asemănătoare: destine resemnate, supuse la atrofiere sufletească, după ce au riscat, fără succes, un gest de revoltă. Victimele sunt mai ales femei care îşi trăiesc ratarea aspiraţiilor amoroase când au curajul să le dea ascultare, indiferent de opoziţia mediului, care are însă ultimul cuvânt. Haia Sanis, personaj memorabil prin obstinaţia disperată de a refuza o atare soartă, plăteşte cu viaţa împotrivirea. Se întâlnesc aici şi intelectuali care caută anestezierea în alcool a ambiţiilor spirituale descurajate, ca Neculai Manea. Dramele surprinse sunt ale sensibilităţii omeneşti rănite de ambianţa înăbuşitoare şi chiar titlurile sugerează înnămolirea şi degradarea lentă. Locul unde nu s-a întâmplat nimic, cu personaje ceva mai numeroase şi recuperând o tipologie socială şi psihologică aparte, realizează sinteza literaturii sadoveniene de inspiraţie provincială. în centrul romanului stă o ipostază moldovenească a „oamenilor de prisos" din literatura rusă (Turgheniev, Cehov), un boier care, ca să îşi omoare plictiseala, se apucă să o formeze intelectual pe o tânără fată de extracţie modestă. Repetă astfel experienţa lui Pygmalion, dar e prea laş pentru a ţine piept prejudecăţilor şi provoacă o catastrofă sentimentală, sfârşită cu sinuciderea tinerei. Literatura sadoveniană consacrată târgului moldovenesc are şi ea o pronunţată notă poetică. E prin excelenţă o proză de atmosferă, descripţiile fiind topite într-o unică tonalitate sufletească, a tristeţii provinciale. Se întâlneşte astfel cu o întreagă lirică, aptă să furnizeze, de la G. Bacovia la Demostene Botez şi B. Fundoianu, o variantă locală a spleen-ului baudelairian. Altă sursă de poezie la S. rezidă în evocarea trecutului. Scriitorul a creionat încă din tinereţe povestiri şi romane istorice. Pline de culoare romantică, având iniţial ca modele pe Walter Scott şi pe N. V. Gogol, cel din Taras Bulba, acestea simt foarte animate, descriu cavalcade şi bătălii, masacre, incendii şi înfruntări voiniceşti , o năvălire a tătarilor şi rezistenţa localnicilor, înarmaţi cu coase şi topoare (Vremuri de bejenie, 1907), o incursiune căzăcească la Iaşi (Şoimii) sau felul în care se răzbună răzeşii orheieni pe boierul care vrea să le ia pământurile (Neamul Şoimăreştilor, 1915). începând cu Hanu Ancuţei, naraţiunile sadoveniene de acest tip se purifică. Localizarea istorică suportă o estompare, trecând în contur legendar, iar trecutul, chiar atunci când priveşte anume domnii, capătă o aură mitică, devine illo tempore. La Hanu Ancuţei, pe vreme de pace, printre necurmatele lupte care pustiesc Ţara Moldovei, oamenii zăbovesc împrejurul focului, golesc ulcele cu vin vechi Şi spun „poveşti". Cartea e un Decameron românesc, cuprinzând istorisiri cumplite (Judeţ al sărmanilor), miraculoase (Balaurul) sau glumeţe (Iapa lui Vodă), fiecare fiind o piesă antologică de artă narativă. într-o istorie zbuciumată, plină de
seisme, Hanu Ancuţei devine un punct geografic privilegiat, un popas simbolic îngăduit scurtă vreme vieţii reflexive, când aducerile aminte umplu sufletele cu o dulceaţă melancolică. Peste bucurii înfrigurate şi pasagere cade adesea umbra mâhnirii şi, după acţiuni viforoase, vin să se aştearnă lungi tăceri, pe care le rupe doar oftatul cimpoiului sau trosnetul vreascurilor. Câte o zicală ori câte o înţepătură pun o ramă paremiologică materiei epice. Cartea reuşeşte să realizeze o sinteză între suportul baladesc şi tânguirea doinei, proiectând personaje şi întâmplări pe covorul ţesut de plăcerea orientală a povestitului. De altfel, romanele istorice de maturitate ale lui S. nu mai urmează formula celor juvenile, ci dezvoltă rafinamentul narativ cu care drumeţii poposiţi la Hanu Ancuţei deapănă întâmplări trecute. Acum autorul dă la iveală vaste compuneri epice de o factură proprie, foarte originală. Ele reconstituie realist momente din istoria Moldovei, cu oamenii şi aşezările ei, dar fac să transpară îndărătul lor paralelisme cu basmul, dăruind personajelor şi isprăvilor acestora un abur fabulos. Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, poveste amoroasă terminată tragic după o tentativă eşuată de răpire, are loc sub semnul Racului, adică al unei epoci funeste, când toate dau înapoi. Prinţul Ruset, protagonistul romanului, e o speţă moldavă de Don Juan, pe care îl cuprinde o iubire nebunească tocmai pentru fiica domnitorului ţării, inamicul
Sadoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 20
jurat al familiei sale. El îi răpise chiar tatălui său tronul şi îi suspecta de uneltiri la Poartă pe urmaşii fostului voievod. Ruset însoţeşte un abate francez care străbate ţara, în drum spre Constantinopol, cu o misiune secretă, prilej de prezentare ingenioasă a Moldovei, dintr-o perspectivă apuseană, şi a obiceiurilor locului drept ciudăţenii exotice. Sub peripeţii şi sub meandrele acţiunii se insinuează mitul lui Tristan, al „amorului pasiune", ceea ce imprimă unei frânturi de cronică însufleţirea turnirurilor din romanul curtean, cu întreg ritualul vasalităţii amoroase trubadureşti. întâmplările din Nunta domniţei Ruxanda se petrec tot într-o vreme ingrată pentru Moldova, când domnitorul Vasile Lupu, ca să îşi câştige aliaţi, făgăduieşte mâna fiicei sale lui Timus, feciorul hatmanului cazacilor zaporojeni. Fiindcă vodă tărăgănează ţinerea nunţii, logodnicul, o făptură semisălbatică şi de stirpe joasă, vine la Iaşi în fruntea mârzacilor săi şi pradă cetatea. îl ucide însă un tânăr moldovean, Bogdănuţ, care o îndrăgise pe domniţă. Aici, îndărătul personajelor şi împrejurărilor istorice reale, intervine mitul dragonului. Timus întruchipează monstrul căruia i se dau jertfă fecioarele, iar Bogdănuţ este un alt Perseu, salvator al Andromedei. Cu conştiinţa unor asemenea analogii, S. traduce sugestiile lor în amănuntele realiste ale naraţiunii, fără să îi trădeze nicăieri verosimilitatea. Trimiterea la arhetipuri nu dă, ca urmare, impresia de act deliberat, pare naturală, fabulosul e captat în istorie, căreia îi transferă semnificaţii tainice, tâlcuri. Ciclul Fraţii Jderi, alcătuit din Ucenicia lui Ionuţ, Izvorul Alb şi Oamenii Măriei Sale, încorporează într-o saga romanele consacrate evocării vremurilor trecute. Obiectul e slava şi decăderea Moldovei. Trilogia Fraţii Jderi vine să înfăţişeze ceasul de glorie al ţării, după ce Zodia Cancerului îi
prezentase ticăloşirea. E vorba de lunga domnie a lui Ştefan cel Mare, când acesta izbuteşte să pună rânduială în toate, să asigure înflorirea ţinuturilor pe care le stăpâneşte şi să le apere împotriva invaziilor tătăreşti şi turceşti. Fraţii Jderi ar fi aparent un roman de aventuri, asemănător Celor trei muşchetari de Al. Dumas, unde feciorii boierului Manole Păr Negru primesc rolurile unor Athos, Porthos, Aramis şi D'Artagnan, ba chiar anumite trăsături ale eroilor lui Dumas, precum chibzuinţă, gustul bunului trai, şlefuiala ori nesăbuinţa tinereţii. Toţi patru îi slujesc domnului şi îndeplinesc pentru el misiuni primejdioase. Faptele istorice se împletesc cu elemente legendare. Jderii recuperează armăsarul pe care duşmanii voievodului puseseră să i se fure, în credinţa că îl vor face astfel să îşi piardă invincibilitatea; cel mai tânăr dintre fraţi, Onuţ, pătrunde ca iscoadă până la Stambul, spre a culege informaţii asupra pregătirilor de incursiune ismailiteană; tot el îl prinde cu jbilţul pe fiul Hanului şi se duce după iubita răpită până în inima tătărimii; deghizaţi în negustori de vite, Jderii trec hotarul dinspre Polonia şi îi lovesc pe conspiratorii la tronul domnesc. Sunt alături de Ştefan în bătălia cumplită de la Valea Albă, unde pier comisul Manole şi fiul lui cel mai mare. Episoade din cântece bătrâneşti (Chira Chir alina, Şerb sărac, Doicin bolnavul, Novăceştii) devin scene de roman, tratate cu fervoare imaginativă şi defazare ironică realistă. Mitul dragonului reapare, Onuţ îl răpune pe Hrana Beg, al cărui sânge e rece şi căruia îi trebuie trup de fecioară ca să se încălzească, ostile turceşti pătrund în codrii Moldovei ca o uriaşă reptilă, mlădiindu-şi corpul şi solzii sclipitori, prapurii lui Ştefan poartă chipul Sfântului Gheorghe străpungând balaurul. Trilogia prinde în pânza ei epică viaţa sătească, negustorească,
21 Dicţionarul general al literaturii române
Sadoveanu
meşteşugărească şi de curte din Moldova mijlocului de secol alXV-lea. E o lume pictată cu exactitate istorică şi stilizare discretă, aducând aminte de zugrăvelile murale voroneţene. Observaţia socială (reazemul puterii domneşti e oastea de ţară, mai cu seamă componenta ei răzeşească), aerul misterios (animale fabuloase, schimnici clarvăzători, tărâmuri infernale), gesta eroică sunt amalgamate fără cusur, făcând din Fraţii Jderi o culme a romanului istoric românesc. Autorul a reluat, la bătrâneţe, Şoimii, realizând, pe trama narativă gogoliană a vechiului roman, Nicoară Potcoavă, o operă inedită, de mari rafinamente stilistice. Pentru motive circumstanţiale sunt îngroşate aici conflictele societăţii feudale şi înnobilat ajutorul acordat domnului moldovean de ostile căzăceşti. Totodată, din răzbunătorul lui Ion Vodă, trădat de boieri fiindcă pornise să le restrângă privilegiile în favoarea ţăranilor, S. face o figură justiţiară şi un umanist, cu vederi care depăşesc timpul evocat. Dar marele talent al prozatorului salvează cartea prin alte personaje, răzvrătiţi spontani, credibili, dieci isteţi, oşteni credincioşi şi jupânese înţelepte. Şi aici, prin toţi porii, romanul primeşte poezia basmului. Presvitera Olimbiada e o Sfântă Vineri înconjurată de vieţuitoarele ajutătoare care îi stau în preajmă, Moş Petrea, Căpitanul, e un fel de Sânt llie, stăpân pe foc. Nu lipseşte nici dragonul, prezent prin multele lui capete, duşmani ai voievodului care îşi răpune succesiv adversarii, aşa cum vitejii din basme retează numeroasele scăfârlii ale balaurilor. Un loc aparte în rândul romanelor istorice sadoveniene îl deţine Creanga de aur, scriere ce învie o epocă foarte îndepărtată, când creştinismul abia începuse să pătrundă printre locuitorii Daciei. Acţiunea se desfăşoară mai cu seamă la Bizanţ şi are un caracter iniţiatic, trădând preocupările autorului pe acest tărâm. Pattern-ul care regizează subteran textul e mitul amneziei şi al recâştigării memoriei pierdute. Protagonistul romanului, Kesarion Breb, un preot dac, după ce primeşte o iniţiere egipteană în simbolistica religioasă, se opreşte la Bizanţ ca să studieze noua credinţă (creştinismul) „comparativ" cu învăţătura lui Zamolxis, conform misiunii primite. încercând să o protejeze pe nevinovata împărătiţă Maria de intrigile sângeroase care se ţes în jurul tronului, începe să simtă o atracţie amoroasă pentru ea şi îşi neglijează sarcina spirituală. Anamneza, „trezirea", intervine la capătul unui exerciţiu mistic de biruire a trupului prin concentrare intelectuală, post şi rugăciuni. Reuşind o unire nepieritoare, în spirit, cu Maria, ultimul deceneu se întoarce acasă spre a propovădui noua religie. Romanul reconstituie lumea bizantină şi pasiunile ei politice cu o pastă coloristică flaubertiană. în acelaşi timp, o muzică de înalte purităţi traversează textul, imprimându-i o mişcare solemnă, ritualică. Opera de maturitate a lui S. dobândeşte tot mai pronunţat caracterul literaturii „vizionare", aşa cum o înţelegea
C.	G. Jung. Are o mereu sporită tangenţă cu mituri şi figuri arhetipale, transcende experienţa individuală, deschizând porţi către cea a subconştientului comunităţilor umane, împrumută comportărilor senzaţia străvechimii, prin încetinire cere-nionială şi prelungire simbolistică. în cărţile târzii, Valea Frumoasei, Poveştile de la Bradu-Strâmb, expediţiile cinegetice îşi
pierd finalitatea practică, devin doar prilejuri de a conduce paşii vânătorului pe meleaguri vrăjite, cum e dumbrava cocoşilor sălbatici, veritabilă mandala, din povestirea Raiul în Ostrovul Lupilor şi în Fantazii răsăritene se face elogiul înţelepciunii orientale. Plăcerea de a povesti e suverană, se renunţă la invenţie şi autorul se mulţumeşte cu înflorituri pe marginea unor motive epice vechi, bine cunoscute, care au alcătuit subiectele cărţilor populare. S. îşi dăduse chiar osteneala în tinereţe, la îndemnul lui Spiru Haret, să dăruiască o haină lingvistică nouă câtorva asemenea scrieri, spre a furniza sătenilor o literatură instructivă şi totodată delectabilă: Istoria marelui împărat Alexandru Macedon, în vremea când era cursul lumii 5250 de ani (1909), Esopia sau Vieaţa şi pildele preaînţeleptului Esop (1909), considerate „ediţii în redacţia Sadoveanu", cu unele „revizuiri" (I. C. Chiţimia), Istoria Genovevei de Brabant (1910). Cele două volume Din vieţile sfinţilor (1924-1926), transpuse în colaborare cu D. D. Patraşcanu, au o ţintă identică. Autorul o urmăreşte şi mai târziu, cu Istoria sfinţilor Varlaam şi loasafde la India (1930). Viaţa Genovevei de Brabant a repovestit-o şi într-o formă mai liberă, bogată în contribuţii personale şi intitulată Măria Sa, Puiul Pădurii (1931). Pe aceeaşi linie, Divanul persian este o versiune proprie a Sindipei, reistorisită cu un mare rafinament stilistic, asociind limbajului paremiologic o ironie fină franciană, în defazarea modernă a modelului tradiţional, şi realizând o operă originală, de o fermecătoare virtuozitate narativă. Aşa cum indică titlul, Anii de ucenicie relatează formaţia autorului,
Sadoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 22
copilăria petrecută la ţară, iniţierea precoce în arta vânatului, descoperirea naturii, perioada şcolarităţii şi primele experienţe scriitoriceşti. în ciuda numărului foarte mare de texte care o compun, opera lui S. păstrează o profundă unitate. Din povestiri, descripţii de natură, din nuvele, evocări şi din romane se încheagă un vast epos al existenţei românilor, cu îndeletnicirile, credinţele, instituţiile şi obiceiurile lor străvechi. în proza sadoveniană situaţiile, atmosfera sunt încărcate de ecouri şi rezonanţe multiple. Din întâmplări mărunte, chipuri fugare, din scurte drame anonime, spovedanii la un popas, în preajma focului, se învie ample fragmente de viaţă comunitară, civilizaţia pastorală, lunga şi zbuciumata istorie a răzeşimii, tenacea rezistenţă împotriva mereu altor năvăliri cotropitoare, legile codrului sau ale pustietăţii bălţilor, unde îşi găsesc lăcaş refractarii. Chiar atunci când duc o existenţă singuratică, oamenii lui S. sunt împlântaţi adânc într-o tradiţie, ascultă de cutume ancestrale şi respectă o rânduială nescrisă, aparţinând naturii locurilor înseşi. O veritabilă etnografie a neamului românesc poate fi descifrată în nenumăratele detalii, necolecţionate anume de prozator, dar ivindu-se la tot pasul, firesc, pe parcursul naraţiunii. Şi natura lui - observă Mihai Ralea - „e o natură istorizantă, natura care a văzut, a auzit, a înghiţit multe suflete". Se găseşte aici „un cimitir de veleităţi şi frământări stinse", iar „strigoii neosteniţi închişi în ea îi dau o mişcare şi un suflet. Şoaptele lor se aud câteodată toamna, ca şi speranţele lor de înviere, primăvara. Un fluid, ca o osmoză, curge mereu de la om către pământ şi de la pământ renaşte către om". în ciuda preferinţelor pentru peisajul frust, S. nu e poetul unei geografii gigantice, ca Walt Whitman. Pe autorul Dumbrăvii minunate îl atrag armoniile vieţii, veşnicele ei transformări, pulsaţia neostenită a firii, mişcările cosmice, scurgerea liniştită cu care se succedă ziua şi noaptea, răsăritul şi amurgul, lumina şi umbra, rotirea anotimpurilor, apariţia aceloraşi constelaţii deasupra noastră. Poezia lui peisagistică restituie o natură umanizată şi, paradoxal, familiară, în ciuda rusticităţii. Nicăieri în descripţii nu apare acel homerism livresc, întâlnit, de pildă, la Calistrat Hogaş. E altceva şi decât natura edenică, luxuriant romantică eminesciană. Chiar în cea mai înfiorată singurătate, viaţa nu încetează să fie prezentă, se face perceptibilă prin infinite zvâcniri, o mulţime de şoapte şi zvonuri cuceresc auzul, ceea ce îl face pe prozator să nu îşi poată fixa atenţia pe amănuntul muzical şi să aibă o senzaţie copleşitor simfonică. Evocarea naturii degajă un lirism solemn, având simplitatea gravă a marilor texte fundamentale, care celebrează pacea existenţei potolite, senine, integrată desăvârşit în ordinea cosmosului. Mare artist al cuvântului, S. foloseşte o limbă plină de savoarea vorbirii populare, cu o dulceaţă a graiului moldovenesc, dar la antipodul exprimării curente. Materia verbală e rodul unui travaliu artistic excepţional. Ca şi Luther - spune G. Călinescu - scriitorul a creat o limbă literară numai a lui. O pricep perfect contemporanii săi, dar ar înţelege-o şi Ştefan cel Mare. Limba lui are rădăcini adânc înfipte în principalul zăcământ al idiomului naţional, de unde îşi soarbe seva, dar trece substanţa verbală printr-o sită culturală fină, unde curtenia, simţul
nuanţelor şi onctuozitatea savantă sunt obligatorii. Rezultatul e o stilizare subtilă, care dă exprimării un aer ceremonios, sărbătoresc, atât în vocea autorului, cât şi a personajelor sale, fie ele oameni de rând, fără ca senzaţia autenticităţii să sufere, fiindcă timbrul grav se percepe mereu adecvat. în această privinţă, autorul poate fi apropiat de Anatole France, foarte preţuit în cercul „Vieţii româneşti". Diferenţa e - atrage atenţia Tudor Vianu - că la scriitorul francez limbajul trece prin filtrul unui umanism „occidental şi păgân", asimilat în urma frecventării îndelungate a „poeţilor clasici" şi a „filosofilor epicurieni şi stoici", pe când S. alege cuvintele după alte repere culturale, venind cu o formaţie diferită: autorul român raportează limbajul la un umanism „oriental şi bizantin, extras şi purificat din vechile cărţi ale tradiţiei poporane şi din întinsa literatură teologică a ortodoxiei". E o iniţiativă în care prozatorul deţine întâietatea în scrisul românesc.
Sadoveanu este poate cel mai puternic poet al naturii pe care l-a avut literatura noastră. Senzaţia vizuală fiind la baza temperamentului său artistic; era şi normal ca scriitorul să procedeze prin descripţie; nu este, în adevăr, colţ al Moldovei de Sus care să nu fi înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripţia nu-i însă pur picturală, ci-i şi umanizată; cântă munţii şi pădurile, cântă izvoarele şi câmpiile, cântă imobilitatea naturii moldoveneşti în emoţia succesivă a acestui animator, care pe lângă culoare are şi vibraţie, pe lângă senzaţie are şi fluiditatea armonică şi ritmică a expresiei.
E. Lovinescu
Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de-al doilea, deşi fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizată în toate instituţiile ei. Opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, pus într-un decor sublim şi aspru, măreţ fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Ca şi Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un Univers pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă mişcate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale. Goticul, muzicalul lipsesc din opera sa, care ar fi clasică dacă echilibrul n-ar fi stricat în sensul rigidităţii. Idilicul lui Sadoveanu e în înţelesul cel mai larg asiatic, scitic (fără înneguraţi slave), revărsat într-o netulburată placiditate, într-o cantitate mută.
G. Călinescu
Temele literaturii sadoveniene? Natura, ţăranul, provincia, trecutul istoric. Dar ce ne spun ele? Constituie ele „lumea" despre care scrie Sadoveanu? Sadoveanu nu scrie despre o lume: el creează o lume. Care nu este produsul memoriei, după cum nu este al observaţiei. Memoria sadoveniană este o pură imaginaţie şi opera cea mai universal documentară din literatura noastră este integral o operă de imaginaţie. Nu este dramă socială sau umană pe care Sadoveanu să
23 Dicţionarul general al literaturii române
Sadoveanu
n-o fi înfăţişat: tot ce reprezintă viaţă, gândire, sentiment, toate raporturile omului cu oamenii, sau cu natura, sau cu Dumnezeu -politica, religia, instituţiile şi moravurile - se află în ea. Dar această sinteză inefabilă a unui popor bătrân, a existenţei şi a miturilor lui, a istoriei şi a fanteziei lui, nu este o „comedie umana', ci o mitologie, care-şi are zeii, riturile şi eroii ei legendari. S-a spus adesea despre Sadoveanu că este un mare povestitor: ceea ce povesteşte el sunt „o mie şi una de nopţi" ale românilor. Opera lui Sadoveanu este o Halima.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: Povestiri, Bucureşti, 1904; ed. 2, Bucureşti, 1906; Şoimii, Bucureşti, 1904; Dureri înăbuşite, Bucureşti, 1904; Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri, Bucureşti, [1904]',Povestiri din război, Bucureşti, 1905; Floare ofilită, Bucureşti, 1905; Comoara dorobanţului..., Bucureşti, 1905; Amintirile căprarului Gheorghiţă, Bucureşti, 1906; Povestiri de sărbători, Bucureşti, 1906; Mormântul unui copil, Bucureşti, 1906; La noi, în Viişoara. Scrisori către un prietin, Bucureşti, 1907; Vremuri de bejenie, Bucureşti, 1907; însemnările lui Neculai Manea, Bucureşti, 1907; Duduia Margareta, Bucureşti, 1908; Oameni şi locuri, I, Bucureşti, 1908; O istorie de demult, Bucureşti, 1908; Cântecul amintirii, Bucureşti, 1909; Povestiri de seară, Bucureşti, 1910; Apa morţilor, Bucureşti, 1911; Povestiri de petrecere şi de folos, Vălenii de munte, 1911; Un instigator, Bucureşti, 1912; Bordeenii şi alte povestiri, Bucureşti, 1912; Privelişti dobrogene, Bucureşti, 1914; Neamul Şoimăreştilor, Bucureşti, 1915; Foi de toamnă, Bucureşti, 1916; ed. Iaşi, 1921; 44 de zile în Bulgaria, Bucureşti, 1916; Printre gene, Bucureşti, 1916; File însângerate, Iaşi, 1917; Frunze-n furtună, Bucureşti, 1920; în amintirea lui Creangă, Iaşi, 1920; Priveghiuri, Chişinău, 1920; Umbre, Iaşi, 1920; Cocostârcul albastru, Iaşi, 1921; Orhei şi Soroca, Chişinău, 1921; Strada Lăpuşneanu. Cronică din 1917, Iaşi, 1921; Drumuri basarabene, Bucureşti, [1922]; Lacrimile ieromonahului Veniamin, Iaşi, 1922; Neagra Şarului, Iaşi, 1922; Pildele lui cuconu Vichentie, Iaşi, 1922; Oameni din lună, Bucureşti, 1923; Poezia populară, Bucureşti, 1923; Ţi-aduci aminte..., Bucureşti, 1923; Războiul balcanic, Bucureşti, [1923]; Venea o moară pe Şiret..., Bucureşti, 1925; Dumbrava minunată, Bucureşti, 1926; Povestiri pentru copii, Bucureşti, 1926; Ţara de dincolo de negură, Bucureşti, 1926; Dimineţi de iulie. Stigletele, Bucureşti, 1927; Demonul tinereţii, Bucureşti, 1928; Hanu Ancuţei, Bucureşti, 1928; împărăţia apelor, Bucureşti, 1928; Olanda. Note de călătorie, Bucureşti, 1928; Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, I—II, Bucureşti, 1929; O întâmplare ciudată, Bucureşti, 1929; Baltagul, Bucureşti, 1930; Depărtări, Bucureşti, 1930; Măria Sa, Puiul Pădurii, Bucureşti, 1931; Trenul-fanto-mă, Bucureşti, 1931; Nunta domniţei Ruxanda, Bucureşti, 1932; Uvar, Bucureşti, 1932; Creanga de aur, Bucureşti, 1933; Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Bucureşti, 1933; Soarele în baltă sau Aventurile şahului, Bucureşti, 1933; Inima noastră, Bucureşti, 1934; Nopţile de Sânziene, Bucureşti, 1934; Viaţa lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1934; Cele mai vechi amintiri, Bucureşti, 1935; Cuibul invaziilor, Bucureşti, 1935; Fraţii jderi, voi I: Ucenicia lui Ionuţ, Bucureşti, 1935, voi. II: Izvorul Alb, Bucureşti, 1936, voi. III: Oamenii Măriei Sale, Bucureşti, 1942; Pastele Blajinilor, Bucureşti, 1935; Soarele în baltă, Bucureşti, 1935; Cazul Eugeniţei Costea, Bucureşti, 1936; Istorisiri de vânătoare, Bucureşti, 1937; Ţara Kangurului, Bucureşti, 1937; Ochi de urs, Bucureşti, 1938; Valea Frumoasei, Bucureşti, 1938; Morminte, Bucureşti, 1939; Divanul persian, cu desene de Aurel Bordenache, Bucureşti, 1940; Vechime, Bucureşti, 1940; Opere, I—VIII, Bucureşti, 1940-1953; Ostrovul Lupilor, Bucureşti, 1941; Poveştile de la Bradu-Strâmb, Bucureşti, 1943; Anii de ucenicie, Bucureşti, 1944; Lumina
vine de la Răsărit, Bucureşti, 1945; Caleidoscop, Bucureşti, 1946; Fantazii răsăritene, Bucureşti, 1946; Păuna Mică, Bucureşti, 1948; Poezia cimiliturilor, Bucureşti, 1949; Mitrea Cocor, Bucureşti, 1949; Nada Florilor, Bucureşti, 1950; Despre marele povestitor Ion Creangă, Bucureşti, 1951; Clonţ de fier, Bucureşti, 1951; Lupta pentru pace, Bucureşti, f. a.; Nicoară Potcoavă, Bucureşti, 1952; însemnări pe marginea articolului 80, Bucureşti, 1952; Opere alese, I-IV, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1952-1953; Aventură în Lunca Dunării, Bucureşti, 1954; Muncitori şi păstori, Bucureşti, 1954; Evocări, Bucureşti, 1954; Opere, voi. I-XVIII, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1954-1959, voi. XIX-XXII, îngr. Constantin Mitru, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1964-1973; Mărturisiri, Bucureşti, 1960; Cântecul Mioarei. Lisaveta, îngr. Constantin Mitru, introd. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1971; Corespondenţa debutului (1894-1904), îngr. şi introd. Savin Bratu şi Constantin Mitru, Bucureşti, 1977; Opere, I—VIII, îngr. Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu, introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1981-1997; Opere alese, I-V, îngr. Cornel Simionescu, introd. Constantin Ciopraga, Chişinău, 1993-1998. Ediţii: Istoria marelui împărat Alexandru Machedon, în vremea când era cursul lumii 5250 de ani, Bucureşti, 1909; Esopia sau Vieaţa şi pildele preaînţeleptului Esop, Fălticeni, 1909; ed. (Alexandria. Esopia), Bucureşti, 1956; ed. pref. I. C. Chitimia, Bucureşti, 1966; Istoria Genovevei de Brabant, Bucureşti, 1910; Istoria sfinţilor Varlaam şi Ioasafde la India, pref. Sextil Puşcariu, Sibiu, 1930. Antologii: Să ne cunoaştem neamul şi ţara, cu ilustraţii de Magdalena Iorga, Bucureşti, 1933 (în colaborare cu Ion Simionescu şi Izabela Sadoveanu). Traduceri: Guy de Maupassant, Povestiri alese, Bucureşti, 1907; I. S. Turgheniev, Povestiri vânătoreşti, pref. trad., Bucureşti, 1909; H. Taine, Despre natura operei de artă, Bucureşti, 1910, Despre producerea operei de artă, Bucureşti, 1910; Povestiri din Halima, Bucureşti, 1921; Din vieţile sfinţilor, I—II, Bucureşti, 1924-1926 (în colaborare cu D. D. Patraşcanu); Wilhelm Hauff, Caravana sau Povestiri neîntrecute, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu lise Chevalier şi P. Gheorgheasa); Psalmii, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Iorga, O luptă, I, 277-278; Bogdan-Duică, Studii, 207-214, 328-348; E. Lovinescu, Critice, I, Bucureşti, 1909, 92-117, II, Bucureşti, 1910, 263-324, VII, Bucureşti, 1922, 83-87; H. Sanielevici, Poporanismul reacţionar, Bucureşti, 1921,15-89, 159-177; Sadoveanu, Cărţi, 1,3-8,168-171,251-254,261-264,275-278, II, 90-94, 99-102, 227-230, 252-254, 283-285; Chendi, Scrieri, IV, 382-386, V, 171-174; Ibrăileanu, Opere, 1,224-253, III, 3-23, 271-275, IV, 466-467; Maiorescu, Critice; III, 267-273; Puşcariu, Cinci ani, 45-46, 74-76, 108-110; Trivale, Cronici, 320-322; Botez, Scrieri, 58-67, 222-225, 288-295; Davidescu, Aspecte, 149-151, 439-441, 452-455, 621-624; Vasile Savel, Contimporanii, I, Arad, 1920,119-121,169-175; George Topîrceanu, Scrieri alese, II, îngr. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971, 372-374; Aderca, Contribuţii, 1,193-198,619-621, II, 439-441,450-453; Perpessicius, Opere, II, 263-265, 287-291, 315-318, 350-352, III, 116-120, IV, 110-114,116-120, 308-311, V, 73-77, 279-283, VI, 93-96, 191-194,289-292, VII, 34-37,214-215,280-285,291-294, VIII, 141-143, IX, 13-22, X, 63-77, XI, 125-131, 330-334, 375-379, XII, 355-357, 474-476,508-509; Constantinescu, Scrieri, IV, 503-548; Ralea, Scrieri, II, 229-237,446-447, 457-458, 490-492; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., IV, 20-49; Cora Valescu, Comentarii critice, Bucureşti, 1928, 67-72, 81-86; Călinescu, Cronici, 1,195-198, 312-316, II, 124-127, 226-229, 304-307; Sebastian, Jurnal, 395-401; Dan Botta, Scrieri, IV, îngr. Dolores Botta, pref. Ion Biberi, Bucureşti, 1968, 379-384; E. Lovinescu, Memorii, I, Bucureşti, 1930, 15-20, 22-23; Philippide, Consideraţii, I, 237-241, II, 215-220; Dragomirescu, Scrieri, 240-243; Mihail Ilovici, Negativismul tinerei generaţii, Bucureşti, 1934,141-147; Iorga, Ist. Ut. cont. (1934), II, 108-113; Sebastian, Eseuri, 399-402; Profira Sadoveanu, Stele şi luceferi,
Sadoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 24
pref. G. Călinescu, Bucureşti, 1969,303-377; ŞerbanCioculescu, [Mihail Sadoveanu], RFR, 1936, 3, 11, 1937, 5, 1939, 11; Streinu, Pagini, I, 118-120, II, 201-206, III, 114-124, IV, 102-110; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont, 194-198; Densusianu, Opere, III, 693-704; Munteano, Panorama, 212-220; Mihail Sadoveanu, IIŞ, 1939,5 (număr omagial); Vianu, Opere,
III,	86-128,471-474, IV, 481-483, V, 186-202,533-542; Călinescu, Ist Ut (1941), 545-561, Ist Ut (1982), 615-631; Papadima, Creatorii, 260-268; Petru Comamescu, Stilul epopeic al d-lui Mihail Sadoveanu, RFR, 1945,8; Gala Galaction, Oameni şi gânduri din veacul meu, Bucureşti, 1955, 114-117; Ion Biberi, Lumea de mâine, Bucureşti, 1945, 27-34; Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1952; Ov. S. Crohmălniceanu, Cronici şi articole, Bucureşti, 1953, 28-74; Mihai Novicov, Pentru literatura vieţii noi, Bucureşti, 1953, 49-63; Silvian Iosifescu, Probleme şi opere contemporane, Bucureşti, 1954, 201-220; Profira Sadoveanu, O zi cu Sadoveanu, Bucureşti, 1955; Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1955; Omagiu lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1956; S. Damian, încercări de analiză literară, Bucureşti, 1956,5-31; A. E. Baconsky, Colocviu critic, Bucureşti, 1957, 31-44; Savin Bratu, Cronici, I, Bucureşti, 1957, 239-313; Georgescu, încercări, I, 11-19, II, 87-93; Profira Sadoveanu, Viaţa lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1957; Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor, Bucureşti, 1957,90-101,317-330; Ion Coteanu, Despre tehnica stilului la M. Sadoveanu, VSD, 451-461; Tudor Vianu, Câteva observaţii despre limba şi arta literară a lui Mihail Sadoveanu, VSD, 462-480; Petroveanu, Pagini, 294-304; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959,26-30,80-88,358-375; [Mihail Sadoveanu], LCF, 1960, 22, ST, 1960,10, TR, 1960,43, CNT, 1960,44, GL, 1960,44, IL, 1960,11, VR, 1960, 11 (numere omagiale); Călinescu, Literatura, 186-204; Arghezi, Scrieri, XXVII, 419-423; Savin Bratu, Mihail Sadoveanu. O biografie a operei, Bucureşti, 1963; Ion Ianoşi, Romanul monumental şi secolul XX, Bucureşti, 1963,425-473; Georgescu, Păreri, 7-48; Silvian Iosifescu, Artă şi arte, Bucureşti, 1965, 196-209; Micu-Manolescu, Literatura, 155-160; Profira Sadoveanu, în umbra stejarului, Bucureşti, 1965; Cioculescu, Varietăţi, 350-366; Const. Ciopraga,, Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1966; Ivaşcu, Confruntări, 1,253-268, II, 219-224; Regman, Confluenţe, 7-24; Săndulescu, Pagini, 112-127; Scrisori -Ibrăileanu, I, passim; Sevastos, Amintiri, 190-200, 486-488; Ciopraga, Portrete, 77-102; Georgescu, Polivalenţa, 5-61; Papu, Luminile, 21-26; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967,189-197; Zaciu, Masca, 177-188; Baconsky, Marginalii, 7-21, 143-149; Felea, Reflexii, 31-38; Piru, Panorama, 203-223; N. Tertulian, Eseuri, Bucureşti, 1968,59-72; Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Bucureşti, 1968; George Muntean, Cercetări literare, Bucureşti, 1969, 192-227; Vintilă Russu-Şirianu, Vinurile lor..., Bucureşti, 1969, 73-113; Mihail Şerban, Amintiri, Bucureşti, 1969,5-66; Botez, Memorii, 1,408-445; Ciopraga, Lit. rom., 12, 31-33; Gavril Istrate, Limba română literară, Bucureşti, 1970, 291-375; Leon, Umbre, I, 147-165; Ornea, Sămănătorismul, 71-73, passim; Profira Sadoveanu, Planeta părăsită, Bucureşti, 1970, passim; Vârgolici, Retrospective, 213-218; Ştefana Velisar Teodorescu, Ursitul, Bucureşti, 1970,143-178; Manolescu, Teme, 1, 180-196, III, 95-99, VI, 135-139; Mincu, Critice, II, 99-113; Oprea, 5 prozatori, 9-63; Stănescu, Cronici, 7-12; Zalis, Aspecte, 50-64; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 192-254; Fănică N. Gheorghe, Popasuri în timp..., Bucureşti,
1972,	178-215; Eugen Luca, Sadoveanu sau Elogiul raţiunii, Bucureşti, 1972; Vasile Netea, Interviuri literare, Bucureşti, 1972,19-38; Z. Ornea, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1972, 244-255; Paleologu, Bunul simţ, 131-138; Piru, Varia, 1,222-234, II, 246-257; Rotaru, O ist, II, 243-287; Vlad, Convergenţe, 219-232; Vlad, Povestirea, 90-93, passim; Zaciu, Colaje, 17-21; Andriescu, Disocieri, 277-282; Bratu, Ipoteze, 257-268, 349-371; Cioculescu, Itinerar, I, 236-240, II, 337-341, III, 166-170,
315-320, IV, 239-251; Ciopraga, Personalitatea, 168-176; Dumitrescu-Buşulenga, Valori, 116-139; Săndulescu, Citind, 138-143; Tudor, Pretexte, 81-102; Ungheanu, Pădurea, 115-157; Amintiri despre Mihail Sadoveanu, îngr. Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, 1973; Ei l-au cunoscut pe Mihail Sadoveanu, îngr. Constantin Mitru, pref. Paul Anghel, Bucureşti, 1973; Mihail Sadoveanu interpretat de..., îngr. şi pref. Fănuş Băileşteanu, Bucureşti, 1973; Martin, Metonimii, 278-285; Dumitru Micu, Periplu, Bucureşti, 1974, 36-38, 172-183; Dan, Proza, 155-163; Nicolescu, Starea, I, 51-58; Popa, Forma, 83-88; Valeriu Râpeanu, Interpretări şi înţelesuri, Bucureşti, 1975, 8-29; Ungheanu, Arhipelag, 9-28; Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau Utopia cărţii, Bucureşti, 1976; Pompiliu Mareea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1976; Muthu, Lit. rom., 179-183; Negoiţescu, Analize, 142-148; Zaharia Sângeorzan, Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, Bucureşti, 1976; Simion, Scriitori, II, 5-27; Steinhardt, între viaţă, 337-340; AL Andriescu, Stil şi limbaj, Iaşi, 1977,169-185; Cioculescu, Prozatori, 339-357; Cristea, Arcadia, 93-102; Gorcea, Nesomnul, 5-109; Martin, Identificări, 162-167; Marin Mincu, Repere, Bucureşti, 1977, 139-194; Negriei, Expresivitatea, 190-195; Papu, Clasicii, 146-157; G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, Bucureşti, 1977,244-264; Ungureanu, Proză, 12-57; Vlad, Lectura, 159-163; Fănuş Băileşteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1977; Iorgu Iordan, Limba literară, Craiova, 1977,316-344; Pompiliu Mareea, Umanitatea sadoveniană de la A la Z, Bucureşti, 1977; Constantin Mitru, Sadoveanu despre Sadoveanu, Bucureşti, 1977; Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu, îngr. şi pref. llie Dan, Bucureşti, 1977; Anghelescu, Creaţie, 47-91; AL Husar, întoarcerea la literatură, Iaşi, 1978, 98-102, 119-124; Stănescu, Jurnal, I, 7-27; Ungheanu, Lecturi, 88-111; Ungureanu, Contextul, 143-147; Vârgolici, Scriitori, 114-152; Zaciu, Alte lecturi, 110-126; Virginia Muşat, Mihail Sadoveanu, povestitor şi corespondent de război, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978; Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1978; Mircea Tomuş, Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei, Cluj-Napoca, 1978; Râpeanu, Cultură, I, 141-162; G. I. Tohăneanu, Arta evocării la Sadoveanu, Timişoara, 1979; Rodica Şuiu, Mihail Sadoveanu şi toposul dacic, CRC, 1980, 8, 9; llie Dan, Confluenţe, Bucureşti, 1980, 52-79; Doina Iliasa-Frigură, Stilistica sinonimelor în opera lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1980; Manolescu, Arca, 1,197-223, III, 110-125; Sângeorzan, Conversaţii, 137-152; Const. Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, Bucureşti, 1981; Ion Vlad, Cărţile lui Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, 1981; Păcurariu, Scriitori, 1,173-186; Piru, Ist lit., 201-215; Ion Istrate, Dimensiunile epice ale amintirii în romanele târgurilor de provincie la Mihail Sadoveanu, DFC, 62-88; Braga, Ist lit., 92-112; Cheie-Pantea, Palingeneza, 85-105; Fănuş Băileşteanu, Eseuri, Bucureşti, 1982, 96-143; Andrei Brezianu, Translaţii, Cluj-Napoca,
1982,	108-120; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Itinerarii prin cultură, Bucureşti, 1982, 64-89; Mareea, Varietăţi, 117-131; Popa, Competenţă, 137-141; Raicu, Calea de acces, 47-134; Săndulescu, Portrete, 213-218; Alex. Ştefănescu, între da şi nu, Bucureşti, 1982,29-33; Mihai Cazacu, Sinteza sadoveniană, Bucureşti, 1982; Dan Mănucă, Pe urmele lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1982; Monica Spiridon, Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea, Bucureşti, 1982; Dimisianu, Lecturi, 51-63; Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, 1983, 38-91; Mareea, Concordanţe, 142-184; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti,
1983,	50-64; Paleologu, Alchimia, 37-53; Steinhardt, Critică, 145-149, 200-204; D. I. Suchianu, Alte foste adevăruri viitoare, Bucureşti, 1983, 58-64; Trandafir, Dinamica, 108-124; Ţeposu, Viaţa, 90-97; Vlad, Lectura rom., 116-128; Adam, Planetariu, 71-77; Ciopraga, Propilee, 128-174; Crohmălniceanu, Cinci prozatori, 5-58; Leonte, Prozatori, I, 8-31; Aurelia Rusu, Lecţiuni şi convergenţe, Bucureşti, 1984, 104-199;
25 Dicţionarul general al literaturii române
Sadoveanu
Craia, Orizontul, 85-110; Rachieru, Vocaţia, 103-124; Tacciu, Romanţ rom., 11/ 2#/146-148,151-153,241-242,340; Ungureanu, Proza rom., I, 22-57; Anghelescu, Lectura, 168-177; Doina Florea, Mihail Sadoveanu sau Magia rostirii, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1986; Mircea Muthu, Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată, Bucureşti, 1986,29-36,122-142,160-162,195-197,201-202; I. Oprişan, Opera lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1986; Drăgan, Clasici, 237-263; Popa, Clasici, 31-34; Nicolae Frigioiu, Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, Iaşi, 1987; Natura în opera lui Mihail Sadoveanu, îngr. şi introd. Ion Bălu, Bucureşti, 1987; Anghelescu, Textul, 178-183; Băileşteanu, Aorist, 42-98; Cândroveanu, Lit. rom., 87-91; Craia, Feţele, 118-123; Ornea, Interpretări, 306-311; Popovici, Eu, personajul, 81-104; Radu, Pagini, 37-46, 205-211; Ion Apetroaie, Orfeu şi Aristarc, Iaşi,
1989,142-154; Holban, Literatura, 269-280; Velea, Interferenţe, 37-41, 83-86, 126-133; Florescu, Itinerarii, 103-263; Negoiţescu, Ist. lit., I, 197-200; Vlad, Lect. prozei, 26-47; Monica Spiridon, Inerţiile receptării, RL, 1992, 27; Zaharia-Filipaş, Retorică, 153-183; Alex. Ştefănescu, Mihail Sadoveanu, RL, 1994, 25; Eva Behring, Rumănische Literaturgeschichte, Konstanz, 1994,221-222, 226-228; Petru Ursache, Sadovenizând, sadovenizând..., Iaşi, 1994; Mănucă, Analogii, 147-178; Niţescu, Proletcultismul, 171-178; Borbely, Grădina, 45-50; Micu, Scurtă ist., II, 99-109; Popa, Estuar, 128-142; Radu Cernătescu, Sadoveanu şi Kabbala. Adevăratul Nechifor Lipan, LCF, 1996,13; Florin Faifer, Cordonul de argint, Iaşi, 1997, 123-149; Constantin M. Popa, Ceremonialul sadovenian, Craiova, 1997; Vasile Popovici, Lumea personajului, Cluj-Napoca, 1997,121-144; Dicţ. analitic, I, 85-87, 207-209, 239-242, 305-308, 342-344, II, 86-89, 127-129, 376-378, III, 115-117, 128-132, 148-152, 160-163, 185-188, 403-405, IV, 262-267, 359-365, 432-438, 531-535; Glodeanu, Poetica, 303-322; Cărtărescu, Postmodemismul, 293-295; Victoria Moldovan, Lexicul poetic sadovenian, Bucureşti, 1999; Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucureşti, 1999,76-131; Dicţ esenţial, 735-741; Micu, Ist lit., 173-176,248-252; Sorescu, Lumea, 111-118; Z. Ornea, Polifonii, Iaşi, 2001, 31-37; Ion Pecie, Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Bucureşti, 2001; Popa, Ist. lit., 1,706-712; Vârgolici, Portrete, 180-194; Constantin Dram, Mihail Sadoveanu. Modelul istorisirii de dragoste, Iaşi, 2002; Gheorghe Jurma, Sadoveanu sau Lupta cu balaurul, Reşiţa, 2002; Negriei, Lit rom., 86-89, passim; Nicolae Creţu, Prinţul şi Daria Mazu, CL, 2003,
11,12; Larisa Ileana Casangiu, Personajul sadovenian, Constanţa, 2003; Săndulescu, Memorialişti, 162-172.	Ov.	S.	C.
SADOVEANU, Paul-Mihu (3.VII.1920, Iaşi - 22.IX.1944, Turda), prozator. Este fiul mezin al Ecaterinei (n. Bâlu) şi al lui Mihail Sadoveanu. Urmează în oraşul natal cursul primar, apoi Şcoala Normală „Vasile Lupu", iar la Bucureşti Colegiul Naţional „Sf. Sava", unde îşi ia bacalaureatul în 1939. Frecventează Facultatea de Drept doi ani (1940-1942), ulterior fiind mobilizat la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Câmpulung. Obţine gradul de sublocotenent într-un regiment din Sibiu, pleacă pe front şi îşi pierde viaţa în luptele de la Turda. în 1944, postum, îi apare microromanul Ca floarea câmpului...
Sursa de inspiraţie a scrierii lui S., Ca floarea câmpului..., o constituie propria copilărie şi adolescenţă, locul central ocupându-1 figura prietenului şi mentorului Alexandru Drăgănescu, un văr mai mare. Romanul polarizează sentimente puternice, transformându-se într-o evocare plină de delicateţe, generată de dispariţia prematură, într-un accident de automobil, a nepreţuitului tovarăş. în episoadele povestite
de Petru, personajul-copil, sunt transferate trăiri ale autorului, care nu caută cu tot dinadinsul o cale narativ-literară, ci preferă dialogul ca modalitate de creionare a personajelor, cadrul natural fiind amintit fugitiv şi numai pentru a fixa locul de desfăşurare a evenimentelor. Dealul Copoului, malul lacului Brateş sau al Dunării nu îl incită să îşi exerseze condeiul, preocuparea principală fiind reconstituirea, cu accente grave, premonitorii parcă, a portretului celui dispărut. Textul relevă însă un scriitor cu talent, care nu a avut, din nefericire, timp să şi-l cizeleze, ba nici măcar să îşi revadă scrierea, operaţiune îndeplinită cu pioşenie de sora sa, Profira Sadoveanu. Ca floarea câmpului... este cartea inocenţei pierdute, dar şi a iniţierii în suferinţă.
SCRIERI: Ca floarea câmpului..., Bucureşti, 1944.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XI, 57-59; Şerban Cioculescu, „Ca floarea câmpului...", „Tribuna poporului", 1945,111; Sadoveanu, Opere, XVII, 607-608; Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Bucureşti, 1968,6; Profira Sadoveanu, Planeta părăsită, Bucureşti, 1970, 253; Leon Baconsky, Paul-Mihu Sadoveanu, ST, 1971, 12; Profira Sadoveanu, Ionuţ, RL, 1974, 19; Profira Sadoveanu, „Ca floarea câmpului...", RL, 1984,28; Dicţ. scriit. rom., IV, 145.	N. Bc.
SADOVEANU, Profira (21.V.1906, Fălticeni - 3.X.2003, Bucureşti), prozatoare, poetă, memorialistă şi traducătoare. Este fiica Ecaterinei (n. Bâlu) şi a lui Mihail Sadoveanu. Urmează şcoala primară la Fălticeni şi tot aici frecventează clasa întâi la Gimnaziul „Alecu Donici". Clasa a doua a trecut-o în particular, iar clasele a treia şi a patra la Liceul „Oltea Doamna" din Iaşi (1918-1923). Şi-a continuat studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene (1923-1927). în perioada decembrie 1923 - mai 1924 face o călătorie de studii la Praga, împreună cu prietena şi colega ei Valeria Mitru (viitoarea soţie a lui Mihail Sadoveanu). Vrea să studieze arta dramatică la Paris, dar nu primeşte încuviinţarea lui Mihail Sadoveanu. Se dedică publicisticii literar-artistice, gravitând în jurul revistei „Adevărul literar şi artistic", la care va debuta în 1932 cu reportajul Trei zile de congres la Bratislava. Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul", „Dimineaţa", „însemnări ieşene", iar mai târziu la „laşul literar", „Tânărul scriitor", „Utunk", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul" ş.a.
Primul volum, Mormolocul (1933), nu e un roman propriu-zis, ci o carte de evocare a copilăriei, apropiată mult de atmosfera din La Medeleni de Ionel Teodoreanu. Cu mijloace diferite, dintr-o altă perspectivă, S. întreprinde o subtilă introspecţie în psihologia copilului, surprinzând bucuria şi uimirea cu care acesta descoperă lumea înconjurătoare, florile, apa, lumina, farmecul naturii. Cartea constituie o fină radiografiere a vârstei inocente, a iniţierii în cotidian (strada, jocurile, grădina publică, gramofonul) şi a schimbărilor survenite în vederea integrării în viaţa obişnuită. Bine prinse sunt apetitul pentru fabulos, aspiraţia contopirii realului cu fantasticul. întreaga naraţiune reconstituie într-o manieră lirică înfiriparea unei individualităţi sub protecţia tatălui, întrevăzut aproape ca o divinitate. De o cu totul altă factură
Sadoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 26
este romanul de aventuri Naufragiaţii de la Auckland (1937), a cărui acţiune se desfăşoară în anii 1863-1864, având ca protagonişti câţiva navigatori porniţi din portul australian Sydney. Alegerea subiectului şi interesul pentru continentul de la antipod îi erau stimulate autoarei de preocuparea lui Mihail Sadoveanu din anii '30 pentru Australia, pe care scriitorul o evoca în Ţara Kangurului (1937), în marginea jurnalului lui Hubert de Castella. S. primise, după cum mărturiseşte, „misiunea de a adapta" în româneşte povestea naufragiaţilor de la Auckland. Proza urma să se dezvolte într-o mai amplă „colecţie" narativă alimentată de vechile scrieri străine despre Australia. „Cutremurele" de tot felul din preajma anului 1940 au întrerupt însă iniţiativa. în paralel cu aceste incursiuni în zona epicului, S. se dedică unei intense activităţi jurnalistice, publicând în anii 1936-1937, sub pseudonimul Vaier Donea, pe care îl folosise şi anterior, o suită de interviuri cu N. Iorga, Cella Delavrancea, Demostene Botez, Liviu Rebreanu, Henriette Yvonne Stahl, George Georgescu, Ion Minulescu, Lucia Sturdza Bulandra, Cezar Petrescu, N. Tonitza, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, G. Ibrăileanu ş.a., reunite în volumul Domniile lor domnii şi doamnele... (1937) şi reluate în volumul Stele şi luceferi (1969). Convorbirile excelează prin ingeniozitatea şi subtilitatea întrebărilor, prin modul de a conduce discuţia către răspunsuri interesante, cu multe date inedite, definitorii pentru destinul uman şi artistic al personalităţilor intervievate. Remarcabilă este atmosfera de bună comunicare stabilită cu cei mai mulţi parteneri de dialog şi veneraţia manifestată faţă de marile figuri ale culturii. Relevante sunt îndeosebi sobrietatea şi cumpănirea cu care S. defineşte opera ilustrului său părinte, evitând elogiile exagerate, mai ales pentru că era conştientă de valoarea creaţiei acestuia. Revenind în sfera epicii, cu volumul Ploi şi ninsori (1940) abordează proza de notaţie, de o molcomă vibraţie lirică, unde conturează peisaje apuse, evocă atmosfera patriarhală a oraşelor de odinioară sau scrie câteva adevărate incantaţii poematice de smerenie în faţa naturii, sub vraja dangătului clopotelor, a foşnetului teilor, a „melancoliei" prunilor, a farmecului ninsorilor şi a fanteziilor iernii. Proza poematică o conduce spre poezia propriu-zisă, unde se afirmă cu volumul Umilinţi (1944), cuprinzând versuri fluide, de acută condensare, străbătute de un statornic fior metafizic. Târziu, în Rechinul (1987), S. revine la proza de introspecţie, utilizând un vechi procedeu romantic: atribuirea paternităţii manuscrisului cărţii unei necunoscute, Mariana Val (nume sub care autoarea îşi ascunde identitatea), pentru a-şi putea supune unei analize profunde şi lucide trăirile erotice, dramele cunoaşterii. Un farmec aparte îl au scrierile memorialistice. în Planeta părăsită (1970) domină amintirile copilăriei, încadrată în universul miraculos al vârstei. O secţiune distinctă în sumar o constituie publicistica axată pe întâmplări cotidiene, unele cu inflexiuni afective, altele cu tăiş ironico-satiric la adresa aspectelor reprobabile ale vieţii. în Destăinuiri (1989) autoarea portretizează personalităţile pe care le-a cunoscut îndeaproape:
G.	Topîrceanu, Jules Cazaban, Demostene Botez, George Enescu, Ion Marin Sadoveanu, Panait Istrati, George Lesnea,
Mihai Ralea ş.a. Deosebit de interesant este ciclul Popasuri sadoveniene, ce reia sau adânceşte scene din volumele anterioare dedicate marelui povestitor: O zi cu Sadoveanu (1955) şi Viaţa lui Mihail Sadoveanu. Copilăria şi adolescenţa (1957), reluată sub titlul Ostrovul Zimbrului (1966). O comedie, Visuri americane, i se joacă în 1935 la Teatrul Naţional din Iaşi, pentru repertoriul căruia mai traduce Chiriaşul de la etaj de Jerome K. Jerome. în ultima parte a vieţii scriitoarea revine la o mai veche preocupare, semnând versuri şi povestiri destinate copiilor. A tradus foarte mult (singură sau în colaborare), oprindu-se la A.N. Ostrovski, A. P. Cehov, Honore de Balzac, AL Dumas, Anatole France, Charles Dickens, John Steinbeck, William Saroyan ş.a.
SCRIERI: Mormolocul Bucureşti, 1933; ed. pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1972; Naufragiaţii de la Auckland, Bucureşti, 1937; Domniile lor domnii şi doamnele..., Bucureşti, 1937; Ploi şi ninsori, Bucureşti, 1940; ed. Bucureşti, 1975; Umilinţi, Bucureşti, 1944; Scrisori din Sihăstrie, Bucureşti, 1945; Cozonacii, Bucureşti, [1950]; Balaurul alb, cu ilustraţii de Demian, Bucureşti, 1955; O zi cu Sadoveanu, Bucureşti, 1955; Viaţa lui Mihail Sadoveanu. Copilăria şi adolescenţa, Bucureşti, 1957; ed. (Ostrovul Zimbrului. Copilăria şi adolescenţa lui Mihail Sadoveanu), Bucureşti, 1966; Vânătoare domnească, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1963; în umbra stejarului, Bucureşti, 1965; Ochelarii bunicăi, Bucureşti, 1969; Stele şi luceferi. Reportaje (1936-1937), pref. G. Călinescu, Bucureşti, 1969; Planeta părăsită, Bucureşti, 1970; Somnul pietrei, Bucureşti, 1971; Cântece lui Ştefan-Vodă, Bucureşti, 1974; Flori de piatră, Bucureşti, 1980; Ora violetă, Bucureşti, 1984; Foc de artificii, Bucureşti, 1985; Rechinul, Bucureşti, 1987; Destăinuiri, Bucureşti, 1989; 33 sonete, Bucureşti, 1993. Traduceri: Alfred de Musset, Mierloiul alb. Romanul tinereţii lui Alfred de Musset, Bucureşti, 1930; Roland Dorgeles, Plecare, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu Teodora Sadoveanu); Peter Neagoe, Vifor, Bucureşti, 1936 (în colaborare cu Teodora Sadoveanu); Contele de Lytton, Antony, viconte de Knebworth, pref. J. M. Barrie, Bucureşti, 1939 (în colaborare cu Costache Popa); Francois Mauriac, Pustiul dragostei, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Teodora Sadoveanu); K. D. Uşinski, Cocoloşul, Bucureşti, 1949; Charles Dickens, Aventurile lui Oliver Twist, I-II, Bucureşti, 1944 (în colaborare cu Teodora Sadoveanu); Evgheni Lann, Dickens, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu N. Zdetoveţchi); A. N. Ostrovski, Lupii şi oile, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Valeria Sadoveanu), Teatru, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Valeria Sadoveanu), Pădurea, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Valeria Sadoveanu), Bun e adevărul, dar mai bun norocul, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Valeria Sadoveanu), Talente şi admiratori, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Valeria Sadoveanu); Honore de Balzac, Verişoara Bette, Bucureşti, 1952; A. P. Cehov, Povestiri, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Anda Boldur, Valeria Sadoveanu şi Xenia Stroe); John Steinbeck, Despre oameni şi şoareci, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Sima Zamfir); Vasili Stefanik, Frunze de arţar, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Val Cordun); M. A. Gherşt, N. I. Danilov, Jucătorul, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Valeria Sadoveanu); William Saroyan, Unu, doi, trageţi uşa după voi, pref. trad., Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Teodora Sadoveanu), Mă cheamă Aram, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Teodora Sadoveanu); Anatole France, Crinul roşu, Bucureşti, 1967; Al. Dumas, Doctorul misterios. Fiica marchizului, I—II, Bucureşti, 1976; Eudora Welty, Bătălii pierdute, Bucureşti, 1976.
Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, „Mormolocul", VRA, 1934, 331; N. Pora, „Mormolocul", ADV, 1934,15 383; Octav Şuluţiu,
27 Dicţionarul general al literaturii române
Saeculum
Mormolocul", RP, 1934, 14; E. Duval, „Visuri americane" la Teatrul Naţional Iaşi, „Gazeta", 1935, 350; Mihail Şerban, „Naufragiaţii de la Auckland", DMN, 1937,10 880; G. Călinescu, „Domniile lor domnii şi doamnele...", ALA, 1937, 20 iunie; Streinu, Pagini, II, 202-204;
G.	Călinescu, Ist. lit. (1941), 851, Ist. lit. (1982), 936; Nicolae Manolescu, Amintiri despre scriitori, CNT, 1969,42; Sonia Larian, „Stele şi luceferi", VR, 1970,3; Const. Ciopraga, „Somnul pietrei", CRC, 1972,2; Aureliu Goci, „Somnul pietrei", RL, 1972,15; Cioculescu, Itinerar, I, 241-245; Corbea-Florescu, Biografii, 1,185-192; AL Raicu, Autografe, Bucureşti,
1983,183-195; Ciopraga, Propilee, 350-360; Monica Spiridon, „Foc de artificii", RL, 1985, 48; Şerban Cioculescu, „Planeta părăsită" sau Geocentrismul familial, RL, 1987,11; Aurel Martin, „Destăinuiri", JL,
1990,	32; Liana Cozea, Cineva din mine îmi dictează ce să scriu" (interviu cu Profira Sadoveanu), APF, 1992,9-10; Micu, Scurtă ist., III, 325; Faifer, Faldurile, 25-28; Popa, Ist. lit., 1,1048-1049; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	145-147.	I.	O.
SAECULUM, revistă apărută la Sibiu, o dată la două luni, din ianuarie 1943 până în aprilie 1944. Director: Lucian Blaga, secretar de redacţie: Zevedei Barbu (de la numărul 6/1943 acesta nu mai figurează ca atare). într-o notă din primul număr, intitulată Saeculum şi semnată de Lucian Blaga cu iniţiale, se afirmă: „Directivele revistei vor putea să fie judecate de abia mai târziu şi aceasta numai după conţinutul însuşi al studiilor şi articolelor ce apar în paginile ei". Altă intervenţie, „ Unitatea" de la Saeculum (2/1943), sub semnătura Z. B. (Zevedei Barbu), replicând celor ce reproşau publicaţiei că are colaboratori de orientări diferite, în parte chiar opuse, preciza că S. îşi propune doar „o unitate românească", cu adăugirea că profilul său nu se va confunda cu nici una din poziţiile exprimate, luate în parte. Rubrici: „Comentarii", „Recenzii", „Note". Lui Lucian Blaga îi aparţin îndeobşte contribuţiile de reflecţie filosofică, în care se regăsesc preocupările lui dominante: Despre viitorul filosofiei româneşti, Getica (privitor la „particularităţile stilistice" ale spiritualităţii dace), Despre permanenţa preistoriei (continuitatea prin vreme a unor reminiscenţe arhaice), Fenomenul istoric (consideraţii de filosofie a istoriei), Kant şi metafizica, Organism şi societate (cu trasarea deosebirilor). Tot el face publice amintiri despre Mahatma Gandhi sau realizează o privire de sinteză asupra istoriografiei, din Antichitate până în epoca modernă. La rândul său, Constantin Noica, sub titlul Nou înţeles pentru gândirea filosofică, dezbate problema raportului dintre om şi lume, după cum altcândva, plecând de la învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, exprimă opinia că „există momente filosofice [...] care să îndreptăţească o istorie a gândirii româneşti pornind din sec. XVI". Victor Iancu se ocupă de Analiza fenomenologică a formei, I. Negoiţescu îl ia în considerare pe moralistul Descartes, iar Radu Stanca face aprecieri cu privire la posibilitatea ca preocuparea pentru aspectele stilistice să se constituie ca o disciplină filosofică de sine stătătoare. în perimetrul filosofiei mai dau contribuţii Zevedei Barbu şi N. Mărgineanu. Conţinutul revistei depăşeşte însă această arie, făcându-şi loc şi subiectele de sociologie sau etnografie (prin George Em. Marica, Gheorghe Pavelescu), precum şi de estetică (Victor Iancu abordează funcţionalitatea formei). De asemenea, Ovidiu Drimba
schiţează trăsăturile spiritualităţii engleze, alte intervenţii se referă la caracterul istoric al fenomenelor de cultură şi al perceperii lor ori la perenitatea umanismului. Nu puţine sunt studiile din sfera teoriei, istoriei şi criticii literare. Tudor Vianu e preocupat de „eul poetic", iar Edgar Papu sesizează, cu trimiteri la lirica lui Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, o direcţie nouă în poezia română, cultivând „elementul religios, în esenţa sa cristalină, liberat de insinuările factorului moral". Lucian Blaga îşi exprimă tranşant o convingere: „critica literară, cel puţin aceea care a izbutit să joace un rol de seamă în viaţa spirituală a unui popor, nu şi-a interzis niciodată fântânile filosofiei", „nu se poate lipsi de filosofie". Pe de altă parte, Ştefan Aug. Doinaş atrage atenţia că în evaluarea creaţiei literare nu are ce căuta criteriul sincerităţii, după cum
I.	Negoiţescu blamează „păşunismul". La moartea lui
E.	Lovinescu, S. îl omagiază prin intermediul lui Victor Iancu. Există în această publicaţie de aleasă intelectualitate şi numeroase texte consacrate literaturilor şi scriitorilor străini. Astfel, Basil Munteanu e prezent cu studiul de sociologie literară Forme de sociabilitate în literatura franceză, Dragoş Protopopescu face, cu referiri la Chaucer, Shakespeare, Milton, Shelley, Keats, Byron, Wordsworth ş.a., un excurs intitulat Viziunea lumii la poeţii englezi, Edgar Papu se arată interesat de „temele existenţei" la Georg Btichner, iar Victor Iancu de „depăşirea estetismului" la Ştefan George. Mai sunt discutaţi Claudel, Rimbaud, Rilke, Gide, Valery, Verlaine. Se publică şi
S£CULUM
BMSlADEFraCHE
DKECTOB.IIJCKNBLACA
ANULI- IAN-FEBR ip43
Saeculum
Dicţionarul general al literaturii române 28
câteva tălmăciri din lirica universală, datorate lui Blaga: Lauda femeilor de Ştefan George şi Cântecul soartei, Menon plânge după Diotima, Amiaza vieţii de Holderlin, cu prilejul centenarului morţii poetului, considerat, într-un cuvânt introductiv al traducătorului, „cel mai înalt şi mai pur liric al Germaniei de totdeauna".	E.O.
SAECULUM, revistă apărută la Sibiu, ca publicaţie trimestrială, în 1995 şi 1996, editată de Universitatea „Lucian Blaga" (prin Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică) în colaborare cu Editura Thausib. Colegiul de redacţie e alcătuit din Ion Dur (redactor-şef), D.-I. Cenuşer, llie Guţan (redactor-şef adjunct), Eugene van Itterbeek, Margareta Kamla. în articolul-program Nădejdea unei biruinţe, scris cam preţios şi semnat Saeculum, se arată, raportat la periodicul omonim condus de Lucian Blaga, că „nu despre vreo (im)posibilă continuare e vorba", deoarece „astăzi existăm, desigur, în alveolele unui alt eon - altul e acum «spiritul timpului»". Se mărturiseşte însă, în acelaşi timp, că Blaga va fi patronul spiritual şi se acceptă ca element de relaţie cu vechiul S. „o substanţială armătură teoretic-filosofică". Se mai precizează: „Ceea ce vrem nu e «un simplu magazin de mărfuri» [...] ci un discurs sincretic, în albia căruia să coexiste, să se încapsuleze sau să se întreţeasă arta, filosofia, ştiinţa, morala, religia, în întruchipările lor particulare şi în metabolismul lor cel mai specific". Rubricile interesează literatura şi istoria culturii: „Feţele veacului", „Istorie şi memorie", „Cronica literară", „Religie şi spirit", „Convergenţe/Divergenţe", „Salonul literar" (proză, versuri), „Palimpsest", „Recenzii -Note - însemnări". Printre studiile şi articolele pe teme filosofice se află unele despre personalităţi aparţinând şi literaturii: Eugeniu Sperantia, Camil Petrescu (despre care scrie Ion Dur), Constantin Noica. Ultimului i se publică, postum, o conferinţă din 1943, Cunoaştere şi asceză. Există şi contribuţii de istorie, critică şi teorie literară privitoare la limbajul poetic al lui Mihai Eminescu, la relaţia între poezie şi fiinţă (Horia Bădescu) sau, în plan universal, la poemul Beowulf şi la Hamlet de Shakespeare; de asemenea, o evocare despre scriitorul german transilvănean Wolf von Aichelburg. Primul număr mai cuprinde, în traducere, o convorbire cu importanţi critici literari de peste Ocean, intitulată Gramatica discursului critic american. în sfera istoriei culturii sunt furnizate informaţii asupra începuturilor Tipografiei Arhidiecezane de la Sibiu. Compartimentul de beletristică e reprezentat prin versuri de Mircea Ivănescu şi Rodica Braga, un fragment din romanul Lupul şi Catedrala de I. D. Sîrbu, pagini memorialistice de Titu Popescu. Se alătură câteva tălmăciri din creaţia poetei americane Judith Viorst (în româneşte de D. Ciocoi-Pop), dar şi versiuni în engleză din Mihai Eminescu. în deschiderea numărului următor Ion Dur semnează articolul Rezistenţa la cultură sau Intelectualizarea kitschului, în care stabileşte o diferenţă între „rezistenţa prin cultură", manifestată înainte de 1989, şi „rezistenţa la cultură", instaurată în prezent. Prin ştergerea sau mai degrabă prin „ambiguizarea" graniţei dintre cultură şi divertisment, societatea se complace într-un
„trăirism" sui-generis, atâta timp cât cultura imaginii strică imaginea culturii. Revista îşi propune de aceea să slujească Limba, Adevărul şi Valoarea. Centrat pe centenarul lui Lucian Blaga, numărul îi are ca semnatari pe Alexandru Boboc (care scrie despre paradigma stilistică a poetului), Gheorghe Pavelescu (care lansează o ipoteză de natură biografică privitoare la geneza „spaţiului mioritic"), Ioan Mariş (cu articolul Extazul în teatrul lui Blaga) ş.a. La rubrica „Feţele veacului" Eugene van Itterbeek întreprinde o analiză amănunţită a modului în care a fost tradusă poezia lui Blaga Sufletul satului în limbi europene de circulaţie, oferind şi el două variante, în franceză şi în neerlandeză. în cadrul unei rubrici noi, „Generaţia '30", Ion Dur inserează câteva texte inedite, Tragicul cotidian, Adolescenţa, Scrisoare provincială, scrise de Emil Cioran la şaptesprezece-optsprezece ani şi oferite de fratele acestuia, Aurel Cioran; în ultimul număr sunt tipărite încă trei texte: Despre creştinism, Despre protestantism, Teismul ca soluţie a problemei cosmologice. Tot Ion Dur este autorul unui articol despre colaborarea lui C. Noica la revista interbelică „Credinţa", cu articole ce conţineau judecăţi politice (Noica şi vămile impurificăriî). Antonie Plămădeală publică o poezie inedită a lui Sandu Tudor (Notă de război) şi amintiri referitoare la gruparea „Rugul aprins" de la mănăstirea Antim, iar Ion Dur se ocupă de monografia lui llie Guţan despre Cercul Literar de la Sibiu. O chestiune frecvent dezbătută în aceşti ani e abordată şi în articolul Avatarurile postmodernului de Alina Sas. Se mai tipăresc traduceri de Hans Magnus Enzensberger, Wolfgang Borchert şi Wolf von Aichelburg. Din numărul editat în 1996 sunt de semnalat discursul de recepţie la Academia Română ţinut de Ştefan Augustin Doinaş (referitor la Cercul Literar de la Sibiu), un studiu al lui llie Guţan despre D. Ciurezu, două articole de istoria religiei semnate de Lucian Grozea şi Vasile Avram, precum şi o pledoarie a lui Eugene van Itterbeek privind transgresarea frontierelor culturale. După cum arată editorialele revistei (scrise de Ion Dur), S. a urmărit să se impună ca o publicaţie de ţinută academică, distanţându-se în egală măsură de cultura „de mase", de vulgaritatea gazetărească şi de exaltările provinciale.	M.Ş.
SAECULUM, revistă care apare la Focşani, trimestrial, din iulie 2002. Publicaţia este iniţiată de publicistul Al. Deşliu şi de profesorul de limba română Valeriu Anghel, sub egida Consiliului Judeţean Vrancea, a Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional şi a Primăriei Municipiului Focşani. îşi propune să continue tradiţia periodicelor vrâncene „Revista noastră", „Milcovia", „Ethnos", „Revista V", să susţină elanul creator local şi inserţia lui în cel naţional, să fie deschisă oricărei iniţiative culturale. Sumarul cuprinde poezie, proză, istorie şi critică literară, articole de cultură, documente inedite, traduceri. S. apare în condiţii grafice deosebite, ilustrată cu reproduceri după picturile unor artişti clasici şi contemporani. Colaboratori: Virgil Cândea, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu,
29 Dicţionarul general al literaturii române
Saioc
Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Fănuş Neagu, Valeriu D. Cotea, poeţii Aurel Rău, Radu Câmeci, Gheorghe Istrate, Cassian Maria Spiridon, ş.a., prozatorul şi dramaturgul D. R. Popescu, criticii şi istoricii literari Irina Mavrodin, Al. Săndulescu, Emil Mânu, Ioan Adam, Magda Ursache, Vlad Sorianu, Constantin Coroiu, Petre Ursache, Constantin Frosin, Florentin Popescu, istoricul Gheorghe Buzatu, criticul de artă Valentin Ciucă şi criticul muzical Viorel Cosma. O prezenţă susţinută o au scriitorii şi eseiştii vrânceni: Dumitru Pricop, Ion Panait, Ion Dumitru Denciu, Ionel Bandrabur, Mircea Dinutz, Florin Paraschiv.	Al	S.
SAHIA, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Stănescu; 9.X.1908, Mănăstirea, j. Călăraşi - 13.VIII.1937, Mănăstirea, j. Călăraşi), prozator şi gazetar. Nepot de preot, S. provine dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Voica şi Alexandru Stănescu. Rămâne orfan de mamă la nouă ani. Urmează şcoala primară în satul natal, devine în 1920 elev al Liceului Militar „D.A. Sturdza" din Craiova, iar în 1927 se transferă la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. în 1928 trece bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care nu o va absolvi. Din 1929 până în 1931 este „frate de obşte" la mănăstirea Cernica. în 1930 face o călătorie la Ierusalim, pseudonimul Sahia amintind de un cuvânt arab. în 1934 vizitează timp de peste trei luni URSS. A debutat la revista „Şoimii" din Târgu Mureş, în 1926, cu schiţa Sculptorul Boambă, semnată Al. Mănăstireanu. Scrie în calitate de gazetar profesionist sau colaborează la „Ultima oră", „Bilete de papagal", „Caiete literare", „Sfinxul" „Viaţa literară", „Rampa" (unde, împreună cu Eugen Jebeleanu, susţine rubrica „Mişcarea literară"), „Vremea", „Viitorul social", „Floarea de foc", „Azi", „Facla", „Cuvântul liber", „Dimineaţa" (e redactor al rubricii „Fapt divers" şi al paginii „Tribuna muncitorească"), „Era nouă" ş.a. A condus revistele „Veac nou" (1932) şi „Bluze albastre" (1932). Moare de tuberculoză. în 1948 este numit, post-mortem, membru al Academiei RPR.
Faptul că Sv om cu un destin nefericit, a fost un publicist şi un scriitor cu ferme şi declarate convingeri de stânga, că a înfiinţat două reviste aflate sub influenţa Partidului Comunist, că a semnat o carte integral laudativă cu privire la ceea ce credea că este realitatea din URSS şi că şi-a ales personajele schiţelor şi nuvelelor preponderent din categoriile „pozitive", ale dezmoşteniţilor soartei, a făcut ca proza lui să fie supradimensionată după 1947. Considerată deschizătoare de drum de către critica oficială marxistă, va fi inclusă cu obstinaţie, mai bine de un deceniu, în manualele şcolare şi în cursurile universitare ca model de literatură realistă angajată. S. avea cu siguranţă talent, mai puţin forţă epică, respiraţie largă, acestea fiind numai anunţate de textele pe care a apucat să le scrie. Proza sa scurtă, tributară vizibil conceptului de artă cu tendinţă, pe care publicistul l-a şi popularizat de altfel, susţinând că „o altă artă nu poate să existe", cultivă programatic un „realism dur" (Ov. S. Crohmălniceanu), surprinzând cu acuitate faptul divers, de obicei cu pregnant caracter social,
căruia îi conferă valoare de simbol. Desprinse din mediul rural (.Ploaia din iunie), militar (Moartea tânărului cu termen redus) ori muncitoresc (Uzina vie, Revoltă în port), aceste momente de viaţă (oropsită) transmit un fior umanist autentic, al cărui patetism este însă mult diminuat de tezismul ostentativ.
SCRIERI: Ploaia din iunie, în Nuvele inedite, Bucureşti, 1935; URSS azi, Craiova, 1935; Nuvele, Bucureşti, 1948; Revoltă în port, Bucureşti, 1948; Şomaj fără rasă, Bucureşti, 1948; Uzina vie. Ploaia din iunie, pref. I. Vitner, Bucureşti, 1948; Nuvele şi articole, Bucureşti, 1951; Pagini alese, Bucureşti, 1952; Nuvele, Bucureşti, 1953; Scrieri alese, pref. George Macovescu, postfaţă Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1960; Uzina vie, îngr. Virgiliu Ene, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1961; Execuţia din primăvară, pref. Gh. Achiţei, Bucureşti, 1962; Scrieri, Bucureşti, 1964; întoarcerea tatei din război, îngr. şi pref. Ileana Manole, Bucureşti, 1974; Scrieri, îngr. şi pref. Valentina Marin Curticeanu, Bucureşti, 1978; Scrieri alese, îngr. şi pref. Valentina Marin Curticeanu, Craiova, 1988.
Repere bibliografice: Alexandru Sahia, „Ultima oră", 1929,26; Silviu Cernea, Literaţii proletari, „Calendarul", 1932, 92; Romulus Demetrescu, Ne întoarcem la nuvelă?, PLI, 1935,4-5; Virgil Carianopol, „URSS azi", „Gazeta femeii", 1935, 33-34; Erasm [Petru Manoliu], „ URSS azi", „Credinţa", 1935,567; Octav Şuluţiu, [Al. Sahia], F, 1937,8; Arghezi, Scrieri, XXVII, 326-327; Gherasim Luca, Al. Sahia, „Lumea românească", 1937, 74; Constantin Noica, Un gând pentru Alexandru Sahia, VRA, 1937, 501; Ştefan Roii, Alexandru Sahia, ALA, 1937, 872; Cicerone Theodorescu, Alexandru Sahia, „Credinţa", 1937,1131; Ştefan Roii, Cum a suferit şi murit Sahia, „Lumea românească", 1938, 469; MironRaduParaschivescu, Pomenirea lui Alexandru Sahia, „Tinerimea nouă", 1939,15; Călinescu, Ist lit (1941), 843, Ist. lit (1982), 928; Saşa Pană, Alexandru Sahia - un antemergător, ORT, 1945, 18; Dan Petraşincu, Alexandru Sahia, „Dreptatea nouă", 1945, 48; Eugen Jebeleanu, [Alexandru Sahia], CNT, 1947, 31; Lascăr Sebastian, „Nuvele", „Patriotul", 1949,1426; George Macovescu, Viaţa şi opera lui Alexandru Sahia, Bucureşti, 1950; Eugen Jebeleanu, Din veacul XX, Bucureşti, 1956, 146-148, 245-246, 302-305; George Macovescu, Oameni şi fapte, Bucureşti, 1957,103-107; Pompiliu Mareea, Alexandru Sahia, Bucureşti, 1961; I. Peltz, Cum i-am cunoscut, Bucureşti, 1964, 157-163; Radu Popescu, Alexandru Sahia, GL, 1967, 34; Roxana Sorescu, Sahia azi, RITL, 1971, 2; Nicolae Florescu, Alexandru Sahia. Revelaţia corespondenţei, MS, 1971, 3; Rotaru, O ist., II, 375-378; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 305-307; Al. Sahia interpretat de..., îngr. şi pref. Emil Vasilescu, Bucureşti, 1976; Valentina Marin Curticeanu, Permanenţă şi modernitate, Bucureşti, 1977, 57-91; Vârgolici, Scriitori, 248-254; Emil Vasilescu, Al Sahia. Dimensiuni şi repere, Bucureşti, 1979; Piru, Ist. lit., 439; Adam, Planetariu, 222-225; Pop, Mărturia, 217-222; Mircea Popa, Al Sahia - un scriitor religios, ALA, 2002,627; Dicţ. scriit. rom., IV, 149-153.	A.	N.
SAIOC, Florian (27.1 .1931, Seaca, j. Teleorman), poet. Este fiul Catrinei (n. Dorcescu) şi al lui Ion Saioc, ţărani. După cursuri la Liceul Comercial din Turnu Măgurele (1945-1948), devine student în prima promoţie (1949-1950) a Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. Va fi repartizat ca redactor în secţia de poezie a revistei „Viaţa românească", de unde, în 1952, în urma unui conflict cu Nicolae Moraru, îşi dă demisia. Redactor la Editura Cartea Rusă şi la revista „Albina", în 1958 se angajează ca muncitor necalificat la uzina bucureşteană „Semănătoarea", unde în 1960 ajunge secretar de redacţie al
Saizu
Dicţionarul general al literaturii române 30
ziarului acesteia, apoi redactor-şef până în 1975, ulterior funcţionând ca tehnician până în 1991. Debutează cu versuri la „Flacăra", în 1950, an în care câştigă un premiu la concursul de poezie organizat de Editura Tineretului, dar prima carte, Baladă pe rug, îi apare abia în 1971. A mai fost prezent în „Săteanca", „Femeia", „Scânteia tineretului", „laşul literar", „Columna" ş.a.
Directivele Şcolii de Literatură din Şoseaua Kiseleff, unde a fost coleg cu Nicolae Labiş, Al. Andriţoiu, Aurel Rău, Victor Felea ş.a., şi-au pus amprenta şi asupra versurilor de început ale lui S., când acesta închină, între altele, un imn lui Gh. Gheorghiu-Dej. Curând însă are loc o reorientare, o „dezbro-bodire", o dezertare din rândul soldaţilor partidului. Scrie mult, dar nu publică nimic, se manifestă doar în cenacluri literare, uimind cu poemele făţiş anticomuniste, incluse mai târziu în volume precum Coşmarurile din carcera comună (1992). Versurile în care poetul caută supremul adevăr ajung să ocupe tot mai mult loc în preocupările lui. Producţia aceasta va fi adunată în Revelaţii sacre (I—II, 2001-2003), cu texte de meditaţie religioasă, pe care S. le denumeşte „poeseuri". Adoraţia şi smerenia stau alături de îndoială, de întrebări şi dubii, de curajul denunţării eului trufaş. Toate acestea - afirmă Gheorghe Grigurcu - „pe altarul lirismului încărcat de cele mai eterogene ofrande, un prinos emoţionant al pietăţii atât de trebuitoare în răstimpul de cumpănă istorică în care ne aflăm". Sunt valorizate acum şi alte filoane: protestul împotriva unor monstruozităţi ale istoriei, precum în Psalmul cenuşii (Holocaustul perpetuu) (2003), sau poezia trubadurescă, de celebrare a visului şi a eternului feminin, ca în Dragoste la vârsta întâi, dragoste la vârsta a treia (2001), care cuprinde, totuşi, multe versificări facile, ori, în fine, disponibilitatea umoristică, epigramatică din Imaginara paranghelie (2002).
SCRIERI: Baladă pe rug, Bucureşti, 1971; Motive istorice, Bucureşti, 1973; Cercul perfect, Bucureşti, 1979; Ştefăniţă-Luminiţă, Bucureşti, 1981; Arborele de sânge; Bucureşti 1986; Cartea cu ferestrele deschise, Bucureşti, 1988; Coşmarurile din carcera comună, Bucureşti, 1992; Dragoste la vârsta întâi, Bucureşti, 1994; Revelaţii sacre, voi. I, Bucureşti,
2001,	voi. II, pref. Pan M. Vizirescu, Bacău, 2003; Dragoste la vârsta întâi, dragoste la vârsta a treia, postfaţă Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2001; Imaginara paranghelie, Târgu Jiu, 2002; Psalmul cenuşii (Holocaustul perpetuu), Târgu Jiu, 2003.
Repere bibliografice: Ion Al. Stănescu, Dicţionar al oamenilor de cultură, artă şi ştiinţă din judeţul Teleorman, Piteşti, 1993,135; Cristea, Teleorman, 604; Gheorghe Grigurcu, Un poet religios, R, 2003,11-12; Aureliu Goci, Trubadur şi pandur, „Economistul. Ecart", 2003,257.	I.	D.
SAIZU, loan (11.1.1931, Iaşi -18. VIII. 2005, Iaşi), poet şi eseist. Este fiul Elenei (n. Nora) şi al lui loan Saizu, zidar. în Iaşi face cursuri primare la Şcoala „Spiru Haret" şi liceale la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ (1942-1951), fiind apoi licenţiat al Facultăţii de Filologie-Istorie, secţia istorie, a Universităţii „Al.
I.	Cuza" (1957). Din 1958 lucrează în calitate de cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol" din Iaşi, iar după 1989 la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană. Publică numeroase studii de specialitate în „Anuarul Institutului
de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»" şi în publicaţiile Societăţii de Ştiinţe Istorice din Bucureşti. Ca scriitor, debutează editorial cu volumul de versuri 77 dedicaţii pentru statornica demnitate, apărut în 1977, semnat I. Saizu-Nora, ca şi celelalte cărţi de poezie.
O exemplară linearitate a evoluţiei vocii lirice şi o stilistică unitară se observă în primul rând la S., care cumulează, într-o manieră netrucată, deseori vetustă („Eu sunt o umbră din alt veac"), sub acelaşi semn al neliniştilor, candorii şi dorurilor, versuri ce marchează vârstele poetului. Tristeţi moldave, străbătute de un vag sentiment religios sunt exprimate în formă clasică, iar stihurile („o luptă cu vechi arme şi fără de trofeu") se înşiruie cuminţi, mărturii „sub al tristeţii arc", fără miză estetică, doar ca semne ale trecerii prin lume. în altă zonă, ca rod al unor cercetări asidue a spaţiilor de interferenţă între istorie şi cultură, studiile lui S. despre Mihai Eminescu, îndeosebi lucrarea Eminescu - cât veşnicia (1997), conturează profilul poetului din perspectiva „atributelor cugetării sale în domenii extrem de variate". Sunt evidenţiate elementele care definesc gândirea eminesciană aplicată la teme istorice, economice şi, în primul rând, geopolitice (într-un timp când disciplina ca atare nu apăruse), făcându-se apel la publicistică, la comentaiile lui Eminescu privind politica internă şi externă a României. Afirmaţiile cercetătorului se sprijină în primul rând pe texte, dar şi pe opiniile exprimate de Titu Maiorescu, N. Iorga, E. Lovinescu şi G. Călinescu. Aceeaşi deschidere multidisci-plinară are şi studiul Intelectuali români implicaţi în dezvoltarea civilizaţiei economice (2003).
SCRIERI: 77 dedicaţii pentru statornica demnitate, pref. Emil Mânu, Piatra Neamţ, 1977; Cultură şi economie (Puncte de vedere din perioada interbelică) (în colaborare cu Mihai Todosia), Iaşi, 1986; Ca o pasăre plăpândă, Iaşi, 1991; Eu ştiu că îngerii nu plâng, Iaşi, 1993; Fântâni cereşti, Iaşi, 1994; Singur la altarul vieţii, Iaşi, 1995; Singur pe~un bizar aisberg, Iaşi, 1995; Armonii din orgi divine, Iaşi, 1996; In faţa veşniciei, postfaţă Gabriela Drăgoi, Iaşi, 1997; Eminescu - cât veşnicia, Iaşi, 1997; Nu toţi au Paradisul, Iaşi, 1999; Poezie, templu sacru, Iaşi, 1999; Reflecţii şi însemnări la trecerea prin timp, Iaşi, 1999; ed. Iaşi, 2003; Patima sublimă, Iaşi, 2001; Intelectualii români implicaţi în dezvoltarea civilizaţiei economice, Bucureşti, 2003. Antologii: Eminescu: sens, timp şi devenire istorică, I-II, Iaşi, 1988-1989 (în colaborare).
Repere bibliografice: Vasile Puşcaş, „Cultură şi economie", TR, 1986, 47; Al. Zub, „Cultură şi economie", VTRA, 1987,1; Gheorghe Platon, „Cultură şi economie", AUI, istorie, t. XXXIII, 1987; Mihai Ungheanu, „Eminescu: sens, timp şi devenire istorică", LCF, 1989,23; loan Holban, Panoramic editorial, CRC, 1992,17; Constantin Hlihor, „Eminescu - cât veşnicia", „Revista de istorie militară", 1997, 1; Daniel Dimitriu, „Eminescu - cât veşnicia", ALA, 1997,351; Interferenţe: istorie şi literatură. Istoricul poet dr. loan Saizu, îngr. C. Gh. Marinescu, Iaşi, 2001; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 369-370.	'	E.M.
SAKA, Serafim (16.111.1935, Vancicăuţi - Hotin), prozator şi eseist. Este fiul Măriei (n. Bordeianu) şi al lui Teodot Saca. Rămas orfan de ambii părinţi - tatăl cade în august 1944 în război, iar mama moare de tifos în 1945 -, S. va fi crescut de un unchi, apoi de bunica paternă. Face şcoala primară şi pe cea
31 Dicţionarul general al literaturii române
medie în satul natal (1942-1952) şi lucrează, după absolvirea în
1953	a unor „cursuri de vară" la Institutul Şcolilor din Cernăuţi, ca „învăţător de matematică" la şcoala din Frosna. In
1954	intră la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic din Chişinău, pe care o va termina în 1959. Devine redactor la cotidianul „Tinerimea Moldovei", un timp este şomer, apoi pleacă „la pământurile de ţelină" din Kazahstan, ca reporter al aceluiaşi ziar, care acum apărea în limba rusă. între 1965 şi 1967 urmează, la Moscova, Şcoala Superioară de Cinematografie, secţia de scenarişti; se împrieteneşte cu dramaturgul Aleksandr Vampilov, din ale cărui piese va traduce. Lucrează la Studioul Moldova-film, fiind şi autor de scenarii şi realizator de filme documentare, iar din 1970 se angajează ca redactor la revista „Nistru". în 1986 participă, în calitate de invitat, la Congresul Uniunii Scriitorilor din URSS, unde s-a încercat, fără succes, reformarea instituţiei. Ales secretar, în 1987, al Uniunii Scriitorilor din Moldova, după un an demisionează, fiind în dezacord cu direcţia oficială. Director cultural la Concernul Valeologia (1991-1993), iniţiază diverse proiecte culturale. Este ales preşedinte al secţiei din Republica Moldova a PEN-Clubului (1994-1998) şi numit, pentru câteva luni, director artistic (1995), apoi consilier (1999) la Uniunea Scriitorilor. După debutul, cu aforisme, în „Tinerimea Moldovei" (1956), îi apar numeroase articole, note critice, intervenţii polemice în „Cultura", „Nistru", „Literatura şi arta" ş.a. Scrie proză (romane, povestiri, nuvele), teatru şi scenarii cinematografice. „Microromanul" întoarcerea noastră de-o clipă (1966), criticat vehement de autorităţi, rămas tipărit doar în „Nistru", este urmat de culegerea de nuvele Era târziu (1968), de romanele Vămile (1972), Linia de plutire (1987), Orbirea („Literatura şi arta", 1992). Dintre piesele lui S., Această copilărie îndepărtată (1975) şi Omul a doua zi au fost puse în scenă de teatre din Chişinău. între distincţiile ce i s-au acordat se numără şi Premiul de Stat pentru cartea Pentru tine bat... (1987).
Nuvelistica de început a lui S., cuprinsă în volumul Era târziu, e influenţată de formulele narative camusiene şi kafkiene şi prezintă o atmosferă dezolantă, pesimistă, în contrast cu optimismul oficial. Năruirea morală a individului şi încercările de recuperare sub presiunea unui timp tensionat istoric şi psihologic condiţionează întoarcerile retrospective şi radiografierea comportamentistă a reacţiilor şi trăirilor. „Târziul" se instaurează în realitate şi în suflete, producând fisuri şi mutaţii, personajele se înscriu în galeria celor învinşi. Publicist cu vocaţie, S. a intervievat diferite personalităţi - Aici şi acum (1976) şi Pentru tine bat... - şi a scris un volum documentar, Basarabia în Gulag (1995). Pentru scriitor întrebarea este un mod esenţial de existenţă: întrebând şi întrebân-du-se, autorul şi eroii săi se transpun în miezul realului, străluminându-1 din interior. Vămile prin care trec personajele, tentate să se împlinească în virtutea unor porniri umane fireşti, reprezintă întrebări obsesive, uneori chiar chinuitoare. In felul de a fi al lui Delaoancea, protagonistul romanului Vămile, se recunoaşte o trăsătură proprie prozei moderne: tendinţa de a înfăţişa un erou în formare. Delaoancea este confruntat cu „vămile" vieţii de toate zilele, cu multele şi
măruntele probleme ale cotidianului. Ştie că nu mai poate rămâne „un copil minune", dar ardoarea donquijotescă a pornirilor sale nu se stinge. Nevoia de rezistenţă, de luptă îi reînnoieşte puterile secătuite şi el porneşte spre alte vămi. In schimb, în romanul Linia de plutire există numai învinşi, oameni înecându-se în inerţie, stereotipie („uniformizare", după cum spune prozatorul), în neîmplinire. Puterea inerţiei este irezistibilă, e hăul care înghite omul, factorul care îl depersonalizează şi îl transformă într-un naufragiat, într-un obiect rătăcit în niciunde. Linia de plutire prezintă radiografia provincialismului ca mentalitate şi fenomen social: închistare, incultură, dublată de agresivitate, interes meschin faţă de treburile altuia. Provincialismul se devoră pe sine însuşi, fiind formă fără fond, loc fără spaţiu, prezent fără trecut. O anumită deficienţă de materie epică, determinată şi de caracterul caleidoscopic, fragmentar al naraţiunii, se face simţită în mai multe scrieri ale lui S., spirit nonconformist şi incomod, prezenţă intelectuală deosebită în contextul cultural basarabean. A tradus din A. N. Ostrovski, Maxim Gorki, Vasili Şukşin, Aleksandr Vampilov, Viktor Rozov ş.a.
SCRIERI: Era târziu, Chişinău, 1968; Vămile, Chişinău, 1972; ed. îngr. Dumitru M. Ion, Bucureşti, 1990; Aici şi acum, Chişinău, 1976; Linia de plutire, postfaţă Mihai Cimpoi, Chişinău, 1987; ed. postfaţă Mircea Ciobanu, Bucureşti, 1993; Pentru tine bat..., pref. Ion Ciocanu, Chişinău, 1987; Peregrinările şi suferinţele spătarului Neculai din Mileşti (în colaborare cu Valeriu Matei), Chişinău, 1988; Basarabia în Gulag, Chişinău, 1995.
Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Serafim Saka, în Profile literare, Chişinău, 1972,510-514; Valentina Tăzlăuanu, „.. .m-am aruncat la un moment dat să cuprind cât mai multă viaţă în braţe şi în peniţă" (interviu cu Serafim Saka), LA, 1987,20; Mihail Garaz, Cine sîntem, LA, 1988,37; loan Holban, [„Linia de plutire"], „Moldova socialistă", 1988, 212; Constantin Cubleşan, „ Vămile", ALA, 1991, 91; Mihai Cimpoi, Fenomenologia inerţiei, RL, 1991,26; Dan Mănucă, Un romancier şi trei personaje, LCF, 1991,32; Nicolae Popa, între Potop şi Apocalipsă, „Sfatul Ţării", 1992, 220-224; loan Adam, Dincolo de oceanul Prut, „Vocea României", 1994, 122; Laurenţiu Ulici, Un prozator basarabean, RMB, 1994,1323; Vladimir Beşleagă, Linia Serafim, „Contrafort", 1995,5-6; Victor Teleucă, Cine suntem?, „Moldova suverană", 1995, 43-44; L. Dorian, „Basarabia în Gulag", „Porto-Franco", 1996,2; Nicolae Negru, înţelegerea suferinţei, „Basarabia", 1996,5-6; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 195-196; Mănucă, Perspective, 130-138; Arcadie Suceveanu, Cavalerul lui Altceva, „Contrafort", 1998,4-5; Cristina Cârstea, „Nu eu mi-am ales genul, ci el m-a ales pe mine" (interviu cu Serafim Saka), CRC, 1999,8; Dan Mănucă, Serafim Saka (O parabolă a condiţiei umane), LA, 2000,12; Rotaru, O ist., VI (2001), 501-503; Popa, Ist. lit., II, 1196; Constantin Cheianu, „Strădania de a te menţine pe loc duce înapoi" (interviu cu Serafim Saka), „Democraţia", 2002,1 octombrie.	M.	C.
SALA, Vasile (1.1.1862, Drăgăneşti, j. Bihor - 6.VIII.1942, Vaşcău), folclorist. Face gimnaziul la Beiuş, studii „preparan-dale" la Arad, un curs „complementar" la Bucureşti (1906) şi va fi învăţător în câteva localităţi bihorene; este pensionat în 1928. Colaborează la „Almanahul învăţătorilor români", „Banatul literar", „Biserica şi şcoala", „Bunul econom", „Calendarul diecezan", „Calicul", „Cele trei Crişuri", „Familia",
Salcia
Dicţionarul general al literaturii române 32
„Foaia literară", „Foaia poporului", „Gazeta de Vest", „Gazeta poporului", „Izvoraşul", „Luceafărul literar", „Poporul român", „Revista critică-literară", „Rânduri", „Sibiul umoristic", „Şezătoarea", „Timişana", „Tribuna poporului" ş.a.
Ca elev la Beiuş, S. citea „Familia", unde era interesat cu deosebire de horele şi doinele publicate de S. FI. Marian. Astfel că debutează în folcloristică răspunzând, în 1882, la unul din chestionarele lui B. P. Hasdeu, Obiceiele juridice ale poporului român; peste un deceniu va da curs şi la acela al lui N. Densuşianu, Cestionariu despre tradiţiunile istorice şi anticităţile ţerilor locuite de români, iar în 1895 răspunde la Apelul literar al lui S. FI. Marian, trimiţându-i creaţii populare despre Avram Iancu. Culege şi tipăreşte doine şi hore, descântece, colinde, balade, legende, strigături, poveşti. Deşi prelucrarea este vizibilă, poveştile sunt cele mai interesante, autorul figurând drept primul culegător care manifestă un interes mai larg pentru proza populară bihoreană. Scoate la Editura Noastră din Bucureşti, în colecţia „Biblioteca Vaşcăului", peste cincizeci de broşuri pe care le împarte singur ţăranilor, în zilele de târg la Vaşcău, credincios devizei antonpanneşti pe care, ca şi I. G. Sbiera, o aşază ca moto pe fiecare colecţie a sa: „de la popor adunate, la popor date". Lipsa de pregătire filologică, carenţele privind autenticitatea unor texte, faptul că introduce în culegeri şi creaţii personale, absenţa unor precizări privind informatorii şi localităţile micşorează meritele lui S., altminteri preţuit de Iuliu A. Zanne, Ovid Densusianu, S. FI. Marian, Mihail Sadoveanu, Bela Bartok, Jan Urban Jarnlk, Gustav Weigand, cărora le trimite variante şi informaţii, ca şi de Muzeul Limbii Române din Cluj, care îl premiază pentru culegerile lui.
Culegeri: Datinele poporului românesc la nuntă, în plăşile Beiuşului şi Văşcăului, Beiuş, 1937; Dorea, isteţul Drăgăneştilor, Bucureşti, 1937; Avram Iancu şi ungurii (1848), Bucureşti, f .a.; Balade şi legende, Bucureşti, 1937; Craiul pruncilor, Bucureşti, f.a.; O sută de fraţi şi o sută de surori, Bucureşti, 1938; Cei doi grofi, Bucureşti, 1938; Strigături bătrâneşti, Bucureşti, 1938; Doine din Bihor, Bucureşti, f.a.; Hore bihorene, Bucureşti, 1938; Poezii poporale din Bihor, Bucureşti, 1938; Chiuituri bihorene, Bucureşti, 1938; Flori din Bihor, Bucureşti, 1939; Comoara cu poveşti frumoase, Bucureşti, 1939; Soacra tirană, Bucureşti, f.a.; Frumuseţea chiuiturilor de pe plaiurile bihorene, Bucureşti, 1939; Bihorul în cântecele sale poporane, Bucureşti, 1939; Hai la joc, Bucureşti, 1939; Mândreţea jocului bihorean, Bucureşti, 1939; Folclorul bătrânesc, Bucureşti, 1939; Du-te bade şi te culcă, Bucureşti, 1939; Aş muri..., Bucureşti, 1939; Mormântul, Bucureşti, 1939; Doruri, Bucureşti, 1939; De-ale poporului, Bucureşti, 1939; Păţania lui Mândru Solomon cu ciuma, Oradea, 1939; Descântece bihorene, Bucureşti, f.a.; Descântece, 1940; Descântece de prin Bihor, Bucureşti, f.a.; Descântecul de la mine, leacul de la Dumnezeu, Bucureşti, f.a.; Descântece bătrâneşti, Bucureşti, f.a.; Descântec de speriat, Bucureşti, f.a; Zâmbete populare, Bucureşti, f.a; De-ale mele, Bucureşti, f.a.; Descântec de desclintit, Bucureşti, f.a.; Descântec de Marin, Bucureşti, f.a.; Descântec de matrice cu ceas rău, Bucureşti, f.a.; Descântec de deochiat (potcă), Bucureşti, f.a.; Descântec de mărit, Bucureşti, f.a.; Descântec de legat, Bucureşti, f.a.; Un suspin, Bucureşti, f.a.; La pruncii mici, Bucureşti, f.a.; Bocete, Bucureşti, f.a.; Cântarea de nuntă, Bucureşti, 1940; Văietări, bocete după morţi, Bucureşti, 1940; Bocete bihorene, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Ion Muşlea, Vasile Sala, T, 1942,12; Scrisori către Artur Gorovei, îngr. şi introd. Maria Luiza Ungureanu, Bucureşti, 1970,
336-340; Marius Sala, Vasile Sala, F, 1975,10; Simeon Florea Marian şi corespondenţii săi, îngr. Eugen Dimitriu şi Petru Froicu, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1991,321-324; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 196-197. I.D.
SALCIA, Constantin (pseudonim al lui Constantin Grasu; 28.VIII.1910, Salcia, j. Teleorman - 21.XI.1994, Bucureşti), poet. Este fiul Stancăi şi al lui Radu Grasu, ţărani. A urmat patru clase la Liceul „Sf. Haralambie" din Turnu Măgurele, apoi s-a alăturat familiei la cultivarea pământului, dându-şi examenele în particular. La douăzeci şi unu de ani vine în Bucureşti. Se înscrie la Facultatea de Drept, dar renunţă după doi ani, lucrând ca funcţionar la Academia de Educaţie Fizică, şef de serviciu în Ministerul învăţământului şi bibliotecar-şef la Institutul Medico-Farmaceutic. Publică de la optsprezece ani versuri în „Lumina poporului" şi „Drum" (Roşiori de Vede), „Speranţa" (Alexandria), „Drum nou" (Turnu Măgurele). Din 1933, primind girul lui Mihail Sevastos, scrie timp de şase ani la „Adevărul literar şi artistic", unde îi apar multe din versurile care vor alcătui primele două volume, Năvodar de stele (1935) şi Logodna apelor (1939), apoi la „Cuvântul liber", „Vremea", „Convorbiri literare", „Familia", „Gândirea", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Munca literară", „Meridian" (Craiova), „Pământul", „Litere", „Teleormanul" ş.a. A scos, singur sau în colaborare, publicaţiile „Trâmbiţa Teleormanului" (Salcia, 1929), „Gazeta literară a Teleormanului" (Cârligaţi, 1929) şi „Colecţia tinerilor scriitori" (Turnu Măgurele, 1933). Semnează şi Const. G. Grassu-Salcia, Cezar Plopeanu, Vlad Cerbu. Din 1942 face parte din Societatea Scriitorilor Români.
Cartea de început, Năvodar de stele, este ilustrativă pentru principala obsesie a liricii lui S.: satul ancestral. E o poezie a teluricului, solidarizând asprimea şi duritatea lutului şi stâncii cu aspiraţia către inefabilul ascensional. Tradiţionalist în atitudine, tematică şi limbaj, poetul refuză totuşi bucolicul sau spiritualizarea în manieră gândiristă. Natura, satul, oamenii, cu ritualurile, dar mai ales cu suferinţele lor de chinuiţi ai pământului - toate au o frumuseţe frustă şi aspră, colţuroasă: brazdele „fierb în gura sapei", boii au „sângerat în jug", solul e „muşcat" de unelte, pastelistul are „aripile înecate-n sânge", lumina lunii cade-n „ţăndări", satul doarme „somn de metal", în noaptea cu „păr de smoală" tăcerea dă un „chiot de spaimă", spărgând „luna ca un ou", iar „din pompe zorile ţâşnesc cascadă". S. se vrea rapsodul acestei câmpii aride şi potrivnice, versurile lui înscriindu-se în paradigma perspectivei antipoeti-zante a lui Zaharia Stancu şi Marin Preda, de altfel conjudeţeni: „Eu port în ochi toţi bulgării de lut,/ Ce i-am arat atâţia ani de-a rândul". Unele poeme au ceva din „priveliştile" lui
B.	Fundoianu sau din tablourile lui Adrian Maniu, fără să închege totuşi viziunea expresionistă de acolo, altele anticipează întrucâtva amărăciunea „îngerului vagabond" Dimitrie Stelaru („Cu florile de lut ale tristeţii mele,/ Pe care ţărm de zgură voi adormi în veac?/ Când sunt atât de singur şi-atâta de sărac.../ Cine să-mi ardă gândul în amforă de stele?..."), în fine, sub „deznădejdi" circulă apa freatică din care
33 Dicţionarul general al literaturii române
Salem
se alimentează şi retorica vindictei plebee a lui Nicolae Crevedia. Locul geometric al poeziei lui S. este intervalul dintre notaţie şi viziune şi dintre pastel (formă de lirism obiectiv) şi proiecţia (auto)biografică. Logodna apelor continuă acest mod liric, adăugând tematicii coordonata erotică. Aceasta pendulează între tonul de romanţă, remarcat de critică, şi cel de lirism aspru - reflex al stărilor de spirit ale celui ce se simte marginalizat, proletar, şi pentru care singurul bun inalienabil este libertatea himericului „năvodar de stele": „Eram sărac, dar câmpul îl aşterneam în drum,/ Şi putregai de stele împrăştiam pe ape...". Filtrată „prin sitele muzicale ale simbolismului" (Dragoş Vrânceanu), peste decenii poezia de dragoste a lui S. - Ora târzie (1972), Poeme intime (1980) - se defineşte prin discreţia confesiunii, ce va fi turnată în forme lapidare şi armonioase, precum sonetul şi elegia. Drumuri spre legendă (1947) pune un accent în plus pe rememorarea copilăriei dure, nu lipsită totuşi de un farmec special, reînviat nostalgic: „Mă văd copil prin praful ce poleieşte zarea/ Şi lângă-mbrăţişarea atâtor bolovani,/ Alăturea cu tata încovoind spinarea,/ Cum au făcut pe vremuri toţi moşii mei ţărani". Cu trecerea timpului perspectiva evocatoare consolidează conştiinţa poetului ca exponent al unei lumi arhaice şi nobile în austeritatea ei primitivă. Volumul selectiv Liniştea furtunii (1968) este ilustrativ pentru obsesiile lui S., dar şi pentru dificultatea lui de a inova.
SCRIERI: Năvodar de stele, Roşiori de Vede, 1935; Logodna apelor, Roşiori de Vede, 1939; Cântece de luptă, Bucureşti, 1941; Drumuri spre legendă, Bucureşti, 1947; Liniştea furtunii, pref. Dragoş Vrânceanu, Bucureşti, 1968; Ora târzie, Bucureşti, 1972; Poeme intime, Bucureşti, 1980; Izvoare subterane, Bucureşti, 1984; Marea eclipsă, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Nichifor Crainic, Voinţa de originalitate, G, 1936, 1; Streinu, Pagini, V, 146-147, 149; J. V. Pandelescu, Un poet teleormănean - Constantin Salcia: „Năvodar de stele", „Scânteia", 1936, 1-2; C. Fântâneru, „Logodna apelor", UVR, 1939,17; George Ivaşcu, „Logodna apelor", JL, 1939, 22; Dragoş Vrânceanu, „Logodna apelor", CML, 1940,41; Dumitru Micu, „Liniştea furtunii", GL, 1968,36; Horia Bădescu, „Linişteafurtunii", TR, 1968,36; IonN. Voiculescu, „Liniştea furtunii", ARG, 1968,9; M. Rujan, „Linişteafurtunii", CNT, 1968,47; Al. Raicu, „Ora târzie", RL, 1973,5; Nicolae Prelipceanu, „Ora târzie", TR,
1973,	38; Al. Raicu, „Poeme intime", RL, 1980, 36; Ion Al. Stănescu, Dicţionar al oamenilor de cultură, artă şi ştiinţă din judeţul Teleorman, Piteşti, 1993,135-136; Cristea, Teleorman, 604-605; Popa, Ist.lit., II, 395; Dicţ. scriit. rom., IV, 153-154.	N.M.
SALEM, H.[ary] (14.IX.1927, Bucureşti -13.111.1991, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Raşelei (n. Kohn) şi al lui Fleinrich Salem, corist. Urmează la Bucureşti şcoala primară şi gimnaziul. în perioada 1938-1939 cântă în corul de copii al Operei Române, iar în timpul celui de-al doilea război mondial şi în diverse spectacole ale Teatrului Baraşeum. După război va absolvi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1955) şi Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene (1960). Lucrează pentru diverse publicaţii militare, între 1960 şi 1978 fiind şi secretar literar al Teatrului „Ion Vasilescu" din Bucureşti. Va colabora mult la emisiunile de radio şi televiziune. De-a
lungul timpului i se vor monta numeroase piese de teatru, printre care Comedia întrebărilor, scrisă împreună cu Ştefan Haralamb (1970, Teatrul de Comedie din Bucureşti), Logodnicul din pom, în colaborare cu Lucia Verona (1978, Teatrul din Turda), sau Dragoste la prima vedere (1984, Teatrul „Constantin Tănase" din Bucureşti). în 1970 i se acordă Premiul „Vasile Alecsandri" pentru piese într-un act. Debutează la „Scânteia tineretului" în 1947, continuând să colaboreze la „Urzica", „Almanahul literar" scos de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, „Luceafărul", „Cronica" ş.a. Semnează şi Horia Salem.
Prima carte a lui S., romanul La poarta nr. 3, apare în 1961 şi ilustrează mai toate poncifele realismului socialist. Autorul trasează evoluţia protagonistului, Anghel Duse, electrician la Uzinele Sineşti, comunist în devenire în anii imediat următori celei de-a doua conflagraţii mondiale: experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, politica vremii ş.a.m.d. Personajele, mai toate schematice, întruchipează, totuşi, o lume în schimbare, tulbure. Dacă teza nu ar fi atât de simplist urmărită, s-ar reţine observaţia atentă, structurată prin acumulări, a unor medii. în următoarele scrieri S. cultivă cu preponderenţă umorul, în diverse registre. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1968), cel al mediilor şi al caracterelor (lumea teatrului, a filmului şi a televiziunii), ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice, ca în proza din Audienţă în cer (1983) sau din Cercul virtuos (1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul dau naştere unei proze cu implicaţii uneori profunde. Schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează situaţii comice, aceeaşi idee fiind reluată în romanul întrerupătorul (1991), unde un director de întreprindere recurge la pastilele doctorului Pap Esculap pentru a-i „vindeca" pe angajaţii săi de prostie. Lipsa capacităţii de înţelegere, opacitatea ar fi ţinta umorului lui S., defect atacat în mai toate variantele sale. Se conturează o lume caleiodoscopică, ies la iveală tare de care suferă o întreagă societate, câteva săgeţi fiind dirijate şi spre sistemul politic al timpului. Omul, libertatea sa de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană demnă, şi nu ca element al unui angrenaj, sunt, de fapt, ideile de fundal pe care autorul le susţine, chiar dacă epicul rămâne deseori factice. Dacă Vărul şarpelui cu clopoţei se va înscrie în acelaşi tipar, schiţele şi povestirile din Audienţă în cer nuanţează gama umorului. în timp ce romanul Dragoste la a doua vedere (1981) se menţine în registrul umoristic, Cercul virtuos şi întrerupătorul vor da măsura posibilităţilor prozatorului. în Cercul virtuos (interzis imediat după apariţie, romanul va reapărea sub o formă modificată tot în 1986), Gavrilă C. Gavrilă, redactor al unei emisiuni de umor a televiziunii, ajunge în cer „fără bon" şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind, de fapt, un spaţiu identic celui din care provine. Defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Este vorba de o scriere parodică, unde e transpusă o „lume în oglindă", ducând gândul la Cartea Raiului a lui Iţic Manger. Critica din întrerupătorul merge şi mai departe: de la o lume a
Salomie
Dicţionarul general al literaturii române 34
adeverinţelor, a schematizării şi birocratizării se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune" a sistemului, încât nu se mai poate face deosebirea între oamenii adevăraţi şi roboţi. S. deformează şi recompune imaginile, îmbină stilurile, e digresiv şi concis, satirizează ori cedează jocului, gratuităţii umoristice.
SCRIERI: La poarta nr. 3, Bucureşti, 1961; Pastile contra prostiei, Bucureşti, 1968; Entuziastul de cursă lungă (în colaborare cu Ştefan Haralamb), Bucureşti, 1970; Vărul şarpelui cu clopoţei, Bucureşti, 1978; Dragoste la a doua vedere, Bucureşti, 1981; Audienţă în cer, Bucureşti, 1983; Luna de pe cer (în colaborare cu Lucia Verona), Bucureşti, 1985; Cercul virtuos, Bucureşti, 1986; întrerupătorul, Bucureşti, 1991; Motorul cu aplauze, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Pompiliu Mareea, Romanul unui debutant, LCF, 1962,9; Eugen Agrigoroaiei, „La poarta nr. 3", IL, 1962,4; M. Onea, „La poarta nr. 3", „Scânteia tineretului", 1962, 3 997; Gabriel Dimisianu, „Pastile contra prostiei", GL, 1968,21; llie Călian, „Logodnicul din pom", „Făclia", 1978,9 928; H. Zalis, „Vărul şarpelui cu clopoţei", RL, 1979,4;
H.	Zalis, „Dragoste la a doua vedere", RL, 1981,32; Elena Tacciu, Virtuţile umorului, ST, 1982, 6; Virgil Nistor, „Audienţă în cer", ST, 1984, 3; Mircea Constantinescu, „Audienţă în cer", RL, 1984, 19; Laurenţiu Cerneţ, Un moralist bonom, 0,1984,41; Mircea Ghiţulescu, „ Luna de pe cer", ST, 1986,8; Lector, „Cercul virtuos", RL, 1987,52; Popa, Ist. lit., I, 382,11,965.	C.Dt.
SALOMIE, George Virgiliu (24.111.1945, Bucureşti), prozator şi traducător. E fiul Leliei (n. Platon) şi al lui Gheorghe Salomie. Urmează la Bucureşti cursurile secundare la Liceul „Gh. Şincai", absolvit în 1962, şi Facultatea de Geologie Tehnică a Institutului de Petrol, Gaze şi Geologie (1962-1967). După absolvire lucrează în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul Geologic din Bucureşti.
Plecând de la modele celebre (Agatha Christie, Georges Simenon), S., împreună cu Mia Morogan, scrie o proză cu tematică poliţistă, în care trama propriu-zisă, bazată pe poncifele şi reţetele genului, nu o dată parodiate, lasă loc şi observaţiei de natură socială, adesea ferită de canoanele ideologice ale anilor '80. Personajele, trecute parcă de pe stradă direct în paginile de carte, au vitalitate, umor, fiind desenate cu migală şi aplicaţie. Albul şi negrul se îmbină inteligent, convingător, într-un efort meritoriu al autorilor, dus uneori până la capăt, de a evada din tiparele policier-nhii şi de a se sustrage schematismului caracterologic agreat oficial.
SCRIERI: La revedere, pe curând! (în colaborare cu Mia Morogan), Bucureşti, 1980; Să nu exagerăm! (în colaborare cu Mia Morogan), Bucureşti, 1981; Scuzaţi deranjul! (în colaborare cu Mia Morogan), Bucureşti, 1982; Agepsina şi bătrânii (în colaborare cu Mia Morogan), Bucureşti, 1984; Amnezii de iarnă (în colaborare cu Mia Morogan), Bucureşti, 1985; Să nu ne enervăm! (în colaborare cu Mia Morogan), Bucureşti, 1990. Traduceri: Jan Martenson, Aurul dragonului, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Teodor Atanasiu), Moartea vizitează vrăjitoarele, Bucureşti, 1992; Nicholas Luard, Capcană pentru o nălucă, Bucureşti, 1993, Serialul Robespierre, Bucureşti, 1995; Laurence Henderson, Carambol, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Lectură de vacanţă, RL, 1980,26; Sultana Craia, La revedere, pe cât mai curând!, LCF, 1980,33; Dana Dumitriu, Un roman poliţist; RL, 1980, 43; loan T. Morar, Consumaţi literatura de consum!, O,1985,47; Al. Dobrescu, Tandem, CRC, 1985,48.	D.	G.
SALONUL LITERAR, revistă apărută la Arad, lunar, din martie 1925 până în mai 1926. Director: AL T. Stamatiad. Articolul-program, intitulat Puterea ideii şi semnat de D. Nanu, pleacă de la un citat din Titu Maiorescu şi mărturiseşte intenţia publicaţiei de a se transforma într-un „agent de armonizare a sufletului mulţimei", căci „cu multă dibăcie poţi să educi pe alţii când în viaţa ta a fost o plăcere îndeletnicirea armonizării propriului tău suflet". Beneficiind de colaborări de prestigiu, S.l. reuşeşte să adune un grup de poeţi importanţi, din mai multe generaţii. Sunt publicate în primul rând versuri de Al. T. Stamatiad, încă din numărul inaugural (Timiditatea, în primăvara), apoi cu o mare frecvenţă semnează, de asemenea, Aron Cotruş (De-aproape sau din depărtări, Minerul, Prin întuneric de pădure, Firul de iarbă, La atac, Primăvara, în cimitir ş. a.), poetului fiindu-i şi recenzat de Perpessicius volumul Versuri, tipărit în 1925. Poezie mai trimit Perpessicius (Pastelul neoclasic), Mihail Celarianu (Chemare în amurg, Cântecul orelor, înnoptare), V. Demetrius (.Psalmistul, Iarnă, Adolescentul), Ion Minulescu (Echinox de toamnă, Toamna), Eugeniu Ştefă-nescu-Est (Poema de argint de lună, Oglinda lacului albastru, Seara lăcrimează parcul), Eugeniu Sperantia (Lumină ce cobori pe mine), Marcel Romanescu, George Dumitrescu ş.a. O iniţiativă a revistei constă în inserarea în sumar a unor tălmăciri în franţuzeşte din lirica română, ca şi în transpunerea unor poeţi străini în româneşte. Astfel, Al. Gr. Suţu e recuperat ca traducător în limba franceză din Eminescu (O, mere..., Venise), Adolphe Clarnet din D. Anghel (Lettre), Leo Bachelin din Al. T. Stamatiad (L'Oubli). Elena Văcărescu publică poeme în franceză (II passa), dar şi transpuneri din opera unor mari poeţi români (Octavian Goga, Les Opprimes). în schimb, Al. T. Stamatiad traduce din Charles Baudelaire (Spleen, Copacul), Maurice Maeterlinck (Necunoscuta) ş.a. Sunt reluate câteva poeme scrise de Al. Macedonski în franţuzeşte (La Forge, L'Ephebe aux pâles yeux). Proza este mai puţin ilustrată, deseori apelându-se tot la retipărirea unor texte (Al. Macedonski, Nuvele fără oameni - Cartea de poezii). Sunt găzduite, totuşi, însemnări de Emanoil Bucuţa (Pe un drum de ţară), un poem în proză de Al. Popescu-Negură (Pustnicul) ş.a. Eseurile aparţin lui E. Lovinescu (Presa şi limba literară), Perpessicius (înflorirea romanului, Câteva cuvinte despre Moise Nicoară), Tudor Vianu (Autoritate şi evidenţă, Două profesiuni de credinţă), Eugeniu Sperantia (Sărutarea lui Antistene). Carlo Russo se ocupă de Ion Minulescu (Ecce Homo: I. Minulescu), D. Nanu scrie despre opera lui Panait Istrati (între patrie şi umanitate), iar Const. Şăineanu susţine o vreme cronica literară, comentariile referindu-se la Panait Istrati (Chira Chiralina), E. Lovinescu (Critice) ş.a. Semnificativă este prezenţa lui Perpessicius, care comentează, printre altele, volumul Câteva scrisori de Al. T. Stamatiad. Câteva însemnări critice - de pildă, M. Gillard,
35 Dicţionarul general al literaturii române
Samarineanu
Sufletul francez şi „Le Feu" de Henri Barbusse - sunt reluate după Ideea europeană". Numeroase sunt şi transpunerile din proza universală. Al. T. Stamatiad tălmăceşte Singurătate din Guy de Maupassant, alt text tradus din acelaşi autor fiind Istoria Franţei în cuvinte celebre, iar din Oscar Wilde sunt selectate Privighetoarea şi trandafirul şi Prinţul fericit, din Guillaume Apollinaire Moartea Salomeii, iar din Giovanni Papini Ziua nerestituită. Vie, diversă, rubrica „Ştiri şi însemnări literare" se referă la evenimente culturale din ţară şi de peste hotare. Alţi colaboratori: Petre Grimm, Teodor Solacolu, Vasile Bogrea, Grigore Sălceanu.	/.	/.
SAMARINEANU, M.[ihail] G. (1.IV.1893, Meţova, Grecia -1959, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar. Tatăl lui S., Guli Papageorge Samarineanu, era un ardent luptător pentru păstrarea identităţii etnice a aromânilor din Pind, cognomenul luându-şi-1 de la localitatea Samarina, unde se stabilise. Ideea independenţei acestei localităţi şi a zonei limitrofe o va plăti cu moartea soţiei sale, el însuşi scăpînd doar printr-un miracol. Viitorul scriitor primise, probabil, la naştere prenumele Tache, cu care apare mai târziu în scriptele militare. După primele clase la Ianina, urmează şcoala comercială românească din Salonic. Acum publică, se pare, versuri în revista şcolară plo-ieşteană „Curierul liceului". Trece, după Pacea de la Bucureşti (1913), împreună cu un frate mai mare, în România, unde se va fi angajat la vreun ziar, iscălitura sa apărând sub câteva scrisori şi articole în „Acţiunea" şi „Solidaritatea". In 1915-1916 „Universul literar" îi găzduieşte destul de frecvent încercările lirice, semnate şi M. San-Marino. La intrarea ţării în război se înrolează voluntar, botezul luptei primindu-1 în vara anului 1917. După un an, mobilizat din nou, cu gradul de sublocotenent, face parte din primele trupe româneşti care intră în Braşov. Ofiţerul participă la reînfiriparea vieţii culturale în urbe, colaborând la „Gazeta Transilvaniei", iar peste câteva luni, după demobilizare, va fi angajat redactor al venerabilei publicaţii. în august - noiembrie 1919 scoate şi o foaie umoristică, „Ghimpele". îşi adună poeziile în volumul Şoapta clipelor trăite, apărut tot în 1919. Va părăsi însă Braşovul, chemat la Oradea de colonelul G. Bacaloglu, directorul revistei „Cele trei Crişuri", la care aproape doi ani e secretar de redacţie sau (unic) redactor. Aceeaşi funcţie o are şi la „Sentinela de la Vest" şi „Vestul României". Celor trei periodice orădene, dar şi altora din capitală - „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic", „Peninsula Balcanică" - ori din ţară - „Drum nou", „Cosinzeana", „Evoluţia" - le dă, pe lângă versuri, impresii de călătorie, scurte cronici teatrale şi literare, iscălite şi cu pseudonimele Misa, Seneca, Senectus ş.a. Concomitent, face să reapară, în noiembrie 1922, la Oradea, „Ghimpele" şi tipăreşte al doilea volum de versuri, Tablouri din Pind (1923). în 1924 i se încredinţează direcţia şcolii secundare româneşti din Grebena, care e însă desfiinţată după un an. Revenit la Oradea, unde e numit director al internatului de ucenici, face mari eforturi pentru reapariţia revistei „Familia", lucru ce îi izbuteşte în 1926. Noua serie încetează în 1929, odată cu
declanşarea crizei economice, dar, tenace, directorul ei va reuşi să o scoată din nou în 1934. Aici el dă la iveală scurte proze, fragmente din drama istorică în versuri Costa Vlahia, romanul Kyazim, note pe teme culturale, conferinţe, o amplă anchetă referitoare la posibilitatea unei înţelegeri culturale între romârii şi unguri etc. în interval îi iese de sub tipar romanul Romanţăm fără note (1932). Mai colaborează la „Gazeta de Vest" şi trimite „corespondenţe" bihorene ziarelor bucureştene „Universul", „Curentul" ş.a. Admis în 1936 în Societatea Scriitorilor Români, activează, de asemenea, pentru înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români din Ardeal, fiind ales vicepreşedinte în 1937. în urma Dictatului de la Viena se mută în capitală, unde rămâne şi după 1945. A încercat până în ultima clipă să convingă autorităţile comuniste să reînfiinţeze prestigioasa revistă orădeană.
Titlul primei plachete a lui S., Şoapta clipelor trăite, ar vădi intenţia autorului de a depăşi desuetele atitudini şi forme romantice. Surdinizarea revărsărilor lirice e însă parţială: persistă pe alocuri declaraţia emfatică, amintind de primii noştri romantici, sentimentalismul lacrimogen, pesimismul negru, de împrumut, o imagistică uzată, chiar atunci când se adoptă ritmuri coşbuciene ori polimetria simbolistă. Oarecare progres atestă al doilea volum de versuri, Tablouri din Pind. Idilicul, sugerat eventual de titlu, se manifestă mai mult printr-o uşoară voalare a peisajului în amintire. Pigmentată de dor este şi rememorarea figurilor dragi (mama, tatăl, iubita) ori a câtorva episoade ale copilăriei. S. încearcă o apropiere mai mare de simbolism, dar nu izbuteşte, în poezii precum Cărăruie sau Râul, decât simple alegorii. Paradoxal, în încercările lui lirice lipsesc cu totul vocabulele dialectale, dar abundă neologismele, unele inoportun utilizate. Dacă fragmentele publicate din piesa Costa Vlahia nu pot da seama nici de dramatismul acţiunii, nici de veridicitatea personajelor, ele arată dexteritate în versificare şi o bună mânuire a dialogului, calitate vizibilă şi în epica lui S. Prozele scurte sunt îndeobşte simple povestiri sau relatări de călătorie, în care ţinta nu e atât transpunerea unui peisaj, cât reliefarea unor aspecte negative, criticabile. Conştient de necesitatea construcţiei romaneşti, despre care vorbeşte într-o conferinţă consacrată începuturilor speciei la noi, prozatorul nu dispune însă de resurse adecvate. Romanţă fără note cuprinde o poveste de iubire, atrăgătoare prin personajele implicate, pline de viaţă, de o mare spontaneitate, dar şi un tablou în tuşe acide al vieţii orădene de la sfârşitul celui de-al treilea deceniu din secolul trecut, poate prea şarjat, precum şi un episod de epică senzaţională, legat de reînscăunarea lui Carol al II-lea, în fond prilej al unui elogiu peste poate al noului rege. Stângăcie în însufleţirea unui personaj ideal, ca şi în atingerea obiectivitătii se înregistrează în romanul Kyazim, care ar fi trebuit să fie o reconstituire veridică a revoluţiei „junilor turci", interesantă ca suită de evenimente, dar şi pentru reflexul lor în viaţa aromânilor. Totuşi, mai importantă decât încercările lui poetice şi prozastice este contribuţia adusă de S. la apariţia revistelor „Cele trei Crişuri" şi „Familia". Punându-şi în aplicare crezul că o publicaţie apărută în provincie nu trebuie să fie oglinda şi promotoarea spiritului local îngust, ci, dimpotrivă, trebuie „să
Sanda
Dicţionarul general al literaturii române 36
formeze o şcoală", va reuşi să adune, mai ales în paginile seriei a treia a „Familiei", contribuţii valoroase aparţinând unui impresionant număr de poeţi, prozatori, eseişti şi critici.
SCRIERI: Şoapta clipelor trăite, Braşov, 1919; Tablouri din Pind, Oradea, 1923; Romanţă fără note, Oradea, 1932.
Repere bibliografice: Menes, „Tablouri din Pind", UVR, 1923,35; 1.1. Biciolla, „Tablouri din Pind", „Vestul României", 1923,47; Delapind, Convorbire cu d. Guli Papageorge Samarineanu, „Peninsula Balcanică", 1927, 7-8; G. M. Amza, „Romanţă fără note", „Pământul", 1933, 55; Erasm [Petru Manoliu], „Kyazim", „Credinţa", 1934, 262; Aurel Tripon, Monografia-almanah a Crişanei, Oradea, 1936, 439; Predescu, Encicl, 754; Ion Bradu, Revista „Cele trei Crişuri" din Oradea, în Contribuţii culturale bihorene, Oradea, 1974, 361-362; Teodor Nes, A doua carte despre oameni din Bihor, Oradea, 1979, 274-275; Nae Antonescu, Centenar: M. G. Samarineanu, F, 1993,4; Ovidiu Papadima, Evocări, Iaşi, 1997,26-28.	V.	D.
SANDA, George (13.V .1937, Ghermăneşti, j. Ilfov), istoric literar, editor, poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Alexandrinei Sanda (n. Popescu) şi al lui Gheorghe Sanda, învăţători. în Bucureşti va absolvi Liceul „Aurel Vlaicu" şi Facultatea de Filologie (1960), unde va fi numit asistent la Catedra de limba română. în 1974 obţine, la Universitatea din Iaşi, titlul de doctor în filologie cu teza Otilia Cazimir. în 1965 devine lector de limba şi literatura română la Universitatea din Pekin şi, în 1967, la Universitatea Jagellonă din Cracovia. A debutat cu o poezie în „Gazeta literară" din 1958, iar prima carte, monografia Veronica Micle, îi apare în 1972. Mai colaborează la „Viaţa studenţească", „Femeia", „Cronica", „Argeş", „România literară", „Flacăra", „Revista noastră" ş.a. Se afirmă ca editor şi istoric literar, autor al unor monografii, primite cu o oarecare reticenţă de critică. După ce şi-a înfiinţat propria editură (care îi poartă numele), fără a abandona cu totul istoria literară, el va aborda domenii ce păreau a-i fi cu totul străine: poezia, proza, dramaturgia şi chiar minieseul aforistic.
Monografia Veronica Micle reface profilul poetei bazân-du-se pe documentele existente în acel moment fie în manuscris, fie în reviste sau în exegezele ce i-au fost dedicate. S. încearcă să reconstituie şi să reinterpreteze povestea de dragoste dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu, absolvin-du-i pe amândoi de infidelitate. E o încercare de a privi totul din perspectiva tinerilor săi eroi, numai că tonul patetic, deloc conform cu stilul sobru impus de specificul unui astfel de studiu, dăunează comentariului. Analizând lirica Veronicăi Micle, pe care o apreciază ca fiind „modestă", S. ajunge la concluzia că autoarea a fost primul poet vizibil influenţat de versul eminescian. în monografia Otilia Cazimir (1984) modul de abordare este cu totul altul. Excesul de informaţii, provenite chiar de la sursă (după cum indică desele trimiteri la „colecţia George Sanda"), devine balast, estompând portretul, şi aşa foarte vag conturat. Dacă într-o ediţie critică variantele poeziilor îşi au rostul lor, într-un studiu monografic ele nu fac decât să disperseze întregul. S. este cazul tipic de exeget apropiat până la confundare cu „subiectul" său. Nu are o minimă detaşare în comentariul critic, din păcate edulcorat,
chiar şi atunci când s-ar fi impus o ierarhizare valorică a operei poetei în contextul literaturii interbelice şi contemporane. G. Topîrceanu, inedit (1997) nu este propriu-zis o monografie, ci o ediţie a unor texte necunoscute (sau mai puţin cunoscute) ale poetului: studiul despre geneza comicului (scris în limbile română şi franceză), Dicţionarul de rime, variante ale unor poezii, participarea la editarea liricii eminesciene (alături de G. Ibrăileanu), toate fiind văzute drept contribuţii necesare la înţelegerea unui autor considerat facil. Extrem de utile se dovedesc informaţiile reunite în volumul Contribuţii inedite la istoria literaturii române (2001), referitoare la câteva personalităţi literare. Este vorba despre „manuscrise, documente, mărturii şi mărturisiri" din colecţia lui S., provenite de la sau despre G. Topîrceanu, Radu Gyr, Otilia Cazimir, Magda Isanos, Coca Farago, Constanţa Marino-Moscu, Mihail Drumeş, Nichita Stănescu. Poeziile din Răstignit pe un fir de nisip (1997), Răspântii pustii (2001), Hermeneutica iubirii (2003), Teroarea clepsidrei (2003) reflectă, după opinia lui Dumitru Micu, „maree ale unei conştiinţe răvăşite, intermitent de-a dreptul traumatizate. în reflecţii şi interogaţii pe cele mai diverse teme, eterne şi seculare, de la geneza cosmosului la moartea universală, de la specificitatea, derutantă, a naturii umane la măştile disimulative ale dezumanizării, de la Dumnezeu şi Iisus la absurdul istoriei contemporane, discursul poetic transmite mişcări şi atitudini sufleteşti [...] reductibile, în ultimă analiză, la adoraţia omenescului autentic şi respingerea numeroaselor forme de pervertire a eului". în proza din Drumul, simbolul Golgotei (1997) şi Singurătatea măştilor (2001) S. întreprinde, pe de o parte, comentarii politice, dovedindu-se un atent observator al vieţii sociale, iar pe de alta, meditează la rostul omului pe pământ, la unicitatea şi singurătatea lui, la vină şi iertare. Volumul Teatru (2002) nu face decât să reia, aproape jurnalistic, teme întâlnite în proză: privatizarea deseori pripită şi nejustificată etc. Replicile sunt prea lungi (de fapt, mici discursuri politice), lipsa instinctului dramatic lăsând impresia unor articole de ziar. în Aşchii de gând. Gnomice (2002) sunt adunate reflecţii despre adevăr, minciună, cultură, artă, literatură, dragoste, democraţie, viaţă, timp, prostie.
SCRIERI: Veronica Micle, Bucureşti, 1972; ed. Bucureşti, 1994; Otilia Cazimir, Bucureşti, 1984; Drumul, simbolul Golgotei, Bucureşti, 1997; Răstignit pe un fir de nisip, Bucureşti, 1997; G. Topîrceanu, inedit, Bucureşti, 1997; Răspântii pustii, Bucureşti, 2001; Singurătatea măştilor, Bucureşti, 2001; Contribuţii inedite la istoria literaturii române, Bucureşti, 2001; Teatru, Bucureşti, 2002; Aşchii de gând. Gnomice, Bucureşti, 2002; Hermeneutica iubirii, Bucureşti, 2003; Teroarea clepsidrei, Bucureşti, 2003. Ediţii: loan Slavici, Amintiri, pref. edit., Bucureşti, 1967; Topîrceanu scrie şi desenează pentru copii, pref. edit., Iaşi, 1970; G. Topîrceanu, Minunile Sfântului Sisoe, pref. edit., Iaşi, 1972; ed. Bucureşti, 1992, Poezii şi desene pentru copii, pref. edit., Bucureşti, 1982, Ţiganul în cer, Bucureşti, 2001; Otilia Cazimir, Baba Iarna intră-n sat... şi alte poezii, Bucureşti, 1972, Inscripţii pe marginea anilor, pref. edit., Iaşi, 1973, Scrieri despre teatru, pref. edit., Iaşi, 1978.
Repere bibliografice: Al. Piru, Romanul lui G. Topîrceanu, RL, 1972,38; Florin Faifer, „ Veronica Micle", CRC, 1972,46; Al. Piru, „ Veronica Micle", RL, 1972, 46; D. Florea-Rarişte, G. Topîrceanu, „Minunile Sfântului Sisoe", CRC, 1972,47; Ion Dodu Bălan, Publicistica Otiliei Cazimir, RL,
37 Dicţionarul general al literaturii române
1974,6; Şerban Cioculescu, Otilia Cazimir şi teatrul, FLC, 1978,28; N. Barbu, Cinci scrieri despre teatru, CL, 1978, 6; Ileana Berlogea, O nouă colecţie „Arlechin", RL, 1978, 32; Z. Cârlugea, între „evocare" şi monografie, LCF, 1986, 31; Laura Şuhan, „G. Topîrceanu, inedit", DL, 1999,1; Constantin Ciopraga, Gnomice, ARG, 2002,14.	D.	Gr.
SANDU, Vasile (22.VII.1936, Dranovăţu, j. Olt), istoric literar. Este fiul Floarei (n. Bădăloi) şi al lui Gheorghe Sandu, agricultori. Urmează şcoala primară în satul natal, începe Liceul Comercial la Slatina, dar în urma reformei învăţământului trece la o şcoală generală (1948-1950), apoi frecventează liceul din Slatina (1950-1954). Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1959, este angajat preparator la Catedra de literatură română, devine asistent (1960), lector
(1969)	şi conferenţiar (1992). Debutează cu o recenzie, în „Luceafărul" din 1960. în 1973 obţine titlul de doctor în filologie cu o teză despre publicistica lui B. P. Hasdeu, care va deveni prima sa carte, apărută în 1974. Colaborează la „Analele Universităţii Bucureşti", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Limbă şi literatură", „Manuscriptum", „Revista bibliotecilor" şi „Revista de istorie şi teorie literară".
Specializat în literatura română a secolului al XlX-lea, S. optează pentru aprofundarea biografiei şi creaţiei lui B. P. Hasdeu, alegând pentru început un sector mai puţin cunoscut al operei. Publicistica lui Hasdeu, venind după studiile de tip monografic ale Eufrosinei Dvoicenco şi ale lui George Munteanu şi Mihai Drăgan, detaliază şi aduce completări substanţiale la cercetarea activităţii jurnalistului, structurând rezultatele pe un criteriu cronologic şi tematic: revistele unioniste, cele umoristice, „vizionare" şi „erudite", totul urmat de o bogată bibliografie. Este o onestă cercetare de istorie literară pozitivistă, a cărei valoare rămâne preponderent documentară. Capitolul final, rezervat sintezei, este mai degrabă o schiţă de profil a scriitorului, privit în ansamblul preocupărilor sale, decât un portret specific al publicistului. Viaţa lui B. P. Hasdeu (1989), o lucrare de acelaşi tip, urmăreşte să configureze imaginea unei biografii contradictorii, „câmp de confruntări ale unor linii de forţă tensionate, uneori ireconciliabile". Biograful lasă să vorbească mai cu seamă documentele, considerate nu o dată „mai elocvente decât orice comentariu". Capitolele amintesc prin titlu de secvenţele operelor dramatice şi de proză istorică ale lui Hasdeu (Rădăcini, Mărirea, Cumpăna, Căderea etc.) şi sunt centrate pe momentele de cotitură ale vieţii scriitorului, în vreme ce partea finală (Legături primejdioase şi Excelsior) creionează, ţinându-se în proximitatea faptelor verificabile, profilul omului de geniu sortit solitudinii, ca şi portretul în mişcare al veşnicului rebel, polemist şi fantast, care Şi-a trăit întreaga existenţă „cu graba tinereţii", rămânând astfel în chip esenţial „un scriitor de tip «Sturm und Drang»". Ambele monografii sunt însoţite de bibliografii bogate şi exacte. Activitatea istoricului literar este completată de câteva lucrări de uz didactic universitar, între care capitolele despre cărţile populare şi începuturile poeziei române modeme, Dinicu Golescu, M. Kogălniceanu şi B. P. Hasdeu din sinteza Istoria literaturii române de la origini până la sfârşitul secolului al XTX-lea,
Sandu-Aldea
multigrafiată la Tipografia Universităţii Bucureşti (I—II, 1971— 1972). Caracter didactic are şi textul din Opera lui Ion Pillat (1998).
SCRIERI: Publicistica lui Hasdeu, Bucureşti, 1974; Viaţa lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1989; Opera lui Ion Pillat, Bucureşti, 1998. Ediţii: Vasile Pogor, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1986; Lucian Blaga, Peisaj şi amintire, pref. edit., Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Mircea Anghelescu, Cercetarea traseelor hasdeene, LCF, 1974,43.	N.	M.
SANDU-ALDEA, C.[onstantin] (14.XI.1874, Tichileşti, j. Brăila
-	21.111.1927, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Tudorei şi al lui Sandu Petrea Pârjol, plugar, apoi cărăuş în portul Brăila, oraş în care S.-A. va urma şcoala primară (1881-1886) şi liceul (1886-1892). Frecventează apoi Şcoala de Agricultură şi Silvicultură de la Herăstrău (1892-1896), îmbrăţişând cariera de agronom. Va deveni un reputat specialist în acest domeniu, autor a numeroase lucrări ştiinţifice. Concomitent, se dedică scrisului literar, ocupând un loc distinct în peisajul din primele două decenii ale secolului al XX-lea. A debutat, semnând C. Sandu, cu o traducere, poezia întoarcerea acasă de Heine, în revista „ Vieaţa" din 1896. împrie-
Sandu-Aldea
Dicţionarul general al literaturii române 38
tenindu-se cu St. O. losif, intră redactor la „Floare-albastră", unde îşi face debutul în 1899 şi ca prozator, cu schiţa Niţişor, publicând totodată versuri cu teme rurale, anemice însă din punct de vedere artistic, iscălite cu pseudonimele C. Răzvan şi S. Voinea. După ce revista „Floare-albastră" îşi încetează apariţia, va fi angajat copist la Direcţia Generală CFR. în această perioadă colaborează la „Lumea nouă literară şi ştiinţifică" şi la „Familia", traduce împreună cu llarie Chendi piesele de teatru Ziua învierii de H. Ibsen şi loan Botezătorul de H. Sudermann. între 1901 şi 1904 beneficiază de o bursă în Franţa, unde se va specializa în agricultură, viticultură şi horticultura la ferma Varrieres-le-Buisson a Casei Vilmorin-Andrieux et C-nie. De aici trimite în ţară, la „Sămănătorul", proze scurte şi note de drum semnate Miron Aldea. La întoarcere e numit la ferma-model Laza, din judeţul Vaslui. în 1905 pleacă din nou la studii, în Germania, în 1907 obţinând titlul de doctor în ştiinţe agricole la Landwirtschaftliche Hochschule din Berlin. După revenirea în ţară practică scurt timp iarăşi la Laza, apoi trece ca şef al Biroului de statistică agricolă din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. în 1908 devine conferenţiar la Şcoala de la Fierăstrău, apoi profesor şi director al acestei instituţii de învăţământ superior, unde va funcţiona până la sfârşitul vieţii. Traduce proză şi piese de teatru de Leonid Andreev, Flenrik Ibsen, Pierre Loti, H. Sudermann ş.a. Versuri, proză, articole pe teme literare şi sociale i-au apărut şi în „Revista poporului", „Apărarea naţională", „Epoca", „Curierul literar", „România jună", „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Viaţa românească" ş.a. A mai folosit pseudonimele Cheptea, S. Dancu, Stan Pârjol.
Afirmându-se ca prozator îndeosebi prin colaborările la „Sămănătorul", seria de sub conducerea lui N. Iorga, unde din 1906 figura şi ca redactor, S.-A. a fost considerat un reprezentant tipic al curentului sămănătorist, apreciere doar parţial justificată, deoarece scrierile sale nu se încadrează întru totul curentului. Cartea care a determinat subsumarea sa la sămănătorism a fost romanul Două neamuri (1906). Aici se ilustrează într-adevăr ideea potrivit căreia suferinţele şi dramele ţărănimii din epocă s-ar datora exclusiv moşierilor, arendaşilor şi cârciumarilor străini, îndeosebi greci şi evrei, pripăşiţi în lumea satelor. Cum sugerează şi titlul, confruntarea are loc între „două neamuri", boierul român de viţă veche llarie Măcieş şi arendaşul grec Iani Livaridi, care ajunge să îl ruineze pe primul. G. Ibrăileanu a remarcat cu justeţe că autorul „păcătuieşte împotriva adevărului; d-sa nu zugrăveşte oameni reali; d-sa procedează în mod simplist". Spre deosebire de romanul Două neamuri, schiţele şi nuvelele lui S.-A. nu mai sunt tributare decât în mică măsură tezelor de acest tip. Ele impun o perspectivă diametral opusă idilismului sămănătorist. Satul nu mai este văzut doar ca o oază de seninătate şi puritate morală, ca un leagăn al celor mai frumoase tradiţii şi comportamente umane. în cele mai izbutite nuvele personajele principale sunt oameni stăpâniţi de patimi răvăşitoare, de porniri tulburi, primare, telurice. Protagoniştii, naturi impulsive, firi aprige, ajung, puşi în situaţii-limită, să comită nelegiuiri şi crime. Conflictele se desfăşoară tensionat, bine dozate în scene de intens dramatism, inducând emoţii
puternice, cu reverberaţii prelungi. Un personaj ilustrativ este Sima Baltag, din nuvela eponimă. Fugărit pentru omor, intră argat în gospodăria unui preot. Aici face dovada forţei sale aproape supraomeneşti, doborând un taur turbat care era gata să o calce în copite pe preoteasă. Ca orice erou care a biruit monstrul, îşi primeşte răsplata şi devine ibovnicul femeii cucerite astfel. Cei doi încearcă să fugă cu sania peste Dunăre, dar gheaţa se rupe şi sfârşesc înecaţi. Dragostea, dezlănţuită până la sfidarea tuturor limitelor, îi încearcă şi pe bărbaţi, şi pe femei, care se lasă orbeşte în seama patimii. Hangiţa Iana, din nuvela Pe drumul Bărăganului (1908), dominată sufleteşte de argatul Mitrea Cazacu, e o variantă feminină a lui Sima Baltag. Făptuieşte împreună cu argatul uciderea soţului ei, dar, măcinată de gelozie, îl denunţă pe Mitrea că face parte dintr-o bandă de hoţi. Atmosfera de mister apăsător, de teroare, aminteşte de Moara cu noroc a lui loan Slavici. La fel de încordată şi bine surprinsă este atmosfera din nuvela Pe Mărgineanca (1912). Logofătul Mărgărit, aparent un bărbat dârz, onest, este în fond viclean, în stare chiar de crimă pentru a parveni. După ce se căsătoreşte cu sora administratorului Miiller, o seduce pe nevasta moşierului Arţăreanu, cu care plănuieşte să se însoare, după ce aceasta îşi va ucide soţul. Dar, cuprinsă de spaimă şi remuşcare, femeia se sinucide. în alte schiţe şi nuvele S.-A. înfăţişează sugestiv bălţile Dunării şi peisajul arid al Bărăganului, dezastrele naturale din lumea satelor, incendiile devastatoare (La arie), seceta (Ape mari). Aceste descrieri - observă Tudor Vianu - se caracterizează prin „preciziunea imaginei", natura fiind transpusă frecvent „cu simplitate sugestivă, fără comparaţii şi epitete", mtr-un stil de remarcabilă concreteţe.
SCRIERI: Scrisori către plugari, Bucureşti, 1901; Drum şi popas, Bucureşti, 1904; în urma plugului, Bucureşti, 1905; Două neamuri, Bucureşti, 1906; Pe drumul Bărăganului, Bucureşti, 1908; Ape mari, Bucureşti, 1910; Pe Mărgineanca, Bucureşti, 1912; Ion Măgură, Bucureşti, f.a.; Nuvele, Bucureşti, f. a.; Călugărenii, Bucureşti, 1920; Cantonul cu stejari, Bucureşti, [1921]; Povestiri, Bucureşti, [1923]; Pe drumul Bărăganului, îngr. şi introd. Petre Pintilie, Bucureşti, 1969; Corespondenţă, îngr. şi pref. Horia Oprescu, Bucureşti, 1982. Traduceri: Henrik Ibsen, Ziua învierii, Orăştie, 1900 (în colaborare cu llarie Chendi); Herman Sudermann, loan Botezătorul, Orăştie, 1901 (în colaborare cu llarie Chendi); Pierre Loti, Pescar de Islanda, Bucureşti, 1908; Leonid Andreev, Guvernatorul, Bucureşti, 1908, Nuvele, Bucureşti, [1908]; Frank Stevens, Prin împărăţia furnicilor, Bucureşti, 1922; Ernest Seton Thompson, Făpturi alese, Bucureşti, 1923.
Repere bibliografice: Chendi, Scrieri, III, 106-111, V, 231-232, 235-236; Ibrăileanu, Opere, I, 298-312, III, 381-382,; Iacob Negruzzi, Raport despre „Două neamuri", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1906-1907; loan Bianu, Raport despre „Pe drumul Bărăganului", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXI, 1908-1909; Iorga, O luptă, I, 371-372; Trivale, Cronici, 105-112; Sanielevici, Cercetări, 271-274; Sextil Puşcariu, Raport despre „Călugărenii", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XLI, 1920-1921; Constantinescu, Scrieri, IV, 549-553; Lovinescu, Critice, I, 69-73; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 162; Dragomirescu, Scrieri, 211-212; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 227-229; Munteano, Panorama, 120; Vianu, Opere, V, 174-178; Călinescu, Ist. lit. (1941), 564, Ist. lit. (1982), 634-635; loan M. Gane, C. Sandu-Aldea. Viaţa şi opera lui,
39 Dicţionarul general al literaturii române
Sanielevici
Bucureşti, [1941]; Ciopraga, Lit. rom., 508-514; Micu, început, 383-385; Dumitru G. Chiţoiu, Constantin Sandu-Aldea, Bucureşti, 1971; piru, Varia, 1,235-237; Rotaru, O ist., II, 65-66; Piru, Ist. lit., 218-219; Buculei, Prezenţe, 208-209; Micu, Ist. lit., 184-185; Dicţ. scriit. rom., IV,
155-156.	T.	V.
SANDU-TIMOC, Cristea (8.IX.1916, Zlocutea, Serbia), poet şi folclorist. Este fiul Gherghinei (n. Rima) şi al lui Petru Sandu, ţărani. Face primele patru clase în limba sârbă în localitatea natală. Trecând clandestin frontiera, urmează cursurile liceului la Turnu Severin (1929-1932), continuate la Şcoala Normală din Târgu Jiu şi încheiate, în 1937, la Şcoala Normală din Craiova. între 1945 şi 1949 este student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A frecventat, în acelaşi timp, Academia de Studii Comerciale şi Industriale, secţia pedagogică, precum şi Facultatea „Maxim Gorki", abandonată în cele din urmă. Revenit în Iugoslavia după absolvirea Şcolii Normale din Craiova spre a efectua serviciul militar la Zrenjanin, solicită sprijin la oficialităţi pentru înfiinţarea de şcoli în limba română şi fondează la Vârşeţ cenaclul Junimea Bănăţeană. în 1939 se refugiază în România în urma unui proces pentru propagandă românească. în timpul războiului lucrează în Ministerul de Externe şi al Propagandei, conducând activitatea culturală în Comitetul Românilor Timoceni, al cărui preşedinte va fi între 1942 şi august 1944. în 1945 se află tot în Ministerul de Externe, iar din 1946 la Ambasada României din Belgrad. în 1948, în urma numirii Anei Pauker ca ministru de externe, îşi dă demisia. Este, un timp, cercetător la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, condus de Victor Papacostea, iar din 1949 funcţionează ca profesor la Liceul Zootehnic din Ciacova (Timiş) şi la Liceul de Fete din Timişoara (1951-1953). Arestat, în martie 1953, sub acuzaţia de „spion titoist", e condamnat la cinci ani de muncă forţată. Ulterior i se schimbă calificarea infracţiunii în „activitate intensă împotriva clasei muncitoare" şi e condamnat la şase ani de temniţă grea, cu confiscarea averii. Ieşit din închisoare, se angajează secretar-şef şi bibliograf la Facultatea de Agronomie din Timişoara, apoi consilier juridic la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Banat, de unde se pensionează. Face parte dintre fondatorii asociaţiei Astra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni, devenind secretar general coordonator. S.-T. debutează în 1936 în revista „Iz vor asul", publicând în aceeaşi vreme în ziarul „Nădejdea" din Vârşeţ. A colaborat la „Universul", „Curentul", „Timocul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Timpul"", „Şcoala şi viaţa", „Orizont", „Familia", „Tribuna", „Steaua", „Folclor literar" (Timişoara).
In volumul debutului în poezie, Pasărea sufletului (1981), S.-T. fructifică simbolul folcloric al perpetuării amintirii celor morţi în gândurile celor vii. Peisajul este cel rustic, mai bine zis păstoresc, iar relaţia spiritual-material tinde să restituie sensul unei comuniuni cu profunzimile. Tăcerea de piatră (1982) include o lirică a ruralului şi teluricului, proiectată pe ecranul unui relief aspru, pietros, în ambianţa căruia se descoperă credinţe, eresuri şi descântece, obiceiuri şi ritualuri specifice. Poetul evocă prezenţa strămoşilor, sugerând că existenţa se
află sub semnul marii treceri şi al întoarcerii spre originar. Crescut pe un fond de sensibilitate arhaică, versul exprimă dorul acut de integrare în fire şi se individualizează prin lumea descrisă, prin meditaţia asupra existenţei, prin simbolurile de esenţă folclorică şi structura metaforică, ca şi prin limbajul arhaizant, ferit de preţiozitate sau livresc. Pe de altă parte, S.-T. este cel mai autorizat culegător de folclor contemporan de la românii din Valea Timocului. Prima sa culegere, Poezii populare de la românii din Valea Timocului (1943), conţine balade antioto-mane, haiduceşti şi fantastice, care demonstrează, printre altele, rolul românilor timoceni în vehicularea cântecelor bătrâneşti, în transmiterea motivelor pe ambele maluri ale Dunării. Culegerea Cântece bătrâneşti şi doine (1967) se impune atenţiei atât prin caracterul ştiinţific al alcătuirii, cât şi prin bogatul capitol de balade (peste o sută de piese) fantastice, vitejeşti, păstoreşti, haiduceşti, de curte şi familiale. Alături de baladele timocene, figurează şi câteva cu largă circulaţie în Oltenia şi în Moldova. O carte de basme prelucrate, Casa din Dunăre (1974), cu punct de plecare tot în folclorul românesc de pe Valea Timocului, este urmată de Coroana munţilor (1983), concepută în acelaşi fel şi conţinând povestiri, basme, snoave populare ce au ca sursă folclorul maramureşean, timocean şi aromân-macedonean, repovestite în limbajul şi stilul folcloric oral. Bun cunoscător al istoriei românilor din sudul Dunării, luptător pentru identitatea culturală a acestora şi a celor din alte părţi ale Europei, S.-T. a publicat câteva cărţi referitoare la aceste aspecte: Istoria românilor timoceni (Dacia Aureliană) (1944), Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane) (1994), Mărturii de la românii uitaţi (9-13 milioane) (1995), Vlahii sunt români. Documente inedite (1997), precum şi broşura Memoriul românilor din Serbia de N-E Iugoslavia - The Memorial of the Romanians from North-West Serbia Yugoslavie, reprezentând comunicarea susţinută la Congresul FUEN de la Praga, din mai 1998.
SCRIERI: Casa din Dunăre, Timişoara, 1974; Pasărea sufletului, Bucureşti, 1981; Tăcerea de piatră, Bucureşti, 1982; Coroana munţilor, Bucureşti, 1983. Culegeri: Poezii populare de la românii din Valea Timocului, introd. N. Cartojan, Craiova, 1943; Cântece bătrâneşti şi doine, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1967; Poveşti populare româneşti, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Emanoil Bucuţa, Glas de la românii uitaţi, „Timocul", 1943, 4; Perpessicius, Opere, X, 242-247; I. Oprişan, „Cântece bătrâneşti şi doine", RITL, 1967, 2; Bârlea, Ist.folc., 550; Ion Arieşanu, Prezenţe literare: Cristea Sandu-Timoc, 0,1979, 39; Eugen Todoran, „Pasărea sufletului", 0,1981,26; Alexandru Ruja, „ Tăcerea de piatră", 0,1983,9; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 197-198.	D. V.
SANIELEVICI, H.[enric] (21.IX.1875, Botoşani - 19.11.1951, Bucureşti), eseist, teoretician şi critic literar. Este fiul Rebecăi şi al lui Leibis Sanelevici, comerciant. Ambii bunici erau rabini, iar mai mulţi fraţi ai lui S. se vor ilustra în diverse domenii ale culturii. Urmează şcoala primară şi primele cinci clase liceale la Botoşani, continuând la Bucureşti, unde în 1894 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în 1901. Va fi
Sanielevici
Dicţionarul general al literaturii române 40
profesor secundar de franceză şi germană la Târgovişte, apoi la Galaţi (1905-1908), unde înfiinţează şi conduce revista „Curentul nou" (1905-1906), care îl face cunoscut. Studiază antropologia la Gottingen (1911-1914), consacrându-se cercetărilor m acest domeniu şi în acela al paleontologiei. Până la sfârşitul secolului al XlX-lea colaborează la gazete socialiste, precum „Proletarul" din Botoşani, în paginile căreia debutează în 1892, „Adevărul" şi suplimentele lui literare, „Lumea nouă", „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", „Munca" ş.a. în 1900 C. Rădulescu-Motru îl aduce secretar de redacţie la „Noua revistă română". Ia apoi contact cu tinerii ce vor forma echipa „Vieţii româneşti" (cu
G.	Ibrăileanu, în primul rând) şi care se vor exersa în coloanele „Curentului nou", publicaţie de orientare radical antisă-mănătoristă. La „Viaţa românească" e secretar de redacţie în intervalul aprilie-septembrie 1909, dar, fire conflictuală, părăseşte revista. Mai colaborează la „Convorbiri literare", „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul liber" ş.a. Foloseşte şi pseudonimele Has, Hassan, H. Iciveleinas, T. (sau V.) Podriga, Privitor, H. Richard, H. Silvius. în 1920 editează la Bucureşti o nouă serie a „Curentului nou". Tot acum candidează, pe listele unei grupări averescane, pentru Camera Deputaţilor, dar fără succes. Ultimii ani de viaţă îi sunt marcaţi dramatic de o boală degenerativă.
Printre contemporani, dar şi în posteritate, S. s-a impus ca un erudit şi polemist de marcă, original până la excentricitate şi bizarerie, elaborând proiecte şi ipoteze grandioase şi donquijoteşti, asemeni lui B. P. Hasdeu, cu care a şi fost com-
parat tipologic. Cu o conştiinţă de sine megalomană - în fond, dacă e privită de la distanţă, simpatică şi dezarmantă prin candoarea cu care S. îşi proclama meritele, nu o dată socotite epocale sau unice în plan mondial -, a trăit cu psihologia geniului neînţeles, atrăgându-şi ironia persiflantă şi margi-nalizarea. Omul de ştiinţă, teoreticianul şi criticul literar se caracterizează prin dogmatism, dar şi prin interogaţii euristice şi intuiţii fertile, novatoare. După o carte intitulată încercări critice (1903), în care discută scrieri ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, I. L. Caragiale, I. Al. Brătescu-Voineşti, St. O. losif ş.a., publică, după un deceniu, Cercetări critice şi filosofice (1916). Format la şcoala „criticii ştiinţifice", explicative a lui C. Dobrogeanu-Gherea şi în atmosfera materialistă şi pozitivistă a cercurilor socialiste, S. abordează literatura de pe baze deterministe şi istoriste, opuse autonomiei esteticului şi disocierii valorilor. Treptat, determinismul sociologic se varsă într-unul mai larg, însă tot schematic în taxonomia lui rigidă. Absorbit de cercetările antropologice şi paleontologice, materializate în La Vie des mamiferes et des hommes fossiles
(1926), el elaborează o tipologie a scriitorilor în funcţie de climă, nutriţie, rasă, fiziologie şi fizionomie, ca în articolul De la critica literară la biologia mamiferelor, unde va afirma că homo mediterraneus ar fi liric şi romantic, homo alpinus - realist şi didactic, iar homo europaeus - epic şi clasic. Conceptele deduse din curentele literare (istorice) sunt înţelese ca tipuri recurente (eterne) ce îşi fac apariţia în diversele vârste ale ciclurilor culturii, de la Antichitate până la evul modern: „Fiecare epocă, fiecare formă de organizare socială trece prin două faze: o fază de echilibru, ascensiune şi optimism, care produce o literatură clasică; şi o fază de dezagregare şi nemulţumire, care produce romantism şi realism". Axiologia literară a lui S. este guvernată de criteriul etic, teoreticianul fiind convins că „valoarea literară [...] creşte în raport cu valoarea ei morală". Din coroborarea acestor determinări rezultă superioritatea clasicului, „product firesc al oricărei societăţi sănătoase". „Clasic", adică „sănătos" moralmente şi activ - iată marota criticului. El pledează de fapt cauza unei literaturi menite să „propage" valorile întreprinzătoarei şi austerei burghezii în ascensiune: „munca regulată şi stăruitoare, viaţa liniştită de familie, «cinstea», economia, sobrietatea, hărnicia, sentimentele delicate". Pornind de la aceste premise teoretice şi programatice, criticul îi va exalta pe Vasile Alecsandri (pastelistul), Duiliu Zamfirescu (Viaţa la ţara), I. Al. Brătescu-Voineşti, iar dintre străini îi va recomanda drept exemplari pe Charles Dickens şi pe George Eliot. La noi, modelul de literatură sănătoasă îl identifică în creaţia scriitorilor transilvăneni: loan Slavici, Ion Agârbiceanu, dar şi modestul Ion Pop-Reteganul sau minorii Teodor V. Păcăţian şi Vasile Ranta-Buticescu, iar „realismul clasic" este salutat la I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă şi D. D. Patraşcanu. Aşa stând lucrurile, apare logică inaderenţa la literatura „cazurilor" („subiectivă"), căreia îi opune substanţa universal umană din opera ardelenilor şi a celorlalţi „clasici" amintiţi, după cum în aceeaşi logică intră şi condamnarea vehementă a simbolismului şi mai ales a „decadentismului". „De un Verlaine - vaticinează el - ne va feri îngerul de pază al
41 Dicţionarul general al literaturii române
Sanielevici
României mari", iar lectura unui roman de D'Annunzio îi provoacă „un dezgust pe veci". Criticul jură pe „clasicismul de fier" rezultând din consolidarea burgheziei naţionale şi crede a identifica în Moş Anghel de Panait Istrati „clasicismul proletariatului". Fostul socialist devine însă un aprig partizan si promotor al liberalismului, şi astfel al „clasicismului burghez": „Burghezia noastră ori va pacta cu capitalul străin, va pune în valoare bogăţiile ţării, va face ordine în stat, va selecţiona valorile, va dezlănţui energiile, va cere tuturor munca intensivă - într-un cuvânt: va merge asanându-se - ori va duce ţara la pieire. Eu cred că va asana. Şi în acest caz, literatura viitorului imediat va fi clasicismul burghez [...], în care, fireşte, eticul ocupă locul de cinste." Prin acelaşi grund teoretic se explică şi campania antisămănătoristă începută la „Curentul nou" şi în declanşarea căreia S. are meritul priorităţii. Polemistul atacă direcţia sămănătoristă ca fiind ruralistă, paseistă şi imorală, deci opusă valorilor burgheze, liberalismului. Literatura promovată de această direcţie „idealizează pe faţă beţia, adulterul, promiscuitatea sexuală, vagabondarea, haiducia, brigandajul, impulsiunea bestială, crima chiar, şi, mai presus de toate, instinctul războinic ca cea mai înaltă virtute a omului". Acuzaţiile sunt ilustrate de polemist îndeosebi cu proza lui C. Sandu-Aldea şi Mihail Sadoveanu. Povestirile de început ale lui Sadoveanu sunt catalogate, într-un articol din 1905 care va deveni celebru, Morala domnului Sadoveanu, în funcţie de păcatele lor capitale, care ar fi „beţia", „adulterul", „omorul", „prostituţia", „bestialitatea", „sexul" şi „bătaia", tânărul prozator fiind denunţat ca o „primejdie pentru morala publică". G. Ibrăileanu pune lucrurile la punct într-o nu mai puţin notorie replică, publicată tot în paginile revistei „Curentul nou", iar E. Lovinescu arată că atacurile lui S. stau pe o (parţial) falsă contradicţie: „prin nediferenţierea esteticului de etic şi chiar etnic, H. Sanielevici era, în realitate, şi sămănătorist, şi poporanist; sămănătorismul l-a combătut numai din supralicitare etică, iar poporanismul tardiv şi din motive de ideologie politică", şi anume ideologia liberală. Abstracţie făcând de confuzia axiologică semnalată de Lovinescu şi de frapantele erori de valorizare, la care se adaugă aserţiunea că poezia lui Octavian Goga ar fi caducă, pe când cea a lui St. O. losif nu, trebuie recunoscut meritul lui S. de a fi atras atenţia asupra unor iluzii şi de a fi sugerat şi alte căi de evoluţie - mai productive - ale literaturii de la începutul veacului trecut. Se mai cuvin subliniate analizele de fineţe asupra universului uman al nuvelelor lui I. Al. Brătescu-Voineşti, al „momentelor" caragialiene şi mai ales amplul studiu despre Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu. Criticul dă prima analiză temeinică a nuvelei eminesciene şi, în pofida unui demers comparativ deficitar ca metodă, el revelează puternicele înrudiri (pe care le crede influenţe) cu marea proză romantică germană (Novalis, Hoffmann, Tieck), capodopera prozei lui Eminescu realizând o sinteză a romantismului de tip germanic. S. este totodată creatorul unui stil critic şi eseistic foarte personal. Un stil de idei, nervos şi polemic, de expresivitate literară (G. Călinescu a relevat picturalitatea descrierilor), atrăgător şi fermecător chiar prin libertăţile pe
care şi le asumă: e direct, de o familiaritate netrivială, antrenant şi provocator prin asocierile neaşteptate şi divagaţiile ce predispun la reflecţie, acestea fiind favorizate de o cultură solidă şi de o excepţională vivacitate a spiritului. Impresii diverse din experienţele trăite în Germania sunt adunate în Icoane fugare. Documente omeneşti (1916). Criticul a tradus din Honore de Balzac (nuvele), Vicente Blasco Ibânez (Călătoria unui romancier în jurul lumii) şi Heinrich von Kleist (povestiri).
Notele caracteristice ale personalităţii acestui critic sunt, în ordinea intelectuală, puterea de speculaţie şi spiritul de sistematizare, iar în ordinea sentimentală, pasiunea tradusă în deformaţie pamfletară şi violenţă stilistică.
Spiritul de sistematizare şi de speculaţie nu se dezvoltă în domeniul pur estetic; încă de tânăr, criticul şi-a sorocit misiunea de a „propovădui" o literatură morală, sănătoasă, evanghelie a muncii şi a „amorului conjugal", al cărei model i se pare a-lf găsit în modesta literatură ardeleană, şi a propovăduit un realism clasic; ca şi N. Iorga,
H.	Sanielevici are un temperament de misionar laic pentru ridicarea poporului prin morală. Adevăratele lui speculaţii nu puteau fi deci de natură estetică, ci se defăşoară în domeniul ştiinţelor sociale şi al antropologiei.
E. Lovinescu
Critica lui Sanielevici e mai degrabă o estetică în care se discută „probleme sociale şi psihologice", făcându-se mari asociaţiuni biologice în stilul unei erudiţii vii, extravagante, tip Hasdeu. [...] Toată această parte a eseisticii sale, trecând peste latura doctrinară ce poate forma obiect de violente discuţii, se remarcă printr-un spirit polemic viu, amestecat cu elemente de grandomanie mai curând inocente şi simpatice, acordând paginilor sale mişcări de umoare care încântă.
G.	Călinescu
SCRIERI: încercări critice, pref. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1903; Cercetări critice şi filosofice, Bucureşti, 1916; ed. 3, Bucureşti, 1925; Icoane fugare. Documente omeneşti, Bucureşti, 1916; ed. 2, Bucureşti, 1921; Studii critice, Bucureşti, f.a.; Noi studii critice, Bucureşti, 1920; Probleme sociale şi psihologice, Bucureşti, 1920; Poporanismul reacţionar, Bucureşti, 1921; Clasicismul proletariatului: Panait Istrati, Bucureşti, 1924; Alte cercetări critice şi filosofice, Bucureşti, [1925]; în tren, Bucureşti, [1925]; Familia Lowton, Bucureşti, [1926]; Noi probleme literare, politice, sociale, Bucureşti, 1927; Studii critice, Bucureşti, 1927; Civilizaţie, Bucureşti, [1928]; La Montmorency. O casă de ţară în Franţa, Bucureşti, [1928]; Literatură şi ştiinţă, Bucureşti, 1930; Alte orizonturi. Studii şi polemici literare şi ştiinţifice, Bucureşti, [1932]; în slujba Satanei?!, I-II, Bucureşti, 1935; Cercetări critice şi filosofice, îngr. şi pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1968. Traduceri: Honore de Balzac, Nuvele, Craiova, [1895]; Mihai Eminescu, Der arme Dionis, Bucureşti, 1904 (în colaborare cu W. Majerczik); Heinrich von Kleist, Logodna din St. Domingo şi alte povestiri, Bucureşti, [1928]; Vicente Blasco Ibânez, Călătoria unui romancier în jurul lumii, Bucureşti, [1932].
Repere bibliografice: Sadoveanu, Cărţi, I, 3-8; Chendi, Scrieri, IV, 382-386; Ibrăileanu, Opere, I, 224-253; N. Iorga, „Curentul nou", „Sămănătorul", 1905, 49; Botez, Scrieri, 35-46; Aderca, Contribuţii, I, 326-328, II, 259-260; Arghezi, Scrieri, XXVII, 154-156; Lovinescu, Critice, V, 81-86; Ralea, Scrieri, II, 365-376; Constantinescu, Scrieri, IV,
Sara
Dicţionarul general al literaturii române 42
554-561; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 129-148; Jean Bart, Misterul casei din Sărârie, ALA, 1929,424; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 33-34; Munteano, Panorama, 75; Călinescu, Ist. lit (1941), 569-570, Ist. lit (1982), 641-643; Z. Ornea, Privire critică asupra concepţiei sociologice şi estetice a lui H. Sanielevici, „Cercetări filosofice", 1963, 1; Ciopraga, Portrete, 235-246; Z. Ornea, Trei esteticieni (M. Dragomirescu, H. Sanielevici, P. P. Negulescu), Bucureşti, 1968,123-175; Maria Lamparter,
H.	Sanielevici, critic literar, RITL, 1970, 4; Ciopraga, Lit. rom., 69-72, 732-736; Micu, început, 82-84, 235-236; Rotaru, O ist., II, 236-242; Bucur, Istoriografia, 178-179; Piru, Ist lit, 234-235; Scrisori - Ibrăileanu,
III,	230-381; Mihăilescu, Conceptul, 1,274-286; Vasile, Conceptul, 170; Ştefan Cazimir, Un concept perimat, ALA, 1999,4; Dicţ. scriit. rom., IV,
156-158.	'	N.	M.
SARA, cotidian apărut la Iaşi între 1 noiembrie şi 15 decembrie 1896. Organ al grupării politice ieşene a lui Take Ionescu, ziarul era redactat, cu destulă îngrijire, de câţiva tineri gazetari cu veleităţi literare, printre care şi Eugen Herovanu. In S. nu se publică prea multă literatură originală, doar câteva schiţe de Herovanu şi de G. Botez-Gordon. în schimb, se dă o atenţie deosebită vieţii culturale, discutată în forme variate - note critice, comentarii, cronici în versuri, anecdote (scrise, cele mai multe, de Herovanu, care semna şi Rigoletto). Sub pseudonimele Vioreanu, Tambur, Yvann (poate Ştefan Petică), Gil, Blan, Halicarnas - dintre care unele sunt, desigur, tot ale lui Herovanu - se ascund şi alţi redactori. în primele cinci săptămâni de apariţie, la S. a colaborat I. L. Caragiale, autor al unei serii de articole publicate sub titlul Cronica de joi, în care discută probleme generale, plecând de la evenimentele zilei (cazul mitropolitului Ghenadie, moartea actriţei Teodora Pă-traşcu ş.a.). într-o atitudine publicistică superioară, se îmbină maturitatea scriitorului cu experienţa observatorului pătrunzător şi avizat al vieţii sociale.	R.	Z.
SARGEŢIU, Octav (23.X.1908, Vlad Ţepeş, j. Călăraşi -
11.111.1991, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul Măriei (n. Cristea) şi al lui Vişan Popa, ţărani; prenumele la naştere este Dumitru. După ce urmează Şcoala Normală din Călăraşi (1921-1927), devine învăţător şi director de şcoală la Mârzaci, judeţul Orhei (1927-1939), redactor la „Cuvânt moldovenesc" (1938-1939), „Albina", „Căminul cultural şi şcoala ţăranului" (1941-1947), „Viaţa Basarabiei" (1942-1944). A fost director al Ateneului Popular „Al. I. Cuza" din Bucureşti (1948-1952) şi al Căminului Cultural „Ştefan Gheorghiu" (1953-1956). Debutează cu versuri în 1927, la revista „Brazda" (Călăraşi), sub pseudonimul Dumitru Octav Sargeţiu, care din 1945, an când e şi primit în Societatea Scriitorilor Români la propunerea lui N.D. Cocea, devine nume oficial. A colaborat şi la „Ancheta", „Bugeacul", „Convorbiri literare", „Curierul", „Curentul literar", „Datina", „Familia", „Gazeta Transilvaniei", „Gândirea", „Gorjanul", „Iconar", „Itinerar", „Izvoraşul", „însemnări ieşene", „Munca literară", „Opaiţul satelor", „Orientări", „Pagini basarabene", „Pământul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista franco-română", „Tomis", „Tribuna" (Călăraşi), „Universuil literar", „Viaţa literară", „Viaţa românească", „Zorile". A mai
semnat Lucian Dumbravă, Dumitru V. Dumitru, D. V. Dumitru-Studolna. Primul volum, Poeme, îi este publicat în 1936.
S. s-a afirmat îndeosebi prin Cântece în singurătate, plachetă apărută în 1942, distinsă cu Premiul Societăţii Scriitorilor, reluată în 1943 cu adăugarea unui singur poem. Simpatia nedisimulată pe care i-au arătat-o foiletoniştii epocii nu poate fi pusă exclusiv sub semnul emoţional al momentului istoric (campania din Est). Versurile lui S. reprezentau, într-adevăr, drama unui refugiat, rupt şi înstrăinat de matca sa, însă nimic conjunctural (poate cu o singură excepţie: poemul final Nistrul). Se anunţa astfel o nouă voce lirică, alăturată de Perpessicius, în cronica radiofonică a cărţii, lui D. Iov şi lui Nicolae Coban, tustrei preluând „făclia acelui lirism basarabean pe care l-a aprins cu un sfert de veac în urmă poetul şi preotul Alexie Mateevici". Poemele evocă nostalgic şi melancolic efigia Basarabiei peste care „ca un fluviu dragostea mi se revarsă", Chişinăul academic şi boem (un Heidelberg răsăritean), „vadul basarabean" care hotărniceşte un tărâm făcut din „pământ şi cer, holdă şi zare", „codrii Orheiului" şi „freamătul de plopi gemând în aer", Nistrul şi „doina basarabeană", livezile încărcate de rod, zvonurile îndepărtate şi enigmatice ale stepei. Aparent pasteluri, aceste poeme sunt în realitate elegii, în care amintirea şi reveria filtrează peisajul şi îl înceţoşează, convertindu-i datele într-o confesiune şoptită şi tremurată. Departe şi de retorica ostentării eului, şi de tentaţiile lirismului militant resuscitat de contextul istoric, textele se remarcă prin discreţie şi catifelări muzicale: „Pe-aici mi-am pârguit, în febră, visul / Sub freamătul şi fructele de soi, / De mă tot trage dorul înapoi / Precum o apă-şi trage-n fund ucisul. / / Mă tot visez în car cu moldoveni / Şi codrii mi se zbuciumă în piept; / Din sanctuar toţi anii mi-i deştept, / Frumoşii, anii mei basarabeni...". S. a făcut publică existenţa în manuscris a altor scrieri (între ele, ciclurile de poeme Singurătate lirică şi Ancorare depărtată, precum şi o antologie, Lirica tânără basarabeană, mai multe evocări şi portrete de scriitori, epigrame), care însă nu au mai fost tipărite.
SCRIERI: Poeme, Bucureşti, 1936; Cântece în singurătate, cu un portret de Vasile Blendea, Bucureşti, 1942; ed. cu un portret de Lucia Demetriade Bălăcescu, Bucureşti, 1943; Satul meu, povestea mea, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: Predescu, Encicl, 759; Virgil Carianopol, La aniversare, SPM, 1983,41; Al. Raicu, Octav Sargeţiu -75, RL, 1983,42; Colesnic, Basarabia, 1,208-211; Octav Sargeţiu, în Mireasa de peste Prut, îngr. Alexandru Darie, cuvânt înainte Grigore Vieru, introd. Mihai Cimpoi, Bucureşti, 1994,120-124; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 155; Dicţ. scriit. rom., IV, 158-159.	E.	H.,	N. M.
SARPICINEMA, revistă apărută la Iaşi, săptămânal de la 14 iunie 1924 până la 8 noiembrie 1925 şi lunar de la 10 martie 1928 până în aprilie 1929, ca organ de presă al Casei Sarpic (La Societâ Romena per Industria Cinematografica). Subintitulată iniţial „Scenă şi ecran", de la numărul 25/1925 apare cu titlul şi subtitlul „Spectacolul. Teatru şi cinematograf", iar de la numărul 1/1928 revine la subtitlul „Scenă şi ecran". Difuzată gratuit până la numărul 12/1924, publicaţia este dedicată în
43 Dicţionarul general al literaturii române
Sasu
special cinematografului, văzut ca „o artă serioasă", alături de spectacolul dramatic, cum se spune şi în articolul-program, intitulat Apostolat (2/1924), text apărut sub semnătura God, aparţinând lui Berman Goldner, prezent în presă îndeobşte sub pseudonimul Giordano. In al doilea an redacţia îşi fixează mai clar obiectivul de a extinde analiza asupra fenomenului teatral. Rubricile mai importante sunt „Din fuga condeiului", „Ce vom vedea", „Filmul zilei", „Amintiri din teatru", „Teatru-muzică", „Diferite ştiri". Alături de spectacolul dramatic şi cinematografic, revista se ocupă şi de literatura propriu-zisă. Mihai Codreanu traduce din Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, primul număr fiind dedicat literaturii franceze. R. Cionca scrie un comentariu despre Richard Wagner. Treptat, în aria de preocupări a publicaţiei intră şi literatura română. Astfel, apare un fragment din piesa De Anul Nou de Const. C. Păun, în timp ce Em. Al. Manoliu susţine în 1924 un serial intitulat Figuri din trecutul teatrului ieşean. Sub semnătura Comp., este recenzat romanul Petru Arbore de Eugen Relgis. Se publică versuri de D. Teleor, Victor Eftimiu, Nichifor Crainic, George Lesnea (Psalmul 4), C. Mihăilescu, Savin Constant.	1.1.
SARSAILĂ, gazetă apărută la Bucureşti, de trei ori pe săptămână, de la 8 aprilie până la 6 iunie 1871. Aceeaşi denumire fusese folosită în 1866 de N. T. Orăşanu, în timpul uneia din desele suspendări ale ziarului său „Nichipercea". Gazeta din 1871 este însă editată şi redactată de G. Dem. Teodorescu (Ghedem), care nu mai colabora la periodicele umoristice scoase de N.T. Orăşanu. S. polemizează cu celelalte foi satirice ale vremii. Lui Orăşanu i se reproşează că a
WXf iXR*P»,AHl 15 BASJ,
6ire»U: rt^wKW.; KmMtK■ţpygSCXT
BLCLRESCI, S (ao) APRILE. 187»
I>up‘ unu «CNnno de cincf anî ţi maf tufe» ceîorO 101 tunuri $ tropăitul» caiW.i •>«	!»•»-
nula prasmculuf luf Vodâ de a<Jf tlimirwM m<- «'■ -*<«1*1 |i pe mine, moşio Snrnaită, sfmim»
Acum cincf ani. tlupa ce toţf 1» t«>t«: CVd«lgfliic»cft unQ cap»pentru no» Kom.tmt. <U- ritm VW alesn-ramO pAn« cutescramu j* Asto \ "<*•'» <U; — care nu mal acimn câţi an( unplîtv» <>n câţi
la Mit
■urrrraaaa!!! «sună tntr’una de U 90M* plttft fitropolie şi de la Mitropolie pinC U p*Ujta, şi tri: mu- glasurile. ala lut SurmilA iciţt bine ci .■<>«( ma nut «1 pulm- de câtO Uite,
\ ixlft sr pu.s« p*.* trontt’... cc bioel şefe*'.. iM .ticsii i-.tmlo ţinea *n hraţe pc maica-sfâata Contd-
I lupa t-rtt;4-v.T tri-t err <te vreme.. In carr (hrmiM jiarinUiii-*: {*• J;ovn»arisU fie anstiţf »* mi	,n-<>!o. ca »a sc'ntorcJk rwta ţcr«l
abandonat apărarea intereselor ţării de când a obţinut funcţii oficiale. Ghedem critică şi monarhia; poezia şi-ar fi pierdut aura romantică, iar poeţii, în loc să trezească sentimentele patriotice ale poporului, se îngrămădesc pe scările palatului domnesc pentru a obţine privilegii. Satira lui Ghedem este însă greoaie, viitorul profesor universitar nu are nici umorul, nici sprinteneala de limbaj proprii lui Orăşanu. Lirică erotică, fabule şi parodii, precum şi două traduceri (poeziile Fluturele de Lamartine şi Anima după Musset) sunt publicate în paginile de literatură ale gazetei.	R.	Z
SASU, Aurel (21.VII.1943, Alba Iulia), critic şi istoric literar, editor şi traducător. Este fiul Elenei (n. Munteanu) şi al lui Clement Sasu, muncitor. învaţă mai întâi în oraşul natal, unde urmează şi cursurile Liceului „Horea, Cloşca şi Crişan" (1957-1961). Va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj în 1968, fiind repartizat cercetător la sectorul de istorie literară al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" al Academiei Române. în 1974 îşi susţine doctoratul cu teza Retorica ficţiunii. Urcă toate treptele profesionale din cercetare, până la gradul de cercetător ştiinţific principal gradul I (1990). în 1981 şi 1982 este trimis lector de limba şi literatura română în Statele Unite ale Americii, la University of Washington din Seattle. Obţine în două rânduri (1990, 1998) o bursă Fulbright la Library of Congress, apoi la Georgetown University din Washington DC. în 1991 şi în 1993 se află pentru studii în Canada, la Toronto, la Multicultural History Society of Ontario, ulterior la Northrop Frye Center, Victoria University. în fine, în 1996 va fi invitat al Centrului de Studii şi Documentare al Românilor Americani „Valerian D. Trifa" de la Jackson, Michigan. Din 2000 este profesor, iar din 2002 şi decan la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii „Avram Iancu" din Cluj-Napoca. Debutează la „Tribuna" în 1968, colaborând ulterior şi la „Steaua", „Transilvania", „Echinox", „Familia", „România literară", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", „Vatra" ş.a. Primul volum, Progresii, îi apare în 1972. Este prezent, cu studii importante, în volume colective: Probleme de literatură comparată şi sociologie
(1970), De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc (1982) ş.a. Participă la revizuirea unei bibliografii adnotate, la care lucrase losif Pervain, Românii în periodicele germane din Transilvania (1778-1840) (I-II, 1977-1983). Realizează, împreună cu Mariana Vartic, antologiile Romanul românesc în interviuri (I-IV, 1985-1991) şi Dramaturgia românească în interviuri (I-V, 1995-1997). Experienţa dobândită m elaborarea unor instrumente de lucru atât de necesare culturii române îşi pune amprenta şi pe cărţile proprii. Astfel, pe baza unor cercetări minuţioase în arhive şi biblioteci, alcătuieşte lucrarea Cultura română în Statele Unite şi Canada (I—III, 1993-2002; Premiul „Titu Maiorescu" al Academiei Române), Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada (2001), precum şi Comunităţile româneşti din Statele Unite şi Canada (2003). în 1996 semnează un volum de documente despre un general de origine română, erou al Războiului pentru
Sasu
Dicţionarul general al literaturii române 44
Independenţă a Statelor Unite ale Americii: George Pomutz. The Legend Lives On. Din seria instrumentelor de lucru fundamentale face parte şi Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002), coordonat împreună cu Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, lucrare a cărei apariţie fusese oprită de cenzura comunistă în 1986, fiind reluată şi tipărită abia după 1989. Cartea a primit câteva distincţii la Cluj-Napoca, Oradea, Bacău şi Bucureşti, dintre care se detaşează Opera Magna, premiu al Uniunii Scriitorilor (1995). într-o ediţie concentrată, selectivă, a fost publicată în 2000 sub titlul Dicţionarul esenţial al scriitorilor români.
S. nu operează o distincţie netă între critică şi istorie literară, socotindu-le aspecte ale aceluiaşi proces de examinare a operei. Ideea este perceptibilă încă din Progresii, ce are drept moto un citat din G. Călinescu: „Punctul de plecare al criticului şi al istoricului literar este opera ca realitate artistică". Chiar şi titlul pare călinescian, amintind de conceptul de organicitate a literaturii române, pe care marele critic îl teoretiza. S. notează mai ambiguu: o „mişcare în direcţia sintezei". Ar fi o justificare a unirii într-un sumar miscelaneu a unor articole oarecum diferite şi îndepărtate în timp, ilustrând „un orizont al conştiinţei faptului estetic", fie şi prin limitarea investigaţiei la presa literară din Transilvania. Dar tot aşa de bine ar putea fi un exerciţiu ca „formă a propriei facultăţi creatoare". Fiecare articol ar deschide perspectivele unei sinteze viitoare privind retorica şi hermeneutica unor clasici interbelici, teoria criticii, desluşirea tehnicilor jurnalului la scriitorii contemporani etc. Interesul pentru Liviu Rebreanu pare a izvorî din cercetarea unei reviste locale, „Consinzeana", la care scriitorul colaborase în perioada începuturilor sale. Dar S. este la curent cu evoluţiile teoretice ale criticii şi cartea Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei (1978) va fi structurată pe coordonate noi. Motoul eseului, o propoziţie a lui Jean-Paul Sartre („La lecture est un reve libre"), avertizează că nici o constrângere nu poate împiedica zborul imaginaţiei interpretative. Criticul nu mai analizează, cronologic, romanele sau nuvelele lui Rebreanu, ca într-o monografie canonică, ci se axează pe idei sau pe tipuri de
personaje. Eseul se deschide cu capitolul Omul revoltat, vizând atât personajul Petre Petre, cât şi masa informă din romanul Răscoala, iar concluzia, surprinzătoare, este că „erosul e forţa care susţine unitatea mulţimii revoltate". în altă secvenţă, Eroul problematic, se rediscută o formulă a lui G. Călinescu, după care Ion se defineşte ca un „erou de epopee care trece prin criza aşezării la casa lui", fundamentală în roman fiind solidaritatea tragică dintre om şi pământ. Retorica literară românească (1976) este o carte doctorală, cu o bogată informaţie de specialitate, urmărind o istorie universală a conceptului, punctele de contact cu religia, antiretorica, o analiză a domeniului în literatura română. Din aceeaşi sferă de preocupări face parte şi volumul Textul ipotetic. Contribuţii la o istorie a hermeneuticii româneşti (1984). Celor două cărţi trebuia să li se alăture o istorie a poeticii româneşti, pentru a închide un cerc de preocupări susţinute vreme de peste un deceniu. în ciuda teoretizărilor, necesare în epocă, demersul criticului se dovedeşte mai simplu: de a cerceta şi valoriza moştenirea literară din perspectiva unei idei centrale, cu scopul declarat al „risipirii prejudecăţilor". O carte de hotar în activitatea lui S. o reprezintă în căutarea formei (1979). Autorul ei se află încă sub tutela lui G. Călinescu în privinţa relaţiei dintre istorie şi literatură, foloseşte încă fişele cercetărilor pozitiviste în privinţa lui Ion Heliade-Rădulescu, llarie Chendi sau Ion Agârbiceanu. însă aglomerarea trimiterilor la critica mai nouă şi mai ales revelaţia cărţilor lui Mircea Zaciu şi Adrian Marino sunt semne vizibile ale unui nou drum al criticului. De altfel, încă din 1972 scrisese o carte de sertar, Eul suveran. Paradigme lovinesciene, editată abia în 1994; un post-scriptum explică drama unei epoci: „Eul suveran a aşteptat lumina tiparului douăzeci şi doi de ani. Eseul a fost gândit şi scris în 1972, aproximativ în aceeaşi perioadă în care Lovinescu, scepticul Lovinescu simboliza pentru tot mai mulţi intelectuali români refuzul regiei politice şi chinurile apropierii de realitate". Nu va fi socotită o surpriză apariţia, în 1999, a unui „jurnal american", Strategia disperării. Este o biruinţă a spiritului critic liber care nu trebuie să fie preocupat - într-o formulă a lui Sainte-Beuve - decât de adevăr şi de inteligenţa lui.
SCRIERI: Progresii, Cluj, 1972; Retorica literară românească, Bucureşti, 1976; Românii în periodicele germane din Transilvania (1778-1840) (în colaborare cu losif Pervain şi Ana Ciurdariu), I—II, Bucureşti, 1977-1983; Scriitori români (în colaborare), Bucureşti, 1978; Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei, Bucureşti, 1978; în căutarea formei, Cluj-Napoca, 1979; Textul ipotetic. Contribuţii la o istorie a hermeneuticii româneşti, Bucureşti, 1984; Cultura română în Statele Unite şi Canada, I—III, Bucureşti, 1993-2002; Eul suveran. Paradigme lovinesciene, Cluj-Napoca, 1994; Dicţionarul scriitorilor români (în colaborare), I-IV, Bucureşti, 1995-2002; George Pomutz. The Legend Lives On, Bucureşti, 1996; Strategia disperării. Jurnal american, Bucureşti, 1999; Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (în colaborare), Bucureşti, 2000; Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti, 2001; Cazul Policarp Moruşca, Cluj-Napoca, 2002; Comunităţile româneşti din Statele Unite şi Canada, Cluj-Napoca, 2003; Breviter. întâlnirea cu mine însumi, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii, antologii: Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1971, Licean... odinioară, pref. edit., Cluj, 1972, Povestiri, postfaţa edit., Bucureşti, 1979; Supplex Libellus
45 Dicţionarul general al literaturii romane
Satul şi şcoala
Valachorum, tr. în limba maghiară Kolo Kâroly, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu losif Pervain şi Ana Ciurdariu); E. Lovinescu, Acord final, pref. edit., Cluj-Napoca, 1974; loan Piuariu-Molnar, Retorică, adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări, pref. edit., Cluj-Napoca, 1976; Ion Heliade-Rădulescu, Critica literară, pref. edit., Bucureşti, 1979; Gheorghe Banea, Muşchetarii în Balcani. Vin apele!, pref. edit., Bucureşti, 1982; Mircea Gesticone, Războiul micului Tristan. Vest, I—II, pref. edit., Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Sabin Vlad); Romanul românesc în interviuri, I-IV, Bucureşti, 1985-1991 (în colaborare cu Mariana Vartic); Emil Cioran, Revelaţiile durerii, pref. Dan C. Mihăilescu, Cluj-Napoca, 1990 (în colaborare cu Mariana Vartic); Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistica românească, I—II, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Mariana Vartic); Dramaturgia românească în interviuri, I-V, Bucureşti, 1995-1997 (în colaborare cu Mariana Vartic); Bătălia pentru roman, pref. edit., Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Mariana Vartic); Constantin Fântâneru, Cărţi şi o altă carte, pref. edit., Bucureşti, 1999, Cruciada umbrelor, pref. edit., Târgovişte, 2001; întoarcerea învinsului. întâlniri cu Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 2001 (în colaborare cu Mircea Petean). Traduceri: Northrop Frye, Dubla viziune, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Ioana Stanciu), Marele cod, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Ioana Stanciu); Susan Sontag, Boala ca metaforă, Cluj-Napoca, 1995; Leonard W. Taylor, Regele aurului şi Regina Maria, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Mircea Popa, „Progresii", TR, 1972,39; Zaciu, Colaje, 127-136; Al. Andriescu, O disciplină controversată: retorica, CRC, 1976, 33; Doina Uricariu, Tradiţia modernităţii, LCF, 1976, 38; Eugen Todoran, „Retorica literară românească", O, 1976, 40; Mihai Dinu Gheorghiu, „Retorica literară românească", RL, 1977,4; Radu G. Ţeposu, „Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei", CNT, 1978,51; Iorgulescu, Scriitori, 342-343; Tudor Ionescu, „Textul ipotetic", ST, 1984,11; Leon Volovici, Romancierii spaţiului evreiesc, „Minimum" (Tel Aviv), 1985,5; Nicolae Manolescu, Tot despre actualitatea romanului, RL, 1985, 30; Şerban Cioculescu, „Explozia" romanului, RL, 1985,34; Ion Vlad, Romancierii despre roman, TR, 1985, 34; Marian Papahagi, „Romanul românesc în interviuri", ST, 1985,9; O istorie literară deschisă (în dezbatere: „Romanul românesc în interviuri"), AFT, 1986,11 (semnează Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Traian Ungureanu); Călinescu, Biblioteci, 243-248; Nicolae Manolescu, Romancierii despre roman şi despre realitate, RL, 1988, 30; Valeriu Râpeanu, „Romanul românesc în interviuri", SLAST, 1988, 32; Piru, Critici, 8-11, 127-130; Ion Vlad, Măştile provocării, măştile sfidării, TR, 1992,36-37; C. Stănescu, Lecţia lui Eugen Ionescu, RMB, 1993,849; Z. Ornea, Drama desţărării, RL, 1994,9; Geo Şerban, Recunoaşteri în perimetrul diasporei, RL, 1994, 33; Florin Manolescu, Un reper deontologic al criticii, ST, 1994,10-11; Mircea Horia Simionescu, Un dicţionar mai bogat decât o literatură, „Fahrenheit 4510//, 1995,1; Dan C. Mihăilescu, „Dicţionarul scriitorilor români", LAI, 1995, 2; Nicolae Mecu, „Cultura română în Statele Unite şi Canada", VR, 1995, 1-2; Dan Mănucă, Perenitatea interviului, CRC, 1995, 13-14; Alex. Ştefănescu, Un dicţionar aşteptat de zece ani, RL, 1995, 19; Nicolae Manolescu, Odiseea unui dicţionar, RL, 1995, 33; Gabriel Dimisianu, Scara de valori, RL, 1995, 33; Florin Manolescu, Dincoace şi dincolo de limite, ST, 1995,7-8; Z. Ornea, „Dramaturgia românească în interviuri", RL, 1995, 41; Cornel Ungureanu, Cărţi pentru totdeauna, „Cultura", 1995, 100; „Dicţionarul scriitorilor români", „Timpul", 1996, 2 (semnează Mircea Anghelescu, Radu G. Ţeposu, Traian T. Coşovei, Val Condurache); Geo Şerban, Blazonul Zaciu, LCF, 1996, 23; Doina Modola, „Dramaturgia românească în interviuri", APF, 1996, 6; Gelu Neamţu, O carte document, TR, 1996,47; Ion Bălu, Bătălia pentru roman, APF, 1998,5; Ion Simuţ, Un dicţionar la jumătatea drumului, „Cuvântul", 1999, 2; llie Guţan, Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999, 41-44; Iulia
Popovici, Jurnal din anii postmoderni, RL, 2000,28; Dan C. Mihăilescu, „Dicţionarul esenţial al scriitorilor români", „22", 2001, 576; Remus Grama, A Significant Book Review, „Solia" (Jackson, Michigan), 2001,9; Daniel Cristea-Enache, Un dicţionar de autor, ADV, 2001,3 567; Petraş, Panorama, 562-564; Popa, Ist. lit, II, 1166; Ion Bogdan Lefter, Scriitori români, dar americani, OC, 2002,101; C. Stănescu, Micii confraţi, ADV, 2002,3 632; Alex. Ştefănescu, Happy-end editorial, RL, 2003,4; Mircea Iorgulescu, Monument şi document, „22", 2003, 674; Constantin Cubleşan, „Dicţionarul scriitorilor români", TR, 2003, 23; Mihaela Mudure, Literatura românilor americani, TR, 2003, 23; Gelu Neamţu, Singularizarea creatoare, TR, 2003,29; Gheorghe I. Florescu, Comunităţile româneşti de dincolo de Atlantic, CL, 2003,9.	S. I.
SATIRA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 8 iunie şi 19 octombrie 1897. Panait Macri, editor şi director, şi Atanasie Ranetti (sub pseudonimul Picolo-Iaşi), redactor-şef, scot această publicaţie în care predomină nota umoristică, dar nu lipseşte nici aceea de critică socială. De fapt, Macri se foloseşte de noua lui foaie pentru a continua să îi atace, ca şi în alte periodice ale sale, pe acei scriitori care, datorită talentului, se impun atenţiei publice. De data aceasta, principala ţintă e G. Coşbuc, ale cărui poezii sunt analizate tendenţios, răstălmăcite şi parodiate. Mai obiectiv, Picolo-Iaşi satirizează versuri neizbutite apărute în volume sau în paginile gazetelor, începând cu acelea ale colegului său de redacţie. Au mai colaborat cu epigrame, versuri şi proză umoristică D. Teleor, Th. D. Sperantia şi C. Mulţescu (semnând şi Costache Modestu).	R.	Z
SATUL Şl ŞCOALA, publicaţie apărută la Cluj din septembrie 1931 până în februarie 1940, cu subtitlul „Revistă lunară pentru educaţie şi învăţământ". Redactori: Constantin Iencica şi D. Goga. în Cuvânt către cititori se arată că publicaţia va urmări îmbunătăţirea „culturii generale a învăţătorilor", oferind material pentru activitatea şcolară şi extraşcolară. Principalele rubrici sunt „Studii şi articole", „Pagina literară", „Medicina şcolară", „Pagina juridică", „Cronica", „Cărţi, reviste", „Consemnări". Articolele din domeniul pedagogiei şi psihologiei şcolare sunt semnate de N. Mărgineam, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu, AL Ghidionescu, Ana şi Constantin Iencica, AL Roşea, Zoica Boerescu, Ion Chelcea, Romulus Demetrescu, Mihai Beniuc (Câteva metode de observaţie, Importanţa pedepselor şi recompenselor, Maturitatea copilului pentru clasa întâia primară, Sigmund Freud). Pe teme de istorie, sociologie sau cultură scriu Ion Simionescu, D. D. Roşea,
H.	H. Stahl, Ion Petrovici, N. Iorga, Ion Moga, G. Bogdan-Duică (C. Rădulescu-Motru), N. Bănescu, Apostol D. Culea, Al. Lapedatu, loan Lupaş, Ion Breazu (Bălcescu ca erou social), Horia Teculescu, Grigore Popa (Cercetări pentru definirea inteligenţei umane), Vasile Băncilă (Literatură şi puritate, Iubire, seriozitate şi doctrină, Formalism şi povestire), Sextil Puşcariu (Dicţionarul limbii române), G. Vâlsan (Conştiinţă şi geografie), Vasile Netea (Ion Pop Reteganul) ş.a. Revista are câteva prezenţe remarcabile şi în domeniul literar: lui Lucian Blaga i se reproduce discursul de recepţie la Academia Română (Elogiul satului românesc), G. M. Cantacuzino colaborează cu articolele Satul românesc, O casă la
Satyrul
ţară, Şcoala satului. Lui Panait Istrati i se reproduc însemnările Cum am debutat eu ?, un număr e consacrat lui Octavian Goga, altul lui Onisifor Ghibu, un al treilea lui Ion Moldoveanu. Prilejuite de moartea acestuia din urmă, se publică articole de evocare, se reiau unele poezii (Ideal, Rugă) sau sunt tipărite versuri ce îi sunt închinate (George Popa, Secvenţă de baladă, George Todoran, Poetul, Dimitrie Danciu, Noi nu ne-am cunoscut). In „Partea literară" sunt incluse texte pentru copii din scrieri de I. A. Bassarabescu, Mihail Sadoveanu (Domnul Busuioc), Ion Dongorozi (în ajun de examen), Liviu Rebreanu (învăţătorul), Ion Agârbiceanu (Dascălul Vintilă), Mihail Lungianu (Cum potriveşte Dumnezeu), Eugenia Mureşanu, dar şi din Giovanni Pascoli (Copilaşul), A. P. Cehov (Ocrotirea) ş.a. Se publică contribuţii de istorie literară (G. Bogdan-Duică despre G. Bariţiu, G. Pretorian despre O. Goga), se comentează opera lui Lucian Blaga (Grigore Popa) sau sunt discutate cărţile consacrate lui Mihai Eminescu de Cezar Petrescu şi G. Călinescu, volume de Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, Ion Breazu, Olimpiu Boitoş, Radu Boureanu, A. I. Odobescu, Vasile Netea ş.a. Există aici şi o rubrică intitulată „Portrete pedagogice" şi, în general, o intensă preocupare faţă de contemporaneitate. Mai colaborează Ion Muşlea, V. Cristu, Petru Lenghel Izanu, N. Marian, C. Stan, V. Moldovanu, P. Sergescu, V. Demetrius, V. L. Bologa, V. Lazăr, Gh. D. Mugur, Gh. Popa, Gh. Tulbure, Victor Stanciu, I. Nisipeanu, Silviu Dragomir, Tit Liviu Valea, Sever Stănilă, llie Dăianu ş.a. M. Pp.
SATYRUL, gazetă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 6 februarie şi 5 iunie 1866. Reflectând actualitatea politică din zilele detronării lui AL I. Cuza şi ale înscăunării principelui străin, S. este totodată un periodic de literatură şi critică literară. Redactor era B. P. Hasdeu, iar colaboratori - Nicolae Nicoleanu, I. C. Fundescu şi Ştefan Vellescu. Toţi semnează cu pseudonime care imită nume chinezeşti; de altfel, într-o Profesiune de credinţă se anunţă, în glumă, editarea simultană a două ediţii, în limba română şi în chineză, deoarece românii ar prefera numai literatura şi gazetele străine. Articolele politice se referă la instabilitatea guvernelor şi a administraţiei, la grevarea bugetului prin cheltuieli nesocotite, la înfiinţarea de instituţii netrebuincioase, la lipsa de pregătire a celor chemaţi să călăuzească destinele ţării. în altă serie de articole se constată discrepanţa între pretenţiile protipendadei şi nevoile societăţii, superficialitatea şi spoiala de civilizaţie caracteristice unor reprezentanţi ai păturilor sociale avute. Violenţele de limbaj nu lipsesc din această publicistică, izvorâtă mai curând din tensiunea de moment a luptelor politice, decât dintr-un program limpede de acţiune socială. Autorii articolelor sunt Hasdeu, precum şi N. Nicoleanu, care dă aici şi versuri în nota obişnuită a liricii sale. Hasdeu scrie şi cronică dramatică, schiţând un adevărat plan de dezvoltare a teatrului românesc, dar, mai ales, criticând aspecte ale stagiunii din 1866: repertoriul necorespunzător, format din localizări şi imitaţii, lipsa de pregătire a actorilor, punerea în scenă nesatisfăcătoare etc. Intr-o recenzie la Tentamen criticum el combate exagerările
Dicţionarul general al literaturii române 4i
etimologiste ale lui A. T. Laurian şi tot el alcătuieşte note bibliografice, comentează stilul gazetelor din Bucureşti, se ocupă de cele mai vechi poezii satirice româneşti, scrie un studiu asupra spătarului Nicolae Milescu, compune versuri. Un foileton excelent, intitulat Scene din pasagiu, în care sunt surprinse elemente caracteristice ale boemei bucureştene, pare să fie scris alternativ de Hasdeu, de I. C. Fundescu şi Şt. Vellescu. în S. a apărut pentru prima dată poezia Viaţa la ţară a lui AL Depărăţeanu, însoţită de o prezentare a activităţii poetului, care murise în 1865.0 rubrică de „ecouri" teatrale şi literare urmăreşte viaţa artistică din săptămâna care precedă apariţia gazetei, alta, denumită „Vorba vorbei", îi satirizează pe autorii netalentaţi sau pe plagiatori.	R.	Z.
SAV, Vasile (27.XI.1949, Şoimuş, j. Sălaj - 3.IX.2003, Cluj-Napoca), poet şi traducător. Este fiul Auricăi (n. Cosma) şi al lui Ion Sav. Urmează liceul la Jibou, unde îşi ia bacalaureatul în 1967, şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia română-latină (1967-1972). Lucrează la Cluj ca instructor la Comitetul de Presă şi Tipărituri (1972-1977), asistent la Catedra pentru studenţi străini a Facultăţii de Filologie (1977-1983), redactor la „Tribuna" (1983-1996) şi „Steaua" (2002-2003). Debutează în 1969, la „Echinox", iar editorial în volumul colectiv de poezie
47 Dicţionarul general al literaturii române
Sava
Alpha '80. Mai scrie la „Luceafărul", „Amfiteatru", „Transilvania", „Vatra", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", Poesis" ş.a. I se acordă numeroase distincţii pentru activitatea de traducător: Premiul Uniunii Scriitorilor (1992, 2002), Premiul Salonului Naţional de Carte de la Cluj-Napoca (1992), Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj (2000). îngrijeşte o lucrare a cardinalului Alexandru Todea, Luptele mele, un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac (2003).
Retrăind Antichitatea filtrată prin cultura secolului al XX-lea, S. oferă în prima sa carte, Elogii (1986), un florilegiu de versuri clasice în concepţie, dar moderne ca factură, unde se asociază tonalitatea ceremonios hieratică, stilul lapidar oracular, construcţia atentă, ritmurile şi chiar prozodia hexametrilor sau endecasilabilor din poezia latină cu subversiunea ironică sau cu spiritul ludic, practicate de optzecişti. Fie că e vorba despre poezii de dragoste, în care erosul este înţeles ca modalitate de a trăi plenar în armonie cu lumea, sau de elogii închinate eroilor neamului - Horea sau înfăptuitorii Unirii -, fie că evocă mitologia clasică ori datinile şi eresurile autohtone, animismul păgân sau spiritualitatea creştină a lumii medievale, autorul se arată a fi un virtuoz al intertextualităţii, amator de emoţii livreşti. De multe ori el inserează în versurile proprii citate latineşti sau parafrazează texte clasice. Ecourile din poezia antică se îmbină şi cu reminiscenţe din scrierile unor autori moderni, cum ar fi Lucian Blaga, Georg Trakl şi mai ales Saint-John Perse, la care trimit titlul volumului, formula versetului şi unele sintagme sau simboluri. Tehnica citatului autentic sau fals este folosită şi în Solilocvii (1989), carte precedată de un preambul în care S. descifrează titlul ales: pentru autor, cuvântul compus din solus şi loquor semnifică mai degrabă dialogul interior de tip augustinian decât monologul solitar. Cu un stil criptic, dat de alegorismul uneori excesiv, se urmăreşte scenariul iniţiatic dantesc al drumului parcurs în căutarea izbăvirii între infernul senzualităţii şi al patimilor, purgatoriul contemplaţiei purificatoare şi paradisul credinţei. Familiaritatea cu lumea antică se resimte şi în versurile din Catulliene (2002), ce transpun imagini ale lumii moderne în ritm, metrică şi chiar topică latine. Cele şaizeci şi şapte de poeme, majoritatea invective, recompun parodic atmosfera culturală a Clujului, văzut din perspectiva autorului, marginal revanşard cu înclinaţii justiţiare. Adânc influenţat de lirica antică în creaţia personală, S. este şi un remarcabil traducător din latină, situat în tradiţia şcolii clujene a lui Ştefan Bezdechi. Cu sensibilitate la farmecul sonurilor arhaice, dar şi cu o mare inventivitate verbală, el reuşeşte să ascundă, prin firescul transpunerii, travaliul implicat în elaborarea migăloasă a frazei poetice. S. realizează primele ediţii bilingve integrale din operele lui Tibul (1988) şi Properţiu (1992), precum şi o ediţie bilingvă din scrierile lui Augustin, din care au apărut primele şase volume (2002-2003).
SCRIERI: Elogii, Cluj-Napoca, 1986; Solilocvii, Cluj-Napoca, 1989; Catulliene, Bucureşti, 2002. Ediţii: Alexandru Todea, Luptele mele, un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac, Cluj-Napoca, 2003.Traduceri: Albius Tibullus şi autorii Corpusului tibullian, Elegii, ed. bilingvă, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1988; Properţiu, Opera omnia, ed. bilingvă,
îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1992; Montri Umavijani, Călătorii prin tranziţii, pref. trad., Cluj-Napoca, 1997 (în colaborare cu Lucia Sav); Sfântul Augustin, Opera omnia, I-VI, ed. bilingvă, îngr. şi pref. trad., Cluj-Napoca, 2002-2003.
Repere bibliografice: Petru Poantă, „Elogii", TR, 1986, 25; Adrian Marino, Intertextualitatea, TR, 1986,27; Adrian Popescu, „Elogii", ST, 1986, 7; Artur Silvestri, „Elogii", LCF, 1987, 12; Irina Petraş, Tibul, „Elegii", ST, 1989, 2; Gheorghe I. Şerban, „Corpus Tibullianum" în română, LCF, 1989,32; loan Milea, Dialogul sinelui cu sinea, TR, 1990,14; Tudor Vlad, Semnificaţia unui premiu, TR, 1993,22; Irina Petraş, Portret de traducător, ATN, 1993, 9; Adrian Popescu, Traducător şi poet, ST, 1993,11; Poantă, Dicţ. poeţi, 181; Victor Cubleşan, Savienele, ST, 2002,
8-9; Adrian Popescu, Un gest cultural de admirat, ST, 2003,1-2. A. C.
SAVA, Ion (10.XII.1900, Focşani - 26.X.1947, Bucureşti), teatrolog, dramaturg şi traducător. Era fiul Ioanei Sava, profesoară la Şcoala de Aplicaţii de pe lângă Şcoala Normală „Vasile Lupu" din Iaşi, şi al lui Grigore Sava, funcţionar comercial, devenit intendent al acestei şcoli. Urmează cursurile Liceului Internat, absolvind în 1920. Student la Facultatea de Drept a Universităţii ieşene, după obţinerea licenţei, în 1925,
Sava
Dicţionarul general al literaturii române 48
intră în barou. Cu un an înainte avusese prima expoziţie de caricaturi. Abandonează avocatura şi, cu un condei ascuţit şi uneori afurisit, începe să scrie comentarii în care fulgeră ochiul lui de plastician. Publică, totodată, desene în „Universul literar". în 1929 se întoarce la Iaşi, unde va da curs noii sale pasiuni, aceea pentru teatru. Angajat la Teatrul Naţional, din 1930 montează - la început, secondându-1 pe A. I. Maican -spectacole în care personalitatea i se manifestă tot mai accentuat, inclusiv în domeniul scenografiei. în 1938 semnează un contract cu Naţionalul bucureştean, unde se impune, uneori şocând, prin maniera peste măsură de îndrăzneaţă de a aborda un text dramatic. Cu frenezia lui de revoluţionar al scenei, împinge lucrurile până la a visa la un teatru fără actori. Din 1939 din nou la Iaşi, în august 1940 e numit director, fiind însă nevoit să demisioneze după numai două luni. în 1941 se statorniceşte ca director de scenă la Teatrul Naţional din capitală. Debutează în 1923, la „Naţionalistul" (Iaşi), unde este şi prim-redactor, la fel ca şi la „Svastica laşului" şi „Cuvântul studenţesc". A făcut reportaje, a semnat cronici teatrale şi cronici plastice, omul de teatru fiind un desenator înzestrat, cu o înclinaţie pronunţată spre caricatural (cum spune singur -într-un interviu acordat lui Ion Biberi - cu o „viziune caricaturală şi tragică a vieţii"). A deschis, de altfel, mai multe expoziţii cu desene satirice, atrăgându-şi preţuirea deosebită a lui Tudor Arghezi. Iar spectacolele pe care le-a montat poartă amprenta unui fel al său de a vedea, dominat de valenţele plasticităţii. Intervenţiile lui, de un radicalism ce nu se dezminte, apar în „Universul literar", „Lumea" (Iaşi) „Opinia", „Manifest", „Revista Fundaţiilor Regale", „Democraţia", „România", unde a fost redactor şi director tehnic, „Lumea", „Veac nou", „Jurnalul de dimineaţă", „Teatrul" (Iaşi), „Rampa"; sporadic, semnează şi în „Apărarea naţională", „Spectacolul", „Teatrul Naţional", „Viaţa", „Bilete de papagal", „Femeia şi căminul". A folosit pseudonimele Ţepeş, Vercingetorix, Vig, Vix. în octombrie 1937 a scos o revistă, „Caricatura", care a rezistat doar câteva numere. A tradus pentru scenă o seamă de piese din autori italieni (Luigi Pirandello, cu Şase personagii în căutarea unui autor, Giuseppe Adami, Rosso di San Secondo, Giovanni Penzato, Gherardo Gherardi, Federico Nardelli, Alessandro de Ştefani) şi francezi (Alfred Gehry, Charles Vildrac; o dramatizare după Jules Renard, Morcoveaţă). Prin intermediul unor texte transpuse în limbile pe care le stăpânea, a mai realizat versiuni româneşti din Shakespeare (Macbeth), Calderon de la Barca (Viaţa e vis), N. V. Gogol (Cartoforii, împreună cu Th. Kiriakoff), Eugene O'Neill, Thornton Wilder, poate Karel Capek, precum şi din Franz Molnar (Molnăr Ferenc) şi Allan Laughton Martin.
Fire nonconformistă, avidă de nou, trăind înfrigurarea experimentului menit să ducă la reformarea teatrului, S. poate fi considerat „primul regizor modern român" (Liviu Ciulei). Un regizor-animator febricitant, exploziv, inventiv. Pledoariile sale, marcate de teoriile lui Aleksei Tairov, Anton Giulio Bragaglia (pe care l-a şi cunoscut), Gordon Craig (conceptul de „supramarionetă" al acestuia îl entuziasma), privilegiază, cu inflexiuni incisive vizând „corul babelor tradiţionaliste",
regizorul creator, suveran în spaţiul scenic. în teatru, potrivit viziunii sale cu nuanţe de fanatism, prioritatea trebuie să revină imaginaţiei. Cu o debordantă inventivitate, S. are, de pildă, ideea unui Teatru de Vedenii, care să transfere cotidianul în fantastic, precum şi - într-o montare de răsunet cu Macbeth de Shakespeare, în 1946 - fantezia, pentru mulţi contrariantă, a folosirii unor măşti (care ar exprima „esenţa artei actoriceşti"); închipuie Teatrul Rotund (în mijloc publicul, de jur-împrejur actorii, pe o scenă circulară); recurge la tehnica cinematografică ş.a.m.d. Spectacolul teatral, aşadar, dispune de un limbaj al lui
-	fiind altceva decât literatura dramatică - şi numai cultivând, fie şi în exces, acest limbaj există şansa regenerării şi a creării de valori ieşite din comun. Utopia lui S. era „remagicizarea teatrului printr-o «neomagie», sub semnul misterului social modern" (Un program teatral). Voia, în orice caz, „un teatru sintetic, dinamic, cu acţiune simultană, alogic, suprarealist" (Pitic-manifest teatral). O bună parte a articolelor lui S. a fost strânsă în volumul postum Teatralitatea teatrului (1981). Nici piesele nu s-au tipărit în timpul vieţii autorului, fiind adunate în volumul Măşti (1973). I se mai datorează două scenarii de film, Şcoala cea mare şi Paiaţa sau Angela cu ochii de azur (după romanul Baletul mecanic al lui Cezar Petrescu), precum şi o revistă, Bimba-Bimba, singurul text reprezentat în timpul vieţii sale. Monologul de înrâurire pirandelliană Paricidul („Revista Fundaţiilor Regale", 1947) instituie un pariu esenţial în dramaturgia autorului, şi anume între „viaţa reală" şi „viaţa de iluzii", între convenţie şi trăire autentică. Un actor se adresează publicului din sală, exprimându-şi nedumeririle în legătură cu rolul pe care urmează să îl joace. Şi ajunge la concluzia că e mai complicată „viaţa plăsmuită cu inspiraţia şi fantezia". Farsa radiofonică Săraca Rica! nu e decât o glumă ieftioară, cu oarecari nostime efecte de limbaj. Raky propune un dialog cu tentă umoristică între tineri însurăţei. De fapt, nu este un dialog, ci o ciorovăială cu derapaje, cvasiionesciene, în absurd. „Pantomima.. .cu zgomote" Vreau să număr stelele (apărută în primul program al Teatrului de Comedie) este o fabulă urzită, fără cuvinte, numai din sunetele caracteristice diferitor animale. Satira, amintind de ludicul commediei dell'arte, şfichiuie obtuzitatea, agresivitatea neroadă a societăţii faţă de cei ce sunt altfel, ieşind din gregarismul turmei. A murit păpuşa („Teatrul", 1966), „bufonadă tristă", se petrece la circ, unde se amestecă şi lacrima, şi hohotul de rîs. în Lada („Teatrul", 1965), farsă cu elemente groteşti, se înfruntă „viaţa" şi „iluzia", „realitatea" şi „convenţia", în întruchiparea scenică. La o repetiţie cu piesa Romeo şi Julieta cei implicaţi în spectacolul ce se pregăteşte se pomenesc cu o ladă în care zac întinşi, frumoşi şi reali, tinerii îndrăgostiţi din tragedia shakespeariană. Dintr-un mesaj găsit în ciudatul cufăr, perplecşii martori ai întâmplării află că un alchimist din Evul Mediu a izbutit să conserve trupurile îndrăgostiţilor din Verona. Interpreţii rolurilor principale se burzuluiesc, în virtutea rutinei lor, care sfidează bunul simţ şi, în fond, potrivirea cu natura. Ei nu pot concepe ca rolul lui Romeo să fie jucat de un băieţandru de nici optsprezece ani, iar cel al Julietei de o fetişcană de nici paisprezece. Din pricina unei gafe a Regizorului
49 Dicţionarul general al literaturii romane
Sava
asistent, care uită să agite flaconul la nările celor două „manechine", tinerii treziţi la viaţă nu pot nici vorbi, nici auzi. Punţile unei comunicări rămân suspendate. Văzând, fără să priceapă, agitaţia creată, ei se sperie şi, ca în celebrissima tragedie, se sinucid. Melodrama, cu infiltraţii expresioniste, De la început până la sfârşit panoramează un destin. Acela al doctorului Dan Adam, un „strigoi al laboratoarelor", care îşi consumă tinereţea în studii deşarte, uitând să mai trăiască. Viaţa lui s-a risipit fără rost. Scenele de final, proiectate într-o sofisticată lume de dincolo, sclipesc de verva unei ingeniozităţi poznaşe. O „comedie de salon", cu alură parodică, este Triunghiul cu patru colţuri. S. încearcă aici, jucându-se de fapt, să execute câteva măsuri pe claviatură psihologică. Uşile, „reportaj senzaţional" în scenografie constructivistă, plimbă o oglindă pe dinaintea porţilor de intrare în (micro)universuri diferite. Câte uşi, atâtea destine, mai curând triste şi eşuând în moarte. E ca un film, trecând cu uşurinţă de la un cadru la altul, pentru a surprinde secvenţe din viaţa unui oraş, unde, ca pretutindeni, multe drame se petrec. Realistul şi Fantezistul, două personaje de alegorie, îşi pledează fiecare cauza în „tragicomedia" Iov, de contaminaţie pirandelliană, dar şi cu momente de commedia dell'arte. Realistul, de profesie autor dramatic, vrea să transporte în lumina rampei faptul nud: un ins, părăsit de iubita lui nevastă, vrea să se sinucidă. Fantezistul, şi el în căutare de subiecte, complică lucrurile, văzând în nefericitul soţ un Iov al zilelor noastre. De fapt, fugara nu e o femeie plină de vino-ncoa, ci o matroană başoaldă, iar văică-reţul îşi are ciudăţeniile lui de masochist. Ca să retrăiască fiorul iubirii de altădată, el îşi obligă consoarta să îl părăsească din când în când. Pe scenă, unde e poftit să îşi suspine patimile, se simte mai bine ca acasă, între patru pereţi. E o farsă pe care trăirea mimată o face realităţii fruste. O piesă ambiţioasă, complexă în intenţie, este Preşedintele, „mister social tragi-comic". Imagistică expresionistă, luciditate tăioasă şi umor absurd, scene improvizate, ca în comedia italiană medievală, flashuri de real şi inserări în simbolic. Şi încă: pasaje în versuri, efecte sonore, „ritmică alegorică". Sumedenie de personaje, „personaje corale şi speciale", „personaje reci" („voci", „umbre" ş.a.), perso-naje-măşti, balerini. Toate, slujind un proiect dramatic orgolios, dar fără o deosebită percutanţă în plan valoric. Talentul, la S., nu-i pe măsura gândirii lui teatrale efervescente. într-o ţară capitalistă - ca om de stânga, autorul are ce are cu burghezia ahtiată după îmbogăţire -, o societate, Harmonia, îşi propune să perfecţioneze rasa umană, izbăvind-o de „mamiferism". Afacerea absoarbe, din felurite surse, fonduri grase. Utopia lui Novatorius, nepotul Preşedintelui societăţii, este o bazaconie grotescă: omul să se nască „din icre". Şarjă social-politică, după cum se vede, cam groasă şi nu chiar plină de haz. Batjocura stângistă a dramaturgului relevă şi limitele ingeniozităţii lui.
SCRIERI: Pericolul Satanei, pref. A. C. Cuza, Bucureşti, 1924; Măşti, îngr. G. Pienescu, pref. Ileana Berlogea, Bucureşti, 1973; Teatralitatea teatrului, îngr. şi postfaţă Virgil Petrovici, pref. Liviu Ciulei, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Arghezi, Scrieri, XXIX, 355-356, 370-371, 429-431 XXX, 417-419, 420-421, XXXIV, 601-603; G. Topîrceanu,
Scrieri alese, II, îngr. şi pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971,406-410; Sebastian, Jurnal, 558-560; Predescu, EncicL, 762; Ion Biberi, Lumea de mâine, Bucureşti, 1945, 236-252; Vianu, Opere, XII, 424-428; Ion Cazaban, Ion Sava căutătorul de teatru, TTR, 1965,12; C. Paraschivescu, Un dramaturg inedit: Ion Sava, CNT, 1966,13; Petru Comamescu, Ion Sava, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1966; Crin Teodorescu, Ion Sava şi remagicizarea teatrului, TTR, 1969, 4; Crin Teodorescu, Ion Sava şi misterul social modem, TTR, 1969,5; Ion Cazaban, Proiectele lui Ion Sava, SCI A, teatru-muzică-cinematografie, 1970,1; Brădăţeanu, Comedia, 309-312; Leon, Umbre, I, 83-89; Ana Maria Popescu, Dramaturgia lui Ion Sava, SCIA, teatru-muzică-cinematografie, 1972,2; Al. Mirodan, „Măşti", VR, 1974,4; Ion Biberi, Ion Sava, Bucureşti, 1974; Paleologu, Simţul practic, 135-137; Dumitru Solomon, Teatrul ca metaforă, Bucureşti, 1976, 135-137; Mîndra, Jocul, 150-153; Mancaş, Teatrul, 83-84, 238-239, 248; Valentin Silvestru, „Teatralitatea teatrului", RL, 1982, 15; Brădăţeanu, Istoria, III, 86-91; Vartic, Modelul, 308-309; Ceuca, Teatrologia, 24-27,59-61, passim; Mircea Morariu, Teatralitatea teatrului lui Ion Sava, F, 1997, 9; Ghiţulescu, Istoria, 173-175; Sorina Bălănescu, Meşterul Ion Sava văzut de actori, DL, 2001, 41; Dicţ. scriit. rom., IV, 159-161.	F.	F.
SAVA, Nicolae (23.XI.1950, Vânători, j. Neamţ), poet. Este fiul Catrinei (n. Marian) şi al lui Sava Sava, muncitor. Urmează şcoala elementară în satul Drehuţa, din Vânători, judeţul Neamţ, absolvită în 1965. începe cursurile liceale la Târgu Neamţ, pe care le întrerupe pentru a se angaja hamal în portul Constanţa, reia apoi studiile şi le finalizează tot la Constanţa. Este profesor suplinitor, după care se califică tehnician auto. Lucrează douăzeci de ani la Autobaza Târgu Neamţ (ca taxator, impiegat, şef de autogară, tehnician personal-sala-rizare). Face parte din gruparea literară polarizată de „Caietele de la Durău" (1995-1998). Ajunge redactor la ziarul „Ceahlăul" (Piatra Neamţ). Debutează în 1969, la „Tomis", iar editorial în volumul colectiv Caietul debutanţilor 1980-1981, publicat de Editura Albatros. Colaborează la „România literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Tribuna", „Tomis", „Orizont", „Poezia", „Caietele de la Durău", „Poesis" ş.a.
De la debut, în Fericit precum mirele (1984; Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist), S. propune formula poemului în proză, o specie ieşită din modă în anii '80, dar de care autorul nu se va dezice nici mai târziu. O particularitate o constituie lipsa semnelor de punctuaţie, ceea ce conferă fluenţă discursului poetic, sugerând spontaneitatea limbajului. Deşi, la prima vedere, sintaxa pare de descendenţă suprarealistă, nu sunt practicate ruptura, insolitul, paradoxul. Textul împrumută din optzecism limbajul colocvial, ludic, ironic şi autoironie, cultivă umorul neostentativ şi livrescul, are ceva din farmecul unei discuţii casnice sau între prieteni, dar transgresează această orientare. Există, în subtext, o dramă a poetului şi a cuvântului, îmblânzită prin acceptarea firescului ei şi cu o melancolie liniştită, cu vagi reflexe expresioniste, care trimit la poezia lui Aurel Dumitraşcu; alte corespondenţe cu lirica acestuia ar fi utilizarea stilului epistolar sau a imaginii vizionare, adesea cu semnificaţia unei parabole: „Domnule v-a căzut privirea strigă un tânăr cu care îmi încrucişasem paşii în plimbarea de seară într-adevăr în urmă
Sava
Dicţionarul general al literaturii române 50
rămăsese spaţiul acela neobişnuit de gol prin care trecuse deja o împăturisem o pusesem cu grijă în buzunar să o citesc în linişte acasă cu întreaga familie ca pe orice scrisoare de duminică" (Scrisoare de duminica). în Privighetoarea (1989) se accentuează elementul metafizic-vizionar, caracterul elegiac, livresc şi discursiv, uneori abundă termenii neologici şi parantezele: „Nu-mi mai dicta domnule poemele mele sunt scrise demult anotimpurile au trecut cuviincios de cuminţi în fiecare am o naştere sigură privesc în cana cu ceai şi nu-mi recunosc îndoielile mele postume... " (.Plutitoarele noastre duminici). Se poate vorbi de o vârstă poetică diferită, hrănită de un filon tragic, dar care adesea transpare la suprafaţă printr-un sentimental umor negru, printr-o percepţie deziluzionată, dezabuzat-amuzată. în spectacolul singurătăţii imaginea-cheie este clovnul, căreia i se adaugă şi altele: „ne vom iubi ca două ploşniţe de bucătărie" (întâia carte către un prieten), „eram fericit precum un vierme bătrân" (Romanţă), „iată ieşind din arenă o flacără trăgând după ea un actor" (Stagiune non stop). Antologia Proză, domnilor, proză! (1997), cuprinzând şi inedite, oferă o imagine de ansamblu asupra unei poezii de factură autobiografică, nu lipsită de un element etic, predispusă către o confesiune „prozaică", unde lirismul, frecvent reţinut, melan-colic-contemplativ, ia forma unei înregistrări a cotidianului interior şi exterior, printr-o acumulare de detalii mai mult sau mai puţin disparate, care eliberează, la un moment dat, emoţia.
SCRIERI: Fericit precum mirele, Iaşi, 1984; Privighetoarea, Iaşi, 1989; Viaţă publică, Piatra Neamţ, 1995; Proză, domnilor, proză!, Botoşani, 1997.
Repere bibliografice: Cristian Livescu, „Fericit precum mirele", CRC,
1984,	39; Laurenţiu Ulici, Memorie şi respiraţie, RL, 1984, 51; Cristian Popescu, Realităţile redutabile ale cuvântului, SLAST, 1985, 1; AL Călinescu, Tineri poeţi, CRC, 1989,18; Romul Munteanu, Virtuozitate şi poezie, FLC, 1989,22; Gabriel Rusu, Scrisori singuratice, SLAST, 1989, 25; Daniel Dimitriu, Istorii provinciale, RL, 1990, 6; Nichita Danilov, Apocalipsa de carton, Iaşi, 1993, 79-81; Ţeposu, Istoria, 60; Dan Silviu Boerescu, Unora le place Robinson, LCF, 1996, 11; O carte în discuţie: „ Viaţă publică", „Caietele de la Durău", 1996,3 (semnează Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Radu Florescu, Doina Popa, Cassian Maria Spiridon, Liviu loan Stoiciu); Gabriel Rusu, îndeletnicirea de martor, TMS, 1996, 11; Nicolae Coande, Ultimul poet fericit, „Calende", 1997, 1-2; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998,250-252; Grigurcu, Poezie, II, 355-361; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 130-132.	R. D.
SAVA, Octavian (1.II.1928, Bucureşti), dramaturg şi prozator. S-a născut într-o familie de intelectuali. în 1946 se înscrie la Facultatea de Medicină, dar renunţă după un an şi urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, între 1947 şi 1948 colaborează la emisiunea radiofonică „Ora şcoalei". în 1949 este angajat redactor la Radio, unde va ocupa diverse funcţii, ajungând redactor-şef adjunct în Redacţia culturală. Va răspunde de emisiunile pentru copii, de cele de satiră şi umor ori de emisiunile de teatru la microfon. Debutează ca realizator radiofonic în 1951, cu o adaptare după Tartarin din Tarascon de Alphonse Daudet. Iniţiază în 1959 primul concurs radiofonic de cultură generală („Drumeţii veseli") şi este autorul primului serial TV românesc, Aventurile
echipajului Val Vârtej. în 1964 se transferă la Televiziune devenind redactor-şef adjunct şi redactor-şef la emisiunile de varietăţi şi teatru. Scrie scenarii de film, din 1970 răspunde de partea umoristică a programelor de revelion, contribuind cu numeroase scheciuri, monoloage, cuplete (unele în colaborare). Dintre scenariile TV - cum sunt Primul pas (1978) sau Mama (1988) -, unele vor fi tipărite în colecţia Institutului de Cercetări Etnologice, ca piese de teatru pentru amatori. După 1989 compune, pe lângă scenarii de film şi televiziune, farse radiofonice, teatru pentru copii, versuri pentru cuplete de muzical (Idolul şi Ion Anapoda, adaptare după G. M. Zamfirescu), comedii (Furtul secolului, premiată de revista „Moftul român"). Pentru libretul la Divanul persian (muzical după Mihail Sadoveanu) este distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor. Scenariile sale obţin de două ori Premiul Asociaţiei Umoriştilor şi trei premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România.
S. inaugurează în 1955 colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantas-tice" (editată de revista „Ştiinţă şi tehnică") prin Meteoritul de aur. într-o conjunctură nefavorabilă dezvoltării genului SF, în plină perioadă dogmatică, autorul reuşeşte să nu facă prea multe concesii cenzurii şi să depăşească şi graniţele literaturii de consum. Abordează întâmplări extraordinare ale unor exploratori, probe de iniţiere şi călătorii fascinante, modelul fiind Jules Verne, dar şi Tarzan al lui E. R. Burroughs sau Aventurile submarinului Dox. Este povestea unui temerar profesor de geografie, Ion Spineanu, care îi relatează tânărului său asistent o expediţie întreprinsă la început de secol XX în jungla africană. Urmând o legendă arabă, maiorul Rosenchamp (din a cărui echipă face parte şi Spineanu, acceptat după un concurs dificil) pleacă în fruntea unui grup, aflat în „goana după aur", să caute în Congo un meteorit foarte valoros. în afara geografului român, toată echipa porneşte la drum nu pentru ştiinţă, ci pentru a-şi însuşi obiectul care i-ar fi îmbogăţit. De aici, trădări, crime, intră în scenă pigmei canibali, „idoli", „fantome" ş.a.m.d. E exploatat tot arsenalul literaturii de acţiune şi mistere, în care autorul demonstrează imaginaţie şi talent. „Basmul" se sfârşeşte exemplificator, cu o lecţie de morală şi cu o pledoarie ecologistă. Va exista încă o tentativă în proză, când, depăşind SF-ul, S. abordează (alături de Andy Alexandru) policier-ul, parodiindu-1: în Pisica din Baskerville (1957) se demontează clişee din literatura lui Arthur Conan Doyle, tratându-se cu umor o serie de „dispariţii" senzaţionale, în care este implicat un detectiv cumva opus lui Sherlock Holmes, „ajutat" de un pseudodoctor Watson. Dar scriitorul va trece şi de acest gen, în care părea că excelează, spre a se dedica teatrului. Cea mai importantă piesă a sa este chiar cea de debut, scrisă în colaborare cu Virgil Stoenescu, Nota zero la purtare (1957), jucată în teatrele din România şi din ţările vecine, vreme de patru decenii, în peste o sută de spectacole. Este o comedie lirică, cu un moto „mobilizator" din Gh. Gheorghiu-Dej, amestec de umor şi romantism, portretizând expresiv profesori şi liceeni, sugerând conflictul între generaţii, dar şi solidaritatea între tineri şi păstrând nostalgia anilor de şcoală (în varianta radiofonică piesa se numeşte Rămas-bun,
51 Dicţionarul general al literaturii române
Savel
copilărie!). Elevi şi dascăli se împart maniheist, în tabăra bunilor" încadrându-se „blândul" director Pleşoianu, visătorul profesor de geografie zis Columb, sentimentala Mia, iar de cealaltă parte situându-se „negativul" Mişu Felecan, un Mefisto al clasei, bătăuşul Ionaş Oproiu, zis Tarzan, sau drasticul profesor de istorie, poreclit Vucea. S. mizează şi pe o idilă între protagonişti, Ştefan Vardia şi Mariana Pleşoianu, fiica directorului. Acţiunea are loc în 1944-1945, într-un liceu de provincie, înaintea instalării guvernului Petru Groza, adică într-o perioadă de puternice schimbări ideologice. Altă piesă, cu tentă de melodramă, pornind de la un fapt senzaţional (o fiică îşi regăseşte mama adevărată după ani de „mister") este Inimă fierbinte (1980), orientată tematic, de asemenea, spre viaţa din şcoală. Dincolo de nori (1981) e, de asemenea, o comedie lirică, totul petrecându-se într-o staţiune montană, în Bucegi. Un cuplu se destramă, pentru ca meteorologul Petre să îşi găsească, chiar în noaptea de revelion, o nouă pereche, refăcând într-o altă dimensiune cuplul mitic Adam şi Eva. Râmas-bun, tinereţe! (1983) (unde „Tinereţea" este şi organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist), o dramă cu trei personaje idealiste (Magda, Andrei şi Marius), foloseşte procedeul retrospectivei şi construcţia de caractere pe tipicul din Nota zero la purtare. Piesa exploatează două planuri temporale, cel contemporan şi cel vechi - anii '40 implicând şi registrul politic, cu tipologii simbolice: Gavroche - puştiul care moare într-o încăierare cu „forţele reacţionare", comunistul Orban, arogantul Nicky, superba Mara, agresivul Gogoloi ş.a. Dincolo de unele schematizări tipologice şi conflictuale, S. practică un fel de teatru psihologizant, încadrându-se în dramaturgia poetică, unde sunt abordate deseori situaţii-limită, dar cu o ironie fină, cu mult umor, pe filiera Tudor Muşatescu - Victor Ion Popa - Mihail Sebastian.
SCRIERI: Meteoritul de aur, Bucureşti, 1955; Pisica din Baskerville (în colaborare cu Andy Alexandru), Bucureşti, 1957; Nota zero la purtare (în colaborare cu Virgil Stoenescu), Bucureşti, 1957; Inimă fierbinte, Bucureşti, 1980; Dincolo de nori, Bucureşti, 1981; Rămas-bun, tinereţe!, Bucureşti, 1983; Destine şi iubiri, Botoşani, 1984; Furtul secolului, Cluj-Napoca, 1992; Val Vârtej şi Vasul Fantomă, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Eugen Radu Lazăr, Inscripţii xxx, Bârlad, 1983, 125-126', Marian Popescu, „Nota zero la purtare", RL, 1984, 44; Ghiţulescu, Istoria, 507.	A.	Ml.
SAVEL, Vasile (25.1.1885, Fălticeni - 17.V.1932, Bucureşti), prozator, gazetar şi traducător. Este fiul Ecaterinei şi al lui Ion Savel, preot şi învăţător, vecini pe uliţa din Fălticeni cu Mihail Sadoveanu. Pe cât se pare, S. se înrudea îndeaproape cu Vasile Conta. Primii ani de învăţătură sunt urmaţi în oraşul natal, la Şcoala „Al. I. Cuza" şi la Gimnaziul „Alecu Donici". Din 1897 se transferă la Liceul Internat din Iaşi. Absolvent, în 1904, al secţiei clasice, se înscrie la Universitatea din Bucureşti, unde frecventează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi pe cele ale Facultăţii de Drept. Nu îşi susţine examenul de licenţă decât la Drept, devenind avocat pledant. Intră în jurnalistică încă din timpul studiilor universitare, nevoit fiind să se întreţină singur. Din 1906 publică versuri, schiţe, nuvele,
cronici literare şi articole diverse în „Convorbiri critice", „Epoca", „Sămănătorul", „Lupta" (Budapesta), „Minerva" (unde este, în primii ani de apariţie, şi redactor), „Viaţa românească", „Falanga" (la care asigură secretariatul de redacţie), „Minerva literară şi ilustrată", „Rampa", „Seara" ş.a. Participă, ca ofiţer de rezervă, la războiul balcanic (1913) şi la primul război mondial, aflându-se mereu pe linia frontului. După încetarea luptelor reintră în gazetărie, mai întâi, în 1919, ca redactor-şef la „Românul" din Arad; scrie apoi la „Cuvântul liber", „Dimineaţa", „România nouă", „Flacăra", „Lupta", „România" (la care este redactor), „Universul", „Universul literar" ş.a. Cu începere din 1928, este secretar general de redacţie la „Dreptatea", oficiosul Partidului Naţional Ţărănesc, în noiembrie 1911 devine membru, iar un timp va fi şi secretar al Societăţii Scriitorilor Români. Un şir de note polemice intitulate Opera d-lui llarie Chendi (1906), unele apărute iniţial în „Epoca", sunt strânse de S. într-o broşură care a stârnit multe discuţii. Cu o dezinvoltură pe care o poate explica doar tinereţea autorului, se expun aici păreri despre rosturile criticii şi, mai ales, despre menirea criticului, lectura atentă a operei lui Hippolyte Taine, Jules Lemaître sau Emile Faguet făcându-se simţită în fiece pagină. Dar scopul real al scrierii este unul polemic, iar ţinta o constituie activitatea publicistică a lui llarie Chendi, judecată în termeni frecvent inadecvati, nedrepţi. Următoarea carte, tipărită după un lung răstimp sub titlul Intre reţele (1919), adună în paginile ei impresii din război. Vor urma culegerea de portrete Contimporanii (1,1920) şi alta de note şi articole, intitulată Pribeag (1920). Nuvelele, multe publicate anterior în gazete, sunt reunite în volumele într-un sat de contrabandişti (1920), Oameni care nu vorbesc (1923), Seara a 13 (1927) şi Lucrătorul viei (1929). Un roman bazat pe elemente autobiografice, cu evidente influenţe sămănătoriste, Miron Grindea (1921), constituie doar parţial o reuşită. Cu mai mult interes va fi primit de critică Vadul hoţilor (1926), pseudocronică a vieţii dintr-un sat de graniţă în anii războiului, roman distins de Societatea Scriitorilor Români cu Premiul „C. A. Rosetti". Concomitent cu activitatea gazetărească a anilor de început, S. traduce mult, mai ales din scriitorii francezi şi germani: Honore de Balzac, Al. Dumas, Guy de Maupassant, Karl Emil Franzos, dar şi proză de Rudyard Kipling sau de F. M. Dostoievski, rămasă, aceasta din urmă, în presă. O dramă, Disciplina de Franz von Corning, a fost oferită pentru reprezentare Teatrului Naţional din Iaşi. A mai semnat M. Gr., Miron Grindea şi S. Avei.
Notaţiile din volumul între reţele sunt, sub toate aspectele, superioare încercărilor romaneşti de mai târziu. Proza lui S. apare aici dominată de scepticism, chiar de mizantropie. Este rezultatul contactului direct cu o realitate dură, cel mai adesea dezamăgitoare. Acest „carnet de front" al unui ofiţer tânăr, care din prima până în ultima zi de război nu iese din tranşee, relatează cu o extremă implicare încercările trăite. Notabile sunt, în primul rând, paginile de jurnal intitulate Zile de durere, înregistrare exactă, sobră, fără retuşuri sentimentale ori patriotarde. Se urmăresc, cu o mare economie de mijloace, dar fără să se piardă ceva din încărcătura emoţională firească, momentele ulterioare bătăliei de la Mărăşeşti, apoi viaţa de zi
Savin
Dicţionarul general al literaturii române 52
cu zi a celor aflaţi în prima linie a frontului în iarna 1917-1918, cu întreg tragismul ei. Puţine scrieri de război autohtone pot egala autenticitatea şi relevanţa, cât documentară, cât omenească, a acestor pagini, pe care le completează fericit schiţe precum încă unul, în capcană sau Bombardament obişnuit. O experienţă, de asemenea nemijlocită, asigură substanţa epică a nuvelelor din culegerea Seara a 13. De data aceasta, S. urmăreşte procesul reintegrării combatantului întors de pe front în lumea, deja străină, de acasă. Trama din Colonelul Chabert - un om plecat pe front este crezut mort -, scrierea lui Balzac pe care o tălmăcise în 1910, îi oferă un punct de plecare pentru cea mai reuşită nuvelă a sa. Prozatorul atinge acum punctul maxim al mijloacelor narative. Drama lui Ion Frasin este trasată în linii sigure, cu sobrietate şi înţelegere. Evenimentele curg fără oprelişti, cu o logică a lor. înţelepciunea protagonistului, puritatea lui sufletească îl ajută să depăşească răul pe care, în egală măsură, i l-au făcut războiul şi oamenii. în Miron Grindea, roman cu multe inserţii autobiografice, se încearcă o analiză a societăţii româneşti din primele decenii ale secolului al XX-lea. Observaţiile, corecte, pornesc de la o realitate incontestabilă, dar perspectiva de ansamblu se dovedeşte simplistă, schematică, dominată de o percepţie sămănătoristă, deja vetustă. Personajele rămân simple eboşe, lipsite de viaţă. Nici protagonistul nu este creionat convingător. Mai aproape de o reuşită, paginile în care se urmăreşte relaţia dintre Miron Grindea şi tatăl său capătă, în cele din urmă, aceeaşi notă de proces-verbal. Ceva mai izbutit, înfăţişând cu siguranţă medii sociale pe care S. le-a cunoscut bine, este celălalt roman, Vadul hoţilor. Un observator obiectiv şi necruţător surprinde acum viaţa unui orăşel de graniţă în zilele premergătoare şi în acelea de început ale întâiului război mondial. Săgeţile critice nimeresc adesea la ţintă, personajele -ofiţeri, funcţionari locali, oameni de afaceri - au consistenţă, atmosfera e tensionată, încărcată de semnificaţii. Dar ansamblul rămâne neînchegat, intenţiile nu se transformă întotdeauna în realizări. S. ratează din nou ocazia de a depăşi limita dintre înregistrarea primară, frecvent gazetărească, a impresiilor şi exigenţele romanescului. Contimporanii adună laolaltă încercări critice ponderate, adesea mărturisind o remarcabilă justeţe şi acuitate a opiniilor, cu amintiri revelatoare despre scriitorii pe care autorul i-a cunoscut (St. O. losif, D. Anghel, Panait Cerna, Emil Gârleanu ş.a.) şi cu portrete, uneori chiar şarje, în care ironia de calitate face casă bună cu aciditatea notelor pamfletare (N. D. Cocea, D. D. Patraşcanu). Cartea include fericit şi rândurile dedicate lui Mihail Sadoveanu, prieten ceva mai vârstnic, cunoscut în perioada vieţuirii la Fălticeni. Informaţiilor biografice, preţioase, li se alătură câteva păreri, oricând demne de luat în seamă, privitoare la arta scriitorului şi la destinul operei. S. apare, din aceste pagini, în postura unui comentator matur, bine orientat în meandrele vieţii literare din primele decenii de după 1900.
SCRIERI: Opera d-lui llarie Chendi, Bucureşti, 1906; între reţele, Bucureşti, 1919; Contimporanii, I, Arad, 1920; într-un sat de contrabandişti, Arad, [1920]; Pribeag, Bucureşti, [1920]; Miron Grindea, Bucureşti, 1921; Oameni care nu vorbesc, Bucureşti, [1923]; Doine din
război, Arad, 1925; Vadul hoţilor, Bucureşti, [1926]; Seara a 13, Bucureşti,
[1927]; Cuza Vodă, [Bucureşti], 1928; Lucrătorul viei, Bucureşti, [1929]; Pelerina verde, Bucureşti, 1929. Traduceri: Guy de Maupassant, Duminicile unui burghez din Paris, Bucureşti, [1908]; Karl Emil Franzos, Vrăjitoarea, Bucureşti, 1908; Honore de Balzac, Colonelul Chabert, Bucureşti, 1910; Al. Dumas, Cei doi studenţi, Bucureşti, 1913.
Repere bibliografice: M. Sd. [Mihail Sadoveanu], Balzac, „Colonelul Chabert", VR, 1910, 7; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], „între reţele", „Avântul", 1920,115; Ion Foti, „Pribeag", „Viitorul", 1921, 25; Leon Donici, „Miron Grindea", „Aurora", 1922, 297; Mihail Dragomirescu, „Contimporanii", „Buletinul Institutului de Istorie Literară", 1923,1; Lovinescu, Scrieri, V, 61, VI, 193; Perpessicius, Opere,
II,	323-326, IV, 44-49, V, 289-293, XII, 572-573; Camil Petrescu, „Vadul hoţilor", „Cetatea literară", 1926, 7-8; Călinescu, Cronici,!, 73-74; Pompiliu Constantinescu, „Seara a 13", VL, 1927,45; Constantin Străinu [Constantin Pelmuş], „Seara a 13", DEP, 1928, 299; D. V. Barnoschi, „Seara a 13", ALA, 1928,405; D. V. Barnoschi, „Lucrătorul viei", ALA, 1929,461; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 195,203,274; Artur Gorovei, Fălticeni, Fălticeni, 1938, 239; Predescu, Encicl., 762; N. Dunăreanu, Amintiri de Vasile Savel, CL, 1941,11-12; Călinescu, Ist. lit. (1941), 834, 923, Ist lit. (1982), 919, 1026; George Bardelly, Vasile Savel, DEP, 1944,44; Dicţ. scriit. rom., IV, 161-162.	R.	Z.
SAVIN, Viorel (4.IV.1941, Borzeşti, j. Bacău), dramaturg, poet şi publicist. Este fiul Sofiei Savin (n. Bibire) şi al lui Emil Savin, învăţători. Face cursul primar la Bibireşti, apoi învaţă la Parincea şi în comuna Sărata, toate localităţi din judeţul Bacău. Urmează liceul la Bacău (1955-1958), absolvit la curs seral în Târgu Ocna (1960), în răstimp efectuând un stagiu disciplinar de calificare în meseria de strungar la întreprinderea de Utilaj şi Transporturi din Bacău. Student la Institutul Pedagogic din Bacău, se transferă la Facultatea de Filologie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1961-1963), dar va fi exmatriculat şi trimis laborant în betoane pentru construcţii hidrotehnice şi merceolog la Corbeni, judeţul Argeş (1963-1964). îşi va echivala studiile şi în 1971 va absolvi, la cursuri fără frecvenţă, Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Iaşi. E profesor suplinitor la Viforeni, judeţul Bacău (1964-1965) şi Dragomireşti, judeţul Vaslui (1965-1966), bibliotecar la Biblioteca Regională Bacău (1967), director la căminele culturale din Filipeni (1968-1969) şi Răchitoasa (1970-1971) din judeţul Bacău, director al Casei de Cultură şi al Teatrului Popular din Slănic Moldova (1971-1979), conservator muzeal şi custode la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Bacău (1979-1989). în etapa posdecembristă se va implica în politică, va fi director fondator al săptămânalului „Moldova" (1990) şi al primului post de radio privat din regiune, Star B (1993). Ulterior va funcţiona ca referent literar (1997), director (1997-1998), ulterior consultant artistic (1998-2000) la Teatrul „G. Bacovia" din Bacău, director al Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza" din Bacău. Va fonda revistele „Teatrul românesc" (1997-1998) şi „Cartea" (2001), în 2003 devenind director al ediţiei băcăuane a cotidianului „Monitorul" şi director al Editurii Casa Scriitorului. Din 2002 conduce Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Debutează cu proză la „Ateneu", în 1969, iar editorial cu piesa Ovidiu la Tomis, în volumul colectiv Teatru. Din creaţia
53 Dicţionarul general al literaturii romane
Savin
dramaturgilor amatori (1979). Prima carte personală, Jocul de dincolo de ploaie, îi apare în 1985. începând din 1973 i s-au reprezentat mai multe piese de teatru la Slănic Moldova, Bacău, Bucureşti, Piteşti, Constanţa, Botoşani, Iaşi, Giurgiu. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi Muzică (1978), Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor (2003) ş.a.
O constantă care se degajă din teatrul lui S. este refuzul prejudecăţilor, al ipocriziei şi, nu în ultimul rând, al agresiunii istoriei. Dramaturgul abordează probleme grave sub forma unor „panotări" etice şi psihologice, fiind un analist şi un moralist, propensiune pusă în evidenţă şi în publicistica sa postdecembristă, adunată în culegerea Acorduri pentru urechi surde. Din însemnările unui naiv (1999). Nu o dată dezbaterea de idei prevalează asupra dinamismului scenic, încât se accentuează impresia de statism, dată de claustrarea într-un spaţiu întotdeuna încatenat, cu sugestii trimiţând spre cel concentra-ţionar. în piesa Căderea (1993) personajele, înscrise într-o mişcare grotescă, cu o suită de „întâmplări" bizare ce însoţesc un accident şi starea de agonie ce îi succedă, îşi contemplă din exterior alterarea identităţii. Ele par să fi acceptat resemnate acest proces de disoluţie, dar nu din pricina vreunei fatalităţi, ci dintr-o repulsie funciară faţă de impostură. Eliberate de prejudecăţi ori conformisme, încearcă debarasarea de complexele şi frustrările care obstrucţionează libertatea de gândire şi de acţiune, vor să îşi înţeleagă identitatea profundă prin confesiuni necenzurate, dar şi prin experienţe în lumi paralele, unde perspectiva asupra realului se modifică, se ambiguizează. în altă piesă, Funia sau Comedia supunerii (1997), este surprinsă drama celor care parcurg traseul frică -supunere, prezenţa fricii implicând supunerea şi invers. Funia, departe de a da sentimentul trăiniciei, îngrădeşte libertatea de mişcare şi de conştiinţă, întrucât e împletită sub formă de bici, căpăstru, leagăn, centură, pripon, ştreang şi laţ. Finalul piesei sugerează schimbarea acestor stări determinate de contradicţia dintre înveşnicirea răului social şi libertatea conştiinţei morale a individului. Din moment ce asupriţii şi asupritorii îşi împrumută doar măştile de la caz la caz, frica şi supunerea rămân, în esenţă, aceleaşi stări fundamentale, metamorfozându-se, în contexte istorice diferite, doar formele lor de manifestare. Personajele - călăi şi victime - sunt ademenite şi prinse în amplul păienjeniş al reţelelor socialului şi suferă o răsturnare (în variaţie liberă) a raporturilor dintre ele, transferul producându-se pe nesimţite, la fel cum se întâmplă în Bătrâna şi Hoţul (inclusă în volumul Jocul de dincolo de ploaie; reprezentată în premieră la Teatrul Mic din Bucureşti, în 1987), cea mai cunoscută şi mai jucată piesă a lui S. Aici se confruntă mentalitatea Hoţului, personaj generic, cu aceea a unui virtual păgubaş: un infractor ocazional vrea să fure (din raţiuni „umanitare") un tablou valoros şi, după o conversaţie cu Bătrâna, proprietară a acelei „cârpe mizerabile de pe vremea burgheziei", începe să aibă dubii în privinţa iniţiativei sale, apoi devine confesiv, îşi dezvăluie candoarea şi sfârşeşte prin a fi o victimă sentimentală. De remarcat este fineţea răsucirii lente şi subtile (tot ca pe o funie) a contrastului dintre cei doi, precum şi transferul propus de această confruntare etică, în
urma căreia se dovedeşte că şi Bătrâna avea un caracter urât. In Lucruri şi fiinţe (1987) un Bătrân, înconjurat de simulacre de fiinţe vii, creşte, într-un decor neoexpresionist, iepuri de casă şi caută să dea rezervaţiei sale semnificaţiile unei reconcilieri cu forţele cosmice, iar un ofiţer german poartă de două decenii identitatea victimei sale ucise din eroare în timpul războiului şi, implicit, culpa tuturor purtătorilor de uniformă fascistă. La rândul său, „relegatul" Ovidiu din Bucuria de a fi îndurerat la Tomis (piesă apărută iniţial cu titlul Ovidiu la Tomis) descoperă în lumea cosmopolită şi coruptă a cetăţii pontice un modus vivendi al geţilor deloc barbar, aşa cum şi-l imaginase el până atunci, dând curs prejudecăţilor care circulau în imperiu. Dar totul pare tratat parodic, poetul roman vădeşte o maiestate găunoasă, semnele tragicului se şterg sub presiunea degradării şi a deriziunii. în Jocul de dincolo de ploaie (reprezentată pe scenă în 1977), scenariu dramatic aparent eterogen, dar mărturisind aceeaşi intenţie de dinamitare a clişeelor ce domină atât viaţa, cât şi literatura, câţiva tineri se adăpostesc de furtună într-o şură părăsită şi, ca într-un fel de experienţă suferită în tunelul timpului, li se modifică identitatea. Dimensiunea spaţio-tem-porală se vede abolită, ei capătă alte vârste, alte preocupări. S. imaginează din nou un spaţiu neconvenţional asemănător aceluia creat de Mircea Cărtărescu, unde lucrurile se mişcă, iarăşi ca într-un puzzle, prin intermediul jocului generic al substituirii de identităţi. Din acest motiv, singura care contează este culpabilitatea în sine, a cărei gravitate nu se măsoară în raport cu un timp sau cu o contextualizare anume. în general, personajele îşi mistuie sub regim sublunar pasiunile, ca şi dorinţa de a afla o soluţie unor interogaţii eterne. Pe de altă parte, s-a spus că S. „scrie cu obsesia spectacolului ce urmează a deveni propriul text. [...] Drama visează spectacolul care nu există încă şi din această reverie a dramei către spectacol se naşte stilul, imediat sesizabil" (Mircea Ghiţulescu). De asemenea neconvenţional, demersul, de data aceasta de natură bibliografică, din volumul Despre starea autografului. Cărţi cu olografe (2001) încearcă să impună conceptul „autograf" ca specie a literaturii de frontieră, să îi întocmească o tipologie, aici fiind talonat tot un teren nebătătorit. De altfel, S. vizează şi în ficţiunile sale o abolire a graniţelor dintre speciile literare. Discursul narativ din Evanghelia eretică sau Melec, purtătorul de nucă şi de nyvas (2000), un „roman în versuri" care preia, în cheie modernă, motivul trădării Mântuitorului, este descompus în secvenţe de jurnal, cânturi, scrisori, lamentaţii, structura fragmentară, discontinuă presupunând o reconsiderare a nivelelor formale ale romanului. Versurile de aici, împreună cu acelea din Lamentaţia fructelor (1994), impun un poet de vocaţie neoexpresionistă.
SCRIERI: Jocul de dincolo de ploaie, Iaşi, 1985; Lucruri şi fiinţe, Bucureşti, 1987; Căderea - trei moduri de sinucidere, Iaşi, 1993; Lamentaţia fructelor, Bacău, 1994; Funia sau Comedia supunerii, pref. Vlad Sorianu, Bucureşti, 1997; Ginere de import, Bucureşti, 1997; Greşeala, postfaţă Mircea Ghiţulescu, Bucureşti, 1997; Jocuri (de unu, de doi...), Iaşi, 1998; Acorduri pentru urechi surde. Din însemnările unui naiv, Bacău, 1999; Pagini alese, pref. P. Isachi, Bacău, 2000; Evanghelia eretică sau Melec, purtătorul de nucă şi de nyvas, Iaşi, 2000; Scriitori băcăuani (în colaborare cu Eugen Budău),
I,	Bacău, 2000; Despre starea autografului. Cărţi cu olografe, Bacău, 2001;
Savu
Dicţionarul general al literaturii române 54
Etnologul Dorinei Ichim (în colaborare), Bacău, 2002; Tragedii în fond, Iaşi, 2002; Biobibliografie Octavian Voicu (în colaborare), Bacău, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, [Viorel Savin], RL, 1986,6; Val Condurache, „Jocul de dincolo de ploaie", CL, 1986,3; Mircea Ghiţulescu, „Jocul de dincolo de ploaie", ST, 1986,4; Valentin Silvestru, „Bătrâna şi Hoţul", TBR, 1987,335; Ludmila Patlanjoglu, „Bătrâna şi Hoţul", RL, 1987,8; Constantin Călin, Viorel Savin, ATN, 1988,12; Victor Cubleşan, „Lamentaţia fructelor", ST, 1995,9; Ion Cazaban, Revenirea unui dramaturg, „Rampa", 1997,14 februarie; Gabriela Pentelescu, „Funia sau Comedia supunerii", ST, 1998,1; Ştefan Oprea, „Comedia supunerii", DL, 1998,29; Mircea Morariu, „Jocuri (de unu, de doi...)", F, 1999, 7-8; Ghiţulescu, Istoria, 371-378; Carmen Mihalache, Unora le place teatrul, Bacău, 2000, 29-42; loan Enache, Viorel Savin - 60. Biobibliografie, Bacău, 2001; Rotaru, O ist.,VI, 474-476; Vlad Sorianu, Literatura noastră cea de toate zilele..., Bacău, 2001,170-180; Adrian Ţion, Fondul tragic al comediilor lui Viorel Savin, ST, 2003,7-8.	'	V. S.
SAVU, Cornelia Maria (4.IX.1954, Vatra Dornei), poetă, jurnalistă şi traducătoare. Este fiica Veronicăi Savu (n. Tabarcea), şi a lui Nicolae Savu, militar de carieră. Urmează liceul la Vatra Dornei (1969-1973) şi Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, la Universitatea din Bucureşti, absolvind în 1977. Devine profesoară în oraşul natal (1977-1989), apoi director adjunct la Editura Ion Creangă şi ziaristă la „Curierul naţional". Debutează cu versuri în „România literară" (1971) şi editorial cu placheta Totem în alb (1973), premiată de Uniunea Scriitorilor. Scrie articole de critică literară şi culturală în „Pagini bucovinene", „Luceafărul", „Amfiteatru", „Ateneu", „Convorbiri literare", „Bucovina literară", „România literară", „Vatra" ş.a., în 1996 fiind premiată pentru jurnalism cultural de Uniunea Scriitorilor.
Ca poetă, S. se remarcă de la început prin maturitatea scriiturii şi construcţia sigură a versului, „prin bogăţia şi diversitatea lexicului" (Laurenţiu Ulici). Vădeşte abilitatea de a trece uşor de la o formulă la alta, exploatează ambiguitatea sau ascunderea semnificatului pentru a evita simplismul. Apreciată a fost îndeosebi Balada crâiesei Mab, „în linia Isarlâkului" lui Ion Barbu, unde poeta etalează o imaginaţie debordantă, inventând simboluri peste simboluri, chiar cu riscul obscurităţii asumate, întrucât tema cea mai importantă este aceea a banalului şi a previzibilului. Uraniu, forme şi oameni de zăpadă (1978) continuă seria baladelor într-un balcanism bine temperat, dar experimentează şi autoficţiunea, cu accente expresioniste remarcate de critica literară, în poeme seriale, a căror linie va fi prelungită în următoarele cărţi. Complementare, Emblema (1980) şi Aventuri fără anestezie (1983) pun în evidenţă o mai accentuată notă socială şi o radicalizare a discursului. Atenţia se întoarce de la un univers mai curând fantastic (în primele volume) spre cotidian, spre recuperarea biografiei, în consens cu optzeciştii, replică la poezia ideologică oficială. Dar, cum a sesizat critica, autoarea se teme de clişee, e în stare să îşi înfrâneze sentimentele pentru a nu cădea în stereotipii, să fugă de melancolie, pe care „au cărat-o în spate poeţii neoromantici". De aici, un „discurs antidiscursiv", contorsionat cu bună ştiinţă, alungarea sentimentalismului
prin exces de luciditate. Dacă termenul nu ar fi atât de lax, s-ar putea vorbi de postmodernism, cu referinţă specială la volumul Semne de viaţă (1987), unde expresia se simplifică, dar rămân contrastele, ca şi refuzul coerenţei ori supravegherea critică a textului („chiar aşa filmul acesta/ voalat pe care-1 numesc/ literatură"). Construcţie a textului şi critică a lui, poemul devine un metadiscurs, ce echivalează cu o ars poetica de tip postmodernist. Intr-un asemenea text, cu o astfel de intenţionalitate, nu poate lipsi ironia, tot un semn al autocontrolului. Nonconformism, dispreţ pentru plafonare, senzaţii tari, menite să zdruncine uniformitatea existenţei. Tendinţa de limpezire a versului nu exclude asocierea de elemente variate, picturale, sonore, în imagini de mare efect. S. traduce din poezia engleză şi americană, fiind prezentă, la rândul ei, în reviste şi antologii editate peste hotare.
SCRIERI: Totem în alb, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1973; Uraniu, forme şi oameni de zăpadă, Bucureşti, 1978; Emblema, Bucureşti, 1980; Aventuri fără anestezie, Bucureşti, 1983; Semne de viaţă, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Adrian Popescu, „Totem în alb", ST, 1973, 23; Daniel Dimitriu, „Totem în alb", CL, 1974, 3; Barbu, O ist., 441-444; Ulici, Prima verba, 1,128-132; Andrei Roman, Nostalgia cunoaşterii, LCF, 1978,38; Mircea Scarlat, „Uraniu, forme şi oameni de zăpadă", RL, 1978, 40; Alexandra Indrieş, „Uraniu, forme şi oameni de zăpadă", 0,1979,16; Petru Poantă, „Aventuri fără anestezie", TR, 1983,36; Valeriu Cristea, „Aventuri fără anestezie", RL, 1983,38; Mariana Codruţ, „Aventuri fără anestezie", AFT, 1983,11; Cristea, Fereastra, 283-287; Coşovei, Pornind, 188-192; Rotaru, O ist., III, 464-466; Ulici, Lit. rom., I, 228-231; Rachieru, Poeţi Bucovina, 388-390; Popa, Ist. lit, II, 624; Gheorghe Secheşan, Poeţi moldavi, CL, 2003, 10; loan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,94-96.	M.	Vs.
SAVU, George (29.X.1923, Pianu de Jos, j. Alba), poet. Este fiul Anei şi al lui George Savu, ţărani. Face şcoala primară în comuna natală, patru clase gimnaziale la Sebeş-Alba şi pe celelalte la Liceul „Mihai Viteazul" din Alba Iulia. în 1942-1943, elev în penultima clasă, întrerupe şcoala pentru un an, fiind grav bolnav. Debutează la „Universul literar", în noiembrie 1942, cu poezia Tristia, pe care i-o comentează Ştefan Baciu în cadrul rubricii „Cântece noi". Colaborează la publicaţiile braşovene „Tribuna" (1942), „Claviaturi" (1943), iar în 1946, la recomandarea lui Ion Caraion, pe care îl cunoscuse încă din 1939 în redacţia revistei „Tinerimea română", va fi prezent în câteva numere din „Lumea", condusă de G. Călinescu. Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură (1948), a urmat în paralel şi cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, nereuşind să facă decât primii doi ani (când a audiat cursul de estetică al lui Tudor Vianu). Asistent şi apoi cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Cercetări Forestiere din capitală (1950-1953), angajat al Direcţiei Silvice Cluj (1957-1964), apoi şef de şantier silvic la Bistra-Câmpeni (1964-1967), şef al serviciului tehnic la Inspectoratul Silvic (din 1967), lucrează, în calitate de cercetător, la Staţiunea de Cercetări Silvice din Cluj (1972-1984).
S. face parte din „promoţia amânată", cum o numeşte Laurenţiu Ulici. întrerupând contactul cu viaţa literară în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, revine la
55 Dicţionarul general al literaturii române
poezie abia în 1957, când redebutează în „Tribuna" şi continuă să publice în „Steaua" şi „Familia". Nu reuşeşte să recupereze „codurile unui imaginar" în care se impusese iniţial, ci „se situează, deloc mimetic, pe sensul de adâncime al liricii contemporane" (Petru Poantă). Şi prima carte, Maluri înalte, îi apare târziu, în 1974. Poezia de acum transgresează realitatea în planul sensibilului, dominată fiind de o senzualitate oarecum rafinată, într-un registru ce decurge din stilistica manieristă. Ulterior lirica lui S. evoluează spre un discurs încărcat metaforic, unde cotidianul capătă rezonanţă şi fior, într-o stare de contemplaţie cumva dramatică, mereu întoarsă spre trăiri latente. Astfel, „sensul lucrurilor lăcrimează/ Ca o corabie ce se depărtează/ Cu fructele dulci ale existenţei" ('Toporaşii), poetul ţinând să îşi declare despărţirea de orice aroganţă în faţa spectacolului lumii şi să îşi definească implicarea în viaţă cu o robusteţe ce aminteşte de misionarismul propriu liricii ardeleneşti de esenţă tradiţională. S. caligrafiază atent imagini de o plastică sugestivitate metafizică, într-un vers de expresie modernă, în care ideile sunt metaforizate totuşi nepretenţios.
SCRIERI: Maluri înalte, Bucureşti, 1974; Ce nu vindecă vremea, Cluj-Napoca, 1978; Cultura de fosfor, Bucureşti, 1982; Discursul îndrăgostit, Cluj-Napoca, 1986; Mic tratat de miresme, Cluj-Napoca, 1989; Vedere de pe Olimp, Cluj-Napoca, 1993; Circe şi păunul, Cluj-Napoca, 1995; Soluţia fericirii (conspect de versuri vechi), Cluj-Napoca, 1997; închisoarea liberă, Cluj-Napoca, 1998; Cocoşul metalic, pref. Petru Poantă, Cluj-Napoca, 1999; Dintr-un potop de cuvinte, Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: Daniel Dimitriu, „Maluri înalte", CL, 1974,12; Petru Poantă, „Maluri înalte", ST, 1974,12; Ulici, Prima verba, I, 132-134; Dan C. Mihăilescu, Obsesia de viaţă, LCF, 1978,29; Petru Poantă, „Ce nu vindecă vremea", ST, 1978, 10; Constantin Cubleşan, „Ce nu vindecă vremea", TR, 1978, 49; V. Pop, „Cultura de fosfor", CL, 1983, 2; Petru Poantă, „Cultura de fosfor", TR, 1983,9; Pavel Pereş, Dans în foişor, SPM, 1984,28; Codrin Liviu Cuţitaru, „Discursul îndrăgostit", CL, 1986,11; Ion Lungu, Avatarurile unei afirmări, RL, 1987,2; Laurenţiu Ulici, Promoţia amânată, RL, 1987,45; Traian Vedinaş, „Mic tratat de miresme", TR, 1990, 16; Poantă, Scriitori, 50-53; Poantă, Dicţ. poeţi, 182-184.	Ct.	C.
SAVU, Tudor Dumitru (1.II.1954, Râmnicu Vâlcea - 19.X.2000, Cluj-Napoca), prozator şi jurnalist. Este fiul Victoriei Savu (n. Iscrulescu), profesoară, şi al lui Dumitru Savu, medic. Urmează Liceul „Mircea cel Bătrân" din Călimăneşti (1961-1973) şi cursurile Facultăţii de Filologie, secţia română- franceză, la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, absolvite în 1977. Lucrează ca redactor la „Tribuna", făcând parte dintre prozatorii tineri lansaţi de revista clujeană. După 1990 deţine funcţii de conducere la TVR Cluj şi este redactor-şef la „Tribuna". Primele scrieri, versuri, îi apar în 1970, în cotidianul „Orizont" din Râmnicu Vâlcea. Mai colaborează la „Echinox", „Napoca universitară", „România literară", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Cronica", „Vatra", „Steaua" ş.a.
S. începe să publice proză scurtă la „Tribuna" din 1977, debutând editorial cu romanul Marginea imperiului, apărut în 1981 şi distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Se fixează la genul romanesc, continuând cu Treizecişitrei (1982;
Savu
Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist), De-a lungul fluviului (1985) şi Fortul (1988) ş.a. Va păstra o anumită independenţă faţă de promoţia '80, căreia îi aparţine biologic şi mai puţin programatic, ceea ce se vede şi din structura epicului său. Prozatorul este un fabulant înnăscut. Există în cărţile sale un manierism vizibil, care trimite la filiera latino-americană, prin sudura perfectă a observaţiei realiste şi a închipuirii nestrunite. Cu excepţia primului roman, celelalte se situează într-un teritoriu fabulos, cvasimitic (un comitat Yoknapatawpha sui-generis), localizat la vărsarea Dunării în mare. Metacomentariul lipseşte aproape cu totul, deşi ficţiunea nu este lipsită de o dimensiune autoreflectantă. Specularitatea cantonează însă în limitele exprimării cu mijloace simbolice, fără a se etala enunţiativ în materia epică, aşa cum se întâmplă la ceilalţi optzecişti (chiar la Ştefan Agopian). în spaţiul romanelor lui S. - o lume de pescari, negustori, circari, toţi cu experienţă ambulatorie - personajele sunt cuprinse de o adevărată frenezie de a vedea, a asculta şi, mai ales, de a spune: „Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât omul poate să spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude", avertizează prozatorul într-un moto. In Treizecişitrei sau în De-a lungul fluviului, realul palpabil este alcătuit după legile cărţii - de fapt, după cele ale poveştii. La Mila 33, ca şi în oraşul-port Cantacuzina, suverană este norma reversibilităţii -circulaţia liberă de la început la sfârşit şi invers. Fiind
Săceala
Dicţionarul general al literaturii române 56
confecţionată din stofa povestirii, lumea miraculoasă a lui S. e propice revenirii, timpul şi spaţiul fiind bântuite de stafii. O bună parte din tot ce se petrece în romane oscilează între iluzia teatrală, efectul optic şi banala istorioară cu strigoi. Anecdotica din Treizecişitrei sau din De-a lungul fluviului se învârteşte în jurul unor oprelişti sau al unor stagnări, care tulbură normalitatea circulaţiei libere, în ambele sensuri, în gând sau în faptă. în oraşul Cantacuzina generalul Ion Leopold Margea instituie o blocadă, ridicând în calea oamenilor, cuvintelor şi mărfurilor bariere şi chiar ziduri care întorc din drum poveştile, transformându-le în ecou destinat doar urechilor sale. Terapia e un spectacol de teatru revelator, care luminează minţile locuitorilor oraşului. La Mila 33 o anomalie aparent naturală - proliferarea tumorală a brădişului care sufocă totul -este supusă unui tratament fabulatoriu de Agachi Gherasim, negustorul ambulant de poveşti, care izbuteşte să readucă lucrurile înapoi repovestindu-le: „după ce a terminat de povestit, brădişul din Deltă dispăruse, parcă o mână nevăzută îl culesese din apă, dispăruse ca şi cum n-ar fi fost niciodată". Tehnica de lucru se schimbă - fără a lua o întorsătură radicală -în Fortul, tot un roman al spaţiului dobrogean. Metaficţiunea dobândeşte o voce distinctă şi ia, ca în literatura interbelicilor, înfăţişarea unui document egografic: jurnalul, ţinut de protagonist, locotenentul Dierna, antrenat într-o serie de aventuri spectaculoase. în plus, autorul Fortului aplică metodic, ca la carte, lecţia lui Mircea Eliade: axioma camuflajului în real a unor sensuri profunde sau pe cea a căderii din timpul profan în cel sacru, în locuri speciale de pasaj. Aplicaţia se face însă într-un plan exterior, fără subtextul metafizic al lui Eliade. Toate romanele lui S. au un timbru aparte. Ele interpretează într-un mod original una din axiomele favorite ale promoţiei sale: „Stăm pe o carte". Funcţia critică nu este, ca la ceilalţi, disociată de cea fabulatorie, ci mai degrabă absorbită în ea. în romane determinismului mundan îi ia locul o cauzalitate livrescă. Din fuziunea celor două planuri de referinţă ia naştere o proză dezinvoltă, o lume semnată şi în cel mai înalt grad repetitivă, care se ţine minte.
Fiind un produs al fanteziei expansive, în căutare de sensuri transcendente, proza lui Tudor Dumitru Savu n-are detaşare ironică faţă de propriile canoane şi, tocmai de aceea, inflaţia livrescului nu are un sens superior. [...] De cele mai multe ori, vigoarea, indiscutabilă, a talentului de povestitor pe care-l arată autorul explodează în cadrele strâmte ale influenţelor, deşi acestea sunt manipulate abil, până la insinuarea impresiei de originalitate. Ce contrariază la acest prozator e faptul că el nu calchiază un stil anume, o manieră, şi nu s-ar putea spune că e tributar, în chip hotărât, unui scriitor, lăsând la o parte rădăcinile înfipte în literatura lui Ştefan Bănulescu. De toţi afinii săi, Tudor Dumitru Savu se desparte prin temperamentul impulsiv şi exuberant, dar mai ales prin absenţa rafinamentului manierist, prin lipsa preocupărilor pentru exerciţiul parodic. Fondul prozei sale vine din ingenuitatea basmului.
Radu G. Ţeposu
SCRIERI: Marginea imperiului, Cluj-Napoca, 1981; Treizecişitrei, Bucureşti, 1982; De-a lungul fluviului, Cluj-Napoca, 1985; Fortul,
Bucureşti, 1988; Cantacuzina, Cluj-Napoca, 1995; Echipa Generalului Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Valentin Taşcu, Modalităţi narative, TR, 1981,45; Petru Poantă, „Treizecişitrei", TR, 1983, 5; Dana Dumitriu, Poveşti... poveşti, RL, 1983,32; Adrian Dinu Rachieru, „Treizecişitrei", 0,1983,52; Vlad, Lectura rom., 209-212; Mircea Muthu, Ocheanul fermecat, LCF,
1984,	14; Nicolae Prelipceanu, Imperiul şi restul lumii, VR, 1984, 3; Moraru, Textul, 231-233; Titel, Cehov, 190-193; Liviu Petrescu, De la un labirint la altul, TR, 1985, 50; Gheorghe Glodeanu, Mirajul povestirii, VTRA, 1986, 2; Al. Dobrescu, „De-a lungul fluviului", CL, 1986, 21; Corin Braga, „De-a lungul fluviului", TR, 1986, 36; Vasile Chifor, Fascinaţia povestirii, VR, 1987, 1; Holban, Profiluri, 398-401; Mircea Popa, Ferestrele realului, LCF, 1989, 9; Marian Papahagi, Cartea ca o oglindă, TR, 1989,10; loan Holban, Oglinda mincinoasă, CRC, 1989,11; Mircea Muthu, Meşterul de oglinzi, VR, 1989, 5; Simion, Scriitori, IV, 702-713; Spiridon, Melancolia, 325-335; Vlad, Lect. prozei, 283-287; Dan Silviu Boerescu, în căutarea romanului, LCF, 1992, 1; Ţeposu, Istoria, 144-145; Petraş, Lit. rom., 89-93; Alex. Ştefănescu, Florile din material plastic, RL, 1995, 30; Diana Adamek, Plasa cu vorbe, TR, 1995, 32-34; Adrian Ţion, Virtuţile naratorului dintotdeauna, TR, 1995,32-34; Bogdan Popescu, O pasăre rară, CC, 1996,3; Valeriu Cristea, Un cavaler al iubirii la Dunărea de jos, CC, 1996, 8; Petrescu, Studii transilvane, 170-185; Glodeanu, Dimensiuni, 197-201; Simion, Fragmente, II, 134-137; Valeriu Stancu, Savu, CRC, 2000,11; Cristea-Enache, Concert, 190-192; Popa, Ist. lit, II, 832; Bogdan Popescu, La Cantacuzina se poate orice, CC, 2002, 3-4; Dicţ. scriit. rom., IV, 162-163; Dicţ. analitic, IV, 249-251; Firan, Profiluri, II, 226-227; loan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,305-309.	M.	S.
SĂCEALA, publicaţie apărută la Iaşi, lunar, între 29 ianuarie şi 25 decembrie 1884. Nu i se cunosc redactorii, articolele fiind neiscălite ori semnate cu pseudonime (Săcelescu, Gh. Cârlig din Sfinţeni). Gazeta are un caracter umoristic, întreţinându-şi verva aproape numai din parodiere. Profesie de credinţă parodiază limbajul demagogic al partizanilor politici ai diferitelor partide, între care S. nu prea făcea deosebire (par a exista totuşi unele simpatii liberale). Excelând în parodierea stilului bombastic, revista publică imitaţii, scrise cu spirit şi vervă, ale stilului rapoartelor oficiale. La „Partea literară" periodicul tipăreşte două foarte reuşite parodii (Oraşul morţii şi Misterele nopţei sau Natura siluită de infami), în care se ironizează clişeele romantismului decadent şi ale foiletoanelor mediocre ale epocii. Rubrica „Feliurimi" cuprinde, uneori, judicioase observaţii asupra incorectitudinii limbii din periodicele vremii.	D.	M.
SĂCEANU, Amza (28. IX. 1934, Băileşti -1. II. 2007, Bucureşti), teatrolog. Este fiul Georgetei (n. Colan) şi al lui Petrică Săceanu. Urmează Şcoala Pedagogică din Craiova (1949-1953) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1953-1957). Ulterior devine doctor în sociologia culturii. Are o lungă carieră de funcţionar cultural la Comitetul de Cultură şi Artă al capitalei (1957-1984), fiind, succesiv, inspector, şef serviciu artistic, vicepreşedinte şi preşedinte al instituţiei, în cadrul organelor administraţiei locale din judeţul Neamţ, ca secretar şi vicepreşedinte cu probleme de cultură şi învăţământ (1984-1989), la Ministerul Culturii, în funcţia de consilier
57 Dicţionarul general al literaturii române
Săgetătorul
(1994-1997). în perioada 1989-1994 funcţionează şi ca profesor de limba şi literatura română la liceele bucureştene „C. A. Rosetti" şi „Electroaparataj". Din 1997 va fi director - mai întâi adjunct, apoi general - al Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian" din Bucureşti. Specializat în teatrologie, atent la manifestările fenomenului dramaturgie contemporan, S. a publicat - în periodice şi în volume - numeroase eseuri vizând în special arta spectacolului şi impactul sociologic al reprezentaţiilor teatrale, dar cuprinzând, în context, şi consistente referiri la dramaturgie şi la componenta literară a teatrului. A coordonat volumul Horea Popescu - creator de spectacole memorabile, reformator al teatrului românesc (2002).
Debutul editorial al lui S. e reprezentat de culegerea de convorbiri intitulată Faţa văzută şi nevăzută a teatrului (1974), care reuneşte interviuri, de substanţă, realizate cu peste treizeci de regizori, actori, scenografi, critici, dramaturgi - Eugen Barbu, Aurel Baranga, Paul Everac, Radu Popescu, Horia Lovinescu, Dumitru Radu Popescu ş.a. Dar majoritatea cărţilor lui sunt solide lucrări de teatrologie teoretico-aplicată, având în atenţie exclusiv ori cu precădere arta spectacolului (regie, jocul actorilor, scenografie etc.), contextul social al acesteia, aspecte ale politicii culturale (repertoriu, reconsiderarea clasicilor sau montarea adecvată a producţiei autorilor moderni etc.) sau cu privire la sociologia receptării, critica dramatică etc. Toate sunt tratate nu în mod „tehnicist" , ci eseistic, deseori într-o alternare incitantă a unghiurilor de vedere, printr-o procedare sincretică, aşa cum, de altfel, e şi domeniul investigat. Nici dimensiunea literară a teatrului, fie că e vorba de dramaturgia clasică ori de textul contemporan, nu este neglijată. Cartea probabil cea mai consistentă este Clasicii nu vor să îmbătrânească (1983). Lui I. L. Caragiale şi lui Camil Petrescu le sunt alocate, în economia volumului, ample secţiuni (Caragiale - contemporanul nostru, Camil Petrescu -delimitări critice), ceilalţi dramaturgi fiind Victor Ion Popa şi G. M. Zamfirescu. Ei sunt examinaţi sub un dublu aspect: la nivelul operei dramatice şi al părerilor despre teatru, apoi ca sursă de „rezonanţă" pentru lumea anilor 70 - '80 ai secolului trecut. Eseistul, documentat şi perspicace, face observaţii de fineţe, întregul demers având aerul unei întreprinderi superior-didactice, nerebarbative. S. încearcă să demonstreze cristalizarea unui concept românesc al gândirii despre teatru, stăruie în învederarea valorii pieselor, examinează caracteristicile punerii în scenă, cu referiri concrete la spectacole, utilizează metoda aprecierii unor „întâmplări teatrale" ale prezentului în raport cu judecăţile de valoare formulate de dramaturgii care fac obiectul interesului său. Caracteristic este recursul la citate ample, ţesute în pânza comentariului. în general, S. s-a dovedit un observator atent şi un receptor avizat al tendinţelor domeniului, afirmându-se nu numai ca specialist în sociologia receptării, dar şi ca distins propagator al problematicii artei teatrale. Cu un punct de vedere modem-echilibrat, criticul e deopotrivă receptiv la înnoire şi atent la tradiţie, întregul lui discurs fiind focalizat în ultimă instanţă pe valoarea edifiantă a artei spectacolului, pe mesajul umanist. Pe de altă parte, tematic situat tot în lumea teatrului, un volum precum
Talia ... Thaliei (1975), de pildă, grupează texte aparent aflate la frontiera dintre publicistica de observaţie (şi „reportaj") şi schiţa satirică, având un dialog bogat, unele prezentate, prin tehnoredactare, ca mici texte dramatice. Ascuţişul criticii ţinteşte racile ale breslei actoriceşti, ale activităţii directorilor de teatre, regizorilor etc. în secţiunea Convorbiri imaginare cu... simt incluse un fel de ingenioase „interviuri", alcătuite din montaje de citate, alternate cu „întrebări" adresate unor personalităţi sau personaje din trecut (Aristotel, Hamlet, Goldoni, Ion Sava, Schiller, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu,
I.	L. Caragiale, Liviu Rebreanu, George Enescu, Lucia Sturdza Bulandra, G. Călinescu). Volumul Cad măştile (2000) este subintitulat Amintirile unui băileştean.
SCRIERI: Faţa văzută şi nevăzută a teatrului, pref. Aurel Baranga, Bucureşti, 1974; Teatrul în cetate, pref. Eugen Barbu, Iaşi, 1974; Talia...Thaliei, Bucureşti, 1975; Teatrul şi publicul, Bucureşti, 1977; Dialog la scenă deschisă, pref. Ion Iordache, Bucureşti, 1979; Conexiuni teatrale, pref. Dinu Săraru, Bucureşti, 1981; Clasicii nu vor să îmbătrânească, Bucureşti, 1983; Teatrul ca lume, pref. Radu Beligan, Bucureşti, 1985; Cad măştile. Amintirile unui băileştean, Bucureşti, 2000; Privire spre teatru, Bucureşti, 2000; Teatrul în oglinzi retrovizoare, pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: George Genoiu, „Faţa văzută şi nevăzută a teatrului", ATN, 1974, 6; Dinu Săraru, „Faţa văzută şi nevăzută a teatrului", SPM, 1974,190; Dinu Săraru, „Teatrul în cetate", SPM, 1974, 198; Natalia Stancu, „Faţa văzută şi nevăzută a teatrului", RL, 1974,36; M. N. Rusu, Amza Săceanu: două cărţi despre teatru, AFT, 1974, 9; Valentin Silvestru, Scrisoare către un tânăr coleg pe marginea unei cărţi, TTR, 1974,9; Nae Cosmescu, Amza Săceanu - Cărţi de teatru, F, 1974,10; loan Chira, Amza Săceanu, F, 1974, 10; Victor Parhon, Cărţile vieţii teatrale, R, 1974,10; Margareta Bărbuţă, Teatrul românesc contemporan, CNT, 1974,47; Anton Roman, „Teatrul în cetate", RL, 1974,50; Marta Alboiu, „La Face visible et invisible du theâtre", REVR, 1975, 29; Ion Băieşu, „Talia...Thaliei", SPM, 1976, 271; Radu Popescu, „Talia...Thaliei", RMB, 1976,9 779; Ileana Lucaciu, „Teatrul şi publicul", SPM, 1977,354; Dan Cruceru, „Teatrul şi publicul", LCF, 1977,48; Geo Saizescu, „Teatrul şi publicul", TR, 1977, 50; Cristina Dumitrescu, „Teatrul şi publicul", RL, 1978, 41; Doina Uricariu, „Dialog la scenă deschisă", LCF, 1979,15; Mihai Ungheanu, „Dialog la scenă deschisă", LCF, 1979,29; Eugen Naum, „Dialog la scenă deschisă", ST, 1979,7; Paul Tutungiu, „Dialog la scenă deschisă", „Scânteia", 1979,11 537; Ileana Lucaciu, Temeinicia unui studiu, SPM, 1979, 436; Ileana Lucaciu, „Clasicii nu vor să îmbătrânească", SPM, 1984,16; Adrian Dohotaru, „Clasicii nu vor să îmbătrânească", FLC, 1984, 16; Mariana Brăescu, Actualitate şi durabilitate, TTR, 1984,10-11; Ion Zamfirescu, „ Clasicii nu vor să îmbătrânească", „Revue roumaine d'histoire de l'art", 1984; Cristian Livescu, „Teatrul ca lume", CRC, 1986,9; George Genoiu, Amza Săceanu, ATN, 1986,2; Marian Popescu, Convorbiri teatrale, RL, 1986, 17; Ion Dodu Bălan, „Cad măştile", „Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti", 2002,1-2; Firan, Profiluri, II, 227-228.	N. Br.
SĂGETĂTORUL, revistă apărută la Bucureşti, în două serii, cea dintâi între 1 octombrie 1921 şi 4 februarie 1922, a doua, într-un singur număr, la 25 februarie 1922. Subtitlul este „Publicaţiune săptămânală pentru apărarea culturii româneşti". Director: Mihail Sorbul. Articolul-program, Săgetătorul, nesemnat, afirmă că revista „se va ocupa numai de manifestările
Sălăgean
Dicţionarul general al literaturii române 58
culturale româneşti, lăsând celorlalţi misiunea să pregătească şi să cultive generaţiile cu tot ceea ce geniul creator universal împodobeşte şi eternizează alcătuirea slabă şi trecătoare a omului". Rubricile obişnuite sunt „Viaţa culturală", „Teatru", „Cronica artistică", „Comentarii", „Impresii din Ardeal", „Revista revistelor". în numărul 7/1921 se publică, fără semnătura autorilor, un grupaj masiv de sonete, toate participând la un concurs finalizat în numărul următor. Cu poezie mai sunt prezenţi Alexandrina Scurtu, Ion Al-George, Volbură Poiană-Năsturaş, George Gregorian, Corneliu Moldovanu, Vladimir Corbasca, Const. T. Stoika, George Voevidca, Const. Iliescu ş.a. Emilian I. Constantinescu comentează cartea lui D. Caracostea Poetul Brâtescu- Voineşti, Nicolae I. Russu scrie despre volumul de versuri Floarea pământului de Demostene Botez ori despre literatura lui G. Topîrceanu, G. Marinescu realizează retrospectiva V. Alecsandri, poet liric, iar Paul I. Papadopol este autorul unei ample exegeze, Forma poeziei populare, în timp ce Corneliu Moldovanu îi evocă pe unii dintre confraţii căzuţi în prima conflagraţie mondială, ca în articolul O lacrimă pentru un poet: Săulescu. Proză semnează loan Slavici (un fragment din închisorile mele), Al. Lascarov-Moldovanu (Dragoş banditul), Carol Ardeleanu (Funcţionarii), Al. Cazaban (Un drum la Snagov). Mihail Sorbul dă o parte din actul al III-lea al piesei A doua tinereţe, tot el realizând, în primele numere, cronica dramatică la spectacolele Naţionalului ieşean şi ale celui bucureştean, rubrică preluată apoi de Tudor Zăganu. Critica literară din revistă se ridică deasupra nivelului beletristicii. în primele două numere „Revista revistelor" este asigurată de Perpessicius, tot acum colaborează şi Mihail Dragomirescu (Naţionalism cultural). Articole bine scrise, în genere de direcţie, dau Scarlat Struţeanu (Meteorologie literara, Rolul criticului), dar şi mai puţin cunoscutul Nicolae I. Russu (Dadaism critic, Institutul de Literatură Română, Naivitatea în critică), care recenzează şi cartea Nataliei Negru, Helianta. Alţi comentatori literari sunt Mihail Dragnea, Al. Isăceanu şi Mihail Sorbul (Un om supărător: Al Cazaban. Cu prilejul volumului „La umbra unui car", Artă pentru artă). Periodic se înscriu în sumar materiale despre marile oraşe transilvănene, Cluj, Sibiu, Braşov, urmărindu-se modul de integrare a vieţii lor culturale în aceea a României Mari. Unele articole sunt însoţite de fotografii (Mihail Sorbul, Mihail Săulescu, Liviu Rebreanu - cu prilejul conferirii Premiului Academiei Române pentru romanul Ion). Alţi colaboratori: G. Rotică, George Ranetti, Victor Eftimiu, Constantin Ştefănescu (sub pseudonimul Costin Fulga), Al. Terziman, Gh. Marinescu.	/.	/.
SĂLĂGEAN, Sergiu (24.VI.1945, Săcel, j. Maramureş -12.11.2004, Eremitu, j. Mureş), poet şi eseist. Este fiul Adrianei (n. Găzdac) şi al lui loan Sălăgean, preot. Urmează Liceul „Emil Racoviţă" din Cluj, absolvit în 1962, şi Facultatea de Filologie, începută tot aici şi încheiată în 1967 la Bucureşti. Lucrează un an ca profesor în Ilfov, din 1970 e bibliograf la Biblioteca Academiei, iar din 1971 până în 1981 redactor la Editura Univers. Din cauza unei boli grave, se retrage din
activitate. Debutează în 1967, la „Viaţa românească". E prezent şi în „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară" „Ramuri", „Transilvania", „Echinox" ş.a.
Poezia lui S. se înscrie în descendenţa liricii lui Lucian Blaga şi a celei a lui Ion Vinea - căruia i-a dedicat în 1971 şi o micromonografie -, zvâcnirile de originalitate nefiind întru totul înăbuşite de această înrâurire. Două ar fi supratemele din volumul Soare, fântâni, trandafiri...(1972), derivate şi ele din textele avute de model: mirajul transparenţei, ca montaj metaforic al utopiei, şi „lauda somnului", ca purificare prin revenire la esenţele primordiale. Simbolistica transparentului presupune un univers al pendulării serafice sau al imaculării, precum în Năluca („Ca voaloarea mâinilor pe albeaţa clapelor/ Trupul tău transparent a trecut/ Zdrumicând egala ardere a lumânării în oglinda plină/ de vis/ Şi odaia pulsa dureros în penumbra de fildeş/ Precum inima reculeasă în tăce-rea-nsorită a /catedralelor"), sau favorizează propensiunea spre lumea „glacialităţii translucide", intermediată prin „mari viziuni plutonice", cum remarca Ion Vartic („O deschidere îngrozitoare de cataracte/ Cari se adumbresc - liniştit fluviu Lethe/ Ajungând spre ostroavele tăcute ale morţilor/ Iar pe drumul rupt în adâncimi/ Vine înapoi cea mai grea/ Cea mai ucigătoare otravă/ Plăsmuită în cupoarele de sub oceane grele"). Lumea astfel suspendată, cu prelungiri spre un dincolo mistic („Deschid aceste porţi spre o lume fără margini/ Deasupra cărora serafii cântă-n mâini cu stele/ [...] Mângâie-mi pe veci auzul cu glasuri cereşti/ Şi ochii să se-mbete de arderea albastră/ a lemnului sfânt"), se regenerează, oracular, prin cosmogonii, în care între celest şi mitica „mumă" htonică nu se înregistrează nici o fisură şi în care aventura simbolică e echivalată cu căutarea graalului, ca în început („Deasupra lor bolţile veciei se arcuiesc,/ Plouând flori albe, presimţiri de rod,/ Şi tot ce-ncepe până recunoaşte fiecare/ Pe celălalt în sine, rămânând el însuşi. / Dar tu, cel ce pătrunzi, eşti cel ce poartă-n el/ Sâmburul sfânt?/ [...] Sorbind pământu-n sine-1 face viu. / E totul mumă, totul e sicriu"), începută încă de pe acum, adaptarea simbolisticii „laudei somnului" e continuată în Inscripţii (1981; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu). Somnia-regenerare e protagonista „imperiului întunecat", a „pădurii străbătute de iluminări" şi cu cărările şterse, poetul fiind şi de astă dată în căutarea „sensurilor graalice ale unor eterne semne" (Marcel Petrişor). Coloana infinitului intermediază identificarea hipnotică şi contopirea cu lanţul mitic genealogic: „E vremea când morţii îşi trec sufletele/ Deplin în cei vii/ Copiii nenăscuţi îşi cheamă părinţii/ Iar aceştia strigă după pruncii uitaţi./ E o învolburare a puterilor lumii /[...] Bărbaţii şi femeile îşi simt sângele rodnic/ Cerând înviere." în rest, versurile din Inscripţii par o pastişă a poeziei din în marea trecere de Lucian Blaga. Micul studiu monografic Ion Vinea (1971), cel dintâi dedicat operei scriitorului, îmbină critica de tip tematic cu o necesară deschidere comparatistă. Deşi transpusă într-un stil hibrid, împănat uneori cu paranteze teoretizante neconcludente sau neavenite, analiza temelor din lirica lui Vinea, partea cea mai consistentă a lucrării, ar fi putut constitui uvertura unei pline
59 Dicţionarul general al literaturii romane
Sălăjan
de sugestii interpretări critice. S. comentează motivele şi simbolurile „imaculării" din Ora fântânilor; decriptează ■ nucleele mistice (Sfântul, Rugă, Proorocul, Vid), inventariază ; imaginarul din linia expresionismului magic ( Peisaj, Câinele *	pământului, Moara umbrelor, Ielele,	Adam). Totodată, în inves-
'	tigarea prozei lui Vinea, eseistul	este printre cei dintâi care
decelează, alături de influenţe de	tip romantic, rolul freudis-
mului şi al suprarealismului în articularea imageriei onirice.
SCRIERE Ion Vinea, Bucureşti, 1971; Soare, fântâni, trandafiri...., Bucureşti, 1972; Inscripţii, Bucureşti, 1981. Traduceri: Hermann Hesse, Peter Camenzind, Bucureşti, 1975; Prosper Merimee, Studii asupra artelor din Evul Mediu, pref. Marius Tătaru, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Marcel Petrişor, „Ion Vinea", F, 1971,10; Alex. Ştefănescu, „Ion Vinea", LCF, 1971,46; Florin Manolescu, „Ion Vinea", RL, 1971, 48; Valentin Taşcu, „Ion Vinea" , TR, 1972, 2; AL Protopopescu, „Soare, fântâni, trandafiri...", TMS, 1972,8; Ion Vartic, „Soare, fântâni, trandafiri..." ,ST, 1972,11; Teodor Tihan, Ion Vinea -ipostaze critice, ST, 1973,4; Marcel Petrişor, „Inscripţii", F, 1981,9; Popa, Ist. lit., II, 543-544; Dicţ. scriit. rom., IV, 163-164.	O.S.
SĂLĂJAN, Doina (14.11 .1936,	Beiuş), poetă. Este fiica
Margaretei (n. Nagy) şi a lui Vasile Sălăjan, funcţionar. Urmează ciclul liceal mai întâi la Oradea (1950-1952) şi, după o întrerupere, la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, absolvit târziu, în 1961. Frecventează cursurile Şcolii de Literatură „M. Eminescu" (1952-1954) şi pe cele ale Facultăţii de Filologie bucureştene (1965-1970). Redactor al „Almanahului literar" din Cluj (1954), unde anterior, în 1952, şi debutase, între 1955 şi 1958 este angajată la publicaţia „Cravata roşie". în perioada 1958-1967 va fi lipsită de drepturi civile şi de dreptul de a semna în publicaţii, în urma unui proces care i se înscenează, incriminată fiind ca „duşman de clasă". Se angajează ca muncitor necalificat, desenator etc., iar din 1968 devine funcţionar, până la ieşirea la pensie, în 1983, apoi secretar literar al Uniunii Scriitorilor. Cele dintâi cărţi, Confidenţe şi Despre copilărie, îi apar în 1957. Mai colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Tomis" ş.a. I s-a acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Smalţuri (1979), un volum de versuri destinate copiilor.
în Confidenţe S. glorifică, în versuri fără mari pretenţii stilistice, tinereţea şi bucuria de a trăi. Tonul avântat este expresia unei vitalităţi debordante, poemul transformându-se într-un adevărat chiot, un strigăt al energiilor interioare clocotitoare: „Dealul în floare e, cerul e larg./ Bucuriile inima ca pe-o sticlă mi-o sparg.// Hei tinereţe, vânt nărăvaş,/ O clipă în pace să nu mă laşi!/ Dă-mi braţ puternic, chiot înalt,/ Măsoară-mi văzduhul pentru un salt". Peste un deceniu, volumul Versuri (1967) ilustrează înclinaţia autoarei pentru pastel; poemele utilizează tehnici picturale, în care mânuirea perr>Dectivei se îmbină cu folosirea inspirată a culorii, de la tuşele groase ale verdelui ierburilor la albastrul delicat al zării: „Un râu imens de iarbă se revărsa pe câmpuri,/ Cirezile de arbori se profilau pe zări,/ Mişcând fără-ncetare pădurea lor de coarne,/ Tălăzuind cu valuri de nouri şi de mări.// Un verde gros ca pasta se întindea pe dealuri,/ Fluid precum o apă
se liniştea pe foi./ Departe, ca o pâclă se subţia-n albastru;// Aproape, ca veninul în ierburile moi". într-un loc se deplânge slăbiciunea cuvintelor de a reda flăcările pasiunilor sufleteşti: „Cuvintele-s puţine şi sarbede pe lângă/ Năpraznicele flăcări ce-ades în suflet ard;/ Turnate-n vorbe parcă aproape-s să se stingă/ Şi-adăugăm atuncea culoarea unui fard". In Amintirea miresmelor (1977) S. cultivă un lirism melancolic, în care delicateţea simţirii se conjugă cu un limbaj pronunţat metaforic, creator de imagini plasticizante: „Era ca şi când n-ar fi fost/ Acea grădină fermecată/ Ca o poemă pe de rost/ Ştiută într-un vechi alt-dată.../ Mireasma fructelor i-o simt/ Ca pe-o iubire ce mă plânge -/ Nuci amărui cu miez de-argint,/ Harbuji cu adâncimi de sânge".
SCRIERI: Confidenţe, Bucureşti, 1957; Despre copilărie, Bucureşti, 1957; Versuri, Bucureşti, 1967; Transfigurări, Bucureşti, 1969; Umbra faptei, Bucureşti, 1973; Amintirea miresmelor, Bucureşti, 1977; Smalţuri, Bucureşti, 1979; Sanctuar tulburat, Bucureşti, 1986. Traduceri: Horvâth Imre, Taina apei, Bucureşti, 1958.
Repere bibliografice: Nichita Stănescu, „Despre copilărie", GL, 1957, 16; Paul Diaconescu, Inconsecvenţe, CNT, 1957,17; Aurel Martin, Două tinere poetese: Doina Sălăjan şi Violeta Zamfirescu, „Tânărul scriitor", 1957, 8; Paul Georgescu, Primăvara curată, CNT, 1957, 40; AL Andriescu, „Confidenţe", IL, 1957, 9; Vicu Mîndra, „Confidenţe", „Scânteia tineretului", 1957,2 651; Victor Felea, Două cărţi de poezie, ST, 1957, 10; Ana Novak, Lirica Doinei Sălăjan, GL, 1958, 4; Nicolae Manolescu, „Versuri", CNT, 1967, 20; Dan Cristea, „Versuri", AFT, 1967,23; Petru Mihai Gorcea, „ Versuri", ARG, 1967,7; Dumitru Micu, „Transfigurări", RL, 1969, 39; Ion Pop, „Transfigurări", ST, 1969, 9; Veronica Porumbacu, „Transfigurări", VR, 1969, 11; Ion Popescu, „Transfigurări", IL, 1970, 4; Piru, Poezia, II, 109-112; Raicu, Critica, 276-278; Lit. rom. cont., I, 310-312; Raicu, Contemporani, 115-118; Niculae Stoian, „Sanctuar tulburat", TBR, 1987,340; Cândroveanu, Lit. rom., 288-291; Tita Chiper, Scene din viaţa unei persoane demascate, „Dilema", 1995,127; Dicţ. scriit. rom., IV, 164-165.	L.	H.
SĂLĂJAN, Vasile (27.1.1947, Tătăreşti, j. Satu Mare), prozator. Este fiul Amaliei (n. Tămaş) şi al lui Traian Silaghi, ţărani, învaţă întâi în satul natal şi din 1954 urmează liceul la Abrud, între 1965 şi 1970 frecventează Facultatea de Filologie la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj. în anii studenţiei debutează cu povestirea Joc frumos în „Tribuna" (1968), condusă de D. R. Popescu, care îl va angaja după absolvire redactor. O vreme va fi activist cu probleme culturale la Comitetul Judeţean Cluj al Partidului Comunist Român. Se va întoarce la „Tribuna" în 1982, în calitate de redactor-şef. După decembrie 1989 va fi, doi ani, redactor-şef adjunct, secondân-du-1 pe Augustin Buzura, care preluase conducerea publicaţiei imediat după dezmembrarea vechilor structuri socio-politice şi culturale. Concomitent, va funcţiona ca şef al Biroului teritorial de presă „Expres magazin". Din 1992 este redactor la „Transylvanian Re vie w" şi la publicaţiile Centrului de Studii Transilvănene, înfiinţate de Fundaţia Culturală Română. Seriozitatea şi un anume echilibru intelectual şi sufletesc au fost, se pare, determinante în relansarea sa, fiindcă în 1996 devine nu doar „capul limpede", ci şi redactorul-şef adjunct al
Sălceanu
Dicţionarul general al literaturii române 60
acestor periodice clujene. A mai colaborat, de-a lungul anilor, cu proză, reportaje, însemnări şi interviuri la „Steaua", „Orizont", „Echinox", „Luceafărul", „Vatra", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Transilvania", „Cronica", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Flacăra", „Ateneu" ş.a. Prima carte, romanul Coborând spre nord-vest, îi apare în 1972, fiind distinsă cu Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist.
In câteva pagini programatice, puse în fruntea celui de-al doilea roman, Săptămâni de dragoste (1975), dar care ar putea prefaţa oricare dintre cărţile sale, S. simţea nevoia unor delimitări menite să îi configureze o poziţie aparte în cadrul genului. Excedat de agitaţia derizorie a unor colegi de generaţie, ce se lăsaseră - după opinia sa - într-atât acaparaţi de o insignifiantă „mărturisire de sine", încât nu mai aveau „ochi pentru prezent", tânărul romancier ţinea să se smulgă din acest climat de „apatie" printr-o mai decisă ataşare la idealurile unei literaturi cu tradiţie, mereu angajată, „mereu în campanie pentru viitor". Reacţie salutară, chiar dacă, în cazul său, „ruptura" se baza, în plan epic, pe o tehnică narativă nefrecventată de romanul de tip tradiţional. Fapt e că obsesia „înaintaşilor" şi a unei „istorii" în stare să legitimeze şi să motiveze, la un moment dat, biografii şi destine, se instituie ca o supratemă distinctivă a romanelor sale. Personajele de prim-plan presimt, de altfel, că faptele şi gesturile lor nu îşi pot recâştiga sensul, coerenţa în afara unui trecut insinuat, pe căi obscure, în existenţa lor, marcându-le viaţa. De aceea sunt ispitite, în clipe de cumpănă, să se întoarcă spre obârşii, pentru a regăsi, pe firul generaţiilor, punctul nevralgic care le-ar putea, în cele din urmă, justifica. Călătoria lor în timp e subiectivă şi urmează meandrele unei imprevizibile memorii afective, care îngăduie evocării să se lase impregnată de un lirism subteran. Mecanismele trăirii acestui timp interior, deprinse din scrierile lui Marcel Proust, William Faulkner, James Joyce ori D. R. Popescu, ies în evidenţă chiar în romanul Coborând spre nord-vest, unde îşi află cea mai adecvată expresie. Tema descendenţei, care răzbate în mai toate scrierile prozatorului, se va deschide aici unui înţeles existenţial mai profund. Căci, purtat de nostalgia originilor, protagonistul, un tânăr inginer, specialist în hidroamelioraţii, parcurge, în patruzeci şi două de minute de agonie într-un avion sanitar, nu doar un drum spre miticii lui strămoşi, ci şi calea înţelegerii prea scurtei sale vieţi. Se va simţi legat de acei „puternici bărbaţi de odinioară" care au stat la temelia neamului său, tocmai fiindcă fusese, la rându-i, prins de mirajul câmpiei. în orizontul matern-protector al acesteia va găsi şi puterea de a-şi accepta iminentul sfârşit. Pentru că, aidoma mării, câmpia „te familiarizează cu infinitul", atenuând, prin nelimitarea ei, dureroasa limitare a fiinţei. Cu Săptămâni de dragoste S. îşi schimbă unghiul de observaţie, punând în discuţie atitudinea individului în faţa provocărilor pe care i le adresează istoria. Tema iniţial anunţată se va pierde însă în evocarea voit confuză a trecutului unui clan, pentru a fi reluată, mai mult declarativ, abia spre final. Un gest de curaj şi, în ultimă instanţă, un gest politic - Ştefan Rohia, un licean utecist,
arborase, în timpul ocupaţiei horthyste, în semn de protest, tricolorul românesc pe coşul unei cărămidării dintr-un orăşel nord-transilvănean - tinde a se motiva ca o răscumpărare, în ordine morală, a clipelor de laşitate care duseseră la o „imperceptibilă decădere din bărbat în bărbat" a unui neam. Personajul central pare a fi, astfel, ispitit să compenseze lipsa de demnitate a celor care îşi trimiseseră cândva nevestele în braţele unui fantomatic strămoş voievodal, ahtiat să îşi exercite, ca stăpân al locului, „dreptul primei nopţi". Interesantă în sine, explicaţia rămâne exterioară psihologiei personajului, prilejuind doar o reintrare redundantă în tema descendenţei. Ea se va infiltra şi în romanul cu caracter istoric Rodeo (1983). Decupând o serie de secvenţe din revoluţia de la 1848 în Transilvania, naraţiunea utilizează documente ale epocii, introduce, alături de protagonişti ai timpului (Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, G. Bariţiu ş.a.), un număr de personaje secundare, multe fictive, în încercarea de a da o notă de modernitate genului. Menţionând doar aleatoriu o temă a povestitorului, capabilă să imprime coerenţă transgresării planului istoric, romanul eşuează într-un colaj aiuritor nu numai la nivel textual, ci şi evenimenţial.
SCRIERI: Coborând spre nord-vest, Cluj, 1972; Vine istoria (în colaborare cu Nicolae Prelipceanu şi Radu Mareş), Cluj, 1972; Săptămâni de dragoste, Cluj-Napoca, 1975; Rodeo, Cluj-Napoca, 1983.
Repere bibliografice: Mirela Roznoveanu, „Coborând spre nord-vest", TMS, 1972, 19; Ion Vlad, Proza poematică, TR, 1972, 31; în discuţie: „Coborând spre nord-vest" de Vasile Sălăjan, TR, 1972, 32; Nicolae Manolescu, Două romane de debut, RL, 1972,36; Zaharia Sângeorzan, „Coborând spre nord-vest", CRC, 1972, 41; Marcel Pop-Corniş, „Coborând spre nord-vest", O,1973, 5; Ion Vlad, Proză, TR, 1975, 36; Dumitru Micu, O scriere ciudată, CNT, 1975,38; Dinu Flămând, Povara amintirilor, AFT, 1975, 9; Liviu Leonte, Două romane, CRC, 1975, 43; Anton Cosma, în lumina viitorului, TR, 1975, 49; Ardeleanu, Opinii,
133-135; Culcer, Citind, 234-240; Valeriu Cristea, Inconsecvenţe, RL, 1976, 17; Anton Cosma, Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Cluj-Napoca, 1977, 206-207; Iorgulescu, Scriitori, 240-241; Al. Călinescu, Noul roman istoric, CL, 1984,1; Tania Radu, în şaua istoriei, FLC, 1984,6; Valentin Taşcu, „Rodeo", ST, 1984,4; Vasile Chifor, Istorie şi ficţiune, T, 1984, 5; Nicolae Oprea, Desprinderea din ramă, VR, 1984,10; Holban, Profiluri, 327-329; Traian Podgoreanu, Istorie şi perspectivă romanescă, RL, 1988,13; Gheorghe Mocuţa, Timpul interior, 0,1988,14; Stănescu, Jurnal, III, 140-144; Dicţ. scriit. rom., IV, 165-166.	'	T.	T.
SĂLCEANU, Grigore (23.IV.1901, Galaţi - 19.VII.1980, Constanţa), poet, dramaturg şi traducător. Este fiul Elenei şi al lui Nicolae Sălceanu, meseriaş. învaţă la Liceul „V. Alecsandri" din Galaţi şi la Liceul „Spiru Haret" din Tulcea, absolvind Liceul „Mircea cel Bătrân" la Constanţa, unde se stabiliseră părinţii. Din 1922 devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, frecventând şi cenaclul Institutului de Literatură, condus de Mihail Dragomirescu. Se va specializa în limba şi literatura franceză, continuându-şi studiile în Franţa, la Sorbona. în 1927 este titularizat profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa. Debutează cu versuri
61 Dicţionarul general al literaturii române
Sălcudeanu
la „Analele Dobrogei" (1921), unde va continua să publice masiv până în 1938, colaborând totodată şi la „Ritmul vremii", „Gloria Dobrogei", „Dobrogea jună", „România de la mare", „Adevărul literar şi artistic", „Tomis", iar mai târziu „Convorbiri literare", „Tomis" ş.a. El însuşi va înfiinţa revista „Pagini dobrogene" (1926-1927) şi un cenaclu literar care va funcţiona mulţi ani. Pe lângă versuri, publică şi comentarii despre Liviu Rebreanu, Victor Hugo, Ovidiu ş. a. în 1928 îi apare primul volum de poezii, Flori de mare, în 1936 debutează ca autor de teatru cu întâia sărutare, piesă difuzată la Radio, apoi tipărită, ca şi altele scrise ulterior. în 1957 i se va juca tragedia Ovidius la Teatrul de Stat din Constanţa. S. a deţinut şi funcţia de preşedinte al Filialei din Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Câteva traduceri le-a semnat cu pseudonimul Sulcină.
în pofida tinereţii autorului, viziunea poetică predominantă în Flori de mare este pesimistă, sumbră. Pământul e văzut ca o navă „alunecând în gol", fără ţintă, tot mai ameninţat de stingere - imagine recurentă în poezia lui S. viaţa omului e jalonată de haos („cu groază privim înainte, cu groază privim înapoi", Odată), eul resimte vertijul trecerii, al efemerităţii şi insignifianţei individului („noi suntem o fărâmă din Totu-mprăştiat", o sintagmă antinomică pentru „Marele Tot"). Ulterior percepţiile negative (unele doar reflexe livreşti) se atenuează, şi în plachetele Fierbea az-noapte marea... (1933), Nopţi pontice (1937) - reluate, împreună cu alte poezii din periodice sau inedite, în volumul Nopţi pontice (1969) - privirea poetului contemplă mai calmă realitatea, în special schimbătorul peisaj marin. în Poemul creaţiunii (1942) S. renunţă la întrebările fără răspuns şi încearcă să se apropie de adevărurile din Biblie, versificând fluent momentele cheie ale Facerii şi ale vieţii şi faptelor Mântuitorului, dar totul în limbaj, imagini, viziuni convenţionale. Cei care i-au comentat lirica relevă în primul rând calităţile formale, tehnice, versurile atent elaborate după norme clasice, cursivitatea, naturaleţea desfăşurării textelor, precum şi percepţia vizuală nuanţată, de unde efecte plastice notabile. Şerban Cioculescu, de pildă, remarcă „virtuozitatea metrică" şi consideră că poetul este creatorul unui „lirism luminos şi stenic". Ca dramaturg, S. începe prin a se ocupa de cazuistica relaţiilor amoroase, în special de importanţa încrederii între parteneri, de rezistenţa cuplului. Un mic amănunt ascuns din viaţa soţiei declanşează în soţ o dramă acută (întâia sărutare, 1937), iar imixtiunea agresivă a unei femei dornice de aventuri duce o familie în pragul destrămării (Furtuna, 1937). Gratuit şi lipsit de substanţă e „poemul dramatic" Iluzia (1944), unde o fată se lasă sedusă de un bărbat pe care îl luase drept altcineva. Deşi versificaţia e armonioasă, construcţia dramatică e artificială, iar situaţiile, potenţial semnificative, sunt fals imaginate. Mai târziu S. va aborda subiecte „grele", dar de pe poziţia păgubitoare a omagiului convenţional, ba chiar conjunctural. Ovidius (1958) şi Hyperion (reprezentată la Constanţa, în 1965) sunt compuneri encomiastice bazate pe situarea a doi mari poeţi
-	Ovidiu şi Eminescu - în contexte sociale care să le releve calităţile excepţionale fie prin contrast, fie direct, prin laude
nemăsurate aduse de cei din jur. Tropaeum Traiani (jucată la teatrul constănţean în anii 1976-1978) este o ficţiune istorică menită să preamărească virtuţile dacilor, demnitatea şi spiritul de jertfă al lui Decebal, fericita armonizare dintre învinşi şi cuceritori, care va duce la formarea poporului român. Simple exerciţii de versificare şi de imaginaţie sunt Basmul zmeilor (1969), o culegere de trei „naraţiuni" numite „poeme feerice", dintre care prima, apărută în 1941 sub titlul Fata de împărat, a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „V. Adamachi". încă de la început S. s-a impus ca un bun traducător din lirica franceză: Alfred de Lamartine, Victor Fîugo, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire, Paul Verlaine ş. a. Transpunerile, pentru care i s-a acordat şi un premiu al Institutului de Literatură în 1925, sunt publicate în periodice sau în volumul Flori de mare. De preţuire s-au bucurat şi tălmăcirile în franceză ale unor capodopere folclorice - Mioriţa, Meşterul Manole - sau culte -Luceafărul (tipărită în revista pariziană „Revue de Y ACILECE", 1972), precum şi alte versiuni după Vasile Alecsandri, Perpessicius ş.a., rămase în periodice.
SCRIERI: Flori de mare, Constanţa, 1928; Fierbea az-noapte marea..., Bucureşti, 1933; Basmul zmeilor, Bucureşti, 1934; Regina, Cernăuţi, 1935; Feerie, Cernăuţi, 1936; Furtuna, Cernăuţi, 1937; întâia sărutare, Cernăuţi, 1937; Nopţi pontice, Bucureşti, 1937; Credinţa marelui voievod Mihai, Cernăuţi, 1939; 6 iunie, Cernăuţi, 1939; Fata de împărat, Bucureşti, 1941; Poemul creaţiunii, Bucureşti, 1942; Iluzia, Bucureşti, 1944; Ovidius, Bucureşti, 1958; Nopţi pontice, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1969; Basmul zmeilor, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 170-171; Nicolae Roşu, „Fierbea az-noapte marea", CRE, 1933, 2 011; D. Stoicescu, Poezii de Grigore Sălceanu, „Analele Dobrogei", 1932-1933,151-158; N. Iorga, Poezie de ieri şi de totdeauna, „Cuget clar (Noul Sămănător)", 1937,20; Tudose Dracea, Poezia lui Grigore Sălceanu, „România de la mare", 1938,228; Paul I. Papadopol, Un poet al mării şi al basmului, U, 1939,298; Nichifor Crainic, „Poemul creaţiunii", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, 1942-1943; Virgil Brădăţeanu, Figura lui Ovidiu pe două din scenele teatrelor noastre, „Scânteia tineretului", 1957, 2 609; Mihail Ghimpu, „Ovidiu" de V. Alecsandri - „Ovidius" de Grigore Sălceanu, „Steagul roşu", 1957,1 091; Petre Pascu, „Ovidius", 0,1958, 7,8; D. Florea-Rarişte, „Ovidius", ST, 1958,7; GheorgheRotundu, „Hyperion". De vorbă cu Grigore Sălceanu, autorul unei noi piese despre Eminescu, DRI,
IV,	313-314; Gheorghe Pavelescu, „Nopţi pontice", 0,1969, 8; Florin Manolescu, „Nopţi pontice". „Basmul zmeilor", RL, 1969, 47, 1970, 4; Constanţa Călinescu, Reprezentanţi ai Dobrogei în ştiinţa şi cultura românească, Constanţa, 1969,281-290; Gheorghe Basarab, „Ovidius", TMS, 1971,11; Silvia Bogdan, Grigore Sălceanu, TMS, 1972,4; Constanţa Călinescu, „Luceafărul" lui Mihai Eminescu publicat în Franţa, „Dobrogea nouă", 1972,7 369; Al. Raicu, Luminile oglinzilor, Bucureşti,
1974,24; Al. Raicu, Grigore Sălceanu - 75, RL, 1976,17; Valeria Ducea, „Tropaeum Traiani", TTR, 1976,7; Rodica Florea, Dramaturgul Grigore Sălceanu, TMS, 1979,1; Lit. rom. cont., 1,98-100; Scrisoare de la Grigore Sălceanu. 1980, ADLTR, S-34; Petraş, Lit. rom., 105-107; Popa, Ist. lit., II, 392; Dan Perşa, Colocviul Grigore Sălceanu, TMS, 2002,6-8; Dicţ. scriit. rom., IV, 166-168.	C.T.
SĂLCUDEANU, Nicoleta (21.11 .1960, Târgu Mureş), critic literar. Este fiica Măriei Buică (n. Ciontoş), muncitoare, şi a lui
Sălcudeanu
Dicţionarul general al literaturii române 62
Nicolae Buică, maistru militar. Urmează la Târgu Mureş şcoala primară şi Liceul „Al. Papiu-Ilarian", secţia filologie-istorie (1975-1979). Va absolvi în 1989 Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi. în 2003 îşi susţine doctoratul la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, cu teza despre Exilul literar românesc (1944-1989). Va lucra ca actriţă la Baia Mare (1980-1983), bibliotecară la Biblioteca Judeţeană Mureş (1990-1994), ulterior devenind cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai" al Academiei Române, Filiala Târgu Mureş, iar în 2003 şi redactor la revista „Vatra". Debutează la „Vatra" în 1995, cu critică literară, iar editorial în 1999, cu volumul de cronici literare Graffiti (Premiul Editurii Cartea Românească, Premiul Asociaţiei Mureş a Uniunii Scriitorilor). Mai publică în „Discobolul", „Cuvântul", „Contemporanul - Ideea europeană", „Viaţa românească", „Euphorion", „România literară", „Seine et Danube" ş.a.
Identitatea literaturii critice semnate de S. se instituie în primul rând la nivelul expresiei. Autoarea vine din şcoala calofilă, personalizată stilistic şi ironică, a lui Cornel Regman sau Al. Cistelecan. Textele ei violează precauţiile stilului tranzitiv, autonomizându-se narcisist ca literatură până acolo încât comentarea unei cărţi devine uneori un simplu pretext. în Graffiti veriga slabă a selecţiei autorilor împinge aceste date către autosubminare. Autorii prinşi în sumar sunt în bună parte de raftul al doilea. Ca atare, se creează, pe de o parte, o anumită discrepanţă între efortul hermeneutic investit şi obiectul investiţiei, iar, pe de altă parte, se constată o anumită indistincţie în tratarea unor autori distincţi (valoric şi nu numai), o unilateralitate a aplicării critice. Excepţiile nu afectează regula. Mult mai plauzibilă este cartea Patria de hârtie (2003; Premiul Asociaţiei Mureş a Uniunii Scriitorilor), la origine cercetare doctorală, care se demachiază de pomada academică nu doar prin subtitlul „eseu despre exil", ci şi prin prelucrarea alertă şi speculativă a materiei. Deşi tema pare să fie literatura exilului românesc din perioada postbelică, S. nu procedează după cerinţele unei reţete pragmatice de istoric literar, acesteia preferându-i o hermeneutică mai puţin „trivială". Confruntată cu „distrofia conceptuală a fenomenului exilului", autoarea o scurtcircuitează, reducând-o la câteva linii de forţă: metafizica exilului, timpul şi spaţiul exilului, maladiile exilului, exilul ca alienare. Nu este o operaţie propriu-zis fenomenologică, întrucât specularea conceptului de exil se păstrează de la un capăt la altul într-o gramatică metafizică, condiţie inevitabilă într-o lucrare în care accidentul exilului este extrapolat esenţei umanului. Prima parte a eseului, ocupată de teorie, este finalizată printr-o taxinomie a exilaţilor. Cea dintâi din cele trei clase taxinomice e ocupată de „ExPatrioţi", marcând, într-un vocabular inspirat de S0ren Kierkegaard, stadiul religios. ExPatrioţii sunt cei care, prinşi în blocaje sentimentale, „nu pot să se desprindă mental de spaţiul originar". în această categorie, căreia îi este proprie o „traiectorie gravă", ar intra Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca. A doua clasă taxinomică („stadiul etic") este a „Expatriaţilor". Situaţi sub semnul „unui
Mitică cu ştaif", ei sunt cei care transcend spaţiul originar, dar nu prin uitarea lui, ci prin „abordarea lui amicală, dezinhibată sau pur şi simplu reconstructivă". Aici S. îi aşază pe Dumitru Radu Popa, Alexandru Papilian, Hertha Miiller, Petru Popescu, Alexandru Ciorănescu sau pe Bujor Nedelcovici. Cea de-a treia categorie („stadiul estetic") este a „Ex-patrioţilor" şi circumscrie „aria paradisiacă - aşadar aproape imposibilă - a transculturaţiei". Echivalând cu o „resetare a fiinţei", cu o maximă disponibilitate şi eficienţă în sensul reconstrucţiei identitare, clasa ex-patrioţilor este o categorie utopică şi, prin urmare, nu este ilustrată de vreun nume. Această taxinomie va structura, în continuarea eseului, studiile de caz, scrise cu fineţe analitică, rigoare conceptuală şi farmec speculativ.
SCRIERI: Graffiti, Bucureşti, 1999; Patria de hârtie. Eseu despre exil, Braşov, 2003.
Repere bibliografice: Iulian Boldea, Hedonism şi ironie critică, „Cuvântul", 2000,4; Nicolae Breban, „Graffiti", CNT, 2000, 20; Alex. Ştefănescu, Cruzime de critic literar, RL, 2000, 20; Dan C. Mihăilescu, întâmpinând, „Ziarul de duminică", 2000,22; Al. Cistelecan, Farmecul incisivităţii, VTRA, 2000,5; Nicolae Coande, în exerciţiul funcţiunii, R, 2000,7-8; Ioana Sabău, „Graffiti", ST, 2000,7-8; Mihai Dragolea, Pereţi cu inscripţii fericite, VTRA, 2001, 2-3; Cornel Moraru, Trei debuturi critice, VTRA, 2001, 4-5; Daniel Cristea-Enache, Preţioasele ridicole, ALA, 2003,651.	M.	I.
SĂLCUDEANU, Petre (8.IX.1930, Gligoreşti, j. Cluj - 1.XL2005, Bucureşti), prozator. Este fiul Valeriei (n. Mureşan) şi al lui Petre Sălcudean, muncitor la CFR. Urmează Liceul Comercial „Andrei Bârseanu" din Braşov (1941-1950), face studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1950-1951) şi e trimis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1951-1956). La înapoiere devine redactor la ziarul „Drum nou" din Braşov (1956-1959). în 1960 e ales secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, apoi lucrează ca redactor-şef, director, director general la Studioul Cinematografic Bucureşti (1961-1972). Deputat în Parlamentul României (1992-1996), va fi în august-noiembrie 1993 şi ministru al Culturii. Debutează cu versuri în 1946, la ziarul „Drum nou". Peste măsură de productiv, S. este autor a numeroase nuvele şi romane: Cartierul muncitoresc (1950), Un gram de aur (1958), Iubeşte ziua de mâine (1960), Strada Lux (1962), Vreau să trăiesc! (1964), Săptămâna neterminată (1965), Singur fără cer (1966), Prea cald pentru luna mai (1967), De ce văd invers? (1970), inclusiv poliţiste şi de aventuri: Moartea manechinului (1970), Un biet bunic şi o biată crimă (1970), Bunicul şi păcatele lumii (1971), Detectiv la paisprezece ani (1971), Bunicul şi porunca să nu ucizi (1972), Bunicul şi doi delincvenţi minori (1974), Bunicul şi o lacrimă de fată (1976) ş.a. Şi-a cucerit însă o poziţie centrală pe tărâmul prozei abia în 1980, cu Biblioteca din Alexandria (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul „Ion Creangă" al Academiei RSR; ediţia a doua, 1992, nu va mai fi cenzurată), roman de o formulă inedită la noi, anticipată doar într-o altă carte a lui S., Corabia cu suflete (1967).
63 Dicţionarul general al literaturii romane	Sălcudeuîiu
în Biblioteca din Alexandria se află romanul unei ambianţe, dar al uneia cu o componenţă aparte: un sanatoriu rezervat elitei de partid, construit în munţi, la Cota 1400. Textul lui S. trimite la Muntele vrăjit de Thomas Mann, citat de altfel în prima pagină, dar şi la Pavilionul canceroşilor, romanul lui Aleksandr Soljeniţân. Admis într-un spaţiu privilegiat, protagonistul, scriitorul Petre Curta, ftizie, ascultă destăinuirile unor pacienţi proveniţi din structurile determinante ale societăţii socialiste. Confesându-i-se, inşii se autoportretizează implicit şi astfel, prin coroborarea faptelor rememorate cu diversele lor comportamente în sanatoriu, se creează portrete morale şi la nivel tipologic. Comunist din adolescenţă, trimis de regimul antonescian pe front în prima linie, de unde trece la sovietici în două rânduri, a doua oară după îndeplinirea unei misiuni deosebit de riscante, încredinţată de ei, paraşutat spre sfârşitul războiului în munţi, pentru acţiuni subversive antinaziste, cercetat după „eliberare" de propriii tovarăşi, cu duritate, un an întreg, înainte de promovarea în aparatul Siguranţei Statului, comandant al plutonului de execuţie care i-a suprimat pe doi fraţi ai săi, „înhăitaţi" cu o bandă legionară, unul dintre locatarii sanatoriului, Olariu (pe numele real, Toma Ghimbăşan), e un om sfârşit. „Revoluţionar de profesie", dur, inflexibil, dezumanizat, uscat sufleteşte, onest în orizontul propriei înţelegeri, Lică Cozmin încarnează dogmatismul şi fanatismul leninist. Devotat „revoluţiei" cu o fervoare mistică, el îi
sacrifică totul, ca unui moloh fascinant şi înspăimântător, fiind în stare să extermine pentru ea întreaga omenire. în percepţia lui, intelectualii sunt nişte încurcă-lume, ţărănimea e o „pleavă" în calea revoluţiei. Aşa-zisa „revoluţie" îl spulberă însă, curând, şi pe el: în contextul purificărilor din partid de după zdrobirea „devierii" zise „de dreapta", deşi promotorii erau în realitate stângişti, Cozmin cade victimă năprasnicei zeităţi ce îşi devoră progenitura. Petre Curta îl va întâlni, zdrobit, însângerat, în beciul Securităţii. Nu aceeaşi soartă îl paşte pe prietenul lui Cozmin, de cu totul altă calitate intelectuală şi formaţie psihică, Isaac Landesman, comunistul evreu, rezoneurul cărţii, figură de înţelept mucalit şi sceptic, rostitor hazliu de adevăruri cumplite. Colaborator al Anei Pauker, dezavuat de intoleranta „tovarăşa Ana" în urma unei discuţii în care el a deconsiliat-o să promoveze o politică de izolare şi oprimare a intelectualităţii, bătrânul comunist e mutat din spital, iarna, într-o cabană. Unul dintre bolnavi, Morăscu, tipul birocratului absolut, e un personaj la limita sinistrului: secretar al organizaţiei de bază a bolnavilor, el decide ca medicamentele străine să se administreze într-o ordine de priorităţi stabilită nu în funcţie de gravitatea bolii, ci de valoarea socială a muncii virtualilor beneficiari, întocmeşte fişe politice medicilor şi pretinde să fie desemnaţi pentru operaţii, indiferent de competenţa profesională, cei cu dosare cât mai „curate". Veşnic la pândă pentru a surprinde abateri şi aplica sancţiuni, scotocitor obstinat de biografii, de la cea a ultimului internat la aceea a directorului, privit ca duşman de clasă potenţial întrucât fusese în bune raporturi cu Nicolae Iorga, perversul hârţogar stimulează delaţiunea şi încurajează oportunismul, sub cuvânt că nu îl interesează ce gândeşte cineva, de vreme ce lucrează „pentru noi", adică pentru organele Securităţii. Direct angajat în serviciul acestei instituţii este Baciu, informator de profesie, recrutat prin şantaj, în studenţie, când, din spirit de frondă, cântase imnul regal. E de fapt un ins nevertebrat, o epavă morală, ţinut în viaţă, cum el însuşi o dezvăluie, doar de o ură animalică faţă de semeni. Galeria de portrete include şi o seamă de alte figuri, între ele preotul greco-catolic Ghideon Ghinolea, salvatorul vieţii lui Landesman, pe care îl ascunsese în timpul prigoanei antisemite, sau Buzangiu, un ţicnit care se închide în congelator spre a se îmbolnăvi mai rău şi ca să nu fie externat înainte de îngrăşarea unor porci pe care îi hrăneşte cu ceea ce rămâne din hrana bolnavilor, transmiţându-le implicit tuberculoza. Puţin consistent ca personaj, având doar rolul de a înregistra situaţii şi confidenţe, Petre Curta nu rămâne tot timpul doar în spaţiul sanatorial. Convocat la Securitate, după ce i-au ajuns acolo, prin Baciu, caietele conţinând romanul scris pe „muntele vrăjit", el află, nu fără a suporta în prealabil tratamentul aplicat de angajaţii instituţiei oricui le cade în gheare, că anchetatorul lui colectează manuscrise „duşmănoase", dar de valoare, pe care speră să le editeze cândva, dar deocamdată le studiază spre a dibui cu ajutorul încifrărilor din cuprinsul lor urmele celor arestabili. Manuscrisele compun o adevărată bibliotecă, replică la Biblioteca din Alexandria, de unde şi titlul romanului. Cartea devine un roman-metaforă, căci sanatoriul
Sămănătorism
Dicţionarul general al literaturii române 64
de pe munte închide o umanitate bolnavă, alienată, emanaţie a bolii incurabile de care suferă lumea din afara spitalului, societatea „socialistă", iar „biblioteca" tăinuită reflectă, asemenea unui fişier medical, aspectele degradării umane. Speranţa de reînsănătoşire o insuflă pădurea verde şi pământul de sub ea, „faţa pământului" fiind, cum spune un pădurar, „chipul pământean al lui Dumnezeu". Fenomene psihosociale de aceeaşi natură, manifestări psihopatologice ale degenerării şi alienării conştiinţei umane conţin şi câteva romane ulterioare ale lui S. In Cina cea de taină (1984), bunăoară, acestea sunt proiectate în universul rural de la începutul erei socialiste, într-o viziune coşmarescă, halucinatorie, iar în Ochiul şi marea (1989) filiaţiile, deşi aluzive, sunt revelatoare. Situaţii bizare apar, pe un fundal de viaţă rurală scoasă din făgaşe în timpul demolărilor, în Nuntă cu garoafe mov (1990): Geta, îngrijitoarea serelor cooperativei, cultivatoare de splendide garoafe urmează a se căsători cu Vasile, şofer pe un buldozer, cu care a rămas însărcinată. Toată materia cărţii, nu îndeajuns de structurată, are drept liant pregătirile pentru nuntă, apoi ziua cununiei, când mireasa refuză, inexplicabil, să meargă în faţa altarului, iar mirele, furios, intră cu buldozerul în sere, călcând un lan de porumb, omorând câini etc., în timp ce altcineva provoacă un incendiu. E o lume dementă, răscolită de convulsiile demoniei. în Marx librarul (2003) sunt zugrăviţi pescuitorii în ape tulburi ai tranziţiei.
Ca şi în alte scrieri - nu atât Biblioteca din Alexandria, cât, de astă dată, Cina cea de taină - prozatorul foloseşte tehnici complicate; suprapune perspectivele şi amestecă până la confundare planurile trecut-prezent, întrerupe traseele biografice ale unor eroi pentru a le racorda la ale altora, apelează la substituiri de identitate sau interpolează în biografia unor personaje tranşe din trăirile altora, amalgamează trăirea realistă cu visul, pune în relaţie personaje construite realist cu fantasme, cu figuri fantasmatice, din totul adunându-se o impresie puternică de tumult existenţial şi defebricitare.
Gabriel Dimisianu
SCRIERI: Cartierul muncitoresc, Bucureşti, 1950; Din regiunea de ieri şi de azi, Oraşul Stalin, 1957; Un gram de aur, Bucureşti, 1958; Iubeşte ziua de mâine, Bucureşti, 1960; Front fără tranşee, Bucureşti, 1961; Strada Lux, Bucureşti, 1962; Vreau să trăiesc!, Bucureşti, 1964; Săptămâna neterminată, Bucureşti, 1965; Singur fără cer, Bucureşti, [1966]; Corabia cu suflete, Bucureşti, 1967; Prea cald pentru luna mai, Bucureşti, 1967; De ce văd invers?, Bucureşti, 1970; Moartea manechinului, Bucureşti, 1970; Un biet bunic şi-o biată crimă, Bucureşti, 1970; Bunicul şi păcatele lumii, Bucureşti, 1971; Detectiv la paisprezece ani, Bucureşti, 1971; Bunicul şi porunca să nu ucizi, Bucureşti, 1972; Bunicul şi doi delincvenţi minori, Bucureşti, 1974; Un bunic şi o biată aventură, Bucureşti, 1974; Ucenicie printre gloanţe, Bucureşti, 1974; Bunicul şi o lacrimă de fată, Bucureşti, 1976; „Munţii în flăcări" - Transilvania 1849, Bucureşti, 1978; Biblioteca din Alexandria, Bucureşti, 1980; ed. 3, postfaţă Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1992; Un biet bunic şi o biată cinste, Cluj-Napoca, 1980; Apa care tace, Bucureşti, 1984; Cina cea de taină, Bucureşti, 1984; Judecata de Apoi, Bucureşti, 1987; ed. Bucureşti, 1992; Ochiul şi marea, Bucureşti, 1989; Nuntă cu garoafe mov, Bucureşti, 1990; Umbre, Bucureşti, 1990; Păcatele lumii, Bucureşti, 1993; Bunicul şi lacrima din carburator, Bucureşti, 1994; Măi, fericiţilor!, Bucureşti, 1994; Noaptea calomniei, Bucureşti, 1994; Bunicul, Thailanda şi ?, Bucureşti, 1997; Sauna,
Bucureşti, 1999; Paznic la porţile raiului, Bucureşti, 2000; Marx librarul, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ion Vitner, Prozatori contemporani, II, Bucureşti, 1962, 142-171; Damian, Direcţii, 245-254, passim; Dimisianu, Schiţe, 65-70; Mircea Iorgulescu, „De ce văd invers?", RL, 1970,31; Constantin, Prozatori-critici, 98-100; Dana Dumitriu, Muntele magic, RL, 1980,35; D. R. Popescu, Portretul scriitorului la maturitate, RL, 1980,39; Dobrescu, Foiletoane, II, 129-138; Iorgulescu, Ceara, 225-234; Dimisianu, Lecturi, 146-151; Vlad, Lectura rom., 212-216; Odangiu, Romanul, 140-143; Moraru, Textul, 180-184; Ungureanu, Proza rom., I, 688-698; Teodor Tihan, Petre Sălcudeanu - pe noi „corăbii cu suflete", ST, 1985, 3; Iorgulescu, Prezent, 202-205; Dimisianu, Subiecte, 121-129; Rotaru, O ist,
III,	802-808; Traian Ungureanu, înţelegerea istoriei, RL, 1988, 1; Gheorghe Glodeanu, Istorie şi confesiune, TR, 1988,5; Cosma, Romanul,
I,	133-136; Mircea Iorgulescu, Umbrele părinţilor uitaţi, RL, 1989,14; Gabriel Dimisianu, Sălcudeanu, RL, 1990, 36; Diana Adamek, Nuanţele destrămării, TR, 1991,4; Adriana Iliescu, Jocul dragostei şi al simulării, RL, 1991,18; Aurel Martin, Realismul obiectiv, RL, 1993,15; Sebastian Vlad Popa, „Atotduhovnicul înţelept", CC, 1993,5-6; Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, Craiova, 1993,221-232; Lovinescu, Unde scurte, III, 169-173, IV, 127-131; Ruxandra Cesereanu, Romanul obsedantului deceniu între dizidenţă şi impostură, ST, 1994,12; Dicţ. analitic, I, 92-94; Mincu, Ist. lit., 481-483; Grigor, Moromete, 179-183; Popa, Ist. lit, II, 731-734; Dicţ. scrit. rom., IV, 168-170; Negriei, Lit. rom., 253-254. D.Mc.
SĂMĂNĂTORISM. Curent ideologico-literar configurat în primul deceniu al secolului al XX-lea, s. îşi trage numele de la revista „Sămănătorul", care l-a promovat. Precedată, în
65 Dicţionarul general al literaturii române
Sămănătorism
ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, de periodice ca „Vieaţa", „Vatra", „Povestea vorbei", „Curierul literar" ş.a., publicaţia, apărută la 2 decembrie 1901, îşi propunea să trezească în conştiinţe „cea mai adâncă evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele nespus de măreţe ale străbunilor [...], cea mai entuziastă iubire pentru patrie [...], pentru frumuseţile acestui pământ". Scriitorii erau îndemnaţi să „sufle colbul de pe cronici", spre a face „să renască virtuţile bătrânilor de atunci în sufletele tinerilor de azi". Chezăşia izbânzii era legătura cu poporul, în speţă cu lumea ţărănească: „Acolo e un suflet mare, care cere lumină. Acolo stau genii ascunse, gata să zbucnească, asemenea izvorului care aşteaptă în stâncă lovitura de toiag a lui Moise. Acolo-i puterea şi viitorul nostru". Prin asemenea îndemnuri, directorii publicaţiei, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, se străduiau să menţină şi să revitalizeze orientarea tradiţională a literaturii române, ameninţată, după ei, de proliferarea spiritului occidental modernist, care aducea „în altarul vieţii sufleteşti a noastre câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc". Programul „Sămănătorului" a fost însuşit de alte noi reviste, precum „Făt-Frumos" din Bârlad, „Junimea literară" din Cernăuţi, „Ramuri" din Craiova, „Viaţa literară" din Bucureşti, parţial şi de „Luceafărul" (Budapesta, apoi Sibiu), mai apropiat de poporanism. Principiile s. au început să acţioneze ca idei-forţă din 1903, când N. Iorga şi-a inaugurat colaborarea la revistă cu articole de directivă. Director al periodicului în 1905-1906, istoricul îşi continuă acţiunea în publicaţii întemeiate de el însuşi: „Floarea darurilor", „Neamul românesc literar", „Drum drept", iar mai târziu, în deceniul al patrulea, în „Cuget clar". Asumându-şi rolul unui „director de conştiinţă" încă înainte de 1900, în ziarul de limbă franceză „L'Independance roumaine", exercitându-1, în continuare, în „România jună" şi în „Epoca", N. Iorga concepea literatura ca parte constitutivă a unei mari acţiuni de „îndreptare" naţională, cu implicaţii sociale. Acea acţiune era menită, în viziunea lui, să provoace o „răscolire sufletească profundă", ducând „la o nouă viaţă morală", un instrument de cel mai mare preţ fiind literatura, care trebuia însă regândită, întrucât ajunsese, „la unii tineri", „rătăcitoare", în sensul că atrăgea spiritele „spre ţărmuri streine de periculoasă robie", strecura în suflete „seducţiile unor civilizaţii prea înaintate ca să-şi fi putut păstra frăgezimea iniţială". Prin însemnătatea acordată originii şi rolului social al artei, N. Iorga menţinea s.
-	sub aspectul orientării estetice - la polul opus estetismului junimist şi oricărui estetism, opus chiar preocupării faţă de artă. Directorul „Sămănătorului" acorda, obişnuit, puţină atenţie calităţii artistice a literaturii pe care o promova. El voia nu atât să determine producerea unor opere care să rămână, cât să antreneze scriitorii, fie aceştia de mare talent sau numai de orientare „sănătoasă", în acţiunea dusă de publicaţie. II interesa, cu alte cuvinte, aspectul cultural al muncii scriitorilor (pe care îi dorea mai curând răspânditori decât creatori de cultură), îl preocupa eficienţa imediată a producţiei literare, arta apreciind-o numai întrucât sporea această eficienţă. De aici, preţuirea unor autori cu totul modeşti, ca Vasile Pop, Ion
Gorun, Constanţa Hodoş, George Vâlsan, Teodor Cercel, loan Adam ş.a., şi respingerea lui Calistrat Hogaş, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Liviu Rebreanu ş. a. Toate raţionamentele doctrinarului purced de la ideea priorităţii factorului moral. Prin transformarea conştiinţelor avea să se transforme societatea. Factorul schimbării nu putea fi decât cultura. Regenerarea morală avea să se producă prin asimilarea a ceea ce istoricul numea „cultura naţională", înţelegând prin aceasta totalitatea realizărilor în care, în decursul timpului, s-au exprimat însuşirile sufleteşti specifice poporului român. Nimeni, niciodată, nu a propagat iubirea pentru ceea ce este românesc cu o mai ardentă convingere decât N. Iorga. Din tot ceea ce a scris, în toate domeniile, iradiază o preţuire infinită, o mândrie jubilantă pentru trecutul eroic, pentru arta populară, pentru datinile strămoşeşti, pentru creaţiile de cultură apărute de-a lungul secolelor, o dragoste fremătătoare pentru frumuseţea ţării. Dorind să vadă literatura angajată în serviciul cauzei naţionale, a afirmării valorilor spirituale specific româneşti, N. Iorga îndemna scriitorii să producă opere organic integrate în tradiţia culturală românească. „O literatură - se spune într-un articol din seria împotriva clevetirilor - trebuie să afirme sufletul unui popor în forme cari corespund culturii timpului." Scriitorilor le revenea îndatorirea de a da „neamului românesc o literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el", oferind în acelaşi timp „literaturii universale, în formele cele mai bune ale ei, un capitol nou şi original". Orice mediu meritând a fi înfăţişat în literatură „în măsura valorii sale artistice, a valorii sale sociale şi naţionale", era normal - cugeta Iorga - ca interesul scriitorilor să se îndrepte în special către lumea ţărănească, deoarece, şi numeric, şi prin contribuţia ei la viaţa economică şi socială, şi prin valoarea materialului sufletesc, ţărănimea deţinea primul loc. Luându-şi tematica din realitatea rurală, literatura nu trebuia să dezvăluie neapărat (cum sugera doctrina poporanistă) convulsiunile sociale de care era cutremurat satul, ori, în tot cazul, să nu înfăţişeze marea proprietate ca fiind cauza mizeriei şi a înapoierii vieţii ţărăneşti; din contră, literatura trebuia să contribuie la înfăţişarea boierului „de neam". „Ni trebuie - scrie N. Iorga - o cultură a tuturora, de sus până jos, dintr-un hotar al românimii până la altul, o cultură care să fie a noastră, cărţi pe rândurile inspirate ale cărora să cadă deopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne şi a săracei, cărţi smulse de mâini nerăbdătoare până unde răsună graiul acestui neam." Pentru realizarea acestui ţel îndemnurile erau tranşante: „Jos nemernica băiguială străină din saloanele cosmopolite, pentru întreţinerea cărora curg sudori de sânge pe lanurile muncite din greu, jos cărţuliile de simţire falsificată şi de corupţie, cu care Apusul otrăveşte ţeri nepricepute, jos maimuţăria nelegiuită! O nouă epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri!". De altfel, „nemernica băiguială străină" e o altă expresie, mai violentă, pentru „bolnave idei" - expresia lui Coşbuc. Ca şi autorul Baladelor şi idilelor, Iorga nutrea cea mai sinceră aversiune pentru poezia franceză de după 1880, considerând-o „bolnavă", „rătăcită", văzând în ea o molimă periculoasă pentru literatura
Sămănătorism
Dicţionarul general al literaturii române 66
română, cu toate că Emile Verhaeren, de pildă, îi inspira admiraţie. Ce detesta mai mult Iorga în simbolism era „destrăbălarea", senzualismul morbid, ruptura de tradiţie, vădită mai cu seamă în răsucirea arbitrară a limbii, în alambicarea expresiei, în lexicul extravagant - aspecte proprii, într-adevăr, unei părţi a poeziei produse sub impulsul acestui curent, nu însă întregii lirici occidentale moderne. Osândind fără drept de apel aproape toată literatura franceză de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, N. Iorga milita pentru o literatură „sănătoasă" nu numai în sensul profesării unui adevărat puritanism în expresie, cu evitarea oricăror aluzii senzuale (atât de abundente, totuşi, în folclor), ci şi în sensul „cuminţeniei", al menţinerii stricte pe linia tradiţiei, al renunţării la înnoirea conţinutului şi a limbajului liric. în obstinaţia lui împotriva pretinsei putreziciuni a aproape întregii literaturi occidentale moderne, menită, potrivit convingerii sale, să dispară spre a ceda locul uzurpat unei literaturi nepervertite, care să învie bunele tradiţii, directorul „Sămănătorului" mergea până acolo încât să ceară „taxe pe cărţile de literatură (nu de ştiinţă) străine, taxe pe ziarele străine [...], taxe pe trupele străine [...], taxe pe cei ce stau în străinătate şi-şi culeg, de pe moşii lucrate în sudori de sânge de ţeranii noştri, veniturile cu care caută a speria Apusul". Adversar neînduplecat al celor care concepeau arta în afara determinărilor morale şi naţionale, N. Iorga s-a ridicat totodată şi împotriva literaturii patriotarde, demagogice. în articolul Cultura naţională şi surogatele ei, doctrinarul S. pecetluieşte sarcastic concepţiile potrivit cărora „literatura naţională e în legătură cu tot patriotismul de irozi, care se stânge sub ochii noştri în zdrenţele-i pestriţe, de şarlatan, scoţând blestemuri de melodramă" . însă, pe cât e de precisă adresa criticii conţinute în acest articol, pe atât de vagă e caracterizarea culturii pentru care articolul militează. De necontestat este năzuinţa lui N. Iorga de a da impuls unei culturi pline de conţinut, care să exprime originalitatea spirituală a poporului nostru, geniul său specific. Din coloanele publicaţiilor şi din sălile de cursuri şi conferinţe, ideile naţionaliste, propagate de înflăcăratul istoric, aveau să coboare curând în stradă. Sub impresia unui articol din „Epoca", a unei prelegeri universitare ad-hoc, a unei conferinţe rostite într-o sală publică şi a întregii propagande galofobe duse de Iorga în „Sămănătorul", numeroşi tineri fanatizaţi au umplut, în seara zilei de 13 martie 1906, Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, decişi să nu permită reprezentarea pe prima scenă românească a unei piese frivole în limba franceză. Demonstraţia s-a soldat cu încăierări, intervenţia forţelor de ordine şi a armatei, în cele din urmă cu vărsare de sânge. Neorganizată, lipsită de eficienţă, manifestaţia din Piaţa Teatrului a avut, totuşi, darul să înspăimânte vârfurile conducătoare ale statului, care s-au grăbit să îl atragă pe N. Iorga în rândul celor ce dirijau sau aveau să dirijeze cursul politicii naţionale. O chestiune rămâne esenţială: a fost literatura sămănătoristă o emanaţie a doctrinei care a susţinut-o sau, dimpotrivă, doctrina e o emanaţie a acestei literaturi? Se poate spune că programele tuturor publicaţiilor sămănătoriste sunt axate pe ideea de continuitate şi cheamă la
preluarea moştenirii, la reînvierea tradiţiilor, deplângând lipsa de pietate pentru valorile trecutului. „Culegeţi şi însufleţiţi din nou vorbele acestea mari!...", îşi îndemna Vlahuţă confraţii în numărul inaugural al „Sămănătorului". Coşbuc, în numărul următor, îl acompania: „Să nu risipim ce au adunat părinţii noştri, dacă nu putem noi înşine să mai sporim averea". Precursoare imediată a „Sămănătorului", revista „Curierul literar", condusă de I. Constantinescu-Stans, şi-a deschis primul număr cu programul „Daciei literare", devenit astfel şi al ei. Aceleiaşi voinţe de menţinere în marginile tradiţiei îi dăduse expresie, în 1894, „Vatra": „Trebuie să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obârşia culturală a noastră". Şi din articolele-program şi din beletristica tipărită în paginile lor, se va vedea clar că publicaţiile din sfera „Sămănătorului" nu năzuiau la crearea unei literaturi noi, ci la perpetuarea şi sporirea celei existente. Accentul nu cade, în pledoariile lui Vlahuţă, Coşbuc ş.a., pe ideea de creaţie, ci pe aceea de transmitere. Vestind, în 1903, „o nouă epocă de cultură", N. Iorga nu numai că nu înţelege înnoirea ca o rupere de tradiţie, dar manifestă pentru trecut un adevărat cult. Prin urmare, doctrina sămănătoristă a pornit de la o literatură care exista, şi nu de un deceniu-două, ci mult mai înainte. Sămănătoriştii se voiau continuatorii acelei direcţii literare, dominantă în jumătatea a doua a secolului al XlX-lea, care se bizuia pe cronici, pe folclor, pe datini şi căreia îi dăduse impuls „Dacia literară". Spre a demonstra valabilitatea unei asemenea orientări, doctrinarii s. nu aveau nevoie să caute argumente noi, pentru că acestea se aflau în articolele lui Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, ale altor scriitori din acelaşi secol. Reluând idei ale precursorilor, declanşatorii mişcării sămănătoriste le-au insuflat o vigoare sporită, le-au încredinţat o nouă funcţie formativă. Principala preocupare ce şi-a aflat expresia în literatură, ca şi în ideologia literară ce defineşte s., e aceea de a întreţine cultul trecutului. Un adevărat credo în acest sens e poezia E mult de-atunci... a lui St. O. losif. După evocarea timpurilor defuncte, în care, deşi „amarnice şi grele", erau „inimi drepte, credincioase, vin bun şi cântece frumoase", poetul conchide, împrumutând vocea unui uncheaş care a trăit în acele timpuri: „Azi cat nedumerit, nepoate: / Cum toate se schimbară, toate! / Din cântece azi n-ai ce-alege, / Nici vinul nu e vin în lege, / Nici inimi nu mai sunt, nepoate!". în genere, „vremurile acele" sunt descrise de poezia şi proza sămănătoristă în culori trandafirii, ele reprezentând o eră de pace socială, de fericire pentru toţi. Chezăşia acestei binecuvântate stări o constituie prezenţa unei boierimi înţelepte, legată de pământ, înfrăţită cu ţărănimea. De aici, regretul pentru surparea aşezărilor patriarhale, pentru stingerea vechii boierimi şi a răzeşimii. Ca scrieri tipice în acest sens sunt de amintit, în primul rând, majoritatea povestirilor din Bătrânii de Emil Gârleanu, în special nuvela Nucul lui Odobac, ori Cuconul Stolniceanul de N. N. Beldiceanu. Nostalgia trecutului e punctată uneori de accente xenofobe. Acţiunea romanului Două neamuri al lui C. Sandu-Aldea e construită pe un conflict atavic, generat de o pretinsă duş-
67 Dicţionarul general al literaturii române
Sămănătorul
manie fatală între români şi greci. Atitudini şovine apar şi în alte producţii sămănătoriste (într-un an de Emil Gârleanu, Am scăpat şi Un învingător de loan Adam, Pământ şi apă sau Martirii de Constanţa Hodoş ş.a.). Prin orientarea lui ideologică fundamentală, S. a fost un curent ce a favorizat, pe un fundal de patriotism, grefarea unei doctrine conservatoare. Curentul a stimulat o literatură pătrunsă de duh patriotic, dar simţitor alterată de tendinţe paseiste, care au dus la idealizarea satului medieval, a trecutului, a economiei patriarhale, la o imagine idilică, decorativă a ţăranului, la demonizarea oraşului, prezentat ca Sodomă şi Gomoră. Talentul scriitorilor autentici a biruit însă, ca întotdeauna, mărginirile maniheiste şi fanatismele doctrinare. Din paginile revistelor „Sămănătorul", „Ramuri" şi ale altor periodice înrudite se înalţă - peste ideologia S. - o seamă de povestiri semnate de Mihail Sadoveanu, un număr de poezii ale lui St. O. losif, D. Anghel, O. Goga şi ale altora, iar din articolele lui N. Iorga, cititorul de azi, trecând peste confuzii şi erori explicabile istoric, receptează o intensă, nobilă vibraţie a conştiinţei unui cărturar de întâia mărime.
Repere bibliografice: Iorga, O luptă (1979), I-II; Sanielevici, Cercetări, 259-277; Densusianu, Opere, IV, 163-180; Lovinescu, Critice, I; Lovinescu, Ist lit rom. cont., 1,10-79, passim, II, 5-66, III, 11-14, passim,
IV,	13-49, passim; Lovinescu, Ist civ. rom., I, 157-164, passim; Davidescu, Aspecte, 379-382; Pompiliu Constantinescu, Sămănătorismul, „Mişcarea literară", 1925, 32-33; AL Dima, Istoria mişcării „Sămănătorului", D, 1925, 7-8; Şerban Cioculescu, Sămănătorism şi poporanism sub unghiul artistic, VL, 1926, 16; Aderca, Contribuţii, II,
9-15; I. A. Bassarabescu, Două epoci din literatura română, Bucureşti, 1928; Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, G, 1929,1-2; Constantinescu, Opere, 154-159, 187-188; D. Tomescu, Atitudini politice şi literare, Craiova, 1932, 197-237, passim; Dan Smântânescu, Mişcarea sămănătoristă, pref. Nicolae Iorga, Bucureşti, 1933; Dragomirescu, Scrieri, 199-221; N. Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost, I, Bucureşti, 1934, 104-147; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 49-82; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 75-88,187-190, passim; Călinescu, Ist. lit. (1941), 531-536; Şerban Cioculescu, Critica şi militantismul, „Kalende", 1943, 6-7; Lovinescu, Maiorescu post, 179-235; Streinu, Pagini, II, 389-399; G.C. Nicolescu, Sămănătorismul, VR, 1959,11; Mircea Zaciu, Puncte de vedere în problema curentelor literare: „Sămănătorul", TR, 1960, 3-5; Mircea Zaciu, A fost sămănătorismul un curent literar?, TR, 1960,6; Pompiliu Mareea, Despre sămănătorism, AUB, filologie, t. XVII, 1968; Ion Rotaru, Sămănătorismul. Câteva puncte de vedere, AUB, filologie, t. XVII, 1968; Z. Ornea, Ţărănismul, Bucureşti, 1969; Ciopraga, Lit. rom., 95-217, 501-550; Micu, început, 26-82, 183-249; Z. Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, 1970; H. Zalis, Sămănătorismul în literatura română. Contribuţii bibliografice, Bucureşti, 1971; Poeţi de la „Sămănătorul", îngr. Petru Homoceanul, pref. AL Piru, Bucureşti, 1978; Vasile, Conceptul, 160-170; Mircea Popa, Sămănătorismul în Transilvania, LL, 1996, 2; Adriana Iliescu, Vocaţia modernităţii în literatura contemporană română, Bucureşti, 2001,5-39.	D.Mc.
SĂMĂNĂTORUL, publicaţie apărută la Bucureşti din 2 decembrie 1901 până în 27 iunie 1910, având subtitlul „Revistă literară săptămânală". Primii directori, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, vin la conducere ca răspuns la o iniţiativă a lui Spiru Haret, promotor al unei vaste serii de acţiuni de
SEMĂNĂTORII!
Revistă literară săpfămînală
DIRECTORI:
A. VLAHUTÂ şi G. COŞBUC
VOLUMUL I
2 DECEMBRE ,1901 - 8®~MA1 1902
nM INERVA"
3'flsiittjţ de #rle Sra/i« şî £<fckrâ BOCORESCJ
1902
culturalizare a satelor, şi conduc hebdomadarul până la sfârşitul anului 1902. Din 1903 S. iese „sub direcţia unui comitet". De la numărul 23/1905 director devine N. Iorga, iar din comitetul de redacţie fac parte St. O. losif, Mihail Sadoveanu şi Ion Scurtu. După demisia lui Iorga din funcţia de director, consemnată în numărul 43/1906, la conducerea revistei rămân cei trei redactori, de la numărul 46/1906 grupului asociindu-i-se D. Anghel şi C. Sandu-Aldea. începând cu numărul 5/1907 se adaugă o secţie ştiinţifică, la conducerea căreia este numit G. M. Murgoci. De la numărul 14/1908, când subtitlul devine „Revistă săptămânală", în colegiu intră şi Aurel C. Popovici pentru partea politică, secţiunea literară rămânând în seama grupului format din
D.	Anghel, St. O. losif, Mihail Sadoveanu, C. Sandu-Aldea şi Ion Scurtu, în vreme ce partea ştiinţifică continuă să fie îngrijită de G. M. Murgoci. Cu numărul inaugural din 1909 pe pagina de titlu este menţionat doar Aurel C. Popovici, în calitate de director, situaţie neschimbată până la numărul 51/1909, când, în articolul Către cititori, semnat Red., se poate citi: „Cu acest număr actuala direcţie şi redacţie a revistei încetează". în 1910 S. va fi condus de „un grup de foşti şi actuali colaboratori". Printre aceştia, alături de C. Sandu-Aldea, Ion Scurtu şi G. M. Murgoci, se numără D. Nanu, G. Tutoveanu, N. N. Beldiceanu, Pericle Papahagi, A. de Herz, I. Popovici-Bănăţeanul, dar şi
Sămănătorul
Dicţionarul general al literaturii române 68
C. Gane, C. Carp, G. Mumu, CatonTheodorian ş.a. Din toamna anului 1902 revista apare cu numele ortografiat „Sămănătorul", formă asupra căreia va reveni abia în 1910, când încetează directoratul lui Aurel C. Popovici şi când titlul e „Semănătorul". Anunţată în ultimul număr al „Curierului literar" (1901), noua publicaţie preia, de fapt, numele unei reviste bârlădene din secolul al XlX-lea, titlu acceptat pentru caracterul său sugestiv, la propunerea lui Al. Vlahuţă. Articolul-program Primele vorbe, nesemnat, inclus de Vlahuţă, cu titlul îndemn, în volumul său File rupte (1909), anunţă o linie pe care scriitorul o urmase începând cu „Vieaţa" (1893-1896): „Ne strângem, cu credinţă şi cu dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, de înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorţirea inimilor care tânjesc, pentru redeşteptarea avântului de-odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atâtor puteri risipite la o îndrumare mai sănătoasă - la sfânta grijă a întăririi şi-a înălţării neamului acestuia". Reluând orientarea „Daciei literare" (1840), nu şi exclusivismul junimist, aceeaşi perspectivă culturală e prezentă şi în intervenţia lui G. Coşbuc intitulată Uniţi (2/1901), care fixează direcţia militantă a ceea ce va rămâne valabil în ideologia sămănătoristă: „Să nu risipim ce au adunat părinţii noştri, dacă nu putem înşine noi să mai sporim averea; şi dacă nu putem spori lumina, să năzuim a răspândi în popor tot mai mult aceea pe care o avem". Un tradiţionalism asumat, aşadar, modelat la flacăra patriotismului, cum mărturiseşte şi Al. Vlahuţă, nuanţând programul în Cârti pentru popor (3/1901): „Ar fi timpul ca literaţii noştri, ei mai ales, să-şi îndrepte luarea-aminte şi toată dragostea lor spre popor! [...] Cărţi, cărţi pentru popor! Acolo e un suflet mare care cere lumină. Acolo stau genii ascunse, gata să izbucnească, asemenea izvorului care aşteaptă în stâncă lovitura de toiag a lui Moise. Acolo-i puterea şi viitorul nostru". Astfel exprimată, formula iniţială a sămănătorismului înseamnă mesianism cultural şi sentiment al datoriei naţionale, fără vreo obligatorie abdicare de la criteriul estetic. Nicolae Grigorescu este ilustratorul primului număr, în care sunt incluse sonetele cu caracter exortativ Semănătorul de Al. Vlahuţă şi Către tinerii poeţi de St. O. losif. Din perioada primului directorat datează şi iniţiativa publicării unui grup compact de inedite eminesciene (poezie, proză, teatru), alese din manuscrisele predate de Titu Maior eseu Academiei Române la începutul anului 1902. Poeţii acestei etape simt Al. Vlahuţă, G. Coşbuc (Fragment epic), care dă şi traduceri din Divina Comedie de Dante ori din Odiseea lui Homer, alături de Maria Cunţan, Samson Bodnărescu, iar proza e ilustrată de Ion Gorun, Constanţa Hodoş, George Moroianu, Zaharia Bârsan, în numărul 13/1902 Al. Davila tipăreşte un fragment din Vlaicu-Vodă. Se publică traduceri din Gottfried Biirger, Ada Negri, Paul Verlaine; în numărul 32/1902 apare studiul Humorul lui Eminescu, aparţinând lui llarie Chendi. Odată cu plecarea lui Vlahuţă şi Coşbuc de la conducerea S., redactorii ascunşi în umbra „comitetului" sunt llarie Chendi şi St. O. losif, iar un articol-program semnat de Chendi, Semne bune (1/1903), mărturiseşte o mai decisă îndrumare a revistei spre
sursele de inspiraţie istorică: „Studiul istoriei este cărarea cea mai sigură pe care putem să ieşim la luminiş. Pe urma lui e natural să apară o literatură de nobile năzuinţi, căci ne vom ordona astfel sentimentele, ne vom disciplina gândurile, vom relua raporturile cu scriitorii vechi, cu limba şi poezia veche, cu credinţele poporului, ne vom regăsi pe noi înşine". Pentru o bună perioadă, continuă tipărirea masivă a ineditelor eminesciene, iar poeţii cel mai frecvent întâlniţi aici sunt St. O. losif, D. Anghel, Natalia Negru, Maria Cunţan. Cu vremea, la S. vin şi alţi scriitori, precum Panait Cerna, care îşi începuse colaborarea din 1901, cu poema Noapte de vară, sub pseudonimul Elvira M., dar acum continuă cu numele real (Spre Bucovina, Din depărtare, Către pace), sau Octavian Goga, care semnează poemul Cântăreţilor de la oraş şi căruia i se reproduc versuri apărute în „Luceafărul" ş.a. Se alătură Corneliu Moldovanu, D. Nanu, la îndemnul înflăcărat al lui Iorga. Istoricul, adus în redacţie de llarie Chendi, semnează texte precum Rostul închipuit şi cel adevărat al literaturii (34/1903), în care poetul român este îndemnat „să stea cu luare-aminte, ca unul care ar aştepta să i se coboare o revelaţie, pentru a cuprinde în el sufletul celor din ţara, din neamul, din vremea lui şi, exprimându-1, să deştepte în inimi frăţia adormită". Tot Iorga elogiază Cântecele de vitejie ale lui G. Coşbuc şi îi sugerează lui St. O. losif să obţină participarea lui Mihail Sadoveanu. Astfel, odată cu publicarea povestirii Cozma Răcoare (47/1903) începe o îndelungată colaborare, poate cea mai rodnică din câte va avea revista. Seria, prefigurând cvadruplul debut editorial din 1904, continuă cu un fragment din romanul Şoimii (în tabăra cazacilor), urmat de Moş Simion (din Dureri înăbuşite), de Claca (fragment din Crâşma lui Moş Precu), precum şi de tipărirea în foileton a romanului Floare ofilită. în ciuda prezenţei unor noi comentatori, cum ar fi Ovid Densusianu, Vasile Pârvan, G. Bogdan-Duică, Alexandru Lapedatu, Artur Gorovei, revista este treptat acaparată de personalitatea dominatoare a lui N. Iorga, care ajunge adesea să confunde, în textele sale critice, esteticul cu etnicul şi naţionalul cu eticul. Devenit director în 1905, Iorga imprimă publicaţiei un eclectism derutant, consonant cu concepţia pe care o avea acum asupra literaturii, văzută ca expresie exclusivă a naţionalului şi ca modalitate de edificare culturală a celor mulţi. Texte precum Biblioteci circulante, Cărţi de şcoală, Teatre de diletanţi rămân grăitoare pentru această mentalitate transgresivă, alimentând o atmosferă de confuzie a valorilor. Caracterizarea ei apare în comentariul Ce este „Sămănătorul"? (1/1906): „Ne încercăm printr-o muncă iubitoare de fiecare clipă să înălţăm [ţăranul român] către cultura modernă a neamurilor conştiente şi mândre, care pot fi sigure că vor trăi de sine, la lumina ce porneşte din însăşi alcătuirea lor sufletească". Dar eticismul militant e tot atât de departe de literatură ca şi inspiraţia din tradiţia istorică dacă textul e lipsit de valoare estetică propriu-zisă. Iorga nu pregetă să polemizeze în acest sens cu A. D. Xenopol ori cu Gr. G. Tocilescu şi îşi sintetizează poziţia într-o suită de articole din 1905, poziţie care explică atât ruptura sa de o parte a generaţiei căreia îi aparţine, cât şi izolarea de care se va plânge după apariţia, în 1906, a „Vieţii
69 Dicţionarul general al literaturii române
Săndulescu
româneşti". Intitulată împotriva clevetitorilor, seria încearcă să contrazică acuzaţiile aduse sămănătorismului şi să fixeze cadrele acestuia, aşa cum le înţelegea marele istoric: Ura împotriva culturii străine, Ţărănismul „Sămănătorului", Adoraţia trecutului şi, mai ales, „Sămănătorul", o revistă personală?. Dar demontarea sistematizată a argumentelor „clevetitorilor" nu reuşeşte să spulbere impresia de reacţie umorală a unei personalităţi animate de mesianismul neoromantic, din perspectiva căruia trecutul trebuie să fie drapat într-un eroism de paradă, iar ţărănimea să fie prezentată ca o clasă socială omogenă şi idilică. Se retipăresc acum poeme de Coşbuc (Non omnis moriar), alături de texte ale unor noi poeţi, Ecaterina Pitiş, C. Sp. Hasnaş, I. M. Marinescu, Mihail Săulescu (debut în 1906), A. de Herz (debutează în 1906, folosind şi pseudonimul Dinu Ramură), în vreme ce Mihail Sadoveanu continuă să publice proză. Iorga elogiază poeziile lui Goga („E revărsarea, în forme create năprasnic, a unei dureri care s-a grămădit clipă de clipă într-un suflet neobişnuit de simţitor la sângeroasele jigniri ale dreptăţii şi mândriei neamului nostru, e strigătul de agonie al pieptului pe care-1 sfărâmă o stâncă"), dar şi scrisul Elenei Farago sau pe cel al lui C. Stamati. Tot el scrie despre proza lui Mihai Eminescu, despre romanele lui loan Slavici (este comentat Mara, recent apărut), despre C. Sandu-Aldea ori despre începuturile romanului românesc. Ion Scurtu se ocupă, în aceeaşi perioadă, de Eminescu şi Schopenhauer, G. Bogdan-Duică de Vasile Cârlova şi de Ion Ghica. în seria dirijată de Iorga semnează şi Emil Gârleanu (schiţa Uitat). în ciuda rezistenţei declanşate în frontul literar de programul propus de istoric, sămănătorismul se afirmă în vremea directoratului său ca o mişcare culturală de amploare, câştigând numeroşi aderenţi. E vorba de revistele „Făt-Frumos" de la Bârlad (1904-1909), de „Junimea literară", editată în 1904 la Cernăuţi ş.a., dar mai ales de „Ramuri", care apare în 1905 la Craiova, primii ani din îndelungata sa existenţă fiind întru totul dominaţi de ideologia sămănătoristă. Demisia lui Iorga, anunţată într-o scrisoare din 15 octombrie 1906, nu va reprezenta, în aceste condiţii, un moment de cotitură în evoluţia curentului. St. O. losif, D. Anghel şi Natalia Negru rămân în fruntea plutonului de poeţi ai revistei, alături de ei începând să semneze G. Vâlsan, Mircea Dem. Rădulescu, I. U. Soricu, Constanţa Hodoş. Eclectismul stilistic al programului, afirmat anterior, este probat, în poezie, de acceptarea unui poem de Ion Minulescu, Romanţa celor trei galere. în primăvara lui 1907, ca o replică la reprimarea răscoalelor ţărăneşti, George Coşbuc tipăreşte Parabola Sămănătorului. în 1908 Ion Scurtu prezintă „un scriitor nou", A. Mirea, după ce anterior apăruse Povestea unei nopţi de iarnă, din Caleidoscopul lui A. Mirea, rezultatul colaborării dintre St. O. losif şi D. Anghel. Lui Mihail Sadoveanu, care rămăsese în continuare printre redactori, îi aparţin acum mai multe scrieri în proză, unele reprezentând mici capodopere ale genului: înecatul, în pădurea Petrişorului, O istorie de demult, Mergând spre Hârlău, Plăceri nevinovate, La schitul Brăteşti. Se traduce proză de Guy de Maupassant, Pierre Loti (Pescar de Islanda, în versiunea lui
C.	Sandu-Aldea), Bj^rnstjerne Bj^rnson, teatru de Shakespeare
(luliu Cezar). Odată cu instalarea lui Aurel C. Popovici ca redactor politic, ideologia sămănătoristă se radicalizează, publicaţia intrând într-un lung şir de polemici, cea dintâi cu „Viaţa românească", dar şi cu „Luceafărul" de la Sibiu (Idei anarhice. în chestia d-lui Tăslăoanu, Revista generală: Pentru d-l Stere de la Iaşi). Poeţi ai noii etape, alături de un grup numeros preluat din anii anteriori, sunt C. Teodorescu, Oreste, C. Vlădescu-Albeşti, C. Manolache ş.a. Numărul 24/1909, dedicat lui Eminescu, conţine o evocare a lui Slavici, Eminescu - omul, alături de un poem preluat din scrierile Veronicăi Micle. Alte sumare învederează din nou o vie preocupare pentru traduceri: Selma Lagerlof, Alphonse Daudet, A. P. Cehov, Maxim Gorki. Afirmând că ţine „deschise paginile revistei pe seama tinerelor talente ce se vor ivi", articolul-program al seriei din 1910, semnat de Ion Scurtu, anunţă o publicaţie „cu totul impersonală, liniştită, care să se mulţumească a da publicului bucăţi literare alese, articole pozitive de critică şi de ştiinţă, precum şi o bogată formaţiune culturală". Absenţa unui program estetic, suplinit, în diverse etape, de comandamente ideologice, lipsa de discernământ critic au făcut ca, adesea, lângă nume de primă mărime, paginile S. să găzduiască produse literare ale unor manufacturieri veleitari, în timp ce vehementele exortaţii din articolele de direcţie rămâneau fără urmare şi fără acoperire. Totuşi, prin repetatele apeluri la inspiraţie naţională, la patriotism şi militantism cultural, la evitarea imitaţiei servile a unor modele străine, S. a jucat un rol meritoriu în climatul cultural de început de secol. Dacă nu a impus decât „voci" literare minore, precum cele ale lui Vasile Pop, Ion Ciocârlan, I. U. Soricu, N. Vulovici, a sprijinit în schimb talentul unor scriitori ca Mihail Sadoveanu, Panait Cerna, St. O. losif, D. Anghel. Traducerile, un capitol deosebit de important în paginile revistei, au adus în atenţia cititorilor nume de prim rang, de la cele ale scriitorilor antici până la moderni, parnasieni şi simbolişti, ori la reprezentanţi ai literaturilor nordice şi orientale. Spre pildă, în 1909 loan Borcia tălmăcea Blestemul bardului de Ludwig Uhland, Horia Petra-Popescu (sub pseudonimul Radu Paltin) dădea o versiune la Corbul de Edgar Allan Poe, iar Nicolae Budurescu transpunea Serenadă de Paul Verlaine. Alţi colaboratori: Ion Agârbiceanu, Sextil Puşcariu, Vasile Savel, D. N. Ciotori, Al. G. Doinaru, I. Ionescu-Boteni, D. Cristorian, Ernest Ene, D. Ionescu-Morel, Ecaterina Bălăcioiu, C. Sfetea, Gheorghe Săpunaru, C. Rădulescu-Codin.	/./.
SĂNDULESCU, Al.[exandru] (13.VI.1929, Pleşeşti-Podgoria, j. Buzău), istoric şi critic literar, editor. Este fiul Măriei (n. Dediu) şi al lui Anton Săndulescu, învăţător. Urmează şcoala primară în satul natal, Liceul „Regele Ferdinand" din Râmnicu Sărat (absolvit în 1948), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (licenţa în 1952), unde îi are profesori pe G. Călinescu şi pe Tudor Vianu, iar printre colegi pe Ştefan Bănulescu şi pe Mircea Horia Simionescu. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă până în 1958, când i se desface contractul de muncă din cauza
Săndulescu
Dicţionarul general al literaturii române 70
dosarului, tatăl său aflându-se în închisoare, ca deţinut politic. Din 1963 până în 1997, când se pensionează, este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române, şef de sector sau de colectiv, coordonator al unor proiecte, redactor-şef, între 1991 şi 1996, la „Revista de istorie şi teorie literară". în 1972 obţine titlul de doctor în filologie cu o teză despre literatura epistolară. Tentat iniţial de lingvistică, debutează la rubrica „Vocabular regional" a revistei „Cum vorbim" din 1949 şi, în aceeaşi perioadă, scrie versuri, pe care însă nu le publică. Debutul editorial are loc în 1958, cu monografia G. Topîrceanu. Viaţa şi opera. Colaborează, de-a lungul timpului, la „Adevărul literar şi artistic", „Ateneu", „Contemporanul", „Flacăra", „Gazeta literară", „laşul literar", „Jurnalul literar", „Limbă şi literatură", „Luceafărul", „Orizont", „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară", „Scrisul bănăţean", „Secolul 20", „Steaua", „Synthesis", „Tânărul scriitor", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a., precum şi la publicaţii din Râmnicu Sărat, Buzău şi Focşani. Pentru editarea scrisorilor lui Duiliu Zamfirescu i s-a decernat în 1967 Premiul „B. P. Hasdeu" al Academiei Române.
Fără a dispreţui cronica literară, pe care o va practica mai mult sau mai puţin accidental, S. se orientează de timpuriu către cercetarea istorico-literară. în linii mari, intervalul în care se mişcă dezinvolt este cel cuprins între 1848 şi 1948, cu incursiuni nealeatorii înainte sau înapoi, aşezând în prim-pla-nul preocupărilor proza de toate tipurile: proza de imaginaţie, ca în monografiile Delavrancea (1964) şi Duiliu Zamfirescu (1969), studii micromonografice sau adâncind un anume aspect esenţial, precum în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu (1976), în amplul studiu introductiv la ediţia critică Opere de Calistrat Hogaş (1,1984) ori în medalioane, profiluri şi analize parţiale: loan Slavici, Mihail Sadoveanu, C. Stere, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, D. D. Patraşcanu, Gib I. Mihăescu, Tudor Arghezi şi G. Călinescu - aceştia doi în ipostaza de prozatori -, D. R. Popescu. Un accent în plus este pus pe cercetarea prozei neficţionale - înclinaţie personală, coincizând totodată cu „foamea de document" a cititorului contemporan. S. se numără printre promotorii interesului pentru memorial, jurnal şi corespondenţă literară. De altfel, în Literatura epistolară (1972) consacră domeniului un studiu teoretic şi istoric de referinţă, vizându-i pe principalii ei reprezentanţi din literatura franceză clasică şi din literatura română, de la poeţii Văcăreşti la Duiliu Zamfirescu. E un demers recuperator (vizibil şi în studiul corespondenţei lui
B.	P. Hasdeu, a cărei ediţie în trei volume a coordonat-o), ce pledează cauza valorizării literaturii subiective din perspectiva literarităţii, uneori superioară valoric operelor ficţionale scrise de unul şi acelaşi autor. Pasiunea acestui gen de cercetări creşte pe măsură ce, după 1989, se măreşte şi corpusul de luat în studiu, prin publicarea memorialisticii şi jurnalelor „de sertar", a corespondenţei unor personalităţi până atunci prohibite, dar şi prin editarea unor texte mai vechi (I. G. Duca, C. Argetoianu ş.a.), tot indezirabile sub regimul comunist. Interesat şi de teoria prozei, S. s-a ocupat de conceptul de realism, în aceeaşi ordine de preocupări fiind de menţionat şi contribuţia la
Dicţionarul de termeni literari (1976), pe care l-a şi coordonat. Celălalt teritoriu al cercetărilor sale este critica şi istoria literară românească. Scrie despre Paul Zarifopol (căruia îi şi editează opera eseistică şi bogata corespondenţă), dar şi despre ceilalţi reprezentanţi ai direcţiei estetice, de la Titu Maiorescu la strălucita generaţie interbelică şi la contemporanii Mircea Zaciu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, fără a uita contribuţia lui C. Dobrogeanu-Gherea ca deschizător de drumuri pentru critica analitică şi explicativă. Idealul interpretului este critica creatoare, iar pledoaria pentru integrarea biografiei (tocmai în anii freneziei structuraliste) particularizează conceptul său de istorie literară. Raportată la proză, poezia ocupă un loc secundar în atenţia exegetului şi se rezumă, în linii mari, la monografia „documentară" despre G. Topîrceanu
-	text reluat din alt unghi în introducerea la ediţia Scrieri din 1983 la câteva articole despre V. Cârlova, Anton Pann, Octavian Goga, G. Bacovia, Tudor Arghezi, Otilia Cazimir şi la studiul privind evoluţia conceptului liric de la Dimitrie Cantemir la Arghezi. Deşi se ocupă mai rar de poeţi, S. urmăreşte semnele lirismului în alte genuri, de la roman („fântânile arteziene" din epica lui G. Călinescu) la literatura de călătorie, jurnal, corespondenţă, identificând-o, neaşteptat, în scrisorile „raţionalistului", „scepticului" şi „cinicului" Paul Zarifopol, de pildă, sau în cele ale ilustrului său congener I. L. Caragiale. Şi analizele critice proprii conţin o discretă undă
71 Dicţionarul general al literaturii române
Săndulescu
lirică, mai ales în secvenţele narativ-evocatoare. Abordând îndeobşte autori şi opere pentru care are afinităţi, comentatorul
o	face cu empatie. E o participare bine strunită prin exerciţiul obiectivării - ceea ce conferă interpretărilor credibilitatea judecăţilor echilibrate. Calmul exegetic este vizibil în conştientizarea „paşilor pe nisip"-urile mişcătoare ale literaturii. Este Eminescu un poet „dificil" sau „hermetic", cum îl crede Vladimir Streinu? Sau este G. Coşbuc, conform aserţiunii aceluiaşi, un poet citadin? Felul în care comentatorul se îndoieşte rămâne fertil, invitând la redeschiderea problemei, nu la clasarea sau eludarea ei. Concluziile definitive nu sunt totuşi ocolite atunci când există suficiente probe la dosarul chestiunii. Un exemplu: „achitarea" lui Duiliu Zamfirescu, catalogat, până la demonstraţia lui S., printre detractorii lui Mihai Eminescu. Calmul exegetic este atestat şi de alt aspect al metodei utilizate: se adoptă dintru început o strategie a înaintării în spirală, ceea ce presupune reveniri şi revizuiri, completări şi rafinări. Scrierile despre Topîrceanu, Delavrancea şi mai ales despre Zarifopol şi Duiliu Zamfirescu sunt edificatoare. Se observă, în cazul lui Duiliu Zamfirescu, trecerea de la cutare aspect particular la micromonografie, apoi la ediţii succesive de inedite epistolare şi la ediţia critică a corespondenţei, în fine la reluarea lărgită a biografiei şi la sinteza asupra corespondenţei literare. Pentru S. istoria literară se justifică doar atunci când, în descendenţă călines-ciană, ea poate identifica şi acredita o anumită devenire şi organicitate, diverse conexiuni în interiorul genurilor, între genuri, între epoci, serii / filiaţii şi categorii etc., surprinse în dialectica infinitezimală a identităţii şi alterităţii, a sincroniei şi diacroniei. A stabili raporturi, diferenţe este una din regulile istoricului literar, evidentă în studiile despre Anton Pann, C. A. Rosetti, A. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Gib I. Mihăescu, E. Lovinescu, Tudor Vianu. Acelaşi interes pentru stabilirea de relaţii se manifestă la nivelul analizei unuia şi aceluiaşi scriitor: legături între diversele secvenţe ale operei, raporturi de anticipare sau de ruptură, reliefuri valorice etc. Astfel, V. Alecsandri-,,omul de lume" din scrisori e raportat la creaţia sa literară, pentru a obţine imaginea unei „interferenţe a planurilor". Evident, atari conexiuni se întâlnesc mai frecvent în demersurile monografistului şi în notele informate ale editorului. Fidel strategiei sale de revenire în spirală asupra unui autor, istoricul literar îşi îmbogăţeşte necontenit sintezele. Cazul cel mai relevant este acela al preocupării pentru Paul Zarifopol. în Constelaţii literare (1998) se oferă, între altele, suma unei exegeze întinse pe câteva decenii. Sunt explorate teza de doctorat a lui Zarifopol - pe care S. o descoperă - şi dosarul examenului, se comentează formaţia filosofico-literară germană a eseistului etc. Sub raportul editării, ultimii ani îi permit publicarea „textelor cenzurate", revelând în Zarifopol un adversar lucid şi tenace al totalitarismelor de orice culoare şi în primul rând al celui roşu. Cercetătorul pasionat al memorialisticii a dat el însuşi la iveală, tot după 1989, două scrieri aparţinând genului. Efectele dosarului „dalmaţian" (1995), având ca fir central metafora din titlu, este un memorial autobiografic, reconstituind o existenţă
„sub vremi" (evocarea începe cu prima copilărie şi sfârşeşte cu ultimii ani ai epocii ceauşiste), momentele dramatice la originea cărora stau arestarea şi condamnarea tatălui, iar în plan general instaurarea regimului comunist, cu consecinţele lui dezastruoase asupra unei cariere de scriitor, adică de om prin definiţie liber. Operaţie pe cord deschis (2002) e un jurnal presărat cu evocări ale unor personalităţi: „efigiile" lui Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat. S. este în primul rând un asemenea evocator, cu darul portretisticii şi al refacerii unei atmosfere, fie privind familia, anii de liceu şi facultate, fie lecturile de la Biblioteca Academiei ori atmosfera din institutul academic patronat de G. Călinescu atât în timpul directoratului acestuia, cât şi - ca sub o luminoasă umbră -după moartea marelui critic.
SCRIERI: G. Topîrceanu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958; Delavrancea, Bucureşti, 1964; Pagini de istorie literară, Bucureşti, 1966; Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, 1969; Literatura epistolară, Bucureşti, 1972; Citind', recitind..., Bucureşti, 1973; Conceptul de realism în literatura română (în colaborare), Bucureşti, 1974; Continuităţi, Bucureşti, 1976; Dicţionar de termeni literari (în colaborare), Bucureşti, 1976; Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1976; Portrete şi analize literare, Bucureşti, 1982; Istoriografia literară românească. 1944-1984 (în colaborare), Bucureşti, 1984; Duiliu Zamfirescu şi marele său roman epistolar, Bucureşti, 1986; Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, 1989; ed. 2 (Viaţa lui Duiliu Zamfirescu), Focşani, 2002; Efectele dosarului „dalmaţian", Bucureşti, 1995; Constelaţii literare, Bucureşti, 1998; Operaţie pe cord deschis, Bucureşti, 2002; „Pădurea spânzuraţilor" de Liviu Rebreanu, Cluj-Napoca, 2002; Memorialişti români, Bucureşti, 2003. Ediţii: G. Topîrceanu, Opere, I—II, pref. edit., Bucureşti, 1955, Scrieri alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1970-1971, Scrieri, I—II, pref. edit., Bucureşti, 1983; Corneliu Moldovanu, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1966; Duiliu Zamfirescu, Scrisori inedite, introd. edit., Bucureşti, 1967, Opere, VII-VIII, Bucureşti, 1984-1985; Paul Zarifopol, Pentru arta literară, I—II, introd. edit., Bucureşti, 1971; ed. I—II, Bucureşti, 1997-1998, Paul Zarifopol în corespondenţă, pref. edit., Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Radu Săndulescu), Eseuri, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Radu Săndulescu), Marxism amuzant. Eseuri cenzurate, pref. edit., Bucureşti, 1992, încercări de precizie literară, introd. Alexandru Paleologu, Timişoara, 1998; Delavrancea interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1975; B. P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini, I-III, introd. şi postfaţa edit., Bucureşti, 1982-1984 (în colaborare).
Repere bibliografice: Z. Ornea, „G. Topîrceanu", GL, 1959, 2; Nae Antonescu, „Delavrancea", TR, 1964, 49; Cornelia Ştefănescu, „Delavrancea", VR, 1965,4; Cornel Regman, „Pagini de istorie literară", GL, 1967,3; D. Vatamaniuc, „Pagini de istorie literară", LCF, 1967,13; Streinu, Pagini, TV, 266-269; Geo Şerban, „Pagini de istorie literară", VR, 1967, 5; Cornelia Ştefănescu, Duiliu Zamfirescu, „Scrisori inedite", RITL, 1967,3; Constantin Călin, „Duiliu Zamfirescu ", ATN, 1969,2; Ov. S. Crohmălniceanu, „Duiliu Zamfirescu", RL, 1969, 43; Zaciu, Glose, 33-38; Ov. S. Crohmălniceanu, „Delavrancea", RL, 1971,2; Piru, Varia,
1,197-199, II, 180-183; Alexandru George, Un gen care se stinge, LCF, 1972,52; Dumitru Micu, Povestirea şi literatura epistolară, CNT, 1973,8; Ion Vlad, Condiţia literară a genului epistolar, T, 1973,4; Liviu Petrescu, „Literatura epistolară", RITL, 1973, 2; Mircea Iorgulescu, „Citind, recitind...", LCF, 1973,33; Nicolae Manolescu, Studii despre clasici, RL,
1973,	36; Adriana Iliescu, „Citind, recitind...", LCF, 1973, 38; Zaciu, Bivuac, 196-200; George Muntean, Statornicie şi competenţă, RL, 1976, 29; Emil Mânu, „Continuităţi", SPM, 1976, 296; Liviu Leonte,
Săndulescu
Dicţionarul general al literaturii române 72
„Continuităţi" şi „confluenţe", CRC, 1976, 44; Zaharia Sângeorzan, „Introducere în opera lui Liviu Rebreanu", CRC, 1976,49; Dana Dumitriu, Din nou despre Rebreanu, RL, 1976, 49; Dumitru Micu, „Introduceri" critice, CNT, 1976,52; Nicolae Manolescu, „Dicţionar de termeni literari", RL, 1976,53; Vlad Sorianu, în universul valorilor consacrate, ATN, 1977, 2; AL Piru, Rebreniana, LCF, 1977,11; George, Sfârşitul, II, 34-38; Pillat, Itinerarii, 357-358; Ungheanu, Lecturi, 330-335; Ştefan Cazimir, „Citind, recitind...", RL, 1983,3; Z. Ornea, G. Topîrceanu, „Scrieri", CNT, 1983,17; Mircea Anghelescu, „Ocarte bună sfidează moartea", T, 1983,4; Ştefan Cazimir, Romane epistolare, RL, 1984, 30; Şerban Cioculescu, Duiliu Zamfirescu, epistolier, RL, 1984,38; Nicolae Mecu, Un epistolar de excepţie, VR, 1984,12; Anghelescu, Lectura, 114-124; Teodor Vârgolici, Duiliu Zamfirescu în corespondenţă, VR, 1987, 1; Şerban Cioculescu, „Paul Zarifopol în corespondenţă", RL, 1987,19; Rodica Florea, „Paul Zarifopol în corespondenţă", CNT, 1987, 29; Z. Ornea, Zarifopol şi corespondenţii săi, RL, 1987,31; Nicolae Manolescu, Locul lui Zarifopol, RL, 1988, 38; Mircea Anghelescu, Obiect de studiu: omul, T, 1988,10; Mircea Iorgulescu, Tot despre „locul lui Paul Zarifopol", RL, 1988,48; AL Dobrescu, Pentru Zarifopol, CL, 1988,11; Nicolae Mecu, Constelaţiile istoricului literar, VR, 1989, 3-4; George Muntean, Istoricul literar şi editorul, RL, 1989,25; Mircea Iorgulescu, La răspântia dintre secole, RL, 1989, 28; Cornelia Ştefănescu, Colegul de lângă mine, RITL, 1989,1-2; Liviu Petrescu, Moment Duiliu Zamfirescu, ST, 1990, 2; Alex. Ştefănescu, O viaţă de om, RL, 1995,14-15; Teodor Vârgolici, Drama mei generaţii, ALA, 1995, 266; Dan C. Mihăilescu, „Efectele dosarului «dalmaţian»", „Cotidianul", 1995,134; Eugenia Tudor-Anton, „Efectele dosarului «dalmaţian»", RL, 1995, 37; Nicolae Manolescu, Zarifopol cenzurat, RL, 1996, 8; Florin Mihăilescu, Oameni, dosare, destine, VR, 1996,1-2; Z. Ornea, Istoria literară ca exegeză, RL, 1999, 7; llie Guţan, Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999,38-41; Micu, Ist. lit., 743; Popa, Ist. lit.,
II,	1103-1104; Dicţ. scriit. rom., IV, 171-172; Cătălin Constantin, Personaj al propriei vieţi, RL, 2003,2; Dan Mănucă, Duiliu Zamfirescu în actualitate, CL, 2003, 2; Liviu Grăsoiu, Alt chip, CL, 2003, 2; Nicolae Florescu, Un roman indirect, JL, 2003, 7-12; Barbu Cioculescu, Act de confesiune, RL, 2003, 14; Carmen Brăgaru, „Memorialişti români", JL, 2003,21-24; Cătălin Constantin, Memorii, RL, 2003,35.	N.	M.
SĂNDULESCU, Ecaterina (11.X.1904, Moviliţa, j. Vrancea -24.VIII.1988), poetă, prozatoare şi memorialistă. Urmează Liceul „Unirea" din Focşani, unde îl are ca profesor pe I. M. Raşcu, şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1925. Funcţionează ca profesoară la diverse licee din Râmnicu Sărat, Craiova, Sibiu (unde revine în câteva rânduri la Liceul „Domniţa Ileana" şi unde face parte din gruparea Thesis), Bacău, Ploieşti, iar în 1969 se stabileşte la Bucureşti. Debutează cu poezie în 1926, la „Floara soarelui", colaborând ulterior la „Viaţa literară", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Sibiul literar", „Adevărul", „Curentul", „Falanga", „Universul", „Convorbiri literare", „Ţara noastră", „Hyperion" ş.a. Publică două cărţi de versuri, Spleen (1930) şi Nemesis (1936), reluate în antologia Cântecul spiralelor (1969), unde adaugă un grupaj de poezii „din periodice şi inedite", datate între 1936 şi 1961. A semnat şi Ecaterina Catrinaru.
Simboliştii sunt modelele indubitabile ale poeziei scrise de S., pentru care tristeţea, dezolarea, singurătatea, inutilitatea, nevroza constituie note definitorii. Oraşul, „abator, sanctuarul umanităţii carnivore" (Civilizaţie) sau „Oraş sepulcral, cu
toamne târzii,/ Cu lungi bulevarde,/ - Grele cascade, / De melancolii" (Provincială), accentul pus pe starea autumnală: „E toamnă afară... şi-i frig.../ Te caut... prin beznă te strig..." (Melodii de toamnă) trimit la motive bacoviene. Singurătatea revine în cartea de poeme în proză Omul din vis (1973), unde domină confesiunea îndurerată şi invocarea fiinţelor apropiate trecute în nefiinţă. „Parfumul sufletului sacru al mamei" dispărute se simte şi în paginile memorialistice intitulate ...Din umbra umbrelor (1981). Adesea cu un exces de sentimentalitate, S. evocă pe rând copilăria, anii de liceu şi facultate, experienţa de profesoară, amintirile ducând până la anul 1945. Conturează portrete convingătoare ale profesorilor I. M. Raşcu, Mihail Dragomirescu, acesta din urmă considerat „părinte literar", relatează momente din relaţia de colaborare cu Mărgărita Miller-Verghi, coautoare a antologiei Evoluţia scrisului feminin în România (1935). Pe când era la Sibiu, în 1940, participă la Cercul studenţesc „Octavian Goga", condus de Lucian Blaga. Atrasă de puternica personalitate a poetului, se detaşează ulterior de el, ajungând să producă o aserţiune uimitoare: lirica blagiană nu ar fi „îndeajuns de convingătoare în structurile intime ale evoluţiei culturii noastre naţionale". în această perioadă publică broşura De ziua mamei (1943), un discurs rostit la Teatrul Municipal din Sibiu, care tratează, într-un stil patetic şi abundent metaforic, tema maternităţii.
SCRIERI: Spleen, Sibiu, 1930; Nemesis, Bucureşti, 1936; De ziua mamei, Sibiu, 1943; Cântecul spiralelor, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1969; Omul din vis, Bucureşti, 1973; ...Din umbra umbrelor, Bucureşti, 1981. Antologii: Evoluţia scrisului feminin în România, pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1935 (în colaborare cu Mărgărita Miller-Verghi). Ediţii: Alice Călugăru, Versuri, introd. Dumitru Micu, Bucureşti, 1968. Traduceri: Emil Gârleanu, Der Nussbaum. Welt der Wortlosen, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: M. Gr., H. H., Spleen feminin, DMN, 1931,8 694; Erastia Peretz, Literatura feminină, CL, 1935, 6-8; Pompiliu Constantinescu, O antologie, VRA, 1935,405; Sergiu Ludescu, „Evoluţia scrisului feminin în România", „Mişcarea", 1935, 1301; Perpessicius, Opere, VII, 148-150; Agatha Grigorescu-Bacovia, „Nemesis", RVS, 1936, 5; Silviu Cernea, „Nemesis", „Naţionalul nou", 1936, 515; C. Dan Pantazescu, „Spleen" şi „Nemesis", „Ţara noastră", 1936,1067; Ion Molea, Manuale didactice bune, „Ţara noastră", 1937, 1454; Florin Manolescu, „Cântecul spiralelor", RL, 1969,52; D. Gherghinescu-Vania, „Cântecul spiralelo/', AST, 1970,1; Piru, Varia, 1,379; llie Guţan, „Omul din vis", „Tribuna Sibiului", 1973,20 aprilie; Boris Buzilă, Un autor, o carte, „Magazin", 1973,5 mai; G. Nistor, „Omul din vis", T, 1973,7. L. Cr.
SĂNDULESCU, Mircea (20.IX.1945, Brăila), prozator şi dramaturg. Este fiul Elenei Săndulescu (n. Panaitescu), profesoară de istorie, şi al lui Vasile Săndulescu, jurist. Urmează liceul la Brăila şi este licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia limba engleză, a Universităţii din Bucureşti (1969). Până în 1980 lucrează ca profesor la liceele bucureştene „Mihail Sadoveanu", „I. L. Caragiale" şi „George Coşbuc", ulterior fiind redactor la „Viaţa românească". în 1985 pleacă în Statele Unite ale Americii. Se stabileşte la New York, unde este profesor în învăţământul public. Debutează în 1969, la
73 Dicţionarul general al literaturii române
Săndulescu
' - -'isA. ~ V .	------'v'
S§H 'Ci’
vL'-^'T^ .* ■:/•■' i:€-r s s
„Luceafărul", cu povestirea A/ doi/ea musafir, singurul său text publicat înainte de prima carte, romanul Victorie clandestina, apărut în 1977 şi distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. în stagiunea teatrală 1979-1980 Teatrul „Al. Davila" din Piteşti îi pune în scenă piesa de teatru O pasare văzută de aproape sau Omul de paiantă, iar la Teatrul de Stat din Sibiu i se joacă Broasca ţestoasă. în 1981 cele două piese apar în volum.
Masivul roman Victorie clandestină a fost considerat un debut remarcabil, după Nicolae Manolescu S. fiind „probabil singurul romancier de mare anvergură apărut în ultimii şapte-opt ani, într-o proză care a afirmat mai ales povestitori şi nuvelişti". Apreciat pentru spiritul analitic şi pentru capacitatea de a realiza o structurare complexă la nivel epic, scriitorul e asimilat tradiţiei romanului românesc interbelic (Mircea Zaciu), majoritatea comentatorilor relevându-i şi afinitatea faulkneriană. Substanţa epică, dispusă în două planuri, se concentrează în jurul protagonistului narator Mihai Vancu, tânăr intelectual cu multe date biografice ce trimit la autor. Preocupat de studierea relaţiilor umane, ca şi de clarificarea propriilor sentimente şi îndoieli (moartea/ sinuciderea tatălui, iubirea pentru adolescenta Nadia), Vancu părăseşte
anturajul bucureştean, unde era bine ancorat, şi se refugiază la Brăila, în casa unchiului Eugen Norşa, importantă personalitate locală. Aici, în oraşul adolescenţei, reconstituie din fragmente istoria familiei, întâlneşte vechi cunoştinţe şi face altele noi. Retrospecţia şi introspecţia - mai toate personajele, intelectuali, au această înclinaţie - amplifică şi construcţia epicului; amintirile de familie coboară la a treia generaţie, până la începutul secolului al XX-lea, când Alexandru Norşa, descins din Transilvania, se stabileşte în portul dunărean. Dacă desfăşurarea narativă îşi pierde cursivitatea prin numeroase inserţii (mulţimea de personaje din mediul academic bucureştean, ca şi din spaţiul provincial alunecă în digresiuni de tot felul), romanul câştigă în profunzime analitică. Naratorul observă şi analizează comportamentul celor din jurul său şi destinul lor în plan social, politicul insinuându-se doar pe alocuri. Societatea românească a anilor '60-70' ai secolului trecut i se înfăţişează cu învinşii şi învingătorii ei. Aparent un câştigător, căci e un „provincial răzbătător", la treizeci de ani cercetător într-un institut din capitală, protejat al profesorului, doctorand etc., Vancu este pe cale să îşi rateze şansele încercând să afle resorturile devenirii individuale. El sondează dincolo de suprafaţă, descoperindu-se nu numai pe sine, ci şi o numeroasă galerie de caractere. Roman realist, Victorie clandestină aglomerează în final multe scene cu încărcătură simbolică. Capacitatea celor doi Norşa, tatăl şi fiul, de a învinge cu orice preţ este primul înţeles al sintagmei-titlu. După Mircea Zaciu, cei care „triumfă clandestin" pot fi „personajele marginale, neimplicate în marile conflicte, preferând existenţa strict senzorială, de suprafaţă... Cei ce acceptă trăirea într-o lume «buimacă» şi ireală". Personaje, idei, motive şi tipologii de aici se regăsesc, dezvoltate sau doar enunţate, în romanele următoare, procedeul temei cu variaţiuni caracterizând proza lui S. Tratat despre oaspeţi (1979) începe cu urmărirea de către Eugen Norşa a unui urs uriaş care ucide vitele dintr-o localitate brăileană. Un episod cu o vânătoare de mistreţi, având ca protagonist pe acelaşi Norşa, exista şi în romanul anterior. Acum vânătoarea ritualică, necesară unei întemeieri, este una din temele acestui roman care dezvoltă experienţa a trei personaje-oaspeţi. Naraţiunea este stufoasă, interpretările din mai multe perspective dau adâncime faptelor, trăirile personajelor sunt analizate cu lux de amănunte. Cea mai importantă realizare este, după Nicolae Manolescu, „alianţa [...] dintre ideea care asigură simbolismul general (admirabil condusă pe toată durata epică) şi forfota vieţii, răsuflarea caldă a oamenilor şi a vitelor, gesturile, gândurile, febra". Placebo (1983) este un text-experiment, compus din două părţi distincte: romanul propriu-zis, al cărui protagonist, din familia personajelor brebaniene, este Dumitru Gorea, un vitrinier-şef de patruzeci de ani, şi jurnalul acestuia, alcătuit din fişe neprelucrate pentru un „tratat despre ratare", în confruntarea dintre personaj şi prototipul său, „creaţia" este superioară naturii umane, care, prin urmare, încearcă să o imite. Succesul sau ratarea, înţelegerea factorilor care determină reuşita existenţială erau prezente şi în Victorie clandestină. în Placebo învingător este cel ce poate să sară din „bunul simţ...
Săplăcan
Dicţionarul general al literaturii române 74
aşa cum sare o maimuţă din copacul care a adăpostit-o, deşi acesta are încă fructe berechet", în vreme ce „a trăi, ca toţi ceilalţi [...] o viaţă simplă, înseamnă a pierde". Efortul de a moderniza construcţia este evident şi în Intermediarul (1983), roman cu multe personaje, în jurul cărora se configurează nucleee narative din care cu dificultate se identifică cel principal. Cu ştiinţa autorului, pare că pluteşte confuzia, alimentând ambiguitatea. Planurile se succedă cu repeziciune şi se intersectează, eroii îşi schimbă partenerii, desfăşurarea epică se orientează în direcţii neaşteptate, problematica este şi ea complicată. Nu lipsesc referirile la „obsedantul deceniu", frecvente în proza românească din anii '80. Un episod remarcabil se desfăşoară într-un sanatoriu de boli psihice -„Munţii Nevrozei" -, unde inginerul Moţiu confecţionează „peşti mecanici", scopul vizând „devierea unor energii care creează tensiuni", ceea ce ar reprezenta „salvarea personală" a celor internaţi la Colţeşti. Cu Virgil Lepădatu, personajul central, S. împlineşte tipologia „intermediarului", anunţată încă de Mihai Vancu în romanul de debut. Virgil Lepădatu îşi descoperă de timpuriu vocaţia şi îşi orientează demersurile în această direcţie. El încurcă şi descurcă treburile altora, trăieşte în imaginaţie, divaghează mult şi, s-ar spune, superior vârstei şi pregătirii sale intelectuale. Tânărul care îmbrăţişează cauza altora îşi caută de fapt un drum, un model, o „linie de plutire". Valeriu Cristea, care recunoaşte în „adolescentul" dostoievskian modelul protagonistului din Intermediarul, apreciază „ordinea cavalerească" propusă, întrucât „cavalerismul, prietenia, eroismul şi, desigur, iubirea reprezintă reperele esenţiale, declarate, ale câtorva din eroii principali ai cărţii".
SCRIERI: Victorie clandestină, Bucureşti, 1977; Tratat despre oaspeţi, Bucureşti, 1979; O pasăre văzută de aproape sau Omul de paiantă. Broasca ţestoasă, Bucureşti, 1981; Intermediarul, Bucureşti, 1983; Placebo, Bucureşti, 1983; Tenişii miresei, Bucureşti, 1993; Escapes and Ashes, Norcross (SUA), 2003.
Repere bibliografice: Al. Piru, Un nou romancier, LCF, 1977, 48; Eugen Simion, Debuturi în roman, LCF, 1977, 48; Mircea Iorgulescu, întâmpinare, LCF, 1977,51; Laurenţiu Ulici, Invizibila oglindă, RL, 1978, 3; Constantin Barbu, Un tânăr romancier, R, 1978,4; Cornel Ungureanu, Gustul vieţii, RL, 1978,17; Valentin F. Mihăescu, Ipostaze existenţiale, LCF, 1978, 31; H. Zalis, Priorităţi în roman, CNT, 1978, 34; Cornel Ungureanu, „Tratat despre oaspeţi", 0,1979,50; Nicolae Manolescu, Un romancier, RL, 1979,51; I. Sîrbu, Un romancier: Mircea Săndulescu, CRC, 1980, 6; Val Condurache, „Tratat despre oaspeţi", CL, 1980, 2; Virgil Podoabă, „Tratat despre oaspeţi", F, 1980,2; Liviu Petrescu, Personaj şi „text", ST, 1980, 4; Marcel Constantin Runcanu, Un autentic „constructor de lumi", TR, 1980,19; Cornel Regman, Un tânăr talentat romancier şi dilemele lui, VR, 1980, 5; Ştefănescu, Jurnal, 224-225; Zaciu, Lancea, 89-93; Cocora, Privitor, III, 166-170; Regman, Noi explorări, 101-112; Alex. Ştefănescu, între da şi nu, Bucureşti, 1982,
134-138; Nicolae Manolescu, Jocul cu literatura, RL, 1983,14; Florin Manolescu, „Placebo", CNT, 1983,19; Val Condurache, Efectul Placebo, CL, 1983, 6; Mircea Muthu, Romanul ca provocare, ST, 1983, 7; loan Holban, Reportajul de idei, CRC, 1983, 42; Gheorghe Glodeanu, „Placebo", TR, 1983,45; Ion Pecie, Stăpâni şi scutieri, R, 1983,11; Roxana Sorescu, Romanul ficţiunii romaneşti, VR, 1984, 1; Ştefan Melancu,
„Intermediarul", ST, 1984,2; Victor Durnea, Scriitori în exil. între creaţie şi analiză, CRC, 1990,6,7; Ulici, Prima verba, III, 28-30; Cristea, A scrie, 179-184; Andrei Manolescu, „Mă obosesc pe mine însumi" (interviu cu Mircea Săndulescu), „Dilema", 1994, 61; Gabriel Pleşea, Scriitori români la New York, Bucureşti, 1998, 231-274; Ghiţulescu, Istoria, 459-460; Popa, Ist. lit., II, 858; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 259-262; Dicţ. scriit. rom., IV, 172-175; Manolescu, Enciclopedia, 614.	M.P.-C.
SĂPLĂCAN, Radu (2.IV.1954, Bucureşti - 15.IV.2002, Braniştea, j. Bistriţa-Năsăud), poet şi critic literar. Este fiul Aureliei (n. Mureşan) şi al lui Petru Săplăcan. A absolvit Liceul „Al. Papiu-Ilarian" din Dej (1973) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1979). Lucrează ca profesor la Dej, Beclean, Baia Mare şi Sighet, în 1989 devine redactor-şef la „Gazeta someşană", iar din 1990 redactor la Studioul de Radio-TV Cluj. Colaborează la „Echinox", unde îşi face debutul în anii studenţiei, „Tribuna", „Steaua", „Astra", „Vatra", „Transilvania", Convorbiri literare", „Viaţa românească", „România literară", „Cronica", „Poezia" ş.a. în 1994 îi apare volumul de poezii Livada Roentgen (Premiul Salonului de Carte din Cluj-Napoca). A îngrijit, împreună cu loan Pintea, Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală" de N. Steinhardt (I-II, 2001-2002).
Lirica lui S. se remarcă dintru început prin forţa de sugestie a limbajului şi a imaginii şi, în acelaşi timp, prin lipsa totală de ostentaţie, printr-o „autenticitate" aproape copilărească. Fără să violenteze limbajul, fără să şocheze, poetul sugerează cu naturaleţe şi simplitate, comunică semne-sim-boluri ale realităţii, oferind o percepţie sincretică a lumii, de o concreteţe şi o acuitate senzorială extreme. Poemele sunt scurte, concentrate, materia poetică se strânge într-un nucleu de masă minimă şi densitate maximă. în fond, S. este un (neo)modernist vizionar al „esenţelor", în descendenţă simbolistă, o structură lirică tensionată, atrasă când de expresionism, când de un imagism de tip oniric, cu metafora cel mai adesea oximoronică. Construcţia poemului, în ansamblu, urmează „logica" notaţiei disparate, vizând reconstituirea, din părţi dezmembrate, a unei emoţii, a unei stări, atmosfere, în ceea ce au acestea esenţial. Principiul ordonator pare a fi simplitatea -vizionară, realistă ori ludică, aşa cum se va spune în Definiţie mincinoasă, din Memorial cu păianjeni şi fructe (2002): „Simplitatea e un joc de cuburi răsturnate./ Uneori poartă numele unei fiinţe/ ascunsă sub schelării somnoroase - / alteori e doar accentuarea detaliilor/ pe o fotografie de epocă - / mai rar poate fi o minge/ din fâşii de pâslă/ uitată în garaj...". în versurile din primele trei cărţi - Livada Roentgen, Uşor, deasupra lumii (1999) şi Factorul Şarpe (2000) - se percepe o anume „pudoare cinică" (Gheorghe Grigurcu), un fel „de ruşine de cuvinte" şi o revoltă neputincioasă faţă de realitate. Această pudoare îmbracă uneori haina unei aparent jucăuşe, dar de fapt grave ironii, alteori se manifestă printr-o artă a îndepărtării şi a aluziei: „sub picioarele mele scârţâie zăpada/ pe o uliţă cu miros de vâsle - / a trecut şi trupul meu pe acolo/ şi m-a-ntrebat «unde naiba ai fost şi cui să cer iertare?...»/ un arlechin i-a răspuns:/ privighetorile sunt încă în război..." (De
75 Dicţionarul general al literaturii române
Săptămâna
seara, din Uşor, deasupra lumii). Discreţia lirismului conduce spre concentrare şi contragere, de obicei într-un registru lexical nominal, dar şi spre abstractizare. în Factorul Şarpe frapează lirismul lacunar, aluziv, vizibil şi în construcţia, inclusiv grafică, a poemelor. Emoţia, din ce în ce mai difuză, se obscuri-zează senin, în consemnarea oarecum detaşată, uneori ludică, a unor obiecte-realităţi disparate, interioare sau exterioare: „respiraţia ta liniştită, zâmbetul aşternut,/ insular...// prin fereastră,/ pe patina discretă a tabloului,/ lumina cade oblic" (Nox). Poemele din Memorial cu păianjeni şi fructe, organizate în două cicluri, Scrisori din salonul 30 şi Ferigi şi staniol, sunt probabil cele mai valoroase din literatura lui S. Miniaturi lirice în care se fixează spaima de trecerea timpului şi de iminenţa morţii, ele compun un jurnal de muribund şi consemnează lupta cu aşteptarea morţii: „De câteva zile defilez prin propriu-mi trup,/ cu tot alaiul: pompieri, cămătari, perfuzii şi rock-mani - / pereţii sunt fie scorojiţi, fie afumaţi/ iar tribuna a înmugurit./ îmi oglindesc sângele în cana cu ceai amar/ aşteptând căruţa cu un câine/ pe coviltir..." (Drapel la indigo). Imaginea trupului (dinăuntru, cel cu organe bolnave, ori trupul dinafară, spiritual) revine obsedant, deghizând boala şi spaima de moarte în mici „spectacole", liniştite sau terifiante, realiste sau onirice: „Respiraţia cicatrizată/ printre sceptre şi oase colorate,/ abandonează pieptul despuiat/ asemeni unui ciocan uitat în ploaie - / râul negru ni se refugiază în obraji/ şi sub stern - / dintr-un clopot uriaş,/ fără limbă,/ cad pisici ro-şietice - / prin mine trece tata fluierând/ o melodie veselă..." (Cortina); „De la o vreme picadorii înfruntă,/ noapte de noapte,/ cămile uriaşe - / de pe cântarul de farmacie/ izbucneşte strigătul nevrotic:/ ole!/ flautişti şi cimpoieri/ descântă piruetele spaimei/ păşind din arenă în arenă" (Fantezie). Se remarcă un gust al spectacularului, al imaginii ostentative, o articulare şi o dinamică aparte a poemului - prin suprapunerea unor paliere de semnificaţie (şi de tensiune) aparent fără legătură, finalul asemănându-se unei bruşte lovituri de ciocan, care adună, dintr-o mişcare, sugestiile într-o implozie de semnificaţie. Ultimele versuri ale lui S. exprimă două tendinţe contrare: aceea de a trăi concret, „expresionist", spaima şi moartea - ca absurd existenţial - şi aceea de a le alegoriza, de a le „dantela", acordându-le astfel o semnificaţie fie estetică, fie religioasă. Dezechilibrul, dizarmonia, „ieşirea din cadenţă" se confruntă cu liniştea şi împăcarea: „lumânările/ se aşază cuminţi/ în duminica trupului". Se caută o paradoxală primăvară în pragul morţii („Inima înverzeşte pe un taler cu ghimpi"), un echilibru în dezechilibru, un „pact" între păianjeni şi fructe, între moartea care se ţese şi viaţa care rodeşte continuu. în Exerciţii de balistică (2003), carte postumă, au fost adunate articolele de critică din intervalul 1979-1989, apărute în „Tribuna" şi „Astra". Se oferă astfel imaginea unui critic sever, care scrie concis, convingător, cu nerv, îmbinând expresivitatea stilistică şi demonstraţia ştiinţifică. Principalele calităţi sunt probitatea, claritatea şi intuiţia - evidentă în cazul paginilor despre scriitorii tineri. Dovada deschiderii şi a lipsei de parti-pris ideologic poate fi considerată aprecierea de care se bucură autori atât de diferiţi: Ion Mureşan, Traian T.
Coşovei, loan Moldovan, Ion Stratan, Ion Groşan, Liviu loan Stoiciu, Aurel Pantea, Aurel Dumitraşcu, Paul Daian, Radu Ţuculescu, Mariana Ionescu, în timp ce capacitatea de sinteză e relevată de texte precum Lampadoforii poeziei de mâine, succint şi foarte corect tablou al literaturii române contemporane. Savoarea paginii provine din afirmaţii aluzive ori aparteuri ironice. Interesat de fenomenul literar, nu doar de autori, S. lansează sarcastice discursuri împotriva „literaturii futile", fără valoare, „false", cu subspeciile ei, dintre care „critica futilă" e „cea mai periculoasă", întrucât „tinde fie să o inventeze, atunci când nu există ca literatură autentică, fie să existe, ea însăşi, cu mijloacele literaturii futile". Corupţia critică (a scrie despre un scriitor sau a nu scrie dintr-un interes anume), „parazitismul cultural", uzanţele culturale festiviste şi găunoase (De la efort Procust la confort Sisij) devin ţinta unor autentice „exerciţii de balistică".
SCRIERI: Livada Roentgen, Timişoara, 1994; Uşor, deasupra lumii, Bistriţa, 1999; Factorul Şarpe, postfaţă Mihai Dragolea, Botoşani, 2000; Nicolae Steinhardt. Comentarii literare, Iaşi, 2001; Memorial cu păianjeni şi fructe, postfaţă Mihai Dragolea, Cluj-Napoca, 2002; Exerciţii de balistică, îngr. loan Pintea şi Sorin Gârjan, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: N. Steinhardt, Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală", I-II, Iaşi, 2001-2002 (în colaborare cu loan Pintea).
Repere bibliografice: Ion Mureşan, Text de frontieră, TR, 1996, 8; Cristina Cârstea, „înadaptarea este dimensiunea fundamentală a poetului român" (interviu cu Radu Săplăcan), CRC, 1998, 2; Poantă, Dicţ. poeţi, 184-185; Daniel Corbu, „Uşor, deasupra lumii", CRC, 1999,8; Grigurcu, Poezie, II, 365-370; Lefter, Scriit. rom '80-90, III, 133-135; Valeriu Stancu, „Dintr-un jilţ de mesteceni salut ultima veste..." (interviu cu Radu Săplăcan), CRC, 2002, 4; Mihai Dragolea, Dansând cu spaimă, CRC,
2002,	4; Adrian Alui Gheorghe, Radu Săplăcan. In memoriam, CL, 2002,4; In memoriam, CL, 2002, 5 (semnează Gheorghe Grigurcu, George Vulturescu, Lucian Alexiu); Mircea A. Diaconu, Poezia - între cultură şi natură, CL, 2002, 8; Raluca Dună, „Memorial" pentru Radu Săplăcan, LCF, 2003,15; ValentinTalpalaru, „Exerciţii de balistică", DL, 2003,3.	R.D.
SĂPTĂMÂNA, publicaţie apărută la Iaşi de la 9 mai 1853 până la 1 mai 1854. Subintitulată „foaie sătească" şi subvenţionată de Departamentul Cultului şi învăţăturilor Publice, gazeta apărea, probabil, în continuarea mai vechiului periodic „Foaie sătească" (1839-1851), propunând, în spirit iluminist, o acţiune moderată de culturalizare a ţăranului. Acest program, sintetizat într-o înştiinţare semnată de Costache Negruzzi, în calitate de redactor, prevede tipărirea de scrieri cu caracter moral şi educativ, potrivit cu nivelul de înţelegere al sătenilor, de articole referitoare la economia rurală şi casnică şi chiar de liste de preţuri. Articolul ilustrează conservatorismul scriitorului, ale cărui idei politice erau desuete. Publicistica lui Negruzzi şi povestirile care îi apar aici pornesc, cele mai multe, de la prejudecata că lenea şi beţia ar fi principalele cauze ale sărăciei ţăranului; soluţia ar putea veni de la respectarea vechiului sistem de relaţii dintre clasa avută şi cei de jos şi de la întărirea credinţei în Dumnezeu. Aceleaşi idei sunt reluate de Al. Donici în fabulele publicate aproape în fiecare număr. Alte
Săptămâna
colaborări aparţin lui Ion Ionescu de la Brad şi lui Gh. Sion; loan Ianov este autorul versurilor intitulate învăţături religioase şi morale. Traducerile, fragmentare, din scrierile lui Aime Martin, Fenelon, J.-J. Rousseau, Cambaceres, Buffon, Derjavin pun la îndemâna cititorilor o literatură în deplină concordanţă cu orientarea gazetei.	R.	Z.
SAPTAMANA, revistă politică şi literară apărută la Bucureşti, săptămânal între 2 noiembrie 1901 şi 7 iunie 1902, între 23 martie 1903 şi 28 decembrie 1905, apoi bisăptămânal între 6 ianuarie 1906 şi 18 iunie 1910. Este scrisă integral de George Panu, care îşi publică aici, în foiletoane, începând cu numărul 4/1901, seria Amintiri de la Junimea din Iaşi. De altfel, tonul acestor texte, ca şi atitudinea implicită a celorlalte intervenţii vor stârni interesul cititorilor, atraşi atât de stilul polemic, cât şi de noutatea punctelor de vedere exprimate. încă din Precuvântare George Panu afirmă: „Ceea ce m-a decis ca să scot această mică revistă este că simţesc necesitatea de a avea un organ ca să-mi exprime părerile... scurt şi cuprinzător". Pe lângă viaţa politică, ale cărei tropisme sunt consemnate printr-un baleiaj continuu şi pasionat al întregului eşichier, publicaţia atinge şi chestiuni proprii doar literaturii. Sunt recenzate, cu vădită condescendenţă, volume de versuri de Florian I. Becescu sau Ion Gorun, dar şi Poezii de Octavian Goga (Un nou poet, Octavian Goga, 122/1905), carte în care, deşi sunt evidenţiate Dăscăliţa, Oltul, Noi, criticul nu reuşeşte să vadă mai mult decât tematica specifică şi un anume regionalism, la care trimite cu obstinaţie. Pe un ton asemănător sunt comentate traducerea lui Nicolae Gane din Infernul de Dante, poezia lui Vasile Alecsandri ori versurile lui Gheorghe, din Moldova. Poziţii tranşante, adesea lipsite de nuanţare, ia Panu şi când vorbeşte despre proză, deşi el reprezenta totuşi, la începutul secolului, alături de puţini alţii, direcţia scientist-teo-retică în promovarea unor genuri literare noi, cum ar fi romanul. Discutând fenomenul teatral, observă modernitatea lui Henrik Ibsen, teoretizează „deznodământul în teatru", înfăţişând raporturile acestei părţi cu întregul operei (Â propos de Othello), defineşte relaţia dintre diferitele etaje ale compoziţiei unei piese. în ciuda simplificării, adesea supărătoare, a perspectivei critice - de unde şi lipsa de priză la text -, cronicile dramatice semnate de G. Panu merită să fie relecturate. Astfel, el se implică în apărarea piesei De la oaste de Ion C. Bacalbaşa, scoasă de pe afiş pentru că ataca armata, recenzează favorabil spectacolul cu drama Vlaicu-Vodâ de Al. Davila, laudă reluarea spectacolelor cu Năpasta de I. L. Caragiale la Naţionalul bucureştean, intervine în polemica asupra piesei Râzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu (Chestiuni de critică teatrală), subliniază, actualizând-o, valoarea artistică a dramei Despot-Vodă de Vasile Alecsandri. Atent la evenimentele vieţii teatrale, sesizează de la început importanţa procesului Caion (Caragiale reclamat), pe care îl urmăreşte în timp (D. Caragiale şi D. de Lorde), reluarea, la Teatrul Naţional din Bucureşti, a piesei O scrisoare pierdută prilejuindu-i o analiză a tipologiei personajelor, cu ecouri până într-un articol
Dicţionarul general al literaturii române 76
teoretic din 1906, Patriotismul în literatură. în 1907, în timpul mişcărilor ţărăneşti, Panu se află pe aceleaşi poziţii cu Nicolae Iorga şi Spiru Haret. Cum cel din urmă fusese acuzat de instigare la revoltă, pentru că publicase o broşură, Chestia ţărănească, Panu scrie articolul Campania contra domnului Haret, unde, pe acelaşi ton înflăcărat, chiar dacă uşor superficial, ia apărarea marelui organizator cultural, atrăgând atenţia asupra adevăratelor cauze ale răscoalei.	1.1.
SĂPTĂMÂNA, revistă apărută la Craiova din 18 ianuarie 1931 până în septembrie 1932. Director: Al. Popescu-Telega. Articolul-program, Sub semnul demoralizării, semnat de director, afirmă răspicat nevoia întăririi climatului de moralitate a muncii intelectuale, necesar pentru constituirea unui stat românesc modern. Rubricile hebdomadarului sunt bine constituite dintru început, mai ales acelea cu caracter literar: „Prin gaura cheii", „Curier literar şi artistic", „Cărţi şi reviste", „Informaţii". La capitolul poezie, alături de Nicu C. Pavel, un colaborator constant se va dovedi Alexandru Marius (Sunt ultimul pescar..., Fapt divers, Vis interior, Vară, Drumuri de toamnă, Privelişte de iarnă, Rustică). Cum publicaţia nu are caracter preponderent literar, ea nu va reuşi să îi strângă înjur
Săptămâna
serisă de
George PANU
Apare în fie-care Vineri
NUMERUL so BAN!
No. 1
ADMINISTRAŢIA
Bucureşti, Strada Brezoiarui, 4.
KDIŢIA A DOUA
77 Dicţionarul general al literaturii romane
Săptămâna CFR
pe poeţii valoroşi ai momentului. Nici în materie de proză nu este capabilă să impună condeie noi ori să le cultive pe cele afirmate. T. Păunescu-Ulmu prezintă elogios colecţia „Clasici comentaţi" de la Editura Scrisul Românesc, condusă de N. Cartojan, acelaşi autor semnând şi articole ca Un intelectual de rasa: Ovid Densusianu. Este consemnată apariţia cărţii Cârpe rosam. Tema poetică a trandafirului în literatura italiană şi franceză a Renaşterii, aparţinând Anitei Belciugăţeanu. Traian Mateescu face cronica spectacolului cu piesa Doamna lui Ieremia de Nicolae Iorga, jucată la Naţionalul craiovean. Se scrie despre L. N. Tolstoi, Oscar Wilde, Artur Schnitzler, în timp ce Hermann Keyserling şi Giovanni Papini sunt subiecte ale altor comentarii, din aceeaşi serie mai făcând parte însemnările despre Anatole France, Alfred de Vigny, Bernard Shaw. Piesa de teatru Campo di Maggio, atribuită lui Benito Mussolini, este analizată în urma unui spectacol pus în scenă la Budapesta. Articolele de fond, încercând, pe linia programului anunţat, îmbinarea literarului cu politicul, sunt semnate ori de Al. Popescu-Telega, ori de Traian Mateescu şi T. Păunescu-Ulmu, acesta din urmă fiind şi autorul unui text intitulat Pesimismul lui Eminescu.	1.1.
SĂPTĂMÂNA, publicaţie apărută la Buzău între 17 februarie şi 31 martie 1935, având subtitlul „Informativă şi culturală". Director: Nicolae Niculescu. Articolul-program, Reglementarea ziaristicii, afirmă: „Apărem pentru a susţine că la vremurile grele de azi avem nevoie de reforme mari, în viaţă, în moravuri şi oameni, fără de cari nu vom putea păşi mai departe pe calea progresului". Scopurile, mai degrabă etico-sociale, sunt atinse sub aspect literar prin încercarea de a promova poeţi şi prozatori locali. Astfel, dau poeme loan Georgescu, Ştefan Crăciun, George Popescu, Mary Mihăescu-Nigrim, George Ionaş, George Bejan, proză oferă Ion Tadeu, tot el scriind despre romanul românesc, iar N. Gr. Mihăescu-Nigrim se ocupă de poezia modernă. în cadrul rubricii „Marginalii" sunt comentate cărţi semnificative: Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian, Ion de Liviu Rebreanu, chiar din numărul inaugural, la „Cronica literară", se prezintă Un uomo finito de Giovanni Papini şi Cartea de la San Michele de Axei Munthe. Alţi colaboratori: Emil Marinescu, Vasile Munteanu, loan Săftoiu, Const. Lupescu.	LI.
SĂPTĂMÂNA CFR, revistă apărută la Bucureşti, în două serii, din 24 ianuarie 1932 până în 26 februarie 1933 şi din 7 iunie 1942 până în 18 februarie 1945. Prima serie nu menţionează comitetul de redacţie; cea de-a doua are, până la numărul 71/1944, ca prim-redactor pe Ion Maxim, ulterior fiind condusă de un comitet. Articolul-program mărturiseşte interesul profesional, cultural şi informativ al publicaţiei. Alături de oglindirea „chestiunilor care interesează viaţa şi nevoile slujbaşilor drumului de fier", hebdomadarul năzuieşte să obţină „colaborarea celor mai distinse pene din toate domeniile de activitate: ştiinţifică, economică, socială şi literară". Rubricile se intitulează „De la inimă la inimă", „Litere, muzică, teatru, arte",
„Cronica turistică". în prima serie sunt incluse, în genere, texte selectate din opera unor autori ca V. Alecsandri, Al. Macedonski, Al. Vlahuţă, George Coşbuc, Demostene Botez, Octavian Goga, Victor Eftimiu. Poeţii revistei sunt minori: loan Georgescu, Const. Rîuleţ, George Gregorian, Nikita Macedonski. Tot aici C. Săteanu se ocupă de tema trenului în lirica română (Sub inspiraţia trenului, Când te inspiră trenul...), Al. T. Stamatiad scrie despre Iuliu C. Săvescu, Romulus Dianu reţine un eveniment cu ecou în conştiinţa multor români: Se dărâmă casa lui Coşbuc. Se tipăreşte proză de Victor Eftimiu (Unchiul din America), Mihail Dragomirescu (un fragment din romanul Copilul cu trei degete de aur şi povestirea Logodna lui Zenobie), alţi autori de schiţe şi scurte povestiri fiind Alice Sturdza şi Constantin Ştefănescu (sub pseudonimul Costin Fulga). Lui Mihai Tican-Rumano îi apar, în foileton, însemnările intitulate Pe drumuri africane. Printre editorialişti se numără şi Tudor Arghezi, alături de el figurând, în aceeaşi pagină întâi, Constantin Bacalbaşa sau Romulus Dianu. Articolul-program al celei de-a doua serii, Reapărem, semnat cu numele revistei, subliniază unitatea de preocupări a iniţiatorilor publicaţiei, care iese din nou de sub tipar „în vremea războiului contra bolşevismului". Sunt găzduite acum versuri de Al. A. Philippide, Tudor Arghezi, Aurel Tita, Otilia Cazimir, Cicerone Theodorescu, Mihai Codreanu, Mircea Dem. Rădulescu,
Săptamana C FD
Duminici 7 fanie iQ-t2
ise/ijpjmdem
■■■■■■Pmmfm ia dram-nvm !»***««:•• «Ummw*» nmţsttrnvtmmm «» n*M»T*MAM* C.F.R*
DIN NOU LA LUCRU
Muncitorii cu mâna
Săptămâna culturală a capitalei
Teodor Scarlat, C. Ignătescu, Const. Goran, George Gregorian, Fane George Pajişte, Şerban Bascovici ş.a. Un poet cultivat constant este Radu Gyr, colaborarea sa încetând odată cu evenimentele din august 1944. Tudor Arghezi scrie despre G. Tutoveanu, stins din viaţă la Bârlad (Un poet), Ion Maxim semnează un dialog cu Mihai Codreanu, interviuri cu Ionel Teodoreanu, Radu D. Rosetti, iar Al. A. Philippide recenzează volumul Dincolo de pădure de Emil Giurgiuca ori semnează medalioane despre Vasile Alecsandri şi Panait Cema. Ca şi alţi editorialişti (Emanoil Bucuţa, Ioachim Botez), Tudor Arghezi atacă, în intervenţiile sale, nu numai chestiuni politice, ci şi literare (O poezie nouă), între comentatorii fenomenului poetic autohton mai numărându-se Al. A. Philippide, Ionel Teodoreanu, Pompiliu Constantinescu, Gala Galaction. Cât priveşte proza, genul e ilustrat prin tipărirea, în foileton, a romanului lui Marian Halchini, Bănileşti... un minut! (1942-1943), în timp ce rubrica „Nuvelele săptămânii" cuprinde povestiri de Tudor Muşatescu, I. C. Vissarion, Neagu Rădulescu, Liviu Bratoloveanu, Gala Galaction, Al. Raicu, Ionel Teodoreanu, Angela Raicu. După august 1944 începe să publice masiv Mihail Sadoveanu. Dintre comentatorii prozei, cel mai aplicat se dovedeşte Al. A. Philippide, dar sunt prezenţi şi Ionel Teodoreanu, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sadoveanu, Emanoil Bucuţa, Constantin Ştefănescu, Trandafir Laţia Şirianu, Paul I. Papadopol, I. G. Ionescu. Colaboratori permanenţi, Ioachim Botez, C. Ignătescu, D. Kamabatt, mai târziu Ion Pas alternează, la pagina literară, cu Mihail Sadoveanu, Al. A. Philippide, Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi (până la închiderea sa în lagăr, în 1943), alături de ultimii afirmându-se pe parcursul existenţei revistei nume noi, cum ar fi Al. Raicu. Semnând Inotescu, H. Blazian ţine un timp rubrica de cronică plastică. Alţi colaboratori: D. Iov, Al. Lascarov-Moldovanu, IonTh. Ilea, Teodor Al. Munteanu, Eugen Herovanu.	/. /.
SĂPTĂMÂNA CULTURALĂ A CAPITALEI, revistă apărută la Bucureşti între 21 decembrie 1962 şi 22 decembrie 1989, apoi la 27 decembrie 1989, cu titlul „Săptămâna liberă", şi, după o întrerupere, din 3 iunie 1991 până în 11 august 1993. Publicaţia este editată de Comitetul de Cultură şi Artă al oraşului Bucureşti. Din 1972 redactor-şef al hebdomadarului este Eugen Barbu. Va fi continuată din 31 ianuarie 1990 de „Viaţa Capitalei", al cărei redactor-şef e Mircea Micu, până la reluarea din 1991, când director devine Dumitru Dragomir, iar redactor-şef Dan Claudiu Tănăsescu. Paginile primei serii reflectă viaţa artistică bucureşteană din perspectivă informativă. Manifestările culturale sunt prezentate în primul rând prin texte publicitare, afişe, anunţuri, programe de teatru, cinema, concerte şi instantanee fotografice. Informaţiei i se adaugă interviuri şi scurte comentarii. Rubrica „Reflector" prezintă expoziţii de pictură, artă grafică, fotografie, sculptură sau discută dramatizarea unor romane şi tipologia personajelor dramatice. Din 1966 înregistrarea manifestărilor culturale e marcată de filtrul ideologic, devenit mai evident la nivel programatic în seria „nouă", inaugurată la 11 decembrie 1970. In „Cursiv" (1/1970) Eugen Barbu anunţă că de-acum revista
Dicţionarul general al literaturii române 78
se va axa pe „discuţii în materie de fenomen artistic", purtate pe „un ton pasionat, dar civilizat" şi enumeră drept condiţii „o claritate ideologică absolut necesară", „puţin umor", „puncte de vedere exprimate franc". Scopul ar fi acela de a oferi „informaţia onestă, ca atitudine netă în faţa vieţii artistice", într-o „publicaţie bine vertebrată" şi „obiectivă". în fapt, aceste deziderate nu vor fi atinse deoarece atitudinea publicaţiei va fi guvernată, mult mai accentuat decât a altor periodice culturale, de ideologia Partidului Comunist, iar vocile care, în mod voalat sau făţiş, nu vor pactiza cu orientarea politică a epocii vor fi imediat înlăturate. într-un articol de bilanţ, inclus în numărul 500/1980, Eugen Barbu plasează „crezul artistic şi politic" al revistei „sub flamura socialismului", afirmă că articolul politic este indispensabil pentru înţelegerea realităţii, cere atitudini ferme şi pune în evidenţă, ca merite ale gazetei, opţiunea pentru tradiţia românească, premiile acordate lui Constantin Noica, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Zamfir, Radu Beligan, crearea unei rampe de lansare pentru artiştii tineri, înfiinţarea unui cenaclu. în realitate, valorile culturale româneşti sunt asumate în mod tendenţios şi numai cu intenţia de a ilustra ideologia oficială a momentului. Eugen Barbu militează pentru caracterul „angajat" al culturii, aşa încât valorile estetice şi intelectuale să fie subordonate unor „comandamente morale". Argumentele sale servesc atacurilor împotriva grupului de intelectuali români aflaţi în exil la Paris, care se opun, în intervenţiile lor de la Radio Europa Liberă, printr-o atitudine critică vehementă, regimului politic din România. Publicaţia susţine în mod făţiş şi subversiv, într-un limbaj frecvent suburban, campanii violente împotriva persoanelor, organizaţiilor sau publicaţiilor care împărtăşesc alte orientări ideologice. în climatul din epocă sunt semnificative polemicile cu Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi cu „România literară", care promovau o literatură şi o critică literară neaservite ideologiei dominante a vremii, după cum e relevantă lipsa de aderenţă la textele (puse, indirect, în valoare) ce ilustrau un model cultural opus principiilor programatice ale gazetei. Astfel, spiritul lui Constantin Noica din Jurnalul de la Păltiniş e considerat un fals, nu sunt agreaţi Marin Preda, Geo Bogza, Ov. S. Crohmalniceanu, Daniel Turcea, Mircea Zaciu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea ş.a. După 1980, când gazeta devine aproape un organ de propagandă, campaniile ei denigratoare, cu efecte deseori nimicitoare pentru cei vizaţi, se desfăşoară pe un spaţiu tipografic mai extins. Rubricile sunt aproximativ constante. După un nelipsit editorial consacrat evenimentului politic, în „Săptămâna pe scurt" sunt prezentate instantanee din realitate, surprinse
sinumn
79 Dicţionarul general al literaturii române
Săptămâna ilustrată
într-un aşa-zis scenariu „subiectiv", semnat „argus", „ciclop", „polifem", „ajax", „memo", „observator". La rubrica „abc" se comentează, profund tendenţios, actualitatea culturală, în timp ce „Agenda", cu un titlu ulterior „De vineri până vineri", informează despre programele de teatru, cinema, muzee, case de cultură etc. Cronica literară e semnată de H. Zalis, I. Negoiţescu (până în august 1971), Cornel Regman, Aurel Baranga, Liviu Călin, Ben Corlaciu (înlăturat după un timp), Mircea Vaida, Marian Popa, I. D. Bălan, Cornel Ungureanu, Dan Zamfirescu, Dan Mutaşcu, Emil Mânu, Ion Lotreanu, sporadic scriind şi Mircea Scarlat, Pavel Chihaia, Paul Cornea, Pompiliu Mareea, Edgar Papu, loan Alexandru ş.a. Comentarii teatrale dau Radu Beligan, N. Carandino, Aurel Baranga, Dinu Săraru, I. Cojar, Paul Everac, Dina Cocea, Ileana Colomieţ. în prezentarea cărţii străine, selecţia realizată de Romul Munteanu a contribuit la receptarea unor importante lucrări de poetică, estetică şi teorie literară, precum cele ale lui Michel Butor, H.-R. Jauss, Lucien Goldmann, Mikel Duffrenne, Jean Starobinski, Jean Rousset, a adus în atenţie teoria poeziei ca montaj, poetica antiromanului, psihanaliza literară, structuralismul, texte de Eugen Ionescu, Salvador Dali, Nathalie Sarraute. Alte rubrici permanente: „Cronica plastică", semnată de Valentin Hossu, Emil Mânu, Adrian Beldeanu ş.a., „Cronica limbii", unde Constantin Otobâcu dezbate probleme de oralitate şi stil, dezvoltă analize semantice şi simbolice, urmăreşte structuri ale gândirii şi exprimării logice şi poetice, „Expoziţii - cronica sentimentală" (Cristina Angelescu), „Comori de artă ale capitalei" (Constanţa Iliescu, Maria Şeican), „Săptămâna acum 100 de ani" (Radu Tiulescu), „Dicţionar de artă" (Valeriu Oişteanu), „Moda", „Sport", „Panseurile lui Gâgă". Deşi temporare, unele rubrici se impun prin ineditul lor sau prin valoarea colaboratorilor: „Cronica bijuteriilor", asigurată de Gabriela Melinescu în 1971, „Capricii" - scurte eseuri de Mircea Horia Simionescu (1970-1971), „Calendar fantastic", realizat de Victor Kernbach, „Pioneză", cu eseurile lui Romulus Vulpescu. în promovarea culturii simt invocate „sensul activ al literaturii române", specificul naţional, „arta din perspectiva comunismului", „critica literară militantă", ilustrarea principiului „politicul e pentru cultură combustibilul vital". Totuşi, alături de aşa-zisa „artă cetăţenească" sunt găzduiţi poeţi valoroşi: texte din „caietul portocaliu" al lui Nicolae Labiş (inedite în numărul 51/1978), poeme din volumul Opere imperfecte de Nichita Stănescu sau versuri de loan Alexandru, Ion Gheorghe, Ioanid Romanescu, Negoiţă Irimie, Aurel Rău, Mihai Ursachi, cât şi pagini din Cari Sandburg (în transpunerea lui Mihnea Gheorghiu), Elena Văcărescu (traducere de Mihail Steriade) ş.a. Simt tipărite fragmente de roman aparţinând lui Eugen Barbu şi Ilenei Cudalb, proză scurtă de Mihai Vlasie, Mircea Râmniceanu. Critica literară întreprinsă de Eugen Barbu acoperă, prin rubrici personale, un spaţiu larg. Sub titlul „Gloria victis", redactorul-şef caută să sublinieze valenţe necunoscute ale operei lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Costache Caragiali, Matei Millo, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon. întreruptă
de publicarea Caietelor Princepelui, rubrica devine, în 1974, „Aventura limbii române", unde Eugen Barbu proiectează „o istorie polemică şi antologică a literaturii române", pe care o ilustrează cu fragmente din cărţile vechi româneşti, cu texte din Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale ş.a.m.d. în scenariul rezultat exemplele alese au rol de nucleu care adună şi emite filiaţii socotite emblematice pentru literatura noastră. Tendenţioasă este şi dezbaterea asupra poeziei româneşti contemporane, inclusă în rubrica „Spirale" (1982). Aici Eugen Barbu identifică „poeţi calofili" (Dan Botta, Grigore Arbore, Vasile Nicolescu), „calofili şi livreşti" (Daniel Turcea, Cezar Baltag, Modest Morariu, Cezar Ivănescu), „poeţi în derivă" (Alexandru Muşina), „poezia fără sare" (Ana Blandiana), „zglobii" (Mircea Dinescu), „poezie zidărită" (Mircea Cărtărescu) ş.a.m.d. Revista consacră studii în serial operei lui Dimitrie Cantemir (1973), Mihai Eminescu (1975), Mircea Eliade (1978), George Enescu (1981), dezbate, de asemenea tendenţios, sincronismul şi protocronismul (1980), avangarda literară, al cărei spirit nu îl înţelege (1978), ţine să îşi aproprie, ca spirite afine, pe
G.	Călinescu şi pe N. Densusianu. După 1989 periodicul păstrează aceeaşi structură, dar nu reuşeşte să mai capteze, nici măcar parţial, interesul publicului.	/.	T.
SĂPTĂMÂNA ILUSTRATĂ, revistă apărută la Bucureşti între
1	ianuarie şi 6 iunie 1893. Condusă de Laura Vampa (direc-
^Somiomr-e
Vacanţiile şcolare anul ajeste. în ha-tjnil nunţeî lut Ferdinwid, »»iu pretun-pte, Dacă aţi înţeleg® toate paradele şi răspa radele pe care Mc fac Ungătl ce înconjură tronul, asta n'o mul înţeleg,, E icvoitMor * face să piardă c&pi'rt lecţiile pentru tot felul de fleacuri. Ort, poate ceî de la putere cred ci toţi sunt de părerea lor fi di se primesc ea entuziasm toate liotăririle lor, şi maî ales cete.de acest fel?
O, dar se inşală răiiAm trSit in provincie, ia ţari?, şi cunosc foarte bine
* sentimentele poporului nostru. XumaY el a mal păstrat ceva din vechia şi caracteristica mindrie şi dreptate a romSnulut; <ţăcl din parveniţii; şi aşa zisă aristocraţia noastră, poţî face tot. număr banT sg daî.
Ba, nu maî ştiu ce cap de peteci tşl găsise să maî publice trusoul principesei de Kdimburpî Eî bine, vî asigur, iticî chiar femeilor nu le-a făcut vre-o plăcere. Cînd atîţia nenorociţi mor de foame ţi de frig, li-se dă drept cină şi lemne, descrierea peticăriilor, care ştim că tot dinjspatele noastre va trebui să se re-Jnoiască.
Şi ;apoî tntru ctt, ne priveşte pe noi toate scostca?
Dar să revin la şcoli.
Cred-că dintre toţi. elevilor nu li displace văcanţiile lungi CScY pe llriga eS pot petrece acost timp î» sînuî îammoL dar se îftaf bucură do o sobuşoaru mat caldă, de o «lineare maî substanţiala, şi altele. Dacă ar putea să mtuînce şi să se încălzească pentru lot restul anului, bina ar fi. CSel se ştie că de ie Întorc In şcoală aft mult de răbdat do ivlţr ?i mat cu seamă
de foame, atlt în internatele Statalul, <$t şi în wsle particulare. La noi so ohsltuesc sume enorme cu acesto'şcoll,'plătind gros părinţii, la cele din urmă. şi cu toate astea n’arn auzit vorlwidu-se de o şcoală ro-mină de nare să ’nu se plîngă cine-va de lipsa niineărol şi a cîtldurel. Aceasta tocmai pentru că se administrează reO şco-iilo. Pot pune rămăşag, că directoarele pensionatelor nu-şT vizitează cu anii bucătăriile: ctt despre, căldură, ton» că mi
duc ele lipsă în odăile lor. La noţ total e o spoială.
Nne tot astfel şi cu pensionatele .străine: spre ruşinea noastră trebue să convenim că sunt mat conştiincioase.
Acum ctt-va timp, am văzut o notiţă intr'un »ar sfătuind părinţii de & nu-şl mal da copiii tn pensionatul călugăriţelor de Sioii, sub cuvtnt că face piopagwidă catolică.	....
Idei» aceasta esto greşi ti. Sunt tn stRW
Săptămâna ilustrată
Dicţionarul general al literaturii române 80
Apare In iiecarr Joi.
Exemplari» 25 Bani.
Bucureşti, 17 Maiu 1917.
CE VOIM
du ani am Wtt în wio mai bono raporturi «» (ierrimniu. Ara propgşit si am ajuns cel dîntâin. Stat îa iiaicaiti. Cei mari nu căutaii prieteni», iar cri mici juî iuau drept pildă.
lîăfcScires fatalît a utwi ocămuiri fttneste si rupt brusc firul raporturilor noasSre rodnic cu Imperiul german. Am fost aruncaţi în rSstboiu împotriva acelora cari r;rau o cliftsăşie sigurBl pentru existenta ?i întărirea noastră
Ifeaultatul a fost ctaâatrtîos. Ţara noastră, frumoasă, ţi bogată, /n înfrântă şi aai este impiirţită îa două. Fnseae anmîsS din calea pe care o îndrumase in{elep-cinnea politică şî experienţa consacrată de celc mai salutar» şi rodnice. mutate ţi aruncaţii Ui aventura fatală care n«-& culcat ia pftmânf.
liătâdrca a fost ca putinţă, fiindcă îa massele îargî
ale poporoiui nostru an pătrunşi':*» conştiinţa (Jrjfiieniik»-şi duşmăniilor reaie cart- ne înconjurau. PriftbHiii an putut îi consideraţi ca (hijmaiii, iar dtuşmanit ctt prieteni. Astfel ne văzurăm ara^-aţi în braţele iţusîei, dus-manii firească nouă, ii»]K>L.i*a Germaniei, prietena noastrS din totdeauna.
Bevkt* noastră «ată *8 înceapă de pe acum ojkîki maro de îndreptare a relelor săvârşite. JEforâsta noastră se va strădui să aduci la cunoştinţa poporuîni român tot o« spiritul şi munca gcrmanS aujprodua ţi produc, spre binefacerea şi ridicarea omenîrex.
In adânca convinge» » operei ufcile pe care o vom s&vârţî astfel intru laminarea opînioî noastre publice, pornim la iuent cu nSdejdea cS voia isbuti să reparitm măcar o parte din greşelile fatale săvârşite de alţii.
M. S*rtt«a«.
Podul deîa Râmuîlcii!»VâJc«a, d«j>S retragere* armatei romine.
toare) şi Eugen Vaian (redactor-şef), publicaţia se situează printre acelea care au arătat simpatie pentru ideile estetice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, fără să se alăture însă presei periodice socialiste. Vaian se angaja, într-o „Convorbire săptămânală" (rubrică permanentă), să continue orientarea literară de la „Contemporanul", numindu-se el însuşi „elev modest" al şcolii lui Gherea. Noua revistă îşi propunea să promoveze o beletristică accesibilă tuturor, pregătind astfel receptarea literaturii „de valoare". Versuri, schiţe şi nuvele, o rubrică intitulată „Scriitori vechi", în care s-au reluat, între altele, poezii de Cezar Bolliac, Andrei Mureşanu, pitarul
H.	Ioanide şi Al. Donici, alta de întrebări şi răspunsuri, precum şi ecouri literare, note bibliografice şi „Poşta redacţiei" se publică în fiecare număr. Versurile aparţin lui Eugen Vaian, Traian Demetrescu, Al. Obedenaru, I. N. Roman, Corneliu Budu (Badea Pletea), loan Catina, C. Z. Buzdugan (Zamfir Cobuz), Eugen Herovanu, iar N. G. Rădulescu-Niger, Th. D. Speranţia şi Şt. C. Dumitrescu (Stecedum) colaborează cu anecdote populare versificate. Laura Vampa, Eugen Vaian şi Traian Demetrescu se arată în nuvelele lor adepţii unei proze de observaţie socială, cu accente naturaliste. I. L. Caragiale, prieten şi mentor literar al lui Vaian, şi-a republicat în S.i. schiţa Norocul culegătorului.	R.Z.
SĂPTĂMÂNA ILUSTRATĂ, revistă apărută la Bucureşti între 17 mai 1917 şi 2 octombrie 1918. Prim-redactor: M. Sărăţeanu (pseudonim al avocatului M. Zelţer). Publicaţie socio-culturală de orientare progermană, S.i. este editată în timpul ocupaţiei capitalei ţării de către trupele germane. Ţelul publicaţiei este mărturisit încă din articolul-program, Ce voim, semnat de M. Sărăţeanu: „Revista noastră se va strădui să aducă la cunoştinţa poporului român tot ce spiritul şi munca germană au produs şi produc, spre binefacerea şi ridicarea omenirei". Poezia autohtonă este, în acest context, prea puţin cultivată, fiind tipărit, de exemplu, un poem de V. Demetrius. în schimb, se traduce masiv din lirica germană: Schiller (Scufundătorul), Goethe, Heine, Lenau, în transpunerea lui Barbu Nemţeanu, fără a fi uitată Carmen Sylva (tălmăciri de Elena Poenaru). Din versurile lui St. O. losif este reluat Blestemul bardului (prelucrare după Uhland), lui llarie Chendi i se retipăreşte articolul Despre traducătorii români ai lui Heine, în alte numere fiind introduse articole, nesemnate, despre Faust de Goethe, despre poezia austriacă, despre Heinrich von Kleist, Friedrich Hebbel, Theodor Fontane, Franz Grillparzer, Eduard Morike ş.a. D. Karnabatt scrie despre Goethe, dar şi despre George Coşbuc, text însoţit de o iconografie inedită. Proza este nesemnificativă, interes putând stârni doar câteva evocări: situaţia Berlinului în timp de război, din textul lui D. Karnabatt, Statuia de lemn a lui Hindenburg, ori atmosfera din Bucureşti în preajma iminentei intrări a trupelor germane, în însemnările lui Dem. Theodorescu, Miercuri, 6 decembrie 1916 şi D. Nora (pseudonim al lui D. Rosen), Zile neuitate. Un an de atunci. Un articol de D. Karnabatt se referă la centenarul naşterii lui Mihail
Kogălniceanu, Gala Galaction scrie despre Curtea de Argeş, Barbu Nemţeanu traduce un fragment din Nathan înţeleptul de Lessing, Liviu Rebreanu semnează comentariul Literatura dramatică germană din România, iar Ion Olteanu vorbeşte, în articolul Titu Maiorescu, despre moartea marelui om de cultură român, însoţindu-şi relatarea de iconografie. Cronica dramatică, susţinută de Barbu Nemţeanu, are în vedere mai ales spectacolele de la Teatrul Modem, unde juca trupa Marioarei Voiculescu, dar şi pe acelea ale Naţionalului bucureştean. Herbert Lewandowski semnează, în 1918, una din primele intervenţii publicistice referitoare la pătrunderea pe teren românesc a celei de-a şaptea arte (Cinematograful în România). Rar sunt prezenţi şi D. Teleor, Tudor Arghezi, Al. Tzigara-Samurcaş, Emanoil Cerbu. 1.1.
SĂPTĂMÂNA LITERARĂ, PLASTICĂ, TEATRALĂ, periodic apărut la Bucureşti între 23 decembrie 1928 şi 13 ianuarie 1929, cu subtitlul „Gazetă de informaţie, critică şi bibliografie". Director: George Nichita. Ţelul, foarte ambiţios, este mărturisit de articolul de deschidere, intitulat în loc de program, unde se precizează că forţa revistei „va rezida tocmai în faptul că, stând de-o parte de orice politică de partid - nu greşim când afirmăm că şi în artă se face politică -, va fi oglinda fidelă a întregii noastre mişcări literar-artistice. De aceea la gazeta de faţă vor colabora, rând pe rând, artişti şi oarrieni de gândire din {pate curentele care alimentează astăzi viaţa noastră culturală şi vor
81 Dicţionarul general al literaturii romane
Săptămâna muncii intelectuale şi artistice
mai colabora scriitori tineri, căci vom deschide porţile noilor generaţii". Sunt incluse în sumar versuri de Ion Minulescu (De vorbă cu Moş Crăciun), Scarlat Callimachi (Corbii, Robii),
G.	Mumu (Vieaţa), Al. T. Stamatiad (Peisagiu), George Gregorian (O zi ca alta), dar şi de Haig Acterian, Gh. Bobei, G. Nichita, Şt. V. Ionescu, N. N. Creţu. Lui Tudor Arghezi îi aparţine un poem în proză, A. Bădăuţă comentează volumul Cerbul de lumină de Radu Gyr, Scarlat Struţeanu discută Strofe pentru suflet, placheta lui D. N. Teodorescu, ori cartea Anitei Belciugăţeanu Poezia lui Giacomo Leopardi ş.a. Tudor Arghezi are o primă intervenţie critică (Informaţia literară), articole despre poezie dând Andrei Tudor (Generaţie lirică) şi Scarlat Struţeanu (Poezia pură). Relaţiile poetei Otilia Cazimir cu Societatea Scriitorilor Români sunt urmărite de G. Nichita. Li se solicită interviuri lui Mihail Sadoveanu, lui N. N. Tonitza şi lui D. D. Patraşcanu, iar A. Bădăuţă recenzează romane de Eugen Goga (Cartea facerii) şi V. Demetrius (Monahul Damian), în timp ce Scarlat Struţeanu face cronică literară la Cezar Petrescu, Omul care şi-a găsit umbra şi la Al. O. Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc. N. N. Creţu publică un studiu despre romanul Anna Karenina de L. N. Tolstoi, Lascăr Sebastian scrie despre Oscar Wilde (The King of Life) şi, sub pseudonimul Catihetul Titivillus, prezintă romanul Climats de Andre Maurois şi traducerea din Giovanni Papini realizată de Alexandru Marcu (Viaţa lui Iisus). N. N. Creţu se referă la actualitatea liricii lui Francesco Petrarca. Liviu Andrei tălmăceşte Tabloul de Jerome K. Jerome, iar Julieta Lupaşcu-Blazianu transpune un fragment, O dramă pe mare, din Arkadi Avercenko. Câteva pagini din romanul intitulat Fântâna cu chipuri publică N. Davidescu. Critica este prezentă cu numeroase articole de direcţie, chiar din numărul inaugural, unde C. Rădulescu-Motru, în textul intitulat încotro merge literatura?, dă tonul unei discuţii mai largi, ce va fi continuată de Tudor Arghezi (Literatura, meşteşug) şi de Şerban Cioculescu (Pentru ştiinţă, intelect şi dogmă), ilustrând calea estetică a temperanţei intelectuale şi evitarea extremismelor ideologice. Pe acelaşi ton intervine şi Mihail Dragomirescu atunci când evocă anii formaţiei sale culturale. Cronicarul dramatic al hebdomadarului este A. Dominic, care urmăreşte, pe rând, spectacolele de la Naţionalul bucureştean cu piesele Femeia mării de Henrik Ibsen, Papagalii de Const. Rîuleţ şi Vrajă de Henry Bataille sau cele de la Teatrul „Regina Maria" cu piesa Societate de John Galsworthy. Alte rubrici bine reprezentate: „Cronică plastică" (susţinută de G. Nichita, N. N. Tonitza ş.a.), „Cronica muzicală" (Andrei Tudor), „Bibliografie" (unde sunt consemnate cărţile nou apărute), „Revista revistelor", „Varia", „Cronica pariziană" (H. Burileanu, care semnează Miron Grindea).	/.	/.
SĂPTĂMÂNA MUNCII INTELECTUALE Şl ARTISTICE,
periodic apărut la Bucureşti între 5 ianuarie şi 15 martie 1924 (unsprezece numere în format de ziar), sub „redacţia" lui Camil Petrescu şi condus de „un comitet" din care sunt deconspiraţi pe parcurs inginerii Virgil Ionescu şi Petre Cătunaru
A	SEASE	PUOINI	5	LCt.	ANUL	1	N
III	III	I	I	Lucrătorii manuali pornesc tieh ideea de cta
-lll	III ^1	III yg I	111	ŢSrUnimea o afirmă, burghezia o praeffcS.
Iii HUI UH MH	Numai urni miei intelectuali sw sâ siioii şi
wW	IW ™	wWww	WWW.
MUNCH W INTELECTUALE ARTISTICE	--------------------------
(acesta şi cu veleităţi literare). Publicaţia, cu profil ferm definit de cultură social-ideologică şi artistică, se declară - sfidând eticheta de utopie - animată de o idee-forţă: militantismul pentru construirea unei conştiinţe de clasă a intelectualităţii şi pentru solidaritatea de breaslă. Promovându-se modelul francez al recent înfiinţatei (decembrie 1923) Confederation Internationale des Travailleurs Intellectuels, se susţine federalizarea tuturor asociaţiilor de „muncitori intelectuali", ca armă în lupta politică. Două coloane intitulate Lămuriri asupra rostului gazetei noastre, din numărul inaugural, explică structurarea sumarului în funcţie de un obiectiv - „evidenţierea şi apărarea intereselor muncitorilor intelectuali". Se specifică şi necesara distincţie: aceştia sunt „cei la care predomină în activitatea socială munca intelectuală şi nu intelectualitatea pur şi simplu", calitate evaluabilă după criterii care nu ar selecta „nici o duzină de intelectuali în toată ţara". Propu-nându-şi să arate că interesele lor sunt cu totul distincte de ale celorlalte categorii sociale, revista îşi declara însă ca scop „armonizarea tuturor acestor interese în numele unui ideal de cultură şi umanitate". în consecinţă, sumarul numerelor urma să se deschidă cu articole de propagandă ideologică şi tactică, să continue cu „material informativ despre mersul organizaţiei muncitorilor intelectuali" şi să consacre restul de pagini culturii şi vieţii artistice, „împotriva practicii gazetelor de a pune în prim-plan politicienii": „Patru pagini întregi sunt rezervate mişcării culturale şi artistice, în directă relaţie cu menirea clasei muncitorilor intelectuali, dări de seamă critice şi informaţii complecte asupra cărţilor şi revistelor apărute de-a lungul săptămânii". Se prevedea, la anumite intervale, şi realizarea unei pagini-documentar, despre o personalitate culturală de prim rang, astfel încât, în zece-cincisprezece numere să se ofere întreaga galerie a elitei culturale româneşti; s-a izbutit numai prezentarea lui George Enescu - „cea mai autentică glorie a României de azi" -, Gheorghe Marinescu, Nicolae Iorga şi Nicolae Paulescu. Preocuparea de a antrena publicul în stabilirea şi conştientizarea unei ierarhii a intelectualităţii naţionale, la scară istorică, a inspirat - potrivit modei, foarte prizate, a anchetelor - şi un sondaj, deschis în numărul 6, sub titlul Pentru fixarea fizionomiei culturale şi artistice româneşti, cu două întrebări: 1. „Care sunt cele cinci figuri principale ale istoriei poporului nostru, de la fondarea Principatelor până azi?" şi 2. (vizând determinarea liderilor de top după cota de intelectualitate creatoare, şi nu doar de „muncă intelectuală"): „Care sunt cei doi fruntaşi ai poeziei româneşti de azi?; ai prozei?; ai criticii?; ai literaturii dramatice?". Cele cinci figuri tutelare ale românilor, potrivit unui număr de voturi între 692 şi 487, au rezultat a fi Ştefan cel Mare, Alexandru loan Cuza, Tudor Vladimirescu, Mihail
Săptămâna muncii intelectuale şi artistice
Dicţionarul general al literaturii române 82
Kogălniceanu şi I. L. Caragiale; între 429 şi 200 voturi se înscriau Mihai Eminescu, Mircea cel Bătrân, Ion Creangă, regele Ferdinand, Dimitrie Cantemir şi Mihai Viteazul; pe ultimul palier, cu sub o sută de opţiuni, se găseau I. C. Brătianu, regele Carol I, N. Iorga şi Titu Maiorescu. în numărul
11	comentarea datelor (nesemnată) releva că nu s-a ţintit stabilirea unei ierarhii reale, ci s-a dorit „a pipăi sensul opiniei publice", spre a obţine un „document" asupra nivelului general de cultură. Interpretând numărul firav de repondenţi, „performanţele pe grupuri de profesie" (au dominat politicienii), „ce se citeşte" şi „cum se judecă", concluzia era că testul a dovedit „anarhia culturală în care ne zbatem" şi implicit misiunea uriaşă ce revenea „muncii intelectuale", întru maturizarea mentalului public. Ambiţia redactorului revistei, în direcţia creşterii nivelului de cultură politică şi intelectuală, e neobosită. La pagina întâi, teoretică, Camil Petrescu, în postură de ideolog, sociolog şi politolog, semnează toate editorialele revistei, printre care: Muncitorii intelectuali şi ideea de clasă: (1) Cum s-a creat burghezia noastră, (2) Naţionalismul burgheziei în industrie şi naţionalismul ei în război; Ce ne preocupă?, Cine sunt muncitorii intelectuali?, Materialism, maşinism, psihologism, Criza parlamentarismului, Despre intervenţia statului, iar în numărul în care publicaţia sucomba din lipsă de suport financiar, pateticul text Faceţi din virtute o voluptate aprigă, ca un viciu. Fiţi egoişti dar nu fiţi proşti, cu o teză paradoxală, care descrie maximalismul moral ca epicureism: „Societatea, statul nu pot să aibă la bază decât principiul armoniei intereselor unor egoişti inteligenţi şi senzuali, oameni care gustă beţia de a fi cinstit, de a fi inteligent, de a fi brav". Prima pagină a revistei conţinea şi o rubrică de reflecţii asupra confruntării între valori şi a valorilor cu idealul, „între oglinzi paralele"; deschisă de Paul Zarifopol cu Două cariere (despre Voltaire şi Goethe) şi încheiată de Perpessicius, cu inter-devorarea intelectualilor, în restul numerelor şi această rubrică fiind susţinută tot de Camil Petrescu - sub semnătura
C.	Pietraru, sau fără semnătură, dar inconfundabil - cu mi-croeseuri febrile, precum Deştepţii şi inteligenţii - aici lansează distincţia, care a făcut carieră, între deşteptăciune, obiect al cultului la români, ca abilitate a învârtelii, şi inteligenţă, aptitudine spirituală, a creativităţii, obiect al dispreţului vulgar -, Domnul intelectual, Geniu şi sărăcie, Sufletul scriitorului; tipic camilpetresciene sunt şi meditaţiile asupra feminităţii din „La Gargonne", Femeile generatoare de ideal, Petrecere frumoasă, doamnă. Pagina întâi rezerva spaţiu şi unor „cursive" de atitudine, colaborări externe, în chestiunea intelectualităţii, precum Ajutoare, nu pensii (numărul 10), în care E. Lovinescu chema revista să militeze pentru înlocuirea premiilor literare exorbitante, monopolizate de „profesionişti" ai acumulării distincţiilor, cu ajutoare repartizate echitabil şi pe merit autorilor strâmtoraţi. Impasul financiar prin care publicaţia se străduia să răzbată e mărturisit chiar în cartuşul promoţional de la primele numere: „începuturile unei reviste care nu e sub aripa unui mare cotidian, sau nu se adresează vulgar şi exclusiv unui anumit instinct, sunt dintre cele mai grele. Noi facem toate sforţările pentru ca să oferim o gazetă complectă,
pusă în slujba unui ideal. Fără concursul celor care simpatizează cu gândurile noastre, truda noastră este mult mai grea". Mai târziu, într-o chemare la implicare, severă ca o somaţie, se deplângea cheltuirea timpului şi energiei cu activităţi administrative, din lipsa resurselor pentru personal adecvat: „sprijinul nu ne poate veni decât de la cei cari [...] cred că există anumite obligaţii sufleteşti de neînlăturat şi de la cei cari nu găsesc o românească şi infamă scuză în indiferenţa generală". Dar curând apărea, tot pe pagina întâi (numărul 4), o patetic-ironică Scrisoare deschisă către un eventual mecenate -autorul, din nou Camil Petrescu, semna „Săptămâna" -, dezvăluind colapsul material al orgolioasei reviste, nevoită a conştientiza neputinţa dispensării de sponsorizare, odată cu neputinţa de a o primi într-un mediu social opac; iar apelul retoric la un iluzoriu „domn" care, „deşi bogat, citeşte totuşi", şi-a dobândit averea cinstit şi, în plus, ar fi „înzestrat cu o inimă" e tocmai un denunţ al opacităţii definitive: „Ca să restabilim valoarea muncii intelectuale - căci pomana e o infamie - am hotărât să scoatem această foaie. [...] Nici n-am putut răzbate până la publicul cel mare, care singur poate întreţine o revistă şi care ne-ar fi scăpat de toate necazurile. [...] Dă sprijinul dumitale pentru triumful muncii intelectuale. [...] Iar dacă lucrul acesta ţi se pare mult, fii calm. Nu e vorba decât de o lirică expansiune. Mai ales fii calm". Se mai anunţa că în urma epistolei s-a născut ideea organizării unui mare festival pentru adunare de fonduri, reunindu-se, dincolo de adversităţile de idei, nume sonore de scriitori şi artişti dramatici, de la I. Al. Brătescu-Voineşti, Gh. Brăescu, Liviu Rebreanu şi Ionel Teodoreanu la Tudor Arghezi, Ion Pillat, Jean Atanasiu şi George Folescu. Dar S.m.i. şi a. va înceta să apară înainte de a-1 organiza. între timp, cu restrângere de pagini şi acoperire a întregului sumar prin unicul condei al redactorului - la numărul 2, aproape toate materialele, nesemnate, i se datorau -, publicaţia se zbătea să supravieţuiască, menţinându-şi ţinuta şi fervoarea ideilor. în pagina a doua, „profesională", se consemnau, în serial, adresele şi componenţa principalelor asociaţii de breaslă şi, număr de număr, se repeta acest cartuş exortativ: „Dacă s-ar uni Asociaţia generală a medicilor, Asociaţia generală a inginerilor, Sindicatul presei, Asociaţia generală a presei, Asociaţia corpului didactic, Uniunea generală a advocaţilor, Liga farmaciştilor şi droghiştilor, Sindicatul artelor frumoase, Sindicatul artelor dramatice, Societatea Scriitorilor Români, Asociaţia PTT, Asociaţia CFR, Uniunea Funcţionarilor publici, Asociaţia contabililor şi funcţionarilor comerciali într-o puternică şi vastă «Confederaţie generală a muncii intelectuale», multe probleme ar găsi dezlegare imediată, spre binele ţării româneşti". (Caseta va trece, ca un mesaj încă neajuns la receptori, şi în următoarea publicaţie condusă de Camil Petrescu, doi ani mai târziu, „Cetatea literară".) La primul număr, o listă promitea drept viitori colaboratori ai revistei o sută doisprezece din cei mai notorii scriitori şi publicişti ai vremii, din toate generaţiile şi direcţiile ideologice, sugerând o cooperare intelectuală ideală şi arătând opţiunea valorică a selecţionerului; printre cei anunţaţi, fără a fi şi onorat colaborarea: Tudor Arghezi,
83 Dicţionarul general al literaturii române
Săpunaru
Constantin Bacalbaşa, Al. Cazaban, Nichifor Crainic, N. Davidescu, Scarlat Froda, Tita Bobeş, Dem. Dobrescu, Grigore Gafencu, Mihail Manoilescu, I. Gr. Perieţeanu, I. Nădejde, Timoleon Pisani, Adrian Maniu, Hortensia Papadat-Bengescu, Dragoş Protopopescu. Semnatarii primului număr au fost Paul Zarifopol, Perpessicius, Mircea Bârsan, Petre Cătunaru,
F.	Aderca, Vladimir Streinu, llarie Voronca, George Silviu, Şerban Cioculescu, prea puţini continuând pe întregul parcurs. Dintre materialele cu tematică profesională semnalabile sunt în jurul organizării muncii intelectuale, învăţământul românesc în complectă descompunere, Profesori universitari „fără ruşine" şi profesori universitari „cu", Premiile literare la noi, apărute fără semnătură. Pagina a treia, intitulată „Critica săptămânii", purta un chenar de recapitulare punctuală a săptămânii culturale încheiate; urmau rubrici de recenzii - „Cărţile", de cronică teatrală şi muzicală - „Teatrele" -, artistică -„Expoziţiile"-, „Revista revistelor", asigurate, uneori prin rotaţie, de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, F. Aderca, Perpessicius, Tudor Muşatescu, Sergiu Dan, Petre Cătunaru, Ion Negulescu sau, frecvent, nesemnate; aici, condeiul lui Camil Petrescu se recunoaşte în comentariile teatrale sau în însemnările despre reviste. Cronica literară o inaugura Şerban Cioculescu, cu o întâmpinare pozitivă a volumului Critice, IX: Poezia nouă de E. Lovinescu, semnalând originea cărţii în polemica dusă cu N. Davidescu şi B. Fundoianu, pe tema aservirii literaturii române de către cea franceză, precum şi meritul autorului de a nu mai ignora pe Tudor Arghezi şi pe Adrian Maniu, dar combătând valorizarea excesivă a lui Camil Baltazar; Cioculescu se mai ocupa, foarte critic, de ediţia Eminescu, Poezii filosofice. Poezii lirice, realizată de Lucian Blaga şi Sextil Puşcariu, pe care o contesta integral, ca nejustificată, chiar „vătămătoare" (prin „lipsă de discernământ, de gust, ignoranţă", chiar „tembelism" în alterările de text etc.), apoi comenta amiabil romanul Moartea unei republici roşii al lui
F.	Aderca şi Drumul cu plopi al lui Cezar Petrescu. Se mai recenzează (semnat T.M., iniţialele fiind ale lui Tudor Muşatescu): Restrişti de llarie Voronca şi „Buletinul Institutului de Literatură", Românii dintre Vidin şi Timoc de Emanoil Bucuţa (text scris de Camil Petrescu), volumul de nuvele Rătăcire de
I.	Al. Brătescu- Voineşti (comentariu nesemnat). Inaugurând revista presei literare, llarie Voronca constată o preocupare simptomatică pentru criza din societatea românească: morală, de autoritate, a cărţii etc. şi impută „Vieţii româneşti" de a fi „rămas" la o literatură de nivelul Otilia Cazimir şi Olga Vrabie. în numărul 2, fără semnătură, se acordă un spaţiu privilegiat „Gândirii", apreciată ca o „revistă occidentală"; mai sunt comentate „Cugetul românesc", „Revista vremii politice, literare şi economice", „Ţara noastră", iar Perpessicius răsfoieşte „Revistele literare franceze". Nedestinată publicării de literatură, S.m.i. şi a. inserează totuşi câteva texte, în numerele târzii, când deriva financiară îi perturbă vădit programul. Camil Petrescu semnează poezie: Un luminiş pentru Kiksikem, în prag, Nimfa, Cearta, Vanitas, Cântecele mele; Petre Cătunaru, o nuvelă, Logofătul Nicoară. Pot fi citite şi câteva traduceri: a lui F. Aderca din drama utopică R.U.R. de Karel
Capek, a lui Tudor Muşatescu - un fragment din Casa morţilor de Dostoievski, iar sub titlul Noaptea nordică Perpessicius face o transpunere din Aino de Paul Morand. Foarte vivace este pagina a patra, cu genericul „Viaţa literară şi socială", unde, la rubrica „Troiţe şi icoane", cu microcomentarii de actualitate, colaborează Perpessicius - Tanatofilie şi probabil Profesorul tânăr, Atmosfera literară (nesemnate) şi mereu Camil Petrescu, sub iniţiale sau anonim, dar recognoscibil în An nou, De Crăciun, Moartea cărţii, Cititorii în vacanţă, Fast regal, ca şi în reportajul Bucureşti, iadul intelectualităţii, unde oraşul e denunţat drept „capitală de parveniţi", în care „sărăcia e mai grea ca oriunde pentru un muncitor intelectual". în aceeaşi pagină se reproduc opinii critice despre propria revistă, din alte publicaţii, sau exprimate verbal; Perpessicius realizează un reportaj - Atelierele sculptorilor noştri, Tudor Muşatescu îl intervievează pe Marin Simionescu-Râmniceanu, directorul Editurii Cultura Naţională, iar Camil Baltazar e autorul relatărilor O vizită la sculptorul Jalea şi O vizită la „Bibliofila" din str. C. A. Rosetti. De vorbă cu Fisher-Galaţi, despre expoziţia de carte rară, deschisă de Asociaţia Bibliofilă Română, fundată de
H.	Streitman, H. Fisher-Galaţi, Al. Tzigara-Samurcaş, Mişu Antoniade, Ion Minulescu, M. Negreanu şi Aristide Blank. După comprimarea revistei, tot în pagina a patra e încadrată spirituala microrubrică „Cu ochi şi cu sprâncene", de la pagina a şasea, cuprinzând comentarii năstruşnice la anunţuri publicitare, care iniţial pigmentau umoristic un spaţiu abundând de cele mai diverse informaţii şi ştiri de ultimă oră. S.m.i. şi a. este o tipică publicaţie de autor, purtând în configuraţie şi mesaj marca personalităţii lui Camil Petrescu, teoreticianul „noocraţiei necesare".	G.	O.
SĂPTĂMÂNA RĂZBOIULUI, gazetă apărută la Bucureşti între 2 noiembrie 1914 şi 14 august 1916, ca publicaţie de informaţie şi de reportaj. însoţite de o bogată iconografie, ştirile despre diversele momente ale încleştării armate sunt ilustrate şi prin traduceri din literatura dedicată înfruntărilor militare. Sunt tipărite tălmăciri din Alphonse Daudet (Stegarul, Cea din urmă lecţie. Povestirea unui mic alsacian, Asediul Berlinului), Guy de Maupassant (Războiul, Bătrânul Milon), L. N. Tolstoi (Pentru ce?), Emile Zola (Şarja de la Rozenville), Arthur Conan Doyle (Contele din Castelul Negru). Unele texte au caracter ideologic (Romain Rolland, Din două rele, cel mai mic. Pangermanism, panslavism?). Altele sunt reportaje de front, semnate de autori diferiţi atât sub aspect valoric, cât şi ideologic, în funcţie de „tabăra" din care provin: Hermann Wagner, Harry Livingstone, Paul Kurmann, Camille Mauclair, Felix Solten, Jean Reibrach, Gustave Cirilli, Hans Hyan, Julius Schaumberger, Paul Rosenhayn, Frederic Boutet, J.-H. Rosny, Adolf Koester ş.a. 1.1.
SĂPUNARU, Gheorghe (26.11.1883, Urecheşti, j. Vrancea -
28.VII.1920, Valea Călugărească, j. Prahova), poet. Este fiul Joiţei (n. Sârbu) şi al lui Sandu Săpunaru, învăţător. Va absolvi în 1903 Şcoala de Agricultură şi Silvicultură de la Herăstrău, devenind în 1907 director al Şcolii de Viticultură de la Valea
Săraru
Dicţionarul general al literaturii române 84
Călugărească. Se specializează în Franţa, la Montpellier. în ultimul an de viaţă se află la conducerea judeţului Prahova. Editează „Buletinul agricol şi economic", ulterior numit „Rodul pământului", scrie la „Embrionul" (Herăstrău), „Sămănătorul", „Ramuri", „Neamul românesc", „Neamul românesc literar", „Revista noastră", „Furnica", „Drum drept", „Revista marină".
Ca şi alţi poeţi care au colaborat la „Sămănătorul", S. nu şi-a publicat nici o carte de versuri. Poeziile sale au apărut postum, în 1926, volumul fiind prefaţat de N. Iorga, care opinează că autorul „n-a pornit de la concepţii critice ca să spuie limpede şi duios ce era în sufletul lui ales, în inima lui deosebit de simţitoare. Şi cu toate acestea nu se va putea pomeni marea înflorire de talente de acum douăzeci de ani fără a-1 numi pe dânsul". E. Lovinescu era, printr-o formulă lapidară, şi mai tranşant: „G. Săpunaru reprezintă ruralismul integral". Lirica lui S. celebrează figuri ale satului (.învăţătorul, Secerătorul, Ciobâniţa, Bunica), reface imagini rustice (Tablou de iarnă, La muncă), evocă figuri de justiţiari (Treifârtaţi), apelează la motive de basm (Din vremea veche, Moartea spătarului) şi la motive istorice (închinare Cetăţii Hotinului, 1907. Fragmente). Peste toate se aşterne regretul pentru un „a fost odată": „Azi dumbrava stă pustie.../ Cântecele-au încetat/ Azi e multă sărăcie/ Şi e multă vrajbă-n sat./ - Ce mai vii în traiul nostru, Domnule prea învăţat?/ Nu mai e ce-a fost odată". Alături de sonorităţi folclorice (ca în Cuculeţ, drăguţe cuc), persistă ecouri eminesciene, coşbuciene, chiar macedonskiene.
SCRIERI: Versuri, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1926.
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 68-69; Liviu Găzdac, Un poet prahovean: G. Săpunaru, „Anuarul Filialei Ploieşti a Societăţii de Ştiinţe Filologice din RSR pe anul 1982", 140-149; Dicţ. scriit. rom., IV, 175-176.	I.	D.
SĂRARU, Dinu (30.1 .1932, Slătioara, j. Vâlcea), prozator şi cronicar teatral. Este fiul Corneliei (n. Morărescu) şi al lui Constantin Săraru, învăţător. Urmează şcoala primară în comuna natală, apoi învaţă la liceele „Alexandru Lahovari" din Râmnicu Vâlcea (1943-1947), „Matei Basarab" şi „Mihai Viteazul" din Bucureşti. Şi-a luat bacalaureatul în 1972. Devine, înainte de a termina liceul, reporter cultural la Radiodifuziune (1950-1960). Este, în continuare, secretar general de redacţie la „Secolul 20" (1960-1963), redactor şi şef al Secţiei culturale la „Scânteia tineretului" (1963-1964), secretar general de redacţie la „Luceafărul" (1964-1968), responsabil al publicaţiilor Radioteleviziunii (1968-1969) şi apoi al emisiunilor de teatru de la Radio şi TV, redactor-şef al Redacţiei culturale TVR (1969-1977), director al Teatrului Mic şi al Teatrului Foarte Mic din Bucureşti (1977-1989). Termină, în 1978, cursuri de ziaristică la Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu". în 1979 este cooptat membru supleant în Comitetul Central al Partidului Comunist. După 1989 înfiinţează şi conduce revistele „Noi"
(1990)	şi „Clipa" (1991), în 1992 primeşte conducerea cotidianului „Universul românesc", dar după un an
finanţatorii suspendă apariţia ziarului, din 1993 scoate revista „Armonia", organ al Centrului Internaţional Ecumenic, iar în 1998 iniţiază Fundaţia Naţională pentru Civilizaţia Rurală „Nişte ţărani". Din 2001 va fi director general al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" din Bucureşti. Debutează la „Tânărul scriitor", în 1951, cu recenzii, şi editorial cu volumul Teatru românesc şi interpreţi contemporani, apărut în 1966. După un prim roman, Nişte ţărani (1974), ecranizat cu titlul Vânătoare de vulpi (regizor Mircea Daneliuc), S. publică altul, Clipa (1976), cu acţiunea situată în mediul activiştilor de partid, de asemenea ecranizat, în regia lui Gheorghe Vitanidis, care a realizat un film şi după Dragostea şi revoluţia (I—III, 1981-1989). Dramatizările după primele două romane, ca şi după Crimă pentru pământ (1994) au fost puse în scenă la diverse teatre. Are colaborări la „Viaţa românească", „Gazeta literară", „România literară", „Contemporanul", „Ramuri", „Săptămâna" ş.a. I s-au acordat numeroase distincţii, între care şi Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi Muzică (1986), Premiul Ministerului Culturii (2003).
Cartea care l-a consacrat pe S. este romanul Nişte ţărani (Premiul revistei „Săptămâna", Premiul „Ion Creangă" al Academiei RSR), ce înfăţişează un sat oltean izolat, Cornu Caprei, căţărat în parte pe dealuri păduroase, stăpânit încă de
85 Dicţionarul general al literaturii române
Săraru
rânduieli patriarhale, inclusiv de sărăcia inerentă înapoierii. în scenă sunt aduşi în special ţărani asemănători cu cei din Moromeţii, în frunte cu Năiţă Lucean, aproape o „copie" a lui llie Moromete, cel mai fascinant personaj din literatura lui Marin Preda: mai puţin complex, dar semănând în felul de a reacţiona în situaţii dificile, de a se apăra prin disimulare, de a vorbi în doi peri, de a-şi lua interlocutorul, cu subtilitate, peste picior, de a mima inocenţa. Vizitat de făuritori ai „vieţii noi", Năiţă îi întâmpină în curte, îi invită în casă, dar intră înaintea lor şi le închide uşa, lăsându-i în seama câinelui, care îi sfâşie unuia pantalonii. Spectacolul aminteşte, cu alte detalii, pe cel în care llie Moromete, făcând pe prostul, îşi bate joc de cel venit să încaseze „fonciirea". Nu mai puţin moromeţiană e scena în care acelaşi ţăran taie scara de la pod, în timp ce podul e scotocit de strângătorii de cote, încât la coborâre cad cu sacul peste ei. Prieten nedespărţit al lui Năiţă, „aghiotantul" său, cum îi spun unii în derâdere, Pătru cel Scurt îl întregeşte tipologic, mai mult decât Dumitru lui Nae pe Moromete. Episoade petrecute în satul din Nişte ţărani sunt reluate şi dezvoltate în Clipa. Apariţie episodică în primul roman, comunistul Dumitru Dumitru, prim-secretar al comitetului raional de partid, devine aici o prezenţă centrală. Rezultă, din propriile rememorări, că refuzând, în etapa de început a cooperativizării, să aprobe arestarea unui ţăran de la Cornu Caprei incomod pentru birocraţi, nu altul decât Năiţă Lucean, se pomeneşte până la urmă arestat şi internat în lagăr, împreună cu cel pe care îl apărase. Reabilitat după un număr de ani, promovat în funcţia de secretar al comitetului judeţean, el personifică, în intenţia lui S., tipul comunistului înţelept, drept, integru. Prin demersurile şi reacţiile acestui personaj, traumatizat de pe urma nedreptăţilor îndurate, epicul devine suport al unor dezbateri ideologice pe tema funcţionalităţii puterii, asemănătoare prin natura şi sensul lor demonstrativ celor din trilogia romanescă Pumnul şi palma a lui Dumitru Popescu. Directorul general al Grupului (nume generic al unui combinat industrial) este, de câteva luni, obiectul unor curioase „analize", operate de o „brigadă", apoi de o „comisie" din Bucureşti care, în loc de a discuta cu el, adună cu sârg, aproape în secret, date pentru a-1 discredita. Adevăratul motiv al acestei anchete ar fi încăpăţânarea directorului de a nu înainta forurilor superioare rapoarte false. Dar primul secretar intervine salutar, la momentul oportun, pentru împiedicarea nelegiuirii puse la cale. Situaţiile aduc faţă în faţă personaje desemnate de autor să întrupeze conştiinţe oneste, sprijinite de Dumitru Dumitru, şi suflete pervertite (birocraţi incorigibili, carierişti amorali, arivişti siniştri), în stare de orice pentru atingerea unor scopuri personale meschine. Tezismul partinic, în spiritul orientării impuse după al IX-lea Congres al PCR, este evident, însă portretizarea plauzibilă a câtorva inşi detestabili constituie, totuşi, un merit. Clipa nu are ingenuitatea şi savoarea epică din Nişte ţărani, dar posedă, în schimb, o abilitate picturală superioară celei din multe romane cu tematică industrială, nu doar din perioada manifest dogmatică. Aceste trăsături sunt prezente şi în Dragostea şi revoluţia (I—III, 1981-1989), unde protagoniştii sunt descendenţi, integraţi
existenţei socialiste, ai unui cronicar. Şi aici apar o seamă de cameleoni, iar Dumitru Dumitru continuă să se împotrivească birocratizării extreme a aparatului de partid. în înţelegerea lui, faptul că nimic nu merge cum ar trebui s-ar datora fetişizării mecanismului politico-administrativ, care riscă, „în numele principiilor", considerate de el cu adevărat sacre, „să ajungă să funcţioneze independent de ele şi de sfinţenia lor, să funcţioneze chiar ireproşabil, însă doar de dragul perfecţiunii tehnice". Ambianţa lumii rurale din primul roman al lui S. revine, în viziune grotescă, inclusiv prin prezenţa unui preot vrednic de proza lui Jaroslav Hasek, în Iarba vântului (1993; Premiul „Mihai Eminescu") şi în Crimă pentru pământ, cărţi care, împreună cu Nişte ţărani, formează „trilogia ţărănească" a prozatorului. Deosebit de construcţiile romaneşti anterioare ale lui S. este romanul, probabil proiectat ciclic, Ciocoii noi cu bodyguard (2003), care asociază intriga romanescă şi umorul ori satira virulentă, punctată nu o dată de erupţii pamfletare. Titlul trimite la opera lui N. Filimon, fiind o scriere în linia prozei de inspiraţie socială cu specific „balcanic", inaugurată de Ciocoii vechi şi noi. Protagonişti sunt profitorii de pe urma evenimentelor din decembrie 1989, iviţi, pe de o parte, dintre foşti privilegiaţi ai regimului comunist, care au ştiut să se adapteze, iar pe de alta dintre „revoluţionarii" cu „fitanţie", ca nea Niţă, isnaful, personajul lui I. L. Caragiale. Sub nume şi porecle pitoreşti, precum Jupânul, Eftimie Belciug, Nae Ormolu, Bebe Burtosu, Erotida, Didi Sfiosu, Olimpia Ciubaru, Dinu Ceaşcă, Dandu Patricianul, Coriolan Pomposul, Elefterie Teoforul, Smărăndel Găitanaru, Arvinte Broscoi, Vâr darie Pelticul, Dumitru Guşoiu, generalul Spirache Dorobanţu, Popa Ţucal, sunt portretizaţi politicieni, afacerişti, gazetari, scriitori, militari, feţe bisericeşti - o galerie nesfârşită de specimene caracterologic şarjate, care se întrec în a-şi etala semnele bogăţiei acumulate prin fărădelegi. Prin integrarea acestora în spectacolul de epocă, prin imaginarea unora din „ciocoii noi" în situaţii vrednice de Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, cartea lui Fănuş Neagu, romanul compune o amplă frescă a cărei dominantă e grotescul. Activitatea de prozator a lui S. a fost precedată de una de cronicar literar şi, mai ales, de cronicar dramatic, materializată editorial în Teatru românesc şi interpreţi contemporani şi în Al treilea gong (1973). Culegerea Adevăruri de toată ziua (1987) comasează publicistică politică.
SCRIERI: Teatru românesc şi interpreţi contemporani, Bucureşti, 1966; Al treilea gong, pref. Eugen Barbu, postfaţă Aurel Baranga, Bucureşti, 1973; Nişte ţărani, Bucureşti, 1974; ed. Bucureşti, 1991; Clipa, Bucureşti, 1976; Dragostea şi revoluţia, I-III, Bucureşti, 1981-1989; Adevăruri de toată ziua, Bucureşti, 1987; Un fluture alb cu sânge pe aripi, Chişinău, 1992; Iarba vântului, Bucureşti, 1993; Crimă pentru pământ, Bucureşti, 1994; Râmnicul meu, Râmnicu Vâlcea, 2002; Ciocoii noi cu bodyguard, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Mihai Pelin, Rătăcirea în istorie, R, 1975, 1; Valeriu Râpeanu, „Nişte ţărani", R, 1975, 1; Dumitru Micu, Un nou roman ţărănesc, CNT, 1975, 9; Ulici, Prima verba, I, 193-195; Eugen Barbu, [Dinu Săraru], LCF, 1976,21,23-25; Eugen Seceleanu, „Clipa", FLC, 1976, 46; Aurel Baranga, Jurnal de lector, FLC, 1976, 47; Mihai Ungheanu, „Clipa", LCF, 1976,47; C. Stănescu, Personalitatea literară a eroului, „Scânteia tineretului", 1976,8 569; Dan Zamfirescu, Marginalii
Sărbătoarea eroilor
Dicţionarul general al literaturii române 86
la două romane, SPM, 1976,317; Emil Mânu, „Clipa", SPM, 1977,318, 319; Dumitru Micu, Puterea şi dreptatea, CNT, 1977,7; Piru, Debuturi, 94-96; Iorgulescu, Ceara, 238-244; Livescu, Scene, 201-204; Mareea, Varietăţi, 257-260; Râpeanu, Memoria, 93-103; Stănescu, Jurnal, II, 120-140; Moraru, Textul, 155-161; Odangiu, Romanul, 132-139; Ungureanu, Proza rom., I, 720-726; Rotaru, O ist., III, 864-869; Băileşteanu, Aorist, 158-162; Cosma, Romanul, I, 148-151; Bogdan Popescu, Un pariu câştigat, CC, 1993, 10-12; Ierunca, Dimpotrivă, 211-213; Lovinescu, Unde scurte, IV, 147-152; Bogdan Popescu, în pripă, CC, 1995, 3-4; Perian, Pagini, 142-148; Petria, Vâlcea, 356-358; Răzvan Voncu, O tragedie ţărănească la sfârşit de mileniu, CC, 2000,2-3; Micu, Ist. lit, 480-481; Dicţ. analitic, III, 132-136; Popa, Ist. lit, II, 753-758; Cristina Modreanu, „Crimă pentru pământ" - o telenovelă autohtonă, ALA, 2002,641; Dicţ. scriit. rom., IV, 176-178; Aureliu Goci, Dinu Săraru şi reconvertirea romanului în poveste, Bucureşti, 2002; Negriei, Lit. rom., 252-253,297.	D.Mc.
SĂRBĂTOAREA EROILOR, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din aprilie 1913 până în aprilie 1914, cu o întrerupere în iunie-august 1913. Redactor: Eugeniu Sperantia. în deschiderea acestei publicaţii de orientare modernistă este plasat un credo: „Viaţă intensă, clocotitoare, energie, iubire de realitate şi de lumină, imperialism". Redactorul semnează chiar un fel de poem în proză intitulat Sărbătoarea eroilor. într-un articol despre Ovid Densusianu, scris de Dragoş Protopopescu sub pseudonimul Valde, acesta este definit drept „cel mai rafinat spirit din câte am avut şi avem", „un poet al eului". Versurile dintr-un recent volum al lui Ovid Densusianu, Limanuri albe, sunt considerate exemplare pentru înţelegerea ideii de „imperialism în artă", autorul fiind „cel dintâi care a vorbit la noi de cultul energiei în literatură şi artă". Printre pereţii prezenţi se află Ion Minulescu (Nocturnă, Spre soare, Va fi), Dragoş Protopopescu (Pe coardă de rebeb, Ditirambă, Finis), Eugeniu Sperantia, D. Karnabatt, Barbu Solacolu, Alexandru Colorian, Mihail Cruceanu ş.a. Cu toţii sunt socotiţi de Mihail Cruceanu poeţi simbolişti, creatori ai „adevăratului vers liber", în articolul dedicat volumului Din trâmbiţe de aur al lui Al. T. Stamatiad. La rubrica „Notiţe" sunt consemnate cu regularitate apariţiile revistelor „Vieaţa nouă" şi „Versuri şi proză". Un articol al lui Al. Macedonski, Criteriile în literatură (1/1913), stabileşte câteva repere „pentru formarea unei opinii publice literare": limba (ajunsă la o treaptă de echilibru) şi ideea (calităţile formei interioare). Lui Eugeniu Sperantia îi aparţin şi mai multe scrieri în proză: Decepţie şi vis, Iubire şi suflet, Din „Cartea omului practic", iar Horia Furtună dă fragmente dintr-un proiectat roman Loria, dar care va fi editat abia în 1934, sub titlul Iubita din Paris. Traducerile sunt, de asemenea, orientate spre promovarea literaturii simboliste: din Emile Verhaeren tălmăceşte G. Răceanu poemul Căldură, iar losif Bercovici transpune Fecioare pătimaşe, Barbu Solacolu şi Al. Westfried (care semnează V. Sandu) dau versiuni la poeziile Năzuinţe şi Cântecul IX de Maurice Maeterlinck, Emanoil Cerbu (sub pseudonimul Mircea Cerbul) tălmăceşte din Albert Samain, iar Alexandru Munteanu din Walt Whitman.	M. Ş.
SĂRMANUL KLOPŞTOCK (pseudonim al lui Paul Mihăescu; 1879, Bucureşti - 1954, Bucureşti), prozator şi publicist. Probabil fiu al unui funcţionar, şi-a petrecut copilăria într-o periferie bucureşteană. Condiţiile familiale precare, influenţa mediului, dar şi o anume dezorientare l-au împiedicat să îşi continue studiile. Ajunge în cele din urmă grefier. Semnând cu numele adevărat, debutează în 1898 la „Foaia populară", iar editorial în 1900, cu opusculul Flori de nufăr, apoi colaborează la „Revista modernă" şi „Acţiunea (conservatoare)". Pseudonimul său va deveni cunoscut după 1921, când „Adevărul literar şi artistic", mai târziu „Dimineaţa", „Politica", „Rampa", „Universul literar", „Dreptatea", „Universul", „Vremea", „Gazeta municipală" ş. a. îi publică masiv proza şi articolele, ceea ce, împreună cu volumele, îi asigură o prezenţă constantă în câmpul literar şi gazetăresc. Are numeroase intervenţii pe teme social-politice sau literare, teatrale, dar calitatea opiniilor şi a exprimării lor era departe de a-1 impune în acest domeniu. Tot în periodice îi apar şi câteva traduceri din scrierile fraţilor Goncourt. Atât ciudatul pseudonim, ataşat unei persoane masive, un gurmand, anacronic costumat, pitoresc, grandilocvent, cât şi caracterul insolit al prozei sale îi aduc o notorietate specială printre confraţi şi critici, care, uşor amuzaţi, uşor intrigaţi, i-au apreciat prestaţia.
Primele apariţii editoriale - Flori de nufăr, Culise cernite (1904), Comedia adolescenţii (1922) - conţin secvenţe descriptive sau meditative, de un lirism desuet, a căror improprietate stilistică şi abundenţă de figuri forţate generează texte bizare, care vor să ilustreze ideea „filosofică" din prefaţa la Comedia adolescenţii: „Deci, vis şi viaţă, egal halucinaţiune". Cam de aceeaşi factură sunt şi nuvelele din volumul Trilogia dragostei (1933), oricum mai consistent ca naraţiune, dar sufocat de o exprimare inadecvată, în încercarea de a prezenta trei ipostaze ale relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. Mai apreciat a fost romanul Feciorul lui nenea Tache vameşul, scriere memorialistică din care au apărut trei volume (1932-1943), iar al patrulea, deşi recomandat cu convingere unei edituri de Octav Şuluţiu, în 1945, a rămas în manuscris. în prim-planul amintirilor se află mahalaua copilăriei, ale cărei repere sunt mai bine conturate decât protagonistul şi asigură un minimum de unitate, în pofida amestecului întâmplător de descrieri şi relatări. Cu o curiozitate uimită, dublată când de duioşie, nostalgie, compătimire, când de umor, (auto)ironie, (auto) persiflare, este urmărit comportamentul unor oameni conduşi de instincte, de credinţe şi obiceiuri primitive, vieţuind în locuinţe rudimentare, dărăpănate, într-un mediu invadat de gunoaie, bântuite de paludism, miasme şi spaime biologice. Atins parcă de farmecul descompunerii şi al mucegaiului, autorul insistă cu voluptate asupra mizeriei şi vulgarităţii, pictând cu migală, deşi fără plan, tabloul dezolant al unui „ecosistem" închis. în această lume bolnavă, în care „nenea Tache" e un campion al dezmăţului şi al dezinteresului faţă de numeroasa-i familie, „feciorul" se pierde printre celelalte personaje şi întâmplări, prezentându-se nebulos, dispersat, contradictoriu. Viciat de mediul insalubru, de lingoare, de sărăcie, dezorientat, inconsecvent, atras într-un mod confuz de artă, acesta, ajuns la
87 Dicţionarul general al literaturii române
Săsărman
maturitate, se vede „rămas în drum, prăbuşit la răspântia neagră a nedumeririi, singur, orfan şi pustiu". Rememorarea devine o formă de tânguire despre destinul vitreg şi neîmpli-nire, acutizată de revelaţia morţii. în general, scrierii nu îi lipseşte suflul evocator, S. K. are un simţ artistic sui-generis, reuşind uneori să realizeze o anume poezie a lucrurilor, care reverberează dincolo de marginile şi înţelesurile lor fireşti, ştie să valorizeze un limbaj colorat, viu, caracterizant pentru mediu şi personaje. Cu o scriitură mai sigură, mai eliberată de verbiajul liricoid, culegerea Ginta latină (1936) conţine câteva zeci de „momente", schiţe, mici povestiri cu personaje rurale sau de suburbie, pe care autorul le priveşte cu umor, ironie sau chiar le caricaturizează. Sunt de reţinut capacitatea prozatorului de a înregistra amănunte de oarecare expresivitate plastică şi unele reuşite stilistice în compunerea vorbirii unor ţărani, cârciumari etc. S. K. este, alături de Alexis Nour, Doctorul Ygrec şi Alexandru Bilciurescu, autor al unui experiment de roman parodic, Stafiile dragostei (1929), interesant ca idee, în care el însuşi deţine „rolul" lui Ştefan Străjescu. Culegerea Relief (1935) reia o serie de secvenţe din Feciorul..., iar „romanul" Meduza (1938) este un eşec.
SCRIERI: Flori de nufăr, Bucureşti, 1900; Culise cernite, Bucureşti, 1904; Comedia adolescenţii, Bucureşti, 1922; Stafiile dragostei (în colaborare cu Alexis Nour, Doctorul Ygrec, Alexandru Bilciurescu), Bucureşti, 1929; Feciorul lui nenea Tache vameşul, I-III, Bucureşti, 1932-1943; Trilogia dragostei, Bucureşti, 1933; Relief Bucureşti, 1935; Ginta latină, Bucureşti, 1936; Meduza, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: [E. Lovinescu], „Comedia adolescenţii", SBR, 1921,14; I. Valerian, Un roman cu patru autori, VL, 1929,101; Izabela Sadoveanu, „Stafiile dragostei", ALA, 1929,448; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, IV, 286-287; Sebastian, Eseuri, 282-284; Constantinescu, Scrieri, IV, 562-571; Perpessicius, Opere, V, 255-262, VI, 266-269, VII, 192-194; Bil, „Feciorul lui nenea Tache vameşul", CL, 1932, martie-aprilie; Călinescu, Cronici, II, 12-15; Mihail Straje, „Trilogia dragostei", „Cronicarul", 1934,2; Octav Şuluţiu, „Feciorul lui nenea Tache vameşul",
F,	1935, 9-10; Doctorul Ygrec [I. Glicsman], „Feciorul lui nenea Tache vameşul", ADV, 1936,15 957; Erasm [Petru Manoliu], „Ginta latină", „Credinţa", 1936, 676; N. Roman, „Ginta latină", CRE, 1936, 2 905; Gheorghe Corneanu, „Ginta latină", DMN, 1936, 10 498; Mihail Sebastian, „Ginta latină", RP, 1936, 5 477; Silviu Cernea, Sensul şi destinul unui pseudonim, RFR, 1936,7; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 250;
I.	Zahacinschi, „Meduza", IIŞ, 1938,9; Munteano, Panorama, 224-227; Călinescu, Ist. lit. (1941), 833-834, Ist. lit. (1982), 918; Ovidia Babu Buznea, Un scriitor uitat - Sărmanul Klopstock, AUB, filologie, t. XVI, 1967; Isaiia Răcăciuni, Amintiri, Bucureşti, 1967, 126-128; Neagu Rădulescu, Sărmanul Klopştock, „Urzica", 1971, 4; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 303-304; Vlad, Povestirea, 102-103; Octav Şuluţiu, „Feciorul lui nenea Tache vameşul", voi. IV, MS, 1974,3; Dicţ. scriit. rom., IV, 178-179.	C.T.
SĂSĂRMAN, Gheorghe (9.IV.1941, Bucureşti), prozator. Este fiul Elisabetei (n. Gardoş) şi al lui Alexandru Săsărman, muncitor. Urmează Liceul „Emil Racoviţă" din Cluj, absolvit în 1959, apoi Institutul de Arhitectură „Ion Mincu" din Bucureşti (1959-1965), devenind arhitect-proiectant. în 1978 îşi va da doctoratul cu teza Funcţiune, spaţiu, arhitectură. între 1965 şi
1974	deţine la „Scânteia" rubrica de arhitectură şi urbanism, pentru ca în perioada 1974-1982 să şi-o transfere la „Contemporanul". în 1982-1983 lucrează ca analist de sisteme la Institutul Judeţean de Proiectare din Arad. în 1983 rămâne în Republica Federală Germania, unde se reprofilează profesional, lucrând ca analist de sisteme (1985-1999), ulterior ca şef al compartimentului de software la firma GIB din Miinchen.
S. debutează, ca majoritatea autorilor SF din primele decenii postbelice, în colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice", în 1962. Textul de debut, Cătălina, este o derivare liricoidă din Luceafărul eminescian, cu specificarea că disponibilitatea cosmică a lui Hyperion este preluată, literal, de un astronaut. Cu romanul Proba tăcerii (1965), publicat în foileton în aceeaşi colecţie, prozatorul descoperă posibilitatea brodării unei trame SF pe un scenariu de policier. Se remarcă efortul coagulării unei recuzite specializate şi a jargonului care o identifică, dar rezultatele nu ies din câmpul gravitaţional al literaturizărilor proprii epocii. între timp S. perseverase şi ca nuvelist, o primă mobilizare editorială în acest regim producându-se odată cu Oracolul (1969), unde sunt atinse cu o relativă dexteritate teme obligatorii ale genului SF: roboţi, extraterestri, voiajul temporal sau, ca în nuvela titulară, citirea viitorului etc. Un câştig ar fi, totuşi, dat de încercările timide de tratare în răspăr a reţetei SF. Cuadratura cercului (1975) descoperă însă un prozator semnificativ superior celui etalat mai înainte. Subintitulat Fals tratat de urbogonie şi inspirat, probabil, într-o bună măsură, de formaţia de arhitect a autorului, textul oferă, în maniera lui Jorge Luis Borges, o colecţie de schiţe pretins „documentate" ale unor oraşe imaginare. în acest format narativ-eseistic se integrează optim diverse nuclee parabolice, fabula (punctând în zona degradării umanului) fiind sugerată sau chiar marcată, în epocă acest tip de texte au amorsat sensibil mai multe conotaţii politice decât ar putea-o face în prezent; de altfel, volumul a fost publicat într-o variantă cenzurată. Himera
(1979)	conţine cea mai bună scriere a lui S., în acelaşi timp o piesă de rezistenţă a literaturii SF autohtone: povestirea Evadarea lui Algernon. în titlu, dar şi în cuprins, este „citată" sursa: nuvela, clasică, Flori pentru Algernon a lui Daniel Keyes. Tema este identică (manipularea inteligenţei în sensul creşterii coeficientului IQ), dar aceasta este singura datorie a autorului român, onorată de altfel exemplar, într-un text subtil construit şi bine scris. Dintr-un laborator de cercetări genetice aflat pe o insulă securizată scapă, printr-un accident, virusul G, „al genialităţii", care afectează exclusiv persoanele cu inteligenţă inferioară. Această microsocietate este perturbată radical şi, din câte se poate infera din datele naraţiunii, următoarea staţie a virusului este lumea din exteriorul insulei. Cel care expune povestea, un ziarist mai degrabă mediocru, este el însuşi „afectat" de virus, iar textul surprinde dubla lui „deşteptare". Altă povestire care a reţinut atenţia criticii, Puţin mai devreme, nu şi-a transmis interesul dincolo de anii în care a apărut: o ficţiune de tip SF politic, unde un savant descoperă modul de a neutraliza toate materialele fisionabile ale planetei şi ameninţă guvernele că, în cazul nesemnării unui tratat de interzicere a armelor nucleare, îşi va pune descoperirea în
Săteanu
Dicţionarul general al literaturii române 88
practică. De aici, lung prilej de vorbe şi de ipoteze, de satiră a politicii planetare, într-o derulare care e percepută astăzi, în cel mai bun caz, ca naivă. Romanul 2000 (1982) exploatează tema colapsului milenarist, provocat de un experiment ştiinţific necugetat. Colateral sunt atinse teme precum aceea a culoarelor temporale prin care secvenţe ale trecutului pătrund în prezent şi invers. Imprudenta ştiinţă care a produs întreaga harababură apocaliptică este citată şi acuzată în faţa unui tribunal planetar. Din reţeta romanului, preparată după toate regulile literaturii de consum, nu lipseşte povestea de dragoste. Cupa de cucută (1994), unde pot fi citite „debordantele realităţi absurde ale totalitarismului în variantă Ceauşescu" (Mircea Opriţă), este o distopie inutil încifrată. „Cheia" (camuflarea onomastică), probabil o remanenţă a unor reflexe create de vechiul sistem, îneacă parţial forţa reală a distopiei. Tema fantastică - trecerea dintr-o lume în alta - este aici mai curând o soluţie narativă decât semnul unui interes coerent pentru acest regim ficţional. Romanul Sud contra Nord (2001) împinge asemănările cu Numele trandafirului al lui Umberto Eco până la forţarea impresiei de pastişă stângace.
SCRIERI: Cătălina, Bucureşti, 1962; Proba tăcerii, Bucureşti, 1965; Cursă în vid, I-II, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Adrian Rogoz); Oracolul, Bucureşti, 1969; Cuadratura cercului. Fals tratat de urbogonie, Cluj-Napoca, 1975; ed. Cluj-Napoca, 2001; Himera, Bucureşti, 1979; 2000, Bucureşti, 1982; Cupa de cucută, Timişoara, 1994; ed. Cluj-Napoca, 2002; Sud contra Nord, Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: Virgil Stanciu, „Oracolul", ST, 1969,11; Mircea Opriţă, „Oracolul", ST, 1970,2; Voicu Bugariu, „2000", LCF, 1982,18; Horia Aramă, „2000", ST, 1982, 12; Anton Cosma, Patru decenii de literatură SF românească, VTRA, 1984, 7; Cornel Robu, Alegorie şi metaficţiune, TR, 1996, 4; Gheorghe Săsărman, în Timpul este umbra noastră, îngr. Cornel Robu, Cluj-Napoca, 1991,216-220; Popa, Ist. lit.,
II,	1016; Nicolae Bârna, O carte rară, ALA, 2002, 635; Popa, Ist. lit., II, 1016; Dicţ. scriit. rom., IV, 179-182; Dicţ. analitic, IV, 535-538; Manolescu, Enciclopedia, 614; Opriţă, Anticipaţia, 272-282.	M. I.
SĂTEANU, C. (pseudonim al lui Carol Schonfeld; 23.1.1878, Iaşi - 28.11.1949, Bucureşti), publicist şi traducător. A învăţat în urbea în care s-a născut, urmând clasele primare la o şcoală de pe Sărărie. La un pension ieşean îşi însuşeşte limba germană, pe care ajunge să o stăpânească bine. în rest, despre pregătirea lui se ştiu prea puţine lucruri. Se poate să fi fost un autodidact, în orice caz unul foarte informat şi cu mare râvnă de a afla mereu lucruri noi. Şi-a consacrat viaţa jurnalisticii culturale şi literare, neinteresându-1 probabil alte funcţii. Cu simpatie pentru liberali, îndeplineşte o vreme funcţia de comisar al Guvernului în Consiliul local al oraşului. Ultimii săi ani avea să îi trăiască precar, asediat şi de suferinţe fizice.
Publicist de vocaţie, cu o putere de muncă ieşită din comun, conştiincios până la sacrificiu, S. îşi manifestă încă din tinereţe destoinicia, scriind neobosit - cum va face toată viaţa -la sumedenie de ziare şi reviste: „Lumea ilustrată" (1894, unde îşi face probabil debutul), „Pagini literare" „Evenimentul", „Opinia" (Iaşi), „Noua revistă română", „Revista modernă", „Carmen", „Pagini alese", „Universul literar", „Epigonii" (Iaşi),
„Scena" (Iaşi), „Adevărul", „Ploieştii", „Gazeta Moldovei" (Iaşi), „Pagini libere" (Galaţi), „Revista ilustrată" (1908-1910), unde a fost şi redactor, „Mişcarea" (1909-1929, 1934, 1938), având aici răspunderi ca secretar de redacţie, „Teatrul" (Iaşi, 1912-1913), la care a făcut parte din colegiul de redacţie, „Viitorul", „Cuvântul liber", „Lumea literară şi artistică", „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa", „Săptămîna CFR", „Adam", „Libertatea", „Seara", „Orizont" (Cernăuţi), „Gazeta evreiască" şi multe altele. Alături de Mihail Sadoveanu şi Matei Rusu, e prezent în publicaţia literară „Lumea" (trei numere, în 1899), se implică în redactarea altei foi efemere, „Mişcarea literară şi artistică" (1901), conduce revista „Arta" (Iaşi, 1903-1904), în paginile căreia G. Bacovia figurează prima dată cu pseudonimul sortit celebrităţii. A mai semnat cu iniţiale, cu numele prescurtat şi cu pseudonimele Arald, Brânduşă, Narcis, Nayr, poate şi Trad. O parte din intervenţiile publicistice ale lui S. e strânsă în volumele Anecdote literare (1930), Carnaval literar (1930), Figuri din Junimea (1936), Caragiale în anecdotă (1937), Muşchetarii literaturii române moderne (1939). O „disertaţie", Sărutarea (1903), cuprinde o suită de reflecţii cam romanţioase asupra sărutului („divină senzaţie") şi a felului cum se oglindeşte el în literatură, iar Pictorul Octav Băncilă (1930) e o micromonografie în care autorul se dovedeşte a nu fi lipsit de pricepere atunci cînd se apropie de artele plastice. Ca traducător, îl atrage literatura rusă, S. recurgând însă, după cât se pare, la un text intermediar nemţesc. A transpus din scrierile lui Dostoievski, Lev Tolstoi, Cehov, Turgheniev, dar şi din Şalom Alehem îndeosebi, apoi din H. Sienkiewicz, Musset şi Byron (câte un poem), străduindu-se să respecte spiritul originalului. A mai tradus cărţi de Herbert Eulenberg, D. Merejkovski, Emil Ludwig, A. Koralnik. Tălmăcirile din Maxim Gorki (Azilul de noapte, prima versiune românească a dramei) şi E. Cirikov (Evreii) s-au jucat pe scena Naţionalului ieşean; alte piese la care S. şi-a încercat virtuţile de traducător îi au ca autori pe Bj0rnstjerne Bj0rnson, dar şi pe căzuţii în obscuritate Albini, Raoul Auernheimer, K. Warterburg. Nu au, astăzi, vreo rezonanţă, în afară de Emilia Pardo Bazăn, nici Kristian Winterhjelm, Otto Ascher, A. Reizen, Nikolai Potjekin, Robert Misch şi alţii de aceeaşi talie. Fără a fi convins că ar avea virtuţi de poet, S. a compus în tinereţe şi versuri, unele în formă populară, altele - sub înrâurirea lui Mihai Codreanu - cu o structură de sonet. Nu i se poate nega îndemânarea de stihuitor, care arborează o mină gânditoare. Expansiunile sufleteşti ale vârstei le proiectează mai ales în proză, nu în schiţele cu tentă umoristică, fireşte, ci în formula clorotică a poemului în proză, cu despletite înfiorări de melancolie şi de extaz. „Trubadur visător şi solitar", suspi-nătorul îşi mărturiseşte, îndurerat, amorul sublim pentru o copilă cu înfăţişare diafană, de palidă madonă. Tonul plângător, cu impudice înduioşări, suferă de o incurabilă monotonie. Vocaţia lui S. se manifestă în publicistică. Avea condei uşor şi o hărnicie nemaipomenită. în felul lui, în periodicele vremii, e un recordman al asiduităţii. Curios din fire, e atent la ce se întâmplă pe lume şi mai cu seamă nu îi scapă nimic din câte se petrec în laşul cultural, pe care îl exaltă în „creionade fugitive".
89 Dicţionarul general al literaturii române
Săteanul
Se încumetă în cronica plastică (incidental, şi în cea muzicală), iar în câmpul literaturii se lansează într-o promptă şi lejeră critică de întâmpinare, recenzând, în aprecieri succinte şi în genere judicioase, fel de fel de apariţii. Dacă mai şi plusează, e pentru că nesaţul, mărturisit, al lecturii îl predispune acceselor de încântare. Ceea ce îl face, câteodată, să nimerească alături sau să o ia razna. Răzleţ, îi reuşesc schiţe de portret (G.Ibrăileanu, „marele senzitiv", P. P. Carp, un „caracter de bronz", V. Pogor, „un tip de faun", C. Stere, „de ortodoxă şi apostolică înfăţişare", „chipul de sfânt bizantin al lui Bacovia"). E mai în largul lui în asemenea ochiri decât în teoretizările, nu lipsite de bun-simţ, pe care, din unghiul artei pentru artă, le încercase în juneţe (definiţia artei, a frumosului, despre naturalism, despre simbolism, sancţionat, rigid, ca o „fantezie deşartă", „în căutarea neînţelesului", despre „pornografia în artă", despre dramatizarea romanelor, care ar fi un „atentat împotriva esteticei"). Câteva substanţiale „portrete scandinave" sunt probabil preluate din surse necitate. Cu o bună priză în cronica dramatică, publicistul, împătimit iubitor de teatru, conturează mai multe medalioane de actori ieşeni, care ar merita să fie recuperate. S. e un nostalgic, tânjind după timpurile de până mai ieri. Iubeşte laşul vechi, cu aura lui aparte, şi de aici îi vine râvna de a strânge cât mai multe mărturii despre „frumoasele vremuri trecute". întâmplări felurite, figuri dispărute („lumini stinse"), legende al căror ecou încă persistă. Câte o amintire personală se strecoară, cu modestie, în noianul de „reminiscenţe de altădată". E, în strădania scormonitorului, o pasiune ce nu se dispensează de rigoare. îl indispun ambiguităţile şi de aceea, când e cazul, caută să limpezească o situaţie sau alta apelând, ca un istoriograf, la documente, unele rânduite în arhiva lui de acasă. Decent în tot acest efort, el cedează uneori unei înclinaţii, gazetăreşti, către senzaţional, provocând cititorul prin titluri care intrigă (Un proiect de căsătorie al lui Eminescu, Eminescu „contrabandist", Calvarul lui Caragiale, O comedie necunoscută a lui Caragiale, Maior eseu apărdndu-se cu pistolul, Marele şarlatan Dante ş.a.). Lui S., se vede cât de colo, îi place gluma. Are o „tolbă" doldora de anecdote, în special din viaţa „oamenilor mari" şi, scontând un efect de ilaritate, le plasează cu un surâs în colţul gurii, prin jurnalele unde activează, selectându-le apoi în broşuri. Dincolo de vorbe de duh, anecdote, istorioare hazlii, picanterii şi alte nostimade răsar şi informaţii ce pot interesa istoria literară. Printre scenele amuzante şi rostirile cu şart, la care condeierul face urechea pâlnie, se desluşesc fizionomii, siluete care, preţ de o clipă, capătă viaţă. Cele mai multe se regăsesc în „mediul înălţător şi impunător al Junimii", pentru care S. nutreşte aproape un cult. în articolaşele lui mişună, de altfel, tot soiul de „reminiscenţe junimiste". O „istorie anecdotică" (cum o definea Şerban Cioculescu) este lucrarea, de minuţioasă documentare, Figuri din Junimea. Din destăinuirile unor membri ai societăţii ieşene (obţinute şi prin discuţii particulare, şi prin interviuri), din texte cunoscute sau nepublicate încă (unele, redate în facsimil), scoţând la iveală fotografii, desene, caricaturi, plasând în pagină afişe şi reproduceri de tablouri, incluzând în comentariu chiar invitaţii
(la banchete ş.a.), bileţele şi alte mărunţişuri, S. reface întrucâtva ambianţa în care se mişcau convorbiriştii. Alte şi alte chipuri sunt aduse în prim-plan, cu trăsăturile lor distincte, cu obiceiurile şi cu păţaniile lor, cu poreclele care îi transformă, pe unii, în personaje. Sunt şi secvenţe aburite de tristeţe, însă episoadele amuzante (farse, pozne, felurite năzbâtii) precumpănesc. E parcă o întrecere între şugubeţi în „pururi vesela şi animata societate a Junimii", calambururile, poantele, şarjele cordiale sau corozive (nu toate debordând de umor) înlănţuindu-se ca într-un „carnaval". în înmănuncherea de medalioane Muşchetarii literaturii române moderne S. îşi controlează pînă la un punct pornirea de a privi lucrurile în latura lor jucăuşă. Nu convinge însă ca, aşa-zicând, istoric literar. E copleşit îndată de emoţie când se întoarce cu gândul la „epoca de aur" a Junimii, care a impus în cultura română „o nouă etică ideologică şi sufletească". Cvartetul de „muşchetari" (I. L. Caragiale, B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc) este înfăţişat cu o lipsă de detaşare care deformează liniile. Dacă la Vlahuţă, bunăoară, caracterizarea („solitar, fanatic şi monahal") s-ar potrivi, Caragiale, tras sub zodia „romantismului idealist", e integrat, aiurea, curentului eminescian. S. glumeşte uneori şi fără să vrea.
SCRIERI: Sărutarea, Iaşi, 1903; Anecdote literare, Iaşi, [1930]; Pictorul Octav Băncilă, Bucureşti, [1930]; Carnaval literar. Anecdote politice şi culturale, Iaşi, [1930]; Figuri din Junimea, Bucureşti, [1936]; Caragiale în anecdotă, Bucureşti, [1937]; Muşchetarii literaturii române moderne, Bucureşti, 1939. Traduceri: Şalom Alehem, Staţia Baranovici şi alte schiţe, pref. trad., Iaşi, 1921, Cartoforii, Iaşi, 1923, O catastrofă comică, Bucureşti, [1927], Povestiri tragicomice, pref. Octav Botez, Iaşi, 1928, Un şaizeci şi şasă şi alte nuvelete umoristice, Bucureşti, f.a.; Herbert Eulenberg, Siluete literare, pref. trad., Iaşi, 1924, Alte siluete literare şi artistice, Iaşi, [1924], Ultime siluete, Iaşi, 1928; Dmitri Merejkovski, Scriitori ruşi, Iaşi, [1925]; Emil Ludwig, Geniu şi caracter, Iaşi, 1929; A. Koralnik, Scriitori şi artişti, Iaşi, 1930.
Repere bibliografice: M. Sev. [Mihail Sevastos], Dimitri Merejkovski, „Scriitori ruşi", „Lumea", 1925, 9; G. Baiculescu, Dmitri Merejkovski, „Scriitori ruşi", ALA, 1925,217; Personalităţi ieşene: C. Săteanu, RP, 1927,
2	919; Dafin, laşul, 1,185, II, 93-97; A. P. Samson, Portrete, RP, 1930,
3	587; J. Bk. [Jacques Byck], „Anecdote literare", ALA, 1930,498; Izabela
Sadoveanu, „Carnaval literar", ALA, 1930,521;EmilSamoilă, Ziaristica, [Bucureşti], [1932], 317; P. Anghel, „Figuri din Junimea", IIŞ, 1936,20; Mihail Şerban, „Figuri din Junimea", ADV, 1936, 16 177; Izabela Sadoveanu, „Figuri din Junimea", ALA, 1936,829; Şerban Cioculescu, „Figuri din Junimea", ADV, 1936, 16 210; R.V., Un răspuns insistent solicitat, IIŞ, 1937,17-18; Octav Botez, „Caragiale în anecdotă", „Lumea", 1937,5 857; [Aurel Vlad], „Muşchetarii literaturii române moderne", PL, 1940,4;I.Peltz,Gol... desculţ.. '.flămînd..., „Eranouă", 1946,483;Straje, Dicţ. pseud., 634.	F.	F.
SĂTEANUL, publicaţie apărută în satul Beregseu de lângă Timişoara, săptămânal, între 15 august şi 25 decembrie 1891. Proprietar, editor şi redactor: Emilia Andreescu. Foaia îşi va înceta apariţia din cauza conflictului în care redactorul va intra cu autorităţile austro-ungare. Destinată comercianţilor şi ţăranilor, S. îşi propunea să se ocupe numai de chestiunile naţionale. Se republică apelul lui At. M. Marienescu adresat
Săucan
Dicţionarul general al literaturii române 90
învăţătorilor români prin gazeta „Pedagogul român". Se poartă polemici aprinse cu ziarul timişorean „Luminătoriul". Apar diverse articole pe teme sociale, sunt publicate şi câteva schiţe, datorate lui Teodor Daul, scenete şi povestiri cu caracter popular. Foarte numeroase sunt versurile, mediocre, semnate de N. Ţinţariu, D. Voniga, I. N. Roman. Cele mai multe sunt însă iscălite cu iniţiale. N. Ţinţariu publică un ciclu de „doine popolare", fără a specifica însă locul, data şi nici numele celui de la care le-a cules. La fel procedează şi Teodor Daul cu un şir de colinde.	D.M.
SĂUCAN, Mircea (5.IV.1928, Paris - 13.IV.2003, Nazaret Illit, Israel), prozator. Este fiul Terezei (n. Solomon) şi al inginerului Alexandru Săucan. De la Paris familia se mută la Praga, iar de aici pleacă în 1934 în România. Locuieşte la Cărei până în 1940, când este nevoită să se refugieze, până în 1944, la Sibiu şi la Sighişoara. Este perioada în care peste treizeci de rude din partea mamei, începând cu părinţii acesteia, sunt deportate şi omorâte la Auschwitz. în anii 1948-1952 S. studiază regia de film la Şcoala Superioară de Cinematografie din Moscova, unde antihitlerismul, sporit de evenimentele din timpul războiului, îi facilitează aderenţa la ideologia stalinistă. întors în ţară, predă o scurtă perioadă la Institutul de Teatru şi Film, ajunge secretar de partid al Studioului „AL Sahia" (1952-1961), apoi se transferă la Studioul Cinematografic Bucureşti (1961-1970). Dar acest regizor procomunist, care începe prin a servi propaganda oficială, devine indezirabil fiindcă refuzul său de a face compromisuri „sfârşeşte într-un vag criticism social, relativizat şi filmic prin pastişa anilor '60, decişi de Antonioni, Bergman şi Godard" (Marian Popa). Majoritatea filmelor îi sunt cenzurate sau interzise de autorităţile comuniste şi vor fi proiectate mult mai târziu în România sau în Israel. In 1987 pleacă împreună cu familia în Israel şi se stabileşte la Nazaret Illit, unde rămâne tot restul vieţii. Debutează editorial cu volumul de proză Camera copiilor, publicat în 1969. Din cauza cenzurii, alte trei proze scrise de S. în România - Manuscrisul de la Ciumaţi, David rege şi îzidor Mânecuţă: cioburi - nu au putut să apară la vremea lor în ţară.
Plecând de la procedeele narative din Camera copiilor, Nicolae Manolescu îl citează pe S. alături de scriitori care, după 1965, recurg la aplicarea tehnicilor fluxului de conştiinţă: Al. Ivasiuc, Nicolae Breban, Nicolae Damian, Mircea Ciobanu. Mult mai târziu, citind ampla povestire Parastasul (1994), Adrian Marino constată că scrierile lui S. se integrează în proza românească absurdă, care debutează cu Urmuz şi continuă cu G. Ciprian, Jacques G. Costin, Grigore Cugler ş.a. Aşa-zise nuvele, textele din Camera copiilor propun o naraţiune dificilă la lectură, care urmează, ca într-o mişcare filmică, mozaicul unui univers sui-generis prin aglutinarea unor percepţii prezente, fantezii şi frânturi de memorie, alunecând toate într-o metamorfoză lentă, marcată de absurdul generator de straniu, în notă onirică. Prin urmare, diversele relatări se pot comunica unei sensibilităţi „ca realitate complexă, integrală, nerezumabilă", însă „ele nu se pot comprima într-un aspect
logic: nu se pot povesti. Scriitorul vizează construirea sau amintirea acelor stări de graţie, excepţionale, în care acest film simultan acaparează complet conştiinţa, anihilând uzura logicului noţional. Ele se declanşează în apropierea morţii sau durerii, sunt frecvente în copilărie sau în demenţă, survin după crizele psihice acute" (Magdalena Popescu). Părăsind logica obişnuită, discursul ia forma delirului propice atmosferei onirice, simbolului şi metaforei, astfel încât, deşi investit cu semnificaţie eliberatoare, el se prezintă armonizat şi chiar ordonat în virtutea exigenţei literare. în acelaşi timp, lectura captivează prin amestecul de încărcătură existenţială, insolit şi poematic, îndeosebi în finalul textelor. Ideea de joc, susţinută şi de titlul simbolic Camera copiilor, favorizează abstragerea din spaţiul curgerii normale a existenţei într-un spaţiu marcat de ficţiune, care face însă ca jocul să devină halucinaţie şi suferinţă crispată (Sonia Larian). Spre sugestia artei şi jocului vine şi subtitlul Requiem, urmat de indicaţia părţilor genului („Introitus", „Kyrie" etc.) care vizează nota alegorică: în Dies irae o şedinţă constituie rama tematică a existenţei în totalitarism; Acrobatul este „Agnus Dei"; „Libera" corespunde morţii („eliberării") în zăpadă a unui bătrân, în Dumnezeu şi zăpezile care au nins în iama aceea. Mozaicul de imagini cuprinde mai mult stări decât întâmplări, dar nucleele epice topite în magma discursului impun unul din cele două motive obsedante: motivul tanatic - fie ca agonie (Cei şapte care trebuiau să moară, Dumnezeu şi zăpezile care au nins în iarna aceea), fie, mai ales, ca mort înviat, de vreme ce rămâne să locuiască împreună cu cei vii (Dies irae, Timpul cerbilor). Al doilea motiv obsedant este manuscrisul, fapt explicabil poate fiindcă scrierile lui S. au rămas mult timp în „sertar" înainte de a fi publicate. Considerată de autor cea mai complexă carte a sa, Manuscrisul de la Ciumaţi (scrisă în 1969 şi publicată în 1989, la Tel Aviv) este o proză arborescentă, cu fraze întortocheate şi cu un epic minim, prezentând o imagine caleidoscopică a lumii: la conacul Mironeştilor, transformat într-un azil de bătrâni, A. M. Mironescu stăruie în consemnarea gândurilor într-un manuscris, ca supremă încercare de supravieţuire prin cuvinte şi imagini (Emanuel Aczel). Orovitz Gersen, din romanul David rege (scris în 1972 şi publicat în 1991 la Bucureşti), trăieşte în locuinţa lui din Piaţa Amzei numai pentru a-şi scrie cartea despre „regele" David (copilul Rozei), se sinucide înainte să o termine, dar rămâne în familia Rozei, ca martor al vieţii şi păstrându-şi mirosul putrefact. Despre Izidor Mânecuţă: cioburi (scris în 1975 şi editat în 1990 la Tel Aviv) S. crede că este cel mai sincer text al său, adică cel mai direct şi cel mai „citeţ", privind aluziile la perioada trăită în România. într-o construcţie liniară şi alegorică, protagonistul, un funcţionar care se ocupă cu „organizarea muncii", îşi redactează manuscrisul pe propria-i piele; acest fapt nefiind acceptat de autorităţi, Izidor Mânecuţă va suporta consecinţele. Autorul îi împrumută personajului multe elemente autobiografice: spitalizarea, drumul la Moscova, întâmplarea de după externare, când doi indivizi în civil încearcă să îl determine să se arunce pe geam. în fond, ficţiunea se concentrează asupra condiţiei creatorului sufocat de realitate. Scriitorului nu îi
91 Dicţionarul general al literaturii române
Săulescu
rămâne decât soluţia, valabilă dintotdeauna, de a-şi salva arta prin propria-i viaţă: el şi opera lui devin o singură entitate, idee regăsită şi în „hemografia" inventată de Nichita Stănescu în Respirări. în perspectivă alegorică, păstrarea sincerităţii („goliciunea") se obţine cu sacrificii, şi anume cu morţi succesive: „în ultima vreme deceda din ce în ce mai des...". Motivul mortului rămas între cei vii va fi reluat în Funerailles a Bucarest (2000), unde un mort bântuie fantomatic prin oraş, deoarece nu are banii şi actele necesare pentru a se îngropa cum se cuvine. în Parastasul sunt adunaţi morţi veseli şi vorbăreţi, între care cei mai interesanţi sunt personajul Cioran, personajul Zaharia Stancu, beneficiind de un portret pozitiv, apoi Marin Preda, Carol al II-lea, Elena Lupescu, Nicolae Iorga, Ana Pauker, Lenin. Morţii trăiesc ca viii (se întâlnesc, îşi scriu, pregătesc parastasul etc.), doar că macabrul se insinuează prin repetarea mirosului de putreziciune şi a ororii de canibalism. Bazat pe absurd, comicul permite uneori trimiteri surprinzătoare. De altfel, oraşul Bucureşti, de care S. se dovedeşte atât de legat în scrierile sale, e transpus - cum remarca Adrian Marino - „absurd şi straniu, grotesc şi parodic, proiectat pe un fundal simbolic-kafkian, care deschide perspective imaginare total inedite".
SCRIERI: Camera copiilor, Bucureşti, 1969; Manuscrisul de la Ciumaţi, Tel Aviv, 1989; Izidor Mânecuţă: cioburi, Tel Aviv, 1990; ed. (Isidore), tr. Monica Costandache, Paris, 1994; David rege, Bucureşti, 1991; Parastasul, Bucureşti, 1994; Funerailles â Bucarest, tr. Sanda Peri şi Monica Costandache, Tel Aviv, 2000.
Repere bibliografice: Magdalena Popescu, „Camera copiilor", RL, 1969,48; Sonia Larian, „Camera copiilor", VR, 1970,2; Ioana Pârvulescu, Iluzii şi aluzii, RL, 1994,28; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Tel Aviv,
1994,	250-253; Adrian Marino, Moarte şi umor negru, OC, 2000,14; Popa, Ist. lit., I, 831, II, 864; Cristofor, Ţara Sfântă, II, 111-113; Aczel, Scriitori rom. Israel, 136-138; Iulia Blaga, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, Bucureşti, 2003.	M.	In.
SĂULESCU, Gheorghe (4.III.1798, Roşieşti, j. Vaslui -6.IX.1864, Corni-Albeşti, j. Vaslui), filolog, poet şi publicist. Este descendentul unei vechi familii de preoţi din ţinutul Faldului. învaţă mai întâi în satul natal, urmează la Huşi, în 1807, clasa de limbă greacă a dascălului Gheorghe Patruiotul, continuându-şi instruirea la Iaşi, sub protecţia mitropolitului Veniamin Costache. Studiază la Şcoala Domnească, în clasele „gramaticale" şi „umanioare", retorica, poezia şi limbile clasice. Cu ajutorul mitropolitului, este trimis în 1819 la Academia din insula Chios, condusă de rectorul Neofit Vamva. Izbucnind mişcarea din 1821, S. pleacă la Cernăuţi, unde face, până în 1826, studii de limba germană, latină, de limbi romanice (franceza şi italiana) şi de filosofie germană. în acest interval, când a dobândit o solidă cultură filologică şi filosofică, face şi câteva călătorii la Viena. întors în ţară, va fi numit în 1826 învăţător la Şcoala de la Trei Ierarhi din Iaşi, iar în 1828, când se deschid Şcoala Normală şi Gimnaziul Vasilian, profesor de limba română, istorie universală şi logică, precum şi conducător al celor două şcoli şi al internatului de
stipendişti. Din 1829, când Gh. Asachi începe publicarea „Albinei româneşti", devine redactor. A ţinut locul lui Asachi la conducerea revistei, ca şi în Epitropia învăţăturilor Publice, cât timp acesta a lucrat în comisia de redactare a Regulamentului Organic. în decembrie 1832 este desemnat membru permanent şi secretar al Comitetului scolastic, organ consultativ al Epitropiei învăţăturilor Publice. Din 1835 funcţionează ca profesor la Academia Mihăileană şi director al Tipografiei Mitropoliei, unde va scoate, în două volume, în 1835-1836, Hronicul romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. Are şi o bogată activitate publicistică în periodicele vremii: „Albina românească", „Icoana lumei", „Spicuitorul moldo-român", „Almanah pentru învăţătură şi petrecere", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Gazeta Transilvaniei", unde îi apar fabule şi alte poezii, articole de filologie, arheologie, istorie, psihologie, etică, informaţii statistice, traduceri ş.a. în 1839 susţine, în „Albina românească", o polemică dură cu Costache Negruzzi şi cu Ion Heliade-Rădulescu în probleme de limbă şi gramatică românească. în calitate de profesor al Academiei Mihăilene, a redactat o serie de manuale - netipărite - de retorică şi poetică, de psihologie, mitologie, logică, statistică, de pedagogie şi metodică. Se retrage de la catedră în noiembrie 1843, dar îşi va continua activitatea socială şi publicistică. în 1849 este numit de domnitorul Grigore Alexandru Ghica inspector provizoriu al şcolilor, iar din 1851 se ocupă de reorganizarea învăţământului. în 1855 l-a însoţit pe Costache Negri la Conferinţa de la Viena a reprezentanţilor puterilor angajate în războiul Crimeii, contribuind la redactarea protocoalelor care priveau interesele Moldovei. Pentru activitatea social-culturală va fi răsplătit cu ranguri boiereşti: paharnic în 1835, căminar în 1853, iar mai târziu spătar. îşi petrece ultimii ani ai vieţii retras la proprietatea sa de la Vladnic, lângă Huşi.
Preocupările lui S. cuprind mai multe domenii: filologie, istorie, arheologie, literatură. Este autorul unui Abeţedariu românesc sau întâile cunoştinţe (1832), retipărit în numeroase ediţii. Pe lângă obişnuita materie a unui abecedar, se introduc capitole educativ-literare, de o importanţă care depăşeşte necesităţile didactice. Sunt incluse, astfel, fabule în proză, într-un stil precis şi limpede, împodobite cu învăţături morale ca la Dimitrie Ţichindeal, de asemenea, se dau proverbe şi zicale, „sentinţii sau ziceri morale", sfaturi pentru purtarea în viaţă. Urmează o „dietetică", cu „regule de vieţuit", cuprinzând însemnări privitoare la igienă, la alimentaţie, îmbrăcăminte. Partea mai accentuat literară este cea cuprinsă în „sentinţii", unde autorul vorbeşte despre patria ce trebuie iubită şi pentru care e nevoie de multă silinţă. S. aminteşte aici despre obârşia romană a locuitorilor ţării. La a treia ediţie, din 1836, manualul conţine şi notiţe despre geografia celor cinci continente, iar în retipăririle din 1842 şi 1846 se aduc lămuriri mitologice privind numele zilelor săptămânii, note de istorie românească generală şi chiar versuri despre trecutul îndepărtat al românilor. A doua lucrare a lui S. este Gramatică românească sau Observaţii gramaticeşti asupra limbei româneşti pentru şcoalele normale şi ghimnaziale (1-111,1833-1834), care, deşi tipărită cu chirilice, lasă
Săulescu
Dicţionarul general al literaturii române 92
la vedere tendinţele latiniste ale autorului, intenţia de a schimba fizionomia limbii, ca în secţiunea consacrată etimologiei, unde dă liste întregi cu forme de neologisme pe care le vrea introduse după propriile idei lingvistice, fără să înţeleagă cât de rebarbative erau aceste „înnoiri". O curiozitate e şi sistemul ortografic propus, tot aici se susţine purificarea limbii de elemente nelatine. Această opţiune se răsfrânge şi asupra preocupărilor de folclorist ale lui S, Pentru a evidenţia latinitatea românilor şi prin literatura populară, el preface materialul folcloric cules, introduce nume din mitologia romană sau cuvinte de origine latină, vrea să dea un loc în mitologia noastră „zânelor parnasiene", iar Maicii Domnului îi schimbă numele în „Matrea Domnului". în manuscris s-au păstrat Trataţii poetice, cu o introducere intitulată Despre istoria literatură şi a poeziei ghintelor, numeroase fabule şi versuri cu un caracter variat, precum şi o disertaţie, Discurs asupra distincţiei în stat şi societate, în care se combate ideea egalităţii între oameni, sunt contestate Revoluţia franceză şi „comunismul", în 1837 S. publica cea dintâi lucrare arheologică scrisă la români, Descrierea istorico-gheograficâ a cetâţei Caput Bovis, Capul Boului sau Ghertina. Plecând de la monedele romane şi de la alte urme găsite în ruinele de la Ghertina sau Ţiglina (Galaţi), el crede că poate localiza aici vechea cetate Caput Bovis. A tipărit şi un manual şcolar de istorie universală, Hronologhia şi istoria universală prelucrată pe scurt (I-II, 1837). Cartea, alcătuită după modele germane, începe cu istoria vechilor greci şi romani, expunerea evenimentelor se continuă până în secolul al XVIII-lea, istoria românească fiind urmărită până în epoca fanariotă. Manualul, învechit ca metodă, este mai mult o juxtapunere de date ale istoriei dinastice. S. se integrează literaturii beletristice prin volumul Fabule în versiiri sau Poezii alegorice (1835). în prefaţă se face şi o încercare de teoretizare asupra fabulei, punându-i-se în valoare scopul educativ. Fabulistul critică vicii generale (Avarul sau zgârcitul şi beţivul), falsele judecăţi (Mâţele şi caşul) etc. Ca o localizare pitorească a motivelor universale, introduce elemente lingvistice arhaice şi provinciale ori nume autohtone (cotoiul e Petrică, găina e Porumbaca). O fabulă deosebită este Asinul, care ar fi rămas o piesă clasică a genului în lipsa elementelor licenţioase din final. Asemănătoare poemului lui G. B. Casti Gli animali parlanti, textul expune păţaniile unui măgar obosit, flămând, batjocorit şi bătut, care reuşeşte să îşi ia în cele din urmă revanşa cu mijloacele pe care i le-a dat firea. S. scrie şi câteva poezii sentimentale, mediocre. în Porul (1833) descrie o luptă pe mare pentru eliberarea Greciei. El încearcă aici metrul lui Lamartine, fiind unul din primii admiratori ai poetului francez în Moldova. Realizează şi câteva versiuni din Boileau şi Homer, se dovedeşte un bun traducător din vechea poezie eroică elină, pe care o tălmăceşte în hexametri corecţi. în periodice se află versuri fragmentare din Sappho şi din A. Hommaire de Hell, iar în manuscris s-a păstrat o transpunere din Shakespeare, Şeiloc evreul
SCRIERI: Abeţeâariu românesc sau întâile cunoştinţe, Iaşi, 1832; Gramatică românească sau Observaţii gramaticeşti asupra limbei româneşti
pentru şcoalele normale şi ghimnaziale, I-III, Iaşi, 1833-1834; Fabule în versuri sau Poezii alegorice, Iaşi, 1835; Hronologhia şi istoria universală prelucrată pe scurt, I-II, Iaşi, 1837; Descrierea istorico-gheograficâ a cetăţei Caput Bovis, Capul Boului sau Ghertina, Iaşi, 1837; ed. îngr. şi pref. Silviu Sanie şi Vasile Cristian, Bucureşti, 1991. Traduceri: [Boileau, Homer], în Fabule în versuri sau Poezii alegorice, Iaşi, 1835.
Repere bibliografice: Mănunchiu din manuscrisele lui Gh. Săulescu (Raporturi despre ele de domnii S. FI. Marian, N. Ionescu, T. Maiorescu şi Iacob Negruzzi), Bucureşti, 1883; Iorga, Ist. lit. XIX, I, 162-172; Densusianu, Opere, IV, 540-542; Călinescu, Ist. lit. (1941), 247, Ist. lit. (1982), 264-265; Popovici, Studii, II, 396-399; Petru E. Zugun, Polemica filologică dintre Gh. Săulescu şi L Eliade Rădulescu, AUI, filologie, t. XII, 1966, fasc. 2; Ist. lit., II, 377-378; Ivaşcu, Ist. lit., 1,485-486; Geo Bogza, Săulescu, CNT, 1970,9; N. C. Enescu, Gheorghe Săulescu, Dimitrie Pop, Anton Velini, Bucureşti, 1970; Păcurariu, Clas. rom., 63-64; Dicţ. lit. 1900, 766-767; Florin Faifer, Păgubosul, CL, 2002, 6; Florin Faifer, Filologul, CL, 2002,7.	A	Sm.
SĂULESCU, Mihail (23.11.1888, Bucureşti - 30.IX.1916, Predeal), poet şi dramaturg. Este fiul Ecaterinei (n. Gaist) şi al lui Nicolae Săulescu, ofiţer şi pictor. învaţă în Bucureşti, la liceele „Sf. Sava" şi „Matei Basarab" (1898-1903), apoi urmează, fără să termine, Conservatorul de Artă Dramatică. Lucrează mai întâi ca învăţător în judeţul Gorj (1907), apoi în Prahova, la Posada; în 1911 devine redactor la „Luceafărul" din Sibiu, de unde trece la „Rampa" (1911-1912) şi, în continuare, ca bibliotecar la Biblioteca Populară Socec (1912-1913), funcţionar în Ministerul Instrucţiunii Publice şi la Casa Şcoalelor (1913), redactor la „Rampa nouă ilustrată" (1914). Debutează cu
93 Dicţionarul general al literaturii române
Săulescu
versuri în „Sămănătorul" (1906). Exemplarele primului său volum, Versuri (1906), pe care S. însuşi îl considera fără valoare, sunt strânse de autor din librării şi distruse. O parte din texte va fi inclusă în cele două cărţi care vor urma: Departe...(1914) şi Viaţa (1916). Colaborează la reviste de felurite orientări: „Sămănătorul", „Ramuri", „Luceafărul", „Viaţa literară", „Convorbiri critice", „Falanga", „Flacăra", „Noua revistă română", „Universul literar", „Insula", „Seara" ş.a. A fost admis, în 1911, în Societatea Scriitorilor Români. Chiar din primele zile ale angajării României în conflagraţia mondială, se înrolează voluntar şi cade în luptele de pe şoseaua Predeal-Timiş. La Predeal, la intrarea dinspre Braşov, sculptorul Oscar Han va înălţa un monument în memoria sa.
Poezia lui S. fructifică atitudini şi motive din fondul comun al simbolismului: mirajul „departelui" (cuvânt tematic frecvent utilizat) şi al „zărilor albastre", marea, corăbiile, „insulele stinghere", ce „zac necunoscute" în Pacific, peisajele exotice, parcul autumnal, ploaia, solitudinea, recluziunea, nevrozele şi morbidezza, dar şi marele oraş, „Capitala". Nota specifică e apetenţa pentru meditaţia gravă. în lipsa unui fundament cultural solid - cum remarca E. Lovinescu -, ceea ce ar fi putut deveni explicare metafizică a lumii se opreşte la stadiul întrebărilor preliminare. Lirica sa e „o continuă interogaţie" (Perpessicius), iar S. este un poet al lui „de ce?". De ce omul e mistuit de dorul depărtărilor şi al absolutului? De ce e sortit inexorabilei treceri? „Ce s-au făcut atâţia [înaintaşi] câţi i-am avut în mine?" De ce mai toţi sunt „munciţi de-aceleaşi gânduri şi teamă de neant"? Tensiunea lirică se naşte din chiar febrilitatea şi recurenţa obsesivă cu care apar asemenea interogaţii. Ecoul lor reverberează în imaginarul lectorului, făcându-1 părtaş neliniştilor poetului. Un statut de anticameră a lirismului reflexiv îl au şi poemele mai ample ce reiau motive biblice (Eva, Iuda), glosează tema ciclurilor istorice (Lumile, Civilizaţia) sau deplâng, în urma unei fervente căutări eşuate, absenţa divinităţii, a Logosului. Ca atitudine -şi cu reflexe izomorfe în stil - poetul se vădeşte un dual: melancolic şi exuberant, claustrat în faldurile tăcerii sau coborând frenetic, vitalist „în stradă", visător şi atent la urgenţele veacului, ca în versurile din Viaţa sau ca în poemul Războiul, cu infiltraţii de tip expresionist: vorbeşte de o „lume nouă", exaltând civilizaţia, dar întrezărindu-i trepidaţia şi haosul, absurdul chiar. Trăsătura dominantă a liricii lui rămâne însă neliniştea metafizică, poetică prin pura ei afirmare, indiferent de densitatea tematică. Ca dramaturg, S. a scris un text antologic, Săptămâna luminată. Subiectul, de inspiraţie rustic-arhaică, explorează eresuri de sursă creştină, dar şi incidenţe precreştine, coagulate în formule sincretice specifice imaginarului folcloric. Drama (definitivată în 1913, când şi apare în „Rampa"; jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1921-1922 şi la Grosses Theater din Berlin în stagiunea 1924-1925), mult preţuită de Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu, se impune şi astăzi graţie modernităţii construcţiei şi personajelor, anticipând plăsmuirile expresioniste: Bolnavul, Femeia, Bătrâna, întrupări de idei şi de trăiri paroxistice şi extatice.
Protagoniştii sunt bântuiţi de fantasme, aşteptări terorizante, torturante nelinişti şi apariţii. S. anticipează astfel câte ceva din misterele şi dramele lui Lucian Blaga şi ale lui Adrian Maniu. Mai puţin structurate, Călătorii (apărută în 1916 în „Rampa nouă ilustrată") şi în faţa mării (publicată în 1973 în „Manuscriptum") atestă faptul că scriitorul era conştient de înclinaţia sa spre teatru. împreună cu Victor Eftimiu traduce în 1912 drama Păpuşile de Pierre Wolff. A compus şi proză scurtă: naraţiuni moralizatoare, caracterologice şi cu intenţie satirică, evocări. încă demne de atenţie rămân meditaţiile lirice sub forma poemului în proză (gen ce atinge apogeul la noi în această epocă, sub semnul poeticii simboliste), construite în jurul unei propoziţii-nucleu, reiterată astfel încât să centreze şi să ritmeze dezvoltările descriptive şi componentele narative. Toamna - crizantemele, Cei care se mută, Toamna..., Urma, Tăcerile, Primăvara sufletului şi alte câteva pot fi incluse în sumarul unei antologii a poemului în proză simbolist.
SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1906; Departe..., Bucureşti, 1914; Viaţa, Bucureşti, 1916; Săptămâna luminată, Bucureşti, 1921; Opere, îngr. Eugen Jebeleanu, Bucureşti, 1947; Versuri. Teatru. Articole, îngr. Elena Gronov-Marinescu, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1974; Pagini alese, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, Revista critică, CVC, 1910,12; I. C. Aslan, „Păpuşile" la Teatrul Naţional, RP, 1912,72; Pamfil Şeicaru, [Poezia lui Mihail Săulescu], „Răsăritul", 1913,2; Mihail Sorbul, Păreri literare, „Ilustraţiunea naţională", 1914, martie; G. Topîrceanu, Scrieri alese, II, îngr. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971, 337-343; losif Nădejde, „Departe", ADV, 1914,8 830; I. M. Raşcu, Convingeri literare, Bucureşti, 1937,50-56; C. A. [G. Ibrăileanu], „ Viaţa", VR, 1916,1-3; Ion Vinea, „ Viaţa", „Cronica", 1916,53-54; Andrei Branişte [Tudor Teodo-rescu-Branişte], „ Viaţa", RP, 1916,133; Corneliu Moldovanu, Un an de la moartea unui poet, „România", 1917, 228; Arghezi, Scrieri, XXVII, 256-259; Mihail Săulescu, „îndreptarea", 1920, 287; Camil Petrescu, [„Săptămâna luminată"], FLR, 1921, 3; Romulus Seişanu, „Săptămâna luminată", U, 1921,221; D. Karnabatt, Un poet mort în război, „Lumea", 1921,887; Davidescu, Aspecte, 256-259,579-580; Aderca, Contribuţii, I, 429-431, II, 399-402; N. Davidescu, Poezia lui Mihail Săulescu, FLR, 1922, 41; Claudia Millian, Un poet al abstracţiunilor: Mihail Săulescu, ALA, 1922,106; Perpessicius, Opere, II, 95-96; AL Kiriţescu, „Păpuşile", LUT, 1927,1774; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 183-185; Nichifor Crainic, [Mihail Săulescu], G, 1930,361; Mihail Sorbul, Mihail Săulescu, „România literară", 1933, 77-78; Virgil Treboniu, Despre Mihail Săulescu, „Cruciada românismului", 1936,84; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., 114, 350; Const. Virgil Gheorghiu, Voluntarul Mihail Săulescu, RML, 1939,30; Radu Gyr, Jertfa lui Săulescu, UVR, 1939,37; C. Pârlea, Mihail Săulescu (poem), Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist. lit. (1941), 631, Ist. lit. (1982), 710; Camil Petrescu, Mihail Săulescu, „Fapta", 1947,855; Ov. S. Crohmălniceanu,„Opere", CNT, 1947,56;Bote, Simbolismul, 53, passim; Ciopraga, Lit. rom., 325-329; Micu, început, 475-476; Elena Gronov, Mihail Săulescu, pref. Victor Eftimiu, Bucureşti, 1970; Doinaş, Poezie, 59-62; Rotaru, O ist., II, 195-197; M. N. Rusu, Mihail Săulescu nu este autorul unei singure piese de teatru, MS, 1973,4; Negoiţescu, Analize, 124-129; Vartic, Spectacol, 6-11; Brădăţeanu, Istoria, II, 97-98; Piru, Ist. lit., 273; Modola, Dramaturgia, 214-215; Negoiţescu, Ist. lit., 1,168-171; Claudia Dimiu, Un scriitor uitat: Mihail Săulescu, ALA, 1997,380; Dicţ. esenţial, 743-744; Micu, Ist. lit., 196; Ghiţulescu, Istoria, 176-177; Dicţ. analitic, IM, 86-87.	'	N.	M.
Săvescu
Dicţionarul general al literaturii române 94
SĂVESCU, luliu Cezar (22.IX.1866, Brăila - 9.III.1903, Bucureşti,), poet, prozator şi traducător. Fiu de avocat (părinţii se numeau Eulampiu şi Fani), S. învaţă întâi în oraşul natal, apoi îşi continuă şcoala la Bucureşti, urmând cursul secundar al Liceului „Sf. Sava". Este remarcat de profesorul Bonifaciu Florescu, împreună cu care va scoate, în 1890-1891, o „gazetă de familie", „Duminica"; singur va edita în 1895, ca număr de probă, publicaţia „Nuvelistul". Scrie mult, cu precipitare, publicând impresii, schiţe, traduceri în revistele mace-donskiene „Literatorul", „Liga literară", „Revista literară", precum şi în „Peleşul", „Biblioteca familiei", „Revista poporului", „Ilustraţiunea română", „Revista theatrelor", „Revista orientală", „Foaia pentru toţi", „Liberalul", „Foaia interesantă", „Foaia populară", „Tribuna familiei", „Curentul literar", „Carmen" ş.a. Prin intervenţia lui Al. Macedonski, obţine un post de corector la „Monitorul oficial". Mereu strâmtorat, boemul, care într-o scrisoare din 1898 se recomanda „student în litere şi drept", nu isprăveşte o facultate. Reuşeşte să vadă tipărite coli dintr-un volum, intitulat Poezii, în 1901. S-a stins prematur, din cauza unei boli de piept. Postum, în 1926, N. Davidescu i-a scos o carte de versuri.
Desen de Şt. Dimitrescu
Lirica lui S., uneori de expresie simbolistă, alteori de cristalizări parnasiene, este în esenţă aceea a unui romantic. Ecouri din Mihai Eminescu şi G. Coşbuc se regăsesc în textele acestui poet, îndatorat la începuturile sale şi lui D. Bolintineanu sau lui Al. Depărăţeanu. Idilele câmpeneşti, mai suave ori mai senzuale, dar oricum naive şi edulcorate, pastelurile, respirând un aer bucolic, îl apropie de V. Alecsandri. E un temperament labil, când contemplativ, când exaltat, cu frecvente pendulări între euforie şi deznădejde. Există în stihurile sale o tensiune către adâncimile celeste, o chemare, străbătută de un fior de nelinişte, a altor orizonturi. Gustul pentru exotic îşi are aici una din surse. Leul, cu un peisaj saharian conceput în maniera lui Leconte de Lisle, La Polul Nord, desfăşurând priveliştea feerică a întinderilor de gheaţă încremenite într-un somn etern, Tanit -imn cartaginez, la fel ca Pe muntele Sită, Cântarea lui Walmiki ş.a., sunt câteva izbânzi ale acestui preţuitor al formei frumoase şi limpezi (Arta versurilor clare). Ameţit de miresme, încercat, ca şi
D.	Anghel, de nevroze, tânjind de „dorul vecinic de mister", el se supune ritualului poemelor moderniste, dar într-un chip exterior, fără să aibă o înclinaţie structurală. De altfel, deşi discipol al lui Macedonski, va lua în derâdere anumite experimente propovăduite de maestru. înrâurit de Edgar Allan Poe şi Maurice Rollinat, îşi ia o înfăţişare cumplită sau răvăşită de disperare, gesticulând ameninţător, convulsiv şi sarcastic. Este poetul damnat, muncit de „un duh satanic", bântuit de viziuni macabre sau de coşmaruri, populate de strigoi, schelete, siniştri corbi şi împânzite de morminte lugubre. Sub afectările acestea există totuşi o exasperare, o oboseală adevărată. Poezia erotică e palidă şi convenţională, cu foarte rare excepţii. încă mai neconcludente sunt cele câteva versificări pe teme sociale şi patriotice. Mai profund apare S. în evocarea priveliştilor naturii, unde înfiorările extincţiei apropiate îl prevestesc pe G. Bacovia. E o poezie preponderent vizuală, cu însuşiri de plasticitate şi armonii nu lipsite de prospeţime. Ca traducător, prezent îndeosebi în „Liga literară", în afară de Poe (Corbul) şi Shelley (Regina visurilor Mab), a fost atras de scriitorii antici. Astfel, el dă o versiune românească din Ovidiu (Elegia VII) şi o tălmăcire fluentă după Sofocle (Antigona). A mai transpus, în „Liberalul", o idilă, Milo şi Haidhee de Ghuse Skiro, poet albanez. în proză S. se dovedeşte a fi un imaginativ, cu predispoziţii onirice, şi un descriptiv cu o certă vocaţie a fantasticului. El poate fi considerat un precursor al poemului în proză la noi.
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1901; Poezii, pref. N. Davidescu, cu un portret de Ştefan Dimitrescu, [Bucureşti, 1926]; Scrieri, îngr. Ion Popescu-Sireteanu, pref. Ion Popescu-Sireteanu şi Lucian Chişu, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Chendi, Scrieri, II, 69-75; Al. T. Stamatiad, Doi dispăruţi: luliu Săvescu - Ştefan Petică, Bucureşti, 1915,9-15; Davidescu, Aspecte, 221-226, 392-395; Perpessicius, Opere, II, 221-227; Densusianu, Opere, III, 725-727; Călinescu, Ist. lit. (1941), 608, Ist. lit. (1982), 686; D. Karnabatt, Bohema de altădată, Bucureşti, 1944,101-111; Bote, Simbolismul, passim; Romulus Vulpescu, luliu Cezar Săvescu, ATN, 1967,6; Ciopraga, Lit. rom., 359-360; Micu, început, 426-428; Dicţ. lit. 1900,767-768; Anghelescu, Scriitori, 179-190; Micu, Modernismul, I,
95 Dicţionarul general al literaturii române
Săvulescu-Voudouris
passim; Rotaru, O. ist., III, 423-424; Ion Popescu-Sireteanu, luliu C. Săvescu inedit, ALIL, seria B, t. XXXII, 1988-1991; Cărtărescu, Postmodemismul, 269; Dicţ. scriit. rom., IV, 184-185.	F.	F.
SĂVULESCU-VOUDOURIS, Monica (24.V.1942, Galaţi), prozatoare. Este fiica Georgetei şi a lui Ion Săvulescu, medic. Face şcoala primară şi liceul la Şimleu Silvaniei, apoi la Cluj şi la Oradea, unde îşi ia bacalaureatul în 1961. Urmează cursurile Facultăţii de Filosofie la Universitatea din Bucureşti. In 1962 debutează la „Contemporanul" cu o cronică teatrală. Mai colaborează la „România literară", „Astra", „Tribuna" şi este redactor la Radiodifuziune. în 1980 emigrează în Olanda şi se stabileşte la Utrecht. Prima carte, culegerea de nuvele Tulburi, apele Crasnei..., îi apare în 1974, urmată, până la plecarea din ţară, de trei romane, Lumea toată, slobodă (1976), Pragul de sus
(1980), Pietrele din lună (1984), şi de o monografie, Anton Pavlovici Cehov (1981). Din condiţia de exilat a autoarei îşi extrag substanţa prozele din volumele In Europa! In Europa! şi Diaspora, rădăcinile mele, ambele editate în 1993. Romanul Tată, sîntem lunateci (1991) a fost elaborat, de asemenea, în exil. După 1989 S. traduce în limba română şi prefaţează mai mulţi scriitori olandezi. A semnat şi Monica Săvulescu.
Monica Sâvulescu%udouris
T4l4, SÎNTEM LUNMECI
Cu Tulburi, apele Crasnei... S. lansează câteva tipologii desprinse din mediul copilăriei şi adolescenţei petrecute la Şimleu Silvaniei, uşor de regăsit şi în scrierile ulterioare. Povestirea Una-alta impune un personaj memorabil, care traversează aproape întreaga ei proză - medicul Vasalie Veiza. Titlul, ce preia stereotipia verbală a doctorului de ţară, subliniază contradicţia între simplitatea nedisimulată şi bogata disponibilitate sufletească a protagonistului, care îşi slujeşte cu devotament „parohia". în aceeaşi zonă geografică, Valea Crasnei, se desfăşoară evenimentele din romanul Lumea toată, slobodă. Autoarea recompune din secvenţe un univers trecut prin apocalipsa celui de-al doilea război mondial. O lume care încearcă să se regăsească, să îşi afle rostul şi locul, chiar dacă, pentru mulţi, tragedia încă nu s-a sfârşit. Fapte trecute şi evenimente în desfăşurare configurează fizionomia unei comunităţi multietnice şi multiconfesionale, trăind în deplină armonie. Baba Morlocan, văduva unui erou din primul război mondial, a „zidit" între pereţii casei pe evreul Aladar pentru a-1 salva de la deportare; reîntorşi din infernul lagărului de concentrare, Legmanii sunt întâmpinaţi cu grijă şi afecţiune; Laurenţia, venită de pe front ca „tovarăşa Ludmila", e aşteptată acasă sărbătoreşte. Personaj în veşnică mişcare, dând continuitate episoadelor din care e alcătuită naraţiunea, doctorul Veiza înregistrează cu egală atenţie profesională şi înţelegere naşteri, morţi şi sinucideri. întregul tablou relevă înclinaţia spre descriptiv şi un talent portretistic remarcabil. Instalarea noii orânduiri în această „lume slobodă", proclamată ca atare de nebunul satului în sloganul său („Lobodă, lobodă, lumea toată slobodă"), este receptată prin mici tragedii individuale - ca aceea a lui Samuel Zilbermann, negustorul evreu care, neînţelegând că „dugheana" nu îi mai aparţine, dă marfă pe datorie şi ajunge la închisoare - sau, alteori, prin evenimente colective, precum construirea unui stadion. Cu partea a doua a cărţii, Din amintirile lui Toderică Pinţu, se avansează în istoria locală câţiva ani, iar schimbările pot fi observate şi în ascensiunea socială a personajelor. Fata Kâţoaiei, „cucoană mare-n Bucureşti, [...] muiere ţeapănă, întunecată ca un nap", face Universitatea de Partid, doctorul Veiza este chemat „la centru" etc. Şi în Pragul de sus, roman cu structură narativă solidă, este urmărit destinul unor oameni transferaţi, într-o etapă istorică următoare, din lumea satului în mediul bucureştean, precum protagonistul, devenit muncitor calificat într-o mare întreprindere. Aparţinând unor medii sociale diferite, personajele se înrudesc prin permanenta lor dispoziţie introspectivă. Ajunşi într-o situaţie râvnită, dar şi în momente de criză, oamenii îşi cercetează propriile acte şi sentimente, încercând să afle dacă şi unde au greşit. întâlnirea Cristinei Predeleanu, aflată la apogeul carierei jurnalistice, cu fiica unei foste colege de facultate, abuziv exmatriculată (prilej de întoarcere în timp la ani şi evenimente nefaste), declanşează confruntarea ziaristei cu ea însăşi. Ideea greşelii săvârşite, a vinovăţiei şi răspunderii în faţa urmaşilor se insinuează treptat, ducând la o mărturisire făcută doctorului Veiza. Alături de personaje cu trăiri puternice, individualităţi bine determinate, există în Pragul de sus şi fizionomii mai puţin
Sâmboteanu
Dicţionarul general al literaturii române 96
verosimile, trădând şabloanele epocii. Cutremurul din 1977, secvenţa de încheiere a romanului, pare să pună capăt -justiţiar - unor destine, celor care au greşit sau celor care nu îşi găsesc calea. în Europa! în Europa/, carte scrisă între ianuarie 1989 şi ianuarie 1992, închide în trei capitole de jurnal confesiunile scriitoarei şi demersurile sale în încercarea de a-şi găsi locul într-o altă lume. Parafrazând parcă Ecleziastul, S. mărturiseşte: „Există un timp al trăirii. Apoi un timp al înţelegerii. Şi în cele din urmă un timp al scrisului. Acest Jurnal ţine de timpul încercării de a înţelege". Alte pagini memorialistice înregistrează emoţiile, derutele şi entuziasmele provocate de evenimentele din decembrie 1989. Mai realizate sunt câteva mici nuclee narative, amintind romanul Lumea toată, slobodă, cu oameni desprinşi de această dată din conglomeratul uman al imigranţilor din Olanda, căreia S., devenită grecoaică prin căsătorie, îi aparţine. Cu o acţiune bine gradată, povestirea Puterea de stăpânire, vorbind despre suferinţă, tristeţe şi tragedia morţii printre străini, este cea mai izbutită.
SCRIERI: Tulburi, apele Crasnei..., Bucureşti, 1974; Lumea toată, slobodă, Bucureşti, 1976; Pragul de sus, Bucureşti, 1980; Anton Pavlovici Cehov, Bucureşti, 1981; Pietrele din lună, Bucureşti, 1984; Tată, sîntem lunateci, Bucureşti, 1991; Diaspora, rădăcinile mele, Bucureşti, 1993; în Europa! în Europa!, Bucureşti, 1993; Mediteraneea - Mediterranee, ed. bilingvă, tr. Mira losif Fischmann, Bucureşti, 1997; Identitatea iudaică după cel de-al doilea război mondial - Jewish Identity after the Second World War (în colaborare cu Camil Fuchs), ed. bilingvă, Bucureşti, 1999. Traduceri: Marga Minco, O casă goală, pref. trad., Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Saskia Nieuwenhuis); Leon de Winter, Savantul şi traficanţii, Bucureşti,
1996,	SuperTex, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Ioana Mira Voudouris); Jeroen Brouwers, Roşu ucigaş, pref. trad., Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Ioana Mira Voudouris); Hella S. Haasse, Străin pentru totdeauna, postfaţa trad., Bucureşti, 2000.
Referinţe bibliografice: Ulici, Prima verba, 1,195-197; Dumitru Micu, Romane de debut, CNT, 1976,51; Dana Dumitriu, Calmul triumfător, RL, 1977, 12; Ion Vlad, Proză feminină?, TR, 1977, 12; Valentin Taşcu, „Lumea toată, slobodă", F, 1977, 3; Mihai Ungheanu, „Lumea toată, slobodă", LCF, 1977,25; Iorgulescu, Scriitori, 241-242; Ştefan Damian, Destine contemporane, TR, 1980,19; Valentin F. Mihăescu, Şansa duratei, LCF, 1980,37; Mirela Roznoveanu, Vieţi paralele, RL, 1980,39; Mareea, Concordanţe, 36-37; Titel, Cehov, 86-88; Dumitru Chirilă, „Drama celui care gândeşte singur, a intelectualului, provine din faptul că nu poate fi supus uşor" (interviu cu Monica Săvulescu-Voudouris), F, 1990,9; Mariana Codruţ, Lunatecii comunismului, RL, 1992, 16; Monica Săvulescu-Voudouris, în Literatura diasporei, îngr. Florea Firan şi Constantin M. Popa, Craiova, 1994, 438; Micu, Ist. lit, 653; Dicţ scriit. rom., IV, 185-187.	'	M.P.-C.
SÂMBOTEANU, Ecaterina (Catinca) (prima jumătate a sec. XlX-lea), traducătoare. Cu o biografie rămasă încă necunoscută, S. a fost, aşa cum se poate deduce din prefaţa traducerii sale după Lesage (Dracul şchiop, 1836), una din femeile cultivate ale societăţii bucureştene, care au sprijinit cu entuziasm activitatea culturală iniţiată de membrii Societăţii Filarmonice. Pentru reprezentaţiile teatrale ale trupei româneşti, ea a tălmăcit în 1836 Merope de Voltaire, transpunere care, deşi anunţată în „Gazeta Teatrului Naţional" (1836) ca
fiind în curs de tipărire, se pare că nu a mai apărut. Traducerea romanului lui Lesage este fidelă, cu o frază bine echilibrată, fără asperităţi. Prefaţa evocă atmosfera de însufleţire patriotică întreţinută de reprezentaţiile teatrului românesc. Se face un elogiu al teatrului, „oglinda în care se vede triumful faptelor celor cu adevărat mari", şi al foloaselor lecturii, care „înfloreşte duhul" şi îndeamnă la fapte bune şi nobile.
Traduceri: Alain-Rene Lesage, Dracul şchiop, pref. trad., Bucureşti, [1836].
Repere bibliografice: Dicţ lit. 1900,787.	L.	V.
SÂMPETREAN, Viorel (26.11 .1953, Purcăreni, j. Braşov), poet şi publicist. Este fiul Elvirei (n. Ceapă) şi al lui loan Sâmpetrean, muncitor. Urmează şcoala generală la Purcăreni, apoi Liceul „Unirea" din Braşov şi devine student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Frecventează cenaclurile literare studenţeşti. Licenţiat în filologie (1978), cu teza Introducere în po(i)etica bogziană, lucrează în presă, mai întâi la „Scânteia tineretului", iar din 1990 la „Zig-zag", „Expres", „Azi", unde din 1995 este redactor-şef adjunct şi coordonator al suplimentelor culturale „Azi literar", „Rampa" şi „A.B.C." In 2001 e numit consilier la Preşedinţia României. Debutează cu versuri, ca elev, în „ Astra" (1971), iar primul volum, Vară de amiază, îi apare în 1978. Mai colaborează cu poezie, eseuri şi publicistică la „Amfiteatru", „Luceafărul", „România literară", „Steaua", „Tribuna", „Astra", „Literatorul" ş.a. E prezent la Radio România Cultural cu scenariile întoarcerea din cruciadă, Libertatea de a trage cu puşca, Heraldica iubirii. în 2002 participă la realizarea volumului Portret de grup cu Laurenţiu Ulici.
Elogii, invocaţii şi elegii, versurile lui S. din Vară de amiază şi Amiaza lui Empedocle (1983) se înscriu frecvent într-o dicţiune
97 Dicţionarul general al literaturii române
Sângeorzan
solemnă, ceremonioasă, care aminteşte prin câteva reminiscenţe tonalitatea şi tiparul poeziei lui Lucian Blaga, precum şi „plastica" lirică a lui Adrian Maniu. Asimilarea lecţiilor modelatoare este evidentă, dincolo de transcrierea în cheie proprie a sugestiilor: „Eu cred în cel ce caută. / Tăcerea-i este duhul. / Eu ştiu: nu lespedea apasă peste gând. / Nu adierea morţii / îl înspăimântă pe cel părăsit" (Lumina de noapte) sau: „O vânătă înserare-i în preajmă / Ori doar lumina altui veac? / Prea multe sunt cele cutremurate / Şi, uneori, mai pătrunzătoare / Decât lancea şi fulgerul" (Bruma argintie). Poetul imaginează „austere ceremonii ale meditaţiei" (A. I. Brumaru), ale căutării unui mister, a unei esenţe, desemnată ca „raza din nume". Mişcarea lăuntrică a poemului e înscenată uneori ca vânătoare, „pândă" a sensului ultim, a „sunetului ca fiinţă", iar alteori ca revelaţie transpusă laconic, eliptic, într-o imagine stilizată sever, sterilizată de orice emoţie materială. Starea cel mai frecvent cultivată este aceea de contemplaţie extatică a singurei „privelişti stăruitoare", „asemeni cântecului" -„priveliştea dinlăuntru". Nostalgia purităţii originare şi -cum s-a observat - „o tendinţă abia vizibilă de îngroşare expresionistă a detaliilor de univers liric" (Laurenţiu Ulici) prefigurează o dimensiune complementară a poeziei lui S. Publicat după aproape două decenii, îngerul exterminator (2002), sugerează încă din titlu altă viziune, s-ar spune oximoronică. Totuşi fără modificări majore, dicţiunea poetică trimite acum la „retorica damnării". Poemul e conceput ca „arc voltaic", amintind iarăşi de Lucian Blaga. Dominante sunt imaginile care vorbesc despre destrămare, dezechilibru, vinovată maculare şi agonie, într-o dramatică încercare de reconciliere a contrariilor, ca în O moarte suntem: „Eşti invocată/ Ori de câte ori ne întunecă/ O presimţire.// Eşti prihănită/ Ori de câte ori vreo caravană a norilor/ Trimite flori de var/ Şi acoperă vinişoarele copilului - întors din drum;// Dar laudă, mai cu seamă,/ Căci tu eşti mai presus/ Şi mai aproape de toate!/ Iar noi suntem ai tăi/ în amăgitoarea ta prezenţă,/ Şi nu otrăvim ceea ce ne întunecă".
SCRIERI: Vară de amiază, Iaşi, 1978; Amiaza lui Empedocle, Bucureşti, 1983; îngerul exterminator, Bucureşti, 2002; Ardealul, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Stoie, Viorel Sâmpetrean, AST, 1971,6; A. B. [Ana Blandiana], Prezentare, AFT, 1973, 3; Constanţa Buzea, Viorel Sâmpetrean, AFT, 1974, 5; Adrian Mihai Popescu, Aplecare asupra cuvântului, AST, 1979, 6; Constanţa Buzea, „Vară de amiază", AFT, 1979, 8; loan Adam, Contururile imaginarului, T, 1979, 8; Titus Vâjeu, „Vară de amiază", „Scânteia tineretului", 1979, 9 257; A. I. Brumaru, „Vară de amiază", „Cuvântul nou" (Covasna), 1979, 2 273; Ciobanu, însemne, II, 214-217-, Victor Atanasiu, „Amiaza lui Empedocle", RL, 1984, 21; A. I. Brumaru, „Amiaza lui Empedocle", AST, 1984, 6; Costin Tuchilă, Ritmul plenitudinii, LCF, 1984,37; Ulici, Prima verba, III, 141-142) Ulici, Lit. rom., I, 309; Raluca Dună, „îngerul exterminator", LCF, 2002, 36; Constantin Stan, O altă generaţie pierdută, „Ziarul de duminică", 2002,40,41.	C. H.
SÂNGEORZAN, Zaharia (23.XI.1939, Feldru, j. Bistriţa Năsăud - 28.XI.2002, Iaşi), critic şi istoric literar. Este fiul Ioanei (n. Dib) şi al lui Zaharia Sângeorzan. Urmează şcoala primară
şi gimnaziul la Feldru, apoi Şcoala Tehnică Silvică la Năsăud (1955-1959), la care renunţă pentru a trece la Liceul „George Coşbuc", absolvit în 1963. Devine student la Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1963-1968). Ulterior este angajat redactor la revista „Cronica". Demis abuziv în două rânduri (1974 şi 1983), este reintegrat şi îşi continuă activitatea într-o atmosferă de adversitate până în 1990. Obţine doctoratul în 1979, la Universitatea din Bucureşti, cu teza Opera lui Mihai Ralea. Bursier al Universităţii din Perugia în 1980, conferenţiază despre raporturile româno-italiene la Napoli, Roma, Genova, Florenţa, Torino. Va fi, din 1991, director al editurii şi revistei „Virtus Romana Rediviva" din Iaşi, şi, scurt timp, cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca. în 1995 beneficiază de o bursă de studii la Arhivele Vaticanului. Colaborează cu cronici literare, eseuri, note de călătorie la „laşul literar", „Convorbiri literare", „România literară", „Steaua", „Tribuna", „Astra", „Ateneu", „Dacoromania" (Freiburg), „Apostrof", „Orizont" „Literatorul", „Caiete critice", „Viaţa românească", „Minerva" (Bistriţa), „Telegraful român" (Sibiu) ş.a. Redactează studii introductive, prefeţe, postfeţe pentru ediţii din scrierile lui Al. Vlahuţă, Tudor Arghezi, Octav Botez, George Lesnea ş.a. Debutează editorial în 1972, cu antologia de texte critice Zaharia Stancu interpretat de..., iar cu un volum propriu, Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, în 1976.
Eseul Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale a fost precedat de o bogată activitate de comentare a actualităţii literare, concretizată în recenzii, cronici literare şi articole de opinie, publicate cu predilecţie în revistele ieşene. S. e un critic egal interesat de cărţile de poezie, de proză, de critică şi istorie literară. Comentariile şi interpretările se bazează, în principal, pe descrierea şi rezumarea conţinutului, fiind finalizate, după situări cronologice şi tematice, în evaluări tranşante, fără nuanţe între elogiu (frecvent) şi respingere (rar). O selecţie din cronicile şi eseurile răspândite în presă formează sumarul volumelor Conversaţii critice (1980) şi Anotimpurile criticii (1983), despre prozatori şi poeţi contemporani (primul) şi despre critici români de ieri şi de azi (al doilea). Pornind de la o carte, de obicei recent apărută, sau de la o nouă ediţie, S. vizează realizarea unei imagini critice de ansamblu a operei autorilor comentaţi. Având ca punct de plecare observaţia lui G. Călinescu privind reluarea în variante a unor teme esenţiale, eseul dedicat lui Mihail Sadoveanu le identifică, prin descriere, selecţie şi generalizare, pe cele definitorii: „hanul" (cu subtema „moara"), „muntele vrăjit" (conexată cu tema „pădurea"), „istoria", „poezia". în capitolul final interpretul aproximează fenomenul numit „sadovenianism". O carte de convorbiri cu N. Steinhardt, „monahul de la Rohia", publicată în 1992, s-a constituit din corespondenţa celor doi. Formulate şi expediate zilnic, cele „365 de întrebări incomode" reflectă criza spirituală a celui care încearcă limpeziri, ca într-un jurnal disimulat, început la 11 ianuarie 1988, dialogul epistolar s-a întrerupt la 11 martie 1989, în preajma morţii destinatarului. întrebările şi răspunsurile aduc în discuţie teme care acoperă o arie vastă,
Sân-Giorgiu
Dicţionarul general al literaturii române 98
aproape derutantă prin diversitate, de la condiţia scrisului şi a scriitorului la „teroarea mediocrităţii" sau la modelele spirituale care ar putea fi propuse tinerilor. S. formulează întrebări pe care interlocutorul le apreciază ca dovedind „o minte extralucidă". Fără îndoială că dramatismul stării de spirit a criticului de la Iaşi, tensiunea interogaţiei (căci totul vine în cascadă), aşteptarea înfrigurată a unui răspuns salvator îl provoacă şi îl conving pe N. Steinhardt. Inspirate, limpezi, deschise, vădind o irepresibilă nevoie de certitudini, de repere, de comunicare spirituală şi afectivă, întrebările declanşează replici memorabile. Monahul de la Rohia analizează câteva poeme propuse de S. (din Eminescu, Esenin, Trakl ş.a.), caracterizează aforistic personalităţi româneşti şi universale, defineşte strălucit virtuţi şi păcate ale lumii contemporane, se arată înspăimântat de anul 2000 („triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului individualist"). Câteva microeseuri despre literatura contemporană şi despre personalităţile zilei, fine disociaţii în câmpul valorilor etice şi estetice completează „lumea" acestui dialog, a cărui definiţie poate fi libertatea de spirit. Ceea ce explică şi dispariţia fără urmă a unor scrisori, confiscate de organele de supraveghere poliţienească aflate în slujba regimului comunist.
SCRIERI: Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, Bucureşti, 1976; Pelerini români la Columna lui Traian, Bucureşti, 1979; Conversaţii critice, Cluj-Napoca, 1980; Anotimpurile criticii, Bucureşti, 1983; Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Bucureşti, 1992; ed. 2, Bucureşti, 1998. Ediţii: Zaharia Stancu interpretat de..., introd. edit., Bucureşti, 1972; George Lesnea, Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, pref. edit., Iaşi, 1977; N. I. Popa, Studii de literatură comparată, pref. edit., Iaşi, 1981.
Repere bibliografice: Florin Faifer, Preludii la o monografie „Zaharia Stancu", CRC, 1973,11; Paul Georgescu, „Zaharia Stancu interpretat de...", LCF, 1974,13; Nicolae Manolescu, Tineri critici, RL, 1975,12; C. Sorescu, Sadoveniana, AFT, 1976, 7; Valeriu Cristea, Un „realism al primordialului"?, RL, 1976,36; Al. Săndulescu, „Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale", RITL, 1977, 3; Vlad, Lectura, 124-128; Iorgulescu, Scriitori, 343-345) Ulici, Prima verba, II, 219-221; Ungheanu, Lecturi, 228-232) Adrian Popescu, „Pelerini români la Columna lui Traian", ST, 1979,12; Dan C. Mihăilescu, „Conversaţii critice", LCF, 1980,21; Florin Faifer, Un critic paradoxal, CRC, 1980,23; Melania Livadă, „Conversaţii critice", RL, 1980,37; Băileşteanu, Refracţii, 49-51) Piru, Debuturi, 29-32) Mircea Popa, Critica la zi şi critica specializată, ST, 1981, 2; Valeriu Cristea, A scrie şi a citi, RL, 1981,29; Z. Ornea, Comentarii, Bucureşti, 1981,162-165) Grigurcu, între critici, 326-331) Cristian Moraru, Critica criticii, LCF, 1983,40; Mircea Muthu, Spre un dicţionar al criticii, TR, 1983,45; Mircea Scarlat, „Anotimpurile criticii", RL, 1984,19; Cornea, Semnele, 232-236) Dan Croitoru, întrebări pentru un an, RL, 1999,13-14; llie Guţan, Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999,30-32; Micu, Ist. lit, 724) Petraş, Panorama, 567-568; Cristea-Enache, Concert, 429-434; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 372-373; Dicţ scriit rom., IV, 187-188; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002,79-83.	C.H.
SÂN-GIORGIU, Ion (20.XI.1892, Botoşani - 20.XI.1950, Udem-Diisseldorf, Germania), germanist, dramaturg şi poet. Este fiul Măriei (n. Stroici) şi al lui Alexandre Saint-Georges, mare proprietar şi arhitect. Urmează cursurile inferioare şi Liceul
ION SAN-GIORGIU
ARCUL LUI CUPIDON
{* ACADEMIEI *}
\£'
y7 . w W , y j y3
Iii
bucureşti
„A. T. Laurian" în oraşul natal. Studiază filologia şi filosofia la Iaşi şi Leipzig, luându-şi licenţa în 1916. Mobilizat în preajma începerii primului război mondial, va lupta pe front, fiind decorat cu ordinul „Coroana României". îşi susţine doctoratul în filologie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Basel (Elveţia) în 1918, cu teza Sebastien Merciers dramaturgische Ideen im Sturm und Drang, publicată în 1922. în virtutea specializării, este numit în februarie 1921 conferenţiar la Catedra de literatură germană a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, devine docent (1924), apoi profesor suplinitor (1925), conferenţiar definitiv (1928) şi profesor titular. In 1918, la Botoşani, editează, împreună cu Victor Miclescu, gazeta de orientare conservatoare „îndrumarea". înfiinţează, în 1921, cu Ion Marin Sadoveanu şi Tudor Vianu, cercul Poesis. Funcţionează, între 1922 şi 1929, ca director de studii al Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, aflată sub patronajul lui N. Iorga, din 1925 conducând şi Teatrul Popular. A făcut şi politică activă, fiind o vreme membru al grupării „liberalilor-georgişti", iar din 1930 al Partidului Naţional-Creştin. Primele scrieri, versuri, i-au apărut pe când avea paisprezece ani, în „Neamul românesc" (1907). Colaborează, între altele, la „Sămănătorul", „Luceafărul", „Drum drept", „Flacăra", „Ramuri", „Neamul românesc", „Adevărul literar şi artistic", „Cugetul românesc", „Revista română", „Gândirea", „Secolul", „Die Literatur", „Dichtung und Welt". După cel de-al doilea război mondial ia calea exilului. A mai semnat A.E. si I. S.
99 Dicţionarul general al literaturii romane
Sân-Giorgiu
(împreună cu Artur Enăşescu), Ion Balica, Ianus, Polux şi Castor (împreună cu Artur Enăşescu).
S.-G. devine cunoscut, mai întâi, ca poet şi dramaturg. Primul său volum de versuri, Freamăt (1915), e străbătut de un discret ton elegiac. Scrise în manieră clasică, fluide şi expresive, stihurile dau glas cu precădere melancoliei, singurătăţii şi dorului de fiinţa dragă. în perioada primului război mondial S.-G. scrie o înflăcărată poezie patriotică - Ruguri (1918) -, mobilizatoare, de evocare a trecutului glorios şi de proslăvire a vitejiei ostaşilor „pelerini ai morţii", „sfinţii noştri de la Mărăşeşti". Vibrante acorduri, într-o manieră amintindu-1 pe Aron Cotruş, închină munţilor, naturii în genere, participantă la suferinţele oamenilor. Ulterior cultivă lirica erotică axată pe frământările unei iubiri dezamăgite, ca în Arcul lui Cupidon
(1932),	sau luminată de perspectivele împlinirii, precum în culegerea de sonete A doua primăvară (1940). în exil şi-a reunit poemele ultimilor ani în trei culegeri care nu s-au publicat: Strigăt de temniţă, Omul fără ţară şi Pădurea de pe Rin. în Omul fără ţară, bunăoară, sunt cuprinse poezii din anii 1945-1946, pătrunse de o profundă nostalgie a plaiurilor natale şi de condamnare a ororilor războiului. Reînfiriparea vieţii între ruine, frumuseţea naturii eterne şi bucuria instaurării păcii sunt temele principale ale acestei culegeri, superioară valoric celor anterioare. în sfera teatrului, S.-G. a debutat cu poemul dramatic Don Juan sentimental (1915), situând personajul principal într-o ipostază mai puţin obişnuită, de erou aflat la „capăt de linie", respins de Dona Bianca. Don Juan însuşi realizează că e doar năluca celui de altădată. Urmează comedia Masca (1923), subintitulată „grotescă dramatică într-un act", a cărei „acţiune se petrece în Europa", în timpul unui bal mascat. Melodrama Femeia cu două suflete (1925) - dedicată celor două iubiri pe care protagonista le împărtăşeşte: pentru sculptorul Dionis şi pentru directorul de teatru Fink - se cristalizează într-o formă notabilă. Scriitorul cultivă comedia mai mult sau mai puţin spumoasă, fără exigenţe artistice speciale: Omul zilei (1930), Duduca Sevastiţa (1939), Timon II (1941). Ar mai fi elaborat piesele de teatru Eva, Apostolul,
(1933),	întâlnirea cu norocul (1938), Văduva tristă (1942), Aceeaşi femeie (1943), Soarele râsare-n temniţă (1945), Grişa (1945) Odiseu şi Penelopa (1947), Doamna cea tirană (1949) ş.a. Domeniile în care S.-G. s-a impus ca o prestigioasă personalitate sunt însă germanistica şi literatura comparată. El a înfăţişat cititorilor români diverse aspecte ale literaturii germane, mai întâi în volumul Cercetări critice (1923), structurat în trei secţiuni, consacrate teoriei dramatice a lui Schiller, creaţiei lui Holderlin şi „expresionismului dramatic". După Lirica germană contimporană (1927), cuprinzând un studiu asupra câştigurilor modernităţii în poezia de expresie germană, va oferi altă imagine critică în Generaţia nouă în lirica germană (1931), insistând asupra poeziei elegiace a lui Jakob Haringer şi a liricii de cabaret a lui Hermann Kăstner. Cercetările comparatiste sunt iniţiate cu lucrarea Mihail Eminescu şi Goethe (1929), unde susţine, între altele, că Luceafărul ar avea ca izvor şi poemul Hochbild de Goethe. Aceleiaşi preocupări îi sunt destinate studiile Eminescu und der deutsche Geist (1936) şi Neue deutsche Quellen bei Mihail
Eminescu (1941). Acestora li se adaugă Deutscher Geist in der rumănischen Literatur (1939). Diverse aspecte ale literaturii universale sunt discutate în textele cuprinse în Atitudini critice (1932), Pagini de critică (1933) şi Aspecte literare (1938). Cea mai importantă contribuţie istorico-literară a lui S.-G. o constituie solida şi documentata monografie Goethe (I, 1938). Sunt prezentate, în special, momentele biografiei poetului: tinereţea, anii de studii şi începuturile literare, perioada avântului şi a deplinei afirmări, încununată de creaţiile sale reprezentative Goetz von Berlichingen, Suferinţele tânărului Werther şi Urfaust. Lucrarea debutează cu privirea de sinteză intitulată Imaginea lui Goethe în literatura universală şi se încheie cu o amplă bibliografie. Analiza detaliată a operei goetheene urma să facă obiectul altor volume, dintre care două ar fi fost - după spusele autorului - duse la capăt, iar altul menţionat ca aflându-se „în pregătire". Inedit a rămas studiul intitulat Goethes Geist in der Weltliteratur. Din nefericire, arhiva scriitorului nu a intrat decât parţial în fondurile publice după moartea sa. S.-G. a tradus mult din literatura germană: Antigona de Walter Hasenclever (1922), Cristofor Columb, Don Quichotte al oceanului de Jacob Wassermann (1936), din lirica lui Goethe (1935), Torquato Tasso, Clavigo şi Egmont de Goethe şi Rose Berndt de Gerhart Hauptmann.
SCRIERI: Freamăt, Bucureşti, 1915; Don Juan sentimental, Bucureşti, 1915; Ruguri, Botoşani, 1918; Sebastien Merciers dramaturgische Ideen im Sturm und Drang, Basel, 1922; Cercetări critice, Bucureşti, 1923; Masca, Bucureşti, 1923; Rodul sufletului, Craiova, [1923]; Femeia cu două suflete, Bucureşti, 1925; Banchetul, Craiova, 1926; Lirica germană contimporană, Bucureşti [1927]; între critică şi literatură, Bucureşti, 1928; O cetate culturală: Vălenii de Munte. 1908-1928, Vălenii de Munte, 1928; Mihail Eminescu şi Goethe, Craiova, [1929]; Omul zilei, Bucureşti, 1930; ed. (Der Held des Tages), Miinchen, 1937; Generaţia nouă în lirica germană, Bucureşti, [1931]; Arcul lui Cupidon, Bucureşti, [1932]; Atitudini critice, [Bucureşti, 1932]; Personalitatea lui Goethe, Bucureşti, 1932; Zece ani de activitate academică, Bucureşti, 1932; Pagini de critică, Bucureşti, [1933]; Eminescu und der deutsche Geist, Jena-Leipzig, 1936; Spovedania unei reîntoarceri, Bucureşti, 1937; Aspecte literare, Sibiu, 1938; Goethe, I, Bucureşti, 1938; Deutscher Geist in der rumănischen Literatur, Halle, 1939; Duduca Sevastiţa, Bucureşti, 1939; A doua primăvară, [Bucureşti], 1940; Gaetano Cerri, inspiratorul lui Eminescu, Bucureşti, 1940; Neue deutsche Quellen bei Mihail Eminescu, Jena-Leipzig, 1941; Timon II, Bucureşti - Miinchen, 1941. Traduceri: Walter Hasenclever, Antigona, Bucureşti, [1922]; Goethe, Lirica lui ..., Bucureşti, [1935]; Jacob Wassermann, Cristofor Columb, Don Quichotte al oceanului, Bucureşti, 1936; Josef Magnus Wehner, Struensee, Bucureşti, [1940].
Repere bibliografice: Alex. Al. Hodoş, „Freamăt", „Revista noastră", 1915,15; „Don Juan sentimental", „Cronica Moldovei", 1915,3; Nichifor Crainic, „Ruguri", „Dacia", 1919, 56; N. Iorga, „Sebastien Merciers dramaturgische Ideen im Sturm und Drang", RI, 1921, 7-9; Rz [Ramiro Neculau], „Lysistrata", „Epoca", 1922, 78; Al. Bogdan, Un naufragiu, LUT, 1922, 99; Claudia Millian, „Rodul sufletului", ALA, 1923, 130; Şerban Cioculescu, „Rodul sufletului", FCI, 1923, 15; Ion Marin Sadoveanu, „Masca", G, 1924,15; L. R. [Liviu Rebreanu], „Masca" şi „Povara", „România", 1924, 150; Emil D. Fagure, „Femeia cu două suflete", LUT, 1925,961,962; Scarlat Froda, „Femeia cu două suflete", RP, 1925,2197; Dem. Theodorescu, „Femeia cu două suflete", „îndreptarea", 1925, 40; B. Cecropide, „Banchetul", UVR, 1927, 8; Isaiia Răcăciuni,
Sân-Petru
Dicţionarul general al literaturii române 100
„Banchetul", „Clipa", 1927,148; N. Lazu, „Banchetul", ALA, 1927,324; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 70-72; Const. Şăineanu, „Lirica germană contimporană", ADV, 1928,13 530; Lucian Boz, De vorbă cu d-l profesor Ion Sân-Giorgiu, FCL, 1930,366; Aida Vrioni, „Omul zilei", RVS, 1930,1; H. Blazian, „Omul zilei", DEP, 1930,683; Mihail Dragomirescu, Bibliografie critică, „Ordinea", 1931,899; Călinescu, Cronici, II, 265-267; Horia Groza, „Arcul lui Cupidon", RP, 1932, 4 201; Dragoş Protopopescu, „Apostolul", „Calendarul", 1932,224; Lascăr Sebastian, „Apostolul", ALA, 1932,625; Al. Robot, Pagini de critică, RP, 1932,4 472; Dragoş Protopopescu, între critică şi poezie, „Calendarul", 1932, 50; Şerban Cioculescu, „Arcul lui Cupidon", ADV, 1932, 14 772; Tudor Teodorescu-Branişte, „Apostolul", ADV, 1932, 14 994; Perpessicius, Opere, V, 217-218; H. Bl. [H. Blazian], „Pagini de critică", DMN, 1933,
9 351; I. E. Torouţiu, De la sinteză la compilaţie, „Litere", 1934,14; Erasm [Petru Manoliu], „Lirica lui Goethe", „Credinţa", 1935,420; IonGherghel, „Lirica lui Goethe", „Revista germaniştilor români", 1935,3; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 379; Ovidiu Papadima, „Goethe", G, 1938, 7; Sabin Vasia [Ştefan Popescu], „Goethe", CL, 1938,6-10; Barbu Theodorescu, „Goethe", VRA, 1938, 562; Mihail Sebastian, „Duduca Sevastiţa", VR, 1939,3; Ştefan Baciu, „Aspecte literare", UVR, 1940,18; Ion Roman, „A doua primăvară", CRE, 1940,4 483; Ion Marin Sadoveanu, „Timon II", TIL, 1941,1 592; Mircea Streinul, „Timon II", VAA, 1941,195; Ion Gherghel, „Spiritul german în literatura română", „Tribuna literară", 1941,3-7; Călinescu, Ist. lit. (1941), 923, Ist. lit. (1982), 1 025; Zaharia Stancu, Ion Sân-Giorgiu, „Ultima oră", 1945,249; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., 27-32,42-45; Bucur, Istoriografia, 291-292; Ion Sân-Giorgiu, DRI, IV, 315-326; Dicţ. scriit. rom., IV, 188-190.	IO.
SÂN-PETRU, Paul (pseudonim al lui Paul Cioriciu; 18.111.1936, Galaţi), poet. Urmează Liceul „V. Alecsandri" din oraşul natal (1950-1954) şi Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti (1961-1967). Este repartizat ca medic stagiar în judeţul Neamţ, la Poiana Teiului, din 1971 continuându-şi cariera la Ploieşti, Plopeni, Moreni-Ţuicani şi la Combinatul Siderurgic din Galaţi. Din 2000 va fi medic de familie în mai multe localităţi din judeţul Galaţi (Oancea, Vlădeşti, Măstăcani, Cudalbi). în anii studenţiei face parte din Cenaclul „Mihai Eminescu" al Casei de Cultură a Studenţilor, condus de Victor Ernest Maşek şi de Gabriela Melinescu. Debutează în 1962, cu poezia Vechiul obor, într-un grupaj alcătuit de revista „Luceafărul", iar editorial în 1969, cu volumul de versuri Urme. Mai colaborează la „Cronica", „România literară", „Ateneu", „Convorbiri literare", „Ramuri", „Astra", „Tribuna". în 1997 i se decemează premiul „Corneliu Coposu" în cadrul Concursului Naţional de Literatură „Nihil sine Deo", organizat la Braşov.
Tematic eterogenă, lirica lui S.-P. încearcă să recompună o imagine cuprinzătoare a lumii vizibile şi invizibile din jurul fiinţei umane. Chiar dacă uneori lasă impresia că reia consecvent formula artistică din prima plachetă - asocieri între descrieri de natură, pastorale şi expresii lirice ale sentimentului religios -, autorul fiind receptat îndeosebi ca „un poet egal cu sine de la o carte la alta" (Laurenţiu Ulici), accentul dobândit de unele teme, la nivel de grupaj, contribuie la delimitarea a două etape. Cea dintâi, incluzând versurile din Urme, Poeme
(1975), Pământ de bun venit (1976) şi Cumpăna soarelui (1981), mizează în principal pe construcţia de cadre peisagistice (Alb, Zare cu plop), subordonând tendinţei de a evoca instantanee
din natură celelalte posibilităţi tematice de dezvoltare a discursului: poezia de dragoste (Zbor de revedere, Rondelul serii cu ploaie), simbolismul biblic (Păstorul Abel, Babei continuu, Geneză cu exod amestecat). Pe de altă parte, seria anunţată timid înainte de 1989, odată cu Anotimp (1985), şi constituită din Poeme creştine (1999), Sacra Coralia (2002), Poeme antisatanice (2002) şi Mersul pe fulger (2003) dispune ordonarea substanţei poetice în funcţie de sinteza între perspectiva filosofică metafizică şi fervoarea mistică a credinciosului. Adecvat însă mai degrabă registrului clasic, bucolic, decât redării prin vers a subtilităţilor conceptuale, stilul nu reuşeşte întotdeauna să evite alăturările metaforice sterile ori scientismul ostentativ. Privite în ansamblu, scrierile lui S.-P. poartă marca unui efort artistic şi ideatic destinat să le confere altitudine. Dar când încearcă să consemneze mai mult decât simple ipostazieri ale chipului lumii, poetul îşi complică, îşi îngreunează discursul cu suite de raţionamente şi simboluri care, departe de a da profunzime, produc o discretă ilizibilitate.
SCRIERI: Urme, Bucureşti, 1969; Poeme, Bucureşti, 1975; Pământ de bun venit, Bucureşti, 1976; Cumpăna soarelui, Bucureşti, 1981; Anotimp, Iaşi, 1985; Poeme regale, Galaţi, 1999; Poeme creştine, Bucureşti, 1999; Sacra Coralia, Câmpina, 2002; Poeme antisatanice, Bucureşti, 2002; Mersul pe fulger, Bucureşti, 2003.
Referinţe bibliografice: Dumiru Micu, „Urme", RL, 1969, 38; Dumitru Vorindan, „Urme", 0,1970,11; Cristian Livescu, „Pământ de bun venit", CRC, 1977,24; Laurenţiu Ulici, Poeţi „vechi": Paul Sân-Petru, „Cumpăna soarelui", CNT, 1982, 24; Aureliu Goci, Un poet solar: Paul Sân-Petru, R, 1983,11; Codrin Liviu Cuţitaru, „Anotimp", CRC, 1986, 31; Ulici, Lit. rom., 1,309-310; Adrian Alui Gheorghe, „Poeme creştine", „Poezia", 2000,2; Violeta Ionescu, O carte pentru „pământul repede ce suntem...", „Viaţa liberă", 2000,3170; Victor Sterom, „Poeme creştine", ATN, 2002, 11; Constantin Trandafir, Structuri anamorfotice ale imaginarului, „Axioma", 2003,10; Eugenia Delad, Poetul Paul Sân-Petru a învăţat „mersul pe fulger", „Univers magazin", 2003,7; Virgil Ţigănuş, Timpul rugăciunii, „Viaţa liberă", 2003, 4 064; Apostol Gurău, Brofft-moft, Galaţi, 2003,139-142.	C.M.B.
SÂNTIMBREANU, Mircea (7.1.1926, Băiţa, j. Hunedoara -18.VIII.1999, Bucureşti), prozator. Este fiul Letiţiei (n. Ardean) şi al lui Gheorghe Sântimbreanu, miner. învaţă mai întâi la Ghelari, Veţel şi Leşnic, urmează Liceul „Avram Iancu" din Brad (1935-1943), Facultatea de Drept (1943-1947) şi Facultatea de Filosofie (1944-1951) la Bucureşti. O perioadă este asistent la Catedra de drept penal a Universităţii bucureştene (1948-1951) şi profesor de istorie la un liceu din Bucureşti, apoi activează în cadrul Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor (1966-1969), ca director general al Centrului Naţional al Cinematografiei (1970-1972), şef la Direcţia Literaturii din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1972-1974). Din 1974 e desemnat director al Editurii Albatros, funcţie din care este demis în 1985, motivele invocate de oficialităţi referindu-se la „superficialitate, lipsă de fermitate faţă de conţinutul politic al cărţilor editate". A fost membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor, în Comitetul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi preşedinte de onoare al Târgului Internaţional de Carte
101 Dicţionarul general al literaturii romane
Sănzana
Gaudeamus (1994-1998). Debutează editorial în 1956, cu volumul de proză Cu şi fără ghiozdan, tradus prompt în limbile maghiară, sârbă şi germană. I s-au acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Recreaţia mare (la ediţia a doua,
1973), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Mama mamuţilor mahmuri (1980).
Consacrat ca scriitor în literatura pentru copii, S. poate fi socotit autorul unei singure cărţi, Recreaţia mare (1965), în care a reunit multe din povestirile sale anterioare. Revizuirile succesive ţin de însăşi maniera în care este înţeles actul scrisului, ca modalitate permanentă de autoperfecţionare. Lucrând varianta ultimă, prozatorul regândeşte ordinea pieselor, le elimină pe unele şi le introduce pe altele, face numeroase modificări (schimbări de titlu, stilizări). S. a intuit că literatura pentru copii nu trebuie echivalată nici cu evadarea factice în fabulos sau în fantastic, nici cu scenariul moralizator. Intr-un interviu scriitorul afirma că mărcile prozei sale ar fi „culoarea, hiperbola, ritmul, verva şi fantezia, accentul patetic", în altul propunea ca modalităţi de resuscitare a genului „epica densă până la suspans, umorul până la grotesc, melodramatismul până la lacrimă, fantezia până la fabulos şi absurd, gingăşia, tandreţea". Principalele atribute ale cărţilor lui
S. sunt, într-adevăr, fantezia bine temperată, dublată de umor şi ironie, oralitatea obţinută prin alternarea vocilor narative şi utilizarea persoanei a doua singular, precum şi grija de a schimba tiparele compoziţionale şi clişeele genului practicat. Astfel, el aduce destule inovaţii tematice: intenţia moralizatoare se derobează într-o proză cu inserţii SF (A se feri de umezeală), în animisme umoristice (epistola servietei din Scrisoare pe adresa unui chiulangiu), în suspans detectivistic (ca în Obiectul neidentificat, unde e vorba despre un maculator neîngrijit) etc. La acestea se adaugă ingeniozitatea compoziţională: Post-scriptum şi PTTR sunt concepute, pe filieră caragialiană, din multiplele post-scriptumuri sau din bileţele trimise de un elev neatent, iar în O poveste plicticoasă sunt demontate abil scenariile basmelor, în timp ce Recapitulare este articulată în jurul unui fel de lingvistică absurdă, limba inventată permiţând unui elev memorarea rapidă a lecţiilor. De interes documentar este volumul postum Carnete de editor. Interviuri. Addenda (2000), un jurnal al omului public S., unde sunt descrise „peisajul" şi stratagemele editoriale al anilor '70-80 din secolul trecut, cunoscute în chip direct. De o atenţie deosebită se bucură cazul Ion Lăncrănjan, cu odiseea publicării romanului Caloianul şi atmosfera de la Editura Albatros.
SCRIERI: Cu şi fără ghiozdan, Bucureşti, 1956; Sub lupă, Bucureşti, 1957; Micii noştri prieteni, Bucureşti, 1958; La telefon... telefonul!, Bucureşti, 1961; 32 de premianţi..., Bucureşti, 1962; Băieţelul de hârtie, Bucureşti, 1963; Extemporale şi... alte lucrări scrise, Bucureşti, 1963; Lângă groapa cu furnici, Bucureşti, 1964; Eu eram zâna, Bucureşti, 1965; Recreaţia mare, Bucureşti, 1965; ed. 2, Bucureşti, 1973; ed. 5, Bucureşti, 1996; Caramele cu piper, Bucureşti, 1966; Elefanţi în rochiţe, Bucureşti, 1966; Să stăm de vorbă fără catalog, Bucureşti, 1967; ed. 3, Bucureşti, 1981; Ştafeta fanteziei, Bucureşti, 1968; Schiţe vesele, Bucureşti, 1969; Melcul mincinos, Bucureşti, 1972; Aducătorului, mulţumiri, Bucureşti, 1976; Viitorule, când te-ai născut?, Bucureşti, 1977; Mama mamuţilor mahmuri, Bucureşti, 1980; Un Gulliver în ţara chiticilor,Bucureşti, 1983; N-aţi văzut un mânz maro?, Bucureşti, 1999; Carnete de editor. Interviuri. Addenda, îngr. Sanda Sântimbreanu şi Ion Nicolae Anghel, Timişoara, 2000. Traduceri: Gianni Rodari, Aventurile lui Cepelică, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu I. Barta); Natalia Attardi Donnini, Povestea „furnicuţei" şi a „furnicarului", Bucureşti, 1965 (în colaborare cu C. Raicu); Dimeny Istvân, Ionică, maimuţoiul şi plastilina, Bucureşti, 1965; L. Gheranskina, în ţara lecţiilor neînvăţate, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu E. Niţă).
Repere bibliografice: Elena Beram, „Aducătorului, mulţumiri", „îndrumătorul cultural", 1976,3; Simion Ştefan, „Viitorule, când te-ai născut?", TR, 1977,26; Constantin Sorescu, Carte de iubire..., SPM, 1981, 575; Hristu Cândroveanu, „Un Gulliver în ţara chiticilor", CNT, 1983, 14; Adriana Iliescu, „Un Gulliver în ţara chiticilor", RL, 1983, 52; Zaharia Sângeorzan, Un „han" al poveştilor, CRC, 1984,22; Rotaru, O ist., III, 699-670; Cândroveanu, Lit rom., 190-193; Paul Cemat, Sertarele lui Mircea Sântimbreanu, OC, 2002,101; Iordan Datcu, Carnetele de editor ale lui Mircea Sântimbreanu, ALA, 2001,551; Popa, Ist. lit., 1,1067; Dicţ. scriit. rom., IV, 264-266.	O.	S.
SÂNZANA, săptămânal apărut la Bucureşti între 9 octombrie
1937	şi 29 ianuarie 1938. Director: C. Gane. Articolul-program, nesemnat, intitulat Haine vechi şi haine noi, arată o certă orientare de dreapta: „Exponenţi ai unor idei cunoscute, din
Sânziana
Dicţionarul general al literaturii române 102
care s-a născut lupta împotriva nefastei democraţii şi a corolarului ei, sălbatica demagogie, şi exponenţi ai unor sentimente care au cuprins de la o vreme, ca o volbură, sufletul românului, noi nu vrem altceva decât să dăm unei limbi sătule de bătrâne tiparniţe o altă tiparniţă nouă". în genere, editorialele sunt semnate de director. Rubrici mai importante: „Un tăciune şi-un cărbune", „Una caldă şi-una rece", „Acum o sută de ani", alături de cele de cronică literară, cinematografică, plastică, teatrală. O bună perioadă ultima pagină conţine materiale şi în limba franceză, germană şi italiană, apoi numai în una sau două din aceste limbi. Se publică, încă din primele numere, versuri de Radu Gyr (Ucenicie, Balada peşterii din munte, Balada haiducului vândut de o muiere, Poemă veche). Alţi poeţi prezenţi în sumar sunt Petru Vignali, C. Ştefăniu, G. Mihăescu, George Ionaşcu, I. Butoiu, Codin Lăzărescu. Aici Virgil Carianopol scrie despre poetul N. I. Herescu, C. Gane despre Octavian Goga, este recenzat volumul Procesiuni de Vintilă Horia. Cât priveşte proza, se inserează fragmentul de roman Ceva la ordinea zilei de N. I. Lazăr, alături de nuvele de Neculai Totu, Rene Bogdan, Petru Vignali. Amintiri şi evocări istorice semnează Alexandru Jippa (Amintiri din viaţa mea) şi C. Gane (Despre Ioniţâ Vodă Sturza). Cronici la spectacolele de la Naţionalul bucureştean scrie Codin Lăzărescu, în timp ce N. I. Lazăr recenzează volumul Cărvunarii al lui D. V. Barnoschi, N. Lascu romanele Gol de G. M. Vlădescu şi Mărăcini de Lucreţia Petrescu, alte cărţi consemnate fiind Iudaica de Nicolae Iorga, Cula de la Măldăreşti de Olga Greceanu, romanul 1907 de Cezar Petrescu. Publicistica, relativ abundentă, ţine de domeniul politic, articole semnând I. Diaconescu (Naţionalism şi antisemitism), Radu Budişteanu (Germania nouă), Mihail Polihroniade (Cincisprezece ani de la marşul asupra Romei), Petru Vignali (Perspectiva naţionalismului român), Th. Râşcanu (C. Stere şi chestiunea evreiască). Criticul literar şi de direcţie al revistei este însă Mircea Eliade, care îşi câştigă pe parcurs acest statut. în genere, textele sale încearcă surprinderea realităţilor culturale autohtone din perspectiva ideologiei şi a valorilor promovate, pe plan european, de mişcările de dreapta (Sincopa cărţii, Sincopa cărţii în România, Agonia şi înnoirea literaturii, Folclor şi creaţie cultă, O revistă de critică teologică, Libertate şi creaţie în literatura legionară). Tot Mircea Eliade se opreşte asupra unor oameni de cultură italieni (Ernesto Buonaiuti), fenomenul cultural străin fiind comentat şi de Stelian Popescu-Segarcea (Divinul Dante Alighieri), Petru Vignali (despre Pirandello, Cele şase personaje nu şi-au găsit încă autorul), Paul Lahovari (Digresiuni pe marginea piesei «Gândul» de Leonida Andreev). Alţi colaboratori: Virgil Huzum, Vlaicu Bârna, Horia Hulubei, Victor A. Beldiman, Petre Paulescu.	1.1.
SÂNZIANA, revistă apărută la Iaşi, lunar, între noiembrie 1912 şi octombrie 1913. Din comitetul de redacţie fac parte fraţii Alexandru A. Naum şi Teodor A. Naum, precum şi Eugen Boureanul. Cu un accentuat caracter de valorizare a literaturii greco-romane, publicaţia înscrie în sumar numeroase traduceri. Astfel,Teodor A. Naum transpune din Idilele lui
Teocrit (Vrăjitoarea, Trebuie să bei, Căprarul sau Amarilis ş.a.) sau din Anacreon (Unui greier, Femeilor ş.a.). Tălmăciri din Shakespeare semnează State Dragomir (fragmente din Othelo), versiuni din Victor Hugo şi din Giosue Carducci dau cei doi fraţi Naum. Se publică inedite eminesciene (Catrene, Cugetări, teatru - Alexandru-Vodă şi Gogu tatii). Nu este neglijată nici producţia poetică la zi, versuri oferind Alexandru A. Naum (Zâna, Cânticul doinei, Bucolică ş.a.), Teodor A. Naum (Bucolică, Pentru iubire ş.a.), Gh. Vasiliu, care foloseşte pseudonimul G. Prut (Ideal, Verde, în colţul fereştii ş.a.), George Murnu (în faţa unui volum), G. Rotică, Liviu Marian. Cu proză este prezent îndeosebi Eugen Boureanul (Puiul, Dulgherul, Leul, Fanta ş.a.). Câteva studii de istorie a filosofiei şi a artei - Alexandru A. Naum, Grigorescu şi impresionista, începuturile creştinismului şi arta, Vechea artă creştină, M. Rădulescu, Transcendentalismul logic al lui Kant şi psihologismul lui Fries, Eugen Boureanul, Dracul în basmele şi credinţele poporului român (o încercare de „mitologie comparată") - indică preocuparea redactorilor pentru studierea culturii europene, dar şi pentru încadrarea literaturii naţionale în spaţiul european, cum se vede şi dintr-un articol al lui Teodor A. Naum, Clasicismul şi cultura naţională. De la numărul 3/1913, în rubrica „însemnări culturale", sunt menţionate evenimente ale momentului ori sunt omagiaţi cei dispăruţi (Spiru Haret, Panait Cerna, St. O. losif, llarie Chendi). Deloc surprinzătoare pentru aceşti apărători ai tradiţionalismului/ atitudinea de împotrivire la pătrunderea neologismelor în limbă este susţinută de Eugen Boureanul în comentariul intitulat Decăderea limbii româneşti. în rubrica „Cărţi nouă" intră scurte note de lectură privind apariţiile editoriale. Sunt recenzate cărţi de istorie şi de literatură aparţinând lui N. Iorga, al cărui spirit pare să tuteleze paginile S., volume de Mihail Sadoveanu, Elena Farago ş.a. Teodor A. Naum prezintă traducerea lui George Murnu din Iliada de Homer, versiunea lui Mihail Strajanu la Herman şi Dorotheea de Goethe, susţinând, concomitent, necesitatea transpunerilor sistematice din marii scriitori europeni. Câteva însemnări şi o cronică dramatică au în vedere spectacole ale Teatrului Naţional din Iaşi. M. Dr.
SÂRBU, Cristian (14.V.1897, Bueşti, j. Ialomiţa - 9.III.1961, Bucureşti), poet. Fiu de ţărani, S. urmează şcoala primară în sat, apoi pleacă în capitală, unde devine cizmar, profesiune pe care o va practica până în 1950, dar continuă să se instruiască, citind sau audiind diverse cursuri la Universitate, frecventând cercurile socialiste. Cel mai important eveniment al tinereţii lui nespectaculoase este efectuarea stagiului militar în marină, când a putut naviga între Marea Neagră şi Mediterană, vizitând şi zone din Turcia şi Grecia. Debutează la „Dimineaţa copiilor" în 1924 şi publică mult timp versuri în „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul liber", „Cruciada românismului", „Curentul magazin", „Caiet de poezie" (suplimentul „Revistei Fundaţiilor Regale"), mai târziu în „Flacăra", „Gazeta literară", „laşul literar", „Luceafărul", „Scrisul bănăţean", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a. în 1935 îi apare primul volum, Paşi
103 Dicţionarul general al literaturii române
Sârbu
spre lumină, ulterior devine membru al grupării poetice Adonis, care îi editează câteva plachete. Statutul de militant socialist şi condiţia proletară îi aduc anumite privilegii după război, când, în 1950, intră în redacţia revistei „Viaţa românească".
Se pare că S. a început să versifice aspecte ale propriei existenţe, sensibilizat de puternica încărcătură de exotic şi visare prilejuită de călătoriile pe mare. Primul ciclu din Paşi spre lumină, intitulat Fragment de jurnal, încearcă să prindă felul în care, în umilitatea periferiei şi a atelierului, imaginile înregistrate aveau efecte şi reverberaţii magice, declanşând starea lirică. Privirea îi cade pe concretul imediat, descris conştiincios, dar tern, în ciclurile Rurale şi Urbane, unde sunt prezente imagini ale Bărăganului natal sau ale suburbiei bucureştene. In Tablouri şi cântece din călătoria mea (1938), Slove desculţe (1939), Daruri pentru cocioabe (1944) S. continuă să schiţeze diferite scene, unele şi din natură, adesea în alcătuiri destul de expresive, deşi nu foarte originale, repetând în exces câteva figuri de oarecare efect la început. Discret, îşi fac loc şi aluzii la nedreptăţile şi revoltele sociale - acestea fiind preponderente în culegerea D. Th. Neculuţă (1940) - sau versuri inspirate de obsesia morţii. Deşi răspunsese „comenzii sociale" a anilor '50 prin câteva plachete, în volumul postum Pasărea de stea (1971), mai ales în secţiunea Addenda, sunt incluse versuri în care se observă că S. era preocupat de teme moderne ale meditaţiei lirice. Aspiraţia nostalgică spre puritatea „erelor primare" este motivată de dorinţa utopică de reluare a mersului lumii pe alte căi, ce ar putea conduce la un rezultat mai fericit. Apar şi ecouri ale subconştientului ereditar, sub forma unei „melancolii de plumb", generată, „din vremuri ancestrale", de plânsul şi suferinţele strămoşilor, făcându-i „sufletul bolnav şi trist". S. are o percepţie foarte concretă a propriului spaţiu interior - „stau în mine zăvorât ca-ntr-o chilie". De obicei el nu se poate dezlipi de mediul proxim, de micile întâmplări cotidiene, de unde o versificare a imediatului, cu aglutinări de imagini şi enunţuri oarecum narative. Actul poetic ar consta la el doar în a găsi un nume pentru ce vede, o comparaţie, o metaforă, o formulare mai deosebită. Preponderent descriptive, stihurile demonstrează unele virtuţi plastice, uneori fineţe cromatică, iar o serie de exprimări alegorizante au o prospeţime senzorială care surprinde. Este, poate, şi atitudinea unui meseriaş, hotărât să facă lucruri utile şi frumoase („daruri pentru cocioabe"), dar şi doritor de a da drept de existenţă în artă realităţilor umile, dintr-un fel de (auto)compasiune, mândrie, frondă faţă de „lumea bună" socială sau literară. Apreciat de Tudor Arghezi ca un „talent autentic şi sigur", S. aduce mărturia unei firi sensibile, fruste, care simte imperios nevoia de a se manifesta, într-o încercare de terapie prin poezie.
SCRIERI. Paşi spre lumină, Bucureşti, 1935; Tablouri şi cântece din călătoria mea, Bucureşti, 1938; Slove desculţe, Bucureşti, 1939; D. Th. Neculuţă, Bucureşti, 1940; Daruri pentru cocioabe, Bucureşti, 1944; Poeme de ieri şi de azi, Bucureşti, 1951; Cântece pentru Sanda, Bucureşti, 1956; Dragoste de viaţă, Bucureşti, 1956; Paşi spre lumină, îngr. Romulus
Vulpescu, pref. Ion Bănuţă, Bucureşti, 1963; Pasărea de stea, pref. G. G. Ursu, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Barbu Lăzăreanu, [Un lucrător cizmar poet], ADV, 1924, 12 563; Perpessicius, Opere, VII, 104-105; N. Davidescu, „Paşi spre lumină", ALA, 1935, 748; Şerban Cioculescu, „Paşi spre lumină", RFR, 1935, 9; L. I. [Lazăr Iliescu] „Tablouri şi cântece din călătoria mea", VR, 1938, 4; Arghezi, Scrieri, XXVII, 359-360; Mircea Tomuş, Cristian Sârbu, ST, 1961, 3; Romulus Vulpescu, Un roman descoperit. Inocenţa sintaxei, MS, 1971,2; Aureliu Goci, „Pasărea de stea", VR, 1971,9; Lit. rom. cont., 1,177-178; Călinescu, Ist. lit. (1982), 937; Dicţ. scriit. rom., IV, 266-267; Şerban Codrin, Personalia. Dicţionar al personalităţilor ialomiţene, Constanţa, 2002, 133-134; Eugen Negriei, Literatura română sub comunism. Poezia (I), Bucureşti, 2003, 60-61, 99, passim.	C.	T.
SÂRBU, loan (15.1.1830, Ignăţei, j. Orhei - 10.IV.1868, Măşcăuţi, j. Chişinău), poet şi traducător. Era fiul Smarandei (n. Tomovici), originară din Iaşi, şi al lui Gheorghe Sârbu, moşier şi căpitan „de margine". Urmează cursurile gimnaziului la Chişinău, absolvind în 1848. Om de ţară, dezinteresat de funcţiile administrative - lucrase, în 1849, într-o cancelarie judecătorească, în 1850 fiind numit traducător titular, iar în 1851 era registrator de colegiu -, el se statorniceşte la Măşcăuţi, unde se arată priceput într-ale gospodăriei şi, în acelaşi timp, are vreme destulă pentru scris şi lecturi.
începe să compună devreme şi, în 1851, îi apărea în „Foiletonul Zimbrului" poezia Moldova. Tot atunci scotea primul volumaş, Fabule alcătuite în limba moldovinească. Dacă se îndeamnă la scris, cu puţinătatea înzestrării sale, este pentru că îl însufleţeşte dorinţa de a îmbogăţi limba şi literatura română cu o carte, fie ea şi de traduceri. In fabulele tălmăcite de S. (din I. A. Krâlov mai ales, dar şi din 1.1. Dmitriev şi 1.1. Hemniţer) nu se vede intenţia de a localiza, de a adapta alegoria la realităţile locale. Intervenţiile lui sunt neînsemnate şi se rezumă la câteva schimbări sau inversiuni de titluri, la unele parafraze şi omisiuni. Versificator modest, cu posibilităţi reduse sub raportul invenţiei lexicale, fabulistul se exprimă sărăcăcios, destul de aproximativ în ce priveşte ritmul şi rima. Din piesele traduse se desprind învăţăminte de tot felul, precum şi o serie de caractere morale. Sunt texte care fac aluzie la libertate, la egalitate, mărturisind o compasiune pentru omul simplu şi sărman, nevoit să îndure nedreptăţile şi samavolniciile celor mari. în vreme ce cinstea, munca, bunătatea sunt preţuite cum se cuvine, trândăvia, îngâmfarea, minciuna sunt, fireşte, osândite. Dacă în primul său volum S. e un moralizator deghizat, în cel de-al doilea, Alcătuirile d. loan Sirbu (1852), care cuprinde tălmăciri şi încercări originale, o asemenea înclinaţie este evidentă. E mai puţin apropiat, ca preferinţe, de M. I. Lermontov sau de A. S. Puşkin (din care transpune, totuşi, Florile cele târzie), modelul său fiind G. R. Derjavin (din care prelucrează poezii ca Visul sau Cătră moarte). O altă trăsătură, în afară de didacticism, este decepţionismul, de sorginte livrescă, dar ţinând probabil şi de o predispoziţie temperamentală. Cuvinte mari, ca „soarta", „fericirea", „viaţa şi moartea", „dreptatea", revin în versurile sale, de tentă medi-
Sârbu
Dicţionarul general al literaturii române 104
tativă, poetul mărturisindu-şi tristeţea în faţa curgerii de neoprit a timpului, jalea pentru tinereţea apusă, teama de moarte, dar şi resemnarea dinaintea providenţei. S., care îşi dedică volumul „patrioţilor" vremii, aduce un prinos de dragoste pământului Moldovei (Moldova). Totul e spus în stihuri simple, cam naive, prin care se obţin uneori (Obşteasca petrecere a carnavalului) şi efecte mai notabile.
SCRIERI: Fabule alcătuite în limba molâovinească, Chişinău, 1851; Alcătuirile d. loan Sirbu, Chişinău, 1852; Poezii, pref. L. T. Boga, Chişinău, 1938; Fabule şi poezii, Chişinău, 1954.Traduceri: [I. A. Krâlov, 1.1. Dmitriev, 1.1. Hemniţer, A. S. Puşkin], în Fabule şi poezii, Chişinău, 1954.
Repere bibliografice: G. Missail, Idei despre cultura românilor din Basarabia, „Buletinul Instrucţiunii Publice", 1865, 507; Ciobanu, Cultura, 200-215; I. Negrescu, Influenţe slave asupra fabulei româneşti, II, Chişinău, 1925,41-90; G. Călinescu, Prin publicaţii vechi sau uitate, RFR, 1940,9; Haneş, Scriitorii, 21-25; Bezviconi, Profiluri, 205-207; Ist. lit., II, 596-597;Vasile Ciocanu, Literatura din Basarabia în anii 1840-1860, în Pagini din istoria literaturii şi culturii moldoveneşti, Chişinău, 1979,30-57; Dicţ. lit. 1900,787; Efim Levit, File vechi necunoscute..., Chişinău, 1981, 149-162; Vasile Ciocanu, File de istorie literară, Chişinău, 1989,167-176; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 61.	F.F.
SÂRBU, Nicolae (21.IX.1945, Ohaba-Forgaci, j. Timiş), poet şi publicist. Este fiul Anei Mărie (n. Iliaş) şi al lui Roman Sârbu, ţărani. Urmează liceul la Buziaş (1960-1964) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia limba şi literatura română (1964-1969). Va lucra ca ziarist profesionist: redactor la cotidianele „Orizont" din Râmnicu Vâlcea (1969-1971) şi „Flamura" din Reşiţa (1972-1989), ulterior ca redactor-şef la ziarul „Timpul" şi la Agenţia Media Star din Reşiţa. Din 1997 este director al Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici" din acelaşi oraş. Debutează cu versuri în 1965, la „Tribuna", publică în primele numere ale revistei „Echinox" (1968), fiind membru fondator al cenaclului omonim. Ca reporter, începe cu volumul Aurul din aripi, apărut în 1986, iar cea dintâi plachetă, Ascultând ceasornicul în baie, îi este editată în 1995. Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin (1998, scris în colaborare cu Victoria I. Bitte şi Tiberiu Chiş) şi lucrarea De o sută de ori Banat (2003) pledează pentru o mai bună cunoaştere a vieţii culturale, precum şi a celei cotidiene din zona de vest. Mai e prezent cu poezii, articole şi reportaje în „Steaua", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Amfiteatru", „Orizont", „Vatra", „Transilvania", „Poesis", „Reflex", „Lumina" (Pancevo) ş.a. Semnează şi N.S. Timişan, N.S. Iliaş, N.S. Trăica.
Jurnalist plin de vervă, insistent şi hotărât în convingerile sale, S. este şi un poet încercat de suferinţe pe care le trece într-un registru cu surse expresioniste: „Răstigni-m-aş şi n-am cui,/ n-am cui să-i tac înfiorarea./ Lumina febrelor refugiindu-se/ în fierul cel vechi al/ unor prea vechi manuscrise,/ nedescifrate uşi deschise/ ale unei taverne/ în bobul de grâu". Vidul interior, proclamat obsesiv, dă la iveală spaţii unde se înstăpânesc lipsa de iluzii, demitizarea, chiar iconoclastia, uneori textul având rezonanţe de parabolă ironică: „Un şarpe ţine loc/
de semn de carte./ Vântul citeşte la tribună/ decrete urgente despre/ o fericire obligatorie./ La ghişeu, Mona Lisa reclamă/ furtul surâsului". S. invocă stările de cădere şi pustiire, dar preferă convertirea dramatismului în expresie prozaică, în ludic, vădind o înclinaţie accentuată pentru calambur şi combinaţii insolite, nu întotdeauna inspirate: „Foaie verde sângeriu,/ Doi pustii într-un pustiu. / Rană mult apetisantă, / Miere crudă-n agravantă. / Două friguri post-restant,/ Tu bacantă, eu vacant."
SCRIERI: Aurul din aripi, Timişoara, 1986; Ascultând ceasornicul în baie, Oraviţa, 1995; Cochetăria cu fulgerul, Reşiţa, 1995; Şantier în creier, Reşiţa, 1996; Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin (în colaborare cu Victoria I. Bitte şi Tiberiu Chiş), Reşiţa, 1998; Neputinţa de-a închide cercul, Timişoara, 1999; Provinciile cerului, Reşiţa, 2000; La Paradisul mineral Gruescu, Reşiţa, 2001; De o sută de ori Banat (Patima şi pătimirile unui publicist în pustie), Deva, 2003.
Repere bibliografice: Ionel Bota, între mitemul romantic şi postmodemism, „Semenicul", 1995,1; Dan Silviu Boerescu, Poemul ca o decenţă inutilă, LCF, 1995,37; Victor Cubleşan, „Cochetăria cu fulgerul", ST, 1996,3; Geo Galetaru, „Ascultând ceasornicul în baie", PSS, 1998,100; Bitte- Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caras, 235-237; Adrian Alui Gheorghe, „Neputinţa de a închide cercul", CL, 1999,10; Ruja, Parte, II, 207-208; Ionel Bota, Visul şi Inorogul (Eseu asupra poeziei lui Nicolae Sârbu), Reşiţa, 2000; Vasile C. Ioniţă, Omul, piatra, poezia, „Reflex", 2002,1-3; Alex Ştefănescu, Ceva care seamănă cu literatura, Bucureşti, 2002,20-21.	O.D.
SÂRBU, Sergiu (5.VII.1907, Tătărăuca Veche, j. Soroca -?), poet. Stabilit la Bucureşti, a exercitat diverse funcţii tehnice, pensionându-se din postul de inginer dispecer în construcţii. Debutează în 1931, cu poezii, într-o foaie literară din Hârlău. Publică versuri şi proză în „Viaţa Basarabiei", „Cuvânt moldovenesc", „Şcoala basarabeană", „Analele Romanului", „Orientări" (Momeşti) ş.a. Din 1940 până în 1962 îşi întrerupe activitatea literară. Abia după această lungă tăcere a mai publicat versuri în ziarele „Munca" şi „Constructorul". în 1934, la Soroca, lui S. îi apare placheta Visurile vieţii, ce cuprinde douăzeci şi opt de poezii. Influenţate din lirica lui
G.	Coşbuc, versurile înscriu motive asemănătoare cu cele ale predecesorului său: frumuseţea naturii şi a traiului patriarhal de la sat (Casa mea, Noapte de vară), elogierea muncii istovitoare, dar spornice a plugarului (La plug). în primăvara anului 1940 S. avea sub tipar volumul Game.
SCRIERI: Visurile vieţii, Soroca, 1934.
Repere bibliografice: A.D. [Alexandru David], „Visurile vieţii", VBA, 1934,4; Rafail Radiana, Sergiu Sârbu, VBA, 1937,18; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 147.	E.	H.
SÂRBU, Valeriu (18.IX.1931, Bujoreni, j. Vâlcea), poet, dramaturg şi eseist. Este fiul Tomiţei (n. Budeanu) şi al lui Gheorghe Sârbu, ofiţer. Urmează şcoala primară şi cursurile Liceului „Moise Nicoară" la Arad (1938-1950) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura română (1950-1955), cu o întrerupere de un an (1952-1953), când a fost exmatriculat din motive legate de dosar, cărora se
105 Dicţionarul general al literaturii române
Sârbulescu
pare că li s-a adăugat un denunţ privind participarea la întâlnirile unei grupări poetice (Dimitrie Stelara, Tudor George, Ludovic Antal), unde se citeau versuri nonconfor-miste. Reporter la revista „La Roumanie nouvelle" (1955-1957), va fi apoi profesor la şcoala din Gherghiţa, judeţul Prahova (1957-1962) şi la Liceul „Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte (1962-1981). Demisionează din învăţământ pentru a se consacra literaturii. A debutat cu versuri în 1966, la „Povestea vorbii", supliment al revistei „Ramuri", editat de Miron Radu Paraschivescu, pe care S. îl va considera unul din mentorii săi. în 1968 i se difuzează radiofonic prima piesă de teatru, Balerina portocalie, iar prima carte, Poeme banale, îi apare în 1969. Cu o intensă activitate publicistică, S. fondează el însuşi câteva reviste cu o existenţă efemeră: „Ecoul" (Vălenii de Munte, 1969), „Accent" (Vălenii de Munte, 1998), şi participă la înfiinţarea revistei „Interval" (Braşov, 1990).
Volumele de versuri ale lui S. pornesc de la descrierea obiectelor celor mai obişnuite, într-o manieră obiectivă, ce aminteşte de poetica grupării beat, asimilând datele unui lirism ce pendulează între realitate şi vis. Un singur element îşi păstrează aproape nemodificat conturul: polemica purtată cu civilizaţia lipsită de idealitate a epocii contemporane. Tema capătă un suport teoretic lipsit de orice emfază mai târziu, în alte volume de versuri, precum Tratat de fantezie (1997). Dar succese semnificative S. a obţinut în teatrul radiofonic. Fiind o construcţie dramatică cu reguli aparte, autorul nu recurge la o „repovestire" în dialog a unor texte prin definiţie narative, ci izbuteşte să transforme efectele vizuale în efecte verbale. A scris, de pildă, seriale radiofonice cu subiecte împrumutate din Dimitrie Cantemir, Liviu Rebreanu sau Radu Tudoran, din Mateiu I. Caragiale sau Boccaccio, dar şi din Aristofan, ştiind să se adapteze la specificul teatrului la microfon, diferit în chip substanţial de cel jucat pe scenă. Problemele acestor transformări semantice au fost discutate de dramaturg în mai multe cicluri de emisiuni, care dovedesc seriozitatea cu care abordează deopotrivă versiunea textelor pentru radio şi dramatizarea unor opere narative. Aşa se şi explică buna primire de care au avut parte piesele de teatru radiofonic ale lui S.: unele au fost alese să reprezinte Radiodifuziunea Română la manifestări internaţionale (Balerina portocalie şi Acceptaţi retrovizorul la „Prix Italia", Roma, Eclipsa 99 la „Euro 99", Berlin ş.a.), au fost distinse cu premii în România şi în străinătate, au fost transmise de radiodifuziunile din Miinchen, Koln, Roma, Belgrad, Sarajevo, Helsinki, Bratislava. Treisprezece piese vor alcătui volumul Multiplii faptului divers
(1986), câteva fiind difuzate în repetate rânduri, ca răspuns la solicitările publicului, care a descoperit, sub aparenţele a ceea ce unii comentatori au numit „un absurd agreabil", o meditaţie adesea gravă asupra destinului lumii de astăzi.
SCRIERI: Poeme banale, Bucureşti, 1969; Balerina portocalie, Bucureşti, 1970; Ora translucidă, Bucureşti, 1974; Acceptaţi retrovizorul, Bucureşti, 1974; Aventură în cosmos, Bucureşti, 1974; Pregătirea pentru echinox, Bucureşti, 1977; Amfora de rezervă, 1979; Destăinuirile vulcanilor stinşi, Bucureşti, 1985; Antinomii, Cluj-Napoca,1986; Multiplii faptului divers, Bucureşti, 1986; Departe, între ieri şi mâine, Cluj-Napoca, 1991; Destin de
împrumut, Bucureşti, 1995; învinşi de abstracţiuni, Bucureşti, 1995; Delapidatorul de timp, Cluj-Napoca, 1996; Tratat de fantezie, Cluj-Napoca, 1997; Partitură pentru uimire, Bucureşti, 1999; Generaţia fast-food, Bucureşti, 2001; Proiect de fericire şi uitare, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Miron Radu Paraschivescu, Discursul poetic al lui Valeriu Sârbu, R, 1966, 6; Vladimir Streinu, Cu cititorii şi cu poeţii despre poezie, CNT, 1966,50; Mircea Iorgulescu, „Ora translucidă", LCF, 1974, 24; Dana Dumitriu, „Ora translucidă", RL, 1974, 38; Radu Boroianu, Liviu Rebreanu, „Răscoala", dramatizare de Valeriu Sârbu, RL, 1977,14; Eugen Simion, Poezia obiectelor, RL, 1980,10; Ilieş Câmpeanu, „Amfora de rezervă", CNT, 1980, 20; A. I. Brumaru, „Destăinuirile vulcanilor stinşi", AST, 1986,10; O. Dobre, Proză informaţională, CC, 1991,10-12; Ulici, Lit. rom., I, 231-233; A. I. Brumaru, Poeme de azi, Poeme cenzurate, „Gazeta de Transilvania", 1996,1 798; Petria, Vâlcea, 365-366; Popa, Ist lit, II, 643; Dicţ. scriit. rom., IV, 272-274; Firan, Profiluri, 11,244-245.	D.G.
SÂRBULESCU, Marin (15.1.1921, Bucureşti - 18.IV.1971, Bucureşti), traducător, prozator şi poet. Elev al Liceului „Marele Voievod Mihai", va fi şi unul din redactorii revistei şcolare „Licăriri", în ale cărei pagini şi debutează, în 1937, cu epigrame, versuri şi proză. Este licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1943). Colaborează cu poezie şi însemnări literare în 1941 la „Albatros", publicaţie a unui grup de tineri avându-1 în frunte pe Geo Dumitrescu, alături de care participă la înfiinţarea cenaclului omonim. Este redactor la „Tribuna tineretului" (1940), apoi, ca ziarist profesionist, la „Timpul" (1942-1948) şi, în 1947, la „Revista literară". în aceste publicaţii, ca şi în „Prepoem", „Zarathustra", „Fapta", „Tinereţea", „Flacăra", „Rampa", „Meridian", „Capitala", „Curentul magazin", „Pământul românesc", „Preocupări literare", „Armata", „Lupta Moldovei", „România literară" e prezent cu poezii, schiţe, nuvele, fragmente de roman, articole politice şi culturale, traduceri. Publicistica lui denotă o atitudine şi un angajament de stânga, antrenând şi idei referitoare la subordonarea ideologică a artei. A mai semnat George Costin, Narator.
Primăvara lui Crişan (1949), o evocare istorico-poetică, şi Minunatele isprăvi ale lui Păcală (1950), în fapt prelucrări ale snoavelor populare, nu au consistenţa unui demers scriitoricesc. Debutul semnificativ al lui S. se produce mai târziu, odată cu volumul de proză scurtă Prin foc şi pară, apărut în 1971. Cele şaisprezece naraţiuni sunt ilustrative în ce priveşte momentul de oarecare destindere politică şi deschidere spre experimentul literar. Tentaţia „scrisului printre rânduri", curent în epocă, va caracteriza şi literatura lui S. Autorul se vrea a fi un kafkian care vede monstruos lumea înconjurătoare şi o restituie, ca percepţie, în game de la cinism la fantasmagorie. Emblematică este întâmplarea prozatorului Chiţu, o întâlnire a scriitorului cu personajele sale, prilej de evadare, dar şi de alienare a celui nevoit să trăiască în lumi paralele, una a ficţiunii, cealaltă a realităţii. Naraţiunea devine o călătorie printre oglinzi deformatoare, întâmplări aparent „normale" sunt relatate străveziu, spre a se extrage din ele învăţăturile potrivite. Nepuiul este o proză cu săgeţi ironice la
Sărcu
Dicţionarul general al literaturii române 106
adresa poeziei din anii '60 ai secolului al XX-lea, parazitată de cuvinte şi sintagme insolite. Spre exemplificare, S. foloseşte cuvinte create cu ajutorul prefixului negativ: un poet cumpără un „neou", dar fiindcă are în mâini o „canistră cu vrăbii" şi o „mapă cu maipresusdestele, iar buzunarele doldora de... ţigări, nepoeme, micropegăşi... etceterisme", îl ţine la subsuoară, coaja neoului se sparge, iar din găoace iese un nepui. Altă schiţă, Coada de matură, este construită pe convenţia poveştilor populare, în care interdicţiile şi sancţiunile sunt frecvente. îndrăgostit de o vrăjitoare, naratorul o regăseşte seară de seară în apartamentul lui, preschimbată într-o serafică domnişoară. Condiţia ca să nu redevină bătrâna zgripţuroaică este stranie: autorul nu trebuie să se atingă de o coadă de mătură (ţinută în balcon), „vehicul" cu care vrăjitoarea pleca în zbor în timpul zilei. Poanta este însă nerelevantă: raţiunea interdicţiei vine din faptul că femeia era hoaţă - fura aur şi bijuterii şi ţinea totul ascuns în coada măturii. Turnuri de acest tip sunt evidente şi în Metamorfoza, O jumătate de om, încercare de sinucidere, Prin foc şi pară, ultima fiind cea mai izbutită. Ca traducător, S. are o activitate mai bogată. A tălmăcit (în colaborare) din Feodor Gladkov, Lev Kassil, Mora Ferenc, Aleksandr Ceakovski, Hans Leberecht, Herbert Nachbar, Aleksandr Iakovlev, Sigurd Hoel.
SCRIERI: Primăvara lui Crişan, Bucureşti, 1949; Minunatele isprăvi ale lui Păcală, Bucureşti, 1950; Prin foc şi pară, Bucureşti, 1971. Traduceri: Feodor Gladkov, Jurământul, pref. Pompiliu Constantinescu, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu K. Rima); Lev Kassil, Dragii mei copii..., Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Natalia Petruşevici); Mora Ferenc, Viclenescu-Şterpelici, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu I. Tâmpănaru); Aleksandr Ceakovski, Căile pe care le alegem, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Rodica Şiperco); Hans Leberecht, Palatele Vassarilor, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Ana Gherasim); Herbert Nachbar, Casa în ploaie, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Nicolae Kohl); Sigurd Hoel, întâlnirile cu uitaţi, pref. Alexandru Sever, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Const. A. Gâdei); Aleksandr Iakovlev, Roald Amundsen, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Maria Roth).
Repere bibliografice: N. Olt, Alb şi negru, PRV, 1942,2 582; [Marin Sârbulescu], RL, 1971,17; Nicolae Jianu, „Prin foc şi pară", RL, 1972,1; In memoriam, LCF, 1972,16; Mânu, Reviste, 120-121,127,159-160; Opriş, Reviste, 91; Popa, Dicţ. lit. (1977), 511; Mânu, Eseu, 248-250; Popa, Ist. lit., II, 1008.	L.	Ch.
SÂRCU, Polihronie (30.VII.1855, Străşeni, j. Lăpuşna -23.VI.1905, Sankt Petersburg), slavist. Provenit dintr-o familie de răzeşi, este fiul lui Agapie Sârcu. A urmat clasele primare la mănăstirea Căpriana, unde a avut prilejul să înveţe şi limba bulgară. îşi continuă studiile la Seminarul Teologic din Chişinău, apoi la Odessa şi Sankt Petersburg, absolvind în 1878 Facultatea de Filologie-Istorie cu medalia de aur. Reţinut la Universitatea din Sankt Petersburg, este trimis într-o călătorie de studii în ţările balcanice şi în România (1879), unde colaborează cu B. P. Hasdeu. Se specializează în romanistică şi în studiul limbilor slave de sud. Numit în 1883 privat-docent pentru limba şi literatura română, îşi deschide cursul în
ianuarie 1884 cu o prelegere despre însemnătatea romanisticii pentru limbile slave. Mai târziu a ţinut cursuri de limba slavă veche şi de istoria limbii ruse (ca docent ordinar, din 1888). Alte călătorii de documentare le face în Peninsula Balcanică (1887 şi 1899), la Cracovia, Lvov, Cernăuţi şi Suceava, apoi în Croaţia, Serbia, Banat şi Transilvania (1893 şi 1894), ulterior (1895-1898,1903) în Europa Centrală şi Occidentală, până la Oxford şi Londra. A cercetat un număr mare de manuscrise slavone şi româneşti, din care a rezultat o serie de lucrări filologice şi istorico-literare ce au introdus în circuitul ştiinţific internaţional aspecte mai puţin cunoscute ale literaturii medievale din aria de cultură bizantino-slavo-română. A obţinut titlul de magistru (1891) şi de doctor în filologie (1899) cu două ample cercetări consacrate epocii şi operei patriarhului Eftimie al Târnovei. Studiile, cele mai multe redactate în limba rusă, privind istoria şi cultura românilor sau a slavilor de sud şi a celorlalte popoare din Peninsula Balcanică, realizate din perspectivă comparată - Reminiscenţe ale literaturii slave în Moldova (1882), Importanţa romanisticii pentru ştiinţa slavă (1884), O nouă părere despre viaţa şi activitatea lui Gr. Ţamblac (1884), Nicolae Spătarul până la sosirea în Rusia (1885) ş.a. - i-au apărut în volume sau în revistele „Archiv fur slavische Philologie", „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", „Russkii filologhiceskii vestnik", „Jurnal Ministerstva Narodnogo Prosveşceniia", „Sbornik ORJaS", „Jivaia starina", „Izvestia otdeleniia russkogo iazâka i slovenosti Imperatorskoi Akademii Nauk" ş.a. O preţioasă colecţie de manuscrise vechi şi documente referitoare la istoria românilor, alcătuită de-a lungul anilor, se păstrează în fondurile Bibliotecii din Sankt Petersburg a Academiei de Ştiinţe din Federaţia Rusă.
Debutând încă în 1874, la Chişinău, cu o lucrare în limba rusă, consacrată obiceiurilor şi cântecelor de Crăciun şi Anul Nou în Basarabia, S. a căutat, ca istoric literar, să contribuie la cunoaşterea în Rusia a limbii şi literaturii române, în contactul lor cu civilizaţiile vecine. După o scurtă schiţă a literaturii române vechi până la marii cronicari şi prelaţi din secolul al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, se opreşte în mod special asupra lui Dimitrie Cantemir. Trecând la primii scriitori moderni din Principate şi la Şcoala Ardeleană, el se concentrează asupra occidentalizării culturii şi literaturii române, direcţie ilustrată, mai ales, de Ion Heliade-Rădulescu, „cel mai bun scriitor şi publicist al anilor 1840", urmat de poeţi şi prozatori ca Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, „incisivul Eminescu", socotind că ei „pot fi consideraţi scriitori occidentali în deplinul înţeles al cuvântului". O contribuţie notabilă are S. la punerea în valoare a învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, într-un studiu tipărit în 1901 şi realizat pe baza cercetării parţiale a manuscrisului original de la Sofia şi a celor două copii româneşti aflate în posesia lui M. Gaster, la Londra. De asemenea, filologul basarabean a adus argumente plauzibile pentru identificarea cronicarului Eftimie cu egumenul mănăstirii Căpriana, sol al lui Alexandru Lăpuşneanu, precum şi informaţii despre Nicolae Milescu. Cercetările întreprinse la
107 Dicţionarul general al literaturii romane
Sbiera
Bucureşti şi în alte centre româneşti l-au pus în contact şi i-au adus sprijinul unor personalităţi culturale şi ştiinţifice din ţară, printre care, alături de B. P. Hasdeu, se numără A. I. Odobescu, loan Slavici, loan Bianu, George Bariţiu, G. Dem. Teodorescu ş.a. Corespondenţa cu unii dintre aceştia se adaugă studiilor, ediţiilor de documente slavo-române şi descrierilor de manuscrise de provenienţă românească din diverse fonduri europene, în care se vădeşte un profund ataşament al cercetătorului faţă de istoria şi cultura română.
SCRIERI: Vizantiiskaia povest ob ubienii imperatora Nikifora Foki v starinnom bolgarskom pereskaze, Sankt Petersburg, 1883; Kă istorii ispravleniia knig v Bolgarii v XIV v., I, partea I-II, Sankt Petersburg, 1898-1900; K voprosu o podlinnike Poucenii valaşskogo gospodaria Ioanna Neagoe k svoemu sânu Feodosiiu, Sankt Petersburg, 1901. Traduceri: 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603) din arhivele oraşelor Braşov şi Bistriţa [...], tipărite la Viena, în 1905-1906, îngr. Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1931 (în colaborare).
Repere bibliografice: I.V. Jagic, Istoriia slavianskoi filologhii, Sankt Petersburg, 1910, 805-808; Damian P. Bogdan, Basarabeanul Polihron Sârcu şi contribuţia lui la cultura românească veche. Bibliografia scrierilor lui..., „Arhiva românească", 1942; Alexandrina Matcovschi, Polihronie Sârcu (Schiţă biobibliografică), Chişinău, 1967; L. E. Semionova, Sârcu Polihronii Agapievici, în Slavianovedenie v dorevoliuncionnoi Rossii. Biobibliograficeskii slovar, Moscova, 1979, 327-328; B.P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini, II, introd. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1983,187-191.	'	II.	M.
SBIERA, Ion al lui Gheorghe (1.XI.1836, Horodnic de Jos, j. Suceava - 22.X.1916, Cernăuţi), folclorist şi istoric literar. Era al optulea din cei zece copii ai ţăranilor înstăriţi Ana şi Gheorghe Sbiera. învaţă un an acasă, continuă la şcoala primară de limbă germană din Rădăuţi, iar ultima clasă o face la Cernăuţi, unde va urma şi gimnaziul. în 1857 îşi trece bacalaureatul şi pleacă la Viena pentru a studia dreptul. Frecventează, în acelaşi timp, cursurile Facultăţii de Filosofie. în 1861 se întoarce în ţară şi este gata să accepte o funcţie în guvern. La insistenţa fraţilor Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi, renunţă la hotărârea sa şi primeşte să îl suplinească la gimnaziul din Cernăuţi pe fostul său profesor Aron Pumnul, care se îmbolnăvise. în 1862 se află între intelectualii care organizează Reuniunea română de leptură, devenită, după trei ani, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Se numără, de asemenea, printre întemeietorii şi principalii colaboratori la „Foaia Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina", pe care a condus-o din iulie 1866 până în decembrie 1869. în coloanele acestei reviste, precum şi în „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare «România Jună»", „Arhiva", „Candela", „Familia", „Gazeta Transilvaniei", „Vatra" ş.a. i-au apărut cronici şi articole, studii de istorie, de lingvistică şi istorie literară, studii şi culegeri de folclor. Cunoscut şi apreciat, S. va fi ales în 1866 membru al Societăţii Literare Române (Academia Română). Era, totuşi, un adept al sistemului fonetic preconizat de Pumnul, iar aplicarea excesivă a acestui sistem în „Foaia Soţietăţii..." îi va aduce destule
critici. în urma unor neînţelegeri cu comitetul de redacţie, părăseşte revista, pentru ca în 1871 să demisioneze şi din învăţământ. Câţiva ani va îndeplini funcţia de custode al Bibliotecii Bucovinei, iar în 1875 va fi numit profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi, unde predă până în 1906.
Convins că folclorul constituie temelia pe care se poate dura literatura naţională, S. străbate în 1855-1856 satele Horodnic de Jos şi Voitinel, de unde adună un mare număr de poveşti, care aveau să fie tipărite abia peste trei decenii: Poveşti poporale româneşti, 1886. Dar valoarea colecţiei trebuie raportată la momentul întocmirii ei. Deşi repovesteşte, folcloristul nu denaturează expresivitatea limbajului popular şi reuşeşte, cu destulă iscusinţă, să reconstituie atmosfera firească a naraţiunii. Culegerea se încheie cu câteva anecdote şi un apreciabil număr de ghicitori, apărute, în parte, în revista „Familia". O contribuţie însemnată e adusă de volumul Colinde, cântece de stea şi urări la nunţi (1888), realizat de S. cu sprijinul elevilor săi. Dincolo de unele neajunsuri, care decurg mai ales din culegerea neriguroasă a textelor, lucrarea se impune prin câteva observaţii privind datina colindatului, precum şi prin descrierea amănunţită a obiceiurilor Malanca şi Irozii. Mai izbutite ca realizare artistică, oraţiile de nuntă prezentate sunt însoţite de note explicative şi alcătuiesc o succintă schiţă monografică a acestui ceremonial. Un apel pentru adunarea poveştilor, cântecelor, cimiliturilor şi descântecelor populare, publicat de S. în 1858, mai întâi în „Gazeta Transilvaniei", apoi în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nu are urmări. în primul număr din „Foaia Soţietăţii..." i-a apărut un studiu de folclor în care se ocupă de originea şi semnificaţia refrenului „O, Lere Doamne" din colindele româneşti. Spre deosebire de înaintaşi, autorul articolului consideră că la baza acestui refren ar sta vechea credinţă a romanilor în lari, credinţă pătrunsă la noi odată cu creştinismul. S. a scris şi lucrări de istorie, în care documentele sunt corelate cu tradiţiile folclorice, a publicat, în 1885, Codicele Voroneţean şi a intenţionat să realizeze o istorie culturală şi literară a românilor, din care au apărut numai volumele Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării, în răstimpul de la 1504-1714 (1897) şi Contribuiri pentru o istorie soţială cetăţenească, religionară bisericească şi culturală literară a românilor, de la originea lor încoace până în iuliu 1504
(1906). Cu o valoare documentară de necontestat, acestea reprezintă o prelucrare a cursului de limba şi literatura română predat de S. în îndelungata sa carieră didactică. Dacă studiile monografice despre Grigore Ureche şi Aron Pumnul reţin atenţia într-o mai mică măsură, lucrarea cu caracter autobiografic Familia Sbiera, după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului (1899) este impresionantă prin bogăţia informaţiilor.
SCRIERI: Aron Pumnul. Voci asupra vieţei şi însemnătăţei lui, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare, Cernăuţi, 1889; Traiul românilor înainte de fundarea staturilor naţionale, Cernăuţi, 1890; Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării, în răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi, 1897; Familia Sbiera, după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899; O pagină din istoria Bucovinei, din 1848-1850, dimpreună cu nişte notiţe despre familia Hurmuzachi,
Sbucium
Dicţionarul general al literaturii române 108
Cernăuţi, 1899; Contribuiri pentru o istorie soţială cetăţenească, religionară bisericească şi culturală literară a românilor, de la originea lor încoace până în iuliu 1504, Cernăuţi, 1906; Grigoriu Ureche. Contribuiri pentru o biografie a lui, Bucureşti. Culegeri: Poveşti poporale româneşti, Cernăuţi, 1886; Colinde, cântece de stea şi urări la nunţi, Cernăuţi, 1888; Poveşti şi poezii populare româneşti, îngr. şi pref. Pavel Ţugui, Bucureşti, 1971. Ediţii: Codicele Voroneţean, introd. edit., Cernăuţi, 1885.
Repere bibliografice: Alexe Procopovici, Doi dascăli bucovineni: I. G. Sbiera şi Sextil Puşcariu, LU, 1920,4-5; Loghin, Ist. lit. Bucov., 99-102; Alexe Procopovici, I. G. Sbiera, Cernăuţi, 1936; Nicolae Tcaciuc-Albu, Viaţa şi opera lui Ion Sbiera, Cernăuţi, 1936; Nicolae Bot, Activitatea de folclorist a lui I. G. Sbiera, REF, 1967,1; Bucur, Istoriografia, 201-203; Bârlea, Ist.folc., 124-127; Dicţ. lit. 1900, 768-769; George Muntean, Un cărturar bucovinean: Ion G. Sbiera, RL, 1987,8; Satco-Pânzar, Dicţionar, 201-202; Pavel Ţugui, I. G. Sbiera, „Glasul Bucovinei", 1996,4; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 199-200.	I.	H.C.
SBUCIUM, revistă apărută la Ploieşti, lunar, din martie 1937 până în aprilie 1938, susţinută de grupul omonim, sub îndrumarea profesorului N. Ch. Dimancea. Redactor-şef: Alex. Al. Ionescu-Lungu, redactor: Marcel C. Preoţescu. Publicaţia atrage, ca redactori şi colaboratori, elevi din provinciile istorice ale României, între aceştia numărându-se George Meniuc, redactor pentru Chişinău, Pavel P. Belu pentru Banat şi Oraviţa, Demostene G. Nolla şi Th. Zuca pentru Pind, Petru Sfetca pentru Lipova şi Banatul de Nord. S. are deviza „Mai multă lumină". Articolul-program, intitulat Dacă ni se cere vreun program şi semnat de Alex. AL Ionescu-Lungu, enunţă aspiraţia ca aici „să se întâlnească, să se înfrăţească prin scris gândurile celor de la Nistru cu cei de la Tisa, cei din Hotin cu cei de la Mare şi din Pind", periodicul propunându-şi „să arate tuturora forţa intelectuală şi gradul de cultură către care tinde tineretul" şi să împlinească un rost educativ. Primele numere sunt tematice: Literatura religioasă, Pindul, Despre literatură. Publică versuri Leonida Secreţeanu, Demostene G. Nolla, George Meniuc, Pavel P. Belu, Petru Sfetca, Mircea Georgescu, proză trimit Mihail Lungianu, Aurel D. Bugariu, George Meniuc, Nacea Varsani, Dinu Pillat (înmuguriri în toamnă), Leonida Secreţeanu, Alex. AL Ionescu-Lungu, cronici şi eseuri semnează Gh. Simionescu (Ceva despre Titu Liviu Maiorescu), N. Ch. Dimancea, Mircea Georgescu, Alex. AL Ionescu-Lungu, George Meniuc (Cultura europeană). în sumar se includ şi note de călătorie, studii de istorie etc. Sunt semnalate apariţia publicaţiilor similare din Craiova, Târgu Mureş, Oradea, Brăila, Chişinău, Reşiţa, precum şi debutul editorial al câtorva colaboratori: Aurel D. Bugariu, Pavel P. Belu, Mircea Georgescu. în colecţia editorială „Sbucium" a apărut volumul de versuri Boema de Leonida Secreţeanu.	C.	H.
SBURĂTORUL, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 19 aprilie 1919 până la 7 mai 1921 şi, sub titlul „Sburătorul literar", de la 17 septembrie 1921 până la 22 decembrie 1922, apoi lunar, ca serie nouă, din 6 martie 1926 până în iunie 1927, având subtitlul „Revistă literară, artistică şi culturală". Director: E. Lovinescu, secretari de redacţie: Liviu Rebreanu
No, 2,
SUhnRUL:
£. Lovinescu. . . Apa bucuriei Claudia MiUian . . Pasărea albastră -Constanţa Marino-
5r * * Spre Vămttc Vmiar Efhmm , Trandafirii Hortensia Papadat-Bmgeseu . . - Plânsu! ' itana. r * ' • Oft* singurătate N, - Qamdescu » . Fragjnentpentra Paşti
F. Looinesctt: Coşbuc „Fragment1*; lt RebreanuCrim directorială ţ T. Vtarn: Ştiinţa franceză şl r$zbol«!, Organizaţie şi cooperaţie; Bm. CîombcMuzica mori er«ă; F. Ştrpto; Expoziţia JlrUsi m&tie î Insempân informaitoe(Rottiânînjea cuiiurală, O. Leopard» In româneşte, Literatura războiului şi Era nouă» de Eug, Relgrs)
(1919) şi George Nichita (1926). Printre redactorii celei de-a doua serii se numără F. Aderca, Ticu Archip, Ion Barbu, Gh. Brăescu, Pompiliu Constantinescu, Anton Holban, Sanda Movilă, Ramiro Ortiz, Hortensia Papadat-Bengescu, Vladimir Streinu. Articolul-program, apărut în numărul inaugural, sub titlul Sburătorul, şi semnat de E. Lovinescu, mărturiseşte intenţia redacţiei de a nu porni la drum cu idei preconcepute, invitând scriitorii să se manifeste după talentul lor, ca personalităţi distincte: „Meritul revistei va sta în limitele scrisului colaboratorilor săi. Faptele vor dovedi de suntem la înălţimea gândurilor noastre bune". Observând caracterul constrângător al „ismelor" culturale, criticul exprimă, într-un prim articol de bilanţ, Tabla de materie, redactat după apariţia a douăzeci şi cinci de numere, starea de perplexitate a generaţiei sale faţă de exclusivismul programelor literare: „De la formula publicaţiilor lui Asachi, în care traducerea şi imitaţia ajunseseră aproape singurul principiu de cultură serioasă, am trecut la formula «Daciei literare» a lui Kogălniceanu, în care literatura era adusă la izvoare naţionale. De la formula estetismului romantic şi a artei pentru artă a «Convorbirilor literare» am trecut la formula artei sociale a «Contemporanului» lui Gherea. De la formula ţărănismului exclusiv şi
109 Dicţionarul general al literaturii române
Sburătorul
militant al «Sămănătorului» am trecut la formula simbolistică a unor publicaţii mai anemice sau la poporanismul «Vieţii româneşti». Pururi - o formulă şi un steag de luptă". In raport cu aceste limite, care motivează şi poziţia S. faţă de climatul în care s-au dezvoltat literele româneşti, cu suişuri şi coborâşuri care nu au fost evidenţiate cum se cuvine şi nici motivate suficient, E. Lovinescu exprimă, într-o suită de foiletoane, fie „principiul bunăvoinţei faţă de fenomenul literar", de neevitat într-o istorie ca a noastră, fie postulatul obligaţiei de a impune noi talente: „O revistă are datoria să caute şi elemente tinere. Descoperind un singur talent, şi-a îndeplinit menirea cu prisosinţă". Libertatea de gândire şi mobilitatea intelectuală reprezintă un apanaj al tinereţii, în vreme ce senectutea este anotimpul decantărilor şi al clarificărilor: „Bătrâneţea nu mai poate elabora concepte noi. Nu se adaptează împrejurărilor schimbate. Se opreşte la formulele tinereţii, pe care le cizelează tot mai mult, în medalii definitive" - observaţii ce apar într-un articol despre Titu Maiorescu (4/1919). Concepută astfel, formula iniţială a publicaţiei, aparent liberală şi permisivă, conţine, în forme destul de limpezi, pilonii ideologici ai teoriei sincronismului, aşa cum se va structura ea pornind de la categoria imitaţiei, formulată de Gabriel Tar de, mentorul filosofic al lui E. Lovinescu. Atribut al tinereţii, în sensul de etos privilegiat, nemarcat de rătăciri şi de uscăciune afectivă, imitaţia este fecundă la popoarele tinere, în stare să se sincronizeze rapid cu marile culturi. Aparenţa lipsei de program maschează deci, în cazul S., o modalitate de exprimare a acestuia „prin învăluire", până la formulările definitive de mai târziu: „Esteticeşte vorbind, generaţiile se succed, dar nu se aseamănă. A fi dintr-o generaţie nouă nu înseamnă, aşadar, a fi tânăr - mulţi dintre tineri fiind bătrâni -, ci a participa activ la elaborarea sensibilităţii epocii şi la fixarea stilului ei; a fi dintr-o generaţie nouă înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi, a fi exponentul aspiraţiilor estetice ale momentului istoric şi a le realiza printr-un maxim de expresie, în opere caduce de le privim sub raportul adevărurilor corespondente, sufleteşte în continuă mişcare, dar caracteristice de le privim istoriceşte, la lumina principiului evolutiv al conceptului estetic". Extras din articolul-program al celei de-a doua serii, textul explică atât antigândirismul lui E. Lovinescu, motivat prin respingerea ortodoxismului şi a misticismului, a tradiţionalismului şi a naţionalismului, cât şi atitudinea distant-înţe-legătoare faţă de avangardismul revistelor „Contimporanul", „Integral", „unu", pe care le consideră expresia violentă, extremistă, a sincronismului. încă de la primele numere, distribuţia rubricilor se stabileşte cu limpezime, cronica literară fiind ţinută de E. Lovinescu, cea a ideilor de Tudor Vianu, cronica plastică de Francisc Şirato, multă vreme cronicar dramatic fiind Liviu Rebreanu. Alte rubrici vor fi „Revista revistelor", „însemnări", „Poşta redacţiei". Printre poeţi se numără la început personalităţi deja afirmate, unele în publicaţii de orientare sămănătoristă sau simbolistă: Elena Farago, D. Nanu, Victor Eftimiu, Maria Cunţan, Corneliu Moldovanu, alături de G. Rotică, Al. T. Stamatiad, Ion Sân-Georgiu, Eugen Relgis, Alfred Moşoiu, Claudia Millian,
N. Davidescu, Alexandrina Scurtu, Ion Al-George. Aici lui A. Toma i se publică în 1919 poemele Stelelor şi Zâne fără nume, viitorul mentor al realismului socialist dovedindu-se acum un liric intimist şi decorativ. Treptat începe să se afirme şi grupul de poeţi formaţi la şcoala S. E vorba de Camil Petrescu, care îşi începe colaborarea în numărul 8/1919, cu poemele Melopee, Alchimie, Stanţe, de Ion Barbu, despre care E. Lovinescu va scrie, în numărul 34/1919, articolul Un poet nou: „în ziua înmormântării lui Vlahuţă [...] s-a prezentat în biroul meu un tânăr, sub numele Ion Popescu. Un tânăr bizar ce-şi alesese pseudonimul de «Popescu» spre a sta pitulat în anonimatul unui astfel de nume... De la cele dintâi versuri, am avut intuiţia unui remarcabil talent poetic. «Sburătorul» îşi face o cinste deschizându-şi coloanele acestui nou poet, căruia i-am dat numele de Ion Barbu. Nimănui nu-i va scăpa viziunea genetică, lapidaritatea concepţiei şi a expresiei, sobrietatea relativă a acestui tânăr". Debutul lui Ion Barbu în S. se va dovedi fast, în acelaşi număr intrând şi cel dintâi grupaj liric, alcătuit din poemele Fiinţă, Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, din ciclul parnasian. Urmează altele, în numărul 38/1920 E. Lovinescu revenind asupra poetului, pe care îl susţine cu mare simpatie şi încredere (Iarăşi d. Ion Barbu). în S. apar aproape întregul ciclu parnasian şi, cu vremea, mai multe variante ale unor piese de bază din ciclul ermetic. Alţi poeţi susţinuţi de E. Lovinescu au fost Perpessicius, Ion Pillat, căruia i se tipăresc versuri începând cu numărul 34/1919 (în stepă), Tudor Vianu, care publică de la numărul 45/1920 (De la fereastră), Vladimir Streinu, care colaborează de la numărul 22/1922 (Pe sufletul meu), llarie Voronca (Gară de provincie, 44/1922) ori Camil Petrescu, dând o mare parte din Ciclul morţii. Discernământul mentorului de la S. se deschide spre formule variate, dacă nu
miRAjg
Ai plâns? Vad floarea ochilor udată de curând.
Ai plâns pentru vreun om? — Mizerie.
Ai plâns? Văd buza pleoapelor veştejită şi arsă.
Ai plâns dintr'o suferinţă omenească. — Slăbiciune î
— Şi te-ai uitat peste trei munţi cu povârnişul văilor, în care se prăvălesc cascade .şi se scaldă lacuri, şi soarele deasupra lor toarnă aur, şi nu ai plâns. — .Fiică a jpacaituMf
Te-ai uîta't peste mări şi deasupra lor adâncul nesfârşit al văzduhului îşi plutea miracolul, mai adânc ca toate mările— şi n’ai plâns, râmă!
...Şi plângi pentru un om, când Dumnezeu fi s’a arăjtat în lumină şi nu ai plâns priviAd lumina,....
Dar, ca să le priveşti, ca să oglindeşti divinitatea, te-a făcut pe tine, fiinţă, — lut!
Miracolele fără de ochii tăi ce sunt?
Ce râu, ce picătură poartă isvor mai sfânt ca lacrimile?
Ce e totul, şi lumina şi Dumnezeu, fără viermele, o-menescî	:	1	:	‘	!	<
Plângi! căci sunt sarbezi ochii senini. Da! olângi făptură pentru un om! Nevrednici sunt oamenii, dar sfânt e plânsul.
Ce urîte sunt pleoapele fragede!... Dureros e plânsul*., păcătoşi sunt oamenii... divin e sufletul!...
Tu, eşti lumină când simji. Tu, eşti Dumnezeu!
Plângi! Şi de aceea te urgisesc oamenii care nu ştiu săi plângăl	i	1	r-[	S	I
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
Scaietele
Dicţionarul general al literaturii române 110
chiar opuse. El decelează modernitatea liricii lui Lucian Blaga, sesizându-i fiorul existenţial într-un text publicat la rubrica „Figurine", care inaugurează o serie de medalioane despre Ion Minulescu, George Baco via, Tudor Arghezi. La rubrica „Poeţi tineri" sunt prezentaţi AL A. Philippide, Demostene Botez ş.a. S-au mai bucurat de atenţia criticului Emil Dorian, Mihail Celarianu, Camil Baltazar. în 1921 E. Lovinescu purcede la o fină reevaluare critică a liricii lui Alexandru Macedonski. în seria a doua a S. semnează versuri şi G. Călinescu (.Idolatrie, Inviolata aetemitas). Scriind despre Ion Barbu, E. Lovinescu afirmă acum cu claritate: „Poet personal în tot ce a făcut până acum, lapidar, deşi frenetic şi retoric la început, pitoresc şi evocativ apoi, şi, în sfârşit, concentrat, ermetic, abstract, «oniric» - formă, sperăm, tranzitorie - diferenţiat, creator de formă, d. Ion Barbu păşeşte în fruntea generaţiei tinere ca unul dintre deschizătorii de drumuri" (7/1927). Cât priveşte proza, S. este de la bun început dominat de personalitatea Hortensiei Papadat-Bengescu, căreia i se publică chiar în primul număr un fragment din Femeia în faţa oglinzii, iar volumul de debut, Ape adânci, prilejuieşte, în numărul 3/1919, o intervenţie critică a lui Tudor Vianu (O ideologie feminină. Noua feminitate). Texte din Femeia în faţa oglinzii vor fi incluse apoi în sumar număr de număr, ceea ce îi dă ocazia lui E. Lovinescu să scrie un prim foileton critic despre Hortensia Papadat-Bengescu (17/1919). Mai sunt găzduite fragmente din Balaurul, Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, precum şi proze scurte, iar opera marii prozatoare e comentată de F. Aderca sau de Anton Holban, alături de mai vechii exegeţi, care îi recenzează volumele sau redactează medalioane noi (E. Lovinescu, Tudor Vianu). Alt prozator promovat constant de S. este cronicarul dramatic al publicaţiei, Liviu Rebreanu, cu schiţele Pozna (3/1919), A murit o femeie... (7/1919), Divorţul (22/1919), Ghinionul (13/1920), în numărul 26/1919 tipărindu-i-se şi fragmentul Fuga din „romanul-jumal" Calvarul. Deşi Liviu Rebreanu colaborează la S. şi în calitate de dramaturg, în numărul 37/1919 intrând un fragment din Cadrilul, el este preţuit în primul rând ca prozator, dovadă fiind nuvela Iţic Ştrul, dezertor (tipărită din numărul 45/1920) şi, mai ales, cronica promptă, extrem de favorabilă, semnată de E. Lovinescu la apariţia romanului Ion, considerat „cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române şi, cum procesul firesc al epicii e spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive [...]. Pe lângă complexitatea planului larg-îmbrăţişător, romanul d-lui Rebreanu e impresionant prin lipsa de intenţie a autorului şi printr-o obiectivitate ce-i dă putinţa de a reproduce aspectele reale ale vieţii, cu aparenţe contradictorii uşor reductibile totuşi la o relativă unitate". Un prozator care îl entuziasmează pe E. Lovinescu este Gh. Brăescu. începând cu schiţa Metodă nouă (32/1919), el va trezi, alături de F. Aderca, cel aruncat în arenă cu texte ca Alina (11/1920), în uliţa cavalerilor (15/1920) ori cu fragmente din romanul Moartea unei republici roşii (43/1920), atenţia generoasă a lui E. Lovinescu, care le va dedica articolul Doi prozatori (47/1920), revenind de mai multe ori asupra lor. Alţi scriitori al căror destin literar rămâne legat de paginile S. sunt Sanda Movilă, căreia E. Lovinescu îi
găseşte chiar numele literar, Ticu Archip, dar şi Victor Eftimiu, I. C. Vissarion, D. D. Patraşcanu, Eugen Relgis, Ludovic Dauş, Ion Călugăru, Anton Holban. La antipodul academismului „ştiinţific" profesat în amfiteatrele Universităţii bucureştene de Mihail Dragomirescu, care stă permanent sub lupa critică a S., pentru morga judecăţilor de valoare şi pentru lipsa de nuanţe a discursului analitic (Germanofobia culturală, Mihail Dragomirescu), metoda lovinesciană se dovedeşte seducătoare şi rodnică, criticul reuşind să grupeze în jurul său scriitori şi intelectuali de primă mărime. Aceştia continuă să rămână în preajmă-i pentru că împărtăşeau aceleaşi convingeri literare, menţinute îndeobşte mult după încetarea tipăririi revistei. în faza finală se consumă ultimele polemici cu „Viaţa românească" (.Poporanismul anacronic, 2/1926), se afirmă intenţia de a defini literatura de la S. printr-o nouă semantizare a conceptului de sincronism, raportat la ideea de diferenţiere („Departe de a fi antinomică, diferenţierea se înglobează ca un element decisiv în legea generală a sincronismului sub imperiul căruia se dezvoltă viaţa civilizaţiilor moderne", Sincronism şi diferenţiere, 10/1927), este exprimată răspicat neaderenţa lui Lovinescu şi a publicaţiei pe care o conduce la formele xenofobe de activism cultural, cu atât mai mult la cele rasist-violente, de extremă dreaptă („Etnicul poate fi un determinant estetic în sensul limitării virtualităţilor estetice ale unei rase la anumite forme sau moduri de expresie, dar nu se confundă cu însuşi esteticul şi, prin urmare, în nici un caz nu poate fi considerat ca un principiu de valorificare", Etnicul, 11-12/1927). Menţionabile sunt şi contribuţiile lui B. Fundoianu, Victor Ion Popa ş.a. Cu AL Popescu-Telega şi Ramiro Ortiz revista a putut beneficia şi de colaborarea unor buni cunoscători ai fenomenului literar hispanic şi italian. Ion Barbu traduce din lirica lui Rainer Maria Rilke. Prin impunerea unei direcţii moderne în literele româneşti, prin prestigiul colaboratorilor şi prin valoarea textelor alese, S. a reuşit să se definească, în presa literară dintre cele două războaie, ca o publicaţie de prim rang, marcând punctul de la care - cum ar fi spus chiar E. Lovinescu
-	civilizaţia românească modernă începe să dialogheze de la egal la egal cu modelele sale occidentale. Alţi colaboratori: Mihai Moşandrei, Virgiliu Monda (care semnează şi Virgiliu Moscovici), Mihail Lungianu, Mihail Iorgulescu, D. Iov, Constanţa Marino-Moscu, Liviu Marian, George Gregorian, Ion Gorun, AL Bilciurescu.	1.1.
SCAIETELE, revistă umoristică apărută la Bucureşti, ca săptămânal. Data primului număr nu se cunoaşte, cel de-al doilea ieşind la 6 martie 1899, iar ultimul la 3 aprilie 1899. Directorul şi, probabil, proprietarul semna De la Beiu. De altfel, toate colaborările din acest periodic sunt semnate cu pseudonime, dintre care unele cunoscute. Astfel, George Ranetti, sub pseudonimul Cyrano, publica în mod curent scenete şi versuri. Iscălind Bel-Ami, V. Scânteie tipăreşte schiţe umoristice facile pe tema infidelităţii feminine, câteodată şi versuri. O ţintă predilectă este simbolismul. în Literatura noastră Rodolphe ironizează „Literatorul" şi ortografia lui, iar
111 Dicţionarul general al literaturii române
Scarlat
Supărarea poetului, semnată Răstoacă, este o parodiere a procedeelor simboliste, la fel ca şi versurile iscălite Raicu ori Clak-Ston.	D.	M.
SCARLAT, Grigore (7.III.1942, Gârbovi, j. Bihor), poet şi gazetar. Urmează clasele elementare la Câmpanii de Sus, liceul la Beiuş (1956-1960) şi Facultatea de Filologie la Cluj (1960-1965). Profesează în localitatea Pădurea Neagră, lângă Aleşd, stabilindu-se după aceea la Satu Mare. Lucrează ca metodist la Casa Raională de Creaţie (1966-1968), ziarist la „Cronica sătmăreană", director la Centrul de Librării (1982-1986), redactor la „Gazeta de Nord-Vest" (1987-1999), apoi ca redactor-şef la săptămânalul „Accent". Debutează la revista „Steaua" în 1965, iar editorial în 1986 cu volumul Cercuri de aur. Publică poezie şi proză în „Steaua", „Ramuri", „Familia", „Convorbiri literare", „Poesis", „Unu", „Aurora", „Viaţa românească", „Vatra". Colaborează cu articole politice la „România liberă", „Cotidianul" şi „Curentul".
încă de la prima carte, Cercuri de aur, S. se dovedeşte un intimist melancolic, o voce lirică temperată, în bună tradiţie ardelenească, postblagiană, filtrată prin elegiile lui A. E. Baconsky. Un scepticism domol răzbate din versuri ca acestea: „Nu poţi străbate iarna / Până la capăt. Cuprins eşti / în prima ninsoare, în fulgii / Acoperindu-ţi umerii - semne de întrebare" (Hibernală). Nostalgia şi hieratismul domină peisajul hiperboreean, e „o pace deplină, cum n-a mai fost" (Elice). Şi în placheta următoare, Ora crepusculară (1993), pendularea între amintire şi banalitatea cotidiană este rostită pe un ton temperat, cu nuanţe livreşti, creând o ambianţă proprie. Autorul găseşte surse poetice ilustre în Nichita Stănescu („Trecuse iarna - / Cu oasele ei albe, prelungi") sau în G. Bacovia („Şi iată, azi ca şi ieri"). Obsesia mitică a Nordului se suprapune peste cercul dureros al amintirilor: „într-un ochi al Nordului / Developam, în amintire, imagini fastuoase, / Când primăvara m-a cotropit / Ca o armată ce iernase în preajmă" (Intr-un ochi al Nordului). Trupul este adesea imaginat ca o corabie naufragiată ori ancorată într-un port „şi prea obosită să mai simtă chemarea mării" (De altfel). Odată cu trecerea timpului se observă că poetul glisează dinspre modelul Ahile către cel al lui Ulise, asumându-şi pe parcurs paradigma orfică: „Ce mult îi semănăm, de-acum / O, şi cât mi se părea de străin". Volumul Rouă medievală (1996) se deschide, dantesc, cu precizarea metaforică a vârstei spirituale a autorului, aflat „în zenitul vieţii" ca un „cerc, un alburiu disc". Aici se adună teme majore: moartea, neputinţa atingerii idealului, dragostea, teama, resemnarea prin meditaţie, condiţia poetului. Permanenta luptă a spiritului cu trupul culminează în poezia Umbră şi semn, unde corpul împietrit, ca mort, ascunde liniştea interioară ce aşteaptă fiorul declanşator de energii. în imaginarea trupului se mizează pe o înlănţuire de simboluri: „Prin dimineaţa aceasta, rece, aspră, / Trupul pare o navă abandonată, / Păsări bezmetice se odihnesc pe umeri, / Ca pe catarge dintr-o mare moartă." S. nu este un glas al revoltei, este un sceptic care alege „vocea de catifea" şi care ştie că poezia nu poate vindeca
maladiile abjecte; primejdiile te pândesc şi „pe tine, care-ai crezut / Că toată murdăria acestei lumi / O poţi şterge cu un singur vers" (Un singur vers). Demnă de interes este lirica erotică a lui S., al cărei punct forte constă în dezvăluirea unei „metafizici nedezlipite de peisaj, mulată pe trupul feminin" (Gheorghe Grigurcu). în Ţărmul himerei (1998), A doua paranteză (1999) şi Prizonier în deşert (2000) revin motivele anterioare, accentuate însă şi ajungând, uneori, până la manieră, însingurarea devine din ce în ce mai intensă, la fel şi insinuarea regretului marii treceri. Nostalgia şi blazarea se înstăpânesc: „îmbătrânisem absurd, dintr-o dată, / Ca o frunză prelungă de nuc" (Cotidian). Poetul nu pare preocupat de originalitatea limbajului, ci obţine performanţe în linia discursului şaizecist: „Un bulgăre, / Un meteorit, ciudat, de oseminte, / Plesnind pe scoarţa pământului". El se rosteşte în termeni esenţiali, grav şi împăcat cu destinul.
SCRIERI: Cercuri de aur, Timişoara, 1986; Ora crepusculară, Bucureşti, 1993; Rouă medievală, Cluj-Napoca, 1996; Ţărmul himerei, Oradea, 1998; A doua paranteză, Iaşi, 1999; Gheorghe Grigurcu, Dialoguri crude şi insolite realizate de Grigore Scarlat, Iaşi, 1999; Prizonier în deşert, Cluj-Napoca, 2000.
Repere bibliografice: Nae Antonescu, „Cercuri de aur", ST, 1987,1; Al. Pintescu, Diptic sătmărean, FLC, 1987,8; Marin Chelu, „Cercuri de aur", F, 1987,3; Titu Popescu, „Cercuri de aur", T, 1987,6; loan Vădan, Ora maturei afirmări, „Pleiade", 1993, 1; Maria-Elena Ganciu, Lamentarea poetului şi a poeziei, ECH, 1993, 6; Mircea A. Diaconu, Melancolii cerebralizate, „Bucovina literară", 1994, 1; Constantin Cubleşan, Vârste poetice, ST, 1996, 7-8; loan Ţepelea, O linie a echilibrului şi a candorii, „Unu", 1996, 7-8; Titu Popescu, „Rouă medievală", „Observator" (Miinchen), 1996, septembrie-octombrie; Nicolae Savin, Mic tratat despre rouă, VTRA, 1996,10; Ştefan Melancu, Contemplaţia elegiacă, APF, 1997, 1-2; Gheorghe Grigurcu, Dualităţi lirice, VR, 1997,5-6; George Vulturescu, „Rouă medievală", PSS, 1997, 7-8; Augustin Cozmuţa, Himera ca o ultimă paranteză, „Graiul Maramureşului", 1998,21 iunie; Alexandru Pintescu, „ Ţărmul himerei", PSS, 1998, 5-6; Titu Popescu, „Ţărmul himerei", „Observator" (Miinchen), 1998, octombrie-noiembrie; Nae Antonescu, Profil -Grigore Scarlat, „Discobolul", 1999,19-20; Alex. Ştefănescu, Scriitorul exilat la Târgu Jiu, RL, 1999, 50; Dorina Bohanţov, Resuscitarea romantismului, RL, 2000,40.	A.	F.
SCARLAT, Mircea (10.IV.1951, Cervenia, j. Teleorman -
17.XII.1987, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Melaniei Scarlat (n. Cazacincu) şi al lui Marcel Scarlat, profesori. Frecventează şcoala primară la Cervenia, apoi îşi continuă învăţătura la Alexandria, unde urmează şi liceul (1966-1970). Devine student la Institutul Pedagogic din Bucureşti (1970-1971), de unde trece la Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii din Bucureşti (1971-1975), luându-şi licenţa cu lucrarea Posteritatea lui Ion Creangă, publicată postum, în 1990. Beneficiază de o specializare la Universitatea din Viena (1980-1981), cu o bursă Herder, primită la recomandarea lui Al. Rosetti. Este profesor de franceză la Liceul „Alexandru Ghica" din Alexandria (1975-1983), secretar literar la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1983-1986), ocupându-se, împreună cu Traian T.
Scarlat
Dicţionarul general al literaturii române 112
Coşovei, de editarea „Almanahului literar", iar în 1986 se angajează redactor la „Viaţa românească". începe să publice în
1971,	la ziarul „Teleormanul", unde dă o recenzie. Debutul care îl aduce în atenţia opiniei critice se produce însă în 1974, la „Viaţa studenţească" (cronică dramatică) şi „Amfiteatru" (articolul Integrarea poetica). Cea dintâi carte, Introducere în opera lui Miron Costin, îi apare în 1976. Mai colaborează cu note, însemnări, cronici literare, studii, eseuri şi interviuri la „România literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Astra", „Ateneu", „Argeş", „Convorbiri literare", „Cronica", „Dialog", „Echinox", „Tribuna", „Steaua", „Transilvania", „Secolul 20", „Revista de istorie şi teorie literară", „Revista română", „Viaţa românească" ş.a. Filatelist pasionat, participă la expoziţii organizate în ţară şi peste hotare, e prezent în publicaţiile „Filatelia", „L'Echo de timbrologie", „Junge Sammler", „Ecophil" ş.a. sau susţine o rubrică în domeniu în altele, semnând şi Ecofil. Alcătuieşte antologii din operele unor poeţi clasici sau contemporani.
într-un răstimp de unsprezece ani, de la debutul editorial până la prematura stingere din viaţă, S. s-a vădit a fi un critic laborios şi devotat unui proiect ambiţios, ilustrat de cărţile sale: Introducere în opera lui Miron Costin, Ion Barbu. Poezie şi deziderat
(1981), Istoria poeziei româneşti (I-IV, 1982-1990; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982), ultimul volum fiind editat postum, dar şi Introducere în opera lui Cezar Bolliac (1985) şi George Bacovia. Nuanţări (1987) ori antologiile întocmite. Toate atestă „o pasiune a scrisului rară chiar în timpul nostru"(Dumitru Micu). Micromonografia consacrată lui Miron Costin este o interpretare a operei cronicarului văzut mai mult ca scriitor decât ca istoric. La apariţia eseului despre Ion Barbu - în care îşi exersează o ipoteză de lucru structurantă: „Câtă spontaneitate şi cât convenţionalism există în poezia barbiană?" - criticul elabora Istoria poeziei româneşti, cea mai importantă, prin amploarea construcţiei, prin concepţia care o ordonează, dintre lucrările sale. S. investighează trei secole de poezie românească, de la Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir până în perioada interbelică, ultimul volum antum încheindu-se cu prezentarea poeziei lui Lucian Blaga. Un prolog, unde sunt expuse cadrul conceptual, criteriile cercetării, preconizează renunţarea la perspectiva istorico-lite-rară tradiţională şi afirmă opţiunea pentru o istorie a formelor, a convenţiilor poetice. în primele două volume sunt puse în discuţie modul de constituire, cristalizarea şi metamorfozele „convenţiei clasicizante" (cu punctul maxim ca altitudine valorică în poezia lui Mihai Eminescu), precum şi mişcarea novatoare configurată în „convenţia simbolistă" (anunţată şi aceasta îndeosebi prin „abaterile" eminesciene), de la Al. Macedonski la G. Bacovia şi Ion Minulescu. Al treilea volum este dedicat modernităţii şi vizează evoluţia poeziei româneşti în prima jumătate a secolului al XX-lea, Aici se analizează etapa de „radicalizare a manifestărilor reformatoare" în spaţiul „avangardei istorice" şi afirmarea unor personalităţi ale „modernismului moderat" (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu). Deşi interpretările şi evaluările sunt inegale şi, uneori,
inconsecvente faţă de premise, S. realizează reuşite schiţe de configurare a individualităţilor poetice (Arghezi, Barbu) pe fundalul şi în interiorul „convenţiilor" cărora le aparţin, izbuteşte să evite fărâmiţarea în „monografii", conturând, adesea convingător şi coerent, mişcarea internă, dinamică a fenomenului liric. în paralel cu elaborarea Istoriei..., criticul şi-a valorificat informaţia şi documentaţia abundentă în antologii speciale, un fel de anexe ale sintezei: Poezie veche românească (1985) şi Climat poetic simbolist (1987). De asemenea, începuse Dicţionarul poeţilor români, din care s-a publicat un repertoriu al celor născuţi până în anul 1800 (în „Almanahul literar", 1988). Celor 82 de autori cuprinşi în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 S. le-a adăugat „numele a 39 de literaţi care, din varii motive, au fost omişi". Eseul despre G. Bacovia reia discuţia din capitolul dedicat poetului în Istoria poeziei româneşti, dând curs unui impuls autocritic şi convingerii că lectura textului bacovian este una din „probele de foc" ale criticului literar, tot atât cât este lectura liricii eminesciene sau a celei barbiene. Cartea e, de fapt, o tentativă de a defini „baco-vianismul", adică o dicţiune poetică echivalentă - cum s-a mai observat - cu „a doua mare restructurare a poeziei româneşti după cea eminesciană" (Dinu Flămând). Totodată, în principalele lor teze, „nuanţările" se situează, întemeiat şi argumentat, în răspăr cu propuneri critice anterioare, devenite
locuri comune. Demontarea, regândirea, nuanţarea unor opinii de largă circulaţie şi intuiţiile proprii, desfăşurate ingenios, avansează, fără ostentaţie, o reprezentare critică nouă a poeziei bacoviene. Recuperate din manuscrise, paginile de jurnal şi romanul Un romantic întârziat (elaborat pe la douăzeci de ani, rămas neterminat şi editat în 2002) probează vocaţia complexă a lui S.
SCRIERI: Introducere în opera lui Miron Costin, Bucureşti, 1976; Ion Barbu. Poezie şi deziderat, Bucureşti, 1981; Istoria poeziei româneşti, voi I-III, Bucureşti, 1982-1986, voi. IV, îngr. Dora Scarlat, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1990; ed. I—III, pref. Nicolae Manolescu, Alexandria, 2003; Introducere în opera lui Cezar Bolliac, Bucureşti, 1985; George Bacovia. Nuanţări, Bucureşti, 1987; Posteritatea lui Creangă, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1990; Un romantic întârziat, pref. Romulus Toma, Alexandria, 2002. Antologii: Antologia Unirii. 1918-1983, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Ion Horea); Poezie veche românească, postfaţa edit., Bucureşti, 1985; Climat poetic simbolist, pref. edit., Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: M. N. Rusu, Un ceas dedus, AFT, 1974, 10; Nicolae Manolescu, Două studii, RL, 1977, 6; Ulici, Prima verba, II, 216-219; Nicolae Manolescu, Natură şi cultură, RL, 1981, 35; Piru, Debuturi, 9-12; Nicolae Manolescu, Lectura poeziei, RL, 1982,23; Petru Poantă, „Istoria poeziei româneşti", TR, 1982, 29; Ion Bogdan Lefter, Portretul criticului tânăr, VST, 1982, 30-31; Dinu Flămând, „Istoria poeziei româneşti", AFT, 1982,6; Alex. Ştefănescu, O privire (posomorâtă) asupra poeziei române, CL, 1982, 7; loan Buduca, De la origini până în prezent şi înapoi la origini, AFT, 1982,8; Mircea Mihăieş, Istorie literară în blue-jeans, O,1983,7; Adrian Popescu, Istoria internă a poeziei româneşti, TR, 1984, 31; Mircea Mihăieş, Culegătorul de perle, 0,1984, 49; Paul Cornea, O istorie a poeziei româneşti, MS, 1985,2; Traian Vedinaş, Poezia românească veche, ST, 1985, 9; Nicolae Manolescu, De la Eminescu la Bacovia, RL, 1985,43; Cristian Moraru, Divanul istoricului cu poezia, VR, 1986,2; Mircea Mihăieş, Al treilea val, O,1986,46; Ion Pop, Modernismul românesc în istoria poeziei, ST, 1986, 12; Nicolae Manolescu, Vârsta modernă a poeziei, RL, 1987,1; Mihai Niculescu, Neîncetatul studiu, LCF, 1987, 52; Nicolae Manolescu, Cultul muncii şi al valorii, RL, 1987, 52; Dimisianu, Subiecte, 229-234; Mircea Mihăieş, Recapitulare, O,1988,2; Petru Poantă, Mircea Scarlat, istoric şi critic literar, ST, 1988,2; George Popescu, O viziune energetică integratoare, R, 1988,3; loan Holban, Altfel despre Bacovia, CRC, 1988, 7; Z. Ornea, „Climat poetic simbolist", RL, 1988,15; Piru, Critici, 101-108; Laura Pavel, O istorie a receptării, APF, 1990, 3-4; Constantin Hârlav, începutul şi sfârşitul, „Interval", 1990, 4-5; Ioana Pârvulescu, Punguţa cu două (trei) prejudecăţi, CNP, 1990,34; Cornel Ungureanu, Posteritatea lui Creangă între fascicultură şi pomoliteratură, O, 1990, 42; Monica Spiridon, Portretul criticului la tinereţe, R, 1990,11; Ioana Bot, Călătoria fără sfârşit, TR, 1990,50; Bucur Demetrian, Vocaţia sintezei, R, 1990,12; Nicolae Manolescu, Argument, RL, 1990,51-52; George Gibescu, Justificarea metacriticii, VR, 1991,1; Alex. Ştefănescu, Amintiri despre literatura de azi -1982, TMS, 1991,3; Ţeposu, Istoria, 163-167; Papahagi, Fragmente, 163-167; Ornea, înţelesuri, 162-168; Comea, Semnele, 40-49; Cristea, Teleorman, 611-612; Grigurcu, Peisaj, II, 323-326; Micu, Scurtă ist, IV, 159; Regman, Dinspre Cercul Literar, 105-107; Dimisianu, Lumea, 254-257; Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu, Romulus Toma, Mircea Scarlat. In memoriam, Alexandria, 2000; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 135-138; Manolescu, Lista, III, 407-410; Petraş, Panorama, 568-571; Popa, Ist. lit., II, 1125; loan Holban, Noul şi adevăratul Bacovia, RL, 2002,50; Dicţ. scriit. rom., IV, 190-191; Lefter, Critica, 414-423; Alex. Ştefănescu, Mircea Scarlat, RL, 2003,23.	C.	H.
SCARLAT, Teodor (6.X.1907, Valea Argovei, j. Călăraşi -
18.XII.1977, Bucureşti), poet şi prozator. Poartă numele părinţilor adoptivi; mama adevărată se chema Teodora Oprea, în 1923 se înscrie la Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti, dar dificultăţile materiale îl obligă să renunţe la studii şi să lucreze ca ucenic mecanic, apoi ca hamal. Le va continua mai târziu, în particular, la Bucureşti, ocupând, concomitent, diverse posturi: învăţător suplinitor, salariat la Pirotehnia Armatei ş.a. în 1930 redactează, împreună cu I. N. Copoiu, Virgil Carianopol ş.a., revista „Vraja", în care debutează cu versuri, iar în 1931 îi apare prima plachetă, Artificii. în 1936 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, organizând, un an mai târziu, în sala Mozart, Expoziţia antologică a poeziei tinere, prima manifestare de acest gen la noi, prezentată de Şerban Cioculescu. în
1938	era funcţionar (probabil secretar de presă) la Teatrul Naţional din Bucureşti şi, în perioada când la conducere este Liviu Rebreanu (1941-1944), secretar de redacţie al programelor de spectacol. După 1944 a lucrat ca muncitor la CFR, la fabrica „Zarea", ca magaziner la Teatrul Mic şi la Teatrul „Ion Creangă" din Bucureşti, de unde se şi pensionează. A colaborat la „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (unde a fost şi secretar de redacţie în 1934), „Bilete de papagal", „Familia", „Convorbiri literare", „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul liber", „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul literar",
Scavinschi
Dicţionarul general al literaturii române 114
„Manifest", „Răboj", „Semne", „Viaţa literară", „Vremea" ş.a. A semnat şi Silviu d'Ilivahia.
Debutând semnificativ sub semnul suprarealismului, S., interesat îndeaproape de fenomenul poeziei moderniste, realizează în 1934 Antologie de imagini din poezia nouă. Numai un accident biografic a făcut ca volumul de factură avangardistă Dicteuri pentru fantoma ta, pregătit pentru tipar încă din 1934, la editura revistei „unu", să fie publicat abia în
1972.	Acestea au fost, totuşi, singurele dovezi ale înclinaţiei pentru poezia nouă, fiindcă în rest S. a cultivat versul clasic, „caligrafiind delicat", cum remarca G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Cărţile de poezie apărute în perioada interbelică - Artificii, Claviaturi (1935), Floarea reginei (1939), Ora de zbor (1940), Vatra magilor (1943) al căror conţinut e prezent parţial şi în antologia Poeme (1969), conturează imaginea unui spirit sensibil, cu propensiune spre introspecţie: „Când viu câteodată / să-mi regăsesc copilăria / mă-mpiedic de amintiri ca de nişte bolovani / şi în faţă / îmi joacă mereu începutul de dimineaţă / în care / pentru mine zările şi-au pus zăvoare. / Doamne, pentru cine să aprind aici o lumânare?" (Casa bătrânească). Tonul general este elegiac, poetul dedicând versuri delicate iubitei pierdute, confe-sându-se trist într-un decor de „aducere-aminte", ton ce se păstrează şi în Nopţile din underground (1972), unde meditaţia horaţiană asupra trecerii timpului ia forme dramatice, iar nostalgia după dragostea apusă se transformă în suferinţă. Un roman, Viaţa la-ntâmplare (1938), cu evidentă tentă autobiografică, aducând notaţii pitoreşti din lumea „haimanalelor", narează tribulaţiile - o iubire ratată, o prietenie pierdută - la care e supus protagonistul, în încercarea disperată de a se integra vieţii trepidante a capitalei. în colaborare cu Mihail Straje, S. a mai publicat, în 1940, o culegere de traduceri intitulată Interpretări din lirica lui Gourmont.
SCRIERI: Artificii, Bucureşti, 1931; Claviaturi, Bucureşti, 1935; Viaţa la-ntâmplare, Bucureşti, 1938; Floarea reginei, Bucureşti, 1939; Ora de zbor, Bucureşti, 1940; Anotimpurile în lirica noastră contemporană, Bucureşti, 1941; Vatra magilor, Bucureşti, 1943; Poeme, Bucureşti, 1969; Dicteuri pentru fantoma ta, Bucureşti, 1972; Nopţile din underground, Bucureşti, 1972. Antologii: Antologie de imagini din poezia nouă, Bucureşti, 1934. Traduceri: Interpretări din lirica lui Gourmont, Bucureşti, 1940 (în colaborare cu Mihail Straje).
Repere bibliografice: N. Coman, „Artificii", „Luceafărul literar", 1931,3; Mircea Streinul, Vitrina cărţii, „Junimea literară", 1933,10-12, 1934,1-6; Matei Alexandrescu, „Antologie de imagini din poezia nouă", „Litere", 1934,8; George Demetru Pan, „Claviaturi", „Gazeta", 1935, 324; Iulian Vesper, „Claviaturi", „Epoca", 1935,1870; N. Crevedia, Pâine şi poezie: Teodor Scarlat, PRV, 1935,144; Pompiliu Constantinescu, Despre poeţi şi poezie, VRA, 1935, 401; Şerban Cioculescu, Expoziţia antologică a poeziei tinere, ADV, 1937,16 307; Horia Liman, Expoziţia antologică a poeziei tinere, RP, 1937, 5 756; Costin I. Murgescu, „Viaţa la-ntâmplare", „Noua gazetă de Vest", 1938, 630; Constantin Fântâneru, „Viaţa la-ntâmplare", UVR, 1939, 2; Vintilă Horia, „Viaţa la-ntâmplare", G, 1939, 1; Petre Pascu, „Floarea reginei", „înnoirea", 1939,19-20; Al. Raicu, „Floarea reginei", „Tribuna tineretului", 1939, 28-29; Perpessicius, Opere, VIII, 185-186; Streinu, Pagini, V, 148-149; Octav Sargeţiu, Teodor Scarlat, VBA, 1941,4; Const. Virgil Gheorghiu,
„Ora de zbor", TIL, 1941,1 315; Călinescu, Ist. lit. (1941), 858, Ist. Ut.
(1982), 944, 1029; Vasile Netea, Scriitori şi artişti, VRA, 1942,652; Ion Şiugariu, Viaţa poeziei, RFR, 1943,8: Traian Chelariu, „Vatra magilor", UVR, 1943, 15; Lucian Valea, „Vatra magilor", GT, 1943, 31; Petre Paulescu, Lirica lui Teodor Scarlat, PRV, 1944, 2 715; Dumitru Micu, „Poeme", RL, 1969,34; Virgil Gheorghiu, „Poeme", VR, 1971,7; Daniel Dimitriu, „Nopţile din underground", CL, 1972, 14; Aureliu Goci, „Dicteuri pentru fantoma ta", VR, 1972, 7; Al. Raicu, „Dicteuri pentru fantoma ta". „Nopţile din underground", RL, 1972, 25; Lit. rom. cont, I, 126-127; Carianopol, Scriitori, II, 137-154; Popa, Ist. lit, II, 391; Dicţ. scriit. rom., IV, 191-193.	D.	Gr.
SCAVINSCHI, Daniil (1795 - 8.XI.1837, Iaşi), poet şi traducător. Originar din Bucovina şi orfan de părinţi, a fost crescut de o rudă care ţinea o farmacie în Lvov. îşi modifică numele Scavin adăugându-i un sufix polonez. Leon Asachi, în trecere prin Lvov, remarcă talentul literar al calfei de spiţer şi îl aduce pe S. la Iaşi. Aici îşi va câştiga existenţa dând lecţii de germană. Era o fire bizară şi un personaj pitoresc: avea complexe, crize de melancolie şi se droga cu opium. A şi murit în urma unei intoxicaţii cu medicamente pe bază de mercur.
Un portret al lui S. a lăsat prietenul său Costache Negruzzi, într-o scrisoare din ciclul Negru pe alb. Tot el i-a publicat, în 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu, traducerea piesei
AHH flilfTU ^nipÎBH
Cmiu» H^hhVm	-O/m
6 fj3 A h ^	cx jTjxjRViWtit jil	j ■
'\rr
.'„t* sn.rflMflBhatfîs.
;	Yifii	:
115 Dicţionarul general al literaturii române
Scânteia
Democrit de J.-Fr. Regnard. Ar fi lăsat şi alte tălmăciri: Brutus de Voltaire şi Moartea lui Socrat de Lamartine. în 1814 a frecventat cursul de ingineri hotărnici deschis de Gh. Asachi, de unde, probabil, vin cunoştinţele sale de limba franceză. Din germană a tradus, fragmentar, prefaţa Macrobioticii lui C. W. Hufeland. S. scria versuri: ode - singura publicată e Oda din partea opştiei întru slava nunţii luminăţii sale prinţesii Elenco Sturza (1825) imnuri şi sonete „pentru fericirea patriei", rămase în manuscris şi pierdute. Configuraţia neoclasică a poeziei, ca şi înclinaţia spre persiflaj şi satiră trec şi într-un jurnal de călătorie în versuri, din 1828, Călătoria dumnealui hatmanului Costandin Paladi la feredeile Borsăcului (publicat de Aron Pumnul în Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni), unde, pentru prima dată la noi, este întrebuinţat termenul „romantic". S. se declară „pătruns" de frumoasa, „romanticeasca priveală" a muntelui, dar sentimentului naturii îi lipseşte fervoarea, scriitorul fiind copleşit de înregistrarea detaliată şi prozaică a celor văzute, de transcripţia mitologică şi de tiparul bucolicii clasice în descriere, cât şi de efectele neaşteptate ale unui stil comic.
SCRIERI: Odă din partea opştiei întru slava nunţii luminăţii sale prinţesii Elenco Sturza, Iaşi, 1825; Călătoria la Borsec, în Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, publ. Aron Pumnul, III, Viena, 1865, 397-402. Traduceri: J.-Fr. Regnard, Democrit, îngr. Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, pref. Costache Negruzzi, Iaşi, 1840.
Repere bibliografice: Costache Negruzzi, Negru pe alb, Bucureşti, 1969, 159-166; Densusianu, Lit. rom., II, 36-37; Iorga, Ist. lit. XIX, 1, 47-49; Călinescu, Ist. lit. (1941), 156-158, Ist. lit. (1982), 163-164; Popovici, Studii, I, 424-425, 437; Piru, Ist. lit., II, 301-304; Ist. lit., II, 379-380; Cornea, Alecsandrescu - Eminescu, 381-382; Păcurariu, Clas. rom., 65-66; Cornea, Originile, 400-402; Cioculescu, Itinerar, IV, 43-47; Gabriela Drăgoi, Ceva despre viaţa lui Daniil Scavinschi şi o ipoteză asupra datei morţii lui, ALIL, t. XXVI, 1977-1978; Dicţ. lit. 1900, 769-770; Anghelescu, Textul, 13-20; Faifer, Semnele, 54-55; Cărtărescu, Postmodemismul, 239-241; Dicţ. scriit. rom., IV, 193-195.	S.C.
SCÂNTEIA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 1 noiembrie 1892 şi 25 aprilie 1893. Fiecare număr este deschis printr-o rubrică intitulată „Convorbiri săptămânale" şi semnată Democrit, în care se face o trecere în revistă a unor evenimente însemnate din viaţa socială, politică şi literară. Scrise fără spirit şi nerv, aceste cronici conţin totuşi uneori aprecieri judicioase despre I. L. Caragiale, B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, losif Vulcan, Mihail Polizu-Micşuneşti. Se republică în mod obişnuit versuri de Mihai Eminescu, AL Macedonski, Th. D. Sperantia, Th. I. Anestin, A. D. Bogdan, G. Russe-Admirescu, Mihail Zamphirescu, V. D. Păun, Al. Vlahuţă, Th. Şerbănescu. Schiţele şi povestirile, în cea mai mare parte retipăriri, aparţin lui I. L. Caragiale, A. I. Odobescu, Ion Ghica. în afara unor tălmăciri din scrierile unor foiletonişti străini cu totul obscuri, S. a publicat o bună parte din cugetările lui Giacomo Leopardi, transpuse cu oarecare îndemânare, precum şi fragmente din scrierile lui Edmondo De Amicis, Paolo Mantegazza, Ernest Renan, Jean Richepin, Guy de Maupassant.	D.M.
SCÂNTEIA, publicaţie apărută la Iaşi, bilunar, din 3 martie până la 5 octombrie 1919, având subtitlul „Revistă literară, artistică, distractivă", care de la numărul 3 devine „Literară, artistică, socială". Director: B. Gr. Verpier. Articolul-program, intitulat Cuvântul nostru şi semnat Direcţiunea, afirmă: „Scopul nostru principal este încurajarea tinerelor talente, adică a acelora cari, deşi lipsiţi de cultura «reglementară», ce li se cere pentru a se putea numi scriitori sau publicişti, deşi n-au urmat cursuri speciale, au talent, aplicaţie şi sunt în stare să ne prezinte lucrări de merit". Primii publicaţi vor fi, în poezie,
H.	Burileanu, sub pseudonimul Petre Grancea (Mormântul), şi Nestor C. Begrini (Amintire). Tot în întâile numere intră traduceri din autori francezi (Maurice de Valette, Aviatorii) sau din spaţiul francofon. Treptat, alături de literatura originală reprodusă din alte periodice - Tudor Arghezi, Inscripţie pe o casă de ţară, Panait Cerna, Iisus -, în sumar îşi fac loc câţiva poeţi socialişti ai momentului: I. Broşu, G. Spina, I. Schreiber, precum şi autori de articole protestatare. Ultimele numere, aproape în întregime acaparate de ecourile sinuciderii lui A. Steuerman-Rodion, conţin articole pe această temă semnate de Ion Alexis, I. Schreiber, I. Peltz. Alţi colaboratori: Demostene Botez, Enric Furtună, Eugen Relgis, Virgiliu Moscovici (Virgiliu Monda), Leon Leoneanu, C. R. Ghiulea, I. Livianu, Leon Ghelerter.	1.1.
SCÂNTEIA, publicaţie apărută la Gherla, ca lunar, de la 1 ianuarie 1924 până în august 1940, având subtitlul „Revistă literară-ştiinţifică şi de folclor a Societăţii de Lectură «Ion Creangă» a elevilor Liceului «Petru Maior»". Directori: Claudiu Percec (1-4/1924), Emil Precup (5/1924-8/1940), ajutaţi permanent de un comitet de redacţie. Editată în climatul de emulaţie naţională caracteristic primilor ani ai României Mari, S. adună în jurul ei elevi care se vor afirma, în perioada următoare, în viaţa literară a ţării. Astfel, Emil Giurgiuca debutează în 1924 cu poemele Rugăciune şi Desen. în numărul 11-12/1926 îl urmează Bazil Gruia, elev al liceului din Aiud (Nu-i vina mea...). Emil Giurgiuca se exprimă aici nu numai ca poet, ci şi ca prozator (Nevinovatul, Baciul Costin, între copii) şi culegător de folclor. în etapa de început a revistei mai publică versuri Aurel Zegrean, I. Budai ş.a. Petre Grimm, profesor de limba şi literatura engleză la Universitatea din Cluj, traduce poemul Dora de Alfred Tennyson, I. Macaveiu semnează articolul Fabula şifabuliştii români; este recenzată Orizont şi stil, cartea lui Lucian Blaga. Cât priveşte comentariile despre proză, Emil Precup, folosind date comunicate chiar de scriitor, alcătuieşte o notiţă biobibliografică Ion Agârbiceanu, iar din „Falanga" se reproduc informaţii despre Liviu Rebreanu. Elevul Grigore Caraba încearcă o dramatizare după O făclie de Paşti de I. L. Caragiale, tot el dând drama în cinci acte Mira, fată de-mpărat. Sunt inserate, în numere succesive, scrisori către Gavril Precup, din partea lui loan Bianu şi a lui Andrei Bârseanu, epistole ale lui Gavril Precup către George Pop de Băseşti etc. Maxim Domide întocmeşte o monografie a şcolii româneşti din comuna Rodna, judeţul Năsăud, iar profesorul
Scânteia
Dicţionarul general al literaturii române 116
Avram Giurcă trimite un studiu de psihologie aplicată, Mărturia auditivă. între colaboratori se află luliu Moisil, Horia Petra-Petrescu, N. Hristea, Dumitru Mălinaş, Dan Smântânescu, Horia Teculescu, P. V. Haneş, Petru Stati. 1.1.
SCÂNTEIA, publicaţie apărută la Bucureşti, iniţial în clandestinitate, neregulat, de la 15 august 1931 până la 8 octombrie 1940, apoi zilnic de la 21 septembrie 1944 până la 21 decembrie 1989. Până în 1947 are subtitlul „Organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român", între 1948 şi 1964 „Organ al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român", iar de la numărul 6 685/1965, care marchează începutul Congresului al IX-lea al PCR, se revine la subtitlul iniţial. Ieşită din ilegalitate cu un nume într-un fel bun, ca reprezentantă a unei orientări politice participante la coaliţia ce lupta cu arma în mână pentru eradicarea nazismului din Europa, S. se dovedeşte totuşi, încă din 1944, o gazetă extremistă, vindicativă şi intolerantă, făcând publice liste de scriitori şi de artişti care colaboraseră cu dictaturile interbelice şi care ar fi trebuit „scoşi" din literatură. Gruparea de şoc a aderenţilor săi crede în justeţea orientării, mimând adeziunea la o democraţie de faţadă, inspirată - spun ei - de „valorile" venite de la Răsărit. Aşadar, încă de la început, cotidianul se afirmă ca organ de presă al unor insurgenţi de profesie, în stare de orice. Odată depăşită această fază, a luptei pentru putere, ziarul devine cu adevărat o tribună a noii dictaturi, instaurată la noi după 1947. în calitate de cotidian oficial al Partidului Muncitoresc Român, apoi al Partidului Comunist Român, S. a urmat îndeaproape ritmul când mai lax, când intens, dar totdeauna manifest, al propagandei de partid, căutând să îi impună ideologia nu numai în câmpul societăţii în general, ci şi în spaţiul culturii şi literaturii. Cotidianul este imaginea fidelă a acestui dirijism care, deşi, în timp, şi-a schimbat nuanţele şi metodele, şi-a păstrat mereu nucleul dur şi sensul de bază: acela de a voi să facă din literatură o unealtă în mâinile statului comunist-totalitar, scopul ultim fiind modelarea „conştiinţei socialiste a omului nou". Organul de presă al PCR a parcurs, din punct de vedere cultural, câteva etape relativ distincte: perioada proletcultismului leninist, predominant în anii de la sfârşitul deceniului al cincilea şi continuat de realismul socialist până la mijlocul deceniului al şaptelea, apoi aceea a aşa-numitului „dezgheţ cultural" după 1965, cu o vagă prelungire până către sfârşitul anilor 7 70, întrerupt însă de „tezele din iulie" 1971, şi, în sfârşit, etapa integral dictatorială dintre 1980 şi 1989, purtând pecetea unui naţionalism de paradă şi a unui înverşunat cult al personalităţii. în toate aceste faze ideologice S. este oglinda tuturor adaptărilor, compromisurilor, duplicităţilor care au condus la acea „trădare a intelectualilor" (Ana Selejan). Atitudinea oficială faţă de literatură şi viaţa literară, ca şi reacţia scriitorilor faţă de „directive" sunt reflectate, de-a lungul timpului, de nelipsitele dări de seamă despre conferinţele naţionale ale scriitorilor (de pildă, cea din 15 martie 1949, când se înfiinţează Uniunea Scriitorilor) sau despre congresele şi plenarele Uniunii Scriitorilor (1956, 1960, 1962 şi 1972), dar şi de
campaniile îndreptate împotriva unor mari scriitori, prima fiind iniţiată în 1948 de Sorin Toma la adresa lui Tudor Arghezi (.Poezia putrefacţiei sau Putrefacţia poeziei). Se adaugă mesele rotunde cu cititorii, unele cu caracter proletcultist-acu-zator, precum „discuţia" despre romanul Bărăgan de V. Em. Galan (1962), dezbateri de felul celor cuprinse în rubrica numită „Colocviile «Scânteii»": Umanismul revoluţionar (texte de Mihai Beniuc, Francisc Păcurariu, Violeta Zamfirescu), Vitalitatea poeziei civice şi patriotice (I. D. Bălan, Radu Boureanu, Nicolae Dan Fruntelată), Vocaţia politică a romanului românesc contemporan (Dinu Săraru, Platon Pardău, Paul Anghel) sau aşa-zise anchete printre scriitori, cu titluri cât se poate de grăitoare: Un DA unanim al oamenilor de artă şi cultură pentru politica marxist-leninistă a Partidului (august 1969), Ce calităţi sunt definitorii pentru eroul literaturii noastre (decembrie 1971), Munca şi creaţia - acorduri la „Cântarea României" (1977) etc. Aceloraşi ţeluri propagandistice le răspunde şi nesfârşita masă a articolelor de direcţie, care au împânzit neîncetat paginile publicaţiei cu tematica lor abuzivă şi opresivă, începând, bunăoară, cu „materialele" care, în preajma sărbătoririi a nouăzeci de ani de la naşterea lui V. I. Lenin, vădesc un cult încă viu (semnatari: Cezar Petrescu, Eusebiu Camilar, Geo Bogza, Maria Banuş ş.a.). în perioadele următoare ele proslăvesc Partidul Comunist, ideologia sa şi valorile instru-mentalizate de aceasta în aşa măsură încât le-a pervertit în pseudovalori. Spicuirea unor exemple din această puzderie de articole este ilustrativă, criteriul fiind mai degrabă elocvenţa clişeelor folosite ca titlu. Spre pildă, grupajul intitulat Scriitorii întâmpină semicentenarul Partidului (noiembrie 1970) sau articolele Patriotismul socialist - izvor nesecat al literaturii noastre de Aurel Mihale, Scriitorul - mesager al spiritualităţii poporului de Laurenţiu Fulga, Idealurile Partidului - idealurile scrisului nostru de Nicolae Breban, Tradiţia militantismului patriotic al literaturii române de Ion Rotaru, Literatura actuală, oglindă a marilor evenimente din viaţa poporului de Mihail Diaconescu, Spiritul militant al poeziei patriotice de C. Stănescu, acesta din urmă fiind cel mai activ critic dogmatic al ziarului în anii '80. în corul publicisticii dirijate s-au lăsat incluse, din păcate, nu doar nume de plan secund ori, adesea, nesemnificative, ci şi voci dintre cele mai distincte ale literaturii române, cum este aceea a lui Tudor Arghezi, care, după o perioadă de interdicţie, rememorează în S. grevele muncitoreşti din epoca interbelică, publicând, de asemenea, o suită de tablete menite să convingă regimul de adeziunea sa la noua orânduire (Partidul, Perspectiva, Cu poporul, Afişau a nu fi..., Republică şi monarhie). Direcţia cultural-literară impusă de strategia partidului unic răzbate şi din beletristica propriu-zisă, căreia ziarul îi face loc din când în când în paginile sale: o literatură profund marcată de conjunctura politică, de canoanele realismului socialist şi de obedienţa colaboratorilor. Uneori cu anume ezitare, alteori pe faţă, aceştia erau nevoiţi ori considerau util să îşi adapteze scrisul canoanelor, pe care, de altfel, mulţi au ştiut să le exploateze oportunist în beneficiul propriei cariere, ceea ce se vede clar din versurile apărute în S. Aparţinând, adesea, unor poeţi autentici, dar dispuşi la compromis, textele au, în prima
117 Dicţionarul general al literaturii române
Scânteia tineretului
fază, o turnură proletcultistă vădită, pentru ca mai târziu, în a doua etapă, să tindă spre un militantism prosocialist şi patriotard, iar în cea de-a treia să cadă cu totul în mrejele cultului personalităţii. E vorba de poeţi din toate generaţiile, de la cei afirmaţi înainte de ultimul război mondial sau imediat după (Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Virgil Carianopol, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Cicerone Theodorescu, Dan Deşliu, Marcel Breslaşu ş.a.) la cei care au debutat în anii '60 (llie Constantin, Nichita Stănescu, Ion Horea, Adrian Păunescu, Florenţa Albu, Gheorghe Tomozei, Petre Ghelmez, Al. Andriţoiu, Ion Brad, Mihai Negulescu, Tiberiu Utan ş.a.) până la cei ale căror prime cărţi apar abia după 1970 (Nicolae Dragoş, Mircea Florin Şandru şi mulţi alţii). în schimb, se face simţită absenţa poeţilor din generaţia '80, a căror creaţie, mai mult sau mai puţin nonconformistă, era tolerată, dar nu agreată la nivel oficial, astfel încât nu avea cum să îşi găsească locul tocmai în cotidianul PCR. Tot mai agreate au fost, îndeosebi între 1975 şi 1989, când festivismul ceauşist se exacerbase, producţiile ocazionale ale unor versificatori de serviciu (Victor Tulbure, Eugen Frunză, Niculae Stoian, Dan Rotaru şi mulţi alţii). Nici proza inclusă în sumar la răstimpuri nu dezminte de obicei regula tendenţiozităţii partinice, deşi efectele acesteia sunt atenuate sau chiar anulate uneori de consistenţa narativă, problematică sau descriptiv-lirică a scrierilor. Apar, între altele, fragmente din romanele Lisaveta de Mihail Sadoveanu, Risipitorii de Marin Preda, Francisca de Nicolae Breban, Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu, Biografii contemporane de Petru Dumitriu, Cordovanii de Ion Lăncrănjan, Cu amândouă mâinile de Dumitru Mircea, Satul uitat de Eusebiu Camilar, povestiri de Cezar Petrescu (In satul lui Ion Săracu), Nicolae Velea, D. R. Popescu, Petre Sălcudeanu, Radu Tudoran, Corneliu Leu, loan Grigorescu, Paul Everac, Petru Vintilă, schiţe de Teodor Mazilu (Bădăranii), reportaje de F. Brunea-Fox, Geo Bogza (Noua laudă a toamnei, Suceava, Pe Bistriţa şi pe Trotuş, Oameni, ape şi munţi), Al. Gheorghiu, Traian Filip, Traian Coşovei, Ion Gheorghe ş.a. Cel mai însemnat loc în secţiunea literară a ziarului îl deţine însă critica, definită de câteva intenţii programatice urmărite statornic. Astfel, fără a abandona publicistica de pură propagandă, S. şi-a^propus totuşi -după depăşirea primei faze dogmatice, centrată pe denigrarea violentă a culturii „burghezo-moşiereşti" şi ilustrată în anii '50 de Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Nestor Ignat, Sergiu Fărcăşan ş.a., multe „edicte" nefiind semnate -, o recuperare sau reactualizare a unor nume de seamă ale literaturii române. Aşa se face că apar numeroase articole comemorative sau aniversare despre Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă (AL Rosetti, Arta prozatorului, G. Călinescu, O expresie monumentală a poporului, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Specific şi universalitate, 1964), Nicolae Filimon, Dimitrie Bolintineanu, Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu (omagiat, la împlinirea a optzeci de ani, de Mihai Ralea, Zaharia Stancu, Paul Georgescu). Semn al relativei deschideri culturale din deceniul 1965-1975, binevenită, dar nu lipsită de ambiguităţi, este publicarea unor comentarii semnate de eseişti, critici şi istorici
literari precum Şerban Cioculescu (Critica şi etica literară, Despre accesibilitatea literaturii), Al. A. Philippide (Universalitatea literaturii) ori de alţii care vor deveni, nu peste mult timp, prestigioşi: Nicolae Balotă (Actualitatea eseului), Edgar Papu (Inovaţie şi continuitate în literatură, Profunzimea clasicităţii, Actualitatea literaturii de inspiraţie istorică, Personajul cărţii de proză), Dumitru Micu (Lucian Blaga - personalitate proeminentă a culturii româneşti), Ştefan Aug. Doinaş (Notaţii despre evoluţia conceptului de poezie, Poezie şi modă poetică), Virgil Nemoianu (Contribuţii la studiul literaturii universale), Mircea Zaciu (Lucrările de sinteză, Dialectica tradiţiei în creaţia literară) ş.a. Altă intenţie a cotidianului, aceea de a urmări actualitatea vieţii scriitoriceşti, răzbate din cele câteva rubrici care, deşi sporadice şi fără colaboratori constanţi, au semnalat sau comentat evenimente literare, apariţia unor cărţi şi a unor tinere talente. La „Cronica literară" au colaborat de-a lungul anilor o mulţime de critici, între alţii, în ordine cronologică, aflându-se Sergiu Fărcăşan, S. Damian, Gabriel Dimisianu, Miron Dragu, Valentin Lipatti, Valeriu Râpeanu, Eugen Luca, Alexandru Balaci, Vlad Sorianu, Mihail Petroveanu, Aurel Martin, Sorin Movileanu, Emil Vasilescu, Alex. Ştefănescu, Doina Uricariu, H. Zalis, Emil Mânu, C. Stănescu ş.a. Printre recenzenţii care scriu la rubrica „Note de lectură" sau în afara ei pot fi întâlniţi Ileana Vrancea, Pompiliu Mareea, Savin Bratu, M. N. Rusu, Adrian Anghelescu, Z. Ornea, Mihai Gafiţa, Mircea Iorgulescu, Voicu Bugariu, Ion Rotaru. O rubrică efemeră, din 1968, poartă titlul „Portrete literare" şi cuprinde mici medalioane despre tinerii poeţi Grigore Hagiu, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag. Alături de cele rezervate literaturii, ziarul a avut şi alte rubrici culturale: „Note bibliografice", „Cronica teatrală" (susţinută de Andrei Băleanu, Vicu Mîndra, Călin Căliman, D. Costin, Aurel Baranga), „Carnet cultural", „Panoramic cultural", „Foileton", „Carnet muzical", „Cronica filmului", „Pe ecranele cinematografelor", „Viaţa culturală", „Adnotări", „Carnet plastic". Opiniile exprimate căpătau greutate prin caracterul oficial al ziarului de partid care, ca instrument al puterii, a impus şi consolidat aşa-zise valori sau, invers, a marginalizat sau a periclitat destinul unor personalităţi şi opere cu adevărat de valoare. Alţi colaboratori: Constantin Chiriţă, Toma George Maiorescu, Otilia Cazimir, Nicuţă Tănase, Pop Simion, Dinu Săraru, Al. Căprariu, Marin Mincu, Al. Săndulescu, Valentin Silvestru, Al. Oprea, loan Adam, Corneliu Sturzu, Dragoş Vrânceanu, Cornel Regman, AL Dima, Ion Hobana, Gh. Bulgăr, Ion Zamfirescu, Dan Tărchilă, Dumitru Bălăeţ, llie Tănăsache, Nicolae Ţie, Eugen Uricaru, Aurel Rău, Ion Ianoşi.	T.	H.,	I.	M.
SCÂNTEIA TINERETULUI, cotidian apărut la Bucureşti de la 5 noiembrie 1944 până la 21 decembrie 1989. Subtitlul „Organ central al Uniunii Tineretului Muncitor" se schimbă în „Organ central al Uniunii Tineretului Comunist", apoi în „Organ al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist". Din 20 septembrie 1981 ziarul are un supliment literar-artistic săptămânal. S.t. ilustrează, asemenea tuturor publicaţiilor
Scânteia tineretului
Dicţionarul general al literaturii române 118
similare, principalele evenimente petrecute în România postbelică, în toate sferele de activitate, inclusiv în cea cultural-artistică. Pe tot parcursul apariţiei sale ziarul are o evidentă orientare propagandistică, normativă. Profilul politic este mai pronunţat, mai agresiv în primii ani, când periodicul e un for de luptă comunistă, în disputa pentru impunerea ideologiei marxist-leniniste şi a modelului politic sovietic, în condiţiile instaurării şi consolidării noului regim. S.t. reflectă de pe o poziţie partinică dogmatică evenimentele care marchează comunizarea României: prima Conferinţă Naţională a PCR (16 octombrie 1945), instituirea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), abdicarea regelui (30 decembrie 1947), proclamarea Republicii Populare Române etc. Sunt, de asemenea, prezentate tendenţios evenimentele din viaţa culturală şi literară a ţării, precum Congresul Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (octombrie 1947), Conferinţa pe Ţară a Scriitorilor, în care s-a decis înfiinţarea Uniunii Scriitorilor (15 martie 1949), sub preşedinţia de onoare a lui Mihail Sadoveanu, organizaţie menită să ofere un cadru oficial noii orientări culturale instituite de Partidul Comunist, întemeiată pe conceptul de artă angajată, partinică şi pe metoda de creaţie a realismului socialist. Şi în deceniile următoare S.t. rămâne un organ de propagandă comunistă, ce înregistrează evenimente politice precum cel de-al II-lea Congres al PMR, din decembrie 1955, plenara din iunie 1958 a Comitetului Central al Partidului etc., publică decrete, rezoluţii, comunicate, directive, discursuri ale oficialilor vremii. în aceeaşi manieră doctrinară şi propagandistică sunt relatate şi principalele manifestări din sfera culturii şi a literaturii, ca primele congrese ale Uniunii Scriitorilor (iunie 1956, ianuarie 1962), urmate de numeroase alte momente similare. în calitatea sa de organ de luptă şi educaţie comunistă, S.t. va oferi îndeosebi ştiri, editoriale, articole de directivă, reportaje, comentarii din actualitatea politică, dar şi materiale informative din toate domeniile de activitate, inclusiv din literatură. Textele literare respectă cu fidelitate programul ziarului şi ilustrează fenomenul de politizare a culturii, impus de ideologia comunistă. în deceniile al cincilea şi al şaselea ale secolului trecut există o evidentă orientare prosovietică, proletcultistă, antitetică în raport cu aşa-zisa literatură „burgheză", „decadentă", „cosmopolită", dar în consens cu imperativul subordonării esteticului de către politic. O destindere a spiritului dogmatic, vizibilă şi în scrierile apărute în S.t., are loc după 1964, când purismul realist-socialist începe să facă unele concesii elementului estetic. Literatura îşi menţine însă acelaşi caracter partinic, propagandistic, respectând în continuare cerinţa angajării în slujba politicului. Astfel, în 1964, cotidianul, reproducând o cuvântare a lui Gh. Gheorghiu-Dej, afirmă că literatura trebuie să reflecte viaţa contemporană, opera „grandioasă" de construire a socialismului, faptele „măreţe" ale omului „nou", iar judecata critică trebuie făcută de pe poziţiile ideologice ale marxism-leninismului. O bună parte a publicisticii constă în declaraţii de adeziune a scriitorilor la directivele şi normele de „creaţie" oficiale, precum şi în intervenţii pe marginea
raportului dintre literatură şi politică, din perspectiva subordonării celei dintâi la cea de-a doua. Printre rubricile semnificative se numără „Mişcarea muncitorească", „Pagina culturală", „Viaţa de organizaţie", „Cu dalta şi ciocanul", „Cronica filmului", „Cronica dramatică", „Note de lector", „Sport", „Actualitatea", „Lumea ideilor", „Cântarea României", „Accente", „De peste hotare", „Agenda", „Ultimele ştiri". Versurile, incluse destul de rar în sumar, au, în general, un caracter declamator, patriotard, mai cu seamă în etapa de început a ziarului. Ele sunt semnate de Ştefan Iureş, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Nina Cassian, Marcel Breslaşu, Eugen Jebeleanu, Al. Andriţoiu, Nicolae Labiş, Ion Brad, Victor Tulbure, Florenţa Albu, Adrian Păunescu, A. I. Zăinescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag, Marin Sorescu (trei poeme din ciclul Don Quijote), Grigore Hagiu, George Ţărnea, Darie Novăceanu, Dan Rotaru, Horia Aramă, Florin Mugur ş.a. Sunt reproduse sporadic versuri ale unor poeţi clasici, ca Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Grigore Alexandrescu, şi se organizează concursuri de poezie, precum cel din 1960, închinat celui de-al III-lea Congres al PMR, la care participă elevi şi studenţi, printre care Nichita Stănescu, Constantin Abăluţă, Miron Scorobete. Scrieri în proză semnează Mihail Sadoveanu (un fragment din romanul Nicoară Potcoavă), Camil Petrescu (fragmente din romanul Un om între oameni), Marin Preda (nuvela Şedinţa de producţie), Mihai Beniuc (un fragment din romanul Pe muche de cuţit), Eugen Barbu (fragmente din romanul Şoseaua Nordului), Tudor Arghezi („tableta" Ai carte, ai parte), Petru Dumitriu, Ion Marin Sadoveanu, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, Teodor Mazilu, Haralamb Zincă, Vasile Băran, Tita Chiper ş.a., iar dramaturgia e ilustrată de Radu Boureanu, Laurenţiu Fulga, Mariana Pârvulescu. Asemenea celorlalte gazete politice ale epocii, S.t. cultivă, mai ales în deceniile al cincilea şi al şaselea, o publicistică partinică: articole de popularizare a literaturii sovietice, dezbateri şi texte teoretice cu caracter normativ, axate pe dezideratele literaturii de partid, luări de poziţie critice de „reevaluare" a tradiţiei culturale din perspectiva dogmelor marxist-leniniste, recenzii consacrate scrierilor realismului socialist din ţară şi de peste hotare. De-a lungul timpului, cronicile literare, apărute destul de parcimonios, uneori în cadrul unor rubrici cu caracter nepermanent, intitulate „Cronica literară", „Literatură şi artă", „Note de lectură", „Cartea de debut" „Vitrina cu cărţi", „Literatură - artă", „Opinia literară şi artistică", aparţin lui S. Damian, Ion Vitner, Mihai Gafiţa, Eugen Luca, Lucian Raicu, Cezar Petrescu, Al. I. Ştefănescu, Al. Piru, Ion Cristoiu, C. Stănescu, Victor Atanasiu, Sorin Preda, Nicolae Baltag, Petru Poantă, Nicolae Ciobanu, Fănuş Băileşteanu ş.a. Din deceniul al şaptelea articolele şi eseurile literare sporesc calitativ şi numeric, reunind noi colaboratori, precum Perpessicius (.Postumele, într-un număr omagial, închinat în 1964 lui Mihai Eminescu), Şerban Cioculescu, Nicolae Balotă, Marian Popa, Dinu Flămând, Emil Mânu, Adrian Popescu ş.a. Alături de textele programatice şi propagandistice, abundente mai cu seamă în primele două decenii de apariţie a publicaţiei,
119 Dicţionarul general al literaturii române
Scânteia tineretului
semnate de Ion Vitner, Paul Cornea, AL Oprea, Ion Brad ş.a., cotidianul face loc şi articolelor comemorative, consacrate unor scriitori clasici români, precum Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale, sau străini, ca J. W. Goethe, N. V. Gogol, Vladimir Maiakovski, Maxim Gorki, Victor Hugo. Conform imperativului angajării politice, scriitorii şi criticii sunt şi semnatari ai unor texte publicistice cu caracter propa-ngandistic, normativ şi educativ. Printre aceştia se numără Emil Mânu, Mihai Stoian, Mihai Beniuc, AL Mirodan, Traian Şelmaru, Aurel Baranga, Corneliu Leu, Zaharia Stancu, Demostene Botez, Eugen Barbu, Geo Bogza, Mihu Dragomir, Titus Popovici, AL Căprariu, Laurenţiu Ulici, Savin Bratu ş.a. Traducerile se axează aproape exclusiv asupra unor texte din literaturile socialiste: poezii de Vladimir Maiakovski şi Ilya Ehrenburg, altele din lirica bulgară, coreeană, chineză, în tălmăcirea lui Marcel Breslaşu, AL Andriţoiu, Ştefan Iureş, Ion Hobana, Nicolae Labiş, Victor Tulbure, Miron Radu Paraschivescu, A. Toma, Mihu Dragomir, Cicerone Theodorescu. în 1949 apare şi un fragment dintr-un roman al lui Mihail Şolohov, Ei au luptat pentru patrie, în traducerea lui V. Tescoveanu. Sunt de menţionat, de asemenea, numeroasele dezbateri şi anchete referitoare la relaţia dintre literatură şi politică (1977), responsabilitatea socială a scriitorului (1979), oglindirea comunismului în literatură (1979) etc., la care participă, printre alţii, Laurenţiu Ulici, Dumitru Micu, Ion Lăncrănjan, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, Vasile Andru, Const. Ciopraga. în deceniul al cincilea, în primii ani ai nou-instauratului regim, câteva anchete au un pronunţat caracter demascator, în consens cu campaniile antiburgheze purtate în întreaga presă de stânga. Astfel, ancheta intitulată Aspecte din literatura contemporană, iniţiată pe 8 mai 1945, combate cu virulenţă suprarealismul (sub semnătura lui M. I. Cosma), ideologia Cercului Literar de la Sibiu (Nicolae Veronescu) ş.a.m.d. Ilustrative pentru pulsul vieţii literare postbelice sunt şi interviurile cu Mihai Beniuc, Cezar Baltag, Radu Boureanu, Mihai Ungheanu, Eugen Barbu ş.a. Cronică teatrală publică sporadic Vicu Mîndra, Ion Hobana, Ada Simionescu, Sanda Faur, Liliana Ursu, dar şi George Banu, C. Stănescu, Victor Parhon, Miruna Ionescu, Margareta Bărbuţă, Bogdan Ulmu ş.a. Cronica cinematografică este ţinută de Mihai Lupu, Ion Lazăr, Florin Mugur, B. Dumitrescu, Alice Mănoiu, Radu Cosaşu ş.a. Destul de frecvent apare şi o cronică muzicală, susţinută de Octavian Ursulescu, losif Sava, Eugen Pricope, Alina Popovici, precum şi una plastică, asigurată de Mariana Celac, Petru Comarnescu, C. R. Constantinescu, Magda Cârneci, Florenţa Albu, Franz Storch. S.t. mai cuprinde o „cronică săptămânală a culturii" semnată de Aurel Baranga, o „cronică la obiect" scrisă de Marina Nedelciu, o rubrică de „însemnări" alcătuită de Georgeta Horodincă, poşta redacţiei, în cadrul rubricii „De la om la om", girată de Ion Băieşu, „note de drum" oferite de Leonard Gavriliu, Veronica Porumbacu, Dumitru Popescu, AL Simion, loan Adam, Lucia Demetrius, D.
I.	Suchianu, Ion Segărceanu, Adrian Dohotaru. M. W., /. T.
SCÂNTEIA TINERETULUI. SUPLIMENT LITERAR-ARTISTIC,
publicaţie editată la Bucureşti, săptămânal, de la 20 septembrie 1981 până în decembrie 1989; cu titlul „Tineretul liber. Supliment literar-artistic" continuă până în mai 1992. Suplimentul nu a comportat o casetă redacţională proprie. De fado, cele douăsprezece pagini, care se vindeau şi separat, sunt realizate de o echipă de redactori ai secţiei culturale a ziarului, coordonată de Ion Cristoiu, redactor-şef adjunct al „Scânteii tineretului" până în 1987, şi de Victor Atanasiu, cuprinzând şi pe Mariana Brăescu, Constantin Sorescu, Mariana Dănilă ş. a. Lor li s-au alăturat, în diferite perioade, un număr de colaboratori constanţi, între care figurau Alex. Ştefănescu, Aurelian Titu Dumitrescu, Dan Ciachir. Retorica oportu-nist-conformistă a unui Cuvânt înainte părea destinată să adoarmă vigilenţa „organelor superioare", deoarece, cel puţin într-o primă etapă, suplimentul încearcă să canalizeze - între limitele concedate de sistemul politic al epocii - aspiraţiile de înnoire ale unor tineri literaţi şi artişti. Se proclama adeziunea la necesitatea „artei angajate" şi a cultivării unui „spirit patriotic, revoluţionar", dar se afirma net respingerea rutinei, închistării, convenţionalismului. Numerele din toamna anului 1981 şi din primele luni ale anului 1982 vădesc atenţia acordată creatorilor tineri (majoritatea celor invitaţi să colaboreze, intervievaţi, prezentaţi şi promovaţi aici nu împliniseră treizeci de ani) şi unor probleme de actualitate - literar-artistice, dar şi sociale etc. - mai puţin „comode", abordate fără convenţionalism. Primul număr cuprinde un interviu-portret luat lui Gabriel Chifu, o „masă rotundă" cu tema Genul scurt - genul implicării imediate în actualitate, cu participarea tinerilor scriitori Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Mircea Nedelciu, un fragment de roman de Radu Pintea, o schiţă de loan Lăcustă. Pagina consacrată artelor plastice include reproduceri ale unor lucrări ale lui Virgil Mancaş. Există şi o rubrică dedicată muzicii. Versuri publică George Arion, Dan Ciachir, Ioana Dinulescu, Carolina Ilica, Ion Mircea, Mircea Florin Şandru, Corneliu Vădim Tudor ş.a. în al doilea număr scriitorul intervievat (de Mariana Dănilă) era Matei Vişniec. Intră în sumar versuri de Carolina Ilica, Radu Felix, schiţe de Cristian Teodorescu, un fragment de roman de Eugen Uricaru, o dezbatere la care participă tineri regizori de teatru (Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Alexandru Colpacci, Dan Micu). Emil Brumaru deschide, sub titlul „Diligenţa poştală", o rubrică de consiliere a aspiranţilor la recunoaştere literară. O pagină e consacrată literaturii ştiinţifico-fantastice. în numerele următoare se continuă publicarea de interviuri (cu Virgil Mancaş, Cleopatra Lorinţiu, actorul Mihai Mălaimare, Mircea Săndulescu, Mircea Florin Şandru, Werner Sollner, Alexandru Dobrescu, Doina Uricariu, Mircea Nedelciu), sunt găzduite proză scurtă (Eugen Şerbă-nescu, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, George Cuşnarencu, AL Papilian, Tudor Octavian), fragmente de roman (loan Dan Nicolescu, Alexandru Vlad), versuri (Grete Tartler, Adrian Popescu, Mara Nicoară, Ştefan Mitroi, Nicolae Băciuţ, Liviu loan Stoiciu, Aurelian Titu Dumitrescu, Liliana Ursu, Ion Bogdan Lefter, Gabriel Stănescu, Lucian Vasiliu, Eugen Evu,
Scânteia tineretului
Dicţionarul general al literaturii române 120
Augustin Frăţilă, Cristiana Hâncu, Traian T. Coşovei, Mariana Codruţ, Carmen Firan). Un grupaj aparţinând unor tineri poeţi care aveau cărţi în curs de apariţie la Editura Eminescu reunea texte de Nicolae Dan Fruntelată, Adrian Popescu, Vasile Dan, Cornelia Maria Savu, Doina Uricariu, Lucian Avramescu, Adrian Vasiliu, Viola Vancea, Ioana Ieronim, Ioana Diaconescu. Un roman poliţist, în serial, dă George Arion. Se selectează şi texte dramatice, semnate de Carmen Firan (cu o prezentare de Ion Cristoiu), Şerban Codrin. Sunt frecvente dezbaterile şi anchetele pe diferite teme: O relaţie încă neîmplinită: artă-cotidian, Semnificaţia locului natal (la care Mircea Cărtărescu participă cu un text intitulat Bucureştiul copilăriei, unde se pot depista, în schiţă, teme, motive şi elemente de recuzită ulterior dezvoltate în Visul şi în Orbitor) ş.a. Rubricile, unele mai persistente, se numesc „Constelaţii lirice", „Viaţa literară", „Anchete", „Reportaje", „Cronică plastică", „Cronică cinematografică" etc. „Cronica literară" este susţinută de Ion Cristoiu, alte comentarii intrând la rubrica „Panorama literaturii tinere", unde scriu Alex. Ştefănescu, Ion Bogdan Lefter, Constantin Sorescu, Constantin Pricop ş. a. După o vreme Alex. Ştefănescu ţine cu asiduitate rubrica „Literatura tânără. Bibliografia unei generaţii", în care discută cărţi de Matei Vişniec, Ion Simuţ, Doina Uricariu, Mircea Florin Şandru, Adrian Popescu ş.a., iar alte cronici, inserate la rubrica „Viaţa literaturii", sunt semnate de Constantin Sorescu şi Gheorghe Grigurcu, precum şi -sporadic - de Adrian Dinu Rachieru, George Ioniţă, Ecaterina Vaum, Mihai Coman, Aureliu Goci. Mai colaborează cu texte critice, articole de publicistică culturală etc. H. Zalis, Aurelian Titu Dumitrescu, Dan Ciachir, Artur Silvestri ş.a. O rubrică este intitulată „Se anunţă o nouă carte", aici fiind prezentate fragmente din scrieri aflate în curs de apariţie (autori: Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Traian T. Coşovei ş.a.). Ultima pagină găzduieşte, timp de câteva luni, o rubrică miscelanee de ştiri, note şi relatări, realizată de Mariana Brăescu. La un moment dat, Emil Brumaru îşi abandonează rubrica, alta, „Cenaclu prin corespondenţă", susţinută de Alex. Ştefănescu, luându-i locul. Publicaţia - de fapt, ziarul „Scânteia tineretului" - patronează şi un cenaclu literar, Confluenţe, ale cărui lucrări sunt consemnate în paginile sale. Bunăoară, la şedinţa din 26 noiembrie 1981 invitaţi de onoare sunt Emil Brumaru şi Mihai Sora, ei îi prezintă pe tinerii autori care citesc din scrierile lor - Matei Vişniec şi Nicolae Sava -, iar la dezbateri participă Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Ion Bogdan Lefter, Dinu Pătulea, Nicolae Ţone, Victor Atanasiu, Stelian Tănase, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Iliescu. O „cronică a cronicilor sportive" e ţinută de Cornel Nistorescu, rubrica „Dialog cu cititorii" (pe teme diverse, neliterare) e realizată de Mariana Brăescu, iar loan Adam redactează „Revista revistelor". Ilustraţia fotografică e asigurată de Ion Cucu şi de Gheorghe Cucu. In primele luni ale anului 1982 din conţinutul publicaţiei se deduce o întărire a controlului exercitat de organele de partid, date fiind renunţarea treptată la obiectivele novatoare şi creşterea ponderii materialelor docil aliniate exigenţelor propagandistice oficiale. Nicolae Ceauşescu e glorificat tot mai stăruitor, se înmulţesc articolele „înflăcărate", encomiastice,
versurile de slăvire, sunt ilustrate oportunist campaniile momentului (pentru pace, împotriva înarmării, împotriva bombei cu neutroni, împotriva implantării rachetelor cu rază medie de acţiune în Europa etc.). în general, sporeşte intensitatea discursului propagandistic-mobilizator. Cât despre preocupările literar-artistice şi, în general, culturale, se observă o modificare treptată, dar rapidă, a orientării generale, manifestă la nivelul obiectivelor şi temelor predilecte, dar şi la cel al vârstei şi componenţei echipei de colaboratori. Astfel, vârsta medie a colaboratorilor - dar şi, mai ales, a celor invitaţi sau promovaţi - creşte cam cu un deceniu-un deceniu şi jumătate. Interesul pentru tinerii creatori scade în favoarea cultivării numelor consacrate. Se înmulţesc conformiştii, sau, mai precis spus, cei ataşaţi liniei ceauşiste a momentului, adică orientării desemnate, după 1989, prin termenul „naţio-nal-comunism", cu versiunea ei culturală numită proto-cronism. Sunt intervievaţi acum Eugen Barbu, Mihai Bandac, Sabin Bălaşa, Ion Lăncrănjan, Doru Popovici, Dinu Săraru, Tudor Octavian, Valeriu Râpeanu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Ion Coja. Cresc sensibil preocupările de ideologie culturală, este cultivată eseistica de tentă istoriografico-po-litică, sunt publicate ample texte de epocă (din perioada interbelică), izvoare narative, documente, fragmente inedite din memoriile unor oameni politici din epoca precomunistă etc. Atenţia faţă de creaţia literară de ultimă oră şi de valenţele ei novatoare diminuează, iar poziţia faţă de acestea devine una mai degrabă de respingere, criteriul principal de valorizare fiind cel al eficienţei în propagarea unor idei zise naţionale şi patriotice. O dezbatere prelungită şi destul de furtunoasă pe tema Realismul minor - o pseudosoluţie pentru abordarea problemelor realităţii (anchetă realizată de loan Adam) pare să marcheze un început de dezavuare a literaturii optzeciste. Se recomandă o cale mai conformistă şi explicit „angajată", deci cu adevărat minoră şi retrogradă sub aspect literar şi se conchide că „publicul are nevoie de o literatură cu un spirit mai combativ, patriotic" etc., ceea ce înseamnă implicit o întoarcere la formula literaturii de propagandă. Totuşi, la rubrica „Se anunţă o nouă carte" este oferit, în septembrie 1982, un amplu fragment din romanul Playback de Stelian Tănase, în serial sunt găzduite pagini de memorialistică ale lui Vlad Muşatescu (Memorii aproximative) şi convorbiri realizate de Aurelian Titu Dumitrescu cu Nichita Stănescu sub titlul Antimetafizica, iar din literatura străină sunt inserate în traducere, sub titlul Parfum de guy aba, convorbiri între Gabriel Garda Mârquez şi Plinio Apuleyo Mendoza. Tradiţia publicării de transpuneri din marii scriitori latino-americani se va păstra, în anii 1987-1988 fiind dată, de pildă, versiunea românească a romanului Dragostea în vreme de ciumă de Gabriel Garda Mârquez. Continuă însă campania pentru „poezia patriotică". Sunt lansate polemici, atacuri, luări de poziţie: Ion Lăncrănjan polemizează cu Mircea Iorgulescu, Ion Coja susţine, sub titlul Poezie şi impostură, un atac violent la adresa lui Dorin Tudor an, Gheorghe Grigurcu se pronunţă cu extremă asprime la adresa lui Eugen Simion, Alex. Ştefănescu combate complicarea, considerată inutilă, a limbajului critic,
121 Dicţionarul general al literaturii române
Scânteia tineretului
dar tot el, în alt articol, ia apărarea tinerilor poeţi coautori ai volumului Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina), contestaţi agresiv de Corneliu Vădim Tudor în „Săptămâna culturală a Capitalei". Cu o politică editorială ezitantă, marcată de situaţia din epocă - alternări de întăriri şi relaxări ale controlului de partid, limitări şi interdicţii impuse de cenzură, rivalitate între protocronişti, care reuşiseră să îşi adjudece spijinul oficialităţii, şi cei ataşaţi principiului estetic şi necesităţii înnoirii reale, mari şi mici manifestări de oportunism, compromisuri etc. -, revista cultivă, totuşi, valori ale literaturii şi artelor. Dintre textele editate în serial, două sunt importante cu deosebire: un roman de Eugen Barbu şi un amplu documentar comentat de istorie literară aparţinând lui Ion Cristoiu. începând cu numărul 6/1983, timp de douăzeci şi una de săptămâni, apar fragmente din romanul - rămas inedit ca volum de atunci încoace - O lume de câştigat de Eugen Barbu. Sub titlul Propuneri pentru o posibila istorie a literaturii române contemporane, Ion Cristoiu publică din 28 martie 1982 până în 30 ianuarie 1983 un material reprezentând - după cum precizează autorul - ultima parte, şi cea mai masivă, a unei lucrări din care fragmente fuseseră tipărite în „Amfiteatru". Este un întins montaj comentat de extrase din presa literară românească a anilor când se impusese dictatura dogmelor realismului socialist, în special din perioada 1949-1955. Lucrarea lui Ion Cristoiu - needitată ulterior ca volum - a făcut oarecare vâlvă în epocă prin caracterul scandalos al practicilor pe care le dezvăluia, fiind considerată un demers îndrăzneţ, deşi se poate opina că, în parte, era şi un demers apreciat de oficialităţi, deoarece limita „dezvăluirile" la perioada dejistă. Cu vremea, tenta puternic protocronistă a publicaţiei se estompează, obsesia temelor istorice, naţional-patriotice, cedează locul unei „linii" ceva mai echilibrate şi mai adecvate unui periodic literar-artistic pentru tineret. Cu toate acestea, în ultimii ani înainte de decembrie 1989, suplimentul „Scânteii tineretului" se înfăţişa ca o publicaţie mai degrabă ternă, cu spaţiul tipografic „blocat" de materiale convenţional-obe-diente faţă de directivele puterii totalitare. în paginile şi rubricile rămase disponibile pentru tratarea aspectelor literar-artistice, legătura cu actualitatea literară şi atenţia faţă de valorile emergente nu sunt cu totul ignorate. Se succedă diferite rubrici, unele fiind abandonate sau înlocuite. Prezent în secţiunea „Lecturi complementare", Constantin Sorescu asigură, cronica literară, rubrica intitulată oficial astfel fiind abandonată de Ion Cristoiu, plecat din redacţie, şi reluată din noiembrie 1987 sub semnătura lui Al. Piru. Alte cronici apar la „Viaţa literaturii", sub semnături diferite, unele constante pentru perioade mai îndelungate, altele întâlnite sporadic sau ocazional (Gh. Bulgăr, Florentin Popescu, Dorin Măran, Aurel Martin, loan Holban, Nicolae Ţone, Paul Dugneanu, Nicolae Baltă, Dan Silviu Boerescu ş.a.). Critică literară fac şi Victor Atanasiu, Aureliu Goci, H. Zalis ş.a. Rubrica „Un tânăr autor, o carte" e ţinută de Traian T. Coşovei, aici fiind prezentaţi Gabriel Chifu, Ioana Ieronim, Nichita Danilov, Bogdan Ficeac, Cornelia Maria Savu, Radu Sergiu Ruba ş.a., în timp ce Valeriu
Bârgău asigură rubrica „Scriitorii tineri şi cărţile lor". Sunt înscrise în sumar versuri de Tudor Ion Iovian, Mircea Florin Şandru ş.a. Alex. Ştefănescu, găzduit şi cu alte contribuţii, onorează în continuare rubrica intitulată „Cenaclu prin corespondenţă", de unde se retrage la un moment dat. îi succedă, din noiembrie 1988, Mircea Iorgulescu, rubrica numindu-se acum „Poşta literară". Nicolae Ţone realizează consistente convorbiri cu scriitori de valoare. Sunt purtate dezbateri sau organizate anchete pe teme de actualitate, în special privind afirmarea noilor generaţii de scriitori (de pildă, sub genericul „Cei ce vin"), în speţă fiind vizată generaţia optzecistă. în cadrul unei astfel de dezbateri, în ianuarie 1988, Mircea Martin publică un articol tranşant, în care îşi exprimă încrederea în tineri, pledează pentru primatul valorii şi deplânge ceea ce el desemnează drept „un fel de masificare şi anonimizare a debuturilor". E o îndrăzneaţă condamnare a politicii oficiale a momentului în materie de debuturi literare. Intr-un articol intitulat Cine se teme de solii generaţiei '90? Paul Nancă îi semnalează şi prezintă elogios pe Horia Gârbea, Ramona Fotiade, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu. O anchetă, realizată de Constantin Sorescu (28/1987), are în atenţie conceptul de postmodernism, aflat la ordinea zilei în dezbaterile din mediile literare, principala întrebare fiind dacă acesta „va deveni o modă ca atâtea altele, ori se va cristaliza într-un (supra)stil integrator". Răspunsurile venite de la Nicolae Băciuţ, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Aurelian Titu Dumitrescu sunt mai degrabă prudente, însă nuanţate şi nu convenţionale. Sunt relatate periodic şedinţe ale cenaclului Confluenţe, unde citesc, între alţii, Dan Lungu, Daniel Bănulescu, Cristian Popescu. După 22 decembrie 1989 publicaţia, devenită „Tineretul liber. Supliment literar-artistic", afirmă că „îşi propune să sprijine literatura de autentică valoare", fiind vituperate opreliştile perioadei ceauşiste recent încheiate. Cercul colaboratorilor este lărgit şi parţial primenit, în funcţie de situaţia nou-creată. Scriu, între alţii, Cristian Tudor Popescu, Nicolae Ţone, Dan Stanca, Mircea Nedelciu. Sunt intervievate personalităţi literare considerate a fi fost ostile ceauşismului (Eugen Simion, Valeriu Cristea, Augustin Buzura ş.a.). Publică proză Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Daniel Bănulescu. Alături de Al. Piru, titular, în continuare, al rubricii, ţine cronică literară Gabriel Rusu. Este valorizată în mod deosebit generaţia '80, inclusiv acei membri ai ei - cei mai marcanţi, de altfel - care fuseseră boicotaţi ori minimalizaţi în perioada predecembristă. în numărul 8/1990 e publicat un „dosar" intitulat Optzeciştii, în care e recapitulată activitatea de la Cenaclul de Luni, Cercul de Critică şi Cenaclul Junimea, prin texte provenite chiar de la conducătorii lor - Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi Ovid S. Crohmălniceanu -, şi este evocată „epopeea" optzecistă, prin contribuţii aparţinând lui Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Hanibal Stănciulescu, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu şi Gheorghe Iova. E prezent şi Marin Mincu. în alte numere intră proză de Bedros Horasangian, Anca Delia Comăneanu, Cătălin Ţârlea, versuri de Mihail Gălăţanu, Adrian Alui Gheorghe ş.a. Alex. Ştefănescu reia „cenaclul"
Scânteieri
Dicţionarul general al literaturii române 122
prin corespondenţă, asigurând rubrica „Un critic literar la dispoziţia dv". Cristian Tudor Popescu traduce Comunismul -adevăr şi minciună, text selectat din eseistica lui Nikolai Berdeaev.	N.	Br.
SCÂNTEIERI, revistă apărută la Târgu Mureş, ca lunar, între 15 februarie 1938 şi august 1940. Redactor-responsabil: Iacob Timiş. Articolul-program, aparţinând lui Iacob Timiş, subliniază înscrierea publicaţiei în demersul de afirmare a valorilor româneşti, caracteristic Transilvaniei interbelice. Dacă în primele numere versurile incluse în sumar sunt semnate Alfred, Lucian, încet-încet gruparea poetică din jurul revistei se cristalizează, poeţii care scriu în mod consecvent în S. fiind Lucian Văleanu, Iacob Timiş, Demostene G. Nolla, Traian Tincu, Mihail Pintea, G. Tulnic, Romeo Dăscălescu. în grup figurează însă şi colaboratori ale căror nume vor dobândi notorietate, cum ar fi Iani Cutova ori Ion Brad. Se consemnează apariţia, la Turda, a revistei „Pagini literare", în text apărând şi o apreciere asupra liricii lui Mihai Beniuc. Proza găzduită are un accentuat aspect provincial, întreţinut de nume precum Augustin Colceriu, Afton Nicoară, Florian Bozeşianu, E. Ceontea, Ion Râpeanu, Iacob Timiş. Prezenţi în segmentul de publicistică literară, Al. Plopşor încearcă o prezentare a personalităţii lui Mircea Eliade, loan I. Petrov scrie despre în casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Traian Turcu despre Două chemări, romanul lui Octav Dessila, A.R. despre Amândoi de Liviu Rebreanu. De asemenea, AL Plopşor semnalează traducerea romanului Contrapunct al lui Aldous Huxley, realizată de Jul. Giurgea. Articolele teoretice despre artă şi literatură, semnate de Traian Turcu, AL Plopşor, loan Miclea, Ionel Olteanu, afişează, fără acoperire, pretenţii de profesio-nalitate. Totuşi, demne de interes sunt Misticismul mioritic în creaţia culturii, un articol aparţinând lui Eugen Todoran, ori câteva recenzii la cărţi cum sunt cele ale lui Constantin Noica, Viaţa şi filosofia lui Rene Descartes (AL Rusu) sau De Caelo (AL Plopşor). Un studiu foarte documentat, intitulat Sistemul religios al Islamului, scrie Andrei Antalffy, care pleacă de la lectura directă a unor texte arabe.	I./.
SCENA, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, între 26 octombrie şi 14 decembrie 1903, de la numărul 3 având subtitlul „Revistă pentru teatru, literatură şi muzică". Ca program, se inserează un articol al lui Victor Anestin, Actorii, în care, printre altele, se argumentează necesitatea alcătuirii unei istorii a teatrului românesc. Literatura este prezentă îndeosebi prin versuri şi poeme în proză semnate de Constanţa Hodoş, Mihail D. Paleologu, Maria Popescu, Maria Aldea, loan Demetrescu, G. Marinescu ş.a. Cele mai multe comentarii privesc literatura străină, fie că este vorba de cronici teatrale, literare sau de traduceri propriu-zise. Astfel, Mihail D. Paleologu transpune articolul Shakespeare (după Octave Uzanne), Cristian P. Popovici tălmăceşte un fragment din eseul Hamlet şi Don Quijote al lui I. S. Turgheniev, N. Livescu un fragment din lucrarea Tragedia de Hippolyte Taine, iar Spiru Prasin schiţează
portretul lui Catulle Mendes. Din Alphonse Daudet este selectată schiţa Prima mea piesă (tradusă de N. Livescu), iar V. Podeanu tălmăceşte poezia O lacrimă de Sully Prudhomme. încercarea de a deplasa atenţia publicului de la vodevil şi melodramă spre „piesele serioase, clasice ori moderne, dar nesenzaţionale" este exprimată în articolul Curentul german în teatrul nostru, semnat Naid Lireanu (probabil un pseudonim). Mihail D. Paleologu şi N. Vaschide trimit materiale legate de viaţa teatrală din Paris: O repetiţie la Comedia Franceză, Publicul şi operile dramatice. Pornind de la ideea că „teatrul e menit să aibă o mare influenţă asupra limbii",Vlad Comneanu anunţă în articolul Teatru românesc peste munţi posibila înfiinţare a unei scene româneşti stabile în Transilvania. Alţi colaboratori: N. A. Bogdan (şi sub pseudonimul Dan), G. V. Botez (sub semnătura Gordon), Octav Minar.	A. -M. B.
SCENA, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, de la 15 mai până la 1 septembrie 1908, ca organ de presă al Sindicatului Artiştilor Dramatici şi Lirici din România, înfiinţat la 3 aprilie 1908, sub conducerea lui Th. M. Stoenescu. Comitetul de redacţie e alcătuit din Th. M. Stoenescu (preşedinte), G. Popescu (secretar girant), Şt. Ciocârlan, Nicolae Ţincu, Lucia Rosandi-Calomeri, luliu I. Roşea. Pornind de la deviza „Facem din teatru şcoală; vrem din autori şi artişti, profesori", prezentă în articolul-program Ce facem... Ce vrem, S. pledează pentru extinderea teatrelor de nivel înalt şi în alte capitale de judeţ, în afara celor consacrate, existente la Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Accentul este însă pus pe probleme administrative: „statutul şi procedura Sindicatului", dreptul de proprietate literară, repertoriu, sedii etc. Secţiunea literară, restrânsă, se referă doar la aspecte legate de dramaturgie şi spectacolul teatral, textele aparţinând în mare măsură lui Th. M. Stoenescu, care semnează articolele Reforme, Iluzia în teatru şi Punerea în scenă ideală şi reală, „bucata pentru studiu" Fără judecată, traducerea piesei Cabina lui Moliere de Charles Joliet. Din Leipzig Horia Petra-Petrescu trimite o corespondenţă intitulată Revistele teatrale germane. Sunt inserate şi câteva amintiri sub titlul Costache Caragiali (Manuscript inedit de Pantazi Chica). în articolul nesemnat Primul conflict este reprodus şi comentat schimbul de scrisori polemice dintre H. G. Lecca şi „secretarul particular" al lui Pompiliu Eliade, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, în legătură cu modificările operate în textul versiunii lui H. G. Lecca după piesa La Femme de Claude de AL Dumas-fiul.	A.	-M. B.
SCENA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, din 15 septembrie 1910 până în ianuarie 1911, sub îngrijirea lui Liviu Rebreanu şi a lui Mihail Sorbul. „Misiunea" pe care şi-o propune această publicaţie „de teatru şi muzică" este de „a stabili o legătură mai strânsă, mai intimă între public şi teatru şi a contribui astfel la propăşirea unuia şi cultivarea celuilalt". Colaborările îi conferă o calitate deosebită în ceea ce priveşte prezentarea vieţii teatrale, mai ales a celei din ţară. în rubrica de cronică dramatică, pe care o susţine Liviu Rebreanu, se
123 Dicţionarul general al literaturii române
Scena
comentează mai cu seamă spectacolele bucureştene de la Teatrul Naţional şi Teatrul Modem, discutându-se calitatea pieselor, a interpretării sau a traducerii. Liviu Rebreanu critică transpunerea „cât se poate de neromânească" făcută de H. St. Streitman la piesa între culise de H. de Rothschild, apreciind însă versiunea lui Ovid Densusianu la Judecătorul din Zalamea de Calderon de la Barca, consideră că farsa Nevasta lui Cerceluş de Petre Locusteanu e „fără pretenţii literare dramatice", deşi trădează „talentul considerabil al autorului". Emil Gârleanu publică articolul Teatrul lui Vasile Alecsandri şi proza poetică Zile de iarnă, dar şi însemnări despre piese şi actori, schiţând, de pildă, profilul lui Nicolae Soreanu. Victor Eftimiu creionează portretul lui Henry Bataille (cu prilejul reprezentării piesei La Femme nue la Teatrul Naţional) şi pe cel al lui Oscar Wilde. In câteva amintiri, intitulate Dezgropate..., Caton Theodorian îşi povesteşte, la rugămintea lui Liviu Rebreanu, experienţele de actorie din tinereţe. Tabloul mişcării teatrale este întregit cu însemnări şi comentarii aparţinând lui Mihail Sorbul, Corneliu Moldovanu, Mihail Sadoveanu şi A. de Herz, precum şi cu o informare permanentă privind programul spectacolelor.	A.-M.B.
SCENA, revistă „teatrală, literară, artistică şi culturală" apărută la Bucureşti, săptămânal, între 6 noiembrie şi 27 decembrie 1914. în Prolog se marchează explicit legătura cu publicaţia
omonimă din 1910-1911: „«Scena» reapare după o apariţie de câteva luni şi o retragere resemnată de patru ani. Reapare sub îngrijirea aproape a aceloraşi redactori, care şi-au urmat activitatea lor la cotidianul «Rampa»". Rubrici: „Scena artistică", „Scena bibliografică", „Scena literară", „Scena teatrală", „Scena muzicală", „Scena răutăcioasă", „Scena bucureşteană", „Scena sportivă", „Scena feminină", „Foiletonul «Scenei»", „Varietăţi", „Programul spectacolelor". Sunt inserate versuri de Mihail Săulescu, V. Demetrius, Zaharia Bârsan, G. Rotică ş.a., iar din poezia lui D. Anghel, omagiat în articolul Petale pentru Anghel de Geri Spina, se reproduce Paharul fermecat. Se publică proză de Emil Gârleanu şi Al. Cazaban, fragmente din piesele Bujoreştii de Caton Theodorian şi Doamna munţilor de I. U. Soricu, precum şi 13 martie, un text inedit al lui Emil Gârleanu. Aici Liviu Rebreanu este titularul cronicii teatrale, Mihail Sorbul comentează cărţi aparţinând lui Mihai Codreanu, I. Trivale ş.a., Mihail Dragomirescu dă un fragment din studiul Pictura religioasă, Ion Minulescu semnează articolul Academia boemă, iar Ion Vinea textul intitulat Compania a doua. Din Charles Baudelaire sunt selectate Cugetări, paradoxe, impresii, în transpunerea lui Al. T. Stamatiad. Alţi colaboratori: D. Nanu, Const. A. Giulescu, Vasile Stoica, I. Irimescu-Cândeşti, George Marinescu (sub pseudonimul G. Marius). S. este ilustrată cu desene de J. Al. Steriadi, Al. C. Szăthmâry, Camil Ressu ş.a.	A.F.
SCENA, gazetă apărută la Bucureşti de la 27 septembrie 1917 până la 11 noiembrie 1918, purtând subtitlul „Ziar zilnic de teatru, muzică, literatură, sport". Director: A. de Herz. S. este o publicaţie aflată sub influenţa comandaturii germane de ocupaţie. Liviu Rebreanu, în articolul începem! din numărul inaugural, consemnează: „Se zicea că peste o sută de mii de oameni au luat drumul pribegiei înainte de a intra armatele străine în capitală. Au plecat cei cu dare de mână; în locul acelora însă au răsărit alţii". Justificând necesitatea de a continua viaţa culturală chiar şi în teritoriul ocupat de inamic, articolul lui Rebreanu complineşte cele afirmate în articolul-program, nesemnat, intitulat Scena, apărut în acelaşi număr, unde se vorbeşte însă cu precădere de raţiunea noii publicaţii de a fi o oglindă a vieţii teatrale: „Nu lipsea teatrelor decât un ziar, care să ţină publicul zilnic la curent cu mişcarea teatrală. [...] Acest scop şi-l propune astăzi «Scena», în jurul căreia s-au grupat vreo câţiva din cei mai de seamă scriitori români în Bucureşti". Dintre autorii rămaşi în capitală publică frecvent poezii I. C. Vissarion, D. Karnabatt, Al. Terziman, Sarina Cassvan, Th. M. Stoenescu, H. Bonciu, B. Nemţeanu, Al. Davila. Alături de aceştia figurează însă şi numele unor versificatori: V. Sandu (pseudonim al lui Al. Westfried), S. Lacrimă (pseudonim al lui F. Lobodă), Sandu Rovine, Ion Teodorescu, Oreste (autor din cercul lui Al. Macedonski). în numărul 50/1918 lui George Coşbuc i se include poema Vulturul, pentru ca în numărul 122 A. de Herz să scrie despre moartea poetului. Se reiau ulterior fragmente din studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea despre „poetul ţărănimii", iar numărul 129/1918 e dedicat în întregime lui Coşbuc, conţinând texte de
Scena
Dicţionarul general al literaturii române 124
Barbu Lăzăreanu, V. Demetrius, C. Dobrogeanu-Gherea, precum şi două pagini alese din lirica poetului; tot aici, la „Note", se relatează cum alcătuia Coşbuc petiţii în limba germană pentru refugiaţi, în timpul ocupaţiei. După un timp apare şi studiul Coşbuc traducător de B. Nemţeanu. Dintre prozatori, cel mai important este Liviu Rebreanu care, în numărul 9/1917, într-un tulburător articol, Puia, îşi exprimă dragostea pe care i-o purta fiicei sale adoptive. După plecarea, în 1918, a lui Liviu Rebreanu la Iaşi, figura cea mai importantă de la S. rămâne Gala Galaction, secondat de V. Demetrius. Sarina Cassvan semnează povestiri, dar şi un fragment din romanul abia încheiat între artă şi iubire. Tot proză publică I. C. Vissarion şi A. de Herz. Sunt recenzate volumele Ca doi străini de Victor Eftimiu, Povestea unui dor (Yester şi Li) de Bernhard Kellermann, roman tradus de Liviu Rebreanu. Mihail Stăncescu scrie comentariul intitulat Romanul modern şi Hugo von Triinberg, iar M. Valeriu despre Hermann Sudermann şi Gerhart Hauptmann. Spaţiul acordat dramaturgiei este, programatic, cel mai extins. Cronica dramatică e ţinută, aproape număr de număr, de A. de Herz, înlocuit uneori, de Mihail Stăncescu şi de M. Valeriu; Liviu Rebreanu se referă la jocul actriţei Marioara Voiculescu, la spectacolul cu Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan ori glosează cu privire la „mustăţi, barbe, peruci" şi la „sufleur". A. de Herz se opreşte asupra ibsenismului, revista începând şi tipărirea în serial a studiului
lui Georg Brandes despre dramaturgul norvegian. Dr. Landsberg, redactor la „Bukarester Tageblatt", evocă activitatea lui Goethe ca director de teatru, Gala Galaction face un medalion al actorului Zaharia Burienescu, Barbu Lăzăreanu creionează un portret al lui Victor Eftimiu. Scrieri originale sunt Oştean Vodă de Al. Davila, Fata din dafin de Adrian Maniu şi Scarlat Froda, ultimii autori dând şi un interviu referitor la piesă. Anunţând moartea lui B. Delavrancea, A. de Herz are nefericita inspiraţie de a-1 acuza pe marele dispărut de lipsă de patriotism. Al. Macedonski, care va colabora în postura de comentator al teatrului lui Al. Davila (140/1918), dă unul din puţinele sale interviuri (O după-amiază cu maestrul Macedonski, 28/1917), unde oferă noi detalii asupra împrejurărilor scrierii piesei Moartea lui Dante. In ultima parte a anului 1918, sub pseudonimul K. Mill, scrie la S. Camil Petrescu.	/. /.
SCENA, publicaţie apărută la Galaţi la 1 iunie 1928, cu subtitlul „Revistă bilunară de actualitate cinematografică, teatrală, distractivă, sportivă etc". Director: Cicero Argintescu, redactor responsabil: Heinrich Weissberg. în unicul număr al gazetei sunt consemnaţi cei zece ani de la moartea poetului George Coşbuc, din scrierile căruia se republică poezia Baladă, se traduc reflecţiile lui Henry Montblanc despre charleston, în timp ce Heinrich Weissberg, în articolul Spectacole de elită, comentează turneul gălăţean al Teatrului Mic din Bucureşti, ca şi spectacolul cu piesa Om de nimic de Andre Picard şi Harvood. La rubrica „Scena cinematografică" sunt prezentate filmele recente.	/./.
SCENA Şl ECRANUL, publicaţie de critică şi informaţie teatrală şi cinematografică apărută la Bucureşti, ca săptămânal, la 11 ianuarie şi la 18 ianuarie 1936. Director: Dumitru Andreescu, redactor: I. N. Soare. Articolul-program afirmă: „Această revistă năzuieşte să ţină publicul la curent cu toată mişcarea teatrală şi cinematografică din ţară şi din străinătate". Primul număr conţine o confesiune a Soranei Ţopa asupra destinului ei de actriţă, al doilea include un articol semnat E. Lovinescu, Debutul meu... în teatru, şi un interviu cu dramaturgul Victor Ion Popa. Se publică, tot în ultimul număr, însemnările unei paiaţe de Alice P. Sturdza, alături de fragmentul ce evocă viaţa lui Niccolo Paganini din Nopţile florentine de Heinrich Heine, în traducerea lui G. Niculescu. în ambele numere apar informaţii despre spectacole de la teatrele din capitală: Naţional, Comedia, Alhambra.	I.	I.
SCHARF, Erika (21.VI.1929, Timişoara), traducătoare. Frecventează şcoala în oraşul natal, tot aici asistând mai târziu (1964) la cursurile Facultăţii de Filologie. Se simte atrasă de viaţa literar-artistică, încât îşi caută în primul rând suportul material al existenţei în sfera teatrului - este bibliotecară la Teatrul Naţional din Timişoara (1955-1964), apoi la Teatrul de Stat German (1964-1970). Traduce şi prelucrează piese pentru nevoile scenei, scrie circa o mie cinci sute de cronici de film,
125 Dicţionarul general al literaturii romane
Schechter
publică poezie şi proză în foiletoanele ziarelor germane din ţară şi în antologii etc. Vremelnic practică gazetăria, ca redactor la „Neue Banater Zeitung" (1970-1972), renunţând însă curând. Se dedică transpunerilor în limba germană, selectând atât scrieri din limba română, cât şi din maghiară (de menţionat sunt traducerile poeziilor maghiare ale lui Robert Reiter/ Franz Liebhard, apărute în Austria, în 1989, precum şi versiunea unei piese, cu subiectul Medeei, de Ârpâd Goncz). Triunghiul lingvistic român-maghiar-german, caracteristic pentru ambianţa culturală a Banatului este definitoriu şi pentru S. A fost distinsă cu Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (1999) şi cu un premiu al Cercului „Adam Miiller-Guttenbrunn" (1989).
Ca traducătoare, S. este preocupată de teritoriul mitului -se opreşte la basmele populare româneşti - şi de proza clasică, ea oferind cititorului tânăr transpunerea în germană a unor nuvele de Costache Negruzzi şi A. I. Odobescu. Şi naraţiunile lui Mihail Sadoveanu o ţin în perimetrul inspiraţiei istorice: romanul Creanga de aur şi Povestiri din război. Tălmăcirea ei preferată va fi, după propria-i mărturisire, cea realizată în 1981 la romanul Cartea nunţii de G. Călinescu. Din proza contemporană românească alege romanul Intrusul de Marin Preda şi, împreună cu Helga Reiter, tălmăceşte romanul Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu. De menţionat sunt şi piesele de teatru traduse pentru a fi jucate (nu destinate tiparului): Omul cu mârţoaga de G. Ciprian (1964), Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu (1966), Neîncredere în foişor de Nelu Ionescu (1967), Visul unei nopţi de iarnă de Tudor Muşatescu (1969), Sărutul de Dan Tărchilă (1976), lona de Marin Sorescu (nereprezentată) ş.a.
Traduceri: Aurel Storin, DerLowe, Timişoara, 1965; G. A. Hulubei, Der Schatz, Timişoara, 1967; loan Timus, Der weisse Kranich, Bucureşti, 1967; Der Recke von der Unde. Rumănische Volksmărchen, Bucureşti, 1968; Mihail Sadoveanu, Der letzte Magier, Timişoara, 1973; ed. (Der goldene Zweig), Bucureşti, 1986; Erzăhlungen aus dem Krieg, pref. Ludwig Schwarz, comentarii Wilma Michels, Timişoara, 1977; Dan Radu Ionescu, Ah! Diese Grossmutterchen vom Lande!, pref. Mircea Şerbănescu, Timişoara, 1974, Wir spielen nicht Theater!, Timişoara, 1977; Marin Preda, Der Ausgewiesene, Timişoara, 1974; llie Cârciu, Das ubermiitige Fischlein, Bucureşti, 1975; Franz Liebhard. Ein Schriftstellerleben, îngr. Nikolaus Berwanger, Timişoara, 1979; G. Călinescu, Honigmond, Timişoara, 1981; Historische Novellen aus der rumănischen Literatur, îngr. şi postfaţă Lucian Hanu, Bucureşti, 1981; Constantin Ţoiu, Die Galerie mit wildem Wein, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Helga Reiter); Mircea Vaida-Voievod, Lucian Blaga. Ein rumănischer Dichter und die deutsche Literatur, Ziirich-New York, 1992; Hans Diplich, Viaţa călugăriţei Patricia Zimmermann, Timişoara, 1997 (în colaborare cu Beatrice Stanciu).
Repere bibliografice: A. Ga. [Anneli Ute Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher Ubersetzung, în Rumănisch-deutsche Interferenzen, îngr. Klaus Heitmann, Heidelberg, 1986; Ion Acsan, 50 de ani de traduceri din literaturile de limbă germană în limba română şi din literatura română în limba germană. 1945-1995, Bucureşti, 1996; Annemarie Podlipny-Hehn, Die Ubersetzerin Erika Scharf, în Deutsche Literaturtage in Reschitza (1991-1995). Eine Dokumentation, Bucureşti, 1996. J. W.
SCHECHTER, l.fzu] (1.X.1934, Bârlad), poet şi prozator. Este fiul Rebecăi (n. Solomon) şi al lui Şaia Schechter, comerciant. Urmează Liceul „Gh. Roşea Codreanu" din localitatea natală, pe care nu îl termină, şi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, absolvită în 1952. Până în 1958 lucrează în presă, ca redactor la „Contemporanul" şi la „Viaţa studenţească", semnând I. (sau Igor) Şerbu. Câţiva ani este şomer. In 1966 se stabileşte în Israel, la Tel Aviv, continuându-şi activitatea de ziarist. E redactor principal la publicaţiile de limba română „Viaţa noastră" (rubrica „Cronica fantezistă"), „Revista mea", „Facla", apoi la „Ultima oră" (pagina de umor „Lama?"), „Orient-Expres", „Tribuna" şi „Minimum". O vreme scoate şi revista satirică „Muzeul de ceară". în cele peste trei decenii de scris israelian semnează numeroase volume de proză şi poezie, începând cu Pe o planetă comică (1976). Este, între altele, redactor-şef la numerele anuale din „Izvoare", vicepreşedinte (1967) şi preşedinte (1981,1983,1986) al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, laureat al Premiului „Sion" (1977).
Pana ironică şi corozivă a lui S. exprimă, cum spune Radu Cosaşu, „hazul şi tristeţea ghetto-dacă", plasându-1 oarecum în sensul unei tradiţii ilustrate de Tudor Arghezi (ca foiletonist) şi mai ales de I. L. Caragiale. între contemporani, scrisul lui, transpus în foiletoane, cronici fanteziste, secvenţe dramatice etc., îşi află spirite congenere în Al. Mirodan, Radu Cosaşu, Ion Băieşu. Glosarea ironică pe marginea miturilor iudaice nu semnifică, plasate în cotidianul israelian, o abjurare. Dimpotrivă, este o formă de adeziune, cenzurată însă de o retorică antiromantică, prin paradox, calambur, joc de cuvinte şi frecvent autoironie. Autorul refuză solemnitatea banală, clişeul lozincard, stilul truismelor oficiale. Tristeţea unor lumi dispărute sub asaltul necruţătoarei sete de bani a secolului, materialismul plat, impostura îi smulg un oftat deloc jucăuş, iar în text domină demitizarea. Patriarhul Moise îşi trimite solii în Canaan, ei fiind ipostazieri ale agenţilor Mosadului; rapoartele acestora vorbesc despre o „ţară mică cu distanţe lungi", loc pentru multe partide liberale, de stânga, religioase şi de dreapta, unde autohtonii le par fioroşi (Manuscrisele animate de la Marea Moartă, 1996). Antisemitismul va fi supus ironiei pentru absurdităţile produse, după care, bunăoară, Isaac Singer, inventatorul maşinii de cusut, ar viza dominaţia mondială a evreilor (Istoria lumiii de la sfârşit şi până la început, 1993). Limbajul, ca şi telefonul ajung azi instrumente mistificatoare, deturnând mesajul adevărului emis şi receptat, în ochii comuniştilor, dolarul, personaj suveran al lumii moderne, este vinovat de toate delictele, rămânând în acelaşi timp obiect de cult, nu doar al lor, ci şi al senatorilor, al socialiştilor şi al rabinilor. Convocarea umbrelor marilor evrei oferă termeni de referinţă viziunilor contemporane, deseori ironice. Dreyfus şi Martin Buber, de pildă, sunt implicaţi în istoria modernă a Israelului. Şi scriitorul însuşi are discursul critic dulce-amărui al inteligenţei contemporane, situându-se între Charlie Chaplin şi Shalom Alehem, strămutaţi în Tel Aviv. în fine, în poezia lui S. suprarealismul, şocul arbitrarului se accentuează. Ştiri eterne (1992), o carte de versuri satirice, comunică fragmente din realitatea anului 1990, la fel de
Schenk
Dicţionarul general al literaturii române 126
tensionată ca în Israelul anilor ce vor veni. Ziaristul trebuie să îşi găsească un sponsor, lucru cu atât mai dificil, cu cât e nou-venit. Lăcomia, iubirea de arginţi şi alte năravuri sunt abordate sarcastic, cu o luciditate dezabuzată. Există însă şi un S. liric, poet care îşi dă jos masca cinică şi visează. Stiluri şi teme, motive de reacţie pozitivă ori negativă, izbucniri violent-sarcastice conturează la un loc imaginea unui scriitor de temperament israelian în veşmântul cuvântului românesc.
SCRIERI: Pe o planetă comică, Tel Aviv, 1976; 0 viaţă automată, Tel Aviv, 1978; Ironia soartei, Tel Aviv, 1980; Memoriile unui mincinos, Tel Aviv, 1982; Denunţuri, Tel Aviv, 1983; Ştiri eterne, Tel Aviv, 1992; Istoria lumii de la sfârşit şi până la început, Tel Aviv, 1993; Culmea ironiei, Tel Aviv, 1994; Bilete în Zidul Plângerii, Tel Aviv, 1995; Manuscrisele animate de la Marea Moartă, pref. Radu Cosaşu, Bucureşti, 1996; Biografia romanţată a evreului, Bucureşti, 2001; Cartea de rugăciuni laice, Tel Aviv, 2001; Legitimaţie de instigator, Tel Aviv, 2002.
Repere bibliografice: I. Schechter, AMI, 238-251; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1997, 501-509; Cristofor, Ţara Sfântă, I, 188-191; Aczel, Scriitori rom. Israel, 139-141.	E.-E.	T.
SCHENK, Christian W. (11.XI.1951, Braşov), poet, eseist şi traducător. Este fiul Gisellei (n. Engel), croitoreasă, şi al lui Friedrich Wilhelm Schenk, economist, un timp director de mină. Face cursul primar la Vulcan, apoi învaţă la Codlea, luându-şi bacalaureatul târziu, în 1973. Lucrează în răstimp ca operator la Buftea, ţesător la Codlea etc. Ulterior e profesor suplinitor în Vulcan, primitor-distribuitor la un atelier mecanic din Codlea. Atras de poezie, se formează îndeosebi prin lecturi în limba română. „Pentru mine - declară S. într-un interviu - limba română însemnează, în primul rând, limba formării mele poetice, posibilitatea exactităţii exprimării, metaforica unui cuvânt nenăscut şi posibilitatea sondării unor stări care, pentru mine, nu sunt posibile decât în limba română". La opt ani trimite versuri la revista „Luminiţa". în 1968 se produce debutul propriu-zis în „Astra". în 1976 pleacă împreună cu familia în Republica Federală Germania. Mai întâi tehnician dentar la Koblenz, studiază medicina la Universitatea „Johannes Gutenberg" din Mainz, unde în 1986 obţine şi un doctorat. Se stabileşte şi practică medicina la Kastellaun. Paralel, desfăşoară o intensă activitate literară, publicistică şi editorială. întemeiază şi conduce revista tetralingvă„RomanianConvergences" (1983-1986). Colaborează la numeroase periodice, precum şi la posturi de radio şi televiziune din România, Germania, Elveţia, SUA, Canada ş.a. Editorial a debutat ca traducător în 1969, cu antologia Cele mai frumoase balade germane, iar ca poet în 1981, cu volumul bilingv Poezii - Gedichte, apărut la Mainz. Tipăreşte frecvent cărţi proprii, dar şi traduceri, deseori în colaborare cu soţia sa, romanista Simone Reicherts-Schenk, apărute în România sau în Germania, inclusiv la Editura Dionysos, pe care o conduce. Soţii Schenk au transpus din română în germană o seamă de poeţi contemporani, printre care Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Emil Mânu, Dorin Popa, Lucian Vasiliu, Valeriu Stancu, George Vulturescu. S. e
membru al unor organizaţii precum Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor Germani, Asociaţia Scriitorilor şi Publiciştilor Medici din România, Societatea „Hesperus", Academia Româno-Americană, PEN-Clubul din Renania şi laureat al mai multor premii, între care Premiul Asociaţiei Autorilor Liberi de Limbă Germană (1993), Premiul revistei „Poesis" (1994), Premiul Frontiera Poesis (1998,2000), Premiul jubiliar „Goethe" (1999), Premiul revistei „Convorbiri literare" (2001).
Principala sursă a poeziei lui S. e tristeţea. Discursul liric transmite îndeosebi anxietăţi, dezamăgiri, resemnări, reculegeri, aşteptări, uneori şi luciri de speranţă, chiar euforii, dar în expresie potolită. Sentimentul predominant este unul de Weltschmerz, atenuat prin procedări disimulative, acoperit de măşti mai mult sau mai puţin sofisticate. Dacă la începutul aventurii sale lirice poetul se destăinuie cu inocenţă („Mi-e inima bolnavă de cutremur / şi sufletul îmi este adormit / cu capu-n poala cărnii ce îmi arde"), mai târziu autoexilatul denunţă banalul cotidian („Cei ce au lucrat la cer, unii l-au vopsit albastru / alţii l-au înroşit, seara / alţii / au vopsit iarba în verde şi cei mai răutăcioşi / au făcut-o cenuşie"), constatarea fiind însoţită de o săgeată trimisă spre făcătorul lumii („Ce puţin gust estetic / are Dumnezeu!"). Versurile anterioare stabilirii în Occident exprimă, în tonalitate neoromantică, nu o dată cu inflexiuni simboliste, o stare de spirit comună generaţiei sale. Asemenea atâtor confraţi, poetul se simte, pe asfaltul desfundat, „o groapă [...] în care picură coşmare de-ntuneric", vede sufocându-se totul în jur şi are sentimentul de a fi, acasă, un străin, chiar un muribund. Metaforă integratoare, neputinţa copacilor de a creşte include şi denunţarea reprimării scelerate a oricărei libertăţi. Dar implantarea în alt climat nu curmă sentimentul de neîmplinire. Fostul captiv nu se simte liber nici în noua lui patrie sau nu are ce face cu libertatea. în ţara de baştină el suferise de zgomotul tăcerii, înnebunind de gânduri fără glas. în cea adoptivă, deşi are atâtea de spus, tace pentru că „vremea asprelor cuvinte / s-a cuibărit în noi cuvinte moi". Libertatea se dovedeşte neputincioasă. Vag bacoviană, tonalitatea unor versuri din Testament
(1991)	evoluează spre Georg Trakl şi Gottfried Benn (nu fără a trece şi prin Lucian Blaga), devenind, cu intermitenţe, un vehicul al grotescului terifiant. Imaginaţia edifică un spaţiu de coşmar, de lume întoarsă pe dos. Dacă tonul elegiac al unor versuri scrise în ţara natală emană dintr-o neputincioasă exasperare a individului şi a istoriei, mesajele poemelor ulterioare comunică sentimentul unei damnări inerente destinului omenesc. S. o face adoptând mijloace expresive diverse, fără obsesia sincronizării cu ultimele performanţe de limbaj.
SCRIERI: Poezii - Gedichte, ed. bilingvă, Mainz, 1981; Transilvania, Rhein, 1982; Phoenix. Amintiri lirice (1959-1984), Mainz, 1984; Strigătul morţilor, Liinen, 1986; Omina, Dortmund, 1987; Testament, pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1991; Răzeşul cuvintelor, Kastellaun-Port Barcares (Franţa), 1991; Răstignirea ultimului cuvânt, pref. Gh. Bulgăr, Bucureşti, 1992; Lichtebbe, Freudenstadt, 1994; Blinder Spiegel, Freudenstadt, 1994; Semne, graţii şi simboluri, postfaţă Al. Cistelecan, Cluj-Napoca, 1995; Mandala, Kastellaun, 1996; Două anotimpuri, toamna, Timişoara,
127 Dicţionarul general al literaturii române
Scherg
1997; Poeme - Gedichte, ed. bilingvă, Oradea, 1997; Vorbe sugrumate-n aer. Exegeza înfiinţării, tr. Andrei Zanca, îngr. Ion Ţepelea, Oradea, 1999; Poeme vechi şi noi, postfaţă Dumitru Micu, Botoşani, 2000; Elegii coliconeze, postfaţă Valeriu Stancu, Iaşi, 2000; Dincolo de noi, Lugoj, 2003. Ediţii: Mihai Eminescu, Gedichte, Kastellaun, 2000 (în colaborare cu Simone Reicherts-Schenk). Traduceri: Cele mai frumoase balade germane, Bucureşti, 1969; Dorin Popa, Elf lyrische Miniaturen, Kastellaun, 1994, Niemand versteht niemand - Personne ne comprend personne - Nimeni nu înţelege pe nimeni, ed. trilingvă, Iaşi, 1998 (în colaborare); Streiflicht. Eine Auswahl zeitgenossischer rumănischer Lyrik - Lumină piezişă. O selecţie a liricii româneşti contemporane, ed. bilingvă, îngr. Simone Reicherts-Schenk, Kastellaun, 1994; George Vulturescu, Augenlieder, ed. bilingvă, Kastellaun, 1996; Lucian Vasiliu, Tanz der Monaden, Kastellaun, 1996; Ştefan Aug. Doinaş, Geboren in Utopia, Kastellaun, 1996; Marin Sorescu, Die Leere der Glocke, Kastellaun, 1997; Emil Mânu, Traumstunde, Kastellaun, 1997; Gellu Dorian, Insula nimănui -Niemandsinsel, Kastellaun, 1998; Valeriu Stancu, Wortwunde, ed. bilingvă, Kastellaun, 1998; Ana Blandiana, Sternehimmel, Kastellaun, 1999; Ion Caraion, Ein Garten ist in mir, Kastellaun, 2000; Aura Christi, Gefliister, Kastellaun, 2000; Marin Mincu, Drehung, Kastellaun, 2001; Cassian Maria Spiridon, Uber den Wald, Kastellaun, 2002; George Bacovia, Gedichte, Kastellaun, 2003.
Repere bibliografice: M. N. Rusu, Din nou despre poetul Christian W. Schenk, ALA, 1991, 71; Dan Brudaşcu, „Limba română, limba formării mele poetice" (interviu cu Christian W. Schenk), TR, 1992,15; M. N. Rusu, Elegii din Vest, ALA, 1992,106; Eugen Simion, Limba maternă şi limba poeziei. Cazul Christian W. Schenk, PSS, 1993,2; Emil Mânu, O carte despre „răstignirea" cuvintelor, VR, 1993, 2-3; Lucian Chişu, Călătorie spre centrul cuvântului, L, 1993,48; Constantin Cubleşan, „Testament". „Răstignirea ultimului cuvânt" ST, 1993, 12; Gh. Bulgăr, O prezenţă poetică - C.W. Schenk, pref. Dan Tărchilă, Bucureşti, 1993; loan Holban, Cine şi cum ne traduce, CRC, 1994,2; Adrian Popescu, Un poet blingv, TR, 1994, 2; Virgil Mihaiu, Când sunt atinse limitele, ST, 1994, 3; V. Copilu-Cheatră, O lacrimă după înger, „Phoenix", 1994,4; Emil Mânu, O antologie de poezie românească apărută în Germania, ALA, 1994, 241; Mircea Zaciu, Tabletă pentru cititorul român, L, 1994, 41; loan Lazăr, Eugen Simion despre „cazul Christian W. Schenk", „Zburătorul", 1995, 4-6; Eva Behring, „Streiflicht", „Archiv fur das Studium der neuren Sprachen und Literaturen", Berlin - Bielefeld - Miinchen, 1995; Traian T. Coşovei, „Semne, graţii şi simboluri", ALA, 1996,306; Virgil Mihaiu, Durerea cuvântului în necuvânt, ST, 1996, 1-2; Emil Mânu, Versurile româneşti ale lui Christian W. Schenk, LCF, 1996, 12; Ion Cristofor, „Sunt mândru a fi un poet ce scrie în limbile a două culturi", (interviu cu Christian W. Schenk), TR, 1996,12; Gh. Bulgăr, O antologie poetică româno-germană, VR, 1996, 3-4; Al. Lungu, Lumina poeziei, „Argo" (Bonn), 1996, 13; Al. Lungu, O colecţie de excepţie, „Argo" (Bonn), 1996,14; Ion Cristofor, „Semne, graţii şi simboluri", TR, 1996,20; Adriana Cean, Cuvântul rege, TR, 1996,25; Lucian Vasiliu, Christian W. Schenk sau Pauza dintre cuvinte, CL, 1996, 8; Miruna Mureşanu, Interferenţe culturale româno-germane, „Universul cărţii", 1996,9,1998, 1; Ion Cristofor, Mandala poeziei, TR, 1996,45; Dan Brudaşcu, Un neamţ cu suflet românesc, „Mesagerul transilvan", 1996, 1 647; Nicholas Catanoy, C. W. Schenk, L, 1997, 7; Andrei Zanca, C. W. Schenk, PSS, 1997, 1-2; Cassian Maria Spiridon, „Mandala", „Poezia", 1997, 3; Mircea M. Pop, România şi literatura română în Germania, „Arca", 1997, 7-9; Al. Pintescu, „Două anotimpuri, toamna", PSS, 1997,11-12; Borbely, Xenograme, 161-221; Laurenţiu Pop, Un poet elegiac, ST, 1998, 4-5; Mircea A. Diaconu, Christian W. Schenk, CL, 1999, 11; Tatiana Rădulescu, Rostiri şi identităţi paralele, VR, 2000, 7-8; Mircea M. Pop, „Poeme vechi şi noi", CRC, 2000,8; Valeriu Stancu, Cristian W. Schenk -
ziditor în Catedrala Cuvântului, CRC, 2000,10; Micu, Ist. lit., 429; Mircea M. Pop, C. W. Schenk, CRC, 2001,4; Andrei Zanca, După ani, după noi, Norcross (SUA), 2003,134-146.	D.Mc.
SCHERG, Georg (19.1.1917, Braşov - 20.XII.2002, Bodels-hausen, Germania), traducător. Părinţii, de provenienţă modestă (tatăl, cu numele de familie Kurmes, fusese căruţaş), au murit înainte de vreme, iar S., ajuns la orfelinatul evanghelic din Braşov, a fost înfiat de Emst Scherg, proprietarul unei fabrici de piele. După ce frecventează Liceul „Honterus" din oraşul natal, absolvit în 1934, va studia (câte un an în fiecare centru universitar) la Giessen, Berlin şi Paris, preocupat de germanistică, romanistică, filosofie şi muzică. întors în ţară, efectuează stagiul militar la Târgu Mureş (1938-1941) şi apoi îşi continuă studiile la Tiibingen şi Strasbourg, susţinând examenul de licenţă în 1944. Din 1947 activează în învăţământul general şi mediu, mai ales la Braşov, fiind ulterior conferenţiar la Universitatea din Cluj (1957-1958). Arestat în toamna anului
1958	din pretinse motive politice, va sta, până în 1962, în diferite închisori şi tabere de muncă. Amnistiat, lucrează ca muncitor, mai târziu ca instrumentist la Filarmonica de Stat din Braşov, iar după reabilitare (1968) din nou ca profesor de liceu şi cadru didactic universitar la Sibiu (1970-1984), conducând timp îndelungat Catedra de filologie. în semn de recunoştinţă, Universitatea „Lucian Blaga" îi conferă în 1997 titlul doctor honoris causa. I s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză (1968, 1981) şi pentru versiunea germană a romanului Păsările de Al. Ivasiuc (1975). în 1990 S. se stabileşte în Germania, la Mossingen-Belsen, lângă Tubingen.
Cunoscând în timpul detenţiei pe Al. Ivasiuc, S. va urmări, după eliberare, cu interes evoluţia prozatorului. Este atras de primul roman al lui Ivasiuc, Vestibul, pe care îl consideră mai dens decât alte opere ale romancierului. Consideră că e o scriere de meditaţie şi o situează în şirul naraţiunilor filosofice româneşti, începând cu Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu. Reuşeşte să ofere un echivalent german la fel de exact, care reconstituie atmosfera caracteristică a textului. Şi Păsările a găsit în S. un interpret atent, dornic de a realiza o versiune germană fluidă, fidelă sursei româneşti. Traducătorul se va mai opri asupra unor naraţiuni de mare întindere: romanele Animale bolnave de Nicolae Breban şi Marele singuratic de Marin Preda. Pe de altă parte, apropierea de lirica lui Ion Caraion s-a datorat impulsului de a pătrunde sensul unor texte concentrate şi de a găsi pentru imaginile cu o încărcătură simbolică specială corespondenţe pe măsura mesajului din original. Transpunerea versurilor cuprinse în volumul Lied, das in der Flote blieb nu a fost doar un exerciţiu dificil de limbă, ci şi un prilej de cunoaştere poetică dătătoare de satisfacţii. Selecţia, efectuată pe baza mai multor cărţi ale lui Caraion, este însoţită de o introducere a traducătorului în lumea mitică a autorului. Peste o mie de versuri ale lui Mihai Eminescu au fost tălmăcite la solicitarea lui Dieter Roth, îngrijitorul unei antologii eminesciene, aici S. aducând poeme netranspuse încă în germană, ca Miradoniz, versiuni moderne la poezii ce aveau doar traduceri
Schifirneţ
Dicţionarul general al literaturii române 128
germane prăfuite, variante demne de luat în seamă la unele versuri care fuseseră echivalate modest de alţii. De altfel, mărturiseşte că şi-a impus să realizeze „pur şi simplu imposibilul: să redea inefabilul, acel ceva ce nu se poate explica prin vorbe, ce trece dincolo de adevărul cuvintelor, să redea într-o transpunere liberă acea muzică intraductibilă a poeziei". Exemplificând, într-un eseu, cu mai multe variante germane ale poeziei Mai am un singur dor, S. vorbeşte despre strădaniile sale „de a subordona, pe lângă conţinutul verbal al expresiei poetice, toate componentele osaturii poeziei sunetului şi ritmului, care la rândul lor evocă o imagine profund poetică". In fine, lui Constantin Noica i-a tradus volumul de eseuri De dignitate Europae (1988). Alegerea acestei cărţi, de asemenea efortul traducerii ei pot fi văzute ca o încununare a activităţii lui S. în slujba contactelor între două culturi.
Traduceri: Laurenţiu Fulga, Die Fremde, Bucureşti, 1969; AL Ivasiuc, Im Vorhof der Holle, Bucureşti, 1971; ed. Berlin, 1972, Die Vogel, Cluj-Napoca, 1975; Nicolae Breban, Kranke Tiere, Bucureşti, 1973; Ion Caraion, Lied, das in der Flote blieb, pref. trad., Bucureşti, 1974; Mihai Eminescu, Gedichte, îngr. Dieter Roth, introd. Edgar Papu, Bucureşti,
1975	(în colaborare); Marin Preda, Der Einsame, Bucureşti, 1976; Constantin Noica, De dignitate Europae, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Walter Engel, Im Vorhof des Lebens. Mit Georg Scherg iiber „Im Vorhof der Holle", „Die Woche", 1972,217; Horst Anger, Ubersetzen als Vermittlung. Interview mit Georg Scherg, „Karpaten-Rundschau", 1975,34; Dieter Roth, Mihai Eminescu deutsch. Kritischer Blick auf ein Jahrhundert iibersetzerischer Rezeption, „Siidostdeutsche Vierteljahresblătter", 1992, 1; Worte als Gefahr und Gefăhrdung. Fiinf deutsche Schriftsteller vor Gericht, îngr. Peter Motzan şi Ştefan Sienerth, Miinchen, 1993.	'	J.W.
SCHIFIRNEŢ, Constantin (29. VIII. 1945, Bahna, j. Neamţ), eseist şi editor. Este fiul Măriei (n. Movileanu) şi al lui Neculai Schifirneţ, ţărani. Urmează şcoala elementară la Bahna (1952-1959), Liceul „G. Bacovia" din Bacău (1959-1963), apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1963-1968). Ulterior va lucra în calitate de cercetător la Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului. în 1980 obţine titlul de doctor în filosofie cu teza Teoria formelor fără fond în cultura română (Cu referire specială la gândirea lui Titu Maiorescu). Este profesor la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Debutează în 1962 în ziarul băcăuan „Steagul roşu", iar prima carte, Generaţie şi cultură, îi apare în 1985. Colaborează la „Viaţa românească", „Contemporanul", „Manuscriptum", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Vatra", „Adevărul literar şi artistic" şi la publicaţiile academice „Revista de istorie şi teorie literară", „Revista de filosofie", „Revista română de sociologie", „Sociologie românească". Din 1996 coordonează seria „Etnos" a Editurii Albatros.
Studiile inter disciplinare ale lui S. - circumscrise domeniului istoriei ideilor şi, în special, ideii de naţiune - abordează probleme referitoare la sociologia dezvoltării culturale (la Mihail Kogălniceanu), conceptul de gândire paradigmatică
(la Mihai Eminescu), modernizarea culturală (la Titu Maiorescu), etnic (la C. Rădulescu-Motru), naţiune (la Simion Mehedinţi) sau la dimensiunea religioasă a naţiunii (la Nichifor Crainic), revoluţie (la Mihai Ralea), corectând înţelegerile reducţioniste şi partizane. în cadrul cercetărilor privind problema modernizării este reevaluată teoria maioresciană a „formelor fără fond", reciclată şi aplicată în explicarea disfuncţionalităţilor culturale şi mentalităţii româneşti contemporane, S. considerând că această teorie este deplin actuală în orice societate care parcurge epoci de tranziţie. Proiectată în trei volume, monografia
C.	Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale (I, 2003) prezintă amănunţit cele două mari reviste conduse de filosoful culturii („Noua revistă română" şi „Ideea europeană"), relaţiile lui cu Junimea şi în special cu Maiorescu, dar şi cu I. L. Caragiale, polemicile cu Mihail Dragomirescu, A. C. Cuza, N. Iorga, llarie Chendi, E. Lovinescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga - inclusiv cele pe teme literare, relaţiile cu G. Coşbuc, F. Aderca, Ovid Densusianu, N. Cartojan, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu. Sunt luate în discuţie creaţia literară a lui C. Rădulescu-Motru (dramaturgia), studiile şi cursurile lui de estetică sau despre literatură. S. se numără între teoreticienii români ai conceptului de generaţie, în lucrarea Generaţie şi cultură analizând, în premieră, şi concepţia lui Mircea Vulcănescu în această privinţă. Alte cercetări se referă la lectura publică şi, în genere, la receptarea cărţii de cultură în diverse medii sociale. Astfel, susţinute şi de un corp de ediţii elaborate după un program adecvat, scrierile lui S. pot fi anexate sociologiei literare, dar şi istoriei literare, pe care le provoacă din perspectiva mereu fertilă a interdisciplinarităţii.
SCRIERI: Generaţie şi cultură, Bucureşti, 1985; Lectura şi biblioteca publică, Bucureşti, 1991; Civilizaţie şi naţiune, Bucureşti, 1996; Geneza modernă a ideii naţionale, Bucureşti, 2001; C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, I, Bucureşti, 2003. Ediţii: C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, pref. edit., Bucureşti, 1996, Timp şi destin, pref. edit., Bucureşti, 1997, Psihologia poporului român, pref. edit., Bucureşti, 1999; Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, pref. edit., Bucureşti,
1997,	Puncte cardinale în haos, pref. edit., Bucureşti, 1998; Mihai Ralea, Fenomenul românesc, introd. edit., Bucureşti, 1997, Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste, Bucureşti, 1997; Octavian Goga, Naţionalism dezrobitor, Bucureşti, 1998; Mihai Eminescu, Naţiunea română. Progres şi moralitate, Bucureşti, 1999; A. D. Xenopol, Naţiunea română, Bucureşti, 1999; Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, I-V, pref. edit., Bucureşti, 2001-2003; G. Călinescu, Cultură şi naţiune, introd. edit., Bucureşti, 2002; Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, introd. edit., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Vocile realităţii, RMB, 1983, 11 mai; Ion Bogdan Lefter, Conceptele actualităţii culturale, AFT, 1986, 3; Gheorghe Grigurcu, Rădulescu-Motru a avut dreptate, RL, 1999,1;
G.	Gheorghiţă, Un act editorial de excepţie, VR, 2001,7-8; Ana-Stanca Tabarasi, Maiorescu, orator parlamentar, RL, 2002, 23; Dan C. Mihăilescu, Titu Maiorescu, „Discursuri parlamentare", I, LAI, 2002,17; AL Săndulescu, G. Călinescu despre cultură şi naţiune, RL, 2003, 31; Alex. Ştefănescu, Discursurile parlamentare ale lui Titu Maiorescu, RL, 2003,42.	N.M.
129 Dicţionarul general al literaturii române
Schileru
SCHILERU, Eugen (13.IX.1916, Brăila - 10.VIII.1968, Bucureşti), eseist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Demetrescu) şi al lui Henri Schiller, medic. Frecventează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu" din Brăila (1930-1934). Scrie la gazetele locale „Columna lui Traian" (1931), „Premergătorul" (1932-1933) şi „Tribuna" (1934), probabil că, sub pseudonim, se află între redactorii revistei „Stilet" (1933). Student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia estetică filosofică (1934-1938), urmează, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept, al cărei licenţiat devine în 1939. Activează în grupul studenţilor de stânga, sub conducerea Uniunii Tineretului Comunist. Va absolvi şi Seminarul Pedagogic (1939), fiind profesor la liceele bucureştene „Matei Basarab" şi „Gh. Lazăr". Intre 1948 şi 1951 funcţionează ca director la Biblioteca Academiei RPR, iar din 1949 predă istoria esteticii la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, unde ţine şi cursuri de artă universală, istoria criticii de artă, istoria costumului, istoria ceramicii, istoria textilelor de artă, istoria literaturii universale, a teatrului şi a cinematografului. în ultimul an de viaţă este şef al Catedrei de istoria artei. Sub semnătura Adrian Schileru, colaborează în 1936 la „Era nouă", publicaţie condusă de N. D. Cocea, unde va da recenzii şi însemnări despre cinematografie. în 1945-1946 colaborează la revista „Lumea" (unde şi traduce din Benjamin Fondane) şi la „Revista Fundaţiilor Regale" cu cronici cinematografice,
plastice şi literare. Mai e prezent în „Cuvântul liber", „Adevărul literar şi artistic", „Adevărul", „Viaţa românească", „Tinereţea", „Democraţia", „România liberă", iar după război scrie în „Gazeta literară", „Contemporanul", „Secolul 20" ş.a. Prea puţine din aceste texte, prefeţele la cărţi de literatură universală, ca şi comentariile din emisiunile de televiziune ori transpunerile proprii din lirica germană vor fi reunite antum într-o carte.
Intelectual preocupat să aducă în planul interferenţelor variate domenii ale spiritului, pe care le supune unui demers critic sever şi imaginativ deopotrivă, S. este în cele din urmă un impresionist care, fără nici un efort, se poate plasa în zone de rigori absolute. De aici, şi extazele estetice ale criticului şi severa incursiune a interpretării simpatetice, prin apeluri la discipline umaniste şi ştiinţe sociale. O pătrunzătoare şi empa-tică întâlnire dă naştere monografiei Rembrandt (1966), unde textul iradiază o învăţătură împărtăşită cititorului printr-o propedeutică naturală. Perioadele frazei măsoară persuasiv treptele dezvelirii fenomenului: aspiraţia continuă a pictorului către o „artă paradigmatică cu valoare de exemplu moral şi social". Eseistul afirmă că Rembrandt practică aventura interioară, este un sedentar călătorind în universul spiritual al picturii, iar coloristica sa devine „element constitutiv al atmosferei afective", poartă un „timbru liric". S. defineşte clar-obscurul rembrandtian ca lumină fluidă, permeabilă, aptă să cunoască creşteri şi descreşteri care potenţează o atmosferă poetică, prilej de a trece în revistă contribuţiile la reprezentarea picturală a spaţiului-lumină. O definiţie pascaliană a omului ca „mănunchi de contradicţii", fiinţă care transformă şi se transformă, este asociată portretului rembrandtian, ce reflectă esenţa unui mesaj spiritual. Este descrisă „vitalitatea nevulgară" a pictorului îndrăgostit, care pictează în Saskia lumina spiritului său, transfigurând-o, precum şi verva de regizor a lui Rembrandt. Sunt urmărite metamorfozele sugestiilor goticului flamboaiant, dar şi apropierea de morfologia barocă, sub influenţa lui Caravaggio, cu jocuri ale mişcării personajelor. Fraza lui S. este alertă şi nuanţată când descrie obiectele, apropiindu-se de un lirism apofatic când vorbeşte de absenţa fiinţei în Furtuna, luminată de o prezenţă covârşitoare: „Sub ceruri schimbătoare şi dramatice au rămas, ca după o mare catastrofă istorică sau cosmică, doar ruinele mândrelor aşezări umane". Eseistul analizează şi citează câţiva poeţi, contemporani ai artistului, care au consacrat măcar o poezie descriptivă artei lui Rembrandt. Moartea timpurie a lui S., un erudit cu o extraordinară capacitate de cuprindere a fenomenului artistic, a făcut ca o serie de proiecte să rămână neîncheiate sau să se risipească. Aşa se explică fragmentarea textului din monografia Impresionismul (1970), unde curentul e prezentat în dubla sa definire: restrâns, pictural, dar şi spiritual, pe urmele lui Marcel Proust, care îl transferă pe Claude Monet într-un personaj din romanul  la r echer che du temps per du. Limpezimea stilistică a expunerii tehnicilor picturale -circumscrise esteticii fenomenului - face din interpret, în pofida caracterului fulgurant şi nefinit al textului, un scriitor al forţei subtile: asociaţii surprinzătoare, fineţe a nuanţelor, originalitate a expresiei. Volumul, de asemenea postum,
Schintee
Dicţionarul general al literaturii române 130
Scrisoarea de dragoste (1971) reuneşte într-o primă secţiune şase studii şi eseuri de ordin general, iar în a doua cronici şi articole dedicate unor artişti şi unor mari opere de artă. Eseul care dă titlul cărţii defineşte stilul de exeget al lui S., precaut şi irezolut cu „definiţiile", care pot funcţiona doar ca decupaje generatoare de eroare, şi mefient cu reţetele de conduită mentală. Deruta e provocată de dorinţa de a învăţa despre metaforă de la un filosof, Claude Levy-Strauss, şi de constatarea, ivită citindu-i pe Gottfried Benn sau pe Alain Robbe-Grillet, că metafora nu limpezeşte nimic, pentru că escamotează realul. Impenitent, autorul riscă totuşi o metaforă şi compară creaţia artistică, în accepţia de proces şi de produs, cu o scrisoare de dragoste. Se propun trei modele analogice de creaţii artistice, incursiune a cărei premisă ar fi că actul artistic presupune totdeauna un „celălalt", un adresant. Premisa este falacioasă, dar poate funcţiona în limite rezonabile: arta modernă occidentală, determinată de un capitalism alienant, este expresia imposibilităţii comunicării, scrie S. ipostaziind alegoric prima paradigmă. Citând cazul entropiei în artă, prin Norbert Wiener sau prin Max Dvorak, eseistul o deduce pe a doua, cea a supralicitării patrimoniului existent (academism, naturalism, formalismul lui Paul Klee, manierism), şi invocă o serie de teoreticieni ai artei (Weidle, Sedlmayr) şi critici (Croce, Gramsci) pentru a arăta că aici accentul cade pe „cum" al actului, pe retorismul poeziei despre poezie, pe retorismul picturii despre pictură etc. Pentru că semnificaţia unui simbol sau a unui mit nu poate fi explicată decât în interiorul unei serii, S. arată că pierderea legăturii cu alteritatea înseamnă o pierdere a libertăţii, a legăturii interumane eliberatoare. Alt eseu despre culoare, care începe doctoral şi tehnic, devine un pasionant excurs în simbolismul cultural al culorii, în cheie comparatistă. In Tradiţie, inovaţie şi s-pirit critic se distinge, în istoria paradigmelor, arta care „face artă despre artă" de arta „care face artă despre viaţă", fragmentarismul primei tendinţe putând totuşi contribui la edificarea spirituală a omului ca totalitate, după cum - tot prin spirit critic - absolutizările pot contribui la construirea globalităţii spirituale. Remarcabile sunt tonul comprehensiv, hermeneutica asociativă şi precizia caldă a prezentării unor artişti ca Theodor Pallady, Nicolae Petraşcu, Ştefan Ciucurencu, Corneliu Baba, Corneliu Medrea, Paul Erdos, Henri Catargi, Constantin Brâncuşi, Ligia Macovei, Aurel Jiquidi, Nicolae Dărăscu, Florin Pucă, Ion Irimescu, Vasile Kazar ş.a. Alte texte, antologate de Andrei Pleşu în volumul Preludii critice (1975), marchează încercările -în sensul de schiţare precisă şi promiţătoare - de istorie a artei moderne universale, fiind la origine studii, articole, cronici, prefeţe, dar şi note stenografiate după cursuri. Dincolo de caracterul fragmentar - S. pare să nu fi avut dorinţa de a-şi finisa eşafodajul a ceea ce ar fi putut deveni un sistem -, mai toate propun preliminarii teoretice ale unei istorii a artelor, în aspiraţia de a articula o critică „remisivă", cu caracter sever, pătrunzător, arheologic, dar şi tolerantă, aptă de fructificare şi mediantă concomitent, capabilă deci să producă o paideia. O critică aptă să „citească" o operă de artă într-un efort plăcut de a-i reconstitui - ca într-un sau printr-un text literar - gramatica,
sintaxa, articulaţiile. în fine, în ediţia Dan Botta, Scrieri (IV, 1968) este cuprinsă şi o scurtă (şi neterminată) monografie dedicată de S. poetului şi eseistului. Se trasează un portret spiritual al omului şi sunt denunţate etichetele comode puse de critică, arătându-se că Dan Botta, „ermeticul" „poet al morţii", este un descoperitor de arhetipuri şi esenţe, cu o dezinvoltură provenită din detaşarea de posesiune şi din stil. Botta este astfel înscris în tradiţia literaturii române, văzută de poet ca purtând vocaţia pentru clasicism, căruia S. îi schiţează, pe urmele ideilor celui interpretat, o ontologie - clasicismul ca mod de a fi în lume. Pe de altă parte, se referă la orfismul poetului, înţeles ca mod de refacere a unităţii originare, la care şi suprarealismul visa, dar care aici este meditaţie ordonatoare, ideal al clasicismului. Comentatorul mai pune în relief analogiile de model şi de structură muzicală avute în vedere de Dan Botta în eseurile sale.
SCRIERI: Rembrandt, Bucureşti, 1966; Ion Sima, Bucureşti, 1968; Dan Botta, în Dan Botta, Scrieri, IV, îngr. Dolores Botta, pref. Ion Biberi, Bucureşti, 1968,403-427; Ion Irimescu, Bucureşti, 1969; Impresionismul, îngr. Nina Stănculescu-Zamfirescu, Bucureşti, 1970; Scrisoarea de dragoste, îngr. Mihaela Schileru-Chiose, pref. Miron Constantinescu, Bucureşti, 1971; Preludii critice, îngr. şi pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 1975. Traduceri: Sinclair Lewis, Kingsblood royal, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu I. Bujes); Emest Hemingway, Cui îi bate ceasul, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu I. Bujes); Richard Sasurly, I. G. Farben, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu I. Bujes); Andre Ribard, Minunata istorie a omenirii, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Octav Mărgărit); James Hilton, Nu suntem singuri, Bucureşti, 1947; Horace MacCoy, Giulgiurile nu au buzunare, Bucureşti, 1949; Albert Maltz, Curentul subteran, Bucureşti, 1951; Tirso de Molina, Don Gil de Ciorap-Verde, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ion Frunzetti); Giovanni Germanetto, Memoriile unui bărbier, pref. Palmiro Togliatti, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Constanţa Tudor); Claude Levy-Strauss, Tropice triste, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Irina Pâslaru-Lukacsik).
Repere bibliografice: [Eugen Schileru], „Fapta", 1946, 570; Virgil Mocanu, „Scrisoarea de dragoste", RL, 1971,50; Andrei Savu, „Scrisoarea de dragoste", VR, 1972,1; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „Scrisoarea de dragoste", „Viitorul social", 1972, 2; Marin Bucur, Dezvoltarea contemporană a comparatismului românesc, în Ist. comp. Rom., 233-275; Silvestru, Jurnal, 1,37,110; Mariana Sora, O viaţă-n bucăţi, Bucureşti, 1992, 28, 260; Buculei, Prezenţe, 212; Valerian Sava, Istoria critică a filmului românesc contemporan, Bucureşti, 1999,156-160, passim; Popa, Ist. lit, II, 1147; Dicţ. scriit. rom., IV, 195-196.	E.M.
SCHINTEE, Ion (27.XII.1911, Peştişani, j. Gorj - 19.VIII.1985, Craiova), poet, eseist şi traducător. Este fiul Anei şi al lui Nicolae Schinteie. Rămas fără tată la şase ani, S. este crescut la orfelinatele din Târgu Jiu şi Craiova. Urmează Liceul „Tudor Vladimirescu" din Târgu Jiu şi Colegiul Naţional „Carol I" din Craiova. Cu o bursă oferită de Primăria Craiovei, îşi continuă studiile la Bucureşti, frecventând Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Drept, absolvite în 1937, iar mai târziu susţine un doctorat cu tema Idee şi acţiune în opera lui Giuseppe Mazzini (1949). Este profesor de franceză şi italiană la Craiova, iar după înfiinţarea Institutului Pedagogic şi a Universităţii din acelaşi oraş devine cadru didactic la Catedra de limba franceză
131 Dicţionarul general al literaturii române
Schlesak
a Facultăţii de Filologie. Debutează în 1931, la revista „Ion Maiorescu" a Colegiului Naţional „Carol I" din Craiova, iar editorial cu volumul Leopardi şi operele morale, apărut în 1938. încă din perioada studenţiei scrie recenzii, cronici plastice şi dramatice în ziare şi reviste din Craiova şi Bucureşti: „Hyperion", „Gând", „Reforma", „Presa Olteniei", „Timpul", „Ramuri", „înainte" şi „Momentul naţiunii". Mai colaborează la „Familia", „Meridian", „Vatra", „Viaţa românească", „Oltenia literară", „Analele Universităţii din Craiova" ş.a. Semnează şi
I.	Schinteie-Seuca. A condus, la înfiinţare, Filiala din Craiova a Uniunii Scriitorilor, când editează şi un „Caiet literar".
S. este autorul a două volume de versuri: Ibis (1942) şi Ion ăl Mare (1946). Poemul Ibis evidenţiază o formaţie livrescă şi tentaţia pentru structuri prozodice de factură clasicistă, sonetul fiind cultivat predilect. Conceput sub forma unui lung colocviu cu şinele, Ibis devine reprezentarea metaforică a unei încăperi sufleteşti, mobilată conform gustului propriu şi confortului (intelectual) personal. Sunt prelucrate, artizanal, numeroase motive livreşti, reintegrate în tiparul afectiv al discursului liric propriu. Influenţa simbolismului exotic minu-lescian aduce pe acelaşi plan imaginea „palidelor fecioare" cu „tam-tamul" tobelor, stelelor, durerii, valurilor. Poemul este cutreierat de Isolde şi Melisande, Pulcinele, trubaduri şi truveri. în acelaşi context apar umbrele altarului din Chartres, ca şi Lais, Erasm, Ronsard, Musset, Andersen ş.a. Ion ăl Mare este o prelucrare în manieră de baladă haiducească, însoţită de comentarii conjuncturale ale proaspătului angajat în lupta de clasă. Amplitudinea şi seriozitatea lecturilor lui S. sunt prezente mai cu seamă în activitatea lui de critic şi eseist. în Leopardi şi operele morale, dar mai ales în eseul monografic Giono (Povestea unui suflet şi a unei poezii) (1943), temeinicia se confirmă. Cartea, o introducere în opera scriitorului francez, e scrisă modern, ca viziune şi structură. Motive literare italiene, franceze şi anglo-saxone sunt convocate spre a evidenţia, pe de o parte, originalitatea lui Jean Giono, iar pe de alta, apartenenţa acestuia la o familie de spirite în care figurează Victor Hugo, Henri Bosco, Edmond Jaloux, Paul Claudel, Rene Lalou, D. H. Lawrence ş.a., dar şi Geo Bogza. în textele scriitorului francez monograful descoperă influenţe din poezia lui Homer, Hesiod, Vergiliu. Ca repere critice, se foloseşte de Chateaubriand, Van Thieghem, Tudor Vianu, din ale căror lucrări citează. în portretul omului şi artistului reţeta de tip tradiţionalist a demersului critic este înlocuită cu unghiul de abordare evo-cator-exegetic şi cu dialogul comparatist. Ca traducător, S. a selectat scrieri de Ugo Foscolo, Aldo Oberdorfer şi Bartolomeo Bertolini.
SCRIERI: Leopardi şi operele morale, Craiova, 1938; Ibis, Craiova, 1942; Giono (Povestea unui suflet şi a unei poezii), Craiova, 1943; Ion ăl Mare, Bucureşti, 1946. Traduceri: Ugo Foscolo, Cântecul mormintelor, Craiova, 1941; Aldo Oberdorfer, Regele nebun, Craiova, 1943; Bartolomeo Bertolini, Campania lui Napoleon în Rusia, Craiova, 1943.
Repere bibliografice: Marcel Saraş, Foscolo, „Cântecul mormintelor", „Meridian", 1941,13; C. N. Negoiţă, Foscolo, „Cântecul mormintelor", „Sfarmă-Piatră", 1941,189; AL Olaru, „Ibis", „Horia, Cloşca şi Crişan", 1942,7-9; Mihai M. Andreescu, Un meridionist clasic, „Ion Maiorescu",
1942, 8-9; Marieta Popescu-Florea, „Ibis", F, 1942, 11-12; Pericle Martinescu, „Giono", VRA, 1944, 742; Alexandru Baciu, „Giono", „Câmpia Libertăţii", 1944, 4; B. Cocoş, „Ion ăl Mare", „Momentul naţiunii", 1946, 10; Piru, Panorama, 527-528; Firan, Macedonski-Arghezi, 399-400; Firan, Profiluri, II, 233.	L. Ch.
SCHLESAK, Dieter (7.VIII.1934, Sighişoara), traducător. Urmează Liceul Pedagogic german în oraşul natal (1948-1952) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1954-1959). Determinantelor săseşti, explicabile în primul rând prin provenienţă - din genealogia familiei face parte şi un reprezentant al tradiţionalismului literar, Michael Albert (1836-1893) -, li se asociază laturile româneşti ale formaţiei şi activităţii sale. Ca redactor la „Neue Literatur" (1959-1969), S. este receptiv la mutaţiile literare din acea vreme, la tendinţele de înnoire a limbajului poetic, încercând promovarea unei literaturi a modernităţii nedogmatice, cum se observă în Sunt lacrimae rerum, un grupaj de versuri tradus în 1969 din lirica lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, loan Alexandru ş.a. Este anul în care emigrează în Germania, locuind la Miinchen, apoi la Stuttgart, dar stabilindu-se, din 1973, la Camaiore, în Italia. A beneficiat de diferite burse şi a obţinut
Schuster
Dicţionarul general al literaturii române 132
premii literare, precum „Gryphius" (1980), „Schubart" (1989), „Lenau" (1993).
Iniţial adept al scrisului convenabil şi uşor accesibil, S. traduce, între altele, povestiri de Francisc Munteanu. Treptat îşi impune exigenţe crescânde, ajungând - împreună cu cei interesaţi de revitalizarea literaturii - în miezul procesului de receptare a liricii universale contemporane. Fiind el însuşi poet, prozator şi eseist, această experienţă îl leagă de personalităţi din generaţia sa. încearcă - înainte şi după plecarea din ţară - să promoveze scrierile lor prin traduceri, prin recomandări şi consilieri în mediul redactorilor, al editorilor, ca şi prin comentarii critice, eseuri etc. Un ataşament constant dovedeşte faţă de poezia lui Nichita Stănescu, din care traduce în 1969, vorbind despre importanţa deosebită a volumului 11 elegii, a acestui „sistem hegelian al poeziei", „expresia cea mai clară şi mai concentrată a generaţiei". De asemenea, manifestă interes faţă de Emil Cioran (cu care a fost în corespondenţă), Paul Goma (despre care a publicat câteva eseuri în anii 70), Norman Manea (despre care a scris în anii '80) şi faţă de alţi reprezentanţi ai literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Gefâhrliche Serpentinen (1998), un volum cuprinzător de „lirică românească actuală" (peste o sută de nume), începând cu anii '60, bazat pe transpuneri proprii, la care se adaugă versiuni ale altor traducători, îi încununează demersurile de promovare a poeziei româneşti în spaţiul de limbă germană. Pentru cititorii români a îngrijit şi prefaţat, în 1968, o cuprinzătoare antologie din literatura austriacă modernă.
Antologii: Proza austriacă modernă, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1968. Traduceri: Francisc Munteanu, Der Himmel beginnt beim dritten Stockwerk und andere Erzăhlungen, Bucureşti, 1964; Nichita Stănescu, 11 elegii -11 Elegien, ed. bilingvă, postfaţa trad., Bucureşti, 1969; Fische und Vogel Junge rumănische Lyrik, Regensburg, 1970 (în colaborare cu Wolf Peter Schnetz); Magdalena Constantinescu, Briefe iiber die Grenze, Gottingen, 1978; Zeitgenossische Dichter aus Rumănien, Bucureşti, 1981; Norman Manea, Trennwand, Gottingen, 1992 (în colaborare); Gefâhrliche Serpentinen. Rumănische Lyrik der Gegenwart, Berlin, 1998 (în colaborare); Gheorghe Pituţ, Olimp - Der Olymp, ed. bilingvă, cu ilustraţii de Florin Pucă, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Markus Lakebrink şi Franz Johannes Bulhardt).
Repere bibliografice: A. Ga. [Anneli Ute Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher Ubersetzung, în Rumănisch-deutsche Interferenzen, îngr. Klaus Heitmann, Heidelberg, 1986; Lexikon deutschsprachiger Schriftsteller, II, Hildesheim-Ziirich-New York, 1993; Lexikon der Siebenbiirger Sachsen, Innsbruck, 1993; Marian Victor Buciu, Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii, Craiova, 2003.	J. W.
SCHUSTER, Paul (pseudonim al lui Kurt Haller; 20.11.1930, Sibiu - 5.V.2004, Berlin), traducător. Frecventează în oraşul natal Liceul „Brukenthal" şi îşi dă examenul de bacalaureat la Liceul „Gh. Lazăr". Ulterior se ocupă de gazetărie la Bucureşti, ca reporter al ziarului „Neuer Weg" (1949-1951), dar revine în ţinutul de baştină ca învăţător în diferite sate (1951-1954). Din nou în capitală, se dedică literaturii, scriind povestiri şi romane destinate mai ales cititorului tânăr. Membru în conducerea Uniunii Scriitorilor (1955-1971), va fi, din 1959, şi redactor
(pentru proză) la revista „Neue Literatur". Emigrează în Germania, stabilindu-se în 1972 la Berlin, unde trăieşte ca scriitor liber profesionist, publicist şi popularizator al literaturii (în cadrul unor forme de învăţământ pentru adulţi: universitate populară, cursuri pentru deţinuţi).
Pe lângă transpuneri din versurile lui Tudor Arghezi şi din cele ale lui Nichita Stănescu şi a unei piese de teatru (Neamurile de Teofil Buşecan), S. a tradus mai ales proză românească. Opţiunile, cel puţin în perioada bucureşteană, sunt în funcţie de tipurile de naraţiune practicate de el însuşi ca autor: proză discursivă, accesibilă, cu mesaj social. Aşa se face că tălmăceşte romanele Dispariţia unui om de rând de Mihai Beniuc şi Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu. Manifestă interes şi pentru literatura secolului al XlX-lea, traducând însemnare a câlătoriii mele de Dinicu Golescu, ori pentru proza din prima jumătate de secol XX: romanele Ion de Liviu Rebreanu sau Donna Alba de Gib I. Mihăescu. Ţinând seama de preferinţa pentru exotic a cititorilor, transpune, împreună cu germanista Ruth Kisch, romanul istoric Fanar de Horia Stancu, nu neglijează nici pe amatorul tânăr de literatură, oprindu-se la Cei de la Crisanta de Gica Iuteş şi la Coiful de aur de Alexandru Şahighian. în perioada berlineză S. descoperă povestirile şi romanele unui scriitor emigrant, Norman Manea, transpunându-i în germană mai multe cărţi.
Traduceri: Teofil Buşecan, Vetternwirtschaft, Bucureşti, 1962; Gica Iuteş, Die Leute von Crisanta, Bucureşti, 1962; Zaharia Stancu, Friihlingsgewitter, Bucureşti, 1962; Alexandru Şahighian, Der goldene Helm, Bucureşti, 1964; Tudor Arghezi, Ketzerbeichte, Berlin, 1968 (în colaborare cu Heinz Kahlau), Cuvinte potrivite - Wohlgefugte Worte, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Heinz Kahlau, Franyo Zoltan, Oskar Pastior, Alfred Margul-Sperber şi Ion Acsan); Liviu Rebreanu, Mitgift, Berlin, 1969; Mihai Beniuc, Verwandlung eines
133 Dicţionarul general al literaturii române
Schwartz
Unscheinbaren, Berlin, 1970; Gib I. Mihăescu, Donna Alba, Bucureşti, 1971; Dinicu Golescu, Aufzeichnung meiner Râse, Bucureşti, 1973; Horia Stancu, Fanar, Berlin, 1978 (în colaborare cu Ruth Kisch); Norman Manea, Fenster zur Arbeiterklasse, Gottingen, 1989, Trennwand, Gottingen, 1992 (în colaborare), Der schwarze Briefumschlag, Miinchen,
1995.
Repere bibliografice: A. Ga. [Anneli Ute Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher Ubersetzung, în Rumănisch-deutsche Interferenzen, îngr. Klaus Heitmann, Heidelberg, 1986; Lexikon deutschsprachiger Schriftsteller, II, Hildesheim-Ziirich-New York, 1993; Lexikon der Siebenbiirger Sachsen, Innsbruck, 1993; Ion Acsan, 50 de ani de traduceri din literaturile de limbă germană în limba română şi din literatura română în limba germană. 1945-1995, Bucureşti, 1996, passim.	J.	W.
SCHWARTZ, Gheorghe (16.IX.1945, Lugoj), prozator. Este fiul Mariei-Mariana Schwartz (n. Selinsky), profesoară de pian, şi al lui Eugen Schwartz, funcţionar. Urmează în oraşul natal şcoala primară, gimnaziul şi liceul (1952-1963). Studiază din 1963 la Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, absolvind în 1968. Specializat în defectologie, după facultate lucrează ca profesor la Şcoala Specială din Arad. E redactor-şef adjunct la revista „Arc" (1990-1992), consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Arad (1990-1994), consilier cultural al Ambasadei României la Bonn (1992-1993), redactor-şef, apoi director al Institutului de Televiziune Intersat 1 din Arad (1994-1996), dar şi cadru didactic, din 1990, la Facultatea de Ştiinţe Umaniste şi Sociale a Universităţii „Aurel Vlaicu" din Arad, unde în 2003 va fi desemnat decan. Debutează cu proză scurtă în 1969, la revista „Familia", ulterior fiind prezent în
numeroase publicaţii din ţară şi în presa culturală din Austria, Germania, Ungaria, Franţa, SUA etc.
Romanul de debut al lui S., Martorul (1972; Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist), primit mai curând cu reticenţă de critică - a fost invocată imaturitatea de concepţie şi de tehnică -, anunţă totuşi linia scrierilor semnate în următorul deceniu de către prozator. E prelucrat aici, într-o formulă tipică pentru anii 70 ai secolului trecut, un melanj de roman politic şi parabolic; totodată, psihologismul insistent (metoda predilectă de despicare în patru a anecdoticului şi de reînnodare a lui) e asociat cu momirea unui plan fantastic, ce amplifică lansarea în simbolic-parabolic. Altfel, teza, aceea a „trezirii", e simplă, fiind reductibilă la „procesul prin care un «martor» indiferent se transformă într-un «participant», sub presiunea factorilor social-politici", în forma unei „investigaţii de psihologie abisală" (Mircea Iorgulescu). Protagonistul, doctorul Poolo, va fi reluat ca personaj în câteva povestiri de natură fantastică din Ucenicul vrăjitor (1976), precum şi în romanul Efectul P. (1983; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), care exploatează, în cheie SF, clişeul alimentării prin tehnologie a nemuririi. Tot o dezvoltare, ca metodă şi anecdotică, a cărţii de debut se produce în „ciclul lugojan" compus din romanele Pietrele (1978), A treia zi
(1980)	şi Spitalul (1981). Cadrul ficţional e recrutat din Lugojul interbelic (sfârşitul anilor '30 - începutul anilor '40), termenul negativ al antitezei morale fiind configurat în spaţiul mişcării legionare. In forma convenţiei „romanul unei singure zile", A treia zi prinde într-un dispozitiv centrifug episoade din timpul rebeliunii. în Spitalul instituţia corespunzătoare titlului oferă prin definiţie un spaţiu închis, „concentraţionar", al alienării prin reprimare şi uniformizare, iar referinţele la Franz Kafka sunt de ordinul evidenţei şi inevitabile. Ficţiunea propriu-zisă confirmă aceste date într-o măsură mult mai acută decât le generează. Alegerea provinciei ca spaţiu-cadru poate fi speculată ca fiind sugestivă pentru coordonatele scrisului lui S.: de vreme ce mecanica periferiei o „oglindeşte" pe cea a centrului, microfizica ficţională ţinteşte la „oglindirea" unei ordini esenţiale; de aici, o anume supraexploatare a sintaxei individului în sensul reprezentativităţii simbolice, dar şi teza care dublează anecdoticul - indusă acestuia, şi nu dedusă din el. Complementar, mai pot fi notate predispoziţia lui S. pentru stilul stufos sau ecuaţia greoaie, dificilă a frazelor. Ciclul lugojan mai capătă o piesă prin Om şi lege (1987), ajungând în anii '50. Profitând de logica ambiguă a traseului realitate-fan-tasmatic şi retur, romanul urmăreşte procesul prin care avocatul Ladislau Pietraru îşi salvează identitatea proiectând scenarii în spaţiul trecutului: o alienare controlată, în care regresia schizoidă are finalitate curativă. Volumele de povestiri Maximele, minimele (1984) sau Castelul albastru (1986), cumulând „exerciţii de imaginaţie în stil borgesian sau în stilul fantasticului romantic, ba chiar şi în stil urmuzian", au în scrisul lui S. caracter de „interludii" (Laurenţiu Ulici). Un al doilea ciclu epic, Cei o sută, în care parabola părăseşte trecutul apropiat pentru a se instala în spaţiul mult mai confortabil al miticului şi ulterior al istoriei vag documentate, este deschis
Schwarzfeld
Dicţionarul general al literaturii române 134
prin Anabasis (1988) şi continuat cu Ecce homo (1993), Oul de aur (1998), Mâna albă (2000). Teza acestei ample mobilizări ar fi, conform unui Argument, recuperarea sentimentului de continuitate, pe care istoria îndepărtată ar trebui să îl transmită celor de azi: „Aproximativ o sută de generaţii ne despart de cucerirea Babylonului de către Cyrus. Aşadar, scurta noastră viaţă reprezintă un procent din trecerea aceasta, care până acum ne-a îngrozit prin dimensiunile ce ni s-au părut nesfârşite. [...] Poate că dacă vorbim despre ultimele noastre o sută de generaţii şi vedem cât de adânc pătrund acestea în timp, «distanţele incomensurabile» devin mai uşor de cuprins". Punctul de pornire este deci căderea Babilonului, sensul evoluării narative fiind dinspre trecut către prezent. Uzând de un bogat repertoriu de personaje, tehnici şi formule literare, S. produce o amplă babilonie narativă, copios ramificată epic, dominată de ideea ciclicităţii istoriei. în spirit eventual postmodern, prozatorul filtrează documentul brut prin sita alegoriei şi instrumentează trecutul ca paravan pentru nevrozele actualităţii. Scheletul ciclului, structura lui mascată ar fi un bruion de filosofie a istoriei în care, dincolo de operaţiile de individualizare a unei epoci sau a alteia, modulările timpurilor prinse în cadru nu fac decât să mascheze succesiunea stereotipă a generaţiilor, privită ca eternă reîntoarcere a identicului.
SCRIERI: Martorul Timişoara, 1972; Ucenicul vrăjitor, Bucureşti, 1976; Pietrele, Bucureşti, 1978; A treia zi, Bucureşti, 1980; Spitalul, Bucureşti, 1981; Efectul P., Bucureşti, 1983; Maximele, minimele, Cluj-Napoca, 1984; Castelul albastru, Cluj-Napoca, 1986; Om şi lege, Bucureşti, 1987; Cei o sută (Anabasis), Timişoara, 1988; Cochilia, Bucureşti, 1992; Cei o sută (Ecce homo), Bucureşti, 1993; Procesul, Timişoara, 1996; Cei o sută (Oul de aur), prefaţă Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; Paranoia Schwartz, Cluj-Napoca, 1999; Cei o sută (Mâna albă), prefaţă Dan Grădinaru, Bucureşti, 2000; Politica şi presa, Iaşi, 2001; Psihologia transversală, Arad, 2003.
Repere bibliografice: Marcel Pop-Corniş, „Martorul" O, 1973, 7; Dana Dumitriu, „Martorul", ARG, 1973, 6; Mircea Popa, Gheorghe Schwartz şi calitatea de martor, TR, 1974, 30; Marcel Pop-Corniş, Gheorghe Schwartz, 0,1975, 28; Ardeleanu, Opinii, 108-112; Cristea, Domeniul, 287-290; Mircea Popa, „ Ucenicul vrăjitor" ST, 1976,5; Lucian Alexiu, „ Ucenicul vrăjitor" 0,1976,27; Tudor-Anton, Ipostaze, 233-236; Alexandru Ruja, Gheorghe Schwartz, O, 1978, 19; Valeriu Cristea, Mijloace şi scop, RL, 1978,33; Vasile Andru, Viaţa şi rolurile, VR, 1978, 7-8; Mircea Popa, Literatura provinciei, ST, 1978,9; Iorgulescu, Scriitori, 242-243; Mircea Popa, Critică şi roman, ST, 1980,9; Marcel Pop-Corniş, „A treia zi", TR, 1980, 50; Ungureanu, Imediata, I, 226-228; Mircea Mihăieş, Romanele mitologiei subiective, 0,1981,20; Marcel Pop-Corniş, „Spitalul", 0,1981,27; Valeriu Cristea, Un roman-parabolă, RL, 1981,30; Valentin Taşcu, Sobrietatea ca avertisment, ST, 1981, 10; Alex. Ştefănescu, între da şi nu, Bucureşti, 1982, 126-129; Tudor Dumitru Savu, „Efectul P.", TR, 1983, 32; Mircea Vasilescu, Invenţia bine temperată, RL, 1984,31; Cornel Ungureanu, „Maximele, minimele", O, 1984,49; Moraru, Textul, 214-216; Alexandru Ruja, Parabola detaliilor, LCF, 1986, 31; Alexandru Ruja, Exerciţii de stil, LCF, 1987, 29; Val Condurache, Mănuşa întoarsă pe dos, CL, 1987, 9; Eugen Simion, Bravul soldat Svejk la Lugoj, RL, 1987, 44; Holban, Profiluri, 330-336; loan Holban, Arta cronicarului, CRC, 1989, 19, 2003, 2, 3; Valeriu Cristea, Cei treisprezece, RL, 1989,20; Miko Ervin, întâlnire cu anul 2000,
Cluj-Napoca, 1989, 130-135; loan Lascu, Biografii apocrife, R, 1990,6; Dan Petrescu, Tentaţiile anonimatului, Bucureşti, 1990,107-110; Viorel Gheorghiţă, Un intermezzo literar, F, 1993, 7-8; Ulici, Lit. rom., I, 344-347; Victor Neumann, Dreyfus şi dreyfusismul, O, 1996, 8; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad, 1996,126-132; Micu, Ist. lit., 505; Gheorghe Mocuţa, Viziunea istoriei prin antieroii săi, VR, 2001, 1-2; Popa, Ist. lit., II, 866; Dicţ. scriit. rom., IV, 196-199; Dicţ. analitic, IV, 147-148.	'	M.	I.
SCHWARZFELD, Moses (8.XII.1857, Iaşi - U.X.1943, Bucureşti), folclorist şi publicist. Se trage dintr-o familie (tatăl Benjamin, fraţii Elias şi Wilhelm) cu înclinaţii literare şi preocupări istorico-filologice. Cel mai cunoscut va deveni nepotul său, poetul şi eseistul B. Fundoianu, pentru care, după propria-i mărturisire, bogata bibliotecă moştenită de la bunic a avut un rol decisiv în formarea sa. După absolvirea liceului, la Iaşi, unde îl are învăţător pe Ion Creangă, S. frecventează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie tot aici, dar, atras şi de medicină, în 1876 este student la facultatea din Bucureşti. îndeplineşte funcţia de secretar al Societăţii „Sinai", apoi al Spitalului Israelit şi al Azilului de Bătrâni. A înfiinţat şi o şcoală pentru adulţi, care erau iniţiaţi în limbă română, matematică şi istorie. Ca redactor la „Anuar pentru israeliţi" şi director al ziarului „Egalitatea", desfăşoară o asiduă activitate de publicist, semnând fie cu numele întreg, fie cu iniţiale sau cu pseudonimele Ploeşteanu, Un călător, Ben Brii. A colaborat la „Analele Societăţii Istorice «luliu Barasch»", „Arhiva", „Buciumul român", „Calendar pentru israeliţi", „Contemporanul", „Curierul israelit", „Fraternitatea", „Lumea evreie", „Lumea israelită", „Revista israelită", „Revista olteană", „Şezătoarea" ş.a.
S. debutează cu încercări literare şi cu studii istorice, care aveau să îi atragă critica aspră a lui V. A. Urechia. Prima lui preocupare legată de folclor o reprezintă editarea operei lui Cilibi Moise, împreună cu o schiţă biografică şi un comentariu elogios (Pracfzca şi apropourile lui Cilibi Moise vestitul din Ţara Românească, 1883). Publică apoi, în „Contemporanul", texte populare culese din Muntenia, fără a se supune exigenţelor unei metode ştiinţifice, ale cărei principii le va susţine, însă, în scrierile sale teoretice. Excepţie face textul Lacrimile şi blestemul mumei sau Călătoria mortului, apărut în „Revista olteană" (1889), la care adaugă o notă despre informator şi citează alte variante autohtone şi străine ale motivului. Spirit combativ, S. şi-a definit opiniile despre folclor în lucrări polemice. în studiul Poeziile populare colecţia Alecsandri (1866) sau Cum trebuie culese şi publicate cântecele populare (1889) susţine că folclorul trebuie să fie „un izvor pentru psihologia populară", „un repertoriu al limbii poporului", care să folosească lingviştilor, scriitorilor şi istoricilor. De aceea este condamnabilă modificarea textului şi considerată absolut necesară culegerea tuturor variantelor, cu indicaţii precise privind localitatea şi informatorul. S. afirmă că frumuseţea poeziei populare nu trebuie apreciată după canoanele literaturii culte. Atunci când are de judecat colecţia lui V. Alecsandri, tonul său devine violent, acuzându-1 pe alcătuitor de „rău gust" şi de „pildă rea". Citează, pe două coloane, textele din ediţia 1866 şi
135 Dicţionarul general al literaturii române
Scorobete
versiunile apărute în periodice sau în ediţia 1852-1853, punând toate neconcordanţele pe seama intervenţiei lui Alecsandri, numit „meşterul drege-strică". Atitudinea lui S. a stârnit, în general, indignare, dar printre cei ce au împărtăşit părerile lui S. se numără şi Traian Demetrescu, care îi publică în „Revista olteană" o nouă intervenţie: Vasile Alecsandri sau Meşterul drege-strică şi apărătorii săi (1889). Este, de fapt, o reluare a ideilor din studiul precedent, de pe aceeaşi poziţie de critică acerbă. Justeţea opiniilor lui S. despre folclor va fi recunoscută îndeobşte, dar i se va reproşa inconsecvenţa, de vreme ce, analizând peste câţiva ani anecdotele lui Th. D. Speranţia, va abdica de la principiile susţinute anterior. S-a ocupat şi de istoria şi cultura poporului evreu, a alcătuit o bogată colecţie de folclor în limba idiş, a scris studii de etnopsihologie comparată, cu privire specială asupra creaţiei folclorice evreieşti, precum şi numeroase articole, unele polemice, privitoare la situaţia comunităţii evreieşti din România.
SCRIERI: Anecdote populare române cu privire la evrei. Cercetare critică, Bucureşti, 1889; Poeziile populare colecţia Alecsandri (1866) sau Cum trebuie culese şi publicate cântecele populare, Iaşi, 1889; Vasile Alecsandri sau Meşterul drege-strică şi apărătorii săi, Craiova, 1889; Evreii în literatura populară română. Studiu de psihologie populară. Anexă: Evreii în literatura populară universală, Bucureşti, 1892; Basmul cu pantoful la evrei, români şi la alte popoare, Bucureşti, 1893; Evreii în literatura lor populară (sau Cum se judecă evreii înşişi), [Bucureşti], 1898. Ediţii: Practica şi apropourile lui Cilibi Moise vestitul din Ţara Românească, pref. edit., Craiova, 1883; Două istorioare prea frumoase din viaţa lui Cuza- Vodă, Craiova, 1884.Traduceri: Leopold Kompert, Christu şi Leea, Bucureşti, 1892; Max Nordau, Starea socială şi economică a evreilor, Bucureşti, 1910.
Repere bibliografice: Gion [G. I. Ionnescu-Gion], „Poeziile populare colecţia Alecsandri", „Românul", 1889,5 aprilie; A. Cozma, Schwarzfeld şi Alecsandri. Ochire critică, CL, 1889, 2; D. Wertenstein, Moses Schwarzfeld (1857-1943), pref. A. Axelrad, Bucureşti, 1944; L. Fink, M. Schwarzfeld, RCM, 1962,86; Savin Solomon, O colecţie de proverbe idiş culese de Moses Schwarzfeld, RCM, 1965, 113; Chiţimia, Folclorişti, 24-33) Dicţ. lit.1900, 770-771) Datcu, Dicţ. etnolog., II ',205-206. L Cş.
SCOBIOALĂ, Aurel (17.IX.1941, Mălăieşti, j. Bălţi - 3.VII.2007, Chişinău), prozator. Este fiul Nadejdei (n. Lupăcescu) şi al lui Andrei Scobioală, ţărani. învaţă întâi în satul natal, urmează şcoala medie în satul Şaptebani şi este student al Facultăţii de Filologie de la Institutul Pedagogic „Alecu Russo" din Bălţi (1958-1963). Va fi pedagog şi director de şcoală, redactor la Radiodifuziunea din Chişinău, editor (1976-1986), consilier la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (1986-1992), director general al Departamentului Edituri, Poligrafie şi Difuzarea Cărţii (1992-1994), redactor-şef la Editura Prut Internaţional şi din nou consilier la Uniunea Scriitorilor. Colaborează la „Literatura şi arta", „Basarabia", „Viaţa Basarabiei", „Florile dalbe" ş.a. A fost distins cu mai multe premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1987,1999,2000).
S. e autor de nuvele, miniaturi, anecdote literare: La menagerie (1983), Ulciorul cu pătărănii (1994) ş.a. Mai semnificative sunt însă cărţile lui pentru copii. Aici scrisul este dominat de umor, prozatorul făcând parte din speţa anton-
pannescă. Candoarea şi lirismul fac casă bună cu gluma şi jocul de cuvinte, conferind naraţiunii atributele oralităţii. Fără a apăsa pe pedala moralizării, se urmăreşte, adesea cu rezolvări narative surprinzătoare, transmiterea unei învăţături. Căutând mereu să facă mesajul înţeles de cei mici, S. se „copilăreşte" inteligent şi cu folos pentru lectorii săi.
SCRIERI: Cărăruie albă, Chişinău, 1974; La menagerie, Chişinău, 1974; Dincoace de poveste, Chişinău, 1977; Greu mai cresc bărbaţii, Chişinău, 1978; Ispita, Chişinău, 1980; Viceversa hop, Chişinău, 1981; Lu-ma-me jo-vi-sâ-du sau Micu cel tare din grupa mare, Chişinău, 1984; Ce te-nvaţă o povaţă, Chişinău, 1987; Aricioaica doctoriţă, Chişinău, 1988; Alfabetul-grădiniţă, Chişinău, 1992; Vorba bună ne adună, Chişinău, 1992; Ulciorul cu pătărănii, Chişinău, 1994; Marele fermier Buş-Lăbuş, Chişinău, 1999; Alt ulcior cu pătărănii, Chişinău, 2001; Peripeţii cu melodii, Chişinău, 2001; Carte pentru câini deştepţi, Chişinău, 2003; Câte rude are Nelu, Chişinău, 2003; învăţăMinte din vorbă cuMinte, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Bătrânu, „Ispita", LA, 1981,12 martie; Efim Tarlapan, Zâmbete cu supliment, Chişinău, 1987,222-224) Eugen Lungu, Se non e vero, e ben trovato, „Basarabia", 1994,11-12; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 212) Micu, Ist. lit., 655.	A.	B.
SCOROBETE, Ion (26.V.1947, Meria, j. Hunedoara), poet şi prozator. Este fiul Cătuţei şi al lui Andrei Scorobete, ţărani. Frecventează Şcoala Profesională de Siderurgie la Hunedoara (1961-1964), apoi cursurile unor licee teoretice din acelaşi oraş (1965-1967) şi din Făget, judeţul Timiş (1969-1971). La Bucureşti va absolvi Şcoala de Biblioteconomie (1973) şi Facultatea de Drept (1986). Va profesa ca jurist, devenind şeful Direcţiei Drept - Ordine la Primăria din Timişoara. îşi face debutul cu versuri la „Orizont", în 1973, iar editorial cu volumul Geometria zăpezii, în 1993. Mai colaborează la „Luceafărul", „Tribuna", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Meridianul Timişoara", „Knijzevni zivot" ş.a. Scrie şi sub pseudonimele Romulus Mitu-Meria, Ion Pădureanu.
Trăind departe de mediile literare, S. reţine, totuşi, atenţia de la început prin distincţia frazării lirice. Rând pe rând meditativ, invocativ, melancolic, el transferă în poezie nostalgia spaţiului originar. Este, asemenea majorităţii poeţilor din generaţia căreia îi aparţine, un calofil pentru care voinţa de modernitate a discursului se asociază cu sentimentalismul, cu o pasionalitate surdinizată, străină de prea vădite intenţii de literaturizare. Truculent în limite rezonabile, S. e un autor din speţa imagiştilor - agreabil prin prestaţiile fanteziste, baroce -, un liric ce mizează pe suportul culturii. O anume luxurianţă a imaginii şi a metaforei, precum şi derogările în manieră suprarealistă de la sintaxa convenţională, ca în versurile din volumul Dragoste şi alte păsări de pradă (1996), ar putea fi semnul unei voinţe de schimbare, în primul rând în registrul stilistic. Construit din trei secvenţe cvasiautonome, Cavalerul după-amie-zii (1998) este un roman de substanţă potenţial autobiografică, tentând să surprindă tribulaţiile sociale şi erotice ale unui tânăr de provenienţă rurală pus în situaţii pitoreşti ori dramatice. Consistenţă au personajele aparţinând unor colectivităţi muncitoreşti şi urbane cu un grad incert de coagulare socială,
Scorobete
Dicţionarul general al literaturii române 136
episoadele care valorifică viaţa de cazarmă a tinerilor recruţi şi scenele halucinante ale unei inundaţii. Noaptea orgoliilor (1999), roman al unor medii intelectuale, se deplasează spre formula prozei de introspecţie şi analiză, de interes în plan epic rămânând în continuare fundalul social-politic al ultimelor decenii de regim totalitar.
SCRIERI: Geometria zăpezii, Timişoara, 1993; Baricada cu îngeri, Timişoara, 1994; Dragoste şi alte păsări de pradă, Timişoara, 1996; Ziua tip vagon, Timişoara, 1996; Cavalerul după-amiezii, Timişoara, 1998; Noaptea orgoliilor, Timişoara, 1999; Rugă însângerată, Timişoara, 1999; Biblioteca de zgomote, Iaşi, 2000; Pădurile celeste, Deva, 2003.
Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, Generali şi soldaţi, 0,1995, 1; Radu Ciobanu, Ucenic la pasărea cerului, T, 1995,9; Alexandru Spânu, „Baricada cu îngeri", LCF, 1995,16; Lucian Vasiliu, Adnotări fulgurante, DL, 1995,16; Vasile Dan, Un poet de la „Hestia", „Arca", 1995,10-12; Robert Şerban, Cartea poetului, 0,1996,3; Radu Ciobanu, Construcţii lirice, „Rostirea românească", 1996, 7-8; Ion Marin Almăjan, Este dragostea o pasăre de pradă?, „Renaşterea bănăţeană", 1996,1838; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 138-139; Gheorghe Mocuţa, „Dragoste şi alte păsări de pradă", „Arca", 1997, 1-3; Rodica Opreanu, Capcanele limbajului, „Orient latin", 1997,12; Valeriu Drumeş, „Ziua tip vagon", ALA, 1997, 379; Dan Silviu Boerescu, „Cavalerul după-amiezii", „ArtPanorama", 1999,14; AL Florin Ţene, „Cavalerul după-amiezii", „Curentul", 1999, 210; Ivo Muncian, Sub semnul metaforei, „Naşa reci", 1999,7; Luminiţa Marcu, „Noaptea orgoliilor", RL, 2000, 3; Adrian Ţion, Cunoaştere de noapte, ST, 2000,2-3; Dan Bogdan Hanu, Zgomotele şi ecoul (controlat), CL, 2002,6.	'	L.A.
SCOROBETE, Miron (1.V.1933, Răchitova, j. Hunedoara), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Nicula) şi al lui Ion Scorobete, ţărani. Frecventează cursul elementar şi mediu la Poieni, Petroşani şi Călan, Şcoala Pedagogică din Deva (1949-1953), apoi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj (1953-1957). Va fi redactor la „Tribuna" (1957-1970), redactor şi director-adjunct al Studioului de Radioteleviziune Cluj (1970-1983), redactor la Editura Tineretului, redactor-şef la „Renaşterea română" (1994-1995) şi, din 1998, redactor-şef adjunct la „Cetatea culturală". îşi face debutul cu poezie la „Almanahul literar", în 1954. Colaborează la „Luceafărul", „Scrisul bănăţean", „Steaua", „România literară", „Tribuna", „Viaţa românească", „Ateneu", „Contemporanul" ş.a., semnând şi cu pseudonimele S. Cerna şi S. Coryll.
Primul volum al lui S., Manuscris, publicat în 1962, una din puţinele culegeri rezistente ale „obsedantului deceniu", aminteşte energia lui Nicolae Labiş prin sinceritatea şi prospeţimea cu care tratează teme inevitabil convenţionale. Paradoxal, epoca de liberalizare a literaturii echivalează pentru S. cu o sărăcire a filonului liric: în Fântâni (1966) poetul explorează zonele naturii, erosului, folclorului sau culturii, dar lărgirea tematicii nu este neapărat dublată şi de o înnoire a mijloacelor, iar versul se înscrie mai degrabă în nota tradiţionalistă. Ultima vânătoare de toamnă (1969) comunică, sub pretextul unor imaginare aventuri cinegetice, melancolia, însingurarea, neliniştea şi dorul de echilibru, căci peisajul se naşte din proiecţia unor stări de spirit. O poezie tradiţională, nu lipsită de
delicateţe scrie S. şi în Imperiul unei singurătăţi (1985), carte în care sentimentalismul este dublat de umor, iar evocarea nostalgică se împleteşte cu livrescul. Orientarea, cu ecouri din
G.	Coşbuc, I. Pillat sau V. Voiculescu, revine în Scrisori din Isihia
(1987), unde reperele rămân natura, erosul, satul copilăriei, eroii martiri ai Transilvaniei. în ipostaza de prozator, S. confirmă înclinaţia fantezistă, ca şi umorul. Povestirile din Drumul Gomorei (1967), unde se regăseşte ceva din spontaneitatea şi verva demistificatoare a lui Marin Sorescu, pornesc de la simbol pentru a dezvolta o concluzie insolită sau umoristică. în proza ştiinţifico-fantastică din Femeia venită de sus (1971), Crâncena luptă dintre „Ate" şi „Abile" (1976), Trofeul (1980) se păstrează, cu intenţii polemice, recuzita genului, dar accentul nu cade pe inventivitate, ci pe meditaţia existenţială, pe satirizarea hipertehnicizării sau pe reconstituirea unei atmosfere poetice. Scrisul lui S. este întregit cu un roman poliţist neconvenţional, având prelungiri lirico-fantastice, Meduza
(1976), cu un grupaj de interviuri luate funcţional şi sobru unor personalităţi culturale, Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx (I-II, 1979-1981, în colaborare cu Vasile Rebreanu), precum şi cu mai multe volume de proză ori de versuri pentru copii şi tineret: Comoara din Peştera Scheletelor (I-II, 1969), Poveşti din curtea mea (1980), Sus, în satul de argint (1981), Marile vacanţe (1984). Ţinând mai mult de domeniul religios decât de cel literar, câteva lucrări eseistice de după 1989 reflectă traseul lui S. între scepticism şi credinţă. Recitire a Noului Testament şi meditaţie asupra întrupării lui Iisus, Norul de martori (2003) abordează, din unghiul celui pătruns de credinţa că doar creştinismul reprezintă starea de normalitate a omenirii, teme cum ar fi genealogia lui Iisus, rolul martorilor în Scripturi, raportul dintre oameni şi demoni în textul biblic ş.a.
SCRIERI: Manuscris, pref. Nina Cassian, Bucureşti, 1962; Fântâni, Bucureşti, 1966; Drumul Gomorei, Bucureşti, 1967; Comoara din Peştera Scheletelor, I-II, Bucureşti, 1969; Ultima vânătoare de toamnă, Bucureşti, 1969; Femeia venită de sus, Bucureşti, 1971; Crâncena luptă dintre „Ate" şi „Abile", Bucureşti, 1976; Meduza, Cluj-Napoca, 1976; Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx (în colaborare cu Vasile Rebreanu), I-II, Cluj-Napoca, 1979-1981; Poveşti din curtea mea, Timişoara, 1980; Trofeul, Cluj-Napoca, 1980; Sus, în satul de argint, Bucureşti, 1981; Marile vacanţe, Cluj-Napoca, 1984; Imperiul unei singurătăţi, Bucureşti, 1985; Scrisori din Isihia, Cluj-Napoca, 1987; Valahia în „Cartea Genezei", Cluj-Napoca, 1996; Norul de martori, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Felea, Dialoguri, 267-269; Oarcăsu, Opinii, 184-195; Nicolae Manolescu, „Fântâni", CNT, 1966, 33; Gabriel Dimisianu, „Fântâni", GL, 1966,33; Marian Popa, „Drumul Gomorei", LCF, 1968, 4; George Pruteanu, „Drumul Gomorei", CRC, 1968, 8; Florin Manolescu, „Ultima vânătoare de toamnă", RL, 1970,13; Piru, Poezia, II, 171-172; Ion Lungu, O proză artistică autentică, ST, 1976,9; Constantin Cubleşan, „Crâncena luptă între «Ate» şi «Abile»", RL, 1977, 13; Poantă, Radiografii, I, 63-65, II, 156-158; Lit. rom. cont., 1,293-294; Popescu, Cărţi, 116-119; Ion Oarcăsu, Miron Scorobete - 50, ST, 1983,8; Nicolae Manolescu, Doi poeţi, RL, 1985, 46; Taşcu, Poezia, 213-217; Liviu Grăsoiu, înnobilarea singurătăţii, LCF, 1988, 15; Ion Lungu, „Scrisori din Isihia", ST, 1988, 7; Miron Scorobete, în Timpul este umbra noastră, îngr. Cornel Robu, Cluj-Napoca, 1991, 178-180; Mircea Opriţă, De vorbă cu scriitorul Miron Scorobete, TR, 1993,18; Poantă,
137 Dicţionarul general al literaturii române
Scorţescu
Dicţ poeţi, 186-188; Popa, Ist. lit., I,933; Dicţ. scriit. rom., IV, 199-200; Opriţă, Anticipaţia, 240-243.	A.C.
SCORŢEANU, Paul (21.V.1856, Brăila - 1916), prozator şi publicist. învaţă la Liceul „Sf. Sava"şi are studii de drept făcute la Bucureşti şi la Paris. Publicist de orientare socialistă, a făcut parte din redacţia ziarului „Drepturile omului" (1885). Debutase cu versuri în 1875, la „Revista junimei", fiind prezent şi în „Femeia română", „Timpul", „Ţara", „Dunărea română", publicaţii la care a fost şi redactor. Numele îi apare sporadic în „Literatorul". în articole cu caracter teoretic a comentat câteva teze ale socialismului, susţinând ideea revoluţiei, cât şi pe cea a proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie. Fiica lui S., Paulina, a fost mama poetului Miron Radu Paraschivescu.
Meditaţii-eseu pe teme de sociologie, comentarii în jurul conceptelor de libertate, solidaritate, cultură, patriotism, din perspectivă deterministă, dar şi prin prisma unui umanitarism creştin, au fost adunate de S. în volumul Realităţi, apărut în 1894. încercarea de roman istoric Inimi de femeie. Strănepotul lui Ţepeş, publicată în 1904-1905 în foiletonul ziarului „Adevărul", e o construcţie compozită, cuprinzând cam tot ce intră în reţeta genului: secvenţe etnografice (nunta, botezul) şi folclorice (legenda Meşterului Manole, miracolul icoanei făcătoare de minuni), aventură complicată, amintind romanul de mistere, scene erotice, momente de exaltare eroică etc. Naraţiunea e plasată în vremea lui Neagoe Basarab, în anii în care acesta construieşte mănăstirea Argeş şi încearcă să pună capăt adversităţii dintre Basarabi şi Drăculeşti prin căsătoria Ruxandrei, fiica sa, cu Radu Paisie. Autorul făcuse o serioasă documentare şi, uneori, nu reuşeşte să se desprindă de ea. Scenele de acţiune alternează cu pagini de istorie povestită, în care se dau citate din A. D. Xenopol şi din alte izvoare. Limbajul personajelor e moderat arhaic şi popular, în felul în care va fi folosit, pe altă treaptă artistică, de Mihail Sadoveanu. Dar S. nu poate renunţa la o rostire care e a sa şi care sună inadecvat la personajele istorice, după cum nu reuşeşte să se desprindă de pilda moralizatoare, tentat cum e să nareze aventuri situate în istorie. Nu lipsite de firesc sunt câteva scene de viaţă cotidiană din palatul domnesc. El este şi autorul volumului de publicistică Noutăţi extraordinare
(1907)	şi al unei lucrări intitulate Sufletul animalelor (1914).
SCRIERI: Christ şi Cesar, Bucureşti, 1879; Realităţi (Schiţe sociologice şi literare), Bucureşti, 1894; Noutăţi extraordinare, Bucureşti, 1907; Sufletul animalelor, Bucureşti, 1914.
Repere bibliografice: Predescu, EncicL, Paraschivescu, Amintiri, Bucureşti, 1975,22.
769;
Miron Radu S.C.
SCORŢESCU, Teodor (14.1.1893, Iaşi -1976), prozator şi autor dramatic. Este fiul Paulinei (n. Orăşanu) şi al lui Alexandru Scorţescu, funcţionar. Şi-a făcut studiile în Iaşi, la Liceul Internat şi la Facultatea de Drept, luându-şi licenţa în 1917. încearcă să se afirme ca poet, debutând cu trei sonete la „Viaţa românească", în 1914, iar în iulie 1916, după ce mai dă alte versuri, publică în foileton în „Capitala" şi nuvela Salonul unde
Portret de Paul Scorţescu
se gândeşte, prefigurând romanul Concina prădată (1939). Renunţă temporar la poezie şi proză, lăsându-se ispitit de teatru. O revistă teatrală, Halandala, scrisă împreună cu George Bădărău, i-a fost pusă în scenă în 1916, la Iaşi. Depuse pentru lectură la Teatrul Naţional din Iaşi şi la cel din Bucureşti, drama Sfârşitul lumei şi o comedie (lucrată în colaborare cu Al. O. Teodoreanu) rămân în manuscris. în schimb, piesa Le Mirage des Alpes, a cărei acţiune se petrece într-un spital de tuberculoşi din Elveţia, tradusă în româneşte de Al. O. Teodoreanu, a fost tipărită în „Viaţa românească" (1921) şi jucată pe scena Teatrului Naţional ieşean în stagiunea 1924-1925, în timp reprezentându-se la Iaşi şi Bucureşti piesele Arta iubirii, evocare a exilului la Tomis al lui Ovidiu, Tanti Viorica şi Cobaiul, text de tip pirandellian, dar care nu au mai fost editate. După ce în 1921 semnează, în „Viaţa românească", nuvela într-o temniţă, evocare a detenţiei unor tineri revoluţionari ruşi, timp de câţiva ani nu mai publică nimic. Romanul Popi va fi tipărit în „Viaţa românească" (1929), apoi în volum, în 1930. Concomitent, S. îşi începe cariera diplomatică în octombrie 1921, fiind numit ataşat la Legaţia României din Istanbul, de unde în anul următor se transferă la Legaţia din Atena. în octombrie 1923 va fi rechemat în centrala Ministerului de Externe, unde funcţionează până în 1928, suind toate treptele ierarhice până la cea de secretar de legaţie clasa I.
Scriban
Dicţionarul general al literaturii române 138
Activitatea sa diplomatică continuă la Ankara (1928), Helsinki şi Riga (1930-1936), Praga (1937), Berna (1939), la Vatican (1940), în 1942 fiind consul general la Istanbul. In iulie 1930 se căsătorise, la Viena, cu principesa Livia Borghese. în august 1945, pe când îndeplinea funcţia de însărcinat cu afaceri ad-interim pe lângă Guvernul italian, este rechemat în ţară. Nu dă curs chemării, astfel că, în aprilie 1946, este demisionat prin nesupunere la ordin. Stabilit un timp în Sicilia, se pare că după 1950 a emigrat în Argentina şi locuia la Buenos Aires. O nuvelă (sau un microroman), Magie alba, scrisă în 1932, îi era editată în 1952, în condiţii grafice precare şi într-un tiraj cvasiconfidenţial, la Valle Hermoso, în Editura Cartea Pribegiei a lui Grigore Manoilescu.
Dincolo de poezie şi teatru, adevărata vocaţie a lui S. pare să fie proza, caracterizată de rafinament, exotism şi roman-ţiozitate. Romanele Popi şi Concina prădată au o tematică erotică, dar scriitorul nu trece niciodată de limita sugerării discrete a relaţiilor sexuale, lucrând în filigran, cu o decenţă firească, fără nimic ostentativ sau deliberat şocant. Din perspectiva erosului, a fost definit drept un „explorator liric al eternului feminin" (G. Călinescu) sau ca un „observator fin al capriciului feminin" (Al. Piru), comentariile fiind favorabile, uneori chiar entuziaste încă de la apariţia cărţilor. Romanul Popi conţine una dintre cele mai insolite şi originale aventuri de dragoste, petrecută într-un decor exotic, în ambianţa fascinantă a Atenei, unde impresionantele mărturii ale Antichităţii se opun constant realităţilor şi practicilor moderne. Un tânăr român, delegat al Băncii „Dacia Romană", soseşte în capitala Greciei chiar în momentul izbucnirii războiului civil dintre monarhişti, susţinători ai regelui Constantin, şi republicani, conduşi de Venizelos. Societatea e scindată, conflictele izbucnesc la tot pasul, opţiunile politice tulbură relaţiile dintre oameni. Din această cauză, el nu îşi poate rezolva problemele, în schimb o cunoaşte pe tânăra şi frumoasa Popi, divorţată, de care se îndrăgosteşte. Popi are însă un comportament cu totul ieşit din comun, diametral opus mentalităţii lui, nu se lasă sedusă uşor, supunându-1 pe îndrăgostit la o serie de probe, unele chiar cinice. Când Popi e aproape să cedeze unui compatriot, junele înamorat, pentru a-şi îndepărta rivalul, îl provoacă să declare vehement că e adeptul lui Venizelos, ceea ce o umple de mânie pe frumoasa grecoaică, regalistă înfocată. Scriind despre Popi, Paul Zarifopol remarca buna „concentrare artistică", apoi „compoziţia armonică", „echilibrul delicat între plastic şi dramatic", „sobrietatea elegantă", pentru a conchide că textul se înscrie „la loc bun în inventarul artei narative europene". Romanul Concina prădată are un substrat satiric, infuzat cu o perfectă artă a voalării, a disimulării, lăsând cititorul să tragă concluzii privind numeroasele personaje din protipendada laşului de pe la 1910. Din această perspectivă, Concina prădată se înrudeşte cu Craii de Curtea-Veche, scrierea lui Mateiu I. Caragiale, sondând zonele de promiscuitate ale adulterului oficializat, ale celor care reduc scopul şi plăcerea vieţii la iubirea fizică. Bunăoară, un magistrat strânge în locuinţa sa toate femeile de moravuri uşoare. Naraţiunea se compune dintr-o suită de secvenţe cinematografice, populate cu o serie de indivizi cu preocupări ce frizează libertinajul. Sylvia Vodiş,
soţia unui ins bogat, instruită, mondenă, practică amorul doar pentru a-şi alunga plictiseala, într-un soi de înţelegere tacită cu partenerul ei de viaţă, de asemenea un libertin. Un personaj bine individualizat este Vlad, student, el însuşi narator al romanului. Aventura erotică a lui Vlad, stăpânit de convulsii de gelozie, se aseamănă cu a lui Fred Vasilescu din Patul lui Procust de Camil Petrescu şi cu a lui Emanoil Glineanu din Femeia sângelui meu de Mihail Celarianu. Şi Concina prădată s-a bucurat de aprecierea criticii, mai cu seamă datorită eleganţei stilistice, fiind definită, de pildă, de Mihail Sebastian ca „o carte spumoasă, ironică, scrisă nuanţat, spiritual", în timp ce Mircea Eliade consideră romanul chiar „un mic cap de operă".
SCRIERI: Popi, Bucureşti, 1930; Concina prădată, Bucureşti, 1939; Magie albă, Valle Hermoso, 1952; ed. îngr. Mihaela Constantinescu, Bucureşti, 2000; Concina prădată, îngr. şi pref. Ion Simuţ, Cluj-Napoca, 1982; Concina prădată. Popi, îngr. şi pref. Aureliu Goci, Bucureşti, 1997
Repere bibliografice: Enric Furtună, „Arta iubirii", „Lumea", 1921, 897; Mihail Sevastos, „Mirajul Alpilor", VR, 1925, 1; G. Spina, Un gânditor fin; Teodor Scorţescu, „Opinia", 1926, 5 827; D. I. Suchianu, „Popi", ALA, 1929,432; Al. A. Philippide, „Popi", ALA, 1930,493; Paul Zarifopol, „Popi", ALA, 1930,499; Pompiliu Constantinescu, „Popi", VRA, 1930,135; Perpessicius, Opere, IV, 223-226; Mihail Sebastian, „Cobaiul", VR, 1938,5; Cicerone Theodorescu, „Cobaiul", UVR, 1938,7; Ion Anestin, „Cobaiul", TIL, 1938, 326; Mihail Sebastian, întâlniri cu teatrul, Bucureşti, 1969, 159-163; Streinu, Pagini, V, 200-204; Mircea Eliade, Un roman 1900, RFR, 1940,2; Octav Şuluţiu, „Concinaprădată",
F,	1940, 3-4; Călinescu, Ist. lit. (1941), 705, Ist lit (1982), 789; Crohmălniceanu, Literatura, I (1967), 370-372; Botez, Memorii, II, 107-111; Piru, Ist. Ut, 314; Ion Simuţ, Proza galantă a lui Teodor Scorţescu, F, 1982,4; Nicolae Manolescu, „Concina prădată", RL, 1982, 31; Mircea Anghelescu, Un prozator uitat, T, 1983,2; Teodor Vârgolici, Redescoperirea unui romancier - Teodor Scorţescu, ALA, 1997,370; Popa, Ist. lit., I, 773; Dicţ. scriit. rom., IV, 200-203.	T.	V., D. Mc.
SCRIBAN, Filaret (1811, Burdujeni, azi Suceava - 23.111.1873, Iaşi), cărturar, traducător. Vasile Popescu, după numele mirean, este unul din cei patru copii ai Pelaghiei (n. Bogatu) şi ai preotului loan Artimescu. Urmează la Iaşi cursurile Gimnaziului Vasilian şi ale Academiei Mihăilene (1835-1837), unde îi are ca profesori pe Vasile Fabian-Bob (care îi dă numele Scriban), pe Eftimie Murgu şi pe Christian Flechtenmacher. Ajunge curând, elev încă, profesor suplinitor la Şcoala Normală de la Trei Ierarhi (1834) şi la Academia Mihăileană (1837), unde predă retorica, poezia, mitologia şi apoi istoria, pe lângă Gh. Săulescu. Trimis în 1839 de mitropolitul Veniamin Costache să studieze la Academia Teologică din Kiev, cunoaşte aici teologi renumiţi în epocă. Strânge din arhivele şi bibliotecile ruseşti o bogată documentaţie referitoare la istoria, biserica şi literatura română. Călugărit în 1841 la Lavra Pecerska de mitropolitul Filaret Amfiteatrov, este primul român care primeşte titlul de magistru în teologie, în anul următor. La întoarcerea în ţară, ca profesor şi rector, mult timp, al Seminarului de la Socola (1842-1860), reorganizează disciplinele de studiu, redactează numeroase manuale, instruieşte profesori, punând, astfel, bazele învăţământului teologic
139 Dicţionarul general al literaturii române
Scriban
superior din Moldova. Continuă să predea, între 1860 şi 1863, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi. Arhimandrit (1843) şi arhiereu de Stavropoleos (1852), a fost, concomitent, egumen al mănăstirii Socola (1843-1862). Ecleziast şi om de cultură, S. a participat la evenimentele politice ale vremii. Unionist ca şi fratele său Neofit Scriban, a fost deputat în Divanul Ad-hoc, din partea mănăstirilor neînchinate (în 1857), şi senator al unui colegiu electoral ieşean (1867-1869). Alături de fratele său, după 1865, luptă pentru canonicitatea Bisericii Ortodoxe Române.
Dedicându-şi mare parte a vieţii activităţii didactice, S. perseverează în redactarea manualelor necesare diferitelor trepte ale învăţământului. în acest scop compune, prelucrează şi traduce numeroase lucrări cu profil teologic, istoric, literar şi filologic. Ca profesor la Academia Mihăileană, a redactat manuale de limba franceză, de retorică şi o geografie a Ţărilor Române. Pentru învăţământul teologic trece la lucrări docte, specializate, acoperind domenii ca dogmatica, pastorala, hermeneutica, dreptul canonic, omiletica, arheologia biblică şi istoria bisericească. Elaborează Istoria bisericească a românilor pe scurt (1871), bazată pe documentaţia făcută la Kiev şi pe surse româneşti: Petru Maior, Gh. Şincai, Dionisie Fotino, Andrei Şaguna, Mihail Kogălniceanu ş.a. Poeziile originale, rămase în manuscris, mărturisesc frământările tânărului aflat la Kiev; el meditează la concepte abstracte (.Fericirea, Adevăr), melanco-lizează înstrăinat de ţară (Acasă, Toamna) sau versifică în limitele ocazionalului. Bun filolog, S. foloseşte limbile pe care le cunoştea - latina, franceza, rusa - pentru traducerile sale din Comelius Nepos, Platon (Viaţa lui Socrate), Fenelon (Dialogurile morţilor) şi, păstrate în manuscris, Tragodia lui Brutus (1838) după Voltaire şi Ambrosie Cruzoe (1836), roman transpus prin intermediar francez după Daniel Defoe. Din scrierile lui Alexandru Sturdza, prietenul şi protectorul său, S. a tălmăcit din ruseşte „epistoliile" pastorale (I-II, 1843) şi din franceză învăţături religioase, morale şi istorice (1844). Tot acum realizează
o	bună transpunere, din ruseşte, a lucrării Mărturisirea ortodoxă a apostoleştei şi catoliceştei Biserici de Răsărit, aparţinând mitropolitului Petru Movilă, versiune adoptată ca manual de teologie. în completarea traducerii face o prezentare a personalităţii lui Petru Movilă. în manuscris s-au păstrat numeroase predici, memorii, compuneri literare, documente şi o bogată corespondenţă cu personalităţi culturale şi religioase: Gh. Asachi, Veniamin Costache, Andrei Şaguna, Neofit Scriban, AL Sturza.
SCRIERI: Viaţa mitropolitului Petru Movilă, în Petru Movilă Mărturisirea ortodoxă a apostoleştei şi catoliceştei Biserici de Răsărit, Mănăstirea Neamţ, 1844; Istoria bisericească a românilor pe scurt, îngr. losif Bobulescu, Iaşi, 1871. Traduceri: Alexandru Sturdza, Epistolii sau scrisori despre datoriile sfinţitei dregătorii preuţăşti, I-II, Iaşi, 1843, învăţături religioase, morale şi istorice, Iaşi, 1844; Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxă a apostoleştei şi catoliceştei Biserici de Răsărit, Mănăstirea Neamţ, 1844.
Repere bibliografice: C. Erbiceanu, Istoricul Seminarului „ Veniamin" din monastirea Socola, Iaşi, 1885,62-112; A. D. Xenopol, Memoriu asupra învăţământului superior în Moldova, Iaşi, 1885, 56-58, 119-133; C.
Erbiceanu, Viaţa, activitatea şi scrierile preasfinţitului Filaret Scriban, tratată din punct de vedere religios, moral şi literar, Bucureşti, 1892; Mircea Păcurariu, Arhiereii Neofit şi Filaret Scriban, MM, 1959,1-2,1970,1-2; Dicţ. lit. 1900, 771-772; Păcurariu, Dicţ. teolog., 396-397. A. Sm.
SCRIBAN, Neofit (1803, Burdujeni, azi Suceava - 9.X.1884, Burdujeni, azi Suceava), cărturar, autor de versuri. Este urmaşul unei familii ardelene la origine, din care descinde tatăl său, preotul loan Artimescu din Câmpulung Moldovenesc, căsătorit cu Pelaghia Bogatu. Dintre cei patru copii, Gavriil şi îndeosebi Vasile (Filaret) se vor ilustra, şi ei, în cariera didactică şi ecleziastică. Cele dintâi cunoştinţe de limba elină S. le datorează călugărilor greci de la mănăstirea Todireni din Burdujeni. îmbrăcând rasa monahală în mănăstirea Gorovei (în apropiere de Dorohoi), i se preschimbă numele de Nicolae în Neofit. (Ca şi fratele său Filaret, mai târziu şi-l va adăuga şi pe acela de Scriban.) în 1827 era psalt al mănăstirii. Ieromonah la Iaşi, la Trei Ierarhi, în 1833 îşi reia studiile, audiind cursuri (literatură, filosofie, latină, greacă, franceză) la Gimnaziul Vasilian, apoi la Academia Mihăileană. în 1838 urcă treapta de singhel, fiind numit totodată predicator şi catihet la Mitropolie. Rodul îndeletnicirilor de acum va fi un catehism tipărit cu litere latine în acelaşi an, Catihis sau învăţături de căpitenie ale Bisericii Răsăritene. La îndemnul profesorului său Eftimie Murgu, va studia în 1838-1839 la Bucureşti, la Colegiul „Sf. Sava". Revine la Iaşi, ca predicator la Mitropolie şi catihet al şcolilor publice de la Trei Ierarhi, fiind ridicat la gradul de protosinghel. într-un Cuvânt rostit în 1840, cu prilejul deschiderii cursurilor Gimnaziului Vasilian, S. pomeneşte de „soarele ştiinţelor" şi face apologia educaţiei, principala cauză a „propăşirii sau căderii unei naţii", pledând pentru o cultură în limba naţională. Suspectat de a fi propagat idei progresiste, acuzat de a-1 fi citit pe Voltaire şi de a fi cântat la vioară, i se percheziţionează chilia, fiind silit să îşi vândă biblioteca şi să părăsească Iaşii, pentru a se „pocăi", vreme de cinci ani, la mănăstirea Neamţ. Preţuit însă pentru cunoştinţele sale, în acest răstimp al îndeplinirii canonului S. răspunde mai multor însărcinări venind din partea mitropolitului Veniamin Costache sau a domnitorului Mihail Sturdza. înfiinţează, în aprilie 1842, o şcoală publică la Fălticeni, la care funcţionează un an ca profesor, avându-1 ca elev pe N. Gane, în vara lui 1843 administrează, ca egumen, mănăstirea Mogoşeşti, tot acum predă elina şi religia la şcoala instituită pentru călugări la mănăstirea Neamţ. I se impune, de asemenea, să corecteze Pidalionul tradus din greceşte de Veniamin Costache. După ce revine la Iaşi, în 1846,
i	se încredinţează funcţia de director al şcolii de la Trei Ierarhi. Până în 1862 el va reorganiza, împreună cu Filaret Scriban, cursurile Seminarului de la Socola, unde e profesor de istorie, filosofie, retorică şi limbă elină. între 1860 şi 1862 funcţionează şi ca membru al Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice. Acum îi apar traducerea unei lucrări de simbolică dogmatică, Duplul paralel sau Biserica în faţa papităţii şi a reformei veacului al XVI-lea (1851) a lui Alexandru Sturdza, precum şi două manuale destinate şcolilor publice: Urziri istorice sau Curs metodic
Scriban
Dicţionarul general al literaturii române 140
de istorie (1851), prelucrare după D.-E. Levi-Alvares, în care introduce un capitol privitor la istoria ţării, şi Metoda pentru studiul limbei elenice (1861-1862), după J. L. Bumouf. S. va susţine cu înflăcărare cauza Unirii Principatelor. Via arhimandiţilor Scriban de la Socola adăposteşte întrunirile secrete ale comitetului unionist din Moldova, numărând între alţii pe M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, D. Ralet, V. Mălinescu, Anastase Panu, C. Hurmuzachi. Pentru articolul Unirea şi neunirea Principatelor Române, publicat în „Zimbrul", în iunie
1856,	S. este atacat de antiunionişti, prin N. Istrati, care îl combate într-un răspuns polemic (Despre cvestia zilei în Moldova). Ripostând la rândul său, din nou în „Zimbrul", unde în iulie 1856 îi apare al doilea articol, Foloasele Unirei Principatelor Române, este în primejdie de a fi surghiunit. In scopuri de propagandă unionistă mai tipăreşte în 1857, la Paris, o Scurtă istorisire şi hronologie despre Mitropolia Moldaviei, în care argumentează în favoarea autocefaliei Bisericii Române. Tot în
1857,	delegat de comitetul unionist din Moldova, călătoreşte la Bucureşti, pentru a lua legătura cu unioniştii de peste Milcov şi pentru a transmite membrilor Comisiei Europene protestul moldovenilor împotriva abuzurilor caimacamului N. Vogoride. Ca şi Filaret Scriban, va fi ales reprezentant al clerului în Divanul Ad-hoc din Moldova, a cărui deschidere o întâmpină cu un discurs, la 28 septembrie 1857. Se distinge şi acum ca adept al reformelor democratice. Rosteşte cuvântări în preajma alegerilor pentru Adunarea Electivă, apoi cu prilejul începerii lucrărilor acesteia şi adresează o Salutare României la 1859, ianuarie 24 (apărută în „Steaua Dunării", la 3 februarie 1859), după alegerea ca domn în ambele Principate a lui Alexandru loan Cuza, pe care îl va felicita şi într-un cuvânt pronunţat la 12 decembrie 1861, cu ocazia proclamării Unirii definitive. în 1862 S. este ridicat la rangul de arhiereu, episcop de Edessa, în acelaşi an fiind numit şi locotenent de episcop al Argeşului. Mai multe lucrări date la iveală imediat după Unire -Necesitatea clerului în societate şi nevoia de punere a sa în adevărata cale a sortirei sale (1859), Clerul român în faţa articulului 46 din Convenţiune (1860), Nelegalitatea şi defectuozitatea proiectului de lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor din Principatele Unite (1861) - par a fi destinate întăririi poziţiei clerului în statul modern. Ca urmare, legea numirii episcopilor şi mitropoliţilor, sancţionată de Cuza în 1865, îl va îndepărta definitiv pe S. de domnitor. Decretat episcop de Argeş în mai 1865, el refuză titlul prin demisie, declanşând o violentă campanie împotriva procedurii „necanonice", în scrieri ca Răspuns guber-nului şi sinodului românesc din 1865 (1866), Apărare a adevărului şi a dreptului faţă cu episcopatul necanonic (1866) ş.a. Mai păstoreşte, totuşi, ca locotenent de episcop în Argeş, între 1869 şi 1872. îşi editează cea mai mare parte a discursurilor sale în Cuvinte bisericeşti compuse şi rostite la deosebite ocazii (1868), va da a treia ediţie, revizuită, în limba română, a Mărgăritarelor lui loan Hrisostom (1872) şi o ultimă lucrare teologică, Testamentul Vechi studiat duce la cel Nou (1876). După un pelerinaj la Ierusalim, în 1878 se retrage la Burdujeni, unde se sfârşea din viaţă peste câţiva ani, cu gândul la unirea Transilvaniei cu România.
S. lasă în urmă şi o modestă creaţie poetică, alături de câteva note de călătorie. încercări poetice (1870) adună poezii ocazionale, evocând entuziasme colective sau dureri intime (La sfinţirea temeliei Academiei Moldovei, Vocea patriei, inspirată de înfiinţarea şcolii din Fălticeni, Liberarea sclavilor în Moldova la 1856, La unirea românilor, La moartea fratelui meu Gavriil Scriban ş.a.), precum şi câteva compuneri de tinereţe cu caracter elegiac şi meditativ (Lumea, Cătră cel mâhnit, Norocul, Exilul meu în pustie, la 1840, la mănăstirea Neamţ, Salutare Sucevei, vechea capitală a Moldovei), ce eşuează, toate, în prozaism, ca şi mai târziile stihuri din Plângerile unui sihastru pentru România (1875), cu accente de critică socială. Călătoria mea la pământul sânt şi la Ierusalim în lunile iunie, iulie, august şi septembrie 1874, tipărită în 1875 şi dedicată memoriei lui Filaret Scriban, cuprinde câteva însemnări despre Bulgaria şi Grecia, Constantinopol, Ierusalim şi locurile sfinte, curiozitatea pelerinului erudit reţinând uneori cu precizie anumite detalii, din care emană un vag exotism biblic.
SCRIERI: Unirea şi neunirea Principatelor Române, Iaşi, 1856; Foloasele Unirei Principatelor Române, Iaşi, 1856; Cuvinte bisericeşti compuse şi rostite la deosebite ocazii, Bucureşti, 1868; încercări poetice. Discursuri politice. Memuare şi scrisori politice, îngr. Romulus Scriban, Iaşi, 1870; Călătoria mea la pământul sânt şi la Ierusalim în lunile iunie, iulie, august şi septembrie 1874, Bucureşti, 1875; Plângerile unui sihastru pentru România, [Iaşi], 1875.
Repere biblografice: Aron Pumnul, Neofit Scriban, în Lepturariu rumânesc cules din scriptori rumâni, IV, partea I, Viena, 1864,214-218; Maiorescu, Critice, I, 129-130; Pop, Conspect, II, 56-59; Constantin Erbiceanu, Viaţa şi activitatea preasfinţitului Neofet Scriban, Bucureşti, 1888; D. Lascăr, P. S. Neofit Scriban, Bucureşti, 1898; Iorga, Ist. lit. XIX, 1,176-178; Iorga, Ist. Bis., II, 260-262; Horia Oprişan, Un prelat poet: Neofit Scriban, „îndreptarea", 1933, 53; Dionisie I. Udişteanu, Luminişuri din viaţa sufletească a călugărilor Scriban, Mănăstirea Cernica, 1939; Mircea Păcurariu, Arhiereii Neofit şi Filaret Scriban, MM, 1959,1-2,1970,1-2; Dicţ. lit. 1900, 773-774; Păcurariu, Dicţ. teolog., 398-399.	R.Ş.
SCRIBAN, Romulus (24.VIII .1838, Burdujeni, azi Suceava -
29.X.1912, Iaşi), publicist şi autor de versuri. Nepot de frate al cărturarilor Neofit şi Filaret Scriban, S. este tatăl arhimandritului luliu Scriban, al profesorului August Scriban şi al juristului Traian Scriban. A învăţat mai întâi la Iaşi, frecventând cursurile Seminarului de la Socola şi cursul superior al Academiei din Iaşi (fosta Academie Mihăileană). în 1860 pleacă la Torino, continuându-şi studiile la Universitate, unde urmează teologia şi dreptul, luându-şi doctoratul în 1864 cu o disertaţie de drept civil. Este ales secretar al Societăţii Internaţionale Neolatine din Torino. Revenit în ţară la începutul anului 1865, se prezintă la un examen pentru Catedra de procedură civilă şi penală la Universitatea din Iaşi, dar fără succes. Procuror la Tribunalul de Comerţ Ilfov (1865), va ajunge prim-procuror la Galaţi. După un timp demisionează (1872), urmând a profesa la Catedra de drept şi economie politică a Şcolii Comerciale din localitate, precum şi ca avocat, între timp colaborează cu articole la publicaţiile gălăţene. în
141 Dicţionarul general al literaturii române
Scridon
câteva lucrări - Istoria economiei politice, a comerciului şi a naviga-ţiunei României (1885), Istoria comerciului (1893) - se arată preocupat de creşterea economică a ţării. Pensionat în 1899, spre sfârşitul vieţii se stabileşte la Iaşi.
Format într-o ambianţă în care prestigiul lui Gh. Asachi mai avea încă înrâurire, S. debutează, ca elev, în ultima clasă a Academiei ieşene, cu versuri la „Ateneul român" (1860). A mai scris la „Steaua Dunării" şi „Românul". In articole el atacă o seamă de chestiuni politice, juridice, economice, religioase (în „Biserica Ortodoxă Română"), culturale. Cunoscător al mai multor limbi vechi şi modeme, încearcă să detecteze „origenele unor cuvinte grele", dar etimologiile lingvistului improvizat sunt în bună parte fanteziste. împreună cu Demetriu N. Preda, întemeiază bisăptămânalul politic, comercial, literar şi religios „Dacia română" (octombrie 1866 - februarie 1867). în 1868-1869 scoate la Galaţi revista „Dacia literară". în introducerea la primul număr al publicaţiei, redactorul îşi enunţă crezul: „literatura este sufletul şi paladiul unei naţiuni". Debitor lui Gh. Asachi şi, într-o măsură, lui Grigore Alexandrescu, S. se înfăţişează în poezie ca un fals romantic, divagând pe tema ruinelor ori a soartei proprii. Prin temperament şi prin formaţie, e mai curând un clasic, obsedat de ideea de a transpune în stihuri istoria naţională. Mândru de ascendenţa latină, el deplânge spulberarea vremurilor de slavă de odinioară, invocând glorioase umbre strămoşeşti, care să îl întărească în credinţa-i profetică în mântuirea deplină a neamului, într-o ţară unită, puternică şi demnă ca Dacia de altădată. Reveriile sale livreşti sunt proiectate într-o ambianţă solemnă, într-un cadru istoric invadat de mitologie, încremenit parcă între vestigii arhaice. De adâncime sau de un fior lăuntric nu poate fi vorba, nici chiar în lirica erotică, searbădă şi convenţională. Poezia lui S. - încercări poetice (1860), Poeme (1866) -, cu versificaţia ei sonoră, bine meşteşugită, e o poezie de cărturar.
SCRIERI: încercări poetice, Iaşi, 1860; Buba s-au spart şi ţiţina au rămas, Bucureşti, 1866; Poeme, Bucureşti, 1866; O noapte pe ruinele Sucevei, f.l., f.a. Ediţii: Neofit Scriban, încercări poetice. Discursuri politice. Memuare şi scrisori politice, Iaşi, 1870.
Repere bibliografice: A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. 3, XIII, îngr. I. Vlădescu, Bucureşti, 1930,106-107; N. Iorga, Un romantic poet al unităţii naţionale, RI, 1920,7-9; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 63-66; Călinescu, Ist. lit. (1941), 301, Ist. lit. (1982), 339-340; Claudio Isopescu, II poeta Romolo Scriban e l'Italia, Roma, 1943; Cornea, Alecsandrescu - Eminescu, 302; Ist. lit., II, 760-761; Dicţ. lit. 1900, 774; Satco-Pânzar, Dicţionar, 205-206.	F.F.
SCRIDON, Gavril (16.V.1922, Feldru, j. Bistriţa-Năsăud -6.IX.1996, Cluj-Napoca), critic şi istoric literar. Este fiul Ioanei (n. Iloaie) şi al lui Vasile Scridon, ţărani. Frecventează şcoala primară în satul natal (1929-1933), apoi Liceul Grăniceresc „George Coşbuc" din Năsăud (1933-1940), devenit, după Dictatul de la Viena, Gimnaziul Regal Ungar (1940-1941). Student la Universitatea denumită acum „Ferenc Jozsef" din Cluj (1941-1944), la sfârşitul războiului trece la Universitatea
„Regele Ferdinand I", revenită de la Sibiu, cu profesorii D. Popovici, Ştefan Pasca, Ion Breazu, Teodor Naum, Henri Jacquier, Liviu Rusu. îşi ia licenţa în filologie modernă (1946) şi funcţionează ca profesor la Liceul „George Coşbuc" din Năsăud (1944-1948), la Sângeorz Băi (1948-1950) şi la Liceul „Brassai Samuel" din Cluj (1950-1952), apoi în învăţământul superior, la Universitatea din Cluj. Este doctor în ştiinţe filologice din 1968, cu teza Ecouri literare universale în poezia lui George Coşbuc, profesor universitar din 1970 şi şef al Catedrei de literatură română, comparată şi teorie literară (1972-1985). în paralel, a lucrat în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj al Academiei RPR (1953-1954), redactor la „Tribuna" (1957-1959), coordonator al revistei bilingve „Pro Didactica" (1980-1989). De asemenea, conduce Catedra de română şi limbi străine de la Institutul de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş (1959-1964), fiind şi decan al Facultăţii de Filologie şi şef al Catedrei de română de la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş (1960-1967). Beneficiază de câteva stagii în străinătate: lector de limba şi literatura română la Universitatea „Ludwig Maximilian" din Miinchen (1968-1970), profesor invitat la Universitatea „Eotvos Lorănd" din Budapesta (1982-1991) şi la Institutul Pedagogic din Seghedin (1991). Debutează cu un articol de folclor în „Tribuna Ardealului" (1941), iar editorial cu volumul Pagini despre Coşbuc. Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei poetului (1957). E prezent cu articole, studii, evocări şi în „Steaua", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Utunk", „Korunk", „Helikon", „Forrâs", în „Foaia noastră" şi „Noi" (ultimele două, săptămânale ale românilor din Ungaria), „Viaţa creştină" (Cluj), „Cultura creştină" (Blaj), „Ziridava" (Arad), „Limbă şi literatură", precum şi în alte publicaţii, participă la realizarea unor volume colective. Preşedinte al Filialei Cluj a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România (1978-1989), activează şi ca membru al Societăţii Internaţionale de Ungarologie (1980) şi este ales membru extraordinar al Uniunii Scriitorilor Maghiari din Budapesta (1991). I s-a acordat, în 1966, Ordinul „Meritul Ştiinţific".
în tradiţia şcolii clujene de critică şi istorie literară, S. şi-a orientat cercetările spre cunoaşterea şi aprofundarea valorilor literare din Transilvania. Totodată, studiază scriitorii maghiari din România şi confluenţele literare româno-maghiare. Numele său rămâne legat în mod esenţial de George Coşbuc şi de Liviu Rebreanu, în special cel dintâi constituind nu doar obiectul unor investigaţii devotate, ci şi al unui adevărat cult. Ediţia Opere alese (I-VI, 1966-1982), contribuţiile privind biografia şi opera, bibliografia Coşbuc, realizată în 1965 în colaborare cu loan Domşa (una dintre primele de acest gen apărute la noi), cercetarea comparată a poeziei constituie un corpus de lucrări temeinice. Istoricul literar investighează momentele biografiei lui Coşbuc, insistând asupra chestiunilor controversate (etapele formaţiei intelectuale şi universul lecturilor, activitatea publicistică şi de traducător, manuscrisele etc.), fără a rămâne în perimetrul strict factologic. Materialul documentar este valorificat şi cu instrumentele criticului ori ale comparatistului. S. corectează argumentat
Scrima
Dicţionarul general al literaturii române 142
afirmaţia lui Titu Maiorescu despre Coşbuc („prea puţină cultură generală") şi demonstrează inconsistenţa acuzaţiei de plagiat, lansată de Grigore Lazu după apariţia volumului Balade şi idile. Identificarea „izvoarelor universale", a influenţelor, similitudinilor şi ecourilor, analizate în ipostaza genurilor, motivelor, miturilor literare etc., este utilizată în general, dar mai cu seamă în lucrarea Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc (1969), în care susţine originalitatea liricii autorului comentat, situată sub specia idilei într-un tablou ce începe cu idiliştii antici greci şi romani. Ţinta cercetării rămâne aceea de „a înţelege mai bine profilul artistic al unui mare poet". Rezultatele acestor analize sunt reluate în capitolul George Coşbuc din tratatul academic Istoria literaturii române (III,
1974). S. a mai dedicat poetului, la fel ca şi celuilalt năsăudean celebru, Liviu Rebreanu, câteva lucrări de popularizare, structurate pe tema relaţiei cu lumea plaiurilor năsăudene. Din preocupările de critic şi istoric literar au ieşit şi o serie de articole publicate în Kindler Literatur Lexikon (V-VII, Ziirich-Mlinchen, 1969-1972), unde sunt incluse scrieri româneşti reprezentative, precum şi o antologie a poeziei române din perioada interbelică, editată la Budapesta în 1993, acompaniată de un riguros aparat critic. A doua direcţie importantă de cercetare caracteristică pentru S. priveşte literatura maghiară de la noi şi este ilustrată de Istoria literaturii maghiare din România (1996), mai curând „o panoramă de personalităţi, destine, opere" (Irina Petraş) decât o istorie literară pro-priu-zisă. Cadrul istoric este descris în capitole introductive: Perspectivă istorică, începuturile vieţii literare, Dezvoltarea vieţii literare, Literatura maghiară din România după 1944. Sunt prezentate pe scurt grupări literare, publicaţii, manifeste, edituri, manifestări şi atitudini semnificative, iar autorii sunt analizaţi pe genuri literare. Bun cunoscător al limbii maghiare
-	a colaborat la realizarea Dicţionarului român-maghiar (I-II, 1954) şi a fost coautor al manualelor de limba română pentru şcolile cu limba de predare maghiară, editate în perioada 1957-1962 -, profesorul clujean a fost un cititor atent al literaturii maghiare clasice şi al celei scrise în România.
SCRIERI: Pagini despre Coşbuc. Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei poetului, Bucureşti, 1957; George Coşbuc. Bibliografie (în colaborare cu loan Domşa), Bucureşti, 1965; George Coşbuc şi pământul natal, Cluj, 1966; Liviu Rebreanu pe plaiuri năsăudene, Bistriţa, 1967; Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc, Bucureşti, 1969; George Coşbuc în locurile anilor de ucenicie, Bistriţa, 1975; Liviu Rebreanu între „oameni de pe Someş", Bistriţa, 1976; Popas la Feldru (în colaborare cu loan Nechiti), Cluj-Napoca, 1991; Istoria literaturii maghiare din România, Cluj-Napoca, 1996; Viaţa lui George Coşbuc, pref. Ion Vlad, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: George Coşbuc, Opere alese, I-VI, pref. edit., Bucureşti, 1966-1982, Versuri şi proză, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1991; Homer, Bătaia broaştelor cu şoarecii, tr. losif Kontz (după versiunea maghiară a lui Csokonai Vitez Mihâly), Budapesta, 1991. Antologii: Antologie de literatură română, voi. IV, 1-2: Poezia română din perioada interbelică, Budapesta, 1993.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, în amintirea lui Coşbuc, GL, 1957,35; V. Fanache, Bibliografia Coşbuc, ST, 1965,1; Gabriel Ţepelea, „George Coşbuc. Bibliografie", VR, 1966, 2; Marin Beşteliu, „Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc", R, 1970,4; Nicolae Manolescu,
„Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc", CNT, 1970, 28; Piru, Varia, 1,202-204; Zaharia Sângeorzan, Cum recitim clasicii?, LCF, 1974, 46; Cornel Cotuţiu, Cu Gavril Scridon, editorul lui Coşbuc, „Minerva" (Bistriţa), 1991, 5; Mircea Popa, Gavril Scridon, cercetător al literaturii maghiare, TR, 1996, 43; llie Rad, Erudiţie şi modestie: Gavril Scridon (1922-1996), TR, 1996,43; Irina Petraş, „Istoria literaturii maghiare din România", CC, 1996,9-10; Ion Pop, Profesorul Gavril Scridon, ST, 1996, 9-10; Ion Buzaşi, Dascălul-prieten, ST, 1996, 9-10; Teodor Tanco, în posteritate, ST, 1996, 9-10; Lucian Tăutu, Gavril Scridon şi avatarul sintezei: „Istoria literaturii maghiare din România", DL, 1997,1; Micu, Scurtă ist., IV, 175-176; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 329-330; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,292; Micu, Ist. lit., 741; Petraş, Panorama, 572-573; Dicţ. scriit. rom., IV, 203-205.	C.H.
SCRIMA, Andrei (1.XII.1930, Gheorghieni - 19.VIII.2000, Bucureşti), scriitor bisericesc. Provine dintr-o familie de origine aromână, tatăl fiind de profesie inginer. Locuieşte împreună cu părinţii la Orăştie, unde urmează un timp Liceul „Aurel Vlaicu", apoi la Hunedoara şi Bucureşti. Manifestă de timpuriu din ce în ce mai multă independenţă în formare. în 1945, absolvent al Liceului „Gh. Lazăr" din capitală, se înscrie atât la Facultatea de Medicină, cât şi la Facultatea de Filosofie. La prima renunţă după un an, pe a doua o va termina în 1948, cu teza Logos şi dialectică la Platon. între timp făcuse cunoştinţă cu Anton Dumitriu, se angajase şef de cabinet al acestuia, în cadrul Creditului Minier (1945-1946), iar la sugestia profesorului de logică se îndreptase şi către Facultatea de Matematică, secţia matematică-fizică. în 1949 renunţă la obţinerea licenţei în ştiinţe exacte, nefiind interesat de susţinerea obligatorie a examenului la marxism. Prin Anton Dumitriu şi prin Marcel Avramescu este introdus în cercul de la mănăstirea Antim, unde are ocazia de a asista la predicile isihaste ale călugărului rus loan cel Străin, sosit în România odată cu retragerea trupelor de peste Prut. Se dedică studiului teologic, apropiindu-se prin lectură de perspectiva deschiderii ecumenice din scrierile teologilor catolici Jean Danielou, Henri de Lubac, Hans Urs von Balthasar, învaţă araba şi sancrita. Din 1949 este student al Facultăţii de Teologie, însă îşi ia licenţa abia în 1956, cu teza Schiţă a unei antropologii apofatice în spiritul tradiţiei ortodoxe, coordonator fiindu-i Dumitru Stăniloae. Asociază laturii ştiinţifice asumarea practicii: este novice la mănăstirea Neamţ şi pedagog la Seminarul Monahal Superior (1950-1953), ajutor de bibliotecar la Patriarhie, ucenic la mănăstirea Slatina, unde în 1956 va îmbrăca rasa de călugăr. Reuşeşte să plece cu o bursă în India. Călătoria începe însă la Geneva, continuă la Château-de-Bossey, apoi la Paris, Muntele Athos şi Beirut, încheindu-se la New Delhi. S. lucrează la doctorat (1957-1959), tema fiind The Ultimate, its Methodological and Epistemological Connotation According to Advaita- Vedanta. în
1959	fondează comunitatea ortodoxă de la Deir-el-Harf (Liban), al cărei episcop devine. După un an primeşte cetăţenia franceză, iar din 1961 până în 1965 este numit reprezentantul personal al Patriarhului Athenagoras al Constantinopolului la Vatican. Participă la sesiunile Conciliului Vatican II, predă la Universitatea dominicană Le Saulchoir (1966-1968) şi la
143 Dicţionarul general al literaturii române
Scrisoarea lui Neacşu
Universitatea franceză din Beirut (1968-1989), îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase şi de Filosofie a Ştiinţei din Bruxelles (1966-1968). în 1991 este invitat în India; tot în acest an revine de Paşti în România, căutând a descoperi măcar frânturi din ceea ce fusese odinioară locul şi spiritul de la mănăstirea Antim. Ţine conferinţe, iar discursul universalist, sincretic, flexibil faţă de adevărurile susţinute de alte discipline şi confesiuni, disponibilitatea pentru înţelegere ca exerciţiu spiritual, nu ca obligaţie dogmatică, marchează auditoriul. Prelegerile îi sunt înregistrate şi valorificate editorial. în România postdecembristă, aflată într-un proces de reînvăţare a practicii spirituale, un teolog „cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită", un predicator-hermeneut care „invocă astrofizica, genetica modernă sau topologia ca pe nişte domenii la îndemână, fredonează cântece ruseşti şi îşi încheie conversaţiile telefonice cu o sintagmă arabă" (Andrei Pleşu) reprezintă un reper de carismă greu de neglijat.
Cărţile lui S. sunt antologii de texte ilustrând elemen-tele-cheie ale implicării teologice, aşa cum aceasta se descrie în viziunea lui: „rugăciunea inimii", sensul îndrumării în credinţă - Timpul „Rugului aprins". Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (1996), Despre isihasm (2003) -, dialogul religiilor, experienţa lecturii vii a pasajelor din Scriptură - Comentariu la Evanghelia după loan (2003). Inserţiile memorialistice despre grupul de la mănăstirea Antim, despre prezenţa şi influenţa în viaţa intelectuală bucureşteană a călugărului loan cel Străin însoţesc în chip de ornament retoric lămuriri profunde asupra unei „metode" existenţiale al cărei scop de parcurgere nu este nici informativ, nici limitat la rafinamente culturale, ci devine un mod direct de a trăi credinţa. Pentru S., ca şi pentru V. Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, practicarea „exerciţiilor spirituale" reprezenta una din puţinele forme de libertate încă tolerate la începutul anilor '50. Neverosimil în mare măsură, totuşi real: în centrul Bucureştiului, în plină perioadă a guvernării lui Gh. Gheorghiu-Dej, un grup de intelectuali încerca să deprindă lectura autentică - prin trăire -a textului Scripturii, să interpreteze simboluri şi pasaje biblice în mod universalist, cu deschidere către influenţele reciproce dintre religii. Efortul lui S. de a recompune specificul acelei lumi de două ori închise - între zidurile mănăstirii Antim şi între limitele unui spaţiu aflat sub opresiune ideologică -, găsindu-şi cu dificultate o firidă eliberatoare prin cultură, dovedeşte încă o dată eficienţa mărturiei directe, în actul dezambiguizator, de transformare a mitului în istorie.
SCRIERI: Timpul „Rugului aprins". Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, îngr. Anca Manolescu, pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 1996; ed. 2, Bucureşti, 2000; Comentariu la Evanghelia după loan, îngr. Anca Manolescu, Bucureşti, 2003; Despre isihasm, îngr. Anca Manolescu, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dana Bucerzan, „Timpul «Rugului aprins»", TR, 1997, 11; loan Alexandru Tofan, Pelerinul, CL, 2002, 5; Adrian C. Romilă, Comentariul ca exerciţiu de libertate, CL, 2003, 9; Anca
Manolescu, O noapte de libertate, „Dilema", 2003, 256; Christian Crăciun, „ Despre isihasm ", LAI, 2003,38.	C. M. B.
SCRISOAREA LUI NEACŞU, cel mai vechi text românesc păstrat. Descoperit în arhivele Braşovului, datat 1521 - la care cercetări ulterioare au precizat zilele de 29-30 iunie - şi publicat de N. Iorga în lucrarea sa asupra istoriei otomane (scrisă în limba germană şi apărută în 1909), textul interesează prin conţinutul său cu caracter diplomatic, politic şi militar, referitor la expansiunea otomană de la începutul secolului al XVI-lea. Autorul scrisorii, Neacşu, era un negustor din Câmpulung, om umblat şi cultivat, cunoscător al slavonei, care avea relaţii cu Braşovul şi cu turcii, de unde primea mărfuri, dar şi informaţii prin agenţii săi, unul dintre ei, Negre, fiindu-i ginere. Neacşu făcea parte dintr-o vastă reţea de legături ce unea Viena de Nicopole, reţea în care se intercalau Braşovul şi Sibiul, a căror soartă era influenţată, prin vecinătatea cu Ţara Românească, de Imperiul Otoman. Informaţiile transmise în scrisoare judelui sas al Braşovului, Johannes Benkner, se referă la campania lui Soliman al II-lea contra Ungariei. Textul cuprinde detalii despre mişcarea flotei otomane pe Dunăre, despre dificultatea trecerii prin zona Porţilor de Fier („locul cela strimtul") şi despre intenţia lui Soliman de a cuceri Transilvania trecând prin Valahia. Alte ştiri se referă la incursiunile de jaf, îngrijorătoare şi pentru Neagoe Basarab, proiectate de Mehmed-beg, sangaciul Nicopolei, căruia sultanul îi dăduse „slobozenie" de a intra în Ţara Românească. Importanţa textului este de ordin istoric şi literar-lingvistic: Scrisoarea lui Neacşu marchează începuturile folosirii în scris a limbii române, este o adevărată filă de cronică şi cea mai veche mărturie păstrată a stilului epistolar în limba română. Elementele proprii sistemului vechi de redactare a scrisorilor (adresa, salutaţia şi subscripţia) sunt în limba slavonă. Vocabularul şi aspectul fonetic al textului sunt apropiate de limba română modernă. Lexicul scrisorii este predominant latin, cu puţine cuvinte slave (i pak, ot, za) şi turceşti. Structura morfologică şi sintactică a limbii nu diferă prea mult de cea actuală, cu unele elemente morfologice arhaice. Această primă scriere românească este pe deplin închegată, enunţurile au legătură logică, informaţiile fiind comunicate într-o formă concisă şi în acelaşi timp explicită. Fraza clară şi bine
,i„ ’ţjhSztTT'tM,/	*
?	U Ayj.itijrff * fi' -j	-utH	1	*f	juhhIS	ţiMi
it.k*
rrrjv lţjjjj^	t>H![isw •	Cfţ	f	^
rŢŢi	/vn*c< a rn^., ^	Sl/t L
'■n/ltTniT
yi
‘"'‘rug	-iui	fifWfntoTtff
TZrJ, .7!L~
r
'TT 73	""4,fă1*
Cti]]Sii Jm «
t Ţinu K AU,Tn VOH AjkifaiU'j tudiij rtţr
ti***'
—-	i ^
f	itjţu	Mitflimhfii
"->* . '
....'
Scrisori din Spania
Dicţionarul general al literaturii române 144
construită, energică, este superioară celei din textele rotacizante.
Ediţii: Scrisoarea lui Neacşu (1521), în Documente privitoare la istoria românilor, XI, Bucureşti, 1909, 843, reed. în LRV, I, 166-167, în Crestomaţie de literatură veche, I, îngr. I. C. Chiţimia şi Stela Toma, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cluj-Napoca, 1984,32-33, în LRM, 3-4.
Repere bibliografice: Cartojan, Ist. lit., I (1940), 47; Ist. lit, 1,282-283; Panaitescu, începuturile, 117; Matei Cazacu, Sur la date de la lettre de Neacşu de Câmpulung (1521), RSE, 1968,3; G. Mihăilă, Cel mai vechi text în limba română: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), LRV, I, 164-166; Ivaşcu, Ist. lit, 1,93-94; Vasile Netea, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, ARG, 1971, 8; G. Mihăilă, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, vestitor de zori noi în istoria culturii româneşti, ARG, 1971,9; Săndulescu, Lit. epistolară, 66-67; Dicţ. lit. 1900, 775; Ion Gheţie, Alexandru Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, 177-183, passim.	A.	Sm.
SCRISORI DIN SPANIA, publicaţie apărută la Madrid, lunar, din iulie 1950 până în iulie 1951, realizată de Horia Stamatu prin procedeul şapirografierii. Primul număr, într-un format de cinci pagini dactilografiate şi într-un tiraj de o sută de exemplare, cuprinde un Cuvânt înainte, unde redactorul, nemenţionat, al acestei curioase serii de „răvaşe", cum pare a fi gândită gazeta, specifică intenţia „de a face cunoscut românilor de pretutindeni condiţiile de viaţă şi fizionomia ţării care a primit românii", ceea ce „răspunde la două rosturi: 1. stabileşte un contact între românii risipiţi în ţări străine şi-i contopeşte măcar simbolic într-o mare comunitate peste mări şi frontiere;
2.	informează despre ţara în care trăiesc românii, îi descrie diferitele aspecte şi-i defineşte importanţa în ceea ce interesează acum în primul rând popoarele subjugate: lupta* pentru libertate". Horia Stamatu caută cu tenacitate să îşi definească orizontul prin adoptarea acelor poziţii ale exilului care se identifică şi cu atitudinea, şi cu aşteptările sale. Una din ideile-cheie este rezistenţa prin cultură, concept ce se impune în faţa tendinţelor de desnaţionalizare şi de rusificare forţată a lumii de acasă. Stamatu discută astfel despre propagandă şi adevăr, despre Congresul de la Roma al studenţilor români din emigraţie sau recenzează „cartea unui dezamăgit" (Enrique Castro Delgado, Cum am pierdut încrederea în Moscova). Scrie, de asemenea, articolul Spania şi ideea de libertate ori glosează pornind de la un volum de critică militară al lui Ignacio I. Arroya, Pretinsul eroism al soldatului rus. Altcândva sunt reţinute şi comentate relatările unui polonez, Mihail Piaseschi, surprins de invazia rusească din România (Nopţi de groază la Bucureşti). în articolul Cultura românească în exil, constatând că, până la urmă, „consecinţele cele mai tragice ale subjugării unei naţiuni se înregistrează în ordinea culturală", iar „cultura unui popor este identitatea lui spirituală în societatea celorlalte popoare", Horia Stamatu observă că „ocupantul urmăreşte, în primul rând, să demobilizeze esenţa spirituală a naţiei subjugate, sugrumându-i potenţialul de creaţie culturală, după cum în plan material caută să o pauperizeze, exploa-tându-i bogăţiile şi confiscându-i puterea de muncă". Devine astfel necesară realizarea în exil a unui refugiu esenţial, în stare
„să dezvolte pe mai departe spiritul acestei culturi", în ciuda perspectivelor limitate care diminuează considerabil capacitatea de „a provoca emulaţia creatoare". Autorul solicită „un interes mai direct", astfel încât fenomenul cultural românesc să poată fi prezentat lumii libere prin constituirea unei „echipe de intelectuali calificaţi pentru a trata problemele româneşti într-o comunitate de gândire şi a crea apoi instituţii culturale organice", aşa cum îi apar Biblioteca Românească de la Freiburg, Editura Cartea Pribegiei de la Buenos Aires sau Centrul Român de Cercetări de la Paris. Misiunea culturii româneşti în exil ar fi, aşadar, „să salveze valorile trecutului, să menţină legătura cu Occidentul şi să elaboreze o orientare potrivită cu timpul şi cu structura spirituală a românilor". în alte numere Horia Stamatu se referă la Crăciunul românilor în exil sau vorbeşte despre 1 Decembrie 1918, fixează din nou, destul de elocvent, misiunea românilor în exil, defineşte rolul eroilor în destinul neamurilor, recenzează traducerea spaniolă a romanului Ion de Liviu Rebreanu, în versiunea Victoriei Cotruş, discută despre semnificaţia zilei de 10 Mai în istoria României ori semnează comentariul Războiul român împotriva Rusiei Sovietice, dreptul împotriva barbariei. Horia Stamatu a preluat mai târziu, ca rubrică, seria acestor „răvaşe" în „Fapta", pe care o va scoate tot la Madrid.	N. FI.
SCRISUL NOSTRU, revistă apărută la Bârlad, lunar, din ianuarie 1929 până în octombrie 1931. Colectivul redacţional:
G.	Tutoveanu, Maria Grigorescu, Sylvia Pan (Natalia Paşa),
D.	Iov, G. Nedelea, D. Fărcăşanu, G. G. Ursu, G. Ioniţă, I. Mihail. în tradiţia vechilor publicaţii literare apărute la Bârlad, S.n. cuprinde scrieri şi interviuri ale scriitorilor bârlădeni şi ale altor personalităţi legate de mişcarea literar-culturală a oraşului. Rubrici: „Cronica literară", „însemnări", „Discuţii literare. De vorbă cu...", „Corespondenţă literară". Colaborează cu versuri G. G. Ursu, G. Nedelea, G. Pallady, G. Ioniţă, Alexandru Pogonat, iar cu proză D. Fărcăşanu, Nicolae Bogescu (care foloseşte şi pseudonimul N. Poiană), Vasile Damaschin (şi sub pseudonimul Dan Valentin) ş.a. G. Tutoveanu semnează un număr de medalioane dedicate lui Al. Vlahuţă, Ştefan Petică, Al. Antemireanu, iar în articolul Un singur argument condamnă critica literară autohtonă, mai cu seamă „îndărătnicia copilărească a lui llarie Chendi", „savantlâcul parfumat al domnului Eugen Lovinescu", „indiferenţa diplomatică a domnului M. Dragomirescu", probleme dezbătute şi în însemnările intitulate llarie Chendi, Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu. Alte medalioane literare scrie V. Damaschin. Alături de G. Tutoveanu, eseuri publică I. A. Bassarabescu şi Constantin T. Moroşanu, în timp ce Olga Alexa şi Aurel Greifenberg traduc versuri din Lucreţiu, Horaţiu şi Properţiu. Revista oferă, de asemenea, articole despre viaţa literară a Bârladului, semnate de V. Damaschin şi G. Nedelea, un interviu cu G. Pallady, informaţii în legătură cu Academia Bârlădeană, o rubrică de corespondenţă literară, unde sunt incluse un dialog epistolar între G. Tutoveanu şi Emil Gârleanu, scrisori privitoare la revista „Făt-Frumos", aparţinând lui A. C. Cuza şi
145 Dicţionarul general al literaturii române
Scurtescu
lui Mihail Sadoveanu, şi mai multe documente bârlădene cu relevanţă culturală. Alţi colaboratori: Zoe G. Frasin (Tutoveanu),
G.	Ranetti, Ion Ciocârlan, I. Beldiman.	M. W.
SCRISUL ROMÂNESC, revistă apărută la Craiova, lunar, din noiembrie 1927 până în februarie 1928. Redactor: D. Tomescu. Adeptă a direcţiei sămănătoriste în literatură, publicaţia se pronunţă împotriva şcolii moderniste. Se afirmă că sămănătorismul, „departe de a fi o mişcare consumată", oferă posibilităţi de înnoire literară printr-o „continuă înaintare spre regiunile încă neexplorate ale fondului naţional" (D. Tomescu, înnoirea literaturii, 1/1927). Rubrici: „Mişcarea literară şi intelectuală în ţară şi străinătate", „Cronica culturală", „Scrisori bănăţene", „Oameni, curente şi idei". In sumar intră versuri de Ion Pillat, V. Voiculescu, proză de Ion Agârbiceanu, Gib I. Mihăescu, Damian Stănoiu, Tudor Arghezi ş.a. în articolul intitulat Discuţii şi polemici, cu suficienţă şi opacitate, D. Tomescu îl acuză pe E. Lovinescu de lipsa „preocupărilor critice şi estetice", „când e vorba de aprecierea valorilor literare produse de modernism". S.r. mai cuprinde prezentări de cărţi şi reviste editate în ţară şi străinătate, semnalări ale noilor apariţii editoriale, asigurate de N. I. Flerescu şi Ion Dongorozi. O cronică artistică, o cronică teatrală, o cronică
AHtfL I ^ NOMÂIUt % *fdlH8EJE î927
financiară şi una agricolă îi întregesc profilul. Alţi colaboratori: Cezar Petrescu, Emanoil Bucuţa, C. Rădulescu-Motru, Radu Dragnea, N. M. Condiescu, Al. Lascarov-Moldovanu, Olimpiu Boitoş, Victor Slăvescu, AL Busuioceanu, T. Păunescu-Ulmu.	M.	W.
SCROB, Carol (21.VII.1856, Săbăoani, j. Neamţ - 17.1.1913, Bucureşti), poet. Este fiul Emiliei şi al lui Francisc Scrob, medic, în Războiul pentru Independenţă din 1877, S., absolvent al Liceului Naţional din Iaşi (promoţia 1875), era sublocotenent de infanterie. A avansat până la gradul de maior. Sentimentalul ofiţer scria versuri care apăreau în „Stindardul" (1876) şi în „Literatorul" (1880-1884). în 1881 Al. Macedonski îl prezintă publicului ca pe o speranţă, alături de Duiliu Zamfirescu, iar în 1883 făcea parte din comitetul societăţii de la „Literatorul". Colaborează la „Revista literară", „Peleşul", „Curierul", „Universul", „Minerva literară ilustrată" şi scoate revista „Viitorul ţărei" (1902). Publică volumele Rime 'pierdute (1881), Poezii complecte (1883), De-ale inimei şi Rouă şi brumă (1900).
Cunoscut ca poet galant, S. e autor de omagii lirice, madrigale, versuri de album, elegii erotice, romanţe. Patetismul forţat, sensibilitatea superficială, comună nu erau departe de gustul unui anumit public şi, susţinute de muzică, romanţele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată „capodopera" genului, provoacă însă, prin gesticulaţie grandilocventă, un comic involuntar. Cursivitatea dobândită la şcoala lui Macedonski şi, deopotrivă, facilitatea liricii lui S. au făcut ca mai mult de cincizeci de compoziţii muzicale să îi ilustreze versurile. Valurile Dunării, pe muzica lui losif Ivanovici, se mai cântă şi azi. S. a experimentat, fără reuşite, poemul în proză şi a lăsat câteva prelucrări din lirica lui Goethe, Fleine, Lenau, Frangois Coppee, Sully Prudhomme.
SCRIERI: Rime pierdute, Craiova, 1881; Poezii complecte, precedate de o scrisoare de V. Alecsandri, pref. G. Sion, Bucureşti, 1883; De-ale inimei, Iaşi, f.a.; Rouă şi brumă, Bucureşti, 1900.
Repere bibliografice: Călinescu, Ist. lit. (1941), 469, Ist. lit (1982), 531; Dicţ. lit 1900,775; Cioculescu, Itinerar, IV, 164-168; Dicţ. scriit rom., IV, 205.	S.C.
SCURTESCU, Nicolae V. (1844, Valea Lungă, j. Dâmboviţa -31.111.1879, Bucureşti), publicist, poet şi autor dramatic. Fiu de ţăran, S. porneşte la şaisprezece ani spre Bucureşti, ca să înveţe. Va absolvi în doi ani cele patru clase primare şi, în 1862, intră la Colegiul „Sf. Sava". încă elev, scrie versuri şi participă la şedinţele Societăţii Orientul, condusă de Gr. H. Grandea. însărcinat, în 1869, de societate, a strâns literatură populară în judeţe din Muntenia. Tot acum îşi publică primele încercări literare în „Albina Pindului" - transpuneri în proză, din Ovidiu şi din Fedru. în 1870 este numit institutor la o şcoală primară din Bucureşti, unde o va avea elevă pe Iulia Hasdeu. Membru al Societăţii „Românismul", va aduce un elogiu lui Tudor Vladimirescu şi pandurilor săi, la sărbătorirea orga-
Scurtu
Dicţionarul general al literaturii române 146
nizată, în iunie 1871, pe Câmpul Cotrocenilor. Participă, de asemenea, la pregătirea serbărilor de la Putna, din august 1871. în 1873 e ales secretarul Societăţii Didactice şi intră redactor la „Ghimpele". Publică versuri, articole şi piese de teatru în „Albina Pindului", „Viitorul", „Columna lui Traian", „Tran-zacţiuni literare şi ştiinţifice", „Revista contimporană", „Revista literară şi ştiinţifică", „Foaia Societăţii «Românismul»", „România liberă", „Românul", „Seara". A semnat şi Vintilă Stroie sau Niţă Vintilă Stroie. în 1876 putea fi întâlnit la Junimea. Moare la treizeci şi cinci de ani, ultimii fiindu-i chinuiţi de tuberculoză.
S. a scris versuri erotice şi meditaţii, în care surprinzătoare sunt unele accente preeminesciene. Sceptica poemă Gânditorul prefigurează, prin atmosferă şi idei, dar fără amploarea tragică şi fiorul marilor singurătăţi, Scrisoarea I. O undă de lirism, datorată tristeţii resemnate în faţa veşniciei, străbate Elegia frunzelor, dar S. rămâne, în genere, conceptual în poezie. Problematica ţărănească şi antimonarhică din versurile (unele în forma baladei şi cântecului) pe care el le numea „populare", ţinuta lor protestatară anunţă lirica de la „Contemporanul". Mai interesant decât poetul este autorul dramatic. In Studii asupra teatrului, publicate în „Foaia Societăţii «Românismul»", S. era adeptul unui teatru românesc, în care omul simplu să apară după „tipul şi caracterul său", şi recomanda istoria naţională ca izvor de inspiraţie. Piesele sale sunt rezultatul unei încercări de a contribui la realizarea dramei istorice româneşti, iar în această direcţie S. a avut un singur predecesor, pe B. P. Hasdeu. Cunoscute au fost, la vremea lor, Rhea-Silvia
(1873) şi Despot Vodă („Revista contimporană", 1875), ambele incluse într-un volum din 1877. Prima iniţiază la noi teatrul de factură clasică şi raciniană. Aici se interpretează legenda întemeierii Romei în sensul triumfului libertăţii împotriva tiraniei. Caracterele sunt reduse la o pasiune unică, acaparatoare: setea de putere - Amuliu, răzbunarea - Rhea-Silvia. Ecouri din Andromaca lui Racine se infiltrează în construcţia cuplului. Intriga este condusă cu abilitate, chiar cu intuirea adevărului sufletesc al personajelor, dar tiradele rămân pedante şi greoaie. Despot Vodă este considerată de autor doar
o	introducere la drama Alexandru Lâpuşneanu, care s-a pierdut. Conflictul din Despot Vodă este cel care va deveni clasic în dramaturgia istorică românească: ciocnirea dintre domnitorul străin şi boierii susţinători ai tradiţiei, considerată factorul de rezistenţă al neamului. Poziţia scriitorului este exprimată de ţăranii comentatori ai evenimentelor: neîncredere în voievodul venetic, fără aderenţă la obiceiurile ţării, pe care urmăreşte, cu dibăcie, să o treacă la luteranism. Figura lui Despot Vodă nu apare convingător motivată prin temperament şi caracter, Moţoc în schimb, concentrat pe o singură trăsătură, versatilitatea, devine personajul central. Neadormit conspirator, uneltitor din umbră, el acţionează cu un fel de conştiinţă a puterii sale diabolice de a aşeza şi dărâma domniile. Ca în nuvela Alexandru Lăpuşneanul a lui C. Negruzzi (avută de model), dar fără pătrundere în conturarea psihologiei colective, mulţimea îl sileşte pe Despot să predea Suceava lui Tomşa. Dramaturgul respectă formula teatrului clasic, dar limbajul său este neadecvat, pentru că este generalizator şi lipsit de culoare locală. Totuşi, între Răzvan şi Vidra de Hasdeu şi Despot-Vodă de Alecsandri, piesele lui S., în ciuda neajunsurilor, au contribuit la consolidarea teatrului istoric în versuri.
SCRIERI: Rhea-Silvia, Bucureşti, 1873; Teatru, Bucureşti, 1877; Poezii, Bucureşti, 1877.
Repere bibliografice: luliu I. Roşea, Scriitori şi artişti, Bucureşti, 1890, 3-20; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 23-28; Călinescu, Ist. lit. (1941),
339-340, Ist. lit. (1982), 394-395; Ciorănescu, Teatr. rom., 84-88; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1944, 198-201; Brădăţeanu, Drama, 118-120; Ist. teatr. Rom., II, 132,231,460; Ist. lit., III, 26-29; Dicţ. lit. 1900, 776-777; Piru, Ist. lit, 93.	S. C.
SCURTU, Alexandrina (20.VII.1880, Râmnicu Sărat - 1949, Galaţi), poetă. Este fiica Măriei şi a lui Ion Constantinescu, profesor. După absolvirea Pensionului Humpel din Iaşi studiază artele plastice la Dresda. Din 1901 se stabileşte la Galaţi, unde va fi o vreme profesoară de desen la Liceul de Fete „M. Kogălniceanu". începând din 1916 îi apar versuri în „Capitala", „Literatorul", „însemnări literare", „Sburătorul", „Lectura pentru toţi", „Cuvântul Galaţilor", „Săgetătorul", „Năzuinţa", „Rampa", „Ramuri" ş.a. împreună cu Alice Soare, înfiinţează un salon literar şi patronează revista „Dunărea" (25 mai-16 noiembrie 1919), în care publică poezie şi proză (sub pseudonimul Daia), iar în primii ani ai „Sburătorului" face parte din nucleul cenaclului condus de E. Lovinescu. în 1920 debutează editorial cu Sonete şi peste un an devine membră a
147 Dicţionarul general al literaturii române
Scurtu
Societăţii Scriitorilor Români. Recăsătorindu-se, din 1922 îşi schimbă numele în Crăciun-Fostini, dar prezenţa ei publică aproape că va înceta după 1924, deşi continuă să scrie, în manuscris păstrându-se încă două caiete de sonete.
Prima parte a culegerii din 1920 conţine o poezie generată de rememorări, de retrăirea unei copilării întunecate de moartea mamei, de meditaţii triste şi resemnare dureroasă. Timpul pare comprimat într-un prezent fără viitor, umbrele celor duşi apasă obsesiv sufletul, provocând o stare de „durere trudită", toamna trezeşte „o cântare strunată-n plâns" etc. Deşi tonul elegiac mai persistă o vreme, primăvara, cu „înfiorate balsamuri dulci", activează altă zonă a sensibilităţii, prilejuind intuiţii subtile, traduse în imagini nu lipsite de fineţe. Evoluând spre o atitudine lirică mai impersonală, dar şi sub o evidentă influenţă parnasiană, poeta înclină spre compoziţia estetizantă, imaginând o „romanţă violetă" sau alt fel de cântec, de o intensitate delirantă, care reclamă „îmbrăţişări imense de mistere". Apoi fantezia plonjează în Antichitate şi brodează câteva mici tablouri animate, de o oarecare pregnanţă plastică, în jurul unor personaje istorico-mitologice (■Salome, Cleopatra, Semiramis, Satirul, Dionysos). Aici transpare şi o anume descătuşare, o tendinţă spre manifestarea liberă a simţurilor, care ar putea crea senzaţia de plenitudine a vieţii, atitudine ce se accentuează în al doilea volum cu acelaşi titlu generic, Sonete (1924). Acum frumuseţile lumii „se aştern pe suflet ca un cânt" şi se simte intensificarea bucuriei de a fi, identificată cu o stare aproape extatică, transpusă într-o viziune panteistă: „Sunt iarba, câmpul, zările bogate/Şi gândul meu atunci e Dumnezeu,/ Când tot ce văd şi tot ce simt sunt eu" (Când în vârtejul). Poeta compune însă îndeobşte doar versuri notabile tehnic, epuizându-şi substanţa lirică, activă numai în limitele experienţelor propriei vieţi şi alimentată fie de o adâncă tristeţe, fie de o debordantă bucurie.
SCRIERI: Sonete, Bucureşti, 1920; Sonete, Craiova, 1924.
Repere bibliografice: E. Lovinescu, Epiloguri literare, Bucureşti, 1919, 116-121; Al. Dan [G. Ibrăileanu], „Sonete", VR, 1920, 10; b. 1. [Barbu Lăzăreanu], „Sonete", „Viaţa socialistă", 1920, 2; I. Peltz, „Sonete", CLI, 1921, 47; George Baiculescu, „Sonete", „îndrumarea" (Râmnicu Sărat), 1921,2; Scarlat Struţeanu, „Sonete", „Viitorul", 1921, 4 077; Emilian Constantinescu, [„Sonete"], „Buletinul Institutului de Literatură", 1921-1922, buletin 1-9; Eugen Constant, „Sonete", „Năzuinţa (românească)", 1924, 6; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, III, 194-195;
E.	Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932,207-208; Miller-Săndulescu, Evoluţia, 378-384; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 134; Ecaterina Şoitu, Sonetista Alexandrina Scurtu, „Lucrări ştiinţifice" (Galaţi), 1967, 222-225; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 38-39; Valeriu Nicolescu, Buzâu-Râmnicu Sârat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Bucureşti, 2001,500.	C.	T.
SCURTU, Ion (17.111.1877, Braşov - 23.VII.1922, Bucureşti), istoric literar, editor şi gazetar. Este fiul Anei (n. Drăgan) şi al lui loan Scurtu, profesor. După absolvirea, ca „stipendist" al Fondurilor Arhidiecezane, a liceului la Braşov (1895), se înscrie la Universitatea din Budapesta, unde studiază filologia şi istoria. Lipsurile materiale, dar şi pasiunea luptei politice
pentru afirmarea idealului naţional îl determină să se angajeze ca redactor la „Tribuna" din Sibiu. Intrând, însă, în conflict cu unii conducători ai partidei naţionale, părăseşte Sibiul şi ajunge la Bucureşti, unde va lucra, graţie sprijinului acordat de Aurel C. Popovici, ca redactor la ziarul „Dreptatea" al lui Nicolae Fleva, condus de Anton Bacalbaşa (1897-1898). Un ajutor din partea Societăţii Transilvania îi înlesneşte continuarea studiilor la Cluj (1898-1899). Se înscrie la Facultatea de Drept. Mai mult decât la Budapesta, el devine acum liderul studenţimii române, apărând interesele româneşti împotriva stăpânirii austro-ungare. încoronarea cu flori a mormântului lui Avram Iancu de la Ţebea şi, mai ales, victoria morală obţinută asupra maghiarilor la Congresul Federaţiei Internaţionale a Studenţilor de la Paris, organizat de Asociaţia Corda Fratres (impunând constituirea în secţii a participanţilor pe naţionalităţi şi nu pe ţări), determină excluderea sa din Universitate şi intentarea unui proces pentru „agitaţie împotriva statului", încheiat cu condamnarea la închisoare. în aceste condiţii, S. trece din nou Carpaţii. Cu ajutor de la Sibiu şi cu puţinii bani strânşi, se înscrie în 1900 la Universitatea din Leipzig, unde în 1902, sub îndrumarea lui Gustav Weigand, îşi dă doctoratul cu teza Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften, publicată în 1903. întors în ţară, funcţionează ca profesor suplinitor în Bucureşti, la liceele „Sf. Sava" şi „Gh. Lazăr", apoi ca profesor titular de limba şi literatura germană la Seminarul Central şi la Seminarul Nifon. Elev fiind, debutase în 1893, la „Gazeta de Transilvania", cu articolul Codrul în poezia poporala română. Cooptat în 1905 de N. Iorga ca redactor la „Sămă-
Scurtu
Dicţionarul general al literaturii române 148
nătorul", devine sufletul revistei, a cărei viaţă încearcă să o prelungească după demisia, în anul următor, a istoricului. Din 1908 devine şi redactor al cotidianului „Minerva", alături de loan Slavici. în 1916, la solicitarea sa, este angajat „ofiţer voluntar pentru serviciile de informaţie", translator, în cadrul Cartierului General al Armatei a Il-a, acţionând în sudul Transilvaniei şi, ulterior, în Moldova. Războiul îi zdruncină profund sănătatea. în primăvara anului 1918 se vede reformat ca inapt pentru serviciul militar. Revenit la Bucureşti, este zdrobit de ştirea că, în timpul ocupaţiei, i s-au confiscat şi dus la Budapesta toate materialele strânse de-a lungul vieţii în vederea elaborării unei sinteze despre Mihai Eminescu. A fost membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români. Se stinge după patru ani de suferinţă. A mai colaborat cu versuri, articole de istorie literară, cronici şi recenzii, note polemice la „Revista Orăştiei", „Foaie literară" (Orăştie), „Familia" „Tribuna literară", „Epoca", „Minerva literară ilustrată", „Revista politică şi literară", la cotidianul „Seara" (1910-1916), la „Românul", „Conservatorul", „Universul" ş.a. A folosit şi semnăturile Ascanio, I. Radu.
Ca istoric literar, S. a fost animat de o unică pasiune, aceea de a cerceta viaţa şi de a descifra semnificaţiile scrierilor lui Mihai Eminescu. Concepută înainte de predarea de către Titu Maiorescu a manuscriselor eminesciene la Biblioteca Academiei Române, lucrarea sa de doctorat ia în discuţie doar textele publicate în timpul vieţii şi în primul deceniu de după moartea poetului. Sunt prezentate în special publicistica politică, pe baza articolelor din „Curierul de Iaşi" şi „Timpul", polemicile critico-filosofice, articolele teoretice asupra teatrului şi literaturii populare, iar din proza artistică sunt analizate doar nuvelele Sărmanul Dionis, Cezara, poveştile Făt-Frumos din lacrimă, Borta vântului şi „micile povestiri" La aniversară, Sf. Gheorghe în oraş şi la ţară şi Sinucidere. Cu toate acestea, opera lui Eminescu este corect încadrată în mişcarea romantică şi în gândirea filosofică europeană, în special germană, cu care poetul a avut cele mai profunde afinităţi. „Urmând - după cum mărturisea într-o prefaţă - cercetările asupra vieţii şi operelor lui Mihail Eminescu, pentru o monografie care să încerce a închega - din mulţimea şi varietatea elementelor strânse şi controlate cu iubirea adevărului - unitatea personalităţii celei mai măreţe a poeziei şi a cugetării româneşti moderne", S. îşi dă seama că o asemenea lucrare nu va putea fi realizată înaintea cunoaşterii şi publicării integrale a lucrărilor rămase în manuscris ori în periodice şi acordă prioritate pregătirii ediţiei critice. în 1904 editează romanul Geniu pustiu, însoţit de o substanţială introducere critică şi de note, în 1905 dă la lumină primul volum (din cele trei proiectate) al ediţiei critice Scrieri politice şi literare, cuprinzând Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste din intervalul 1870-1877, cu un amplu studiu introductiv, în 1908 scoate volumele Proza literară şi Poezii, „ediţie îngrijită după manuscrise", cât şi o traducere a lui Mihai Eminescu, Laîs din Emile Augier, iar în 1910 alcătuieşte şi îngrijeşte, într-o viziune proprie, ediţia completă a liricii sub titlul dorit de poet: Lumină de lună. Din păcate, proiectul integralei eminesciene visat de S. nu s-a putut realiza
la începutul secolului al XX-lea, în pofida rigorii, a acribiei filologice, a cercetării ample a surselor, a viziunii integratoare a fiecărui text în ansamblul operei şi mai ales în pofida pasiunii puse de editor. După cum e aproape de neînţeles de ce istoricul literar nu a finalizat înainte de război monografia proiectată, deşi dispunea de toate instrumentele necesare elaborării ei şi cu toate că a răspândit în publicaţiile vremii numeroase studii şi articole referitoare la viaţa şi creaţia lui Eminescu: Portretele lui Eminescu, Din copilăria lui Eminescu, Eminescu şi d. G. Panu, Eminescu şi istoria naţională, Eminescu în Banat, Eminescu şi tinerimea, Eminescu şi Moldova, Eminescu şi chestiunea evreiască (1903), Eminescu şi Alecsandri (1904), Eminescu şi Schopenhauer (1905), Drama lui Eminescu „Bogdan-Dragoş". Câteva consideraţii generale (1906), Eminescu în lumina vremurilor de azi (1907), Ediţiile poeziilor lui Eminescu (1908) ş.a. Contribuţia lui S. la cercetarea operei lui Eminescu rămâne esenţială.
SCRIERI: Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften, Leipzig, 1903; Portretele lui Eminescu, Bucureşti, 1903. Ediţii: Mihai Eminescu, Geniu pustiu, introd. edit., Bucureşti, 1904; ed. 4, Bucureşti, 1918, Scrieri politice şi literare, I, introd. edit., Bucureşti, 1905, Poezii, Bucureşti, 1908; ed. Bucureşti, 1910, Proză literară, introd. edit., Bucureşti, 1908, Lumină de lună, Bucureşti, 1910; ed. Bucureşti, 1912; Emile Augier, Laîs (Le Jour de flute), tr. Mihai Eminescu, pref. edit., Bucureşti, 1908; Adina Gr. Olănescu, Cugetări, Bucureşti, 1908.
Repere bibliografice: I. Pătrăşcoiu, „Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften", „Cronica", 1903,767,768; Chendi, Scrieri, III, 199-200, VI, 202-203,317-319; G. Bogdan-Duică, „Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften", CL, 1904, 2; „Portretele lui Eminescu", CL, 1904, 2; N. Iorga, Cel dintâi volum din operele în proză ale lui Eminescu, „Sămănătorul", 1905, 28; Mihail Dragomirescu, Puterea neputinţei, CVC, 1908,625-629; Vasile Savel, Mihai Eminescu, „Poezii", „Minerva", 1908,13; I. G. [Ion Gorun], Mihai Eminescu, „Scrieri politice şi literare", „Revista noastră", 1908, 10; Mihail Dragomirescu, Mihai Eminescu, „Poezii", CVC, 1909, 5; I. U. Soricu, Scrisori din Bucureşti, „Tribuna poporului", 1910,264; N. Georgescu-Tistu, Ion Scurtu, DR, 1921-1922; Sextil Puşcariu, Ion Scurtu, „Cuget românesc", 1922,6; [Al. Lapedatu], Dr. Ion Scurtu (1877-1922). Cuvinte de amintire, Cluj, 1922; Loghin, Ist. lit. Bucov, 212; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 52-55; Dragomirescu, Scrieri, 202-203, 307-308; A. P. Bănuţ, Ion Scurtu, LU, 1942, 9; Lupi, Storia, 316; Ciopraga, Lit. rom., 674-675; Bucur, Istoriografia, 126-129; Nicolae Scurtu, Noi date despre primul nostru eminescolog, AFT, 1975,1; Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, îngr. Octavian O. Ghibu, introd. Ion Buculei, Bucureşti, 1990,202.	I. O.
SCURTU, Nicolae (4.II .1951, Văratec, j. Neamţ), istoric literar şi editor. Este fiul Anei (n. Manolache) şi al lui Dumitru Scurtu, agricultori. Urmează clasele primare în localitatea natală, apoi învaţă la Filioara şi la Târgu Neamţ. Frecventează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1978. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la liceele bucureştene „I. L. Caragiale", „Griviţa Roşie", „Tudor Vianu" şi „Gh. Lazăr". între 1991 şi 2002 este inspector de limba şi literatura română în cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti. îşi susţine doctoratul în 1999, cu teza Reviste literare conduse de Mihail Dragomirescu între 1895-1935. Debutează în 1973, la revista „Orizont". E prezent în „Ateneu",
149 Dicţionarul general al literaturii române
Seara
„Biserica Ortodoxă Română", „Cronica", „Ecart", „Jurnalul literar" (Bucureşti), „Jurnalul literar" (Oneşti), „La Tazlău", „Litere", „Luceafăr nou" (Viena), „Luceafărul", „Lumea militară", „Manuscriptum", „Mitropolia Olteniei", „Orizont", „Revista arhivelor", „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Tomis", „Tricolorul" (Toronto), „Viaţa românească" ş.a., în unele publicaţii având, mai mulţi ani, rubrici permanente.
Autor a numeroase studii şi articole de istorie literară care valorizează îndeobşte texte inedite, S. editează concomitent trei masive volume de documente şi manuscrise, fundamentale pentru înţelegerea personalităţii lui G. Călinescu (Scrisori şi documente, 1979), E. Lovinescu ( Scrisori şi documente, 1981) şi Ion Barbu (Ion Barbu în corespondenţă, 1982). Textele, adunate cu aplicaţie din fonduri publice şi particulare, relevă legăturile celor trei cu lumea în care au trăit, fiind însoţite de note, comentarii şi prezentări de ansamblu. O însemnătate cu totul aparte are publicarea jurnalului inedit al lui G. Călinescu, precum şi amplele incursiuni documentare în epoca de tinereţe a fiecărui autor avut în atenţie. Interesantă prin noutatea ei e Addenda la ediţia E. Lovinescu, în care sunt incluse prefeţele criticului, însemnările de album, textul autografelor, lista manuscriselor şi a cărţilor cu autograf din biblioteca mentorului de la „Sburătorul". Demnă de menţionat e şi valorificarea scrierilor unor autori mai puţin cunoscuţi, dar care au dat consistenţă peisajului literar interbelic, incluse într-o colecţie numită „Restituiri", pe care o iniţiază şi o coordonează (Dumitru Cosma, Nicolae Peligrad, Elena Farago, Mia Frollo, Sandu Tudor, Ion Simionescu), toate însoţite de comentarii istorico-literare. O atenţie deosebită a acordat-o S. editării unor mărturii aflate în bibliotecile române, provenind de la scriitori străini (Ramiro Ortiz, Robert de Flers, Henri Focillon, Louis Barral, Goran Bjorkman, Paul Morand, Eugene Montfort, Armând Godoy ş.a.), prin care sunt puse în evidenţă deschiderile culturii române către universalitate. Pasionat de documente şi manuscrise inedite, cercetătorul ilustrează în contemporaneitate o direcţie de activitate aproape stinsă.
Ediţii: G. Călinescu, Scrisori şi documente, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1979; E. Lovinescu, Scrisori şi documente, pref. edit., Bucureşti, 1981; Ion Barbu în corespondenţă, I, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Gerda Barbilian); Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, pref. Nicolae Ciobanu, Bucureşti, 1984; Dumitru Cosma, Inscripţii pentru steaua de la Bethleem, postfaţa edit., cu desene de Constantin Piliuţă, Bucureşti, 1994; Nicolae Peligrad, Poezii, Bucureşti, 1996; Eminescu văzut de gruparea literară „Meşterul Manole", Bucureşti, 1997; Elena Farago, A ciocnit cu un ou de lemn, pref. edit., Bucureşti, 1997; Mia Frollo, însemnări despre monseniorul Vladimir Ghika, pref.edit., Bucureşti, 1999; Sandu Tudor, Colindul mocanului, pref. Pericle Martinescu, Bucureşti, 1999; Ion Simionescu, Piatra Neamţ, pref. edit., Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Vlad Sorianu, Ipostaze ale exegezei călinesciene, ATN, 1979,1; Stancu Ilin, Corespondenţa lui G. Călinescu, „Scânteia", 1979,11 433; Şerban Cioculescu, G. Călinescu, „Scrisori şi documente", RL, 1979, 23; Şerban Cioculescu, Problema jurnalului, RL, 1979, 25; Nicolae Manolescu, Documente, RL, 1979, 26; Nicolae Manolescu, G. Călinescu intim, CL, 1979, 6; Al. Dobrescu, G. Călinescu, „Scrisori şi
documente", CL, 1979,6; Ion Schintee, Scrisori şi documente călinesciene, R, 1979, 7; Petru D. Anghel, Taina ineditelor, SPM, 1979, 454; Mirela Roznoveanu, Corespondenţa G. Călinescu, RL, 1979, 38; Şerban Cioculescu, Varietăţi filologice, RL, 1981, 37; Şerban Cioculescu, E. Lovinescu epistolier, RL, 1981, 38; Al. Dobrescu, în marginea corespondenţei lovinesciene, CL, 1981,10; Augustin Cosmuţă, Rigoare şi consecvenţă, ST, 1981,10; Mircea Anghelescu, E. Lovinescu în scrisori, T, 1981,10; Cornea, Semnele, 198-203; Nicolae Manolescu, Un dram de ştiinţă, RL, 1999,32; Dan Stanca, Recuperări necesare, RMB, 2000,3 227; Marcel Duţă, Noi restituiri recuperatoare, CC, 2003,9-11.	/.	O.
SEARA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 21 septembrie 1886 şi 18 ianuarie 1887. Colaborează cu versuri Th. M. Stoenescu şi Carol Scrob. în cel dintâi număr se anunţă că se vor publica romane „alese" din toate literaturile. Primul dintre acestea era Dracul şchiop de Lesage, din care s-au tipărit câteva capitole, într-o transpunere destul de cursivă. S-au mai tradus romanul de aventuri Pieile roşii al lui Paul Duplessis şi fragmente dintr-un alt roman foileton de epocă al scriitorilor
A.	Sirven şi H. Leverdier, O dramă la mănăstire. Toate aceste traduceri îi aparţin, probabil, lui Th. M. Stoenescu, editor al revistei şi proprietar al tipografiei care o realiza.	R.	Z.
SEARA, cotidian apărut la Bucureşti între 10 ianuarie 1910 şi 15 august 1916. Director proprietar: Alexandru Bogdan-Piteşti (martie 1913 - octombrie 1914); câteva luni, în 1913, Ludovic Dauş figurează ca girant responsabil. Considerându-se „de partea patriotismului luminat", ziarul prezintă, cu precădere între 1913 şi 1915, în perioada colaborării intense a lui Tudor Arghezi, lucrări literare şi artistice, cronici şi rezumate ale unor conferinţe (cele mai numeroase ţinute de Jules Lemaître). Articole politice, majoritatea de atitudine progermană în anii neutralităţii, scriu AL Bogdan-Piteşti, I. N. Teodorescu, AL Tissescu, Ludovic Dauş, D. Karnabatt (cu o prezenţă diversă, susţinută pe întreaga perioadă a funcţionării publicaţiei), Tudor Arghezi, F. Aderca, Petre Locusteanu (care foloseşte frecvent pseudonimul Sfredeluş), Traian G. Stoienescu, N. I. Porfiriu (sub pseudonimul Escamillo), Ion Scurtu, Ion C. Bacalbaşa, Radu Corbea, Z. C. Arbore, Ion Lupu, llie Bărbulescu, C. I. Dicescu, Ion Rădulescu-Joldea, AL Filipescu, Ion Gorun, Ion D. Filitti, Emil Isac, C. Stere (rar, în 1915), I. Radian. O rubrică permanentă, „Săptămâna literară", ce cuprinde însemnări şi recenzii, este asigurată în 1910-1912 de Ion Scurtu. Cronica teatrală, la început nesemnată, este ţinută de N. Pora şi Ion C. Bacalbaşa, apoi de Tudor Arghezi (printre altele, la spectacolele cu Idealul de Oscar Wilde şi cu Achim de Victor Eftimiu). Tot Arghezi susţine „Cronica artistică", unde scrie despre Nicolae Luchian, Nicolae Vermont, Jean Steriadi, Oscar Spaethe, Nicolae Dărăscu, comentând expoziţiile grupării Tinerimea artistică, precum şi rubrica „Note literare", iar pentru o vreme „Tabula rasa", unde simt incluse comentarii politice şi pamflete, scrise într-un registru moderat. O rubrică de artă prezintă în 1915 D. Karnabatt. Alte rubrici:„Tigheluri", cu scurte pamflete politice, „Peste picior", „Note zilnice",
Seara
Dicţionarul general al literaturii române 150
„Aşchii", „Peceţi", „încurcături", unde calamburul, satira şi ironia politică sunt de bună calitate, autor fiind mai cu seamă D. Karnabatt, care se află şi sub pseudonimele Pierrot, Don Râmiro ş.a. O rubrică permanentă de literatură universală cuprinde prezentări, îndeobşte nesemnate, de istorii literare, de lucrări critice şi monografii, în special din spaţiul francez, rar fiind prezent numele lui D. Karnabatt. în sumar intră versuri de Adrian Maniu (.întunecatele, Litanii, Orfeu, Porcul blând suge de la sute de oi, Pata Morgana, Irod cheamă dansul Salomeii, Moartea Salomeii şi chemarea roabei, La Dame aux camelias, Noapte prelungă), Constanţa Zissu, Ion Vinea (Tatiana, Moravuri uşoare, Cântec de noapte, Capitolul), Tudor Arghezi (.Psalmul de taină, îmi voi ucide timpul, Vino-mi tu), G. Bacovia (Nervi de toamnă, Plumb de iarnă, Plumb de toamnă, Romanţă, Nocturnă), Mihail Săulescu, N. I. Porfiriu, Al. Viţianu, Ştefan Bascovici, Geri Spina, Ion Al-George ş.a. Se publică proză de loan Slavici, Mihail Sadoveanu (Iertarea), N. D. Ciotori, D. Anghel (Doi prieteni), N. Pora, H. Coşoi, Ion Minulescu (Ploaie de primăvară), Mihail Lungianu, Ernest Poldi, Adrian Maniu (Parabola săracului bogat). Cu publicistică sunt găzduiţi Emil Isac, care în perioada neutralităţii României ţine şi o rubrică de „impresii de război" şi una de „notiţe", I. Ludo (rar,
0	cronică ieşeană), Geri Spina, A. de Herz, Ion Vinea
(Inspectorele artelor), Ion Costin, N. I. Porfiriu, F. Aderca (Parisul în 1914 şi o rubrică „Desacorduri", cu o patetică evocare a culpei evreieşti în Rugăciune). Un supliment al gazetei, din mai
1911,	reproduce lucrări de Iser, Camil Ressu, Francisc Şirato, Theodor Pallady, Ştefan Luchian, N. Vermont. Ziarul dă în foileton romanele de senzaţie Milioanele şi metresele regelui Leopold şi Cinstea fatală de Vasile Pop (sub pseudonimul C. Fulger) şi alte câteva nesemnate (Dragoste criminală, O taină de nepătruns, Răzbunarea hidalgiului, Crimele bancherului), dar şi traduceri: Selma Lagerlof, Copiii din Betleem (transpunere de D. N. Ciotori), Rudyard Kipling (în tălmăcirea lui Vasile Savel), AL Dumas, Pescarul din Neapole, AL Dumas-fiul, Dragostea care ucide, H. G. Wells, Omul invizibil, August Strindberg, Mustrare de cuget, Lev Tolstoi, Să nu ucizi. Din 1915, după plecarea celor mai mulţi colaboratori care asiguraseră substanţa culturală şi ţinuta ziarului (rămân F. Aderca şi Emil Isac), dispar şi rubricile care îi dădeau formatul, acum primând informaţia şi articolul politic.	E.	M.
SEARA, cotidian apărut la Bucureşti între 27 octombrie 1937 şi
1	aprilie 1944, cu subtitlurile „Ziar popular ilustrat" (1937-1942) şi „Ziar popular de informaţii" (1942-1944). Directori: Eugen Titeanu (1938), Nicolae Văraru (1939), C. Tănăsescu (1940), Vasile Dova (1944); prim-redactori: Cassian Mihăilescu (1942), Constantin Nani (1943). Nu este indicat colegiul de redacţie şi, în primii ani, cele mai multe articole nu sunt semnate. Literatura şi evenimentele culturale sunt prezente în pagina a doua, iar viaţa cea mai lungă o are rubrica „Nuvelele «Serii»". Pe parcursul anilor 1937 şi 1938 au apărut în foileton câteva romane, precum şi multe nuvele comerciale traduse, ulterior fiind incluse în sumar şi transpuneri din proza lui Guy de
i
fâSuuffEIZIAR POPUlAR ILUSTRAT
rtmrjt« mj 58} Redacţia şi administraţia: Cat. Victoriei 54(Et) Telefoane: Redacţia; 4.25.78 T'pografta4.85^8
Discursurile M, S. REGELUI şl ai d-luf OCTAVIAN 60 SA sunt reproduse în întregimile presa străini
Demisia d-lui istrate Micescu deia	
decanatul Baroului	de Ilfov
Teirtwf Kfttorfl irtmfeţ Ue mlnUtrui	.Viciat ta deia j
Maupassant (Aventura din tren, Doamna Hermet, Odinioară, între dragoste şi moarte), Jack London (Şansa, Un subiect de piesă), Honore de Balzac (Un amor în tren, Accidentul), Leonid Andreev (Râsul, Revoluţionarul), Andre Maurois (în zăpadă), Luigi Pirandello (Gandelora), Miguel de Unamuno (Bursierul), Knut Hamsun (Alexandru şi Leonarda), Arthur Conan Doyle (Otrava salvatoare), Arkadi Avercenko (O femeie frumoasă), Alexandr Kuprin (Visul lui Cezar), Karel Capek (Ghicitoarea) ş.a. Colaborează cu scrieri în proză Ruxanda Berindei Mavrocordat (Tania), Aurel Ganea (Jocul servietelor, Cazul Marienfeld), Paul B. Marian - sub pseudonimul Ion Albotă (Pedor, clownul trapezist, Un domn bine în tramvai, Iubire tristă). Altă rubrică permanentă, „Caleidoscop intelectual", conţine în primii ani scurte notiţe (nesemnate, de obicei) despre apariţiile editoriale şi evenimentele culturale mai importante. Cu timpul comentariile devin mai substanţiale, iar subiectele alese reflectă chestiunile de interes ale momentului. V. Damaschin e prezent cu însemnări intitulate Anul literar, Rainer Maria Rilke, Literatura religioasă actuală, Paciurea şi secretul său, Ne reîntoarcem la schiţă şi nuvelă, Literatura eroică şi naţionalistă, Baudelaire în româneşte, Relaţiile culturale italo-române ori cu cronici la Mircea Eliade, Nuntă în cer, Radu Gyr, Cununi uscate, Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război etc. Şi Mihai Anastasiu, care mai semnează Mircea Postelnicu, publică, de-a lungul
151 Dicţionarul general al literaturii române
Sebastian
anilor, atât cronici literare: Al. A. Philippide, „Floarea din prăpastie", Mihai Beniuc, „Poezii", cât şi scurte eseuri: „Patima roşie" şi succesul de public al d-lui Mihail Sorbul, încurajarea pictorilor şi valoarea realizărilor de artă plastică, Traducătorul ideal, între literatură şi filosofie sau Despre moravurile noastre literare, Tinerii scriitori realişti, Scriitorii români şi frământările spiritualităţii contemporane, Funcţiunea criticii literare şi rolul criticului ca îndrumător al publicului cititor, încurajarea literaturii dramatice originale ş.a., ca şi Al. Raicu: Ionel Teodoreanu, întoarcerea în timp, Marin Radu Voinea, Asceza, Radu Tudoran, Un port la Răsărit, dar şi comentarii precum Teatru pentru copii, Realizări dramatice reprezentative, Cultura germană, rezistenţa culturii europene ş.a. La pagina a doua mai scriu Constantin Nani, Horia Oprescu (Marile tezaure spirituale ale popoarelor mici: «Kalevala», Motive nordice), Laurenţiu Fulga (Corespondenţe între om şi scriitor), Ion Sava (Turnee teatrale), Matei Alexandrescu (însemnări despre Constantin Virgil Gheorghiu, Ceasul de rugăciune, Ovidiu Papadima, Creatorii şi lumea lor, articolele Schiller şi Eminescu, Misiunea istorică a tinerilor scriitori basarabeni), C. Săteanu (şi sub pseudonimul Arald), Al. Alexianu, Olga Caba (Eternul Don Quijotte, Ceva despre moderaţie), George Oprescu ş.a. Unor evenimente culturale li se acordă o atenţie deosebită : Expoziţia Cărţii, alegerea noului preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români ş.a. Din 1940 orientarea prolegionară a publicaţiei devine evidentă. Sporadic sunt prezente „Cronica dramatică", semnată de Al. Raicu, Dan Petraşincu, Mihai Anastasiu, „Cronica muzicală", susţinută de Const. A. Orăşianu, „Cronica cinematografică", „Cronica ştiinţifică". Rubrici culturale sunt şi „Cinema", „Astă seară veţi asculta la radio", „Muzică", „Cărţi noi", „Bibliografie", „Spectacole", „Cărţi, reviste", „Plastica", „Ştiri artistice", „Teatrul şi oamenii lui", „Reflectoare". Alţi colaboratori: Anişoara Odeanu (sub semnătura Doina Peteanu), Arşavir Acterian (sub pseudonimul A. N. Suitariu), N. Pora, C. Dan Pantazescu, Alexandru Pană.	L	Cr.
SEBASTIAN, Lascăr (pseudonim al lui Sebastian Salmen; 14.X.1908, Bucureşti - 9.X.1976, Bucureşti), gazetar, traducător şi dramaturg. Este fiul Sofiei şi al lui Leonard Salmen, pictor. Frecventează Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, absolvit în 1926, şi urmează doi ani la Conservatorul de Artă Dramatică. Angajat al librăriei bucureştene „C. Dobrogeanu-Gherea" (1926-1927), ulterior este funcţionar la Editura Naţionala -Ciornei, redactor la „Adevărul", secretar de redacţie la „Dimineaţa" (din 1928) şi, mai târziu, redactor la „Facla" (1937-1940). Temându-se de legionari, până în 1946 se află în refugiu în URSS. Revenit în ţară, va fi redactor la Agerpres, regizor la Teatrul Muncitoresc, apoi la teatre din Arad, Reşiţa, Braşov, Brăila, Craiova, iar din 1955 redactor-şef de secţie la „Flacăra". A debutat cu versuri în „Cultura proletară" (1926). în 1937 scoate „Pinguinul", săptămânal umoristic aflat sub influenţa unor organizaţii de stânga, suspendat după câteva numere. Bogata activitate publicistică - articole despre scriitori străini, cronici literare şi dramatice, recenzii, note culturale,
reportaje, interviuri, intervenţii polemice, traduceri - i-a fost inserată în „Adevărul", „Adevărul literar şi artistic", „Sinteza", „Dimineaţa" (era semnatarul rubricii „Puncte de vedere"), „Rampa", „Apărarea", „Bilete de papagal", „Săptămâna literară, politică, teatrală", „Cortina", „Cronicarul", „Viaţa românească", „Reporter", „Cugetul liber", „Lupta", „încotro?", „Azi", „Cuvântul liber", „Timpul" (la care a fost redactor), „Femeia şi căminul", „Facla", „Fapta", „Gazeta familiei", „Magazin", „Mondial magazin", „Societatea de mâine", „Secolul" ş.a. La „Tribuna românească" (1946-1947) răspunde de pagina culturală. După război a mai scris la „Tribuna", „Contemporanul", „Gazeta literară"; între 1968 şi 1972 a ţinut în „România literară" o rubrică de note, „Pescuitorul de perle", semnată Profesorul Haddock. Şi-a mai iscălit contribuţiile Bătrânul Aristide, Brian cel Pios, Calamber, Catihetul Titivillus, Generalul Greautauck, Seb. Leonard, Şarpele cu ochelari.
S. şi-a asigurat un loc în istoria literaturii române prin traducerile din literaturile antice şi moderne, atras de autori diverşi, de toate mărimile, de la Vergiliu la Pitigrilli. Printre cei pe care i-a mai transpus în româneşte se numără Horaţiu, Iuvenal, Petrarca (Rime de dragoste), Fernando de Rojas (Celestina), Leopardi, Lermontov, Flaubert (Doamna Bovary), Federico Garda Lorca (Nemaipomenita pantofăreasă), Alfredo Panzini, Miguel de Unamuno (Negura). în schimb, un interes doar documentar prezintă producţiile sale originale: textele publicistice din Oameni. Portrete literare (1934), piesele de teatru Cu pâine şi sare, jucată în stagiunea 1949-1950, şi Colivia cu sticleţi, scrisă în colaborare cu Silviu Georgescu şi reprezentată în 1958.
SCRIERI: Oameni. Portrete literare, Bucureşti 1934; Colivia cu sticleţi (în colaborare cu Silviu Georgescu), Bucureşti, 1957; Cu pâine şi sare, Bucureşti, 1958. Traduceri: Anatole France, Pe piatra albă, Bucureşti, f.a., Ulmul din alee, Bucureşti, 1937, Insula pinguinilor, Bucureşti, 1947; Han Ryner, Tata Diogene, Bucureşti, f.a.; Ivan Turgheniev, Un cuib de boiernaşi, Bucureşti, f.a., Imnul iubirii, Bucureşti, f.a.; Guy Chantepleure, Pasagera, Bucureşti, 1928; Henryk Sienkiewicz, Hania, Bucureşti, f.a.; Alfredo Panzini, Caut nevasta!, pref. trad., Bucureşti, 1928; Miguel de Unamuno, Negura, introd. trad., Bucureşti, 1929; ed. 2, Bucureşti, 1975, Eu! Bucureşti, f.a.; Pitigrilli, în goană după dragoste, Bucureşti, 1932; Nicolas Segur, Primăvara voluptuoasă, Bucureşti, 1932; Petrarca, Rime de dragoste, pref. Al. Marcu, Bucureşti, 1933, Sonete, pref. trad., Bucureşti, 1959; Gustave Flaubert, Doamna Bovary, I-II, Bucureşti, [1940]; Federico Garda Lorca, Nemaipomenita pantofăreasă, introd. trad., Bucureşti, 1946; Mihail Lermontov, Mascarada, pref. Mihai Novicov, Bucureşti, [1948]; Horaţiu, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1961; Vergiliu, Bucolice. Georgice, pref. trad., Bucureşti, 1963; Giacomo Leopardi, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1963; Iuvenal, Satire, pref. trad., Bucureşti, 1966; Vergiliu, Horaţiu, Iuvenal, Pagini alese, pref. trad., Bucureşti, 1969; Fernando de Rojas, Celestina, pref. Paul Alexandru Georgescu, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Nina Ecaterina Popescu).
Repere bibliografice: C.N. Negoiţă, Petrarca în româneşte, ADV, 1933, 15 322; Izabela Sadoveanu, Petrarca, ALA, 1933, 681; G. Călinescu, Traduceri din Petrarca, ALA, 1934,683; Izabela Sadoveanu, Un iubitor de suflete („Oameni"), ALA, 1934, 706; D. I. Suchianu, Două cărţi, ADV,
Sebastian
Dicţionarul general al literaturii române 152
1934,15 393; V. Cristian, „Oameni", ADV, 1934,15 459,15 528,15 529; Gala Galaction, O carte prea isteaţă, CLI, 1935, 11; Delar [George Adrian], D. Lascăr Sebastian printre contemporani, „Gazeta", 1937,848; Predescu, Encicl., 771; Isaiia Răcăciuni, „Nemaipomenita pantofăreasă", comedie de F. G. Lorca, tradusă de Lascăr Sebastian, „Libertatea", 1946, 708; Sidonia Drăguşanu, Mihail Lermontov, „Mascarada", „Femeia şi căminul", 1948,168; Nella Stroescu, „Cu pâine şi sare", CNT, 1949,138; Cronicar, „Cu pâine şi sare", „Opinia", 1949, 808; Ştefan Tita, Lascăr Sebastian, RL, 1976,42; Popa, Dicţ. lit. (1977), 500; Dicţ. scriit. rom., IV, 205-207.	'	'	D.Gr.
SEBASTIAN, Mihail (pseudonim al lui Iosef M. Hechter;
18.X.1907, Brăila - 29.V.1945, Bucureşti), dramaturg, prozator, gazetar şi eseist. Este fiul Clarei (n. Weintraub) şi al lui Mendel Hechter, funcţionar comercial. Urmează cursul elementar şi Liceul „N. Bălcescu" în oraşul natal. în 1926 îşi susţine bacalaureatul, teza sa fiind deosebit de favorabil apreciată de preşedintele comisiei, Nae Ionescu. Va absolvi în 1929 Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, pregătindu-şi doctoratul la Paris (1930-1931). Debutează cu versuri în 1926, la revista „Lumea" (Iaşi), sub pseudonimul Eraclie Pralea, apoi îşi începe colaborarea de lungă durată la „Cuvântul", fiind şi redactor al acestui ziar (1927-1934). Concomitent, va colabora la „Tiparniţa literară", „Vitrina literară", „Vremea", „Contimporanul". Semnează şi cu pseudonimul de sursă gidiană Amyntas. înapoiat de la Paris, participă, în 1932, la organizarea grupării Forum (cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu ş.a.), înlocuită curând de gruparea Criterion, precum şi la întemeierea revistei „Azi" (director, Zaharia
Stancu) şi a colecţiei „Cartea cu semne" (scoasă de Institutul de Arte Grafice Bucovina), în care i se publică în 1932 primul volum, Fragmente dintr-un carnet găsit. Liviu Rebreanu îl angajează redactor şi cronicar literar la „România literară". Apariţia, în 1934, a romanului autobiografic De două mii de ani declanşează atacuri furibunde atât din partea presei de dreapta, cât şi a celei de stânga, cărora scriitorul le răspunde, calm, în Cum am devenit huligan (1935). Afectat de atacuri, el nu capitulează, ci îşi învinge stările depresive prin muncă. Secretar al unui avocat, redactor la „Revista Fundaţiilor Regale" (1936-1940), colaborează intens la „Rampa" şi „Reporter", ţine cronica muzicală la „L'Independance roumaine" (sub pseudonimul Flaminius), cronica dramatică la „Viaţa românească" (1938-1940), face parte din Gruparea criticilor literari români (întemeiată în 1936), pledează în procese, precum cel intentat lui Geo Bogza, acuzat de pornografie pentru Poemul invectivă, scrie literatură de imaginaţie - piesa Jocul de-a vacanţa, pusă în scenă la Teatrul Comedia în 1938, şi romanul Accidentul, editat în 1940, an în care efectuează şi câteva luni de concentrare. Nescutit, în timpul războiului, de mizeriile şi umilinţele condiţiei de evreu, S. va fi din 1941 profesor la Liceul „Cultura", în martie 1944 i se reprezintă, la Teatrul Alhambra, cea de-a doua piesă, Steaua fără nume, sub pseudonimul Victor Mincu. Statutul lui se schimbă radical după august 1944. E numit consilier principal de presă în Ministerul Propagandei Naţionale în 1945, i se încredinţează un curs la Universitatea Liberă Democratică, e frecvent solicitat în calitate de avocat, în timp ce piesele lui încep să fie jucate, nu doar în ţară, ci şi peste fruntarii, în scurt timp îşi pierde viaţa, ucis pe stradă de un autovehicul.
Activ pe mai toate tărâmurile scrisului literar, S. s-a revelat întâi în publicistică. Cronicar literar, teatral, muzical, plastic, cinematografic, a profesat şi ziaristica propriu-zisă, semnând articole pe teme curente (politice, sociale, economice, educative etc.), reportaje, note, evocări. Condus de principiul rectitudinii morale, el nu a fost scutit de erori, dar a exprimat întotdeauna convingeri autentice, refuzând plierile conjunc-turale şi compromisurile. Caracteristica dominantă a publicisticii sale e o vervă lucidă, o pasionalitate dirijată intelectual, incisivă, caustică, punctată frecvent de o ironie subtilă, rece, intermitent corozivă, exacerbată sarcastic. Luciditatea şi ascuţimea de spirit îi caracterizează esenţial şi eseistica literară, pe care Pompiliu Constantinescu o găsea că se înscrie în linia lui Andre Gide. Cel care a scris Les Caves du Vatican este, într-adevăr, frecvent citat de eseist, nu întotdeauna aprobativ şi, mai ales, fără să fie urmat în acţiunea deliteraturizantă, în demersurile pentru impunerea „autenticităţii". S. îl admiră pentru „răceala" scrisului său, pentru deosebita luciditate, pentru că „genul său este inteligenţa", iar „legea lui de gândire" e „claritatea". Andre Gide i-a devenit model prin ceea ce opera sa are comun cu a moraliştilor şi clasicizanţilor din literatura franceză (Montaigne, Descartes, Stendhal). Spirit de fineţe, format sub influenţe mai cu seamă galice, dar şi insulare (engleze), S. scrie în „Cuvântul" eseuri remarcabile, culminând cu serialele privind romanul modern şi modernismul românesc. în opoziţie cu E. Lovinescu, va considera că sensul
153 Dicţionarul general al literaturii romane
Sebastian
evoluţiei romaneşti nu era de la subiect la obiect, ci invers, şi va atribui romanului modern, ajuns la suprema realizare de sine prin Marcel Proust, ca particularitate predominantă „pan-lirismul". Explicitându-şi aserţiunea, precizează că e vorba nu de înlocuirea creaţiei obiective prin confesiune, ci de considerarea existenţei din unghiul subiectivităţii, de înfăţişarea nu a realităţii „în sine", ci a imaginii ei create de conştiinţă. Asupra modernismului românesc eseistul formulează o judecată extrem de aspră, afirmând că acest curent a dat puţine valori incontestabile (Ion Barbu, Ion Vinea, Constantin Brâncuşi, Marcel Iancu), majoritatea producţiilor reducându-se la „mediocritate, pastişe, revoltă", la „apariţii donquijoteşti". Tudor Arghezi e apreciat superlativ, dar în afara modernismului. Un întreg volum a consacrat S. în 1939 corespondenţei lui Proust, pe care o comentează minuţios şi subtil, emiţând observaţii de natură a lumina şi opera proustiană de ficţiune, în exerciţiul funcţiei de cronicar, comentatorul de la „Cuvântul", „Vremea", „Rampa" a urmărit fenomenul literar curent cu un profesionalism de acelaşi nivel cu al confraţilor consacraţi în exclusivitate criticii şi, totodată, cu o exemplară probitate. în cronicile dramatice a practicat o critică militantă, deplângând decăderea teatrului şi refluxul creaţiei dramatice, pledând pentru stimularea acestora şi pentru o artă actoricească neaservită gustului public mediocru şi pervers, condusă, dimpotrivă, de ideea educării spectatorilor. Fragmente dintr-un carnet găsit, prima sa scriere de imaginaţie, e un fel de jurnal. Autorul ar fi găsit, într-o seară, la Paris, pe Pont Mirabeau, un carnet din care, nereuşind să dea de urma proprietarului, reproduce un număr de paragrafe, în traducere, dând pe alocuri, în paranteză, expresiile mai deosebite în original. Nimic epic în text, doar notaţii de un cinism ostentativ, amoraliste în maniera lui Gide, antisentimentale, antipsiho-logiste. O scriere mai consistentă, cu elemente de naraţie, este Femei (1933) - „o carte de vacanţă", produsă doar pentru deconectare. Aflat într-o staţiune din Elveţia, Ştefan Valeriu, personajul principal, îşi oferă „jocuri", asemenea omonimului său din piesa Jocul de-a vacanţa, dar jocuri erotice. Are o idilă castă cu mama unui prieten, urmată de altele, cu o nimfomană, o virgină, o jună distinsă, un fel de Doamna T, o acrobată. Sunt puse în pagină şi amoruri ale unor amici ai protagonistului. Sumare, poveştile de dragoste par învăluite de poezia peisajelor alpine, transmisă cu sobrietate. Proză propriu-zis narativă, dar nu fără aliaje, fie de poezie, fie de eseu, conţin romanele De două mii de ani, Oraşul cu salcâmi (1935) şi Accidentul Discurs asumat autobiografic (cu nume schimbate, totuşi), primul e o rememorare şi o confesiune dramatică. O meditaţie asupra destinului evreiesc, punctată de situaţii diverse, inclusiv de secvenţe „epice", de scene văzute, probabil, de S. însuşi în timpul studenţiei şi, poate, unele parcurse de el, ca victimă a sălbăticiei antisemite. Mai numeroase decât „evenimentele" sunt discuţiile, reflecţiile, autoanalizele. De două mii de ani este un roman ideologic tipic, în interpretarea naratorului, „esenţa antisemitismului nu este nici de ordine religioasă, nici de ordine politică, nici de ordine economică", ci „pur şi simplu de esenţă metafizică". Pro-
llrpu t< fti.iHi) liI
STUDIO *
TEATRUL NATIONAL
!*»»»«» *»•»«•«<**»»•» .1.
ORB BW SEURU PRECIS
I onifdlr li ) «de fc jitklii Scfo&M» » i s y M 1 n «> 1 t * <
>i
». tt4»tl*
»«*»< td tt «imit
• «* «**«!* X
1	mmmi A i t®rac««
lurciiia ar mm <i pi mmm
i; fotoliu W. 1*1 rm Sta* IM
rHfiftlL LOCWPK.O*t tel». W000; PotolM. MOOs »• *»> 2e<W;	*
ţţ«| o, tj,|« Nr. 1-71. W I.OOOi S*«t ***. <**•« Hr‘ *•*
“ ,a“
iectând o aberaţie cu evident substrat social în sfera metafizicului, transmiţătorul gândurilor lui S. îi oferă lui Ghiţă Blidaru (personaj întruchipându-1 pe Nae Ionescu) ideea pe care acesta o va dezvolta absurd în prefaţa la roman: „Există
o	obligaţie metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcţia lui în lume. De ce? Nu ştiu. Blestemul lui, destinul lui." Incluzând asemenea aserţiuni, cartea a stârnit în epocă discuţii aprinse. Anterior prin elaborare (1929-1931), Oraşul cu salcâmi este un roman poetic, cu modelul îndepărtat în Paul et Virginie de Bernardin de Saint-Pierre, şi cucereşte prin farmec liric. Cu toate că omogenitatea construcţiei şi, implicit, a tonalităţii interioare e prejudiciată prin introducerea unor episoade realiste cu tentă critică, nu lipsite de expresivitate, dar proprii altui tip de literatură, emoţia procurată de situaţiile, mult mai numeroase, ce dau scrierii caracterul individualizant, liric, rămâne covârşitoare. Raportabil - şi raportat de comentatori -la Alain-Fournier (Le Gr and Meaulnes), romanul creează starea de poezie pe două căi: prin proiectarea schimbărilor sufleteşti ale adolescenţei pe fundalul unei ambianţe citadine şi naturale bine conturate şi prin comunicarea acestor tulburări în autenticitatea lor. Anxietăţi de sorginte erotică, primele înfiorări în prezenţa celuilalt sex, întâile îndrăgostiri, primele suspiciuni, aşteptări frustrate, orgolii rănite, gelozii, certuri,
Sebastian
Dicţionarul general al literaturii române 154
împăcări, despărţiri se desfăşoară nespectaculos, nepatetic, fără efuziuni lirice, cum se întâmpla în La Medeleni de Ionel Teodoreanu, şi tocmai prin aceasta liric la modul sobru, interior, pătruns de o poezie a vârstei critice, a schimbării, a aşteptării, având afinităţi cu cea generată la Proust de apariţia „fetelor în floare" şi într-un fel cu aceea a „valurilor" Virginiei Woolf. Cu un subiect banal - relatarea unei excursii la Predeal a unui ins dezamăgit în dragoste, cu o proaspătă amică, ajutată să meargă acasă după un mic accident pe care şi-l provocase sărind din tramvai -, romanul Accidentul pare să fi fost scris doar din ambiţia lui S. de a demonstra că era în stare să facă şi proză realistă, scoţând elemente de epos din cenuşiul vieţii cotidiene. Dacă aceasta îi va fi fost chiar intenţia, şi-a înfăptuit-o. Nici o carte a sa nu a avut o „presă" mai bună. Ceea ce lasă însă un ecou, o atmosferă în memorie, ceea ce persistă aproape autonom e poezia unor momente ale vacanţei cuplului aventuros Paul şi Nora. Unul din cele remarcabile, ascultarea Oratoriului de Crăciun în Biserica Neagră din Braşov, este menţionat, cu transcrierea pasajului esenţial, în cronicile lui Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Altă secvenţă memorabilă include o alunecare pe schiuri, ameţitoare. Un deosebit succes, de critică şi de public, obţine scriitorul cu teatrul său. Comedii sentimentale prin subiect, piesele lui S. se ridică deasupra celei mai întinse părţi din dramaturgia perioadei interbelice prin lirism şi intelectualitate, prin prospeţimea expresiei. Aflat în vilegiatură, undeva în munţi, Ştefan Valeriu, protagonistul din Jocul de-a vacanţa, întrerupe funcţionarea aparatului de radio şi a telefonului, împiedică sosirea ziarelor, într-un cuvânt suprimă tot ce leagă pensiunea de istorie şi chiar de geografie. Locatarii vilei, situată la peste o mie de metri altitudine, se pomenesc, aşa-zicând, pe muntele Ararat. Revoltaţi la început, ei se obişnuiesc până la urmă atât de bine cu situaţia, încât nu mai
vor să o curme. „Jocul de-a vacanţa", în care s-au lăsat antrenaţi, fiind, prin definiţie, un „joc de-a uitarea", devine implicit „jocul de-a fericirea". în limbajul lui llarie Voronca, piesa ar fi un „petit manuel du petit bonheur". Literar, se încadrează în teatrul pseudocomic de factură lirico-metaforică, în esenţă devenind o metaforă a instalării lucide în vis. Un adevărat „vis al unei nopţi de vară" e cealaltă piesă antumă, Steaua fără nume. Marin Miroiu, un tânăr profesor de matematică celibatar, descoperitor al unei noi stele, adăposteşte într-o noapte, în camera lui de ascet, o tânără coborâtă din tren de conductor pentru că nu avea bilet. Dimineaţa, Mona pleacă, însoţită de Grig, protectorul ei, iar profesorul nu o va mai revedea decât în imaginaţie, în mirajul visului, „pentru că nici o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei". In Ultima oră, piesă reprezentată postum, în 1946, caracterul de farsă e anulat prin deschiderea spre social. Dintr-o neatenţie, un articol despre Alexandru cel Mare al unui profesor de istorie, Alexandru Andronic, în loc să apară în revista de specialitate pentru care fusese scris, e publicat într-o gazetă de şantaj, lucrată în aceeaşi tipografie. Şocat de câteva greşeli de tipar, un pirat economic, Grigore Bucşan, crede că pseudotoponimul Protar e o aluzie la o afacere necurată a sa. Pentru muşamalizarea lucrurilor, el se lansează în demersuri de mituire, de pe urma cărora, prin intervenţia unei admiratoare isteţe, studenta Magda Minu, profesorul profită cu inocenţă din plin, subvenţionându-i-se o excursie ştiinţifică pe traseul expediţiilor lui Alexandru Macedon. Situaţiile ce se creează dezvăluie, ca în O scrisoare pierdută a lui I. L. Caragiale, dedesubturile abominabile din viaţa înaltei societăţi. Altă piesă, Insula, neterminată, va fi pusă în scenă în 1947, cu un ultim act compus de actorul Mircea Şeptilici. S. face şi dramatizări: Potopul (după H. Berger), Nopţi fără lună (după John Steinbeck, montată în 1945). O componentă definitorie a scrisului practicat de S. e dată de jurnalul său, în cea mai mare parte un jurnal de creaţie, editat postum (1996). Fragmente, unele necuprinse în volum, au apărut în „Cuvântul" (1929) şi în „Azi" (1932). Din ceea ce relatează scriitorul rezultă că munca literară îi acapara toate resorturile sufleteşti, proiectele îl angajau integral, dramatic. Neîndoielnic sincere, cu toată literaturizarea, confesiunile adeveresc afirmaţia lui Mircea Eliade că „orice e viu se poate transforma în epic", că de multe ori „etapele unei inteligenţe" pot constitui o materie romanescă tot atât de pasionantă ca „fazele unui sentiment", tensiunile cerebrale, aventurile intelectului pretându-se analizei psihologice în aceeaşi măsură ca zbuciumul provocat de eros. Mult dramatism e, bunăoară, în referirile la manuscrisul pierdut în Franţa al romanului Accidentul. Sursă documentară de primă însemnătate pentru istoria literară, însemnările relative la creaţie compun, în cel puţin aceeaşi măsură, şi un document sufletesc şi spiritual de mai larg interes. Dimensiunile personalităţii se precizează prin integrarea experienţelor individuale din perioada 1935-1944 în contextul epocii. Scriitorul îşi dezvăluie sufletul fără a face abstracţie de lumea din jur: familie, amici, colegi de redacţie (la „Revista Fundaţiilor Regale"), confraţi scriitori şi ziarişti, coreligionari, am-
155 Dicţionarul general al literaturii române
Sebastian
bianţă literară, autorităţi, urmărind cu încordare evenimentele istorice, climatul politic, starea de spirit a grupurilor sociale cu care vine în contact. Episoadele de roman psihologic (intelectual şi erotic) din jurnal se conjugă, astfel, cu momente ale unui virtual roman de familie, încadrabil, împreună cu elementele de frescă socială în care e cuprins, într-un vast roman-cronică, o „saga" pe care S. chiar intenţiona să o scrie. Biografia interioară evoluează pe fundalul circumstanţelor de epocă ce au dus la suprimarea democraţiei, la discriminări rasiale şi instituţionalizarea antisemitismului, la deportări şi pogromuri, la instaurarea regimului legionar şi a dictaturii militare, la război şi la ocupaţia sovietică. Direct afectat, mai cu seamă ca evreu, de toate măsurile antidemocratice, diaristul îşi exprimă solidaritatea cu neamul său prigonit, considerând că ar fi imoral să nu împărtăşească soarta celor hăituiţi „de două mii de ani" pe considerente absurde.
D. Sebastian este un scriitor prin excelenţă inteligent. Ceea ce preţuim în scrisul său este netăgăduita posibilitate de a disocia; de a analiza idei şi stări sufleteşti. Structura sa ni se pare mai curând a unui critic, dublat de un moralist în sensul francez al cuvântului. [...] Formaţia literară a d-lui Sebastian este cert gidiană, chiar specifică atmosferei generale de la N.R.F.; individualist, analist şi moralist, d. Sebastian poate fi identificat nu numai în ambianţa psihică munteană, dar, cu deosebire, în aceea a unei anume culturi franţuzeşti. Nu-i facem o mustrare, ci constatăm: prin tehnică, prin unele tipuri, prin neliniştea dominată de luciditate, De două mii de ani este o carte tipic gidiană.
Pompiliu Constantinescu
în teatrul lui Mihail Sebastian nu poţi vedea nimic din ceea ce ar fi menit să dea clasicitate, spirit şi autenticitate durabilă literaturii noastre dramatice; dar poate că nimeni nu s-a gândit să le caute acolo unde era altceva de aflat: în aceste comedii simple şi juste, scrise de un condei salubru şi fermecător, nădăjduieşti cu modestă ambiţie să găseşti repertoriul meritoriu al spectacolelor comune.
I. Negoiţescu
Mihail Sebastian face figură de critic impresionist care discută opera în cauză fără prejudecăţi, cu o înţelegere de ajuns de elastică, ceea ce l-a făcut să nu cadă în erori fundamentale de estimaţie. în ipostaza de cronicar literar, spre deosebire de alţi scriitori care au făcut cronică literară ca amatori, el este unul dintre cei cu judecata cea mai pertinentă, nelăsând impresia complacerii în arbitrar şi teribilitate paradoxală, cum se întâmplă cu Eugen Ionescu, şi nici nu se lasă antrenat de un subiectivism excesiv ca Anton Holban ori Ion Călugăru. [...] Cronicar dramatic, Sebastian reeditează formula cronicarului literar, cu un plus de participare încordată pe care o transmite, dincolo de text, spectacolul, contactul direct cu sala şi cu jocul actorilor.
Cornelia Ştefănescu
SCRIERI: Fragmente dintr-un carnet găsit, cu un portret de Mac Constantinescu, Bucureşti, 1932; Femei, Bucureşti, 1933; De două mii de ani, pref. Nae Ionescu, Bucureşti, 1934; ed. pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1995; Cum am devenit huligan, Bucureşti, 1935; Oraşul cu salcâmi, Bucureşti, 1935; Corespondenţa lui Marcel Proust, Bucureşti, 1939; Accidentul, Bucureşti, 1940; Teatru, Bucureşti, 1946; Ultima oră,
Bucureşti, 1956; Opere alese, I, îngr. şi introd. Vicu Mîndra, Bucureşti, 1956; Opere alese, I-II, îngr. şi pref. Vicu Mîndra, Bucureşti, 1962; Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume. Ultima oră, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1965; [Romane], I-II, pref. Simion Mioc, Bucureşti, 1968; întâlniri cu teatrul, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1969; Eseuri. Cronici. Memorial, îngr. şi pref. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1972; Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume, postfaţă Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1975; Opere, I, îngr. şi pref. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1994; Jurnal, îngr. Gabriela Omăt, pref. Leon Volovici, Bucureşti, 1996; Jurnal de epocă, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 2002. Traduceri: Roger Vercel, Căpitan Conan, Bucureşti, [1935].
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, V, 302-305, VI, 76-80, VII, 50-53,202-204, VIII, 237-242,393-397, XI, 52-56; Călinescu, Cronici, II, 36-37, 260-265; Constantinescu, Scrieri, IV, 572-590; Alexandrescu, Confesiuni, 19-22; Baltazar, Evocări, 149-156, 259-265; Petre Pandrea, „De două mii de ani", ALA, 1934, 713; Octav Şuluţiu, „De două mii de ani", RP, 1934,33; Şerban Cioculescu, Aspecte epice contemporane, RFR, 1934, 10, 1936, 4; Călinescu, Ulysse, 290-294; Streinu, Pagini, II,
225-229, V, 258-260; Şuluţiu, Scriitori, 317-322; Biberi, Etudes, 165-167; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 66, 285-286; Munteano, Panorama, 254; Cioculescu, Aspecte, 411-413; Călinescu, Ist. lit. (1941), 876-878, Ist. lit. (1982), 963-964; Al. Raicu, Un creator: Mihail Sebastian, „Fapta", 1945, 263; Aderca, Contribuţii, II, 484-493,508-509; Camil Baltazar, Scriitor şi om, Bucureşti, 1946, 159-165; B. Elvin, Teatrul lui Mihail Sebastian, Bucureşti, 1955; N. Barbu, Drumul creaţiei lui Mihail Sebastian, Iaşi, 1955; Georgescu, Păreri, 88-94; Ion Brăescu, Mihail Sebastian - cercetător al literaturii franceze, LL, 1965; Râpeanu, Noi, 175-178; Negoiţescu, Scriitori, 317-325; Piru, Panorama, 444-450; Al. Rosetti, Cartea albă, Bucureşti, 1968, 43-49; Cornelia Ştefănescu, Mihail Sebastian, Bucureşti, 1968; Tomuş, Carnet, 286-299; Brădăţeanu, Comedia, 404-414; Mîndra, Incursiuni, 182-188; Geo Şerban, Celălalt Sebastian, ST, 1972,19; Şerban Cioculescu, Mihail Sebastian - criticul, RL, 1972,44; Rotaru, O ist., II, 727-732; Vlad, Convergenţe, 256-261; George, Sfârşitul, I, 181-187; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973, 204-209; Săndulescu, Citind, 174-178; Ştefănescu, Momente, 129-137, 232-235, passim; Dana Dumitriu, Mihail Sebastian şi domnişoara de Stermaria, RL, 1975, 20; Dana Dumitriu, Inteligenţa modernă şi sentimentalismul provincial, CL, 1975,6; Crohmălniceanu, Literatura, III, 91-113; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1975, 63-70; Anghelescu, Creaţie, 247-268; Protopopescu, Romanul, 282-284; Brădăţeanu, Istoria, II, 352-363; Carandino, De la o zi, 268-274; Dumitru Tiutiuca, Eseul. Pesonalitatea unui gen, Iaşi, 1979,242-245, passim; Mihail Sebastian interpretat de..., îngr. şi pref. Anatol Ghermanschi, Bucureşti, 1981; Vartic, Modelul, 257-265; Lăzărescu, Romanul, 236-240; Apolzan, Aspecte, 20-23, 248-254; Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau Ironia unui destin, Bucureşti, 1986; Craia, Feţele, 125-128; Vasile, Conceptul, 308-309; Cristian Moraru, Cum devenim huligani (sau golani) romanesc şi ideologic, CNP, 1991,2; Ruxandra Ivăncescu, Mihail Sebastian şi Insulele Hebride ale spiritului, ECH, 1991, 5; Negoiţescu, Ist. lit., I, 350-352; Florin Mihăilescu, Paradoxul literaturii sau Cazul Mihail Sebastian, ST, 1992,7; Alina Pamfil, O carte între pietre sau Distorsiunile receptării, APF, 1992,11; Aurel Martin, Mihail Sebastian, romancierul, Bucureşti, 1993; Z. Ornea, La inaugurarea ediţiei critice Sebastian, RL, 1994, 49-50; Ioana Pârvulescu, Un debutant cu simţul deşertăciunii, RL, 1995, 20; Paul Cornea, Profesorul meu dintr-a opta, „Arc", 1995,2-4; Ioana Pârvulescu, Sebastian şi Profesorul, RL, 1995, 46; Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1995, passim; Mihail Sebastian, DRI, IV, 327-364; Z. Ornea, Jurnalul lui Sebastian, RL, 1997,5; Vasile Popovici, Evreitatea mea, 0,1997,2; Nicolae Manolescu, Vânătoarea de vrăjitoare, RL, 1997,23; Monica Spiridon, De ce scrie Mihail Sebastian un jurnal?,
Sebastian Alcalay
Dicţionarul general al literaturii române 156
VTRA, 1997, 5; Cornelia Ştefănescu, Din nou despre „Jurnalul" lui M. Sebastian, JL, 1997,13-22; Dan C. Mihăilescu, Adeverirea unui mit, „22",
1997,	362-364; Gheorghe Grigurcu, A doua viaţă, Bucureşti, 1997, 423-437; Norman Manea, Incompatibilităţile, „22", 1998, 23; Mănucă, Perspective, 154-162; Dicţ. analitic, 1,272-274, II, 287-289,305-308, IV, 161-166, 516-517; Maria Dinescu, Mihail Sebastian, publicist şi romancier, Bucureşti, 1998; Glodeanu, Poetica, 369-394; Geo Şerban, Revenire la jurnalul lui Mihail Sebastian, ALA, 1999, 489, 496; Faifer, Faldurile, 39-47; Glodeanu, Incursiuni, 218-231; Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucureşti, 1999, 427-448; Ion D. Vulcănescu, Răspuns întârziat la o problemă de mesianism şi istorie, îngr. Rodica Smaranda Vulcănescu, Sibiu, 1999; Daniel Cristea-Enache, [Mihail Sebastian], ALA, 2000,521,522,524,525; Gheorghe Grigurcu, Un dosar Sebastian, VR, 2000,9; Nicolae Florescu, „ Cazul" M. Sebastian, JL, 2000,3-12,19-24; Dimisianu, Lumea, 39-41; Dicţ. esenţial, 750-752; Alexandru George, Alte întâlniri, Bucureşti, 2000,133-138; Ghiţulescu, Istoria, 119-121; Micu, Ist. lit, 298-300; Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, coordonator Geo Şerban, pref. Dorel Dorian, Bucureşti, 2000; Dosar Sebastian, APF, 2001, 5; Dosar Mihail Sebastian, coordonator Iordan Chimet, Bucureşti, 2001; Pop, Viaţă, 83-88; Simion, Ficţiunea, III, 252-264; Tatiana Vişescu, Portret imperfect, Piteşti, 2001; Alexandru George, [Mihail Sebastian], ALA, 2002, 639, 640; Marin Diaconu, Cum am redevenit huligan, „Universul cărţii", 2003,3-4; Cornelia Ştefănescu, Mihail Sebastian - ecouri franceze, RL, 2003,41; Adina Ştefania Ciurea, Mihail Sebastian - un altfel de jurnal, RL, 2003,50; Eugen Iacob, Culisele memoriei, II, postfaţă Valentin Taşcu, Cluj-Napoca, 2003,135-151, 171-209; Mac Linscott Ricketts, Former Friends and Forgotten Facts, îngr. Gabriel Stănescu, Norcross (SUA), 2003, 7-28.	D.Mc.
SEBASTIAN ALCALAY, Gina (18.111.1927, Bacău), prozatoare şi eseistă. Este fiica Lorei Sebastian (n. Adelstein), profesoară de pian, şi a lui A. Sebastian, economist. Urmează la Bacău Liceul de Fete, apoi Liceul Evreiesc, absolvit în 1944. Licenţiată a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1950), timp de douăzeci şi cinci de ani va fi redactor la Agerpres şi ulterior profesoară de limba engleză. în 1983 emigrează în Israel, unde lucrează tot ca profesoară de engleză. Alături de soţul ei, Alexandru Alcalay, desfăşoară şi o meritorie activitate de traducătoare din literatura anglo-saxonă. în 1986 începe să colaboreze cu schiţe, eseuri şi portrete literare la publicaţiile în limba română din Israel şi din alte ţări: „Viaţa noastră" („Ultima oră"), „Facla", „Minimum", „Tribuna", „Izvoare", „Micromagazin" (New York), „Observator" (Miinchen), dar şi la „România literară" „Dacia literară" ş.a. Este membră a Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română şi i s-au acordat mai multe premii: „Brickman", „Sara şi Haim Ianculovici", „Nicu Palty".
S.A. debutează editorial târziu, în 1994, cu proza de factură modernă Poate mâine..., caracterizată de o observaţie percutantă, sensibilitatea asociindu-se cu luciditatea. Modalităţile de relatare (monologul, fragmentele dialogate, povestirea la persoana a treia) favorizează schimbarea unghiului de analiză, autoanaliza şi, mai ales, observarea personajelor din diverse perspective. Prozatoarea împrumută formula jurnalului pentru a susţine miza autenticităţii, incluzând astfel fapte, note de lectură şi reflecţii cotidiene, iar dramatismul este accentuat de interogaţii neliniştitoare.
Tensiunea naraţiunii provine şi din intercalările temporale frecvente, şi din distanţa în timp între însemnări succesive. Mare pondere au elementele autobiografice: protagonista, Mimi Janculovici, este o prozatoare cu un debut amânat, cauza fiind imposibilitatea de a scrie, cu acceptarea compromisurilor inerente, în perioada totalitară românească. Trimiterile la tarele epocii vizează câteva aspecte caracteristice, printre ele presiunile exercitate asupra oamenilor pentru a accepta colaborarea cu Securitatea. Culegerea de povestiri şi eseuri Peregrinări (1997) şi volumul de miniaturi literare intitulat Pe urmele altora (1997) cuprind o serie de meditaţii privind literatura, arta, cultura, dar şi societatea contemporană. Singurătatea alergătorului de cursă scurtă (2003), roman compus ca un colaj de scrisori, articole, reflecţii, reprezintă totuşi o naraţiune bine închegată, a cărei consistenţă este dată de desfăşurarea discursului în jurul a două teme centrale, reluate, de altfel, din Poate mâine...: maternitatea şi iubirea. Iubirea dintre protagonişti, deşi târzie şi cu un sfârşit nefericit, este trăită plenar, cu bucurie şi freamăt adolescentin şi, în acelaşi timp, e iubirea unor oameni maturi şi cultivaţi, bogaţi sufleteşte. Există în roman numeroase elemente autobiografice (emigrarea în Israel, debutul târziu al personajului central ca prozatoare etc.) şi inserţii privind corupţia, meschinăria, societatea de consum, alteritatea ş.a. în ceea ce priveşte formula pentru care optează S.A., accentul cade pe corespondenţă: scrisorile dintre Natalia şi Pierre dau savoare ficţiunii, au o amprentă intelectualistă, asumându-şi afinitatea cu operele mai multor scriitori şi muzicieni.
SCRIERI: Poate mâine..., pref. Sergiu Levin, Tel Aviv, 1994; Cei de dincolo , Tel Aviv, 1997; Peregrinări, Tel Aviv, 1997; Pe urmele altora, Bucureşti, 1997; Singurătatea alergătorului de cursă scurtă, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice : Adriana Bittel, Confesiuni despre ratare, RL, 1994, 32; Cristofor, Ţara Sfântă, I, 177-182; Barbu Cioculescu, Pe portativul a trei meridiane, RL, 2003, 33; Aczel, Scriitori rom. Israel, 144-146.	ASt.
SECELEANU, Eugen (18.V.1940, Gheorghieni - 16.XI.1982), prozator şi jurnalist. După absolvirea, în 1963, a Facultăţii de Filosofie la Universitatea din Bucureşti lucrează ca educator la o şcoală de surdo-muţi (1964-1966), redactor la revista „Paza contra incendiilor" (1966-1972), la Studioul Cinematografic „Al. Sahia", iar din 1973 la „Flacăra". Debutează la „Astra" în 1967, iar prima carte, microromanul Eternitate locală, îi apare în 1973.
Umorist dotat cu vervă şi cu o capacitate de a observa modul în care limbajul tinde să recreeze imaginea realităţii, S. izbuteşte să dea în Eternitate locală şi în Solfegiul biruinţei
(1983), roman scris în colaborare cu Oprea Georgescu, o adevărată comedie a limbajului de lemn al epocii comuniste. Cea dintâi scriere foloseşte tehnica flash-backurilor în notele de subsol şi surprinde viaţa dintr-un orăşel de provincie, animată de întâmplări banale, aduse, prin amplificare, la proporţii spectaculoase. Dintr-o pricină amoroasă, un pensionar sexagenar şi poet autodidact, îşi părăseşte soţia şi fiica, refu-giindu-se în Deltă. Gestul său are un mare ecou în comunitatea
157 Dicţionarul general al literaturii romane
Secolul
locală, iar dezbaterile - pro şi contra - sunt o sursă spumoasă de umor. Bănuiala că bărbatul ar fi ucenic al Sfântului Anton e dezminţită printr-un comunicat al organizaţiei de pensionari „din cartierele de lângă Olt", întreaga aventură având aşteptatul happy-end, când toţi se împacă. Sunt vizibile intenţiile satirice ale autorului, înscrise în arhitectura ficţiunii. De pildă, membrii cercului simbolic numit „Arta noastră, viaţa noastră" încearcă să pună în scenă o piesă de teatru intitulată Ei păşesc spre ţelul propus, prilej pentru S. de a realiza o parodie a literaturii schematice, după cum apreciază Valeriu Cristea. Şi în romanul Solfegiul biruinţei alcătuirea şi redactarea unui ziar devine un mobil ideal pentru a pune în pagină nenumărate mostre de comedie lexicală, ca simptom al vidului interior. Cărţile de reportaje - Martori oculari (1976, semnată împreună cu Dorin Tudoran) şi Evenimente mari, evenimente mici (1982) - uzează, de asemenea, de etalarea şi demontarea demagogiei de partid, căreia
i	se dezvăluie goliciunea şi ridicolul. Radiografia unor aspecte ale „realităţii socialiste", cu efect comic crud, trimite la o meditaţie mai profundă asupra condiţiei degradante a individului în societatea românească a anilor '70 din secolul trecut.
SCRIERI: Eternitate locală, Bucureşti, 1973; Martori oculari (în colaborare cu Dorin Tudoran), Iaşi, 1976; Evenimente mari, evenimente mici, Bucureşti, 1982; Solfegiul biruinţei (în colaborare cu Oprea Georgescu), Craiova, 1983.
Repere bibliografice: Nicolae Ulieru, „Eternitate locală", RL, 1973,13; Gabriel Gafiţa, „Eternitate locală", VR, 1973, 7; Valeriu Cristea, „Eternitate locală", RL, 1973, 35; Zaharia Sângeorzan, Certitudinea debutului, CRC, 1973,52; Ulici, Prima verba, 1,34-37; Eugen Simion, Un roman satiric, LCF, 1976, 23; Iorgulescu, Scriitori, 243-246; Voicu Bugariu, Analogon, Bucureşti, 1981, 56-59; llie Purcaru, „Solfegiul biruinţei", R, 1983,9; Poantă, Radiografii,II, 158-159; Cosma, Romanul, 1,210-212; Ulici, Lit rom., 1,373-375; Popa, Ist lit, II, 1007. A.F.
SECHEŞAN, Gheorghe (24.VIII.1956, Orşova), prozator şi eseist. Este fiul Eleonorei Secheşan (n. Foltea) şi al lui Gheorghe Secheşan, funcţionari. A urmat liceul la Reşiţa (1971-1975) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză (1976-1980). Lucrează ca profesor de limba şi literatura română la şcoli generale din Timişoara, iar după 1989 devine cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest. în 1999 se transferă la Universitatea „Tibiscus". îşi ia doctoratul în 1998, cu teza Fantasticul în proza lui Mircea Eliade. Membru fondator şi redactor-şef la ziarele „Gazeta de Vest" şi „Dialog liberal", are şi calitatea de membru fondator şi membru în comitetul de coordonare al revistei „Ariergarda". Debutează în 1980, cu proză scurtă, la „Forum studenţesc", iar editorial în volumul colectiv Drumul cel mare, apărut în 1985. Mai colaborează la „Orizont", „Helikon", „România literară", „Meridianul Timişoara", „Aradul literar", „Semenicul" ş.a.
Grupajul Trezeşte-te, Maria din culegerea colectivă Drumul cel mare, este o încercare de explorare a spaţiului bănăţean. Lumea descrisă de S. se configurează prin ochii unui copil care îşi pierde inocenţa. Erosul şi politicul se impun concomitent drept componente ale acestei proze, scrisă în tradiţia unui
realism îndelung verificat. Romanul Casca de oţel (1995), în esenţă o naraţiune despre anii epocii totalitare, abordează realitatea tot din perspectiva unui copil, fiu de activist, care observă şi pune întrebări incomode adulţilor. Darul de Crăciun (1995) ar fi romanul unei renaşteri sufleteşti, experienţă încercată de un intelectual în ultimii ani ai dictaturii comuniste, care învaţă treptat să trăiască în alt timp şi îşi învinge sterilitatea interioară cu ajutorul unei femei. „Terapia" pleacă de la a-i infuza protagonistului atât conştiinţa mizeriei sociale, cât şi pe aceea a propriei precarităţi sufleteşti. în domeniul criticii literare este de reţinut îndeosebi studiul Proza lui Mircea Eliade sau Moartea fantasticului (2001), o analiză a textelor din La ţigănci, Cele trei graţii şi Noaptea de Sânziene. Perspectiva abordării pentru care optează S. este cea folclorică : La ţigănci constituie călătoria în lumea de dincolo, naraţiunea din Cele trei graţii transpune credinţa în nemurire, iar Noaptea de Sânziene exploatează eresurile legate de ziua de 24 iunie. Concluzia, într-un fel derutantă, e că din unghiul interpretării folclorice aceste scrieri nu ar avea ţesătură fantastică. Cu preocupări constante privind cultura populară şi plecând de la constatarea că „în folclorul românesc s-a acumulat, de-a lungul timpului, o sumă de credinţe, de idei, de concepte care, considerate în ansamblul lor, formează un corpus ce nuanţează o veritabilă ontologie", S. îşi propune în lucrarea Viaţa spirituală. Un model ontologic (2001) să prezinte acest orizont, dedus mai întâi din textele ceremoniale de înmormântare, apoi din folclorul obiceiurilor şi al basmelor. Autorul se referă şi la elemente din cultura dacilor, prevenind că cercetările asupra acestui subiect trebuie ferite de accentele patetice sau naţionaliste, caracteristice anilor totalitarismului. S. a elaborat, de asemenea, studii didactice consacrate literaturii pentru copii, istoriei culturii şi civilizaţiei române.
SCRIERI: Trezeşte-te, Maria, în Drumul cel mare, Timişoara, 1985; Casca de oţel, Timişoara, 1995; Darul de Crăciun, Timişoara, 1995; Proza lui Mircea Eliade sau Moartea fantasticului, Timişoara, 2001; Viaţa spirituală. Un model ontologic, Timişoara, 2001.
Repere bibliografice: Radu Enescu, La drumul cel mare, F, 1985, 5; Radu Călin Cristea, La drumul mare al prozei scurte, F, 1985,5; Mircea Mihăieş, Paşi în bibliotecă: „Drumul cel mare", O, 1985, 17; Lidia Handabura, „Casca de oţel" în scurt comentariu plastic şi, mai apoi, literar, „Orient latin", 1996, 8; Eugen Bunaru, Tema şi miza autorului, O, 1999,9.	D.V.
SECOLUL, periodic apărut la Bucureşti, bisăptămânal, de la 4 aprilie până la 5 decembrie 1857 şi de la 2	aprilie	până	la 22
decembrie 1860, sub conducerea	lui Gr. R. Bossueceanu.	Deşi
se subintitula „jurnal politic-comercial", S. publică şi literatură. Se continuă astfel acţiunea politică şi literară a ziarului conservator „Timpul", în locul căruia a apărut în două rânduri, atunci când acesta a fost suspendat de autorităţi. Colaborează I. Heliade-Rădulescu, în primul rând ca om politic, dar şi ca literat (el va prefaţa, în coloanele gazetei, versurile lui C. Bălăcescu), Gh. Sion, C. Caragiali, Gr. Serrurie şi Gr. R. Bossueceanu.	R. Z
Secolul
Dicţionarul general al literaturii române 158
SECOLUL, gazetă apărută la Iaşi, săptămânal, între 8 martie 1869 şi 5 august 1871; până la 5 mai 1869 iese eu denumirea „Secolul al nouăsprezecelea". Redactor, în primii doi ani, este V. Brănişteanu. Colaborează cu versuri şi proză Nicolae Roiu, Gheorghe Tăutu, Petru V. Grigoriu şi Grigore Melidon. Ultimul publică, în octombrie 1870, o poezie intitulată Eminentului poet Eminescu, unde, întâia dată, se recunoaşte geniul poetului.	R.	Z.
SECOLUL, gazetă apărută la Craiova, săptămânal, în două serii: de la 1 octombrie la 26 noiembrie 1890 şi de la 1 septembrie
1891	la 22 ianuarie 1892. Redactori sunt Al. Constantinescu şi Traian Demetrescu, succedaţi de la 1 octombrie 1891 de un comitet de redacţie condus de N. Mărăscu şi M. N. Săulescu. Rubricile literare, destul de frecvente, nu au totuşi relief şi nu lasă să se întrevadă o orientare. Traian Demetrescu semnează schiţe de observaţie şi meditaţii lirice. Tot el ţine rubrica intitulată „Convorbiri teatrale", comentând repertoriul şi spectacolele teatrului craiovean. în alte articole, iscălite Dramaturgus sau nesemnate, se analizează activitatea aceluiaşi teatru. La rubrica de critică sunt recenzate, de Gh. D. Pencioiu şi de un colaborator ascuns sub pseudonimul Un amic al literaturii, volumele lui Traian Demetrescu Cartea unei inimi şi Profile literare. Rubrica de observaţie socială „Tipuri" este redactată de Mirmidon (Al. Vlahuţă). Cu poezii este prezent N. Burlănescu-Alin.	L.	V.
SECOLUL, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal şi bilunar, între 14 februarie şi 21 august 1932. Director: C. Ş. Făgeţel. Publicaţie „politică şi de cultură generală", S. se doreşte a fi, aşa cum se afirmă în articolul-program, „un organ de atitudine", deschis spiritului critic „atât de absent astăzi în cultura şi politica românească", o continuare a revistei „Ramuri", menită să cuprindă „o parte din rosturile pe care le-a avut glorioasa revistă craioveană", „deşi cu o altă croială şi cu un alt caracter". Rubrici: „Teatru-cinema-plastică", „Curente-idei-fapte-oameni", „Literatură", „Educaţie fizică-turism", „Cronica externă", „Economie-finanţe", „Ecouri". Colaborează cu versuri Radu Gyr, Ovidiu Papadima, V. Ciocâlteu, Eugen Constant, George Silviu, cu proză Liviu Rebreanu, Gib. I. Mihăescu, Carol Ardeleanu, Al. Lascarov-Moldovanu, Otilia Ghibu-Silviu, N. Milcu, iar dramaturgie semnează D. Nanu. Tudor Arghezi, un colaborator constant, trimite numeroase pamflete politice şi sociale, articole despre teatru, cinema şi arte plastice. S. semnalează apariţii editoriale din ţară şi străinătate, noutăţi din actualitatea literară, include cronici literare semnate de M. D. Ioanid, C. V. Gerota, Const. D. Ionescu. Sunt publicate două recenzii la volumul al doilea din Memorii de E. Lovinescu, în care comentatorii, iar Al. Dima şi C. V. Gerota, îl acuză pe mentorul „Sburătorului" de absenţa totală a obiectivitătii, de poetizare a materialului critic şi de exuberanţă imaginativă. Tot C. V. Gerota scrie un studiu intitulat Estetica lui Caragiale, iar Al. Dima şi Ovidiu Papadima semnează articole despre Mihai Eminescu. S. conţine si două articole comemorative de C. V.
Gerota (Pe marginea lui Duiliu Zamfirescu) şi D. Bodin (Bogdan Petriceicu Hasdeu). Se adaugă o cronică a revistelor din ţară şi străinătate, cronica plastică, cronica dramatică. Mai colaborează cu publicistică N. N. Tonitza, D. Tomescu, Al. Lascarov-Moldovanu, Ion Dragu. Cât priveşte secţiunea de traduceri, I. U. Soricu transpune un fragment din Faust de Goethe, AL Marcu dă o versiune la Cântul lui Ulise de Dante şi
D.	Nanu un fragment din Britannicus de Racine. Alţi colaboratori: I. M. Raşcu, A. Bădăuţă, Ilariu Dobridor, Radu Vulpe, I. Berciu, Ion Sân-Giorgiu, Al. Busuioceanu, Stanciu Stoian.	M.W.
SECOLUL 20/SECOLUL 21, publicaţie care apare la Bucureşti, din 1957, bianual în primul an, anual până în 1961, apoi lunar, dar neregulat; din 2001 se numeşte „Secolul 21" şi are apariţie trimestrială. în subtitlu se marchează profilul acestui periodic editat de Uniunea Scriitorilor: „Literatură universală - arte - dialogul valorilor", devenit în 1998 „Revistă de sinteză, literatură universală, ştiinţele omului, dialogul culturilor". Redactori-şefi: Marcel Breslaşu (1961-1965), Dan Hăulică (1969-1993), Ştefan Aug. Doinaş (1993-2002). Din 2002 Alina Ledeanu devine director, iar Livia Szasz redactor-şef. Redactori-şefi adjuncţi: Mihnea Gheorghiu (1961-1969), Savin Bratu (1961-1965), Dan Hăulică (1963-1968), Georgeta Horodincă (1963-1969), Ştefan Aug. Doinaş (1969-1992). Secretari generali
159 Dicţionarul general al literaturii române
Secolul 20/Secolul 21
de redacţie: Dinu Săraru, Florian Potra, Alexandru Baciu, Roger Câmpeanu. Din colegiul redacţional au făcut parte, de-a lungul timpului, Tudor Vianu, Al. A. Philippide, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Paul Georgescu, Mihai Novicov, Zaharia Stancu, Olga Zaicik, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Ov. S. Crohmălniceanu, Edgar Papu, Vasile Nicolescu, Maria Banuş, precum şi Tatiana Nicolescu, Ion Brad, Ion Hobana, Geo Şerban, Andrei Brezianu, Alexandru Al. Şahighian; din 2002 componenţa colegiului este următoarea: Michel Degay, Pierre Oster, Virgil Nemoianu, Jean Starobinski, Gianni Vattimo, Nicolae Balotă, Geta Brătescu, Solomon Marcus, Irina Mavrodin, Mihai Sora şi Eugen Vasiliu. Prodigioasă replică la spiritul uniformizant, ideologizant, al regimului totalitar, S.20 urmăreşte, în primul rând prin traduceri din literaturile străine, punerea în circulaţie a marilor opere ale literaturii universale, „publicarea unor antologii de poezie, nuvele, fragmente de roman, piese de teatru, note şi reportaje contemporane ale autorilor celor mai preţuiţi astăzi de către opinia publică mondială" (Petru Dumitriu, Un început, 1/1957). Iniţial S.20 este un receptacol de traduceri ce îşi propune „înlăturarea lacunelor informative" ale cititorului român, cauzate de vicisitudinile din vremea războiului şi din anii următori, apoi treptat accentul se deplasează asupra judecăţii interpretative, formative, de la „opere şi autori readuşi pe rând în atenţia publicului nostru" înspre „direcţii, curente, interferenţe, surprinse în sinteze critice" (Gânduri din mers, 1-3/1981). Obiectivele revistei sunt enunţate într-un număr jubiliar (Dan Hăulică, Secolul 20 la numărul 100,4/1969), dar ilustrate pe tot parcursul apariţiei: a „ierarhiza nobil faptele de cultură", a „îmbrăţişa o întinsă arie culturală într-un chip coerent", a realiza „sinteze fertile între domenii deosebite", „a simultaneiza pentru cititor totalitatea spaţiului literar, pe cât posibil pe decupaje sesizante, pe o idee, pe o problemă acută", „a organiza adevărate antologii critice". Rubrici: „Sinteze", „Cronica literară", „Arte", „Cărţi-idei-opinii", „Cadran mondial", „Cronica ideilor", „Carnet", „Imaginea prezentului în lume", „Scriitori români în perspectivă universală", „Cronica traducerilor" ş.a. Manifestând preferinţă pentru tratarea subiectelor într-o manieră comparatistă, sincronică, fiecare număr are în vedere şi schimbul de valori între literatura română şi cea universală. Alături de transpunerile din operele scriitorilor străini, adesea însoţite de note, bibliografii selective şi comentarii, se are în vedere şi difuzarea literaturii române peste hotare, prin cronici şi traduceri. Sunt publicate versuri de Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu (inedite, 11-12/1981, 289-291/1985), tălmăcite şi în alte limbi. S.20 cuprinde, de asemenea, proză de A. I. Odobescu, Mircea Eliade (La ţigănci şi fragmente din Aspecte ale mitului, 9/1967), Marin Preda (povestirile Pârlitu' şi Salcâmul, 1-3/1982) şi Eugen Ionescu (Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo, 2/1972), căruia i se publică şi comediile Englezeşte fără profesor (inedit, 1/1965) şi Jaccjues sau Supunerea (11-12/1969), în versiunea românească a Sandei Sora. Dramaturgia este reprezentată de Mircea Eliade (Coloana nesfârşită, 10-12/1976) şi Marin Sorescu
(un fragment inedit din piesa Vărul Shakespeare, 319-321/1990). Preocupată de receptarea scrisului românesc peste hotare, revista pune accentul pe transpunerea unor cărţi în alte limbi, consemnată în cadrul unei cronici a traducerilor, şi pe studii de critică şi istorie literară vizând fenomenul cultural românesc, adesea privit şi prin prisma consideraţiilor unor scriitori şi critici străini. S.20 realizează numere omagiale închinate lui Mihai Eminescu (6/1964, semnează Zoe Dumitrescu-Buşulenga, AL A. Philippide, Marcel Breslaşu, Giuseppe Ungaretti, Elisaveta Bagreana), lui I. L. Caragiale (5-6/1962), lui Ion Creangă (12/1964, cu un studiu de G. Călinescu, Creangă scriitor universal), Tudor Vianu (5/1972, cuprinzând texte inedite ale autorului şi articole de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Eugen Ionescu, AL Dima, Matei Călinescu, AL Duţu) ş.a. Alte studii despre literatura română sunt semnate de Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu (Viziuni inedite în romanul românesc contemporan, 6/1964), Tudor Arghezi (Pompiliu Constantinescu, 7-8/1965), AL Piru (Arghezi, poet universal, 4/1966), Ştefan Aug. Doinaş (Despre structura poetică bacoviană, 6/1966), Ov. S. Crohmălniceanu (llarie Voronca, 5-6/1974), Eugen Simion, Alexandru Paleologu, Nicolae Balotă, Virgil Nemoianu, Mircea Zaciu, Adrian Marino, Şerban Cioculescu, Mircea Iorgulescu, Gelu Ionescu, Vladimir Streinu, Georgeta Horodincă, Horia Bratu, Florian
Secolul 20/Secolul 21
Dicţionarul general al literaturii române 160
Potra, Dan Hăulică, Lucian Raicu, Andrei Ionescu ş.a. Traducerilor din literatura universală, care formează partea cea mai consistentă a publicaţiei, li se adaugă eseuri şi comentarii ale unor traducători şi exegeţi, prefaţatori ai lucrărilor transpuse în română. Dintre aceştia sunt de menţionat Mihai Ralea, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Mihai Isbăşescu, Gheorghe Grigurcu, I. Negoiţescu, Mihnea Gheorghiu, Romulus Vulpescu, Radu Tudoran, Dumitru Solomon, Ion Vlad, Dan Grigorescu, Sânziana Pop, Andrei Brezianu,
B.	Elvin, I. Igiroşianu, Vera Călin, Silvian Iosifescu, Ioanichie Olteanu, Radu Popescu, Simona Drăghici, Radu Lupan, Virgil Stanciu, Cornel Ungureanu. S.20 se remarcă şi prin numeroasele eseuri cu o problematică privitoare la fenomenologia culturală (Tudor Vianu, Conceptul de literatură universală, 8/1962, Virgil Nemoianu, Simptomatologie literară, în mai multe numere din 1968) sau la aspecte particulare ale creaţiei artistice, cu deosebire literare, estetice şi filosofice, cum sunt paginile din Mircea Eliade (Morfologia şi funcţia miturilor, 2-3/1978), Anton Dumitriu, Cella Delavrancea, Petru Creţia, Benjamin Fondane, Ion Marin Sadoveanu, Geo Bogza, Savin Bratu, Valentin Silvestru, Sorin Vieru, Cornel Regman, Alexandru Balaci, Romul Munteanu, Geo Şerban, Al. Duţu, Ion Ianoşi, Tatiana Nicolescu, Alexandru Sever, Barbu Brezianu, Modest Morariu, Mariana Sora, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Irina Mavrodin. Reţin atenţia şi câteva texte inedite rămase de la Ion Barbu (2/1964), Titu Maiorescu (Epistolarium, 12/1970), N. Iorga (Sinceră mărturisire de credinţă, 5/1968), G. Călinescu (Disociaţii, 6/1965, Universitate -universalitate şi alte scrieri în 6/1969, Civilizaţie şi cultură, Nu există criză, Rostul femeii române, 4/1974), Constantin Noica (Repede aruncătură de privire asupra limbii, 325-327/1991) ş.a. în consens cu preocuparea generală de a oferi un cadru de interferenţă a culturii române cu marile culturi ale lumii sunt anchetele realizate pe această temă: Cultura română în circuitul marilor valori (8/1974 şi următoarele), Interferenţe şi determinări reciproce ale literaturilor în contextul lumii contemporane (10/1979), la care participă critici literari, poeţi, prozatori şi eseişti din ţară şi străinătate. Revista alcătuieşte foarte multe numere tematice consacrate parţial sau integral personalităţii şi operei unor scriitori străini (Cervantes, Goethe, F. M. Dostoievski, Andre Gide, Friedrich Holderlin, Jorge Luis Borges, Cesare Pavese, Virginia Woolf, Andre Malraux, Roland Barthes) sau români (Mircea Eliade, Tudor Vianu, Emil Cioran), culturii şi literaturii unor ţări de pe toate continentele, precum şi unor curente literare (expresionismul, de pildă) sau unor subiecte de largă dezbatere, cuprinzător şi original tratate sub titluri precum Vitalitatea romanului, în universul mitului, Limbajul, Fantasticul. Exegeza este complinită de exemplificări semnificative, în vederea realizării unei perspective de morfologie şi axiologie culturală. Sunt traduse opere fundamentale ale marilor scriitori moderni şi contemporani, laureaţi ai premiilor internaţionale pentru literatură, dar şi texte de referinţă din literatura clasică, adesea în cadrul unor numere omagiale. Sunt inserate antologii de poezie franceză,
italiană, engleză, germană, spaniolă, belgiană, norvegiană, versuri de Shakespeare, Dante, Goethe, Holderlin, E. A. Poe, Rainer Maria Rilke, Paul Valery, Stephane Mallarme, Guillaume Apollinaire, T. S. Eliot, Ezra Pound, Jorge Luis Borges, Lautreamont, Jacques Prevert, Antonio Machado, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Pablo Neruda, Cari Sandburg, Juan Ramon Jimenez, Federico Garda Lorca, Paul Eluard, Bertolt Brecht, Gheorghios Seferis, Serghei Esenin, Saint-John Perse, Boris Pasternak, Rabindranath Tagore, Constantin Kavafis. Printre principalii traducători sunt Ioanichie Olteanu, Petre Stoica, Taşcu Gheorghiu, Aurel Rău, Mihnea Gheorghiu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Maria Banuş, Dan Duţescu, Ion Frunzetti, Miron Radu Paraschivescu, A. E. Baconsky, Veronica Porumbacu, Ion Caraion, Virgil Teodorescu, Petre Solomon, Andrei Bantaş. Scrierile în proză din literatura universală sunt selectate după criteriul valorii, dar şi al noutăţii, indiferent dacă este vorba de schiţe, nuvele, povestiri, fragmente de roman sau romane întregi publicate în foileton. Cititorul român ia astfel contact cu o seamă de scriitori şi opere, transpuse în româneşte în premieră: romanul Herzog de Saul Bellow, Ulysses de James Joyce, critica lui George Steiner, reflecţiile lui Herbert Marcuse. Se publică fragmente din Numele trandafirului de Umberto Eco, traduse de Florin Chiriţescu, Vocile tăcerii şi Antimemorii de Andre Malraux, transpuse de Sanda Râpeanu, Dan Hăulică şi Alexandru Baciu, romanele lui Albert Camus Ciuma, tradus de Marin Preda şi Eta Preda, şi Străinul, tălmăcit de Georgeta Horodincă, Zgomotul şi furia de William Faulkner, în versiunea lui Mircea Ivănescu, Omul fără însuşiri de Robert Musil, în traducerea lui N. Argintescu-Amza, O sută de ani de singurătate şi Toamnapatriarhului de Gabriel Garda Mârquez, transpuse de Mihnea Gheorghiu şi Andrei Ionescu, romanul lui Franz Kafka America (în mai multe numere din 1967 şi 1968), tălmăcit de Pop Simion şi Erica Voiculescu, Lupul de stepă de Hermann Hesse, tradus de Al. Al. Şahighian, La răsărit de paradis şi Iarna nemulţumirii noastre de John Steinbeck (în mai multe numere din 1963), în versiuni de D. I. Suchianu, Tania Maliţa, Mihu Dragomir. Acestora li se adaugă numeroase alte scrieri în proză de Ernest Hemingway, Mihail Şolohov, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Roger Martin du Gard, Andre Gide, Henry Miller, Marguerite Duras, Aleksandr Soljeniţân, John Dos Passos, Gustave Flaubert, Balzac, Dino Buzzati, Mihail Bulgakov, Louis-Ferdinand Celine, Jean-Paul Sartre, Lawrence Durrell, Marguerite Yourcenar, Virginia Woolf, Heinrich Mann, Boris Pasternak, în versiuni realizate de Alexandru Balaci, Dumitru Mazilu, Georgeta Horodincă, Sanda Râpeanu, Virgil Tănase, Catinca Ralea, I. Igiroşianu, Cristina Hăulică, Dragoş Vrânceanu, Eugen Barbu, Ovidiu Cotruş. S.20 inserează, de asemenea, dramaturgie de Luigi Pirandello (Uriaşii munţilor, piesă transpusă de Florian Potra), Erich Maria Remarque (Ultima etapă, dramă tradusă de Laurenţiu Fulga şi Aneta Dobre), Samuel Beckett (Aşteptându-l pe Godot, în versiunea lui Gellu Naum), T. S. Eliot, Mihail Bulgakov, Guillaume Apollinaire, Tennessee Williams, Hugo von Hofmannsthal, Bertolt Brecht, William Saroyan, Jean Anouilh.
161 Dicţionarul general al literaturii române
Secreţeanu
Profilul cultural al publicaţiei depăşeşte o arie de interes strict literar, vizând completitudinea fenomenului artistic, cum demonstrează şi numeroasele eseuri pe teme de lingvistică, filosofie, etnologie, sociologie, istorie, muzică, plastică, coregrafie, cinematografie, teatru, autorii selectaţi fiind Leonardo da Vinci, Friedrich Nietzsche, S0ren Kierkegaard, Roland Barthes, Benedetto Croce, Jose Ortega y Gasset, Ferdinand de Saussure, Martin Heidegger, John Ruskin, Henri Matisse. Documentul, mărturia, memorialistica, ce prezintă uneori prin ele însele interes literar, se încadrează frecvent în diverse configurări tematice, pentru a oferi un plus de informaţie. De menţionat sunt cele aparţinând lui Frangois Mauriac, Lion Feuchtwanger, Nikos Kazantzakis, Paul Valery, Salvador Dali, Giuseppe Ungaretti, Ernst Jiinger, August Strindberg. Corespondenţa, amplu reprezentată, uneori inedită, interesează prin valoarea documentară, prin conţinutul informativ şi ideatic. Reţin atenţia scrisorile lui Lucian Blaga (către Tudor Vianu, inedit, 5/1972), C. G. Jung şi Gaston Bachelard (către Mircea Eliade, 2-3/1978), Goethe, Marcel Proust (către Marta Bibescu, inedit, 7/1971), Andre Malraux, Virginia Woolf, Paul Valery, Panait Istrati, Samuel Beckett, precum şi dialogul epistolar dintre Andre Gide şi Marcel Proust (6-7/1971). în consens cu preocuparea de a menţine o permanentă legătură cu scriitori şi artişti de peste hotare, sunt consemnate declaraţii ale unor oameni de cultură, oferite în exclusivitate revistei: J. L. Borges, Alberto Moravia, Saul Bellow, Roland Barthes. Sunt publicate în traducere şi alte interviuri, cu William Faulkner, John Steinbeck, E. M. Remarque, Gabriel Garda Mârquez, Mihail Şolohov, Salvatore Quasimodo, William Saroyan, Graham Greene, Ernesto Sâbato, Ezra Pound, Giuseppe Ungaretti. în cadrul rubricii „Cadran mondial" sunt prezentate principalele evenimente literare din ţară şi străinătate, apariţii şi proiecte editoriale, se comentează articole din presa culturală de peste hotare şi se redactează cronici ale revistelor, unele aflate în contact cu S.20. Sumarul cuprinde, de asemenea, bibliografii selective ale unor scriitori publicaţi în ţară, consemnări de premii literare, o bogată iconografie, în general o ţinută grafică remarcabilă. După 1989 revista, aceeaşi ca structură, apare cu multe numere cumulate, interzise de cenzura comunistă în decursul ultimilor ani de dictatură, cum ar fi numărul 4-6, datat 1988, consacrat lui Emil Cioran, dar editat după revoluţie. Ca o consecinţă a diversificării pieţei culturale, publicaţia îşi pierde semnificativ din pondere şi impact, anterior uriaşe. Va fi preponderent o „revistă de sinteză", cu o miză interdisciplinară, aducând într-un spaţiu comun texte ţinând de filosofie, ideologie, politologie, economie, epistemologie, literatură, studii de gen, cultură urbană, arhitectură etc. sau pur şi simplu de enciclopedia culturală nespecializată. Dintre teme pot fi enumerate Lewis Carrol (7-12/1991), Feminism, feminitate (7-9/1996), Austria (1-3/1997), Bucureştiul (4-6/1997), Balcanismul (7-9/1997), Fotbal (4-7/1998), Loc-locuire-poluare (1-3/1999), Europele din Europa (1-3/2000), Nietzsche (1-6/2001), Filmul (10-12/2001), Alteritate (1-7/2002). Rubrici permanente sunt acum „20 spre 21", o vreme coordonată de
H.	R. Patapievici, apoi de Alina Ledeanu (subiecte: Satul planetar, Milenarismul, Stephane Lupasco, Ordine şi haos, Multicultura-lismul ş.a.), ori „Arta dialogului", asigurată de Ştefan Aug. Doinaş şi deschisă unor substanţiale convorbiri cu Alexandru Paleologu, Solomon Marcus, Lucian Pintilie, Eugen Vasiliu, dar şi cu Gianni Vattimo, Michel Deguy ş.a. Numărul
1-6/2003 este dedicat memoriei lui Doinaş.	M. W.
SECREŢEANU, Leonida (11.X.1914, Bărăitaru, j. Prahova -3.IV.1978, Ploieşti), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Anghelinei şi al lui Nicolae Sicriţeanu, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal. Absolvent al unei şcoli comerciale (1932) şi al Liceului „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti (1937), S. se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Frecventează, în paralel, şi Facultatea de Drept (1938-1946), cu întreruperi din cauza războiului. încă elev, întemeiază în 1932, la Mizil, revista „Răsăritul de soare", unde şi debutează, scrie la revista şcolară „Munca personală", figurează ca redactor şi secretar de redacţie la „Prahova" (1934-1935), conduce „Boabe de rubin" (1935), apoi e redactor la „Deşteptarea României" (1937-1938) şi membru al grupării de la „Sbucium" (1937-1938). Mobilizat, participă la război pe Frontul de Răsărit şi este rănit, la Dalnic, în octombrie 1941. întors acasă, funcţionează din iulie 1942 ca inspector la Oficiul „Muncă şi lumină" şi devine prim-redactor al revistei „Gând prahovean", editată din octombrie 1943 până în februarie 1944. în ianuarie 1945 este arestat „pentru activitate legionară desfăşurată în presă". Eliberat, lucrează ca profesor la Ploieşti (1946-1952) şi activist cultural (1952-1953). întemniţat din nou pe motive politice (1954-1957), se va angaja după ieşirea din închisoare tot ca activist cultural, la Rupea (1958-1959). Revine la Ploieşti, dar e iarăşi arestat (1960-1963). Debutează editorial cu volumul de versuri Boema, apărut în 1938. E prezent cu versuri, proză, recenzii, însemnări critice şi în „Prahova noastră", „Sbucium", „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul liber", „Curentul literar", „Universul literar", „Gânduri şi rânduri", „Vremea", „Timpul", „Tribuna", „Cum vorbim", „Contemporanul", „România liberă", „îndrumătorul cultural", „Orizont", „Cronica" ş.a. Membru fondator sau conducător al unor cenacluri şi societăţi literare din Ploieşti („Gândul nostru", „Nicolae Iorga", „Echinox", „I. L. Caragiale"), activează şi la grupări din Bucureşti („G. Călinescu", „Ionel Teodoreanu", „Cincinat Pavelescu"). Teatrul Ligii Culturale din Ploieşti îi joacă piesele Conştiinţa
(1935)	şi învierea (1939), iar radiofonic i se difuzează scenariile Fete... este destule şi La datorie (1943). Semnează şi cu pseudonimele Anteu, Daleony, Liviu Anghel, Stelorian Cricoveanu.
în versurile din primele culegeri ale lui S. răzbate ceva din atmosfera boemei ploieştene, alcătuită la sfârşitul anilor '20 şi începutul anilor '30 ai secolului trecut în jurul poetului şi compozitorului Ionel Fernic. Singurătatea, sărăcia, visul compensator, disperarea sunt temele unor scurte poeme retorice şi convenţionale, în care efuziunea discursivă nu
Secula
Dicţionarul general al literaturii române 162
compensează deficitul de lirism. Accentul autobiografic, expresia aspră, sincopată, cu tentă de satiră, dar şi de lamentaţie, produc rareori o atmosferă poetică originală. înclinaţia satirică şi tendinţa către formele concentrate se concretizează în câteva cicluri de epigrame. Stimulul cercului de epigramişti ploieşteni, precum şi influenţa tutelară a lui Al. O. Teodoreanu sunt evidente în Epigrame (1938), Poante bahice şi Epigrame (ambele din 1941). Orientarea către sonet devine aproape exclusivă în ultimele cărţi tipărite, Cântec pentru Prometeu (1969) şi Marea aurărie (1975). S. şi-a conturat târziu o identitate lirică, după experienţa scrisului ocazional, adunat în două volume de „poeme de război", Cneaz peste furtuni (1942) şi Marele salt (1943), în care versurile rămân discursive, declarative, de un patetism zgomotos şi grandilocvent, vădind o experienţă insuficient interiorizată. „Baladele de război", deseori simple versificări, stau sub înrâurirea poeziei pe aceeaşi temă a lui Radu Gyr. Câteva sonete îl anunţă pe artizanul de mai târziu al acestei forme fixe de poezie. în Pârjol (de fapt, un dublu sonet, dispus simetric, în oglindă), Balada omeniei (sonet structurat astfel: 4, 3, 3, 4), Şi a fost ziua (sonet inversat), dar şi în altele, S. realizează nu doar performanţe prozodice, acum lirismul devine substanţial şi transparent totodată: „A-ncremenit în goluri clipa / ca duhul sevei în ierbar./ Privirea-şi spânzură aripa / de stinsa zi din calendar" (Singurătate), poetul căutând turnura muzicală şi lapidaritatea aforistică a versului. Proza lui S. a rămas, în cea mai mare parte, în pagini de reviste. Menţionate în diverse publicaţii, volumele Fântâni arteziene (1934), Noi, milioanele (1946) şi Scurt tratat politic (1946) nu se găsesc în biblioteci.
SCRIERI: Boema, Ploieşti, 1938; Epigrame, Ploieşti, 1938; Epigrame, [Ploieşti], 1941; Poante bahice, [Ploieşti], 1941; Cneaz peste furtuni, Bucureşti, 1942; Marele salt, [Ploieşti], 1943; Cântec pentru Prometeu, Bucureşti, 1969; Marea aurărie, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: Niculae Manolescu, „Boema", „Gânduri şi rânduri", 1938,8-10; „Boema", VRA, 1938,545; „Boema", „Deşteptarea României" (Ploieşti), 1938, 23; Şt. Al. [Ştefan Alexiu], „Epigrame", „Şcoala Prahovei", 1942, 3-4; Ştefan Alexiu, „Cneaz peste furtuni", „Şcoala Prahovei", 1942,5-6; Mihai Niculescu, „Cneaz peste furtuni", UVR, 1942, 20; Ion Şiugariu, „Cneaz peste furtuni", RFR, 1942, 9; Dimitrie Chiriac, Un exponent al culturii şi eroismului prahovean: Leonida Secreţeanu, „Tribuna" (Ploieşti), 1942,154; Mihail Chirnoagă, „Marele salt", VAA, 1943, 894; Nichifor Crainic, „Cneaz peste furtuni", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, 1942-1943; Florin Manolescu, „Cântecpentru Prometeu", RL, 1970,4; D. Gherghinescu-Vania, „Cântec pentru Prometeu", AST, 1970, 5; Haralambie Ţugui, „Marea aurărie", CRC, 1975, 45; Lit. rom. cont., I, 543; Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal, 1945, îngr. Romeo Dăscălescu şi Octavian O. Ghibu, pref. Romeo Dăscălescu, Bucureşti, 1991, 125, 143, 146,154; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991, 78-79; Petre Pascu, în lagărul de la Caracal, LAI, 1992,31; Ana Selejan, Reeducare şi prigoană, Sibiu, 1993,
149-150; Popa, Ist. lit., II, 398; Dicţ scriit. rom., IV, 210-212. C.H.
SECULA, Septimiu Sever (19.XI.1869, Baia de Criş, j. Hunedoara - 24.111.1912, Sibiu), prozator şi publicist. Fiu de avocat, S. învaţă la Arad, Sibiu şi Blaj, din 1887 la Institutul
Teologic din Arad, înscriindu-se în 1889 la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde îşi ia licenţa în 1896, cu lucrarea Românii în revoluţiunea lui Gheorghe Doja (1514), publicată în revista „Arhiva" din Iaşi şi, separat, într-o broşură (1897). Rămas în Bucureşti, este ajutor de bibliotecar la Academia Română (1895-1898) şi funcţionar la Arhivele Statului (1898-1900). Revenit în Transilvania, devine profesor la Şcoala de Fete a Episcopiei Aradului (1901-1902), referent şcolar ajutor (1902-1904), profesor la Institutul Teologic din Arad (1904-1908), diacon şi secretar al Consistoriului din Oradea (1908), fiind mai târziu preot în comuna arădeană Odvoş. Aflat o perioadă de timp la Bucureşti, S. se racordează la atmosfera culturală de aici. Scrie la „Corespondenţa română" a lui loan Slavici, fiind prezent cu articole, informaţii politice, schiţe literare, traduceri din Bj0rnstjerne Bj0rnson (1893-1894), ca şi la „Liga literară", unde dă proze scurte, versuri de inspiraţie eminesciană, traduceri din poezia lui Petofi (1893-1895). Sunt probabil primele lui scrieri literare tipărite. Cam în aceeaşi vreme îi apare în „Tribuna" schiţa Sonata Kreutzer (1895). Colaborează mai intens la „Foaie literară", condusă de Lucreţia Suciu-Rudow, la „Tribuna poporului" din Arad, „Familia", „România jună", „Luceafărul", în „Convorbiri literare" (1899) îi apar câteva însemnări în completarea unui studiu istoric, Ţara de Sus şi Ţara de Jos în Principatele Române, tipărit cu un an înainte. Va fi mult timp redactor la „Biserica şi şcoala" (1900-1910).
Ca şi alţi scriitori ardeleni de la sfârşitul secolului al
XlX-lea, S. ilustrează în proza lui, adunată parţial în volumele Realităţi şi visări (1897), Povestiri şi schiţe (1903), tendinţa de a ieşi dintr-un tipar provincial, de a depăşi romantismul artificios, eticist, înveşmântat frecvent într-o greoaie haină latinizantă. Povestitor talentat, cu toate că e mai puţin cunoscut decât alţi confraţi de la „Tribuna" şi „Luceafărul", S. dovedeşte în instantaneele lui epice sau lirice un spirit de observaţie fin, vervă, spontaneitate, alteori sensibilitate şi discreţie, dar mai cu seamă uşurinţa de a scrie fără asperităţi, ferit în bună măsură de prolixitate jurnalistică. Calul de tramvai, Romeo şi Julieta, Sonata Kreutzer sunt naraţiuni inteligente, echilibrate, ca şi amintirile nostalgice din Primăvara (subtitlul e Trilogie impresionistă) sau însemnările de călătorie în Orient. Acestea din urmă au rămas în presa vremii, alături de traduceri şi numeroase articole. Cu prea multă modestie, S. îşi atribuia doar un rol de „hamal cultural", aflându-se între publiciştii care întreţineau comunicarea permanentă dintre Regat şi Transilvania.
SCRIERI: Realităţi şi visări, [Bucureşti], 1897; Povestiri şi schiţe, Arad, 1903; Un memoriu al lui Moise Nicoară, Arad, 1904.
Repere bibliografice: Sever Secula, „Biserica şi şcoala", 1912,15; Al. Sadi Ionescu, Tovarăşi de muncă dispăruţi, IB, 273-277; Predescu, Encicl, 712; Vasile Vartolomei, Mărturii culturale bihorene, Cluj, 1944,250,252, 315; Dicţ. lit. 1900, 777-778; Păcurariu, Dicţ. teolog., 400.	G.D.
SEGĂRCEANU, Ion (14.V.1937, Segarcea-Vale, j. Teleorman), poet şi publicist. Este fiul Floarei (n. Cazangiu) şi al lui
163 Dicţionarul general al literaturii române
Sein
Dumitru Geabău, agricultori. A urmat şcoala elementară în satul natal şi în comuna vecină, Liţa, iar liceul la Turnu Măgurele (1951-1954). Frecventează la Bucureşti Institutul „Maxim Gorki" (1955-1956) şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română (1956-1961), urmând mai târziu şi un curs postuniversitar de jurnalistică (1972-1973). Lucrează ca profesor suplinitor în satul Olteanca, judeţul Teleorman (1954-1955), instructor la Casa de Cultură din Sinaia (1961-1963), redactor la „Apărarea patriei" şi la „Viaţa militară" (1963-1968), redactor, şef de secţie şi publicist-comen-tator la „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru" (1968-1980), redactor detaşat, timp de un an şi jumătate, la revista „Actualites roumaines", instructor principal la Direcţia literaturii şi publicaţiilor din cadrul Consiliului Culturii (1980-1990), expert la Centrul de Perfecţionare al Ministerului Culturii (1990-1994), expert parlamentar la Camera Deputaţilor (1994-2002). în 1999 iniţiază Clubul Scriitorilor României Mari, destinat celor din ţară şi din provinciile româneşti aflate dincolo de graniţe, deţinând funcţia de preşedinte. în 2002 emigrează în Canada, stabilindu-se la Toronto. Elev de liceu, fondează, împreună cu alţii, Societatea „Mihai Eminescu", redactând şi o revistă-manuscris (1953-1954). Va debuta în presă în 1957, cu versuri, la „Viaţa studenţească", sub semnătura I. Geabău. Mai colaborează la „Scânteia tineretului", „Luceafărul", „România literară, „Contemporanul", „Flacăra", „Săptămâna", „Argeş", „Ramuri", „Tomis", „Orizont", „Cronica" ş.a. Mult timp va semna cu numele I. Geabău-Segar-cea, ulterior va adopta oficial numele Ion Segărceanu, sub care îi vor apărea primul volum de versuri, Fuga din hazard (1970), şi următoarele.
La începutul activităţii sale poetice S. a fost marcat de puternica influenţa lui Mihai Eminescu, căruia i se vor adăuga mai târziu alte modele lirice. Fuga din hazard poartă pecetea acestor filiaţii, potenţate de irezistibila atracţie a filonului folcloric românesc. Critica a remarcat conotaţia aparte a titlului, acesta vrând să releve salvarea sufletului genuin din hazardul şi pericolele vieţii, prin refugiul în imperiul poeziei, al candorii şi al incantaţiei magice. Solitarul citadin (1972) abordează problematica existenţei trepidante din metropolele tentaculare, în perspectiva unui modernism ostentativ atât sub aspectul conţinutului, cât şi stilistic, stimulat de impresiile furnizate de câteva călătorii de interes gazetăresc în ţări vest-europene. Această experienţă odată consumată, S. se întoarce la sursele originare: satul şi lumea copilăriei, cu tradiţiile, dorul şi legendele sale. în acest spirit se configurează cărţile următoare: Lungul drum către casă (1976), Tărâmul magic (1980), Veghe şi dor (1984), unde autorul încearcă să confere spaţiului natal o dimensiune mitică, morală şi sentimentală, consonantă cu datul benefic al firii. Mai târziu, printre imaginile solare se strecoară accente dramatice, tristeţi care adumbresc rememorările lirice. Drumul revenirii devine tot mai lung şi mai anevoios, deşi dorinţa recuperării unui spaţiu de acasă rămâne mereu vie şi apăsătoare. în Tărâm al eternei iubiri (1989), Eternele izvoare (1996), Pururi iubirea (1998), Ascuns într-o lacrimă (1999) ş.a. se remarcă preocuparea pentru
perfecţionarea expresiei lirice, o mai accentuată aspiraţie de interpretare filosofică, sub influenţa lui Lucian Blaga, căruia, de altfel, îi este dedicat amplul Poem al magului stihuitor. Un loc aparte îl ocupă volumul Poemograme şi alte poezii (1986), dovadă a unui spirit inventiv: pornind de la Caligramele lui Guillaume Apollinaire, S. încearcă un tip original de lirică, unde sudura între idee şi formă dă o imagine configurativă, foarte expresivă. Fascinaţia lirei (1993) cuprinde transpuneri din lirica universală, la loc de frunte situându-se Arta poetică a lui Paul Verlaine. între cărţile dedicate micilor cititori (versuri şi proză), se disting Vălurel, fiul Dunării (1998) şi Dreams and Songs -Visuri şi cântece (1998), un reuşit exerciţiu poetic în limba engleză. Câteva culegeri de eseuri şi consemnări, între care Călătorind prin „Ţara frunzei de arţar" (1998), scrisă în colaborare cu fiica sa, Cristina Segărceanu-Udrea, sunt impregnate de poezia uşor disimulată a lucrurilor şi faptelor prezentate, în vreme ce Stele de mare sau Fals tratat de poezie (2000) se doreşte a fi un util îndreptar pentru cei ce bat la porţile poeziei.
SCRIERI: Fuga din hazard, Bucureşti, 1970; Solitarul citadin, Bucureşti, 1972; Embleme, Bucureşti, 1976; Lungul drum către casă, Bucureşti, 1976; Tărâmul magic, Bucureşti, 1980; Veghe şi dor, Bucureşti, 1984; Oameni, stele, flori, Bucureşti, 1986; Poemograme şi alte poezii, Bucureşti, 1986; Sub flamuri purpurii de mai, Bucureşti, 1989; Tărâm al eternei iubiri, Bucureşti, 1989; O poezie pentru fiecare, Bucureşti, 1993; Eternele izvoare, Bucureşti, 1996; Năzdrăvăniile peruşului Ciufulică şi alte poezii, Bucureşti, 1997; Vălurel, fiul Dunării, Bucureşti, 1998; Călătorind prin „Ţara frunzei de arţar" (în colaborare cu Cristina Segărceanu-Udrea), Bucureşti, 1998; Dreams and Songs - Visuri şi cântece, ed. bilingvă, Bucureşti, 1998; Pururi iubirea, Târgu Jiu, 1998; Ascuns într-o lacrimă, Bucureşti, 1999; Stele de mare sau Fals tratat de poezie, Bucureşti, 2000; Mit şi poezie, Bucureşti, 2001; Curcubeu de vis şi dor, Bucureşti, 2001. Traduceri: Fascinaţia lirei (tălmăciri din lirica universală), Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Aureliu Goci, „Solitarul citadin", RL, 1972,34; Mircea Iorgulescu, „Solitarul citadin", LCF, 1972, 43; Dan Mutaşcu, „Solitarul citadin", TMS, 1972,19; Constantin, A doua carte, 237-239; Ion Lotreanu, Caligrafii critice, Bucureşti, 1977,222-225; M. N. Rusu, Poezia pământului natal, AFT, 1980, 3; Fănuş Băileşteanu, „Tărâmul magic", CNT, 1980,19; Dumitru Micu, Moduri poetice, RL, 1981, 3; Artur Silvestri, „ Veghe şi dor", LCF, 1984, 49; Aureliu Goci, Spaţiul natal, RL, 1987, 20; Rotaru, O ist., III, 436; Munteanu, Jurnal, IV,
226-229; Micu, Scurtă ist., II, 383-384; Cristea, Teleorman, 620-621; Popa, Ist. lit., II, 598.	M.	Vs.
SEIN, Corina Victoria (pseudonim al Corinei Victoria Bădulescu; 25.XII.1936, Pojogi-Cerna, j. Vâlcea), poetă şi prozatoare. Este fiica Măriei (n. Ştefănescu) şi a lui Ştefan Călugăru, agricultori. Urmează la Timişoara Şcoala Medie „Eftimie Murgu" (1958-1962) şi Şcoala Tehnică Sanitară (1962-1964). Lucrează ca asistentă socială la Spitalul Militar din Timişoara, ca funcţionară la diverse întreprinderi, iar din 1972 în calitate de corector şi secretar de redacţie la „Orizont". Din 1991 este proprietar şi redactor al Editurii Excelsior Art din Timişoara şi preşedintă a Fundaţiei Genesa. Debutează cu reportaje la cotidianul „Drapelul roşu", în 1967, iar editorial cu volumul de poezii Adăpost într-o floare, apărut în 1977. A mai colaborat la
Selejan
Dicţionarul general al literaturii române 164
„Convorbiri literare", „Amfiteatru", „Tomis", „Steaua", „Astra", „Contemporanul", „Tribuna", „Luceafărul" ş.a.
S. scrie o poezie în care delicateţea confesiunii se îmbină cu luciditatea pasională. Notarea senzaţiei are drept scop „spiritualizarea" ei, aşa încât versul nu rămâne niciodată la simpla înregistrare. Lirismul cumpănit se regăseşte şi în proze. Romanele Frica albă (1982) Coridor în oglindă (1983) Inelul de fum (1984), După concert (1986), Cercul de oglindă (1990), Evadare spre nicăieri (1999) conţin, de asemenea, o dominantă lirică, deşi au ca numitor comun investigaţia psihologică a unor suflete feminine care îşi impun autoconfruntarea, analiza în urma eşecurilor din cuplu. Chiar angrenate social, personajele sunt imagini ale singurătăţii. Nestăvilita dispoziţie reflexivă, importanţa dată unor traiectorii intersectate în devenirea indivizilor, apelul permanent la o grilă de valori care le orientează gesturile, grilă, în general, impusă de convenienţe - toate conferă personajelor un aer aparte, între sentimentalism şi febricitate meditativă.
SCRIERI: Adăpost într-o floare, Bucureşti, 1977; Somnul izvoarelor, Bucureşti, 1981; Frica albă, Bucureşti, 1982; Coridor în oglindă, Bucureşti, 1983; Inelul de fum, Bucureşti, 1984; După concert, Bucureşti, 1986; Fata amurg, Timişoara, 1987; Cercul de oglindă, Bucureşti, 1990; Şi dragostea ucide, Timişoara, 1995; Evadare spre nicăieri, Timişoara, 1999.
Repere bibliografice: Eugen Dorcescu, „Adăpost într-o floare", O, 1978, 7; Al. Piru, Epicul şi liricul, LCF, 1978,16; Virgil Nistor, Cărţi la Editura Litera, ST, 1978,5; Mircea Mihăieş, „Frica albă", CL, 1982,12; Brânduşa Armanca, Un roman liric, 0,1983,5; George Bădărău, „Frica albă", CL, 1983, 6; Adrian Dinu Rachieru, Alţi candidaţi la fericire, O, 1984, 5; George Chirilă, „Coridor în oglindă", CNT, 1984,10; Marian Odangiu, „Inelul de fum", 0,1984,39; Adrian Dinu Rachieru, Romanele poetei, 0,1986,9; Pia Brânzeu, Permanenta devenire, 0,1988,5; Rodica Opreanu, Poezia scriiturii, O, 1989, 8; Mariana Lazăr, „Cercul de oglindă", ST, 1990,6; Ruja, Parte, II, 71-73.	L. P. B.
SELEJAN, Ana (19.IX.1946, Almaşu, j. Sălaj), critic şi istoric literar, bibliograf. Este fiica Măriei (n. Ghila) şi a lui Nicolae Coţie, muncitor. A urmat şcoala elementară în Almaşu, liceul la Huedin (1961-1965) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1970. Este doctor în filologie al aceleiaşi universităţi din 1992. Stabilită iniţial în Sfântu Gheorghe, lucrează ca redactor la ziarul „Cuvântul nou" (până în 1975) şi ca profesoară de limba română la Liceul de Filologie-Istorie. în 1978 devine bibliograf la Biblioteca Judeţeană Astra din Sibiu, iar în 1992 cadru didactic (profesor din 1998) la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii sibiene „Lucian Blaga". A fost soţia scriitorului Radu Selejan. Debutează cu critică literară în 1970, la „Cuvântul nou", colaborând apoi la „Cronica sătmăreană", „Tribuna Sibiului", „Cercetări de limbă şi literatură", „Transilvania", „Colocviile de critică literară ale revistei «Transilvania»", „Biblioteca şi cercetarea", „Valori bibliofile", „România literară", „Convorbiri literare", „Literatorul", „Caiete critice", „Arhipelag", „Adevărul literar şi artistic", „Luceafărul" ş.a. După o utilă lucrare bibliografică intitulată Carte rară şi preţioasă. Sec. XVI-XVIII (I-II, 1991-1992), publică, în 1992,
volumul Trădarea intelectualilor, purtând genericul România în timpul primului război cultural (1944-1948). E un prim studiu de istorie literară dintr-o viitoare suită consacrată literaturii române în deceniile comuniste, distins de Academia Română cu Premiul „Titu Maiorescu"; sub acelaşi generic, cartea următoare, Reeducare şi prigoană (1993), a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul „Mihai Eminescu" al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova; Premiul „Fronde" al Ordinului Naţional de Deontologie a Elitei Franţa-România i s-a decernat pentru ambele tomuri. Cu Literatura în totalitarism S. deschide ampla serie de şase volume referitoare la perioada 1949-1960, cărţi apărute între 1994 şi 2000; i se acordă la tomul întâi Premiul „Lobbyart" - Sibiu, iar la cel de-al patrulea Premiul Uniunii Scriitorilor. A mai realizat o monografie dedicată poeziei lui Radu Selejan, Retorica vulnerabilităţii (2001), iar în domeniul bibliologiei, Scut la Nordul Dunării. Istorie şi bibliofilie în cartea de patrimoniu (1996). Şi-a editat şi cursurile universitare Literatura română. Evoluţia literaturii medievale şi preromantice (2002), Literatură română contemporană (2003).
Dipticul Trădarea intelectualilor - Reeducare şi prigoană apărea într-un orizont de aşteptare avidă de recuperarea memoriei şi punerea în problemă a ierarhiilor literare consacrate sub comunism. Reconstituirea în premieră a avatarurilor literaturii şi literaţilor români după 1944, prin largi reproduceri - cu minim comentariu - de texte-şoc ale presei din anii de instaurare a dictaturii au asigurat cărţilor audienţă şi lauri. Profesiunea de credinţă sine ira et studio, mărturisită în Avertisment, nu e desigur sinonimă cu neutralitatea plată, ci doar atentă la protocolul deontologic al respectării principiului audiatur et altera pars, al temperanţei tonului, al primatului documentelor. în fond, sintagma focalizată în titlu, atestată (nu însă dominantă) în presa deceniului al cincilea al secolului trecut, asumă incriminarea angajării politice a cărturarilor, lansată în celebra carte a lui Julien Benda La Trahison des clercs. Pentru S., ataşată canonului constituit în deceniul al optulea, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a. nu decad din eminenţa lor valorică prin vremelnicele tribulaţii politice sau prin derapaje etice, în care au deopotrivă statut de victime şi de colaboratori ai puterii comuniste, simetrică fiind situaţia marilor scriitori diabolizaţi imediat după 1944 pentru colaborare sau opţiuni de dreapta, de la Liviu Rebreanu la Mircea Eliade, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Pe de altă parte, o suspiciune îi vizează pe radicalii adepţi ai revizuirilor morale şi reordonării grilelor valorice, cândva combatanţi înverşunaţi pentru întronarea dictatului partinic în cultură - sindrom al aceleiaşi maladii a dependenţei intelectualilor de politic şi de mirajul puterii. E semnalată analogia între ostilităţile din viaţa literară a anilor /44-,49 şi '89-2000, văzute ca „ravagiu" al ispitei carierelor politice, pentru care s-au abandonat activităţi teoretice şi artistice marcante şi s-au declanşat campanii acerbe de invalidare morală a competitorilor. Expunerea urmează cronologic temele-vedetă ale fiecărui an, punctată de concluzii şi recapitulări, iar un aparat abundent de note bibliografice recuperează în extrase o materie subsidiară dar revelatoare. Cercetarea îşi propune să obţină un dosar de istorie literară
165 Dicţionarul general al literaturii române
Selejan
„cât mai bine întocmit, cât mai complet", bazat exclusiv pe spectacolul publicistic al unei culturi „intrate în stare de război". Trădarea intelectualilor observă pas cu pas intervalul 1944-1946, definit prin involuţia discursului public de la dezbaterea pluralistă la campania univocă. în deschidere e relevat un stadiu uitat al demolării valorilor, anume declanşarea „demascărilor" şi a incitării la epurare nu în presa procomunistă, ci într-o publicaţie ca organul ţărănist „Dreptatea", care atacă virulent fie culturalii din guvernul Petru Groza, fie gazetari activi odinioară în slujba dictaturilor de dreapta. „România liberă" şi „Scânteia" nu întârzie să preia tirul, şi furia listelor negre escaladează, inflamându-se la maximum - pentru descurajarea ripostei - în preajma tuturor marilor măsuri politice de consolidare a noului regim. Sunt detaliate etapele politizării Academiei şi a Societăţii Scriitorilor Români, care dau curs, chiar din septembrie 1944, epurărilor, angajându-se să promoveze tipul scriitorului-luptător social. Câteva capitole prezintă campaniile care au jalonat în această perioadă drumul literaturii spre condiţia de instrument al propagandei: promovarea „culturii de masă", stigmatizarea „turnului de fildeş", adoptarea modelului literar sovietic, discreditarea modernismului, „lichidarea rămăşiţelor duşmănoase", contestarea „crizismului", abolirea „decadentismului" şi cosmopolitismului - etape în acţiunea de „arestare a cărţilor şi ideilor", de „revizuire a patrimoniului". Combatanţi în această ofensivă maculată de „umbre, pete şi noroi" sunt, lângă un Oscar Lemnaru sau Ion Călugăru, şi nume sonore, de la Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu şi Petru Dumitriu la G. Călinescu. Reeducare şi prigoană evocă intervalul 1947-1948, când „sensul unic al culturii" triumfă. Capitolul prim, Alegeri, congrese, decizii hotărâtoare, trece în revistă instanţele care au definitivat configuraţia cazonă a vieţii literare. Secvenţa centrală a volumului, Contestarea lui Tudor Arghezi, reconstituie un prototip de rechizitoriu şi execuţie comunistă, după ce identifică actele de recalcitranţă publicistică ale poetului care, proaspăt încununat în 1946 cu Premiul Naţional pentru poezie, nu răspundea - încă - omagiilor prin cooperare şi deplora îngrădirea libertăţii de exprimare. Tribulaţiile altei ţinte a „reeducării" prin „prigoană", G. Călinescu, sunt examinate ca preţ al vanităţii unei ascensiuni politice prin compromis, dar şi, pentru demolatorii lui, ca patologie a resentimentului. Se mai trec în revistă cazurile Al. A. Philippide, Cezar Petrescu, Marin Preda, muştruluirea de către partid a propriilor aderenţi, ca Ov. S. Crohmălniceanu şi Nina Cassian, suspendarea unor publicaţii. Ciclul de şase volume Literatura în totalitarism continuă reconstituirea din anul 1949, când, cu instalarea deplină a puterii Partidului Muncitoresc Român, se finaliza şi „cotitura" către „literatura de partid". Primul tom, cronică a anilor 1949-1951, începe, pentru punerea în context, cu prezentarea măsurilor de stimulare şi recompensă a „creatorilor" prin Hotărârea Comitetului Central al PMR din ianuarie 1949, apărută, nu întâmplător, simultan cu Legea privind introducerea pedepsei cu moartea pentru trădători şi sabotori, şi alternează, după regulile războiului psihologic, „reeducarea şi prigoana", cu tentaţia
enormelor remunerări în premii ale Academiei şi Uniunii Scriitorilor. Urmează relatarea agitaţiei în jurul Congresului Intelectualilor din martie 1949, descinderi în poezia şi proza momentului, cu „bătăliile" pentru nuvelă, roman, „tipic" şi „spiritul de partid" în critica literară, prezentări ale scriitorilor validaţi ca exemple - Dan Deşliu, Petru Dumitriu -, numeroase relatări de caz, ca Marin Preda cu nuvela Ana Roşculeţ sau A. E. Baconsky şi poezia „eului". Comutând, în acelaşi mod, reflectorul fie asupra unor genuri şi specii alterate prin textele de directivă politico-ideologică sau de teorie literară ad-hoc, fie asupra scriitorilor de prim-plan, cu antologări abundente de texte supuse şabloanelor, următoarele tomuri relevă competiţia dintre generaţii (anul 1954), triumful realismului socialist, bilanţurile şi priorităţile tematice succesive, „despărţirea" de Titu Maiorescu şi de autonomia esteticului, stadiul discursului critic la Congresul Scriitorilor din 1956, anexarea propagandistică a unor concepte -bunăoară clasicul -, sinusoidele unor glorii, războiul cu dias-pora, stadiile recuperării şi „valorificării moştenirii literare" şi ale reintegrării unor veterani ostracizaţi, ca Lucian Blaga sau Ion Vinea, pe pragul deceniului al şaptelea. Crestomaţie cu arie largă de cuprindere problematică şi numeroase reveniri în spirală asupra unor subiecte şi protagonişti, investigarea operată de S. a suplinit cu succes absenţa ediţiilor de documente stocate în arhivele Serviciului Român de Informaţii, de memorialistică şi corespondenţă, a unor noi istorii literare.
SCRIERI: Carte rară şi preţioasă. Sec. XVI-XVÎII, I-II, Sibiu,1991-1992; România în timpul primului război cultural (1944-1948), voi. I: Trădarea intelectualilor, Sibiu, 1992, voi. II: Reeducare şi prigoană, Sibiu, 1993; Literatura în totalitarism, [I—VI], Sibiu, 1994-2000; Scut la Nordul Dunării. Istorie şi bibliofilie în cartea de patrimoniu, Sibiu, 1996; Retorica vulnerabilităţii, Bucureşti, 2001; Literatura română. Evoluţia literaturii medievale şi preromantice, Sibiu, 2002; Literatură română contemporană, Sibiu, 2003.
Repere bibliografice: AL Piru, Literatura română în primii ani de după război, „Dimineaţa", 1992, 23 iulie; Andrei Grigor, Mesajul documentului, L, 1992,48; Constantin Cubleşan, „Trădarea intelectualilor", TR, 1993,4; Valeriu Râpeanu, Istoria se repetă, „Curierul naţional magazin",
1993,	80, 81; Dumitru Micu, Trădarea intelectualilor?, L, 1993, 11; Valeriu Cristea, „România în timpul primului război cultural", CC, 1993, 3; Gabriel Dimisianu, Război cultural, RL, 1993,16; Florin Mihăilescu, Iluzia cu o mie de feţe, ST, 1993, 5; C. Stănescu, „Scenariul" unei contestaţii: T. Arghezi, ADV, 1993, 1 101; AL Piru, „Reeducare şi prigoană", „Dimineaţa", 1993, 7 octombrie; Horia Florian Popescu, „Trădarea intelectualilor" şi „România în timpul primului război cultural", „22", 1994, 43; Valeriu Cristea, Rezistenţă şi cedare, CC, 1994, 9-11; Eugen Simion, Cultură şi politică, L, 1994,10-11; Virgil Nemoianu, Umanismul cultural şi mecanismul tiraniei, RL, 1995, 18; Gheorghe Grigurcu, Anul 1954, RL, 1997, 6; Dan C. Mihăilescu, Călătorie cu biblioplanul, „22", 1997,367,370; Nicolae Manolescu, După o jumătate de veac, RL, 1998, 6; Simion, Fragmente, I, 250-271; Alex. Ştefănescu, Cimitirul vesel al literaturii române, RL, 1999, 48; Dimisianu, Lumea, 87-91; Luminiţa Marcu, Critica unui coşmar, RL, 2001, 17; Petraş, Panorama, 573-574.	G. O.
Selejan
Dicţionarul general al literaturii române 166
SELEJAN, Radu (5.XI.1935, Brad - 7.VI.2000, Sibiu), poet, gazetar şi prozator. Părinţii săi sunt Victoria (n. Radovici) şi Teodor Selejan, muncitor. Termină şcoala elementară în oraşul natal şi urmează tot la Brad Liceul Ortodox „Avram Iancu" (1947- 1948), transformat în Şcoala Tehnică Minieră (1949-1953). Câţiva ani se va angaja ca tehnician minier (1953-1956), după care devine student al Institutului de Mine din Petroşani, absolvit în 1961. Intră în producţie ca inginer minier la exploatări din Transilvania şi Banat (1961-1967). Fire refractară, este exclus din Uniunea Tineretului Muncitor şi dezertează de la mina de cupru Leşu Ursului. Şomer câteva luni, din 1968 îşi începe cariera de ziarist, devenind şef al secţiei economice la ziarul „Steagul roşu" din Petroşani, de unde se transferă la „Cuvântul nou" din Sfântu Gheorghe, rămânând aici, în calitate de redactor-şef adjunct, până în 1978. Va fi, în continuare, redactor la ziarul „Tribuna" din Sibiu. Debutează încă din studenţie, în 1958, la revista „Tribuna" din Cluj. A mai colaborat, cu poezii şi proză scurtă, la „Transilvania", „Contemporanul", „Familia", „Luceafărul", „Flacăra", „Vatra", „România literară" ş. a. Este remarcat de Vladimir Streinu în 1968, când îi apare prima carte de versuri, Corturile neliniştei. A doua plachetă, Cântece şi descântece de piatră (1972), va fi prefaţată elogios de Miron Radu Paraschivescu, iar pentru volumul Târziul clipei (1973) i se va acorda Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov. S. a fost căsătorit cu Ana Selejan.
Lirica lui S. este legată tematic de „Ţara de Piatră", proiectată şi în scrisul lui Geo Bogza. Din folclorul creştin preia metafora „pomului cer": „cânt şi descânt, / mă înclin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa-cuvânt / din care au crescut rădăcina/ şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer" (Sap la rădăcina cerului). Viziunea geologică din poeme produce un amestec al regnurilor, generator de cântec: „o piatră a crescut / într-un copac", „adu-nată-n bob de piatră, / lumea plânge". Câteva teme din primul volum (Gorunul lui Horia, Strămoşii) vor trece uneori într-o bună poezie a pământului românesc (Ţara). în versurile din Cântece şi descântece de piatră, dar mai ales în cele din Târziul clipei, se observă o glisare către un expresionism cu mesaj politic. Dar timbrul nu îi este la îndemână şi sunt introduse, câteodată, revărsări căutate sau epigonice, în canonul ideologic al epocii. Poezia patriotică a lui S., de asemenea conformistă, vrea să fie una a transparenţelor subpământene, a mişcărilor abia perceptibile, glorificând cu exaltare şi cu o imagistică vânjoasă continuitatea şi durabilitatea în veac a neamului. Stângace, câteva poezii de dragoste (Minune, Ochii tăi, Poveste) presupun doar, fără să le poată traduce adecvat, ardenţe lirice interioare. în Lupta cu îngerul (1996), unde îşi impune rigoarea sonetului, poetul retrăieşte spaimele existenţiale intensificate de boală şi cultivă un blagianism â rebours, într-o încercare de dialog cu absolutul. E o lirică invocând mila Tatălui ceresc şi iertarea. Ciclul care dă titlul volumului este un recviem, o suită de psalmi pentru „fiul Victoriei cel mare", care se pregăteşte pentru lungul drum al despărţirii de cei apropiaţi: „Să vă-mbrăcaţi în alb şi în albastru. / Să nu vă irosiţi lacrimile". Cartea mai conţine o selecţie severă din versurile publicate
între 1966 şi 1972, sub titlul Urc drumul naşterii din nou. Ca prozator, S. îşi axează romanele, nuvelele, povestirile şi reportajele pe tematica mineritului, cu o accentuată notă autobiografică. Romanele Cercul adevărului (1976) şi Barieră pentru cocori (1981), modeste, au drept protagonist acelaşi inginer Nicolae Dudu, un rebel „salvator de mine", în conflict cu birocraţia de partid. „Romanul-document" Roata fără sfârşit (1984) reconstituie momente din răscoala lui Horea, epicul şi ficţiunea, minimală, fiind modelate în lumina filelor de arhivă şi a altor texte din epocă. Faptul că S. şi-a exersat condeiul mai întâi în reportaje - Transparenţa subpământului (1972), Ţara curcubeului de piatră (1973), Aurul lui Bruda (1978) ş.a. - şi-a lăsat amprenta şi în roman, unde se observă o compoziţie eteroclită şi o eroicizare artificială a cotidianului. Aspectul e mult mai marcat în culegerile de proză scurtă - Eliberarea lui Bularda (1974), Avesalon cel bătrân (1983) -, unde povestirile sunt dispuse într-un lanţ narativ, împletind schematic fapte comune cu legende şi eroi idilici. Scriitorul va compune şi o carte adresată tineretului, Taina munţilor de aur şi alte poveşti (1992), precum şi două piese de teatru, Ana lui Manole şi Ulise a rămas la Troia, editate în 1995. Postum vor fi publicate Taina cenuşii de stele (2000), volum ce propune „o proză simbolică, mitică", Privind înapoi cu mirare (2001) - o carte de memorii având ca moto versul eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată", precum şi poezii.
SCRIERI: Corturile neliniştei, Bucureşti, 1968; Cântece şi descântece de piatră, pref. Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1972; Transparenţa subpământului, Bucureşti, 1972; Târziul clipei, Bucureşti, 1973; Ţara curcubeului de piatră, Bucureşti, 1973; Eliberarea lui Bularda, Bucureşti, 1974; Cercul adevărului, Bucureşti, 1976; Patimile rădăcinilor, Bucureşti, 1976; Aurul lui Bruda, Bucureşti, 1978; Cetăţi subpământene, Bucureşti, 1979; Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1981; Avesalon cel bătrân, Iaşi, 1983; Gânduri pentru lauda pământului, Bucureşti, 1983; Roata fără sfârşit, Bucureşti, 1984; Taina munţilor de aur şi alte poveşti, Sibiu, 1992; Două piese de teatru, Sibiu, 1995; Fără puncte cardinale, Sibiu, 1995; Lupta cu îngerul, Sibiu, 1996; Nanu, Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele, Sibiu, 2000; Privind înapoi cu mirare, postfaţă Ana Selejan, Bucureşti, 2001; Din cele mai frumoase poezii, Sibiu, 2003; Poezii postume, Sibiu, 2003.
Repere bibliografice: Streinu, Pagini, IV, 90, 92-93; Ion Oarcăsu, „Corturile neliniştei", TR, 1968,51; Sergiu Adam, „Corturile neliniştei" ATN, 1969,2; Mircea Iorgulescu, „Cântece şi descântece de piatră", LCF,
1973,	2; Sorin Titel, „Transparenţa pământului", RL, 1973, 9; Aureliu Goci, „Cântece şi descântece de piatră", RL, 1973,17; Dumitru Mureşan, „Târziul clipei", VTRA, 1973, 8; Nicolae Baltag, „Ţara curcubeului de piatră", LCF, 1974,26; Mihai Minculescu, „Eliberarea lui Bularda", RL, 1975, TI) N. Barbu, „Cercul adevărului", CRC, 1976,47; Dumitru Micu, Romane de debut, CNT, 1976, 51; Constantin Cubleşan, „Cetăţi subpământene", T, 1980,10; Lit. rom. cont., 1,538; Vasile Chifor, „Barieră pentru cocori", RL, 1981, 35; Vasile Netea, „Roata fără sfârşit", SPM, 1984,28; N. Barbu, Romanul-document, CRC, 1984,45; Ulici, Lit. rom., I,
308-309; Gabriela Pintelescu, Două piese de teatru, ST, 1997, 5-6; Ana Selejan, Retorica vulnerabilităţii, Bucureşti, 2001; Dicţ. scriit. rom., IV, 212-214.	'	'	'	S.I.
SELENA, Ana (pseudonim al Anei Chiş; 2.VI.1944, Hideşelu de Sus, j. Bihor - 20.XI.2005, Reşiţa), poetă şi prozatoare.
167 Dicţionarul general al literaturii române
Semcinski
Urmează liceul la Oradea. Va fi bibliotecară la Reşiţa, unde după 1989 va conduce SC Menelas. îşi face debutul în 1968, la „Familia", fiind prezentă şi în „Orizont", „Reflex", „Semenicul" ş.a.
Străbătute de fior patriotic sau de sentimentul deplinătăţii legăturii cu pământul, versurile incluse de S. în prima ei carte, Drum peste vină (1977; Premiul Editurii Facla), sunt marcate de o sinceritate intensă, în ciuda alternării sau a amalgamării ezitante de formule lirice clasice şi moderne. Datini, lucrarea câmpului, tradiţii, rituri de trecere, obiceiuri magice, toate transpuse în sugestii metafizice, participă la alcătuirea fiinţei, ca într-un descântec de ursită al celei care se închipuie „zămislită din balade". Mereu în consonanţă cu natura („Eu noaptea nu dorm, ca roua să poată-nflori"), îngăduindu-şi numai bucuriile simple, care precum în descântecul magic sporesc lumea, poeta vădeşte o anume pudoare, vrând parcă să disimuleze sentimentele care pot fragiliza legătura cu ritmurile şi miracolul firii. Rostul i se precizează în versurile din Melancolia trandafirului albastru (1982), unde textul intitulat Roată în cuvânt născută spune despre devenirea fiinţei celei care scrie, actul poetic fiind calea de acces la lucrurile învăluite în mister: „Sunt olarul,/ Roată în cuvânt născută./ Pe uliţi strig/ Ca darul să se-mpartă./ Cine-mi cere preţul?/ Eu leg cărări...". Se remarcă totodată o îndulcire a rostirii lirice, preferinţa pentru pastelurile anotimpurilor, dar se păstrează tonul confesiv tare, expresionist („Daţi-mi cuvinte/ Să nu mă pot ucide/ Niciodată în ele!"), care, paradoxal, tinde să evite autobiograficul şi să scoată din registrul sentimental ceea ce este specific feminităţii. Poate că o insuficientă exersare a formulelor prozodice tradiţionale subminează această intenţie şi de aceea expresia, modernă, pare genuină. Roman al satului bănăţean, Călina (1982) recompune lumea foarte diversă din care se desprinde protagonista - naratoare, alter ego al autoarei, acţiunea fixându-se în preajma celui de-al doilea război mondial. Enunţul sec, alert, care evită descrierea şi explicaţia, ritmul nervos al derulării secvenţelor, transpus în propoziţii minimale, fac din naraţiune mai degrabă o panoramă dramatică a încrâncenării personajelor, a intenţiei lor de a-şi menţine intact propriul univers. învolburata lume a Călinei (1986) imaginează, prin vocea aceluiaşi perso-naj-narator, etapele maturizării Călinei, ruptă nu întru totul -cel puţin nu la nivelul memoriei vii - de lumea rurală bănăţeană. Roman cu impulsuri teziste, textul e lipsit de forţă, banalul şi chiar prostul gust cotropind epicul.
SCRIERI: Drum peste vină, Timişoara, 1977; Melancolia trandafirului albastru, Bucureşti, 1982; Călina, Cluj-Napoca, 1982; învolburata lume a Călinei, Cluj-Napoca, 1986.
Repere bibliografice: Eugen Dorcescu, Premiile Editurii Facla 1977,0,
1977,	52; Laurenţiu Ulici, Lirica feminină, RL, 1978, 13; Nicolae Ciobanu, Poeţi timişoreni, LCF, 1978,19; Claudiu Daniel, „Călina", F, 1983, 2; Brânduşa Armanca, „Călina", O, 1983, 10; Dumitru Micu, „Călina", CNT, 1983,51; Adrian Dinu Rachieru, O lume de câştigat, O, 1987,11; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 140-141.	E.	M.
SEMCINSKI, Stanislav (2.V.1931, Akmanghât, azi Bilolissia, Ucraina - 16.XII.1999, Kiev), istoric literar şi traducător ucrainean. Este fiul Măriei Semcinski (n. Maiboroda) şi al lui Volodimir Semcinski, învăţători. Face şcoala primară în satul de baştină, apoi urmează Liceul „Regele Mihai" din Cetatea Albă (1942-1944) şi, în limba rusă, şcoala medie din Tatarbunar (1944-1948), pe care a absolvit-o cu „medalie de aur". Frecventează cursurile secţiei de filologie clasică a Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Taras Şevcenko" din Kiev (1948-1953), fiind în continuare doctorand la Catedra de lingvistică generală şi filologie clasică a aceleiaşi facultăţi (1953-1956). Susţine teza de candidat în ştiinţe filologice în 1958, cu tema împrumuturi lexicale de origine rusă şi ucraineană în limba română. Tot acum organizează Seminarul de limbă română. în 1974 obţine titlul de doctor habilitat în filologie, cu studiul Interferenţe semantice dintre limbi (pe baza contactelor lingivstice slavo-române). Numit asistent în 1956, în 1975 devine profesor. Din 1976 până în 1999 deţine şi funcţia de şef de catedră; în mai multe rânduri prodecan, decan ad-interim în 1970, din 1999 e profesor emerit al Universităţii „Taras Şevcenko". A ţinut cursuri de lingvistică generală, de istoria limbii române sau privind raporturile lingvistice slavo-române ş.a. şi a participat la diverse congrese şi conferinţe internaţionale, multe organizate la Bucureşti şi Chişinău. Studii şi articole de lingvistică şi istorie literară i-au apărut în reviste din Ucraina şi din alte ţări, în primul rând din România şi din Republica Moldova. în 1991 a fost ales membru de onoare al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău, iar în 1993 preşedinte al Asociaţiei Ucraina-Ro-mânia, în 1997 fiind distins cu titlul doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. A predat lecţii de filologie română la Universitatea „Iuri Fedikovici" din Cernăuţi, la Universitatea „M.V. Lomonosov" din Moscova ş.a.
Literaturii române i-a închinat monografia Mihail Sadoveanu. Viaţa şi opera (în limba ucraineană, 1980), precum şi lucrări didactice pentru şcolile cu limba de predare română din Ucraina, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Costache Negruzzi, Dimitrie Cantemir sau poveştilor populare româneşti. De asemenea, a tipărit în reviste, în volume colective şi enciclopedii generale şi literare sau ca prefeţe şi postfeţe la traduceri numeroase articole consacrate unor scriitori români, între care Grigore Ureche, Miron Costin, Petru Movilă (de care se ocupă în mai multe rânduri, lăsând în manuscris o monografie), B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, C. Dobrogeanu-Gherea, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. S. se dovedeşte a fi unul dintre cei mai autorizaţi propagatori şi traducători ai literaturii române în Ucraina. A dat, între altele, un studiu teoretic privind unele probleme de traducere din română în ucraineană, în volumul colectiv Teoria i praktika perevoda (1962), şi versiuni la scrieri precum Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă (1957), I. L. Caragiale, Triumful talentului (1978), Mihai Eminescu, Geniu pustiu (1989) ş.a., multe transpuneri figurând în antologii sau în sumarul unor publicaţii. A mai tălmăcit proverbe şi zicători româneşti (1978)
Semenicul
Dicţionarul general al literaturii române 168
sau texte ce ilustrează proza şi publicistica (1977) ori povestirea română contemporană (1982).
SCRIERI: Mihail Sadoveanu. Jitia i tvorcisti [Mihail Sadoveanu. Viaţa şi opera], Kiev, 1980. Traduceri: Mihail Sadoveanu, Nikoara Pidkova [Nicoară Potcoavă], Kiev, 1957, Tvori [Opere], introd. trad., Kiev, 1980 (în colaborare); Francisc Munteanu, U mişti na Mureşi [în oraşul de pe Mureş], Kiev, 1958; Radu Tudoran, Ostannia kazka [Ultima poveste], Kiev, 1972; Mihai Eminescu, [Geniu pustiu], Kiev, 1989; Tvorţi novogo sviti [Operele lumii noi], Kiev, 1977 (în colaborare); I.L. Caragiale, Triumf talantu [Triumful talentului], Kiev, 1978 (în colaborare); Rumunski prislivia ta prikaski [Proverbe şi zicători româneşti], pref. trad., Kiev, 1978; Suciasna rumunskapovistă [Povestirea română contemporană], Kiev, 1982 (în colaborare); Suciasna moldavska povistă [Povestirea moldovenească contemporană], Kiev, 1985 (în colaborare).
Repere bibliografice: Interviu cu prof. dr. Stanislav Semcinski, „Curierul ucrainean", 1996, 28-29; Onufrie Vinţeler, Laudatio, TR, 1997,28-29; S. Lucicanin, Profesorul Stanislav Semcinski, „Concordia", 2001,42.	II.	M.
SEMENICUL, revistă apărută la Lugoj, lunar, de la 1 ianuarie 1928 până la 15 aprilie 1932, cu unele numere duble sau triple; de la numărul 1-2/1930 publicaţia se intitulează „Seminicul". Redactor-şef: Aurel E. Peteanu. într-un Cuvânt înainte se spune că menirea revistei „e să strângă toate forţele culturale româneşti din această provincie şi să le armonizeze în acorduri de muncă devotată, cinstită, răbdătoare şi conştiincioasă". Consecventă cu programul anunţat, S. va promova aproape numai valorile literare şi culturale locale. Versurile sunt semnate de Mia Cerna, Lucian Costin, Mihai Novac, Cassian R. Munteanu, Olimpia Teodoru ş.a., iar paginile de proză sunt susţinute de Damian Izverniceanu, Alexandru Bistriţeanu, Mia Cerna ş.a. De semnalat colaborarea Constanţei Hodoş şi a Anişoarei Odeanu (prezentă cu nuvela A plecat un tren). Partea culturală a S. merită totuşi atenţie, în special datorită materialului documentar oferit. Astfel, la rubrica „Figuri bănăţene" sunt publicate medalioane ale unor personalităţi din partea locului: George Popovici, Valeriu Branişte, Paul Iorgovici, losif Popovici, Coriolan Brediceanu, Damaschin Bojincă, Ion Popovici-Bănăţeanul, folcloristul Gheorghe Cătană, Tiberiu Brediceanu, Mihail Gaşpar, Sabin Drăgoi. Numărul 2/1928 este consacrat împlinirii unui deceniu de la realizarea Marii Uniri şi include cuvântările ţinute în 1918 de regele Ferdinand, luliu Maniu, Vasile Goldiş, decretul regal privitor la unirea Transilvaniei cu Regatul României ş.a. în acelaşi perimetru documentar se înscriu Două scrisori autografe ale lui Eftimie Murgu, adresate primarului de atunci al Lugojului, Constantin Udrea. în anul al treilea de existenţă S. acordă spaţii ample eseului: Aurel E. Peteanu (Natura şi poezia), loan I. Corabeu (Literatura şi trecutul), Maia Ceia (Mântuitorul Iisus şi ştiinţa), Filaret Barbu (Expresivitatea în artă) şi Ştefan Bezdechi (Dragostea în poezia populară din Banat). Recenziile la cărţi şi reviste, impresiile şi notele de călătorie, câteva traduceri din italiană şi din engleză, acestea din urmă datorate lui Petre Grimm, informaţiile despre conferinţele ţinute în cadrul Extensiunii Universitare (de Silviu Dragomir, Sextil Puşcariu,
Onisifor Ghibu), culegerile de folclor întregesc sumarul unei publicaţii provinciale nu lipsite de interes.	I.	R.	-N.
SEMNALUL, săptămânal care apare la Bucureşti între 22 ianuarie şi 14 martie 1913. Scopul declarat al revistei este de „a scutura puţin din amorţirea-i condamnabilă pătura aşa-zisă conştientă a neamului nostru" şi „a contribui la opera de deşteptare a opiniei publice". între colaboratori figurează Constantin Banu (care semnează şi Cunctator, Mefisto etc.), G. Diamandy, Ştefan Meitani, Gala Galaction, Petre Locusteanu, N. Davidescu, Ion Minulescu. Publicaţia se remarcă prin antiregalismul său, precum şi prin atacuri dure la adresa unor personalităţi precum Mihai Eminescu (se reia un articol al lui Nicolae D. Xenopol, plin de venin la adresa poetului, acuzat, printre altele, că nu cunoaşte limba română), Tudor Arghezi (atacat pentru viaţa personală; autorul diatribei, Petre Locusteanu, semnează Sfredeluş, iar altădată Spurcocea), Camil Ressu ş.a.. Mai colaborează cu poezii autori ce preferă -ca mulţi dintre cei ce scriu aici - folosirea unor pseudonime. Ilustraţia gazetei este asigurată de Iser.	A. F.
SEMNALUL, cotidian apărut la Bucureşti din 1 februarie 1938 până în 5 iulie 1940 şi din 2 septembrie 1944 până în 31 august
1948.	Directori: Ion Totu şi C. A. Orăsianu; începând cu numărul 186/1938 Em. Brancovici devine preşedintele consiliului de administraţie al ziarului, iar Sebastian Şerbescu figurează ca director. în articolul în loc de program, publicat în numărul inaugural, se afirmă că S. va fi cronicarul obiectiv al tuturor evenimentelor, va apăra „tot ce este legat de sufletul românesc", va fi „un ziar curajos în exprimarea opiniei", susţinând „liniştea, ordinea, legalitatea şi armonia socială" şi năzuind să devină „ziarul democraţiei româneşti". Se urmăresc marile evenimente politico-sociale, interne şi internaţionale (instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, arestarea şi condamnarea conducătorilor legionari, cotropirea Cehoslovaciei de către armatele hitleriste, invadarea Poloniei etc.). Dar S. acordă un spaţiu apreciabil fenomenului literar, cultural-artistic în general. încă de la primele numere sunt prezenţi cu articole şi tablete Demostene Botez, AL Cazaban, Victor Eftimiu, Alexandru Talex, AL Mironescu, Alexandru Bogdan, AL C. Constantinescu, N. Mihăescu, Dem. I. Dobrescu, Alexandru Bistriţeanu, Ion Totu, Otilia Ghibu-Silviu, Ştefan Tita, C. A. Orăsianu ş.a. Interzis în 1940, în ciuda cultului pentru regele Carol al II-lea, S. reapare în 1944, în alt context politic. Articolele de fond sunt semnate acum de Sebastian Şerbescu, Radu Patrulius, Ion Zamfirescu. Articole şi reportaje reflectând noile realităţi social-politice dau Mircea Ştefănescu, Ion Zamfirescu, G. Vrânceanu, AL Mironescu, Alice Gabrielescu, Eugen Crăciun ş.a.	I.R.-N.
SEMNALUL, publicaţie editată la Tel Aviv cu începere din 17 februarie 1977, cu subtitlul „Săptămânal independent, politic, social, economic, literar". Redactor: Ion Catz, secretar general de redacţie: Avram Perl. Problemele culturii române sunt
169 Dicţionarul general al literaturii romane
Senic
aproape sporadice în paginile revistei. Se abordează, însă, pe larg chestiunile la ordinea zilei ale comunităţii evreieşti ce consideră limba română ca un mijloc natural de comunicare. Dovadă că puţin numeroasele texte literare publicate ies de sub pana autorilor într-o expresie curată, firească. Colaborează cu articole, versuri şi proză Eugen Luca, Daniel Leibovici, Filip Cohn (.Rugăminte, poem), Ludovic Bruckstein (Vid, proză), Mitu Grosu, O. F. Cortea (Remember, poem), I. Flodi, Reb Eliezer, Adriana Bercovici, Ştefan Castor (Flagelul, poem), A.Clain (Veronica, o evocare a Veronicăi Porumbacu), Silvia Biran, Radu Miron, Iosef Eugen Campus.	I. O.
SEMNE, publicaţie apărută la Slatina, ca lunar, de la 1 februarie 1937 până în mai 1938 (opt numere). Redactor: Stelian Tecucianu. Dacă subtitlul numărului inaugural semnala interesul pentru „literatură, artă, critică", de la numărul 2 subtitlul devine „Revistă de cultură". Deşi nu are un articol programatic, S. se vrea o publicaţie de orientare modernistă, începând cu prezentarea grafică şi până la valorile literare promovate. Se dau pagini întregi cu versuri originale şi traduceri, eseuri pe teme de filosofie şi sociologie, informaţii despre viaţa literară şi artistică (cronica apariţiilor editoriale şi revuistice). Colaborează cu versuri Mircea Streinul, Virgil Carianopol, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Frunzetti, Simion Stolnicu, Radu Stanca, Ovid Caledoniu, llie Radu (sub pseudonimul Radu Miriade), Lucian Marinescu. Proza e semnată de Dan Petraşincu (Adolescenta) şi de Al. Leontescu. Foarte bine reprezentat este sectorul eseistic, susţinut de Mihai Sora (Autenticitate, convertire, trădare, Arta moralităţii şi moralitatea în artă), Stelian Tecucianu (Emil Cioran şi perspectiva României), Mircea Eliade (Un înţeles al semnelor), Traian Herseni (Câteva consideraţii de antropologie filosofică), G. M. Vlădescu (Revistele de provincie). în numărul 2/1937 Stelian Tecucianu recenzează romanul Domnişoara Christina de Mircea Eliade. Alţi colaboratori: Teodor Scarlat, Ion Aurel Manolescu, Mircea Vian, Pavel Georgescu.	I.R.-N.
SEMNE, publicaţie apărută la Paris, neregulat, din iunie 1960 până în iunie 1963, cu subtitlul „Revistă de gândire, artă şi literatură". Redactor la cel dintâi număr: B. I. Gâdea, la restul numerelor: Octavian Buhociu. Revista îşi întrerupe apariţia după un număr şi o reia după opt luni, când Octavian Buhociu o cumpără. Concepută ca o publicaţie de ţinută, în primul rând literară, menită a continua bunele tradiţii româneşti în contextul unui moment şi al unui loc cu totul diferit, S. îşi fixează ca ideal „eliberarea dinlăuntru" a cititorului: „Pentru cucerirea eliberării dinlăuntru - care să-i dăruie, în sfârşit, o consistenţă durabilă, un conţinut etic şi spiritual valabil, o conştiinţă civică pe plan naţional şi o conştiinţă naţională pe plan universal - neamul românesc s-a angajat la timp într-o luptă de viaţă şi de moarte, o luptă care, nedesăvârşită, trebuie să continue" (Noi). Dispunând de o echipă redacţională provenind în parte de la Centrul Român de Cercetări şi de colaboratori din întreg exilul românesc, S. se impune ca una
dintre cele mai importante reviste literar-culturale româneşti. Nimic nu pare aici încorsetat de actualitatea de zi cu zi, faptele fiind privite îndeobşte în perspectiva filosofiei culturii, întrebărilor despre viitor şi trecut li se răspunde în decursul timpului prin meditaţii şi reflecţii (Preliminarii la ora istorică exactă de Paul Costin Deleanu) sau prin excursuri erudite (Toponimia Munţilor Carpaţi de Andrei de Vincenz, Despre Rusalii şi Sân Toaderi, Cronica existenţială a românilor: poezia lui George Bacovia, Colindele româneşti şi vechimea lor, Căluşarii de Octavian Buhociu). Critica literară - inclusă la rubrica „Semnalări" - aspiră spre expozeul complex, susţinut de incursiunea în politică, istorie, istoriografie literară, estetică, fenomenologie literară, filosofie, aşa cum se întâmplă în cazul amplului comentariu dedicat de Paul Costin Deleanu (sub pseudonimul Andrei Fior) „cazului" Vintilă Horia, legat de obţinerea şi retragerea Premiului Goncourt. Adevărat model de analiză literară a semnificaţiilor romanului Dieu est ne en exil, a procedeelor estetice utilizate, a posibilelor paralelisme identificabile între firul naraţiunii şi evenimentele istorice contemporane, eseul ţinteşte către formularea unor concluzii menite a-i împiedica pe români „să mai suporte o a doua asemănătoare" întâmplare. în sumarul publicaţiei e prezent şi un text inedit, „Fenomenologia spiritului" de G. W. F. Hegel, aparţinând lui Constantin Noica, ce se tipăreşte şi în volum separat, iar necrologul consacrat lui Lucian Blaga e însoţit de reproducerea poemului Peisaj transcendent. Dar mai mult decât orice, S. devine un prilej de întâlnire şi emulaţie pentru cei mai valoroşi poeţi români din exil. Aici poate fi găsită antologia cea mai reprezentativă a liricii de exil din anii '60. Cele mai frecvente nume sunt Vasile Posteuca, Ion Milos, Nicolae Petra, Nicolae Caranica, Filimon Veredia, Aron Cotruş, Tudor Dan Matia, Nicolae Novac, P. I. Silişteanu, Ileana Duma, Nicolae Marea, Virgil D. Vasiliu, Ion Ţolescu, Ion Cicală ş.a. Alţi colaboratori: Ion A. Bucur, F. Stoica, Virgil Gheorghiu, Traian Cosmandin, M. Cristea, Coriolan Silvestru, Dumitru Sinu, N. I. Herescu, Victor Bunea, Piu Bellagine, Ion Dumitrescu, Basil Lapadat, Ion Ureche, Ion Drescan, George Alban, Eugen Lozovan.	I. O.
SENIC, Valeriu (18.IX.1939, Criva, j. Edineţ), critic literar. Absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1961), lector şi decan la Institutul Pedagogic „ Alecu Russo" din Bălţi, cadru didactic la Universitatea de Stat şi la Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău, din 1994 devine şi parlamentar. Doctor în filologie (1973), cu teza Internaţionalul şi naţionalul în romanul moldovenesc contemporan, S. este coautor la mai multe lucrări colective, în general cu destinaţie didactică: Literatura moldovenească pentru copii (1983), Metodica predării literaturii moldoveneşti (1985) pentru facultăţile de filologie, Istoria criticii literare moldoveneşti (programe pentru şcoala superioară, 1984), Lectura expresivă ş.a. S. s-a manifestat ca un promotor dogmatic al ideologiei şi politicii oficiale în domeniul culturii din perioada totalitarismului comunist, prin lucrări precum Cuvântul: angajare şi răspundere partinică
(1984), Omul nou: patriot şi internaţionalist (1986), Pagini de
Sentinela
Dicţionarul general al literaturii române 170
leninianâ: permanenţa şi continuitate (1988) ş.a. Pentru S. factorul social şi „angajarea" militantă, înţelese simplist, sunt criterii primordiale de apreciere a fenomenului literar, cum se observă şi într-o lucrare intitulată Realitate şi mesaj. Patos social. Valori estetice (1981).
SCRIERI: Internaţionalul şi naţionalul în romanul moldovenesc contemporan, Chişinău, 1973; Realitate şi mesaj. Patos social Valori estetice, Chişinău, 1981; Cuvântul: angajare şi răspundere partinică, Chişinău, 1984; Creaţia lui V. Teleucă în şcoală, Chişinău, 1985; Ecuaţia poetică a înaltului, Chişinău, 1986; Omul nou: patriot şi internaţionalist, Chişinău, 1986; Cuvântul şi datoriile noastre, Chişinău, 1988; Pagini de leniniană: permanenţă şi continuitate, Chişinău, 1988.
Repere bibliografice: Vasile Stati, Atitudini, Chişinău, 1976,131-140; Mihail Dolgan, Responsabilitatea cuvântului critic, Chişinău, 1987, 120-128; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 271.	S.P.
SENTINELA, gazetă apărută la Bucureşti, zilnic, între 2 iulie şi 3 august 1887. Organ al Partidului Naţional Liberal, publicaţia, ieşită la început sub direcţia lui Gr. H. Grandea, era condusă în realitate de un comitet, care şi preia direcţia de la 9 iulie. Editată din necesităţi politice, S. publică articole şi comentarii extrem de violente la adresa adversarilor. Dar, datorită probabil lui Gr. H. Grandea, ziarul include în coloanele sale şi literatură. Afară de cronici în versuri, mai sunt tipărite pamflete care parodiază discursurile politice ale conservatorilor. Se reproduc poezii de G. Coşbuc, Miron Pompiliu, P.V. Grigoriu, Mihail Belador, Ion Catina, Petre Răşcanu. în foileton apare o povestire poliţistă. Cu toate că, pentru a lovi în adversarii politici, redacţia a privit cu circumspecţie strângerea unui fond pentru ajutorarea lui Mihai Eminescu, după o vreme şi-a schimbat atitudinea, publicând ştiri despre starea sănătăţii poetului şi despre rezultatele subscripţiei. D. M.
SENTINELA, săptămânal apărut la Buzău între 7 martie 1890 şi 1 martie 1892. Director: I. Miculescu. Afară de obişnuitele rubrici de ştiri locale, de articole politice şi de polemici, acesta semnează în fiecare număr şi articolul de fond. Literatura din S. este cu totul mediocră. Colaborator obişnuit al gazetei, N. Derera iscăleşte schiţe umoristice şi un reuşit ciclu intitulat Galeria Buzăului, unde include portrete ale unor personalităţi politice ale oraşului. Poeziile aparţin, în cea mai mare parte, unor autori ocazionali. N. Derera publică însemnări despre Mihail Kogălniceanu şi tot el este traducătorul unui lung studiu despre determinism al lui Georges-Francois Renard. Se mai tălmăcesc, rar, schiţe de Catulle Mendes şi Albert Delpit.	D.M.
SENTINELA, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 25 decembrie 1939 până la 24 septembrie 1944, din iniţiativa Ministerului Propagandei, condus de A. Bădăuţă. Echipa redacţională nu este prezentată, doar într-un articol aniversar (din numărul 52/1941), semnat de I. Valerian, se menţionează că ar fi alcătuită din „câţiva scriitori (dl. G. M. Vlădescu şi
alţii)". Periodic tipărit în scopul susţinerii morale a soldatului român, „pentru a-i fi şi prieten şi sfătuitor", şi a păstrării credinţei în „Dumnezeu, patrie şi rege", după cum se afirmă în articolul La început de drum din numărul inaugural, S. are următoarea structură: un editorial (Tăria noastră, încredere în noi, Apa trece, pietrele rămân, Jertfitorii neamului ş.a.), adesea fără semnătura autorului, alteori redactat de G. M. Vlădescu, iar de la numărul 17/1944 de I. Valerian; paginile 2-6 includ compuneri şi scrieri literare ale combatanţilor şi rezerviştilor (D. Ailincăi-Almaş, Călugărenii, O minte luminată. Cronicarul Miron Costin, Basarabia, provincie românească, Radu Gyr, Către Iisus, Ţara, Dobrogea, Neculai Tăutu, Unirea, Ştefan Voitec, Două comemorări: Regina Maria - Regele Perdinand, Laurenţiu Fulga, Sublocotenentul Teodorescu Victor, Sergentul Bălan Constantin, Calul bolşevic), pagina 7 găzduieşte diverse: epigrame de Al. O. Teodoreanu, un serial de benzi desenate (Păţaniile soldatului Neaţă) şi un foileton-ilustrat (Epistoliile fruntaşului Neaţă) de Neagu Rădulescu etc.; ultima pagină conţine informaţii de pe front sub titlul „Faptele săptămânii". Sumarul a mai cuprins temporar „Poşta «Sentinelii»" şi alte câteva rubrici. Se publică proză de Eugen Jebeleanu (Pilduitoarea viaţă a domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt), Damian Stănoiu (Cel dintâi ofiţer pe care l-am cunoscut), I. C. Vissarion (Boul lui Dumnezeu), I. Popescu-Băjenaru (Viaţa Mântuitorului), Gh. Brăescu (Soldatul Busuioc), I. Valerian (Biserica din Târgul bucuriilor), dar şi versuri: N. I. Herescu (Frunză neagră, Cântecul Feleacului), Ion Pillat (Ţara), Adrian Maniu (Rugăciune pentru izbânda armatelor noastre), Zaharia Bârsan (Noi n-avem morţi), Emil Gulian (Ghimpi şi stele), Nichifor Crainic (Cântecul pământului), Emil Giurgiuca (Odată), Mihu Dragomir (Marş), Aron Cotruş (Transilvaniei) ş.a. Se acordă atenţie şi memorialisticii, pe care o ilustrează I. Valerian (Amintiri din războiul cel mare. Un Crăciun pe front), G. M. Vlădescu (Bucătarul nostru Turtoi. însemnări din război), Ion Lumezianu (Amintiri de la Sevastopol), ori articolelor de atitudine şi reportajelor, intervenţiile aparţinând lui Al. O. Teodoreanu, Radu Gyr, Simion Mehedinţi, Tudor Măinescu, Cicerone Teodorescu, George Ivaşcu, I. M. Sadoveanu. Se retipăresc extrase din scrierile lui Liviu Rebreanu (fragmente din romanul Crăişorul) şi Mihail Sadoveanu (din Lacrimile ieromonahului Veniamin), precum şi versuri despre eroism şi ţară, avându-i autori pe George Coşbuc şi pe Octavian Goga. C.M.B.
SENTINELA DUNĂREI, gazetă apărută la Galaţi, de trei ori pe săptămână între 7 august şi 28 august 1892, zilnic între 2 septembrie şi 27 septembrie 1892. Continuă numerotarea „Trompetei Covurluiului". Director este G. Georgiade Heleujanu, care scrie şi articole cu caracter politic, într-un stil demagogic şi cu frecvente greşeli gramaticale. Apar câteva schiţe neiscălite, fără valoare. Se republică însă, în foileton, romanul Thalassa al lui Al. Macedonski. Printre numeroase versuri lipsite de însemnătate, cele mai multe anonime, altele aparţinând Elizei Mustea, sunt găzduite adesea poezii de Th. M. Stoenescu. O cronică a vieţii muzicale gălăţene, redactată de Fantasio, semnalează preocupările artistice ale gazetei.	D.	M.
171 Dicţionarul general al literaturii române
Septentrion literar
SEPIA, revistă apărută la Bucureşti în martie 1931, ca număr unic, sub direcţia lui Ştefan S. Pop. Apreciind formatul foarte mic, puţin obişnuit, al publicaţiei, Tudor Arghezi va spune în articolul O revistar o floare: „în toate literaturile revista mică a însemnat un cântec, şi un cântec mai mult şi atâta altă sămânţă câtă îi trebuie unei epoci literare ca să se fecundeze", în timp ce Vladimir Streinu consideră, în eseul Sepii, că titlul sugerează programul redactorilor, „anticipând în germene fapte de artă nevăzute". Sunt prezenţi cu versuri Ştefan Stănescu şi D. G. Luca, un poem în proză dă Ştefan S. Pop, în timp ce Augustin Popescu dedică un text descrierii mănăstirii Cernica. E inserată o singură traducere, din romanul Nevinovatul de Gabriele D'Annunzio (capitolul Privighetoarea), semnată I. G. Sumarul mai cuprinde o cronică a lui Şerban Cioculescu la volumul Poarta neagră al lui Tudor Arghezi, în care criticul surprinde astfel esenţa artei argheziene: „Universul arghezian e făcut din miracole, proiectate de cristalul, cu o mie de feţe, al ochiului său". La rubrica „De toate", redactată de Dan Smântânescu şi Augustin Popescu, ca şi în alte însemnări, sunt prezente accente polemice, chiar pamfletare. Sunt avute în vedere şi unele periodice cu secţiuni dedicate literaturii, precum „Universul literar", „Duminica Universului" ş.a. în notaţiile eseistice intitulate Europa în Bucureşti F. Aderca invocă pe Maurice Chevalier şi filmele cu Stan şi Bran.	M. Ş.
SEPTENTRION, publicaţie apărută la Gălăneşti, judeţul Suceava, şi la Rădăuţi, neregulat, din 30 iunie 1990. Din colegiul de redacţie iniţial fac parte Mircea Aanei (secretar de redacţie), Petru Bejinaru, Viorel Dârja (redactor-şef), Radu Economu, Emil I. Emandi, Petre Froicu, Mircea Irimescu, Dragoş Luchian, George Muntean, Gheorghe Onica (redactor-şef adjunct) şi Vladimir Trebici. Din 1995 D. Vatamaniuc figurează ca director, iar în 2003 redacţia e alcătuită din Petru Bejinaru, Alexandrina Cernov, Vasile Gheţău, Mircea Irimescu, Gheorghe Nandriş, Lucia Olaru-Nenati, Marian Olaru, Vasile Precup, Ion Puha şi Aurelia Ştefănescu. Subintitulată „Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina", revista vrea să fie „un apel către tineretul creator al acestui ţinut de a-şi pune talentul, puterea de muncă şi entuziasmul curat în slujba edificării patriei viitoare". Cele mai numeroase şi consistente pagini se referă la contribuţia culturală a Bucovinei: Bucovina. Istorie şi demografie, Bucovina în perioada interbelică. Universitatea de Vladimir Trebici, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, loan Slavici şi Bucovina, Eminescu şi literatura bucovineană la 1860-1870 de D. Vatamaniuc, Ideea de progres la Eminescu de loan Saizu, Acte culturale bucovinene de George Muntean, Modelul Bucovinei, Bucovina în mileniul al treilea de Radu Grigorovici, „Revista Bucovinei" (1942-1945) de Mircea Grigoroviţă, Bucovina istorică
-	un eden pierdut? de Daniel Hrenciuc etc. Şi la rubrica „Personalităţi ale Bucovinei" sunt incluse texte evocatoare: Un cărturar întemeietor: Aron Pumnul (Petru Bejinaru), Leca Moraru, lingvist şi folclorist (Traian Cantemir), Profesorul Octavian Nandriş (Gabriel Vasiliu), Traian Brăileanu, omul şi profesorul
(Vladimir Trebici), Dimitrie Onciul (Oltea Cojocaru), T. Robeanu, poet romantic (Luca Bejenaru) ş.a. Colaborează cu versuri Victor Săhleanu, Vasile Colibaba, George Drumur, C. Silvestru, George Putneanu, Ion Puha, Mihai Prepeliţă, Lucreţia Andriu, Clement Antonovici, George Onica, Mihai Scutaru, Constantin Hrehor, Carmen Veronica Steiciuc ş.a. Vasile Ţigănescu publică fragmente de proză memorialistică (Gaudeamus, Gudrenii). în cadrul rubricii „Scrisori inedite" sunt recuperate pagini de corespondenţă: Vasile Bumbac către losif Vulcan, Atanasie C. Bălăcescu către Leca Moraru ş.a. Ion Creţu îngrijeşte rubrica „Din calendarul activităţii ştiinţifice şi cultural-artistice a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina". Alte rubrici: „Din arhiva Societăţii", „Lumea în care trăim", „Restituiri", „Pagina cititorilor". Alţi colaboratori: Ion Filipciuc, Ion Popescu-Sireteanu, Mircea A. Diaconu, Liviu Papuc, Emil Satco, Mircea Cenuşă, Adrian Dinu Rachieru, Nicolae Iosub.	I.DLCr.
SEPTENTRION LITERAR, publicaţie care apare la Cernăuţi, neregulat, din martie 1999, cu subtitlul „Revistă a scriitorilor români din Cernăuţi". Colectivul redacţional iniţial este alcătuit din llie Tudor Zegrea (redactor-şef), Ştefan Hostiuc (redactor-şef adjunct), Arcadie Suceveanu, Grigore C. Bostan, Dumitru Covalciuc, Grigore Crigan ş.a. Trei articole din primul număr încearcă să definească statutul revistei: Sub steaua lui Eminescu de Ştefan Hostiuc, care accentuează necesitatea publicării unei reviste în spaţiul „septentrional", La început de drum de Laurenţiu Ulici, care salută apariţia unei noi publicaţii literare, şi Argument de Grigore C. Bostan, care subliniază că S.I. „trebuie nu numai să reflecte viaţa literar-artistică a românilor de pe aceste meleaguri, ci să revigoreze, să încurajeze şi să stimuleze creativitatea, să incite spiritele, să creeze o atmosferă de efervescenţă cultural-literară". Cele mai stringente probleme ale culturii, presei, intelectualităţii cernăuţene formează, de obicei, tematica editorialelor scrise de I. T. Zegrea şi Ştefan Hostiuc. Valoroase sunt paginile de istorie literară şi culturală, de critică şi eseistică, ilustrate de Mihai Cimpoi (Iconarii între logos şi istorie), Mircea Lutic (studii despre reviste literare bucovinene), Grigore C. Bostan (Intelectualul român la Cernăuţi), Nicolae Bileţchi (Nuvelistica lui Ion Druţă: viziune unitară şi coerenţă compoziţională), Alina Ciobanu-Tofan (Fenomenul literar basarabean între protocronism şi sincronism) ş.a. în cadrul rubricii „Eminesciana" participă cu articole George Muntean (Eminescu şi Veronica Micle, Mihai
Mm	m	m 1
tmVB (IV-VI), Martle - Mai 2000
Serghi
Dicţionarul general al literaturii române 172
Eminescu. Note despre debutul său literar), Constantin Hrehor (Eminescu şi Putna), Dumitru Apetri (Bucovina - dragostea şi durerea marelui Eminescu) ş.a., de asemenea fiind preluat şi tradus din franceză un eseu despre poet de Emil Cioran. Sunt intervievaţi Svetlana Paleologu-Matta, Sorin Alexandrescu, Mircea A. Diaconu, Vasile Andru ş.a. în nr. 3-4/2002 este omagiat poetul Arcadie Suceveanu (cu ocazia împlinirii vârstei de cincizeci de ani), revista cuprinzând o selecţie de versuri şi o serie de „aprecieri, reflecţii, interpretări" despre cel sărbătorit. Pe de altă parte, lui Arcadie Suceveanu îi aparţin cele mai adecvate comentarii despre lirica de astăzi, incluse în rubrica „Portrete în sepia". La S.I. colaborează cu versuri Elena Mariţa, llie Motrescu, Vasile Tărâţeanu, Ion Beldeanu, Ion Filipciuc, Simion Gociu, Vitali Kolodii, Mircea Lutic ş.a. „Poezia tânără bucovineană" este reprezentată în sumar de Rodica Ursuleac, Constantin Ungureanu, Elena Apetri. Texte de obicei memorialistice semnează Grigore Crigan (Programul «Timpul», Petrică), Dumitru Covalciuc (Tinereţea lui Doxachi Hurmuzachi), Gheoghe Ardinu (Basme şi clepsidre), Nicolae Havriliuc (Pe strada Holgasse). La rubrica „Documentar" se prezintă Memorandumul Congresului Intelectualităţii Româneşti din regiunea Cernăuţi (nr. 1-2,2000). „Cronica literară" e semnată de Ştefan Hostiuc, rubrica „Etimologii neconvenţionale" e susţinută de Theodor Herodot, „Cuvinte româneşti fundamentale", asigurată de Ion Popescu-Sireteanu, „Repere istorice", de Mircea Pahomi. Alte rubrici: „Teme, probleme, dileme", „Litterae bucovinenses", „Biblioteca «Septentrion»", „Repere istorice culturale", „Sempitemum", „File din istoria Bucovinei", „Revista revistelor literare". Alţi colaboratori: Lucia Olaru-Nenati, Serafim Saka, Pavel Ţugui, D. Vatamaniuc. Revista este ilustrată cu desene de Vasile Anghel Siminiuc, Constantin Hrehor ş.a.	L. Cr.
SERGHI, Cella (22.X.1907, Constanţa - 19.IX.1992, Bucureşti), prozatoare. Părinţii ei sunt Carolina (n. Golestan) şi Avram Marcoff, mic agent comercial. Urmează clasele primare la Constanţa şi la Bucureşti, unde va face apoi liceul (1919-1927) şi Facultatea de Drept (1927-1931). Un timp a practicat avocatura. Debutează cu reportaje în cotidianul „Gazeta" din 1934, sub semnătura Cella Marin, şi publică, rar, în „Reporter", „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul", „Democraţia", „Viaţa românească", „Femeia", „Femeia şi căminul", „Frontul plugarilor", „Dobrogea nouă", „Flacăra", „Gazeta literară", „Tomis", „laşul literar" ş.a. Prima carte, romanul Pânza de păianjen, îi apare în 1938, fiind reeditat, după 1944, în numeroase rânduri, cu modificări şi adăugiri. Urmează, în
1950,	romanul Cad zidurile, retipărit în 1965 sub titlul Cartea Mironei şi devenit, în următoarele ediţii, Mirona. în timpul perioadei virulent dogmatice scriitoarea ilustrează realismul socialist, compunând, pe teme date (munca în industrie, prefacerile din agricultură, rolul femeii, demascarea duşmanilor de clasă, educaţia patriotică în armată) şi cu sloganurile epocii, romanele Cântecul uzinei (1950), Cantemiriştii (1954) şi nuvelele S-a dumirit şi Moş llie (1950), Surorile (1951). Diferit în bună măsură, dacă nu prin optică, cel puţin prin stil
Portret de Magdalena Rădulescu
şi relevanţă picturală e romanul Fetele lui Barotă (1958), republicat, în 1974, sub titlul Iubiri paralele, unde sunt înfăţişate confruntări de mentalităţi într-un imobil locuit de foşti proprietari şi chiriaşi de altă condiţie socială. La aproximativ acelaşi nivel se află romanul Genţiane (1970), mai puţin izbutite fiind povestirea în căutarea somnului uriaş (1980) şi romanul Această dulce povară, tinereţea (1983). în schimb, Pe firul de păianjen al memoriei (1977) e o edificatoare scriere memorialistică.
Potrivit aprecierii criticilor, principala realizare a prozatoarei este primul roman. „Pânza de păianjen" simbolizează mediul sufocant al copilăriei Dianei Slavu, fiica unui ins de la „periferia burgheziei", cu idei şi iniţiative care îi ies mereu pe dos, irascibil, imprudent în afaceri, dar pâinea lui Dumnezeu, milostiv cu cei amărâţi, arţăgos cu nemernicii, chiar dacă depinde de ei, şi a unei gospodine îndelung răbdătoare. Fată inteligentă, sârguincioasă la şcoală, cititoare pasionată, autoare de compuneri literare ce vestesc un talent, una din ele având titlul metaforic al romanului, protagonista e, pe de altă parte, un temperament expansiv, iubeşte muzica, dansul şi este irezistibil atrasă de compania băieţilor, predispusă să îşi facă din fiecare un iubit. Sufletul ei se revelă din relatările unei bune prietene şi, mai ales, dintr-un jurnal intim încredinţat acesteia, ca şi din scrisorile pe care i le trimite. La şaisprezece ani, tânăra se îndrăgosteşte de un pictor care, deşi îi rămâne inaccesibil, înseamnă pentru ea iubitul ideal. Experienţele erotice
173 Dicţionarul general al literaturii române
Serghie
ulterioare îi răvăşesc sufletul şi stările traumatizante pe care le trăieşte vor compune substanţa romanului. Smulsă prin căsătorie din păinjenişul strangulant al ambianţei copilăriei, tânăra încearcă să evadeze din stereotipia unei căsnicii depersonalizante, dar nimereşte în alt păinjeniş, acela al unor contradicţii interioare şi relaţionale aproape insurmontabile. Elanurile, scrupulele, ezitările, rezistenţele, furiile, exasperările protagonistei sunt analizate cu o incisivitate şi o fineţe vrednice de o romancieră formată de lecturi din Marcel Proust (adeseori invocat), Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu. Semnificativ e că E. Lovinescu aprecia detaşarea cu care e comunicată în roman o experienţă traumatizantă, absenţa lirismului, a „febrei", stilul „dens, cenuşiu", nepatetic. Cartea procură, totuşi, emoţii de lectură şi prin vibraţii (discrete) de reală poezie, conţinute în evocarea peisajelor şi a atmosferei patriarhale a Mangaliei şi Balcicului de altădată, ca şi în episodul morţii tatălui protagonistei. Considerat de S. şi de unii comentatori roman (sau jurnal) al unui roman, Cad zidurile, nu dezvăluie însă procesul lăuntric al propriei plămădiri, ci rememorează, la persoana întâi (cu intercalarea unor pagini de jurnal şi corespondenţă) experienţa existenţială, pe durata scrierii, a unei virtuale prozatoare, aceeaşi cu personajul feminin principal. Asemănătoare psihic cu Diana Slavu, dar de condiţie socială diferită şi purtătoare a unui mesaj conjunctural, propriu anilor '50 ai secolului al XX-lea, Mirona Runcu studiază la Paris, unde se împrieteneşte cu tineri antifascişti, unii de naţionalitate română, care se vor înrola în brigăzile internaţionale republicane din Spania. Are o idilă cu unul din ei, faţă de altul nutreşte o deosebită admiraţie, petrece, la întoarcerea în ţară, trei zile la Viena, fiind martoră la persecuţiile rasiale declanşate după includerea Austriei în Germania nazistă. Repatriată, ruptă de familie, asistă cu groază la expansiunea Gărzii de Fier, la instaurarea dictaturii militare, traversează anii cumpliţi ai războiului, pentru ca, în sfârşit, să se bucure de vestea actului de la 23 august 1944. Aflată în aceeaşi noapte într-un adăpost, Mirona are, spre dimineaţă, impresia că se zguduie pământul şi se surpă ziduri, ceea ce ar explica şi titlul scrierii. în sfera vieţii intime, experienţa capitală a eroinei e dragostea mistuitoare pentru Ştefan, împărtăşită de el platonic. Mai mult povestire decât roman, Genţiane desfăşoară o biografie în felul ei exemplară. Fiică a unui restaurator dintr-o gară rurală, Rada Ionac, ajunsă chelneriţă, e, sufleteşte, o ţărancă robustă, floare aspră de munte, deşteaptă şi ambiţioasă, agresivă la nevoie, neînduplecată în voinţa de a se realiza. Atrasă irezistibil spre teatru, ea ţine cu tot dinadinsul să i se consacre şi nimic nu îi poate clinti hotărârea. Fugindu-i nevasta cu un ibovnic, tatăl se mută la Bucureşti, unde Rada urmează liceul şi devine studentă la regie de teatru. Spre a se întreţine, lucrează în spitale, ca soră, întâmpină piedici, invidii, uri, duşmănii, dar întâlneşte şi oameni care o ajută. Cel mai puternic reliefat, profesorul şi cronicarul dramatic Cirus Hotar, natură ciudată, minte scăpărătoare, spirit paradoxal, are idei şi comportamente ce amintesc de personajele lui Camil Petrescu.
SCRIERI: Pânza de păianjen, Bucureşti, 1938; ed. postfaţa autoarei, Bucureşti, 1973; ed. îngr. Corneliu Popescu, Bucureşti, 1993; Cad zidurile, Bucureşti, 1950; ed. (Cartea Mironei), Bucureşti, 1965; ed. (Mirona), postfaţa autoarei, Bucureşti, 1972; Cântecul uzinei, Bucureşti, 1950; S-a dumirit şi Moş llie, Bucureşti, 1950; Surorile, Bucureşti, 1951; Cantemiriştii, Bucureşti, 1954; Petele lui Barotă, Bucureşti, 1958; ed. (Iubiri paralele), Bucureşti, 1974; ed. Bucureşti, 1991; Gentiane, Bucureşti, 1970; Pe firul de păianjen al memoriei, Bucureşti, 1977; ed. Bucureşti, 1991; în căutarea somnului uriaş, Bucureşti, 1980; ed. Bucureşti, 1990; Această dulce povară, tinereţea, Bucureşti, 1983; ed. Bucureşti, 1993. Traduceri: Frangoise Sagan, Vă place Brahms?, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Catinca Ralea); Frangoise Mallet-Joris, Casa de hârtie, Bucureşti, 1972; Andree Chedid, Celălalt, Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Ieronim Şerbu, Itinerarii critice, Bucureşti,
1971,54-58; Constantin Fântâneru, „Pânza de păianjen", UVR, 1938,12; Perpessicius, Opere, VIII, 88-89; Constantinescu, Scrieri, IV, 591-594; Mihail Sebastian, Debuturi, RFR, 1938, 8; E. Lovinescu, Aquaforte, Bucureşti, 1941, 325-326; Mihnea Gheorghiu, „Cântecul uzinei", VR,
1951,	2; Georgeta Horodincă, „Fetele lui Barotă", GL, 1958, 24; Piru, Panorama, 356-359; Mircea Iorgulescu, „Gentiane", RL, 1971, 31; I. Negoiţescu, „Mirona", F, 1972,11; Valentin Taşcu, „Mirona", F, 1972, 11; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 434-435; Sorin Titel, „Iubiri paralele", RL, 1974, 45; Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Cluj-Napoca, 1974,185-192; Emil Mânu, Cella Serghi şi refuzul autobiografiei, 0,1975, 25; Sânziana Pop, Propuneri pentru paradis, Iaşi, 1975,210-219; Encicl. jud., XIV, 422-427; Tudor-Anton, Ipostaze, 145-151; Protopopescu, Romanul, 263-264; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 372-377; Piru, Ist. lit., 441-442; Constantin Ciopraga, Demnitatea romanului de dragoste, CL, 1984, 4; Constantin Ciopraga, Lucrând cu fire de păianjen, CRC, 1987, 46; Cosma, Romanul, I, 286-287; Florin Faifer, Anul trecut la Mangalia, CRC, 1990, 44; Negoiţescu, Ist. lit., I, 260; Liana Cozea, Pe firul de păianjen, ST, 1992, 2; Eugenia Tudor-Anton, Cella Serghi, RL, 1992,30; Poantă, Scriitori, 21-22; Liana Cozea, Feţele Dianei, ST, 1997,
2-3; Micu, Ist. lit., 284; Anna Alexandrescu, Zeii nu coborau din Olimp (Scrisori de la Cella Serghi), Alexandria, 2001; Popa, Ist. lit., 1,275-276; Evelin Folea, Cella Serghi - o prezenţă răscolitoare, ALA, 2002,633; Dicţ. scriit. rom., IV, 214-216.	D.Mc.
SERGHIE, Emil (12.V.1897, Hudeşti, j. Botoşani - 5.II.1977, Bucureşti), gazetar, poet şi traducător. Fiu al Zoei şi al preotului Ion Sârghie, S. a absolvit şi el seminarul, în Iaşi, la „Veniamin Costache", dar nu s-a îndreptat către preoţie, ci a urmat (sau numai a audiat) cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la Drept. în 1916, în „Unirea", semnează întâiul articol, iar primele versuri îi sunt tipărite în „Zorile" din 1919. începând din 1921 se va afirma ca un „muncitor al scrisului zilnic" - cum se autodefinea -, dovedindu-se un gazetar talentat şi pasionat, prob şi de largă deschidere intelectuală. Colaborator devotat al publicaţiilor ieşene, apropiat de cercul de la „Viaţa românească", e prezent masiv şi în periodicele bucureştene. Scrie în „Mişcarea", „Gândul nostru", „Rampa", „Libertatea", „Lumea" (1926-1936), „Politica", „Pagini moldovene", „Manifest", „Chemarea", „Opinia", „Teatrul", „Adevărul", „Dimineaţa", „Jurnalul", „Revista română", „Curierul", „Dreptatea", „Momentul". Era redactor la unele - „Gândul nostru", „Lumea", „Dreptatea" - şi se implică în redactarea
Semeţ
Dicţionarul general al literaturii române 174
revistei „Lumea copiilor". Din 1936 face parte din Societatea Ziariştilor Progresişti. Semna Emil Sârgu, em. s., S. Emiliu, S. Em., Flavius, Interim, Obs. Din 1933 până în 1937 a deţinut funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Pentru vederile sale democratice şi luările de poziţie contra fanatismului politic şi extremei drepte, sub regimul antones-cian a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu. Rămas fără slujbă, o vreme a servit ca îndrumător cultural într-o mică fabrică ieşeană. In 1944 era director general al teatrelor, în 1945 se afla în conducerea ziarului independent „Momentul". în ultima parte a vieţii s-a dedicat activităţii de traducător.
Deşi debutează cu poezie - ciclul Din acordurile toamnei intră, alături de Pastele de M. Sturdza (Grigore M. Sturdza, coleg de redacţie la „Gândul nostru"), în volumul Poeme, apărut în 1923 -, cu toate că, exersând, traduce din versurile lui Paul Verlaine, Francis Jammes, Rabindranath Tagore, nu lirica va fi definitorie pentru vocaţia lui S. Mai bogat ilustrată în reviste, poezia rămâne, totuşi, doar rodul unei aspiraţii artistice. Ritmat în obsesii autumnale (Litanii pentru toamna mea, C-un paznic, în toamnă, Toamnă putredă ş.a.), versul se lasă purtat de nuanţele indecisului verlainian (definit de S. prin imaginea „malurilor neprecise ce despart raţionalul de iraţional") către „tăcutul susur al tristeţii" şi al tainei. Precumpăneşte însă pastelul de tradiţie autohtonă, pe fundalul căruia se proiectează, surprinzător, izbucniri de tragism, cu brutale accente existenţialiste, născut din închiderea în cotidian (Un cerşetor vorbeşte toamnei, Fecioarele albe). Esenţial este S. în tabletele, cronicile ori în anchetele privind actualitatea - foarte numeroase şi niciodată adunate într-o carte -, întrucât aici exigenţa sa extremă, de „bijutier" (Petre Pascu), nu intră în contradicţie cu, ci sprijină umanitatea profundă a unui fond reflexiv-afectiv. Imediatul, politicul sunt întotdeauna trecute prin filtrul culturii, filosofiei, ironiei, căutându-se aspectele reprezentative, general valabile. în recenzii, cronici, însemnări critice, portrete literare comentatorul dă romanului un loc central, find genul care, adâncind analiza vieţii prin înscriere în istoria trăită, în economic, ca şi prin incursiunile în psihologia de neam şi în inconştient, tinde să cuprindă totalitatea omenescului. Privilegiind, cu sinceritate, „obligaţia de conştiinţă" în artă şi pe scriitorul luptător social, cronicarul ştie să preţuiască, alături de Emile Zola („unul din acele glasuri articulate ale omenirii"), de Romain Rolland, Maxim Gorki, Andre Malraux sau Constantin Stere, „umbrele rembran-dtiene" din scrisul lui F. M. Dostoievski şi chiar pe James Joyce (care are, prin S., una din primele receptări româneşti) pentru forţa „materiei obscure" din romanul Ulise. Aprecia folclorul, afirmând, precum, mai târziu, Mircea Eliade, că „basmele noastre au elemente care ar putea revendica, în faţa altor literaturi, o originalitate bine definită" (De la Petre Ispirescu la George Lesnea, C. Berariu), îi elogia pe marii creatori de limbă, Eminescu, Creangă, Arghezi, Sadoveanu. Din literatura română îi recomandă pe G. Ciprian, George Lesnea, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Al. Iacobescu, Ion Călugăru, Petre Pandrea ş.a., iar din literatura universală pe Albert Samain, Jean Moreas, Upton Sinclair, Ilya Ehrenburg, Leonid Andreev,
Anatole France ş.a. Dogmei inflexibile i-a opus omenescul umorului (Unde ne sunt humoriştii ?) şi tăişul ironiei. A fost un cronicar de artă pertinent, cu intuiţii precise, lecturi bogate, cu
o	bază teoretică formată mai ales datorită lui Hippolyte Taine şi lui John Ruskin, dar şi un cronicar dramatic condus de ideea selecţiei unui repertoriu de autentică valoare artistică pentru scenele româneşti: Shakespeare, Moliere, Oscar Wilde, Bernard Shaw, August Strindberg. Apărător acerb al libertăţii presei, jurnalist nu lipsit de nerv polemic (intră în confruntare cu Nicolae Iorga, Tudor Arghezi ş.a.), S. s-a menţinut mereu în graniţele urbanităţii. A susţinut cu probitate şi, în cele mai bune pagini ale sale, a realizat un ţel de netăgăduită importanţă: întemeierea prin cultură, moralitate şi idealism a profesionalismului gazetăriei. A tradus din literatura franceză, cu precădere scriitori din secolul al XlX-lea: Alfred de Musset, Etienne de Senancour, Guy de Maupassant, Emile Zola ş.a.
SCRIERI: Poeme, Iaşi, [1923]. Traduceri: Guy de Maupassant, Gogoloi de său. Mademoiselle Fifi, Doi prieteni, pref. trad., Craiova, f.a.; Alfred de Musset, Cu dragostea nu-i de glumit, pref. M. Baraz, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Scarlat Callimachi); Emile Zola, Excelenţa sa, Eugene Rougon, pref. Theodosia loachimescu, Bucureşti, 1957; G. I. Matveev, Scorpionul, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu N. Bocunescu); Semeon Babaevski, O vară în stepă, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Ştefania Brătulescu); Agnia Kuzneţova, Pe cuvântul meu de comsomolist, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu V. Ţvileac); Wilkie Collins, Piatra lunii, pref. H. Zalis, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Andrei Bantaş); Daniil Granin, împotriva furtunii, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Ana Gherasim); Mulud Feraun, Fecior de om sărac, Bucureşti, 1966; Vincent Van Gogh, Scrisori, I-II, Bucureşti, 1970; Etienne de Senancour, Oberman, pref. Al. Dumitriu-Păuşeşti, Bucureşti, 1971; Louis Aragon, Aurelien, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: M., „Poeme", „Năzuinţa", 1923, 3; gr. v. [Gr. Veja], „Poeme", „Licăriri", 1923, 10-11; Sandu Teleajen, „Poeme", „Gândul nostru", 1924,1; Ion Diaconescu, „ Poeme", „Foaia tinerimii", 1924,10; Al. O. Teodoreanu, Emil Serghie, „Opinia", 1931, 7343; Emil Samoilă, Ziaristica, Bucureşti, f.a., 319; Alexandru Pogonat, Noul director al Teatrului Naţional din Iaşi, „Ziua", 1933, 339; Interview prin surprindere, „Opinia", 1936, 8 741; G. Pascu, Emil Serghie, „Cetatea Moldovei", 1940,7; Petre Pandrea, Rememorări, MOT, 1945,58; Straje, Dicţ. pseud., 645; O pagină din lupta antifascistă în 1937, RL, 1975, 52; Petre Pascu, Emil Serghie, RL, 1977,6; Massoff, Teatr. rom., VII, 163,211, 295; Leon, Umbre, IV, 223-232; Maftei, Personalităţi, V, 236-238; Teodorescu-Branişte, Presă şi lit., II, 175; N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre, Bucureşti, 1992,255-256,281,395; Aurel Leon, Un mare gazetar al laşului, „Monitorul", 1995,63; Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni, 179; Dicţ. scriit. rom., IV, 216-217; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 375.	S. C.
SERNET, Claude (pseudonim al lui Ernest-Benoît Spirt; 24.V.1902, Târgu Ocna - 15.111.1968, Paris), poet, publicist şi traducător. Este fiul Sidoniei (n. Marcovici) şi al lui Eugen Spirt, medic. Urmează clasele primare la Târgu Ocna, acum învăţând limbile franceză şi germană. Din 1913 este elev al Liceului Internat din Iaşi, iar în 1916 se transferă la Bucureşti, susţinându-şi bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab" în 1921. înscris aici la Facultatea de Drept, nu o frecventează, dar în 1925 îşi reia studiile la Facultatea de Drept din Pavia (Italia),
175 Dicţionarul general al literaturii române
Semeţ
devenind doctor în drept cu teza La psicanalisi giudiziaria (1928). Elev şi proaspăt student, frecventează cenaclul lovinescian şi îşi face debutul în 1921, la „Sburătorul", cu versuri în manieră parnasiană, de înrâurire barbiană.
E.	Lovinescu îi propune să semneze Mihail Cosma, pseudonim pe care îl va adopta şi folosi încă un timp şi după plecarea definitivă la Paris, în 1928. Prieten cu llarie Voronca (acesta era căsătorit cu sora lui S., Colomba), congener al grupului alcătuit din Ştefan Roii, Saşa Pană şi Geo Bogza, nutrind o mare admiraţie pentru Victor Brauner şi Tristan Tzara, renunţă treptat la formula tradiţionalist-simbolistă, abandonând un întreg volum de poeme în proză, Laude, şi e tot mai prezent în revistele de avangardă. Susţine apariţia, în octombrie 1924, a revistei „75 HP". Student la Pavia, este corespondent al revistei „Integral", în care îi apar De vorbă cu Pirandello (1925) şi texte-manifest substanţiale (De la futurism la integralism). îl cunoaşte pe F. T. Marinetti, care devine prezenţă epistolară în aceeaşi publicaţie. Stabilit în Franţa, S. se integrează mişcării suprarealiştilor, în iunie 1928 contribuind la apariţia revistei „Discontinuite", împreună cu Arthur Adamov ş.a. După un an e inclus cu versuri în placheta colectivă Mises au point. Publică puţin în periodicele franceze interbelice. I se acceptă naturalizarea în februarie 1938. Mobilizat în octombrie 1939 în Regimentul 22 Infanterie de la Fontainbleau, e luat prizioner la Mery-sur-Seine în iunie 1940, însă în mai 1941 reuşeşte să evadeze. Sub ocupaţie scrie la „Meridien", o revistă a Rezistenţei, în care deţine rubrica criticii de poezie, ia parte la alte acţiuni ale Rezistenţei, experienţă care îl va marca. Debutează editorial cu versurile din Commemorations (1937), urmate de Un Jour et une mit (1938). în 1947, în „Revista literară", condusă de Miron Radu Paraschivescu, îi apar o nuvelă tradusă de Saşa Pană şi însemnările omagiale Lui Benjamin Fondane, deportat. Cu un conţinut şi o atmosferă de acum constante, volumele vor ieşi abundent: Mais une île ou peut-etre un rivage (1947), Enfin, ces neuf poemes (1948), Poemes dus (1950), Jour apres jour (1951), D' Une suite sans fin (1953), Avec Ies memes mots (1930-1954) (1954), Fidele infidele (1955), Etapes (1956), Aurelia (1958) ş.a., antologia de autor Les Pas recomptes (1962; Premiul „Antonin Artaud"), L'Etape suivante (1965; Premiul „Rene Laporte"). Traduce în franceză Primele poeme de Tristan Tzara (1965) şi este distins cu „Mandat de poetes" (1966). Ultimul volum antum, premonitoriu, poartă titlul Ici repose (1967). Postum îi apar  Jacques Herold (1969), Ces Pas d’une autre etape (1970). A editat în 1965, împreună cu Gaston Puet, poemul inedit al lui Benjamin Fondane L'Exode, a tradus în franceză din Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Zaharia Stancu, Alexandru Vona ş.a. Mai colaborează, între 1921 şi 1923, la „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Gândul nostru" (Iaşi), „Năzuinţa" (Craiova), iar mai târziu şi la „Clopotul", „Punct" (cu pamflete), „Contimporanul", „unu", „Interval", „Journal des poetes", „Phare de Neuilly", „L'Eternelle revue", „Nouvelles litteraires" şi la „Cahiers jaunes" (cu cronică de film). A mai semnat Ernest Spirt, Ernest Cosma şi Armând Lanson.
în epoca debutului său românesc S. pare ataşat, cel puţin formal, paradigmei clasice de poezie, atent la prozodie şi muzicalitate, cu un lexic apropiat de al lui Ion Barbu din perioada lui parnasiană. „Geometria" versului deconspiră ca modele tutelare pe Gerard de Nerval şi pe Stephane Mallarme. Dar, ca şi la Tristan Tzara, cel dinainte de dadaism, tiparul „academizant" îmbracă o recuzită şi un conţinut existenţial de factură simbolistă. Privelişti pentru o domniţă medievală. Blazon reprezintă o parodie livrescă, unde vetustul şi preţiosul îşi dau întâlnire într-un simbolism manierist, exterior, practicat şi de Mircea Pavelescu sau chiar de G. Bacovia, aici însă parodicul având aceeaşi funcţie demolator-ironică din poemele „bucolice" ale lui Tzara. Alăturându-se grupului de la „Integral", S. renunţă la cadrele formale, fracturând „cu metodă" sintaxa poetică, pulverizând tema în nuclee semantice independente. O „interferenţă a seriilor", în terminologia bergsoniană, creează o dispută ironică, actanţii fiind mereu „Candoarea şi Amarul". Eseul De la futurism la integralism, dincolo de faptul că poate fi considerat un manifest al revistei, rămâne relevant pentru opţiunea lirică personală; spre deosebire de violenţa negatoare a altor programe avangardiste, textul afirmă valorile mişcărilor moderniste anterioare, care se vor potenţa în sinteza integralistă. Ca eseist, S. se remarcă printr-o viziune lucidă, echilibrând şocul paradoxurilor aparente şi percutanţa asocierilor cu totul insolite. Temperamental, poetul este un spirit neliniştit, sedus şi totodată înspăimântat de modernitate, câştigat de poezia marilor oraşe, de elanurile şi ritmurile constructiviste, de spectacolul eclatant al tehnicii, în care vede un nou tip de sublim al umanului. Dar seducţia modernităţii nu atenuează amărăciunea „conştiinţei nefericite" a omului, care se vede trădat de propriile creaţii şi de istorie, înstrăinat de originile sale şi de aspiraţia către un „firesc" devenit imposibil: „copilul Iisus vinde cărţi/ poştale ilustrate cu vederi din/ Orient..." (Prospect). Tehnologia şi mondenitatea, viteza şi luxul nu elimină singurătatea, exilul, durerea, moartea, ci, în economia unei lumi „grăbite", „ocupate", le fac încă mai insuportabile, prin diminuarea umanului. Poemele capătă alura unor „scrisori deschise", înregistrând neutru banalităţi: „la starea civilă s-au înscris trei industrii noi/ şi un trust./ iată-1 pe domnul Rockefeller întorcându-se acasă ca un lucrător...", „ai putea câştiga 2 dolari pe zi vânzând ziare...", odată cu aceste notaţii insinuându-se ideologia de stânga, ce l-a dominat constant pe S. Un Reportaj decodifică titlul revistei „75 HP": „Nessus centaurul de 125 HP/ campionul uzinelor Fiat şi al curselor de la Epson...". In 1930 S. livra revistei „unu" texte în limba franceză, poeme-jurnal în care însemnări cotidiene, lapidare trimiteri la lecturi recente, contacte şi prietenii, muncă şi supravieţuire coexistă în preajma intuiţiilor poetice. In tot, scrisul lui respiră angoasa eternului exilat, căutând cu disperare să îşi construiască o fortăreaţă, o „insulă" din însăşi materialitatea fluidă a cuvintelor.
SCRIERI: Commemorations, Paris, 1937; Un Jour et une nuit, Paris, 1938; Mais une île ou peut-etre un rivage, 1947 (hors commerce); Enfin, ces neuf poemes, 1949 (hors commerce); Poemes dus, Paris, 1950; Jour apres jour, Paris, 1951; D' Une suite sans fin, Paris, 1953; Avec les memes mots
Serre
Dicţionarul general al literaturii române 176
(1930-1954), Paris, 1954; Fidele infidele, Paris, 1955; Etapes, Paris, 1956; Aurelia, Paris, 1958; Une Elegie, Wulfrath, 1960; Les Pas recomptes, Paris, 1962; Elements, Paris, 1963; L' Etape suivante, Paris, 1964; Ici repose, cu o gravură de Jacques Herold, Montpellier, 1967; Â Jaccjues Herold, cu o gravură de Jacques Herold, Montpellier, 1969. Ces Pas d'un autre etape, Paris, 1970. Ediţii: B. Fundoianu, L'Exode, pref. edit., Paris, 1965 (în colaborare cu Gaston Puet). Traduceri: Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor, Paris, 1951; Zaharia Stancu, Le Nu-pieds, Paris, 1951; Eusebiu Camilar, Dans le brouillard, pref. Louis de Villefosse, Paris, 1952; Les Premiers poemes de Tristan Tzara, suivis de cinci poemes oublies, Paris, 1965; Anthologie de la poesie roumaine, Paris, 1968.
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist lit. rom. cont., III, 448-450; Saşa Pană, Claude Semeţ, „Unirea", 1948, 153; Eugen Jebeleanu, Claude Semeţ, CNT, 1968,13; Şerban Cioculescu, La moartea poetului, GL, 1968, 14; Ştefan Roii, Ospăţul de aur, pref. Al. A.Philippide, Bucureşti, 1968, 235-237; Piru, Varia, I, 382; Encycl. jud., XIV, 423; Michel Gourdet, Claude Semeţ - V homme et V oeuvre, I-II, Nice, 1977; Claude Semeţ, în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti,
1983,197-208,573-577, 676; Scarlat, Ist poeziei, II, 21, 34, 43; Mincu, Eseu, II, 294; Pop, Avangarda, 151-156, passim; Negoiţescu, Istlit., 1,265; Nicolas Catanoy, Claude Semeţ, „Euresis", 1994,1-2; Lucian Pricop, Dicţionar de avangardă literară românească, Bucureşti, 2001, 49-50; Cornel Galben, Centenar Claude Semeţ, ATN, 2002,6; Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Bucureşti, 2003,156.	S.	D.
SERRE, Odile (27.XI.1961, Fontenay-aux-Roses, Franţa), traducătoare. Părinţii săi sunt Francine Serre (n. Auberlet), infirmieră şcolară, şi Robert Serre, inginer. Frecventează cursurile liceelor „Mărie Curie" şi „Lakanal" din Sceaux (departamentul Hauts-de-Seine) şi face studii de filologie modernă la Universitatea Sorbonne-Paris IV. Convinsă din adolescenţă, cum va declara, că meseria „minunată şi ingrată în acelaşi timp" de traducător i se potrivea, şi-a ales ca specialitate secundară limba şi literatura română oarecum din întâmplare, ghidată doar de informaţiile oferite de un unchi şi de fotografiile unor mănăstiri bucovinene. îşi susţine maste-ratul cu teza Une Poetique de Vexil, focalizată asupra operei lui Benjamin Fondane (B. Fundoianu). Obţine apoi şi „diploma de cercetare şi studii aplicate" în limba şi cultura română, la INALCO-Paris VIL Ulterior lucrează la Editura Seuil din Paris. Traduce mai întîi, la propunerea lui Virgil Tănase, cartea despre Gogol a lui Lucian Raicu (1993), după care purcede la realizarea unui proiect ambiţios, de durată, acela de a transpune în franceză opera românească a poetului care o fascinase în facultate, Benjamin Fondane. Astfel, apărea versiunea franceză a Priveliştilor (în volumul Le Mal des fantomes, 1996), apoi traducerea paginilor de critică literară (Images et livres de France, 2002), drama Tâgăduinţa lui Petru urmând să fie inclusă în volumul Le Reniement de Pierre, suivi de poemes inedits, pentru care Centre National du Livre îi acordă o bursă. Se apropie şi de creaţiile altor poeţi şi, mai rar, de textele unor prozatori români, publicând studii, articole şi tălmăciri în „ Action poetique", „La Quinzaine litteraire", „Europe", „Seine et Danube", „MEET", „Poesie", „Missives", „Cahiers Benjamin Fondane" (Israel), „Continuum" (Israel) ş.a. ori în reviste din România - „Apostrof", „Poesis", „Observator cultural",
„Vatra". în decembrie 1997 s-a realizat la Theâtre-Poeme din Bruxelles, în cadrul festivalului „Pour un symbolisme europeen", un spectacol pe versuri traduse de S. din Plumb de George Bacovia (avându-i ca protagonişti pe Radu Duda şi Monique Dorsel), iar volumul, publicat în 1998, va fi distins cu Premiul Frontiera Poesis. îi apar şi alte versiuni la cărţi de poezie românească - Psaumes de Magda Cârneci (1997, în colaborare), L'Appel du nom de Cezar Baltag (1999, în colaborare cu Alain Păruit şi llie Constantin) -, florilegiile Une Anthologie de la poesie moldave (1996, în colaborare cu Alain Păruit şi Cornelia Golua), Romanian Poets of the 80's and 90's (1999, în colaborare cu Alain Păruit pentru partea franceză a antologiei) şi Comme dans un dessin de Escher. Huit poetes roumains (2002, în colaborare), precum şi romanul Composition aux paralleles inegales al lui Gheorghe Crăciun (2001; Premiul „Pierre-Frangois Caille", acordat de Societe Frangaise des Traducteurs).
La apropierea traducătoarei de poezia lui B. Fundoianu au contat aspiraţia de a uni cele două domenii ale studiilor ei universitare, dar au fost active şi afinităţi, consonante cu propria fire. în plus, dificultăţile de transpunere fiind mai speciale, S. răspunde provocării de a găsi echivalentul exact al cuvântului românesc şi de a lucra cu răbdare de artizan muzicalitatea versului. Cele mai multe piese cuprinse în Paysages, dar şi în Plomb, transpuse din G. Bacovia, relevă „inventivitatea şi forţa cu care se păstrează inventarul lexical al originalului, sporindu-i expresivitatea prin mici modificări de timp, persoană, substantivizări ale verbului etc." (Mircea Anghelescu). Aceleaşi calităţi pot fi observate şi în versiunile textelor lirice aparţinând unor poeţi români contemporani, precum Cezar Baltag, Leonid Dimov, Marta Petreu, Simona Popescu, Magda Cârneci, Angela Marinescu, loan S. Pop, Valeriu Matei, Irina Nechit ş.a. Preferinţa pentru lirică a cedat totuşi o singură dată, S. atacând şi genul romanului. Cartea aleasă, Compunere cu paralele inegale a optzecistului Gheorghe Crăciun, îi punea, de asemenea, numeroase dificultăţi -schimbări de formulă narativă şi de registru stilistic, trimiteri la contextul social-politic, referinţe literare. Toate vor fi învinse prin investire totală, prin muncă epuizantă, încununată de realizări recunoscute şi prin distincţiile care i s-au acordat.
Traduceri: Lucian Raicu, Avec Gogol, Lausanne, 1993; Benjamin Fondane, Paysages, în Le Mal des fantomes, Paris, 1996, Paysages -Privelişti, ed. bilingvă, Piteşti, 1999, Images et livres de France, Paris, 2002; Une Anthologie de la poesie moldave, pref. Sorin Alexandrescu, Paris, 1996 (în colaborare cu Alain Păruit şi Cornelia Golua); Magda Cârneci, Psaumes, Marseille, 1997 (în colaborare); G. Bacovia, Plomb, Lausanne,
1998,	Plumb - Plomb, ed. bilingvă, Piteşti, 1998; Cezar Baltag, Chemarea numelui - L'Appel du nom, Bucureşti - Paris, 1999 (în colaborare cu Alain Păruit şi llie Constantin); Romanian Poets of the 80's and 90's, Piteşti, 1999 (în colaborare); Gheorghe Crăciun, Composition aux paralleles inegales, pref. Serge Fauchereau, Paris, 2001; Comme dans un dessin de Escher. Huit poetes roumains, Luxembourg-Quebec, 2002 (în colaborare).
Repere bibliografice: Virgil Tănase, Fascinante Russie, „Vendredi", 1993,171; Edgar Reichmann, La Quete interrompue de Benjamin Fondane, „Le Monde", 1996, 12 iulie; Vasile Gârneţ, Poeţi basarabeni editaţi la
177 Dicţionarul general al literaturii române
Servien
Paris, „Contrafort", 1996,10; Gheorghe Crăciun, Bacovia în franceză, „Paralela 45", 1996,1; Mircea Anghelescu, Bacovia, între traductibil şi intraductibil, RL, 1998, 25; Gheorghe Crăciun, între poeticitate şi pragmatism, OC, 2001, 47; Gheorghe Crăciun, Traseu recompus, OC, 2001,63; Serge Fauchereau, Preface â un roman d'amour, „La Quinzaine litteraire", 2001, 807; Edgar Reichmann, „Composition aux paralleles inegales", „Le Monde", 2002,4 ianuarie; Marta Petreu, Poeţi români în limba franceză, APF, 2002,9; Marie-France Ionesco, „Images et livres de France", „Bulletin de la Societe Paul Claudel", 2002,168; Gaspard Hons, Le Phi nouveau est arrive, „Tageblatt", 2002, decembrie; Daniel Pozner, Huit poetes roumains, „Seine et Danube", 2003, 1; Gisele Vanhese, „Images et livres de France", „Romantisme", 2003, 119; O meserie minunată şi ingrată în acelaşi timp. Odile Serre în dialog cu Gabriela Adameşteanu, „22", 2003,2.	V. D.
SERRURIE, Grigore (25.1.1821, Giurgiu - 29.1.1893, Bucureşti), publicist, poet şi traducător. Este fiul lui Panait Serrurie, originar din insula Egina, ostaş în armata rusească, stabilit apoi în Muntenia. în preajma revoluţiei de la 1848 era locotenent în garnizoana Giurgiu şi devenise om de încredere al comandantului său, Christian Teii. Ridicat la rangul de căpitan, avea să ia parte la eroica bătălie din Dealul Spirii. După înfrângerea mişcării va fi exilat la Brusa, unde rămâne până în 1856. La întoarcerea în ţară se avântă în campania pentru Unire. Era, de altfel, un membru activ în Divanul ad-hoc, iar ca deputat de Giurgiu îşi exercită mandatul în toate Camerele liberale până în anul 1888, când se retrage din activitatea politică. Amic al lui C. A. Rosetti, S. lucrează timp de mai mulţi ani în redacţia ziarului „Românul". Arestat de patru ori sub domnia lui Al. I. Cuza, ar fi fost, după propria mărturie, unul din cei care au pregătit răsturnarea domnitorului. înainte de 1861 mai îndeplinise funcţia de director în Prefectura de Poliţie a Bucureştiului. Mai târziu avea să fie ajutor de primar al Capitalei. Din 1866 până în 1877 colonelul S. este comandantul Legiunii a IV-a de Gardă Civică. în ultimii ani ai vieţii trăieşte mai mult retras.
Om politic şi publicist, S. se dovedeşte un temperament combativ, chiar pătimaş, preocupat de binele obştesc. A militat cu multă ardoare, în versuri sau în articole de presă (în „Reforma", „Steaua Dunării", „Dâmboviţa", „Românul" ş.a.), pentru cauza Unirii, pentru suveranitate şi autonomie, clamând împotriva despotismului sau denunţând lipsa de patriotism, nu numai a adversarilor politici. Socotind că e un „timp de conştiinţă", lansează energice apeluri către compatrioţi, somându-i să îşi facă datoria către ţară. în versuri răspicate, pe un ton patetic, el deplânge soarta clăcaşului, condamnându-i vehement pe cei ce îl asupresc. S., care scrie de pe la 1845, versifica, se pare, cu multă uşurinţă, nu în afara înrâuririi unor I. Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac. în 1858 îi apare o Colecţiune de poezii scrise în esiliu. E aici o lirică searbădă şi monocordă, autorul lamentându-se întruna, pururi nemângâiat de pierderea iubitei şi covârşit de amărăciunea exilului. Nota socială, uneori cu adresă satirică, nu lipseşte. Unele poezii sunt adaptări din greceşte. De oarecare interes ar fi elementele exotice şi mai ales cele de pastel. Nu doar în
sensul observaţiei caracterologice, ci şi în plan etic S. e un critic lipsit de seninătate, un înverşunat. El are oroare de luxul, corupţia, abuzurile şi viciile care minează societatea română a vremii. Un reportaj în versuri este Brussa la 1850, descriere minuţioasă a cetăţii, zugrăvită în ce ar fi având mai rău şi depravat. în calitate de martor ocular, el descrie Catastrofa Brussei la 1855 şi povestirea lui versificată se încarcă de o anume tensiune. Referirile, prin analogie, la Ţările Române sunt stăruitoare. în 1872 publică un Catehism român şi creştin. După trei ani iese de sub teascuri un lung poem alegoric, România şi Mihai Viteazul (1875), care, în violenţa lui pamfletară, consună pe alocuri cu Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu. Verbul e congestionat, autorul, inventiv în imprecaţii, indignându-se, retoric, de făţărnicia clerului sau de nepăsarea tinerilor cu inimi bătrâne. Autodidact, S. cunoştea limbile greacă, turcă şi franceză. Din franţuzeşte transpune Question economique des Principautes Danubiennes, lucrarea lui N. Bălcescu. A tradus, de asemenea, texte de Armând Levy, Felice Orsini, Edouard Laboulaye.
SCRIERI: Colecţiune de poezii scrise în esiliu, Bucureşti, 1858; Catehism român şi creştin, Bucureşti, 1872; România şi Mihai Viteazul, Bucureşti, 1875. Traduceri: Armând Levy, împăratul Napoleon III şi Principatele Române, Bucureşti, 1859; Felice Orsini, Temniţele austriace în Italia, Bucureşti, 1861; Edouard Laboulaye, Parisul în America, Bucureşti, 1864.
Repere bibliografice: George Potra, Un paşoptist uitat: Grigore Serrurie (1821-1893), în Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, Bălceşti pe Topolog, 1970-1971,537-578; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul (secolele XVII-XIX), Bucureşti, 1975, 139-143; Dicţ. lit. 1900, 778-779; Faifer, Semnele, 303-304.	F.	F.
SERVIEN, Pius (pseudonim al lui Şerban Coculescu; 5.III.1902, Bucureşti - 28.1.1959, Paris), poet şi estetician. Este fiul lui Nicolae Coculescu, profesor de astronomie, director al Observatorului Astronomic din Bucureşti. A urmat şcoala primară şi clasele gimnaziale la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, continuându-le la Liceul „Saint-Louis" din Paris (1917-1920). în capitala Franţei va urma Facultatea de Litere, studii ce se vor încheia cu un doctorat la Sorbona (1930), susţinut cu tezele Lyrisme et structures sonores şi Les Rythmes comme introduction physicjue â l'estheticjue. Audiază şi cursuri de astronomie, matematică, fizică, chimie etc. Intre timp se întoarce în România spre a-şi efectua serviciul militar (1926-1927), apoi se stabileşte definitiv în Franţa. Devine membru al Academiei de Ştiinţe din România (1937), e laureat la Institut de France (1942) şi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris (1948). Participă la mai multe congrese internaţionale de filosofie, lingvistică, estetică, fizică teoretică, intervenţiile sale bucurându-se de o foarte bună primire din partea specialiştilor, ca şi studiile apărute în „Revue de culture frangaise", „Revue d'esthetique", „Revue philosophique", „Revue des cours et conferences", „Scientia", „Revue de Paris" ş.a. în ţară a colaborat la „Convorbiri literare" (unde semnează şi Piu Şerban), „Grai şi suflet" ş.a. A
Servien
Dicţionarul general al literaturii române 178
\ XAMlgu
Ş BIBLIOTHfiQUE DE LA HEVDE DES COORS ET COMiRENCIS :	?	PJUS	SERVIEN
: 190264 1'	««22^
: ~ PRINCIPES D’ESTHETIQUE
PRQBLEMES D'ART ET LANGAGE DES SCIENCES
- BOIVIN & fiDITEURS, 5, RUE PALATINE, PARIS (Vic) -
debutat foarte devreme, în 1920, cu un volum de versuri, Curgând clepsidra, urmat de Introducere la un mod de a fi (1927), eseu ale cărui idei prefigurează multe din scrierile pe care le va elabora şi publica în limba franceză.
Comentatorii au constatat că începuturile lui S., personalitate care va aduce înnoiri esenţiale în analiza versului, stăteau încă sub semnul influenţei lui Mihai Eminescu, dar şi a lui George Coşbuc în unele compuneri ce evocau, într-o factură idilică, tablourile lumii satului. Şi mai semnificativă e prezenţa acestor ecouri în lirica sa franceză de mai târziu -Orient (1942) - ori în versurile din volumul Amor (1958), scrise în româneşte şi editate în regie proprie, într-o etapă când S. se impusese ca o autoritate necontestată în întemeierea unei discipline care viza cercetarea versificaţiei dintr-o perspectivă interdisciplinară, bazată pe exemplele furnizate de marea poezie. Astfel încât s-ar părea că opera lui S. s-a constituit prin participarea a două personalităţi diferite: un poet ce şi-a păstrat candoarea juvenilă, exersând cu o plăcere neascunsă diverse scheme prozodice, şi un estetician riguros, care apelează în numeroasele sale lucrări, sintetizate în Esthetique. Musique, peinture, -poesie, science (1953), la criterii noi ce solicită participarea matematicii în sistemul de referinţe axiologice. Estetica lui a atras în primul rând atenţia deoarece a deschis perspective pe care le vor valorifica demersurile întreprinse de poeticienii din ultimele decenii ale secolului al XX-lea, de cei care au aplicat teoria probabilităţii la cercetarea versului, de
reprezentanţii teoriei modelării şi, mai ales, ai esteticii informaţionale. Remarcabil este faptul că esteticianul pornea de la analiza unui element mai curând tehnic, care nu părea să aibă legătură cu valoarea artistică, şi anume structura prozodică; or, sistemul construit de el va anticipa metoda care aplică analiza cantitativă unui obiect definit anterior prin judecata de valoare. Aşa cum s-a observat, „format pe o bună cunoaştere a limbajului poetic şi a celui muzical, demersul său estetic tinde spre o metafizică a ritmului ca principiu de universalitate" (Ion Marcoş). S. interpretează limbajul liric ca fiind separat de cel ştiinţific, „reciproc ireductibile": „specifică unuia este omonimia infinită, tipică pentru celălalt este sinonimia, echivalenţa, posibilitatea substituirilor". Notaţia numerică a silabelor ce constituie un picior o înlocuieşte pe cea clasică, greco-ro-mană, a silabelor lungi şi scurte, şi pe cea a silabelor accentuate şi neaccentuate. în felul acesta, se obţine o imagine clară a succesiunii ritmurilor într-un poem în versuri sau în proză, ceea ce pune în lumină, aşa cum s-a constatat, „natura tonică a limbii franceze" şi, fireşte, a versului francez. Ritmul e definit -deopotrivă în poezie şi în muzică - în funcţie de perceperea lui de către cititor sau ascultător; poezia e privită ca o formă de comunicare şi va fi supusă legilor complicate ale comunicării. S. refuză transformarea demersului său estetic într-un sistem şi îi păstrează forma deschisă spre o înţelegere a funcţiei umanului. Din păcate, exemplele folosite denotă o ciudată lipsă de atenţie privitoare la poezia germană - de pildă, Rainer Maria Rilke sau Hugo von Hofmannsthal - sau la cea anglo-saxonă - T. S. Eliot, Ezra Pound ori imagiştii - şi nu izbutesc, în consecinţă, să dovedească tocmai caracterul universal al acestor teze estetice. Pe de altă parte, dificultăţile de lectură ale studiilor lui S. ar putea explica parţial slaba lor reprezentare în sintezele de estetică apărute în ultimele decenii în Franţa. Un merit neîndoielnic revine unor specialişti români care, în acest răstimp, le-au acordat importanţa meritată.
Asemenea lui Caillois şi înaintea lui, Pius Servien credea că arta nu e decât împlinirea unei tendinţe înscrise în structura lumii naturale, mai precis în structura organismelor vii [...]. Estetica acestui precursor al poeticii matematice combină vitalismul bergsonian cu o reactivare (ştiinţifică, nu mistică) a viziunii pitagoreice asupra structurii numerice a universului. La intersecţia biologiei (un fel de „estetică generalizată" a viului) cu matematica, Pius Servien proiectează o estetică ştiinţifică, a cărei cheie rămâne studiul ritmului.
Ioana Em. Petrescu
SCRIERI: Curgând clepsidra, [Paris], 1920; Essai sur les rythmes toniques du frangais, Paris, 1925; Introducere la un mod de a fi, Craiova, 1927; ed. (Introduction â une maniere d'etre), Paris, 1932; ed. îngr. şi introd. Grigore Traian Pop, Craiova, 1987; Introduction â une connaissance scientifique desfaits musicaux, Paris, 1929; Lyrisme et structures sonores, Paris, 1930; Les Rythmes comme introduction physicjue ă Vesthetique, pref. Paul Valery, Paris, 1930; Le Langage des sciences, Paris, 1931; Principes d'esthetique, Paris, [1935]; Langage des sciences et theorie du choix, en science et en art, Paris, 1941; Mathematique et humanisme, Geneva, 1942; Orient, postfaţă (Le Cas Servien) Paul Valery, Paris, 1942; Sagesse et poesie, Paris, 1947; Science et poesie, Paris, 1947; Les Lettres du scribe accroupi, Bar-Le-Duc, [1947]; Science et hasard, Paris, 1952; Esthetique.
179 Dicţionarul general al literaturii române
Sesto Pals
Musique, peinture; poesie, science, Paris, 1953; ed. (Estetica. Muzică, pictură, poezie, ştiinţă), pref. Victor Ernest Maşek, Bucureşti, 1975; VArtiste, Paris, 1957; Amor, Paris, 1958.
Repere bibliografice: O.D. [Ovid Densusianu], „Les Rythmes comme introduction physique a Vesthetique", „Grai şi suflet", 1930-1931, fasc. 1; Mihai Musceleanu, „Introduction â une maniere d'etre", „Cruciada românismului", 1936,78; Constantin Noica, Gândirea lui Pius Servien, CL, 1937,8-10; Petru Manoliu, Cazul Servien, TIL, 1943,2 051; Sandu Tzigara-Samurcaş, „Introduction â une maniere d'etre", „Duminica", 1944,1; I. G. Dimitriu, „Sagesse et poesie", „înşir'te mărgărite", 1953,
10-11; I. G. Dimitriu, „Amor", „înşir'te mărgărite", 1957-1958,27-32; D.N.C. [D.N. Ciotori], Pius Servien, „La Nation roumaine", 1959,187; N. A. Gheorghiu, „Amor", „Caete de dor", 1959,12; Solomon Marcus, Un precurseur de la poetique mathematique: Pius Servien, „Revue roumaine de linguistique", 1965, 4; Şerban Cioculescu, Pius Servien, GL, 1967, 23; V. G. Paleolog, Limbajul liric şi muzicalismul lui Pius Servien, R, 1967, 7; Solomon Marcus, Poetica matematică, Bucureşti, 1970,20,23, passim; Victor Ernest Maşek, Artă şi matematică, Bucureşti,
1972,40-45; Balotă, Arte, 224-240; Dan Oprescu, Pius Servien şi Matyla Ghyka, VR, 1976, 5; Solomon Marcus, Receptarea lui Pius Servien, R, 1978,11; Constantin Crişan, Nostalgia comunicării, Cluj-Napoca, 1978, 7-71; Mircea Anghelescu, Pius Servien - Bazil Munteanu. Avatarii unui concurs la Universitatea din Bucureşti, MS, 1981,3; Grigore Traian Pop, Pius Servien, R, 1981,9; Matila C. Ghyka, Estetica şi teoria artei, îngr. şi postfaţă Ion Iliescu, tr. Traian Drăgoi, Bucureşti, 1981, 440-450; Petrescu, Confluenţe, 28-29; Ion Deaconescu, Pius Servien - un estetician al ritmului, MS, 1985,1; Ion Deaconescu, Pius Servien - între interogaţie şi rememorare, MS, 1985,2; Artur Silvestri, Pius Servien - un renascentist printre moderni, MS, 1985,3; Simion, Mercuţio, 88-91; George Bădărău, Estetica lui Pius Servien, CL, 1998, 8; Popa, Ist. lit, I, 1201-1202; Solomon Marcus, Centenar Pius Servien, RL, 2002,33; Ion Marcoş, Pius Servien, în Dicţ. scriit. rom., IV, 217-221; Firan, Profiluri, II, 234-235; Manolescu, Enciclopedia, 617-619.	D.	G.
SESTO PALS (pseudonim al lui Simon Sestopali; 18.IX.1913, Odessa - 27.X.2002, Haifa), poet. Este fiul Berthei (n. Berman) şi al lui Emanoil Şestopal, comerciant. După unele cercetări (Michael Finkenthal), ar fi văzut lumina zilei la 5 septembrie
1912.	Familia se refugiază în 1920 la Galaţi, unde tatăl obţine statutul de protejat italian, schimbându-şi numele în Sestopali. S.P. urmează aici şcoala primară şi primele trei clase ale ciclului secundar, pe care îl va continua la Bucureşti, la Liceul „Matei Basarab", absolvit în 1932. încă elev, participă, împreună cu Gherasim Luca, Aurel Baranga şi (mai târziu) Paul Păun, la apariţia revistelor avangardiste „Alge" (în două serii: 1930 şi 1933), în care mai iscăleşte D. Amprent, sau „Muci" (număr unic, 1932). Un text i-a mai fost găzduit în „unu". La sesizarea făcută Procuraturii de N. Iorga, căruia, în chip provocator, i se trimisese un exemplar, tinerii redactori simt arestaţi şi închişi la Văcăreşti, învinuiţi de publicarea unor texte pornografice. Sunt eliberaţi după zece zile, iar judecarea lor se va amâna până când survine o amnistiere a faptei. Episodul îl va marca pe S.P., care nu va mai publica nimic în anii următori, dedicându-se total studiilor universitare, începute cu o întârziere de un an, la Politehnica din capitală. în
1940	obţine licenţa în minerit şi metalurgie, dar în condiţiile legislaţiei rasiste din acel moment nu poate profesa, prestând
în schimb munca obligatorie pe un şantier CFR. Va continua să lucreze în acelaşi domeniu şi după 1945, când e detaşat o perioadă la construirea de tunele în zona Cluj-Câmpia Turzii, intrând apoi la Institutul de Proiectări Căi Ferate. Căsătorit cu
o	verişoară, Valentina Berman, ulterior arestată pentru că dactilografiase poemele lui Ion Caraion, va divorţa în 1963 şi se va recăsători cu scenografa Lucia Metsch. Retrogradat şi detaşat pe un şantier la Dej, întrucât solicitase emigrarea încă din 1962, izbuteşte să plece abia în decembrie 1970. în Israel, până în 1982, când se pensionează, va fi inginer la o firmă ce instala cabluri telefonice şi electrice. în intervalul 1945-1982 continuase să scrie, fără să caute a-şi tipări versurile, deşi unii prieteni - Geo Bogza şi Aurel Baranga -, care le cunoşteau, l-ar fi putut sprijini. Ulterior poezii i-au apărut în revistele „Izvoare" (Tel Aviv), „Mele", „Argo", „Don Quijote" (Lausanne), „Aldebaran". Acestora li se adaugă, după 1989, prezenţa în reviste din ţară, precum „Adevărul literar şi artistic" şi „Apostrof". în 1998 publică volumul Omul ciudat, cuprinzând poeme scrise între 1963 şi 1990, a doua ediţie, amplificată cu alte texte din epoca „Algelor" şi cu câteva grafopoeme, fiind tipărită postum, în 2003. în manuscris au rămas ciclurile întuneric şi lumină şi Poeme.
Textele publicate de S.P. în anii 1931-1933 se circumscriu suprarealismului prin ocolirea obstinată a poeticului canonic, prin voinţa de a şoca (în ele abundă macabrul, bestialul, dezgustătorul), prin discontinuitate (trimiţând la logica visului, dar şi la „dicteul automat"), prin tonul colocvial-fami-liar, cu note de umor (negru, uneori) faţă de „interlocutori" îndeobşte gravi, precum moartea sau divinitatea. Şi „inspiraţia socială" (Ovid S. Crohmălniceanu), în fapt un vag ataşament faţă de cei obijduiţi şi un sarcasm acid la adresa celor bogaţi şi a instituţiilor coercitive, poate conduce, la rigoare, în aceeaşi direcţie. Texte precum Poem punctat cu suflete, Vid, Noe, Stăpânul meu nu-şi schimbă niciodată cărarea, Poeme scrise pe înţelesul oamenilor pe care îi întâlnesc în tramvaie anunţă însă limpede creaţia de mai târziu, care se prezintă unitară în volumul din 1998, izvorând dintr-o sensibilitate acută la „misterul existenţei în însăşi existenţă". Sintagma ce serveşte drept titlu al cărţii, „omul ciudat", este o autodefiniţie a eului liric, aşa cum îl lasă traversarea „patimilor", trăirea contingenţei, finitudinea sau „urgenţa" morţii, absenţa scopului ultim, lipsa libertăţii, precaritatea sufletească. Fără trecut, amnezic, dar şi fără viitor, eul liric se percepe ca obiect („dus de viaţă cu trăsura", Palma), piatră sau lemn, copac (Eu, copacul sau, într-un scenariu mai complicat, Moartea unui baobab), „de plumb", „păpuşă" (Nu-s bun de tipar, Joc de păpuşă), „marionetă", „paiaţă/în iarmarocul inutil" (Sau poate), „ceasornic" (Obsesie), actor cu o colecţie de măşti „care atârnă în pod ca nişte spânzuraţi" (Măştile) etc. Altcândva e prizonier (Zăbrele, Zidul), drumeţ al cărui ţel unic este mersul ori aşezarea propriului trup în locul cărămizii ce lipseşte în zidul de la capăt (Meşterul Manole), călător ce înconjoară mereu abisul propriu (Prăpastia), fugar perpetuu (Fugeam), locutor în care „nu-i loc de cuvânt" (Sunt vânt, Ajuns la tăcere), instalat într-o chinuitoare dilemă (Este o întrebare sau un răspuns ?), respin-
Sevastos
Dicţionarul general al literaturii române 180
gând întrebarea, căci „cuvântul e străin în limba sa: tăcere" (Art poetique). Prin intensitatea trăirilor lirice S.P. se înrudeşte cu Emil Botta, autorul întunecatului April, de care îl apropie şi capacitatea de a-şi întrupa anxietăţile şi de a le pune în scenă. Păstrând din faza iniţială, de la „Alge", câteva elemente suprarealiste, poetul se întoarce adeseori la versul clasic, valorificându-i muzicalitatea, ca în Chemarea: „Mă miră, mă miră/ O carte, o liră/ Un vis, un catarg/ Cum stau şi respiră/ Cu malul conspiră/ Să fugă în larg".
SCRIERI: Omul ciudat, pref. Nicolae Ţone, Bucureşti, 1998; ed.îngr. şi pref. Nicolae Ţone, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001, 171-172,200; Cristofor, Ţara Sfântă, II, 89-91; Michael Finkenthal, Sesto Pals sau Poezia omului ciudat, OC, 2003, 169; Paul Cernat, Sesto Pals, avangardistul subteran, OC, 2003,179; Michael Finkenthal, Dosar Sesto Pals, APF, 2003,10; Irina Marin, Cuvinte ciudate, RL, 2003,43. V. D.
SEVASTOS, Elena Didia Odorica (16.V.1864, Cucorăni, j. Botoşani - 18.111.1929, Chişinău), folcloristă şi prozatoare. Strănepoată a lui Sevastos Kimenitul (cel puţin aşa se considera), S. era singurul copil al Xeniei şi al lui Alecu Sevastos, mic proprietar de pământ. învaţă un an în particular, după care, în 1876, dă examene pentru trei clase la o şcoală primară din Botoşani, trecând în acelaşi an la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi. Are de înfruntat greutăţi materiale, deoarece, între timp, tatăl său sărăcise. în ultimii ani de şcoală manifestă interes faţă de ideile noi ale timpului, citeşte şi comentează cu însufleţire operele lui Ludwig Biichner şi Charles Darwin, ceea ce determină conducerea şcolii să o acuze de ateism ^ şi socialism. în 1886 îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, pe care o termină fără să se prezinte la examenul de licenţă. Dând curs unei vechi pasiuni, îşi dedică cercetărilor folclorice întreaga vacanţă a primului an de studenţie. Este perioada în care, întovărăşită de tatăl ei, călătoreşte prin ţară pentru a-şi aduna materialul necesar redactării studiului Nunta la români, publicat în 1889. Rod al acestor investigaţii sunt şi volumele Calatorii prin Ţara Românească şi Cântece moldoveneşti, care au apărut în 1888. Energică şi entuziastă, S. desfăşoară o variată activitate publicistică, concretizată în culegeri de folclor, scrieri literare, precum şi în câteva articole de atitudine împotriva războiului, propune soluţii pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor, pledează pentru emanciparea femeii. Colaborează la „Convorbiri literare", „Familia", „Tribuna", „Universul", „Lumea ilustrată", „Vatra", „Viaţa literară", „Dochia", „Gazeta săteanului", „Viitorul româncelor" ş.a., semnând uneori numai cu prenumele Odorica. în 1893 scoate, la Iaşi, revista de literatură şi folclor „Rândunica", suportând, timp de un an, aproape toate cheltuielile. Căsătoria cu poetul Jean Boniface Hetrat nu i-a adus prea multe bucurii. O sărăcie apăsătoare, pe care au fost nevoiţi să o îndure şi cei doi copii, Mihail (viitorul scriitor Mihail Sevastos) şi Ecaterina, i-a umbrit ultimul deceniu de existenţă. A fost înmormântată la Iaşi.
îndrăgostită de literatura populară, S. a cules din Moldova, Muntenia, Dobrogea şi, într-o mai mică măsură, din Oltenia şi Transilvania, numeroase doine, balade, anecdote, strigături, snoave şi poveşti, pe care le-a publicat în periodicele vremii sau în volume. O singură lucrare cu caracter teoretic, din 1898, în care discută, tendenţios, volumul de Poezii populare al lui Mihail Canianu, dovedeşte, totuşi, că principiile metodologice din cercul folcloristic al lui B. P. Hasdeu nu îi erau străine. Colecţiile sale de folclor, Cântece moldoveneşti, Poveşti (1892) şi Anecdote poporane (1893), unde, alături de producţii autentice, cu valoare artistică şi documentară, îşi află locul destule producţii prolixe, care trădează intervenţia autoarei, o apropie mai mult de şcoala romanticilor. Poveştile publicate de S. sunt foarte scurte, poartă titluri moralizatoare şi par să fie mai curând mici nuvele, în care cei necăjiţi luptă cu neajunsurile vieţii. O contribuţie remarcabilă, de data aceasta nu numai în domeniul folclorului, ci şi în acela al etnografiei, o reprezintă „studiul istorico-etnografic comparativ" Nunta la români, preferat pentru premiere de Academia Română cărţii prezentate de folcloristul S. FI. Marian. Alte contribuţii (Naşterea la români şi înmormântarea la români), anunţate de S. în
1892	şi în 1906 ca fiind în curs de apariţie, au rămas în manuscris. Fragmente din aceste lucrări au apărut în revistele „Rândunica", „Dochia" şi „Lumea ilustrată". Creaţia literară proprie, mai puţin însemnată, cuprinde note de călătorie, poezii, nuvele, prelucrări după legende populare şi piese de teatru. Mai izbutit este volumul epistolar Călătorii prin Ţara Românească, în care S. zugrăveşte oameni şi locuri, consemnează obiceiuri şi credinţe, legende, proverbe şi zicători, explică o serie de termeni dialectali şi se referă la câteva meşteşuguri populare. A tradus din scrierile lui Heine (Don Ramiro, în revista „Viitorul româncelor" din 1912).
SCRIERI: Călătorii prin Ţara Românească, Iaşi, 1888; Nunta la români, Bucureşti, 1889; Limba română şi autorii evrei, voi. I: Critică literară asupra poeziilor populare de M. Canianu, Iaşi, 1898; Ştefan cel Mare în Munţii Vrancei, Galaţi, 1904; Mijloace pentru îmbunătăţirea stărei poporului român, Galaţi, 1905; Pace, înfrăţire, Galaţi, 1905; Dreptul tău, Bucureşti, 1906; Omagiu Franţei, Iaşi, 1919. Culegeri: Cântece moldoveneşti, Iaşi, 1888; Poveşti, Iaşi, 1892; Anecdote poporane, Iaşi, 1893; Literatură populară, I-II, îngr. şi pref. loan Ilişiu, Bucureşti, 1990.
Repere bibliografice: Miller-Săndulescu, Evoluţia, 244-257; Ion Muşlea, Elena Sevastos, DR, 1931-1933; AL Bistriţianu, Elena Sevastos, RITL, 1957,1-2; Bârlea, Ist. folc., 292-294; Dicţ lit 1900, 779-780; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 207.	I.	H.	C.
SEVASTOS, Mihail (8.VIII.1892, Botoşani - 24.IX.1967, Bucureşti), prozator, memorialist, poet, traducător şi gazetar. Este fiul natural (cu prenumele la naştere Ionel Mihai) al folcloristei Elena Didia Odorica Sevastos şi al poetului Artur Stavri. îşi face studiile în Iaşi, la Liceul Internat, apoi la Facultatea de Drept (1910-1913) şi devine avocat. Debutează cu Cântecul ciobănaşului Nacu în 1908, la „Buciumul". Din 1911 este corector, ulterior, timp de câţiva ani, secretar de redacţie la „Viaţa românească", redactor la „Mişcarea", „Teatrul", „Opinia",
181 Dicţionarul general al literaturii române
Sevastos
„Lumea" şi colaborator la „Facla", „Rampa", „Cronica", „însemnări literare", „Cuvântul liber" (seria 1924-1925) ş.a., periodice în care îi apar versuri, traduceri, comentarii teatrale, literare (de multe ori acide, zeflemitoare) sau de o mai largă cuprindere socială, unele în rubrici precum „Cronica" („rimată" sau „teatrală"), „Note şi impresii", editoriale, articole politice, semnate şi Cronicar, M. Ieşanu, M. Sever, M. Sv., Proletar, Rinaldo, Tran, Yacassa. Din 1925 se stabileşte la Bucureşti, unde e numit director la „Adevărul literar şi artistic", funcţie deţinută până la suprimarea publicaţiei (1939). Aici, fără a avea el însuşi colaborări semnificative (doar succinte cronici teatrale, recenzii sau note la rubricile „însemnări", „Din viaţă... şi din cărţi"), dar promovând scriitori valoroşi, cu precădere pe cei din cercul „Vieţii româneşti", contribuie la consolidarea prestigiului revistei. în paralel, colaborează cu sute de articole, unele în rubricile „Carnetul nostru", „Glose politice", la „Adevărul", „Dimineaţa", „Dreptatea", „Jurnalul literar" ş.a., luând atitudini de bun-simţ în favoarea unei funcţionări echitabile a societăţii. Oarecum proscris după 1939 (atacase frecvent şi dur dreapta politică, în special pe A. C. Cuza şi pe Octavian Goga), reapare ca director al săptămânalului „Torţa" (1945), apoi ca redactor şi membru în comitetul de direcţie al „Universului", metamorfozat din 1946, sau ca sporadic colaborator la unele ziare şi reviste, între care şi „noua" „Viaţa românească". Latura de enciclopedist a lui S. este evidenţiată şi de elaborarea unor lucrări oarecum surprinzătoare. Astfel semnează Monografia oraşului Ploieşti (1938), de peste nouă sute de pagini format mare, structurată în patru părţi, tratând atât istoria localităţii - care cuprinde şi Galeria oamenilor de seamă -, cât şi viaţa socială contemporană, toate ilustrate cu numeroase documente. Carte de bucate (1939) este un fel de tratat de gastronomie, cu abordarea mai multor aspecte complementare: Bucătăria la români, Alimentele şi alimentaţia, Aranjarea menuurilor, Arta serviciului, Politeţea la masă. Reţetele provin din bucătăriile românească, franceză, rusă, greacă, turcă, ungară, poloneză şi germană. Modest, dar extrem de harnic şi riguros, S. s-a bucurat de apreciere şi datorită altor calităţi, recunoscute până şi de un neiertător pamfletar precum Tudor Arghezi, care îi remarca politeţea înnăscută, eleganţa atitudinii şi a comportamentului, con-chizând: „discret, atent şi făcând abstracţie de persoana lui, domnul Sevastos a ştiut să-şi facă un prestigiu şi să-l menţină".
Volumele Cronici rimate (1963) şi Versuri (1967) adună colaborările lui S. din periodice - unele apărute şi în Rime sprintene (1920) -, grupate pe cicluri. Primul, Campanii (1911-1916), cuprinde textele militantului socialist din tinereţe („sunt zămislit din ură şi durere,/ Şi răzvrătirea-mi gâlgâie-n artere"). Solidar cu „cei în lanţuri", ale căror gânduri şi aspiraţii „se lovesc de boltă şi se frâng de zid", poetul atacă diferite realităţi sociale, critică dur tare nocive. Când e vorba de unii slujitori ai condeiului sau ai scenei, o dă pe glumă, unele dispute cu gazetari sau poeţi, reflexe şi comentarii ale unor evenimente sau întâmplări obişnuite fiind rimate în înjghebări frecvent neatinse de scânteia spiritului. Umorul palid din ciclul Cronici ieşene (1911-1920), persiflarea „eroilor" care doreau
intrarea ţării în conflict doar pentru a-şi dezvolta afacerile, prezentă în ciclul Războiul (1914-1919), satirizarea plată a moravurilor din Viaţa politică, socială, culturală (1920-1945) nu justifică gestul autorului de a încerca salvarea acestor versificări, rămase fără efect prin scoaterea din contextul generator. Iar în secţiunea Lirice, în afară de imaginea reuşită din Sentimentală - „Ca lacul îngheţat, inert,/ Adoarme sufletu-mi deşert/ Şi toate gândurile tac./ Icoana ta doar, neclintită,/ Stă ca o lebădă-mpietrită,/ Surprinsă de îngheţ pe lac" se află doar stanţe stângace, descriptive. Primii comentatori ai Rimelor... au apreciat ca originală preocuparea pentru cei mici şi umili, a căror suferinţă S. o înţelegea, devenind „cântăreţul durerii resemnate", cu „o notă de discreţie, de fineţe", ajutat de „facilitatea de versificaţie, şi de eleganţa rimei şi de bogăţia imaginilor" (Tudor Teodorescu-Branişte). Ulterior G. Călinescu reţine numai „o foarte spirituală şi plastică definiţie a sonetului", iar mai târziu Al. A. Philippide, considerând cronica rimată „o formă artistică de gazetărie", subliniază caracterul militant social, grav al unor secvenţe, recunoscându-i, în general, şi alte „remarcabile calităţi" - „o poezie de fantezie şi umor", „lucrată cu artă". Aventurile din Str. Grădinilor (1933) este titlul unei culegeri de proză, despre care S. afirmă că „nu va fi «literatură», ci simplu document omenesc". în povestirile despre locatarii de pe Strada Grădinilor, ale căror interese sau
Sevastos
Dicţionarul general al literaturii române 182
atitudini interferează uneori, se creează o anume atmosferă. Apar tipuri, comportamente, care vin să ilustreze mai ales defecte şi apucături, întâmplări neplăcute, uneori tragice. Relatările sunt în cheie voit hilară, oscilând între comedie şi dramă, mai ales când e vorba de isprăvile femeilor şi de bărbaţii încornoraţi care se resemnează găsind explicaţii şi scuze pentru infidelitatea consoartelor. Naratorul, în general doar martor sau confident, îşi povesteşte şi propriile „aventuri" sentimentale, mai degrabă ridicole, în ton cu celelalte întâmplări. După o experienţă dezagreabilă în mişcarea socialistă, ziaristul Nichita din „romanul" Camioneta verde (1935) intră în „partidul agrarian" şi activează intens pentru difuzarea ideologiei acestuia. Electoratul, sedus de promisiuni, îi aduce pe agrarieni la putere, dar ei îşi văd de propriile afaceri. Deşi numai din altruism, Nichita intră în jocul aranjamentelor, cunoscându-i astfel pe mai toţi şefii vieţii politice, pe care, dezamăgit, dezgustat, îi prezintă sec şi concis, ironic sau caricatural, într-un limbaj sincopat, neutru, aparent inofensiv. Povestea sa de amor, relatată episodic, cu o neutralitate sceptică, e şi ea marcată de urâciunea din jur, ceea ce îl determină pe ziarist să părăsească totul şi să se retragă, cu un fel de disperare mută, la o fermă. Comentatorii vor aprecia proza lui S. ca fiind anecdotică, dar izvorâtă dintr-o „cunoaştere a eternului omenesc atât de ascuţită", încât sintetizează „drama şi îndeobşte tragicomedia închisă în câteva linii dure", cu o sobrietate însoţită de un „lirism discret, delicat", într-un „stil limpede şi elegant" (G. Călinescu) ori vor remarca „sarcasmul rece, profesional" (Dragoş Vrânceanu). Memorialistica lui S. cuprinde atât evocări ale unor fapte şi personalităţi importante, ca în Amintiri de la „ Viaţa românească" (1956), cât şi relatările autobiografice intitulate Din copilăria lui Ionel (1962), reluate şi amplificate în 1970. începuturile marii reviste ieşene sunt reconstituite prin citate din întemeietori, apoi este descrisă viaţa redacţională. în prim-plan se află G. Ibrăileanu, al cărui portret expresiv, viu, se întregeşte în capitolele dedicate lui, dar şi prin referinţele din alte episoade, îi sunt puse în evidenţă felul de a fi, delicateţea, inteligenţa, spiritul, cultura, eforturile de a promova valorile româneşti, intransigenţa şi ataşamentul total faţă de revistă, abnegaţia cu care muncea. Impunător îi apărea lui S. C. Stere, prin aspectul fizic deosebit şi prin felul de a se purta, care exprimau forţă şi hotărâre, un caracter frust, autoritar, chiar aspru, neîncovoiat de ostilitatea oficială şi de numeroasele atacuri împotriva lui, dar şi prin capacitatea intelectuală excepţională. Era un spirit agitat, expansiv, care se antrena până la uitare de sine în expunerea unor idei. Din cele peste treizeci de creionări ale membrilor cercului sau colaboratorilor revistei, mai pregnante sau doar mai amuzante sunt cele consacrate lui Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, Calistrat Hogaş, D. D. Patraşcanu, Jean Bart, A. Philippide, Gala Galaction. Totuşi, frecvent primează anecdoticul, secvenţele cât de cât spectaculoase, selecţia şi tratarea scenelor făcând evidentă şi intenţia lui S. de a da o tentă umoristică relatărilor, dar şi de a se situa el însuşi la înălţimea celor evocaţi, dovedind un spirit viu, o inteligenţă subţire. Sunt în carte şi alte informaţii de istorie literară,
despre debuturi, pseudonime, despre munca neştiută la stilizarea şi corectarea textelor, asigurată de Ibrăileanu şi Topîrceanu etc. încărcătura documentară e preţioasă, pentru că S. nu doreşte decât să consemneze, să lase „documente", să spună adevărul. Cam în aceeaşi manieră a scris şi Amintiri de la „Adevărul literar şi artistic", din care a lăsat fragmente în periodice. Devenit protagonistul rememorării propriei vieţi în Din copilăria lui Ionel, S. se prezintă pe sine şi pe cei din jur cu detaşare şi imparţialitate jovială, cu umor discret, începând din primii ani, continuând, la şcoală şi internat, cu o galerie a profesorilor. Revelatoare e relaţia cu mama sa, percepută ca o rudă îndepărtată, despre care vorbeşte cu un fel de reproş ironic, dezaprobator, cu aluzii la căsniciile ei nereuşite, la preocupările ei nelămurite, rămase fără efecte practice şi care l-au silit să trăiască pe cont propriu de mic copil, lipsindu-1 şi de afecţiune. Din cauza modului strict informativ în care se referă la sine, evoluţia personajului are ceva mecanic, de individ purtat prin întâmplări de o forţă străină, asemenea unui simplu operator cinematografic, neimplicat, interesat doar ca toate secvenţele înregistrate să se rânduiască cronologic, exact. După o colecţie de miniaturi despre animale -Istorisiri adevărate (1961) - S. alcătuieşte în 1970 o serie intitulată Documente omeneşti, care conţine scurte povestiri, observaţii, luări de poziţie, critici ale unor întâmplări, specifice mai degrabă unui jurnal mai extins sau gazetăriei (de unde au şi fost selectate unele) decât prozei scurte. S. a fost şi un redutabil traducător, activitate ce datează din 1910, când la solicitarea soţului mamei sale, Jean Boniface Hetrat, a tălmăcit câteva povestiri din Voltaire, apărute fără semnătură în broşuri ale colecţiei „Biblioteca «Minerva»". Urmează o lungă serie de transpuneri din scriitorii ruşi, întâi în periodice, apoi în apariţii editoriale, unele postume - Gleb Uspenski, Lăcustele (1924), A. P. Cehov, Dragostea (1926) şi Ivanov (1972), F. M. Dostoievski (mai multe proze, între care şi romanul Eternul soţ), I. S. Turgheniev, Un cuib de nobili (1967), Rudin (1967), în ajun (1969) ş.a. Se adaugă câţiva autori sovietici - Mihail Şolohov, Pământ desţelenit (I-II, 1949,1960) ş.a. Dar cea mai importantă, probabil şi cea mai bună ca nivel literar (dată fiind şi colaborarea cu Ştefana Velisar Teodoreanu), este traducerea romanului Anna Karenina de Lev Tolstoi, care a apărut în mai multe ediţii între 1950 şi 1992. A mai transpus sau numai a stilizat din literatura din Iugoslavia (câteva culegeri de folclor, proză de Branko topic), din literatura cehă (Vladislav Vancura) ş.a. Doar reprezentate sau rămase în bibliotecile teatrelor sunt piesele tălmăcite de S. - Gelozia de M.P. Arţâbaşev (Craiova, 1927), Profesorul Storiţân de Leonid Andreev (jucată la Iaşi şi Bucureşti, în 1939-1940), Bătrâneţe zbuciumată de L. Rahmanov, Ilia Golovin de S. Mihalkov, Cartoforii de N. V. Gogol, înscrise în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti după 1950.
SCRIERI: Rime sprintene, Iaşi, 1920; Aventurile din Str. Grădinilor, Bucureşti, 1933; Camioneta verde, Bucureşti, 1935; Monografia oraşului Ploieşti, Bucureşti, 1938; Carte de bucate, Bucureşti, 1939; ed. Bucureşti, 1998; Amintiri de la „ Viaţa românească", pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1956; ed. Bucureşti, 1966; Istorisiri adevărate, Bucureşti, 1961; ed. Bucureşti, 1970; Din copilăria lui Ionel, Bucureşti, 1962; Cronici rimate,
183 Dicţionarul general al literaturii române
Sever
pref. Al. A. Philippide, Bucureşti, 1963; Versuri, pref. Al. A. Philippide, Bucureşti, 1967; Documente omeneşti Amintiri, Bucureşti, 1970. Ediţii: în amintirea profesorului Fr. ]. Rainer, Bucureşti, 1946. Traduceri: Voltaire, Micromegas, pref. Jean Boniface Hetrat, Bucureşti, 1910; Gleb Uspenski, Lăcustele, Bucureşti, 1924; A. P. Cehov, Dragostea, Bucureşti, 1926, îvanov, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Mihail Calmâcu); Vitali Bianki, Şoricelul Pic, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Valeria Costăchel); AL S. Serafimovici, Pe un sloi de gheaţă, Bucureşti, 1949; T. Logunova, în pădurile Smolenscului, Bucureşti, 1949; Mihail Şolohov, Pământ desţelenit, voi. I, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti,
1949,	voi. I-II, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Lidia Bimbulov), Obrăznicătura, Bucureşti, 1957; Aleksandr Boicenko, Tinereţe, Bucureşti, 1950; Lev Tolstoi, Ana Carenina, pref. Mihai Novicov, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Radu Donici); ed. (Anna Karenina), I-IV, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Ştefana Velisar Teodoreanu şi Radu Donici); ed. Iaşi, 1992; V. P. Ilenkov, Drumul cel mare, Bucureşti, 1951; Lev Kassil, Max Poleanovski, Strada mezinului, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu C. Rădeanu); O. Havkin, Mereu împreună, Bucureşti, 1952; Janka Brâli, Se luminează la Zabolotie, Bucureşti, 1953; A. G. Malâşkin, Oameni dintr-un fund de ţară, Bucureşti, 1954; N. Fere, Dascălul meu, Bucureşti, 1954; M. Prişvin, Desişul de catarge, pref. Irina Vlad, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Lidia Bimbulov); Volodea Teitelboim, Sămânţă în nisip, pref. Leon Sărăţeanu, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu C. Duhăneanu şi Paul Teodorescu); Nagy Istvân, Spre tabăra din pădure, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Szâsz Jânos); A. V. Ghermano, Din pravile nescrise, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Eugen Naum); Aleksandr Neverov, Taşkent, oraşul pâinii, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Eva Silaghi); Evgheni Permeak, Basmul cu lupul cenuşiu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu T. Constantinescu); Tom-Degeţel (Poveşti populare engleze), Bucureşti, 1962; Massaro cel Drept (Poveşti populare italiene, după Italo Calvino), Bucureşti, 1963; Basme satirice ruseşti, îngr. şi pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu M. Protopopov); Viezurele şi vulpea (Poveşti populare iugoslave), Bucureşti, 1964; Victor Sivetidis, Cu fabula la drum, Bucureşti, 1964; Povestea cu leul şi taurul (Basme populare africane), Bucureşti, 1965 (în colaborare cu C. Ianculescu); Branko topic, Peripeţiile lui Nikoletina Bursac, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Victor Vescu), A opta ofensivă, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Victor Vescu); Basme sârbo-croate, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Dorin Gămulescu); Vladislav Vancura, Trei râuri, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Alexandra Toader); F. M. Dostoievski, [Proză], în Opere, I, II, IV, Bucureşti, 1966-1969, Eternul soţ, îngr. şi postfaţă Grigore Storin, Bucureşti, 1992; I. S. Turgheniev, Un cuib de nobili, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu V. Stoian), Rudin, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu V. Stoian), Fum, Bucureşti, 1969; ed. Bucureşti, 2000, în ajun, Bucureşti, 1969, în ajun. Fum, îngr. Mircea Aurel Buiuciuc, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Scrisori - Ibrăileanu, II, 424-439, III, 391-392; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], „Rime sprintene", DMN, 1920,5 161; Demostene Botez, „Rime sprintene", VR, 1920,10; Camil Petrescu, „Rime sprintene", UVR, 1928, 14; Arghezi, Scrieri, XXVII, 286-288; Izabela Sadoveanu, Mărturii, ALA, 1933,658; G. Topîrceanu, Explicaţia unui succes, ALA, 1933,675; G. Călinescu, „Aventurile din Str. Grădinilor", ALA, 1934, 686; Paul Daniel, „Aventurile din Str. Grădinilor", „Epoca", 1934, 1 507; Petre Pandrea, Disoluţii interioare, ADV, 1934, 15 363; [Interviu cu Mihail Sevastos], RRI, III, partea 2, 439-442; G. Spina, „Aventurile din Str. Grădinilor", „Lumea", 1934, 4 733; C. Săteanu, „Aventurile din Str. Grădinilor", ADV, 1934,15 391; Dragoş Vrânceanu, „Aventurile din Str. Grădinilor", CRE, 1934,2190; Demostene Botez, „Omu-i porc!", ALA, 1934, 695; M. D. Ioanid, „Aventurile din Str. Grădinilor", R, 1934,1; Mihail Ilovici, Negativismul
tinerei generaţii, Bucureşti, 1934,187-189; Const. Leon, Prin grădinile de zarzavat ale d-lui Sevastos, Iaşi, 1934; G. Călinescu, „Camioneta verde", ALA, 1935, 737; AL A. Philippide, „Camioneta verde", CLI, 1935,12; Izabela Sadoveanu, „Camioneta verde", ADV, 1935, 15 670; M. D. Ioanid, Un biet om lucid: Adrian Nichita, R, 1935, 1-3; Romulus Demetrescu, „Camioneta verde", PLI, 1935,11; L. Leoneanu, Portrete literare şi artistice, Bucureşti, 1935, 85-108; G. Călinescu, „Monografia oraşului Ploieşti", ALA, 1938,894; Călinescu, Ist. lit. (1941), 747, Ist. lit. (1982), 831-832; Liviu Călin, „Viaţa românească" evocată de Mihail Sevastos, VR, 1956,9; Victor Efimiu, „Cronici rimate", „Magazin", 1963, 301; N. Bb. [N. Barbu], „Cronici rimate", IL, 1963, 9; Petre Pascu, „Cronici rimate", VR, 1963, 12; Valentin Hossu, Convorbire despre „Amintiri..." cu scriitorul M. Sevastos, „Magazin", 1966, 473; Ion Maniţiu, Amintiri exacte, TR, 1966,46; Valeriu Neştian, „Amintiri de la «Viaţa românească»", IL, 1967,2; Liviu Oprescu, „ Versuri", VR, 1968,2; Botez, Memorii, 1,315-319; Piru, Varia, 1,405-407; Ornea, Tradiţionalism, 182-186; Piru, Ist. lit., 318-319; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 111-112; Gheorghe Barbă, Prelegeri de literatură rusă şi relaţii literare româno-ruse, Bucureşti, 1995,216-220; Dicţ. scriit. rom., IV, 221-223.	C.	T.
SEVER, Alexandru (pseudonim al lui Solomon Silberman; 22.1.1921, Moineşti), dramaturg, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Leibu) şi al lui Natan Silberman, negustor. Urmează cursul secundar la Liceul „Regele Ferdinand" din Bacău şi la liceul israelit din Bucureşti, absolvit în 1945, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, susţinându-şi licenţa în 1948. Va fi redactor la Editura PMR (1949-1950) şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1950-1958), de unde este concediat. Duce ulterior o viaţă izolată, dedicându-se scrisului. Din 1990 se stabileşte în Israel,
Sever
Dicţionarul general al literaturii române 184
unde continuă să publice, fiind laureat a numeroase distincţii. Debutează în 1948 la revista „Studentul român", iar în volum cu o „povestire cinematografică", Boieri şi ţărani (1955), pentru a trece apoi la roman, cu Cezar Dragoman (I-II, 1957). Ambiţia naraţiunilor sale romaneşti este de a evoca nu numai mediul citadin interbelic, ca în Uciderea pruncilor (1966), ci şi problemele intelectualului aflat în conflict cu mediul său social, cum se întâmplă în Cercul (1968). Fragmente din piesele sale de teatru, articole îi sunt publicate în „Gazeta literară", „laşul literar", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Teatrul", „Veac nou", „Revue roumaine", „Luceafărul" ş.a. în Israel deţine o rubrică permanentă la revista „Minimum", fiind prezent şi în alte periodice în limba română. I se decernează de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie (1976, 1982, 1986) şi Premiul „F. Aderca" al Uniunii Scriitorilor (2002).
Până să descopere o formulă romanescă singulară, în care miezul epic este pus în abis prin insertul dramatic, S., natură scriitoricească laborioasă, se impune ca autor de teatru, spaţiu în care îşi defineşte temele şi motivele. în 1955 i se reprezintă Boieri şi ţărani, piesă dezvoltată în jurul momentului 1907, fără prea mari concesii ideologice, dar şi fără un conflict dramatic pregnant. Ulterior îşi face ucenicia în genul pseudofacil al comediei dramatice pe tema conjugalităţii, astfel că Divorţul („Teatrul", 9/1966), întoarcerea („Teatrul", 7/1969), Noaptea speranţelor (apărută în 1973 în volumul omonim) şi Menajera („Teatrul", 1/1974, reluată în volum în 1979) par variante ale Casei cu păpuşi de Henrik Ibsen (Mircea Ghiţulescu), unde influenţa e destul de naiv preluată. Această etapă este neconcludentă pentru evoluţia scriitorului, iar curba ascendentă a dramaturgiei sale poate fi pusă în evidenţă prin prezentarea cronologic răsturnată a pieselor. Astfel, cele mai reuşite se dovedesc acelea incluse în volumul Don Juan apocalipticul (1984), marcând o direcţie distinctă în teatrul românesc postbelic. Autorul cultivă cu precădere drama parabolică, sprijinită de schelăria subtilă a speculaţiei, pornind de la pretexte istorice, cazurile grotesc-ambigue fiind transpuse în haina derutantă a tragediei cinice sau a farsei atroce. în centru se află analiza sistemelor politice opresive şi a figurii tiranului, de unde şi articularea parabolelor în jurul topoilor închiderii. Metaforele recluziunii forţate antrenează o întreagă ambianţă a claustrofobiei: de la obsesia spaţiului şi timpului închis (temniţă, buncăr, noapte) până la predilecţia pentru destinele demenţial întoarse asupra lor însele sau retezate prin eliminarea noţiunii de liber arbitru. îngerul slut şi Don Juan apocalipticul, reprezentative pentru imaginarul lui S., sunt parabole despre malignitatea dictatorului, ingenioasă fiind decriptarea cauzalităţilor psihologice şi descripţia profilului tipologic. în îngerul slut, recitire inovatoare a motivului faustic prin Dostoievski, Kafka şi teatrul existenţialist, tiranul este văzut, în chip neaşteptat, ca un Hamlet sangvinar care ucide dintr-o stranie necesitate, ca urmare a pactului semnat cu Mephiticus, însăşi viaţa fiindu-i condiţionată de săvârşirea zilnică a unui omor. Acest Sisif al morţii mereu amânate, în acelaşi timp „Călăul lui Satan", înzestrat însă cu conştiinţă, ajunge, înspăimântat, să îşi negocieze
propria sinucidere, pedeapsă şi expiere totodată. în Don Juan apocalipticul, „comedie neagră cu balet, măşti şi cântecele", destinul lui Hitler apare ca bufonadă tragică a simulacrului, nebuniei şi morţii. Hitler joacă aici rolul „îngerului slut", iar un bizar personaj proteic, cu numele de Joker, pe acela al lui Mephiticus. Parabolă ingenioasă, mizând pe o simbolistică a paradoxurilor: istoria pare un joc de pocher sângeros, în care Hitler se străduieşte să fie „eternul Joher" (cartea care „dă sens şi câştigă toate partidele"), mânuit din umbră de un alt Joker malefic, un soi de personaj-idee, luând în piesă diferite măşti, de la cea de actor la cea de oglindă inversă a dictatorului, şi care se dovedeşte a fi în cele din urmă Moartea. A treia piesă din volum, Leordenii, în care Ion Vartic vede o reverie freudiană pornind de la Orestia lui Eschil, schimbă decorul, plasând acţiunea pe teren românesc, în Moldova, pe la 1700: localizare iluzorie, intenţia lui S. fiind montarea dramatică a cazuisticii unei „vini tragice". în prim-plan evoluează neamul Leordenilor, organizat psihologic după legi maniheiste, iar miza protagonistului, mezinul familiei, pare să fie decapitarea simbolică a genealogiei tarate prin orchestrarea colectivă a propriei morţi. El îşi ucisese tatăl, un spirit sangvinar şi dionisiac, nod nefast al lanţului familiei, dar paricidul declanşează blestemul stirpei. Avându-1 ca prototip mitic pe Sisif, mezinul va fi condamnat la pribegie şi la imposibilitatea sinuciderii, dar matricea sa -goana după propria moarte - survine, eliberator, în cele din urmă. Privită din perspectiva acestor piese, dramaturgia lui S. relevă câteva direcţii principale. Astfel, îngerul bătrân sau Comedia nebunilor (publicată în „Teatrul", 7/1976, reluată în volum în 1982) şi Noaptea e parohia mea (1982) sunt, de asemenea, mostre despre personalitatea lui Hitler şi sistemul opresiv, variante, aproximări tematice ale piesei Don Juan apocalipticul Şi îngerul bătrân este o parabolă a ororilor totalitarismului, drapată în metaforele derutante ale speranţei decapitate. La Auschwitz bântuie fantoma unui înger, simbol cu semnificaţii multiple, de la aceea de produs al halucinaţiei colective până la cea de păzitor al memoriei (încarnat în persoana medicului Godieu), sau la aceea, paradoxală, a sinuciderii ca mântuire (întruchipat în tânăra Elsa, scăpată cu viaţă din camera de gazare, dar care alege totuşi să moară). Interesul simbolisticii vine mai ales din substratul său beckettian: în lipsa lui Dumnezeu, „îngerii bătrâni" nu au cum alege decât propria lor moarte. Dipticul Noaptea e parohia mea (cu părţile Urletul şi Beciul) surprinde destinul „groparului Europei" (Hitler) în două momente-limită: la preluarea puterii şi în ultimele zile petrecute în buncăr, când are loc şi sinuciderea. Nu personalitatea dictatorului iese în evidenţă, sufocată în tirade prelungite, ci eforturile lui S. de a învăţa lecţia articulării scenariului dramatic şi a montării simbolurilor unei parabole. înainte de Leordenii S. pornise de la motive din istoria naţională, ca în Descăpăţânarea sau Pragul de taină („Teatrul", 5/1977, reluat în volum în 1979), unde încercase construirea unei parabole filosofice a dilemelor politice în jurul personalităţii lui Miron Costin. Prin Miron, fratele său Velişco şi prin domnitorul Constantin Cantemir se schiţează atitudini diferite ale aşteptării şi supunerii în istorie, de la amânarea
185 Dicţionarul general al literaturii române
Severin
filosofică, modalitate de a aşeza destinul sub vremi (Miron) la curajul scurtcircuitării riscante (Velişco) şi la acceptarea benevolă, dar şireată, a tutelei turceşti (voievodul). Prins între forţe contrare şi în mecanismul neînţelept al istoriei, care nu se lasă decodat prin nuanţe, Miron este decapitat, iar tragedia sa rămâne să vorbească despre „fascinaţia unei posibilităţi". Producţia dramatică a lui S. este completată în anii '80 cu o serie de comentarii şi eseuri critice, multe axate tot pe problemele teatrului în lumea contemporană. O revenire a autorului în actualitatea literară are loc odată cu apariţia masivului roman Cartea morţilor, publicat iniţial la Tel Aviv (1995), apoi, integral, la Bucureşti (1997). Naratorul este gândit aici ca un personaj proteic, care ia diferite identităţi, un diavol care îndeplineşte rolul de „martor al cerului" în anturajul lui Hitler şi în lumea lagărelor de concentrare naziste. Abia apariţia acestui roman, sinteză a literaturii lui S., a atras atenţia criticilor asupra manierei insolite de compoziţie a cărţilor sale, a căror departajare pe genuri este practic imposibilă, în corpul construcţiilor romaneşti fiind incluse, în Cercul, ca şi în Impostorul (1977), piese de teatru şi comentarii critice ale textului epic. Cartea morţilor îşi dezvăluie semnificaţia filosofică prin intermediul piesei Don Juan apocalipticul, „comedia neagră" cuprinsă în spaţiul epic al acestui roman - „unul dintre cele mai interesante şi mai profunde ale epocii postbelice" (Ion Vartic). Tema pactului cu diavolul, demistificarea polemică a demonismului romantic, viziunea pregnant metafizică indică multiple înrâuriri provenind din spaţiul literaturii de limbă germană. Formula insolită de scriitură, bazată pe intertextua-litate şi pe ambiguitatea identităţilor, pe continua metamorfoză a discursului, care trece de la naraţiunile-eseu la construcţia dramatică, îngăduie o abordare totală a lumii personajelor. Recunoscut ca scriitor de mare originalitate, S. nu a fost totuşi receptat de public pe măsura valorii sale. Un ecou deosebit a avut însă reintrarea sa în arena publicisticii din România, în 1997, cu Epistolă despre convertire, un comentariu la cărţile lui N. Steinhardt (publicat în revista „Apostrof"), unde, conform obiceiului său, autorul include un eseu datând din 1944. A tradus, între alţii, din Henrik Ibsen (Rosmersholm) şi din August Strindberg (a cărui influenţă se poate recunoaşte în scrisul său) şi, în 1971, a făcut cunoscut publicului din România Manuscrisul de la Saragosa de Jan Potocki.
Fascinat de teatru, Al Sever scrie un fel de monografie tragică a grandorii şi mizeriei acestei îndeletniciri. Fiindcă actoria presupune şi un paradox dureros: este o insinuare în viaţă, dar nu pe cale naturală, ci printr-o înşelătorie. De aci şi titlul romanului: Impostorul. [...] Abilitatea romancierului edea sugera, în impostura aceasta perpetuă, acţiunea hazardului care face ca născocirea să devină câteodată realitate şi întâmplările petrecute aievea să ia turnura unui spectacol aranjat.
Ovid S. Crohmălniceanu
SCRIERI: Boieri şi ţărani, Bucureşti, 1955; Cezar Dragoman, I-II, Bucureşti, 1957; Regele, spionul şi actorul, Bucureşti, 1957; Uciderea pruncilor, Bucureşti, 1966; Cercul, Bucureşti, 1968; Noaptea speranţelor, Bucureşti, 1973; Impostorul, Bucureşti, 1977; Descăpăţânarea sau Pragul
de taină. Menajera. Bucureşti, 1979; Eseuri critice, Bucureşti, 1982; îngerul bătrân, Bucureşti, 1982; Don Juan apocalipticul, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1984; Memoria durerii, Bucureşti, 1985; Iraclide, Bucureşti, 1988; Cartea morţilor, Tel Aviv, 1995; ed. Bucureşti, 1997; Inventarul obsesiilor circulare, postfaţă Ion Vartic, Cluj-Napoca, 1999; Insomniacii,
I-II, Bucureşti, 2000; Ordine şi dezordine, Bucureşti, 2002. Traduceri: Henrik Ibsen, Rosmersholm, în Henrik Ibsen, Teatru, III, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Florin Murgescu); Lidia Seifullina, Nuvele, pref. trad., Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Ludmila Vidraşcu); Johan Bojer, Fascinaţia minciunii. Foamea cea mare, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Maria-Alice Botez); Jan Potocki, Manuscrisul de la Saragosa, pref. trad., Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: B. Elvin, „Boieri şi ţărani", GL, 1955, 28; Z. Ornea, „Cezar Dragoman", GL, 1958, 5; Mircea Braga, „Cezar Dragoman", ST, 1958, 3; Al. Ruja, „Uciderea pruncilor", O, 1966, 7; Magdalena Popescu, „Cercul", RL, 1968, 11; Georgeta Horodincă, Cercul infinit, RL, 1969,11,12; Mircea Iorgulescu, „Noaptea speranţelor", LCF, 1974, 3; Ştefan Borbely, „Impostorul", VTRA, 1978, 5; Elena Tacciu, Puterea dialogului, RL, 1979, 41; Marius Robescu, Autori şi spectacole, Bucureşti, 1980, 137-138; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 247-251; Gheorghe Grigurcu, „Eseuri critice", F, 1983, 4; Cubleşan, Civic-etic, 141-146; Ion Vartic, Prinţul, diavolul şi Bunul Dumnezeu, F,
1984,	9; Cristea, Modestie, 201-205; Ghiţulescu, O panoramă, 83-92; Raicu, Fragmente, 428-433; Popescu, Teatrul, 140-153; Cosma, Romanul, I, 231-233; Doina Modola, Dramaturgia şi critica ei, ST, 1989, 2; Grigurcu, Peisaj, 1,231-234; Solo Har, Generaţia contruntărilor, Tel Aviv,
1994,	272-281; Alexandru Sever, DRI, IV, 365-387; Valeriu Cristea, Dumnezeu în camera de gazare, CC, 1997,3-4; Ion Vartic, Portret sintetic de scriitor insolit, APF, 1997, 9; Dicţ. analitic, II, 158-160, IV, 540-542; Lucian Boz, Pe marginea unui inventar, JL, 2000,15-18; Ghiţulescu, Istoria, 226-233; Micu, Ist. lit., 681-682; Cristofor, Ţara Sfântă, II, 114-120; Dicţ. scriit. rom., IV, 223-226; Aczel, Scriitori rom. Israel, 147-152.	C.	Pp., O. S.
SEVERIN, Constantin (pseudonim al lui Constantin Laza-rovici; 8.II.1952, Baia de Aramă, j. Mehedinţi), poet şi ziarist. Urmează şcoala elementară şi Liceul „Petru Rareş" la Suceava, iar în 1972-1977 este student la Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Iaşi. Face cursuri postuniversitare la Inter University Center din Dubrovnik, Croaţia (1991) şi e beneficiarul unei burse în Suedia. Până în 1991 va lucra ca inginer chimist la Combinatul de Celuloză şi Hârtie din Suceava. Redactor la câteva gazete sucevene, a fost anterior redactor-corespondent al cotidianului „România liberă" (1991-1994) şi redactor la „Flacăra" (1994-1995). Debutează în 1980 la revista „Familia", iar editorial cu volumul Duminica realului, apărut în 1984. Iniţiator al revistei „Continent" (1999), e prezent, de asemenea, în „Convorbiri literare", „Tribuna", „Ateneu" ş.a. Ca artist plastic, participă la mai multe expoziţii.
I	s-au decernat Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei (1994, 1998, 2003), Premiul pentru poezie haiku (Japonia, 1996), Premiul pentru jurnalism cultural al Ministerului Culturii (1998) ş.a.
S. scrie o poezie cerebrală, vizibil lucrată. In prima sa carte realul se cuprinde într-un timp de elecţie, acela sacru al duminicii. Poetul se autodefineşte „blând visător al realului", iar o sintagmă precum „jetul real al iluziei" susţine coexistenţa
Sfarmă-Piatră
Dicţionarul general al literaturii române 186
a două lumi interşanjabile, cotidianul şi lumea închipuirii. Proiectarea realului datorează mult imaginaţiei şi aspiraţiei spre un lirism pe care modernitatea nu îl poate recupera decât cu mijloace aparte. Astfel, în Duminica realului termenii tehnico-ştiinţifici abundă, demonstrând totuşi forţa transfiguratoare a poeziei. Autorul are abilitatea de a integra elemente aparent nepoetice, vizibile atât în ceea ce priveşte lexicul (ca în recuzita suprarealistă), cât şi sintaxa, iar asocierile sunt surprinzătoare. „Textul" şi „cuvântul" sunt laitmotivele poetului, acesta mărturisind: „umil alchimist în / textul vieţii/ unde plaga materiei/ e indescifrabilă/ prin porii culorilor/ am zărit/ forma nocturnă a cuvântului". Pentru S. „toate drumurile au prins rădăcini/ în păienjenişul peniţei" (Fila de aer), în timp ce versul ia naştere pe „câmpia regală a cuvântului". Citadin bântuit de nostalgii ce îi stimulează fantezia, poetul cultivă imaginea unui eros cu „trup de cerneală şi schije de adjective", iar „Cum să te-apropii/ de centrul comprimat în ochiul / unicornului" (Fila de aer) este una din întrebările care surprind alunecarea spre mitic. Versurile din Zid şi neutrino (1994) reprezintă reluarea în forma originară a ciclului cu acelaşi nume din volumul de debut. Aducând în prim-plan aceeaşi combinaţie insolită între orizontul ştiinţei şi cel al literaturii, amplul poem se impune prin tensiunea generată de revelaţia tragismului unei civilizaţii alienate, lipsite de repere. Discursul liric, dens, concentrat, vorbeşte despre condiţia omului contemporan, relevând dramatismul impactului cu o realitate degradată, pentru care toposul semnificativ este metropola generică. Sentimentului de dezolare („neantul se aude în lucruri"), omniprezent, poetul nu îi poate opune decât forţa logosului(„numai cuvântul poate învia lucrurile"). Revin nostalgiile campestre, amplificate şi prin contrastul dintre limbajul ştiinţific prezent în versuri şi melancolia celui care vede „dincolo de marile ziduri/ caii despletind verdele insolit al câmpiei". Continuând mesajul cărţilor anterioare, Improvizaţii pe cifraj armonic (1998) stăruie asupra forţei de comunicare şi asupra capacităţii de a transfigura care textualizează lumea înconjurătoare („cândva vom fi texte vii/ într-un stomac orbitor de oraş scufundat/ exact în cuvântul oraş"). în erotica lui S. fiinţa iubită se poate confunda cu poemul, portretul ei fiind produsul unui amalgam insolit: „era un infern de inocenţe/ şi-i auzeam chipul cum îşi descarcă umbra/ în miriadele/ de bliţuri senzitive ale mâinilor". Expresia calofilă intră în opoziţie cu textualismul propriu grupului optzecist, căruia poetul, totuşi, îi aparţine.
SCRIERI: Duminica realului, Iaşi,1984; Zid şi neutrino - Wall and Neutrino, ed. bilingvă, tr. Liviu Martinescu, Piteşti, 1994; Axolotul - The Axoloth, ed. bilingvă, tr. Liviu Martinescu, postfaţă Florin Vasiliu, Bucureşti, 1998; Improvizaţii pe cifraj armonic, Botoşani, 1998; Oraşul alchimic, Cluj-Napoca, 2002; Imperiul sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei, Piteşti, 2003.
Repere bibliografice: Al. Cistelecan, „Duminica realului", F, 1985,2; loan Holban, Fizică şi metafizică, CRC, 1985, 30; Laurenţiu Ulici, „Duminica realului", RL, 1985,44; Liviu Papadima, „Duminica realului", TBR, 1986,314; Satco-Pânzar, Dicţionar, 207; Ţeposu, Istoria, 77-78; Al.
Cistelecan, Anxietăţi gracile, LCF, 1994,18; Mircea A. Diaconu, „Zid şi neutrino", PSS, 1994,10-12; Alex. Ştefănescu, Un poem al secolului XXI, RL, 1995, 3; Rachieru, Poeţi Bucovina, 398-400; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998, 235-238; Constantin Severin, PRA, I, 479-480; George Şipoş, Mai nimic despre „lirica niponă", RL, 1999,13-14; Olimpia Iacob, „Axolotul", CL, 1999, 3; Carletta-Elena Brebu, „Improvizaţii pe cifraj armonic", ATN, 1999,8; Ion Roşioru, „Improvizaţii pe cifraj armonic", CL, 1999, 9; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000,436-437.	A.	St.
SFARMĂ-PIATRĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal între 14 noiembrie 1935 şi 29 ianuarie 1941, apoi zilnic până la 11 aprilie 1942. Din august 1940 are subtitlul „Săptămânal de luptă şi doctrină românească", iar din ianuarie
1941	„Ziar de informaţie şi luptă românească". Directori: Al. Gregorian (noiembrie 1935 - octombrie 1938, ianuarie 1941 -aprilie 1942), Nichifor Crainic (octombrie 1938 - august 1940), Ion Gregorian (august 1940 - ianuarie 1941). Din redacţie fac parte, de-a lungul timpului, N. Crevedia, Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu (ultimii doi trec în 1937 la „Buna Vestire"), Vintilă Horia, Ovidiu Papadima, Dan Botta. Cu o ideologie care cultivă modelul totalitarist fascist, antisemitismul şi tradiţionalismul conservator teologal, S.-P. se situează la extrema dreaptă, promovând naţionalismul excesiv, în acelaşi spirit ca şi publicaţiile „Calendarul", „Porunca vremii" ş.a. „«Sfarmă-Piatră» al nostru - se afirmă în articolul-program -apare nu ca o forţă oarbă, ci ca o forţă în serviciu comandat. El se subjugă de bunăvoie prinţului vremii noastre: naţionalismul." Ca practici curente se cultivă ideile violent antisemite, pamfletul agresiv. De fapt, publicaţia va fi un termometru al oportunismului politic al lui Nichifor Crainic: anticodrenistă, prolegionară, regalistă, proantonesciană. Rubrici: „Note, polemici, înfierări", „Ultima oră", „Externe", „Din toată lumea", „Reportagii-Fapte", „Fragmentarium", „Econo-mie-Finanţe-Industrie". în acord cu orientarea naţionalist-tra-diţionalistă a gazetei, sunt reactualizate versuri de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc. Se publică, de asemenea, poezii semnate de Octavian Goga, Aron Cotruş, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Virgil Carianopol, Dem. Bassarabeanu, Al. Cerna-Rădulescu, George Pallady, Valeriu Bora şi scrieri în proză de Cezar Petrescu (Noapte de toamnă, în satele anului jubiliar, fragment din romanul 1907), Victor Ion Popa, Dragoş Protopopescu, Alexandru Călinescu. în sumar este inclusă sporadic o pagină de literatură, cronică şi critică literară, în care sunt prezenţi Vintilă Horia (Reabilitarea fantasticului, articol despre Mircea Eliade, Mateiu I. Caragiale, Răposatul Sadoveanu), Ovidiu Papadima (Creangă şi mitul românesc, Poezia lui Lucian Blaga, In actualitatea literaturii noastre), Nichifor Crainic (Actualitatea gândirismului), Ştefan Baciu (Esenţele romantismului german), Ion Şiugariu (Octavian Goga dramaturg şi eseist, articol la moartea scriitorului), Vladimir Dogaru, Ovid Caledoniu, Septimiu Bucur, Horia Niţulescu, Axente Sever Popovici, Mihail Straje, Cuza Marinescu. Câteva numere din 1941 conţin articole de polemică între Lucian Blaga şi Dan Botta referitoare la
187 Dicţionarul general al literaturii române
Sfetca
paternitatea ideilor din studiul Spaţiul mioritic. Mai ales publicistica din S.-P. are caracter extremist, violent pamflet. Sunt atacaţi Nicolae Titulescu, Constantin Stere, Victor Iamandi, Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, E. Lovinescu, Tudor Arghezi, H. Bonciu, AL Vaida-Voevod, precum şi gazetele „Adevărul", „Zorile", „Dimineaţa", „Cuvântul liber", dar şi periodice naţionaliste sau partide de aceeaşi orientare. Printre „combatanţi" revine cu insistenţă numele lui Ovidiu Papadima. Bolşevismului, marxismului, masoneriei, liberalismului burghez şi spiritului democratic li se opune „naţionalismul integral" de tip legionar, fascist, antisemit, elogiat în articole incendiare. în 1937 Nichifor Crainic semnează programul statului etnocratic, ce se doreşte a fi o nouă constituţie bazată pe „întâietate românească" sub raport politic, cultural, social, economic. Acestor orientări le corespund numeroasele articole ale lui Nichifor Crainic, Vintilă Horia, AL Gregorian, Horia Niţulescu, Dan Botta, N. Crevedia, Dragoş Protopopescu, I. AL Brătescu-Voineşti, Toma Vlădescu, Ştefan Dragu, V. Beneş, Florian Becescu ş.a. S.-P. aderă la măsurile antisemite ale Guvernului Goga-Cuza, pe care însă îl atacă după demitere, are sporadic o orientare filocarlistă, iar după proclamarea statului naţional-legionar redevine apărător al mişcării legionare şi al lui Ion Antonescu. Sunt difuzate documente cu relevanţă istorică, în acord cu ideologia publicaţiei: comunicate semnate de Corneliu Zelea Codreanu, acte de recensământ şi expropriere a evreilor, proclamaţii ale lui Hitler, discursuri ale lui Ion Antonescu. în acelaşi timp, se tipăresc Elogiul satului românesc, discurs de recepţie la Academia Română rostit de Lucian Blaga, articolul Evreii noştri al lui N. Iorga şi Despre evreii români şi streini de Mihai Eminescu, poetul fiind elogiat de Vintilă Horia şi de Nichifor Crainic pentru „naţionalismul" şi „rasismul" său şi într-un număr festiv (25/1936). Sunt, de asemenea, apreciaţi în articole omagiale domnitorul Constantin Brâncoveanu, Vasile Conta, Ion Pillat, I. AL Brătescu-Voineşti, Gib I. Mihăescu, Nicolae Paulescu ş.a. Radu Donici traduce Poveste tristă de Crăciun de F. M. Dostoievski şi Răzbunătorul de A. P. Cehov, Caterina Radian transpune din Gabriele D'Annunzio şi Luigi Pirandello, Vintilă Horia dă versiunea Fiul tatălui, după Giovanni Papini, George Vaida se opreşte la poezia lui Paul Verlaine şi tălmăceşte Cântec de toamnă, iar George Fonea transpune Prefaţă de Paul Claudel. Semnificativ e că aici, în 1938, C. Postelnicu traduce Mein Kampf de Adolf Hitler. în ultimii ani de apariţie S.-P. se situează în afara preocupărilor literare, dobândind un caracter doar informativ-publicistic. Gazeta mai cuprinde o cronică internă şi externă, ştiri din industrie şi economie, o cronică a revistelor, anunţuri din actualitatea culturală, informaţii din sport şi, sporadic, cronică plastică, dramatică, muzicală, cinematografică, ştiinţifică şi judiciară, caricaturi. Alţi colaboratori: Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Pan M. Vizirescu, Nicolae Roşu, Gabriel Bălănescu, Vasile Militaru, V. Oprescu-Spineni, AL Cazaban, Mihu Dragomir, Ion Potopin, Grigore Popa, Horia Stanca, Mircea Streinul, Dinu Stegărescu.	M.	W.
SFÂRLEA, Alexandru (22.VI.1947, Cihei, j. Bihor), poet. Este fiul Măriei (n.Buda) şi al lui Nicolae Sfârlea, agricultor. învaţă în satul natal, apoi urmează liceul la Salonta. Până în 1991 lucrează într-o fabrică, ulterior e corector, iar din 1997 face parte din redacţia cotidianului judeţean „Crişana", unde debutase cu poezie în 1967. Prima carte, placheta Dezvăluiri, îi apare în 1989. Colaborează cu versuri, recenzii, reportaje la „Luceafărul", „Familia", „Convorbiri literare", „Unu", „Echinox", „Al cincilea anotimp", „Romanian Roots" (SUA), „Cele trei Crişuri", „Bihorul" ş.a.
Versurile lui S., îndeosebi cele din Strigătul de siliciu (1997), anexează unei fervori declamatorii fără suport reflexiv o materie eterogenă. Cu toate că uneori vivacitatea peroraţiei, inervată în ideea ludicului, deturnează poemul în sensul unui umor neintenţionat („Vai ţie (mi-au zis) cum ai cântat în versuri nimicul/ (eşti un zero tăiat mămăligă dezamorsată)/ fire-ai doar tu săltat în slăvi cu cricul/ explozie totală să nu faci niciodată"), media ar fi una relativ onorabilă, în măsura în care nu intervin bruscări stridente. Poeziile sunt construite pe principiul invenţiei abundent metaforice, pusă în funcţiune în dispozitive rimate şi ritmate: „Chiar uimit nu-s, în punga stupefacţiei i-ascuns un roi/ (Zumzăie elogii în stupul stimei de sine)/ curaju-mi dă pe dinafară ca huma dintr-un muşuroi/ lehamitea e ca o târfă mimând un scâncet de ruşine - / mi-s mie însumi tren de marfă". Particularitatea e că „figura" poetului se reţine mai acut decât aceea a poeziei. Poza de poet, în sensul unei anumite discursivităţi combinatorice, pare mai percutantă decât poezia în sine. Scrierea principală a lui S. e ciclul de poeme Către Sing, răsfirat, începând din 1995, de-a lungul mai multor volume. Aici autorul apare ca un elegiac cu manifestare epistolară. Textele întocmesc un jurnal al unor dispoziţii şi situaţii diverse, trecând de la cotidianul trivial la corespondenţa dintr-un aerostat sentenţios. Epistolele sunt, în fond, cărţi poştale ilustrate cu figura expeditorului.
SCRIERI: Dezvăluiri, Bucureşti, 1989; Către Sing, Oradea, 1995; Strigătul de siliciu, Oradea, 1997; Către Sing, Oradea, 1997; Flame degerate, Oradea, 2001; Les Visions avec Sing - Viziunile cu Sing, ed. bilingvă, tr. Constanţa Niţă, Oradea, 2001.
Repere bibliografice: Ion Simuţ, Singurătatea la zi: „Către Sing", F,
1995,	10-11; Horea Poenar, „Către Sing", ECH, 1996, 10-12; Florin Lazăr, „Către Sing", ST, 1996,11-12; loan Moldovan, La a doua carte, F, 1997,2; loan Moldovan, Poeţi arădeni, F, 1997,12; Borbely, Xenograme, 143-145.	'	M.	I.
SFETCA, Petru (22.XI.1919, Lipova - 12.XI.1987, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Corneliei (n. Mirescu) şi al lui Petru Sfetca, muncitor feroviar. Urmează şcoala primară şi gimnaziul în oraşul natal (1930-1934), apoi Liceul Comercial din Arad (1934-1938), tot aici frecventând Academia Teologică (1938-1941). Redactor-şef al ziarului „Vestul" (1939-1944) şi al revistei „Lupta patriotică" (1945-1946), ulterior va fi redactor la „Banatul" (1946-1947), „Frontul plugarilor" (1948-1949), corector la „Flacăra" (1949-1951), secretar de redacţie la „Tânărul scriitor" (1951-1957). A fost unul din cei care au
Sfinţescu
Dicţionarul general al literaturii române 188
aderat la Manifestul Cercului Literar de la Sibiu (1943). Condamnat la închisoare politică în 1957, iese din detenţie în
1963.	Se angajează bibliotecar la Spitalul „Carol Davila" din Bucureşti, unde va lucra până în 1970, când se pensionează. Debutează în 1939, la „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu. A publicat şi sub semnăturile Mirescu şi Aiax.
în primele culegeri de poeme ale lui S., Solii către lumină
(1940)	şi Echinox (1941), versurile se remarcă prin discreţie şi naturaleţe, prin tonalitatea frecvent depresivă şi prin sobrietatea mijloacelor figurative. Cu vagi irizări din G. Bacovia şi Lucian Blaga, dar şi din Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba sau Eugenio Montale, se propune o lirică a pustei şi a aşteptării. în 30 de poeme (1973) accentul se mută pe caracterul imnic, juxtapus unei presiuni conceptuale impresionante. Lirica transfigurează spectacular convulsiile imanenţei şi le transferă în autocraţia cerebralului. în versul eliptic, concentrând cuvinte menţinute într-o subtilă stare de vibraţie, se întrevede o replică dată literaturii osificate din epocă. Traseul poetic al lui S. poate fi observat în antologia Cumpăna vieţii (1979), unde poeziei „spiritual-naturaliste" (Ion Cristofor)
i	se opune alternativa imaginară a întâlnirii dintre imobilismul materiei şi contorsiunile dezmărginite ale spiritului: „Eu vin de undeva departe şi am trecut prin câmpul gol, / Pe mânjii mei azurul sade şi Timpul e domol, domol.../[...] Şi mă revărs în slăvi de boare, ca un descântec nesfârşit, / Am aripi calde peste lume şi sunt grăbit, şi sunt grăbit..." (Autobiografie). Lui S. i se datorează pionieratul în traducerea liricii lui Ungaretti, Montale, Saba şi Quasimodo în româneşte. Tălmăceşte, de asemenea, din Holderlin, Novalis, Leopardi, Baudelaire şi Ezra Pound. Din pricina conjuncturii culturale nefavorabile, multe scrieri i-au rămas în manuscris. Printre ele se află şi pagini care ar putea fi oricând luate ca model pentru arta traducerii: Spaţiul intim al poeziei universale (o antologie) şi Traducători români din lirica universală.
SCRIERI: Solii către lumină, Timişoara, 1940; Echinox, Timişoara,
[1941];	Afiş literar, Timişoara, 1945; Osmoze, Timişoara, 1947; 30 de poeme, Bucureşti, 1973; Cumpăna vieţii, Timişoara, 1979; Agora, Timişoara, 1985. Traduceri: Giuseppe Ungaretti, Poeme, Timişoara, 1943; Umberto Saba, Poeme, Timişoara, 1944; Eugenio Montale, Poeme, Timişoara, 1945; Henri Delacroix, Plăcere şi durere, Timişoara, 1946; Salvatore Quasimodo, Poeme, Timişoara, 1946; Giacomo Leopardi, Către Italia, Bucureşti, 1956; Friedrich Holderlin, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1969; Piero Chiara, Cu faţa la pământ, Bucureşti, 1969, împărţeala, Timişoara, 1994; Friedrich Novalis, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1969; Nello Ponente, Modigliani, Bucureşti, 1970; Giuseppe Gatt, Gainsborough, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: G. M. Ivanov, Primăvara literară în Banat, RML, 1939, 37; Lucian Costin, Noul scriitor bănăţean, „Drapelul", 1939, 37; George Sbârcea, „Solii către lumină", TIA, 1940,119; Dan Petraşincu, „Echinox", VAA, 1941, 235; Pompiliu Constantinescu, „Echinox", VRA, 1942, 635; Petru Comarnescu, Cei unsprezece, TIL, 1942, 2 018; Alex. Jebeleanu, „Solii către lumină". „Echinox", VS, 1943,2 967-2 968; Alex. Jebeleanu, „Poeme" de Eugenio Montale, „Lupta patriotică" 1945, 30; i.a.m., „Osmoze", „Banatul", 1947, 230; Felea, Secţiuni, 154-156; Ţirioi, Premise, 35-37, 71-72, 82-83; Eugen Dorcescu, Petru Sfetca, O,
1978,	35; Lucian Alexiu, „Cumpăna vieţii", 0,1979, 38; Mânu, Eseu,
140-141; Şerban Foarţă, Pledoarie pentru un „absent", O, 1980, 15; Valentin Taşcu, Modificarea formei, ST, 1980, 4; Lit. rom. cont., I, 508-509; Petru Novac Dolângă, Mărturisiri şi repere, Timişoara, 1980, 134-141; Ungureanu, Imediata, I, 61, 99-101; Nicolae Băciuţ, „Agora", SLAST, 1986,10; Nicoale Scurtu, Petru Sfetca, RL, 1987,48; Nicolae Ţirioi, Aşteptându-l pe Godot, 0,1987,48; Dicţ. scriit. rom., IV, 226-228.	G. Bl.
SFINŢESCU, Rodica (12.111.1925, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Victoriei (n. Seni) şi a lui Hurmuz Aznavorian, avocat. Urmează la Bucureşti Liceul „Regina Maria" (1936-1944), Institutul de Arhitectură (1944-1946), întrerupt din cauza arestării tatălui, fost deputat liberal şi pledant în procesul miniştrilor antonescieni - situaţie care îi va marca existenţa -, şi secţia de regie scenică de la Conservatorul de Artă Dramatică, absolvită în 1950. A fost asistent de director de scenă şi regizor la diferite teatre (1950-1960), apoi instructor artistic la Institutul de Arhitectură (1960-1962), desenator tehnic (1962-1966), secretar de redacţie la revista „Moda" (1966-1968). Debutează la o emisiune radiofonică, în 1938, cu piesa de teatru Copiii de la ţară şi copiii din oraş, iar editorial cu traducerea romanului Marchizul de Saffras de Jules de la Madelene în 1969. A mai semnat Rodica Aznavorian şi Rodica Gheorghiu.
Scris cu o anumită dezinvoltură, primul roman publicat de S., Joc viclean (1972), prezintă un caz de bovarism împins până la alterarea personalităţii. Actul de creaţie - artistică ori ştiinţifică - se dovedeşte a fi pentru protagonist, un modest inginer de provincie, doar o capcană, un „joc viclean" care îi stimulează veleitarismul. Pentru a se sustrage unui mediu meschin şi agresiv, personajul pretextează că lucrează la un roman, ceea ce stârneşte curiozitatea tuturor. Prins în jocul vanităţii, elaborează „fragmente", prilej pentru autoare de a insera diverse încercări cu caracter parabolic, experimente ale „scriitorului"-personaj, care începe să se bucure de atenţie locală. în căutarea gloriei, el demisionează din funcţie şi se stabileşte în capitală, unde frecventează cercuri boeme la modă, se implică în tot felul de încurcături şi „experienţe" de viaţă şi ajunge în cele din urmă pacient incurabil în clinica de psihiatrie a singurului său prieten adevărat. Acţiunea este inutil complicată, aproape o jumătate de roman devine parazitară şi, în pofida unei anumite îndemânări în schiţarea unor personaje, îndeosebi groteşti, motivaţiile psihologice rămân superficiale. Tot un inginer este şi protagonistul următorului roman, Naşterea bărbaţilor (1974), unde ilustrativismul tezist cu privire la făurirea „omului nou" în perioada socialistă este condus mecanic, în secvenţe reportericeşti de „producţie". Prozatoarea intrică trama cu un fir paralel, ceva mai izbutit, ce se doreşte monden şi select, în societatea elitistă, oarecum snoabă, a Bucureştiului intelectual de la începutul anilor '70 ai secolului trecut, pe fundalul unei relaţii erotice a eroului, dar, din păcate, şi aici „se dau lecţii", de această dată de cultură. Cum s-a observat (Valeriu Cristea), romanul devine nelogic în momentul când personajul principal, deşi se făcuse util în calitatea sa de inspector de minister, pleacă în producţie (la sugestia unui secretar de partid „exemplar"), pentru a depăşi insatisfacţia de funcţionar ce simte că se plafonează şi a căuta
189 Dicţionarul general al literaturii române
Sibiul Literar
să îşi făurească „adevărata" personalitate. Promiţător la început, ca roman al unui tânăr cuplu aflat în dificultate temporară, Zona de umbră (1978) înglobează mai multe „poveşti" din „înalta societate", amestec de „foşti" şi de actuali „oameni de lume", având mai mult sau mai puţin legătură cu clanul autoritarului Traian Lupa, activist de plan secund, care „aranjează" vieţile celor din familie după reţete oportuniste. Ca şi în romanele precedente, autoarea nu adânceşte conflictele şi psihologiile, rezumându-se la istorisiri complet nerelevante despre fiecare personaj în parte, relatând „fapte eroice" sau întâmplări plicticoase, menite a suplini atmosfera diferitelor medii sociale. Şi aici neprevăzutul, senzaţionalul, neverosimilul invadează realitatea. O dezba-tere-parabolă în jurul raportului dintre individ şi societate, oricare ar fi ea, şi a iluziilor pe care acesta şi le făureşte despre libertate încearcă S. în Bricheta roz (1985). Construit schematic, tributar ideologiei din plină „epocă de aur", romanul pune problema emigraţiei în Occident. Personajul bun, numit generic Malacul, exponent al „socialismului multilateral", are un accident şi se trezeşte, printr-o ciudată transgresiune spaţială, în lumea liberă, de Dincolo, în Centru. Revenit în Cartier, adică în ţară, el este invidiat de semeni, pentru a căror propăşire trudise şi care trăiesc cu iluzia vieţii uşoare de acolo. A doua oară, însoţit de un student într-un fel de călătorie iniţiatică, el ia contact direct cu emigranţii, reduşi la o existenţă de ghetou, frecventându-se doar între ei, după o ierarhie prestabilită. Au loc confruntări şi discuţii despre „civilizaţia sterilizantă", despre libertatea individului şi limitele asumate. In mod cu totul neclar, din nou senzaţional şi fără a se oferi vreo motivaţie, după ce se întoarce, Malacul dispare, în accident ori presupusă crimă - se spune -, de parcă nu s-ar fi putut reintegra în lumea de dinaintea plecării, acum tulburată. In pofida intenţiei de a-şi înscrie romanele în actualitatea imediată, S. nu izbuteşte să închege credibil materia epică şi nici să construiască personaje viabile: trama se diluează în acţiuni paralele excesive, conturul personajelor se estompează în conversaţii superflue, fie într-un stil afectat, fie simplificat în dauna realismului psihologic. Dacă ar fi insistat asupra mediilor mondene aflate într-o epocă de tranziţie, în care noua societate, în căutare de „blazon" şi legitimare, încearcă să asimileze ce a mai rămas din lumea veche, scriitoarea ar fi putut da un interesant roman de societate. Un fel de memorii, concepute în dialog cu un alter ego presupus a corija eventualele exagerări şi imprecizii, imaginează S. în Oile mele (1999), unde amintirile unei vieţi pline de evenimente se îmbulzesc „independente şi zălude", ca o turmă - cum mărturiseşte autoarea -, pentru a restitui adevărurile unei conştiinţe marcate de vicisitudinile veacului.
SCRIERI: Joc viclean, Bucureşti, 1972; Naşterea bărbaţilor, Bucureşti, 1974; Zona de umbră, Bucureşti, 1978; Bricheta roz, Bucureşti, 1985; Oile mele, Bucureşti, 1999. Traduceri: Jules de la Madelene, Marchizul de Saffras, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Viola Vancea, „Joc viclean", RL, 1972,30; Dana Dumitriu, „Joc viclean", ARG, 1972,8; Mircea Iorgulescu, „Joc viclean", LCF, 1972, 37; Dan Culcer, „Joc viclean", VTRA, 1972, 9; Cristea, Domeniul, 348-351; Popa, Dicţ. lit. (1977), 504; Tudor-Anton, Ipostaze,
224-228; Fănuş Băileşteanu, „Zona de umbră", CNT, 1979,24; Ecaterina Ţarălungă, „Zona de umbră", RL, 1979,33; Dicţ. scriit. rom., IV, 228-229.
G. Dn.
SFURA, Dimitrie (1835, Vezendiu, j. Satu Mare - 7.XI.1858, Oradea), poet. Fiu de ţăran, S. învaţă la şcoli din Cărei, Beiuş şi Oradea, unde termină şi teologia. în 1857 este numit profesor la Şcoala Normală (Preparandială) orădeană, fiind şi unul din susţinătorii „lepturiştilor" de aici. Moartea lui, prematură, va fi deplânsă de elevi, trezind ecouri în presa românească din Transilvania.
In„Diorile (Zorile) Bihorului", almanah beletristic „naciunal", scos în 1854 de Societatea de Lectură, S. şi-a publicat o parte din scrieri (versuri, mai ales, dar şi o proză şi o seamă de „sentinţe"), restul rămânând în manuscris. Postum, prin grija Iui losif Vulcan, îi vor mai apărea poezii în „Familia" şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură". Câteva s-au tradus şi în maghiară. Dacă stanţele de dragoste sunt cu totul fade, o anume pulsaţie au cele de inspiraţie patriotică, în care autorul, în aceeaşi limbă greoaie, provincială, invocă „timpii fericiţi" de demult şi cugetă cu tristeţe la „românul cel decăzut". Jalea pentru „naţiunea" lui, accesele de exasperare, amărăciunea persistentă ar lăsa să se întrezărească în stihuitorul bihorean un depresiv. Unele poezii, puse pe muzică, s-au cântat o vreme. Dintre acestea, La vin, creaţia cea mai populară a lui S., în versiunea ei melodică, îi atrăsese atenţia lui Mihai Eminescu.
Repere bibliografice: Eugeniu Potoran, Poeţii Bihorului, Oradea, 1934, 25-29; Vasile Vartolomei, Veche cultură românească în Ţara Biharei, Cluj, 1941, 70-73; Vasile Bolea, „Lepturiştii" din Oradea, Sibiu, 1943,28-29; Dicţ. lit. 1900, 780.	'	F.	F.
SIBIUL LITERAR, publicaţie apărută la Sibiu, lunar, între ianuarie şi decembrie 1934, cu subtitlul „Revistă de literatură şi cultură generală", numerele fiind cumulate în trei caiete cu format de carte. Director fondator: Elie Măgeanu, redactor: Pimen Constantinescu. S.I. se remarcă în peisajul publicaţiilor periodice transilvănene din perioada interbelică prin strădania de a face cunoscută viaţa literară sibiană, după cum se precizează în Predoslovie, semnată de Pimen Constantinescu. în paginile S.I. intră cu precădere poezie şi proză scurtă. Poezia, promovată generos, aparţine lui Elie Măgeanu, Virgil M. Duiculescu, Ecaterinei Săndulescu, Măriei N. I. Apostolescu-Steriopol ş.a. Reţine atenţia şi asprul glas de acuzare al preotului Mecs Ladislau la adresa vinovaţilor de căderea morală a tineretului (Rechizitoriu şi cuvânt de apărare). în acest variat peisaj liric se disting, atât prin nobleţea subiectului, cât şi prin calitatea artistică a versului, cele douăzeci şi şase de fragmente din poemul Horea de Aron Cotruş. Cu predilecţie spre schiţe şi nuvele, proza aparţine unor autori transilvăneni: Constanţa Hodoş (un fragment din romanul Din acelaşi sânge), Ecaterina Săndulescu (Reabilitare), Mircea Alexiu (File de taină, creionări de pe front referitoare la luptele din 1917), I. Neamţu (eseul Despre adolescenţă), P. Dascălu (Cucu) ş.a. O rubrică ce se remarcă prin bogăţia informaţiei este cronica literară, prilej de
Sicoie
Dicţionarul general al literaturii române 190
a se prezenta cărţi ale scriitorilor sibieni. Pimen Constantinescu dedică o schiţă biografică poetului Elie Măgeanu. Nu sunt uitaţi nici scriitorii stinşi din viaţa în anul 1934, care veniseră în contact cu viaţa culturală a Sibiului: G. Bogdan-Duică şi Constanţa Hodoş, „una din cele dintâi bune scriitoare pentru copii". Cronica se opreşte şi asupra apariţiilor literare de ultimă oră, cum sunt volumul Memorii al artistei Agatha Bârsescu (comentat de Ecaterina Săndulescu) sau lucrarea lui Lucian Bologa intitulată Lecturii tineretului (de loan Lupaş). Se discută şi sumarele unor publicaţii periodice ca „Provincia literară" sau „Revista Fundaţiilor Regale" şi se relatează cu regularitate şedinţele Grupării intelectuale Thesis, la ale cărei întruniri regulate participau reprezentanţi ai culturii locale: Al. Dima, Horia Petra-Petrescu, Pimen Constantinescu, Mircea Alexiu, Ecaterina Săndulescu, I. Neamţu ş.a. Se rezervase iniţial şi o pagină pentru elevi, „Rubrica elevilor", la care s-a renunţat în scurtă vreme. O iniţiativă salutară s-a dovedit apariţia colecţiei „Extrasele revistei «Sibiul literar»", din care reţine atenţia studiul Publicaţiile periodice româneşti ale Sibiului de azi de Pimen Constantinescu. S.I. se ocupă şi de literatura saşilor din Transilvania, publicând în tălmăcire românească din scrierile lui Richard Breckner şi Robert Stellner. Dintre traduceri se evidenţiază cele ale lui Pimen Constantinescu din literatura italiană (Onofrio Minzoni, Lionello Fiumi, Ada Negri, Filippo Pananti, Gabriele D'Annunzio, Giosue Carducci). Sintetizând rostul acestei reviste, redactorul ei, Pimen Constantinescu, observa în ultimul număr că S.I. „a întrunit o parte[...] dintre literaţii mai cunoscuţi sau dintre debutanţii locali, aprinzând în acest fel o sfioasă făclie pe altarul din ce în ce mai neglijat al culturii naţionale".	A.	Gţ.
SICOIE, Florin (6.VII.1956, Ploieşti), prozator, eseist şi traducător. Provine dintr-o familie de ofiţeri. Urmează cursurile Liceului „I. L. Caragiale" din Ploieşti şi Facultatea de Fizică, secţia fizică tehnologică, a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1980. Inginer fizician la Combinatul Petrochimic din Teleajen (1980-1981), se transferă la Institutul de Cercetare, Inginerie Tehnologică şi Proiectare pentru Rafinării din Ploieşti. între 1993 şi 1995 va fi redactor-şef la Editura Harisma, iar în 1994 se află printre întemeietorii Fundaţiei pentru Pluralism din Bucureşti. Secretar de redacţie la revista „Sfera politicii" (1994-1995), ulterior este director la ziarul prahovean „Ziua" (1995-1996) şi redactor-şef la Editura Eleusis din Ploieşti (1995-1998). Un timp figurează ca redactor-şef la „Contemporanul - Ideea europeană", deţinând aceeaşi funcţie la revista ploieşteană „Itinerar" şi în cadrul Editurii Edit-Art. în 2003 devine corespondentul pentru România al ziarului „Luxemburger Wort", patronat de Fundaţia „Saint-Paul" din Luxemburg. A mai fost consilier local, şef de birou senatorial, consilier de imagine şi relaţii cu mass-media la Filarmonica „Paul Constantinescu" din Ploieşti. Prima carte, romanul Herbert, îi apare în 1988. Colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Contrapunct", „Apostrof", „Caiete critice", „Cronica", „Literatorul" ş.a., semnând editoriale, eseuri,
interviuri, versuri, analiză politică, traduceri, cronici literare. A transpus în limba română Râsul. Eseu asupra semnificaţiei comicului de Henri Bergson (1990), texte ale unor autori din diasporă (Emil Cioran, Petru Popescu) ş.a.
In romanul Herbert, urmat în 1992 de un roman-pamflet, Tratat asupra cozii, iar în 1998 de volumul de nuvele Sâmbăta engleză şi alte povestiri, S. este, după cum a remarcat critica, „un cronicar al valorilor burgheziei", cu personaje ce amintesc de Anton Holban şi Mihail Sebastian, dar şi de AL Vlahuţă, I. AL Brătescu-Voineşti, Cezar Petrescu (eroii inadaptabili), Mateiu I. Caragiale şi Ion Vinea (prin „decadentism") ori, mai cu seamă, de Nicolae Breban, model preferat în sensul sugestiilor nietzscheene şi dostoievskiene; de altfel, în Herbert există referinţe la Bunavestire de Breban, cât şi la alt etalon literar, Moarte la Veneţia de Thomas Mann. Dincolo de aceste raportări, este vorba despre un prozator inventiv, original, neconvenţional şi mai ales inteligent, care nu cade deloc în gratuitatea manierismului şi în artificiul facil. Boala lui Herbert - cel care are pasiunea lucrurilor vetuste de genul „păpuşă mecanică" -este plictisul, nefericirea de a fi „ca şi mort". El ratează toate experienţele, într-un fel de pseudobildungsroman. Personajele se târăsc, complet golite de sentimente reale, protagonistul,
191 Dicţionarul general al literaturii române
Sidorovici
mereu în căutarea unei femei, vrea şi nu reuşeşte să fie bărbat, iubita sa, Luiza, se crede şi ea - fără a fi - o „femeie tare", cei doi sfârşind ca nişte victime ale sufocării într-o lume redundantă. Având convingerea că supravieţuirea este posibilă doar prin scris, prozatorul realizează mai mult decât un roman erotic şi epistolar (între Luiza şi Cristian): opune capitalei provincia, recurge la onirism, întoarceri în trecut şi mister într-o fascinantă mixtură, echivalentă cu o confesiune de tipul „a trăi pentru a-ţi povesti viaţa" ca la Gabriel Garda Mârquez. Delirul existenţei, evadările imposibile, greaţa, lupta cu fantomele şi obsesiile somniei sunt dominate de vocea auctorială, care mută romanul într-un exerciţiu stilistic, concomitent joc de idei: se va transforma Herbert într-o carte? Confesiv şi ironic, între a percepe şi a transfigura decăderea unui tânăr „născut bătrân", dependent de universul citadin şi de familie, S. trece, după Nicolae Breban, prin câteva teme esenţiale: amurgul zeilor, mitul morţii şi al prieteniei, erosul feminin sacru (Doamna Theresa, „bunica", este un astfel de personaj). „Visam să scriu un roman ca o suită de senzaţii, o carte ca un flux de imagini" - ar fi arta poetică a autorului-personaj. Tratat asupra cozii este un eseu despre aşa-numita „epocă de aur", pamflet în care autorul raportează efectele postmoderne la cauze mai vechi ale lumii socialiste, urmărind „insecta umană". Coada (cu sensul de „rând în aşteptare") poate fi, nu doar în mod ironic, ci şi tragic, un topos al unei realităţi dispărute - şi nu prea - după 1989. Critica acestei triste practici devine o cronică a anilor '90, un fals tratat despre tot şi nimic, cu definiţii sarcastice, biografii „secrete" (între istorie şi literatură), şi culminează într-o addenda (cu „biografi" ai fenomenului: de la Tucidide la Al. Ivasiuc) şi un „mic curs practic de stat la coadă". Analizând societatea la scară redusă, S. reuşeşte o abordare tragicomică a istoriei ceauşiste, în care noţiunea de „grup" implică şi mentalităţi populare, subconştient colectiv etc. Coada, element civilizator în viziune comunistă, poate ajunge obiect de studiu - ca o materie şcolară-, cu evoluţii, clasificări fiziologice şi psihologice proprii, gradele ei de „dezvoltare" semnalându-le şi pe cele de dezordine, violenţă, lipsă de orizont. Conceptul, raportat la revoluţie, război sau la trecerea spre alt sistem, e privit cu umor sardonic, ca o „călătorie" esenţială.
SCRIERI: Herbert, Bucureşti, 1988; ed. 2, pref. Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; Tratat asupra cozii, pref. Nicolae Breban, Bucureşti, 1992; Sâmbăta engleză şi alte povestiri, Cluj-Napoca, 1998. Traduceri: Henri Bergson, Râsul Eseu asupra semnificaţiei comicului, Bucureşti, 1990; Marguerite Duras, Amanta engleză, Bucureşti, 1994; Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, Bucureşti, 1995; Alen Anderson, Hitler, societăţile secrete şi lumea ocultă, Ploieşti, 1996; Terapeutica maladiilor mintale. Experienţa Răsăritului creştin din primele secole, Bucureşti, 1997; Ted Andrews, Vindecarea prin culoare, Bucureşti, 1998; J. Jusserand, Şcoala ambasadorilor, Bucureşti, 1998; Eric Hobsbawm, Era Imperiului (1875-1914), Bucureşti, 2000; Kieslowski despre Kieslowski, îngr. Danusia Stok, Bucureşti, 2000; Michael Ferber, Dicţionar de simboluri literare, Bucureşti, 2001; Varujan Vosganian, The Queen's Vacant Gaze, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Ştefan Stoenescu); Petru Popescu, Oaza, Bucureşti, 2002; Norman Solomon, Iudaismul, Bucureşti, 2003;
Michael Winock, Vocile libertăţii. Scriitori angajaţi din secolul al XlX-lea, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Dan Grădinara, Herbert şi herbertionismul, CNP, 1990,22; loan Holban, Cum ne învârtim în jurul cozii, CRC, 1992, 10; Alex. Ştefănescu, Jocul de-a ştiinţa, RL, 1992,13; Ovidiu Pecican, In jurul cozii, ST, 1992, 8-9; Cristina Necula, Biografia imperfectă a unei „diabolice abstracţii", CC, 1993,7-9; Petraş, Lit. rom., 134-136; Papahagi, Interpretări, 178-182; Florin Lazăr, „ Sâmbăta engleză şi alte povestiri", ST, 1998,11-12; loan Stanomir, Animale bolnave, LCF, 1999, 9; Bogdan Popescu, în umbra lui Thanatos, CC, 1999, 1-3; Ion Roşioru, Sub pavilion proustian, TMS, 1999,10; Alex. Ştefănescu, După douăzeci de ani...,RL,2000,11.	'	A.	Ml.
SIDOROVICI, George (13.11.1920, Frasin, j. Suceava -8.XII.1976, Suceava), prozator. Este fiul Leopoldinei şi al lui Onisim Sidorovici, ţărani. Urmează cursurile primare şi liceale la Şcoala Normală din Cernăuţi, absolvite în 1939. Va lucra apoi ca învăţător la Bucşoaia-Frasin (1942-1944), Başcov, judeţul Dolj (1944-1945), Gura Humorului (1961-1965) şi ca redactor al ziarului „Zori noi" din Suceava (1965-1971). Debutează în 1943 la „Bucovina literară" din Cernăuţi şi va fi prezent, mai ales cu reportaje, în „România liberă", „Scânteia", „Gazeta literară", „laşul literar" ş.a.
Prima carte a lui S., povestirea Luceferii de sub grindă, apărută în 1950, urmăreşte întocmai schema impusă de realismul socialist. De altfel, şi celelalte proze, reduse ca dimensiuni, situate între istorisire şi nuvelă, vor păstra aceeaşi amprentă ideologică şi literară, ţinta fiind cititorul provenit din mediul rural. Şi Inima gospodăriei (1951), învăţătoarea (1951), Tinereţe (1953), Păpuşoii (1955) fac parte din colecţia „Albina", dedicată literaturii de popularizare. Firul epic, simplist, din Tinereţe, de pildă, relatează conflictul între ţăranii din două localităţi, rezolvat prin intermediul căminului cultural, personajele sunt invariabil pozitive şi negative, adică „ţărani săraci" şi „chiaburi", maniheism care ilustrează conflictul dintre două lumi, cea nouă fiind idilizată pueril. Ca de obicei în astfel de alcătuiri literaturizate, limbajul e pitoresc, iar câte un portret de ţăran pare izbutit. Proza pe care o va scrie S. după 1970 se va încadra în altă categorie, autorul apelând fie la fantastic, aşa cum se întâmplă în povestirile din Vulpile (1970), fie la mijloacele reportajului, ca în Oameni şi munţi (1972). în pofida schimbării tematice şi a unei oarecare nuanţări a perspectivei, cadrul narativ rămâne acelaşi: satul, munţii, o Bucovină dominată de credinţe şi superstiţii. Povestirile Taurul negru, Porţile sau Arborele schilod au un registru liric, susţinut de obsesia folclorică a prozatorului. Este o lume cu ţărani stranii, vrăjitoare, diavoli şi diavoliţe, strigoi, pitici şi idoli de lut, un „cătun fără nume" care face legătura între civilizaţia urbană şi cea a satului. Preferinţa pentru scene de coşmar, pentru imagini şocante domină în exces ficţiunea. în Oameni şi munţi caracteristice sunt texte ca Bistriţa, apă vioară, Un râu al sintezelor, Legende şi oameni, plute, păduri sau Bistriţa urcă pe trepte de aramă, amestec de relatare reportericească şi exaltare poetică. Munţii din peisajul bucovinean, consideraţi „nişte făpturi măreţe şi vii", figurile oamenilor, legendele spaţiului rural în relaţia lui
Sihleanu
Dicţionarul general al literaturii române 192
cu contemporaneitatea, fantasticul, obiceiurile folclorice pigmentate cu vocabule specifice, conduc spre alcătuirea unei „monografii sentimentale".
SCRIERI: Luceferii de sub grindă, Bucureşti, 1950; Inima gospodăriei, Bucureşti, 1951; învăţătoarea, Bucureşti, 1951; Tinereţe, Bucureşti, 1953; Păpuşoii, Bucureşti, 1955; Oameni din satul de azi, Bucureşti, 1956; Vulpile, Iaşi, 1970; Oameni şi munţi, Bucureşti, 1972; Pădurea de dincolo, Iaşi, 1974.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Vulpile", RL, 1971, 2; Constantin Pricop, Atracţia elementului folcloric, CRC, 1971,7; Grigore Ilisei, „Oameni şi munţi", CRC, 1972, 3; Vasile Sălăjan, „Oameni şi munţi", TR, 1972,29; Nicolae Turtureanu, „Pădurea de dincolo", CRC, 1974,37; Val Condurache, Miniaturi, CL, 1975,1; Constantin Blănaru, Prozatori suceveni, CRC, 1976, 45; [George Sidorovici], CRC, 1976, 52 (semnează Al. Călinescu, Cătălin Ciolca, Grigore Ilisei); Popa, Dicţ. lit. (1977), 505; Mihail Iordache, Un reprezentant al ethosului românesc, „Pagini bucovinene", 1982, decembrie; Satco-Pânzar, Dicţionar, 207-208; Popa, Ist. lit., II, 807; Ion Murgeanu, Opera omnia. Am cunoscut pe..., „Cetatea literară", 2002, august.	C. Dt.
SIHLEANU, Alexandru (6.1.1834, Bucureşti - 14.111.1857, Bucureşti), poet. Este fiul Măriei (n. Popescu) şi al paharnicului Zamfirache Sihleanu. După copilăria petrecută pe moşia părintească din ţinutul Buzăului, după anii de învăţătură la Pensionul „Monty" şi la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, la optsprezece ani S. se afla la Paris, unde va obţine bacalaureatul în 1853, la Liceul „Louis le Grand". Câtva timp a frecventat şi cursurile Facultăţii de Drept. A fost coleg cu A. I. Odobescu şi, alături de acesta, publica în „Junimea română", revista scoasă de studenţii români din Paris în mai-iunie 1851. La întoarcerea în ţară intră în cercul ziarului „Concordia" (1855). Moare* pe neaşteptate, de dalac, la nici douăzeci şi trei de ani. A fost reînhumat, în 1877, la Sihlea.
Volumul Armonii intime (1857) strânge douăzeci şi patru de poezii - toată creaţia lui S. Prin modele şi temperament, nota dominantă este romantică. Pasionat, violent, poetul îl imită pe Byron, văzându-se sub zodia unui destin tragic. Mânat de o chemare nelămurită, ar vrea să zboare spre alte tărâmuri; sufletul îi arde, avid de „ senzaţii/de-acele ce doboară", de privelişti „sângeroase". Vijelia, spaima, duhul celui rău ţin în stăpânire lumea (Strofe, Sonet III). Baladele Logodnicii morţii şi Strigoiul sunt nocturne şi fantastice, urmând motivele byroniene din Oscar of Aha şi Vampirul. Autentic este fiorul în faţa sălbaticelor pustietăţi din descrierile carpatine. O Barcarolă are note luminoase ce prefigurează idila eminesciană, după cum Ce e mai dulce-n lume ? şi La patria anunţă Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. S. nu a putut da o expresie definită înclinaţiei sale pentru poezie, dar limba lui, fără asperităţi, limpede, atinge, pe alocuri, sonorităţile de „liră de argint", întrevăzute mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii. G. Călinescu îi dedică un portret memorabil: „între lirismul de iatac al lui Alecsandri şi nemişcarea lunatică a lui Eminescu, Sihleanu ar fi adus, de trăia mai mult, un temperament sangvin, furtunos, de fiu de boier cult trăind între salon şi sălbăticia de la moşie, biciuit de turburea ereditate pe jumătate aristocratică, pe
?
imilKERIA LUI fEflDINAND Ofll.
m.
jumătate câmpenească. Complexitatea bărbatului rafinat şi barbar totdeodată, pe care se va încerca s-o înfăptuiască Macedonski mai târziu, o găsim la Sihleanu nefabricată. Instinctul războinic, literar la romantici, la el născut în tradiţia unui trecut frământat şi crunt, este autentic".
SCRIERI: Armonii intime, Bucureşti, 1857; ed. Elena Grădişteanu, Bucureşti, 1871; ed. pref. Constantin-Zamfir Ghica, Bucureşti, 1896; ed. pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1909.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, III, 211-217; Ibrăileanu, Opere, VIII, 367-369; Lucian Predescu, Vasile Cârlova şi Al. Sihleanu, Bucureşti, f.a., 39-117; Călinescu, Ist. lit. (1941), 287-289, Ist. lit. (1982), 321-323; Cioculescu, Varietăţi, 127-131; Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 288-324; Ist. lit., II, 763-765; Ileana Verzea, Byron şi byronismul în literatura română, Bucureşti, 1977, 156-159; Elena Tacciu, Trei poeţi preeminescieni, Bucureşti, 1978, passim; Dicţ. lit. 1900, 780-781; Scarlat, Ist. poeziei, I, 396-399; Grigore Radu Stănescu, Alexandru Sihleanu (Omul şi opera), introd. Vasile Sandu, Buzău, 1999; Dicţ. scriit. rom., IV, 229-231; Valeriu Nicolescu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Bucureşti, 2001,501-504.	S.	C.
SILAŞI, Grigore (27.1.1836, Beclean - 17.1.1897, Năsăud), filolog şi folclorist. Fiu al protopopului greco-catolic Vasile Silaşi, S. învaţă la liceul grăniceresc din Năsăud, apoi la Dej şi la Cluj. Face studii de teologie la Blaj şi i se acordă o bursă care
193 Dicţionarul general al literaturii romane
Silvestru
îi înlesneşte înscrierea la Colegiul „Sf. Barbara" din Viena, absolvit în 1859. în 1862, după ce îşi ia doctoratul în teologie la Universitatea din Viena, este numit vicerector al Colegiului „Sf. Barbara". Aici începe să se manifeste vocaţia sa de organizator şi animator cultural: conduce o societate literară a teologilor români din Viena, editează „Sionul românesc" (1865-1867, 1872), participă la întemeierea şi întrunirile societăţii România Jună. în anii petrecuţi în capitala Austriei va fi făcut şi studii temeinice de limbă, literatură şi folclor, căci în 1872, la întoarcerea în ţară, devine profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Cluj. Străduinţele sale pe plan ştiinţific, social sau politic se orientează în direcţia afirmării naţiunii române. De la catedră propovăduia ideea descendenţei nobile a românilor, insuflând discipolilor săi, printre care Petre Dulfu, Virgil Oniţiu, Silvestru Moldovan, poate şi G. Coşbuc, sentimentul mândriei naţionale. Aceleaşi idei îi însufleţeau şi pe membrii Societăţii de Lectură „Iulia", pe care S. o iniţiază şi o conduce mai mulţi ani. A fost şi „director onorar" al despărţământului Astrei din Cluj, iar din 1877 este ales membru onorific al Academiei Române. Militantismul său a atras însă aversiunea autorităţilor ungare şi în 1885 se vede înlăturat de la catedră prin pensionare. Se retrage la Năsăud, unde trăieşte până la sfârşitul vieţii.
Scrierile lui S., câte s-au păstrat în paginile revistelor „Transilvania", „Familia" şi „Amicul familiei", tratează chestiuni de literatură, de limbă şi în special de folclor. Ca filolog, susţine originea latină a limbii române, dar se declară pentru o limbă populară, nu artificială, creată de savanţi. Lucrarea lui cea mai importantă este Renaşterea limbei româneşti în vorbire şi scriere (I—III, 1879-1885), publicată mai întâi în „Amicul familiei". A avut, de asemenea, preocupări de teorie, istorie şi critică literară. Cursurile sale de istoria literaturii, împărţite pe perioade sau pe genuri (teatrul, scrierile istorice, lirica, literatura satirică şi didactică etc.) nu s-au păstrat. A cercetat şi a comentat texte vechi, printre care o psaltire calvino-română, un abecedar românesc din secolul al XVII-lea, o traducere manuscrisă din Homer, făcând el însuşi o tălmăcire din Cezar (De Bello Gallico), rămasă tot în manuscris. Câteva principii de teorie literară şi de estetică sunt enunţate într-o prelucrare după S. Brassai, Despre operele de artă. A mai scris câteva recenzii şi articole, între acestea unul foarte elogios despre Petre Dulfu, pe care îl recomanda lui Vasile Alecsandri. Mai substanţiale sunt studiile de folclor ale lui S., unde se conturează apartenenţa sa la curentul mitologizant latinist. Considerând literatura, în general, şi folclorul, în special, drept cea mai fidelă oglindă a unei naţiuni, el studiază multiplele aspecte pe care le poate revela cunoaşterea creaţiei populare (însemnătatea literaturii române tradiţionale, Românul în poezia sa poporală). Artă, însă în primul rând document, literatura populară dezvăluie fapte istorice, mitologice, lingvistice şi, mai ales, viaţa spirituală. Psihologia unui popor fiind văzută ca obiectiv major al folcloristicii, S. întreprinde o largă descriere a caracterului românesc, aşa cum transpare el din poezia populară. Pentru valoarea sa estetică şi pentru caracterul naţional, folclorul se cuvine să fie principala sursă de inspiraţie a unui scriitor.
Familiarizat cu metodele istoriei literare, S. studiază originea şi evoluţia creaţiei populare, pe specii. Poezia a apărut în faza „juniei" omenirii, iar „poeticitatea românilor" este moştenită pe de o parte de la romani, pe de altă parte este determinată de mediul geografic. „Legendele mitice", adică basmele, descind din mituri străvechi, ariene, originare din Asia şi evoluează spre „naraţiuni epice", tot mai sărăcite de miraculos. Datinile şi credinţele sunt, de asemenea, reminiscenţe ale aceluiaşi fond mitologic. Analiza poeziei populare îl determină să constate varietatea acesteia şi strânsa ei legătură cu viaţa. Activitatea lui S. în domeniul focloristicii ţinteşte concomitent să argumenteze romanitatea poporului român şi drepturile sale naţionale.
SCRIERI: Apologie. Discusiuni filologice şi istorice maghiare privitoare la români, Cluj, 1879; Renaşterea limbei româneşti în vorbire şi scriere, I—III, Cluj-Gherla, 1879-1885;
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 185; Autobiografie, TR, 1897,8, 9; Chendi, Scrieri, 152-153; Dumitru Pop, Grigore Silaşi folclorist, SUB, Philologia, t. IX, 1964, fasc. 1; Viorica Nişcov, Ecouri în România ale activităţii folcloristice a Fraţilor Grimm, RITL, 1967, 2; Octavian Schiau, Grigore Silaşi, dascălul, TR, 1967,8; Lascu, Clasicii, 305; Dicţ. lit. 1900,781; Păcurariu, Dicţ. teolog., 403-404; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 332-333; Rusu, Membrii Academiei, 483-484; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 207-208.	L. Cş.
SILVANIA, publicaţie apărută la Zalău, lunar, din martie 1990 până în iulie 1991, având subtitlul „Revistă de cultură, literatură şi artă". Colectivul de redacţie: loan Moldovan (redactor-şef, martie - iunie 1990), Valentin Dărăban (redactor-şef, iulie 1990 - iulie 1991), Gheorghe Şişeştean (redactor-şef adjunct), Florin Horvath, Eugen Crihan (secretari generali de redacţie). Fost supliment literar-artistic al gazetei „Năzuinţa" sau încorporată trimestrial în revista clujeană „Tribuna", S. se înscrie între publicaţiile literare postdecembriste ce urmăresc să încurajeze schimbul de opinii şi promovarea valorii. Rubrici: „Mozaic", „Carnet", „Interviul nostru", „Serialul nostru". în fiecare număr sunt incluse versuri de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, St. O. losif, Ion Pillat, V. Voiculescu, Ion Barbu, Nicolae Labiş. Cronica literară este realizată de Viorel Mureşan şi Marcel Lucaciu. Critică literară mai semnează Eugen Teglaş, Vasile Avram, Octavian Guţu şi luliu Suciu, cu eseuri sunt incluşi în sumar loan Alexandru, Andrei Pleşu, Mircea Florian, Ion Lungu, Gheorghe Şişeştean. Reţin atenţia Din amintirile lui Hruşciov şi traducerea Luciei Şildan din Raymond Chandler ori Aşa vorbit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche, în transpunerea lui Eugen Crişan. S. mai cuprinde o cronică a revistelor, interviuri, articole comemorative sau consacrate unor artişti sălăjeni, comentarii cu caracter politic, istoric, studii de arheologie, etnografie, sociologie culturală. Alţi colaboratori: Emil Hurezeanu, Dina Horvath, T. Tudor Topan, Mircea Breban.	M.	W.
SILVESTRU, Paul (10.X .1954, Bucureşti), eseist şi publicist. Este fiul Măriei (n. Dumitrescu) şi al scriitorului Valentin Silvestru. Urmează la Bucureşti Liceul „Mihail Sadoveanu" şi Facultatea de Teatrologie-Filmologie a Institutului de Artă
Silvestru
Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", absolvită în 1977. In anul următor obţine o bursă de studii la Salzburg Seminar in American Studies, de pe lângă Harvard University, pentru specializare în jurnalism. începe apoi o activitate susţinută în presa scrisă şi audiovizuală, în calitate de cronicar, eseist, comentator şi editorialist, autor de scenarii pentru radio şi televiziune. Debutul s-a produs în 1974, cu un reportaj cultural, în „Luceafărul", iar editorial în 1996, cu volumul de eseuri Lucruri. A contribuit la lucrări colective de artă teatrală şi cinematografică, iar în 1993 a iniţiat, a scris şi a editat, în colaborare, seria de povestiri şi compilaţii pentru copii „Cărticica cu poveşti", apărută la Editura Net. Este membru fondator al Uniunii Ziariştilor Profesionişti.
In paginile eseistice din Lucruri S. are în vedere în primul rând valorile culturale care reprezintă lucrarea civilizatoare a câtorva sute de ani, dar investighează din aceeaşi perspectivă şi perioada de tranziţie ce a urmat evenimentelor din decembrie 1989, stăruind asupra transformărilor din 1990-1992. Volumul Carte de citire (2003) este, dincolo de aplicaţiile concrete, o pledoarie pentru „cultura scrisului şi cititului, parte a unei civilizaţii a construirii, o aspiraţie a mai binelui" şi, totodată, un apel la regăsirea atitudinii critice, a inteligenţei reflexive. Variatele lecturi ale lui S. - de la Cari Gustav Jung şi S0ren Kierkegaard sau Tudor Vianu şi Constantin Stere până la D. R. Popescu, Augustin Buzura, Barbu Cioculescu, Petru Popescu, Al. Ecovoiu ş.a. - beneficiază de o valorizare cordială şi amplă. El prezintă aceeaşi disponibilitate pentru interpretarea poeziei, romanului, eseului, teatrului sau jurnalului literar, oferind explicaţii revelatoare şi dovedind putere de implicare în actul lecturii, ca formă superioară de redresare intelectuală şi morală.
SCRIERI: Lucruri, Bucureşti, 1996; Carte de citire, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Vasile Bardan, Cartea de citire, carte de iubire, CC, 2003,6-8.	M.	In.
SILVESTRU, Valentin (20.X.1924, Vaslui - 25.XI.1996, Bucureşti), teatrolog, prozator şi dramaturg. Este fiul Surei şi al lui Isac Moscovici, constructor. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi în 1942, urmează la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie, al cărei licenţiat devine în 1949. Debutul în presă are loc în 1943, cu un articol despre Henrik Ibsen, publicat în ziarul „Ecoul", iar cel editorial în 1949, cu nuvela Trenul regal Reporter la cotidienele „Victoria" (1944-1946) şi „România liberă" (1946-1947), colaborează la „Contemporanul", unde în 1947 îi apare prima proză, intitulată Luminătorii satelor, trece redactor la „Rampa" (1947-1948) şi „Flacăra" (1948-1950), scrie în „Lumea" (1946) lui G. Călinescu. Ulterior se consacră aproape exclusiv teatrului, filmului şi radioului. Director artistic al Studioului Cinematografic Bucureşti (1950-1951), redactor-şef al publicaţiei „Probleme de cinematografie" (1951-1953), profesor de estetică la Institutul de Teatru din Bucureşti (1953-1959), şef al secţiei de artă şi cronicar dramatic la „Contemporanul" (1954-1969), din 1969 până în 1992 este titularul cronicii dramatice la „România literară". Colaborează şi la „Astra", „Ateneu", „Cronica",
Dicţionarul general al literaturii române 194
„Familia", „Ramuri", „Teatrul", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a. Pentru publicul larg se face cunoscut cu rubrica „Poşta veselă", pe care o susţine ani de-a rândul în cadrul emisiunii „Unda veselă" la Radio Bucureşti. A scris scenarii radiofonice, pentru filme de televiziune (Arta conversaţiei, 1975), documentare (despre Lucia Sturdza Bulandra, 1961), de desene animate (Căsuţe ascunse, 1961) sau artistice, folosind uneori propriile-i proze (Tufă de Veneţia, 1975). Din mari scriitori spanioli şi francezi, cum sunt Lope de Vega, Cervantes, Federico Garda Lorca, Prosper Merimee, Anatole France, Aime Cesaire, a dat versiuni în limba română, mai ales pentru texte utilizate în spectacole teatrale. A fost unul din iniţiatorii Asociaţiei Umoriştilor din România şi al Festivalului bienal de umor de la Vaslui şi preşedinte în juriul pentru teatru al Festivalului „Cântarea României". De asemenea, a fost membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, a întemeiat şi condus Fundaţia „Teatrul 21". I s-au decernat Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi Muzică (1978) şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Elemente de caragialeologie (1979), precum şi un premiu al Academiei Române pentru volumul colectiv Teatrul românesc contemporan (1975).
Primele scrieri în proză ale lui S. sunt total aservite canonului proletcultist, ilustrând mai mult decât obişnuitul compromis menit a face posibilă „trecerea" peste graniţa
195 Dicţionarul general al literaturii române
Silvestru
cenzurii. Nuvela Trenul regal şi schiţele din volumul Bordeiul de la Poarta Alba (1952) sunt scrieri de propagandă, de vehementă incriminare a regalităţii carliste în prima proză, de exaltare a noilor „realizări" (Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), dar şi a „vigilenţei", denunţului şi calomniei (un text precum Cetăţeanca Melinte Aneta e caracteristic) în culegerea de schiţe. Jurnalul cu file violete (1955) e menţionabil numai pentru introducerea notei umoristice, fiindcă în rest conformismul se păstrează, acordat cu noile indicaţii, prin care se recunoaşte că pe lângă „realizări" mai sunt şi neajunsuri. De altfel, întreaga proză umoris-tico-satirică a lui S. are această notă de acomodare şi chiar de ocolire a strategiilor esopice şi subversive. Faptul că în 1987 el lăuda încă „brigada artistică de amatori" ca formă spontană de umor popular este grăitor. Odată cu volumul Glastra cu sfecle (1965), care include „microfoiletoane, momente şi schiţe vesele", gama tematică şi de procedee se lărgeşte, iar tezismul propagandistic se atenuează. Prozatorul exploatează resursele umoristice ale cotidianului, faptul divers, savoarea dialogului, convenţiile şi stereotipiile, rutina şi micul absurd existenţial, noua birocraţie, mita măruntă, nepotismul, micile compromisuri şi imposturi, noul parvenitism (venal, totuşi), noile variante ale mitocăniei etc. O sursă de comic frecvent investigată este vorbirea (numeroase schiţe au aspect de scenetă sau sunt colaje de scrisori, ca la I. L. Caragiale, luat ca model), cu amestecul de termeni comuni, colocviali, triviali ori sentimentali şi de limbaj tehnic sau în genere neologistic (vorbirea în „radicale"), amintind şi de seria cu Tanţa şi Costel a lui Ion Băieşu. Scenetele sunt plasate în noua geografie economică şi socială (CAP-uri, întreprinderi de stat, ferme agricole, birouri, staţii de autobuz, staţiuni de odihnă muncitoreşti, magazine, şcoli ş.a.m.d.). In mod obişnuit, aici comicul mizează pe efectul poantei şi al contrarierii expectaţiei şi nu depăşeşte, ca anvergură, nivelul agreabilului şi al divertismentului. Proza scurtă instituie un univers caleidoscopic de care nu sunt străine nici scrierile teatrologului S. Majoritatea cărţilor sale sunt alcătuiri fragmentariste care au la bază activitatea prodigioasă a cronicarului dramatic. Autorul se caracterizează cu exactitate: „menirea mea pe lume e să fiu gazetar". Partea tare a comentatorului de teatru nu e vocaţia teoretică şi nici cea sistemică, ci o bună aplicare la textul dramatic şi la tehnicile regizorale şi actoriceşti, provenită dintr-un îndelungat şi consecvent exerciţiu de urmărire a fenomenului teatral curent din ţară şi, pe cât a fost posibil, din lume. De altfel, din călătoriile sale de documentare sau însoţind diverse trupe a ieşit o memorialistică nu lipsită de calităţi. S. este un teatrolog cu o cultură respectabilă şi cu o bună priză la text şi la punerea în scenă. Prima lucrare reprezentativă, Personajul în teatru (1966), propune şi câţiva termeni insoliţi, chiar dacă nu îndeajuns de tehnic definiţi: „talentul personajului" (potenţialul marilor personaje de a permite interpretări noi, în funcţie de epocă, mediu sociocultural, talent regizoral şi actoricesc) şi „cultura rolului" (pregătirea culturală a actorului, cunoaşterea epocii în care evoluează personajul interpretat etc.). Lucrările secvenţe, deşi dominate de acelaşi fragmentarism, pun premisele unor panorame care ţin seama îndeobşte de criteriul valorii - există şi excepţii: de exemplu, supralicitarea lui Aurel Baranga - şi
simt deschise la inovaţie - studii despre teatrul experimental în Prezenţa teatrului (1968) şi, tot aici, despre viziunea regizorală a lui David Esrig, iar cu altă ocazie despre Liviu Ciulei. Istoria dramaturgiei şi artei scenice româneşti din anii 1970-1990 nu poate neglija contribuţia lui S. la lucrarea Teatrul românesc contemporan, unde scrie capitolul Evoluţia conceptelor teatrale, dar şi paginile din Ora 19,30 (1983) sau Un deceniu teatral (1984), după cum istoria teatrului autohton de la începuturi până spre 1990 nu poate face abstracţie de incursiunile sale în trecutul şi prezentul dramei istorice. Notabil este S. ca antologator, care resuscită interesul pentru dramaturgi şi piese uitate, efortul recuperator fiind prezent în primul rând în articolele exegetice. Astfel, în volumul Clio şi Melpomena (1977), cea mai amplă secţiune, intitulată Piesa uitată, atrage atenţia asupra unui repertoriu marginalizat sau de-a dreptul necunoscut, de la hasdeiana Răposatul postelnic la Vrăjitoarele lui Dimitrie Stelara, trecând prin dramaturgia lui Iacob Negruzzi, I. L. Caragiale (începem!), Al. Macedonski (Moartea lui Dante Alighieri), Barbu Delavrancea (A doua conştiinţă, piesă ibseniană, atipică în ansamblul operei scriitorului), Ion Minulescu, Caton Theodorian, Ion Agârbiceanu, Ion Luca, Dan Botta ş.a. Un loc aparte între scrierile comentatorului îl ocupă cartea Elemente de caragialeologie, abordare modernă privind diagrama receptării, motivele operei (scrisoarea, semidoctismul, personajul care nu apare), dezbaterile nu o dată polemice pe marginea noilor montări ale pieselor (aparţinând lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Alexa Visarion), dar şi cariera internaţională a dramaturgului ori receptarea sinuoasă pe care a avut-o drama Năpasta ş.a.
SCRIERI: Trenul regal, Bucureşti, 1949; într-o noapte înstelată, Bucureşti, 1951; Bordeiul de la Poarta Albă, Bucureşti, 1952; Jurnalul cu file violete, Bucureşti, 1955; O femeie aprigă, Bucureşti, 1955; Din fotoliul spectatorului însemnări teatrale dintr-o călătorie în URSS, Bucureşti, 1956; Teatrul Naţional „I. L. Caragiale" la Paris, Bucureşti, 1957; Necazurile lui Şurubel (fabulă veselă pentru păpuşi, în cinci întâmplări), Bucureşti, 1959; Mâniosul, Bucureşti, 1961; întoarcerea Zânei Minunilor pe Pământ, Bucureşti, 1962; Jules Cazaban, Bucureşti, 1964; Suferinţele Haralambinei, Bucureşti, 1964; Glastra cu sfecle, Bucureşti, 1965; Personajul în teatru, Bucureşti, 1966; Prezenţa teatrului, Bucureşti, 1968; Teatrul de păpuşi în România (în colaborare cu Letiţia Gâtză şi Iordan Chimet), Bucureşti, 1968; Tufă de Veneţia, Bucureşti, 1971; Spectacole în cerneală, Bucureşti, 1972; 1000 de ore în Spania, Bucureşti, 1972; De ce râdeau gepizii..., Bucureşti, 1973; Caligrafii pe cortină, Bucureşti, 1974; Când plouă, taci şi-ascultă..., Bucureşti, 1974; Teatrul românesc contemporan (în colaborare), Bucureşti, 1975; Zâna castraveţilor, Bucureşti, 1976; Clio şi Melpomena, Bucureşti, 1977; Elemente de caragialeologie, Bucureşti, 1979; Arta îmbrobodirii, Bucureşti, 1982; Ora 19,30, Bucureşti, 1983; Un deceniu teatral, Bucureşti, 1984; Umorul popular românesc modem, Bucureşti, 1987; Ce mai faci?, Bucureşti, 1988; Umorul în literatură şi artă, Bucureşti, 1988; Birlic: o viaţă trăită pe scenă, Bucureşti, 1991; Un bou pe calea ferată, Iaşi, 1992; Jurnal de drum al unui critic teatral (1944-1984), I, Bucureşti, 1992; Oasele ca proprietate personală, Bucureşti, 1993; Alexandru Giugariu, Vaslui, 1996; Praf şi pulbere, Bucureşti, 1996. Antologii: Die Ramei, Berlin, 1976; Sub zodia comediei, I-II, Vaslui, [1976]; Antologia piesei româneşti într-un act, introd. edit., I-IV, Cluj-Napoca, 1979-1982. Ediţii: D. R. Popescu, Teatru, I-II, Bucureşti, 1985-1987.
Repere bibliografice: Gh. Achiţei, „O femeie aprigă", 0,1955,2; Dinu Kivu, „Glastra cu sfecle", CNT, 1965,34; AL Andriescu, „Tufă de Veneţia", CRC, 1972,7; Amza Săceanu, Faţa văzută şi nevăzută a teatrului, Bucureşti,
Silviu
Dicţionarul general al literaturii române 196
1974,260-269; Voicu Bugariu, „Zâna castraveţilor", LCF, 1976,29; Cristea, Domeniul, 320-324; Ungureanu, Proză, 223-225; Raicu, Practica scrisului, 268-276; D. I. Suchianu, Caragialeologie, RL, 1980,15; Iorgulescu, Critică, 175-177; Titel, Cehov, 173-176; Călinescu, Biblioteci, 164-168; Alex. Ştefănescu, Cu umor despre umor, RL, 1989,14; Alex. Ştefănescu, Portret în mişcare, RL, 1992,5; Călin Căliman, „Jurnal de drum al unui critic teatral", CC, 1993,10-12; Viorel Cacoveanu, Valentin Silvestru - 70, ST, 1994,
10-11;	Viorel Cacoveanu, La despărţirea de Valentin Silvestru, ST, 1996,
11-12;	Ştefan Oprea, Planeta Silvestru, DL, 1999, 2; Faifer, Faldurile,
107-110; Popa, Ist lit, 1,1076-1077; Dicţ. scriit. rom., IV, 231-233; loan Adam, Parole în Balcania, Bucureşti, 2003,105-107.	N. M.
SILVIU, George (pseudonim al lui Silvius Golliger; 2.1.1901, Focşani - 16.V.1971, Paris), poet, dramaturg, prozator şi traducător. Este fiul Herminei şi al lui Iancu Golliger, arhitect, preşedinte al Comunităţii israelite din Focşani. Urmează cursurile Liceului „Unirea" din oraşul natal, iar după primul război mondial se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1922. Doctoratul în drept şi ştiinţe politice şi economice şi-l va susţine târziu, în 1947. In 1916, elev fiind, publică o poezie ocazională în ziarul focşănean „Naţiunea", precum şi proză scurtă, iscălită Silvigo, în „Veselia". Proaspăt student, aderă la Partidul Social Democrat, în al cărui periodic - „Socialistul" - dă la iveală articole şi versuri. Mai colaborează la „Hasmoneea", „Sburătorul", „Adevărul literar şi artistic", „Rampa", „Convorbiri literare", „Flacăra", „Năzuinţa", „Spre ziuă", „Revista copiilor şi a tinerimii", folosind frecvent şi pseudonimul Moş Grigore Sfătosu. După obţinerea licenţei practică avocatura, desfăşurând totodată şi o intensă activitate publicistică. Cronicar la „Dimineaţa" (1925-1926), scrie şi la „Adevărul", „Dimineaţa copiilor", „Omul liber", „Clopotul", „Cotidianul", „Icoane maramureşene". „Universul copiilor", „Cetatea literară", „Viaţa literară", „Opoziţia" ş. a. Redactor politic la ziarul „Lupta", codirector la „Ultima oră", director de programe radiofonice (1928), e o vreme ataşat de presă pe lângă delegaţia românească la Societatea Naţiunilor. Intre timp i se joacă piesele pentru copii Ciufulici şi Motanul încălţat (ultima scrisă în colaborare cu Adrian Maniu), alta, Verde împărat şi zmeii, fiindu-i tipărită în 1924. îi mai apar plachetele Flori şi fluturi (1924), Jucării (1927) şi traducerile Răpirea de Paul Bourget, Ditirambe către Dionysos de Friedrich Nietzsche şi Odaia ceasornicului de Georges Duhamel. în deceniul al patrulea e prezent în „Cuvântul liber", „Vitrina literară", „Europa", „Viaţa de azi". De sub tipar îi ies volumele de poezii înfrângeri (1934), Paisie psaltul spune... (1934) şi Notaţii
(1936), precum şi eseul Nietzsche (1937). în timpul regimului antonescian S. e radiat din barou şi din corpul ofiţerilor de rezervă, i se interzice să publice şi prestează muncă obligatorie. După august 1944 îşi recapătă drepturile şi, mai mult, devine secretar general la Ministerul de Interne. Colaborează acum la ziarele „Răspântia" şi „Libertatea", i se pun în scenă piesele Ciufulici şi Brumărel, i se tipăreşte placheta Sub flacăra nădejdii (1947). Va intra însă curând în dizgraţie, nefiind primit în Partidul Muncitoresc Român, iar în 1953-1954 e chiar arestat, fără a mai fi judecat. Izbuteşte totuşi să mai scoată două cărţi -întâmplări cu tâlc (1957) şi Salba fermecată (1958), înainte ca, în
1960, să i se aprobe expatrierea. Stabilit la Paris, va continua să scrie în româneşte. Postum, familia va edita, într-o serie, volumele Poezii (1994), Păcală (1994), Salba fermecată (1996), jucării (1998) şi romanul Igrasia (2000).
De-a lungul unei bune părţi a carierei sale S. îşi asumă concomitent ipostaze lirice diferite, chiar contradictorii. El este, astfel, poet social, care îşi deghizează tendenţionismul în filosofie umanitaristă ori sceptică, poet intimist, apoi ispitit de experienţe moderniste, dar şi evocator al unui autohtonism impregnat de evlavie ortodoxă, de simplicitate rustică şi de bravură haiducească, precum şi autor pentru copii. Vocaţia profundă este însă deficitară. Dacă versurile din înfrângeri, Notaţii şi Sub flacăra nădejdii sunt minate de prozaism şi de locul comun, în schimb Paisie psaltul spune... evidenţiază, pe lângă ecouri din psalmii arghezieni şi din viziunile lui Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Radu Gyr sau Paul Sterian, şi un efort de diferenţiere, în căutarea unui lexic propriu, a unor motive epice noi şi într-o preocupare specială pentru euritmie şi bogăţia rimei. Pe drumuri bătătorite merge S. şi în primele sale cărţi pentru copii. Dar plusul de experienţă, ivirea unor rezonanţe intime şi dobândirea unui simţ scenic determină un progres în dramatizările unor poveşti ori în piesa Ciufulici, care a înregistrat un notabil succes de public.Calităţi deosebite, în registru dramatic, dar şi în cel poetic, are „basmul" în trei acte Salba fermecată. Stăpân pe unelte, adesea inventiv se arată S. şi în fabulele scrise în ultima parte a vieţii. Din aceeaşi perioadă mai reţin atenţia atât o suită de expresii lirice ale condiţiei exilatului, cât şi romanul Igrasia, care încearcă să dea un tablou al vieţii în închisorile comuniste, dar alunecând, după un început promiţător, în istorisirea unei destul de banale escrocherii.
SCRIERI: Verde împărat şi zmeii, Bucureşti, [1924]; Flori şi fluturi, Bucureşti, [1924]; Ciufulici, Bucureşti, 1927; Jucării, Bucureşti, [1927]; înfrângeri, Bucureşti, 1934; Paisie psaltul spune..., Bucureşti, 1934; Notaţii, Bucureşti, [1936]; Nietzsche, Bucureşti, [1937]; Brumărel, Bucureşti, 1945; Sub flacăra nădejdii, pref. Ion Pas, Bucureşti, [1947]; întâmplări cu tâlc, Bucureşti, 1957; Salba fermecată, Bucureşti, 1958; [Scrieri], voi. I: Poezii, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1994, voi. II: Păcală, Bucureşti,
1994,	voi. III: Salba fermecată, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1996, voi. IV: Jucării, pref. Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1998, voi. V: Igrasia, Bucureşti, 2000. Traduceri: Paul Bourget, Răpirea, Bucureşti, [1926]; Friedrich Nietzsche, Ditirambe către Dionysos, Bucureşti, [1927]; Georges Duhamel, Odaia ceasornicului, Bucureşti, [1931].
Repere bibliografice: *** [Camil Petrescu], „Flori şi fluturi", „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", 1924, 2; Lovinescu, Scrieri, IV, 668; I. Plugaru [Ion Pas], „înfrângeri", „Şantier", 1934, 7; Perpessicius, Opere, XII, 428-429; Claudia Millian, „Paisie psaltul spune...", ADV, 1935,15 643; L. Bz. [Lucian Boz], „Notaţii", CLI, 1936, 29; Eugen Ciuchi, Poezii cu caracter religios, PL, 1937,5-6; Podoleanu, 60 scriitori, 1,289-292; Predescu, Encicl., 782; Călinescu, Ist lit. (1941), 853, Ist. lit (1982), 938 ; Radu Gyr, Calendarul meu, îngr. şi pref. Ion Popişteanu, Constanţa, 1996,65; Dicţ. scriit. rom., IV, 233-235. V. D.
SIMA, Felix (6.VI.1949, Mihăeşti, j. Vâlcea), poet. Urmează şcoala elementară în comuna natală, Liceul „Nicolae Bălcescu" din Râmnicu Vâlcea şi Şcoala Postliceală de Biblioteconomie din Bucureşti, absolvită în 1971. Lucrează pe mai multe
197 Dicţionarul general al literaturii române
Sima al lui Ion
şantiere de construcţii, la hidrocentralele Lotru, Olteţul, Voineasa, apoi se angajează ca maşinist la Casa de Cultură şi ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul" din Râmnicu Vâlcea. Debutează în 1969, la „Luceafărul", iar editorial în 1978, cu placheta Cineva mai tânăr, care obţine Premiul Editurii Albatros. Colaborează la „Argeş", „Astra", „Ramuri", „Orizont", „România literară", „Tribuna" ş.a.
în primul ciclu al volumului Cineva mai tânăr S. propune o poezie inocent-adolescentină, de versificaţie şi tematică rural-tradiţionalistă, pentru ca în al doilea ciclu, intitulat Un domn suav, să surprindă, păstrând aceeaşi simplitate - inclusiv la nivelul construcţiei poemului şi al versificaţiei - printr-un ludic livresc, tipic dezinhibatei „generaţii în blugi". Instalându-se într-un univers lexical al purităţii, în descendenţa neoromantismului şaizecist, poetul sondează trecerea de la copilărie la maturitate, intrarea în lume, iminenţa sentimentului erotic. Deşi modelele şi influenţele sunt încă eclectice (pot fi recunoscute reminiscenţe din Lucian Blaga şi Ion Pillat), lui S. îi reuşesc mai multe istorioare lirice (Păpuşarul) sau poeme-joc parodice, „cu poante" optzeciste (Frumosul prinţ). în versurile din cartea următoare, înfriguratul fierbinte (1980), autorul pierde acea simplitate şi inocenţă care îi marcaseră debutul, conferind liricii sale, chiar dacă nu una foarte personală, o muzicalitate plină de farmec. Un elan epopeic, combinat cu tentaţia experimentării discursului poetic extins, compus din secvenţe narative, îl împinge către o prolixitate opacă şi obositoare. Naraţia respectă un fel de traseu iniţiatic, trece însă prin registre şi modalităţi foarte diferite - naraţie simbolică, poezie abstractă, cerebrală, cu miză filosofică, limbaj oracular, apoi poezie a cotidianului, limbaj colocvial, neologic etc. -, încât ansamblul este hibrid. Alt ciclu, Douăsprezece ore ca pădurea, e alcătuit din poeme scurte, fără titlu, care se încheie adesea, în mod bizar, cu virgulă, deşi, în genere, la nivelul conţinutului, se apropie mai degrabă de neomodernism: „pe mal de piele udă-n sus/ cântând din flăcări ani şi ani/ fără nevoie de apus/ bărbaţi se strâng se bat cu bani/ sub corturi largi în largul fân/ în aer umed ofilit/ copacul strânge prunci la sân/ şi îi sufocă liniştit". în Case de piatră (1997) şi în Poarta raiului - The Heaven's Gate (2000) S. revine la formula iniţială a simplităţii - lirică de factură meditativă, vag elegiacă, ulterior naiv-religioasă -, realizată însă cu mijloace datate.
SCRIERI: Cineva mai tânăr, Bucureşti, 1978; înfriguratul fierbinte, Craiova, 1980; Cartea de pământ, f.l., 1992; Tu să-mi spui de unde vii şi ce poezii mai ştii, Râmnicu Vâlcea, 1993; Ridică-te, negură!. Fereastra 1, postfaţă Dan Ciachir, Fereastra 2, postfaţă Constantin Georgescu, Râmnicu Vâlcea, 1994; Cu un fir de ghiocel aş putea să scriu la fel, Râmnicu Vâlcea, 1995; Din Ţara lui Anton Pann (în colaborare cu Dragoş Serafim), Râmnicu Vâlcea, 1996; Case de piatră (Videopoeme), Râmnicu Vâlcea, 1997; Poarta raiului - The Heaven's Gate, ed. bilingvă, tr. Tudor Iosifaru, postfaţă Constantin Zărnescu, Cluj-Napoca, 2000.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Starea poeziei, RL, 1978, 23; Constantin Poenaru, Un tânăr poet, R, 1978,8; Mihai Mustăţea, „ Cineva mai tânăr", ARG, 1979,2; Regman, Noi explorări, 42-47; Popa, Clasici,
150-153; llie Purcaru, Carte cu olteni, Craiova, 1988, 130-133; Constantin M. Popa, Semn de carte, R, 1995,1-2; Petria, Vâlcea, 363-364; Popa, Ist. lit, II, 657; Firan, Profiluri, II, 235-237.	R.	D.
SIMA AL LUI ION, Grigore (21.IX.1856, Gârbova, j. Alba -26.XII.1907, Cărpiniş-Gârbova, j. Alba), folclorist şi prozator. Frecventează cursurile primare în satul natal şi Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, absolvit în 1875. Este mai întâi învăţător la Poeni, iar din 1884 învăţător şi preot la Cărpiniş, localităţi din judeţul Alba. încercarea de a-şi depăşi condiţia precară de existenţă prin exploatarea unei mine eşuează şi S. moare sărac.
Alături de Ion Pop-Reteganul, pe care l-a cunoscut, S. a cules şi a publicat folclor - cântece lirice, balade, poveşti, colinde - în „Familia", „Convorbiri literare", „Telegraful român", „Tribuna", „Transilvania", „Revista Orăştiei" ş.a. La aceleaşi periodice şi la mai multe calendare trimite şi câteva schiţe şi nuvele. A redactat „Foişoara pentru răspândirea cunoştinţelor folositoare şi a iubirei de carte" (1886) şi calendarul „Amicul poporului" (Sibiu, 1891-1899). într-un apel adresat cărturarilor de la sate pentru culegerea literaturii populare, ameninţată de uitare, el subliniază valoarea artistică a creaţiilor orale şi totodată necesitatea ca materialul cules să fie reprodus fidel. Aceste opinii sunt, de altfel, reluate în articolul Câteva observări asupra scrierilor din popor şi pentru popor. S. crede că limba creaţiilor populare are şi o deosebită însemnătate pentru lingvistică, prin materialul de multe ori arhaic pe care îl oferă spre studiu (în special colindele). în ceea ce priveşte culegerea folclorului, el admite numai înlăturarea cuvintelor indecente, inestetice sau străine, introduse, după părerea sa, fără rost. Totuşi, poveştile publicate în „Tribuna" şi în „Convorbiri literare" au o formă oarecum cizelată de către folclorist. Formulele tradiţionale (iniţiale, medii, finale), proverbele, zicătorile, expresiile populare, destul de numeroase, provincialismele introduse moderat de S., care intervine şi cu unele reflecţii în maniera povestitorului popular, conferă textelor ceva din pitorescul basmelor lui Ion Creangă. Culegerea Ardeleanu glumeţ (1889) reuneşte anecdote cu o tematică variată. Prostia, îngâmfarea, infidelitatea conjugală sunt câteva defecte satirizate. Merită, de asemenea, amintite ghicitorile, întrebările şi răspunsurile, „frământările de limbă" adunate în colecţia Din bătrâni (1885), interesul pentru aceste specii fiind întâmplător până atunci. în nuvele (puţine la număr şi cele mai multe rămase în paginile revistelor) se resimte uneori influenţa lui Ion Creangă, alteori cea a lui loan Slavici. Semnificativ pentru idealul artistic al lui S. este personajul titular din nuvela Petre Butuc, modest dascăl de ţară, lipsit de talent, dar aspirând spre gloria literară.
SCRIERI: Tei legănat, Sibiu, 1885; Vlad şi Catrina, Sibiu, 1885. Culegeri: Din bătrâni. Gâcituri, întrebări şi răspunsuri, frământări de limbă, Sibiu, 1885; Ardeleanu glumeţ sau 101 de anecdote poporale, Sibiu, 1889; Folclor din Ţara Moţilor, îngr. loan Felea şi Mircea Popa, pref. Mircea Popa, postfaţă Romulus Felea, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: I. Bratu, Grigorie Sima al lui loan, LU, 1908,1-2; Alexandru Ciura, Foiletoane, Beiuş, 1912, 75-79; Ion Breazu, Literatura „Tribunei" (1884-1895), DR, 1934-1935; Romulus Felea, Un folclorist uitat: Grigorie Sima, LL, 1968; Vrabie, Folcloristica, 201-202; Bârlea, Ist folc., 291; Dicţ. lit. 1900, 781-782; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 208. C. Bz.
Simbolism
Dicţionarul general al literaturii române 198
SIMBOLISM. Curent literar şi artistic constituit în Franţa către sfârşitul secolului al XlX-lea, ulterior extins în întreaga Europă, S. i-a fost dat numele în 1886 de Jean Moreas. Mişcarea se manifesta însă de aproape două decenii, ca reacţie la parnasianism, naturalism, la scientismul filosofiei pozitiviste. Anticipat de romantismul târziu (Friedrich Novalis, Ludwig Tieck, E. A. Poe, Gerard de Nerval) şi de poezia lui Charles Baudelaire, S. exprimă starea de spirit a unei generaţii dezamăgite de orientarea unei culturi şi de rânduielile unei societăţi care, prin fetişizarea bunurilor materiale şi instituţionalizarea gândirii dominate de principii utilitariste, marginalizau valorile spiritului. Tinerii poeţi, promovaţi de numeroasele cenacluri pariziene şi de cele peste o sută de mici reviste efemere, opun poeticii parnasiene, al cărei principiu era eternizarea priveliştilor lumii date, o poetică a visului, a misterului, a năzuinţei spre „altceva", spre „dincolo" (au-deia), spre imaterialitate şi inefabil sau care comunica sentimentul urâtului, al spleenului şi nevrozei provocate de climatul în care trăiau. Deosebită, prin materialul de inspiraţie şi prin modul sufletesc, de literatura consacrată, noua poezie o sfida şi în ordine formală, permiţându-şi derogări de la canoane socotite intangibile, mergând, prin unii dintre cei care o cultivau, până la întrebuinţarea versului liber. Pentru aceste motive, mişcarea inovatoare a S. s-a văzut stigmatizată ca „decadentă" de susţinătorii vechii poetici. Una din cele câteva grupări secesioniste a adoptat această „insultă", potrivit spusei lui Paul Verlaine, ca „strigăt de luptă" şi, cu el în frunte, a întemeiat, în 1886, revista „Le Decadent". Altă „şcoală", formată în acelaşi an, în jurul lui Stephane Mallarme, şi-a însuşit apelativul propus de
Jean Moreas, editând periodicul „Le Symboliste". De aici, dubla denumire, mult timp, a curentului: simbolist şi decadent. Până după al doilea război mondial au apărut sinteze franceze de istorie literară ce prezintă curentul de la finele secolului al XDC-lea ca având două aspecte: s. şi decadentismul, reunind „simbolişti" şi „decadenţi". In prima categorie intră poeţi făuritori de viziuni eterate, atraşi de „magia verbală", precum Jean Moreas, Gustave Kahn, Rene Ghil ş.a., avându-1 pontif pe Mallarme, dar mai ales pe Paul Valery; în a doua - poeţi ai mizeriei, ai plictisului, ai cotidianului anodin, ai monotoniei provinciale, ai degradării biologice, aşa cum sunt Paul Verlaine, Charles Cros, Tristan Corbiere, Jules Laforgue, Maurice Rollinat. Şi unii şi alţii creează în opoziţie atât cu impasibilitatea şi impersonalitatea parnasiană, cât şi cu patetismul romantic, cu efuziunile sentimentale, cu discursivitatea, cu declamaţia. în alte literaturi decât cea franceză, printre declanşatorii şi reprezentanţii de frunte ai s. se numără belgienii Emile Verhaeren, Georges Rodenbach, Maurice Maeterlinck, englezii şi irlandezii Algernon Charles Swinbume, Oscar Wilde, Arthur Symons, William Butler Yeats, spaniolii Manuel Machado, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez, nicaraguanul Ruben Dario, portughezul Fernando Pessoa, italienii Giovanni Pascoli, Gabriele D' Annunzio, Dino Campana, germanul Ştefan George, austriecii Hugo von Hofmannsthal şi Rainer Maria Rilke, ruşii Veaceslav Ivanov, Konstantin Balmont, Valeri Briusov, Aleksandr Blok, Andrei Belâi, ucraineanul Maxim Râlski, ungurii Ady Endre, Babits Mihâly, Kosztolânyi Dezso. Mai importantă pentru evoluţia artei decât producţia lirică a simboliştilor (nu şi a marilor predecesori) a fost poetica
Al. Macedonski, Ion Minulescu, N. Davidescu şi Al. T. Stamatiad
199 Dicţionarul general al literaturii române
Simbolism
simbolistă. Aceasta a fixat, în istoria spiritului, momentul în care poezia ajunge la conştiinţa de sine. „Poetul simbolist - constată Guy Michaud - «ştie ce face», e conştient de arta sa". Pentru el actul poetic nu e extaz sau delir, ca în viziunea lui Platon, ci elaborare lucidă, „facere". Cu un cuvânt arghezian - „iscusire". Prin s., largo sensu, poezia şi-a descoperit propria esenţă. Asumându-şi-o explicit, ea şi-a impus - prin disociere de „reportaj", fabulaţie, anecdotică, expunere didactică, confidenţă, oraţie, predică - să nu mai fie nimic altceva decât poezie. Intuit, desigur, cu mult înainte de izbucnirea mişcării simboliste (cu mai multă precizie de Poe şi Novalis), acest principiu iradiază în Corespondenţele lui Baudelaire, în sonetul Vocalele al lui Rimbaud şi este oracular încifrat în versurile lui Mallarme, ermetic enunţat în ale sale Divagaţii, spre a fi, îndeosebi în temeiul acestora din urmă, insistent explicitat de alţi poeţi şi de toţi exegeţii conceptului modem de poezie. Esenţială e considerarea poeziei ca expresie a absolutului. Şi cum absolutul nu există decât ca noţiune, el se identifică, în înţelegerea mallarmeană, cu „nimicul". Inexistentul poate fi numit, în schimb nimicul (absolutul) se autogenerează în fiinţa cuvântului. Nu îi rămâne, în consecinţă, poetului, pentru accederea la absolut, decât să se instaleze în cuvânt, făcând abstracţie de întreaga realitate, inclusiv de propria lui existenţă fenomenală. Să devină - în formularea lui Hugo Friedrich - doar un „operator al limbajului". Prin „dispariţia elocutorie a poetului", care - scria Mallarme -„cedează iniţiativa cuvintelor", pentru ca acestea să îşi transmită „înţelesul ascuns" pe cale de pură sugestie muzicală, independentă de vreun sens noţional, rezultatul sperat ar putea fi obţinerea „versului absolut", adică „un vers care, din mai multe vocabule, reface un cuvânt total, nou, străin limbii şi incantatoriu".
în lirica românească s. a debutat, într-un fel, ca fapt literar de preluare, de mimetism, fiind introdus de AL Macedonski, cel care în 1892 vorbea despre „poezia viitorului". S. nu putea să apară ca reacţie la parnasianism, întrucât acesta nu exista la noi ca şcoală; necristalizat, parnasianismul avea să îşi precizeze formula tocmai în interiorul noului curent, al celui din ambianţa macedonskiană, prin Mircea Demetriade, AL Obedenaru, Traian Demetrescu, Ştefan Petică, luliu Cezar Săvescu, George Orleanu, Gabriel Donna, AL Petroff ş.a. Mai curând pseudosimbolism, mişcarea pe care încerca să o provoace revista „Literatorul" aducea în poezie ceva nou în opoziţie cu eminescianismul şi cu mişcările neoromantice paseiste de orientare rurală (sămănătorismul, poporanismul). Se promova inspiraţia citadină şi exotică, cultivarea livrescului, rafinamentul formal, experimentarea de tehnici noi. Poezia oraşelor, lirismul de sursă intelectuală, vitalizat de freamătul existenţei modeme, comunicat pe calea versului liber vor deveni ideile structurante ale programului revistei „Vieaţa nouă", dirijată de Ovid Densusianu. Rezultatele militantismului acesteia nu au fost însă pe măsura eforturilor, de vreme ce s. propus aici era, în realitate, o negaţie a s. autentic. Ipostaza semnificativă a S. românesc s-a constituit prin poeţi ca Ion Minulescu, George Bacovia, I. M. Raşcu, N. Davidescu, Mihail Cruceanu, B. Fundoianu, D. Iacobescu ş.a., având ca organe de afirmare proprii „Revista celorlalţi", „Insula", „Versuri şi proză" şi alte câteva mici publicaţii, de scurtă durată, din primele două decenii ale
secolului al XX-lea. In mod paradoxal, se poate spune că noua orientare nu îşi are precursorul real în Al. Macedonski, ci mai degrabă în Mihai Eminescu. Chiar dacă se diferenţiază de eminescianism şi de toată poezia românească anterioară, cu toate că iese din orizontul rural şi cântă oraşul, parcul, marea, plecările, tărâmurile exotice, cultivă stările evanescente, crepusculare, visarea, privilegiază simbolul polisemantic, muzicalitatea, respinge expresia discursivă, practică versul liber şi sugestia, S. românesc exprimă o sensibilitate mai apropiată de cea eminesciană decât de cea a lui Macedonski. Aşa se explică larga receptare a influenţei lui Verlaine, a celorlalţi „poeţi blestemaţi" şi rezistenţa la mallarmeism. Poezia noastră simbolistă a fost sensibil modelată de lirica franceză „decadentă" şi aproape deloc de cea autoconsiderată „simbolistă". în timp ce Verlaine, Laforgue, Rollinat, Rodenbach, Rimbaud îşi aveau, în primele două decenii ale secolului al XX-lea, omologi în G. Bacovia, I. M. Raşcu, B. Fundoianu, D. Iacobescu, Demostene Botez ş.a., un omolog al lui Mallarme avea să apară abia prin Ion Barbu, cel din momentul editării poemelor care vor alcătui ciclul Joc secund.
Repere bibliografice: Stephane Mallarme, Divagations, Paris, 1897; Tancred de Visan, L'Attitude du lyrisme contemporain, Paris, 1911; Andre Barres, Le Symbolisme, Paris, 1911; Trivale, Cronici, 128-166, 351-355, 483-494; Jules Huret, Enquete sur Vevolution litteraire, Paris, 1913; Emil Isac, Simbolismul român, NRR, 1914,7; Aderca, Contribuţii, I,
309-321, 333-335, 688-700; Davidescu, Aspecte, 310-317, 323-327,
340-341, 396-423, 516-518, 520-522, 584-602, 613-618, 630-631; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., I, 126-200, II, 242-263, passim; I. E. Torouţiu, Modernismul. Simbolism-impresionism-expresionism, Bucureşti, 1926; Marcel Raymond, De Baudelaire au surrealisme, Paris, 1933; ed. (De la Baudelaire la suprarealism), tr. Leonid Dimov, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1970; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 41-48,144-159, passim; Călinescu, Ist. lit (1941), 605-632, Ist. lit (1982), 683-711; Guy Michaud, La Doctrine symboliste (Documents), Paris, 1947; Albert Mărie Schmidt, La Litterature symboliste, Paris, 1947; Message poetique du symbolisme, I-II, Paris, 1951-1955; Hugo Friedrich, Die Struktur der modemen Lyrik, Hamburg, 1956; ed. (Structura liricii modeme), tr. Dieter Fuhrmann, Bucureşti, 1969; Gaetan Picon, Le Symbolisme, în Histoire des litteratures, II, Paris, 1956, 212-236; Carlo Salinari, Miti e coscienza del decadentismo italiano, Milano, 1960; ed. (Miturile şi conştiinţa decadentismului italian - DAnnunzio, Pascoli, Fogazzaro, Pirandello), tr. Constantin Ioncică, Bucureşti, 1971; Micu, Literatura, 196-306; Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, 1966; H. Zalis, Simbolismul în literatura română. Contribuţii bibliografice (în colaborare cu D. Copilu şi C. Pompilian), pref. Mircea Tomescu, Bucureşti, 1967; Adriana Iliescu, „Literatorul", Bucureşti, 1968; Adrian Marino, Modem, modernism, modernitate, Bucureşti, 1969; Ciopraga, Lit. rom., 143-170; Micu, început, 125-171; Matei Călinescu, Conceptul modem de poezie, Bucureşti, 1972, 127-140; Al. Dima, Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţionale,Bucureşti, 1973, 9-28, 32-39; Dan Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Bucureşti, 1974, 9-112; Henri Peyre, Qu'est-ce que le symbolisme?, Paris, 1974; loan Mihuţ, Simbolism, modernism, avangardism, Bucureşti, 1976, 13-41; Pedro Henriquez Urena, Curentele literare în America hispanică, tr. Vasile Covaci, pref. Andrei Ionescu, Bucureşti, 1980; Simbolismul european, voi. I-II, îngr. şi introd. Zina Molcuţ, voi. III, îngr. Magdalena Lâszlo-Kuţiuk, Bucureşti, 1983; Micu, Modernismul, I-II, passim; Scarlat, Ist poeziei, II, 277-362, passim; Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, 1985; Pop, Jocul, passim; Nicolae Manolescu, Despre poezie, Bucureşti, 1987,174-180; Philippe Forest, Le Symbolisme ou La Naissance
Simbolul
Dicţionarul general al literaturii române 200
de la poesie modeme, Paris, 1989; Jeannine Paque, Le Symbolisme belge, Bruxelles, 1989; V. Dumitru, Simbolismul poetic românesc, Timişoara, 1990; Macedonski-Bacovia. Simbolismul românesc, îngr. Constantin M. Popa, Craiova, 1993; Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, 1995; A. Calafeteanu, Curentele poetice modeme române ale secolului XX, Bucureşti, 1996; Poezie simbolistă românească, îngr. şi introd. Rodica Zafiu, Bucureşti, 1996; Poezia simbolistă românească, îngr. şi pref. Ion Bălu, Bucureşti, 1997; Micu, Ist. lit., 188-198; Adriana Iliescu, Vocaţia modernităţii în literatura contemporană română, Bucureşti, 2001, 5-39; Iulian Boldea, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, Braşov, 2002, 7-81, passim; Gabriela Duda, Metafora în poezia simbolistă românească. Reflecţii asupra formelor analogice, Bucureşti, 2002; Simbolismul românesc, îngr. Lucian Pricop, Bucureşti, 2003. D. Mc.
SIMBOLUL, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 25 octombrie şi 25 decembrie 1912 (patru numere), fără menţionarea conducerii şi a echipei de redactori. Istoria literară a înregistrat varii versiuni asupra realizatorilor: cea mai vehiculată se referă la un tandem de liceeni de la „Mihai Viteazul", S. Samyro şi I. Iovanaki - viitorii Tristan Tzara şi Ion Vinea, alta îl asociază şi pe pictorul Marcel Iancu, autor în majoritate al graficii, care ar fi finanţat şi tipărirea; s-a afirmat şi că partea materială i-ar fi revenit lui Ion Vinea. Singurul
indiciu cert este o notiţă inserată în numărul 3, ca o punere la punct: „Cu toată partea redacţională a revistei noastre e însărcinat numai d-1 S. Samyro", acesta fiind, în toate variantele, personajul principal şi Tzara însuşi vorbind în mărturii biografice târzii despre S. ca despre „revista sa". în orice caz, numărul speculaţiilor denotă cota crescândă, retrospectiv, a acestei publicaţii efemeride, valorizată la jumătatea deceniului al treilea de E. Lovinescu numai pentru că e locul debutului principalilor doi lideri ai modernismului avangardist românesc, iar prin Tzara şi internaţional; în deceniul al cincilea, într-o Introducere în modernism de Dinu Stegărescu, e considerată „prima revistă modernistă românească, al cărei titlu dovedeşte că, la noi, ultimul cuvânt în materie de modernism îl constituia simbolismul". S. este, prin tot conţinutul, foarte semnificativă pentru devenirea literaturii române în primul sfert al secolului al XX-lea. La începutul anilor '90, ca istoric al avangardei, Ion Pop releva întâlnirea fertilă, pentru prima oară aici, a „treimii moderniste româneşti", Tzara-Vinea-Maniu, cel din urmă, prezent şi el în revistă, atât cu texte, cât şi cu grafică din placheta în curs de apariţie Figurile de ceară. Lui Marcel Iancu i se alătură cu „desenuri" Claudia Millian şi Henry Weisselberg, cu toţii susţinând fericit, şi în registrul plastic, un mesaj modern, cu o paletă elocventă a stilisticii de epocă. Editată la sfârşitul unui an de prag pentru evoluţia mentalului şi formelor literare, când, pe un fond de sămănătorism stagnant şi sub ofensiva „literaturii noi", presa culturală era dominată de problematica „direcţiilor", „curentelor", „crizei", „derutei", S. nu urmează însă moda momentului printre micile publicaţii de frondă - care începea a se recunoaşte drept „modernistă" - şi nu arborează vreun manifest provocator. în schimb, sub blazonul titlului, practică un programatism al conţinutului, înscris în aria simbolismului, prin exclusivismul selecţiei textelor şi prin minusculele semnalări promoţionale pe ultima pagină, la rubrica „Note". Astfel, în planul experienţei formelor şi ca barometru al stării de spirit, S. ilustrează stadiul târziu al curentului, conjugat, în versificaţie şi maniera descriptivă, cu parnasianismul, dar şi cu unele elemente „modern style" - Jugendstil. Apar însă şi manifestări de saturare a formulei, care tinde spre ruperea grilei. Cea dintâi dintre ele este tematica dominantă a textelor
-	poezie, proză sau traduceri, critica nefiind prezentă -, anume conştiinţa târziului unui tip de trăire; familiară şi „decadenţilor" simbolişti ca mediu pentru melancolii sinestezice, scenografia de amurg sugerează acum o viziune culturală; imaginarul estet, alterat de plictis şi osteneală, e concurat de un altul, al ruinării şi relicvelor; se mai face observată o înclinaţie spre ricanare, alta decât în „satanismul" baudelairian sau în cabotinadele „diabolice" din şcoala lui Maurice Rollinat, diferenţa constând în demonia demistificatoare a eului artistic, acut conştient de convenţiile literare. Dăinuie totuşi cultul literaturii - dinamitat pe atunci, în Italia şi Franţa, de futurismul lui F. T. Marinetti; mai ales cultul poeziei face din ea un simbol cardinal în reţeaua imaginilor celor mai frecventate (iubirea-poem, amintirea-poem, femeia-poem), ceea ce denotă, pentru literatura de la noi, o cotă ridicată de narcisism şi autoreferinţă, nu încă explozivă. Fireşte, poezia e în revistă
201 Dicţionarul general al literaturii române
Simbolul
genul pilot şi, cum ea deschide fiecare număr, rolul de „editorial" al textelor de pagina întâi trebuie avut în vedere. Bunăoară, ilustrativ pentru această stilistică este poemul liminar inclus în numărul 1, Templul iubirii, în care însuşi robustul Al. T. Stamatiad versifică descripţia parnasiană a unui edificiu visat, nepământesc, din aur şi pietre nestemate, spre a deplânge în final mirajul năruit: „Şi iată că deodată toţi îngerii suspină/ Căci templul se preface cu-ncetul în ruină". Şi debutul publicistic absolut al lui Ion Vinea, o prelucrare după Albert Samain, Cetate moartă, exprimă aceeaşi detresă a ruinelor tragice, iar în Dedicaţie, o erotică de N. Davidescu, versul central e „Şi-n sufletu-mi prea sunt adânci ruine". S. obţine colaborarea sau acordul de reproducere de la scriitori notorii din şcoala macedonskiană şi minulesciană, nu şi din grupul simboliştilor „academici" de la „Vieaţa nouă". Spirit tutelar, Al. Macedonski acceptă prezenţa pe prima pagină, în numărul 2, cu violentul poem Ură (apărut încă în 1883, în „Literatorul", şi inclus în volumul Excelsior din 1895), într-un moment când poetul era mai curând rău-famat, iar gestul gazetei echivala cu o sfidare a „bunelor moravuri" din lumea literară. Tot în pagina întâi se publică din Emil Isac Două versuri. Femeia preţioasă, o antologabilă tratare livrescă a iubirii ca poem, în care Shakespeare, Byron şi Heine sunt invocaţi spre a defini erosul vampiric, delirant şi pervers. Şi din Ion Minulescu se reproduce, în deschiderea numărului 4, Romanţa unui rege asiatic, o badinerie cu recuzită macabră, pe motivul amorului sadic criptat în statuile feminine dintr-un parc, văzute ca „o sută de poeme trăite-n altă lume". Notabilă e şi inserarea, alături de textul minulescian, a poemului Tanit de Iuliu Cezar Săvescu, precursorul simbolist defunct; invocarea lunii, cu reminiscenţe eminesciene, turnată în stanţe după model macedonskian, e o mostră de confluenţă a modurilor de poematizare în pragul noului secol. Poeziile de debut ale lui Ion Vinea şi ale lui Tristan Tzara arată şi ele o culminare a manierei simboliste, ancorată încă în lirismul de tip Verlaine-Laforgue-Samain la cel dintâi, dar ajunsă în proximitatea parodicului şi antilirismului prin minules-cianismul dezarticulat al celuilalt. Poemele lui Vinea, Sonet, Lewdness, Mare, arată un condei sigur în imagistica impresionistă somptuoasă, cu ninsori pointiliste, pulberi de lumină, „neguri sfâşiate", nori-,,galere roze-n drum către Cythera" şi îndrăzneli asociative precum „Noaptea se aşterne ca pe nisip o undă" sau „In ochii-i verzi, smaralde solitare/ Cum pânze trec la orizont de vaste zări/ Se perindau ciudatele-i visări". între puţinele texte rămase de la Tzara cel dinaintea erupţiei Dada, Pe râul vieţii, Cântec, Poveste, Dans de fee dovedesc puţina compatibilitate cu modul poetic muzical, în utilizarea disonantă până şi a versificării fără rigori, â la Minulescu, pentru a da expresie unei imaginaţii marcate prematur de sordid, de prozaic şi de absurdul destinului sub iminenţa morţii. Pelerinii către ideal, împrumutaţi şi ei de la Minulescu, sunt descumpăniţi de un miraj funest: „Şi totuşi ei zăresc din când în când în zare/ (în zare totul doar e gol)/ Un negru, mare, rece şi monstruos simbol,/ Trimesul morţii -/Un sicriu". Un scherzo despre trei prinţese plecate în căutarea iubiţilor din Turnul Vieţii lasă să se vadă şi dispoziţia ludică,
etalată deplin abia în anii următori: „Şi s-au dus, s-au dus, au mers/ ca şi-n ritmul unui vers". Alte poeme sunt semnate de Şerban Bascovici, Al. Viţianu, Eugen Ştefănescu-Est, Const. T. Stoika, George I. Stratulat, C. R. Ghiulea şi Ch. Poldy (Leopold Chefa). Selecţia de proză e la fel de coerentă programatic. Un adevărat indicator de direcţie - fragmentarism, frazare discontinuă, torpilarea tuturor clişeelor sentimentale şi literare prin acumulări în exces, alternate cu adnotări în zeflemea -sunt textele lui Adrian Maniu Cântec pentru când e întuneric (inclus şi în Figurile de ceară), Noapte de mai, Mirelâ, Minciuni trăite, pe cât de rafinat poematice, pe atât de radical demistifiante şi sfidătoare pentru „moralitatea scandalizată". Cel dintâi, o lamentare baroc delirantă asupra nefericirii amorului, caricaturizează confesiunea drept transă isterică: „Ha! Ha! Ha! - Cine nechează? (Râd eu. Sunt eu.)" şi sfârşeşte cu o imagerie „horror" de necrofagie a „hoitului" iubirii. Şi Emil Isac semnează o schiţă în regim (auto)ironic şi nonconvenţional, Protopopii familiei mele. O microproză erotică, estet senzuală, de Claudia Millian, Ţie, obsesia mea, debutează cu un crochiu descriptiv care transpune frapant maniera sofisticat decorativă a lui Gustav Klimt, maestrul picturii Jugendstil: „De atunci mă port mereu cu părul ridicat de pe urechi; la piciorul stâng păstrez şarpele de aur cu ochiul verde - şarpele de aur cu care mi-ai încătuşat pulpa în noaptea aceea... în noaptea în care ai venit să-mi ceri forme noi şi plăceri noi, în noaptea în care iarăşi s-a ridicat deasupra umerilor mei obsesia fiinţei tale ca o himeră cu ochii de foc". Prozele lui Alfred I. Solacolu şi Theodor C. Solacolu, deşi similare tematic şi stilistic până la interşanjabil (Fecioarele cuminţi, Cele trei fecioare, Cântec fecioarei preacurate), nu coboară calitativ sub medie şi sunt conspectabile pentru inventarierea motivelor şi iconografiei estetismului; la fel, Buduarul unei fecioare de Hidalgo (Alfred Hefter), exerciţiu pe tema oglinzii ca radiografie iluzorie a feminităţii. Theodor C. Solacolu atrage atenţia şi prin procedeul de a-şi demarca secvenţele unei proze prin fragmente de portativ din Appassionata de Beethoven, Simfonia fantastică de Berlioz şi un Trio de Ceaikovski. O raritate istorico-literară oferă S. cu poemul în proză Seara, apărut în primul număr şi iscălit A. Coşbuc, mostră fluentă de sincretism stilistic între naturismul sadovenian şi simbolism, în linia Samain - Maeterlinck; este poate unicul text care atestă preocupările literare ale fiului lui G. Coşbuc, Alexandru, mort prematur, în 1915, într-un accident. Nesemnate, cu excepţia grupajului din numărul 2, în care cineva (Tzara?, Vinea?, un colaborator misterios?) se recomandă drept „Iacob Şearpele", Notele prezente la finele revistei (nu şi în numărul ultim) semnalează apariţii, recente sau proxime, de cărţi, exclusiv din „literatura nouă românească": Visări păgâne de Ion Pillat, Flori sacre de Al. Macedonski, Zâna din fundul lacului de N. Davidescu, Figurile de ceară de Adrian Maniu, De vorbă cu mine însumi de Ion Minulescu, dar şi „o carte despre cubism a lui Metzinger şi Gleizes", o traducere a lui Al. T. Stamatiad din Maeterlinck ş.a.; sub acelaşi pseudonim apar înţepături bonome la profesiunea de „trubadur" a lui Cincinat Pavelescu şi la fadoarea revistei „Vieaţa nouă" a lui Ovid Densusianu. S. constituie un document preţios de antologare din literatura
Simenschy
Dicţionarul general al literaturii române 202
direcţiei simbolist-moderniste, după exigenţele simptomatice ale unor tineri ce urmau foarte curând să schimbe faţa literaturii române.	G.O.
SIMENSCHY, Theofil (27.1.1892, Iaşi - 15.XII.1968, Iaşi), filolog şi traducător. Este fiul Emiliei şi al lui Teofil Simenschi, revizor de vagoane. In oraşul natal urmează cursurile primare la „Gh. Asachi", Liceul Naţional, absolvit ca şef de promoţie în 1910, şi este licenţiat magna cum laude al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1913). A frecventat şi Seminarul Pedagogic ieşean. Obţine titlul de doctor cu o teză de sintaxă istorică şi comparativă, Le Complement des verbes qui signifient „entendre" chez Homere (1927), apreciată de savanţi ca Antoine Meillet şi Paul Kretschmer. Profesor la Liceul Naţional şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare" din Iaşi, la Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti, la Seminarul „Sf. Andrei" din Galaţi (1912-1926), la Liceul „Iulia Hasdeu" din Chişinău, inspector al şcolilor particulare din Basarabia (1927-1928), va ocupa funcţia de conferenţiar de limbi clasice la Facultatea de Teologie din Chişinău, iar din 1926 va fi asistent, conferenţiar şi din 1942 profesor de limba greacă şi de gramatică comparată a limbilor indoeuropene la Universitatea din Iaşi. în urma epurărilor din 1948 este retrogradat ca asistent, apoi înlăturat din învăţământ (1950), fiind repus în drepturi în 1955. Este membru al unor societăţi ştiinţifice româneşti (Societatea Română de Lingvistică, Societatea de Studii Clasice) şi străine (Societe de Linguistique de Paris, Indogermanische Gesellschaft). Debutează în 1913, la „Arhiva", cu studiul Spre ideal (Importanţa învăţământului clasic). E prezent cu versuri, note, studii, cugetări, traduceri în „Glasul ţării", „Orpheus", „Revista clasică", „Luminătorul", „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa Basarabiei", „însemnări ieşene", „Cuget moldovenesc", „Cetatea Moldovei", „Camenae", „Ethos", „Analele ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi", „Anuar de lingvistică şi istorie literară". Povestea lui Nala, un episod din Mahabharata tradus din sanscrită, a fost distins în 1937 cu un premiu al Academiei Române. Multe lucrări i-au rămas în manuscris.
După luliu Valaori, S. este al doilea lingvist român care se dedică studiului comparativ al limbilor indoeuropene, dintre lucrările sale reţinându-se îndeosebi La Construction du verbe dans les langues indo-europeennes (1949). Scrie câteva gramatici ale limbilor clasice: Gramatica limbii latine (1924), Gramatica limbii greceşti (1935), Gramatica limbii sanscrite (1959), ultima fiind unica de acest gen elaborată în limba română. în 1981 Gh. Ivănescu publică, sub titlul Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, cursul ţinut de S. între 1939 şi 1949. Cu destinaţie didactică, editează la Chişinău, frecvent în colaborare cu preotul Cicerone Iordăchescu, câteva „texte mici pentru prelegeri şi exerciţii de seminar" din scrieri ale lui Lactantius şi Grigore din Nyssa. Traduce dialogul Gorgias de Platon, romanul Hero şi Leandru de Musaios, texte din Lucian din Samosata, Dionisie Pseudo-Areopagitul ş.a. De asemenea, editează texte sanscrite în original, cu transcriere latină, versiune românească, şi comentarii: sutre din Gramatica lui Pănini, originalele
echivalentelor lui G. Coşbuc din Antologia sanscrită, sentinţe şi maxime din întreaga literatură indiană. Din sanscrită a tradus Panciatantra, Bhagavadgita, episoade din Upanişade şi Mahabharata, iar volumul postum Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii (1,1978) mai include imnuri vedice, un fragment din Anotimpurile lui Kalidasa - poetul clasic al literaturii sanscrite - şi altul din lirica lui Somadeva, precum şi importante studii ale lui S. despre civilizaţia indiană şi morala hindusă, despre literatura sanscrită şi ecourile ei în cultura românească, la Petre Ispirescu, I. L. Caragiale şi George Coşbuc. Un dicţionar al înţelepciunii (I-IV, 1970-1975), editat postum, e o culegere cu peste şase mii de maxime - reproduse în original şi în traducere -, selectate din opere scrise în paisprezece limbi, din Antichitate până la jumătatea secolului al XlX-lea. Aforismele sunt grupate pe categorii ilustrând formarea conceptelor de adevăr, bine, caracter, frumos etc. în diferite civilizaţii. El însuşi autor al unor cugetări, S. era preocupat de transmiterea în contemporaneitate a unui compendiu de filosofie socială şi morală a umanităţii.
SCRIERI: Tradiţia învăţăturii în patria lui Gandhi, Bucureşti, 1938; Cugetări, I-II, Iaşi, 1940-1943. Traduceri: Platon, Gorgias, Iaşi, 1920; Panciatantra, I-V, Bucureşti, 1932-1936; ed. Bucureşti, 1969; Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică, Iaşi, 1936 (în colaborare cu Cicerone Iordăchescu); ed. postfaţă Ştefan Afloroaei, Iaşi, 1993; Apa vie (basm neogrec), Chişinău, 1937; Povestea lui Nala (episod din Mahabharata), Chişinău, 1937; Lucian, Toxaris (Despre prietenie), Chişinău, 1938; Musaios, Hero şi Leandru, Chişinău, 1938; Herodot, Cresus, Iaşi, 1941; Bhagavadgita, Bucureşti, 1944; Un dicţionar al înţelepciunii, I-IV, îngr. Mihai Grădinaru, Iaşi, 1970-1975; ed. îngr. Cicerone Poghirc, Iaşi, 1979; Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii,
I,	îngr. şi pref. Cicerone Poghirc, Bucureşti, 1978; ed. îngr. şi pref. Mircea Manta, Braşov, 1996.
Repere bibliografice: Ştefan Cuciureanu, Theofil Simenschy, ALIL, t. XIX, 1968; Traian Diaconescu, Theofil Simenschy, AUI, lingvistică, t. XV, 1969; Cicerone Poghirc, Theofil Simenschy, „Studia et acta orientalia", 1971, 8; Maftei, Personalităţi, II, 245-247; Mihai Drăgan, Theofil Simenschy, L, 1992,6; Pavel Ţugui, Profesorul Theofil Simenschy
-	adaos la portret, L, 1992,15; Stelian Dumistrăcel, Theofil Simenschy, ALIL, secţiunea A, t. XXXIII, 1992-1993; Gavril Istrate, Theofil Simenschy, DL, 1997,4; Popa, Ist. lit., II, 1151; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 378-379.	A.C.
SIMETRIA, publicaţie apărută la Bucureşti, anual, din toamna lui 1939 până în 1947, cu subtitlul „Caiete de artă şi critică". Redactori: G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Matila C. Ghyka, Horia Creangă, din 1943 în redacţie figurând şi Tudor Vianu, P. E. Miclescu, Maria Costescu, Haralamb Georgescu, iar din 1945 Titu Evolceanu, N. Nedelescu, Ştefan Constantinescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Paul Miracovici, Petre Grant, Mac Constantinescu, Paul Marinescu. Pledoarie pentru valorile permanente în artă, pentru echilibrul şi armonia culturii umaniste, revista încearcă, prin cercetările pe marginea arhitecturii şi a artelor înrudite, să îşi asume „un spirit critic riguros şi lucid", eliberat atât de „arhaismele împovărătoare", cât şi de „inovaţiile obsedante" (G. M. Cantacuzino, Notă explicativă, 7/1946). în credinţa că „simetria vitruviană este
203 Dicţionarul general al literaturii române
Simian-Baciu
eternă", dincolo de orice revoluţie în artă, publicaţia se pronunţă pentru restabilirea echilibrului dintre „cunoştinţă şi simţire", în contextul „analfabetismului spiritual" al timpului (G. M. Cantacuzino şi Octav Doicescu, Declaraţie, 1/1939). S. include studii de Tudor Vianu, Ion Pillat, Constantin Noica, G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu ş.a. G. M. Cantacuzino semnează, în fiecare număr, un dicţionar de termeni din artă şi arhitectură (la care colaborează la un moment dat şi Tudor Vianu), articole despre scrieri ale lui Lucian Blaga, despre estetica lui Andre Gide ş.a. Revista conţine eseuri despre arhitectură, estetică, pictură, arte grafice, artă decorativă, sculptură, muzică, scrise de Adrian Maniu, Paul Miracovici, N. Nedelescu, Emanoil Ciomac, P. E. Miclescu, Haralamb Georgescu, M. Dard, Petre Florescu. Sunt semnalate apariţii editoriale din ţară şi străinătate, articole din presa literară. S. mai cuprinde reproduceri de picturi, gravuri, sculpturi, desene, planşe. Alţi colaboratori: Mihail Hangan, Toma Socolescu, M. Rădulescu.	M.	W.
SIMIAN-BACIU, Mira (16.V.1920, Râmnicu Vâlcea - 2.VII.1978, Honolulu, SUA), poetă, prozatoare şi eseistă. Tatăl, Constantin (Dinu) Simian, avocat, membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc, a murit în închisoarea de la Sighet, iar mama, Constanţa Simian, a cunoscut, de asemenea, ca şi alţi membri ai familiei, temniţele comuniste. S.-B. face la Bucureşti şcoala primară la Notre Dame de Sion, studiile secundare la Institutul Moteanu şi Facultatea de Farmacie, absolvită în 1943. Târziu,
peste mai bine de două decenii, frecventează cursuri la Faculte des Lettres et Sciences Humaines din Strasbourg, unde susţine şi un doctorat cu teza Le Sentiment de la mort dans Voeuvre d'Eugene lonesco (1970), devine maşter of Arts la Middleburg College din Vermont, SUA (1967). Căsătorită în 1945 cu poetul Ştefan Baciu, urmase din 1946 acelaşi itinerar cu acesta. Pleacă la Berna, unde Ştefan Baciu fusese numit ataşat de presă al Legaţiei României, aici exercitându-şi profesia de farmacistă, iar în 1949 ajunge în Brazilia, la Rio de Janeiro, unde rămâne treisprezece ani. Lucrează tot ca farmacistă, apoi, fiind vorbitoare a şapte limbi, ca interpret la conferinţe internaţionale şi la Camera Deputaţilor. O scurtă perioadă conduce o galerie de artă împreună cu Rafael Barraza Monterrosa şi face parte din cercul literar „Pena Diplomatica Ruy Barbosa". In capitala Braziliei participă, de asemenea, la activităţile Cercului cultural „Andrei Mureşanu", întemeiat de Ştefan Baciu, şi semnează cronica plastică şi muzicală din „înşir' te mărgărite", revista grupului (1951-1952). în 1952 face cronică plastică în „Exil" şi dactilografiază integral, în vederea multiplicării, această revistă a lui Ştefan Baciu şi Faust Brădescu. In 1962 pleacă în Statele Unite ale Americii, la Seattle, unde Ştefan Baciu este invitat ca profesor la University of Washington, şi va fi lector de limba şi literatura spaniolă la aceeaşi universitate, iar din 1964 până la sfârşitul vieţii va fi profesoară de limba şi literatura franceză la Universitatea din Honolulu, în Hawaii. Este totodată preşedinta mai multor societăţi culturale şi literare ale Universităţii: Cercle Frangais, Alliance Frangaise şi Societe „Paul Claudel" au Pacifique. Din 1966 colaborează la revista de poezie „Mele", editată de Ştefan Baciu (numărul 44/1979 va fi dedicat, postum, poetei). în ultimii ani ai vieţii începe să picteze. A publicat versuri în „Limite" (Paris), „Drum" (Mexico), „Apoziţia" (Miinchen) „Micron" şi în „Revista scriitorilor români" (Miinchen), unde îi apare Ibrahim, fragment din romanul Povestea Râmnicului.
Două plachete îi reunesc creaţia poetică, inclusiv pe cea risipită de S.-B. în revistele exilului. Versurile din volumul Farmece, apărut în 1966 la Fundaţia Regală Universitară „Carol I" din Paris (reluat, în 1979, într-o antologie în care intră şi alte cicluri - Cântec de frunză, Uşi, Interplanetarii, precum şi poezii din periodice), o situează în imediata apropiere a lui Ştefan Baciu. Caracteristice sunt prospeţimea dicţiei, cu imagini exuberante şi autentic lirice, portretizând o lume şi decoruri străbătute, ca şi evocarea permanentă a originilor: „Mâine vom fi trestia de zahăr/lângă ţeposul ananas/sau tic-tacul şopârlei în noapte/dialogul păsării, cioc roşu/[...]/ toaca de la Cozia,/atârnând soarele/ în fiecare picătură de rouă...". Cum nimic nu a dispărut din memorie, lumea este metamorfozată acum - remarca Horia Stamatu - „într-un fel de «euharistie cosmică»". Sentimentul nostalgiei, profund, şi suferinţele exilatului, relevate şi în pagini de jurnal (Călcând pe urmele lui Nerval şi Verlaine), trezesc stări sfâşietoare şi presimţiri încărcate de nelinişte care, în ciuda aparentei frenezii, erau vizibile chiar şi în versurile primului volum: „Murim în fiecare stea/lăsăm sămânţa-n fiecare vulcan/cruce ruptă, troiţa Pacificul,/ cenuşa aruncată-n vânt/în ocean pentru peştii arămii/sau sub stele călătoare ascunse-n ocean...". Autoare a
Simiginowicz-Staufe
Dicţionarul general al literaturii române 204
unei poezii modeme, de notaţie, cu vibraţii înalte consumate în secvenţe laconice, S.-B. a lăsat, cum constata tot Horia Stamatu, „una dintre cele mai nobile, mai sincere poezii româneşti de azi", pentru că exilul „nu se vede nicăieri în limbă, limba ei românească nu este deloc o «limbă moartă», adică rămasă în loc, ci în subiacenta jale de nelecuit care peste tot este la fel de acută". In Fata lui Temelie (1974) simt reunite pagini de proză poetică.
SCRIERI: Farmece, Paris, 1966; Houla, macoumba, hora, pref. Jacques Borel, cu ilustraţii de Jacques Herold, Paris, 1973; Fata lui Temelie, Honolulu, 1974; Cântec de frunză, îngr. Ştefan Baciu, pref. Matei Călinescu, San Francisco, 1976; Charles d'Orleans et Ronsard, poetes d'avant-garde, Paris, 1976; Farmece, pref. Matei Călinescu, Honolulu, 1979; Urmuz il precursore, tr. Gaspare Mancuso, Torino, f. a.
Repere bibliografice: Valeriu Anania, „Farmece", „Credinţa" (Detroit), 1967, 6; N. A. Gheorghiu, „Farmece", „Fiinţa românească", 1967, 6; Mircea Popescu, Căutătorul de comori din Honolulu, „Revista scriitorilor români" (Miinchen), 1971,10; Sanda Stolojan, La moartea Mirei Simian, „Revista scriitorilor români", 1978,15; Monica Lovinescu, La moartea Mirei Simian, „Limite", (Paris), 1979,28-29; Eugen Ionescu, Mira Simian, „Mele ", 1979, 44; Horia Stamatu, Poezie românească de dincolo de mări, „Revista scriitorilor români", 1980,17; Românii, 336-337; Ştefan Baciu, Mira, Honolulu, 1979; ed. Bucureşti, 1998; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 262; Manolescu, Enciclopedia, 623-624.	M.P.-C.
SIMIGINOWICZ-STAUFE, Ludwig Adolf (25.V.1832, Suceava -
19.V.1897, Cernăuţi), etnograf şi traducător. După studii gimnaziale la Cernăuţi, urmează filosofia şi literele la universităţile din Cernăuţi şi Viena. înflăcărat de ideile revoluţiei de la 1848, debutează în liceu cu o poezie patriotică în limba germană. Un timp (1852-1856) practică la Viena gazetăria, semnând şi cu pseudonimele Adolf Sand şi Adolph Staufe. Ulterior colaborează cu versuri, critică de teatru şi proză populară culeasă din nordul Bucovinei la gazete de limbă germană din Cernăuţi şi Viena. Profesor mai întâi la Cernăuţi, în 1855 fondează aici revista „Familienblătter", care va fi editată până în 1895. în 1863 este numit profesor la Gimnaziul Romano-Catolic din Braşov, perioadă în care poartă o susţinută corespondenţă cu membrii Astrei. Se întoarce la Cernăuţi după 1870, funcţionând ca profesor principal la Institutul Pedagogic din localitate.
Activitatea de traducător a lui S.-S. se concentrează iniţial asupra naraţiunilor populare. Impresionat de bogăţia şi varietatea repertoriului folcloric bucovinean, el transpune patruzeci şi opt de poveşti populare. Culegerea Romănische Mărchen aus der Bukowina, inclusă în „Zeitschrift fur deutsche Mythologie und Sittenkunde" (1853,1855) şi în „Czemowitzer Zeitung" (1881,1883), cuprinde basme, poveşti propriu-zise, poveşti cu animale, prezente şi în colecţiile lui I. G. Sbiera şi S. FI. Marian, dar cea mai mare parte a textelor este rezervată snoavelor despre ţigani. Versiunile în limba germană se impun prin ţinuta îngrijită, prin limbajul cursiv, neforţat, tălmăcitorul urmărind echivalarea conţinutului naraţiunii. Volumul Romănische Poeten, editat la Viena în 1865, conţine traduceri din scrierile lui V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Gh. Asachi, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, C. Negruzzi, Andrei Mureşanu,
C.	A. Rosetti, dar şi ale lui C. Conachi, Iancu Văcărescu, I. Heliade-Rădulescu, N. Istrati, C. Negri, G. Baronzi, Gh. Sion,
G. R. Melidon. Un capitol de literatură populară românească -Sage und Volkslied - restituie în versiune germană doine şi strigături din culegerile lui V. Alecsandri şi o legendă în versuri despre întemeierea Bucureştiului (Die Griindung von Bukarest). Bun cunoscător al limbii şi literaturii române, S.-S. pune la dispoziţia cititorilor transpuneri fidele atât din punct de vedere al mesajului semantic, cât şi din cel al respectării metricii. Este demnă de menţionat strădania de a-i convinge pe cititorii săi de forma artistică remarcabilă a prozodiei populare româneşti. De altfel, în acelaşi an cartea ajunge la o a doua ediţie. Fidel preocupărilor pentru folclorul românesc, S.-S. transpune în proză legenda mănăstirii Argeş - Der Klosterbau zu Argesch. Erzăhlung aus dem romănischen Volksleben (1870). Traduce şi din folclorul altor naţionalităţi: Ruthenische Sagen und Mărchen aus der Bukovina (în „Czemowitzer Zeitung", 1880), Ruthenische Mărchen (în „Bukowiner Hauskalender", 1882), Volkslieder der Zigeuner (în „Czemowitzer Zeitung", 1882), Kleinrussische Volkslieder (în „Czemowitzer Zeitung", 1884, reeditate în volum în 1888 la Leipzig). îi mai aparţin lucrările etnofolclorice Die Lipowaner in der Bukowina (în „Westermanns Monatshefte", Braunschweig, 1866), Julius am Pruth. Hochzeitshrăuche in der Bukowina (în „Czemowitzer Zeitung", 1882), Die Huzulen (în „Die Heimat", Viena, 1883), Die Vdlkergruppen in der Bukowina. Ethnographischkulturhistorische Skizzen (1884).
SCRIERI: Die Vdlkergruppen in der Bukowina. Ethnographisch-kulturhistorische Skizzen, Cernăuţi, 1884. Traduceri: Romănischen Poeten (In ihren originalen Formen und metrisch iibersetzt), Viena, 1865; Der Klosterbau zu Argesch. Erzăhlung aus dem romănischen Volkslehen, Braşov, 1870; Kleinrussische Volkslieder, Leipzig, 1888.
Repere bibliografice: Friedrich Schuller, Schriftsteller. Lexikon der Siebenbiirger Deutschen, IV, Sibiu, 1902, 441; Erich Beck, Bibliographie zur Landeskunde der Bukowina. Literatur bis Jahre 1965, Miinchen, 1966, passim; Ludwig Adolf Simiginowicz-Staufe. Dichter und Schriftsteller, „Der Siiddeutsche" (Miinchen), 1963, 2, 5; Virgil Tempeanu, Vechi traducători germani ai prozei româneşti, SLU, 1969; Anca Goţia, Din corespondenţa lui L. A. Simiginowicz-Staufe cu Astra, T, 1986,9; Joachim Wittstock, Scriitorul bucovinean Ludwig Adolf Simiginowicz-Staufe în Transilvania, „Filosofie şi istorie" (Sibiu), 1990; Emil Satco, loan Pânzar, Personalităţi bucovinene, Suceava, 1997,159.	A.	Gţ.
SIMION, Al.[exandru] (26.VI.1925, Bacău), prozator. Este fiul Simonei Eti (n. Rigler) şi al lui Avram Simion, muncitor forestier. începe să înveţe la Bacău, unde urmează cursul primar (1932-1936) şi Liceul „Regele Ferdinand" (1936-1945). Frecventează Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi (1945-1948), apoi cursurile Institutului de Literatură „Maxim Gorki" de la Moscova (1949-1954). între timp lucrase ca tâmplar (1941-1944), dar ocupase diferite posturi atât în presă, cât şi în domeniul cultural: redactor la ziarul băcăuan „Luptătorul" (1946-1948), redactor la ziarul „Libertatea" din Bucureşti (1948-1949). întors de la Moscova, va fi instructor în cadrul Secţiei de ştiinţă şi cultură a Comitetului Central al Partidului Comunist Român (1954-1971) şi funcţionar la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1971-1985). Debutează, folosind pseudonimul S. Sandu, cu o schiţă publicată în ziarul „înainte" din Bacău (1955). Prima carte, romanul La
205 Dicţionarul general al literaturii române
Simion
marginea oraşului, îi apare în 1962. De-a lungul timpului a colaborat la „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Secolul 20", „România literară", „Ateneu" ş.a.
Atât romanele lui S. - La marginea oraşului, Presimţirea zăpezilor (1967), Anotimpul posibil (1970), Sângele unei vârste
(1973), Grăuntele de grâu, când cade pe pământ (1974; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Blocul de marmură (1975), Şansa (1977), Despărţirea (1981), Gemenii (1983), Oraşul lunar
(1985), Coridorul (1988) -, cât şi volumul de povestiri Accident banal (1966) sunt construite pornind de la delimitări tematice şi formule structurale croite astfel încât să aducă în ficţiune teza confruntării „noului" cu „vechiul". Profitând de experienţa frecventării mediilor muncitoreşti (în special, cel al lucrătorilor forestieri) ori imaginând situaţii referitoare la ilegalişti şi activişti de partid, prozatorul se străduieşte, totuşi, să demonstreze că poate depăşi literaturizările propagandistice. Prin urmare, el accentuează latura psihologică a intrigii, strecoară trimiteri simbolice (precum metafora bobului de grâu), vorbind despre înstrăinarea şi inadaptabilitatea unor activişti, caută să fructifice în orizontul existenţei materialul de obicei conotat exclusiv ideologic. Dar de la intenţie la realizare distanţa e considerabilă, totul rămânând la nivelul unor pledoarii în favoarea unui spirit romantic naiv-revoluţionar al primelor cadre de partid postbelice. în romanul de debut, La marginea oraşului, textul nu depăşeşte dimensiunea propagandistică: reflectarea rolului Partidului Muncitoresc în schimbarea existenţei locuitorilor dintr-un cartier sărac, perspectivă prezentă şi în povestirile din culegerea Accident banal. Conflictul din Anotimpul posibil se desfăşoară în toamna anului 1944, când aveau loc întrunirile Frontului Plugarilor, iar sarcina protagonistului, activistul Emil, este de a recupera o lume al cărei spirit se risipise treptat. înclinaţia spre reconstituire şi redescoperirea de sine se manifestă în romanele Blocul de marmură, Şansa, Gemenii, Oraşul lunar, Coridorul, unde, în înfruntarea cu „oameni (sau gânduri) vechi", noii activişti, personaje predilecte ale prozatorului, chinuiţi de dileme şi zbucium interior, se văd obligaţi să se redefinească moral. loan Micle, protagonistul din Blocul de marmură, deţine arta de a se plia condiţiilor de moment, în dorinţa acerbă de a schimba totul, o ceartă banală între un tată, considerat fără autoritate, şi fiul său, dornic de afirmare prin intransigenţă excesivă, sugerează incompatibilitatea a două modalităţi de a judeca un accident de muncă (Şansa). Excepţiile, modeste, de la regula generală, tendenţioasă, a viziunii schematice a lui S. sunt reprezentate de romanele Presimţirea zăpezilor, Grăuntele de grâu, când cade pe pământ şi Despărţirea. Cu mai mult aplomb narativ, autorul se străduieşte să nu mai literaturizeze tezist şi se îndreaptă către alte arii de interes: în Presimţirea zăpezilor, într-un cadru doctrinar muncitoresc, are loc un conflict de tip tradiţional, incluzându-i pe hoţul de zestre (Ion Cătare -„tânăr, frumos, perseverent"), fata pe care acesta o iubea (Maria Dominte) şi fiica lui Bartoş, „ slăbănoagă, sperioasă, cu nasul cam bont şi clăpăugă", a cărei avere urmărea să o dobândească; în Grăuntele de grâu, când cade pe pământ, Maria Vişinescu, veche luptătoare ilegalistă, află că nici măcar iluziile
politice nu pot opri evoluţia vertiginoasă a unei boli incurabile, că „nemurirea" promisă de ideologi nu este decât o formă de vanitate; în Despărţirea, ilegalistul Toader Proca, arestat şi deţinut în anii '40, încearcă după douăzeci de ani, străbătând Europa, să îşi regăsească fiica pierdută. Cu timiditate, S. încearcă să îşi salveze scrisul de intruziunea politicului.
SCRIERI: La marginea oraşului, Bucureşti, 1962; Accident banal, Bucureşti, 1966; Presimţirea zăpezilor, Bucureşti, 1967; Anotimpul posibil, Bucureşti, 1970; Sângele unei vârste, Bucureşti, 1973; Grăuntele de grâu, când cade pe pământ, Bucureşti, 1974; Blocul de marmură, Bucureşti, 1975; Şansa, Bucureşti, 1977; ed.2, Bucureşti, 1989; Despărţirea, Bucureşti, 1981; Gemenii, Bucureşti, 1983; Oraşul lunar, Bucureşti, 1985; Coridorul, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: D. Micu, „La marginea oraşului", CNT, 1963,4; Ov. S. Crohmălniceanu, „La marginea oraşului", GL, 1963, 8; Radu Enescu, „La marginea oraşului", TR, 1963, ll;Virgil Ardeleanu, „La marginea oraşului", ST, 1963,5; I. D. Bălan, Delimitări critice, Bucureşti,
1964,286-293; Micu - Manolescu, Literatura, 226-227; Mihai Novicov, Literatura şi viaţa, Bucureşti, 1965, 112-127; AL Coman, „Accident banal", CRC, 1966, 21; Dan Cristea, „Accident banal", LCF, 1966, 31; Valeriu Cristea, „Accident banal", GL, 1966, 35; Valeriu Cristea, „Accident banal", „Romanian Re vie w", 1967,1; Ion Rotaru, „Presimţirea zăpezilor", GL, 1968, 8; Adriana I. [Adriana Iliescu], „Presimţirea zăpezilor", VR, 1968,12; Mircea Iorgulescu, „Anotimpul posibil", RL, 1971,25; Sorianu, Contrapunct, 123-128; Ciobanu, Panoramic, 190-193; S. Damian, Fals tratat despre psihologia sucesului, Bucureşti, 1972, 128-136; Dragoş Vrânceanu, „Sângele unei vârste", CNT, 1973, 38; FI. Dimoftache, „Sângele unei vârste", ATN, 1973,10; Georgescu, Printre cărţi, 164-168; FL Dimoftache, „Blocul de marmură", ATN, 1975, 4; Eugen Uricaru, Personajul caracter, ST, 1975,12; Ciobanu, Incursiuni, 153-155; Cristea, Domeniul, 225-233; Mircea Constantinescu, Un roman al orelor torenţiale, VR, 1976, 1; Anton Cosma, Un bloc de marmură, VTRA, 1976, 5; Titel, Pasiunea, 118-129; Tudor-Anton, Ipostaze, 71-75; Ion Vlad, „Şansa", TR, 1978,2; Valentin Taşcu, Romanul şansei sau Şansele romanului, ST, 1978, 3; Dimisianu, Opinii, 127-130; Georgescu, Volume, 92-96; Sorin Titel, Austeritate şi patetism, RL, 1979, 17; Cristea, Faptul, 245-249; Zaharia Sângeorzan, „Despărţirea", RL, 1981,1; loan Holban, „ Despărţirea", CRC, 1981,51; Pompiliu Mareea, Un roman al contemporaneităţii, CNT, 1982, 6; Marian Odangiu, „Despărţirea", 0,1982,13; Adriana Iliescu, în stil indirect liber, RL, 1983, 31; AL I. Friduş, „Gemenii", CL, 1983, 8; Vlad, Lectura rom., 217-221, 288-296; Marian Odangiu, Modelul şi oglinda, 0,1984,2;Vlad Sorianu, „Gemenii", ATN, 1984,1; Mircea Popa, Obsesia certitudinii interioare, ST, 1984,5; Valeriu Cristea, „Clipa cea repede trecătoare", RL, 1985,42; Vlad Sorianu, „Oraşul lunar", ATN, 1986,2; loan Holban, Oameni şi locuri, SLAST, 1986, 20; AL I. Friduş, „Oraşul lunar", CRC, 1986,33; Lucian Chişu, „Coridorul", LCF, 1988, 23; Valeriu Cristea, „Coridorul", RL, 1988,44; Cosma, Romanul, 1,189-191; Vlad Sorianu, Pledoarie pentru comunicarea spontană, ATN, 1989, 23; Niţescu, Proletcultismul, 332; Micu, Ist. lit., 480; Popa, Ist. lit., II, 759-760; Dicţ. scriit. rom., IV, 235-237.	C.M.B.
SIMION, Eugen (25.V .1933, Chiojdeanca, j. Prahova), critic, istoric literar şi eseist. Este fiul Sultanei (n. Moise) şi al lui Dragomir Simion, agricultori. Urmează şcoala primară în satul natal (1940-1944), apoi Liceul „Sf. Petru şi Pavel" (devenit „I. L. Caragiale") din Ploieşti (1944-1952), unde e coleg cu
Simion
Dicţionarul general al literaturii române 206
Nichita Stănescu, şi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1952-1957), unde îi are profesori pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, AL Rosetti, AL Graur, J. Byck ş.a. După absolvire lucrează în colectivul „Eminescu" al Academiei, condus de Perpessicius (1957-1964), între 1962 şi 1968 fiind şi redactor la „Gazeta literară". în mai 1964 va fi numit asistent la Catedra de literatura română a Universităţii din Bucureşti, unde devine lector în 1967, conferenţiar în 1971 şi profesor în 1990. Obţine titlul de doctor în filologie în 1969, cu o teză despre E. Lovinescu, sub îndrumarea lui Şerban Cioculescu. Funcţionează ca lector de limba şi literatura română la Universitatea Paris IV, Sorbonne (1970-1973), primeşte o bursă de studii în Republica Federală Germania
(1974). Debutează cu un articol despre Caietele Eminescu în „Tribuna" (1958). Va colabora la majoritatea revistelor, deţinând rubrici permanente la „Gazeta literară", „România literară", „Contemporanul", „Flacăra", iar din 1991 la „Literatorul". Din 1983 conduce revista „Caiete critice", al cărei director ajunge în 1990. Debutează editorial cu Proza lui Eminescu, apărută în 1964. A îngrijit ediţii din opera lui Mihai Eminescu, E. Lovinescu, Mircea Eliade ş.a., a prefaţat
numeroase ediţii din scrierile lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, G. Călinescu, Marin Preda, llarie Voronca, Geo Dumitrescu, ale Constanţei Buzea, ale lui Nicolae Baltag ş.a. A fost distins de cinci ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor, i s-a decernat Premiul Academiei Române (1976) ş.a. Ales în 1991 membru corespondent al Academiei, în 1992 e membru titular. Va fi desemnat în 1994 vicepreşedinte, iar în 1998 preşedinte al Academiei Române. Este preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, coordonează seria „Opere fundamentale", din care în intervalul 1999-2003 au apărut patruzeci şi şapte de volume, este iniţiatorul şi coordonatorul general al proiectului academic Dicţionarul general al literaturii române. Din 1992 face parte din Academia Europeană, a fost ales membru al Academiei Regale de Ştiinţe din Danemarca, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Franţa ş.a. Este preşedinte al Comitetului Naţional Român UNESCO pentru Deceniul Mondial al Dezvoltării Culturale. între alte dinstincţii, i s-au acordat Ordinul „Steaua României", iar în 2002 Legiunea de Onoare a Franţei.
Continuator al lui E. Lovinescu, dar fructificând adesea şi sugestii călinesciene, S. se identifică subtextual cu cel dintâi, prin asumarea unui tablou cvasicomplet al literaturii din ultimele şase decenii de istorie românească. Actul critic-ana-litic este continuu confruntat cu perspectiva istorico-literară şi cu demersul teoretic modern, ale cărui tendinţe şi soluţii autorul le stăpâneşte cu fineţe şi discernământ. Admirabil portretist, el nu ezită să alunece în proză curată, în eseu, jurnal şi note de călătorie. Modelul lovinescian (recunoscut şi nu o dată invocat) se arată a fi şi în acest capitol al operei prezent. Până în 1974, data la care începe seria Scriitori români de azi (I-IV, 1974-1989), S. îşi definise suficient de limpede profilul critic, prin abordarea succesivă a trei direcţii de studiu. Una e acaparată de observarea atentă a evoluţiei scrisului contemporan, iar alta, de „recuperare" - atunci atât de stringentă - a valorilor clasice, trecând prin proba de foc a analizei eminesciene, abordată cu temeritate juvenilă în cartea de debut, Proza lui Eminescu, în aceeaşi linie înscriindu-se monografia E. Lovinescu, scepticul mântuit (1971). La data scrierii monografiei, E. Lovinescu, directorul de conştiinţă al criticii interbelice, era însă o persona non grata (în unele privinţe, din motive extraliterare), fiind supus, în deceniul precedent, unui tir de atacuri proletcultiste. Reluarea în dezbatere a marelui critic, cât şi a rolului decisiv pe care l-a jucat programul său estetic după 1919, era, în chiar momentul dificil al „tezelor" ceauşiste de la Neptun, un act afirmat împotriva curentului oficial. Elaborată în tradiţia călinesciană (viaţa şi opera), paralel cu îngrijirea seriei Scrieri ale marelui critic (I-IX, 1969-1982), monografia lui S. semnifică tentativa restabilirii unei ierarhii valorice reale în perspectiva istorică a secolului al
XX-lea românesc şi, cu toate eschivele sau rostirile neduse până la capăt, fixează o dată importantă într-o primă etapă de „revizuiri". împlinirea acestui proces o realizează criticul în cele o sută de pagini ce amplifică şi limpezesc, în versiunea din 1994, prima ediţie. în fine, a treia direcţie de studiu căreia i se consacră avea să fie - mai precizată în deceniul al nouălea - cea
207 Dicţionarul general al literaturii române
Simion
teoretică, preocupată în principal de relaţia autor-operă. întoarcerea autorului (1981; tradusă în 1996 în SUA) este, în acest sens, o carte care încearcă să „facă ordine" în „cearta", încă fierbinte, a „metodologiilor" noi de lectură. Criticul îşi fixează, prin urmare, de-a lungul unei activităţi foarte laborioase, prin aceste trei proiecte, ambiţii majore. Monografismului îi va acorda o atenţie sporadică: de la Lovinescu se va întoarce către micromonografiile unor „figurine" din veacul al XlX-lea, ca în Dimineaţa poeţilor (1980), şi abia mai târziu la altă reconstituire critică de anvergură, Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii (1995; tradusă în 1998 în Franţa şi în 2001 în SUA). Preocuparea sa principală rămâne, în tot acest interval, configurarea unei „panorame" a literaturii contemporane. Ciclul Scriitori români de azi o confirmă. De la bun început, S. acceptă ideea „provizoratului" tabloului la care lucrează, cum spune în Postfaţa din 1978, la ediţia a doua a primului tom. îi este limpede că, luând în discuţie fenomenul contemporan, „analiza critică rămâne deschisă", iar corectarea, chiar contrazicerea ei nu sunt excluse. Cu alte cuvinte, din capul locului acceptă, în deplin spirit lovinescian, ideea viitoarelor „revizuiri" (care preocupă azi obsedant unele spirite). Nefiind încă o istorie a literaturii, seria Scriitorii români de azi se cere judecată în substanţa ei, nu în chestiuni de procedură, criterii de grupare, opţiuni etc. Ea are totuşi ambiţia de a constitui o „etapă" către ţelul final (istoria literaturii din a doua jumătate de veac XX), ceea ce şi explică adăugirile, retuşurile şi chiar „absenţele" din ediţia a doua a volumului prim şi din cele trei următoare. Sunt restituite aproape două sute de siluete critice ale principalilor „actori" aflaţi în scena literară contemporană. Criticul construieşte portretul interior al unor creaţii, reuşind uneori adevărate tururi de forţă (în contextul acelor ani) în cazuri delicate sau extrem-vulnerabile (Mihai Beniuc, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Miron Radu Paraschivescu ş.a.). Traiectoria, nu o dată capricioasă, a câte unui destin literar, e trasată succint, cu o distanţare afabil-ironică. Rezervele moral-estetice nu lipsesc, ele simt însă rostite când aluziv, când subtextual, cu o insinuare stilistică înşelătoare, în genul „perfidiei" lui Perpessicius. Alteori, judecata e tranşantă şi S.
-	se poate observa la o nouă lectură - nu are ce „revizui" în capitole suficient de severe, cum ar fi cele despre ultimele creaţii ale lui Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu ş.a. Astfel, deşi situat în miezul fenomenului actual, făcând - de cele mai multe ori - critică aşa-zis curentă, el nu se desparte nici un moment de conştiinţa istoricului literar, care îi impune prudenţă, distanţă şi desfacerea din hăţişul intereselor contingente. Crezând în valabilitatea ideii lovinesciene despre mutaţia valorilor estetice, o vede confirmată în relieful frământat al celei de-a doua jumătăţi a veacului al XX-lea şi o verifică în spaţiul de creaţie al multor autori analizaţi. Principala calitate a ciclului Scriitori români de azi (dincolo de retuşurile impuse de perspectiva istorică) va consta tocmai în fundamentarea istorico-literară a judecăţii estetice, în refuzul oricărei metafizici estetizante, în efortul de comprehensiune a totalităţii unei creaţii, nu în laboratorul steril şi abstract al metodelor de ultimă oră, ci în contextualitatea ei. Sunt respinse
cu egală vigoare atât absolutizarea valorilor contemporane rupte de orice tradiţie, sofistică în care „avangardismul" şi „proletcultismul" imediat postbelic şi-au găsit terenul de convergenţă şi de emisie a unor false ierarhii, cât şi cealaltă absolutizare, inversă, a negaţiei estetizante, venită dintr-o aşa-zisă situare sub specie aeternitatis. Totodată, punerea în acord a analizei estetice cu dialectica istorică exclude spiritul minor al polemismului, persiflării sau ironizării facile, instrumente adecvate probabil publicisticii angajate într-o bătălie de zi cu zi, dar niciodată recomandabile într-o construcţie a unui tablou de epocă, unde preeminenţi sunt factorii de adâncime, nu fenomenele de suprafaţă, lesne supuse luărilor în răspăr. în postfaţa volumului al treilea S. lămureşte acest aspect, sub forma unei adevărate profesiuni de credinţă: „Am încercat, pe cât a fost cu putinţă, să cuprind integral opera unui scriitor şi, întrucât opera a trecut prin mai multe cercuri ale istoriei, să surprind sunetul ei intim în raport cu circumstanţele. Sunetul îşi poate regăsi, dacă are în el forţa necesară, natura adevărată, inconfundabilă. Criticul trebuie să aibă răbdare şi să înţeleagă, acolo unde e cazul, drama talentului copleşit de vremi. Zeflemeaua nu lămureşte nimic, pamfletul atacă doar suprafeţele. Gravitatea unui fenomen impune un stil al meditaţiei (recepţiei) şi o gravitate a tonului. Nu cred nici în ruptul capului că ne despărţim de o epocă dramatică râzând şi, în genere, că râsul explică şi spală totul. Unele fapte din existenţa noastră şi din existenţa istoriei trebuie privite mai atent şi cu o mai mare linişte a spiritului. Avem atunci şansa să le înţelegem şi să împiedicăm, cu slabele noastre forţe, dacă nu repetarea lor, cel puţin falsificarea lor în istoria literară". Precizarea ultimă îşi păstrează actualitatea intactă în faţa unor atacuri, pe faţă ori piezişe, la adresa lui S., după 1990. E limpede că majoritatea nu se bazează pe o recitire a ciclului Scriitori români de azi şi nici pe luarea în seamă a unor repetate şi clare precizări ale autorului, privind poziţia sa în chestiunea „revizuirilor" ş.a., opinii ce stau la îndemâna oricărei judecăţi nepărtinitoare, adunate în Fragmente critice (I-IV, 1997-2000). La o nouă lectură, Scriitori români de azi rezistă în bună măsură, mai ales în capitolele consacrate prozatorilor, cu mai multe rezerve posibile la sectorul liricii şi, fireşte, cu unele lacune (unele determinate de interdicţiile epocii când a apărut). Sunt însă capitole integral solide, cu judecăţi valabile esteticeşte şi cu inegalabile calităţi portretistice, cu efecte excelente din scurte reconstituiri biografice ori dintr-o anecdotică exploatată în manieră lovinesciană. Frapante prin pitorescul şi plastica lor sunt figurile lui Geo Bogza, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Mircea Dinescu şi mulţi alţii. Cu asemenea „personaje" se înaintează nu o dată într-un spaţiu cvasiromanesc, de unde şi ispita autorului de a construi - pentru „eroii" săi - un decor adecvat: voluptatea descrierii Ploieştilor postbelici în capitolul despre Nichita Stănescu, de pildă, atrage cititorul în capcana unui început de adevărată operă epică. Şi exemplele sunt mai numeroase. Asemenea recompuneri „arheologice" nu trebuie totuşi să înşele: accentul cade totdeauna pe judecata critică şi ea e, în multe cazuri, judicioasă
Simion	Dicţionarul	general	al	literaturii	române	208
Nichita Stănescu şi Eugen Simion
şi rezistentă. La fel de înşelătoare poate să apară reconstituirea istorică din Dimineaţa poeţilor, unde S. pare a-şi acorda o „vacanţă" de la „registratura" criticii curente, întorcându-se spre „începuturile poeziei române". Dar strategia e numai aparentă: când criticul se întreabă liminar „cum citim poezia veche, ce ne spune ea astăzi?", e limpede că accentele nu cad pe reconstituirea arheologică, ci pe găsirea unor punţi de comunicare cu sensibilitatea estetică de azi. Smulse din uitare, fragmentele lirice „aurorale" pot îndeplini o funcţie catalitică asupra lectorului/producătorului de poezie nouă. în direcţia refacerii unui credit estetic se orientează citirea din unghi modern a creaţiei Văcăreştilor, a lui Costache Conachi, Anton Pann, Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri ş.a. Dacă funcţia culturală nu le-a fost contestată (de la N. Iorga la Ovid Densusianu, G. Bogdan-Duică, D. Popovici ş.a.), controversa asupra capacităţii lor de a putea vorbi posterităţii prin emoţie, frumuseţe frustă mai fusese abordată de G. Călinescu, Perpessicius, I. Negoiţescu, Nicolae Manolescu, Paul Cornea ş.a. Nouă, aşadar, în cartea lui S. nu este preocuparea, ci realizarea unei sinteze şi metoda aplicată (tematismul lui Jean-Pierre Richard)
unei materii pe nedrept dispreţuite. Criticul demonstrează că deschiderea lirică angajează o retorică, „o reţea de teme, figuri" şi o „modificare a imaginarului poetic", cu şansa de a descoperi, dincolo de stratul unui limbaj „desuet", apariţia conştiinţei scrisului, „un mod propriu de a gândi poezia". Pe această traiectorie se detectează neaşteptate prevestiri moderne, eminesciene, argheziene ş.a. Incursiunea în opera Văcăreştilor sau a lui V. Cârlova este urmată de „portretul integrator", complex, al lui Ion Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu şi V. Alecsandri. „Justificarea estetică" a creaţiei fiecăruia s-a mai încercat, însă autorul Dimineţii poeţilor caută zonele nerecuperate, „uitate" şi, între acestea, rezultatele sunt spectaculoase în explorarea eroticii unor C. Conachi, Anton Pann, V. Alecsandri, precum şi în identificarea „spaţiilor securizante", a timpurilor şi anotimpurilor amoroase („înserarea", „noaptea", „matinalul") sau în evoluţia deplasării de la iatac spre o natură-martor, refugiu, exil; la fel, în urmărirea unei „patologii" a erosului (singurătatea, urâtul, mâhniciunea, necazul), cu primele accente misogine (la Anton Pann), sau în semiologia „obiectelor erotice", în „carnavalul numelor" ş.a. Se găsesc aici, pe lângă
209 Dicţionarul general al literaturii române
Simion
justificarea lecturii tematiste, pagini persuasive, analize de subtilă acuitate. Participând la „cearta metodologică" a anilor '70-'80, S. o face încă mai explicit în următoarea carte, întoarcerea autorului. El reia aici, din perspectiva isto-rico-teoretică, problema relaţiei creator-operă. Problema e urmărită începând cu opusculul proustian Contre Sainte-Beuve, căruia i se asociază poziţii (şi inconsecvenţe) - Paul Valery, Stephane Mallarme, ca precursori ai „criticii profunzimilor" sau ai grupării „Tel Quel". Relaţia autor-operă e urmărită apoi la Roland Barthes, Hans Robert Jauss, Gerard Genette, ca şi prin „recuperarea" autorului în „laboratoarele psihanalizei" (Freud, Mărie Bonaparte, Charles Baudouin, Marthe Robert ş.a.) până la Jacques Lacan. în această etapă „autorul", aparent „recuperat", rămâne încă prizonierul altor determinări. Abia cu Roland Barthes şi cu „şcoala geneveză" (îndeosebi cu Jean Starobinski) S. stabileşte o afinitate de concepţie. Secvenţele comentariilor nu se rezumă la simpla descripţie: tonul polemic, dialogarea liberă de orice complexe tutelare sporesc calităţile acestei panorame istorice a problemei. Intenţia nu e însă „o critică a metodelor", ci mai degrabă relevarea modului cum diverse curente ale criticii contemporane au înţeles prezenţa (rolul, funcţia) sau absenţa autorului. A vedea această „prezenţă" în operă, ca „structura unei existenţe", e ceea ce îşi propune S. în a doua secţiune a cărţii, acordând aici o atenţie specială textelor deschis autobiografice (jurnale, memorii, epistolare etc.). Jean-Jacques Rousseau, Andre Malraux, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir sunt protagoniştii de marcă, împreună cu Marin Preda. S. este, de altfel, un excelent „diarist" el însuşi, în „jurnalul parizian" Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977) şi în cel „german" Sfidarea retoricii (1986). Examinând în secţiunea următoare „strategia criticilor", cu excelente pagini consacrate lui Roland Barthes, Jean-Pierre Richard ş.a., îşi defineşte o formulă proprie, reclamându-se atât de la cei ce, sintetizând tendinţele noi, redau criticii „libertatea şi puterea ei de creaţie", cât şi de la respingerea oricărui „fanatism metodologic". Critica nouă trebuie să fie una a pregătirii sensului pierdut, sens „al plenitudinii şi al totalităţii". întoarcerea autorului rămâne, prin problematică şi calităţi stilistice, acestea topind dezin-volt-elegant asperităţile celor mai „aride" aspecte, un moment semnificativ în dezbaterile critice româneşti dintr-o fază extrem de dificilă, anii '80 ai dictaturii. Dincolo de abordarea istorico-teoretică, S. discută pe un ton „optimist" idei grave, legate de soarta romanului, clasicism, cultul marilor valori, spirit modern, „terorism" metodologic ş.a. Multe judecăţi sunt concentrate sub forma unor reflecţii remarcabile: „Toţi cei ce dau ca sigur decesul autorului, manifestă în text şi în afara textului un despotism insuportabil. Iar despotismul este, cum ştiţi, forma patologică a conştiinţei personalităţii". Sau: „Acolo unde nu există o conştiinţă morală mare, nu poate exista nici o conştiinţă estetică mare. Cine face în literatură doar fraze frumoase, nu mă interesează, n-am timp. Cine se hotărăşte să spună adevărul pe faţă merge în sensul artei. Minciuna frumoasă îi dă doar roată". Şi, în fine: „Curajul fără artă este o voce în pustiu. Dar şi arta fără curaj nu are bătaie lungă";
„Acolo unde nu există artă nu poate exista nici adevăr". Asemenea luări de poziţie, în contextul socio-istoric dat, justifică ideea - pe care o va apăra după 1989 - a „rezistenţei prin cultură", care a făcut să curgă multă cerneală polemică în presa literară. In Moartea lui Mercutio (1993), ca şi în Fragmente critice, S. răspunde diverşilor preopinenţi, încercând să îşi expliciteze (consecvent ponderat) idei şi opţiuni relativ la „autonomia esteticului", „rezistenţa prin cultură", apărarea figurilor de vârf din literatura anilor 1944-1989 de tendinţe demolatoare, fără a nega nici o clipă nevoia unor „revizuiri", înţelese în deplin spirit lovinescian.
în tumultul politico-mediatic al anilor 1990-2000 se va fi putut contura impresia că S., unul dintre criticii literari de prim rang şi de necontestată autoritate ai anilor '60-'80 ai secolului al XX-lea, ar fi abandonat, la fel ca alţi câţiva confraţi, activitatea critică propriu-zisă. Impresie înşelătoare: practicând, ce-i drept cu mult mai puţină asiduitate decât în trecut, critica de întâmpinare, S. tipăreşte totuşi mai multe volume din seria Fragmente critice, cu tematică diversă (cronici propriu-zise, articole, mici eseuri, comentarii critice mai succinte ori mai ample despre autori contemporani sau despre clasici, prefeţe, texte evocatoare, omagiale ori comemorative, meditaţii ori glosări pe subiecte culturale, morale etc.). Publică, în aceeaşi perioadă, cărţi de convorbiri (cu Petru Dumitriu în 1994, cu Aurora Cornu în 1998), întocmeşte şi prefaţează volume antologice de texte confesive ale unor mari personalităţi ale culturii române: G. Călinescu, Fals jurnal (1999), Tudor Vianu, Cunoaşterea de sine (1997). Un proiect mai vechi, proiect ambiţios, realizat cu răbdare de-a lungul anilor, este masivul studiu Ficţiunea jurnalului intim (I—III, 2001), carte importantă nu numai în bibliografia autorului, ci şi în peisajul general al criticii literare. Conţinutul specific al fiecărui volum e semnificat sintetic de titlu. Primul tom, intitulat Există o poetică a jurnalului?, examinează pe larg - teoretic şi demonstrativ - chestiunea enunţată. Al doilea, Intimismul european, investighează cu armele criticii literare scrierile diaristice - intime, subiective, confesive - a peste douăzeci de autori iluştri ori reprezentativi pentru acest gen, de la Samuel Pepys, Amiel, Benjamin Constant la Paul Leautaud, Franz Kafka, Cesare Pavese, Anais Nin, Raymond Queneau sau Witold Gombrowicz. Demersul se axează pe spaţiul Europei Occidentale, „centru" al literaturii universale în perioada modernă. Din Est simt reţinuţi Lev Tolstoi şi Gombrowicz („anexaţi", adică recunoscuţi şi promovaţi în spaţiul occidental) şi literatura română, examinată separat în al treilea volum, intitulat Diarismul românesc. Acesta cuprinde o secţiune teoretică proprie, adecvată domeniului strict al textelor diaristice (ori asimilabile, fie şi parţial, jurnalului intim) scrise în limba română (cu excepţii, uneori explicabile, precum jurnalul din exil al lui Mircea Eliade), şi capitole aplicat-analitice vizând operele de gen, de la spătarul Nicolae Milescu la Ion D. Sîrbu, Dumitru Ţepeneag, Mircea Zaciu, trecând prin scrierile lui Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, ale Alicei Voinescu, ale lui Radu Petrescu şi prin ale altor „vedete" ale diarismului românesc. S. îşi dovedeşte, din nou, buna stăpânire
Simion
Dicţionarul general al literaturii române 210
a artei parafrazării comentate. Reconstituie critic opera, reproduce, recenzează, dar ceea ce se impune relevant e dinamica, „mizanscena", traiectul comparării punctelor de vedere. Examinarea teoretică şi comentariul concret, la obiect, sunt împletite strâns, criticul procedând fără a face concurenţă teoreticienilor propriu-zişi ai chestiunii, care sunt menţionaţi şi citaţi selectiv, creditaţi intermitent şi cu circumspecţie, într-o lectură personală. El se referă la opinii diverse, le face să dialogheze, alternează citate ori referiri care se susţin ori se contrazic. Le „împănează" cu comentariul propriu, comentariu de regulă prudent, nuanţat, refuzând să crediteze orice „ambalări", fie ele „psihanalitice", „filosofice" ori „calofile". Lucrarea nu e o panoramă neutră, istoristă, ci exprimă o poziţionare. Criticul operează cu concepte ori cu idei - cum le califică chiar el - „vaporoase", pe care le circumscrie cu infinite disocieri şi relativizări, cu efecte de „refracţie" ş.a.m.d., cum se întâmplă când e vorba despre problemele spinoase ale autenticităţii, sincerităţii, verosimilităţii, şi se confruntă, după caz, cu prefăcătoria, poza, bovarismul, histrionismul, chiar cu „excesul" de sinceritate (altă formă de ficţiune, în fond) a diariştilor. Delicată, deloc uşoară postură pentru comentator. Şi totuşi, se vădeşte că asedierea minuţioasă, din diferite unghiuri apropiate, a chestiunilor vizate, jocul subtil de ipoteze şi retractări limitate, punctate cu afirmaţii revelatoare rostite energic, repetiţia inteligent-persuasivă impun concluziile cu tăria unei demonstraţii. Ficţiunea jurnalului intim nu este (doar) un instrument de referinţă, un compendiu academic. E, în sensul cel mai deplin, o carte a unui critic-scriitor, excelent scrisă - şi, în mod evident, scrisă cu plăcere -, oferind o lectură agreabilă, însoţită de bucuria întâlnirii cu un spectacol intelectual de calitate. Această trilogie e urmată de Genurile biograficului (2002), carte „înrudită", tratând în esenţă aceeaşi delicată temă şi atestând statornica preocupare a criticului pentru literatura confesivă şi, pe un plan mai cuprinzător, pentru relaţia complexă dintre biografic şi literar, dintre persoana unui autor şi literatura lui. Textele regrupate aici, deşi scrise în epoci diferite, învederează apartenenţa lor la un demers unitar şi vizează cu deosebire scrieri memorialistice şi/sau autobiografice - deosebire greu de „legiferat" în chip tranşant, aşa cum semnalează S. după examinarea susţinerilor teoreticienilor care au abordat subiectul -, dar şi jurnale. Câteva eseuri cu râvnă teoretică, operând cu generalizări şi sistematizări (Memoriile. Autobiografia. „Un pact de identitate", Spaţiul biograficului, Genurile înrudite), grupate în deschiderea cărţii, sub forma unui capitol intitulat Pactul cu istoria, trasează liniile directoare ale cercetării şi schiţează întreaga problematică a genurilor biograficului. Numeroasele eseuri critice sau cronici literare care formează grosul volumului ilustrează convingător - şi nuanţează sau întregesc, prin observaţii de fineţe şi glosări de detaliu - observaţiile şi concluziile din segmentul introductiv. Autorii de memorii ori textele de autoficţiune biografică la care se referă criticul sunt deopotrivă români sau străini, contemporani sau figuri din trecut, scriitori ori intelectuali din alte domenii decât literatura, de la Sainte-Beuve la Borges,
Buzzati, Chagall ori Einstein, de la Titu Maiorescu la C. Fântâneru, Petre Pandrea, Valeriu Cristea, Nichita Stănescu sau Gabriela Melinescu.
Ca şi marele sau model (E. Lovinescu), urmaşul şi luminosul exeget al „scepticului mântuit" are darul formulărilor pregnante şi al pătrunderii în mijlocul fenomenului literar, într-un cuvânt, al intuiţiei critice lucide şi elegante, de o aleasă urbanitate [...]. Lovinescu ar fi citit cu pasiune Scriitori români de azi şi ar fi văzut în Eugen Simion un al doilea urmaş al său, numai cronologic vorbind după Pompiliu Constantinescu. Este supremul elogiu ce i se poate aduce într-o viziune panatheneică, de succesiunea generaţiilor şi de cei mai aleşi lampadofori.
Şerban Cioculescu
E. Simion este, astăzi la o vârstă incredibilă pentru cine-l vede şi aude, cel mai important critic al literaturii noastre postbelice. Autor al unor impresionante studii de sinteză, el n-a lăsat nici un colţ al tabloului neacoperit. Nici exilul n-a scăpat atenţiei sale, lucru cu atât mai remarcabil cu cât, înainte de 1989, nu era deloc uşor să te referi la scriitori aflaţi, de obicei ca urmare a unei acţiuni politice, dincolo de graniţele ţării. Ceea ce distinge critica lui E. Simion este judecata cumpănită şi limpede. Nu vom stărui niciodată îndeajuns asupra acestei însuşiri. Ea explică popularitatea comentariilor în rândul profesorilor de literatură, al studenţilor şi, de ce nu, al elevilor. Mulţi,
211 Dicţionarul general al literaturii române
Simion
foarte mulţi dintre intelectualii români contemporani au învăţat literatura ultimelor decenii din cărţile lui E. Simion. De numele lui este asociat „succesul" de public al unor scriitori, indiferent de valoare; prin E. Simion au ajuns la cunoştinţa multora Marin Preda şi Nichita Stănescu, Mircea Eliade (postbelicul) şi Marin Sorescu.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: Proza lui Eminescu, Bucureşti, 1964; Orientări în literatura contemporană Bucureşti, 1965; E. Lovinescu, scepticul mântuit, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1994; Scriitori români de azi, I-IV, Bucureşti, 1974-1989, voi. I, ed. 2, Bucureşti, 1978; Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Bucureşti, 1977; ed. 4, Bucureşti, 1999; Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, 1980; ed. 3, postfaţă Valeriu Cristea, Bucureşti, 1998; întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1993; Sfidarea retoricii, Bucureşti, 1986; ed. 2, Bucureşti, 1999; Eugen Simion comentează pe..., [I-II], Bucureşti, 1993-1994; Moartea lui Mercutio, Bucureşti, 1993; ed. 2, Bucureşti, 2002; Convorbiri cu Petru Dumitriu, Bucureşti, 1994; ed. 2, Bucureşti, 1998; Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, Bucureşti, 1995; Fragmente critice, voi. I-II, Craiova, 1997-1998, voi. III-IV, Bucureşti, 1999-2000; ed. voi. I, Bucureşti, 1998; Marin Preda, Scrisori către Aurora. Eugen Simion -Aurora Comu, Convorbiri despre Marin Preda, Bucureşti, 1998; Ficţiunea jurnalului intim, I-III, Bucureşti, 2001; Genurile biograficului, Bucureşti, 2002. Ediţii: Mihai Eminescu, Proză literară, introd. edit., Bucureşti,
1964	(în colaborare cu Flora Şuteu), Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1991; E. Lovinescu, Scrieri, I-IX, introd. edit., Bucureşti, 1969-1982; Lucian Blaga, Ce aude unicornul, postfaţa edit., Bucureşti, 1975; Mircea Eliade, Proză fantastică, I-V, postfaţa edit., Bucureşti, 1991-1992; Tudor Vianu, Cunoaşterea de sine, introd. edit., Bucureşti, 1997; ed. Bucureşti, 2000; G. Călinescu, Fals jurnal, pref. edit., Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Regman, Cărţi, 105-115; Felea, Reflexii, 135-137; Cesereanu, Ipostaze, 210-218; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971,428-436; Ciobanu, Panoramic, 298-301; Piru, Varia, I, 470-473; Stănescu, Poeţi şi critici, 109-111; Vlad, Convergenţe, 84-88; Grigurcu, Idei, 261-267; Raicu, Structuri, 298-302; Dimisianu, Valori, 9-13; Niţescu, Repere, 46-52; Negoiţescu, Engrame, 237-240; Ungheanu, Arhipelag, 346-355; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti,
1975,	119-124; Ungureanu, La umbra cărţilor, 35-38; Cioculescu, Itinerar, II, 351-355; Cristea, Domeniul, 389-400; Constantin Coroiu, Dialoguri literare, I, Iaşi, 1976, 122-131; Iorgulescu, Al doilea rond, 134-141; Raicu, Critica, 446-457; Regman, Colocvial, 13-19, 83-84; Săndulescu, Continuităţi, 271-273; Ştefănescu, Preludiu, 275-280; Dimisianu, Opinii, 151-156; Georgescu, Volume, 157-160; Raicu, Practica scrisului, 412-420; Ungheanu, Lecturi, 285-291; Dobrescu, Foiletoane, 1,119-123; Mihăilescu, Conceptul, II, 132-137; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979,138-153; Cristea, Faptul, 309-313; Popescu, Cărţi, 156-159; Raicu, Contemporani, 198-203; Sângeorzan, Conversaţii, 274-277; Zaciu, Lancea, 57-62,190-196; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 313-322,399-403; Grigurcu, Critici, 331-338; Iorgulescu, Critică, 214-220; Tomuş, Mişcarea, 300-304; Zaciu, Cu cărţile, 187-191; Felea, Prezenţa, 41-44; Stănescu, Jurnal, II, 176-180; Ciocârlie, Eseuri,
110-113; Dimisianu, Lecturi, 164-166; Gheorghiu, Reflexe, 160-172; Sângeorzan, Anotimpurile, 159-175; Corbea-Florescu, Biografii, III, 203-216; Cristea, Modestie, 222-229; Moraru, Textul, 30-34; Raicu, Fragmente, 454-475; Iorgulescu, Prezent, 140-151; Călinescu, Biblioteci, 156-161; Sorescu, Uşor cu pianul, 181-186; Dimisianu, Subiecte, 178-188; Cristea, Fereastra, 186-190; Piru, Critici, 272-275; Ov. S. Crohmălniceanu, O lucrare critică de anvergură, RL, 1990, 3; Valeriu Cristea, Faţetele statorniciei, CC, 1990,2; loan Holban, Pentru o istorie a
literaturii, CRC, 1990,10-11; Monica Spiridon, O istorie vie a literaturii de azi, R, 1990,3; Anton Cosma, Spre marea sinteză aşteptată, F, 1990,7; Lovinescu, Unde scurte, I, 410-411, 481-484, III, 334-341; Cristea, A scrie, 99-102; Nicolae Manolescu, Critica bine temperată, RL, 1993,20; Gheorghe Glodeanu, Critică şi profunzime, TR, 1993, 20; Cornel Munteanu, Lectura poeziei, TR, 1993,20; Horia Bădescu, Eugen Simion '60, ST, 1993, 5; George, Sfârşitul, IV, 292-299; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 377-380; Gheorghe Grigurcu, Extemporal Eugen Simion, JL, 1994,1-4; Valeriu Cristea, „Nimic nu merită să-ţi neglijezi meseria, oricare ar fi", CC, 1994,6-8; Irina Mavrodin, „întoarcerea autorului", CC,
1994,	6-8; Constantin Cubleşan, „Convorbiri cu Petru Dumitriu", ST, 1994,10-11; Simuţ, Incursiuni, 187-200; Adrian Dinu Rachieru, Un (alt) sceptic mântuit, L, 1996,4; Mircea Popa, Un alt Mircea Eliade, TR, 1996, 14; DanGrigorescu, Timpul viu al literaturii, L, 1997,6; Josette Rasle, De Sainte-Beuve â Blanchot, „La Quinzaine litteraire", 1997, 717; Fănuş Băileşteanu, Eugen Simion - un Călinescu sui-generis, ST, 1998,4-5; Ion Bălu, Marin Preda, îndrăgostit, APF, 1998,10; llie Guţan, Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999, 162-166; Alex. Ştefănescu, Literatura scrisă la persoana întâi, RL, 2000,8; Constantin Ciopraga, Jurnalul unei experienţe franceze, DL, 2000,3; Dicţ. esenţial, 754-758; Dimisianu, Lumea, 310-318; Micu, Ist. lit, 710-711; C. Rogozanu, Despre jurnal în o mie de pagini, RL, 2001,4; Mihai Cimpoi, Critice, I, Craiova, 2001,77-96; Cristea-Enache, Concert, 295-298; Grigor, Moromete, 85-95; Manolescu, Lista, III, 218-232; Petraş, Panorama, 574-577; Andrei Grigor, Eugen Simion, Braşov, 2001; Dan Mănucă, Ficţiunea şi non-ficţiunea jurnalului, CL, 2002, 1; Iulian Boldea, Eugen Simion (Critica apolinică), CL, 2002, 4; Doina Curticăpeanu, Universul jurnalului intim, F, 2002, 4; Alex. Ştefănescu, Eugen Simion, RL, 2002, 17, 18; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002,219-226; Lidia Vianu, „Şi criticul poate fi un desperado" (interviu cu Eugen Simion), RL, 2003, 20; Andrei Grigor, „Ficţiunea jurnalului intim", CC, 2003, 3-8; Dan Mănucă, Pactul cu biografia, CL, 2003,9; Manual de trudire a cuvântului. Eugen Simion - 70, Bucureşti, 2003.	M.	Z,	N.	Br.
SIMION Dascălul (a doua jumătate a sec. XVII), copist şi interpolator. Este posibil ca „Simion dascălul din satul dumisale Roşiiaci", semnatar al unui act din 1669, să fie cel care a copiat şi a făcut adăugiri la cronica lui Grigore Ureche sau care, eventual, a scris propria istorie a Moldovei, folosind ca izvor textul vornicului. Se poate ca tot el să fi fost o vreme preceptorul copiilor boierului Gavril Costache din Lungani, unde locuia şi una din fiicele lui Grigore Ureche, care i-ar fi putut încredinţa manuscrisele tatălui. Contribuţia lui S.D. la constituirea formei cunoscute a Letopiseţului Ţării Moldovei este foarte controversată. Deşi o mărturie contemporană îl apreciază ca pe un om cu „neştiinţă şi minte puţină", iar cărturarii şi cronicarii deceniilor următoare au criticat vehement imixtiunile sale în textul lui Ureche, unii editori şi cercetători din prima jumătate a secolului al XX-lea l-au considerat coautor sau chiar adevăratul autor al variantei păstrate. Opiniile acestora au fost susţinute mult mai târziu de concluziile analizei lingvistico-stilistice întreprinse de N. A. Ursu, care stabileşte ca unic autor al letopiseţului consacrat pe S.D.: el şi-ar fi redactat lucrarea pe scheletul unei cronici alcătuite de Ureche în limba slavonă, dar a folosit şi alte izvoare, fiind, astfel, întemeietorul istoriografiei în limba română; lui i-ar reveni toate meritele atribuite de o tradiţie
Simion
Dicţionarul general al literaturii române 212
nedreaptă lui Grigore Ureche. Dar, deşi reale şi pertinente, argumentele de ordin stilistic nu pot infirma în totalitate tradiţia istorică, nici concluziile unor cercetători care au încercat să definească personalitatea lui S.D. (fragilă din punct de vedere intelectual-moral) şi contribuţia (superfluă, inexactă), aşa cum reies din cronică. Oricum, trista celebritate i-a adus-o inserarea în letopiseţ a unei legende despre originea moldovenilor din tâlharii romani aşezaţi de unguri în Maramureş, ca stavilă împotriva tătarilor. Şocant de falsă şi gratuit denigratoare, „basna" aceasta a provocat indignarea nestăpânită a cărturarilor moldoveni şi munteni (Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir ş.a.), pe care i-a determinat să dovedească în scrierile lor netemeinicia afirmaţiilor puse astfel în circulaţie. Dacă lui S.D. i se datorează păstrarea cronicii lui Grigore Ureche (chiar şi indirect, deoarece şi manuscrisul dascălului s-a pierdut), vina de a fi alterat textul original cu informaţii nesemnificative sau neadevărate şi de a fi provocat mistificări grave a făcut ca faima lui să fie preponderent negativă.
SCRIERI: [Interpolări], în Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. îngr. şi introd. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958,64-65,68-71,175-185, 187-188,195-224; [Interpolări], în Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române vechi, Bucureşti, 1973,405-407,413-425.
Repere bibliografice: Constantin Giurescu, Introducere la Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), Bucureşti, 1916; Şiadbei, Cercetări, I, passim; Cartojan, Ist. lit., II (1942), 148-153; Ist. lit., I, 353-364; Chiţimia, Probleme, 197-271; Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române vechi, Bucureşti, 1973, 151-174, 317-321; Dumitru Velciu, Grigore Ureche, Bucureşti, 1979, 198-255; Dicţ. lit. 1900, 782; N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997,22-93; Dicţ. scriit. rom., IV, 235.	-	C.	T.
SIMION ŞTEFAN (?-1656), cărturar, traducător. Mai întâi preot la mănăstirea din Bălgrad (Alba Iulia), unde probabil şi învăţase, devine în 1643 „arhiepiscop şi mitropolit scaunului Bălgradului şi a Vadului şi a Maramurăşului şi a toată ţara Ardealului". împrejurările politice ale numirii sale fiind delicate, el a fost silit să accepte unele condiţii care aveau ca scop calvinizarea românilor. Una dintre acestea se referea la obligaţia de a folosi limba română în biserică. Dând curs unei iniţiative oficiale, care corespundea întru totul năzuinţelor mai vechi ale oamenilor de cultură, manifestate încă din secolul anterior, el a mobilizat mai mulţi cărturari, împreună cu care a terminat şi perfecţionat traducerea tipărită în 1648 cu titlul Noul Testament sau împăcarea cu leagea noao a lui Is. Hs. Domnului nostru. Acelaşi grup traduce şi publică în 1651 Psaltiră... ce să zice Cântarea a fericitului proroc şi împărat David. Contribuţia lui S.Ş. la aceste lucrări nu este cunoscută precis. El semnează doar un singur text - Predoslovie cătră Măria sa craiul Ardealului -, unde, printre altele, face cunoscut felul cum a fost realizată transpunerea, de cunoscători de greacă, slavonă şi latină aleşi dintre preoţii din Transilvania, care au confruntat cu mai multe surse versiunea românească. Tot mitropolitului i se mai atribuie predosloviile către cititori din Noul Testament şi
Psaltiră... . Prima este deosebit de preţioasă prin ideile lingvistice şi istorice pe care le cuprinde. Unele formulări, privitoare la teoria circulaţiei cuvintelor, precum şi la explicarea istorică a diversificării dialectale, au devenit celebre, ideile conţinute fiind dezvoltate de lingviştii de mai târziu.
SCRIERI: [Predoslovii], BRV, 1,166-170,184-190.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. Bis., II, 325; Densusianu, Opere, III, 54-58, 242-243; Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, I, Sibiu, 1935,201-206, 394-399; loan Zăgrean, Mitropolitul Simion Ştefan, Cluj, 1947; Ciobanu, Ist. lit. (1947), 1,285-288; Ist. lit., 1,349-352; Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit., I,
104-106; Dicţ. lit. 1900, 782-783; Păcurariu, Dicţ. teolog., 443-444; Eugen Pavel, Carte şi tipar, Cluj-Napoca, 2001,43-60, passim; Dicţ. scriit. rom., IV, 242-243.	'	C.T.
SIMIONESCU, Cornel (7.IX.1927, Iaşi), editor. Este fiul Emmei (n. Massari), care provenea dintr-o familie din nordul Italiei, şi al lui Anton Simionescu, funcţionar la CFR; numele la naştere era Corneliu Marius. în oraşul natal urmează cursurile primare la „Notre-Dame" şi Liceul Naţional (1934-1944), trecând la Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1944-1946), unde părinţii se refugiaseră din cauza războiului. Este absolvent, din 1950, al Facultăţii de Filologie a Universităţii ieşene. Repartizat lector la Institutul „Maxim Gorki" din Bucureşti, intră ulterior redactor la Editura Politică, fiind transferat, în 1960, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, apoi la Editura pentru Literatură, devenită în 1970 Editura Minerva. Aici, într-un mediu deosebit de prielnic, alcătuit din înzestraţi editori de texte clasice, îşi află adevărata vocaţie. Ca şef al redacţiei de „valorificarea moştenirii literare" (1962-1969) şi sub îndrumarea redactorului-şef Mihai Sora, se ocupă de elaborarea şi realizarea unui ambiţios program de editare a scriitorilor clasici români, ceea ce va presupune înfiinţarea unor noi colecţii sau restructurarea celor vechi. Profitând de relativa destindere ideologică din aceşti ani, sunt promovate la tipar lucrări edite sau inedite ale unor mari scriitori neagreaţi iniţial de regimul comunist, printre care V. Voiculescu, Lucian Blaga, Ion Barbu ş.a. Tot acum sunt inaugurate ediţii importante consacrate scrierilor lui Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu ş.a.
S. debutează editorial în 1962, cu o prefaţă la romanul Răscoala de Liviu Rebreanu. Va alcătui, în anii următori, bune ediţii selective din scrierile lui Zaharia Bârsan (1969), Iacob Negruzzi (1970), Victor Ion Popa (1972), pregătindu-se, chiar de prin 1963, în vederea realizării unei ediţii critice a operei lui Mihail Sadoveanu. Mai întâi va publica, în 1969-1971, o ediţie de popularizare, în douăsprezece volume, lucrată în colaborare cu Constantin Mitru, cumnatul şi secretarul lui Mihail Sadoveanu. După o perioadă de documentare de aproape două decenii, îi apare, în 1981, primul tom din ediţia Mihail Sadoveanu, Opere, proiectată ca o serie completă în douăzeci şi cinci de volume, editorul apreciind că opera scriitorului cuprinde aproximativ o sută patruzeci de tomuri în peste cinci sute de ediţii. în cel dintâi volum au fost incluse
213 Dicţionarul general al literaturii române
Simionescu
scrierile „începuturilor" (1897-1904), precum şi cartea de debut, Povestiri (1904), notele şi comentariile fiind realizate -aici şi la toate celelalte tomuri - în colaborare cu Fănuş Băileşteanu, care se ocupa de geneza şi de receptarea operei în epocă. Volumul, extrem de favorabil primit de critica literară, va fi distins cu o „menţiune specială" de juriul premiilor Perpessicius, făcând şi obiectul unei dezbateri la Muzeul Literaturii Române. Au urmat alte şapte tomuri până în 1997, lucrarea oprindu-se odată cu falimentarea Editurii Minerva, deşi erau predate la tipar încă două. Ediţia, una dintre cele mai bune realizate în a doua jumătate a veacului trecut, cuprinde toate scrierile autorului publicate până în anul 1912. De-a dreptul impresionantă rămâne strădania lui S. de a realiza o ediţie filologică de înaltă ţinută ştiinţifică. Atât textul, cât şi variantele integrale au fost definitivate prin colaţionare cu zeci de volume, manuscrise, periodice, antologii ş.a., romanul Şoimii, de pildă, comportând paisprezece colaţionări succesive. Pentru prima dată fiecare tom al ediţiei beneficiază de un bogat aparat de indici, cu referire la nume de persoane, personaje şi locuri, dar şi la elementele constitutive ale universului sadovenian: vietăţi şi plante, profesii, tradiţii şi sărbători etc., adeverind remarca lui G. Călinescu, după care „niciodată n-a intrat în opera unui creator mai mult din Univers".
Ediţii: Zaharia Bârsan, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Aurora Pârvu); Iacob Negruzzi, Scrieri alese, I—II, Bucureşti, 1970; Victor Ion Popa, Ghiceşte-mi în cafea, pref. N. I. Popa, Bucureşti, 1972; E scris pe tricolor Unire, pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1980; Mihail Sadoveanu, Romane istorice, I-II, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Constantin Mitra), Povestiri, I—II, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Constantin Mitru), Opere, I—VIII, introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1981-1997 (în colaborare cu Fănuş Băileşteanu), Opere alese, I-V, introd. Constantin Ciopraga, Chişinău, 1993-1998.
Repere bibliografice: Gheorghe Suciu, împărăţia Sadoveanu, LCF,
1981,	49; Şerban Cioculescu, Un remarcabil act editorial, „Scânteia",
1982,	14 ianuarie; Pompiliu Mareea, Sadoveanu într-o nouă etapă
exegetică, CNT, 1982, 3, 4; Mircea Anghelescu, „începuturile" lui Sadoveanu, T, 1982,1,2; V. Fanache, Sadoveanu - opera omnia, ST, 1982, 2; Gavril Istrate, Sadoveanu într-o ediţie nouă, CRC, 1982,15; Cartea de istorie literară în dezbatere: M. Sadoveanu, „Opere"(semnează Şerban Cioculescu, Al. Piru, Pompiliu Mareea, Niculae Gheran, Paul Comea), MS, 1982,4; Liviu Grăsoiu, Mihail Sadoveanu, „Opere", I, ATN, 1983,4; Z. Ornea, Sadoveanu în 1904, RL, 1985, 52; Alex. Ştefănescu, Valori restituite, RMB, 1986, 25 februarie; Valeriu Râpeanu, O nouă ediţie Sadoveanu, FLC, 1986,11; Nicolae Manolescu, Sadoveanu în prima ediţie critică, TBR, 1986,318; Mircea Anghelescu, Glose stilistice la Sadoveanu, T, 1986, 8; Sultana Craia, Opera omnia, CNT, 1986, 37; Z. Ornea, Fenomenul Sadoveanu, RL, 1987, 5; Mircea Anghelescu, Ţăranul şi soldatul în proza începuturilor lui Sadoveanu, T, 1987,4; Teodor Vârgolici, Un fapt de cultură de însemnătate naţională, VR, 1987,4; Mircea Popa, Sadoveanu în ediţie critică, ST, 1987,6; Z. Ornea, Sadoveanu în 1906-1907, RL, 1988, 21; Mircea Anghelescu, „Mariana Vidraşcu", T, 1988, 7; Z. Ornea, Sadoveanu în 1908, RL, 1991, 41; Vlad, Lect. prozei, 26-47; Gavril Istrate, Sadoveanu în ediţie critică, „Opinia" (Iaşi), 1992, 10 ianuarie; Cornea, Semnele, 180-186; Z. Ornea, Ediţia critică M. Sadoveanu, RL, 1996,43; Teodor Vârgolici, Sadoveniana, ALA, 1998, 432; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000, 190-192; Nicolae Manolescu, Sadoveniana azi, RL, 2001,41.	T.	A.
SIMIONESCU, Cristian (21.VII.1939, Hlipiceni, j. Botoşani), poet. Urmează şcoala primară în satul natal, Liceul Naţional din Iaşi (1950-1955), Liceul „Aurel Vlaicu"din Bucureşti (1955-1956) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia limba şi literatura română (1959-1964). Va fi profesor la şcoli generale din Bârlad (1967-1982), apoi la Clubul „Spiru Haret" din acelaşi oraş. Debutul editorial are loc în 1970, cu placheta Tabu. Va publica ulterior mai multe cărţi de poezie, dintre care cele editate după 1995 sunt ample antologii de autor. Este distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru volumul Maratonul (1985), mai obţine Premiul Filialei Constanţa a Uniunii Scriitorilor (1991), precum şi alte premii sau medalii ale unor edituri, reviste, festivaluri de poezie etc. Poeme i-au fost traduse în reviste sau în antologii din Franţa, Marea Britanie, SUA, Macedonia. în 1991 organizează expoziţia itinerantă „Paul Neagu - desene şi documente din anii 1970-1990". Este semnatar al textului pentru albumul de artă plastică Paul Neagu (Londra, 2001), va fi prezent cu un text şi în albumul A Derridean Tornado. Paul Neagu (1965-2000) (Londra, 2002). Este membru al grupului de iniţiativă al Fundaţiei pentru Promovarea Ideilor Artei Generative „Lumi Diverse", constituit la Timişoara în 2001.
Cu un destin mai puţin obişnuit, S. oferă cazul unui excelent poet puţin cunoscut de contemporani, preţuit şi susţinut de un cerc relativ restrâns de „cunoscători", în fine, recunoscut tardiv în dimensiunile aportului său la întregirea tabloului poeziei româneşti contemporane. Situaţia poate fi explicată prin împrejurări ţinând de temperamentul şi de caracterul lui S. - un om retractil, însingurat, izolat geogra-ficeşte într-un oraş de provincie, dar, mai ales, deloc dispus la concesii în favoarea ocârmuirii politice antedecembriste, deloc înclinat către gesturi de autopromovare zgomotoasă. Poetul este un şaptezecist, însă nu unul înseriabil. O formulare fericită a unui alt poet, Lucian Vasiliu, exprimă adecvat situarea lui S.: el ar fi „poetul autarhic". Originalitatea îi este definită, pe de o parte, de nonconformism, iar pe de altă parte, de „grandoarea" proiectului, de „excesivitatea" viziunii şi a dicţiunii. Programul său poetic este maximalist, vădeşte aspiraţii către îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a omenescului, fără a eşua în vreun fastidios „enciclopedism" liric. Poezia nu este un joc futil, ci o rostire trăită cu intensitate, el fiind cu adevărat un vates, un poet cu dominantă vizionar-oraculară. Viguros, blazat, parcă vindicativ faţă de omenirea întreagă, de un patetism nesolemn, uşor batjocoritor, adesea sarcastic, pamfletar, eul liric afişează o detaşare aparentă faţă de truculentul „bâlci al deşertăciunilor", pe care îl inspectează cu minuţie şi îl etalează cu un fel de paradoxală jubilaţie a constatării degringoladei şi purulenţei, detaşare ce, în fond, maschează implicarea patetică, dată de generozitatea sufletească şi de simţul moral. Fiindcă poetul este, în esenţă, un moralist care se exprimă cu precădere în tonurile tari ale satirei menippee. Cu obstinaţie şi aplicaţie -demersul poetic pare a fi un nesfârşit maraton, cum sugerează şi titlul unui volum - livrează, într-o enunţare neconvenţională, productiv contrariantă, un mesaj de un umanism autentic, asumat prin aprofundarea lucidă a omenescului, până la
Simionescu
Dicţionarul general al literaturii române 214
sondarea ascunzişurilor abisale. S-a vorbit, între altele, de compatibilitatea unor abordări ale lui S. cu patrimoniul psihanalizei, dar şi de un discurs descriptiv, narativ, uneori greoi, chiar „hirsut" (Al. Cistelecan), aproape prozastic. Bogata imagerie pusă în operă este de o imprevizibilitate cu totul excepţională: pestriţă şi entropică, deseori de factură avangardist „absurdă", ceea ce ar autoriza părerea că, în materie de „delir imagistic", acest poet aşa-zis fără înaintaşi direcţi s-ar afla, într-o măsură, în descendenţa suprarealismului românesc ilustrat de Virgil Teodorescu, Gellu Naum ş.a., ralierea la acest patrimoniu fiind însă amendată de opţiunea pentru postura etică şi recursul la imprecaţie; alteori de factură onirică, având puternice inflexiuni expresioniste, articulată într-o savant orchestrată construcţie parabolică abstrusă. Poezia lui S., cu o componentă aforistică şi oraculară definitorie, e aparţinătoare neomodernismului contemporan, „înaltului" modernism sau extrem-modernismului. Nu este lipsit de tâlc faptul că, de pildă, termenul de referinţă pentru Ţinutul bufonilor (2001) poate fi găsit în poemul The Waste Land al lui T. S. Eliot, deşi chiar postmodernismul ar putea să şi-o revendice, măcar în parte. Accentul e dat de neliniştea pentru soarta omului şi a omenirii, pentru descâlcirea noimelor existentului, însemnate sunt coloratura morală de fond, strădania de exorcizare întreprinsă de poet, exorcizare înrudită, într-un fel, cu cea practicată, de pildă, de Cezar Ivănescu. Opera lui S. se înfăţişează ca un continuum, ca un mare text unic, dincolo de fracturarea în volume şi de diferenţele de modulaţie. O secvenţă din Ţinutul bufonilor poate fi caracteristică pentru rostirea lui: „ Capete pătrate de bigoţi ai fumului / vieţuitori după scheme şi fixuri, numărători /de secunde, furnici inocente şi fără de trup căutându-şi trupul/ şi numele, prin case-cutii, casete, compartimente, prin faguri /cu elixir şi borhot [...] loviţi mai jos de/stomac, întorşi pe dos, /sătui înfometaţi aplaudând pâinea/cu unt, /castelele de nisip, păguboşi păcăliţi, salariaţi / stocaţi, prinşi de nas, cocoţaţi, aventuroşi de trei lulele, / vă cade inima prin trup în jos în stomac şi mai jos / până pe bombeu".
Ţinutul bufonic nu este o utopie neagră, nici o utopie roz. Această lume este pur şi simplu diferită de celelalte. Corpurile se materializează, iar „purtătorii nu se văd niciodată", vocile circulând libere prin spaţiu. Ţinutul bufonic reprezintă o lume paralelă, invizibilă, în care trupurile îşi pierd importanţa, iar spiritele circulă libere prin spaţiu. Călătoria prin ţinutul bufonic îşi capătă întreaga originalitate prin fundalul de gândire.
Romul Munteanu
SCRIERI: Tabu, Bucureşti, 1970; Vicleniile oceanului, Bucureşti, 1980; Maratonul, Bucureşti, 1985; Insula, Bucureşti, 1988; Maratonul, Iaşi, 1995; Poezii, Bucureşti, 1997; Ţinutul bufonilor, Iaşi, 2001; Ţinutul fructelor, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Dan Laurenţiu, „Tabu", LCF, 1971, 5; Adrian Popescu, „Tabu", TR, 1971,12; Val. C. Nestian, „Tabu", CL, 1971, 4; Dan Cristea, „Tabu", RL, 1971,23; loanid Romanescu, „Tabu", CRC,
1971,	49; Barbu, O ist., 399-40T, Liviu Antonesei, Farmecul discret al vetusteţii, CRC, 1981,5; Lucian Alexiu, Moment poetic, 0,1981,9; Ioan Neacşu, „Vicleniile oceanului", ATN, 1981, 2; Mihaela Gafencu,
„Vicleniile oceanului", CL, 1981,3; Mircea Iorgulescu, Prezenţe lirice, RL, 1981,15; Valentin Taşcu, Distanţa dintre cărţi, TR, 1981,15; Lucian Vasiliu, Poetul autarhic, „Dialog", 1981, 3-4; Cezar Ivănescu, Numele poetului: Cristian Simionescu, LCF, 1984, 6; Val Condurache, Poezie şi metodă, CL, 1985,5; Laurenţiu Ulici, Tehnica umbrelor, RL, 1985,22; Paul Dugneanu, „Maratonul", LCF, 1985,33; A. I. Brumaru, Locuiri poetice, AST, 1985, 11; Valentin Taşcu, Demnitatea solitudinii, ST, 1986, 6; Cristian Livescu, în noaptea aceasta începe evul baroc, CRC, 1986, 26; Sever Avram, „Maratonul", ATN, 1986, 9; Eugen Simion, Poeme în limba delfinică, RL, 1988,32; Munteanu, Jurnal, IV, 253-256, V, 193-196; Nicolae Prelipceanu, Insula lui Cristian Simionescu, VR, 1989, 5; Theodor Codreanu, Osmoza limbajelor lirice, LCF, 1989,21; Adrian Alui Gheorghe, „Maratonul", CL, 1996,1; Constantin-Liviu Rusu, „Talentul, cultura şi caracterul locuiesc în acelaşi ţinut" (interviu cu Cristian Simionescu), DL, 1998,31; Cristian Simionescu, PRA, II, 797; Mircea A. Diaconu, Feţele poeziei, Iaşi, 1999,109-114; Grigurcu, Poezie, II, 371-383; Dicţ. analitic, III, 32-33; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelica, Constanţa, 2001,291-292; Popa, Ist. lit., II, 651-652; Valentin Talpalaru, „Ţinutul bufonilor", DL, 2003, 1; Alexandra Olivotto, Totalitarismul stilului, RL, 2003,20; Gheorghe Grigurcu, Bufonul şi nebunul, RL, 2003, 40; Lucia Simona Dinescu, „ Ţinutul bufonilor", OC, 2003,183. N. Br.
SIMIONESCU, Maria (22.111.1929, Târgu Ocna), editoare. Este fiica Elenei (n. Negri) şi a lui Iacob Simionescu, funcţionar, şi soţia criticului Ştefan Cazimir. Urmează şcoala primară la Oneşti, iar liceul la Bucureşti şi Piteşti, susţinându-şi bacalaureatul în 1951. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1955, an în care devine redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, apoi la Editura pentru Literatură, transformată în 1970 în Editura Minerva. Colaborează la „Adevărul", „Libertatea", „Bucureşti magazin" ş.a.
Formată la şcoala de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, unde se afirmă principalii editori din perioada postbelică, S. se manifestă ca o foarte bună specialistă, caracterizată de o acribie exemplară. Autorul asupra căruia s-au concentrat eforturile editoarei este E. Lovinescu. începe cu îngrijirea volumului T. Maiorescu (1972), urmat de T. Maiorescu şi contemporanii lui (I—II, 1974, în colaborare cu Z. Omea), cea mai importantă realizare fiind ediţia critică Opere (I-IX, 1982-1990, în colaborare cu Alexandru George), pentru care a fost distinsă în 1990 cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
Ediţii: E. Lovinescu, T. Maiorescu, pref. Alexandru George, Bucureşti,
1972,	T. Maiorescu şi contemporanii lui, I—II, pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Z. Omea), Opere, I-IX, introd. Alexandru George, Bucureşti, 1982-1990 (în colaborare cu Alexandru George).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Locul lui Maiorescu, RL, 1972, 46; Mircea Iorgulescu, E. Lovinescu, „T. Maiorescu", LCF, 1972, 46; Z. Omea, E. Lovinescu, „Opere", I, CNT, 1983, 9; Mihai Ungheanu, Eugen Lovinescu, „Opere", I, LCF, 1983,12; George Gană, E. Lovinescu, „Opere",
IV,	MS, 1987,2; Z. Omea, Adevăruri de ieri şi de azi, RL, 1990,25. Al. S.
SIMIONESCU, Mircea Horia (23.1 .1928, Târgovişte), prozator. Este fiul Irinei Simionescu (n. Popescu), oficiantă PTT, şi al lui Stelian Simionescu, ofiţer de infanterie. Bunica paternă făcea parte din familia Brătianu şi era rudă cu Istrate Micescu şi cu Ion Pillat. S. urmează la Târgovişte şcoala primară şi Liceul
215 Dicţionarul general al literaturii romane
Simionescu
„Ienăchiţă Văcărescu", absolvit în 1948. Rămâne orfan de tată la vârsta de zece ani. Are preocupări literare precoce, cu înclinare către avangardism, experimentalism, parodie etc. împreună cu Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi alţi adolescenţi târgovişteni, redactează reviste-manuscris într-un singur exemplar („Apollo", „Carnet literar", „Cântece noi", „Cloşca cu pui", „Colorado", „Oraş de nikel", „Metru cub", „Mogador", „Spada" ş.a.) şi plachete de versuri, dezbat chestiuni stilistice, îşi comunică proiecte literare, îşi comentează lecturile. Este momentul de coagulare a grupului literar care va fi numit ulterior - după vădirea publică, tardivă, în anii '70, a scrierilor reprezentanţilor lui - Şcoala de la Târgovişte. S. scrie în ultimii ani de liceu diferite texte - „cărţi" nepublicate, citite prietenilor ori transmise acestora în manuscris - cu titluri excentrice (Marele tratat, Cartea despre femeia esenţială şi lumile anexe, Vegetaţii lunare etc.) şi „conţinut" asemenea; între ele, Istoria organică, primă formă a viitoarei Bibliografii generale (1970). Din 1948 e, timp de doi ani, student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Abandonează facultatea, absolvind-o abia în 1964, cu lucrarea Lirica lui G. Călinescu. Gazetar la „Scânteia" (1950-1969), scrie puţin pentru ziar (reportaj, articole, cronică muzicală). în timpul liber îşi definitivează primele cărţi, cu totul străine de
„comandamentele" oficiale ale epocii în materie de literatură, pe care le va putea publica în perioada de relaxare ideologică de la sfârşitul anilor '60. Debutează cu povestirea Cum l-am trădat pe Pascal, la „Luceafărul", în 1968, iar editorial cu Dicţionar onomastic, apărut în 1969, primul volum al ciclului Ingeniosul bine temperat. în pofida tirajului mic, cartea va avea un mare succes de public şi va face vâlvă prin noutatea şi extravaganţa ei contextuală. în 1969 S. ajunge şef de cabinet al lui Dumitru Popescu, devenit în acel an secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Funcţia e stresantă şi oarecum nepotrivită cu temperamentul „artist" al prozatorului, care încearcă să îi ajute, după puteri, pe solicitanţi (scriitori, oameni de cultură etc.) şi se remarcă printr-un comportament excentric. în 1971-1972 este, în cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, director adjunct al resortului Muzică, iar în 1972-1974 director general al Operei Române din Bucureşti. Epuizat de solicitarea obligaţiilor administrative, demisionează (după discuţii tensionate care culminează cu episodul spargerii unui candelabru, intrat în „folclorul" biografic al scriitorului). Pensionat pentru motive de sănătate (după cum avea să explice ulterior, „se internează în spitale de psihiatrie şi îşi regăseşte acolo libertatea"), S. se consacră exclusiv scrisului, iar biografia publică se confundă cu lista cărţilor publicate, numeroase apreciate de critică, unele premiate: După 1900, pe la amiază (1974) şi Paltonul de vară (1996) au fost distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar Jumătate plus unu (1976) cu Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române, Uniunea Scriitorilor acordându-i şi Premiul Opera omnia (1997). îşi construieşte, cu mijloace modeste, o casă-refugiu la Pietroşiţa, în hinterlandul piemontan al Târgoviştei natale, unde obişnuieşte să petreacă lungi perioade. A colaborat, cu fragmente de proză, eseuri şi articole, la „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Vatra", „Familia", „Litere" ş.a.
Importanţa lui S. în peisajul literar postbelic e superioară aceleia a operei proprii. Fără să fie iniţiatorul unui curent literar şi fără să fi devenit „şef de şcoală" (el aparţine unui grup literar colegial, de „egali", fără lider autoritar), scriitorul s-a aflat, chiar de la primele cărţi, în postura de întemeietor şi, prin exemplul oferit, a avut rolul de catalizator al conturării şi consolidării uneia dintre cele mai originale căi de înnoire a prozei contemporane. Proza lui este rafinată, ludic-livrescă, ironică şi burlescă, nu fără a dezvălui şi o componentă nostalgică şi sentimentală, ţinută sub control de preeminenţa intelectului şi a viziunii estete. Ilustrând pregnant fenomenul de amestec şi destrămare a genurilor şi speciilor literare, înlocuind gravitatea convenţională cu farsa (farsă cu o gravitate subiacentă, neconvenţională), literatura lui S. subminează deliberat iluzia reprezentării, demontând sau utilizând ironic convenţiile tradiţional puse în slujba acreditării iluziei, cultivă relativizarea viziunii, abandonează scrupulul privind adecvarea realistă la real în favoarea preocupării pentru autoreferenţialitate şi poate fi catalogată drept „pre-postmodernistă". Cea mai cunoscută carte a prozatorului rămâne, probabil, Dicţionar onomastic. Sub titlul generic
Simionescu
Dicţionarul general al literaturii române 216
Ingeniosul bine temperat se află un masiv ciclu format din cinci volume: Dicţionar onomastic, Bibliografia generală, Jumătate plus unu, Breviarul (Historia calamitatum) (1980) şi Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău (1983), dar ansamblul e totuşi o tetralogie, deoarece Jumătate plus unu nu e o carte autonomă, ci partea a doua, editată ulterior şi separat, a Dicţionarului onomastic. O clasificare ţinând seama de caracteristicile fiecărei cărţi în parte ar putea, în pofida estompării deosebirilor dintre genuri, să grupeze scrierile în „repertorii" sau „liste" - în această categorie ar intra primele două sau chiar primele trei cărţi ale tetralogiei, dar şi, de pildă, Ulise şi umbra (1982), care are aceeaşi structurare, de „inventar", „catalog" ori „fişier" -, apoi romane - e vorba de meta- sau pseudo-romane: Toxicologia..., Nesfârşitele primejdii (1978), învăţături pentru Delfin (1979), Redingota (1984), Licitaţia (1985), Asediul locului comun (1988) -, volume de povestiri - După 1900, pe la amiază, Banchetul (1982), îngerul cu şorţ de bucătărie (1992), Fărădelegea vaselor comunicante (1997) -, scrieri confesive - Trei oglinzi
(1987), volum care cuprinde pagini de jurnal din 1946 - sau eseistice, aşa-zise „note de drum" sau „impresii de călătorie" -Răpirea lui Ganymede (1975), şi, sub raportul „conţinutului", Ulise şi umbra - şi, în sfârşit, opere cu statut incert, mixt sau hibrid - Paltonul de vară, roman, dar şi jurnal, şi „repertoriu", şi culegere de proze scurte. De fapt, mai toate scrierile lui S. au un statut hibrid, iar încercările de sistematizare rămân în mare măsură arbitrare. Dar, cu toată diversitatea componentelor
sale, opera e remarcabil de unitară şi omogenă, poate prea omogenă, suscitând, sub acest raport, rezervele criticilor, care i-au reproşat uneori monotonia, repetitivitatea: „Noi metri -după vorba lui Călinescu - din acelaşi sul de stofă" (Eugen Simion) sau „Această «comedie a literaturii» [...] născută ca o reacţie la stereotipie, imobilitate şi automatism, sfârşeşte prin a institui o monotonie a imprevizibilului, o tiranie a mişcării permanente, un delir al metamorfozelor şi un triumf al convenţionalismului" (Mircea Iorgulescu). Reductibilă, în ultimă analiză, la proze scurte, pentru că, oricât de ample, romanele lui S. sunt decompozabile în fragmente semi-autonome, articulate în manieră postmodernistă, iar „dicţionarele" şi „fişierele" sunt prin definiţie înşiruiri de astfel de fragmente, literatura lui e totodată unificabilă într-un (virtual) ansamblu coerent şi totalizant, o ambiţioasă summa. Mai întâi, Dicţionar onomastic parodiază, prin dispunerea textului şi principiul de ordonare ales, lucrările lexicografice sau enciclopedice „serioase": cuprinde nume de persoane, ordonate alfabetic şi însoţite, fiecare, de o fişă caracterologică pretins „tipică" pentru purtătorii acelor nume. Procedeul permite desfăşurarea neîngrădită a fanteziei, subiectivităţii, ironiei, „travaliului scriptural". „Fişele" sau „articolele" pseudodicţionarului pot avea de la câteva cuvinte (uneori simpla semnalare a prezenţei în cartea de telefon a numelui, bizar, la care se referă) până la mai multe pagini de text (e vorba, atunci, de schiţe sau adevărate nuvele, a căror legătură
Nicolae Prelipceanu, Dan Cristea, Mircea Horia Simionescu, Marin Sorescu, Mircea Zaciu, Constantin Ţoiu, Laurenţiu Fulga
217 Dicţionarul general al literaturii române
Simionescu
cu numele pe care îl „lămuresc" e uneori subtilă, neevidentă, fie întemeiată pe calambur, fie motivată de factori greu depistabili, dacă nu deliberat absentă). în selecţia numelor şi în redactarea „fişelor" se cultivă bizarul, asocierile năstruşnice, iar „caracterizările" formulate la adresa purtătorului unui nume sau al altuia sunt motivate arbitrar, justificate prin recurs la sugestie, dar făcute plauzibile prin măiestria mijloacelor literare puse în slujba „acreditării" lor. De fapt, demersul caracterologic sau portretistic e un pretext pentru desfăşurarea a ceea ce Nicolae Manolescu numea „literatură pură", un pretext pentru exhibarea ironică a tehnicilor literare, Dicţionar onomastic fiind în primul rând „un mare repertoriu de teme şi motive literare, de artificii, tehnici şi mijloace romaneşti, privite cu ochiul parodistului, [...] un flaubertian joc de-a literatura, un loc al locurilor comune, pe care, inventariindu-le ca un scrib alexandrin, autorul le şi persiflează". Asemănătoare cu Dicţionar onomastic e Bibliografia generală, alt repertoriu fantezist şi parodic, de asemenea cu obiect fictiv, ale cărui „articole" - care, de data aceasta, nu sunt dispuse alfabetic -s-ar defini ca nişte recenzii sau rezumate ale unor cărţi imaginare. Pastişe în rezumat, „romane în pilulă", textele relevă imaginaţia epică a autorului, desăvârşita lui măiestrie stilistică, perspicacitatea în materie de „scheme" literare, rafinamentul cultural. Un Cuvânt înainte ironic legitimează cartea ca pe o lucrare de bibliologie, dar sugerează şi justificarea scrisului metalivresc al lui S.: viaţa omului modern fiind în mare parte „livrescă", se subînţelege că literatura care i se potriveşte va trebui să fie metalivrescă. Umorul şi ironia vizează aici trei niveluri: sunt „deconspirate", prin repertoriere parodică, schemele romaneşti, e ironizat limbajul recenziilor, al cronicilor literare şi al „referatelor de carte", cu toate clişeele lor, şi e continuat demersul ludic pe teme onomastice iniţiat de Dicţionar onomastic, prin numele „autorilor" imaginari „recenzaţi", purtătoare de referinţe şi sugestii sau oferind materie pentru calambururi. Uneori apar nume de autori reali, cărora le sunt atribuite cărţi inexistente (Mihail Sadoveanu, în târg la Tananţi) sau nepublicate (Mircea Horia Simionescu, Cartea despre femeia esenţială şi lumile anexe), iar alteori cărţi reale sunt recenzate fantezist (George Bacovia, Plumb, prezentat ca un volum de metalurgie). Textul din alt volum, Breviarul, e „o scriere de speţa alegoriei şi a parabolei, o «utopie» satirică în formulă inedită" (Dumitru Micu) şi are două mari secţiuni: o serie de discursuri ale unor personaje ciudate (animale, păsări, obiecte etc., foste cândva oameni şi care, în urma „deconspirării" din final, se vădesc a fi pensionarii unui ospiciu psihiatric), transcrierea fiind atribuită unui Anonim, şi un masiv corp de „note", foarte postmodern, asumat de autorul real în pretinsa lui postură de editor şi glosator al scrierii Anonimului. în afară de comentariile caleidoscopice şi fanteziste (ce includ uneori mici naraţiuni independente etc.) ale pseudo-„îngrijitorului de ediţie", sunt introduse şi fragmente ale unui al doilea text al Anonimului, paralel cu cel din prima parte. Cartea e, sub aparenţe ludice, o vastă „panoramă" a lumii contemporane, plină de gravitate şi conţinând în subtext înfrigurate interogaţii asupra vicisi-
tudinilor veacului. în schimb, Toxicologia... ar putea fi descrisă ca o autobiografie, în parte reală, în parte fictivă, unde discursul auctorial e relativizat prin interpretarea lui contra-punctică de personaje ale prozelor de ficţiune ale lui S. Sensul general întregeşte înţelesul celorlalte volume ale ciclului. Alte scrieri ale lui S. au, dincolo de diversitatea lor (este, uneori, afectată adoptarea formulei romanului de aventuri, altcândva a textului confesiv ori a biografiei ş.a.m.d.), aceleaşi trăsături esenţiale, atât în ce priveşte construcţia şi tehnicile, cât şi sensul global. Criticii au semnalat, cvasiunanim, predominanţa discursului ironic, burlesc, parodic, afectat livresc şi erudit (cu subtext ludic), ingeniozitatea tehnicii narative (se întâlnesc adevărate broderii scripturale, cascade de „sertare" narative, deschise fie prin „punere în abis", fie „în paralel" faţă de textul principal, performanţe de jonglerie în materie de atribuiri succesive sau alternative ale secvenţelor unor naratori diferiţi, exploatarea virtuţilor polifoniei, dezbaterii şi dialogului, recursul la digresiune şi la citat, real sau apocrif, la pastişă ş.a.m.d.). Au fost remarcate şi afinităţi cu Urmuz, cu avangarda interbelică şi cu literatura absurdului, Dumitru Micu opinând, de pildă, că proza lui S. conţine „poate mai mult dadaism decât întreaga presă românească de
Simionescu
Dicţionarul general al literaturii române 218
avangardă". Pe de altă parte, prozatorul e unul din primii autori români contemporani care au practicat textualismul. Literatură în mare parte autospeculară, metaliteratură de fapt, scrisul lui, postmodernist avant la lettre în contextul românesc, se distinge de postmodernismul radical prin faptul că păstrează o aură nostalgică şi sentimentală, o moderaţie a deconstrucţiei, un filon „umanist". Aparent paradoxal - în condiţiile dinamitării ostentative a mai tuturor convenţiilor narative şi compoziţionale textele atestă un scrupul legat de echilibru, cu filiaţie clasică, şi o preocupare estetă. în ce priveşte ansamblul datelor concrete, pseudoreferenţiale, ale lumii ficţionale construite de autor, acesta e greu de rezumat: extrem de bogat, alcătuit din elemente de o mare diversitate, el tinde să coincidă cu o imagine panoramică a existenţei umanităţii moderne. Câteva filoane tematice privilegiate sau corpuri de motive şi situaţii recurente pot fi totuşi remarcate: „aventurosul" romanesc (parodiat cu ironie şi bună dispoziţie), patrimoniul autobiografic (de la spaţiul fabulos, transfigurat de nostalgie, al Târgoviştei până la sihăstrirea intermitentă la Pietroşiţa, în anii deplinei maturităţi, o pregnanţă obsesivă dobândind-o episodul unui foarte grav accident feroviar din care scriitorul scapă nevătămat), aventura intelectuală, fascinaţia pentru muzica clasică şi, în general, pentru rafinamentul artistic, fascinaţie dublată de una faţă de universul „italic", multe fragmente având drept scenă oraşele italiene şi configurând o Italie idealizată, aproape atemporală, admirată cu pasiune. Opera lui S. a avut, în anii '70-'80 ai secolului trecut, un incontestabil sens antitotalitar, a subminat exigenţele literaturii de comandă pe care încerca să o impună oficialitatea din epocă. Promotor al extremei modernităţi - s-au remarcat similitudini între scrierile sale şi cele ale unor reprezentanţi ai grupului francez OuLiPo, ca Raymond Queneau şi Georges Perec -, precursor al textualismului, prin utilizarea unor procedări literare practicate ulterior de scriitori afirmaţi în anii '80, S. e unul din deschizătorii de drum ai postmodernismului românesc şi unul din artizanii (re)sincronizării cu orientările novatoare ale literaturii universale.
Citind cărţile lui Mircea Horia Simionescu, vom avea tot timpul senzaţia prezenţei, în spectacol, a artistului, a marelui scamator care se ia în serios cu intermitenţă, se convinge o clipă, chiar pe sine, de savoarea fanteziei sale, pentru ca să-şi deconspire brusc mitomania ori să-şi comenteze, lucid şi detaşat, reprezentaţia. Artistul parodiază [...] şi se autoparodiază [...]. împingând foarte departe jocul cărţilor pe faţă, scriitorul lasă să se vadă secretele artei sale şi ale artei în general şi, paradoxal, gestul său nu rămâne fără consecinţe „artisticerevelarea, îndrăzneaţă sau disperată, a paradigmei literaturii devine, în chip neaşteptat, literatură.
Eugen Negrici
SCRIERI: Ingeniosul bine temperat, voi. I: Dicţionar onomastic, Bucureşti, 1969, voi II: Bibliografia generală, Bucureşti, 1970, [voi. III]: Jumătate plus unu, Bucureşti, 1976, [voi IV]: Breviarul (Historia calamitatum), Bucureşti, 1980, [voi. V]: Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău,
Bucureşti, 1983; După 1900, pe la amiază, Bucureşti, 1974; Povestiri galante, Bucureşti, 1974; Răpirea lui Ganymede, Bucureşti, 1975; Nesfârşitele primejdii, Bucureşti, 1978; învăţături pentru Delfin, Bucureşti, 1979; Banchetul, Bucureşti, 1982; Ulise şi umbra, Bucureşti, 1982; Redingota, Bucureşti, 1984; Licitaţia, Bucureşti, 1985; Trei oglinzi, Bucureşti, 1987; Asediul locului comun, Bucureşti, 1988; îngerul cu şorţ de bucătărie, Bucureşti, 1992; Povestiri galante, Bucureşti, 1994; Paltonul de vară, pref. Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1996; Fărădelegea vaselor comunicante, Bucureşti, 1997; Febra. File de jurnal (1963-1971), Bucureşti, 1998; Târgovişte (Scurt excurs sentimental), Târgovişte, 1999; Cum se face, Târgovişte, 2002. Ediţii: I. L. Caragiale, Momente şi schiţe, pref. edit., Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Damian, Intrarea, 81-86; Ardeleanu, „A urî', 144-149; Stănescu, Cronici, 195-200; Protopopescu, Volumul, 225-229; Vlad, Convergenţe, 320-328; Corbea-Florescu, Biografii, I, 199-203; Nemoianu, Utilul, 39-44; Dimisianu, Valori, 119-121; Iorgulescu, Rondul, 203-206; Titel, Pasiunea, 79-84; Vlad, Lectura, 204-212; Ungureanu, Proză, 196-201; Ştefănescu, Preludiu, 214-220; George, Sfârşitul, II, 332-335; Mihai Zamfir, Ironia contemporană: condiţia ei stilistică, VR, 1978,7-8; Negrici, Figura, 111-135; Iorgulescu, Firescul, 197-201; Zaciu, Lancea, 108-115; Cristea, Faptul, 223-228; Popescu, Cărţi, 135-138; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 226-230; Culcer, Serii, 184-190; Voicu Bugariu, Analogon, Bucureşti, 1981,181-185; Dobrescu, Foiletoane, II, 93-100; Moraru, Semnele, 209-213; Tomuş, Mişcarea, 247-250; Simuţ, Diferenţa, 142-145; Ciobanu, Opera, 236-240; Gheorghiu, Reflexe, 22-28; Manolescu, Arca, III, 233-241; Laurenţiu Ulici, Confort Procust, Bucureşti, 1983,209-211; Liviu Petrescu, Roman şi intertextualitate, ST, 1984, 12; Manea, Contur, 53-56; Titel, Cehov, 187-190; Condurache, Portret, 23-25; Iorgulescu, Prezent, 219-221; Braga, Sensul, 173-178; Cristea, Fereastra, 251-257; Holban, Profiluri, 287-298; Rotaru, O ist, III, 843-850; Regman, De la imperfect, 71-83; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 114-121; Holban, Literatura, 163-166; Simion, Scriitori, IV, 292-326; I. Negoiţescu, Mircea Horia Simionescu, F, 1992,10; Cristea, A scrie, 92-95; Mihai Dragolea, în exerciţiul ficţiunii. Eseu despre Şcoala de la Târgovişte, Cluj-Napoca, 1992, 5-34, 79-82, 86-92,102-103,112-117,121-147; Ioana Pârvulescu, Cartea Cărţilor, RL, 1993,3; Nicolae Manolescu, Artistul în şorţ de ucenic, RL, 1993,19; Claudiu Constantinescu, Castelul de cărţi, RL, 1993,19; Virgil Mihaiu, Carte de căpătâi, ST, 1993,5; Tania Radu, Locuind fragmentul, LAI, 1993, 49; Nicolae Bârna, Artă şi „meserie", CC, 1994, 4-5; Lovinescu, Unde scurte, III, 329-334; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 380-383; Simuţ, Incursiuni, 160-163; Ioana Pârvulescu, Bijuterii discrete, RL, 1995,1; Dan Silviu Boerescu, „Bibliografia generală", LCF, 1995, 30; Carmen Varfalvi-Berinde, Măştile parodiei, APF, 1995, 8; Micu, Scurtă ist., III, 339-349; Monica Spiridon, Ce e nou în garderoba literaturii, R, 1997,5-6; Ioan Adam, Jocuri în lumea numelor, ALA, 1997,395; Alex. Ştefănescu, Mircea Horia Simioneascu, RL, 1998, 3; Ioan Stanomir, Nesfârşitele primejdii, LCF, 1998,19; Mircea Bârsilă, Mitul parantezei, „Calende", 1998,6; Nicolae Oprea, „Fac consecvent politica scrierilor mele egotiste şi inactuale" (interviu cu Mircea Horia Simionescu), „Calende", 1998,6; Ioan Ştefan Ghilimescu, „înseşi nevăzutele fiind viaţă, nu ştiu cefirişor de energie sau formă închipuită ar putea rămâne în afara interesului literaturii“ (interviu cu Mircea Horia Simionescu), „Calende", 1998,6; Glodeanu, Dimensiuni, 164-171; Cărtărescu, Postmodernismul, 160-162, 343-351, passim; Dicţ. analitic, II, 163-166, IV, 608-611; Gheorghe Glodeanu, Mircea Horia Simionescu sau Comedia literaturii, JL, 2000, 13-14;
C.	Rogozanu, Fals tratat de călătorie, RL, 2000, 43; Dimisianu, Lumea, 223-227; Dicţ. esenţial, 759-761; Micu, Ist. Ut., 608-613; Ion Simuţ, între Urmuz şi Borges, despre tutun, patefon, jurnal şi politică şi „Şcoala de la Târgovişte" (interviu cu Mircea Horia Simionescu), F, 2001, 4;
219 Dicţionarul general al literaturii romane
Simionescu-Râmniceanu
Manolescu, Lista, II, 122-127; Bârna, Comentarii, 135-148; Cristea-Enache, Concert; 456-460; Nicolae Oprea, Opera şi autorul, Piteşti, 2001, 52-80; Gheorghe Crăciun, în tranşeele lui MHS. Zacbal, gesbor, Bertflan şi principiul luminilor simulate, OC, 2002,134; Carmen Muşat, Strategiile subversiunii, postfaţă Mircea Martin, Piteşti, 2002, 211-221, passim; Negriei, Lit. rom., 379-388; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 191-196; Emil Vasilescu, Despre arta romanului, „Biblioteca", 2003, 1; Alex. Ştefănescu, Mircea Horia Simionescu, RL, 2003, 4; Ioana Pârvulescu, Biblioteca particulară, RL, 2003,4; Ioan Bogdan Lefter, Primii postmodemi. „ Şcoala de la Târgovişte", Piteşti, 2003,129-165.	N.Br.
SIMIONESCU-RÂMNICEANU, Marin (9.XI.1883, Focşani -25.111.1964), dramaturg, prozator şi eseist. Este fiul Elenei (n. Mincu) şi al lui Dumitru Simionescu-Râmniceanu. Profilul mamei lui S.-R. l-ar fi inspirat pe Duiliu Zamfirescu în portretizarea Saşei, personaj din romanul Viaţa la ţară. Urmează studii de filosofie şi estetică la Universitatea din Charlottenburg, Berlin. Spirit polemic, intră în arena literară prin disputa cu G. Ibrăileanu, în revista „Luceafărul", unde colabora din 1905, pe tema „artă pentru artă şi artă cu tendinţă", la care va reveni insistent în Propilee artistice (1913), cu încercări de clasificare conceptuală, ca Morala în artă, Poporanismul, „arta industrială". Cartea conţine şi patru „dări de seamă" analitice, una ridiculizând maniera critică impresionistă practicată de E. Lovinescu în Paşi pe nisip. Tot în
1913	publică la Bucureşti, iar peste un an la Berlin „episodul dramatic în trei acte" Andrei Branişte. în 1930 îi apare volumul de nuvele Martirolog profan, care încheie activitatea sa propriu-zis literară. A mai colaborat la „Ramuri", „Sămănătorul", „Flacăra", „Rampa", „Noua revistă română", „Sburătorul", „Adevărul literar şi artistic", „Gândirea", „Ideea europeană", „Propilee literare", „Milcovia", „Cuvântul liber", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a., semnând şi Dumitru Simina. Spirit erudit, preocupat de varii domenii, elaborează Istoria artelor (1924), scrie studii de estetică, precum Necesitatea frumuseţii (1925), investighează domeniul filosofiei în ampla lucrare Libertate (I—III, 1936-1942), alte unsprezece caiete rămânând inedite, ca şi o Estetică, însumând peste o mie de pagini. Se arată interesat şi de politologie (Contribuţiuni la o ideologie politică specific românească, 1939, în colaborare), urbanistică (Urbanism sau raţionalizarea esteticei municipale, Bucureştii, metropola culturii, în colaborare), arta bizantină (Consideraţii stilistice asupra arhitecturii bizantine). Este membru corespondent al Academiei Române din 1919 şi membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1921.
Interpret înzestrat cu fineţe în analiza celor mai derutante concepte estetice, S.-R. vădeşte aceeaşi propensiune către dilematic şi cazuistică şi în scrierile literare, puţine, pe care le-a lăsat. Piesa de teatru Andrei Branişte este, în fond, ilustrarea unei meditaţii pe tema precarităţii existenţei, cum anunţă şi motoul din Eschil: „O umbră ajunge să întunece fericirea omului". Protagonistul, pianist virtuoz, înconjurat de afecţiunea şi preţuirea familiei, pare un om ajuns în pragul împlinirii. Pas cu pas, temeiurile îndoielnice ale realizărilor
sale, ca artist şi ca om, se prefac în motive de disperare, care îl duc la sinucidere. Un prieten compozitor pe care îl venerase, dispărut timpuriu, a cărui „integrală" se pregăteşte Branişte să o interpreteze, se dezvăluie, într-o imprudentă clipă de sinceritate a soţiei, a fi fost miezul găunos al întregii sale existenţe. Piesa are o desfăşurare paroxistic-absurdă: infidelitatea din tinereţe a soţiei, paternitatea incertă a celor două fiice, poziţia ridicol-umilitoare a lui Branişte, în umbra nefastă a „maestrului", falsa afecţiune a familiei, la care se adaugă dezastrul financiar, toate sunt potenţate de furia negatoare a celui deziluzionat, cuprins de un elan al distrugerii şi autodistrugerii. Forţa personajului, care refuză minciuna salvatoare şi tot ceea ce urzea o existenţă fericit-mediocră, stă în a afirma adevărul, anticipând, măcar tipologic, naturile intransigente moral din teatrul lui Camil Petrescu. Metamorfoza interioară a personajelor este însă prea rapidă, aproape subită, inconsistentă dramaturgie, de unde un aer construit, demonstrativ al piesei şi un gust al absurdului prea căutat. Aceleaşi excese, vizibile cu deosebire în finalurile dramatic-spectaculoase, sunt de găsit şi în nuvelele din volumul Martirolog profan. în vremea războiului, părintele Prigor duce un trai liniştit şi resemnat, în umbra ocrotitoare a credinţei, veghind căldura căminului, în care tocmai i s-a născut un fiu. Nişte soldaţi dintr-un regiment în trecere îi cer să îi lase să sape după nişte bani ascunşi de un camarad, presupus mort, într-o casă părăsită din curtea bisericii. Aşa începe calvarul închipuirilor terifiante, izvorâte din conştiinţa complicităţii şi din teamă. La câţiva ani după încheierea războiului apare, invalid şi milog, cel care îngropase banii. în încleştarea cu această fantomă răzbunătoare preotul se înjunghie, spre a lua asupră-şi lanţul nenorocirilor, pe care îl vedea fără capăt, răsfrânt asupra familiei. Chinul interior al părintelui Prigor are o intensitate la limita absurdului, întrucâtva neverosimilă. Iulia, din nuvela omonimă, este un „caz" de piromanie, joaca ei cu focul mergând până la o extatică, stranie confuzie, dar ciudăţenia fetei e artificială, exterioară. De aceeaşi factură cu prima nuvelă, Cornel Merei este povestea unui soţ care trimite în secret flori consoartei, spre a~i pune la încercare fidelitatea. Reuşind să o tulbure, e cuprins de remuşcări şi, spre a reînnoda firul rupt al încrederii, vrea să simuleze un accident de maşină, menit să readucă afecţiunea femeii, dar este ucis. Aici cazuistica geloziei frizează, în acelaşi timp, absurdul şi ridicolul. Şeful Preda, ultima nuvelă, exploatează gelozia paternă, care ia o turnură demenţială, patologică şi duce la întâmplări tragice. în general, sub aparenţe inofensive, aproape banale, personajele lui S.-R. ascund un uriaş potenţial de nelinişte, de instabilitate interioară, transformându-se, subit, în indivizi descumpăniţi, explozivi.
SCRIERI: Andrei Branişte, Bucureşti, [1913]; ed. Berlin, 1914; Propilee artistice, Bucureşti, 1913; Istoria artelor, Bucureşti, 1924; Necesitatea frumuseţii, Bucureşti, 1925; Martirolog profan, Bucureşti, [1930]; Libertate, I—III, Bucureşti, [1936]—1942; Bucureştii, metropola culturii (în colaborare cu Liviu Rebreanu, V. I. Popa, Dem. I. Dobrescu), Bucureşti, f.a.
Simonescu
Dicţionarul general al literaturii române 220
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 63-109,139-150; Trivale, Cronici, 203-206; Arghezi, Scrieri, XXVIII, 223-228; Lovinescu, Critice; III, 154-157; Ralea, Scrieri, II, 422-423; Perpessicius, Opere, XII, 241; Lovinescu, M /zl ram. conf., III, 193-197; Anestin, Schiţă, 107; Tudor Teodorescu-Branişte, Scara vieţii, îngr. şi pref. Constantin Darie, Bucureşti, 1976,114-119; Mateiu I. Caragiale - un personaj. Dosar al existenţei, coordonator şi pref. Al. Oprea, Bucureşti, 1979, 52-54; Dumitru Huţanu, Mari gânditori focşeneni: Marin Simionescu-Râmniceanu, „Revista V", 1990,8; Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni, 150-151; Dicţ. scriit. rom., IV, 252-253.	'	S.D.
SIMONESCU, Dan (11.XII.1902, Câmpulung - 10.IIL1993, Bucureşti), istoric literar, bibliolog şi editor. Este unul din cei şaptesprezece copii (doar zece ajunşi la maturitate) ai Ecaterinei (n. Slăvescu) şi ai lui Ion Simon, funcţionar. Face şcoala primară la Câmpulung (1909-1912), începe liceul tot aici şi îl termină în 1921, la Piteşti. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1925, cu teza Viaţa literară şi culturală a mănăstirii Câmpulung (Muscel) în trecut, îndrumată de Ioan Bianu. Profesor în învăţământul secundar, întâi la Câmpulung, apoi în Bucureşti, la Liceul „Mihai Eminescu", devine, în 1927, şi asistent universitar, bibliotecar la Seminarul de istoria literaturii române al Facultăţii de Litere şi Filosofie. Ioan Bianu l-a adus, în 1931, ca bibliotecar, la Secţia de manuscrise şi carte veche de la Biblioteca Academiei Române, unde a lucrat până în 1943. în 1938 îşi susţine teza de doctorat (pentru a cărei pregătire făcuse câteva călătorii de studii în Turcia, Grecia şi Franţa), intitulată
Literatura română de ceremonial. Condica lui Gheorgachi. 1762, documentată privire asupra ceremonialului aulic din epoca bizantină până la textele care au urmat învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Din 1939 ţine cursuri la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie din Bucureşti. Numit în 1941 profesor suplinitor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, după un an era profesor titular. Din 1947 este director la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu" din Bucureşti (unde mai predase între 1935 şi 1938) şi, fără a-şi întrerupe cursurile de la Iaşi, director în Ministerul învăţământului. Anul 1952 i-a adus îndepărtarea de la catedra universitară, dar în 1953 devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga", calitate pe care o deţine până în 1968. Doctor docent în 1962, va fi din 1963 şi profesor la secţia de biblioteconomie a Institutului Pedagogic de pe lângă Universitatea din Bucureşti. în 1968 Facultatea de Limba şi Literatura Română a aceleiaşi Universităţi l-a primit printre profesorii săi. A ieşit la pensie în 1972, iar peste douăzeci de ani, în 1992, Academia Română l-a ales membru de onoare.
în toată viaţa sa de universitar şi de cercetător S. i-a urmat pe Ioan Bianu şi pe Nicolae Cartojan, dând activităţii sale o dublă direcţie: istoria literaturii române vechi şi bibliografia. Debutează, student fiind, în 1923, la revista „Şezătoarea", iar în 1926 adună într-un volum intitulat încercări istorico-literare două lucrări de seminar din anii de facultate despre Viaţa Sfinţilor Varlaam şi loasaf şi Cântarea României, tot acum publicându-şi teza de licenţă, care inaugurează o direcţie de cercetare consacrată studierii producţiei de carte veche, manuscrisă şi tipărită, în centre româneşti medievale. Colaborează la „Raze de lumină", „Studii italiene", „Biserica Ortodoxă Română", „Cercetări literare", „Arhiva românească", „Studii şi cercetări istorice", „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", „Scriptum", „Anuarul Liceului Naţional din Iaşi", „Arcades", „Studii şi materiale de istorie medie", „Limbă şi literatură", „Studia et acta orientalia", „The Book Collector" ş.a. In averea sa ştiinţifică - mai mult de trei sute de titluri şi aproape două sute şaizeci de note, recenzii şi semnalări cu caracter bibliografic - lucrările de bibliologie domină. S. a terminat de lucrat volumul al treilea din Bibliografia românească veche (începută în 1903 de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş), tom apărut în 1936, şi va lucra singur următorul volum, care cuprinde Adăogiri şi îndreptări, tipărit în 1944. Numeroasele contribuţii ulterioare - studii, articole, note, broşuri, prefeţe, manuale şi cursuri universitare - l-au impus ca reprezentant al reflecţiei teoretice (şi, eventual, istorice) în bibliologia românească, precum şi ca investigator al începuturilor tiparului - Le Vieux livre roumain (1947), Incunabula in Rumania („The Book Collector", 1976), Pagini din istoria cărţii româneşti (1981, în colaborare cu Gheorghe Buluţă) -, deschis în acelaşi timp spre modernizare în inventarierea cărţilor vechi din biblioteci, în catalogarea lor pe colecţii, în editarea şi valorificarea lor ştiinţifică. Bibliograful, cunoscător avizat de carte veche, l-a ajutat neîndoielnic pe istoricul literar. Obligaţiile de la catedra din Iaşi s-au materializat în câteva cursuri - Probleme de literatură veche românească (1942), Istoria
221 Dicţionarul general al literaturii române
Simu
literaturii române din secolul al XVI-lea (1942-1943), Curs de istoria literaturii române vechi. Epoca românească a vechii noastre literaturi (litografiat, 1943-1944), în care „umbra" lui Cartojan se simte chiar şi în cercetarea largă a contextelor culturale. Pentru S. - în stare să îşi surprindă cititorii cu două ediţii remarcabile: Codex Aureus, text alcătuit în vremea lui Carol cel Mare, şi Codex Burgundus, manuscris din veacul al XV-lea, ambele conservate la Biblioteca „Batthyâneum" şi tipărite în 1972 şi în 1975, sau să îşi omagieze maestrul, incluzând, în ediţia a doua a Istoriei literaturii române vechi (1980), o Bibliografie selectivă pentru anii 1942-1979 şi Bibliografia scrierilor lui N. Cartojan - primatul textului a rămas indiscutabil, ceea ce îl face un editor plin de merite. Condica lui Gheorgachi, pe care o va tipări în 1939, îi slujise drept material de studiu pentru teza de doctorat. Urmează Legenda lui Afrodiţian Persul (1942), Istoria Ţării Rumâneşti... a stolnicului Constantin Cantacuzino (publicată în 1944 „de pe un manuscript", împreună cu N. Cartojan), Cronica lui Baltazar Walter despre Mihai Viteazul, în raport cu cronicile interne contemporane (în „Studii şi materiale de istorie medie", 1959), precum şi textele editate exemplar în anii când era cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga": Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690 (Letopiseţul cantacuzinesc) (1960, în colaborare cu Constant Grecescu), Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XV11-XV1II), carte apărută în 1967, ce va impune un „gen" literar, Cronica anonimă a Moldovei. 1661-1729 (1975), Cărţile populare în literatura românească (I—II, 1963, în colaborare cu I. C. Chiţimia). Dintre moderni, pe S. l-a atras cu precădere Mihail Kogălniceanu. A pregătit ediţii selective (1947, 1955, 1956, 1962, 1964), i-a editat scrisorile şi impresiile de voiaj (1967, împreună cu Augustin Z. N. Pop), i-a publicat scrierile social-politice (Texte social-politice alese, 1967, în colaborare), a încercat să definească o poetică a scriitorului paşoptist (Baza folclorică a artei literare a lui Mihail Kogălniceanu, 1968).
SCRIERI: încercări istorico-literare, Câmpulung, 1926; Viaţa literară şi culturală a mănăstirii Câmpulung (Muscel) în trecut, Câmpulung, 1926; Sîbilele în literatura românească, Bucureşti, 1928; Din istoria presei româneşti: „Republica română", Bucureşti, 1931; Bibliografia românească veche. 1508-1830, voi III (în colaborare cu Ioan Bianu şi Nerva Hodoş), Bucureşti, 1936, voi. IV, Bucureşti, 1944; Istorie literară în recenzii, Bucureşti, 1936; Lectura particulară şi biblioteca şcolară (în colaborare cu D. Murăraşu), Bucureşti, 1939; Catehismul Sibian. 1544, Bucureşti, 1946; Le Vieux livre roumain, Bucureşti, 1947; Le Roman populaire dans la litterature roumaine medievale, Sinaia, 1963; Târgovişte, vechi centru tipografic românesc (în colaborare cu Victor Petrescu), Târgovişte, 1972; Curs de teorie a bibliografiei, Bucureşti, 1976; Pagini din istoria cărţii româneşti (în colaborare cu Gheorghe Buluţă), Bucureşti, 1981; Contribuţii (Literatură română medievală), Bucureşti, 1984; Scurtă istorie a cărţii româneşti (în colaborare cu Gheorghe Buluţă), Bucureşti, 1994. Ediţii: Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, Bucureşti, 1939; Legenda lui Afrodiţian Persul, pref. Nicolae Cartojan, Bucureşti, 1942; Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci, introd. edit., Craiova, 1944 (în colaborare cu Nicolae Cartojan); Mihail Kogălniceanu, Scrieri sociale, Bucureşti, 1947, Scrieri alese, I—II, pref. edit., Bucureşti, 1955, Despre literatură, pref. edit., Bucureşti, 1956,
Profesie de credinţă, pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Geo Şerban), Tainele inimei. Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1964, Scrisori. Note de călătorie, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Augustin Z. N. Pop), Texte social-politice alese, pref. edit., Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Dan Berindei, Leonid Boicu, Nicolae Ciachir şi Matei Ionescu), Opere, I, introd. edit., Bucureşti, 1974; Alexandria, pref. edit., Bucureşti, 1956; ed. 2, Bucureşti, 1958; Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690 (Letopiseţul cantacuzinesc), introd. edit., Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Constant Grecescu); Cărţile populare în literatura românească, I—II, introd. edit., Bucureşti, 1963 (în colaborare cu I. C. Chiţimia); Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), introd. edit., Bucureşti, 1967; Codex Aureus, introd. edit., Bucureşti, 1972; Codex Burgundus, introd. edit., Bucureşti, 1975; Cronica anonimă a Moldovei. 1661-1729, introd. edit., Bucureşti, 1975; Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, pref. Dan Zamfirescu, postfaţa edit., Bucureşti, 1980; C. D. Aricescu, Scrieri alese, pref. Ştefan Cazimir, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Petre Costinescu).
Repere bibliografice: Mih. Popescu, „Din istoriapresei româneşti", CL, 1931, 3; N. Drăganu, Diaconul Coresi; Errare humanum... perseverare diabolicum, DR, 1934-1935; Ion Breazu, „Din istoria presei româneşti: «Republica română»", DR, 1934-1935; Perpessicius, Opere, VIII, 357-361, IX, 436-442; Nicolae Grigoraş, „Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi", „Studii şi cercetări istorice", 1943; [Dan Simonescu], „Studia bibliologica", 1969, partea I (semnează G. G. Ursu, Aurelian Sacerdoţeanu, Dan Zamfirescu, Corneliu Dima-Drăgan); Dan Simonescu, (Biobibliografie), pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1972; Bucur, Istoriografia, 431-433; Corbea-Florescu, Biografii, I, 193-198; Piru, Varia, II, 46-50; N. Vasilescu-Capsali, „Codex Burgundus", CNT,
1976,	11; Al. Duţu, Reeditarea unei interesante opere din istoriografia secolului al XVIlI-lea, MS, 1976,3; Şerban Cioculescu, „Pagini din istoria cărţii româneşti", RL, 1982, 8; G. Mihăilă, O viaţă în slujba cărţii româneşti, RL, 1982, 52; I. C. Chiţimia, Dan Simonescu la 80 de ani. In honorem, „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice", 1982; Al. Zub, Un cărturar şi un pedagog, CL, 1983, 2; I. D. Lăudat, Profesorul Dan Simonescu - o viaţă închinată cărţii, AUI, literatură, t. XXIX, 1983; I. D. Lăudat, Dan Simonescu, profesor la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, AUI, literatură, t. XXX, 1984; Gh. Bulgăr, „Contribuţii", F, 1985,2; Dim. Păcurariu, Erudiţia şi rigoarea istoricului literar, LCF, 1985,14; Gheorghe Buluţă, Contribuţii la studiul literaturii române vechi, LCF, 1986, 2; I.C. Chiţimia, Profesorul Dan Simonescu la 85 de ani, „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice", 1987; Mircea Anghelescu, Cărturari şi ediţii, LCF, 1991, 36; Mihai Mitu, Dan Simonescu, RITL, 1993, 3-4; Datcu, Dicţ. etnolog, II, 210-211; Victor Stoleru, Remember, Bucureşti, 2001,52-57; Centenar Dan Simonescu. Cartea şi biblioteca. Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. şi pref. Gheorghe Buluţă şi Victor Petrescu, Târgovişte, 2002; Dicţ. scriit. rom., IV, 253-254; Gheorghe Buluţă, Victor Petrescu, Galeria bibliologilor români. Portrete, Târgovişte, 2003,36-38. D. H. M.
SIMU, Octavian (10.VI.1935, Ilişeşti, j. Suceava), prozator şi niponolog. Este fiul Eudochiei (n. Botuşanu) şi al lui Marcu Simu, funcţionar. Urmează şcoala primară la Hârlău şi Sibiu şi liceul la Sibiu, Calafat şi Suceava (1945-1952). Face studii universitare la Facultatea de Medicină din Iaşi (1952-1958) şi profesează, după absolvire, în judeţele Bacău, Suceava, la Iaşi şi, din 1961, la Bucureşti. In perioada 1966-1972 învaţă limba japoneză la Universitatea Populară din Bucureşti. Debutează cu proză în 1970, la „România literară", iar editorial cu volumul de povestiri şi nuvele Balanţa cu umbre, apărut în 1971,
Simuţ
Dicţionarul general al literaturii române 222
urmat de mai multe romane şi de o culegere de versuri, Crângul semnelor (2001). Mai colaborează la „Luceafărul", „Cronica", „Orizont", „Vatra" ş.a. Este membru fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti (1990), preşedinte al Societăţii Române de Niponologie (din 1990) şi membru al Asociaţiei de Studii Orientale din România.
Evoluţia prozei lui S. este surprinzătoare şi deconcertantă, în Balanţa cu umbre, ca şi în romanul Spaţiile altora (1972), S. încearcă decuparea absurdului cotidian din existenţa reală, cultivând cu preponderenţă bizareria şi împingând, uneori, încifrarea sensurilor până la limita nevoii de decodificare. „Sofisticarea" stilistică, remarcată prompt de critica literară, este înlocuită în următoarele romane de exprimarea nudă a faptelor, astfel încât Lumină târzie (1974) şi Popasul (1975) constituie adevărate mostre de proză „limpede", de realitate recuperată „fotografic". Drumeţul fără toiag (1977) şi Rădăcinile casei (1978) fac parte din proiectul unui ambiţios ciclu romanesc intitulat Ispăşirile Severinilor. Dacă primul se axează pe destinul de victimă al unui tânăr nevinovat, acuzat de crimă, celălalt pledează patetic pentru salvarea „rădăcinilor", în pofida tuturor vicisitudinilor. Pendularea ambiguă între gând şi faptă, interferarea conştientului cu subconştientul creează, în final, impresia halucinantă a unui coşmar existenţial. Subintitulată însemnări de călătorie în China, cartea Pecetea dragonului (1980) nu este o culegere de reportaje, ci jurnalul unui intelectual avid de noutăţile oferite de alt spaţiu geografic şi spiritual decât cel familiar lui. De altfel, după această dată, cu excepţia romanului Prizonierul deşertului (1985), S. abandonează proza, dedicându-se unui domeniu de pionierat: niponologia. A alcătuit lucrări utile pentru învăţarea limbii japoneze (dicţionare şi ghiduri de conversaţie pereche,
1980,	1981). Plecând de la un hobby intelectual, ajunge să elaboreze cărţi de structură complexă, cum sunt Civilizaţia japoneză tradiţională (1984) şi Dicţionar de literatură japoneză
(1994), volume care depăşesc simplul interes exotic, autorul instruindu-şi potenţialii cititori cu o informaţie densă, distribuită în capitole riguros delimitate. Prezentarea enciclopedică predomină în prima lucrare, civilizaţia tradiţională medievală -prelungită până la restauraţia imperială din 1868, care va marca, de altminteri, începutul modernizării totale a Japoniei - fiind analizată pe multe paliere: mitologie, religie, valorile tradiţiei (datini, morală, legislaţie, familie), limba vorbită şi scrisă, învăţământ, precum şi specificul literar şi artistic (arhitectură, arte decorative, sculptură, pictură, stampă, grădini, artizani). Singular în lexicografia românească este însă dicţionarul consacrat de S. literaturii japoneze de la origini până în contemporaneitate. O imensă cantitate de informaţie referitoare la creatori, opere anonime, perioade istorico-literare, curente, genuri, şcoli, personaje, termeni şi noţiuni (unele din celelalte arte, întregind ideea de sincretism cultural) se structurează în articole autonome. Fără a se lansa în consideraţii de natură critică ori eseistică, dar folosind exhaustiv posibilităţile prezentării descriptive, dicţionarul are meritul de a înlesni cunoaşterea, din perspectivă panoramică, a spiritualităţii unei mari culturi extrem-orientale.
SCRIERI: Balanţa cu umbre, Bucureşti, 1971; Spaţiile altora, Bucureşti, 1972; Lumina târzie, Bucureşti, 1974; Popasul, Bucureşti, 1975; Drumeţul fără toiag, Bucureşti, 1977; Rădăcinile casei, Bucureşti, 1978; Pecetea dragonului. însemnări de călătorie în China, Bucureşti, 1980; Civilizaţia japoneză tradiţională, Bucureşti, 1984; Prizonierul deşertului, Bucureşti, 1985; Dicţionar de literatură japoneză, Bucureşti, 1994; Crângul semnelor, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Sorin Titel, „Balanţa cu umbre", RL, 1971, 41; Mircea Iorgulescu, „Spaţiile altora", LCF, 1972, 52; Viola Vancea, „Spaţiile altora", RL, 1973,1; Alexandru Ruja, „Spaţiile altora", 0,1973, 20; Valeriu Cristea, Fluctuaţii stilistice, RL, 1974,38; Ardeleanu, Opinii, 141-145; Valeriu Cristea, Pseudorealism, RL, 1976,15; Vasile Andru, Un roman al redresării morale, VR, 1977,10; Dan C. Mihăilescu, întoarcerea fiului..., LCF, 1977,45; Radu G. Ţeposu, „Drumeţulfără toiag", ST, 1977, 11; Maria-Ana Tupan, Timpul interior al personajului, LCF, 1978, 47; Mircea Doru Lesovici, „Rădăcinile casei", RL, 1979,36; Paul Dugneanu, „Prizonierul deşertului", LCF, 1986, 11; Adriana Iliescu, „Prizonierul deşertului", RL, 1986, 31; George Şipoş, Literatura japoneză pe articole, RL, 1995,17; Popa, Ist. lit., II, 888; Dicţ. scriit. rom., IV, 255-256. D. Gr.
SIMUŢ, Ion (26.VIII.1953, Hotar, j. Bihor), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Floarei (n. Chirilă) şi al lui Ioan Simuţ, agricultori. Frecventează şcoala generală în localitatea natală şi Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan" din Oradea (1968-1973). Din 1974 se înscrie la Facultatea de Filologie, secţia română-fran-ceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, absolvită în 1978, în aceeaşi serie cu Ioan Groşan şi Radu G. Ţeposu. în timpul studenţiei este redactor şi cronicar literar la revista „Echinox". După terminarea facultăţii va fi profesor de limba franceză la Hotar, iar din 1986 redactor la „Familia". Este doctor în filologie, cu o teză despre Liviu Rebreanu. Lector (1993), conferenţiar (1998) la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, din 2000 devine profesor şi decan la aceeaşi instituţie. Debutează la „Echinox", în 1975, cu un articol despre Mircea Iorgulescu. Colaborează cu recenzii, cronici literare şi la „Steaua", „Vatra", „România literară", „Cuvântul", „Convorbiri literare", „Apostrof" ş.a. Prima carte de critică literară, Diferenţa specifică, îi apare în 1982, simultan cu ediţia Teodor Scorţescu, Concina prădată. Este prezent cu articole şi studii în volumul Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991), în Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000) ş.a. Prefaţează volume din scrierile lui Ion Agârbiceanu, George Bacovia, I. Peltz, Liviu Rebreanu şi îngrijeşte ediţii din operele lui Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Streinul ş.a. De asemenea, coordonează colecţia „Biografia unei capodopere" de la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Pe lângă mai multe premii ale unor reviste („Ateneu" în 1994, „Unu" în 1995, „Convorbiri literare" în 1998 ş.a.), i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Incursiuni în literatura actuală (1994).
Studiile, eseurile, schiţele bibliografice, meditaţiile, recenziile cuprinse în Diferenţa specifică trasează aria tematică şi indică formula exerciţiului critic al lui S. Autorul este interesat de literatura română în întregul ei, de valorile din toate epocile, îşi asumă principiul călinescian după care „raportarea la spiritul integral al unei literaturi" este „cel mai util
223 Dicţionarul general al literaturii romane
Simuţ
instrument de estimaţiune critică". în consecinţă, indiferent de forma în care se concretizează, cărţile sale sunt alcătuite ca suite de prospecţiuni din unghiuri diferite, identificări, revizuiri, proiecţii, ipoteze, încercări de clasificare tipologică şi ordonare cronologică, având mereu în atenţie nivelul actual, teoretic şi aplicat, al interpretării critice. Preponderent analitice, studiile reconstituie traseul receptării unor opere controversate, urmăresc metamorfozele în timp ale unor linii tematice, schiţează aria şi profunzimea unor influenţe etc., argumentând vocaţia lui S. pentru istoria literară. Incursiuni în literatura actuală este schiţa unui asemenea proiect de istorie a literaturii române contemporane, cuprinzând „numai incursiuni, expediţii de recunoaştere în vederea unei posibile istorii, exerciţii de orientare fixând trasee şi repere". Polemizând, în ceea ce priveşte abordarea literaturii postbelice, cu ideea fezabilităţii unei istorii strict estetice, S. pledează pentru sintetizarea unei duble perspective - estetică şi politică. De aici deduce, relativ la perioada 1945-1989, existenţa a „patru literaruri paralele", fiecare exemplificată prin studii de caz: literatura oportunistă (Francisc Munteanu, Corneliu Leu, Paul Anghel, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu), subversivă (Marin Preda, Ion Caraion, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Mihai Sin ş.a..), disidentă ( Victor Valeriu Martinescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu) şi evazionistă (V. Voiculescu, autorii Cercului Literar de la Sibiu
şi ai Şcolii de la Târgovişte, Edgar Papu, Ştefan Bănulescu, George Bălăiţă, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea ş.a.). Revizuiri (1,1995) e un exerciţiu asumat lovinescian (de altfel, criticul va îngriji în 2003 o ediţie a „revizuirilor" criticului de la „Sburătorul".) Fără a produce mari mutaţii, dar şi fără a-şi propune cu dinadinsul aceasta („revizuirea nu trebuie să aibă ca efect o modernizare forţată. Moderaţia şi firescul interpretării sunt greu de cucerit", afirmă criticul în textul depre Ion Creangă), eseurile aduc în scenă perspective incitante şi polemice, care redeschid dosarele unor „cazuri" prăfuite de clişee. Sunt prinşi în sumar atât scriitori de prim-plan ai literaturii române (Eminescu, Maiorescu, Hasdeu, Creangă, Caragiale, Macedonski, Arghezi, Bacovia), cât şi alţii (Gib I. Mihăescu, I. Peltz, Alice Voinescu). Această eterogenitate este asociată unei eterogenităţi a tipului de abordare. în Personalitatea literaturii române, de pildă, se relevă „romantismul fundamental al literaturii române", calitate din care sunt deduse două caracteristici definitorii: un „dinamism pasiv" (cu sintagma lui Edgar Papu), care o expune „efectelor unui dinamism imprimat de suflul epocilor", şi „receptivitatea la nou, la modernitate", hi Mitul biografic eminescian este urmărită „constituirea unei imagini epice a biografiei eminesciene în naraţiuni ce împletesc în proporţii diferite documentarul şi ficţiunea", în discuţie fiind biografia scrisă de G. Călinescu, Mite şi Bălăuca de E. Lovinescu, trilogia Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu. Macedonski este privit ca un poet „integrat în totalitate" modelului romantic, model pe care nu reuşeşte să îl depăşească: „Macedonski vrea să iasă din infernul romantic, dar nu are puterea să păşească în infernul modern, pe care abia dacă îl presimte". O idee la care S. va reveni este a insuficienţei criticii estetice în sens maiorescian. „Critica numai estetică nu mai rentează" - susţine criticul pe urmele lui Ibrăileanu „maiorescianismul reprezintă cei şapte ani de-acasă ai oricărui critic, dar nu poţi rămâne la maturitate cu preocupările şi problemele copilăriei. [...] Privit de la înălţimea secolului XX, Maiorescu nu este un model suficient pentru o critică modernă, deschisă dialogului de idei şi interpretării plurale a operei, cum nu sunt modele suficiente nici Lovinescu sau Călinescu". Critica de tranziţie (1996) include şi sondaje în scrisul generaţiilor mai noi de scriitori. Textele din Confesiunile unui opinioman (1996) conţin, pe lângă pagini de critică propriu-zisă, şi fragmente autobiografice, pagini de jurnal, notaţii autoscopice, „egografii" semnificative prin perspectiva deschisă asupra construcţiei de sine a unui critic şi istoric literar. Despre aceleaşi grafic al formării, precum şi despre avatarurile biografice, ideatice şi editoriale ale unui tânăr critic din generaţia '80, o imagine elocventă se conturează, chiar dacă indirect, din corespondenţa cu criticul şi prozatorul Paul Georgescu, pe care S. o editează în volumul învăţăturile unui venerabil prozator bucureştean către un tânăr critic din provincie (1999). Altă carte, Rebreanu dincolo de realism (1997), continuă şi amplifică, într-o masivă cercetare doctorală, interesul lui S. pentru autorul lui Ion, manifestat şi în Diferenţa specifică,, şi în Revizuiri. Criticul procedează, pe de o parte, la o minuţioasă investigare bibliografică, trecând în revistă şi amendând unde
Sin
Dicţionarul general al literaturii române 224
este cazul teoriile critice emise pe marginea operei rebreniene. Pe de altă parte, una din mizele principale priveşte precizarea conceptului de realism la Rebreanu: se demonstrează contaminarea masivă a conceptului aşa-zicând tradiţionalist de realism prin fantele deschise de presiunea modernismului şi a noilor teorii din epocă privind romanul şi tehnicile lui. Mai puţin verosimilă este încercarea de a produce o repoziţionare axiologică a cărţilor lui Rebreanu. Astfel, criticul propune pentru raftul întâi Ion, Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra, pentru raftul al doilea Adam şi Eva, Răscoala şi Gorila, iar pentru raftul al treilea Crăişorul Horia, Jar şi Amândoi. Semnificativă rămâne, oricum, deschiderea metodologică faţă de teorii precum psihocritica lui Charles Mauron. S. va comprima ulterior textul într-o micromonografie, Liviu Rebreanu (2003), o lucrare de factură similară fiind şi Augustin Buzura (2001). în fine, Arena actualităţii (2001) este cartea lui cea mai polemică, mai ataşată la disputele zilei: de la „carenţele criticii actuale" la chestiunea existenţei postmodernismului românesc, de la impasul posterităţii călinesciene la „preţul erorilor optzeciste", de la falsa criză a romanului la „mersul literaturii prin ceaţa tranziţiei". Istoricul literar nu lipseşte, numele lui Panait Istrati, Paul Zarifopol, M. Blecher fiind inserate în această „arenă a actualităţii". Poate fi reţinută ca elocventă pentru critica practicată de S. următoarea profesiune de credinţă: „Dacă nu rezultă din necesitatea de a înţelege şi de a interpreta, dacă nu rezultă din urgenţa unei mărturisiri şi dacă nu încalcă anumite prejudecăţi, critica literară riscă să devină un act intelectual ratat. [...] Fără sentimentul unei confidenţe, fără ambiţia deconspirării unui secret, care poate să ţină de viaţa intimă a unei opere sau de penumbrele biografiei unui autor ori de zona defecţiunilor de logică estetică şi de moralitate, critica literară se transformă într-un doctoral şi prăfuit document de arhivă. Pentru a interesa, ea trebuie să se implice în expertiza culturală a actualităţii, depăşindu-şi adesea, cu un risc asumat care face farmecul meseriei, restrânsă competenţă estetică, pentru a se îndrepta cu toată îndrăzneala şi dezinvoltura intelectuală spre domeniile politicii, ale psihologiei colective, ale simptomelor sociale sau ale conştiinţei morale. Cantonarea în estetic predispune critica la o criză de autoritate, o conduce spre un eşec al eficienţei şi spre un deficit de audienţă. Ea trebuie să fie un participant activ în arena actualităţii". La începuturile activităţii sale S. era descris de Radu G. Ţeposu, într-un portret ce nu şi-a pierdut pertinenţa, drept un critic „serios fără morozitate, sistematic fără ticuri, bine informat", „un glosator subtil şi maliţios" care „are mereu grijă să-şi împartă admiraţia pentru literatură între respectul civilizat şi pasiunea inocentă". Neocolit de subtilitate, dar ocolit de partipriuri generaţioniste, mobil în regim polemic, dar atent la civilitatea tonului, S. este un critic solid, urmărind programatic, prin augmentări succesive ale sumarelor, sinteza şi panorama. Fundamental un spirit canonic, el modulează totuşi această constantă în sensul conştiinţei relativităţii faptului literar, înscris, pe de o parte, în social-politic, iar pe de altă parte supus unei eroziuni intrinseci.
SCRIERI: Diferenţa specifică, Cluj-Napoca, 1982; Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994; Revizuiri, I, Bucureşti, 1995; Critica de tranziţie, Cluj-Napoca, 1996; Confesiunile unui opinioman, Oradea, 1996; Rebreanu dincolo de realism, Oradea, 1997; Arena actualităţii. Confidenţe, Iaşi, 2000; Augustin Buzura, Braşov, 2001; „La ţigănci" de Mircea Eliade în cinci interpretări, Cluj-Napoca, 2001; Liviu Rebreanu, Braşov, 2003; Clepsidra răsturnată. Convorbiri cu D. Ţepeneag, Piteşti, 2003. Ediţii, antologii: Teodor Scorţescu, Concina prădată, pref. edit., Cluj-Napoca, 1982; OctavianGoga, Poezii, pref. edit., Cluj-Napoca, 1985; Mihail Sadoveanu, Ţara de dincolo de negură. Valea Frumoasei. Poveştile de la Bradu-Strâmb, pref. edit., Cluj-Napoca, 1987; Tudor Arghezi, între două nopţi, pref. edit., Bucureşti, 1994; Mircea Streinul, Ion Aluion, pref. edit., Oradea, 1995; Paul Georgescu, învăţăturile unui venerabil prozator bucureştean către un tânăr critic din provincie (Corespondenţă către Ion Simuţ), Cluj-Napoca, 1999; Dinu Nicodin, Revoluţia, pref. edit., Bucureşti, 2000; E. Lovinescu, Revizuiri, introd. edit., pref. Mircea Martin, Piteşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Critică şi restituire, RL, 1982, 31; Ion Pop, în căutarea diferenţei specifice, ST, 1982, 8; Paul Georgescu, „Diferenţa specifică", RMB, 1982,1174; Grigurcu, Peisaj, II, 366-369; Ţeposu, Istoria, 184-185; Ştefan Borbely, Ion Simuţ, ECH, 1994,1-3; Alex. Ştefănescu, Prima carte despre literatura română în timpul comunismului, RL, 1994,19; Tania Radu, A te grăbi încet, LAI, 1994,20; Nicolae Manolescu, Mumie sau realitate vie?, RL, 1994, 22; Alex. Ştefănescu, Fără jumătăţi de măsură, RL, 1994,22; Ioana Pârvulescu, O carte pripită, RL, 1994,22; Eugen Negriei, Respiro, RL, 1994,24; Ştefan Borbely, Echinoxiştii, APF, 1994, 8-9; Al. Dobrescu, „Incursiuni în literatura actuală", „Timpul", 1994, 9; Mircea Benţea, „Incursiuni în literatura actuală", F, 1994,10-11; Sanda Cordoş, Haiducul şi fantasma, ST, 1995, 1-2; Dan Mănucă, Etica revizuirilor, CRC, 1995, 21; Alex. Ştefănescu, Un trezorier, RL, 1995,29; Tania Radu, Lectura de dimineaţă, LAI, 1995, 33; Corneliu Crăciun, „Revizuiri", F, 1995, 9; Monica Spiridon, Recurs la dosarele literaturii române, R, 1995, 11-12; Mircea Cau, Aşteptându-l pe Boerescu, CC, 1996, 1-2; Alex. Ştefănescu, Spovedanie şi confesiune, RL, 1996, 23; Doru Burlacu, Revizuirea ca bun-simţ critic, ST, 1996,6; Radu Mareş, Criticul studiat la „egograf", TR, 1996,28; Anca Noje, Ion Simuţ - un critic de actualitate, TR, 1996,31-32; Radu G. Ţeposu, Farmecele maligne ale provinciei, F, 1996,7-8; Gheorghe Grigurcu, Un critic ardelean, RL, 1996, 45; Monica Spiridon, Autoportretul criticului în tranziţie, R, 1996, 10-12; Daniel Cristea-Enache, Criticul de tranziţie, ALA, 1997, 365; Mircea Muthu, Rebreanu şi gramatica realismului, RL, 1997,49-52; Borbely, Xenograme, 93-102; Z. Omea, Dincolo de realism, RL, 1998,15; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998, 168-177; Cornel Munteanu, Diagnoza spiritului critic, JL, 2000,15-18; Dimisianu, Lumea, 382-387; Micu. Ist. lit., 717; Irina Petraş, Vârste critice, APF, 2001, 2; Cristea-Enache, Concert, 442-448; Grigor, Moromete, 64-68; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 140-142; Petraş, Panorama, 577-579; Alexandru Pintescu, Ion Simuţ între agorafilie şi bibliopolis, CL, 2002, 3; Dicţ. scriit. rom., IV, 256-257; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 340-344; Paul Silvestru, Carte de citire, Bucureşti, 2002, 114-117; Tudorel Urian, Revizuirea revizuirii?, RL, 2003, 42; Vasile Spiridon, Realismul „neţărmurit" rebrenian, CL, 2003,11.	C. H., M. I.
SIN, Mihai (5.XI.1942, Făgăraş), prozator. Este fiul Elenei Sin (n. Streza), educatoare, şi al lui Dănilă Sin, muncitor. Urmează cursurile primare şi gimnaziale în oraşul natal, tot aici Liceul „Radu Negru", absolvit în 1960, şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, terminată în 1965. Este profesor de limba română la Nazna, judeţul Mureş, la Liceul
225 Dicţionarul general al literaturii române
Sin
„Bolyai" din Târgu Mureş, iar din 1971 redactor la „Vatra", unde în 1984 ajunge secretar responsabil de redacţie. După 1989 conduce scurtă vreme Editura Albatros, încearcă experienţa diplomaţiei (1994-1998, ataşat cultural al României în Israel), dar revine la revista din Târgu Mureş. Debutează în 1966, la „Steaua", iar editorial în 1973 cu volumul de povestiri Aşteptând în linişte. Mai colaborează la „Tribuna", „România literară", „Viaţa românească", „Transilvania", „Luceafărul", „22" ş.a.
Nume de referinţă în proza psihologizantă a „promoţiei '70", S. intră în atenţia criticii chiar de la prima carte. Proza din Aşteptând în linişte e „comprimată, învăluitoare şi febrilă, realistă fără adjective, dramatică fără scrâşnete inutile, subtilă pentru că e simbolică dincolo de aparenţa aridă a cotidianului" (Dan Culcer). Povestirile impun prin seriozitatea scriiturii şi înverşunarea introspectivă, mai puţin prin anvergură şi efecte spectaculoase. în notă cehoviană, naratorul etalează existenţe abulice, oameni oscilând într-o ceaţă existenţială şi cu răbufniri aparent absurde (ca Traian Trifu din Răbdare), psihologii sucite, aproape „contorsioniste" (Tiberiu Ilovan din Păsări stinghere), la un pas de coşmar, inşi copleşiţi brusc de gândul morţii, precum şoferul din Livezile cu pruni, o proză în care sinuciderea personajului rămâne un gest ratat, însă aproape împlinit simbolic. Singurătate, ratare, gândul morţii, viaţa ca
înaintare debusolată, eşecul afectiv-erotic - acestea sunt temele prozatorului. în Viaţa la o margine de şosea (1975) un inginer de treizeci şi cinci de ani îşi analizează cu luciditate eşecul social şi sentimental, cu acea temeinicie flegmatică a însinguratului, nu autopersiflant, nici cu disperare existenţialistă. Personajul din prozele lui S. nu are voluptatea masochistă a marilor învinşi, nu cultivă absurdul comportamental (decât la rigoare), ci se sondează pe îndelete, finalul fiind un soi de ecorşeu realizat în tăcere. Nu este mai puţin adevărat că, pe celălalt versant, scrisul de acest tip are o excelentă priză la realitatea imediată: povestirile din Terasa (1979), pe de o parte, dar chiar publicistica „reporterului" ori articolele pe teme socio-moral-profe-sional-artistice publicate ani de-a rândul în „Vatra" - numai în parte reunite în volumul Cestiuni secundare, chestiuni principale (1983) - dovedesc forţa unei priviri de-a dreptul satirice, gogoliene chiar, laolaltă cu profunzimea reflexivă a unui autor pentru care nimic din omenescul aflat la răscruce nu este străin. Morocănos, sucind şi răsucind fără încetare frustrări şi nostalgii ţepoase, omul la S. este în chip constant convins că „dincolo de adevărul faptelor există şi un alt adevăr, şi acesta îmi scapă. Poate e doar un adevăr psihologic, dar şi pe acesta îl ştiu, deci nici el nu ajunge ca să-mi explic..Din acest unghi trebuie citite cele trei cărţi principale ale scriitorului, romanele Bate şi ţi se va deschide (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), Ierarhii (1981) şi Schimbarea la faţă (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor), aproape o trilogie a înfrângerii, interpretabile inclusiv din perspectiva subversivă a umilirii individuale în ramele totalitarismului. Cel puţin excepţionalul final din Bate şi ţi se va deschide, minus ultimul paragraf - parcă anume adăugat de cenzură, „salvând" personajul de la ceea ce, din toate punctele de vedere, era o moarte sigură -, poate fi citit ca o efigie a vieţii ca moarte, definind intelectualul în ceauşism. Cei trei bărbaţi din aceste cărţi - Octavian Şteflea, Pavel Mamina şi Iuliu Brendea - sunt tot atâtea figuri ale destinaţiei existenţiale inconsistente, pseudonime ale neputinţei, adevărate „monografii ale singurătăţii", cum li s-a spus, unde numai în parte eşecul are drept cauză ocultele subterane ale istoriei politice (mai ales în Ierarhii), fiindcă, în esenţă, catastrofa pare înscrisă definitiv - şi din capul locului - în chiar codul genetic al individului. Cu anii, S. a reuşit să „evadeze" din arcanele propriului eu ipostaziat, pe de o parte prin aluvionarea evenimenţială, procedeu care prinde substanţă odată cu Schimbarea la faţă, iar pe de alta prin imaginarea unor situaţii bizare, ca în romanul Quo vadis, Domine? (I—II, 1993-1996), o incitantă fantezie politică: Securitatea ar fi antrenat mai multe echipe, cu mai multe tactici în acelaşi scop, răsturnarea lui Ceauşescu, de unde un şir de tensiuni generate inclusiv de folosirea - în cheie semiparodică -a motivului romantic al dublului, cu agenţi ucişi, deturnări, strategii ambigue etc. Tema singurătăţii şi a ratării, observaţia sociologică şi meditaţiile pe marginea instinctului (şi a voinţei) de putere reprezintă punctele de atracţie ale prozei lui S., scriitor oarecum debusolat după 1989, dar nu mai puţin incitant.
Toate aceste schiţe fumurii, studii de psihologie socială, anunţă o epică mai întinsă, aceea din romane [...], indiscutabil superioare
Sincronism
Dicţionarul general al literaturii române 226
estetic. Aici talentul prozatorului se vede mai bine şi stilul, asemănător în unele privinţe cu acela al lui Nicolae Breban (interesul pentru psihologia senectuţii sau pentru naturile energice care se consumă în întreprinderi derizorii, utopice), se desfăşoară mai liber şi capătă mai mare relevanţă estetică. [...] Mihai Sin face, cu linişte epică, un studiu al alienării morale şi, iarăşi, fără mari variaţii de accent, o proză de observaţie a mentalităţii sociale.
Eugen Simion
SCRIERI: Aşteptând în linişte, Cluj, 1973; Viaţa la o margine de şosea, Bucureşti, 1975; Bate şi ţi se va deschide, Cluj-Napoca, 1978; Terasa, Bucureşti, 1979; Ierarhii, Bucureşti, 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale, Bucureşti, 1983; Schimbarea la faţă, Bucureşti, 1985; Rame şi destin, Bucureşti, 1989; Quo vadis, Domine?, I-II, Bucureşti, 1993-1996; Marea miză. Teme şi obsesii ale romancierului român contemporan, Târgu Mureş, 2003.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „Aşteptând în linişte", ARG,
1973,	5; Ulici, Prima verba, 1, 199-202; Culcer, Citind, 225-231; Titel, Pasiunea, 153-155; Dinu Flămând, „Bate şi ţi se va deschide", R, 1978,10; Radu Petrescu, „Bate şi ţi se va deschide", VR, 1978, 12; Iorgulescu, Scriitori, 246-248; Constantin Hârlav, „Terasa", ST, 1979, 9; Culcer, Serii, 240-245; Moraru, Semnele, 154-159, 253-260; Iorgulescu, Ceara, 253-259; Cristea, Modestie, 206-211; Manea, Contur, 68-74; Moraru, Textul, 185-189; Holban, Profiluri, 340-344; Ştefănescu, Prim-plan, 302-308; Cosma, Romanul, 1,157-162; Valeriu Cristea, Un sens mai înalt, RL, 1989, 51; Simion, Scriitori, IV, 436-465; Ioan Holban, Gardul şi leopardul, CRC, 1990,7; Lucian Raicu, Proba realului, RL, 1990,16; Ion Vlad, în universul nuvelei, ST, 1990,4; Virgil Podoabă, Al treilea timp, F, 1990,5; Diana Adamek, „ Cele nevăzute...", TR, 1990,23; Al. Cistelecan, Proza şi conştiinţa, F, 1991,6; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, RL, 1991,44; Vlad, Lect. prozei, 245-250; Irina Petraş, A fi în mers, TR, 1992,6; Cristea, A scrie, 172-179; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la faţă", R, 1993, 4; Tania Radu, Din lumea paralelă, LAI, 1994, 4; Alex. Ştefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, RL, 1994,11; Gabriel Andreescu, „Quo vadis, Domine?", „22", 1994,12; Alex. Ştefănescu, Un diavol mult prea simpatic, RL, 1994,12; Radu Mareş, Istorie şi ficţiune, TR, 1994, 13-14; Ştefan Borbely, Călimara cu otravă, APF, 1994, 5-7; Caius Dobrescu, Pro Sin, RL, 1994, 45-46; Dan C. Mihăilescu, în absenţa bubulilor, RL, 1994,45-46; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, RL, 1994, 45-46; Lovinescu, Unde scurte, III, 43-46, IV, 312-317; Petraş, Lit. rom., 61-67; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 383-386; Simuţ, Incursiuni, 298-301; Ulici, Lit. rom., I, 347-352; Alex. Ştefănescu, Un roman propagandistic, RL, 1996,31; Radu Mareş, Mihai Sin şi tema „schimbării la faţă", TR, 1996,45; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad,
1996,	108-118; Ovidiu Moceanu, Experienţa lecturii, Braşov, 1997, 101-103; Romulus Diaconescu, O lume a dialogului, Bucureşti, 1998, 139-150; Dicţ. analitic, I, 88-89; Perian, Pagini, 181-187; Dimisianu, Lumea, 258-264; Dicţ. esenţial, 761-764; Micu, Ist. lit., 538-539; Grigor, Moromete, 187-191,208-211; Popa, Ist. lit, II, 868-869; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,231-238.	T. R.
SINCRONISM. Concept fundamental al gândirii istorice, social-politice şi culturale a lui E. Lovinescu, s. a fost elaborat într-una din operele de căpătâi ale criticului, Istoria civilizaţiei române moderne (I-III, 1924-1925). Premisele sunt însă mai vechi. Intr-un amplu articol din 1915, consacrat lui Titu Maiorescu, se află o primă delimitare a tânărului critic faţă de înaintaşul său, al cărui continuator, de altfel, se considera,
LOVINESCU
ISTORIA
MODERNE
FORŢELE REVOLUŢIONARE
EDITURA „ANCORA- BUCUREŞTI
precum şi faţă de întreaga orientare a ideologiei junimiste. Recunoscând că Maiorescu era îndreptăţit să constate pătrunderea în societatea românească a unor împrumuturi occidentale inadecvate la prima vedere cu tradiţiile naţionale sau, mai exact, cu stadiul nostru de dezvoltare socială şi politică, aşadar a unor „forme fără fond", Lovinescu nu le socotea dăunătoare, ca înaintaşul său, ci inevitabile şi chiar necesare, având „un temei istoric şi psihologic". Preocupat acum în primul rând de situaţia culturii, el observă că s-au preluat din surse străine rezultatele fazei finale de evoluţie, fără a se mai trece „prin aceeaşi lungă şi ostenitoare cale a progresului sufletesc" care le-a făcut posibile în ţările de origine, încât - în aspiraţia legitimă a modernizării - „formele culturii române au fost [...] o necesitate pentru dezvoltarea fondului". Fixând punctul de plecare al teoriei lovinesciene în acest articol, se poate conchide în mod evident că s-a născut într-adevăr ca o replică, dar nu la adresa lui G. Ibrăileanu, cum avea să afirme mai târziu G. Călinescu, ci în mod esenţial la aceea a înaintaşului amândurora, gânditorul conservator şi organicist, adversar al formelor fără fond. Discipol al lui Maiorescu în plan estetic, Lovinescu opune poziţiei politice a acestuia un liberalism care îi venea atât din tradiţia familială, cât şi dintr-o opţiune bine deliberată şi temeinic asimilată. După cinci ani criticul revine la ideea abia conturată şi se
227 Dicţionarul general al literaturii române
Sincronism
apropie chiar de interpretarea ei ca o veritabilă lege a formării civilizaţiei şi culturii române moderne. în alt articol, semnificativ intitulat Simulare - stimulare (1920), i se pare de necontestat progresul nostru cultural, încât susţine peremptoriu că „forma n-a împiedicat deci fondul: l-a şi ajutat chiar prin exerciţiul continuu al unor simulacre care au ajuns, în unele privinţi, să răspundă, în sfârşit, unui fond potrivit". De la constatarea justificată a necesităţii istorice, dar şi a caracterului binefăcător, stimulativ al împrumuturilor formale, Lovinescu ajunge, după alţi trei-patru ani, la o întreagă şi complexă construcţie teoretică, pe larg înfăţişată şi argumentată în Istoria civilizaţiei române moderne. Aici criticul în ipostază de sociolog găseşte un sprijin oportun în concepţia pishologistă şi finalistă a gânditorului francez Gabriel Tar de cu privire la rolul imitaţiei în viaţa socială. Invenţiile se produc mult mai rar şi au un caracter eminamente individual, socializarea lor căzând tocmai în sarcina imitaţiilor, ca forme ale legii universale a repetiţiei, care îşi asumă astfel o funcţie de armonizare şi omogenizare a oricărei comunităţi umane. Există desigur şi reacţia la fenomenul acestui mimetism social, prin dezbateri, concurenţă economică sau război. Din confruntare rezultă însă în cele din urmă o adaptare, în chip oarecum asemănător binecunoscutei triade dialectice a lui Hegel. Deşi o cale a evoluţiei organice ar fi fost de dorit şi pentru România, ea nu a fost parcursă într-un ritm necesar din punct de vedere istoric. De aceea, junimismul ar reprezenta mai curând o concepţie speculativă decât una ştiinţifică. Lovinescu îşi atribuie o atitudine pozitivă, de simplă consemnare a faptelor. Rămase încă într-un stadiu de civilizaţie tradiţională, Ţările Române s-au înscris brusc în albia progresului occidental, prin revoluţia burgheză de la 1848. Constituţia de la 9 iunie înseamnă pentru Lovinescu „adevăratul punct de plecare al unei noi orientări a poporului nostru; ea reprezintă gestul simbolic, prin care axa vieţii noastre politice şi culturale s-a schimbat din răsărit în apus; de ea se leagă viitoarea formaţie revoluţionară a civilizaţiei româneşti, de altfel, sociologic, singura cu putinţă". Evenimentul acesta capital nu a fost produsul factorilor interni, ci al unei contagiuni cu ideile revoluţiei franceze de la 1789, ca şi cu ale celor care au urmat. Impulsul progresului nostru modern a venit de la ceea ce Lovinescu numeşte o „ideologie creatoare". Neputând reface o evoluţie seculară şi întârziate din punct de vedere social şi economic, Ţările Române au împrumutat legislaţia, instituţiile şi moravurile Europei Occidentale în integralitatea lor, dar nu - pentru început - şi filtrate prin intervenţia spiritului critic. Curând după aceea, formele străine intră în contact cu factorii interni, ceea ce conduce treptat, dar irevocabil, la o adaptare şi o asimilare a imitaţiilor, în conformitate cu o anume logică a productivităţii naţionale. De altminteri, acest proces constituie pentru Lovinescu chiar forma cea mai frecventă de creaţie şi de manifestare a originalităţii: „Originalitatea civilizaţiei noastre, ca şi a civilizaţiei celor mai multe popoare nu stă, aşadar, în elaboraţie, ci în adaptare şi în prelucrare". Două etape sunt în consecinţă de străbătut pentru ca fenomenul sincronic să îşi atingă finalitatea: imitaţia integrală şi adaptarea la rasă, adică
la specificul naţional. Nu este, prin urmare, câtuşi de puţin corectă imputarea care i s-a adus lui E. Lovinescu atât în trecut, cât şi mai târziu, iar uneori chiar şi astăzi, că el neglijează total rolul factorilor interni, promovând un soi de mimetism generalizat şi servil în raport cu sursele de influenţă, încadrarea în virtuţile creatoare ale poporului român e o realitate probată de întreaga lui carieră de critic literar. Procesul imitativ nu poate fi însă nici negat, nici desconsiderat. El este într-o legătură ineluctabilă cu condiţiile de existenţă ale epocii moderne, care au creat posibilităţi de comunicare imprevizibile chiar într-un trecut apropiat. în acest fel, s-a instalat între cele mai multe state europene, accentuându-se îndeosebi în secolul al XlX-lea, o relaţie de interdependenţă indestructibilă, pe care au semnalat-o diferiţi gânditori, de la Karl Marx la C. Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu ş.a. Ea transformă societăţile modeme într-un fel de organism care nu poate funcţiona normal dacă una sau alta dintre celulele sale nu respectă un anumit program, caz în care, pentru restabilirea unităţii afectate, se produce un salt cu caracter revoluţionar sau o mutaţie, cum va prefera să spună Lovinescu mai târziu, preluând un termen din vocabularul biologului olandez Hugo de Vries. Interdependenţa şi imitaţia nu sunt noţiuni contradictorii, cum au încercat unii comentatori polemici ai lui Lovinescu să le interpreteze (Ion Barbu, G. Călinescu), afirmând că prima, presupunând simultaneitate, exclude imitaţia şi dovedeşte o creativitate concomitentă. Pentru teoreticianul s. interdependenţa reprezintă cadrul normal în care se manifestă imitaţia, iar aceasta e agentul prin care se realizează interdependenţa. Vorbind insistent de tendinţa unificatoare a epocii moderne, Lovinescu foloseşte complementar şi sinonimic noţiunea de spirit al veacului, sau saeculum, cum îi place lui să spună cu un cuvânt al istoricului latin Tacit, pe care l-a admirat cu deosebire şi l-a tradus excepţional. S. trebuie înţeles ca un proces de „globalizare" -în limbajul actual - care se desfăşoară prin imitaţie, în condiţiile unei interdependenţe generalizate sau printr-un spirit al veacului rezultând din aceasta. Ca lege absolută a evoluţiei sociale s-a verificat limpede şi în istoria civilizaţiei române, a cărei ipostază modernă a fost creaţia burgheziei revoluţionare de la 1848, iar din punct de vedere politic e opera Partidului Naţional Liberal şi, printr-o contribuţie aparte, a lui Ion C. Brătianu. Primul volum din Istoria civilizaţiei române modeme, subintitulat Forţele revoluţionare, prezintă şi analizează această împrejurare, ca şi efortul procesului de constituire a modernităţii noastre. Opoziţia a venit din partea boierimii autohtone, reprezentată în luptele politice de Partidul Conservator. Lor le este închinat al doilea volum al lucrării lui
E.	Lovinescu, care poartă, de asemenea, un subtitlu lămuritor, Forţele reacţionare. In sfârşit, în ultimul volum se oferă în sinteză structura şi concluziile teoretice ale ansamblului, împreună cu răspunsurile lui Lovinescu la întâmpinările unor recenzenţi şi comentatori. Prin acelaşi procedeu al subtitlului, criticul îşi defineşte singur, în chip explicit, obiectul final al cercetării sale: Legile formaţiei civilizaţiei române, o civilizaţie văzută, cum s-a remarcat, ca produsul dialectic al confruntării, în sens hegelian,
Sindipa
Dicţionarul general al literaturii române 228
dintre o teză şi o antiteză istorică. Oricât de interesantă şi de atrăgătoare se înfăţişează această teorie lovinesciană, aplicată evoluţiei politice şi sociale române, oricât de convingător se impune autorul în haine de sociolog, nu aceasta era de fapt adevărata sa vocaţie şi nici principalul său scop. Cum s-a mai observat şi cum Lovinescu însuşi a lăsat să se înţeleagă, miza cea mare şi ambiţioasă o constituia demonstraţia relativ indirectă a necesităţii de înnoire, în unica direcţie posibilă pentru cultura şi literatura română: modernitatea estetică şi tematică. în volumul al treilea al Istoriei..., în rândul forţelor cu acţiune de frânare a procesului de formaţie revoluţionară este înregistrată şi mentalitatea naţională, cu expresia ei creatoare, cultura: „Procesul de formaţie a sufletului nu e revoluţionar, ci evolutiv". Printre obiecţiile aduse criticului foarte frecventă a fost şi aceea privind o presupusă confuzie între civilizaţie şi cultură, prima de esenţă materială, iar cealaltă de natură spirituală. Diferenţa dintre acestea fusese ani de zile şi avea să fie şi mai târziu calul de bătaie al mai tuturor variantelor de tradiţionalism. Opinia lui E. Lovinescu era, dimpotrivă, optimistă sub aspect istoric, teoreticianul afirmând cu obstinaţie că relaţia dintre cultură şi civilizaţie nu trebuie socotită ireversibilă: „drumul de la cultură la civilizaţie nu e ireversibil; devenind condiţiile vieţii noastre, aceste bunuri materiale intră în deprinderi şi se prefac cu timpul, prin adaptarea la unitatea noastră temperamentală, în valori sufleteşti; cu alte cuvinte, civilizaţia se transformă în cultură". Când sublinia un asemenea efect modelator, Lovinescu nu înlătura putinţa de a grăbi într-o măsură importantă ritmul dezvoltării culturale, şi sufleteşti în general, în direcţia modernităţii, pentru ca, în cele din urmă, creaţia spirituală să se pună de acord cu evoluţia deja sensibil avansată pe ace-astă cale a structurilor sociale. Nu era în discuţie legitimitatea unei literaturi de inspiraţie predominant rurală, într-o ţară ca România, dată fiind configuraţia sa demografică, ci ideologia ridicată pe această bază. împotriva ei se îndrepta reproşul lui Lovinescu. Căci dacă procesul sufletesc evoluează lent, „el e determinat şi grăbit de condiţiile de viaţă morală şi materială în care trăim", încât „putem exercita asupra lui o influenţă binefăcătoare". Atunci e regretabil că „în loc de a-1 ajuta în sensul dezvoltării sale istorice, întreaga ideologie a culturii române a căutat să-l stăvilească şi să-l fixeze sub forma lui primitivă, condiţionată de o stare socială de mult depăşită". în această explicaţie rezidă temeiul obiecţiilor lovinesciene la adresa oricăror curente şi atitudini tradiţionaliste, de la sămănătorism până la gândirism etc. Şi tot de aici pornind, se organizează şi pledoaria pentru modernizarea literaturii române. Aplicând conceptul de s. în studiul literaturii, Lovinescu avertiza că „scriitorii vor fi judecaţi şi din punct de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale şi cu multiplele întretăieri de curente ideologice, dar şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte, diferenţiere de material de inspiraţie în sensul evoluţiei preocupărilor momentului istoric, şi de expresie în sensul capacităţii limbii de a se înnoi prin imagine şi armonie". Apărea acum un element nou,
diferenţierea, de o mai clară relevanţă estetică, deşi era implicat în ideea de adaptare în măsura în care şi adaptarea conferea, în ultimă instanţă, originalitate. Oricum, în această accepţie, s. îşi realizează finalitatea cea mai înaltă, avută în vedere de E. Lovinescu. Altfel zis, S. literar nu este altceva decât ceea ce se cheamă, în limbajul criticului, modernism.
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. civ. rom., I-III; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., III, 5-10, passim; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 715-724, Ist. Ut. (1982), 799-808; Ileana Vrancea, E. Lovinescu, critic literar, Bucureşti, 1965, 37-98; Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, ed. 2, Bucureşti, 1996,101-126; Z. Ornea, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1972,
44-113; Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, 1972,117-221; Micu, Modernismul, I—II, passim.	F. M.
SINDIPA, carte populară. De origine indiană, motivul epic principal a trecut în Persia (unde a cunoscut o redactare în secolul al III-lea), apoi în Siria, îmbogăţindu-se cu numeroase elemente arabe. în secolul al Xl-lea povestea a fost tradusă în greceşte, iar mai târziu în slavonă, versiuni care au pătruns şi în spaţiul românesc, unde au început să fie tălmăcite. Cel mai vechi text al unei variante româneşti este cuprins în miscelaneul dascălului Costea din Braşov (1703), o copie a unei traduceri anterioare (ms. rom. 1436, tipărit în 1963). In secolul al XVIII-lea Sindipa a circulat mult, atât oral, cât şi în scris (s-au păstrat numeroase manuscrise), iar în 1802 apare la Sibiu prima ediţie: Istoria Sindipii filosofului. Schema narativă a acestei cărţi populare este asemănătoare cu cea din Halima, având şi aceeaşi motivaţie: includerea în firul epic principal a unei serii de alte povestiri, care au rolul de a suspenda acţiunea, de a amâna sfârşitul unui condamnat la moarte prin demonstraţii de înţelepciune şi de morală, de a îmbogăţi şi diversifica naraţiunea. Filosoful Sindipa îi prevesteşte discipolului său, fiul împăratului Chira, o mare nenorocire dacă nu va păstra tăcere timp de şapte zile. Revoltat de purtarea unei soţii a tatălui său, fiul vorbeşte, ameninţând să dea în vileag uneltirile acesteia, fapt care o determină pe femeie să îl denunţe împăratului ca pe un răufăcător. Neputându-se apăra, fiul e condamnat la moarte, dar filosofii intervin, încercând, prin povestiri moralizatoare, să dovedească viclenia şi răutatea femeilor, pentru a demonstra, indirect, nevinovăţia acuzatului. însă în fiecare zi soţia împăratului anulează cu o altă naraţiune concluzia filosofilor. Duelul durează şapte zile, după care fiul poate vorbi şi dovedi vinovăţia femeii. Aceasta e pedepsită, iar înţelepciunea, dreptatea şi binele triumfă într-un final sărbătoresc. Principala morală a cărţii este că nu trebuie să se acţioneze pripit în nici o împrejurare, ci să se chibzuiască adânc înainte de a se lua o hotărâre importantă. Există şi un sens implicit, mai larg, privitor la puterea şi importanţa „literaturii", a meşteşugului de a folosi cuvântul şi de a-1 mânui ca pe o armă sau ca pe un scut. în procesul de îndelungată şi amplă circulaţie, Sindipa a înglobat elemente din folclorul mai multor popoare, pe de altă parte unele secvenţe ale cărţii au intrat în circuitul literaturilor populare care au adoptat-o. Folclorul românesc a asimilat câteva motive, care fie
229 Dicţionarul general al literaturii române
Sinteze
apar în prelucrările unor autori (Anton Pann, Ioan Barac), fie au fost culese direct de la informatori autentici. Povestea filosofului păcălit vremelnic de o femeie a incitat interesul mai multor scriitori, care au „repovestit-o" în viziune proprie: Mihail Kogălniceanu în Edeş, Ion Heliade-Rădulescu în Un filosof şi o femeie, Al. Macedonski în Iadeş şi Mihail Sadoveanu în Divanul persian.
Ediţii: Istoria Sindipii filosofului, care mai întâi s-au întors din limba persascâ în elinească, iar acuma din limba elinească prefăcută în românească, Sibiu, 1802; Cuvânt şi pocitania filosofului Sindipa cu împăratul din ţara Persiei, anume Chira, CPL, I, 353-401; Sindipa, îngr. şi introd. Magdalena Georgescu, în Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, l, Bucureşti, 1996,197-320.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 54-77; Cartojan, Cărţile pop., II, 284-297; I. C. Chiţimia, „Sindipa", CPL, I, 347-351; Piru, Ist. lit., I, 445-448; Ist. lit, I, 667-669; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul, Bucureşti, 1975,48-50,57-60; Dicţ. lit. 1900, 783-784. C. T.
SINTEZA, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din aprilie 1927 până în martie 1928; începând cu numărul 5-6/1927 subtitlul este „Literară, plastică, teatrală". Redactori: George Nichita şi G. Călinescu (din mai 1927). în intenţia de a se afirma fără a tăgădui pe nimeni, redactorii se declară „de partea talentului şi culturii", preferând în artă „realitatea pipăită intenţiilor nelămurite şi în cugetare conceptul luminos şi statornic pâlpâirilor fumegătoare ale unui stil vid" (1/1927). Pledând pentru promovarea tinerilor şi nu pentru osificarea tradiţiei, revista publică scriitori de orientări literare diverse, de la Octavian Goga până la Ion Vinea. Rubrici: „Cronica literară", „Cronica plastică", „Cronica teatrală", „Reviste", „Miscel-lanea". Versurile sunt semnate de Tudor Arghezi, G. Călinescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Ion Barbu, Ion Vinea, F. Aderca, George Nichita, Alexandru Vasiliu, V. Demetrius, Haig Acterian, Emil Gulian. Colaborează cu proză Mircea Eliade, care publică în numărul 5-6/1927 Iubirea prietenului meu, iar în numărul 10-11/1927 Toamnă veneţiană, alături de Aureliu Cornea, N. N. Tonitza, Lascăr Sebastian, N. Davidescu. Camil Petrescu publică un fragment din ultimul act al piesei Mioara (1/1927) şi scenele finale ale tabloului I din actul I al dramei Danton, pe care le însoţeşte de câteva lămuriri preliminare (2/1927), în timp ce Octavian Goga dă un fragment din drama Meşterul Manole (10-11/1928). în primele patru numere cronica literară este semnată de G. Călinescu, apoi de Lascăr Sebastian şi de George Nichita, care ţine şi o cronică a revistelor literare. Lui Călinescu îi aparţin câteva articole de fond: Valoare şi ideal estetic, Despre critică şi critici (cu o scurtă caracterizare a confraţilor), Mihai Eminescu (Glose), Tudor Arghezi şi un articol comemorativ consacrat lui Vasile Pârvan. George Nichita recenzează volume de Aron Cotruş, Demostene Botez şi romanul Ciuleandra al lui Liviu Rebreanu, considerat a fi o depăşire atât a „naturalismului integral din Ion", cât şi a „realismului din Pădurea spânzuraţilorTot la cronica literară, în numărul 10-11/1928, Mircea Eliade figurează cu „însemnări asupra literaturii noastre contemporane",
«fMTOf* 1*37
sinteza
Sinteza
Coi cari s’au strâm, laolaltă pentru a împing*'	O unii «• nu di>;preţue.îie diwţipHflvle aspre sau
în largul opiniei publice «ceartă nou» navă spiri-	artele realizabile în materie. pe oare unii dintre ^
tuaîă .«unt oameni reladv tineri. Nu Insă începători	le profesează, vor profera în artă realitatea pipăită
«i cu atât mai puţin diletanţi. Nu pentru a-ţi diyui-	intenţiilor neîfinmrite şi în cugetare conceptul Itt-
"a producţiile lor ameninţate de perpetuitatea ine-	minos şi statornic. pâlpâirilor ftimeţruUww ale uaui
flitului s’au gândit să sporească cu un număr rejjer-	stil vid. Vor fi dar de partea talentului şi culturii
sori sil revistelor române. Ki nn putut serie şi au	şi vor străpunge eu Mitiţi înroşite în foc ueprieepe-
><îris la alte publicaţiuni, dintre care uncie cu o	rea si prostia,
deosebită autoritate,'în niăaura în care preferinţele *i convînşţeriie lor le îngăduiau aceasta. _ Ifii nn tă-găduesc pe nimeni r-i nu s* despart de nimeni: vor numai să şo «firme |»e sine. Dar vai! o rânduială ■•rudă împerechează într'un ritm ssemp’teru princi* piile antitetice aVexistenţei: viaţa decurge din moarte, libertatea di» rhaboiu. Există, ziee-se, un popor (numit sălbatec fiindcă nu preţuite în nie.i un {>■'. civilizaţia noastră) ale cărui moravuri uifu-rearf în chip înţelept legile firii. Tinerii de acest neam au obteeiul lăudabil de a-şi sui într'un pom părinţii ajunşi în stare de impotenţă $i de a centura apoi eu tărie {de altfel eu binevoitoarea, autorizaţie a bătrânilor înşişi). Câţi re»iî4ă «eest«» probe se mai jK>t incit târî ia lamina soarelui. Ceilalţi sunt ««Vi, De$i gingaşul suflet european » înfioară ia şa udul c« leşul senilităţii inutil»* ar pafc» servi apoi pentru consumaţie. acel obiceiti rămâne totuş utt .«««bol sî tinereţii ee vrea să trăiască eu orice preţ. chiar când e s-ilită să-şi sacrifice fiinţele cărora ie datoreşte viaţa. In literatura ree mână sunt multe decrepitudini care otrăvesc aerul şi fură hrana celor tineri. A le nrea în pom ţi a sseutura «te un #e^t neomenos dar necesar. Cu ee autoritate însă aceşti oameni noi sa încumetă să în-treprindă o acţiune mţa de categorica şi aşa de în drtoneaţă’f Cu ce drept si, mai ales, cu ee oon:p»S"
dreptăţeşte însu.ş actul îndrăznelii lor. Cât despre vampefeaţă ea va fi dovedită sau dezminţită de fapte. Ei pot să se măgulească însă că nu s’au bu-(wat de fala zadarnică a cuvântului tipărit, că n’au compus scrieri înainte de a fi ştiut să citească n’au exprimat păreri asupra a weaee n’au priceput. ». enouncA	munHdmm
intitulate Feminitate. Tudor Arghezi scrie câteva eseuri, alături de Gala Galaction şi C. Rădulescu-Motru. S. mai cuprinde traduceri din Byron şi Edmond Rostand, o cronică teatrală de Camil Petrescu, alte cronici fiind susţinute de Scarlat Callimachi şi de Sergiu Milorian, şi o cronică plastică asigurată de N. N. Tonitza. Alţi colaboratori: I. Valerian, Horia Furtună, Vintilă V. Paraschivescu, George Boldea, Otilia Ghibu, Sandu Tudor, N. Pora, Vladimir Corbasca (sub pseudonimul Simona Basarab), G. Ciprian.	M.	W.
SINTEZE, publicaţie apărută la Bacău, intermitent, de la 4 februarie 1990 până la 28 ianuarie 1993, ca supliment săptămânal „literar-critic-social" editat de ziarul „Deşteptarea"; după 13 noiembrie 1991, deşi anunţată cu titlul modificat în „Deşteptarea literară", foaia va avea pe frontispiciu numele „Orizonturi culturale". Din echipa redacţională fac parte Ioan Enache şi Constantin Călin. în Argumentul din numărul inaugural Ioan Enache prezintă în termeni exaltaţi motivaţia acestei iniţiative publicistice: „căutarea coordonatelor fiinţei", „descoperirea sensurilor", „luminarea adevăratelor repere morale, culturale, religioase", necesitatea „reconstruirii prin lectură"etc. Se precizează, de asemenea, că selecţia materialelor va fi realizată pe baza „unicului criteriu al competenţei şi valorii". Specializată în anchete (Intelectualul în faţa opţiunii politice, Caricatura cu subiect politic), dosare (Suplinitorii), interviuri (luate de Constantin Călin unor scriitori, printre aceştia numărându-se Eugen Simion şi Tudor Opriş), traduceri-restituiri (din Andrei Saharov, Alexandr Soljeniţân,
Sion
Dicţionarul general al literaturii române 230
Emil Cioran, Eugen Ionescu, Italo Calvino, versiunile fiind semnate de Emilia Rusu şi E. Bulai), S. încearcă timid să includă în cuprins şi fragmente de proză ori versuri, cum e grupajul liric publicat de Daniel Corbu. Treptat, caracterul social va deveni covârşitor în ceea ce priveşte conţinutul articolelor, iar componenta literară va avea numai o prezenţă ocazională, de circumstanţă. Alţi colaboratori: Theodor Codreanu (Portret îon Druţă), Nicolae Dabija. C.M.B.
SION, Constandln (7.IX.1795, Iaşi - 23.11.1862, Iaşi), memorialist. Coborâtor dintr-un neam de răzeşi din ţinutul Vasluiului, S., penultimul din cei şase urmaşi ai Ecaterinei (n. Danu) şi ai başceauşului Iordache Sion, nu s-a putut împăca niciodată cu ascendenţa-i modestă. A învăţat la Iaşi, însuşindu-şi temeinic limba greacă. în 1821, drept recompensă pentru unele servicii aduse ocupanţilor turci, i se încredinţează sarcina de a numi ispravnicii de ţinuturi. Peste un an e copist la Vistierie. După o raită prin Ţara de Jos, cu „potira" (1824), va fi trimis ceauş prin Balcani. După războiul ruso-turc ajunge „deputat" la marele cartier din Brăila (1829), fiind rânduit în acelaşi an staroste la Focşani, pe urmă vechil de staroste în ţinutul Putnei. Sameş şi îngrijitor la spitalul ostăşesc, S. este ales, în 1840 şi 1842, preşedinte al Eforiei din Focşani, unde se aşezase de la un timp. Odată cu urcarea pe tron a lui Mihail Sturdza, cât şi în vremea domniei lui Grigore Alexandru Ghica, ascensiunea ambiţiosului boier, avid de înalte cinuri, încetează. Socotindu-se persecutat, dospind în el nemulţumirea şi ranchiuna, paharnicul pune la cale - sau este doar complice al fraţilor săi, paharnicul Costache şi spătarul Antohi - o copioasă mistificare, Izvodul lui Clânâu sau Cronica lui Huru (ce se tipăreşte în 1856), atribuind neamului Sion o obârşie legendară, cu aparenţe de veracitate istorică. Falsul izvod era menit să ateste străvechea nobleţe a familiei, ai cărei membri se dovedeau, astfel, înrudiţi cu cele mai de vază familii boiereşti moldovene.
Cu acelaşi temei documentar şi în acest spirit şi-a gândit S. pătimaşa lui operă, Arhondologia Moldovei. Pregătită minuţios de prin 1822, scrierea a fost întocmită între 1844 şi 1856, dar publicată postum, în 1892. Cu o genealogie pe care o pretinde atât de falnică, arhondologul, căftănit cu de la sine putere boier velit, nu are decât cuvinte de dispreţ pentru cei parveniţi de curând în sânul protipendadei. Mizantrop şi pătruns adânc de sentimentul orgoliului de castă, închinându-se doar înaintea evgheniei autentice, de a cărei decădere se arată întristat, S., impostorul, nutreşte o ură înverşunată faţă de orice „pripăşit" la Curte şi cocoţat în ranguri înalte. Complexul vindicativ al arhondologului megaloman răbufneşte aici, împotriva grecilor îndeosebi, în accente violente, într-un limbaj grosolan, inflamat în invective stereotipe. S. e un spirit închistat, înlănţuit în prejudecăţi de clasă şi de rasă, legat de trecut, refractar la înnoiri, aşa încât antiunionismul lui vehement nu miră defel. Dacă evocarea unor închipuite fapte de vitejie patriotică ale străbunilor lui rămâne amuzantă, intransigenţa, austeritatea morală a boiernaşului, oroarea lui de orice nelegiuire, abuz sau infamie ar fi lăudabile dacă nu ar deştepta destule suspiciuni, acrul moralist
putând fi lesne bănuit de ipocrizie. Memorialistul nu e lipsit însă de talent. Unele evocări şi câteva portrete îşi au plasticitatea lor, apăsată şi cam vulgară. în general, scrisul lui S. apare dezordonat, învălmăşit, surprinzând totuşi nu rareori cu vreo metaforă savuroasă ori cu o picantă întorsătură de grai popular şi arhaic, colorată de un umor parşiv şi răutăcios. Paradoxul acestei neobişnuite arhondologii ar fi că, în loc să aureoleze o clasă şi o orânduire pe care paharnicul le venerează, nu a făcut decât să le zugrăvească, în tente adeseori groteşti, crepusculul şi destrămarea.
SCRIERI: Arhondologia Moldovei, pref. Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892; ed. îngr. Rodica Rotaru, pref. Mircea Anghelescu, postfaţă Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: I. Tanoviceanu, Studiu asupra „Arhondologiei" paharnicului Costache Sion, „Arhiva", 1893, 1-2; Chendi, Scrieri, V, 292-293; Gh. Ungureanu, Familia Sion, Iaşi, 1936,65-71; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 899, Ist. Ut (1982), 203-204; Cioculescu, Varietăţi, 145-176; Ist. Ut, II, 607-609; Cioculescu, Itinerar, II, 121-125, IV, 38-42; Steinhardt, între viaţă, 322-324; Dicţ. Ut. 1900, 784-785; Negriei, Imanenţa, 94-97; Manolescu, Istoria, I, 250-251; Alexandru Perieţeanu-Buzău, Consideraţii asupra valorii genealogice a „Arhondologiei Moldovei" de
C.	Sion, AIX, t. XXIX, 1992; Dicţ. scriit rom., IV, 261-263.	F.	F.
SION, Gheorghe (18.V.1822, Mamorniţa - Cernăuţi - 1.X.1892, Bucureşti), memorialist, autor de versuri şi teatru, traducător. Sedus de plăsmuirea enormă din acel imaginar Izvod al lui Clănău (Cronica lui Huru), S. a crezut o vreme - până ce mistificarea fu dovedită - în obârşia legendară a neamului său. Era unul din foarte numeroşii copii ai Eufrosinei (n. Schina), fiică de eterist, şi ai paharnicului Ioniţă Sion. învaţă mai întâi acasă cu un dascăl rus, apoi cu altul, grec. Din cauza unui complex de împrejurări, urmează doar două clase la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti (1837-1839). După moartea mamei pleacă la Iaşi, unde intră copist la Departamentul Dreptăţii (1842) şi ajunge în cele din urmă funcţionar la Departamentul din Lăuntru. Audiind cursuri la Academia Mihăileană, luând parte la „soarele" literare, capătă gustul lecturii şi al scrisului. Pentru poezia Viitorul, socotită subversivă, modestul funcţionar se vede destituit. Deşi nu participase efectiv la mişcarea de la 1848, e pus pe lista proscrişilor şi, după multe peripeţii, reuşeşte să treacă în Transilvania (ia parte la adunarea de pe Câmpia Libertăţii), iar de acolo, în Bucovina. în 1849 revine la Iaşi. Este numit şef al Secţiei I din Departamentul Averilor Bisericeşti şi învăţăturilor Publice. în 1855 se numără printre membrii Divanului de întărituri. După un an se stabileşte la Bucureşti. în 1861 figurează ca membru al Curţii Criminale, un an mai târziu al Curţii Apelative, iar în 1866 va fi instalat director general la Regia Monopolului Tutunurilor. „Membru onorariu" al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Moldova, al Astrei şi al Societăţii Junimea din Cernăuţi, în 1868 este ales membru al Societăţii Academice Române. Fiica lui S., Marica, a devenit soţia lui Mateiu I. Caragiale.
Cu nonşalanţă de poligraf, S., care mânuieşte pana cu multă, chiar cu prea multă uşurinţă, trece de la articole pe teme
231 Dicţionarul general al literaturii române
Sion
politice, sociale, economice, culturale la beletristică - poezii, schiţe satirice, impresii de călătorie, traduceri, găzduite fie în volume, fie în publicaţii precum „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Zimbrul", „Foiletonul Zimbrului", „Revista română", „Album macedo-român", „Revista contimporană", „Familia", „Literatorul". împreună cu G. Baronzi, face să apară, în 1859, foaia politică, literară şi ştiinţifică „Zioa", cu existenţă efemeră. Mai mult succes va avea cu „Revista Carpaţilor" (1860). în cărticica de versuri Ceasurile de mulţemire a lui Gheorghe Sion (1844) sunt strânse spovedaniile unui melancolic, care îşi plânge, în tonuri minore, ofurile unui amor neîmplinit. Nu e mai multă poezie nici în volumul, înrâurit de Beranger, Din poeziile lui George Sion (1857). Convins, totuşi, că scrisul are şi o menire mai înaltă decât simpla delectare, S. năzuia să configureze o „panoramă a Moldovei", cântându-i trecutul şi vitejia strămoşească, exaltând viitorul, dar criticând totodată neajunsurile clipei. Oricum, chiar dacă în epocă era un autor citit, chiar popular, el rămâne un poet ocazional (spune multe un titlu ca Himnuri pentru Crucea Roşie, 1877). Vetustă şi dulceagă, lipsită de fior, lirica lui erotică nu e mai izbutită decât poezia satirică ori cea de meditaţie. Nici versurile din 101 fabule (1869) nu ies prin nimic în evidenţă. Ceva mai inspirată se arată a fi poezia epică, de asemenea imnurile religioase. Compuneri ca Limba românească, Pluguşorul sau romanţa Hora nouă, pe muzică de Alexandru Flechtenmacher, au circulat multă vreme, dar calitatea lor nu intră în discuţie. S. pătrunde însă în literatură cu traducerea în versuri, din greceşte, a tragediei Ahil de Athanasie Christopoulos (1843). Din aceeaşi limbă mai transpune scrieri istorice aparţinând lui Dionisie Fotino şi notele de călătorie De la Tobolsk până în China ale spătarului Nicolae Milescu (1888). A mai tălmăcit poeme şi piese de teatru de Voltaire (Zaira), Lamartine (Moartea lui Socrat), Milton (Din Paradisul pierdut), Moliere (Mizantropul), Byron (Visul lui Lord Byron, în „Foiletonul Zimbrului", 1855), Alfred de Musset (Namuna, în „Revista Carpaţilor"), Racine (Athalia şi Phedra), Corneille (Horaţiu), Victor Hugo (fragmente din Ruy Blas, în „Literatorul", 1881), Theodore de Banville (Socrate şi femeia sa, Sărutarea). Realizează şi alte versiuni, din scrierile lui G. A. Biirger (Istoria şi întâmplările baronului de Miunhausen) şi ale lui M. G. Saphir (Cartea vieţei şi cenzorul ei, 1855, Piatră preţioasă, 1857). în „Revista Carpaţilor", unde schiţează o istorie a poeziei, după Edgar Quinet, îi apar versuri tălmăcite din poetul ceh K. J. Erben. Dar S. e şi un asiduu susţinător al literaturii autohtone. Supraveghează apariţia unor opere ale lui D. Bolintineanu şi Dimitrie Cantemir, prefaţează scrieri aparţinând lui Gr. H. Grandea, Dimitrie Petrino, Carol Scrob. Stăruind asupra unui manuscris rămas de la un autor pe atunci ca şi necunoscut, Ion Budai-Deleanu, el are revelaţia unei opere remarcabile, Ţiganiada, despre care vorbeşte, pe larg, într-o conferinţă. O experienţă neplăcută are cu articolul Suvenire despre poetul Conachi, unde câteva grave confuzii de terminologie literară, plus stilul turmentat îi atrag execuţia nemiloasă a lui Titu Maiorescu în Beţia de cuvinte. Neglijabil este S. ca autor dramatic. Comedia Influinţia morale (1869) îşi propune să ia în râs mascarada alegerilor. în vorbirea
personajelor simt elemente ce prevestesc limbajul caragialesc. Elanuri generoase întru iubirea de neam şi ţară însufleţesc o piesă ca La Plevnal (1878). în urma raportului elogios al lui Ion Ghica, volumul Dramatice (1879) primeşte laurii academici. Mai pot fi menţionate câteva prelucrări (Hagi Eni de la Galatz, Femeiuşcă dracului, în colaborare cu Matei Millo). Iubitor de drumeţie, S. îşi consemnează impresiile de voiaj scriind, o dată, nişte note de drum din Apus, altă dată un reportaj de la Târgu Ocna sau dintr-un „peregrinagiu la Neamţ". în Suvenire de călătoria în Basarabia meridională (1857), blajină evocare mărturisind „plăcerea călătoriei", lasă să se întrevadă că zestrea sa este aceea de povestitor. E ceea ce face farmecul operei sale de căpătâi, Suvenire contimpurane (1888). Scriitorul este, prin structură, un memorialist. Având voluptatea spunerii, el nu reconstituie întâmplări de odinioară („din copilărie", „din tinereţe", „din anul 1848") de dragul adevărului. Nici nu plăsmuieşte, ci învăluie totul într-un abur de poveste, aşa încât anumite istorii - nunta beizadelei Grigore sau aventurile prin care trece răpitoarea cucoană Marghioliţa - par să fi fost aievea, dar tot atât de bine ar fi putut să fie imaginate. E un amestec de adevăr şi de fabulaţie ingenuă, de istorie şi legendă, într-o ambianţă pitorească, degajând o puternică senzaţie de viaţă. Amintirile, în pofida numeroaselor digresiuni, nu vin la voia întâmplării, dimpotrivă, ele tind să se aşeze într-o structură narativă. Aşa se întâmplă în capitolul Emanciparea ţiganilor; cu
o	romantică poveste de dragoste, sfârşită tragic, şi mai ales în Fraţii Cuciuc, unde destinul a „şapte generaţiuni de paricizi" stă sub semnul lugubru al fatalităţii. Atmosfera are aici ceva de basm oriental, realul luând o ciudată înfăţişare de imaginar. S. ştie să ţină treaz interesul, intercalând întâmplări neaşteptate, anecdote cu haz şi episoade de senzaţie, cum ar fi acela al sfârşitului poetului Al. Hrisoverghi. Limba, cu o patină de vechime, creează o aură evocatoare. Ca povestitor, S. nu e mult mai prejos decât memorialistul Ion Ghica.
SCRIERI: Ceasurile de mulţemire a lui..., Iaşi, 1844; Din poeziile lui..., Bucureşti, 1857; Suvenire de călătoria în Basarabia meridională, Bucureşti, 1857; La norocu, Bucureşti, 1859; Influinţia morale, Bucureşti, 1869; 101 fabule, Bucureşti, 1869; ed. 2, Bucureşti, 1886; „Reporta din vis", Bucureşti, 1870; Himnuri pentru Crucea Roşie, Bucureşti, 1877; La Plevnal, Bucureşti, 1878; Dramatice, Bucureşti, 1879; Notiţe despre Bucovina, Bucureşti, 1882; Sărutarea, Bucureşti, 1888; Suvenire contimpurane, Bucureşti, 1888; ed. îngr. şi pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1915; Poezii, îngr. şi pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1915; Moldova romantică, Iaşi, 1921; Proză. Suvenire contimpurane, îngr. şi introd. Radu Albala, Bucureşti, 1956; Versuri. Suvenire contimpurane, I-II, îngr. şi introd. Radu Albala, Bucureşti, 1973. Ediţii:
D.	Bolintineanu, Cântece şi plângeri, Iaşi, 1852, Poeziile vechi şi noue ale d-lui..., pref. Radu Ionescu, Bucureşti, 1855, Poezii, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1877; Carte românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe, pref. edit., Botoşani, 1875; Dimitrie Cantemir, Operele principelui..., V, pref. edit., Bucureşti, 1878. Traduceri: Athanasie Christopoulos, Ahil, pref. trad., Iaşi, 1843; Voltaire, Zaira, în Gheorghe Sion, Ceasurile de mulţemire a lui..., Iaşi, 1844; Lamartine, Moartea lui Socrat, Iaşi, 1847; Milton, Din Paradisul perdut, Iaşi, 1851; Moliere, Mizantropul, Iaşi, 1854; Prescurtare istorică din Sfânta Evanghelie, Iaşi, 1854; G. A. Biirger, Istoria şi întâmplările baronului de
Sionul românesc
Dicţionarul general al literaturii române 232
Miunhausen, Bucureşti, 1855; M. G. Saphir, Cartea vieţei şi cenzorul ei, pref. trad., Bucureşti, 1855, Piatră preţioasă, Iaşi, 1857; Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1859; Mihai Cantacuzino, Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până la anul 1774, pref. trad., Bucureşti, 1863; Racine, Athalia, pref. trad., Bucureşti, 1875, Phedra, pref. V. Alecsandri, Bucureşti, 1875; Corneille, Horaţiu, pref. trad., Bucureşti, 1875; Theodore de Banville, Socrate şi femeia sa, Bucureşti, 1886, Sărutarea, Bucureşti, 1888; Nicolae Milescu, De la Tobolskpână în China, pref. trad., Bucureşti, 1888.
Repere bibliografice: Vulcan, Panteonul, 121-124; Maiorescu, Critice,
1,237-242; Pop, Conspect, 1,215-220; G. I. Ionnescu-Gion, George Sion, „Revista nouă", 1893,1; Nicolae Petraşcu, Figuri literare contimporane, Bucureşti, 1893,195-199; Iorga, Ist lit. XIX, III, 22-24,240-243; Haneş, Stud. cercet., 54-80; Gheorghe Ungureanu, Familia Sion, Iaşi, 1936,
101-167; Ştefan Meteş, Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi, Cluj, 1939; Din corespondenţa poetului Gheorghe Sion, publ. Ştefan Meteş, Cluj, 1940; Nicolae Şerban, Racine en Roumanie, Bucureşti, 1940, 97-105; Călinescu, Ist. lit. (1941), 240-243, Ist. lit. (1982), 255-259; Ştefan Meteş, Din scrierile lui Gheorghe Sion. Viaţa şi activitatea sa, I-II, Sibiu, 1941-1943; Cioculescu, Varietăţi,
137-144; Ist. lit., II, 609-614; Rotaru, O ist., 1,193-195; Titus Moraru, Fiziologia literară, Cluj, 1972, 162-164; Mîndra, Clasicism, 177-180; Manolescu, Teme, III, 20-23; Andrei Nestorescu, Un roman necunoscut al lui George Sion, RITL, 1979, 2; Dicţ. lit. 1900, 785-786; Brădăţeanu, Istoria, II, 30-31; Manolescu, Istoria, 1,244-249; Negoiţescu, Ist. lit, 1,43; Ion Buzaşi, George Sion, memorialistul, TR, 1992, 39; Satco-Pânzar, Dicţionar, 208-210; Faifer, Semnele, 144-145,254; Micu, Ist. lit., 95; Dicţ. scriit. rom., IV, 263-264.	F.	F.
SIONUL ROMÂNESC, gazetă apărută la Viena, bilunar, de la
1	iulie 1865 la 15 octombrie 1867 şi de la 15 ianuarie la 15 septembrie 1872. Grigore Silaşi, viitorul profesor de limba română de la Universitatea din Cluj, este redactorul acestei publicaţii, care se adresa clerului român din Transilvania. Puţin numeroasele poezii publicate, toate având caracter religios, sunt compuse de Justin Popfiu, Petru Bran, Ioan Papiu, Laurenţiu Pop şi Victor Rusu. Aici George Bariţiu colaborează cu un studiu de literatură, Romanele, în care încearcă o definiţie a speciei. Subliniind nevoia de biblioteci populare, Grigore Silaşi propune să se editeze „catehisme ilustrate", aşa cum sunt cele numite „weberiane", care se tipăreau la Leipzig. Tot el, într-un apel, îndeamnă tinerii poeţi să urmeze exemplul lui Vasile Alecsandri.	R.	Z.
SIPOŞ, Mariana (2.1.1949, Buftea, j. Ilfov), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Alexandrinei (n. Dragomir) şi a lui George Ionică, muncitor. A absolvit în 1966 liceul din Buftea şi în 1971 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-spaniolă. Funcţionează ca profesoară la o şcoală generală din Câmpina (1971-1975) şi la Şcoala Generală nr. 57 din Bucureşti (1975-1990), ca redactor la Editura Fundaţiei Culturale Române (1990-1991), secretar general de redacţie şi redactor-şef al ziarului „Dreptatea" (1991-1993), secretar general de redacţie la Tele 7 ABC (1994-1995), apoi ca publicist-comentator în cadrul redacţiei Literatură-Arte a
Televiziunii Române. A debutat cu proză la „Luceafărul", în 1978, iar editorial cu volumul de povestiri Surâs interzis, apărut în 1982. Colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Vatra", „Tomis", „Familia", „Observator cultural", „Contrafort", „Jurnal literar", e prezentă cu cronici şi interviuri şi la revista „Serta" (Spania), din al cărei consiliu de conducere face parte, coordonând secţiunea dedicată României.
Alături de povestirile din Surâs interzis, S. este autoare a romanului Mersul pe ape (1996), a unei incitante cărţi-document -Dosarul „Marin Preda" (1999), a unui volum de interviuri cu Mioara Cremene - La ce foloseşte Parisul? (2000), precum şi a unor traduceri. Se poate spune că încă de la început scriitoarea îşi dovedeşte calităţile ce o vor impune: dezinvoltură stilistică, coerenţă ideatică, fineţe a analizei, capacitate de a descoperi în gesturi aparent banale semnificaţii cu ample rezonanţe în destinul personajelor. Fără a fi didacticiste, primele povestiri au o „morală" doar sugerată. De cele mai multe ori momentul surprins este de cumpănă, dând la iveală cele mai ascunse sentimente: de laşitate - din partea potentaţilor locali ai unui sat aflat sub apă, după inundaţii (Râmele), din partea modestului arhitect accidentat de un important personaj, care se comportă nu ca victimă, ci, pur şi simplu, ca un umil profitor (Oamenii pe care îi cunoşteam) - sau de resemnare din partea unui soţ care îşi reprftnă, prin jocul sorţii, „surâsul" (Surâs interzis). Alteori, din fragmente aparent disparate, ce nu par a avea vreo legătură unele cu altele, se reface traiectoria vieţii unor tinere, fiecare cu împlinirile şi neîmplinirile ei, dar totul relatat pe un ton firesc, fără patetism (Nouă luni - sau zece). în schimb, idilismul pătrunde în romanul Mersul pe ape, impregnat de nostalgia edenului pierdut al copilăriei şi al adolescenţei petrecute într-un sat patriarhal. E prezentă şi reacţia de respingere în faţa oraşului tentacular, cu toate neplăcerile cotidiene: aglomeraţia în aşteptarea vreunui autobuz, obligatoria înghesuială din tramvaie şi troleibuze, alături de oameni obosiţi, veşnic nervoşi etc. Şi aici, ca şi în povestiri, întâmplările sunt polarizate de un moment de cumpănă din viaţa unei tinere femei. Din punct de vedere arhitectonic, romanul este mai puţin izbutit decât prozele scurte, din cauza verbozităţii şi a unor largi acolade-lest, chiar dacă şi acum atenţia acordată detaliilor, stilul alert dau impresia de naturaleţe. Abandonând ficţiunea, S. dă în Dosarul „Marin Preda", subintitulat „viaţa şi moartea unui scriitor în procese-verbale, declaraţii, arhive ale Securităţii, mărturii şi fotodocumente", o carte de mare valoare documentară. Coroborând datele accesibile până în momentul redactării, Dosarul... se remarcă şi prin abilitatea autoarei de a oferi posibile explicaţii sfârşitului lui Marin Preda, uzând de colaje, de confruntarea opiniilor martorilor (deseori contradictorii) ş.a.m.d. Sunt folosite nu doar mijloacele reportericeşti, ci şi ipotezele. Posedând simţ detectivistic, prin întrebările pe care (şi) le pune S. nu avansează un răspuns decis asupra cauzelor morţii scriitorului (comă alcoolică, asasinat, sinucidere), ci readuce în discuţie, după aproape două decenii, cauzele dispariţiei lui Marin Preda, încă neelucidate. Textul din La ce foloseşte Parisul? e o convorbire cu Mioara Cremene, în care
233 Dicţionarul general al literaturii române
Siupiur
partenerele se definesc, în cele mai multe cazuri, ca participante egale la discuţie. O calitate esenţială a cărţii vine din aceea că intervievata a fost martora sau protagonista multor evenimente. Stabilindu-se în Franţa la sfârşitul anilor '60 ai secolului trecut, Mioara Cremene a avut şansa ca până la plecarea din ţară să cunoască îndeaproape scriitori de marcă ai epocii, pe care S. o stimulează cu pricepere să îi evoce, fie cu nostalgie, fie cu unele resentimente, în funcţie de subiectivele „afinităţi elective", dar şi de comportamentul moral şi social al unora.
SCRIERI: Surâs interzis, Bucureşti, 1982; Mersul pe ape, Bucureşti, 1996; Dosarul „Marin Preda", Timişoara, 1999; La ce foloseşte Parisul? Evocări şi dileme din exil (în colaborare cu Mioara Cremene), Bucureşti, 2000. Traduceri: Maria Zambrano, Confesiunea - gen literar, Timişoara, 2001; Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea ţapului, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Luminiţa Răuţ); J.[uan] J.jesus] Armas Marcelo, Precum în cer, aşa şi la Havana, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Voicu Bugariu, Suflete anesteziate, LCF, 1982,52; Laurenţiu Ulici, Vieţi paralele, RL, 1983,9; Victor Cubleşan, „Mersul pe ape", ST, 1997, 11-12; Daniel Cristea-Enache, Un romantism mereu contrariat, ALA, 1999,462; Ion Bălu, Dosarul unei morţi încă neelucidate, APF, 1999,9; Alex. Ştefănescu, Moartea lui Marin Preda, subiect de roman poliţist, RL, 1999,44; Nicolae Manolescu,	Sunt un om terminat", RL,
2000, 20; Ileana Mălăncioiu, O filă pentru „dosarul Marin Preda", RL, 2000,28; Lucian Alexandru, Dosarul unui scriitor, R, 2000,7-8; Miruna Mureşanu, De vorbă cu..., „Universul cărţii", 2000,8-9; Vlad Sorianu, Literatura noastră cea de toate zilele..., Bacău, 2001, 151-153; Vasile, Proza, 249-253; Grete Tartler, Cu şi fără „sangre", RL, 2002,13. D. Gr.
SITUAŢIUNEA, gazetă apărută la Piatra Neamţ, bisăptămânal, din primele zile ale anului 1878 până la 23 martie 1878. Organ al unei grupări disidente liberale, S. era editată de un comitet format din Calistrat Hogaş, Ioan Negrea, Em. Leonescu, M. Adamescu, Gr. N. Lazu, majoritatea profesori la gimnaziul din localitate. Răspunderile editării şi ale redacţiei îi revin lui Calistrat Hogaş. S-a păstrat un singur număr (din 23 martie 1878), dar Sidonia Hogaş a reprodus fragmente din altele în cartea ei, Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş (1940). Se pare că Hogaş scria singur cea mai mare parte a gazetei, în care se combăteau, cu o violenţă ce transformă unele articole în pamflete politice, abuzurile administraţiei locale (.Procurorul
C.	lancicof sau Dosarul cu doi cai). Folosind pseudonimele Agache Frige-Linte, Cucoana Zarifa şi Leiba Samsarul, scriitorul se ocupă şi de afacerea Strousberg (într-o spirituală scenetă) sau ripostează celor care se amestecau în treburile gimnaziului. Un alt pseudonim, Catone, e întrebuinţat atunci când, în articole obiective şi curajoase (Un răspuns meritat), Hogaş apare în ipostaza de critic social. Atitudinea lui îi atrage, de altfel, mutarea de la gimnaziul din Piatra Neamţ. Când se va întoarce, după trei ani, scriitorul va scoate din nou, pentru o scurtă perioadă, gazeta.	R.	Z.
SIUPIUR, Elena (22.IX.1940, Caracurt-Ismail), prozatoare şi istoric literar. Este fiica Măriei (n. Cernev) şi a lui Sava Siupiur,
agricultori. Urmează liceul în comuna Viziru, judeţul Brăila (1953-1957), apoi Facultatea de Filologie, secţia limbi slave, a Universităţii din Bucureşti (1958-1963). Funcţionează doi ani ca profesoară în şcoli din preajma Bucureştiului şi, din 1965, în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, unde din 2002 e secretar ştiinţific. îşi susţine doctoratul în 1974, la Institutul de Literatură al Academiei Bulgare, cu tema Relaţii literare romăno-bulgare în perioada 1878-1918. Predă, începând din 1993, la Facultatea de Istorie şi la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti. Din 1981 e aleasă secretara Comisiei Mixte Româno-Bulgare de Istorie, de pe lângă Academia Română. Este distinsă cu Ordinul „Kiril şi Metodie", clasa a Il-a, acordat de Guvernul Bulgariei (1977), în 1999 primeşte titlul doctor honoris causa al Universităţii „Sf. Kliment Ochridski" din Sofia, iar în 2000 Ordinul „Profesor Marin Drinov" din partea Academiei Bulgare de Ştiinţe. Ca scriitoare, debutează în presă cu câteva traduceri din poezia bulgară (1961), iar editorial cu romanul poliţist Cei trei „A", apărut în 1975. Colaborează la „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»", „Balcania", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Convorbiri literare", „Destin românesc", „Dilema", „Literatuma istoriia", „Literaturna misăl", „New Europe College Yearbook", „Revista de istorie şi teorie literară", „Revue des etudes sud-est europeennes", „Revue roumaine d'histoire", „Secolul 20", „Steaua", „Studia Balcanica", „Sudosteuropa", „Transilvania", „Vatra", „22" ş.a.
Preocupările se împart la S. între literatură şi cercetarea ştiinţifică. Prozatoarea, de o remarcabilă luciditate şi, totodată, de o mare sensibilitate, se simte atrasă de mister, de aspectele dramatice, de momentele tensionate, dezechilibrante ale vieţii. De aici, subtila explorare a conştientului şi subconştientului uman sau reconstituirea unui destin colectiv marcat de nesfârşite suferinţe. Prima tendinţă, tributară fascinaţiei de a descoperi secretul unor acte criminale, se concretizează în romanul poliţist, care nu se limitează la rigorile specifice (faptele, mobilul crimei, ancheta judiciară, probele, suspansul etc.), ci îşi depăşesc cadrul - Cei trei „A", Enigma din trenul de noapte (1977), Cazul „Fundaţia Prejbeanu" (1982). Infuzia de material informativ despre mediul intelectual, despre modul de organizare a vieţii ştiinţifice româneşti, despre valori artistice şi momente de cultură, mărturii din muzee, biblioteci, mănăstiri conferă scenariului poliţist virtuţi aparte. A doua ipostază a prozatoarei e ilustrată de pagini cutremurătoare despre destinul basarabenilor, acea „categorie umană rătăcitoare prin lume, o populaţie refugiată sau deportată, răspândită în toate colţurile globului, din Siberia până-n America, încingând ca un inel de nedumerită durere şi nostalgie pământul, o populaţie ajunsă brusc în 1940 şi 1944 fără loc şi fără ţară pentru că numele ţării lor a dispărut de atunci din hărţile oficiale". Motivaţia afectivă acţionează ca un factor coagulant al nucleelor narative din povestirile despre deportări, refugiu, domiciliu forţat, obsesia claustrării, dar şi a spaţiilor libere, toate văzute în Copilăria mea pe-un ambalaj de ciocolată (1984) prin ochii unei adolescente, după cum acelaşi
Sîrbu
Dicţionarul general al literaturii române 234
liant acţionează şi în romanul Siberia dus-întors, 73 de ruble (1991), unde ţesătura epică este circumscrisă mereu amintirii, experienţei trăite. Astfel, se înfăţişează cititorului o Siberie parcă ireală, suspendată în timp şi spaţiu, oferind un spectacol terifiant, în decorul sordid al barăcilor şi grajdurilor din „lagherele" de concentrare, cu oameni chinuiţi şi resemnaţi care, pierzându-şi numele, deveniseră numere. în aceeaşi sferă de interes intră realizarea unor interviuri incitante cu personalităţi de peste Prut, despre starea limbii, a literaturii şi a statutului politic al Republicii Moldova, ca în Basarabia, prin vocile ei (1992). în calitate de cercetător specializat în istoria, politica şi cultura sud-estului Europei, S. se îndreaptă spre istoria şi sociologia literaturii, spre istoria şi sociologia vieţii intelectuale româneşti şi sud-est europene: Ek otvăd Dunava, o colecţie de documente din arhivele româneşti (1976), Relaţii literare româno-bulgare în perioada 1878-1918 (1980), Bălgarskata emigrantska intelighentzia v Rumănia prez XIX vek (1982), Intelectuali din Balcani în România. Sec. XVII-XX (1984), Bâlgarskite ucilişta v Rumănia prez XIX vek (1858-1877) (1999). Se adaugă numeroase studii despre intelectualii din sud-estul european, relevând rolul universităţilor germane, ideile politice în societăţile balcanice şi reflectarea lor în literaturile moderne română şi bulgară, evoluţia genurilor şi speciilor în aceste literaturi, trăsături ale relaţiilor româno-bulgare ş.a.
SCRIERI: Cei trei „A", Bucureşti, 1975; Enigma din trenul de noapte, Bucureşti, 1977; Relaţii literare româno-bulgare în perioada 1878-1918, Bucureşti, 1980; Cazul „Fundaţia Prejbeanu", Iaşi, 1982; Bălgarskata emigrantska intelighentzia v Rumănia prez XIX vek [Emigraţia intelectuală bulgară în România în secolul al XlX-lea], Sofia, 1982; Copilăria mea pe-un ambalaj de ciocolată, Bucureşti, 1984; Siberia dus-întors, 73 de ruble, Bucureşti, 1991; Basarabia, prin vocile ei, Bucureşti, 1992. Antologii: Intelectuali din Balcani în România. Sec. XVII-XX, Bucureşti, 1984 (în colaborare); Bălgarskite ucilişta v Rumănia prez XIX vek (1858-1877) [Şcoli bulgăreşti în România în secolul al XlX-lea (1858-1877)], tr. Veselin Traikov, Sofia, 1999. Ediţii: Ion Druţă, Clopotniţa. Mozart la sfârşitul vieţii. Plecarea lui Tolstoi. Horodişte, Chişinău, 1984, Clopotniţa, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Mircea Muthu, Relaţii literare interbalcanice, T, 1981, 2; Alexandru Duţu, „Relaţii literare româno-bulgare în perioada 1878-1918", T, 1981,8; Rodica Florea, „Relaţii literare româno-bulgare în perioada 1878-1918", RITL, 1981, 4; Constantin N. Velichi, „Relaţii literare româno-bulgare în perioada 1878-1918", MS, 1982, 2; Veselin Traikov, Sur la classe des intellectuels bulgares emigres en Roumanie au XlX-e s., „Etudes balkaniques", 1983,1; Mircea Popa, „Copilăria mea pe-un ambalaj de ciocolată", ST, 1984,8; Mircea Muthu, Conexiuni sud-est europene, TR, 1984, 43; Monika Skowronski, Die Intelligenzia der bulgarischen Emigration in Rumănien im 19. Jahrhundert, „Siidost-Forschungen", 1985; Mircea Popa, Basarabia din Siberia, VR, 1991, 9; Ion Roşioru, Viaţa la voia altora, TMS, 1992, 1; Ruxandra Cesereanu, Abatorul siberian, ST, 1992, 2; Valeriu Cristea, Cea mai înfricoşătoare călătorie a neamului meu: Elena Siupiur, „Siberia dus-întors, 73 de ruble", L, 1992, 15; Ion Calafeteanu, Când sufletul vorbeşte, „Meridian", 1992,16 septembrie; Mircea Popa, Basarabia din Siberia, „Basarabia", 1992, 9; Nicolae Dima, „Siberia dus-întors, 73 de ruble", „Cuvântul românesc" (Hamilton, Canada), 1992, septembrie; Elvira Iliescu, Basarabenii, JL, 1998, 15-16; Femei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,258-259.	L	Bz.
SÎRBU, Anca (10.111.1942, Iaşi), istoric literar. Este fiica Madlenei Măgureanu (n. Teodoru), farmacistă, şi a lui Florin Măgureanu, medic veterinar. învaţă în oraşul natal, unde urmează Liceul „Mihai Eminescu" (1948-1959) şi Facultatea de Filologie, secţia franceză-română, absolvită în 1964. în acelaşi an intră ca preparator la Catedra de limba şi literatura franceză a facultăţii la care fusese studentă, specializându-se în literatura secolului al XlX-lea şi urcând treptele didactice până la aceea de profesor (1999). în 1976 obţine titlul de doctor în filologie la Universitatea din Iaşi. A beneficiat de stagii de specializare în Franţa (1964, 1968-1969), a ţinut cursuri sau conferinţe la Universităţile din Avignon (1999) şi Poitiers (2003), a avut, de asemenea, o susţinută prezenţă la simpozioane şi congrese internaţionale - Lublin (1995), Nice (1996), Lille (2000 şi 2001), Poitiers (2002). Primele contribuţii îi apar în „laşul literar" şi în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi". Julien Green, o conştiinţă tragică (1995), întâia carte publicată, care reia teza de doctorat, va fi urmată de Personajul literar în secolul al XlX-lea francez (1997) şi de Timp şi spaţiu în literatura franceză din secolul al XTX-lea (1999). Va participa, în calitate de coautor, la lucrări colective: Histoire de la litterature frangaise (1982), Direcţii în critica şi poetica franceză contemporană (1983), Terminologie poetică şi retorică (1994). Mai colaborează la „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Convorbiri literare", „Cronica", „Atelier de traduceri", „Oeuvres et critiques" (Tubingen), „Dialogue" (Montpellier), „Bulletin de la Societe Internationale d'Etudes Greeniennes" (Paris).
Construcţia şi analiza în scopuri didactice se asociază la S. cu demersul istoricului literar înarmat cu metodele la zi ale criticii şi, în general, cu instrumentele cercetătorului modern. Julien Green, o conştiinţă tragică ocoleşte capcanele simplului istorism sau pe acelea ale unui biografism destinat publicului amator de anecdotic, pentru a oferi o apropriere coerentă şi cu multiple posibilităţi de înţelegere a prozei unui autor socotit „moştenitor al spiritului dostoievskian". Literatura „confesivă" a scriitorului francez de origine americană şi aceea „ficţională" sunt interpretate în spaţiul unei lecturi „duble", plecând de la ideea lui Serge Doubrovski despre „reciprocitatea subiectivă", care face posibilă pătrunderea sensurilor textului, laolaltă cu punerea în lumină cât mai corectă a setului de intenţii estetice şi de mijloace de expresie caracteristic în egală măsură romancierului şi celui care, pentru a se „mărturisi", recurge la o literatură „personală", adică la autobiografie şi memorialistică. Din această perspectivă, cele două secţiuni ale cărţii - Personalitatea lui Julien Green în literatura sa confesivă şi Condiţia dramatică a eroului în operele de ficţiune ale lui Julien Green - îşi află o deplină justificare. După cum, tot atât de îndreptăţit este şi solidul paragraf introductiv în care se urmăreşte procesul receptării operei greeniene, împreună cu disputele pe care le-a prilejuit. Trei ar fi aspectele specifice ale acestui proces: bilingvismul, apartenenţa la literatura catolică şi locul pe care îl ocupă în tehnica narativă a scriitorului tradiţia şi modernitatea. în lucrare se glosează pertinent şi în jurul unei chestiuni care îi priveşte în egală măsură şi pe Eugen
235 Dicţionarul general al literaturii române
Sîrbu
Ionescu sau pe Emil Cioran, şi anume experienţa oferită de exprimarea în altă limbă decât cea maternă. Rezultă din această abordare, atentă la sensurile textului, dar deloc indiferentă la modul prin care sunt puse în valoare, un portret credibil şi plin de culoare al unui scriitor vizionar, preocupat de încărcătura metafizică, de percepţia poetică a universului, de intruziunea irealului în real, prezente în opera sa, unde dimensiunea onirică sau fantastică îşi află firesc locul. Cu Timp şi spaţiu în literatura franceză din secolul al XlX-lea S. schimbă, într-un fel, centrul de greutate al demersului. Renunţă la comentariul aplicat, destinat să valorizeze trăsăturile fiecărui autor, pentru a proceda la realizarea unui studiu modern de sinteză. „Spaţialitatea" şi „axa temporală" sunt considerate referinţe estetice dominante pentru arta scriitorului francez dintre 1800 şi 1900. Argumentele, selectate cu discernământ şi cu fervoare analitică, au în vedere scriitori care au conferit personalitate secolului al XlX-lea francez: Chateaubriand, Victor Hugo, Alfred de Musset, Balzac, Stendhal, Gustave Flaubert şi Emile Zola. Alături de exactitatea comentariului şi de soliditatea construcţiei, pe care bogăţia aparatului critic nu o sufocă, aceste contribuţii se disting prin fluenţa şi eleganţa discursului.
SCRIERI: Julien Green, o conştiinţă tragică, Iaşi, 1995; Personajul literar în secolul al XÎX-lea francez, Iaşi, 1997; Timp şi spaţiu în literatura franceză din secolul al XÎX-lea, Iaşi, 1999.
Repere bibliografice: Corina Dimitriu, „Direcţii în critica şi poetica franceză contemporană", „Oeuvres et critiques" (Tubingen), 1988, V, Sorina Bălănescu, Dicţionare şi... dicţionare, CRC, 1995, 20; Cronicar [Mariana Codruţ], O viziune asupra lui Julien Green, „Contrafort", 1996, 3; Carmen Neamţu, Anatomia unei fiinţe, 0,1996,6; Mihai Botez, „ Timp şi spaţiu în literatura franceză din secolul al XlX-lea", ATN, 2000, 8; Jacques Domenach, Les Confessions de Rousseau, Paris, 2000,156-157; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 382-383.	R. Z.
SÎRBU, l.[on] (13.VIII.1930, Cluj), critic şi istoric literar. Este fiul Irinei (n. Secăreanu) şi al lui Gheorghe Sîrbu, avocat. Elev al Liceului Militar „Mihai Viteazul" din Târgu Mureş, mutat la Timişoara (1941-1943), şi al Liceului „Decebal" din Deva, absolvit în 1949, S. se va înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi. După un an i se propune să urmeze cursurile Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. Revenit la Iaşi în toamna anului 1951, îşi reia studiile. Este numit tot acum redactor la revista „laşul nou" (din 1954, „laşul literar"), unde lucrează şi după absolvirea facultăţii (1953). Va fi demis în 1955, în urma unor critici aduse publicaţiei de oficialităţi, pentru aşa-zise „abateri ideologice". Preparator, din acelaşi an, apoi asistent la Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie ieşene, este înlăturat din învăţământul universitar în perioada valului de epurări din 1958. După un interval de şomaj şi de activitate în învăţământul preuniversitar, intră în 1960 referent literar la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri", unde va fi secretar literar între 1962 şi 1965. în 1963 revine la Universitatea ieşeană ca lector, devenind profesor în 1990. între 1985 şi 1993 a îndeplinit şi
funcţia de şef al Catedrei de literatură română. A fost lector de limbă şi civilizaţie română la Universitatea „Mărie Curie-Sklodovska" din Lublin (1973-1974) şi la Universitatea „Jean Moulin" din Lyon (1974-1976). Activitatea sa este constituită dintr-o suită de studii, cronici şi articole apărute în periodicele din Iaşi (cele mai multe în „laşul literar" şi „Cronica"), neadunate ulterior în volume. Cea mai întinsă şi mai consistentă parte o reprezintă cea dedicată actualităţii literare, astfel încât aproape că nu este scriitor contemporan important care să nu fi fost întâmpinat, adesea încă de la debut, în cronici şi recenzii scrise de S. într-un spirit comprehensiv şi atent analitic. Prima carte, studiul monografic Camil Petrescu, îi apare în 1973, urmat târziu de Proza artistică a lui Tudor Arghezi
(1995).
Nu numai dramaturgul şi romancierul Camil Petrescu, ci şi eseistul, poetul, nuvelistul iau parte, cu accente şi evaluări diferenţiate, în monografia lui S., la evidenţierea unor permanenţe adânc unificatoare ale operei. Linii de reconstituire biografică şi de profil moral (experienţa crucială a războiului, trăsăturile esenţiale, deloc îndulcite, ale unui „temperament excesiv", „încrederea în forţa omniprezentă a inteligenţei" şi „dezgustul faţă de formele bizantinismului moral") intră în comunicare cu idei şi atitudini angajate în câmpul culturii: „sensul cognitiv al autenticităţii", fecunditatea spiritului polemic, concepte ca noocraţie, substanţialism, convergenţe şi delimitări, reacţii semnificative faţă de Henri Bergson şi Edmund Husserl, Marcel Proust, Luigi Pirandello, Paul Zarifopol, Panait Istrati. Dramaturgul e văzut ca anticipând o opţiune ilustrată ulterior de Albert Camus şi Jean-Paul Sartre. S. subliniază sinteza moral-cognitivă în configuraţia şi în tensiunile destinelor de prim-plan, într-un „teatru de cunoaştere", ferit de riscul uscăciunii disertative. Când este cazul se replică unei opinii critice nedrept ironice (apropierea, încercată de G. Călinescu, între Patima roşie, piesa lui Mihail Sorbul, şi Act veneţian). Exegetul crede că romancierul Camil Petrescu, pus sub semnul unor afinităţi şi convergenţe, parţiale, cu Stendhal şi Proust, face din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, „romanul unei clarificări interioare", în durata a două mari experienţe complementare, marcate de dramatice „momente de vertij interior" şi de preţioase adevăruri trăite, decantări ale conştiinţei orgo-lios-exigente, cu sine şi cu ceilalţi. Analiza lui S. fundamentează interpretarea „formulelor" unor personaje (şi destine). Viziunea critică de ansamblu urcă dinspre eros şi social către un nivel al ontologicului şi de „dramă a incomunicabilului". Nicolae Bălcescu din Un om între oameni (scriere apreciată de monograf prea generos, deşi nu lipsesc cu totul rezervele şi accentele critice), văzut pe fundalul de „timp patetic" de la 1848, „om profund interiorizat" şi caracterizat de „oroarea de compromis", nu este nici el rupt de axa întregii creaţii a lui Camil Petrescu. Preocuparea pentru „omogenitatea structurală" a operei este esenţială în demersul lui S. în a doua carte, distingând proza lui Tudor Arghezi, prin mai amplul ei „coeficient de imaginar", de publicistica gazetarului, criticul avansează câteva definiţii: bunăoară, imaginea mediului
Sîrbu
Dicţionarul general al literaturii române 236
monahal (Icoane de lemn) îi apare ca una de „pandemoniu", realizată cu „o cruzime a observaţiei şi o voluptate a dezvăluirii sordidului" neobişnuite, în Tablete din Ţara de Kuty o ironică „mască de sobrietate" susţine deriziunea, în timp ce amplificarea fantezistă a absurdului, „încrâncenarea voioasă" a satirei au drept ţinte ordinea statală, instituţii, personaje publice, toate caricate grotesc. Faţă de astfel de dominante ale pamfletelor, exegetul crede că o poetică a „copilăririi" auctoriale, aptă să insoliteze un spectacol „cvasipăpuşăresc", al „gesturilor şi ritualurilor domestice" (precum în Cartea cu jucării), uimirea în raport cu „miracolul creaţiei în general şi al creaţiei artistice în special" (Ce-ai cu mine, vântule?) definesc arta argheziană a poemului în proză, în vreme ce romanul poate avea ceva de „basm modern" (Ochii Maicii Domnului), alteori devenind receptare-interpretare a imaginii lumii „din unghiul derizoriului" (Cimitirul Buna-Vestire). Sunt scoase în evidenţă valenţe complementare sau convergente cu cele din lirică. Pamfletarul, satiricul, moralistul e preţuit nu numai pentru arta prozastică, dar şi pentru nu puţinele rezonanţe contemporane - el vorbeşte despre versatilitatea politicianistă, ipocrizii şi „demagogii succesive", forme de impostură socială, morală, culturală în temeiul captării unor formule caracterologice care nu rămân limitate la timpul lor originar. Profesor, critic şi istoric literar de o solidă formaţie, sobru şi exigent în receptarea actualităţii literare, distanţat faţă de „metodologiile" în vogă doar pentru o vreme, S. este un autor echilibrat şi riguros, care alege să convingă, nu să seducă.
SCRIERI: Camil Petrescu, Iaşi, 1973; Proza artistică a lui Tudor Arghezi, Iaşi, 1995.
Repere bibliografice: Al. Andriescu, „Camil Petrescu", CRC, 1973/29; Liviu Leonte, Virtuţile monografiei universitare, „Flacăra laşului", 1973, 8 352; Traian Cantemir, „Camil Petrescu", ATN, 1973, 10; Al. Săndulescu, „Camil Petrescu", „Scânteia", 1973,9 691; Doru Mielcescu,
O	cercetare valoroasă, LCF, 1974,8; Dimisianu, Opinii, 319-322; Teodor Vârgolici, „Proza artistică a lui Tudor Arghezi", ALA, 1996,308; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 383-384.	N.	Cr.
SÎRBU, Ion D. (28.VI.1919, Petrila - 17.IX.1989, Craiova), dramaturg, prozator, memorialist şi eseist. Este fiul Ecaterinei (n. Glaser) şi al lui Ion Sârbu, miner. Urmează şcoala primară în oraşul natal, iar cursurile gimnaziale şi liceale la Petroşani (1930-1939). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, mutată la Sibiu în toamna anului 1940, după ce Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei, în urma Dictatului de la Viena. în această etapă debutează cu un articol la „Ţara" (1940), urmat de o schiţă în „Curţile dorului" (1941) şi se numără printre membrii fondatori ai Cercului Literar de la Sibiu, în a cărui revistă va semna, în 1945, o povestire. Student de vârf, $. este totodată comunist în ilegalitate, ceea ce face să fie trimis pe front în linia întâi, ca sergent la artilerie (1941-1944). Dat dispărut după luptele şi înfrângerea de la Stalingrad, cade prizonier, apoi evadează: secvenţe ce par desprinse dintr-un roman foileton, fără a fi astfel. între 1944 şi 1945 e translator pe Frontul de Vest. în 1945 îşi ia licenţa cu teza
De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga, coordonată de Lucian Blaga, iar în 1946 ocupă prin concurs postul de asistent la Catedra de estetică şi critică literară a Facultăţii clujene. în 1947 îşi depune teza de doctorat cu tema Funcţia epistemologică a metaforei. Devine conferenţiar, predă istoria literaturii dramatice la Conservatorul „Ion Andreescu" din Cluj. Instalarea comunismului va aduce prima fractură în biografia fostului ilegalist: S. este exclus din învăţământul universitar în decembrie 1949, odată cu Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roşea, acuzaţi de „orientare idealistă", îşi va câştiga existenţa lucrând ca profesor suplinitor la Şcoala Medie din Baia de Arieş (1950) şi la mai multe licee din Cluj (1950-1955). în 1955 devine secretar de redacţie la „Revista de pedagogie" din Bucureşti, iar în 1956 e redactor şi cronicar dramatic la revista „Teatru". Vine al doilea prag dramatic din viaţa acestui om care nu vrea să îşi plieze coloana vertebrală după cum i-o cer vremurile noi. Ca un efect al reprimării revoluţiei anticomuniste din Ungaria (1956), pe fondul unei sporite vigilenţe faţă de posibilii „duşmani ai poporului", este arestat în septembrie 1957 pentru „omisiune de denunţ", condamnat la un an, apoi la trei, în final la şapte ani de închisoare şi patru de interdicţie, sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale". Este deţinut la Jilava, Gherla, Salcia, Grindu, Periprava, fiind eliberat în 1963. Şomer, fără familie şi fără perspective (soţia divorţase şi îi risipise biblioteca), se angajează vagonetar la mina Petrila, unde lucrase şi tatăl său. întreg traseul, incredibil, parcurs de fostul conferenţiar universitar aruncat în închisoare şi ajuns muncitor necalificat va figura în romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, prin avatarurile protagonistului Victor Petrini. în 1964 este angajat câtva timp ca şef de serviciu producţie la Teatrul de Stat din Petroşani, din acest an şi până în 1973, când se pensionează medical, fiind secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova. Urmează o etapă oarecum mai fericită în viaţa lui
S.,	datorită celei de-a doua soţii (din care va face un personaj luminos în mai multe cărţi) şi posibilităţilor - totuşi limitate -de a-şi publica opera. După debutul editorial din 1956, cu nuvela Concert, şi după intervalul de tăcere forţată ce i-a urmat, bibliografia scriitorului se realcătuieşte începând din 1973, când îi apar volumul Povestiri petrilene şi romanul „pentru copii şi părinţi" De ce plânge mama?. Vor urma trei culegeri de piese - Teatru (1976), Arca bunei speranţe (1982; Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul „I. L. Caragiale" al Academiei Române) şi Bieţii comedianţi (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova) -, Şoarecele B şi alte povestiri (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor), romanul „pentru copii şi bunici" Dansul ursului
(1988). Scriitorul îşi reorientează, în ultimii ani de viaţă, interesul dinspre zona teatrului (i se şi jucaseră mai multe piese, pe diferite scene ale ţării) înspre cea a prozei. Două romane scrise în anii '80, Adio, Europa! şi Lupul şi Catedrala, vor apărea postum: primul, în două volume, în 1992-1993, celălalt în 1995. La fel, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, „exerciţii de luciditate" iniţiate în 1983, dar editate abia în 1991-1993. S. are parte de o extraordinară carieră postumă. Corespondenţa şi
237 Dicţionarul general al literaturii române
Sîrbu
publicistica îi sunt strânse în mai multe volume, cel mai important fiind Traversarea Cortinei (1994). în 1995 revista „Caiete critice" îi dedică un număr întreg. Post-mortem i s-a acordat, în 1993, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Destine excepţionale ale culturii româneşti". O motivaţie perfect justificată.
Teatrul, pe care S. a mizat până la un punct, prezintă un balans vizibil între literatura cu teză, cu mai toate defectele structurale ale realismului socialist, şi aceea cu amprentă parabolică. îndrăzneţ, curajos, modern în comparaţie cu producţia autorilor atenţi la comanda socială şi jucaţi intens în anii '50 ai secolului trecut, teatrul fostului „cerchist" pare palid, învechit în raport cu opera de prim rang a dramaturgilor veritabili, afirmaţi într-un moment istoric de relativă norma-litate. Există însă cel puţin două piese (Pragul albastru şi Arca bunei speranţe) care îl legitimează ca un dramaturg original şi rafinat, pe deplin familiarizat cu secretele meseriei şi cu trucurile trompe Voeil ale modernităţii - conturat totuşi, din voinţă proprie, în galeria teatrului de idei; şi mai exact, în nişa teatrului cu mesaj explicit. S. proiectează piese cu mesaj,
dorindu-le însă la antipodul acelora în care acest mesaj consună perfect cu cel al directivelor oficiale. Optează, în consecinţă, pentru o echilibrare între ponderea adevărurilor figurate şi cea a scriiturii care le învăluie metaforic pentru a le dezvălui revelator. Dar aceasta îl apropie prea mult de ecuaţia textuală a moderniştilor; astfel că el se va retrage, mefient, într-o articulare aproape univocă a semnificaţiilor propriei opere dramatice şi într-o respingere de plano a intervenţiilor regizorale „creatoare". De altfel, referinţele polemice la adresa regizorilor abuzivi sunt pe cât de numeroase, pe atât de suculente. Textul dramatic al lui S. are, în primul rând, funcţia de a efectua secţiuni transversale în corpul bolnav al realităţii, în epoci trecute sau prezente, şi de a oferi cititorului harta interioară a individului şi a comunităţii, împreună cu soluţiile de supravieţuire încă disponibile. Fie că lărgeşte cadrul parabolei, construind câte o „arcă a bunei speranţe", ce pluteşte mult dincolo de apele noastre teritoriale, în acolade simbolice universal-valabile, fie că, dimpotrivă, restrânge voit suprafaţa unor piese, placându-le pe momente istorice bine determinate (Războiul pentru Independenţă, al doilea război mondial) ori pe drame în plină desfăşurare din prezentul comunist (moartea satului românesc), dramaturgul îşi ia mereu ca referent, ca obiect de observaţie şi ca punct de sprijin omul: omul aflat sub vremi şi sub povara propriei condiţii imperfecte. Teatrul ilustrează, aşadar, cel mai puţin structura ironică a autorului, apetenţa pentru formularea paradoxală şi debordanta fantezie lexicală ce va fi preeminentă în scrisori, în jurnal, în mai multe proze din volumul Şoarecele B şi alte povestiri şi pe tot cuprinsul romanului Adio, Europa!. Dramaturgul nu admite ca mesajul său limpede să fie parazitat, ca fondul pieselor lui să fie alterat. Identificat, la bine şi la rău, cu neamul său, el oferă versiuni dramatice alternative la istoriografia de tip Roller, canonică în anii '50, refuzând totodată să facă simple adaptări după model occidental. Rezultatul artistic este, în majoritatea cazurilor, invers proporţional cu angajamentul şi investiţiile autorului; şi aceasta fiindcă literatura cu tendinţă îşi diminuează din start forţa de iradiere semantică, evoluând pe un culoar mai îngust, în piesele slabe eroii devin simple fantoşe verbale, animate exclusiv de bunele intenţii ale dramaturgului, pe când calitatea superioară a câtorva texte se datorează refracţiei caracterologice a unor personaje, „abaterii" lor în raport cu modelul tare trasat de creator. Aceasta se vede cel mai bine în Pragul albastru, piesa de maximă rezistenţă a lui S. în peisajul-matrice creat - un sat vechi din Apuseni, cu oameni bolovănoşi, încremeniţi în cutumele lor -, psihologia aventurierului Lazarus, şarlatan cu ştaif şi cu aparat teoretic, intră în contact şi, finalmente, în coliziune cu o psihologie colectivă rudimentară, dar sănătoasă, stabilă, fundamentală. Cavalerul marii minciuni, care aduce, chipurile, morţii înapoi, jucându-se cu prostia omenească până ce galbenii îi zuruie satisfăcător în buzunar, strică rosturile obştii de mineri aurari, dând peste cap rânduielile şi introducând, prin „minuni" bine ticluite, haosul. Sătenii din Roşia îl privesc cu ochii măriţi de spaimă pe
Sîrbu
Dicţionarul general al literaturii române 238
aşa-numitul arhimandrit venit de la Muntele Athos şi, datorită talentului său de prestidigitator spiritual, i se încredinţează fără murmur, cu tot trupul lor masiv şi cu sufletul lor simplu, nestrunjit. Numai că - şi aici operează fericit inteligenţa artistică, nu doar speculativă, a dramaturgului - ei trag concluzii prozaice din învierile în care Lazarus i-a făcut să creadă şi îşi fac, la urmă, calculul că morţilor le stă totuşi mai bine în rând cu morţii decât cu viii. Aproape fiecare îşi are socotelile lui, astfel că revenirea miraculoasă a celor îngropaţi nu ar fi, în fapt, de bun augur. Psihologia colectivă se desface în mărunte interese individuale, grupul ieşind întărit, compact, unit tocmai prin însumarea unor formule de fericire personală. Lazarus va parcurge drumul în direcţia opusă: de la certitudinea plată şi lucrativă la misterul adânc, insondabil, de la siguranţa de sine a înşelătorului la ezitările şi tulburările căutătorului unui ideal. Cu Arca bunei speranţe, piesa cu cel mai mare succes de public dintre cele scrise de S., se intră pe terenul predilect al autorului, în însăşi formula sa drama-turgică: actualizare a unor motive biblice, mitologice în sens larg; conflict bine conturat, cu personajele dispuse pe axe de opoziţie moral-intelectuală; teorii expuse liber, fără constrângeri, în intervenţiile unora şi în ripostele venite prompt, la fel de bine articulate; nu în ultimul rând, o pânză lirică aruncată pe suprafaţele mai tari ale dramei, pentru a mai atenua din cerebralitatea discursului dramatic. Tensiunea
piesei este egală şi, cu toate că S. crede a fi făcut din actul I „actul psihologic", din al II-lea „actul social-moral", iar din al III-lea „actul Destinului", o creştere de intensitate dramatică e greu sesizabilă. Pe o Arcă a lui Noe modernizată, imaginată ca un „amestec de transatlantic şi distrugător", fără bărci de salvare, se îndreaptă spre necunoscut câteva personaje cu rezonanţă biblică: Noe cel dreptcredincios, apariţie patriarhală, Noa, „babă rurală, cumsecade, simplă şi bună", Sem, fratele cel mare, „crud ca un rege din Babilon", organizator al biosului din cuştile plutitoare, Ham, fratele mijlociu, „rău ca un crivăţ", inteligenţă rece stăpânind peste motoarele corăbiei, şi Iafet, mezinul, o „chitară înecată în alcool", spirit artist, sensibil şi vulnerabil, răspunzător cu transmisiunile în eter. Fiecare membru al acestei familii arhetipale are caracteristici care îl individualizează pregnant, precum şi o funcţie simbolică bine precizată. Noe, Noa şi Iafet sunt faţete ale binelui slab, voci morale neputincioase în faţa glasurilor puternice, virile, dezlegate etic ale lui Sem şi Ham. Deşi cu multe fragmente frumoase, textul păcătuieşte prin schematismul psihologic şi miza simbolică pusă prea apăsat pe umerii personajelor. Comparabilă cu Arca bunei speranţe - nu tematic, dar prin echilibrul instabil între însuşirile şi deficienţele dramatice -este Simion cel Drept Dedicată lui Lucian Blaga „în veşnicie", piesa intenţionează să fie un recviem pentru satul românesc, iar în figura, memorabilă, a lui Simion Albu, ciobanul dârz, profilat în faţa casei sale înconjurate ameninţător de blocuri, S. sintetizează semnificaţiile dramei. Densitatea textului vine din perfecta susţinere a temei - stingerea vetrei strămoşeşti - pe conflictul dintre acest ultim mohican al ruralităţii şi partizanii tot mai numeroşi ai „progresului" istoric. Dar piesa este viabilă estetic numai până la actul al III-lea, care aduce o neverosimilă răsucire a protagonistului. Conflictul se „rezolvă" prin cumpărarea de către „generosul" stat comunist a casei lui Simion Albu, pentru ca aceasta să fie expusă la Muzeul Satului din Bucureşti. Este preţul plătit de dramaturg, în contextul tot mai apăsător politic şi mai constrângător artistic al deceniului al optulea. S. dorea să ofere o alternativă ficţională, dramaturgică la istoriografia oficială, recuperând documentar şi înfăţişând momente de cumpănă sau de izbândă naţională. Cu un bun instinct artistic, el alege ceasuri istorice în care cele două feţe ale medaliei (lupta neştiută şi victoria oficială, riscul individual şi reuşita colectivă, spectrul eşecului şi confirmarea publică) vibrează şi se înfăţişează pe rând, până la finalul limpezitor. Iama lupului cenuşiu (cea mai bună dintre piesele istorice) e legată de un moment de răscruce al Războiului pentru Independenţă din 1877, La o piatră de hotar are acţiunea plasată „în preajma primului război mondial", pe graniţa dintre „Ardealul chezaro-crăiesc şi vechiul Regat", iar Covor oltenesc îşi desfăşoară conflictul în 1944, cu puţin timp înainte de întoarcerea armelor împotriva Germaniei, în al doilea război mondial. Dramaturgul acesta atât de serios a scris şi comedii. Volumul Bieţii comedianţi grupează piese în care S. a investit mult, fără satisfacţia unor rezultate artistice pe măsură. Sâmbăta amăgirilor, unde un căţel este ridicat, în joacă,
239 Dicţionarul general al literaturii române
Sîrbu
la rangul de caniş divinus, „ultimul vlăstar al unei nobile rase", Dacia 1301, o „satiră fantastico-ştiinţifică" având drept personaj titular o vacă ţinută într-un garaj, Bieţii comedianţi, care numără printre eroi o capră „răbdătoare şi misterioasă", au toate un umor discutabil. Autorul îşi hibridizează textele, compune aceste comedii-eseu cu procedee şi tehnici dramatice divergente, aglomerând spaţiul lor cu filosofeme proprii.
Ambiţiile de prozator ale lui S. sunt şi mai mari. El vrea să realizeze nu o simplă glosă la majore experienţe epice anterioare, ci o proză cuprinzătoare, elastică, stratificată, legitimată prin rafinament artistic, dar şi prin ambitusul său. Bogată, problematica omului este şi complex reprezentată, într-o varietate de formule ce se înscriu, esenţial, în două unghiuri diferite de abordare şi construcţie a lumii ficţionale. în primul, proza este sentimentală, reproiectând, prin oglinda uşor aburită a duioşiei, coordonatele cvasimitice ale universului copilăriei. Autorul, naratorul şi protagoniştii acestui tip de literatură - duioasă, nostalgică, recuperatoare a purităţii pierdute - intră în acelaşi plan de referinţă şi „acţiune", incident prin opoziţie cu cel al realului mutilant. în această speţă de proză empatică S. încearcă să compenseze urâtul lumii şi al existenţei prin frumuseţea poveştii şi a descoperirilor ei succesive. Dacă aici el practică evaziunea în mit, în povestea fondatoare şi regeneratoare, în proza ironică deformează plastic structura strâmb constituită a realităţii din lagărul socialist, obţinând din negarea negativului o afirmaţie morală laborios construită. Evoluţia scriitorului, cu totul paradoxală, este inversă în raport cu aşteptările: de la o proză lucidă, cerebrală, cu ascuţiş satiric şi un umor (amar) intelectual de cea mai bună factură, desprinsă parţial din modelul „euphorionist" al Cercului Literar de la Sibiu, la una evocatoare şi nostalgică, empatică şi patetică, scufundând şi recuperând puritatea copilăriei pierdute din apele matriciale ale poveştii. Şoarecele B şi alte povestiri, volum conţinând în mare parte texte scrise (şi apoi pierdute) în anii de tinereţe, va fi dedicat colegilor din „fostul Cerc Literar de la Sibiu-Cluj (1941-1950)", iar în sumar se regăsesc unele dintre cele mai izbutite proze din prima categorie. în schimb, o parte din cărţile concepute şi scrise mult după consumarea experienţei detenţiei aparţin cu totul clasei empatice, renunţând la accentul ironic şi atingându-1 pe cel liric. Pe scara valorică, punctul cel mai de jos îl reprezintă debutul editorial: nuvela extinsă Concert, apărută cu puţin timp înainte de începutul călătoriei forţate a lui S. prin infernul închisorii politice. Scriitorul îşi va trece mai târziu sub tăcere, în bilanţurile sale bibliografice, această primă carte, recunoscând, implicit, îndoielnica ei calitate, care nu se explică prin tematică, nici prin formula sentimentală adoptată, ci prin concesiile făcute realismului socialist. Pe o treaptă mai înaltă se plasează romanul De ce plânge mama? şi, mai ales, volumul Povestiri petrilene. Cele două cărţi, scrise dintr-un unghi larg-empatic -deşi include anumite categorii favorite de personaje năpăstuite: copiii, minerii, animalele, S. îşi extinde compasiunea asupra tuturor oropsiţilor sorţii -, au intensităţi auctoriale
diferite. în roman prozatorul se „copilăreşte" voit, intră în pielea micilor săi eroi, acordându-şi stilistic vocea şi vibrând emotiv laolaltă cu personajele aflate la vârsta descoperirii lumii. Nu doar o anumită vârstă prezintă, în viziunea scriitorului, nimbul curăţeniei sufleteşti şi spirituale, ci şi un anumit spaţiu. Este vorba despre lumea (credinţelor) minerilor, un orizont desfăşurat şi înfăţişat cu încetul, pe dimensiunea sa mitică, în pregnantele texte intitulate Povestiri petrilene. Volumul reprezintă un vârf artistic în creaţia lui S., ilustrând maxima performanţă a prozatorului în acest tip de literatură. Prozele impresionează prin densitatea specifică lumii minerale investigate (şi legendelor ei), ca şi prin echilibrul artistic obţinut de autor. în compoziţia de acum este remarcabil dozajul între fantastic şi paremiologic, legenda cu deschidere cosmogonică şi aceea cu unghi - mai ascuţit - sociogonic, în fine, între culoarea, atmosfera, umbrele şi penumbrele originare şi, pe de altă parte, coridoarele posibile ce fac legătura între mit şi rit. Participarea prozatorului la propriul text nu se mai exprimă prin intruziuni naratoriale. Scriitorul îşi susţine din adânc lumea pe care o conturează, suspendând comentariul naiv/ inteligent, renunţând să se mai implice pe suprafaţa epică şi să se interpună în relaţia personaje-cititor. Caracterul legendar-mitic al compoziţiilor, aflate la graniţa dintre literatura cultă, scriptică, „înaltă" şi cea orală, colectivă, populară, îi asigură o mai mare libertate de mişcare. în a doua parte a volumului (cu treisprezece texte grupate sub titlul Ultimele povestiri), ca şi în întreg ciclul Colonie, S. revine şi se menţine în hotarele bine precizate ale coloniei petrilene, aderând la codul realist. Scriitura devine mai directă, iar experienţa de viaţă a autorului constituie un factor esenţial în desfăşurarea narativă. Elementele şi accentele (auto)biografice introduc o grilă suplimentară de lectură: cea a adevărului documentar, verificabil prin compararea cu datele oferite de existenţa scriitorului. Cât priveşte prima parte din Povestiri petrilene, scăldată în umbrele şi luminile mitului, ea reprezintă, indubitabil, un tur de forţă reuşit de prozator, un parcurs la cea mai înaltă cotă artistică. Romanul Dansul ursului prezintă un alter ego al lui S., măgarul Gary, figură principală a romanului, pe care îl însufleţeşte şi îl îmbogăţeşte cu meditaţiile sale. Iar celălalt protagonist din lumea animală, ursul Buru, se va dovedi tot o proiecţie alegorică a nefericitului scriitor. Ursul, un adevărat rege al munţilor, este prins de comenduirea germană şi vârât într-un puţ de fier şi beton semănând cu un buncher sau cu o pivniţă. Natura plânge mută, dar trei copii, cu inventivitate, răbdare şi curaj, reuşesc în cele din urmă să îl elibereze, ducându-1 în mijlocul pădurii Bucov. Buru se va întoarce însă în captivitatea de care nu se mai poate desprinde, iar înţeleptul Gary porneşte pe ultimul drum către imensa pădure care îl aşteaptă. Nu numai măgarul Gary, ci şi ursul Buru, cu instinctul libertăţii atrofiat de perioada captivităţii, îl relevă pe S. însuşi, care, după experienţa detenţiei, a minei petrilene şi a domiciliului obligatoriu în Isarlâkul craiovean, cu prilejul singurei călătorii făcute în Occident, în iarna lui 1981, constată că nu ar putea respira în climatul de libertate
Sîrbu
Dicţionarul general al literaturii române 240
individuală şi socială întâlnit în Vest. Ca şi Adio, Europa!, volumul Şoarecele B şi alte povestiri arată un remarcabil stilist, un prozator pentru care limba română (plus altele, de el cunoscute), în diferite registre de utilizare, nu mai prezintă secrete. Autorul o modulează, aparent fără efort, trecând de la limbajul comun la jargonul filosofic ori ştiinţific, de la expresia neaoşă la neologismul „internaţionalist", totul într-un debit formidabil, care ajunge să îl definească. Povestirile din Şoarecele B... sunt eşantioane de stil, mostre de îndemânare lexicală şi discursivă. S. nu este şi nu vrea să pară obiectiv, detaşat, imparţial, fără ingerinţe în lumea ficţională configurată. Personajele, faptele şi acţiunile lor nu sunt înfăţişate în lumina proprie, ci în a autorului; şi nu sunt libere (cu acea libertate, desigur relativă, din proza realismului obiectiv), ci sunt predeterminate de calificarea morală a lui S. Circuitul epic nu furnizează astfel mari surprize, revelaţii, mutaţii importante în structura protagoniştilor. Ca şi în piesele de teatru, aceştia sunt prinşi de la bun început în insectarul scriitorului şi ilustrează categoria la care acesta i-a obligat să evolueze: autorul „colaboraţionist", respirând prin nările sale fine realismul socialist (începutul călătoriei), cadrul de nădejde din învăţământul „progresist" (Caz disciplinar), savantul deopotrivă meditativ şi pragmatic, perfect adaptat la regimul democraţiei populare (Doi intelectuali de rasă şi Şoarecele B), ori intelectualul onest prins în malaxorul sistemului, acesta fiind figurat kafkian-birocratic (Bivoliţele) sau marxist-educativ (Caz disciplinar). Povestirea Perpetuum mobile şi, la un nivel artistic superior, Cimex lectularia sunt, în terifianta lor circularitate, nişte epure perfecte ale societăţii contemporane ieşite din matcă, pe fundalul unei istorii degradate şi agresive. Tutilă, etern învingătorul Tutilă (preluat ulterior în romanul Adio, Europa!), îi trece progeniturii cea mai bună moştenire: viclenia sa unsuroasă, care îl face să se ridice mereu deasupra celorlalţi. Simetric, personajul pozitiv, naivul profesor de limbi moarte, îi va transmite odraslei sale cinstea lui păguboasă, un buletin de identitate morală ce nu poate decât să îl dezarmeze în faţa lichelelor triumfătoare. Iar în Cimex lectularia, surparea, implozia sunt ale lumii înseşi, pradă a unui inamic tăcut şi cumplit care îşi ocupă lent teritoriul, ia, treptat, universul în posesie: ploşniţele. Bivoliţele şi Şoarecele B, poate cele mai bune proze scrise de S., îşi datorează excelenţa unei structurări bipolare. Există un nivel la care personajele se mişcă, se străduiesc, se agită, îşi vorbesc, cât şi altul, mai înalt, de la care
o	forţă implacabilă se exercită şi le striveşte. Cititorul vede simultan scena şi culisele, actanţii şi regizorul, zbaterea protagonistului în plasa ce îl strânge şi mai tare, până la desfigurare. Bivoliţele, nuvelă cu turnură cinematografică, îşi trece eroul printr-o succesiune de întâmplări pe circuitul birocratic, ducându-1 la marginea nebuniei şi transformându-1, la final, într-o adevărată epavă umană. Dezvoltarea serială a acestei involuţii e făcută cu minuţie, fără exagerări ce ar fi putut dezechilibra construcţia narativă. De o exactitate aproape matematică este decupajul parabolic din Şoarecele B, în care un profesor de psihologie experimentală, Fronius, îşi pune
y
toată voinţa intelectuală în efectuarea unui experiment ce urmează să dovedească logica fără cusur a colaborării. Fronius este cât pe ce să răstoarne teoria lui Darwin, sub ochii neîncrezători ai bătrânului profesor de ontologie: şoarecele A şi şoarecele B, forţaţi, dresaţi, reuşesc să se abţină alternativ, ajutându-se reciproc în consumarea râvnitului caşcaval. Minunea, însă, durează puţin. Corecţia naturii nu se poate face, şoarecele A, mai prost, dar mai puternic, ajunge să îşi exploateze tovarăşul de laborator experimental, transformându-1 în victimă, în sclav. Comunismul ipocrit (stratificat, în fapt, tot pe clase de robi şi exploatatori) şi capitalismul sălbatic (în care exploatarea e făcută într-o deplină transparenţă) sunt, amândouă, ţinte ale lui S.: ca expresii viciate - şi vicioase - ale sistemului social construit de om. în romanul Lupul şi Catedrala criza lui Ion Lupu, un personaj aflat la vârsta cristică, nu îşi găseşte explicaţia nici în planul strict realist, nici în cel marcat simbolic. Autorul nu reuşeşte să îl dezvolte pe al doilea din primul, prin translări fine dinspre acţiuni înspre miza protagonistului. Legat, pe de o parte, cu numeroase fire de realitatea socială şi politică a timpului său, şi cufundat, pe de alta, în catacombele propriei nebunii, Ion Lupu este - ca şi romanul în ansamblu - o compoziţie hibridă, un fel de poligon de încercare pentru autorul care vrea să spună cât mai mult(e). în schimb, în Adio, Europa! râsul şi plânsul, comicul şi tragicul fuzionează, într-o proză voit (şi mărturisit) sintetică. Visul scriitorului era acela de a realiza o operă „caragialesco-ma-tein-Swift-Hasek-Ilf şi Petrov-Zoşcenko-Candide-voltaireiană". Cert este că îi reuşeşte, în cazul de faţă, asamblarea unor componente, chiar dacă nu şi sutura lor perfectă. Pot fi identificate mai multe romane într-unul singur, care le
241 Dicţionarul general al literaturii romane
Sîrbu
cuprinde după modelul păpuşilor ruseşti; dar ele glisează eficient, nestrident imul pe osatura celuilalt, prezentându-se ca atare, fără ambiţia holistică din Lupul şi Catedrala. în planul realist al romanului apare, curând după debutul cărţii, „vehiculul" eseistic, iar în interiorul acestuia intră filosofemele autorului, diseminate în discursurile personajelor. Foarte dens compoziţional şi stilistic, Adio, Europa! este totuşi aproape transparent în ceea ce priveşte mesajul antitotalitar. Fostul aderent la ideile stângii radiografiază în spaţiul ficţiunii o lume ce nu mai are nimic în comun cu principiul egalităţii oamenilor, făcând să prolifereze halucinant minciuna şi laşitatea, impostura şi nedreptatea. Radiografia este dublată frecvent de caricatură, de portretul îngroşat şi vitriolant: personajele negative (fraţii Tutilă, Osmanescu, Ilderim, Caftangiu şi ceilalţi) sunt deformate plastic, memorabil, de mâna prozatorului. Dar ceea ce sugerează şi întăreşte scriitorul este răul sistemic al acestei lumi, care apare ca perfect articulată şi coerentă în tumoarea ei morală. O mare dorinţă şi o nevoie intensă de comunicare se observă în paginile Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, scris pe durata unor simbolice „ierni", între
1983	şi 1989, ultimii ani de viaţă ai lui S.. Dialogul şi comuniunea cu cititorul pe care jurnalul ar putea-o intermedia sunt, deocamdată, virtuale. Prin conţinutul lor „duşmănos" faţă de regim, caietele sunt nepublicabile şi ţinute în secret, opere de sertar pe care numai altă epocă, a libertăţii, le va aduce la suprafaţa editorială. Acest aspect este esenţial şi el direcţionează întregul flux confesiv al autorului, care nu scrie pentru prezent, pentru publicul dat, ci pentru viitor, către un destinatar necunoscut şi trăind într-un timp istoric mai norocos. Curajul lui S. se înfăţişează în toată splendoarea lui tragică în aceste pagini de jurnal şi corespondenţă, puse parcă sub deviza „Am trăit periculos, scriu periculos". Cercul politic-civic se intersectează cu cel literar-artistic, rezultatul fiind o literatură a adevărului, legitimată prin scriitura, dar mai ales prin conţinuturile şi sensul ei documentar. De remarcat evoluţia interioară a scriitorului, de la gratuitatea estetică a prozelor de tinereţe (Compartiment, Păcatul fratelui Vasile, Enuresis nocturna) la încărcătura majoră pusă în aceste pagini de mai târziu, scrise după ieşirea din închisoare. Echivocul ludic şi satiric, calamburul căutat şi ironia acidă, verbul făcut să provoace şi să întreţină râsul devin, treptat, subansamble ale unei depline gravităţi scriitoriceşti. Jurnalul şi scrisorile compuse de S. indică în mai multe rânduri resorturile acestei atitudini în faţa vieţii şi a literaturii, cu o filosofie specifică a creaţiei artistice. Scriitorul intră, de bună voie, într-o categorie destul de slab reprezentată în mediul cultural autohton: aceea a autorilor de curaj ce îşi sacrifică oportunităţile de carieră pentru apărarea unor principii etice. Fostul „cerchist" îşi creează singur un cerc, al cărui centru este. La distanţă egală de naţionalismul primar al lui Nicolae Ceauşescu şi de internaţionalismul sovietic, de logica sângeroasă a conflictelor armate şi de cea strâmbă a războiului rece, el dezvoltă alte şi alte perechi de termeni opuşi, pe care îi respinge apoi cu aceeaşi satisfacţie a neînregimentării. Niciodată plictisit de el însuşi, S.
se studiază cu reală curiozitate, cântărind şi evaluând neîncetat scene şi segmente ale unei existenţe pline. în scrisori dialogul cu un interlocutor îi oferă o marjă mai mare de autoprezentare şi exprimare, precum şi o sporită legitimitate pentru simpaticul său egocentrism. Parcurgând epistolele trimise unor destinatari diferiţi, se poate constata că expeditorul se repetă, revine frecvent asupra unor episoade, pentru el importante, şi le înfăţişează într-o lumină diferită, dar pe acelaşi contur bine precizat istoric şi biografic. în prezentul trist al redactării, scrisorilor şi operelor de sertar le rămânea şansa de a fi citite, peste umărul autorului şi al prietenilor săi apropiaţi, exclusiv de către bunul Dumnezeu. în viitorul sperat altfel, cu totul altfel, opera ficţională şi confesivă a lui S. va putea să apară în integralitatea şi integritatea ei morală, vorbind, în limbajele specifice literaturii şi documentului, şi despre scriitorul care a creat-o, şi despre omul care a trăit-o.
într-un oraş de provincie, un fel de sat lăţit şi haotic, cu moravuri fanariote, cu jandarmi ideologici şi ieniceri specializaţi în linguşire, trăieşte un om singuratic, dominat de sentimentul ratării şi al morţii; a făcut războiul în Est şi Vest, este un om de stânga şi, pentru că are simţul justiţiei şi nu îngăduie turcirea spiritelor, este băgat în mai multe rânduri în închisorile comuniste; scapă şi, acum, când destinul lui se apropie de sfârşit, meditează la ceea ce a fost şi la ceea ce se întâmplă în jurul său; cu luciditate, cu ironie, cu disperare.
Eugen Simion
SCRIERI: Concert, Bucureşti, 1956; La o piatră de hotar, Bucureşti, 1968; ed. 2, Bucureşti, 1978; De ce plânge mama?, Craiova, 1973; ed. 2, îngr. Elisabeta Sîrbu, Craiova, 1999; Povestiri petrilene, Iaşi, 1973; ed. 2, Craiova, 1994; Catrafusele, Bucureşti, 1974; Teatru, Craiova, 1976; Haţeg 77 (Rapsodie transilvană), Bucureşti, 1977; Arca bunei speranţe, Bucureşti, 1982; Şoarecele B şi alte povestiri, Bucureşti, 1983; Bieţii comedianţi, Craiova, 1985; Dansul ursului, Bucureşti, 1988; Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, voi. I, îngr. Marius Ghica, Craiova, 1991, voi. II, îngr. Elisabeta Sîrbu, postfaţă Marin Sorescu, Craiova, 1993; ed. I-II, îngr. Toma Velici şi Elena Ungureanu, pref. Ovidiu Ghidirmic, postfaţă Marin Sorescu, Craiova, 1996; Adio, Europa!, I-II, Bucureşti, 1992-1993; ed. 2, Bucureşti, 1997; Traversarea Cortinei, îngr. Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, pref. Virgil Nemoianu, Timişoara, 1994; Atlet al mizeriei. în loc de autobiografie, îngr. şi postfaţă Dumitru Velea, Petroşani, 1994; Lupul şi Catedrala, îngr. Maria Graciov, Bucureşti, 1995; Obligaţia morală. Din confesiunile unui dramaturg, Petroşani, 1995; între Scylla şi Carybda. Din însemnările unui secretar literar, îngr. şi postfaţă Dumitru Velea, Petroşani, 1996; „Cu sufletul la creierGary în dialog cu Teatrul Minerilor şi cu Dumitru Velea, îngr. Mihaela Leonescu, Petroşani, 1996; între timp murisem, Petroşani, 1997; Printr-un tunel (corespondenţă I. D. Sîrbu-Horia Stanca), îngr. şi postfaţă Dumitru Velea, Petroşani, 1997; Iarna bolnavă de cancer, îngr. Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1998; Scrisori către bunul Dumnezeu, îngr. Ion Vartic, Cluj-Napoca, 1998; Râs-cu-plânsul nostru valah, îngr. şi postfaţă Dumitru Velea, cu un eseu de Lelia Nicolescu, Petroşani, 1999; Ce mai taci, Gary? 12 scrisori exemplare, îngr. Mihai Barbu, Petroşani, 2002; Tratat de rienologie - 2 (literatură & caricatură de sertar) (în colaborare cu Ion Barbu), Petroşani, 2002.
Repere bibliografice: Cocora, Privitor, 1,182-185,245-246, II, 23-26; Cubleşan, Teatrul, 218-221; Brădăţeanu, Istoria, III, 243-246;
Skelitti
Dicţionarul general al literaturii române 242
Diaconescu, Dramaturgi, 190-194; Ghiţulescu, O panoramă, 79-82; Regman, De la imperfect, 41-52; Tuchilă, Privirea, 238-243; Regman, Nu numai, 280-283; Z. Ornea, [Ion D. Sîrbu], RL, 1994, 42,1996, 44, 1997, 18; Ion Pop, Asistând la tragicomedia istoriei, ST, 1994, 10-11; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 386-394; Simuţ, Incursiuni,
111-117; Horia Stanca, Aşa a fost să fie..., Cluj-Napoca, 1994,250-254; Dan C. Mihăilescu, Singurătatea histrionului, „22", 1995,8,9; Octavian Soviany, Măştile care dezvăluie, APF, 1995, 1-2; Roxana Sorescu, Romanul parabolic, LCF, 1995,32; Alex. Ştefănescu, Un râs nervos, RL,
1995,	32; [Ion D. Sîrbu], CC, 1995, 10-12, TR, 1996, 19 (numere speciale); Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan,
II,	Craiova, 1995,191-214; Gheorghe Grigurcu, Un „atlet al mizeriei", RL, 1996,12; Ion D. Sîrbu, DRI, IV, 388-397; Dan C. Mihăilescu, Răutăţi şi tristeţi balcanice, „22", 1997, 365; Regman, Dinspre Cercul Literar,
45-51; Dicţ. analitic, 1,19-21, II, 315-317, IV, 589-591; I. D. Sîrbu la Judecata de Apoi, F, 1999,6 (semnează Nicolae Balotă, Nicolae Oprea, Constantin Cubleşan, Dumitru Velea, Toma Grigorie, Ioan Lascu); Glodeanu, Incursiuni, 232-245; Toma Grigorie, Eseuri subsidiare la „Adio, Europa!" de Ion D. Sîrbu, Bucureşti, 1999; Ioan Lascu, Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, Craiova, 1999; Lelia Nicolescu, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume, Craiova, 1999; Simion, Fragmente, III, 238-248, IV, 281-314; Sorina Sorescu, Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii, Craiova, 1999; Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu sau Suferinţa spiritului captiv, Iaşi, 1999; Dicţ. esenţial, 744-750; Ştefan Aug. Doinaş, Scriitori români, Bucureşti, 2000, 238-247; Ghiţulescu, Istoria, 335-337; Micu, Ist. lit., 602-605; Nicolae Oprea, Ion D. Sîrbu şi timpul romanului, Piteşti, 2000; Regman, Ultime explorări, 173-176; Alex. Ştefănescu, Ion D. Sîrbu, RL, 2001,2; Bârna, Comentarii, 164-175; Cristea-Enache, Concert, 557-584; Pop, Viaţă, 36-41; Popa, Ist. lit., II, 991-998; Simion, Ficţiunea, III, 340-362; Mihai Barbu, Dicţionarul personajelor petrilene din opera lui Ion D. Sîrbu, Petroşani, 2002; Mircea Muthu, Modul Isarlâk, APF, 2003,1; Ştefan Aug. Doinaş, Evocări, Bucureşti, 2003, 12-16; Firan, Profiluri, II, 238-243; Antonio Patraş, Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitară, Iaşi, 2003.	,	D.C.-E.
SKELITTI, Nicolai (2.VIII.1837, Iaşi - 20.VI.1872, Viena), poet şi traducător. După unele informaţii, bunicul lui S., Constandin Schelitti, ar fi făcut studii de drept la Padova. în Arhondologia Moldovei Constandin Sion susţine însă că se numea Gheorghe Skelet, venise la Iaşi pe la 1816 din Grecia, ca dascăl de limba greacă, şi ajunsese la rangul de stolnic. Tatăl lui
S.,	Petru, urmează cariera militară, avansând la gradul de polcovnic. El îşi trimite fiul să înveţe ştiinţa armelor la Potsdam şi Berlin. Totuşi, în 1869 viitorul poet va intra în oştire ca simplu soldat, devenind colonel şi comandant de regiment. Atins de o boală psihică, pleacă să se trateze în Germania şi Franţa. La întoarcere moare în drum spre ţară.
S. a fost unul din membrii fideli ai Junimii, colaborând la „Convorbiri literare" chiar din 1867, de la al doilea număr. Versuri începe să scrie de la douăzeci de ani, în urma unor deziluzii sentimentale. Tot atunci traduce şi Suferinţele tânărului Werther de Goethe, dar refuză să încredinţeze tiparului manuscrisul. Era, din fire, un pesimist, iar în strofele sale contrastul dintre ideal şi real este profund şi fără soluţie. Omul ar fi condamnat să trăiască pe pământ, unde are parte numai de durere şi suferinţă. Simbolul acestui etern condam-
nat e Werther (eroul lui Goethe), căruia S. îi dedică o lungă poezie. Dar individul tinde către eliberarea din această stare, tentativa, zadarnică, fiind făcută de dragul unui ideal. Acest tip uman ar fi întruchipat de Faust, căruia îi consacră, de asemenea, versuri. După „crude îndoinţi", căutând salvarea în vis şi visare, poetul crede că moartea e unicul liman. Versurile lui, foarte răspândite în epocă, au fost reproduse în numeroase reviste până pe la 1900. A tradus, împreună cu Vasile Pogor, partea întâi din Faust de Goethe (1862), unde se concentrează asupra fidelităţii transpunerii. Mai tălmăceşte din G. Herwegh, M. Claudius, Uhland, Schiller, Lenau şi Heine - e printre cei dintâi care contribuie, prin „Convorbiri literare", la răspândirea operei poetului german la noi -, din Joseph Christian von Zedlitz, Robert Eduard Prutz şi Alphonse de Lamartine.
SCRIERI: Poezii, Bârlad, 1888. Traduceri: Goethe, Faust, Iaşi, 1862 (în colaborare cu Vasile Pogor); [Goethe, Uhland, Schiller, G. Herwegh, M. Claudius, H. Heine, J. C. Zedlitz, R. E. Prutz, Lamartine], în Poezii, Bârlad, 1888.
Repere bibliografice: Iacob Negruzzi, Neculai Schelitti, CL, 1872,4; Pop, Conspect, II, 84-88; Vianu, Opere, II, 197; Călinescu, Ist. lit. (1941), 367, Ist. lit. (1982), 421-422; Mănucă, Scriit. jun., 213-224; Ist. lit., III, 40; Dicţ. lit. 1900, 788; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 137-139.	D. M.
SLAVICI, Ioan (18.1.1848, Siria, j. Arad - 17.VIII.1925, Crucea de Jos - Panciu), prozator, dramaturg, memorialist şi gazetar. A fost al doilea din cei cinci copii ai Elenei (n. Borlea) şi ai lui Savu Slavici, meşter cojocar, care s-a ocupat şi cu negustorii de tot felul. Mama sa era dintr-o familie de cărturari ardeleni. S. a învăţat primele clase în satul natal, la şcoala de pe lângă biserică. în 1859 este trimis la Arad, unde repetă clasa a patra, iar din anul următor este elev la liceul maghiar. în 1865 se transferă la Liceul Piarist din Timişoara, frecventând clasele a şasea şi a şaptea. Examenele pentru clasa următoare le dă în particular, la Arad, deoarece, între timp, părinţii sărăciseră, neputându-i asigura continuarea studiilor. După ce, trecând peste mari greutăţi, îşi susţine examenul de bacalaureat în august 1868, la Satu Mare, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Budapesta şi devine totodată membru al Societăţii Academice „Petru Maior". Bolnav, îşi întrerupe studiile. Vara lui 1869 o petrece ca „scrietor" la notariatul din Cumlăuş, iar din toamnă frecventa Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, efectuând concomitent şi stagiul militar. îl cunoaşte acum pe Mihai Eminescu, de care se ataşează printr-o strânsă prietenie şi prin care va intra în legătură cu Iacob Negruzzi şi cu societatea Junimea. Pentru a-şi asigura traiul, se întreţine din meditaţii. în primăvara anului 1871, la întemeierea ei, este ales preşedinte al Societăţii România Jună şi pregăteşte, împreună cu Eminescu şi cu alţi studenţi români, serbarea de la mănăstirea Putna, din august 1871. Pentru continuarea studiilor universitare primeşte, din toamna anului 1871, ajutor material din partea Junimii. Peste un an se întoarce în satul natal, intrând, după un timp, pentru practică avocăţească la Arad, în cancelaria lui Mircea Vasile
243 Dicţionarul general al literaturii române
Slavici
Stănescu-Arădanul. Totodată este „colaborator intern" la revista acestuia „Gura satului" şi semnează cu pseudonimele Borlescu, Ioan Ciocârlan, Ioani Lenei Savului a lui Mihai Bogii, Nasone Sclavix şi Laviciu Nipocopo. După modelul Junimii, organizează în Arad un ciclu de „prelegeri poporale". Din august până în noiembrie 1873 este secretar consistorial la Episcopia din Oradea. Pleacă din nou la Viena, unde îşi tratează
o	boală gravă, care îl reţine în spital şi apoi în sanatoriu o bună parte a anului 1874, încercând, probabil, să îşi continue şi studiile. Invitat de junimişti, în octombrie 1874 ajunge la Iaşi, fără să fi dobândit vreo diplomă universitară. La începutul lui decembrie vine la Bucureşti, este numit secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi. Această funcţie a păstrat-o trei decenii, timp în care a tradus şi a îngrijit apariţia unor documente în limba germană referitoare la istoria românilor şi a publicat broşura Răpirea Bucovinei după documente autentice. In aceeaşi calitate a supravegheat tipărirea, în 1878, a lucrării lui N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai- Vodă Viteazul. Ca o recunoaştere a activităţii din comisie, la 22 martie
1882 scriitorul e ales membru corespondent al secţiei istorice a Academiei Române. După o scurtă încercare, nereuşită, de continuare a studiilor (1875), obţine o catedră de filosofie la liceul bucureştean „Matei Basarab". Din ianuarie 1877 intră ca redactor la „Timpul", unde scrie articole politice, cronici dramatice şi proză, sub pseudonimul Tanda. Aici a rămas până în vara anului 1880, o vreme avându-i colegi de redacţie pe Eminescu şi pe Caragiale. în 1880 primeşte postul de profesor de limba română şi de geografie la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, iar peste doi ani şi la Azilul „Elena Doamna" din Bucureşti. Preocupat tot mai mult de soarta românilor ardeleni, acceptă oferta Partidului Liberal de a scoate un ziar românesc în Transilvania. în acest scop pleacă, în aprilie 1884, la Sibiu, ca director al celui dintâi cotidian al românilor ardeleni, „Tribuna". Au urmat ani de muncă intensă, concretizată într-o bogată activitate publicistică. Pentru atitudinea sa fermă de apărare a intereselor naţionale ale românilor, scriitorului, care a fost şi secretar al Partidului Naţional Român, autorităţile maghiare i-au intentat cinci procese de presă, cel din urmă având drept consecinţă condamnarea la un an de închisoare. S. şi-a executat pedeapsa la Vâc (1888-1889). După ieşirea din închisoare trece munţii în 1890, stabilindu-se la Bucureşti, şi înfiinţează, împreună cu Ioan Russu-Şirianu (fiul surorii sale Maria), I. S. Neniţescu ş.a., Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Activitatea politică desfăşurată de scriitor a avut un rol important în pregătirea mişcării Memorandumului. Tot în vederea sprijinirii eliberării naţionale a românilor transilvăneni, S. întemeiază ziarul „Corespondenţa română" (1893-1894), iar împreună cu I. L. Caragiale şi G. Coşbuc revista „Vatra" (1894-1896). în 1894 este numit director de studii la Institutul „Ion Oteteleşanu" de la Măgurele, pe care îl conduce împreună cu cea de-a doua soţie a sa, profesoara Eleonora Tănăsescu. Profesor de limba şi literatura română, de istorie şi de geografie, el alcătuieşte acum, fie singur, fie în colaborare cu A. I. Odobescu sau I. Manliu, câteva manuale foarte apreciate în epocă. La Măgurele scriitorul a locuit paisprezece ani, până la demiterea sa, nejustificată, în 1908. în următorii doi ani deţine funcţia de redactor al ziarului „Minerva", iar din aprilie până în iulie 1910 pe aceea de director al agenţiei de presă „Corespondenţa română" şi din mai e redactor al ziarului cu acelaşi titlu. Din septembrie 1910 va funcţiona ca „învăţător superior" la Şcoala Evanghelică din Bucureşti. Pentru scurtă vreme, în 1913, figurează ca redactor al „Buletinului armatei şi marinei". în preajma intrării României în primul război mondial S. nu ezită să îşi manifeste convingerile filohabsburgice, pe care, cu o rigidă statornicie, le profesase o viaţă întreagă. Expuse în „Ziua" (periodic a cărui conducere o are între 31 iulie 1914 şi 15 august 1915), aceste opinii îl fac nepopular. îndată după angajarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, este arestat şi închis. în timpul ocupaţiei germane colaborează la „Gazeta Bucureştilor", publicaţie de orientare progermană. După încheierea păcii, în ianuarie 1919, este arestat din nou, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare, dar eliberat în
Slavici
Dicţionarul general al literaturii române 244
decembrie. în ultimii ani se vede înconjurat de o atmosferă ostilă. A fost prezent, până în preajma morţii, cu articole, nuvele şi romane la câteva din cele mai răspândite periodice din epocă, dar mai cu seamă în „Adevărul literar şi artistic".
Cu preocupări sociale, psihologice şi, în parte, filosofice, S. desfăşoară, de-a lungul întregii sale vieţi, o intensă şi variată activitate publicistică. Membru al Junimii din 1874, caută să îi promoveze principiile, contribuind la pătrunderea şi consolidarea acestora în Ardeal. Conştient de pericolul exagerărilor latinismului, militează pentru o cultură unitară, întemeiată pe elemente ale vieţii populare. Pune un accent deosebit pe respectarea tradiţiilor şi a obiceiurilor naţionale, pentru a căror cunoaştere a cutreierat, cu vie curiozitate, toate provinciile româneşti, reflectând apoi în studii şi articole unitatea lor etnică. în lupta împotriva asupririi naţionale, el consideră cultura un mijloc eficace. Acordă o atenţie aparte educaţiei şi pedagogiei: în 1871 publică, în „Speranţa", articolul Despre creştere şi mai cu seamă despre creşterea junelor române, continuând cu o serie de alte studii în „Lumina", „Convorbiri literare", „Timpul", „Educatorul", „Tribuna", „Voinţa naţională", „Minerva" şi „Lupta". A susţinut aplicarea unor principii pedagogice corespunzătoare epocii şi adecvate condiţiilor naţionale. Pe aceeaşi poziţie se situează şi în problema limbii literare, considerând ca temelie a unităţii acesteia numai graiul poporului. Este ideea structurantă a Gramaticii limbii române (1914), a studiului Aşezarea vorbelor în româneşte (1905), a
articolelor Cum se scrie româneşte (1906) sau „Păsăreasca" de azi (1922). Conştient de necesitatea solidarităţii naţionale, lansează lozinca „Pentru toţi românii, soarele la Bucureşti răsare". Animat de principiile filosofiei pozitiviste şi ale moralei tolerante a lui Confucius - pe care o cunoscuse prin intermediul lui Schopenhauer -, s-a opus şovinismului, fiind adept al convieţuirii paşnice a naţionalităţilor. Considera că în Transilvania românii nu sunt asupriţi de poporul maghiar, ci de nobilimea maghiară (Rase ori clase?, 1893). Junimist se arată S. în cea mai mare parte a opiniilor sale despre literatură şi artă, expuse cu deosebire în cronicile din „Timpul" (1877-1880), unde combate cu asprime educativă ceea ce considera a fi „necuviinţe estetice". El vede estetica strâns legată de etică, arta fiind considerată un act moral: cu cât sentimentele sunt mai profunde şi mai curate, cu atât ele sunt mai estetice. Susţine imposibilitatea separării frumosului de bine şi cere de la autor sinceritate a elanului şi iubire de adevăr, în numele acestui principiu, va condamna operele tendenţioase, afirmând că frumosul, pe care nu îl privea ca pe un divertisment, e menit să provoace o plăcere senină, ceea ce nu se poate obţine decât prin echilibru, cumpătare şi printr-o formă perfectă, capabilă să evidenţieze nuanţele fondului. S. a devenit cunoscut cu deosebire prin nuvelele sale, pe care începe să le scrie încă din perioada studenţiei vieneze. Cea dintâi este Popa Tanda, redactată în 1873, dar publicată abia în
1875,	în „Convorbiri literare". Prozatorul continuă şi desăvârşeşte nuvelistica română anterioară şi pregăteşte apariţia, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a nuvelelor lui Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan. Cunoscând bine realităţile rurale ardelene, e atent în special la viaţa socială şi la particularităţile ei. Cele mai reuşite nuvele, tipărite mai întâi în reviste - Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat,
1876,	Gura satului, 1878, Budulea Taichii, 1880, Moara cu noroc, 1880, Pădureanca, 1884 -, toate cu subiecte extrase din mediul sătesc, au impus un „realism poporal" cu adânci rădăcini în specificul naţional şi în realităţile epocii. Lumea satului este reconstruită după precepte realiste, de obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice. Un loc aparte îl ocupă ideea atotputerniciei tradiţiei şi a obiceiurilor. întâmplările se succedă după un ritual bine cunoscut, păzit cu străşnicie. De aici, caracterul de idilă pe care îl iau primele nuvele. în intenţie, situaţiile ar fi trebuit să fie dramatice, întrucât e vorba, în mai toate, de drame pasionale (Gura satului) sau de conştiinţă (Popa Tanda). Dar conflictele sunt privite cu seninătate şi subordonate deznodământului, care este, în toate cazurile, fericit. Momentele tragice sunt abordate cu înţelepciunea bătrânească a celui care ştie să preţuiască viaţa şi bucuria de a trăi. Cu timpul, scriitorul îşi schimbă modul de a concepe nuvela rurală şi dorind, parcă, să ofere, prin subiecte şi intrigă, lecţii de morală, ajunge la un deznodământ tragic. Aşa se întâmplă în Pădureanca, unde, ca în multe nuvele scrise după 1881, acordă o însemnătate aparte elementelor moralizatoare: Iorgovan, fiul bogătanului Busuioc, se
245 Dicţionarul general al literaturii române
Slavici
îndrăgosteşte de Simina, fată săracă şi frumoasă, iubită şi de Sofron, argat la curtea lui Busuioc. Nehotărât şi fără să poată trece peste convenţiile sociale ca să o ia în căsătorie pe Simina, Iorgovan se sinucide. Finalul dur subliniază atmosfera unei nuvele clădite din antiteze etice. De la intriga sumară a celor dintâi nuvele se trece, ulterior, la alta amplificată, scriitorul introducând un material de viaţă mai bogat, dar fără a se pierde niciodată din vedere conflictul principal. S. s-a simţit atras şi de mediul orăşenesc, pe care a încercat să îl descrie în câteva nuvele (Un paravan, Mâhnirile lui Tricâ, Din valurile vieţii, Prinţesa, Un democrat). Vede oraşul ca un loc de pierzanie şi imaginează intrigi puternice, cu situaţii dramatice şi, de obicei, cu deznodăminte nefericite. Uneori reuşeşte să se elibereze de această optică şi atunci scrie o proză vioaie, nu totdeauna închegată. Aşa sunt Revoluţia din Pârleşti, 1873 sau Crucile roşii,
1876,	satire bonome cu aspect burlesc. Cele mai reuşite personaje aparţin, însă, mediului rural. Fără a fi convenţionale sau numai pitoreşti, ele sunt, dimpotrivă, verosimile. La aceasta contribuie, în mare măsură, surprinderea unor gesturi tipic rustice, de obicei legate de ocupaţii paşnice, gospodăreşti. Dacă în cele dintâi nuvele caracterele sunt liniare, cu timpul ele evoluează, personajele căpătând o viaţă sufletească mai complicată. Predilecţia merge spre oameni discreţi, tăcuţi, care nu îşi dezvăluie adevărata fire decât după mult timp. Protagoniştii sunt dominaţi de un puternic rigorism moral. Ei au mândria obârşiei rurale, cu care chiar se fălesc. Nuvelistul preferă dilemele morale, urmărindu-le în momente decisive, surprinse cu fineţe. în genere, personajele caută puritatea sufletească şi liniştea interioară, identificată fie cu realizarea dorinţelor, fie cu fericirea casnică. Jinduind după cumpătare, aceşti oameni se feresc de excese şi de acte imorale. Opţiunea pentru o conduită corectă este actul de căpetenie al vieţii lor, iar cei care şovăie pier în împrejurări dramatice. Pentru a spori dramatismul, aproape toate personajele sunt înzestrate cu o neobişnuită vigoare sufletească, datorită căreia procesele morale devin cu atât mai intense. Acesta este cazul lui Moş Mărian din nuvela O viaţă pierdută, care, ezitând să intervină energic în viaţa fetei sale, în cele din urmă o pierde. Mai toţi îşi află liniştea numai dacă acţionează după legile moralei, precum maica Teofana din împăcare. Alteori, când vor să se împotrivească ursitei, ei îşi provoacă suferinţe, îndurate cu stoicism, cu resemnare, convinşi că, totuşi, destinul, determinat de însăşi firea lor, îi va înfrânge. Dacă reuşesc să se transforme, ajung la seninătate sufletească, asemenea lui Paraschiv Ciulic din Vecinii (II). Scriitorul este un moralist care îndeamnă la cumpătare. Excesul este funest, şi pe el nu se poate întemeia o existenţă onestă. Cuminţenia înseamnă acceptare a soartei, dar şi o automulţumire, uneori de aspect filistin. Cu atât mai mult va condamna arghirofilia, evenimentele relatate ilustrând de nenumărate ori influenţa nefastă a banului. Reprezentativ este Ghiţă, protagonistul nuvelei Moara cu noroc. Luând în arendă o cârciumă, el trăieşte împreună cu soţia sa, Ana, şi cu cei doi copii la locul numit
'	’î&A*	coc
EilS
Moara cu noroc şi încearcă să agonisească bani, fie şi pe căi necinstite, întovărăşindu-se cu Lică Sămădăul, mai marele porcarilor din ţinut. Pentru a-şi ajunge scopurile, nu ezită, în cele din urmă, să îşi calce în picioare demnitatea, iar trezirea este târzie şi fără efect: îşi pierde soţia şi moare el însuşi, pedepsit de fostul său complice. La fel i se întâmplă şi lui Duţu din Comoara, personaj ale cărui avataruri sunt prezentate totuşi cu umor. Multe nuvele accentuează incompatibilitatea dintre un caracter nehotărât şi stabilitatea familiei. Ghiţă este un exemplu elocvent: zbătându-se între pofta de câştig şi grija pentru familie, el nu le poate împăca. Când opţiunea se face la timpul potrivit, lucrurile iau o întorsătură fericită, ca în Spiru Călin. Preocupat de realităţile sociale ardeleneşti, S. a ilustrat, în câteva nuvele, modul de formare şi caracteristicile intelectualităţii româneşti din Transilvania. Elocventă este Budulea Taichii, în care se imaginează o biografie a lui Mihai, fiul lui Lepădat Budulea, lăutarul satului. Provenit din ţărănime, răzbind în viaţă nu prea uşor, el îşi găseşte un ideal în seriozitatea cu care îşi îndrumă poporănii, la fel ca şi Popa Tanda din nuvela cu acelaşi titlu, a cărui mulţumire sufletească este deplină numai când constată binele pe care l-a făcut
VIAŢA
OPERA
1848
1854-1858
1859-1865
1865-1868
1868
1869
1871
1872
1873
1874
1875
1876
ianuarie 18 Se naşte la Şiria, lângă Arad, Ioan Slavici, cel de-al doilea copil al Elenei (n. Borlea) şi al lui Savu Slavici, meşter cojocar.
învaţă la şcoala de pe lângă biserica din sat.
La Arad repetă clasa a patra, apoi urmează cursurile liceului maghiar.
Se transferă la Liceul Piarist din Timişoara, ultima clasă urmând-o la liceul maghiar din Arad, ca „privatisf. august îşi susţine bacalaureatul ia Satu Mare. octombrie Se înscrie la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din Budapesta, pe care o părăseşte în scurt timp. Audiază cursurile de literatură română ţinute de Alexandru Roman.
Participă la şedinţele Societăţii Academice „Petru Maior”, vara E „scrietor" la notariatul din Cumlăuş, octombrie Devine student al Facultăţii de Drept din Viena. Concomitent cu studiile universitare efectuează stagiul militar, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, de care îl va lega o strânsă prietenie, la parte la întrunirile Societăţii România.
aprilie 8 Este ales preşedinte al nou-înfiinţatei societăţi România Jună a studenţilor români din Viena. august 26-29 Participă la serbările prilejuite de aniversarea a patru sute de ani de la întemeierea mănăstirii Putna, organizate de România Jună.
Prin Eminescu îl cunoaşte pe Iacob Negruzzi şi obţine o bursă
de studii din partea societăţii Junimea din laşi.
iulie Se încheie perioada studenţiei la Viena.
întors în ţară, devine „practicant” la Arad, în biroul de avocatură
al lui Mircea Vasile Stănescu-Arădanul.
iunie—iulie îşi pierde ambii părinţi (mama moare de tuberculoză, iar tatăl în epidemia de holeră).
august-noiembrie Este secretar consistorial (arhivar) la Episcopia din Oradea.
decembrie Grav bolnav, se internează, pentru o lungă perioadă, în spital la Viena.
Reia legăturile cu studenţii români, încercând, probabil, să îşi continue studiile.
octombrie Invitat de junimişti, pleacă la laşi. decembrie Vine la Bucureşti, unde fusese numit secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi (funcţie pe care o va păstra trei decenii).
septembrie Se căsătoreşte cu Ecaterina Szoke Magyarosy. octombrie E numit profesor suplinitor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti.
aprilie Este destituit din postul de profesor.
martie îi apare în „Convorbiri literare” comedia Fata de birău. Mihai Eminescu îi făcuse câteva retuşuri, recomandând-o spre publicare.
aprilie Colaborează la gazeta arădeană „Speranţa".
iulie în revista ieşeană va începe seria de articole Studie asupra
maghiarilor.
iunie îi apare în „Convorbiri literare” povestea Zâna Zorilor. Mai târziu intră în sumar nuvela Gura satului. octombrie îşi începe colaborarea la revista umoristică „Gura satului”, scoasă de Mircea Vasile Stănescu-Arădanul, unde scrie sub numeroase pseudonime.
Ţine, după modelul Junimii, un ciclu de „prelegeri poporale”, în „Gura satului" îi apare în foileton „romanul tragodic“ Revoluţia din Pârleşti.
Citeşte la Junimea nuvela Popa Tanda.
în „Convorbiri literare” i se tipăreşte piesa de teatru Toane sau
vorbe de clacă.
iunie Se publică în „Convorbiri literare” nuvela Popa Tanda.
1876-1880
1877
1880
1881
1882
1883
1884
1885
1886
1887
1888
1889
1890
1891
1892
1893
1894
1896
1897
ianuarie Intră în redacţia ziarului „Timpul”, la care va lucra până în vara lui 1880, alături de Mihai Eminescu (din octombrie 1877) şi de I. L. Caragiale (din ianuarie 1878).
septembrie Este numit profesor la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, septembrie I se conferă Medalia „Bene merenti”. martie 22 Este ales membru corespondent al Academiei Române, secţia istorică.
iulie-septembrie Călătoreşte în Italia, pe itinerarul T riest-Udine-Veneţia-Padova-Bologna-Rimini-T orino-Milano -Verona-Triest.
E numit profesor la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti. Predă în continuare şi la Şcoala Normală.
aprilie Pleacă la Sibiu, unde pregăteşte apariţia cotidianului „Tribuna”.
Se desparte de soţia sa.
Este ales secretar al Partidului Naţional Român, februarie Autorităţile maghiare îi intentează primul proces de presă (vor urma alte patru).
noiembrie Se pronunţă hotărârea de divorţ în procesul cu Ecaterina Slavici.
martie Se căsătoreşte cu profesoara Eleonora Tănăsescu. noiembrie I se naşte primul copil, Titu Liviu (al şaselea copil, □via, va veni pe lume în 1897).
mai Este ales în conducerea Partidului Naţional -Român, cu funcţia de secretar, preşedinte fiind George Bariţiu.
iunie Este închis la Vâc» unde va executa un an de „temniţă de stat” pentru delictul de agitaţie, iulie lese din temniţă şi pleacă în staţiunea Grâfenberg. august Se întoarce la Sibiu, unde îşi reia activitatea publicistică, martie Se stabileşte la Bucureşti.
aprilie Revine, ca director de studii şi profesor, la Azilul „Elena
Doamna” (unde rămâne până în 1894).
ianuarie Contribuie la înfiinţarea Ligii pentru Unitatea Culturală
a Tuturor Românilor.
noiembrie I se acordă cetăţenia română.
iunie Este numit director de studii la Institutul „Ion Oteteleşanu” de la Măgurele, patronat de Academia Română.
Scrie la „Telegraful român'1, „Timpul” şi la „Convorbiri literare”, semnând articole politice, cronici dramatice, nuvele (Scormon, La crucea din sat ş.a.).
iunie—iulie în „Convorbiri literare” se editează nuvela Buduka taichii, citită anterior la Junimea.
Publică volumele Novele din popor şi Die Rumănen in Ungam, Siebenbiirgen und der Bukowina.
în „Educatorul" i se tipăresc două cursuri, Literatura poporană şi Estetica.
aprilie 14 Apare „Tribuna”, ziar a cărui conducere o va deţine formal până în noiembrie 1886, în fapt până în iunie 1888. Aici va semna proză, comentarii culturale, literare, politice. Apare culegerea de proză scurtă Pădureanca.
I	se editează volumul Păcală în satul lui.
martie 11 La Teatrul Naţional din Bucureşti i se reprezintă piesa Gaspar Graţiani.
Publică volumul i din seria Novele.
noiembrie 16 înfiinţează la Bucureşti ziarul „Corespondenţa
română” (apărut până la 24 aprilie 1894).
I	se tipăreşte studiul istoric Ardealul.
ianuarie 1 Fondează, împreună cu I. L. Caragiale şi G. Coşbuc,
revista „Vatra” (ultimul număr apare în august 1896). Aici i se
tipăreşte, începând din primul număr, în foileton, romanul
Mara.
lese de sub tipar volumul al ll-lea din seria Novele.
Publică lucrarea „Tribuna" şi tribuniştii.
ianuarie 6 E membru fondator al ziarului „Tribuna poporului” din Arad
(devenit în 1904 „Tribuna"), în paginile căruia va publica frecvent.
1900
1902
1903	Este distins cu Premiul „Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române.
1905
1906
1907	Face o călătorie în Elveţia.
1908	Este pensionat din învăţământ.
1909
1910	aprilie Conduce agenţia de presă „Corespondenţa română" şi ziarul omonim (editat în maWulie).
septembrie Este numit „învăţător superior* la Şcoala Evanghelică din Bucureşti.
1913	Lucrează ca redactor la „Buletinul armatei şi al marinei”.
1914
1915
1916	august Odată cu intrarea României în război, este arestat şi închis, fiind acuzat de propagandă antiromânească.
Este eliberat din închisoare de trupele germane de ocupaţie.
1917
1918
1919	ianuarie-februarie împreună cu alţi oameni de cultură, scriitori şi ziarişti, este arestat, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare, sub acuzaţia de colaborare cu inamicul.
La sfârşitul anului va fi eliberat din închisoarea Văcăreşti.
1920
1921
1922
1923
1924
1925	august	17 Ioan Slavici se stinge din viaţă la Crucea de Jos -
Panciu, în casa fiicei sale Lavinia.
Va fi înmormântat la schitul Brazi, fiind reînhumat ulterior în cimitirul orăşenesc din Panciu.
Apare volumul Vatra părăsită.
Publică romanul Din bătrâni, volumul I.
I	se editează lucrarea Aşezarea vorbelor în româneşte.
Apar romanele Din bătrâni (volumul al ll-lea: Manea) şi Mara, nuvela La răscruci şi monografia Institutul „Ion Otetelişanu" din Măgurele.
decembrie în „Tribuna" din Arad începe să publice, în foileton, romanul Corbei.
Se editează volumul I din seria Nuvele, care se va încheia, cu volumul al Vl-lea, în 1927.
decembrie 13 Scoate, ca redactor, cotidianul „Minerva” (care va apărea până în 19 octombrie 1916).
Publică Poveşti şi culegerea de nuvele Spiru Călin.
Ies de sub tipar volumul de nuvele Din valurile vieţii şi studiile
Educaţia raţională, Educaţia fizică şi Educaţiunea morală.
Se editează lucrarea Românii din Ardeal.
lese ediţia a doua a romanului Mara.
iulie 31 Apare, sub conducerea sa, cotidianul „Ziua” (ultimul
număr poartă data 15 august 1915).
Publică volumul de nuvele Popa Tanda.
Semnează lucrarea Gramatica limbii române. îi apare broşura Politica naţională română.
decembrie începe să scrie articole de orientare progermană la „Gazeta Bucureştilor”.
Colaborează cu pagini memorialistice la „Scena”, gazeta lui
A.	de Herz.
E prezent în „Biblioteca copiilor şi a tinerimei”.
iunie Colaborează la „Umanitatea".
decembrie începe să colaboreze la „Adevărul literar şi artistic”.
Publică volumul I din seria Poveşti, volumul al ll-lea ieşind în 1923.
Se tipăreşte romanul Din două lumi.
îi apare scrierea memorialistică închisorile mele.
în „Revista copiilor şi a tinerimei" intră, în foileton, „naraţiunea
istorică" Vântură Ţară.
lese de sub tipar romanul Cel din urmă armaş.
noiembrie în foiletonul revistei „Adevărul literar şi artistic”
începe publicarea romanului Din păcat în păcat
Apare volumul Amintiri.
Lucrează la alte pagini memorialistice, intitulate Lumeaprin care am trecut, scriere apărută însă postum, în 1930.
Slavici
Dicţionarul general al literaturii române 250
semenilor. Scriitor realist, S. relaţionează personajele cu epoca şi cu problemele ei dominante. Realismul psihologic se vădeşte în subtila analiză a comportamentului sufletesc, în portrete memorabile: Lică Sămădăul, Ghiţă, Lepădat Budulea, Mitrea Boarul ş.a.
Către roman S. e atras încă din epoca studenţiei, când încearcă să scrie Osânda râului (1873). Abia în 1894 el dă la lumină romanul Mara, publicat parţial în „Vatra" şi reluat în volum în 1906. Venit după Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon şi apărut în „Vatra" în acelaşi an în care Viaţa la ţară de Duiliu Zamfirescu intra în sumarul revistei „Convorbiri literare", Mara reprezintă o altă treaptă în evoluţia romanului românesc, fiind una din cele mai puternice opere epice scrise la noi înainte de Ion al lui Liviu Rebreanu. Autorul porneşte de la o lume pe care o cunoscuse nemijlocit, ţăranii şi târgoveţii din împrejurimile Aradului. Intriga e sumară: precupeaţa Mara, văduvă, se zbate să asigure o existenţă îndestulată celor doi copii ai ei, Persida şi Trică, încercând în acelaşi timp să le construiască viaţa după propria ei dorinţă. Conflictele care se declanşează şi implicaţiile lor, prezentate pe un larg fundal social, constituie substanţa „novelei". Adept al unui roman înţeles ca o suită de caractere, prozatorul se opreşte îndelung asupra personajelor, cărora le creează portrete vii şi sugestive, reliefând, de obicei, câte o singură trăsătură, considerată reprezentativă. Deasupra tuturor se ridică Mara, definită prin vigoare sufletească şi o dârzenie aproape bărbătească.
Voluntară şi abilă, chibzuită şi egoistă, ea îşi foloseşte însuşirile pentru a răzbate în viaţă. Purtătoare de cuvânt a naratorului, femeia se configurează ca un personaj-martor, aşezat lângă personajele dilematice, opuşii ei fiind Trică şi Persida. Dominaţi de sentimente contradictorii, cei doi nu reuşesc decât cu mare greutate să îşi găsească echilibrul sufletesc care, în viziunea lui S., poate fi dobândit numai prin respectarea convenţiilor sociale, considerate temelie a moralei. In funcţie de acestea, el apreciază comportamentul oricui. Când „datoria" faţă de societate nu este respectată, faptul se pedepseşte cu asprime, ceea ce explică moartea melodramatică a lui Hubăr, ucis de fiul său natural, Bandi, pe care îl recunoscuse prea târziu. Datoria faţă de societate înseamnă respectarea unor reguli sociale dure, ceea ce oferă individului sentimentul de siguranţă morală şi fizică. Mara, Hubăr şi Hubăroaie se împotrivesc căsătoriei copiilor lor, Persida şi Naţl, şi suferă la gândul că, prin consimţământul lor, ar încălca reguli respectate de toată lumea. Nesocotirea acestora este admisă doar într-un singur caz: când ele ar fi contrare omeniei. Căci, atât în nuvele, cât şi în romane, S. se relevă drept un hotărât apărător al altruismului. Amalgam de trăsături bune şi rele, personajele sale tind, mai toate, către eliberarea de interesele egoiste, pentru dobândirea armoniei sufleteşti. Ideea l-a urmărit şi în alt roman, Din bătrâni (1,1902; Premiul „Ion Heliade-Rădulescu" al Academiei Române; al doilea volum Manea, 1906). Ca urmare a interesului constant pentru istorie, naraţiunea imaginează un timp fabulos: perioada de formare a poporului român (secolele VI-IX). Circumstanţele istorice rămân însă doar pretexte pentru reliefarea conflictelor morale. Are loc o înfruntare de atitudini etice, urmărită în capitole lungi, dăunătoare echilibrului compoziţional. Intenţia este şi aici de a proba că excesele de orice natură sunt funeste. Se recurge la o intrigă sumar închipuită şi la întâmplări în care anacronismele sunt înadins solicitate, spre a se sugera o atmosferă marcată de ritualuri mistice. Pe alt plan se situează romanele Corbei (publicat în 1906-1907 în „Tribuna"), Cel din urmă armaş (1923) şi Din păcat în păcat („Adevărul literar şi artistic", 1924-1925). Fabula acestora este plasată începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, perioadă pe care scriitorul însuşi o trăise, de unde şi încercarea de a realiza tablouri de epocă. Politicieni, moşieri, mic-burghezi, negustori, artişti, ca şi întruniri literare sau evenimente istorice - toate sunt convocate în tentativa de a reconstitui un răstimp agitat din formarea României moderne. Alături de personaje fictive, sunt prezente personalităţi precum Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu ş.a. S. face acum un efort surprinzător de înnoire prin adoptarea tehnicii romanului epistolar şi pluriperspectivist. Dar, deşi cuprind scene izbutite, scrierile rămân mai curând mărturii asupra epocii decât creaţii epice, spre deosebire de Mara, care se distinge prin soliditatea compoziţiei şi prin sobrietatea mijloacelor literare. Atât în nuvele, cât şi în romane, S. utilizează o limbă lipsită de provincialisme, care ţinteşte claritatea şi exactitatea comunicării, de unde şi preferinţa
251 Dicţionarul general al literaturii române
Slavici
pentru cuvintele uzuale. Neologismele sunt puţine şi folosite cu chibzuinţă. Sfătoasă şi fluentă numai în măsura în care se referă la mediul rural, expunerea devine aspră şi stângace când el se apleacă asupra vieţii orăşeneşti. Topica este adeseori afectivă, influenţată de poziţia naratorului, implicat în evenimentele relatate. La realismul nuvelelor şi romanelor sale (Mara, mai ales) contribuie într-o măsură deosebită procedeele retoricii populare (fraze scurte, stil indirect, interogaţii, expresii şi imagini specifice), precum şi folosirea unor proverbe şi zicători. S. a scris şi câteva piese, chiar debutul său scriitoricesc fiind legat de Fata de birâu, comedie apărută în „Convorbiri literare" (1871). Ca şi celelalte încercări din epoca studenţiei vieneze, şi această piesă a fost citită şi revizuită amănunţit de Eminescu, mai ales în ceea ce priveşte limba şi stilul. Prin comedia lui se introduc în dramaturgia românească personaje rurale credibile, nu numai pitoreşti. Intriga şi compoziţia sunt mai puţin izbutite, fapt compensat de adevărul culorii locale şi de abilitatea construirii scenice a unei idile. întemeiată pe comicul de situaţii şi de moravuri este Toane sau Vorbe de clacă (1874), farsă fără valoare deosebită, ca şi Polipul unchiului (1875). Procedeele comice sunt, în genere, comune, ca, de pildă, denominarea personajelor: Frecăţel, madam Clevetiţă. Dialogurile sunt însă naturale şi limpezi. Alte tentative sunt din domeniul dramei istorice: Bogdan Vodă (1876) şi Gaşpar Graţiani (reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti la 11 martie 1888). Cu o intrigă inconsistentă, concepută şi realizată cu mijloace epice, nu dramatice, piesele au o desfăşurare greoaie şi personaje nerealizate, dintre acestea detaşându-se, totuşi, Gaşpar Graţiani, nehotărâtul domnitor ale cărui tribulaţii amintesc de Ghiţă din Moara cu noroc. în numeroasele călătorii de-a lungul ţării S. are prilejul să cunoască particularităţile etnografice ale provinciilor româneşti, pe care le observă aproape cu ochiul unui specialist. Se opreşte cu precădere asupra românilor din Imperiul Austro-Ungar, prezentaţi în Die Rumănen in Ungarn, Siebenbiirgen und der Bukowina (1881), Ardealul (1893) şi Românii din Ardeal (1910). Cunoscând ideile şcolii etnopsihologice germane şi opiniile lui Max Miiller, el le aplică folclorului românesc. Face şi câteva încercări de folclor comparat (Studie asupra maghiarilor, 1871). Cel mai mare interes i-1 suscită basmele, pe care le-a cules încă elev fiind, cercetându-le apoi cu atenţie. Are în vedere existenţa variantelor, explicată atât prin diferenţele geografice şi de timp, cât şi prin temperamentul fiecărui povestitor. Cere celui ce creează basme în gen popular să cunoască toate variantele, să le selecteze pe acelea care pot fi combinate cu un câştig estetic, dar să respecte întru totul viziunea asupra vieţii aşa cum e transpusă în folclor. El însuşi va respecta aceste principii atunci când scrie basme şi poveşti. Cel dintâi basm publicat este Zâna Zorilor (1872), căruia i-au urmat Floriţa din codru, Doi feţi cu stea înfrunte ş.a. Plecând de la modele populare, S. recurge la elemente moralizatoare şi realiste din viaţa rurală. La fel procedează şi în cazul ciclului despre Păcală, erou ale cărui aventuri îl preocupă în câteva
rânduri: Păcală în satul lui, Stan Bolovan, Petrea Prostul. Cu predispoziţii de moralist, scriitorul observă atent mediile diverse pe care le străbate în lunga şi agitata-i viaţă. Din impresiile culese va alcătui câteva volume de memorialistică, precum închisorile mele (1921) şi Lumea prin care am trecut, apărut postum, în 1930. Relevante sunt şi datele cuprinse în Amintiri (1924), carte ce reînvie, cu abilitate în prezentarea amănuntului evocator, figurile lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, George Coşbuc. în fine, S. a tradus, într-o limbă corectă, povestiri de Theodor Storm, Jokai Mor, Bret Harţe, N. V. Gogol, Bj0mstjeme Bj0mson, Bozena Nemcovâ, precum şi un roman, lipsit de valoare, al lui Rudolf Stratz.
Pentru epoca în care a apărut, Mara trebuia să însemne un eveniment, şi astăzi, privind înapoi, romanul acesta apare ca un pas mare în istoria genului. Şi totuşi, el a trecut în tăcere, toată lumea rămânând încredinţată că scrierea este neizbutită. Cu mult înaintea lui Rebreanu, Slavici zugrăvise puternic sufletul ţărănesc de peste munţi şi cu atâta dramatism, încât romanul este aproape o capodoperă. [...] Construcţia e sigură, bine rostogolită, cu nimic artificial nicăieri, iar încheierea vine când toate faptele sunt coapte spre a-şi da rodul.
G. Călinescu
Forţa este pentru Slavici obsesia torturantă, ascunsă în mecanismul creaţiei şi în gestica omului, totodată gravă, greoaie, energică. Portretele sale ni-l arată masiv şi morocănos, frumuseţea lui e numai în monumentalitate.
Aparent placid, tern (ca şi stilul prozei sale), el observă şi înregistrează, iar mişcarea sentimentală vizibilă doar în „idilele" primelor scrieri, cu viziunea ritualică a existenţei rurale, e repede reprimată, ca şi accentul unui umor greoi, pentru care în mod vizibil nu avea vocaţie.
Ascunsă, ca şi puterea fizică bănuită în mâinile lui mari, de meşteşugar dedat cu uneltele primitive, aspiraţia acestui creator e forţa, singura capabilă să cioplească mari ansambluri umane.
Mircea Zaciu
Opera lui Slavici nu e doar o copie a realităţii, cât mai exactă, cât mai adecvată (e şi aceasta), ci o viziune a ei. Reconstrucţia în fictiv cu elemente ale concretului tinde să obţină nu o reproducere, ci o analogie a realului, aleph miraculos în care creatorul vrea mai ales să afle pentru sine, să se exprime şi să se contemple, să dorească şi să se vindece de dorinţă.
Magdalena Popescu
SCRIERI: Novele din popor, Bucureşti, 1881; Die Rumănen in Ungarn Siebenbiirgen und der Bukowina, Viena-Teschen, 1881; Pădureanca, Sibiu, 1884; Păcală în satul lui, Sibiu, 1886; Novele, I—II, Bucureşti, 1892-1896; Ardealul, pref. Grigore T. Brătianu, Bucureşti, 1893; „Tribuna" d-lui dr. I. Raţiu. Explicări documentare, Orăştie, 1896; „Tribuna" şi tribuniştii, Bucureşti, 1896; Vatra părăsită, Bucureşti, 1900; Din bătrâni, voi. I, Bucureşti, 1902, voi II: Manea, Bucureşti, 1906; ed.
Slavov
Dicţionarul general al literaturii române 252
Bucureşti, 1916; Aşezarea vorbelor în româneşte, Bucureşti, 1905; Mara, Budapesta, 1906; ed. Bucureşti, 1913; Institutul „Ion Oteteleşanu" din Măgurele, Bucureşti, 1906; La răscruci, Bucureşti, 1906; Nuvele, ed. 1,
I-VI, Bucureşti, 1907-1927; Poveşti, Bucureşti, 1908; Spiru Călin, Bucureşti, 1908; Din valurile vieţii, Bucureşti, 1909; Românii din Ardeal, Bucureşti, 1910; Puişorii, Bucureşti, [1910]; Popa Tanda, Sibiu, 1914; Politica naţională română, Bucureşti, 1915; Din două lumi, Bucureşti, 1921; Poveşti, I—II, Bucureşti, 1921-1923; închisorile mele, Bucureşti, 1921; Budulea taichii, Bucureşti, [1923]; Cel din urmă armaş, Bucureşti, 1923; Amintiri, Bucureşti, 1924; Lumea prin care am trecut, Bucureşti, 1930; Opere alese, îngr. J. Popper, Bucureşti, 1949; Teatru, îngr. şi pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1963; Opere, pref. D. Vatamaniuc, voi. I-VI, Bucureşti, 1967-1972, voi. VII-XIV, îngr. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1973-1987; Opere, I-IV, îngr. Constantin Mohanu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2001-2003. Traduceri: Bret Harţe, Prietenul meu Vântură-Ţară, Sibiu, 1886; N. V. Gogol, Strigoaica, Sibiu, 1886, Vecinii, Sibiu, 1886; Rudolf Stratz, Scumpă ţară, pref. trad., Bucureşti, 1917.
Repere bibliografice: Iorga, Pagini, 1,227-23V, Maiorescu, Critice, III,
272-273; Negruzzi, Junimea, 298-303; Aderca, Contribuţii, 1,199-204; Constantinescu, Scrieri, IV, 595-605; Perpessicius, Opere, II, 54-57; Olimpiu Boitoş, Activitatea lui Ioan Slavici la „ Tribuna" din Sibiu, Cluj, 1927; Breazu, Studii, 1,168-171,484-524, II, 79-113; Iorga, Oameni, III, 208-210; Iorga, Ist lit cont (1934), I, 223-225, II, 86-88; Ion Banu, Gândirea pedagogică a lui I. Slavici, CL, 1936, 8-10; Munteano, Panorama, 94-97; Mihail Iorgulescu, Economicul în opera lui I. Slavici, VR, 1940,6; Călinescu, Ist lit (1941), 447-454, Ist lit (1982), 506-514; Vianu, Opere, II, 295-302, V, 99-102; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist lit., 264-270; Vasile Netea, Figuri ardelene, Bucureşti, 1943, 59-65;
D.	Caracostea, Critici literare, II, Bucureşti, 1944, 415-424; Arghezi, Scrieri, XXVII, 413-415; Pompiliu Dumitraşcu, Elementul popular în limba lui Slavici şi a lui Coşbuc, Cluj, 1957; I. Peltz, Cum i-am cunoscut, Bucureşti, 1964,24-34; Eftimiu, Portrete, 176-187,475-477; Pompiliu Mareea, Ioan Slavici, Bucureşti, 1965; Ion Dodu Bălan, Valori literare, Bucureşti, 1966,39-82; Brădăţeanu, Drama, 124-129; Teodor Gal, Ioan Slavici despre educaţie şi învăţământ, Bucureşti, 1967; Zaciu, Masca, 397-419; D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968; Vintilă Russu-Şirianu, Vinurile lor..., Bucureşti, 1969, 365-407; Brădăţeanu, Comedia, 133-140; D. Vatamaniuc, Ioan Slavici. Opera literară, Bucureşti, 1970; Virgil Vintilescu, Caragiale, Slavici, Macedonski, Timişoara, 1970, 181-278; Pervain, Studii, 423-467; Stănescu, Cronici, 13-18; Sasu, Progresii, 57-61; Ist lit., III, 361-418; Teofil Bugnariu, Ioan Domşa, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici (1848-1925). Biobibliografie, Bucureşti, 1973; Dumitrescu-Buşulenga, Valori, 74-91; Mîndra, Clasicism, 132-153; Piru, Varia, II, 172-179; Săndulescu, Citind, 43-55; Todoran, Secţiuni, 87-137; Oarcăsu, Destine, 35-56; Popa, Spaţii, 7-24; Zaciu, Bivuac, 42-56; Munteanu, Aristarc, 246-255; Popa, Forma, 172-177; Ioan Slavici. Evaluări critice, coordonator Virgil Vintilescu, Timişoara, 1977; Ioan Slavici interpretat de..., îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1977; Magdalena Popescu, Slavici, Bucureşti, 1977; Adriana Iliescu, Proza realistă în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1978, 145-173; Micu, Lecturi, 54-57; Brădăţeanu, Istoria, II, 15-18; Ciobanu, însemne, II, 43-47; Cubleşan, Teatrul, 57-63; Dicţ. lit. 1900, 788-793; Manolescu, Arca, I, 141-157; Piru, Ist. lit., 154-160; Valentin Taşcu, Fundamentarea ideologică a tiparului sociologic din romanele lui I. Slavici, DFC, 39-61; Cheie-Pantea, Palingeneza, 40-53; Mareea, Varietăţi, 87-94; Ţeposu, Viaţa, 24-34; Zaciu, Viaticum, 167-180; Cioculescu, Itinerar, IV, 144-156; Cosma,
Geneza, 200-281; Ion Dodu Bălan, Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare, Bucureşti, 1985; Indrieş, Polifonia, 126-143; Vintilescu, Secvenţe, 81-83; Craia, Feţele, 20-23; Popovici, Eu, personajul, 11-81, 127-144; Vasile, Conceptul, 106-110; Ţepelea, Opţiuni, 199-203; Negoiţescu, Ist. lit., I, 114-116; Vlad, Lect. prozei, 19-25; Zaharia-Filipaş, Retorică, 257-281; Ioan Petru Culianu, Un exerciţiu de mitanaliză: „Moara cu noroc", 0,1995, 7; Mănucă, Analogii, 126-138; Popa, Estuar, 28-40; Rotaru, O ist., III (1996), 182-205; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996,109-121; Valeriu Cristea, „Sunt solist şi nu fac parte din cor", CC, 1997,5-7; Adriana Dumitrescu, Introducere în opera lui Ioan Slavici, Bucureşti, 1997; Petrescu, Studii transilvane, 13-36; Vasile Popovici, Lumea personajului, Bucureşti, 1997,18-90; Ioan Slavici. Viaţa şi opera în imagini, îngr. şi pref. Constantin Dram, Iaşi, 1997; Liviu Petrescu, Ioan Slavici 150, TR, 1998, 4-6; Dicţ. analitic, I,
102-104, III, 29-32, 71-74, 156-159, 304-307, 397-400, IV, 586-589; Ioan Slavici şi unitatea spirituală naţională, coordonatori Pascu Hurezan şi Emil Şimăndan, Arad, 1998; Z. Ornea, Capodopera lui Slavici, RL, 1999, 31; Anton Ilica, Monica Lavinia Nan, Toposul în creaţia lui Ioan Slavici, Arad, 1999; Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucureşti, 1999,132-154; Virgil Vintilescu, Idila slaviciană, Bucureşti, 1999; Sergiu Ailenei, Marele cuibar al destrăbălării, CL, 2000, 6; Sergiu Ailenei, Edenul şi Sodoma, CL, 2000,7; Dicţ. esenţial, 764-770; Micu, Ist. lit., 145-149; Mircea Popa, Homo militans, Cluj-Napoca, 2000, 26-40; Cornel Ungureanu, Ioan Slavici, Braşov, 2002; Nicolae Manolescu, Nedreptăţitul Slavici, RL, 2003,14; Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Craiova, 2003,15-19; Săndulescu, Memorialişti, 41-50.	DM
SLAVOV, Iacob (15.11.1911, Bolgrad - 2001, Bucureşti), poet şi cronicar literar. Urmează Liceul Teoretic din Bolgrad şi Facultatea de Matematică a Universităţii din Iaşi, fără a o termina. Colaborator şi redactor la revista „Bugeacul", unde debutează în 1935, a desfăşurat aici o intensă activitate. Publică, de asemenea, versuri, cronici şi articole privind viaţa literară basarabeană în „Familia noastră" şi „Generaţia nouă" din Bolgrad, „Viaţa Basarabiei", „Itinerar", „Pagini basara-bene", „Viaţa literară", „Jurnalul literar" ş.a. în 1940 avea sub tipar placheta Clape de clavir. Refugiat peste Prut, în 1942 se stabileşte la Tulcea, unde va fi funcţionar în administraţia de stat a oraşului şi profesor la o şcoală de meserii. Un volum de poezii, în braţele Deltei, îi apare târziu, în 1980.
S. cultivă, cuminte, o poezie a stepei şi a deltei danubiene, locuri unde „roua tremură" în spicul de grâu, iar „stelele cad bulgări în marele Nimic". Versurile sunt fără fior liric, mai mult declarative, obţinând uneori contururi ornate cu imagini plastice izbutite, cu reminiscenţe ale simbolismului de tinereţe.
SCRIERI: în braţele Deltei, Tulcea, 1980.
Repere bibliografice: Predescu, Encicl., 789; Chirii Aldea-Cuţarov, Iacob Slavov, „Basarabia", 1992,7; Gheorghe Gheorghiu, Iacob Slavov, cronicar literar, „Basarabia", 1992, 7; Iacov Slavov, în Mireasa de peste Prut, îngr. Alexandru Darie, cuvânt înainte Grigore Vieru, introd. Mihai Cimpoi, Bucureşti, 1994, 125-128; Gheorghe Gheorghiu, Vremea romanticilor, „Moldova literară", 1996, 9; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 128; Gheorghe Gheorghiu, O viaţă lungă, trăită cinstit, LA, 2001,15 februarie; Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii '20-30, Chişinău, 2002,104-105.	M. C.
253 Dicţionarul general al literaturii române
Slăvescu
SLĂTINEANU, Barbu (14.VII.1895, Paris - 31.X.1959, Jilava), prozator. Este fiul Irinei (n. Metaxa) şi al lui Alexandru Slătineanu, medic bacteriolog. învaţă mai întâi acasă şi îşi dă examenele în particular, pentru ca din 1908 să fie elev la Liceul „Gh.Lazăr" şi la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti. în 1914, la izbucnirea primului război mondial, era student la Politehnica din Miinchen. Revine în ţară şi intră la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie. Va participa, ca sublocotenent, la luptele de la Turtucaia, Valea Prahovei, Oituz şi Mărăşeşti, în 1919 făcând parte din armata care eliberează Budapesta. La întoarcerea de pe front se reangajează ca ofiţer şi face carieră militară, din 1941 fiind profesor la Şcoala de Război, iar din 1945 şef. al Secţiei muniţii din Ministerul înzestrării Armatei. Debutează în „Revista istorică română" în 1933 cu Contribuţiuni la studiul portretelor lui Mihai Viteazul, iar editorial cu Ceramica românească (1938), pentru care va fi distins cu Premiul Academiei Române. Va colabora la „Convorbiri literare", „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Instalarea comunismului în România îl transformă şi pe el într-o victimă: în aprilie 1947 este arestat împreună cu toată familia sa, în 1950 i se naţionalizează casa din cartierul Cotroceni şi o fermă. Se vede constrâns să doneze parţial statului colecţia de artă decorativă şi ceramică populară. în 1952 va fi angajat ca lector de istoria ceramicii la Institutul de Arte Plastice, însă în 1958 este din nou arestat, împreună cu toţi membrii de seamă ai cenaclului literar pe care îl găzduia în casa lui, capul de acuzaţie fiind faptul că aici se citise cartea lui Emil Cioran La Tentation d'exister. I se confiscă manuscrisul unui studiu de arheologie, acuzat că hărţile anexate ar fi fost hărţi de stat major privind debarcarea aeriană a trupelor SUA. în octombrie 1959 este arestat iarăşi şi peste o lună moare în timpul anchetei. Colecţia donată rămâne închisă pentru public; după alte avataruri, va fi mutată, în 1979, la Muzeul Colecţiilor de Artă. Reputat specialist, îşi va aduna contribuţiile privind ceramica românească în 1972, în cuprinzătorul volum Studii de artă populară.
S. nu a fost doar gazdă a cenaclului literar la care, începând din 1949, participau Vladimir Streinu şi Elena Streinu, Şerban Cioculescu, Barbu Cioculescu, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, V. Voiculescu, Valeriu Anania, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Alice Voinescu ş.a., ci a citit el însuşi din ceea ce scria, paginile rămânând în bună parte în manuscris. Postum va fi editat romanul Sub semnul paloşului (1989), a cărui elaborare datează din 1955-1958. Autorul plasează acţiunea în secolul al XlII-lea, între 1211 şi 1266, nucleul epic principal constituindu-1 ipoteza că, după ce participaseră la a cincea cruciadă, cavalerii teutoni (crijacii) au ctitorit, în ostrovul Snagov, o biserică. Cartea este o frescă ce imaginează organizarea socială a vlahilor, cu informaţii despre gospodăriile lor, muncile specifice, port, sărbători şi cutume sau despre modul de strângere a oastei domneşti. O epocă zbuciumată, pe care prozatorul o defineşte contrapunctic: „porniri contradictorii, de senzualism primitiv şi de sentimente de exaltare mistică; se împleteşte un romantism juvenil cu o brutalitate neînfrântă. Suntem în epoca marilor pasiuni, care au stăpânit Evul Mediu". Personajele, cu
excepţia lui Seneslau, sunt imaginare şi, mai toate, conturate izbutit. Protagonistul este un vlah din Câmpia Dunării, originar, ca toţi vlahii din zonă, din Transilvania. Naraţiunea este ritmată de acţiune: călcarea jurământului de castitate de către un crijac, o aventură amoroasă mistuitoare, năvăliri tătare, tâlhării făptuite de ţigani, evenimente înfăţişate realistic, dar şi cu o aură de mister - toate alcătuiesc substanţa densă a unui roman captivant, scris de un autor „care nu putea lipsi din istoria noastră literară" (Şerban Cioculescu). în manuscris au rămas alte culegeri - Joagărul Marghitei, Din vina motanului, întâmplări din război proiectate să includă o nuvelistică de un larg evantai tematic: „nuvele comice, tragice, fantastice, unele cu caracter etnografic, altele mistice sau de moravuri", cum le caracterizează S. într-o notă.
SCRIERI: Sub semnul paloşului, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1989; Ma-ho, fiul bufniţei, îngr. Constantin Măciucă şi Getta Săvescu-Slătineanu, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Irina Petraş, „ Sub semnul paloşului", ST, 1990,7; Ştefan Agopian, Barbu Slătineanu, un scriitor necunoscut (dialog cu Stroe Slătineanu), LCF, 1990, 38; Cornel Ungureanu, De la capăt, O, 1993,12.	I.D.
SLĂTINEANU, lordache (? - 1822), traducător. Boier muntean, cu rang de paharnic şi mare vornic, S. a tradus o piesă de Metastasio, sub titlul Ahilefs la Schiro, şi Istoria lui Sofronim de Florian (ambele după intermediare greceşti) şi le-a publicat într-un singur volum, la Sibiu, în 1797. Tragedia lui Metastasio este transpusă în proză, cu excepţia unor pasaje lirice, versificate. Unele dintre aceste secvenţe nu aparţin originalului italian, fiind, probabil, introduse de traducătorul grec. Versurile sunt curgătoare, vioaie, iar limba este superioară versiunilor anterioare, manuscrise, din acelaşi autor.
Traduceri: Metastasio, Ahilefs la Schiro; Florian, Istoria lui Sofronim, pref. trad., Sibiu, 1797.
Repere bibliografice: Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, 260-265; Densusianu, Opere, III, 332-334; Ciorănescu, Teatr. rom., 19-20; Ciorănescu, Lit. comp., 137-140; Anghelescu, Preromant. rom., 119-125; Dicţ. lit. 1900, 793. L. V.
SLĂVESCU, Micaela (17.111.1929, Bucureşti), traducătoare şi istoric literar. Este fiica Gabrielei Slăvescu (n. Cavaliotti) şi a lui Oliviu Slăvescu, inginer cu studii la Ziirich şi Berlin, director adjunct al Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa (1925-1940), de unde este scos din motive politice în timpul guvernării legionare, director în 1942 la Şantierele Navale Galaţi, de unde demisionează în anul următor, la preluarea acestora de către germani, director tehnic la Uzinele Astra Vagoane Braşov (1945-1953), cu o scurtă arestare în 1948. Decorat cu Ordinul „Vulturul României" în 1935, fusese ales deputat de Cahul din partea Partidului Naţional Liberal în anii '30. S. învaţă la Bucureşti, urmând din 1940 Şcoala Centrală de Fete şi, în particular, Liceul „Ion Heliade-Rădulescu", unde îşi ia
Slova
Dicţionarul general al literaturii române 254
bacalaureatul în 1947, când se înscrie la Facultatea de Litere, secţia italiană-franceză, pe care o va absolvi în 1951. Din pricina originii sociale, lucrează doar scurtă vreme (1951-1952) la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, fiind nevoită să se recalifice ca desenatoare tehnică la Institutul pentru Proiectări în Industria Alimentară (1952-1954). Un timp reuşeşte să angajeze colaborări la diferite instituţii de cultură graţie certificatelor de traducător (obţinute în 1953 şi în 1963) sau să aibă un post de dactilografă. Treptat începe să publice traduceri şi prefeţe, manuale şi dicţionare de limba franceză. Din 1963 predă la Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, unde e numită asistentă suplinitoare la Catedra de limba şi literatura franceză în 1965 şi titularizată în 1969, profesând, până în 1989, când se va pensiona. Debutează cu antologia Humor enfrangais ...de tous Ies coins ...de tous Ies âges, apărută în 1963, e prezentă în „Secolul 20", „Revue roumaine" ş.a. Pentru merite deosebite în promovarea limbii şi culturii franceze, Guvernul Franţei îi conferă în 1977 Les Palmes Academiques în grad de Cavaler. în 1992 fondează Editura Cavaliotti, având ca profil cartea pentru copii, manuale şi cursuri.
Cu un spirit critic exersat, dar şi cu o sensibilitate deosebită în analiza textului literar, S. contribuie la realizarea unor importante lucrări colective - Dicţionar al literaturii franceze (1972), Histoire de la litteraturefrangaise (III, 1981). Concomitent, publică o serie de traduceri din literatura franceză (Gerard de Nerval, Charles Nodier, Victor Hugo, Maurice Druon), cât şi transpuneri din literatura română în franceză (Contes populaires roumains, 1979, dar şi din scrierile lui Lucian Blaga, Marin Preda, Geo Dumitrescu), precum şi prefeţe, note, în special la volume cu versiuni în româneşte din La Fontaine, Pierre Corneille, Moliere, Edmond Rostand, Michel Tournier. S-a dedicat şi traducerilor din alte domenii (albume de artă, lucrări de istorie).
SCRIERI: Dicţionar al literaturii franceze (în colaborare), Bucureşti, 1972; Histoire de la litterature frangaise, III (în colaborare), Bucureşti, 1981. Traduceri: J. F. Muller, Pictura modernă, Bucureşti, 1967; Lionello Venturi, Pictori moderni, Bucureşti, 1968, De la Manet la Lautrec, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Constanţa Tănăsescu); Charles Nodier, Trilby, pref. trad., Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Barbu Brezianu); Marin Tarangul, Bosch, Paris, 1974; Alexandru Tănase, Culture, civilisation, humanisme, Bucureşti, 1974; Iulian Mereuţâ, Manet, Bucureşti, 1975; Eugen Schileru, L'împressionisme, Bucureşti, 1975; Victor Hugo, Han din Islanda, Bucureşti, 1976; Virgil Cândea, Breve histoire de la Roumanie, Bucureşti, 1977; Gerad de Nerval, Călătorie în Orient, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1977; Contes populaires roumains, pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1979; Maurice Druon, Fericirea unora, Bucureşti, 1979; Claude Bremond, Logica povestirii, pref. Ioan Pânzaru, Bucureşti, 1981; Geo Dumitrescu, Biliard, pref. Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1981; Vasile Nicolescu, Whistler, Bucureşti, 1981, Caravage, Bucureşti, 1983; Andrei Pleşu, Guardi, Bucureşti, 1981; Titulescu, notre contemporain, pref. Ştefan Andrei, Bucureşti, 1982; Abatele Prevost, Istoria tinereţii comandorului de xxx, pref. trad., Bucureşti, 1983; Marin Preda, L'Horizon bleu de la mort, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; Cornel Mihai Ionescu, Lorrain, Bucureşti, 1983; Dan Grigorescu, Brancusi, Bucureşti, 1984; Radu Florescu, L'Art
de l'Antiquite daco-romaine, Bucureşti, 1986; Lucian Blaga, Theâtre, pref. trad., Bucureşti, 1986; Valeriu Anania, Les Cieux de VOlt, Râmnicu Vâlcea, 1990; Michel Folco, Doar Dumnezeu şi noi..., Bucureşti, 1992; Ambroise Vollard, Ascultându-i pe Cezanne, Degas, Renoir, pref. trad., Bucureşti, 1992; Rudyard Kipling, Three Short Stories - Trei nuvele, ed. bilingvă, îngr. şi pref. Liana Petrescu, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu N. Steinhardt); Philippe Seguin, Ludovic Napoleon cel Mare, Bucureşti, 1994; Sanda Stolojan, Nori peste balcoane (Jurnal din exilul parizian), Bucureşti, 1996; Maurice Cogagnac, Simbolurile biblice, Bucureşti, 1997; Barbu Brezianu, Brâncuşi în România, Bucureşti, 1998; Grigore Vasile, Scrieri despre artă, Bucureşti, 1998; Thierry Wolton, Roşu brun (Răul secolului), îngr. Romulus Rusan, postfaţă Stephane Courtois, Bucureşti 2001.
Repere bibliografice: Radu Toma, leunesse avec vieillesse et vie avec mort, REVR, 1979,11; Mircea Moga, „ Contes populaires roumains", CNT, 1979,24; Dicţ. scriit. rom., IV, 282-283.	II. M.
SLOVA, publicaţie apărută la Botoşani, ca săptămânal, la 21 iulie şi la 11 august 1935, cu subtitlul „Revistă literară-socială". Redactor: Constantin I. Prisnea. S. îşi propune să lupte „împotriva ideilor reacţionare, pentru apărarea valorilor culturale", „pentru libertatea gândului şi pentru adevărata democraţie" (Cuvânt înainte) şi conţine articole cu caracter politic şi cultural, pledoarii pentru pace, pentru o literatură angajată şi pentru contactul cu valorile universale. Accentele polemice apar frecvent, privind, de pildă, opiniile politice ale lui Petre Pandrea, excesele „idealurilor naţionaliste" ori „diversiunea rasistă". Se inserează un articol despre Romain Rolland, o dare de seamă despre Congresul Scriitorilor desfăşurat la Paris. O evocare a unor secvenţe din viaţa lui Serghei Esenin realizează Constantin I. Prisnea, iar lui Alexandru Neverov îi aparţine un fragment în proză (Vreau să trăiesc). Cronica externă este semnată de Scarlat Callimachi. Alţi colaboratori: Mircea Balint, Nichita P. Smochină (sub pseudonimul M. Florin), S. V. Comşa.	M.	W.
SLOVA NOASTRĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, cu periodicitate variabilă (bilunar, lunar, trimestrial), din 29 decembrie 1941 până în decembrie 1944. Are subtitlul „Bilunar de informare literară şi pedagogică. Răboj al faptelor şi năzuinţelor neamului românesc", din august 1944 schimbat în „Tribună independentă de luptă profesională. Răbojul faptelor şi năzuinţelor învăţătorimii". Director: Mircea Ispir. Revista este editată sub auspiciile Asociaţiei Generale a învăţătorilor din România. Rubrici: „Note-Informaţii-Polemici", „însemnări", „Bazar". Colaborează cu versuri N. Bocşa, Em. Papazissu,
D.	I. Pietrari, G. Bobei, V. Copilu-Cheatră, G. Roiban, iar cu proză Ion Dongorozi, Mihai Spiridonică, Mihail Lungianu, Şerban Nedelcu. S.n. include sporadic articole, cronici literare şi recenzii semnate de N. Oană, Mircea Ispir, N. Crevedia,
B.	Jordan. Publicistica, predominantă, poartă semnăturile lui Emanoil Bucuţa, Dumitru Antohi, Al. Lascarov-Moldovanu, Ion Simionescu, D. I. Atanasiu, Octav Sargeţiu, Vasile Netea, Vasile Gh. Ispir. în sumar intră, de asemenea, însemnări din actualitatea culturală, cronici dramatice şi plastice, o cronică
255 Dicţionarul general al literaturii romane
Sluşanschi
pedagogică, documente şi articole referitoare la statutul şi rolul învăţătorimii, epigrame, poşta redacţiei. Alţi colaboratori:
V.	D. Ţoni, Sabin Velican, N. Vlădulescu, Titus Cergău, Apostol D. Culea.	M. W.
SLOVAR, publicaţie apărută la Râmnicu Vâlcea de la 30 martie 1940 până în decembrie 1940, având subtitlul „Revistă bilunară de literatură şi artă". Redactori responsabili: Al. Cema-Rădulescu şi Radu Const. Popian. S. se caracterizează printr-o pronunţată atitudine prolegionară. Rubrici: „Cărţi şi reviste", „îndreptar verde". Sunt prezenţi cu versuri Radu Const. Popian, Emil Mânu, Pavel Ion Ştefan (Paul I. Ştefănescu), Mihu Dragomir, iar cu proză Elena Zugrăvescu, Mihail Lungianu, R. Sylvan. S. conţine consemnări şi scurte prezentări ale noutăţilor din viaţa literară a timpului, o cronică de carte şi, sporadic, o cronică a revistelor. Alţi colaboratori: Constantin Virgil Gheorghiu, Constant Răutu, Lucian Dumitrescu.	M. W.
SLOVE, publicaţie apărută la Calafat, lunar, din aprilie 1922 până în decembrie 1924, sub îngrijirea Societăţii Căminul Cultural. Colectivul redacţional, consemnat în numărul 9/1923, este alcătuit din Constantin V. Gerota, G. Ştefanovici,
A.	Tănase-Măceş, Petre Al. Theodorescu. în articolul-program, intitulat Gândul nostru, este mărturisită intenţia redactorilor de a contribui la trezirea conştiinţei culturale. Rubrici: „însemnări", „Revista revistelor". în S. se includ în sumar versuri de Radu Gyr, Zaharia Stancu, Traian Demetrescu, Al. Iacobescu, Radu Daniel, Gr. Veja, Dem. Bassarabeanu, George Tutoveanu, George Pallady, G. Rotică. Colaborează cu proză C. Ştefanovici, Ş. Damian, Ovidiu Maniţiu, N. Milcu, G. Bujoreanu, Ion Mehedinţeanu ş.a., iar teatrul este ilustrat de câteva pagini aparţinând lui George Mihail Zamfirescu (Baricada, Icoana fugară, 11/1924). C. V. Gerota publică un necrolog închinat lui Duiliu Zamfirescu. Se consemnează apariţii editoriale, însoţite uneori de scurte comentarii, cărora li se adaugă o cronică a revistelor literare. Articolele de critică literară sunt semnate de Eugen Constant şi D. I. Atanasiu. Eseuri despre viaţa culturală şi literară dau George Mihail Zamfirescu, Ion Dongorozi, Silvia Şerban, G. T. Niculescu-Varone. în S. apar traduceri din A. S. Puşkin şi M. I. Lermontov, realizate de Al. Iacobescu şi Eugen Constant, şi versuri din lirica japoneză în transpunerea lui George Voevidca. Sunt oferite informaţii din viaţa culturală, cugetări, o cronică sportivă, poşta redacţiei. Alţi colaboratori: C. Nicolăescu-Plopşor, Elena Dan, Cornelia Buzdugan, Petre Strihan, Eugen Relgis.	M.	W.
SLUŞANSCHI, Barbu (13.111.1908, Viniţa, Ucraina -13.1.1993, Bucureşti), poet, publicist şi traducător. Este fiul Corneliei Sluşanschi (n. Berariu), pedagog, şi al lui Emilian Sluşanschi, avocat. Student la Universitatea din Cluj (1926-1930), în 1931 devine bursier al Statului francez la Universitatea din Strasbourg,
apoi bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses (1932-1933). întors în ţară, va funcţiona ca profesor la liceul evreiesc din Cernăuţi, iar în perioada 1940-1960 la mai multe şcoli din Bucureşti, între care liceele „Gh. Şincai" şi „Dimitrie Cantemir". Din 1963 până în 1970 e şef al Serviciului de traduceri de la Institutul de Cercetări Agronomice. Colaborează cu poezii şi articole la „Făt-Frumos", „Iconar", „Junimea literară", „Cuvântul", „însemnări sociologice" ş.a., semnând şi cu pseudonimul Barbu Pruteanu.
Ş. publică la Paris, în 1933, un studiu monografic despre diplomatul şi poetul de origine franceză Edouard Grenier, bun prieten cu Vasile Alecsandri, care între 1855 şi 1856 a locuit în Moldova, ca secretar al principelui Grigore Ghica. Din cauza condiţiilor istorice nefavorabile, poemele şi prozele scurte ale lui S., apărute în presa anilor 1930-1938, nu au mai putut fi editate în volum. Trăsătura definitorie a textelor sale de proză, precum Maur Sfântul, este factura parabolică, purtătoare de semnificaţie morală şi religioasă.
SCRIERI: Un Poete frangais patriote moldave: Edouard Grenier en Moldavie, Paris, 1933. Traduceri: Raymond Bloch, Jean Cousin, Roma şi destinul ei, I—II, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Dan Sluşanschi); Georges Charachidze, Prometeu sau Caucazul, Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Dan Sluşanschi); Pierre Grimal, Seneca sau Conştiinţa Imperiului, îngr. şi pref. Dan Sluşanschi,Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Dan Sluşanschi).
Repere bibliografice: Călinescu, Ist lit (1941), 823, Ist lit (1982), 907; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi (1775-2000), Cernăuţi, 2000,323-328.	L T.G.
SLUŞANSCHI, Dan (12.IX.1943, Sibiu), traducător şi editor. Este fiul Silviei Sluşanschi (n. Procopovici), profesoară, şi al lui Barbu Sluşanschi, scriitor. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia de filologie clasică, a Universităţii din Bucureşti. I-a avut ca profesori şi mentori pe Aram Frenkian, Petru Creţia, Cicerone Poghirc. Şi-a susţinut doctoratul în 1972, cu teza Vocabularul criticii literare latine de la Seneca tatăl la luvenal în
1965	devine cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, din 1973 e secretar ştiinţific al Asociaţiei de Studii Orientale, iar din 1975 trece la Catedra de limbi clasice a Facultăţii de Filologie bucureştene, unde va fi profesor din 1993. Este ales vicepreşedinte al Comisiei Naţionale de Limba Latină (1990), director al Seminarului de Latină Medievală din Bucureşti (1996) şi numit director al Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi" pentru Românii de Pretutindeni (1997). Debutează în 1965, în „Studii clasice", cu articolul Consideraţii asupra urbanităţii în epoca lui Cicero. Publică numeroase studii şi alte contribuţii ştiinţifice în reviste de lingvistică, codicologie, istorie şi teorie literară, precum şi articole culturale sau politice. Este editor sau coeditor al unor reviste de prestigiu: „ Antiqua et mediaevalia", „Mittellateinisches Jahrbuch" (Berlin), „Archaeus. Revistă de istorie a religiilor". I se acordă Premiul „Perpessicius" al Muzeului Literaturii Române şi al revistei „Manuscriptum" (1989), Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române (1983), Premiul Salonului Naţional al
Smara
Dicţionarul general al literaturii române 256
Cărţii la Cluj-Napoca (1994). Colaborează şi la „România literară", „România liberă", „Apostrof", „Contemporanul", „Orizont", „Manuscriptum", „Transilvania". Participă la numeroase congrese internaţionale: Brno (1966), Varşovia (1968), Sofia şi Cluj (1972), Louvain-la-Neuve, Bruxelles şi Luxemburg (1990), Innsbruck şi Paris (1991), Ierusalim (1993), Caen (1994 şi 1998), Berlin (1995 şi 1996) etc.
Pentru literatura română sunt importante, în primul rând, contribuţiile lui S. la traducerea şi editarea ştiinţifică a unor lucrări ale lui Dimitrie Cantemir scrise în limba latină. Istoria culturii române vechi s-a îmbogăţit, de asemenea, prin iniţiativa de a edita lucrarea lui AL Busuioceanu Zamolxis sau Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole (1985), ca şi prin traducerea corpusului de documente latine dintr-o lucrare a Luciei Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului în Transilvania (1966). De o remarcabilă precizie sunt versiunile din Platon, făcute fie singur (Lahes, 1973), fie împreună cu Petru Creţia (Ion, 1976). Şi alte transpuneri intră în categoria realizărilor majore: traducerea în metru originar a două capodopere ale Antichităţii greceşti, Odiseea (1997) şi îliada (1998) de Homer, precum şi a Eneidei lui Vergiliu (2000).
SCRIERI: Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene (în colaborare cu Lucia Wald), Bucureşti, 1987. Ediţii: Al. Busuioceanu, Zamolxis sau Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, cu o evocare de Eugenia Baltisti, Bucureşti, 1985. Traduceri: Platon, Lahes, în Platon, Opere, I, Bucureşti, 1973, Ion, în Opere, II, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Petru Creţia); Dimitrie Cantemir, Opere complete, voi. IX, t. I: De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus. Historia moldo-valachica, îngr. şi introd. trad., pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 1983, voi. VIII, t. II: Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, îngr. şi introd. Virgil Cândea, Bucureşti, 1987, voi. VI, t. I: Vita Constantini Cantemyrii,
cognomento Senis, Moldaviae principis, îngr. trad., pref. Virgil Cândea, introd. Andrei Pippidi, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Ilieş Câmpeanu), Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, îngr. şi introd. Alexandru Surdu, Bucureşti, 1995; Raymond Bloch, Jean Cousin, Roma şi destinul ei, I-II, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Barbu Sluşanschi); Georges Charachidze, Prometeu sau Caucazul, Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Barbu Sluşanschi); Pierre Grimal, Seneca sau Conştiinţa Imperiului, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Barbu Sluşanschi); Georges Dumezil, Mit şi epopee, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Francisca Băltăceanu şi Gabriela Creţia); Homer, Odiseea, îngr. şi postfaţa trad., Bucureşti, 1997, Iliada, îngr. şi postfaţa trad., Bucureşti, 1998; Dicţionar enciclopedic al Bibliei, Bucureşti, 1999; Vergiliu, Eneida, introd. trad., Bucureşti, 2000. Ediţii: Dimitrie Cantemir, Incrementorum atcjue decrementorum Aulae Othomanicae, pref. Virgil Cândea, Timişoara, 2002.
Repere bibliografice: Ilieş Câmpeanu, Vocaţia sintezei - „mit şi epopee", „Dilema", 1994,57; Miruna Mureşanu, Actualitatea capodoperei, „Universul cărţii", 1998,4; Cristian Gaşpar, Homer, „Iliada" - traducere în hexametru, „Studia indo-europea", 2001,1.	C.	V.
SMARA (pseudonim al Smarandei Gheorghiu; 5.IX.1857, Târgovişte - 26.1.1944, Bucureşti), publicistă, prozatoare, autoare de versuri şi teatru. Cea dintâi născută din cei zece copii ai Alexandrinei (fiică a serdarului Mihalache Vlădescu) şi ai pitarului Ion (Niţă) Andronescu, proprietar de vii din ţinutul Târgoviştei, S. se declara, cu mândrie, „nepoată a poetului Grigore Alexandrescu". A învăţat la o şcoală particulară din oraşul natal, iar din 1870 în Bucureşti, la Şcoala Centrală de Fete. Căsătorindu-se cu George O. Gârbea, profesor şi poet, S. este încurajată de acesta să scrie şi să publice. Organizează chiar un cenaclu literar, frecventat şi de Mihai Eminescu. Era prietenă cu Veronica Micle şi cu Al. Vlahuţă. Se formează singură, citind şi însuşindu-şi franceza şi italiana. Ajunge, după moartea soţului său, institutoare la Sinaia, apoi, recăsătorindu-se cu căpitanul P. Gheorghiu, la Ploieşti şi la Bucureşti. Temperament activ, s-a numărat printre iniţiatoarele mişcării feministe la noi şi a făcut parte din mai toate societăţile culturale ale vremii (ceea ce a dat naştere la numeroase ironii). A conferenţiat mult pe teme de educaţie şi emancipare a femeii, în ţară şi peste hotare (Italia, Belgia, Franţa, Suedia, Danemarca, Grecia). A reprezentat Societatea Presei Române la Congresul Orientaliştilor, desfăşurat, sub preşedinţia lui Angelo De Gubernatis, la Roma (1899), a organizat, în capitala Franţei, Congresul pentru Pace al Uniunii Universale a Femeilor (1900), a participat la Congresul Latin (Paris, 1902) ş.a., fiind o neobosită propagandistă a cauzei româneşti. Este prezentă la toate întrunirile Societăţii învăţătorilor şi are iniţiativa introducerii şcolii în aer liber. Datorită acţiunilor de binefacere a fost numită Maica Smara. în 1893 a scos „Altiţe şi bibiluri", publicaţie literară, destinată deopotrivă studierii portului şi artei cusăturilor populare. Debutează la „Literatorul", în 1881, cu o traducere din E. A. Poe, iar editorial în 1888, cu plachete Din pana suferinţei. A colaborat la „Revista Societăţii «Tinerimea Română»", „Convorbiri literare", „Fântâna Blanduziei", „Revista literară", „Generaţia viitoare", „Revista poporului", „Românul",
257 Dicţionarul general al literaturii române
Smărăndache
„Tribuna, „Universul", „Şcoala română" ş.a., semnând Smara, dar şi Smaranda Gârbea, Smaranda Garbiniu, Frusinica, Baba Visa ş.a. Publică numeroase volume, cuprinzând proză (nuvelă, roman, jurnal de călătorie, poveşti pentru copii), versuri şi teatru.
S. şi-a transpus pledoariile feministe în romane „educative", burduşite de situaţii dilatate şi teziste - Fata tatii (1912), Băiatul mamei (1917), Domnul Bădină (1931). în proza scurtă - Novele (1890), Dumitriţe brumate (1937) - domină idilismul rural şi sentimentalismul. Compasiunea pentru cei umiliţi şi nefericiţi e sinceră, dar expresia ei nu poate depăşi nici schematismul, nici artificiul. Recunoaşterea paternităţii copiilor naturali, condamnarea incestului, elogiul muncii, istoria ca pildă sunt axele unor declamative poeme dramatice şi ale pieselor de „teatru popular": Mirza (1904), Dorul de ţară. Meseriaşii. La 24 Ianuarie. Ispăşire (1905), Stâlpi de pază (1906). Nici versul nu reuşeşte să reliefeze adevărul trăirii în faţa comunei filosofii pesimiste, cum se întâmplă în paginile grupate sub titlul Din pana suferinţei (1888), iar poezia patriotică - Ţara mea (1905), Spade strămoşeşti (1915), Cântă Dorna (1939) - rămâne şi ea convenţională. Totuşi, oda La Columna lui Traian a fost recitată la Roma, în Forumul Roman, când o delegaţie de români a depus aici o coroană de bronz. Interesante, scrise cu nerv, sunt impresiile dintr-o călătorie în Danemarca, Suedia şi Finlanda, când S. l-a cunoscut pe Henrik Ibsen - O româncă spre Polul Nord (1932). Alte volume de memorii („Pasiunea mea de scriitoare a fost călătoria", mărturisea ea) sunt Schiţe şi amintiri din Italia (1900), Schiţe şi amintiri din Cehoslovacia (1925), Simfonii din trecut (1927). A tradus poveşti de Fenimore Cooper (Ciorap-de-piele, 1889) şi, tot pentru copii, a scris feeria în versuri Corbul cu pene de aur (1897).
SCRIERI: Din pana suferinţei, Bucureşti, 1888; Novele, Bucureşti, 1890; Poezii, Bucureşti, 1890; Veronica Micle. Viaţa şi operile sale, Bucureşti, 1892; Feciorii şi fiicele noastre, Bucureşti, 1896; Inteligenţa femeii, Bucureşti, 1896; Patru conferinţe ţinute la Ateneul Român, Bucureşti, 1896; Corbul cu pene de aur, Bucureşti, 1897; ed. Bucureşti, 1935; Mozaicuri, Bucureşti, 1897; Schiţe din Târgovişte, Bucureşti, [1899]; La Columna lui Traian, Roma, 1899; Schiţe şi amintiri din Italia, Bucureşti, 1900; Calvar, Bucureşti, 1901; Mirza, Bucureşti, 1904; Conferinţe şi discursuri, Bucureşti, 1905; Dorul de ţară. Meseriaşii. La 24 Ianuarie. Ispăşire, Ploieşti, 1905; Ţara mea, Ploieşti, 1905; Stâlpi depază, Bucureşti, 1906; Fata tatii, Bucureşti, 1912; Spade strămoşeşti, Bucureşti, [1915]; Băiatul mamei, Bucureşti, 1917; Schiţe şi amintiri din Cehoslovacia, Bucureşti, 1925; Simfonii din trecut, Bucureşti, 1927; Mătuşica Diţa, Bucureşti, [1928]; Domnul Bădină, Bucureşti, [1931]; O româncă spre Polul Nord, Bucureşti, 1932; Dumitriţe brumate, Bucureşti, 1937; Cântă Dorna, Bucureşti, 1939. Traduceri: Fenimore Cooper, Ciorap-de-piele, Bucureşti, 1889.
Repere bibliografice: B. Delavrancea, Raport, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXVI, 1913-1914; Miller-Săndulescu, Evoluţia, 197-205; Jubileul de 75 de ani al scriitoarei Smara, Bucureşti, 1932; Maria Tătulescu, Smara Gheorghiu, animatoare a învăţământului românesc, „Studii şi articole de istorie", 1978,195-205; Dicţ. lit. 1900, 793-794; Petre Gheorghe Bârlea, O româncă spre Polul Nord. Pe urmele Smarandei Gheorghiu, Bucureşti, 1988; Dicţ. scriit. rom., IV, 283-285. S. C.
SMĂRĂNDACHE, Florentin (10.XII.1954, Bălceşti, j. Vâlcea), poet, dramaturg şi prozator. Este fiul Măriei Smărăndache (n. Mitroescu), asistentă medicală, şi al lui Gheorghe Smărăndache, mecanic. Urmează şcoala generală la Bălceşti, apoi Liceul Pedagogic la Craiova şi Râmnicu Vâlcea (1969-1974). Licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe, secţia informatică, a Universităţii din Craiova (1979), obţine doctoratul în matematică la Universitatea de Stat din Chişinău (1997). Analist-programator la întreprinderea de Utilaj Greu din Craiova, profesor de matematică la şcoala generală din Bălceşti, între 1982 şi 1984 funcţionează în Maroc, iar la întoarcerea în ţară la Liceul „N. Bălcescu" din Craiova şi la Drăgoteşti. în 1988 părăseşte ţara şi, după optsprezece luni de şedere în lagărele de refugiaţi politici din Istanbul şi Ankara, se stabileşte în 1990 în Statele Unite ale Americii, unde face studii de specializare în matematică, informatică şi educaţie. Lucrează ca inginer de software în Phoenix, Arizona (1990-1995) şi la Prima Community College din Tucson (1995-1997), ulterior ca profesor asistent la University of New Mexico (Gallup), unde în 2003 devine conferenţiar. Are contribuţii în domeniul teoriei analitice a numerelor, câteva noţiuni purtându-i numele. Cu încercări literare debutează în 1970, la revista şcolară „Năzuinţe". Ulterior va fi prezent cu poezii în „Luceafărul", „Flacăra", „Ramuri", „Orizont" ş.a. în 1981 îi apare prima carte, Formule pentru spirit, semnată cu pseudonimul Ovidiu Florentin. Placheta, tradusă în franceză, o va publica în Maroc (Fes) şi în Franţa (Aix-en-Provence). Din lagărul de la Istanbul, unde se afla în 1988, S. expediază câteva poeme revistei „Cuvântul românesc" din Hamilton (Canada). In „Mele" (Honolulu), publicaţia lui Ştefan Bariu, îi apar câteva poezii inedite, citeşte versuri la cenaclul de la „ Apoziţia" din Miinchen. După 1989 editează cu asiduitate, impenitent, în ţară şi peste hotare, mai multe jurnale şi cărţi de poezie.
Placheta Formule pentru spirit relevă dispoziţia romantică a lui S., familiarizat cu tehnicile moderne ale versificaţiei: „Melancolia unui apus / mă învăluie / în unde palide, / simţurile coboară lin / din înalt / ca îngerii galbeni" (Apus); „Un marş funebru mână / burniţa târzie. / Sunt frunzele mânjite / cu melancolie / Şi vremea creşte pe morminte..." (Moartea va rămâne vie). Se întrevăd, prin „unele «abateri» spre o tensiune neconvenţională" (Titu Popescu), germenii orientării paradoxiste în literatură, pe care S. o va iniţia şi teoretiza. Le Paradoxisme: un nouveau mouvement litteraire (1992), cel mai reprezentativ volum al noii direcţii, e alcătuit din mai multe secţiuni. Cartea se deschide cu un manifest inflamat: „J'ai quitte le communisme totalitaire et j'ai emigre aux Etats Unis pour la liberte. Donc, ne m'imposer pas des regles litteraires! Je suis venu en Amerique pour reconstruire la Statue de la Liberte du Vers delivre de la tyrannie du classicisme et de ses dogmes..." etc. Poezia lui S. va fi, prin urmare, de factură avangardistă, supusă propriului sistem estetic: antiliteratură, non-stil, poeme fără poeme (pagini albe), grafopoeme etc. în Exist împotriva mea! (1994) programul-manifest al mişcării paradoxiste este anunţat sub forma inedită a unui interviu. Cultivând bizareria şi nonsensul, autorul
Smărăndescu
Dicţionarul general al literaturii române 258
aminteşte uneori, ca în Autobiografie mica, de Grigore Cugler cu a sa Autobiografie. Volumul este o antologie de versuri - între care ciclurile Seară de antiteatru, Lăsaţi-mă eu însumi şi „teatru": „Teatrul liric Florentin prezintă în premieră absolută spectacolul de versuri în versuri Aventurile dragostei, piesă într-un act - de conştiinţă - şi cinci tablouri - diferit colorate având «roluri mici, interpreţi mari»". „Interpreţii" sunt Geo Dumitrescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Costanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Ileana Mălăncioiu, Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu şi Nina Cassian. Prefaţând cartea, Gheorghe Tomozei crede că autorul ei „vizează o poezie în Lucrare, ferment de mişcări cosmice, o poezie nemăsluită, cu versuri rezistente în timp". Matematician cu ambiţii poetice, S. face trimiteri frecvente spre domeniul predilect: „O, matematică, tu, expresia esteticului din natură" este „motoul final" al versurilor din Lingvistică matematică, dedicat lui Solomon Marcus. Poezia Ştiinţă şi artă (publicată în
1984	în revista „Convergenţe româneşti" din Londra) lasă mai mult loc expresiei poetice: „Ne compunem numai din cap! creierul a crescut în neştire / pe suprafaţa corpului - Mâncăm cu fruntea, cu fruntea bem, bem-bem / N-avem timp nici să iubim! / Şi eu port doliu după plug, după carul cu boi/ Lumea
o	percep cu versul/ Versul fiind subiectivitatea mea/Cea obiectivă/ Nu alerg să mai alerg/ Trăiesc înapoi până la strămoşi". O trilogie dramatică intitulată Metaistorie (1993) şi compusă din piesele Formarea omului nou, O lume întoarsă pe dos şi Patria de animale, alegorii experimentale paradoxiste, abordează ravagiile produse de comunism în timpul istoric contemporan.
SCRIERI: Formule pentru spirit, Bucureşti, 1981; Culegere de exerciţii poetice, Fes (Maroc), 1982; ed. Craiova, 2000; Sentimente fabricate în laborator, Fes, 1982; Legi de compoziţie internă (poeme cu... probleme), Fes, 1982; Le Sens du non-sens, Fes, 1983; Anti-chambre et anti-poesies ou bizarreries, Fes, 1984; Out in the Left Side, Phoenix-Chicago, 1990; Nonpoems, Phoenix-Chicago, 1990; Only Problems, Not Solutions! Chicago, 1991; Le Paradoxisme: un nouveau mouvement litteraire, Bergerac (Franţa), 1992; America, paradisul diavolului. Jurnal de emigrant, postfaţă Constantin M. Popa, Craiova, 1992; Dark Snow, Phoenix-Chicago, 1992; Circles ofLight, Phoenix-Chicago, 1992; Keys of the Earth, Caen (Franţa), 1992; Nonroman, Craiova, 1993; Metaistorie, postfaţă Dan Tărchilă, Bucureşti, 1993; Clopotul tăcerii - Silence's Bell - La Cloche du silence, ed. trilingvă, tr. Rodica Ştefănescu şi Ştefan Benea, introd. Florin Vasiliu, Bucureşti, 1993; Sons moi, cjue deviendrait la Poesie?, Berthierville (Canada), 1993; întâmplări cu Păcală, Bucureşti, 1994; Fugit... Jurnal de lagăr, I-II, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1994-1998; Exist împotriva mea!, pref. Gheorghe Tomozei, Târgovişte, 1994; Collected Papers, I—III, Bucureşti - Chişinău - Oradea, 1996; Emigrant la infinit, pref. Cezar Ivănescu şi Mihail I. Vlad, Târgovişte, 1996; Prin tunete de cuvinte - Through the Word Tunnels, ed. bilingvă, tr. Ovidiu Ghidirmic, Bucureşti, 1997; Scrieri defecte, pref. Ion Rotaru, Craiova, 1997; Distihuri paradoxiste, postfaţă D. Ţopa, Aalborg (Danemarca), 1998; întreabă-mă, să te-ntreb!, Târgovişte, 1999; Profesor în Africa, Chişinău, 1999; Vreme de şagă (în colaborare cu Gheorghe Niculescu), Oradea, 1999; Cântece de mahala, Oradea, 2000; Cum am descoperit America, Oradea, 2000; Destin, Craiova, 2000; De vorbă cu Su(s)pusul, Timişoara, 2000; Leitmotives, Craiova, 2000; Outer-Art; Oradea, 2000; Parada marilor enigme (în colaborare cu Gheorghe Niculescu), Oradea, 2000; Prin albe şi clasice
epii târzii, Oradea, 2000; în doi timpi şi trei mişcări, Bucureşti, 2002; Peste mări şi ţâri. Jurnal de profesor în Africa, Bucureşti, 2002; Ultrapolemici cu LiTeRe mari şi mici, Râmrdcu Vâlcea, 2002. Traduceri: Afinităţi (din lirica universală), Aalborg (Danemarca), 1998.
Repere bibliografice: Constantin M. Popa, The Paradoxist Literary Movement, Phoenix-Chicago, 1992; Titu Popescu, „America, paradisul diavolului", ST, 1994, 6; Ion Soare, Un scriitor al paradoxurilor: Florin Smărăndache, Râmnicu Vâlcea, 1994; Florin Vasiliu, Paradoxism's Main Roots, Pheonix (SUA), 1994; Mircea Petean, O poezie ferită de zgomot şi de-ngâmfare, ST, 1995, 4-5; Titu Popescu, Estetica paradoxismului, Bucureşti, 1995; Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, II, Craiova, 1995, 215-230; Ioan Romeo Roşiianu, Sinceritatea chipului din oglindă, CRC, 1997, 5; Petria, Vâlcea, 366-370; Veronica Balaj, Mihail I. Vlad, Interviuri cu Florentin Smărăndache, Târgovişte, 1998; Gheorghe Niculescu, Smarandachisme, Oradea, 2000; Popa, Ist. lit., II, 999-1002, Vasile, Poezia, 238-240; Ioan Adam, Parole în Balcania, Bucureşti, 2003,62-64; Firan, Profiluri, II, 245-247.	M. P.-C
SMĂRĂNDESCU, Vasile (11.X.1932, Topana, j. Olt), poet, prozator şi publicist. Este fiul Dumitrei şi al lui Nicolae Smărăndescu, dascăl. Urmează Liceul Comercial din Piteşti (1943-1951) şi Facultatea de Economie Generală din cadrul Institutului de Studii Economice din Bucureşti, absolvită în 1956, ulterior susţinându-şi doctoratul (1976). Economist principal, director adjunct la Centrocoop până în 1969, expert la Consiliul de Miniştri (1971-1984), director adjunct al ONT Carpaţi şi director în Ministerul Turismului (1984-1991), va funcţiona apoi ca asistent şi lector asociat la Academia de Studii Economice din Bucureşti. Debutează în 1976, cu versuri, la „Tribuna", iar prima carte, Interogaţia adevărului, îi apare în
1981.	Scrie la „Familia", „Flacăra", „Luceafărul", „Transilvania", „Vatra", „Steaua", „Magazin istoric", „Viaţa românească", „Urzica", „România literară", „Cuget românesc" ş.a. Este membru fondator al Societăţii Române de Haiku, membru asociat la International Haiku Society din Tokyo.
S. compune o poezie instalată în tradiţie, nostalgică, deseori cu unde satirice. Critica l-a apropiat de Ion Marin Iovescu, după cum există înrudiri şi cu Marin Sorescu, în direcţia cultivării limbajului regional. De asemenea, el e un producător, în spaţiul românesc, de versuri în stil clasic nipon, adoptând formele prozodice haiku, tanka, senryu: „Vară şi noapte - / în valul din heleşteu / spărturi de lună"; „în balconul meu - / greierele nu ştie / că ninge de ieri". Volumul antologic bilingv Pasagerul de seară - The Evening Passenger (2001) cuprinde toată recolta poetică a autorului, de la poezia discursivă, cu nuanţe elegiace, la poemul scurt şi la cel dialectal. S. scrie şi proză umoristică, reportaj, eseu etc.
SCRIERI: Interogaţia adevărului, Iaşi, 1981; Discurs despre judecata cea dreaptă, Cluj-Napoca, 1982; Exclamaţia muritorului, Bucureşti, 1984; Cimitirul ploilor, Cluj-Napoca, 1985; Aşezări pentru toate veacurile (în colaborare cu Gheorghe David), Bucureşti, 1987; Pasagerul de seară, Bucureşti, 1987; Eminescu pe pământ românesc şi în durata eternă (în colaborare cu Victor Crăciun), Bucureşti, 1989; Carte însingurată, pref. Florin Vasiliu, Bucureşti, 1991; Secunda fără sfârşit, pref. Laurenţiu Ulici, Bucureşti, 1996; între lumină şi umbră, Bucureşti, 1998; Chioşcul de ziare, Bucureşti, 1998; Drojneala, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1998;
259 Dicţionarul general al literaturii române
Smeu
Vreme de-o clipă, pref. Ion Acsan, Bucureşti, 1999; Luna ca o iscoadă, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1999; Ecoul clipei, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 2000; Cerul cu tot albastrul, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 2000; Recurs la memorie, Bucureşti, 2000; Pasagerul de seară - The Evening Passenger, ed. bilingvă, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Irina Petraş, „Exclamaţia muritorului", ST, 1984, 7; Costin Tuchilă, „Exclamaţia muritorului", LCF, 1984, 39; Al. Andriţoiu, „Exclamaţia muritorului", RL, 1984, 41; Valentin Taşcu, „Cimitirul ploilor", TR, 1986, 1; Cristian Livescu, „Cimitirul ploilor", CRC, 1986,32; V. Iahim, Inocenţe niponofile, ST, 1992,11-12; Rotaru, O ist, V, 553,556; Popa, Ist lit, II, 283-284.	N. I.
SMÂNTÂNESCU, Dan (3.1.1909, Bucureşti - 15.1.2000, Bucureşti), publicist şi istoric literar. Urmează la Bucureşti Liceul „Matei Basarab", apoi Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind licenţiat magna cum laude în 1931, iar în anul următor diplomat, „cu distincţie", al Institutului Superior de Arhivistică şi Paleografie. în perioada 1931-1940 este secretar particular al lui Nicolae Iorga, în răstimp, în 1936, luându-şi doctoratul. Bibliotecar la Arhivele Statului (1933-1934) şi la Academia Română (1934-1937), profesor de limba română la Colegiul „Sf. Sava", Liceul „Matei Basarab", Liceul „Mihai Viteazul", Institutul Militar Muzical din Bucureşti (1933-1955), funcţionar la Straja Ţării (1938-1940), din 1956 predă istoria literaturii universale şi istoria artelor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu". Este veteran al celui de-al doilea război mondial. A fost membru al Societăţii „Prietenii istoriei literare", în cadrul căreia adesea a conferenţiat, preşedinte al cenaclului literar-cultural „Octavian Goga". La „Sepia", în 1931, asigură rubrica de polemică „De toate", la „Epoca", în 1933-1934, este titularul rubricii „Cronica literară", iar la „Revista generală ilustrată", în 1938, ţine altă rubrică, intitulată „Gând, vorbă şi slovă scrisă". Colaborează cu încercări critice şi cronică literară la „Convorbiri literare", „Universul literar", „Albina", „Răsăritul", „Ţara noastră", „Neamul românesc", „Tinerimea română", iar mai târziu la „Astra", „Argeş", „Tomis", „Orizont", „Familia", „Clopotul", „Tribuna", „Presa", „Muzica", „Arta şi tehnica grafică" ş.a. Conduce, ca redactor, revistele „îndreptar" (ianuarie-aprilie 1936) şi „Da şi nu" (martie-decembrie 1936), e redactor-şef la „Orfeu", revista studenţilor de la Conservatorul bucureştean.
Cărţii de debut a lui S., Mişcarea sămănătoristă (1933), unde autorul se fereşte în mod declarat „să intre în domeniul critic",
i	se reproşează „un anumit aer apologetic, ce cadrează mai puţin cu stricteţea istoriografului", de asemenea o „oarecare incertitudine terminologică sau, dimpotrivă, un arbitrar lexical, inutil" (Perpessicius). De interes documentar, prin valorificarea unor documente şi informaţii de arhivă, sunt lucrările cu privire la cultura şi literatura din epoca medievală (Matei Basarab, Rafail Monahul, Ion Neculce) sau din secolul al
XlX-lea (Nicolae Bălcescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Mihail Strajanu). S. este şi autor al unor scrieri cu caracter memorialistic sau numai evocator, care pun în lumină figuri din spaţiul istoric ori cultural-literar românesc.
SCRIERI: Mişcarea sămănătoristă, pref. Nicolae Iorga, Bucureşti, 1933; Organizarea naţiunii, f.L, 1940; Conservatorul „Ciprian Porumbescu" (1864-1964. 100 ani) (în colaborare cu Ovidiu Varga, Octavian L. Cosma şi Vasile Dinu), Bucureşti, 1964; Fantastica aventură, Bucureşti, 1969; Drumurile lui Ion Neculce, Bucureşti, 1984; Convorbiri cu Dimitrie Cuclin (în colaborare cu Ella Istratty), Bucureşti, 1985; Eşafodul din Bosfor, Bucureşti, 1995; Amintiri din lumea cealaltă, Bucureşti, 1996; Titanul Nicolae Iorga, Bucureşti, 1996. Ediţii: Cronica faptelor regale. Cu discursurile M. S. Regelui Carol II în 1937-1938, I—II, Bucureşti, 1938-1939; Carol II. Lozinci regale, Bucureşti, 1939; Scrisori inedite ale unor muzicieni români, Bucureşti, 1955; Octavian Goga, Poezii inedite, Bucureşti, 1973; Portrete şi autoportrete. Cântăreţi români, Bucureşti,
1974.	Traduceri: Al. Gavard şi A. Perier, Călătoriile lui Livingston, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, VI, 261-265; Papadima, Scriitori 35-43; Octav Şuluţiu, „Mişcarea sămănătoristă", „România literară", 1933, 72; Dragoş Vrânceanu, Sămănătorismul, CRE, 1933, 1971; Şerban Cioculescu, O pledoarie sămănătoristă, ADV, 1933,15 263; Mihail Ilovici, Negativismul tinerei generaţii, Bucureşti, 1934, 185-187; I. Răducanu, Istoria unui curent literar, DEP, 1935,2 296; Zaciu, Bivuac, 108-118.	V.	V.	G.
SMEU, Grigore (26.X .1928, Runcu, j. Gorj), estetician, poet şi prozator. Urmează şcoala primară în satul natal (1935-1941), Liceul „Tudor Vladimirescu" din Târgu Jiu (1941-1949), apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1949-1953). în 1970 obţine titlul de doctor în filosofie, cu o teză de istoria esteticii româneşti. A funcţionat în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Filosofie al Academiei Române, parcurgând toate treptele ierarhiei profesionale şi ocupând diferite funcţii de conducere (şef al sectorului de estetică, director adjunct între 1978 şi 1988). Debutează cu versuri în presa literară, iar cel dintâi studiu îl tipăreşte în „Cercetări filosofice" (1956). Prima carte, Sensuri ale frumosului în estetica românească, îi apare în 1969.
în studiile sale S. urmăreşte conturarea unei imagini de ansamblu a fenomenului estetic românesc, surprinderea principalelor caracteristici estetice ale literaturii secolului al
XX-lea şi abordarea unui domeniu în care cercetătorul este, la noi, un pionier - Esteticul cotidian în lumea de azi (1992; Premiul Academiei Române). Şi comentariile sale literare ţintesc, în chip programatic, să îmbine teoria estetică, conceptuală prin natura ei, cu aplicaţia la text. Utilizând şi achiziţii ale esteticii informaţionale, lucrarea Previzibil şi imprevizibil în epică (1972) defineşte proza modernă la nivelul creaţiei, prin trecerea de la „exclamativ" la „inclamativ" (acest atribut însemnând „zbor paradoxal al spiritului, cu aripile întoarse înăuntru"), iar la nivelul receptării prin creşterea gradului de imprevizibilitate al operei în relaţia cu cititorul. Interdependenţa valorilor în literatură (1987) e o cercetare sistematică, păstrând justa măsură în felul în care sunt apreciate autonomia şi heteronomia unei scrieri: „interdependenţa" nu sacrifică „independenţa" valorilor extraestetice reunite, prin jocul dialectic al identităţii şi alterităţii, sub cupola frumosului. O temă incitantă, insuficient valorizată de exegeza anterioară, e abordată în cartea Marin Preda - o filosofie a naturii (1994). în evocarea
Smochină
Dicţionarul general al literaturii române 260
naturii S. identifică o ipostază de prim-plan a palierului filosofic propriu prozei comentate. în relaţia om-natură, criticul descoperă „transferul reciproc de substanţă", dar şi preeminenţa spiritului. Demonstraţia vizează evoluţia relaţiei de la adversitate la consonanţă, arhetipurile şi temele naturii (lumina solară, câmpia, salcâmul etc.), cu reflexe în întreaga operă a lui Marin Preda. Alte studii, apărute în reviste sau în volume colective, se ocupă de tema libertăţii în literatura română interbelică sau reiau, într-o nouă sinteză, preocupări mai vechi (Problematica specificităţii esteticului în istoria esteticii româneşti). Versurile lui S., adunate în volumele Pelerinaj (1974) şi Ceremoniile umbrelor (1996), sunt meditaţii lirice ale unei sensibilităţi interogative şi evocări ale stărilor vesperale şi nocturne, prielnice reveriei, avidă să capteze ritmurile inefabile ale firii şi pe cele ale umanităţii naturale şi ritualice. La rândul său, romanul Grădina înclinată (1974), naraţiune de proiecţie autobiografică, reia analiza şi interpretarea contactului reconfortant cu natura şi cu arhaicul.
SCRIERI: Sensuri ale frumosului în estetica românească, Bucureşti, 1969; Previzibil şi imprevizibil în epică, Bucureşti, 1972; Repere estetice în satul românesc, Bucureşti, 1973; Grădina înclinată, Bucureşti, 1974; Pelerinaj, Bucureşti, 1974; Relaţia social-autonom în artă, Bucureşti, 1976; Introducere în critica artei de amatori, Bucureşti, 1981; Sensibilitatea estetică românească, Bucureşti, 1984; Interdependenţa valorilor în literatură, Bucureşti, 1987; Esteticul cotidian în lumea de azi, Bucureşti, 1992; Marin Preda - o filosofie a naturii, Bucureşti, 1994; Ceremoniile umbrelor, Târgu Jiu, 1996.
Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, „Sensuri ale frumosului în estetica românească", RL, 1969, 43; Lucian Raicu, „Previzibil şi imprevizibil în epică", RL, 1972,26; Toma Roman, „Grădina înclinată", RL,1974,33; Mircea Iorgulescu, „Grădina înclinată", TR, 1974,52; Vasile Chifor, între luciditate şi reflecţie, T, 1974,12; Val Condurache, „Grădina înclinată", CL, 1975, 1; Ulici, Prima verba, 1,135-137; Marian Vasile, „Relaţia social-autonom în artă", RITL, 1977,4: Călinescu, Perspective, 164-168; Lit. rom. cont., 1,520-521; Lucian Dragomirescu, Seducţia - un concept nou în estetica românească, „Revista de filosofie", 1984, 5; Dumitru Velea, Banchetul, Bucureşti, 1984, 11-42; Ion Buzera, „Interdependenţa valorilor în literatură", R, 1988, 9; Andrei Grigor, Performanţă exegetică, L, 1995, 9; Popa, Ist. lit., II, 1165-1166; Firan, Profiluri,11,247-248.	N.M.
SMOCHINĂ, Nichita P. (14.111.1894, Mahala, j. Chişinău -14.XII.1980, Bucureşti), gazetar şi etnograf. Este fiul Agafiei şi al lui Parfenie Smochină. Urmează şcoala primară, pe cea parohială şi liceul, cu predare în limba rusă, la Dubăsari. Recrutat în armata ţaristă, în 1914-1917 luptă pe front, ajungând la gradul de căpitan şi fiind grav rănit. întors din război, e ales în 1918 preşedinte al zemstvei, prefect la Tiraspol şi deputat în rada ucraineană. Activitatea sa proromânească, susţinută şi la cotidianul „Moldovanul", înfiinţat la Dubăsari, îl determină să plece în decembrie 1919 la Iaşi, unde se stabileşte şi unde va absolvi Facultatea de Filosofie şi Drept (1924). Profesează ca avocat şi secretar al Rectoratului Universităţii din Iaşi. Remarcat de Nicolae Iorga, îşi continuă studiile în Franţa, la Sorbona, ca bursier al Şcolii Române timp
de cinci ani, obţinând doctoratul în drept. în 1930 a făcut parte din delegaţia la Congresul minorităţilor de pe lângă Societatea Naţiunilor de la Geneva; o vreme este profesor la Ecole pour la Propagation des Langues Etrangeres en France de la Paris, întemeiază revistele „Tribuna românilor transnistreni" (1927-1928) şi „Moldova nouă" (1935-1941), organ al Asociaţiei Culturale a Transnistrenilor, conduce ziarul „Transnistria" (1941-1944). în 1942 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. între 1942 şi 1943, ca preşedinte al Consiliului Naţional al Transnistriei, iniţiază, împreună cu Institutul Ştiinţific Român din Tiraspol, numeroase acţiuni culturale. A colaborat cu studii şi articole privind cultura şi situaţia economică a românilor transnistreni la „Drum drept", „Ramuri", „Societatea de mâine", „Viaţa Basarabiei", „Slova", „însemnări ieşene", „Revista Fundaţiilor Regale", „Cele trei Crişuri", „Anuarul Arhivei de Folclor", „Biserica Ortodoxă Română", „Balkan Studies", „Revue historique", „Magazin istoric" ş.a. A semnat şi M. Florin, T. Vlădică.
Lucrarea Din literatura populară a românilor de peste Nistru (1939) conţine un studiu introductiv şi o culegere de cântece bătrâneşti, doine, strigături, colinde, descântece, poezii privind obiceiurile familiale, adunate de la ţăranii refugiaţi în România din localităţile de la est de Nistru. O serie de articole şi studii se bazează pe cercetarea unor documente. S. a efectuat anchete etnofolclorice în satele româneşti de la Nistru până la est de Bug, în cadrul campaniilor monografice organizate de Dimitrie Guşti şi Traian Herseni, acordând importanţă studierii obiceiurilor. în alte contribuţii, cum sunt Din obiceiurile românilor de peste Nistru - Dumineca Mare, Anul Nou la moldovenii de peste Nistru, Crăciunul la moldovenii de peste Nistru, Prohoadele la românii de peste Nistru, Iarba verde. Din obiceiurile moldovenilor de peste Nistru, Jocurile de copii la românii de peste Nistru, Moscălia ş.a., se aduc numeroase argumente privind identitatea etnică, comunitatea de limbă şi cultură a tuturor românilor, inclusiv a celor de la răsărit de Nistru.
SCRIERI: Les Emigres roumains a Paris (1850-1856), Paris, 1933; Dănilă Apostol, hatmanul Ucrainei, [Bucureşti, 1933]; Republica Moldovenească a Sovietelor, Bucureşti, [1938]. Culegeri: Din literatura populară a românilor de peste Nistru, introd. edit., Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: „Dănilă Apostol", „Caiet bibliografic", 1933,
2-4; Nicolae Dunăreanu, Figuri contemporane din Basarabia, Chişinău, 1939, 122; Predescu, Encicl., 790; Gherasim Pintea, N. P. Smochină, „Transnistria", 1941,13; Iordan Datcu, Nichita P. Smochină, etnograful românilor transnistrieni, REF, 1993, 1-2; Grigore Botezatu, Nichita Smochină, „Revista de etnologie" (Chişinău), 1995,1; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 25-26; Rusu, Membrii Academiei, 491; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 213-214; Datcu, Repere, 227-245.	'	Gr.	B.
SNOAVĂ, specie a epicii populare, în proză, de obicei uniepisodică, având caracter satiric şi conţinut anecdotic. Pe lângă denumirile ei regionale {polojanie, jâtie, tacla, trufă, sozie, basm, păcăleală, pildă, palavră, isnoavă ş.a.), există termenii poveste şi glumă, larg răspândiţi în toate provinciile. în folcloristică s-a impus cuvântul snoavă (de origine veche slavă)
261 Dicţionarul general al literaturii române
Snoavă
si, alături de acesta, au fost adoptaţi termenii gluma şi anecdotă, pentru desemnarea unor categorii. Deşi specia pare să fi apărut mult mai târziu decât basmul şi legenda, prin fenomenul de poligeneză motive ale ei au fost depistate încă în operele literare ale Antichităţii. Circulând de la un popor la altul (mai ales în Evul Mediu), a suferit în continuare un proces de selecţie şi de adaptare la realităţile specifice, conta-minându-se uneori cu alte naraţiuni. Prin larga lor răspândire, cărţile populare au avut un rol însemnat în îmbogăţirea repertoriului s. româneşti. Astfel, istorioara despre bătrânul care, prin înţelepciune, îi pune în inferioritate pe sfetnicii împărăteşti sau cea despre fata isteaţă care dezleagă o serie de întrebări dificile îşi au sursa în cartea populară Bertoldo şi prezintă un număr mare de variante româneşti. O contribuţie la fel de însemnată în asimilarea unor noi teme sau în consolidarea celor existente prin subiecte asemănătoare a adus şi prelucrarea lui Anton Pann, Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea. în colecţiile din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, publicate de I. C. Fundescu, Petre Ispirescu, D. Stăncescu, ca şi în cea a lui D. Furtună, S. apare alături de basm şi doar rareori separat. O serie de motive au fost versificate mai întâi de Anton Pann în Povestea vorbii, procedeul fiind apoi reluat de Petre Dulfu şi Th. D. Speranţia. Specia românească este ilustrată de aproximativ patru mii de tipuri de s. propriu-zise şi două sute de anecdote. Avându-se în vedere conţinutul, au fost clasificate în patru categorii tematice: relaţii sociale, relaţii familiale, deficienţe psihologice şi defecte fizice. Cea dintâi categorie se axează pe conflictul bogat-sărac, ciclul cel mai reprezentativ fiind legat de isprăvile lui Păcală. Existent sub diferite denumiri şi la alte popoare, Păcală sau Pepelea din folclorul românesc este personajul care îşi bate joc şi îi pedepseşte pe bogaţi cu arma lui principală, isteţimea, ascunsă în spatele unei naivităţi simulate. în cazuri mai rare, prin intermediul aceluiaşi tip, satira este îndreptată împotriva prostiei. Relaţiile familiale (soţ-soţie, părinţi-copii, naş-fin etc.) stau la baza celei de-a doua categorii tematice. Preferinţele colectivităţii merg îndeosebi spre subiectele referitoare la cuplul conjugal, ilustrate de un număr apreciabil de motive şi variante, care vizează infidelitatea, viclenia, răutatea, îndărătnicia unuia din soţi (de obicei, femeii i se atribuie aproape toate aceste cusururi). în altă categorie intră istorioare care persiflează defecte general-umane (lenea, beţia, hoţia, minciuna, lăcomia, zgârcenia şi mai ales prostia), de data aceasta fără a le implica neapărat în cadrul conflictelor sociale sau al relaţiilor familiale. Mult mai puţine la număr şi urmărind în special amuzamentul sunt cele din ultima categorie, vizând unele deficienţe fizice. S. cu un conţinut social au o tentă satirică mai pronunţată decât toate celelalte şi înregistrează o evoluţie deosebită de la o perioadă istorică la alta. După criteriul compoziţiei, au fost distinse patru tipuri. Din primul tip fac parte piesele scurte, construite dintr-un singur episod şi având un singur personaj, cel negativ (glumele şi anecdotele). A doua categorie grupează naraţiuni compuse din două scene sau două acţiuni (sistem binar caracteristic S. propriu-zise). Alte două tipuri se apropie prin
sistemul lor compoziţional de basm, fiind alcătuite din mai multe episoade (tip serial - de exemplu, povestea despre mortul ucis de mai multe ori) sau grupându-şi întâmplările în jurul personajului reprezentativ (tip ciclic - ciclul despre Păcală). Istorisită cel mai adesea în momentele de odihnă, s. este inspirată din realitatea cotidiană, surprinsă în aspectele ei comice, cu o vădită intenţie satirică. Personajul ridiculizat este, de obicei, pus în situaţia de a-şi dezvălui defectele fizice sau morale, comportamentul, de natură să îl caracterizeze, fiind acela care generează comicul. De la ironia îngăduitoare şi inofensivă până la sarcasm, se parcurge o gamă de nuanţe care cresc treptat în intensitate. De obicei simplă, cu un stil lipsit de podoabe, s. are efect în cazul în care este relatată de un povestitor talentat, înzestrat cu un anumit dar al expunerii (cursivitate, intonaţie, mimică). Se apropie uneori de basmul fantastic datorită unor elemente, procedee sau personaje specifice acestuia, existente şi în cuprinsul ei (fiinţe cu puteri supranaturale, obiecte miraculoase). în alte cazuri pătrunde în zona basmului animalier, luând naştere S. explicative cu caracter legendar. La fel de uşor se poate identifica şi cu legenda propriu-zisă, când motivele dobândesc o finalitate explicativă sau se referă la un anume personaj istoric. Două categorii ale s. sunt gluma şi anecdota. Mai redusă ca proporţii (se limitează la relatarea unui singur moment) şi de provenienţă citadină, gluma pune accent pe replica finală, aşa-zisa poantă care evidenţiază anumite calităţi ale personajului (isteţimea, perspicacitatea, inteligenţa). Dacă replica finală disimulează anumite defecte ale protagonistului (prostia, viclenia), vizând aspectul satiric în primul rând şi apoi comicul, e vorba tot de S. Gluma rezistă prin ineditul ei, de vreme ce, odată cunoscută, îşi diminuează efectul. Nu de puţine ori s. a constituit un punct de plecare pentru creaţia cultă (la I. Budai-Deleanu, C. Negruzzi, A. I. Odobescu, I. L. Caragiale, I. Creangă ş.a.). Datorită viabilităţii pe care i-o conferă caracterul ei realist, rămâne una din speciile folclorice răspândite.
Surse: Anton Pann, Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, Bucureşti, 1847; D. Iarcu, Efimeride (anecdote) sau Românul glumeţ, Bucureşti, 1857; ed. 2 (Românul glumeţ), Bucureşti, 1874; Petre Ispirescu, Legende şi basmele românilor. Ghicitori şi proverburi, I—II, pref.
B.	P. Hasdeu, Bucureşti, 1872-1876; I. C. Fundescu, Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, pref. B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1875; Th. D. Speranţia, Anecdote populare, I, Bucureşti, 1892; D. Stăncescu, Snoave sau glume populare, Bucureşti, 1892; D. Stăncescu, Snoave, Bucureşti, 1893; Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Bucureşti, 1894; D. Stăncescu, Poveşti şi snoave noi pentru popor, Bucureşti, 1895; C. Rădulescu-Codin, Dăfii, snoave şi poveşti, Craiova, 1904 (în colaborare cu Şt. Şt. Duţescu); Dumitru Furtună, Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende româneşti, Bucureşti, 1914; Basme, povestiri şi snoave, Bucureşti, 1958; De-ale lui Păcală, îngr. Vasile Adăscăliţei şi Petru Ursache, pref. Petru Ursache, Bucureşti, 1964; Antologie de proză populară epică, III, îngr. şi pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1966; Poveşti, snoave şi legende, îngr. şi pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1967; Nevasta cea isteaţă, îngr. Sabina Cornelia Stroescu, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1971; Petru Rezuş, Dochiţa împărătiţa, Bucureşti, 1972; Basmul cu soarele şi fata de împărat. Poveşti, snoave şi legende argeşene, îngr. Gh. Vrabie, Bucureşti, 1973; Păcală,
Soare
Dicţionarul general al literaturii române 262
Snoave populare şi prelucrări, îngr. Sabina Cornelia Stroescu, Bucureşti, 1975; Snoava populară românească, I-IV, îngr. Sabina Cornelia Stroescu, pref. Mihai-Alexandru Canciovici, Bucureşti, 1984-1989; Proză populară din Stroeşti-Argeş, îngr. Mihail M. Robea, Bucureşti, 1997; Simion Florea Marian, Basme populare româneşti, voi. IV: Snoave din Bucovina, îngr. Paul Leu, Suceava, 1998.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 149-176; Iorga, Pagini, 1,3-7; M. Schwarzfeld, O ochire asupra anecdotelor populare române, „Şezătoarea", 1892,5; Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1895, 71-78,911-944; Adamescu, Ist. lit., 48-52; Iorga, Ist. lit., 1,65-74) Ist. lit., 1,95-98', Sabina Cornelia Stroescu, Cu privire la sistemul de clasificare a snoavei populare româneşti, REF, 1965, 6; Ovidiu Bârlea, Folclorul în „Ţiganiada", în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, 512-545; Sabina Cornelia Stroescu, La Typologie bibliographique des faceties roumaines, I—II, Bucureşti, 1969; Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, 1971,186-200; Gheorghe Vrabie, Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii, Bucureşti, 1970, 363-366; Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976,350-370; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976, 274-277; Dicţ. lit. 1900, 794-795; Mihai-Alexandru Canciovici, Păcală, eroul comic din snoava populară românească, pref. Dim. Păcurariu, Craiova, 1988; Pavel Ruxăndoiu, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Bucureşti, 2001,443-444.	C.	Bz.
SOARE, Alice, (28.1.1891, Botoşani - 20.VIII.1945, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Eugeniei (n. Baltă), dintr-o veche familie moldovenească, şi a lui Constantin Zamfirescu, căpitan de artilerie. Primeşte în casă, cu guvernante şi dascăli particulari, educaţia îngrijită a tinerelor de bună familie. Sporadice informaţii despre biografia ei apar în anii de după primul război mondial: se căsătoreşte cu avocatul Virgil Z. Soare, locuind la Galaţi; aici anima, alături de Alexandrina Scurtu, un cenaclu literar şi revista „Dunărea", unde, sub înrâurirea companioanei sale, îi apăreau, în vara lui 1919, câteva sonete, acesta fiind, probabil, şi debutul său în presă. Colaborează şi la alte publicaţii gălăţene, ca „Luminişuri", „Scânteieri" sau „Cuvântul Galaţilor", în această perioadă numele ei începând să circule în gazete cu orientări diverse, din toată ţara: „Luceafărul", „Ramuri", „Convorbiri literare", „Neamul românesc literar", „însemnări literare", „Viaţa românească", „Sburătorul", „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Cronica ilustrată", „Năzuinţa" (Craiova), „Viaţa literară", „Rampa", „Renaşterea neamului" (Arad), „Universul", „Universul literar", „Familia", „Gazeta cărţilor", „Universul copiilor", „Libertatea românească", „Cele trei Crişuri", „Orizonturi" (Bolgrad), „Ţara lui Mircea" (Silistra) ş.a., la care dă de regulă versuri, mai târziu proză pentru copii şi traduceri. Frecventează intermitent, mai ales în anii 1922-1923,1934, cenaclul Sburătorul, dar trăieşte retrasă din viaţa literară; îşi va urma, pentru câţiva ani, noul soţ, Constantin Triandafil (militar de carieră), la Arad, stabilindu-se un timp în Ploieşti, iar în ultimii ani ai vieţii la Bucureşti, unde se stinge de leucemie. în 1921 a debutat editorial cu volumul de versuri Ferestre luminate (Premiul Societăţii Scriitorilor Români). I-a urmat, târziu, în 1940, Sâmburi de lumină (Premiul „I. C. Mihail" al Academiei
Române). în februarie 1933 citea la radio proză dintr-un proiectat volum, Poveşti/Povestiri pentru Dinu, scris în memoria fiului pierdut timpuriu. „Rampa" şi „Universul" i-au publicat, în 1928, traducerea (după o versiune franceză) a piesei onirice în larg de Sutton Vane, montată la Teatrul Naţional din Cernăuţi în acelaşi an. Portretizată de E. Lovinescu, în Memorii, sub numele metaforic Aurora Furtună (Poeta cu soţ irascibil), S. a lăsat amintirea unei femei cu fizic maiestuos şi spirit cultivat (o preocupa astronomia, iar la revista „Sburătorul" ar fi trimis iniţial versuri în franceză despre Praga medievală), fire solitară, ancorată în propria trăire, părându-le unora absentă până la indolenţă, altora agasant problematică. Cu excepţia celor două versiuni ale Istoriei literaturii române contemporane lovinesciene, poeta nu a beneficiat, în lucrările de sinteză, decât de menţiuni enumerative.
Conştiinţa procesului artistic, a „puterilor ce dormitează" în „ideea creatoare" şi personalizarea acută a unor motive poetice o extrag pe S. din platitudinea veleitară. Deşi acurateţea expresivă oscilantă o reţine la cote valorice medii, în plan istorico-literar textele ei atestă „metamorfoze" decisive ale poeziei româneşti şi emanciparea lirismului feminin după primul război mondial. Sonetele din Ferestre luminate ilustrează confluenţa simbolismului cu parnasianismul şi primul modernism, unde confesiunea e saturată de artefact cultural şi clişee estetizante. Forma şi preţiozitatea artistă sunt ale sonetului de şcoală parnasiană (Heredia, la noi Al. Macedonski): „Ci vreau ca-n hieratică găteală/ Sub valuri de brocarturi şi mărgele,/ Simţirea mea s-apară ideală", iar imagismul reificat abundă: „camee", cupe de ametist, trupuri de chihlimbar cu sânge de rubine, „cerul de zmalţ albastru", apusuri de mărgean. Dar la fel de prezente sunt şi elementele poeticii simboliste: regia misterului, a mesajului fără răspuns, mistica Frumuseţii, audiţia colorată - „albastre duete de privighetori"-, dereglarea simţurilor cu „delir fantasmatic", beţie, veninuri, filtre erotice, nevroze, aiurări agonice florale ca la D. Anghel, triade şi majuscule magice ca la Maurice Maeterlinck şi Ion Minulescu - „trei cerşetoare: Visul, Dragostea, Durerea" -, pastelul impresionist, cu ceţuri irizate şi „cocorii pistruind paloarea serii", badinerii rococo, pantofi de mătase, Pierrotul alb etc. Nou e însă personajul liric, insolit pentru spaţiul românesc, marcat sensibil de lectura Contesei de Noailles, la care trimit nu doar accesele de superbie, îndrăzneala imaginilor senzuale, scepticismul religios şi chiar apostazia, plânsul pe „răscoliri de jar şi de cenuşă", dar şi tema regenerării după mari căderi, cu auzul deschis la „bătaia forţelor eterne". Proiecţiile eului sunt paradoxale: „îmi port curatul suflet ca o vină/ în lumea-n care nu mai e lumină/Decât pentru Minciună şi Păcat", reunind „vestala senină" cu femeia-damnată a iubirii, sub „stigmatul patimei funeste" şi al „simţurilor pervertite", biciuite de clocotul „tulbure" al sângelui; într-o Metempsicoză, poeta se vede „Hero, Gretchen, Julieta", altădată o spaniolă care „dansează sfidător pe masă" ori sultana de o feroce lascivitate: „Şi când deodată tâmplele mi-ar strânge/ în viu-i cleşte patima barbară
263 Dicţionarul general al literaturii române
Soare
/Şi trupu-n mii de mlădieri mi-ar frânge/ Aş fi pantera cu priviri de pară,/ Cu Orientul tot trezit în sânge/ Care-şi aşteaptă prada legendară". S. izbuteşte să transpună în acest limbaj compozit o viaţă interioară proprie, cu prezumţia că depozitează un summum de experienţă tragică - o mare iubire trădată, un cămin distrus, copilul mort, o aspră însingurare „pe margini de genuni înfricoşate" dar şi vocaţia de a renaşte decupând, în întunericul durerii, „ferestre luminate" sau captând „sâmburi de lumină". Cultivarea formei fixe temperează despletirea lirică şi procură o carcasă protectoare. în recuzita imaginilor îi corespunde refugiul în „turnul de fildeş" suit „pe-a culmilor singurătate": „Mă-nchid de-acum în turnu-mi singuratic/ Croit din sidefarea zării mute,/ Eu singură cu-al inimii jeratic". Sfidând „noroiul", viaţa cu „vag miros de mucigai" şi o umanitate mizeră la care „nu vrea să coboare", S. poematizează abundent, în linie macedonskiană, evadarea din teluric, „împrăştierea în imensitate", unde „A sufletului flacără străbună/ De carne nu mai este-ntunecată"; suita e completă, de la reveria „pneumatică" - „orice răsuflare e un zbor început"- la elanul în erupţie, sigilat însă de amintirea lui Icar: „Ca să reţie visul culminant/ Nu se mai află nici un frâu în zare,/ în toată vietatea-i un amant/ şi beţi de dor cad fluturi prin pahare". Sâmburi de lumină e un document al opţiunii moderniste manifeste, într-un lirism care nu mai evită asperităţile prozaice şi epicul autobiografic în linia Ion Pillat, alte repere fiind, acum, Tudor Arghezi, Adrian Maniu sau pictura unor Nicolae Dărăscu şi Jean Steriadi. Poeta se detaşează cu autoironie, adesea sarcastică, dar şi cu regret, de „romantismul demodat din mine" - un „vals fosil" ce „supără urechea mea modernă". Idealurile „antediluviene" sunt cenzurate de „năzuinţa de-a nu mai năzui", fără măşti calofile, sufletul se livrează contemplării propriei drame: „Mormântu-ţi îmi astupă toată zarea", dar contemplaţia revelă şi bogăţia lumii, în care „şchiopătând va reîncepe viaţa". Cu ochi de plastician, S. compune scene de gen, cultivând pitorescul domestic şi o peisagistică antropomorfă, unde valul mării răstoarnă trupul ca „un amant grăbit", iar duna de nisip spulberată de vânt e sufletul pierzându-şi conturul sub „nori de stele pe-un cer de levănţică". Din cele patru cicluri ale cărţii ~ Medalioane, Chivote, Brocarturi, Scame -, ultimul versifică, departe însă de modelul arghezian, ataşamentul franciscan pentru lighioanele domestice.
SCRIERI: Ferestre luminate, Bucureşti, 1921; Sâmburi de lumină, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: E. Lovinescu, O revistă literară la. ..Galaţi, SBR, 1919,18; Mihail Iorgulescu, „Ferestre luminate", SBR, 1921, 3; Scarlat Struţeanu, „Ferestre luminate", „Viitorul", 1921, 9 octombrie; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], „Ferestre luminate", RP, 1921, 1101; G. Topîrceanu, Scrieri alese, II, îngr. şi pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971,375-380; Al. Bogdan, Poezia feminină, LUT, 1922,114; Teodor Râşcanu, Feminism, „Hiena", 1922,9; Craioveanul [F. Aderca], „Ferestre luminate", „Năzuinţa", 1922,2; Ion Sân-Giorgiu, Nedreptăţiţii, NRL, 1926,21; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 195-196; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 198, 258, 294; Lucia Popescu, Siluetă: Alice Soare,
„Ştirea", 1935, 253; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 135; G. Dumitrescu, „Sâmburi de lumină", G, 1940, 9; D. Caracostea, „Sâmburi de lumină", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. LXI, 1940-1941; Radu Cosmin, Figuri culturale, „Cele trei Crişuri", 1941, 1-8; Pompiliu Constantinescu, „Sâmburi de lumină", VRA, 1941,621; C. Pajură [Cezar Papacostea], Alice Soare, „Severinul liber", 1946,88; Sevastos, Amintiri, 356-357; G. Gheorghiţă, Sburătorul, Bucureşti, 1976, 133, 368, 475;
E.	Lovinescu, Memorii. Aqua forte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998, 322-324; Lovinescu, Sburătorul, 1,9,10,15,16,17,18,19,145, II, 10,17, 223, III, 12, IV, 104,105,106,107,110,262, V, 58,59,60,113, VI, 46,47, 48,49,51,194,196,204,210,273; Dicţ. scriit. rom., IV, 285-286.	G. O.
SOARE, lulia (pseudonim al lui Lilly Sonnenfeld; 5.VII.1920, Galaţi - 23.VII.1971, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Iuliei Sofia (n. Lack) şi a lui Adolf Sonnenfeld. Face şcoala primară şi liceul în oraşul natal, absolvind în 1939, când se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Obligată, din cauza legilor rasiale, să îşi întrerupă studiile în 1940, le va relua în toamna anului 1944, obţinând licenţa în 1946. Din acelaşi an devine redactor la Editura Politică, apoi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă şi la Editura Meridiane. în 1954 se pensionează din cauza sănătăţii precare.
S. debutează editorial în 1956, cu romanul Familia Calaff, care atestă o prozatoare viguroasă, cu înclinaţii satirice, greu de plasat în registrul canonului ideologic al timpului, conform căruia ar fi trebuit criticate valorile vieţii burgheze. Aşe-zându-se în zona unui realism cu valenţe naturaliste, romanul dezvoltă istoria unei familii de origine evreiască, în perioada interbelică, insistând pe elemente de dezagregare morală, până la explicaţii subliminale ţinând de etnopsihologie. Povestirile din O plimbare la Băneasa (1962) se refugiază în atmosfera Bucureştiului de la mijlocul secolului trecut, cu aceeaşi înclinaţie către mica patologie a caracterelor şi a moravurilor. Nuvelele din Vârsta de bronz (1969) şi Duminică frumoasă de primăvară (1971) certifică interesul pentru psihologia singuraticilor, pentru micile drame ale neinserării sociale sau familiale. O tânără handicapată îşi terorizează familia cu neputinţele sale (Duminică frumoasă de primăvară), un bătrân profesor suedez se pregăteşte febril să îşi întâmpine o prietenă mult mai tânără, sub reproşurile umilitoare ale fostei soţii (Trenul de Copenhaga soseşte la 19,22), un fiu îşi duce tatăl bolnav incurabil la o cabană, să se odihnească, iar bătrânul moare de singurătate (Sus la cabană) etc. Fratele meu Hans, din volumul Vârsta de bronz, este cea mai solidă nuvelă scrisă de S., în fapt un roman de mici proporţii despre deriva morală a unei familii, silită să adăpostească un fiu de ofiţer SS, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Compromisul, cinismul atitudinilor de faţadă e sancţionat apăsat. în ciuda scriiturii consistente, lecţia moralistă sună totuşi strident.
SCRIERI: Familia Calaff, Bucureşti, 1956; Stendhal (Henry Beyle), Bucureşti, 1957; O plimbare la Băneasa, Bucureşti, 1962; Vârsta de bronz, Bucureşti, 1969; Duminică frumoasă de primăvară, Bucureşti, 1971. Traduceri: Ştefan Zeromski, Doctorul Judym, pref. Olga Zaicik, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Rodica Ciocan); Borislav Stancovici,
Soarele
Dicţionarul general al literaturii române 264
Sânge stricat, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu George Bulic); Jacques-Yves Cousteau, Frederic Dumas, Lumea tăcerii, Bucureşti, 1960; Pierre Daix, Ultima fortăreaţă, Bucureşti, 1960; Luis Goytisolo Gay, La marginea Barcelonei, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Paul Teodorescu); Benno Pludra, Şeriful Teddy, Bucureşti, 1961; Etienne Bonnot de Condillac, Tratatul despre senzaţii, introd. Dan Bădărău, Bucureşti, 1962; Phanishvarnath Renu, Văl întinat, pref. Dumitru Solomon, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Tatiana Panaitescu); Karel Capek, Opere alese, II, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Ihor Lemnij), Povestiri, Bucureşti, 1963; S. Goliţân, Cei patruzeci de exploratori, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu V. Ţvileac); Herve Bazin, Vipera sugrumată. Moartea căluţului, pref. Val Panaitescu, Bucureşti, 1964; Henrik Pontoppidan, Per cel norocos, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Al. Budişteanu); Jules Verne, în faţa steagului, Bucureşti, 1965; Bj0rnstjerne Bj0rnson, Fatapescarului, pref. Ovidiu Drimba, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Virgil Tempeanu şi Ion Caraion); Georges Duhamel, Viaţa şi aventurile lui Salavin, I-III, pref. Toma Pavel, Bucureşti, 1966, Cronica familiei Pascjuier, I-III, pref. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1968; Andre Gide, Pivniţele Vaticanului, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1966; ed. Bucureşti, 1993, Călătorie în Congo. Note de drum, Bucureşti, 1971; Roger Martin du Gard, Jean Barois, pref. Val Panaitescu, Bucureşti, 1966; Gottfried Keller, Heinrich cel Verde, I-III, pref. H. Miiller, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Dragoş Vacariuc); Anghelos S. Vlahos, Stăpânul meu Alcibiade, cuvânt înainte Polixenia Karambi, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Antiţa Augustopol-Jucan).
Repere bibliografice: C. Bariu, Un tablou zguduitor al dezumanizării burgheze, „Scânteia tineretului", 1956,2 375; Radu Popescu, „Familia Calaff", CNT, 1956, 49; Boris Buzilă, „Familia Calaff", RMB, 1956, 21 decembrie; Georgeta Horodincă, Familia Calaff şi cronicarul ei, VR, 1957, 1; C. Voita, Stendhal 1957, GL, 1957, 10; Vera Călin, Microcosmosul familial, GL, 1957,16; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959,264-269; Z. Ornea, „O plimbare la Băneasa", GL, 1962, 14; I. Sîrbu, „ Vârsta de bronz", IL, 1969,8; Magdalena Popescu, „ Vârsta de bronz", RL, 1969, 48; Horia Vasilescu, „Duminică frumoasă de primăvară", 0,1971,10; Vera Călin, lulia Soare, RL, 1971, 31; Corina Cristea, Inevitabila întoarcere, LCF, 1973, 29; Ardeleanu, „A urî",
138-143; Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi. Dicţionar biobibliografic, Galaţi, 1973,249-250; Negoiţescu, Engrame, 154 -157; Dan Grădinaru, O scriitoare uitată, RL, 1990,27; Dicţ. scriit. rom., IV, 286-287. T. R.
SOARELE, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între
11	noiembrie 1896 şi 6 ianuarie 1898. Gazetă a unei grupări antiliberale, S. a fost redactată de G. Urzică, redactor responsabil şi proprietar, publicist cu oarecare experienţă. El şi-a asigurat, pentru paginile de literatură, colaborarea scriitorilor I. Alexandrescu-Dafin, Gheorghe din Moldova, A. Steuerman-Rodion, Radu D. Rosetti, Al. Radeş, T. Duţescu-Duţu. Sporadic au publicat Al. Antemireanu, Virgiliu N. Cişman, J. B. Hetrat, N. Burlănescu-Alin, D. Karr (D. Karnabatt), I. N. Roman, Emanuel Părăeanu, George Murnu, Panaite Zosin, C. Al. Ionescu-Caion, D. Marinescu-Marion ş.a. Aici St. O. Iosif traduce din Lenau şi Petofi, Radu D. Rosetti din Heine şi Frangois Coppee, iar A. Toma (iscălind Şt. Tomşa) din Heine. Au mai apărut transpuneri din Alfred de Vigny, Sully Prudhomme, din Goethe şi Turgheniev.	R.	Z.
SOARELE, gazetă apărută la Chişinău, săptămânal, din 30 decembrie 1921 până la 24 aprilie 1923. Redactor: Nicolae Dunăreanu. Publicaţie independentă scrisă de un grup de intelectuali din Basarabia, S. îşi propune să îşi familiarizeze cititorii cu literatura şi cultura română, pentru a contribui la schimbarea mentalităţilor în această parte a ţării. Acţiunea de culturalizare devine principalul mobil al gazetei. Preocuparea pentru cultivarea limbii române în Basarabia este explicită în articole ca Moldoveni, grăiţi limba strămoşească de Pan Halippa, Moldoveni sau români? de Nicolae Dunăreanu. Sunt selectate scrieri de Emil Gârleanu, Nicolae Beldiceanu, George Coşbuc,
C.	Sandu-Aldea, dar se publică şi versuri de V. Alecsandri, Mihai Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Panait Cerna, St. O. Iosif, Alexie Mateevici, D. C. Moruzi, I. U. Soricu ş.a., proză de Alecu Russo, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Jean Bart. Revista i-a avut printre colaboratori pe reprezentanţii „generaţiei Unirii" -Iorgu Tudor, Pan Halippa, Ion Buzdugan, Anton Luţcan, Sergiu V. Cujbă, în sumar intrând şi versuri de Al. T. Stamatiad, George Tutoveanu, proză de Al. Cazaban, George Bota, V. Lazăr. Publicistica îi are ca autori pe Liviu Marian, Ştefan Ciobanu, Vasile Harea, I. Duscian ş.a. Editorialele sunt scrise de Nicolae Dunăreanu, Pan Halippa (şi rubrica „îndrumări politice"), Liviu Marian, Ştefan Ciobanu (şi actualitatea şcolară şi culturală), Vasile Harea, Ion Simionescu.	I.	Dg.
SOARELE Şl LUNA, baladă populară din ciclul baladelor fantastice. Fondul acestei balade este mitologic, reflectând o mentalitate arhaică, şi oferă o explicare poetică naivă a succesiunii continue a celor doi aştri, a imposibilităţii întâlnirii lor. Din mitologia greacă se cunoaşte legenda incestului lui Apollo (Soarele) cu sora sa, Artemis (Luna), legendă valorificată şi de poeţii antici, întâlnită apoi la romani (unde Ianus e Soarele şi Iana sau Diana - Luna), la popoarele germanice, la slavii răsăriteni şi la unele popoare balcanice. în tradiţia noastră orală există numeroase credinţe despre „sfântul Soare" şi „sfânta Lună". Numai la români, la bulgari şi la croaţi se găseşte transpunerea poetică a acestei legende în cântec epic. Potrivit concepţiei antropomorfice şi animiste, cei doi aştri sunt frate şi soră la a căror căsătorie se opun elementele naturii şi cele supranaturale. Intriga baladei porneşte de la interpretarea veşnicei alternări a Soarelui cu Luna, ca urmare a acestei interdicţii de ordin etic. Semnalată mai întâi de V. Alecsandri în Moldova, balada a fost culeasă apoi de pe întreg teritoriul românesc. Versiunea cea mai completă şi mai bine realizată artistic a fost publicată de G. Dem. Teodorescu, în 1885. Vrând să se căsătorească, „puternicul Soare" a străbătut lumea „măre nouă ai, / tot pe nouă cai". Nu îşi găseşte soţie pe plac decât, într-un „prunduţ de mare", pe cea mai mică din cele nouă „feciorele", care nu este alta decât sora lui, „Ileana Simzeana, / doamna florilor / ş-a garoafelor, / sora Soarelui, / spuma laptelui". Sora caută să se opună dorinţei fratelui şi să amâne împlinirea ei, cerându-i lucruri pe care ea le crede irealizabile: un pod de fier (în alte variante, de aramă sau de ceară) peste mare, la capătul acestuia o mănăstire cu scară până la cer ş.a.
265 Dicţionarul general al literaturii române
Sobieţchi
Soarele reuşeşte să treacă de încercări. Acţiunea împrumută, în continuare, elemente biblice, cum ar fi cele despre rai şi iad. Soarele este trimis de sora lui la moş Adam şi la maica Eva -uneori şi la Crăciun şi Dumnezeu - pentru a le cere sfatul, iar ei îl poartă prin rai şi iad în speranţa de a-i abate gândul. Neînduplecat, Soarele se întoarce la Ileana Simzeana şi împreună pornesc la cununie. Sora îi cere fratelui să meargă înainte (sau se opreşte să bea apă) şi, pentru a scăpa, se aruncă în mare şi se transformă într-o mreană cu solzii de aur. Dumnezeu sau sfinţii o scot şi-o aruncă pe cer, prefăcând-o în Lună. Astfel, cei doi, oricât s-ar urmări, nu se vor putea întâlni niciodată: „Şi de-atunci se trase / şi de-atunci rămase / lumea cât o fi / şi s-o pomeni, / că ei se gonesc / şi nu se-ntâlnesc. / Luna când luceşte, / Soarele sfinţeşte, / Soare când răsare, / Luna intră-n mare". Acesta este primul şi cel mai vechi tip al baladei Soarele şi Luna, întâlnit în spaţiul muntean, oltean, bănăţean, dobrogean şi moldovean. Balada se înrudeşte, totodată, cu basmele tratând tema incestului. Prin forma ei, se înscrie printre cele mai reuşite creaţii populare, cu deosebire datorită elementelor fantastice, care o apropie de basm şi îi potenţează expresivitatea. In Transilvania şi în Moldova de Nord circulă tipul de baladă cunoscut sub numele Fratele şi sora, în care domină caracterul nuvelistic şi tendinţa moralizatoare. Aici fratele, fecior de însurat, o cere pe soră de la mama lui sau îi cere surorii să se căsătorească cu el. înspăimântată, sora (sau mama) încearcă să îl abată de la această intenţie, trimiţându-1 în lume să îşi caute altă mireasă. El se reîntoarce însă cu aceeaşi cerere. Fata îi pretinde, ca şi în tipul mai vechi al baladei, să facă un pod peste mare şi o scară până la cer, îi mai cere să aducă stelele în cortegiul nunţii, iar pe Soare şi pe Lună drept naşi. în unele variante, fata se sinucide înaintea cununiei. în altele, la intrarea în biserică, icoanele cad ori plâng şi astfel cununia este împiedicată. Există şi versiu-nea-colindă a acestui tip. Dintre baladele aparţinând tipului Fratele şi sora, cele mai realizate au fost culese de Miron Pompiliu, S. FI. Marian, Enea Hodoş. Numeroase variante ale baladei Soarele şi Luna sunt realizate cu mijloace artistice superioare. Alegoria şi metafora abundă. în rai Soarele vede „pomi înfloriţi" (oameni buni), „dalbe păsărele" (copii creştinaţi), în iad - „pomi negri şi pârliţi" (oameni păcătoşi), „negre păsărele" (copii nebotezaţi) ş.a. într-o variantă se spune că, pentru a ajunge la cer, eroului i-ar trebui „scară de-arginţel, / toiag de oţel, / opincă de fier". Pentru a exprima gravitatea sacrilegiului pe cale să îl comită Soarele, autorul anonim imaginează o catastrofă de proporţii cosmice. Ca un laitmotiv apare în multe variante descrierea podului („pod de aramă / preste vamă, / pod de fier / până la cer, / pod de-argint / preste pământ, / pod de ceară / preste ţară"). Imaginea nunţii („Sfântul Soare, nănaş mare, / sfânta Lună, mare nună, / stelele druşcuţele, / luceferii vătăjeii") este prezentă şi în Mioriţa. Astăzi balada Soarele şi Luna se întâlneşte mai rar. Ea circulă mai mult fragmentar, observându-se tendinţa trecerii spre o altă categorie tematică, cea a baladei familiale, prin extinderea tipului Fratele şi sora.
Surse: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, 27-29; Miron Pompiliu, Balade populare române, Iaşi, 1870,32-34; S. FI. Marian, Poezii poporale române, I, Cernăuţi, 1873,151-160; T. T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880,165-173; I. Pop-Reteganul, Trandafiri şi viorele, Gherla, 1884, 14-16; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885, 410-415; G. Alexici, Texte din literatura poporană română, I, Budapesta, 1899, 51-53; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, I, partea I, Bucureşti, 1900, 13-17; Al. Ţiplea, Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1906, 4-6; Enea Hodoş, Poezii poporale din Bănat, II, Sibiu, 1906,9-16; Gh. Tulbure, Cântece din lumea vechiă, Făgăraş, 1908,48-51; C. N. Mateescu, Balade, Vălenii de Munte, 1909, 111-114; Nicolae Păsculescu, Literatură populară românească, Bucureşti, 1910, 182-187; Marin I. Apostolescu, Balade populare, I, Alexandria, 1912,22-27; G. Giuglea, G. Vâlsan, De la românii din Serbia, Bucureşti, 1913, 216-228; Gh. Cătană, Balade poporale, Braşov, 1916, 74-77; Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, Bucureşti, 1930, 263-268; Const. Brăiloiu, Cântece bătrâneşti din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Bucovina, Bucureşti, 1932, 11-22; C. Sandu-Timoc, Poezii populare de la românii din Valea Timocului, Craiova, 1943, 35-50; Al. I. Amzulescu, Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1975, 89-99; Alexiu Viciu, Flori de câmp, Cluj-Napoca, 1976,263-264.
Repere bibliografice: S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1890, 210-212; Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1895,9,413, 505, 677, 898, 978-979; Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903,588-593; I. Otescu, Credinţele ţăranului român despre cerşi stele, Bucureşti, 1907,60-64; Elena Niculiţă-Voronca, Studii în folclor, I, Bucureşti, 1908, 16-20, 67-69; Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1913,113-121; Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă, Bucureşti, 1914, 75-98; Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, Bucureşti, 1915,
105-152; Dan Botta, Scrieri, IV, îngr. Dolores Botta, pref. Ion Biberi, Bucureşti, 1968, 75-82; Paul Petrescu, Imagini ale soarelui în arta populară, SCIA, 1963,1; G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, 1965,
273-274; Adrian Fochi, Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, Bucureşti, 1975, 68-72; Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976, 231-234, 372; Dicţ. lit. 1900, 795-796; Nicu Caranica, Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti,
1997,143-156.	L.	Bd.
SOBIEŢCHI, Ludmila (24.1 .1952, Beriozovo-Zverinogolovsk, azi în Federaţia Rusă), poetă şi prozatoare. în 1977 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău. Mai întâi consultant literar la Uniunea Compozitorilor din Moldova şi secretar literar la Teatrul pentru Copii „Licurici", este apoi redactor la săptămânalul pentru copii „Florile dalbe". Debutează în presă cu poezii, în 1965. Versurile şi povestirile îi sunt tipărite în „Literatura şi arta", „Moldova", „Basarabia", „Curierul românesc", „Viaţa satului" ş.a.
în volumele Naiul ploii (1974), Paznic la comori (1982), Corăbioare zburătoare (1988), în toamna uitării de sine (1988), Spaţiu fără timp~~i^3^3; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) ş.a., S. cultivă o formulă poetică specifică generaţiei şaizeciştilor basarabeni, în care realul se îmbină cu visul, iar cotidianul dobândeşte o dimensiune mistică. E aici -cum remarcă Mihai Cimpoi - „o alunecare într-un spaţiu evanescent, ce reduce totul la ceva vag şi iluzoriu".
Socialismul
Dicţionarul general al literaturii române 266
SCRIERI: Naiul ploii, pref. Vasile Coroban, Chişinău, 1974; Paznic la comori, Chişinău, 1982; Corăbioare zburătoare, Chişinău, 1988; în toamna uitării de sine, Chişinău, 1988; Spaţiu fără timp, Chişinău, 1993.
Repere bibliografice: IonCiocanu, Toate fluierele naiului, „Nistru", 1974, 8; Ion Vatamanu, Viaţa cuvântului, Chişinău, 1980, 181-182; Gheorghe Mazilu, Valori şi aparenţe, Chişinău, 1985, 199-204; Andrei Turcanu, Bunul simţ, Chişinău, 1996,144-148; Cimpoi, Ist lit Basarabia, 230-231; Femei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,262.	VI. C.
SOCIALISMUL, publicaţie apărută la Bucureşti de la 14 noiembrie 1918 până la 7 iulie 1940, zilnic (1919-1923), bisăptămânal (1923-1928) şi săptămânal (1928-1940), în continuarea ziarului „Lupta" („România muncitoare"). Iniţial are subtitlul „Organul Partidului Socialist şi al Uniunii Sindicale", între 1921 şi 1924 „Organul Partidului Comunist", iar din 1928 devine „Organul Central al Partidului Social Democrat din România". Din 1933 titlul este „Lumea nouă". Redactor: Constantin Titel Petrescu (mai 1931 - iulie 1940). S. are un pronunţat caracter propagandistic, urmărind „răspândirea şi propagarea ideilor socialismului ştiinţific" şi „să apere şi să reprezinte interesele clasei muncitoare". Există şi rubrici literare, dar au caracter sporadic: „Teatru-literatură-artă", „Carte şi cultură", „Vitrina librăriei". S. publică sau, mai ales, reproduce, versuri de G. Coşbuc, Traian Demetrescu, Panait Cerna, Tudor Arghezi, Mihail Cruceanu, B. Nemţeanu, Paul Constant ş.a. Colaborează cu proză George Mihail Zamfirescu, Izabela Sadoveanu, Ion Pas, care foloseşte şi pseudonimul Ion Plugaru. Scurtele cronici literare semnate de Andrei Branişte (Tudor Teodorescu-Branişte), Ion Pas, Ion Roată, Dr. Stockmann au un pronunţat caracter ideologic atât prin scrierile alese, cât şi prin tipul de comentariu. în primii ani C. Dobrogeanu-Gherea colaborează cu câteva articole ce consolidează ideologia publicaţiei, alături de Gala Galaction, Emil Isac, Barbu Lăzăreanu, Petre Constantinescu-Iaşi, Toma Dragu. S. cuprinde, de asemenea, în 1920, un necrolog C. Dobrogeanu-Gherea şi mai multe articole comemorative: I. L. Caragiale (de Ştefan Voitec, 1939), Panait Istrati (de I. Gruia, 1939), Jean Bart (1933 şi 1939), Ştefan Petică (1939), Anatole France (de Ion Pas, 1931), Victor Hugo (1939), Tolstoi (1939) ş.a. într-un articol închinat comemorării lui Mihai Eminescu (1939) se deplânge aşa-zisa neputinţă a marelui poet de a înţelege „marile probleme sociale ale timpului", „dreptatea cauzei mulţimii care se ridică". Gala Galaction publică un articol omagial despre Tudor Arghezi (23/1940), iar Ion Pas un articol despre George Mihail Zamfirescu (42/1939). Se fac traduceri din proza lui Victor Hugo, Charles Dickens, E. M. Remarque, Emile Zola, Jack London, Maxim Gorki, Henri Barbusse şi se dă o versiune a poeziei Cântec de Heinrich Heine. Gazeta conţine numeroase articole de incriminare a capitalismului şi a guvernanţilor autohtoni, mesaje ale scriitorilor străini simpatizanţi ai cauzei socialiste, publicistică de informare ştiinţifică, citate din scriitori şi gânditori celebri, manifeste comuniste, lozinci. Alţi colaboratori: G. Spina, Lothar Rădăceanu, Şerban Voinea, B. Brănişteanu,,Em. Socor.	M.	W.
SOCIETATEA ACADEMICĂ „PETRU MAIOR“, asociaţie înfiinţată la Budapesta în 1862. Iniţiativa aparţine studenţilor români de la Universitatea din Pesta (Budapesta), pe care societatea îi va reprezenta până în 1918, ulterior membrii fiind studenţi români de la Universitatea din Cluj (1919-1934, 1938-1946, din 1991). Este o asociaţie cu caracter cultural-ştiin-ţific, urmărind, în prima fază, solidarizarea prin limbă şi cultură naţională, promovarea cercetării folclorului şi a obiceiurilor populare, susţinerea literaturii şi a culturii proprii prin editarea de almanahuri, reviste şi prin tipărirea unor scrieri de seamă ale culturii naţionale, prin întâlniri şi reuniuni muzical-literar-artistice (serate literare şi muzicale, baluri şi „seri de cunoştinţă", echipe de dansatori etc.), în vederea unificării culturale şi politice a tuturor românilor. în timpul primului război mondial şi ulterior societatea a iniţiat acţiuni de sprijinire directă a luptei pentru realizarea şi desăvârşirea statului naţional român unitar, iar în anii de după al doilea război mondial a luptat pentru democratizare, libertăţi politice, sociale şi religioase. A fost desfiinţată de două ori, din motive politice, mai întâi în 1934 de rectorul Florian Ştefă-nescu-Goangă, apoi în 1946. Bogata sa arhivă, aflată în posesia Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca, cuprinde un variat material documentar, legat mai ales de prima perioadă. Fondarea societăţii a fost iniţiativa lui Iosif Vulcan, care, la 9 februarie 1862, prezintă colegilor săi, studenţi români, Proiectul statutelor Societăţii de lectură a junimii române din Pesta. Proiectul este însuşit şi votat în adunarea generală din 20 februarie 1862, când se alege şi consiliul de conducere: Partenie Cosma - preşedinte, Ion Nedelea -vicepreşedinte, Iosif Vulcan - notar, Sabba Fercu - bibliotecar. La constituire societatea număra douăzeci şi unu de membri, iar ţelul urmărit e astfel formulat: „deprinderea în limba maternă prin prelucrarea diferitelor opuri originale, imitaţiuni, traduceri şi declamări, excluzând dezbaterile politice". Curând membrii vor deveni mai numeroşi, vor spori şi acţiunile ţintind solidarizarea tinerilor prin cultură: citirea şi discutarea unor scrieri literare originale, disertaţii, declamări, seri de teatru şi poezie, concerte, coruri, dansuri sau baluri. Cele mai aşteptate erau serile literare şi cele „de cunoştinţă", când studenţii luau contact cu colegi de alte naţionalităţi. S-a înfiinţat şi un cabinet de lectură, mai ales pentru presa curentă, care, prin ajutoare şi donaţii, a ajuns să aibă abonamente la multe publicaţii. în preajma primei conflagraţii mondiale biblioteca număra aproximativ trei mii de volume şi peste o mie trei sute de fascicole de publicaţii periodice, societatea fiind abonată la treizeci şi şase de gazete în limbile română, maghiară şi germană. Un moment important îl constituie numirea profesorului Al. Roman de la Liceul „Samuil Vulcan" din Beiuş ca primul titular al Catedrei de limba şi literatura română de la Universitatea din Pesta. El a restructurat programul societăţii pestane după cel al junimii studioase din Oradea şi i-a dat numele lui Petru Maior. în anii 1869-1872 se conturează şi aici două direcţii: una „activistă" şi alta „pasivistă", dar în 1873, când statutele sunt aprobate oficial, ele se reconciliază pe planul acţiunii culturale. Dispunând, încă
267 Dicţionarul general al literaturii române
Societatea Academică Română
din 1871, de un local propriu, studenţii români se adună la discuţii şi lecturi de „operate" (disertaţii). Din 1876, la insistenţele repetate ale lui Lazăr Petrovici Petrinu, apare şi o foaie manuscrisă, „Rosa cu ghimpi". Foaia a fost scoasă fără întrerupere până în 1894, trecând prin mai multe modificări. Aşezată sub deviza „Cultura va salva românimea", gazeta ieşea de două ori pe lună, scrisă de mână, cu excepţia frontispiciului care era tipărit. Cuprinsul este mai ales „literar şi umoristic"; s-au publicat şi numeroase poezii, povestiri şi disertaţii. Selectarea materialelor se făcea de o „comisie critizătoare", alcătuită din trei-cinci persoane, foarte activă în perioadele când în fruntea ei s-au aflat Ilarie Chendi (1894-1897) şi Octavian Goga (1901-1904). Chendi propune transformarea „Rosei cu ghimpi" într-o foaie publică tipărită. El sugerează şi titlul, „Echoul tinerimii", lansând totodată, spre a face faţă cheltuielilor de imprimare, apeluri cu liste de prenumerare şi colectare de fonduri. în noiembrie 1894, când se credea că fuseseră depăşite toate obstacolele, revista este oprită sub pretextul că nu ar fi fost conformă cu statutele societăţii. Chendi a propus atunci ca societatea să editeze un almanah, pentru care s-a şi pornit o acţiune de colectare de material. Din cauza greutăţilor întâmpinate, almanahul a putut să apară abia în 1901, sub titlul „Almanahul Societăţii de Lectură «Petru Maior»", în întâmpinarea împlinirii a patruzeci de ani de la înfiinţarea societăţii. Au colaborat Titu Maiorescu, Ioan Slavici, At. M. Marienescu, Constanţa Dunca-Schiau. Almanahul va reapărea în 1929 la Cluj, marcând şi un deceniu de la Marea Unire şi bucurându-se de colaborarea unor nume prestigioase, ca N. Iorga, Iuliu Maniu, Emil Haţieganu, Octavian Goga, N. Drăganu, Onisifor Ghibu, Vasile Goldiş, Al. Ciura ş.a. Literatură propriu-zisă dau Zaharia Bârsan (Veneţia), Teodor Murăşanu şi Liviu Rebreanu. Societatea s-a făcut remarcată şi prin iniţierea editării unor importante lucrări istoriografice, cum ar fi Istoria pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior (1883), apărută la Budapesta şi Gherla într-un tiraj de două mii de exemplare. Este prima ediţie scoasă cu caractere latineşti a lucrării lui Maior, catehism al generaţiei de la 1848, care a stat la baza redeşteptării conştiinţei naţionale a românilor. în scopul susţinerii luptei naţionale prin evocarea unor momente ale trecutului istoric s-a editat şi drama Horea, scrisă de studentul Ghiţă Pop (1891). Această activitate nu a fost bine văzută de autorităţi, care în 1896 efectuează două percheziţii la sediul societăţii, verificând biblioteca, arhiva şi procesele verbale ale şedinţelor, multe materiale fiind confiscate, între care „operatele" lui Ilarie Chendi asupra nuvelelor lui Ion Russu-Şirianu şi Vaier Moldovan, ca şi piesa lui Ghiţă Pop; sediul a fost sigilat, iar arhiva retrocedată cu aspre observaţii de respectare strictă a statutelor. Momente de reviriment cunoaşte societatea în anii 1901-1904, când îşi face simţită prezenţa o nouă generaţie de tineri cărturari, între care se numără Octavian Goga, Al. Ciura, Ioan Lupaş, Vasile Goldiş, Ion Agârbiceanu, Traian Vuia, Vasile Stoica ş.a. Ei se întâlnesc în toamna anului 1901, la hotelul „Saskor", cu Nicolae Iorga, care le vorbeşte despre Mihai Viteazul, răspunsul fiind dat de tânărul poet Octavian Goga. Tot acesta
participă, ca delegat al societăţii, la jubileul de patruzeci de ani al revistei „Familia", unde toastează pentru unitate politică. Studenţii inaugurează şi o campanie de cunoaştere şi strângere a legăturilor cu oamenii de la sate, întreprinzând mai multe excursii „de cunoaştere", la Nădlac, Cenad, Sânmiclăuş, Lipova şi Ghioroc, unde vor prezenta programe artistice (1904), şi îşi dau adeziunea la Congresul studenţesc internaţional „Corda Fratres" din 1902. Iniţiativele societăţii culminează cu apariţia la Budapesta a revistei „Luceafărul" (1 iulie 1902), rod al eforturilor militante ale tinerilor, care vor dispune de acum înainte de un organ de presă reprezentativ, în 1918 societatea îşi înteţeşte lupta pentru organizarea sfaturilor şi gărzilor naţionale româneşti, iar după Unire îşi continuă activitatea la Cluj, sub auspiciile nou-înfiinţatei universităţi româneşti. în 1922 se editează revista „Lumea universitară", în care a semnat şi Lucian Blaga. Un moment de reviriment îl constituie acţiunile din 1946 conduse de studentul în medicină Valeriu Anania, pentru ca, în scurt timp, autorităţile comuniste să dizolve societatea. Va fi reînfiinţată pe alte baze, în 1991.	M. Pp.
SOCIETATEA ACADEMICĂ ROMÂNĂ, asociaţie constituită la Roma în 1957. Iniţiativa a aparţinut monseniorului Octavian Bârlea, căruia i s-au alăturat douăzeci şi cinci de intelectuali români din exil - filologi, istorici, filosofi, teologi, oameni de cultură -, între care N. I. Herescu, Eugen Lozovan, Paul Miron, Mircea Popescu, George Racoveanu, Flaviu Popan, Vasile Posteuca, D. C. Amzăr, N. A. Gheorghiu, Titus Bărbulescu, Petru Ir oaie. Ideea înfiinţării unei Academii Române Libere fusese anunţată în 1952 de generalul Nicolae Rădescu, care a încredinţat lui Emil Vasiliu-Cluj misiunea întocmirii unui proiect, dar moartea generalului a întârziat realizarea lui. în 1956 alte iniţiative, precum crearea Societăţii de Filologie Română, au fost lansate la Congresul Internaţional de Romanistică de la Florenţa (Gheorghe Caragaţă, Eugen Lozovan ş.a.). între 28 septembrie şi 4 octombrie 1957 a avut loc la Roma congresul de constituire al S.A.R. Potrivit statutelor adoptate, obiectivele acestei societăţi - care prelua denumirea iniţială a Academiei Române - erau: „I. Promovarea culturii româneşti peste hotare prin: a) cercetări istorice asupra poporului român, îndeosebi în raporturile cu Apusul; b) studii lingvistice având ca principală preocupare cultivarea şi apărarea limbii române; c) studii sociologice, filosofice şi teologice; d) punerea în valoare a operelor româneşti din domeniul literaturii şi al artei; e) relevarea rezultatelor obţinute de cercetătorii români în diferite ramuri ale ştiinţei. II. Prezentarea realizărilor obţinute de cercetătorii români în diferite domenii ale culturii. III. Colaborarea pe plan internaţional cu organizaţiile similare din lumea liberă". Comitetul de conducere e alcătuit din: preşedinte - monseniorul Octavian Bârlea, secretar general - Alexandru Gregorian, secretar - Mircea Popescu, casier - Teodor Onciulescu. Societatea este organizată pe secţii: filologie, filosofie şi teologie, istorie, sociologie, literatură şi artă, economie, cu
Societatea Autorilor Dramatici Români
Dicţionarul general al literaturii române 268
filiale în Italia, Germania, iar din 1964 şi în Franţa. Activitatea se desfăşoară în şedinţe de studii pe secţiuni, cicluri de conferinţe, expoziţii şi concerte, în adunări generale şi congrese internaţionale. S.A.R. editează mai multe publicaţii cu caracter ştiinţific şi literar-artistic, printre care „Acta Historica", „Acta Philologica", „Acta Philosophica et Theologica", „Acta Scientiarum Socialium", „Revista scriitorilor români", cât şi colecţii de eseuri şi studii, volume de comunicări ştiinţifice. In 1958 este redactat primul „Buletin informativ", cu precizarea că apare când este posibil şi când este nevoie, ultimul număr, al doisprezecelea, ieşind la 5 octombrie 1961. Relatările privind activitatea S.A.R. sunt preluate în 1962 de „Revista scriitorilor români". Din 1967 până în 1970 se organizează paisprezece congrese, cu participare internaţională şi sub patronajul unei personalităţi din ţara unde are loc manifestarea: Roma, 1957 (comemorarea lui Ovidiu), Mainz, 1958 (Kultur und Freiheit), Strasbourg, 1959 (Unite naţionale et communaute europeenne), Miinchen, 1960 (Rumănien zwischen West und Ost), Veneţia, 1961 (Cristi di umanitâ), Londra, 1962 (Engagement and Responsability), Nijmegen (Olanda), 1963 (Culture universelle et originalite naţionale), Regensburg (Germania), 1964 (Die Donau gestern und heute), Fribourg, 1965 (Unite dans la diversite), Salamanca, 1966 (.Romanidad-Hispanidad-Rumanidad), Roma, 1967 (Storia e valori pereni), Salzburg, 1968 (Kultur und Zivilisation im europăischen Siidosten), Washington
D.C.-Cleveland-Jackson-Detroit, 1969 (The Romanian and World Culture), Paris, 1970 (L'îndependance roumaine et VOccident). La sărbătorirea a zece ani de la înfiinţarea S.A.R., în 1967, şedinţa inaugurală are loc pe Capitoliu, în prezenţa preşedintelui Italiei, a primarului Romei, a rectorilor şi preşedinţilor celor mai importante universităţi şi instituţii de cultură, a decanului Facultăţii de Litere de la Universitatea din Roma. Participă Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Mircea Popescu, Constantin Amăriuţei, Horia Stamatu, Ionel Jianu, Sanda Stolojan, George Uscătescu, Mira Simian-Baciu, Angelo Morreta (Dan Petraşincu), Radu Enescu ş.a. Cu acelaşi prilej se deschide o expoziţie documentară dedicată lui Constantin Brâncuşi şi Expoziţia cărţii româneşti în exil.
Repere bibliografice: O nouă înjghebare românească în exil: Societatea Academică Română, „America", 1957,52; Societatea Academică Română din Roma, „înşir'te mărgărite", 1957-1958,27-32; Activitatea Societăţii Academice Române, „Revista scriitorilor români", 1962,1; Iniţiative ale secţiei italiene a Societăţii Academice Române, „Revista scriitorilor români", 1964, 3; Adunarea generală a Societăţii Academice Române, „Revista scriitorilor români", 1965,4; [Congresele Societăţii Academice Române], „Revista scriitorilor români", 1966,5,1967,6,1968,7,1969,8; Constantin Sporea, Date despre istoricul Societăţii Academice Române, „Revista scriitorilor români", 1982, 19; Manolescu, Enciclopedia, 624-628.	M.P.-C.
SOCIETATEA AUTORILOR DRAMATICI ROMÂNI , asociaţie înfiinţată la Bucureşti la 14 martie 1923, recunoscută ca persoană juridică la 28 iunie 1923. Dezideratul constituirii unei asociaţii profesionale a dramaturgilor, independentă de aceea a scriitorilor, începe să se configureze la începutul celui de-al
doilea deceniu al secolului al XX-lea. O primă iniţiativă este lansată în 1911 de George Diamandy, în jurul căruia s-au strâns zece autori dramatici. Se redactează - textul aparţinându-i probabil lui G. Ranetti - un proiect de statut şi se ţin mai multe şezători la Teatrul Comedia din Bucureşti. Altă iniţiativă, eşuată şi ea, îl are ca promotor pe Al. Davila. Mai bine pregătită va fi încercarea de coagulare a societăţii la 9 septembrie 1915, sub preşedinţia lui Ion C. Bacalbaşa, când Caton Theodorian primeşte sarcina de a redacta proiectul de statut şi de a recolta adeziunile. Demersurile nu s-au finalizat însă până la intrarea României în războiul mondial, fiind reluate în 1919 şi continuate în anii următori. La adunarea de constituire din
1923	cei douăzeci şi patru de dramaturgi prezenţi, recunoscuţi, împreună cu alţi patru, ca membri fondatori (între ei numărându-se Ticu Archip, I.C. Aslan, Zaharia Bârsan, I.A1. Brătescu-Voineşti, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Paul Gusty, A. de Herz, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Peretz, Camil Petrescu, Victor Ion Popa, Liviu Rebreanu, Const. Rîuleţ, Mihail Sorbul, Cathon Theodorian, I. Valjean), au ales, pe o perioadă de trei ani, comitetul de conducere, Caton Theodorian fiind desemnat preşedinte şi I. Valjean vicepreşedinte. Conform statutului aprobat, scopurile societăţii erau: ,,a) păzirea şi apărarea intereselor morale şi materiale ale autorilor dramatici români;
b)	ajutorarea morală şi materială a membrilor societăţii;
c)	acordarea de ajutoare şi pensiuni văduvelor şi orfanilor membrilor defuncţi şi d) încurajarea scriitorilor cu talent de teatru, cari nu sunt membri ai societăţii". Societarii se împart în activi, de onoare şi donatori, pentru cea dintâi categorie fixându-se condiţii de admitere speciale: erau primiţi „autori de piese în cel puţin trei acte, jucate de cel puţin cincisprezece ori pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, sau de două piese în câte un act, jucate în aceleaşi condiţii, sau de şase localizări". Drept consecinţă, de-a lungul anilor, numărul membrilor creşte relativ lent. Astfel, în ianuarie 1926 asociaţia grupa treizeci şi doi de autori dramatici, iar în 1936 cincizeci şi cinci (dintre care zece decedaţi). O modificare a statutului, introdusă în 1937, adaugă alte două categorii de membri activi -aderenţi şi provizorii. Printre cei admişi după constituire s-au numărat Anton Bibescu, G. Ciprian, Horia Furtună, Al. Kiriţescu, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu, Tudor Muşatescu, Ion Pillat, Paul I. Prodan, Ion Marin Sadoveanu, Mihail Sadoveanu, Ion Sân-Giorgiu, Mircea Ştefănescu, Sandu Teleajen, G. M. Zamfirescu ş.a. Majoritatea membrilor făcea parte şi din Societatea Scriitorilor Români. Cel de-al doilea preşedinte al S.A.D.R. a fost Mihail Sorbul (ianuarie 1927 -martie 1930), succedându-i Ion Minulescu (martie 1930 -martie 1933), Caton Theodorian (martie 1933 - ianuarie 1939), Camil Petrescu (1939). Ca vicepreşedinţi au funcţionat A. de Herz (1927-1930), Horia Furtună (1930-1936), Camil Petrescu (1936-1939). în primii cinci ani asociaţia are sediul într-o cameră a Teatrului Naţional din Bucureşti, după care, vreme de şapte ani, împarte cu Societatea Scriitorilor Români aşa-numita Casă a Scriitorilor din strada General Berthelot nr. 18. în 1935 asociaţia izbuteşte să cumpere un imobil pe strada
269 Dicţionarul general al literaturii române
Izvor nr. 49. Veniturile societăţii proveneau din surse diverse (cotizaţii, un procentaj din tantiemele autorilor, o taxă de un leu pe biletele vândute la teatrele naţionale din ţară, subvenţii din partea unor instituţii de stat, donaţii, beneficiul unor spectacole, şezători, profitul antreprizei afişajului capitalei şi al biroului de percepere a drepturilor de autor etc.). Averea societăţii sporeşte an de an, „nespectaculos, dar real", cum declară unul din preşedinţi, ea nefiind afectată de crahurile băncilor din perioada marii crize economico-financiare. Fondurile au fost folosite şi pentru acordarea de împrumuturi şi ajutoare, pentru înfiinţarea unei edituri proprii, pentru tipărirea unui anuar, „Buletinul Societăţii Autorilor Dramatici Români" (cu cincisprezece apariţii între 1923 şi 1938), pentru constituirea unui premiu acordat comediilor într-un act. Instituit în 1926, acest premiu, în valoare de 10 000 de lei, începe să trezească interes abia în 1932, când se prezintă peste cincizeci de lucrări. In întregime sau divizat, premiul a fost succesiv acordat lui Victor Ion Popa, Valeriu Mar dare, Al. Vivosky, Leonard Divarius, Al. Coatu, George Stelian, Liviu Opriş, Victor Negoescu, N. Iliescu ş.a. în urma primirii unei donaţii din partea soţiei lui Al. G. Florescu, s-a putut acorda câţiva ani un premiu substanţial, de 25 000 de lei, purtând numele donatorului. Printre lucrările distinse s-au numărat Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu (1929), Oameni feluriţi de Anton Holban (1930), Molima de Ion Marin Sadoveanu (1932), Căpriţa de Petre Drăgoescu (1933), Dridri de Ion Cantacuzino (1935). Editura societăţii a tipărit (în „Colecţiunea de teatru românesc SADR"), până în 1938, circa douăzeci de piese, printre care Păcală de Horia Furtună, Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, Papagalii de Const. Rîuleţ, Jucării sfărâmate de Caton Theodorian, Molima de Ion Marin Sadoveanu, Fraţi de cruce de Paul I. Prodan, Sosesc deseară de Tudor Muşatescu, Dracul de Mihail Sorbul, Pui de lup şi Joc primejdios de Lucreţia Petrescu ş.a. Comitetele de conducere ale S.A.D.R. au întreprins numeroase demersuri în vederea reflectării în textele legislative (îndeosebi în Legea Teatrelor) a intereselor membrilor săi. Multă vreme a fost promovată ideea creării unui „teatru mobil" patronat de societate şi chiar a unui Teatru SADR, dar proiectul nu a putut fi realizat. Deosebit de intensă a fost însă activitatea în plan extern. După aderarea asociaţiei la Confederaţia Internaţională a Societăţilor de Autori şi Compozitori, înfiinţată la Paris în 1926, dramaturgii români vor participa la majoritatea congreselor, ţinute la Roma (1927), Berlin (1928), Madrid (1929), Budapesta (1930), Londra (1931), Viena (1932), Varşovia (1934), Sevilla (1935), Berlin (1936) etc. Ei susţin cu perseverenţă punerea în scenă, pe bază de reciprocitate, a lucrărilor dramatice de succes aparţinând membrilor societăţilor naţionale, pledează pentru
o	cât mai bună informare în buletinul confederaţiei, „Inter Auteurs", şi pentru o mai mare eficienţă a „serviciului fişei internaţionale". Activitatea societăţii diminuează drastic odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial. Situaţia se menţine şi după august 1944. Presa vremii nu informează despre o „epurare" a unora din membrii asociaţiei, dar e de
Societatea de Filologie Română
presupus că ea a avut loc. Alegerea ca preşedinte a lui Al. Kiriţescu, în iunie 1945, nu aduce revirimentul aşteptat. De altfel, asociaţia dramaturgilor este dublată de Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, înfiinţată în august acelaşi an. în cele din urmă, S.A.D.R. va fuziona în martie 1949 cu Societatea Scriitorilor din România, formând Uniunea Scriitorilor din RPR.
Repere bibliografice: „Buletinul Societăţii Autorilor Dramatici Români", 1923-1938; Ion Munteanu, Istoricul societăţilor scriitorilor români (1899-1949), Bucureşti, 1998,84-87.	V.	D.
SOCIETATEA CULTURALĂ ROMÂNI A, asociaţie înfiinţată la 10 mai 1949 la Săo Paulo şi care şi-a desfăşurat activitatea până în 1957. Este prima societate culturală românească din Brazilia, constituită din iniţiativa lui Augustin Hila şi a lui Nicolae Iancu Păltinişanu. Preşedinte: Augustin Hila. Societatea organizează festivităţi culturale, artistice şi patriotice cu prilejul sărbătorilor naţionale româneşti (10 Mai, 1 Decembrie, 24 Ianuarie), expoziţii de pictură, concerte şi, în 1954, sub patronajul Rectoratului Universităţii din Săo Paulo, un ciclu de conferinţe publice. A tipărit două broşuri: Cultura din România între ciocan şi seceră (1950) de Niculae Dumitrescu şi Jmpresoes do Brasil (1955) de N. Petrescu Comneni. în 1951, sub auspiciile societăţii, N. I. Păltinişanu editează cea dintâi publicaţie în limba română din Brazilia, „Căminul", revistă trimestrială, la care colaborează poeţi şi prozatori stabiliţi pe continentul american. S.C.R., îndrumătoare a vieţii culturale româneşti în Brazilia, trece în 1957 atribuţiile sale Societăţii Sf. Treime, organizată în jurul bisericii ortodoxe de aici de Cercul Literar-Artistic Căminul şi, mai târziu, în 1964, de Sociedade Cultural Romeno-Brasileira care, în 1966, patronează la Săo Paulo sărbătorirea centenarului George Coşbuc. M. P.-C.
SOCIETATEA DE FILOLOGIE ROMÂNĂ, asociaţie înfiinţată la Florenţa în 1956, cu ocazia Congresului Internaţional de Romanistică desfăşurat aici la 6 aprilie. Comitetul e format din Gheorghe Caragaţă, Petru Iroaie, Teodor Onciulescu, Ion Popinceanu, Paul Miron şi Eugen Lozovan (numit şi secretar ştiinţific), sub coordonarea lui Sever Pop. S. de F.R. a activat o perioadă scurtă, până la sfârşitul anului 1956, la Paris, mai ales prin efortul organizatoric al lui Eugen Lozovan. Asociaţia şi-a propus, chiar prin actul de constituire, „stimularea şi, pe cât posibil, organizarea cercetărilor, gruparea şi stabilirea de contacte între un număr cât mai mare de savanţi care se interesează de problemele limbii române, luarea de poziţii normative în chestiunile controversate, editarea unei reviste periodice şi a altor publicaţii", cu un caracter filologic mult mai larg cultural decât cel strict lingvistic. Revista „Romania Orientalis" trebuia să apară în anul următor în Belgia, pe lângă Centrul de Studii Istorice şi Lingvistice Române de la Universitatea Catolică din Louvain, sub direcţia unui consiliu redacţional din care iniţial făceau parte Gheorghe Caragaţă, Dumitru Găzdaru, Virgil Mihăilescu, Grigore Nandriş, Sever
Societatea de Lectură
Dicţionarul general al literaturii române 270
Pop, Ion Popinceanu şi Eugen Lozovan. Statutul prevedea, de altfel, ca principală formă de activitate a societăţii manifestările editoriale, deoarece întrunirile ştiinţifice erau proiectate să se desfăşoare numai cu ocazia congreselor de lingvistică. Se propunea ca biroul de conducere să fie ales pe o durată de şase ani de către adunarea generală. Este semnificativ că în ultimele luni ale anului 1956 au fost desemnaţi să facă parte din S. de
F.R., ca membri de onoare, Dumitru Găzdaru, N. I. Herescu, Jean Boutiere, Ernst Gamillscheg, Alf Lombard, Basil Munteanu, Mario Roques, G. D. Serra, Carlo Tagliavini, iar ca membri activi - Mariano Baffi, Victor Buescu, Eugen Coşeriu, Petre Ciureanu, Ioan Guţia, Gino Lupi, Aureliu Răuţă, Mario Ruffini, Emil Turdeanu, Rosa Del Conte, Alphonse Juilland, N. A. Gheorghiu, Pierre Gherman şi I. G. Dumitriu. De semnalat şi faptul că, în mai 1956, Grigore Nandriş refuză să activeze ca membru al societăţii. în schimb, Emil Turdeanu propune un consiliu de conducere exclusiv românesc, fără „patronaj străin", şi solicită continuarea lucrării Bibliografia românească din exil în paginile proiectatei „Romania Orientalis", idei susţinute şi de N. I. Herescu. Din păcate, revista nu a putut să apară din lipsă de fonduri şi societatea s-a autodesfiinţat prin absenţa mobilului de activitate, mulţi dintre membrii ei devenind fondatori ai Societăţii Academice Române, constituită în 1957 la Roma.	N.	FI.
SOCIETATEA DE LECTURĂ A STUDENŢILOR ROMÂNI,
asociaţie înfiinţată în 1859 la Satu Mare. Constituită în urma numeroaselor şi insistentelor demersuri ale lui Petru Bran, profesor de limba română la gimnaziul din localitate, societatea avea în program activităţi în vederea cunoaşterii limbii şi istoriei poporului român. Petru Bran afirma: „Poporul român nu doreşte astăzi nimic mai fierbinte decât institute literare naţionale, care sunt factorul de căpetenie al culturii adevărate". Deviza prelua câteva versuri ale lui Gh. Sion: „Mult e dulce şi frumoasă / limba ce vorbim / altă limbă armonioasă / ca ea nu găsim". în primii ani activitatea s-a rezumat la copierea de către elevi a unor articole din diferite publicaţii româneşti şi la difuzarea lor în toate mediile. La 23 aprilie 1863 are loc prima şedinţă a societăţii. Cu acest prilej, în cuvântarea rostită, Andrei Cosma face o incursiune în trecutul de luptă al poporului român, schiţând totodată şi obligaţia societăţii de a contribui la ridicarea culturală, economică şi politică a naţiunii. La întâlnirile asociaţiei se citesc fragmente din scrierile unor mari poeţi români sau articole din diverse periodice („Foaie pentru minte, inimă şi literatură" ş.a.), din lucrările istorice ale lui Petru Maior (Istoria pentru începutul românilor din Dachia), Gh. Şincai ş.a. Cele mai solicitate versuri, care erau şi recitate, erau cele ale lui Andrei Mureşanu (La martirii români din anul 1848-1849, Locul fericirii ş.a.). în vederea înfiinţării unei biblioteci se fac abonamente la ziare şi reviste („Aurora română", „Românul", „Amicul şcoalei", „Gazeta de Transilvania"). Graţie promotorului ei, profesorul Petru Bran, societatea s-a impus ca un puternic centru de educare în
spiritul culturii naţionale, de cultivare a sentimentelor patriotice.	p.o
SOCIETATEA DE LECTURĂ A TEOLOGILOR ROMÂNI,
asociaţie înfiinţată la Arad în 1867. Societatea ţintea „ca prin citirea foilor periodice şi a operilor ştiinţifice, apoi prin comunicarea ideilor şi prin ocupaţiuni de diligenţă să se adauge cât mai mult la erudiţiunea tinerimii". Majoritatea membrilor erau elevii Preparandiei şi studenţi teologi din localitate. Formele de activitate sunt diverse, dezbaterile literare pe marginea scrierilor proprii sau lecturile atrăgând cel mai mare număr de participanţi. In adunări se lansează ideea solidarizării teologilor arădeni cu acţiunile cultural-sociale ale colegilor din alte centre de învăţământ teologic (Sibiu, Caransebeş etc.). Existenţa unei biblioteci şi a unui cabinet de lectură avea un rol esenţial. Biblioteca, inaugurată tot în 1867, dotată cu literatură beletristică şi ştiinţifică, urmărea a „aţâţa gustul pentru lectură" al tinerimii studioase şi al locuitorilor oraşului. Cabinetul de lectură făcuse abonamente la numeroase periodice de limbă română, dar şi în alte limbi. Luna februarie 1869 marchează debutul activităţii publicistice a societăţii. Acum se tipăreşte „Speranţa", periodic apărut, cu
o	întrerupere de un an, până în iunie 1872. Mitropolitul Andrei Şaguna afirmă că revista „leţeşte cunoştinţele temeinice, din care [...] cărturarii noştri pot înavuţi ştiinţele [...] şcolare şi cele istorice". Din august 1872 până în iunie 1875 se va edita, sub egida Episcopiei Ortodoxe din Arad, o nouă publicaţie, „Lumina", unde chestiunile şcolare au un loc privilegiat. Ca urmare a unificării, în 1880, a Preparandiei cu Institutul Teologic, se creează Societatea de Lectură de la Institutul Pedagogic-Teologic Greco-Ortodox, care va activa până în 1908-1909. Nou-înfiinţata societate va scoate, litografiate, în 1882, revista literar-culturală „Deprinderea", iar în 1896 „ Chemarea".	P.	D.
SOCIETATEA DE LECTURĂ AURORA, asociaţie înfiinţată la Cluj în 1845. Iniţiativa aparţine unui grup de tineri care frecventau Colegiul Romano-Catolic, având în frunte pe Al. Papiu-Ilarian, Iosif Hodoş şi Nicolae Popea. întâiul comitet de conducere e alcătuit din avocatul Al. Bohăţel (preşedinte), Al. Papiu-Ilarian (redactor), Nicolae Popea (cenzor), Avram Iancu, Ioan Moga, Axente Sever, Al. Cassianu, Oprea Moroianu (membri). între scopurile principale ale asociaţiei figurează învăţarea şi propagarea limbii şi istoriei românilor, cultivarea limbii şi încurajarea încercărilor literare în limba română, organizându-se conferinţe şi şezători în care se citeau şi se analizau producţiile literare ale membrilor societăţii. Adunările generale aveau ca tematică limba şi istoria românilor. De asemenea, problemele de ortografie completează lista subiectelor frecvent discutate. în 1845-1846 va fi redactată şi difuzată revista manuscrisă săptămânală „Ziorile pentru minte şi inimă", care, distribuită gratuit şcolilor româneşti, va capta repede interesul în principalele oraşe transilvănene. Deviza sub care apărea era „Numai cultura va scăpa pe români, şi
2 71 Dicţionarul general al literaturii romane
Societatea de Lectură
cultura numai naţională va fi", oglindind crezul iniţiatorilor ei, îndeosebi al lui AL Papiu-Ilarian care, în articolul Nescari preliminarii, face un apel vibrant la conştiinţa românilor, spre a-şi înzeci eforturile pe drumul înaintării culturii. Alte două articole, aparţinând tot lui Papiu-Ilarian, pun în discuţie chestiuni de maximă însemnătate, precum latinitatea limbii române, devenirea ei (Limba românească) şi importanţa învăţării ei corecte (Să învăţăm româneşte). Mai sunt inserate proverbe şi cimilituri (printre primele culegeri din Transilvania), precum şi traduceri din germană, italiană şi maghiară. „Gazeta de Transilvania" şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" erau primite regulat de membrii societăţii. Ca urmare a unui firesc proces de maturizare şi radicalizare în interiorul asociaţiei, capătă contur un grup format din Al. Papiu-Ilarian, Nicolae Popea, Iosif Hodoş ş.a., care vor milita îndrăzneţ împotriva proiectatei uniri a Transilvaniei cu Ungaria, pentru drepturile şi libertăţile politice ale naţiunii române.	P.D.
SOCIETATEA DE LECTURĂ DIN ORADEA, asociaţie înfiinţată la Oradea la 26 noiembrie 1848. Statutul poartă titlul
MORILE BIHORULUI.
II.JI IHC HACMJISAJL,,
de ia
Sotietatea de Leptura a JUJMtMEI ROMANE
'	■■■	K ■ ' '	.	'	■	-
studinte la scdiele oradaue*
¥¥¥¥¥¥¥¥¥
ORADEA MARE,
Cu tipar iul lui Aloisiu Ticliy» MPCCOLIV
Legile Societăţii junimii Româneşti, semnatarii fiind Iosif Roman (preşedinte), Vasile Şorban (vicepreşedinte), Georgiu Deheleanu (secretar) şi Ioan Gal (vicenotar). Deşi aprobarea oficială este cerută din octombrie 1850, va fi primită abia la 21 martie 1852, iar inaugurarea activităţii se face în şedinţa din 25 iunie 1852, societatea „de leptură" avându-1 ca îndrumător pe profesorul Alexandru Roman, apoi pe Dionisie Păşcuţiu (1853-1858), Ignat Sabin (1858-1859), Vasile Pop Silaghi (1859-1864), Justin Popfiu (1864-1871), Iulian Papfalvi, Fr. V. Olteanu. Scopul societăţii este acela de a promova literatura prin lectură, de unde membrilor săi li se trage şi numele de „lepturişti". în cadrul şedinţelor sunt prezentate poezii sau alte scrieri literare şi se susţin disertaţii. Uneori aceste reuniuni se transformă în sărbători la care iau parte corul seminarial şi interpreţi de dansuri populare. în statute se mai prevedeau crearea unei biblioteci, acordarea de premii, tipărirea anuală a unui almanah literar, ceea ce nu s-a realizat în primii ani. Un timp membrii asociaţiei şi-au publicat producţiile în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" a lui George Bariţiu (Iosif Roman, Georgiu Deheleanu ş.a.). Primul almanah apare în 1854 sub titlul „Diorile Bihorului", având peste trei sute de pagini, în care semnează versuri şi proză Carol Grama, Vasile Iuţiu, At. M. Marienescu, Dimitrie Meciu, Ioan Popdan, Iosif Roman, Dimitrie Sfura, Paul Vela-Ventrariu. Tot în 1854 se tipăreşte culegerea Versuinţii români, unde sunt incluşi mai toţi poeţii vremii, din cele două părţi ale Carpaţilor. Al doilea almanah, Fenice, iese la 10 martie 1867. Aici se face un istoric al activităţii „lepturiştilor" (N. Oncu), iar printre colaboratori se află Vasile Iuţiu, Vasile Ranta-Buticescu, Elie Trăilă, Moise Popiliu (Miron Pompiliu), Ioan Scipione Bădescu. Aceste almanahuri au stârnit criticile lui Titu Maiorescu. Cu toate acestea, realizările asociaţiei orădene au stimulat şi alte iniţiative. Merită subliniat faptul că s-au dat la lumină şi o serie de publicaţii manuscrise, precum „Deşteaptă-te, române" - foaie redactată de Iosif Vulcan între 1857 şi 1859, când a fost membru al societăţii -, „Muza română", întocmită în 1870 sub redacţia lui Ioan Groza, şi „Aurora", alcătuită în 1883 sub redacţia lui George Mihalca.
Repere bibliografice: Vasile Bolea, „Lepturiştii" din Oradea, Sibiu, 1943.	'	I.Cr.
SOCIETATEA DE LECTURĂ „IOAN POPASU“, asociaţie înfiinţată în 1868 la Caransebeş. Constituită ca instituţie a „junimii studioase" de la Institutul Teologic-Pedagogic, societatea are ca membri profesori, elevi şi studenţi de la institutele de învăţământ ale Diecezei Ortodoxe româneşti din localitate, animaţi de puternice sentimente patriotice. Ei se înscriu în mişcarea de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din primele decenii ale secolului al XX-lea pentru înfăptuirea unirii cu românii din Regat. „înaintarea în cultură" era scopul major al societăţii şi pentru atingerea lui s-a recurs la variate mijloace: organizarea de manifestări artistice, elaborarea de lucrări cu caracter ştiinţific şi pedagogic, efectuarea de traduceri din literaturi străine, scrierea de discursuri patriotice. Statutul îi
Societatea de Lectură
Dicţionarul general al literaturii române 2 72
obliga pe membri să participe regulat la şedinţele ordinare şi extraordinare, obligaţie extinsă şi asupra participării la corul ce funcţiona în cadrul societăţii. La una din şedinţele festive (24 aprilie 1894) au fost recitate poezii de Vasile Alecsandri, George Coşbuc ş.a. Cu acelaşi prilej elevul Iancu Stan prezintă disertaţia Momente care au contribuit la renaşterea literaturii române. Cu alte ocazii corul a interpretat cântece patriotice de Ciprian Porumbescu şi Ion Vidu. în aria de preocupări a societăţii intra şi ajutorarea financiară a elevilor săraci şi suferinzi. Gazeta editată sub egida asociaţiei, intitulată „Progresul" (redactor -Ioan Popovici-Bănăţeanul), a publicat lucrări literare şi ştiinţifice prezentate în adunări. Conducerea clerului ortodox a acordat un substanţial sprijin bibliotecii societăţii. Se achiziţionează Letopiseţele Moldovei, Lepturariul rumânesc... al lui Aron Pumnul, Scrierile lui A. D. Xenopol. într-un raport al bibliotecii, datat 1894, se menţionează că lucrările cele mai solicitate de elevi şi studenţi erau cele ale lui George Bariţiu, Grigore G. Tocilescu, Aug. T. Laurian şi A. D. Xenopol.	P. D.
SOCIETATEA DE LECTURĂ „IULIA“, asociaţie înfiinţată la Cluj la începutul anului universitar 1872-1873. Grigore Silaşi, profesor de limba şi literatura română, iniţiază constituirea unei societăţi care să militeze pentru „cultivarea limbii şi a literaturii româneşti". Tot el redactează statutele în care erau menţionate activităţile proiectate: „discursuri ştiinţifice, elaborate proprii, traducţiuni din operele clasice ale literaturii străine, declamări de poezii, [...] deprinderi literare corespunzătoare, ţinerea de concerte muzicale şi declamative, ajutoare pentru membrii mai lipsiţi". în raportul de activitate pe anul 1878 se afirmă că menirea societăţii „a fost nu numai de a se cultiva membrii ei pe sine, a deştepta şi nutri simţul naţional numai în inimile membrilor ei, ci a-şi extinde razele încălzitoare, după putinţă, peste întregul public român din Cluj şi dimprejur". Se organizează şedinţe ordinare şi publice, în şedinţele ordinare se discută şi se citesc scrieri literare româneşti şi străine, se prezintă „elaborate proprii" în poezie, proză, precum şi disertaţii pe teme de istorie, drept, economie, medicină. Grigore Silaşi ţine un ciclu de conferinţe intitulat Despre originea poeziei populare româneşti (1876-1877), Petre Dulfu citeşte versuri proprii (Speranţa, Jalea unei florioare, Rugăciunea), cât şi traducerile făcute din Horaţiu, Schiller, Petofi. Teodor Mihali îşi alege subiectul Influenţa civilizaţiunii asupra societăţii omeneşti, Andrei Micu - Rolul industriei mari în economia naţională şi Legislaţiunea lui Iustinian şi însemnătatea ei în dreptul roman, Silvestru Moldovan prezintă lucrările Românii sub fanarioţi şi Are românul drept a se mândri cu numele naţiunii sale?, iar Macedon Rotaru ţine conferinţa Despre procesul materiilor în corpul omenesc. în şedinţele publice, la care puteau participa şi intelectuali din oraş, se recită poezii patriotice de Vasile Alecsandri şi Andrei Mureşanu, se execută piese corale (Deşteaptă- te, române, Cântecul gintei latine ş.a.), dansuri populare în costume tradiţionale româneşti. Societatea primea ajutoare din partea unor oraşe transilvănene (Deva, Gherla, Năsăud, Zalău, Sibiu, Braşov, Câmpeni, Bistriţa, Prundu
Bârgăului, Gilău) şi din România. Presa acorda atenţia cuvenită societăţii, oglindind diferitele ei manifestări. „Albina", bunăoară, scria în 1875: „înainte, junime română, spre cultură şi ştiinţă, înainte întru deşteptarea conştiinţei şi mândriei naţionale, înainte cu întreprinderi cât mai dese de atari conveniri folositoare". Un punct de maxim interes era evocarea, în fiecare an, a zilei de 3/15 mai 1848. Cu acest prilej, în cuvântările rostite erau reînviate faptele şi personalităţile revoluţionare de pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Din iniţiativa societăţii se strâng fonduri pentru crearea unei şcoli de fete la Cluj, a unui gimnaziu la Şomcuta Mare şi a şcolii româneşti din Gilău. La 1 decembrie 1877 iese foaia literară şi beletristică „Diorile" („Zorile"), având ca redactor pe Petre Dulfu şi doi colaboratori: Vicenţiu Nicoară şi Gavril Onişor. Foaia, cu apariţie lunară, în manuscris, cuprindea lucrările membrilor, selectate de o comisie special constituită. Biblioteca S. de L. „I.“ a avut iniţial şaizeci şi patru de volume, iar în 1882, datorită donaţiilor, două sute cincizeci. Printre donatori s-au numărat George Bariţiu, Grigore Silaşi, Ioan Bianu ş.a. Numeroase publicaţii („Transilvania", „Albina", „Gazeta de Transilvania", „Familia", „Trompeta Carpaţilor", „Gura satului", „Convorbiri literare", „Foaia scolastică", „Economul", „Unirea democratică", „România literară") fac, de asemenea, donaţii. La ocaziile festive membrii purtau o banderolă de mătase tricoloră care avea imprimat numele societăţii. Emblema, reprezentând „un stejar puternic bătut de uragan, în vârful unui munte", sugera greutăţile cu care se confruntau şi pe care se străduiau să le învingă. Un ecou puternic a avut Războiul pentru Independenţă purtat de România în 1877. La aflarea veştii că puterile europene au recunoscut independenţa României se va organiza o adunare festivă cu un program artistic compus din piesele corale Steaua României, Cântecul gintei latine şi Deşteaptă-te, române. în decembrie 1884 autorităţile maghiare din Cluj, împreună cu Senatul Universităţii, apreciază activitatea desfăşurată de societate drept „vătămătoare" şi hotărăsc desfiinţarea ei. Pentru susţinerea deciziei se afirmă că în şedinţele literare „Horea, Cloşca, Iancu şi Balint sunt zilnic pomeniţi ca martiri, sunt numiţi eroi care au murit pentru eliberarea de sub iobăgie". în realitate, oficialităţile doreau scoaterea asociaţiei în afara legii pentru a se înlesni politica de deznaţionalizare dusă împotriva naţiunii române. Şi profesorul Grigore Silaşi suportă rigorile deciziilor Senatului care, în 1885, hotărăşte suspendarea sa din corpul profesoral al Universităţii. Ziarele româneşti din Transilvania („Gazeta Transilvaniei", „Observatoriul", „Tribuna", „Luminatoriul"), cât şi cele din România („Unitatea naţională", „Carpaţii") dezavuează măsurile abuzive luate. îşi ridică glasul şi ziarul de limbă germană din Sibiu, „Siebenbiirgisch-deutsches Tageblatt", care afirmă că persecuţiile împotriva tineretului studios român lovesc, în acelaşi timp, şi în celelalte naţionalităţi. Sosesc telegrame de solidaritate din toate regiunile ţării. Publicaţia social-culturală „Noi" (1913-1914), „organ al studenţimii române" din Transilvania, având ca director pe Eugen Bianu, apoi ca redactor responsabil pe Lazăr Isac, va continua activitatea asociaţiei.	P.D.
273 Dicţionarul general al literaturii române
Societatea Filarmonică
SOCIETATEA DE MÂINE, publicaţie apărată la Cluj din 12 aprilie 1924 până la august 1940, apoi la Bucureşti din septembrie 1940 până în aprilie 1945, cu periodicitate variabilă (săptămânal, bilunar, lunar şi trimestrial). Subtitlul „Revistă săptămânală pentru probleme sociale şi economice" se schimbă în timp, în ianuarie 1935 devenind „Revistă socială culturală", iar în ultimul trimestru din 1941 „Revistă de ştiinţă sociografică, estetică şi culturală". Editor şi redactor-şef: Ion Clopoţel. Din comitetul de redacţie iniţial fac parte Vasile Goldiş, Dimitrie Guşti, Mihai Popovici, G. Bogdan-Duică, Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, V. C. Osvadă, Radu Dragnea. S. de m. îşi propune să fie o publicaţie „de teorie şi informaţie largă şi obiectivă", „un îndrumător şi sfătuitor în multe chestiuni", „un organ al democraţiei" (Ion Clopoţel, Chemarea noastră, 1/1924), axat pe aspecte sociale, politice, economice şi culturale ale vieţii româneşti, în special ale celei din Transilvania, program ce reiese şi din titlul rubricilor: „Probleme sociale", „Actualităţi", „Cronici culturale şi artistice", „Fapte, idei şi observaţiuni", „Figuri reprezentative", „Pagini literare", „Învăţământ-Edu-caţie", „Progresele ştiinţei", „Biopolitica", „Politica externă", „Discuţii şi recenzii", „Ardealul vechi", „Europa contemporană" ş.a. în cadrul rubricii cu caracter nepermanent „Pagini literare", ca şi în cuprinsul unui „Supliment literar" editat în unele numere, se publică literatură, eseistică şi critică literară, întrunind colaboratori de pretutindeni. Versurile aparţin lui Lucian Blaga, Aron Cotruş, Emil Isac, Ştefan Baciu, Radu Gyr, Al. T. Stamatiad, N. Davidescu, Teodor Murăşanu, Ion Th. Ilea, AL Iacobescu, Miron Radu Paraschivescu, Valeriu Bora, Zaharia Stancu, Ecaterinei Pitiş, lui Ştefan Bezdechi, D. Gher-ghinescu-Vania, Bogdan Amaru, George Voevidca, Cicerone Theodorescu, V. Copilu-Cheatră, Radu D. Rosetti. în acelaşi timp Ion Agârbiceanu dă, în foileton, romanul Răbojul lui Sf. Petre (1931) şi povestirile în taină şi Amintirea (1927). Proză mai semnează Teodor Murăşanu, Al. Lascarov-Moldovanu, N. Pora, iar dramaturgie D. Psatta. Până în 1926 majoritatea articolelor de critică	şi teorie literară	sunt	scrise de
G. Bogdan-Duică. Alături de studiile despre Mihai Eminescu şi de articolul Expresionism, criticul are recenzii la volume de E. Lovinescu (Istoria civilizaţiei moderne, considerată o lucrare lipsită de consistenţă), D. Anghel („o distracţie a generaţiei sale; talent de a doua mână"), Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, N. Davidescu, Nichifor Crainic, Ioan Slavici, Ion Minulescu, Ion Pillat. Din	1925 Emil	Isac	redactează
numeroase însemnări intitulate Notiţele mele, iar din 1929, în cadrul „Cronicii intelectuale", comentează apariţii editoriale şi alte evenimente culturale. într-o cronică din 1931 Ion Barbu este considerat „poate cel mai original talent al literaturei moderne româneşti". Cronica literară, bine reprezentată, mai poartă semnăturile lui Emanoil Bucuţa (începând cu numărul 23/1926), Radu Dragnea, Olimpiu Boitoş, Ion Breazu, Tiberiu Boldur, Victor Iancu, AL Ciura, Const. D. Ionescu, Horea Trandafir, Ion Clopoţel, Pericle Martinescu, Adrian Corbul. Sunt consemnate şi comentate cele mai importante apariţii editoriale, scrieri de	Liviu	Rebreanu,	Camil	Petrescu,
G. Călinescu, Lucian	Blaga,	Tudor Arghezi,	Hortensia
Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian ş.a., dar şi articole din presa literară a vremii. De o atenţie deosebită se bucură revista „Gândirea", apreciată drept publicaţia „cea mai conştientă de puterile ei", „revista cu drumul cel mai clar definit". S. de m. cuprinde şi texte omagiale semnate de Vlaicu Bârna (Mihail Eminescu), Titu Popa (La moartea lui Octavian Goga), Ion Clopoţel (Eugen Lovinescu şi Nicolae Iorga), Ion Tomuţa (Liviu Rebreanu), Horia Trandafir (Panait Istrati). Se includ în sumar şi articole despre viaţa şi opera unor scriitori reprezentativi ai literaturii universale, studii şi eseuri de fenomenologie şi sociologie culturală: Emil Isac, Contactul nostru literar şi cultural cu Apusul, Radu Dragnea, Sărăcia actuală de realism, Ion Breazu, Problema literară a Ardealului în anul al zecelea ş.a. în câteva numere apar mărturii şi documente. Lui Coriolan Suciu îi aparţine articolul AL Papiu Ilarian, iar lui Alexandru Talex Mărturii despre Panait Istrati. în ultimii ani de existenţă publicaţia, devenită preponderent informativă, se rezumă la simpla înregistrare a principalelor noutăţi din actualitatea editorială. S. de m. mai cuprinde studii şi eseuri pe teme de lingvistică, istorie, filosofie, politică, psihologie semnate de Sextil Puşcariu, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu,
C.	Rădulescu-Motru, Ştefan Pascu, N. Bagdasar, Ion Muşlea, Vasile Bogrea, Mihail Straje, Izabela Sadoveanu, Ion Pas, Mircea Florian, Iosif E. Naghiu, Gavril Todică. în numărul 2/1940 este comentată primirea lui Liviu Rebreanu în Academia Română, fiind reprodus discursul său de recepţie, în câteva numere din 1924 este inserată polemica dintre G. Bogdan-Duică şi Vasile Bogrea, iar în numărul 1/1941 Cuvântul lui Nae Ionescu despre S. de m. Mai colaborează cu publicistică Gala Galaction, Ion Minulescu, C. Daicoviciu, Ştefan Voicu, Grigore Bugarin. Se acordă spaţiu şi unor traduceri din opera lui Ovidiu, realizate de Şt. Bezdechi, din poezia lui H. Heine, în transpunerea lui I. Costan-tinescu-Delabaia, în timp ce Ion Gherghel tălmăceşte din scrierile lui Goethe, AL T. Stamatiad din lirica japoneză, iar Corneliu Albu din poezia lui Petofi. Numărul 2-3/1941 are un supliment literar consacrat Italiei, unde simt găzduite, ca şi în alte câteva numere din anul următor, versuri de Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc transpuse în limba italiană de Mina Boschi. O cronică dramatică, asigurată sporadic de Victor Eftimiu, cronici culturale şi artistice de Liviu Rusu (în 1927-1928), cronici medico-sociale, economice, articole şi documente din istoria Transilvaniei, un buletin bibliografic al Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, întocmit de Ion Muşlea (în 1929), epigrame inedite de Cincinat Pavelescu şi Vasile Bogrea, articole ştiinţifice, când şi când o cronică sportivă şi cronica măruntă, chestionare, aforisme, ilustraţii îmbogăţesc sumarul. Alţi colaboratori: Gh. Tulbure, Grigore Popa, I. U. Soricu, Ion Gorun, Teodor Scarlat, Elena Farago, Aurel Decei, Vasile Bucur, Liviu Jurchescu, Ion Chelcea, Petru Suciu, Tiberiu Boldur, AL Borza, Simion Mehedinţi, D. Ciurezu. M. W.
SOCIETATEA FILARMONICĂ, societate culturală înfiinţată la Bucureşti la începutul lunii octombrie 1833. întemeietori pot fi
Societatea Junimea
Dicţionarul general al literaturii române 2 74
consideraţi Ion Câmpineanu, Ion Heliade-Rădulescu şi Constantin Aristia. în special prin Heliade, S.F. continuă Societatea Literară din 1827, propunându-şi să contribuie la realizarea unor progrese grabnice în cultura română, la înaintarea literaturii, a muzicii vocale şi instrumentale, precum şi la întemeierea unui teatru naţional. Printre membrii societăţii (la început în număr de patruzeci şi trei) se aflau Grigore Băleanu, Constantin Brăiloiu, Ion Voinescu II, Nicolae Golescu, Dimitrie (Tache) Ghica (tatăl lui Ion Ghica),
C.	Cornescu, I. Ionescu, I. Otetelişanu, Petrache Poenaru, I. Roset, Grigore Racoviţă, I. Slătineanu, Ştefan Stoica, C. Faca, Iancu Văcărescu. Cel dintâi comitet, ales la 27 octombrie 1835, îl avea ca preşedinte pe G. Filipescu, vicepreşedinte fiind I. Câmpineanu, secretar - Petrache Poenaru, director al şcolii societăţii - Ion Heliade-Rădulescu, iar membri -1. Voinescu II, I. Mânu, I. Roset şi colonelul Nojin. Pentru atingerea unor ţeluri propuse, membrii cotizau în vederea strângerii de fonduri băneşti. Sub acest raport, Câmpineanu a fost unul din cei mai de seamă susţinători. Tot el avea să imprime ideologiei promovate de S.F. o direcţie democratică şi burgheză, contrară orientării plutocrate a domnitorului, ca şi a consulului rus. Se pare că, spre sfârşitul activităţii ei, societatea adăpostea o organizaţie politică secretă, care milita pentru unirea Principatelor Române, pentru egalitate în faţa legii, pentru eliberarea robilor, vot universal, înlăturarea protectoratului ţarist ş.a. Lipsită de sprijinul material al oficialităţilor, chiar combătută de acestea, minată de unele disensiuni între membrii de vază, societatea şi-a încetat activitatea în cursul anului 1838. S.F. şi-a propus, în primul rând, să sprijine înfiinţarea unui teatru în limba română. Prin cotizări s-a deschis Şcoala de literatură, declamaţie şi muzică vocală. Printre elevi s-au aflat Costache Caragiali şi Ştefan Mihăileanu. Deschisă la 20 ianuarie 1834, această şcoală este cea dintâi, în spaţiul românesc, unde s-au format actori după un program sistematic. Se predau muzica, arta dramatică, istoria literaturilor europene, noţiuni elementare de estetică. La 23 august 1834 are loc cea dintâi reprezentaţie, cu piesa Mahomet sau Fanatismul de Voltaire, în traducerea lui Heliade. îngrijindu-se de repertoriu, membrii societăţii au făcut numeroase traduceri din dramaturgia universală. Foarte apreciat era Moliere, din care se tălmăceşte intens: I. Em. Florescu (Amorul doctor),
C.	Aristia (Silita căsătorie), C. Răsti (Vicleniile lui Scapin), I. Voinescu I (Doctorul fără voie), I. Ghica (Precioasele), Heliade (Bădăranul boierit), Grigore Grădişteanu (George Dandin sau Bărbatul comat în părere), I. Roset (Zgârcitul). Din Corneille s-a transpus Eraclie, împărat al Răsăritului (I. Roset), din Voltaire se traduce Alzira (C. Aristia), iar din Schiller Intriga şi amorul (I. Câmpineanu). S-au mai tălmăcit piese de Goldoni (Văduva vicleană, transpusă de C. Moroiu), Alfieri (Virginia, inversiunea lui C. Aristia), Lesage (Crispin, rival stăpână-său, tradusă de Ştefan Burchi). Un autor preferat se pare că era şi August von Kotzebue, din care transpun I. Niţescu (Ştefu nerod), Iancu Văcărescu (Grădinarul orb sau Aloiul înflorit), G. Munteanu (încurcătura). Din alţi autori au mai tălmăcit, fără a le indica numele, E. Winterhalder şi Şt. Burchi. Numărul mare de
versiuni româneşti din piesele străine se datora concepţiei potrivit căreia actorii se pot forma îndeosebi la şcoala unor lucrări de valoare recunoscută. Pe de altă parte, în acest mod S.F. a înlesnit cunoaşterea de către publicul românesc a unor capodopere ale repertoriului european, contribuind, totodată, şi la consolidarea limbii literare moderne. Din pauperul repertoriu autohton s-a reprezentat, pare-se, numai piesa Comodia vremii (1835) de C. Faca. în schimb, dacă nu i-a îndemnat prea mult pe autorii români către dramaturgie, societatea a avut un rol deosebit în formarea unui public de teatru. A ajutat la aceasta, pe lângă repertoriu, şi înfiinţarea revistei „Gazeta Teatrului Naţional", apărută, sub patronajul societăţii, din noiembrie 1835 până în decembrie 1836. Urmărindu-şi cu tenacitate ţelul, S.F. a adunat fondurile necesare pentru ridicarea unui edificiu destinat Teatrului Naţional, a cumpărat terenul, a alcătuit şi planurile, dar împrejurările i-au fost potrivnice. Reprezentaţiile în limba română, pentru prima oară atât de frecvente în Ţara Românească, aveau loc în săli închiriate şi cu un regizor străin. Actorii-elevi interpretau însă cu pasiune, publicul fiind din ce în ce mai numeros şi mai entuziast. în martie 1835 S.F. a întemeiat şi o şcoală publică de muzică vocală şi instrumentală, ai cărei elevi, conduşi de I. A. Wachmann, au interpretat, un an mai târziu, opera Semiramida de Rossini, punând astfel, la noi, bazele spectacolului de operă. Printre elevele acestei şcoli se afla şi Eufrosina Popescu, cântăreaţă de operă ce va deveni celebră sub pseudonimul Marcolini. în istoria culturii şi a literaturii româneşti S.F. rămâne deschizătoare de drumuri, datorându-i-se mare parte a reuşitelor teatrului românesc din prima jumătate a secolului al XlX-lea.
Repere bibliografice: Lucrările Societăţii Filarmonice, de la 1 dechem. 1833 până la 1 apr. 1835, Bucureşti, 1835; Ion Heliade-Rădulescu, Echilibrul între antiteze, I, îngr. şi pref. Petre V. Haneş, 1916,140-153; I. Xenofon, Filarmonica de la 1833, Bucureşti, 1934; Massoff, Teatr. rom., 1,161-199; M. N. Rusu, Societatea Filarmonică, RL, 1975, 30; Dicţ. lit. 1900, 796-797; Mircea Anghelescu, Ion Heliade-Rădulescu. O biografie a omului şi a operei, Bucureşti, 1986, 72-90.	D.M.
SOCIETATEA JUNIMEA, asociaţie a studenţilor români de la Universitatea din Cernăuţi care a funcţionat între 1878 şi 1918. Este succesoare directă a Societăţii Arboroasa, desfiinţată, pentru „înaltă trădare", în 1877, de autorităţile habsburgice. Serbarea inaugurală are loc în seara de Anul Nou 1878, preşedinte fiind Dimitrie Onciul, iar secretar Ciprian Porumbescu. Cu acest prilej s-au lansat şi revistele umoristice „Bondarul" şi „Curcanul". Studenţii români s-au opus în 1883 ca sediul Universităţii să fie mutat la Briirm, au trimis în 1884 delegaţii la congresul panromânesc de la Constanţa şi la expoziţia de la Bucureşti din 1906 şi au susţinut mişcarea pentru înfiinţarea unei Catedre de istorie naţională la Universitatea din Cernăuţi, iniţiativă finalizată abia în 1912. Preocupările esenţiale au fost legate de cultivarea limbii şi literaturii, prin organizarea unor serbări şi festivităţi sau prin elaborarea unor lucrări ce erau citite în astfel de ocazii. Sunt de amintit şedinţele speciale în
275 Dicţionarul general al literaturii române
Societatea Literară
care s-a vorbit despre viaţa şi opera lui Vasile Alecsandri, despre scrierea limbii române sau despre Luceafărul lui Mihai Eminescu (lucrare prezentată de studentul Gh. Popovici în iunie 1883). în atenţia membrilor societăţii au stat şi alţi scriitori români, între care Anton Naum, St. O. Iosif, Jean Bart, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc (despre care a disertat Aspazia Luţia, în 1906). Nu puţine au fost şedinţele pe teme folclorice, istorice sau cele în care s-a citit literatură originală (scrierile lui L. Vicol, V. Vasilovschi, I. Ieşan). Societatea a avut şi o secţie muzicală, „Armonia", precum şi o trupă de teatru care a pus în scenă o serie de spectacole (Arvinte şi Pepelea de V. Alecsandri, Zorile de St. O. Iosif, D-ale carnavalului de I. L.. Caragiale, Funcţionarul de la domenii de Petre Locusteanu, O ceaşcă de ceai de T. V. Ştefanelli, Luceafărul de Grigori Pantazi). în 1908 s-a înfiinţat şi o secţie juridico-eco-nomică, iar în 1914 una sportivă. Societatea a contribuit la ridicarea unui monument funerar lui Aron Pumnul. O serie de conferinţe literare au avut loc la Suceava, Rădăuţi, Şiret, Storojineţ etc. Societatea a dispus şi de un cabinet de lectură (înfiinţat în 1879) şi s-a străduit să aibă o revistă proprie: mai întâi foaia litografiată „Tinerimea română" (ianuarie 1892, redactor: C. Berariu), apoi „încercări literare" (1892-1893, redactor responsabil: Şt. Bodnărescu). în cele din urmă s-au tipărit „Junimea literară" (redactor responsabil: Ion I. Nistor) din ianuarie 1904, şi „Deşteptarea", scoasă în noiembrie 1907 de Ion Grămadă. De menţionat este numărul mare de reviste umoristice ieşite sub egida societăţii, precum „Piperuşa" (1878-1879), „Broscoiul" (1878-1880), „Cociorva" şi „Cociorva nouă liberă" (1880-1881), „Urzica" (1881-1882)/„Vulpoiul" (1889), „Hacu" (1900-1914), „Săpunul" (1902) ş.a. S-au editat, de asemenea, aproape treizeci de rapoarte.	/.	C.
SOCIETATEA LITERARĂ, societate înfiinţată la Bucureşti în 1827. Fondatori sunt Dinicu Golescu şi Ion Heliade-Rădulescu. Organizarea ei se datorează programului celor doi oameni de cultură de a impulsiona viaţa culturală şi literară din Ţara Românească, în perioada imediat următoare instalării primilor domni pământeni. S.L. reprezintă o continuare a altei societăţi, secrete, din 1822, întemeiată de unii boieri munteni refugiaţi la Braşov, între care Nicolae Văcărescu, Grigore Băleanu, Constantin Câmpineanu, Ion Câmpineanu, I. Em. Florescu, R. Voiculescu, Dinicu Golescu şi episcopul Ilarion al Argeşului, cărora li se alătură braşovenii Vasile Pop şi Ioan Barac. După dizolvarea acestei societăţi, care avea în vedere mai ales revendicări politice, Dinicu Golescu şi Heliade s-au hotărât să alcătuiască altă asociaţie, numai cu scopuri culturale şi literare. Mai târziu alături de ei vine Stanciu Căpăţineanu. Cei trei ar fi fost astfel, după mărturisirile lui Heliade (cel care a pus în circulaţie unele date - contradictorii - despre S.L.), singurii membri ai nucleului secret al societăţii. După scurtă vreme în jurul lor s-au reunit, fără a face parte totuşi din aşa-zisa grupare secretă, mai toţi boierii luminaţi din Bucureşti şi chiar cei trei fraţi ai domnitorului Grigore Ghica. Ţelurile S.L. erau îndeosebi culturale şi vizau transformarea Şcolii de la
„Sf. Sava" în colegiu, înfiinţarea de şcoli normale în fiecare capitală de judeţ, a şcolilor primare în fiecare sat, modernizarea instituţiilor. Alte proiecte priveau crearea unor condiţii pentru dezvoltarea literaturii naţionale, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor în româneşte, abolirea monopolului tipografic, înfiinţarea unui teatru naţional, întrunirile S.L. aveau loc în casa din Bucureşti a lui Dinicu Golescu. Aici au fost citite gramaticile lui Heliade şi Iordache Golescu, traduceri din Boileau şi Lamartine. Prin stăruinţa membrilor societăţii s-a deschis o şcoală la Craiova, unde s-au predat pentru întâia dată gramatica şi literatura în limba română. Deşi a avut o existenţă scurtă, încetând în timpul războiului ruso-turc dintre 1828 şi 1830, S.L. a contribuit la crearea, în Ţara Românească, a unui curent favorabil dezvoltării culturii naţionale, pregătind apariţia Societăţii Filarmonice.
Repere bibliografice: Ion Heliade-Rădulescu, Echilibrul între antiteze, I, îngr. şi pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1916, 135-138; Ist. lit., II, 246-247; Cornea, Originile, 257-260; Dicţ. lit. 1900, 797-798. D. M.
SOCIETATEA LITERARĂ A JUNIMII STUDIOASE, asociaţie înfiinţată la Suceava în 1867. Iniţiativa aparţine unui grup de intelectuali bucovineni, printre care Simion Florea Marian, Vasile Gherman Pop şi Ilie Pantazi, conştienţi de necesitatea insuflării în rândul tinerilor a interesului şi dragostei faţă de literatura română şi de istoria naţională. în viziunea fondatorilor, trebuia ca elevii atraşi de activitatea societăţii să fie stimulaţi în acţiunea de culegere a folclorului românesc, dar şi în elaborarea de scrieri originale. Condiţiile politice aspre ale regimului austriac nu autorizau desfăşurarea unor acţiuni culturale legale ale românilor. în asemenea situaţie, societatea a fost obligată să acţioneze, până în preajma primului război mondial, în condiţii de clandestinitate. Viitorul istoric Teodor Ştefaniuc asigura legătura între elevii din localitate şi elevii români de la liceul german din Cernăuţi, precum şi cu cei de la gimnaziile din Năsăud şi Beiuş. După încheierea păcii şi realizarea unităţii naţionale, relaţiile asociaţiei sucevene au fost extinse în toate regiunile ţării.	P.	D.
SOCIETATEA LITERARĂ „GRIGORE ALEXANDRESCU“,
asociaţie înfiinţată la Focşani în 1882. Un grup de profesori de la Liceul „Unirea" din Focşani - C. Moisil, St. Gram, C. Giurescu, G. Popovici. C. I. Lupu - fondează societatea pentru elevii din cursul superior, cu scopul realizării unei cât mai bune pregătiri în domeniul literaturii române şi universale. Principala formă de activitate era dată de şedinţele cu tematică literară. Profesorii şi elevii prezentau disertaţii despre scrierile lui Petru Maior, A. I. Odobescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, ca şi despre literatura lui La Fontaine, Al. Dumas, Paul Verlaine, Charles Baudelaire ş.a. Reţin, de asemenea, atenţia şi diferite probleme cu care se confrunta mişcarea literară românească. Conducătorii societăţii iniţiază organizarea, pentru elevi, a unor concursuri de creaţie originală. în vacanţele mari se încetăţenise practica unor
Societatea Literară
Dicţionarul general al literaturii române 2 76
excursii în Munţii Vrancei, prilej de a cunoaşte obiceiurile tradiţionale, frumuseţile naturii. Se organizau, de asemenea, întruniri pentru evocarea unor evenimente deosebite din istoria românilor (de exemplu, revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821). Un sprijin substanţial a primit societatea prin constituirea bibliotecii (în 1919-1920 avea 1 683 de cărţi, în 1923 -2 874 de cărţi). De remarcat că publicaţiile „Revista noastră" (1912-1915), sub îngrijirea succesivă a profesorilor D. Papadopol,
C.	Chifu şi C. Bondescu, şi „Propăşirea" (1915-1916), sub conducerea lui V. V. Haneş, sunt iniţiate de societate, iar profesorul C. I. Lupu va scoate „Buletinul Societăţii elevilor din cursul superior de la Liceul «Unirea» din Focşani" (1899-1900), în care vor apărea câteva încercări literare ale elevilor focşăneni. între 1919 şi 1923, sub redacţia lui I. M. Raşcu, profesor al liceului, se editează şi un anuar, oglindind toate manifestările patronate de societate. P. D.
SOCIETATEA LITERARĂ „SAMUIL VULCAN“, asociaţie înfiinţată la Beiuş în 1861. Fondatorul, Teodor Chioreanu, director al gimnaziului din Beiuş, întemeiat în 1828 de Samuil Vulcan, dorea să contribuie la răspândirea culturii naţionale prin cultivarea limbii şi literaturii române, a muzicii corale şi instrumentale româneşti, la formarea şi dezvoltarea deprinderilor oratorice. Societatea îşi va desfăşura activitatea prin organizarea de şedinţe ordinare, festive şi publice. Adunările festive erau menite a omagia, în primul rând, personalitatea lui Samuil Vulcan. în 1877-1878 au loc douăzeci şi şapte de şedinţe ordinare, în 1878-1879 treizeci şi două, ceea ce pune în lumină creşterea interesului locuitorilor oraşului pentru manifestările culturale ale societăţii. La întruniri elevii şi profesorii îşi prezentau scrierile (poezii, schiţe, nuvele, fragmente de roman), multe inspirate din trecutul de luptă al românilor. Documentele societăţii vorbesc despre ecoul suscitat de o disertaţie a lui Atanasie Tulucescu, Despre datinile poporului român mai ales din Crişana, prezentată în iunie 1870. Chiar în 1861 o echipă de diletanţi prezintă comedia Iorgu de la Sadagura a lui Vasile Alecsandri, iar în 1874, pentru a răspunde interesului faţă de reprezentaţiile teatrale, se constituie o societate cu acest profil, numită Thalia Română. Seratele „declamatorico-muzicale" ofereau ocazia recitării din poeziile lui Andrei Mureşanu (Deşteaptă- te, române, O privire din Carpaţi, Glasul unui român), Vasile Alecsandri (Către români, Cântecul gintei latine, Santinela română), Iosif Vulcan, Dimitrie Bolintineanu ş. a. Din 1867 va funcţiona şi o orchestră, iar din 1873 un cor. La 15 mai 1868 se decide ca societatea să editeze şi
o	publicaţie săptămânală, purtând titlul „Muza română", revistă manuscrisă care va apărea în 1870. Biblioteca societăţii deţinea în 1881 peste cinci sute de volume, iar în 1925 mai mult de o mie. Şi diversificarea activităţilor cultural-politice ale asociaţiei era urmărită cu îngrijorare de autorităţi. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Budapesta ia o serie de măsuri împotriva acestui tip de instituţii de cultură româneşti. Astfel, la 7 ianuarie 1868, printr-un decret, se stipula că membrii nu au voie ca în şedinţele obişnuite să se ocupe de
„afaceri care ar atinge politica", că sunt obligaţi să „nu se mărginească numai la obiecte beletristice cari ar stârni imaginaţiuni contrare dezvoltării intelectuale a tinerilor, ci să facă elaborate din orice ram de studiu propus de gimnaziu". După 1894 măsurile coercitive se înăspresc. Ca urmare, în acelaşi an este trimis la Beiuş un comisar guvernamental pentru a cunoaşte atmosfera din gimnaziu, cât şi din asociaţie. In raportul înaintat se arăta că elevii recită versuri ale poeţilor „care instigau românii în anul 1848-1849 la rebeliune" şi că biblioteca conţine „cărţi primejdioase". După 1910 se înregistrează un reviriment în activitatea societăţii, iar anul
1914	marchează trecerea la o nouă formă de acţiune, aceea de elaborare de monografii ale unor aşezări, prin care sunt mai corect prezentate obiceiurile populare, datele istorice, creaţiile folclorice. Prin paleta deosebit de diversă a activităţii sale, asociaţia a contribuit, de-a lungul deceniilor, la ridicarea culturală a românilor, la dezvoltarea gustului pentru limba şi literatura noastră.	P.	D.
SOCIETATEA LITERAR-SOCIALĂ ROMÂNIA, asociaţie înfiinţată la Viena în 1868. Studentul bucovinean C. Aronovici, nemulţumit de faptul că în „societatea literară şi ştiinţifică" a studenţilor români la Viena, creată în 1864, numărul membrilor era mic, întemeiază o nouă asociaţie, cu un program mai apropiat de aspiraţiile şi idealurile lor. Cea dintâi grupare personifica eforturile depuse încă din 1858 de alt bucovinean, I. G. Sbiera. Dacă această societate, avându-1 la conducere pe Iosif Gali, punea accentul pe „cultivarea limbii şi literaturii naţionale prin producerea de teme în limba română", noua instituţie înscria în program, alături de aceste obiective, depunerea tuturor diligenţelor pe lângă Ministerul Cultelor din Viena pentru înfiinţarea la Universitate a unei catedre de limbă şi literatură română, diligenţe încununate cu succes, de vreme ce, în urma memoriului din 6 februarie 1869, ministrul răspunde afirmativ. Societatea vieneză apelează la Astra sibiană, la asociaţiile din Arad şi Cernăuţi, cu rugămintea de a contribui financiar la suplimentarea salariului stabilit pentru titularul catedrei. Dar abia în 1901 acesta va fi numit în persoana lui Iosif Popovici, după 1904 titular fiind Sextil Puşcariu. Studenţii Mihai Eminescu şi Ioan Slavici vor fi printre cei mai activi membri ai societăţii. Pentru depăşirea dificultăţilor financiare, se primeşte un sprijin din partea lui Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale a României, şi de la G. Popovici, agent comercial la Viena. Temele preferate ale dezbaterilor vor fi paginile de eroism ale românilor în lupta de apărare a ţării. Ieronim G. Bariţiu şi Ion Moga vorbesc despre Horea, Cloşca şi Crişan, iar C. Aronovici despre Ştefan cel Mare şi Avram Iancu. Ca urmare a strădaniilor lui Alexandru Hurmuzachi, cele două asociaţii ce funcţionau la Viena, cea din 1864 şi cea din 1868, se contopesc şi în 1871 pun bazele unei noi societăţi: România Jună.	P. D.
SOCIETATEA PENTRU CULTURA ROMÂNEASCĂ „MIHAI EMINESCU“, asociaţie constituită la Cernăuţi la 28 mai 1989.
277 Dicţionarul general al literaturii române
Societatea pentru Fond
Este o urmaşă a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, întemeiată în 1865. Membri fondatori (unii desemnaţi ulterior şi preşedinţi) sunt scriitorii Grigore C. Bostan, Vasile Leviţchi, Ilie T. Zegrea, Mircea Lutic, Dumitru Covalciuc, Vasile Tărâţeanu, Ştefan Hostiuc, filologii Lora Bostan, Ilie Popescu, Alexandrina Cernov, Gh. Jernovei ş.a. Sunt organizate numeroase manifestări culturale: lecturi eminesciene, dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu la Cernăuţi (1990) şi al lui Ion Neculce la Boian (1994), inaugurarea unor clase şi şcoli româneşti, trimiterea tinerilor la studii în România şi în Republica Moldova, marcarea datelor legate de viaţa şi activitatea lui Vasile Alecsandri, Aron Pumnul, I. G. Sbiera, Traian Chelariu, Mircea Streinul ş.a. Din 1990 până în 1995 editează ziarul „Plai românesc" (redactori: Vasile Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea, Ştefan Broască), la care colaborează scriitori bucovineni. în cadrul filialei de la Universitatea din Cernăuţi funcţionează cenaclul literar „Mircea Streinul" (condus de Lora Bostan), care organizează anual festivaluri şi concursuri literare, cu participarea scriitorilor din România şi Republica Moldova.
Repere bibliografice: Grigore C. Bostan, Aspecte din activitatea Societăţii „Mihai Eminescu", „Glasul Bucovinei", 1994,3; Ion Beldeanu, Bucovina care ne doare, Iaşi, 1996, passim.	G.	B.
SOCIETATEA PENTRU CULTURA Şl LITERATURA ROMÂNĂ fN BUCOVINA, asociaţie înfiinţată la Cernăuţi în 1865. Constrânşi să se organizeze, ca urmare a opresiunii exercitate asupra lor de Imperiul Habsburgic, românii din Bucovina au reuşit să alcătuiască Reuniunea română de leptură din Cernăuţi (1862), prezidată de Mihai Zotta şi avându-i ca membri ai comitetului de conducere pe Alexandru Hurmuzachi, Al. Costin, Aron Pumnul, Ion Calinciuc, I. G. Sbiera, Nicolae Vasilco, Leon Popescu. Timp de trei ani această asociaţie a pregătit înfiinţarea alteia noi, mai bine structurată şi cu scopuri mai precise. Constituirea noii societăţi a avut loc la
23	ianuarie 1865, preşedinte fiind ales Gheorghe Hurmuzachi, care a deţinut funcţia până la moartea sa (1882), urmat la conducere de Victor Stârcea, Iancu Zotta, Eudoxiu Hurmuzachi, Dionisie Bejan, Radu Sbiera, Vasile Gheorghiu, Grigore Nandriş, Ion Nandriş ş.a. Vicepreşedinţi au fost I. Calinciuc (1865-1874), Silvestru Morariu-Andrievici (1874-1879), Miron Călinescu (1880-1887), Vladimir de Repta (1889) ş.a. Societatea a dăinuit până în preajma celui de-al doilea război mondial, fiind reactivată după aproape o jumătate de secol, la Rădăuţi, în 1990, când preşedinte de onoare desemnat Vladimir Trebici, iar preşedinte Mircea Irimescu. Ţelul ei era răspândirea şi susţinerea culturii româneşti. Pentru strângerea fondurilor necesare realizării unor puncte din program au fost lansate liste de subscripţie naţională. între 1865 şi 1869 a editat o revistă proprie, „Foaia Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina", iar între 1881 şi 1884 revista „Aurora română", la care se adaugă numeroase calendare. în 1942 publică „Revista Bucovinei", transferată în 1944 de la Cernăuţi la Bucureşti. Din iunie 1990 va patrona revista „Septentrion",
apărută la Rădăuţi, în acelaşi an filiala din Suceava scoate „Ţara Fagilor", iar mai târziu, în 2003, filiala din Bucureşti editând „Mesager bucovinean". Aflată la început sub înrâurirea concepţiilor despre limbă ale lui Aron Pumnul, societatea a renunţat treptat la ele, datorită, în parte, şi contribuţiei aduse, în această direcţie, de Dimitrie Petrino (în broşura Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina) sau de Al. Hurmuzachi şi Gh. Hurmuzachi. Consecventă scopurilor propuse, societatea a iniţiat, în 1886, colecţia „Biblioteca pentru tinerimea română", continuată, din 1890, de „Biblioteca pentru tinerimea adultă". Tot datorită intervenţiilor ei a luat fiinţă în 1875 Catedra de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi. Primul titular a fost I. G. Sbiera, care deţinea concomitent şi funcţia de secretar al societăţii, arătându-se unul din cei mai activi membri. O atenţie deosebită s-a acordat şcolii în limba română. S-a organizat o subscripţie printre românii bucovineni, pentru obţinerea fondurilor necesare întreţinerii şcolilor comunale româneşti. S-a înfiinţat, de asemenea, o tipografie (Tipografia Mitropolitul Silvestru). Considerând literatura un mijloc eficient de cultivare şi întărire a sentimentului naţional, societatea a contribuit la răspândirea în Bucovina a scrierilor lui Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Petre Ispirescu ş.a., la promovarea unor turnee teatrale, precum şi la închegarea unei mişcări artistice locale, în special în jurul revistelor pe care le-a patronat. Din 1930 la Cernăuţi începe să funcţioneze Universitatea Liberă, iar peste câţiva ani e înfiinţată Şcoala Superioară Ţărănească, intensificându-se activităţile culturale în mediul rural. Ciclurile de conferinţe, impulsionarea dotării bibliotecii proprii, ca şi marcarea evenimentelor istorice şi culturale prin manifestări care antrenează o participare numeroasă intră, de asemenea, în preocupările societăţii. în 1990 se înfiinţează la Gălăneşti Universitatea Populară, care funcţionează în vara fiecărui an, se organizează simpozioane, cicluri de manifestări culturale, pelerinaje etc. La iniţiativa societăţii, în septembrie 1992, la Rădăuţi, se inaugurează Centrul de Studii pentru Problemele Bucovinei, patronat de Academia Română.
Repere bibliografice: Şaptezeci de ani de la înfiinţarea Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Cernăuţi, 1932; Constantin Loghin, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862-1932), Cernăuţi, 1932; Constantin Loghin, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Cernăuţi, 1943; Ioan Negură, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, în Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, IV, Suceava, 1977,181-190; Dicţ. lit. 1900, 798; Satco-Pânzar, Dicţionar, 211-212; D. Vatamaniuc, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, „Septentrion", 2002-2003, 19-20; Mircea Irimescu, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina ieri şi azi, „Septentrion", 2002-2003,19-20.	D.	M.
SOCIETATEA PENTRU FOND DE TEATRU ROMÂN,
asociaţie constituită la Deva la 4-5 octombrie 1870, care a fiinţat până la 14 aprilie 1934, când fuzionează cu Astra. Gândită iniţial ca o structură destinată strângerii de fonduri în vederea ridicării unui edificiu pentru spectacole teatrale în limba
Societatea pentru Fond
Dicţionarul general al literaturii române 2 78
ANUARUL I
AL
SOCIETĂŢII PENTRU CREAREA UNlil FOND DE TEATRU ROMÂN
l'E
ANII 1895/6, 1896/7, 1897/8.
BRAŞO V, Tipografia CIURCU cft Comp.
română în Transilvania, societatea acţionează perseverent pentru promovarea mişcării teatrale româneşti în această zonă. Pregătită de publicaţiile vremii, stimulată de succesul unor turnee ale trupelor de teatru de dincolo de Carpaţi (Tardini-Vlădicescu, Mihail Pascaly), despre care,; în periodicele ardelene şi îndeosebi în „Familia" lui Iosif Vulcan, apar entuziaste aprecieri, ideea unui teatru stabil este formulată de directorul „Familiei" în articolul exortativ Să fondăm teatru naţional! (1869). După ce caracterizează teatrul ca o şcoală morală, umanitară şi patriotică, prin care poate fi educat gustul frumosului şi poate fi cultivată limba, Vulcan expune posibilităţile concrete ale acţiunii de ridicare a teatrului în limba română. Se propune formarea de comitete filiale pentru adunarea contribuţiilor băneşti, se recomandă organizarea, în beneficiul fondului de teatru, a unor reprezentaţii cu actori diletanţi (care ar putea fi îndrumaţi de Matei Millo), a unor concerte şi serbări populare. Se arată că localul teatrului ar putea fi ridicat la Braşov, unde să fie date spectacole iarna, iar în restul anului să fie organizate turnee. Articolul lui Vulcan a fost primit cu entuziasm şi „Familia" înregistrează numeroase adeziuni la această iniţiativă. Dintre intervenţiile publicate, câteva articole ale lui I. Al. Lapedatu, Reuniunile literare şi cestiunea teatrală, Publicaţiuni literare şi cestiunea teatrală (1869), cel al lui Mihail Strajanu, Cestiunea teatrală la noi şi ceva despre originea teatrului în România liberă (1869), un amplu excurs critic intitulat Repertoriul nostru teatral (1870), semnat de Mihai Eminescu, pe atunci student la Viena, insistau asupra precarităţii dramaturgiei naţionale, indicând în preocuparea pentru crearea unui repertoriu original, de inspiraţie istorică şi
populară, cu valoare predominant etică, cel mai util serviciu pe care l-ar putea aduce societatea ce se pregătea să ia fiinţă. Printre românii din Pesta, cărora în februarie 1870 li se adresează un apel, exista de asemenea un climat favorabil. Deputaţii români solicitaseră în Dieta de la Pesta să fie acordată o subvenţie destinată teatrului românesc, dar cererea le fusese refuzată. Constrânşi să folosească doar contribuţii benevole, intelectualii români aleg un comitet de cinci persoane (Vincenţiu Babeş, Iosif Hodoş, Petru Mihaly, Alexandru Mocioni şi Iosif Vulcan), care redactează un „program preparativ" pentru înfiinţarea societăţii. în urma unor întâlniri, sunt desemnaţi Iosif Hodoş - preşedinte, Iosif Vulcan - secretar, Vincenţiu Babeş - casier şi se aprobă un Apel către publicul român, apărut în aprilie 1870 atât în „Familia", ce va deveni publicaţia societăţii, cât şi în periodicele de peste munţi. Adunarea de constituire va avea loc în toamnă, la Deva. Aici se dezbate proiectul de statut şi sunt aleşi Iosif Hodoş -preşedinte, Alexandru Mocioni - vicepreşedinte, Iosif Vulcan şi Augustin Horşia - secretari, Vincenţiu Babeş - casier, Iosif Hodoş face o expunere intitulată Teatrul în Ţările Române, iar Iosif Vulcan rosteşte discursul De ce voim să avem un teatru naţional ?. Adunările generale anuale, ţinute pe rând în aproape toate oraşele importante din Transilvania, erau evenimente de seamă în viaţa culturală a acestor centre, prilejuri de solidaritate naţională. Disertaţiile, conferinţele, pregătite fie de membrii comitetului, fie de alţi intelectuali din societate, prezentau probleme de artă teatrală, ţintind spre educarea auditoriului, sau sinteze asupra evoluţiei mişcării teatrale româneşti: Schiţe din istoria teatrului, Limba şi scena, Literatura noastră dramatică, Pregătiri la înfiinţarea unui teatru român de Iosif Vulcan, Despre datinele poporale în literatura dramatică de At. M. Marienescu, Arta (în special drama) şi morala de I. Bunea, Din taina culiselor de Sextil Puşcariu, Catharza de Valeriu Branişte, Idei referitoare la înfiinţarea teatrului nostru de Vasile Goldiş, Ceva despre psihologia plăcerii estetice de Iosif Blaga, Chestiunea teatrului la noi de Ion Scurtu, Eminescu şi teatrul de Ion Borcea, De după culise, Rolul artei naţionale de A. P. Bănuţ ş.a. într-o primă etapă a activităţii societăţii, ce îşi avea sediul la Budapesta, atunci când principalul animator este Iosif Vulcan, energia s-a îndreptat mai ales spre strângerea de fonduri. Se intensifică în acelaşi timp organizarea de spectacole cu actori diletanţi, „reuniunile" de teatru şi muzică devenind numeroase, la oraşe şi la sate. Era o acţiune propagandistică şi de aceea criteriul selectării pieselor era cel etico-naţional. S-au pus în scenă piese accesibile, de obicei comedii inspirate din viaţa satului, scenete umoristice, vodeviluri, melodrame şi, mult mai târziu, drame şi tragedii. Autorii cei mai gustaţi sunt Vasile Alecsandri şi Iosif Vulcan. Au fost jucate şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Ovidiu şi Despot- Vodă de V. Alecsandri. După
o	perioadă de stagnare, între 1890 şi 1895, când nici nu mai au loc adunările generale, se hotărăşte reorganizarea societăţii, care din 1895 îşi mută sediul la Braşov. Acum se modifică şi componenţa comitetului, Iosif Vulcan devenind preşedinte, Virgil Oniţiu secretar şi apoi vicepreşedinte, Vasile Goldiş secretar, tot secretari fiind ulterior Iosif Blaga şi Gheorghe
279 Dicţionarul general al literaturii române
Societatea pentru învăţătura
Dima. Se ia hotărârea publicării unui anuar, ce apare din 1898. După 1900 sunt precizate mai ambiţios obiectivele, conturându-se desprinderea de vechiul scop al construirii unei clădiri pentru teatrul românesc. Totuşi, şi cu fondurile colectate s-a ridicat o scenă în cadrul Muzeului Astrei, la Sibiu, inaugurată în 1905. Acum o nouă generaţie de intelectuali aduce în centrul preocupărilor pregătirea unei trupe de actori profesionişti, înfiinţarea unor noi „reuniuni" teatrale şi muzicale şi finanţarea lor parţială din fondurile societăţii, prin intermediul unor comitete filiale. Pentru aceste trupe sunt trimişi la studii teatrale şi muzicale bursieri: Zaharia Bârsan, A. P. Bănuţ - care din 1908 devine directorul artistic al societăţii -, Ion Băilă, Ştefan Mărcuş, Ionel Crişan, Zeno Vancea ş.a. Se produce o evoluţie a gustului literar şi, deoarece multe piese reprezentate sunt considerate neizbutite, se insistă asupra stimulării creaţiei originale prin concursuri şi premii. încă din 1898 luase fiinţă, la propunerea lui Virgil Oniţiu şi cu sprijinul editorului N. I. Ciurcu din Braşov, colecţia „Biblioteca teatrală", unde erau tipărite piese de teatru originale, localizări şi traduceri. Puse sub semnul valorii educative, aceste lucrări dramatice, majoritatea de inspiraţie locală, au circulat mult în Transilvania. Colecţia se deschidea cu Soare cu ploaie, comedie de Iosif Vulcan, care îşi publică aici numeroase piese. în rândul scrierilor editate erau multe comedii de Theochar Alexi, piese de Maria Baiulescu, Zaharia Bârsan ş.a. în 1904 este deschis un concurs pentru lucrări dramatice, întrerupt în 1908, reluat în 1913, când premiile vor fi acordate însă din fondurile unor donaţii. Din prima comisie de premiere, alături de Iosif Vulcan, Vasile Goldiş şi Iosif Blaga, făceau parte Ilarie Chendi şi St. O. Iosif. Ultimului îi sunt premiate câteva transpuneri din literatura germană (Dragoste cu toane de Goethe, Wilhelm Tell de Schiller). în 1913 apare „Revista teatrală", publicaţie ce înlocuieşte vechiul anuar al societăţii. Animatorul revistei, Horia Petra-Petrescu, numit şi secretar literar al societăţii, deschide o întreagă dezbatere asupra repertoriului teatral. Tendinţa este de a mări exigenţa faţă de ţinuta artistică a pieselor, chiar dacă acestea sunt jucate în faţa unui public puţin pretenţios. Se recomandă lucrări originale, traduceri „vrednice de jucat" (tălmăcirile sunt făcute de scriitori ca D. Anghel şi St. O. Iosif), se acordă atenţie pieselor pentru copii, se comentează experienţele teatrale din alte ţări. In ultima perioadă, când, cu puţin înainte de începerea primului război mondial, este numit secretar Tiberiu Brediceanu, activitatea se orientează mai mult către susţinerea muzicii. Interesul merge spre folclorul muzical românesc, pus în valoare prin spectacole, conservat prin editarea melodiilor, recomandat şi valorificat în creaţia compozitorilor. Astfel, se alocă în 1905 o sumă pentru cumpărarea manuscrisului operetei Crai nou de Ciprian Porumbescu. La polarizarea mişcării au contribuit Gheorghe Dima, Tiberiu Brediceanu, Valeriu Branişte, Ion Vidu ş.a. Această etapă este şi una în care au intervenit numeroase greutăţi, mai ales financiare. Dar, după Unirea din 1918, se înfiinţează ca instituţii de stat Teatrul Naţional şi Opera din Cluj, ceea ce determină S. pentru F. de T.R. să îşi considere principalul ţel realizat. Din fondurile
societăţii au mai fost sprijinite totuşi, un timp, trupele de teatru şi tipărirea de literatură dramatică. Contopirea cu Astra, în 1934, apare ca o soluţie firească.
Repere bibliografice: Iosif Vulcan, Să fondăm teatru naţionali, F, 1869, 29,30, reed. în Din presa literară românească a secolului XIX, îngr. Aurel Petrescu şi Geta Rădulescu-Dulgheru, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1967, 185-191; Apel către publicul român, F, 1870,13; Iosif Vulcan, Istoricul Societăţii pentru Crearea unui Fond de Teatru Român, „Anuarul Societăţii pentru Crearea unui Fond de Teatru Român", 1898; Al. Bogdan, Douăzeci de ani de „mişcare teatrală", LU, 1914,9,10; Breazu, Studii, 1,108-117; Aurel Buteanu, Teatrul românesc în Ardeal şi Banat, Timişoara, 1945, 89-109; Mărcuş, Thalia, 205-492; Lucian Drimba, Contribuţia lui Iosif Vulcan şi a „Familiei" la dezvoltarea teatrului din Ardeal, LL, 1956; Massoff, Teatr. 'rom., II, 536-546,565-566,579-584, 599-601; Maria Fanache, Iosif Vulcan şi problema teatrului românesc în Transilvania, LL, 1967; Vicu Mîndra, Viaţa teatrală a Transilvaniei între anii 1860-1918. Preocupări teoretice şi oameni de acţiune, TTR, 1968,11; Constantin Cuza, Maria Lambucă, Societatea pentru Crearea unui Fond de Teatru Român, pref. Mircea Mancaş, Braşov, 1971; Mîndra, Incursiuni, 259-263; Lucian Drimba, Iosif Vulcan, Bucureşti, 1974, 215-248; Barbu, Momente, 82-89; Dicţ. lit. 1900, 798-800.	G.	D.
SOCIETATEA PENTRU ÎNVĂŢĂTURA POPORULUI ROMÂN, asociaţie înfiinţată la Bucureşti în martie 1867. Legea instrucţiunii din decembrie 1864 prevedea gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar din România. O gravă atingere aduce acestei legi, în 1867, Ion Strat, ministrul Instrucţiunii Publice, care prezintă legislativului un proiect de buget al învăţământului vizând închiderea a numeroase şcoli, desfiinţarea multor catedre, reducerea salariilor cadrelor didactice. în faţa acestei perspective sumbre, pe de o parte, dar şi ca „instrucţiunea generală, gratuită şi obligatorie să devină o realitate în România", un grup de intelectuali, între care P. S. Aurelian, C. Esarcu, Em. Bacaloglu, Theodor Aman, Petre Ispirescu, B. P. Hasdeu, Ştefan C. Michăilescu, Gh. Sion ş. a., are iniţiativa creării societăţii şi decide organizarea, la Ateneul Român din Bucureşti, a unei adunări de protest împotriva proiectului de buget al învăţământului. C. Esarcu evidenţiază în discursul său că proiectul „loveşte în mod grav instrucţiunea şi dezorganizează acolo unde nu o izbeşte direct". în faţa valului de proteste, guvernul este nevoit să renunţe. Ziarele româneşti din Transilvania („Albina", „Familia", „Gazeta de Transilvania"), „Foaia Soţietăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina" salută fondarea asociaţiei, expri-mându-şi satisfacţia faţă de programul de acţiuni anunţat. în numeroase zone ale ţării - „Pe unde a sosit ideea proclamată în capitală a deşteptat entuziasme generoase, aspiraţiuni mântuitoare" - apar secţii judeţene şi orăşeneşti ale noii instituţii. Societatea trece fără întârziere la organizarea de cursuri şi şcoli pentru adulţi, cursuri pentru muncitori şi micii meseriaşi. în programele de învăţământ o atenţie deosebită era acordată limbii şi literaturii române, istoriei naţionale. Prima şcoală, cu şaptezeci de elevi, este inaugurată la Ploieşti, la 8 februarie 1868, în prezenţa lui Ion Heliade-Rădulescu. Până în 1870 au mai fost înfiinţate alte şcoli la Bucureşti, Bârlad, Focşani. O lege
Societatea pentru învăţătura
Dicţionarul general al literaturii române 280
votată de Adunarea Deputaţilor în 1881 recunoaşte că şcolile S. pentru I.P.R. sunt egale cu cele ale statului. Alături de şcoli, societatea găseşte numeroase forme de educaţie specifice diferitelor vârste (grădiniţe, atenee populare etc.). Ministerul Instrucţiunii Publice din guvernul lui Lascăr Catargiu hotărăşte în 1872 desfiinţarea şcolilor normale. în faţa acestei situaţii se trece la un amplu program de acţiuni, menit a bara aplicarea hotărârii oficiale. Au loc acţiuni de protest, se redactează moţiuni etc. Petrache Poenaru, preşedinte al societăţii, afirma că „a distruge pepinierele în care se formează învăţătorii destinaţi a se răspândi în comunele ţării este a da instrucţiunii primare cea mai gravă lovitură ce i se poate da, este a lovi această instrucţiune în sorgintea sa". în diferitele comisii ale societăţii erau incluse personalităţi marcante ale literaturii române, oameni de ştiinţă. Astfel, o comisie de control obştesc pentru învăţământ avea în componenţa sa pe A. I. Odobescu, P. S. Aurelian, Barbu Constantinescu. La Iaşi, sub îngrijirea asociaţiei, se publică Metoda nouă, manualul lui Ion Creangă, iar la Bucureşti manualele lui Ştefan C. Michăilescu, Anghel Demetriescu ş.a. între martie 1870 şi mai 1872 apare revista „Societatea pentru învăţătura Poporului Român", la care colaborează oameni de cultură, medici, istorici, scriitori. Societatea, cu o existenţă îndelungată - va fi desfiinţată în urma reformei învăţământului din 1948 -, a contribuit hotărâtor la modernizarea şcolii româneşti. P. D.
SOCIETATEA PENTRU ÎNVĂŢĂTURA POPORULUI ROMÂN,
revistă apărută la Bucureşti, lunar, din martie 1870 până în mai 1872, cu întreruperi în aprilie 1870 şi în aprilie-august 1871; ultimele două numere din 1872 s-au tipărit în 1873. Organ al Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, publicaţia include dări de seamă asupra lucrărilor asociaţiei, conferinţe, articole de pedagogie şi istorie, de popularizare a ştiinţei, profilându-se ca o revistă enciclopedică, de un serios nivel ştiinţific şi literar. Este împărţită în patru secţiuni: „Actele societăţii", „Şcoala", „Enciclopedie populară" (aici intră şi paginile literare) şi „Diverse". Documentate articole de istorie au publicat C. Esarcu (Petru Cercel), Gh. Sion (Filosofia la romani), Barbu Constantinescu (Cultura domnilor fanarioţi din secolul XVIII), Bonifaciu Florescu şi Petre Cernătescu (Fragmente istorice). Articolele pe teme de educaţie şi pedagogie aparţin lui
C.	Esarcu, I. C. Massim, Barbu Constantinescu, iar cele ştiinţifice lui Ştefan C. Michăilescu şi doctorului Carol Davila. în paginile rezervate poeziei, cu excepţia lui Vasile Alecsandri (prezent cu poezia Bărăganul), sunt găzduiţi numai autori din Bucureşti, ceea ce presupune omiterea intenţionată a celor grupaţi în jurul societăţii Junimea din Iaşi. Mai frecvent semnează George Creţeanu şi Mihail Zamphirescu. Sporadic pot fi întâlniţi Gh. Sion, G. Al. Zamphirolu, G. G. Meitani. Cu prilejul morţii lui Ion Heliade-Rădulescu (1872) C. Esarcu reconstituie biografia scriitorului, G. Creţeanu îi închină versuri (O rugăciune) şi se republică poezia lui Heliade Cântarea dimineţii. Din „Convorbiri literare" se preiau basme populare prelucrate. Şi Ştefan Vellescu dă o traducere a unei scene din Mizantropul de Moliere. L. V.
SOCIETATEA ROMÂNĂ DE LECTURĂ, asociaţie înfiinţată la Cluj în 1861. Este rezultatul strădaniilor „intelighenţei" române de la Colegiul Romano-Catolic din Cluj pentru „cultivarea în limba maternă, perfecţionarea în literatura română şi contribuirea la înavuţirea literaturii prin elaborate proprii". Statutul evidenţia scopul societăţii: „înaintarea în cultura mai înaltă şi în estetică, prin lecturi de cărţi şi ziare româneşti", mijloacele fiind „adunarea unei biblioteci mai cu seamă din producţiile literare româneşti, apoi germane, maghiare şi alte producţii". Reuniunile aveau loc sâmbăta şi în cadrul lor se prezentau disertaţii pe teme literare, scrieri proprii, urmate de discuţii însufleţite, se recitau poezii. Revistele preferate erau „Speranţa", „Foaia literară", „Părpăriţa" (o foaie umoristică). în 1868 soseşte de la Năsăud tânărul Ioan Baciu, care propune crearea unei secţiuni teatrale pentru diletanţi. Sprijinit în acţiunea sa temerară, Ioan Baciu pregăteşte, peste puţin timp, o reprezentaţie teatrală cu piesa Cioroloor pentru un topor de Iosif Vulcan, piesă ce fusese tipărită în „Gura satului". Repertoriul diletanţilor clujeni se îmbogăţeşte cu „cânticele comice" şi alte texte de Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi şi Matei Millo. Sosind în turneu în 1870, trupa lui Matei Millo acordă sprijin diletanţilor prin spectacole şi îndrumări, contribuind astfel la formarea lor. La reprezentaţiile lui Millo studenţii aveau acces gratuit. Revista „Familia", condusă de Iosif Vulcan, va publica în 1870-1872 informaţii despre activitatea societăţii, cât şi cronici pe marginea spectacolelor teatrale ale diletanţilor. Asociaţia s-a bucurat de sprijinul material al mitropoliţilor Al. Sterca-Şuluţiu şi Andrei Şaguna.	P.	D.
SOCIETATEA ROMÂNISMUL, asociaţie înfiinţată la Bucureşti la 24 ianuarie 1869. Primul comitet avea următoarea componenţă: B. P. Hasdeu - preşedinte, Iancu Brătescu, Ştefan
C.	Michăilescu - vicepreşedinţi, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu, Teodor P. Rădulescu - secretari, N. Ath. Popovici -casier, Dem. Urseanu şi Dumitru C. Ollănescu-Ascanio -membri. Cu prilejul organizării, în iunie 1871, pe Câmpia Cotrocenilor, a unei serbări în memoria lui Tudor Vladimirescu, Nicolae V. Scurtescu prezintă, într-un discurs, raţiunile creării societăţii: „.. .Era trebuinţă să se constituie aci, între altele, pentru că fiind un astfel de centru poate lega românismul de la o extremitate cu românismul de la cealaltă şi cu toată uniformitatea lui să-l facă mai uniform, culegând credinţele şi datinile din toate părţile, să le răspândească iarăşi în toate părţile", relevând că asociaţia „este şi va fi un scut de care să se lovească novatorii şi corupătorii naţionalităţii române". Creaţia populară fiind o importantă expresie a românismului, N.V. Scurtescu pledează pentru culegerea ei: „Nu este de folos ca literatura poporană să fie culeasă? Este cel mai mare folos pentru două argumente: întâi, că poporul a conservat-o instinctiv [...] şi al doilea, că românismul, care este în colibe, trebuie dus şi în palate, de unde este de secoli alungat". Totodată, vorbitorul critică orientarea cosmopolită, prezentă în epocă, de introducere abuzivă în limba română a unor cuvinte străine: „Combină sunetele şi aleargă la alte limbi
281 Dicţionarul general al literaturii romane
Societatea Scriitorilor Români
străine, când n-aveau decât să colinde Dacia de la o margine la cealaltă ca să facă cunoştinţă cu adevărata limbă română". El îndeamnă la elaborarea de studii de „istorie naţională şi literatură poporană în care românismul este adânc sculptat cu obiceiuri, datine şi costume". Deviza lui Hasdeu şi, implicit, a societăţii susţine „înflorirea patriei" şi exercită o puternică influenţă asupra intelectualilor. Ca urmare a abnegaţiei şi devotamentului cu care membrii asociaţiei se angajează la slujirea limbii române şi a istoriei ţării, este atras şi Mihai Eminescu. Până în septembrie 1871 numărul membrilor era de peste o sută. Societatea îşi mai propunea organizarea de demonstraţii publice la locurile istorice, lecturi şi disertaţii etc., acţionând şi în plan politic, pentru eliberarea de sub dominaţie străină a provinciilor româneşti şi unirea lor cu Ţara. în aprilie 1870 apare oficiosul „Foaia Societăţii Românismul", care continuă până în august 1871. Colegiul de redacţie era format din B. P. Fîasdeu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu, N. V. Scurtescu ş.a. Fiind concepută ca o revistă „pur literară", va ilustra totuşi programul mai larg al grupării, găzduind articole de etnografie şi folclor (I. C. Tacit, Gr. G. Tocilescu, G. Dem. Teodorescu), literatură populară (culeasă de A. P. Alexi, T. P. Rădulescu şi S. FI. Marian), studii şi documente istorice (B. P. Hasdeu).	P.	D.
SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI, asociaţie constituită la Cernăuţi la 12 noiembrie 1938, sub egida Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Preşedinte: Constantin Loghin, vicepreşedinte: Mircea Streinul, membri: N. Tcaciuc-Albu, Leca Morariu, Traian Chelariu, Traian Cantemir, Dragoş Vitencu, E. Ar. Zaharia, Radu Bâcu, Emil Zegreanu, Augustin Z. N. Pop. Pe parcursul a cinci ani, până în 1944, cu excepţia perioadei de ocupaţie sovietică din 1940-1941, S.S.B. a ţinut şedinţe aproape în fiecare sâmbătă, a organizat şezători literare, întâlniri ale scriitorilor cu cititorii, la Cernăuţi, Storojineţ, Hotin, Suceava, a iniţiat „Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni", în care au apărut câteva volume colective de versuri şi proză, a editat „Revista Bucovinei" (Cernăuţi, 1942-1944, Timişoara, 1944), sub îngrijirea lui Dragoş Vitencu şi a lui Traian Cantemir. în 1995 a fost reînfiinţată la Suceava, membri ai ei devenind atât scriitorii profesionişti din sudul Bucovinei, cât şi cei din regiunea Cernăuţi.
Repere bibliografice: Constantin Loghin, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Cernăuţi, 1943,91.	G. B.
SOCIETATEA SCRIITORILOR DIN BASARABIA, asociaţie înfiinţată la Chişinău la 23 iunie 1939. Constituirea a fost precedată de discuţii aprinse şi îndelungate în presa locală din anii 1937-1939, cu participarea scriitorilor Nicolai Costenco, Vladimir Neaga, Sergiu Matei Nica, Vladimir Cavarnali ş.a. Dezbaterile au gravitat în jurul unor chestiuni precum desemnarea celor îndreptăţiţi să formeze societatea („tinerii" sau „bătrânii"), calitatea de membru, bazele juridice şi scopul
ei primordial, atitudinea faţă de corpul scriitoricesc. Organizarea în conformitate cu necesitatea de consolidare a forţelor locale şi de autodeterminare în câmpul literar naţional a fost pusă în seama unui comitet de iniţiativă format, spre finele anului 1937, din Elena Alistar, Iorgu Tudor, Cezar T. Stoika, Mihail Ţupa, Mihail Ciachir, Nicolae Ivanov ş.a. Lipsa din comitetul de iniţiativă a scriitorilor profesionişti, vârsta înaintată a multor membri au provocat reacţia negativă a „tinerilor", care considerau că sarcina de a înfiinţa organizaţia le revine lor, şi nu „oamenilor care au trecut demult prin perioada scriitoricească". Concomitent cu recunoaşterea juridică a S.S. din B., este aprobat şi statutul, cu anunţarea celor douăzeci şi şase de membri fondatori, între care mai figurau Pan Halippa, Elena Dobroşinschi-Malai, Dominte Timonu, Alia Razu, Sergiu Matei Nica, Ion Bădărău (Bogdan Istru), Vasile Luţcan, Olga Cruşevan, Gheorghe Bezviconi, Victor Adiasevici. Statutul stipula întărirea legăturilor de solidaritate între membrii societăţii, între membrii societăţii şi scriitorii români de pretutindeni, dar mai ales promovarea scrisului şi culturii în Basarabia, apărarea demnităţii celor ce conlucrează la această acţiune, precum şi la punerea în valoare a forţelor literare locale din trecut şi prezent, la afirmarea valorilor scrisului basarabean, prin introducerea lor în manuale, almanahuri etc., prin încurajarea iniţiativelor menite să contribuie la propăşirea literaturii în Basarabia ş.a.m.d. Se punea şi problema înfiinţării unei edituri locale, iar Pan Halippa, preşedintele comitetului de conducere, întreprinde demersuri la Bucureşti pentru obţinerea banilor necesari. Adunarea generală care urma să aleagă noul comitet are loc la
24	martie 1940, în Sala Eparhială din Chişinău. Din conducere vor face parte Pan Halippa - preşedinte, Nicolae Spătaru -vicepreşedinte, Nicolai Costenco - secretar general, Sergiu Matei Nica - preşedinte al secţiei literare, Petre V. Ştefănucă -preşedinte al secţiei culturale, Iorgu Tudor - preşedinte al secţiei administrative, membri în comitet fiind Vladimir Cavarnali, Al. Ivanov, Vasile I. Chicu, Elena Dobroşinschi-Malai. în aceeaşi zi are loc o serată condusă de Pan Halippa, în cadrul căreia au citit din scrierile lor Boris Baidan, Ion Buzdugan, Vladimir Cavarnali, Sergiu Matei Nica, Nicolai Costenco, Vasile Luţcan, Nicolae Spătaru, Gh. V. Madan, Dominte Timonu, Iorgu Tudor. Presa a relatat că „şezătoarea a luat sfârşit în linişte". Dar „liniştea" s-a dovedit amăgitoare: scriitorii din Basarabia nu s-au mai putut întruni din cauza evenimentelor istorice dramatice care au urmat.
Repere bibliografice: Alina Ciobanu, Fondarea Societăţii Scriitorilor din Basarabia, RLSL, 1990,1.	S.	P.
SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI, asociaţie înfiinţată la Bucureşti la 2 septembrie 1909. încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea a devenit evidentă necesitatea fondării unei asociaţii profesionale care să apere interesele scriitorilor în relaţiile cu editorii, dar şi cu librarii, precum şi pentru întrajutorarea în situaţii dificile. Aceste obiective erau avute în vedere în cercul din jurul revistei „Literatură şi artă", însă
Societatea Scriitorilor Români
Dicţionarul general al literaturii române 282
ideea constituirii unei societăţii cu personalitate juridică s-a conturat târziu, mai mult sub presiunea solicitării unor organizaţii profesionale străine privind respectarea proprietăţii intelectuale. Astfel s-a întemeiat Societatea Română de Literatură şi Artă, recunoscută ca persoană morală prin legea din 20 mai 1904. Scopurile ei, înscrise în statut, erau apărarea proprietăţii literare şi artistice, conlucrarea pentru progresul literelor şi artelor, ajutorul mutual al membrilor, precum şi crearea unui fond din care se vor da pensii membrilor activi, văduvelor şi copiilor lor, înfiinţarea unui juriu de arbitraj, care va decide asupra diferendelor dintre membrii societăţii. Incluzând creatori din toate domeniile, ale căror interese difereau mult, precum şi urmaşi ai artiştilor şi chiar colecţionari de artă, societatea, în conducerea căreia au fost aleşi D. C. Ollănescu-Ascanio, A. D. Xenopol şi Gh. Bengescu-Dabija, secretar fiind Nicolae Petraşcu, s-a limitat să organizeze, la Bucureşti, în 1906, un congres internaţional pentru reglarea problemelor legate de proprietatea intelectuală. Societăţii i-a fost donat de către Primăria capitalei un teren pentru ridicarea unei Case a Artiştilor, dar destinaţia lui a fost, se pare, schimbată. Tot în anii 1903-1904 presa face cunoscute alte iniţiative de întemeiere a unei asociaţii scriitoriceşti, una aparţinând ardelenilor Ilarie Chendi şi St. O. Iosif. Un pas mai departe s-a făcut peste patru ani, când câţiva poeţi şi prozatori, în frunte cu Cincinat Pavelescu, au înfiinţat o asociaţie căreia i-au dat numele Societatea Scriitorilor Români. Adunarea de
constituire a fost fixată în ziua de 28 aprilie 1908 (zi în care, cu şaptezeci de ani în urmă, se întemeiase Societe des Gens de Lettres din Paris), eveniment consemnat într-un proces-verbal ce menţionează prezenţa a douăzeci de scriitori, fiind iscălit însă doar de opt. Acelaşi document precizează componenţa comitetului: preşedinte - Cincinat Pavelescu, vicepreşedinţi -G. Ranetti şi D. Anghel, cenzori - C. Sandu-Aldea şi Mihail Sadoveanu, chestori - Ioan Adam şi G. Murnu, secretari - Emil Gârleanu şi Ludovic Dauş, bibliotecar - St. O. Iosif, casier -Virgil Caraivan. Statutul aprobat în adunare nu s-a păstrat, dar, după mărturii târzii, a fost inspirat de acela al societăţii franceze. Participarea redusă se explică în parte prin lipsa de interes a scriitorilor vârstnici, prin opoziţia câtorva „directori de conştiinţă" faţă de scopul strict profesional al societăţii, precum şi prin neadmiterea criticilor literari, clauză împotriva căreia a protestat vehement, încă în faza preparativelor, Ilarie Chendi. în acest context adunarea aproape a trecut neobservată în ziarele şi revistele vremii. „Şubrezenia" construcţiei nu putea să ducă decât la o „moarte timpurie" (Ion Scurtu). Faptul devine evident la mijlocul anului următor, când, climatul literar înrăutăţindu-se mult, reluarea eforturilor se impune cu stringenţă. Trăgând învăţămintele eşecului,
D.	Anghel şi St. O. Iosif lansează, în iulie 1909, un apel pentru organizarea unui congres al scriitorilor, idee la care se asociază şi Chendi. Imposibilitatea concretizării ei imediate a dus la întemeierea unei noi societăţi scriitoriceşti, un comitet format
1. George Tofan, 2. Caton Theodorian, 3. A. de Herz, 4. Liviu Marin, 5. Mihail Sadoveanu, 6. Sextil Puşcariu, 7. Emil Gârleanu, 8. Cincinat Pavelescu, 9. Ion Minulescu, 10. D. Anghel
283 Dicţionarul general al literaturii române
Societatea Scriitorilor Români
din şaisprezece membri, întrunit la 21 august, sub preşedinţia lui D. Anghel, fixând data adunării de constituire pe 2 septembrie. Iniţiativa a fost promovată de presă, ziarul „Minerva" lansând, prin redactorul Vasile Savel, o anchetă privitoare la necesitatea înfiinţării asociaţiei şi la posibilele ei obiective. Ancheta are succes, la chestiunile în discuţie răspunzând C. Rădulescu-Motru, Ioan Adam, Ilarie Chendi, E. Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Ion Scurtu, D. Anghel, St. O. Iosif şi N. N. Beldiceanu, precum şi N. Iorga, Simion Mehedinţi, Corneliu Moldovanu, Dimitrie Teleor, Aurel Alexandrescu-Doma ş.a., textele fiind inserate în periodicele pe care le conduceau sau la care colaborau. Numai N. Iorga se împotriveşte iniţiativei, considerată a nu se ridica la înălţimea „rosturilor adevărate ale literaturii naţionale". Adunarea de constituire a avut loc la data fixată, în amfiteatrul Liceului „Gh. Lazăr" din Bucureşti, tot sub preşedinţia lui
D.	Anghel. S-au întrunit douăzeci şi cinci de literaţi, tot atâţia -aflaţi în Bucovina, Transilvania sau în alte localităţi din ţară -dând procură colegilor prezenţi sau trimiţând scrisori de aderare. S-au discutat titulatura şi statutul societăţii, a fost ales comitetul şi s-a schiţat un plan de activitate, scopul S.S.R. fiind detaliat astfel: apărarea drepturilor şi intereselor morale şi materiale ale scriitorilor, sprijinirea prin împrumut a scriitorilor asociaţi, ajutorarea văduvelor şi copiilor orfani ai societarilor, precum şi a scriitorilor tineri şi de talent. S-au stabilit felul membrilor - activi, de onoare şi donatori - şi condiţiile de admitere. în cazul membrilor activi, se preciza că sunt necesare actul de naţionalitate română, lista operelor, aderarea la statute. (Cea dintâi condiţie va crea unele probleme, întrucât mulţi participanţi la adunare - originari din Transilvania, Bucovina, Macedonia - aveau cetăţenie străină.) S-a hotărât, de asemenea, să fie invitaţi în societate scriitorii vârstnici şi criticii de vază, lăsând la latitudinea lor încadrarea ca membri activi sau „de onoare". Comitetul ales a fost următorul: preşedinte - Mihail Sadoveanu, vicepreşedinte -
D.	Anghel, secretar-bibliotecar - Em. Gârleanu, membri - Artur Stavri, Octavian Goga, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, Ion Minulescu, Zaharia Bârsan, cenzori - E. Lovinescu şi Cincinat Pavelescu. S-a mai decis ca, pentru formarea unui fond cât mai substanţial, să se organizeze conferinţe, şezători literare, reprezentaţii dramatice etc. în oraşe din Regat, precum şi în Transilvania, Bucovina, să se procure un sediu, să se publice un buletin al societăţii şi să se facă demersuri pentru recunoaşterea ei oficială. în lunile următoare comitetul a oferit preşedinţia de onoare reginei Carmen Sylva şi a încercat să îi atragă pe scriitorii vârstnici. Dintre ei, cel mai deschis, mai sensibil la problemele tinerilor părea Al. Vlahuţă. Dar acesta, obţinând promisiunea unui ajutor financiar din partea ministrului Spiru Haret, lansează o subscripţie publică prin ziarul „Universul" (la care colabora), pentru înfiinţarea unei „edituri a scriitorilor", instituţie ce urma să fie pusă nu sub egida S.S.R., ci a unui consiliu format din colegii săi de generaţie. Ca atare, comitetul societăţii a respins proiectul, care a şi eşuat ulterior. Deoparte s-au ţinut Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Barbu Delavrancea, I. L. Caragiale. Fricţiuni, cauzate îndeosebi de atitudini politice, l-au îndepărtat pe C. Rădulescu-
Motru de societate, doar Mihail Dragomirescu devenind membru în 1911. Invitat să adere, C. Dobrogeanu-Gherea a reproşat, într-o scrisoare deschisă adresată lui D. Anghel, condiţionarea admiterii nu de valoarea operei, ci de „certificatul de naştere", declarând în chip ironic că nici nu şi l-ar putea procura, deplasarea în Rusia fiind pentru el primejdioasă. în fapt, cum va arăta în răspunsul său D. Anghel, criticul îndeplinea prima condiţie, având cetăţenie română. Poziţia lui Gherea va fi însuşită de mai mulţi scriitori şi publicişti evrei neîmpământeniţi, care vor crea o atmosferă nefavorabilă noii societăţi. Polemicile se vor învenina, ajungându-se ca S.S.R. să ceară Parlamentului, în ianuarie 1910, respingerea legii de împământenire a criticului Eugen Porn. Apariţia în noiembrie 1909 a revistei „Cumpăna", sub redacţia a patru membri ai comitetului - D. Anghel, Ilarie Chendi, St. O. Iosif, Mihail Sadoveanu -, pare multora o acţiune secesionistă şi e cât pe ce să conducă la destrămarea societăţii. Ruptura dintre „dioscurii" Anghel şi Iosif va avea şi ea urmări nefavorabile. Activitatea rămâne, totuşi, destul de intensă. în primele şase luni se organizează şezători literare la Ploieşti, Buzău, Galaţi, Piatra Neamţ, precum şi un veritabil turneu în Bucovina. Se amenajează, de asemenea, un sediu provizoriu, cu bibliotecă şi obiecte de artă provenite din donaţii, într-un apartament din hotelul „Luvru", sediu care cade pradă flăcărilor în ianuarie 1911. Pierderile materiale sunt compensate de câştigul de prestigiu realizat în şezătorile de mare impact de la Sibiu (martie 1911) şi Arad (aprilie-mai 1911). La a doua adunare generală, în noiembrie 1911, sunt validaţi nu mai puţin de treizeci şi şapte de noi membri, printre care Al. Macedonski, I. Al. Brătescu-Voineşti (ulterior, considerat ca fondator), Duiliu Zamfirescu, Mihail Dragomirescu, precum şi tinerii Tudor Arghezi, Gala Galaction, N. Davidescu; se alege un nou comitet, sub preşedinţia lui Emil Gârleanu, când S.S.R este recunoscută ca persoană morală, prin legea votată la 21 ianuarie 1912 în Camera Deputaţilor şi la 22 februarie 1912 în Senat şi publicată la 22 martie 1912. Se îndeplineau astfel formele cerute pentru primirea donaţiilor şi a subvenţiilor. Prima subvenţie, acordată de ministrul C. C. Arion, de 3 000 de lei, a fost împărţită societarilor. S-a tipărit acum şi „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români" (pe 1912 şi 1913), nu însă şi buletinul proiectat. Până la intrarea României în războiul mondial, deşi nu e scutită de unele convulsii, S.S.R. se consolidează. în urma adunării generale din noiembrie 1912, când este ales preşedinte Mihail Dragomirescu, se retrag Al. Davila, I. Al. Brătescu-Voineşti, D. Anghel, Natalia Anghel, precum şi Mihail Sadoveanu şi „prietenii săi ieşeni" (dintre care unii vor reveni). Cu toate acestea, societatea se fortifică: în 1912 sunt admişi zece membri noi, în 1914 optsprezece, iar în
1915	zece. Conform primului buletin al societăţii (tipărit în 1916), în iunie 1915, la încheierea celui dintâi mandat prezidenţial al lui George Diamandy, în societate erau o sută opt membri, dintre care treizeci şi trei fondatori. Numărul ultimilor nu era însă exact, şase fiind omişi din eroare, lucru ce se va corecta la următoarele adunări generale. Averea societăţii se mărise, graţie subvenţiei anuale, unui legat de 10 000 de lei
Societatea Scriitorilor Români
Dicţionarul general al literaturii române 284
al regelui Carol I, precum şi cotizaţiilor ori încasărilor provenite de la şezători literare şi spectacole teatrale. Societatea iniţiase comemorarea unor scriitori, ridicarea de monumente etc. Pe durata conflagraţiei mondiale activitatea S.S.R. diminuează. Preşedinţi devin Duiliu Zamfirescu (1916) şi Mihail Sadoveanu (1917-1919), ştafeta fiind preluată apoi de Mihail Dragomirescu (1919-1921). Sub conducerea lui, adunarea generală din 21 martie 1920 hotărăşte excluderea scriitorilor „care se vor fi dovedit că au colaborat cu gazetele vrăjmaşe" (în timpul ocupaţiei germane a capitalei), însă măsura nu a fost pusă în practică, de vreme ce ulterior cei în cauză (Tudor Arghezi, Gala Galaction, Dem. Theodorescu ş.a.) figurează pe lista societarilor. Unirea are ca efect o creştere masivă a numărului de membri ai S.S.R. Preşedintele Corneliu Moldovanu (1921-1923) chiar declară că a urmărit „atragerea tuturor scriitorilor români" în societate. La începutul celui de-al doilea mandat al său figurau două sute douăzeci şi trei de membri activi, iar în anii următori, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu (1923-1924) şi Octavian Goga (1925), se adaugă încă patruzeci. Prezenţa multor diletanţi a făcut ca, odată cu venirea la conducere a lui Liviu Rebreanu (1925-1932), să se procedeze la modificarea statutelor şi la instituirea unei comisii care să îi îndepărteze pe cei ce nu îndeplineau condiţiile de admitere. încrederea de care se bucură S.S.R. face ca o tentativă secesionistă, Asociaţia Scriitorilor Independenţi, iniţiată de Romulus Dianu în 1933, să eşueze şi ca asociaţiile scriitoriceşti înfiinţate pe criterii regionale să nu o concureze câtuşi de puţin. Datorită poziţiei sociale a celor care cultivau literatura, precum şi capitalului simbolic al unora (Octavian Goga, Al. Lapedatu, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Liviu Rebreanu, Mihai Ralea ş.a.), tradus şi prin pătrunderea lor în funcţii înalte ale puterii legislative sau executive, pe parcursul celor două decade care au urmat primului război mondial
S.S.R. primeşte o serie de subvenţii din partea unor ministere (al Instrucţiunii, al Artelor, al Finanţelor, al Muncii, al Internelor etc.), al altor instituţii. Li s-au adăugat, în anumiţi ani, o cotă din profitul Cazinoului constănţean, o cotă din valoarea „timbrului" instituit cu prilejul Lunii Bucureştilor, precum şi plăţi pentru „controlul" filmelor. După multe promisiuni neonorate, Primăria capitalei a donat în 1934 un teren central (pe bulevardul Carol I), în valoare de circa
4	500 000 de lei, destinat unui Palat al Scriitorilor. în anul următor, la iniţiativa generalului N. M. Condiescu (preşedinte între 1935 şi 1939), se constituia un fond pentru construirea edificiului care, datorită unor donaţii (din partea regelui Carol al II-lea, a unor ministere şi bănci), ajunge repede la aproape 6 800 000 de lei. La veniturile societăţii au contribuit în mică măsură cotizaţiile membrilor (mai întotdeauna neîncasate la timp), beneficiile unor şezători literare şi spectacole teatrale, încasările la baluri organizate ad-hoc, exploatarea a două cinematografe (la Braşov şi Arad) etc. O lovitură puternică a fost însă crahul (în 1931) al Băncii Marmorosch-Blank, la care S.S.R. avea un depozit de peste 10 000 000 de lei, din care a recuperat doar o mică parte. După primul război mondial s-au acordat pensii soţiilor şi copiilor unor scriitori decedaţi, dar şi unor
scriitori în dificultate. Societatea va fi degrevată de acest capitol în 1939, ca urmare a înfiinţării de către Ministerul Muncii condus de Mihai Ralea, a Casei de Pensii a Scriitorilor. An de an s-au dat însă ajutoare al căror total era practic de două ori mai mare decât cel al pensiilor. în 1936 Primăria capitalei a decis să împroprietărească în fiecare an cu locuri de casă câte cinci scriitori, dar măsura s-a aplicat doar în acest exerciţiu financiar.
O	importantă activitate, cu rol dublu, de răsplătire materială, dar şi de consacrare, a fost acordarea de premii. Conform unui regulament adoptat în 1924, premiile S.S.R. erau de două categorii: cele înfiinţate de societate şi cele înfiinţate de particulari, instituţii, autorităţi etc.. în prima categorie s-au încadrat trei premii anuale (primele două pentru poezie şi pentru proză, al treilea fiind uneori pentru debut, alteori pentru traducere ori pentru sonet etc.), iar în cea de-a doua categorie intrau alte premii, îndeobşte mai substanţiale: Premiul „I. Al. Brătescu-Voineşti", pentru roman (20 000, apoi
25	000 lei), Premiul „C. A. Rosetti", instituit de ziarul „Viitorul" în anii 1924-1930 (20 000 de lei), Premiul „Socec", pentru poezie (10 000 lei), Premiul „Regele Carol II" în intervalul 1934-1940 (25 000 lei), precum şi altele, din donaţii particulare (Premiul „Ştefan I. Costacopol", de 6 000 lei, pentru critică, în anii 1931-1945) ori din premiile restituite. Presa anilor interbelici abundă în nemulţumiri şi contestări ale deciziilor luate de comisiile de premiere, dar se poate spune că pe ansamblu erorile flagrante au fost foarte puţine. Astfel, în domeniul prozei au beneficiat de premii Calistrat Hogaş
(1922), Gh. Brăescu (1923), Lucia Mantu, Jean Bart şi Liviu Rebreanu (1924), Henriette Yvonne Stahl, Gh. Brăescu şi N. Davidescu (1925), Eugen Boureanul, Liviu Rebreanu şi I. A. Bassarabescu (1926), Eugen Boureanul, V. Demetrius şi Vasile Savel (1927), Hortensia Papadat-Bengescu, Emanoil Bucuţa şi Ion Foti (1928), I. C. Vissarion, N. Davidescu, V. Demetrius (1929), AL Cazaban, Gh. Brăescu şi Mateiu I. Caragiale (1930), I. Petrovici, Camil Petrescu (1931), Sergiu Dan şi G. M. Zamfirescu (1932), G.M. Vlădescu şi Gala Galaction (1933), Mircea Damian şi Victor Ion Popa (1934), Anton Holban, Neagu Rădulescu, Horia Furtună, Mihail Celarianu şi Octav Desilla (1935), Hortensia Papadat-Bengescu şi Mircea Eliade (1936), Mircea Gesticone, Ludovic Dauş şi Ioan Missir (1938), G.M. Zamfirescu şi Radu Boureanu (1939). Pentru poezie au fost distinşi cu diferite premii George Gregorian şi AL T. Stamatiad (1922), Claudia Millian şi
G.	Talaz (1923), N. Davidescu şi Corneliu Moldovanu (1924), Ion Foti, Const. Rîuleţ şi Adrian Maniu (1925), Aron Cotruş, I. Dongorozi, Radu Gyr şi G. Bacovia (1926), Perpessicius, George Dumitrescu, Artur Enăşescu şi Ion Pillat (1927), V. Voiculescu, Zaharia Stancu şi Radu Boureanu (1928), Mihail Celarianu, Tudor Arghezi şi G. Talaz (1929), Ion Barbu, Lucian Blaga şi Eugen Jebeleanu (1930), Eugeniu Speranţia, AL T. Stamatiad (1931), Ilarie Voronca, D. Nanu şi Virgil Gheorghiu (1932), Radu Boureanu şi Dan Botta (1933), George Dumitrescu, N. Crevedia, Simion Stolnicu şi Maria Banuş (1934), Mircea Streinul, Emil Gulian, Adrian Maniu şi Vlaicu Bârna (1935), Ştefan Baciu (1936), Iulian Vesper, Teofil Lianu şi
285 Dicţionarul general al literaturii române
Societatea Scriitorilor Români
Serban Bascovici (1938), Mihail Celarianu, Emil Giurgiuca, Radu Gyr şi Aurel Chirescu (1939). De-a lungul aceleiaşi perioade S.S.R. iniţiază sau participă la comemorarea scriitorilor dispăruţi, precum şi la sărbătorirea, cu diverse prilejuri, a unor figuri marcante. Se întăresc şi legăturile cu PEN-Clubul internaţional şi cu societăţile scriitoriceşti din alte ţări, ai căror reprezentanţi sunt invitaţi în România. în reciprocitate, membri ai comitetului simt solicitaţi să participe la întâlniri sau la congrese internaţionale. Declanşarea celui de-al doilea război mondial îşi va pune amprenta asupra activităţii S.S.R., la conducerea căreia se află, după moartea lui N. M. Condiescu, N. I. Herescu. Răpirea Basarabiei, Dictatul de la Viena, cedarea Cadrilaterului vor avea drept consecinţă ca un număr important de scriitori să ajungă la statutul de refugiaţi, cărora societatea le va acorda ajutoare. în condiţiile schimbării de regim politic din 6 septembrie 1940, comitetul e forţat să se alinieze politicii rasiste şi la 4 octombrie va hotărî „să ridice calitatea de membru activ" unui număr de unsprezece scriitori: F. Aderca, Camil Baltazar, Sergiu Dan, A. Dominic, Scarlat Froda, Virgil Monda, I. Peltz, Mihail Sebastian, Leopold Stern, A. Toma şi Ilarie Voronca. A fost obligat, de asemenea, să renunţe la construirea Palatului Scriitorilor, fondul fiind subscris la împrumutul intern „pentru înzestrarea armatei". Dar „bonurile" îşi vor pierde valabilitatea în urma naţionalizării băncilor din 11 iunie 1948. Diminuarea subvenţiilor şi a celorlalte venituri, creşterea cuantumului ajutoarelor şi împrumuturilor au făcut să se reducă numărul premiilor acordate. Astfel au fost distinşi doar Nicolae Ottescu, Ruxanda Levente, George Lesnea, Pompiliu Constantinescu, Virgil Gheorghiu, George Ionescu şi Serban Bascovici (1940), Henriette Yvonne Stahl, V. Demetrius, Al. Busuioceanu, Eugen Balan, Radu Tudoran, Dumitru Almaş, Dragoş Protopopescu, Otilia Cazimir, Ion Buzdugan şi Stelian Constantin-Stelian (1941), Al. A. Philippide, Mihail Serban, Aron Cotruş, Ovidiu Papadima, Radu Boureanu, Octav Sargeţiu, Mircea Mărcoiu, Laura Dragomirescu (1942). Totuşi, relaţiile cu societăţi similare din ţări precum Italia, Germania, Spania, Franţa, Croaţia, Slovacia, Finlanda nu sunt întrerupte. Evenimentele din august 1944 produc o cotitură radicală şi în viaţa S.S.R. La începutul lunii următoare un grup de treizeci de scriitori convoacă o adunare generală, motivată de absenţa preşedintelui N. I. Herescu (aflat în străinătate şi în imposibilitate de a se întoarce) şi de existenţa în comitet a unor persoane compromise de colaborarea cu regimul antonescian. întrunită la 25 septembrie, adunarea va fi declarată legal constituită, deşi lipseau mulţi membri ce nu locuiau în capitală. Sunt prezenţi scriitorii evrei excluşi în 1940, se alege comitetul, cele mai multe voturi întrunind „lista pe care se afla preşedinte Victor Eftimiu". Ca membri figurau N. D. Cocea, Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Al. Cazaban, Mihail Celarianu, Zaharia Stancu (care demisionează, în locul său fiind cooptat Perpessicius), Mihai Beniuc, Lucia Demetrius, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu. Până la sfîrşitul lunii noiembrie, în şedinţe succesive, noul comitet hotărăşte excluderea unui mare număr de membri, alţi
patruzeci şi şase fiind suspendaţi („li se acordă dreptul să-şi justifice activitatea lor trecută"). Oricum, din lista prezentată în buletinul tipărit în 1945, rezultă că au fost epuraţi douăzeci şi opt de scriitori. între aceştia, în chip neaşteptat, nu se află câţiva care fuseseră deja condamnaţi sau măcar blamaţi public (N. Davidescu, N. Crevedia, Marta D. Rădulescu), nici câţiva ce refuzau să se întoarcă în ţară (Aron Cotruş, Mircea Eliade, AL Busuioceanu). în locul celor eliminaţi au fost „chemaţi" douăzeci de „scriitori valoroşi", şi anume Maria Banuş, Ury Benador, Geo Bogza, G. Călinescu, I. Călugăru, Emil Dorian, Alexandru Kiriţescu, Barbu Lăzăreanu, George Magheru, Alexandru Mironescu, Dinu Nicodin, Miron Radu Paraschivescu, Dan Petraşincu, Ion Pas, Al. Rosetti, George Silviu,
H.	Sanielevici, Tudor Teodorescu-Branişte, Radu Tudoran şi Gheorghe Zâne. în Darea de seamă asupra activităţii comitetului, prezentată la 27 mai 1945, preşedintele Victor Eftimiu consideră excluderile efectuate ca „înregistrarea decesului moral" al scriitorilor în cauză, vinovaţi „nu numai că au susţinut o cauză politică nedreaptă, dar au încercat să schimbe făgaşul culturii tradiţionale româneşti". Motivaţia venea după constatarea transformărilor din ţară („pe culmi bate vântul înnoirilor sociale, fâlfâie drapelul de culoarea răsăritului şi sună trâmbiţa chemării la muncă"), circumstanţă în care „rostul societăţii noastre este nu numai îmbunătăţirea stării materiale a scriitorului, dar şi înălţarea lui la rangul de lampadofor, de conducător spiritual al neamului şi de vrăjitor al sufletului celor mulţi". Se răspundea astfel, într-un limbaj ce va deveni obligatoriu, politicii guvernanţilor de a face din
S.S.R. o pârghie pentru atingerea unui obiectiv de mare utilitate în epocă - o literatură integral dirijată. De altminteri, rolul profesional al asociaţiei este în mare parte cedat Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, organism înfiinţat în august 1945, mult mai uşor de manipulat, care va distribui în anii următori şi recompensele materiale, şi pedepsele (concretizate în excluderi, precum, de pildă, cele din octombrie 1947). Cu epurările şi „chemările" efectuate în 1944-1945, numărul membrilor S.S.R. se ridica la două sute şaizeci şi opt. Alţi treizeci şi doi de scriitori au fost admişi în adunarea generală din mai 1946 şi probabil că la fel de mulţi solicitanţi au fost primiţi la adunarea generală din 14 septembrie 1947, în cadrul căreia este ales din nou preşedinte Victor Eftimiu. Din comitet mai fac parte acum Gala Galaction, N. D. Cocea, Cezar Petrescu, Mihail Celarianu, Ion Popescu-Puţuri, Lucia Demetrius, Ion Călugăru, Cicerone Theodorescu, Dinu Bondi, Zaharia Stancu - membri, Carol Ardeleanu şi Dumitru Corbea
-	cenzori, Vintilă Russu-Şirianu şi Geo Bogza, Teofil Rudenco, Agatha Bacovia, A. Toma şi C. Argeşanu - juriul de onoare, Camil Baltazar, Aurel Baranga, Oscar Lemnaru, Tudor Şoimaru şi Saşa Pană - supleanţi. La adunare Zaharia Stancu rosteşte un discurs ce condamnă răspicat „rezerva în care stăruie unii scriitori faţă de regimul de democraţie populară şi faţă de noua orientare în cultura noastră". La 28 septembrie are loc la Cluj Adunarea Scriitorilor Maghiari din România, unde se hotărăşte aderarea la S.S.R. în consecinţă, la adunarea din ianuarie 1948 asociaţia îşi schimbă numele în Societatea
Solacolu
Dicţionarul general al literaturii române 286
Scriitorilor din România, iar în locul lui Victor Eftimiu, care demisionează (fusese numit la direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti), este ales Zaharia Stancu. în urma apariţiei unui „decret pentru stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice", se convoacă adunarea generală a societăţii având pe ordinea de zi reorganizarea ei. Conferinţa Scriitorilor din RPR, ţinută în intervalul 25-27 martie 1949, „în prezenţa conducerii de partid şi de stat'7 şi a unor oaspeţi străini (Marcel Villard şi Aimee Cesaire), decide transformarea Societăţii Scriitorilor din RPR în Uniunea Scriitorilor din RPR, pe bază unui nou statut, precum şi înfiinţarea Fondului Literar.
Repere bibliografice: Ilarie Chendi, Societăţile Scriitorilor Români, NRR, 1909, 6; Emil Gârleanu, Când s-a fondat Societatea Scriitorilor Români întâiul ei comitet, actualul, „Proza", 1914, 2; Arghezi, Scrieri, XXIII, 283-284,363-366; D. Teleor, Societatea Scriitorilor Români (Un mic istoric), BSS, 1916; [Informaţii], BSS, 1916-1945; Virgil Caraivan, Când a fost întemeiată Societatea Scriitorilor Români (Contribuţiuni la istoricul societăţii), „Răzăşul", 1926, 1; Victor Ion Popa, Societatea Scriitorilor Români, „Boabe de grâu", 1934,10; G. Tutoveanu, Societatea Scriitorilor Români, „Curentul familiei", 1943, 25 decembrie; Liviu Maliţa, Eu, scriitorul Condiţia omului de litere din Ardeal între cele două războaie mondiale, Cluj-Napoca, 1997; Ion Munteanu, Istoricul Societăţilor Scriitorilor Români (1899-1949), Bucureşti, 1998; Teodor Vârgolici, Istoricul Societăţii Scriitorilor Români (1908-1948), Bucureşti, 2002. V. D.
SOLACOLU, Barbu (5.III.1897, Bucureşti - 30.X.1976, Bucureşti), poet, memorialist şi traducător. Este fiul Victoriei (n. Petrescu) şi al lui Victor Solacolu, magistrat, doctor în drept la Liege. Numele, potrivit mărturiei scriitorului, nu ar fi decât traducerea în limba turcă a poreclei Anghel Stângaciu, pe care
o	primise străbunicul său, Dimitrie Hagi, un bogat negustorii zaraf. Cursurile primare le-a făcut la Şcoala „Golescu" din cartierul bucureştean Antim (1904-1907), iar pe acelea gimnaziale la Liceul „Gh. Lazăr", de unde se transferă la secţia clasică a Liceului „Sf. Sava", absolvit în 1914. în ultimele clase este coleg cu Dragoş Protopopescu şi cu Ion Vinea, de care, ca şi de Ion Barbu sau de Tudor Vianu, îl va lega o prietenie durabilă. Se înscrie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie ale Universităţii bucurestene. Acum se apropie de Ovid Densusianu şi participă la şedinţele cenaclului de la revista „Vieaţa nouă". Ia parte la campaniile militare din 1917 şi 1918. După încheierea păcii îşi susţine licenţa în drept în decembrie 1918, iar în 1920 pleacă în Germania. Va frecventa, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, economie, ştiinţe politice şi geografie cu profesorii Werner Sombart, Alois Riehl, Heinrich Herkner şi Albrecht Penk. Obţine, în 1923, titlul de doctor în filosofie şi ştiinţe economice şi se întoarce în ţară, pentru a se dedica unei cariere de tehnocrat, fiind, între altele, consilier în Ministerul de Finanţe şi în Ministerul de Externe sau la Uniunea Camerelor de Comerţ, secretar general al unei bănci, profesor onorific la Academia de înalte Studii Comerciale. Primele încercări literare datează din anii terminali ai liceului. Debutează cu versuri la „Flacăra", în 1912, şi continuă să publice, până în 1916, mai ales în periodice de orientare simbolistă şi
modernistă („Sărbătoarea eroilor", „Rampa", „Convorbiri literare", „Vieaţa nouă", „Versuri şi proză", „Vremuri nouă"), alte poezii, schiţe, cronici şi articole. După întoarcerea din război reia colaborarea la „Vieaţa nouă", scrieri apărându-i şi în „Sburătorul", „Analele literare", „Duminica ortodoxă", „Viaţa românească", „Ramuri", „Universul literar", dar şi în seria a doua a revistei „Cuvântul liber" sau în „Contimporanul". Prezenţa în periodicele de după 1925 devine tot mai sporadică şi, câştigat de preocupările profesionale, va semna, în primul rând, studii şi articole de economie, finanţe sau analiză politică. Din 1923, pentru un răstimp, este redactor la „Neamul românesc" şi, potrivit propriilor mărturisiri, un colaborator apropiat al lui N. Iorga. Mai târziu, în 1932, se raliază partidului condus de Al. Marghiloman, al cărui prieten va rămâne, şi ia direcţia unui cotidian politic efemer, „Pământul nostru". Membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1920, când îi apare placheta Umbre pe drumuri, demisionează şase ani mai târziu. Un eseu dedicat lui F. M. Dostoievski este tipărit la Berlin în 1922 şi tot atunci la Bucureşti, într-o variantă românească. Versurile compuse, tot mai rar, în anii următori vor fi strânse în 1968 într-o carte ce reia titlul Umbre pe drumuri. Amintirile lui S., de fapt doar o parte din numeroasele pagini redactate în anii primului război mondial, însoţite de o scrisoare a lui Al. Marghiloman, apar abia în 1974. încă din adolescenţă a tradus cu o surprinzătoare
287 Dicţionarul general al literaturii române
Solacolu
aplicaţie o integrală a poeziilor lui Maurice Maeterlinck (împreună cu Al. Westfried, autor, de asemenea, al câtorva transpuneri). Alte versiuni, din Ronsard, Shakespeare (sonetele 43, 102, 117 şi 146), Goethe, Alfred de Vigny, Baudelaire, Carducci, Mallarme, Elisabeth Barrett Browning, Robert Browning, Valery, Apollinaire, incluse în volumul din 1968, confirmă vocaţia tălmăcitorului de poezie. Experienţa obţinută prin realizarea unei transpuneri în limba română a comediei Viori de portocal de Roberto Bracco („Rampa", 1912)
l-a îndemnat, poate, să încerce şi uneltele dramaturgului. Piesa Coţofana, premiată la concursul Asociaţiei Cronicarilor Dramatici şi Muzicali (1922), va fi inclusă în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti (1926), iar versiunea sa la Henric al Vl-lea va fi cuprinsă în ediţiile succesive din teatrul lui Shakespeare. A semnat şi cu iniţiale ori cu pseudonimele Barsol, Falstaf, Solo, S. Barbu.
Percepţia asupra versurilor lui S. este diferită de la un critic la altul. G. Călinescu le crede încadrabile într-o poezie a „profesiunilor" şi îl vede pe autor „înduioşat de soarta proletarului". Alteori sunt apropiate de lirica lui St. O. Iosif, de a lui Ion Pillat, pe care l-ar precede în realizarea unei sinteze de sensibilitate modernă în forma clasică (Serban Cioculescu), şi chiar de poezia lui G. Bacovia. Versul lui S. are, totuşi, un sunet adesea particularizat. Este o lirică în care sensibilitatea omului modern, ieşit din experienţa traumatizantă a războiului, obţine, printr-o transcripţie abilă formal, dar pornită din profunzimile eului, o surprinzătoare aparenţă clasică. Interesului pentru trecut, estompat cu meşteşug, i se asociază
o	descripţie mai mereu sigură, cu intruziuni de straniu, a unui peisaj rural nicidecum copleşit de paseism, ca la sămănătorişti. Din recuzita simbolistă se recurge, cu măsură, la elemente caracteristice, între care nostalgia depărtărilor ori misterul acvatic. Cel mai adesea poetul se lasă în voia satisfacţiei pe care i-o oferă o rimă rară sau bogată, o aliteraţie savantă, fără a sacrifica, prin aceste jocuri prozodice, încercate mai ales în sonete, nimic din autenticitatea sentimentului. Cartea de amintiri a lui S., Evocări. Confesiuni. Portrete (1974), are un conţinut compozit. Prima secţiune, Pagini de memorial, un fragment dintr-un text redactat înainte de 1945 şi păstrat în manuscris, coboară în timp spre anii copilăriei, aducând în prim-plan vechiul neam al Solacolilor, cu numeroasele lui încrengături de rudenie, pe fundalul Bucureştilor de la sfârşitul veacului al XlX-lea, cu întreg picturalul şi insolitul lor. Memorialistul este adesea furat, cu sau fără voie, de jocul, aparent aleatoriu, al unor evenimente pe care le retrăieşte cu intensitate. El face să prindă viaţă o avalanşă de întâmplări, anecdote, aduceri-aminte. Le adaugă izbutite schiţe de portret ale unor personalităţi cunoscute de aproape - bunicul său, generalul medic Zaharia Petrescu, omul politic Constantin Nacu, generalul Constantin Iarca, C. I. Istrati ş.a. - ori ale unor figuri pitoreşti. S. este un portretist remarcabil care, dacă nu poate să îşi controleze întotdeauna pornirile subiective, reuşeşte aproape de fiecare dată să afle formulări adecvate, pline de înţelegere, pentru a defini oamenii, reînsufleţiţi pentru o clipă prin darul evocării. Locurile prin care destinul
i-a purtat paşii simt „desenate" cu fineţe, precizie şi culoare; la fel, străzi, clădiri care au dispărut, „maidane" ale unui oraş încă patriarhal, desfăşurat într-un decor ce aminteşte de târgurile Orientului, dar şi impulsionat de ambiţiile modernizării, ale europenizării. Specialistul în economie şi în ştiinţele politice nu se dezminte, el retrăieşte totul dintr-o perspectivă a actualităţii, şi analitică, adesea critică, dar şi învăluită într-un halou nostalgic. Observaţii profunde, subtile, caracterizări pregnante contribuie la refacerea climatului social. Nu se dezminte însă nici moralistul, preocupat, fără să plictisească, de relevarea semnificaţiilor etice ale faptelor relatate. Secţiunea a doua, datând după 1965, include, într-o alcătuire bine gândită, mărturisiri şi portrete ale celor care i-au marcat lui S., într-un fel sau altul, anii de formare, precum şi ale prietenilor din perioada studiilor. Al. Macedonski, la al cărui cenaclu a citit versuri, N. Iorga, cel care îl preţuia, dar care nu i-a iertat „dezertarea" de la „Neamul românesc", Ovid Densusianu, mentorul de la „Vieaţa nouă", de care o neînţelegere minoră avea să îl îndepărteze pentru totdeauna, sunt doar o parte dintre cei invocaţi. Li se alătură „prietenul fantasc" - Ion Barbu, celălalt prieten de o viaţă - Ion Vinea, apoi Tudor Vianu, I. M. Raşcu, Eugeniu Speranţia ş.a. Eseul dedicat în 1922 lui F. M. Dostoievski, între primele la noi, porneşte de la datele oferite de biografia scriitorului rus, pentru a încerca, sprijinit şi pe părerile lui Leon Daudet, Jacques Riviere, J. Kessel ori Ştefan Zweig, o situare a operei, văzută sub imperiul „suferinţei şi al umilinţei", în cadrele literaturii europene. Plecând însă de la personajele dostoievskiene, textul e şi o percutantă analiză critică a situaţiei din Rusia anilor '20 ai secolului al XX-lea.
SCRIERI: Umbre pe drumuri, Bucureşti, 1920; Dostojewski als Sozialreformer, Berlin, 1922; ed. (Dostojewski), Bucureşti, 1922; De Saint-Simon, Bucureşti, 1925; Regionalism cultural, categorie organică şi socială, Bucureşti, 1925; PV. Sombart. In marginea omului şi a operei, Bucureşti, 1930; Umbre pe drumuri, pref. Serban Cioculescu, Bucureşti, 1968; Evocări. Confesiuni. Portrete, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974. Traduceri: Shakespeare, Henric al VI- lea, în Shakespeare, Opere, VI, Bucureşti, 1958; Pierre de Ronsard, Poezii, îngr. şi pref. Valentin Lipatti, Bucureşti, 1959, Sonete de dragoste, Timişoara, 1994; Giosue Carducci, Scrieri alese, introd. Nina Fagon, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Tudor George şi Nina Fagon); William Styron, Marşul cel lung, Bucureşti, 1967; Cyprian Ekwensi, Savana în flăcări, Bucureşti, 1969; Elizabeth Barrett Browning, Sonetele unei portugheze, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Mişcarea literar-artistică, „Viitorul", 1914,2 217; Ion Vinea, „ Umbre pe drumuri", ADV, 1920,11 056; [Ovid Densusianu], „Umbre pe drumuri", VAN, 1920, 4-6; Lovinescu, Scrieri, IV, 673; Deschiderea stagiunii Teatrului Naţional, „Viitorul", 1926, 5 547; Călinescu, Ist. lit. (1941), 851, Ist. lit. (1982), 936; Dumitru Micu, Poezia în „Vieaţa nouă", LL, 1967; Dumitru Micu, „Umbre pe drumuri", GL, 1968, 19; Virgil Gheorghiu, „Umbre pe drumuri", VR, 1968, 11; Ciopraga, Lit. rom., 427; Florin Mihăilescu, Un memorialist de vocaţie, VR, 1974,12; Cioculescu, Itinerar, III, 243-248; Dorin Tudoran, [Interviu cu Barbu Solacolu], LCF, 1975,22; Paul Daniel, Barbu Solacolu, RL, 1976, 45; [Barbu Solacolu], RMB, 1976,9 960; Micu, Lecturi, 152-153; Iliescu,
Solcan
Dicţionarul general al literaturii române 288
Poezia, 124-125,253-254; Tacciu, Romanţ, rom., II, 249-250; Dicţ. scriit. rom., W, 287-289.	R.Z.
SOLCAN, Pan (25.V .1924, Botoşana, j. Suceava), prozator. Este fiul Todosiei (n. Leşan) şi al lui Porfir Solcan, agricultori, urmaşi ai bejenarilor ardeleni din zona Năsăudului (Ilva Mare), ajunşi în Bucovina în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Urmează şcoala primară în comuna natală, apoi cursurile Liceului „Ştefan cel Mare" din Suceava şi susţine bacalaureatul în 1945. Obţine licenţa în ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti. Locuieşte până în 1968 la Suceava, unde lucrează la ziarul local şi, ulterior, în calitate de corespondent al „României libere", precum şi ca inspector sau metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare. In 1968 se transferă la Bucureşti în redacţia ziarului „România liberă", unde va funcţiona până în toamna anului 1975, ca redactor, şef de secţie şi redactor-şef adjunct. Trece apoi în redacţia revistei „Tribuna României", întâi ca şef de secţie, apoi ca redactor-şef adjunct. în 1984 a fost detaşat, un an, la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, unde e redactor-şef adjunct. Ca prozator, a debutat cu un fragment din romanul Căderea în „România literară" din 1978, iar în volum cu acelaşi roman, apărut în 1980. A mai colaborat la „Contemporanul", „Cronica", „Bucovina literară" ş.a.
începând din 1980 S. publică, o dată la doi-trei ani, câte un roman masiv, construit cu grijă şi într-o expresie aleasă, care curge continuu şi dens, cu dialoguri şi monologuri interioare topite într-un orizont uniform, caracterizat de introspecţie şi analiză psihologică făcută cu rafinamentul sesizării unei multitudini de variaţii. Critica a relevat încă de la apariţia primei cărţi, Căderea, care ilustrează romanul realist şi prezintă toate trăsăturile unei opere de maturitate, capacitatea autorului de a stăpâni mijloacele genului, şi anume siguranţa construcţiei, suflul epic, prezentarea acţiunii în planuri spaţiale şi temporale concurente, proprietatea limbajului şi profunzimea psihologică (Dumitru Radu Popa). Personaje reprezentative sunt grupate în jurul inginerului Valeriu Petran, un personaj-conştiinţă, prin care S. structurează faptele şi le conferă valenţe simbolice. Protagonistul ilustrează exemplaritatea vieţii trăite cu luciditate de un om care, respingând compromisul într-o perioadă dominată de teribile răsturnări şi greşeli în plan social şi la nivelul conştiinţelor, traversează drama celui lovit de maşinaţiunile răului. Rezistenţa lui este susţinută de o înţelegere superioară a vieţii, fapt pentru care, în ciuda experienţei dureroase a tatălui, fiica lui, Corina, pare să îi continue modelul, pentru a demonstra încă o dată o idee de care S. se va dovedi foarte ataşat şi în cărţile următoare: singura valoare umană de neînlocuit este viaţa. De la un roman la altul apare tot mai evidentă preocuparea pentru compoziţie prin modificarea formulei realismului până la forţarea limitelor sale. în Umbra (1982), roman cu o tensiune internă în exclusivitate intelectuală, personajele preiau rolul naratorului, iar confesiunile paralele asupra aceloraşi evenimente stimulează participarea cititorului. Structurând imaginarul
romanesc, S. realizează aici o construcţie opusă romanului anterior: dacă în Căderea, ca într-o mişcare centrifugă, el multiplică în jurul protagonistului evenimentele şi destinele prinse într-o arborescenţă epică, în Umbra multiplică ipostazele aceluiaşi eveniment, ca într-o mişcare centripetă, prin receptările diferite ale personajelor naratoare. Alexandru şi G. îşi adună prietenii pentru a resuscita memoria lui Z., mare lider al generaţiei sale, fascinant ca un zeu sacrificat de istorie tocmai pentru a rodi în amintirea celorlalţi, rămaşi în viaţă şi, mai ales, în maşinăria istoriei. întorcându-se într-o zonă nebuloasă a trecutului lor, ei caută să înţeleagă prezentul, subiectivitatea împiedicându-i însă în găsirea imaginii precise. Romanul de dragoste dintre Alexandru şi soţia lui, Nora, este absorbit de romanul politic, iar îndoielile lui Alexandru privitoare la Nora şi la trecutul ei trimit la personaje camilpetresciene. Pentru romanul Jocul (1984) critica avansează calificativul de realism magic (Constantin Crişan), anticipându-1 pe acela din Vameşul ploilor (1987), caracterizat de onirorealism (Nicolae Bârna) sau de onirosimil (Adrian Dinu Rachieru). în Jocul vechiul motiv „viaţa e vis", aplicat cu fineţe intelectuală, constituie nucleul structurii romaneşti şi determină nota acesteia. în compensaţie, personajele sunt înzestrate cu un vitalism psihic care se dezvoltă prin descoperirea unui eros nesfârşit, dublat de o visare pulverizantă, orientată spre descoperirea unor adevăruri ale începuturilor. Jocul „magic" dintre puterea individului de a-şi întrezări destinul şi încercarea lui de a-1 schimba, impunându-se faţă de ceilalţi, lasă loc abuzului simbolic, dar se desfăşoară în contextul verosimil al investigaţiei gesturilor mărunte, care ţin de realismul psihologic. In Nostalgia şi Vameşul ploilor, ambele din 1987, S. recurge la experienţe îndelung exersate în cărţile anterioare: investigarea trecutului şi traseul unei călătorii în cerc. Există un vizibil salt valoric în Vameşul ploilor, unde călătoria fantomatică în capitală aduce întoarcerea în trecut pentru a regăsi o frumoasă şi cam nebuloasă poveste de dragoste cu o enigmatică Florence, ca majoritatea personajelor feminine ale prozatorului. Intriga se structurează pe motivul dublului: pentru personajul central, vechiul prieten Edgar (numele ar însemna „proprietarul bogăţiei, fericirii", ceea ce acest parvenit pare să fie) se conturează ca un dublu concurent în acapararea bunurilor existenţei, începând cu Florence. Asemeni primului roman al lui S., şi în Vameşul ploilor personajele sunt distribuite în jurul protagonistului, care le implică în realizarea sa socială. Dar spre deosebire de Valeriu Petran din Căderea, cel de acum este cel mai fantomatic dintre personaje, o voce a unei conştiinţe care capătă un nume dispus alegoriei (Vameşul ploilor). Privind performanţa atinsă aici, s-a observat că la S. „nu contează epicul, ci discursul onirosimil, scriitura care se deşiră, reîntorcându-se în trecut, fixându-ne în spaţiul amintirii. Instalat în fantezie, scriitorul nu mai are nevoie de o logică a demonstraţiei. Lăţirea analizei, dilatarea amănuntului convoacă prezentul ca pretext" (Adrian Dinu Rachieru). în schimb, în Nostalgia e imaginată o altfel de lume, şi anume satul de odinioară, ferit de seismele sociale, dominat de eros, de femei fatale şi bizare, trăind confuzia vis/realitate
289 Dicţionarul general al literaturii române
Solia Moldovei
prin jocul visătoriei. Nu faceţi case mai înalte ca arborii (1990) este un roman de dragoste, sentimentul fiind tratat din unghi psihologic. Scriitorul se complică mai mult ca oriunde în evidenţierea procedeelor, care par să devină importante în sine. Titlul, moto atribuit unui filosof şi, în acelaşi timp, replică finală, se concentrează într-o metaforă, însemnând respingerea încercării de a artificializa firescul până la uitarea propriei naturi, a sinelui. Preocuparea de structurare a universului romanesc este şi mai vizibilă în Strigatul (1997), în ciuda revărsării abundente a materiei ficţionale. Condamnatul inocent, a cărui execuţie e inclusă într-un nucleu epic aparţinând trecutului, se instituie ca personaj central într-o alegorie ce îşi extinde sensul asupra lumii din întreaga ficţiune. Prin consonanţă, prăbuşirea blocului bucureştean Belvedere, care reprezintă prosperitatea oraşului şi un axis munâi modern, contribuie la crearea corespondenţelor decisive în organizarea imaginarului; în tradiţia biblică, trupul soldatului prăbuşit sub gloanţe reprezintă „templul Domnului", în vreme ce, în ordine lumească, clădirea prăbuşită este „templul" omului. Străina (1999) proiectează epic povestea istoriei trăite în orgoliul lucidităţii integrale, în tradiţie camilpetresciană. „Străina" Lavinia încearcă să cuprindă experienţa totală a iubirii, dar, ca în majoritatea cărţilor anterioare, e un prilej de întoarcere în trecut ca punct de plecare pentru dezbateri interioare, în tensiunea unei analize neliniştite, bazată pe conexiuni şi emanând straniul. în romanele lui S. exacerbarea tehnicilor de investigaţie şi analiză constituie o dantelărie creată cu bună ştiinţă, de-a lungul unei evoluţii de la realism spre alegorie şi oniric, pentru a sugera ideea că viaţa rămâne permanent o enigmă, un secret preţios.
SCRIERI: Căderea, Bucureşti, 1980; Umbra, Bucureşti, 1982; Jocul, Bucureşti, 1984; Nostalgia, Bucureşti, 1987; Vameşul ploilor, Bucureşti, 1987; Nu faceţi case mai înalte ca arborii, Bucureşti, 1990; Strigătul, Bucureşti, 1997; Străina, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Ioan Holban, Romanul-mărturie, CRC, 1981,4; Dumitru Radu Popa, „Căderea", TBR, 1981, 198; Ana Selejan, Spectacolul căderii, RL, 1981,6; Tia Şerbănescu, Debut interesant, RMB, 1981, 11 298; Vasile Sălăjan, „Căderea", TR, 1981, 24; Constantin Pricop, „Căderea", „Zori noi" (Suceava), 1981, 9 947; Alexandru Condeescu, „Umbra", TBR, 1983, 239; Dana Dumitriu, Un roman de analiză, RL, 1983, 14; Florica Dimoftache, „Umbra", ATN, 1983, 11; Liviu Papadima, „Jocul", TBR, 1984,281; Constantin Crişan, între magie şi real, RL, 1985, 5; Grigore Scarlat, „Vameşul ploilor" , ST, 1988, 2; Adrian Dinu Rachieru, Tentaţia onirosimilului, „Pagini bucovinene", 1988, 7; Cosma, Romanul, I, 251-252; Nicolae Bârna, Naratorul ca protagonist, RL, 1989, 29; Claudiu Constantinescu, Romanul unei metafore, RL, 1991,5; Daniel Cristea-Enache, O viaţă ca-n romane, ALA,
1998,	440; Niadi Cernica, Orgoliul lucidităţii integrale, „Crai nou" (Suceava), 1999, 2 534; Onu Cazan, „Scriitorii pot convieţui cu politica doar pe picior de egalitate" (interviu cu Pan Solcan), „Bucovina literară", 2000,4; Popa, Ist lit, II, 830.	M.	In.
SOLIA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 1 februarie până la 21 iulie 1916. Redactor: Radu Dragnea. între colaboratori se află Ştefan Berechet, I. U. Soricu, Jul. Giurgea
(sub semnătura Iuliu Giurgea-Bradu), Eugen Boureanul, Zaharia Bârsan ş.a. în articolul-program, intitulat O vorbă la început, S. îşi anunţă intenţia de a da expresie „gândurilor celor mai bune pe care ni le sugerează evenimentele de azi", de a pune literatura „în contact cu psihologia de azi a publicului", ţelul fiind ca scrisul literar să îşi urmeze cursul firesc. Publicaţia militează pentru ideea unei literaturi „care nu cunoaşte întreruperi", indiferent de condiţiile istorice şi sociale. în consecinţă, textele sunt în strânsă legătură cu evenimentele istorice, războiul fiind mai ales în atenţia lui Radu Dragnea (Scriitorii şi luptele politice, Literatura noastră sociologică) sau a lui P. P. Stănescu (Henri Bergson şi Alfred Croiset despre război). Versurile aparţin lui Nichifor Crainic (Romanţă, Unei fecioare, Serenadă) Al. A. Naum, Mihail Pricopie, A. Mândru, Teodor A. Naum, Ion Sân-Giorgiu ş.a. Proză semnează Eugen Boureanul (Taina lacului), Mihail Sorbul (într-o noapte de vară), Jul. Giurgea ş.a. Majoritatea naraţiunilor sunt scurte, accesibile. Sumarul include şi piese de teatru (Oreste, Moise, Mihail Sorbul, Răzbunarea), articole literare (Ştefan Berechet, Poezia populară, izvor al vitejiei şi naţionalismului sârbesc), cronici literare şi dramatice susţinute de Al. Busuioceanu (la spectacolul cu Patima roşie de Mihail Sorbul, comentariul intitulat Morala lui Caragiale) sau de Mihail Iorgulescu (Ironia lui Caragiale). Traduceri dau Nichifor Crainic (Elegie de Albert Samain), Teodor A. Naum (O stâncă cu rune de Heine), Ştefan Berechet (schiţa Bucuria de A. P. Cehov), I. U. Soricu (fragmente din Faust de Goethe) sau Apostol D. Culea (Acţiunea intelectualilor germani în pregătirea războiului european de Gustave Le Bon). Alţi colaboratori: Artur Enăşescu, AL Cazaban, D. Iov, Tudor Teodorescu-Branişte (sub pseudonimul Andrei Branişte).	A. St.
SOLIA, revistă apărută la Călăraşi în octombrie 1935, având subtitlul „Literară, artistică, dobrogeană". Redactor: G. Arabolu, care foloseşte şi pseudonimul Calistrat Istriceanu. S. afirmă că vrea să fie „solul literar al Dobrogii", „să unească într-un singur gând şi ideal celelalte provincii cu vechea ţară a lui Mircea" (Cuvânt înainte). Colaborează cu versuri Corneliu N. Iliescu, Lascăr Demetrescu, Mihail Iazu, iar cu proză Lilica A. Vescu. Sunt semnalate noutăţi literare şi aniversări (Liviu Rebreanu la cincizeci de ani). Dimitrie Batova publică articolul Ceva despre literatura dobrogeană.	M. W.
SOLIA MOLDOVEI, publicaţie apărută la Iaşi, bilunar de la 24 ianuarie până la 1 octombrie 1927, ulterior lunar de la 15 decembrie 1927 până în mai 1930, în 8 iunie 1931 şi de la 15 iunie până în septembrie 1939, având subtitlul „Foaie de propagandă culturală scoasă de Ateneul Popular Tătăraşi", devenit în seria din 1939 „Foaia Regionalei Fundaţiei Culturale Regale «Principele Carol»". Director: C. N. Ifrim, redactori: G. C. Răcoare, Petru Chirica, Gh. Chiriţescu. S.M. are un program de „mobilizare a conştiinţelor româneşti, de întărire a frontului misionarilor culturali", în convingerea că „singura putere minunată care poate aduce lumină în viaţa satelor şi
Solia satelor
Dicţionarul general al literaturii române 290
conştiinţă românească în lumea oraşelor este cultura" (C. N. Ifrim, Cuvânt de lămurire, 1/1927). Rubrici: „Ştiri", „Propaganda culturală", „Foiţa «Soliei Moldovei»". Sunt reproduse versuri de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Al. Vlahuţă, Al. Mateevici, poezii populare culese de Mihai Eminescu şi alte cântece din Moldova şi Basarabia, precum şi scrieri în proză de Mihail Sadoveanu (fragmente din lucrarea Lacrimile ieromonahului Veniamin, Haralambie, O amintire), Ion Agârbiceanu (Fefeleaga), D. C. Lambrino, D. D. Patraşcanu, D. Furtună, Ion I. Mironescu. Alte texte incluse în sumar aparţin lui G. Ranetti, I. U. Soricu, Volbură-Poiană Năsturaş, Al. Lascarov-Moldo-vanu, Pan Halippa. Numărul 16/1928 conţine evocarea Ion Creangă - din amintirile unui fost şcolar de-al său de N. A. Bogdan, iar numărul 10-11/1927 un articol comemorativ despre B. P. Hasdeu. Predominantă este publicistica, ilustrată de numeroase articole de popularizare a fenomenului cultural din Moldova şi Basarabia, de comentarii cu caracter religios sau istoric, cum sunt cele semnate de Nicolae Iorga (Bătălia de la Podul înalt), N. A. Bogdan (Din poveştile lui Moş Andrei Gurăbogată), Simion Mehedinţi, Dimitrie Guşti, Ion Simionescu, C. Manolache, C. N. Ifrim, Gh. Ghibănescu, Ştefan Ciobanu, Toma Dicescu, Gh. Chiriţescu. Se retipăresc, sub titlul Filosofie veche indiană, versuri în traducerea lui George Coşbuc. Gazeta mai cuprinde cuvântări ale regelui Carol al
II-lea şi ale altor personalităţi, scurte cronici ale revistelor, articole pe teme medicale, cugetări, proverbe şi zicători, reclame, poşta redacţiei, ilustraţii.	M.	W.
SOLIA SATELOR, publicaţie apărută la Cluj, săptămânal, de la 14 ianuarie 1912 până la 21 decembrie 1913, având subtitlul „Revistă politică şi literară". Proprietar, editor şi redactor responsabil: Valentin Drăganu, secretar de redacţie: Eugen Bianu. Pentru scurte perioade redactori sunt Alexandru Lupeanu-Melin, apoi Vasile E. Moldovan. Gazeta se adresează cititorilor de la sate, cărora doreşte să le dea o îndrumare culturală, politică şi economică. Se acordă un spaţiu larg şi literaturii. Se republică versuri de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, St. O. Iosif, Octavian Goga, Panait Cerna, dar sunt incluse şi pagini de Ioan N. Broşu, Teodor Murăşanu, A. Pop-Dafin, Maria Cunţan, Ovidiu Hulea, Octavian Lupeanu, G. Tutoveanu, Zaharia Bârsan, Corneliu Moldovanu, Ioan Borcia, Const. A. Giulescu, Valeriu Bora, V. Bontescu ş.a. La capitolul traduceri, se oferă texte transpuse din scrierile lui Hans Christian Andersen şi Friedrich Riickert, iar preocuparea pentru folclor se reflectă în tipărirea unor doine, balade şi colăcării din Bucovina şi Maramureş. Gazeta reia seria de articole Din trecutul neamului de G. Coşbuc şi câteva articole morale şi religioase ale lui Ion Agârbiceanu. în numărul 25/1912 e inserat un necrolog închinat lui I. L. Caragiale. Mai colaborează Elie Dăianu.	M.	Pp.
SOLIDARITATEA, cotidian apărut la Arad de la 17 noiembrie 1922 la 1 iulie 1923 sub direcţia lui Aron Cotruş; redactor responsabil: Laurenţiu Luca. în articolul-program Către cititori,
S. se angajează că va fi o publicaţie independentă politic şi că „va căuta să fie un sol de pace şi frăţie între fiii acestei naţii care are încă atâtea lucruri de făcut". Pe lângă articole sociale, culturale, ideologice, se publică sau, mai ales, se republică şi literatură. Bine reprezentată este poezia: Aron Cotruş, Ion Pillat, Ion Minulescu, G. Topîrceanu, V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Emanoil Bucuţa, Demostene Botez, Elena Farago, George Gregorian, Emil Dorian, Ion Buzdugan, Ştefan I. Neniţescu, Maria Ciobanu, Ştefan Bălceşti, Tiberiu Vuia, Al. Popescu-Negură. Se reproduce, de asemenea, proză de Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Al. Vlahuţă, Jean Bart, Mihail Sadoveanu, Al. Cazaban, I. Al. Brătescu-Voineşti, Corneliu Moldovanu, Calistrat Hogaş, D. Anghel, Gh. Brăescu, Ion Gorun, Ion Popovici-Bănăţeanul, Liviu Marian. Teatrul e ilustrat de poemul istoric într-un act Darul voievozilor de Ştefan Bălceşti. Apar traduceri din Tolstoi, Turgheniev, Giovanni Papini ş.a., sunt republicate comentariile lui D. Anghel la volumul Poveşti din vremea de demult de Charles Perrault. Un interviu cu Ion Minulescu e realizat de Al. Popescu-Negură. Mai sunt incluse în sumar articole pe teme de actualitate literară, aparţinând lui Liviu Rebreanu, N. Davidescu, Mircea Dem. Rădulescu. Se oferă cititorului şi pilde moralizatoare (Simion Mehedinţi), aforisme şi cugetări (N. Iorga).	D. V.
SOLIDARITATEA, publicaţie apărută la Piteşti, lunar, din ianuarie 1928 până în iunie 1929, având subtitlul „Revistă culturală şi pedagogică pentru preoţi, învăţători şi popor". Din martie 1929 include şi un supliment intitulat „Mioriţa culturală şi socială". Comitetul redacţional: Radu Petre, Ghica Popescu,
D.	Udrescu, C. Mocanu, I. Cosmescu, Gh. Păuna, Petre Niţă. S. îşi propune să apere şi să propage valorile naţionale, „comorile ascunse ale geniului popular", să popularizeze cultura „în viaţa nouă a satelor", să contribuie la perfecţionarea învăţământului la sate, apropiindu-1 „cât mai mult de nevoile sufleteşti ale poporului" (D. Udrescu, Un cuvânt înainte, 1/1928). Rubrici: „Recenzii", „Informaţiuni". Gazeta cuprinde îndeosebi articole pe probleme de pedagogie, lingvistică, psihologie, metodologie şi educaţie şcolară, lecţii practice, anchete şcolare, sociale şi culturale, scurte prezentări de cărţi şi reviste, culegeri de producţii populare, cântece şi jocuri, doine, balade, basme, anecdote, ghicitori. Intră în sumar şi versuri de
D.	Udrescu, Vasile N. Dobrescu, Ioana P. Demetrescu, Nestor Gogoncea, Theodor Anghel, Maria Bărbulescu ş.a., scrieri în proză de Mihail Lungianu şi D. Udrescu, publicistică de N. Iorga, Radu Petre, Tatiana N. Bobancu. Se adaugă ştiri din actualitatea politică, informaţii despre diferite personalităţi şi despre manifestări culturale cu caracter local, epigrame şi poşta redacţiei. Alţi colaboratori: G. I. Breazu, Hristodor Rădulescu, Mihail D. Rădulescu, Vasile Băncilă.	M.	W.
SOLIDARITATEA, publicaţie apărută la Cărei, săptămânal, de la 1 decembrie 1935 până la 30 august 1940, sub conducerea unui comitet. Are subtitlul „Culturală, economică, naţională, socială, politică", devenit în noiembrie 1938 „Ziar pentru
291 Dicţionarul general al literaturii romane
afirmarea românească. Organ cultural, pedagogic şi de informaţii". Din 5 mai 1938 ca fondator figurează Iosif Negreanu, iar ca director Ion Cleja. în articolul-program gazeta îşi mărturiseşte intenţia de a combate „tot ce-i nesănătos, periculos sau distrugător în calea acestei vieţi naţionale". Rubrici: „Ştiri", „Ultima oră", „Ştiri şi fapte". S. conţine îndeosebi texte cu caracter social-politic, dar şi versuri de Mircea Dem. Rădulescu, Vasile Militaru şi proză de Marin Udrea. Sporadic apar cronici literare de Petre A. Butucea. Este consemnată moartea poetului Octavian Goga, se tipăreşte un articol omagial Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar în 1936 e inclus articolul Calvarul profesorilor, semnat de Liviu Rebreanu. Publicistica are o orientare pronunţat naţionalistă şi anticomunistă, pe alocuri prolegionară şi filocarlistă. Gazeta mai cuprinde ştiri din actualitatea internă şi externă, cronici ştiinţifice, sportive, şcolare şi agricole, cugetări, epigrame, o rubrică intitulată „Colţul femeii", anunţuri, poşta redacţiei. Alţi colaboratori: Sandu Tudor, V. D. Stănciulescu, Gh. Dăncuş, Nicolae Mareş, Al. Mironescu, Aurel Raţiu,
C.	Ionescu-Brădiceşti.	M.	W.
SOLOMON, Dumitru (14.XII.1932, Galaţi - 10.11.2003, Bucureşti), dramaturg, prozator şi eseist. Este fiul Esterei (n. Capmare) şi al lui Iacob Solomon, funcţionar. Urmează la Bârlad şcoala primară, apoi Liceul „Gh. Roşea Codreanu" (1944-1951), absolvind în 1955 cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti. Până în 1962 este redactor la „Gazeta literară", iar până în 1964 şef de secţie la „Luceafărul". Funcţionează o lungă perioadă de timp în cinematografie, ca director artistic al unei case de filme (1964-1972), apoi ca lector de scenarii (1972-1989). Cu începere din 1990 este redactor-şef al revistei „Teatrul azi" şi conferenţiar la Academia Naţională de Teatru şi Film. Debutează la „Viaţa românească" în 1953. Publică numeroase cronici literare şi dramatice, articole şi eseuri în „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Contemporanul", „România literară", „Teatrul" („Teatrul azi"), „Cinema", „Noul Cinema", „Dilema" (unde susţine o rubrică), „Rampa" ş.a. Prima carte, eseul Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu, îi apare în 1958. A fost distins cu Premiul „I. L. Caragiale" al Academiei RSR (1978), Premiul Uniunii Scriitorilor (1981, 1983), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1973, 1978, 1982), Premiul Asociaţiei Umoriştilor Români (1994), Premiul UNITER (1996). Repetabila scenă a balconului a fost desemnată cea mai bună piesă românească a anului 1995.
Ca dramaturg, S. publică cele dintâi texte la revista „Teatrul", în 1966. Exerciţii de teatru scurt, remarcabile prin verva şi fluenţa dialogului, acestea vor fi adunate în volumul Dispariţia (1967). Li se adaugă, cu începere din 1970, seria pieselor de sorginte livrescă, rame ale dilemelor de odinioară şi de azi, scrieri care aveau să îi confere un loc aparte în peisajul dramaturgiei româneşti. Reunite în volumul Socrate. Platon. Diogene câinele (1974), trei piese aduc în scenă spaţiul Antichităţii elene şi se fac ecoul unor meditaţii vizând problemele
Solomon
teatrului şi al unor întrebări şi reflecţii privind contemporaneitatea. S. nu îşi propune să dramatizeze biografiile unor personaje istorice, ci se concentrează asupra confruntării dintre ideile filosofice şi realitatea vieţii, asupra momentelor de cumpănă în care conceptele devin vulnerabile, neputincioase. Modalitatea „trilogiei" sale ateniene a fost apropiată de unii critici de tiparul camilpetrescian. încercarea de a trata într-un registru diferit o problematică similară o reprezintă comediile Fata morgana, poveste a peripeţiilor unui examen de bacalaureat în provincie, şi Scene din viaţa unui bădăran, memorabil portret al unui semidoct care se vrea autor dramatic, ambele satire ale mediocrităţii şi imposturii, amintind prin unele caracteristici ritmica pieselor lui Mihail Sebastian. Arma secretă a lui Arhimede speculează valoarea comică a anacronismelor, într-o structură compoziţională de feerie. In ampla culegere de texte dramatice comentate Beţia de cucută (1984) figurează, alături de piesele cărora S. le datorează consacrarea în teatrul românesc, trei noi lucrări, exploatând fiecare alt filon dramatic. Elogiul nebuniei, publicată iniţial în 1982 în revista „Teatrul" şi reprezentată pe scena Teatrului German din Timişoara sub titlul Soldatul şi filosoful, este o dramă de idei în centrul căreia se află Erasm din Rotterdam, confruntat cu ofensiva adepţilor reformei lui Luther, proiecţie a aceleiaşi dispute între înţelepciunea suficientă sieşi, între idei „care luminează, dar nu încălzesc" şi febra implicării în schimbarea lumii. O piesă-eseu tinde să fie şi între etaje, autoparodie şi demontare a convenţiilor teatrului
Solomon
Dicţionarul general al literaturii române 292
în manieră jucăuş-pirandelliană: protagonistul se deplasează, nu fără peripeţii, între etajele unui edificiu misterios care e chiar teatrul - „esenţa vieţii". Aristotel şi Jean-Jacques Rousseau evoluează ca personaje în Noţiunea de fericire, unde protagonistul, Teodor Damian, scrie un tratat despre fericire ce încearcă o reconciliere între filosofie şi viaţă. Piesele cele mai semnificative scrise în deceniul al optulea al secolului trecut, reluate în volumul Transfer de personalitate (1990), aduc o lărgire a spaţiului tematic explorat şi noi demonstraţii de virtuozitate în mânuirea ideii în dialog. Dramaturg de succes, S. şi-a văzut textele reprezentate pe scenă, cu începere din 1967, la numeroase teatre din ţară şi din Europa de Est. Pe de altă parte, în măsura în care nu sunt exerciţii în vederea unor piese de teatru sau scheciuri umoristice, schiţele şi povestirile lui ambiţionează să „consemneze" dialogurilor lui Arhip, personaj omniprezent, emblematic, un Mitică actualizat, ca în Desene rupestre (1989). în Teatrul ca metaforă (1976) şi în Dialog interior (1987) se reproduc cronici dramatice ale unor spectacole, precum şi extrem de interesantele „însemnări ale unui telefob", meditaţii asupra raporturilor teatrului cu televiziunea. Acestora li se alătură mai multe eseuri de teorie a dramei şi analize ale unor piese româneşti, cu multe observaţii originale şi într-un stil intelectual de ţinută. S. a mai semnat scenarii de film - Oraşul văzut de sus (1975), Gloria nu cântă (1977) - şi numeroase prezentări şi prefeţe la traduceri din literatura rusă şi franceză (Cehov, Gogol, Moliere).
SCRIERI: Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu, Bucureşti, 1958; Dispariţia, Bucureşti, 1967; Inamicii. Trenul. Generalul, Bucureşti, 1968; Chibritul, holul, peronul, Bucureşti, 1970; Socrate. Măşti contemporane, Bucureşti, 1970; Fata morgana, Bucureşti, 1973; Socrate. Platon. Diogene câinele, Bucureşti, 1974; Teatrul ca metaforă, Bucureşti, 1976; Examenele Luciei, Bucureşti, 1978; Fata morgana. Scene din viaţa unui bădăran, pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1978; Scurtcircuit la creier, Bucureşti, 1978; în unghi ascuţit, Bucureşti, 1983; Beţia de cucută, Bucureşti, 1984; Iluzia optică, Bucureşti, 1985; Dialog interior, Bucureşti, 1987; Desene rupestre, Bucureşti, 1989; Transfer de personalitate, Bucureşti, 1990; Oglindă, Bucureşti, 1995; Repetabila scenă a balconului, Bucureşti, 1996; Teatru, Bucureşti, 1997; Miriam şi nisipurile mişcătoare, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Dispariţia", CRC, 1967,43; Ion Vartic, „Socrate. Măşti contemporane", TR, 1970,48; Mircea Iorgulescu, „Socrate. Măşti contemporane", RL, 1970, 50; Raicu, Contemporani, 64-66; Marius Robescu, Autori şi spectacole, Bucureşti, 1980, 133-134; Brădăţeanu, Istoria, III, 279-284; Cocora, Privitor, III, 114-121; Diaconescu, Dramaturgi, 195-201; Faifer, Dramaturgia, 111-114; Ghiţulescu, O panoramă, 172-179; Popescu, Teatrul, 154-175; Alex. Ştefănescu, Ars longa, prosa brevis, RL, 1990, 7; Diana Adamek, Paranteze ale existenţei, TR, 1990,26; Florin Faifer, „Transferul" eticului în politic, CRC, 1990,29; Mircea Cristea, „ Transfer de personalitate", ST, 1990, 8; Mircea Morariu, Noutăţi în biblioteca de dramaturgie, F, 1995, 10-11; Dumitru Solomon, DRI, IV, 398-417; Marina Constantinescu, Balconul în istorie, RL, 1997,36; Adrian Mihalache, Pildele lui Solomon, „Dilema", 1998, 24; Mircea Moraru, „Teatru", F, 1998, 7-8; Oltiţa Cântec, „Cine ajunge sus la fix?", CRC, 1999, 8; Ghiţulescu, Istoria, 268-271; Micu, Ist. lit., 692-693; Popa, Ist. lit, II, 958-959; Rotaru, O ist., VI (2001), 462-464; Dicţ. scriit. rom., IV, 289-291; Dumitru Chirilă, A plecat şi Dolfi Solomon, F, 2003, 2; Dicţ. analitic, IV, 32-34; Opriţă,
Anticipaţia, 428; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,61-67.	'	C.	Pp.
SOLOMON, Petre (15.11.1923, Bucureşti - 15.X.1991, Bucureşti), traducător, eseist şi poet. Este fiul Zoei (n. Grill) şi al lui Alexandru Solomon, comerciant, apoi funcţionar. Urmează Liceul „Cultura" (1933-1940) şi Colegiul „M. Onescu" (1941-1944), apoi pleacă semilegal în Palestina, dar, neputându-se adapta muncii dure de „pionier", se întoarce în ţară în august 1946. îşi va continua studiile la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză, pe care o va absolvi în 1948. Lucrează ca redactor la ziarul „Unirea" (1946-1948), la Editura Cartea Rusă (1946-1948) şi la Agerpres (1948-1952), dedicându-se ulterior exclusiv activităţii literare. Debutează în 1944, la „Orizont", revista lui Saşa Pană, cu note critice, iar editorial în 1949, cu un volum de traduceri din Byron, Culegere de poeme. Colaborează la „Lumea" lui G. Călinescu, „Contemporanul", „Flacăra", „Veac nou", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „Tânărul scriitor", „Secolul 20", „România literară" ş.a. în 1982 i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea romanului Wilson, zevzecul de Mark Twain.
S. reprezintă cazul literatului - destul de frecvent în a doua jumătate a secolului al XX-lea - care se devotează mai cu seamă traducerii şi comentariului eseistic, lăsând în plan secund creaţia proprie. „Talent cultivat şi fin, măsurat fără rigiditate, liber fără elucubraţie", cum îl defineşte Al. A. Philippide, el este îndeosebi un poet livresc, cu o tematică eterogenă la
293 Dicţionarul general al literaturii române
Solomon
început şi versuri descriptive, uneori prea explicite, când clasice, când libere, ca în Relief (1965) şi între foc şi cenuşă (1968), asumându-şi treptat un soi de lirism contemplativ, ca în Umbra necesară (1971) şi Culoarea anotimpurilor (1977). Poezia se iveşte din reminiscenţe ocazionate fie de peregrinări intelectuale în spaţii privilegiate (Flandra, Paris, Londra, Weimar ş.a.), fie din descifrări „didactice" ale sensurilor lumii pentru fiul său, în manieră cvasiargheziană - Exerciţii de candoare (1974). Cu Timpul neprobabil (1985) îşi face loc un ton reflexiv ce devine gnomic pe alocuri, cu precădere în secvenţele de meditaţie asupra vârstei ori mecanicii succesive a anotimpurilor şi stărilor atmosferice, exprimate în false pasteluri (Marină, Magie, Sonet, Stare). O notă specifică, accentuată treptat, o constituie reflecţia asupra condiţiei poetului şi a mijloacelor sale, în speţă cuvântul, în ultimele cărţi, bunăoară, comentariul la un vers mallarmeean: „Cuvintele tribului, cele la care / se întoarce mereu poetul, nu doar / spre a le da un înţeles mai curat / ci pentru că numai pe acestea le are. / Ele dorm în proverbe, în cronici, în cărţi - / unele se trezesc la un secol o dată, / altele aleargă neîncetat / fără să se gândească la moarte - / la teribila moarte a cuvintelor, /de care, adesea, răspunzător e doar scribul, / nu tribul!" (Cuvintele tribului, în volumul Hotarul de hârtie, 1988). S-a remarcat derutanta pendulare între tonul didactic şi cel parodic (Eugen Simion) în construcţiile ce amintesc specii vechi, precum fabula ori proverbul, întoarse ludic, după modelul suprarealist, către reţeta umorului absurd (întâmplări din irealitatea imediată sau Proverbe inutile, din acelaşi volum). Traducător din vocaţie, S. a dat versiuni mai cu seamă din literaturile de limbă engleză. A transpus în româneşte piese de William Shakespeare (Neguţătorul din Veneţia, Furtuna), poeme de John Milton şi din romanticii Percy Bysshe Shelley şi George Gordon Byron, romane de Walter Scott, Joseph Conrad, A. J. Cronin şi, în special, din proza lui Graham Greene, de care l-au legat relaţii de prietenie şi o susţinută corespondenţă, încă inedită. Din spaţiul american a tălmăcit îndeosebi opere din clasicii Mark Twain şi Herman Melville, dar şi scrieri ale unui autor SF precum Ray Bradbury (451° Fahrenheit). A mai tradus (uneori în colaborare) şi din alte literaturi, de pildă flamandă (în antologia Nuvele din Flandra sau cărţi de Herman Teirlinck, Marnix Gjisen ori Gerard Walschap), puţin din franceză (însă a lăsat Integrala poetică a lui Rimbaud, apărută postum, în 1992), rusă ş.a. Intensa lui activitate în această direcţie, concretizată în peste şaptezeci de titluri, s-a distins prin acurateţea transpunerii, ataşamentul faţă de opere prelungindu-se în numeroase introduceri şi prefeţe, glose şi comentarii care să faciliteze cititorului mai puţin avizat înţelegerea textului, iar uneori prin virtuozitate şi har. Eseistica lui S. evoluează de la biografii de popularizare pentru colecţia „Oameni de seamă" a Editurii Tineretului -Mark Twain sau Aventurile umorului (1958), John Milton (1962) -către comentariul mai documentat, ca în Mark Twain - la izvoarele fluviului (1976), o introducere în creaţia prozatorului american, în care se susţine teza formării sale sub influenţa tradiţiei umoristice autohtone. Mult mai elaborate sunt cărţile
Rimbaud - o călătorie spre centrul cuvântului (1980) şi Henry James, Junior (1988), unde metoda practicată este în general eclectică, preponderent explicativă, din plăcerea de a instrui, luminând adesea faţete mai puţin cunoscute, îndeosebi sub aspectul biografiei spirituale a scriitorilor. Autorul se străduieşte să ţină pasul cu ultimele studii de critică, propunând de fapt lecturi posibile, dense, din perspectiva unui intelectual avid să informeze, totuşi cu o anume timiditate în afirmarea opiniilor proprii. Foarte interesant sub raport documentar este volumul Paul Celan. Dimensiunea românească (1987), referitor la popasul poetului, între 1945 şi 1947, la Bucureşti, interludiu considerat de S. „o răspântie a destinului" lui Celan. Mai bine de un an martor al evenimentelor, autorul reconstituie, într-o autentică proză memorialistică, atmosfera efervescentă a epocii, prieteniile lui Celan în capitală, păstrate şi peste decenii, aducând şi o preţioasă contribuţie la cunoaşterea istoriei suprarealismului românesc. în addenda sunt incluse puţinele sale poeme scrise în româneşte, în versuri şi în proză, câteva traduceri din Franz Kafka, precum şi un eşantion din corespondenţa purtată cu Alfred Margul Sperber şi cu semnatarul cărţii. S. a mai lăsat în manuscris pagini de jurnal şi memorialistică.
SCRIERI: Pe unde trece Canalul..., Bucureşti, 1950; Fielding, un precursor al romanului, Bucureşti, 1954; Lumina zilei, Bucureşti, 1954; Drum spre oameni, Bucureşti, 1956; Mark Twain sau Aventurile umorului, Bucureşti, 1958; John Milton, Bucureşti, 1962; Relief, Bucureşti, 1965; între foc şi cenuşă, Bucureşti, 1968; Umbra necesară, Bucureşti, 1971; Exerciţii de candoare, Bucureşti, 1974; Mark Twain - la izvoarele fluviului, Bucureşti, 1976; Culoarea anotimpurilor, Bucureşti, 1977; Rimbaud - o călătorie spre centrul cuvântului, Bucureşti, 1980; Timpul neprobabil, Bucureşti, 1985; Paul Celan. Dimensiunea românească, Bucureşti, 1987; Henry James Junior, Bucureşti, 1988; Hotarul de hârtie, Bucureşti, 1988. Traduceri: George Gordon Byron, Culegere de poeme, introd. Vera Călin, Bucureşti, 1949, Opere, I, îngr. Dan Grigorescu şi Lia-Maria Pop, introd. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Aurel Covaci şi Virgil Teodorescu); Honore de Balzac, Cămătarul (Gobseck), pref. Marcel Cachin, Bucureşti, 1950; Mark Twain, Pagini alese, pref. trad., Bucureşti, 1951, Opere, I-IV, pref. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1954-1958 (în colaborare cu Frida Papadache, Petru Comarnescu, Eugen B. Marian), Aventurile lui Huckleberry Finn, Bucureşti, 1957, Vorbesc din mormânt, pref. trad., Bucureşti, 1962, Bancnota de un milion de lire, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Petre Comarnescu şi Eugen B. Marian), Tom Sawyer detectiv. Tom Sawyer în străinătate, Bucureşti, 1970, Autobiografie, Bucureşti, 1977, Wilson, zevzecul, pref. trad., Bucureşti, 1982; Percy Bysshe Shelley, Culegere de poeme, Bucureşti, 1951, Opere alese, introd. trad., Bucureşti, 1956, Poeme, Bucureşti, 1957, Prometeu descătuşat şi alte poeme, pref. trad., Bucureşti, 1965, Nor singuratic, Timişoara, 1995; Ivan Fiodorovici Popov, La capătul nopţii, pref. Sandu Petrescu, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu G. C. Nicolescu); Horvâth Imre, Versuri alese, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ioanichie Olteanu); Charles Dickens, Clopotele, pref. trad., Bucureşti, 1953; Mihail Koţiubinski, Fata Morgana, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu S. Ionescu); Jack London, Pagini alese, pref. trad., Bucureşti, 1953, Dragoste de viaţă, pref. Venera Antonescu, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu V. Bănciulescu); Walter Scott, Ivanhoe, pref. trad., Bucureşti, 1955, Rob Roy, pref. trad., Bucureşti, 1959, Kenilworth, Bucureşti, 1963; Svatopluk Cech, Cântecele sclavului,
Solstiţiu
Dicţionarul general al literaturii române 294
Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Petre Listeveanu); V. Suteev, Diferite roţi. Corâbioara, Bucureşti, 1956; Bhâbâni Bhattacarya, Foamete în Bengal, pref. trad., Bucureşti, 1956; Ilya Ehrenburg, Prin India, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu I. Ionescu); Rabindranath Tagore, Pietrele flămânde, pref. trad., Bucureşti, 1958; William Shakespeare, Furtuna, Bucureşti, 1958, Neguţătorul din Veneţia, în Opere complete, III, îngr. Leon Leviţchi, Bucureşti, 1984; John Milton, Scrieri alese, pref. trad., Bucureşti, 1959; Dimos Rendis, Cutia cu chibrituri, Bucureşti, 1959, Uliţa piperului sălbatic, I-II, Bucureşti, 1959; Maxim Gorki, Povestiri, reportaje, amintiri (1924-1936), Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Maria Bistriţeanu), V. I. Lenin, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Maria Bistriţeanu); Herman Melville, Taipi, Bucureşti, 1960, Benito Cereno şi alte povestiri, pref. trad., Bucureşti, 1967, Moby Dick, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1973, Redburn, pref. trad., Bucureşti, 1973, Cojocelul alb sau Lumea pe un vas de război, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1976, Masa din lemn de măr, pref. trad., Bucureşti, 1984; Arthur Rimbaud, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1961, Scrieri alese, pref. Al. A. Philippide, comentarii Irina Bădescu, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu N. Argintescu-Amza), Integrala poetică, pref. trad., Bucureşti, 1992; Juhan Smuul, Cartea gheţurilor. Jurnal de călătorie în Antarctica, pref. Lembik Remmelgas, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Igor Gherlacov); Ray Bradbury, 4510 Fahrenheit, pref. trad., Bucureşti, 1963, Aici sunt tigri, postfaţa trad., Bucureşti, 1974; Aleksandr Grin, Căpitanul Duke, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu A. Chişinevschi); Graham Greene, Agentul secret, pref. trad., Bucureşti, 1965, Ministerul groazei, pref. trad., Bucureşti 1965, Ucigaşul plătit, Bucureşti, 1967, Un caz de mutilare, pref. trad., Bucureşti, 1968, Comedianţii, Bucureşti, 1969, Sfârşitul serbării, Bucureşti, 1973, La drum cu mătuşă-mea, pref. trad., Bucureşti, 1982, Al zecelea om. Doctorul Fischer din Geneva, Bucureşti, 1987, Căpitanul şi inamicul, pref. trad., Bucureşti, 1991, Ni-l împrumuţi puţin pe soţul tău?, Bucureşti, 1993; Frank Hardy, Legenda din valea lui Benson, Bucureşti, 1965; John Boynton Priestley, Sir Michael şi Sir George, Bucureşti, 1965; Nuvele din Flandra, pref. Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Radu Boureanu şi Valeria Sadoveanu); E. A. Poe, Melonta Tauta, pref. Ion Hobana, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Ion Vinea); Evelyn Waugh, Declin şi prăbuşire, pref. Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1968; Joseph Conrad, Negrul de pe „Narcis" şi alte povestiri, pref. trad., Bucureşti, 1970, Palatul lui Almayer, pref. trad., Bucureşti, 1980; Joseph Kessel, Călăreţii, Bucureşti, 1970; Herman Teirlinck, Autoportret sau Ultima masă a unui condamnat, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Ricarda Terschak); Archibald Joseph Cronin, Sabia dreptăţii, Bucureşti, 1971; Konstantin Mihailovici Simonov, Zile şi nopţi, Bucureşti, 1972; Antologie de poezie neerlandeză (olandeză şi flamandă), îngr. Venera şi AL Urechia, pref. Garmt Stuiveling, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Mihai Beniuc, Ion Caraion, Aurel Covaci); Edgar Rice Burroughs, Tărâmul uitat de timp, postfaţa trad., Bucureşti, 1973; Paul Celan, Versuri, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Nina Cassian); Marnix Gijsen, Telemah la ţară, Bucureşti, 1973; Alfred Elton Van Vogt, Odiseea navei spaţiale „Beagle", postfaţa trad., Bucureşti, 1978; Gerard Walschap, Houtekiet, pref. trad., Bucureşti, 1981; Israil Bercovici, în ochii unei cafele negre, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Anton Celaru).
Repere bibliografice: D. Florea-Rarişte, „Lumina zilei", ST, 1954,12; Victor Felea, „Drum spre oameni", TR, 1957,7; Savin Bratu, „Drum spre oameni", GL, 1957,15; AL A. Philippide, „Relief, GL, 1965,39; Virgil Teodorescu, „Relief", „Romanian Review", 1966, 1; George Buznea, „Relief", VR, 1966,9; Dumitru Micu, „între foc şi cenuşă", GL, 1968,38; Popa, Dicţ. lit. (1977), 513; Al. A. Philippide, Un poet de încredere, RL, 1978,20; Lit. rom. cont, 1,250-253; Andrei Brezianu, O prezenţă de limbă şi poezie românească în „Times Literary Supplement", SXX, 1980,10-12; Maria Banuş, Călătorie spre centrul cuvântului, RMB, 1980, 27
noiembrie; Lit. rom. cont., I, 250-253; Ov. S. Crohmălniceanu, O călătorie spre centrul operei lui Rimbaud, VR, 1981, 11; Titel, Cehov, 173-176; George Bădărău, „Timpul neprobabil", CL, 1986, 3; Cornel Ungureanu, Paul Celan - etapa românească, 0,1987,37; Eugen Simion, Cuvintele tribului, RL, 1988,17; Gabriela Duda, Sărbătoarea poeziei, RL, 1993,37; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 394-397; Dicţ. scriit. rom., W, 291-293.	'	' G.Dn.
SOLSTIŢIU, publicaţie apărută la Satu Mare de la 10 ianuarie 1990 până în august 1993, cu subtitlul „Săptămânal de cultură", apoi „Săptămânal de opinie şi cultură", „Publicaţie independentă" şi „Săptămânal independent". Din colectivul redacţional fac parte Dumitru Păcuraru (redactor-şef), Ilie Sălceanu (redactor-şef adjunct), Nae Antonescu, George Achim, Ion Baias, Cornel Munteanu, Ioan Nistor, Valeriu Nichitean, Gabriel Raţiu, Paul Emanuel Silvan, Ionel Silaghi, Dorin Sălăjan, Gheorghe Creţu, Paul Hărăguş, Vasile Nechita, Alexandru Pintescu, Sânziana Vlad. S. îşi propune să contribuie la „renaşterea politică şi culturală a ţării", la „reaşezarea în drepturi a adevăratelor valori culturale ale României", să promoveze „gândirea liberă, o literatură şi în general o cultură cu aspiraţii majore", să deschidă larg porţile „scriitorilor şi operelor mai demult ostracizate de vechile structuri" (Ilie Sălceanu, La „Solstiţiu"..., 1/1990). Revista se axează, într-adevăr, pe recuperări şi reevaluări în mai multe domenii de activitate, acordând o atenţie specială evenimentului cultural. Sunt republicate versuri de Mihai Eminescu, Octavian Goga, Ovid Densusianu, Radu Gyr, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, A. E. Baconsky, alături de altele de Mircea Dinescu, Aurel Gurghianu, Grigore Vieru, Nicolae Băciuţ ş.a. Se includ în sumar scrieri în proză de Liviu Rebreanu (Proştii), Ion Mihai Pacepa (fragmente din Orizonturi roşii) ş.a. Cronica literară este susţinută de Nae Antonescu, Cornel Munteanu şi Paul Emanuel Silvan. Lui Ion Negoiţescu îi aparţin articolele Poezia politică în România de astăzi, Destinul unor cărţi din ţările comuniste, Scriitorii români şi regimul comunist. Nae Antonescu semnează Revizuiri necesare şi comentarii despre Nae Ionescu, Vintilă Horia, Emil Cioran, Constantin Noica, Virgil Ierunca, Virgil Nistor, în cadrul rubricilor „Cronica măruntă" şi „Cronica ideilor". Tot Nae Antonescu se ocupă de câteva reviste literare importante şi de corespondenţa lui Lucian Blaga. La rubrica „Anticaton" Alexandru Pintescu dă articole despre critici literari şi eseurile Mircea Eliade sau Descoperirea Indiei şi „Imperfecţiunea" criticii. Lucia Negoiţă trimite amintiri despre A. E. Baconsky, iar Dorin Sălăjan scrie articolul Cum a murit Marin Preda. Mai sunt prezenţi cu publicistică Dumitru Păcuraru, Eugen Uricaru, Ioan Nistor, Ilie Sălceanu ş.a. O biografie a lui Aleksandr Soljeniţân (cu prezentare şi traducere de AL Pintescu), eseul lui Mircea Eliade Patanjali şi Yoga, transpus de Paul Emanuel Silvan, poezia întoarcerea în patrie de Friedrich Holderlin, tălmăcită de Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu, un fragment din romanul Moarte pe credit de L.-F. Celine, tradus de Maria Ivănescu, versuri de Carlos Drummond de Andrade, în versiunea lui Dinu Flămând, completează sumarul revistei,
295 Dicţionarul general al literaturii române
Sorbul
care mai cuprinde articole cu caracter politic, istoric, documente, ştiri din actualitatea teatrală, revista presei, o cronică cinematografică, comentarii sportive, curiozităţi, reclame, ilustraţii. Alţi colaboratori: Dorin Prunilă, Adrian Matache, Nicolae Boca, H. R. Radian, Iuliu Bud, Aurel Pop. M. W.
SORBUL, Mihail (16.X.1885, Botoşani - 20.XII.1966, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Este fiul Măriei (n. Moscovici) şi al lui Anton Smolsky, polonez originar din Bucovina, locotenent de ulani, stabilit în România ca acţionar la o societate petrolieră. Pseudonimul literar, dat în 1909 de Mihail Dragomirescu, îi va deveni nume oficial în 1949. Urmează cursul primar la Botoşani şi Iaşi, iar pe cel secundar îl începe la Liceul Naţional din Iaşi, continuându-1 la Liceul „Sf. Gheorghe" din Bucureşti şi la două licee din Ploieşti. Frecventează un timp Facultatea de Drept (1905-1906) şi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti (1906-1907). Participă în 1913 la campania din Bulgaria, iar în 1916-1918 la războiul de întregire. Ulterior este, un an, inspector teatral şi, timp de şapte luni, director al Teatrului Naţional şi al Operei din Cluj. Cititor de periodice încă din copilărie, viitorul scriitor scoate, în şcoala elementară,
o	„gazetă" proprie, scrisă de mână, pe pagini de caiet, în care intră prima sa încercare literară: repovestirea unui basm. în liceu, la Iaşi, trage la şapirograf revistele „între culise", „Aurora" şi „Viitorul". între 15 septembrie 1910 şi ianuarie 1911 redactează, împreună cu Liviu Rebreanu, cumnatul său, săptămânalul „Scena". Mai târziu, de la 1 octombrie 1921 la 4 februarie 1922, conduce singur „Săgetătorul", „publicaţiune săptămânală pentru apărarea culturii româneşti". A colaborat la „Rampa", „Convorbiri critice", „Noua revistă română", „Facla", „Universul", „România literară" (seria Liviu Rebreanu) ş.a., iar după 1944 va fi prezent în „Scânteia", „România liberă", „Gazeta literară", „Luceafărul" ş.a. Editorial, a debutat în 1906, cu piesa de teatru Eroii noştri, semnată Mihail Smolsky. Admis în Societatea Scriitorilor Români în 1911, face parte în mai multe rânduri din Comitetul de conducere, îndeplinind funcţiile de bibliotecar (1914-1915) şi cenzor (1921-1923). Este membru fondator al Societăţii Autorilor Dramatici Români
(1923)	şi preşedinte al ei (1927-1930). I se acordă în 1937 Premiul Naţional pentru teatru.
Piesa care l-a impus pe S. în dramaturgia românească e Patima roşie, reprezentată - cu Elvira Popescu în rolul principal -şi publicată în 1916. Din punctul de vedere al autorului, meritul incontestabil al dramei rezidă în construcţie. însuşindu-şi aserţiunea lui I. L. Caragiale că teatrul nu e atât literatură cât arhitectură, el s-a străduit să dea textului o soliditate de edificiu în care toate componentele structurante converg spre asigurarea unităţii totului. Piesa înscrie şi un moment semnificativ în evoluţia dramei psihologice româneşti. Debitoare naturalismului prin supralicitarea eredităţii, dar având afinităţi şi cu teatrul ibsenian, Patima roşie este sincronă cu o direcţie principală a teatrului european şi, în anumite aspecte, anticipează formule viitoare. S. o subintitulează „comedie tragică", denominaţie ce preludează „farsa tragică",
cultivată ulterior. Tehnica lui e una clasică, în linia lui I. L. Caragiale, însă aliajul de comic şi tragic face din autorul Patimii roşii, într-o anume privinţă, un precursor al teatrului absurdului. Dacă în Letopiseţi (1914), text de inspiraţie istorică, sondajul psihologic constituia o preocupare dependentă, subordonată, devenită până la urmă stânjenitoare prin exces, în Patima roşie investigarea stărilor sufleteşti constituie însăşi raţiunea de a fi a piesei. Noutatea acestei scrieri începe chiar cu obiectul ei şi cu materialul de la care pleacă. Intră în scenă o umanitate decăzută, suferindă, ce nu mai fusese abordată în literatura noastră sau, în tot cazul, nu aşa cum o dezvăluie S. Studentă la Litere, Tofana Sbilţ se lasă, timp de patru ani, întreţinută de Castriş, fiu de senator, căruia îi dăduse impresia că îl iubeşte. Când, în preajma examenelor de licenţă, acesta îi comunică încântat că familia i-a acordat încuviinţarea de a o lua de soţie, ea primeşte vestea, spre stupefacţia lui, cât se poate de rece şi nu acceptă, din orgoliul nutrit de umilinţa fostei amante întreţinute, căsătoria ca pe o favoare. Mândră, având preocupări şi aspiraţii ce depăşesc sfera în care ar vrea Castriş să o ţină, Tofana se simte, în acelaşi timp, în stare să lupte pentru a-şi schimba viaţa, iar atitudinea ei nu este a unei fiinţe de rând. De-abia se conturează această imagine şi noi
Sorbul
Dicţionarul general al literaturii române 296
scene vin să lumineze alte laturi ale psihologiei protagonistei, care contrastează atât de violent cu cele dezvăluite anterior, încât provoacă descumpănire la început, apoi crispare. îşi face apariţia un personaj nou, Rudy, care, din primul moment, se arată a fi un tânăr uşuratic, prefigurându-1 pe Cellino din Act veneţian de Camil Petrescu. Tofana se îndrăgosteşte inexplicabil de „omuleţul ăsta", un „pierde-vară", căruia îi vorbeşte ironic, mulţumită să îl pună în inferioritate. Totuşi, de-abia cunoscut, îi face - după ce îl goneşte pe Castriş -avansuri, şi, în cele din urmă, i se agaţă de gât, confirmând, parcă, misterul dragostei şi enigma eternului feminin. Tofana vrea să se smulgă din înjosirea în care o ţine legătura cu Castriş şi crede că o poate face prin Rudy. în aceasta constă şi tragicul, şi comicul situaţiei. Tip al mediocrului filfizon, „dobitoc frumos", cum îl califică Sbilţ, Rudy îi este în toate privinţele inferior Tofanei. Crezând că îl poate domina, ea vrea să se elibereze de umilinţa dependenţei materiale faţă de Castriş, făcând din Rudy un om dependent de ea, ceea ce înseamnă că aspiră la o simplă răsturnare de roluri. Lucrurile se complică neprevăzut prin refuzul lui Rudy de a fi soţul unei femei ca Tofana. Rudy se înapoiase din străinătate plictisit de viaţa frivolă pe care o dusese ca protejat al fustelor, decis să se „reabiliteze" printr-o muncă pe măsura puterilor lui. Este, de fapt, cazul Tofanei, la un nivel coborât. Cerându-1 de bărbat, Tofana îi oferă exact situaţia pe care el o avusese şi înainte de a
o	cunoaşte, pecetluită de un document legal şi agravată de un autoritarism împins până la tiranie. Inferior intelectualiceşte Tofanei, Rudy se dovedeşte nu mai puţin îndărătnic decât ea în hotărârea de a nu se întoarce la viaţa pe care o lăsase în urmă. Zgândărită de atitudinea condescendentă a lui Castriş, trufia Tofanei e răscolită până în străfunduri de refuzul lui Rudy. Această trufie este reversul, răzbunarea umilinţelor îndurate de înaintaşii ei obscuri, apăsaţi şi dipreţuiţi. Trezită în fiinţa studentei, nepoata hingherului Sbilţ se dezlănţuie năprasnic. Bunicul ei „pedepsea" făcând „hăţ cu sbilţul". Printr-o stratagemă Tofana îl atrage pe Rudy, după miezul nopţii, în camera Crinei, logodnica lui şi prietena ei, şi, pentru ultima oară, îi cere imperativ să se însoare cu ea. Scena, construită cu
o	măiestrie remarcabilă, atinge culmea intensităţii dramatice. Jocul sentimentelor amândurora devine foarte complex. Respinsă de Rudy, Tofana, care sperase într-o convertire de ultim moment a tânărului, se gândeşte totuşi să îl cruţe şi ezită să descarce revolverul, încercând un compromis. îl va cruţa cu
o	condiţie: acesta să se înjosească petrecând noaptea cu ea în patul Crinei. într-o încăierare tensionată Tofana scoate revolverul şi trage, dar după moartea lui Rudy se prăbuşeşte asupra cadavrului şi, plângând, îl acoperă de sărutări. Alter ego ratat al Tofanei, Sbilţ este raisonneur-ul piesei. în timp ce nepoata lui este un om de acţiune, el „filosofează". Sfâşiat, ca Tofana, de complexe, din pricina originii lor, Sbilţ le converteşte în frondă şi cabotinaj. Se pretinde genial şi reflecţiile lui sinistre atestă, într-adevăr, o inteligenţă ieşită din comun. O inteligenţă de „geniu pustiu", cum îl caracterizează Tofana. Ieftine, cele mai multe, „cugetările" nu îi sunt, totuşi, banale, având măcar în expresie ceva scânteietor. Etern
student, care „lucrează" de doisprezece ani la „un op monumental", din care nu a scris un rând, Sbilţ e tipul ratatului cinic, care trăieşte ca un parazit. Neputându-se acomoda lumii acesteia şi nereuşind să o părăsească, el o sfidează cufundându-se şi mai adânc în noroi, înrăindu-se şi mai mult. Asemenea unui personaj dostoievskian, Sbilţ cade într-o mizantropie absolută şi crede că ticăloşia e inerentă naturii umane: „Suntem toţi bolnavi... Tot pământul ăsta e un spital, dacă nu cumva un uriaş aşezământ de... sănătate!", iar soluţia sună astfel: „Trebuie să plecăm în lume să propagăm sinuciderea", pentru ca, odată omenirea distrusă, pământul „să creeze a doua oară pe om", dar altfel, „sănătos la trup şi minte." E în Sbilţ o variantă românească a „omului de prisos" din proza rusească, într-o ultimă etapă a involuţiei lui. Deprins a-şi crea dificultăţi spre a le birui, S. fixează cadrul altei „comedii tragice", Dezertorul (1919), de asemenea remarcabilă, într-o mahala a Bucureştilor, probabil spre a dovedi că periferia, din care I. L. Caragiale recoltase atâtea situaţii comice, poate oferi şi material de dramă. Se află aici o lume care vorbeşte cu „căzutără", „înnebunitără", „lăsatără", „cumpă-ratără", „vrutără", cu „meletar" şi „ordinanţă", cu „taifas entim" şi „mă-ta", cu „elitră" şi „dinamitră", cu „ia nu mai face marafeturi" şi „bine, madam, am înţeles!". E lumea din D-ale carnavalului, în care rivalele se vitriolează cu „cerneală violentă". Petrecută în 1916, în primele zile ale ocupaţiei capitalei de către trupele germane, comedia ce se consumă în Dezertorul dobândeşte un conţinut tragic. „Jaluz", Silvestru Trandafir, zis şi Piele-Groasă, sergent rezervist, dezertează de pe front într-un moment critic, spre a-şi pune în siguranţă „onoarea de familist". îşi găseşte nevasta cu Lică Chitaristul, cu care ea nu întreţinea, de fapt, legături neîngăduite, şi îl goneşte pe vizitator. Seara apare locotenentul Gottfried Schwalbe, fost reprezentant la Bucureşti al unei uzine germane de maşini agricole, vechi admirator neacceptat al Aretiei Trandafir, acum membru al comandamentului german. Neamţul se aşterne pe chef, în timp ce Silvestru Trandafir stă ascuns în altă odaie, iar după miezul nopţii îi pretinde Aretiei să îi cedeze. Neizbutind să o înduplece cu vorbe bune, încearcă să o silească. Atunci apare Trandafir şi îl constrânge pe neamţ să stea de vorbă de la egal la egal cu el, „dezertorul". Vorbele pe care i le spune, când rămân doar ei doi, vin şi de la un soţ ofensat, şi de la un patriot revoltat. înfruntarea devine ciocnire între două forţe beligerante, e o părticică din războiul în curs, frontul fiind strămutat lângă o masă cu sticle şi pahare pline, într-o casă aparent paşnică, de mahala. Duelul verbal scoate la iveală o trăsătură sufletească a lui Silvestru Trandafir, de nebănuit din comportarea lui anterioară. „Dezertorul" se oferă prizonier ofiţerului inamic, cu condiţia ca acesta să permită plecarea din Bucureşti a soţiei şi a soacrei sale. Urmează un deznodământ cumplit: uciderea ofiţerului care, beat fiind, nu vrea să renunţe la Aretia. Al treilea act, ultimul, încadrează figura lui Silvestru Trandafir în aureola jertfei supreme. Purtând sub carapacea asprimii şi vulgarităţii, cărora îşi datorează porecla, un suflet vibrant, Piele-Groasă îşi trimite familia în teritoriul neocupat, el rămânând să răspundă pentru omorul făptuit. O face spre a
297 Dicţionarul general al literaturii române
Sorbul
nu expune mahalaua, după descoperirea uciderii lui Schwalbe, represaliilor duşmanului, dar şi pentru a-şi putea rosti, în felul său, dispreţul faţă de cotropitori chiar în faţa Curţii Marţiale. După ce, în momentul despărţirii de familie, dovedeşte o duioşie de care părea că nu e în stare, Silvestru Trandafir moare cu demnitate. Cu toate lungimile, cu toată prolixitatea, Letopiseţi, altă piesă a lui S., în versuri, rezistă lecturii, dacă nu şi luminilor rampei. Aici se evocă domnia lui Ion-Vodă cel Cumplit şi lupta lui împotriva otomanilor. Aşezând-o, pe scara valorilor, alături de Vlaicu-Vodă, Ion Trivale observa, într-un articol de un entuziasm nereţinut, că drama lui S. o completează pe aceea a lui Al. Davila. Dar poate şi mai direct, Letopiseţi întregeşte viziunea din trilogia istorică a lui Barbu Delavrancea, înfăţişând Moldova după „apusul de soare". în prima piesă a trilogiei lui Delavrancea era proiectată Moldova măreaţă a lui Ştefan, pe când Letopiseţi transpune scenic o Moldovă tragică. în mijlocul ambiţiilor deşarte, al veninoaselor rivalităţi meschine şi al marilor laşităţi, Ion-Vodă este mistuit de conştiinţa netrebniciei în care ţara lui Ştefan cel Mare se cufundă tot mai adânc. Suflet incandescent, patriot dârz, domnul este stăpânit de o neşovăitoare hotărâre de a restitui Moldovei slava şi mândria ei de odinioară. Ca o văpaie, gândul acesta îi determină întreaga conduită, mistuind tot ce îi stă în cale, în afară, ca şi înăuntru. Voievodul are o „ţiitoare" săsoaică, Ermina, care i-a dăruit un copil; o sacrifică spre a-şi lua soaţă legiuită potrivit datinii. Pe uneltitori îi stârpeşte fără cruţare. Ştiind că nu se poate împotrivi sultanului decât sprijinindu-se pe popor, dă porunci prin care relaţiile ţăranilor cu boierii sunt precizate cu stricteţe. Spre a-şi întări autoritatea, consolidând prin aceasta puterea statului centralizat, „taie creasta" multor boieri veliţi, ca să nu fie „prea mulţi cocoşi" care să cânte pe glasuri diferite. în schimb, ridică la înalte demnităţi oameni de jos, ca „ursul de Dumbravă", cel din urmă dintre comişi. Când soseşte prilejul, Ion-Vodă înfruntă sfidător Poarta, spre groaza unor boieri şi spre satisfacţia altora, mai perfizi, de-abia aşteptând să îl vadă aventurându-se într-o acţiune care să îi aducă pieirea. Ţara, adică răzeşimea şi mica boierime, sprijină însă cu însufleţire politica domnului. Pusă în faţa alternativei plata îndoită a haraciului sau lupta cu
o	împărăţie imensă, ţara - chemată să ratifice hotărârea sfatului şi a divanului - se rosteşte, fără ezitare, pentru război. Ce caracterizează toate actele şi gândurile aprigului voievod şi le încadrează într-un nimb de măreţie e credinţa nestrămutată în biruinţa cauzei căreia şi-a consacrat existenţa. Aflat pe câmpul de luptă, socoteşte războiul ca şi câştigat, trăind anticipat emoţiile victoriei. Nu îl sperie nici vestea venirii tătarilor în ajutorul turcilor, incomparabil mai numeroşi decât moldovenii şi cazacii, boierii cuprinşi de panică fiind martorii unei stări de mare inspiraţie a voievodului încrezător în vitejia poporului său. Certitudinea izbânzii îl animă chiar şi în momentele cele mai critice, ca atunci când trei boieri de frunte trec la duşman. Trădat şi de cel mai apropiat dintre sfetnicii săi, portarul Ieremia Golia, el trăieşte o clipă de intensă scârbă („Carnea de pe mine de scârbă-a putrezit/ Şi-o simt cum se desprinde bucăţi..."), dar, revenindu-şi, decide continuarea luptelor, cu o
voinţă teribilă. Nici evidenţa dezastrului nu îi poate zdruncina certitudinea. Prizonier, soarta fiindu-i în mâinile lui Ahmed-Paşa, el nu îşi pierde speranţa, se vede reînscăunat domn. încrederea fără margini în capacitatea Moldovei de a se elibera de servitute explică şi bărbăţia cu care Ion-Vodă, simbol al voinţei de neatârnare, primeşte moartea, mărtu-risindu-şi mişcător dorul de odihna eternă: „Eu simt nevoia tihnei, căci mult m-am zbuciumat/ Şi-aş vrea să dorm întruna, să dorm netulburat; / Nici visul să nu vie să-mi tulbure-ador-mirea,/ Să nu mai ştiu de mine, să mă-mpreun cu firea...". în afară de protagonist, în Letopiseţi prind contur, chiar dacă numai în schiţă, şi numeroase alte personaje, diferenţiate caracterologic, precum violentul Bilăe, obstinat duşman al lui Ion-Vodă, laşul şi vanitosul Costea Murgu, perechea opusă psihic a celui dintâi, exaltatul şi nemernicul Ieremia Golia, perfidul diplomat Ion Golia, care profesează cel mai diabolic iezuitism, controlând din umbră toate uneltirile, fără a lăsa să
i	se bănuiască rolul. De cealaltă parte a tipologiei din piesă s-ar situa modestia morocănoasă a vrednicului Dumbravă, cinstea şi cutezanţa lui Potcoavă, fratele domnului, oştean călit, vajnic, spartan, firea veselă a inimosului Swercewski, polcovnicul cazacilor, devotamentul împins până la ultimul sacrificiu faţă de Ion al Erminei. Diversitatea tipologică e realizată însă cu preţul slăbirii forţei dramatice şi, în consecinţă, al estompării ideii pe care piesa e clădită bine. Cum crede şi Ion Trivale, dramaturgul, „în loc de dramă istorică, ne dă istorie dramatizată". Reală forţă dramatică posedă alte două piese istorice în versuri, dar într-un act, Săracul popă şi Praznicul calicilor (1916). Episod istoric - prima, „comedie tragică" - a doua, ele evocă pregnant, prin densitatea situaţiilor, aducerea capului tăiat al cardinalului Andrei Bathory la Mihai Viteazul şi, respectiv, ospătarea cerşetorilor din Bucureşti de către Vlad Ţepeş, înainte de a da foc casei în care i-a adunat. Celelalte piese ale lui S. se află, în ordinea realizării literare, mult sub nivelul celor prin care dramaturgul s-a impus anterior. Coriolan Secundus (1929), Dămăroaia, Dracul (1935), Baronul mizează pe senzaţional şi pe comicul de situaţii, pe efecte facile, menite să satisfacă gustul unui public puţin cultivat. Nu lipsite de calităţi (intrigă, dialog, atmosferă, pictură de mediu), dar tot superficiale, sunt Răzbunarea şi A doua tinereţe, debitoare, de altfel, Patimii roşii. Dezamăgitoare sunt scrierile în proză: romanele O iubeşti? (1933), Mângâierile panterei (1934), Adevărul şi numai adevărul... (1936) sau schiţele din culegerea Glasul nevesti-mii (1938). Tentativa de a atrage cititorul prin anecdotică, prin întorsături neaşteptate în derularea subiectului, înlocuieşte preocuparea pentru relevarea omenescului mai adânc, prezentă la S. în scrierile dramaturgice.
Patima roşie a stârnit la întâile reprezentaţii o vie discuţie. Unii au văzut în ea un produs al genialităţii şi o capodoperă în materie de „comedie tragică", cum se subintitulează piesa. De fapt denominaţiu-nea „comedie tragică" este fără motivare, deoarece piesa e o dramă pasională cu aspecte secundare de umor. Drama modernă este tocmai adunarea laolaltă, spre a da sentimentul vieţii, a comediei şi a
Sorescu
Dicţionarul general al literaturii române 298
tragediei, genuri prea absolute. Detractorii au început a face analiza psihologică a personagiilor şi a dovedi goliciunea lor. Totuşi Patima roşie este o foarte bună dramă şi pentru teatrul românesc ea reprezintă o dată.
G. Călinescu
SCRIERI: Eroii noştri, Bucureşti, 1906; Letopiseţi, Bucureşti, 1914; ed. 2, Bucureşti, 1922; ed. postfaţă Aureliu Goci, Bucureşti, 1980; Patima roşie, pref. Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1916; Praznicul calicilor. Săracul popă, Bucureşti, 1916; Răzbunarea, Bucureşti, 1918; Dezertorul, Bucureşti, [1919]; Prăpastia, Bucureşti, 1921; A doua tinereţe, Bucureşti, 1922; Don Quichotte de la Mancha, Bucureşti, 1924; Coriolan Secundus, Bucureşti, 1929; Ion, Bucureşti, [1932]; O iubeşti?, Bucureşti, 1933; Mângâierile panterei, Bucureşti, [1934]; ed. pref. Florentin Popescu, Bucureşti, 1992; Dracul, Bucureşti, 1935; Adevărul şi numai adevărul..., Bucureşti, 1936; ed. Craiova, [1992]; Glasul nevesti-mii, Bucureşti, [1938]; Meeting, Bucureşti, [1948]; Teatru, I-II, introd. Florin Tornea, Bucureşti, 1956; Teatru, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1965; Patima roşie, îngr. şi pref. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1988. Traduceri: A. P. Cehov, Pescăruşul, pref. Dumitru Solomon, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu N. AL Toscani).
Repere bibliografice: Trivale, Cronici, 30-44, 430-433; Lovinescu, Critice, III, 112-114, IV, 28-32; Dragomirescu, Scrieri, 125-127,265-266; Ibrăileanu, Opere, II, 202-208; Aderca, Contribuţii, 1,212-218,473-474; Mihail Dragomirescu, De la misticism la raţionalism, Bucureşti, 1924, 397-403; Perpessicius, Opere, II, 407-409, VII, 88-90, XII, 419; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 198-202; Dragomirescu, Sămănătorism, 165-167; Arghezi, Scrieri, XXVIII, 392-395; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 341-344; Dragoş Protopopescu, „Patima roşie", G, 1941,10; Călinescu, Ist. lit. (1941), 643-644, Ist. lit. (1982), 722-725; Ciorănescu, Teatr. rom., 222,234-236; Vianu, Opere, III, 198-204; Brădăţeanu, Drama, 255-259; Râpeanu, Noi, 143-146; Brădăţeanu, Comedia, 315-332; Ciopraga, Lit. rom., 630-639; Micu, început, 511-525; N. Carandino, De la Electra la Dama cu camelii, Bucureşti, 1971, 171-206; Mîndra, Incursiuni, 146-149; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973, 129-133; Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Cluj-Napoca, 1974,199-202; Piru, Ist. Iii, 190-191; Vartic, Modelul, 236-241; Modola, Dramaturgia, 41-42,97-103,239-253,267-290,305,333, 347-349, 354; Râpeanu, Scriitori, 130-137; Valentin Silvestru, Mihail Sorbul, RL, 1991,50; Al. Piru, Un roman inedit al lui Mihail Sorbul, L, 1993, 7; Mihail Sorbul, DRI, IV, 418-457; Rodica Ştefan, Naturalismul în teatrul românesc. Mihail Sorbul, RITL, 1997, 3-4; Dicţ. esenţial, 770-772; Ghiţulescu, Istoria, 48-51; Micu, Ist. lit., 187-188; Dicţ. analitic, III, 282-284.	'	D.	Mc.
SORESCU, George (23.IX.1927, Bulzeşti, j. Dolj), poet, prozator, istoric şi critic literar. Este fiul Nicolinei-Nicoliţa (n. Ionescu), şi al lui Ştefan Sorescu, ţăran, versificator în metru popular. S. este frate mai mare al lui Marin Sorescu. îşi începe învăţătura în comuna natală şi face cursul secundar la Bucureşti şi Craiova, la Liceul „Fraţii Buzeşti", absolvit în 1949. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, în 1953 îşi începe cariera didactică ca profesor de limba şi literatura română la Liceul „Traian" din Tumu Severin. Din 1961 se transferă la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic craiovean, apoi la Universitatea din Craiova, parcurgând toate treptele didactice, până la gradul de profesor. In 1970 îşi susţine teza de doctorat la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea
Gheorghe Asachi. Viaţa şi opera, publicată în acelaşi an. Debutează în 1957, cu versuri, la „Oltenia liberă". A publicat poezie, proză, traduceri, studii de istorie literară în „Ramuri", „Tribuna", „România literară", „Convorbiri literare", „Vatra" ş.a.
Vocaţia poetică a lui S. îşi găseşte expresia în câteva volume: întoarcerea Euridicei (1970), Desen sonor (1978), Aripi în timp (1994). în versuri de factură clasică (prin motive, prozodie) sunt convocate mituri şi imagini care definesc universul rustic. „Exilat" de aici, poetul trăieşte cu gândul întors spre locurile de odinioară (în orele tăcerii) şi, nostalgic, îşi simte adeseori „aripile" frânte (Zbor). în cea de-a doua ediţie a volumului Aripi în timp, apărută în 1996, este inclus un nou grupaj de versuri, Cutremur în Arcadia, dedicat lui Marin Sorescu. Ca istoric literar, preocupat de explorarea documentelor de arhivă, S. realizează mai întâi o monografie consacrată lui Gh. Asachi, solidă şi coerentă, meritorie prin bogăţia informaţiilor şi riguroasa argumentaţie filologică. El descoperă şi valorifică, în 1974, un manuscris inedit al lui Gh. Asachi, La Leucaide d'Alviro Corintio-Dacico, cuprinzând sonete petrarchizante. Traducerea acestor texte constituie şi un exerciţiu pe care S. îl parcurge cu aplicaţie, reuşind să pună în lumină valenţe poetice ignorate, până în acel moment, ale autorului sonetelor pentru Bianca Milesi. Eseurile care au
299 Dicţionarul general al literaturii române
urmat monografiei despre Asachi sunt marcate, ca orientare tematică, de vocaţia lirică a lui S.: Structuri erotice în poezia română (1745-1870) (1982) şi Neliniştea esenţelor (1996), ambele premiate de Uniunea Scriitorilor. După moartea lui Marin Sorescu S. a pus în circulaţie atât scrierile de tinereţe ale fratelui său: Versuri inedite (2001), Săgeţi postume (2002), Parodii Fabule. Epigrame (2003), Proză scurtă (2003), pe care le cunoştea din timpul elaborării lor, ca „mentor" recunoscut, cât şi corespondenţă: Marin Sorescu în scrisori de familie (1999). Dincolo de datele biografice noi şi de informaţia de istorie literară relevată de documente, importante sunt încărcătura sentimentală, expresivitatea comunicării, căldura şi ironia care gradează trăirile, forţa cu care „personajele" — Mama, Marin, George, Nicolae, Ionică şi ceilalţi — se ridică deasupra evenimentelor, cele mai multe îngrijorătoare, dramatice, convertind epistolarul într-un veritabil roman modern.
SCRIERI: Gh. Asachi. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1970; întoarcerea Euridicei, Bucureşti, 1970; Desen sonor, Craiova, 1978; Structuri erotice în poezia română (1745-1870), Bucureşti, 1982; Scriitori români (1830-1870), Craiova, 1991; Neodihna vămilor, Craiova, 1993; Aripi în timp, Târgu Jiu, 1994; ed. 2, pref. Dumitru Micu, postfaţă Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 1996; Neliniştea esenţelor, Târgu Jiu, 1996; Colocvii în Grădina Hesperidelor, Craiova, 2002. Ediţii: Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă, Craiova, 1995; Marin Sorescu în scrisori de familie, introd. edit., Târgu Jiu, 1999; ed. Slatina, 2001; Marin Sorescu, Versuri inedite, introd. edit., Craiova, 2001; ed. 2, Craiova, 2002, Săgeţi postume, introd. edit., Bucureşti, 2002, Parodii. Fabule. Epigrame, pref. edit., Craiova, 2003, Proză scurtă, introd. edit., Craiova, 2003. Traduceri: Gh. Asachi, Leucaida MAlviro Corintio-Dacico, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1974; ed. Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, Seducătorul Asachi, TR, 1970,22;
D.	Florea-Rarişte, „Gh. Asachi", CL, 1970, 6; Ov. S. Crohmălniceanu, „Gh. Asachi", RL, 1970,30; Ieronim Precup, „întoarcerea Euridicei", TR, 1970,35; Piru, Varia, 1,57-60; Marin Sorescu, Scrisul rămâne şi te judecă, CRC, 1975, 38; Firan, Maceăonski-Arghezi, 407-408; Popa, Dicţ. lit. (1977), 513; Mihai Duţescu, „Desen sonor", R, 1978, 12; Mihaela Andreescu, „Structuri erotice în poezia română", R, 1983, 1; Mihaela Andreescu, Profil George Sorescu, R, 1986, 10; Teodor Vârgolici, Leucaida, L, 1991, 8-10; Ovidiu Ghidirmic, Recuperarea universului arhaic, „Cuvântul libertăţii", 1993,3; Florea Miu, Profil George Sorescu, R, 2000,1; Georgeta Drăghici, Pentru o biografie a operei, RL, 2001, 2; Eugen Simion, Marin Sorescu, epistolier, CC, 2001, 10; Ovidiu Ghidirmic, „Colocvii în Grădina Hesperidelor", „Scrisul românesc", 2003, 1-2; Firan, Profiluri, II, 250-252.	M.P.-C.
SORESCU, Marin (29.11.1936, Bulzeşti, j. Dolj - 8.XII.1996, Bucureşti), poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător. S-a născut într-o familie de ţărani olteni: este fiul Nicolinei-Nicoliţa (n. Ionescu) şi al lui Ştefan Sorescu. învaţă în satul natal, la Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova (1947-1948), apoi în comuna Murgaşi şi la Şcoala Militară „Dimitrie Cantemir" din Predeal (1950-1954). în 1960 îşi ia licenţa la Facultatea de Filologie, Istorie şi Pedagogie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (mai întâi frecventase secţia limba şi literatura rusă, dar după anul al III-lea se transferă la cea de limba şi literatura română), cu o lucrare despre Tudor Arghezi. Se face remarcat ca poet în
Sorescu
şcoală şi apoi ca student, conducând cenacluri şi prestând activitate redacţională. După absolvire se stabileşte la Bucureşti, ca redactor la „Viaţa studenţească" (1960-1961), după aceea la „Luceafărul" (1961-1965). A mai funcţionat ca redactor-şef la Studioul Cinematografic Animafilm (1965-1972), redactor-şef la „Ramuri" (1978-1991). Din 1990 e director al Editurii Scrisul Românesc din Craiova, iar din 1991 redactor-şef la „Literatorul". în 1992 îşi susţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti, cu teza Insolitul ca energie creatoare. Membru corespondent (1991) şi membru titular (1992) al Academiei Române, va fi desemnat ministru al Culturii (noiembrie 1993-mai 1995). în 1957 debutează cu epigrame în „Viaţa studenţească", iar în 1964 editorial cu un volum de parodii, Singur printre poeţi (Premiul Uniunii Scriitorilor). Ca dramaturg, se impune încă de la prima piesă, lona (1968; Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române). în afară de poezie şi de dramaturgie, mai publică două romane -Trei dinţi din faţă (1977) şi Viziunea vizuinii (1982) -, versuri pentru cei mici, mai multe culegeri de eseuri şi de critică literară, dintre care Uşor cu pianul pe scări (1985) va fi distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul „G. Călinescu" al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu". Ca
Sorescu
Dicţionarul general al literaturii române 300
traducător, a transpus poezia lui Boris Pastemak (Lirice, 1969), în timp ce Tratat de inspiraţie (1985) cuprinde o antologie de tălmăciri din scrierile unor poeţi contemporani de pe toate meridianele, completând o serie de evocări şi interviuri cu autorii. A întreprins numeroase călătorii de studii în Europa şi în cele două Americi. Participă, în 1970-1971, la International Writing Program de la Universitatea din Iowa (SUA), iar în 1972 Academia de Artă din Berlinul occidental îi acordă o bursă. E prezent la congrese şi la festivaluri internaţionale de poezie, citeşte din versurile sale la câteva zeci de universităţi europene şi americane. A primit Medalia de aur pentru poezie „Ospiti Napoli" (1971), Premiul oferit de Accademia delle Muse din Florenţa (1978), Premiul „Fernando Rielo" (Madrid, 1984), Premiul Herder (Viena, 1991) ş.a.
Literatura lui S. reţine, de la început, atenţia prin unicitatea multiplă sau, cu o formulă a poetului însuşi, prin „unicitatea numeroasă". Pe de o parte, există o diversitate de reţete literare şi de genuri, iar pe de alta, privită în ansamblu, producţia lui este extrem de unitară, crescând pe solul unor teme şi obsesii modelante. Cel dintâi volum, Singur printre poeţi, îi afirmă o constantă a gândirii creatoare, preocuparea pentru „starea poeziei", ca şi pentru deja-creat în totalitate. Poezia care a urmat poate fi definită drept cumulativă şi de înclinare hermeneutică. Cumulativă, în măsura în care reciteşte, citează, parodiază, prelucrează, comentează, interpelează teme şi mituri poetice, clişee, formule - adică preexistentul creatului (al altora şi, eventual, chiar al său). Hermeneutică, fiindcă se descoperă, în acest tip original de lirică, o interpretare interogativă şi gravă a condiţiei omului în raport cu datul cosmic, istoric sau cultural. O producţie poetică acoperind câteva decenii, cum este aceasta, presupune vârste şi înfăţişări diverse. Stadiile nu sunt niciodată exclusive, ci inclusive. în aparenţă, S. se schimbă la faţă, dar în fond nu îşi reneagă chipurile, ci le păstrează sub măştile de ultimă oră. Lucru aproape firesc la un poet-dramaturg a cărui lirică se resimte de proximitatea teatrului (şi invers). De altfel, fragmente de poem sau poeme întregi se regăsesc grefate în textele dramatice, în timp ce versurile au o pojghiţă de anecdotic şi de „reprezentabil", în pofida filonului liric profund. S. are aptitudinea aparte de a pune degetul pe rănile perene ale poeziei. El trece în revistă aspectele grave şi totodată pe cele banale, umile ale existenţei. Candoarea genuină afişată este o capcană pentru neavizaţi. Asupra fiecărei aserţiuni emise planează tensiuni neliniştitoare, sub fiecare vers se deschide câte o trapă a interogaţiilor demistificante. E o poezie intonată în registru dublu: se comentează simultan realul şi realitatea poeziei. Dincolo de imaginea epidermică a lumii, se aduce în instanţă o întreagă tradiţie a mitologiei culturale, care şi-a lăsat amprenta, în decursul timpului, asupra vieţii. De aici decurge caracterul paradoxal - şocant pentru simţul comun - al unui univers liric contradictoriu, impregnat de o ironie amară, uneori cu iz frondeur. Nu întâmplător, o serie de poeme insistă asupra relaţiei ambigue dintre demiurgie şi creaţia artistului, una dintre temele dramaturgiei şi eseisticii lui S.: „Shakespeare a creat lumea în şapte zile/ în prima zi a făcut cerul, munţii şi
prăpăstiile sufleteşti./ în ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele/ Şi celelalte sentimente — / Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,/ Lui Othello şi altora,/ Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,/ în vecii vecilor". Aceeaşi relaţie paradoxală se stabileşte între viaţă şi transfigurarea ei artistică: „Ce mai dezinvolţi - actorii!/ Cu mânecile suflecate/ Cum ştiu ei să ne trăiască!// Moartea lor pe scenă e atât de naturală,/ încât, pe lângă perfecţiunea ei,/ Cei de prin cimitire,/ Morţii adevăraţi,/ Grimaţi tragic, o dată pentru totdeauna/ Parcă mişcă". Oricât de variate, poemele se nutresc din aceleaşi obsesii. Şi, invers, oricât de omogene, ele îngăduie modulaţii surprinzătoare. Iată, de pildă, în registrul tematic al poeziei erotice, câtă diferenţă între lirismul decantat prin filtrul fin de autoironie din Tuşiţi (1970): „Mă bătea prea tare soarele/ Şi te-am pus în geam/ Ca pe o hârtie albastră// [...] Mă bătea prea tare moartea,/ Şi te-am pus în dreptul inimii,// Ca pe un paravan, de dragoste" şi ludicul grotesc al poemelor reunite în Descântoteca (1976): „Vreau să-mi fac o descântotecă mare de dragoste.../ Dă-mi şi tu o mână de ajutor,/ Pune placa, pune-ţi buzele,/ Pielea feţii, coada ochilor la lucru,/ Părul, dă-i drumul pe spate,/ Fă aşa ca şi când ai mătura cu el totul./ Inclusiv pe mine, Prăfuitul - nu vezi ce
301 Dicţionarul general al literaturii române
Sorescu
Ioan Alexandru şi Marin Sorescu
sentimental sunt?/ Asta ca să faci vânt,/ Foarte trebuincios în vrăji,/ Joacă-te, fă-te frumoasă,/ Fă ce ştii - n-o să te învăţ eu". Umorul negru („Eu mut o zi albă,/ El mută o zi neagră./ Eu înaintez cu un vis,/ El mi-1 ia la război./ El îmi atacă plămânii,/ Eu mă gândesc un an la spital./ Fac o combinaţie strălucită/ Şi-i câştig o zi neagră// [...] îi mai câştig câteva piese,/ Dar uite, jumătate din viaţa mea/ E scoasă pe margine") se învecinează cu tragismul, antifrastic şi epurat de orice patetism, în formulări neutre aproape plate („Jonglerul din circ mi-e tată,/ A fost chemat urgent până în noapte,/ şi m-a lăsat pe mine să-i ţin locul.// Jocul e amuzant,/ Stăpânesc cum pot/ Lumea de bile şi cercuri/ Dar, uite e foarte târziu/ Şi jonglerul tată/ Nu se mai întoarce"). Poate că cel mai net şpagat formal există între ciclul de cărţi intitulat La Lilieci (I-VI, 1973-1998; Premiul Uniunii Scriitorilor, 1973) şi unul dintre ultimele volume de versuri ale lui S., numit Apă vie, apa moartă (1987). în primul caz frapează predilecţia pentru anecdotic, uneori chiar pentru narativ, ca şi tenta de culoare istorică ori înclinarea către pitorescul arhaic. Nicăieri ca aici versul nu se află mai aproape de austeritatea prozei. Tematic vorbind, culegerea este un fel de muzeu arhetipal, adăpostind vestigiile cele mai heteroclite ale unui sat imaginar. Existenţa atât de
savuroasă a universului rural nu are însă nimic comun cu realul, ci cu realitatea poeziei, fiindcă sintagma „La Lilieci" se referă la locul unde se găseşte plasat cimitirul. Titlul simbolic iradiază asupra întregului, proiectându-1 din regimul palpabilului în acela al nefiinţei emblematice: „E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici când/ Era satul pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş./ Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine./ E bine să fii mort aici, între codri locul e ferit, nici nu trage,/ Clopotul nu te deranjează, că nu sună decât de sărbători,/ Şi duminica dimineaţă când cade în misticism./ Bang-bang — cine
o	mai fi murit? - de răsună morţii şi stafiile./ Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,/ Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,/ Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase". în schimb, Apă vie, apă moartă este o suită de variaţiuni în jurul formei fixe a sonetului, apariţie stranie într-un veac de degringoladă a structurilor poetice canonice. In alcătuiri de o limpezime aproape hieratică, într-un mod parabolic, oblic, răsfrânt ca într-o oglindă, se vorbeşte, în fond, tot despre moarte, înţeleasă ca cealaltă faţă a vieţii. Un poem se numeşte, simptomatic, Plecarea în oglindă, în poezie şi în teatru oglinda fiind unul din simbolurile unificatoare ale gândirii lui S„: „Vin reumatismele cu-al lor plural,/ Nefericit ca ploile de munte,/ C-un felinar pleci noaptea după var,/ Să-ţi torni în oasele, spre neguri punte./ înaintaşii tăi, pieriţi în lupte,/ Te-ndeamnă să fii dârzul lor stegar./ Dar bătălia unde-i, iar şi iar?/ împresurarea, ah, pe dedesubt e.// Departe-i trilul susei ciocârlii,/ Chemată-n cer pe scara de mătasă.../ Te potriveşti din cârji şi dioptrii.// Şi ca-ntr-o apă adâncă lunecoasă,/ Ca un copil te rătăceşti în casă,/ Pleci în oglindă-ncet... şi nu mai vii", în ciuda diferenţelor radicale dintre cele două tipuri de poezie întruchipate de La Lilieci şi de Apă vie, apă moartă, S. trădează un interes unificator pentru simetria şi pentru limitele dintre viaţă şi moarte - una din supratemele liricii sale. Limitele l-au pasionat totdeauna pe scriitor. Atât cele existenţiale („A trecut luna prin dreptul ferestrei pe cer/ Şi eu mă zbăteam între viaţă şi moarte/ Câţi în această trecere pier?/ Şi ea îi bifează pe cealaltă parte?"), cât şi cele dintre poetic şi nonpoetic. în La Lilieci frontiera dintre poezie şi proză stă pe muchie de cuţit, sub semnul incertitudinii. Altă soluţie este aceea adoptată în Apă vie, apă moartă, unde relaţia este făcută să treacă prin delimitarea dintre forma relaxată şi forma fixă, împrejmuită de rimă. Şi asta fiindcă, în chiar termenii poetului: „Instalaţie cu fier de călcat/ Este poezia. Rima/ Netezeşte albitura mergând apăsat/ Aproape perfectă cu crima/ De a te strecura printre zări aparente,/ Cu fruntarii labile, de vis".
Teatrul lui S. se dezvoltă în paralel cu poezia, prelu-crându-i cu mijloace specifice tropismele. Piesele pot fi grupate în câteva cicluri, numai aparent independente. Primul se compune din trilogia republicată în 1974 sub titlul Setea muntelui de sare, alcătuită din Iona, Paracliserul (1970), Matca („Teatru", 1973), şi plus textele aderente problematic: Pluta Meduzei şi Există nervi („Luceafărul", 1968). în prim-planul lor se află condiţia omului, „prins" în tot ce există. Dramaturgul imaginează omul reacţionând - uneori surprinzător, în
Sorescu
Dicţionarul general al literaturii române 302
contrasens cu orice soluţie convenţională - faţă cu cercurile concentrice ale datului, pradă a unui complex arhetipal care -după parabola biblică ce dă titlul primei sale piese - poate fi numit „complexul lui Iona". Spre deosebire de varianta biblică, la S. chitul care l-a luat pe Iona captiv este înghiţit de un altul şi aşa mai departe, într-o existenţă formată din straturi, dincolo de care orice fel de orizont rămâne o pură himeră. Omul este, aşadar, întotdeauna „înghiţit" - sugerează scriitorul -, indiferent că e prizonier de la început în deja-existentul cosmic, social-istoric sau în deja-creatul culturii. Dramaturgul propune
o	„terapie" aflată în contradicţie cu simţul comun. Soluţia esenţială - comportând o serie de variante - este înţelegerea propriei condiţii, întoarcerea către sine a omului, care se împotriveşte astfel sensului unic al destinului făcându-1 reversibil. Iona se înjunghie cu un cuţit, căutându-şi scăparea simbolică înlăuntru, adică, aşa cum precizează el însuşi, „invers". Una din căile „inverse" este anamneza. în Paracliserul protagonistul dăruieşte trecutul propriei fiinţe unei catedrale noi - lipsită de memorie - înainte de a pieri claustrat pe vecie în clădire, într-un incendiu purificator. în Matca soluţia este continuitatea biologică, realizată cu orice preţ. într-un final sugestiv moartea se confundă cu naşterea, „înălţarea" pruncului nou-născut este plătită cu scufundarea mamei în apele unui potop, ce aminteşte de cel primordial. Mari evenimente - unele din Vechiul şi din Noul Testament -, geneza omului şi a lumii, potopul, moartea şi renaşterea se confundă şi se interpretează reciproc, într-un text ce stă integral sub semnul paradigmei Matca. Personajul lui S. nu suferă niciodată de claustrofobie existenţială, dat fiind că el însuşi rămâne totdeauna sursa sensului, pe care în situaţii-limită îl (re) descoperă printr-o mişcare dinspre exterior spre interior, figurând simbolic o asimilare interioară a straturilor. Asta îl şi deosebeşte radical pe S. de formulele - numai superficial înrudite - ale teatrului lui Samuel Beckett, Eugen Ionescu, Arthur Adamov. Gesticulaţia, uneori inexplicabilă, a personajelor nu înseamnă capitulare în faţa unor situaţii absurde şi nici o ruptură radicală a insului de existent. Deciziile personajelor prizoniere din Iona, Paracliserul, Matca, Pluta Meduzei nu îşi află sursa într-o însingurare frustrantă, ci în speranţă şi chiar în sentimentul solidarităţii cu speţa. O serie de opoziţii fireşti pentru simţul comun - trecut şi viitor, zbor şi cădere (numită undeva „zbor întors"), înăuntru şi în afară, spaţiu şi timp, ins şi lume, viaţă şi moarte - se anulează prin reinterpretare. La fel ca poezia, teatrul are o marcantă vocaţie hermeneutică. O piesă-verigă, Lupoaica mea, face legătura între dramele existenţiale şi parabolice din primul ciclu şi se deschide simultan spre seria de piese istorice - Răceala („Teatrul", 1976) şi A treia ţeapă (Premiul Uniunii Scritorilor, 1978), unde parabolicul nu se pierde cu totul, rămânând subteran. Focalizarea se fixează asupra condiţiei fiinţei, pradă conjuncturilor istorice ostile, în timp ce „complexul Iona" pare să fi dobândit statut de vocaţie etnică. Mica Valahie a lui Ţepeş Vodă - confundat uneori cu legendarul Dracula - este prinsă între imperii uriaşe. Unul, cel turcesc, l-a „înghiţit", la rândul său, pe cel bizantin. Fapt simbolizat extrem de sugestiv de
Laurenţiu Fulga, Marin Sorescu şi Ileana Mălăncioiu
cuşca ambulantă în care sultanul Baiazid, potenţial cuceritor al lumii, poartă după sine captivă fosta curte imperială. Evenimente consemnate în cronici şi documente istorice îi folosesc lui S. ca punct de pornire pentru a reveni la preocupările sale privind captivitatea, limitele, marja de libertate îngăduită insului în „prestabilit". Pe aceeaşi linie cu evadările spectaculoase, paradoxale, din celelalte piese, este tragerea în ţeapă - în acelaşi timp şi înălţare simbolică - a voievodului Ţepeş, prizonier al timpului istoric vitreg. în 1988 scriitorul începe să publice în „Ramuri", „Convorbiri literare" ş.a. trei piese care s-ar putea numi „recapitulative": Luptătorul pe două fronturi, Casa Evantai sau Divina tragedie pentru bibliofili şi Vărul Shakespeare. Cercurile predeterminante - cel existenţial, cel istoric şi cel cultural - sunt aici privite simultan, ca fiind sinonime şi, într-un sens, interşanjabile. în indicaţiile de regie la Luptătorul pe două fronturi se face o precizare semnificativă: „Se va vedea din unele replici, nu întâmplătoare, că timpul de desfăşurare este cel istoric - nu se putea altfel - dar oarecum sintetizat, stratificat. Ca şi când peste o carte de istorie de şcoală primară s-ar fi dărâmat şcoala primară - la un seism - şi sub dărâmături, sub sfărâmături, epocile au intrat unele în altele, ca într-un sac". Şi prezicerea viitorului se rezumă de fiecare dată
303 Dicţionarul general al literaturii române
Sorescu
la recapitularea istoriei şi culturii universale. De câte ori este întrebat ce va să fie, corul profetic al bătrânilor - în realitate memoria simbolică a cetăţii - se întoarce „invers", intonând refrene despre vârsta de aur a civilizaţiei greceşti. Mişcarea istorică se consumă într-un fel de teatru unde, de la un spectacol la altul, totul este refolosit cu grijă - actori, recuzită, costume. In toate piesele lui S. evenimentele model îşi dezvăluie şi faţa gravă, şi pe cea hilară, ludică. Nu se face nicăieri un secret din faptul că geneze sau distrugeri ale lumii, întemeieri sau căderi de imperii, toate sunt înseriabile, confundându-se, la limită, cu cărţile în care sunt narate şi care, la rândul lor, se repetă una pe alta. Ideea este subliniată în recitativul sibilinic la intrarea în scenă a Luptătorului pe două fronturi, protagonistul piesei: „Un câmp pustiu, bătătorit ca un drum şi, din când în când, câte o carte. Vine unul, gâfâind de muşchi, sănătos ca un zeu nou, şi scuipă pe ea, pe fiecare la rând. Calcă pe ele dumnezeieşte. A obosit, a mers destul, câmpul se întinde înainte pustiu, bătătorit ca un drum. Alergătorul cade jos, moare, devine carte fundamentală". Acum un accent hotărâtor se plasează asupra datului culturii, în celelalte drame era prezentă numai ca sugestie colaterală omologia între insul comun şi Creatorul divin, obsesia demiurgiei creatoare fiind proprie, în schimb, eului liric al lui S. De această dată autorul insistă asupra deja-creatului, cerc predeterminant, fundamental. Un spaţiu-timp specific creaţiei, în măsura în care se repliază în sine şi amalgamează generaţiile, se substituie, practic, istoriei în Luptătorul pe două fronturi. în Casa Evantai umanitatea este organizată ingenios într-un veritabil sistem de „dicţionar". Protagonistul, Vlad Vlădescu, suferă de fixaţia borgesiană a scrierii-citire. Opera vieţii lui - o carte-clasor numită simptomatic Divina tragedie pentru bibliofili - radicalizează polemic această dimensiune a creaţiei, despre care se tratează şi în Vărul Shakespeare, unde evenimentul capital e producerea anevoioasă a unei opere numite Hamlet de-al doilea, care dă prilej unei colaborări pline de semnificaţii între un precursor şi un urmaş, în speţă Shakespeare şi S. Geneza literaturii din literatură i-a neliniştit
-	de la Cervantes încoace - pe mulţi scriitori, ridicându-le în faţă dificultăţi de tehnică insurmontabile. în ceea ce îl priveşte, S. optează pentru o soluţie ingenioasă şi simplă: construieşte o lume convingătoare şi viabilă, cu semnalmente documentare certe (epoca elisabethană) care, la o expertiză atentă, se dovedeşte a asculta de legile creaţiei. O regulă este posibilitatea (chiar necesitatea) resuscitării, alta e refolosirea, cu prudenţă, a tuturor materialelor preexistente în stocurile literaturii. A face devine, astfel, sinonim cu a pre-face. Una din tehnicile favorite ale lui Shakespeare este bricolajul. Hamlet al doilea rosteşte replici care provin, de fapt, din alte piese. Cu vervă şi fantezie se prezintă, prin urmare, un „Shakespeare după Shakespeare". Creatorul la lucru este pur şi simplu asaltat de personaje, de scene independente desprinse din producţia sa anterioară şi condiţionându-i destinul. Romeo şi Julieta, Iuliu Cezar, Richard al
III-lea şi altele sunt antrenate în turbionul unui proiect generalizat de re-facere. Paralel cu fabricarea piesei, „coautorii", Shakespeare şi S., îi întocmesc, cu mijloacele ficţiunii, o
Addenda, unde chestiunile de procedură sunt consemnate în pas cu descoperirea şi, mai ales, reduse la numitorul metodologic comun: re-citirea. într-un elan de certă ţinută borgesiană, „vărul" Shakespeare scrie ca şi cum ar citi, eventual ca şi cum ar cita. Ineditul Hamlet de-al doilea devine un breviar al literaturii, un angrenaj care ingurgitează avid precedenţa în vederea resuscitării. Piesa Vărul Shakespeare sintetizează şi limpezeşte o serie de fixaţii ale operei lui S.: există aici nu numai un „Shakespeare după Shakespeare", ci şi un „Sorescu după Sorescu". Figuri de creatori primordiali apar, de altfel, în diverse poeme. Printre ei, Homer („Noi din Homer cu toţii ne tragem,/ Antropoida noastră literară"), Dante („Divina Comedie, piramidă rătăcitoare/ Uşor înclinată către veşnicie") sau „vărul Shakespeare" („Shakespeare a creat lumea în şapte zile..."). Metafore ale cumulului creator, ale rememorării, recitirii etc. marchează scenografia şi retorica poeziei soresciene: „O iau pe lume înapoi,/ Ca firul tricotat din nou pe ghem,/ Şi mai la vale spre oaie.// De la cei vechi în sus, te simţi nemuritor". Regulă a unei gramatici generative universale, valabilă în creaţie ca şi în fiinţare, „vibrarea pe loc" apare în piesa Vărul Shakespeare, ca şi în versurile din Apă vie, apă moartă: „Un punct ce se uită-n oglindă,/ Oglinda în punct dispărând,/ îţi eşti şi drum lung şi merindă/ Şi vreme oricâtă, oricând./ Şi spaţiu cabrând nenoroc./ Şi totuşi, vibrare pe loc", în ceea ce priveşte activitatea de eseist şi critic literar a lui S., cuprinsă în Teoria sferelor de influenţă (1969), Insomnii (1971), Starea de destin (1976), Uşor cu pianul pe scări, sunt mai multe lucruri de remarcat. în primul rând, lipsa de inhibiţii în abordarea unui amplu repertoriu - de la Ghilgameş la T. S. Eliot, de la estetica filmului la Henry Moore, sau de la Charles Baudelaire la Franz Kafka şi Albert Camus. Apoi, libertate de mişcare (narativă, lexicală), al cărei proxim precursor este G. Călinescu. De asemenea, caracterul „ficţional" al acestor eseuri, identificabil în devierile frecvente de la temă, în zonele în care S. „rupe" discursul şi schimbă subiectul. Personalitatea eseistului se verifică tocmai în devierea de la tranzitivitatea implicită criticii literare, în spaţiul semnificativ alocat acestei devieri. Este aplicată cu consecvenţă tehnica deschiderii de paranteze, a apropoului, a asociaţiei neaşteptate şi aparent divagante: doar aparent, întrucât toate aceste paranteze şi alunecări pe lângă temă sfârşesc de regulă prin a servi tema. Ceva mai „aplicată" este critica în Uşor cu pianul pe scări, rezumând prezenţa cronicarului în revista „Ramuri", activitate care a făcut deliciul epocii. Printre altele, memorabile sunt aici textele polemice (desfiinţarea lui Eugen Barbu, de exemplu, cu Poezia românească contemporană), în care victima este luată ceremonios de departe până la sprintul devastator din final. Altă particularitate este utilizarea conceptualului şi abstractului în forme şi modulări empirice. „Lui S. îi este familiară gândirea cu concepte şi noţiuni", scria Serban Cioculescu, „dar ariditatea lor primeşte corectivul ce l-am numit «debutonat», adică neceremonios, firesc, comunicativ, presărat de glume, deci propriu umoristului de rasă." Maniera soresciană e de a privi „ţărăneşte", ponderat moromeţian, abstracţiunile şi stranietăţile („se apropie de
VIAŢA
OPERA
1936
1943-1947
1947-1948
1948-1950
1954
1955-1960
1957
1959
1960
1961
1961-1962
februarie 29 Se naşte la Bulzeşti, judeţul Dolj, Marin Sorescu, fiul Nicolinei-Nicoliţa Sorescu, fiica notarului Gheorghe Ionescu, recunoscută pentru talentul de povestitoare, şi al lui Ştefan I. Sorescu, ţăran cu înclinaţii spre versificaţie. Văduvă la 37 de ani, din 1939 mama îşi va creşte singură cei şase copii: Nicolae, Marioara, Alexandrina, George, Marin şi Ion.
Urmează şcoala primară în comuna natală. „La Bulzeşti am început să scriu prima dată, prin clasa a treia primară, urmând, într-un fel, o tradiţie a familiei”.
Intră în clasa I la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova.
Continuă şcoala la Murgaşi, comună apropiată de Bulzeşti. Din această perioadă datează primul caiet de versuri al poetului, ca şi interesul pentru proverbe, snoave şi anecdote, pe care le notează alături de producţiile proprii.
Revine pentru câteva luni la Liceul „Fraţii Buzeşti”, apoi se transferă la Şcoala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” din Predeal. Este remarcat pentru aptitudinile literare şi încurajat de profesorii George Lăzărescu, Simion Bărbulescu şi Constantin Boroianu. Citeşte mult, scrie versuri şi conduce cenaclul literar „Nicolae Bălcescu” al elevilor din liceu, noiembrie Abandonează studiile militare.
Devine student la Facultatea de Filologie, Istorie şi Pedagogie a Universităţii „Al. I. Cuza” din laşi, secţia limba şi literatura rusă; după anul al IIl-lea se transferă la secţia limba şi literatura română. Conduce Cenaclul Casei de Cultură a Studenţilor şi este corespondentul, pentru laşi, al „Vieţii studenţeşti”. Se afirmă ca poet în mediile literare ale laşului.
iulie Obţine licenţa cu o lucrare consacrată poeziei lui Tudor Arghezi. august 1 E repartizat ca redactor la revista „Viaţa studenţească”, iunie 6 Se transferă la revista „Luceafărul”, noiembrie 25 Se căsătoreşte cu Virginia Şeitan.
Călătoreşte la Moscova şi Leningrad.
1963
1964
E redactor la secţia de critică a „Luceafărului” (până în 1965).
1965	octombrie	18 Devine redactor-şef la Studioul Cinematografic
Animafilm.
I	se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor.
noiembrie Debutează cu epigrame în revista„Viaţa studenţească” Alte epigrame şi versuri satirice apar curând în „Flacăra laşului”, „Viaţa studenţească” şi „Tribuna”, noiembrie 111naugurează, cu poezia Contribuţie la valorificarea lunii; „Cronica fantezistă”, rubrică pe care o susţine în „laşul literar”.
septembrie 28 îşi începe activitatea de gazetar cu o cronică la volumul La hotarul dintre lumi de Ion Bănuţă.
Publică în „Luceafărul” parodii din ciclul Stiluri şi tendinţe în poezia unor tineri, precum şi cronici literare.
aprilie 2 Un prim grupaj de poeme din proiectatul volum Tinereţea lui Don Quijote e publicat în „Gazeta literară”.
Alte versuri din acelaşi ciclu intră în sumarul revistelor „Luceafărul” şi „Gazeta literară”.
Debutează editorial cu Singur printre poeţi.
octombrie 22 Apare în „Contemporanul” cronica lui G. Călinescu,
un comentariu elogios al poemelor publicate.
aprilie Semnează în „Secolul 20” primele traduceri: Andrei
Voznesenski, Monologul unui pescar şi Odă clevetitorilor.
Apare volumul Poeme.
Colaborează la „Ramuri”, „Viaţa românească”, „Tribuna”, „Familia”.
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
Face prima călătorie mai importantă în străinătate, cu ocazia Bienalei de Poezie de la Knokke-le-Zoute (Belgia).
La Roma îl întâlneşte pe Mircea Eliade.
octombrie Călătoreşte la Paris, unde îl reîntâlneşte pe Mircea
Eliade.
Tot acum îi cunoaşte pe Emil Cioran, la sugestia căruia, la întoarcerea în ţară, îl caută pe Petre Ţuţea, de care se va lega statornic.
I	se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie.
noiembrie-decembrie Pleacă la Paris pentru â fi prezent la spectacolul cu piesa Iona, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul „Lucernaire”.
Are întâlniri cu intelectuali francezi şi români, între care Emil Cioran, Virgil Ierunca, Ioan Cuşa, L. M. Arcade. Asistă la lectura, în franceză, a piesei Paracliserul, tradusă şi citită de Monica Lovinescu. ianuarie 10 îşi continuă călătoria mergând în Italia; la Torino, se întâlneşte cu Marco Cugno.
Călătoreşte în Germania, Elveţia, Franţa şi Cehoslovacia. Pentru premiera piesei Iona va fi prezent la Freiburg im Breisgau şi la Zurich, participând şi la lansarea unor traduceri din scrierile sale. decembrie Participă la Internaţional Writing Program, organizat de Universitatea din lowa, SUA (până în mai 1971).
I	se acordă Premiul Academiei Române pentru piesa Iona. Primăria oraşului Napoli şi revista „Breve” îi conferă Medalia de aur „Ospiti Napoli”.
Face prima călătorie în Marea Britanie. Asistă la Festivalul de Teatru de la Edinburgh.
îşi întrerupe activitatea de redactor-şef la Studioul Cinematografic Animafilm.
ianuarie-februarie Beneficiar al unei burse oferite de Academia de Artă din Berlinul Occidental, se instalează aici pentru un an, împreună cu soţia sa, Virginia Sorescu.
I	se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru La Lilieci.
lese de sub tipar volumul Moartea ceasului.
Apare Unde fugim de acasă?, proză rimată pentru copii.
Se editează volumul Poeme.
ianuarie 13 Publică Iona în „Luceafărul”.
Curând piesa apare şi în volum la Editura pentru Literatură.
martie Finalizează piesa Paracliserul, pe care vrea să i-o
citească lui Petre Ţuţea.
iunie Paracliserul apare în „România literară”.
iulie în „Luceafărul” se tipăreşte piesa Există nervi.
Interviul luat lui Mircea Eliade la Paris este primul publicat după război în România („Luceafărul”, nr. 33).
Se prezintă în premieră piesa Iona la Teatrul Mic din Bucureşti (regia: Andrei Şerban, George Constantin în rolul titular).
Are loc premiera absolută, la Studioul Casandra al Institutului de ArtăTetralăşi Cinematografică „I. L. Caragiale'5 din Bucureşti (regia: Moni Ghelerter şi Zoe Stanca), a piesei Există nervi.
I	se editează volumul de poeme Tinereţea lui Don Quijote. Publică prima carte de eseuri, Teoria sferelor de influenţă. Apare, în transpunerea sa, volumul Lirice de Boris Pasternak. Piesa Paracliserul este tradusă în limba italiană de Marco Cugno şi publicată în revista „II dramma”.
les de sub tipar volumul de versuri Tuşiţi şi piesa Paracliserul.
aprilie La Skopje are loc premiera piesei Paracliserul (traducere şi regie: Libisa Gheorghievski). iunie 26 Primele două tablouri ale piesei A treia ţeapă apar în revista „Cronica”, cu titlul Dimineaţa în pădure.
I	se tipăreşte volumul de microeseuri Insomnii.
Apare volumul Suflete, bun la toate.
I	se publică Rame-Frames, ediţie bilingvă de versuri, realizată de Editura Eminescu în colaborare cu International Writing Program de la Univesitatea din lowa (traducere de Roy MacGregor-Hastie), şi 80poezii-80poesie, în transpunerea lui Marco Cugno. octombrie Primele două poeme din ciclul La Lilieci - Nea Florea şi La Lilieci -apar în „România literară”, august- octombrie Elaborează prima variantă a romanului Trei dinţi din faţă.
Apare în revista „II dramma” piesa Cisono nervi, în transpunerea lui Marco Cugno.
I	se editează volumul Astfel. lese prima carte din La Lilieci.
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
ianuarie Călătoreşte în Olanda.
mai-iunie Participă la Literarisches Colloquium din Berlinul occidental şi la Festivalul de Poezie de la Rotterdam. îl cunoaşte aici pe Octavio Paz, de care îl va lega o mare prietenie, iunie 29—iulie 4 Face o documentare la Muzeul de Artă Modernă din Paris pentru un film despre Constantin Brâncuşi, pregătit împreună cu regizorul Pradinas de la Televiziunea Franceză.
I	se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie. Vizitează mănăstiri din Maramureş şi din Moldova.
E distins cu Premiul Academiei Române.
mai 27 Accademia delle Muse din Florenţa îi decernează Premiul „Le Muse”.
iulie 1 Este numit redactor-şef al revistei „Ramuri”.
I	se conferă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie.
februarie 23 Se deschide la Securitate, „cu aprobarea organelor PCR”, dosarul „Soare”, al cărui subiect este poetul, „lucrat pentru relaţii suspecte cu cetăţeni străini şi cu unele elemente din emigraţie”.
mai 6 îl întâlneşte, la Madrid, pe dramaturgul Antonio Buero Vallejo.
vara Vizitează mănăstiri din Oltenia: Tismana, Cozia, Polovragi.
noiembrie îşi exprimă (alături de alţi scriitori - Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Ion Băieşu) dezacordul faţă de măsurile de reorganizare a Uniunii Scriitorilor, considerate „un prim pas spre desfiinţarea Uniunii”. Refuză să colaboreze la emisiunile politice şi culturale ale Televiziunii Române, în ciclul „Cinsprezece ani lumină”.
septembrie Se publică, în revista „Teatru”, Matca, ultima piesă a trilogiei existenţialiste Setea muntelui de sare.
Impresiile lăsate de marile muzee din Amsterdam şi Haga sunt consemnate în paginile intitulate Jurnal olandez.
Se publică volumul de teatru Setea muntelui de sare (cuprinde piesele lona, Paracliserul, Matca, Pluta Meduzei, Există nervi). La Berlin îi apare culegerea de versuri Aberglaube. octombrie 17 Are loc premiera mondială a piesei Matca la Le Nouveau Theâtre de Poche din Geneva, octombrie 19 La Teatrul Mic din Bucureşti se reprezintă în premieră piesa Matca.
Apare la Stockholm un volum de versuri în transpunerea lui Pierre Zekeli şi a Mariannei Sandels, iar în Germania Federală se editează Noah, ich wifl dir was sagen, versuri traduse de Oskar Pastior. martie Publică în revista „Teatru” prima piesă istorică, Răceala. Apar volumele de versuri Descântoteca şi Poeme, culegerea de eseuri Starea de destin şi o variantă în trei acte şi opt tablouri a piesei Matca.
Un volum de versuri tradus în limba greacă de Menelaos Ludemis iese la Editura Dorikos din Atena.
Se tipăreşte cartea a doua din La Lilieci.
îi apare primul roman, Trei dinţi din faţă.
martie 3 Are loc premiera dramei istorice Răceala la Teatrul
„Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti.
lese de sub tipar volumul de versuri Sărbători itinerante.
în „Ramuri” publică mai ales critică literară şi traduceri,
îmbogăţind revista cu pagini importante din literatura
universală contemporană.
Are loc premiera absolută a „tragediei populare’5 A treia ţeapă la Studioul Casandra al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică J. L. Caragiale” (clasa Beate Fredanov; regia: Ion Caramitru).
decembrie 28 Piesa A treia ţeapă este pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca (regia: Mircea Marin).
Apare, în ediţie bilingvă, Răceala - A Cold (traducerea: Stavros Deligiorgis).
I	se editează Ceramică, cea mai cuprinzătoare antologie a sa, cu versuri din volumele Poeme, Moartea ceasului, Tinereţea lui Don Quijote, Tuşiţi, Suflete, bun la toate, Astfel şi nouăsprezece poezii neincluse anterior în volum, în transpunerea lui Stavros Deligiorgis iese Don Quijote’s Tender Years, aceeaşi scriere fiind tălmăcită în spaniolă de Lolita Tăutu (La juventud de Don Quijote).
Apare, la Paris, antologia lui Alain Bosquet Les Cent plus beaux poemes du monde, unde îi este selectat poemul Shakespeare. lese cartea a treia din La Lilieci.
Se tipăreşte volumul Teatru, cuprinzând Răceala şi A treia ţeapă. Apare la Paris L’Ouragan de papier, un volum de versuri în transpunerea lui Alain Bosquet.
La Napoli se editează Giona, textul piesei fiind tradus de Marco Cugno.
Alte transpuneri din versurile şi teatrul său apar în Bulgaria şi Ungaria.
Are loc premiera absolută a piesei Pluta Meduzei la Teatrul de Stat „Valea Jiului” din Petroşani.
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
august-septembrie Face o călătorie în Mexic, cu ocazia Festivalului de Poezie de la Morelia. Se întâlneşte cu Octavio Paz. Aflat în Statele Unite ale Americii, înregistrează versuri la Poetry Center, Universitatea din San Francisco.
mai Implicat în „cazul meditaţiei transcendentale”, suportă presiunile făcute asupra intelectualilor acuzaţi de apartenenţa la această „sectă periculoasă”. Ca primă măsură, se interzice premiera piesei Există nervi la Craiova. în sprijinul poetului intervine Adrian Păunescu, „rugat” de Octavian Paler, Eugen Simion şi Vasile Băran „să-l ajute pe Marin Sorescu, care se află într-o situaţie dificilă”.
august Participă din nou, ia Festivalul de Poezie din Mexic.
Primeşte, la Madrid, Premiul „Fernando Rielo”, pentru volumul
Ecuatorul şi polii, prezentat în manuscris.
septembrie 2 Moare mama poetului.
octombrie Participă la Marrakech (Maroc) la cel de-al Vll-lea
Congres Mondial al Poeţilor. îi întâlneşte pe Luis Jorge Borges,
Leopold Sedar Senghor, Casimiro de Brito, Eugenio de
Andrade ş.a.
I	se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul „G. Călinescu”, oferit de Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu".
februarie 26 într-un document al Securităţii se menţionează: „Treptat, împotriva poetului Marin Sorescu se vor aduna mai multe capete de acuzare”.
noiembrie Participă la colocviul „Proiect european. Dramele sfârşitului de secol”, ţinut la Bari, în Italia.
iunie Se publică în „Convorbiri literare” piesa Luptătorul pe două fronturi, actul UI, tablourile Xl-XV.
Scrie suita de poeme intitulată Poezie imediată.
La Amsterdam se editează volumul Ghedichten, traducere de Liesbeth Ziedses de Plantes, la Madrid Poemas. La juventud de Don Quijote, versiune de Omar Lara, iar la Sofia Tripredni zuba (Trei dinţi din faţă), transpunere de Veselina Gheorghieva. îi apare romanul Viziunea vizuinii.
La Editura Logbridge-Rodhes, Durango, Colorado, se publică volumul This Hour, cuprinzând versuri traduse de Michael Hamburger.
Apare volumul de versuri Fântâni în mare.
în Marea Britanie se editează Selected Poems, în traducerea lui Michael Hamburger.
septembrie Inaugurează în „Revista de istorie şi teorie literară” comentariile care vor intra în cartea Bibliotecă de poezie românească (editată postum, în 1997). lese de sub tipar volumul de teatru comentat Ieşirea prin cer. în Collection UNESCO d’oeuvres representatives apare volumul Ceramique, cuprinzând poeme traduse de Frangoise Cayla, cu o prefaţă de Nicolae Balotă.
Publică Tratat de inspiraţie.
Sub supravegherea Centrului de Studii Interculturale
Universite-Lyon 3, se editează volumul 66 poemes, în
traducerea lui Jean-Louis Courriol.
lese de sub tipar volumul Uşor cu pianul pe scări.
în Mexic se tipăreşte volumul de versuri El huracân de papei,
în transpunerea lui Marco Antonio Campos.
Apare în Marea Britanie volumul Let’s Talk about the Wather... and Other Poems, traducerea fiind asigurată de Andreea Delletant şi Brenda Walker, iar prefaţa, De la poet la poet, de John Silkin.
I	se editează volumul Apă vie, apă moartă. lese la Madrid, precedând cu doi ani ediţia românească, volumul de versuri El Ecuadorylos polos, transpus în spaniolă de Omar Lara. Se publică în Marea Britanie volumul Vlad Dracula. The Impaler, în traducerea lui Dennis Delletant.
Apare cartea a patra din ciclul La Lilieci. începe să publice în reviste fragmente din piesa Vărul Shakespeare („Ramuri”, iulie-septembrie, „România literară”, 8 septembrie, 20 aprilie 1989, „Luceafărul”, 17 septembrie, „Cronica”, 16 decembrie). Piesa Iona este editată în bengali, la New Delhi, tradusă de Amita Bhose.
martie 3 Are loc la Amsterdam premiera pieselor Iona şi Pluta Meduzei, spectacol prezentat de studenţii grupului CREA. Reprezentaţia va fi însoţită de lansarea volumului lonas, Het vlot van de Medusa, în traducerea lui Jan Willem Bos.
Apare la Paris volumul Paysans du Danube, selecţie din La Lilieci, în transpunerea lui Jean-Louis Courriol, care semnează şi postfaţa.
1989
1990	mai	1	Este	numit	director	la	Editura	Scrisul	Românesc	din	Craiova.
1991	martie 9 Este ales membru corespondent al Academiei Române. Părăseşte postul de redactor-şef al revistei „Ramuri".
Primeşte, la Viena, Premiul Herder.
septembrie împreună cu Eugen Simion, Fănuş Neagu şi Valeriu Cristea întemeiază seria a doua a revistei „Literatorul”, poetul fiind redactor-şef (funcţie pe care o va deţine până ia încetarea sa din viaţă).
octombrie 22 Are la Paris o întâlnire cu Emil Cioran, probabil ultima.
1992	îşi susţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti,	cu teza
Insolitul ca energie creatoare.
martie 12 Este ales membru titular al Academiei Române.
1993	noiembrie 25 Este numit ministru al Culturii.
1994
1995	mai 5 Bolnav, părăseşte funcţia de ministru al Culturii.
1996	iuiie I se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie.
noiembrie 5-11 Este internat la Spitalul Cochin din Paris, decembrie 8 Marin Sorescu încetează din viaţă la Bucureşti.
Se publică volumul de versuri Ecuatorul şi polii. noiembrie 9 La Muzeul de Artă din Braşov are loc prima expoziţie personală, cu 43 de uleiuri ale poetului-pictor. februarie 12 l se vernisează a doua expoziţie personală, deschisă la Muzeul Colecţiilor de Artă din Cluj-Napoca.
Apare volumul Poezii, l, ediţie definitivă de autor.
Publică Poezii alese de cenzură.
lese de sub tipar, în Franţa, La Vision de la taniere, în traducerea lui Jean-Louis Courriol.
La Oberlîn College Press apare Hands Behind My Back, versurile fiind prefaţate de Seamus Heaney (laureat al Premiului Nobel în 1995).
Se publică volumul Vărul Shakespeare şi alte piese.
Apare în colecţia „Biblioteca pentru toţi” volumul Teatru.
Se editează volumul al doilea al ediţiei definitive Poezii.
Se tipăreşte volumul Traversarea.
Apare la Torino-Bucureşti volumul Poezii-Poesie-Poems, ediţie trilingvă, traducerea în italiană fiind realizată de Marco Cugno şi Ugo Nespolo, în engleză de Michael Hamburger, Andreea Delletant, Roy MacGregor-Hastie, Stavros Deligiorgis, John F. Deane ş.a. Lucrarea cuprinde treizeci de reproduceri color după tablourile autorului.
La Singapore i se publică un volum de versuri, transpunerea aparţinând lui Tan Swie Hian,
lese de sub tipar La Lilieci, cartea a cincea (postum, în 1998, se editează şi ultima parte).
Apar, în traducere, mai multe volume de versuri: Poemes (versiune de Constantin Frosin), Razăo e coragăo (transpunere de Luciano Maria, Săo-Paulo, Brazilia), Poemes choisis (versiune franceză de Paola Bentz), Vid Sănders rotter (transpunere în suedeză de Ion Miloş).
Se tipăreşte piesa Desfacerea gunoaielor.
Apare volumul antologic Poezii, ediţie de autor.
Se editează volumul Fallenhet for hojder, cuprinzând versuri traduse în suedeză de Dan Shafran.
operă cu atitudinea simpatic ipocrită a unui Păcală: ce-o mai fi şi asta?" - Tania Radu), cu un scepticism „frust", care nu intră în conflict cu agilitatea manevrării lor. Stilistic, abundă neaoşismele, regionalismele, integrate cu o artă desăvârşită în ţesătura textului - pe care o inervează, o pun în alertă. O încercare de revizitare a poeziei româneşti, din păcate nefinalizată, este antologia comentată Biblioteca de poezie românească (1997), concepută în două părţi: „de la începuturi până la Eminescu şi mai departe până unde voi ajunge" şi „de aici până... unde voi ajunge". Remarcabilă este prospeţimea cu
care S. actualizează secvenţe istoricizate, arhivate, verva cu care le oferă o a doua viaţă. Tratat de inspiraţie rămâne, nu numai în contextul relativei restricţionări în epocă a accesului la informaţie, un manual nepreţuit de poezie. Volumul cuprinde dialoguri (ilustrate de traduceri din creaţiile interlocutorilor) cu Jorge Luis Borges, Alain Bosquet, Lawrence Ferlinghetti, Allan Ginsberg, W. S. Merwin ş.a. în fine, în romanele scrise de S. nu sunt de găsit naraţiuni, ci pivotări libere ale autorului cu baza în pretextul de a întocmi o naraţiune/ un roman. Codul unor astfel de producţii este trans-
Sorescu
Dicţionarul general al literaturii române 310
Marin Sorescu şi Eugen Simion
plantat pe terenul poetului, unde suportă o mutaţie. Naratorul (peste a cărui „figură" se suprapune aceea a autorului) se substituie poveştii. Epicul este în permanenţă deturnat, subminat, persiflat, ocolit. Romanul sorescian este o evadare din roman, devine un gen mixt, un compus în care intră digresiuni eseistice, paranteze, ocoluri, derapaje specifice poeziei în reţeaua unor jocuri de cuvinte. Metoda este a improvizaţiei, într-un sens apropiat de cel din jazz. Romanul cu expunerea cel mai canonic tranzitivă este Trei dinţi din faţă; devenit pentru o vreme un fel de carte-cult pentru publicul tânăr, ca variantă de Cei trei muşchetari localizată la sfârşitul deceniului al şaselea. In Viziunea vizuinii, creat pe suportul ludic al melanjului între datele fabulei, ale romanului alegoric şi ale romanului „realist", metoda improvizaţiei este cel mai lesne observabilă, mişcarea secvenţelor fiind alimentată nu de aderenţa la un fir epic, ci de variaţiunile şi asocierile în jurul unui cuvânt, unei imagini, unui şablon. Asocierile cu proza absurdă a lui Urmuz au fost remarcate cu îndreptăţire de critică. Japiţa (1999), text publicat postum, cu „acţiunea" plasată imediat după al doilea război e de o valoare apropiată cărţii Trei dinţi din faţă: remarcabil adică nu atât ca roman, cât ca roman al lui S. Lipseşte, comparativ cu primul, tensiunea jocului între subversiune şi scrierea „pe linie". S. este autor al
unei creaţii prin excelenţă interogatoare. Raportul său cu precedenţa - una din chestiunile fundamentale pe care le ridică orice univers literar original - comportă o cromatică bogată, cu o serie de nuanţe fine, imposibil de prins în schema simplistă, binară, nou/vechi, pe care a încercat să o impună modernismul. Pentru el literatura se revendică de la o cu totul altă logică interioară decât aceea pe care multă vreme a mizat modernitatea europeană. Poate că în modul cel mai pregnant o rezumă scriitorul însuşi, într-o prefaţă la Tratat de inspiraţie: „Dacă există o luptă între generaţii, apoi este aceasta între cei antici şi moderni, între cei morţi de mult şi cei duşi mai de multişor - între odată şi odinioară dar nu falsa problemă a gherilei între promoţii succesive, care, toate la un loc, sunt de azi şi nu se pot lua la trântă cu cei de atunci".
Se caută adesea prea departe, cu prea complicate justificări şi pe căi răsucite în zeci de feluri, calitatea specifică a poeziei lui Marin Sorescu, ca şi cum pentru a fi receptată cum trebuie s-ar cuveni mai întâi cu alarmantă urgenţă să fie înfrânte nişte teribile obstacole, explicate foarte multe lucruri, stabilite nişte condiţiuni prealabile. în realitate ea este o poezie - poezie în sensul cel mai propriu, mai vechi şi mai nou al cuvântului, o poezie fundamental lirică, bizuită pe iluminări ale minţii şi totodată pe mari emoţii pe care buna
311 Dicţionarul general al literaturii române
Sorescu
funcţionare a gândirii nu are de ce să le împuţineze, dimpotrivă, aşa cum s-a întâmplat absolut totdeauna (şi cum e normal să se întâmple), le spiritualizează şi prin urmare le amplifică.
Lucian Raicu
Probabil că elementul comun (sau, în orice caz, unul mai general) al versurilor lui Marin Sorescu îl constituie depoetizarea. El era anunţat de parodiile din Singur printre poeţi, care, imitând cu umor maniera de a scrie a unor confraţi, strecurau şi o umbră de îndoială cu privire la efectul pe care ar mai putea să-l aibă asupra cititorului de azi o poezie care îşi ia în serios temele şi mijloacele. In Poeme, Moartea ceasului şi în celelalte se observa cu uşurinţă că de fapt Marin Sorescu vrea să întoarcă pe dos, ca o mănuşă, poezia, şi anume refuzând aproape tot ceea ce tradiţia sau obişnuinţa considerau în momentul respectiv drept „poetic" şi exploatând aşa zicând poezia reversului.
Nicolae Manolescu
Ne închipuim cât de uriaşă poate fi „setea" unui „munte de sare", în speţă setea de absolut a autorului şi a personajelor sale. Această sete se relevă în căutarea nepotolită a unei ieşiri, a unei explicaţii, a unui sens, în absurdul vieţii care capătă expresia unui labirint pustiu şi dezolant. Nici chiar Beckett n-a putut să creeze o sugestie mai intensă a singurătăţii omului pe lume. Totuşi, Sorescu îşi taie un drum propriu, de o ireductibilă marcă personală, încetând a mai fi un reprezentant ortodox al absurdului. El îşi dă seama că acest absurd nu este o fatalitate inexorabilă care-l apasă pe omul modern, ci expresia unei erori a sa, ce poate fi înlăturată. Astfel, tot nonsensul vieţii se datoreşte unei ruperi de rădăcini, care-l fac pe omul actual să plutească haotic în gol. Sorescu străbate acest vid pentru a se întoarce la centrul de gravitate uman, care este legătura cu pământul, cu un anumit pământ.
Edgar Papu
S-a spus că nu poţi privi moartea în faţă, aşa cum nu poţi privi soarele. Puntea lui Marin Sorescu dovedeşte că moartea poate fi privită prin geamul afumat al poeziei. Şansa omului de a vedea ce se petrece dincolo este nulă. Rămâne doar şansa poeziei de a spune ceva despre drama existenţială şi metafizică a omului care n-ar vorbi despre moarte dacă n-ar şti că ea îl aşteaptă, inexorabil. Marin Sorescu a încercat să noteze această aventură până în ultimul său ceas de viaţă. Poezia rămăsese ultima lui legătură cu lumea din afară, ultima lui speranţă înainte de a se preda neantului... O mărturie, realmente, cutremurătoare şi, dacă vorbele care urmează mai pot repara ceva, o victorie a spiritului poetic asupra fragilităţii trupului.
Eugen Simion
SCRIERI: Singur printre poeţi, pref. Marcel Breslaşu, Bucureşti, 1964; ed. 2, Iaşi, 1972; ed. Bucureşti, 1990; Poeme, Bucureşti, 1965; Moartea ceasului, Bucureşti, 1966; Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti), cu ilustraţii de Sabin Bălaşa, Bucureşti, 1966; Poeme, Bucureşti, 1967; Iona, Bucureşti, 1968; Tinereţea lui Don Quijote, Bucureşti, 1968; Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, 1969; O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor), Bucureşti, 1970; Paracliserul, Bucureşti, 1970; Tuşiţi, Bucureşti, 1970; Unghi, Bucureşti, 1970; Insomnii, Bucureşti, 1971; Rame-Frames, ed. bilingvă, tr. şi pref. Roy MacGregor-Hastie, Bucureşti, 1972; Suflete, bun la toate, Bucureşti,
1972; 80 poezii - 80 poesie, ed. bilingvă, tr. Marco Cugno, Bucureşti, 1972; Astfel, Iaşi, 1973; La Lilieci, cartea I-V, Bucureşti, 1973-1996, cartea VI, îngr. Mihaela Constantinescu-Podocea şi Virginia Sorescu, postfaţă Jana Morărescu, Bucureşti, 1998; Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic, Bucureşti, 1973; Setea muntelui de sare, Bucureşti, 1974; Norii, Craiova, 1975; Descântoteca, Craiova, 1976; Matca, Bucureşti, 1976; Poeme, pref. Cornel Regman, Bucureşti, 1976; Starea de destin, Iaşi, 1976; Trei dinţi din faţă, Bucureşti, 1977; Răceala - A Cold, ed. bilingvă, tr. Stavros Deligiorgis, Iaşi, 1978; Sărbători itinerante, Bucureşti, 1978; Ceramică, Bucureşti, 1979; Don Quijote s Tender Years, tr. Stavros Deligiorgis, Bucureşti, 1979; Tinereţea lui Don Quijote - Lajuventud de Don Quijote, ed. bilingvă, tr. Lolita Tăutu, Bucureşti, 1979; Teatru, Craiova, 1980; Fântâni în mare, Bucureşti, 1982; Viziunea vizuinii, Bucureşti, 1982; Drumul, pref. Mircea Scarlat, Bucureşti, 1984; Ieşirea prin cer, Bucureşti, 1984; Tratat de inspiraţie, Craiova, 1985; Uşor cu pianul pe scări, Bucureşti, 1985; Apă vie, apă moartă, Craiova, 1987; Cocostârcul Gât-Sucit, Bucureşti, 1987; Ecuatorul şi polii, Timişoara, 1989; Poezii, I-II, Craiova, 1990-1993; Poezii alese de cenzură, Bucureşti, 1991; Vărul Shakespeare şi alte piese, Bucureşti, 1992; Iona. A treia ţeapă. Vărul Shakespeare, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1993; Traversarea, Bucureşti, 1994; Desfacerea gunoaielor, Bucureşti, 1995; Lulu şi Gulu-Gulu, Bucureşti, 1995; Poezii - Poesie - Poems, ed. trilingvă, Torino-Bucureşti, 1995; Poezii, Bucureşti, 1996; Bibliotecă românească de poezie, îngr. Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 1997; Puntea (Ultimele), Bucureşti, 1997; Efectul de piramidă, îngr. Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 1998; Diligenţa cu păpuşi, Cluj-Napoca, 1998; Fachirul începător - Der Fakir als Anfănger, ed. bilingvă, tr. Oskar Pastior, îngr. Virginia Sorescu, Bucureşti, 1998; Japiţa, Bucureşti, 1999; Scrinteala vremii, îngr. Mihaela Constantinescu-Podocea şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 1999; jurnal. Romanul călătoriilor, îngr. Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 1999; încoronarea, îngr. Mihaela Constantinescu-Podocea şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 2000; Versuri inedite, îngr. şi introd. George Sorescu, Craiova, 2001; Opere, I—III, îngr. Mihaela Constantinescu-Podocea, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003; Săgeţi postume, îngr. şi introd. George Sorescu, Bucureşti, 2002; Parodii. Fabule. Epigrame, îngr. şi introd. George Sorescu, Craiova, 2003; Proză scurtă, îngr. şi introd. George Sorescu, Craiova, 2003. Ediţii: Vasile Cârlova, Ruinurile Târgoviştii, pref. edit., Craiova, 1975; George Magheru, Cântece la marginea nopţii, pref. edit., Craiova, 1982. Traduceri: Lisandro Otero, Situaţia, pref. Nestor Ignat, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Alexandru Samharadze); Boris Pasternak, Lirice, pref. trad., Bucureşti, 1969; ed. 2, Bucureşti, 1989; Vasko Popa, Sare de lup, pref. trad., Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Slavomir Popovici); Justo Jorge Padron, Gazeta de apă, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Omar Lara); Tan Swie Hian, Flori de prun, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Dan Mănucă, „Singur printre poeţi", IL, 1964,7; Călinescu, Literatura, 211-216; Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, LCF, 1965,7; Streinu, Pagini, III, 41-48; Simion, Orientări, 196-211; Nicolae Manolescu, Ingenuitatea inteligenţei, CNT, 1966,22; Ivaşcu, Confruntări, III, 84-86; Negoiţescu, Scriitori, 472-473; Martin, Poeţi, I, 205-211, II, 204-216; Vladimir Streinu, Iona, chitul şi alţi ihtiozauri, LCF, 1968, 3; Felea, Reflexii, 100-106; Dinu Pillat, Marin Sorescu, RITL, 1969, 3; Martin, Generaţie, 36-42; Rusu, Utopica, 127-132; Doinaş, Diogene, 222-227; Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist, CNT, 1971,29; Felea, Poezie, 115-126,235-239; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971,437-446; Doinaş, Poezie, 195-197,202, 204, passim; Grigurcu, Teritoriu, 198-203; Niţescu, Scylla, 87-101; Ilie Purcaru, Poezie şi politică, Bucureşti, 1972, 107-122; Călinescu, Fragmentarium, 124-131; Corbea-Florescu, Biografii, 1,208-215; Poantă,
Sorescu
Dicţionarul general al literaturii române 312
Modalităţi, 274-282; Pop, Poezia, 299-323; Raicu, Structuri, 352-357; Andriescu, Re/ze/ 40-50; Cândroveanu, Alfabet; 187-200; Ilarie Hinoveanu, Convorbiri cu..., Craiova, 1974, 96-104; Dumitru Micu, Periplu, Bucureşti, 1974, 319-325; Petroveanu, Traiectorii, 286-292; Simion, Scriitori, I (1974), 192-205, I (1978) 269-331; Firan, Macedonski-Arghezi, 408-416; Mincu, Poezie, 35-40; Piru, Poezia, II, 172-190; Ungheanu, Arhipelag, 248-250; Zalis, Tensiuni, 163-171; Raicu, Critica, 317-319; Sorina Bălănescu, Boris Pastemak în traducerea lui Marin Sorescu, AUI, filologie, t. XXII, 1977; Cocora, Privitor, II, 256-258, III, 108-113; Felea, Aspecte, I, 33-40; Ştefănescu, Preludiu, 89-96; Dimisianu, Opinii, 116-121; Daniel Dimitriu, Ares şi Eros, Iaşi, 1978,150-158; Iorgulescu, Scriitori, 142-147; Negrici, Figura, 136-164; Niţescu, Poeţi, 181-196; Regman, Explorări, 106-120,258-271; Stănescu, Jurnal, I, 185-191; Băileşteanu, Abside, 129-195; Grigurcu, Poeţi, 344-353; Cristea, Faptul, 123-127; Lit. rom. cont., I, 574-582; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Craiova, 1980,288-293; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 75-81; Dobrescu, Foiletoane, II, 100-106, III, 7-15; Grigurcu, Critici, 566-571; Iorgulescu, Critică, 155-160; Brădăţeanu, Istoria, III, 265-271; Mihaela Andreescu, Marin Sorescu. Instantaneu critic, Bucureşti, 1983; Faifer, Dramaturgia, 115-128; Tudor Nedelcea, Un mesager al literaturii române contemporane - Marin Sorescu. Bibliografie, Craiova, 1983; Ion Pop, Un teatru mare cât satul, T, 1984,8; Nicolae Manolescu, După douăzeci de ani, RL, 1984, 51; Titel, Cehov, 166-169; Constantin Pricop, Marin Sorescu, poezie şi teatru, CL, 1985,8; Flămând, Intimitatea, 39-52; Iorgulescu, Prezent, 96-105; Negrici, Introducere, 54-63; Pop, Jocul, 296-329; Eugen Simion, Sfidarea retoricii. Jurnal german, Bucureşti, 1985,365-368; Monica Spiridon, Poezia despre ea însăşi (un interviu cu Marin Sorescu), CC, 1986, 1-2; Grigurcu, Existenţa, 281-293; Micu, Limbaje, 112-129; Marian Popescu, Chei pentru labirint. Eseu despre teatrul lui Marin Sorescu şi D. R. Popescu, Bucureşti, 1986; Ştefănescu, Prim-plan, 234-253; Rotaru, O ist., III, 299-315; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 197-216; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 250-266; Marian Papahagi, „La Lilieci", IV, TR, 1989,3; Monica Spiridon, Ucenic la clasici, CL, 1989,1; Nicolae Manolescu, Ecuatorul şi polii, RL, 1989, 35; Spiridon, Melancolia, 100-148; Velea, Interferenţe, 69-71, 77-79; Lovinescu, Unde scurte, I, 208-209, 254-257, 313-316; Maria Vodă Căpuşan, Marin Sorescu sau Despre tânjirea spre cerc, Craiova, 1993; Mănucă, Analogii, 216-221; Cristian Stamatoiu, Cariul din „limba de lemn", Târgu Mureş, 1995; Maria-Ana Tupan, Marin Sorescu şi deconstructivismul, Craiova, 1995; Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, II, Craiova, 1995, 138-154; Niţescu, Proletcultismul, 333-334; [Marin Sorescu], CRC, 1996,23-24 (semnează Liviu Leonte, Constantin Ciopraga, Lucian Vasiliu ş.a.); In memoriam. Marin Sorescu, CC, 1996,11-12; Claudiu Groza, Marin Sorescu, APF, 1997,1-2; Dan Mănucă, Lirica lui Marin Sorescu în versiuni germane necunoscute, CL, 1997,7; Daniel Cristea-Enache, [Marin Sorescu], ALA, 1997,375,396; Marin Sorescu, DRI, V, 5-40; Fănuş Băileşteanu, Marin Sorescu, Bucureşti, 1998; Dicţ. analitic, 1,64-65, II, 182-184,335-338, III, 38-39, 77-79, 361-363, IV, 15-17, 298-300, 346-348; Marin Sorescu, PRA, II, 893-922; Gheorghe Boris Lungu, Receptarea în epocă a lui Marin Sorescu (1964-1989), pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1998; Simion, Fragmente, I, 193-197, II, 194-203, III, 249-276; Cărtărescu, Postmodernismul, 323-327, passim; Mircea Doru Lesovici, Ironia, Iaşi, 1999, 251-275; Milea, Sub semnul, 48-51; Marin Sorescu în scrisori de familie, îngr. şi introd. George Sorescu, Târgu Jiu, 1999; ed. Slatina, 2001; Bucur, Poeţi optzecişti, 196-198; Cistelecan, Top ten, 99-101; Dicţ. esenţial, 772-777; Dimisianu, Lumea, 186-190; Ghiţulescu, Istoria, 307-314; Micu, Ist. lit., 408-410, 496-497, 686-689; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 172-181; Mihai Cimpoi, Critice, I, Craiova, 2001, 97-102; Cristea-Enache, Concert,
44-46; Romulus Diaconescu, Condiţia umană în dramaturgia postbelică, Craiova, 2001, 127-210; Manolescu, Lista, 1, 162-172, II, 341-344, III, 262-265; Popa, Ist. lit., II, 486-496; George Chirilă, între ironic şi imaginar, Bucureşti, 2002; Crenguţa Gânscă, Opera lui Marin Sorescu, Piteşti, 2002; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 101-104; Simion, Genurile, 197-210; Maria-Ana Tupan, Discursul postmodern, Bucureşti, 2002, passim; Vasile, Poezia, 240-242; Ilie Constantin, Marin Sorescu, poet tragic, RL, 2003,37; Firan, Profiluri, II, 253-263; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003, 158-160; Maria Ionică, Marin Sorescu - între parodie şi solitudine necesară, Craiova, 2003; Gheorghe Boris Lungu, Marin Sorescu. Biobibliografie, pref. Dan Mănucă, Craiova, 2003; Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Craiova, 2003,40-42, 74-78; Zamfirescu, Istorie, II, 392-405.	M. S., M. I.
SORESCU, Radu (20.VIII.1964, Craiova), poet, dramaturg şi eseist. Este fiul Constantinei Sorescu (n. Avram) şi al scriitorului George Sorescu, profesori universitari. învaţă la Liceul de Filologie - Istorie din Craiova, perioadă în care scrie versuri, poeme dramatice şi debutează cu poezii în revista liceului. Urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia română-engleză, în cadrul Universităţii din Bucureşti (1986-1990). Debutul editorial se produce în 1986, în volumul colectiv Cântec pentru zori de zi. Colaborează cu versuri, eseuri, fragmente dramatice, articole la „Ramuri", „Transilvania", „Steaua", „Amfiteatru", „România literară", „Contemporanul", „Convorbiri literare" ş.a. Temporar, după absolvirea facultăţii, fiind profesor de liceu şi asistent universitar, se afirmă cu eseuri şi articole politice, apărute în „Paradox", „Expres magazin", „Viitorul românesc", „Baricada" şi „România liberă". în 1992 întemeiază Partidul Noua Dreaptă şi revista cu acelaşi nume, dar în 1994 demisionează din funcţia de preşedinte al partidului. Este ales, în 1998, prim-vicepreşedinte al Societăţii Ziariştilor din România. în 2000 îşi susţine doctoratul cu o teză consacrată lui Petre Ţuţea.
în versurile din Terapia pietrelor (1992), ca şi în cele din Ieşirea din labirint (1997), S. se relevă — cum a remarcat şi critica — drept un poet modern, care uzează de spiritul parodic, de paradox şi jocul de limbaj. Inserţiile livreşti, de la Upanişade, miturile Antichităţii greceşti la Kant şi filosofia modernă, conferă o textură filosofică liricii lui S., în care Ovidiu Ghidirmic vede „un poet al arhetipurilor". De asemenea, în lucrările dramatice cele mai izbutite personaje sunt extrase din mitologie, dar desacralizate prin transpunere în alt diapazon. Dumitru Micu recunoaşte în imaginaţia şi în „sprinteneala amuzantă" a paginii înrudirea cu Marin Sorescu: „Fiinţa lor s-a plămădit într-o măsură hotărâtoare din duhul mucalit răspândit de Pann, finul Pepelei". Piesa Nepotul lui Sisifi care dă şi titlul unui prim volum de teatru (1994), aminteşte, prin familiaritatea cu „miturile", de Vărul Shakespeare de Marin Sorescu, dar şi de un eseu al lui Albert Camus. Spre deosebire de Empedocle sau Cum se câştigă nemurirea, text parodic în care comicul decurge din iraţionalitate, Nepotul lui Sfst/propune un Sisif fericit, înscriindu-se în categoria tragicomicului. Cu Petre Ţuţea. Viaţa şi opera (1999) se aduce o contribuţie documentară
313 Dicţionarul general al literaturii române
Sorescu
si exegetică importantă la scoaterea din legendă şi la situarea adecvată a unuia din reprezentanţii „generaţiei tinere" interbelice.
SCRIERI: Terapia pietrelor, Bucureşti, 1992; Nepotul lui Sisif, pref. Dumitru Micu, Graiova, 1994; Opera lui Octavian Taler, pref. Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 1995; Buzunarul cu măşti, pref. Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 1997; Ieşirea din labirint, pref. Ovidiu Ghidirmic, Târgu Jiu, 1997; Petre Ţuţea. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1999; Only the Heavens Matter - Numai cerul contează, ed. bilingvă, tr. Diana Leşanu şi Cristian Răcăreanu, Craiova, 2000.
Repere bibliografice: Nicolae Diaconu, Cartea de debut, R, 1987,12; Mircea Moisa, Personajul Petre Ţuţea, R, 2000, 3; Mihail Mihăilescu, „Petre Ţuţea. Viaţa şi opera", RMB, 2000, 26 iunie; Cornelius Popa, „Numai cerul contează", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", 2002, 30 octombrie; Firan, Profiluri, II, 263-264.	M. P.-C.
SORESCU, Roxana (16.IX.1943, Bucureşti), critic, istoric şi teoretician literar. Este fiica Virginiei (n. Şoltuz) şi a lui Octavian Sorescu, profesor. Urmează în Bucureşti şcoala elementară şi liceul, absolvit în 1961, ulterior Facultatea de Limba şi Literatura Română (1961-1966) şi Facultatea de Limbi Germanice, pe care o încheie în 1972. Obţine doctoratul în 1983, cu teza Liricul şi tragicul. Din 1966 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" şi, o perioadă, secretar de redacţie la „Revista de istorie şi teorie literară". Debutează la „Contemporanul" în 1963, iar editorial cu volumul Interpretări (1979; Premiul Uniunii Scriitorilor). A participat la elaborarea unor importante lucrări colective, precum Dicţionar de termeni literari (1976), Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc(1830-1870) (1976), redactând articole şi pentru Dicţionarul general al literaturii române. De asemenea, a contribuit la realizarea unui volum din seria Documente şi manuscrise literare (III, 1976). S-a ocupat de editarea integralei operei lui V. Voiculescu. E prezentă cu studii şi articole la „Revista de istorie şi teorie literară"„România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Tomis" ş.a.
Volumul Interpretări reuneşte o suită de texte critice dedicate de S. unor scriitori precum Ion Barbu, Tudor Arghezi, V. Voiculescu, Ion Pillat, Hortensia Papadat-Bengescu -favoriţi ai exegezelor autoarei, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mateiu I. Caragiale - şi un grupaj de comentarii teoretice despre lectură, critica literară, sociologia literaturii, fenomenul modei literare etc. Se remarcă aici câteva interpretări ale unor poezii de Barbu, Arghezi, Voiculescu (unele reproduse in extenso, cu dorinţa, mărturisită în prefaţă, de a-1 apropia pe cititor de text) şi substanţialul studiu despre proza Hortensiei Papadat-Bengescu, centrat pe tipologia personajelor şi pe analiza psihologiei lor. S. operează cu diverse metodologii ale anilor '60-70 din secolul trecut, totuşi se conturează o manieră personală, axată pe investigarea structurii de adâncime a textului, pe discernerea reţelelor şi a structurilor simbolice, într-o abordare hermeneutică şi comparatistă. Problematica, temele şi motivele asupra cărora se insistă ar fi eul (iniţierea în sine), erosul şi conjuncţia sa cu
tanaticul ori cu esteticul, antinomiile cunoaşterii sau ale fiinţei
-	rezolvate tot prin „soluţia morţii". Lucrarea Liricul şi tragicul (1983) porneşte de la premisa întâlnirii, în modernitate, între liric şi tragic, dincolo de limita categoriei literare stricte. Plecând de la Kant (un alt „favorit") şi trecând prin Aristotel, Goethe, Friedrich Nietzsche, Johannes Volkelt, Georg Lukăcs, S0ren Kierkegaard, Martin Heidegger, Albert Camus, Lucian Blaga, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu ş.a., S. face un fel de inventariere a opiniilor filosofice (din perspectivă ontologică, estetică sau gnoseologică) despre variantele şi posibilităţile de realizare ale tragicului modern. Partea originală a cărţii o constituie exegeza propriu-zisă a operelor, într-o scurtă istorie a liricii tragice româneşti (înţelegând prin „tragic" ceea ce provine dintr-o tensiune ori antinomie ireconciliabilă): de la poeziile eminesciene în care se percepe „starea agonală a eului liric" (Odă în metru antic, Melancolie, Luceafărul), la „spaima de neant" a lui Bacovia şi Blaga sau la neliniştea de tip acedia a lui Arghezi. Tocmai de aceea, în urmărirea uneia din temele „lirice tragice" predilecte în poezia română, şi anume întâlnirea dintre Hypnos şi Thanatos, autoarea vede „suspendarea antinomiilor" şi, poate, cel mai provocator capitol este o hermeneutică a „spiritului" poeziei argheziene, înţeles ca unul daimonic (în sens goethean) şi dedublat, sfâşiat de tragicul unei tensiuni (aşteptare ori fugă) „fără deznodământ", în Lumea, repovestită (2000) sunt reluate temele predilecte de cercetare, într-o scriitură critică alertă, mobilă, pe alocuri iconoclastă, care implică şi cititorul, uneori prin ironie sau prin trimiterea la realităţi social-politice contemporane, cum se întâmplă în eseul Politica burţii sau Un scenariu arhetipal, interpretare a Soacrei cu trei nurori de Ion Creangă. Se impun atenţiei studiul, amplu, despre romanul Craii de Curtea- Veche de Mateiu I. Caragiale, privit din perspectiva unei mistici via negativa, articolele despre Ion Creangă, textul despre „scenariile justiţiare" veterotestamentare, de tip „moarte pentru moarte", din literatura română (cu o comparaţie între Mioriţa, Baltagul de Mihail Sadoveanu şi Capra cu trei iezi de Ion Creangă), „ciclul" dedicat lui Mihai Eminescu (tema „irealitatea existenţei") şi capitolul Lumea şi oglinda, unde sunt analizaţi prozatorii George Bălăiţă, Mircea Cărtărescu, Adrian Oţoiu şi Mariana Ionescu. „Lectura asociativă" (şi comparatistă) practicată de S. presupune o perspectivă critică multiplă asupra operei-„hipertext", care aşază în lumină tipologia personajelor (mai ales personajele în oglindă, cuplurile), tematica (imaginile-cheie), nivelurile şi structura - „nodurile" din reţeaua simbolică a operei. Critica arhetipală, simbolismul numelui, al culorii sau al numerelor, semiotica simbolurilor antropologice sau literare se împletesc într-o complexă întreprindere hermeneutică, purtând pecetea unei gândiri fecunde.
SCRIERI: Dicţionar de termeni literari (în colaborare), Bucureşti, 1976; Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870) (în colaborare), îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976;Interpretări, Bucureşti, 1979; Liricul şi tragicul, Bucureşti, 1983; Reinventând Europa, Bucureşti, 1998; Lumea, repovestită, Bucureşti, 2000. Ediţii: Documente şi manuscrise literare, III, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Paul Cornea şi Elena Piru); V.
Sorianu
Dicţionarul general al literaturii române 314
Voiculescu, Integrala prozei literare, pref. edit., Bucureşti, 1998, Integrala operei poetice, pref. edit., Bucureşti, 1999, Opera literară, introd. edit., I, Bucureşti, 2003. Traduceri: William Kluback, Michael Finkenthal, Clovnul în agora. Convorbiri despre Eugen Ionescu, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Interpretări", RL, 1979, 44; Doina Uricariu, Interpretări şi analize, LCF, 1979, 50; Nicolae Manolescu, Vocaţia interpretării, RL, 1980, 2; Mihai Dinu Gheorghiu, „Interpretări", CL, 1980,2; Dan C. Mihăilescu, „Interpretări", ST, 1980, 2; Moraru, Textul, 55-59; Piru, Critici, 179-180; Sultana Craia, Un spectacol al lumii (literare), „Universul cărţii", 2001,3; Popa, Ist. lit, II, 1127; Dicţ. scriit. rom., IV, 304-305; Paul Silvestru, Carte de citire, Bucureşti, 2002,132-134.	R.	D.
SORIANU, Vlad (pseudonim al lui Vasile Sporici; 14.1.1931, Comăneşti - 31.VIII.2004, Bacău), critic literar şi prozator. Este fiul Măriei (n. David) şi al lui Zaharia Sporici, miner. Urmează şcoala primară la Bacău şi Comăneşti (1938-1943), Liceul „Ferdinand I" şi Liceul Teoretic din Bacău (1943-1950) şi Facultatea de Biologie la Universitatea din Bucureşti (1950-1954), ulterior fiind, scurtă vreme, asistent la facultatea absolvită. In 1955, după ce făcuse o şcoală de lectori în ştiinţe sociale, devine doctorand la Universitatea „M. V. Lomonosov" din Moscova. Din cauza atitudinii pe care o adoptă în 1956 faţă de mişcările anticomuniste din Ungaria, e nevoit să se întoarcă în ţară, iar ulterior, în 1958, se vede exclus din învăţământul universitar. Va fi profesor de ştiinţe naturale şi chimie mai întâi la Siretu şi Mărgineni, apoi în oraşul Bacău. în 1977 îşi ia doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Determinare şi structură în genetica modernă. La Bacău se numără printre iniţiatorii revistei „Ateneu". Aici publică proză şi susţine rubrica „Cronica literară". Supus, pentru început, interdicţiei de semnătură, recurge la pseudonimul ce îi va însoţi cariera scriitoricească. în 1966, după reabilitarea politică, va figura ca redactor-şef adjunct al publicaţiei, iar între 1969 şi 1977 va fi desemnat director al Teatrului „G. Bacovia" din Bacău, ulterior întorcându-se în redacţia de la „Ateneu". Debutează cu versuri în ziarul băcăuan „Luptătorul" (1947), unde va face parte şi din redacţie (1948-1950). Colaborează la „Contemporanul", „Tribuna", „Era socialistă", „Revista de filosofie", „România literară", „Convorbiri literare", „Familia" ş.a. Va înfiinţa săptămânalul politic „Eveniment" (1990-1993) şi va contribui la editarea revistelor „Argus" (1993-1994) şi „Teatrul românesc" (1997-1998). Mai semnează S. Vlad, Ioana Parava şi cu numele real.
Paginile din volumele Glose critice (1968, debut editorial), din Contrapunct critic. Valori, idei, tendinţe literare actuale (1971) şi din Literatura noastră cea de toate zilele... (2001) dovedesc interesul precumpănitor al lui S. pentru actualitatea literară, înclinaţia spre definirea relaţiei dintre o scriere şi ansamblul operei, spre încadrarea în contextul unei problematici, cât şi deschideri eseistice către estetică şi orizonturi filosofice. Poziţia criticului e definită explicit într-un Argument pentru un profil, din fruntea celei de-a doua cărţi, unde şi consecinţele vor fi mai evidente: „critica literar-artistică trebuie să fie o critică marxistă". Dar efectele acestei opţiuni sunt, în bună măsură,
surclasate de ceea ce decurge din altă idee, care abandonează încatenarea şi proclamă libertatea artei: „Să creăm liber, imaginaţia să cutreiere nestingherită timpul şi spaţiul, fie că aparţin lumii exterioare sau celei intime". Fără intuiţii extraordinare, dar cu anumite contribuţii personale, sunt comentate, în exerciţiul curent al cronicarului, şi cărţile unor autori ca Marin Preda, A. E. Baconsky, Augustin Buzura, Petre Stoica, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Sorin Titel, Ioan Moldovan, George Bălăiţă, Ovidiu Genaru, Petre Cimpoeşu, Viorel Savin, Zaharia Stancu, Edgar Papu, Adrian Marino, Al. Husar ş.a. S. se opreşte şi asupra lui Mihai Eminescu, George Bacovia sau Eugen Ionescu, realizează tablouri sinoptice (privind poezia tânără a deceniului al şaptelea al secolului trecut ş.a.), e preocupat de chestiuni cu caracter teoretic, ca în consideraţiile asupra criticii literare, privită din diverse unghiuri, ori în interpretările referitoare la sensurile accesibilităţii artei, raporturile poeziei cu spiritul contemporan, cele dintre semantica operei şi stilul ei, condiţia poeziei moderne ş.a. A publicat şi un roman, Timpul dezmoşteniţilor (1983), care plăteşte tribut conformismului politic. Acţiunea are loc într-o colonie de mineri, în preajma şi timpul rebeliunii legionare, elogiindu-se, conform reţetei oficiale, activitatea comuniştilor. Pregătirea filosofică l-a impulsionat pe S. să traducă din limba franceză câteva lucrări. Se opreşte la scrierile lui Henri Bergson, Benjamin Fondane, Basarab Nicolescu, dar mai cu seamă la Stephane Lupasco, efortul de repunere în circulaţie a operei acestuia fiind unul de durată şi cu rezultate meritorii.
SCRIERI: Glose critice, Bucureşti, 1968; Contrapunct critic. Valori, idei, tendinţe literare actuale, Iaşi, 1971; Timpul dezmoşteniţilor, Iaşi, 1983; Literatura noastră cea de toate zilele..., Bacău, 2001. Traduceri: Stephane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, îngr. şi postfaţa trad., pref. Constantin Noica, Bucureşti, 1982, Omul şi cele trei etice ale sale (în colaborare cu Solange Mailly-Nesle şi Basarab Nicolescu), postfaţa trad., Iaşi, 1999, Principiul antagonismului şi logica energiei, postfaţa trad., Iaşi, 2000, Universul psihic. Sfârşitul psihanalizei, postfaţa trad., Iaşi, 2000; Al. Dumas-fiul, Trei oameni tari, Iaşi, 1992 (în colaborare cu M. Cosmescu-Delasabar); Henri Bergson, Evoluţia creatoare, introd. trad., Iaşi, 1998; Benjamin Fondane, Fiinţa şi cunoaşterea. încercare asupra lui Lupaşcu, pref. Michael Finkenthal, Eseu despre Lupasco, postfaţa trad., Iaşi, 2000; Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Iaşi, 2002. '
Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, „Glose critice", RL, 1968,2; Constantin Călin, „Glose critice", ATN, 1968,9; Teodor Tihan, „Glose critice", ST, 1968,11; Magda Ursache, „Glose critice", CRC, 1969, 20; Mircea Iorgulescu, „Contrapunct critic", RL, 1972, 3; Al. Dobrescu, „Contrapunct critic", CL, 1972,13; Radu Câmeci, Vlad Sorianu la 50 de ani, ATN, 1981,1; Nicolae Georgescu, „Timpul dezmoşteniţilor", LCF, 1984, 10; Ioan Neacşu, Un „roman pentru tineret", CRC, 1984, 48; Adriana Iliescu, „ Timpul dezmoşteniţilor", CL, 1984,12; Petraş, Panorama, 581-583; Petru Scutelnicu, „Literatura noastră cea de toate zilele...", ATN, 2002,9; Dicţ. scriit rom., IV, 305-306.	E.	O.
SORICU, l.[on] U. (16.VI.1882, Săcele, j. Braşov - 11.1.1957, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul lui Urs Soricu, mic proprietar. Urmează la Braşov gimnaziul grec-oriental
315 Dicţionarul general al literaturii române
Soricu
(1902-1903), este o vreme student al Facultăţii de Drept din Cluj, iar între 1907 şi 1910 frecventează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, ca bursier al Casei Şcoalelor. Devine profesor de limba română la Gimnaziul „Carol II" din Câmpulung (1912-1916). Deşi suferea de tulburări de vedere, participă, la cerere, la primul război mondial, luptând pe frontul din Moldova. Ulterior va funcţiona la Gimnaziul „Principesa Ileana" din Sibiu (1924-1925), de unde va fi detaşat ca profesor la Liceul „Gh. Lazăr" din acelaşi oraş (1926-1931). în anul şcolar 1927-1928 va beneficia de concediu, fiind senator de Sibiu, din partea Partidului Naţional Liberal. Din 1931 se transferă la Bucureşti, la liceele „Sf. Sava" şi „Mihai Viteazul". S. desfăşoară o prodigioasă activitate publicistică: face parte din colegiul redacţional la „Ramuri", este redactor la „România Mare" (1917), la „Răsăritul" (Chişinău, 1918), la „Carpaţii" (Sibiu, 1919), la „Crai nou" (Roman, 1918-1919), „Renaşterea română" (1919), redactor responsabil la „Cuvântul liber" de la Sibiu (1929) ş.a. Debutează cu versuri, la „Familia", în 1904, iar editorial cu placheta Florile dalbe, apărută în 1912. Poetul valorifică experienţa războiului în Doine din zile de luptă (1917) şi în îngerul a strigat (1931). De altă factură sunt „satirele" din culegerea Popeşti din patru unghiuri (1936), orientarea gândiristă precizându-se în versurile din Pânea neagră (1939). Registrul sentimental-intimist este mai pregnant în volumele Ziua mamei (1929) şi Jertfa iubirii (1940), acesta din urmă incluzând primele sale poezii, inedite până la acel moment, semnate cu pseudonimul Ionel Sibianu. S. scrie şi piese de teatru - Doamna munţilor, Miricâ -, o carte de versuri pentru copii - Pasărea măiastră (1936) şi, în colaborare cu N. Oancea, o carte de cântece pentru şcolarii de la cursul primar (1936), în timp ce preocuparea pentru poezia populară se concretizează în culegerea de „cântece de lume" Noul dor de neam (în colaborare cu V. Drăguşanu). Aderenţa la sămănătorism şi admiraţia pentru liderul orientării sunt mărturisite de încercarea de monografie Nicolae Iorga (1931). A tradus Faust de Goethe şi, în colaborare, Golem de Gustav Meyrink şi Viaţa omului de Leonid Andreev, dar şi fragmente din literatura latină clasică (din Tristele lui Ovidiu şi Satirele lui Iuvenal, împreună cu G. Frunză, din Epistolele lui Horaţiu ş.a.), numeroase fragmente din poeţii maghiari, din Alessandro Manzoni, din R. Burns şi H. W. Longfellow şi din poezia germană. A lăsat în manuscris o colecţie intulată Cântece de război (1916-1918), document sufletesc al ostaşilor implicaţi în războiul pentru reîntregire. A mai colaborat la „Viaţa literară", „Sămănătorul", „Revista noastră", „Lupta" (Budapesta), „Foaia interesantă", „Revista politică şi literară", „Tomis", „Catedra", „Noua revistă română", „Neamul românesc literar", „Drum drept", „Flacăra", „Chemarea", „Universul", „Curentul", „Cele trei Crişuri", „Lumea copiilor", „Dimineaţa", „Luceafărul literar", „Vatra", „Gazeta Buzăului", „Graiul copiilor", „Transilvania", semnând şi Laokoon, Lerui-Ler, Dafin, Despina, R. Silviu, Mihnea, M. Justin, T. Miron, Ionel Sibianul, I. U. Soreanu, Dr. I. Bour, Ion Oargă, Iancu Corvinul, Nepomuc ş.a. Este membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1911.
Apropiată ca atmosferă de gândirism, poezia lui S. suferă de o prea mare concretitudine; misticismul său rămâne vag şi exterior, sensibilitatea la transcendent, atât cât va fi avut-o, negăsind coarda proprie de expresie. El are mai degrabă glasul unui poet din popor, al unui versificator care celebrează „munca sfântă", natura cu elanurile ei germinative, iubirea şi frumuseţea morală. O prea mare încredere în mesajul său liric şi o dezinteresare faţă de mijloacele stilistice duc la o manieră stângace şi la o nevindecabilă naivitate artistică. Simpatizând, prin obârşie, dar şi dintr-o convingere „luministă", cu omul simplu, muncitor al ogorului, S. proiectează o lumină idilică şi difuz-sacramentală asupra vieţii de la ţară, gestul milenar al semănătorului, de pildă, fiind încărcat de semnificaţii alegorice. Dar iradierea poetică se stinge în formularea convenţională, uzată, diminutivele, determinanţii banali, detaliul şters, nesemnificativ („Afară-i cald şi liniştit") imprimând lirismului un aspect mediocru, atenuat, „decorativ". Ecouri diminuate vin dinspre erotica lui Mihai Eminescu, într-o rostire sentimentală, cu aer provincial, ca în Jertfa iubirii. Accentele care îşi păstrează prospeţimea şi autenticitatea rămân cele din sfera ludicului, fie că este vorba de îndrăgostiţi, fie despre universul copiilor. Caracterului vetust, „întârziat", al majorităţii compunerilor i se sustrage îndeosebi poezia pentru copii, unde versul scurt este mai spontan, iar diminutivele, rima onomatopeică, naivităţile îşi găsesc locul potrivit. Lumea copilăriei din Pasărea măiastră îşi păstrează încă energia neprefăcută, asocierile spontane şi coloritul. Satirele din Popeşti din patru unghiuri, urmând, pare-se, Scrisorile şi sonetele de aceeaşi factură ale lui Eminescu, sunt lipsite de precizia şi percutanţa modelului, ca şi de forţa lui plastică. Aici totul are mai degrabă un aer moralist-didactic, diluat şi convenţional, portretizările diverşilor „Popeşti" neajungând la conturul de aqua-forte al pamfletului, cum intenţionase autorul.
SCRIERI: Florile dalbe, Craiova, 1912; Doine din zile de luptă, Iaşi, 1917; ed. 2, Iaşi, 1919; Când pleacă regimentul, Bucureşti, f.a.; Influenţe româneşti în poezia şifolklorul unguresc, Sibiu, 1929; Ziua mamei, Sibiu, 1929; Nicolae Iorga, Sibiu, 1931; îngerul a strigat, Sibiu, 1931; Pasărea măiastră, Bucureşti, 1936; Popeşti din patru unghiuri, Bucureşti, 1936; Pânea neagră, Bucureşti, 1939; Jertfa iubirii, Bucureşti, 1940; Cântece de bărbăţie, Bucureşti, 1941; Moartea vitează, Bucureşti, 1941; Credinţa, sprijinul neamului, Bucureşti, 1943; Mirică, Bucureşti, 1943. Antologii: Noul dor de neam, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu V. Drăguşanu). Traduceri: Leonid Andreev, Viaţa omului, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu A. Zaborowsky); Gustav Meyrink, Golem, Bucureşti, [1915] (în colaborare cu Jul. Giurgea şi V. Munteanu); Goethe, Faust, Bucureşti, [1925].
Repere bibliografice: Radu S. Dragnea, Poetul I. U. Soricu, LU, 1912, 27; Verax [Ioan Lupaş], „Doinele mele", T, 1920,1; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 52-54; Iorga, Ist lit. cont (1934), II, 132; Lucian Blaga, Opere, I, Bucureşti, 1982,531-532; Predescu, Encicl, 796; Ciopraga, Lit. rom., 217; Straje, Dicţ. pseud., 661; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 25-38; Ion M. Dinu, Figuri de dascăli argeşeni, Goleşti, 1991, 128-131; Eug. Şt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia", 1992,2; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 214-215; Micu, Ist lit., 364; Dicţ. scriit. rom., IV, 306-307.	S.	D.
Sorkin
Dicţionarul general al literaturii române 316
SORKIN, Adam J. (9.VIII.1943, New York), traducător american. Este fiul învăţătoarei Anna Sorkin (n. Careh) şi al lui Samson Z. Sorkin, avocat. în New Rochelle (New York), a urmat şcoala primară şi liceul, absolvit în 1961, continuându-şi studiile la Corneli University, Ithaca (New York) (1961-1964). în 1970 îşi susţine teza de doctorat în limba şi literatura engleză. Va lucra la Universitatea Illinois, Chicago, la Stockton State College, Pomona, Bluefield State College, Penn State University, Delaware County, Media, PA, din 1994 fiind profesor universitar. în 1980-1981 beneficiază de o bursă Fulbright ca visiting senior lecturer în literatură americană la Universitatea din Bucureşti. Pentru activitatea de traducător a obţinut mai multe premii şi distincţii.
S. şi-a consacrat o bună parte din activitate traducerilor din limba română în engleză. Publicând în peste o sută de reviste literare americane şi canadiene, el a făcut cunoscute numele a numeroşi poeţi români şi a facilitat dialogul dintre culturi. Spirit rafinat şi erudit, înţelege subtilităţile limbii române şi ştie să valorizeze timbrul fiecărui poet sau prozator pe care îl transpune. A devenit un „clasic" al traducerilor, calitate recunoscută atât peste Ocean, cât şi de specialiştii din România. Se opreşte cu precădere asupra poeziei contemporane, despre care declară că „l-a uimit prin forţa şi diversitatea ei", precizând că a descoperit „voci pregnante şi sensibile, excelente modele de avangardă, stiluri şi perspective intertextuale transnaţionale şi transoceanice". Traducerea presupune la S. selectarea acelor texte care se potrivesc şi cu tradiţia poetică americană, pentru a comunica cititorului emoţia, imagistica, volutele spirituale din versurile româneşti. Autorii aleşi sunt Anghel Dumbrăveanu, Daniela Crăsnaru, Virgil Mihaiu, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Ioana Ieronim, Ioan Flora, Saviana Stănescu, Ruxandra Cesereanu, Călin Vlasie, Dumitru Chioaru, Traian T. Coşovei, Mircea Dinescu, Lucian Vasiliu, Mariana Marin, Nichita Stănescu, Radu Andriescu ş.a.
Traduceri: Anghel Dumbrăveanu, Love and Winter, New York, 1992 (în colaborare cu Irina Grigorescu Pană); Focuri pe apă. 7 poeţi din Sibiu
-	Fires on Water. 7 Poets frorn Sibiu, ed. bilingvă, pref. Liliana Ursu, Bucureşti-Sibiu, 1992 (în colaborare cu Liliana Ursu); An Anthology of Romanian Women Poets, îngr. Kurt W. Treptow şi trad., Iaşi, 1994; Transylvanian Voices. An Anthology ofContemporary Poets ofCluj-Napoca, Iaşi, 1997 (în colaborare cu Liviu Bleoca); Liliana Ursu, The Sky Behind the Forest, Londra, 1997 (în colaborare cu autoarea şi Tess Gallagher); City ofDreams and Whispers. An Anthology ofContemporary Poets oflasi, îngr. trad., Iaşi, 1998 (în colaborare); Daniela Crăsnaru, Sea-Level Zero, New York, 1999; Day After Night. Twenty Romanian Poets for the Twenty-First Century, îngr. Gabriel Stănescu şi trad., introd. Gabriel Stănescu, Norcross (SUA), 1999 (în colaborare); Virgil Mihaiu, Recensământ de epifanii - Census ofEpiphanies, ed. bilingvă, Piteşti, 1999 (în colaborare cu autorul, Liviu Bleoca şi Sergiu Celac); Mircea Cărtărescu, Bebop Baby, New York, 1999 (în colaborare); Magda Cârneci, Poeme - Poems, ed. bilingvă, Piteşti, 1999 (în colaborare cu autoarea); Ioana Ieronim, The Triumph of the Water Witch, Londra, 2000, 41, ed. bilingvă, postfaţă Dan Cristea, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu autoarea); Marin Sorescu, The Bridge, Londra, 2000 (în colaborare cu Lidia Vianu); Speaking the Silence. Prose Poets ofContemporary Romania, îngr. introd. şi trad., Piteşti, 2001 (în colaborare cu Bogdan Ştefănescu); Club 8. Poems, îngr. Radu Andriescu şi trad., Iaşi, 2001 (în colaborare cu
Radu Andriescu, Michael Astner, Mihai Avădanei şi Roxana Muscă); Ioan Flora, Medeea şi maşinile ei de război - Medea and Her War Machines, ed. bilingvă, postfaţă Ioan Buduca, Cluj-Napoca, 2002 (în colaborare cu Alina Cârâc); Saviana Stănescu, Diary of a Clone, New York, 2003 (în colaborare); Singular Destinies. Contemporary Poets of Bessarabia, Chişinău, 2003 (în colaborare); Elena Ştefoi, The Starting Line, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Liana Vrăjitoru).
Repere bibliografice: Delia Verdeş, Adam Sorkin - un yankeu laporţile dorului, „Dilema", 1996, 4; Ruxandra Cesereanu, Oraşul viselor şi al şoaptelor, ST, 1998,10; Radu Andriescu, Parfumul altei literaturi, AUI, limbi şi literaturi străine, 1998,1; Catrinel Popa, Mircea Cărtărescu, „Bebop Baby", OC, 2000, 1; Olimpia Iacob, Poeţi români în haină englezească, CL, 2001,4; Daniel Corbu, Poemul scurt al lungii mele vieţi, CL, 2003,5; Bianca Burţa, Ioan Flora, „Medeea şi maşinile ei de război -Medeea and Her War Machines", OC, 2003,161. .	O. I.
SOROHAN, Elvira (21.VIII.1934, Vaslui), critic şi istoric literar. Este fiica Elenei (n. Bârcă) şi a lui Petru Vieru, maistru în mecanică fină. învaţă la Vaslui, unde între 1948 şi 1952 urmează şi Liceul Pedagogic. în 1956 va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi. îşi susţine doctoratul în 1972, cu o lucrare despre Miron Costin. Este cadru didactic la Facultatea de Filologie (Facultatea de Litere) a Universităţii ieşene, parcurgând toate treptele profesionale, până la gradul de profesor. Debutează în presă cu articolul Reeditarea lui Ion Pillat („laşul literar", 1961) şi în volum în 1978,
317 Dicţionarul general al literaturii române
Sorohan
cu lucrarea Cantemir în Cartea ieroglifelor, distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Colaborează la „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară", „Convorbiri literare", „Ateneu", „Cronica", „Dacia literară", „Jurnalul literar", „Adevărul literar şi artistic", „Dialog" (Montpellier) ş.a.
Universitar prin formaţie şi profesie, S. este specialistă în literatura română veche, pe care o cercetează cu acribie ştiinţifică şi subtilitate interpretativă. Perspectiva sa critică asimilează idei noi din teoria literaturii, aplicate eficient textelor româneşti. Rezultă un discurs critic modern fără ostentaţie, ce slujeşte perfect opera analizată. Cantemir în Cartea ieroglifelor strânge într-o interpretare de mare coerenţă argumente de ordin estetic, pentru a-i contura cărturarului o dimensiune universală. Combinând o riguroasă analiză textuală, în bună tradiţie structuralistă, cu abordări specifice psihocriticii, S. începe prin a fixa saltul înfăptuit de Dimitrie Cantemir de la proza cronicărească la cea artistică, într-un roman autobiografic în care realitatea este revelată după datele imaginarului şi cu sensul încifrat prin alegorie şi limbaj. Un studiu comparatist temeinic şi nuanţat stabileşte înrudirile operei în epocă, punând în lumină originalitatea lui Cantemir în seria autorilor de povestiri alegorice cu semnificaţie satirică. Exegeta subliniază faptul că scriitorul a ales alegoria nu atât din prudenţă socială, ci mai curând din plăcerea de a provoca perspicacitatea cititorului prin substituiri simbolice, caracterul ludic al operei fiind sporit şi de limbajul cifrat, pentru care Cantemir a avut grijă să dea un glosar cu cheia semnelor. In context comparatist, se remarcă atracţia cărturarului pentru o comunicare criptică şi mai cu seamă preocuparea de a edifica o scriere cu caracter universal. înscriindu-1 pe Cantemir în formula „excentrică" a manierismului, S. îl şi delimitează de ea: limbajul ezoteric al Istoriei ierogliţice este o replică literară, nu un exerciţiu erudit, un semn al neconcordanţei spirituale cu realitatea, dar şi al nepotrivirii universului fictiv creat cu superioritatea ideală a Inorogului. în consecinţă, Istoria ieroglifică poate fi considerat un roman autobiografic polemic, „născut din fantezia unui om care gustase puterea, era frustrat de ea şi o dorea încă". Se evidenţiază, de asemenea, spiritul şi ideile iluministe în textul scris de Cantemir în 1705, cât şi inovaţiile în plan literar, de la artificiile manieriste la deformarea programatică a realităţii. Un capitol aparte este dedicat construcţiei narative, urmărindu-se consecinţele alegoriei în redimensionarea subiectivă a evenimentelor şi în modificarea ordinii narative. Referitor la tipul de povestire, S. crede că poate fi definit prin „intriga apologetică", dictată de existenţa ideală a Inorogului, şi demonstrează că romanul este conceput ca o dezbatere reprezentată, nu relatată, cu evoluţie alternativă a grupurilor de personaje şi a Inorogului, veriga de legătură între ele. Sunt studiate nuanţat procedeele narative (discursurile şi scrisorile fictive, visul, speculaţia filosofică, povestea didactică, maxima). Capitolul final interpretează sensul global al Istoriei ieroglifice prin portretul Inorogului, simbol al geniului condamnat a trăi printre oameni care îi sunt inferiori moral şi spiritual. Realizând o foarte documentată
incursiune în difuzarea mitului inorogului de la Renaştere la manierism, S. punctează din nou originalitatea lui Dimitrie Cantemir. Alt studiu, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu şi Eminescu (1982), descoperă rebeliunea ca stare poetică fundamentală la cei doi poeţi şi prezintă modelul a două feţe ale insurgenţei romantice („faţa pasiunii şi faţa «gândirii reci»"), făcând, totodată, consideraţii asupra specificului mesianismului romantic românesc. în această cercetare tematistă se examinează, după strategia psihocritică, opera lui Heliade (Biblice; Amintire, Suvenire), folosită ca argument în confirmarea „mitului personal" al scriitorului în vremea lui (capitolul Opera lui Heliade Rădulescu, scenariul revoltei continue). în secţiunea următoare, intitulată Eminescu. Revolta geniului şi geniul revoltei, S. discută esenţializarea şi redimensionarea revoltei la marele poet, accentul fiind pus pe investigarea operei, nu pe modelul de rebeliune al omului. Micromonografia Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu (1984) reface imaginea cărturarului român, încadrată în ideologia iluminismului european, căruia acesta îi aparţine de drept, în timp ce opera este abordată în relaţie cu scrieri literare din epocă. Caracterul original al Ţiganiadei, comentat într-o manieră modernă care revitalizează calitatea textului, e fixat în „autohtonizarea prin folclor a parodiei clasicului", de o analiză pertinentă având parte şi funcţia parodiei eroi-comice şi a ironiei, precum şi strategia narativă. O lucrare de sinteză, Introducere în istoria literaturii române (1997; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), prezintă originile literaturii române într-un demers critic integrator, urmărind să dea relief calităţilor expresive detectate în retorica sacră, în scrierile cronicăreşti, în cel dintâi roman şi în primele încercări poetice româneşti. Capitolul Preliminarii cuprinde consideraţii despre specificul istoriei literare, despre metodele aplicate şi despre schimbările survenite în modul de a concepe istoria literaturii. Perspectiva pentru care pledează şi aici autoarea este cea estetică, întrucât crede că istoria literaturii trebuie să fie preocupată de devenirea literaturii de la valori simple la valori complexe. Eseu de interval, cum îşi prezintă S. cartea, Ion D. Sîrbu sau Suferinţa spiritului captiv (1999; Premiul revistei „Convorbiri literare") supune unei analize pătrunzătoare Jurnalul unui jurnalist fără jurnal cu scopul declarat de a „extrage din el datele conştiinţei scriitorului care a trebuit să tacă scriind". Intre exegezele dedicate acestui autor, din creaţia căruia tocmai operele postume s-au dovedit rezistente la trecerea timpului, interpretarea propusă aici se distinge prin empatia abordării şi ambiţia de a trece dincolo de text - unul insolit în literatura noastră din anii comunismului - în conturarea profilului spiritual şi moral al unei personalităţi singulare şi ea în epocă. Discutând Jurnalul..., dar apelând adesea şi la corespondenţă pentru a stabili delimitări, complementarităţi ori continuităţi, eseista se plasează în umbra textului, dar în interiorul epocii radiografiate de el, comentând în cunoştinţă de cauză contextul scrierii: plasează accente, pune în evidenţă nuanţe, urmăreşte constant reliefarea sobră a ideilor şi nu construirea unei imagini compensatorii a scriitorului, prea puţin cunoscut în timpul vieţii. Bine familiarizată cu
Soviany
Dicţionarul general al literaturii române 318
teoriile de analiza discursului, S. se opreşte deopotrivă asupra stilului şi retoricii acestei opere confesive în care prozatorul I. D. Sîrbu conştientizează cu luciditate şi durere cât de potrivnice afirmării sale literare autentice au fost vremurile trăite. Prezentând atitudinea unui cetăţean şi intelectual exemplar, ea sesizează că obsesia ratării îl marchează atât pe epistolier, cât şi pe diarist, dar exteriorizarea ei este diferită - umorul înşelător al „bufonului Gary" în scrisori, meditaţia şi luciditatea necruţătoare în paginile de jurnal. Cronică a ultimului deceniu de viaţă şi mod în care un spirit eminamente liber filosofează asupra istoriei, Jurnalul... oglindeşte zbuciumul creatorului inapt ^pentru compromis, dar care are slăbiciunea de a scrie piese de teatru la comandă, spaima de anonimat şi margina-lizare a scriitorului ce aspiră la recunoaşterea literară, dezamăgirea la gândul că scrisul nu transmite substanţa reală a mesajului său. Sunt faţete contradictorii ale unei personalităţi pe care analiza le sesizează şi le explică prin opţiunea de viaţă şi fracturarea carierei provocată de aceasta. După ce întreprinde o scurtă trecere în revistă a literaturii confesive româneşti şi punctează particularităţile „jurnalului manifest" al lui I. D. Sîrbu sub aspectul scriiturii şi al conţinutului documentar, eseista se opreşte asupra funcţiei cu care autorul învesteşte acest tip de scriere. Din nou plasarea este în context biografic şi politic, ca o tentativă de clasare a amintirilor dureroase, o „luptă cu memoria" în faţa căreia prozatorul se declară învins, nutrind însă speranţa unui ipotetic cititor al altor vremuri. Fină cunoscătoare de literatură, S. apreciază stilul acestei scrieri incendiare. Profund ostil regimului, nepublicabil la data elaborării, jurnalul e văzut ca „o revanşă târzie a prozatorului I. D. Sîrbu". S. a publicat şi comentarii despre Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Al. Macedonski, G. Bacovia, Urmuz, E. Lovinescu, G. Călinescu ş.a., precum şi prefeţe la ediţii din scrierile lui Miron Costin, Ion Neculce, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Ion Creangă, Machiavelli.
SCRIERI: Cantemir în Cartea ieroglifelor, Bucureşti, 1978; Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu şi Eminescu, Bucureşti, 1982; Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1984; Miron Costin. Permanenţe ale mentalităţii româneşti, Iaşi, 1995; Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, 1997; Ion D. Sârbu sau Suferinţa spiritului captiv, Iaşi, 1999; Naratori şi modelare umană în medievalitatea românească (în colaborare cu Constantin Pricop şi Valeriu P. Stancu), Iaşi, 2000. Antologii: Cartea cronicilor, Iaşi, 1986. Ediţii: Niccold Machiavelli, Măştile puterii, tr. Nina Fagon, pref. edit., Iaşi, 1996.
Repere bibliografice: Sorin Titel, O lectură nouă a „Cărţii ieroglifelor", RL, 1978, 39; AL Piru, „Istoria ieroglifică", LCF, 1978, 40; Zaharia Sângeorzan, „Cantemir în Cartea ieroglifelor", CRC, 1978, 41; AL Dobrescu, Noua faţă a literaturii vechi, CL, 1978,11; AL Protopopescu, Un nou Cantemir, VR, 1978, 12; Ion Maxim, „Cantemir în Cartea ieroglifelor", 0,1979, 25; Mihai Dinu Gheorghiu, Revoltă şi frustrare, CRC, 1982,38; Paul Dugneanu, „Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu şi Eminescu", LCF, 1982, 38; Elena Tacciu, Insurgenţa romantică, RL, 1983,8; Cornel Regman, „Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu", RITL, 1984, 3; Zaharia Sângeorzan, Scriitorul şi opera, CRC, 1984, 51; Emil Mânu, Exegeza operei unui „erudit rafinat", CNT, 1985,24; Şerban
Cioculescu, Mihai Viteazul văzut de Miron Costin, RL, 1986,51; Simuţ, Incursiuni, 383; Constantin Coroiu, Originile literaturii române, ALA, 1997, 379; Antonio Patraş, Au şi cărţile soarta lor, ALA, 2000, 513; Nicolae Creţu, Jurnalul „de sertar" şi „Athanorul" comunist, CL, 2000,3; Doina Curticăpeanu, Urcarea „muntelui alb", F, 2000, 3; Lăcrămioara Petrescu, Un scriitor necunoscut?, JL, 2000,3-6; Gheorghe Grigurcu, Un spirit captiv, RL, 2000, 27; Alexandra Olivotto, Un jurnal, o stare, o metodă, RL, 2000, 30; Marian Barbu, Oricând despre rădăcinile culturii româneşti, CNT, 2000, 46; Antonio Patraş, O nouă lectură a unor texte vechi, ALA, 2001, 555; Cristea-Enache, Concert, 346-353; Petraş, Panorama, 583-585; Laura Lazăr Zăvăleanu, De la lecţia istoriei la coroana discernerii, „Viaţa literară", 2002, 9; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 384-385.	'	II.	C.
SOVIANY, Octavian (23.IV.1954, Braşov), poet, critic literar, dramaturg şi prozator. Este fiul Rozaliei (n. Râduly), şi al lui Vasile Soviany, funcţionar. In oraşul natal urmează Liceul „Andrei Şaguna" (1969-1973), iar la Cluj-Napoca Facultatea de Filologie, secţia română-spaniolă, a Universităţii „Babeş-Bolyai", absolvită în 1979. Din 2000 este doctorand al Universităţii din Bucureşti. De-a lungul anilor lucrează succesiv (uneori şi simultan) în învăţământ şi în presa culturală: profesor de limba română la Şcoala Generală nr. 127 din Bucureşti (1979-1990), redactor la „Universul cărţii" (1990-1992) şi la „Contemporanul-Ideea europeană" (1992-1994), unde deţine mai mulţi ani cronica literară, iar din 1994 profesor la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu" din capitală. A mai fost redactor la „Apostrof" şi „Viaţa românească", muzeograf la Muzeul Literaturii Române. Debutează în 1975, cu versuri, la „Echinox". Preocupările sale literare erau însă anterioare anilor studenţiei. în adolescenţă a învăţat multe despre literatură de la poetul braşovean Darie Magheru. A activat în cenaclul revistei „Astra" (1969-1973), apoi în cenaclul de la „Echinox" (1975-1979), iar după decenii a devenit unul din principalii animatori ai dezbaterilor în cadrul unor importante cenacluri bucurestene: din 1998 la cenaclul Asociaţiei Scriitorilor (condus de Nora Iuga), din 2002 la cenaclul „Euridice" al Uniunii Scriitorilor (condus de Marin Mincu). Rolul lui de „descoperitor" al unor talente nu poate fi trecut cu vederea, mulţi tineri poeţi datorându-i mult sub raportul cristalizării destinului şi sub cel al notorietăţii. între altele, S. este organizatorul Festivalului de poezie „Gellu Naum", care se desfăşoară din 2002 la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu". Conduce, de asemenea, la acest liceu un cenaclu de poezie unde s-au format Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Iulia T. Stoian, Beatrice Zara, Cristian Cotarcea, autori aflaţi în curs de consacrare. Debutul editorial al lui S. se produce în 1983, cu apariţia cărţii de versuri Ucenicia bătrânului alchimist. Ulterior publică mai multe volume de poezie, teatru, critică literară şi proză. Mai colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Ziua literară", „Cuvântul", „Paradigma", „Amfiteatru", „Familia", „Tomis", „Contrafort", „Seine et Danube" (Paris) ş.a. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru placheta Cântecele desăvârşirii
319 Dicţionarul general al literaturii române
Soviany
interioare (1994) şi pentru lucrarea Textualism, postmodemism, apocaliptic (I-II, 2000-2001).
Ca poet, S. a fost privit ca un optzecist netipic sau „disident", în răspăr cu majoritatea colegilor de generaţie, echinoxist, menestrel, autor livresc, manierist etc. De fapt, specificitatea rezidă în apartenenţa liricii sale la estetica proprie curentului oniric, mai precis spus, în faptul că el este un reprezentant - aşa-zicând întârziat - al onirismului românesc, fundamentat şi ilustrat încă din anii '60 ai secolului trecut de Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag. Aşadar, ca poet oniric, el creează în chip lucid, dar după legile visului. Produce o imagerie elaborată - organizată în naraţiuni -, care prezintă afinităţi mai degrabă cu suprarealismul pictural (Magritte, De Chirico, Salvador Dall, Victor Brauner) decât cu cel literar. Procedând aşa, acţionează în descendenţă dimoviană, lucru remarcat în numeroase rânduri de critică. Versurile lui S., mai ales cele din cărţile apărute la sfârşitul secolului al XX-lea, seamănă în chip izbitor cu cele ale lui Leonid Dimov. Asemănarea este uneori atât de mare, încât s-ar putea conchide, în grabă, că e vorba despre un fenomen de influenţare sufocantă ori de epigonism. Poetul e însă un dimovian legitim şi original, un emul, un adevărat succesor al lui Dimov. Creator de universuri onirice „paralele", de lumi ficţionale fascinante, a căror contemplare seduce, e un „arhitect de paradisuri" - cum sună titlul unui ciclu de poeme din Provincia pedagogică (1996) -, mânuitor dibaci al unei „maşini de miraje" de patentă personală. Concomitent cu afirmarea ca poet, S. s-a distins şi printr-o asiduă şi meritorie activitate de critic literar. Erudiţia, vădită în beletristică, îşi spune cuvântul şi la nivelul prestaţiei critice. S. valorifică avizat nu numai patrimoniul strict al teoriei şi istoriei literare, ci şi pe cel al filosofiei, culturologiei şi al altor discipline umaniste, fiind, de pildă, un bun cunoscător al chestiunilor teologice şi religioase. în Textualism, postmodemism, apocaliptic criticul îşi chintesenţiază activitatea de cronicar, regrupând texte care se articulează într-o amplă panoramă a producţiei literare din ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Sunt antologate aici cronici, studii şi eseuri critice despre Ion D. Sîrbu, Angela Marinescu, Marta Petreu, Aura Christi, Adela Greceanu, Marin Mincu, Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe Izbăşescu, Dora Pavel, Bogdan Ghiu, Horia Gârbea, Cristian Popescu, Ion Mureşan, Daniel Bănulescu, George Cuşnarencu, Dumitru Ţepeneag, Nora Iuga, Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun şi mulţi alţii. Relevante, eseurile introductive şi concluzive ale celor două volume expun viziunea despre „apocaliptic" ca matrice a segmentului de literatură valorizat, pe care criticul o apreciază că ar corespunde modelului existenţial prevalent în lumea de azi. „Apocalipticul" ar include atât textualismul, cât şi post-modernismul, acestea „nefiind decât nişte forme particulare ale ultimei faze a culturii «burgheze», care este cultura dorinţei de moarte". De fapt, pledoaria teoretică transgresează domeniul strict al criticii literare, devenind o profesiune de credinţă existenţială: „Doar asumându-ne condiţia de fiinţe apocaliptice putem nutri nădejdea că nu ne vom rata în plan ontologic". Debutul lui S. în dramaturgie a avut loc în 1992, cu
o piesă elaborată în 1986-1988 şi intitulată Strălucirea şi suferinţele filosofilor. Autorul a recurs, într-un mod oarecum pirandellian, la procedeul „teatrului în teatru", piesa înfăţişând reprezentarea unui spectacol imaginar - având drept subiect vinderea lui Platon ca sclav, după moartea lui Socrate -desfăşurat pe scena teatrului de la Cişmeaua Roşie, în vremea lui Ioan Caragea, „hospodar la Kara Iflak", domnul fiind de faţă, însoţit de principalii dregători. O lovitură de stat pusă la cale de Marele Agă este dejucată, în final, prin vigilenţa slugarnică a Poetului Curţii. Piesa-cadru are aspectul unei savuroase farse satirice, cu viguros mesaj democratic (şi, în contextul vremurilor în care a fost scrisă, antitotalitar, anticeauşist, amintind, poate şi prin recursul la recuzita „de epocă", de Cântul al unsprezecelea din Levantul lui Mircea Cărtărescu, elaborat cam în acelaşi timp), iar „piesa din piesă" abordează, în registru grav, o problematică moral-filosofică perfect omologă celei din farsa în care e inserată. In alte texte autorul se înfăţişează ca un dramaturg neoionescian, izbutind să nu fie strivit de ponderea uriaşă a „modelului", întrucât şi acum asemănarea nu provine din deficit de originalitate, ci din afinitate structurală, asumată cu multă cutezanţă. Şi prozatorul S. se situează într-un raport de continuitate cu poetul, cele două modalităţi de scriitură fiind consubstanţiale. Proza poematică din Cartea mirajelor, cum se intitulează un ciclu din volumul Textele de la Montsalvat (1997), anunţa paginile din care se articulează prima carte „de proză" a scriitorului, Textele de la Monte Negro (2003), un fel de mic roman (care poate fi considerat şi un amplu poem), cu o compoziţie fragmentară, alcătuit ca o „culegere" de texte - scurte secvenţe, separate prin câte un rând de puncte de suspensie şi grupate în unsprezece „cărţi". Acest roman poetic şi oniric vădeşte din nou vocaţia lui S. de făuritor de „lumi posibile", de „universuri paralele". Mobilizând un substanţial patrimoniu cultural, de opere literare, de arhetipuri şi miteme, de mituri şi mitologii, de mentalităţi şi cutume, de bestiare şi tipologii ori galerii de personaje etc., scrierea prilejuieşte un festin de intertextuali-tate. Monte Negro e un falanster concentraţionar, iar cartea se rânduieşte în seria distopiilor. Alăturându-se relativ numeroaselor romane apocaliptice, postapocaliptice, catastrofice, postmodern-eshatologice, soteriologice, carnavalesc-grave, cu sugestii de model mundan alternativ etc. ale deceniului românesc 1993-2003, scrierea se distinge prin marea deschidere către trecut, prin poeticitate, în fine, prin textualismul definitoriu. Textele de la Monte Negro poartă o mare încărcătură culturală şi, în acelaşi timp, îşi revelează autenticitatea, în sensul angajării existenţiale. Livresc şi autenticitate, textualism şi angajare existenţială, cam aceştia ar fi termenii subtilei ecuaţii a personalităţii lui S.
SCRIERI: Ucenicia bătrânului alchimist, Cluj-Napoca, 1983; Strălucirea şi suferinţele filosofilor, Bucureşti, 1992; Cântecele desăvârşirii interioare, Bucureşti, 1994; Turnul lui Casanova, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1996; Provincia pedagogică, Bucureşti, 1996; Textele de la Montsalvat, Bucureşti, 1997; Textualism, postmodemism, apocaliptic, I-II, Bucureşti, 2000-2001; Experiment şi angajare ontologică, Bucureşti, 2002; Cartea lui
Spaţiul mioritic
Dicţionarul general al literaturii române 320
Benedict, pref. Nora Iuga, postfaţă Nicolae Tzone, Bucureşti, 2002; Textele de la Monte Negro, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „ Ucenicia bătrânului alchimist", RL, 1984,22; Ioan Milea, „ Ucenicia bătrânului alchimist", TR, 1984,42; Constanţa Buzea, Târguri de fructe, târguri de flori, AFT, 1988,1; Ioan Moldovan, Un menestrel la curţile literaturii, F, 1990, 7; Valentin Silvestru, Tinerii anului, RL, 1992,1; Ţeposu, Istoria, 96-98; Dan Silviu Boerescu, Rafinamente, ecouri, „Cartea", 1996,27; Aurel Pantea, Un lux poetic asianic, APF, 1996, 7-8; Borbely, Xenograme, 84-87; Tatiana Rădulescu, Dincolo de frenezia imagistica, VR, 1998, 7-8; Octavian Soviany, PRA, 1,438; Mircea A. Diaconu, Cărţi de peste... ani, CL, 1999, 1; Marin Mincu, Un poet oniric, LCF, 1999,6; Ion Simuţ, „M-am simţit întotdeauna mai apropiat sufleteşte de grupul oniric decât de colegii de generaţie" (interviu cu Octavian Soviany), F, 1999,3; Mariana Filimon, O limbă în care nu există conjugări, CNP, 1999,5-6; Simion Bărbulescu, O provocare la adresa Isarlâkului, LCF, 1999, 28; Nora Iuga, Când Filimon, când Filaret, RL, 1999,33; Radu Voinescu, Cartea jubilaţiilor, LCF, 2000, 4; Ion Roşioru, „ Textele de la Monsalvat", CL, 2000,7; Cistelecan, Top ten, 47-48; Grigurcu, Poezie, II, 384-388; Micu, Ist. lit., 695; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 428-429; Florin Mihăilescu, Poetica spaţiului apocaliptic, VR, 2001, 5-6; Al. Pintescu, Postmodernism şi postmodernisme, ST, 2001, 9; Bogdan Alexandru Stănescu, Camera cu molii, LCF, 2002,37; Constantin M. Popa, Provocări şi imprudenţe, „Mozaic" (Craiova), 2003,11-12.	N.	Br.
SPAŢIUL MIORITIC, publicaţie apărută la Milano în iunie 1989 (un număr), cu subtitlul „Supliment al revistei «Biserica românească» a Comunităţii Ortodoxe Române din Italia". Director responsabil: M. A. Balasiu. S.m. îşi propune să fie o „publicaţie de cultură şi spiritualitate" şi „să dea glas" cântecului „de dor şi jale al fiilor neamului românesc de pe meleagurile italice". Revista „aşteaptă contribuţii menite să ducă la mai buna cunoaştere a valorilor spirituale ale latinităţii orientale şi eventual la înscrierea dorului şi a doinei în structura sufletească a europeanului de mâine" (Traian Valdman, Spaţiul mioritic). Numărul este dedicat integral lui Mihai Eminescu. Sunt reproduse şapte poezii: O, mamă..., Pe lângă plopii fără soţ, Scrisoarea III (fragment), Doină, Rugăciune, Răsai asupra mea, Dumnezeu şi om. Sunt incluse în sumar scurte articole despre poet, nu lipsite de amprentă festivistă, aparţinând lui Liviu Papadima, Zoei Dumitrescu-Buşulenga, lui Alexandru Balaci, Dumitru Almaş, Bartolomeu Anania, Traian Filip, I. D. Bălan, George Macovescu, N. Neagu-Contel, Mihaela Stăncioiu, Traian Valdman.	A.	P.
SPĂRIOSU, Mihai (24.111.1944, Deta), teoretician literar, comparatist şi traducător. Este fiul Anei şi al lui Cornel Spăriosu, avocat. Face şcoala elementară şi cursul liceal la Timişoara (1950-1961). Urmează Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză, absolvită în 1966, rămânând asistent la aceeaşi facultate. In 1971 părăseşte România şi se stabileşte în Statele Unite ale Americii. Obţine titlul Maşter of Arts la Tulane University în 1973 şi pe cel de doctor în literatură comparată şi anglo-americană modernă la Stanford University în 1976. După o suită de specializări post-doctorale şi de poziţii temporare - visiting assistant, visiting
assistant professor ş.a. - în instituţii academice din Europa (Universitatea din Konstanz, ca bursier Humboldt) şi din SUA (University of California - San Diego, Ohio State University, State University of New York-Birghamton, Corneli University), se fixează la University of Georgia din Athens (1982), unde ajunge profesor titular de literatură comparată (1990) şi research professor (1994). Este director al prestigioasei serii editoriale de teorie literară şi studii culturale „The Margins of Literature" de la State University of New York Press, Albany, iar între 1982 şi 1992 coeditor (cu Giuseppe Mazzotta) al seriei „Cultura ludens" de la John Benjamins Publ. Co., Philadelphia/Amsterdam; membru fondator, e şi codirector la International School of Advanced Study in the Humanities de la Santiago de Compostela (Spania), inaugurată în 1996, ş.a. Coordonează proiecte colective, de teorie literară şi de literatură comparată, printre care Istoria comparată a literaturilor din Europa de Est şi Centrală. Literatura română a fost pentru S. un obiect de interes permanent, în special în cadrul unor cursuri despre ficţiunea est- şi central-europeană, susţinute la centrele interuniversitare de studii avansate de la Dubrovnik (Aspects of Romanian Postmodernist Fiction, 1989, History, Ethnicity and Inner Being: Rebreanu's Forest of the Hanged, 1990) şi Praga (Exile and Utopia in Romanian Fiction, 1991). în 1969, după ce dăduse două mici texte din Walt Disney
(1966), se afirmă ca traducător cu o versiune la The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman de Laurence Sterne. Urmează alte transpuneri: Northrop Frye, Anatomia criticii (1972, împreună cu Domnica Sterian), Malcolm Lowry, Sub vulcan (fragmente în „Secolul 20", 1973) ş.a. Este autorul unei versiuni româneşti a Panciatantrei, repovestită pentru copii (1970). Peste Ocean va rescrie în limba engleză, împreună cu Dezso Benedek, un volum de basme din Transilvania: Ghosts, Vampires, and Werewolves. Eerie Talesfrom Transylvania Retold (1994). Debutul în „Studii de literatură universală" din 1969, urmat de câteva articole în „Analele Universităţii Bucureşti", anunţă cariera de comparatist a lui S., prezent cu numeroase studii şi cărţi, cu zeci de conferinţe în Europa şi dincolo de Ocean. Publică în „South-Eastern Europe", „Comparative Literature", „Degres", „Nouvelle Europe", „Modem Language Notes", „Boletin de literatura comparada", „Boletin del Grupo de Estudios de Critica Literaria", „Canadian Rewiew of Comparative Literature", „New Literary History" ş.a.
S. este un interpret pe cât de erudit, pe atât de sagace al discursului intelectual, pe toate palierele sale - onto-epistemologic, psihosocial, lingvistic, artistic, politic. într-un ciclu de patru lucrări el examinează locul literaturii în dinamica istorică a mentalităţii occidentale. Literature, Mimesis, and Play (1982) inaugurează seria în care jocul este un concept-cheie al sistemului de repere considerat de S. relevant pentru devenirea discursului intelectual european (ştiinţific, filosofic, artistic). îi urmează două cărţi plasate programatic sub semnul lui Dionysos - a cărui efigie ţintuieşte simbolic dimensiuni esenţiale ale reflexiei şi creativităţii: Dionysus Reborn. Play and theAesthetic Dimension in Modern Philosophical and Scientific Discourse (1989), God ofMany Names. Play, Poetry,
321 Dicţionarul general al literaturii române
Spâriosu
and Power in Hellenic Thought from Homer to Aristotle (1991). Chiar din titluri se atrage atenţia asupra itinerarului semnificativ parcurs de autor. Drumul conduce de la literatură către aderenţele sale multiple în sfera culturală şi, mai departe, spre proximităţile ei epistemice, într-un sistem de referinţă unde o serie de opţiuni valorice eterogene definesc o mentalitate. Dionysos, zeul lunecător cu mai multe înfăţişări şi nume, patronează două părţi ale acestui proiect ambiţios, căruia S. i se consacră începând din anii '80 ai secolului trecut. Scrise aproape paralel - deşi publicate succesiv -, cărţile au ca obiect dinamica mentalităţii occidentale şi, în orizontul ei de referinţă, articularea discursurilor intelectuale (ştiinţific, politic, religios, artistic) conform unor reguli, mereu schimbătoare, ale jocului, abordat de teoretician ca un concept-test, un veritabil dispozitiv de diagnoză. în Dionysus Reborn ludicul este vizorul prin care se citesc, într-o masă eteroclită de texte, , oscilaţiile mentalităţii occidentale între valori polare numite raţionale şi preraţionale. Mentalitatea preraţională implică devenirea cosmică neîndiguită, generatoare de conflicte violente şi mizând pe interacţiunea liberă a şansei şi a hazardului. Cea de tip raţional tinde mai curând spre temperanţă şi abstractizare, dând prioritate necesităţii în faţa şansei şi punând accentul pe norme şi pe o ordine reglementată cultural. Punctul din care demarează analizele este sfârşitul veacului al XVIII-lea, epocă de mare efervescenţă intelectuală. Odată cu romantismul şi, îndeosebi, cu idealismul german, apar semnificative mutaţii valorice. Autorul îşi defineşte şi metoda de lucru, numind-o interpretativ-configurativă. Se oferă, aşadar, altceva decât istoria unor universalii conceptuale sau arhiconcepte, al căror destin a marcat inconfundabil cultura occidentală, fixându-i semnalmentele. Şi anume, o analiză a
sistemelor de termeni constituite prin asemănări de familie (cu o formulă împrumutată de la Ludwig Wittgenstein) şi gravitând în jurul unor termeni-pivot: puterea, jocul, mimesis-nl, poezia ş.a.m.d. Datorită tensiunilor inevitabile dintre variante, astfel de configuraţii se transformă în veritabile câmpuri de forţă. Conform lui S., responsabilă pentru o asemenea stare etern-conflictuală de lucruri este natura mentalităţii occidentale, oscilând între alternative polare şi antrenând revizuiri periodice ale opţiunilor valorice sau modificarea modurilor consacrate de expresie şi de creaţie. în Dionysus Reborn se insistă asupra acelor momente ale modernităţii în care jocul şi iluzia lipsită de constrângeri, anterior reprimate şi reduse la statutul de simplă literatură, revin spectacular în prim-plan, afirmându-şi accesul la adevăr şi chiar dreptul la dominaţie culturală. Cea de-a doua carte, God ofMany Names, coboară în timp până la matca gândirii greceşti, la sursele culturii europene canonice. Scrutând trecutul din orizontul revelator al prezentului, S. aduce probe în favoarea unei ipoteze abia schiţate anterior. Anume că mentalitatea occidentală este dominată, în ultimă instanţă, de ideea de putere. Dincolo de modul specific în care Occidentul şi-a conceput mijloacele fiinţării, gândirii sau creaţiei, un principiu dominant al puterii îşi lasă amprenta asupra destinului unor concepte precum jocul, educaţia, reprezentarea, imitaţia, religia, conştiinţa, libertatea, necesitatea ş.a. Autorul caută şi interpretează aceste urme în texte dintre cele mai diverse ale culturii greceşti, de la Homer şi Hesiod la Platon şi Aristotel, de la presocratici la Sofocle, Euripide sau Aristofan. Literatura (sau ceea ce este astăzi identificat ca atare) nu ocupă un loc privilegiat în jocul de texte corespunzătoare fiecărei constelaţii culturale particulare. S. identifică prompt funcţiile care îi revin în procesul perpetuării sau al eroziunii anumitor structuri ale puterii culturale. Privită astfel, gândirea grecească devine teatrul unei competiţii nedecise între două serii de valori, numite de autor arhaice şi mediane. Arbitrajul revine unui principiu polar al puterii: de o parte, o accepţie agonică, violentă, iar de cealaltă, una mediată raţional, abstractizată în diferite grade şi parţial metaforizată. Folosit ca o hârtie de turnesol, jocul şi diversele sale modele operează ca o curea de transmisie, mediind relaţiile dintre putere, raţiune şi creaţie, marcând concepţiile despre realitate şi iluzie, adevăr şi fals şi cele despre natura şi menirea poeziei. Se insistă asupra rădăcinii conflictuale a gândirii greceşti, duplicitatea rafinată a conceptelor sale cheie fiind văzută ca o cauză esenţială a ambiguităţii funciare a discursului occidental contemporan. Plasându-şi întreprinderea sub un acoperiş simbolic, în The Wreath ofWild Olive. Play, Liminality, and the Study ofLiterature (1997) S. roteşte subit perspectiva. Oferită, potrivit legendei, învingătorilor olimpici de Zeus în persoană, ramura de măslin sălbatic invocată în titlu devine o emblemă a transmutării de semnificaţii. îmblânzit prin intervenţia divinităţii, principiul uman al competiţiei şi al beligeranţei (agonicul) se converteşte în fertilitatea spiritului paşnic, nonantagonic (irenicul). Jocul ca matriţă a literaturii rămâne punctul de demaraj al studiului, dar traseul demonstrativ se orientează în direcţia opusă. Schimbarea de ecleraj
Spăriosu
Dicţionarul general al literaturii române 322
speculativ trebuie considerată în întreaga sa amploare contextuală. Dincolo de orice variaţii spectrale, scena intelectuală a anilor '70-90 ai secolului al XX-lea a fost dominată de o filosofie agresivă a diferirii şi a alterităţii, ilustrată, printre alţii, de Michel Foucault, Jacques Lacan sau Jacques Derrida, de Hans Georg Gadamer şi Jiirgen Habermas, de formalismul rus, lingviştii praghezi şi Mihail Bahtin - aceştia din urmă cu tentacule peste Ocean. Genul ei proxim este sistemul de valori agonic, cu sursele în cultura elenistică timpurie. In orizontul în care se plasează S. condiţia definitorie a literaturii - derivată de asemenea din substanţa sa ludică - poartă numele de limi-nalitate. Pragul este locul care face posibilă trecerea - nonvio-lentă, adică irenică - de la tiparele centrale, autoritare, spre un număr virtual infinit de variante. în secţiunea teoretică a cărţii se insistă asupra condiţiei liminale a literaturii ca premisă fundamentală a capacităţii sale de a proiecta lumi posibile. De altfel, ipoteza lumilor posibile, cu o străveche tradiţie speculativă, este prizată astăzi de discipline diverse, ca filosofia analitică sau logica modală. Semantica lumilor posibile şi rolul ei în limpezirea statutului lunecător al ficţiunii au atras atenţia şi teoreticienilor literaturii. Interesul polemic al lui S. merge însă mai curând spre implicaţiile esenţialiste atribuite relaţiei real -posibil de filosofia europeană. Şi, mai ales, spre evaluarea ei tradiţională într-un sistem având ca antipozi centralul şi perifericul. Tipologia flexibilă proiectată în carte demonstrează că opoziţia simplistă lumi centrale - lumi marginale camuflează o reţea complicată de relaţii: de compatibilitate şi incompatibilitate, de comensurabilitate şi incomensurabilitate, având drept consecinţe intersecţia sau fuziunea, ciocnirea sau acomodarea, anihilarea sau complementaritatea ş.a.m.d. Eficienţa îi poate fi testată în studiul unor universuri reputat conflictuale ale lumii contemporane: culturale, sociale, politice, etnice, religioase. Următoarele două secţiuni ale lucrării au un caracter mai curând analitic şi aplicativ. Una priveşte textul literar în planul lui tematist. în vizor intră în special prozatori moderni: F. M. Dostoievski şi Andre Gide, Vladimir Nabokov, George Orwell şi Malcolm Lowry, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade. La nivel semantic, literatura ca fenomen liminal pune în cauză şi amendează în spirit irenic valorile mentalităţii şi culturii dominante, deschizându-le spre alternative fictiv-ima-ginative. în Pădurea spânzuraţilor, de pildă, protagonistul e victima sistemului de referinţe agonic, în care se definesc conceptele socioculturale de identitate etnică şi rasială. O dialectică a identităţii şi a diferenţei, transgresând conflictele de sex, rasă, mentalitate, este înscenată şi de Mircea Eliade în Maitreyi, prin manipularea tehnicilor narative. Perspectivismul critic al lui Eliade se bizuie pe mandatarea unui narator noncreditabil - Allan, autor al primului jurnal -, de la textul căruia demarează ofensiva relativizantă de lectură-rescriere într-un plan paralel. Nu numai ficţiunea, ci şi interpretarea literară este văzută de S. ca o formă ludică şi liminală de reprezentare, bazată pe „ca şi cum", un joc cognitiv ipotetic, cunoscut de la Xenofon încoace şi botezat de Hans Vaihinger principiul lui als ob. Autorul trece în revistă discursul critic al veacului al XX-lea, dominat de agende ideologice de dreapta
sau de stânga şi implicat direct în competiţia pentru putere. Sub semnul hermeneuticilor suspiciunii, cauţionate simultan de Karl Marx şi de Friedrich Nietzsche, se glosează incontinent pe seama sensurilor exclusive sau absente, a confruntării dintre text şi cititor, dintre autor şi critic ş.a.m.d. Modelele unei hermeneutici alternative de orientare irenică - interesate mai curând de plenitudinea sensurilor, de supraabundenţa interpretărilor nonbeligerante - nu trebuie inventate ab nihilo. S. le redescoperă în critica culturală din veacul al XlX-lea: Mathew Arnold, John Ruskin, Oscar Wilde, cărora le dedică unele din cele mai subtile pagini. întorcând cu dexteritate discursul intelectual modern pe celălalt sens, teoreticianul descoperă în potenţialul ludic al literaturii cheia depăşirii schizoidiei ereditare a psihicului colectiv occidental, marcat de o diferire agresivă perpetuă: între spirit şi corp, între iubire şi ură, între artist şi filosof, între savant şi preot, între ordine şi transgresarea ei, între competiţie şi cooperare. S. se situează înăuntrul unei vârste anumite a culturii occidentale, iar cărţile sale sunt produsul unui drum ă rebours, citind trecutul cu ochii prezentului şi căutând la sursă determinările genetice ale modernităţii. De altfel, în tot ce scrie, ca poetician, comparatist, istoric al spiritului european, el se ştie circumscris de o anume mentalitate, a cărei protoistorie o caută, asumându-şi această condiţie şi evaluându-i cu obiectivitate urmările.
SCRIERI: Panciatantra (povestită de ...), Bucureşti, 1970; Literature, Mimesis, and Play, Tiibingen, 1982; Dionysus Reborn. Play and the Aesthetic Dimension in Modern Philosophical and Scientific Discourse, Ithaca (New York), 1989; ed. (Resurecţia lui Dionysos. Jocul şi dimensiunea estetică în discursul filosofic şi ştiinţific modern), tr. şi postfaţă Ovidiu Verdeş, Bucureşti, 1997; God ofMany Names. Play, Poetry, and Power in Hellenic Thoughtfrom Homer to Aristotle, Durham-London, 1991; Ghosts, Vampires, and Werewolves. Eerie Tales from Transylvania Retold (în colaborare cu Dezso Benedek), New York, 1994; The Wreath ofWild Olive. Play, Liminality, and the Study of Literature, Albany (New York), 1997. Ediţii: Mimesis in Contemporary Theory. An Interdisciplinary Approach, I-II, Philadelphia, 1984-1990 (în colaborare cu Ronald Bogue); Building a Profession. Autobiographical Perspectives on the History of Comparative Literature in the United States, Albany (New York), 1994 (în colaborare cu Lionel Gossman); The Play of the Seif Albany (New York), 1994 (în colaborare cu Ronald Bogue). Traduceri: Walt Disney, Miki Maus şi câinele Pluto, Bucureşti, 1966, Miki Maus şi nava cosmică, Bucureşti, 1966; Laurence Steme, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, pref. trad., Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Mihai Miroiu); Northrop Frye, Anatomia criticii, pref. Vera Călin, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Domnica Sterian); Dario Villanueva, Theories ofLiterary Realism, Albany (New York), 1997 (în colaborare cu Santiago Garda Castanon).
Repere bibliografice: Bryan Sutton-Smith, Playfull Yours, „TASP Newsletter", 1989,1; Gerald Gilespie, „Dionysus Reborn. Play and the Aesthetic Dimension in Modern Philosophical and Scientific Discourse", „Comparative Literature" 1989, 61-63; Virgil Nemoianu, Un filosof al culturii: Mihai Spăriosu, RL, 1990, 21; Virgil Nemoianu, „Dionysus Reborn", „The Review of Metaphisics", 1990, decembrie; Monica Spiridon, „Zeul cu mai multe chipuri", RL, 1991, 14; Roy Arthur Swanson, „God ofMany Names", „Religious Studies Review", 1992,4; Aura Taras-Sibişan, „Postmodernismul nu mă entuziasmează" (interviu cu Mihai Spăriosu), LCF, 1992,7; Monica Spiridon, Dincolo de „bătălia"
323 Dicţionarul general al literaturii române
Spătaru
cuvintelor, RL, 1992, 19; Robert S. J. Garland, „God of Many Names", „Ancient Philosophy", 1994, 14; Marcel Corniş-Pop, Contest vs. Mediation: Innovative Discursive Modes in Postmodem Fiction, în Violence and Mediation in Contemporary Culture, îngr. Ronald Bogue şi Marcel Corniş-Pop, Albany (New York), 1996,181-200; Andrei Marga, Două sinteze majore, APF, 1997,1-2; Andreea Deciu, Miza cea mare şi o miză mai mică, RL, 1998,43; Spiridon, Interpretarea, 158-161; Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră, Piteşti, 2000,44-46; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 262-266; Manolescu, Enciclopedia, 631-632.	M.	S.
SPĂTARU, Gheorghe (9.IV.1933, Horbova-Herţa - 5.IV.1997, Chişinău), etnolog. A făcut studii la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1956-1961) şi a funcţionat apoi în calitate de cercetător la Institutul de Istorie, la Institutul de Etnografie şi Folclor, la Institutul de Istorie şi Teoria Artei, precum şi la Institutul de Stat al Artelor.
Preocupat îndeosebi de teatrul folcloric, S. a stabilit tipologia şi zonele de răspândire ale manifestărilor teatrale populare, a cercetat apariţia, evoluţia şi perioadele istorice de dezvoltare a dramatizării populare în strânsă legătură cu sistemul lor poetic. Pe baza culegerilor proprii efectuate în sate din Bucovina, Basarabia şi Transnistria, a realizat lucrările Drama populară moldovenească (1976) şi Teatrul folcloric cu tematică istorică în Moldova (1980, în limba rusă). A editat, în colaborare, volumul Teatrul popular (1981), însoţit de un studiu introductiv în care abordează probleme de istorie a studierii genului, legate de apariţia şi dezvoltarea lui, conţinutul de idei, limbajul poetic ş.a., şi cuprinzând melodii, comentarii, glosar şi fotografii. în lumea teatrului popular (1984) este o lucrare de popularizare.
SCRIERI: în lumea teatrului popular, Chişinău, 1984. Ediţii: Drama populară moldovenească, Chişinău, 1976; Istoriceskaia moldavskaia narodnaia drama, Chişinău, 1980; Teatrul popular, introd. edit., Chişinău, 1981 (în colaborare).
Repere bibliogafice: Iulian Filip, Teatrul popular într-o apariţie monografică, „Nistru", 1977,4; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 290. Gr. B.
SPĂTARU, Indira (24.1 .1971, Iaşi), poetă. Este fiica Anei (n. Călin) şi a lui Constantin Spătaru, operatori chimişti. Urmează şcoala generală şi liceul la Iaşi. Devine studentă la Facultatea de Litere a Universităţii „AL I. Cuza", secţia rusă-română (1991-1992), dar ulterior frecventează Facultatea de Filosofie de la aceeaşi universitate, absolvită în 1997. Va lucra ca supraveghetor la Casa „Vasile Pogor" din Iaşi (1990-1992), iar din
1997	devine muzeograf la Casa Memorială „Vasile Alecsandri" din Mirceşti şi la Casa Memorială „Otilia Cazimir" din Iaşi. în 2001 face o specializare în muzeologie la Bucureşti. Debutează în 1986, cu versuri, la „Convorbiri literare", iar editorial cu volumul Poeme, apărut în 1995. Colaborează, de asemenea, la „Cronica", „Dacia literară", „Poesis", „Ateneu", „Luceafărul" ş.a. I s-au acordat Premiul revistei „Poesis" (1990), Premiul revistei „Luceafărul" (1992), Premiul revistei „Ateneu" (1993), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1995).
S. propune o poezie în care livrescul, apropiat de paradigma modernistă, câteodată chiar de sorginte suprarealistă, se combină cu radiografii fruste ale îndoielilor existenţiale. Pe fondul unor sonorităţi aparte, care însoţesc o vizualizare antropomorfică a naturii („Brazii din cer au aripi de barzi"), poeta meditează la menirea cărţilor, la miturile esenţiale: „Să te înconjuri de sunetele cărţilor / cum altădată celţii migrau în stejari" (Audiţie). în muzeul de la Mirceşti, unde amintirea poetului Vasile Alecsandri reverberează în versuri şi lumină -un volum din 1997 se intitulează afin Serile la Mirceşti -, spaţiul capătă parcă puteri protectoare, amintind de liniştea şi pacea din adâncul mării. Trăind într-o lume aproape paralelă cu cea reală, S. îşi metamorfozează frustrările în ludic, susţine multiple roluri, precum „sluta femeie cu măturoiul după ea", care curăţă tot ce poate, şi scenă, şi spectatori, dispărând în cele din urmă „în mâneca dramaturgului" (Figuranta). într-o manieră ironică ce tinde spre grotesc şi absurd, Picasso e imaginat a-şi alege modelele asemenea unui zeu atotputernic şi rău: „Văzu trei domnişoare / ce vreascuri-braţe aveau / ouă de papagali / năsucurile lor cloceau / / Mulţumit de aşa înzestrări ale naturii / le luă sub braţ / pentru câteva schiţe viitoare", între real şi livresc, viaţă şi visare, mereu în răspăr cu sentimentalismul şi pornirile nostalgice, S. reuşeşte îndeosebi în câteva miniaturi lirice, unde detaliul îşi impune tenta insolită.
SCRIERI: Poeme, Iaşi, 1995; Seninătatea lemnului, pref. Adrian Dinu Rachieru, Iaşi, 1997; Serile la Mirceşti, 1997; Marele albastru, pref. Emil Iordache, Iaşi, 1999.
Repere bibliogafice: Ioan Holban, Vise de egretă, CRC, 1995,15-16; Edith Horvâth, „Poeme", ST, 1996,1-2; Gellu Dorian, Indira Spătaru, CL, 1999,5; Adrian Dinu-Rachieru, Iubirea cu „poezia", LCF, 1999,15; Adrian Alui Gheorghe, Poezia începuturilor de mileniu, CL, 2001, 8; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 386-387; Ion Dumbravă, O carte într-un poem, DL, 2003,48.	O.	I.
SPĂTARU, Nicolae (1.VIII.1898, Toceni, j. Cahul - 11.1.1986, Bucureşti), prozator şi poet. Este fiul Eugeniei şi al lui Gheorghe Spătaru, notar. Urmează Liceul „ Alecu Russo" din Chişinău şi, din 1918, Şcoala Politehnică din Bucureşti, absolvită în 1922. Se angajează inginer constructor în cadrul Regiei Monopolurilor Statului. Un timp a fost director al fabricii de tutun din Chişinău şi a editat o monografie a întreprinderii (1930). Iese la pensie în 1956 de la Institutul de Proiectări al Ministerului Industriei Alimentare. De la începutul anilor '30 este membru al Comitetului Central al Astrei basarabene, iar din 1937 participă la acţiunile care vor duce la crearea Societăţii Scriitorilor din Basarabia, în 1940 fiind ales vicepreşedinte în comitetul de conducere. Debutează cu versuri în ziarul „Cuvânt moldovenesc", iar editorial cu romanul Dar anii trec... (1931). Alte două romane, în drumul nostru (1933) şi înapoi (1935) sunt urmate de placheta de versuri în fuga anilor (1936). Revista „Viaţa Basarabiei" din 1934-1939, la care a fost redactor, îl găzduieşte ca autor de proze scurte, net superioare romanelor (Fără cuvinte, Doamna şi căţelul ei, La mare, O tragedie din senin, Perpetuum mobile, Fericirea
Spătaru
Dicţionarul general al literaturii române 324
ş.a.), şi ca publicist. Ultima lui carte scrisă în Basarabia, culegerea de schiţe Fără cuvinte, apare în 1940. Experienţa de inginer constructor a lui S. a stat la baza romanului Dar anii trec..., de esenţă autobiografică fiind şi conţinutul celorlalte cărţi de proză, care poartă o amprentă nostalgică şi abordează dezrădăcinarea, precum şi relaţia dintre sat şi oraş conform unui tipar propriu prozei sămănătorist-poporaniste.
SCRIERI: Dar anii trec..., Chişinău, 1931; în drumul nostru, Chişinău, 1933; înapoi, Chişinău, 1935; în fuga anilor, Chişinău, 1936; Fără cuvinte, Chişinău, 1940.
Repere bibliografice: Figuri contemporane din Basarabia, Chişinău, 1939, 124; Iurie Colesnic, Nicolae Spătaru, un scriitor din cohorta celor neobosiţi..., LA, 1996,6; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 104-105. S. P.
SPĂTARU, Nicolae (13.1.1961, Horbova - Herţa), poet. Este fiul Măriei (n. Buzduga) şi al lui Ilie Spătaru, ţărani. Urmează cursurile şcolii generale şi medii în comuna natală şi Facultatea de Filologie la Cernăuţi, absolvită în 1983. Va funcţiona până în 1986 ca metodist la Universitatea de Stat din Chişinău, muzeograf la Muzeul Republican de Literatură până în 1991, director al unei companii editoriale, iar din 2001 ca redactor la „Contrafort". Debutează cu versuri în 1979, la ziarul „Zorile Bucovinei", iar editorial cu placheta întoarcerea zeilor, apărută în 1992.
Poeziile lui S. sunt axate programaic pe strategiile mito-poetice ale postmodernismului. Sursa inspiraţiei este cotidianul văzut prin prisma absurdului. Una din ipostazele poetului în întoarcerea zeilor este revoltatul, luptătorul, cetăţeanul responsabil de „ani de restrişte pentru Ţară": „Poetul, ca un zeu venit în mit, / Este chemat luminii-n ajutor" (Chemarea). Tonul solemn, patetic, rima corectă, dar şi temele abordate în maniera lui Lucian Blaga (satul, liniştea mormintelor) asigură un echilibru între tradiţionalism şi modernism. Zeii (strămoşii) se vor întoarce, vor salva oamenii de „ciuma ce vrea să ne-nghită", versul emană optimism şi vitalitate, chiar dacă „deocamdată / doar cu gândul şi privirea / ne mai ţinem de Europa. / Gândurile şi privirea / nu pot fi ţinute sub arest!. /... Sângele meu anunţă protest după protest..." (Se anunţă clipa). în volumul următor, Ion şi alte revoluţii (1996), autorul, deja familiarizat cu teoriile postmoderniste, se mişcă firesc şi discret printre noile formule, evoluând spre „o poezie a spectacolului cotidian, cu implicaţii social-existenţiale, cu viziuni oniric-expresioniste în care simbolurile mari poartă măştile groteşi ale absurdului şi derizoriului" (Arcadie Suceveanu). Noile nuclee tematice, care vor domina textele de acum înainte (golul, rugina, dezamăgirea, ratarea, tristeţea, inutilitatea), se impun într-un univers saturat de „frig/ tăceri terifiante / lucruri ieftine / feţe bătrâne / case de nebuni cu porţile vraişte / gesturi fluctuante / erori / trădare / ruine / zei prăfuiţi..." (telegramă trimisă nicăieri). Există un amestec halucinant al planurilor, când printre versuri suave şi metaforice se poate strecura ameninţător o „armată a 14-a" dintr-o realitate „imediată". Poemele din celelalte două cărţi, Noaptea când soclurile îşi recrutează noile glorii (1998; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica
Moldova, Premiul Fundaţiei Culturale Române) şi Tristeţea recită din Rilke (2000), reiau cele mai reuşite motive şi selectează multe din versurile publicate anterior.
SCRIERI: întoarcerea zeilor, pref. Arcadie Suceveanu, Chişinău, 1992; Ion şi alte revoluţii, Chişinău, 1996; Noaptea când soclurile îşi recrutează noile glorii, postfaţă Adrian Dinu Rachieru, Iaşi, 1998; Tristeţea recită din Rilke, Timişoara, 2000.
Repere bibliografice: George Muntean, Zeii unui poet tânăr, LA, 1994, 18 august; Vasile Gârneţ, „întoarcerea zeilor", „Contrafort", 1995,8; Dan Silviu Boerescu, „Ion şi alte revoluţii", LCF, 1996, 28; Arcadie Suceveanu, Revoluţia ca obiect de uz casnic, „Contrafort", 1996, 8; Constantin Dram, Strălucitoarea iluzie a lui Don Quijote, CL, 1996, 9; Emilian Galaicu-Păun, Revoluţie cu voie de la..., VTRA, 1996, 11-12; Rachieru, Poeţi Bucovina, 404-408; Horea Poenar, „Ion şi alte revoluţii", ST, 1997, 8; Florin Lazăr, „Noaptea când soclurile îşi recrutează noile glorii", ST, 1998, 6; Mircea A. Diaconu, Vârstele poeziei, CL, 2000,12; Grigore C. Bostan, Laura Bostan, Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi (1775-2000), Cernăuţi, 2000,580-583; Nicolae Motoc, Ce face „poemul singur", TMS, 2002,6-8.	L	Cr.
SPÂNU, Petruţa (3.X.1943, Câmpulung Moldovenesc), critic, istoric literar şi traducătoare. Este fiica Oltei (n. Păsăilă) şi a lui Ioan Spânu, jurist. Urmează şcoala elementară şi liceul la Gura Humorului (1949-1960) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia franceză-română (1960-1965). în 1978 îşi susţine doctoratul cu o teză dspre Albert Thibaudet. Preparator (1965), asistent (1968), lector (1976), conferenţiar (1990) la Catedra de franceză a facultăţii absolvite, devine profesor în 2000. Este profesor invitat la Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi (1994-1999) şi la Universitatea „Mărie Curie-Sklodowska" din Lublin, Polonia (1990-1993 şi din 2002). Participă la numeroase colocvii naţionale şi internaţionale, efectuează mai multe stagii de specializare în străinătate. Publică articole, studii în volume colective - Direcţii în critica şi poetica franceză contemoporană (1983), Terminologie poetică şi retorică (1994) ş.a. - şi în reviste din ţară sau de peste hotare, printre care „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", „Buletinul Universităţii «Al. I. Cuza »", „Anuar de lingvistică, istorie literară şi folclor", „Acta Iassyensia comparationis", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „laşul literar", „Cronica", „Convorbiri literare", „Dacia literară", „Timpul", „Dialogues francophones" (Timişoara), „Oeuvres et critiques" (Paris), „Cahiers francophones de l'Europe Centre-Orientale" (Pecs-Viena). Face parte din Fundaţia Voltaire (Oxford), Asociaţia de Studii Francofone din Europa Centrală şi de Est (Pecs-Viena) şi din Asociaţia Internaţională de Studii (Quebec).	/
în lucrarea Albert Thibaudet ou Le Sens de Vautre, apărută în 1997, S. are în atenţie opera criticului francez, dar şi ecoul ei în posteritate. Demersul lui Thibaudet, interpretat în raport cu contextul francez şi european, e înscris într-o scară de valori care îşi află rădăcinile în tradiţia secolului al XlX-lea. La acest studiu se adaugă analiza romanelor din secolul al XVIII-lea în Raţiune şi sentiment (1999) şi a unor opere ale literaturii belgiene de limbă franceză în volumele Prinţul şi poeţii (1999) şi Prozatori
325 Dicţionarul general al literaturii române
Spectacolul
belgieni (1999). Ele reprezintă rezultatul unui impresionant efort de documentare, reflectat în consultarea unor surse de mare autoritate, devenite clasice, precum şi a exegezelor din ultimele decenii, cu o extensie spre domeniul poeticii şi al istoriei mentalităţilor. Se îmbină, astfel, judicios achiziţiile cercetărilor actuale cu elemente consacrate de critica şi istoria literară mai veche. Exegeta dezvoltă însă şi un punct de vedere personal, care se reliefează de fiecare dată, cadrul fiind o schemă cvasiidentică, aplicată în investigarea fiecărei opere: date biobibliografice, geneză, receptare, arhitectură generală (simetrii, opoziţii, polifonie), organizare tematică, personaje, modalităţi epice şi dramatice, descriere, dialog, temporalitate şi spaţialitate, probleme estetice, etice şi filosofice incluse în text. în funcţie de particularităţile unei scrieri, structura comentariului se modifică, secvenţele îşi schimbă ordinea şi ponderea sau atrag interpretări cu privire, bunăoară, la focalizare, tipuri de viziune, relaţia dintre autor şi cititor etc. Echilibrat, lipsit de rigiditate, întotdeauna nuanţat, acest mod de analiză este susţinut de comentarii ce se disting prin discernământ, într-o expunere clară şi elegantă. Prodigioasă se arată mai cu seamă ipostaza de traducătoare pe care o ilustrează S., concentrată asupra literaturii de expresie franceză, îndeosebi asupra scriitorilor belgieni.
SCRIERI: Albert Thibaudet ou Le Sens de l'autre, Iaşi, 1997; Raţiune şi sentiment, Iaşi, 1999; Prinţul şi poeţii, Iaşi, 1999; Prozatori belgieni, Iaşi,
1999.	Traduceri: Jerzy Falicki, Istoria literaturii belgiene de limbă franceză, Iaşi, 1995; Henri Cornelus, Pisoiul Miau, Chişinău, 1997, Aventurile motanului Miau, Bucureşti, 1998, Poveştile junglei, Iaşi, 2002 ; Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Iaşi, 1998; Carlo Masoni, Interior cu fereastră deschisă şi alte nuvele, Iaşi, 1999, A patra poartă, Iaşi, 2000; Michel Lambert, Seri albe, Iaşi, 1999 (în colaborare), Sfârşitul filmărilor, Iaşi, 2003; Jean-Luc Outers, Ordinea de zi, Iaşi, 2000, Corp de meseriaşi, Iaşi, 2003; Nicolae Suţu, Amintiri de călătorie (1839-1847), Iaşi, 2000; Andre Sempoux, Micul Iuda, Iaşi, 2001; Maurice Careme, Medua, Iaşi, 2001; Jacques De Decker, Cartea cărţilor belgiene. Literatura belgiană de azi, Iaşi, 2001, Joc de interior, Iaşi, 2003; Marcel Pagnol, Gloria tatălui meu (Amintiri din copilărie I), Iaşi, 2002; Femand Crommelynck, încornoratul magnific, Iaşi, 2002; Camille Lemonnier, Un mascul, Iaşi, 2002 (în colaborare); Lucien Noullez, Poezii, Iaşi, 2002 (în colaborare); Maurice Maeterlinck, Pelleas şi Melisande, Iaşi, 2003; Paul Emond, Teatru, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Emil Satco, Bucovina. Contribuţii cultural-ştiinţifice. Dicţionar, IX, Suceava, 2000, 378-380; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 387-388.	Ş.A.
SPECTACOLUL, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, din
5	noiembrie 1927 până în 20 februarie 1928, având subtitlul „Magazin teatral, literar, muzical, sportiv, cinematografic şi monden". Director: I. Lakner. în editorialul în loc de „un cuvânt înainte" se arată că S. „vrea - şi pe dată ce vrea, va fi - să fie oglindă a tuturor spectacolelor capitalei", maniera de prezentare a articolelor fiind una inedită: „Scurt, concis, sinteză. Acestea sunt câteva din principiile noastre". încă din primul număr se organizează ancheta Ce este teatrul?, la care răspund actorii Marioara Voiculescu, Mişu Fotino, Maria
Giurgea. Numeroase pagini de album sunt consacrate altor mari actori ai scenei româneşti: Marietta Sadova, G. Storin, Maria Filotti, George Calboreanu, Maria Ventura ş.a. Comeliu Moldovanu, directorul general al teatrelor, semnează articolul între Biblie şi teatru. A doua preocupare importantă a revistei o constituie literatura. Dar, cu excepţia unei poezii de Ion Pribeagu, sunt inserate numai versuri reproduse din volume recent apărute: Clopote peste adâncuri de A. Dominic, Poeme simple de Zaharia Stancu. Proza e susţinută de Ion Pas, cu fragmente din romanul Povestea unei fete. La rubrica intitulată „Carnet cultural" se consemnează noutăţi literare „a căror apariţie în librărie e socotită ca un eveniment": Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi şi Noul Testament, în traducerea lui Gala Galaction, precum şi două cărţi „care obţin actualmente cel mai mare succes de librărie" - La Medeleni de Ionel Teodoreanu şi Ciuleandra de Liviu Rebreanu. S. mai publică informaţii referitoare la cinematografie, muzică, sport, o cronică a expoziţiilor, reportaje, articole despre modă şi cosmetică, sfaturi practice, respectându-şi în bună măsură programul: „Tot ce se va întâmpla şi realiza pe tărâmul teatral, muzical, literar, sportiv, cinematografic etc. - cetitorul va găsi în paginile revistei noastre".	I. R. -N.
SPECTACOLUL, publicaţie apărută la Bucureşti de la 19 martie până la 28 mai 1939, iniţial fără precizarea periodicităţii (nouă numere), şi din 29 septembrie până în 22 decembrie 1940. După primele două numere subtitlul „Revistă de artă" devine „Revista omului grăbit", iar în 1940 „Săptămânal de artă". Director-proprietar: Ion Anestin. S. îşi propune să fie „oglinda fidelă a tuturor manifestărilor de teatru şi cultură din ţară". într-adevăr, pe lângă o cronică teatrală, inaugurată şi semnată în mod obişnuit de Ion Anestin, în structura periodicului intră o cronică muzicală (susţinută de Paul Constantinescu şi Virgil Gheorghiu), cronica plastică (asigurată de I. Iliu şi Ion Frunzetti), cronica cinematografică (Vladimir Tudor, Radu Stanciu ş.a.), un „curier extern" şi un „curier intern", o cronică a expoziţiilor şi conferinţelor publice, precum şi numeroase interviuri. Cea mai reprezentativă secţiune este cea literară, nu numai prin spaţiul amplu, ci şi prin colaborarea unor scriitori prestigioşi. Astfel, Mircea Ştefănescu semnează o tabletă în care pledează pentru actualitatea piesei într-un act şi pentru cultivarea acesteia în repertoriul teatral românesc, în timp ce Ion Anestin comentează comedia în trei acte Zile vesele după război de Mihail Sadoveanu. Foarte activ este Pompiliu Constantinescu, cu recenzii şi cronici la cărţi nou-apărute, iniţial în cadrul rubricii „Spectacolul vitrinei": Hortensia Papadat-Bengescu, Rădăcini, Octavian Goga, Din larg, Lucian Blaga, La curţile dorului, Mircea Eliade, Nuntă în cer, Dan Petraşincu, Miracolul, G. Călinescu, Principii de estetică, Sabin Velican, Pământ viu ş.a. Acelaşi critic semnează eseurile Macedonski reabilitat, Variaţii la tehnica argheziană şi Poezia laureată. Scurte prezentări de cărţi scriu Costin I. Murgescu şi Mircea Bărbulescu. Editoriale, tablete şi profiluri aparţin lui Mircea Ştefănescu (Seara
Spectator
Dicţionarul general al literaturii române 326
„câinilor", Sfârşit de stagiune ş.a.), Mircea Eliade (Luna cărţii), Ion Frunzetti (despre pictorul P. Iorgulescu-Yor sau între Mestrovici şi noi), Ştefan Baciu (despre Maria Tănase), Victor Ion Popa. Momente şi figuri din istoria teatrului românesc sunt evocate de Ştefan Olteanu. O serie de „portrete romanţate" conţine texte de Eugen Mirea (despre Sacha Guitry, Mistinguett, Cerile Sorel), Tudor Şoimaru (despre Elvira Popescu), N. Carandino (despre G. Ciprian), Ion Anestin (despre Charlie Chaplin), Costin I. Murgescu (despre Charles Boyer), iar Tudor Muşatescu este prezent cu însemnările Din carnetul unui cabotin. S. mai inserează recenzii la cărţi străine, mai ales din literaturile franceză, engleză şi germană. /. R. -N.
interesului general pentru arta dramatică, militând „pentru culturalizarea nevoii de teatru a marelui public" (Părerile „Spectatorului" ,1/1925). Rubrici: „Cronica teatrală", „Cronica literară", „Cronica plastică". Se publică un fragment din piesa Danton de Camil Petrescu. Cronica literară este susţinută de Dem. Theodorescu. Cu eseuri colaborează E. Lovinescu (Fundamentul sociologic al protecţionismului cultural) şi Ion Vinea (Suprarealismul). Mai multe articole se referă la viaţa teatrală, muzicală, plastică, cinematografică. Alţi colaboratori: Ion Marin Sadoveanu, Otilia Ghibu, Ion Pas, Victor Ion Popa, Alfred Hefter, Emanuel Cerbu, Traian Marcu, George Silviu.	M.	V.
SPECTATOR, revistă apărută la Bucureşti, bisăptămânal de la 21 octombrie până la 1 noiembrie 1943, apoi săptămânal de la 4 noiembrie 1943 până la 15 aprilie 1947. La început a avut subtitlul „Teatru, sport, literatură, cinema", modificat în câteva rânduri. Din 1946 iese cu titlul „Caţavencu" şi subtitlul „Jurnalul patriotului naţionale". Editează şi almanahul „Spectator". Prim-redactori: C. Panaitescu (până în decembrie 1944), Sergiu Massler (până în august 1945), Mihail Vulpeş (până în decembrie 1945), Mircea Pavelescu (1946). în acord cu titlul, publicaţia îşi propune să aducă „mărturia sinceră şi luminoasă", „din stalul nostru la teatru, din prezenţa noastră pe turf, pe ring sau pe arenă, din pasiunea noastră pentru ecran" (în loc de program, 1/1943). Rubrici: „Film şi cinema", „Panopticum", „Cronica teatrală", „Cartea şi oamenii ei", „De joi până joi", „Teatrele şi oamenii lor". S. conţine îndeosebi publicistică, informaţii şi reportaje din actualitatea culturală, mai ales teatrală şi cinematografică, semnate de Camil Petrescu (Criza în teatrul românesc), Vasile Netea (Pentru o istorie a teatrului românesc din Ardeal), Victor Eftimiu, Victor Ion Popa, Petru Manoliu, Petru Comamescu, Dem. Theodorescu, Dragoş Protopopescu, Pericle Martinescu, Ion Marin Sadoveanu, Zaharia Stancu. Sporadic apar şi articole literare, în cadrul rubricii „Cartea şi oamenii ei", cronici literare, mai consistente după 1945, şi articole-medalion despre scriitori români şi străini, scrise de Ştefan Baciu („Iluminările" lui Arthur Rimbaud), N. Carandino, C. Panaitescu, N. Papatanasiu ş.a. Se traduce proză de Maxim Gorki, Jack London şi Jerome K. Jerome, e transpusă poezia Plecare de Serghei Esenin. S. găzduieşte, de asemenea, interviuri cu Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu şi Gala Galaction. Mai cuprinde o cronică teatrală, susţinută de C. Panaitescu, Mihail Băişoiu ş.a., sporadic şi o cronică muzicală, o cronică mondenă şi una rimată, informaţii despre repertoriul spectacolelor bucurestene, proiecte editoriale, cât şi numeroase ilustraţii, fotografii. Alţi colaboratori: George Demetru Pan (care foloseşte şi pseudonimul Andrei Pietraru), I. Peltz.	M.	W.
SPECTATORUL, revistă apărută la Bucureşti în 17 şi în 24 decembrie 1925, având subtitlul „Publicaţie săptămânală de critică şi informaţie artistică". Redactor: Sergiu Milorian. S. intenţionează să fie „un monitor cinstit şi cărturăresc" al
SPECTATORUL, publicaţie apărută la Cernăuţi, săptămânal, de la 29 octombrie 1927 până la 21 aprilie 1928, şi, ca revis-tă-program, la fiecare premieră a Teatrului Naţional din localitate în perioada 1929-1930. în primii doi ani are subtitlul „Revistă săptămânală pentru propagandă artistică şi literară". Considerându-se „liberi de orice angajament", redactorii afirmă că nu au „de satisfăcut ambiţiuni sau de apărat vreun curent de idei" şi că urmăresc un singur ţel: să croiască „o cale mai netedă culturii româneşti, care pătrunde atât de greu în aceste părţi încă înstrăinate ale României" (Cuvânt înainte, 1/1927). Rubrici: „Cum se va înscena, monta şi juca...", „De vorbă cu...", „însemnări". Colaborează cu versuri Radu Boureanu, Dragoş Vitencu, George Voevidca, Vasile Gherasim, Theodor D. Păunescu, At. Mitric, Traian Chelariu, Gina Sandri, A. Pop-Marţian, Mihail Celarianu, Eugen Liteanu, Cristofor Vitencu, Mircea Streinul (care foloseşte şi pseudonimul V. Lunara), Neculai Roşea, Nello Bucevschi, Teodor Ulmanu, V. D. Cudla. Proza este reprezentată de Traian Chelariu. Semnatarii articolelor de critică literară şi dramatică sunt Constantin Loghin, Vasile Gherasim, Zaharie Criţan, Grigore Nandriş, Ernest Kallos, Valeriu I. Grecu, Georg Drozdowski, Iosif Nădejde, Em. Cososchi, Grigore Pallă, Alfred Klug ş.a. G. M. Zamfirescu publică eseul intitulat Probleme de regie. Sunt prezentate spectacolele cu piesele O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Viforul de Barbu Delavrancea, Manechinul sentimental de Ion Minulescu, Vlaicu-Vodă de Al. Davila, Curcanii de Grigore Ventura, Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, îfigenia în Taurida de Goethe, Avarul de Moliere, Pygmalion de G. B. Shaw, Unchiul Vania de Anton Cehov, Azilul de noapte de Maxim Gorki, Aşa e dacă ţi se pare de Luigi Pirandello, Strigoii de Henrik Ibsen, Colportaj de Georg Kaiser, Dragoste de Pajjf Geraldy, în larg de Sutton Vane, Fracul de Draghely Gâbor, Legea iertării de Henri Lavedan ş.a. Traduceri din poezia lui Charles Baudelaire, Theophile Gautier, Emile Verhaeren, Jules Lemaître realizează Neculai Roşea, Dragoş Vitencu, A. Pop-Marţian. Revista mai include rezumatele pieselor din repertoriul Teatrului Naţional din Cernăuţi, interviuri, informaţii teatrale şi culturale, epigrame. Alţi colaboratori: Otilia Cazimir, Adrian Pascu, Al. Varvara, S. Bejan, N. Paulovici.	M.	V.
327 Dicţionarul general al literaturii române
Sperantia
SPERANTIA, Eugenlu (18.V.1888, Bucureşti - 11.1.1972, Bucureşti), poet, prozator, estetician şi memorialist. Este fiul Elenei (n. Cruceanu) şi al scriitorului Theodor D. Sperantia. Face şcoala primară şi liceul la Bucureşti, absolvindu-1 în 1906. După încercări literare în revistele vremii (în 1896 era premiat de Societatea „Tinerimea română", în 1897 îi apăreau versuri în „Revista şcolarilor", iar în 1898 „Revista literară" îi publica o mică proză), în timpul liceului redacta suplimentul „Pentru copii" al ziarului „Adevărul" (1902-1903), la care trimitea şi el proză şi versuri, era prezent cu poezii la „Revista literară", în 1904, dar se va „lansa" cu o lungă parabolă în versuri, însoţită de entuziasta prezentare a lui Al. Macedonski, la „Liga conservatoare" din 1905. în 1906 începe o colaborare de două decenii la „Vieaţa nouă" a lui Ovid Densusianu, în paralel cu alte apariţii consistente - în „Revista idealistă", „Revista celorlalţi", „îndreptar" - sau sporadice, în multe alte periodice, între 1906 şi 1910 va urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, concomitent cu cele ale Facultăţii de Drept, iar doctoratul şi-l va da cu o teză de filosofie, Apriorismul pragmatic, cu care şi debutează editorial în 1912. Profesor de liceu în capitală, e şi redactor la „Sărbătoarea eroilor" (aprilie 1913 -aprilie 1914), apoi pleacă la Berlin să îşi continue studiile, dar izbucnirea războiului îl sileşte să se întoarcă în ţară, unde îşi reia preocupările didactice. După 1916 îndeplineşte câteva funcţii pasagere în diferite localităţi, până ce, în 1921, este numit conferenţiar de filosofia dreptului la Academia de Drept din Oradea, unde va deţine şi catedra de pedagogie la Şcoala Normală şi va preda filosofia la Academia Teologică. Contribuie la apariţia, apoi la conducerea revistei „Cele trei Crişuri", în care publică diverse articole şi studii, ca şi în „Gând românesc" sau în „Transilvania", iar din 1934, devenit profesor, va preda la Universitatea din Cluj până în 1949. Activitatea didactică a fost dublată, încă din 1910, de susţinerea a numeroase conferinţe, în cadrul Universităţii Populare din capitală, apoi în mai toate localităţile importante din Transilvania. Devenite secundare, preocupările literare sunt concretizate în câteva plachete de versuri şi opuscule de proză, S. fiind în primul rând autorul a numeroase lucrări de filosofie, filosofia dreptului, de psihologie-pedagogie şi sociologie, apărute în periodice din ţară şi de peste hotare, ca şi în volume sau broşuri, şi participând la congrese internaţionale, ca membru al mai multor societăţi şi institute de profil. Devine, de asemenea, în 1916, membru al Societăţii Scriitorilor Români. în bibliografia scrierilor lui din acest domeniu, cele mai importante sunt Introducere în sociologie (1938), Systeme de metaphysicjue implicite dans Ies postulats de toute connaissance possible (1943), Introducere în filosofia dreptului (1944), Resorturile psihologice ale evoluţiei umane (1947), aceasta din urmă ca primă parte a unei proiectate antropologii filosofice de anvergură. El este întâiul gânditor român care încearcă să definească o „metafizică vitalistă", într-o teorie generală a existenţei umane. S-ar putea observa şi o axă a unei filosofii morale şi practice, constituită, în principal, din Cartea omului practic (douăsprezece scrisori filosofice) (1916), Supremaţia credinţei pure în viaţa sufletească şi socială (1939), Cartea despre carte sau Eflorescenţa
CASA ŞCOALI'LOI
B ; H \ Ic TEC A L;T E R A ? A
EUGENiU SPcRANŢIA
SVONURI
DIN :	;
Soomn din necunoscut - \
Illlîil
Sonate
âceptrefcr
BOCUREŞTI
Tipografia „România Nouă’% Th. Voinea, Calea Gm.'ţei, 4? ■ ”	1921/	■
spirituală (editată postum, în 1984), cu intenţia de a îndruma omul pe o cale de creaţie şi solidaritate şi de a-i combate pe cei care încercau să surpe credinţa în umanitate, spirit, valori eterne. După un deceniu de tăcere impusă în anii imediat postbelici, S. revine în publicistică, reprofilându-se pe popularizarea unor realităţi culturale naţionale şi mondiale, prin articole şi studii apărute cu precădere în „Steaua" (1956) şi „Tribuna". Spirit plurivalent, cu o formaţie intelectuală foarte solidă, el şi-a întemeiat afirmaţiile şi teoriile pe cunoştinţe ştiinţifice şi nu pe speculaţii abstracte, cu o gândire constructivă şi originală, dublată de sensibilitate şi talent artistic. Intre numeroasele reviste şi gazete la care a colaborat, unele moderniste, se numără „Aurora" (Oradea, 1921-1923), „Capitala", „Farul", „Flacăra", „Gândirea", „Liga conservatoare", „Plaiuri româneşti", „România viitoare", „Românul literar", „Salonul literar", „Simbolul", „Universul", iar după 1950 „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Familia" ş.a. A semnat şi Cerchez, Eugenius, Genică, Radios de Cerynthia, Victor Olimp, Carina Lazzariny, Victor Spoială, Victor Talpă.
Primele manifestări poetice mature ale lui S., adunate în volumul Zvonuri din necunoscut (1921), sunt marcate de influenţele parnasiano-simboliste specifice cercurilor
Speranţia
Dicţionarul general al literaturii române 328
frecventate (Macedonski, „Vieaţa nouă"). Unele par mici colecţii de recuzită, mizând mai mult pe forţa de iradiere a unor cuvinte şi sugestii. Mirificul „departe" invocat de simbolişti este localizat prin Saturn, în atmosfera căruia ar pluti câte un „Trup mlădios de Saturnină, fiinţă stranie stelară,/ Cu siluetă de femeie, ţesută-n raza cea mai clară". în alte fantezii câmpul poetic e traversat de figuri himerice, fiecare rostindu-şi monologul de identificare, într-un ton de sfârşeală armonioasă şi parfumată. Apar metafore revelatoare - „Tăcerea e un lac albastru pe care tainele se-avântă,/ Plutind ca lebede tăcute", „Singurătatea e-o grădină în care zboară reverii", iar muzicii i se recunoaşte o putere divină: când sună o vioară, „plouă pe suflete foc izbucnit din adâncuri uitate", „gândul străbate lumini şi zări neştiute vreodată", pe când volutele tânguioase ale unui clarinet par nişte „păsări albe", „rătăcitoare, triste", care lasă în urmă o grea mâhnire. Poetul compune chiar un ciclu de Sonate, cu scene misterioase, în penumbră, vizionate ca într-o lentoare onirică, un fel de imagini fulgurante dintr-o altă existenţă, demoniacă, sau din adâncurile istoriei. în Pasul umbrelor şi al veciei (1930; Premiul Societăţii Scriitorilor Români) şi în Sus... (1939) contemplaţia poetică tinde spre gnoseologie, S. imaginând un fel de alegorie a genezei, invocând originea cosmică a pământului şi a vieţii, forţa de atracţie a luminii, ca aspiraţie perpetuă şi ferment al visării şi speranţei, truda omului „în crâncenă luptă cu lutul". Sonata IV (Nictemeron), bunăoară, devine un fel de parabolă a dramei individului obsedat de întrebări. Distilându-se permanent, „huma" se va metamorfoza în „lumină", păstrând din ipostaza materială trei simboluri de maximă valoare şi semnificaţie - „stelele, florile, cărţile". Opusculul Sub nimbul familiar (1925) cuprinde câteva „schiţe şi privelişti lăuntrice" transpuse într-un fel de poeme în proză. Romanul Casa cu nalbă (1915-1916) (1926) urmăreşte schimbarea radicală pe care o suferă atitudinea unui tânăr artist şi cugetător în contact cu realitatea. Iniţial succesele, meditaţia senină în ambianţa unui eden rural, dragostea pentru o fată care îl sedusese cu o energie erotică bine dirijată veneau să îi confirme justeţea lui cârpe diem. Dar trădarea iubitei, izbucnirea războiului, distrugerea „casei cu nalbă", din care nu îi va rămâne decât un crucifix, îl silesc să conchidă că suferinţa nu este „negaţia vieţii", ci chiar adevăratul conţinut şi sens al ei. Stilul alert, lapidar, doar sugerează anumite lucruri, fără a se recurge la descriere şi la naraţiunea propriu-zisă. Respins de unii comentatori ca fiind o povestire sincopată a unor lucruri comune, lipsit de substanţă epică şi grevat de un exces de reflexivitate, romanul a fost văzut de alţii ca un text modern, în care povestea de dragoste e „un pretext literar" pentru a medita, cu subtilitate psihologică şi filosofică, asupra meandrelor sufleteşti. Mai vie este proza nonficţională a lui S. Amintiri din lumea literară
(1967)	implică prim-planuri cu protagonişti de marcă, „filmaţi" din exterior sau din interior, „montajul" având, printre altele, şi scopul, polemic, de a corecta erori de apreciere, de a-i apăra de afirmaţii nedrepte sau de acuzaţii. De-a dreptul mişcătoare sunt rememorările despre B. P. Hasdeu, spiritul tutelar al lui S., bine cunoscut în copilărie. Tot pe apărare e construită şi
evocarea lui Macedonski, unde intră multe amănunte interesante şi bine povestite despre comportamentul său, unele atestând spiritul fantasmagoric al poetului, mistificarea pe care o cultiva. Despre Ovid Densusianu, căruia îi face un delicat portret, completat şi cu relatările din capitolul Revista „Vieaţa nouă" şi cercul ei, memorialistul vorbeşte cu devoţiune. Simpatetică este şi evocarea lui Ion Minulescu, dar alte apariţii - Titu Maiorescu, B. Delavrancea, Emil Isac, Lucian Blaga - simt mai palide. Şi Figuri universitare (1967) este o culegere de portrete, inserate pe fond memorialistic, mai pregnante fiind „personajele" G. Bogdan-Duică, C. Rădulescu-Motru, Vasile Bogrea, Victor Papilian, Ştefan Bezdechi. Firesc, transpar şi multe lucruri despre autorul amintirilor, despre precocitatea, cuminţenia, predispoziţia sa spre lectură şi meditaţie, despre propria activitate şi relaţiile cu cei evocaţi, componenta autobiografică fiind substanţială. între acţiunea de popularizare şi eseu se situează Medalioane muzicale (1966), pagini cu caracter preeminent informativ, dar şi cu paranteze exegetice, din dorinţa de a fixa originalitatea unui compozitor. Se fac multe referinţe la opere literare sau unele paralele generale: Mozart-Rafael, Goethe-Beethoven, Debussy-impresioniştii. S-a afirmat că S. „are faţă de subiectele sale o atitudine de artist", fiind preocupat de ilustrarea propriilor idei filosofice şi estetice, atestând un spirit cu largă deschidere. Şi opera lui literară este proiectată pe un vast fundal teoretic, psihologic, filosofic şi estetic, constituit dintr-o serie de lucrări de specialitate sau de referinţe care privesc literatura ca ilustrare a tendinţei vitale a omului de a căuta şi crea valori („axiotropism"). Eseul Iniţiere în poetică (1968) probează, de asemenea, erudiţie şi sensibilitate. După încadrarea poeticii în estetica generală sunt trecute în revistă conceptele, între ele unul numit „dezmierdarea", preluat poate prin filieră germană şi definit ca atitudine primară de admirare şi imitare a frumosului, care generează actul artistic, deoarece, într-o etapă ulterioară, forma de „dezmierdare" devine ea însăşi obiect de artă/valoare. Autorul tratează într-un mod aparte aspectele teoriei literare, distingând, între altele, şase genuri sau vorbind de „lirismul imanent". Recenzenţii au remarcat aici o viziune originală asupra genezei artei, clasificările şi definiţiile personale, analiza atractivă, ilustrată cu exemple potrivite. Necesitatea acestor precizări venea din preocuparea lui S. de a desluşi temeiurile şi sensul demersului estetic. între altele, el „orchestrează" un amplu eseu cu variaţiuni pe această temă -„Papillons" de Schumann (1934; Premiul Academiei Române), ca replică la ideile lui Lessing din Laokoon. Se pleacă de la etimologia comparată a cuvintelor din limbile vechi car^ desemnau noţiunea „fluture", dar şi „suflet", de unde se deduc
o	serie de sugestii şi conotaţii care vor servi la descifrarea sensurilor adânci ale piesei muzicale a lui Schumann: drama existenţelor mărunte (fluturi, suflete) de a fi atât de efemere, fragile, neînsemnate. Este demonstrat caracterul relativ şi reciproc convertibil al dramaticului, tragicului şi comicului. Analizând filosofia şi arta romantică, a căror influenţă este evidentă, S. constată dramatismul „literar" al compoziţiei lui Schumann, apoi evidenţiază legăturile organice dintre muzică
329 Dicţionarul general al literaturii române
Sperantia
şi poezie, făcând paralele între unele versuri şi diferite fraze muzicale, menite să confirme simetria ca esenţă a frumosului, voinţa creatoare şi posibilitatea de a exprima acelaşi lucru prin forme diferite. Critica a observat că scrierea lui S. este comparabilă doar cu eseul Pseudo-cynegeticos al lui A.I. Odobescu. Pornind de la concluziile unor cercetători şi gânditori germani, în paginile, editate postum, din Contemplaţie şi creaţie estetică (1997), S. încearcă să dea o fundamentare ştiinţifică teoriei sale. Ipostază evoluată a tendinţei generale a fiinţei de a detecta elementele purtătoare de semnificaţie şi valoare, contemplaţia estetică începe cu perceperea entităţilor simetrice, ritmate ca unităţi semnificante, dar care nu declanşează reacţii imediate, pragmatice. Prin imitaţie, comparaţie ş.a. sunt create mental simetrii, forme ideale, care au un caracter ludic şi devin ele însele obiecte ale receptării estetice. La acest nivel, percepţia senzorială este înlocuită de „transpoziţia eului", adică de „atitudinea care constă în a proiecta stările de conştiinţă subiective asupra unui obiect exterior şi a le atribui acestuia", o manifestare a afinităţii spiritului pentru spirit, graţie căreia există înţelegere, comunicare, societate, cultură. Este un termen mai aplicat, menit să înnoiască conceptul de „intropatie", „baza psihologică a oricărei contemplări a frumosului", ambele fiind componente ale imaginativului, care conduc la „activitatea constructivă a fantasiei". Altă treaptă a evadării din real e cea a „contemplării transcendenţei", prin care se poate ajunge la intuirea lumilor de dincolo de simţuri, a principiului unic, etern, generator, iar prin aceasta la sentimentul contopirii eului cu transcendentul, când „fiinţa noastră subiectivă se revelează sieşi ca inclusă într-o grandioasă simetrie cu principiul suprem şi absolut". Creaţia estetică este strâns legată de geneza şi nivelurile contemplaţiei, din care derivă şi momentul inspiraţiei, act ce configurează în întregime un proiect unic al operei, irepetabil, aşa cum e un embrion, care conţine în întregime proiectul viitoarei fiinţe. Procesul complex prin care se trece de la percepţie la operă are ca agent cristalizator afectul („conştiinţa afectivă, sentimentul, emoţia, pasiunea ne apar introspectiv ca adevăratele făuritoare şi călăuzitoare atât ale inspiraţiei, cât şi ale înfăptuirilor artistice"), adică lirismul, înţeles ca trăire puternică, singura aptă să nască opera. Analogia dintre aceasta şi organismul viu merge mai departe: „operele de artă îşi au existenţa ca atare în procesele mintale ale celor ce le creează şi ale celor ce le contemplă", prin ele trăiesc ca „gesturi complexe ale vieţii noastre interioare", ale elanului vital general, completând ceea ce S. numeşte „o concepţie vitalistă a frumosului". Iar întregul proces estetic se datorează faptului că eul, „unitate sintetică decupată dintr-un total masiv şi continuu", are tendinţa permanentă de a se reintegra în acel tot, prin imitaţie, afectivitate, prin comunicare verbală, gestuală, grafică.
SCRIERI: Cartea omului practic (douăsprezece scrisori filosofice), Bucureşti, 1916; ed. Bucureşti, 1925; Contribuţiuni la filosofia magiei, Bucureşti, 1916; Frumosul ca înaltă suferinţă, Oradea, 1921; Zvonuri din necunoscut, Bucureşti, 1921; Sub nimbul familiar, Arad, 1925; Casa cu nalbă (1915-1916), Bucureşti, 1926; Tradiţia şi rolul ei social, Oradea,
1929; Pasul umbrelor şi al veciei, Bucureşti, 1930; „PapillonsJ/ de Schumann, Bucureşti, 1934; ed. pref. Al. Dima, Bucureşti, 1971; Sus..., Bucureşti, 1939; Mic tratat despre valori, Sibiu, 1942; Systeme de metaphysique implicite dans Ies postulats de toute connaissance possible, Sibiu, 1943; Medalioane muzicale, pref. Romeo Ghircoiaşiu, Bucureşti, 1966; Poezii, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1966; Amintiri din lumea literară, Bucureşti, 1967; Figuri universitare, Bucureşti, 1967; Iniţiere în poetică, Bucureşti, 1968; Cartea despre carte sau Eflorescenţa spirituală, îngr. şi pref. Octavian Cheţan, Bucureşti, 1984; Contemplaţie şi creaţie estetică, îngr. şi introd. Mircea Muthu, postfaţă Ion Maxim Danciu, Cluj-Napoca, 1997.
Repere bibliografice: Zetta, [Un talent precoce], „Revista literară", 1898, 21; Luciliu [Al. Macedonski], O treime de poeţi, „Liga conservatoare", 1905, 6; Caracostea, Scrieri, I, 58-59; Perpessicius, Opere, II, 354-359, IV, 144-148, VII, 54-57, VIII, 254-260, XII, 283-284; George Silviu, „Casa cu nalbă", DMN, 1926,6 997; M. Negru, „Casa cu nalbă", U, 1926,134; G. Bogdan-Duică, „Casa cu nalbă", „Naţiunea", 1927,178; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 298-299; Izabela Sadoveanu, „Tradiţia şi rolul ei social", ALA, 1929, 469; Călinescu, Cronici, I, 187-189; Const. Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930,77-80; Izabela Sadoveanu, „Pasul umbrelor şi al veciei", ALA, 1930, 480; Cornelia Buzdugan, „Pasul umbrelor şi al veciei", „Darul vremii", 1930,6-7; AL Posescu, Opere filosofice româneşti, RFR, 1934, 9; Emil Cervenca, „«Papillons» de Schumann", CRE, 1934, 2 375; N.T., „«Papillons» de Schumann", VR, 1935,2; Chinezu, Pagini, 230-233; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 150; I. M. Raşcu, Convingeri literare, Bucureşti, 1937,65-68; Carol Drimer, „«Papillons» de Schumann", RVS, 1937, 8-10; Al. Piru, „Sus...", JL, 1939, 22; Romulus Demetrescu, „Sus...", PLI, 1940, 1-2; N. Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, 1941, 194-204, 253-256,311-318; Al. Dima, Gândirea românească în estetică, Sibiu, 1943, 115-121; Grigore Popa, „Systeme de metaphysique implicite dans Ies postulats de toute connaissance possible", LU, 1944,10; C. Ionescu-Gulian,
D.	Eugen Sperantia şi materialismul istoric, CNT, 1946,1,4; N. Barbu, „Poezii", CRC, 1966, 24; Oarcăsu, Oglinzi, 231-236; Vasile Lucaciu, [.Interviu cu Eugeniu Sperantia], TR, 1966,31; V. Fanache, „Poezii", ST, 1966,9; M. Emilian, „Poezii", VR, 1966,11; Vasile Muscă, „Medalioane muzicale", TR, 1967,14; George Sbârcea, „Medalioane muzicale", ST, 1967,4; I. Sîrbu, „Amintiri din lumea literară", CRC, 1967,29; Domiţian Cesereanu, „Amintiri din lumea literară", TR, 1967, 30; Mircea Popa, Eugeniu Sperantia - Amintiri literare, ST, 1967, 8; Liviu H. Oprescu, „Amintiri din lumea literară", VR, 1968, 1; Constantin Mohanu, Cu Eugeniu Sperantia despre mişcarea de la „Vieaţa nouă", GL, 1968, 9; Alexandra Indrieş, „Iniţiere în poetică", O, 1968, 11; Ov. S. Crohmălniceanu, „Iniţiere în poetică", RL, 1968, 12; Mircea Popa, „Figuri universitare", TR, 1968,20; Teodor Tihan, „Figuri universitare", ST, 1968, 5; Ciopraga, Lit. rom., 442-444; Micu, început, 484-486; Alexandrescu, Confesiuni, 209-221; Perpessicius, Lecturi, 242-248; Romeo Ghircoiaşiu, „«Papillons» de Schumann", ST, 1971, 5; Zaciu, Ordinea, 196-201; Al. Dima, Un pasionat al ideilor: Eugeniu Sperantia, CRC, 1972, 9; Gheorghe Iancovici, Stilul Sperantia, ST, 1972, 13; Eugeniu Sperantia. Memoriu, „Revista de filosofie", 1972,3; Cioculescu, Itinerar, 1,278-280; George, Sfârşitul, 1,324-328; Gheorghe Iancovici, Eugeniu Sperantia, estetician, O, 1973, 10; Barbu Solacolu, Evocări. Confesiuni. Portrete, Bucureşti, postfaţă Mihai Gafiţa, 1974, 309-315; Micu, Lecturi, 150-151; Lit.rom. cont., I, 72-74; Micu, Scriitori, 95-100; Aurel Rău, Flori din cuvinte, Bucureşti, 1980,94-97; Iliescu, Poezia, 53, 78-79,129,214,274; Adrian Marino, [„Cartea despre carte"], TR, 1986,7; Octavian Opriş, Axiologie şi antropologie la Eugeniu Sperantia, ATN, 1986,2; Vasile Muscă, Ion Maxim Danciu, Constantin Grecu, Eugeniu Sperantia, în Cunoaştere şi acţiune. Profiluri de gânditori români,
Speranţa
Dicţionarul general al literaturii române 330
coordonator Andrei Marga, Cluj-Napoca, 1986,137-178; Petre Pascu, Aproape de ei, Cluj-Napoca, 1987,162-169; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iosif Sava, Muzica şi literatura, II, Bucureşti, 1987,244-260; Gheorghe Iancovici, Pasiunea eseului - Eugeniu Speranţia. Un tratat de estetică ignorat, MS, 1988, 1; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 121; Gheorghe Toma, Problema metafizicii la E. Speranţia, TR, 1992, 37, 38; Teodor Tanco, Sociologul Eugeniu Speranţia, pref. Tudor Drăganu, postfaţă Achim Mihu, Cluj-Napoca, 1993; A. I. Brumaru, Cartea ontopoietică, F, 1994,12; Ion Maxim Danciu, Eugeniu Speranţia şi dinamica umanului, „Saeculum", 1995, 1-2; Muthu, Cântecul, 126-128; Doru Pop, O biografie neromanţată a scriitorului român, TR, 1997,28-29; Dan Raţiu, De la fiziologia frumosului la metafizica artei, TR, 1997, 28-29; Rusanda Mureşan, „Contemplaţie şi creaţie estetică", ECH, 1998,1-3; Dicţ. scriit. rom., IV, 307-311.	,	/	C.T.
SPERANŢA, revistă apărută la Arad, de două ori pe lună, de la
1	februarie la 15 decembrie 1869 şi de la 10 ianuarie 1871 la 15 iunie 1872. Publicaţie a Societăţii de lectură a elevilor de la seminarul arădean, S. era destinată tipăririi lucrărilor teologice sau beletristice prezentate în cadrul şedinţelor asociaţiei. Puţina literatură inclusă în sumar aparţine lui Iulian Grozescu şi lui G. Morariu. Cu articolul Despre creştere şi mai cu seama despre creşterea junelor române a colaborat Ioan Slavici. Se mai republică poezia Adio la Bolintineanu a lui Gh. Sion. R. Z
SPERANŢA, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între
24	decembrie 1904 şi 5 februarie 1905, cu subtitulul „Artă, literatură şi ştiinţă". Editor: N. Ghermănescu. Publicaţia, scoasă de Victor Eftimiu, îşi propune să promoveze tineri autori şi să lupte „contra acelora care nu sunt făcuţi pentru literatură". Sunt găzduite versuri juvenile, îndeobşte mediocre, de Mihail Cunescu, Pascal Petrescu, D. Ionescu-Morel ş.a. Colaborează cu proză Silviu Marian, Vasile D. Chiru Tejol, E. Antonescu-Sen. în S. Victor Eftimiu este prezent cu articole, versuri şi proză, semnând frecvent cu pseudonime (Ionică Chiriaşul, Cleon ş.a.).	L.	Cr.
SPERANŢA, publicaţie apărută la Timişoara în aprilie - mai 1990, cu subtitlul „Săptămânal social-politic al Partidului Uniunea Creştin-Democrată din România". Redactori responsabili: Ion Dumitru Teodorescu şi Emil Florin Grama. Revista se vrea „un element de echilibru unificator-creştin între tendinţele contradictorii ale forţelor politice existente", „un mijloc de înţelegere, prietenie şi frăţietate al tuturor locuitorilor din Banat" (Expunere de motive). Poezie publică Anghel Dumbrăveanu şi Ioan Cartan, în timp ce proză semnează
I.	D. Teodorescu, iar Cornel Ungureanu colaborează cu articolul V. Voiculescu sau Misticul mântuit. Se mai includ în sumar fragmente din Jurnalul filosofic al lui Constantin Noica, un articol al lui Aleksandr Soljeniţân (Sa nu trăim prin minciună), materiale cu caracter politic şi religios, interviuri, ştiri, caricaturi. Alţi colaboratori: Mircea Ciceu, Maria Marinescu,
A.	B. Costin, Paul Kun, Gheorghe Secheşan.	M.	V.
SPERANŢA, Vasile (26.X.1941, Arad -15.111.1996, Bucureşti), poet. Este fiul Anei (n. Oros) şi al lui Vasile Cordoş. îşi schimbă numele de familie la împlinirea vârstei de paisprezece ani. Urmează şcoala generală la Arad şi Liceul de Muzică la Cluj şi la Bucureşti. Devine student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu" din capitală, secţia canto clasic, al cărei absolvent este în 1970. Activează ca solist în Ansamblul „Doina" al Armatei (1970-1972) şi la Filarmonica „George Enescu" (1972-1996). Timp de două decenii a fost solistul Catedralei „Sf. Iosif" din Bucureşti. Specializat în muzica vocal-simfonică şi sacră, susţine concerte în toată Europa. Talentul muzical i-a fost recunoscut de mari artişti de operă, precum Mario Del Monaco, Gino Becchi şi Giuseppe Di Stefano, cu care, de altfel, a susţinut şi câteva recitaluri. Din 1992 a fost şi conferenţiar la Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii „Hyperion", specialitatea canto clasic. După vârsta de cincizeci de ani se înscrie la Academia de Teologie Greco-Catolică de la Blaj. Moartea neaşteptată l-a surprins ca doctorand la Academia de Diplomaţie Ecleziastică de sub egida UNESCO din Bucureşti. Debutează la revista „Amfiteatru", în 1968, colaborând apoi la „România literară", „Luceafărul", „Vatra", „Familia", „Viaţa studenţească" ş.a. Prima carte, Sunt ultimul poet romantic, i-a apărut în 1973.
S. construieşte un univers liric senin, cu influenţe folclorice, în tradiţia poeziei transilvănene. Două cărţi, Polifonie albastră (1979) şi Dorurile cântului de cuc (1987), i-au fost însoţite de texte critice semnate de Al. Ivasiuc şi de Ovidiu Papadima, cel dintâi remarcând, între altele, că S. „este un poet al corespondenţelor în sensul baudelairian al cuvântului şi mai ales al corespondenţelor dintre sunet şi o realitate interioară a lucrurilor", iar cel de-al doilea fiind impresionat de „cascada sclipitoare de imagini a dorului", de unde şi impresia că întreaga carte ar fi o „singulară explozie lirică", originală prin acumularea de metafore şi ritmurile amintind de cadenţele versului popular. Versurile din Divina călăuză (I-II, 1997-2002), înscrise în ciclul Sonete fără umbră, reprezintă o revelaţie în ce priveşte poezia lui S., un liric aspirând spre spiritul viguroasei creaţii sacre româneşti, în linia Nichifor Crainic - V. Voiculescu, cu acesta din urmă având şi afinităţi tematice. S. îşi concepe textele ca pe o nesfârşită rugă către Dumnezeu, simţindu-se chemat să sporească şi el „corola de minuni a lumii", de care vorbea Lucian Blaga. Realizarea sonetelor este bine supravegheată şi include trimiteri la mari gânditori ai lumii, a căror operă pare să îi fi fost familiară.
SCRIERI: Sunt ultimul poet romantic, Bucureşti, 1973; Polifonie albastră, pref. Al. Ivasiuc, Bucureşti, 1979; Dor de dor, Bucureşti, 1984; Dorurile cântului de cuc, postfaţă Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1987; Divina călăuză, I-II, îngr. Amalia Spălăţelu, Bucureşti, 1997-2002.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, I, 137-138; Fănuş Băileşteanu, „Polifonie albastră", CNT, 1979, TI; George Muntean, „Polifonie albastră", RL, 1979,32; Al. Ruja, „Dorurile cântului de cuc", O,
1988,	8; Traian T. Coşovei, Strigăt patetic cu impulsuri de laser, CNT, 1992, 4; Dan Munteanu, Vasile Speranza, poeta, „Canarias", 1993, 25; Luis Leon Barreto, Vision mistica de Gran Canaria, para un poeta rumano, „La Provincia", 1993,50; Angelo Ramos, Una obra sobre Gran Canaria se
331 Dicţionarul general al literaturii române
Speranţia
traducira del rumano al espanol, „Diario de Las Palmas", 1994,21; J. M. Balbuena, V. Speranza, un poeta y musico rumano enamorado de Canarias, „La Provincia", 1994,24; Ion Buzaşi, O carte de versuri dedicată Blajului şi Bisericii sale, „Unirea", 1998, 1; Traian T. Coşovei, Sufletul meu e cuvântul, „Curentul", 1998,14-15 martie; Aureliu Goci, V. Speranţa şi „Sonetelefără umbră", „Dimineaţa", 1998,16; Mircea N. Stoian, „Divina călăuză", „Ziua", 1998,1097; Nicolae Georgescu, Meditaţii despre umbra fără om, „Naţiunea", 1999,22; Nicolae Prelipceanu, Poemele cântăreţului dispărut prematur, RMB, 1999,2 874; Florentin Popescu, V. Speranţa şi „Sonetelefără umbră", MS, 2003,1-4.	F. P.
SPERANŢIA, Theodor D. (4.V.1856, Oneşti, j. Iaşi - 9.III.1929, Bucureşti), poet, prozator, autor dramatic şi folclorist. Fiu al diaconului Dimitrie Nădejde, S. învaţă mai întâi la Târgu Frumos, unde învăţătorul îi schimbă numele, prin latinizare, în Speranţia. Tatăl îl destinase carierei ecleziastice, de aceea îl trimite la Seminarul „ Veniamin Costache" din Iaşi. S. va alege însă - după ce îşi ia bacalaureatul şi obţine, prin concurs, postul de institutor la Şcoala Trei Ierarhi - Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene. Alături de fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde, cu care se înrudea, şi de doctorul N. Russel, face să apară primul ziar socialist din Iaşi, „Basarabia" (1879). Se numără printre întemeietorii şi primii colaboratori ai „Contemporanului" (1881-1888), trecând apoi la „Revista nouă" a lui B. P. Hasdeu. împreună cu Z. C. Arbore şi Şt. Basarabeanu (V. Crăsescu) va scoate „Amicul copiilor" (1891), iar singur va edita „Revista copiilor" (1896-1897), precum şi o revistă umoristică, „Tămâia" (1902). în 1884 era în Belgia, la Universitatea din Liege, unde în 1887 obţine diploma de doctor în filosofie şi litere. Aici vine în contact cu mişcarea folcloristică europeană şi se iniţiază în studiul comparativ al literaturilor. întors în ţară, se stabileşte la Bucureşti, unde ţine la Universitate, timp de un an, un curs de istoria teatrului, iar la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică predă literatura dramatică. Cursul Istoria comparată a literaturii dramatice la popoarele europene (Timpul modern) a fost publicat parţial. E profesor la liceele bucurestene „Gh. Lazăr" şi „Matei Basarab", precum şi la o şcoală de institutori (1890-1900). Pentru uzul elevilor de liceu şi de şcoală normală, a scris zeci de manuale de gramatică, de „compoziţiuni" şi de lectură, iar pentru cei din prima clasă a redactat un abecedar care a cunoscut mai multe ediţii. în câteva rânduri a fost inspector şcolar şi director al învăţământului primar şi normal, precum şi, o perioadă, director al liceului particular „Sf. Gheorghe". Versuri, proză, articole şi studii i-au mai apărut în „Familia", „Drepturile omului", „Noua revistă română", „Convorbiri literare", „Adevărul", „Dimineaţa", „Literatură şi artă română", „Munca literară şi ştiinţifică", „Rampa" ş.a. în 1891 este ales membru corespondent al Academiei Române. După spusele fiului său, scriitorul Eugeniu Speranţia, ar fi pus în 1901 bazele unui prim muzeu românesc de etnografie.
în publicistica literară S. s-a afirmat de timpuriu. Ca elev, trimite versuri la „Perdaful" (1873). Cea dintâi scriere semnată este anecdota Trei surzi, apărută în 1881 la „Contemporanul". Folclorul l-a atras din copilărie, dar nu a făcut operă de
culegător. Conştient de valoarea psihologică deosebită a creaţiei populare, el a versificat, din ce în ce mai prolific, pe teme folclorice, creând anecdote. Acestea, impropriu numite „populare", au cunoscut o rapidă difuzare şi s-au bucurat de aprecieri favorabile din partea lui B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol, Al. Vlahuţă, N. Iorga. Succesul obţinut cu primul volum, Anecdote populare (1888), îl determină să folosească, în continuare, resursele acestei specii, fără a mai porni de la texte populare, ci inventându-şi singur subiectele. Ies, astfel, la intervale scurte, aproape douăzeci de volume, unele recenzate sever de G. Ibrăileanu şi Ilarie Chendi. Chiar titlurile indică devalorizarea anecdotelor lui S., devenite, din „populare", „botezate", „sărate", „afumate", „piperate", „împănate", „de post", „marinate", „cu noroc" etc. Intenţia moralizatoare, o constantă a scrisului său, se manifestă şi în piesele de teatru, sătesc sau pentru şcolari - Teatru (1,1894), Ce face beţia (1900), De necaz (1900), Lângă pământ (1901), Ce poate lenevia (1908), Teatru de familie (1912), Curcanii (1922), Neamul nostru (1927) ş.a. S. este şi autorul a numeroase cărţi de proză - schiţe, nuvele, romane, povestiri: Proza (I-II, 1893-1894), Feigheală (1902), Fete de azi (I-II, 1908), Sar şi Ionel (1920), Mă-nşală (1921) ş.a. Productiv, a întreprins şi cercetări asupra lui Antioh Cantemir, Ienăchiţă Văcărescu, Veniamin Costache, Anton Pann şi Costache Negruzzi, adunate în Scriitori vechi (1909), şi a teoretizat asupra fabulei într-o prezentare asupra evoluţiei genului la noi - Fabula în genere şi fabuliştii români în specie (1892) şi asupra originii versificaţiei române - Versificaţiunea română şi originea ei (1906). A avut şi preocupări de teoretician al folclorului. Lucrările Introducere în literatura populară română (1904), Lămuriri asupra literaturii române culte şi populare (1906) şi Mioriţa şi căluşarii. Urme de la daci şi alte studii defolklor (1914) sunt expuneri didactice, cu unele exagerări şi inadvertenţe, privitoare la câteva specii populare sau la unele probleme legate de originea şi vechimea poeziei populare. Din producţia literară a lui S. rezistă numai un număr restrâns de anecdote din primii ani ai activităţii sale. In manuscris s-a păstrat, la Biblioteca Academiei Române, lucrarea Folklor şi etnografie. Intenţiona realizarea unei colecţii cuprinzătoare de anecdote populare şi a unui studiu extins despre valorile noastre spirituale.
SCRIERI: Anecdote populare, I-III, Bucureşti, [1888]—1893; Fabula în genere şi fabuliştii români în specie, Bucureşti, 1892; Omer întinerit, Bucureşti, 1893; Proza, I-II, Bucureşti, 1893-1894; Vorba de acasă, Bucureşti, 1893; Teatru, I, Bucureşti, 1894; Anecdote afumate, Bucureşti, 1898; Predoslavia lui Ureche, Bucureşti, 1898; Icoane vii, Bucureşti, [1898]; Ce face beţia, Bucureşti, 1900; Ce face dracu, Bucureşti, 1900; De necaz, Bucureşti, 1900; Lângă pământ, Bucureşti, 1901; Feigheală, Bucureşti, [1902]; ed. (Vinovată?), Bucureşti, 1922; Minunea vieţii şi cheia lumii, Bucureşti, 1902; Anecdote botezate, pref. Al. Vlahuţă, Bucureşti, 1903; Anecdote împănate, Bucureşti, 1903; Anecdote piperate, Bucureşti, 1903; Călătoriile lui Enache Cocoloş, Bucureşti, 1903; Anecdote de post, Bucureşti, 1904; Introducere în literatura populară română, Bucureşti, 1904; Pentru toţi copiii, Bucureşti, 1904; Lămuriri asupra literaturii române culte şi populare, Bucureşti, 1906; Versificaţiunea română şi originea ei, Bucureşti, 1906; Ce poate lenevia, Bucureşti, 1908; Fete de azi,
I-II, Bucureşti, 1908; Mireasa, Bucureşti, 1908; Anecdote nouă, Bucureşti,
Spicuiri literare
Dicţionarul general al literaturii române 332
1909; Scriitori vechi, Bucureşti, 1909; Anecdote marinate, Bucureşti, [1911]; Teatru de familie, Bucureşti, 1912; Mioriţa şi căluşarii. Urme de la daci şi alte studii de folklor, Bucureşti, 1914; Anecdote cu minuni, Bucureşti, 1918; Anecdote cu noroc, Bucureşti, 1918; Sar şi Ionel, Bucureşti, 1920; Mă-nşală, Bucureşti, 1921; Curcanii, ed. 2, Bucureşti, 1922; Din joc de cărţi, Bucureşti, 1925; Amintiri despre Ion Creangă, Bucureşti, [1927]; Neamul nostru, Bucureşti, [1927]; început de viaţă, Bucureşti, 1929; Chiţibuş cel drăguţ, Bucureşti, [1930]; Din lumea lui Spulberă-vânt, Bucureşti, [1944]; Icoane vii, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: V. A. Urechia, „Anecdote populare", AAR, partea administrativă, t. XI, 1888-1889; Demetrescu, Profile, 59-62; V.
A.	Urechia, Alte anecdote populare, AAR, partea administrativă, t. XV,
1892-1893; M. Schwarzfeld, O ochire asupra anecdotelor populare române, „Şezătoarea", 1892, 5; Titu Maiorescu, „Mama soacră". „Popa cel de treabă", AAR, partea administrativă, t. XVII, 1894-1895; A. D. Xenopol, „Anecdote afumate", F, 1889,49; Chendi, Scrieri, III, 116-123, IV, 52-55; Nicolae Ch. Quintescu, „Anecdote populare", AAR, partea administrativă, t. XXV, 1902-1903; S. FI. Marian, „Minunea vieţii şi cheia lumii", AAR, partea administrativă, t. XXV, 1902-1903; Ioan Bianu, „Introducere în literatura populară română", AAR, partea administrativă, t. XXVII, 1904-1905, fasc. 2; Th. D. Sperantia, Memoriu de calităţi, titluri şi lucrări ştiinţifice, Bucureşti, 1906; Tudor Pamfile, „Studiile" d-lui Th.
D.	Sperantia, „Ion Creangă", 1915,2,3; Ibrăileanu, Opere, III, 374-375; Ciorănescu, Teatru rom., 183; D. Caracostea, Ovidiu Bârlea, Problemele tipologiei folclorice, Bucureşti, 1971,175-176; Ist. lit., III, 580; Bârlea, Ist. folc., 335-338; Dicţ. lit. 1900, 802-803; Iordan Datcu, Th. D. Speranţia şi sărbătorile păgâne ale poporului român, ST, 1993,12; Mircea Popa, The Jewish World in the Romanian Novei, „Studia judaica", 1993; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 215-216; Datcu, Repere, 118-126; Dicţ. scriit. rom., IV, 311-313.	'	L	Bd.
SPICUIRI LITERARE, supliment literar la „Bunul econom", apărut la Orăştie, neregulat, cu excepţia primului an,,între 13 ianuarie 1901 şi 23 iulie 1905. Redactor şi editor este Ioan Moţa, care face publică intenţia de a reproduce, în primul rând, articole şi scrieri literare din alte publicaţii periodice. Astfel, sunt puse la îndemâna cititorilor versuri, nuvele, poveşti, poezii populare, cugetări, maxime, glume, snoave, literatură „aleasă" şi populară deopotrivă. Redactorul se străduieşte să păstreze un echilibru între genurile literare. Optează pentru versurile lui V. Alecsandri, George Coşbuc, St. O. Iosif şi ale Veronicăi Micle. Apreciată este şi poezia lui Traian Demetrescu, Radu D. Rosetti, Artur Stavri, Ioan N. Roman, Ion Minulescu, sunt incluse, de asemenea, versuri de Cornelia din Moldova, Gheorghe din Moldova, Iuliu Cezar Săvescu, G. Demetrescu- Mugur, Nicolae Condrescu ş.a. Alături de nume consacrate în domeniul prozei, ca Al. Vlahuţă,
B.	Delavrancea, Ion Creangă, V. A. Urechia, poate fi întâlnit şi numele lui Artur Gorovei. Texte în proză mai aparţin lui Traian Demetrescu, N. Vulovici, Emil Grigorovitza. Se reproduc legenda mitologică Piatra de opal de Carmen Sylva şi alte scrieri moralizatoare. Reţin atenţia şi seria de legende privitoare la lunile anului sau cele câteva articole nesemnate, dar bine documentate, cu informaţii de amănunt din mitologia antică. Semnificativă este reluarea unui apel al lui D. Stăncescu vizând păstrarea valorilor şi obiceiurilor civilizaţiei tradiţionale. S.l. preia poezii populare din colecţiile lui Enea
Hodoş şi Nicolae Mateescu, snoave din culegerile lui D. Stăncescu, Gheorghe Crăciunescu şi Andrei Bârseanu. Se oferă cititorilor şi literatură străină, adaptată sau tălmăcită, rareori indicându-se sursa şi autorul.	A.	Gţ.
SPICUITORUL MOLDO-ROMÂN, publicaţie apărută la Iaşi, trimestrial, din ianuarie până în decembrie 1841. Gazetă bilingvă, S.m.-r. avea pentru ediţia franceză titlul „Le Glaneur moldo-valaque", dar se păstrează şi exemplare intitulate „Le Glaneur moldo-roumain". Primul număr, pentru lunile ianuarie şi februarie, iese de sub tipar în martie 1841. Deşi se menţiona că S.m.-r. este „rediguit de o soţietate de literaţi", publicaţia îi aparţine lui Gh. Asachi. Sarcina de a o redacta îi revine însă lui A. Gallice, secretar de redacţie, autor al primului articol editorial şi cel mai activ dintre semnatari. S.m.-r. ilustrează astfel mai curând punctul de vedere al lui Gallice, decât pe cel al lui Asachi. Intr-un prospect tipărit în „Albina românească" şi redactat de Asachi, se anunţa un program promiţător, subliniindu-se preocuparea redacţiei pentru „literatura naţională" şi pentru „productele cele mai înseninătoare a literaturelor străine", precum şi intenţia de a face cunoscute „descoperirele ştiinţelor, a frumoaselor arte şi a industriei". Asachi ar fi vrut ca noua gazetă să înlocuiască „Dacia literară", de curând suspendată, dar, din motive necunoscute, el lasă în seama lui Gallice grijile redacţiei. S.m.-r. republică în primul număr Prospectul apărut în „Albina românească", însă Gallice dă şi un confuz articol introductiv care, în bună parte, era plagiat după Histoire de la Valachie de Mihail Kogălniceanu. Cele mai multe texte sunt reproduse fie după reviste şi gazete străine, fie din „Albina românească" sau din „Curierul românesc". Gallice este autorul unui articol în care scoate în evidenţă meritele directorilor teatrului românesc din Iaşi (C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi P. M. Câmpeanu) şi al unor cronici dramatice referitoare la spectacolele teatrului francez din Iaşi. Tot el are şi câteva slabe încercări literare. Colaborează însă şi Costache Negruzzi, cu o traducere a poemului byronian Oscar d'Alva, făcută după versiunea franceză a lui Amedee Pichot, apoi cu versiunea românească a poeziei Şalul negru de A. S. Puşkin. Lui V. Alecsandri i se republică traducerea odei pe care Lamartine o dedicase unei tinere moldovence. Gh. Asachi dă câteva articole de istorie, între care Viaţa prinţului Dimitrie Cantemtf^ scoasă din cronicele Moldovei. Mai figurează în sumar o transpunere în limba franceză a poeziei Câinele soldatului de Grigore Alexandrescu (realizată de V. Alecsandri), un articol despre Basarabia al inginerului Hommaire de Hell, o traducere din Benjamin Franklin, articole de AL Fotino, Teodor Codrescu, tălmăciri din franceză de Gh. Săulescu, notiţe şi recenzii, ştiri în legătură cu dezvoltarea industrială a Moldovei ş.a.	R.	Z.
SPICUL, revistă apărută la Bucureşti, ca bilunar, la 4 octombrie şi la 31 octombrie 1918, sub direcţia lui Gala Galaction şi L. Algazi. Editorialul Din prag, semnat de Gala Galaction,
333 Dicţionarul general al literaturii române
Spinei
defineşte momentul apariţiei ca fiind anul „unor noi germinări literare în câmpul răvăşit şi răscolit cu fierul al vieţii noastre româneşti", când menirea unui scriitor este de a fi „un generos dascăl de istorie şi sociologie". Pe aceeaşi linie, L. Algazi va pleda în Profeţii pentru „militantismul cultural", împotriva diletantismului şi a artei pentru artă. H. Sanielevici susţine teoretic această orientare prin studiile Despre stil şi Literatura viitorului, afirmând că simbolismul şi decadentismul sunt expresia unei „bolnăvicioase hipertrofii a senzaţiei", iar naturalismul, ca falsificator al adevărului, e „mărginit, vulgar ori nevropat". Const. Graur dă câteva articole cu tentă sociologică, precum Bacşişul presei şi învăţământul rural în numărul 2 Gala Galaction îl omagiază, la moartea acestuia, pe A. Steuerman-Rodion, autor al volumului de versuri Spini, din care e reprodusă poezia Mai sus de cer!. Se publică versuri de Nichifor Crainic, Ştefan I. Neniţescu şi B. Lăzăreanu, iar L. Algazi semnează împreună cu Şt. I. Neniţescu o traducere din ebraică, Psalmii lui David. I. C. Vissarion şi V. Demetrius sunt autorii unor scurte povestiri. în ultimul număr A. L. Zissu adresează o Scrisoare deschisă d-lui Tudor Arghezi, cu supratitlulln chestiunea evreiască, unde încearcă să polemizeze pe tema iudaismului ca directivă spirituală. Este anunţat şi răspunsul lui Arghezi, dar revista îşi încetează apariţia.	M.	Ş.
SPINEANU, Dorin (21.X.1954, Timişoara), prozator şi jurnalist. Este fiul Măriei Spineanu (n. Periade), asistentă medicală, şi al lui Mihai Spineanu, colonel. Urmează şcoala generală la Iaşi, unde începe şi liceul, este mutat „disciplinar", pe durata unui an, la Liceul Agricol din Fălticeni, revenind la Iaşi, unde va absolvi Liceul „Mihai Eminescu" în 1972. După un serviciu militar incomplet, suspendat din motive de boală în 1973, va urma un accidentat periplu prin diverse locuri de muncă în Iaşi: Fabrica de Ţigarete, Fabrica de Mătase Victoria, Centrul de Librării, Centrul de Calcul al Universităţii „AL I. Cuza". în 1990-1991 este redactor, secretar general de redacţie la revista „Timpul", apoi, o vreme, director literar-artistic la Editura Boema, director de marketing la Editura Polirom (1995-1996), redactor colaborator al cotidianului „Obiectiv" şi redactor realizator la Radio Hit Iaşi. Debutează în 1975, cu versuri, la revista „Opinia studenţească". Poet înzestrat, însă cunoscut într-un cerc restrâns, face parte din Grupul Sigma, alături de Liviu Antonesei, Dan Petrescu, Valeriu Gherghel ş.a. Abandonează la un moment dat lirica, dedicându-se exclusiv prozei. Va debuta editorial cu romanul Zile sălbatice (1992), urmat de Răfuială în oraş (1992). Culegerea Nataşa blues (1998) conţine proză scurtă, scrisă la mari intervale de timp, iar volumul lulia (2002) grupează câteva povestiri şi ediţia a doua a romanului Răfuială în oraş.
încă din romanul Zile sălbatice S. apare ca un prozator matur, cu o scriitură alertă, decisă şi lipsită de zorzoane. O dublă ambiguitate însoţeşte identitatea personajelor: naratorul poate fi considerat a fi, până la un anumit punct, scriitorul însuşi, ceea ce atrage după sine tentaţia lectorului de a descoperi alte identităţi reale, dar această operaţie suferă rela-
tivizări succesive, datorate prismelor subiective prin care sunt văzute. La graniţa între autobiografie şi ficţiune, între jurnal şi roman, personajul-narator duce o viaţă sfâşiată, prinsă între destinele obsedante ale unor cărţi începute şi abandonate şi un cotidian agitat, amestec de adaptare şi de rezistenţă, de evazionism şi înfruntare, atmosferă atât de caracteristică în lumea comunistă. Răfuială în oraş împrumută, cu o mare dexteritate, formula policier-ului, dar e un roman politic în esenţă, cu referent clar în lumea românească actuală, a fragedei democraţii autohtone, în care aproape orice se poate întâmpla. Dacă prima jumătate a naraţiunii trimite direct la realitatea politică, spre final atmosfera aminteşte scenariile americane de spionaj, cu gangsteri, agenţi acoperiţi şi mafioţi locali, încât textul dobândeşte treptat un aer de farsă narativă, de parodiere a stilului romanului poliţist. Semnificaţia politică rămâne însă, extinzându-şi sugestiile, „internaţionalizându-se". Erotismul intens ocupă un loc important în prozele scurte din Nataşa blues, dar o dimensiune nouă se insinuează în scrisul lui S., mizând pe confruntarea copilului precoce, atoateînţelegător, cu lumea celor maturi. Amintiri proprii par să răzbată ici-colo, prelungindu-se în povestirile din volumul lulia. Viziunea mizantropică, cinic-dezabuzată uneori, a naratorului, se ciocneşte de aceea ingenuă, neexperimentată şi lacomă de cunoaştere a copilului, a cărui privire limpede naratorul-scriitor ştie să şi-o reamintească. în acest mod violent contrastant se livrează o lume pasionat colorată, o umanitate bogată în tipuri şi fizionomii expresive. într-o frazare concentrată şi alertă scriitorul foloseşte tuşe viguroase, percutante; stilul său nu lâncezeşte niciodată, imaginile prind contur puternic şi viaţa personajelor pare accelerată. S. are prea multe de spus, pare să nu aibă timp de analiză psihologică ori pentru descrierea poetic-fastuoasă a oamenilor şi a lucrurilor. Această „accelerare" narativă îşi are riscurile ei, dar stridenţele şi accentele prea dure sunt asimilate de o viziune generoasă asupra omului, în care şi miraculosul îşi păstrează un loc al său, în pofida răului care îl asaltează, ca într-o cursă delirantă. De aici, poate, şi dramatismul acestei proze.
SCRIERI: Zile sălbatice, Iaşi, 1991; Răfuială în oraş, Iaşi, 1992; Nataşa blues, Iaşi, 1998; lulia, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Andreea Deciu, Diletantismul la profesionişti, RL, 1992, 18; Ioan Holban, Salonul refuzaţilor, Iaşi, 1994, Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei, Iaşi, 1995, 135; Alex. Ştefănescu, „Nataşa blues", RL, 1999, 1; Lefter, Scriit. rom. '80 -'90, III, 147-148; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 388-389.	S. D.
SPINEI, Vasile (15.X.1948, Bădiceni, j. Soroca), poet şi prozator. Este fiul Cristinei şi al lui Leon Spinei. A absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea de Stat din Chişinău (1971). Redactor-şef la „Tinerimea Moldovei", din 1988 deţine funcţia de redactor-şef al revistei „Viaţa satului". în perioada 1998-2001 e deputat în Parlamentul Republicii Moldova.
în cărţile sale de proză - Credinţă (1975), Dreptul la fericire
(1976), Popasuri cubaneze (1977), Balada spicului de grâu (1982) ş.a. - S. abordează predilect teme de morală, manifestând
Spiridon
Dicţionarul general al literaturii române 334
interes pentru sondajul psihologic. Naraţiunile sunt întemeiate pe situaţii-limită, în care personajele îşi dezvăluie particularităţi psihologice şi intelectuale distincte. Ca poet, S. este autorul volumelor Teama de semn râu (1993), Scut de zăpadă (1994) ş.a., în care abordează miniatura, mizează pe sugestie şi pe un imagism mai elaborat, dând cuvintelor „o materialitate apăsată" (Mihai Cimpoi). în Surâsul călugărului - The Monk's Smile (1996), ca şi în alte câteva culegeri, miniatura, cultivată inspirat, e transpusă în formă de haiku.
SCRIERI: Credinţă, Chişinău, 1975; Dreptul la fericire, Chişinău, 1976; Popasuri cubaneze, Chişinău, 1977; Balada spicului de grâu, Chişinău, 1982; Momente de răscruce, Chişinău, 1984; Nu împuşcaţi în curcubeu, Chişinău, 1986; Teamă de semn rău, Chişinău, 1993; Scut de zăpadă, pref. Dan Mănucă, Iaşi, 1994; Surâsul călugărului - The Monk's Smile, ed. bilingvă, tr. Mihaela Codrescu, îngr. şi pref. Ion Codrescu, Constanţa, 1996; Nu mă uita, Chişinău, 2000; Blândeţea tăcerii, Chişinău, 2003, Poeme în alb-negru, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Gheorghe Ciocoi, Trăind sub bagheta poeziei, LA,
1994,	14 iulie; Alexandra Codreanu, Farmecul laconismului poetic, „Limba română", 1995,3; Mihai Morăraş, Un surprinzător şi rezistent „scut de zăpadă", „Viaţa satului", 1995, 5; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia,
252-253; Vladimir Ciubucciu, Pan Spinei ot Bădiceni, LA, 1998, 15 octombrie.	I.	C.
SPIRIDON, Cassian Maria (9.IV.1950, Iaşi), poet şi eseist. Este fiul Măriei Spiridon, învăţătoare. Urmează liceul la Negreşti-Vaslui (1965-1969) şi Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (1969-1975). Va lucra, până în decembrie 1989, ca inginer mecanic şi cercetător ştiinţific în diverse întreprinderi şi institute. în decembrie 1989 va fi arestat deoarece a organizat o mişcare împotriva dictaturii comuniste, în ianuarie 1990 fondează revista „Timpul", pe care o va conduce până la sfârşitul lui octombrie 1991, iar în noiembrie 1991 înfiinţează Editura Timpul. Redactor la „Cronica" (1991-1992), apoi la ziarul „Evenimentul zilei" (1992-1994), va întemeia în 1994 revista „Poezia", iar în 1995 „Caietele de la Durău", din ianuarie 1996 fiind redactor-şef la „Convorbiri literare", publicaţie căreia îi dă un profil distinct. Debutează în
1970,	cu versuri, la „Amfiteatru". Va mai colabora la „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Ateneu", „Familia" ş.a. Prima carte, Pornind de la zero, îi apare în 1985. îi urmează, după o lungă pauză, alte volume de poezie, precum şi culegerea de eseuri Atitudini literare (I-III, 1999-2003). A fost distins cu Premiul revistei „Poesis" (1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1995, 1997, 2002), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2002), Premiul Uniunii Scriitorilor (2003) ş.a.
S. este un poet al singurătăţii şi al oboselii metafizice, particularităţi care îl apropie de generaţia optzecistă. Deosebirea e dată de o notă uşor clasicizantă, venită şi din nostalgia după chietudine ontologică: „albesc din ce în ce mai tare/nopţile/zilele/trec/am capul foarte limpede în dimineaţa aceasta/în linişte şi singurătate/port arma melancoliei" (.Despre antropos). Fiind „armă", melancolia devine curând şi „artă". Un volum se intitulează chiar Arta nostalgiei (1997) şi cuprinde „poeme cuantice", numite astfel pentru a se sublinia
o	aparentă lipsă de implicare. Lucid, discret şi solitar, poetul contemplă universul cu teamă şi, totodată, cu sentimentul participării la un act fără orizont. Omul, „o biată clonă dereglată", este asemenea unui „robot melancolic", oscilând între „programul înscris de la începuturi" şi satisfacţiile simple (căderea frunzelor, „susurul apelor/ şi mişcările vântului"). Nocturnul, care marchează nu puţine versuri, subliniază gravitatea atitudinii. Destinul fiinţei poetice stă sub „zodia nopţii", apăsat de spaime contradictorii, fie comune, fie metafizice. Fiinţa şi cuvântul poetic („un cuvânt sinucigaş") se identifică, trupul şi textul având aceeaşi soartă. De unde simularea unei dorite imparţialităţi: „mă locuiesc oarecum cu indiferenţă /îmi ocup trupul/ îmi ocup carnea/ trec prin spaţiu/ fără adieri sau valuri de frig/ în urma mea/ nici o hârtie nu se ridică-n picioare/ pipăi golul/ sau trec prin el" (Glăsuirea bufonului). Poetul se mişcă în sfere înrudite cu ale existenţialismului, de care se desparte însă radical prin absenţa dezgustului de a trăi. Dimpotrivă, este dominat de propensiunea spre ironie şi autoironie, ceea ce subminează absurditatea gesturilor sisifice, prezente mereu în lirica lui. Frecventă, metafora ploii are menirea de a reliefa o coexistenţă stranie, a dăinuirii şi a extincţiei, sentimente perpetue, consolidate de convingerea, inspirată de Parmenide, după care fiinţa umană este constrânsă să accepte imuabilitatea universului şi să renunţe la confortul relativităţii: „eşafodul/ proaspăt adunat încuie/ cu scândura însetată/ se înalţă/ pieziş pus cu lumea/ pasul saltă/ preamărind Gloria/ / întotdeauna ploaia spală eşafodul". Adept al unei lirici în care termenii programatici se
335 Dicţionarul general al literaturii române
Spiridon
referă la realităţi cotidiene şi plate, S. foloseşte uneori antilirismul ca armă împotriva căderii în deznădejde. Spiritualizarea se împlineşte prin înfruntarea dintre iminenţa dispariţiei şi năzuinţele trupului (Ars moriendi). De aici rezultă un acut simţ al tragismului condiţiei umane, care s-ar afla mereu în preajma „intrării în apocalipsă". Consolarea vine din partea transmutaţiilor eterne ale fiinţei şi nu dinspre divinitate, percepută ca o absenţă: „am viaţă spre-a înghiţi cenuşă/ seara/ la prânz şi dimineaţa/ şi-n tot lungul nopţii/ ca o pedeapsă binecuvântată" (Rămâi viu şi egal). Purtător de cruce („Răstignitul") este omul comun, care circulă „pe străzi civilizate" şi care „ştie să monteze maşini". în astfel de momente, poezia dobândeşte un spor de substanţă printr-un umor apăsat de plictis simulat şi stoicism („am auzit că în lume simt oameni/ care nu ştiu să monteze maşini"). Versul îmbracă uneori haină paremiologică, pentru a se pune în lumină caracterul totuşi ceremonios al înfruntărilor lăuntrice. Ca eseist, S. scrie de preferinţă despre scriitorii pe care îi preţuieşte: Mihai Eminescu, Al. Macedonski, G. Bacovia, Mihai Ursachi, Laurenţiu Ulici, Geo Dumitrescu, Petre Ţuţea. Concomitent, alcătuieşte ediţii din scrierile politice ale lui Eminescu şi din textele lui Petre Ţuţea. Venit în literatură dintr-un domeniu în care proprietatea termenilor este obligatorie, eseistul îşi creează, mai întâi, un preambul teoretic consistent, prin invocarea unui consens semantic, urmat de rezumarea imparţială a opiniilor celuilalt. Exordiului i se alătură expunerea părerilor proprii, bazate pe o atitudine tolerantă cu privire la libertatea de opinie şi pe respectul faţă de cuvântul tipărit. în mod constant sunt analizate probleme precum legăturile poeziei cu arhitectura, muzica, drama, tragedia, teologia, relaţia dintre vers şi poezie.
SCRIERI: Pornind de la zero, Iaşi, 1985; Zodia nopţii, Bucureşti, 1994; Iaşi, 14 decembrie 1989. începutul Revoluţiei Române, Iaşi, 1994; Piatră de încercare, Iaşi, 1995; De dragoste şi moarte, Timişoara, 1996; Intrarea în apocalipsă - Entree en apocalypse, ed. bilingvă, tr. Sabrina Russo, Oradea, 1997; Arta nostalgiei, Bucureşti, 1997; întotdeauna ploaia spală eşafodul, pref. Emil Iordache, Botoşani, 1997; Atitudini literare, I-III, Bucureşti, 1999-2003; Clipa zboară c-un zâmbet ironic, Craiova, 1999; Dintr-o haltă părăsită, Timişoara, 2000; Pornind de la zero, postfaţă Emil Iordache, Bucureşti, 2000; între două lumi, Oradea, 2001; Ober den Wald, tr. Christian W. Schenk, Kastellaun, 2002. Ediţii: Petre Ţuţea, Omul (tratat de antropologie creştină), I-II, postfaţa edit., Iaşi, 1992-1993.
Repere bibliografice: Ioan Holban, Câtă suferinţă, atâta demnitate, CRC, 1994,24; Magda Teodorescu, A treisprezecea zodie, CNP, 1995,4; Liviu Ioan Stoiciu, „Zodia nopţii", „Cotidianul", 1995,4 mai; Cristian Livescu, Zodia lucidităţii, CNT, 1995,23; George Bădărău, Armonii ale tragicului, CNP, 1995,11; Dan Stanca, Melancolie şi combustie, VR, 1996, 3-4; Iulian Boldea, Metamorfozele textului, Târgu Mureş, 1996, 35-38; Nicolae Coande, „în inima crizei", „Calende", 1997, 1-2; Simion Bărbulescu, Un altfel de model de expresivitate, LCF, 1998, 20; Grigore Chiper, Ars moriendi, „Contrafort", 1998, 7-8; Ionel Savitescu, „întotdeauna ploaia spală eşafodul", ATN, 1998, 8; Grigore Scarlat, Cassian Maria Spiridon, PSS, 1998,9; Grigore Scarlat, Sentimentul de om e o povară, ST, 1998,11-12; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi,
1998,230-234; Munteanu, Jurnal, VII, 288-293; Lucian Alecsa, „Clipa zboară c-un zâmbet ironic", CRC, 1999,11; C. Rogozanu, Poeme despre
moarte, RL, 1999,36; Daniel Ştefan Pocovnicu, La tensiunea lirismului gravitaţional, ATN, 1999, 12; Mircea A. Diaconu, Feţele poeziei, Iaşi,
1999,146-148; Adrian Dinu Rachieru, Cassian Maria Spiridon, CNT, 2000,12; Mircea A. Diaconu, Conştiinţa fiinţei poetice, VR, 2000, 3-4; Lucian Alecsa, „Atitudini literare", CRC, 2000,6; Gheorghe Grigurcu, Un anticomunist, RL, 2000,28; Dan Mănucă, Eseişti de ieri şi de azi, CL, 2000,10; Ioan Moldovan, Oboseală existenţială, sfială poetică, F, 2000,
11-12; Daniel Corbu, Generaţia poetică '80, Iaşi, 2000,84-87; Grigurcu, Poezie, I, 427-428, II, 389-394; Emil Iordache, Cărţile de pe masă, Iaşi, 2000, 139-148; Marius Chivu, Halta cuvintelor obosite, RL, 2001, 24; Viorica Răduţă, Pornind de la Cassian Maria Spiridon, „Axioma", 2001, 8; Gheorghe Grigurcu, Despre condiţia poetului, VR, 2001,9-10; Iulian Boldea, Scriitori români contemporani, Târgu Mureş, 2002, 114-118; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 389-390; Vasile, Poezia, 243-246; Dan Mănucă, Respectul cuvântului, LCF, 2003,11; Gheorghe Grigurcu, Un poet despre poezie, RL, 2003, 12; Horia Gârbea, Vacanţă în infern, Bucureşti, 2003,42-45; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,97-102.	D.	M.
SPIRIDON, Monica (5.II .1952, Craiova), critic şi teoretician literar, eseist. Este fiica Lucreţiei Dumitrescu (n. Enculescu), profesoară de română şi italiană, şi a lui Ion Dumitrescu, profesor universitar, specialist în ştiinţe sociale. Face studiile la Liceul de Filologie din Craiova şi la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză, absolvită în 1973. în 1978 îşi susţine
Spiridon
Dicţionarul general al literaturii române 336
doctoratul în ştiinţele educaţiei la Facultatea de Filosofie şi Istorie a Universităţii bucureştene, cu teza Un model alternativ de învăţământ superior umanist. Lucrează ca asistent universitar în Laboratorul de Psiholingvistică al Universităţii din Bucureşti (1973-1974), de unde se transferă la Laboratorul de Cercetare Interdisciplinară al aceleiaşi universităţi (1974-1976). Ulterior devine cercetător ştiinţific şi coordonator al departamentului de teorie literară la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române. Concomitent, în 1994 ocupă postul de conferenţiar şi, din 2001, de profesor la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene. Debutează în 1978, la „Revista de istorie şi teorie literară", cu articolul Conceptul de metodă în ştiinţa literaturii, iar editorial în 1982, cu volumul Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea. Beneficiază de o serie de burse de studii post-doctoral research la Indiana University, Bloomington, University of California, Berkeley (1984), este asociat de cercetare haut niveau la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, sub îndrumarea lui Gerard Genette şi Yves Hersant (1991), bursier Soros la Paris şi Cerisy-la-Salle (1992, 1993), Fulbright senior researcher la Departamentul de filosofie a limbajului de la University of California, Berkeley, sub îndrumarea lui John R. Searle (1994), visiting fellow la Northrop Frye Center for Comparative Literature al Universităţii din Toronto (1996), bursier la Wasenaar, Olanda (1999) etc. Este membră a unor asociaţii profesionale româneşti şi internaţionale, printre care PEN-Clubul Român, ASPRO, Asociaţia de Literatură Comparată din România (membru fondator şi secretar), International Comparative Literature Association (membru în comitetul executiv, ales în 1997, reales în 2000), ICLA Research Committee on Eastern and South-Eastem Europe (preşedinte din 2000), International Society for Phenomenology and Literature, International Association for Communication ş.a., participă la congrese şi colocvii, susţine conferinţe şi expuneri în instituţii academice de peste hotare, colaborează la volume colective apărute la Cluj, Bucureşti, Iaşi, Amsterdam, Boston, Londra, Roma, Miinchen, Lisabona, Atena, Florenţa, publică în reviste româneşti şi străine studii şi articole, tratând îndeosebi chestiuni de teorie literară, poetică aplicată, literatură comparată, semiotică, istorie intelectuală occidentală, istoria literaturii române modeme şi contemporane. A fost distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova pentru volumul Omul supt vremi. Eseu despre Marin Preda, romancierul (1993), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiul revistei „Poesis" pentru lucrarea Eminescu. O anatomie a elocvenţei (1994), Premiul Fundaţiei „Luceafărul" pentru lucrarea Interpretarea fară frontiere (1998) şi cu Ordinul Serviciul Credincios în rang de Ofiţer, decernat în 2000.
Investigaţia întreprinsă de S. în cartea de debut, Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea, se orientează nu atât asupra mijloacelor stilistice, cât mai ales spre arhitectura narativă. Exegeta respinge ideea unui Sadoveanu intuitiv şi anacronic şi încearcă să releve o conştiinţă scriitoricească deţinând o capacitate integratoare a lumii, în care omul şi cosmosul se află în consonanţă prin vaste explicaţii cauzale, şi totodată sensibilă
la „mişcările de profunzime şi de rezonanţă ale contextului literar contemporan". Situându-şi cercetarea în perspectiva retoricii moderne, cu trimiteri la gramatica narativă şi la teoria textului, S. intenţionează să cuprindă în întregime poetica sadoveniană şi, prin urmare, are mai întâi în vedere aspectul de Bildung al multor proze, exprimat într-o retorică didactică şi uzând de câţiva topoi specifici, apoi strânge argumente pentru a dovedi că una din constantele viziunii constă într-un „grad înalt de semiotizare a lumii" şi analizează procedeul mise en abţine, care orientează atât povestea, cât şi lectura cititorului, ca într-un joc de oglinzi, având ca rezultat îmbogăţirea semnificaţiilor şi relevarea unei conştiinţe retorice marcate. Cu un caracter accentuat de gramatică narativă, finalul lucrării stabileşte relaţia dintre naraţie, istorie şi ficţiune. Cu acest volum S. deschide o serie de studii asupra operei unor scriitori reprezentativi ai literaturii române, între care Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Marin Sorescu ş.a., prezenţi în Melancolia descendenţei (1989), Bănulescu fiind preluat şi într-o micromonografie apărută în 2000, apoi Marin Preda şi Eminescu (Eminescu. O anatomie a elocvenţei şi Mihai Eminescu. Proza jurnalistică, 2003). Vocaţia de teoretician literar a autoarei e valorizată şi în Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii (1984), o sinteză care urmăreşte articularea istorică a conceptelor „limbaj", „literatură" şi „literaritate". Lucrarea constituie o contribuţie la teoria originalităţii, după aceea a lui Adrian Marino. S. îşi propune să demonstreze că teoria literară trebuie să îşi făurească un nou limbaj, care să fie pe măsura obiectului, aşadar capabil să îi distingă, dincolo de metamorfoze, constantele, între care cea mai importantă pare să fie înrădăcinarea literaturii în propriul său limbaj. înarmată cu terminologia consacrată de critica occidentală şi observând tendinţa de înţelegere mai elastică a statutului specific al textului literar, a raportului dintre „text" şi „nontext" în literatură - fapt vizibil în redefinirea noţiunilor-cheie de sinteză, recurenţă şi devenire şi în stabilirea unui raport echilibrat de forţe în triada autor-text-receptor -, S. urmează multicultu-ralismul din Occident şi adoptă metoda deschiderii literaturii înspre „sensul cultural" intercontextual din care acesta face parte. în Melancolia descendenţei, carte subintitulată în ediţia a doua „o fenomenologie a memoriei generice în literatură", sej află „o suită de studii de tipologie şi naratologie cu puncte de plecare, teoretic vorbind, în Genette (Mimologiques şi Palimpsestes) şi Northrop Frye (Marele Cod). Ele vor să demonstreze că există o memorie generică în literatură şi, în consecinţă, o mitologie pe care o numeşte, cu un termen împrumutat din Dialogurile lui Platon, mitologia „cratilistă" (Eugen Simion). Teoreticianul secondează consecvent analistul creaţiei unor scriitori români şi străini: Ştefan Bănulescu, George Bălăiţă, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Paul Valery, Mircea Eliade, Thomas Mann, Jorge Luis Borges ş.a., astfel că, într-o dublă investigare, analitică şi teoretică, bazată pe o permanentă relaţionare, S. identifică modele culturale şi apoi le cercetează în literaritatea lor intrinsecă, fără să ezite a transforma actul interpretativ în speculaţie proprie (Marin Mincu). în Omul supt vremi... analiza urmează câteva direcţii
337 Dicţionarul general al literaturii române
Spiridon
bine conturate. Comportamentul scriitorului fiind apreciat ca unul prin excelenţă „dialogic", Marin Preda este situat în context cultural românesc, prin comparaţie cu Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu şi G. Călinescu, şi în context european, prin trimitere la Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Spren Kierkegaard şi F. M. Dostoievski. Romanele lui Marin Preda sunt investigate la nivel ontologic (înscrierea personajelor în istorie, în sensul că ele cuceresc o anume ascendenţă asupra istoriei de îndată ce procedează la o „istorisire"), la nivel moral (relaţia personajului cu „rolurile" pe care le încarnează în sfera unei umanităţi ce ţine de o etică a „implicării detaşate") şi la nivel estetic, adică în regimul perspectivei naratoriale, cu observaţia că relatarea la persoana întâi evoluează către confesiunea distanţată (sau disonantă). La toate aceste nivele S. evidenţiază coeficientul de creaţie al lui Marin Preda, îl distinge ca autor al unei opere de certă continuitate, fiindcă răspunde unei logici generale (adică unei „norme" sau unui „model"), descrisă în spirit postmodernist ca logică a „diferirii". Analizându-i romanele, exegeta vizează permanent condiţia scriitorului contemporan, care nu mai poate ajunge la orizonturi de o noutate absolută şi, ca atare, se apropie mult de condiţia cititorului. Când scrie despre Eminescu, având convingerea că „în publicistică [...] rolul lui Eminescu în constituirea unei tradiţii solide şi strălucite de proză retorică a rămas în parte ignorat", iar publicistica lui a fost redusă la latura ideologică, S. cercetează discursul public eminescian printr-o situare la polul opus: face abstracţie de conţinutul textelor ziaristului şi de contextul istoric şi îşi limitează investigaţia la nivel literar. Totodată ocoleşte perspectiva evoluţionistă, pentru a dezvolta comparaţii interesante cu Antim Ivireanul, Titu Maiorescu, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Pârvan, N. Iorga, Tudor Arghezi, stabilind un model polemic eminescian înrudit cu cel maiorescian, prin armătura logică şi erudită. Volumul Apărarea şi ilustrarea criticii (1996) reuneşte studii şi comentarii în virtutea unor afinităţi „selective". Preocupată îndeosebi de discursul critic la ora postmodernismului, eseista adună aici şi cronici despre scriitori români (incluzând diaspora) şi străini, în Interpretarea fără frontiere comentează metode şi cărţi ale unor autori care, deşi meditează asupra fenomenului literar, transgresează în fapt graniţele criticii literare. îi are în vedere mai întâi pe fondatorii metodei hermeneutice în spaţiul cultural românesc (Mircea Eliade şi Adrian Marino) şi articulează celelalte studii într-un „lanţ" prin care tinde să constituie un model cognitiv de anvergură, reflectare a unei paradigme imaginative în gândirea contemporană. Cu volumul Cultura: modele, repere, perspective (2002) S. se orientează spre domeniul vast al culturii în general, cu o mare cuprindere în discutarea unei problematici complexe şi de interes în actualitate, de la definiţia culturii, relaţia dintre dinamica socială, cultura populară şi cultura de elită până la raportul dintre cultură şi identitate (incluzând deschiderea spre topografii imaginare şi identităţi naţionale în spaţiul cultural românesc), memorie culturală şi caracterul istoric al mulţi-culturalismului. Venind din orizontul literaturii, S. insistă
asupra faptului că pe forţa înfăptuitoare a limbajului se sprijină în mod esenţial cultura şi societatea. După cum apreciază Adrian Marino, S. este „un bun exemplu al transformărilor, ca să nu spunem al mutaţiilor criticii româneşti actuale. Autoarea este documentată cu sensul viu al sincronizărilor şi relaţiilor literare, inclusiv internaţionale. Un spirit activ, modern, ce priveşte înainte. îşi asumă riscul unor iniţiative."
SCRIERI: Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea, Bucureşti, 1982; Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii, Bucureşti, 1984; Melancolia descendenţei. Figuri şi forme ale memoriei generice în literatură, Bucureşti, 1989; ed. 2, Iaşi, 2000; Omul supt vremi. Eseu despre Marin Preda, romancierul, Bucureşti, 1993; Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Bucureşti, 1994; Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, 1996; Interpretarea fără frontiere, Cluj-Napoca, 1998; Experimentalismul literar postbelic (în colaborare cu Gheorghe Crăciun şi Ion Bogdan Lefter), Piteşti, 1998; ed. (Experiment în Post-war Romanian Literature), Piteşti, 1999; Ştefan Bănulescu, Braşov, 2000; Principii de semiotică a culturii, Bucureşti, 2000; Cultura: modele, repere, perspective, Bucureşti, 2002; Mihai Eminescu. Proza jurnalistică, Bucureşti, 2003. Ediţii: Comunicarea şi schimbarea culturală, pref. edit., Bucureşti, 2001; (Multiple) Europe: Multiple Identity, Multiple Modernity - Europe (multiples): identites multiples, modernites multiples, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Sadoveniana, RL, 1983,2; Dan C. Mihăilescu, „Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea", CNT, 1983,9; Eugen Negriei, Didactica sadoveniană, R, 1983, 3; Cristian Livescu, Sadoveniana, CRC, 1983,35; Marian Vasile, Din nou despre Sadoveanu, LCF, 1984, 6; Adrian Marino, Spre definiţia literaturii, TR, 1985, 9; Marian Vasile, On the Appearance and the Reality of Literature, CREL, 1986, 2; Eugen Simion, Mitologia „cratilistă", RL, 1989, 22; Diana Manole, Cealaltă faţă a lumii, AFT, 1989, 5; Tudor Dumitru Savu, Eminescu - necesitate spirituală a culturii româneşti (interviu cu Ioana Em. Petrescu), TR, 1989, 24; Eugen Negriei, Melancolia productivă, R, 1989,7; Liviu Petrescu, Dialectica noului şi a vechiului, ST, 1989,8; Ioan Holban, Nostalgia originilor, CRC, 1989, 41; Gheorghe Grigurcu, „Melancolia descendenţei", F, 1990, 26; Maria-Ana Tupan, Lectură şi sistem, VR, 1990,5; Ţeposu, Istoria, 168-170; Tania Radu, între oglinzi, LAI, 1994,6; Andreea Deciu, Preda citit de un critic modem, RL, 1994,6; Laurenţiu Hanganu, „Omul supt vremi", RITL, 1994,2; Liviu Petrescu, Marin Preda şi principiul dialogic, ST, 1994, 7-8; Nicolae Mecu, Marin Preda sau Despre dialog, VR, 1994,11-12; Ioana Pârvulescu, Lecţia citirii, lecţia citării, RL, 1995,14-15; George Munteanu, Eminescu retorul, LCF, 1995,25; Dan C. Mihăilescu, „Eminescu. O anatomie a elocvenţei", LAI, 1995,34; Edith Horvăth, „O anatomie a elocvenţei", APF, 1995,9; Adrian Marino, Noi perspective ale criticii româneşti actuale: un exemplu al mutaţiilor, „Cotidianul", 1996, 9; Ioana Bot, Publicistica eminesciană într-o lectură necesară, ST, 1996, 1-2; Laurenţiu Hanganu, Critică şi estetism, LCF, 1996, 48; Marcel Corniş-Pop, The Unfmished Battles. Romanian Postmodemism Before and After 1989, Iaşi, 1996,21-22; Gabriel Coşoveanu, Autonomia şi puterea criticii, R, 1997, 1-2; Al. Pintescu, „Apărarea şi ilustrarea criticii", PSS, 1997,1-2; Ilie Gyurcsik, Eseuri în paradigma postmodernităţii, O, 1997, 6; Florin Mihăilescu, Starea de postmodemitate, VR, 1997,7-8; Ioan Stanomir, Critică şi alteritate, LCF, 1998,44; Ioan Lascu, Interpretarea - un viciu fără frontiere, R, 1999,1; Sabina Fânaru, „Interpretarea fără frontiere", RL, 1999,36; Cărtărescu, Postmodernismul, 175-178; Ion Bogdan Lefter, Romanian Writers of the '80 s and the '90 s, Piteşti, 1999,270-272; Maria-Ana Tupan, De la context la text..., LCF, 2000,2; Iulia Alexa, Melancoliile literaturii, RL, 2000,22; Marin Mincu, Un redutabil critic şi teoretician literar: Monica Spiridon, LCF, 2000,25; Iulian Băicuş, Melancolia eternelor reîntoarceri, OC, 2000,
Spiridon
Dicţionarul general al literaturii române 338
35; Corina Tiron, Nostalgia originilor, LCF, 2000, 41; Micu, Ist. lit., 780-784; Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră, Piteşti, 2000,28,39-40,109, 140; Radu Voinescu, Realismul inefabil, LCF, 2001, 17; Corina Tiron, „Melancolia descendenţei", „Synthesis", 2000-2001; Petraş, Panorama, 586-589; Dicţ. scriit. rom., IV, 313-316; Constantin Cubleşan, „Mihai Eminescu. Proza jurnalistică", CL, 2003, 9; Ştefan Borbely, Cercul de graţie, Bucureşti, 2003, 106-110; Firan, Profiluri, II, 264-267; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003, 449-451; Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Craiova, 2003, 94-100.	M.	In.
SPIRIDON, Vasile (14.11.1958, Căciuleşti, j. Neamţ), critic literar, eseist. Este fiul Măriei Spiridon (n. Pâslariu), muncitoare, şi al lui Constantin Spiridon, pompier. Cursurile primare le-a urmat la Verşeşti şi Căciuleşti, judeţul Neamţ (1965-1973), apoi a absolvit Liceul Industrial de Chimie din Piatra Neamţ (1978) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia franceză-română, a Universităţii din Bucureşti (1989). Până în 1991 a activat ca profesor la o şcoală din Piatra Neamţ, ulterior devenind cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Bacău, unde predă istoria literaturii române contemporane şi un curs de studii culturale. între 1996 şi 1999 funcţionează ca lector de limba şi literatura română la Universitatea din Bordeaux. în 2003 îşi susţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti, cu teza Viziune cosmologică în lirica lui Nichita Stănescu. Debutează în 1989, la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", cu eseul Heliotropul soarelui negru la Eminescu şi Nerval, şi editorial cu volumul Cuprinderi, apărut în 1993. în două rânduri, în anii 1990-1996 şi din 2000, este titularul rubricii de cronică literară la „Ateneu". Note critice, articole şi studii mai semnează în „Luceafărul", „Familia", „Poesis", „Caiete critice", „Vatra", „România literară", „Viaţa românească", „Antiteze", „Contemporanul" ş.a. I s-a decernat Premiul pentru critică al revistei „Luceafărul" (1992).
S. adoptă în Cuprinderi un demers de tip eclectic, desfăşurând exerciţii de lectură în registre diferite, preponderent fiind cel eseistic şi analitic pe marginea unor subiecte extrase din interpretarea clasicilor, din domeniul teoriei literare şi din acela al literaturii universale ori din apariţiile editoriale la zi. Scrierile clasicilor sunt abordate din perspectiva unor concepte ale teoriei şi criticii actuale, urmărindu-se identificările miturilor şi arhetipurilor recurente. Bunăoară, lectura Poveştii lui Harap Alb de Ion Creangă se face pe baza teoriei arhetipurilor şi a alchimiei, iar motivul Ondinei eminesciene este apropiat de mitul creaţiei. Pastelurilor lui Vasile Alecsandri li se valorifică semnificaţiile date de „calorismul" extremelor nord-sud (ger-căldură), de diferenţierile între parnasianismul pastelurilor hibernale şi impresionismul celorlalte, punân-du-se în evidenţă imagismul descriptiv relaţionat cu natura afectivă a poetului. Şi „conştiinţa simbolică" bacoviană îi relevă criticului contrastul dintre imaginar şi text, ordonarea rostirii lirice prin ritm şi rimă trădând alienarea fiinţei poetice. S. nu aglomerează discursul critic cu pedante disecări de text, ci doar înlesneşte o „cuprindere" a operelor cu ajutorul „figurilor", detectate folosindu-se îndeosebi de teoria literară
franceză postbelică. Interesat mai ales de condiţia scripturală, el se mişcă dezinvolt printre concepte şi citate şi îşi distribuie eseurile oarecum tematic în jurul discuţiilor ce ţin de starea creatoare. Astfel, memorialistica este văzută, în contextul anilor '90 ai secolului al XX-lea, ca o formă de ieşire din criză a demersului literar românesc. Recitirea textelor se face prin succesive mutări de perspectivă, susţinute de o argumentaţie convingătoare. Dar, într-un studiu precum Metafora simbolică, ceea ce lipseşte este tocmai exemplificarea cu texte care să dea sevă teoriei, deşi eseistul evită divagaţia sau zăbovirea în ipotetic. Materialul analitic şi bibliografic din teza de doctorat este dublu valorizat, prin strategia recombinării capitolelor, în monografia Nichita Stănescu şi în Viziunile „învinsului de profesie" Nichita (Cosmicitate în lirica stănesciană), ambele apărute în 2003. Cu un limbaj preţios şi o hermeneutică ostentativă, S. pare să aibă în atenţie, mai mult decât anterior, exerciţiul diversităţii metodelor de interpretare - de la decriptarea, în linia Bachelard - Durând, a simbolurilor imaginarului până la fenomenologie, fără să omită referiri la alchimie, cosmologie, ontologie etc. -, şi nu o nouă lectură de ansamblu a operei. Pe de altă parte, criticul dialoghează polemic cu detractorii lui Nichita Stănescu, încearcă să explice mecanismele „clasicizării premature" şi ale „mitizării" poetului ori deplânge aviditatea acestuia în a-şi irosi timpul în singura politică profesată, aceea a amiciţiilor.
SCRIERI: Cuprinderi, Bucureşti, 1993; Nichita Stănescu, Braşov, 2003; Viziunile „învinsului de profesie" Nichita (Cosmicitate în lirica stănesciană), Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Anton Horvath, „Cuprinderi", ST, 1993, 12; Ioana Bot, Schimbare de voce, TR, 1994, 10; Dan Silviu Boerescu, Modelul Eugen Simion, LCF, 1994,13; Emil Mânu, „Cuprinderi" critice, VR, 1995, 3-4; Prangati, Dicţ. oamenilor din Neamţ, 228; Lefter, Scriit. rom. '80-'90, III, 154-156; Petraş, Panorama, 589; Constantin Călin, Critică şi atletism, ATN, 2003, 10; Cristian Măgură, Din nou despre Nichita, RL, 2003, 41; Constantin Trandafir, O monografie Nichita Stănescu, „Porto-Franco", 2003,10-12.	I.	D.
SPIRIDONICĂ, V.[asile] (12.VIII.1909, Cristeşti, j. Iaşi -12.11.1988, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Este fiul Ilenei şi al lui Gheorghe Spiridonică, ţărani. Studiile liceale le face la Fălticeni şi Bucureşti, iar pe cele universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. Debutează în 1928, cu o poezie, la ziarul „Oraşul nostru" din Iaşi, iar în volum în 1935 cu Oglinzi de vis, dedicat lui Mircea Eliade. în 1933 se stabileşte la Braşov, ca funcţionar CFR, având mai târziu şi alte ocupaţii: inspector în Ministerul Comunicaţiilor, subdirector al Oficiului de Presă, inspector al teatrelor (1942-1946). Desfăşoară concomitent o rodnică activitate literară, colaborând cu versuri, proză, eseu, cronici la numeroase publicaţii din ţară, implicându-se în editarea unor reviste. în 1933-1934 e în redacţie la „Buletinul CFR", iar în martie 1936 înfiinţează şi conduce „Front literar", revistă de orientare modernistă, deschisă mai ales scriitorilor tineri, ce apare până în martie 1939 şi pe care o susţine cu eforturi
339 Dicţionarul general al literaturii române
Spoială
materiale deosebite. în perioada mai 1941-aprilie 1943 este secretar de redacţie al revistei de poezie „Claviaturi". La „Curentul", „Ardealul", „Tribuna" şi „Tribuna literară" a fost redactor. Mai publică, semnând uneori cu pseudonimele Dan Sil Varu, V. S. Maximilian, Styx, V. Nichifor, Toma Răcoare ş.a., în „Convorbiri literare", „Curentul literar", „Cuvântul liber", „Frize", „Jurnalul literar", „Pagini basarabene", „Pământul", „Prepoem", „România literară", „Şantier", „Universul literar", „Zodiac" ş.a. După război, tot la Braşov, face parte din iniţiatorii grupării Scriitorii din Ţara Bârsei. în 1946 se mută la Bucureşti, dar activitatea sa literară intră într-un con de umbră până în anii '60, când reîncepe să scrie, sporadic, la „Astra", „Manuscriptum", „Ramuri", „România literară", „Steaua", „Tomis", „Tribuna" şi i se editează volumul de proză Idoli cu mască (1982).
Versurile lui S., incluse în Oglinzi de vis şi în Mări de fum (1938), trec de la note suprarealiste spre clasicism, având ca teme predilecte viaţa în uzină, acceptată cu resemnare, nostalgia vremii aurorale, desprinderea de copilărie şi de locurile natale, atmosfera melancolică a peisajului citadin etc. De asemenea, în nuvele şi povestiri acţiunea e plasată, cu implicaţii constante în psihologia eroilor, în medii muncitoreşti sau intelectuale. Din romanul Feroviarii, needitat în volum, au apărut fragmente în diverse publicaţii interbelice.
SCRIERI: Oglinzi de vis, Călăraşi, 1935; Mări de fum, Braşov, 1938; Idoli cu mască, Iaşi, 1982.
Repere bibliografice: Dimitrie Danciu, „Mări de fum", „Ardealul", 1938,115; Octav Şuluţiu, Provincia literară, „Front literar", 1938,2-3; Mânu, Reviste, 202; Ilea, Mărturisirile, 59-61,303; Nae Antonescu, „Idoli cu mască", AST, 1982, 9; Radu Ciobanu, „Idoli cu mască", T, 1983, 1; Lucian Valea, „Idoli cu mască", ATN, 1983, 10; Nicolae Scurtu, Un solitar şi un mare timid, RL, 1988, 8; Vasile Gionea, Oameni pentru care mi-a bătut inima, Ploieşti, 1990, 208-209; Dicţ. scriit. rom.,
IV, 316-317.	'	LD.
SPIRIDUŞ, periodic apărut la Bucureşti, săptămânal, de la 23 iunie la 14 iulie 1859. Plecând de la „Ţânţarul", revistă pe care o redacta împreună cu C. A. Rosetti, şi înainte de a înfiinţa, la 23 iulie 1859, „Nichipercea", N. T. Orăşanu scoate de unul singur, vreme de câteva săptămâni, prima sa gazetă satirică. în ofensivă contra guvernului şi a grupărilor liberale care îl sprijineau, S. face front comun cu „Ţânţarul", combătând, de asemenea, pe „boieri", adică pe retrograzi şi conservatori, precum şi puterile străine care încercau să se amestece în afacerile interne ale Principatelor Unite. Orăşanu avea de acum un stil; modelul său este, în parte, Pierre-Jean de Beranger, din care traduce, dar se inspiră şi din tradiţia satirică autohtonă. O pornire către violenţa de limbaj există în proza şi versurile din
S.,	deşi nu cu amploarea din scrisul său de mai târziu. După doar patru numere gazeta va fi suspendată de autorităţi. R. Z
SPIRITUL VREMII, publicaţie apărută la Băneasa-Teleorman, neregulat, din noiembrie 1934 până în ianuarie 1937, cu subtitlul „Revistă politico-socială, economică". Director:
Lucian Bildirescu. în articolul-program se afirmă că scopul revistei, ce se vrea „democrată în adevăratul sens al cuvântului", „liberă şi independentă", este „încercarea formării unui curent de opinie", care este, de fapt, unul prosocialist, cu orientare prosovietică. Fiecare număr conţine asemenea articole: Şcoala Răsăritului (Lucian Bildirescu), Istoria socialistă a Teleormanului, Falansterul de la moşia Scăeni (Nicolae Deleanu), Social-democraţia şi ţărănimea, Socializare agricolă, Perspectivele socialismului în ţările agrare (Lothar Rădăceanu), Finanţarea agriculturii ş.a. (Constantin Titel Petrescu), însemnările unui fost socialist (Ioan Georgescu Stoaşe). Sporadic apar rubricile „Literatura sovietică" (unde intră un fragment din proza Verei Inber) şi „Religia sovietică". Se publică versuri de Octavian Goga, George Voevidca, Al. Iacobescu, Eugen Constant, Const. Salcia, Scarlat Callimachi, Petre Frânculescu ş.a., proză de Neagu Rădulescu, Ştefan Ivanovici-Terenţiu, Alice Gabrielescu, Ion Pas, Lucian Bildirescu (O excursie pe Marea Mediterană). în sumar sunt incluse şi traduceri din autori precum Anatole France, Cari Sandburg, Ernst Toller, Pearl Buck, Magdaleine Marx ş.a., iar Lucian Bildirescu scrie despre Anatole France şi Mihail Şolohov. O apreciere deosebită îi este acordată lui Panait Istrati într-un articol semnat de Petre Bellu şi de C. Nedelescu-Zloteşti, acesta din urmă prezent, ca şi directorul gazetei, cu numeroase intervenţii publicistice. „Cronica literară" e susţinută de Florea Călin. Alte rubrici: „Comentarii-fapte-evenimente", „Cronica politică", „însemnări şi comentarii", „Polemici", „Arena publicaţiilor".	L	Cr.
SPOIALĂ, Vasile (3.IX.1935, Bistriţa - 7.VIII.1993, Oradea), prozator şi traducător. Este fiul Anei (n. Paraschiv) şi al lui Theodor Spoială, medic. învaţă la Bistriţa, Beiuş şi Oradea, unde va absolvi în 1953 Liceul „Emanuil Gojdu". Se înscrie la Facultatea de Medicină din Cluj, dar în 1957 îşi întrerupe studiile şi lucrează un an ca maseur într-un dispensar clujean. Din 1959 este student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai", încheiată în 1963. Va fi profesor de limba română la Miercurea Nirajului, metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare din Târgu Mureş şi Oradea, iar din 1968 redactor la „Familia". Debutează cu versuri la „Tribuna", în 1957. Mai colaborează la „Scrisul bănăţean" („Orizont"), „Steaua", „Utunk", „Gazeta literară", „Luceafărul" ş.a. Va traduce din Ştefan George, Bertolt Brecht şi din poezia germană din România, iar printr-un intermediar german, va da o versiune la Kyoto sau Tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial de Yasunari Kawabata.
Deşi cuprinde texte inegale valoric, singurul volum al lui
S.,	culegerea de povestiri şi nuvele Ploaia de atunci, apărută în 1967, reuşeşte să contureze profilul unui prozator nu lipsit de interes. Ca mulţi scriitori ai promoţiilor '60-70 din secolul trecut, el cultivă personajul „sucitului" şi motivul general al lumii pe dos, dar nu într-o naraţiune cu derivaţii fantastice, ci într-una aflată în contiguitate cu literatura absurdului. Formula folosită este elipsa, privilegiind notaţia seacă de tip
Spre ideal
Dicţionarul general al literaturii române 340
comportamentist, actele bizare ale personajelor şi lăsând suspendată motivaţia lor obscură. Cel mai bine îi reuşeşte lui
S.	surprinderea cu o placiditate trucată a dramelor care izbutesc să întrerupă circuitul sufletesc monoton al unor inşi mecanizaţi, aplatizaţi de viaţa de provincie. Astfel, în povestirea într-un oraş, cea mai realizată, gestul simbolic al unui tată care recuperează rămăşiţele fiului său căzut pe front este prezentat ca actul unui dement abulic. Atmosfera cenuşie a târgului de provincie se recompune prin alipirea de instantanee fără legătură între ele, oamenii nu au identitate, veştile par a se transmite sincopat, haotic.Tragicul situaţiei este accentuat de adoptarea tonalităţii indiferente, apatice, S. configurând o atmosferă de plictis şi stereotipii şi izbutind să creeze un personaj - tatăl, ins cu mintea obnubilată, pe de o parte, de abstracte idealuri eroice, iar pe de alta, de inerţia existenţei cotidiene. Mai puţin percutante, din cauza tonului pedant-moralizator, sunt câteva schiţe care mizează pe comicul absurdului (Un om ca mine şi un câine ca Pip, Cum a vândut Mache sufletul măgarului lui Silvestru Gâman). Maniera e adecvată totuşi când, sub acoperişul tragicomediei absurde, mocnesc reacţii violente ale subconştientului, ca în povestirea Cum a spart un cizmar vioara lui Paraschiv şi s-a preschimbat în căţel
SCRIERI: Ploaia de atunci, Bucureşti, 1967. Traduceri: Yasunari Kawabata, Kyoto sau Tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial, Bucureşti, 1970, Ţara zăpezilor, Bucureşti, 1995; Franz Werfel, Povestiri din două lumi, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Proza scurtă, CNT, 1967,11; Z.S. [Zaharia Sângeorzan], „Ploaia de atunci", CRC, 1967,15; Valeriu Cristea, „Ploaia de atunci", AFT, 1967,17; Magdalena Popescu, „Ploaia de atunci", GL, 1967, 17; Constantin Novac, „Ploaia de atunci", TMS, 1967, 4; Dumitru Chirilă, „Ploaia de atunci", „Crişana", 1967, 152; Gheorghe Grigurcu, „Ploaia de atunci", F, 1967,4; Ion Arieşanu, Trei debuturi, 0,1967,6; Mincu, Critice, 1,199-200; Beke, Fără interpret, 560, 570; Dicţ. scriit. rom., IV, 317-319.	O.	S.
SPRE IDEAL, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 3 octombrie 1904 la 2 ianuarie 1905, cu subtitlul „Mică revistă pentru literatură, ştiinţă şi artă". în primul număr redacţia precizează: „Ceea ce dorim, însă, e ca revista noastră să poată deveni o cărticică populară, menită a procura publicului cititor şi tineretului idealist o distracţiune plăcută, dezvoltându-i totodată şi cunoştinţele literare, ştiinţifice şi artistice". Sunt incluse în sumar versuri de H. Coşoi, Lazăr Spiridon Bădescu (sub pseudonimul Delacăscioare), Al. Gherghel, Const. Nutzescu, M. Rusu, I. Apostolescu, G. Tutoveanu, Constantin Muche, Leontin Iliescu şi proză de Artur Gorovei (nuvela Bilet de bal), G. T. Niculescu-Varone, D. Ionescu-Morel, Ioan M. Russu. în ultimul număr este semnalată vizita la redacţie a lui Badea Cârţan. Cronica plastică, consacrată unei expoziţii a lui Ştefan Popescu, este semnată cu pseudonimul P. Lucullus. P. C.
SPRE ZIUĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 11 martie până la 29 aprilie 1923, având subtitlul „Politică—lite-
ratură—artă" . Redactor: F. Aderca. Programul, prezentat în articolul Prima verba, vorbeşte despre o literatură sincronă cu spiritul european, idee argumentată ambiţios: „intenţia noastră este să interesăm şi pe marii scriitori europeni ai celorlalte neamuri". în sumar intră rubrici de poezie, proză, „Teatrale", „Clepsidra cu venin", „însemnări-fapte-idei-oameni", dar se publică mai ales interviuri, într-o rubrică realizată de F. Aderca, intitulată „De vorbă cu...". Astfel, sunt consemnate dialoguri cu Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, E. Lovinescu, Victor Eftimiu, Al. T. Stamatiad, Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu ş.a., câteva constituind punct de plecare pentru paginile din cartea Mărturia unei generaţii. Cu versuri sunt prezenţi Sanda Movilă, Vladimir Streinu, Camil Baltazar, Mihail Celarianu, F. Aderca, Emil Dorian, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Bacovia, George Silviu, Perpessicius, iar la sectorul proză pot fi întâlnite numele lui G. Brăescu, Aurel Savela, Ion Călugăru, cel al Sandei Movilă. Cronica literară este susţinută de Perpessicius, la rubrica „în tinda unei registraturi", şi de F. Aderca, iar eseistica de B. Fundoianu, F. Aderca, Perpessicius, în timp ce cronicile muzicale sunt semnate de Marcel Gheorghiu. Aici Camil Petrescu dă un fragment din piesa Act veneţian. Se fac transpuneri din Giovanni Pascoli (traducător: G. Cifarelli), Giosue Carducci, Theodore de Banville, Gabriele D'Annunzio şi se prezintă scrieri de Ernest Renan, John Ruskin, Theodore de Banville, Walt Whitman. Unele note de la „Clepsidra cu venin" sunt scrise de F. Aderca, ubicuul redactor al revistei, sub pseudonimul Ghiţă Pristanda.	M.	Pp.
SPUHN, Herta (5.1 .1933, Cernăuţi), traducătoare. Este fiica Karlei (n. Goldstein) şi a lui Adolf Spuhn, arhitect. în 1946 părăseşte oraşul natal şi se stabileşte, împreună cu părinţii, prin opţiunea de cetăţenie a acestora, la Bacău. Urmează aici Liceul Teoretic de Fete (1947-1951), apoi la Bucureşti Facultatea de Filologie, secţia română (1951-1955). Va funcţiona ca redactor la Editura Tineretului (1955-1969), unde se ocupă cu precădere de literatura SF, în sectorul condus de Ion Hobana, iar după reorganizarea sistemului, din 1969, la Editura Albatros, până la pensionarea survenită în decembrie 1988. Are în atribuţii editarea scriitorilor germani din România} în original şi în româneşte, precum şi apariţia unor versiuni germane ale clasicilor români în colecţia „Cele mai frumoase poezii". îşi face debutul la „Ateneu", în 1965, cu un articol despre literatura SF, iar editorial în 1972, cu traducerea în germană a povestirii Ciudatele migraţii de Victor Kernbach, inclusă în antologia de proză SF românească Planet im Raum, editată la Berlin. E prezentă în „Rumănische Rundschau" cu versiuni la scrierile unor prozatori români contemporani, printre care Petru Popescu şi Paul Georgescu, iar din 2001 în „Lettre internaţionale" cu transpuneri din memorialistică şi din texte eseistice contemporane. A prefaţat sau comentat scrieri de Heinrich von Kleist, Hermann Sudermann ş.a. Mai foloseşte pseudonimul Maria Spacu.
341 Dicţionarul general al literaturii române
Stahl
Deşi începe să publice relativ târziu, apropiindu-se cu precauţie de text, cu o anume meticulozitate, care nu lasă nici un aspect neelucidat indiferent de natura acestuia, S. se remarcă îndeosebi prin versiunea la o carte a lui Gustav Rene Hocke, Manierismul în literatura, scriere dificilă, nedreptăţită de cenzură în 1977, la prima ediţie românească, restituită însă integral în 1998. Preocuparea pentru nuanţe, recrearea atmosferei psihologice sau de epocă, echivalarea subtilităţilor stilistice şi decodarea mecanismelor narative se întrevăd şi în traducerile din proza germană contemporană, printre care se numără şi cele din Bernhard Schlink.
Traduceri: Victor Kernbach, Die seltsamen Wanderungen, în Planet im Raum. Wissenschaftlich-phantastische Erzăhlungen aus Rumănien, Berlin, 1972; Rudolf Kurtz, Expresionism şi film, în Petre Rado, Labirintul umbrelor. Expresionismul în cinema, Bucureşti, 1975; Gustav Rene Hocke, Manierismul în literatură, Bucureşti, 1977; ed. pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1998; Martin Bocian, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, pref. trad., Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Gabriela Danţiş); Carola Stern, Isadora Duncan & Serghei Esenin, postfaţa trad., Bucureşti, 2003; Bernhard Schlink, Evadări din iubire, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Manierismul în literatură, LCF, 1977,43,44,46.	,	M.	In.
STAHL, Henric (Henri) (29.IV.1877, Bucureşti - 18.11.1942, Bucureşti), prozator. Este fiul Irinei şi al lui Joseph Stahl, pedagog din Bavaria, care, adus de prinţul Ştirbei pe la 1850, întemeiază la Bucureşti un pension şi alcătuieşte un dicţionar german-român, precum şi manuale de limba franceză. Absolvent al Liceului „D. Cantemir" din capitală (1893), S. urmează cursurile Facultăţii de Drept, fără a-şi încheia studiile odată cu colegii săi de an, cauza fiind interesul tot mai mare pentru stenografie, în care inovează, ajungând la un sistem propriu. Pentru a-1 verifica şi a-1 face cunoscut, pleacă în Franţa, unde se şi căsătoreşte. Acolo i se naşte, în 1900, şi primul copil, viitoarea romancieră Henriette Yvonne Stahl, cel de-al doilea, Henri H. Stahl, ilustru sociolog peste decenii, venind pe lume după un an, la Bucureşti. în 1901 debutează la „Moftul român", cu sceneta Furtună conjugală, iscălită Stahl. Tot atunci se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, licenţa luându-şi-o în istorie, probabil în 1907. între timp intrase în corpul stenografilor de la Parlament, al cărui subdirector va deveni în 1919. Scoate revista „Stenograful" (1906-1907), unde inserează şi pertinente caracterizări ale oamenilor politici ai vremii, plecând de la discursurile rostite în Camere, dar şi de la înscrisurile lor. Se ocupă de problemele stenografiei, abordând şi domenii limitrofe, precum expertiza documentelor olografe, grafologia, paleografia şi arheologia. Profesor la Şcoala Superioară de Război şi la alte şcoli militare, ţine cursuri despre metodele de scriere rapidă, despre „cum se vorbeşte", precum şi despre istoria Ţărilor Româneşti ori despre cea universală. Concomitent, face loc şi preocupărilor publicistico-literare. însemnări de călătorie, schiţe, „reportaje" având în centrul lor monumente şi zone bucurestene mai puţin cunoscute îi apar în „Revista politică şi literară", „Lupta"
(Budapesta), „Neamul românesc", „Neamul românesc literar", „Ramuri", „Drum drept", „Cosinzeana", „Drapelul" (Lugoj), „Convorbiri literare", „Lumina literară" ş.a. Majoritatea textelor sunt strânse în volumele Bucureştii ce se duc (1910), De la manevre şi alte schiţe vesele (1912), Macabre şi viceversa (1915). în 1913 „Ziarul călătoriilor şi al ştiinţelor populare" începe să îi publice „romanul astronomic" Un român în Lună, ce va fi tipărit în 1914. Participant la campania din Bulgaria şi, cu gradul de căpitan, la prima conflagraţie mondială, în timpul căreia este rănit, S. va transpune experienţa în cărţile Spion (1925; Premiul Editurii Cartea Românească) şi Cu Parlamentul în URSS (1916-1918) (1941). „Expert judiciar" în probleme de scriere, profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie (1925-1940), mai dă la iveală, pe lângă manuale de franceză şi engleză, ghidul turistic Covasna (1924), lucrarea Grafologia şi expertizele în scrieri Anonimul -falsul (1926; Premiul Academiei Române), volumul Schiţe parlamentare (1932), un Manual de paleografie slavo-română (1936, în colaborare cu Damian P. Bogdan) şi Roma văzută - fără Baedeker - de un bucureştean în
1938	(1939). în ultimele două decenii de viaţă colaborează sporadic şi la periodice precum „Bucovina", „Gazeta de Transilvania", „Adevărul literar şi artistic", „Gazeta municipală", „Cuget clar", „Evenimentul zilei" ş.a.
Prima carte a lui S., Bucureştii ce se duc, năzuieşte să perpetueze în memoria colectivă monumente dărâmate sau pe cale de a fi dărâmate, dar şi „fizionomia" de la începutul secolului al XX-lea a unor cartiere bucurestene. Demersul porneşte atât din spiritul pozitivist al vremii, cât şi dintr-o înclinaţie romantică, manifestată prin pietatea faţă de trecut şi prin gustul pitorescului. în acest sens, descrierea monumentelor ascultă, fără pedanterie, canonul scientist, în timp ce imaginea oraşului rezultă din tablouri cu virtuţi evocatoare. Darurile autorului, mai cu seamă spiritul de observaţie, exersat în sesizarea laturilor comice, se întrevăd îndeosebi în zugrăvirea aglomeraţiilor urbane - băile, şoseaua, „paradisul slujnicelor", Calea Văcăreşti, sălile de întruniri politice. Profund înduioşat când evocă urmele de odinioară, cu un umor indulgent faţă de reminiscenţele unei civilizaţii specifice, S. e ironic şi sarcastic cu politicienii şi edilii indiferenţi faţă de tradiţie, preocupaţi doar de imitarea Occidentului. Puţin întrebuinţată aici, înzestrarea de portretist a autorului se reliefează în galeria de crochiuri din Schiţe parlamentare. Simt de reţinut, de asemenea, cele aproape două sute cincizeci de „caracterizări" cuprinse în lucrarea Grafologia..., întrucâtva „mecanice" (G. Călinescu), de o exactitate adeseori greu de controlat, dar mai totdeauna coerente, verosimile. Şi în celelalte volume sunt cuprinse texte ce focalizează lucrurile demne de văzut din diverse zone şi oraşe româneşti sau străine, precum şi întâmplări vesele la care autorul a fost martor - un „tren mortuar" aşteptat la Râmnicu Vâlcea, episoade „de la manevre" ori „de la mobilizare". Cu o compoziţie de „schiţă veselă", într-un registru mai mult sau mai puţin impersonal, dar nutrite de o experienţă biografică, uneori deloc comună, sunt şi multe pagini din volumul Spion ori din povestirea Cu Parlamentul în URSS. Urmându-1 pe
Stahl
Dicţionarul general al literaturii române 342
Victor Anestin, S. abordează şi epica de anticipaţie. în Lămuriri, text aşezat în fruntea „romanului astronomic" pe care îl compune, îşi mărturiseşte intenţia de a da noţiuni ştiinţifice folositoare, îndeosebi de astronomie, „într-o formă literară cât mai îngrijită" şi „fără aberaţiunile de imaginaţie în căutarea senzaţionalului ale imitatorilor lui E. A. Poe". Dacă noţiunile transmise cititorilor sunt relativ neînsemnate, dacă latura SF e de o naivitate patentă, în schimb acurateţea stilului, ritmica povestirii, coerenţa psihologică a personajului fac din Un român în Lună „primul nostru roman clasic SF" (Florin Manolescu).
SCRIERI: Bucureştii ce se duc, Vălenii de Munte, 1910; ed. Bucureşti, 1935; De la manevre şi alte schiţe vesele, Vălenii de Munte, 1912; Un român în Lună, Bucureşti, 1914; ed. pref. I. M. Ştefan, Bucureşti, 1966; Macabre şi viceversa, Craiova, 1915; Covasna, Bucureşti, 1924; Spion, Bucureşti,
[1925];	Grafologia şi expertizele în scrieri. Anonimul - falsul, Bucureşti,
[1926];	Schiţe parlamentare, Bucureşti, [1932]; Manual de paleografie slavo-română (în colaborare cu Damian P. Bogdan), Bucureşti, 1936; Roma văzută -fără Baedeker - de un bucureştean în 1938, Bucureşti, 1939; Cu Parlamentul în URSS (1916-1918), Bucureşti, [1941]; 13 schiţe vesele, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: N. Iorga, O carte despre Bucureşti, NRL, 1911,2; Petre Locusteanu, „Bucureştii ce se duc", „Viitorul", 1911,1243; Izabela Sadoveanu, „Bucureştii ce se duc", VR, 1911,9; N. Iorga, O nouă carte a d-lui H. Stahl, NRL, 1912,2; T.U., „De la manevre şi alte schiţe vesele", CL, 1912,1; R. F., „De la manevre şi alte schiţe vesele", VR, 1912, 2; S. B.[S. Bornemisa], „Bucureştii ce se duc". „De la manevre şi alte schiţe vesele", CZ, 1912,26; [Victor Anestin], „ Un român în Lună", „Ziarul călătoriilor şi al ştiinţelor populare", 1913,31; I. S. [Ion Simionescu], „ Un român în Lună", „Revista ştiinţifică «V. Adamachi»", 1914,4; Rd. S., „Un român în Lună", VR, 1915,1-3; D. Tomescu, Valoarea amănuntului. Cu prilejul cărţii d-lui H. Stahl „Macabre şi viceversa", „Drum drept", 1915, 43; Albert, Ex libris, UVR, 1915, 47; I. Gr. Oprişan, „Spion", „Răsăritul", 1925, 39-40; Perpessicius, Opere, V, 367-368, XII, 236-237, 294-295; Ralea, Scrieri, II, 434-435, VII, 266-267; Cezar Petrescu, Pe marginea unui tratat de grafologie, CU, 1926,443; I. Ştion, O carte de amintiri politice: „Schiţe parlamentare", „Calendarul", 1932,123; B. Iova [Ion Vinea], „Schiţe parlamentare", FCL, 1932, 445; Ion Clopoţel, „Schiţe parlamentare", SDM, 1932,8-10; Călinescu, Cronici, II, 16-17; Predescu, Encicl., 800; A.S. [Aurelian Sacerdoţeanu], Henri Stahl, „Hrisovul",1942, 224-225; Mircea Opriţă, „Un român în Lună", TR, 1966,21; Cristina Felea, Un început, ECH, 1979,7; Manolescu, Literatura SF, 230-233; Dorin-Liviu Bâtfoi, Bucureşti, oraşul dispărut, RL, 2003,34; Opriţă, Anticipaţia, 40-44,465-466.	V. D.
STAHL, Henriette Yvonne (9.1.1900, Saint-Avold, Franţa -25.V.1984, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Alexandrinei Blanche Boeuve, profesoară, şi a lui Henric Stahl, profesor şi literat; sociologii Henri H. Stahl şi Serban Voinea sunt fraţii ei (cel de-al doilea doar prin mamă). Venită în ţară în 1901, S. va face cursul primar şi liceul în particular, iar între 1921 şi 1925 va urma Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa lui Ioan I. Livescu. Debutează cu poeme în proză la „Flacăra", în 1921. în 1924 participă la un concurs de proză al ziarului „Dimineaţa", unde prezintă romanul Voica. Recomandat de G. Ibrăileanu, apare în „Viaţa românească",
fiind întâmpinat favorabil şi de N. Iorga. La propunerea lui Ibrăileanu, romanul, editat în volum tot în 1924, obţine Premiul Societăţii Scriitorilor Români, iar Iosif Igiroşianu îl traduce în franţuzeşte. în 1931 scriitoarea se căsătoreşte cu Ion Vinea. După paisprezece ani divorţează; devine, în 1952, soţia lui Petru Dumitriu. Este şi autoarea unui roman redactat în limba franceză, Le Temoin de Veternite (1975), precum şi a numeroase traduceri (Eugene Sue, Marcel Brion, Andre Maurois, John Galsworthy, I. S. Turgheniev, Emily Bronte, Rabindranath Tagore ş.a.). în 1981 i s-a decernat Premiul special al Uniunii Scriitorilor.
Pe drept cuvânt preţuit de critică, romanul Voica - mai propriu spus, o „schiţă de roman", cum precizează Pompiliu Constantinescu - e cronica unei familii ţărăneşti dintr-un sat situat la confluenţa Neajlovului cu Argeşul, pe locul celui în care S. fusese găzduită în 1918. Aceleaşi cu ale gazdelor de atunci sunt şi numele personajelor centrale. Meritul esenţial al cărţii e realismul necruţător. Prezentând fapte cotidiene în ordinea succesiunii lor, cu obiectivitatea unei camere de luat vederi, naratoarea dezvăluie un mod de viaţă primitiv până la sălbăticie, crâncen, abrutizant. Sătenii nu numai că nu au nimic din puritatea morală a ţăranilor sămănătorişti, dar sunt răi, cruzi până la ferocitate, suflete dure, insensibile, neîncercate de milă, dominate de instincte. Unicul mobil al comportamentului lor e calculul economic. Voica, protagonista romanului, nu îi
343 Dicţionarul general al literaturii române
Stahl
poate dărui moştenitori lui Dumitru, dar el are, la Bucureşti, un băiat, rezultat dintr-o aventură în timpul războiului cu o „ţigancă", pe care vrea să îl integreze familiei. Nevasta rezistă, dar acceptă în cele din urmă, condiţionându-şi acordul de trecerea pe numele ei a două pogoane. Altfel, bărbatul ar putea să o alunge oricând. Dumitru refuză, sub cuvânt că, dacă i-ar satisface pretenţia, femeia, independentă material, nu ar mai avea grijă de copil. De aici, tot timpul, certuri şi bătăi. Dumitru o bate pe Voica întocmai ca Ion, personajul lui Liviu Rebreanu, pe Ana. îşi bate şi soacra, atunci când nevasta îi fuge la ea. La rândul ei, Voica, întoarsă acasă şi găsind în rol de gospodină o cumnată, îi administrează acesteia o bătaie de pomină. Nu e singura situaţie în care dovedeşte o duritate de fier, o voinţă ce o plasează în galeria celor mai aprige femei din literatura română. Făcând o fixaţie pentru petecul de pământ râvnit, se luptă pentru obţinerea lui cu o patimă demenţială. Setea atavică de pământ nu îi atrofiază, totuşi, cu desăvârşire instinctul maternităţii şi, auzindu-se numită „mamă", îngrijeşte copilul lui Dumitru ca şi cum ar fi al ei. La cea de-a doua reeditare, în 1966, romanul se dublează. S. cedează conjuncturii ideologice a momentului şi găseşte cu cale să facă din Ion, fiul lui Dumitru, un „om nou". înapoiat din război cu idei revoluţionare, el acţionează ca factor al transformării din temelii a satului. Voica, mama adoptivă, i se opune cu obstinaţie, pentru că nu concepe să se despartă de pământul abia dobândit prin moartea soţului. E obligată, totuşi, să o facă. Procesul mutaţiei sufleteşti nu e nicidecum plauzibil, însă traiectul acestuia până la deznodământul convenţional evoluează în cadre veridice. Cu a doua carte, culegerea de nuvele Mătuşa Matilda (1931), prozatoarea trece din lumea satului în spaţiul citadin şi interesul ei se deplasează de la social la psihologic. Centrul de greutate al naraţiunilor e dat de dramele şi procesele interioare ale unor personaje, mai cu seamă feminine. în nuvela titulară, o adolescentă, privind fotografii din tinereţe ale mătuşii sale şi citind, în pod, scrisori ale celor doi soţi pe care femeia îi avusese, primul decedat în închisoare, se minunează cum putuse cel de-al doilea să o bată adeseori şi se întreabă, confuză, pe cine bătuse: pe bătrâna ruinată sau pe tânăra fermecătoare din poză, pentru că acum cele două imagini refuză să se suprapună. Dacă psihologia fetei înduioşează prin candoare, cea a bătrânei învederează deprimant ravagiile vârstei. Chestionată asupra celor doi soţi, mătuşa Matilda nu e în stare să îi deosebească. Personajul central al nuvelei La bătălia de la Port Arthur, Evridichi, sora grecului care ţine cârciuma astfel botezată, o fetişcană prostuţă, „greşeşte" şi rămâne însărcinată. Alungată, reprimită după un timp, împreună cu seducătorul devenit soţ şi cu odrasla lor, biata Evridichi, ori de câte ori apare singură, e întâmpinată de copii cu strigăte în cor: „Domnişoara Ridiche a făcut un Ridic". O experienţă bizară e cea parcursă de o pictoriţă, Olga, protagonista din Table d'hdte, fascinată, ca toate femeile tinere din pensiunea berlineză în care locuieşte, de un colocatar enigmatic. Acesta îi propune, într-o seară, să devină mama adoptivă a băiatului său, născut de o soţie de care a divorţat, fata urmând să primească drept compensaţie o mare colecţie
de bijuterii. Dar Olga află că insul e arestat şi că bijuteriile îi fuseseră confiscate. Nu reuşeşte să îl mai vadă. Află însă, cu timpul, că a fost eliberat, întrucât bijuteriile îi aparţineau realmente şi că băiatul i-a murit. Zbuciumările pictoriţei sunt transcrise convingător, enigma bărbatului necunoscut e întreţinută, cu un meşteşug subtil, de prelungirea suspansului, în Nu poate fi... personajul principal e un bărbat. îndrăgostit nebuneşte, în a treia noapte de Crăciun, de iubita prietenului la care petrec, el se străduieşte cu exasperare, dar fără succes, să
o	cucerească. în cele din urmă, o ucide: nu e clar dacă în mod real sau numai în cuget, dat fiind că fluxul narativ e un melanj indiscernabil de realitate, vis şi halucinaţie. A treia carte a scriitoarei, romanul Steaua robilor (1934), apologetic recenzat de Mihail Sebastian, judecat aspru de G. Călinescu, mărturiseşte frecventarea lui Dostoievski. Protagonista, Maria Maneanu, e o femeie insaţiabilă erotic. Dezamăgită de primul iubit, Alexandru Velescu (Saşa), care, influenţat de mama lui, nu o cere în căsătorie, cedează, în scârbă, logodnicului surorii ei, un individ plat, apoi unui pictor, pe care, de asemenea, nu îl iubeşte. Se mărită cu el, pentru a descoperi, abia ca soţie, că e vulgar, mediocru şi pe deasupra îi este şi infidel. Divorţează, încearcă să se sinucidă, e salvată de un admirator neagreat, doctorul Panu, dar nu e deloc sigur că, prin el, va obţine mult jinduita fericire statornică. Erosul e văzut aici ca o forţă iraţională a naturii. Principala realizare a romancierei rămâne între zi şi noapte (1941), cel mai substanţial, mai adânc dostoievskian dintre romanele ei: exemplificare tulburătoare a fatalităţii unor determinisme interioare decise de factori abisali. Ana Stavri, o adolescentă, elevă, se simte, într-o zi de primăvară a anului 1916, la dentist, irezistibil atrasă de altă pacientă cam de vârsta ei, de o frumuseţe stranie. Abordând-o, află că se numeşte Zoe Mihalcea Vrânceanu şi că este şi ea liceană, dar cu studiile întrerupte. Decide să înveţe împreună. Prima vizită a Anei îi prilejuieşte romancierei o descriere de ambianţă vrednică de o pictură balzaciană călinescianizată. Locuinţa din pod a Hangerlioaicei, în Scrinul negru, nu e mai bizară decât cea a familiei Mihalcea Vrânceanu. Proprietari de zeci de imobile rentabile, nu numai din Bucureşti, părinţii Zoei locuiesc într-o casă ciudată, o clădire asimetrică, întunecoasă, pe ale cărei scări şi culoare ar fi posibilă apariţia în orice clipă a unor stafii. Şi, de altminteri, chiar se ivesc fiinţe ce par să fie arătări din altă lume. Nu duhuri, ci făpturi teratologice. Pe o treaptă a scării de la intrare sade un zdrahon fioros, de fapt un oligofren care, asumându-şi funcţia de cerber, îi spune fetei să îl sărute, ca preţ al permisiei de a intra. La etaj o ia în primire o femeie obeză, cu buze groase, cu ochi enormi, congestionaţi, cu părul vâlvoi, vulgară, agresivă, cu limbaj de rândaş. E ca în basmele în care feţi-frumoşi sau cosânzene ajung în bârloguri de zmei. Ana ajunge şi într-un pod labirintic imens, depozit de mobile şi felurite obiecte vechi, dărăpănate, acoperite de praf -spaţiu de coşmar. în infernul casei părinteşti Zoe pare un înger captiv, demonizat. Cei doi monştri întâlniţi de Ana, unul masculin, altul feminin, sunt fratele şi mama Zoei. Liantul întregii materii romaneşti este afinitatea misterioasă care sudează sufletele fetelor. Toată lumea o consiliază, de la
Stahl
Dicţionarul general al literaturii române 344
început, pe Ana să se despartă de Zoe, dar ea nu îşi poate concepe altfel existenţa. Iubită cu fervoare de un depravat inteligent, personaj de tip matein care năzuieşte să se purifice prin această relaţie, îi propune bărbatului o căsătorie de formă, la al cărei adăpost să se poată consacra total Zoei, exclusiv în virtutea unei incoruptibile afecţiuni sufleteşti. Hotărârea e potenţată, probabil, de sensibilitatea Anei la tragic, fiindcă destinul tragic dimensionează viaţa prietenei sale. Destin trasat de o traumă a copilăriei: propriul tată o violase pe Zoe şi acelaşi părinte denaturat va face, cu complicitatea nu mai puţin abjectei sale soţii, ca fiica lor să fie închisă, timp de doi ani, în balamuc, la Miinchen. Anormală erotic, de pe urma traumei suferite, Zoe devine treptat o epavă umană: nu îşi încheie cursul liceal, abandonează familia, locuind la o rudă, apoi, într-un chioşc, se droghează. Ana îşi face o unică preocupare din demersurile riscante de a-i procura, pe ascuns, morfină. Cu toate că era fiică a unor oameni bogaţi, Zoe ajunge, spre a se putea întreţine, să cânte la pian într-un restaurant de cartier şi până la urmă moare sordid. Ducându-se în căutarea unui medic profesor, Ana vede scheletul Zoei într-o sală de cursuri. Roman psihologic, între zi şi noapte include tragedia unui blestem pecetluit de destin. Ana Stavri devine personajul feminin central şi în Pontiful (1972), şi în Drum de foc (1981). în Pontiful ea traversează, la maturitate, experienţa pustiitoare a unei iubiri tot atât de iraţionale precum cea din adolescenţă, stârnită însă de un bărbat. Asistând la conferinţa unui
psihiatru cu faimă incipientă de taumaturg, Ana e atât de fascinată, încât dorinţa de a fi cu el îi mobilizează toate resursele sufleteşti. Puterea ei de a iubi, cumplit zdruncinată de pierderea soţului mult mai tânăr, care îşi luase o altă femeie (generos, continuă, totuşi, să o întreţină pe Ana în lux), resuscită incendiar şi, identificând în doctorul Ara Surenian pe un presupus iubit din vieţi anterioare, i se devotează ca o preoteasă păgână zeului adorat. O motivaţie cât de cât raţională a acestei sclavii sentimentale liber asumate lipseşte, în afara profesiei, medicul e un ins terre-â-terre. Departe de a fi atractivă, înfăţişarea lui e mai curând repugnantă, comportamentul se dovedeşte primitiv, uneori de-a dreptul grobian, iar caracterul - dubios. Ana vede în Ara un avatar al perechii ei ideale eterne, o reîncarnare a Marelui Preot, a Pontifului, cunoscut undeva în Africa, ori a Marelui Vrăjitor din Tibet, şi crede că, neputându-se uni în trecutele lor vieţi, aveau să devină soţi în cea de acum, cu şanse de accedere, prin iubire, la absolut. Cu o nevastă în America, Ara îşi exercită nestingherit calitatea de amant, obţinută spontan, iar în privinţa căsătoriei o duce pe Ana cu vorba. Tot romanul e rememorarea dintr-o perspectivă feminină fantasmagorică a unei aventuri amoroase cu aspecte patologice. Puterea miraculoasă a medicului, prin care Ana Stavri spera să îşi recapete darul pierdut de a scrie, explică fascinaţia, nu şi nedomolita, bolnăvicioasa atracţie sexuală. Dezamăgitoare literar e semnificaţia limitată a supliciilor sufleteşti ale Anei, cu efecte fiziologice dezastruoase, dar ducând la o succesiune banală de certuri şi împăcări, separări „definitive" şi recuperări disperate. Inundat de eseism, Drum âefoc dezvăluie experienţa conjugală a Anei Stavri cu alt soţ, Filip Nazarie, anterioară cu un deceniu celei din Pontiful, nu fără evocarea primei căsătorii, cea cu Ion, ori deconspirarea câtorva amoruri paralele, „ocazionale". Dar personajul care suscită mai mult interesul e rabinul Emanuel Reich, cabalist şi, asemenea Pontifului, taumaturg, smuls sacralităţii la care năzuieşte, coborât în erosul profan de o femeie fatală, Verona. Mult diluat prin inserţii speculative, romanul rămâne inferior şi celui anterior, Lena, fata lui Anghel Mărgărit (1977), care rezistă doar prin câteva episoade izbutite, teza speranţei oferite de „viaţa nouă" de după 1944 fiind de un conformism strident. Dintre celelalte cărţi, Marea bucurie
(1947), meritorie prin pictura de mediu (o pensiune berlineză) ş| schiţarea unui portret de personaj balzacian (Luisa Schulze, patroana pensiunii), e precară prin irelevanţa situaţiilor erotice şi inconsistenţa speculaţiilor misticoide. Fratele meu, omul (1965), roman înfăţişând dezagrearea lumii burgheze în condiţiile socialismului, dar dezavantajat de complicarea naraţiei prin acte şi evoluţii cu iz senzaţional, conţine pagini de observaţie pertinente şi mai ales de investigaţie psihologică lucidă, scriitoarea surprinzând fără trac manifestări de imoralism gidian şi traume psihice de tip dostoievskian. Nu mă călca pe umbră (1969), cu subtitlul „fragmente din memoriile lui Onofrei, scrise de el însuşi, deşi din pudoare, la persoana a treia, de altcineva", amuză prin relatarea devenirilor uluitoare ale unui personaj proteic. Un volum de poeme publicat în 1970, Orizont; linie severă (1940-1967), păstrează doar un interes psihologic şi bibliografic.
345 Dicţionarul general al literaturii române
Stamate
Prima carte a d-rei Stahl, Voica, dovedea un simţ precis al observaţiei o luciditate de obicei neobişnuită la un debutant şi mai ales la o scriitoare. Calităţi preţioase, pe care le-am remarcat la timp. Un al doilea volum,, de astă dată de nuvele, intitulat Mătuşa Matilda, pe lângă o admirabilă schiţă, La bătălia de la Port Arthur, unde realismul lucid al scriitoarei a realizat o mică dramă de familie, aducea câteva bucăţi de o nouă factură, cu vădite preocupări pentru proza analistă. Era şi aci prezentă luciditatea sa obişnuită, dar ne aflam de fapt în fata unei căutări de sine. Adevărata afirmare, fără oscilări şi aproape fără rezerve, a d-rei Stahl o găsim în romanul Steaua robilor, carte de nemiloasă, de extrem de lucidă analiză a unei experienţe umane - evident din domeniul iubirii.
Pompiliu Constantinescu
SCRIERI: Voica, Bucureşti, 1924; ed. Bucureşti, 1957; ed. Bucureşti, 1966; Mătuşa Matilda, cu un portret de Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1931; Steaua robilor, Bucureşti, 1934; ed. Bucureşti, 1979; între zi şi noapte, Bucureşti, 1941; ed. pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1968; ed. îngr. şi pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1999; Marea bucurie, Bucureşti, 1947; ed. Bucureşti, 1970; Fratele meu, omul, Bucureşti, 1965; Mătuşa Matilda, Bucureşti, 1967; Nu mă călca pe umbră, Bucureşti, 1969; Orizont, linie severă (1940-1967), Bucureşti, 1970; Pontiful, Bucureşti, 1972; Le Temoin de l'eternite, Paris, 1975; ed. (Martorul eternităţii), pref. Jean Herbert, tr. Viorica D. Ciorbagiu, Bucureşti, 1995; Lena, fata lui Anghel Mărgărit, Bucureşti, 1977; Mătuşa Matilda, Bucureşti, 1977; Drum de foc, Bucureşti, 1981. Traduceri: Eugene Sue, Misterele Parisului, Bucureşti, 1942; Marcel Brion, Laurenţiu Magnificul, Bucureşti, 1943; Paul Brunton, India secretă, Bucureşti, 1946; ed. Bucureşti, 1991; Andre Maurois, Drămuitorul de suflete, Bucureşti, 1946; John Galsworthy, Forsyte Saga, I-III, Bucureşti, 1958-1959; ed. I-III, Bucureşti, 1963, Comedia modernă, I-III, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1962-1964; Ivan Turgheniev, Opere, IX, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Miron Tarasov); Emily Bronte, La răscruce de vânturi, pref. Ana Cartianu, Bucureşti, 1959; Rabindranath Tagore, Gora, Bucureşti, 1965; Shikibu Murasaki, Genji, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, III, 298-300; Constantinescu, Scrieri, IV, 606-620; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 160-161; Sadoveanu, Cărţi, II, 30-38; Alexandrescu, Confesiuni, 30-34; Perpessicius, Opere, V, 31-35, VII, 84-85, IX, 304-307, XII, 259; Aderca, Contribuţii, II, 350; Sebastian, Eseuri, 290-294; Cioculescu, Aspecte, 303-304; Papadima, Creatorii, 359-361; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 310-311; Călinescu, Ist lit. (1941), 658, Ist. lit. (1982), 742; Nicolae Manolescu, Profilul unei prozatoare, CNT, 1966,15; Negoiţescu, Scriitori, 290-295; Piru, Panorama, 310-313; Valeriu Cristea, „Nu mă călca pe umbră", RL, 1969, 14; Negoiţescu, însemnări, 113-123; Liviu Călin, Portrete şi opinii literare, Bucureşti, 1972, 196-199; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 429-432; Constantin, A doua carte, 240-242; Corbea-Florescu, Biografii, 1,204-210; Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Cluj-Napoca, 1974, 193-198; Balotă, Universul, 93-98; Protopopescu, Romanul, 270-271; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor, Bucureşti, 1978, 59-74; Dana Dumitriu, Un roman patetic, RL, 1981, 38; Craia, Feţele, 165-167; Al. Raicu, Autografe, Bucureşti, 1983,196-204; Cosma, Romanul, 1,285-286; Cristian Moraru, „Adâncul" şi „culmea", RL, 1989, 11; Henriette Yvonne Stahl, RRI, III, 486-487, passim; Negoiţescu, Ist lit.,
1,254-256; Zaharia-Filipaş, Retorică, 75-95; Liana Cozea, Prozatoare ale literaturii române modeme, Oradea, 1994, 212-254; Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, 1996; Daniel Cristea-Enache, Povara şi răsplata lucidităţii, ALA, 1997,
358; Teodor Vârgolici, Confesiunile Henriettei Yvonne Stahl, ALA, 1997, 390; Popa, Ist. lit, I, 278-279; Dicţ. scriit rom., IV, 319-322; Paul Silvestru, Carte de citire, Bucureşti, 2002, 31-33; Dicţ. analitic, IV, 418-420.	'	D. Mc.
STAMATE, Mihail D. (1.XI.1895, Târgu Neamţ - 7.V.1978, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Elenei (n. Possa) şi al lui Dimitrie Stamate, funcţionar. Va absolvi în 1916 Şcoala Normală „Vasile Lupu" din Iaşi. Participă la războiul din 1916-1918, apoi este învăţător în diferite localităţi nemţene. în
1939	se transferă la Bucureşti, unde va fi o vreme şi inspector şcolar judeţean, iar după 1948 inspector general în Ministerul învăţământului, până la pensionare, în 1955. Câteva culegeri de texte sunt strict legate de şcoală - Izvorul tămăduirii (1942), Şcoala şi formarea caracterului (1944) - ori au o intenţie de moralizare mai largă, prin reflecţii asupra vieţii sociale - Inscripţii pe frontispiciul unui secol... (1935). Debutează cu versuri în 1913, la revista „Telegrama" (Brăila), ulterior fiind prezent cu poezii şi proză în „Duminica (literară)", „Şcolarii", „România de mâine", „Săptămâna războiului", „Luceafărul literar şi critic" şi în alte câteva zeci de publicaţii. La „Săptămâna" (Târgu Neamţ, 1934-1935) scrie număr de număr articole politice. In 1915, când îi apare primul opuscul de versuri, E ceasul din urmă (semnat Mărie de Remmy), edita şi conducea la Brăila revista literară „Zări senine". A mai făcut parte din comitetele de redacţie ale periodicelor „Zori de zi", „Petrodava", „Apostolul", „Glasul poporului", semnând şi cu pseudonimele M. S. Cyrus, Mihai/Natalia Ramură, Stamillo ş.a.
S. este un autor modest, sensibil la suferinţa umană, mărturisind că iubeşte deopotrivă frumuseţea morală şi splendoarea naturii. Cu sufletul luminat de „razele divinităţii", de „sclipirile din univers", versificatorul vrea să se lase cuprins de „ideea desăvârşirii" şi să o „plămădească-n vers". Consi-derându-se predestinat să caute idealul „în frumuseţe şi toată fericirea-n poezie", el încearcă transpunerea trăirilor în plachetele Tăcere (1916), Murmur de izvoare... (1931), Spre lumină (1932), Pe altarele patriei ard candeli... (1942), Litanii de seară... (1946), unde versurile se grupează în cicluri tematice. Credinţa şi patriotismul constituie fundamentul iniţial, dar, în fapt, se purcede la declamaţii filosofarde ca într-un poem masiv, Omul şi creaţiunea sa, care repovesteşte geneza, vorbeşte despre omul creat la hotarul dintre lumină şi întuneric, încorporând atât scânteia divină, cât „şi-a răului esenţă", spre veşnica lui nefericire. Poetul va oscila, de aceea, între îngroşarea tuşelor negre ale existenţei - ciclurile Din durerile vieţii, Scântei prin noapte, Stâlpi de piatră, Ironii sentimentale, Sbucium sufletesc - şi alegerea unor imagini „luminoase" - cer, alb, stări sufleteşti diafane, idei morale înalte, patriotism, trecut glorios, flori, păsări etc., ca în ciclurile Eroilor neamului, Reînvieri istorice, Patriei, Strămoşilor, Pasteluri, Tablouri fără ramă. în spaţiul celest e plasată şi „zeiţa visurilor", iubita eterică, văzută ca o apariţie miraculoasă. Nuclee şi formulări convenţionale sunt risipite într-o masă de textualizări improprii şi confuze, într-un limbaj sărac, cu construcţii uzate sau plate. După două cărţi
Stamati
Dicţionarul general al literaturii române 346
insignifiante de proză scurtă: Din vremuri depărtate... (1918), Virtuţi strămoşeşti („legende şi istorisiri morale", 1934), S. trece la roman. Moartea locotenentului Fulga (I-II, 1937) încearcă o reconstituire parţială a întâmplărilor din perioada august 1916-august 1917. Pe fondul reacţiei generale de entuziasm, la intrarea României în război, apar şi unele situaţii contrastante
-	suferinţa femeilor, manevrele celor care voiau să scape de front etc. Protagonistului, care ar simboliza comportamentul exemplar în acest moment istoric, i se opune, maniheist, un antierou. Deşi câteva scene de luptă sunt bine prinse, în general se vorbeşte mult, fără rost. Păcatul domniţei Irina (roman publicat parţial în 1937), Ramuri de stejar (teatru şcolar, 1937), Cântecul mamei (povestiri pentru copii, 1943), dar şi sute de pagini rămase în manuscris completează imaginea unui autor plin de osârdie, dar fără vocaţie.
SCRIERI: E ceasul din urmă, Iaşi, 1915; Tăcere, pref. V. Demetrius, Iaşi, 1916; Din vremuri depărtate..., Siliştea-Neamţ, 1918; Murmur de izvoare..., Târgu Neamţ, 1931; Spre lumină, Târgu Neamţ, 1932; Virtuţi strămoşeşti, Piatra Neamţ, 1934; Inscripţii pe frontispiciul unui secol..., Piatra Neamţ, 1935; Ramuri de stejar, Târgu Neamţ, 1937; Păcatul domniţei Irina, I, Bucureşti, 1937; Moartea locotenentului Fulga, I-II, Piatra Neamţ, 1937; ed. Bucureşti, 1946; Pe altarele patriei ard candeli..., Bucureşti, 1942; ed. (Inscripţii pe morminte), Bucureşti, 1947; Cântecul mamei, Bucureşti, 1943; Litanii de seară... , Bucureşti, 1946; Calea Victoriei..., Bucureşti, [1948].
Repere bibliografice: Paul Popescu [Constantin Crişan], „Murmur de izvoare...", „Orientări" (Moineşti), 1932,4; Stanciu Stoian, „Murmur de izvoare...", „Şcoala şi viaţa", 1932, 4-6; Paul Popescu [Constantin Crişan], „Spre lumină", „Orientări", 1932, 8; Elena Graur, „Spre lumină", „Luceafărul literar şi critic", 1937,	6; Stelian
Popescu-Segarcea, „Spre lumină", „Progresul", 1938, 56; N. Graur, „Ramuri de stejar", „Luceafărul literar şi critic", 1938, 2; George D. Râncu, „Moartea locotenentului Fulga", „Chemarea" (Iaşi), 1938, 189; Stelian Popescu-Segarcea, „Moartea locotenentului Fulga", „Progresul", 1939, 65; Paul Popescu [Constantin Crişan], „Moartea locotenentului Fulga". „Ramuri de stejar", „Orientări", 1940, 10; Emil Nistru, „Pe altarele patriei ard candeli...", „Slova noastră", 1941, 1; Const. Gh. Popescu, „Pe altarele patriei ard candeli...", „îndrumătorul nostru", 1942, 1-2; Scrisoare de la Elena Stamate. 1980, ADLTR, S-57; Scrisoare de la Mihail D. Havriş. 1980, ADLTR, H-14.	C.	T.
STAMATI, Constantin (Costache) (1786, Huşi sau Iaşi -12.IX.1869, Ocniţa-Hotin), poet şi traducător. Nepot de frate al mitropolitului Iacov Stamati, tatăl lui Sv paharnicul Toma, căsătorit cu Smaranda, s-a stabilit în 1812 cu familia la Chişinău. S. învaţă la Iaşi (probabil la Academia Domnească) şi ocupă unele slujbe în cancelaria vistieriei Moldovei, apoi este funcţionar în administraţia rusească a Basarabiei, cavaler, din 1826, al ordinului „Sf. Ana". Era un bun cunoscător al limbilor franceză, rusă şi greacă, cu lecturi din clasici şi romantici. L-a întâlnit în 1821 pe Puşkin, exilat o vreme la Chişinău. P. Svinin, unul din apropiaţii poetului rus V. A. Jukovski, i-a fost sfătuitor. Era prieten (şi rudă) cu Alexandru Hâjdeu, avea legături cu Gh. Asachi, Nicolae Dimachi, Costache Conachi şi Mihail Kogălniceanu. Câteva poezii îi apar „desţăratului din Moldova" în revistele şi almanahurile vremii: „Albina românească", „Dacia
literară" (unde a inaugurat rubrica de poezie), „Almanah pentru români", „Foiletonul Zimbrului", de sub tipar ieşindu-i volumele Povesteapovestelor (1843) şi Muza românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei (1868). în 1866, când se constituie Societatea Literară Română, viitoarea Academie Română, S. va fi numit membru activ. Bolnav, se retrage în anul următor, în 1870 fiind declarat membru onorific. Scriitorul Constantin Stamati-Ciurea a fost fiul său.
S. scria dintr-un imbold patriotic („întorc talentul vechei mele patrii") şi credea cu însufleţire în ridicarea şi luminarea neamului prin literatură. Creaţia originală autohtonă, dar şi popularizarea „autorilor Europei" prin tălmăciri - pe care le voia „mai aproape de simţirile românilor" - duc, după S., la acelaşi ţel. El vedea în „limba rustică a vechilor români", în folclor şi în trecutul istoric un reazem al idealului naţional şi făcea critica boierimii ultraliberale, franţuzite. începe prin a traduce, în 1808, din Florian (Galateea, rămasă în manuscris), apoi încearcă versiuni, care nu s-au păstrat, din Racine (Fedra) şi Voltaire, ca mai târziu să transpună din romanticii apuseni şi ruşi, uneori chiar fără a indica autorul, adaptând liber sau localizând. în Fiica lui Deceval şi Armin cântăreţul (după Harfa eoliană a lui V. A. Jukovski) iubirea nefericită dintre Minvana şi „cântăreţul de soi, înjosit" are ca decor o Dacie legendară; Păgânul şi fiicele sale, localizare a poemului Gromoboi al aceluiaşi poet rus, cu puternice pasaje de descripţie în nota fantasticului tenebros, păstrează multe din inflexiunile byroniene ale originalului; Le Sylphe al lui Victor Hugo este tratat în spiritul credinţelor autohtone (Zburătorul la zebre). Primul traducător român din Alfred de Vigny este S., care, fără a pierde nota graţioasă a originalului, a dat o versiune reuşită pentru Le Bain d'une dame romaine, plasând-o într-un cadru moldovenesc (Scăldătoarea unei cucoane românce). în culegerea Muza românească intră traduceri din Lamartine, Hugo, o „melodie irlandeză" de Thomas Moore (sub titlul Luntrea pe uscat), o transpunere a unui poem al lui Puşkin, Prizionerul din Caucaz, şi Lauda lui Dumnezeu, versiune la Oda lui Derjavin, ce fusese tradusă şi de Costache Negruzzi, cât şi poezii din Lermontov, numeroase fabule, după I. A. Krâlov şi 1.1. Hemniţer. S. a imitat într-un dialog o satiră a polonezului Ignacy Krasicki, folosită şi de Gh. Asachi în Soţia la modă, în timp ce Pompoasa audienţă la Satana a miniştrilor guvernământului din iad este o| adaptare după Satira universală de Osip Senkowski. Cele câteva poezii originale ale lui S. nu sunt, fireşte, lipsite de ecouri ale lecturilor sale. Gh. Asachi îl influenţează în direcţia ocazională şi patriotică (Imnul lăutei româneşti, Sentinela taberii de la Copou la 1834), Puşkin în balada Dragoş, iar Ariosto, cu Orlando furioso, în unele episoade din Povestea povestelor; intitulată şi Eroul Ciubăr- Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando furios moldovenesc. Nota personală apare în povestire, căci S. este un poet epic cu un dezvoltat simţ al fabulosului şi arhaicului. „Povestea" şi descripţia, mai ales tablourile fantaste, întunecate, cu un aer de vechime şi legendă, dar şi cele feerice vor da măsura talentului său, care nu e numai frust şi naiv („sălbăticită" muză de care vorbea cel ce se intitula „autor popular"), ci are deschideri către revelaţie şi mit. Astfel,
347 Dicţionarul general al literaturii române
Stamati
Dragoş, eroul baladei alegorice cu acelaşi nume, porneşte în căutarea tricoliciului Vronţa, care i-a răpit-o pe frumoasa Dochia (întruchipând „scumpa noastră ţară Daco-România"). Prin noaptea şi furtuna potrivnice, el ajunge la poarta unei cetăţi luminate de văpăi vinete, rău prevestitoare, asistă la sarabanda duhurilor - sugerată auditiv cu o artă superioară chiar lui D. Bolintineanu - şi îl înfruntă pe Vronţa, apariţie de un relief teratologic deosebit, obţinut printr-un fel de confuzie voită a regnurilor („A lui cătătură, ca cornetul noaptea,/ Platoşa pe dânsul, platoşa şi coiful / Erau învăscute de mucegai verde / Iar pletele, barba sta ţapăn ca stuhul"). Reprezentativă pentru scriitor este Povestea povestelor, încercare de a fixa în epopee (cu multe episoade şi apariţii de basm, iar altele avându-şi punctul de plecare în Ariosto) întemeierea Moldovei, prin împlinirea ursitei lui Bogdan, cel plecat în căutarea Cosânzenei. Bogdan este fiul lui Ciubăr-Vodă, simbol, după Vasile Lovinescu, al Monarhului ascuns, un restaurator munâi, iar Ileana este văzută - ca în poema eminesciană Miron şi frumoasa fară corp - drept latura nepieritoare, sacră, pe care omul este chemat să o descopere în sine. Amănuntul pitoresc sau burlesc, ineditul unor imagini, de viziune terifiantă, iniţiatică ori arătând deşertăciunea lumii („stahia" la pod, „genia", farmecele ţigăncii, dracul Benga, şirul de călăreţi mistuiţi de nisip, Bogdan vrăjit şi făcut „muieratic"), ca şi umorul de esenţă populară, asimilarea unor procedee ale poeziei şi basmului popular, folosirea fondului folcloric de credinţe şi superstiţii, limbajul neaoş, savuros, exploatarea adecvată a câtorva
neologisme compun imaginea unui poet căruia nu îi lipsesc individualitatea, originalitatea. S. este unul din primii scriitori români care a utilizat posibilităţile oferite de fructificarea cultă a folclorului: „Să descopăr uzurile şi eresurile poporului". Şi, cu toate că nu l-a citat în Epigonii, se pare că Eminescu i-a cunoscut scrierile. Câteva satire (Dialogul unui holtei cu un boiernaş avut, însoţit cu o cucoană de înalt neam, Cum era educaţia nobililor români în secolul trecut, când domnea fanarioţii în ţară) sunt de fapt mici comedii („dialoguri"), bazate pe observaţia şi pictura de moravuri, în manieră clasică, urmărind să surprindă „demoralizaţia poporului român". Rezistent faţă de modă, poetul credea în viabilitatea tradiţiei ca normă de viaţă şi oferea contemporanilor modelul ideal al epocii de glorie a Moldovei lui Ştefan cel Mare, criticând decăderea morală a boierimii din vremea sa. Pe urmele lui Asachi şi înainte de Eminescu, el evoca mitul dacic (Geniul vechi al românilor şi românii de azi). Deşi legat de epoca premergătoare generaţiei paşoptiste prin tendinţa moralizatoare şi elemente clasiciste, S. se alătură generaţiei „Daciei literare" în elogiul înălţat patriei şi trecutului eroic, prezent în poezie şi în câteva articole (Suceava şi Alessandru cel Bun în secolul al XV, Domnul Moldovei, marele Ştefan al VI şi bravul său hatman Arbore), ca şi în critica latinismului (Ştiinţi filologice şi istorice), dar, mai ales, în accentul pus pe sensul patriotic al literaturii.
SCRIERI: Povestea povestelor, Iaşi, 1843; Muza românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei, I, îngr. Theodor Codrescu, Iaşi, 1868; ed. Iaşi, 1896; ed. îngr. Ion Rotaru şi Rodica Rotaru, introd. Ion Rotaru, Bucureşti, 1967; Poezii şi proză, îngr. şi pref. G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1906; Ce pagube fac banii, îngr. Petre V. Haneş, Chişinău, 1918; Opere alese, îngr. Isac Grecul, Chişinău, 1953; Opere, îngr. Vasile Ciocanu, Chişinău, 1975; Scrieri, îngr. şi introd. Vasile Ciocanu, Chişinău, 1993. Traduceri: [Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Vigny, Thomas Moore, V. A. Jukovski, G. R. Derjavin, A. S. Puşkin, M. I. Lermontov, I. A. Krâlov, 1.1. Hemniţer, Ignacy Krasicki, Osip Senkowski], în Muza românească, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: B. P. Hasdeu, Costache Stamate, „Columna lui Traian", 1870, 57, 60-61; Theodor D. Speranţia, Fabula în genere şi fabuliştii români în specie, Bucureşti, 1892, 91-99; N. Iorga, Un poet basarabean - C. Stamati, „Sămănătorul", 1906, 27; Apostolescu, înfl. romanţ., 132-150; Al. Epure, Influenţa fabulistului rus Krâlov asupra fabuliştilor noştri A. Donici şi C. Stamati, Iaşi, 1913; P. V. Haneş, Scriitori basarabeni, Bucureşti, 1920, 192-253; Charles Drouhet, Cavalerul Stamati, VR, 1921, 11; I. Negrescu, Influenţe slave asupra fabulei româneşti, II, Chişinău, 1925, 91-128; Eufrosina Dvoicenco, Influenţa literaturii ruse asupra scriitorului C. Stamati, RI, 1929,7-9; Densusianu, Lit. rom., II, 40-51; Artur Gorovei, Contribuţii la biografia lui Constantin Stamati, AAR, memoriile secţiunii literare, t. V, 1930-1931; Eufrosina Dvoicenco, Viaţa şi opera lui C. Stamati, Bucureşti, 1933; Eufrosina Dvoicenco, O satiră polonă imitată de Asachi şi Stamati, Bucureşti, 1938; Eufrosina Dvoicenco, Completări la „ Viaţa şi opera lui C. Stamati", PL, 1939, 4; Călinescu, Ist. lit. (1941), 229-232, Ist. lit. (1982), 242-245; G. Bezviconi, Costache Stamati. Familia şi contemporanii săi, pref. Artur Gorovei, Iaşi, 1942; Bezviconi, Profiluri, 183-187, 211-212; Popovici, Romanţ, rom., 444-446; Isac Grecul, Constantin Stamati, Chişinău, 1957; Cornea-Păcurariu, Ist. lit., 388-394; Ist. lit., II, 372-376; Cornea, Originile, passim; Piru, Varia, 1,61-63; Rotaru, O ist., 1,142-146; Marin Beşteliu, Originalitatea poeziei lui C. Stamati, AUC, II, 1973; Ileana
Stamati
Dicţionarul general al literaturii române 348
Verzea, Byron şi byronismul în literatura română, Bucureşti, 1977, 138-139; Dicţ. lit. 1900, 804-805; Piru, Ist. lit., 52-53; Vasile Ciocanu, Constantin Stamati. Viaţa şi opera, Chişinău, 1981; Antoaneta Macovei, Meditaţia lirică românească (1800-1850), Bucureşti, 1982, 71-73,155-159; Scarlat, Ist. poeziei, 1,337-339; Negoiţescu, Ist. lit, 1,13-14; Micu, Scurtă ist.,
1,156-158; Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 36-40; Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns, îngr. Alexandrina Lovinescu şi Petru Bejan, pref. Ştefan S. Gorovei, Iaşi, 1999,113-146; Vasile Ciocanu, Contribuţii istorico-literare, Bucureşti, 2001,7-52; Dicţ. scriit rom., IV, 322-323.	S. C.
STAMATI, lacov (24.VI.1749 - 9.III.1803, Iaşi), cărturar. Ardelean din ţinutul Bistriţei, S. trece în Moldova pentru a se dedica vieţii monahale. Călugărit, în 1765, la mănăstirea Neamţ, este adus, în 1774, de mitropolitul Gavriil Callimachi la Iaşi ca protosinghel (administrator) al Mitropoliei. Cariera ecleziastică pare asigurată după alegerea sa, în 1782, ca episcop de Huşi. Fidel turcilor în războiul ruso-austro-turc (1787-1791), sprijinit apoi de domnitorul Alexandru Moruzi, S. va fi noul mitropolit al Moldovei (1792-1803). într-un raport asupra situaţiei şcolilor din Moldova S. avansează idei inspirate de „adâncul Montesquieu", ca unul ce cunoştea bine limba franceză, ca şi pe cea greacă. Fapt remarcabil pentru un cleric, el recomandă, din raţiuni practice, studiul „ştiinţelor" la Academia Domnească, pentru pregătirea inginerilor hotărnici. La Tipografia Mitropoliei, reorganizată prin grija sa, face lucrare de îndrumător al cărţilor imprimate. în 1794 adaugă la Psaltirea prorocului şi împărat David o cronologie a domnitorilor moldoveni, însemnare de domnii Moldaviei. Din îndemnul şi cu cheltuiala mitropolitului s-au tipărit cărţi didactice şi scrierile lui Amfilohie Hotiniul (în 1795), după ce, în 1787, nepotul său Toma Stamati realizase o nouă traducere din Cer nou de Ioanichie Galeatovski. Cea mai importantă tipăritură prefaţată şi patronată de S. este Critil şi Andronius (1794), traducere după romanul El Criticon de Baltasar Graciăn y Morales, făcută, după un intermediar grecesc, de arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi. în prefaţă S. consideră această nouă formă de „divan", ce aminteşte de Dimitrie Cantemir, o scriere simbolică, în care Critil semnifică judecata, în timp ce Andronius reprezintă bărbăţia. Cucerit de Critil, care îi dezvoltă raţiunea, tânărul are revelaţia divinităţii. Tipărind cartea, S. împărtăşea gustul epocii pentru romanul baroc, alegoric şi satiric, ce relua tema iniţierii unui ingenuu de către un înţelept.
Repere bibliografice: Melchisedec, Chronica Huşilor şi a Episcopiei de Roman, Bucureşti, 1,1874,342-371; M. Mihăileanu, Viaţa şi activitatea mitropolitului Moldaviei şi Sucevei Iacob II Stamate, Bucureşti, 1895; Iorga, Ist lit. XVIII, II, 311-314; Al. I. Ciurea, lacov Stamati (1749-1803), Iaşi, 1946; Duţu, Coordonate, 219-220, 244-253; Dicţ. lit. 1900, 805-806; Păcurariu, Ist. Bis., II, 450-455, 462-463; Păcurariu, Dicţ. teolog., 410-411; Ursu, Contribuţii, 278-283.	A.	Sm.
STAMATI, Teodor (1812 - 13.XII.1852, Iaşi), publicist şi traducător. Fiu de preot, S. învaţă, între 1828 şi 1832, la Gimnaziul Vasilian de la Trei Ierarhi, unde va fi, în anul următor, institutor. La Viena urmează, între 1834 şi 1837, studii în ştiinţe şi filosofie. îşi dă doctoratul în filosofie în 1838 şi călătoreşte în
Franţa şi Germania. întors la Iaşi, S. va fi, prin pregătirea sa multilaterală, membru în Comitetul academic, desfăşurând o bogată activitate didactică la Academia Mihăileană, ceea ce i-a adus, în 1843, rangul de paharnic. între 1847 şi 1850 ocupă postul de conservator al colecţiilor de la Societatea de Medici şi Naturalişti, al cărei membru era. îşi reia ulterior activitatea didactică, ca director al şcolii de fete de la Sf. Spiridon şi ca profesor de ştiinţele naturii la gimnaziul internat de băieţi (1851-1852). A condus trupa românească de teatru din Iaşi, în stagiunea decembrie 1839-martie 1840. Reprezentaţiile modeste, oferite în condiţiile dificile ale vremii, au constituit obiectul unei polemici violente între S. (în „Albina românească") şi Mihail Kogălniceanu (în „Dacia literară").
Pătruns de spiritul vremii şi luându-1 ca model pe Gh. Asachi, S. avea preocupări variate - profesor, autor de cursuri şi manuale, om de ştiinţă şi publicist fiind interesat totodată de literatură, teatru, folclor. Dintre preocupările literare, nesemnificative sunt poeziile ocazional-omagiale (dedicate lui Grigore Al. Ghica, Lascăr Rosetti), apărute în „Albina românească", „Zimbrul", „Jurnalul de Galaţi". Povestirea Un vis: cine de ce se teme nu scapă („Foaie pentru minte, inimă şi literatură", 1849) este o satiră la adresa justiţiei corupte. Pentru repertoriul de teatru, traduce comedia Nepotul răposat de August von Kotzebue, reprezentată la Iaşi, în decembrie 1845. Buna cunoaştere a unor limbi străine stă la baza preocupărilor sale lexicografice. în 1833 tipărea Abeţedarulfranţezo-românesc, dând în precuvântare şi informaţii autobiografice, mai târziu redactează Vocabulariu de limba germană şi română (1852), bine primit, mai ales în Transilvania. S. a făcut parte din grupul de redactare a primului dicţionar enciclopedic românesc, Lexicon de conversaţie, din care a apărut o fasciculă în 1842. Dar principala sa lucrare lexicografică rămâne Disionăraş românesc de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles (1851), unde siguranţa şi simţul limbii se reflectă în ideile referitoare la adaptarea neologismelor. Definiţiile date unor termeni (roman, romantic ş.a.) oferă indicii despre stadiul de început al teoriei literaturii la noi. Contribuţia de folclorist a lui S. este o broşură din 1851, Pepelea sau Trădiciuni năciunare româneşti Influenţat de direcţia j paşoptistă, autorul consideră „tradiţiile" drept mărturii pentru [ „întregul caracter al unui popor". El modifică, în manieră cultă, povestirea populară despre Păcală, dând naraţiunii un caracter biografic. Inserează alte importante elemente folclorice: credinţe despre curcubeu, despre belciugari (fiinţe fantastice), jocuri de copii şi cimilituri - S. dă aici prima colecţie de acest gen în folcloristica românească -, obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou.
Culegeri: Pepelea sau Trădiciuni năciunare româneşti, Iaşi, 1851.
Repere bibliografice: Urechia, Ist. şc., 1,201,245,267, II, 52,54,292,320; Massoff, Teatr. rom., 1,238, 241,545; Seche, Schiţă, 1,36-38, 77, 86-87, 89-94,96; Bârlea, Ist.folc., 122-124; Dicţ. lit 1900,806-807. A. Sm.
STAMATI-CIUREA, Constantin (4.V.1828, Chişinău -22.11.1898, Caracuşeni-Hotin), prozator, poet, autor dramatic şi publicist. Este fiul Ecaterinei (fata căminarului Tudorache Ciurea) şi al poetului Costache Stamati. Şi-a făcut studiile
349 Dicţionarul general al literaturii române
Stamati-Ciurea
liceale şi universitare la Paris, urmând cursuri de drept, filosofie şi ştiinţele naturii. A fost secretar al ambasadelor ruseşti din Paris, Berlin, Londra. După 1854 va trăi retras la moşia sa, Caracuşeni, unde dădea îngrijiri medicale ţăranilor, se ocupa de pictură şi fotografie, făcea studii de botanică şi istorie, era interesat de agricultură şi de astronomie (instalase chiar un observator meteorologic şi astronomic pe moşie). Era un om de cultură, cu preocupări întinse şi variate, ştiinţifice şi literare. Coresponda cu Alexander von Humboldt şi redacta în patru limbi, semnând Basarabeanu, Din Caracuşeni, K.S.-Ciurea. Studiile Despre Basarabia şi cetăţile ei vechi şi Antichitatea Orheiului au apărut, în 1848, în „Memoriile Societăţii de Istorie şi Antichităţi" din Odessa, iar o Schiţă asupra puterii florei basarabene i-a fost publicată în 1864. Alte articole au ca subiect religia, superstiţiile (Creştinătatea şi mănăstirile din Basarabia, Privire asupra demonologiei), dar şi problema ţărănească (Câte ceva din existenţa ţăranilor basarabeni şi despre pauperism ş.a., în „Buletinul regional basarabean"). Din 1863 a fost membru în Comitetul Basarabean de Statistică. Prima sa scriere literară, comedia Cometa, reia o temă a lui Costache Stamati şi datează din 1853, an în care S.-C. traduce în ruseşte din Vasile Alecsandri (Piatra din casă), iar un volum de proză, Amintiri
despre o vânătoare în Basarabia, a apărut la Odessa, în 1854. S.-C. a scris mai întâi în ruseşte, pentru că „în toată Rusia nu există
-	spunea - o tipografie română", dar operele sale - vodeviluri, farse, comedii: Pariurile sau Femeia coace, iar dracul face şi Creditorii, prelucrări după V. Alecsandri, Parvenitul, Mademoiselle Mephistopheles, Singurătatea unui holtei, Logodnicul superstiţios sau Rotirea meselor, drame: Scotofil sau Victima pasiunii, Jocul sorţii, Copiii condamnatului, Silven, legende: Zâna din Nipru, nuvele: Doamna brună, Omul enigmatic, Scene din viaţa provincială ş.a. -nu au avut răsunet, deşi, după apariţia piesei Moartea lui Lermontoff(1885), a fost numit membru al unei societăţi literare din Moscova. în limba germană i s-au tipărit la Viena, unde, din 1879, lucra, Tamar. Trauerspiel in vier Aufziigen (1880), iar la Cernăuţi Traum und Wirklichkeit (1894). în prefaţa volumului Răsunete din Basarabia, din 1898, enumera şi titluri în limba franceză. Gazetele „Le Danube" şi „Neue Freie Presse" i-au comentat scrierile. S.-C. a tradus în româneşte cea mai mare parte a lucrărilor elaborate în limba rusă, aducându-le la forma definitivă. împreună cu altele, concepute în graiul natal, le-a tipărit la Cernăuţi cu ajutorul cuscrului său, Silvestru Morariu-Andrievici, străduindu-se, după pilda tatălui, să continue tradiţia culturii româneşti în Bucovina („Eu cercai cu lira mea poetică să vorbesc limba patriei, să dezmierd acel odor scump, cum mama română mă dezmierda..."). Regele Carol I i-a conferit, în 1895, Medalia „Bene Merenti".
Parvenitismul social ori contradicţia dintre generaţia vârstnicilor, apărători ai datinei, conducându-se după norma bunului-simţ, şi un tineret superficial, interesat numai de avere şi de modă, sunt la S.-C. - ca la părintele său, Costache Stamati - ţinta atacurilor în comedie (Parvenitul, Un unchi şi trei nepoate, Trei bunici şi un nepot). Farsa şi vodevilul ridiculizează manii, absurdităţi, metehne, cum ar fi snobismul (Fricosul, Bacilul amorului, Cânofilul). Cam silite şi artificial demonstrative, situaţiile nu sunt lipsite de încărcătură comică, de altfel ca şi limbajul, când nu e prea căutat şi când scriitorul reuşeşte să intre în pielea personajelor sale. Numele sunt în mod evident alese ca să sugereze caractere. Temele, ţintele ridicolului au putut fi văzute ca trepte ale unui „studiu dramatic" extins, dominat de o viziune a lumii în care „prădăciunea" şi spectacolul ei simt legea supremă (Mihai Cimpoi). La polul opus se află fatalitatea alienantă a pasiunii din drame şi tragedii (Magdalina păcătoasa, Răzbunarea unei nebune, Logodnica ţarului), susţinută în planul construcţiei de contrastul şi de situaţiile limită specifice romantismului, dar minată de convenţionalul constantei tendinţe moralizatoare. Unele piese au fost interpretate la Cernăuţi de Societatea „Armonia". Povestirile din volumele Trei suveniri (1890), Caleidoscop literar (1895) şi Răsunete din Basarabia, fantezii, amintiri, episoade din viaţa românilor basarabeni, sunt scrise într-un stil elegant şi erudit. Autorul favorizează digresia cu trimiteri intertextuale, arătându-se mereu interesat de etnografie, istorie, religii, filosofie. O vânătoare în Basarabia, cu modele declarate în proza lui N. V. Gogol şi I. S. Turgheniev, începe printr-o amănunţită descriere etnografică a regiunii. Astfel de intarsii informative sunt specifice lui S.-C., apropiindu-1 de proza lui Ion Ghica ori
Stamatiad
Dicţionarul general al literaturii române 350
de A. I. Odobescu, cel din Pseudo-cynegeticos. Scriitorul era, totodată, un descriptiv şi un liric de suflu ossianic: lui îi reuşeşte reconstituirea elementarului în cadre ale unei naturi sălbatice sau dezlănţuite. Iar viforul, lupii, singurătăţile albe ale ţinuturilor basarabene, buţile de catran arzând în faţa curţii boiereşti, pentru a alunga fiarele, compun tablouri ale meleagurilor natale puternic evocatoare. In povestiri, pendulând între satiră şi fascinanta căutare a idealului intangibil, S.-C. amestecă realitatea cu visul, legenda, imaginarul, în compoziţii romantice asupra contradicţiei şi misterului destinului omenesc. Demoniaci, nebuni, damnaţi, toţi sunt faţete ale veacului, iar „omul enigmatic"- personajul său central, aflat într-o confruntare continuă cu suprarealul: odată cu ieşirea din timp (O nâplăire literară sau Fantasie) sau prin cufundarea în zonele întunecate ale somnului şi ale bolii (în ajunul Anului Nou, Testamentul şi memorialul unui nebun), prin viziunea „corpului subtil" din magnetism, în metamorfozele karmice (în vis şi aievea) sau chiar prin explorarea credinţelor budiste (îngerul verde). Ironică şi fantezistă, Istoria unui ţânţar (1891) obţine efecte deosebite în parodierea relaţiilor umane prin atribuirea acestora unor insecte. Romanul Insula Sagalin, ţara misterioasă a exilaţilor (1894) ţine să atragă atenţia atât asupra poeziei aspre a ţinuturilor sălbatice ale Siberiei şi Amurului, cât şi asupra barbariei regimului autocratic ţarist şi să trezească milă pentru cei surghinuiţi, zugrăviţi şi în măreţia, şi în ticăloşia lor. Istoria fetei seduse de guvernator şi a luptătorului politic exilat în Siberia este construită anume pentru a ilustra ideile autorului. Numai că dialogurile forţate, lipsa de preocupare pentru psihologia personajelor, maniera aproape poliţistă a naraţiunii accentuează schematismul romanului. In ciuda numeroaselor naivităţi şi stângăcii, S.-C. rămâne o figură interesantă de idealist.
SCRIERI: Opuri dramatice, I-II, Cernăuţi, 1888-1893; Magdalina păcătoasa, Cernăuţi, 1889; Trei suveniri, Cernăuţi, 1890; Istoria unui ţânţar, Cernăuţi, 1891; Contrabandistul, Cernăuţi, 1892; Insula Sagalin, ţara misterioasă a exilaţilor, Cernăuţi, 1894; Caleidoscop literar, Cernăuţi, 1895; Răsunete din Basarabia, Cernăuţi, 1898; Opere, îngr. şi pref. Leonid Curuci şi Vasile Ciocanu, Chişinău, 1978; Zagadocinăi celovec, îngr. şi pref. Vasile Ciocanu şi Sava Pânzaru, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: Iacob Negruzzi, „Opuri dramatice", AAR, partea administrativă, t. XI, 1888-1889; Mihai Teliman, Constandin de Stamati-Ciurea, Cernăuţi, 1897; Eufrosina Dvoicenco, Viaţa şi opera lui C. Stamati, Bucureşti, 1933,51-53; V. Şt. Ciobanu, Un scriitor român din Basarabia: C. Stamati-Ciurea, RFR, 1941,8-9; Călinescu, Ist. lit (1941), 568, Ist lit (1982), 640,1012; G. Bezviconi, Costache Stamati. Familia şi contemporanii săi, pref. Artur Gorovei, Iaşi, 1942, 81-100; Haneş, Scriitorii, 455-477; Bezviconi, Profiluri, 262-270; Dicţ. lit 1900,807-808; Gheorghe Bobână, Constantin Stamati-Ciurea, Chişinău, 1983; Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 57-60; Vasile Ciocanu, Contribuţii istorico-literare, Bucureşti, 2001,243-254.	S.	C.
STAMATIAD, Al.[exandru] T. (9.V.1885, Bucureşti - 1956, Bucureşti), poet, prozator, publicist şi traducător. Este fiul Măriei Stamatiade şi al lui Theodor Pallady, locotenent colonel, un Ghica prin ramura maternă. Poetul era astfel văr cu pictorul
Theodor Pallady şi cu actriţa Lucia Sturdza Bulandra şi frate al Alexandrinei Cantacuzino. Urmează la Bucureşti Liceul „Matei Basarab" şi Liceul „Sf. Gheorghe", apoi susţine licenţa la Facultatea de Litere şi Filosofie (1914). Va fi profesor de limba franceză la Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1918-1928) şi în continuare la Bucureşti. Preferat al lui Al. Macedonski din ultima generaţie de discipoli, S. intră în cenaclul acestuia. Debutează, sub pseudonimul Adrian Alexandru, în 1904, la „Pleiada", aflată sub auspiciile marelui poet, pe care îl cunoscuse în 1903. După război, la reapariţia „Literatorului", în 1918, S. devine prim-redactor al revistei. Alcătuieşte unicul număr (4 aprilie 1912) al publicaţiei „Grădina Hesperidelor", iar la Arad înfiinţează şi conduce revista „Salonul literar" (15 martie 1925-15 mai 1926). Colaborează şi la „Românul", „Românul literar", „Vieaţa nouă", „Revista idealistă", „Viaţa literară şi artistică", „Convorbiri critice", „Seara", „Minerva literară ilustrată", „Rampa", „Noua revistă română", „Scena", „Ilustraţiunea română", „Flacăra", „Sburătorul", „Societatea de mâine", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Ritmul vremii", „Convorbiri literare", „Luceafărul literar şi artistic", „Litere", „însemnări ieşene", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Prima carte, Din trâmbiţe de aur, îi apare în 1910. A fost distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru volumul Cetatea cu porţile închise (1921), cu Premiul Ministerului Artelor (1923) şi cu Premiul Academiei Române pentru volumele Pe drumul Damascului (1923), Poezii (1925) şi Peisagii sentimentale (1935), în 1938 acordându-i-se şi Premiul Naţional pentru poezie.
Lirica lui S. se situează, începând cu versurile care compun placheta Din trâmbiţe de aur, în atmosfera simbolistă, cu o înclinaţie accentuată spre decorul baroc. Se întâlnesc aici toate elementele recuzitei simboliste: vis, senzualitate, erotism, muzicalitate, dar din cauza discursivităţii, greu de evitat şi ulterior, estetica proprie orientării este trădată în spiritul ei. Poetul adoptă „strategia" retorică tipică - numerele mistice: şapte balcoane, şapte cupole, sau culorile ermetice: etajera neagră, noaptea violetă, arbori albaştri ş.a.m.d. - şi imaginează decoruri exaltante, lipsite de discreţia simbolistă, compromise de teatralism, emfază, de aplecarea spre fastuosul excesiv. Ambianţa este întotdeauna somptuoasă: edificii cu statui de alabastru şi trepte de agată, sanctuare înconjurate de livezi cu fructe ca „sori de diademe", podoabe de aur şi pietre preţioase, iar peste toate - îngerii care cântă din flaute de aur. Ansamblul se configurează baroc, cu o scenografie epatantă, însă aglomerarea de obiecte strălucitoare nu scânteiază, ci cade într-un soi de platitudine. Exagerarea repetitivă pare de-a dreptul sufocantă, mai cu seamă atunci când pedalează pe termeni superlativi („superb", „colosal", „suprem", „supraomeneşti", „nesfârşit", „fără hotare"). Partizan al noului, S. s-a vrut şi un reformator al poeziei, dar ambiţiile nu-i sunt susţinute de un talent pe măsură. Printre puţinele elemente autentic simboliste, cu siguranţă cele mai interesante, se numără naturile statice în culori savant combinate: roz, alb, negru, galben, violet. Maestru al violetului impresionist, poetul se situează în zona simbolismului decorativ, unde linia are
351 Dicţionarul general al literaturii române
Stamatiad
traseul arabescului, iar culorile sunt voit artificiale, un fel de pictură ostentativ naivă şi bizară. La nivel cromatic, ca în pictura lui Gustav Klimt, totul pendulează între simbolic şi decorativism gratuit. Erotica la S. este mai puţin realizată, închisă în formule cel mai frecvent banale, aproape antipoetice. Iubirea înseamnă „o luptă pe viaţă şi pe moarte", o nebunie sălbatică şi amară, iar femeia va fi posedată „din tălpi şi până în creştet". îndrăznelile imagistice sunt minate şi ele de banalitate şi alunecă uneori în vulgaritate. Despărţirea îndrăgostiţilor este imaginată într-o emfatică poză atletică: „în ultimă forţare, / Fantastica ta fugă se va schimba în goană, / Sandalele s-or rupe..Iubirea fiind „singura putere profundă şi supremă / ce-ntr-adevăr există", pierderea ei aduce ploaia, întunericul şi solitudinea, stare de spirit cenuşie care ucide bucuria de a trăi. Alteori S. compune, livresc, cadre baroce, iubiri încântătoare prin armonia culorilor, mişcărilor şi formelor, purificate până la a deveni umbre, plutind ca într-o oglindă: „Pe-alei şerpuitoare se pierd ca două umbre, / Fazanii şi păunii, miraţi, înalţă capul, / Pe magica oglindă alunecă o barcă, / în ea sunt două umbre / Şi lebede în şiruri se pierd în depărtare". în rest, se repetă până la saturaţie culori, miresme şi sunete, urmărind confuzia senzaţiilor în manieră simbolistă. Parabolele în proză
din Cetatea cu porţile închise, în mare parte relecturi biblice, sunt totuşi prea vizibile pastişe după poemele în proză ale lui Oscar Wilde. Traducerile lui S. din poezia lui Charles Baudelaire sunt superficiale, mai interesante, prin deschiderea spre spaţii exotice, fiind antologiile de poezie persană, japoneză şi chineză, tălmăcite, desigur, prin intermediar.
SCRIERI: Din trâmbiţe de aur, Bucureşti, 1910; ed. Bucureşti, 1930; Femei ciudate (în colaborare cu Const. Rîuleţ), pref. Emil Gârleanu, Bucureşti, 1911; Doi dispăruţi: Iuliu Săvescu - Ştefan Petică, Bucureşti, 1915; Mărgăritare negre, cu un desen de Iser, Bucureşti, 1918; ed. cu un portret de Constantin Artachino, Arad, 1920; Cetatea cu porţile închise, Bucureşti, 1921; Pe drumul Damascului, Bucureşti, 1923; Câţiva scriitori, Arad, 1925; Poezii, Bucureşti, 1925; Peisagii sentimentale, Bucureşti, 1935; Cortegiul amintirilor, Bucureşti, 1942. Traduceri: Charles Baudelaire, Poemele în proză ale lui..., Bucureşti, 1912, Sufletul lui..., Arad, 1927, Pagini din... Cugetări şi impresii. Poeme în proză. Desenuri, manuscrise, autografe; Bucureşti, [1934]; Maurice Maeterlinck, Oaspete nepoftit; Bucureşti, 1912, Interior, Bucureşti, 1913, Orbii, Bucureşti, 1913, Ciclul morţii, Bucureşti, 1914; Oscar Wilde, Poeme în proză, Bucureşti, 1919, Balada temniţei din Reading, Bucureşti, 1936, Pagini din ..., Bucureşti, 1937, Cântecul din urmă, Bucureşti, 1946; Omar Khayyam, Catrene, introd. trad., Bucureşti, 1932; ed. îngr. Alexandru Metea, Timişoara, 1993; Li Tai Pe, Din poeziile lui..Bucureşti, 1933; Din flautul de jad. Antologie chineză, Bucureşti, 1939; Din cântecele curtezanelor japoneze, Bucureşti, 1942; Eşarfe de mătase. Antologie japoneză, Bucureşti, 1943; Din poezia americană, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1947.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, [Al. T. Stamatiad], CVC, 1907, 3,1910, 8 ; Chendi, Schiţe, 128-130, 148-150; Liviu Rebreanu, „Femei ciudate", „Biblioteca modernă", 1911,1; G. Bogdan-Duică, „Din trâmbiţe de aur", „Românul", 1912, 93; Trivale, Cronici, 238-239; Dragoş Protopopescu, „Doi dispăruţi", „Vremea nouă", 1915,17-20; AL Macedonski, Un foarte mare poet, L, 1918, 1; Tudor Vianu, „Mărgăritare negre", L, 1918,15; Claudia Millian, Poezia lui Alexandru Stamatiad, ALA, 1923, 149; Ion Minulescu, „Din trâmbiţe de aur", „Tribuna nouă", 1924,123; Scarlat Froda, Maurice Maeterlinck, „Oaspete nepoftit", RP, 1924,2134; Perpessicius, Opere, II, 174-177, III, 141-144,
IV,	16-19, V, 299-301, VI, 371-372, VII, 67-69, 120-124, VIII, 14-15, 213-219, IX, 343-347, X, 57-62, XI, 451-452, XII, 534-535,545,563-564; Aderca, Contribuţii, 1,559-560; Anton Holban, Figurină, SBR, 1926,6; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 284-287, IV, 234-235; Paul I. Papadopol, „Pe drumul Damascului", UVR, 1929,31; Sadoveanu, Cărţi,
II,	23-24; Al. A. Philippide, [Al. T. Stamatiad], ALA, 1930,509,1932,598;
E.	Lovinescu, Memorii, I, Bucureşti, 1930, 246-255; Claudia Millian, „Pagini din Baudelaire", ADV, 1934, 15 518; G. Călinescu, „Peisagii sentimentale". „Pagini din Baudelaire", ALA, 1935, 748; Octav Şuluţiu, „Mărgăritare negre", F, 1935,9; Dr. Pr. [Dragoş Protopopescu], Un poet al poeziei, PRV, 1935, 135; Constantinescu, Scrieri, VI, 96-97; Dem. Bassarabeanu, Poezia lui Al. T. Stamatiad, Bucureşti, 1937; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 147-148,268-269; Streinu, Pagini, II, 156-158, III, 81,
85-86; Munteano, Panorama, 265; Călinescu, Ist. lit. (1941), 622-623, Ist lit. (1982), 701-702; Al. Bilciurescu, „Cortegiul amintirilor", „Bacăul", 1943,2 000; D. Karnabatt, „Eşarfe de mătase", „Capitala", 1943, 2 202; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1944, 259-261; Bote, Simbolismul, 343, passism; Ciopraga, Lit rom. 413-416; Micu, început, 469-470; Radu Boureanu, Stamatiad, ARG, 1972,8; Şerban Cioculescu, Albumul lui Al. T. Stamatiad, RL, 1973, 36; Ungureanu, Contextul, 107-115; Micu, Modernismul, I, passim; Mihai Zamfir, Eternitatea ratată, RL, 1985, 22; Nae Antonescu, Al. T. Stamatiad, ST, 1985, 6; Iliescu, Poezia, 77-78, passim; Scarlat, Ist poeziei, IV, 39-40; Rotaru, O ist., III
Stamatiadi
Dicţionarul general al literaturii române 352
(1996), 448-450; Mihai Apostol, Din arhiva AL T. Stamatiad, Ceraşu, 2000; Dicţ. scriit. rom., IV, 323-325.	C. Pp.
Repere bibliografice: IoanHolban, Frica, viermele şi seara, CRC, 1990 45-46.	N.	Fi
STAMATIADI, Dimitrie (21.V.1943, Bucureşti - 17.1.2004, Bucureşti), editor şi traducător. Este fiul Elenei Stamatiadi, fiica Hortensiei Papadat-Bengescu, şi al lui Dimitrie Stamatiadi. Absolvent în 1967 al Facultăţii de Filologie, secţia italiană, de la Universitatea din Bucureşti, S. a evitat să se încadreze în sistemul de stat până în decembrie 1989, trăind din drepturile de autor moştenite prin valorificarea operei literare a bunicii sale. între 1991 şi 1998 a fost redactor la „Jurnalul literar", de unde s-a pensionat pe motive de sănătate. Debutează la „Manuscriptum", în 1979, prin comunicarea unui text inedit din arhiva Hortensiei Papadat-Bengescu, aflată în administrarea sa. A mai colaborat cu articole, prezentări, note editoriale, traduceri la „Cronica" şi „Jurnalul literar".
în 1986 S. editează „romanul memorialistic" Arabescul amintirii, în colecţia „Capricorn" a „Revistei de istorie şi teorie literară", reconstituire a unui proiect epic din care Hortensia Papadat-Bengescu publicase unele fragmente sub formă de nuvele şi pe care editorul le asamblează cu alte fragmente inedite, rămase în manuscris. Prefaţa relevă pentru prima oară procesul de creaţie al marii prozatoare, legătura intimă dintre literatura şi viaţa ei. Altă carte va fi restituită în 1991, sub titlul Omul care a trecut. Aici sunt incluse trei nuvele având ca subiect evenimente din trecutul familiei Hallipa şi necuprinse în forma definitivă a ciclului romanesc, dar revizuite în vederea tipăririi. Prefaţa, intitulată Eros şi psihologie, se remarcă prin disocierile pertinente ale unui studiu de „caz" literar, ilustrat cu textele antologate. în ultimii ani de viaţă S. era preocupat de editarea celor mai importante romane bengesciene în versiuni definitivate de autoare. Publică astfel, în 1997, o ediţie din Logodnicul, iar în 2001-2002 reuneşte sub titlul de editor Ciclul familiei Hallipa ultima variantă reivizuită de prozatoare a romanelor seriei: Omul care a trecut, Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, (volumul I) şi Rădăcini (volumul II). Avea un plan amănunţit de reconstituire, în scopul recuperării vastei materii dispersate, conţinând numeroase copii-variante, a romanului Străina, manuscris pierdut în 1947-1948. S. devenise cu timpul un bun editor, evidenţiindu-se prin acurateţea transcrierii filologice, prin precizia afirmaţiei istoriografice şi, câteodată, prin demersuri temerare de retuş amplu argumentat, privind deficienţe de stabilire a textului în ediţiile de până la el. Ca traducător, realizează în 1997, în colaborare cu Sanda Diaconescu, transpunerea din limba franceză a unui eseu istorico-juridic al lui Leontin Jean Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei. Alte texte, tălmăcite din Caietele lui Emil Cioran, au rămas în paginile „Jurnalului literar".
Ediţii: Hortensia Papadat-Bengescu, Arabescul amintirii, pref. edit., Bucureşti, 1986, Omul care a trecut, pref. edit., Bucureşti, 1991, Logodnicul, pref. Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1997, Ciclul familiei Hallipa, I-II, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2001-2002. Traduceri: Leontin Jean Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei, pref. Ştefan Issărescu, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Sanda Diaconescu).
STAMATU, Horia (9.IX.1912, Vălenii de Munte - 8.VII.1989, Freiburg im Breisgau, Germania), poet, eseist şi traducător. Este fiul Gherghinei şi al lui Ştefan Stamatopol, tipograf, învaţă mai întâi la Vălenii de Munte, urmează liceul militar şi îşi ia licenţa în filosofie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde a studiat numai doi ani şi dreptul. Devine profesor de limba română şi filosofie la Liceul „Cantemir Vodă" din capitală (1936-1937), apoi redactor la Enciclopedia României (1938-1940). Debutează în 1932, cu versuri, la „Floarea de foc", iar editorial în 1934, cu Memnon, volum pentru care i se acordă, alături de Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Constantin Noica, Premiul Scriitorilor Tineri, oferit de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Colaborator, din 1938, al ziarului „Buna Vestire", ajunge, sub dictatura legionară, prim-redactor, scriind şi la „Axa" lui Paul Costin Deleanu. După înfrângerea, în ianuarie 1941, a rebeliunii legionare, se refugiază în Germania. Parcurge anii 1942-1944 în lagărele de muncă de la Rostock şi Buchenwald. în timpul detenţiei ar fi scos revista „Ev nou". împreună cu Paul Costin Deleanu şi cu Crişu Axente activează, din august 1944 până în
Desen de Margareta Sterian
353 Dicţionarul general al literaturii române
Stamatu
1945, la postul de radio Donau, organ al aşa-zisului „guvern naţional de la Viena", prezidat de Horia Sima. în România va fi judecat şi condamnat în contumacie la închisoare pe viaţă şi dat în urmărire pe ţară. Lector de limba şi literatura română la Universitatea din Freiburg im Breisgau (1946-1948), îşi continuă studiile de filosofie cu Max Miiller, succesorul lui Martin Heiddeger. Strămutat în 1948 la Paris, se va număra printre fondatorii Centrului Român de Cercetări, spre a se stabili ulterior la Madrid, unde dirijează publicaţiile „Scrisori din Spania" (iulie 1950-iulie 1951), „Libertatea românească" şi „Fapta", fiind şi redactor la „Oriente Europeo". înapoiat în 1961 la Freiburg, lucrează, între 1962 şi 1966, la Forschungsstelle fur Weltzivilisation, înfiinţat de profesorul Amold Bergstrăsser. E prezent în periodice precum „Punta Europa" din Madrid şi „Arena" din Londra, trimite versuri şi eseuri la reviste ale exilului românesc - „Luceafărul", „înşir'te mărgărite", „Caete de dor", „Destin", „Revista scriitorilor români", „Prodromos", „Limite", „Ethos" ş.a. Figurează cu douăsprezece poeme în antologia Poezia românească nouă (1956), întocmită de Vintilă Horia. în 1988 i se va acorda Premiul pentru literatură al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Apariţie dintre cele mai reprezentative pentru momentul primului impact al poeticii lui Ion Barbu asupra liricii tinere româneşti, Memnon, întâiul volum al lui S., nu preia din Joc secund, precum Eulaliile lui Dan Botta, năzuinţa spre „poezie pură", orfismul, ci, asemenea majorităţii cărţilor de debut din anii 1934-1936, tehnica formulărilor ermetizante. Procedeele nu sunt neapărat barbiene, mai curând s-ar putea spune că nu sunt deloc, însă, indiferent de provenienţă, funcţionarea lor duce la obscurizarea expresiei. Propriu-zis, e vorba nu atât de procedee, cât de licenţe: de la raritatea, dacă nu chiar absenţa semnelor de punctuaţie la construirea de propoziţii eliptice de predicat. Prozodic, demuzicalizarea versului aminteşte într-un fel de Adrian Maniu („Ceas cu articulaţii moarte / Orele păsări arse de lut / Izbind chei oarbe fără toarte / în inima somnului mut"), pe alocuri rime sărace, asonanţe, versuri rimate diferit (încrucişat sau îmbrăţişat) sau când rimate, când nerimate, în aceeaşi poezie. Ceea ce îl particularizează însă de acum şi îl impune interesului estetic e un nonconformism propriu modului său poetic. Cartea are drept moto un citat din Gide: „Je parie que vous voyagez sans billet". într-adevăr, poetul „călătoreşte fără bilet", sfidează, altfel spus, normele dicţiunii lirice. „înger ascuns într-o piele de drac", el formulează adesea provocator, recurge la asociaţii şocante. Asumându-şi „logica absurdului", flagelează sensibilitatea cititorului: „Păsările din cap zboară pe rând / Cu aripi crăpate de sticlă sunând"; „Văd inima odăii / Cum iese de sub pat / Şi-mi roade versurile din caietul pătrat / Inima odăii e un ceas fără limbi"; „peştii sorb luna în fundul mării, curăţind-o de coaje ca pe portocală". în fundul mării stau inimi „ca bureţii", inimile unor „fete frivole" sunt „parfumate fiole" care „îţi aruncă în obraz vârfuri de ac", „Sânii copţi la soare se sparg / Explodând o avalanşe de nuferi". Modelul acestui exhibiţionism imagistic, prompt identificat de critică (Eugen Ionescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu), e Jean Cocteau, iar Călinescu semnalează,
plauzibil, şi influenţa lui Pierre Reverdy. S-ar putea ca acest precursor al suprarealismului să îi fi sugerat poetului analogizarea unor existenţe total disanalogice, uneori din domenii ce se exclud reciproc, precum poeticul şi apoeticul, sacrul şi profanul cel mai prozaic: inima cuiva, „vast Montgolfier,/ Se odihnea într-un copac de aer colorat", anotimpul / Sbenguirilor cereşti / Strica harta stelelor ca pe un sac de arşice", „Dumnezeu inimă de miere / Albine muşcă din ochii mei", un tramvai e aşteptat de „îngeri scuturaţi de ploaie". După Lovinescu, excentricităţile sunt un mod de ascundere a unei afectivităţi străpunse de „sfredelul morţii". Directe indicii în acest sens apar, de altfel, în poeme, destul de frecvent: „serul morţii", „moartea ca o baie de clor", „îngerii mei sunt lilieci orbi. / Fiecare vers e o cursă a morţii [....]/ Ne sunăm oasele ca pe nişte chei/ cari vor deschide iadul odată", „moartea o vom vedea doar o dată / dar nu vom mai avea timp s-o uităm". Prin obsesia tanatică, lirismul lui S. răspunde celui traklian. Există, de altminteri, în Memnon şi un moto din Georg Trakl, ce invocă „sufletul lui Helian", numit şi în textul unui poem. Chiar titlul volumului sugerează, probabil, moartea, poetul autoproiectându-se nu în războinicul troian, ci în eroul ucis - sau, mai degrabă, identificându-se cu statuia lui, care cântă din „rana interioară". Un poem de mai târziu, Memnon 1946, aparţinând unui ciclu tutelat de altă poetică decât cea a volumului de debut, evocă, de altfel, explicit „statuia vorbitoare". Sub titlul Ritmuri între aici şi dincolo, culegerea Kairos (1974) însumează piese ce comunică stări lirice fără disimulări. Fondul afectiv e o tristeţe grea, un sentiment al damnării, exprimat fie nemijlocit, adesea în cadenţe ce trimit la Lucian Blaga, uneori într-un melos cu inflexiuni folclorice, inclusiv de colindă, fie prin insinuarea lui în notaţii descriptive şi meditative, intermitent cu tuşe de „creion" arghezian. Laitmotivul acestui lamento continuu, bine temperat, derivă din condiţia de exilat: „Aici sunt oaspete nu stăpân / din tot nimic nu e al meu / nici locu-n care nu rămân / nici bobul sec nici rodul greu" (Ens). Aruncat de soartă „în ţara străină Amurg", „argonautul" valah încearcă sentimentul devastator al singurătăţii într-un cosmos ostil prin indiferenţă: „Nici un strop de har nu pică / din vreo inimă de sus / cerurile se despică / într-o rană de apus". Totul pare un pustiu nemărginit: „Târziu era, pluteam în fum / în scăpătatul cenuşiu / se spulberase orice drum / în cer şi pe pământ: pustiu!". Ce îl animă e mişcarea stihiilor, care transformă pustiul în haos: „Vântul în valuri/ şiroaie de ploaie / învăluie dealuri / codrii despoaie". Haosul e cutreierat de „un dor fără saţiu" („în haos se plimbă / un dor fără saţiu / ce soarbe şi schimbă / spaţiu cu spaţiu"), însă obiectul dorului, absolutul, rămâne cufundat în tenebre: „în tot mai rotund / se-nvăluie totul / şi nopţi fără fund / ascund Sabaotul". în viziunea poetului, omenirea străbate un timp în care „istoria moare de lingoare", pe cer răsare „soarele cel negru" al păsărilor de pradă, generatorul frigului, şi în locul Duhului Sfânt zboară peste ape „Duhul cel Strâmb": „Trei cioroi la o viroagă / în potopul de ninsoare / ori aşteaptă ori se roagă / să răsară Negru-Soare [...] Duhul care peste ape / a zburat pe ceruri sfânt / au venit să îl îngroape /
Stamatu
Dicţionarul general al literaturii române 354
cioclii Duhului cel Strâmb". Nu toate priveliştile derulate pe ecranul sufletesc sunt sumbre, apar şi peisaje idilice, ca în grupajul Im Schwarzwald: „S-a trezit Pădurea Neagră / salbă ţarinei mireasă / fum scot satele din salvă / casele în cer acasă", dar asemenea imagini sunt contrapunctate imediat de celelalte, covârşitoare, unele cu aspecte de apocalips: „La amiază într-o zi / se făcu pe cer o pată / întâi un zid se prăvăli / apoi tăria toată. //Şi mai noapte se făcu / fulgere tăiau în ea / a carne şi a pietre arse / tot mai tare mirosea. / / Fugarii orbi se-mpiedicau / în sânge îmbrăcaţi /mitraliere ţăcăneau / fraţii se rupeau de fraţi" (Lagăr IV). Un ciclu singular, în Kairos, e cel intitulat Peisagiu, format din texte în versuri albe aritmice, fără punctuaţie, fără majuscule, cu propoziţii nediferenţiate: un singur text, de fapt un discurs continuu, produs al dicteului automat parcă, nestructurat, doar fracturat în segmente cu titluri arbitrare, unele deplin incoerente prin elipsă şi absenţa punctuaţiei: Peisagiu firul de vânt o piatră, Peisagiu soldaţii vântul, Peisagiu arbore genealogic, Peisagiu oră ipsilon. în Peisagiu nostalgie, dedicat „celui cu plete Romanticul", e introdus un acrostih compunând numele Perpessicius. Cel puţin un text include sensuri sociale, vorbind în titlu de „mulţimi" şi „pâine", iar apoi de „mulţimile mugind / cu vântul rău adună ştirile / din subştiri bătute de grindini". Priveliştea din Peisagiu epifanie e de „iarnă fimbul": „La copcă vidrele se strâng să prindă peştii graşi / cu ghearele sticlite-n duh făcură gaură / în cer gerul taie felii de carne vie stele picură / în copcă lacrime de focul rece din copca cerului curge/ beteală un peşte a înghiţit un înger soarbe greierii". Apocalipticul se află, surprinzător, în simbioză cu ludicul. Alături de piese lirice scurte, S. a publicat poeme ample: fie în româneşte, ulterior în spaniolă, franceză, germană, fie invers. Râul e o cântare a Dunării, cu inserţii confesive, cu incursiuni istorice şi mai cu seamă mitologice, cu menţionarea şi a „râului frate", Rinul: „La Zăhringen pe dealul bătrân/ mai dăinuie în ceaţă de cetini / un turn cenuşiu cu un singur ochi / Din el se vede ca din altă lume / albia Rinului în aburi albăstrui. / Nu departe în inima Pădurii Negre/ picură izvorul Dunării. Râul frate / Coboară pe rotund pământul către /Miază Noapte". în încheiere e celebrată Insula Şerpilor: „Insula albă cu albele din valuri / mereu renăscută Leuke veghează / un ochi a rămas în nopţile corăbierilor / dar în piatră la rădăcini de stânci doarme abia adormitul fiu al Telidei". Construite în acelaşi stil whitmanian de oraţie, celelalte poeme relativ întinse din Kairos variază tematic la extrem, unul exaltând comunitatea de suflet a „fiilor Craiului Amurg" din Punta Europa cu adoratorii lui Zalmoxis (Pendul ibero-dacic), altul evocându-1 pe Lumânărică al lui Costache Negruzzi (Lux Caucaniae), câteva bucolice dezvoltând reflecţii pe teme ca elementele, infinitul, veşnicia etc., şi tot astfel Solilocvii, în timp ce două compuneri, Twist
1963	şi Computer 1967, semnalează critic aspecte ale lumii contemporane. Curios este că verva sarcastică denunţă situaţii caracteristice mai ales modului de existenţă occidental, categorii umane degradate aparţinând societăţii capitaliste. Cei pecetluiţi sunt, între mulţi alţii, „băieţi de bani gata", „pezevenghi ai tuturor puterilor instituite", „chibiţi ai tuturor
bordelurilor / din concernul Realpolitik", „idealişti ai vitaminelor în pilule", „humanitarişti ai pilulelor anti-viaţă", „încântători sexy-boys", „burghezi din toate straturile sociale / de toate confesiunile de toate sexele şi culorile" ş.a.m.d. Implicat e cabotinismul grafic şi lingvistic. Apar fraze întrerupte, citate în alte limbi, sigle, interjecţii, vorbe ciuntite („frunz...", „frun...", „fru...") sau rupte în două, vorbe stâlcite (unele ţigăneşte): „o tot logogim / o logovrăjim şi logongorim", „foaie cu foaie foifăleau foisocoteau foigălbinau", „foilofoaile", „pâră kâr oichii ciobi-se-vor", „tot o ciupearcă pe-o ciupearcioaică / de la micro- la macrociupercioaie / pâră la a cea de-a opta zi / kâr toate goalele plezneau". Nu lipsesc rimele interioare hazlii: „pe-un mărar de armăsar pe un ciot de svântă tot / pe-un arcuş de corcoduş pe-o găoace de rădace / de trei ori moartă / odată la poartă odată la toartă şi mai odată / la nunta spartă". Cel mai întins poem al lui Sv Imperiul (1981), revărsat pe paginile unui întreg volum, e un discurs religios, în trei secvenţe autonome. In prima, Cuvinte şi zile, poetul se dă drept vocea lui Hristos, consternat că nu e înţeles de cei pentru care s-a crucificat, în a doua, Imperiul, dezvoltă sensurile cuvintelor din Tatăl nostru, iar în a treia, Istru, încifrează în simboluri năpastele istorice abătute peste lume, văzută ca un „istm" între „Continentul de sus", al lui Dumnezeu, şi „Continentul de Jos", al Satanei. Devenită, în exil, stare permanentă de conştiinţă, religiozitatea lui S. s-a exprimat şi în traducerea şi comentarea poeziilor lui San Juan de la Cruz.
Horia Stamatu este, deci, ucenicul lui Cocteau. Un ucenic care se eliberează de maestrul lui în primul rând prin faptul că nu scrie în aceeaşi limbă. Poezia este intraductibilă. Tainele primite de la Cocteau (îi e rudă spirituală, de aceea a putut să le vadă, să le primească, să i se integreze) sunt, deci, simple procedee tehnice. Adică, a învăţat şi sparge după aceleaşi metode casele de fier: dar casele de fier şi valorile interioare sunt diferite.
Dar pentru criticii români ai lui Horia Stamatu este suficient să ştie acest lucru mai simplu: deoarece se recunoaşte, în mod curent, că poezia este intraductibilă, nu trebuia să-i preocupe problema influenţei lui Cocteau. Trebuiau să constate dacă era realizată sau nu. Dacă da, era şi originală. Dacă nu, trebuiau să caute motivele: influenţa lui Cocteau.
Poezia lui Horia Stamatu este însă originală şi intraductibilă. E un poet eterizat. O poezie ce se materializează. Nu are canoane, nu are construcţie, nu are greutate: e o asimetrie a spiritului. Cred că este cel mai autentic poet metafizic al nostru.
Eugen Ionescu
SCRIERI: Memnon, Bucureşti, 1934; Acatistul Moţa-Marin, Bucureşti, 1937; Moartea lui Pan, Bucureşti, 1940; Por las calzadas de Punta Europa, Madrid, 1956; Lajuventud, hoy, Madrid, 1959; Recitativ, Madrid, 1963; Twist 1963, Madrid, 1963; Dialoguri, Madrid, 1964; ed. (Dialoge), tr. Marianne Stamatu-Reinke, postfaţă Paul Miron, Frankfurt am Main, 1968; ed. (Diâlogos), tr. Aureliu Răuţă, Salamanca, 1971; Pendul ibero-dacic, Miinchen, 1967; Ion Budai-Deleanu, poet-gânditor al vremurilor noi, Madrid, 1968; Punta Europa, Madrid, 1970; Şase poeme din ciclul „Peisagiu", un bocet în trei hipostaze şi trei aniversări din istorie
355 Dicţionarul general al literaturii române
Stan
şi după, Roma, 1970; Trei peisagii, alte poeme şi parapoezie, Roma, 1971; Kairos, Madrid, 1974; ed. postfaţă Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 1995; Jurnal, Salamanca, 1976; Timp şi literatură, Miinchen, 1977; între utopia orfică şi hieraticul mioritic; Miinchen, 1979; Imperiul, Paris, 1981; ed. Bucureşti, 1996; Ego Zenovius, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Bucureşti,
2001.
Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, „Memnon", F, 1934,4; Serban Cioculescu, „Memnon", RFR, 1934, 9; Eugen Ionescu, „Memnon", „Credinţa", 1934, 190; Serban Cioculescu, Doi poeţi tineri: Eugen Jebeleanu şi Horia Stamatu, ADV, 1934,15 467; Vladimir Streinu, O perspectivă asupra poeziei noastre actuale, RFR, 1935,10; Eugen Ionescu, Trei poeţi, VRA, 1937, 508; Constantinescu, Scrieri, IV, 621-625; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 176; Streinu, Pagini, I, 77-81; Arşavir Acterian, Horia Stamatu, VRA, 1938,524; Călinescu, Ist. lit. (1941), 818, Ist lit (1982), 903; Manolescu, Metamorfozele, 107-108; Marianne Stamatu-Reinke, Horia Stamatu - o viaţă pentru România, RL, 1991,21; Antonia Constantinescu, Horia Stamatu sau Pribegia ca iniţiere, CRC, 1991,27; Horia Stamatu - o realitate crudăf violentă, destructivă, anticre-atoare..., publ. Mihai Gherman, APF, 1991, 12; Vintilă Horia, La moartea lui Horia Stamatu, APF, 1991,12; Negoiţescu, Ist. lit., 1,334-337; Românii, 339-342; Adrian Popescu, Restituirea lui Horia Stamatu, ST, 1993,11; Titu Popescu, Poetul Horia Stamatu, Miinchen, 1993; L. M. Arcade, Un mare poet, JL, 1994, 13-16; Vintilă Horia, „în inima ciclonului", JL, 1994,13-16; Alex. Ştefănescu, Horia Stamatu, RL, 1994, 26; Pericle Martinescu, Horia Stamatu (amintiri literare), RL, 1994, 37; Gheorghe Grigurcu, Horia Stamatu şi folclorul apocrif, RL, 1996,7; Ştefan Baciu, însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996, 135-137; Rotaru, O ist., IV (1996), 357-360; Matei Albastru [Matei Gavril], O viaţă în exil Horia Stamatu, Bucureşti, 1998; Popa, Reîntoarcerea, 80-88; Paul Miron, Horia Stamatu, RL, 1999,15; Alexandru Lungu, Răsfoind scrisori de la Horia Stamatu, RL, 1999-2000, 51-52; Dicţ. analitic, II, 155-157; Dicţ. esenţial, 779-781; Micu, Ist lit., 236-237; Mihai Neagu, Publicistica lui Horia Stamatu, JL, 2001,21-24; Popa, Ist. lit. II, 400-411; Marian Victor Buciu, Tradiţie (extra)poetică şi exil, CNT, 2002, 25; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003, 60-64, 73-74; Manolescu, Enciclopedia, 632-636.	D. Mc.
STAMBOLIEV, Ognean (22.VII.1947, Ruse, Bulgaria), traducător şi eseist. Este fiul Stefei Stambolieva şi al lui Todor Stamboliev, funcţionari. Face şcoala primară şi Liceul de Arhitectură (absolvit în 1967) în Ruse şi studiază bulgara şi italiana la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Sofia (1969-1973). Frecventează apoi un lectorat de limba română la Sofia şi cursurile de vară ţinute la Bucureşti, Braşov, Sinaia. A lucrat ca secretar literar-muzical la Opera de Stat din Ruse, şef de secţie la Biblioteca Judeţeană, secretar şi preşedinte al Asociaţiei Traducătorilor din Ruse, profesor de liceu, ziarist, redactor la revista literară „Svetlostrui", redactor la Televiziunea Bulgară. Din 1980 este membru al Uniunii Traducătorilor din Bulgaria şi face parte din consiliul acesteia timp de trei mandate.
S. debutează ca traducător din literatura română în 1979, cu un volum de poeme ale lui Nichita Stănescu. A transpus în limba bulgară cărţi ale unor scriitori români, clasici şi contemporani, poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti: Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, I. L. Caragiale, Zaharia Stancu, Ana Blandiana, Mircea
Dinescu, Matei Vişniec, Grigore Vieru, Titus Popovici ş.a. Aprecierea activităţii sale s-a reflectat îndeosebi în premiile acordate de Uniunea Traducătorilor şi de Fundaţia Soros din Sofia pentru versiunile la în curte la Dionis şi Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade (1985) şi la Democraţia naturii de Mircea Dinescu (1995), dar şi în Premiul Academiei Române pentru traducerile din Nichita Stănescu (1997). S. a mai realizat antologii reprezentative din literatura universală, îndeosebi din lirica de dragoste, incluse în colecţii prestigioase ale editurilor bulgare. Prima culegere din literatura română propusă spre publicare în 1988 - lirică a poeţilor tineri, de la Nichita Stănescu până la Mircea Dinescu şi Matei Vişniec - i-a fost oprită de cenzură. A prefaţat transpuneri în bulgară din Panait Istrati, Mateiu I. Caragiale, Lucian Blaga, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Laurenţiu Fulga, Grigore Vieru, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Dinescu. A tradus peste patruzeci de piese pentru teatrele din Bulgaria, dramaturgii selectaţi fiind I. L. Caragiale, Mihail Sebastian, Teodor Mazilu, Marin Sorescu, Aurel Baranga, Paul Everac, D. Solomon, Ion Băieşu, D. R. Popescu, Matei Vişniec ş.a. Transpune libretul operei Motanul încălţat de Cornel Trăilescu, prima operă românească prezentată cu mare succes în Bulgaria, la Opera de Stat din Ruse, în 1976. Compune, de asemenea, un libret după Steaua fără nume de Mihail Sebastian, montat la Opera Naţională din Sofia, în 1985, pe muzica lui Paraskev Hadjiev. Semnează, în presa literară, numeroase prezentări ale unor cărţi de poezie, proză şi eseistică românească, ducând o activitate continuă de promovare a valorilor literaturii române în orizontul cititorului bulgar.
Traduceri: Nichita Stănescu, Basorelef s vliubeni [Basorelief cu îndrăgostiţi], Sofia, 1979, Videnie na ciuvstvata [O viziune a sentimentelor], Sofia, 2001; Evropeiska liubovna lirika XX vek [Lirica europeană de dragoste. Secolul XX], Sofia, 1981; I. L. Caragiale, Razplata [Năpasta], Sofia, 1982; Dokosvam tiho pak rakata ti... [Iar îţi ating mâna în linişte...], Sofia, 1982; Lucian Blaga, Nepodozirani stapala [Nebănuitele trepte], Sofia, 1983; Zaharia Stancu, Kolko mnogo te obiciah [Ce mult te-am iubit], Sofia, 1983; Mircea Eliade, V dvora na Dionis [în curte la Dionis. Pe strada Mântuleasa], Sofia, 1985, Gadateliat. Gospojiţa Kristina [Domnişoara Cristina. La ţigănci şi alte nuvele], Sofia, 2003; Titus Popovici, Smarta na Ipu [Moartea lui Ipu], Sofia, 1986; Stihove za maikata [Versuri pentru mama], Sofia, 1989; Grigore Vieru, Sini metafori [Metafore albastre], Sofia, 1989; Mircea Dinescu, Demokraţia na prirodata [Democraţia naturii], Sofia, 1995; Poezia i proza oi Balkanite [Poezie şi proză din Balcani], Sofia, 1996.	M.	In.
STAN, Constantin (28.VII.1951, Bucureşti), prozator şi gazetar. Este fiul Sofiei şi al lui Ionel Stan, funcţionar. Urmează la Bucureşti Liceul „George Coşbuc" (1966-1970) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română-franceză (1970-1974). în perioada studenţiei frecventează cenaclul Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, şi participă la redactarea revistei-afiş „Noii", alături de alţi viitori scriitori optzecişti. Va fi profesor de limba franceză în comuna Brazii, judeţul Ilfov (1974-1978), redactor la „Scânteia tineretului" (1978-1988) şi la „România pitorească" (1988-1989), ulterior
Stan
Dicţionarul general al literaturii române 356
redactor-şef adjunct la cotidianul „Expres", director la „Expresul de marţi" şi secretar general de redacţie la „Bucureşti match". De asemenea, predă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti şi la Universitatea „Virgil Madgearu" din Craiova. Debutează la „Luceafărul", în 1972, cu nuvela Departe; acolo, dincolo, la noi, iar editorial cu romanul Carapacea, apărut în 1979. Mai colaborează la „România literară", „Cronica", „Tribuna", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Amfiteatru" ş.a. Este prezent în antologiile Desant '83 (îngrijită de Ov. S. Crohmălniceanu) şi Generaţia '80 în proză scurtă (alcătuită de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa, 1998).
In spirit optzecist, S. dramatizează în scrierile sale conflictul dintre realism şi textualism, dintre autenticitate şi procesarea ficţională a existenţei. De regulă, preferinţele autorului se îndreaptă către primul taler al balanţei, de vreme ce povestirea e principial suspectă de trucaj şi contrafacere. Şi totuşi, relaţia autorului cu materia narativă seamănă întrucâtva cu celebra aporie a lui Zenon: deşi povestitorul cel „repede de picior" goneşte fără întrerupere spre a prinde din urmă realul, acesta rămâne mereu cu un pas înaintea lui. O atare situaţie se întâlneşte în toate cărţile lui S., care configurează un univers epic atât de omogen, încât unii comentatori au vorbit de „impresia de autopastişare" (Radu G. Ţeposu). Senzaţia de redundanţă e însă considerabil atenuată de diversitatea tehnică a prozelor şi de firescul situaţiilor.
Astfel, romanul Carapacea urmăreşte o poveste de dragoste petrecută pe fundalul perioadei comuniste. Uzând de prerogativele confesiunii, personajul-narator visează o pliere perfectă a transcrierii pe trăire. Nu alta e semnificaţia titlului, căci povestea „te prinde şi te protejează cam în felul carapacei de la broasca ţestoasă". Dezideratul conservării realului în imaginar se perpetuează şi în următorul roman, Nopţi de trecere (1984), unde protagonist este „un om care a trăit o experienţă şi acum caută povestea experienţei lui". Dimensiunea experimentală a scriiturii este însă aici mai pronunţată: păstrând trama erotică, autorul recurge cu mai mult aplomb la tertipurile optzecismului. Descărcând cotidianul în ficţiune, S. îl bruiază, totodată, prin diverse artificii autoreferenţiale, creând un dispozitiv de reflectare reciprocă a textului în lume şi a lumii în text şi sugerând astfel ipoteza unui continuum „texistenţial". Coloana vertebrală a naraţiunii romaneşti -intriga amoroasă - rămâne neschimbată în Vară târzie (1985), un text „despre iubiri în vremuri de pace şi război", dar subiectul se desfăşoară acum pe mai multe paliere temporale şi scripturale. Scoţând la înaintare artileria grea a textualismului -distorsionarea fabulei, metatextul, punerea în abis, proliferarea centripetă a semnificaţiilor etc.-, S. compune o epică arborescentă în care geometria discursului îşi subordonează iarăşi anarhia vieţii. Deşi relevă o modificare a perspectivei, cărţile de după 1989 rămân ancorate în acelaşi univers al comunismului acaparant. Apărute cu o întârziere de un deceniu, povestirile din Provizoriu, Sud (Libertate supravegheată) (2000) evocă, de data aceasta cu o ironie dusă uneori până la sarcasm, lumea comunistă din faza terminală. Sentimentul dominant este acela al unui clopot de sticlă care nu protejează, ci constrânge. Protagoniştii sunt nişte inadaptaţi incurabili, fie plutind în apatie, fie aşteptând deziluzia care va surveni implacabil. Altfel spus, ceea ce miră nu este revolta (prospectivă sau retrospectivă) împotriva regimului, ci dezangajarea totală a individului, care pare să fi lăsat orice speranţă odată intrat pe acest tărâm. Viaţa ca literatură (2001) reuneşte reportaje şi cronici scrise pe un ton accesibil, dat fiind caracterul lor jurnalistic. în timp ce cronicile şi analizele literare suferă de pe urma sentimentalismului, decupajele sec^ rămân captivante: micii meseriaşi, anticarii sau cerşetorii care\ recită din Mihai Eminescu sunt prinşi în câteva „figurine" sugestive. De altfel, specialitatea lui S. - atât în proză, cât şi în publicistică - se dovedeşte a fi instantaneul semnificativ, cu atât mai reuşit cu cât autorul se abţine să îngroaşe tuşele prin intervenţie directă. Deadline (2003) este un roman autobiografic ale cărui nuclee sunt copilăria petrecută în Colentina, munca în redacţii şi experienţa de navetist. în fond, cartea însăşi este o „navetă" între trecut şi prezent, construindu-se după principiul reflectărilor concomitente, pe care prozatorul îl utilizase încă din primele sale scrieri.
SCRIERI: Carapacea, Bucureşti, 1979; Nopţi de trecere, Bucureşti, 1984; Vară târzie (despre iubiri în vremuri de pace şi război), Bucureşti, 1985; Provizoriu, Sud (Libertate supravegheată), Piteşti, 2000; Viaţa ca literatură, Bucureşti, 2001; Deadline, Bucureşti, 2003.
357 Dicţionarul general al literaturii române
Stan
Repere bibliografice: Ciobanu, însemne, II, 276-282; Mircea Scarlat, Carapacea", CNT, 1980,7; Paul Dugneanu, Etică şi modernitate, LCF, 1980, 10; Sorin Pârvu, „Carapacea", CL, 1980, 4; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 293-296; Nicolae Georgescu, Experimentul fantastic, LCF, 1984, 30; Nicolae Georgescu, „Nopţi de trecere", LCF, 1984, 35; Petre Răileanu, „Nopţi de trecere", TR, 1984, 45; Paul Dugneanu, Portretul unei generaţii, LCF, 1985, 11; Radu Săplăcan, Poziţia şi-expoziţia unui roman, AST, 1985, 3; Ion Bogdan Lefter, Formele romanului şi „esenţa vieţii", RL, 1987, 15; Doina Jela, Capacitatea de a povesti, TMS, 1987, 4; Holban, Profiluri, 389-391; Paul Dugneanu, Vocaţia romanului sintetic; LCF, 1988,26; Cosma, Romanul, 1,249-250; Cristea, A scrie, 215-218; Ţeposu, Istoria, 117-119; Cristina Ionică, Carte cu tinere personaje, OC, 2001,61; C. Rogozanu, Viaţa la mare, OC, 2001, 68; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 204-205; Daniel Cristea-Enache, File de dicţionar, ALA, 2002,626; Iulia Alexa, Literatura ca viaţă, RL, 2002,43; Dicţ.scriit.rom., IV, 328-330.	A.	Tr.
STAN, Elena (21.V.1930, Câmpeni, j. Alba - 13.XI.1985, Cluj-Napoca), istoric literar. Este fiica Sofiei (n. Popovici, prin adopţie Veress) şi a lui Traian Stan, magistrat. Urmează şcoala primară la Turda (1937-1941), unde începe şi liceul, pe care îl va absolvi în 1948 la Cluj. Studentă mai întâi la filosofie (1948-1949), va obţine însă licenţa în filologie în 1953, la Universitatea clujeană. Din acelaşi an devine cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, în colectivul de lexicografie, trecând apoi la secţia de literatură, de unde se va pensiona în 1985. Este doctor în filologie al Universităţii din Iaşi, cu teza Poezia lui Eminescu în Transilvania (1969). Debutează în 1956, la „Scrisul bănăţean", cu articolul Limba şi stilul lui Liviu Rebreanu în romanul „Ion". Studii şi articole de istorie literară îi apar în „Cercetări de lingvistică", „Revista de istorie şi teorie literară", „Tribuna", „laşul literar", „Nyelves irodalomtudomânyi kozlemenyek" ş.a. Participă la elaborarea unor lucrări colective, precum Dicţionar român-maghiar (1957), Dicţionar maghiar-român (1964), este redactor responsabil la „Studii de istorie literară şi folclor" (1964, împreună cu Iosif Pervain). A fost căsătorită cu criticul Radu Enescu.
Cercetare de istorie literară, Poezia lui Eminescu în Transilvania (1969) este cea mai rezistentă lucrare semnată de S. Studiul, structurat în patru capitole, îşi propune să demonstreze că între cele două momente de sincronism cultural dintre Transilvania şi Principate până la Unire, primul fiind „epoca Alecsandri", prin Andrei Mureşanu, şi cel de-al doilea „epoca Sadoveanu", cu Octavian Goga şi Ion Agârbiceanu, a mai existat o verigă de legătură, şi anume opera eminesciană. Sunt analizate, într-un tablou documentat cu acribie, căile de acces ale poeziei lui Eminescu în Transilvania, atât în timpul vieţii acestuia, odată cu publicarea versurilor în reviste ardelene, cât şi post-mortem, prin introducerea poetului în manuale şcolare, prin revitalizarea interesului cu prilejuri aniversare sau comemorative etc. în capitolul Opinii critice, unde urmează îndeaproape ideea că în interpretarea operei eminesciene critica din Transilvania a oscilat între părerile lui Titu Maiorescu şi cele ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, S. împarte criticii lui Eminescu în apologeţi şi detractori, urmărind notele caracteristice ale fiecăruia. Ultimul capitol
supune analizei înrâurirea pe care a avut-o lirica lui Eminescu în Transilvania. Studiul, scris cu claritate şi articulat cu o deosebită coerenţă şi, mai ales, cu o mare atenţie pentru exactitatea informaţiei, rămâne şi azi un punct de referinţă pentru eminescologi. De la S. s-au păstrat în manuscris un studiu monografic despre Ion Agârbiceanu şi o lucrare, realizată în colaborare cu Ion Istrate, despre Societatea Academică „Petru Maior" (Budapesta), alături de materialul redactat pentru Dicţionarul cronologic al romanului românesc.
SCRIERI: Poezia lui Eminescu în Transilvania, Bucureşti, 1969; Momentul „Tribunei" sibiene (1884-1903), Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Mihai Ungheanu, Drepturile editoriale ale cercetării bibliografice, „Scânteia tineretului", 1969,6 403; Graţian Jucan, „Poezia lui Eminescu în Transilvania", IL, 1970,1. C.B.
STAN, Mihai (9.VII.1943, Bucureşti), prozator şi editor. Este fiul Elenei (n. Cârstea) şi al lui Stan C. Stan, militar de carieră. Urmează cursurile liceului din Găeşti (1950-1961), apoi e student la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Piteşti (1963-1966). Va lucra în învăţământ până la pensionare, ca profesor în mai multe localităţi din judeţul Dâmboviţa. Este, din 1997, fondatorul şi directorul Editurii Bibliotheca din Târgovişte, secretar de redacţie, iar din 2002 redactor-şef al revistei „Litere", editată la Găeşti. începe cu articole de psihopedagogie, în 1968, la revista „în slujba patriei". Mai colaborează la „Dâmboviţa", „Graiul Dâmboviţei", „Literatorul", „Limba şi literatura română", „Curier", „Literatura şi arta", „Sud" ş.a.
Debutând ca prozator destul de târziu, cu romanul Clone, apărut în 2003, S. se remarcă prin abilitatea şi siguranţa cu care ştie să construiască un spaţiu ficţional, subtil gândit şi cu puternice tangenţe la realitatea imediată. Deşi declarat fantastic, romanul aşază în prim-plan câteva perspective neliniştitoare asupra condiţiei umane de azi şi de totdeauna, înfăţişându-se pe sine în mai multe ipostaze - narator, personaj, dar şi critic al celor relatate -, autorul vădeşte o bună cunoaştere a naturii omului, ca şi a tehnicilor moderne de manipulare: genetică, temporală, spaţială sau imagistică. El probează, astfel, virtuţi de romancier original, capabil să dea dimensiuni insolite literaturii SF. Ca editor, S. s-a remarcat prin iniţierea unor colecţii şi serii („Romanul contemporan", „Eseu", „Memoria", „Historia"), în care au apărut cărţi de ţinută, semnate, între alţii, de Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, D. Vatamaniuc, H. Zalis. Tot pe linia împlinirilor editoriale se înscriu dicţionarul Scriitori dâmboviţeni (1998), realizat împreună cu Lucian Grigorescu şi Steliana Păun, precum şi antologia Poezia acasă. Poeţi contemporani din Basarabia (2003), alcătuită în colaborare cu poetul Iulian Filip din Chişinău. Este o antologie cuprinzătoare din lirica de peste Prut, aducând bune servicii prin caracterul recuperator al textelor şi prin consemnarea unor nume de scriitori mai puţin cunoscuţi.
SCRIERI: Scriitori dâmboviţeni (în colaborare cu Lucian Grigorescu şi Steliana Păun), I, Târgovişte, 1998; Clone, Târgovişte, 2003. Antologii: Mihai Viteazul în memoria urmaşilor, Târgovişte, 2001; Poezia acasă. Poeţi
Stan
Dicţionarul general al literaturii române 358
contemporani din Basarabia, Târgovişte, 2003 (în colaborare cu Iulian Filip).
Repere bibliografice: Petrescu-Paraschiva, Dicţ. lit. Dâmboviţa, 205-206; Petre Ciobanu, Mihail Gabriel Popescu, Memoria dascălilor noştri, IV, Târgovişte, 2000,109-114; Tudor Cristea, Parodic şi parabolă, „Litere", 2003, 9; Sultana Craia, Un roman postmodem, „Universul cărţii", 2003,10.	F.	P.
STAN, Nicolae (2.1.1953, Crăsani, j. Ialomiţa), prozator. Este fiul Măriei şi al lui Niţă Stan, agricultori. Absolvent al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, va fi din 1979 profesor la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul" din Slobozia, îndeplinind şi alte funcţii: consilier-şef al Inspectoratului Judeţean pentru Cultură Ialomiţa (1990-1995), preşedinte al Comisiei de Cultură a Consiliului Judeţean Ialomiţa (1996-2000). Obţine doctoratul în filosofie cu teza Măştile lui Nietzsche. Din 1999 este director al colegiului din Slobozia. A frecventat Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, şi cenaclul Junimea al lui Ov. S. Crohmălniceanu. Debutează în 1981, cu povestirea Un taifas obişnuit; prezentată de Constantin Ţoiu, la „România literară", iar editorial în 1984 cu o culegere de proză scurtă, Boare de Waterloo. Scoate, în calitate de codirector, revista „Provincia" (1990-1993). Mai colaborează la „Luceafărul", „Arcadia", Art-Panorama", „Sinteze", „Tomis", „Ialomiţa literar-artistică". A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi cu Premiul Concursului Naţional „AL Odobescu", ambele în 2000.
Volumul Boare de Waterloo cuprinde opt proze încadrate de
o	prefaţă a autorului şi un epilog, scrise într-un stil constatativ şi concis. Mediul predilect al lui S. este cel rural sau cel al închisorii. Se remarcă pasiunea pentru faptul brut, caracterul documentar, privirea întâmplărilor dintr-o perspectivă detaşată, exterioară. Povestirea Un taifas obişnuit, dedicată lui Marin Preda, are ceva din atmosfera stranie a nuvelelor acestuia: moartea unui ţăran primeşte conotaţii tragice, simbolice -„cel mai slab dintre toţi" e strivit de „matahala" formată din ceilalţi. După rotire, o poveste despre singurătate şi uitare, permite trimiterea la teoria lui Mircea Eliade despre camuflarea sacrului în profan: o mănăstire e transformată în crescătorie de pui şi păzitoarea ei, Dida, petrece o după-amiază ciudată sub cupola pe pereţii căreia foşnesc uşor sfinţii pictaţi. De veghe în coridor, de dimensiunile unei nuvele, surprinde incompatibilitatea a două tipuri de gândire: a unui paznic de închisoare, venit de la ţară, şi a deţinuţilor comunişti care se află sub supravegherea lui şi care încearcă să îl convertească ideologic. Se remarcă alternanţa planurilor narative, construcţia elaborată, combinarea realului cu miraculosul basmelor. Romanul Aşezarea (1989) se situează în prima lui parte sub semnul Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann prin destinul protagonistului, un tânăr profesor de filosofie, Şerban Ghika, trimis într-un preventoriu pentru tratarea unei boli nenumite. Autoanaliza personajului este întreruptă de mai multe pasaje narative ce se intersectează, în centrul lor aflându-se un croitor, un avocat, un actor şi un grup de tineri. Titlul cărţii
sugerează confruntarea cu lipsa de idealuri, cu meschinăria locuitorilor din Valea Lungă, unde Şerban Ghika îşi avea catedra. Totodată, Aşezarea spune ceva şi despre condiţia de înfrânt a personajului. Perspectiva adusă de scrisorile din Epilog asupra relaţiilor cu lumea condusă de cei cu care Ghika intră în conflict vrea să exprime raportul autorului cu societatea vremii, guvernată de ideologia comunistă. Romanul, respins de mai multe ori de cenzură, dezvăluie o atitudine negatoare, ironic corozivă prin chiar idilismul fals şi excesul de zel afirmativ din final. După publicarea celui de-al doilea roman, Apă neagră (1999), Constantin Ţoiu îl cita pe S. alături de Marin Preda şi Nicolae Velea, ca „al treilea din dinastia recentă a Câmpiei". Naraţiunea, care proiectează epic viaţa unei comunităţi rurale din Bărăgan, pe fundalul ultimilor cincizeci de ani, poartă însemne ale postmodernismului: neaşteptate schimbări de perspectivă, întretăierea planurilor .temporale, amalgamarea stilurilor - ştiinţific (propriu studiului socioantropologic), ironic (practicat de preşedintele comisiei culturale), cronicăresc fabulos, cu accente biblice, oral (specific lumii rurale evocate). Scriitura, modernă, trimite la procedee frecvente în romanul de azi. Generat prin intersectarea a două fire epice: prezentul - Moise Constantin, un şef al forului cultural judeţean, organizează o acţiune de cercetare a tradiţiei în satul Crăsani - şi istoria violentă ce trece peste această localitate între 1949 şi 1989, textul romanesc are drept cheie o fotografie veche ce le reuneşte pe cele şapte personaje prin intermediul cărora este reconstituit universul fantastic, imemorial al satului. Totul vorbeşte despre moarte, corupţie, păcat, de aici vine şi semnul bifat pe fruntea celor din fotografie, marcând dispariţia lor. Apa neagră simbolizează apo-calipsa, căderea, distrugerea şi autodistrugerea, ce duc această lume către un proces al resorbţiei în sine, invers facerii. Ambiţios ca proiect, „romanul mozaicat" Evelyn (2003), aducând în pagină, cu dexteritate ironică, „oameni din Slobozia", se declară o replică la Oameni din Dublin de James Joyce.
SCRIERI: Boare de Waterloo, Bucureşti, 1984; Aşezarea, Bucureşti, 1989; Apă neagră, Bucureşti, 1999; Clepsidra vie, Călăraşi, 2001; Evelyn, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Povestitorii III, RL, 1985,19; Val Condurache, „Boare de Waterloo", CL, 1985, 10; Radu Comănescu, \ Limite depăşite, LCF, 1988,20; Mihai Ungheanu, „Aşezarea", LCF, 1989, 38; Cristea, A scrie, 230-234; Lovinescu, Unde scurte, IV, 213-217; Dan Silviu Boerescu, Fotografia cu cruciuliţe, „Cuvântul", 2000,1; Gheorghe Dobre, Lumea ca text, textul ca lume, TMS, 2000, 4; Ion Roşioru, „Apă neagră", TMS, 2000,8; Constantin Dram, Mirabila câmpie sau Fotografie cu grup de domni şi tovarăşi, CL, 2001,9; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III,
253-255; Popa, Ist. lit., II, 924; Vasile, Proza, 253-255; Şerban Codrin, Personalia. Dicţionar al personalităţilor ialomiţene, Constanţa, 2002, 138-139; Tudorel Urian, Oameni din Slobozia, RL, 2003,36; Constantin Dram, Povestirea între aparenţă şificţional, CL, 2003,12.	D.	Mr.
STAN, T. C. (1.11.1907, Târgu Neamţ - 19.V.1940, Bucureşti), prozator, traducător şi publicist. Este fiul Eleonorei şi al lui Constantin Stan, învăţător. Frecventează şcoala primară în oraşul natal, iar ciclul secundar în Piatra Neamţ, Cahul şi Sibiu.
359 Dicţionarul general al literaturii române
Stan
Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie şi concomitent la cea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, pe care le-ar fi absolvit cu succes; numele nu i se regăseşte totuşi în listele licenţiaţilor din anuarele instituţiei. După câteva articole publicate în 1928-1929 în gazetele nemţene „Avântul" şi „Năzuinţa", dă scurte proze în „Bilete de papagal" şi „Radical". Mai colaborează la „Omul liber", „Excelsior", „Viaţa literară", „Viaţa românească" şi „România literară" (la ultimele trei în 1933, cu fragmente de roman), apoi la „Azi", „Convorbiri literare", „Vitrina literară", „Credinţa", „Reporter", „România literară" (1939) ş.a. Corector la unele dintre acestea, mai târziu devine redactor la ziarul „România" şi la Agenţia de ştiri Rador. A mai folosit pseudonimele Corado (în colaborare cu Radu Costăchescu), Tudor Nemţeanu şi Tristan. Editorial, debutează în 1934 cu romanul Cei şapte fraţi siamezi, distins cu Premiul „I. E. Torouţiu" de Societatea Scriitorilor Români, în care va fi admis în aprilie 1935. Au urmat la scurt interval Eu, Tina şi Adam (1935) şi Femeia de la miezul nopţii (1935, în colaborare cu Galia Faressova). Erau anunţate, de asemenea, Gara de Nord, Coiful de aur (roman pentru copii) şi Oraşul cu 3 000 de statui, care nu au mai apărut. Până la sfârşitul prematur i s-au mai tipărit trei traduceri: Cei trei muşchetari de Al. Dumas, Danton de Hermann Wendel şi Maria Tereza de Karl Tschuppik. Alta - Contele de Monte Cristo de Al. Dumas -a rămas needitată.
Aşa cum prevăzusem G. Călinescu şi Eugen Jebeleanu, care recomandă tipărirea romanului Cei şapte fraţi siamezi, cartea va avea un mare succes de librărie, cât şi numeroase întâmpinări critice favorabile. Nu au lipsit unele rezerve voalate şi chiar observaţii negative. Orgolios, S. îşi va apăra lucrarea făcând publice, în 1935, un crez artistic contradictoriu, în care „idealismul" (orientarea spre exterior, către ceilalţi, cărora opera trebuie să le aducă o fărâmă de dreptate ori numai
o	consolare, şi aceea spre interior, concretizată în confesiune sau, dimpotrivă, în mascarea eului odios) stă alături de „materialism" (scrisul fiind socotit şi un mijloc de existenţă, a cărui valoare o indică numărul de exemplare vândute), precum şi o mare admiraţie (compromiţătoare în ochii multora) pentru Cezar Petrescu şi o atitudine negativă faţă de criticii momentului. Disparitatea intenţiilor se reflectă bine în construcţia romanului. Acesta debutează cu un tablou realist al boemei studenţeşti în Bucureştii anilor '30 ai secolului trecut. Cadrul ei, o casă de raport din strada Belvedere, cu locatari amintind mai curând de lumea lui Charles Dickens decât de cea a lui Honore de Balzac, sugerează starea de extremă mizerie a unei întregi societăţi. Formă elementară de subzistenţă, grupul „siamezilor" devine pe neobservate club de dezbatere a problemelor ce frământă tânăra generaţie. Năzuinţa spre o cuprindere largă e rezolvată de autor întrucâtva prea schematic, membrii grupului diferenţiindu-se după locul de origine şi mediul din care provin, după tipul de activitate intelectuală, prin temperament şi printr-o sumă de incidente biografice. Exponent este, în cele din urmă, Isaia Scurtu, student la Litere şi Filosofie şi ucenic în ale gazetăriei. Din analiza lucidă a propriilor trăiri (probabil, în mare proporţie,
cu suport autobiografic) - cadrul familial, dragostea infantilă pentru soţia unui moşier şi deputat, experienţa „dezrădăcinării" şi, paralel, a „standardizării" în şcoală etc. -, ca şi din acelea ale prietenilor, protagonistul formulează un aspru rechizitoriu la adresa establishment-nlm de după primul război mondial. Nutrind credinţa că pentru el şi pentru congenerii săi ţelul este deplina realizare intelectuală, Isaia Scurtu participă totuşi, împreună cu „fratele său siamez" Jack Văraru, la disputele din sânul generaţiei, prilej mai mult pentru autor de a satiriza caustic cele trei tabere în luptă - „antoniştii", „spartachiştii" şi „acţioniştii". Cum sub tuşele groteşti, caricaturale, se recunosc uşor protagoniştii adevăraţi, romanul e în această secvenţă unul „cu cheie". Modalitatea e abandonată ulterior în favoarea înfăţişării peripeţiilor prin care trec „siamezii" în tentativa lor de a se integra sistemului social. Intenţia prozatorului de a sugera o perspectivă cât se poate de sumbră e justificată epic numai în parte de compromisurile făcute de unii (bunăoară, de actriţa Nina Bonciu şi de sculptoriţa Ioana Smeu), de ratarea ce îi pândeşte pe alţii (pe matematicianul Bazil Antohie ori pe inginerul Anton Şetraru), susţinându-se mai ales prin oarecum aleatoria îmbolnăvire de tuberculoză şi moartea lui Isaia Scurtu. Cel de-al doilea roman, Eu, Tina şi Adam, a părut mai puţin „făcut", lipsit de schematismul şi de cvasitendenţionismul primului, dar şi mai puţin original. Familiare le erau cititorilor atât tabloul mediului provincial, cel al târgului moldav, cu apele sale stagnante, cât şi personajele principale - judecătorul Sandu Arbore, tip pasiv, incapabil de rezistenţă la acţiunea nefastă din afară, ale cărei efecte le discerne însă lucid, cu detaşare, şi bovarica Tina, fascinată de „lumea bună" care îşi petrece timpul pe transatlantice, în marile restaurante ori cazinouri, „lume" descoperită ei de romanele senzaţionale ale lui Adam Adam. Reţine atenţia înregistrarea plină de fineţe, din perspectiva naratorului-personaj Sandu Arbore, a progresiei sentimentului faţă de Tina, de la camaraderia protectoare la iubirea fierbinte, înfrângând inhibiţii fireşti (legate de marea diferenţă de vârstă, de relaţiile vechi, amicale cu familia ori de opinia lumii), dar pusă tocmai atunci în imposibilitatea de a se împlini. Remarcabil este faptul că motivul profund al neîmplinirii rămâne nedeterminat, în egală măsură putând fi vorba de un sentiment neîmpărtăşit, de un accident fatal (întâlnirea Tinei cu cinicul scriitor Adam Adam) sau de un contratimp ori de o neînţelegere. Dacă Sandu Arbore are astfel unele afinităţi cu Sandu, personajul lui Anton Holban, Tina o anticipează destul de mult pe Otilia lui G. Călinescu. Romanul se resimte însă din cauza precipitării autorului, a neaprofundării analizei, ceea ce ar explica şi schimbarea registrului de la o carte la alta. O metamorfoză aduce şi romanul Femeia de la miezul nopţii, din care apăruseră câteva fragmente în revista „Reporter" numai sub semnătura Galiei Faressova. Asupra existenţei reale a acesteia S. insistă în prefaţa volumului, unde neagă şi orice similitudine cu Doamna T., eroina lui Camil Petrescu. Autoa-rea-protagonistă se numea Galea Tecesova, prin căsătorie Unchiaşu. Dar, ca şi în Patul lui Procust, sfaturile date colaboratoarei sale, reproduse în prefaţă, dezvăluie părerile lui S.
Stanca
Dicţionarul general al literaturii române 360
despre romanul subiectiv. Pentru a interesa, romancierul de acest tip ar trebui să facă o selecţie severă a trăirilor proprii, să relateze „fără prejudecăţi", „cu ochii unui străin", „cu bestialitate" chiar, ceea ce are comun cu cititorii, şi anume nu ce e bun în el, fiindcă ar fi convenţional. Relatarea autobiografică a Galiei, cântăreaţa de la restaurantul bucureştean „Rai", se conformează acestor precepte. O Moli Flanders, în fond, ea îşi povesteşte viaţa marcată de o sexualitate precoce, frenetică, multă vreme la limita maladivului, izvor de suferinţe fizice şi morale nesfârşite. Romanul nu alunecă totuşi în pornografie, ci mai degrabă în epicul senzaţional, înglobând întâmplări din revoluţia bolşevică, episoade cu agenţi de Siguranţă, comunişti şi terorişti străini, consum de droguri, cu eroi de fapt divers, precum un mare ziarist cunoscut ca mare şantajist ori acela ce o iubeşte cu pasiune pe Maria Başkirţeva, o celebritate defunctă de peste trei decenii.
SCRIERI: Cei şapte fraţi siamezi, Bucureşti, [1934]; Eu, Tina şi Adam, Bucureşti, [1935]; Femeia de la miezul nopţii (în colaborare cu Galia Faressova), Bucureşti, [1935]. Traduceri: Alexandre Dumas, Cei trei muşchetari, Bucureşti, [1935]; Hermann Wendel, Danton, Bucureşti, 1936 (în colaborare); Karl Tschuppik, Maria Tereza, Bucureşti, [1939] (în colaborare cu I. Hanu).
Repere bibliografice: G. Călinescu, Miscellanea. Scriitori noi, VR, 1933, 5; George Demetru Pan, „Cei şapte fraţi siamezi", „Naţionalul nou", 1934,164; C. Dan Pantazescu, „Cei şapte fraţi siamezi", ŢA, 1934, 748; Nicolae Roşu, Idei dintr-un roman, „Azi", 1935,1; Papadima, Creatorii, 361-364; C.I.Ş. [C. I. Şiclovanu], De vorbă cu T. C. Stan, FCL, 1935,1233; N. Albu, „Cei şapte fraţi siamezi", „Progres şi cultură", 1935, 3; C. Panaitescu, „Eu, Tina şi Adam", FCL, 1935,1271; Nicolae Roşu, Doi romancieri: T. C. Stan şi George Acsinteanu, CL, 1935, 3-5; C. Dan Pantazescu, „Eu, Tina şi Adam", ŢA, 1935,826; N. S. [N. Steinhardt], „Cei şapte fraţi siamezi", „Revista burgheză", 1935, 4-5; Pericle Martinescu, „Eu, Tina şi Adam", „Reporter", 1935,70; N. Pătraşcu, Un scriitor al micii burghezii, „Reporter", 1935, 71; AD. B., „Eu, Tina şi Adam", VR, 1935, 5-6; Victor Valeriu Martinescu, Galia Faressova, „Reporter", 1935,73-74; C. I. Şiclovanu, Doi autori şi o carte, FCL, 1935, 1472; Teodor Scarlat, „Femeia de la miezul nopţii", „Naţionalul nou", 1936,505; Nicolae Roşu, Ne-a părăsit un scriitor, U, 1940,143; M.R.P. [Miron Radu Paraschivescu], T. C. Stan, TIL, 1940, 1 096; Ştefan B. [Ştefan Baciu], T. C. Stan, UVR, 1940, 22; Radu Gyr, La despărţirea de T. C. Stan, CML, 1940, 61; Predescu, Encicl, 801; Călinescu, Ist. lit. (1941), 880, Ist. lit. (1982), 967; Const. Virgil Gheorghiu, T. C. Stan, „Basarabia literară", 1942, 13; N. Ladmiss-Andreescu, T. C. Stan, „Basarabia literară", 1943,46; Dan Petraşincu, Trei ani de la moartea lui T. C. Stan, VAA, 1943,752; E. Dimitriu, Amintirea lui T. C. Stan, VAA, 1943, 752; Tudor Arghezi, T. C. Stan, „Informaţia zilei", 1943, 494; Antonescu, Scriitori, 84-92; Ion Simuţ, Destine, F, 1983, 6; T. C. Stan, RRI, III, partea II, 535-549; Dicţ. scriit. rom., IV, 331-332. V. D.
STANCA, Dan (30.IX.1955, Bucureşti), prozator, eseist şi jurnalist. Este fiul Virginiei Stanca (n. Giugaru), medic stomatolog, şi al lui Gheorghe Stanca, ofiţer. Urmează la Bucureşti cursurile Şcolii Generale nr. 152 (1962-1970), Liceul nr. 33 (1970-1974) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză-română (1974-1978). Repartizat ca profesor la Şcoala Generală nr. 4 din Giurgiu, în
1982 părăseşte învăţământul spre a se angaja ca muncitor necalificat pe un şantier de la periferia capitalei. Corector la „România liberă" (1983-1988), devine redactor la „Scânteia tineretului", secţia de politică internaţională (1988-1989), ulterior la suplimentul literar al cotidianului „Tineretul liber" (1990-1992), în intervalul 1992-1993 îndeplinind şi funcţia de redactor-şef adjunct al ziarului; concomitent, colaborează la postul de radio Europa Liberă cu comentarii politice. Din 1994 lucrează ca redactor la secţia culturală a „României libere". Debutează în 1986, cu proză scurtă, la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»". A mai colaborat la „Adevărul literar şi artistic", „Apostrof", „Convorbiri literare", „Familia", „Litere, arte & idei", „Luceafărul", „Ramuri", „România literară", „Tomis", „Vatra", „Viaţa românească" ş.a. Prima carte, romanul Vântul sau ţipătul altuia, îi apare în 1992.1 se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor în 1997.
Pentru eseistul din Simbol sau vedenie (1995) literatura înseamnă „propunerea unei religii", „şoc transformator sau demolator". Intre literatura „prilej de virtuozitate" şi cea scrisă „prost", dar animată de „o credinţă mistuitoare în fantasmele închipuite", S. o preferă pe cea de-a doua. Ceea ce afirmă despre marea poezie se poate extinde şi asupra prozei: mijloc de a „dezvălui chipul cel mai ascuns al divinităţii"şi de a pătrunde în miezul originar unde „Fiinţa se întrepătrunde cu Non-fiinţa", opera exercită asupra cititorului, prin lectura ei repetată, un efect de „învăluire", care îl conduce „spre o înţelegere superioară", deoarece „învăluirea presupune participare, comuniune, consens liturgic". Relaţia dintre autor şi cititor este integratoare. In plină ofensivă a „gândirii slabe", S. reactualizează, atât în eseuri cât şi în proza de imaginaţie, tipul de creator vizionar. Considerat în raport cu generaţia sa, el este un solitar. Nu însă unul indiferent, ci definindu-se prin distanţare şi diferenţiere polemică. încă de la romanul Vântul sau ţipătul altuia scriitorul contestă statutul şi finalitatea literaturii ca pură „aventură a limbajului", ca „inginerie textuală". „Tehnologia textului - spune un personaj - e la fel de rece şi de precisă ca şi cea a maşinii. Sunt mii şi mii de autori care-şi fac un titlu de glorie din a se proclama «producători» de text. Nu contează ce scrii, ce finalitate dai acestui act. Contează să scrii bine", iar aceasta înseamnă „a decădea în tehnică şi virtuozitate" (tema revine, în alt roman, ironizându-se, de pildă, „scălâmbăielile textualiste"). în locul lumii insulare şi lipsite de transcendenţă a postmodernilor, S. propune o lume coerentă şi plină, aşadar
o	perspectivă unificatoare, iar accentul pe care alţii îl pun pe suprafaţa textuală se mută la el pe substanţa textului. Şi cadrul cultural se dovedeşte mult diferit de al congenerilor. Pe diferite planuri, modelele sale se numesc Gogol, Dostoievski şi Mihail Bulgakov, Rene Guenon şi Vasile Lovinescu (acestuia îi consacră în 1997 şi un eseu, Contemplatorul solitar), generaţia „Criterion", de la care preia strategii / moduri de raportare la realitate: bunăoară, de la Emil Cioran luciditatea dureroasă cu care „scepticul de serviciu" scrutează tradiţia şi identitatea culturală a românilor, dar şi iluziile omului occidental şi ale omului în genere; de la Mircea Eliade dialectica sacrului, lectura „semnelor" şi soteriologia, propuse omului secularizat
361 Dicţionarul general al literaturii române
Stanca
pentru a-şi depăşi paupertatea ontologică. Cu toată încărcătura ei de disperare şi de scepticism, literatura lui S. nu îşi refuză rostul de a provoca, de a nelinişti spiritele şi de a propune soluţii. E unul din puţinii scriitori de azi, aproape singurul, pentru care literatura nu şi-a pierdut originara misiune profetică. în consecinţă, romanele sale se structurează pe două mari planuri. într-o primă instanţă, ele materializează o capacitate de observaţie morală, socială şi politică ieşită din comun. Cu suverană luciditate şi severitate, nelăsându-se îmblânzit de nici o iluzie, ochiul prozatorului radiografiază societatea românească din epoca totalitarismului comunist şi din cea posttotalitară, dar şi lumea occidentală contemporană. Această frescă de amploare este prefigurată de primul roman şi chiar de nuvelele fantastice din Eu şi iadul (1993) şi desăvârşită de romanele Apocalips amânat (1997), Morminte străvezii (1999), Domnul clipei (2000), dar şi de altele care aruncă sonde într-un viitor previzibil, ca Pasărea orbilor (2001), imagine distopică a României virtuale din jurul anului 2030. Scriitorul se opreşte cu predilecţie asupra strategiilor politice care au condus la decadenţa morală şi spirituală caracteristică „vârstei de fier" (strategii dictatorial-represive în totalitarism, manipulatoare în celelalte cazuri). Este o eră a degenerescenţei universale. în ipostaza ei comunistă, aceasta înseamnă suprimarea libertăţilor, accesul la putere al unor fiinţe patibulare, delaţiune şi teroare (nu întâmplător într-un roman e resuscitată figura torţionarului Ţurcanu, din închisoarea piteşteană de „reeducare" care acum acţionează în libertate, iar în altul se evocă şi masacrul din Piaţa Tien An Men). în ipostaza postdecembristă şi în cea occidentală, ea înseamnă dispariţie a simţului axiologic şi răsturnare diabolică a valorilor, deze-roizare şi desacralizare, uniformizare şi depersonalizare,
somnul conştiinţei şi dictatura lui „Nimeni". Iar în cazul distopiei prospective, echivalează cu existenţa în „postreligie", „contrainiţierea", destine „necoagulate" şi lipsite de orice „racord ontologic", dictatură a minorităţilor şi a „corectitudinii politice" şi, nu în ultimul rând, „marea cacealma" (substantivul revine adesea), constând în inventarea „celor mai perfecţionate mijloace de comunicare, apoi date pe mâna unor fiinţe care nu au ce să comunice". Aceasta este faţa infernală a lumii din romanele lui S., produse ale unui „realism apocaliptic" (Dan C. Mihăilescu). Trebuie subliniat însă că autorul nu se cantonează într-o literatură a derizoriului realităţii contingente şi a „mizerabilismului". în a doua instanţă, evocarea acestui strat al imediatului de maximă concreteţe este dublată mai întâi de un palier eseistic al naraţiunii, de comentariul dizertativ şi colocvial-teoretic - pe o latură a lor romanele pot fi definite şi ca romane-eseu -, fiind astfel învestite cu un prim nivel de transcendenţă. Aici îşi spun cuvântul cultura şi experienţa jurnalistului comentator politic şi cea a eseistului pe teme civice şi culturale. Realul brut şi brutal, ignar şi agresiv -agresiune a materiei infernale - este împins şi filtrat în planul logosului. Privite din acest unghi, cărţile lui S. apar ca tot atâtea dezbateri de idei, iar personajele ca tot atâtea încorporări ale unor teme propuse dezbaterii. Personaje pline, altfel spus cu psihologie, ele sunt în aceeaşi măsură întrupări dialogiste (în sens bahtinian) ale unor puncte de vedere privind condiţia umană la sfârşit şi început de mileniu. De aici provine încărcătura metafizică a naraţiunilor. Cel de-al treilea plan este de natură esoterică şi spirituală. Protagoniştii traversează o mutaţie la palierul fiinţei; o „trecere de nivel" ontologic. Este un fenomen de metanoia, care apare de timpuriu în proza lui Sv unde individul cunoaşte la un moment dat o fază de iluminare, precum povestitorul din naraţiunea titulară din Eu şi iadul sau cum se întâmplă cu profesorul din romanul Muntele viu (1998). Alte personaje, ca preotul Matei Zarna, maestrul Isac Luria, Sorin Fieraru, Leon Templea, Horaţiu Ionescu, studenta Camelia, Horia Cantacuzino ş.a., traversează cruciale experienţe transpersonale. Toţi sunt nişte vizionari, apărători ai spiritului, iar revelaţiile lor vizează refacerea unităţii pierdute a individului şi a lumii, recuperarea arhetipalului, a originarului. în Domnul clipei, contemplând un şir imens de crucificaţi, Sorin Fieraru are viziunea unei uniuni mistice, iar savantul Luria - în fond un mag şi maestru spiritual, a cărui „sectă" e învestită cu misiunea de „a recupera condiţia primordială a omului" - descoperă că pomii înfloriţi fac parte din acelaşi regn cu oamenii şi că din cartea sa îngropată creşte arborele primordial. Toate aceste viziuni şi revelaţii au ca finalitate dobândirea libertăţii şi a salvării - temele ultime ale scriitorului, care impun astfel şi o lectură anagogică a romanelor. în această etapă a evoluţiei personajelor pătrunde în literatura lui S. fantasticul, al cărui specific este determinat de contextul în care apare. Fantasticul capătă un solid fundament teoretic şi simbolic, iar componenta eseistic-meta-fizică şi cea esoterică, iniţiatică (culminând cu metanoia) se încarcă de materia lui vie, fastuoasă, mirifică (în alt plan, cum spune un personaj, producând astfel o definiţie a fantasticului,
Stanca
Dicţionarul general al literaturii române 362
„ceea ce are atributele irealului dăruieşte realului nişte accente insuportabile de autenticitate"). Debordantele imagini fabuloase se impun şi ca tablouri în sine, însă valoarea lor e potenţată de armătura simbolică spirituală. în asemenea îngemănări stau centrul de greutate şi nucleul de semnificaţie al romanelor: un personaj se trezeşte într-o bună dimineaţă fără degetele de la o mână, dar nu simte nici o durere, altuia, bătut sălbatic de huligani, îi apare, în locul urechii, o miraculoasă floare, prin care primeşte „mesaje de la strămoşi", pomii înfloriţi dintr-o livadă încep să se mişte angrenând în „pulsaţia" lor deopotrivă regnul vegetal şi pe cel uman etc. Romanele lui S. introduc fantasticul spiritual, a cărui ţintă definitivă este „drumul spre spirit", cum formulează un personaj central din Domnul clipei. Finalitatea acestui gen de fantastic reprezintă de fapt finalitatea întregului demers al romancierului, care este aceea de a oferi o soluţie de salvare. Paralel cu genul de fantastic paradisiac şi soteriologic, şi la fel de bine reprezentat, este fantasticul dizolvant, sumbru şi terifiant: un măgar pătrunde în biserică şi preotul vede în asta semnul că „biserica va deveni, dacă nu a şi devenit, un coşmar pentru lume", apa unei ploi, care de fapt se dovedeşte a fi vin euharistie, cuprinde pământul ca un „giulgiu, martor al cosmosului înjunghiat", o somptuoasă catedrală se refuză credincioşilor şi se metamorfozează într-un munte inexpugnabil, râsul unui personaj demonic născut din smârcuri provoacă un teribil cutremur de pământ ş.a.m.d. Naraţiunile sunt teatrul unei competiţii fără sfârşit: spirit şi materie, benefic şi malefic, paradisiac şi infernal. Ele exprimă, în ultimă instanţă, competiţia autorului cu el însuşi: lupta dintre scepticismul său împins până la nihilism şi la absurd, pe de o parte, şi salvarea prin soluţia mistică, pe de alta. în slujba acestui agon scriitorul convoacă o multitudine de mijloace, care fac ca prozele lui să fie în acelaşi timp romane-frescă de un realism brutal, romane-eseu şi romane-disertaţie, romane metafizice şi spirituale, romane fantastice. Identitatea lui S. în literatura română actuală se manifestă, nu în ultimul rând, prin această aspiraţie către romanul total, creaţie a unui scriitor care se vrea cronicar şi conştiinţă a vremii sale.
Romanele, multe, pe care „nouâzecistul" Dan Stanca le-a scris în ultimul deceniu au ceva (important) în comun: un anume tip de adversitate, acutizatâ în conflict. De o parte sunt purtătorii, rari, excepţionali, de har divin; de cealaltă, restul ostil al lumii înconjurătoare. între cele două tabere glisează totuşi, făcând naveta şi colportajul de rigoare, două-trei personaje cărora autorul le încredinţează rolul naraţiei; ele se achită bine de sarcina lor, căci epica rezultată e fluentă, alertă, de multe ori palpitantă. Aceste câteva personaje constituie, apoi, o verigă de legătură nu doar pe orizontala faptelor, a întâmplărilor şi evenimentelor, ci şi pe verticala înălţată în planul realului de către nişte profeţi iluminaţi. Cu alte cuvinte, rolul acestor personaje-tampon este şi acela de a face legătura - şi totodată distincţia - între planul realităţii cuminţi, „normale", şi cel al extazelor mistice.
Daniel Cristea-Enache
SCRIERI: Vântul sau ţipătul altuia, Bucureşti, 1992; Eu şi iadul, pref Vasile Andru, Bucureşti, 1993; Simbol sau vedenie, Bucureşti, 1995-Aripile arhanghelului Mihail, Bucureşti, 1996; Apocalips amânat Bucureşti, 1997; Cer iertare, Bucureşti, 1997; Contemplatorul solitar. Introducere în opera lui Vasile Lovinescu, Iaşi, 1997; Ultima biserică, Bucureşti, 1997; Muntele viu, Iaşi, 1998; Ritualul nopţii, pref. Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; Veninul metafizic, Iaşi, 1998; Morminte străvezii, Bucureşti, 1999; Ultimul om, Iaşi, 1999; Domnul clipei, Bucureşti, 2000; Pasărea orbilor, Bucureşti, 2001; Drumul spre piatră, Bucureşti, 2002; A doua zi după moarte, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Roxana Cristian şi Florin Mihăescu).
Repere bibliografice: Romaniţa Constantinescu, Un autor cu un singur cititor, RL, 1992,39; Eugen Simion, Calea spirituală, L, 1993,4; Radu Voinescu, „Vântul sau ţipătul altuia", RL, 1993, 15; Irina Egli, „Vântul sau ţipătul altuia", CC, 1993, 5-6; Ştefan Nicolae, Frumoşii învinşi ai vieţii, VR, 1993, 8-9; Radu Cernătescu, Scriitor sau profet?, LCF, 1995,27; Dan C. Mihăilescu, Realismul apocaliptic,,,22", 1996,16; Alexandru Condeescu, Un infern al mizeriei, ALA, 1996,315; Cristina Necula, Lectură în abis, CC, 1996, 6-7; Alex. Ştefănescu, Literatura dezgustului, RL, 1996,35; Luiza Marinescu, O nouă formulă a romanului fantastic baroc, VR, 1997,9-10; Georgeta Drăghici, O carte-metaforă, RL,
1998,	29; Constantin Dram, întrebările obsesive, CL, 1998, 8; Dan C. Mihăilescu, Graalul în noroi, „22", 1998, 36; Marius Tupan, „Cel mai cumplit lucru este să mori în viaţă..." (interviu cu Dan Stanca), LCF, 1999, 17; Miruna Mureşanu, De vorbă cu... Dan Stanca, „Universul cărţii", 1999,5; Alex. Ştefănescu, Un mare scriitor solitar, RL, 1999,29; Tudorel Urian, Cartea neagră a tranziţiei, „Cuvântul", 1999, 9; Catrinel Popa, Universuri paralele, RL, 2000,4; Dan Bogdan Hanu, Ultimul Stanca, DL, 2000, 3; Dan C. Mihăilescu, Rezervaţia de suflete bizare, „Ziarul de duminică", 2000,18; [Dan Stanca], CNP, 2000,6-9; Miruna Mureşanu, Mântuirea prin literatură, „Universul cărţii", 2000,10; Regman, Ultime explorări, 111-112,117-119; Ioan Lascu, Un fenomen numit Dan Stanca, R, 2001, 1; Daniel Cristea-Enache, Focuri răzleţe, ALA, 2001, 558; Cristian Bădiliţă, Despre optzecismul spiritual, „Cuvântul", 2001, 5; Vasile, Proza, 255-260; Dan C. Mihăilescu, România pe la 2030, „Ziarul de duminică", 2002, 20; Răzvan Codrescu, Recviem pentru România, „Puncte cardinale", 2002, 7; Elisabeta Lăsconi, Revoluţii şi mutaţii metafizice, ALA, 2002,634; Ion Simuţ, Romanul profetic, „Ziua literară", 2002, 23; Tudorel Urian, Călare pe două lumi, RL, 2003,13; Claudiu Groza, Europa de mucava, APF, 2003,5; Bogdan Alexandru Stănescu, Fuga în piatră, LCF, 2003,30.	N.	M.
STANCA, Dominic (31.1.1926, Cluj - 26.VII.1976, Bucureşti), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Corneliei Stanca (n. Vlad) şi al lui Dominic Stanca, medici. Părinţii aveau notabileX înzestrări artistice: mama, absolventă şi a Conservatorului din Budapesta, era o bună pianistă, tatăl a publicat romanul memorialistic între două fronturi (1935). S. urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al Universităţii din Cluj (1936-1940), iar ciclul superior la Liceul „Aurel Vlaicu" din Orăştie (1940-1944), unde se afla în refugiu. înscris, la insistenţa părinţilor, la Facultatea de Medicină a Universităţii „Ferdinand I" (Cluj-Sibiu), o abandonează însă curând, frecventând Facultatea de Drept a aceleiaşi universităţi (1944-1948), iar în 1946 este admis în anul al doilea la secţia de actorie a Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, pe care o va absolvi în 1949. Va juca repertoriu clasic la Teatrul
363 Dicţionarul general al literaturii romane
Stanca
National din Cluj (1948-1953), cu o scurtă detaşare la Reşiţa (1952-1953)/ apoi, la chemarea Mariettei Sadova, la Teatrul Constantin I. Nottara" din Bucureşti (1954-1960), evoluând ulterior la Teatrul Giuleşti (1960-1961), iar din 1961 la Teatrul Barbu Delavrancea", de unde se pensionează medical în 1971. Talent precoce, dotat şi pentru desen (caricatură) şi muzică, a publicat la zece ani versuri în ziarul clujean „Patria" (1936), însă va considera adevăratul său debut apariţia poeziei Crengi în „Revista Fundaţiilor Regale" (1944). Debutul editorial se produce în plină maturitate, cu volumul de scurte povestiri Roata cu şapte spiţe (1957), care evocă, din perspectiva unor personaje secundare, răscoala lui Horea. A colaborat sporadic cu versuri şi povestiri în presa literară, precum şi la radio şi televiziune cu monoloage şi piese de teatru (Meci la Chiţăoani, Aurica 2, Cenuşăreasa şi Anul Nou ş.a.), unele jucate şi la teatre de profesionişti sau amatori. Răpus înainte de vreme de o boală de inimă severă, S. nu a apucat să îşi vadă scrierile tipărite decât parţial, ele fiind adunate postum, prin grija soţiei sale, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, în masivele tomuri Timp scufundat (1981) şi Un ceas de hârtie (1984).
Prin apartenenţa la „generaţia pierdută şi regăsită" (Cornel Regman) a celui de-al doilea val al Cercului Literar de la Sibiu, creaţia lui S. apare astăzi ca o restituire, datorată publicării oarecum întâmplătoare a scrierilor antume, ţinând seama nu de cronologia lor reală, ci de contextul istoric al momentului. Receptarea îndeosebi postumă a poeziei sale - O sălbatică floare iese de sub tipar cu câteva săptămâni înaintea săvârşirii din viaţă a scriitorului, urmându-i Strada care urcă la cer (1977), şi cuprinzătoarea ediţie Un ceas de hârtie - a dezvăluit o literatură preponderent lirică şi baladescă. în contrast cu firea sa jovială
de actor, poemele lui S. se înscriu în linia tradiţiei interbelice, figurile tutelare fiind Lucian Blaga, G. Bacovia, Ion Pillat. S-a afirmat că el „restaurează mai mult o sensibilitate decât traiectul unui singur autor" (Gheorghe Grigurcu). Poetul percepe cosmosul printr-un peisaj de obicei autumnal şi vesperal, ce rezonează ca o stare de spirit: „Amurguri cu coţofene şi vânt / între plopii mari, amari ca de toamnă, / când umbrele sunt nesigure pe pământ / şi la plecare orişice cuvânt te îndeamnă / / şi stăruie stins în penumbra din lunci / cuibul de-o vară, / scrum leneş acum, peste margini prelins / c-o tristeţe amară //şi numai eu neştiut mai răsar / între goale ţinuturi, / ca un amiaz timpuriu, fugar, / plin de mirări şi de fluturi" (Amurguri cu coţofene şi vânt). La ceas crepuscular, înfiorările, neliniştile fiinţei capătă o notă gravă, meditativă, elegiacă, stăpânită însă de un anumit echilibru lăuntric: „O fereastră cu licăr anemic / îşi reazemă fruntea de-un singur copac. / / Amurgul revine. Cuvintele tale / îngheaţă pe arbori. Disperarea lor mută / fulgeră aerul ca o sârmă ghimpată.// Cuvintele mele, mereu mai puţine, / se opresc între azi, între mâine...// Ruine reci, oraşul curge-n ceaţă, / pe când această piatră seamănă cu mine" (Ruine reci). Notaţia laconică, nepatetică, în jurul aceloraşi motive - ireversibilitatea timpului, presentimentul morţii, iubirea, tăcerea, cuvântul, toamna, înserarea, sentimentul fragilităţii -, variate mereu, ca într-o structură rafinat muzicală, din cele trei cicluri ale Vesperalelor mai cu seamă, restituie imaginea unui poet al stărilor difuze şi evanescente: „Vine o zi când pădurile, calme, nu mai dau glas, /pasărea nu zboară mai sus de crengile tinere, / nici iarba nu mai foşneşte la fiece pas./ / O zi, când, din sfere străine, din diafane palori/peste inimi înfierbântate coboară/ o rază difuză de seară / şi multe, multe petale de flori. // O zi -vesperală" (Vine o zi). în prelungirea Vesperalelor se situează scurtele poeme de rezonanţă blagiană din Itinerar dacic (1972), care nu sunt nici evocări, nici descrieri, nici reconstituiri istorice, ci căutări încărcate de emoţie ale specificului originar în peisajul actual. O cu totul altă dispoziţie vădesc Baladele din
1971,	de fapt un fel de poeme epico-dramatice în stil folcloric, dar de invenţie liberă, pe alocuri suprarealistă, creaţii cu totul originale în planul ficţiunii, valorificând fabulosul eroic, unele din ele fiind chiar puse în scenă. Dacă Fata de apă e mai curând
o	legendă din vremea arhaico-mitică, în care un leneş „Dănilaş cel poznaş" (un antierou aproape) alungă spre Bosfor leul care ucidea turmele bătrânei Vineri, apoi, vrând să se însoare cu „fata de apă", zâna Dunării, dispare înghiţit de valuri, iar Pentr-o puică de hangiu relatează, într-un limbaj plin de regionalisme, povestea unei trădări şi a unei răzbunări haiduceşti, Sân Gheorghe Nou debordează de o imaginaţie hâtră, demi-tizantă, enormă. Plictisit să îşi joace rolul sacru-eroic, Sfântul Gheorghe coboară în lume, „la făgădău", ca să bea „trascău" cu notabilităţile rurale, în timp ce ţara, bântuită de „zauru-ba-lauru", e izbăvită de o cătană slobozită de la oaste, Gheorghe din Boiabârz (numele pare coborât din Ţiganiada lui Budai-Deleanu), care devine astfel, prin „remitizare ironică" (Ion Vartic), noul sfânt. Sunt valorificate eroi-comicul grotesc, situaţiile hilare, savuroase, susţinute de o oralitate neaoş
Stanca
Dicţionarul general al literaturii române 364
arhaică. Socotit al patrulea baladist al Cercului Literar la apariţia Străzii care urcă la cer (în echivalenţă proprie, Himmelsberggasse sau La Rue qui monte au ciel), S. se deosebeşte însă de tonul solemn hieratic, neoromantic în fond, caracteristic lui Ştefan Aug. Doinaş sau vărului său Radu Stanca. Evocând Strada Dealului şi Orăştia copilăriei, emblemă, de fapt, a provinciei patriarhale interbelice, poetul se apropie mai curând, prin prozaismul intenţionat, de Ioanichie Olteanu. Acest spaţiu sacralizat al amintirii este populat de o galerie de figuri burleşti, portretizate prin îngroşarea trăsăturilor distinctive, prin bizareria lor comportamental-maniacală. în fond, e o tandră recuperare lirică a trecutului proiectat fabulos, la care concură deopotrivă umorul şi fantezia, anecdoticul şi ludicul, tragicul şi grotescul, macabrul şi ironia distanţatoare. Banalul cotidian, omenesc-firescul iau o turnură carnavalescă, explicit epică prin derularea meseriilor şi profesiilor sub semnul baladescului pitoresc. O amplă desfăşurare de personaje originale configurează atmosfera de epocă, perspectiva fiind a unui umorism superior, a anecdoticului dezvăluit cu voluptate, la modul hilar, în secvenţe narativ-reportericeşti: lui Coşobea cel cu mustăţi atât de lungi, acestea îi sunt scurtate ca să îi încapă în sicriu (Coşobea); un colonel xenofob îşi lasă averea celui mai pauper localnic din urbe, care se nimereşte a fi chiar „o evreică - surdă şi mută" (Norii); un preot de ţară îşi achiziţionează crucea de veci, care, însă, îl răpune, prăvălindu-se peste el (Amilcar Barca); unui ceasornicar numeroasele orologii din prăvălia „La ţanc" nu îi mergeau după ora exactă, ci după „infailibilul său auz muzical" („Astfel bătăile lor decalate-ntre ele/cu diferenţe de clipe, de minute sau ore,/se completau,/se intercalau,/se suprapuneau inegale,/mai scurte,/mai lungi,/mai repezi,/mai rare,/pe tonuri diverse,/cristaline sau grave..."); croitorul posedă un degetar miraculos care coase singur; pălărierul cu o ureche retezată de o schijă se ţicneşte; savantul entomolog aplică pedagogia propriilor săi copii ignoranţi, obligându-i cu sadism să savureze insectele pe care nu le (re)cunosc; un mitoman se închipuie Regele Soare; învăţătorul necromant „peripatetiza cu Aristot din Stagira/ sau flecărea cu Erasm Rotterdamus,/iar o dată pe an, /într-a patrusprezecea zi din decembre, /îl găzduia la sine pe messer Nostradamus", conlucrând totodată cu duhurile necurate, de care nu poate scăpa nici după ce le alungă, fatal urmărit de o notă din pianul unde se oploşise Satan; în fine, farmacistul alchimist se dedă practicilor sale ocult medievale, într-un text memorabil (Farmacistul). Scrise în ultimii ani de viaţă, aceste balade dau măsura deplină a imaginarului insolit al poetului. Afirmat mai întâi ca prozator, cu Roata cu şapte spiţe, ce alcătuieşte apoi, împreună cu ciclul Tulnicele lancului, volumul Pentr-un hoţ de împărat (1968), S. se consacră povestirii de ambianţă istorică. Nu e vorba însă de reconstituire ca atare, în pofida personajelor eroice invocate (Horea, Avram Iancu), acestea rămânând în fundal, definite in absentia, ci de percepţia evenimentelor la nivel popular, dintr-o perspectivă cvasianonimă şi naivă, prin intermediul unor întâmplări episodice banale. în ciclul Roata cu şapte spiţe, o ţărancă face tot posibilul, riscându-şi viaţa, ca puşca ascunsă de bărbatul ei,
fost gornic, să ajungă la răzvrătiţi (Flinta lui Dămian); jertfindu-se, un ţăran beteag vesteşte, buciumând, izbucnirea răzmeriţei (Tulnicul lui Gădălin); alt ţăran izbuteşte să ia, în ziua zdrobirii pe roată a lui Horea, opincile acestuia, obiecte devenite sacre pentru el, pe care apoi, după îndelungi şovăieli, le va încălţa, pentru a porni la Viena să îi spună împăratului păsurile iobagilor (Opincile). în ciclul Tulnicele lancului, un lemnar ce îşi vinde singur obiectele confecţionate face fapte de eroism (Mărian din Poşaga); spânzurat în turnul clopotniţei, un clopotar mut se zbate cu ultimele puteri pentru a le vesti sătenilor prezenţa cătanelor, iar aceştia reuşesc să le pună pe fugă (Clopotarul din Rovine). Un aer tragic-elegiac învăluie aceste mici naraţiuni, din care speranţa dreptăţii dispare, eroii Transilvaniei murind „pentr-un hoţ de împărat". Atent la amănunte, S. schiţează lapidar atmosfera, din câteva detalii, insistând pe culoarea locală, inclusiv lingvistică, pe lexicul popular regional vechi şi rar, pe alocuri poate prea căutat. O viziune carnavalescă asupra lumii (Doina Uricariu) domină pseudocronicile moldoveneşti din Hurmuzul jupâniţei (1968), pastişe ale literaturii cronicăreşti la toate nivelele, de la cel narativ la cel stilistic. Povestirea care împrumută titlul volumului este însă o adevărată nuvelă boccaccescă, unde o jupâniţă de-a doua, ajutată de o dădacă inventivă, îşi înşeală fără pic de căinţă bărbatul, până ce îl loveşte damblaua. O parodie a instabilităţii firii femeieşti, în căutarea unui străin ales şi de neam, care se dovedeşte a fi în cele din urmă doar un biet cântăreţ ce dă bir cu fugiţii, dezvoltă Săptămâna Tudoriţei. în Piua lui Istrate Nan, un sătean îşi mută utilajul când pe un mal, când pe celălalt al apei ce desparte Ţara de Sus de cea de Jos, în funcţie de birurile poruncite de urmaşii voievodului, pierind de pedepse excesive, ca şi păstorul din Oile Ducăi-vodă, acesta din zel de a-i face pe plac domnitorului. Tot rău se sfârşeşte povestea şi pentru fiul nelegitim al unui domn, călugărit cu sila (Boii lui lonaşcu). File de cronică apocaliptică (război, ciumă, cutremur, secetă, potop, lăcuste) se succedă în Adevăratul letopiseţ al lui Enaki vătaful, în timp ce Jalba lui Paramon, care deschide volumul, sau relatarea intrigilor de curte în Sărbătorile boierului Melentie se susţin prin imitarea stilului biblic în prima şi a viziunii cronicăreşti în cealaltă. Livrescul răzbate la fiecare pagină, din plăcerea enormă de a combina situaţii, de a prelucra în mod superior stilistic, dini umorismul parodic al viziunii. Postum, în 1981, apare \ microromanul Moara lui Veselin, replică şi totodată prelungire în proză a ciclului baladesc Strada care urcă la cer, în care evoluează o galerie de personaje din toate stările sociale şi etniile burgului transilvan de pe la 1900, în aceeaşi viziune carnavalescă asupra lumii, cultivând senzaţionalul de factură populară. S. intenţiona (prin 1969) să elaboreze un ciclu livresc în douăsprezece „cânturi", Walderoda, de povestiri fantastico-ludice, pe urmele romanticilor germani, într-o proză poematică ritmată, din care a realizat câteva până la şlefuire stilistică. A mai lăsat un jurnal şi o sumă de aforisme.
SCRIERI: Roata cu şapte spiţe, Bucureşti, 1957; Aurică 2, Bucureşti, 1963; Hurmuzul jupâniţei, Bucureşti, 1968; Pentr-un hoţ de împărat, Bucureşti,
365 Dicţionarul general al literaturii romane
Stanca
1968; Cenuşăreasa, Oradea, 1969; Gri-ru-gri, Bucureşti, 1970; Balade, Bucureşti, 1971; Itinerar dacic, Bucureşti, 1972; O sălbatică floare, Bucureşti, 1976; Strada care urcă la cer, postfaţă Nicolae Balotă, Bucureşti, 1977; Timp scufundat, îngr. Sorana Coroamă-Stanca şi Mariana Vartic, pref. Ion Vartic, Bucureşti, 1981; ed. Bucureşti, 1999; Un ceas de hârtie, îngr. Sorana Coroamă-Stanca şi Doina Uricariu, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 1984; ed. Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Radu Enescu, „Roata cu şapte spiţe", TR, 1957, 14; Valeriu Râpeanu, „Roata cu şapte spiţe", GL, 1957,23; I. D. Bălan, Un debut matur, „Tânărul scriitor", 1957, 8; Savin Bratu, Cronici, II, Bucureşti, 1958,250-251; Mihai Ungheanu, „Hurmuzul jupâniţei", R, 1968, 5; Magdalena Popescu, „Hurmuzul jupâniţei", GL, 1968, 31;
I.	Neacşu, Virtuţile parodiei, ATN, 1968, 8; Monica Lazăr, „Hurmuzul jupâniţei", TR, 1968,37; Sânziana Pop, „Hurmuzul jupâniţei", LCF, 1968, 41; Remus Luca, „Pentr-un hoţ de împărat", VR, 1969,5; I. Negoiţescu, Policromia realismului, CRC, 1971,16; Al. Piru, Speţe revolute, RL, 1971, 37; Ion Vartic, Baladescul antieroic, ECH, 1974, 4; Cornel Regman, Reflexivitate, LCF, 1974, 38; Balotă, Universul, 125-129; Ioanichie Olteanu, Dominic Stanca, RL, 1976,31; Ştefan Aug.Doinaş, Prezentul -câmp heraldic al trecutului, RL, 1976,31; Ioana Diaconescu, Ca o sălbatică floare, VR, 1976, 9; Al. Cistelecan, „O sălbatică floare", F, 1976, 12; Octavian Soviany, „O sălbatică floare", ECH, 1977,1; Emil Mânu, „O sălbatică floare", SPM, 1977,320; Eugen Simion, Dominic Stanca, LCF, 1977,47; Virgil Nistor, „Strada care urcă la cer", ST, 1977,11; Popa, Dicţ. lit. (1977), 518; Regman, Explorări, 302-308; Cornel Ungureanu, „Strada care urcă la cer", O,1978,5; Monica Lazăr, „Strada care urcă la cer", CRC, 1978, 7; Doinaş, Lectura, 175-181; Felea, Aspecte, II, 20-27; Cornel Regman, „Timp scufundat", VR, 1981,9; Nicolae Balotă, Timp scufundat şi revelat, RL, 1981, 39; Doina Uricariu, Utopia lui Dominic Stanca, RL, 1981,45; Vartic, Modelul, 152-163; Ion Lungu, O carte reprezentativă, ST, 1982, 5; Gheorghe Tomozei, Un mare scriitor - Dominic Stanca,
F,	1983, 10; Valentin Taşcu, „Un ceas de hârtie", ST, 1984, 9; Cristian Moraru, „Un ceas de hârtie", RL, 1984, 42; N. Steinhardt, „Un ceas de hârtie", RL, 1985,12; Ştefan Aug. Doinaş, Masca lui Dominic, RL, 1986,5; Regman, De la imperfect, 213-215; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 396-405; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 405-407; Ioan Holban, „Un ceas de hârtie", RL, 2000,28; Regman, Ultime explorări, 177-180; Popa, Ist. lit.,
II,	804-805; Dicţ. scriit. rom., IV, 331-334; Ştefan Aug. Doinaş, Evocări,
Bucureşti, 2003,96-103.	G.	Dn.
STANCA, George (7.V.1947, Buftea), poet şi publicist. Este fiul Anişoarei (n. Crăciun) şi al lui Nicolae Stanca, economist. Urmează la Bucureşti Liceul nr. 25, trecând bacalaureatul în 1965, şi Facultatea de Construcţii Civile, absolvită în 1973, precum şi un curs postuniversitar de sistematizare în 1983. A profesat ca inginer de execuţie, în investiţii, sistematizare teritoriu (ca arhitect-şef al Sectorului 6 din Bucureşti) şi în proiectare. Se dedică pentru o vreme şi muzicii, între 1969 şi
1971	fiind solist vocal al unei formaţii rock. Pe lângă organizarea de spectacole, realizează emisiuni radiofonice, fiind angajat ulterior la revista „Flacăra", ca redactor al paginii de „muzică tânără". Devine secretar al Cenaclului Flacăra, pe care îl va părăsi în 1975, când revine la profesia de inginer. Continuă să scrie în special despre fenomenul rock în „România literară", „Scânteia tineretului", „Contemporanul". După 1989 este redactor-şef la „Independentul" (Deva, 1990), „Fair Play" (1990-1991), „Politichia şi România" (1991),
„Expres magazin" (1991-1992), „Telegraful de Prahova" (1997-1998), „Obiectiv" (Braşov, 2003). înfiinţează revista „Viaţa mondenă" şi este director al publicaţiei „VIP", după care va fonda revista „Super-vip". Este şi director la „Vocea Valahiei" (din 2000) şi la publicaţia „Ro-Coop". Colaborează, de asemenea, la „Zig-zag", „Cotidianul", „Jurnal de Transilvania", „Curierul zilei", „Gazeta de Sud". Din 2001 devine lector la secţia de jurnalism din cadrul Universităţii „Constantin Brâncoveanu" din Bucureşti. Participă la turnee prin ţară ale unor formaţii, recitând pe scenă texte proprii, face parte din jurii naţionale la diverse festivaluri muzicale. Scrie versuri pentru interpreţi pop-folk, realizează emisiuni de profil la Radio Contact, Canalul 38, Antena 1. Din 1994 are propria editură, care îi poartă „porecla", Giuleştino. A debutat, ca gazetar, în „Săptămâna", unde va fi prezent până în 1973, iar ca poet la „Luceafărul", în 1976, semnând G. G. Crăciun. Prima carte de versuri, Tandreţe maximă, îi apare în 1981.
S. este un liric manierist americanizant. De fapt, poetul reciclează în cheie ironică oftături şi declaraţii siropoase romantice: „Şi iar verde de susai / cheile din quai d'orsay/ ba le ai/ ba nu le dai! Mândro/ vână de curvet / te prind eu pe internet". Şi titlurile volumelor sunt simptomatice pentru baladistul boem, nonconformist, câteodată şi subtil, sensibil, sentimental: Tandreţe maximă, Poeme pricinoase (1983), Excursie cu liftul (1988), Angel radios (1994). Oscilând între periferia caragialescă a Bucureştilor şi un spaţiu ficţional generic, atemporal, S. îl aduce pe Urmuz în prezent (poemul Bărăgan în Bărăgan devine simbolic prin repetiţiile sale). Se vrea un poet ludic diferit cumva de colegii săi de generaţie, „melanholia" fiind starea de „gr(e)aţie" a versurilor sale, care merg pe tradiţia cântecelor de lume şi a romanţelor. în volumul de debut poetul trece printr-o serie de stări şi atitudini -bufonerie, sarcasm, agitaţie furibundă, satiră, ironie blândă sau caustică etc. El nu se sfieşte să se lupte şi cu şabloanele, demontând clişeele „epocii de aur": „vă ordon, predaţi polenul la/ centrul de colectare/ [...] avem de realizat un proiect mobilizator/ pe geniu de creator" (împotriva lepidopterelor). Fronda este ingenios jucată, între nevrotic şi derizoriu, disimulându-se în poeme „de nuanţă ecologistă", „descrieri în doi peri", „tandreţe perfidă", prozaism (Radu G. Ţeposu). S. are talentul mixării arhaismelor şi neologismelor, prinse în combinaţii ciudate, dar pare a se opri mereu, inexplicabil, la graniţa dintre poezia minoră şi cea de viziune. Croşetând printre calambururi, perifraze, inovaţii lexicale, jocuri lingvistice, el merge către acelaşi registru senzual-duios ori violent. între greaţă şi graţie, poemele sale „pricinoase", experimentale, se învârt în jurul unei singure teme, considerată importantă: erotismul. „Dar zău uitai cum miroseai/ vanilie, cafea sau ceai/ enibahar, şerbet sau/ Vai!/ Exotică ce mai erai/ coloniala mea de mai!" (Colonială). De la pasteluri sau madrigaluri formulate ambiguu, trecerea pare cumva bruscă spre publicistica polemică din Un an sub Ciorbea (1998) sau din De la marea schimbare la marea dezamăgire (2001).
Stanca
Dicţionarul general al literaturii române 366
SCRIERI: Tandreţe maximă, Bucureşti, 1981; Poeme pricinoase, Bucureşti, 1983; Excursie cu liftul, Bucureşti, 1988; Angel radios, pref. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1994; Un an sub Ciorbea, Bucureşti, 1998; De la marea schimbare la marea dezamăgire, Bucureşti, 2001; Stare de gr(e)aţie, pref. Eugen Simion, postfaţă Ion Rotaru, Bucureşti, 2001; Giuleştina şi ai mei, Bucureşti, 2003. Culegeri: Eşti mică, Bocşă, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Lena Stanca).
Repere bibliografice: Voicu Bugariu, „Tandreţe maximă", LCF, 1981, 50; Constantin Sorescu, „Poeme pricinoase", SLAST, 1984, 9; Mariana Codruţ, „Poeme pricinoase", CL, 1984,2; Valentin F. Mihăescu, „Poeme pricinoase", LCF, 1984,17; Radu Călin Cristea, „Poeme pricinoase", VR, 1984,9; Gheorghe Grigurcu, „Excursie cu liftul", ST, 1988,11; Coşovei, Pornind, 217-220; Traian T. Coşovei, George Stanca sau Excesul de tandreţe, CNT, 1993, 19; Ţeposu, Istoria, 58-59; Popa, Ist. lit., II, 625; Radu G. Ţeposu, George Stanca, în Dicţ. scriit. rom., IV, 334-335; Corina Sandu, Starea defelaţie, LCF, 2003,9.	A.	Ml.
STANCA, Horia (26.IX.1909, Vulcan - 13.VI.2002, Bucureşti), cronicar dramatic, memorialist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Munteanu) şi al lui Sebastian Stanca, preot, consilier eparhial, colaborator al „Luceafărului" de la Pesta. S. este frate al scriitorului Radu Stanca şi văr cu actorul şi poetul Dominic Stanca. Urmează şcoala primară şi gimnaziul la Sebeş-Alba (1916-1922), Liceul „Gh. Bariţiu" la Cluj (1922-1928) şi tot aici cursurile Facultăţii de Drept (1928-1932), obţinând şi doctoratul în 1935. Profesează ca avocat şi, începând din 1930, desfăşoară o susţinută activitate jurnalistică, mai întâi la „Naţiunea", apoi la „Naţiunea română" şi „Tribuna" din Cluj, scrie cronică literară la „Symposion". După cedarea Ardealului de Nord se refugiază la Bucureşti, unde e jurisconsult şi colaborează la ziarul „Ardealul" şi la „Sfarmă-Piatră". Mobilizat şi trimis pe front, participă la campania din Crimeea şi la luptele de la Odessa. în ultimii doi ani de război va fi ataşat de presă la Legaţia Română din Berlin. Reţinut în lagăr (1944-1945), e rănit din greşeală şi internat în spitale din Italia. întors în ţară, va fi angajat funcţionar în Ministerul de Externe şi în Ministerul Informaţiilor. Este epurat în 1946 şi se vede nevoit să lucreze în contabilitate. Arestat şi condamnat la trei ani de muncă silnică (1952-1954), trece prin închisorile de la Jilava şi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ulterior e traducător la o cooperativă de dactilografiere din Bucureşti, şef de secţie la Biblioteca Centrală Universitară (1957-1958) şi din nou traducător, la cooperativele „Deservirea" şi „Prestarea". Scrie la „Comentar", „Atelier literar", participând şi la cenaclul „Tudor Vianu". între
1972	şi 1975 funcţionează ca redactor la „Secolul 20". A debutat editorial în 1959, cu monografia Giuseppe Verdi, apărută sub pseudonimul Dan Vulcan, din cauza interdicţiei de semnătură ca fost deţinut politic. Cunoştinţele în domeniul dramatic şi muzical le-a valorificat în numeroase cronici publicate în reviste clujene, iar interesul pentru limba şi cultura germană i s-a materializat în traduceri (Friedrich Nietzsche, Wolf von Aichelburg ş.a.). în anii '40 a avut relaţii strânse cu membrii Cercului Literar de la Sibiu. A mai semnat Utopius şi Modestin.
După realizarea monografiei despre Giuseppe Verdi, deopotrivă informată şi atractivă, S. îşi desăvârşeşte arta
portretului în cartea despre Ciprian Porumbescu (1975), prezentându-1 pe compozitor în manieră romanescă, sub înfăţişarea unui personaj romantic, marcat de tragism. Intenţia autorului e, totuşi, să îmbine mărturia documentară cu ficţiunea. Cea mai importantă carte a lui rămâne scrierea memorialistică Fragmentarium clujean (1987), alcătuită ca un bildungsroman care încadrează şi imaginea Clujului de altădată. Evocarea se opreşte asupra anilor de şcoală şi de iniţiere în meseria de gazetar, de cronicar dramatic şi muzical, textul deţinând astfel o importantă valoare documentară despre teatrul şi presa clujeană interbelică. Efervescenţa culturală a oraşului găseşte un ecou puternic în formarea conştiinţei artistice a lui S., care îşi retrăieşte tinereţea în scris. Formaţia clasică a memorialistului este evidentă în stilul ^ echilibrat, senin, în decenţa confesiunii, în aşezarea atent \ cronologică a evenimentelor. Harul de portretist transpare din conturarea figurilor de dascăli, actori, regizori, înfăptuită cu farmec şi lirism, dar şi cu ştiinţa selectării detaliului semnificativ. Rememorarea se încarcă de emoţie odată cu relatarea episoadelor dramatice din istoria oraşului (cedarea Clujului) şi din cea a familiei Stanca. Doar finalul aduce o perspectivă ulterioară, convenţional optimistă, asupra acestui oraş de care memorialistul fusese obligat să se despartă după înstrăinarea Ardealului de Nord. Viziunea tradiţională asupra fenomenului cultural (în sensul unei reticenţe faţă de modernism, faţă de inovaţie), menţinerea tonalităţii decente, fără mari incursiuni dincolo de pragul întâmplărilor şi de cel al
367 Dicţionarul general al literaturii române
Stanca
împrejurărilor istorice, sunt constante ale memorialisticii lui S., prezente şi în volumul Aşa a fost să fie... (1994). Scrierea interesează tot prin arta portretului, prin valoarea documentară şi prin atitudinea stoică în faţa încercărilor vieţii. înregistrând evenimentele trăite după cel de-al doilea război mondial, însemnările vin în continuarea celor din Fragmentarium clujean, ca şi a celor din Fragmentarium berlinez (1942-1945), carte apărută mai târziu, în 2000. Dar Bucureştii nu sunt văzuţi ca un spaţiu propice formării spirituale, ci frângerii multor elanuri. Sunt consemnaţi anii care au adus cu ei închisoarea, munca la Canal, cenzura. în acest climat de teroare, umilinţă şi enorme lipsuri, iubirea şi lumea cărţilor sunt singurele modalităţi de supravieţuire. Dacă anterior evocarea trecutului era un pretext pentru retrăirea unor sentimente de jubilaţie, în Aşa a fost să fie... rememorarea evenimentelor care au pecetluit destinul familiei Stanca atinge registrul tragicului. Dincolo de o anume viziune fatalistă, ceea ce se reţine este imaginea unei vieţi guvernate de echilibru sufletesc şi de un admirabil stoicism.
SCRIERI: Giuseppe Verdi, Bucureşti, 1959; Ciprian Porumbescu, Cluj-Napoca, 1975; Fragmentarium clujean, Cluj-Napoca, 1987; Aşa a fost să fie..., Cluj-Napoca, 1994; Printr-un tunel (corespondenţă I. D. Sîrbu-Horia Stanca), îngr. şi postfaţă Dumitru Velea, Petroşani, 1997; Fragmentarium berlinez (1942-1945), Bucureşti, 2000. Traduceri: Albert Emil Brachvogel, Tragedia unui geniu (Friedemann Bach), Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Nestor Gheorghiu); Hermann Kesten, Maurul din Castilia, pref. Tudor Olteanu, Bucureşti, 1974; Wolf von Aichelburg, Poeme - Gedichte, ed. bilingvă, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş); Inge Borde Klein, Teatrul de păpuşi, Bucureşti, 1980; Klaus Kessler, Cronică târzie, Bucureşti, 1984; Otto Flake, Castelul Ortenau, Bucureşti, 1986; Friedrich Nietzsche, Despre genealogia moralei, postfaţă Ion Ianoşi, Cluj-Napoca, 1993 (în colaborare cu Janina Ianoşi); Goethe despre „Faust", în Goethe, Faust, tr. şi introd. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Ardeleanu, Opinii, 113-116; Gabriel Ţepelea, „Fragmentarium clujean", RL, 1988,16; Nae Antonescu, „Fragmentarium clujean", ST, 1988,5; Zaharia Sângeorzan, „Aşa a fost să fie...", ST, 1995, 1-2; Carmen Varfalvi-Berinde, Repere pentru un spaţiu armonic, APF,
1995,	3-4; Adrian Ţion, Tunelul corespondenţei, TR, 1997, 39-40; Mircea Platon, Amintiri din Berlin, CL, 2002, 3; Dicţ. scriit. rom., IV, 335-337.	D.	Mr.
STANCA, Radu (5.III.1920, Sebeş - 26.XII.1962, Cluj), poet, dramaturg şi eseist. Este fiul Măriei (n. Munteanu) şi al lui Sebastian Stanca, preot, consilier eparhial şi colaborator al „Luceafărului" de la Pesta. Scriitorul Horia Stanca îi este frate, iar actorul şi poetul Dominic Stanca văr. Face cursurile primare şi Liceul „Gh. Bariţiu" la Cluj (1927-1938). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene, mutată, după Dictatul de la Viena, la Sibiu, unde obţine licenţa în 1942, cu teza Problema cititului, care va fi şi prima sa carte, apărută în 1943. Debutul în presă se înregistrează foarte devreme, la doar doisprezece ani, cu proza Legenda peştilor, trimisă la „Universul copiilor" (1932). Elev şi ulterior student, participă la viaţa publicistică clujeană scriind la cotidianul „Naţiunea română" şi făcând parte din grupul de la revista „Symposion". La Sibiu
devine, în 1941, redactor responsabil al revistei „Curţile dorului", iar în 1944-1945 secretar de redacţie la „Naţiunea". Tot acum e asistent al lui Lucian Blaga la Catedra de filosofie a culturii (1943-1945). Cea mai importantă participare a lui S. la viaţa culturală a vremii este în cadrul Cercului Literar de la Sibiu, el numărându-se printre iniţiatorii şi semnatarii scrisorii-manifest adresate de grupare lui E. Lovinescu în 1943. Dar pasiunea vieţii sale a fost teatrul. La Sibiu, unde rămâne după ce Universitatea va reveni la Cluj, va preda estetica teatrului la Conservatorul Popular (1945-1949), fiind totodată actor (1947-1948) şi regizor la teatrul din localitate (1949-1961) şi la Teatrul Naţional din Cluj (1961-1962). în 1953, pentru activitatea teatrală, i se decernează Premiul de Stat. Cu excepţia tezei de licenţă, întreaga operă a lui S. va fi tipărită postum, îngrijită de prieteni sau admiratori: Ion Negoiţescu, Al. Căprariu (ca editor şi comentator), Mircea Tomuş, Ioana Lipovanu, Monica Lazăr, Mircea Muthu, Ion Vartic, Marta Petreu.
S. a trăit fulgerător şi a intrat direct în legendă, devenind un simbol al Sibiului teatral (scena din localitate îi poartă acum numele) şi o umbră fină a Clujului. Că nu a avut presenti-
Stanca
Dicţionarul general al literaturii române 368
mentul sfârşitului prematur o dovedeşte faptul că, deşi a scris mult, nu şi-a adunat scrierile în vreo carte. Cu înclinaţie către speculaţia teoretică, a lăsat în manuscris un volum de eseuri, intitulat Aquarium, din care o serie de texte vor intra în Acvariu
(1971)	şi vor fi publicate integral, cu titlul original, abia în 2000. Analizând aceste pagini consistente şi „revoluţionare", Ion Vartic crede chiar că S. a fost „liderul Cercului Literar de la Sibiu". Afirmaţia poate fi acceptată, dar numai în direcţie poetică, eseul intitulat Resurecţia baladei („Revista Cercului Literar", 5/1945) fiind într-adevăr fundamental pentru definirea atmosferei poetice din anturajul „cerchiştilor". Balada, în optica eseistului, se opune „poeziei pure", nu cu violenţă, ci bazându-se pe elemente de valoare tradiţională, fiind „concepută de astă dată ca un «mijloc» poetic şi considerată în sensul absolut contemporan al poeziei". Neîndoielnic, mai toţi poeţii de la Cercul Literar au fructificat această teorie, tonul lor fiind preponderent baladesc până târziu: Ştefan Aug. Doinaş, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu, Dominic Stanca ori şi mai puţin cunoscutul Al. T. Ţion. Cât despre S., el a fost în exclusivitate baladist. Tot Ion Vartic susţine că el „a ilustrat cu strălucire lamentaţia baladescă". în aceeaşi linie intră romantismul, patetismul, atitudinea trubadurescă, vocaţia tragicului, care nu cad în desuetudine, ci izbutesc să păstreze aparenţele modernităţii. Poate că reuşita vine din faptul că toate producţiile sale poetice au o anume conotaţie scenică, tragicul fiind mai degrabă „jucat" decât resimţit ca destin, cum mărturisesc poemele Trubadurul mincinos, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, A doua odă a lui Lactanţiu pentru iubita sa, Invitaţie la o artistă, Baladă studenţească, Regele visător şi mai ales Corydon, din care faimoase vor deveni versurile „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de graţios port inelu-n ureche,/ Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta". Eugen Simion îl defineşte pe S., la care, de la un moment dat, viaţa şi opera se identifică, drept „salcia plângătoare a acestei generaţii, oglindită în râul propriei conştiinţe tragice". Lucrurile nu stau altfel nici în ceea ce priveşte teatrul lui S. Enunţurile teoretice din capitolul Histrioneea - Despre teatrul literar, Metafora în arta regiei, Interiorizare şi exteriorizare în arta actorului - sunt puse în operă atât în propriile realizări actoriceşti, în numeroasele puneri în scenă, dar mai ales în teatrul scris. Regia spectacolelor se va fi păstrat în amintirea publicului şi cel mult a fost consemnată în cronicile momentului, în schimb piesele scrise, unele interpretate pe diverse scene, simt pretexte de analize. în materie de regie, imaginaţia lui era atrasă de registrul grav, semnificaţiile profunde fiind încifrate în metafore scenice memorabile. Tot astfel sunt şi propriile texte dramatice: profunde, simbolizatoare, oarecum romantice, trimiţând mai degrabă la Schiller decât la moderni. Hora domniţelor (compusă în 1945, reprezentată în 1968) este tot un fel de baladă, de legendă, în care patosul iubirii este esenţial şi deviază cursul normal al acţiunii. Ceea ce urma să fie o aventură a unor italieni căutători de comori se metamorfozează într-o revelaţie a frumuseţii femeilor de la noi, sfârşită tragic. Iar cântecul şi dansurile (hora) prinţeselor autohtone (iele) sunt de sorginte
folclorică, dar în coloratură romantică, pe alocuri expresionistă. S. urmăreşte să creeze altceva, chiar dacă porneşte de la modele clasice: un Oedip altfel, care nu se confundă cu cel mitologic (Oedip salvat, 1947), o replică feminină a lui Donjuan (Dona Juana, distinsă în manuscris cu Premiul „E. Lovinescu" în 1947, jucată în 1968) ş.a. De altfel, autorul pune în scenă de regulă doi parteneri, ca în oglindă, unul fiind replica subtilă a celuilalt. Scris pentru scenă, acest teatru rămâne totuşi poetic, cu o tensiune ce vine din filonul lui tragic. în poezie acesta e triumfal, înalt, în vreme ce în teatru este profund, adânc. S. a mai dat câteva texte intitulate Aforisme pentru un actor tânăr, ca şi unele percutante şi pedagogice indicaţii de regie şi Alte aforisme, a realizat, de asemenea, o monografie închinată actorului Ştefan Braborescu (1965). Remarcabil prin ardenţa ideilor este schimbul de scrisori cu Ion Negoiţescu, din care s-a născut volumul Un roman epistolar (1978). Prin opera lui, S. rămâne, cum afirma Ştefan Aug. Doinaş, „una din acele personalităţi fascinante care însumează în ele splendoarea şi tragicul logosului creator; înzestrat deopotrivă pentru poezie, eseistică şi teatru (dramaturg, actor şi regizor), volubil şi însetat de tot ceea ce poate să ofere clipa unui om care trăieşte din plin şi, totodată, o domină prin luciditatea sa, el s-a grăbit să ne dea, în toate aceste domenii, măsura talentului său genuin, presimţind parcă zgârcenia Parcelor neîndurate, care ne taie firul vieţii cu foarfecele".
369 Dicţionarul general al literaturii române
Stanciu
Surprinzătoare e, la Radu Stanca, sinceritatea poemelor, deşi punerea în scenă nu lipseşte. Balada erotică, începută, în chip tradiţional, cu
o	notă fantastică, galopantă, e întoarsă spre motive intime, încât Pierrot-ul care se preface că plânge pentru a ne amuza plânge la sfârşit cu adevărat. Convertirea lirismului trubaduresc, fantastic până la macabru, în lirism intim, terorizat de ideea morţii, e, aici, actul poetic hotărâtor.
Eugen Simion
SCRIERI: Problema cititului. Contribuţii la estetica fenomenului literar, Sibiu, 1943; ed. îngr. şi pref. Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 1997; Ştefan Braborescu, Bucureşti, 1965; Versuri, pref. Ion Negoiţescu, Bucureşti, 1966; Teatru, Bucureşti, 1968; Acvariu, îngr. şi pref. Mircea Tomuş, Cluj, 1971; Poezii, îngr. şi pref. Ioana Lipovanu-Theodorescu, Bucureşti, 1973; IonNegoiţescu-Radu Stanca, Un roman epistolar, Bucureşti, 1978; ed. Cluj-Napoca, 1998; Poezii - Gedichte, ed. bilingvă, tr. Wolf von Aichelburg, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1979; Versuri, îngr. şi pref. Monica Lazăr, Cluj-Napoca, 1980; Teatru, îngr. şi introd. Ioana Lipovanu, Bucureşti, 1985; Aquarium, îngr. Ion Vartic şi Marta Petreu, pref. Ion Vartic, Cluj-Napoca, 2000; Tumul Babei, îngr. şi pref. Irina Petraş, Piteşti, 2000; Balade şi alte poeme - Ballads and Other Poems, ed. bilingvă, tr. Cristina Tătaru, pref. Petru Poantă, Piteşti, 2001; Doti, îngr. şi pref. Petru Poantă, Piteşti, 2001.
Repere bibliografice: George Popa, Literatura ardeleană de azi, „Lanuri", 1939, 4; [Radu Stanca], „Renaşterea", 1940, 131; Ion Negoiţescu, Curente noi în poezia din Ardeal, VRA, 1943, 706; Ştefan Aug. Doinaş, Sublinieri, TIA, 1943,10; Cornel Regman, Radu Stanca, LCF, 1965, 23; Ion Negoiţescu, Poezia lui Radu Stanca, GL, 1966, 32; Gheorghe Grigurcu, „ Versuri", F, 1967,1; Eugen Simion, „ Versuri", GL, 1967,5; Cornel Regman, Radu Stanca şi măştile, TMS, 1967,2; Ion Oarcăsu, Radu Stanca, un romantic vizionar, TR, 1967, 16; Radu Ciobanu, Radu Stanca, un poet al mândriei româneşti, AST, 1967, 10; Căprariu, jurnal, 193-198; Martin, Poeţi, I, 126-133; Regman, Cărţi 142-152; Ion Vartic, Teatrul lui Radu Stanca, TR, 1968, 18; Valeriu Cristea, „Teatru", GL, 1968, 35; Nicolae Manolescu, „Teatru", CNT, 1968,39; Felea, Reflexii, 51-56; Manolescu, Metamorfozele, 125-128; Ion Oarcăsu, Prezenţe poetice, Bucureşti, 1968, 73-79; Valentin Taşcu, Personajul dublu. Note despre teatrul lui Radu Stanca, TR, 1969,18; Mincu, Critice, 1,181-183; V. Fanache, Eseistul Radu Stanca, TR, 1970,3; Balotă, Labirint, 297-303; Doinaş, Diogene, 79-85; Negoiţescu, însemnări, 187-195; Mircea Tomuş, Eseistica lui Radu Stanca, TR, 1970,23; Teodor Tihan, Modalitatea tragică a teatrului, ST, 1970, 8; H. Zalis, Spectacol baladesc şi autobiografie, ST, 1970,8; Bugariu, Incursiuni, 47-54; Nicolae Balotă, Despre pasiuni, Bucureşti, 1971, 63-72; Negoiţescu, Lampa, 44-50; Doinaş, Poezie, 106-112; Grigurcu, Teritoriu, 23-27; Sasu, Progresii, 39-45; Vlad, Convergenţe, 262-268; Horia Stanca, Radu Stanca şi Sibiul, T, 1973,1; Ion Vartic, Note despre condiţia livrescă a teatrului lui Radu Stanca, T, 1973,1; Balotă, Umanităţi, 390-394; Nemoianu, Utilul, 34-38; Poantă, Modalităţi 80-84; Âl. Piru, Teatrul lui Radu Stanca, RL,
1974,	10; Oarcăsu, Destine, 96-99; Tomuş, Istorie, 131-144; Nicolae Ciobanu, „Forme" ale baladescului, LCF, 1975,32; Negoiţescu, Engrame, 112-118; Piru, Poezia, 1,292-303; Taşcu, Incidenţe, 123-126; Balotă, Arte, 195-213; Cioculescu, Itinerar, II, 366-370; Fanache, întâlniri, 19-23; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977, 60-71; Nicolae Manolescu, Radu Stanca - poet baroc, RL, 1978,19; Ioana Lipovanu-Theodorescu, Teatrul tragic al lui Radu Stanca, RITL, 1978, 4; Mânu, Eseu, 284-291; Niţescu, Poeţi, 21-31; Simion, Scriitori, I (1978), 136-140; Ion Vartic, Radu Stanca, poezie şi teatru, Bucureşti, 1978; Mancaş, Trecut, 192-197; Ruja, Valori, 61-66;
Nae Antonescu, Elemente fenomenologice în estetica lui Radu Stanca, ST, 1980, 3; Lit. rom. cont, I, 391-393; Anca Sârghie, Radu Stanca, Cluj-Napoca, 1980; Serban, Ispita, 275-279; N. Barbu, Un trubadur al vieţii, al morţii şi al dragostei, CRC, 1981, 2; Livius Ciocârlie, Mari corespondenţe, Bucureşti, 1981, 241-272; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 45-51,382-387; Piru, Ist. lit, 486-487; Zaciu, Cu cărţile, 48-54; Monica Lazăr, Memoria lui Radu Stanca, VR, 1982, 12; Brădăţeanu, Istoria, III, 185-188; Felea, Prezenţa, 201-205; Vartic, Modelul, 16-17,
140-151,295; Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, CNT, 1983,14; Eugen Todoran, Gânduri despre Radu Stanca, 0,1983,15; Nicolae Manolescu, Teatrul lui Radu Stanca, RL, 1985, 42; Ovidiu Ghidirmic, Poeţi neoromantici, Craiova, 1985, 155-160; Pop, Jocul, 219-230; Ioana Mărgineanu, Teatrul şi artele poetice, Bucureşti, 1986, 232-235; Tihan, Apropierea, 70-76; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 385-395; Scarlat, Ist poeziei, IV, 85-89; Fanache, Eseu, 189-196; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991, 85-86; Ada D. Cruceanu, Radu Stanca -dramaturgul, Timişoara, 1992; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 407-409; Horia Stanca, Aşa a fost să fie..., Cluj-Napoca, 1994, 78-85, passim; Negoiţă Irimie, Prinţul umbrelor, TR, 1995, 35-36; Dosar Radu Stanca, îngr. Ion Vartic, APF, 1995, 9; Popa, Estuar, 151-156; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996,257-262; Titu Popescu, Radu Stanca, bardul Sibiului, ST, 1997, 2-3; Petru Poantă, Cercul Literar de la Sibiu, Cluj-Napoca, 1997, passim; Radu Stanca, DRI,
V,	41-46; Regman, Dinspre Cercul Literar, 7-18; Ovidiu Cotruş, Medalion: Radu Stanca, 0,1999,6; Cărtărescu, Postmodemismul, 301-303; Radu Stanca, PRA, III, 1202-1236; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000, 300; Dicţ. esenţial, 781-783; Ghiţulescu, Istoria, 124-127; Micu, Ist. lit., 341-342, 660-661; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000,84-92; Teodor Tihan, Umanităţi şi valori, Cluj-Napoca, 2000, 200-221; Manolescu, Lista, I, 47-48,11,329-333; Popa, Ist. lit, 1,1174-1179; Dicţ. analitic, IV, 371-373, 501-503; Marian Victor Buciu, Radu Stanca în cercul centrifugal, CNT,
2003,1-4.	V.T.
STANCIU, Dan (28.VII.1952, Lugoj), poet. Este fiul Maricelei (n. Constantinescu) şi al lui Aurel Stanciu, ofiţer. Urmează la Bucureşti gimnaziul şi liceul, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" (1972-1976). De-a lungul timpului a lucrat ca librar, corector şi ca grafician, realizând numeroase ilustraţii de carte. în 1972 debutează la „Luceafărul", iar editorial în 1990, cu volumul Imperiul simpatiei Colaborează la „Orizont", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Echinox", „Dilema veche", „Academia Caţavencu", „Poesis" ş.a.
Critica l-a privit pe S. ca pe un continuator al supra-realismului, în linia lui Gellu Naum. El se îndepărtează însă de unele principii ale curentului, cum ar fi dicteul automat, visele sale sunt adesea lucrate, din nevoia de a evita clişeul, de a găsi alte căi sensurilor şi cuvintelor. Imperiul simpatiei se deschide cu
o	artă poetică: „Aveam de spus un lucru nespus de simplu două-trei silabe în jurul unui inel de agonii volatile şi arderi caligrafiate poate nici atât" (Scindare - Scintilaţie). Efortul celui care încearcă să transmită lucruri, poate mărunte, pe cale raţională rămâne fără rezultat: „Mintea mea accepta să înţeleagă asemenea fenomene (îi erau dragi) însă făcliile acestei înţelegeri mureau repede". Se va întoarce, prin urmare, spre sine, printr-o atentă explorare a trăirilor interioare, căutând o realitate secundă proprie: „într-o zi s-a mărit a
Stanciu
Dicţionarul general al literaturii române 370
devenit peste noapte apt. Nu se mai lovea de sine" (Munca unei familii). Versul, cu aparenţe narative, e de un ludism provocator, etalând posibilităţi combinatorii imprevizibile şi descrieri minuţioase obţinute prin asocieri neaşteptate, frizând absurdul. Fantezismul e întrerupt când şi când de câte o formulare mai transparentă: „Pierzi podul Nivelul de înţelegere unde erai te gâtuie Nu mai ai centru te mişti cu un călcâi pe inimă dansezi împresurat de perne putrede şi apa are puterea să te ia" (Du-te-vino liniştit). Dar călătorul-poet nu poate decât aproxima inexprimabilul, iar cititorul este chemat să se asocieze călătoriei (o tema frecventă în poezia lui S.), să lase frâu liber imaginaţiei, jocului neîngrădit de vreo regulă. Visul, amintirea, alegoria creează o realitate fantasmagorică insolit criptată. Poemele din Simetria fierbinte (1994) induc impresia de coregrafie, în sensul că oniricul, mijloacele avangardiste par asamblate pentru a da rigoare construcţiei, chiar dacă adesea într-un stil ce ţine de un „suprarealism de operetă" (Traian T. Coşovei). Uneori versurile cultivă preţiozitatea barochismului, ca în următorul portret poetic: „Aveam mantia ruptă în trei puncte La brâu îmi atârna un copăcel uns cu sirop de trefle. Ca pălărie purtam pe cap o tufă". S. este un poet lucid în visele sale, care invită la reflecţie asupra înţelesurilor, la descifrare, la el componentele lumii reale nu dispar, dar sunt puntea de trecere spre o aşa-zisă lume a „simetriei". Una însă infidelă şi imprevizibilă, precum visele.
SCRIERI: Imperiul simpatiei, Bucureşti, 1990; Simetria fierbinte, Bucureşti, 1994. Traduceri: Andre Boulanger, Orfeu (legături între orfism şi creştinism), Bucureşti, 1992; Max Kaltenmark, Lao Zi şi daoismul, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: Ioana Pârvulescu, De veghe în „Imperiul simpatiei", CNP, 1990,3; Eugen Simion, Prelungirile suprarealismului, RL, 1990,28; Traian T. Coşovei, Darwin al mângâierilor, CNT, 1991,17; Adriana Cean, Scindarea realităţii, ECH, 1991, 7-9; Alexandru Pintescu, „Imperiul simpatiei", PSS, 1992,7-8; Virgil Mihaiu, între real şi surreal, ST, 1995,1-2; Bucur, Poeţi optzecişti, 199-201; Dicţ. analitic, IV, 138-140.	'	'	'	A.	St.
STANCIU, Florian (31.VIII.1932, Alunişu, j. Olt), prozator şi poet. Este fiul Constantinei şi al lui Dumitru Radu Stanciu, agricultor. Face şcoala primară în comuna natală, Şcoala Medie Tehnică la Slatina (1945-1952) şi urmează cursurile Facultăţii de Economie a Institutului de Studii Economice din Bucureşti (1952-1957). Va lucra în calitate de economist la diverse întreprinderi din Piteşti (1957-1983) şi la Schela Moşoaia (1983-1990). Frecventează cenaclul patronat de Editura Tineretului şi pe cel al revistei „Viaţa studenţească", este prezent cu versuri şi în „Gazeta literară", „Scânteia tineretului", „Argeş", „Calende" ş.a. A mai semnat Florea Stanciu Aluniş.
Volumul de proză Drumeţind prin Argeş (1987), care a constituit debutul editorial, nespectaculos, al lui S., este dominat de candoare, seninătate şi entuziasm faţă de frumuseţea naturii. Motivul călătoriei va sta şi la baza altei cărţi de povestiri, Căutând iubirea (din însemnările unui licean) (1994). Impregnat de un lirism monoton, textul din Pauza de prânz
(1996), a treia culegere de proză cu inserţii autobiografice, încearcă să analizeze relaţiile între economiştii unei întreprinderi şi un şef capricios. Şi versurile din placheta Recviem la crângul de salcâmi (1993) se definesc prin nota nostalgică (Vara pe când mama te trezea dis-de-dimineaţă) şi prin cultivarea unor imagini ce conturează o lume absurdă, uşor patetică, aflată „cu nebunia mereu de-a călare". în schimb, poezia din Spectacol cu intrare liberă
(1999)	e populată de personaje mitologice sau istorice, discursul devenind mai interiorizat decât în lirica de început. în ultima parte, intitulată Arhidictatorul, tonul este mai dur, mai direct şi, uneori, sarcastic, în nota, alt fel destul de facilă, a pamfletului versificat: „Ce era el anume în came şi oase/ din creştet în călcâie/ o tigvă de maimuţă pe un ciot de homunculus/ faţa pârjolită de gălbeneală şi umbrită de creţuri/ gură zvârlind ţipete a poruncă şi-nfricoşare/ câţi îl vedeau în preajmă murmurau în ei înşişi/ ia te uită cine peste noi tronează". Câteva pagini din Poemul care îşi citeşte cititorul (2001) sunt compuse în spiritul poeziei optzeciste, S. fiind considerat a-i aparţine tocmai „pentru că recurge la acest joc al relaţiei dintre autor şi text, dintre text şi cititor" (Alex. Ştefănescu).
SCRIERI: Drumeţind prin Argeş, Bucureşti, 1987; Recviem la crângul de salcâmi, Bucureşti, 1993; Căutând iubirea (din însemnările unui licean), Bucureşti, 1994; Pauza de prânz, Piteşti, 1996; Spectacol cu intrare liberă, Bucureşti, 1999; Poemul care îşi citeşte cititorul, Piteşti, 2001.
Repere bibliografice: Dumitru Anghel, Un drumeţ inspirat, ARG, 1988, 2; Marian Barbu, Sensul echilibrului - Florian Stanciu, „Săgetătorul", 1997,34; Ion Lică Vulpeşti, „Spectacol cu intrare liberă", „Săgetătorul",
2000,	156; Alex. Ştefănescu, Florian Stanciu, „Săgetătorul", 2001, 204; Petru Mihai Gorcea, Florian Stanciu respiră poezie..., „Săgetătorul", 2001,222.	L.	Cr.
STANCIU, Virgil (4.XI.1941, Blaj), critic literar şi traducător. Este fiul Margaretei Stanciu (n. Sabău) şi al lui Virgil Stanciu, profesori. Tatăl său a fost unul din apropiaţii revistei „Blajul" (1934-1936), colaborator la Atlasul lingvistic român, coordonat de Sever Pop, şi la Dicţionarul limbii române literare, editat de Academia Română. S. urmează la Cluj şcoala elementară (1948-1952), Liceul „Emil Racoviţă" (1952-1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai", secţia engleză-ro-mână (1959-1964), pe care o va absolvi cu lucrarea Dramaturgia lui Tennessee Williams. Asistent la Catedra de engleză a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1964-1965), se întoarce la Cluj, la Catedra de limbi străine a Institutului Agronomic, iar din 1966 devine cadru didactic la Catedra de limba engleză a Facultăţii de Filologie, unde parcurge toate treptele, până la gradul de profesor (1990), fiind şi şef de catedră (1990-1992, din 2000). In 1974 îşi susţine teza de doctorat cu tema Thomas Wolfe, romancier american la început de secol. Ca bursier, studiază în Marea Britanie (1970), la University of North Carolina, Chapel Hill, SUA (1971-1972) şi din nou în Marea Britanie (1979). Va funcţiona şi ca visiting professor la School of Slavonie and East European Studies din Londra (1990-1992) şi la University of Nevada, Reno, SUA (2003). Debutează în revista „Steaua" (1965) cu critică literară, continuând să colaboreze, cu
371 Dicţionarul general al literaturii române
Stancu
eseuri şi traduceri, şi la „Tribuna", „Secolul 20", „Cahiers roumaines d'etudes litteraires", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Echinox", „Vatra", „Familia", „Ateneu", iar după 1989 la „Literatorul", „Apostrof" ş.a. Este unul din autorii articolelor din Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002). A fost distins cu Premiul Consiliului Britanic
(2000)	şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (2001).
Prima carte a lui S., Orientări în literatura Sudului american (1977), conţine o analiză detaliată a factorilor ce determină individualitatea literaturii din acest teritoriu, văzută nu în ideea fragmentării unei mari literaturi naţionale, ci în particularităţile date de condiţiile istorice şi sociale, economice şi politice în care s-a dezvoltat zona, cultivând o „viaţă de tip prin excelenţă rural" şi făurindu-şi o „legendă" privind viaţa „aristocratică" de aici, pe care literatura nu a încetat să o transpună. „Marii scriitori ai Sudului american - spune S. - au avut meritul de a pătrunde dincolo de legendă, de a desprinde fantezia de adevăr, de a intui tragismul vieţii trăite în iluzie şi, confruntată mereu cu o realitate contradictorie, de a defini şi explora sentimentul de culpabilitate care face din sudist un potenţial erou de tragedie". Criticul urmăreşte cum s-a format conştiinţa unei structuri de clasă şi de castă, un spirit marcat de instinctul puternic al posesiei pământului, atitudinea de frondă, de reexaminare a preceptelor şi valorilor, adesea în opoziţie deschisă faţă de legi ş.a.m.d., toate alcătuind mentalitatea sudică, unde se raportează mereu prezentul la trecutul idealizat, unde individul se simte frustrat - ceea ce constituie una din principalele teme ale literaturii Sudului. Ampla analiză, întreprinsă descriptiv, dar nuanţat, este completată cu câteva profiluri de scriitori - Ellen Glasgow, Thomas Wolfe, William Styron, Mary Flannery O'Connor, Tennessee Williams şi William Faulkner -, configurate monografic, cu aplicată metodă interpretativă a principalelor opere ale acestora. Şi în alte eseuri şi articole S. abordează teme din literatura engleză şi americană, făcând adesea demersuri comparatiste pertinente. Ca traducător, optează pentru valorile consacrate ale literaturii engleze şi americane, pe care le transpune în româneşte cu o grijă deosebită pentru acurateţea stilului, găsind echivalenţe adecvate individualităţii fiecărui autor.
SCRIERI: Orientări în literatura Sudului american, Cluj-Napoca, 1977. Traduceri: Charles Lamb, Mary Lamb, Povestiri după Shakespeare, Cluj-Napoca, 1977; Tobias Smollett, Aventurile lui Peregrine Pickle, I-II, Bucureşti,1987; Joseph Conrad, Corsarul Falk, Cluj-Napoca, 1988, Trăsnaia lui Almayer, Cluj-Napoca, 1992; Iris Murdoch, Maşina de iubit, cea sacră şi profană, Cluj-Napoca, 1991; Bani şi ameninţări. 13 nuvele poliţiste din literaturile engleză şi americană, Cluj-Napoca, 1991; William Styron, Sophie a ales, postfaţa trad., Bucureşti, 1993; Dorothy L. Sayers, Cele cinci piste false, Bucureşti, 1994; Larry L. Watts, O Casandra a României: Ion Antonescu, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Liliana Pop); David Lodge, Schimb de dame, postfaţa trad., Bucureşti, 1995, Gânduri ascunse, Iaşi, 2003; Wilfried Bion, Seminarii braziliene, New York-Cluj-Napoca, 1995; Victor Papilian, Igor's Mannequin, Gheorghe Săsărman, Algernon's Escape, în Twelve. A Romanian Science Fiction Anthology, Timişoara, 1995; Adrian Marino, The Biography of the Idea of Literature, Albany (SUA), 1996 (în colaborare cu Charles M. Carlton); Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert, pref. trad., Bucureşti, 1997;
William Trevor, Călătoria Feliciei, Bucureşti, 1998; IanMcEwan, Câinii negri, postfaţa trad., Bucureşti, 1999, Amsterdam, Iaşi, 2001, Ispăşire, Iaşi, 2003; Edgar Lawrence Doctorow, Cartea lui Daniel, postfaţa trad., Bucureşti, 2000; Valentin Marica, Aluviuni - Alluvia, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 2000; Calinic Argatu, Peace and Rejoicing with Brâncuşi, Cluj-Napoca, 2001; Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Liviu Petrescu, Feţele Sudului, TR, 1977,13; Eugen Uricaru, Lumea nouă a vechii literaturi, ST, 1977, 5; Mircea Ivănescu, Literatura Sudului american, T, 1977, 6; Nicolae Manolescu, Charles şi Mary Lamb, „Povestiri după Shakespeare", CNT, 1977,34; Sorin Titel, Literatura Sudului american, RL, 1977, 36; Ştefan Avădanei, Picarescul şi noua istorie literară, CRC, 1988,30; Mircea Mihăieş, Ultimul Conrad, RL, 1989, 4; Ulici, Prima verba, III, 270-271; Grete Tartler, Papagalul în năvod, RL, 1997,27; Dan Croitoru, în cădere liberă, RL, 1999, 1; Dorin Liviu Bâtfoi, Violenţa domestică, RL, 2000, 9; Codrin Liviu Cuţitaru, Romane englezeşti, OC, 2002,124; Dicţ. scriit. rom., IV, 340-342.,	,	Ct.	C.
STANCU, Horia (8.VIII.1926, Salcia, j. Teleorman - 14.X.1983, Bucureşti), prozator, eseist şi poet. Este fiul Nicolinei Stancu (n. Păun), învăţătoare, şi al scriitorului Zaharia Stancu. învaţă în Bucureşti, unde urmează Liceul „Titu Maiorescu" (1937-1945) şi Facultatea de Medicină (1945-1951). Profesează ca medic endocrinolog şi în calitate de cercetător ştiinţific la Spitalul „C. I. Parhon" din capitală. Debutează cu un fragment de roman (Spartacus, revolta sclavilor) în „Revista familiei" (1947), scrie articole la „Studentul român", e prezent cu versurile intitulate Planul ne stă înainte în „Flacăra" (1949), iar editorial cu studiul Cezar Petrescu, apărut în 1957. Mai publică, în 1960, poemul dramatic Când scapătă luna şi memorialul Călătorind prin ţările Nordului - Finlanda, Suedia, Danemarca şi Islanda, ulterior dedicându-se exclusiv romanului.
însuşindu-şi, ca pe un credo, cuvântul lui Plutarh „Scriem vieţi, nu istorie!", S. va converti informaţia aridă furnizată de documentele istorice în ficţiuni romaneşti pline de culoare. Caracteristică este încercarea de a aborda, în concordanţă cu perioada investigată, şi o istorie paralelă, destinul medicinei, stadiul atins în vindecarea bolilor într-o vreme sau alta. Romanul Asklepios (1965) are în centru chiar figura legendară a întemeietorului acestei ştiinţe. El devine eroul unor aventuri desfăşurate pe trei continente. Pornind din Ahaia natală, el traversează marea ajungând în Egipt, unde îşi îmbogăţeşte cunoştinţele medicale învăţând, timp de şapte ani, de la magistrul său, atotştiutorul Amu. Deşi, prin Asklepios, anticii legau direct mijloacele de tămăduire de forţa solară, prozatorul îşi demitizează eroul, reliefând principiile raţionale pe care şi le asumă în Egipt. Tot în rândul demitizărilor intră respingerea legendei homerice a calului troian, personajul-narator, martor la invadarea Troiei, mărturisind că acolo a fost vorba despre trădare. Ritmul alert al povestirii, cadrul istorico-geografic conturat în tonuri sigure fac din Asklepios şi un roman de aventuri cu ţintă instructivă şi morală. Fanar (1968), o amplă frescă istorico-socială plasată în Balcanii de la sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX, aduce o umanitate diversă etnic, ce se profilează în decorurile exotice proprii Stambulului şi
Stancu
Dicţionarul general al literaturii române 3 72
Bucureştilor. Este o lume a diplomaţiei desăvârşite -memorabil, amintind de Mihail Sadoveanu, e episodul în care vizirul Suleiman şi robul său Ismail îndepărtează pericolul iminent ce planează asupra capetelor conducătorilor turci, înfăţişându-i sultanului mânios o roabă nouă, Aişa -, unde stăpânesc trădarea, uneltirile şi peşcheşurile, iar puterea se dovedeşte scurtă şi iluzorie. Căderea protagoniştilor - fie că e vorba de doctorul Mavru, de cadâna Aişa, de Hangerliu, de negustorul Arapache sau de Constantin Ipsilanti - ilustrează drama individului într-o lume în declin. Elenco (1979), alt roman al lui S., aşază faţă în faţă destinul unui medic şi soarta unei întregi generaţii - tinerii revoluţionari de la 1848. într-o „alegorie a unui ciclu autumnal" (Valeriu Cristea), îmbinând documentul cu ficţiunea şi folosind procedeul romantic al descoperirii unui manuscris, scriitorul radiografiază, cu instrumentele romanului balzacian, o epocă tumultuoasă, dominată de mari personalităţi. Nicolae Bălcescu (imaginat ca prieten al naratorului-personaj), generalul Gheorghe Magheru, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu sau legendarul haiduc Radu sunt apariţii vii, antrenate în conflicte complexe. Romanele istorice ale lui S. se impun ca realizări ale genului în literatura noastră.
SCRIERI: Cezar Petrescu, Bucureşti, 1957; Călătorind prin ţările Nordului
-	Finlanda, Suedia, Danemarca şi Islanda, Bucureşti, 1960; Când scapătă luna, Bucureşti, 1960; Asklepios, Bucureşti, 1965; Fanar, Bucureşti, 1968; întoarcerea în deşert, Bucureşti, 1969; Elenco, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Boris Buzilă, Pe urmele lui Esculap, „Magazin", 1965, 427; Ilie Dan, „Asklepios", IL, 1966, 3; Dragoş Vrânceanu, „Asklepios", LCF, 1966,15; Lucian Raicu, „Asklepios", GL, 1966, 19; Virgil Carianopol, „Asklepios", „Albina", 1966, 948; Emil Mânu, „Asklepios", VR, 1966, 4; Ion Biberi, „Asklepios", R, 1966, 7y Al. I. Ştefănescu, „Asklepios", „Romanian Re vie w", 1966, 3; Marian Popa, Asklepios de ieri şi de azi, LCF, 1968,16; Gabriel Dimisianu, „Fanar", GL, 1968,16; Nicolae Manolescu, „Fanar", CNT, 1968,18; I. Sârbu, „Fanar", IL, 1968,7; Eugenia Tudor, „Fanar", VR, 1968,11; Gabriel Dimisianu, „Phanar", „Romanian Re vie w", 1968, 4; Cristea, Interpretări, 79-81; Costin Tuchilă, Meditaţie şi profunzime psihologică, LCF, 1980,1; Dana Dumitriu, Un roman istoric, RL, 1980, 9; Valeriu Râpeanu, Horia Stancu, RL, 1983,42; Rotaru, O ist., III, 704-705; Emil Mânu, Romanul unor cicluri istorice, RL, 1988,45; Popa, Ist. lit., II, 683-684; Dicţ. scriit. rom., W, 342-344.	'	A.F.
STANCU, Valeriu (27.VIII.1950, Iaşi), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Eugeniei (n. Moisiu-Siminic) şi al lui Ioan Stancu, inspector CFR. în oraşul natal frecventează şcoala elementară (1957-1965), apoi cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu" (1965-1971). Ulterior practică diverse meserii, precum cea de sobar, hamal, cantaragiu, zugrav. Din 1976 devine student la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia română-franceză, susţinându-şi examenul de licenţă în 1980. Până în 1983 este profesor la Paşcani, în ianuarie 1984 se angajează în redacţia revistei „Cronica", unde parcurge toate treptele, în 1997 devenind redactor-şef şi, concomitent, director al editurii omonime. După 1990 va beneficia de burse de studiu şi cercetare în Belgia, Franţa,
Canada. Participă la numeroase simpozioane naţionale si internaţionale. In 1992 e desemnat corespondent pentru România al Centrului Internaţional de Studii Poetice de la Bruxelles. Debutează în 1978 la „Convorbiri literare". Mai este prezent în „Luceafărul", „Orizont", „Ateneu", „România literară", „Viaţa românească", „Tomis", „Tribuna", „Unu", „Poesis", „Poezia", „Ex Ponto", „Dacia literară" ş.a., sau în „Autre Sud", „L'Estracelle", „L'Encrier" (Franţa), „Courrier du Centre International d'Etudes Poetiques", „Journal des poetes", „Sources", (Belgia), „Nouvelle Europe" (Luxembourg) ş.a. A fost redactor şi la „Opinia studenţească", „Dialog", iar în 1991 a fondat, împreună cu Bogdan Mihai Mandache şi Alexandru Dan Ciochină, revista „Echidistanţe". în 1979 s-a aflat între câştigătorii concursului de debut al Editurii Cartea Românească, manuscrisul premiat fiind publicat în 1981, sub titlul înfrângerea somnului. Va fi urmat de alte volume de poezie - Soarele-Lup
(1984), Fiinţa de vis (1989), Agenţia de eufemisme (1995), Sinucigaşi de lux (1996), Răstălmăcirea jocului (1998) ş.a., dar şi de romane - trilogia alcătuită din Pelerinul de cenuşă (2000), Conspiraţia vagabonzilor (2001) şi din Crematoriul de suflete (2003), ori de proză scurtă - Cantina cu cearcăne (2003) ş.a. S. a tradus foarte mult din scrierile unor poeţi din Belgia, Franţa, Canada, Spania, Argentina etc., preocupări care ghidează şi interviurile din culegerea Francofonia - o punte a sincerităţii (1996). O parte din versurile sale au fost, la rândul lor, traduse îndeosebi în franceză, fiind prezente în mai multe antologii. I s-au acordat numeroase premii, între care Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1996,2000), premii ale revistelor „Poesis" (1996), „Convorbiri literare" (1999), „Ateneu" (2000), „Tomis" (2002).
Cu pronunţate note autobiografice, trilogia romanescă a lui S. reface universul sordid şi mutilant psihic al unui uriaş combinat de utilaj greu, de fapt un lagăr de reeducare pentru cei care îndrăznesc să cârtească împotriva comunismului, dar şi pentru cei care săvârşiseseră diverse fărădelegi. în această cvasitemniţă, Radu Şendrea, ultimul descendent al unei familii de viţă veche, este azvârlit pentru ispăşirea „păcatului" de a fi nepotul unui boier - care s-a sinucis nemaisuportând umilinţele din partea comuniştilor - şi pentru vina de a scrie împotriva regimului instituit prin crimă şi minciună. Ca procedeu narativ, S. face apel la tehnica epistolară, pretextul fiind calsic: medicul psihiatru care l-a îngrijit pe Radu Şendrea încredinţează unei edituri, spre publicare, scrisorile primite de la acesta. Totodată, unul din volumele trilogiei conţine, alternativ, epistole trimise recent, după anul 2000, de Şendrea, din diferite colţuri ale lumii, aceluiaşi medic şi fragmente narative care refac universul concentraţionar din combinat. Scrisorile târzii aduc în prim-plan nume şi evenimente reale, de ultim moment: Christian Schenk, Adrian Alui Gheorghe, Gelu Dorian, Cassian Maria Spiridon ş.a., relatarea unor călătorii organizate de breasla scriitoricească etc. Mulţi din cei care se află în combinat apar ca figuri fie la limita dintre normal şi anormal, fie la treapta inferioară a bunului simţ, puţini fiind cei cu aspiraţii intelectuale, aici promiscuitatea morală întâlnind un mediu propice de manifestare. în paginile trilogiei se
373 Dicţionarul general al literaturii române
Stancu
regăsesc şi pagini publicistice virulente cu adresă la cele netrecute după 1989 în România, precum şi versuri de o delicateţe şi o profunzime aparte. Pentru că S. este, înainte de toate, un poet. Lirica lui se concentrează pe două teme ce se întrepătrund şi se metamorfozează printr-un transfer reciproc: somnul şi moartea. Cele două stări se potenţează, somnul fiind
o	moarte vremelnică, iar moartea un somn etern: „Astăzi sunt rană şi semn/răstălmăcit în oglinzile somnului./ Mă-ncearcănă un cancer de vise./ Moarte ucisă de o altă moarte,/nu îngenunchez decât în oglinzile somnului" (autoportret în oglinzile somnului). Poezia se trăieşte în „exilul interior" (autoportret cu prăpastie; vis şi exil), unde se pribegeşte, cu un „cimitir de rouă sub pleoapă..." (... un cimitir de rouă). Doar somnul „rămâne identic cu naşterea", visul fiind o „catedrală a somnului" (visul, sfărâmare a propriului mit). în volumul Spiritul universal al culturii române (2002) S. adună articole, adoptând o atitudine combativă, Responsabilă, faţă de destinul culturii româneşti şi al celor care o creează. El nu acceptă ideea împărţirii în literaturi mari şi mici, direct proporţional cu suprafaţa în kilometri pătraţi a unei ţări, şi nu este indiferent la ceea ce afectează evoluţia unor centre culturale precum laşul.
SCRIERI: înfrângerea somnului, Bucureşti, 1981; Soarele-Lup, Bucureşti, 1984; Fiinţa de vis, Iaşi, 1989; Nuit â la premiere personne, Bruxelles, 1992; Septembre en Belgique, Bruxelles, 1993; La Poesie, liberte de Vexil interieur, Bruxelles, 1994; Agenţia de eufemisme, Iaşi, 1995; Francofonia - o punte a sincerităţii, Oradea, 1996; îngerul cu arcadele sparte - L Ange aux arcades brisees, ed. bilingvă, Oradea, 1996; Sinucigaşi de lux, Timişoara, 1996; Orbita melancoliei, Timişoara, 1997; Răstălmăcirea jocului, Iaşi, 1998; Wortwunde, tr. Christian W. Schenk, Kastellaun, 1998; 11 fante, zi-i despre dialogul edenic, Chişinău, 1999; Cu siliconul în bandulieră, Botoşani, 1999; Pelerinul de cenuşă, Iaşi-Chişinău, 2000; Autoportrait avec blaspheme - Autoportret cu blestem, ed. bilingvă, Amay (Belgia), 2001; Conspiraţia vagabonzilor, Iaşi, 2001; Spiritul universal al culturii române, Iaşi, 2002; Mexicul - tărâmul de basm al poeziei, Cluj-Napoca, 2003; Cantina cu cearcăne, pref. Luca Piţu, Iaşi, 2003; Crematoriul de suflete, Iaşi, 2003. Antologii: Metafore româneşti din Basarabia, I-II, Iaşi,
2000	(în colaborare cu Leo Butnaru); Metafore româneşti din Bucovina de Nord, I-II, Iaşi, 2000; Metafore româneşti din Israel, I-II, Iaşi, 2000 (în colaborare cu Mihai Bogdan Mandache); Metafore româneşti din Iugoslavia, I-II, Iaşi, 2000 (în colaborare cu Catinca Agache). Traduceri: Christian Vivicorsi, Reflets d'âme - Voluptuoasa trecere, Iaşi, 1993; Michel Camus, Parafraze eretice, Iaşi, 1995; Angela Scarlat, Dincolo de negativ - Au-delâ du negatif, ed. bilingvă, pref. Ioan Holban, Bacău, 1995; Jean-Pierre Valloton, L'Epreuve incessante - Nesfârşita încercare, ed. bilingvă, Oradea, 1997; Francis Tessa, Dans le tremblement du souffle - însingurată, respiraţia..., ed. bilingvă, Oradea, 1997; Jean Poncet, Chemin de lune. Katiouchka - Drum de lună. Katiuşka, Oradea, ed. bilingvă, 1997; Pierrette Micheloud, En Amont de Voubli - Mai presus de uitare, ed. bilingvă, Oradea, 1997; Helene Dorion, L'Issue, la resonance du desordre - Mântuirea, rezonanţa dezordinii, ed. bilingvă, Oradea, 1997; Yves Broussard, Esquisses pour un autre lieu suivi de Pauvrete essentielle
-	Schiţe pentru un alt tărâm. Esenţiala sărăcie, ed. bilingvă, Oradea, 1997; Vânătoarea de vise, Oradea, 1997 (în colaborare cu Jean Poncet şi Rodica Bogdan).
Repere bibliografice: Liviu Antonesei, „înfrângerea somnului", Opinia studenţească", 1981,2; Lucian Vasiliu, „înfrângerea somnului", CL, 1981,5; Maria Sârbu, „înfrângerea somnului", „Dialog", 1981,5-6;
Constanţa Buzea, „înfrângerea somnului", AFT, 1981,7; Lucian Gruia, Pelerin la marginea tăcerii, LCF, 1983, 36; Virgil Cuţitaru, Luminile poetului, CRC, 1985,11; Mircea Şoncuteanu, Descifrarea poetului, LCF, 1985,42; George Bădărău, „Soarele- Lup", CL, 1986,1; Cezar Ivănescu, Valeriu Stancu, LCF, 1987, 20; Ioan Holban, Salonul refuzaţilor, Iaşi, 1994,229-233; Ioan Ţepelea, Asumarea stării de criză, „Unu", 1995,12; Ioan Holban, Zile şi nopţi la persoana întâi, CRC, 1996, 1-2; L. D. Clement, „Povero pagliaccio", „Bucovina literară", 1996, 3-6; George Vulturescu, „Agenţia de eufemisme", PSS, 1996,8; Doina Cetea, Portrait de mots, „Bucarest matin", 1996, 9 octombrie; Mircea A. Diaconu, Devitalizare şi livresc, CL, 1997, 7; Titu Popescu, „Sinucigaşi de lux", „Argo" (Bonn), 1997,15; Ioan Romeo Roşiianu, Fulguraţii de gând, VR,
1998,1-2; Al. Florin Ţene, „Agenţia de eufemisme", „Bucovina literară", 1998,9; Grigore Scarlat, într-un veac împătimit, VTRA, 1999,2; Daniel Ştefan Pocovnicu, Blasfemia poetică, ATN, 1999, 9; Ion Hurjui, O posibilă carte incendiară, CL, 2001,6; Ioan Holban, Monologul interior şi fresca socială, VR, 2001, 7-8; Ivonne Gutierrez Obregon, Encuentro de poetas, Mexic, 2001,236-242; Florin Faifer, Un roman incitant, VTRA,
2002,	3-4; Ion Hurjui, Un roman de nota zece, CL, 2002, 5; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 391-392.	O.	I.
STANCU, Zaharia (5.X.1902, Salcia, j. Teleorman - 5.XII.1974, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar. Este fiul Măriei (n. Delcea Bratu) şi al lui Tudor Stancu Mitroi, ţărani. Urmează cinci clase în satul natal. Din 1915 se întreţine singur, fiind ucenic într-o tăbăcărie la Roşiori de Vede, unde „fuge din stăpân în stăpân". în 1917 e argat la Lisa, pe moşia lui Dinu C. Ioanid (scriitorul Dinu Nicodin). Vara, obligat de ocupanţii germani să însoţească, împreună cu alţi băieţi, un transport de vite spre frontul din Balcani, străbate Serbia, timp de trei luni, cu peripeţii pe care le va povesti în romanul Jocul cu moartea
(1962). La Bucureşti, după înapoierea în ţară, este vânzător de ziare şi de ţigări, picolo la restaurantul gării Obor, lucrător într-o fabrică de săpun. Citeşte cu aviditate tot ce îşi poate procura. începe să scrie literatură: versuri şi un roman, Fiii Albionului, pierdut însă. Doi ani (1918-1920) se angajează ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol şi la Prefectura din Turnu Măgurele. în mai 1921 debutează cu un articol în săptămânalul local „Victoria", tot acum trimiţând o poezie la „Adevărul literar şi artistic". începe, la Roşiori de Vede, în particular, cursul liceal, pe care îl va absolvi târziu, în 1928. Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, obţinând licenţa în 1932. în 1925 se căsătorise cu învăţătoarea Nicolina Păun şi, peste un an, i se naşte un băiat, viitorul medic şi scriitor Horia Stancu. In iarna lui 1925 şi în primăvara anului următor efectuează stagiul militar la Regimentul 6 Roşiori din Bălţi. De-a lungul acestor ani îşi câştigase existenţa ca slujbaş la diferite instituţii, printre care Eforia Spitalelor Civile, Ministerul Agriculturii, Fundaţia Culturală „Principele Carol", revista „Gândirea" (administrator), Ministerul de Externe (Direcţia Presei). Continuă să facă jurnalistică. îi apar poezii în „Foaia tinerimii", „România nouă", „Săgetătorul" lui Mihail Sorbul, „Universul literar", „România nouă" ş.a., multe semnate cu pseudonime, dintre care frecvente sunt Z. Tudor şi Zaharia Tudor. în 1921, în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor", sub semnătura Mitroiu Th.
Stancu
Dicţionarul general al literaturii române 374
Ştefan, îi apar Note de drum, în care narează aventura sa balcanică. In iarna 1921-1922 scoate, la Turnu Măgurele, împreună cu Florin Chiru-Nanov şi Marin Pârlitu ş.a. o revistă efemeră, „Muguri". Din 1922 frecventează cenaclurile lui E. Lovinescu şi Mihail Dragomirescu, colaborează susţinut la „Adevărul literar şi artistic", iar din 1924 la „Gândirea". E prezent şi în ziarul „Ţara noastră", care în 1926 îi premiază generos un sonet. In 1927 debutează editorial cu volumul Poeme simple, distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români, înfiinţează revista „Azi" (martie 1932-septembrie 1940), dă un volum de tălmăciri din Esenin şi Antologia poeţilor tineri (ambele în 1934), scrie romane, îşi publică versurile în câteva plachete. Practică intens jurnalismul: e redactor la ziarul „Credinţa" (1934-1936), secretar de redacţie la „Tempo" (1936), în iunie 1937 editează, împreună cu Constantin Clonaru, gazeta „Lumea românească" (până în februarie 1939), din mai 1941 până în martie 1942 conduce „Revista română". Pentru atitudinea sa antifascistă, este internat în 1943 în lagărul de la Târgu Jiu. După august 1944 va fi prezent frecvent în presa vremii („România liberă", „Ultima oră", „Scânteia" ş.a.), militând cu fervoare în serviciul Partidului Comunist Român, al cărui membru devine în 1945. Cu Desculţ
(1948)	şi cu romanele următoare S. se plasează în fruntea scriitorilor ferm angajaţi politic. Părăseşte poezia, la care va reveni abia cu volumele Cântec şoptit (1970), Sabia timpului
(1972)	şi Poeme cu lună (1974). Scrierile sale în proză sunt traduse în zeci de limbi străine, în special Desculţ, despre care
autorul afirma exaltat că „a străbătut lumea în sandale de aur". Scriitorul va îndeplini funcţii importante, beneficiind de onoruri şi de influenţă: director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952,1958), preşedinte al Societăţii Scriitorilor (1948-1949) şi al Uniunii Scriitorilor (1949-1950, 1966-1974), cofondator, redactor-şef şi director al revistei „Gazeta literară" (1954-1962), membru al Academiei RPR (1955), deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1952,1960-1974), membru în Consiliul de Stat (1969-1974), Erou al Muncii Socialiste (1971) ş.a. I se decernează numeroase premii, româneşti şi străine, între care Premiul de Stat (1954) şi Premiul Herder (1971).
Cu prima sa culegere de versuri, Poeme simple, S. se integrează în curentul promovat de revista „Gândirea" - în care multe piese componente au apărut iniţial - şi se anunţă ca o voce dintre cele mai caracteristice ale lirismului de inspiraţie htonică şi expresie tradiţională. Poetul se autodefineşte, în acest sens, memorabil: „Eu am crescut cu macii şi strugurii pe câmp/ Şi mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape, rouă,/ Străbunii mei vânjoşi, cu tulnice şi ghioage,/ Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine". Patetic în acest credo, el cântă, în celelalte versuri, în tonuri variate, adesea epitalamice, „câmpul, livada, codrul sur, podgoriile", volumul fiind în egală măsură o culegere de „bucolice" şi o „carte a nunţii", o „cântare a cântărilor" cu figuraţie autohtonă. Pe parcursul tuturor etapelor, de altfel, universul liricii lui S. rămâne întinderea vastă, mărginită de „munţii cu fruntea-n nouri", „zugrăviţi pe zare", ritmată de „dealuri roşii", pe care „podgoriile ard", „câmpul simplu pe care-l ar cu boii", „câmpul plin de mure şi de rugi", muzicalizat „de sprinten ţârâit de greieri mulţi", săgetat de „iepuri ce-ţi arată cum să fugi". Acest univers include „lanuri verzi", „livezi cu roade mari", „lunca unde-au ieşit cirezi", „crânguri negre", măguri, pâraie zglobii, holde, ale căror spice sunt „cu ţepi lungi, cum au aricii" şi din valurile cărora „creşte galben soarele". Sunt aici şi bălţi cu trestii şi cu „şerpi vărgaţi", peste care „seara ca o floare cernită se învoaltă", „plaiuri vechi de basm şi de aramă". Dacă volumul de debut se menţine în toate privinţele în linia tradiţiei, următoarele culegeri, păstrând materialul de inspiraţie tradiţional, prezintă particularităţi diferite: concentrarea expresiei, formularea (uneori) eliptică, versul liber, imaginea şocantă. Circumscrise în formula miniaturalului şi graţiosului sau revărsate fără îngrădiri, poemele cuprind când viniete cu motive câmpeneşti, stilizate subtil, când reprezentări ale unei naturi frenetice, explozive. Catrene abil articulate propun spre contemplaţie desene delicate: un copac, un râu, o fântână,
o	stea, soarele, luna, un nor, un porumbel, un miel, evocă amiaza, amurgul, dimineaţa, surprinse în diverse anotimpuri, cu sugestii adeseori erotice, în virtutea cărora alunecarea în parnasianism este evitată. In poemele mai ample atmosfera se schimbă. Erosul devine impetuos, viforos, sângele clocoteşte în trup asemenea sevelor în luturi, carnea se zvârcoleşte ca şerpii. Asimilată naturii, iubita e proaspătă ca ierburile, „sprintenă ca mânjii", trupul îi este „păduri în veşnică frământare". Persistă imagini din lumea câmpului, însă proiectate cu o sensibilitate şi o tehnică a expresiei ce nu mai pot fi
375 Dicţionarul general al literaturii române	S tttflCU
ji
111 mgm
Zaharia Stancu, Geo Şerban, Laurenţiu Fulga, Romulus Guga, Virgil Teodorescu
încadrate în tradiţionalism. Ciclul Steaua pe care stăm din volumul Albe (1937) reflectă frământări de ordin social, vestind „ziua de mâine", menită să alunge „ziua de azi", „strâmbă şi proastă". Tot astfel, ciclurile Steaua care nu cade şi Horia din Clopotul de aur (1939). Adresându-se fiului, ca Tudor Arghezi în Testament, poetul enunţă lapidar, într-o formulare de inscripţie, îndatorirea acestuia de a păstra neştearsă amintirea chinurilor şi umilinţelor îndurate de străbuni: „Să nu uiţi nici o clipă: străbunii au fost şerbi./ Primiră-n veacuri aspre sudălmi şi bice-n spate./ Să nu uiţi nici o clipă: se odihnesc sub ierbi,/ Dar ţărna lor mai strigă şi azi după dreptate". Lirica de senectute a lui S. se menţine în acelaşi univers rustic, iar expresia încărcăturii procurate de priveliştile câmpului şi ale pădurii, de nori şi de vânt, de apă, de cai, urşi, vulpi, căprioare, păsări, de roadele gliei (grâul copt, poamele) nu e mai puţin exultantă decât în Poeme simple: „S-au copt strugurii. S-au copt viile./ Soare de toamnă. Culegem viile./ Lăsaţi copiii să vină la mine/ Cu sutele şi cu miile,/ Să plece toţi cu coşurile pline". Apare, totuşi, şi o notă distinctivă, ilustrată de tenta reflexivă a unor solilocvii („De când oamenii umblă pe lună,/ îngerii nu mai vor să zboare") şi mai ales de melancolia insinuată discret în rememorări („Negri erau caii, negri erau,/ La mine nici nu s-au uitat"). Exuberanţa naturistă e săgetată intermitent de
sentimentul efemerităţii fenomenalităţilor, timpul e simţit acum ca o „sabie". Titlurile unor volume sau cicluri includ şi mai directe sugestii tanatice (Cântecul lebedei, Masa tăcerii), nu sunt puţine versurile ce anunţă moartea, aluziv sau explicit: „Am fost nisip. Şi-o să mai fiu.../ Nisip mai ales o să mai fiu...
o	să fiu...", „Calul morţii mele era, - calul morţii era", „Toate cântecele au un sfârşit,/ Un sfârşit va avea şi cântecul meu". Prozodic, şi structural în genere, nu este nici o deosebire între poemele de tinereţe, de maturitate şi cele târzii. Prodigioasă, publicistica scrisă de S. în deceniul al patrulea este, cum o defineşte el însuşi, „aproape în întregime politică". Adversar al mişcării legionare şi al celei cuziste încă înainte de angajarea în presă, gazetarul va milita cu frenezie în serviciul democraţiei, denunţând încălcarea principiilor democratice de către autorităţile statului, nu fără a semnala în acelaşi timp, cu perseverenţă, tertipuri murdare de natură economică, afaceri oneroase, jafuri în avutul public, condamnând manifestările de fascizare a ţării, vestejind dictaturile fascisto-naziste. Lucrată la temperaturi înalte ale indignării, mâniei şi revoltei, proza lui de ziar excelează printr-o polemică dusă frecvent până la maxima virulenţă pamfletară. S. îşi valorifică în pamflete resursele talentului artistic. Acestea sunt mai puţin bogate şi variate decât cele argheziene, dar efectele literare ale
Stancu
Dicţionarul general al literaturii române 376
caricaturizării extreme, prin asocierea, de pildă, a umanului cu zoologicul, se dovedesc, nu o dată, notabile. Speculând, bunăoară, în jurul expresiei „ţară eminamente agricolă", gazetarul se întreabă, sarcastic, de ce nu am avea, măcar la departamentul agriculturii, miniştri ierbivori şi propune premierului să pună în fruntea acelui departament un „bou adevărat" şi viţei la cele două secretariate. în publicistica postbelică, direcţionată de ideologia comunistă, patosul polemic, vehemenţa fără nuanţe îi vizează, de astă dată, pe adversarii regimului, exponenţii capitalismului internaţional şi pe toţi cei care, în opinia oficială, serveau scopuri ostile regimului.
Prin reminiscenţele din copilărie incluse în text, prin referirile la existenţa amară a ţărănimii sărace, a dezmoşteniţilor în general, publicistica prefigurează proza narativă a lui S. Un articol din „Lumea românească" se intitulează Desculţii. Trecând peste romanele Taifunul (1937)şi Oameni cu joben (1941), naraţiuni comerciale, renegate mai târziu de autor, întreaga proză explicit literară e de caracter autobiografic asumat: „Biografia mea - dezvăluie scriitorul - este uriaşa ladă din care am scos pe rând şi voi scoate şi mai departe materialul de viaţă pe care l-am transformat şi îl voi mai transforma în material literar". Prin definiţie autobiografic e volumul Zile de lagăr (1945), jurnal al detenţiei din timpul războiului, literatură prin expresivitatea situaţiilor şi a portretizărilor, prin efuziunile lirice şi, înainte de toate, prin stilul inconfundabil. Dar debutul prozastic care îl impune se produce odată cu tipărirea, în 1948, a romanului Desculţ, apărut iniţial, în bună parte, în „Contemporanul". Reeditat în numeroase rânduri, tradus şi difuzat peste hotare, va ieşi în 1960 într-o versiune mult dezvoltată, alcătuită din trei volume: Clopote şi struguri, Printre stele, Carul de foc. El deschide un ciclu, din care fac parte toate celelalte romane şi nuvele ale autorului, afară de Şatra (1968). Scris la persoana întâi, Desculţ încheagă, din imagini trecute prin sensibilitatea copilului Darie, alter ego al naratorului, un tablou epopeic al vieţii de chin dusă de sărăcimea satelor din câmpia Dunării în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Interesul acestei construcţii epice stă în viziunea lumii, o lume existentă obiectiv, certificată documentar, necunoscută totuşi sub aspectul reflectat în sufletul lui Darie, şi de aceea de o surprinzătoare noutate. Darie este un copil dotat cu o sensibilitate de o ascuţime neobişnuită, ce vibrează ca o coardă la cea mai superficială atingere. Prozatorul relatează cu o durere reprimată, scrâşnind parcă din dinţi, neîngăduindu-şi sieşi şi cititorului nici o lacrimă, stârnind nu înduioşarea, ci o indignare crescândă, o explozie de ură împotriva celor vinovaţi de suferinţa „desculţilor". Fraza e mai adesea scurtă, vâjâitoare ca plesnetul de bici, usturătoare, cu insistări şi reveniri obsesive asupra unui element esenţial al ideii exprimate: „Plouă. Acum plouă. Stau în casă. Fereastra e fumurie. Duzii din faţa casei, salcâmii de lângă ulmi, salcia de lângă fântână au rămas fără frunze. Bate ploaia în ziduri, în geamuri, în arbori. Bate ploaia. Mă uit la mâinile mele. Se închid. Se deschid iarăşi. [...] Plouă. Acum plouă"; „Tămăşoiu a furat trei raţe. Trei raţe a furat nenorocitul"; „Cu latul săbiei a plesnit-o. Peste obraz a plesnit-o".
Scurtimea propoziţiei, revenirile oarecum naive, gratuite, unele inversiuni pot părea artificiale. De fapt, ele corespund tensiunii speciale a emoţiei şi creează tocmai impresia exprimării spontane, a relatării trepidante, pe nerăsuflate. Aducerile-aminte năvălesc în conştiinţă impetuos, clipele trecute sunt retrăite cu o nouă febrilitate, o vibraţie intensă, un zguduitor plâns lăuntric se zbuciumă în vorbe, încercând să le stranguleze, vânzolindu-se, cedând până la urmă sforţării de a păstra calmul, sobrietatea tonului, ceea ce duce la asociaţii aparent incoerente, la învălmăşiri de idei, la necesitatea întreruperilor, revenirilor, precizărilor repetate. Procedeul e dictat de temperatura specială a prozei lui S. şi, împreună cu alte elemente de tehnică literară, precum desele intervenţii apreciative, simularea convorbirii cu cititorul, exclamaţii, interogaţii, invocarea permisiunii de a întrerupe naraţiunea în vederea unei descrieri, produce un stil de un pronunţat romantism, impropriu creaţiei obiective, dar adecvat tensiunii discursului narativ din Desculţ. Cu tot realismul dur al scenariului, S. nu e un narator obiectiv, ca Liviu Rebreanu, ci' un poet, asemenea lui Mihail Sadoveanu. El nu transfigurează
o	realitate, ci edifică una proprie. Lumea din Desculţ pare să aparţină unui tărâm de altundeva: peisaj arid, climă aspră, trai mai mult decât auster. Chiar denumirile aşezărilor reflectă, în multe cazuri, condiţii de existenţă precară, degradantă: Omida, Belitori, Râioasa. Oamenii acestor locuri poartă şi ei nume cu sonorităţi stranii: Bubulete, Juvete, Uţupăr, Ulmaz, Tutanu, Ududui, Zavera, Ovedenie, Tiţă Uie, Trăcălie, Zgămâie, Năbădaie. Având pământ puţin, câte o biată „fâşteică" de arătură sau chiar deloc, cei mai mulţi îşi duc veacul în cocioabe betegoase, umblă desculţi, poartă, dacă au, căciulă iarna şi vara sau umblă pe ger şi arşiţă cu capul descoperit. Hrana se compune din grăunţe fierte, păsat, lapte de capră sporit cu apă, pâine amestecată cu mălai - aceasta în
1953
1954	I se decernează Premiul de Stat.
1955	Este ales membru al Academiei Republicii Populare Române.
1958	Ocupă din nou funcţia de director al Teatrului Naţional din
Bucureşti.
1960	martie îi adresează lui Gh. Gheorghiu-Dej un memoriu cu
privire la reprimirea sa în Partidul Muncitoresc Român.
Este ales deputat în Marea Adunare Naţională, în circumscripţia Turnu Măgurele.
1963
1964	martie îi adresează al doilea memoriu lui Gh. Gheorghiu-Dej. Comisia controlului de partid consideră că învinuirile aduse scriitorului sunt neîntemeiate şi supune spre aprobare Biroului Politic al Comitetului Central reprimirea lui în rândurile membrilor PMR, cu stagiu din 26 martie 1960.
Este ales deputat în Marea Adunare Naţională, în circumscripţia Roşiori de Vede.
1966	Conduce, ca preşedinte, Uniunea Scriitorilor.
1968	noiembrie E reales preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
1969	La Congresul al X-lea al Partidului Comunist	Român devine
membru supleant al Comitetului Central. Este şi membru în Consiliul de Stat.
, 'H
1971	mai Primeşte titlul Erou al Muncii Socialiste.
I	se decernează Premiul Herder.
I	se acordă Premiul CNES pentru volumul Cântec şoptit
1972	I se încredinţează alt mandat de preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
1973
1974
decembrie 5 Zaharia Stancu moare la Bucureşti.
Va fi înmormântat în Cimitirul Bellu.
lese povestirea Adu-ţi aminte.
Publică volumul Florile pământului.
martie 18 la parte la fondarea săptămânalului „Gazeta literară”
(pe care îl conduce până în 1962).
Apar, în două volume, însemnările şi amintirile unui ziarist. les de sub tipar povestirile care alcătuiesc volumul Iarbă şi culegerea Poeme simple (1923-1943).
Publică patru volume din romanul Rădăcinile sunt amare.
Apare ultimul volum din Rădăcinile sunt amare.
I	se editează o nouă versiune a romanului Desculţ, în trei volume: Clopote şi struguri, Printre stele şi Carul de foc.
Apar romanul Jocul cu moartea, volumul Costandina, cuprinzând episoade din Desculţ, şi Versuri, în colecţia „Cele mai frumoase poezii".
Publică romanul Pădurea nebună.
Apar romanele Şatra şi Ce mult te-am iubit.
Se tipăresc trei volume intitulate Vântul şi ploaia, prescurtare a romanului Rădăcinile sunt amare.
les culegerea de poeme Cântec şoptit, selecţia de poezie şi proză Pagini alese (două volume) şi Povestiri de dragoste. Apare volumul Pentru oamenii acestui pământ, cuprinzând articole, cuvântări, interviuri şi confesiuni din anii 1961-1971.
I	se publică primul volum din seria Scrieri, ediţie de autor (încheiată postum, în 1979).
Se editează volumele de versuri Sabia timpului şi Şaptezeci. Publică antologia Să nu uiţi, Darie... şi culegerea de articole Triumful raţiunii....
Apar volumele Poeme cu lună şi Uruma.
condiţii de „prosperitate" - ori, în vremi de restrişte, adică în mod obişnuit, din ştevie, mujdei de usturoi, fiertură de urzici, de fasole, praz, susai, de rădăcini chiar, iar când ghearele foamei scurmă din cale-afară de nemilos, se ajunge la ronţăirea unor bucăţi de pământ ars. în asemenea condiţii, copiii mor ca muştele, iar mâinile multora dintre cei în viaţă, indiferent de vârstă, sunt jupuite de pelagră. Ca urmare, înfăţişarea oamenilor pare sumbră, sălbatică. Chipurile apar uscate, „sulegete", „lingave", de culoare gălbui-pământie, numai
ochii sunt câteodată „zbanghii", sfredelitori, dar de obicei căutătura e mohorâtă, „împosocată". încruntaţi, închişi în ei, oamenii se exprimă sobru, adesea laconic, vorbirea lor caracterizându-se prin absenţa culorii, singura notă de pitoresc fiind conţinută în termenii regionali aspri, pietroşi. Asprimea, brutalitatea ar putea fi arma indispensabilă a supravieţuirii, de aceea oamenii sunt constrânşi să zbiere, să suduie, să muşte. Sub biciul viscolelor, al arşiţei, sub gârbaciul logofeţilor boiereşti şi sub vâna de bou a jandarmilor, ţăranii se nasc
381 Dicţionarul general al literaturii române
Stancu
maturi, lucizi, îndârjiţi. E o atmosferă de coşmar, pictată în tonalităţi dure, violente, supradimensionând aproape neverosimil, ostentativ, o stare de fapt. Cu unele elemente de monografie etnografică a satului dunărean, romanul înfăţişează şi datini de nuntă şi înmormântare, obiceiul de a striga de pe dealuri, de lăsatul secului, făcând publice aventurile erotice petrecute în cursul anului sau acela de a invoca ploaia prin jocul paparudelor şi prin îngroparea unei păpuşi de pământ ce îl închipuie pe „tata soarelui". Continuând Desculţ, romanul Jocul cu moartea menţine particularităţile anterioare, dar prin anumite note dominante devine o scriere cu o individualitate proprie, distinctivă. Lirismul acestei cărţi consistă în extraordinarul ritm epic, încântător, ca de baladă. O bună parte din România, inclusiv capitala, şi aproape întreaga Peninsulă Balcanică se află în 1917 sub ocupaţie germano-austriacă. Vânzător de ziare la Bucureşti, Darie este arestat ca vagabond, predat Comandaturii germane, îmbarcat cu alţi vreo douăzeci de „coate-goale" într-un tren de marfă şi dus până tocmai în Macedonia, de unde, scăpat din captivitate, se înapoiază în ţară, pe jos, în tovărăşia Diplomatului. Trece prin felurite peripeţii, traversează o experienţă imaginabilă numai în vreme de război, când totul devine posibil, nimic nu mai ţine de domeniul surprizei, situaţiile teribile, senzaţionalul intrând în ordinea faptelor zilnice. Pădurea nebună (1963) se vrea o apologie a vieţii libere, fremătătoare, reală cândva pe întinderea şesului dunărean, acoperit de codri sălbatici. Delior-manul „nebun" este evocat pentru a contrasta cu lâncezeala unui orăşel cu străzi prăfoase, pe care trec birje cu cai scheletici neţesălaţi, cu dughene şi frizerii adormite, cu mizere birturi economice, firme decolorate, cerşetori infirmi, bragagii turci cu
şalvari peticiţi, câini şi păsări ce lasă în urmă smocuri de păr şi nori de fulgi, cu noroaie exasperante, cu veri toride şi toamne ploioase. Contrastul exprimă revoltele unui Darie adolescent, elev de liceu, prizonier în atmosfera sufocantă a unui „loc în care nu se întâmplă nimic", a unui „târg unde se moare". E îndrăgostit de Uruma, a cărei făptură îi deşteaptă în sânge vuietul pădurii nebune de altădată şi tot clocotul sălbăticiei magnifice din alte timpuri. Sănătoasa primitivitate, lumea arhaică, datinile şi rânduielile proprii umanităţii necorupte, originare, sunt elogiate şi în Şatra, roman ce urmăreşte odiseea tragică a unei comunităţi de ţigani în timpul războiului. Rădăcinile sunt amare (I-V, 1958-1959) nu este decât un reportaj patetic, propagandistic, dilatat (redus, în 1969, sub titlul Vântul şi ploaia), o frescă superficială a vieţii chinuite în care şi-ar fi avut „rădăcinile" regimul instaurat la sfârşitul lui decembrie 1947. în schimb, Ce mult te-am iubit (1968) se dezvăluie ca o veritabilă operă de creaţie. Naratorul e aici un Darie matur, venit în satul natal, la înmormântarea mamei. El se reintegrează pentru câteva ore unei spiritualităţi arhaice, unei lumi clasice. Voce a acestei lumi, evocarea lui Darie căpătă caracterele unui roman-poem, ale unui tablou de epopee. Străbătând romanul-povestire, cititorul poate avea impresia că asistă la reprezentarea unei tragedii greceşti. Totul decurge după datină, totul se încadrează în ritual. încăperile casei din Omida, curtea, uliţa satului, cimitirul par o scenă largă, pe care se joacă spectacolul morţii. Bocirea răposatei, ceremonia funerară, ospăţul, pomenile compun acţiunea vie, în plină desfăşurare, iar reflecţiile, amintirile, tânguirile fără glas ale povestitorului îndeplinesc rolul corului din teatrul antic. în cimitir, lume multă, înghesuială, clopotele jelesc, preoţii cădelniţează, rostesc rugăciuni, un „Doamne miluieşte", repetat până la exasperare, umple văzduhul, bufniţele din clopotniţă zboară speriate dintr-un copac în altul, iar în răstimpuri Ilie gornistul, ţinând cu tot dinadinsul să aducă Măriei lui Tudor, mamă a doisprezece copii, omagiul său - altfel rezervat veteranilor -sună dintr-o trâmbiţă veche, de la 1877, ce vestise atacul la Griviţa. Din tot acest vaier se detaşează, din timp în timp, bocetele Constandinei, ale Stelei, ale Riţei, ale Evanghelinei, ale bătrânului Tudor, soţul rămas văduv, care nu face decât să repete câteva cuvinte, mereu aceleaşi, acum ca în urmă cu câteva ore, ca în ajun, şi care vor continua şi după prohod, toată ziua, toată noaptea, toată ziua următoare: „Mario, Mario... Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mario, Mario...". Naratorul e integrat şi el în spectacol. Observând, înregistrând, Darie participă la tragedie, ca actor mut. Simţămintele lui se consumă fără glas, în plan pur interior. Trăind cu ai săi tristeţea pierderii mamei sau retrăind momente de altădată, naratorul devine, în mai multe rânduri, poet, evocarea sa capătă aripi, frazele vibrează. Poematică este însăşi structura romanului, dar unele pasaje posedă o încărcătură lirică specială, putând fi izolate, asemenea unei strofe.
Stancu e efectiv un copil al câmpiei Dunării şi-şi scoate - cum mărturiseşte - poezia dintr-o biografie expurgată de anecdotică. Se zbate în versurile lui o energie vitală debordantă; vocaţia poetică e
VIAŢA
OPERA
1902
1911-1915
1915
1916
1917
1918-1920
1920-1922
1921
octombrie 5 Se naşte la Salcia, judeţul Teleorman, Zaharia Stancu. Tatăl, Tudor Stancu Mitrol (cu doi copii din prima căsătorie, Gheorghe şi Leana), se căsătorise cu Maria Delcea Bratu (şi ea cu doi copii dintr-o căsătorie anterioară, Anghelina şi Ion); vor adăuga familiei încă şapte copii: Tudora, Rada, Alexe, Zaharia, Elisabeta, Ştefan şi Stana.
Urmează cinci clase la şcoala din comună. Citeşte mult şi încearcă să compună versuri după model folcloric.
Nu are mijloace materiale să îşi continue învăţătura şi intră ucenic într-o tăbăcărie din Roşiori de Vede, apoi schimbă de câteva ori stăpânii.
august La intrarea României în primul război mondial se întoarce în satul natal.
primăvara Munceşte ca argat pe moşia Lisa, de lângă Dunăre, al cărei proprietar era Dinu C. loanid (scriitorul Dinu Nicodin).
Face câteva încercări neizbutite de a se stabili la Bucureşti, vara Străbate Serbia, însoţind un transport de vite spre frontul din Balcani.
toamna Venit în capitală, lucrează ca vânzător de ziare, picolo etc.
îl cunoaşte pe Liviu Rebreanu.
Se angajează ajutor de arhivar, cu dispensă de vârstă, la Judecătoria de Ocol din Turnu Măgurele. Concomitent, lucrează la Biblioteca „Gheorghe Lazăr“.
Urmează cursurile liceului din Roşiori de Vede.
1921-1922
1923
1924
martie Vine la Bucureşti.
Ajutat de Gala Galaction şi de V. Voiculescu, intră slujbaş la Eforia Spitalelor Civile (dimineaţa, de la orele şapte la două) şi la Fundaţia Culturală „Principele Carol“, care edita revistele „Lamura" şi „Albina* (de fa trei până la opt seara lipea, într-un subsol, adresele abonaţilor) etc.
1925
1925-1926
1926
august Se căsătoreşte cu Nicolina Păun, absolventă a Şcolii Normale din Tumu Măgurele,
Trăieşte o vreme în casa din satul natal.
Face stagiul militar la Regimentul 6 Roşiori din Bălţi, august 8 Se naşte fiul său, Horia Stancu, viitor medic şi scriitor.
mai 22 Debutează în ziarul „Victoria14 din Turnu Măgurele, cu articolul Mai puţină ingratitudine, în care protestează împotriva Parlamentului, pentru că îi acordase văduvei lui George Coşbuc o pensie lunară mică. Semnează Zaharia Th. Stancu. Trimite versuri la „Adevărul literar şi artistic", acesta fiind considerat de scriitor debutul său literar.
E prezent frecvent cu versuri în revistele literare din Bucureşti, iscălite deseori cu pseudonime. Nichita Macedonschi îi publică în „Universul literar11 câteva poezii semnate cu numele real. Frecventează cenaclurile conduse de E. Lovinescu şi Mihail Dragomirescu.
Continuă să fie prezent în presa, dobândind o buna reputaţie.
Colaborează la revista „Gândirea", condusă, de Cezar Petrescu, căruia îi va păstra o frumoasă prietenie.
HNI
Bfil
jHHflfej ^Â' ■jHH
m
1936
1937
1939
1940
1941
1943
1944
1945
1946
1948
1949
1950
vara Susţine bacalaureatul la Piteşti, comisia de examinare fiind prezidată de Ramiro Ortiz.
toamna Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filolosofie a Universităţii dîn Bucureşti, unde îi are profesori pe Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, l.-A. Candrea, George Murnu, Tache Papahagi, Simion Mehedinţi, N. Iorga şi
C.	C. Giurescu.
I	se acordă Premiul Societăţii Scriitorilor Români, îşi susţine licenţa.
E angajat redactor la ziarul „Credinţa".
Către sfârşitul anului intră secretar de redacţie şi reporter la ziarul „Tempo".
1951
1952
Din cauza unor virulente articole antifasciste, este internat în lagărul de deţinuţi politici de la Târgu Jiu.
Devine membru al Partidului Comunist Român.
Face parte din Biroul de presă al Blocului Partidelor Democratice, decembrie Este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
ianuarie Este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor din România. Intră ca deputat în Marea Adunare Naţională, ales în circumscripţia Tecuci.
Este exclus din rândurile Partidului Muncitoresc Român, fiind învinuit că, începând din 1928, a fost informator al Siguranţei şi că, în 1940, a scris articole cu caracter antisovietic.
Va fi eliberat din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Părăseşte direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti.
Debutează editorial cu Poeme simple.
în volumul Zacheu traduce, prin intermediar, nuvele de Knut
Tot acum transpune din proza lui Maxim Gorkiş.a.
martie Apare, sub direcţia sa, „revista lunară de literatură, critică şi artă“ „Azi“.
Publică volumul Tălmăciri din Serghei Esenin.
Apare, sub îngrijirea sa, Antologia poeţilor tineri, cu desene de Margareta Sterian şi o postfaţă de Ion Pillat.
les de sub tipar volumul de poeme Albe şi romanul Taifunul. iunie 2 Apare cotidianul „Lumea românească", condus împreună cu Constantin Clonaru. Aici scrie, printre altele, un articol intitulat Desculţii şi anunţă un roman cu acest titlu, februarie 9 Revista „Azi“ este transformată în săptămânal „social, politic şi literar", la care vor colabora majoritatea scriitorilor de stânga.
februarie 11 Ziarul „Lumea românească" este suprimat de Guvernul Armând Călinescu.
Apare volumul de versuri Clopotul de aur.
septembrie 8 Hebdomadarul „Azi“ este suprimat de cenzura
antonesciană.
Este editat volumul de poeme Pomul roşu.
mai Scoate „Revista română", subintitulată „Literatură— ştiinţă—
artă" (ultimul număr iese în martie 1942).
Apar volumul de poeme Iarba fiarelor ş\ romanul Oameni cu joben.
lese de sub tipar volumul de poezii Anii de fum.
Apare cartea Zile de lagăr.
I	se editează volumul Secolul omului de jos, cuprinzând o selecţie din publicistica primilor ani postbelici.
decembrie Apare romanul Desculţ, cu ilustraţii de Perahim. Cartea va avea numeroase reeditări şi traduceri (în maghiară, cehă, slovacă, olandeză, engleză, franceză, germană, polonă, italiană, bulgară, rusă, ucraineană, suedeză, japoneză etc.).
I	se tipăreşte povestirea Brazdă-ngustă şi adâncă.
Apare volumul de note şi impresii de drum Călătorind prin URSS.
Publică povestirea Pentru viaţă şi nuvela Primii paşi.
Scrie în trei săptămâni romanul Dulăii, care apare în revista „Viaţa românească" şi apoi în volum.
1953
1954	I se decernează Premiul de Stat.
1955	Este ales membru al Academiei Republicii Populare Române.
1958	Ocupă din nou funcţia de director al Teatrului Naţional din
Bucureşti.
1960	martie îi adresează lui Gh. Gheorghiu-Dej un memoriu cu
privire la reprimirea sa în Partidul Muncitoresc Român.
Este ales deputat în Marea Adunare Naţională, în circumscripţia Turnu Măgurele.
1963
1964	martie îi adresează al doilea memoriu lui Gh. Gheorghiu-Dej. Comisia controlului de partid consideră că învinuirile aduse scriitorului sunt neîntemeiate şi supune spre aprobare Biroului Politic al Comitetului Central reprimirea lui în rândurile membrilor PMR, cu stagiu din 26 martie 1960.
Este ales deputat în Marea Adunare Naţională, în circumscripţia Roşiori de Vede.
1966	Conduce, ca preşedinte, Uniunea Scriitorilor.
1968	noiembrie E reales preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
1969	La Congresul al X-lea al Partidului Comunist	Român devine
membru supleant al Comitetului Central. Este şi membru în Consiliul de Stat.
, 'H
1971	mai Primeşte titlul Erou al Muncii Socialiste.
I	se decernează Premiul Herder.
I	se acordă Premiul CNES pentru volumul Cântec şoptit
1972	I se încredinţează alt mandat de preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
1973
1974
decembrie 5 Zaharia Stancu moare la Bucureşti.
Va fi înmormântat în Cimitirul Bellu.
lese povestirea Adu-ţi aminte.
Publică volumul Florile pământului.
martie 18 la parte la fondarea săptămânalului „Gazeta literară”
(pe care îl conduce până în 1962).
Apar, în două volume, însemnările şi amintirile unui ziarist. Ies de sub tipar povestirile care alcătuiesc volumul Iarbă şi culegerea Poeme simple (1923-1943).
Publică patru volume din romanul Rădăcinile sunt amare.
Apare ultimul volum din Rădăcinile sunt amare.
I	se editează o nouă versiune a romanului Desculţ, în trei volume: Clopote şi struguri, Printre stele şi Carul de foc.
Apar romanul Jocul cu moartea, volumul Costandina, cuprinzând episoade din Desculţ, şi Versuri, în colecţia „Cele mai frumoase poezii".
Publică romanul Pădurea nebună.
Apar romanele Şatra şi Ce mult te-am iubit.
Se tipăresc trei volume intitulate Vântul şi ploaia, prescurtare a romanului Rădăcinile sunt amare.
Ies culegerea de poeme Cântec şoptit, selecţia de poezie şi proză Pagini alese (două volume) şi Povestiri de dragoste. Apare volumul Pentru oamenii acestui pământ, cuprinzând articole, cuvântări, interviuri şi confesiuni din anii 1961-1971.
I	se publică primul volum din seria Scrieri, ediţie de autor (încheiată postum, în 1979).
Se editează volumele de versuri Sabia timpului şi Şaptezeci. Publică antologia Să nu uiţi, Darie... şi culegerea de articole Triumful raţiunii....
Apar volumele Poeme cu lună şi Uruma.
condiţii de „prosperitate" - ori, în vremi de restrişte, adică în mod obişnuit, din ştevie, mujdei de usturoi, fiertură de urzici, de fasole, praz, susai, de rădăcini chiar, iar când ghearele foamei scurmă din cale-afară de nemilos, se ajunge la ronţăirea unor bucăţi de pământ ars. în asemenea condiţii, copiii mor ca muştele, iar mâinile multora dintre cei în viaţă, indiferent de vârstă, sunt jupuite de pelagră. Ca urmare, înfăţişarea oamenilor pare sumbră, sălbatică. Chipurile apar uscate, „sulegete", „lingave", de culoare gălbui-pământie, numai
ochii sunt câteodată „zbanghii", sfredelitori, dar de obicei căutătura e mohorâtă, „împosocată". încruntaţi, închişi în ei, oamenii se exprimă sobru, adesea laconic, vorbirea lor caracterizându-se prin absenţa culorii, singura notă de pitoresc fiind conţinută în termenii regionali aspri, pietroşi. Asprimea, brutalitatea ar putea fi arma indispensabilă a supravieţuirii, de aceea oamenii sunt constrânşi să zbiere, să suduie, să muşte. Sub biciul viscolelor, al arşiţei, sub gârbaciul logofeţilor boiereşti şi sub vâna de bou a jandarmilor, ţăranii se nasc
381 Dicţionarul general al literaturii române
Stancu
maturi, lucizi, îndârjiţi. E o atmosferă de coşmar, pictată în tonalităţi dure, violente, supradimensionând aproape neverosimil, ostentativ, o stare de fapt. Cu unele elemente de monografie etnografică a satului dunărean, romanul înfăţişează şi datini de nuntă şi înmormântare, obiceiul de a striga de pe dealuri, de lăsatul secului, făcând publice aventurile erotice petrecute în cursul anului sau acela de a invoca ploaia prin jocul paparudelor şi prin îngroparea unei păpuşi de pământ ce îl închipuie pe „tata soarelui". Continuând Desculţ, romanul Jocul cu moartea menţine particularităţile anterioare, dar prin anumite note dominante devine o scriere cu o individualitate proprie, distinctivă. Lirismul acestei cărţi consistă în extraordinarul ritm epic, încântător, ca de baladă. O bună parte din România, inclusiv capitala, şi aproape întreaga Peninsulă Balcanică se află în 1917 sub ocupaţie germano-austriacă. Vânzător de ziare la Bucureşti, Darie este arestat ca vagabond, predat Comandaturii germane, îmbarcat cu alţi vreo douăzeci de „coate-goale" într-un tren de marfă şi dus până tocmai în Macedonia, de unde, scăpat din captivitate, se înapoiază în ţară, pe jos, în tovărăşia Diplomatului. Trece prin felurite peripeţii, traversează o experienţă imaginabilă numai în vreme de război, când totul devine posibil, nimic nu mai ţine de domeniul surprizei, situaţiile teribile, senzaţionalul intrând în ordinea faptelor zilnice. Pădurea nebună (1963) se vrea o apologie a vieţii libere, fremătătoare, reală cândva pe întinderea şesului dunărean, acoperit de codri sălbatici. Delior-manul „nebun" este evocat pentru a contrasta cu lâncezeala unui orăşel cu străzi prăfoase, pe care trec birje cu cai scheletici neţesălaţi, cu dughene şi frizerii adormite, cu mizere birturi economice, firme decolorate, cerşetori infirmi, bragagii turci cu
şalvari peticiţi, câini şi păsări ce lasă în urmă smocuri de păr şi nori de fulgi, cu noroaie exasperante, cu veri toride şi toamne ploioase. Contrastul exprimă revoltele unui Darie adolescent, elev de liceu, prizonier în atmosfera sufocantă a unui „loc în care nu se întâmplă nimic", a unui „târg unde se moare". E îndrăgostit de Uruma, a cărei făptură îi deşteaptă în sânge vuietul pădurii nebune de altădată şi tot clocotul sălbăticiei magnifice din alte timpuri. Sănătoasa primitivitate, lumea arhaică, datinile şi rânduielile proprii umanităţii necorupte, originare, sunt elogiate şi în Şatra, roman ce urmăreşte odiseea tragică a unei comunităţi de ţigani în timpul războiului. Rădăcinile sunt amare (I-V, 1958-1959) nu este decât un reportaj patetic, propagandistic, dilatat (redus, în 1969, sub titlul Vântul şi ploaia), o frescă superficială a vieţii chinuite în care şi-ar fi avut „rădăcinile" regimul instaurat la sfârşitul lui decembrie
1947.	în schimb, Ce mult te-am iubit (1968) se dezvăluie ca o veritabilă operă de creaţie. Naratorul e aici un Darie matur, venit în satul natal, la înmormântarea mamei. El se reintegrează pentru câteva ore unei spiritualităţi arhaice, unei lumi clasice. Voce a acestei lumi, evocarea lui Darie căpătă caracterele unui roman-poem, ale unui tablou de epopee. Străbătând romanul-povestire, cititorul poate avea impresia că asistă la reprezentarea unei tragedii greceşti. Totul decurge după datină, totul se încadrează în ritual. încăperile casei din Omida, curtea, uliţa satului, cimitirul par o scenă largă, pe care se joacă spectacolul morţii. Bocirea răposatei, ceremonia funerară, ospăţul, pomenile compun acţiunea vie, în plină desfăşurare, iar reflecţiile, amintirile, tânguirile fără glas ale povestitorului îndeplinesc rolul corului din teatrul antic. în cimitir, lume multă, înghesuială, clopotele jelesc, preoţii cădelniţează, rostesc rugăciuni, un „Doamne miluieşte", repetat până la exasperare, umple văzduhul, bufniţele din clopotniţă zboară speriate dintr-un copac în altul, iar în răstimpuri Ilie gornistul, ţinând cu tot dinadinsul să aducă Măriei lui Tudor, mamă a doisprezece copii, omagiul său - altfel rezervat veteranilor -sună dintr-o trâmbiţă veche, de la 1877, ce vestise atacul la Griviţa. Din tot acest vaier se detaşează, din timp în timp, bocetele Constandinei, ale Stelei, ale Riţei, ale Evanghelinei, ale bătrânului Tudor, soţul rămas văduv, care nu face decât să repete câteva cuvinte, mereu aceleaşi, acum ca în urmă cu câteva ore, ca în ajun, şi care vor continua şi după prohod, toată ziua, toată noaptea, toată ziua următoare: „Mario, Mario... Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mario, Mario...". Naratorul e integrat şi el în spectacol. Observând, înregistrând, Darie participă la tragedie, ca actor mut. Simţămintele lui se consumă fără glas, în plan pur interior. Trăind cu ai săi tristeţea pierderii mamei sau retrăind momente de altădată, naratorul devine, în mai multe rânduri, poet, evocarea sa capătă aripi, frazele vibrează. Poematică este însăşi structura romanului, dar unele pasaje posedă o încărcătură lirică specială, putând fi izolate, asemenea unei strofe.
Stancu e efectiv un copil al câmpiei Dunării şi-şi scoate - cum mărturiseşte - poezia dintr-o biografie expurgată de anecdotică. Se zbate în versurile lui o energie vitală debordantă; vocaţia poetică e
Stancu
Dicţionarul general al literaturii române 382
trăită ca o nevoie imperioasă de fapte cu ţel nebulos; un neastâmpăr obscur nu-şi află cauza şi se transformă adesea în tânjire dureroasă. Dezrădăcinarea sufletului rural prin cultură capătă o expresie inedită, adecvată epocii şi experienţei istorice noi, devine o nostalgie existenţială a vieţii fruste în mijlocul naturii.
Ov. S. Crohmălniceanu
Adevărata carieră a prozatorului Zaharia Stancu începe abia în 1948 cu romanul, cap de serie, Desculţ. E un roman liric, o autobiografie imaginară în tonuri realist-barochiste, amestec de tragic şi comic, cu sugestii din Foamea şi Pan de Knut Hamsun, Copilăria mea şi La stăpân de Maxim Gorki.
Al. Piru
Proza lui arată o imaginaţie în fierbere. Puţini scriitori români au, ca Zaharia Stancu, un mai mare gust al exoticului şi al pitorescului social. Un târg de provincie devine la el un spaţiu agitat ca o colonie americană. Satul din câmpia Dunării este, prin noutatea tipologiei şi cruzimea relaţiilor de viaţă, de un pitoresc nebun. [...] Ca romancier, Zaharia Stancu nu respectă nici o regulă. Scriitorul însuşi mărturiseşte că nu ştie în ce chip îşi scrie cărţile, ce destin secret conduce naraţiunea. E suficient ca o întâmplare să-i vină în minte pentru ca, sub obsesia faptului, spiritul să intre în alertă. Cartea se ordonează, astfel, de la sine, în mers, în cursul unei redactări febrile de câteva săptămâni. Reluările succesive adaugă, elimină, nuanţează, dar nu modifică, în esenţă, fluxul şi tonul primei relatări. Proza este mai întâi trăită în acest chip emoţional, şi retrăită, a doua oară, în momentul elaborării ei. Alte explicaţii teoretice prozatorul nu cunoaşte.
Eugen Simion
SCRIERI: Poeme simple, Bucureşti, 1927; Moara piticilor (în colaborare cu Ion Rotaru), Bucureşti, 1931; Albe, Bucureşti, 1937; Taifunul, Bucureşti, 1937; Clopotul de aur, Bucureşti, 1939; Pomul roşu, Bucureşti, 1940; Iarba fiarelor, Bucureşti, 1941; Oameni cu joben, Bucureşti, 1941; Anii de fum, Bucureşti, 1944; Zile de lagăr, Bucureşti, 1945; Secolul omului de jos, Bucureşti, 1946; Complotul..., Bucureşti, 1947; Desculţ, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1948; ed. I-III, Bucureşti, 1960; Brazdă-ngustă şi adâncă, Bucureşti, 1949; Pentru apărarea culturii, Bucureşti, 1949; Călătorind prin URSS, Bucureşti, 1950; Pentru viaţă, Bucureşti, 1951; Primii paşi, Bucureşti, 1951; Dulăii, Bucureşti, 1952; Adu-ţi aminte. Scrisoare către un prieten din copilărie, Bucureşti, 1953; Florile pământului, Bucureşti, 1954; însemnările şi amintirile unui ziarist, I-II, Bucureşti, 1955; Iarbă, Bucureşti, 1957; Poeme simple (1923-1943), postfaţă Sorin Arghir, Bucureşti, 1957; Rădăcinile sunt amare, I-V, Bucureşti, 1958-1959; ed. (Vântul şi ploaia), I-III, Bucureşti, 1969; Costandina, pref. Aurel Baranga, Bucureşti, 1962; Jocul cu moartea, Bucureşti, 1962; ed. pref. Aureliu Goci, Bucureşti, 1994; Versuri, pref. Radu Popescu, Bucureşti, 1962; Pădurea nebună, Bucureşti, 1963; Ce mult te-am iubit, Bucureşti, 1968; Şatra, Bucureşti, 1968; Cântec şoptit, Bucureşti, 1970; Pagini alese, I-II, îngr. şi pref. Adriana Mitescu, Bucureşti, 1970; Povestiri de dragoste, Bucureşti, 1970; Pentru oamenii acestui pământ, Bucureşti, 1971; Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1971-1979; Sabia timpului, Bucureşti, 1972; Şaptezeci, îngr. şi pref. Aurel Martin, 1972; Să nu uiţi, Darie..., îngr. şi pref. Adriana Mitescu, Bucureşti, 1973; Triumful raţiunii..., Bucureşti, 1973; Poeme cu lună, Bucureşti, 1974; Uruma, Bucureşti, 1974; Viaţă, poezie, proză!... Confesiunile lui Darie, îngr. Corneliu Popescu şi Ştefan Stancu Mitroi, pref. Corneliu Popescu,
Bucureşti, 1975; Poeme cu lună, postfaţă Mariana Ionescu, Bucureşti, 1986; Versuri, îngr. şi postfaţă Aureliu Goci, Bucureşti, 2002; 101 poezii, îngr. Florin Costinescu, Bucureşti, 2003. Antologii: Ora copiilor, cu ilustraţii de Dem, Bucureşti, [1931] (în colaborare cu Ioan Rovenţa); Antologia poeţilor tineri, cu 55 chipuri de Margareta Sterian, postfaţă Ion Pillat, Bucureşti, 1934. Traduceri: Maxim Gorki, Makar Ciudra, Bucureşti, 1928; Knut Hamsun, Zacheu, Arad, 1928; Robert Hichens, Toboşarul pustiului, Bucureşti, 1928; William C. Morrow, Condamnatul, Bucureşti, 1928; Pitigrilli, Vegetarianii amorului, Bucureşti, 1932; Guido Da Verona, Cântecul de totdeauna şi de niciodată, Bucureşti, 1933 (în colaborare cu C. N. Negoiţă); D. H. Lawrence, Femei în dragoste, Bucureşti, 1933; Serghei Esenin, Tălmăciri din..., Bucureşti, 1934; ed. pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 2002; Octave Aubry, Viaţa intimă a lui Napoleon, Bucureşti, 1942; A. S. Griboedov, Prea multă minte strică, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Sorana Gurian); Jack Lindsay, Primăvară amăgitoare, pref. Radu Lupan, Bucureşti, 1955; Andre Kedros, Ultima călătorie a vasului Port Polis, pref. Ioan Grigorescu, Bucureşti, 1965; Lev Tolstoi, Comei Vasiliev, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 626-630; Perpessicius, Opere, III, 100-101, VIII, 352-356, XII, 48-57; Emin Asan [George A. Petre], „Poeme simple", F, 1927,12; A. Bădăuţă, Doi poeţi tradiţionalişti tineri: Zaharia Stancu şi Radu Gyr, G, 1927,12; Radu Boureanu, „Poeme simple", DEP, 1927,55; Petru Comarnescu, „Poeme simple", „Politica", 1928, 536; Romulus Dianu, Poeme simple", RP, 1928, 2 988; Pimen Constantinescu, „Antologia poeţilor tineri", „Sibiul literar", 1934,3-6; Petre Pandrea, „Tălmăciri din Serghei Esenin", VR, 1934,7; Cioculescu, Aspecte, 115-119,167-177,358-360,451-452; Mircea Eliade, Generaţia în pulbere, VRA, 1936,438; G. Călinescu, „Albe", ALA, 1937,886; Octav Şuluţiu, „Taifunul", F, 1937,10; Vlaicu Bârna, [Zaharia Stancu], RP, 1937, 5 707, 5 724; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 103; Emil Gulian, „Albe", RFR, 1938,5; Ion Biberi, „Albe", „Lumea românească", 1938, 490; Streinu, Pagini, IV, 59-68; Ieronim Şerbu, „Pomul roşu", VR, 1940, 4; Virgil Carianopol, „Iarba fiarelor", „Gazeta refugiaţilor", 1941, 23; Şerban Cioculescu, „Iarba fiarelor", VAA, 1941, 22; Călinescu, Ist. lit. (1941), 786, Ist. lit (1982), 869-870; Virgil Ierunca, „Anii de fum", „România viitoare", 1944, 5; N. Carandino, O carte fără menajamente: „Zile de lagăr", „Jurnalul", 1945,156; Camil Baltazar, Scriitor şi om, Bucureşti, 1946, 167-175; Ovid S. Crohmăniceanu, „Desculţ", CNT,
1948,	116-118; Mihail Petroveanu, „Desculţ", FLC, 1949, 5; Mihai Novicov, Pentru literatura vieţii noi, Bucureşti, 1953,36-48; Călinescu, Literatura, 84-88; S. Damian, încercări de analiză literară, Bucureşti, 1956, 53-68; Sorin Arghir, Zaharia Stancu, Bucureşti, 1957; Ion Vitner, Firul Ariadnei, Bucureşti, 1957,119-127; Petroveanu, Pagini, 283-293; Felea, Dialoguri, 50-61; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959,88-108; Silvian Iosifescu, în jurul romanului, Bucureşti, 1961, 218-235; Ivaşcu, Confruntări, III, 115-123, 195-217; Damian, Direcţii, 223-298; Georgescu, Păreri, 251-255; Micu-Manolescu, Literatura, 171-181; Simion, Orientări, 238-249; Dimisianu, Schiţe, 14-20; Ardeleanu, însemnări, 43-53; Râpeanu, Noi, 204-208; Oprea, Mişcarea, 51-68; Manolescu, Metamorfozele, 35-36; Piru, Panorama, 288-299; Balotă, Labirint, 388-396; Cristea, Interpretări, 32-40; Damian, Intrarea, 67-70; Dimisianu, Prozatori, 47-59; Râpeanu, Interferenţe, 176-181; Zaciu, Glose, 192-198; Ardeleanu, „A urî", 11-14; Bugariu, Incursiuni, 94-98,193-204; Felea, Poezie, 126-132; Martin, Poeţi, 46-57; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971,447-456; Popa, Modele, 58-62; Sorianu, Contrapunct, 58-61, 134-139; Caraion, Duelul, 216-222; Ciobanu, Panoramic, 107-112, 211-215; Sasu, Progresii, 162-165; Zaharia Stancu interpretat de..., îngr. Zaharia Sângeorzan, Bucureşti, 1972; Ciopraga, Personalitatea, 249-256; Constantin, Prozatori-critici, 20-23; Corbea-Florescu, Biografii, 1,211-216; Drăgan,
383 Dicţionarul general al literaturii române
Starck
Reacţii, 127-138; Georgescu, Printre cărţi, 121-127) Raicu, Structuri, 135-149; Tomuş, Răsfrângeri, 250-255; Tudor-Anton, Pretexte, 103-111; Zaciu, Ordinea, 288-293; Andriescu, Relief 148-157; Voicu Bugariu, Zaharia Stancu, Bucureşti, 1974; Ciobanu, Critica, 8-15; Cristea, Un an, 13-20; Crohmălniceanu, Literatura, II, 150-162; Dimisianu, Valori, 36-38; Felea, Secţiuni, 29-35, 114-119, 390-392; Ilarie Hinoveanu, Convorbiri cu..., Craiova, 1974, 105-108; Martin, Metonimii, 308-314; Dumitru Micu, Periplu, Bucureşti, 1974, 237-244; Petroveanu, Traiectorii, 24-34; Simion, Scriitori, I (1974), 31-38, 261-265,1 (1978), 6-13,369-397; Tomuş, Istorie, 173-178; Zaciu, Bivuac, 179-186; Mihai Beniuc, Scrieri, VI, Bucureşti, 1975,14-20; Cristea, Domeniul, 66-71, 147-154; Micu, „Gândirea", 604-610; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1975, 201-220; Zaciu, Lecturi, 164-172; Zalis, Tensiuni, 49-55; Balotă, Universul, 64-92; Pop, Transcrieri, 183-188; Raicu, Critica, 172-176; Nicolae Prelipceanu, Dialoguri fără Platon, Cluj-Napoca, 1976, 5-12; Cristea, Arcadia, 183-188; Ionescu, Artă,
86-155; Ştefănescu, Preludiu, 116-124; Ovidiu Ghidirmic, Zaharia Stancu sau Interogaţia nesfârşită, Craiova, 1977; Baltag, Polemos, 93-98, 115-118, 145-150; Mirela Roznoveanu, Lecturi modeme, Bucureşti,
1978,60-69; Georgeta Horodincă, Studii literare, Bucureşti, 1978,7-15; Micu, Lecturi, 142-147; Niţescu, Poeţi, 5-20; Ungureanu, Contextul, 167-201; Vaida, Mitologii, 64-68; Zaciu, Alte lecturi, 94-99; Cioculescu, Itinerar, III, 254-259; Vasile Rebreanu, Miron Scorobete, Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx, I, Cluj-Napoca, 1979, 294-333; Grigurcu, Poeţi, 158-161; Băileşteanu, Refracţii, 52-75; Cândroveanu, Poeţi, 11-18; Doinaş, Lectura, 131-139; Lit. rom. cont., I, 107-112; Popescu, Cărţi, 84-88; Dimitriu, Singurătatea, 89-97; Ştefănescu, Jurnal, 116-124; Voicu Bugariu, Analogon, Bucureşti, 1981, 117-125; Păcurariu, Scriitori, I, 187-196; Piru, Ist. lit., 378-384; Carianopol, Scriitori, II, 81-89; Liviu Călin, Portrete şi opinii literare, Bucureşti, 1982,184-195; Mânu, Sensuri, 80-86; Mareea, Varietăţi, 132-142, 218-225; Pavel Ţugui, Zaharia Stancu. începuturile literare, ST, 1983, 2; Sultana Craia, Aventura memoriei, Bucureşti, 1983; Ciopraga, Propilee, 95-101; Leonte, Prozatori, 1,79-92, II, 10-22; Craia, Orizontul, 203-207; Ungureanu, Proza rom., I, 118-153; Mariana Ionescu, Introducere în opera lui Zaharia Stancu, Bucureşti, 1985; Mareea, Atitudini, 78-81; Rotaru, O ist., III, 522-541; Cândroveanu, Lit. rom., 91-95; Tihan, Apropierea, 57-70; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 258-266; Velea, Interferenţe, 41-47; Lovinescu, Unde scurte, I, 227-230, II, 110-113; Scarlat, Ist poeziei, IV, 69-74; Ovidiu Pecican, După douăzeci de ani, CNT, 1991, 38; Negoiţescu, Ist lit, I, 323-324; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991, 107-108; Vlaicu Bârna, Zaharia Stancu, ST, 1992,10; Alex. Ştefănescu, Zaharia Stancu, RL, 1993, 31; Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, I, Bucureşti, 1993,74-85,177-185; Poantă, Scriitori, 11-15; Dumitru Vasile Delceanu, Armura lui Darie, Alexandria, 1994; Mănucă, Analogii, 179-183; Niţescu, Proletcultismul, 209-214; Ioan Adam, Inelele lui Saturn, Bucureşti, 1998, 181-190; Dicţ. analitic, I, 287-289, II, 284-287, III, 307-309, IV, 191-197; Simion, Fragmente, I, 160-163; Dicţ esenţial, 784-787; Micu, Ist lit., 216-217, 441-444; Manolescu, Lista, II, 12-15; Popa, Ist lit, 1,350-354, 687-694; Nicolae Manolescu, Domnul Zaharia Stancu, RL, 2002, 40; Alex. Ştefănescu, Zaharia Stancu, RL, 2002,40; Emil Mânu, Melancolia agrestă, CL, 2002, 10; Negriei, Lit. rom, 87,202-205, passim; Zaharia Stancu 100, CC, 2003, 1-2 (număr omagial).	D.	Mc.
STARCK, Otto (11.XI.1930, Bucureşti), traducător şi prozator. Este fiul Rebecăi (n. Davidsohn) şi al lui Jean Starck, mic negustor, apoi funcţionar. Urmează la Bucureşti Liceul Teoretic Evreiesc „Graur" (1941-1946) şi Liceul „Sf. Sava" (1946-1949).
în 1950 intră redactor la Editura Tineretului şi, paralel, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia franceză, a Universităţii din Bucureşti; redactor la Radiodifuziune din 1954, îşi va întrerupe studiile, finalizându-le abia în 1961. Funcţionează ca profesor la diferite şcoli din capitală, alternând însă cariera didactică, din timp în timp, cu scrisul liber-profesionist. Debutează editorial cu volumul de schiţe satirice Iedera, apărut în 1968. în 1984 emigrează în Israel. Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română (din 1984), acordându-i-se în cadrul acesteia Premiul „Arcadia" (1998), Premiul „Sara şi Haim Ianculovici" (1999) şi Premiul „Acmeor" (2001) pentru versiunile sale din opera poeţilor persani Omar Khayyam, Saadi şi Djalal ud-Din Rumi.
Autodidact, cunoscător al unor limbi vechi, „pasionat al unei iubiri intelectuale absolut gratuite", „mistuit de o benefică monomanie" (Mircea Anghelescu), S. şi-a legat numele de restituirea în româneşte a poeziei clasice persane (Omar Khayyam, Saadi, Hafez şi Rumi). O face cu acribie, respectând formele tehnice ale liricii persane (robaiul, gazelul) până la subtilităţi de rimă precum păstrarea radifului (cuvânt ce se repetă după rimă), redând cu fidelitate prozodia originalului, în prefeţe şi glose, literatul atrage atenţia asupra deosebirilor dintre poezia arabă şi cea persană a marilor clasici, aceasta din urmă înclinând spre trăirea sceptic-hedonistă a vieţii, şi evidenţiază motive orientale care vor pătrunde ulterior în lirica europeană. Tălmăcirile sale reuşesc să reconstituie, îndeosebi în forma condensată a robaiului, rafinamentele unei poezii de înaltă tensiune emoţională. O preocupare specială a arătat S. operei misticului persan Djalal ud-Din Rumi (secolul al XlII-lea), din al cărui Poem spiritual, supranumit „Coranul persan" sau „Coranul lăuntric", chintesenţă a reflecţiei sufite şi sinteză a ideilor filosofice de la neoplatonism la gândirea orientală (chineză, indiană, persană, arabă), comparabil cu Divina Commedia dantescă, a transpus întinse pasaje în distihuri.
SCRIERI: Iedera, Bucureşti, 1968. Traduceri: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, Catrene persane (Robaiat), pref. trad., Bucureşti, 1974; ed. pref. trad., cuvânt înainte Ahmad Fard Hosseini, [Bucureşti], 2002; Trei poeţi persani Omar Khayyam, Saadi, Hafez, îngr.trad., Bucureşti, 1982; Hafez, 100 de gazeluri, Bucureşti, 1977; Saadi, Bustan (Livada), pref. trad., Bucureşti, 1978,100 de învăţăminte din Golestan (Grădina trandafirilor), ed. bilingvă, pref. trad., f.1.,1998, 15 parabole din Bustan (Livada) ed. bilingvă, f.1.,1998; Omar Khayyam, 500 de catrene, ed. bilingvă, îngr. şi pref. trad., f.l., 1993; Djalal ud-Din Rumi, 20 de parabole din Masnavi-e manavi (Poemul spiritual), ed. bilingvă, pref. trad., 1998,3 parabole din Masnavi-e manavi (Poemul spiritual),ed. bilingvă, pref. trad., f.l, 2000,15 meditaţii şi parabole din Masnavi-e manavi (Poemul spiritual), ed. bilingvă, f.l, 2000, Meditaţii şi parabole (Masnavi-e manavi), ed. bilingvă, cuvânt înainte Ahmad Fard Hosseini, introd. George Grigore, Bucureşti, 2002; Baba Taher, 50 de catrene, ed. bilingvă, pref. trad., f.l., 1998.
Repere bibliografice: Valeriu Cristea, „Iedera", GL, 1968,33; Lucian Raicu, Proza, GL, 1968, 35; Alexandru Balaci, Omar Khayyam, Saadi, Hafez, „Catrene persane", RMB, 1974,10 decembrie; Dan Grigorescu, Omar Khayyam, Saadi, Hafez, „Catrene persane", CNT, 1975,16; Nicolae Balotă, Poeţi persani, RMB, 1975, 1 mai; Dan Grigorescu, Hafez, „Gazeluri", CNT, 1977,25; IonSegărceanu, Saadi, „Bustan (Le Verger)",
Start
Dicţionarul general al literaturii române 384
„Actualites roumaines", 1978, 24 octombrie; Dan Grigorescu, Poezia înţeleptului, CNT, 1978,49; Şerban Cioculescu, Saadi, „Bustan (Livada)", LCF, 1978,49; Al. Andriţoiu, Saadi în româneşte, „Scânteia tineretului", 1978,23 decembrie; Grete Tartler, Privighetorile şi... contextul, RL, 1983, 5; Aurel Dragoş Munteanu, Poezia persană, LCF, 1983, 5, 6; Mircea Anghelescu, Scrisori persane, RL, 2001,7; Ion Cristofor, Ţara Sfântă, II, 124-127; Marius Chelaru, Coranul lăuntric, CL, 2003, 3; Romulus Căplescu, O capodoperă a literaturii persane, ADV, 2003, 30 iunie; Lucian Zeev Herscovici, între trei lumi: valoarea operei lui Otto Starck, „Orient-Expres" (Israel), 2003,1 septembrie.	G.	Dn.
START, revistă apărută la Braşov în septembrie şi în octombrie 1933, cu subtitlul „Mensual de literatură şi critică". Redactor: Ştefan Baciu. Articolul-program, Manifest (- on publie pour chercher des hommes -), semnat de Ştefan Baciu şi Adrian Tudor, cu motouri din Daniel Rops şi Philippe Soupault, este incendiar, mărturisind atitudinea unei noi generaţii: „Am plătit triumfurile noastre estetice cu nevroze, cu febre şi cu sânge". în stil avangardist, este negată orice reuşită a literaturii şi artei de până atunci: „Ne-am gargarisit cu cuvinte mari: cultură, intelectualitate, specialitate, originalitate, humor". Cei doi declară ritos: „De ce scriem azi? Scriem ca să ne scuipăm pe noi, pe noi aşa cum am fi fost dacă nu ne-ar fi falsificat literatura (ce vreţi, am fost oameni comuni), scriem pentru ca să ne cunoaştem. Căci nimeni dintre noi nu ştie cine este şi ce vrea. Dar ştim cu toţii ce nu suntem şi ce nu vrem". Alături de Ştefan Baciu, încă elev de liceu, colaborează cu poezii Mia Moga, Lucian Areşan, Teodor Scarlat, Felix Baldovin şi Horia Ghiea, acesta din urmă director al revistei „Stilet", apărută tot acum la Brăila, unde redactorul de la S. era girant „iresponsabil", iar grupul de tineri colaboratori cam acelaşi. Proză ironistă semnează Adrian Tudor. La rubrica „Mozaic" sunt prezentate revistele „Abecedar", „Azi" şi „Alfa". Experienţă din „preistoria poetului tânăr", S. este evocată mai târziu de Ştefan Baciu, alături de „Stilet", ca o încercare de a schimba faţa literaturii: „Ţineam cu toţii să facem ceva, să rupem vechile cadre, să izbim în plin, fără milă, fără nici un fel de consideraţie".	M.	Pp.
STATE, A.[urel] (29.IV.1921, Godeni, j. Argeş - 20.XI.1983, Bucureşti), prozator şi traducător. Este primul din cei patru copii ai Elisavetei (n. Proca) şi ai lui Ion State, tâmplar. Urmează ciclul primar în comuna natală, Şcoala Normală „Carol I" din Câmpulung, absolvită în 1940, apoi Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă din acelaşi oraş, iar între 1965 şi 1970, la Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia germană. Va funcţiona ca profesor la Şcoala Generală nr. 85 din Bucureşti. Cu o biografie exemplară pentru condiţia şi vocaţia martiriului politic, S. pleacă, la douăzeci de ani, voluntar pe frontul antisovietic, în linia întâi, cu Batalionul Vânători de Munte din Sinaia. Luptă la Sevastopol, în euforia ofensivei pentru eliberarea Basarabiei; se remarcă, e avansat, în 1943, sublocotenent, iar în 1944 decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul" şi cu „Virtutea Militară". Rănit, e trimis în ţară, dar cere grabnic
Marelui Stat Major întoarcerea în luptă, chiar odată cu începutul retragerii din faţa contraofensivei ruseşti. Combate gherilele de partizani din munţi, ceea ce, în 1944, când cade prizonier, îi va aduce condamnarea la moarte, într-un tribunal militar sovietic, pentru crime de război împotriva populaţiei civile. Pedeapsa îi va fi comutată în douăzeci şi cinci ani de lagăr. Tranzitând, înainte şi după proces, numeroase închisori şi lagăre de prizonieri, de la Simferopol, Oranki şi Mânăstârca la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, în Siberia şi Donbas, rezistă peste un deceniu tratamentului de exterminare; protestează repetat prin greva foamei sau în scris către guvernul URSS şi către Comitetul Central al PCUS, reclamând respectarea demnităţii umane şi repatrierea promisă prizonierilor de război după ruperea alianţei cu Germania. E însă consemnat, ca urmare a sfidării propagandei pentru înrolarea într-una din diviziile româneşti, „Tudor Vladimirescu" sau „Horia, Cloşca şi Crişan", formate în cadrul armatei sovietice. întors în ţară în decembrie 1955, după patru ani de front şi doisprezece de prizonierat, urmărit continuu de Securitate, petrece doi ani în sanatoriile din Moroieni şi Brebu. în 1957 e admis la Universitate, dar în februarie 1958 se vede arestat sub acuza de uneltire legionară, câteva zile după participarea la funeraliile poetului naţionalist George Fonea, camarad de front şi de lagăr; condamnat la optsprezece ani de temniţă, cunoaşte tortura din beciurile Ministerului de Interne, din închisoarea Uranus, mai târziu „reeducarea" din zarea Aiudului. La Uranus ratează o tentativă de sinucidere prin saltul în gol de pe acoperişul închisorii şi, după luni de comă, rearticulat cu verigi de metal, este redat, în cârje, calvarului carceral. Va fi eliberat în 1964, când ultimii deţinuţi politici sunt graţiaţi. în anii următori scrie proză mai ales „pentru sertar", între care romanul autobiografic Drumul crucii, al cărui manuscris izbuteşte să îl trimită peste graniţă, şi traduce, împreună cu Ileana Mălăncioiu, Sfârşitul bufniţelor de Hans Magnus Enzesberger (1974), publică, în colaborare, versiunea românească a romanului Data Tutashia de georgianul Ciabua Amiredjibi (1981). E denunţat şi, pentru ultima oară, arestat şi torturat în martie 1983. Moare după câteva luni, în condiţii suspecte, la Spitalul Floreasca. în acelaşi an Drumul crucii e publicat, parţial, de Editura Coresi din Freiburg. în ţară revistele „22", „Viaţa românească" şi „Luceafărul" prezintă abia după 1989 fragmente, cartea apărând integral în 1993. Volumul de poeme Către Ieronim de Ileana Mălăncioiu a transpus figura de erou tragic a lui S. într-un simbol al etosului suferinţei.
Ca mărturie totală asupra gulagului - cel sovietic alături de cel al comunismului românesc, rival în oroare -, Drumul crucii se impune ca o carte singulară în literatura detenţiei, abundentă mai ales după 1989, de la N. Steinhardt, Paul Goma, Teohar Mihadaş şi Ion Ioanid la Marcel Petrişor, Costin Merişca sau Florin Constantin Pavlovici. S. scrie o proză nonfictivă, dar cu formula compoziţională şi stilistică saturată de convenţii literare, derivând, stângaci şi crispat, din romanul interbelic: cartea începe brusc, în cursul unui dialog, alternează studiat secvenţele temporale - prezentul războiului sau al
385 Dicţionarul general al literaturii române
Stati
detenţiei şi, în amintire, anii recenţi de licean, mustind de idealism şi năzuinţe portretizează livresc, proiectează în simbol peisaje, gesturi şi destine, dezvoltă reflecţii de eseu politic. Numele şi evenimentele sunt însă riguros exacte. Cu reuşite inegale, această literaturizare „barocă" a notaţiei relevă însă o tensiune a elevaţiei şi un reflex al discreţiei care dă „haină nobilă" experienţei imunde. S. are sobrietatea dicţiei unui Ion loanid, nu însă şi fluenţa lui narativă. Notabil ca literatură e registrul memorialistic al vocii narative. Intr-un gen saturat de scriitură horror, S. preferă, ca şi N. Steinhardt, retrospecţia înseninată de spiritualizare. Aşa cum titlul cărţii evocă parcursul iniţiatic al suferinţei, naraţiunea ei focalizează nu fiziologia durerii, ci procesul moral al experienţelor-limită, „eshatologia detenţiei", cu întreţinerea reflexelor demnităţii şi reedificării interioare în proximitatea morţii, sub umilinţă şi tortură. Prozatorul are simţul grandorii şi al sacrului, profanat deopotrivă în lumea fizică şi în cea morală. înţesată de muniţie şi cohorte duşmane, frumuseţea magică a panoramelor alpine sau marine ale Crimeii se transferă în teatrul de război al unor încleştări sălbatice, iar stepa rusească sau tundra siberiană, sub geruri, zăpezi, ploi nesfârşite, devin spaţiul unei imense reţele concentraţionare, strivind sordid sute de mii de destine umane, cu foamea de viaţă exacerbată insuportabil. Zona vie a cărţii e dată de comunicarea acestor trăiri extreme, cu subite glisări între spaimă şi eroism, patos al iubirii de viaţă şi furor suicidar, percepţie a tragicului şi detente comice. Capitole precum Balul de opera (denumirea de cod a operaţiunii de acoperire a retragerii armatei române din Crimeea), relatând abandonarea Batalionului Vânătorilor de Munte la Chersoneţ, în goana îmbarcării trupelor, şi căderea în prizonierat, sau Asediul cetăţii fără turnuri, despre regimul din lagărele Oranki-Mânăstârca şi teroarea recrutărilor pentru divizia „Tudor Vladimirescu", ori Ultima întoarcere acasă, Tărâmul ochelarilor orbi şi Straşnicul inchizitor ating cote remarcabile ca proză de război şi a lumii penitenciare.
SCRIERI: Drumul crucii, pref. Remus Radina, Freiburg, 1983; ed. I-II, Bucureşti, 1993. Traduceri: Hans Magnus Enzensberger, Sfârşitul bufniţelor, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ileana Mălăncioiu); Ciabua Amiredjibi, Data Tutashia, Iaşi, 1981 (în colaborare cu Marcel Petrişor şi Adina Niculescu).
Repere bibliografice: Radu D. Rosetti, De dincolo de mormânt, „Memoria", 1992,5; Andreea Deciu, Jurnalul unui proscris, RL, 1993,37; Haralambie Ţugui, Aurel State - un prozator pe drumul crucii, CRC, 1994, 4; l^uxandra Cesereanu, Doi stilişti, ST, 1996, 6; Paul Goma, Jurnalul urni jurnal, Cluj-Napoca, 1998,209; Popa, Ist. lit, II, 1 044-1 045; Monica Lovinescu, Jurnal. 1 981-1 984, Bucureşti, 2002, 270; Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie, Bucureşti, 2003,56, passim. G. O.
STATI, Petre (8.VIII.1903, Tăuteşti, j. Iaşi - 29.XI.1978, Iaşi), poet, traducător şi eseist. Este fiul Elenei (n. Botez) şi al lui Petru Stati, mic comerciant. îşi face studiile la Liceul Naţional şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, absolvită în 1926. A fost profesor la Soroca, la Liceul „Ion Creangă" din Bălţi şi prim-redactor al revistei „Cuget moldo-
venesc" (Bălţi, 1932-1937, Iaşi, 1938-1943). întors la Iaşi, predă la Liceul Naţional (1938-1943), apoi se transferă la Liceul „Nicolae Bălcescu" din Craiova. Ca delegat al corpului didactic românesc, participă la congrese în Elveţia, Italia şi Franţa. A fost condamnat la închisoare în 1952, deportat în Siberia până în 1964. După ispăşirea pedepsei trece Prutul şi funcţionează un timp ca profesor la Bucureşti. Debutează la revista „Vulturul", în 1921, iar editorial cu placheta Din timpuri de urgie, apărută în 1930. Scrie în „Cuget clar", „Gând şi slovă oltenească", „Gândul neamului", „Grai moldovenesc", „Ion Maiorescu", „Itinerar", „Luceafărul literar", „Prepoem", „Scânteia" (Gherla), „Stătu Palmă Barbă Cot" ş.a.
în volumele lui de versuri S. cultivă, în spirit modern, mai multe formule poetice, demonstrând un proteism stilistic pe care caută să îl disciplineze într-o „ordine-sinteză", ordine constructivă, în sensul integralismului lui Ilarie Voronca, dar fără imagismul supraabundent şi alchimia demonică a autorului Zodiacului. Se poate vedea la el o căutare ferventă a clasicismului, a durabilităţii acestuia în forme austere de miniatură, sonet şi pastel modernizat. De aceea, critica l-a considerat totuşi „un poet de tipul clasic cu reverie calmă şi cam şcolară şi desenul timid" (G. Călinescu). Stăruie în căutarea perfecţiunii, fantomă ce îi bântuie visele: „în testamentul meu sentimental,/ Scris în tumultul unor noi Cartagini,/ Voi desluşi plutind peste paragini/ Un chip de fată cu surâs banal.// Dar contemplând profilu-i sculptural,/ Transfigurat prin filtru de imagini,/ Tu să citeşti pe locul gol din pagini/ Nepotolita-mi sete de ideal" (Epilog sentimental -cititorului). Goana după găteli fine duce la manierism. Năzuinţa spre desăvârşire, cu toate proiecţiile fantasmatice ale idealităţii râvnite, stimulează, însă, conştiinţa zădărniciei eforturilor: „Eterna căutare, cărbunele şi-l scrie/ Pe lespedea stâncoasă, pe arbori şi pe zări,/ Răspunsul singur naşte iar mii de întrebări/ Ca vântul se ridică nisipul din pustie" (Năzuinţi). S. este şi autorul unor traduceri din poezia latină, unde îşi dovedeşte nu numai erudiţia, ci şi capacitatea de a transpune expresiv, modern: Interpretări din lirica latină (1935), Satirici şi epigramişti latini (1967), Poeţi latini (I-II, 1973). O culegere de eseuri despre Eminescu, dar şi despre literatura deceniului al patrulea al secolului al XX-lea, Poteci albastre (1940), îi completează profilul.
SCRIERI: Din timpuri de urgie, Iaşi, 1930; Spre viitor, Bălţi, 1932; Icoane de lumină, Iaşi, 1936; Strofe pentru veac nou, Iaşi, 1937; Licăriri de stele, Iaşi, 1938; Cartea dorurilor mele, Iaşi, 1939; Arcade peste veac, Iaşi, 1940; La poarta visului, Iaşi, 1940; Poteci albastre, Iaşi, 1940; Talaz spre veac nou, Bucureşti, 1940; Chemarea soarelui, [Iaşi], 1943. Antologii: Cartea cântului albastru, Bălţi, 1936 (în colaborare cu Victor Buta). Traduceri: Interpretări din lirica latină, Bălţi, 1935; ed. (Antologie latină. Poeţii lirici), Iaşi, 1943; Satirici şi epigramişti latini, îngr. trad., Bucureşti, 1967; Poeţi latini, I-II, îngr. trad., pref. Mihai Nichita, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Traian Georgescu, „Icoane de lumină", „Pagini basarabene", 1936, 4-5; Predescu, Encict, 804-805; Călinescu, Ist lit. (1941), 858, Ist. lit. (1982), 944; Traian Diaconescu, Poezia latină într-o antologie, CRC, 1974, 31; Aurel Leon, Petre Stati, CRC, 1978,49; Iosif Naghiu, Petre Stati, SC, 1980; Maftei, Personalităţi, V, 244-245; Colesnic, Basarabia, 1,140-143; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 123-125; Rotaru, O ist.,
Stati
Dicţionarul general al literaturii române 386
IV (1997), 331-332; Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii '20-'30, Chişinău, 2002,113-114; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 393; Dicţ. scriit. rom., IV, 348-350.	M.	C.
STATI, Şerban (25.1 .1938, Bucureşti), eseist şi traducător. Este fiul Angelei Stati (n. Antonescu) şi al lui Nicolae Stati, ambii ingineri. Urmează la Bucureşti cursul primar la Şcoala nr. 1 - Mântuleasa, apoi Liceul „Mihai Viteazul", absolvit în 1954, şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura italiană, luându-şi licenţa în 1959, cu o teză despre revista italiană „II conciliatore". Redactor la Editura Tineretului (1960-1964), ulterior la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate (1964-1990), conduce, mai mulţi ani, cu competenţă şi cu realizări notabile în pofida contextului social-istoric potrivnic, „Revista română", mensual cultural cu versiuni în franceză, engleză, germană şi rusă. în 1968-1969 ţine, în calitate de cadru didactic asociat (asistent), cursuri şi seminarii de istoria prozei italiene în secolul al XX-lea, istoria filosofiei italiene, în cadrul Catedrei de limba italiană a Facultăţii de Limbi Străine de la Universitatea bucureşteană. A fost bursier, în Italia, la Fundaţia Ciri (Veneţia, 1969) şi la Universitatea pentru Străini (Perugia, 1971). Din 1990 va fi, scurtă vreme, secretar executiv la Fundaţia Culturală Română, devine apoi angajat al Ministerului de Externe: consilier cultural la Ambasada României de la Roma (1991-1997), consilier al ministrului şi director general pentru relaţii culturale (1997-1999), ambasador al României la Roma (1999-2003). Debutează la „Revista română", în 1964, fiind prezent cu eseuri, studii, articole, comentarii critice, cronici, articole etc. mai cu seamă în publicaţiile pentru străinătate. Prima carte, Amiaza fantastică, îi apare în 1968. Mai semnează traduceri (între care Poezia de Benedetto Croce), prefeţe, participă la alcătuirea de antologii.
Amiaza fantastică reuneşte eseuri focalizate pe recursul la modalităţile fantasticului în proza italiană a primei jumătăţi a secolului al XX-lea, făcând referire inclusiv la opere editate în anii '60. Cartea e, în cea mai mare parte, articulată din studii analitice vizând contribuţia câte unui scriitor - Aldo Palazzeschi, Alfredo Panzini, Massimo Bontempelli, Alberto Savinio, Alberto Moravia, Curzio Malaparte, G. B. Angioletti, Arturo Loria, Dino Buzzati, Tomasi Landolfi, Italo Calvino, Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Două consistente capitole introductive - unul care precizează şi nuanţează chestiunea examinată, altul care trasează, într-o manieră concentrată şi totodată oportun detaliată, un tablou de ansamblu al dinamicii ideologiilor şi practicilor literare în epoca avută în vedere -, precum şi frecventele referiri comparative, observaţii şi concluzii asigură o coerenţă de ansamblu. Reamintind şi formulând cu pregnanţă câteva însuşiri definitorii ale culturii italiene - cultură prin excelenţă luminoasă, „solară", raţională, fenomen artistic caracterizat prin „refuzul spaimelor iraţionalului" -, S. afirmă că, la prima vedere, categoria fantasticului ar părea incompatibilă cu liniile directoare ale creaţiei artistice italiene, explică însă cum, în ce măsură, pe ce coordonate stilistice şi de viziune s-a manifestat totuşi. Deşi există şi rare excepţii, proza fantastică italiană nu cultivă „atracţia spre
iraţional, spre nebulos, spre stări de opresiune, angoasă sau teroare", ci se configurează mai degrabă în zona miraculosului de tipul celui propriu basmului, făţiş „neverosimil", dar acceptat prin convenţie, învestit cu o funcţie parabolică, eventual burlescă sau satirică, ori în cadrele enigmaticului tulburător, marcat de irupţia inexplicabilului în cotidian. în aproape toate cazurile se manifestă ceea ce S. defineşte ca „italianitate", adică o „aspiraţie organică spre luminos, spre claritatea imaginii şi echilibrul formelor, care alungă teroarea mistică şi iraţională". Examinarea subiectului, efectuată în analize micromonografice, relevă cu pertinenţă particularităţile fiecărui prozator: „magiile şi miturile solare", dar şi „rezultatele excelente obţinute prin utilizarea elementelor de fantastic în romanul psihologic şi social" la Bontempelli, „plăsmuirile potenţate satiric" din scrierile lui Palazzeschi ori din cele ale lui Savinio (frate al pictorului Giorgio De Chirico şi împărtăşind cu acesta opţiunea pentru un modernism extrem, apropiat de avangardă, dar conservând obiective „metafizice" şi configurări „solare"), Moravia, Malaparte, fantasticul interiorizat şi „de atmosferă", cu „recuzită tenebros-romantică, net opusă facturii fantasticului solar" la Loria etc. Concise şi totodată bogate în informaţii şi interpretări, studiile polarizate de avatarurile fantasticului sunt tot atâtea „introduceri" în opera fiecărui scriitor. Cu deosebire remarcabile sunt eseurile consacrate lui Dino Buzzati, maestru al „alegorismului filosofic modem", a cărui proză e caracterizată şi prin comparaţia cu Franz Kafka şi ale cărui modalităţi de a utiliza alegoria fantastică pentru a „propune contemporanilor teme importante ale meditaţiei existenţiale" sunt definite prin referire analitică la scrierile sale, în particular la romanul-alegorie II deserto dei Tartari, ori cele privindu-1 pe Italo Calvino, părinte al unei literaturi fantastice de calitate, de fapt tot al unui alegorism cu orientare existenţial-filosofică. Abordarea e echilibrată şi argumentată, aparent „tradiţională", în fond de o modernitate neostentativă, cumpănit eclectică, fără dogmatism metodologic ori aserviri faţă de grile hermeneutice exclusiviste, iar interpretările şi comentariile simt prezidate de o viziune ideologizată cu moderaţie. Stilul eseurilor lui S. se distinge prin fluenţă şi claritate, eleganţă sobră, dar şi printr-o discretă vibraţie afectivă, mărturie a ataşamentului faţă de subiectul tratat. Destinată nu atât specialiştilor în literatură italiană, cât publicului doritor de o informare autorizată, Amiaza fantastică a rămas singura lucrare de acest gen a autorului care, probabil absorbit de cariera publicistică, de demnităţile diplomatice, nu a perseverat pe calea deschisă de un debut mai mult decât promiţător.
SCRIERI: Amiaza fantastică, Bucureşti, 1968. Antologii, ediţii: Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, 1988 (în colaborare cu George G. Potra şi Constantin Crişan); A. E. Baconsky, Itinerarii plastice, pref. Petre Stoica, Bucureşti, 1987; Relaţiile româno-sovietice. Documente, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Mihai-Răzvan Ungureanu şi Nicolae Dinu). Traduceri: Benedetto Croce, Poezia, pref. trad., Bucureşti, 1972; Dionisie din Furna, Carte de pictură, pref. Vasile Drăguţ, introd. Victor Ieronim Stoichiţă, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Smaranda
387 Dicţionarul general al literaturii române
Stavrinos
Bratu-Stati); Jacques Gernet, Lumea chineză, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Romulus Ioan Budura).
Repere bibliografice: Dicţ. scriit. rom., IV, 350-351; Dana Enulescu, „O misiune împlinită" (interviu cu Serban Stati), OC, 2003,171. N. Br.
STĂTU PALMĂ BARBĂ COT, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, de la 18 decembrie 1938 până la 5 februarie 1939. Director: Alexandru Pogonat. Intenţia publicaţiei e de a aduce, în spiritul ironic şi muşcător al lui G. Topîrceanu, o notă de pitoresc şi inedit, dar mai ales de amuzament în viaţa literară locală, prin şarje amicale şi ironii bine direcţionate la adresa unor excese şi fenomene de „personalism" exagerat ale unor „vedete" ale literaturii momentului. Colaborează cu versuri George Lesnea, Ştefan Ciubotăraşu, D. Florea-Rarişte, Petre Stati. Proză publică Alexandru Pogonat şi Adrian Pascu, acesta din urmă semnând şi un fragment din piesa de teatru Tândalâ şi Pâcală. Articolele de critică literară aparţin lui Alexandru Pogonat şi Linettei David. Din „Universul literar" este reprodus un articol polemic al lui Ionel Teodoreanu la adresa lui G. Călinescu. în sumar intră şi George Lesnea cu traducerea unui poem din Serghei Esenin. Revista mai cuprinde diferite materiale cu caracter umoristic şi satiric, parodii, epigrame. Alţi colaboratori: Constantin Nonea, Aurel Leon, V. I. Cataramă,	M.	V.
STAVRI, Artur (10.XI.1869, Botoşani - 10.V.1928, Bucureşti), poet. Provenea dintr-o familie de boieri botoşăneni, evocată şi
de N. Iorga, cu care S. a copilărit. Fratele său, Raoul Stavri, s-a făcut cunoscut prin publicistica şi versurile din paginile „Vieţii româneşti". S. a fost elev la Liceul Naţional, apoi, din 1888, student la Facultatea de Drept din Iaşi. începe să scrie din 1886 şi colaborează la „Curierul român" din Botoşani, „Convorbiri literare", „Contemporanul", „Literatură şi ştiinţă" (aflat în redacţie, răspundea de partea literară), „Vieaţa", „Vatra", „Revista nouă", „Lumea ilustrată", „România literară", „Povestea vorbei", „Adevărul", „Sămănătorul", „Noua revistă română" ş.a. Se alătură, la Iaşi, cercului literar condus de N, Beldiceanu, iar la Bucureşti conduce din octombrie 1898 până în ianuarie 1899 „Adevărul de joi" şi, cu Ion Gorun, în 1899-1900, scoate revista „Pagini literare", la care a colaborat şi Mihail Sadoveanu. A folosit şi pseudonimele Astar, Coresi, A. Coresi, Sfârâiac. O vreme a fost stenograf la Camera Deputaţilor. Mai târziu, ca om politic liberal şi unul din conducătorii organizaţiei locale, va fi deputat şi prefect al judeţului Dorohoi.
începuturile lui S. se raportează la lirica posteminesciană şi la atmosfera literară a publicaţiilor socialiste. în primul volum, Poezii (1894), S. aminteşte melancolia eminesciană în versuri de o armonie corectă şi abordează tema socială pe linia unui umanism sentimental. Ulterior - De demult... (1897), Pe-acelaşi drum (1900), Câteva clipe (1904), Luminişuri (1910) -poetul evoluează spre sămănătorism, cultivând pastelul rural şi idila. Chiar dacă, uneori, evocarea poartă amprenta, sinceră, a nostalgiei după copilărie, motivul dorului de căsuţa din sat, o anumită figuraţie (ciobănaşi, păstori, copile) şi atitu-dini-clişeu (doinind, plângând, la râu, la horă), aerul de voie bună care învăluie tablourile ţin de doctrina sămănătoristă. S. face cronica satului (La ţară, în răsărit, Hora, Frumoasa satului) şi merge pe urmele lui G. Coşbuc, evitând confesiunea odată cu trecerea ei în ţesătura de basm sau de baladă pe motive folclorice. Pastelist, năzuia să evoce în tablou o stare de suflet. Astfel, pastelurile sale capătă o notă individuală, vorbind, prin delicateţea nuanţelor, de discreţia sentimentului, de o tristeţe dulce şi de un echilibru senin, în firea autorului. Aceste accente sunt totuşi rare, impresia generală fiind aceea de lipsă a culorii şi de convenţional, de sentimentalism şi edulcorare a stilului.
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1894; De demult..., Bucureşti 1897; Pe-acelaşi drum, Bucureşti, [1900]; Câteva clipe, Bucureşti, 1904; Luminişuri, Iaşi, 1910.
Repere bibliografice: Iorga, Pagini, I,278-279; Sanielevici, încercări, 83-86; Chendi, Pagini, 470-474; Anghel-Iosif, Portrete, 35-38; Aderca, Contribuţii, II, 79-80; N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, 1984, 24, 62, 120, 158, 543-544; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 524, Ist. lit. (1982), 591; Sevastos, Amintiri, 166-170; Ist. lit, III, 580; Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă, îngr. Tiberiu Avramescu, Bucureşti,
1975,	passim; Dicţ. lit. 1900, 808; Piru, Ist. lit., 197; Mihail Sadoveanu, Scrieri, II, Bucureşti, 1982,139-141; Dicţ. scriit. rom., IV, 351-352.S. C.
STAVRINOS (c. 1570, Malsiani, Grecia - c. 1615), cronicar. Venit în Ţara Românească probabil în penultimul deceniu al secolului al XVI-lea, ca şi, mai înainte, Iani Epirotul, unchiul
Stavrinos
Dicţionarul general al literaturii române 388
după mamă al lui Mihai Viteazul, S. a fost un „slujitor credincios" (după propriile-i cuvinte) al domnului, ca vistier (fără să fi făcut parte din sfatul boieresc) şi având unele însărcinări diplomatice. E posibil să îl fi însoţit pe voievod la Viena şi Praga, în primele luni ale anului 1601 (căci dă informaţii detaliate despre audienţa la împăratul Rudolf), şi s-a aflat în preajma sa în Transilvania, până la sfârşitul tragic al acestuia. închis imediat în cetatea Bistriţei, în Transilvania, a scris sub impresia încă vie a evenimentelor al căror martor a fost, „la lumină de stea, în prima şi a doua zi a lunii februarie", desigur 1602, poemul său, închinat figurii eroice a lui Mihai Viteazul. Deşi cu unele licenţe poetice, Povestea preafrumoasă a lui Mihail Voievod, cum domni în Vlahia, cum tăie pe turcii care se aflată acolo, cum săvârşi multe fapte vitejeşti şi pe urmă fu ucis cu pizmă, fără luptă, cuprinzând 1312 versuri în greaca populară, cu reminiscenţe savante, dar şi cu neologisme de epocă, se constituie într-o cronică a anilor 1593-1601, structurată în capitole, cu titluri ce jalonează principalele evenimente: campania la Dunăre şi dincolo de fluviu, bătălia de la Călugăreni, eliberarea Transilvaniei şi intrarea lui Mihai în Alba lulia, „unde ca rege se aşază în palat şi crai era socotit în tot Ardealul", intrarea voievodului în Moldova, unde „bogdanii veniră toţi să i se închine", apoi înfrângerile din Transilvania şi din Ţara Românească, urmate de plecarea lui Mihai la împăratul Rudolf, care îl primeşte „cu cinste mare şi-i dădu iarăşi să aibă Ardealul şi Vlahia", victoria, împreună cu „marele căpitan Georgiu Basta", căci împăratul le zisese să fie „un singur gând şi cuget". Dar - îşi încheie S. evocarea -„pizma s-a făcut cuţit în inima acestuia", căci zicea: „Ce ne folosim, dacă Mihai va lua coroana? Şi un valah ca el să fie cinstit, să aibă şi faimă de viteaz?". Drept care trimise în grabă, în zori de zi, un detaşament de „uneltitori ca să-i ia viaţa". Crezând că aceştia îi vin în ajutor, Mihai le zise: „Bine aţi venit, vrednicii mei voinici!". Dar ei, repezindu-se „ca nişte fiare sălbatice, pătrund în cortul lui. Şi unul din ei a zvârlit cu suliţa, şi-l atinge în inimă ascuţişul. Un altul în grabă l-a lovit, îi taie capul". Natură şi oameni sunt chemaţi să jelească moartea eroului: „O, pietre, acum crăpaţi! Copaci, dezrădăcinaţi-vă! Iar voi, munţi, bociţi! Şi voi, câmpii, întristaţi-vă! Căci au rămas toţi voinici, fără acela de care se speriau şi balaurii şi leii; acela care se ostenea pentru ortodoxie şi era sigur că o să i se facă liturghie în Sfânta Sofia, deoarece mult se ostenea ca să unească Biserica Romei şi a Constantinopolei, să o facă una singură; care nu-şi preţuia niciodată viaţa şi în nici o luptă nu-şi cruţa trupul". Difuzată mai întâi în manuscris atât în Ţările Române, cât şi în lumea greacă (o copie a fost descoperită la Muntele Athos), opera lui S. va fi imprimată nu peste mult timp, în 1638, „cu îndemnul şi cheltuiala arhiereului" grec din Veneţia, Panos Pepanos, venit din Ţara Românească, originar, ca şi Matei al Mirelor, din Epir. Ediţia, scoasă de ieromonahul Neofit, în tipografia lui Ioan Antonie Iulian, cuprinde opera poetică a lui Matei al Mirelor (Istoria celor săvârşite în Ungrovlahia, începând de la Şerban Voievod până la Gavriil Voievod), urmată de poemul lui S. în cele nouă ediţii următoare, din 1642 până în 1806, ordinea celor două scrieri
consacrate Ţării Româneşti şi luptei de eliberare de sub opresiunea otomană a fost inversată. în acelaşi timp, poemul a fost citit de cărturarii români care ştiau greceşte, fiind folosit în special la redactarea părţii finale din Cronica domniei lui Mihai Viteazul, ce se încheie asemănător. Spre pildă, textul „Ca un copac se prăvăli frumosul său trup. Aşa îl omorâră, fără ca să ştie, fără ca să se nimerească sabia în mâna sa cea iute. Şi-i rămase trupuşorul în ţărână aruncat, fără cămaşă, tăvălit în sânge. Acestea le izbuti pizma înverşunată. Şi se pierdu aşa, pe nedrept, acest viteaz" devine în Cronica...: „Şi căzu ca un copaci trupul lui cel frumos. într-acest chip l-au omorât, pentru că n-au ştiut, nici s-au întâmplat sabie în mâna lui cea iute". Mai mult, „remanierea" pare să fi fost făcută astfel încât să fie o „replică" la textul lui S., concentrat în jurul figurii voievodului, cu ignorarea aproape totală a boierilor şi a comandanţilor din preajma acestuia. Cu atât mai justificat, poemul lui S. a fost pus la contribuţie în Istoriile domnilor Târâi Rumâneşti, cronica lui Radu Popescu. Tradus (cu unele prescurtări) în versuri de Teodor M. Eliat şi tipărit în 1837, în atmosfera de renaştere naţională din anii ce au urmat mişcării lui Tudor Vladimirescu, poemul era însoţit de următorul apel final: „Citeşte, frate române, şi gândeşte la acest lăudat Erou şi judecă că cu adevărat au fost al patriei părinte". Doar un deceniu şi ceva desparte această primă ediţie românească de revoluţia de la 1848, iar la Nicolae Bălcescu, în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, figurează printre izvoarele de bază. Scrierea nu a încetat să se afle în atenţia cercetătorilor şi a unor noi traducători, care au relevat influenţa directă avută asupra altui versificator grec, Gheorghe Palamed, autor al unei istorii cu titlu şi conţinut similar, scrisă în 1607, la curtea cneazului Constantin din Ostrog. De asemenea, a fost transpusă, în rezumat, în slavona rusă, în acelaşi secol al XVII-lea. Aparţinând, în primul rând, literaturii neogreceşti din diaspora, poema lui S. face parte şi din patrimoniul literar românesc atât prin calitatea de slujbaş domnesc a autorului şi prin subiectul ei, cât şi prin faptul că foarte curând avea să fie încorporată istoriografiei în limba română.
SCRIERI: Vestitele vitejii ale lui Mihai Vodă, ce au stăpânit Ţara Românească şi Ardealul de la anul mântuirii 1588 şi până la 1601, tr. Teodor M. Eliat, [Iaşi], 1837; ed. (Povestea lui Mihai-Vodă Viteazul), Vălenii de Munte, 1910; Vitejiele prea-piosului şi prea-viteazului Mihail Voievod, tr. I. C. Massim, pref. Al. Papiu-Ilarian, în Tezaur de monumente istorice pentru România, I, Bucureşti, 1862, 273-322; [Vitejiile prea cucernicului şi prea viteazului Mihai Voievod], în Nicolae Simache şi Traian Cristescu, Doi cântăreţi greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos şi Palamed, Ploieşti, 1943,3-56; Povestea preafrumoasă a lui Mihai Voievod, tr. Rita şi Eugen Dobroiu, LRV, II, 193-225; Cronica lui Stavrinos, tr. şi pref. Gheorghe T omozei, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: G. Dem. Teodorescu, Scrieri neogreceşti despre români. Vistierul Stavrinos şi mitropolitul Matei al Mirelor, LAR, 1896,5, 1897,1; O. Tafrali, Poema lui Gheorghe Palamide despre viaţa lui Mihai Vodă Viteazul, Bucureşti, 1905; Iulian Ştefănescu, Epopeea lui Mihai Viteazul în lumea greco-rusească, în secolii XVII şi XVIII, RIR, 1934,
141-174; D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, 103-144; Vasile Grecu, Prima ediţie a lui Stavrinos şi Matei al Mirelor, „Codrul Cosminului", 1940,544-547; Cartojan, Ist. lit., I (1940), 85-89;
389 Dicţionarul general al literaturii române
Stăncescu
Vasile Grecu, Stavrinos. Eine gar schone Erzăhlung iiber Michael den Wojewoden, „Berliner Byzantinische Arbeiten", 1960, 180-206; Borje Knos, L'Histoire de la litterature neogreccjue. La periode jusqu'en 1821, Stockholm-Goteborg- Uppsala, 1962,413-416; C. Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, tr. Mihai Vasiliu, Bucureşti, 1968,85-86; Ivaşcu, Ist. Ut., 120-121; Ist. lit., 1,325-329; Dan Zamfirescu, „ Vitejiile lui Mihai Voievod", LRV, II, 186-193; Piru, Varia, 1,10-12; Dicţ. lit. 1900,808-809; Mazilu, Recitind, II, 138-141.	II.	M.
STAVSCHI, Irina (5.III.1919, Balan, azi Malinovskoe, j. Bălţi -20.X.1994, Chişinău), poetă şi prozatoare. Este fiica lui Teodor Stavschi, agricultor. Urmează cursuri la Academia de Arte Frumoase din Iaşi (1939-1940) şi la Universitatea din Cernăuţi (1946-1947) şi va absolvi Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1960). Debutează în 1935, la revista şcolară „Crenguţa" din Bălţi, colaborând apoi la „Poetul", revista lui Iorgu Tudor. După al doilea război mondial publică la Chişinău câteva culegeri de poeme şi poezii: Casa cântecelor (1952), Vin cocoarele (1961), Pasărea măiastră (1969), Ancore
(1977), înţelepciunea zăpezilor (1982) ş.a., precum şi volume adresate copiilor. Versurile scrise de S. sunt puternic marcate de tematica şi de clişeele ideologice şi stilistice ale timpului. Unele sunt dedicate limbii române, lui Mihai Eminescu ori strămoşilor, cele cât de cât reprezentative fiind, totuşi, cum remarcă Mihai Cimpoi, „absolvite de schematism, în perimetrul formulei romantice".
SCRIERI: Casa cântecelor, Chişinău, 1952; Mârioara - copiliţă într-o zi la grădiniţă, Chişinău, 1.954; Vara furată, Chişinău, 1957; Cu mămica împreună, Chişinău, 1958; Vin cocoarele, Chişinău, 1961; Buciume, Chişinău, 1964; în razele inimii, Chişinău, 1964; Meditare, Chişinău, 1966; Treptele anilor, Chişinău, 1968; Pasărea măiastră, Chişinău, 1969; Fir roşu, Chişinău, 1971; File de destin, Chişinău, 1974; Avalanşa, Chişinău, 1975; Ancore, Chişinău, 1977; Ce vacanţă minunată!, Chişinău, 1977; Poezii şi poeme, pref. Andrei Lupan, Chişinău, 1979; Litera „A", Chişinău, 1980; înţelepciunea zăpezilor, Chişinău, 1982; Atracţia depărtărilor. Note de călătorie, Chişinău, 1984; Scrieri alese, pref. Valeriu Senic, Chişinău, 1986; Hai să călătorim, Chişinău, 1987. Traduceri: Albă-ca-omătul, Chişinău, 1952.
Repere bibliografice: Petru Comarovschi, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 515-520; Alexandru Cosmescu, Maiştri şi învăţăcei, Chişinău,
1979,	93-101; Valeriu Senic, Pasărea măiastră şi tărâmul înţelepciunii zăpezilor, LA, 1983,18 august; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 189; Femei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,264-265.	VI.	C.
STĂNCESCU, Constantin I. (20.X.1837, Bucureşti - 8.VI.1909, Bucure&i), prozator şi autor dramatic. Născut în mahalaua armenească a Bucureştilor, S, face primele clase la Colegiul „Sf. Sava". Urmează cursuri de drept, luându-şi toate examenele în doi ani, dar se ocupă sistematic de pictură, sub îndrumarea pictorului Gheorghe Tattarescu. Pentru a se perfecţiona pleacă la Paris, cu o bursă pe care o câştigase concurând cu Nicolae Grigorescu, apoi la Roma. Paralel cu studiile la Şcoala de Belle-Arte (1857-1864) frecventează cercurile literare şi artistice din capitala Franţei. După revenirea la Bucureşti (1865) este numit profesor de estetică şi istoria artelor la Şcoala de Arte
Frumoase şi profesor de caligrafie la Şcoala Normală, după aceea la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Se află printre fondatorii Ateneului Român, unde va ţine numeroase conferinţe despre artă, despre formarea gustului artistic sau despre istoria picturii româneşti. Participă la toate expoziţiile de artă plastică din capitală şi organizează saloane oficiale anuale. A făcut parte aproape patru decenii din Comitetul de lectură al Teatrului Naţional bucureştean, iar din anul 1887 i se încredinţează conducerea instituţiei. Atitudinea conservatoare îi va aduce mulţi adversari, care îl vor sili să demisioneze atât de la direcţia teatrului, cât şi de la Şcoala de Arte Frumoase, al cărei director era în 1894. Printre elevii săi figurează Camil Ressu, Constantin Brâncuşi, Jean Steriadi.
Activitatea literară a lui S. e puţin cunoscută. A fost redactor, în 1866, la „Satyrul", gazeta lui B. P. Hasdeu, a scris câteva comentarii despre viaţa artistică bucureşteană, prilej, între altele, de a-1 elogia pe N. Grigorescu. O schiţă, Costin şi Radu, de fapt povestea redactării unei reviste, îi este găzduită în „Sfârşit de veac" (1897). S. s-a bucurat însă de notorietate ca autor de piese de teatru, mult jucate în timpul vieţii sale, majoritatea netipărite: Bunul părinte, comedie satirică reprezentată în 1853, interzisă apoi pentru insultă la adresa justiţiei, Răzbunarea morţilor, jucată în 1854, Banul Craiovei, dramă istorică, Treisprezece septembrie 1848 (sau Santinela română, 1861), „tablou naţional", Fanarioţii, Dreptatea lui Mircea Vodă, pusă în scenă în 1865 de trupa Tardini-Vlădicescu. A tradus şi localizat un mare număr de piese şi vodeviluri, ca Pălăria de paie de Italia (Eugene Labiche şi Marc-Michel), Moştenitorii (Adolphe Belot), Peticarul din Paris (Felix Pyat), Curierul din Lyon (Adolphe Philippe D'Ennery), Bertan matelotul, Benvenuto Cellini, Lady Melville, Mama vinovată, Cum vine mintea la copii, Fata regimentului, Amorurile dracului şi multe altele.
SCRIERI: Treisprezece septembrie 1848, Bucureşti, 1861; Ce este frumuseţea. Artele plastice în România între anii 1848-1878. Cum se judecă operele de artă, pref. Dumitru Stăncescu, Bucureşti, 1896.
Repere bibliografice: Rosetti, Dicţ. cont., 173; E. D. F. [Emil D. Fagure], [Necrolog], ADV, 1909, 7 099; George Oprescu, Pictura românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1943,195-197; Petre Oprea, Date despre C. I. Stăncescu, SCIA, 1961,2; Massoff, Teatr. rom., II, 497, III, 203-204,514,523; Dicţ. lit. 1900,809.	L	Cş.
STĂNCESCU, Dumitru (20.XII.1866, Bucureşti - 9.VII.1899, Axenfels, Elveţia), prozator, culegător de folclor, editor şi traducător. S-a născut într-o familie de intelectuali cu un rol însemnat în viaţa culturală a Bucureştilor. Atât tatăl său, Alexandru Stăncescu, o vreme secretar al Ateneului Român, cât şi unchiul său, Constantin I. Stăncescu, scriitor, director al Teatrului Naţional, erau printre animatorii Ateneului Român. S. învaţă la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, avându-1 pe G. Dem. Teodorescu profesor, care, probabil, va fi contribuit la trezirea interesului său pentru folclor. Debutează în „Literatorul" cu schiţe sentimentale, moral-educative. Dintre colaboratorii aceleiaşi reviste s-a simţit atras de Traian Demetrescu, de care l-a legat o strânsă prietenie. Studiile şi le-a continuat la Liege, de
Stănciulescu
Dicţionarul general al literaturii române 390
unde se întoarce, în 1891, cu titlul de doctor în ştiinţe politice şi administrative. Publică basme, snoave şi traduceri, iar din 1895, împreună cu Carol Mtiller, înfiinţează colecţia „Biblioteca pentru toţi", urmărind, prin conţinutul scrierilor selectate, răspândirea „frumosului şi moralului". Acelaşi imbold îl va călăuzi şi în activitatea de director al revistei „Foaia pentru toţi", pe care o va edita şi conduce între 1896 şi 1899. Mai scrie în „Revista literară", „Revista olteană", „Familia", „Biblioteca familiei", „Vatra", „Revista nouă", „Vieaţa" „Adevărul" şi „Universul". în 1885-1886 a făcut parte din comitetul de redacţie al revistei „Analele literare". A murit de ftizie.
Schiţele lui S. sunt mediocre (Actualităţi, Memoriile unui căţel, Monologul unui papagal), chiar dacă uneori imaginile sunt foarte sugestive, ca în Artă sau De teamă. încearcă, de data asta cu mai mult succes, şi notaţia satirică (Cartoful, Popa Cinzeacă). O parte din proză şi-a strâns-o în cărţile Popa Cinzeacă (1886) şi Jupan Leibu voinicos, puţintichi cam fricos (1891). Dar izbutite cu adevărat rămân însemnările lui S., din care se degajă multă sensibilitate şi un elan generos (Crâmpeie. Păreri şi impresii. Notiţe biografice. Treizeci de zile în Elveţia, 1897), multe apărute în „Adevărul" sub pseudonimul Radu Prelea. în presa vremii numele lui S. se întâlneşte foarte des, pentru că basmele şi snoavele publicate de el au fost mereu reproduse, peste munţi, de pildă, fiind consecvent retipărite de „Gazeta Transilvaniei" şi „Luminătoriul". în „Foaia pentru toţi" va include mult folclor şi traduceri din literatura universală. Paralel cu munca la redacţie, continuă să se preocupe de editarea volumelor din „Biblioteca pentru toţi", difuzând literatură română şi universală, folclor, ştiinţă popularizată, tălmăcind el însuşi din Bernardin de Saint-Pierre, Hans Christian Andersen, Al. Dumas-fiul, Catulle Mendes, Jules Lemaître, Frangois Coppee, Anatole France, precum şi din autori francezi în vogă: Adolphe Philippe D'Ennery, Ernest Legouve şi Jules Janin. Transpunerile vădesc anumită dexteritate literară şi au fost apreciate în epocă. S. a scos şi un „Calendar ilustrat al «Bibliotecii pentru toţi»", urmărind acelaşi program. Ca folclorist, este, la noi, imul din primii culegători de basme, format sub influenţa lui B. P. Hasdeu şi a lui A. I. Odobescu. în prefaţa la Basme culese din popor (1885) M. Gaster remarca drept calitate principală a culegerii efortul lui S. de a se fi integrat spiritului popular, de a nu-1 fi denaturat. Urmează, în 1892, o reeditare a primelor şase basme, la care mai adaugă încă nouăsprezece, în 1893 ies Alte basme culese din gura poporului, precum şi câteva volume de poveşti şi snoave, care îi aduc laude şi încurajări din partea lui B. P. Hasdeu, Lazăr Şăineanu, N. Iorga, Ilarie Chendi, Emile Picot. Ele se definesc printr-o accentuată notă realistă şi un ton glumeţ, caracteristice, de altfel, creaţiilor populare. înşiră-te mărgărite cu dalbe flori aurite, împărăţia Arăpuşchii sau Răsplata Sfintei Sâmbete sunt câteva basme semnificative, chiar dacă nu dezvoltă motive inedite. Trei i-au fost traduse în franceză de Jules Brun. Snoavele valorizează acelaşi ton popular vioi, ce le sporeşte savoarea. Se poate constata că S. s-a străduit, ca şi Al. Vasiliu, I. G. Sbiera sau Ion Pop-Reteganul, să fie cât mai aproape de originalul popular, conformându-se astfel reco-
mandărilor făcute de B. P. Hasdeu privind introducerea unui spirit ştiinţific în culegerea folclorului.
SCRIERI: Popa Cinzeacă, Bucureşti, 1886; Jupân Leibu voinicos, puţintichi cam fricos (în colaborare cu Isac Griinfeld), Bucureşti, 1891; Din biografiile oamenilor celebri, Bucureşti, 1895; Crâmpeie. Păreri şi impresii Notiţe biografice. Treizeci de zile în Elveţia, Bucureşti, 1897. Culegeri: Basme culese din popor, pref. M. Gaster, Bucureşti, 1885; Basme culese din gura poporului, pref. G. I. Ionnescu-Gion, Bucureşti, 1892; Snoave sau glume populare, Bucureşti, 1892; Alte basme culese din gura poporului, Bucureşti, 1893; Cerbul de aur şi alte basme pentru copii culese din gura poporului, Bucureşti, 1893; Snoave, Bucureşti, 1893; Glume şi poveşti, pref. AL Vlahuţă, Craiova, 1895; La gura sobei, pref. edit. Bucureşti, [1895]; Poveşti şi snoave noi pentru popor, Bucureşti, 1895; Basme culese din gura poporului, pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1955; Sora Soarelui. Basme culese din popor, îngr. Iordan Datcu, pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1970; Cerbul de aur. Basme culese din popor, îngr. şi pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1985; Sur-Vultur. Basme culese din gura poporului, îngr. Iordan Datcu, Bucureşti, 2000. Traduceri: Poveşti adevărate (imitaţii şi traduceri), Bucureşti, 1884; A. Gennevraye, Iubire, Bucureşti, [1887], Ombra, Bucureşti, [1895]; Xavier de Montepin, Maiestatea sa, banul, Bucureşti, 1888; Carmen Sylva, Bucureşti, Bucureşti, 1892; Frangois Coppee, Poveste tristă, Bucureşti, [1894], Prietene, Bucureşti, 1896; Leo Bachelin, Castelul Peleş, Bucureşti, [1895]; Jules Michelet, România. Roma, Piza şi alte opere alese, Bucureşti, [1895]; Hans Christian Andersen, Poveşti alese, Bucureşti, [1895], Carte de chipuri fără chipuri, Bucureşti, 1897 (în colaborare cu X. Z), Fetiţa cu chibrituri. Poveşti de Crăciun, Bucureşti, 1898 (în colaborare); Andre Theuriet, Din tinereţe, Bucureşti, [1895]; Josephine Blanche Colomb, Istorioare pentru copii, pref. trad., Bucureşti, [1895]; Herbert Spencer, Despre educaţie, I-II, Bucureşti, [1895]; Poveşti de Crăciun, Bucureşti, 1895; Paul Bourde, Patriotul, Bucureşti, 1896; Emile Augier, Jules Sandeau, Ginerele lui Poirier, Bucureşti, 1896; Universul şi minunile lui, I-III, Bucureşti, 1896; E. Pecaut, Ch. Baude, Convorbiri despre artă, I-II, Bucureşti, 1896;A1. Dumas-fiul, Denisa, Bucureşti, [1896]; Bernardin de Saint-Pierre, Paul şi Virginia, Bucureşti, I-II, [1896-1897]; John Lubbock, întrebuinţarea vieţii, Bucureşti, [1897]; Gustave-Henri Putlitz, Ce povesteşte pădurea, Bucureşti, [1897]; Ernest Legouve, Părinţi şi copii în al XTX-lea secol, Bucureşti, 1898; Emile Richebourg, Vrăjitorul alb, Bucureşti, [1898].
Repere bibliografice: Traian Demetrescu, Amintiri literare, „Revista olteană", 1888,11; Iorga, Pagini, 1,16-17,21', AL Macedonski, Basme de
D.	Stăncescu, L, 1893, 10; Rosetti, Dicţ. cont., 173; Ilarie Chendi, Umanitate şi progres, F, 1898, 9; Ion Achimescu, în memoria lui D. Stăncescu, „Carmen", 1899, 10; Lys [Al. Antemireanul], Dumitru Stăncescu, „Epoca", 1899, 1140; [Şt. Tuţescu], Dumitru Stăncescu, „Ovidiu", 1899, 19-21; Chiţimia, Folclorişti, 371-387; Tomescu, Ist. cărţii rom., 156-157; Vrabie, Folcloristica, 277-278; Ist. lit., III, 910-917; Bârlea, Ist. folc., 295-296; Virgiliu Ene, Folclorişti români, Timişoara, 1977,151-155; Dicţ. lit. 1900, 809-810; Virgiliu Florea, „Cerbul de aur. Basme culese din popor", AAF, 1987,464-465; Iordan Datcu, Un volum necunoscut al lui Dumitru Stăncescu, REF, 1990, 5-6; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 223-224.	L.	Cş.
STĂNCIULESCU, Hanibal (2.III.1955, Poseşti, j. Prahova), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Paraschivei Stănciulescu (n. Popescu) şi al lui Traian Stănciulescu, învăţători. în 1979 a absolvit cursurile Facultăţii de Limbi Străine, secţia italiană-franceză, a Universităţii din Bucureşti. Rămâne
391 Dicţionarul general al literaturii romane
Stănculescu
în capitală şi se angajează funcţionar la Cooperativa Prestarea", apoi la Uniunea Scriitorilor, iar după 1990 devine redactor, apoi redactor-şef al revistei „Contrapunct". în prezent este cadru didactic la Catedra de limbi romanice a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii bucurestene. Debutează în 1976, la „Luceafărul", cu schiţa Vigilenţa. Prima prezenţă editorială o are în 1983, în antologia Desant '83, îngrijită de Ov. S. Crohmălniceanu, în care îi sunt incluse trei povestiri. Cel dintâi volum de autor, Casa, conţine proză scurtă şi apare în 1988. Mai colaborează cu proză şi articole de opinie la „Contemporanul", „România literară", „Avanpost" „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Viaţa românească", „Neue Literatur", „Teatrul azi", „Euphorion", „Sfera politicii" ş.a. Beneficiază de câteva burse de studii, în Italia (1978), Franţa (1990, 1991) şi Marea Britanie (1993). Obţine Premiul „Dialogul artelor" (1984, 1985), Premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu" şi Premiul revistei „Tomis" (1988).
Ca mai toţi colegii de generaţie optzecistă, S. se apleacă asupra faptului mărunt, a existenţelor nesemnificative, a mediocrităţii mediilor sociale. în proza din culegerea Casa Marian Papahagi detecta „talent din abundenţă, imaginaţie, simţ de observaţie şi o capacitate de a transcrie rapid şi sugestiv o imagine, îmbinând detaşarea «textualistă», ce îngăduie comentariul metafictiv, şi distanţarea obiectivată a naratorului stăpân pe efectele sale". E, într-adevăr, o ilustrare a mobilităţii epice a autorului, care pendulează între kitsch, fantastic şi intertextualism, compunând schiţe şi povestiri, scurte notaţii nervoase şi bine scrise, grupate în trei secţiuni: Intuiţii, Viziuni şi Metaforii. Mai toate sunt texte segmentate, alcătuind un puzzle de mici drame casnice. Personajele, după schema caragialiană, dar nu numai, au nume bizare: Dauphin, Chioroşpac, Alunescu, Zaharidi, Hahaleu, Ududoiu, Bartolomeu Albu, King-Kong, Margo B. ş.a. Ceea ce îl particularizează pe S. între scriitorii anilor '80 ai secolului trecut este o anumită doză de cruzime sau poate de ironie crudă împinsă spre graniţele umorului negru. Piesa Migrena, pusă în scenă de Teatrul Mic din Bucureşti, în stagiunea 1992-1993, este un fel de localizare a romanului Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey, cu secvenţe pline de sarcasm, ce amintesc şi de Fizicienii lui Friedrich Diirrenmatt.
SCRIERI: Desant '83 (volum colectiv), îngr. şi pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1983; Casa, Bucureşti, 1988; Revoluţia din apartamentul 114, Bucureşti, 1998; Crima din magazinul Harmonia Mundi, pref. Anca Delia Comăneanu, Bucureşti, 2001; Dezertorii, Piteşti, 2001. Traduceri: Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturivqeştine vechi greceşti şi latine, I, îngr. Ioan-Florin Florescu, Iaşi,
2001	(în colaborare cu Gabriela Sauciuc).
Repere bibliografice: Mihai Ungheanu, „Desant '83", LCF, 1984,8,9; Costin Popescu, O nouă generaţie de prozatori, REVR, 1984,2-3; Marian Papahagi, Piese uşoare, exerciţii epice, TR, 1988, 32; Liviu Petrescu, Deschideri postmoderniste, ST, 1988,7; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 59-65; Simion, Scriitori, IV, 657-662; Cristian Teodorescu, Un succes la Teatrul Mic, „Zig-zag", 1993, 24; Lovinescu, Unde scurte, V, 128-132; Simion, Fragmente, 1, 128-129; Gabriela Inea, Aripi şi revoluţii, TMS,
1999,	11; Cărtărescu, Postmodernismul, 160; Ion Roşioru, Textum
castrator, CL, 2000,5; Micu, Ist. lit., 641; Popa, Ist. lit., II, 924; Roxana Racaru, Demonii şi harmonia mundi, RL, 2002,12; Nicolae Bârna, O carte pentru armonie, VR, 2002,5-6.	N.	I.
STĂNCULESCU, Nina (4.III.1928, Bucureşti), prozatoare, eseistă şi traducătoare. Este fiica Filofteei (n. Ionescu) şi a lui Florea Stănculescu, arhitect, profesor universitar. Absolventă a Şcolii Centrale de Fete din Bucureşti (1946), S. a urmat tot aici cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie (1946-1950), lucrarea de licenţă, susţinută în 1957, intitulându-se Concepţiile estetice ale paşoptiştilor. Frecventează în aceeaşi perioadă şi cursurile Institutului de Teologie, încheiate în 1956. îşi desăvârşeşte formaţia filosofică prin elaborarea, în cadrul Universităţii bucurestene, a tezei de doctorat Conceptul de natura în arta modernă (1974), bază a cercetărilor ulterioare despre Constantin Brâncuşi, care o vor impune ca pe una din cele mai importante figuri româneşti în recuperarea moştenirii artistice a marelui sculptor. Cariera sa începe, în condiţiile dificile ale epocii, cu un post de traducător-interpret la Maşinimport (1957-1958), continuă cu unul de merceolog-economist la Industrialexport, până în 1964, când se angajează redactor la Editura Meridiane, unde va rămâne până în 1984 şi unde va publica o bună parte din lucrările ei de istorie şi critică de artă. Colaborează la „Contemporanul", „Scânteia", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Cronica", „Tribuna" ş.a. Este membră a Asociaţiei de Studii Orientale (1970-1989) şi a Asociaţiei de Prietenie România-Japonia. A semnat şi Nina Stănculescu-Zamfirescu.
S. debutează ca prozatoare pentru copii cu mica fabulă poetică în stil popular Cuibul câneparilor (1954), tradusă în engleză şi difuzată la BBC în 1959. Urmează romanul Ionica (1961), apoi culegerea de povestiri Gâze, flori şi mulţi copii
(1963), în care se regăseşte şi textul de debut, alte câteva volume de aceeaşi factură - Templul scufundat (1964), Două balade ale vântului de miazăzi (1970), Miraculoasele întâlniri (1973), Poveştile vântului (1979, premiat cu Trofeul Micului Cititor). Are şi reuşite versiuni din literatura universală pentru cei mici, unde sensibilitatea traducătoarei şi o delicată pătrundere în inefabilul copilăriei conferă textelor graţie şi poezie. Dar activitatea desfăşurată de S. se concentrează îndeosebi asupra istoriei picturii universale, domeniu în care realizează albume de reproduceri însoţite de aparatul critic specific: Gauguin (1969), Hokusai (1971), Pictura chineză clasică (1973), Utamaro (1976), Stampa japoneză în secolul al XVlIl-lea (1986). Totodată, se dedică studiilor despre Constantin Brâncuşi, atât în lucrări personale: Brâncuşi (1981), Izvoare şi cristalizări în opera lui Brâncuşi (1984), Brâncuşi - frumos şi har (1997), Brâncuşi -rugăciune pentru mileniul III (2001), cât şi prin antologarea, reeditarea sau traducerea unor lucrări fundamentale despre opera sculptorului: Carte de inimă pentru Brâncuşi (1976), Petru Comarnescu, Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană (1972), Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Mărturii despre Brâncuşi (1997), D. Lewis, Brâncuşi (2001). Se adaugă articolele şi studiile din presă şi prelegerile, toate rod al unui devotament continuu, dublat de competenţă şi cert
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 392
talent literar. Pentru realizările în acest domeniu a fost distinsă în 1987 cu Diploma de onoare a Universităţii Cultural-Ştiin-ţifice din Bucureşti, iar în 2002 cu Premiul de Excelenţă „Brâncuşi", oferit de Primăria Municipiului Târgu Jiu.
SCRIERI: Cuibul câneparilor, Bucureşti, 1954; Ionica, Bucureşti, 1961; Gâze, flori şi mulţi copii, Bucureşti, 1963; Templul scufundat, Bucureşti, 1964; Două balade ale vântului de miazăzi, Bucureşti, 1970; Miraculoasele întâlniri, Bucureşti, 1973; Poveştile vântului, Bucureşti, 1979; Brâncuşi, Bucureşti, 1981; Izvoare şi cristalizări în opera lui Brâncuşi, Bucureşti, 1984; Brâncuşi - frumos şi har, Târgu Jiu, 1997; Brâncuşi - rugăciune pentru mileniul III, Bucureşti, 2001. Ediţii: Eugen Schileru, Impresionismul, Bucureşti, 1970; Petru Comarnescu, Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană, Bucureşti, 1972; Carte de inimă pentru Brâncuşi, Bucureşti, 1976; Claudia Millian, Vreau să trăiesc, pref. edit., Bucureşti, 1983. Traduceri: Nadejda Belinovici, Zăpada purpurie, Bucureşti, 1964; Robert Graves, îngrozitorul domn Gunn, Bucureşti, 1969; Cari Sandburg, Poveşti din Ţara Rutabaga, Bucureşti, 1969; James Matthew Barrie, Peter Pan în grădina Kensington, Bucureşti, 1971; Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Mărturii despre Brâncuşi, pref. trad., Târgu Jiu,1997; D. Lewis, Brâncuşi, Târgu Jiu, 2001.
Repere bibliografice: Petru Popescu, „Gâze, flori şi mulţi copii", RL, 1970,3; Dan Cristea, „Două balade ale vântului de miazăzi", RL, 1971,23; Andrei Pleşu, „Hokusai", CNT, 1972,2; Valeriu Cristea, „Miraculoasele întâlniri", RL, 1973, 43; Mircea Iorgulescu, „Miraculoasele întâlniri", LCF, 1974, 8; Edgar Papu, „Miraculoasele întâlniri", LCF, 1974, 13; Amelia Pavel, „Carte de inimă pentru Brâncuşi", „Scânteia", 1976, 10 585; Popa, Dicţ. lit (1977), 523; Dumitru Radu Popa, „Brâncuşi", RL, 1982,18; Valentin Ciucă, „Brâncuşi", CNT, 1982,35; DanielNicolescu, „Izvoare şi cristalizări în opera lui Brâncuşi", RL, 1984,12; Titu Popescu, Interpretări brâncuşiene, ST, 1984,6; Marina Preutu, Le Japon dans Vespace de Vestompe, „Actualites roumaines", 1987,16; Cândroveanu, Lit. rom.,
183-196; Victor Bârlădeanu, „Brâncuşi - rugăciune pentru mileniul III", „Minimum" (Tel Aviv), 2002, 184-185; Victor Crăciun, Fondatori ai brâncuşologiei, „Sărutul", 2002,2; Opriţă, Anticipaţia, 442. II. M.
STĂNESCU, Alexandra (24.VIII.1944, Râmnicu Vâlcea), prozatoare. Este fiica Măriei Victoria Strătilă (n. Ionescu), profesoară, şi a lui Marin Strătilă, jurist, poet şi publicist în timpul studenţiei sale interbelice. S. începe şcoala la Râmnicu Vâlcea şi o continuă la Liceul nr. 2 din Piteşti. Din 1961 este studentă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. După absolvire, în 1966, va fi profesoară la Titu, apoi bibliotecară la Facultatea de Matematică a Universităţii bucureştene. Din 1990 publică editoriale şi comentarii politice în cotidianul „România liberă". Locuieşte un timp (1991-1993) în Statele Unite ale Americii. Debutează în 1982, cu proză scurtă, în „Luceafărul", colaborează la „Argeş", „România literară", „Viaţa românească", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Calende" ş.a.
Prima carte, Trei zile de anchetă (1982; Premiul Editurii Eminescu), e un roman poliţist de factură înrudită cu a scrierilor lui Constantin Chiriţă, o naraţiune dinamică şi antrenantă, dar parazitată de multe clişee ale genului, „naturalizat" în ambianţă socialistă. Raţionalismul, nevoia de a problematiza, plăcerea analitică, ştiinţa construirii suspansului marchează şi
celelalte romane semnate de S., centrate de obicei pe tema dragostei sau pe aceea a căutării adevărului, aproape toate cu final deschis. Existenţa unor protagoniste complicate sufleteşte, chiar ambigue, este urmărită în circumstanţe care favorizează rememorările şi bilanţurile: privegherea şi înmormântarea tatălui în Regula paralelogramului (1983), momentul dinaintea consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă în Nevinovaţii (1987) ori o călătorie cu maşina în compania fostului iubit în Monologuri (1989). Chiar dacă uneori personajele sunt creionate excesiv, fără nuanţe, iar intriga alunecă pe panta neverosimilului, ca în romanul Nu vă aplecaţi în afară!
(1984),	în mod obişnuit S. ştie să scrie cu virtuozitate, în manieră modernă sau în cea tradiţională, să îmbine cu abilitate planuri narative diferite pentru a restitui sinuozitatea traseelor existenţiale. Exerciţii de stil se regăsesc în culegerea Singurătăţi
(1985),	ce reuneşte povestiri parabolice cu privire la imposibila comunicare a oamenilor cu lumea înconjurătoare şi schiţe despre experienţa traumatizantă a singurătăţii. Fără să se ridice deasupra convenţionalului şi fără să depăşească întotdeauna mizele minore, prozatoarea lucrează textul cu fantezie şi inteligenţă, precum şi cu o bună observare a faptului cotidian, înzestrare care o apropie întrucâtva de modalitatea de expresie a Gabrielei Adameşteanu. Bună analistă a meandrelor psihologice, capabilă să configureze scene memorabile, în care atmosfera este recompusă prin înregistrarea şi acumularea detaliilor semnificative, S. se înscrie în tradiţia fertilă a prozei feminine româneşti.
SCRIERI: Trei zile de anchetă, Bucureşti, 1982; Regula paralelogramului, Bucureşti, 1983; Nu vă aplecaţi în afară!, Bucureşti, 1984; Singurătăţi, Bucureşti, 1985; Nevinovaţii, Bucureşti, 1987; Monologuri, Bucureşti,
1989.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Lectură de vacanţă, RL, 1983,23; Aurel Martin, „Regula paralelogramului", CNT, 1983,25; George Arion, Debuturi la Eminescu, FLC, 1983, 30; Mircea Muthu, „Regula paralelogramului", TR, 1983, 39; Mariana Ionescu, „Nu vă aplecaţi în afară!", RL, 1985,14; Tia Şerbănescu, „Nu vă aplecaţi în afară!", RMB, 1985,12 761; Tania Radu, Partituri feminine, T, 1985, 7; Dan Culcer, Modelaj, VTRA, 1986,4; Adrian Dafir, „Complexitatea" fără orizont, LCF, 1986,20; Ioan Holban, Parabole şi valsuri deloc sentimentale, CRC, 1986, 26; Valeriu Cristea, O romancieră, RL, 1987, 30; Mariana Ionescu, Victorioşi şi nevinovaţi, SLAST, 1987,40; Val Condurache, Romanul în oglindă, CL, 1987, 10; Irina Petraş, „Nevinovaţii", ST, 1987,11; Silvia Urdea, Oglinzile interioare, VTRA, 1988,3; Cosma, Romanul, 1,299-300; Felicia Moşoianu, „Monologuri", ARG, 1990, 2; Cristea, A scrie,
184-189; Petraş, Lit. rom., 87-89; Petria, Vâlcea, 374.	A. C.
STĂNESCU, C.[onstantin] (18.X.1938, Speteni, j. Ialomiţa), critic literar. Este fiul Tincăi Stănescu (n. Nicolescu) şi al lui Constantin Stănescu, învăţători. Urmează şcoala elementară în comuna natală (1946-1952), apoi, la Bucureşti, Liceul „Mihai Viteazul" (1952-1955) şi Facultatea de Filologie (1957-1962). Va fi, succesiv, redactor, şef de secţie, redactor-şef adjunct la „Scânteia tineretului" până în 1977, când se transferă la „Scânteia", unde în 1985 devine şeful secţiei culturale. După
393 Dicţionarul general al literaturii române
Stănescu
1989 lucrează la „Adevărul", unde conduce departamentul cultural, iar în 1990 e redactor-şef, şi se ocupă de „Adevărul literar şi artistic", publicaţie printre ai cărei fondatori se numără. Debutează la „Scânteia tineretului" în 1962, iar editorial cu volumul Cronici literare, apărut în 1971 şi distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
O	bună caracterizare e formulată de Mircea Iorgulescu chiar de la prima culegere de cronici semnată de S., comentatorul văzând aici „un polemism pătimaş, dizolvat adesea în complicate maliţii, camuflat alteori în «pure» dezbateri de principii". „Spirit combativ şi totuşi de un polemism introvertit", criticul ar fi „interesat mai mult de a pune probleme generale sau de a face strânse analize interpretative decât de a examina rapid şi concentrat în vederea stabilirii diagnosticului". Calitatea de dialectician a lui S. îşi asociază de regulă
o	retorică flegmatică, el disimulându-şi personalitatea în tranşeelA^cestui dispozitiv din care sunt recrutate deopotrivă incisivitatea şi deferenţa tonului. Deşi modul cum susţine o idee sau alta e transparent, iar poziţia pentru care pledează este clară, va păstra tot timpul o rezervă. Impresia pe care o construieşte retoric e că procesul care opune teza antitezei se dovedeşte mai important decât alegerea unuia din termeni. Faptul de a discuta un subiect sau altul îl crede mai important decât neutralizarea poziţiei adversarului; dovadă că în unele
cazuri adversarul poate fi inventat, din raţiuni mai curând substanţiale decât retorice. Din acest punct de vedere, modul în care criticul citeşte structura de adâncime a operei lui Camil Petrescu este mai mult decât semnificativ. Pornind de la observaţia că nu atât „adâncimea ideii" contează la acesta, „cât tensiunea dezbaterii, temperatura pledoariei", S. ajunge să îl definească drept un „creator prin reflex condiţionat", şi nu „un spontan, un artist prin vocaţie". „Succesul său atârnă de autoritatea reacţiei adverse, iar atunci când aceasta lipseşte, el îşi închipuie cu înverşunare un adversar ideal." „Drama, dacă e una, supremă, a lui Camil Petrescu, ale cărui piese nu sunt decât variante mai mult ori mai puţin perfecte - continuă interpretul - nu e, cum s-a spus, una de idei, ci a lipsei de adversari demni să schimbe idei. Spaima lipsei de adversari nu e decât nostalgia preopinenţilor ideali. Scriitorul a văzut idei pe care, în absenţa stăpânilor, şi le-a înfipt ca pe nişte săbii de argint în propriul trup." Textul aparţine secţiunii care deschide Cronici literare şi care propune recitirea unor clasici, precum Mihail Sadoveanu sau Ioan Slavici. Sadoveanu este văzut ca autor modern care „participă ori asistă nu la întâmplări, ci la povestirea întâmplărilor", „un ins care «ascultă» ce se spune, care colecţionează variantele unor istorii, dar nu înseşi istoriile". Mar a lui Slavici nu ar fi romanul Marei, ci romanul procesului „existenţialist" prin care Persida şi Naţl se sustrag normei şi modelului determinat de aceasta. în secţiunea clasicilor figurează şi Marin Preda, autor mult preţuit de critic chiar şi atunci când o carte (Intrusul) nu îl convinge. Cea mai consistentă, din punct de vedere cantitativ, parte a volumului de debut al lui S. e dată de cronici la cărţi semnate de Al. George, Eugen Barbu, Nicolae Breban, Paul Georgescu, Al. Ivasiuc, D. R. Popescu, Radu Petrescu, Dumitru Ţepeneag, Mircea Horia Simionescu ş.a. S. este un rezonator moderat al jocului literar, al formulelor ludice; ceea ce se observă, bunăoară, când scrie despre Ingeniosul bine temperat: „Riscurile formulei literare a lui Mircea Horia Simionescu sunt aceleaşi cu ale jocului; cum orice act serios începe prin a fi joc, rezultă şi că orice poate fi literatură - un atlas lingvistic sau geografic, nomenclatorul profesiilor, cartea de telefoane...". Gustul criticului merge către formula realismului, înţeles, e drept, într-un regim maximalist, ca „atitudine fundamental deschisă în raport cu orice altă doctrină, cu multele doctrine avangardiste în special, acestea hotărât rigide, închise, restrictive". Realismul ar fi, în această definiţie încăpătoare, „suma tututor posibilităţilor pe care un mare scriitor le poate întrevedea pentru propria sa operă". Activitatea de foiletonist a lui S. continuă să fie reflectată editorial în Poeţi şi critici (1972), carte unde intră cronici la scrieri de Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Mircea Dinescu sau, dintre critici - Matei Călinescu, Eugen Simion, Adrian Marino, Ileana Vrancea, Cornel Regman ş.a. Comentatorul este mult mai verosimil în materie de critică de proză decât de poezie: în cel de-al doilea rol textele sale sunt mai interesante în secvenţele care vizează contextul dinamic, nu în cele de analiză propriu-zisă. Ceea ce nu înseamnă că nu există poeţi - Ion Gheorghe este exemplul cel mai bun, fiind de
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 394
altfel pozitivat cu entuziasm şi urmărit cu atenţie - despre care spune lucruri fundamentale. în critica criticii însă, exceptând unele amabilităţi fără acoperire, dialecticianul se află pe teritoriul său. Primul volum din seria Jurnal de lectură (I-III, 1978-1988) conţine unul din textele cele mai bune ale criticului,
o	interpretare la romanul Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu. în contextul în care mitocritica devenise o modă şi un furnizor convenabil de scheme interpretative, S. polemizează cu clişeul (databil încă de la G. Călinescu) care vedea în roman o „intrigă mitologică". Deconstruirea clişeului se face tacticos şi exemplar, iar concluziile sunt spectaculoase. Acestea din urmă pot fi extrapolate la alte scrieri sadoveniene, precum Baltagul; este vorba, în rezumat, de o strategie coerentă şi abil manevrată de deturnare/subminare ironică a intrigii mitologice, care există doar ca pistă falsă şi superficial, supusă din interior deriziunii: „nicăieri aproape spiritul «demisti-ficator» nu este mai acid, mai dur decât în această aşa-numită alegorie". Trecerea criticului la „Scânteia" (prin excelenţă un spaţiu rigid, ideologizat şi controlat) nu rămâne fără urmări. Seria Jurnal de lectură marchează pe ansamblu o involuţie a scrisului lui S. Conformismele ideologice, pozitivările unor cărţi pe linie sau pledoariile în procese false şi dinainte pierdute (al poeziei patriotice, de pildă) dau, dacă nu caracteristica generală, atunci măcar una din dominante. Nu mai puţin adevărat este că după 1989 S. e o prezenţă exemplar benefică şi liberală în câmpul cultural. Criticul nu mai scrie cronică literară propriu-zisă decât pentru scurt timp. Prin publicistica de la „Adevărul" şi de la „Adevărul literar şi artistic" (pe care în mare măsură îl realizează) el participă la ceea ce s-ar putea numi memoria netrucată a trecutului recent sau arhivarea corectă, neresentimentară a literaturii scrise în comunism. Accente. Jurnal indirect (2003) cuprinde o selecţie a textelor publicate între 1996 şi 2003 în „Adevărul" şi constituie totodată un jurnal de campanie, în măsura în care lumea culturală postrevoluţionară a fost câmpul de luptă dintre resentiment şi diverse forme de cosmetizare, dintre memorie şi memorie selectivă. Sunt prinse aici şi refractate prin prisma unui scepticism ironic principalele „afaceri" literar-culturale care au ţinut afişul perioadei: rezultă un puzzle cu dialectică încorporată, care nu oferă o versiune „adevărată" asupra lucrurilor, ci doar un mod elegant şi deschis de chestionare a lor. O piesă importantă pentru arhiva trecutului recent este volumul de convorbiri Interviuri din tranziţie (1996), unde mai toate taberele şi vocile semnificative simt reprezentate, S. fiind un excelent „provocator".
SCRIERI: Cronici literare, Bucureşti, 1971; Poeţi şi critici, Bucureşti, 1972; Jurnal de lectură, I-III, Bucureşti, 1978-1988; Interviuri din tranziţie, Bucureşti, 1996; Accente. Jurnal indirect, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Cronici literare", RL, 1971, 18; Virgil Ardeleanu, „Cronici literare", F, 1971, 12; Constantin, Prozatori-critici, 84-87; Cristea, Un an, 289-291; Ungheanu, Arhipelag, 379-381; Iorgulescu, Scriitori, 345-348; George Arion, Lectură adecvată, FLC, 1979,1; Dana Dumitriu, Moderaţia partizană, RL, 1979, 6; Voicu Bugariu, Viziune critică unitară, LCF, 1979, 44; Grigurcu, Critici, 367-372; Martin, Paranteze, 163-165; Mircea Iorgulescu, „Jurnal de
lectură", RL, 1983,50; Grigurcu, între critici, 236-241; Corina Popescu „Interviuri din tranziţie", RITL, 1997,1-2; Popa, Ist. lit, II, 1122; Şerban Codrin, Personalia. Dicţionar al personalităţilor ialomiţene, Constanta
2002,141-142; Dicţ. scriit. rom., IV, 352-353.	M.	I.
STĂNESCU, Gabriel (9.IX.1951, Bucureşti), poet, eseist şi editor. Este fiul Elenei Stănescu (n. Mărculescu) şi al lui Corneliu Stănescu, funcţionari. A urmat, la Bucureşti, şcoala elementară şi liceul, încheiat în 1971 la „Matei Basarab". Frecventează cenaclul Săgetătorul, condus de Tudor Opriş, şi este prezent în mai multe antologii şcolare. Laureat al concursurilor pentru elevi, publică versuri în „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", în „Ţara visurilor noastre" (Oradea) şi în câteva reviste şcolare. îi apar poezii şi în „Cronica", „Familia", „Tomis", „România literară", „Amfiteatru", caietele de poezie ale „Vieţii româneşti". între 1972 şi 1977 este student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, unde în primul an de studii înfiinţează, împreună cu alţi colegi, cenaclul literar Charmides, ulterior frecventând Cenaclul Universitas şi Cenaclul de Luni. Redactor la revista „Universitas", colaborează şi la „Dialog", „Opinia studenţească", ca şi la cele mai importante publicaţii culturale din ţară. Obţine premii ale revistelor „Tribuna" (1972), „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru" (1977). După absolvire este profesor suplinitor la câteva licee bucurestene şi instructor la Casa de Cultură a Studenţilor. Debutează editorial în 1984, cu volumul de versuri Exerciţii de apărare pasivă. în 1987 depune actele pentru a pleca în Statele Unite ale Americii. în 1989 îşi exprimă adeziunea cu opiniile expuse, într-o scrisoare deschisă, de Dan Petrescu şi Doina Cornea şi semnează apelul scriitorilor tineri în apărarea lui Mircea Dinescu. în 1990 înfiinţează Asociaţia Noul Criterion şi publică, pe cont propriu şi în calitate de redactor-şef, o nouă serie a revistei „Criterion". în septembrie 1991 emigrează în SUA, stabilindu-se la Norcross, un orăşel de lângă Atlanta (Georgia), unde înfiinţează Editura Criterion Publishing Co Inc., pentru a promova valorile culturii române. Aici ies crestomaţiile Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi (1998), Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil (2001), culegerea de folclor Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în traducerea lui Mac Linscott Ricketts (1996), precum şi ediţii din scrierile lui Ernest Bernea, Vasile Posteuca, Ştefan Baciu ş.a. A doua plachetă de versuri, împotriva metodei, predată spre editare în 1985, apare în 1991, la Bucureşti. Continuă să scrie în revistele literare din ţară şi în cele ale exilului românesc - „Cuvântul românesc" (Hamilton, Canada), „Lumină lină" şi „Lumea liberă românească" (New York), „Mele" (Honolulu, Hawaii) şi la „Signal", publicaţia Universităţii de Stat din Georgia. în ianuarie 1997 devine secretar general al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, din vara aceluiaşi an editează la Norcross „Origini - Romanian Roots", revistă difuzată şi în Europa, la care colaborează multe personalităţi ale exilului românesc: Sanda Golopenţia-Eretescu, Constantin Eretescu, Virgil Nemoianu, George Astaloş, Pavel
395 Dicţionarul general al literaturii romane
Stănescu
Chihaia, Marcel Corniş-Pop, Titu Popescu, Ştefan Stoenescu ş aprecum şi universitari americani preocupaţi de opera lui Mircea Eliade (căruia îi este dedicat un supliment, în 1997) şi de cultura română - Mac Linscott Ricketts, Bryan S. Rennie, Adam J. Sorkin, Sidney Geist, precum şi scriitori din ţară: Barbu Brezianu, Ştefan Aug. Doinaş, Stelian Tănase, Mihai Ursachi, Mircea Handoca ş.a. Din 2000 S. editează „Caiete internaţionale de poezie - International Notebook of Poetry", anuar care cuprinde poezie românească şi traduceri din lirica universală, studii critice, eseuri. în 2002 îşi susţine doctoratul cu teza Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului, publicată în 2003, sub titlul Românii din Lumea Nouă.
Versurile din prima carte a lui S., Exerciţii de apărare pasivă, sunt marcate de poetica generaţiei optzeciste, lirica de aici putând fi definită drept „cerebrală, citadină şi concretă" (Laurenţiu Ulici). Sub armura poetului se identifică o structură sentimentală, nostalgică, înclinată către plasticizarea imaginii („... vigurosul trunchi al unei amiezi / Cu pistruii ploii în soare sunând ca bănuţii de aur / O procesiune de arbori...", Vremea cireşilor). Sunt caracteristice parafraza, ironia, referinţele livreşti şi biografice, cu mari decupaje de album de familie: „Tatăl meu umil funcţionar de birou/ Mama mea împărtăşindu-mi neliniştile/ Mătuşile mele cu frica lui Dumnezeu/ Bunica mea supraveghetoare cândva la o fabrică de tutun/ Bunicul dinspre mamă căzut prizonier la Cotul Donului/ Şi revenit printre noi ca prin farmec/ Toţi dar absolut toţi nu încetează să mă iubească/ Şi iubindu-mă să repete la nesfârşit/ Să nu osândesc cumva bietul adevăr/ [...] / Să fiu bun şi să aştept şi să tac/ Căci steaua mea va surâde lumii într-o zi /[...] / Dar nu cunosc eu mai bine decât ei/ Tăcerea stelei care ucide?" (Autobiografie). Ca urmare, poetul se „apără" cu luciditate, sedus, totodată, de jocul pur al imaginarului: „Să nu ştii nimic în afară de faptul conştiinţei tale.../ Să iei ca subiect de diplomă Poezia/ Şi să crezi că lucrurile se vor vedea de aici mult mai bine...". America! America! (1994) este jurnalul liric al unui emigrant inadaptabil, înregistrând, cu impresii cotidiene şi stări depresive, refuzul noii condiţii. Percepţia lumii libere, diferită de aceea a „autorilor de jurnale comerciale" şi a „memorialiştilor de ocazie" („America nu este ceea ce vă închipuiţi boieri dumneavoastră"), reflectă perspectiva înstrăinatului. Un lung poem inaugural se încheie cu un strigăt, amintind de Allen Ginsberg: „America! America! strigă colacele de salvare fără supravieţuitori/ America! America! strigă fiica mea nenăscută/ Din burta mamei sale/ America! America! am strigat şi noi încordându-ne/ Toate simţurile până când am înţeles/ Că America nu mai este America!". Captiv şi dezorientat într-un spaţiu străin, poetul recurge laţmemorie şi imaginaţie, ca unic resort al existenţei: „Trăiesc în trecut/ [...] / Pentru că nu pot să-mi amintesc viitorul". Uneori, ca pentru a sublinia deşertăciunea vieţii, discursul liric se refugiază în parafraze biblice: „Unde este Prietenul?/ Unde înţeleptul care duce cu sine umbra unui copac?/ Unde Rătăcitul/ Pentru care Adevărul nu s-a născut?". în aceeaşi sferă tematică se înscriu, parţial, versurile
din Identitatea neantului (1998, cu subtitlul Ţara de vânzare): „Iarăşi am visat biblioteca de-acasă" (Biblioteca din vis), „Mai singur cu şase ani/ Nu sunt nimic din ce-am fost" (Exil) ş.a. Registrul liric înregistrează şi aici mai multe direcţii, meditaţii poetice precum Sentimentul tragic al existenţei, Sacrificiu, Verdict, înviere alternând cu poeme narative, de aducere-aminte s-ar zice, unde, evitându-se cu obstinaţie limbajul tradiţional, sunt rememorate evenimente şi etape parcurse. Exerciţii de autocunoaştere, cărţile din exil ale lui S. îi transcriu viaţa şi îi evaluează înfrângerile, dar şi refugiul în poezie.
SCRIERI: Exerciţii de apărare pasivă, Bucureşti, 1984; împotriva metodei, Bucureşti, 1991; America! America!, Sibiu, 1994; Sfârşitul care începe, Norcross-Piatra Neamţ, 1996; Peisaj cu memorie. Poeme haiku -Landscape with Memory. Haiku Poems, ed. bilingvă, tr. Daniela şi Ştefan Pătru, Norcross-Bucureşti, 1996; Identitatea neantului, Botoşani, 1998; Stress, Timişoara, 1998; Ţara şi exilul, Norcross, 1999; Dincolo de niciunde - At the Back ofBeyond, ed. bilingvă, pref. Ştefan Stoenescu, Norcross, 1999; Eseu despre fiinţa românească, Norcross, 1999; ed. (An Essay about the Romanian Being), tr. Mac Linscott Ricketts, Norcross, 2000; Când acasă nu mai este acasă, pref. Constantin Abăluţă, Bucureşti, 2000; ed. (Lorsque chez nous n'est plus chez nous), tr. Mircea Goga, Cluj-Napoca-Bruxelles, 2001; Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea. O scrisoare inedită către Emil Cioran, Bucureşti, 2000; Jurnalul în căutarea poeziei, Norcross, 2001; Unde am fugit de acasă? Interogaţie asupra exilului, Norcross, 2001; Memorie clandestină - Illicit Memory, ed. bilingvă, tr. Olimpia Iacob, Norcross, 2002; Despărţirea de frică, postfaţă Ştefan Stoenescu, Bucureşti, 2003; Românii din Lumea Nouă, Norcross,
2003.	Ediţii: Youth without Old Age and Life without Death, tr. Mac Linscott Ricketts, Norcross, 1996; Day after Night (Twenty Romanian Poets for the Twenty-first Century), tr. Adam J. Sorkin, introd. edit., Norcross, 1998 (în colaborare cu Adam J. Sorkin); Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, pref. edit., Norcross, 1998; Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, pref. edit., Norcross, 1999; Ernest Bernea, Crist şi condiţia umană. Timpul la ţăranul român, pref. edit., Norcross, 2000; Comeliu Zelea Codreanu şi epoca sa, pref. edit., Norcross, 2001; Vasile Posteuca, Poeme fără ţară, pref. Gheorghe Rădulescu, postfaţă Ovidiu Vuia, Norcross, 2000; Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil, pref. edit., Norcross, 2001; Ştefan Baciu, Poemele poetului singur, pref. Constantin Eretescu, postfaţa edit., Norcross, 2002; Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului. Dimensiunea românească a existenţei, Norcross, 2002; Mac Linscott Ricketts, Former Friends an Forgotten Facts, Norcross, 2003. Traduceri: Bryan S. Rennie, Reconsiderându-l pe Mircea Eliade, pref. Mac Linscott Ricketts, Norcross, 1999 (în colaborare cu Mirella Baltă şi Ştefan Stoenescu).
Repere bibliografice: George Arion, „Exerciţii de apărare pasivă", FLC, 1984,22; Cristian Livescu, „Exerciţii de apărare pasivă", CRC, 1984,35; Laurenţiu Ulici, „Exerciţii de apărare pasivă", RL, 1984, 36; Constanţa Buzea, „Exerciţii de apărare pasivă", AMF, 1984,10; Radu Călin Cristea, „Exerciţii de apărare pasivă", F, 1984,11; Sever Avram, între invenţie şi armonie, VR, 1985, 1; Coşovei, Pornind, 185-188; Ţeposu, Istoria, 57; Paul Dugneanu, Trei plus doi, „Universul cărţii", 1994,12; Dan Stanca, Dorul de casă. Gabriel Stănescu - Sfârşitul care începe, RMB, 1997, 7; Theodor Damian, Roua cărţilor, Bucureşti, 1998, 117-119; Tudor Cristea, Modele şi canoane ale simbolismului central-est-european, CNP, 1999,11-12; Horia Ion Groza, Viaţa poemului sau Despre lirica lui Gabriel Stănescu, CL, 2000, 11; Constantin Abăluţă, Biograficul ca epură a lumii, VR, 2001, 3-4; Horia Ion Groza., Armonia şi permanenţele
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 396
fiinţei româneşti, VR, 2001,7-8; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 266-269; Vasile, Poezia, 248-252; Gheorghe Grigurcu, „Românii din Lumea Nouă", RL, 2003,13,14.	M.P.-C.
STĂNESCU, Mihai (4.III.1919, Slatina), poet, traducător şi memorialist. Este fiul Elenei Stănescu (n. Voicu-Mincu), profesoară, şi al lui Pantelimon Stănescu, militar de carieră. Dată fiind profesiunea tatălui, studiază la liceele „Radu Greceanu" din Slatina, „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti, „Ştefan cel Mare" din Suceava şi la Liceul Internat din Iaşi, unde îşi susţine bacalaureatul în 1937. Tot la Iaşi urmează Facultatea de Drept, absolvită în 1942. Este, de asemenea, elev la Şcoala de Artilerie pentru Ofiţeri în Rezervă din Craiova. Din 1943 ia parte, ca elev-adjutant, apoi ca sublocotenent, la război, luptând în Crimeea. întors în ţară, va lucra până în 1956 în calitate de jurist, fiind, printre altele, consilier juridic la Cooperaţia de Consum. Ulterior intră ca redactor la „Glasul patriei", revistă a cărei secţie culturală o conduce din 1961. Este pensionat provizoriu, pe motiv de invaliditate, în 1965, iar definitiv în 1969. Cu literatură debutează în 1966, la revista „Argeş", iar prima carte, Ferestre spre azur, îi apare în 1970. A mai colaborat la „Albina", „îndrumătorul cultural", „Convorbiri literare", „Contemporanul", „Luceafărul" ş.a.
Consecvent convenţională şi lipsită de mari pretenţii, poezia lui S. rimează marotele unui clasicism de manual. Atemporală încă din momentul publicării, ea oferă totuşi, în succesiunea volumelor ce o compun, datele unei perfecţionări în abilitatea de a versifica, fiind o lirică în care, din când în când, se potrivesc versuri frumoase. Şerban Cioculescu, prefaţatorul amabil al volumului de debut, Ferestre spre azur, vjedea, „ca notă particulară a sensibilităţii poetului, coarda etnografică". Observaţia era dedusă din mici clişee ilustrative pentru genul „România pitorescă", presărate de-a lungul plachetei. Poemele sunt construite de regulă pe tensiuni simple şi pe o dialectică pret-â-porter; e caracteristică majuscularea unor cuvinte precum „Raţiune", „Om", „Inimă", utilă în mobilarea unor avânturi convenţionale. De bună-credinţă, autorul recurge la manevrele elegiei („Prin văluri fumurii rămase-n zare,/ în vals domol ca-n fiecare an/ se-ntorc duete albe, migratoare...// Nepământeşti iviri pe-acest liman -/ tărâm de cuiburi adăstând pe casă/ în revărsări de verde-eolian!"), ale „madrigalului" („Ai dat deoparte tot ce ne dezbină./ Prin flori te-am căutat mai adâncit:/ privirea ta mă sărută senină,/ iar fruntea, ca o cută de lumină,/ se auri de farmecu-nflorit.") sau ale sapienţialului („Adâncu-şi schimbă apa, mereu mai frământată,/ Şi prin aceeaşi undă voi trece doar o dată"). Intr-un Sonet cu ambiţii de artă poetică este executată conjurarea, în chip de muză convenabilă, a înţelepciunii: „înţelepciune,-ndreaptă-mi veşnic pasul/ Din pomul viu să dau la toţi drumeţii". Textele din Poemele amiezii (1972), carte în prefaţa căreia AL A. Philippide laudă „calităţile de trăinicie şi de sinceritate în conţinut şi de stăpânire a formei" ale lui S., aduc versurilor un spor de memorabilitate. Dar originalitatea întârzie să apară: „Sub talpa mea nisipul se-ndestula cu alge;/
mi se trezise-auzul de-un vast şi amplu cânt,/ ce-neacă veşnic spaţiul ori leagănă catarge/ pe limpezimi imense, cu soarele răsfrânt" (Dezmăţginite); „Cu visul meu, pe trepte de onix,/ cobor acum la albie de Stix./ Oglinzile lui Charon, plutitoare,/ mi-arată-a nopţii aspră ne-ndurare,/ iar Cerberul, chiar umbra mea o latră,/ ascunsă-n luciul apelor de piatră/ prin care Hades drept va desluşi/ ce-am oglindit şi ce voi oglindi" (Cântarul timpului). Altfel, inventarul de procedee revelate odată cu primul volum va continua să fie transmis către cele ulterioare. Cântece pentru timpul meu (1973) este notabil prin faptul că selecţia ilustrează tematizarea patriei şi a frumuseţilor ei, oportune ideologic. S. a scris şi în genul memorialistic, un prim rezultat fiind Cartea cu oglinzi (1984). Apar aici, într-un stil emoţionat, evocări ale unor dascăli sau compuneri de turist entuziast şi receptiv. Exerciţiul memorialistic va fi reluat în paginile intitulate Dincolo de efemer (I-II, 1994). Ca traducător, a oferit multe echivalări meritorii, mai cu seamă din poezia simbolistă.
SCRIERI: Ferestre spre azur, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1970; Poemele amiezii, pref. Al. A. Philippide, Bucureşti, 1972; Cântece pentru timpul meu, Bucureşti, 1973; Lăuntrica vioară, Bucureşti, 1974; Hore pe smalţ, Bucureşti, 1976; Pavana clipelor, Bucureşti, 1979; Cartea cu oglinzi, Bucureşti, 1984; Argilă şi azur, Bucureşti, 1987; Dincolo de efemer, I-II, postfaţă Domnica Filimon, Bucureşti, 1994; Pagini din arhiva mea, pref. Domnica Filimon, Bucureşti, 2003. Traduceri: [Lirică simbolistă], în Simbolismul european, I-III, îngr. şi introd. Zina Molcuţ, Bucureşti, 1983; Poeţi străini în româneşte, introd Gh. Bulgăr, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: N. Barbu, „Ferestre spre azur", CRC, 1971,14; AL Protopopescu, „Poemele amiezii", TMS, 1972, 8; Ion Dinulescu, Valenţe etice ale liricului, R, 1976,11; Ion Popescu-Sireteanu, „Hore pe smalţ", CRC, 1976, 52; Popa, Dicţ. lit. (1977), 523; Lit. rom. cont., I, 514-516; Emil Mânu, „Cartea cu oglinzi", „România pitorească", 1984, 8; Rodica Florea, „Cartea cu oglinzi", RL, 1984, 10; Rodica Florea, Cioplitor de vise, RL, 1989, 10; Dicţ. scriit. rom., IV, 355-357; Firan, Profiluri, 11,268-270.	'	M.	I.
STĂNESCU, Natalia (24.XII.1926, Tighina), traducătoare. Este fiica Verei (n. Zicov) şi a lui Boris Florin, inginer. Urmează la Craiova Liceul „Elena Cuza" (1937-1941), iar la Bucureşti Liceul de Fete „Regina Maria" (1941-1945) şi Facultatea de Drept (1945-1949). Scurtă vreme traducătoare la ziarul „Munca" (1949-1951), va fi redactor la Editura Cartea Rusă (1952-1957), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1957-1961) şi la Editura pentru Literatură Universală / Editura Univers (1961-1975), apoi instructor la Direcţia Teatrelor din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1975-1976), încheindu-şi activitatea ca documentarist principal la Institutul de Informatică din Bucureşti (1976-1982).
S. a tradus îndeosebi proză din literatura rusă şi din spaţiul ex-sovietic. Un moment important îl prezintă tălmăcirea, în 1997, a romanului Casa Puşkin de Andrei Bitov, editat mai întâi în Occident în 1978, care urmăreşte destinul unor generaţii de intelectuali umanişti de origine nobilă confruntaţi cu vicisitudinile istoriei, protagonistul refugiindu-se în „turnul de fildeş" al renumitului institut şi muzeu. Ambivalenţa situaţiilor, lim-
397 Dicţionarul general al literaturii române
bajul aluziv incluzând citate literare, reflecţii, jocuri de cuvinte, caracterul deschis al naraţiunii constituie dificultăţi notabile pentru un traducător. S. a mai tălmăcit, din franceză, romanul lui Georges Bataille Albastrul cerului (1996), precum şi o masivă carte de memorii ale Ninei Berberova, Sublinierea îmi aparţine (2000), mărturie a agitatei vieţi a scriitorilor ruşi în preajma revoluţiei din 1917, dar şi din perioada emigraţiei, între ai cărei reprezentenţi s-au numărat figuri ilustre precum Anna Ahmatova, Aleksandr Blok, Nikolai Gumiliov, Marina Ţvetaeva, Andrei Belâi, Ivan Bunin, Vladimir Nabokov ş.a.
Traduceri: Aleksandr Bek, Viaţa lui Berejkov, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu P. Melidoneanu); Frida Vigdorova, Strada iubirii, Bucureşti, 1968; Evgheni Cirikov, Au venit studenţii, Bucureşti, 1974; Erai Vetemaa, Recviem pentru muzicuţă, Bucureşti, 1976; Iuri Trifonov, Un lung bun rămas, pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1980; Visvaldis Lams, Traseul, Bucureşti, 1982; Alberts Bels, Cuşca. Poligonul, Bucureşti, 1986; Zigmunds Skujins, Memoriile unui tânăr, Bucureşti, 1988; Radi Pogodin, Durerea, în Radi Pogodin, Uşa. Durerea, pref. Valentin F. Mihăescu, Bucureşti, 1990; Georges Bataille, Albastrul cerului, pref. Vasile Zincenco, Bucureşti, 1996; Andrei Bitov, Casa Puşkin, îngr. Mircea Aurel Buiciuc, pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1997; Nina Berberova, Sublinierea îmi aparţine, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Adriana Bittel, Exilată în ţara literaturii, RL, 2001,40.	G.Dn.
STĂNESCU, Nichita (31.111.1933, Ploieşti - 13.XII.1983, Bucureşti), poet şi eseist. Este fiul Tatianei (n. Cereaciukina) şi al lui Nicolae (Călae) Stănescu. Străbunicul patern, Matei Stănescu, era din părţile localităţii Filipeştii de Pădure şi se stabilise în a doua jumătate a secolului al XlX-lea în mahalaua Sfânta Vineri din Ploieşti, situată lângă Bariera Bucovului şi traversată de Calea Oilor. Om întreprinzător, el face un atelier de aba şi îşi dă copiii la şcoală. Unul dintre ei, Hristea Stănescu, bunicul poetului, continuă afacerile familiei („abageria") şi are nouă copii, ultimul fiind Nicolae, tatăl poetului. Ceilalţi fraţi ajung ofiţeri, meseriaşi, negustori, profesori, funcţionari publici. Elisabeta (1889-1969), căsătorită cu şeful gării din Ploieşti Sud şi, a doua oară, cu şeful gării din Băneasa avea - se spune - voce frumoasă şi cânta în corul bisericii din Băneasa; Ioan (1891-1969) intră în afaceri şi îi sprijină financiar pe ceilalţi fraţi; Lucreţia se căsătoreşte cu un şef de gară şi se stabileşte la Curtea de Argeş; Cristea Titu (1895-1979) face carieră militară şi participă la cele două războaie mondiale, ca şef de Stat Major al Diviziei a V-a cade prizionier la Cotul Donului, se înrolează mai târziu în Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan" şi ajunge general, comandant al Şcolii Militare din Sibiu; Constantin (1899-1975) este căpitan şi ia parte, ca şi fratele său, la cele două războaie, fiind rănit în luptele din Munţii Tatra şi declarat mare mutilat de război; Elena (1901-1985), profesoară de ştiinţele naturii la liceele din Găeşti şi Ploieşti, se căsătoreşte cu Gheorghe Cărbunescu, conducător al reţelei medicale româneşti pe Frontul din Est, trecut de noul regim pe lista criminalilor de război, dar salvat în cele din urmă; Gheorghe (zis „scăpătorul j, care trăieşte la Drajna, judeţul Prahova; Maria (1905-1989), licenţiată în filologie, s-a stabilit la Arad. Mai toţi
Stănescu
au copii, aşa că familia Stănescu formează, cu toate ramificaţiile ei, un clan puternic, răspândit peste tot. Unii se stabilesc în Franţa şi în Canada. Nicolae, mezinul, urmează o şcoală de comerţ şi mai târziu va ţine un atelier de croitorie în centrul oraşului Ploieşti. în 1950 atelierul este naţionalizat şi proprietarul trebuie să îşi găsească alte rosturi. Este funcţionar mărunt la diverse întreprinderi din Ploieşti. La 10 noiembrie 1931 se căsătorise cu Tatiana Cereaciukina, născută la Voronej (Rusia), fiica Măriei Cereaciukina (n. Tiurmorezova) şi a generalului Nikita Vasilievici Cereaciukin, absolventă a unei şcoli comerciale şi având preocupări artistice: cânta la pian, desena, îi plăcea să citească. Strămoşii materni ai poetului au origine nobilă şi cei mai mulţi sunt militari. Bunicul va ajunge la gradul de general-maior. între 1900 şi 1917 este ofiţer, profesor de matematică-fizică la Corpul de Cădeţi din Voronej. Participă la războiul civil de partea albilor şi este distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Sfântul Gheorghe". în 1917 se refugiază cu toată familia întâi în Turcia (1920), apoi în România, la Constanţa. Schimbarea domiciliului (în jurul anului 1926) la Ploieşti este pusă pe seama climatului marin neprielnic pentru familia generalului alb. Au existat probabil şi alte motive, mai practice. Cert este că numeroasa familie Cereaciukin se mută la Ploieşti şi încearcă să îşi facă un destin în acest oraş industrializat şi cosmopolit. Un frate al generalului, Vasile (1900-1954), cadet în Oastea Donului, ajunge funcţionar la rafinăriile „Unirea" şi „Vega" din Ploieşti; înrolat în armata română, ca translator, în timpul celui de-al doilea război mondial, este luat prizioner şi, timp de doisprezece ani, lucrează ca deţinut într-o mină de cărbuni din
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 398
Republica Mordvină, aflându-şi sfârşitul la Moscova. Alt frate, Iosif (1901-1947), de asemenea cadet în Oastea Donului, urmează în România aceeaşi cale: intră funcţionar la rafinăriile ploieştene „Unirea" şi „Vega". Olga (1902-1993) va fi traducătoare la Institutul de Proiectări Petroliere din Ploieşti. Primele fotografii ale lui S. (numele la naştere e Hristea Nichita) arată un copil frumos, blond, cu plete lungi, îmbrăcat ca o fetiţă. Un unchi îl duce într-o zi la frizer şi îl scapă de povara pletelor lungi şi blonde. Tuns chilug, băiatul se priveşte în oglindă şi are sentimentul că a căpătat altă identitate. îi place să se joace cu copiii din mahala şi, după câte spune el mai târziu, iese campion la ţurcă. Ajunge chiar un fel de şef peste o ceată de băieţi şi fete. S. va face un elogiu al mahalalei („mahalaua nu ţine de pitorescul vederii, ci ţine de pitorescul gândirii; şi într-un palat poate exista o mahala, după cum, într-un bordei, poate exista un palat") şi îşi fabrică o biografie fabuloasă, zicând într-un rând că „poetul, ca şi soldatul nu are viaţă personală". Nu are, în cazul scriitorului, decât pe aceea a operei sale, cum observă şi Balzac. Cum arată biografia poetului care nu are viaţă particulară? Arată aşa cum o imaginează S. ajuns în preajma vârstei de cincizeci de ani. Ploieşteanul întoarce bine lucrurile făcând din aceasta o autoficţiune: „Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter - ca orice poezie lirică
-	metafizic, încerc să fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mă bizui foarte mult pe amintirile răzleţe, care, de ce să n-o spunem, nu prea au mare legătură cu opera. Epica cea mare e înlăuntru, în spirit, iar nu pe stradă, pe caldarâm". Se reţin câteva fantasme, scene de viaţă, întâmplări parte adevărate, parte născocite în această autoficţiune. Copilul Nini are, de pildă, o doică, Ana Szilâgyi, fata unui meşter sticlar, venită din nordul ţării. Ana îi poartă de grijă cu devotament, îi spune poveşti cu balauri şi Făt-Frumos şi copilul stă cu găluşca în gură atunci când basmul tinde să se simplifice. Pedagog bun şi bună preţuitoare a produselor alcoolice locale, Ana îi dă, pe deasupra, zilnic trei degetare de ţuică de Văleni. „Ah, zile ferice! - îşi aminteşte poetul matur. Atunci să fi văzut onirism". Altă fantasmă a copilăriei nichitiene: vorbirea care nu se lasă scrisă. Ajuns în clasa întâi, S. nu acceptă ideea că vorbele pot fi scrise. Cum poate să fie scris ceva ce nu există? Viitorul autor al Necuvintelor protestează şi, ca urmare, rămâne repetent. Portăreii biografiei (oamenii documentului) au descoperit însă că elevul S. nu a rămas repetent în clasa întâi primară, ci a promovat, chiar cu note remarcabile. Respingerea scrierii e doar o fantasmă de-a lui. Lui S. i se potrivesc şi alte fantasme care ies din comun. De pildă, aceea care face din el un campion la fotbal şi la planorism. Adolescentul doreşte nespus de mult să strălucească şi inventează de-a dreptul: s-a urcat la ceruri, şi-a dat drumul, a zburat ca un înger deasupra oraşului, a aterizat la punct fix şi, la urmă, a căpătat un brevet sau o decoraţie. în Antimetafizica
(1985)	dă cărţile pe faţă fără să se căiască prea mult. Autorul declară acum că nevoia de biografie s-a transformat în biografie. „Mi s-a transformat", adică este pe cale sau chiar a
devenit deja biografie. El confirmă astfel că, tot evocând amintiri răzleţe, omul fără viaţă personală îşi inventează o biografie în funcţie de stările lui de spirit (din momentul confesiunii) şi de aşteptările cititorului (receptorului) său. Autobiografia devine, în aceste condiţii, o autoficţiune, dictată unui scriptor devotat, un scriptor decis să ducă lucrurile la capăt, cum este aici Aurelian Titu Dumitrescu. Există, totuşi, şi
o	biografie care poate fi, într-o oarecare măsură, reconstituită. Nu în totalitate, pentru că - are dreptate Ortega y Gasset - orice biografie este secretă. Mai ales biografia unui mare poet. în ce mod şi cât pot determina faptele din afară (biografia publică, „eul biografic" pe care îl repudiază Marcel Proust) naşterea poemului? Paul Valery zicea că în nici un fel. Poemul este opera hazardului, nu a autorului. Şi, totuşi, poemul este scris sau, în cazul lui S., dictat de cineva, şi dacă se întâmplă să sugereze altceva (de regulă, mai mult decât vrea autorul), această fatalitate nu înseamnă că poemul este opera neantului. Biografiei nu îi trebuie dat mai mult decât merită şi, în fapt, mai mult decât poate duce, dar nici să i se ia şi ceea ce, în mod indiscutabil, are. Fie chiar doar pentru faptul că eul profund (eul creator, eul pur) nu poate trăi în afara eului biografic. Cu alte vorbe, creatorul nu este cu totul independent de autorul de pe copertă şi nici invers. Fără creaţia sa, autorul nu însemană decât un nume în evidenţa stării civile din cartierul său. în termenii lui S., soldatul (poetul) are biografia pe care o merită,
399 Dicţionarul general al literaturii române
Stănescu
si anume biografia faptelor (operei) sale, dar soldatul are şi o viaţă personală ce poate fi notată. Care e viaţa personală a autorului celor 11 elegii? Urmează din 1940 primele două clase la şcoala din Strada Romană din Ploieşti, reuşind să fie clasat al treilea (media generală 9,32) şi ulterior al şaselea în clasă (media 8,62). începe clasa a treia la aceeaşi şcoală şi o continuă la Buşteni, unde promovează cu calificativul „eminent". Revine din refugiu şi termină clasa a patra la Ploieşti, clasându-se pe locul trei. în decembrie 1944 este elev în clasa întâi gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din localitate, după ce dăduse în vară examen de admitere în comuna Izvoarele, acolo unde, de teama bombardamentelor, se refugiase administraţia liceului. La reforma din 1948 liceul îşi schimbă numele şi devine „I. L. Caragiale". După lungi amânări provocate de ravagiile războiului, se deschid cursurile, iar elevul S. se pierde în imensa masă de elevi veniţi din toate colţurile judeţului, împinşi din spate de părinţii lor, dornici ca urmaşii să fie acceptaţi la o şcoală de reputaţie. Câţiva ani mai târziu era un adolescent frumos, blond, cu ochii „parşivi" (va spune chiar el), înalt, cu trupul împlinit bine. Prietenii îi spun Haş sau Grasu. Haş căpătase deja faimă prin caricaturile sale. E bun la desen, cântă bine la pian, faţa lui este luminoasă şi surâsul e uşor enigmatic, seducător. Este îndrăgostit de o elevă de la fostul liceu „Despina Doamna" (devenit pe la începutul anilor '50 Liceul de Fete). Fata, pe nume Magdalena Petrescu, îi va deveni la nouăsprezece ani soţie şi îi va fi colegă de facultate. Până atunci tânărul S. are un grup de prieteni cu care umblă tot timpul. într-o zi apare în clasă cu o sprânceană rasă. Este modul lui de a se manifesta în spiritul avangardei ploieştene. Apare, apoi, zvonul că S. scrie poezie. Mirarea este mare pentru că, în imaginaţia junilor ploieşteni, poetul trebuie să aibă geniu şi geniul este, se spune în cărţi, nefericit prin definiţie. Or, colegul lor nu arată deloc a fi nefericit şi nici nu lasă impresia că trece prin crize mistice. E, dimpotrivă, vital, zeflemitor, pus pe farse, îi place să tachineze în buna tradiţie caragialiană, este bine hrănit şi dovedeşte un mare apetit pentru bunurile lumeşti, în fine, în dragoste nu pare a fi o victimă. Mai mult, se poartă tiranic, face exces de autoritatea lui de tânăr frumos, inteligent, fermecător. Este un elev mediu, nu umblă după note mari şi nici nu le primeşte. Se distinge la „română" şi, poate, şi la alte „umanioare", dar la un liceu serios unde matematica primează nu îţi poţi face o bună reputaţie dacă nu stăpâneşti bine regulile trigonometriei şi nu ştii să rezolvi o ecuaţie cu trei necunoscute. Elevului S. îi umblă prin cap alte fantasme. Mai târziu va declara că la orele de geografie sau de botanică exersa în gând „diferite tipuri de ritmuri şi rime". Se făcea că se uită la tabla plină de nume bizare sau de socoteli şi compunea versuri pe care apoi le nota. Obicei, zice el, care i-a rămas până târziu. Printre profesorii care predau la „I. L.Caragiale" se disting profesorul de română Gh. V. Milica, fost elev al lui G. Ibrăileanu, Nicolae Simache, elev al lui Nicolae Iorga, Ion Grigore, matematician şi pedagog vestit, Constantin Ienciu, Iancu Ghidu (la franceză). S. nu are mari probleme, se descurcă, este limpede că nu are vocaţie pentru matematică şi fizică, nici pentru ştiinţele naturale şi
geografie. Primele versuri răspândite în cercul său de prieteni sunt nişte balade în stilul lui G. Topîrceanu. Un coleg îi împrumutase volumul Parodii originale şi, citindu-le, tânărul ploieştean este entuziasmat. Le consideră nişte capodopere, începe să compună în stilul lor, întărind nota argotică. O baladă este dedicată vidanjorilor din Ploieşti. Balada începe să circule printre elevi şi îi aduce autorului primele semne de recunoaştere a talentului. Numai profesorul de română, Gh. V. Milica, rămâne mefient. Nu prea crede în talentul liric al acestui neserios elev care se joacă, improvizează, imită pe alţii.
O	suspiciune care îl va însoţi multă vreme pe S. Unii comentatori, blocaţi în prejudecăţile lor, îl socotesc şi azi un „manierist", nimic mai mult. Admiratorul lui Topîrceanu încerca, în ultimele clase de liceu, şi alte modele. Caietele din această epocă, păstrate de Doina Ciurea, a doua soţie a lui S., cuprind, în afară de balade (publicate ulterior sub titlul Argotice), parafraze după Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Este vorba de însemnări de atelier din faza pregătitoare. Poetul îşi face mâna copiind tablourile maeştrilor. Parafrazează, de pildă, Flori de mucigai şi, într-o oarecare măsură, psalmii arghezieni. Alt model, în această fază, este G. Bacovia. Lipseşte, acum şi mai târziu, Lucian Blaga. Argoticele (într-o variantă ele se numesc Cântece la drumul mare) arată, cu accentele lor tânguitoare şi prefăcute, o relaţie afectivă cu irmoasele lui Anton Pann şi cu poemele erotice ale Văcăreştilor, cum se vede şi în Cartea de recitire (1972). Versurile vorbesc despre un spirit juvenil care încearcă să afle „o vedenie", cum va zice poetul mai târziu, adică un stil propriu, ce nu are nimic de-a face cu stilul poeziei din epocă (anii '50). Tânărul versificator este când angoasat, când „băşcălios" şi sfidător. Cele mai multe sugestii vin din direcţia Arghezi şi din „cântecele de ibovşte" pe o tradiţie muntenească. Arghezi însuşi amestecase în pasta din Florile de mucigai culorile şi jalea irmoaselor. S. alege două modele care în aparenţă se împacă aşa cum se împacă ziua cu noaptea. Unul este grav şi trimite la esenţele lumii şi la jalea metafizică a existenţei, altul cultivă limbajul argotic al periferiei şi bocetul erotic prefăcut, suferinţele şi orgoliile virile ale tânărului îndrăgostit, cu lecturi bune şi imaginaţie bogată. Sub influenţa lui Arghezi şi Barbu, le încearcă şi el, înnodând şi deznodând panglica limbii la gâtul unui vers fluent, colorat şi muzical. Argheziană este şi „marea de scuipat a urii" şi, în genere, în stilul psalmilor sunt toate aceste sugestii de tăceri tencuite de lucruri sau depuse în straturi compacte în ulcioare vechi de lut. Este o veritabilă obsesie a tăcerilor primordiale şi a liniştilor ascunse în somn arhaic, versuri care dibuie, cu degete tremurătoare, marile mistere: „prea tare tăcerea nespusă, adâncă", „pe laviţă doarme de mult / ecoul păstrat în ulcioare / şi surd răsucită-n lacăt / tăcerea", „Cuvântul moare în tăcere/ se zbate înjunghiat de vis", „rănit de linişti, taurul albastru/ a presărat încet iubirii noastre". De la Arghezi învaţă şi procedeul de a schimba ordinea cuvintelor în frază, introducând o notă de mister gramatical. El zice: „calda frunzelor neştire" şi „făptura umbrelor păgână", forţează sensurile („în amurg de noapte sură") şi cheamă corespondenţele: „Dar oboseala le atârnă de
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 400
pleoape şi de nări / asemenea mirosului de soare întunecat". Copiind tablourile unui mare maestru, el schimbă din loc în loc culorile şi liniile. Stilul „nichitian" începe să se arate. Paralel cu aceste preocupări, S. trece, ca toţi din generaţia sa, printr-o istorie dificilă. Mai întâi un infinit şir de reforme care schimbă destinul familiei. în 1950 proprietăţile imobiliare ale părinţilor sunt naţionalizate. Nicolae Stănescu reuşeşte să obţină, la sfârşitul anului 1952, dreptul de a reveni în calitate de chiriaş în propria locuinţă. S. termină liceul în 1952 şi este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. îi are ca profesori pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, iar printre colegi pe Matei Călinescu şi pe Eugen Simion, care îi fusese şi coleg de liceu. I-ar fi plăcut să studieze arheologia şi filosofia. Face filologie şi, în orele monotone de istoria limbii literare, unde se vorbeşte despre cuvântul „vergură", improvizează versuri şi compune „polindromuri". Este un răsfăţ alexandrin de tânăr poet care, vorba lui Ion Barbu, încearcă ascuţişul custurii şi dexteritatea versului. Apare în viaţa sentimentală a tânărului, însurat, o colegă, Doina Ciurea, venită de la Şcoala de Literatură „M. Eminescu". începe o idilă care se termină cu un divorţ şi cu o nouă căsătorie. S. debutează în „Tribuna", la 17 martie 1957, cu poeziile Au fost oameni mulţi..., La lemne, Pământ!, sub titlul generic 1907. Versurile fuseseră recomandate de Dumitru Micu, asistent universitar şi critic literar. Redactorul-şef al revistei clujene este Ioanichie Olteanu. La 21 martie S. reuşeşte să publice poemul 1907 în „Gazeta literară", condusă atunci de Zaharia Stancu şi, ca redactor-şef adjunct, de Paul Georgescu, un critic literar care îl sprijină pe S. în 1957, când termină facultatea, este angajat aici întâi în calitate de corector, apoi ca redactor cu jumătate de normă. Nu are casă şi, până în 1960, doarme într-o cămăruţă a redacţiei, locuind împreună cu Nicolae Velea. Debutează editorial în 1959, în volumul colectiv Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi, cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, iar individual cu Sensul iubirii, carte apărută în 1960, primită bine de criticii tineri, care au sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească. Rezerve, proteste, zeflemeli în tabăra ideologică oficială, nemulţumită de faptul că S. nu face o poezie suficient de angajată social şi politic. Volumul cuprinde şi câteva poeme convenţionale (tribut plătit cenzurii), însă, în esenţă, autorul revine, discret, dar sigur, la sursele autentice ale lirismului, înainte de orice la modelele modernităţii româneşti. Faptul se observă mai bine în cele care urmează: O viziune a sentimentelor
(1964), Dreptul de timp (1965). în 1962 se căsătoreşte, cu acte în regulă, cu Doina Ciurea. Dar o părăseşte, în fapt, în 1965 şi, de drept, în 1981. Femeie discretă, ea îşi va accepta fără convulsii destinul. „Cred că am fost două individualităţi paralele, astfel încât ne-am putut afla la un moment dat în acelaşi plan, cum ar zice geometria" - va explica ea această conjugalitate neobişnuită. Viaţa sentimentală a poetului este agitată, cu multe episoade. în funcţie de acest scenariu, poetul îşi schimbă des muzele şi locuinţele, abandonând totodată bunurile lui materiale (puţine câte erau) şi manuscrisele. „Saci de manuscrise", va mărturisi el unui prieten, critic literar, îngrijorat de soarta lor. S. era un risipitor şi, într-o lume plină
de interdicţii (lumea românească într-un regim totalitar), încearcă să ducă viaţa unei beizadele. Nu are o locuinţă sigură, se îmbracă modest şi, când primeşte salariul de la „Gazeta literară", apoi de la „România literară", îşi invită generos prietenii la Casa Scriitorilor sau la o cârciumă din cartier. Are mulţi prieteni şi, pe măsură ce reputaţia lui literară creşte, numărul lor va creşte. Când i se acordă, în sfârşit (în decembrie 1975), o locuinţă, ţine uşa casei deschisă. Locuinţa este, în fapt, un apartament de două camere situat într-un bloc din Piaţa Amzei. Aici vine cine vrea să îl vadă. îi cucereşte pe toţi şi se lasă uşor cucerit. „A avea un prieten - zice el - este mai vital decât a avea un înger." I se spune din ce în ce mai des „Nichita". Un prenume ce devine un nume care indică o personalitate lirică de prim rang, un stil de viaţă şi un limbaj specific. La sfârşitul anului 1964 o cunoaşte pe Gabriela Melinescu, o tânără poetă de care se îndrăgosteşte fulgerător. Urmează o lungă şi agitată istorie sentimentală, ce se va încheia odată cu plecarea Gabrielei Melinescu în Suedia, la mijlocul anilor '70. în iureşul evenimentelor poetul, în stare să abandoneze totul pentru o bucurie simplă, cum ar fi un dejun prelungit cu amicii sau un moment de intimitate cu o femeie, îşi găseşte totdeauna timp să îşi scrie sau să îşi dicteze poemele. Scrie relativ uşor, improvizează în toate circumstanţele, dedică poeme femeilor pe care le iubeşte şi prietenilor pe care nu îi trădează niciodată. De aceea, reconstituirea integrală a operei sale este o operaţie dificilă. Continuă să apară şi azi versuri inedite, versuri ocazionale, chiar dosare cu poeme şi desene dăruite sau abandonate de S., care nu avea deloc simţul proprietăţii. Avea preocupări ciudate, în afara poeziei şi a plăcerii de a conversa cu prietenii. într-un rând, făcea colecţie de ceasuri CFR. A strâns de pe unde a putut un număr mare de ceasuri de acest fel şi, pe urmă, le-a împărţit prietenilor. I-au plăcut monedele romane şi a adunat o colecţie de dinari din vremea cezarilor. S-a înscris chiar în asociaţia numismaţilor şi a găsit, acolo, prieteni foarte devotaţi, ca Ion Dinoiu. Mărturisea în repetate rânduri că bucuria lui cea mai mare ar fi să devină nu preşedintele Uniunii Scriitorilor, ci preşedintele Societăţii de Numismatică din România. Cheltuia toate veniturile pe asemenea piese şi, după ce a alcătuit o colecţie, se pare preţioasă, a dăruit-o într-o zi unei tinere admiratoare. Avea doar un costum de gală (celebrul costum în dungi) şi, în rest, purta zilnic un pulover gri de lână groasă şi aceeaşi pereche de blugi largi, de o culoare nedeterminată şi de o formă ce sugera personalitatea unui şerif rural în preajma pensiei. Un şerif cu trupul mare şi gesturi molatice. în 1966 publică 11 elegii (sunt, în fapt, 12, dar una a fost cenzurată şi, când a putut să o tipărească, poetul nu a mai schimbat titlul volumului). O carte esenţială în evoluţia lirismului stănescian. Tot acum tradusese poemele lui Vasko Popa, poet de origine română, care optase pentru limba sârbă. 11 elegii anunţă o nouă fază în lirica lui S. Este o poezie în care introduce, în chip sistematic, mituri şi concepte, o poezie metafizică, reformulând modelele modernităţii înainte de a le părăsi. Autorul le-a dat o justificare existenţială (un conflict sentimental devastator cu Gabriela Melinescu) şi o întâlnire, esenţială, cu spiritualitatea
401 Dicţionarul general al literaturii române
Stănescu
lui Vasile Pârvan: „Dintre modelele mele existenţiale niciodată nu a făcut parte şi Eminescu. Opera lui, întotdeauna, ca şi în secunda asta, îmi apare ca o operă copleşitoare. Omul, întotdeauna, ca şi în clipa asta, îmi apare fără nici o fisură morală. Dar nu ştiu de ce, nu tipul său existenţial m-a atras, după cum nu m-a atras niciodată tipul existenţial al unui Blaga, Arghezi sau Barbu. Modelul meu intim şi fremătător l-a constituit întotdeauna destinul lui Vasile Pârvan, în care strălucirea, integritatea şi patetismul omului, indiferent cât de bănuite ar fi de tragediile lui personale, mi-au apărut a fi de natură sublimă. Nici însuşi Bălcescu nu mi-a apărut vreodată având acea natură sacerdotală de poeta vates a lui Vasile Pârvan. Am scris de mai multe ori despre această minunată fiinţă. Niciodată nu am fost mulţumit de cum am scris despre dânsul. Poemul eseu Vasile Pârvan - Stâlpul mi se pare insuficient, iar Elegia a doua, Getica, numai o tânjire de a înţelege măreţia avertismentului său istoric". Elegiile au mai multe simboluri decât recunoaşte autorul lor. Critica literară s-a arătat puţin reticentă, o parte a ei chiar ostilă faţă de această poezie care renunţă la formele tradiţionale de seducţie. Va trece timp până va fi înţeleasă cum trebuie. în 1967 S. călătoreşte în Franţa, în 1968 în Cehoslovacia. în 1969 scoate Necuvintele, urmate în 1970 de volumul în dulcele stil clasic. Este semnul despărţirii sale de neomodernitate. Un manifest indirect postmodernist. Poetul face o teorie puţin sofisticată a
„necuvintelor", care ar trebui să fie altceva decât cuvintele obişnuite. Noţiunea ca atare dă şi azi bătaie de cap criticilor literari. între 1971 şi 1973 S. este redactor-şef adjunct la „România literară", condusă de Nicolae Breban. Călătoreşte în Iugoslavia şi scrie Belgradul în cinci prieteni (1971 ediţie româno-sârbă, în 1972 în limba română). în 1975 i se acordă Premiul Herder, în septembrie 1976 merge la Chişinău şi, ajungând acolo, pronunţă o propoziţie memorabilă: „Am venit de acasă acasă". Vizita la Chişinău va constitui un moment istoric pentru intelectualii români din Basarabia. în 1978 o cunoaşte pe Dorina Tudoriţa (Dora) Tărâţă, studentă la secţia franceză-engleză, cu care se va căsători oficial în iulie 1982. în 1977 Artur Lundkvist îl propusese la Premiul Nobel. în 1978 apare volumul Epica magna, carte esenţială, ca şi aceea care urmează, Operele imperfecte (1979). Ele marchează opţiunea pentru alt tip de limbaj poetic, mai aproape - azi - de limbajul postmodernităţii. în august 1982 i se conferă Marele Premiu „Cununa de aur" la Struga. în noiembrie 1982 suferă un accident (fractura piciorului stâng) şi, în convalesecenţă, îi dictează lui Aurelian Titu Dumitrescu Antimetafizica, unde, în afara biografiei fabuloase, face o teorie interesantă a poeziei pentru care optează: „poezia metalingvistică". Se apropie de cincizeci de ani şi, într-o convorbire, îşi face acest autoportret: „Am o voce nici groasă, şi nici subţire. Uneori neplăcută, alteori plăcută. Uneori sunt un bun orator. Şi atunci vocea dispare brusc ca prezenţă în faţa articulaţiilor gâtului şi fluxului gândirii. Am un mare talent de a fi căscat şi împiedicat. Din această pricină, mai totdeauna din căzături am câte un semn ba pe faţă, ba la umăr, sau chiar câte o ruptură de os. Sunt bolnăvicios, dar îmi sperii doctorii cu viteza cu care mă vindec, făcându-i pe toţi să declare că sunt de o robusteţe ieşită din comun. Dacă ar fi aşa cum zic ei, atunci cum se explică faptul că mă îmbolnăvesc atât de des, chiar dacă mă vindec repede? în fine, una peste alta, fac faţă şi, dacă sunt în formă, chiar feţe-feţe. Din pricina timidităţii mele, pe care, după patruzeci de ani, am reuşit să mi-o înfrâng, pot părea uneori insolent, iar defectul unei vagi bâlbâieli native mi-1 exagerez uneori atât de mult, încât îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar într-o modă... Nu am măsura lucrurilor decât după ce produc un fenomen". Când împlineşte cincizeci de ani este sărbătorit, de prieteni şi admiratori, ca un poet naţional. Este, în chip evident, bolnav, trupul lui mare pare obosit, se mişcă greu, chipul lui frumos de zeu nordic a căpătat prematur asperităţi îngrijorătoare. Spiritul lui, deosebit de inventiv şi profund, rămâne acelaşi. înainte de a fi un mare poet, S. era un om deosebit de inteligent, cu o putere de creaţie uluitoare. Prinde repede o idee şi, reformulând-o în stilul său, îi dă o strălucire metaforică şi o anvergură despre care nu se poate spune decât că detonează inerţiile gândirii. Un om, altminteri, fermecător, iubit de prieteni, printre ei Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Gheorghe Tomozei, Constantin Chiriţă, Mircea Tomuş, Adam Puslojic, Sorin Dumitrescu ş.a. în jurul lui au apărut legendele şi, după dispariţia lui, legendele se înmulţesc atât de mult, încât tind uneori să ia locul creaţiei ca atare. Posteritatea lui nu e foarte luminoasă şi calmă. Câţiva
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 402
poeţi rataţi şi critici roşi de verzeala urii nu îi iartă geniul poetic şi îl contestă moralmente cu o înverşunare dezamăgitoare.
încercând a pune oarecare ordine în lava acestui vulcan care erupe incontrolabil, se pot stabili în opera lui S. câteva faze. Este, mai întâi, faza de pregătire, aceea din anticamera debutului: copii după Arghezi, poeme în stil argotic care, stilistic, oscilează între Topîrceanu şi Arghezi, combinate cu „cântecele de ibovşte" ale lui Anton Pann. Debutul propriu-zis este târziu, la douăzeci şi şapte de ani, cu Sensul iubirii, care anunţă intrarea în scenă a unei noi generaţii poetice. Exista precedentul Nicolae Labiş, poet de marcă, dar el avusese o dublă neşansă: să scrie (şi să publice) într-o istorie imposibilă (anii '50) şi să moară la o vârstă, iarăşi, imposibilă. Apariţie singulară şi tragică, S. are răbdare sau, mai degrabă, timpul are mai multă răbdare cu el: debutează într-un moment mai favorabil, oricum după ce uriaşul val stalinist trecuse şi Europa de Est începuse să se mişte. Poezia este cea dintâi care încearcă să iasă din schemele înţepenite ale realismului socialist. Sensul iubirii aduce, pe lângă unele poeme ocazionale, o notă nouă, mai liberă şi mai originală în peisajul liric românesc. Aici şi în cărţile următoare - O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp - nu se mai află mohorâtele, răzbătutele teme sociale „revoluţionare", nici „mesianismul" politic de până atunci. Tânărul S. scrie cu precădere despre altceva, despre O călărire în zori, de pildă, o parafrază modernă pe un motiv eminescian, despre glezna lui cu aripi şi, mai ales, despre ceea ce s-ar putea numi „figurile adolescenţei" şi închipuirile „vederii" sale. „Vedere" este un cuvânt important în vocabularul său liric. Şi vederea cuprinde totul, de la eros la fantasma universului care moare. De mare efect sunt, în O viziune a sentimentelor şi în volumele ulterioare, poemele de dragoste. S. este un mare poet erotic, printre cei mai originali, mai inspiraţi şi mai inventivi pe care i-a dat limba română. Nu este o necuviinţă a-1 pune, la acest capitol, în vecinătatea lui Eminescu şi a lui Blaga, mari poeţi ai erosului. Spre deosebire de ei, aduce nuanţa de joc şi de petrecere, în tradiţia poeziei munteneşti. Aici se întâlneşte el cu spiritul Văcăreştilor şi cu „boala" lor incurabilă şi măreaţă, jumătate prefăcută, jumătate o boală cerească. Câteva poeme (Leoaică tânără, iubirea, Vârsta de aur a dragostei etc.) au făcut carieră. Ele sunt recitite şi azi de tineri. Plac nu numai lor, plac, în genere, din raţiuni estetice, pentru că acest tânăr poet vorbeşte cu o dezinvoltură extraordinară despre ceea ce el numeşte, undeva, „o întâmplare a fiinţei" sale, cu un sentiment de jubilaţie şi de melancolie luminoasă. în Dreptul la timp S. deschide „vederea" lirică spre alte teme şi concepte, cum este aceea a morţii şi a prieteniei, într-un poem formidabil (Enghidu), de pildă, pornind de la cunoscutul poem sumerian Ghilgameş. Un procedeu pe care îl va folosi curent de aici înainte: ia un motiv, un mit, o idee dintr-o scriere veche şi le traduce pe toate în „limba poezească" (o formulă pe care o inventează şi care a rămas în limbajul oamenilor de litere). Nu evită să atace (să îşi asume) mitul orfic, un mit, de altfel, esenţial în mitologia lui lirică. Vin la rând mitul creaţiei (Către Galateea) şi toate celelalte (sunetele, lumina), care alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi „vizionarismul" său liric. Primele trei
cărţi s-ar defini prin acest concept: un vizionarism nu social, nu istoric, ci unul deschis spre lumea obiectelor şi spre acele misterioase „întâmplări ale fiinţei", un vizionarism ce luminează lumea şi îi dă un sens incantatoriu. Exceptând exerciţiile din perioada Argoticelor, acesta este, propriu-zis, prima ipostază a lirismului „nichitian" şi ţine de la Sensul iubirii până la Dreptul la timp (inclusiv): o poezie de recuperare a subiectivităţii, încercând să reînnoade relaţia cu modernitatea (ceea ce nu înseamnă o prelungire automată a stilurilor modernităţii), o lirică la persoana întâi singular, care recuperează miturile (Orfeu, Amfion, Galateea ş.a.) şi inventează altele, legate de tema răsăritului şi a luminii, a zborului, a privirii, a timpului suspendat şi a aerului, care se populează, sub influenţa unei imaginaţii euforice, de fantasme neînchipuite până atunci. Toate pătrund în poem şi prefigurează o poetică a transparenţei şi a zborului. Nu scapă neobservată extraordinara notă ludică, plăcerea de a combina vorbele, de a suci limbajul şi a obţine efecte neaşteptate, în fine - bucuria de a inventa, esenţială şi la Arghezi. S. are o vocaţie specială în acest sens, inclusiv ştiinţa de a fantaza în jurul silabelor şi literelor, ataşându-le simboluri variate: îşi face de cap cu litera „A" şi, speriat de atâta joacă, cheamă în ajutor, ca o ispăşire, sensurile biblice ale alfabetului. Esenţial este acum motivul erotic, în jurul căruia face să deraieze adjectivele limbii române pentru pura plăcere a spectacolului şi născoceşte o veritabilă mitologie lirică. După Eminescu şi Blaga, S. este, probabil, poetul erotic cel mai original şi mai productiv din literatura noastră. Efectul a fost amplificat, în cazul liricii sale juvenile, şi de faptul că fantasmele erosului reveneau în poezia românească după o lungă perioadă de austeritate şi mistificaţie, realismul socialist socotind iubirea o temă intimistă şi, deci, minoră şi dăunătoare; a ocolit-o sau i-a dat, de cele mai multe ori, un caracter epic şi moral. S. reinventează, s-ar putea spune, acest motiv esenţial şi etern în poezie, asociindu-i nuanţe trase din lecturi sau imaginând altele. Dominant se arată, în poeme populate de zeiţe ale aerului, sentimentul de jubilaţie, frecventă este frenezia solară. Lumea din afară e văzută în oglinda diafanului, sufletul pare sorbit de „vârtejuri diafane", vertebrele trupului tânăr luminează ca nişte faruri cosmice şi, pe aceste câmpii aeriene, îndrăgostiţii aleargă cu mâinile transformate în spiţe solare. O stare incantatorie şi o aglomerare de suavităţi inefabile, o beţie albă a simţurilor caracterizează aceste „jocuri de-a sfiala": „spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?". Cum se vede, S. cultivă, în tradiţia lui Eminescu, serafismul şi, în consens cu poeţii mai noi, redefineşte mitologia orfismului. O populează, înainte de orice, cu vedeniile şi cu jubilaţiile sale de om tânăr. Cu 11 elegii lirica lui intră în faza reflexivă, conceptualizantă şi intră primejdios în chiar inima metafizicului. O metafizică a poeziei, cum zice Marcel Raymond, nu a filosofiei. O încercare de a asuma totalitatea realului şi de a da o justificare existenţei. 11 elegii reprezintă, totodată, şi o asumare a existenţialului care vrea să înţeleagă totul şi ceea ce macină totul, cifra unu şi
403 Dicţionarul general al literaturii române
Stănescu
semnul punct, naşterea universului şi fiinţa enigmatică a Creatorului. Stilul este, la început, taoist („El începe cu sine şi sfârşeşte / cu sine...[...] Totul este inversul totului [...] Spune Nu doar acela / care-l ştie pe Da./ însă el, care ştie totul, / la Nu şi la Da are foile rupte"), apoi poemul se desface spre alte subiecte (criza de contemplare, criza de timp), iar limbajul devine mai puţin solemn şi enigmatic. Elegiile se populează, repede şi imprevizibil, de simbolurile creaţiei şi dramele cunoaşterii, apoi de „bolile" celui care gândeşte cu vederea, dar mai ales de speculaţiile unui Orfeu care vrea să înţeleagă chiar şi neînţelegerea. O poezie dificilă, provocatoare, pe alocuri ermetică, programatic ermetică, după modelul textelor filosofice vechi. Conceptele lui Hegel stau alături de ideile lui Pârvan şi de ideile taoiste în poeme scrise de un spirit care e bolnav de numărul unu şi şe gândeşte, în acest timp, la încă ceva, şi anume ceva ce este „între aiiz şi vedere". Poezie cosmogonica7 Poezie despre suferinţa cunoaşterii? Poezie despre relaţia dintre existenţial şi cosmic? Sau, cum mărturiseşte poetul, o stare rea de existenţă care provoacă o criză a contemplaţiei şi o dorinţă, dramatică şi impertinentă, de a
cuprinde cu mâinile spiritului şi cu ochiul imaginaţiei necuprinsul, imperceptibilul, nepipăitul, nevăzutul (vechile fantasme ale lui Arthur Rimbaud, adică fantasmele spiritului modern). Punctul de plecare este o criză de natură existenţială. Dar fantasmele ei se ascund printre rânduri, nu sunt la vedere, pe scena poemului. Dacă e vorba, într-adevăr, de o cauzalitate subiectivă, trebuie spus că ea devine o contemplare a subiectivităţii. Elegia întâia este o definiţie, în stil taoist, a ceva esenţial dar nedeterminat şi nenumit. De la punct, cel mai concentrat semn şi imaginea cea mai redusă a universului, până la Creatorul absolut, totul poate fi îndreptăţit, sugerat de acest enigmatic punct: „El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine [...]/ Din el nu străbate-n afară nimic; de aceea nu are chip / şi nici formă. [...]/ El este înlăuntrul-desăvârşit / şi / deşi fără margini, e profund limitat. / Dar de văzut nu se vede..Stilul este solemn şi ermetic ca în vechile cosmogonii. Stil pregătitor, iniţiatic, cu propoziţii oraculare din care fiecare înţelege ceea ce poate. Elegia a doua, numită şi Getica, destramă, în stil aproape eseistic, această solemnitate dă o idee despre popularea universului cu zei. Zeul apare acolo unde se produce o ruptură
Dan Laurenţiu, Nichita Stănescu, Valeriu Bucuroiu, Marin Preda, Eugen Simion, Nicolae Ciobanu, Nicolae Breban, Ioan Şerb, Damian Necula
fet
Jfe
VIAŢA
mâ
1933
1940-1944
p44-1948
&48-1952
1950
1952
1953
1957
martie 31 Se naşte la Ploieşti Nichita Stănescu, fiul Tatianei (n. Cereaciukina) şi al lui Nicolae H. Stănescu, proprietar al unui atelier de croitorie; în certificatul de naştere figurează cu prenumele Hristea Nichita.
Frecventează cursurile şcolii primare la Ploieşti, la Buşteni şi din nou la Ploieşti. Ulterior îşi va inventa o biografie simbolică, declarând că ar fi rămas repetent în clasa I din pricina spaimei de „transformare în obiect a cuvântului11.
Urmează cursul gimnazial la Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti. E un bun desenator şi face în particular ore de pian. Urmează, tot la „Sf. Petru şi Pavel" (devenit Liceul „I. L. Caragiale"), cursurile medii, la secţia real. Scrie versuri, deprinzând „diferite tipuri de ritmuri şi rime". Scoate, împreună cu câţiva colegi, o revistă, „Băcăonia", pe care o multiplică manual.
Familiei Stănescu îi sunt naţionalizate proprietăţile şi i se impune domiciliu forţat la Surani, în Judeţul Prahova.
Membrii familiei revin, în calitate de chiriaşi, în vechea lor locuinţă din Ploieşti.
Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura română.
Se căsătoreşte cu o colegă de an, Magdalena Petrescu. vara îşi face stagiul militar Ia Călăraşi, Ineu etc.
1957-1960
1959
iunie Termină facultatea.
Este corector, apoi redactor la „Gazeta literară", la secţia de poezie. Locuieşte într-o cămăruţă din anexa redacţiei (împreună cu Nicolae Velea). Sunt vecini, o vreme, şi cu Ştefan Bănulescu, redactor la aceeaşi revistă.
1960	iulie	Obţine	premiul	al ll-lea la Concursul tinerilor poeţi,
organizat de „Scânteia tineretului".
1962
1963
1964
iunie Se căsătoreşte cu altă colegă, prozatoarea Doina Ciurea (de care se va despărţi oficial în 1981). iunie Călătoreşte în Cehoslovacia.
vara Participă la colocviile organizate la Helsinki şi Lahti (Finlanda), la întâlniri cu scriitorii tineri din Europa.
O	cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu; vor trăi o agitată poveste de dragoste.
OPERA
martie 17 Debutează în „Tribuna" cu poeziile Au fost oameni mulţi..., La lemne, Pământ!, într-un grupaj intitulat 1907. martie 21 Publică în „Gazeta literară" poemul 1907.
ianuarie îşi începe colaborarea la „Luceafărul", februarie Publică poeme şi în „Viaţa românească". Debutează editorial în volumul colectiv Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi {cu o prefaţă de Mihai Gafiţa), în care îi sunt incluse patru poezii: Sirena lui Roaită, Când soarele viu, Dans pe tobe, Sfârşit de iarnă în treizecişitrei.
Sfătuit de Paul Georgescu, poetul confecţionează mai multe schiţe de poeme urmând reţeta canonică a optimismului factice, pentru a contracara unele zvonuri în privinţa creaţiei sale. Acest caiet ar fi fost prezentat şi lui Leonte Răutu, în chip preventiv. Debutează individual cu volumul Sensul iubirii, inaugurând colecţia „Luceafărul" a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă. în chip excepţional, apariţia volumului este precedată de o serie de cronici, aparţinând lui Matei Călinescu, Paul Georgescu, Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu ş.a.
ianuarie Apare volumul O viziune a sentimentelor. îşi începe colaborarea la revista „Orizont".
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1978
1979
1980
1981
februarie I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul
O	viziune a sentimentelor.
martie Este ales membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor.
mai împreună cu Cezar Baltag, participă la Festivalul de Poezie de la Struga (Iugoslavia), unde e distins cu „premiul cel mic" pentru poemul Quadriga. îl cunoaşte, cu acest prilej, pe Evgheni Evtuşenko.
ianuarie-februarie Călătoreşte în Franţa, pe ruta Viena-Monte Carlo-Paris-Avignon. îi cunoaşte pe Jacques Prevert şi pe Francis Ponge.
Călătoreşte în Cehoslovacia, unde vizitează oraşele Brno şi Praga.
I	se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Necuvintele. Călătoreşte în Iugoslavia. Dedicate lui Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Adam Puslojic şi Srba Ignjatovie, compune poemele care vor alcătui volumul Belgradul în cinci prieteni. Este redactor-şef adjunct la „România literară" (până în 1973). aprilie Călătoreşte în Italia, vizitând, între alte oraşe, Veneţia şi Roma.
august Participă la Festivalul Poetry International de la Londra, octombrie Vizitează Parisul.
noiembrie Călătoreşte în Germania, la Rottenbach şi Freiburg.
I	se înmânează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Cartşa de recitire.
I	se acordă Premiul de onoare al revistei „Argeş".
martie 31 Suferă un preinfarct şi este internat la Spitalul de
Urgenţă Floreasca.
vara Călătoreşte în Germania.
I	se acordă Premiul Herder; diploma îi va fi înmânată în mai 1976. Gabriela Melinescu pleacă în Suedia.
Se înscrie în Societatea de Numismatică din România, decembrie Primeşte un apartament în Piaţa Amzei. aprilie E laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor pentru volumul Starea poeziei.
septembrie Călătoreşte la Chişinău, cu prilejul Zilelor literaturii sovietice.
iulie O cunoaşte pe Dorina Tudoriţa (Dora) Tărâţă, studentă la Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, secţia franceză-engleză.
Este nominalizat de Academia Suedeză pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Odisseas Elytis, Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor.
I	se acordă Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române pentru Epica magna.
Pasionat de numismatică, va vizita acum şi în anii următori siturile arheologice ale cetăţilor greceşti şi romane din ţară (Tropaeum Traiani, Histria, Păcuiu lui Soare ş.a.).
lese de sub tipar Dreptul la timp.
Publică volumul 11 elegii.
în traducerea sa, apare o culegere din versurile lui Vasko Popa.
I	se tipăresc volumele Roşu vertical şi Oul şi sfera. îi apare antologia Alfa (1957-1967), unde figurează, alături de poeme din volumele precedente, şi ciclul Obiecte cosmice. E prezent în „România literară".
Apare volumul Laus Ptolemaei.
Publică Necuvintele şi Un pământ numit România. noiembrie începe să colaboreze la revista „Argeş", lese de sub tipar volumul în dulcele stil clasic.
aprilie 29 La Ateneul Român are loc audiţia cantatei Soclu pentru timp de Liviu Glodeanu, pe versurile poetului, iulie Apare ediţia bilingvă, româno-sârbă, Belgradul în cinci prieteni, la Vârşeţ (Iugoslavia).
Are o rubrică permanentă în revista „Argeş", iulie Publică volumul de proză şi evocări Cartea de recitire. Apare, la Editura Junimea din laşi, volumul Măreţia frigului. lese, la Editura Dacia din Cluj, versiunea românească a volumului Belgradul în cinci prieteni, cu o prefaţă de Mircea Tomuş.
I	se tipăreşte antologia Clar de inimă.
în colecţia „Biblioteca pentru toţi" iese culegerea de poeme Starea poeziei.
decembrie Revista „Argeş" îi publică un grupaj de zece poeme (unele reluate din „Familia", 1973); versurile vor figura în volumul postum Cărţile sibiline (1995).
Se imprimă volumul Epica magna.
împreună cu Eugen Simion realizează o „carte vorbită", intitulată
Autorul şi bolile profesionale ale scrisului (nepublicată).
Apare volumul Operele imperfecte.
împreună cu Ioana Crăciunescu şi Ion Drăgănoiu, iniţiază un
„teatru de poezie".
Este publicist-comentator la „România literară".
Apare monografia Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile poeziei de Ion Pop.
>
1981
1982
f.
1983
1990
E distins cu Medalia Meritul Cultural, clasa a ll-a.
octombrie-decembrie Apar primele semne ale bolii hepatice;
este internat la Spitalul Fundeni.
iulie Se căsătoreşte cu Dorina Tudoriţa Tărâţă.
august I se acordă Marele Premiu „Cununa de Aur“ în cadrul
Serilor de Poezie de la Struga (Iugoslavia); ceremonia de
decernare a premiului are loc laCatedrala Sfânta Sofia din Ohrid
(Macedonia).
octombrie Alături de Marin Sorescu, ia parte la Festivalul de Poezie de la Belgrad.
martie 31 Aniversarea poetului este sărbătorită în întreaga ţară. vara Participă la un simpozion al poeţilor în Bulgaria, unde are o nouă criză hepatică.
octombrie la parte la tabăra de creaţie de la Teremia Mare (judeţul Timiş) şi susţine, cu acest prilej, un recital de poezie la Timişoara.
decembrie 9-11 în timpul unei ceremonii de nuntă, la Drobeta-Turnu Severin, are o criză hepatică puternică, decembrie 12 Se internează, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă Floreasca.
decembrie 13 Nichita Stănescu încetează din viaţă.
Este înmormântat la Cimitirul Bellu.
iulie 3 Este ales membru post-mortem al Academiei Române.
La Editura Cartea Românească iese volumul Noduri şi semne. octombrie îi dictează lui Adam Puslojic mai multe poeme, care vor fi publicate în revista „Lumina" şi ulterior în volumul Oase plângând, editat la Pancevo.
noiembrie îi dictează lui Aurelian Titu Dumitrescu paginile care vor alcătui volumul Antimetafizica (apărut postum, în 1985). lese de sub tipar culegerea de publicistică şi proză eseistică Respirări.
iunie încheie volumul de versuri intitulat Scrisori (titlul iniţial Scrisori către Utopia), cuprinzând douăzeci şi unu de poeme-scrisori, o închidere simbolică a cercului deschis cu 11 elegii. Câteva fuseseră publicate, în primăvară, în „România literară" şi în „Luceafărul".
în coerenţa materiei, orice rană naşte zeul ei, orice suferinţă este sacralizată. Dar suferinţa de a scrie (Poezia), dar rupturile în interiorul subiectivităţii (precum cele sugerate de tăcerile, golurile elegiilor) nu au zeii lor? Propoziţiile nu merg mai departe şi gândul cititorului aleargă în voie. Mai concret lirică este cea de-a treia elegie, divizată în cinci părţi, numite cu pedanterie de savant pozitivist: Contemplare, Criză de timp, iarăşi Contemplare, Criză de timp, Contemplare. Conceptele nu se lămuresc prea mult nici aici, în schimb lirismul afirmă, puternic, oroarea de vid, voinţa de solidaritate cu lucrurile. Charles Baudelaire ura mişcarea, poetul român începe să se teamă de metamorfozele lucrurilor, el care celebrase dislocarea, ruperea lanţurilor gravitaţionale: „Mă amestec cu obiectele până la sânge/ ca să le opresc din pornire, dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe/ spre o altă orânduire". El locuieşte acum într-o sferă vidă şi simte teroarea inconsistenţei pe măsură ce simţurile cresc alarmant: ochii se deschid, unul câte unul, din talpă, din degete etc. Apar păsările, într-o imagine emblematică a înlănţuirii: „Fluviu de păsări înfipte / cu pliscurile una-ntr-alta", şi îngerii cu lănci în mână, şi ochii („o gârlă de ochi verzi") şi, în fine, privirea acaparatoare de care stă suspendată lumea. Viziune teribilă, de un onirism negru: „Sîntem fructificaţi. Atârnăm/ de capătul unei priviri care ne suge". O elegie (a şaptea, subintitulată Opţiunea la real) exprimă în stilul solemn de la început solidaritatea cu pietrele, merele, cărămizile, caii. Versurile, de o suspectă umilinţă, rupte şi, din loc în loc, sacerdotale ca un comunicat al Sfântului Scaun, proclamă abandonarea totală a subiectivităţii pentru ca, odată instruit în limba necunoscută a materiei concrete, să poată fi
îmbrăţişat „un posibil gălbenuş al existenţelor". Gând îndrăzneţ ca acela al lui Dionis care se visează Dumnezeu şi se prăbuşeşte. S. nu se pedepseşte pentru cutezanţa lui, şi în altă elegie, a opta, una din cele mai frumoase, creează o ţară nouă, Hiperboreea, locuită de ideile pure şi uriaşe, un fel de peşteră platoniciană unde sunt primiţi şi poeţii: „Hiperboreea, zonă mortală / a mai-marilor minţii / şoc al naşterilor de copii de piatră / din care sculptaţi sînt doar sfinţii". Elegia oului, a noua, aceea ce nu figurează în prima ediţie, aduce imaginea barbiană a oului şi a sinelui care locuieşte în el. Lupta sinelui de a ieşi din sine se izbeşte de dura lege a determinaţiunii în univers, văzut, aici, ca o însumare de ouă din ce în ce mai mari. Imagine pur plastică, folosită şi de vechea iconografie bizantină, împinsă de S. spre simbolismul creaţiei şi drama cunoaşterii: „Şinele încearcă din sine să iasă, / ochiul din ochi, şi mereu / însuşi pe însuşi se lasă / ca o neagră ninsoare, de greu. / Dintr-un ou într-un ou într-unul mai mare / la nesfârşit te naşti, nezburată / aripă. Numai din somn / se poate trezi fiecare - / din coaja vieţii nici unul, niciodată". Temele vin şi revin, se diversifică, se deşiră sau se desfiră în această lirică reflexivă, întreruptă din loc în loc de ţipătul unei suferinţe adânci. Suferinţa poetului este însă enigmatică, pe el îl doare ceva între auz şi vedere, se prăbuşeşte pe dinăuntru pentru că numărul unu nu se mai poate diviza. O teamă ce duce gândul la Rimbaud şi la ideea lui că spiritul modern trebuie să inspecteze nepipăitul, nevăzutul, neauzitul. In Elegia a zecea se află un splendid cântec de jale metafizică: „Dar eu sunt bolnav. Sînt bolnav/ de ceva între auz şi vedere, / de un fel de ochi, de un fel de ureche / neinventată de ere.[...] Sunt bolnav nu de cântece, / ci de ferestre sparte, /
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii romane 408
de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai poate împarte / la două ţâţe, la două sprâncene, / la două urechi, la două călcâie,/ la două picioare în alergare...". Temele, fantasmele din 11 elegii sunt reluate în ciclul Obiecte cosmice, inclus în volumul Alfa (1957-1967) (1967) unde mitologia lirică se diversifică. A treia fază a lirismului lui S. este aceea din în dulcele stil clasic. Poetul încearcă să se despartă acum de modelele modernităţii şi să rescrie (să recicleze, cum zic teoreticienii postmoder-nismului, printre ei: Guy Scarpetta) fantasmele vechi ale poeziei, cu precădere fantasmele (vederile) şi miturile romantismului. Postmodernismul românesc, în latura lirică, debutează probabil cu această carte în care ludicul, vizionaristul, manieristul S. reabilitează un număr de specii corupte de timp (romanţa, de pildă, sau mica elegie erotică) şi împinge jocurile limbajului foarte departe în timp. în al doilea rând, el destructurează voit discursul liric sau, mai bine zis, îl sileşte să îşi lepede, rând pe rând, ca personajul de basm, cojocul, năframa, pieptenul (adică formele lui de seducţie), până ce poemul rămâne gol şi demonstrativ. Stilul din Epica magna este încercat, întâi, aici. Pătrund interjecţiile, prozaicul, discursivul, ritmul este rupt şi, privit de departe, din punctul de vedere al formelor ideale, poemul arată foarte curios: o suită de notaţii care nu mai ţin de nici o regulă, ca o respiraţie astmatică. Un exemplu ar fi Prinderea cunoştinţei prin cunoaştere, un lung poem oniric în care o tipică temă romantică - comunicarea dintre universurile ireductibile
-	este tratată într-o fabulă fără grandoare şi fără simboluri solemne. Fiul care stă de vorbă cu tatăl coborât de „dincolo", un tată tânăr şi suav, „şchiopătând din pricina marii lui singurătăţi", vine însoţit de o turmă de lei străvezii care asistă la acest dialog misterios şi se transformă, în final, într-un scut pe care se culcă fiul, adică poetul, cel care imaginează o revenire mitică şi un dialog tragic. S. amestecă miturile, aici şi pretutindeni în poezia din această fază, le prozaizează în aşa chip, încât parcă le pedepseşte să străbată deserturile unui limbaj sărac, fragmentat, invadat de repetiţii şi paradoxuri: o puşcă transparentă trage urlete transparente, invizibilul este vizibil, prin transparenţă nu se vede, totuşi, nimic etc. Suprarealism tardiv şi ironic? O dovadă, în fine, că poemul este o tensiune a limbajului, că o simplă exclamaţie bine plasată face mai mult decât o metaforă bine dichisită. Poemul iese cu bine din această complicată probă a limbajului. Stilul şi „vederile" lui S. se mai schimbă o dată în Epica magna, Operele imperfecte şi Noduri şi semne (1982). A patra sferă şi a patra variantă a mitologiei sale lirice. Oricum, alt stil, alt rând de motive, o mai accentuată destrămare a versului şi, în mod cert, un efort de a construi poemul cu alte structuri şi după alte principii. Epica magna este, după 11 elegii, cealaltă carte dificilă a lui S., nu atât prin simbolurile ei, nici prin ceea ce criticii lui Ion Barbu numeau ermetismul gramatical. Dificultatea, la lectură, vine din faptul că poemul este, acum, altceva decât e în mod obişnuit poemul. Nu se află aici decât rar elementele tradiţionale de incantaţie lirică. Poemul este desfăcut în părţile lui, este dezmădulat, versurile stau unele lângă altele ca pasagerii într-un autobuz: nu se cunosc şi, în consecinţă, nu
comunică între ei. Fiecare vers are înţelesul lui, orgoliul lui singurătăţile lui. Poemul este, în acest caz, o adiţiune de aforisme care, voind să lămurească misterele fiinţei, le adânceşte. Este faza în care S. încearcă să definească un concept liric propriu în câteva Respirări şi în Antimetafizica. într-un eseu, Cuvintele şi necuvintele în poezie, el identifică trei grupuri genetice ale poeziei: fonetic, morfologic şi sintactic. „Poezia fonetică" se sprijină pe melos şi caută efecte incantatorii de tipul „prin vulturi vântul viu vuia". S. o consideră primitivă şi o respinge. Cealaltă, „poezia morfologică", e „o semantică a vederii [care] ne farmecă şi ne ştampilează memoria" şi este reprezentată de Arghezi, un poet studiat atent de tânărul Sv „copiat" în poeme bine articulate, în structuri fixe, cu un limbaj pitoresc şi muzical; nici acest tip de poezie nu e pe placul autorului Necuvintelor. Ce urmează (tipul „sintactic") ar fi ilustrat tot de Arghezi (un vers emblematic: „trei sau patru-n mal pescari"), dar, mai cu seamă, de Ion Barbu („desăvârşit în această structură poetică"), alt poet frecventat în aceeaşi vreme. Nu îl va lua însă ca model liric din pricini pe care le va explica mai târziu. învăţase din Jocul secund tehnica poetică, dar nu „vederea" (viziunea) lirică. îi rămâne recunoscător pentru că îi atrăsese atenţia asupra faptului că esenţial şi cu adevărat înnoitor, modern în poezia lui Eminescu nu este Luceafărul, ci Odă în metru antic. O idee asumată de S. în teoria lui despre al patrulea tip de poezie, acela pentru care optează în cele din urmă. Este vorba de tipul „metalingvistic" care, fără a le elimina total pe cele anterioare, deschide poezia spre altă „vedere" şi spre alt limbaj liric. E o sinteză a modernităţii care nu se mai simte bine în spaţiul ei de mişcare, mai precis o conştiinţă a modernităţii care se gândeşte pe sine şi îşi pune în discuţie conceptele: „Poezia metalingvistică are ca sursă inspiraţia, suflată la ureche poetului, rând pe rând, de către Apollo sau de către Dionysos. «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată», sau «Eu cred că veşnicia s-a născut la sat», sau «E timpul, toţi nervii mă dor» ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai foloseşte nici unul dintre mijloacele poeziei. Versuri situate deasupra metaforei, ignorând orice fel de alambic posibil, acesta îmi pare a fi tipul de tensiune semantică spre un cuvânt din viitor. Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris". „Poezia metalingvistică", aleasă de acest poet care corupe conceptele prin fantezia lui derutantă, ar putea fi astfel definită: o poezie care nu se mai bizuie pe formele tradiţionale de seducţie (muzicalitate, pitorescul limbajului, ermetismul gramatical, metafora fastuoasă etc.); o poezie care să apropie versul de „limbajul 0" al expresivităţii, adică un vers care să fie memorabil, emblematic prin chiar simplificarea maximă a limbajului; o poezie care să vorbească nu numai despre ceea ce este în afara ei sau despre şinele poetului, să dea seama şi despre ea însăşi, pe scurt, un lirism care transformă tema poeziei în temă de meditaţie lirică: poezia metalingvistică, aşa cum romanul din anii '60-'80 devenise, prioritar, un metaro-man; o poezie care să fie, în esenţă, o „tensiune semantică" şi aspiră să prindă nuanţele unui „cuvânt din viitor"; poezia metalingvistică nu se mai foloseşte de cuvinte pentru a sugera
409 Dicţionarul general al literaturii române
Stănescu
tensiunile ei semantice, ci de „necuvinte". Care sunt superioare ideii de scris, adică sunt mai presus de scriitură. Ce poate să însemne acest lucru? Cu ce fel de vorbe plânge Dionysos în braţele lui Apollo? Cum se leapădă poezia de cuvintele pe care, în fapt, le foloseşte din disperare? S. dă unele lămuriri, dar în stilul lui evaziv metaforic - un prim sofism în care cade, căci teoria necuvintelor o formulează prin cuvinte bine puse în frază. Concluzia: despărţirea de modernitate începe, în cazul lui, prin reciclarea stilurilor tradiţionale (în dulcele stil clasic) şi prin respingerea ideii de poezie ca artă a cuvântului. Se poate reţine că poezia aşa cum o gândeşte tânărul S. nu seamănă, dintre formele modernităţii, nici cu poezia simbolistă, nici cu ermetismul lui Barbu, nici cu structurile poeziei argheziene, nici cu acelea ce se întâlnesc în poemele lui Blaga. Poezia metalingvistică, bizuită formal pe „dispersarea nodurilor de tensiune", nu ţine seama nici de imagismul suprarealiştilor români (Ilarie Voronca) şi, în genere, nu introduce în ecuaţia ei dicteul automat. Mai aproape de teoria nodurilor de tensiune este, dintre marii poeţi moderni, Bacovia, cel care despodobise,
într-adevăr, versul românesc şi avusese curajul să introducă expresia brutal prozaică (de tipul „barbar cânta femeia aceea") în discursul liric. Rezumând, S. nu este numai un versificator diabolic de abil, un poet inspirat şi original, ci şi un teoretician al poeziei. A construit un model (poezia metalingvistică), un tip genetic de lirism care reprezintă o sinteză a modernităţii târzii şi, în acelaşi timp, o depăşire a paradigmelor modernităţii. Ea operează nu cu cuvinte-vehicule, ci cu necuvinte, altfel zis, cu cuvinte care, odată introduse în discursul liric, sugerează altceva, în primul rând tensiunile, rupturile, facerile şi desfacerile limbajului. Discursul poetic nu mai are, în acest caz, o structură fixă, ci o structură mobilă care se întinde şi se restrânge, ca un elastic sau ca o armonică, variind ritmurile şi, fatal, fluxul emoţional. O idee este clară, cu toate acestea, în teoria lui S., şi anume că, studiind modelele lirismului, el încearcă să se despartă de ele, chiar şi în plan strict formal. Se va despărţi şi altfel, prin viziunile şi prin curajul de a aduce în poem toate închipuirile sale, chiar şi bâlbâielile limbajului, chiar şi teoriile despre naşterea universului şi teoriile matematicienilor, făcând din conceptele ştiinţelor exacte veritabile mituri poetice. S. este, în fond, spiritul cel mai liber pe care l-a dat literatura noastră, spiritul care a îndrăznit cel mai mult pe o plajă imensă de acţiune. A sucit, cum a vrut, vorbele, le-a logodit şi le-a divorţat după pofta inimii uşoare, s-a jucat cu cuvintele („haide să ne haidem") până s-a plictisit de ele şi a inventat altele ce au un nume, dar nu au un înţeles precis -necuvintele -, a construit versuri emblematice, memorabile şi a scris altele care provoacă brutal logica, dar flatează gustul pentru paradox: „Foaie verde de albastru/ Mă doare un cal măiastru". Ludicul, vizionaristul, imprevizibilul şi foarte ingeniosul poet avea momentele lui de reverie metafizică şi atunci punea la cale programe poetice şi construia teorii despre poezie. Unde se situează S. în evoluţia poeziei româneşti şi europene? Puţin cunoscută, din păcate, în afara graniţelor limbii române, contestată de optzecişti, lirica lui are, în continuare, de învins multe prejudecăţi şi idiosincrazii, ca şi literatura lui Marin Preda şi Marin Sorescu. Debutând într-o istorie dominată de un regim politic totalitar, S. a reuşit să îşi impună, în cele din urmă, temele şi stilul, fugind de schemele poeziei „angajate". A făcut câteva concesii la debut, pentru a-şi vedea poemele tipărite. Personalitate puternică, s-a impus repede ca şef al generaţiei '60 şi a reuşit să tragă după el un număr mare de scriitori tineri care, în două decenii, au schimbat faţa literaturii române. A recuperat modelele modernităţii, reprimate de ideologii realismului socialist, le-a reformulat şi le-a introdus într-o nouă sinteză lirică. Nu a fost singurul care a făcut această operaţie de reabilitare a modernităţii, dar este cel care dă un sens programatic şi strălucitor acestui fenomen. Pentru o bună parte din opera lui, până la în dulcele stil clasic, S. poate fi socotit un neomodernist. Nu a rămas însă în interiorul graniţelor modernităţii târzii. încearcă o nouă formulă (reciclare, între altele, a stilurilor poetice anterioare) şi reuşeşte. Preface, apoi, stilul înalt, specific modernităţii, şi renunţă în bună măsură la formele tradiţionale de seducţie lirică. Optează, teoretic, pentru o poezie pe care o numeşte „metalingvistică",
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 410
concept care, tradus în termeni estetici, se identifică prin multe dimensiuni cu postmoder-nismul. S. este, aşadar, un poet de graniţă între o modernitate refuzată şi în cele din urmă eliminată de ideologii literaturii realist-socialiste, o modernitate reinventată de el şi de alţi poeţi din generaţia '60, şi o postmodemitate pe care, în fapt, o inventează, alături de Marin Sorescu şi Leonid Dimov. După Arghezi, Bacovia, Barbu şi Blaga, S. este cel care schimbă într-o măsură considerabilă limbajul, temele şi miturile lirismului românesc.
Există la Nichita Stănescu un remarcabil farmec al „vorbirii", al articulării discursului, al transparenţei oraculare sau al obscurităţii oraculare, o inimitabilă, princiară gesticulaţie, un ceremonial de zile mari, un mod de „a face ordine" şi de a stabili ierarhii printre cuvinte, printre lucruri, un mod de a veni în întâmpinare şi în acelaşi timp de a sfida aşteptările; nu se poate face abstracţie de acest mod de existenţă al „ conţinutului" poeziei sale. Cu atât mai izbitor, cu cât poetul însuşi pare a face abstracţie de el; dar gestul renunţării, vorbele prin care aduce la cunoştinţă că a renunţat, că a abdicat, îi trădează înalta origine, adevărata natură. Căderea tăioasă, irevocabilă, a fiecărei definiţii indică starea explozivă, generatoare de mare tensiune, obligând la opţiuni rapide şi de neocolit.
Dincolo de cuvinte sau luându-le cu sine, acest flux continuu de propoziţii, emanaţie neîntreruptă de certitudini oraculare, capabile să fascineze auzul, decide totul - şi în el, în originara sa puritate, e toată poezia.
Lucian Raicu
Nichita Stănescu nu s-a trădat niciodată pe sine: moralitatea lui făcea una cu vocaţia sa de poet, şi ştiu că singurul lucru pe care îl socotea imoral în lumea literelor era pretenţia impostorilor de a se împăuna cu meritele talentului. în acelaşi timp, însă, Nichita era un om de o mare îngăduinţă, un spirit conciliant, fugind de conflicte şi de situaţii-limită. Cei care-l „judecă" azi sunt aceia care, în anii totalitarismului, au fost şocaţi de refuzul lui (nativ) de a aborda cu gravitate mizeria morală a societăţii noastre: Nichita se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis", cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era prea ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea... doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea „organ": tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.
Ştefan Aug. Doinaş
Că ne place sau nu, pe drept sau pe nedrept, Nichita Stănescu şi-a umbrit toţi contemporanii, prin opera ca şi prin personalitatea sa, prin viaţă şi prin moarte. De la Eminescu încoace, n-a mai existat o asemenea unică preponderenţă. între cele două războaie mondiale
I-am	avut pe Arghezi, dar şi pe Blaga, Barbu, Bacovia. în momentul de faţă nimeni nu-i poate sta alături, ca poet, lui Nichita Stănescu.
Valeriu Cristea
SCRIERI: Sensul iubirii, pref. Silvian Iosifescu, 1960; O viziune a sentimentelor, Bucureşti, 1964; Dreptul la timp, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1965; 11 elegii, Bucureşti, 1966; Roşu vertical, Bucureşti, 1967; Oul şi sfera, Bucureşti, 1967; Alfa (1957-1967), Bucureşti, 1967; Laus Ptolemaei, Bucureşti, 1968; Necuvintele, Bucureşti, 1969; Un pământ numit România, Bucureşti, 1969; în dulcele stil clasic, Bucureşti, 1970; Poezii, Bucureşti, 1970; Belgradul în cinci prieteni, pref. Mircea Tomuş, Cluj, 1972; Cartea de recitire, Bucureşti, 1972; Măreţia frigului, Iaşi, 1972; Clar de inimă, Iaşi, 1973; Starea poeziei, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1975; Epica magna, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Iaşi, 1978; Operele imperfecte, cu desene de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1979; Carte de citire, carte de iubire (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), cu ilustraţii de Jânos Bencsik, Timişoara, 1980; Noduri şi semne, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1982; Oase plângând, Pancevo, 1982; Respirări, Bucureşti, 1982; Amintiri din prezent, îngr. şi postfaţă Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1985; Antimetafizica (în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu), Bucureşti, 1985; ed. 2, pref. Alexandru Paleologu, postfaţă Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; Ordinea cuvintelor, I-II, îngr. şi pref. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1985; Poezii, îngr. şi pref. Ştefania Mincu, Bucureşti, 1987; Poezii, îngr. şi postfaţă Cristian Moraru, Bucureşti, 1988; Fiziologia poeziei. Proză şi versuri (1957-1983), îngr. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1990; Colindă de inimă, îngr. Alexandru Condeescu, Galaţi, 1991; Cu viii şi cu morţii laolaltă, Bucureşti, 1991; Leoaică tânără, iubirea, îngr. Dumitru Udrea, Bucureşti, 1991; Argotice (Cântece la drumul mare), îngr. şi pref. Doina Ciurea, Bucureşti, 1992; Dedicaţii (Poeme inedite) (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), Ploieşti, 1992; Tânjiri către firesc, pref. Aurel Covaci, Iaşi, 1993; Leoaică tânără, iubirea, îngr. şi postfaţă Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1995; ed.2, Bucureşti, 2002; Cărţile sibiline, îngr. şi pref. Constantin Crişan, Bucureşti, 1995; Poezii, îngr. şi introd. Ştefania Mincu, Constanţa, 1997; Fel de scriere. Poeme inedite, ed. 2, îngr. şi postfaţă Anghel Dumbrăveanu, Timişoara, 1998; îngerul cu o carte în mâini, îngr. şi introd. Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1999; Amintiri cu Nichita Stănescu, îngr. Nicolae Mohorea-Corni, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1999; Opera poetică, I-II, îngr. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1999-2000; Necuvinte, îngr.şi pref. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2001; Opere, I-V, îngr. Mircea Coloşenco, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003; Cartea vorbită (în colaborare cu Victor Crăciun), îngr. Cristiana Crăciun, cu fotografii de Vasile Blendea, Bucureşti, 2003; Cartea vorbită. Poeme rostite la Radio (1964-1983), îngr. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2003. Traduceri: Vasko Popa, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1966; Adam Puslojic, Pasărea dezaripată, pref. trad., Bucureşti, 1972, Apă de băut, îngr. Ioan Flora, postfaţă Mircea Tomuş, cu ilustraţii de Mircea Dumitrescu, Bucureşti 1986 (în colaborare cu Ioan Flora), Gradul zero al poeziei - Nulti stepen poezije, ed. bilingvă, postfaţă Mircea Tomuş, Timişoara, 1998.
Repere bibliografice: Georgescu, Păreri, 207-215; Călinescu, Aspecte, 288-301; Felea, Dialoguri, 262-263; Micu-Manolescu, Literatura, 143-145; Oarcăsu, Opinii, 196-201; Simion, Orientări, 154-173; Oarcăsu, Oglinzi, 237-242; Felea, Reflexii, 88-99; Martin, Generaţie,
II-23;	Rusu, Utopica, 101-116; Cristea, Interpretări, 82-87; Doinaş, Diogene, 91-96; Felea, Poezie, 132-137; Ion Lotreanu, Caligrafii critice, Bucureşti, 1971,189-213; Martin, Poeţi, II, 181-195; Negoiţescu, Lampa, 131-149; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971, 457-466; Sorianu, Contrapunct, 68-76; Doinaş, Poezie, 151-216, passim; Grigurcu, Teritoriu, 170-178; Niţescu, Scylla, 100-129; Ilie Purcaru,
411 Dicţionarul general al literaturii române
Stănescu
Poezie şi politică, Bucureşti, 1972, 197-209; Stănescu, Poeţi şi critici, 48-59; Andriescu, Disocieri, 170-176; Călinescu, Fragmentarium, 91-97; Poantă, Modalităţi, 135-154; Pop, Poezia, 77-119; Raicu, Structuri, 260-270; Magda Ursache, A patra dimenisune, Iaşi, 1973, 109-145; Andriescu, Relief, 136-146; Cândroveanu, Alfabet, 201-227; Ciobanu, Critica, 81-89, 194-200; Cristea, Un an, 143-149; Martin, Pro patria, 122-130; Dumitru Micu, Periplu, Bucureşti, 1974,295-307; Petroveanu, Traiectorii, 253-264; Tomuş, Istorie, 205-209; Barbu, O ist., 73-87; Dorcescu, Metafora, 149-152; Mincu, Poezie, 20-29,48-50; Negoiţescu, Engrame, 91-103; Piru, Poezia, II, 120-136; Zalis, Tensiuni, 148-163; Laurenţiu, Eseuri, 192-208; Papahagi, Exerciţii, 178-185; Nicolae Prelipceanu, Dialoguri fără Platon, Cluj-Napoca, 1976,157-161; Raicu, Critica, 247-256; Alexiu, Ideografii, 121-124; Felea, Aspecte, 1,22-32, II, 56-61; Martin, Acolade, 106-126; Popa, Dicţ.lit. (1977), 523-524; Ştefănescu, Preludiu, 70-80; Baltag, Polemos, 181-190; Ciopraga, Ulysse, 159-166; Dimisianu, Opinii, 56-65; Daniel Dimitriu, Ares şi Eros, Iaşi, 1978,113-139; George, Sfârşitul, II, 353-358; Negrici, Figura, 55-89; Niţescu, Poeţi, 72-102; Raicu, Practica scrisului, 315-317; Mirela Roznoveanu, Lecturi moderne, Bucureşti, 1978, 197-215; Simion, Scriitori, I (1978), 164-210; Alboiu, Un poet, 99-101; Băileşteanu, Abside, 196-274; Grigurcu, Poeţi, 311-315; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979,124-137; Ruja, Valori, 96-104; Cândroveanu, Poeţi, 150-155; Cristea, Faptul, 88-91; Doinaş, Lectura, 193-202; Lit. rom. cont, I, 561-565; Ion Pop, Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile poeziei, Bucureşti, 1980; Sângeorzan, Conversaţii, 88-91; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 90-104; Moraru, Semnele, 59-70; Petrescu, Configuraţii, 221-226; Piru, Ist lit, 493 - 495; Tomuş, Mişcarea, 111-114; Ciobanu, Opera, 137-141; Felea, Prezenţa, 206-209; Munteanu, Jurnal, III, 100-118; Popa, Competenţă, 259-268; Cândroveanu, Printre poeţi, 46-51; Mareea, Concordanţe, 278-284; Poantă, Radiografii, II, 140-144; AL Raicu, Autografe, Bucureşti, 1983,205-225; Nichita Stănescu interpretat de..., îngr. şi introd. Sanda Anghelescu, Bucureşti, 1983; Condurache, Portret, 185-189; Cristea, Modestie, 55-58; Raicu, Fragmente, 163-191; Ştefănescu, Dialog, 210-216; Nichita Stănescu (Album memorial), Bucureşti, 1984; Flămând, Intimitatea, 97-106; Mareea, Atitudini, 138-144; Moraru, Ceremonia, 200-228; Pop, Jocul, 247-295; Sorescu, Uşor cu pianul, 49-58, 372-377; Taşcu, Poezia, 36-45; Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei, îngr. Constantin Crişan, Bucureşti, 1985; Alex. Ştefănescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Bucureşti, 1986; Nicolae Manolescu, Despre poezie, Bucureşti, 1987, 232-235; Carmen-Maria Roşea, Nichita Stănescu, „poet cosmic", RITL, 1988,1-2, 1989-1990,3-4,1-2; Eugen Negrici, Sistematica poeziei, Bucureşti, 1988, 140-143; Eugen Simion, Biografia poetului, RL, 1989,19; Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atât cât mai ştim noi, Bucureşti, 1989; Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989, passim; Tupan, Scenarii, 143-196; Ungureanu, Imediata, II, 336-345; Călin Căliman, Nichita, azi, CNT, 1990, 13; Mircea Mihăieş, „El începe cu sine...", 0,1990,13; Florin Manolescu, Poetul „par lui-meme"; LCF, 1990, 23; Maria-Ana Tupan, Poetica lui Nichita Stănescu, VR, 1990,9; Ioan Holban, Poetul este un om liber, CRC, 1990,41,42; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 156-158; Ioana Em. Petrescu, Dialog cu „Odă în metru antic", TR, 1991,2; Negoiţă Irimie, Un pământ numit Nichita, TR, 1991,15; Ştefania Mincu, Nichita Stănescu. între poesis şi poiein, Bucureşti, 1991; Augustin Frăţilă, „Partitura a opta", VR, 1992,
3-4; Alina Cuceu, Argotice stănesciene, ECH, 1992, 7-9; Ştefan Aug. Doinaş, Măştile adevărului poetic, Bucureşti, 1992, 157-170; [Nichita Stănescu], RL, 1993, 12 (semnează Doina Ciurea, Ioana Pârvulescu, Dan Laurenţiu, Gabriel Dimisianu, Ion Stratan); Marin Mincu, Modelul eminescian, CNT, 1993,12; Octavian Soviany, Rădăcini literare, CNT, 1993, 12; Dosar Nichita Stănescu - 60. Ultimul Nichita, CC, 1993, 3
(număr special); Doina Uricariu, Nichita Stănescu - 60, VR, 1993,4-5; Ioana Bot, Mitul „Nichita Stănescu", între real şi imaginar, ST, 1993,5; Ion Simuţ, O clipă cu Nichita Stănescu, RL, 1993,48; Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Sibiu, 1993; îngerul blond. Nichita Stănescu (1933-1993), îngr. Mariana Stănescu, Bucureşti, 1993; Ion Pop, „Orizontul imaginar" al lui Nichita Stănescu, ST, 1994,4-5; Ieri, azi, mâine: Nichita Stănescu, JL, 1994,25-28 (număr special); Negoiţescu, Scriitori contemporani, 409-413; Posteritatea lirică a lui Nichita Stănescu. Colocviu, CC, 1995, 3-4 (semnează Fănuş Neagu, Eugen Simion, Dan Grigorescu, Alexandru Condeescu, Magdalena Bedrosian, Ioan Flora, Marin Sorescu); Marco Cugno, Poetica necuvântului, APF, 1995, 11,
1996,1-2; Micu, Scurtă ist., II, 407-413; Marin Tarangul, Prin ochiul lui Nichita, tr. Gabriela Duda şi Micaela Gulea, Bucureşti, 1996; Daniel Dimitriu, Nichita Stănescu. Geneza poemului, Iaşi, 1997; Pop, Pagini, 75-83; Simion, Fragmente, I, 80-86, II, 95-97, 250-252, III, 277-296; Virgil Mihaiu, Nichita Stănescu postum, ST, 1998,4-5; Ion Pop, Nichita Stănescu şi facerea poemului, VR, 1998, 7-8; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998, 189-199; Nichita Stănescu, PRA, II, 991-1027; Sub podul lui Apollodor. Despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume (Gheorghe Pârja în dialog deschis cu Adam Puslojiâ), Bucureşti, 1998, passim; Cărtărescu, Postmodernismul, 319-323; Dicţ. analitic, II, 18-21, 223-225,348-351, III, 122-123,143-146,223-225,235-237, IV, 305-308; Nicolae Mohorea-Corni, Amintiri cu Nichita Stănescu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1999; Doina Uricariu, Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal, Bucureşti, 1999; Adrian Bucurescu, Nichita Stănescu în Evul astral, Târgovişte, 2000; Oana Chelaru-Murăruş, Nichita Stănescu. Subiectivitatea lirică, Bucureşti, 2000; Dumitru Chioara, Poetica temporalităţii, Cluj-Napoca, 2000, 188-211; Dicţ. esenţial, 787-792; Dimisianu, Lumea, 456-460; Micu, Ist. lit., 405-408; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 147-165; Ion Pachia Tatomirescu, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, 2000; Manolescu, Lista, 1,110-140; Mircea Bârsilă, Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Piteşti, 2001; C. Z. Bustiuc, Nichita Stănescu, poet al Logosului şi Divinităţii, Constanţa, 2001; Marian Chirulescu, Maria Necula, Biobibliografie Nichita Stănescu, I-II, pref. Nicolae Boaru, Ploieşti, 2001; Carmen Dărăbuş, Nichita Stănescu - experiment poetic şi limbaj, Cluj-Napoca, 2001; Olimpia Iacob, Translation Theory Applied to the Poetry of Nichita Stănescu, Satu Mare, 2001; Carmen-Maria Mecu, Nichita Stănescu prin lentile de psiholog, Bucureşti, 2001; Popa, Ist. lit, II, 412-42 7; Doina Uricariu, Ecorşeuri, 2001, 342-377; Ion Bălu, Biobibliografia lui Nichita Stănescu, CL, 2002,8; Horia Avrămuţ, Nichita Stănescu în şinele tragic, Iaşi, 2002; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 117-225; Maria-Ana Tupan, Discursul postmodem, Bucureşti, 2002, passim; Cassian Maria Spiridon, Etic şi estetic la Nichita Stănescu, CL, 2003, 4,5; Alex. Ştefănescu, Nichita Stănescu, RL, 2003,32,33; Vasile Spiridon, Nichita Stănescu, Braşov, 2003; Vasile Spiridon, Viziunile „învinsului de profesie" Nichita (Cosmicitate în lirica stănesciană), Iaşi, 2003. E. S.
STĂNESCU, Ştefan (9.1.1912, Greabănu, j. Buzău - 1956, Bucureşti), poet. Este fiul Siţei şi al lui Ilie Stănescu, fierar. După şcoala primară urmată în satul natal, orfan de tată de la patru ani, biruind lipsurile, devine elevul - eminent - al Liceului „Sf. Sava" din Bucureşti, absolvit în 1929. Se înscrie şi frecventează Facultatea de Drept (finalizată în 1937) şi, în paralel, fără să o absolve, Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti. In revista liceului, în 1927-1928, publica Psalmi, după ce, cu alte stanţe, fusese prezent, în 1926-1927, în „Universul" şi „Lumea copiilor". în 1928-1929
Stănescu
Dicţionarul general al literaturii române 412
va scrie în „Dimineaţa copiilor" şi „Foaia tinerimii". în 1929 Tudor Arghezi îi tipăreşte câteva poeme în „Bilete de papagal", în acelaşi an semnează în „Falanga" şi în „Ritmuri" din Braşov. Din 1930 până în 1937 va colabora la „Gândirea" şi, fără consecvenţă, la „Cristalul", „Luceafărul literar", „Flori de crâng", „Raza literară", „Freamătul vremii", „Sepia", „Bobi", „Discobolul", „Litere", „Viaţa literară", „Herald", „Frize" (Braşov), „Luceafărul literar şi critic", „Sfarmă-Piatră", „Azi", „îndreptar", „Vocea Buzăului". în 1931, sub pseudonimul Sandu Viroagă şi în colaborare cu Nicolae Mihăescu, scoate placheta îngerii pământului Nichifor Crainic îi oferă un post de corector (1932-1933) la „Calendarul", ziarul pe care îl conducea; a lucrat apoi în redacţia „Universului literar" (dând, şi aici, poezie între 1938 şi 1944). Nu a profesat avocatura, preferând o slujbă modestă, de funcţionar în Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale. Mutat în 1935 la Craiova (fusese numit inspector-şef al PTT), va contribui la editarea revistei „Condeiul" (1938-1942). în 1937 îi apăruse o carte de poeme, Arca lui Noe, distinsă cu Premiul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, acordat în acelaşi an şi lui Emil Botta, pentru volumul întunecatul April Continuă, la intervale mari, să publice versuri şi traduceri (poeme din Paul Verlaine, R. M. Rilke, Paul Valery, Rudyard Kypling, aforisme din Gustave Le Bon) în „Arta" (Braşov), „România literară" (aflându-se, alături de Dimitrie Stelaru, între poeţii premiaţi de revistă în 1939), „Meşterul Manole", „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa" (semna Ştefan Stănescu-Buzău), „Curentul magazin", „Claviaturi", „Bucovina". Din 1941 era membru al Societăţii Scriitorilor Români. în 1942 îi iese de sub tipar ultimul volum antum, Poemul sistemului solar. Avea în pregătire alte câteva culegeri de versuri (.Plânsul madonelor, Cântăreţul amurgurilor, înălţimi de odihnă) şi o dramă (Izvorul tămăduirii), care au rămas în manuscris. Mort la patruzeci şi patru de ani, S. rămâne „poetul tânăr" al generaţiei de lirici în care intrau Andrei Tudor, Simion Stolnicu, Vladimir Cavarnali ş.a.
S. se distinge prin pasiunea cu care a urmat, în poezie, „aproape de sine", dar reducând totul la esenţe, drumul către sunetul pur, evocator al unei „necesare Lipse": hieratica ordine spirituală. El poate fi considerat, în fapt, autorul unei singure cărţi, Arca lui Noe, un volum concentrat şi original prin aliajul de intelectualizare şi arhetipal, tendinţe mai dificil convergente. Aici o reală „putere de ideaţie" şi imaginea rară coexistă cu legenda şi mitul. Poetul, el însuşi un singuratic - chiar dacă, în 1923, în cadrul grupării Poesis, vorbea despre F. M. Dostoievski, chiar dacă a fost prezent la conferinţele şi întâlnirile iniţiate de Criterion şi a colaborat ceva mai mult la „Gândirea", S. s-a menţinut în afara cercurilor şi a orientărilor literare doctrinare -, îşi proiectează destinul în cel al lui Noe. Căutător întru sine şi întru Dumnezeu, acesta e omul ales care, în luptă cu materia dezlănţuită şi năzuind la o lume nouă, mântuită de tină, refăcând formele dintâi, paradisiace, o află în poezie: „O Tâmplă rugineşte culcată pe narcise./ (Vrea lumea-I cum a fost nainte de-a o face.)/ Din inima-I, de soare, o rază îşi desface/ Şi Noe-atunci visează măsurile precise" (Ars poetica). Visul vieţii mântuite prin puritate, pe modelul
paradigmei simbolice, mitic-arhetipale a lui Noe, figura arcei „în întreaga-i neştirbire", vas al Graalului, ori aspiraţia (şi abordarea) de tip spiritual şi ascensional nu sunt noutăţi in poezie, ele suprapunându-se unor imemoriale patterns activate, la noi, succesiv, de Ion Heliade-Rădulescu, Al. Macedonski, Ion Barbu, iar mai târziu de Nichita Stănescu. La S. dramatismul tensiunilor şi al luptelor lăuntrice - dincolo de care, prin jertfă şi odată cu „ritmurile austere şi sărace" („Ca să plutească patruzeci de zile prin lumină"), se ajunge la „clarul" sau pacea desprinderii de materie - atinge uneori o mare forţă a expresiei. „Glasul morţii", ca ultimă provocare sortită omului de „Forţa fără de cusururi", pare să întreacă elanul verticalităţii: „Acum eşti-nalt şi singur, - ca să m-auzi mai clar./Cu braţ de piatră spânzuri, de picioare.../ Toţi morţii dragi îi chemi. Vin ape. Ape doar./ (Mai mult ca orice treaptă, vârful doare)". Dar, ca la Panait Cerna - reflexivul sub semnul căruia stau începuturile lui S. - sau, la un alt nivel, ca la Tudor Arghezi, zbaterile sufletului, lupta omului cu destinul se încarcă, prin ele însele, de o nobleţe inalterabilă. Şi atunci când
-	precum într-o baladă cvasionirică şi de apăsată atmosferă dantescă, Balada lui Silviar şi Globu - poetul, prins în „vorbirea despre otrăvi şi moarte", nu va reuşi să răpună un „dulău" funest, devorator, prin vremi, al inimilor („ce-s pentru rugi păstrate" - inima, locul transmutaţiei umanului în divin), efortul conjugat al întregii umanităţi, reprezentată, alegoric, de Globu, poate alunga obsesia neantului şi înfrânge blestemul pierderii de sine, consecinţă a îndepărtării omului de realul sacru. Dincolo de enunţul, deseori abstrus (el a dus la situarea lui S., în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, în capitolul rezervat dadaiştilor, suprarealiştilor şi hermeticilor), poetul este, în esenţă, un romantic. Definitorie, la el, este înfruntarea contradicţiilor proprii naturii omului, a unui dualism funciar: perechile de animale din arcă arată sufletul şi trupul în dezunire (Talazuri înlăuntru); cele două „părţi" ce nu se cunosc, evocate în poemul Spaţiu viu („Mă naşte/ Lumina ochiului care cunoaşte. Mă dezmiardă/ Mai mult ochii care-au să mă piardă"), adeveresc ruptura dintre intellectus şi trăire. Prăpastia dintre puritatea, dureros de fragilă, a idealului şi neliniştile, totuşi fertile în planul sensibilităţii, date de păcat, este prefigurată de chipurile biblice ale solilor lui Noe, porumbelul şi corbul, în poezie feţe complementare ale aceleiaşi realităţi (Trimiterea corbului, Trimiterea porumbelului). „Tânguirile frăţeşti" ale impurului şi pământescului ajung la imagini încifrate şi puternice ale sacrificiului, demne de Nichita Stănescu: „Să le alung c-un gând? Dar Fiu-Ţi va umbla cândva pe ape./ Frunză necăzută-n toamnă! Trunchiu-adânc, fără grămezi/ Verzi, de inimi, la picioare, sângerii. în loc de pleoape,/ Două, numai, niciodată veştejind. Ca să nu vezi,/ Veşnic, Lumea, Ţi-ajutară. Una ţi-ai pierdut-o. Poate / Porumbelul s-o aducă ..." (Viaţa din arcă). Rarele recăderi în discursivitatea întâlnită în primele meditaţii ale lui S. nu ştirbesc unitatea acestei cărţi, în care propensiunea către idee („aridele poteci ale Duhului") şi dezbaterea interioară sunt organic absorbite în mit. Desprins de patosul înfruntărilor, Poemul sistemului solar, plachetă alcătuită
413 Dicţionarul general al literaturii române
Stăniloae
dintr-un ciclu de unsprezece sonete, se voise o foarte epurată, şi fantasmagorică, icoană a sufletului, ghicit, ca în Paznicii (Preludiu la dansul planetelor exterioare) de Ion Barbu, prin cheia unei interpretări astrologice („O stea, povară, sta la porţi..."). Poemele sunt organizate cu o anumită voinţă de a implica în forme - până la cele prozodice, întrucât amplitudinea progresivă a versurilor, de la un sonet la altul, pare modelată în funcţie de dominanta planetară - sugestii înceţoşat esoterice. Primul sonet, Culegătorii, cel mai descărnat - pe măsura esenţelor ultime -, e o incantaţie a luminii, a Soarelui. Dar şi speculaţia sinuoasă, şi rigoarea, împinsă la extrem, a formelor fixe rămân străine de fervoarea căutărilor de altădată (din Arca lui Noe), care, susţinute de substanţialul fond arhetipal al miturilor „salvării", dobândeau o amplitudine a resemanti-zării lirice în acord cu eternul omenesc, cu şanse reale de a-1 reprezenta pe autor şi dincolo de îndreptăţită menţiune istorico-literară cuvenită numelui său.
SCRIERI: îngerii pământului (în colaborare cu Nicolae Mihăescu), Bucureşti, 1931; Arca lui Noe; Bucureşti, 1937; Poemul sistemului solar, Bucureşti, 1942; Arca lui Noe, îngr.şi pref. Ovidiu Cotruş, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: Ştefan Stănescu, în Antologia poeţilor tineri, îngr. Zaharia Stancu, Bucureşti, 1934,217-221; Vlaicu Bârna, „Arca lui Noe", RP, 1937,5 850; Dan Petraşincu, Emil Botta şi Ştefan Stănescu, VL, 1937, 11; Cioculescu, Aspecte, 187-189; Horia Stamatu, „Arca lui Noe", BVS, 1937,79; C. Fântâneru, „Arca lui Noe", U, 1937,206; Edgar Papu, „Arca lui Noe", GR, 1937, 8-9; Ovidiu Papadima, Scriitorii, 252-257; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 181; Ştefan Stănescu, în 13 poeţi. 13 poezii de dragoste, cu 13 portrete de Neagu Rădulescu, Bucureşti, 1937, 45-47; [Vintilă Horia], Medalion liric, PRV, 1938, 1 071; Vasile Damaschin, Ştefan Stănescu, SE, 1939, 375; Vintilă Mihăescu, Fragmente de critică literară, Bucureşti, 1939,269-273; Dragoş Vrânceanu, „Arca lui Noe", CML, 1940, 40; Călinescu, Ist. lit. (1941), 820, Ist. lit. (1982), 905; Pompiliu Constantinescu, „Arca lui Noe". „Poemul sistemului solar", VRA, 1942,673; Mihai Niculescu, „Poemul sistemului solar", UVR, 1942, 46; IonŞugariu, „Poemul sistemului solar", RFR, 1943,2; Ovidiu Cotruş, Ştefan Stănescu. Rememorări, F, 1969,2; Ion Caraion, [Ştefan Stănescu], RL, 1969, 17; Micu, „Gândirea", 613-615; AL Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 55; Piru, Ist. lit., 433; Regman, Noi explorări, 149-153; Stolnicu, Printre scriitori, 124-126; Regman, Nu numai, 267-268; Vlaicu Bârna, între Capsa şi Corso, Bucureşti, 1998, 12-13; Valeriu Nicolescu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Buzău, 1999,508; Lucian Valea, Generaţia amânată, Cluj-Napoca, 2000,44, 48, passim; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	364-366.	'	S.C.
STĂNESCU-ARĂDANUL, Mircea Vasile (23.11.1841, Arad -30.XI.1888, Arad), publicist şi culegător de folclor. Este fiul lui Atanasie Stanu, devenit ulterior Stanovici. Se înscrie în 1851 la liceul maghiar din Arad sub numele Sztânovics Imre Văzul. La Viena, unde în 1858-1859 studiază la Facultatea de Drept, optează definitiv pentru numele Stănescu, cu intenţia de a-şi sublinia naţionalitatea. Licenţa a obţinut-o însă în 1864 la Universitatea din Buda. A profesat ca avocat la Arad, având printre stagiari pe Ioan Slavici. La Viena se pare că s-a împrietenit cu At. M. Marienescu, la îndemnul căruia va
publica în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" un apel-concurs pentru culegerea literaturii populare. Un moment însemnat al biografiei sale este redactarea, în 1859, a almanahului „Muguri", care înmănunchea producţiile literare ale tinerilor învăţăcei din Arad, printre care şi Iulian Grozescu. A fost un animator al vieţii culturale şi politice arădene, ales deputat în Dietă. S-a aflat printre delegaţii trimişi la serbarea de la Putna (1871). La Pesta scoate în 1861 prima revistă umoristică pentru românii transilvăneni, „Tutti frutti", urmată de „Strigoiul" (1862), „Umoristul" (1863) şi „Gura satului" (1867), iar în colaborare cu Iulian Grozescu redactează şi o „revistă literară şi ştiinţifică", efemeră, „Speranţa" (1863). Orientarea acestor publicaţii era militant-naţională, de unde şi cele câteva procese de presă în care S.-A. a fost implicat. Mai participă la alcătuirea unui calendar umoristic, „Calendarul babelor", în 1871. Versurile din Buchet de simţăminte naţionale pe anul 1860 sunt, fără excepţie, patetice discursuri patriotice. Volumul Poveşti culese şi corese (1860), semnat Emeric Basiliu Stănescu Arădanul, reprezintă cea dintâi colecţie de proză populară tipărită în limba română, conţinând două basme, tot atâtea snoave, o legendă şi două povestiri. Din motoul cărţii, ca şi din „precuvântare", se poate sesiza raţiunea unui asemenea demers: cunoaşterea spiritului popular, publicarea acestor pagini reprezentând un act ce se integra crezului naţional al lui S.-A. Din păcate, culegătorul a modificat textele, alterându-le autenticitatea.
SCRIERI: Buchet de simţăminte naţionale pe anul 1860, Arad, 1860. Culegeri: Poveşti culese şi corese, I, Timişoara, 1860, reed. în Poveşti din Transilvania, îngr. Ovidiu Bârlea şi Ion Taloş, pref. Ovidiu Bârlea, Cluj-Napoca, 1975, 43-74. Ediţii: Iulian Grozescu, Poezii, pref. edit., Arad, 1869.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 188-189; Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau Luptele politice naţionale ale românilor de sub Coroana ungară, V-VI, Sibiu, 1910, passim; Octavian Lupaş, Figuri arădane: Mircea Vasile Stănescu, Arad, 1936; Breazu, Studii, I, 59, 76-78; D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968, 137-153; Bârlea, Ist. folc., 129-132; Livia Grămadă, Presa satirică românească din Transilvania. 1860-1918, Cluj-Napoca, 1974, 16-17; Dicţ. lit. 1900,810-811; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 225.	L	Cş.
STĂNILOAE, Dumitru (16.XI.1903, Vlădeni, j. Braşov -5.V.1993, Bucureşti), scriitor bisericesc şi traducător. Este ultimul din cei cinci copii ai Rebecăi şi ai lui Irimie Stăniloae. Urmează şcoala primară în satul natal şi studii secundare la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1916-1922). A frecventat un an Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, îndreptându-se apoi spre Cernăuţi pentru a deveni student (cu o bursă procurată de mitropolitul Nicolae Bălan) al Facultăţii de Teologie (1923-1927). Obţine licenţa în teologie cu teza Botezul copiilor. Face un stagiu la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena (1927-1928), îşi susţine doctoratul la Cernăuţi cu teza Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, la care lucrase la Atena, publicată în 1929 în revista „Candela" a Universităţii din Cernăuţi. Beneficiază de câteva stagii şi călătorii de
Stăniloae
Dicţionarul general al literaturii române 414
specializare (avându-1 ca iniţiator şi susţinător pe acelaşi mitropolit Nicolae Bălan), ce urmăreau perfecţionarea sa în teologia dogmatică şi în istoria bisericească, la Miinchen, Berlin, Paris şi Belgrad (1928-1929). Revenit la Sibiu, devine profesor suplinitor, profesor provizoriu şi, în 1935, profesor titular la Academia Teologică. Predă, până în 1946, teologia dogmatică, istoria Bisericii universale, limba greacă, apologetica, pastorala. între 1936 şi 1946 va fi rector al Academiei Teologice şi va lucra ca redactor la „Telegraful român". A fost hirotonit diacon (1931), preot (1932) şi protopop stavrofor (1940). La începutul anului 1947 e mutat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde ţine cursuri de ascetică şi apologetică, din ianuarie 1949 fiind profesor titular de teologie dogmatică şi simbolică. Detenţia în închisorile comuniste (1958-1963) i-a întrerupt activitatea didactică. Va fi reintegrat în facultate în 1965 şi va funcţiona până în 1973, când iese la pensie, ulterior fiind numit profesor consultant, îndrumător, în calitate de conducător ştiinţific, al mai multor doctoranzi. S. a luat parte la numeroase întâlniri cu teologi din alte ţări. A făcut parte din delegaţiile care au purtat discuţii în Germania (1970), Grecia (1971), Egipt (1971), la Vatican (1971), a fost prezent la congrese şi conferinţe internaţionale ale teologilor, a fost invitat să ţină lecţii şi conferinţe la prestigioase universităţi din lume (Atena, Salonic, Paris, Strasbourg, Bonn, Heidelberg, Tiibingen, Freiburg, Geneva, Oxford, Bossey etc.). A fost
distins cu titlul doctor honoris causa acordat de Facultatea de Teologie din Salonic (1976), de Institutul Teologic „Saint Serge" din Paris (1981), Facultatea de Teologie din Belgrad (1982) şi Atena (1991), de Universitatea din Bucureşti (1992) ş.a. I s-a acordat Premiul „Dr. Leopold Lucas" al Facultăţii de Teologie Evanghelică din Tiibingen, iar Primatul Angliei l-a decorat, în 1981, cu Crucea „Sf. Augustin de Canterbury" etc. în iulie 1990 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în septembrie 1991 devenind membru titular.
Nu există temă importantă, dezbătută de teologia ortodoxă contemporană în confruntare cu teologiile apusene, care să nu fi fost abordată în cercetările lui Sv învăţat socotit „unul dintre cei mai de seamă teologi şi gânditori creştini din lume" (Mircea Păcurariu). Renunţând treptat la tradiţia învăţământului de teologie dogmatică, fondată în şcoala românească de Ioan Irineu Mihălcescu, şi eliberându-se de înrâuririle lui Hristos Andrutsos, profesorul său de la Atena (al cărui tratat deschide şirul impresionant al traducerilor pe care S. le-a făcut
-	Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, 1930), el a orientat cercetarea acestei discipline „spre scrierile patristice şi postpatristice, cu apelul la texte, pe care le-a pus la dispoziţia învăţăceilor şi cititorilor prin tălmăciri în colecţia «Părinţi şi scriitori bisericeşti»", „dând prospeţime, adâncime şi autentic duh teologic expunerilor dogmatice" (Dumitru Radu). în înţelegerea sa, dogmatica ortodoxă îşi va păstra ecumenismul şi va fi deschisă către dezbatere câştigând un temei filosofic, învăţatul român a ştiut să descopere încărcătura ontologică prezentă în scrierile patristice fără a depăşi primejdios delimitările propuse de dogme: centralitatea lui Hristos (acestui obiectiv fundamental al credinţei creştine i-a consacrat, între altele, studiul lisus Hristos sau Restaurarea omului, 1943), semnificaţiile Sfintei Treimi, Biserica şi rosturile ei, energiile divine increate (abordate încă din monografia Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, 1938), raţionalitatea creaţiei, a firii omeneşti şi a lumii în genere - totul dezvoltându-se în lucrări ce realizează o remarcabilă sinteză de teologie dogmatică a Bisericii Ortodoxe. Preocupat de mersul prin timp al ortodoxiei româneşti - şi, în particular, al credinţei strămoşeşti în Transilvania (Din urmările Edictului de toleranţă în ţinutul Haţegului, O luptă pentru ortodoxie în Ţara Haţegului, Din urmările Edictului de toleranţă în ţinutul Făgăraşului, Lupta şi drama lui Inocenţiu Micu Clain, Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii şi alte studii din „Biserica Ortodoxă Română", „Revista teologică", „Telegraful român", „Gândirea" etc.) -, S. a avut contribuţii decisive la consolidarea spiritualităţii filocalice între români. în urma unor eforturi de călugăr benedictin, el a tălmăcit, începând din 1946, Filocalia grecească a lui Nicodim Aghioritul de la Athos, tipărită la Veneţia în 1782. S-a folosit de ediţia a doua, scoasă la Atena în 1893, completând-o cu alte texte filolocalice şi izbutind să imprime, până în 1991, douăsprezece volume: Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Dă astfel, într-o strădanie comparabilă cu aceea a lui Teofan Zăvorâtul, tălmăcitor în ruseşte al textelor filocalice, cea de-a doua versiune a Filocaliei în
415 Dicţionarul general al literaturii române
Stăniloae
româneşte, după cea lucrată, preţ de un veac şi ceva mai înainte, la Mănăstirea Neamţ şi la Sfântul Munte. Comentariile care însoţesc aceste texte de edificare spirituală alcătuiesc, în interiorul marii colecţii, un tratat aproape independent de dogmatică, dar şi de morală şi de ascetică, fiind emblematice pentru gândirea lui S., la rândul ei o realizare remarcabilă a teologiei ortodoxe româneşti din secolul al XX-lea. Instalat, o vreme, între apropiaţii lui Nichifor Crainic (pentru care Lucian Blaga, „Iulian Apostatul", „renegatul", era autor al unor construcţii filosofice antiortodoxe), S. scrie o carte întreagă, Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (1942), pentru a-1 plasa pe poetul de la Lancrăm „în rândurile filosofilor anticreştini".
Filocalia este [...]- datorită tălmăcitorului ei - un monument al limbii româneşti, o limbă curată, nutrită de seva roditoare a arhaismului necesar, o limbă pe care ar trebui s~o consulte şi poeţii români, chiar şi gânditorii, deoarece multe dintre noţiunile de morală depăşesc cadrul duhovnicesc pentru a se impune limbajului modern. De la traducerea în româneşte a Bibliei de către Gala Galaction, rareori ne-a fost dat să gustăm savoarea vechimii unui text, grija pentru cuvântul tăriilor iniţiale, ca în versiunea românească a Filocaliei, versiune a părintelui Stăniloae. [...] între limba cronicarilor - primii noştri moralişti - şi graţia pictorilor naivi de icoane, profesorul Dumitru Stăniloae a găsit rezonanţa fermecătoare a cuvântului ocultat, prospeţimea imaginii ne-mediate, harul însuşi al verbului.
Virgil Ierunca
SCRIERI: Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, pref. V. Lochiţa, Cernăuţi, 1929; Catolicismul de după război, Sibiu, 1933; Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Sibiu, 1938; ed.2, Bucureşti, 1993; Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939; ed.2, Bucureşti, 1993; Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942; ed. 3, îngr. Mihai-Petru Georgescu, Bucureşti, 1993; Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Sibiu, 1943; ed. 2, Bucureşti, 1993; Teologia dogmatică şi simbolică (în colaborare cu Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran şi Ioan Petreuţă), I-II, Bucureşti, 1958; Teologia dogmatică ortodoxă, I—III, Bucureşti, 1978; ed. 3, Bucureşti, 2003; Teologie morală ortodoxă, voi. III: Spiritualitatea ortodoxă, Bucureşti, 1981; ed. (Ascetica şi mistica creştină sau Teologia vieţii spirituale), îngr. şi introd. Sandu Frunză, Cluj-Napoca, 1993; Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986; Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1991; Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991; 7 dimineţi cu părintele Stăniloae (convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu), îngr. Răzvan Bucuroiu, Bucureşti, 1992; Din istoria isihasmului în ortodoxia română, Bucureşti, 1992; Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Craiova, 1993; Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Bucureşti, 1993; Iisus Hristos, lumina lumii, îngr. Monica Dumitrescu, Bucureşti, 1993; Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Cluj-Napoca, 1993; ed. 2, pref. Ilie Moldovan, Cluj-Napoca, 2000; Victoria Crucii. O discuţie despre suferinţă, avută în 1970 la Fairacres, introd. A. M. Alchin, Cluj-Napoca, 1994; Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, I-II, îngr. Camil Marius Dădârlat, Bucureşti, 1995; Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Bucureşti, 2001; Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea, Bistriţa, 2002; Naţiune şi creştinism, îngr. şi introd. Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2003. Traduceri: Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, I-XII, introd. trad., Sibiu, 1946-1991; Wilhelm Nyssen, Pământ cântând
în imagini (Frescele exterioare ale mănăstirilor din Moldova), pref. trad., Bucureşti, 1978; Sfântul Grigore de Nisa, Scrieri, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Ioan Buga); Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, I-II, Bucureşti, 1983-1990; Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, I-II, Bucureşti, 1987-1988; Sfântul Chirii al Alexandriei, Scrieri, I-III, introd. trad., Bucureşti, 1991-1994; Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Bucureşti, 1992; Paladie, Istoria lausiacă - Lavsaicon. Scurte biografii de pustnici, Bucureşti, 1993; Sfântul Grigore de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, îngr. Monica Dumitrescu, introd. trad., Bucureşti, 1993; Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sf. Maxim Mărturisitorul, Bucureşti, 1996; Mystagogia, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Emilian Vasilescu, Apologeţi creştini, Bucureşti, 1942,76-90; Antonie Plămădeală, Some Lines on ProfessorD. Stăniloae's Theology, în The Altar Almanach, Londra, 1970,24-29; Ion Bria, Teologia dogmatică în Biserica Ortodoxă Română în trecut şi azi, „Ortodoxia", 1971,3; Micu, „Gândirea", 183-185; Ion Bria, Omagiu părintelui profesor Dumitru Stăniloae la aniversarea împlinirii vârstei de 75 de ani, „Ortodoxia", 1978, 4; Ion Bria, Experienţa lumii în teologia ortodoxă actuală - Contribuţia pr. prof Dumitru Stăniloae, BOR, 1980, 9-10; Ion Bria, Pour situer la theologie du Pere Stăniloae, „Revue de theologie et de philosophie" (Geneva), 1980,133-137; Daniel Nesser, Le Monde, don de Dieu, reponse de l'homme. Aspects de la pensee du Pere Dumitru Stăniloae, „Revue de theologie et de philosophie" (Geneva), 1980,139-150; Ion Bria, The Creative Vision ofD. Stăniloae. Introduction to his Theological Thought, „The Ecumenical Review", 1981,1; Dumitru Radu, Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae la 80 de ani. Personalitatea şi gândirea sa teologică în contextul ortodoxiei româneşti, „Studii teologice", 1983,
9-10; Dan Ilie Ciobotea, O dogmatică pentru omul de azi, „Studii teologice", 1986, 6; Mircea Păcurariu, Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu (1786-1986), Sibiu, 1987, 320-325; Virgil Ierunca, Teologia dogmatică ortodoxă, APF, 1991,1-2; Florin Manolescu, Din nou despre specificul naţional, ST, 1993, 1; Octavian Soviany, „Progresul hristologic" al „Filocaliei", CNT, 1993,9; Alexander Baumgartner, Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, APF, 1993, 3-4; Sandu Frunză, Comprehensiunea mistică, ST, 1993, 8-9; Dan Ciachir, Un mare teolog român, ST, 1993,11; [Dumitru Stăniloae], „Ortodoxia",1993,3-4 (număr omagial); Gheorghe Anghelescu, Bibliografia părintelui academician profesor dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1993; Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire preotului profesor academician Dumitru Stăniloae (1903-1993), Sibiu, 1993; Sandu Frunză, O izbândă a discursului pastoral, TR, 1995,4; Ierunca, Semnul, 43-52; Păcurariu, Dicţ. teolog., 418-423; Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae - o viziune filocalică despre lume, tr. Ioan Ică jr., Sibiu, 1998; Simion, Fragmente, I, 87-91; Rusu, Membrii Academiei, 500-501; Nicolae Moşoiu, Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană. Viziunea creatoare a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, Braşov, 2000; Lidia Ionescu Stăniloae, „Lumina faptei din lumina cuvântului" (împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae), Bucureşti, 2000; Ştefan Buchiu, Cunoaşterea apofatică în gândirea părintelui Stăniloae, Bucureşti, 2002; [Dumitru Stăniloae], AC, 2003,20 (semnează I. P. S. Teoctist, Dumitru Popescu, Lidia Stăniloae, Alexandru Surdu, Dumitru Radu, Alexandru Boboc, Mircea Păcurariu).	D. H. M.
STĂNILOAE, Lidia (8.X .1933, Sibiu), poetă şi prozatoare. Este fiica Măriei (n. Mihu) şi a teologului Dumitru Stăniloae. Urmează la Sibiu şcoala primară germană (1940-1942), Şcoala de Aplicaţie (1942-1944) şi Liceul „Domniţa Ileana" (1944-1947), apoi la Bucureşti Şcoala Centrală de Fete (transformată în Liceul „Zoia Kosmodemianskaia") (1947-1951) şi Facultatea
Stănoiu
Dicţionarul general al literaturii române 416
de Matematică şi Fizică, secţia fizică atomică (1951-1955). Va lucra în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele, apoi la Institutul de Fizică din Bucureşti. După arestarea tatălui său, în 1958, va fi profesoară la Centrul Şcolar al Ministerului Industriei Alimentare din Bucureşti. în 1984 pleacă în Germania, unde se stabileşte, lucrând în cadrul Universităţii din Freiburg până la pensionare. A debutat în 1968, la „Amfiteatru", şi a continuat să publice poezie în „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească", iar articole în „Contacts" (Paris), „Orthodoxes Forum" (Miinchen), „Sinaxi" (Atena) ş.a. Debutul editorial datează din anul 1971, cu volumul Versuri. Semnează şi Lidia Ionescu Stăniloae.
S. scrie dintru început o poezie care îmbină vibraţia intelectuală cu cea emoţională şi e solicitată de acute interogaţii, lăsându-se fascinată de universul esenţelor, de ideal („locul ce nu-i nicăieri", Aerul, frunza, pământul), de origini (Vulnerabilul zero). Poeta tinde spre abstragerea din timp, căruia îi resimte dureros curgerea, spre eliberarea de sub tirania gravitaţiei, caută rostul propriei existenţe, căutarea fără istov fiind impulsul fundamental, căci neodihna îi apare ca unica şansă de a fugi de moarte. în paralel, trăieşte continuu starea ingenuă a uimirii („mirare mi-e setea", Cântec pentru mirare), repudiază ceaţa, umbra, îngheţul, opacul. îmbinând melancolia cu dramatismul şi apelând la discrete aluzii biblice şi trimiteri spre folclor, versurile vădesc siguranţă. Cărţile următoare, Munţii (1978) şi Locul unde aştepţi (1983), se menţin pe acelaşi coordonate, dar aduc teme, elemente şi nuanţe noi. E cazul mai ales în Locul unde aştepţi, în care pulsaţiile încordate, aspiraţia torturantă către „rotundul întreg", către acel punct iniţial al cosmosului „unde izvoarele vieţii şi rr\orţii se-ntâlnesc", reafirmarea neostoitului nesaţiu pentru febrile interogaţii, nostalgia, mai accentuată acum, provocată de trecerea vremii, conştiinţa apropierii orizontului morţii coexistă cu liniştea durerii („Lacrima curăţă noaptea de noapte", Frunză cu ochii de pasăre), cu alternanţa încrederii şi neîncrederii în capacitatea cuvântului de a descifra tainele universului, dar şi cu mărturisirea imposibilităţii de a renunţa la cuvântul poetic. Se face, de asemenea, elogiul clipei (Copacul pâinii), concomitent însă (cu vagi ecouri din Mihai Eminescu: „Acelaşi verde cântă-n altă frunză", Antropocentric) e reţinută semnificaţia perenă hărăzită alcătuirilor firii. Structură duală, contradictorie, S. îşi declară preferinţa pentru „iele dansând / goale-n pădurea de gânduri" (Litere, patimi, urgii), aşadar pentru sfera combustiei cerebrale, ca să formuleze pe alocuri, cu inflexiuni blagiene, şi cerinţa percepţiei genuine („Nu rupeţi flori -/ Nu sfâşiaţi catifeaua din nori", „Fiţi blânzi cu raza hăituită, /n-o despicaţi în lungime de undă, /frecvenţă / şi-atâţia metri secundă", Nu rupeţi flori). Versurile nu trimit la ceea ce se înţelege îndeobşte prin lirică feminină, aici nu se află receptivitate senzorială şi tonalităţi intime, dacă nu chiar minore, semnificativ fiind faptul că erotica e practic absentă. Preocuparea pentru proză la S. se mărturiseşte, într-un fel, încă din 1982, prin traducerea cărţii de introspecţie autobiografică însemnările lui Malte Laurids Brigge de Rainer Maria Rilke.
Romanul Raiul inocenţilor (1992) vorbeşte despre dragostea dintre o doctoriţă şi un pacient, prilej de a se realiza, prin pendulări temporale, cu o capacitate epică surprinzătoare, o imagine a societăţii româneşti din anii anteriori celui de-al doilea război mondial până în perioada de după 1965. Alternând naraţiunea la prezent cu rememorările, autoarea conturează o serie de destine în evoluţie, nu lipsite de dramatism: doctoriţa e fata unui torţionar şi această situaţie generează în sufletul ei un complex de vinovăţie, iar cel pe care îl iubeşte a trecut prin infernul închisorilor comuniste. Semnificaţia fundamentală a scrierii e dată de metamorfozarea oamenilor datorită credinţei religioase.
SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1971; Munţii, Bucureşti, 1978; Locul unde aştepţi, Bucureşti, 1983; Raiul inocenţilor, Bucureşti, 1992; „Lumina faptei din lumina cuvântului" (împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae), Bucureşti, 2000; întâlnire cu Dumnezeu, Iaşi, 2003. Traduceri: Hilde Domin, Numai o floare ca sprijin, pref. Gerhardt Csejka, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Gheorghe Pituţ); Rainer Maria Rilke, însemnările lui Malte Laurids Brigge, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, „ Versuri", LCF, 1971,27; Dan Cristea, „ Versuri", RL, 1971,29; Marcel Petrişor, „ Versuri", F, 1972,11; Sultana Craia, Interogaţii lirice, LCF, 1978,27; Mircea Iorgulescu, Două poete, RL, 1978,31; Maria-Ana Tupan, Antropologismul liric, AFT, 1978, 8; Aurel Sasu, Traiecte lirice, ST, 1978, 8; Mirela Roznoveanu, Maturitatea meditaţiei lirice, VR, 1979,5; Sultana Craia, Meditaţia lirică, LCF, 1984, 16; Ioan Holban, „Locul unde aştepţi", CL, 1984, 4; N. Steinhardt, „Locul unde aştepţi", AST, 1984, 5; Mariana Lazăr, „Locul unde aştepţi", ST, 1984,10; Camil Marius Dădârlat, „Raiul inocenţilor", „Universul cărţii", 1992,8.	E.	O.
STĂNOIU, Damian (3.IV.1893, Dobrotinet, j. Olt - 8.VII.1956, Bucureşti), prozator. Este fiul Radei (n. Oancea) şi al lui Dumitru Stănoiu, ţărani; la naştere primeşte prenumele Dumitru. Urmează cinci clase în comuna natală, dar îşi întrerupe învăţătura, având diverse ocupaţii în aceeaşi localitate (telefonist, cântăreţ la biserică, secretar la primărie), apoi intră la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. După o perioadă de peregrinări cu tentă aventuroasă (la un moment dat încearcă să se îmbarce la Hamburg, emigrant clandestin, pe un transatlantic cu destinaţia SUA), în cursul căreia practică diferite îndeletniciri (vânzător de portocale la Craiova, paracliser la Biserica Amzei din Bucureşti, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia şi la cea de hârtie de la Letea, vânzător de jurnale în Iaşi, expediţionar în administraţia ziarelor „Dimineaţa" şi „Adevărul", muncitor la o fabrică bucureşteană de mobilă, hamal la Constanţa, îngrijitor la spitalul Pantelimon), în aprilie 1913 se călugăreşte la mănăstirea Căldăruşani, luându-şi numele Daniil. Preot la mănăstirea Sinaia (1919), va fi paroh în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova (1920-1922), secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti(1924), conduce tipografia de la mănăstirea Cernica (1925) şi slujeşte la biserica bucureşteană Antim (1926). La îndemnul superiorilor, elaborează monografii ale unor aşezăminte monahale aparţinând eparhiei Bucureşti: Mănăstirea Căldăruşani (1924), Mănăstirea Pasărea (1926),
417 Dicţionarul general al literaturii române
Stănoiu
Mănăstirea Sămurcăşeşti (Ciorogârla) (1926), Mănăstirea Ţigăneşti (1926). Ajunge ieromonah, dar în mai 1932, în conflict cu autorităţile bisericeşti, părăseşte rasa călugărească, divergenţele părând să fi fost provocate nu atât de activitatea sa literară, cât mai degrabă de criticile aduse unui înalt ierarh, pentru afacerile acestuia cu vinuri. De acum încolo se va consacra în întregime literaturii. începuse în 1918, cu versuri, în revista „Duminica ortodoxă", iar placheta Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune, îi apare în acelaşi an. Colaborează la „Viaţa românească", unde din 1927 semnează proză despre viaţa monahală, „Adevărul literar şi artistic", „Gândirea", „Scrisul românesc", „Torţa", „Universul", „Vremea" ş.a.
în 1928 lui S. i se editează Călugări şi ispite, o culegere de nuvele căreia, la ediţia a doua, din 1930, i se acordă Premiul „Ion Heliade-Rădulescu" al Academiei Române. Tot în 1928 i se tipăreşte romanul Necazurile părintelui Ghedeon, distins cu Premiul Femina, iar în 1929 intră în Societatea Scriitorilor Români. De pe acum se afirmă direcţia predilectă şi totodată cea mai interesantă a scrisului său: prezentarea vieţii monahale, ecleziastice în general, în lumina uşor ironică a unui râs blând, bonom. Linia aceasta e continuată în numeroase alte volume, proză scurtă sau romane: Duhovnicul maicilor (1929), Pocăinţa stareţului (1931), Ucenicii Sfântului Antonie (1933), O zi din viaţa unui mitropolit (1934), Cazul maicii Varvara (1937), Jocul
satanei (1947) ş.a. Cel mai bun roman al scriitorului, Alegere de stareţă (1932), cu o intrigă strânsă, dinamică, schimbări de situaţie surprinzătoare, personaje vii, excelent individualizate, rămâne scrierea în care originalitatea, savoarea formulei sale se manifestă pe deplin. în celelalte S., devenit chiar industrios, se autopastişează, de unde o anumită impresie de cădere în facil. Mai degrabă povestitor prin structură (realizând, ca atare, veritabile modele), decât romancier (îi lipseşte darul invenţiei ample), el apelează, în multe din întreprinderile sale romaneşti, doar la juxtapunerea de nuclee epice pe o temă comună sau extinde substanţa narativă, cu efecte de diluare. Paginile care îl reprezintă cu adevărat se impun, în primul rând, printr-o amprentă stilistică specifică, de virtuozitate: reflectând cultura întemeiată pe Biblie, Vieţile Sfinţilor ş.a., limbajul dobândeşte - transpus însă cu vervă în cheie comică, dar fără a avea nimic blasfematoriu, pastişând cu fineţe şi efecte pitoreşti - o haină perifrastică proprie, cu patină de arhaicitate şi solemnitate, cu dese inserţii de referinţe religioase şi citate bisericeşti. Pe lângă această calitate şi pe lângă abilitatea dialogului, reţine atenţia capacitatea de a reconstitui, ca într-o frescă, amuzant, colorat, o lume specifică, făcând observaţii substanţiale asupra ei. Sunt, de asemenea, surprinse cu aplomb figuri caracteristice, personajele cele mai semnificative
-	chiar dacă minţi simple, îndeobşte - având o dimensiune interioară. Departe de a fi nişte farisei, monahii trăiesc sincer — dar cu efecte hilare din cauza contrastului între aspiraţiile nobile şi modalităţile derizorii alese spre a le împlini — condiţia ascezei, lupta între spirit şi trup. Acolo unde prozatorul abandonează asemenea personaje, propice scrisului său, zâmbetul face loc satirei brutale, cinice, cu apel la şarjă, la delaţiune, iar rezultatele simt modeste, acuză lipsa de gust, vulgaritatea. De valoare mai scăzută se arată şi scrierile pe subiecte laice. Spre a-şi asigura existenţa, sub pretextul criticării unor moravuri, S. produce în serie cărţi superficiale, cultivând comicul ieftin, trivial, cum se întâmplă încă din romanul Fete şi văduve (1931). Alte asemenea improvizaţii romaneşti sunt Camere mobilate (1933), Parada norocului (1934), Căsătorie de probă
(1937), O partidă de poker (1938), Haine vechi... (1947). Dar şi altundeva abandonarea mediului monahal-bisericesc se dovedeşte fatală, ca în culegerea de nuvele Oameni cu sticleţi (1935) sau în romanele Pensionarii şi Pe străzile capitalei (ambele apărute în 1935), aici scrisul lui S. pierzându-şi orice farmec, iar spiritul de observaţie tocindu-se. Doar îndemânarea în transcrierea cu rezultate comice a vorbirii contaminate de civilizaţia urbană, atunci când e vorba despre mediul rural învecinat Bucureştiului, cunoscut întrucâtva autorului, mai stă drept vagă mărturie despre calităţile scriitorului, precum în romanul Luminile satului (1936). S. s-a încercat şi în literatura destinată copiilor şi tineretului. Postum, în 1962, apare un volum memorialistic, Amintiri din mănăstire, evocând, iarăşi, mediul călugăresc.
SCRIERI: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune, Bucureşti, 1918; Părintele Onufrie, Bucureşti, 1919; Draci cu coarne, draci fără coarne, Bucureşti, 1920; Două ceasuri fericite, Bucureşti, 1922; Azilul sufletelor, Bucureşti, 1923; Mănăstirea Căldăruşani, pref. Miron Cristea,
Stăvâruş
Dicţionarul general al literaturii române 418
Bucureşti, 1924; Pentru vizitatorii mănăstirilor, Bucureşti, 1924; Mănăstirea Pasărea, Bucureşti, 1926; Mănăstirea Sămurcăşeşti (Ciorogârla), Bucureşti, 1926; Mănăstirea Ţigăneşti, Bucureşti, 1926; Călugări şi ispite, Bucureşti, 1928; ed. Bucureşti, 1930; ed. Bucureşti, 1943; Necazurile părintelui Ghedeon, Bucureşti, 1928; Duhovnicul maicilor, Bucureşti, 1929; Demonul lui Codin, Bucureşti, 1930; Fete şi văduve, Bucureşti, 1931; Pocăinţa stareţului, Bucureşti, 1931; Alegere de stareţă, Bucureşti, 1932; Camere mobilate, Bucureşti, 1933; Ucenicii Sfântului Antonie, Bucureşti, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, Bucureşti, 1934; Parada norocului, Bucureşti, 1934; Cinci prieteni, Bucureşti, [1935]; Eros în mănăstire, Bucureşti, 1935; Oameni cu sticleţi, Bucureşti, 1935; Pensionarii, Bucureşti, 1935; Pe străzile capitalei, Bucureşti, 1935; Doi vagabonzi, Bucureşti, 1936; Luminile satului, Bucureşti, 1936; Cazul maicii Varvara, Bucureşti, 1937; Căsătorie de probă, Bucureşti, 1937; în căutarea unei parohii, Bucureşti, 1937; Bucureşti -Sinaia, Bucureşti, [1938]; O partidă de poker, Bucureşti, 1938; Voiaj de plăcere, Bucureşti, 1940; Dâmboviţă, apă dulce..., Bucureşti, 1941; Furtună în iad, Bucureşti, 1942; O noapte cu ghinion, Bucureşti, 1942; Preot fără voie, Bucureşti, 1943; Măgarul ciobanului, Bucureşti, 1944; Cartea pustnicilor, I-II, Bucureşti, 1945; Chimiţă R. Ilie, şcolar şi hoinar, Bucureşti, 1947; Doi colegi, Bucureşti, 1947; Haine vechi..., Bucureşti, 1947; Jocul satanei, Bucureşti, 1947; O anchetă, Bucureşti, 1949; Ucenicii Sfântului Antonie. Necazurile părintelui Ghedeon. în căutarea unei parohii. Dragoste şi smerenie. Alegere de stareţă, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1958; Amintiri din mănăstire, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1962; Alegere de stareţă. Ucenicii Sfântului Antonie, îngr. Ion Nistor, Bucureşti, 1970; Nuvele şi romane, I-II, îngr. şi pref. Ion Nistor, Bucureşti, 1974; ed. Bucureşti, 1987; Alegere de stareţă, îngr. şi pref. Aureliu Goci, Bucureşti, 2002. Traduceri: N.G. Pomialovski, Amintiri din seminar, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu AL Severin).
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 631-650; Iuliu Scriban, Un scriitor bisericesc în cinstea lumii, BOR, 1927,5; Davidescu, Aspecte, 450-451; Perpessicius, Opere, III, 208-212, IV, 164-167,336-340,
V,	97-101, 223-225, VI, 90-92, 200-201, 335-337, IX, 311-312, XI, 311-312, XII, 388, 419; A. Bădăuţă, „Necazurile părintelui Ghedeon", G, 1928,12; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 285-286; Călinescu, Cronici, I, 168-171,290-294, II, 141-142,200-203; Serban Cioculescu, „Duhovnicul maicilor", ADV, 1930,14158; Const. Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930,145-149; Philippide, Consideraţii, 1,66-68; Eugen Ionescu, „O zi din viaţa unui mitropolit", „Reporter", 1934,47; Streinu, Pagini, V, 205-208; Sebastian, Eseuri, 344-346; Serban Cioculescu, „Pe străzile capitalei", RFR, 1936,4; Serban Cioculescu, Aspecte epice contemporane, RFR, 1936, 11; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 258-260; Munteano, Panorama, 224-227; Gino Lupi, Damian Stănoiu, Milano, 1940; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 696-699, Ist. lit. (1982), 780-782; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967,203-209; Octav Şuluţiu, „Preotfără voie", RFR, 1943,11; Negoiţescu, Scriitori, 273-276; Crohmălniceanu, Literatura, I (1967), 396-403; Piru, Panorama, 275-278; Mihail Serban, Amintiri, Bucureşti, 1969, 237-267; Rotaru, O ist., II, 703-704; I. Peltz, Amintiri din viaţa literară, Bucureşti, 1974,175-177; Micu, „Gândirea", 825-829; Piru, Ist. lit., 312-313; Cornel Munteanu, Un umorist - Damian Stănoiu, F, 1991,3; Negoiţescu, Ist. lit., 1,217-218; Mircea Zaciu, Damian Stănoiu, F, 1992,4; Nicolae Rotund, Un cronicar al vieţii monahale: Damian Stănoiu, TMS, 1993,4; Dicţ. analitic, 1,27-29, IV, 274-275; Dicţ. esenţial, 792-796; Firan, Profiluri, 11,270-272.	E.	O.
STĂVĂRUŞ, Ion (18.X.1928, Goleşti, j. Vâlcea - 1.XII.1988, Urziceni), istoric literar, traducător şi editor. Este fiul Măriei (n. Mihai) şi al lui Marin Stăvăruş, ţărani. Urmează şcoala primară
în satul natal, liceul la Râmnicu Vâlcea (1942-1950) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1954; devine doctor în filologie în 1972. Lucrează mai întâi ca reporter la „Scânteia", din 1961 fiind cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, cu excepţia perioadei 1963-1967, când este diplomat UNESCO la Paris şi ataşat cultural la Ambasada României în Franţa, şi a perioadei 1982-1986, când este profesor în Finlanda, la universităţile din Turku şi Helsinki. Debutează cu versuri în 1953, la „Tânărul scriitor", iar editorial în 1957, cu volumul de reportaje Pentru izbânda noului, scris în colaborare cu P. Dinescu. Mai e prezent în „Flacăra", „Luceafărul", „Gazeta literară", „România literară", „Analele Universităţii Bucureşti", „Steaua", „Manuscriptum", „Amfiteatru" ş.a. în 1985-1986 colaborează la revista „Candela" din Suedia, iar între 1982 şi 1986 editează în Finlanda publicaţia „Columna", tot aici fiind distins cu o medalie pentru promovarea culturii finlandeze.
Lucrările lui S. au o strânsă legătură cu activitatea de la catedră. Anii petrecuţi la Paris sunt valorificaţi şi în vederea documentării pentru teza de doctorat, o monografie exhaustivă despre viaţa şi opera Elenei Văcărescu, publicată în 1974. Preocupările în această direcţie se vor dovedi de lungă durată, dovadă ediţiile Scrieri alese (1975) şi Memorii (1989), carte la care asigură, împreună cu Aneta Stăvăruş, şi transpunerea din limba franceză. Tot în gen monografic tratează S. şi legendele despre Vlad Ţepeş, abordate într-un volum ce cuprinde un studiu şi antologia acestor texte. La Turku îi sunt tipărite Kantelar, o culegere bilingvă de rune tradiţionale finlandeze traduse în colaborare cu Lauri Lindgren (1985), şi o antologie bilingvă de poezie românească (1987).
SCRIERI: Pentru izbânda noului (în colaborare cu P. Dinescu), Bucureşti, 1957; Elena Văcărescu, Bucureşti, 1974. Ediţii: Elena Văcărescu, Scrieri alese, ed. bilingvă, pref. edit., Bucureşti, 1975, Memorii, tr. şi pref. edit., Cluj-Napoca, 1989 (în colaborare cu Aneta Stăvăruş); Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea, introd. edit., Bucureşti, 1978; Kanteletar. Culegere de rune tradiţionale finlandeze alcătuită de Elias Lonnrot, tr. edit., introd. Senni Timonen, Turku, ed. bilingvă, 1985 (în colaborare cu Lauri Lindgren); ed. postfaţa edit., cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti, 1985; Antologie de poezie românească - Valikoima romanian runoja, ed. bilingvă, Turku, 1987. Traduceri: Paul Verlaine, Confesiuni, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: D. Micu, „Elena Văcărescu", RL, 1974,44; Zaciu, Lecturi, 212-216; Popa, Dicţ. lit. (1977), 525; Cioculescu, Itinerar, IV, 5-13; Nicolae Scurtu, Ion Stăvăruş, „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice din România", 1989,44-46; Petria, Vâlcea, 376; Firan, Profiluri, II, 273. C. B.
STEAGUL, publicaţie apărută la Bucureşti, zilnic, de la 16 noiembrie 1914 până la 20 noiembrie 1916 şi de la 3 mai 1918 până la 21 decembrie 1922, ca organ al Partidului Conservator. Directori: Constantin C. Bacalbaşa (1914-1915), apoi Al. Corteanu. La început gazeta militează pentru ieşirea României din neutralitate şi înregistrează noutăţile de pe fronturile europene în scopul întreţinerii sentimentului combativ pentru cucerirea Transilvaniei. Printre colaboratori se află G. Ştirbey, Al. Marghiloman, Barbu Catargi, Al. Păun. Se publică pe această temă şi o Scrisoare a d-lui T.
419 Dicţionarul general al literaturii române
Stsduci
Maiorescu. Rubrici: „Cronica Bucureştilor", „Ultimele ştiri", Cronica teatrală" (asigurată de A. de Herz), „Literatură" (susţinută de Th. M. Stoenescu) ş.a. Sunt inserate versuri de A. Mândru, G. V. Botez-Gordon, G. Mumu, Th. A. Naum, Gh. Vasiliu (sub pseudonimul G. Prut), Iuliu Predescu, Mihail I. Procopie, D. Iov, Eugen Ciuchi, Maria Dragu, VI. Lăiniceanu, Alfred Moşoiu, în timp ce proza este semnată de N. Mihăescu-Nigrim, Mircea Alexiu, N. I. Porfiriu, Al. I. Zissu. în sumar intră şi traduceri din Elena Văcărescu şi Balzac, articole despre Ion Creangă (A. Mândru, 25 de ani de la moartea lui Creangă), Oscar Wilde sau despre românii din Valea Timocului.	M Pp.
STEAUA, revistă care apare la Cluj, lunar, din aprilie 1954, editată de Uniunea Scriitorilor; în perioada 1971-1974 este bilunară. S. continuă „Almanahul literar", publicat tot la Cluj, din 1949. Iniţial redactor-şef este A. E. Baconsky, iar din colegiul redacţional fac parte Ion Agârbiceanu, Ion Breazu, Teofil Buşecan, C. Daicoviciu, Aurel Gurghianu, Dumitru Isac, Letay Lâjos, Dumitru Mircea, George Munteanu, Liviu Onu, Iosif Pervain, Aurel Rău (secretar general de redacţie), Tiberiu Utan. De la numărul 4/1957 apar doi redactori-şefi adjuncţi: Teofil Buşecan şi Aurel Rău. Odată cu numărul 1/1959 este numit redactor-şef Aurel Rău, care îndeplineşte această funcţie până în 2001, fiind urmat de Adrian Popescu. Revista nu şi-a precizat programul de activitate, aşa cum se procedează îndeobşte. Abia în numărul 1/1971, când S. şi-a schimbat formatul şi periodicitatea, Aurel Rău semnează un mai mult poematic decât programatic Nou început de drum: „înţelegem să contribuim la mai bine şi la mai frumos, nu numai prin munca obscură de triere sau de perfecţionare a textelor urmând să vadă lumina, ci, stăruitor, număr de număr, şi prin obiectivele pe care ni le vom propune, şi prin dezbaterile pe care le vom iniţia. Ne-am bucura să promovăm o critică dreaptă, demi-tizantă, purtătoare de fertile sugestii şi neînfeudată campaniilor sau intereselor exterioare valorii". Nici măcar la numărul 11-12/1989, apărţit după evenimentele din 1989, nu se înregistrează declaraţii zgomotoase, ci, sub un titlu comun, Libertatea literaturii - literatura libertăţii, sunt adunate luări de poziţie pline de satisfacţie semnate de Adrian Popescu, Eugen Uricaru, Mircea Opriţă, Aurel Rău ş.a., subînţelegându-se că revista nu ar avea prea multe de modificat în structura ei literară. în conducere au avut loc puţine schimbări de-a lungul timpului (Victor Felea, Aurel Gurghianu, Dumitru Ghişe, Virgil Nistor, Dumitru Radu Popescu, Virgil Ardeleanu, Mircea Tomuş, Adrian Popescu, Viorel Cacoveanu, Constantin Cubleşan; Vasile Pop-Silaghi şi Octav Bour - cei doi graficieni), iar din colegiul redacţional au mai făcut parte, temporar, Octavian Fodor, Crişan Mircioiu, Dumitru Dumitraşcu, Hadrian Daicoviciu, Eta Boeriu, Leon Baconsky, Paul Sima, Ion Vlad, Ştefan Aug. Doinaş, Viorica Guy Marica, Valentin Taşcu, Caius Dragomir, V. Fanache, Petre Stoica, Camil Mureşan, Nicolae Şarambei, Gheorghe Apostu ş.a. Structura a suferit, de asemenea, puţine modificări în cele cinci decenii de apariţie neîntreruptă: un editorial, versuri, proză (şi reportaj),
STEAUA
1 REVISTA A UNIUNII SQ^inOilLOR DIN RPR |
traduceri, mai rar teatru, interviuri, subrubricile „Studii şi articole", „Cronica literară", „Viaţa cărţilor", „Arte", „Menţiuni şi opinii" etc. S. a reprezentat un punct de referinţă şi de sprijin într-o perioadă culturală dominată de ideologia de partid, controlată de administraţia de stat. Deseori chiar şi scriitori din capitală, unde atmosfera era adesea şi mai apăsătoare, au privit cu speranţă şi încredere înspre revista de la Cluj, unde se semnalau periodic manifestări de demnitate intelectuală, erau reabilitaţi scriitori interbelici „interzişi". De pildă, în 1954, lui Lucian Blaga i se publică fragmente din traducerea la Faust de Goethe. Apoi, în 1963-1964, aici apar mai întâi scrieri care îi redau circuitului literar pe V. Voiculescu, Ion Vinea, Lucian Blaga ş.a. De asemenea, în dezbaterile de principii, punctul de vedere al S, avea pondere şi se impunea, chiar cu asumarea unor riscuri. în anii '50-60, anii „avântului revoluţionar" şi ai schematismului artistic, s-a reuşit să nu se coboare cu totul ştacheta esteticului, iar în anii ^O-'SO, ai cultului personalităţii, s-au inclus doar unele editoriale convenţionale, adesea nesemnate, sau câteva pagini „de direcţie". într-o mare măsură prestigiul revistei a fost asigurat de o atitudine critică echilibrată, de o fundamentare estetică de tip academic. O atenţie deosebită s-a acordat aniversărilor, comemorărilor consacrate personalităţilor culturii române şi universale. Numerele festive dedicate lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mateiu I. Caragiale, Ion Vinea, A. E. Baconsky şi mulţi alţii constituie veritabile monografii istorico-literare, semnate de critici şi istorici literari din toată ţara şi din toate generaţiile. Poezia a constituit unul din principalele puncte de interes. S. poate fi considerată o revistă „de poezie", iar faptul că a fost condusă de câţiva poeţi contemporani de primă mărime nu a putut să nu influenţeze structura ei de rezistenţă. Cel puţin două grupări poetice s-au coagulat aici. în jurul lui A. E. Baconsky şi a imaginii oarecum conspirate a lui Blaga s-au adunat, în primele două decenii de existenţă $ periodicului, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Leonida Neamţu, Virgil Nistor ş.a. Ulterior, prin confluenţa unei părţi din generaţia de la „Echinox" cu redacţia S., s-a constituit grupul format din Dinu Flămând, Adrian Popescu, Aurel Şorobetea, Ion Mircea ş.a. Cele două grupări aparţin Clujului, dar S. a atras de-a lungul timpului aproape tot ceea ce s-a dovedit valoros în poezia din întreaga ţară. De la început s-au acordat şanse debutanţilor şi, în general, tinerilor, ţinând totodată la colaborarea unor nume prestigioase. Cu o
Steaua
Dicţionarul general al literaturii române 420
frecvenţă relativ mare sunt prezenţi Constantin Abăluţă, Florenţa Albu, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi, A. E. Baconsky, George Bacovia, Maria Banuş, Horia Bădescu, Marta Bărbulescu, Vlaicu Bârna, Mihai Beniuc, Lucian Blaga, Eta Boeriu, Radu Boureanu, Ion Brad, Constanţa Buzea, Nina Cassian, Alexandru Căprariu, Radu Cârneci, Doina Cetea, Ion Cocora, Sina Dănciulescu, Nicolae Diaconu, Ştefan Aug. Doinaş, Anghel Dumbrăveanu, Victor Eftimiu, Victor Felea, Dinu Flămând, Matei Gavril, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Bazil Gruia, Romulus Guga, Aurel Gurghianu, Ion Horea, Negoiţă Irimie, Mircea Ivănescu, Angela Marinescu, Gabriela Melinescu, Mircea Micu, Teohar Mihadaş, Virgil Mihaiu, Ion Mircea, Modest Morariu, Florin Mugur, Ion Mureşan, Dan Mutaşcu, Gellu Naum, Leonida Neamţu, Virgil Nistor, Francisc Păcurariu, Ion Pop, Adrian Popescu, Veronica Porumbacu, Nicolae Prelipceanu, Ion Rahoveanu, Aurel Rău, Miron Scorobete, Radu Stanca, Nichita Stănescu, Dimitrie Stelaru, Petre Stoica, Simion Stolnicu, Aurel Şorobetea, Virgil Teodorescu, Gheorghe Tomozei, Cornel Udrea, Tiberiu Utan, Mircea Vaida, Lucian Valea, Ion Vinea, Vasile Voiculescu, Dragoş Vrânceanu, Horia Zilieru, alături de Ana Blandiana, Ioana Diaconescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Ioan Moldovan, Mariana Bojan, Nicolae Mocanu, Marius Robescu, Ruxandra Cesereanu, Ion Cristofor, Dora Pavel, Ioan Flora, Augustin Pop, Ioana Ieronim, Mihai Ursachi, George Astaloş, Nicu Caranica, Ion Stratan ş.a. Concomitent au fost reproduse poeme din poezia clasică, au fost traduşi poeţi maghiari şi germani din România. E de consemnat, ca fapt divers în materie de lirică, apariţia a numeroase parodii semnate de Mircea Micu. Proza, chiar dacă nu s-a bucurat de o atenţie egală cu aceea acordată liricii, ocupă un spaţiu considerabil şi adună iarăşi majoritatea numelor semnificative din literatura vremii: Ion Agârbiceanu, Eugen Barbu, Ion Băieşu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Viorel Cacoveanu, Petru Dumitriu, Dumitru Mircea, Dumitru Radu Popescu, Vasile Rebreanu, Vasile Sălăjan, Mircea Horia Simionescu, Mihai Sin, Valentin Şerbu, Eugen Uricaru, Alexandru Vlad, Vasile Andru, Cornel Cotuţiu, Gabriel Gafiţa, Mircea Ghiţulescu, Tudor Dumitru Savu, Radu Ţuculescu. Tot aici sunt de semnalat rubricile susţinute de Leonida Neamţu („Romane fanteziste"), Aurel Gurghianu („Terasa"), Gabriela Melinescu („Cutia Pandorei"). Teatrul e selectat destul de puţin în sumare, mai cu seamă sub semnăturile lui Dumitru Radu Popescu şi Viorel Cacoveanu, dar şi ale lui Radu Stanca, V. Voiculescu, Augustin Buzura, Ion Băieşu. De maximă importanţă este sectorul de critică şi istorie literară. Cronica literară a reuşit să semnaleze mai toate volumele considerate importante apărute în acest interval. Grupul de cronicari a fost compact, unitar: Dumitru Micu, D. Florea-Rarişte, Ion Oarcăsu, pentru început. Apoi Virgil Ardeleanu, Mircea Tomuş, Petru Poantă, Ion Vlad, Mircea Zaciu, Liviu Petrescu, Ion Pop, Valentin Taşcu, V. Fanache, Mircea Muthu, Costin Tuchilă, Mihai Dragolea, Constantin Cubleşan, Virgil Mihaiu ş.a. La fel de serios poate fi considerat capitolul de recenzii, respectând totdeauna, conform tradiţiei, baremurile ridicate ale unei reviste format carte. Despre o serie
de cărţi de proză, poezie, critică, teatru s-au scris articole de interpretare şi în afara rubricilor, beneficiind de cele mai diverse semnături: Nicolae Balotă, Mircea Braga, Domiţian Cesereanu, Alexandru Duţu, Radu Enescu, V. Fanache, Ion Lungu, Adrian Marino, Dumitru Micu, George Munteanu, Mircea Muthu, Mircea Popa, Cornel Regman, Adrian Popescu, Valentin Taşcu, Teodor Tihan, Mircea Tomuş, Eugen Uricaru,
D.	Vatamaniuc, Ion Vlad, Mircea Zaciu, H. Zalis. Se cuvin amintite şi numeroasele anchete, dezbateri, mese rotunde pe teme de actualitate literară: destinul romanului, direcţiile poeziei, rosturile criticii literare- discuţii onorate de specialişti, critici literari, esteticieni din toate centrele culturale ale ţării. Bogat este şi capitolul traducerilor, fiind de remarcat intenţia revistei de a reface şi întreţine legăturile cu marea literatură universală. S-au desfăşurat chiar şi unele dezbateri pe această temă, dar importante rămân mai ales transpunerile din mari poeţi şi prozatori de pe toate continentele: Mohammed Dib, Leopold Sedar Senghor, Ismail Kadare, Gregory Corso, Stephen Crane, E. E. Cummings, Emily Dickinson, Robert Frost, E. A. Poe, Ezra Pound, Cari Sandburg, Walt Whitman, Saul Bellow, Ernest Hemingway, John Updike, Kurt Vonnegut, W. H. Auden, Erskine Caldwell, John Dos Passos, Theodore Dreiser, William Faulkner, Lawrence Ferlinghetti, Francis Scott Fitzgerald, Henry James, Albert Maltz, Arthur Miller, John Steinbeck, Thomas Wolfe, Go Mo Jo, Li Tai Pe, Lu Sin, Rabindranath Tagore, Yukio Mishima, Saadi, Omar Khayyam, Henry Lawson, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Karel Capek, Franz Kafka, Jaroslav Hasek, T. S. Eliot, William Shakespeare, Oscar Wilde, Dylan Thomas, Graham Greene, Guillaume Apollinaire, Louis Aragon, Alain Bosquet, Charles Baudelaire, Jean Cocteau, Michel Deguy, Victor Hugo, Saint-John Perse, Bertolt Brecht, Yvan Goli, Heinrich Heine, Friedrich Holderlin, Constantin Kavafis, Kostis Palamas, Gheorghios Seferis, Dante Alighieri, Michelangelo Buonarroti, Cesare Pavese, Francesco Petrarca, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Italo Calvino, Curzio Malaparte, Jorge Luis Borges, Julio Cortâzar, Ady Endre, Petofi Sandor, Madâch Imre, Henrik Ibsen, Lars Gustafsson, Artur Lundkvist, Tadeusz Rozewicz, Anna Ahmatova, Evgheni Evtuşenko, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Boris Pastemak, A. S. Puşkin, Rafael Alberti, Vicente Aleixandre, Gabriel Celaya, Federico Garda Lorca, Juan Ramon Jimenez. Alt segment important include studii cu caracter ştiinţific, domeniile fiind folclorul, lingvistica, estetica, istoria, medicina, ştiinţele exacte, filosofia etc., ilustrate de nume precum Ştefan Pasca, Emil Petrovici, Gh. Bulgăr, Al. Graur, Gavril Istrate, Henri Jacquier, Alf Lombard, Dimitrie Macrea, Ion Pătruţ, Romulus Todoran, Nae Antonescu, Romul Munteanu, Tudor Vianu, Nicolae Balotă, Al. Dima, Achim Mihu, Marian Papahagi, Petru Comarnescu, Mircea Ţoca, Andrei Pleşu, Modest Morariu, N. Carandino, Doina Modola, Valentin Silvestru, Pavel Apostol, Mircea Maliţa, Tudor Cătineanu, Radu Enescu, Dumitru Ghişe, Călina Mare, Nicolae Mărgineanu, Constantin Noica, Marcel Petrişor, N. Steinhardt, Constantin Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Hadrian Daicoviciu, Virgil Cândea, Ştefan Pascu, V. Mercea, Raluca Ripan, Eugen Pora, Victor Preda, Valeriu Bologa, Octavian
421 Dicţionarul general al literaturii române
Steaua noastră
Fodor, Dumitru Dumitraşcu ş.a. Au fost consemnate sistematic reprezentaţiile teatrale şi muzicale, expoziţiile de artă, cinematografia, S. constituindu-şi o redutabilă echipă de critici de specialitate: Hie Balea, Doina Modola, Mircea Ghiţulescu, Valentin Taşcu, Negoiţă Lăptoiu, Adriana Topârceanu, Livia Drâgoi ş.a. Ca divertisment, sunt prezentate rubrici de sport, modă (Lia Tanciu), şah, rebus, caricatură (în special seria „fără cuvinte" a lui Octavian Bour). Neîndoielnic, S. a fost concepută şi realizată ca o revistă enciclopedică, din specia publicaţiilor de bibliotecă, preocupată în mod esenţial de prestigiu. Ea se alătură în spaţiul istoriei presei româneşti unor periodice precum „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Sburătorul", „Gândirea", „Revista Fundaţiilor Regale".	V. T.
STEAUA DUNĂRII, periodic editat la Iaşi, de trei ori pe săptămână, de la 1 octombrie 1855 până la 11 septembrie 1856 şi de la 1 noiembrie 1858 până la 5 noiembrie 1860, cu două întreruperi cauzate de intervenţia cenzurii (3 martie 1856-22 mai 1856,11 septembrie 1856-1 noiembrie 1858). între 1856 şi
1858	a apărut şi o ediţie franceză a ziarului, „L'Etoile du Danube", mai întâi la Iaşi, apoi la Bruxelles. De la 2 ianuarie
1859	S.D. fuzionează cu „Zimbrul şi vulturul", apărând un timp sub titlul „Steaua Dunărei. Zimbrul şi vulturul". Redactori, alături de Mihail Kogălniceanu (care rămâne la conducere până la 3 mai 1860), au fost V. Mălinescu, V. Alexandrescu-Urechia, I. M. Codrescu şi N. Ionescu. Gazeta a fost concepută de Kogălniceanu ca principala tribună pentru susţinerea campaniei în favoarea unirii Principatelor Române, iniţial fiind chiar proiectată cu titlul „Unirea". Programul politic, expus în primul număr, avea în vedere obţinerea autonomiei Principatelor şi unirea lor, modernizarea şi liberalizarea instituţiilor sociale, emanciparea categoriilor sociale de jos, desfiinţarea robiei, răspândirea instrucţiunii şcolare. în domeniul literaturii, programul jurnalului relua principalele obiective ale revistelor „Dacia literară" şi „Propăşirea". Se cere scriitorilor să creeze o literatură originală, de inspiraţie naţională, izvorâtă din istoria, moravurile şi tradiţiile autohtone. S.D. se anunţă de la început ca o publicaţie combativă, menită să impună în mişcarea culturală o concepţie bine închegată despre căile pe care trebuie să le urmeze literatura şi limba literară. în polemică directă sau aluzivă cu filologii ardeleni latinizanţi şi cu I. Heliade-Rădulescu, gazeta a respins, în articolul-program şi în câteva intervenţii ulterioare, „direcţia falsă" a teoriilor lingvistice care ignorau evoluţia firească a limbii române. Ca şi în programul „Daciei literare", se proclamă necesitatea criticii, exercitată în numele publicului, al schimbului de opinii, se optează pentru aprecierea exigentă a oricărei scrieri, indiferent de poziţia socială a autorului ei. Cele mai multe versuri incluse în cuprinsul jurnalului (pagini de proză apar cu totul sporadic) sunt ocazionale, mai cu seamă satire politice, fabule, cuplete comice, ode festive, prin care autorii răspund prompt la evenimentele legate de înfăptuirea Unirii şi de lupta pentru realizarea unor reforme sociale. Dintre poeţii de seamă ai epocii publică, destul de rar, V. Alecsandri (Hora Unirei),
■JUI.	*An»tw«A	I.	Oktonnrf
iviMt mml muii ii smirnl
«hλ rrtartis ini JH.
Gr. Alexandrescu şi, cu versuri reproduse din „Dâmboviţa",
D.	Bolintineanu. Cu versuri militante, care slujesc obiectivele politice ale momentului, sunt prezenţi D. Dăscălescu, Gh. Tăutu, Al. Donici, G. Creţeanu, Gh. Sion, I. Ianov, I. V. Adrian, C. D. Aricescu, N. Istrati, Sofia Cocea, Iorgu Caragiali, Gr. Serrurie. Alte nume sunt mai puţin cunoscute:
E.	Cobălcescu, D. Idieriu, D. S. Miclescu, Ioan Pavlov,
G. Nichitache, Teodor Porfiriu. O baladă populară (Ştefan Vodă şi Vlădica Ion) publică viitorul folclorist At. M. Marienescu. In acelaşi timp S.D. a menţinut atenţia asupra mişcării literare prin câteva rubrici („Ştiinţi şi arte", „Literatură", „Bibliografie") şi prin câteva articole şi recenzii, între colaboratori aflându-se C. A. Rosetti şi Alecu Russo, acesta din urmă polemizând cu latinizanţii ardeleni. în sumar intră şi câteva capitole din Schiţări de literatură română de V. A. Urechia. De la 6 mai până la 24 octombrie 1882, din iniţiativa lui Kogălniceanu, Gr. H. Grandea a scos o nouă serie a jurnalului, care, de la numărul 46, continuă însă şi „Resboiul". în partea literară se află, sporadic şi cu producţii nesemnificative, V. Alecsandri, Al. Macedonski, B. P. Hasdeu. Dintre traduceri pot fi menţionate Mantaua de Gogol şi Ocolul pământului în 80 de zile de Jules Verne. Cu acelaşi titlu, „Steaua Dunării", Vasile M. Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, a editat între 1897 şi 1899, apoi în 1907 un ziar politic la Bucureşti.	L. V.
STEAUA NOASTRĂ - OUR STAR, publicaţie apărută la New York, bilunar, apoi săptămânal, cu unele întreruperi, din 11 aprilie 1912 până în 1929, având subtitlul „Gazeta tuturor românilor - The Romanian People's News". Redactor-şef: Iulius E. V. Ioanovici (de la numărul 6/1912 semnează Joanovici), proprietară: Biblioteca Română. într-un Cuvânt înainte. Credinţa noastră. Plan de muncă, redactorul-şef precizează: „Foaia noastră va fi foaia românilor americani. Ea va lupta pentru interesele, deşteptarea şi înaintarea tuturor românilor deopotrivă. Suntem neatârnători". Gazetă a emigranţilor (majoritatea proveniţi din Transilvania şi Bucovina), S.n.-O.S. încearcă să răspundă intereselor acestora cu ştiri din ţară şi din lume, informaţii utile, lecţii de limba engleză, catalogul cărţilor disponibile la Biblioteca Română, literatură. „Rubrica mea", susţinută de redactorul-şef, conţine mici proze cu şi despre ardeleni. Alte rubrici permanente: „Ştiri din Ungaria", „Ellis Island", „Munca şi muncitorii", „Ocolul Americii", „Mica publicitate". în timpul războiului paginile abundă în informaţii referitoare la front şi problemele româneşti în conjunctura conflagraţiei, iar în 1917 se publică
V'
Stefanko
Dicţionarul general al literaturii române 422
Lista scrisorilor din patria veche. Spaţiul rezervat literaturii este acoperit cel mai adesea cu versuri şi proză populară. în primul număr sunt reproduse poezii de Octavian Goga, apoi se includ în sumar, sporadic, versuri de Elena din Ardeal, Emil A. Chiffa, Ioan Jivi, Justin P. Miga, Vasile Stoica şi proză de Iulius
E.	V. Ioanovici. După război, în 1919, publicaţia are subtitlul „Cea mai răspândită foaie săptămânală" şi se îmbogăţeşte cu editoriale şi articole despre noua situaţie internaţională. Acum principalele rubrici sunt „Ştiri din România Mare", „Scrisori din Bucovina", „Ultima oră", „Mica publicitate", „însemnări zilnice" (semnate Laokoon „Renaşterea română" sau numai Laokoon), „Litere, arte, ştiinţe", „Convorbiri despre limbă" (susţinută de Ion Gorun) ş.a. Numărul din 3 septembrie 1919 se deschide cu o tabletă de Emil Isac, Budapesta. Principalul colaborator al rubricii „Litere, arte, ştiinţe" este Leon Feraru, cu versuri (Cântecul de leagăn, Pribegie, Sonete, Poeme,), proză scurtă (scrisă anterior, împreună cu D. Anghel) şi menţiuni istorico-literare: Un manuscris al poetului Dimitrie Anghel, „File uitate" de Dimitrie Anghel şi Leon Feraru. La aceeaşi rubrică apar texte de Barbu Nemţeanu şi Barbu Lăzăreanu, discursul la Academia Română al lui Ovid Densusianu, articole nesemnate (Mihai Eminescu şi greco-bulgărimea). în 1920, între numerele 412 şi 417, sunt intercalate patru apariţii lunare cu caracter preponderent cultural şi literar, în formatul „Gândirii" şi având titlul „Steaua noastră şi România nouă". Editorul acestei publicaţii, Leon Feraru, semnează Un cuvânt de lămurire, unde precizează că românii americani au sprijinit apariţia acestui „organ de cultură", menit să arate americanilor „ce a fost în trecutu-i glorios, ce este şi mai ales ce va fi România mare şi nouă". Se publică versuri de Leon Feraru, Enric Furtună, Barbu Lăzăreanu, Ludovic Dauş, Matei Rusu, Vasile Al-George, proză, memorialistică şi comentarii pe marginea evenimentelor din actualitate, cele mai multe în numărul 415, scris numai în limba română şi consacrat „ideilor româneşti, nouă, sănătoase şi educative". Se tipăresc sau se reproduc texte de
D.	Anghel, Radu D. Rosetti, Emil Isac (Alexandru Vaida, Statui), N. Iorga, Nichifor Crainic (Parlamentul şi literaţii), Al. Vlahuţă (Brăila, în Vrancea), Constantin Graur, Ovid Densusianu (Profesorimea, Preoţimea noastră,), Vasile Pop, Constanţa Marino-Moscu ş.a. Rubrica „Ştiri din România Mare" completează cele patru apariţii. De la numărul 417/1920, când revista revine la formatul, titlul şi conţinutul anterior, comentariile din primele pagini, iniţial nesemnate, abordează două arii problematice: România Mare (La răspântie, Problema basarabeană, Schimbarea Cabinetului, Starea Bucovinei, Vorbiţi româneşte etc.) şi americanizarea. Principalii colaboratori sunt acum I. Glăvaş, Al. N. Ştefănescu, Ion Simu (corespondent din Arad), Ioan Bănciulescu (corespondent din Banat) ş.a. Rubrici noi: „Scrisori din Bucovina", „Scrisori din Basarabia", „Cronica Ardealului", „ Corespondenţă din Banat".	M. P. -C.
STEFANKO, Ondrej (18.111.1949, Timişoara), traducător. Urmează liceul cu limba de predare slovacă din Nădlac (1956-1967) şi Facultatea de Fizică-Chimie a Institutului
Pedagogic din Oradea, absolvită în 1972. Este redactor-şef al revistei „Nase snahy" din Nădlac (1990-1995), al publicaţiei bilingve „Oglinzi paralele - Rovnobezne zrkadla" (din 1996), al revistei „Dolnozemsky slovâk" (1996), editată la Nădlac-Bu-dapesta-Novi Sad, precum şi director al Editurii „Ivan Krasko" din Nădlac.
Poet de limbă slovacă, etnograf, coordonator al unui atlas al culturii populare a slovacilor din România (publicat în 1998), S. desfăşoară şi o asiduă activitate de traducător, fiind autorul unor versiuni în slovacă din scrierile lui Nichita Stănescu, A. E. Baconsky, Ion Mircea, Petre Stoica, Ioan Flora ş.a. A semnat, de asemenea, tălmăcirile din Călătorind în ţara făgăduinţei Antologie de poezie slovacă contemporană (1997), Taina lui Pavel Hron. Antologie de proză slovacă modernă şi contemporană (I-II, 1999), Herbarium pannoniensis. 5 poeţi slovaci din Voivodina (2000), din Zelene mlieko roviny. 5 rumunskijch bâsnikov z Vojvodiny (2001) ş.a. Pentru traducerile din poeziile lui A. E. Baconsky şi Ion Mircea a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Este, totodată, traducător în limba română al unor cărţi din slovacă, selecţia oprindu-se la un număr considerabil de autori.
Traduceri: Ioan Flora, Teleswy svet [Lume fizică], Novi Sad, 1983, ObHehanâ skutocnost'[Realitate asediată], îngr. trad., Nădlac, 2002; Vincent Sikula, Maistorii, Timişoara, 1983 (în colaborare cu Florin Bănescu); Pal'o Bohus, Traşi prin inelul vieţii, Pancevo, 1984; Vit'azoslav Hronec, Oţelul public, Novi Sad, 1988, Rug, îngr. trad., Nădlac, 2002; Dumitru Radu Popescu, Modry lev [Leul albastru], Bratislava, 1988 (în colaborare cu Milan Resutik); Slavco Almăjan, Otâcavxj labyrint [Labirintul rotativ], Novi Sad, 1990; Anton Hykisch, Adoraţi regina, Timişoara, 1991 (în colaborare cu Florin Bănescu); Florin Bănescu, L'udia a viei, kostoly i lipy [Oameni şi lupi, biserici şi tei], Nădlac, 1996; Călătorind în ţara făgăduinţei. Antologie de poezie slovacă contemporană, îngr. trad., Nădlac, 1997; Ivan Miroslav Ambrus, în linişte ninge cu cuvânt, Nădlac, 1997; Dagmar Maria Anoca, Devin mută precum ceilalţi, Nădlac, 1997; Adam Suchansk^, în plină criză de creaţie, Nădlac, 1998; Nichita Stănescu, Sunt pata de sânge - Som krvavâ skvrna, ed. bilingvă, Nădlac, 1998; Taina lui Pavel Hron. Antologie de proză slovacă modernă şi contemporană, I-II, îngr. şi postfaţa trad., Nădlac, 1999 (în colaborare); A. E. Baconsky, Mâtvoly vo vzduchoprâzne a Sebastianov korâb [Cadavre în vid şi Corabia lui Sebastian], Bratislava, 2000; Ion Mircea, Zalesnenă pyramida a ine basne [Piramida împădurită şi alte poezii], pref. trad., Bratislava, 2000; Miroslav Vâlek, Mi-ar plăcea să fiu un faraon cu ochiul de acat, postfaţa trad., Nădlac, 2000; Pavel Vilikovsk^, Calul la etaj, orbul în Vrabie, Nădlac, 2000 (în colaborare cu Florin Bănescu); Ivan Strpka, Rovinsko, sud-vestul. Moartea mamei, Nădlac, 2000; Bohumil Hrabal, Ore de dans pentru vârstnici şi avansaţi, Nădlac, 2000, Barbarul tandru, Nădlac, 2000 (în colaborare cu Florin Bănescu), Prea zgomotoasa singurătate, Nădlac, 2000 (în colaborare cu Florin Bănescu), Acest oraş este în grija comună a locuitorilor săi, Nădlac, 2001 (în colaborare cu Florin Bănescu), Maşinuţa, Nădlac, 2002 (în colaborare cu Florin Bănescu); Jăn Lenco, Cronica didactică a dinastiei de Hohenzollem, Nădlac, 2000; Herbarium pannoniensis. 5 poeţi slovaci din Voivodina, îngr. şi postfaţa trad., Nădlac, 2000; Petre Stoica, Krotkâ archeologia [Arheologie blândă], postfaţa trad., Nădlac, 2001; Zelene mlieko roviny. 5 rumunskych bâsnikov z Vojvodiny [Laptele verde al câmpiei. 5 poeţi români din Voivodina], Nădlac, 2001; Jân Ondrus, înghiţind firul de păr, postfaţa trad., Nădlac, 2001; Ladislau Tazk^, Morminte dunărene, Nădlac, 2001 (în colaborare cu Florin Bănescu);
423 Dicţionarul general al literaturii române
Steinhardt
Stanislav Rakus, Cerşetorii, Nădlac, 2001 (în colaborare cu Florin Bănescu); Milan Rufus, Clopote şi alte poezii, Nădlac, 2002; Milo Urban, Lângă moara din deal - Bătrâneţe, Nădlac, 2002 (în colaborare cu Corneliu Barborică şi Florin Bănescu); Martin Prebudila, Un rezervist firă piele de rezervă, Nădlac, 2002 (în colaborare cu Florin Bănescu).
Repere bibliografice: Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad, 1996,73-76; Valeriu Bârgău, Generaţia '80. Precursori & urmaşi, Deva, 1999, 123-125; Florin Bănescu, Muşchetarii Câmpiei de Vest, Nădlac, 2000,33-40,49-52; Datcu, Dicţ. etnolog, III, 148; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi arcă, Arad, 2001,86-90.	I.	D.
STEINHARDT, N.[icolae] (29. VII.1912, Bucureşti-29.111.1989, Baia Mare), eseist, memorialist şi critic literar. Mama se numea Antoaneta (n. Neuman), iar tatăl, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o fabrică de cherestea şi mobilă în comuna Pantelimon. Luase parte, ca ofiţer în rezervă, la primul război mondial, fusese rănit la Mărăşeşti şi decorat cu „Virtutea militară". O ramură a familiei se înrudeşte cu Sigmund Freud, creatorul psihanalizei. S. urmează clasele primare acasă, apoi la Şcoala „Clemenţa" din Bucureşti (1918-1922), iar cursul secundar îl face la „Spira Haret", liceu reputat care număra atunci printre elevii săi pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica. De confesiune mozaică, urmează (singurul din cei patru elevi israeliţi) cursurile de religie creştină din şcoală cu preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sfântul Silvestru. Printre colegii de liceu se află Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Alexandru Ciorănescu, Marcel Avramescu, Haig şi Arşavir Acterian. S. susţine examenul de bacalaureat în 1929 şi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1934, când intră în Baroul Ilfov. Tot acum frecventează cenaclul Sburătorul. E. Lovinescu înregistrează în Agende literare, la 16 noiembrie 1934, apariţia lui „Steinhardt - Anthistius cu cartea lui de parodii", iar peste două zile prezenţa lui la şedinţa de duminică. La 16 decembrie „citeşte o parodie cu succes". Anthistius este numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyere, iar în primul volum, în genul tinerilor..., publicat în 1934 şi semnat astfel, este vorba de un număr de pastişe, parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Autorul le va repudia mai târziu, socotindu-le neserioase. Participarea lui la cenaclu este marcată de Lovinescu şi în anii următori, până în 1940-1941. Tânărul îl vizitează şi în afara şedinţelor de duminică, de pildă la 18 martie 1937, când vine „cu nişte poezii a unuia din Giurgiu", iar peste oarecare vreme intervine „pentru un rus (scandal politic)". Amfitrionul are şi un mic incident telefonic cu inginerul Oscar Steinhardt şi cu avocatul Velescu - „pentru cele cinci volume Maiorescu", rezolvat cu bine. în septembrie 1939 S. se întoarce de la Paris şi îl vizitează pe E. Lovinescu, în octombrie criticul îi oferă romanele Mili şi Acord final. în mai 1940 participă la o discuţie în casa lui Lovinescu despre politică, laolaltă cu Hortensia Papadat-Bengescu, Dinu Nicodin, Sanda Movilă, D. Corbea şi, cu această ocazie, Dinu Nicodin „se demască filogerman". Relaţiile, cum se vede, sunt cordiale chiar şi în această istorie imposibilă. S. este primit prieteneşte la Sburătorul şi el însuşi
caută compania spiritelor democratice, într-o istorie altminteri plină de discriminări aberante. în Agende se consemnează că în noiembrie 1941 Lovinescu îi expediază Aquaforte. Colaborează din 1936 la „Revista Fundaţiilor Regale" (un articol despre Marcel Proust), apoi la „Libertatea", „Universul literar", „Viaţa românească". împreună cu prietenul său Emanuel Neuman (evocat, sub numele simbolic Manole, în Jurnalul fericirii), publică în 1935 eseul teologic Essai sur une conception catholique dujudaîsme, iar după un an alt eseu, îllusions et realitesjuives. îşi susţine teza de doctorat în 1936, cu studiul Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Leon Duguit. Face călătorii de studii în Elveţia, Austria, Franţa şi Marea Britanie. în 1939 intră, la recomandarea lui Camil Petrescu, în redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale", dar peste un an va fi „epurat" împreună cu Vladimir Streinu şi alţi critici. Revine în redacţie în 1944. Despre viaţa lui în timpul războiului va scrie într-o Autobiografie din 1987: „Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu, încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind socotit «erou din categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii; ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi seama că guvernul ţării - date fiind împrejurările - nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti; afecţiunea mea pentru neamul românesc s-a întărit". Regimul comunist nu se arată deloc blând cu S. E dat afară din casă şi din barou. în 1987 scriitorul mai notează: „Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă
Steinhardt
Dicţionarul general al literaturii române 424
luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată". îşi pune mai acut problema religioasă. Se simte atras din ce în ce mai mult de ortodoxie, graţie, între alţii, lui Virgil Cândea. Studiază cu atenţie literatura patristică şi filosofia creştină şi, după o vreme, se simte apt de convertire: „Eram, în realitate, apt pentru botez - zice el în aceeaşi confesiune -, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase". Amână, totuşi, acest pas hotărâtor pentru viaţa lui spirituală şi morală. în septembrie 1953 îl vizitează pe Noica la Câmpulung, unde filosoful avea domiciliu obligatoriu. O prietenie strânsă se leagă între cineva care caută, cu ardoare, pe Dumnezeu şi un filosof care crede că filosofia poate îndrepta lumea. Au o corespondenţă intensă şi, când S. va fi arestat, se dovedeşte că scrisorile fuseseră interceptate de Securitate. în 1958 Noica este închis împreună cu V. Voiculescu, Dinu Pillat, Sergiu Al-George, Al. Paleologu, Vladimir Streinu, Theodor Enescu. La 31 decembrie 1959 S. este convocat la Securitate şi i se propune: dacă acceptă să fie martor al acuzării în procesul privind „lotul intelectualilor mistico-legionari" va fi lăsat în libertate; dacă nu acceptă va avea un loc în boxă alături de prietenii săi. Cere trei zile de gândire. Ce urmează este o frumoasă şi emblematică parabolă morală, povestită în Autobiografia pe care o scrie „din porunca arhiepiscopului Herineanu şi după îndemnul părintelui arhimandrit Serafim Man", duhovnicul său. în cele trei zile de gândire se duce la tatăl său pentru a-i cere părerea. Tatăl, un bătrân înţelept, îl ascultă cu atenţie şi îi răspunde că acceptând să fie martorul acuzării va avea zile liniştite şi nopţi cumplite, iar dacă nu va depune mărturie împotriva prietenilor săi, va avea nopţi liniştite şi zile teribile, aşa că nu are de ales. S. a înţeles numaidecât raţionamentul tatălui şi îndemnul de a se purta curajos. Refuză propunerea de a fi martorul acuzării şi, în consecinţă, este inclus de Securitate în „lotul mistico-legionar Noica-Pillat". E judecat şi condamnat la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii statului. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla, Aiud, până în august 1964, când este eliberat în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Până atunci are loc în detenţie un eveniment esenţial pentru biografia lui spirituală: la 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, primeşte botezul, devenind creştin ortodox. „Atunci - scrie el mai târziu - n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în
ajutor". A fost botezat în celula 18 „de pe secţia a doua"de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, asistat de doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. A fost stropit cu apă dintr-un ibric smălţuit. Naş i-a fost Emanuel Vidraşcu, coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Ion Antonescu. Un botez, aşadar, clandestin şi cu caracter ecumenic. îl primeşte cu evlavie şi, mai târziu, va lăuda în mărturisirile sale puşcăria care i-a permis creştinarea. Un paradox pe care îl va repeta alt fost puşcăriaş politic: Noica. Şi el va elogia închisoarea pentru că - spune filosoful - aici a avut timp să îşi pună ordine în concepte. Trebuie luată din aceste propoziţii lauda spiritului care în detenţie găseşte o justificare pentru a supravieţui şi pentru a nu se umili. Spiritul care ajunge fie la conceptele filosofiei, fie la „credinţoşenie", după o formulă a lui S. Graţiat, se grăbeşte să desăvârşească Botezul (diaristul îl scrie totdeauna cu majusculă) prin „mirungere" la schitul Darvari, unde primeşte din mâinile preotului Gheorghe Teodorescu sfânta împărtăşanie. Duce de atunci o viaţă creştină, conform regulilor stabilite de Biserică. Despre viaţa lui în puşcărie circulă multe istorii, cele mai multe, probabil, reale. Se zice că temnicerii, pentru a-1 umili şi mai mult, îl vor introduce, de pildă, într-o celulă în care se aflau închişi de mulţi ani foşti studenţi legionari. Ideea prigonitorilor era de a-1 pune într-o situaţie imposibilă în mijlocul duşmanilor săi tradiţionali. El descoperă însă că şi duşmanii potenţiali erau nişte oameni nenorociţi, argăsiţi, doborâţi de suferinţă. Are revelaţia milei, sentiment profund creştin. Altă dată se oferă să îngrijească un deţinut, fost legionar şi acesta, grav bolnav, abandonat de medicii închisorii. îl curăţă, îl hrăneşte şi, în cele din urmă, îl salvează de la moarte. Când bolnavul deschide ochii şi observă cine este salvatorul său (nu altul decât un evreu), îi şuieră printre dinţi o injurie de o maximă vulgaritate. S., netulburat, îşi duce mai departe misia, îngrijindu-1 pe duşmanul care îl insultase. Scena a fost preluată de Marin Preda în romanul Cel mai iubit dintre pământeni. Pentru faptele lui este ţinut în carceră, injuriat de paznicii patibulari, bătut, înfometat. Nimic nu îl face să renunţe. Se oferă să care în locul celor slăbiţi de detenţie hârdăul din celulă, posteşte două zile pe săptămână, face de serviciu la curăţenie peste rând, participă, în fine, la viaţa intelectuală a celulei, povestind din cărţile pe care le-a citit. Cei care l-au ascultat în această „Academie de sub pământ" - cum îi spune Petre Pandrea, alt personaj al rezistenţei intelectuale româneşti - mărturisesc că avea un dar remarcabil de povestitor şi analist. Are o minte vioaie, deschide paranteze, ştie să folosească termeni coloraţi, luaţi din cărţi sau din limbajul străzii (fapt ce se observă şi în scrierile sale), în fine, are din ce în ce mai mult vocaţie de duhovnic. îi încurajează pe cei slabi şi îi ajută pe cei neputincioşi, deşi nici el nu este o stâncă de robusteţe. Scăpat de detenţie, face muncile cele mai grele şi mai puţin potrivite pentru un intelectual cu trupul şubrezit de anii de regim penitenciar: devine, de pildă, încărcător-descărcător pe un camion care furnizează marfă pentru „Alimentara". în 1968 este victima unui accident de circulaţie şi stă în spital multă vreme. La sugestia prietenilor (printre ei se află şi Al.
425 Dicţionarul general al literaturii române
Steinhardt
f	II	II	♦	«	•	<
• 'laiul tericim
Dacia
Paleologu) reîncepe să publice (traduceri, articole, mici eseuri), în „Secolul 20" şi „Viaţa românească". Un deceniu de traduceri, spune el mai târziu. A transpus, între altele, Alain (Studii şi eseuri, I-II, 1973, în colaborare), Rudyard Kipling (Stalky şi compania, 1977). La şaizeci şi patru de ani revine cu un volum de eseuri şi critică literară, între viaţă şi cărţi (1976), urmat de Incertitudini literare (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor). Un debut aşa de târziu reprezintă o performanţă în critica literară românească. S. continuă să scrie, are succes printre tineri, călătoreşte în străinătate, viaţa lui religioasă nedumereşte pe unii contemporani. El tânjeşte după o viaţă creştină mai intensă şi, după moartea tatălui, începe să caute o mănăstire pentru a se retrage. Este ajutat de prietenul său Noica, filosoful care căuta şi el un loc de refugiu şi de meditaţie, pe care îl află la Păltiniş. S. alege mănăstirea Rohia din Maramureş şi, la 16 august 1980, este tuns în monahism de episcopul Justinian Chira şi de arhiepiscopul Teofil Herineanu, iar stareţul, arhimandritul Serafim Man, îl rânduieşte în obştea mănăstirii. Devine bibliotecar, cu obligaţia de a pune ordine şi de a întreţine cele douăzeci şi trei de mii de cărţi câte avea mănăstirea. Este mulţumit că a fost învrednicit să devină călugăr: „Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce
grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngădui să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah - pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego". I se dă voie să ţină o cameră la Bucureşti pentru nevoile lui scriitoriceşti. Apare aici din când în când, îşi vizitează prietenii, ia cărţi cu împrumut, apoi dispare cu lunile. îşi lăsase barbă şi chipul lui, slăbit, semăna din ce în ce mai mult cu o icoană bizantină. Mersul îi e zorit şi nesigur, glasul e, tot aşa, precipitat, cu o tonalitate variabilă. Este în toată fiinţa lui S. un mare neastâmpăr şi o mare bunătate. O bunătate activă, uşor agitată, şi o voinţă neascunsă de a se identifica total cu noua lui condiţie. Nu îşi pierde vremea, are rubrici în revistele vremii, ţine predici, îndrumă vizitatorii, din când în când călătoreşte, în 1982 publică un eseu despre Geo Bogza, apoi Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte (1987), Prin alţii spre sine (1982). Eseurile teologice şi predicile religioase vor fi publicate, după 1990, de ucenicii săi. In martie 1989 angina pectorală de care suferea de multă vreme se agravează şi, plecând spre Bucureşti pentru a consulta medicii, se opreşte la Baia Mare, unde îşi află sfârşitul, în ajunul morţii Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş, ucenici şi prieteni, reuşesc să salveze din chilie o bună parte a textelor sale. Soarta Jurnalului fericirii ~ confiscat de Securitate, rescris, difuzat la Europa Liberă, recuperat de autor în anii '80 - le dăduse de gândit, făcându-i să fie mai vigilenţi şi să pună din vreme la adăpost manuscrisele călugărului de la Rohia. Biografia lui lumească încetează aici. O viaţă demnă, exemplară, într-o istorie plină de violenţă, trădări şi tragedii de tot felul. S. a avut tăria să treacă frumos prin ele.
Nu s-ar putea spune, citindu-i scrierile critice şi mora-listice, că S. nu a avut opera pe care biografia lui o merita. între viaţă şi cărţi arată un moralist învăţat şi fin care se foloseşte de literatură pentru a-şi ilustra conceptele. I-a citit pe moraliştii francezi şi urmează, în eseistica românească, linia Paul Zarifopol - Mihai Ralea, nu aceea a lui Mircea Eliade -Constantin Noica - Mircea Vulcănescu şi, în genere, a crite-rioniştilor. Este prieten cu ei, dar nu face din filosofie o formă de existenţă, ca Noica, sau nu îşi ordonează viaţa în funcţie de conceptele propuse de Mircea Vulcănescu, pe care, altminteri, îl admiră: „activismul disperării", „istorismul prin resemnare". E, în generaţia tânără din anii '30, printre puţinii mistici autentici. îi citeşte pe Andre Gide şi pe Marcel Proust (modelele generaţiei tinere de prozatori de după război), dar nu face o pasiune specială pentru ei. De regulă ostil oricărei forme de „terorism literar" (Jean Paulhan), vrea să împace, prin scrisul său, toate tendinţele estetice „spre zăpăceala şi ciuda exegeţilor, bucherilor şi învăţătorilor şi întru împlinirea sfintei dreptăţi" (Incertitudini literare). Temele sunt foarte variate: de la Cezar Petrescu trece la Thomas Mann, Albert Camus, Paul Valery, William Somerset Maugham, de aici la I. Al. Brătescu-Voineşti, Mateiu I. Caragiale, Ioan Alexandru, apoi din nou la Romain Rolland, Jules Romains, Andre Gide, Căline, Proust, Kipling, Sartre, într-o ordine care contrazice
Steinhardt
Dicţionarul general al literaturii române 426
toate cronologiile. Opera literară - cele mai multe eseuri pleacă de la cărţi apărute - este un pretext pentru disocieri ingenioase şi colorate. Personajele lui Frangois Mauriac „sunt toate pe grătar şi se frig la foc mic", „secretul infernului sartrian este zicerea tatălui, a verbului a face, dispariţia lui din limbaj, însoţită [...] de suveranitatea nemărginită a lui a fi. Faciosfera cedează pasul fiinţosferei. Esse a izgonit definitiv pe facere". Boema lui Artur Enăşescu stimulează o incursiune în mai multe culturi, cu referiri la Eugene O'Neill, Alfred de Musset, G. B. Shaw, A. I. Odobescu, Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, G. K. Chesterton, Goethe, Proust, Lev Tolstoi, Gustave Flaubert ş.a., cu încheierea, deloc surprinzătoare, că boema nu e o soluţie sigură pentru împlinirea artistică. Fantezia eseistului se consumă în beţia asocierilor. în Incertitudini literare vorbeşte de două şcoli în literatura engleză (şcoala ceaiului şi şcoala whiskyului), reprezentate de John Galsworthy şi de Virginia Woolf. Nu se angajează propriu-zis în judecăţi de valoare. Preferă să ia un fapt dintr-o operă şi să îl comenteze în stilul său: stilul unui om de carte pentru care arta este o formă de cunoaştere şi de comunicare în sens moral. Autorul cel mai des citat (în Incertitudini literare, cel puţin) este Dostoievski, iar ideea ce se repetă este aceea de cunoaştere prin suferinţă. Eseistica lui S. se bizuie pe un estetism moral exprimat - şi aici este orginalitatea sa - într-un limbaj în care se răsfaţă vocabulele dâmboviţene. De la „ţicneli" şi „nădufuri", „împănoşaţi boieri" şi de la craii care s-au „pirguit", eseistul evadează spre Hegel şi lumea conceptelor. în studiul despre poezia lui Geo Bogza aplică o retorică neobişnuită, trasă în pseudoconcepte computerizate (ECD, adică: efect de contrast, prin folosirea declamatoriului sau a derizoriului; ESCG: efect silogistic de Concluzii Grave şi de Mare Emoţionalitate; GREX, EP, OŞ, ASBC etc.). Analiza, în interiorul spaţiilor definite în chipul acesta, este normală şi pertinentă. S., care l-a osândit pe Bogza la apariţia Poemului invectivă, îi află acum justificarea estetică în stilul său de excursie livrescă. Stilul criticului, care nu se teme să admire autorii comentaţi - vorbeşte, într-un loc de „neteama de admiraţie" continuă în eseurile, editate postum, din Monologul polifonic (1991). Se află şi aici un moralist care iubeşte jocurile lingvistice ale spiritului cărturăresc. Zice „cu osebire", „filotim", „povăţuitor de neatârnare", „credinţoşe-nie" sau opreşte analiza pentru a face un portret, o referinţă subiectivă, chiar o rugăciune. Criticii literari sunt, de regulă, „răi". G. Călinescu spune chiar că un critic care „nu latră" în text mănâncă degeaba pâinea literaturii. Dar bucuria lui S. e să laude o carte, să admire un autor, să repare o injustiţie. Cere discreţie şi sentimentalitate. Nu se ruşinează să lăcrimeze în timpul lecturii şi să reabiliteze personajele năpăstuite, calomniate. De pildă, personajele lui I. L. Caragiale, cărora le descoperă curăţenia morală, sinceritatea, complexitatea interioară, adică tot ceea ce contestă critica literară tradiţională. El este de părere că opera de artă adevărată este, în chip fatal, morală. Morală, nu moralizatoare. Respectă tradiţiile spiritualităţii româneşti şi face o listă a miturilor esenţiale, printre care figurează ospitalitatea, casa (vatra, căminul, loc de
sfinţenie), cinstea casei (cu „păzitoarea" ei, femeia), concepţia netragică a vieţii etc. Nu îi place structuralismul şi, în genere, e sceptic faţă de şcolile formaliste în critică. Este un tradiţionalist, însă unul european, disponibil, permisiv faţă de fenomenele culturii moderne. Câtă vreme nu se pune problema judecăţii de valoare, discursul critic astfel gândit şi practicat este mai mult decât acceptabil. Dificultatea apare când criticul trebuie să spună da sau nu despre o carte. Spune aproape mereu da şi face analogii care stârnesc mirarea cea mai mare. îi place, de exemplu, o carte a lui Gheorghe Iancovici şi, prezentând-o, o raportează la Gide, Malraux, Valery. Pe Magdalena Ghica o compară cu Shakespare, deloc cunoscutul Cornel Marandiuc îi pare mai comunicativ decât Truman Capote şi, pentru a fi mai convingător, îi cheamă în ajutor pe Plutarh, Jiinger şi Montherlant. Atâta bunăvoinţă în critică strică, totuşi, scara de valori. Critica lui S. se salvează prin eseistica din interior, care place prin imaginaţia ideilor şi prin fineţea portretului moral. In 1991 Virgil Ciomoş a publicat Jurnalul fericirii, o confesiune care se îndepărtează de formele consacrate ale memoriilor şi ale autobiografiei. Este un jurnal de detenţie scris după ce detenţia s-a încheiat. Un jurnal intim care nu respectă clauza simultaneităţii, nici clauza calendarităţii sau a confidenţialităţii. Jurnalul fericirii este ceea ce autorii din secolul al XlX-lea numeau un memorial. Un memorial care vorbeşte despre puşcărie în alt chip decât vorbesc, de regulă, cei care trec prin ea. S. o laudă pentru că aici a descoperit „dreapta credinţă". A văzut de aproape suferinţa, a trăit-o nemijlocit, a descoperit bunătatea, frăţietatea, buna-cuviinţă, toleranţa şi, prin toate acestea, l-a descoperit pe Dumnezeu. Jurnalul fericirii este, în esenţă, jurnalul unei convertiri religioase, şi, totodată, confesiunea unui intelectual care judecă lumea în termenii suferinţei şi ai iubirii. Din acest unghi răul social şi demnitatea morală a individului se văd mai bine decât în pamfletele şi în confesiunile prezente, de regulă, în literatura carcerală. E suficient ca autorul să înfăţişeze într-o jumătate de pagină atmosfera din infirmeria unui penitenciar la începutul anilor '60 ca să înţelegi, cutremurat, cât de jos poate să fie coborât omul în condiţii de detenţie, cât de activă este suspiciunea, ce ură sălbatică poate provoca umilirea individului. Despre toate acestea S. vorbeşte însă cu înţelegere şi dragoste. El nu îl condamnă pe omul în suferinţă, îi iartă dinainte slăbiciunile, căderile şi gândeşte, ca S0ren Kierkegaard, că libertatea e contrariul păcatului, nu altfel, adăugând sugestia credinţei. Omul nu e fericit cu libertatea, cu inteligenţa şi ştiinţa lui dacă nu are credinţă. Şi, ca să o aibă, trebuie să ştie să o caute, iar când o găseşte, să se roage de Dumnezeu să ajute necredinţa lui. De aceea, Jurnalul fericirii, jurnalul unei convertiri religioase se deschide cu aceste cuvinte din evanghelistul Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Este neîndoios cartea cea mai frumoasă a lui S. şi, în acelaşi timp, una din cărţile de căpătâi ale literaturii confesive româneşti. Ea impune un destin, în sensul pe care îl dă Malraux acestui concept: destinul unui om care ştie să îşi transforme experienţa într-o formă a conştiinţei sale. Scriitorul trece printr-o experienţă existenţială greu de imaginat şi iese din ea ca un spirit mistic bucuros,
427 Dicţionarul general al literaturii române
Steinhardt
precum Sfântul Francisc d'Assisi, că trăieşte printre lucrurile umile şi aduce laudă lui Dumnezeu că i-a dat suferinţa care i-a revelat credinţa adevărată. După dispariţia lui S. au apărut scrierile sale teologice (Predicile), dar şi o serie de convorbiri, cum sunt acelea cu Zaharia Sângeorzan, rezultat a „365 de întrebări incomode", adresate între 11 ianuarie 1988 şi 11 martie 1989, însă tipărite în 1992. Monahul a răspuns prompt, cu voioşie chiar, într-o deplină libertate a spiritului la întrebările ce i s-au pus. A ieşit o carte despre asceză, poezie, iubire, păcat, în fine, o carte despre făţăria şi corupţia care au pătruns în societatea românească şi îi ameninţă fiinţa morală. O face în chip colocvial, din loc în loc cu o nebănuită incisivitate. Nu se sfieşte să îşi judece contemporanii (îndeosebi pe scriitori) şi să îşi spună părerea fără ocolişuri despre operele şi comportamentul lor social. Nu a renunţat de tot la „neteama de admiraţie", dar începe să îşi nuanţeze bunătatea când e vorba de judecata morală. Călugărul ştie şi să afurisească atunci când este cazul, nu numai să laude. In sprijin are buna lui credinţă. Când îi judecă pe alţii, nu îi judecă din invidie şi cu ură. Şi apoi, nu se ocroteşte nici pe sine, e chiar mai aspru decât cu ceilalţi. Nu se consideră nici scriitor bun, nici bun călugăr. Este doar un om care a descoperit calea adevărată (credinţa creştină ortodoxă) şi încearcă să meargă pe ea cu păcatele, limitele, neputinţele sale. Nu are cum să nu îţi fie simpatic acest călugăr instruit, căruia îi ierţi micile severităţi morale şi, din când în când, ezitările gustului estetic. Personajul din aceste replici inteligente, pline de fantezie, cu momente de smerenie, este acela cunoscut din jurnal. Mai ager, parcă, mai maliţios, cu judecăţi de valoare tranşante, grav când e vorba de lucruri grave, bun psiholog şi portretist - în latura morală - foarte dibaci. Are o morală, dar nu se grăbeşte să construiască un sistem. Este morala „creştin-existenţială", nu „bucherească şi ipocrită", zice el într-un loc. „Creştin existenţial" este o definiţie care i se potriveşte. Când răspunde corespondentului său de la Iaşi, se simte „bătrân şi resemnat", dar scrie „detaşat şi voios", nu are teorii, nu crede în estetică şi nu crede nici în idei. Ideile duc la ideologie şi ideologiile au devenit, în secolul al XX-lea, primejdioase. Scrie „totodată bătrâneşte şi copilăros", de aceea e mirat că este luat în serios şi e socotit critic literar. Se consideră doar un diletant. Se răsfaţă, desigur, nu trebuie crezut la acest capitol. Scriitorii lui favoriţi simt Thomas Mann, Proust, Dostoievski, Charles Peguy, Jules Verne, Eminescu, Mateiu I. Caragiale, Alphonse Daudet. Eticul şi esteticul îi par noţiuni identice şi, de când l-a citit pe L. J. Wittgenstein, nu mai face nici o deosebire între ele. Morala este, de altminteri, esenţială în toate actele spiritului, inclusiv în critica literară. „Doi bani nu face - spune el - în lipsa unei viziuni morale a lumii şi a lucrurilor." Pe Noica, prietenul şi maestrul său spiritual („în afara părinţilor mei, e omul care mi-a influenţat cel mai mult viaţa"), îl iubeşte, îl consideră un mare scriitor, dar nu îi iartă necredinţa. Nici pe Cioran nu îl acceptă integral: om bun, sincer, îndatoritor, inteligent, dar, ca scriitor, este „un personaj fabricat" după gustul publicului francez. Zice chiar mai mult decât atât despre prietenul său parizian: „E un mare stilist care a ştiut să meargă până la
capătul obrăzniciei şi terorismului verbal, până la capătul deznădejdii şi ameţelii, potrivit gustului cultural al Occidentului". Ar fi ceva de obiectat aici şi anume că s-a întâmplat, parcă, invers: gustul cultural francez s-a adaptat, mai degrabă, lui Cioran. Monahul de la Rohia nu îi scuză lui Cioran lipsa de religiozitate, nihilismul şi, în ultima vreme, faptul că şi-a pierdut modestia şi discreţia adaptându-se moralei occidentale. S. are, în genere, „o bună aşezare", cum ar spune Noica, faţă de valori. în I. L. Caragiale vede un scriitor „abisal" de talie mondială, în Mateiu descoperă fastul şi dulceaţa melancoliei, la Eminescu, Blaga, Iorga, Rebreanu observă ceea ce trebuie. Numeşte fundamentalismul, de orice fel, o „nebunie logică" şi pe Hristos un „mântuitor cosmic", în sensul dat de Teilhard de Chardin. îi este dor de oameni ca Paul Zarifopol şi Mihai Ralea, relativişti sceptici, eseişti iuţi la minte („iuţeala" este un atribut drag lui S.), chiar dacă nu sunt credincioşi. Nu îi place în nici un fel „spiritul şmecheresc" şi cea mai mare durere a lui este să vadă că lumea merge tocmai spre şmecherie, fariseism, duplicitate. Pune deasupra tuturor valorilor puterea morală, nu sinceritatea. îl respinge, de aceea, pe Gide, care crede că sinceritatea scuză totul. Consideră sinuciderea o ratare, un păcat. Modelul lui de existenţă este preotul de ţară. Dumnezeu este pretutindeni, de preferinţă în locurile nebănuite, rugăciunea adresată lui Dumnezeu nu e pentru a primi răsplata raiului, ci „din dragoste pentru un Dumnezeu care s-ar putea să nu existe". Eseurile teologice din Dăruind vei dobândi (1992) vorbesc despre „dulcea taină" a creştinismului sau, mai direct spus, despre ce înseamnă a fi în zilele noastre un bun creştin. De oriunde ar porni, teologul ajunge la această chestiune. Călugărit, el se duce smerit la superiorul mănăstirii şi îl întreabă dacă în noua lui condiţie mai are dreptul să scrie. Dezlegat, monahul Nicolae ia în serios îndemnul şi scrie fără frică aceste „cuvinte de credinţă" în care amestecă fantasmele cărturăreşti cu reprezentările sale religioase. Ele nu pot fi rezumate şi nici nu se poate scoate din ele un număr de concepte teologice. S. le acceptă pe acelea care sunt şi comunică în marginea lor meditaţiile sale morale, temător, mereu, să nu cadă în păcatul trufiei. Mulţumeşte, întâi, Domnului că i-a îndepărtat solzii care îi acopereau vederea şi i-a dat putinţa de a-şi cunoaşte „păcătoşenia, nimicnicia şi ticăloşia". Deschidere bună pentru un credincios smerit. Să se observe că lui îi plac şi scriitori minori (cazul I. Al. Brătescu-Voineşti) şi e de părere că modestia le stă bine tuturor, dar mai cu seamă oamenilor inteligenţi, că el s-a retras în singurătatea de la Rohia nu pentru a se sălbătici, ci, cum zice Efrem Şirul despre ultimul proroc al Vechiului Testament, pentru „a îndulci în pustie sălbăticia lumii". în pustie nu uită de obligaţiile cărturăreşti, scrie, citeşte, primeşte semnele de simpatie din presa literară, notează impresii despre poezia feminină (un amestec surprinzător de nume şi cărţi de toată mâna), meditează la „înduhovnicirea cosmosului" şi nu uită să mai spună o dată că a fost fericit în detenţie pentru că acolo a cunoscut taina botezului. „Convertirea este un acces la fericire", explică el. Nu îi acceptă pe habotnici şi, la urmă, „descotorosit de ură", se roagă şi pentru evrei, şi pentru
Steinhardt
Dicţionarul general al literaturii române 428
prigonitorii lor, legionarii asasinaţi din porunca lui Carol al
II-lea, zicând că toţi au dreptul la iertare. Această mărturisire va produce multă iritare. S. se apără dinainte, aducând exemplul lui David Ben Gurion care s-a îmbrăţişat cu Konrad Adenauer. Preconizează o nouă îngăduinţă în lume şi se roagă încă o dată pentru ca „îndurarea" să îi lege pe oameni. Este şi aici recunoscător poporului român şi vorbeşte, în termeni superlativi, de mărinimia lui. Despre evenimentele tragice de la începutul anilor '40 are un punct de vedere: România a fost „singura ţară aflată sub influenţa germană în timpul celui de-al doilea război mondial, în care evreilor nu li s-a aplicat programul de exterminare conceput de Hitler şi de oamenii săi; mărinimiei acesteia, a poporului român, socotesc că trebuie să i se răspundă cu simţăminte de ataşament şi gratitudine". Tragedie complexă, S. o judecă şi o încheie în spiritul unui umanism creştin.
Vasta activitate publicistică a lui N. Steinhardt, începută încă înainte de război, întreruptă de regimul realismului socialist şi condensată apoi în volumele apărute în deceniul al nouălea, poate fi calificată în primul rând drept cea a unui colportor intelectual de elită. [...] Condei harnic şi alert, el a vehiculat ideile şi operele culturii moderne şi contemporane, punând cultura lor la îndemâna oricui a fost dispus să o privească. [...] Calificându-se însuşi drept „autor-amator", recunoscând că îi place mai ales să „hoinărească absolut slobod printre idei, imagini, cărţi, amintire şi vise", el mărturiseşte cât se poate de onest despre sine. [...] Steinhardt discută despre literatură cu pasiune şi, în cazurile clasate mai ales, cu pricepere şi competenţă, fără a se dedica totuşi profesiunii de critic literar, pe care o condiţionează în primul rând, parafrazându-l pe Andre Gide, de capacitatea de a admira, o capacitate caracterizată de dânsul drept „mărinimoasă şi nobilă".
I.	Negoiţescu
Jurnalul fericirii este o carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică [...], humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură şi altele.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: în genul.. . tinerilor, Bucureşti, 1934; ed. (în genul lui Cioran, Noica, Eliade...), postfaţă Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1996; Essai sur une conception catholique du judaisme (în colaborare cu Emanuel Neuman), Bucureşti, 1935; Illusions et realites juives (în colaborare cu Emanuel Neuman), Paris, 1936; ed. 2, Satu Mare, 2000; între viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1976; Incertitudini literare, Cluj-Napoca, 1980; Geo Bogza
-	un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului, Bucureşti, 1982; Critică la persoana întâi, Cluj-Napoca, 1983; Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, Bucureşti, 1987; Prin alţii spre sine, Bucureşti, 1988; Jurnalul fericirii, îngr. şi postfaţă Virgil Ciomoş, Cluj-Napoca, 1991; ed. postfaţă Virgil Bulat, Cluj-Napoca, 1997; Monologul polifonic, îngr. Virgil Bulat, Cluj-Napoca, 1991; Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Baia Mare, 1992; ed. 2, îngr. Ioan Pintea, Cluj-Napoca, 1994; Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Bucureşti, 1992; ed. 2, Bucureşti, 1998; Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Cluj-Napoca, 1993; între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Târgu Mureş, 1994; Călătoria unui fiu risipitor, îngr. şi pref. Ioan Pintea,
Bucureşti, 1995; Cartea împărtăşirii, îngr. Ion Vartic, Cluj-Napoca, 1995; Drumul către isihie, îngr. Oana Cătina, Cluj-Napoca, 1999; Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), îngr. Monica Mânu, Bucureşti, 2000; Ispita lecturii, îngr. şi introd. Ioan Pintea, Cluj-Napoca, 2000; Eu însumi şi alţi câţiva, îngr. Ioan Pintea, Cluj-Napoca, 2001; Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală", I-II, îngr. Ioan Pintea şi Radu Săplăcan, Iaşi, 2001-2002; N. Steinhardt în interviuri şi corespondenţă, îngr. Florian Roatiş, Baia Mare, 2001. Traduceri: Sherwood Anderson, Winesburg în Ohio, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1969; ed. Bucureşti, 1993; James Barlow, Personalul de 1 şi 6', Bucureşti, 1971; Max Olivier-Lacamp, Focurile mâniei, pref. Al. Paleologu, Bucureşti, 1972; David Storey, Viaţa sportivă, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1972; Alain, Studii şi eseuri, I-II, cuvânt înainte Mihail Sebastian, pref. Ion Pascadi, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Alexandru Baciu); Robert Graves, Claudius zeul, Bucureşti, 1974; Leigh Hunt, Thomas Carlyle, Aldous Huxley, în Eseul englez, II, îngr. şi pref. Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1975; Gaston Boissier, Cicero şi prietenii săi, pref. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1977; Rudyard Kipling, Stalky şi compania, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1977, Domnia-sa preacinstitul elefant, Bucureşti, 1978, Three Short Stories - Trei nuvele, pref. Liana Petrescu, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Micaela Slăvescu).
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „între viaţă şi cărţi", RL, 1976,26; Mircea Ivănescu, „între viaţă şi cărţi", T, 1976,8; Vlad, Lectura, 51-57; George, Sfârşitul, II, 312-315; Ciobanu, însemne, II, 329-333; Culcer, Serii, 20-23; Constantin Pricop, „Critică la persoana întâi", CL, 1983,10; Gheorghiu, Reflexe, 119-121; Grigurcu, între critici, 140-143; Paleologu, Alchimia, 156-162; Raicu, Fragmente, 395-401; Simion, Scriitori, III, 562-567; Cristea, Fereastra, 113-118; Doina Uricariu, Scrisul îndrăgostit, RL, 1989,4; Ion Bogdan Lefter, Un om liber, CNP, 1990,6; Leontin Cupăr, Prin alţii spre sine (interviu cu N. Steinhardt), F, 1991,1; Nicolae Manolescu, Nopţi şi zile, RL, 1991,17; Ovidiu Pecican, Fericitul Nicolae, ST, 1991,4; Florin Berindeanu, Mona(r)hia superioară, CNP, 1991,20; George Popescu, Arta refugiului. Un jurnal al beatificării, R, 1991,5-6; Tania Radu, „Monologul polifonic", LAI, 1991, 27; Cartea unui scriitor creştin: „Jurnalul fericirii" de N. Steinhardt, F, 1991, 9 (semnează Ion Simuţ, Florin Ardelean, Tiberiu Ciorbea, Ioan Moldo van, Dumitru Chirilă, Traian Ştef); Gheorghe Grigurcu, Creştinismul în tradiţie liberă: N. Steinhardt, VR, 1991,9; Simona Furdui, Calea spre fericire, ECH, 1991,10-11; Achim Mihu, Rohia, Sebeş, Păltiniş, ECH, 1991,10-11; George Carpat-Foche, Pecetea gratiilor, RL, 1991,48; Virgil Leon, Pre-critica fericirii, APF, 1991, 12; Florin Mihăilescu, Estetică şi moralism, ST, 1991, 12; Theodor Enescu, Amintirea lui N. Steinhardt şi „Jurnalulfericirii", „22", 1992,11; Nicolae Mecu, Portretul înţeleptului la tinereţe, RITL, 1992,1-2; Monica Pillat, „Jurnalul fericirii", RITL, 1992,1-2; Eugenia Tudor-Anton, „Monologul polifonic", RITL,
1992,1-2; Ion Simuţ, Destinul unei cărţi, cartea unui destin, RL, 1992,35; Maria-Elena Ganciu, „Didahii" la sfârşitul mileniului, ECH, 1992, 7-9; Alexandru Paleologu, A fost cel mai bun prieten al meu, VR, 1992,8-9; Toma Pavel, Jurnalul lui Nicu Steinhardt, „22“, 1992,41; Cristea, A scrie, 45-53; Alexandru George, Critica lui N. Steinhardt, RL, 1993, 4, 5; Adrian Popescu, înţeleptul de la Rohia, ST, 1993,1; Mihai Iacob, Despre tristeţea „rezistenţei prin cultură", RL, 1993, 14; Valeriu Cristea, N. Steinhardt - scriitor, monah, profet, CC, 1993,4; Valentin Chifor, Sub semnul iubirii, ST, 1993, 5; Maria-Elena Ganciu, Poveste de dragoste, ECH, 1993, 7-8; Vlad Pavlovici, Imitatio Christi, ST, 1993, 8-9; Aurel Martin, „Primejdia mărturisirii", RL, 1993,47; Grigurcu, Peisaj, 1,11-24; Ierunca, Subiect, 233-244; Simion, Mercutio, 301-302; Adriana Cean, Asumare şi destin, ECH, 1994, 4-6; Arşavir Acterian, Cum am devenit creştin, Bucureşti, 1994,76-77; Lovinescu, Unde scurte, III, 342-346, IV, 356-361, V, 26-30; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 413-421; Simuţ,
429 Dicţionarul general al literaturii române
Stelaru
Incursiuni, 306-313; Horia Stanca, Aşa a fost să fie..., Cluj-Napoca, 1994, 243-244; Octavian Soviany, Caragiale şi teologia comeseniei, CNT, 1995, 30; Bogdan Popescu, Lupta cu plictiseala, CC, 1995,8-9; Tania Radu, Un Steinhardt, LAI, 1995, 37; Ierunca, Semnul, 159-164; Cornel Vâlcu, Săritura peste cal, ST, 1996,4-5; Adrian Popescu, Dialoguri şi însoţiri, ST, 1996,11-12; Lovinescu, Sburătorul, II, 379, IV, 122,125,126, passim, V, 66, 69, passim, VI, 54, 55, passim; Alexandru Sever, Epistolă despre convertire, APF, 1997,9; Zaciu, Departe, 127-135; Dan Croitoru, întrebări pentru un an, RL, 1999,13-14; Liviu Câmpeanu, Capacitatea de a admira,
F,	1999, 7-8; Dicţ. analitic, II, 310-313; Glodeanu, Incursiuni, 199-217; Simion, Fragmente, III, 213-237; N. Steinhardt sau Fericirea de a fi creştin, îngr. Florian Roatiş, Baia Mare, 1999; Florin Rogojan, Cum să evadezi din totalitarism. Opţiunea Steinhardt, ST, 2000, 2-3; Alex. Ştefănescu, Expeditor: N. Steinhardt, RL, 2000,18; Gheorghe Grigurcu, Un estet al fiinţei, VR, 2000,8-9; Dan C. Mihăilescu, Răspunsurile monahului rătăcitor, „22", 2000,41; George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt, Braşov, 2000; Dicţ. esenţial, 796-797; Cristea-Enache, Concert, 429-434; Manolescu, Lista, II, 316-319; Micu, Ist lit., 783-784; Petraş, Panorama, 593-594; Pop, Viaţă, 19-36; Popa, Ist lit, II, 1055-1056; Simion, Ficţiunea, III, 363-371; Arşavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, Cluj-Napoca, 2002; Cristian Bădiliţă, Două cărţi despre iudaism ale lui N. Steinhardt, CL, 2002,12; Constantin Mihai, N. Steinhardt Intelectualul-monah sau monahul-inte-lectual, CL, 2002,12; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 79-83; N. Steinhardt prin alţii, în postumitate, îngr. Florian Roatiş, Baia Mare, 2002; Alex. Ştefănescu, Nicolae Steinhardt, RL, 2003, 20-21; Săndulescu, Memorialişti, 250-254.	E.	S.
STELARU, Dimitrie (pseudonim al lui Dumitru Petrescu; 8.III.1917, Segarcea-Vale, j. Teleorman - 28.XI.1971, Buftea),
Autoportret
poet, autor de teatru şi proză. Este fiul Paşcăi (n. Preotu) şi al lui Dumitru Petrescu, plugar şi cizmar, mort în primul război mondial. Mama recăsătorindu-se în 1924 cu Florea Stoicea, zidar şi antreprenor de case din Turnu Măgurele, S. face aici şcoala primară şi trei clase gimnaziale la Liceul „Sf. Haralambie". Este trimis de tatăl vitreg, de confesiune adventistă, la Institutul Biblic de Educaţie Creştină din Stupini, lângă Braşov, unde va învăţa între 1931 şi 1936. In „Semnele timpului", revista Institutului Biblic, îi apar în 1935 versuri sub iscălitura Dumitru D. Petrescu. La Braşov scoate, probabil tot în 1935, volumul Melancolie, semnat D. Orfanul. Părăsind institutul, începe o viaţă de „înger vagabond". Străbate România ciscarpatică, poposeşte la Iaşi, la Bacău şi mai ales la Bucureşti. în căutare de lucru, încearcă să devină brutar, zidar. în mod sigur e hamal în Gara de Nord. Doarme în ganguri şi pe sub scările unor clădiri. Biografia „orfanului" seamănă cu a poetului catolic englez Francis Thomson, care, bolnav, doarme pe sub podurile Tamisei, şi cu aceea a lui Leon Deubel, autor al unui singur volum, Regner, apărut în 1913, an în care s-a sinucis, nemaiputând îndura mizeria. Potrivit relatării proprii, S. ar fi încercat să se înece, la Constanţa, în timpul războiului. Ducând o asemenea viaţă, fostul seminarist nu conteneşte să scrie. Şi, cu toate că este dintre acei pe care „nimeni nu i-a primit niciodată, nimeni, nimeni", reuşeşte să publice. îi apar versuri în „România literară" a lui Cezar Petrescu, în „Gând şi faptă", „Raza literară". Scoate şi noi cărţi de versuri, unele consemnate în presă - Abracadabru (1937), Preamărirea durerii (1938) -, altele doar menţionate (ulterior) de autor, care şi le vindea, inclusiv sub formă de foi volante, pe stradă şi în localuri. Sub numele literar definitiv, dat în 1938 de Eugen Jebeleanu, e prezent în „Universul literar", „Vremea", „Pan", „Basarabia literară", „Galeria", „Dacia rediviva", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Teatrul Naţional", „Almanahul teatrului românesc". Constituie, cu Geo Dumitrescu, Dinu Pillat, Al. Cema-Rădulescu, Marin Sârbulescu ş.a., gruparea Albatros, colaborează la revista omonimă şi publică Noaptea geniului (1942). Frecventează cenaclul lui
E.	Lovinescu, care îi oferă medalionul Planetă de poet nou, folosit ca prefaţă la volumul Ora fantastică (1944; Premiul Socec). Spre a forţa atenţia publică, poetul a recurs, în 1940, la o farsă: şi-a anunţat în presă, cu concursul unor amici, decesul şi a lăsat să se descrie ceremonia înhumării. în primii ani postbelici îi sunt găzduite versuri în „Revista Fundaţiilor Regale", „Lumea", „Democraţia", „Facla", „Tinereţea", „Opinia liberă" din Ploieşti şi i se editează Cetăţile albe (1946). Se căsătoreşte în 1947 cu Despina Berlingher, profesoară la Turnu Măgurele, unde se stabileşte şi el. Publică poeme în săptămânalul local „Drum nou". Un an mai târziu îşi urmează soţia la Mangalia, apoi, în 1949, la Negru Vodă. Nu rămâne mult timp în mediul rural: merge la Constanţa, intră în redacţia ziarului „Dobrogea nouă" (1949-1950), devine secretar al Filialei din Dobrogea a Uniunii Scriitorilor şi conduce un cenaclu literar. Renunţă curând la aceste îndeletniciri, îmbrăţişând-o pe cea de funcţionar, dar o abandonează, spre a se face hamal în port. Dorul de ducă îl mână din nou la drum şi, după
Stelaru
Dicţionarul general al literaturii române 430
ce cutreieră Dobrogea, şi nu numai, prestând munci necalificate pe şantiere, ajunge tocmai la Petrila, unde se angajează miner. în 1954 e la Bucureşti. Divorţând, se recăsătoreşte, în 1955, cu pictoriţa Rodica Milde Pândele; convieţuieşte cu ea şase ani, pentru ca, după despărţire, să se însoare, a treia oară, cu Anghelina Cioacă. Va locui succesiv la Sinaia, Turnu Măgurele şi Buftea. Reapare în librării în 1955, cu un basm în versuri, Fata pădurarului, urmat peste un an de altul, Gelu, iar în 1957 de „feeriile" Şarpele Marao şi Vrăjitoarele. Culegerea de poezii Oameni şi flăcări, tributară orientării realist-socialiste, datează din 1963. Urmează Mare incognitum (1967; Premiul Uniunii Scriitorilor), cuprinzând o selecţie din versurile anterioare şi un ciclu inedit, intitulat Antirăzboinice, apoi Nemoarte (1968), Coloane (1970), înaltă umbră (1970), Păsări incandescente (1971), volumul de povestiri Fata fără lună (1967), alt basm în versuri, Cei din lună (1969), dar şi Poeme dramatice: Leru. împăratul Nix (1970), scrierea autobiografică Zeii prind şoareci (1968). în aceşti ani colaborează la „Gazeta literară", „laşul literar", „România literară", „Steaua", „Tribuna", „Vatra" ş.a. De-a lungul vremii a mai semnat Dumitru D. Petrescu, D. Petrescu-Orfanul, Anton Olaf. Apariţia a trei volume, Cetatea de marmură (1939), Vagabondul (1941) şi Trecere (1942), invocate de poet, dar şi de AL Piru, nu este certă.
„Prinţ" zdrenţăros al boemei lirice bucurestene, S. a scris cea mai autentică poezie românească a condiţiei de paria. De paria „genial", trebuie specificat numaidecât. Atribuind, integral, eului liric propria biografie, poetul îi conferă implicit şi calitatea de „stelar": „Vântură vântul şiroaie,/ Stelaru merge în ploaie./ I-e foame!". „Stelarul" cară geamantane, cufere, saci de ciment, aşa cum Iisus îşi ducea crucea („Vom porni în Gara de Nord tremurând,/ Strecurându-ne, urmăriţi, pe lângă porţi./ Alături de hamali vom duce bagaje..."; „Sunt hamal în portul Constanţa./ Car saci de ciment,/ Duc lăzi cu geamuri/ Şi mănânc ce găsesc"), „caută pâinea în taverne, în şanţuri,/ Ca un lup rătăcit", „vântură străzile oraşelor" şi îşi „aruncă [...] anii tineri în azilurile de noapte", dar, sub regimul nocturn, devine „geniu". Noaptea îl restituie patriei lui eterne, incoruptibile, lumii visului: „Ţara mea e în vis aşezată". în „cetăţile albe" ale visului, ca în folclor, ca în poezia lui Lucian Blaga ori ca în Cântecul mut al lui Tudor Arghezi, „coboară transceden-tul". Un transcendent profan, ce ia înfăţişarea lunii, multiplicată. E o lună atât de familiară, încât visătorul „o simţea printre degete, în inimă, pe gene" şi, intrată în odaia lui, i se răsturna pe masă, desfăcându-şi părul şi metamorfozându-se continuu: „Prietena mea luna nu mai era luna — / Izvorau din ea alte luni, alte luni, un alai". în vis poetul îşi recuperează eul profund, acela de „stelar", de arhanghel al stelelor, de Lucifer: „Ce minunat Lucifer eram/ Lângă şoldurile de lună", în timp ce în spaţiul profan poetul e un „heruvim" suferind, un „înger" damnat, pierdut între declasaţi, „nedorind decât sărutul bolnav al Morţii, / Sărutul cald al Morţii", şi doar Iuda îl identifică sub această mască mortuară pe Mesia: „Doamne, Stelaru Cristoase,/ Sub banca din parc mai e loc/ Şi pentru obositele tale oase". Altfel spus, invarianta particularizantă a lirismului lui S. e un cabotinism ingenuu. Autoportretizân-
du-se ca haimana, ca golan, poetul o face cu un orgoliu suveran şi întrebuinţează, vorbind despre sine, pluralul majestăţii: „Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa". Asemenea lui AL Macedonski, dintre „poeţii blestemaţi" autohtoni, autorul Orei fantastice trăieşte, tot timpul, cu sentimentul valorii sale paradoxale, neînţeleasă de contemporani. Dar atitudinile pe care le afişează nu sunt agresiv trufaşe, provocator orgolioase, ofensive. „îngerul vagabond" nu sfidează „soarta nendurată", nu se proclamă, cu aroganţă, „puternic împărat", nu se visează mergând spre „cetăţile albe" ca emir, ci îşi asumă condiţia singurătăţii umile: „Am rămas în oraşul meu singur/ ca o pasăre ucisă de săgeţi", se simte „atât de singur în lume/ Ca un Dumnezeu fără cer,/ Fără oameni şi fără dragoste", îşi „aude rădăcinile/ Cum se întorc în pământ,/ în pământ şi-n moarte". Departe de a-şi dori, ca autorul Rondelurilor, „castele în Spania", boemul stelelor îşi alină suferinţa cu speranţa umilă de a avea cândva „pâine, pâine/ Şi-un kilogram de ismă pe masă". Neezitând să îşi etaleze, ca Macedonski, mizeria materială, şi-a creat însă un stil al sincerităţii diferit de cel macedonskian, ca şi de cel, mult mai rafinat, al lui G. Bacovia, care îşi comunică drama cu detaşare. O joacă, o teatralizează, posedând la perfecţie arta de a mima autodetaşarea ironică. La el „preamărirea durerii" nu e niciodată „literatură" la vreun mod afişat. Dacă vorbeşte despre sine autoironie, tonul e atât de ostentativ prezumţios, în derâdere, încât nu încape nici o îndoială că este expresia deznădejdii. Autorul Nopţii geniului - după cum relatează cei care l-au cunoscut - îşi trata poemele ca şi cum nu erau decât notaţii pentru el însuşi. La cenacluri refuza să le citească, i le citeau alţii, şi, pentru a o face, îl percheziţionau până la piele, spre a i le smulge din buzunare. Lăsa în redacţie unicele exemplare pe care le avea. Căci S. nu îşi considera poezia un produs artistic, ci, probabil, un simplu jurnal. De aici şi adoptarea versului alb, şi, în genere, nesupunerea la canoane. Nu lipsesc, totuşi, indicii ale preocupării de artă. Cea mai evidentă e majuscularea cuvintelor-obsesie, ca în versurile lui Emil Botta. Luceafărul căzut convieţuieşte cu „buna Tristeţe", modelul său uman e „Prinţul Noroc". Neoromantic trecut prin simbolism (varianta „decadentă"), S. se exprimă de cele mai multe ori direct, dar şi prin autoproiecţie în alte făpturi, nu numai umane, identificându-se cu toate fiinţele refractare existenţei canonice: bufoni, acrobaţi, nomazi, animale. Componenţii unei şetre, „trista balerină", „despletită, nebună", din Shanhai, mica vânzătoare de ziare, „încovoiată, ca o viperă, pe jos", „paiaţele lui Cocteau", fără mâini şi picioare, artistele circului din Turnu Măgurele - şi maimuţele de acolo, ce „scânceau între zăbrele" orbii, „patru umbre" care „de la Nord la Sud căutau Soarele", câinele negru de pe maidan sunt tot atâtea alter egouri ale poetului. Deosebite afinităţi îşi descoperă cu specia canină şi chiar se identifică, asemenea lui Gherasim Luca, explicit cu aceasta: „Noi - îi zice poetul câinelui părtaş la foame - suntem fraţi şi regi/ între nebunii de jos", iar altă dată se întreabă: „Când o să mă întorc/ La câinele meu Stelaru?". „Geniul" hoinar face, uneori, haz de necaz în
431 Dicţionarul general al literaturii române
Stelaru
stilul lui Jean Richepin: „Era un flăcău, hai, hai -/ Azi cerne în vatră mălai"; „La ora patru dinspre zori,/ Trei peşti zburători/ Din nu se ştie ce ocean/ Rămaseră fără un ban./ O-la-la". Câteodată e fantast în genul lui E. A. Poe, exemplul cel mai ilustrativ, poate, fiind imaginea proliferării infinite a lunilor. în permanenţă e depravat, „sărman" şi „blestemat", ca Paul Verlaine. Iată-1, „trestie sfâşiată de vânt", într-o tavernă, ce „miroase-a pământ,/ A cer şi a fete frumoase", bând fără contenire, noapte şi zi: „Ne-am frânt oasele nedormind şi beţi/ Am mângâiat, cu pletele desfrânatelor, cupele;/ Vom bea până mâine şi mâine". Marele său prototip este însă Frangois Villon. în căutarea Eumenei, personificare în vis, sub numele fiicei sale, a absolutului liric, Hristosul valah redus la condiţia de câine se complace în compania unei Margot, „frumoasă ca o ruşine", cu care împarte un pat „plin de păduchi şi de sânge" şi „soarbe moartea ca pe o otravă". Precum genialul damnat medieval, cunoaşte şi supliciile închisorii, destăinuite într-un lamento: „Dormiţi temnicerilor, dormiţi,/ Lăsaţi-ne dracului un ceas./ De chinul lanţurilor ne izbăviţi/ Şi aruncaţi-ne pâinea care v-a rămas". Instrumentul izbăvirii sale, ca şi a patronului serafimilor osândiţi, e spânzurătoarea: „«Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor./ Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor»./ Odată-poate cu înfriguratele zori vom sângera/ Şi spânzurătorile ne vor ridica la cer". Cântăreţ al propriului martiriu, S. a încercat, în ciclul Antirăzboinice, să dea accent liric şi unor notaţii inspirate de tragedia umanităţii. Pe alocuri a izbutit. Un poem surprinde privelişti sinistre ale câmpului de bătălie în care „toate pietrele sunt nimbate cu sânge/ şi orbitele au plantaţii de şerpi", altul exprimă compasiune pentru un caporal muribund ori ironie la adresa fanfaronadei belicoase. în ansamblu, ciclul e străbătut, din păcate, de un patetism factice, minat de sentimentalism. Obiectivările programate îi reuşesc poetului doar parţial şi intermitent, spre deosebire de cele spontane, rezultate din autoproiecţii. Caracterele definitorii ale originalităţii lui se găsesc, astfel, aproape toate, doar în versurile editate până în 1946. Producţia lirică din anii pauzei de un sfert de secol dintre Cetăţile albe şi Păsări incandescente e formată în cea mai mare parte din mici ori chiar minuscule texte ce ar putea fi numite apoeme, deşi nu par a fi apoetice la modul insidios, ca acelea ale lui Henri Pichette, ci ca urmare a stingerii vibraţiei. Rarele zvâcniri de lirism autentic vor face cu greu concurenţă crâmpeielor de jurnal prea puţin incitant şi abundentelor notaţii disparate, multe de o fadoare deplină. Expresie a unei stări de spirit proprii întregii generaţii a războiului, era în firea lucrurilor ca poezia lui S. să facă şcoală, exercitând o vădită influenţă asupra unor debutanţi precum Constant Tonegaru, Radu Teculescu, Tudor George, Gheorghe Chivu, George Mărgărit, Teodor Pâcă, poate şi Geo Dumitrescu. Cât despre poemele dramatice, acestea sunt construite, integral sau în parte, din material de basm, fără a versifica însă poveşti preexistente. Până şi insignifiantele basme Fata pădurarului şi Gelu sunt inventate. Printre actanţii „feeriilor" Şarpele Marao şi Vrăjitoarele se numără un măgar, Zeiţa-Crăiţa, Crai-Cucută, un diavol, un şarpe, un pui de cerb, în realitate fiu de împărat,
Portret de Ion Vlad
Nodul Pământului, vrăjitoarea Cârja, şi în piese (categoric nereprezentabile) se petrec, în virtutea unor farmece, întâmplări miraculoase. în primul poem flăcăul Leandru, tăietor de lemne, asumându-şi rolul de Făt-Frumos, omoară vrăjitoarea cu al cărei concurs tiranul încearcă să o seducă pe iubita lui credincioasă, Mene, o modestă ţesătoare. Aceasta, după ce Marao fusese prefăcut de vrăjitoare în şarpe şi înainte ca ea să îi redea înfăţişarea omenească. Redevin, în schimb, oameni Măgarul, anterior fiu de împărat, şi pisica, în care se ascunde fiica domnului ceţurilor. în celălalt poem Voinicel îl salvează de la moartea prin foc pe fiul Cerbului cerbilor, apoi, metamorfozat în cerb, le răpune pe sinistra vrăjitoare Cârja şi pe fiica ei cea urâtă şi, dezlegând-o de vrăji pe frumoasa Firicel, transformată în lespede, se însoară cu ea. Artificios construite, întreţesute cu situaţii naive, versificate adesea greoi şi alterate (mai ales Şarpele Marao) de un tezism actualizant, cele două poeme dramatice pot procura o oarecare încântare prin inventivitate epică, prin jongleriile fanteziei. Leru e un hibrid literar, în care personaje şi situaţii de basm şi mitologie coexistă cu momente din biografia reală a poetului. în căutarea Inei, iubita lui, Leru dialoghează cu Eol, cutreieră capitala apăsată de atmosfera ultimului război, distrusă de bombardamente: trece prin piaţa Gării de Nord, intră în Cafe de la Paix, pomeneşte de Jul. Giurgea, Constantin Almăjan, Simion Stolnicu, Stoian Gh. Tudor. De aceeaşi factură, dar alegoric în
Steluţa
Dicţionarul general al literaturii române 432
chip tendenţios, forţat, este împăratul Nix. Personajului titular, un despot sângeros, războinic, i se aduce un visător „ciumat" (altfel spus, un spirit nonconformist), de care se îndrăgosteşte împărăteasa. Ea îşi ucide soţul şi se mărită cu Manuel, căruia îi dă şi coroana imperială. Oripilată, după aceea, de ideile lui pacifiste, îl detronează şi îl aruncă în temniţă. în fine, autobiograficul alimentează cam toate prozele scurte ale lui S. (schiţe, mici povestiri, reportaje, însemnări), reunite sub titlul unei naraţiuni, Fata fără lună, şi evocând anii războiului. Un fragment de nedisimulată autobiografie romanţată, înscrisă în intervalul 1938-1944, dă substanţa volumului Zeii prind şoareci (1968). Substantivele din titlu numesc militarii germani („zeii") din patrulele ce arestau, noaptea, inşi fără căpătâi („şoareci"). Subiectivitatea extremă şi frecventele confuzii de date exclud posibilitatea utilizării textului ca sursă documentară, însă climatele mediilor descrise (gazetăresc, literar, interlop) şi atmosfera de epocă sunt reconstituite, în schiţă, autentic.
D. Stelaru este un exemplu clar de poet care, acceptând o convenţie literară, face din ea o raţiune proprie de viaţă şi de artă. Trăieşte arta ca o viaţă şi viaţa ca o artă. Masca devine propria lui expresie. Spiritul nostru este la început surprins, iritat de atâtea clişee, mânuite, de altfel, cu stângăcie, apoi vedem că sinceritatea confesiunii le dă viaţă. Temele altora devin obsesiile profunde ale poetului. Cu aceste tipare în faţă, Stelaru vorbeşte de singurătate şi iubire, de moarte şi de ascensiunea pe care trebuie s-o facă când exilul lui pe pământ se va sfârşi!
Eugen Simion
SCRIERI: Melancolie, pref. I. Narcis [I. Gr. Perieţeanu], Braşov, [1935]; Abracadabra, Bucureşti, 1937; Preamărirea durerii, Bucureşti, 1938; Noaptea geniului, Bucureşti, 1942; Ora fantastică, pref. (Planetă de poet nou) E. Lovinescu, Bucureşti, 1944; Cetăţile albe, Bucureşti, 1946; Fata pădurarului, Bucureşti, 1955; Gelu, Bucureşti, 1956; Şarpele Marao. Vrăjitoarele, Bucureşti, 1957; Oameni şi flăcări, Bucureşti, 1963; Fata fără lună, Bucureşti, 1967; Mare incognitum, pref. Eugen Jebeleanu, Bucureşti, 1967; Nemoarte, Bucureşti, 1968; Zeii prind şoareci, Bucureşti, 1968; Cei din lună, Bucureşti, 1969; Mare incognitum, pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1969; Coloane, Bucureşti, 1970; înaltă umbră, Bucureşti, 1970; Poeme dramatice: Leru. împăratul Nix, Bucureşti, 1970; Păsări incandescente, Bucureşti, 1971; Casa veveriţelor, Bucureşti, 1991; îngerul vagabond, îngr. şi pref. Victor Corcheş, Bucureşti, 1999; Opera poetică, îngr. şi pref. Emil Mânu, Bucureşti, 2002; Scrieri literare, voi. VI: Proza antumă şi postumă, îngr. şi introd. Victor Corcheş, pref. Nicolae Rotund, Constanţa, 2002.
Repere bibliografice: Eugen Jebeleanu, Un nou poet, RML, 1939,1; Eugen Jebeleanu, Un poet tânăr: Dimitrie Stelaru, RML, 1939, 5; Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, TIL, 1942, 1 772; Streinu, Pagini, V, 151-152; Constantinescu, Scrieri, IV, 651-655; Cioculescu, Aspecte,
231-233; Perpessicius, XI, 28-30; Petru Comarnescu, Căutări şi aspiraţii în poezia tânără, RFR, 1945, 4; G. Călinescu, Istoria literaturii române (compendiu), Bucureşti, 1945, 436-438; Negoiţescu, Scriitori, 384-387; Valeriu Cristea, „Zeii prind şoareci", GL, 1968, 18; Constantin Călin, „Zeii prind şoareci", TMS, 1968,9; Felea, Reflexii, 122-127; Manolescu, Metamorfozele, 121-122; IonOarcăsu, Prezenţe poetice, Bucureşti, 1968, 107-112; Piru, Panorama, 133-138; Cubleşan, Miniaturi, 157-164; Mincu, Critice, 1,184-185; Geo Bogza, Stelaru, CNT, 1971,49; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971,467-474; Constantin,
Despre poeţi, 38-41; Martin, Poeţi, II, 90-96; Popa, Modele, 62-63; Caraion, Duelul, 148-154; Ciobanu, Panoramic, 79-83; Grigurcu, Teritoriu, 42-46; Munteanu, Opera, 102-105; Balotă, Umanităţi, 395-397; George, Sfârşitul, I, 243-250, III, 216-217; Raicu, Structuri, 168-184; Alexandru Raicu, Luminile oglinzilor, Bucureşti, 1974,256-283; Cristea, Un an, 49-53; Crohmălniceanu, Literatura, II, 570-577, 655-656; Felea, Secţiuni, 127-130,398-400; Petroveanu, Traiectorii, 126-132; Barbu, O ist., 49-52; Dorcescu, Metafora, 141-145; Piru, Poezia, I, 128-144; Ştefănescu, Preludiu, 18-22; Mânu, Eseu, 18-42; Simion, Scriitori, I (1978), 89-100; Grigurcu, Poeţi, 154-157; Ruja, Valori, 11-17; Lit rom. cont., I, 325-332; Piru, Ist lit, 431-432; Călinescu, Ist. lit (1982), 945-946; Radu Petrescu, Meteorologia lecturii, Bucureşti, 1982,229-261; Petre Stoica, Amintirile unui fost corector, Bucureşti, 1982, 24-50; Apolzan, Aspecte, 316-317; Emil Mânu, Dimitrie Stelaru, Bucureşti, 1984; Micu, Modernismul, II, 202-211, passim; Pop, Jocul, 212-218; Rotaru, O ist., III, 149-154; Cândroveanu, Lit rom., 295-298; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 365-368; Lovinescu, Unde scurte, I, 456-459; Constantin Ciopraga, Poezia - supraordine compensatorie: Dimitrie Stelaru, L, 1991,15,16; Pavel Chihaia, Dimitrie Stelaru, JL, 1991,21-22; Dimitrie Stelaru - 20 de ani de la moarte, TMS, 1991,11-12 (semnează Ştefan Careja, Pavel Chihaia, Victor Corcheş, Ion Drăgănescu, Gheorghe Grigurcu, Teohar Mihadaş); Victor Corcheş, Dramaturgia lui Dimitrie Stelaru, TMS, 1992,11; Romul Munteanu, Dimitrie Stelaru, L, 1993, 22; Victor Corcheş, Stelariana, TMS, 1994, 6-7; Mircea Popa, Dimitrie Stelaru, ST, 1997, 2-3; Cristea, Teleorman, 656-660; Lucian Teodosiu, Dimitrie Stelaru, aşa cum l-am cunoscut, Iaşi, 1998; Dumitru Vasile Delceanu, Dimitrie Stelaru, un înger căzut, Alexandria, 1998; Cărtărescu, Postmodernismul, 304; Dicţ. esenţial, 797-799; Emil Mânu, Dimitrie Stelaru în căutarea utopiei erotice, ALA, 2001,553; Manolescu, Lista, I, 42-43; Dicţ. analitic, III, 139-143, 225-229; Popa, Ist lit, I,
232-236; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 67-70; Cornelia Ştefănescu, Prozatorul-poet, RL, 2003,1.	D. Mc.
STELUŢA, revistă apărută la Botoşani, săptămânal, între 21 ianuarie şi februarie 1868, între 11 februarie şi 13 iulie 1869. Fostul militant unionist I. V. Adrian, gazetar cu experienţă şi scriitor cu oarecare faimă în epocă, a editat, în calitate de proprietar, redactor şi tipograf, această publicaţie, probabil primul periodic literar botoşănean. Adrian îşi publică în S. propriile compuneri, versuri, nuvele istorice, traduceri, dar obţine şi colaborarea poeţilor Gh. Tăutu, N. Nicoleanu, N. Roiu, V. Gr. Pop. El reproduce, de asemenea, din versurile lui Dimitrie Petrino, N. Pruncu, fabule de C. Stamati şi tipăreşte scrieri teatrale aparţinând lui Teodor Boian (vodevilul Teatrul la ţară) şi Şt. Mihăileanu (tabloul în versuri Blestemul unui ţăran murind, jucat în 1868 la Teatrul Naţional din Bucureşti). N. Nicoleanu traduce din Alfred de Musset (poezia Nu mă uita), iar I. V. Adrian din Theophile Gautier (poezia Fuga) şi trei poezii de M. I. Lermontov (Privesc..., Ah! tristu-i, urât tare!, O! nu, o! nu pe tine). Tot redactorul revistei este semnatarul unor documentate articole de istorie şi sociologie (Construirea primitivă a familiei şi societăţii sau Cercetări asupra originii ziarelor), care par să fie, mai curând, traduceri.	R.	Z.
STELUŢA, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 mai până la 1 august 1932, având subtitlul „Revistă literară,
433 Dicţionarul general al literaturii române
ştiinţifică şi sociologică". Director: I. C. Vissarion. Artico-lul-program, Către cititoare şi cititori, semnat de I. C. Vissarion, arată că S. îşi propune să aibă un caracter mai larg, nelimitân-du-se la literatură: „Noi n-avem mii de cititori, ca o revistă să poată să reprezinte numai o specialitate..."; „trebuie să facem politică, o politică de morală şi de ştiinţă aplicată", în vederea sprijinirii frumosului, a dreptăţii şi progresului. Primul număr e scris în întregime de directorul ei, care publică poezii, nuvele, ştiri artistice şi redacţionale. în numerele următoare sunt prezente şi alte nume ori pseudonime, între care Aurel Raţiu, Mihail Răstoacă ş.a. Tot lui I. C. Vissarion îi aparţin articolele Prin noi înşine ori noi prin alţii?, Moartea zeilor în sufletul popoarelor şi Nepotriviri de vremuri, în care denunţă câteva tare sociale, în timp ce Stancu Ştefanov traduce, prin intermediar bulgar, din R. W. Emerson (schiţa Thoreau). S. pare să nu fi avut audienţă la public, materialele din paginile ei fiind destul de amorfe.	M.	Pp.
STERE, C.[onstantin] (1.VI.1865, Horodişte, j. Soroca -26.VI.1936, Bucov, j. Prahova), gazetar şi prozator. Este fiul Pulcheriei (n. Kaciaunov) şi al lui Gheorghe (Iorgu) Stere, proprietar al unor întinse moşii în ţinutul Soroca. (După unii cercetători, S. s-ar fi născut la 16.XI.1865.) Bunicul patern, Ştefan Stere, era, se pare, aromân, stabilit ca arendaş pe la începutul secolului al XlX-lea în zona Botoşanilor, de unde, în
Stere
urma căsătoriei cu o Maria Catargi, îşi extinsese activitatea până la Nistru. După anexarea Basarabiei de către Rusia, acolo a rămas o parte din copii, printre care şi Gheorghe Stere, ceilalţi preluând moştenirea din dreapta Prutului. Circumstanţe diverse au făcut ca Pulcheria Stere, şi ea fiică de moşier scăpătat, mult mai tânără decât soţul ei, să îl lipsească pe cel de-al treilea vlăstar de dragostea maternă şi să îl lase cu totul în grija servitorilor, ceea ce îl traumatizează profund pe copil, care va avea o sensibilitate excesivă, dar, în acelaşi timp, îl face să se ataşeze de obijduiţii de pe moşia părintească. In acest sens, e influenţat şi de preceptorul angajat pentru a-i da primele învăţături, un student rus câştigat de curentul narodnicist. De prin 1875 S. îşi continuă studiile la Chişinău, într-un pension german, apoi la „gimnaziul nobilimii". în clasele superioare se apropie de mişcarea revoluţionară, contribuind la înfiriparea „cercurilor de autoinstruire" chişinăuene, implicându-se probabil şi în alte acţiuni (transport de literatură marxistă etc.). Conform declaraţiilor sale, s-ar fi înscris la Universitatea din Odessa, fără a o frecventa, întrucât este arestat şi închis în „castelul penitenciar" din Chişinău, de unde va fi transferat la închisoarea dintr-un port rusesc apropiat. Aici, în anchetă fiind încă, se căsătoreşte în 1885 cu Maria Grosu, sora unui coleg. învinuit de terorism, este pedepsit, „pe cale administrativă" (fără a fi judecat), cu un surghiun de trei ani în Siberia, anume în Kurgan. De acolo va fi mutat în zona nord-estică, în cătunul Iamalsk. în 1888, acuzat de noi acţiuni subversive, i se prelungeşte cu trei ani exilul, pe care îl va executa în Serghinsk, la graniţa cu Mongolia. Are posibilitatea să se instruiască în contact cu numeroşii intelectuali deţinuţi, dar mai ales citind cărţile pe care şi le comandă la o mare librărie moscovită. începe, de asemenea, să redacteze în ruseşte un fel de tratat de filosofie. întors la Chişinău, în 1891 ori în primăvara lui 1892, cu îndoieli serioase asupra perspectivelor mişcării revoluţionare din Rusia şi fiindu-i interzis să urmeze studii universitare, se decide să treacă în România, unde ajunge în noiembrie 1892. Se stabileşte la Iaşi, atras de cercul socialist al lui Ioan Nădejde, în care e primit ca un adevărat martir, dar şi de Universitate, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Va debuta la „Munca", în 28 martie 1893, cu articolul O sinucidere, semnat C. Minuseanu. Ideile politico-sociale şi le afirmă iniţial prin înfiinţarea societăţii studenţeşti Datoria, al cărei scop era „contribuirea la ridicarea nivelului cultural al poporului", apoi în primele articole publicate, sub pseudonimul C. Sorţescu, în august-septembrie 1893, în ziarul ieşean „Evenimentul", intitulate Socialiştii şi mişcarea naţională. Pledoaria era continuată, în suplimentul literar al cotidianului „Adevărul", cu „foiletonul social" în opt părţi Din notiţele unui observator ipocondric, iscălit Observator Ipocondric, şi într-o suită de articole şi note găzduite de săptămânalul „Evenimentul literar", în 1894, semnate cu pseudonimele C. Şărcăleanu şi Verax (utilizat împreună cu G. Ibrăileanu) ori cu iniţialele Ş-V (tot cu Ibrăileanu); în „Lumea nouă" iscălea Visător. în preajma susţinerii licenţei (teza, tipărită în 1897, se intitulează Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în
Stere
Dicţionarul general al literaturii române 434
fragmente din tratatul proiectat şi scris în surghiunul siberian. Deşi nu intră în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, S. are un rol important în decizia „tinerilor generoşi", care în 1899 aderă la Partidul Liberal. Ales consilier municipal (ajutor de primar) încă în 1898, devine deputat independent în 1901. In acelaşi an susţine concursul pentru un post de profesor suplinitor la Catedra de drept administrativ şi constituţional a Facultăţii de Drept din Iaşi, peste doi ani fiind definitivat. Practică intermitent şi avocatura, ceea ce îi îngăduie să petreacă mai multe luni, în 1905-1906, în Basarabia, aflată în efervescenţă revoluţionară, unde face să apară, cu fonduri puse la dispoziţia lui de guvernul conservator, ziarul „Basarabia", condus de Em. G. Gavriliţă. De la Chişinău trimite corespondenţe, iscălite C. Şărcăleanu, M. Costea, Cerepcoveanul, C. Nistrul sau Basarabeanul, câtorva ziare din ţară, printre care şi „LTndependance roumaine". între timp apare, la începutul lui martie 1906, revista „Viaţa românească", plănuită mai de mult împreună cu prietenii săi ieşeni -G. Ibrăileanu, C. Botez, Ion Botez, Mihai Carp, Gh. Kernbach şi N. Quinezu -, pe a cărei copertă apare ca director împreună cu Paul Bujor. în primul deceniu de existenţă a publicaţiei S. dă la lumină studii, articole şi comentarii pe teme economice, sociale şi politice (Social-democratism sau poporanism?, Neoiobăgia d-lui Gherea, „Foametea constantă" şi chestia agrară, Organizaţia locală, Fischerland, Ţară de latifundii, Piemont românesc?, Formarea latifundiilor, „Pentru ce s-au răsculat ţăranii", Pe terenul principiilor...), câteva eseuri de critică literară (Cântarea pătimirii noastre..., Petroniu veacului al XlX-lea: Oscar Wilde, apoi Henrik Ibsen, Contele L. N. Tolstoi, „Europa" pentru un călător român din 1825, H. Taine şi revoluţia franceză), numeroase note polemice (la rubrica „Miscellanea", îndeobşte semnate cu pseudonimul colectiv Nicanor & comp.), la care se adaugă, în 1906, notele de călătorie Patru zile în Ardeal şi, în 1912, o amplă proză, în voia valurilor, sub pseudonimul C. Nistrul. Ambele lucrări vor fi tipărite în 1916. Prefect de Iaşi după izbucnirea răscoalei din 1907, preşedinte al clubului liberal, cu perspective de a deveni ministru, rector al Universităţii ieşene (1913-1916), S. cere reforme radicale (largă împroprietărire a ţăranilor, vot universal etc.). Odată cu declanşarea conflagraţiei mondiale, el se plasează pe o poziţie diferită de aceea a Partidului Liberal şi a opiniei publice, militând de la tribuna Parlamentului şi în paginile „Vieţii româneşti" (România şi războiul european, Pentru ce sunt un trădător..., „Puhoiul", Discursul d-lui Take Ionescu, ultimele trei sub genericul Din carnetul unui solitar) pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale, împotriva Imperiului Ţarist, întru reintegrarea Basarabiei în statul român. Rămas în Bucureşti după ocuparea oraşului, scoate, între 1 septembrie 1917 şi 12 noiembrie 1918, cotidianul „Lumina", în care dă aproape zilnic un editorial, articole şi note. Cu încuviinţarea sau, poate, chiar din însărcinarea guvernului condus de Al. Marghiloman, va participa la întrunirea Sfatului Ţării ţinută la Chişinău, discursurile sale contribuind semnificativ la adoptarea hotărârii din 27 martie 1918, de unire a teritoriului dintre Prut şi Nistru cu România. Decorat de rege, împreună cu principalii făptuitori ai
evenimentului, un an mai târziu, în contextul victoriei Antantei şi a tragerii la răspundere a celor care „colaboraseră" cu armatele de ocupaţie, este arestat, dar eliberat după o lună, fără judecată. Suspendat definitiv din învăţământ, va fi totuşi ales deputat de Cetatea Albă, apoi de Soroca şi validat ca atare. Dar acuzaţiile de trădare vor fi reiterate la toate iniţiativele politice ale lui S. (un anteproiect de constituţie, formarea Partidului Ţărănesc, fuzionarea acestuia cu Partidul Naţional din Transilvania etc.), climatul ostil împiedicându-1 să le ducă până la capăt şi, implicit, să ocupe locul de lider pe care îl merita. în 1929 optează pentru locul de senator de drept, după un an dându-şi demisia din Partidul Naţional Ţărănesc, gest pe care îl va justifica în Documentări şi lămuriri politice. Preludii: Partidul Naţional Ţărănesc şi „cazul Stere" (1930). Părăsind prim-planul vieţii politice, mai participă totuşi la fondarea Partidului Ţărănesc Democrat din Basarabia şi a gazetei „Zările", apoi a Partidului Radical Ţărănesc. De-a lungul celor zece ani de lupte politice se manifestă mai rar publicistic, trimiţând intermitent texte, sub vechiul generic Din carnetul unui solitar, la „Viaţa românească" şi la „Adevărul literar şi artistic", în acesta din urmă dând la iveală, în 1927, şi o suită de comentarii asupra câtorva scriitori ruşi (Andrei Belâi, Vsevolod Ivanov, Isaak Babei). Suferind de cord, retras la moşia Bucov, după ce îşi republică, în mai 1930, în ziarul ieşean „Avântul" proza în voia valurilor, cu indicaţia „fragment din romanul în preajma revoluţiei", purcede la elaborarea ciclului romanesc care îl va consacra (iniţial dictat stenodactilografilor L. Leoneanu şi A. Byck, apoi „stilizat" de G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu şi, mai târziu, de Al. A. Philippide). Astfel, tipăreşte în ritm precipitat opt volume - Prolog: Smaragda Theodorovna, Copilăria şi adolescenţa lui Vania Răutu şi Lutul (1932), Hotarul (1933), Nostalgii şi Ciubăreşti (1934), în ajun (1935) şi Uraganul (1936). Moartea neaşteptată, grăbită de tensiunea în care trăise după război şi de efortul depus, mai cu seamă în ultimii ani, lasă neterminată această operă, care se va bucura de un neobişnuit succes de public şi de critică.
Personalitate puternică, nutrind o nestrămutată încredere în propria superioritate morală şi intelectuală, în justeţea opiniilor sale, impunându-se aproape ca o forţă a naturii, nu însă fără o anume abilitate în regizarea apariţiilor publice, S. începe îndată după sosirea în România să îşi promoveze convingerile politice şi culturale generate de experienţe din Rusia. Primele articole, din „Evenimentul", avansează deja ideea atitudinii greşite a socialiştilor faţă de mişcările naţionale, precum şi pe aceea a inaplicabilităţii marxismului în ţările agrare, în care proletariatul propriu-zis lipseşte. în astfel de ţări, implicit în România, soluţia optimă ar fi fost desăvârşirea revoluţiei burgheze, prin introducerea, pe cale parlamentară, a reformelor democratice, în special a votului universal, prin împroprietărirea ţăranilor, concomitent cu ridicarea nivelului lor cultural, categoria socială fiind desemnată, în virtutea ponderii ei numerice şi economice, prin termenul „popor". Un rol important revenea - în ochii ideologului - intelectualilor, inclusiv artiştilor, îndeosebi celor ieşiţi din popor. Programul este numit încă din acest moment „poporanist", S. precizând
435 Dicţionarul general al literaturii române
Stere
că e vorba de un curent prezent şi în Anglia, dar mai ales în Rusia, unde aşa-numitul narodnicestvo cunoscuse între 1870 şi 1885 o amploare extraordinară. O prezentare mai detaliată a acestor mişcări o face în „Adevărul", de astă dată în antiteză şarjată cu comportamentul tineretului intelectual român, inclusiv cel socialist, totul culminând într-o expunere vibrantă a crezului propriu. Prioritatea vădită a obiectivului privitor la intelectualitate îl determină să treacă imediat la propovăduirea lui, pentru care găsise şi o tribună adecvată, la nou-apărutul „Evenimentul literar", unde e secondat de câţiva tovarăşi de idei, între care foarte activ se arată G. Ibrăileanu. Cu referire la limba literară, S. observă că aceasta trebuie să fie „un rezultat al lucrării împreună pe terenul social, cultural şi intelectual a maselor muncitoare, dintr-o parte, şi a păturii culte poporaniste [...] dintr-alta". Alt articol (Ce cerem de la artişti?) vorbeşte despre „marginile peste care nu se poate trece", margini „arătate de datoriile morale pe care le are orice om cult crescut şi susţinut de «economia naţională» - faţă cu masele muncitoare şi nenorocite ale poporului nostru (totalitatea claselor muncitoare şi producătoare)", de un „minim" de cereri, desemnat chiar prin termenul „poporanism", ce cuprinde „iubirea sinceră pentru popor, apărarea intereselor
sale, lucrarea cinstită spre a-1 ridica la nivelul unui factor social şi cultural conştient şi neatârnat". Definiţia este completată cu observaţia că poporanismul „e mai mult un sentiment general, o atmosferă [...] intelectuală şi emoţională decât o doctrină şi un ideal bine hotărât". în altă parte formulează şi postulatul caracterului naţional al oricărei literaturi poporaniste. Clarificări sunt aduse apoi în alte articole - „Omul perfect", Motivele artei, „Poporul" în arta şi literatura, „Arta pentru popor". Ultimul, cuprinzând un amplu excurs în artele plastice şi în dramaturgia europeană, dă seamă şi de largul orizont cultural al ideologului. Prin aceste texte, ca şi prin acelea datorate lui Ibrăileanu, noul program este conturat destul de pregnant în liniile sale mari. Stadiul nu este însă depăşit, cei doi promotori lăsându-se antrenaţi într-o polemică oarecum laterală cu revista „Vieaţa" a lui Al. Vlahuţă, nu mult după aceea „Evenimentul literar" fiind nevoit să îşi înceteze apariţia. Nu se produsese nici susţinerea prin creaţii literare valide. Dar, odată lansate, ideile şi-au continuat acţiunea, chiar dacă S., ca şi Ibrăileanu, nu mai intervine publicistic, aproape un deceniu, în favoarea lor. Lupta va fi reluată, pe alt plan, în paginile „Vieţii româneşti". în afară de reiterarea ideilor anterioare, directorul „pentru partea literară" aduce o serie de nuanţări ale conceptului, mai ales prin replici incisive date în polemicile purtate cu revistele „Convorbiri literare" şi „Convorbiri critice", cu „Sămănătorul" şi „Neamul românesc literar", cu „Noua revistă română" etc. Impact major are îndeosebi cronica la volumul de debut al lui Octavian Goga, poezia ardeleanului fiind considerată expresia integrală şi cea mai valoroasă a poporanismului literar. Distincţii subtile operează şi comentariile referitoare la scriitori din epoci diferite, ca Oscar Wilde, Henrik Ibsen şi Lev Tolstoi. Ideile poporaniste sunt vehiculate şi în Patru zile în Ardeal, relatare a unei scurte călătorii întreprinse în mai 1906, text ce relevă şi un cert dar de povestitor, umor, spirit de observaţie, capacitate de portretizare în câteva tuşe sigure. De altminteri, publicistul S. arătase de la început calităţi de scriitor. în „foiletonul social" din 1893, patetica expunere a crezului democratic şi naţionalist e aşezată în rama, literară, a unei scrisori de sinucigaş, în care informaţiile autoreferenţiale incomplete, generând o aură de mister, alternează cu relatarea unor întâmplări cu personaje apăsat antitetice: meschini, duplicitari studenţi, intelectuali şi politicieni români, pe de o parte, generoşi poporanişti englezi şi ruşi, pe de alta. Inserţii confesive şi scrutări meticuloase ale propriei interiorităţi apar şi în pledoariile pro domo ale omului politic - Spovedanie pentru oameni cinstiţi (1908), Pentru ce sunt un trădător... (1915), discursul Un caz de conştiinţă (1921) ori Documente şi lămuriri..., unde se află şi un remarcabil portret al lui Iuliu Maniu. Concomitente cu cele dintâi „spovedanii" sunt şi câteva încercări beletristice, alcătuite din „amintiri â la Creangă", o schiţă pe tema unei reîntâlniri târzii, o descriere a Ceahlăului. Astfel, este firească apariţia în 1912 a unei proze remarcabile, în voia valurilor. Subtitlul Icoane din Siberia focalizează atenţia asupra suitei de tablouri, unele de un exotism original, „întors" - tărâmul explorat neavând nimic din farmecul obişnuit al „primitivităţii" -, altele de un adânc
Stere
Dicţionarul general al literaturii române 436
umanitarism, dezvăluind un infern concentraţionar, dar toate de un realism halucinant. în profunzime, însă, proza posedă robusta armătură a unui subiect unitar. Coborârea pe fluviul siberian este un itinerar de iniţiere, străbătut de personajul central, basarabeanul Ion Răutu, surghiunit la ieşirea din adolescenţă, o călătorie la capătul căreia se produce revelaţia, iluminarea supremă. Tânărul îşi vede semenii (paznicii Feighin şi Sinenco, alţi deţinuţi, localnicii siberieni), dedaţi îndeobşte celor mai josnice fapte, ajungând în clipa maximei primejdii la o deplină umanitate. Faptul, repede uitat de cei în cauză, nu e mai puţin dătător de speranţă şi, ca atare, poate fi convertit în sens al vieţii, în ideal de luptă. în voia valurilor este astfel mai mult decât o nuvelă, e un roman in nuce, condensat, ceea ce se explică şi prin caracterul „ocazional", de operă ţintind să marcheze împlinirea unui secol de la răpirea Basarabiei. Sugerată şi de unii cronicari (Pamfil Şeicaru), dezvoltarea subiectului în forma unui bildungsroman (modele fiind Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de Goethe ori Jean-Cristophe de Romain Rolland) pare să îl fi preocupat pe S. chiar de atunci. întârzierea cu două decenii a realizării propriu-zise a adus o modificare a intenţiei, în sensul cuprinderii nu doar a segmentului „formării", ci a întregii vieţi a protagonistului, acelaşi Ion Răutu, care se identifică în chip evident cu autorul, şi, totodată, a frescei mediilor pe care le traversează. în forma finală, neterminată, a romanului în preajma revoluţiei, formarea personalităţii lui Vania Răutu are totuşi o pondere mare în primele cinci volume. Cel dintâi, menit să pună în lumină factorii ereditari, precum şi circumstanţele familiale care îşi pun amprenta asupra copilului şi, în acelaşi timp, să dea icoana vieţii basarabene din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, e până la un punct de sine stătător (lucru sugerat şi de titlu: Prolog: Smaragda Theodorovna), apropiindu-se cel mai mult de canonul tradiţional. Canavaua e dată de o dramă, inventată în parte de autor, inspirat şi de romanele lui Stendhal, Balzac, Flaubert, Turgheniev, Lev Tolstoi. E drama familiilor în care există o prea mare diferenţă de vârstă şi de nivel cultural între soţi, cu o rezolvare oarecum inedită: „bovarica" Smaragda sfârşeşte în ipostaza de cenzor al moralităţii obştei, dar şi într-un persistent resentiment faţă de fiul ei. Cei doi capătă în carte o fizionomie memorabilă, cu toate că pe alocuri naratorul cedează pasul moralistului ce expune „cazul" ex cathedra, preocupat să nu lase nimic neexplicat. Şi tabloul mediului reţine atenţia, deşi e realizat cu precădere - folosindu-se ca pretext nunţi, botezuri, baluri şi „sobraniile dvorenilor" - prin aglomerare întrucâtva mecanică de tipuri, multe pitoreşti, dar care nu contribuie esenţial la înaintarea acţiunii principale, cum sunt cele două „instituţii" basarabene, Alexandru Ivanovici Braşevan şi Anica Mesnicu, „mareşalul gubernial" Ştefan Gheorghevici Cazara, slavofilul Feodor Feodorovici Carpinschi, „ moldo venizantul" Alexandru Matveevici Vătruţă, „cinicul" Ivan Nicolaevici Telega, „civilizatorul" baron August Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstrom, hotelierul Gaspar Gasparovici Nazarian, cu rol de gazetă de informaţii a capitalei şi a provinciei întregi, donjuanul conte Przewicki, popa Vasile
Cociorvă, lăutarul evreu Lemeş, cârciumarul Aizic, doica Irina, vechilul Alexandru, vizitiul Dumitru ş.a., dar şi prin comentarii sociologice. Carenţelor de acest fel li se adaugă altele, din sfera lexicului, unde sunt frecvente rusisme, neologisme tehnice, cu efect de preţiozitate, ca şi cuvinte sau forme improprii, rămase în număr mare chiar şi după intervenţia „stilizatorilor". Portretele Smaragdei şi al lui Iorgu Răutu, ca şi fresca de mediu sunt substanţial completate în volumul al doilea al ciclului, unde locul central îl ocupă rememorarea câtorva din primele trăiri ale lui Vania Răutu, în ambianţa familială a Năpădenilor, apoi în pensionul germanului Faltin şi în „gimnaziul nobilimii" din Chişinău, rememorare dirijată prea vizibil, parcă spre a „documenta" ce putea fi simptom sau cauză a firii insurgente a protagonistului. Abia în partea a treia, intitulată Iniţierea, se intră pe făgaşul narării cursive a faptelor şi întâmplărilor ce culminează cu arestarea proaspătului bacalaureat admis în „mişcare". Acest segment, împreună cu volumele Lutul, Hotarul şi Nostalgii, formează ceea ce s-ar putea numi „romanul" revoluţionarului rus de origine basarabeană Ion Răutu, neîndoielnic panoul cel mai rezistent din ciclul în preajma revoluţiei. Valoarea lui stă în primul rând în extraordinar de bogata substanţă epică: viaţa de întemniţat a tânărului, peripeţiile întreitului său „pohod na
437 Dicţionarul general al literaturii romane
Stere
Sibir" şi ale întoarcerii acasă, confruntarea cu „blestematele chestiuni", evoluţia de la marxismul ortodox la poporanism, în aprigă dispută cu diverşi ideologi, lupta dintre conştiinţa sa morală şi „lut". Stă, de asemenea, în puterea de a da relief aparte sutelor de figuri antrenate în magma efervescentă a naraţiunii: reprezentanţi ai autorităţilor, surghiuniţi de cele mai diverse soiuri, siberieni get-buget ori colonişti de toate naţiile, mai fiecare cu o „poveste" a sa, tragică sau grotescă, stranie sau absurdă. în sfârşit, stă într-un progres notabil al proceedelor narative şi descriptive - memorabile sunt descrierea Obiului revărsat, a tărâmului arctic cu aurora sa boreală, a taigalei, adevărat poem în proză -, în mânuirea dialogului, în folosirea altor registre, precum jurnalul intim, scrisoarea, documentul „oficial". Valoarea panoului e minată, totuşi, de o serie de episoade cvasiidentice sau nesemnificative, cu personaje neindividualizate ori, pur şi simplu, „dubluri", de unele reveniri (precum întâmplările din „obştea plutitoare" pe Volga, având în centru pe Fany Perlov şi pe Maria Culiceeva), de exprimări stângace. Nu la fel de rezistentă este secvenţa ultimă a ciclului, formată din Ciubâreşti, în ajun şi Uraganul, unii critici vorbind chiar de un eşec integral aici. într-adevăr, transformarea materialului memorialistic în roman, reuşită în mare măsură în primele cinci volume, este ratată parţial în ultimele trei, experienţa politică recentă a autorului suscitân-du-i o pornire pătimaşă, resentimentară. Din cauza acesteia, tarele societăţii, ca şi defectele indivizilor, fie adversari, fie colaboratori apropiaţi şi prieteni vechi, sunt şarjate nejustificat, capătă deseori o înfăţişare grotescă. Pe acest fond şi Vania Răutu, cu moralitatea lui perfectă, devine neverosimil, textul acuzând un flagrant parti-pris auctorial, un tezism apăsat. „Egocentrismul", idealizarea protagonistului-autor fac dificil de acceptat lectura propusă de Nicolae Manolescu volumului Ciubâreşti ca „un roman satiric, pe alocuri memorabil prin sarcasmul coroziv", cu o „metodă swiftiană la origine". Dar, pe lângă anumite capitole de „istorie ieroglifică", îndeosebi volumele în ajun şi Uraganul cuprind episoade romaneşti de calitate, precum cele care analizează relaţia lui Vania Răutu cu Eliza Orleanu şi cu Ivonna, călătoria în Transilvania şi în Europa Occidentală (unde e şi întrevederea cu „generalisimul revoluţiei mondiale"). Pe acest palier se înscriu, de asemenea, amplele tablouri dedicate revoluţiei ruse din 1905-1906 şi răscoalei din 1907, cu scene plastice de acţiune în care sunt angrenate mulţimile, amândouă tributare însă în prea mare măsură documentelor, multe preluate direct din rubricile de fapt divers ale periodicelor vremii. Neîncheiat, cu mari inegalităţi, în preajma revoluţiei îi asigură totuşi lui S. un loc important printre romancierii primei jumătăţi a veacului al XX-lea.
în zugrăvirea aglomerărilor umane siberiene, a coloniilor de surghiuniţi, a societăţii locale, Stere pune ceva din darul lui Gogol de a defini prin câteva trăsături un tip abia întâlnit. Iar aici perindarea de oameni este enormă. Un sentiment imens de straniu cuprinde pe cititorul european în faţa unei societăţi pierdute în solitudine, mimând însă viaţa occidentală, având bibiotecă şi lachei. [...] Tot ce priveşte viaţa aglomerărilor primitive, cu enigmatica lor orânduială
instinctuală este de o mare poezie sociologică. [...] Când însă e vorba de a evoca priveliştea siberiană, C. Stere capătă un patos extraordinar. Fără ca paleta să-ifie bogată şi vocabularul afară din comun, el are o înfricoşare religioasă de geologicul pur, care-i dă o percepţie halucinatorie a singurătăţilor virgine.
G.	Călinescu
SCRIERI: în voia valurilor (Icoane din Siberia), Bucureşti, [1916]; Patru zile în Ardeal, Bucureşti, [1916]; România şi războiul european, Iaşi, 1915; Marele război şi politica României, Bucureşti, 1918; în literatură, Iaşi, 1921; Un caz de conştiinţă, Bucureşti, 1921; Documentări şi lămuriri politice. Preludii: Partidul Naţional Ţărănesc şi „cazul Stere", Bucureşti, 1930; în preajma revoluţiei, Bucureşti, I-VIII, [1932]~1936; ed. I-IV, îngr. şi pref. Vasile Badiu, Chişinău, 1990-1991; ed. I—III, îngr. şi pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1991-1993; Scrieri, îngr. şi introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1979; Preludiu. Pagini de presă, îngr. Vasile Badiu, Chişinău, 1989; în viaţă, în literatură..., îngr. Vasile Badiu, Chişinău, 1991; Social-democratism sau poporanism?, îngr. şi pref. Mihai Ungheanu, postfaţă Ilie Bădescu, Galaţi, 1996; Singur împotriva tuturor, îngr. Alina Ciobanu, Chişinău, 1997.
Repere bibliografice: Christian, „în voia valurilor" de C. Nistrul, „Mişcarea", 1912,157,158; Pamfil Şeicaru, „în voia valurilor", VRP, 1916,8; Mihail Sadoveanu, C. Stere, „Lumina", 1918, 232; Gala Galaction, Constantin Stere, „Chemarea", 1919,55; Lovinescu, Critice, V, 194-196; Botez, Scrieri, 83-86, 211-217; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 67-71; Ralea, Scrieri, II, 463-468, V, 21-28,312-313,338-344; Arghezi, Scrieri, XXXIII, 118-122,132-134,171-176; Al. Dima, Romanul d-lui C. Stere, D,
1932,1-3; Călinescu, Cronici, I, 281-290, II, 92-98, 168-174; Aderca, Contribuţii, II, 298-301, 363-366; D. I. Suchianu, Alte foste adevăruri viitoare, Bucureşti, 1983, 19-21, 40-46; Sebastian, Jurnal, 401-410; Constantinescu, Scrieri, V, 5-31; Perpessicius, Opere, XII, 397-407, 411-415, 421-425, 435-437, 443-450; Papadima, Creatorii, 365-378; Cioculescu, Aspecte, 304-306, 343-349; Biberi, Etudes, 42-45; Lovinescu, îst. lit. rom. cont, 29,222-226; Munteano, Panorama, 76-77, 237-238; Mihail Sadoveanu, C. Stere, IIŞ, 1939,13-14; Călinescu, Ist lit (1941), 673-678, Ist lit (1982), 757-762; Haneş, Scriitorii, 387-447; Petre Pandrea, Portrete şi controverse, Bucureşti, 1945,63-94; Pamfil Şeicaru, Un singuratic: C. Stere, Madrid, 1956; Dumitru Micu, Poporanismul şi „ Viaţa românească", Bucureşti, 1961,96-100, passim; Sevastos, Amintiri, 31-34, 88-110, 398-399, 409-416, 435-437, 479-481; N. Tertulian, Eseuri, Bucureşti, 1968, 129-158; Profira Sadoveanu, Stele şi luceferi, Bucureşti, 1969, 267-276; Botez, Memorii, I, 282-292; Scrisori -Ibrăileanu, II, 369-381, IV, 113-254; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 378-390, 614-615; Ornea, Poporanismul, passim; Cioculescu, Itinerar, I, 194-196, II, 253-257; Nicolae Manolescu, Romanul lui C. Stere, RL, 1976,1; Negoiţescu, Analize, 149-156; Z. Ornea, Confluenţe, Bucureşti, 1976, 73-78, 108-116; Virginia Muşat, C. Stere, scriitorul, Bucureşti, 1978; Constantin Ciopraga, Frânturi de biografie: C. Stere, CRC, 1979,30; Kalustian, Simple note, 1,103-106, II, 24-64, III, 128-129, 161-172; Z. Ornea, Comentarii, Bucureşti, 1981, 82-131; Piru, Ist. lit., 231-234; Ornea, Interpretări, 341-346; Zamfir, Cealaltă faţă, 40-63; Ioan Căpreanu, Eseul unei restituiri. C. Stere, un militant şi teoretician al luptei pentru emanciparea socială şi naţională, Bucureşti, 1988; Papu, Lumini, 343-344; Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, I-II, Bucureşti, 1989-1991; Florin Manolescu, Cazul Stere, LCF, 1990,12; Mircea Iorgulescu, Stere şi epoca sa, RL, 1990,47; Lovinescu, Unde scurte, I, 74-79; Mircea Anghelescu, Contemporaneitate amânată, LCF, 1991, 24; Dumitru Micu, Epos caleidoscopic, CC, 1991, 8-9; Liviu Maliţa, înfrângerea ca victorie, APF, 1991,10-11; Negoiţescu, Ist. lit., 1,209-213; Alexandru George, Cazul
Stere-Chiracu
Dicţionarul general al literaturii române 438
Stere, CNP, 1992,6; Vasile Badiu, „Integrala" Constantin Stere, TR, 1992, 41; Mihai Cimpoi, Constantin Stere, romancierul total, CC, 1994, 4-5; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 107-114', Rotaru, O ist, IV (1997), 463-472; Constantin Stere: victoria unui înfrânt, îngr. Maria Teodorovici, Chişinău, 1997; Filosofia lui Constantin Stere în contextul culturii româneşti, Chişinău, 1997; Daniel Cristea-Enache, [Constantin Stere], ALA, 1998,401,402,409; Alexandru George, Necesitatea unei reveniri, LCF, 1999,38; Ştefan Cazimir, Un concept perimat, ALA, 1999,473; Dicţ analitic, II, 250-254; Dicţ. esenţial, 800-803; Micu, Ist lit., 173,256-257; Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii ‘20J30, Chişinău, 2002,162-173.	M. C., V. D.
STERE-CHIRACU, Lola (29.VI.1913, Sarichioi, j. Tulcea -15.11.1984, Bucureşti), prozatoare. După absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, lucrează ca profesoară de română, franceză şi filosofie la Bârlad, Iaşi şi apoi în capitală. Debutează editorial în 1944, sub numele Lola Sterea-Bărăgan, cu Povestea celor cinci pitici.
Carte pentru copii, primul volum pune în evidenţă calităţi care o vor caracteriza pe S.-C. ca prozatoare: talent epic, capacitate de portretizare şi deschidere spre domeniul istoriei şi civilizaţiei unui areal geografic extins. Acestea conlucrează şi dau la iveală o poveste educativă despre cele cinci continente, protagonişti fiind cinci pitici (paznici ai pietrelor preţioase): Asiaticus, Africus, Europicus, Americus şi Australianus. Povestiri macedonene (1961) evocă istoria zbuciumată a aromânilor de acum mai bine de două sute de ani. Spaţiul străjuit de culmile sălbatice ale Munţilor Pind, având în centru cetatea Moscopole, devine scena luptelor acestei comunităţi dârze împotriva stăpânirii otomane. Şi în Povestiri (1968) ori în romanele Apele negre (1972), Pribeagul (I-II, 1974-1975) şi Cer înstelat (1983) autoarea se va concentra asupra trecutului, având ca model proza istorică sadoveniană. Roman „curtenesc şi de aventuri", după cum remarcă Nicolae Balotă, Pribeagul urmăreşte traseul voievodului Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul, mazilit de turci şi obligat să rătăcească prin Maramureş, apoi prizonier în închisoarea Edicule, până când îşi va găsi sfârşitul în apele Bosforului. Cer înstelat, cel mai izbutit roman publicat de S.-C., prezintă în paralel mai multe destine: Vasile Lupu, cel pe care forţa interioară îl face, în pofida vicisitudiniilor, un veritabil învingător; Simina, una din fiicele sale, ilustrând ideea potrivit căreia cei născuţi din os domnesc trebuie să îşi subordoneze sentimentele intereselor ţării şi voinţei părinteşti; Ana Movilă, ajunsă cneaghină în suita reginei Poloniei, femeie învăţată şi fermecătoare, o adevarată curteană a secolului al XVII-lea european. Destinul Siminei, evoluţia ei de la adolescenţa petrecută în cămările domneşti din Iaşi la maturitatea femeii lipsite de dragoste conjugală, timp trăit în casa din Pera şi în palatul din Stambul, văzut ca loc al Sodomei şi al Gomorei, centru al puterii şi al bogăţiei nemăsurate, dar şi iad al delaţiunilor şi crimelor odioase, şi apoi în Polonia, prilejuieşte întâlnirea cu un personaj care se reţine. De altfel, figurile feminine imaginate de scriitoare sunt deopotrivă gingaşe şi înţelepte, purtătoare ale unei sapienţe străvechi, dar şi firi voluntare, capabile de hotărâri curajoase,
chiar participante la viaţa social-politică a vremii. Aşa se întâmplă şi cu tătăroaica Azale din nuvela Prizonierul de la Heracleea (1974), care îşi leapădă credinţa şi tradiţiile pentru a-şi urma iubitul, căpitanul Petru de la Maldăr. îndemânarea evocatoare se confirmă şi în două culegeri de legende: Prin ţara marelui Ştefan (1976) şi Drumuri şi legende (1979).
SCRIERI: Povestea celor cinci pitici, Bucureşti, 1944; Povestiri macedonene, Bucureşti, 1961; Povestiri, Bucureşti, 1968; Apele negre, Bucureşti, 1972; Pribeagul, I-II, Bucureşti, 1974-1975; Prizonierul de la Heracleea, Bucureşti, 1974; Prin ţara marelui Ştefan, Bucureşti, 1976; Drumuri şi legende, Bucureşti, 1979; Cer înstelat, pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1983.
Referinţe bibliografice: Constantin Hârlav, „Apele negre", ST, 1972, 21; Nicolae Balotă, „Pribeagul", LCF, 1974, 27; Marta Cuibuş, „Pribeagul", „Romanian Re vie w", 1977,2.	A. F.
STERESCU, Doina (18.1 .1944, Bucureşti), poetă şi publicistă. Este fiica Clemenţei (n. Ştefănescu) şi a lui Constantin Sterescu, ofiţer în armata regală. Urmează la Bucureşti cursurile Liceului „Mihai Viteazul", încheiate în 1963. Va absolvi tot aici Facultatea de Limba şi Literatura Română (1968) şi Facultatea de Limba şi Literatura Franceză (1995). Repartizată iniţial la Lehliu-Gară, ca profesoară de română, franceză şi literatură universală, se transferă în 1971 la Liceul Pedagogic din Slobozia. în 1973 devine redactor la revista „Tribuna şcolii" (din 1990 „Tribuna învăţământului"), unde va lucra până în 1995, când trece la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu" din Bucureşti, de unde se pensionează în 2001. A debutat, cu versuri, la „Luceafărul", în 1964, iar în volum cu Ploaia de sâmburi, apărut în 1975. Colaborează la „Amfiteatru", „Luceafărul", „Gazeta literară", „România literară", cu versuri şi, sporadic, cu eseuri, iar la publicaţiile de învăţământ cu articole, interviuri etc.
S. se află printre acei poeţi care îşi doresc o puternică legătură cu pământul, ca loc privilegiat al vieţii emergente şi al promisiunii spirituale. Ca atare, în volumul Ploaia de sâmburi avântul poetic pare să păstreze ceva din teluricul fiinţei („sub nisip eu cresc neîncetat.../ până mă respiră stele căzătoare"). Rituri ale unor necunoscute fiinţe htonice, ritmuri incantatorii, dorinţa de a cuprinde în sine o lume animală şi vegetală inconştientă de senzualitatea ei sunt prezente aici, poemele fiind lipsite totuşi de nebunia dionisiacă specifică unei astfel de inspiraţii. Invenţia trimite la alchimicele arhetipuri ale uniunii elementelor („să văd cum luna se-nsorea/ şi soarele cum se înlună"). Chiar şi într-o poezie patriotică, în volumul Vânătoare de timp (1978), se recurge la metafora materialităţii, a consistenţei grele (România e „o ţară grea de gând muntos"). Predomină acum ludicul, ritmul cântecului născocit de copii, cu rime interioare şi aliteraţii, cât şi suflul puternic al evocărilor şi meditaţiilor expansiv-defensive, ca în baroc („odaia-scoică-ascunde o perlă în cădere", ca alegorie a trăirii poetei). S. cultivă şi forma fixă. Cu Sfera de apă (1981) melancolia ritualică evocă facerea poeziei (Melancolii), legile invocate cândva de Orfeu vorbesc despre indicibilul („nici rău, nici bine") asupra
439 Dicţionarul general al literaturii române
Steriade
căruia întrebarea poetei („Fiinţa cui e însăşi Poezia?") se suspendă („Poesis între cifre tace greu"). Rămâne intuiţia genezei metonimice a lumii („norii-n glie zămislesc o rimă"), în care cele mici şi obişnuite sunt iscate sus. Alegorii largi (ciclul Mater dulcissima şi Tablou de gen) exprimă cu ardoare discretă evenimente ale maternităţii („după legea/ naturii"), investite cu o aură mitică. E o condiţie asumată ca un elan luminos (Confesiunile unei copile a secolului) al „stării de graţie", în care „rotundul" germinaţiei se opune „colţurilor moarte" ale „aşchiilor contemporane" (în căutarea sferei de apă a lui Goethe). Fericirea, nu rareori cu sugestii platonice, este dată de „sincera sălbăticie", iar rosturile „stării" sunt supuse naturii (Manual de fericire şi Ideea), apa fiind elementul germinativ (marea, lichidul amniotic), liant al omului cu neantul. Expresia parabolică sau alegorică (fabula uneori) are o transparenţă de obiect frumos de sticlă, cu cadenţe şi armonii bine strunite. în Strigăt şi şoaptă
(1984)	versul capătă o solemnitate care cere respiraţie cuprinzătoare, adaptată ordinii lucrurilor cântate („piesa naturii — / spectacolul ei de lumină, extatic, fierbinte", Etica naturii). Printr-un limbaj ca al lui Nichita Stănescu („însomnează-ţi iar nesomnul", de pildă) se spune că geneza somniacă a lumii poetice este facere demiurgică, compunere logică („încrede-te-n cuvânt"), dar şi inspirată („dă din greşeală, prin cărbuni, de-o piatră scumpă"), izvorâtă din inocenţa permanent rememorată (Rumori interioare), precum ciclurile vieţii („revoluţia seminţelor înaintează insolent prin pământ"). Sfieli franciscane în faţa lucrurilor pământului se transfigurează - în cadenţe clasice - asemenea unor psalmo-dieri argheziene închinate zborului („Promit, urmându-mi rădăcina/ pe sub pământ, pinten stingher/ pe unde s-a-ngropat lumina, să şterg tot praful de pe cer", Copacii fraţi). Melancolia eului, purtând vagi sugestii eminesciene, pare izvorâtă din neputinţa integrării în ordinea naturală şi din conştiinţa simulacrelor care înconjoară fiinţa („eu însămi - o ceaţă/ o ceaţă de viaţă"), cu atât mai mult cu cât pământul este deseori receptacol al luminii. Poetica ar consta la S. în „numirea" prin nelămurire, dar versul are transparenţă şi luciditate, ca raţiune a adecvării, cum se şi afirmă în Despre rostire: „La mine/ lanţul delicat / ce leagă/ tot miezul gândului/ de al cuvântului/ s-a dezlegat".
SCRIERI: Ploaia de sâmburi, Bucureşti, 1975; Vânătoare de timp, Bucureşti, 1978; Sfera de apă, Bucureşti, 1981; Strigăt şi şoaptă, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Al. Piru, „Ploaia de sâmburi", LCF, 1976,14; Nicolae Manolescu, Debuturi: „Ploaia de sâmburi", RL, 1976,18; Eugen Simion, Poezia feminină, LCF, 1978, 12; Valeriu Cristea, Discreţia confesiunii, RL, 1978,18; Cornel Moraru, Lirica feminină, FLC, 1978,20; Paul Dugneanu, „Vânătoare de timp", CNT, 1978, 26; Mircea Doru Lesovici, „Vânătoare de timp", CL, 1978,9; Nicolae Ciobanu, „Strigăt şi şoaptă", „Viaţa militară", 1984,10; Costin Tuchilă, „Strigăt şi şoaptă", LCF, 1985,16; Mircea Vasilescu, „Strigăt şi şoaptă", RL, 1985,33; Ulici, Lit. rom., 1,311-312.	E.M.
STERIADE, Mihail (12.IV.1904, Focşani - 4.X.1993, Louvain, Belgia), poet şi traducător. între 1915 şi 1923 urmează cursurile
Liceului „Unirea" din oraşul natal, având ca profesor şi mentor pe I. M. Raşcu. Este membru al Societăţii Literare „Grigore Alexandrescu" a elevilor din cursul superior şi debutează în 1922, în anuarul acesteia. In 1923 îi apare primul volum de versuri, Pajiştile sufletului. în acelaşi an se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, devenind, tot acum, membru al Institutului de Literatură condus de Mihail Dragomirescu. Călăuzit de profesor (în casa căruia locuia), tipăreşte cartea de poeme Vremelnicii (1924), unde cultivă cu stăruinţă catrenul. în octombrie 1925 imprimă la Focşani o revistă într-un singur număr, „Meduza", un fel de publicaţie personală, unde semnează versuri, proză şi critică literară, pe care o machetează, ilustrează etc. Ultima plachetă tipărită la Focşani poartă titlul Rumeurs sans aurores (1926). E prezent cu versuri în „Convorbiri literare", „Bilete de papagal" şi „Falanga", pe care le va grupa într-un volum reprezentativ: Ceramică (1928). După susţinerea licenţei, cu magna cum laude (1928), este numit profesor la Liceul „Matei Basarab", de unde se transferă la Liceul „Sf. Sava". Fondează, la 14 februarie 1929, Gruparea Generaţiei Tinere, împreună cu Radu Boureanu, N. Crevedia, Virgil Huzum şi Mircea Damian. în toamnă se va înscrie la Sorbona, în vederea obţinerii doctoratului în litere, frecventând cursurile lui Mario Roques şi Paul Hazard. îi adresează o scrisoare lui Paul Valery, la care nu primeşte răspuns, şi traduce din poeziile acestuia. Imprimă la Paris, în 1930, volumul de poeme Soveja ou Le Retour du coeur, care include, alternativ, poezii proprii, cât şi traduceri din Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Adrian Maniu. Fără legătură cu sumarul cărţii, introduce în avant-propos şi un text encomiastic intitulat Michel Ier ou Le Visage royal de la Roumanie. îşi încearcă talentul şi în domeniul picturii, deschizând expoziţii la Bucureşti şi Cannes, care stârnesc oarecare interes pentru noul procedeu exploatat, denumit „foto-pictură". îi trimite zece tablouri proprii lui Tristan Tzara, dar acesta, într-un elan de negaţie publicitară, le arde în întregime. în 1932 se converteşte la catolicism, ca un act de devotament faţă de viitoarea soţie, de origine franceză. Fondează la Reims un Institut de Civilizaţie Românească, unde organizează atât simpozioane de promovare a culturii române, cât şi festivaluri de poezie şi de meditaţie religioasă, sub patronajul unor feţe bisericeşti. O poetă, Therese Martin, trecută de Biserica Catolică în rândul sfinţilor şi onorată cu titlul „Patroană a tuturor misiunilor catolice", aprinde imaginaţia scriitorului. El redactează o ferventă disertaţie asupra creaţiei literare a sfintei, susţinută, la cererea Vaticanului, în faţa enoriaşilor în principalele centre religioase din sudul Franţei. Ideile conferinţei trec în două studii, tipărite în 1938 la Dijon. S. se înrolează în 1939 în armata franceză. După ocuparea Parisului, în 1940, adoptă numele Simon Boissenot, refugiindu-se în provincie, pentru a scăpa de represaliile trupelor germane asupra voluntarilor de război. Sub acest nume de împrumut va semna, în 1941, două plachete
-	Aux Ordres du destin şi Clamonde. După război se va afla în preajma unor scriitori precum Jean Bouhier, Robert Giraud, Yves Salgnes, Jean Rousselot ş.a., cu care scoate revista de poezie „Meduse", titlul amintind de mai vechea sa foiţă de la
Steriade
Dicţionarul general al literaturii române 44Q
Focşani, şi i se publică câteva pagini în Couronne de vent, o antologie a lui Robert Giraud. In 1945 tipăreşte volumul de versuri Louange â Mărie. In 1947 i se acordă cetăţenia franceză. Peste un an pleacă în Anglia, apoi în Irlanda. Spirit inventiv, S. găseşte repede relaţiile necesare printre membrii coloniei franceze, pentru a fonda un club France-Irlande, o asociaţie culturală Lutece (Irish-French Association for Arts and Cultural Activities) şi chiar o revistă culturală bilunară, „Le Courrier du Dublin". în 1952 se mută în Olanda. Organizează la Flessingue (1953) o expoziţie de pictură în ulei, cu peisaje şi tipuri de ţărani români. Tipăreşte două plachete: Des Reves aux portes de la mer (1954) şi, în neerlandeză, De muze tussen twee woordenboeken (1955). Din 1956 se stabileşte în Belgia, cu speranţa că va putea promova mai uşor cultura română. Fondează societăţi, îşi publică versurile, traduce din literatura română în franceză şi flamandă. înfiinţează o editură proprie: Soveja. în 1966 inaugurează la Bruxelles LTnstitut Prive „Michel Eminesco" de Langue et de Litterature Roumaines. Sub egida nolui aşezământ, iese peste un an periodicul trilingv „Le Journal roumain des poetes - Roemeens blad van de poezie - Jurnalul român al poeţilor", care va fi editat până în 1972. în iulie 1968 revine în ţară, după o absenţă de cîteva decenii, fiind primit cu onoruri şi cu o explicabilă simpatie din partea presei şi a autorităţilor române. Scrie cărţi elogioase despre Nicolae Ceauşescu, i se conferă ordine şi medalii. în aceste condiţii, S. se vede izolat de către membrii exilului românesc din Belgia. în 1973 un grup de intelectuali belgieni pun bazele Asociaţiei „Prietenii lui Mihail Steriade", dar poetul cere şi obţine schimbarea denumirii în Asociaţia „Prietenii României". Institutul pe care îl crease se transformă în 1974 în Centrul Cultural Român, cu sediul la Louvain-la-Neuve. în propria editură S. tipăreşte ghiduri turistice despre România şi câteva volume de poezie românească, precum Anthologie inachevee de la poesie roumaine (1970), care îi va netezi calea spre postul de maître de conferences la Universitatea din Liege. La Bucureşti îi apare volumul antologic Poeme (1971). După 1980 este tot mai mult tentat de memorialistică. în 1987-1988 scrie lucrarea La Monarchie democratique de Perdinand et Mărie de Roumanie (1914-1927). Recherches et souvenirs, editată în 1990, la Louvain. în Avertisment ţine să precizeze că nu este un oportunist, fiindcă documentele publicate şi relaţiile personale cu regina Maria dovedesc că „a fost totdeauna un regalist". în 1991 iese de sub tipar o antologie conţinând traduceri din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, la care S. adaugă un florilegiu de poezii proprii, în limba franceză, ca o încununare a activităţii sale de „ambasador al culturii române în Occident". A mai semnat George Poenaru, Michel Steriade-Boissenot.
Critica a fost tentată să eticheteze poezia lui S. ca tradiţionalistă, versul fiind, aşa cum se scria pe la 1900, sub zodia epigonismului eminescian. într-adevăr, în lirica de început sunt invocate predilect plaiurile natale, cu un patetism demn de pana lui Al. Vlahuţă, cultivându-se „claritatea" şi forma impecabilă tehnic. Dar autorul face parte din generaţia de
după Arghezi şi Blaga. De aceea, poezia sa de factură clasică este traversată de întrebări asupra existenţei, a morţii şi a dumnezeirii. într-un poem antologic, Ceramică, elaborat înaintea plecării din ţară, S. dă expresie unui sentiment neliniştitor al încarcerării, simbolizat de o „pasăre de smalţ". în emigraţie versurile în limba franceză adaugă o nouă coardă cea a dorului de acasă, poetul încercând, doar exterior, fără vibraţie, să asimileze experienţa metafizică a unui Paul Claudel sau entuziasmul umanist al lui Saint-Exupery. Discursul poetic străbate, adeseori, zone minore, încât remarcabilă rămâne doar cealaltă ipostază a lui S., legată de efortul promovării culturii române în străinătate.
SCRIERI: Pajiştile sufletului, Focşani, 1923; Vremelnicii, Focşani, 1924; Rumeurs sans aurores, Focşani, 1926; Ceramică, Bucureşti, 1928; Soveja ou Le Retour du coeur, Paris, 1930; Aux Ordres du destin, Pau, 1941; Clamonde, Pau, 1941; Louange â Mărie, Clermont-Ferrand, 1945; Un Baiser pour Dark Rosaleen, Dublin, 1949; Des Reves aux portes de la mer, Paris, 1954; De muze tussen twee woordenboeken [Muza între două vocabulare], Flessingue, 1955; Plus surprenante la parole, Anvers, 1958; Rupture des tenebres, Bruxelles, 1962; Breve connaissance de la Roumanie, Bruxelles, 1963; Mijn roemeens hart in Belgie [Inima mea românească în Belgia], tr. Jeanne Vandervorst-Buytaert, pref. Karel Jonckheere, Louvain, 1971; Poeme, îngr. Florin Steriade, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1971; Approche d'un genie: Eminescu, Louvain, 1973; Hommage â la Roumanie, Louvain, 1974; LAn XXX d'une destinee exemplaire: Nicolae Ceauşescu, Louvain-la-Neuve, 1974; Murs, muses et messages de Louvain-la-Neuve, Louvain, 1975; Fragments d'une statue, Paris, 1975; La Poesie et la mort reconciliees a Gentinnes, Louvain, 1976; Mon Livre d'heures de Louvain, Louvain, 1977; D’Helsinki â Belgrade: N. Ceauşescu, Louvain, 1977; Hommage â la France, Louvain, 1978; La Poesie pas â pas, introd. Jehan de Meester, Bruxelles, 1983; Scrisori către I. M. Raşcu şi Florin Steriade, îngr. Florin Steriade, Bucureşti, 1984; Sous le signe de l'aigle, Louvain, 1987; 1990, retour â l'histoire: La monarchie democratique de Ferdinand et Mărie de Roumanie (1914-1927). Recherches et souvenirs, Louvain, 1990. Traduceri: Poemes deracines (Pages pour une anthologie de la poesie lyrique roumaine), Bruxelles, 1960; Mihail Eminescu, Destin roumain, voix universelle, Bruxelles, 1966, [Versuri], în Approche d'un genie: Eminescu, Louvain, 1973; Anthologie inachevee de la poesie roumaine, Louvain, 1970; Roemeensee poezie. Het wonderbare zaad [Poezie românească. Mir abila sămânţă], Louvain-la-Neuve, 1981 (în colaborare cu Jeanne Vandervorst-Buytaert); Premisses d'une anthologie de la poesie roumaine, Louvain, 1991.
Repere bibliografice: George Baiculescu, „ Vremelnicii", ALA, 1924, 210; Grigore Veja, „Vremelnicii", „Clipa", 1924, 78; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 437; Perpessicius, Opere, III, 219-220; H.R. [Horia Roman], Mihail Steriade, „Farul nou", 1929, 8; Const. Orăscu, „Ceramică", „Ritmul vremii", 1929, 4; Octav Şuluţiu, Poeţi şi poezii, UVR, 1939,49; Şerban Cioculescu, Destin românesc, voce universală, GL, 1968,12; Aurel Baranga, Inima poetului, RMB, 1968,7 324; Constantin Crişan, Mihail Steriade sau Generozitatea poetului estetician, CNT, 1968, 26; Demostene Botez, „Destin roumain, voix universelle: Michel Eminesco", VR, 1968,7; Ion Pop, Mihail Steriade la 65 de ani, ST, 1969,5; Şerban Cioculescu, Poezia dorului de ţară, „Glasul patriei", 1971, 33; Dan Cristea, „Poeme", RL, 1971,37; Valentin Taşcu, „Poeme", TR, 1971, 40; Daniel Dimitriu, „Poeme", CL, 1971,12; Adrian Popescu, „Poeme", ST, 1971,12; Eugen Barbu, Steriade, RMB, 1972, 8 466; Piru, Varia, I, 439-442; Const. Ciopraga, Eminescu în versiune franceză, CRC, 1974, 5; D.M. [Dumitru Micu], Eminescu, CNT, 1974, 9; George
Dicţionarul general al literaturii române
Sterian
Munteanu, Mihail Steriade la 70 de ani, RL, 1974,15; Al. Piru, „Approche d'un genie: Eminescu", CREL, 1975, 106-108; Violeta Zamfirescu, O lume ventru toţi, Bucureşti, 1977,90-91; Mihai Steriade văzut de..., îngr. Florin Steriade, Bucureşti, 1979; Lit. rom. cont., 1,499-500; Popa, Ist. lit., % 206,217.	S- !■
STERIAN, Margareta (16.111.1897, Buzău - 9.IX.1991, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Aureliei (n. Iosif) şi a lui Iancu Vainberg, comerciant, şi soţia poetului Paul Sterian. După absolvirea Şcolii Evanghelice din Bucureşti, unde îl are profesor de limba română pe Ioan Slavici, face studii de artă la Paris, la Academia Ranson şi la L'Ecole du Louvre (1926-1929). Are prima expoziţie personală la Bucureşti, în 1929, cu portrete de ţărani şi copii din Drăguş (Făgăraş), în urma participării la campania sociologică condusă de D. Guşti. în 1932 se află printre iniţiatorii grupării Criterion, membră fondatoare a secţiunii plastice. Intre 1930 şi 1937 lucrează frescă şi ceramică în colaborare cu Marcel Iancu. Alături de acesta şi de Miliţa Pătraşcu ori de M. H. Maxy, expune în 1933 la Palatul Expoziţiei Naţionale de Artă Futuristă din Roma. în 1937 e prezentă la Expoziţia Internaţională a Artelor şi Industriei de la Paris, unde obţine medalia de bronz pentru pictură. în 1962 primeşte diploma de onoare la Expoziţia Internaţională de Ceramică organizată de UNESCO la Praga. Din 1930 colaborează cu poezie, studii şi traduceri la „Azi", „Cuvântul", „Viaţa românească", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a., iar între 1941 şi 1945 prezintă la Radio Bucureşti poeţi anglo-saxoni contemporani. După 1960 scrie la „Ramuri", „Familia", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Contemporanul" ş.a. Debutează editorial în 1945, cu volumul Poezii, însoţit de o prezentare elogioasă a lui Perpessicius. Traduce şi alcătuieşte antologii din poezia americană modernă şi contemporană şi din lirica irlandeză veche ori din cea polonă. Transpune, în colaborare cu Petru Comarnescu, trilogia lui O' Neill Din jale se întrupează Electra (1943, ediţia a doua, din 1945, fiind de referinţă), pentru care realizează, în tempera, şi schiţe de decor şi costum. Piesa va fi reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1944 (director: Liviu Rebreanu), dar numele traducătoarei nu apare pe afiş, întrucât între 1941 şi 1944 i se retrage dreptul de semnătură. Antologie a poeziei americane modeme apare în 1947, e reluată sub titlul Aud cântând America (1973) şi figurează printre primele antologii ample din poezia americană publicate sub comunism. După 1970 scrie mai cu seamă poezii, proză şi însemnări de călătorie. Câteva traduceri au rămas în manuscris.
De la versurile de început, care anunţă o poetică postromantică minoră, la Poezii (1945-1986) (1988), lirica e dominată la S. de tema timpului, de sentimentul perisabilităţii fiinţei, contrabalansat de nevoia de a privi materia aflată în această trecere-pierdere. Poemele sunt descrieri, mici scene, înrămări ale unor fragmente de realitate în mişcare. Ochiul avid surprinde forme, culori, lumini şi umbre. Versul prinde ori evocă o imagine, o emoţie trecătoare, într-o plasă la fel de evanescentă precum realul însuşi. Nimic stabil, cert, doar privirea
care îmbrăţişează o clipă segmente ale unui „tablou", estompat încetul cu încetul. Dacă se poate vorbi de o tehnică impresionistă, trebuie adăugat că adesea simplitatea metaforică merge până la notaţia cea mai banală. Pe de o parte, S. rămâne la o formulă poetică demodată, de album adolescentin impresionist (Nicolae Manolescu afirmă că „într-un sens, totul este biografie în arta" ei), pe de altă parte, tocmai din acest caracter neprelucrat decurg calităţile, şi anume simplitatea şi intensitatea imaginii. Reuşite sunt acele texte în care se evită abstractizarea, reflecţia pe tema timpului, a vieţii irosite şi când concretul se transfigurează de la sine, devenind stare de spirit. Această viaţă interioară a poemului a fost remarcată de critici: pentru Lucian Raicu poemele au liniştea unui tablou, în ele pulsează o viaţă secretă, iar Eugen Simion remarcă „percepţia vie", din care se degajă însă o „reverie intelectuală calmă şi luminoasă", şi se referă la un „sentiment al matinalului", provenit dintr-o luminozitate când bogată, rembrandtiană, când aerată, vermeeriană, constituind nota distinctivă la S. „Aceasta este colina raiului negreşit; / din ea cresc ierburi înalte cu seve bogate,/ flori solitare, heraldice plante/ şi frunza de viţă ce cântând se zbate,/ smucindu-şi zdrenţuitul
Sterian
Dicţionarul general al literaturii române 442
veşmânt, întorcându-1 pe dos, ocrotind ciorchinii.../ Şi iată, aracii strigoi care se-nmlădie şi se pleacă/ spre a iscodi grelele poame ce-şi arată sânii/ unde miere şi soare se contopesc nesfârşit" (Colina viei) sau: „Coapsa albă a vazei,/ coloană de lumină,/ se-nalţă de pe masa castanie;/ în vază - margarete/ cu şorţuri albe, amidonate,/ de infirmiere/ şi inimă de aur/ ca inima ta, soră Ruth" (Vaza albă). După 1980 elementul discursiv se accentuează, unele texte apropiindu-se de proza poematică, de un pseudobiografism epic cu tentă suprarealistă. în Ecran
(1985)	se păstrează formula poemului mai lung, epico-bio-grafic cu inflexiuni livreşti (Gauguin la Ermitaj) sau se revine, alternativ, la o expresie mai concentrată, în versuri care trădează filiera unui expresionism minor (Drum prin recolta), recognoscibil, de asemenea, în pictură. Proza semnată de S., în special romanul Castelul de apă (1972), reluat şi amplificat în Oblic peste lume (1979) şi Viaţa prin hublou (1986), ambele scrieri autobiografice compuse dintr-o succesiune de capitole (povestiri) cvasiautonome, reprezintă adevărata ei realizare literară. Bine lucrate, cu umor şi vervă descriptivă sau cu emoţie, paginile memorialistice învie personaje (dintre care se distinge Bunica), peisaje şi interioare din copilărie şi adolescenţă. Mediul târgului de provincie sau acela al cartierului bucureştean la început de secol XX sunt surprinse cu un ochi proaspăt, atent la detaliul de epocă, în ceea ce are el savuros, pitoresc. Notaţia realistă face loc adesea unor „inserţii poematice" (Mircea Zaciu), dar se remarcă mai ales deschiderea către fantastic (întâlnire în casa veche) sau apetenţa pentru surprinderea contururilor groteşti ale unor siluete, precum mătuşile Nebunei, domnişoara Vinga ş.a. Farmecul retro al acestor amintiri înrămate provine nu neapărat din povestea de tip bildungsroman, deşi autoarea dovedeşte talent de povestitor, ci din recompunerea „impresionistă" a unei atmosfere: broderiile sale narative prind în ochiurile lor tocmai inefabilul unui timp pierdut, cu care autoarea pare să se identifice. Memorialistica din Evocări de călătorie (1970) şi cea cuprinsă în volumul Din petece colorate (1977), inferioară valoric, are aceleaşi trăsături ca proza autobiografică, alternând notaţia realistă, minuţioasă şi picturală, cu lirismul evocator.
SCRIERI: Poezii, pref. Perpessicius, cu un portret de G. Tomaziu, Bucureşti, 1945; Poeme, Bucureşti, 1969; Evocări de călătorie, Bucureşti, 1970; Castelul de apă, Bucureşti, 1972; ed. Botoşani, 1998; Soare difuz, Bucureşti, 1974; Din petece colorate, Bucureşti, 1977; Poeme. Imagini. Proze, pref. Dan Hăulică, Bucureşti, 1977; Oblic peste lume, Bucureşti, 1979; Poeme, Bucureşti, 1983; Culorile cântecului - Les Couleurs de la chanson - The Colours of the Song, ed. trilingvă, tr. şi cu ilustraţiile autoarei, Cluj-Napoca, 1984; Ecran, Bucureşti, 1985; Viaţa prin hublou, Cluj-Napoca, 1986; Poezii (1945-1986), pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1988. Traduceri: Poezia poloneză contemporană, îngr. trad., Bucureşti, 1934 (în colaborare cu Dusza Czara); Eugene O'Neill, Din jale se întrupează Electr a, Bucureşti, 1943 (în colaborare cu Petru Comarnescu); Walt Whitman, Poeme, Bucureşti, 1945; Antologie a poeziei americane moderne (De la Walt Whitman la contemporani), îngr. trad., pref. Petru Comarnescu, Bucureşti, 1947; ed. (Aud cântând America), Cluj, 1973; William Faulkner, Victorie, Bucureşti, 1957; James Aldridge, Aur şi nisip, Bucureşti, 1962; Mâhnirea e mai grea decât marea (Tălmăciri din lirica veche a Irlandei), îngr. trad., pref. Mihail Stănescu,
Bucureşti, 1974; Eternă bucurie-i frumuseţea (Antologie de poezie britanică), îngr. şi pref. trad., Cluj-Napoca, 1977; Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de 1/. Voiculescu-Shakespeare's Last Sonnets as Fancied in an Immaginary Romanian Translation by V. Voiculescu, ed. bilingvă, îngr. trad., cu ilustraţiile traducătoarei, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XI, 202-203; Nicolae Manolescu, „Poeme", CNT, 1969, 51; Veronica Porumbacu, „Poeme", VR, 1970, 4; Mircea Iorgulescu, „Evocări de călătorie", RL, 1971, 6; Mircea Iorgulescu, „Castelul de apă", LCF, 1973, 9; Felea, Secţiuni, 371-376; Nicolae Balotă, „Aud cântând America", RL, 1974,10; Raicu, Critica, 215-217; Emil Mânu, Polivalenţa Margaretei Sterian, SPM, 1977, 357; Dan Hăulică, Margareta Sterian, CNT, 1977,39; Sorin Titel, Două prozatoare, RL, 1977, 46; Felea, Aspecte, I, 224-227, II, 42-46; Tudor-Anton, Ipostaze, 158-162; Olga Buşneag, Margareta Sterian, Bucureşti, 1977; Nicolae Manolescu, Drumuri ale creaţiei, RL, 1978,17; Sultana Craia, Oblic peste timp, LCF, 1980,8; Lit. rom. cont., 1,452; Alex Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 81-83; Zaciu, Cu cărţile, 93-96; Marin Sorescu, Cu Margareta Sterian, R, 1983, 1; Ion Cristofor, Schiţă pentru un portret liric: Margareta Sterian, ST, 1983, 10; Simion, Scriitori, III, 88-94; Eugen Simion, „Ecran", RL, 1985,24; Margareta Sterian, introd. Marin Sorescu, Bucureşti, 1985; Radu, Pagini, 65-66; Ov. S. Crohmălniceanu, O artistă distinsă, RL, 1989,12; Virgil Mocanu, Margareta Sterian, Bucureşti, 1990; Eugen Simion, Margareta Sterian, L, 1992, 41; Ierunca, Semnul, 155-159; Milea, Sub semnul, 28-30; Dicţ. scriit. rom., IV, 381-383; Margareta Sterian, îngr. şi introd. Mariana Vida, Bucureşti, 2002.	R. D.
STERIAN, Paul (1.V.1904, Bucureşti - 15.IX.1984, Bucureşti), poet, traducător şi prozator. Este fiul Alexandrinei (n. Gulimănescu) şi al lui Eraclie Sterian, medic, publicist (sub semnătura Ave Caesar), autor de piese de teatru, una (Tout pour Venfant!) fiind pusă în scenă la Paris, în 1913. Din familia de obârşie olteană a lui Eraclie Sterian făceau parte actriţa Aristizza Romanescu, poetul Mircea Demetriade, doctorul Constantin Levaditi ş.a. S. urmează cursul primar la Şcoala de Aplicaţii a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, iar pe cel secundar la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti (1918-1921). Se înscrie tot aici la Facultatea de Litere şi Filosofie şi, concomitent, la cea de Drept, luându-şi licenţa la ambele în 1924. îşi va continua studiile la Paris, între 1926 şi 1928, obţinând doctoratul în drept şi ştiinţe economice cu teza La Roumanie et la reparation des dommages de guerre. Debutează cu „adaptarea" în foileton Minunata călătorie a isteţului Ionică în „ţara de dincolo de neguri", în toamna anului 1918, la „Biblioteca copiilor şi a tinerimei". Semnătura îi mai apare, destul de frecvent, între 1923 şi 1928, în „Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini". întors în ţară, va fi prezent în „Gândirea", unde va continua să dea, până în 1933, versuri, cronici literare, dramatice şi plastice, precum şi în „Convorbiri literare" şi „Curentul". în ianuarie 1929 începe să publice în „Cuvântul", devenind, probabil, redactor al ziarului condus de Nae Ionescu, unde inserează versuri, proză, eseuri, reportaje, comentarii asupra unor cărţi de literatură, de filosofie şi de religie, precum şi numeroase articole economice. De asemenea, semna un manifest avangardist în revista „unu", un „pretext
443 Dicţionarul general al literaturii române
Sterian
teatral", Herode, în limba franceză, în „Contimporanul", o proză cu aspect modernist, D-l Vam Ex-înger, şi eseuri în Floarea de foc". Mai colaborează sporadic la „Vremea", 'Vitrina literară", „Calendarul", „Credinţa" şi „Azi", în ultima dând la iveală ciclul liric Contingent 1916. Prieten cu Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Petru Comarnescu, căsătorit o vreme cu pictoriţa şi poeta Margareta Sterian, S. participă la întemeierea grupării Criterion, în cadrul căreia ţine mai multe conferinţe, dintre care trei despre „mistica nouă" (Leon Bloy, Jacques Maritain şi Paul Tilich), conferinţe rostind şi la microfonul Societăţii Române de Radiodifuziune. Tot acum mai participă la campaniile sociologice ale lui Dimitrie Guşti, fiind, împreună cu N. Argintescu-Amza, regizor al filmului Drâguş (1929). în 1931 obţine o bursă Rockefeller, pentru pregătirea unui doctorat în Statele Unite ale Americii, dar, din motive de sănătate, renunţă după trei luni. îşi va lua al doilea doctorat, în sociologie, la Universitatea din Bucureşti, în 1933, cu teza Elemente de metodologie politică, sub îndrumarea lui D. Guşti. De sub tipar îi ies plachetele Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Noua acatist (1931), Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932) şi Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933), precum şi romanul Prinţesa Dactilo (1933), iscălit cu pseudonimul Allan Lee. Alt roman, Fata Morgana, din care apar fragmente în „Cuvântul", era anunţat de o editură pentru sfârşitul anului 1933. Ulterior energia lui S. se canalizează preponderent în domeniul economiei. Scoate revista „Index", scrie pe teme economice la ziarul „Prezentul", este referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937), consilier economic şi şef al Legaţiei Române din Washington
(1938). In timpul războiului îndeplineşte înalte atribuţii (până la funcţia de secretar general) în Ministerul Economiei Naţionale, la Finanţe şi la Externe. Anunţă totuşi, în 1942, un volum de versuri, intitulat Mănăstiri bucureştene, ilustrat cu şaizeci de heliogravuri proprii, iar în primăvara lui 1944 i se editează volumul Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare. Cel puţin o vreme neinclus în „loturile criminalilor de război", S. va fi până la naţionalizare director al Societăţii Textila Română, ulterior câştigându-şi existenţa ca zilier, contabil, inspector de credite, vânzător la Aprozar. în 1957 era şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor, mai târziu statistician la Institutul de Geriatrie. Spre sfârşitul anilor '50 fusese arestat şi închis la Aiud. E posibil ca motivul să fi fost legăturile cu cercul „Rugul aprins" de la mănăstirea Antim, unde făcuse donaţii şi conferenţiase în 1948-1949, când a şi încercat să îşi editeze albumul Xilografii, pe teme religioase. în urma amnistierii i se mai publică când şi când cronici, eseuri, comentarii, articole în „Viaţa românească", „Luceafărul", „Steaua" ş.a. După 1989, în „Jurnalul literar" şi în „Viaţa românească", i se tipăresc câteva conferinţe ţinute la Radio, precum şi poezii din ciclul Acatiste şi madrigale, datat 1941.
Ajuns la credinţă în pragul adolescenţei, aşa cum mărturisea în articolul întâlnirea cu zeul (1929), S. s-a încadrat
de timpuriu în grupul „ortodoxist" al generaţiei sale. Dar manifestărilor în această direcţie li s-au adăugat, îndeosebi în intervalul 1931-1933, altele, situate într-un câmp diferit, dacă nu la polul contrar. Răspunzând celor care îi reproşau „duplicitatea" sau nesinceritatea (AL Sahia, G. Călinescu), el declară că întotdeauna a fost mânat de „aceeaşi nestăvilită sete de aventură spirituală, de neîncetată creştere în duh", că există o „unitate [a] spiritului modern al poeziei aşa-zis futuriste cu tradiţia milenară a creştinismului", ambelor fiindu-le comune „paradoxul liniei simple, primitivismul unui suflet complicat, patriarhalismul şi liniştea unui suflet în veşnic război cu lumea, naturaleţea prăpastiei înfiorătoare, jocul şi candoarea unui suflet aspru, tensiunea teribilă dar tăcută metafizică, halucinaţia obiectivă, apocalipsul, într-un cuvânt, extazul" (Contra domo, 1931). Oricum, sub semnul avangardismului nu stau doar manifestul Poezia agresivă sau Despre poemul-reportaj, „pretextul teatral" Herode, poemul Reportaj assirian, fragmentele Romanul tânărului Anadam, D-l Vam Ex-înger, Fata Morgana. Li se poate alătura Prinţesa Dactilo, text în care totuşi jocul cu tot ce e convenţie literară se mulează prea mult pe tiparul romanului poliţist de serie. De avangardism ţin întrucâtva larga întrebuinţare a versului liber, precum şi violenţa erotismului, senzualismul potenţat al
Stern
Dicţionarul general al literaturii române 444
unora din Poeme arabe. Un anume spirit modernist se află infuzat şi versurilor din placheta de debut a lui S. Pe urmele lui Sandu Tudor, ce „reînnoise cântarea [...] de exaltare extatică" (Contra domo), ţintind atingerea stării isihastice, în Al Sfintei cuvioase Paraschiva cea Nouă acatist se păstrează forma canonică
-	succesiunea a trei feluri de imnuri, ca şi aceea a „icosurilor" şi „condacelor", în număr de douăsprezece -, dar se recurge şi la poliritmie (dactilicul alternează cu trohaicul), la imagistica de o abundenţă extraordinară, şocând deseori prin noutate sau prin îndrăzneala autohtonizării. Mult mai substanţial este efortul de a fuziona tradiţionalismul şi modernismul în Pregătiri pentru călătoria din urmă. Năzuind să fie un îndreptar de edificare creştină, cartea e structurată - sugestia unei arhitecturi precise venea, poate, şi de la Charles Baudelaire, considerat de S. „răscruce a veacului modern" - pe o schemă ascensională, cu patru trepte: „pregătirile şi îndoielile", „ispitele şi păcătuirile", „căirile şi rodirile", „canonurile şi fericirile". Experienţa eului liric este una generică, în măsura în care acesta îşi asumă trăirile semenilor săi din epoci anterioare sau contemporani. Evlavia medievală intră, de pildă, într-un discurs ce transpune un portret de ctitor valah, într-o predică franciscană adresată păsărilor ori în imaginarea „părerilor de rău" ale asinului ce l-a purtat pe Hristos, a „cântării" Pământului sau a „glasului" Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul. Alături stă pietatea însoţită de simţ gospodăresc a omului de rând (sursa de inspiraţie pare să fi fost „diata" lui Anton Pann), pentru ca să vină la rând sfâşierea modernă, alternând negaţiile, „demistificările", anxietăţile şi freneticele elanuri, aici modele fiind (după cum remarca Mircea Vulcănescu) Mihai Eminescu, Vasile Pârvan şi îndeosebi Tudor Arghezi. Inegal în plan estetic, mizând prea mult pe efectul contrastului, al paradoxalului, volumul Pregătiri pentru călătoria din urmă cuprinde şi texte ce vexează bunul gust. Ţelul duhovnicesc este doar în parte atins, „ispita literarului" determinând abaterile de la dreapta credinţă (Mircea Vulcănescu). Dar S. ajunge curând să îşi renege manifestările avangardiste, să le considere doar o „boală a spiritului", de care a fost lovit din cauza „coabitării înlăuntrul aceleiaşi generaţii" (conferinţa Poezia metafizică în poezia românească, rostită la Radio în septembrie 1933), şi să îşi impună vreme de un deceniu munca în tăcere. Rodul va fi un ciclu rămas în manuscris (Acatiste şi madrigale) şi cartea intitulată Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeite a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare. Operă de maturitate, scrierea este inspirată de vieţile sfinţilor, în care
-	cum spune S. - „se găsesc atâtea posibilităţi de poezie cât de pietate". Aparţinând artei, ca şi religiei, autorul a voit-o „un răspuns bizantin la Divina comediePreia ceva din epopeea dantescă - împărţirea în cânturi (în număr de 31), utilizarea terţinei (fiecare cânt are douăsprezece triple terţine), cizelarea cu grijă maximă a versurilor (perfectă stăpânire a meşteşugului arătând în special rimele) -, dar îi opune un „itinerar spiritual" ce „nu s-aşază-ntre erezuri", anume „vieaţa de îndumnezeire" a Sfântului Paisie cel Mare, prăznuit de Biserica Răsăriteană la 19 iunie. Cel care a urcat scara desăvârşirii monahale în Egiptul veacului al IV-lea, învingător în „războiul său
nevăzut", potrivit unei viziuni dăruit de Iisus Hristos cu harul împlinirii oricărei rugăminţi, este un model de urmat, mai mult („taină neaflată"), „călugărul al nostru suflet este", aşa cum „călugăria-i vieaţa-adevărată". Epopee sui-generis, Războiul nevăzut urmează fidel naraţiunea din Vieţile Sfinţilor, puţin numeroasele adjoncţiuni fiind inspirate de aceeaşi sursă. Cât despre viziunea Iadului şi a Raiului, punctul de pornire se află, iarăşi, într-un text consacrat, Mântuirea păcătoşilor, iar în rostirile lui Paisie sunt preluate fraze aparţinând Sfinţilor Părinţi Augustin, Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul ş.a. în sensul acestei fidelităţi neştirbite faţă de scriptură (asupra virtuţilor căreia insistă cântul XXV, intitulat Lauda preâaniei), limba din Războiul nevăzut are savori arhaice atât cât să nu facă dificilă înţelegerea. Poetul apelează la un lexic mai mult popular („odihnă", „zintâi", „mădular", „tain", „a se la" etc.), în care se ivesc şi unele neologisme. Efectul de vechime îl asigură, de asemenea, sintaxa (infinitivul lung sau folosirea interogativului „au", de pildă), dar mai ales inversiunile, încununând creaţia lui S., Războiul nevăzut aduce o contribuţie deloc neglijabilă la îmbogăţirea poeziei religioase româneşti.
SCRIERI: Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă acatist, Bucureşti, 1931; Pregătiri pentru călătoria din urmă, Bucureşti, 1932; Prinţesa Dactilo, Bucureşti, 1933; Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, Bucureşti, 1944. Traduceri: Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una, Bucureşti, 1933.
Repere bibliografice: Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, II, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1996, 135-157,271-276; Arghezi, Scrieri, XXV, 229-230; Al. Sahia, Scrieri, îngr. şi pref. Valentina Marin Curticeanu, Bucureşti, 1978, 230-234; Perpessicius, Menţiuni, IV, 89-91,371-376; Emil Gulian, „Pregătiri pentru călătoria din urmă", „România literară", 1932, 13; Şerban Cioculescu, Poezie şi ortodoxie, ADV, 1932, 14 853; Călinescu, Cronici, II, 34-36; Pompiliu Constantinescu, [Paul Sterian], VRA, 1932,241,1933,317; n.crev. [N. Crevedia], D. Paul Sterian, „Calendarul", 1932, 105; Radu Brateş, „Pregătiri pentru călătoria din urma", GR, 1933, 3; Constantin Micu, „Poeme arabe", „Herald", 1933,2; Ion Plăeşu [Mircea Eliade], „Poeme arabe", „Credinţa", 1933,4; AL Robot, Două volume de poezii, RP, 1934, 4 801; Predescu, Encicl, 812; Călinescu, Ist. lit. (1941), 800-801, Ist. lit.(1982), 884-885; Şerban Cioculescu, „Războiul nevăzut", „Ecoul", 1944,135; Crohmălniceanu, Literatura, II, 322-327; Micu, „Gândirea", 646-653; Andrei Paleolog, Gravura lui Paul Sterian, BOR, 1981,3-4; Al. Raicu, Paul Sterian, RL, 1984,38; Mircea Eliade, Memorii, I, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991, 145-148, 244-245; Acterian, Privilegiaţi, 69; Ierunca, Subiect, 83-88; Marin Diaconu, Fişă pentru un profil spiritual: Paul Sterian, JL, 1993,23-26; Marin Diaconu, Paul Sterian
-	o personalitate plurivalentă, JL, 1993,45-48; Arşavir Acterian, Cum am devenit creştin, Bucureşti, 1994,1-9; Noica, Semnele, 240-242; Andrei Scrima, Timpul „Rugului aprins", îngr. Anca Manolescu, pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 1996, pasim; Marin Diaconu, Paul Sterian - publicist, VR^ 2001,7-8; Dicţ. scriit. rom., IV, 383-384.	V.D.
STERN, Adolphe (14.XI.1848, Bucureşti - 18.X.1931, Bucureşti), jurnalist, traducător şi memorialist. Se numea Abner Stern şi era fiul unui giuvaergiu evreu, Ghebelia ben Iehuda Leib Stern, învaţă la liceele „Sf. Sava" şi „Matei Basarab" din Bucureşti. Urmează studii de drept la Berlin, Leipzig şi Paris,
445 Dicţionarul general al literaturii romane
Ster om
susţinându-şi doctoratul în drept roman şi ştiinţe administrative la Leipzig, în 1869. Un timp a făcut practică pe lângă un avocat parizian. Primul avocat evreu din România, naturalizat în 1880, S. va fi, la întoarcerea în ţară, secretar al consulului Statelor Unite ale Americii. Va ţine şi cursuri de drept internaţional şi privat la Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti. Se numără printre iniţiatorii Uniunii Evreilor Pământeni, fiind o perioadă şi preşedinte al asociaţiei. A fost ales în mai multe rânduri deputat. A făcut parte din Ordinul Masonic Român.
Jurnalist, S. fondează gazeta săptămânală „Rumănische Post" (1871-1873), cu o ediţie în limba română, colaborează la „înfrăţirea", „Curierul israelit", „Renaşterea noastră", „Lumea israelită", „Adevărul literar şi artistic", „Sinai", „Adam" ş.a. După ce publică o traducere din Schiller, Clopotul (1869), se face cunoscut în epocă datorită efortului de a transpune opera lui Shakespeare în limba română. în 1877 traduce Hamlet; prinţul Danemarcei în 1879 dă o versiune la îuliu Cezar, în 1881 tălmăceşte Regele Lear. Titu Maiorescu a prezentat favorabil în „Timpul" versiunea din Hamlet, A. D. Xenopol semnala, însă, în „Convorbiri literare", abaterile faţă de spiritul limbii române. Transpunerea tragediei Romeo şi Julieta a fost citită în şedinţele Junimii, iar Eminescu îi aprecia iniţiativele. La rugămintea lui I. L. Caragiale, în 1893 S. a tradus, pentru Teatrul Naţional din Bucureşti, Visul unei nopţi de vară. Totuşi, piesa nu s-a jucat. în anii 1922-1923 a publicat Opere alese de Shakespeare, în cinci volume, cuprinzând: Hamlet, îuliu Cezar, Antoniu şi Cleopatra, Coriolan, Macbeth, Neguţătorul din Veneţia. Traducătorul încearcă să transpună originalul shakespearean cu fidelitate literală, dar prin echivalarea mecanică a cuvântului rezultă pagini adesea forţate. El tălmăceşte direct după original, ajutându-se şi de ediţia germană a textelor shakespeariene, realizată de August Wilhelm von Schlegel şi de Ludwig şi Dorothea Tieck. Structura metrică a versului este păstrată, în schimb limbajul familiar şi localizant ori grave inexactităţi duc, fără intenţie, la unele efecte comice şi de vulgarizare. S. a transpus în germană scrieri de Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Ioan Slavici. în manuscris s-au păstrat şi tălmăciri din Lessing, Giosue Carducci, Giovanni Pascoli, Gabriele D'Annunzio, precum şi din Shakespeare: Furtuna, Nevestele vesele din Windsor, Romeo şi Julieta. A publicat şi două volume de memorii: Din viaţa unui evreu român (1915) şi însemnări din viaţa mea (1921). Alte pagini de jurnal au rămas în manuscris sau au apărut, fragmentar, în „Sinai", 1929; ele formează materia celui de-al treilea volum al ediţiei complete, postume, a memoriilor (Din viaţa unui evreu român, I—III, 2001).
SCRIERI: Din viaţa unui evreu român, Bucureşti, 1915; însemnări din viaţa mea, Bucureşti, 1921; Din viaţa unui evreu român, I—III, îngr.şi postfaţă Ţicu Goldstein, Bucureşti, 2001. Traduceri: Schiller, Clopotul, Bucureşti, 1869; Shakespeare, Hamlet, prinţul Danemarcei, Bucureşti, 1877, îuliu Cezar, Bucureşti, 1879, Regele Lear, Bucureşti, 1881, Opere alese, I-V, Bucureşti, 1922-1923; Vasile Alecsandri, Ovid, Sibiu, 1886.
Repere bibliografice: Petre Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, DR, 1922-1923; Alexandru Duţu, Shakespeare în România, Bucureşti, 1964,22; Podoleanu, 60 scriitori, II, 297-302; Dicţ.
lit. 1900, 812; Ov. S. Crohmălniceanu, Amintiri preţioase, RCM, 1989, 672; Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român, Bucureşti, 1993, 540; De la Cilibi Moise la Paul Celan, îngr. Ţicu Goldstein, Bucureşti, 1996,134-145.	S. C.
STEROM, Victor (pseudonim al lui Ioan Dumitrescu; 14.11.1937, Mizil), poet şi critic literar. Este fiul Măriei Dumitrescu şi al lui Terente Filimon, brutar. Urmează şcoala primară şi gimnazială la Buzău şi cursurile liceelor „I. L. Caragiale" şi „Mihai Viteazul" din Ploieşti (1960-1964). Se înscrie la o şcoală tehnică postliceală în domeniul petrochimiei şi ajunge operator chimist. După 1989 va fi directorul Editurii Universul Cartfil din Ploieşti, fondator al revistelor „Sinteze" şi „Sinteze literare", animator al cercului literar cunoscut sub numele Grupul de la Ploieşti. Debutează în 1965, cu poezie, în revista „Familia", fiind prezentat de Gheorghe Grigurcu. Prima carte, în iarnă cu fluturi albaştri, îi apare în 1974, fiind semnată, ca şi următoarele trei, Ion Vergu Dumitrescu. Colaborează la „Viaţa românească", „Ateneu", „Tomis", „Luceafărul", „România literară", „Orizont", „Tribuna", „Steaua", „Cronica" ş.a. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, pentru volumele Deasupra tainei (1999), Praguri şi trepte (2003).
Autor egal cu sine, S. este un poet aplicat, cu o lirică ce se distinge prin ţinuta supravegheată a versurilor. După cum s-a remarcat, îi sunt caracteristice disciplina construcţiei, echilibrul stilistic, tonalitatea stenică, aspiraţia către ideal, afectivitatea lucidă. încă din poezia de început se observă atenţia acordată expresiei, tendinţa calofilă. Ritmul lent şi delicateţea strofelor cu accente de incantaţie lasă loc uneori unei mai puternice vibraţii afective. Totodată, versurile din volumul în iarnă cu fluturi albaştri dezvăluie înclinaţia spre poemul reflexiv, mărturie a unei permanente căutări de sine, lăsând să se întrevadă un tumult interior autentic. O obsesie generatoare de tensiune o constituie imposibilitatea comunicării: „mâna mea tremură de ură că n-a putut/ arăta lumii tulburarea totală,/ n-a putut să-i spună prin ce limbă/ se piere mai repede: unde se piere/ de vorbe, de culoare, de piatră" (Desenul nu spune nimic). Şi în Rana (1980) preeminente sunt pendularea, oscilaţia între posibilităţi şi opţiuni. Eul liric se află suspendat, într-un echilibru fragil, între două spaţii (Trecere, Hotar, Lunecă). Poetul începe să cultive imagini şi simboluri viscerale („E vie rana / In sângele ei fierbinte / Eu mai trăiesc prin cântec" (Rana). Versurile din Interior (1991) accentuează tentativa coborârii în sine, spaţiul poemelor fiind dominat de peisaje sufleteşti. Erotica, prezentă constant, prilejuieşte readucerea temei legate de impasul comunicării şi al comuniunii („dar nu ne vedem/ stă între noi un fantastic zid/ de ceaţă", Interior), ca şi de aşteptarea dureroasă („cu inima doldora de teama singurătăţii/ te aştept", Aştept). Meditaţia se orientează frecvent spre condiţia poeziei ca meşteşug laborios şi fără istov. Umbre pe faleză (1991) face şi mai clară neliniştea unei comunicări dificile, frustrante, care rămâne intactă şi pentru că un creator trăieşte şi este trăit de poezie: „am şi viscol în sânge - descărcări satanice/ am şi flacăra poemului ce o să mă ardă de viu/ până
Sterviu-Mihani
Dicţionarul general al literaturii române 446
la capăt" şi adesea tinde să îşi manifeste orgoliul de stăpân al universului. Altă vârstă se înscrie în Poeme fără timp (1994), unde notele sumbre se înmulţesc. Starea de angoasă e transpusă cu accente caracteristice unui discurs modern („acest peisaj e rupt/ e făcut din picăturile/ unui cer/ căzut peste noi", Acest gând), totul situându-se sub semnul destrămării (prăbuşire, sufocare, cădere, urlet). Şi încrederea în „îngroparea în poem" (Văzduhul surd) parcă dispare, căci verbul se dovedeşte „orb" şi „mut" (Febră), iar cuvintele au „moartea pe ele" (Roata durerii). Culegerile Fumul (1997) şi Convoiul (1997) includ poeme ample, unde îşi fac apariţia obiecte comune şi personaje enigmatice (domnul K, doamna O, ding). Destinul umbrei (1998) are în centru motivul tanatic, orizontul se întunecă, iar poetul se simte rătăcit pe cărări care duc întotdeauna către o prăpastie sau către zări fără perspectivă. Deasupra tainei este totuşi o dovadă a preţuirii poeziei, cel care o scrie năzuind să se identifice cu ea. In ceea ce priveşte textele de critică literară ale lui S., precum cele din Banca de metafore (2002), acestea rezistă doar în măsura susţinerii lor prin intuiţii de poet.
SCRIERI: în iarnă cu fluturi albaştri, Bucureşti, 1974; Rana, Bucureşti, 1980; Durata, Bucureşti, 1982; Semn pe clipă, Bucureşti, 1987; Pauza dintre crime, Bucureşti, 1990; Interior, Bucureşti, 1991; Umbre pe faleză, Galaţi, 1991; Nemărginire, Ploieşti, 1992; Labirintul alb, Ploieşti, 1992; Agonia Templului, Ploieşti, 1993; Culorile sparte, Ploieşti, 1993; Mac, Ham şi Cucurigu, Bucureşti, 1993; Poeme fără timp, Piteşti, 1994; Roata durerii, Ploieşti, 1995; Borne, Ploieşti, 1996; Sintonia, Braşov,1996; Fumul, Braşov,1997; Convoiul, Braşov,1997; L'Ombre parlante, tr. Constantin Frosin, Ploieşti,1997; Destinul umbrei, Braşov, 1998; Esteu, Braşov, 1998; Deasupra tainei, Braşov, 1999; Nimicul ca o cruce, Braşov, 2000; Memoria sferei, Ploieşti, 2000; Gânduri în oglindă, Ploieşti, 2001; Banca de metafore, Ploieşti, 2002; Răscruci, Ploieşti, 2002; Praguri şi trepte, Bucureşti, 2003; Naufragiul, Ploieşti, 2003.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, I, 88-90; Mircea Moga, „Pauza dintre crime", LCF, 1991, 42; Alina Hristea, Poezia ca „pauză între crime", APF, 1992,1; Ioan Moldovan, „Interior", F, 1992,4; Lucian Chişu, Poeme bătute în cuie de opt, L, 1993, 8; Gheorghe Grigurcu, Stereofonicul poet Sterom, CNT, 1995, 5; Horea Poenar, „Poeme fără timp", ST, 1995, 1-2; Iulian Boldea, Metamorfozele textului, Târgu Mureş, 1996,52-54; Victor Cubleşan, „Destinul umbrei", ST, 1998,4-5; Mona Mamulea, „Deasupra tainei", AST, 1999, 8; Constantin Trandafir, Memoria poetului, F, 2000,11-12; Tudor Cristea, Poezie din Ploieşti, „Litere", 2001, 11; Ioana Dana Nicolae, Sistem stil puzzle, „Litere", 2002, 8-9; Marian Chirulescu, Personalităţi prahovene, Ploieşti, 2003,355-356.	A.	St
STERVIU-MIHANI, Vanghea (10.XI.1950, Doliani, Macedonia), poetă şi prozatoare. După absolvirea liceului la Stip, urmează Facultatea de Economie la Skopje, unde locuieşte şi azi.
S.-M. scrie în grai aromân, ca şi în slavo-macedoneană. In aromână i-au apărut mai multe culegeri, între care Lilice (1988), titlu ce trimite la ideea că poezie înseamnă evanescenţă, fluiditate, delicateţe florală. Poemele de aici, ca şi din alte plachete, le-a publicat mai întâi în revista „Zborlu a nostru" din Freiburg, însă mai cu seamă în „Deşteptarea" şi „Dimândarea" din Bucureşti. Spre deosebire de Dina Cuvata, autor cu talent
mai degrabă folcloric, S.-M. are o expresie mai elaborată preocupată să pună în metaforă relaţia ei cu sine şi cu lumea în felul în care o face şi Kira Iorgoveanu, dar cu un plus enigmatic, ce sporeşte farmecul spunerii. Fiorul meditatiei nota reflexiv-metaforică sunt caracteristici evidente atunci când poeta abordează dragostea de neam şi de limbă, ca în Grailu armânescu: „Ti ţi, pi orizontlu/ Iu mi feciu unoară armână,/ Mi dişteptu cathi noapti/ Şi-ascultu ună vazi,/ - Un grai di largu, di vecl'iu?...// I vazea pâpânilor,/ I grailu armânescu!". Fără o grijă excesivă pentru „potrivirea" vorbelor, rimă, ritm, poeta urmăreşte doar să comunice viu, dureros, cum sună şi transpunerea versurilor ei în română: „De ce, pe orizontul/ Unde m-am ivit ca aromâncă,/ Mă trezesc noapte de noapte/ Şi aud un freamăt, - Un grai vechi, din adâncuri?...// E freamătul bunicilor,/ E graiul aromânilor!". Ca prozatoare, S.-M. se înscrie în categoria autorilor cu o scriitură supravegheată, care recurg în mod obişnuit la metaforă, la parabolă, definitorie atât pentru subiectul abordat, cât şi ca discurs personal.
SCRIERI: Lilice, 1988; Lândura, Skopje, 1989; Vrearifără mardzină, 1990; Tradzeri, Syracuse (SUA), 1992.
Repere bibliografice: Cândroveanu, Aromânii, 122-130. Hr. C.
STEUERMAN-RODION, Avram (1.XII.1871, Iaşi - 19.IX.1918, Iaşi), poet, traducător şi publicist. Provenind din familia, sărăcită, a unui comerciant evreu de băuturi spirtoase (mărturisea că a avut „o copilărie înăbuşitoare"), S.-R. va absolvi Liceul Naţional din Iaşi în 1892. Va debuta în acelaşi an, la „Drapelul" lui I. N. Roman, cu schiţa Lacrimi (semnată De la Iaşi), intrând în publicistică. Va colabora la „Ecoul săptămânei", „Adevărul" şi la revistele socialiste „Lumea ilustrată", „Evenimentul literar", „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", cu versuri, proză şi traduceri. Este apreciat de C. Dobrogeanu-Gherea. Student la Facultatea de Medicină din Iaşi (1892-1896), activează în mişcarea socialistă. în 1893 ia parte la primul congres al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. Ziarist înzestrat, scrie mai ales pentru gazetele ieşene, semnând Rodion şi Steuerman-Rodion. în „Evenimentul" din 1897 face să apară, număr de număr, Impresiunile unui civilizat şi Carnetul unui senzibil. A condus gazeta „Răsăritul" (1899-1901) şi a fost, de la apariţie, în 1897, redactor la „Opinia". După absolvirea facultăţii (în 1898, la Paris) va practica medicina la Iaşi. Era căsătorit cu fiica folcloristului Moses Schwartzfeld, directorul ziarului „Egalitatea" (la care a colaborat în 1904-1905), iar poetului B. Fundoianu, care îi era nepot, i-a fost un adevărat îndrumător. împământenit în 1913, ia parte la prima conflagraţie mondială. în 1918, la puţin timp după întoarcerea din război, cu nervii zdruncinaţi, se sinucide, administrându-şi o doză de morfină. S.-R. a publicat câteva cărţi de poezie - Sărăcie (1897), Lirice (1898), Spini (1915) - şi culegerea O toamnă la Paris (1897), care reuneşte schiţe, cronici jurnalistice, amintiri, fantezii, sonete. O parte din scrierile sale gazetăreşti în problema feminismului intră în volumul intitulat Ele (1898). A compus libretul operei Petru Rareş (muzica de
U47 Dicţionarul general al literaturii române
Stindardul
Eduard Caudella), este autorul unei antologii privitoare la literatura română din secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea (I-II, 1893) şi, în 1896, după moartea lui Traian Demetrescu, scoate o ediţie a versurilor acestuia, sub titlul Aquarele. Lasă o autobiografie, tipărită în 1924: Cartea băiatului meu. în presă a mai folosit pseudonimele Leandru, Rodin, A. Trestianu, Tristis ş.a.
Versurile lui S.-R., proiecţii ale dramei declasării şi rupturii dintre două culturi, oscilează între sentimentalism şi cinismul unui decepţionat care reia motivele poeziei sociale şi se angajează în direcţia esteticii urâtului. în lirica erotică îl imită pe Heinrich Heine, dar poanta ironică nu reuşeşte să disimuleze întotdeauna amărăciunea ori melancolia. Influenţa lui Mihai Eminescu este şi ea vizibilă. Mai interesantă este culegerea de „sonete postume" Frontul roşu (1920), unde notaţia nudă şi lucidă a senzaţiilor încercate în aşteptarea morţii şi demistificarea războiului într-o poezie aspră, document al mizeriei omeneşti, contrastează cu aspiraţia spiritualistă a autorului. Motourile poemelor trimit la Dante, Goethe, Schopenhauer, Nietzsche, Verlaine, G. Rodenbach, Emile Verhaeren, Oscar Wilde, Albert Samain, Francis Jammes ş.a. S. a şi tradus, cursiv, din Heine, Lenau şi din Sully Prudhomme. A transpus din limba franceză câteva lucrări ale lui Vasile Conta (încercări de metafizică materialistă, Teoria fatalismului, Teoria onâulaţiunii universale şi Bazele metafizicii) şi din germană scrieri dramatice de Carmen Sylva (Vrăjitoarea, Ullranda, Loiza, Mărioara). Pentru teatru a mai tălmăcit din P.-E. Hervieu şi din Adolphe D'Ennery şi Philippe Dumanoir. în traducerea lui S. au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Iaşi piesele Cadavrul viu de Lev Tolstoi (1912) şi Torquemada de Victor Hugo (1916).
SCRIERI: Sărăcie, Iaşi, 1897; O toamnă la Paris, Iaşi, 1897; De recitat, Iaşi, 1897; Ele, Iaşi, 1898; Lirice, Iaşi, 1898; Heinrich Heine şi Ed. Grenier, Bucureşti, 1910; Complicele lui Heine, Iaşi, 1911; Spini, Bucureşti, 1915; Frontul roşu, îngr. Eugen Relgis, Iaşi, 1920; Cartea băiatului meu, pref. Enric Furtună, Iaşi, 1924; în depărtări. Din tragediile vieţii. Din tainele vieţii. Glosse. Mărimi dispărute, Bucureşti, [1936]. Antologii, ediţii: Autori români, I-II, pref. Nicolae Beldiceanu, Iaşi, 1893; Traian Demetrescu, Aquarele, pref. edit., Iaşi, 1896. Traduceri: Ada Negri, Enigma, Craiova, 1896; Paul-Ernest Hervieu, în lanţ..., Craiova, 1896; Sully Prudhomme, Poezii, pref. trad., Craiova, 1896; Heine, Ierusalim, Pleacă, în Sărăcie, Iaşi, 1897, Don Ramiro, Mâhnitul, în Lirice, Iaşi, 1898; Racine, Fedra (fragm.), în De recitat, Iaşi, 1897; Adolphe D'Ennery, Philippe Dumanoir, Don Cezar de Bazan, Iaşi, 1897; Carmen Sylva, Vrăjitoarea, Craiova, 1897, Ullranda, Iaşi, 1904, Loiza, Iaşi, 1906, Mărioara, Iaşi, 1911; Rudolf von Gottschall, Rahab, Iaşi, [1907]; Victor Hugo, Torquemada, [Iaşi], 1916.
Repere bibliografice: Caragiale, Opere, VII, 425-435; Gala Galaction, Opere alese, II, îngr. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1961, 204-206; B. Fundoianu, Rodion, „Scena", 1918,273; B. Fundoianu, Traducătorii lui Heine, „Mântuirea", 1919,152,163,166; Perpessicius, Opere, XII, 505-506; Dafin, Figuri, 284-288; Podoleanu, 60 scriitori, II, 303-306; Călinescu, Ist. lit. (1941), 490, Ist. lit. (1982), 555; Ciopraga, Lit. rom., 333-334; Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă, îngr. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1975,244,430,577,626; Dicţ. lit. 1900,812-813; Constantin Ostap, Ion Mitican, Iaşii între adevăr şi legendă, Iaşi, 2000, 168-169; Dicţ. scriit. rom., IV, 384-386.	S.	C.
STILET, publicaţie apărută la Brăila, lunar, în septembrie şi în noiembrie 1933, în formatul „Biletelor de papagal", cu subtitlul „Revistă de descărcat sinceritate refulată". Director: Horia Ghiea, girant „iresponsabil": Descartes (Ştefan Baciu). Articolul-program e înlocuit, în spirit avangardist, cu o „tabletă pentru început", nesemnată, şi cu un manifest în versuri al lui Horia Ghiea, intitulat Oraş natal: „Nu cred în religiei Nu cred în Dumnezeul părinţilor voştri / Care se vinde cu banul vârât în căldăruşa cu agheazmă a preotului gras cu ceafa plină de buboaie. / Nu cred în democraţie, această prostituată, nu cred în oameni, dar am o deosebită stimă pentru porci [...] / O, fraţii mei! Zece sau douăzeci în România, în Europa sau în lume, / Ascultaţi strigătul meu, acelaşi cu al vostru, să ascultăm sufletele noastre, / Daţi-mi mâna să unim adolescenţele noastre [...] / Să mergem pe drumul mare, să cântăm pe marginea mării / Cântecul cel nou al lumilor noi, al vastei noastre sincerităţi refulate". Sunt prezenţi cu versuri Ştefan Baciu (Călătorii, Tristeţi mici, Interior seral, Amintiri), Horia Ghiea (Pan, Moarte ş.a.), Teodor Constantin, Felix Baldovin şi Adrian Tudor, care mai scrie proză (Carnet, text unde proclamă: „Vreau să trăiesc prin mine însumi şi nu prin alţii"), ca şi Horia Tudor ş.a., iar cu eseuri şi luări de poziţie figurează N. Gh. Ciucă, Felix Baldovin ş.a. Publicaţia îşi menţine spiritul de frondă, de contestaţie şi de epatare şi prin Interview cu Isus Christos (Fragment de idei dintr-un roman imposibil) de Horia Ghiea sau prin Monolog la moartea lui Petrescu Cezar de Dan Vălenaru, note acide unde scriitorul „decedat" e incriminat de reacţionarism: „Iată un om care dă cu toporul într-o formă de civilizaţie fără a o înlocui cu nimic. E singurul care mai crede în balega naţională şi în conul Dinu, cu barbă lungă şi cu ciubuc [...]. Acuz pe C. P. nu numai de o totală incomprehensiune a mecanismului istoriei contemporane, dar şi de un reacţionarism acut".	M. Pp.
STINDARDUL, cotidian apărut la Bucureşti de la 25 martie până la 30 iunie 1876. Oficios al unei grupări disidente liberale, cu o uşoară nuanţă republicană, S. avea ca director pe Pantazi Ghica, iar ca redactori pe Al. Macedonski (până la 23 aprilie), pe Bonifaciu Florescu (până la 3 iunie) şi pe G. Fălcoianu. Retrăgându-se din redacţie, Macedonski nu îşi întrerupe colaborarea, ultima apariţie a numelui său datând din 26 iunie, când i se republică poezia Fluierul ciobanului, care intrase şi în primul număr al gazetei. Poetul tipăreşte sau retipăreşte în S. mai multe poezii (Ziua naşterii, Destinul ş.a.), nuvele (Cârjaliul, Cânele din Văcăreşti), un „proverb original într-un act" (Gemenii), precum şi două traduceri, din Lamartine (Lacul) şi N. Gilbert (Adio la viaţă al unui june poet). Sunt prezenţi cu versuri şi V. D. Păun, N. V. Scurtescu, D. N. Saphir; Pantazi Ghica dă nuvele, Bonifaciu Florescu semnează două traduceri (Imn către ]oe de Cleante şi Hamlet de George Sand), iar P. V. Grigoriu publică o tălmăcire din Musset (fragmente din La Nuit d'octobre). Informate, cu un registru de idei nou în epocă, sunt două articole ale lui B. Florescu, intitulate Adevăr şi
Stindardul
Dicţionarul general al literaturii române 448
originalitate în literatură, Calităţile stilului, sau cel în care face biografia poetului I. Al. Lapedatu.	R. Z.
STINDARDUL, publicaţie apărută la Ploieşti, săptămânal, de la 8 aprilie 1899 până la 30 martie 1900. Director a fost Ion G. Ionescu-Quintus, secondat, de la 2 martie 1900, de Vasile Pop ca redactor-şef. Ionescu-Quintus dă şi o direcţie literară revistei, în editoriale care cer promovarea unei culturi naţionale sau în conferinţa Daţine şi credinţa naţionale. Publicaţia adună, la rubrica „Tribuna literară", câţiva autori cunoscuţi: I. A. Bassarabescu, Ion Gorun, V. G. Morţun, alături de redactorul Vasile Pop, prezent şi el cu însemnări variate. în foileton apar V. A. Urechia, cu evocarea istorică Logodna prin sărutat, Virgil Cioflec (nuvela Culiţă) şi foarte tânărul Mihail Sadoveanu (sub pseudonimul M. S. Cobuz), cu povestirile Fiul pierdut (49/1900) şi Tatăl (51/1900). Poeziile sunt mai puţin interesante. Frecvent publică Gh. Scytul (pseudonimul lui Vasile Pop), Gh. Bradul, A. Toader, Maria Popescu. Se mai pot întâlni cronici rimate şi parodii, fie pe teme politice, fie vizând, uneori, pe Al. Macedonski. Un articol amplu despre poetul D. N. Saphir scrie Ionescu-Quintus. S. a găzduit frecvent versuri populare, cu un caracter mai curând lăutăresc (fiind culese chiar de la lăutari), decât propriu-zis folcloric.	L V.
STINDARDUL ŢĂREI, publicaţie apărută la Bucureşti, bisăptămânal, de la 6 martie până la 10 aprilie 1888, sub direcţia lui Al. Macedonski. Conformându-se Manifestului-pro-gram, scris de directorul publicaţiei, S.ţ. are ca principal obiectiv lupta antimonarhică. Regele este ţinta unor atacuri violente în articolele lui Macedonski, autorului fiindu-i caracteristic stilul pamfletar (Ce vrea regele şi ce vrea ţara, Germanizarea României), dar cuprinzând şi acuzaţii politice aduse grupării junimiste. într-o rubrică de „literatură politică" Macedonski reproduce mai vechile sale poezii antidinastice Cetăţeanul şi toboşarul, Mai avem ţară?, Visul ş.a. Tot el semnează şi nuvela între coteţe. Constant colaborator literar al gazetei este Bonifaciu Florescu, prezent cu Acjuarele şi Poezii în proză, scurte poeme, comentarii lirice, instantanee. într-o cronică literară Mircea Demetriade comentează defavorabil piesa Gaspar Graţiani a lui Ioan Slavici. Sub pseudonimul Strapontin (I. D. Malla) se inserează un comentariu asupra repertoriului dramatic al teatrelor bucurestene, iar Polit (Al. Macedonski) discută o conferinţă a lui G. I. Ionnescu-Gion, ţinută la Ateneul Român. S.ţ., din care au ieşit numai zece numere, a fost o gazetă scrisă cu nerv, cu rubrici vioaie şi însemnări de actualitate, confirmând încă o dată calităţile de gazetar ale lui Macedonski.	L.	V.
STOENESCU, Alex Mihai (2.X.1953, Bucureşti), prozator. E fiul Catinei şi al lui Ioan Stoenescu, ofiţer de aviaţie. Absolvent al Liceului „Ion Creangă" din Bucureşti (1972), e admis la Facultatea de Istorie, dar se retrage înainte de începerea cursurilor şi se angajează muncitor necalificat într-o întreprin-
dere. Ulterior urmează Facultatea de Utilaj Tehnologic de la Institutul Politehnic din Bucureşti (1974-1978), apoi Facultatea de Management din Nijerode (Olanda), pe care o va absolvi în 1991. în deceniul al nouălea frecventează cenaclurile optzeciste. După 1989 se angajează la Uniunea Scriitorilor, editând primul număr al revistei „Memoria"; lucrează apoi ca secretar general de redacţie la revista „Viitorul românesc", începând cu 1992 îndeplineşte diverse funcţii guvernamentale: în Ministerul Apărării Naţionale - consilier de presă al ministrului, şef al Biroului de Informare Internaţională pe relaţia NATO, subsecretar de stat, şef al Direcţiei de Relaţii Publice a Armatei ş.a. în 1999 intră în politică, fiind membru fondator şi vicepreşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta, din care se retrage însă în anul următor. Din 2003 este director general adjunct al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" din Bucureşti. Debutează cu proză în 1989, la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", iar editorial cu romanul Drumul Olandei, apărut în 1991. Mai colaborează la „22", „Dilema", „Suplimentul literar şi artistic al «Tineretului liber»" ş.a. La mijlocul anilor '90 a coordonat colecţia „Proză română contemporană" a Editurii RAO. Ca istoric, a scris câteva studii despre România modernă - Armata, mareşalul şi evreii: cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa (1998), Istoria loviturilor de stat în România (1821-1999) (I-III, 2000-2002) -, lucrări care au suscitat numeroase obiecţii şi controverse în mediile academice.
Formula narativă a lui S. oscilează între arhivistică şi apocrif, între ficţiune documentară şi metaficţiune istorio-grafică. Astfel, în romanul Drumul Olandei epicul sucombă sub presiunea factologiei. Miezul cărţii îl constituie aventurile lui Ştefan Predescu, care, traversând Europa în timpul ultimului război mondial, ajunge să lupte alături de Rezistenţa olandeză. Cum tribulaţiile protagonistului reprezintă doar un pretext pentru a descrie spiritul vremii, romanul ar putea fi citit, printr-un exces de generozitate, ca o continuare şi, totodată, ca o replică la Delirul lui Marin Preda. Pe de altă parte, încercarea unui ziarist de a reconstitui, după patru decenii, biografia lui Ştefan Predescu îndreptăţeşte unele analogii superficiale cu proza optzecistă. Autenticismul documentar e însă etalat cu ostentaţie şi, cu toate că fraza autorului atestă un puls stilistic deloc neglijabil, persistă impresia de insuficientă deschidere a unghiului literar. Acelaşi personaj intră în romanul Prizonier în Europa (1998), de data aceasta ca instrument de cartografiere a „obsedantului deceniu", dar la fel de şters. Totuşi, textul trezeşte interesul prin surprinderea relaţiilor ambivalenţe din câmpul puterii comuniste. Romanul care i-a adus lui S. recunoaşterea literară este Patimile Sfântului Tommaso d'Acjuino (1995; Premiul Academiei Române), despre care s-a spus că bate „spre capodoperă" (cum îl recomandă Gabriel Liiceanu). Gândită ca parte a Trilogiei creştine - alături de Misiunea dominicană (1997) şi Noaptea incendiului (1999) -, cartea imaginează o ipostază demonică a lui doctor angelicus, care devine astfel o portavoce a cinismului, a fanatismului şi a voinţei de putere. Discursul narativ se fundamentează pe un dublu transfer: atât o deplasare de perspectivă prin care autorul se contaminează
449 Dicţionarul general al literaturii romane
Stoenescu
de viziunile malefice ale personajului său, cât şi un bruiaj cronologic prin care istoria se vede scurtcircuitată de actualitate, iar reveriile sadice ale eroului îşi găsesc ecou în abominaţiile secolului al XX-lea. Elocventă în acest sens este lunga discuţie între Tommaso şi Reginald de Piperno, unde maestrul îi ţine discipolului o adevărată prelegere despre arta moşirii „revoluţiei", a cărei ţintă este haosul, „adică starea din care se naşte ordinea". Deşi se dezvoltă după aceeaşi reţetă a deversării contemporaneităţii în istorie, celelalte romane ale ciclului rămân pe o treaptă literară inferioară, fapt explicabil prin tezism şi inflaţie factologică. De pildă, Noaptea incendiului, o „scurtă incursiune în destinul femeii" care, pornind de la modelul lui Liviu Rebreanu din Adam şi Eva, prezintă în ordine inversă cele şapte vieţi pe care protagonista le trăieşte din decembrie 1989 până în anul 961, e o disertaţie stufoasă pe tema „vinovăţiei" congenitale a femeii.
SCRIERI: Drumul Olandei, Bucureşti, 1991; Câinii răguşiţi, Bucureşti, 1993; Patimile Sfântului Tommaso d'Aquino, Bucureşti, 1995; Misiunea dominicană, Bucureşti, 1997; Prizonier în Europa, Bucureşti, 1998; Dinastia Brătianu, Bucureşti, 1998; Noaptea incendiului, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Ioana Pârvulescu, Nebunia puterii, RL, 1995,27; Dan C. Mihăilescu, Cronica unei cruzimi ordonate, „22", 1995, 36; Ruxandra Cesereanu, Tommaso d'Aquino, postmodernul, ST, 1995,
10-11; C. Stănescu, „Sfinţenia" ca mască a tiraniei, ALA, 1995, 280; Florian Baiculescu, Patimile literare înainte şi după Stoenescu, „Libertatea", 1996, 16 ianuarie; Dan Perşa, Dominicanii şi comunismul, TMS, 1998, 2; Horia Gârbea, Ficţiunea şi documentul, CNT, 1999,13; Alex. Ştefănescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej ca personaj de roman, RL, 1999,17.	A.	Tr.
STOENESCU, George Virgil (1.1.1947, Brăila), poet. Este fiul Măriei Constanţa Stoenescu (n. Barbă-Albă), învăţătoare, şi al lui Nicolae Stoenescu, agronom. Urmează la Bucureşti şcoala elementară în cadrul Liceului „Dimitrie Cantemir" (1954-1960), apoi cursurile Liceului „Iulia Hasdeu" (1960-1964). Absolvent, în 1969, al Facultăţii de Comerţ, secţia comerţ exterior, a Academiei de Studii Economice bucureştene, îşi definitivează studiile în Franţa, ca bursier ONU, la Institutul de Comerţ Exterior şi la Institutul de înalte Studii Politice din Paris (1971-1972). Obţine doctoratul în economie în 1987, cu teza Teorii actuale cu privire la relaţiile economice internaţionale. Cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială din Bucureşti (1969-1973), devine ulterior cadru didactic al Academiei de Studii Economice, unde este, din 1995, profesor titular la Catedra de comunicare şi istoria gândirii economice. în 1973 a fondat revista „Tribuna studentului economist", pe care a condus-o ca redactor-şef până în 1978. Este vicepreşedinte (din 1993) al Societăţii Române de Economie, membru în Comisia Consultativă a Consiliului pentru Coordonare, Strategie şi Reformă Economică de pe lângă Guvernul României şi Preşedinţia României (1992-1997), precum şi membru în Comitetul Român al CEPS (Central for European Policy Studies). Ca scriitor, debutează în 1968, la „Contemporanul", cu poeziile Hora păunilor şi Leul, colaborând ulterior la „Luceafărul" (unde a fost remarcat şi încurajat de Cezar Baltag),
„România literară", „Tribuna", „Cronica" ş.a. Pentru cartea de debut, Cercuri la Elsinore, editată în 1972, a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. I s-au mai acordat Premiul Băncii Naţionale a României şi Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române pentru volumul Fratele meu (2000), un prim volum dintr-o serie continuată în 2002 şi 2003.
Poet de factură filosofico-hermetică, descinzând conceptual şi stilistic din Ion Barbu, S. condensează în formele fixe ale tehnicilor prozodice - sonetul, glosa, rondelul, gazelul, pantu-mul - o viziune a lumii fundamental gnostică, a cărei fervoare intelectuală îşi proiectează tensiunile şi erudiţia într-un limbaj liric simbolic şi enigmatic, construit în spiritul esoteric al „ştiinţelor" tradiţionale - astrologia, alchimia, numerologia, pitago-reismul, teosofia. Cercuri la Elsinore, volum socotit de Valeriu Cristea cel mai notabil debut poetic al anului 1972, poartă, încă din titlu, pecetea unei duble încifrări: îndoiala („autoreflexi-vitatea") hamletiană este suprapusă misticii pitagoreice şi „pusă în abis" prin reflexia meditaţiei existenţiale în oglinda desăvârşită a ideii de cerc, într-un „joc secund" ce urmăreşte purificarea spirituală şi salvarea sufletului „căzut" în adâncurile tenebroase ale unei lumi corupte şi lipsite de orizont, creaţie a „demiurgului rău". Poetul se vede pe sine ca pelerin, însă drumul lui nu este nicidecum o călătorie în imanenţă, ci, în
Stoenescu
Dicţionarul general al literaturii române 450
conformitate cu motoul axiomatic după care „dreapta este un cerc de rază infinită", are drept sistem referenţial geometria absolută a transcendenţei: „Sunt pelerin pe drumul dublu arcuit, / La două capete ridicat pe ancorele lui..." (Ger valah). Coborât fără voie prin „poarta de miazănoapte" - în acord cu accepţia gnostică a transmigraţiei („M-a picurat din cer opusul zeu / Cu timpul presărat de seu") -, sufletului, despărţit irevocabil de tărâmul eteric al ideilor, nu îi mai rămâne decât să înveţe „să zboare de sus în jos" şi să se „joace de-a morţii peste vii", într-o încordare supraumană de a păstra scânteia originii sale celeste în „noaptea înaltă" a închisorii materiei. De aceea, fiinţarea sa evită să lase urme în istorie („Pietre n-am lăsat şi nici lemn, nici cui"), ocolind modelul christic al suferinţei şi răstignirii şi refuzând suveran ispita amestecului cu o lume impură: „Degeaba umbra vrea să mă închege / Nu simt durerea pietrei de-a fi înger" (Livada plânse galbena privire). Motivul central al lirismului de natură vizionară al lui S. este, fireşte, cel al exilului, iar figura simbolică tutelară e aceea a lui Ovidiu: „Exilul ai să-l porţi amar în Pont / Sfielnic ţi-o prezic ultima oară..." (Ovidiul). Şi, asemenea ilustrului său predecesor -care, silit să trăiască printre barbarii Sciţiei, îşi clamează, odată cu nefericirea, revolta şi superioritatea trufaşă -, poetul îşi transpune mândria ascendenţei în spirit vituperant, în versuri pătrunse, de astă dată, de ecouri argheziene: „In exaltări pătrunde-te, coboară / Foc cardinal pe spiritul lor tont!". Deţinerea teribilului secret al inconsistenţei istoriei umane şi al caracterului iluzoriu al credinţelor religioase atrage după sine conştiinţa responsabilităţii elitiste a protejării acestuia - prin alegorizare, metaforizare şi mai ales încifrare - de pericolul contaminării şi maculării: „Mă arde tăcutul însemn de sfârşit / Dictează nebună puterea o limbă, / Te vreau Demostene din nou bâlbâit / Când floarea luminii te schimbă" (în general se opreşte la un diftong). Poetul se acuză, de altminteri, de a fi spus deja prea mult („Ai spus prea multe, fiule vrăjit!"), cu o formulă care, trimiţând la textele elenistice adunate sub au[c]toritatea lui Hermes Trismegistul, încheagă elementele retorice ale poemului într-un manifest spiritual apofatic: „Nimeni din partea locului nu mă cunoaşte / [...] Nu mă deschideţi, nu mă alintaţi! / înţelesul meu să iasă tot pe unde a intrat" (înţelepciune). Prin urmare, glosa Cercuri la Elsinore, constituită în axa de rezistenţă a volumului, îşi dezvăluie sensurile deliberat obscure prin comprehensiune hermeneutică şi decodare filologică, sugerând folosirea unei chei critice modelate după abordarea călinesciană a Jocului secund: „îndoit prealiniştitul / Numele l-a scris pe apă, / Cupe pline -asfinţitul / Blestemat model să-nceapă; / Dorului pierdut în fieruri / Testament călcat în tropot, / Cântecul s-a rupt din ceruri - / Mult mă doare gândul clopot". Existenţa paradoxală a poetului, fiinţând în lume şi totuşi neaparţinându-i („îndoit prealiniştitul") refuză să ia parte la istorie („Numele l-a scris pe apă") întrucât întreaga realitate sublunară este creaţia imperfectă a unui «demiurg rău» („Blestemat model să-nceapă"); pe de altă parte, «căderea în lume» a sufletului („Cântecul s-a rupt din ceruri") - poposit în «vârsta de fier» a creaţiei („Dorului pierdut în fieruri") şi oprit de a avea o relaţie directă cu tran-
scendenţa („Testament călcat în tropot") - îi produce celui exilat o durere străină de sensibilitatea mundană („Mult mă doare gândul clopot"). O interpretare postmodernă, demnă de atenţie, îi aparţine Lidiei Vianu, care, părăsind sfera strictă a esteticului, deschide căile criticii către complexitatea politicului: în această perspectivă, tensiunea hermetică definitorie pentru întreaga creaţie a lui S. de până în 1989 este un simptom al împotrivirii poetului faţă de totalitarismul comunist, figura desăvârşită a cercului îndeplinind aici un rol apotropaic. Spiritul „geometric" al lui S. - a cărui transpunere lirică l-a îndreptăţit pe Eugen Negrici să vorbească despre parnasianismul versurilor sale de început - lasă loc, în Chip similar (1974), unei sensibilităţi fundamental romantice, reflectată în fascinaţia pentru vechi legende bretone („Şi ţara Ys s-a scufundat în mare"), predilecţia pentru lumea visului („înnebuniseră copacii mei de vis") şi, nu în ultimul rând, în sonoritatea imnică a unei poetici a sentimentului, având în centrul său figura de Ianus a unui personaj feminin în acelaşi timp angelic (Lydia) şi demonic (Simonie). Frumuseţea iubitei devine, în tradiţia poeţilor italieni ai Şcolii toscane, taina perfecţiunii lumii, poarta prin care sunt întrevăzute adevărurile universale: „Prin tine văd acum în întuneric / Tu te iubeşti când eu mă strâng aprins / Ţi-e cearcănul din frunte pribeag şi necuprins / Prin tine văd acum în întuneric" (Către Lydia). Pe de altă parte, femeia apare malefică („Dark Lady", cu titlul unui poem), „trupul de fum" care împiedică ascensiunea poetului către „albastrele altare". Ecartul temporal dintre cele două etape lirice ale lui S. corespunde distanţei ce separă abstracţiunea ideii de concreteţea şi plasticitatea verbului: descoperind cu uimire o lume căreia îi refuzase cu obstinaţie dimensiunea paradigmatică a adevărului şi esenţei, poetul se regăseşte plin de bucurie în corpuri şi obiecte, încredin-ţându-se de calitatea ultimă a realului („Nu există alt cuvânt decât cuvântul") şi lăsându-se pradă freneziei dionisiace care stăpâneşte lumea lui Saturn: „Mă însoţeşte luna pas cu pas / La capul meu o am de când mă ştiu / Să-i mor pe lume stea şi ultim fiu / Mă însoţeşte luna pas cu pas. / / Puterea-i e acum înţelepciune / Nu vreau nici nemurire, nici statui / în saturnalii doar să ard haihui / Puterea-i e acum înţelepciune. // E sărbătoare-n cercul lui Saturn / Exilul tot s-a poleit cu aur / Zeiţei aspre să-i închini un taur! / E sărbătoare-n cercul lui Saturn." Odată cu Casa a Noua (1979), hermetismul de factură modernistă din Cercuri la Elsinore şi Călăreţul de aer (1976) -întemeiat pe contragerea extremă a expresiei, plurivalenţa semantică, muzicalitatea sugestiv-sinestezică şi artificiul sintactic - se întoarce către formele tradiţionale ale încifrării alchimice şi ale simbolisticii astrologice, distilând poetic ecouri din etapele ascensionale presupuse de „Marea Operă" şi îndrumând cititorul de-a lungul coridoarelor misterioase ale puterilor zodiacale. Elaborate în spirit baroc - sub patronajul lui Dimitrie Cantemir şi al Istoriei ieroglifice -, poemele din Casa a Noua urmează, cu acurateţe matematică, coordonatele structurale şi reprezentările imagistice ale hărţilor astrologice -„întreruperile", „casele", „cuadraturile" şi „reducerile": „Suntem în Casa a Noua - / Aşadar să avem o memorie de
451 Dicţionarul general al literaturii române
Stoenescu
mercur / Mijlocul Cerului veghează în faţă drept / Dincolo de săgeata de opt a Styxului". Ca urmare, trăirea şi sentimentul, condiţionate paradigmatic, îşi pierd contururile vii, capricioase si inefabile, şi se dezvăluie, simplificate, în proiecţii fără adâncime: „Eram pe Verigii, noi doi / Ne priveam unul pe altul / Tu ţineai o balanţă de fum /[...]// Eu gustam cardinal opoziţia Racului". Poezia ulterioară a lui S. - reprezentată cu deosebire de volumul Lupta cu îngerul (2002) - reia, în forma fixă a rondelului, temele predilecte ale autorului, îngemănând complexităţi prozodice şi tensiuni ideatice într-o viziune hermetic-alegorică, ca în Rondelul luptei cu îngerul IX: „Fugim prin minciuna timpului gunoi / Cu aripi de înger în clipe sparte / Un vânt metafizic bate din soarte / Prin inima caldă în sânge strigoi / Adevărul e jumătate din noi.
SCRIERI: Cercuri la Elsinore, pref. Cezar Baltag, Bucureşti, 1972; Chip similar, Bucureşti, 1974; Călăreţul de aer, pref. Fănuş Neagu, Bucureşti, 1976; Casa a Noua, Bucureşti, 1979; Mâinile uitate pe cer, Bucureşti, 1983; Anatomia melancoliei, Bucureşti, 1991; Fratele meu, voi. I, pref. Eugen Negriei, postfaţă Lidia Vianu, Bucureşti, 2000, voi. II: Lupta cu îngerul, pref. Eugen Negriei, postfaţă Daniel Cristea-Enache, Bucureşti, 2002, vol.III: Carcere, pref. Lidia Vianu, Bucureşti, 2003; în Crângul Alexandra, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti, 2001; Tânăra Cir ce, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Valeriu Cristea, „Cercuri la Elsinore", ARG, 1972, 7; Ciobanu, Critica, 124-129; Laurenţiu Ulici, Poeţi la primul volum, CNT, 1973,6; Mincu, Poezie, 234-235; Doina Uricariu, „ Călăreţul de aer", RL, 1977, 20; Iorgulescu, Scriitori, 147-148; Radu G. Ţeposu, „Casa a Noua", RL, 1979,36; Lucian Alexiu, „Casa a Noua", 0,1979,40; Lit rom. cont., I, 743-744; M. N. Rusu, Poetica simetriei, AFT, 1983, 8; Valentin F. Mihăescu, Poezie şi prozodie, LCF, 1984,3; Bogdan Mihai Mandache, Decantări alchimice, CRC, 2000,10; Popa, Ist. lit., II, 582; Barbu Cioculescu, Rondelul ca o virtute, LCF, 2002, 7; Daniel Cristea-Enache, Accentul enigmatic, ALA, 2002,620; Dicţ. scriit. rom., IV, 386-389; Constantin Cubleşan, „Lupta cu îngerul", „Caligraf", 2003,11; Lidia Vianu, George Virgil Stoenescu şi poezia desperado, VR, 2003,11-12.
L.H.
STOENESCU, Ştefan (30.1 .1936, Bucureşti), traducător şi eseist. Este fiul Vioricăi (n. Pascu) şi al lui Ştefan Stoenescu, magistrat, preşedinte la Curtea de Apel din Bucureşti. Urmează la Bucureşti şcoala primară şi Gimnaziul „Sf. Iosif", apoi Liceul nr. 2 (fost „Matei Basarab", 1948-1951) şi Facultatea de Filologie, obţinând licenţa în limba şi literatura engleză abia în 1962, deoarece între 1957 şi 1960 îşi întrerupsese studiile, fiind exmatriculat. In perioada studenţiei lucrează ca laborant (1951-1962), iar ulterior ca traducător şi bibliotecar la Institutul Meteorologic din Bucureşti (1962-1965), bibliograf şi documentarist la Biblioteca Centrală Universitară (1965-1966). în 1964 îşi începe şi cariera universitară la Facultatea de Limbi Străine, Catedra de limbă şi literatură engleză. Două decenii, din ianuarie 1968 până în septembrie 1987, când pleacă definitiv din ţară şi se stabileşte în Statele Unite ale Americii, va fi lector, ţinând cursuri despre literatura victoriană, romanul englezesc şi american din secolul al XVIII-lea până în zilele noastre, poezia engleză modernă, teoria şi critica literară de
limbă engleză în secolul al XX-lea. în 1990 obţine titlul de maşter în literatură comparată la Corneli University din Ithaca (statul New York), ulterior devenind tot aici doctorand al profesorului Dominick LaCapra. Teza de doctorat, Modernitatea târzie şi exilul lui Ovidiu. (Con)texte ale receptării, o va susţine în 1996. în cadrul programului de doctorat şi apoi ca lector, predă cursurile Aspecte ale simbolismului şi modernismului în poezia europeană, Biblia şi autorii antici ş.a. în 1995 devine cetăţean american. Debutează în 1966, cu studiul Exerciţiul esenţial: Wallace Stevens şi George Enescu, în „Secolul 20", revistă la care, până la plecarea din ţară, va publica constant articole despre modernismul englez şi american. De asemenea, a scris la „România literară", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Astra", „Steaua", „Tribuna", „Familia" ş.a. Din păcate, aceste articole sau eseuri despre Wordsworth, Gerard Manley Hopkins, Joyce, Pound, Auden, F. R. Leavis, John Crowe Ransom, Andrew Marvell, John L. Ashbery, A. R. Ammons, Richard Wright, Voltaire, Rousseau, Victor Hugo, Vladimir Maiakovski ş.a. nu au fost strânse în volum. Intre 1978 şi 1981 a publicat în „Romanian Review", unde în 1980 este şi redactor, traduceri de poezie, proză şi eseistică românească (fragmente din romanul Ciuleandra de Liviu Rebreanu, eseuri de Constantin Noica ş.a.). în 1986 editează (împreună cu Monica Spiridon) numărul consacrat postmodernismului de „Caiete critice", acesta constituind prima dezbatere globală şi sistematică a conceptului în presa literară de la noi.
Stoenescu
Dicţionarul general al literaturii române 452
De la prima traducere, John Ormsbee Simonds, Arhitectura peisajului, publicată în 1967 (în colaborare cu Anton Moisescu), S. a transpus din/ în engleză, singur sau în colaborare, a editat şi/ sau a scris prefeţe la numeroase volume, precumpănitor de poezie, dar şi de proză sau teorie literară. în anii '70 ai secolului trecut, împreună cu Constantin Abăluţă, traduce, în colecţia „Poesis" a Editurii Univers, versuri de Wallace Stevens, Dylan Thomas, Theodore Roethke, W. S. Merwin, Frank O'Hara, unele în ediţii bilingve, toate însoţite de studii introductive care, pornind de la o minuţioasă aplecare asupra textelor, în sensul close reading promovată de New Criticism, propun direcţii fertile în descifrarea diferitelor viziuni lirice, a identităţilor poetice. De asemenea, S. a prezentat selectiv, în antologii sau în periodice, numeroşi autori americani, contribuind la impunerea acestei literaturi în orizontul cititorilor şi scriitorilor români. Foarte buna cunoaştere a două mari literaturi de expresie engleză - britanică şi americană -, o documentare la zi asupra discursului teoretic şi rigurozitatea cercetării au făcut ca vocea lui S. să se distingă printre cele mai avizate în domeniu. Asumându-şi cu modestie condiţia de mediator al operelor pe care le însoţesc, studiile sale facilitează drumul spre cititorul căruia i se adresează firesc, fără paradă de erudiţie, evitând jargonul criticii academice, de multe ori intimidant şi ermetic. Printre autori se numără Robert Browning, Lewis Carroll, Arnold Bennett, Henry James, T. S. Eliot, D. H. Lawrence, Virginia Woolf, Iris Murdoch, Philip Roth. Lui S. i se datorează şi versiunea în limba română a lucrării Retorica romanului de Wayne C. Booth, cea mai semnificativă contribuţie teoretică a orientării neoaristotelice reprezentată de gruparea Chicago Critics. Traducând (împreună cu Alina Clej) în 1976 cartea, şi-a asumat şi a rezdlvat magistral responsabilitatea echivalării în limba română a unor categorii teoretice, a unor termeni specializaţi, introduşi pentru prima oară (imanenţa auctorială, autorul implicat, credibilitatea auctorială etc.). Prefaţa discută contextul de idei care a generat cartea, precum şi principiile fundamentale pe care este construită teza lui Booth. în paralel cu articolele despre autori englezi ori americani, S. scrie studii despre Constantin Brâncuşi, Aron Cotruş, Radu Petrescu, Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş, Traian Chelariu. O antologie din versurile lui Mircea Ivănescu, other poems, other lines (1983), la care a asigurat selecţia, traducerea şi prefaţa, fusese propusă pentru Premiul Uniunii Scriitorilor. După stabilirea în Statele Unite face parte, încă de la înfiinţare, în 1997, din colegiul redacţional al revistei „Origini - Romanian Roots", editată de poetul Gabriel Stănescu. Aici îi apar eseuri, recenzii şi, sub pseudonimul Crazy Horse, susţine rubrica „Prima verba", cu îndrumări pentru tinerii poeţi români. în paginile publicaţiei iniţiază şi rubrica „Texte paralele", unde, în formulă bilingvă, sunt promovate versuri de poeţi români, traducerea în engleză fiind iscălită de asemenea cu un pseudonim, Heathrow O'Hare. Din 2000 este redactor la „Caiete internaţionale de poezie - International Notebook of Poetry", anuar scos tot de Gabriel Stănescu. Interesul de o viaţă pentru poezie se
concentrează asupra editării unei antologii a poeţilor români din Statele Unite şi Canada.
SCRIERI: Dicţionar de literatură engleză (în colaborare), Bucureşti, 1970; Romanian Poetry in English Translation. An Annotated Bibliography and Census (1740 -1996), Iaşi, 1997 (în colaborare cu Charles M. Carlton şi Thomas Amherst Perry). Traduceri: John Ormsbee Simonds, Arhitectura peisajului, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Anton Moisescu); Wallace Stevens, Lumea ca meditaţie, pref. trad., Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Constantin Abăluţă); Dylan Thomas, Viziune şi rugă - Vision and Prayer, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Constantin Abăluţă); Eric Protter, Pictori despre pictură, pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 1972; Edward Lear, Rime jură noimă, pref. trad., postfaţă Constantin Abăluţă, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Constantin Abăluţă); Theodore Roethke, Vorbe pentru vânt, pref. trad., Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Constantin Abăluţă); Serge Fauchereau, Introducere în poezia americană modernă, pref. trad., Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Constantin Abăluţă); Wayne C. Booth, Retorica romanului, pref. trad., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Alina Clej); W. S. Merwin, Poemele deceniului şapte, pref. trad., Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Constantin Abăluţă); Henry James, Ce ştia Maisie, Bucureşti, 1977, Vârstă ingrată, Bucureşti, 1978; Frank O'Hara, Meditaţii în imponderabil, pref. trad., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Constantin Abăluţă); Erwin Panofsky, Artă şi semnificaţie, pref. Ştefan Gramatopol, Bucureşti, 1980; Mircea Ivănescu, other poems, other lines, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1983; Bryan S. Rennie, Reconsiderându-l pe Mircea Eliade, pref. Mac Linscott Ricketts, Norcross, 1999 (în colaborare cu Mirella Baltă şi Gabriel Stănescu); Alexandru Cebuc, The National Gallery, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Thomas C. Carlson); Varujan Vosganian, The Queen's Vacant Gaze, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Florin Sicoie).
Repere bibliografice: Ştefan Avădanei, Eminescu şi literatura engleză, Iaşi, 1982,20,22,23; Mircea Anghelescu, O versiune în engleză, T, 1984, 7; Irina Grigorescu, Mircea Ivănescu în engleză, VR, 1985, 3; Gabriel Pleşea, Scriitori români la New York, Bucureşti, 1998,275-318; Gheorghe
I.	Florescu, Poezia română în traducere engleză, CL, 2000,3; Popa, Ist. lit,
II,	1154; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 269-272.	II.C.
STOENESCU, Theodor M. (23.IX.1860, Coteşti, j. Vrancea -17.111.1919, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. învaţă la Bucureşti, unde urmează Liceul „Sf. Sava" şi, un timp, cursuri la Facultatea de Litere şi la Medicină. în 1882 va absolvi, însă, Conservatorul de Muzică şi Declamaţie. Bonifaciu Florescu, profesorul său din liceu, îl introdusese în cenaclul lui Al. Macedonski. S., care îl sprijină pe Macedonski când acesta scoate, în 1880, revista „Literatorul", debutează aici cu poezie şi cu traduceri din lirica universală. Cum, prin plecarea lui Macedonski la Paris, „Literatorul" îşi înceta pentru un timp apariţia, face să apară, la început pentru a-1 suplini, „Revista literară" (1885-1905,1907). S. nu a ocupat nici o funcţie publică până în 1894. Ulterior e funcţionar în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, profesor la Conservatorul din Bucureşti, înfiinţează primul conservator particular de muzică şi artă dramatică şi redactează, pentru nevoile şcolii, un Curs de dicţiune, apărut în 1913.
S. scrie mult - poezie, proză, teatru -, publicând regulat în „Literatorul" şi în „Revista literară", dar şi în „Analele lite-
453 Dicţionarul general al literaturii române
Stoenescu
rare", „Independentul", „Lumina ilustrată", unde semna Ermil, în „Românul", „Adevărul de joi", „Lectura". De o verbozitate goală şi, nu rareori, ridicolă este lirica sa, atât în încercările de transcriere a elanurilor sentimentale, cât şi în reflecţiile pesimiste, trezite de spectacolul curgerii timpului şi de moarte. Volum după volum - Poezii (1883), cu prefaţa lui Al. Macedonski, Nopţi albe (1887, 1898), Zile negre (1888), Poezii (1892, 1897) -, afişând pasiuni răvăşitoare, versurile nu fac decât să capteze, în discursivitate fadă şi într-o mecanică sterilă, naivităţi. Un macabru artificios învăluie reprezentările morţii. Masca damnării, gesticulaţia agonică (Spasm, Danţul spânzuratului, Aşternutul morţii) nu revelă crisparea interioară şi atmosfera halucinantă din Maurice Rollinat, modelul lui S., acesta rămânând la nivelul simplei imitaţii. Prinţul Ral, fantezie macabră, conduce motivul fantastic spre un nedorit efect aproape parodic. Cerşetorul, Copilul mizeriei şi alte poeme sociale sunt compuneri retoric-patetice, aducând ecouri din Frangois Coppee şi Alfred de Musset. In Zile negre autorul reia, fără fineţe, teme ale pesimismului eminescian şi ajunge la un cabotin dezgust faţă de lume. S. a scris nuvele şi schiţe - Nunta neagră (1883), Nuvele (1884,1894,1898) -, mai şterse chiar decât versurile, precum şi istorii de colportaj - Corbea (1882), Drăguşin haiducul (1892), Ştefan cel Mare (1892), Aron Vodă cel Cumplit (1893). Stilul e anacronic, documentarea istorică, atmosfera de epocă lipsesc, în prim-plan trecând aventura -erotică şi eroică. Diletant, totuşi S. a fost un harnic traducător de poezie şi de teatru. După versiuni franceze, transpune din Byron poemele Manfred, Corsarul şi Mazeppa. Tălmăceşte din lirica lui Goethe, din Schiller, Musset, Lamartine, Andre Chenier, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Petofi. Alături de Macedonski, el este printre primii popularizatori, la noi, ai lui Maurice Rollinat. în „Revista literară", sub pseudonimul Zetta, traduce, în 1887, poeme în proză de Baudelaire. Cât despre dramaturgie, încearcă transpuneri din Voltaire, Hugo, Moliere, Musset (Teatru, 1896), iar din Frangois Coppee, versiunile sale la dramele Pentru coroană şi Sever o Torelli s-au jucat, remarcându-se prin uşurinţa dialogului.
SCRIERI: Corbea, Braşov, 1882; Poezii, pref. Al. Macedonski, Bucureşti, 1883; Nunta neagră, Bucureşti, 1883; Nuvele, Bucureşti, 1884; Nopţi albe, Bucureşti, 1887; Sofia, Bucureşti, 1887; Zile negre, Bucureşti, 1888; Drăguşin haiducul, Bucureşti, 1892; Ştefan cel Mare, Braşov, 1892; Poezii, Bucureşti, 1892; Aron Vodă cel Cumplit, Braşov, 1893; Nuvele, Bucureşti, 1894; însurătoare, Bucureşti, 1897; Poezii, Bucureşti, 1897; Nopţi albe (1880-1897), Bucureşti, 1898; Nuvele, Bucureşti, 1898. Traduceri: [Frangois Coppee, Alfred de Lamartine, Alfred de Musset], în Poezii, Bucureşti, 1883; Charles Aubert, Pe malul Ivetului, Bucureşti, 1886; [Elena Văcărescu, Alphonse Daudet, Maurice Rollinat, Armând Silvestre, Eugene Manuel, Alphonse de Lamartine, Byron, Jean Berge, Paul Deroulede, Bertha Galeron, Andre Chenier, Sully Prudhomme, Petofi Sândor], în Nopţi albe, Bucureşti, 1887; Alfred de Musset, La ce visează fetele, în Zile negre, Bucureşti, 1888; Carmen Sylva, Pablo Domerrich, Bucureşti, 1889; [Voltaire, J.-Fr. Regnard, Byron, Frangois Ponsard], în Teatru, Bucureşti, 1896; Alfred Vacquerie, Ades bărbatul schimbă, Bucureşti, [1896]; [E. A. Poe, Alphonse Karr, I. S. Turgheniev, Guy de Maupassant, Humbert de
Gallier, Carmen Sylva], în Nuvele, Bucureşti, 1898; C. Flammarion, Astronomia populară, Bucureşti, 1900.
Repere bibliografice: Al. Macedonski, Curs de analiză critică, L, 1881,
4-5; Demetrescu, Profite, 93-100; Chendi, Fragmente, 199-206; Petre Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, DR, 1922-1923; Ion Gherghel, Schiller în literatura română, Bucureşti, 1933, 42-48; Călinescu, Ist Ut (1941), 469, Ist Ut (1982), 531-532; Ciorănescu, Lit. comp., 195, 234-236; Bote, Simbolismul, passim; Dicţ. lit 1900, 815-816.	S.C.
STOENESCU, Virgil (l.X.1915-1997), dramaturg şi traducător. La şaptesprezece ani ajutor de reporter în redacţia din Ploieşti a ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa", S. era în anii '40 ai secolului trecut secretar de redacţie la „Cortina", autor al unor interviuri cu dramaturgi şi actori. Mai târziu va fi redactor al emisiunilor radiofonice de teatru pentru copii. Ca dramaturg, debutează în 1954, când îi este reprezentată piesa Drumul soarelui
Genul dramatic abordat de S. este unul minor: comedia cu intenţii moralizatoare, altoită pe un scenariu stereotip, cu mesaj ideologic. Problematica, tratată în maniera unui pedagog care se străduieşte să aibă umor, o constituie investigarea unor aparente crize sau conflicte interioare socotite specifice tinereţii, ca în Un tânăr cu pretenţii (1978), Răspântia periculoasă
(1982)	ş.a. Spre exemplu, „tânărul cu pretenţii" este de fapt un inovator, care descoperă greşeala de proiectare a unei piese importate din străinătate. Tendenţiozitatea tratării subiectelor este, aşadar, frapantă. Alt scenariu care revine este acela al constructorului (încarnat în persoana directorului de şantier sau a şefului de brigadă) care se luptă să depăşească „pragurile submarine" din meseria sa, adică ispitele, conflictele, circumstanţele care îl abat de la buna exercitare a profesiei - Pragurile submarine (1968), O problemă de familie (1977), Un om insuportabil (1984) etc. Piesa cea mai reuşită din serie rămâne Moartea ultimului golan (1975), şi aceasta o satiră destul de facilă a arivismului, însă personajul central, un tânăr snob preocupat şi de teoretizarea metodelor inteligenţei sociale, se reţine. Când scrie teatru pentru copii - Taina băiatului timid (1969), Teză la limba română (1973) ş.a -, S. dublează accentul moralizator şi supapele comice pornind de la pretexte dramatice inconsistente. De pildă, taina băiatului timid e că scrie versuri. Cele mai cunoscute piese din această categorie sunt îndelung jucata Nota zero la purtare (1957, scrisă în colaborare cu Octavian Sava) şi Comoara din pădure (1986). Prin plasarea acţiunii în 1944, ambele au şi un substrat ideologic, ca un soi de bombă rămasă, din fericire, neactivată. Mariana Pleşoianu, tânăra din prima piesă, descoperă frumuseţea morală în Ştefan Vardia, adolescentul al cărui tată murise pe front, şi nu în fiul de industriaş, de care o lega o dragoste împărtăşită. Comoara din pădure este un soi de Romeo şi Julieta transferat pe motivul unei legende haiduceşti. Tezaurul ascuns îl constituie armele cu care comuniştii, ajutaţi de doi tineri, îi vor alunga pe nemţi. S. a cochetat şi cu teatrul istoric, ca în Noaptea ultimelor gânduri (1981), în care sunt surprinse circumstanţele uciderii lui Nicolae Iorga şi unde amestecă inflexiunile parabolice cu sursele documentare,
Stoia-Udrea
Dicţionarul general al literaturii române 454
dramaturgul folosind în chip naiv tehnica citării din articolele sau poemele savantului.
SCRIERI: Nota zero la purtare (în colaborare cu Octavian Sava), Bucureşti, 1957; Pragurile submarine, [Bucureşti], 1968; Taina băiatului timid, Bucureşti, 1969; Teză la limba română, Bucureşti, 1973; Moartea ultimului golan, Bucureşti, 1975; O problemă de familie, [Bucureşti, 1977]; Un băiat de nădejde (în colaborare cu Nicuţă Tănase), Bucureşti, 1977; Un tânăr cu pretenţii, Bucureşti, 1978; O problemă de caracter, Bucureşti, 1979; Noaptea ultimelor gânduri, Bucureşti, 1981; Răspântia periculoasă, Bucureşti, 1982; Salonul diplomaţilor, Bucureşti, 1982; Un om de milioane, Bucureşti, 1983; Niciodată nu e prea târziu, Bucureşti, 1984; Un om insuportabil, Bucureşti, 1984; Comoara din pădure, Bucureşti, 1986; întâlnire peste ani, în Tezaurul 9 piese într-un act, Bucureşti, 1986; O logodnică dificilă, în Arta dialogului. 9 piese de teatru scurt, Bucureşti, 1987; Pe aici nu se trece, în Patru piese într-un act, Bucureşti, 1988. Traduceri: G. Ciprian, The Man with the Hack, Bucureşti, 1960; Alexandru Kiriţescu, The Magpies, Bucureşti, 1960; Camil Petrescu, Those Poor Stout Hearts, Bucureşti, 1961.
Repere bibliografice: Ecaterina Oproiu, „Drumul soarelui", „Tânărul scriitor", 1955,4; Marian Popescu, „Nota zero la purtare", RL, 1984,44; Virgil Stoenescu, DRI, V, 47-64.	O.S.
STOIA-UDREA, Ion (25.XII.1901, Greoni, j. Caraş-Severin -14.X.1977, Greoni, j. Caraş-Severin), jurnalist, poet, prozator şi traducător. Fiu de ţărani, S.-U. face clasele primare la Greoni, liceul la Biserica Albă, Braşov şi Lugoj, unde îşi dă bacalaureatul. între 1920 şi 1924 urmează studii la Politehnică, neterminate, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. în 1924 se află alături de Vasile Pârvan pe şantierul arheologic de la Caliacra, apoi este profesor la gimnaziul din Balcic. în 1924, o călătorie pe Mediterana îi prilejuieşte întâlnirea cu Jim Hayford, care îl pune în contact cu poezia negrilor americani. Trece la liceul din Oraviţa, iar între 1926 şi 1930, beneficiind de o bursă, cercetează istoria Banatului în arhivele din Viena. în aceeaşi perioadă face studii intermitente de actorie şi regie la Berlin şi Miinchen. în 1930 Sever Bocu îl cheamă la ziarul „Vestul" din Timişoara. înfiinţează însă, în mai 1932, revista „Vrerea", cea mai importantă publicaţie culturală timişoreană din perioada interbelică. în toamna anului 1932 va fi cercetat pentru activitate subversivă, iar în 1937 revista este suspendată. în acelaşi an va fonda Casa de Editură şi Corporaj Artistic Vrerea, unde îi apare antologia 11 poeţi bănăţeni (1942), prima propunere calificată a unei imagini a Banatului literar, care ilustrează, poate cel mai bine, calităţile sale de mentor. în 1945 revine în actualitate cu articole în publicaţiile timişorene, dar şi cu seria nouă a revistei „Vrerea", desfiinţată însă în 1948. Arestat în 1949, iese din închisoare în 1950, stabilindu-se întâi la Greoni, apoi la Timişoara şi din nou la Greoni. Din 1967 activează în cadrul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor. Debutează în 1914, cu versuri, la „Foaia Oraviţii", iar primul volum, Chemări, o culegere de versuri, îi apare în 1926. E prezent cu poezii, nuvele, fragmente de roman istoric, studii privind istoria Banatului şi în „Luceafărul" (Timişoara), „înnoirea " (Arad), „Societatea de mâine", iar după război scrie la „Lupta patriotică" (Timişoara),
„Luptătorul bănăţean", „Orizont", „Steaua", „Tribuna" „Semenicul" (Reşiţa). A mai semnat Sim, Drumeţiu.
S.-U. va pendula între studii istorice şi poezie. Activitatea lui este, în primul rând, una de animator. întemeietor de reviste, de societăţi culturale, lider eficient într-o Timişoară cosmopolită, el şi-a neglijat propriile scrieri, multe rămânând în faza de fragment, de proiect. Scriitorul nu a finalizat nimic, deşi din repetatele lui intervenţii publicate în „Vrerea" se poate configura imaginea de ansamblu. Om de stânga, prieten cu Emst Toller (din care traduce în 1935 Cartea rândunelelor), S.-U. aparţine, ca poet, expresionismului „de stânga". Cântecul uzinei (1935), poem ce ar fi trebuit să devină Cartea uzinei, stă sub influenţa poeziei sociale a lui Aron Cotruş. Imaginile uzinei tentaculare, ale oraşului muncitoresc ucigător au forţă, versurile nu sunt dizolvante, deşi uneori curg silnic, dând impresia de producţie ocazională. De altfel, nu numai poetul, ci şi traducătorul S.-U. este subordonat omului de acţiune, jurnalistului înscris într-o acţiune de asanare socială. Proiectele de traducere din Walt Whitman, ca şi transpunerile din poezia negrilor americani Claude McKay, Fenton Jonson, Langston Hughes, Waring Cuney, Jean Toomer, Frank Horne (Negrii sub zgârie-nori, 1942) evocă, în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, o solidarizare cu democraţiile ameninţate de nazism, fascism şi comunism. Poemul dramatic Veacul de foc (1945) se hrăneşte din acelaşi spirit utopizant care caracteriza stânga românească înainte şi după război, fiind o scriere de referinţă. Element coagulant al mişcării literare, S.-U. a stimulat, prin acţiuni decise, din care nu lipsea spiritul critic, ieşirea literaturii bănăţene din provincialism. Legat de Virgil Birou şi de Romul Ladea printr-o prietenie memorabilă, el a definit, alături de aceştia, un timp al „emancipării" culturii bănăţene.
SCRIERI: Chemări, Timişoara, 1926; Pictura Renaşterii (în colaborare cu Ion Miloia), Arad, 1930; Cântecul uzinei, Timişoara, 1935; Ghidul Banatului (în colaborare cu Emil Grădinariu), Timişoara, 1936; Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940; Ghidul oraşului Timişoara, Timişoara, 1941; Studii şi documente bănăţene de istorie, artă şi etnografie, I-II, Timişoara, 1943; Veacul de foc, Timişoara, 1945. Antologii: 11 poeţi bănăţeni, cu portrete de Catul Bogdan, Timişoara, 1942; Lirica timişoreană (1944-1969), Timişoara, 1970. Traduceri: Ernst Toller, Cartea rândunelelor, Timişoara, 1935; Negrii sub zgârie-nori, Timişoara, 1942.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 460-470; Virgil Ierunca, Negrii, poezia şi..., TIL, 1943,2158; Ţirioi, Premise, 28-61; Ungureanu, Imediata, I, 49-68; Petru Novac Dolângă, Mărturisiri şi repere, Timişoara, 1980,143-151; Simion Dima, Momente ale poeziei bănăţene: Ion Stoia-Udrea, O, 1987, 15; Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caras, 239-240; Mircea Şerbănescu, Timişoara (Memorie literară. 1919-1947), Timişoara, 2000,39-45.	C.	U.
STOIAN Gh. Tudor (8.II.1911, Chiajna, j. Ilfov - 20.X.1941, Iaşi), prozator. Este fiul Dumitrei (n. Cristea) şi al lui Gheorghe Stoian, grădinar. Face şcoala primară în comuna natală (1918-1922), apoi urmează Şcoala de Arte şi Meserii „Principele Nicolae" din Bucureşti. învaţă şi tâmplăria, dar ajunge
455 Dicţionarul general al literaturii române
Stoian
grădinar la Editura Fundaţiilor Regale. Mobilizat, se aruncă din trenul care îl ducea pe front şi moare peste câteva zile. Debutează în 1934, cu proză, la „Cuvântul liber", unde va semna şi versuri. Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Fapta", „Universul literar", „Dimineaţa", „Muncă şi voie bună" „Timpul" ş.a.
în 1935 lui S. îi apare singura carte, foarte scurtul „roman" Hotel Maidan, preţuit cu exagerare de Miron Radu Paraschivescu şi de Ştefan Roii, criticat cu amabilitate pentru pitorescul gratuit şi naturalism de G. Călinescu. Scrierea fixează, cu mijloace reportericeşti, scene din lumea interlopă, asemănătoare celei din literatura lui Maxim Gorki şi a lui Panait Istrati. Dărăpănata clădire numită Hotel Maidan e un sălaş de vagabonzi, cerşetori, delincvenţi, un azil de noapte constănţean, al cărui „cel mai temut pasager" e un hoţ frumos şi isteţ, „o floare de om", Lixandru Vasile, supranumit Don Bazil. Acesta e urmat pretutindeni, ca de o umbră, de „anormalul" Puica, zis Puica Animănui, întrucât, idiot, nu ştie cine l-a adus pe lume şi unde s-a născut. în alt aşa-zis „hotel" stă o ibovnică a hoţului, Creaţa. într-o cafenea sordidă apare şi un personaj dintr-o lume diferită, avocat şi scriitor excentric, în căutare de subiecte. După un timp „hotelul" Maidan ajunge în „mâna de fier" a unui ins care deschide aici o „academie de pungăşie" şi, în calitate de rector şi profesor, începe să le predea „academicienilor" „arta de a fura". Descrierea abjecţiei şi promiscuităţii include, în spirit umanitarist, situaţii învederând în sufletele declasaţilor licăriri de generozitate, de omenie: Creaţa, „femeie stricată", duce, în fiecare zi, hrană, la închisoare, celor ce o frecventaseră; audiind întâmplător un concert al unei cântăreţe pe care o prădase, Lixandru, mişcat de arta acesteia, se autodenunţă.
SCRIERI: Hotel Maidan, cu desene de Eugen Drăguţescu, Bucureşti, [1935].
Repere bibliografice: Erasm [Petru Manoliu], „Hotel Maidan", „Credinţa", 1935,599; Ştefan Roii, „Hotel Maidan", DMN, 1935,10 394; Mihail Sebastian, „Hotel Maidan", RP, 1935, 5 371; Miron Radu Paraschivescu, „Hotel Maidan", CLI, 1935, 5; G. Călinescu, „Hotel Maidan", ALA, 1935,785; Eugen Jebeleanu, Grădinarul Stoian Gh. Tudor - scriitor, ADV, 1935, 15 935; Ovidiu Papadima, „Hotel Maidan", G,
1936,	2; Mihail Sebastian, Notă la un roman proletar, RFR, 1936, 3; Călinescu, Ist. lit. (1941), 844, Ist lit. (1982), 929; Eugen Jebeleanu, Amintiri despre Stoian Gh. Tudor, „Basarabia literară", 1942,16; Teodor Al. Munteanu, Stoian Gh. Tudor, CL, 1943,11-12; Tudor Ştefănescu, Un scriitor uitat, LCF, 1972, 41; Crohmălniceanu, Literatura, II, 329-330; Dicţ. scriit. rom., IV, 390-391.	D.Mc.
STOIAN, Mihai (25.XII.1927, Galaţi - 13.IX.2005, Bucureşti), gazetar şi prozator. Este fiul Paulei (n. Schwarzwald) şi al lui Heinrich Freiberg, meşteşugar. Urmează liceul la Bucureşti, susţinând examenul de bacalaureat în 1946. Se înscrie la Facultatea de Psihologie şi Pedagogie a Universităţii bucureştene, pe care o va absolvi în 1951. Redactor, încă din perioada studenţiei (1948-1951), la revistele pentru copii „Licurici", „Pionierul", „Pogonici", între 1963 şi 1967 este angajat la „Gazeta literară" şi „Luceafărul". Ulterior devine liber profesionist. Mai cola-
borează la „România literară" şi „Tribuna". Debutează în 1946 în paginile ziarului „Victoria", condus de N. D. Cocea, cu Scenariu pentru un film care nu va fi turnat niciodată, satiră politică la adresa lui îuliu Maniu, în contextul alegerilor din acel an. Primul volum, Eu, Ticâ şi alţii..., incluzând povestiri pentru copii, îi apare în 1954.
Cuprinzătoare, însă mult prea marcată structural şi stilistic de gazetărie, activitatea lui S., înainte de toate un pasionat om de presă, însumează scrieri pentru copii şi tineret - Eu, Ticâ şi alţii..., Mică e vacanţa mare (1956), Poveşti de la fereastra mea (1960) ş.a. -, reportaje şi investigaţii - Reporter în anchetă (1965; Premiul Uniunii Scriitorilor), Azi (1966), Anchetă printre minori şi alte anchete (1967), 21h.22', seism: 4 martie şi după... (1977), Drum de luptă, drum de pace (1981), Nici cuceritori, nici cuceriţi (I—III, 1981-1983) -, reconstituiri istorice - Reabilitarea unui haiduc: Pantelimon (1968), Dosarul unei crime politice: N. Iorga (1975), Moartea unui savant: N. Iorga (1975), Procesul unui proces (1978), O zi pentru nemurire (1984), îngerul morţii - exterminatorul dr. Mengele (1988), Oameni uitaţi, destine fracturate (1944-1989) (2000) -, prezentări de cazuri concrete, puse în legătură cu problemele adolescenţei şi ale familiei, precum Andra (1982), sau ale trecerii de la adolescenţă la maturitate, ca în Generaţia '62 (1963), lucrări cu statut de ghiduri practice de interes psiho-pedagogic. Se adaugă o serie de scenarii radiofonice (Cazul D) sau pentru filme documentare şi artistice, ultimele realizate în colaborare cu regizorii producţiilor artistice Prea tineri pentru riduri, Dreptate în lanţuri, Castelul din Carpaţi, Drumeţ în calea lupilor. într-o perioadă în care în presa cotidiană nu îşi găseau locui decât evenimentele oficiale, raportările de plan şi adeziunile, materialul adunat de S. oferea publicului, în volume atribuite genului proxim al „romanelor" ori al culegerilor de „nuvele", mărturii edificatoare asupra unor controverse de ordin social-istoric, acte de arhivă menite să completeze şi să ordoneze informaţiile referitoare la evenimente politice importante, chiar dacă uneori cu un evident caracter tezist, precum asasinarea lui Nicolae Iorga ori aşa-zisa activitate a Partidului Comunist Român în anii celui de-al doilea război mondial sau procesul memorandiştilor (Procesul unui proces). Mizând pe descrierea faptelor şi mai puţin pe căutarea formulelor de transpunere a substanţei documentare, obţinută direct din cercetarea unor scrieri personale (jurnale, file din corespondenţă), din studierea fondurilor secrete ale bibliotecilor (citate din Mein Kampf, stenograma procesului mareşalului Ion Antonescu, articole din presa interbelică), S. trece cu dificultate frontiera spre literatură. Hibrizi de tipul roman colaj, roman documentar (al cărui statut scriitorul încearcă să îl teoretizeze în articolul Literatura-document) nu sunt decât etichete puse unor cărţi unde originalitatea auctorială se limitează la schimbarea numelui câtorva personaje şi la efortul de a compila informaţii, extrase şi fotografii. Pentru a evita deformarea adevărului, soluţia propusă de autor este aducerea, în stare brută, a documentelor în textul epic. Alături de mulţimea scrierilor „de frontieră" ale lui S. există şi un mic roman veritabil: Nimeni nu se naşte erou
(1962), care reuneşte, într-o structură clasică, teme predilecte
Stoian
Dicţionarul general al literaturii române 456
ale modernităţii: angoasa vinovăţiei, obsesia ratării vieţii, ca urmare a unei infirmităţi fizice. Chiar dacă poartă mărci evidente ale literaturii vremii (cadru sătesc contemporan, iubita personajului principal - şoferiţă de autocamion etc.), cartea scapă în bună parte ideologizării conjuncturale.
SCRIERI: Eu, Tică şi alţii..., Bucureşti, 1954; Găinuşa de aur, Bucureşti, 1954; Gemenii, Bucureşti, 1955; Mică e vacanţa mare, Bucureşti, 1956; Străjerul mării, Bucureşti, 1956; Cum a plesnit bostanul de prea mult râs, Bucureşti, 1956; Poveşti de la fereastra mea, Bucureşti, 1960; Păcălici-Păcălici, în Teatru de păpuşi, Bucureşti, 1961; Nimeni nu se naşte erou, Bucureşti, 1962; Generaţia '62, Bucureşti, 1963; Triumful comandantului şi alte povestiri, Bucureşti, 1963; Premiera, Bucureşti, [1965]; Reporter în anchetă, Bucureşti, 1965; Azi, Bucureşti, 1966; Vacanţa sentimentelor, Bucureşti, 1966; Anchetă printre minori şi alte anchete, Bucureşti, 1967; Dreptul la bătaie?, Bucureşti, 1967; Adolescenţa, o primejdie?, Bucureşti, 1968; Ha-ra-ba-bu-rici, Bucureşti, 1968; Rămân părinţii repetenţi?, Bucureşti, 1968; Reabilitarea unui haiduc: Pantelimon, Bucureşti, 1968; Război pentru inimă, Bucureşti, 1970; Vieţi interzise, Bucureşti, 1970; Fetele despre băieţi, băieţii despre fete, Bucureşti, 1971; Abecedarul părinţilor, Bucureşti, 1972; Minori în derivă, Bucureşti, 1972; 5 romane trăite, Bucureşti, 1972; Modele şi... „modele" de viaţă, Bucureşti, 1973; Eroare judiciară, Bucureşti, 1974; Dosarul unei crime politice: N. Iorga, Bucureşti, 1975; Moartea unui savant: N. Iorga, Bucureşti, 1975; Maturitatea, o treaptă, un prag?, Bucureşti, 1976; Meseria mea e viaţa, Bucureşti,1976; 21h.22', seism: 4 martie şi după..., Bucureşti, 1977; Procesul unui proces, Bucureşti, 1978; Soare cu dinţi, Bucureşti, 1979; Planeta „Adolescenţă", Bucureşti, 1980; Drum de luptă, drum de pace, Bucureşti, 1981; Nici cuceritori, nici cuceriţi, I-III, Bucureşti, 1981-1983; Andra, Bucureşti, 1982; O zi pentru nemurire, Bucureşti, 1984; 3 măşti pentru Marte, Bucureşti, 1987; Drumeţ în calea lupilor (în colaborare cu Nicolae Dragoş ), Bucureşti, 1987; îngerul morţii - exterminatorul dr. Mengele, Bucureşti, 1988; Viaţa sexuală pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1992; Ultima cursă (de la Struma la Mefkure), Bucureşti, 1995; Oameni uitaţi, destine fracturate (1944-1989), Bucureşti, 2000. Traduceri: Guy de Maupassant, O poveste de dragoste la sfârşit de secol (Yvette), Bucureşti, 1992; Ştefan Zweig, Dragoste la prima vedere (24 de ore din viaţa unei femei), Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Aurel Martin, „Nimeni nu se naşte erou", LCF, 1962,9; Z. Omea, „Nimeni nu se naşte erou", GL, 1962,18; Remus Luca, „Nimeni nu se naşte erou", VR, 1962,8; Octavian Macavei, „Nimeni nu se naşte erou", TR, 1962,37; Dragoş Vrânceanu, „Triumful comandantului şi alte povestiri", LCF, 1963,20; I. Al. Barbu, „Triumful comandantului şi alte povestiri", TR, 1963,46; Sânziana Pop, „Vacanţa sentimentelor", LCF, 1966,14; Lucian Raicu, „Reporter în anchetă", GL, 1966,15; Călin Căliman, Filmul documentar românesc, Bucureşti, 1967, 58; Bălan, Condiţia, 143-154; Dana Dumitriu, „Vieţi interzise", RL, 1970, 16; Ion Lungu, „ Vieţi interzise", TR, 1970, 21; Bogdan Ulmu, „5 romane trăite", RL, 1973, 21; Zaharia Sângeorzan, Literatura-document, CRC, 1973, 48; Eugen Uricaru, „5 romane trăite", ST, 1973,12; Nicolae Manolescu, Cine uită nu merită, RL, 1975,41; Virgil Ardeleanu, „Moartea unui savant: N. Iorga", ST, 1975,12; Nicolae Ursu, „21 h. 22', seism: 4 martie şi după...", cartea unei clipe, LCF, 1977, 35; Ungureanu, Proză, 245-248; Vlad, Lectura, 187-191; Mircea Iorgulescu, „.. .unul dintre acele imprimate cu conţinut românesc", RL, 1978, 34; Vasile Andru, Procesul memo-randiştilor, VR, 1978,10; Valentin F. Mihăescu, „Procesul unui proces", LCF, 1978, 48; Ardeleanu, Menţiuni, 182-190; Ungheanu, Lecturi, 352-356; Nicolae Bârna, între ficţiune şi realitate, RL, 1980, 5; Nicolae Georgescu, „Nici cuceritori, nici cuceriţi", LCF, 1983,6; Ion Dodu Bălan, „Andra", CNT, 1983,19; Paul Dugneanu, Ziua nemuritoare, CNT, 1984,
35; Aurel Dragoş Munteanu, „O zi pentru nemurire", LCF, 1985, 18-Mircea Vaida, „Drumeţ în calea lupilor", TR, 1987,29; Cornel Ungureanu Un geniu al locului, O, 1987, 30; Mihai Ungheanu, „Drumeţ în calea lupilor", LCF, 1987, 32; Ion Dună, Contribuţia „romanului-document", LCF, 1988,34; George Pruteanu, O carte-dosar, CL, 1988,12; Cândroveanu, Lit. rom., 196-198; Platon Pardău, O anatomie a memoriei, RL, 1989,28; Aureliu Goci, O carte împotriva uitării, LCF, 1989,30; Micu, Ist. lit., 586, 600; Popa, Ist. lit., II, 1 027-1 028; Vasile, Proza, 261-263; Dicţ. scriit. rom., IV, 391-393.	C.M.B.
STOIAN, Niculae (25.111.1935, Dascălu, j. Ilfov - 14.1.1990, Dascălu, j. Ilfov), gazetar şi poet. Este fiul Ioanei (n. Preda) şi al lui Ion Stoian, agricultori. Urmează la Bucureşti şcoala profesională a uzinelor Electromagnetica (1950-1952), apoi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1952-1954). în 1968 va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii bucurestene. Activitatea sa jurnalistică se desfăşoară la „Tânărul scriitor" (şef de secţie, 1954-1957), „Luceafărul" (redactor, 1958-1966), „Viaţa studenţească" (redactor-şef, 1966-1974), „Flacăra", „Tribuna României" (redactor-şef adjunct, 1974-1977), „Urzica" (redactor-şef din 1982). Debutează cu versuri la „Albina" în 1950, iar în volum în 1957 cu Fierul dracului.
Poezia lui S. răspunde comenzilor ideologice ale momentului sau urmează formula tradiţionalistă, de inspiraţie rurală. Constante ale volumelor Fierul dracului şi Fişă personală
(1963)	sunt festivismul, stilul direct, retorica patetică, declamatoare, problematica afişat etică, dar mai cu seamă sloganurile mobilizatoare, preluate de „poetul-cetăţean": „Eu simt poetul lucrurilor categorice, / Ca munţii-n cerul clar după ploaie, / Poet al zilelor care devin istorice / chiar de la prima ceasului bătaie". Deşi, în acest context, literaritatea este neglijată, se pot selecta câteva poeme, mai ales cele care evocă într-o manieră eseniană locurile natale. Astfel, ciclul Mi-s rădăcinile pierdute-n Bărăgan se deschide spre peisajele agreste, transpuse în versuri cu ecouri folclorice. Volumul următor, Pietre de râu (1966), este dedicat mai tinerilor confraţi, cărora li se transmite, cu orgoliu grandilocvent, încrederea în noua poezie, ce va dăinui ca şi „pietrele de râu", imagine din care nu lipseşte clişeul omului truditor: „Pietre de râu de o unică perfecţiune, / Cutii de rezonanţă materiei tăcând, / Pietre de râu pe care în zori de zi să sune, / Spre muncă, paşii siguri ai omului de rând". Cu un zel militant ce tinde să împrumute ceva din entuziasmul lui Vladimir Maiakovski („Entuziasmul meu este ştiinţa / De-a măsura exact realitatea"), S. se apropie de lirica lui Adrian Păunescu prin „contrastele puternice şi ritmul oracular" (Ion Cristofor), însă fără energia acestuia. în versurile din culegerea întoarcerea la lucrurile naturii (1971) recurenţa unor teme şi motive precum nostalgia copilăriei, evocarea ţinuturilor natale asigură un timbru ceva mai firesc, mai puţin convenţional şi ideologizat, cu toate că declara-tivismul încă persistă. Câteodată descrierile de peisaje sunt un pretext pentru meditaţie (Râurile, iarna, Nisipuri zburătoare), în jurul motivului omului-copac (Mari poeţi, copacii) deschizân-du-se spre zone ale misterului. Poemele din Fondul principal de sentimente (1978), Treizeci şi cinci de poeme sub scut (1979),
457 Dicţionarul general al literaturii române
Stoianovid
Răsunet peste ţară (1985), croite din acelaşi „elan" al idealurilor revoluţionare", au în comun discursul definit prin oralitate, refrene mobilizatoare, ton familiar, patetic, prezenţa lozincilor, a exclamaţiilor şi exortaţiilor. Romantismul al cărui adept se declară S. este unul strict retoric: „Sinceritatea mea e-ades tăioasă / Ca lama unei săbii de Damasc/[...] Nedezminţit romantic viaţa-ntreagă / De tânăr sunt profetul acestui crez". Vrând să fie cel care depune mărturie pentru tot ce se „înfăptuieşte" în jurul său, se compară cu un „Soldat neadormit la telegraf / Primind pe fir direct orişice veste / Scandând pentru ce-a fost un epitaf / Şi-un marş de drumuri lungi pentru ce este". Paginile din Cardioglob sau Pe ce lume trăim (1982) par nişte note de călătorie versificate (privind Africa şi Mexicul), unde accentul cade pe pitoresc, pe descrierea unor muzee şi pe evocarea unor personalităţi ale culturii universale (Tolstoi, Hemingway, Vermeer). Inima, ca simbol al sentimentelor, este declarată, emfatic, filtrul acestor impresii adunate de pretutindeni: „Inima-mi însă în ovalu-i are/ Pământu-nscris ca un cardioglob". Mai interesante sunt poemele care încearcă recompunerea unei atmosfere, dezvoltarea câte unui episod anecdotic pornind de la pânzele unor pictori celebri.
SCRIERI: Fierul dracului, Bucureşti, 1957; Fişă personală, Bucureşti, 1963; Pietre de râu, Bucureşti, 1966; Istorie de veghe, Bucureşti, 1970; întoarcerea la lucrurile naturii, Bucureşti, 1971; Douăzeci de poezii pentru cei mai mici copii, Bucureşti, 1972; Fondul principal de sentimente, Bucureşti, 1978; Treizeci şi cinci de poeme sub scut, Bucureşti, 1979; Cardioglob sau Pe ce lume trăim, Bucureşti, 1982; Răsunet peste ţară, Bucureşti, 1985; Tânăr în ţara tinereţii, Bucureşti, 1988. Antologii: Cântare României, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Victor Tulbure); Eroica, Bucureşti, 1974. Ediţii: Nicolae Tăutu, Cornul de aur, pref. edit., Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: AL Oprea, „Fierul dracului", VR, 1958,7; I. D. Bălan, Delimitări critice, Bucureşti, 1964,170-176; Dragoş Vrânceanu, „Pietre de râu", LCF, 1967,4; M. N. Rusu, „Istorie de veghe", AFT, 1970, 9; Alex. Ştefănescu, „întoarcerea la lucrurile naturii", LCF, 1971,25; Piru, Poezia, II, 108-109; Voicu Bugariu, Poezia patriei, LCF, 1976,22; George Arion, „Fondul principal de sentimente", RL, 1978,18; I. D. Bălan, „35 de poeme sub scut", SPM, 1979,465; Sultana Craia, Versul ca mesaj, LCF,
1979,	35; Lit. rom. cont., I, 308-309; Radu Comănescu, Spiritul liric militant, LCF, 1988,3; Adrian Păunescu, Meseriaşii, CNT, 1988,9; Popa, Ist. lit., 1,936-937; Ion Cristofor, Niculae Stoian, în Dicţ. scriit. rom., IV, 393-395.
STOIAN, Ştefan (5.III.1940, Bucureşti - 1995, Bucureşti), prozator. Absolvent al Liceului „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1957) şi al Facultăţii de Filologie, S. debutează la „Gazeta literară", în 1966, cu o povestire. Mai colaborează la „Luceafărul", făcând parte din grupul scriitorilor tineri susţinuţi, în anii 1965-1975, de revistă şi de cenaclul ei.
Schiţele şi povestirile din Pe malul fluviului, departe...
(1968), singurul volum publicat de S., nu reuşesc să îi individualizeze profilul şi nu conţin premisele unei virtuale reuşite ulterioare. Ca mulţi colegi de generaţie, prozatorul este interesat de surprinderea şi radiografierea laturii vagi,
inefabile a unor situaţii şi stări sufleteşti aparent insignifiante, personajele încadrându-se, schematic, în seria „suciţilor". Totuşi, spre deosebire de congeneri, care mizau pe ineditul caracterelor sau al unghiului de proiectare a lor, S. e lipsit de invenţie şi, probabil, de capacitatea de sublimare a autobiograficului, astfel încât reuşeşte numai articularea, din mici „scenete", a unei nesemnificative cronici a cotidianului. între povestiri se pot stabili conexiuni şi textul poate fi socotit şi un microroman-puzzle, o monografie fragmentată şi sentimentală a periferiei, făcută din perspectiva deliberat naivă a unui personaj aflat în primii ani ai tinereţii. Pe malul fluviului, departe..., cea mai reuşită povestire, este mai mult un exerciţiu în care S. încearcă să îmbine motivul autoreferenţialităţii (protagonistul are intenţia să scrie o proză cu acelaşi titlu) cu transcrierea unor instantanee din viaţa de zi cu zi. O naraţiune interesantă este şi Pământ de flori, unde sunt „reconstituite", în manieră comportamentistă, dar şi recurgându-se la imageria de tip oniric, ultimele scene şi gânduri ale unui erou mort pe front.
SCRIERI Pe malul fluviului, departe..., Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Gabriel Dimisianu, „Pe malul fluviului, departe...", RL, 1968, 3; Cornel Ungureanu, „Pe malul fluviului, departe...", O, 1968, 12; Nicolae Prelipceanu, „Pe malul fluviului, departe...", ST, 1969,1; Sanda Radian, „Pe malul fluviului, departe...", VR, 1969,2; Carmen Cociu, „Pe malul fluviului, departe...", IL, 1969,4; Ermil Rădulescu, „Pe malul fluviului, departe...", AST, 1969,5; Popa, Ist. lit., II, 894; Vasile, Proza, 263-266.	O.	S.
STOIANOVICI, Voislava (18.IV.1934, Belobreşca, j. Caraş-Severin - 17.VI.1989, Bucureşti), istoric şi critic literar, traducătoare. După câţiva ani de muncă la catedră, ca învăţătoare -absolvise Liceul Pedagogic (cu limba de predare sârba) din Timişoara în 1953 -, perioadă în care a lucrat şi ca reporter la un ziar timişorean, S. se hotărăşte să dea curs unei vocaţii tot mai limpede conturate şi se înscrie, în 1957, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura sârbo-croată, pe care o termină în 1962, an în care va fi angajată la Catedra de limbi slave a facultăţii, unde avansează până la gradul de conferenţiar. Şi-a susţinut doctoratul în 1972, cu teza Romanul iugoslav contemporan.
Cercetător avizat al romantismului sârbesc, precum într-o istorie a literaturilor din fosta Iugoslavie (carte apărută în 1973, dezvoltată din mai multe cursuri universitare), ca şi al folclorului sârb (a publicat, în 1987, o monografie despre Vuk Karadzic), S. a semnat câteva zeci de articole de istorie şi critică literară, a coordonat volumul Studii literare româno-slave (1977), a participat cu comunicări ştiinţifice la manifestări interne şi internaţionale, şi-a înscris numele în alte tomuri consacrate relaţiilor literare dintre români şi slavi (Raporturi literare româno-slave, în colaborare cu Corneliu Barborică, 1976, ş.a.). I-a avut întotdeauna aproape de suflet pe condeierii ieşiţi dintre conaţionali, unii fiindu-i studenţi, le-a recenzat cărţile, a scris prefeţe, a realizat o antologie pe care a tipărit-o la Valjevo (Trajanje, 1986). Traducerile sunt a doua mare preocupare a
Stoica
Dicţionarul general al literaturii române 458
acestei scriitoare, pe care nici sintezele şi dicţionarele literare sârbeşti nu o ignoră. Cunoscătoare desăvârşită a celor două limbi, S. şi-a făcut un crez din construirea unor punţi durabile între literatura română şi literaturile din spaţiul ex-iugoslav. A participat la realizarea culegerii Nuvele croate (1969) şi a volumului Laureaţii Premiului Nobel pentru literatură (1983), a tradus pentru Teatrul Naţional din Timişoara o piesă de Ivan Cankar (1980) şi a transpus o serie de scrieri din limba sârbă în română şi din română în sârbă. I-a tălmăcit, între alţii, pe Ivo Andric (Povestea cu elefantul vizirului, 1966, în colaborare cu Gellu Naum) şi pe Mesa Selimovic (Dervişul şi moartea, 1971), după cum i-a făcut cunoscuţi cititorilor din Iugoslavia pe Mircea Eliade (Pe strada Mântuleasa, 1987) şi pe Dumitru Radu Popescu (Duios Anastasia trecea, 1988, în colaborare cu Adam Puslojic).
SCRIERI: Istorijajugoslavenskih knjizevnosti. Epoha srpskog romantizma [Istoria literaturilor iugoslave. Epoca romantismului sârbesc], Bucureşti, 1973; Raporturi literare româno-slave (în colaborare cu Corneliu Barborică), Bucureşti, 1976; Vuk Stefanovic Karadzic. Lik i delo u kontaktu sa rumunskom kulturom [Vuk Stefanovic Karadzic. Chipul şi fapta în contact cu cultura română], Bucureşti, 1987. Traduceri: Milivoi Matosec, Pe urmele jurnalului de bord, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu D. Mânu); Ivo Andric, Povestea cu elefantul vizirului, pref. trad., Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Gellu Naum); Mihailo Lalic, Nunta, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Marcel Gafton); Ranko Marinkovic, Mâinile şi alte povestiri, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Remus Luca); Mesa Selimovic, Dervişul şi moartea, Bucureşti, 1971; Vladan Desnica, Primăverile lui Ivan Galeb, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Mircea Spiridoneanu); Jovan Hristic, Formele literaturii moderne, Bucureşti, 1973; Pictura naivă iugoslavă, Bucureşti, 1977; Izvor iz savremene rumunske kratke proze [Culegere din proza scurtă românească contemporană], Niş, 1985; Borislav Pekic, Pelerinajul lui Ârsenie Njegovan, pref. trad., Bucureşti, 1985; Mircea Eliade, Na ulici Mântuleasa [Pe strada Mântuleasa], Niş, 1987; Sveta Lukic, Flori de apă, pref. trad., Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Octavia Nedelcu); Dumitru Radu Popescu, Anastasijan zalan bese hod [Duios Anastasia trecea], Belgrad, 1988 (în colaborare cu Adam Puslojic).
Repere bibliografice: Cedomir C. Klisuraţ, „Svadba"Mihaila Lalica na rumunskom jeziku, „Novi zivot", 1967,1; Cedomir C. Klisuraţ, Zbirka pripovedaka Ranka Marinkovica na rumunskom jeziku, „Knijzevni zivot", 1968,2; Biobibliografski recnik ucsnika medjunarednog naucnog skupa Vuk Karadzic i njegovo delo u svome vremenu i danas, Belgrad, 1977; Victor Vescu, Znacajan trenutak u stvaralastvu knjizevnika srpske narodnosti u SR Rumuniji, „Knjizevni zivot", 1986, 3; Miomir Torov, O antologie remarcabilă, 0,1986,29; Borislav Krstic Velimirov, Trajanje kroz Vuka, „Knjizevni zivot", 1988, 1; Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caras, 241-242; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, 2000,203-204.	'	'	D.H.M.
STOICA, Gheorghe (24.VIII.1877, Tohanu Vechi, azi Zărneşti
-	20.111.1959, Mălin, j. Bistriţa-Năsăud), prozator şi memorialist. Dintr-o familie de ţărani de sub Piatra Craiului, S. este fiul Măriei şi al lui Gheorghe Stoica. Frecventează cursul primar în localitatea natală, apoi gimnaziul şi Şcoala Comercială la Braşov. Cu înzestrare pentru declamaţie, cutreieră Transilvania, luând parte la turneele lui Zaharia
Bârsan. îşi urmează chemarea şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, dar abandonează curând studiile teatrale. Intră în gazetărie, semnând articole cu caracter naţionalist în „Tribuna" (Arad) şi „Lupta" (Budapesta), pentru care va fi întemniţat la Seghedin (1908-1909). La ieşirea din închisoare încearcă să îşi facă o carieră comercială, dar optează din nou pentru ziaristică. Persecuţia autorităţilor îl obligă, în 1913, să treacă munţii şi să se stabilească un timp în Regat. Meseria şi-o face, după cum mărturiseşte, la revista „Ovidiu" a lui Petru Vulcan din Constanţa, ca redactor la „Foaia poporului" (Sibiu) şi la „Vieaţa nouă" (Cernăuţi, Suceava). Mai colaborează la „Luceafărul", „Sămănătorul", „Viaţa literară şi artistică", „Vremuri nouă" şi, după 1918, la „Patria" (Cluj). A semnat şi Napoleon Popescu.
Povestirile lui S., publicate iniţial în paginile periodicelor la care lucrează, sunt adunate în volumul Alte vremuri, apărut în 1913. Autorul lor rămâne un ţăran cu oarece ştiinţă de carte, care nu se aventurează să exploreze spaţii nefamiliare, aşa încât proza are ca loc de desfăşurare numai satul ardelean. Discursul narativ, fluent, se organizează în jurul evenimentelor obişnuite ale vieţii de la ţară: conflicte între săteni (Alte vremuri), superstiţii (Farmece, Deocheată), ridicarea pe scara socială (Domnul mamei), iubirea care nu ţine seamă de starea materială (Hârca), războiul (La gura sobei), alcoolismul ca pricină a răului social (Clanţa). Acelaşi mediu, surprins într-un moment generator de discuţii contradictorii, se află în comedia O şedinţă comunală (1907). Cartea Calvarul unui gazetar (1930) este o suită de amintiri ce descriu amănunţit perioada detenţiei la Seghedin, colegi de suferinţă fiindu-i cei care cred cu tărie în împlinirea visului Unirii, ca Ioan Lupaş sau Octavian Goga. Aşternută pe hârtie la o distanţă considerabilă în timp faţă de desfăşurarea evenimentelor, evocarea se caracterizează printr-un ton obiectiv, lipsit de resentimente. Foarte respectat în cercurile patrioţilor români ardeleni, S. a adoptat în articolele sale un ton mobilizator, nepretenţios, cu ecou în rândurile oamenilor de rând.
SCRIERI: O şedinţă comunală, Braşov, 1907; Conferinţa naţională, Sibiu, 1910; Alte vremuri, pref. O.C.T. [Octavian C.Tăslăuanu], Orăştie, 1913; Calvarul unui gazetar, Orăştie, 1930; Cu capra la învăţătură şi alte povestiri, Cluj, 1934. Traduceri: I. S. Turgheniev, Prima mea iubire, Budapesta, 1908; Henri Murger, Viaţă de boem, Budapesta, 1909.
Repere bibliografice: Kalustian, Simple note, III, 154; Enache Puiu, Scriitori şi reviste de la Pontul Euxin, Constanţa, 1997,194; Dicţ. scriit. rom., IV,'397-398.	'	N.	Bc.
STOICA, Ion (14.1.1936, Amărăştii de Sus, j. Dolj), poet şi bibliolog. Este fiul Elisabetei (n. Pârjolescu) şi al lui Mihail Stoica, preot. Face şcoala primară în comuna natală, apoi Liceul „Carol I" din Craiova (1946-1949) şi liceul din Caracal, încheiat în 1953. Urmează cursurile Facultăţii de Filologie la Universitatea din Bucureşti, secţia biblioteconomie, absolvită în 1957. Lucrează la Biblioteca Regională Bucureşti (1957-1960), apoi ca profesor în judeţul Teleorman (1960-1964), şef de serviciu la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti,
459 Dicţionarul general al literaturii române
Stoica
unde va deveni director adjunct (1969), director (1983) şi director general. în 1977 îşi susţine doctoratul în filologie, iar din 1990 este cadru didactic la Departamentul de bibliologie şi ştiinţa informării la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde în 1998 e numit profesor. Debutează în 1971, cu un articol la „Revista de istorie şi teorie literară" şi cu versuri la „România literară", iar în volum în 1967 cu o biobibliografie a lui Tudor Vianu (redactată în colaborare cu H. Zalis) şi în 1981 cu placheta Casa de vânt. Mai colaborează la „Contemporanul", „Luceafărul", „Tomis", „Steaua", „Astra", „Vatra", „Revue roumaine" ş.a., precum şi la „Le Journal des poetes", „Poetry Canada Review" ş.a. I s-au acordat Les Palmes Academiques din partea Republicii Franceze (1988) şi Ordinul Serviciul Credincios în rang de Cavaler (2001).
Ca poet, S. ilustrează o obsedantă dorinţă de ubicuitate, o metodică necesitate de a călători cât mai mult, în orice anotimp, de a străbate neîncetat spaţii reale şi imaginare. Motivul drumurilor înseamnă, ca în canonul epocii, a coborî în istorie pentru a învăţa patriotismul, a se întoarce în sat pentru a-şi potoli nostalgia, a se pierde în natură pentru a-şi înţelege esenţa cosmică sau pentru a-şi alina sentimentul de singurătate. Natura apare cu o coloristică intensă, metaforizarea, de filieră pillatiană, este variată, spaţiul infinit, ca şi curgerea timpului devin „tragedia singurătăţii noastre cutezătoare". Salvarea vine, ca la Lucian Blaga, din lumina ca „un cântec slobod" - „lumină har, lumină timp". S. închipuie chiar un „decalog" al explorărilor sale iniţiatice, în care prima regulă este de a nu porni „decât (cu) visuri la drum", ceea ce îl poate feri de dezamăgiri şi ar transforma gândul în cuvânt şi poem. Mai cu seamă în Casa de vânt şi în Porţile clipei (1982) încearcă variante de artă poetică, are revelaţia dublei lui condiţii, de om şi de artist, soartă care îl apasă uneori („Mi-e frică de tăcere, mi-e frică de cuvânt"), oscilează între a fi oglindă sau „întrebare în lume", însă cu grija de „a nu călca pe grâu cu ochii după maci", asumându-şi în cele din urmă natura duală: „Şi mă împart/ în humă şi-n lumină,/ Cu saţ de fiecare şi flămând,/ Ţărână pentru liniştea de taină, / O carte pentru fugile din gând" (Dihotomie). în general, senzaţia de unicitate a trăirii domină nu numai clipa, dar şi lucrurile, iar poetul, adăugând iubirea, crede că poate obţine un „univers cu unsprezece dimensiuni". Totuşi, ca rod al meditaţiei, cercetează în toate „o singură plămadă", orice călătorie se întoarce şi se cufundă în visare, poetului, atotputernic ca un zeu, fiindu-i de-ajuns „o fereastră spre lume/ spre toate", spre a surprinde „câteva picături de frumuseţe". Căci realitatea înseamnă doar „indecise părţi", „amintirea e doar amurg", „întregul se refuză", iar iubirea închide „doar un ceas,/ o fărâmă, o biată fărâmă de adevăr". S. s-a dedicat şi elaborării unor lucrări bibliografice. Astfel, în afara biobibliografiei Tudor Vianu, în colaborare cu H. Zalis a mai repertoriat contribuţiile referitoare la modernism (1968) şi la clasicism
(1969)	în literatura română. Se reţin, de asemenea, câteva incursiuni în istoria literară, susţinute de un solid suport documentar, cum sunt, de pildă, studiul intitulat Biblioteca lui
Titu Maiorescu sau valorizarea unor documente inedite de la Panait Istrati.
SCRIERI: Tudor Vianu. Biobliografie (în colaborare cu H. Zalis), pref. Mircea Tomescu, Bucureşti, 1967; „Modernismul" în literatura română. Contribuţii bibliografice (în colaborare cu H. Zalis), Bucureşti, 1968; Clasicismul în literatura română. Contribuţii bibliografice (în colaborare cu H. Zalis), Bucureşti, 1969; Informare, cercetare, dezvoltare (în colaborare cu Alexa Manea), Bucureşti, 1972; Alma Mater Librorum, Bucureşti, 1979; Casa de vânt, Bucureşti, 1981; Porţile clipei, Bucureşti, 1982; ed. (Gates of the Moment), tr. Brenda Walker şi Andreea Deletant, Londra-Boston, 1984; Paşi peste ierburi, Bucureşti, 1984; Dincolo de cercuri, Bucureşti, 1986; Periplu rotund, Bucureşti, 1988; As I Came to London One Midsummer's Day, tr. Brenda Walker, Londra, 1990; Vorbind cu tine, Bucureşti, 1995; A doua viaţă, Bucureşti, 1996; Informaţie şi cultură, Bucureşti, 1997; Interferenţe biblioteconomice, Constanţa, 1997; Nevoia de semne, Bucureşti, 1997; Maree pe lună, Bucureşti, 2000; în drum spre castel, Constanţa, 2002. Ediţii: Young Poets of a New Romania, tr. Brenda Walker şi Michaela Celea-Leach, introd. Alan Brownjohn, Londra-Boston, 1991.
Repere bibliografice: Adriana Iliescu, Reverii neoclasice, RL, 1982,16; Constantin Crişan, „Casa de vânt", ST, 1982, 7; Ion Dodu Bălan, Din interiorul tradiţiei, RL, 1983, 3; Costin Tuchilă, Melancolie şi aşteptare, LCF, 1984, 43; Ion Haineş, „Paşi peste ierburi", CNT, 1985, 17; Dan Grigorescu, Ion Stoica's Poems in English, TBR, 1987, 337; Alexandru Ruja, Imaginarul protector, O, 2001, 9; Emil Vasilescu, „în drum spre castel", „Biblioteca", 2003,4; Firan, Profiluri, II, 2 73-2 75.	M. Dţ.
STOICA, Petre (15.11.1931, Peciu Nou, j. Timiş), poet şi traducător. Este fiul Măriei (n. Bertan) şi al lui Adam Stoica, funcţionar. Urmează Colegiul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara (1946-1950) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-germană (1950-1954). Va fi corector la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1958) şi la Editura pentru Literatură Universală (1958-1962), iar în perioada 1963-1972 redactor principal la revista „Secolul 20". Desfăşoară o susţinută activitate publicistică şi călătoreşte frecvent în străinătate (îndeosebi în spaţiul germanic). In 1995 părăseşte capitala şi se stabileşte la Jimbolia, unde înfiinţează o fundaţie culturală româno-germană care îi poartă numele. în 1956 debutează concomitent, cu versuri, la „Steaua" şi la „Tânărul scriitor", iar prima carte, Poeme, îi apare în anul următor. Mai colaborează la „Gazeta literară", „Viaţa românească", „România literară", „Tribuna", „Orizont", „Contemporanul", „Ateneu", „Vatra", „Tomis" ş.a. De asemenea, e prezent în numeroase publicaţii din Austria, Germania, Iugoslavia, Franţa, Spania, Grecia, Suedia, Ungaria, Norvegia şi Republica Moldova. I se acordă premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971,1974, 2000), Sibiu (1985) şi Timişoara (1996), Premiul Uniunii Scriitorilor (1976, 1980, 1991), precum şi Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (2000).
Greu încadrabilă în paradigma poetică a generaţiei '60, poezia scriitorului bănăţean legitimează, în schimb, o analogie cu Mircea Ivănescu: traducători rafinaţi din lirica secolului al XX-lea - S. a tălmăcit numeroase texte din lirica germană şi austriacă, dar şi din aceea nordică -, amândoi se racordează la alte modele culturale decât acela presupus de francofonia
Stoica
Dicţionarul general al literaturii române 460
tradiţională a culturii române; apoi, ambii autori oferă o alternativă la structura metaforică a neomodernismului românesc, una care, acreditând prozaismul şi discreditând metafizicul, ajunge să anticipeze, prin ironie, teatralitate şi livresc, experienţa creatoare a generaţiei '80; în fine, cei doi sunt preocupaţi în egală măsură de regăsirea „timpului pierdut" şi de rătăcirea pe coridoarele obscure ale memoriei. Diferenţele sunt însă la fel de semnificative: dacă la Mircea Ivănescu discursul poetic se răsuceşte într-o sintaxă labirintică, aici se mizează mai degrabă pe efectele imediate ale coordonării enunţurilor; apoi, la S. livrescul se concretizează rareori sub forma aluziilor intertextuale, rămânând, de regulă, în sfera importului de formule şi maniere poetice; nu în ultimul rând, dacă la Mircea Ivănescu compasul memoriei cuprinde doar existenţa individuală, la congenerul său bănăţean amintirea are o rază mai largă de acţiune, înglobând moduri de viaţă şi mentalităţi colective. S. debutează cu un volum remarcabil în contextul unei epoci sufocate de realismul socialist, dar neconvingător în perspectivă. Defectul principal al poemelor din 1957 constă în metaforismul lor decorativ şi facil („Vântul, flăcău viclean / coboară uşor lângă garduri", „Curcubeul, / Făt-Frumos veşnic tânăr, / veşnic îmbujorat"), în timp ce calitatea de bază este că unele texte prefigurează totuşi tranzitivitatea pe care poetul o
va rafina ulterior: „Vântul trânteşte poarta, ferestrele, / copacii se închină în faţa omului / noaptea ieşit în bătătură. / Cu palmele întinse numără primii stropi de ploaie / şi inima arde: Ieri a făcut arătură, / azi a pus seminţe, / mâine seminţele vor încolţi. / / Vântul se potoleşte, ploaia cade din belşug. / Holdele omului vor rodi" (Mulţumire). în cărţile următoare -Pietre kilometrice (1963), Miracole (1966), Alte poeme (1968) şi Arheologie blândă (1968) - se dezvoltă o poezie nostalgică în care sentimentalitatea deceptivă se susţine prin evocarea lucrurilor mărunte şi prin invocarea vremurilor apuse. Stilistic vorbind, această etapă e o sinteză între G. Bacovia şi Ion Pillat: atmosfera rămâne aceea de oraş provincial, însă tonalitatea nu e nevrotică, ci doar melancolică, deşi nu e exclus, ca atitudinea fie împrumutată direct de la A. E. Baconsky, care l-a sprijinit pe S. la începutul activităţii literare. în orice caz, trăsăturile definitorii ale formulei se găsesc comprimate în Vechi târg din Banat: „Ah, cai furtunoşi sau resemnaţi, cai de plug / mângâiaţi pe bot, căutaţi pe-ndelete la dinţi, / cai goniţi în cerc să se vadă dacă nu sunt bolnavi, / şi armăsarul ridicat în două picioare subţiri / arătându-şi pântecul argintiu cu pale de foc - / şi nebunul lălăia pipăind nevăzute obiecte, / copilul plângea îngrozit, uneori asculta/ melodia flaşnetei, monotonă ca zilele verii/ sortite să nu mai revină niciodată - / ah, şi planetele papagalului care făgăduia tuturor / căsătorii fericite, averi şi viaţă eternă, / iar la cortul circului piticul căţărat pe butoi / chema să admiri minunea minunilor: femeia cu barbă". Preferinţa pentru simpla juxtapunere a imaginilor, histrio-nismul latent, denotaţia sub care se strecoară perfid o licărire miraculoasă, senzaţia ireparabilului şi inevitabilul regret care decurge de aici sunt notele care definesc prima etapă a poeziei lui S. O schimbare radicală se constată însă odată cu Melancolii inocente (1969), care probează frecventarea intensă a expresionismului german. Imaginea se desfăşoară acum tentacular, discursul devine din liniar bidimensional, iar instantaneele fotografice se transformă în viziuni tenebroase: „se înfiripă zgomote care de-abia înspre zori / au sânge de zgomote Doamne, scrâşnetul uşii / este un geamăt al lumii - / nemărturisit şi ascuns în pietre spălate de foc //şi când se scoală cu toţii iar clopotul anunţă naşterea luminoasă a graiului / şi satul pluteşte în aburul laptelui fiert / plec în somn şi purificat mă închid / în fluturii rechemaţi în unghere" (De projundis, II). Impactul expresionist, niciodată anulat, va fi amortizat progresiv în versurile din următoarele două decenii - O casetă cu şerpi (1970), Bunica se aşază în fotoliu (1971), Sufletul obiectelor (1972), Trecătorul de demult (1975), Iepuri şi anotimpuri (1976), O nuntă de cenuşă (1977), Un potop de simpatii (1978), Copleşit de glorie (1980), Prognoză meteorologică (1981), întrebare retorică (1983), Numai dulceaţa porumbelor (1985), Tango şi alte dansuri (1989), Visul vine pe scara de servici (1992) -, unde se fixează formula caracteristică a poetului. Trei sunt elementele specifice acestei faze. Mai întâi, „îmblânzirea" obiectelor, ce nu se mai oferă în alteritatea lor terifiantă, ci ca receptacole ale unei priviri intime, familiare, care le umanizează. în consecinţă, indiferent de natura lor, lucrurile îşi dezvăluie „sufletul", alcătuind deopotrivă suportul şi substanţa unei microarmonii
461 Dicţionarul general al literaturii române
Stoica
senzoriale: „Crengile sălciilor împreunate ca nişte rime elastice / o pisică moartă paie şi haine vechi plutesc pe apă / timp străvechi încremenit în scorburi inundaţiile / de altădată nisipul lustruieşte oasele înecaţilor / cine a lăsat pe mal o roată de bicicletă ruginită / aerul e dulce răsucesc uşor între degete ismă şi spun / e bine că pe aici va trece curând şi factorul poştal / vom descifra împreună adresele peştilor şi toată semnificaţia liniştei" (Timp străvechi şi aer dulce). în al doilea rând, teatralitatea: generalizarea animismului conduce la o ambiguizare a relaţiei privitor-privit; subiectul poetic devine, la rându-i, obiect, fiind contemplat în netrucata sa materialitate. De aici, acceptarea firească a propriului „rol" şi inevitabila exhibare a spectacolului: „Obiectul acela din vitrină te priveşte / te priveşte dimineaţa şi seara şi noaptea / te vede scălâmbăindu-te-n oglindă / te vede dansând de unul singur / te vede cum înfuleci pâine fructe raci ţigări vitamine / te vede ieşind din somn cu părul plin de pene / te vede strănutând cu patos / te vede cum te scarpini în nas / te vede căscând melancolic / te vede murind / obiectul acela din vitrină / fiinţa aceea de ceramică ieftină / scârba aceea / te vede" (Obiectul din vitrină). în al treilea rând, ironia: poetul îşi asumă euforic „masca" şi îşi joacă până la capăt partitura de „bufon", în fond, el e cel care „se scălâmbăie", face năzbâtii, vorbeşte în dodii. Dar asta nu îl împiedică să rostească uneori „adevăruri pline cu praf de strănutat". De aceea, unele poeme sunt mici disertaţii etice în care, sub aparenţa ludicului inocent şi a imagisticii incontinente, S. uzează din plin de resursele subversiunii: „Coboară în fântână nu zăbovi însă prea mult în răcoarea oglinzilor / la secretele întâlniri ale grădinarilor pune-ţi mustăţi de mărar / existenţa noastră în Balcani are o mulţime de aspecte agreabile / adună cu făraşul acest imens morman de poeme cu elitre uscate / citeşte calendarul bunicii apoi studiază pe îndelete probleme ecologice/ arma ta de apărare să rămână doar asprimea glaspapirului tradiţional" (Sfaturi pentru cel invadat de lăcuste). Registrul poetic se schimbă din nou odată cu „antiliricele" din volumul Piaţa Tien An Men II (1991), inspirat de episodul Piaţa Universităţii. Acum, ca şi în cărţile ulterioare - Manevrele de toamnă (1996), Insomniile bătrânului (2000), Vizita maestrului de vânătoare (2002) -, S. urmăreşte o fuziune între alegoria morală şi pamfletul vitriolant. Suavitatea caligrafică face loc formelor rugoase, microarmonia devine reportaj postapocaliptic, iar seninătatea se lasă inundată de fluide biloase: „Manevrele de toamnă vor arăta / cât de supli suntem în rezolvarea problemelor vitale / vor arăta că ştim să extragem esenţe subtile din haosul splinei moarte / vom arăta că ştim să aducem simetrie în franjurii ignoranţei // vom arăta că ştim să uităm siluetele crucificaţilor / acolo sub clopotniţa gerului / / vom arăta că suntem vameşi la graniţa / dintre somn şi nimic" (Vameşi la graniţa dintre somn şi nimic). Pictate în culori luminoase (rareori umbrite de câte o notă sarcastică), memorialistica şi eseistica lui S. sunt, de fapt, un apendice al poeziei. Astfel, Amintirile unui fost corector (1982), care atestă o nedisimulată artă a admiraţiei, reconstituie câteva figuri literare din deceniul al şaselea, emblematice atât pentru literatura vremii, cât şi pentru
destinul poetului: Tudor Vianu, Dimitrie Stelaru, „Papa Bac" -A. E. Baconsky, Ion Vinea, Adrian Maniu ş.a. în aceeaşi manieră sunt trasate şi portretele din Caligrafie şi culori (1984), unde unele titluri - Lui Anghel Dumbrăveanu cu dragoste, O lalea imperială pentru prieteni, O laudă care se cuvine - vorbesc de la sine. Lipsind distanţarea necesară, portretele morale şi critice ale autorului simt adesea neconvingătoare; ele interesează însă tocmai prin fervoarea evocării şi prin ingeniozitatea proiecţiei ficţionale. în schimb, Viaţa mea la ţară (1988) e un document autobiografic veritabil, în care se amestecă notaţii anodine şi revelaţii livreşti, bucurii simple şi evenimente dramatice precum cutremurul din '77.
A reabilita lucrurile vechi, demodate ale lumii, a repune în circulaţie obiectele uzate, rămase de căruţa civilizaţiei moderne. Toată poezia lui Petre Stoica poate fi considerată un lung război cu faptele vechi ale lumii. O înviere din morţi. Un bal de fantome. Poze vechi, istorii vechi, funcţionari de odinioară, profesiuni de demult: o adevărată „înviere" a unei lumi. Un cimitir Spoon River regăsit, repus în drepturi, resacralizat.
Cornel Ungureanu
Stoica
Dicţionarul general al literaturii române 462
SCRIERI: Poeme, Bucureşti, 1957; Pietre kilometrice, Bucureşti, 1963; Miracole, Bucureşti, 1966; Alte poeme, Bucureşti, 1968; Arheologie blândă, Bucureşti, 1968; Melancolii inocente, Bucureşti, 1969; O casetă cu şerpi, Bucureşti, 1970; Orologiul, Bucureşti, 1970; Bunica se aşază în fotoliu, Bucureşti, 1971; Sufletul obiectelor, Bucureşti, 1972; Trecătorul de demult, Bucureşti, 1975; Iepuri şi anotimpuri, Bucureşti, 1976; O nuntă de cenuşă, Bucureşti, 1977; Un potop de simpatii, Bucureşti, 1978; Copleşit de glorie, Bucureşti, 1980; Prognoza meteorologică, Bucureşti, 1981; Amintirile unui fost corector, Bucureşti, 1982; întrebare retorică, Bucureşti, 1983; Caligrafie şi culori, Bucureşti, 1984; Numai dulceaţa porumbelor, Bucureşti, 1985; Suvenir, pref. Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 1986; Viaţa mea la ţară, Bucureşti, 1988; Tango şi alte dansuri, Bucureşti, 1989; Piaţa Tien An Men II, Bucureşti, 1991; Visul vine pe scara de servici, Bucureşti, 1992; Fabule şi epigrame, Timişoara, 1995; Manevrele de toamnă, Bucureşti, 1996; Marea pururea marea, Bucureşti, 1996; Zicale şi reflecţii actuale, Timişoara, 1996; Uitat printre lucruri uitate, pref. Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1997; însemnările cultivatorului de mărar, Bucureşti, 1998; Şambelan la curtea coniacului, Timişoara, 1999; La scufundarea vasului Titanic, I-II, Bucureşti, 1999-2000; Insomniile bătrânului, Bucureşti, 2000; Vizita maestrului de vânătoare, Bucureşti, 2002; Veşnic absentă veşnic prezentă, Timişoara, 2002. Antologii: Efigiile naturii, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Mircea Tomuş); Oraşul furnicar, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 1982; Fluturi, păsări, cai..., pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1983. Traduceri: Poezia germană modernă (De la Ştefan George la Enzensberger), I-II, pref. trad., Bucureşti, 1967 (în colaborare); ed. Bucureşti, 1999; Georg Trakl, 59 poeme, pref. trad., Bucureşti, 1967, Tânguirea mierlei, pref. trad., Timişoara, 1981, Sebastian im Traum-Sebastian în vis, ed. bilingvă, Bucureşti, 1998, Metamorfoza răului, pref. trad., Bucureşti, 2000; Poezia nordică modernă, I-II, îngr. Veronica Porumbacu şi Taşcu Gheorghiu, pref. Veronica Porumbacu, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Taşcu Gheorghiu şi Veronica Porumbacu); Poezia austriacă modernă (De la Rainer Maria Rilke până în zilele noastre), îngr. trad., pref. Maria Banuş, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Maria Banuş); Poeţi ai expresionismului, îngr. trad., Bucureşti, 1971 (în colaborare); Emst Toller, Omul şi masele, Bucureşti, 1972; Yvan Goli, Noul Orfeu, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1972; Johannes Bobrowski, Poeme, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1974; Ernst Stadler, Cuvântare solemnă, pref. trad., Bucureşti, 1975; Cântece africane, pref. trad., Bucureşti, 1975; Roza vânturilor. Poeme din lirica secolului XX, îngr. şi postfaţa trad., Bucureşti, 1977; Nikolaus Berwanger, Trăiesc printre rânduri, pref. trad., Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Petroveanu, Pagini, 273-276; Nicolae Manolescu, „Pietre kilometrice", CNT, 1963, 16; Georgescu, Păreri, 240-243; Felea, Dialoguri, 226-237; Felea, Reflexii, 116-221; Sorianu, Glose, 134-137; Rusu, Utopica, 203-207; Nicolae Manolescu, Poezia sentimentală şi ironică, CNT, 1970,26; Ion Pop, „ Orologiul", ST, 1970,8; Constantin, Despre poeţi, 116-119; Felea, Poezie, 138-144; Sorianu, Contrapunct, 100-102; Caraion, Duelul, 155-159; Ciobanu, Panoramic, 52-59; Grigurcu, Teritoriu, 219-225; Călinescu, Fragmentarium, 121-123; Poantă, Modalităţi, 232-235; Raicu, Structuri, 358-361; Ciobanu, Critica, 73-78; Cristea, Un an, 124-127; Felea, Secţiuni, 7-11, 217-222, 412-414; Petroveanu, Traiectorii, 244-253; Tomuş, Istorie, 231-236; Barbu, O ist., 230-238; Piru, Poezia, II, 103-107; Cristea, Domeniul, 113-117; Laurenţiu, Eseuri, 209-215; Raicu, Critica, 294-296; Alexiu, Ideografii, 155-157; Felea, Aspecte, I, 127-130, II, 75-84, III, 60-66; Dorcescu, Embleme, 144-148; Poantă, Radiografii, 1,131-137, II, 52-55; Raicu, Practica scrisului, 322-325; Alboiu, Un poet, 102-103; Grigurcu, Poeţi, 464-468; Al. Cistelecan, „Copleşit de glorie", F, 1980,9; 1; Cristea, Faptul, 96-99; Lit. rom. cont., I, 647-650; Negoiţescu, Alte însemnări, 134-138; Raicu, Contemporani, 111-114; Victor Felea, Petre
Stoica - 50, TR, 1981, 9; Tomuş, Mişcarea, 115-122; Mircea Scarlat, Registre, notaţii, inventare, RL, 1982,6; Dana Dumitru, Neguri de aur şi de violet, RL, 1982, 43; Ciobanu, Opera, 170-173; Raicu, Fragmente,
243-246;	Simion, Scriitori, III, 187-201; Flămând, Intimitatea, 107-113; Grigurcu, Existenţa, 118-135; Cistelecan, Poezie, 100-105; Dimisianu, Subiecte, 158-164; Regman, De la imperfect, 229-230; Holban, Literatura, 179-182; AL Cistelecan, Balul melancoliei, CNT, 1990, 5; Alex. Ştefănescu, Aparent o cronică a vieţii domestice, RL, 1990, 13; Cornel Ungureanu, Poezia lui Petre Stoica, 0,1990,16; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 179-187; Fanache, Vârstele poeziei, 211-216; Alex. Ştefănescu, Petre Stoica şi arta restaurării, RL, 1991,9; Ioan Holban, Piaţa Universităţii I, CRC, 1991,27; Alex. Ştefănescu, Versuri destabilizatoare, RL, 1991,27; Papahagi, Cumpănă, 168-172; Ruxandra Cesereanu, „Piaţa Tien An Men II", TR, 1992,7; Cornel Regman, „ Visul vine pe scara de servici", JL, 1992,13-14; Cristea, A scrie, 95-99; Mircea Zaciu, Şi totuşi, poezia..., F, 1993, 1; Nicolae Oprea, Provinciile imaginare, Piteşti, 1993, 98-116; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 421-425; Ierunca, Semnul, 172-175; Papahagi, Interpretări, 78-80; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad, 1996,29-36; Perian, Pagini, 203-208; Zaciu, Departe, 25-28; Petre Stoica, PRA, II, 1066-1073; Marin Mincu, Un poet „copleşit de glorie", LCF, 1999,9; Cărtărescu, Postmodernismul, 316,393; Milea, Sub semnul, 17-19; Mircea A. Diaconu, Petre Stoica. Melancolie şi beatitudine, CL,
2000,	7; Bucur, Poeţi optzecişti, 202-203; Dicţ. esenţial, 803-805; Grigurcu, Poezie, II, 395-419; Micu, Ist. lit., 416-417; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 122-124; Regman, Ultime explorări, 96-99; Alex. Ştefănescu, Petre Stoica, RL, 2001, 7; Marius Chivu, „Insomniile bătrânului", OC, 2001,66; Vasile Spiridon, Petre Stoica, „trecătorul de demult", CL, 2001, 2; Dicţ. analitic, III,
244-246,	IV, 279-282; Manolescu, Lista, 1,311-316; Gheorghe Grigurcu,
Un poet antioficial, RL, 2002,32; Grigore Chiper, Poezia nu are vârsta a treia, „Contrafort", 2002, 9-10; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 130-133; Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, 2002, 210-226; Vasile, Poezia, 252-255; Iuliana Alexa, Râdeţi, băieţi, numai scrieţi!, RL, 2003, 13; Dan Cristea, Dincolo de Jimbolia, „Ziua", 2003,2 684; Gheorghe Grigurcu, Poezia lui Petre Stoica, RL, 2003,48-49.	A	Tr.
STOICA, Sorin (27.VII.1978, Băneşti, j. Prahova - 6.1.2006, Băneşti, j. Prahova), prozator. Este fiul Georgetei Stoica (n. Petre) şi al lui Pascu Stoica, profesori. Va absolvi Liceul Teoretic „Nicolae Grigorescu" din Câmpina (1996) şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea din Bucureşti (2000). îşi continuă studiile cu un masterat în comunicare la aceeaşi facultate şi altul în antropologie la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie. în 2002 devine preparator asociat la Catedra de antropologie culturală a facultăţii pe care o terminase. în paralel, este un timp cercetător la Muzeul Ţăranului Român, secţia Programe etnologice şi acţiune culturală. Colaborează cu proză şi reportaj la „Vatra", „Dilema", „Deci", „Formula As", „Ultimul atu", „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", „Timpul" ş.a. O perioadă e redactor la ziarul „Partener".
Volumul de proză scurtă Povestiri cu înjurături (2000) şi romanul Dincolo de frontiere (2002) recomandă un autor care recompune cu rafinament tocmai lipsa de rafinament a mediilor descrise. Naratorul utilizează limbajul colocvial, dialectal, argotic şi reuşeşte să creeze pentru fiecare personaj
463 Dicţionarul general al literaturii române
Stoica de Haţeg
câte un cadru care îi permite acestuia să se autodefinească drept participant la un dialog. Pe prima filă a cărţii sale de debut stă scris: „orice înjurătură condensează o poveste", formulă percutantă care implică descoperirea lumii din spatele replicilor, ceea ce se spune fiind rezultatul unei întâmplări nepovestite. Aceasta ar putea fi dimensiunea „surdă" a textului, povestirea ascunsă, care motivează felul de a vorbi al personajului şi care dă unitate unei construcţii narative aparent sincopate. în acord cu tendinţa generală din proza românească din preajma anului 2000, de reabilitare a povestirii şi de redescoperire a realismului, S. recuperează o lume vie, cu personaje vii, aflate în situaţii dintre cele mai diverse, totul fiind înregistrat şi oferit cititorului la vedere, fără artificii narative. Autorul face dese referiri autobiografice, îşi explică gesturile şi, în general, elementele mecanismului său retoric. Pot fi întâlnite, astfel, pasaje în care autorul mărturiseşte, implicit ori explicit, ce înţelege prin a povesti sau prin a scrie, în textul de deschidere, O zi din viaţa lui Nae Stabiliment, protagonistul „exersează", înregistrând sunetele din jurul său, modul de a vorbi al unor navetişti dintr-un compartiment de tren. Are ochii închişi şi recreează mental prezenţele celor din jur doar după felul lor de a se exprima. Uneori deschide ochii, apoi îi închide la loc şi „încearcă să developeze ce a fotografiat în fracţiunea de secundă cât a avut pleoapele despreunate". Povestitorul Nae Stabiliment are o tehnică specială: „Alege, nu se ştie cum, doar cuvântul potrivit şi e, dacă vreţi, nonparafrazabil. Se joacă, mângâie cuvintele, le împrăştie în urechile auditorului, ca un ţăran care zvârle seminţe pe holdă. Nici prea multe într-un loc, să nu fie tulpinile prea apropiate, nici prea departe pentru a înlătura spaţiile inutile, pauzele, tăcerile". Şi în Neînţelesuri există un personaj care preia ideile autorului despre arta povestirii. Dacă aici S. îşi dezvăluie tehnicile narative aplicându-le pe spaţii restrânse, în Dincolo de frontiere, romanul unei transformări individuale într-un timp marcat de schimbări sociale alerte, construieşte un text amplu dintr-o succesiune de relatări, unele gen reportaj, de poveşti şi profiluri pline de savoare. Sunt aduse în pagină toate detaliile, realitatea de zi cu zi, se observă şi macroscopic lumea, fără a fi interpretată, fără judecăţi de valoare. Personajele, lăsate să se exprime liber, produc însă un comentariu continuu, pentru că se autonarează. Adolescentul Jul, chitarist într-o formaţie de muzică rock, poate fi considerat un exponent al tinerilor nonconformişti de la începutul anilor '90. Cartea surprinde şi
o	realitate a satului românesc, neexploatată până la S., o ruralitate în curs de postmodernizare. O lucrare complementară operei de ficţiune este Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (2003), realizată în colaborare cu Zoltăn Rostăs.
SCRIERI: Povestiri cu înjurături, Piteşti, 2000; Dincolo de frontiere, Piteşti, 2002.
Repere bibliografice: Sorin Preda, Un vapor care se clatină, OC, 2000, 39; Paul Cernat, Blazonul înjurăturii, OC, 2000, 42; lulia Alexa, „Povestiri cu înjurături", RL, 2000,47; Nicolae Savin, înjurături, VTRA, 2001, 6-7; Paul Cernat, Ţărani hard & heavy, OC, 2003, 173; Marius Chivu, Viaţa la ţară a unui rocker, „22", 2003,708.	Ş.A.
STOICA DE HAŢEG, Nicolae (24.M751, Mehadia, j. Caraş-Severin - 6.1.1833, Mehadia, j. Caraş-Severin), istoriograf şi traducător. Este al doilea din cei cinci copii ai Varvarei şi ai preotului ortodox Athanasie Stoica din Haţeg, refugiat în Banat din cauza persecuţiilor religioase. Trimis, după învăţătura elementară de la Mehadia, la Timişoara, frecventează succesiv, între 1763 şi 1769, trei şcoli: sârbească, germană şi cea latină a iezuiţilor. Limbile învăţate, mai ales sârba şi germana, îi asigură funcţia de tălmaci, mult solicitat de autorităţile imperiale - reprezentate, în primul rând, de colonelul Paul von Papilla, însărcinat cu încheierea militarizării graniţei din Banat a Imperiului Habsburgic - şi pe lângă împăratul Iosif II, în repetatele sale vizite în regiune. Deşi regretă, nu urmează îndemnurile lui Papilla de a intra în armată, ceea ce îi atrage pentru un timp persecuţiile acestuia, şi se orientează spre o carieră clericală. între 1773 şi 1775 se află în serviciul episcopului Vichentie Vidac din Timişoara. După o călătorie la Viena în 1773, împreună cu Teodor Iancovici, secretar episcopal şi director şcolar, ia parte în 1774 la sinodul de la Karlowitz, unde protectorul său, episcopul Vidac, este ales mitropolit. în 1777 e numit învăţător şi diacon în satul Cornea, iar spre sfârşitul anului este hirotonit preot. Cel mai însemnat episod al vieţii sale, care îi va marca o bună parte a scrierilor, îl reprezintă participarea la războiul ruso-austro-turc din 1788-1791, ca preot militar şi tălmaci al regimentului valaho-iliric. Din 1792 până în 1829, când C. Diaconovici-Loga îl va înlocui, e director al şcolilor naţionale neunite române şi sârbeşti din satele regimentului şi, până la sfârşitul vieţii, protopop la Mehadia. Prin şcoală şi biserică duce o susţinută activitate de luminător cultural. A fost pasionat mai ales de istorie, de arheologie şi numismatică, deschizând la Mehadia un muzeu - apreciat şi de Damaschin T. Bojincă -, unde va aduna colecţii antice şi medievale, descoperite în Banat.
Deşi a scris mult şi variat - lucrări istorice şi didactice - în limba română şi în germană, S. de H. a rămas un autor puţin cunoscut, deoarece abia târziu i s-au tipărit o serie de lucrări, iar altele s-au pierdut. Dintr-o perioadă mai veche, 1788-1800, datează Cântecele, însumând poezii originale, laice - inspirate de circumstanţele vieţii grănicereşti din zonă - şi religioase, dar şi culegeri prelucrate, „direse", de folclor: cântece de stea şi fragmente din „irozi", ca şi colindul De pustietăţi, versificare a unui motiv din romanul popular Varlaam şi loasaf. Cu finalitate instructiv-pedagogică este lucrarea Poveşti moşăşti, şcolarilor rumâneşti, redactată între 1830 şi 1832, în care sunt prelucrate basme germane şi incluse poezii proprii, ce cultivă sentimente morale, varianta versificată a fabulei esopiene „greierele şi furnica", elemente de folclor şi etnografie din zona Mehadiei, dar şi cunoştinţe „ştiinţifice" de geografie şi astronomie. Scurtă cronică a războiului din 1788-1791, scrisă probabil paralel cu desfăşurarea evenimentelor, succint şi precis relatate, şi completată cu informaţii până spre anul 1811, a servit şi la redactarea cronicii sale principale. Din 1815-1816 datau două lucrări ce i se comandaseră, azi pierdute, una în germană şi cealaltă în sârbă. Prima, o scurtă istorie a Banatului, trebuia, prin informaţiile ei, să completeze, după un plan dat, lucrarea
Stoica de Haţeg
Dicţionarul general al literaturii române 464
unui istoric maghiar, neidentificat. A doua se referea la convieţuirea sârbilor şi românilor în satele bănăţene. în limba germană s-a păstrat Mehadier Chronik, o vastă prezentare a districtului Mehadiei destinată străinilor, urmărind istoria românilor, în special a celor din regiune, de la romanizarea Daciei până la sfârşitul războiului ruso-austro-turc. Tot în germană este şi Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane (1829), o sinteză a istoriei locale, la care S. de H. anexează o substanţială autobiografie. A tradus şi câteva lucrări didactice cu conţinut religios şi istorico-literar. Cu ocazia sinodului de la Karlowitz, termină tălmăcirea, începută de Dimitrie Eustatievici, a unui catehism, urmând versiunea germană făcută de Teodor Iancovici, traducere apărută la Viena, într-o ediţie trilingvă (din 1776 sau 1777), intitulată Catihisis mic sau Scurtată pravoslavnică mărturisire a legii greceşti neunite pentru treaba pruncilor celor neuniţi. împreună cu arhimandritul sârb de la Vârşeţ, Foldvari, transpune, după o ediţie bilingvă (sârbă şi germană), o lucrare de metodică a lui J. Felbiger, sub numele Cartea de mână a dascălilor, apărută la Viena în 1785. Cu scop didactic erau şi două prelucrări, azi pierdute, Faptele lui Hercule (din 1817) şi Viaţa lui Alexandru cel Mare (din 1825), traducere rezumativă după Quintus Curtius Rufus. Dar principala lucrare a lui S. de H., scrisă în două variante, în 1826-1827, cu adăugiri până în 1829, este Cronica Banatului, sau, după titlul dat de el însuşi, Istoria ultimului război a turcilor şi patimile românilor în acel timp, precum şi începutul militarizării în graniţe. Cronica cuprinde însă istoria românilor în ansamblul istoriei universale, de la „facerea lumii" până la 1825. Prin prezentarea cronologică a evenimentelor şi prin modul de utilizare a izvoarelor, nemenţionate şi puţine la număr în raport cu cele folosite de istoricii Şcolii Ardelene, dar recurgând la informaţii din literatura istorică sud-slavă, neglijată de aceştia, autorul rămâne tributar mentalităţii istoriografiei medievale. El apelează la sinopsisuri şi scrieri istorice în latină şi germană, în prima parte (până la istoria Bizanţului, în secolul al Xl-lea) foloseşte istoria sârbilor a lui I. Raiă şi notele de călătorie în Banat ale italianului Francesco Griselini, cronologii româneşti, surse bizantine. în a treia parte, despre istoria Banatului în secolul al XVIII-lea, recurge la mărturiile unor bătrâni localnici, ale tatălui său, la propriile amintiri, utilizează calendarele şi presa vremii, poate şi jurnale de campanie ale regimentelor grănicereşti bănăţene. Cronica include şi informaţii oferite de izvoare arheologice, epigrafice, numismatice, de cărţile populare şi de folclor. Problema cuceririi şi romanizării Daciei, cu referiri mai bogate la Banat („Daţia Ripenzi sau Râpărea"), tratată nu foarte diferit în raport cu istoricii Şcolii Ardelene, este susţinută cu noi argumente, aduse de descoperirile arheologice din regiune. Din Evul Mediu românesc reţine, insistând asupra Banatului şi Transilvaniei, urmărite în contextul istoriei Europei Centrale, cu referinţe mai sărace la Ţara Românească şi cu totul sumare pentru Moldova, momentele marilor bătălii antiotomane, conduse de Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin şi corniţele Pavel Chinezul. Se aminteşte, uneori, situaţia cultural-religioasă a epocii: avântul cunoscut sub
Matei Basarab, activitatea lui Simion Ştefan, conflictele religioase din Ardeal. Mai originală, cu un pronunţat caracter memorialistic, partea a treia a cronicii este valoroasă şi sub aspect literar. Se dau numeroase ştiri despre viaţa socială a satelor bănăţene, despre opoziţia locuitorilor la militarizarea regiunii, despre haiduci, se fac bogate referiri de ordin economic (comerţ, preţuri, monede etc.) şi cultural, legate de învăţământ şi biserică, despre activitatea unor prelaţi (Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Vichentie Popovici ş.a.) şi despre frământările religioase cauzate de „unaţie". Ştirile cu caracter politic şi militar din campania din 1788-1791 constituie cele dintâi memorii de război din literatura română. Respectând principiul obiectivităţii istorice, deşi supus credincios al Habsburgilor, S. de H. menţionează neînţelegerile dintre generali, lipsa lor de încredere în soldatul de rând şi nu ocoleşte întâmplări personale care îl defavorizează. El este totodată un scriitor de tipul povestitorilor populari, sfătos şi iscoditor, plin de vervă şi imaginaţie. Limba cronicii, interesantă sub raport lingvistic, abundă în arhaisme, regionalisme din sud-estul Banatului şi în termeni străini, mai ales germani, desemnând noţiuni militare şi administrative. Topica frazei, cu predicatul la sfârşit, este proprie şi scrierilor Şcolii Ardelene, întemeietor al istoriografiei bănăţene, spirit iluminist, S. de H. se integrează, dintr-o perspectivă complementară, în ambianţa istoriei sud-est europene.
SCRIERI: însemnări de cronică de protopopul Nicolae Stoica şi alţii, în N. Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, 97-118; Cronica Banatului, îngr. şi introd. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1969; ed. Timişoara, 1981; Mehadier Chronik, îngr. Damaschin Mioc şi Adolf Armbruster, Bucureşti, 1980; Scrieri. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane. Poveşti moşăşti. Varia, îngr. şi pref. Damaschin Mioc, tr. Costin Feneşan, Timişoara, 1984.
Repere bibliografice: Ion B. Mureşianu, Din trecutul slovei bănăţene. Despre Nicolae Stoica de Haţeg, „Luceafărul", 1940,4; Suciu, Lit. ban., 266-271; Aurel Bugariu, „Cronica Banatului" de N. Stoica de Haţeg (1683-1827), Timişoara, 1947; Bujor Surdu, Desfăşurarea războiului austro-turc din 1788-1790 pe teritoriul Banatului, descrisă de un contemporan, „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj", 1967; Dimitrie Onciulescu, Protopopul Nicolae Stoica (1751-1833), MB, 1972, 10-12; Damaschin Mioc, Elemente de etnografie şi folclor la cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, REF, 1973, 4; Damaschin Mioc, Adolf Armbruster, Costin Feneşan, H. Jaeger, „Autobiografia" lui Nicolae Stoica de Haţeg, MB, 1974, 7-9; Liliana Boiţ-Trâpcea, Consideraţii de ordin literar şi lingvistic asupra „Cronicii Banatului" a lui Nicolae Stoica de Haţeg, MB, 1975,4-6; Ion B. Mureşianu, O afirmare românească: biserica de la Băile Herculane din 1803, ctitorită de protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, MB, 1977, 7-9; P. Radu, Dimitrie Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977,119-124, passim; Dicţ. lit. 1900,817-818; Damaschin Mioc, O lucrare inedită a cronicarului bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg: „Poveşti moşăşti, şcolarilor rumâneşti", MB, 1980, 7-9; Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, 192-195, 274-278, 299-300, passim; Păcurariu, Dicţ. teolog., 423-424; Dicţ. scriit. rom., IV, 395-397; Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, 2002,357-358. A. Sm.
465 Dicţionarul general al literaturii romane
Stoicescu
STOICESCU, Passionaria (30.IV.1946, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Virginiei Stoicescu (n. Constantinescu), învăţătoare, şi a lui Ştefan Stoicescu, economist. Urmează şcoala elementară la Râmnicu Sărat, apoi Liceul Pedagogic din Buzău (1961-1965) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1970. între timp funcţionează în judeţul Vrancea, unde e învăţătoare, profesoară suplinitoare, instructor metodist, iar după terminarea facultăţii intră redactor la editurile Litera (1970-1984), Ion Creangă (1984-1987), lector la Centrala Editorială (1987-1989) şi la Editura Minerva (1989-1992). Ulterior lucrează ca expert guvernamental (1992-1993) şi ca redactor de rubrică la ziarul „Mesagerul economic", săptămânal al Camerei de Comerţ şi Industrie a României. Debutează cu poezie în „Luceafărul" (1964), iar editorial cu Lume mică, lume mare (1971), cuprinzând versuri pentru copii. Colaborează la „Amfiteatru", „Almanahul copiilor", „Contemporanul", „Luceafărul", „Orizont", „România literară" ş.a. Este autoarea a numeroase volume de poezie şi proză pentru copii şi tineri, dintre care Pană de gaiţă şi poveştile ei (1986) i-a adus Trofeul Micului Cititor, iar Poveştile primăverii (1995) Premiul Uniunii Scriitorilor. A tradus (în colaborare) poezie şi proză din limbile rusă şi polonă, iar în periodice versuri din bielorusă, cehă, georgiană şi bulgară. A fost distinsă în 2002 cu Premiul Asociaţiei „lulia Hasdeu".
Paginile din Zăpezile de jertfă (1974) dezvăluie la S. un discurs poetic în care consistenţa lirică, contopind o tulburătoare sinceritate, intuiţie feminină capabilă de ipostazieri, dar şi o imagistică bogată, este dublată de o anume tensiune intelectuală, sesizabilă chiar şi în versurile de dragoste. Predomină tonalităţile grave, vorbind despre dăruirea de sine a poetului hărăzit să refacă perpetuu datele primordiale ale existenţei umane („In suflet claun prefăcut/ ia morţile de la-nceput./ De câte ori am râs şi-am plâns/ un lanţ s-a rupt, un lanţ s-a strâns"). Muzicalitatea versificaţiei, dar mai ales şlefuirea limbajului imagistic în metafore uneori abstruse, cultivarea sinesteziei combinatorii („Un fir de plumb îngheaţă/ azurul din vocale;/ miroase a pădure de pini/ cu foşnet frig... / Cântă păuni în lună/ pe marginea sticloasă/a celui mai albastru/ şi cast concert de Grieg") înclină uneori spre o modalitate manieristă. Volumele Fără de pierdere, ca o iubire (1976) şi Reverberata (1978) continuă pe linia subtilităţii şi virtuozităţii verbale, în cel de-al doilea evidentă fiind magia unei „alchimii a verbului", dar şi un „fel de dadaism al majusculelor, de afectare a vorbirii în transă" (Ion Caraion). Sub semnul filonului liric convertit în confesiune, iubire, patos stau şi versurile din Cuşca de aer (1980). Din nou însă ardoarea, exaltarea sunt cenzurate de luciditate şi resemnare, condiţia artistei, condamnată la dăruire îndoit, ca poetă şi ca femeie, fiind ameninţată chiar de ironica opoziţie a cuvintelor („Voi, care m-aţi iubit/ cuvinte/ numai o coaje şi mai multe/ miezuri/ fugiţi prudent din cale/ speriate/ bolnave în adânc de spaima/ silei/ că am să vă constrâng/ împreunarea/ în nupţiul rimei ca o placă/ veche"). Poemele şi caligramele din Interogativul consecvent (1995) aduc o restructurare a atitudinii lirice, o simplificare şi o radicalizare a imaginii. Eul poetic nu mai este atras de
implicarea afectivă ori de fervoarea înţelegerii, ci este dornic să împărtăşească din înţelepciunea resemnării. Poezia devine mod existenţial alternativ, care îşi stăpâneşte autorul, impunându-se emblematic. Lipsa de echivoc a implicaţiilor etice iese tranşant în evidenţă în raport cu ambiguitatea funciară a poetului ce îngemănează în demersul său curajul „nebunesc/ nebunesc/ nefiresc/ al ieşirii în larguri" cu luciditatea că acolo va fi trădat de materialul său poetic, natura umană. în proză, cursivă şi fără vreun efort vizibil în scriitură, S. „face analize psihologice dintre cele mai subtile într-un limbaj instructiv şi precis" (Alex. Ştefănescu), fără să abuzeze de formulările moralizatoare.
SCRIERI: Lume mică, lume mare, Bucureşti, 1971; Zăpezile de jertfă, Bucureşti, 1974; Fără de pierdere, ca o iubire, Bucureşti, 1976; Cartea jocurilor, Bucureşti, 1978; Reverberata, Bucureşti, 1978; Cuşca de aer, Bucureşti, 1980; Rouă şi scrum, Bucureşti, 1982; Cartea pădurii, Bucureşti, 1985; Pană de gaiţă şi poveştile ei, Bucureşti, 1986; Profesorul de iluzie, Bucureşti, 1986; Lecţia de logică, Bucureşti, 1988; De-a poveştile, Timişoara, 1989; Soare cu dinţi, Bucureşti, 1989; Calendarul fermecat, Bucureşti, 1990; Cele mai năstruşnice păţanii cu animale, flori, gângănii, Bucureşti, 1991; Povestea Bufniciorului şi Povestea iepuraşului, Bucureşti, 1994; Voinicii pământului, Bucureşti, 1995; Interogativul consecvent, Bucureşti, 1995; Poveştile primăverii, Bucureşti, 1995; Limba română avea ochi albaştri, Buzău, 1995; Povestea sfântului Valentin, Bucureşti, 1997; Poveste de Paşti, Bucureşti, 1997; Lunile minunile, Bucureşti, 1998; Autoportret cu cap înfrunzit, Bucureşti, 1998; Circul, Bucureşti, 1999; Trei poveşti până mai creşti, Timişoara, 1999; Hai la serbare!, Bucureşti, 2001; Chiriaşi poznaşi, Deva, 2002; Una e Miruna!, Bucureşti, 2002. Traduceri: Bella Ahmadulina, Lumină şi ceaţă, Bucureşti, 1983; Bulat Okudjava, Cântecul esenţial, Bucureşti, 1987; Vladimir Vâsoţki, Nerv, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Andrei Ivanov); Preafrumoasa Vasilisa (basme ruseşti), Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Andrei Ivanov); Adam Mickiewicz, Balade şi romanţe, Bucureşti, 1998; Wisîawa Szymborska, Sub o singură stea, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Constantin Geambaşu), în râul lui Heraclit, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Constantin Geambaşu).
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, I, 142-145; Hristu Cândroveanu, „Fără de pierdere, ca o iubire", RL, 1976,27; Emil Mânu, „Fără de pierdere, ca o iubire", SPM, 1977, 333; Aurel Cherlea, „Reverberata", 0,1978,46; Grigore Mureşan, „Cartea jocurilor", CNT, 1979,17; Ion Caraion, Jurnal, I, îngr. şi pref. Emil Mânu, Bucureşti,
1980,	205-208; Radu Cârneci, „Cuşca de aer", CNT, 1980, 40; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980,109-110; Ion Lungu, „Cuşca de aer", TR, 1981,1; Laurenţiu Ulici, „Promoţia 70 -Lunecătoare sănii de cuvinte", RL, 1985, 2; Dumitru Toma, „Cartea pădurii", 0,1986,2; Al. I. Friduş, „Carteapădurii" CL, 1986,3; Florentin Popescu, „Profesorul de iluzie", RL, 1986, 37; Mariana Ionescu, „Le Professeur d'illusion", „Livres roumains", 1987,1; Ioan Holban, Poezii şi romanţe, CRC, 1987,11; Ion Arieşanu, Regăsirea de sine, 0,1988,19; Ion Andreiţă, Povestiri rimate, SLAST, 1988, 41; Cândroveanu, Lit rom., 298-300; Nastasia Maniu, Ironie şi duioşie, RL, 1989,7; Ioan Holban, File de album, CRC, 1989,10; Tudor Cristea, Poezie pentru copii?, ARG, 1989, 6; Cleopatra Lorinţiu, între ironie şi înduioşare, LCF, 1989, 28; Rodica Opreanu, Candoare şi creativitate, 0,1989, 41; Alex. Ştefănescu, Ars longa, prosa brevis, RL, 1990, 7; Alex. Ştefănescu, Profesionalismul în poezie, RL, 1995, 38; Ulici, Lit. rom., I, 312-313; Ileana Ciocârlie, Interogativul lucidităţii, ALA, 1996,305; NicoletaGhinea, Poezie şi studiu poetic, RL, 1999, 38; Gheorghe Istrate, Cărţi pentru copilul esenţial,
Stoiciu
Dicţionarul general al literaturii române 466
„Diplomat Club", 2002,5; Dumitru Hurubă, în arena unui circ inventat, „Ardealul literar şi artistic", 2003,1.	II.	C.
STOICIU, Constantin (15.11.1939, Iaşi), prozator şi editor. Este fiul Eugeniei (n. Georgescu) şi al lui Mihai Stoiciu, inspector CFR. Urmează Liceul „Aurel Vlaicu" din Bucureşti (1951-1957) şi începe, fără să o termine, Şcoala Tehnică de Telecomunicaţii şi Şcoala Tehnică de Chimie din Bucureşti (1957-1962). Student al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1962-1967), va fi, după absolvire, redactor de film la Studioul Cinematografic Bucureşti (1967-1969), redactor la „România literară" (1969-1971), reporter special la „Scânteia tineretului" (1971-1976), producător de film la Casa de Filme nr. 1 (1973-1981) şi redactor principal la „Contemporanul" (1981). Părăseşte ţara în 1981, iar în anul următor se stabileşte la Montreal, în Canada. Aici înfiinţează Editura Humanitas (unde publică volume de literatură acoperind toate genurile) şi editează revista omonimă (devenită în 1986 „Humanitas litteraires"), care apare până în 1991. între 1981 şi 1987 a fost colaborator permanent al postului de radio Europa Liberă. Debutează cu schiţa Dimineaţa, la „Luceafărul", în 1966, iar editorial cu volumul de povestiri Dimineaţa, apărut în acelaşi an. în ţară a colaborat la „România literară", „Luceafărul", „Ramuri", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Adevărul literar şi artistic" ş.a. A scris numeroase scenarii de film: Dimineţile unui băiat cuminte (1967; premiat la Festivalul de la Cannes), Legenda (1968; premiat la Festivalul de la Teheran), Decolarea (1971), Vilegiatura (1973) - turnate în regia lui Andrei Blaier -, Filip cel Bun (1975, în regia lui Dan Piţa), Ultimele zile ale verii (1977, în regia lui Savel Stiopul) etc. în 1969
i	s-a decernat Premiul revistei „Luceafărul".
Ca atitudine, scrierile lui S. înainte de plecarea în exil sunt pe deplin reprezentative pentru condiţia prozei româneşti din anii 7 60-'70 ai secolului trecut. Autorul încearcă să evite atât subversiunea, cât şi dogmatismul ideologic, deplasând centrul de greutate de la situaţii la stările de conştiinţă. E drept că naraţiunile sunt contaminate uneori de clişeele vremii („înainte de a face politica unui partid comunist ca partidul nostru, trebuie să faci din tine însuţi instrumentul propriei tale politici" - declamă Ion Măcete în romanul Pasarela, 1979), însă nu componenta politică dă tonul epicului. Din acest punct de vedere, Dimineaţa, Peştele de fontă (1968), romanele Trufie (1974) şi Pasarela alcătuiesc un tot, care tinde să sondeze în adâncime mentalităţile epocii. Paradoxul este însă că, deşi aspiră să exceleze în proza de analiză psihologică, lui S. îi reuşesc mai degrabă notaţiile abrupte şi fugitive. Pasajele analitice suferă adesea de prolixitate şi supralicitare, lungile deliberări ale personajelor fiind lipsite, de regulă, de motivaţiile necesare pentru a declanşa crize de anvergură. După 1989 S. a publicat în Canada o suită de romane scrise în limba franceză, care împletesc obsesii autobiografice cu descrieri ale României postceauşiste. Dintre acestea se distinge Le Roman du retour
(1992), care relatează episodul revenirii în ţară, întrerupt pe alocuri de flashuri trimiţând la experienţele din exil. Ca
document social, cartea nu rezistă, de vină fiind platitudinea stilistică şi unghiul limitat de observaţie, căci autorul conferă tuturor evenimentelor, fie şi anodine, proporţii apocaliptice. în schimb, textul e notabil ca document moral şi conţine câteva scene şi reflecţii semnificative pentru psihologia exilatului: „Anul trecut, când am trecut pe la Uniunea Scriitorilor pentru a-mi plăti cotizaţia de membru pe ultimii nouă ani, am văzut în dreptul numelui meu, scris cu litere vizibile, cu majuscule, cuvântul PLECAT. Nici o adresă, nici o remarcă, doar acest PLECAT. Putea fi la fel de bine mort. Ceea ce, într-un anumit fel, se credea despre exilaţi".
SCRIERI: Dimineaţa, Bucureşti, 1966; Peştele de fontă, Bucureşti, 1968; Trufie, Bucureşti, 1974; Pasarela, Bucureşti, 1979; Le Roman du retour, Montreal, 1992; ed. (Romanul reîntoarcerii), tr. Madeleine Karacaşian, Bucureşti, 1993; De Vînsouciance, Montreal, 1993; ed. (Despre farmecul levantin), tr. Ioana Diaconescu, Bucureşti, 1995; Fragments frivoles d'etemite, Montreal, 1998; ed. (Fragmente frivole de eternitate), tr. Irina Petraş, Bucureşti, 2001; La Surprenante dignite d'un inconnu c\ui etouffe, Montreal, 1999; Le Fuyard, Montreal, 2002; Pelerinii, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: M. N. Rusu, „Dimineaţa", LCF, 1966, 45; Dumitru Solomon, „Dimineaţa", GL, 1967, 2; Magdalena Popescu, „Peştele de fontă", RL, 1969, V, Sorin Titel, Un debut în roman, RL, 1975, 1; Victor Atanasiu, Talent şi formulă epică, „Era socialistă", 1975,19; Monica Gafiţa, „Trufie", CRC, 1975,17; Ungheanu, Arhipelag, 167-170; Iorgulescu, Scriitori, 248-250, 345-348; Dana Dumitriu, Viaţa fără
467 Dicţionarul general al literaturii române
Stoiciu
surprize, RL, 1979, 50; Vasile Chifor, „Pasarela", ST, 1980, 9; Ioana Pârvulescu, Hibridul reîntoarcerii, RL, 1993,49; Nicolae Baltă, Romanul rătăcitorului, VR, 1994,3-4; Radu Mareş, Proba exilului, TR, 1996, 25; Popa, Ist. Ut., II, 891; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 272-275; Dicţ. scriit. rom., W, 401-402.	A.Tr.
STOICIU, Livlu loan (19.11.1950, Dumbrava Roşie, j. Neamţ), poet, prozator şi gazetar. Este fiul Ioanei (n. Sandu) şi al lui loan Milea Stoiciu, şef de întreţinere la CFR. Urmează liceul la Adjud (1963-1967) şi face studii (neterminate) de filologie şi filosofie la Baia Mare şi Bucureşti (1967-1975). După absolvirea liceului practică diverse meserii: profesor suplinitor la Rugineşti, judeţul Vrancea, contabil şi vagonetar la mina Bălan, judeţul Harghita, corector la ziarul „Informaţia Harghitei" din Miercurea Ciuc, distribuitor, funcţionar de transporturi, încărcător-descărcător, miner la Petroşani-Dâlja, controlor de calitate la Uzinele Republica din Bucureşti ş.a. în 1975 se stabileşte la Focşani, unde este angajat ca pedagog şcolar (1976-1980), apoi ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Vrancea (1980-1989). După decembrie 1989 este preşedintele CPUN/ CFSN Vrancea şi membru al Parlamentului Provizoriu, până la 5 martie 1990, când se retrage. Mutat la Bucureşti, va fi redactor-şef la săptămânalul „Contrapunct" (martie 1990-ia-nuarie 1991), redactor principal (din 1991) şi redactor-şef (din 2001) la „Viaţa românească". Concomitent, din 1991 este, succesiv, redactor, consilier şi publicist-comentator la ziarul „Cotidianul". S. debutează în 1967, cu poezie, în pagina culturală a ziarului băcăuan „Steagul roşu", iar editorial cu volumul de versuri La fanion, apărut în 1980 şi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. A mai colaborat la „Luceafărul", „Contemporanul - Ideea europeană", „22", „Convorbiri literare", „Vatra", „Antiteze" ş.a.
Privită în ansamblul generaţiei '80, poezia lui S. ocupă o poziţie mediană între postmodernismul bucureştean şi neoexpresionismul ardelenesc, fără a fi însă tributară vreunei orientări anume. De aripa confraţilor din Cenaclul de Luni îl apropie mai ales prozaismul, intertextualitatea şi nota oral-colocvială a discursului; de neoexpresionişti - transcripţia precisă a angoaselor, infrastructura mitică a universului liric şi îndeosebi ambiţia de a scrie o poezie „maximală", fixată pe articulaţiile ontologice ale lumii şi ale vieţii. Cum trăsăturile acestea nu se desfăşoară succesiv, ci alternativ, ordinea volumelor nu indică neapărat o evoluţie programată, ci mai degrabă o continuă fugă experimentală, indusă de teama autopastişării. De aici, străbaterea întregii scale a discursurilor, de la expresia brută, „bolovănoasă", la dicţiunea oraculară şi de la descătuşarea directă a emoţiei la scriitura mediumnică. în ciuda acestei variaţii, universul tematic rămâne unitar, relevând o atracţie magnetică pentru spaţiul rural şi, implicit, o influenţă venind dinspre Marin Sorescu. Developate nostalgic prin supratema memoriei, textele lui S. organizează evocarea în trei straturi concentrice: memoria biografică (evenimentele din „Anii LIS", notate cu exactitate şi fervoare), memoria istorică (avatarurile satului natal în perioada comunistă) şi memoria preistorică (regresiunea într-un tărâm
arhetipal). Această dispunere a imaginarului se observă încă din La fanion, unde reactivarea copilăriei combină percepţia prozaică, anecdotică, imediată cu o perspectivă hierofanică, mitizantă. Cantonul 248 se transformă într-un panteon sui-generis, iar gospodinele şi ceferiştii sunt simple măşti îndărătul cărora se întrevăd Zeus, Cronos, Hera, Afrodita sau Dionysos: „pe arşiţă, sufletul meu, zeu al somnului, zboară,/ cu măciulii de mac în mâini, la tine, în prepeleac, la/ deal, la Şişcani, unde stai, sperietoare,/ cu capul numai viţă, învelită în piele de cerb,/ cu suliţă pe umăr şi îţi toarnă, din cornul lui,/ invizibil, o licoare, în pompa de stropit vie, să/ faci un duş şi/ să strigi în vis: evan, băieţi!... evoe!..alaiului/ cu cununi de iederă/ mergând pe asini şi/ cu ciorchini copţi în palme, beţivi/ cu figuri cunoscute, muncitori/ la linie, la întreţinere...". Dimensiunea mitologică se estompează în Inima de raze (1982), unde euforia lasă locul depresiei, iar stilizarea viziunii nu se mai face în direcţia euforiei edenice, ci în sensul infernaliilor expresioniste: „dâra asta de sânge dusă până/ la maximum va răci, fericiţilor, nisipul să/ îl puteţi traversa, feriţi, cu/ parfumurile voastre de mosc în băşici/ ermetice,/ închise în vase, fluviu/ urmărit de o fiară: în frunte, eu/ şiroind, purtând hainele/ luate de pe cadavre, ale celor de dinaintea/ mea, chircit, cu brizbrizuri/ / în direcţia ochilor: mereu/ un fetus, de om îngâmfat,/ buzat,/ în recipient plin de gelatină: ce/ pustiu...". Mitul nu este
Stoiciu
Dicţionarul general al literaturii române 468
irevocabil abandonat, ci doar trecut sub carantină, pentru a fi resuscitat în versurile din Când memoria va reveni (1985), unde formează placa turnantă a viziunii. Pivotând în jurul obsesiei labirintului, cartea e o construcţie polifonică şi iniţiatică unde incursiunea printre filele arhivei personale devine o treaptă necesară revelaţiei purificatoare. Deşi grevate uneori de o emfază autoreferenţială, versurile impresionează, de regulă, tocmai prin gravitatea lor oraculară. Fără a aduce date substanţial noi, O lume paralelă (1989) este o sinteză a tendinţelor anterioare: miturile explicite sunt resorbite aici în substanţa unui mitologism difuz, iar tulburările survin, de obicei, ca urmare a fisurilor care se strecoară în crusta situaţiilor originare. Poeme aristocrate (1991; Premiul Uniunii Scriitorilor) deschid o nouă etapă în lirica lui S.: pe de o parte, miturile abundente din scrierile deceniului precedent sunt concurate de o componentă etică atestând implicarea poetului în actualitate; pe de altă parte, discursului sincopat şi digresiv i se preferă acum o frază tăioasă, care reduce vizibil ambiguitatea spre folosul denotaţiei. Arborescenţei retorice i se substituie parabola morală, care spulberă simulacrele printr-o privire „dezvrăjită", ce intuieşte inautenticitatea vieţii sociale: „în faţa porţii grădinii, împodobiţi în chip/ fantastic, alergând de colo/ colo scoşi din minţi... Unul, reprezentând/ cele trei vârste ale vieţii omului: îşi/ menţine echilibrul deasupra/ noastră, invizibil, dincolo de nouri, pe/ picioroange, cu/ pumnul ridicat împotriva călăreţilor/ nourilor. Altul: bătător la/ ochi, amestecând/ numerele zilelor câştigătoare în căciulă..." (Triumful alegoric). O atare linie tematică este amplificată în Singurătatea colectivă (1996; Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul ASPRO) şi în Ruinele poemului (1997; Marele Premiu ASPRO). Efectul dramatic provine acum dintr-o continuă dezicere de sine. Alternând enunţurile asertive cu cele interogative, poetul îşi potenţează sarcasmul: „Azi, parcă mai senin ca ieri, cu/ mantaua de pământ trasă pe după umeri pe jumătate, acceptând/ indiferenţa/ obiectelor din jur: cuprins deodată de încurajare. încurajare? Cât/ să apuce să se elibereze, aşa: se va da iar cu/ capul de oglindă, oglindă plină de lumina înşelătoare/ a ferestrei din faţă! Până va obosi. Şi/ va mai trece o zi..." (Va mai trece o zi). Deşi cinismul se prelungeşte în poemele din Post-ospicii (1997), unde partea secundă a cărţii e o utopie negativă livrată într-un limbaj arhaic şi regional, primul ciclu anunţă deja o nouă etapă. Temele obsedante sunt nebunia, animalitatea şi moartea, iar poezia îmbracă un veşmânt funebru. Explorarea zonelor liminare ale umanului continuă în Poemul animal (crepuscular) (2000), unde titlurile textelor împrumută numele părţilor corpului (Cap, Nas, Ochi, Dinţi, Gură etc.), iar conştiinţa pierde teren în faţa forţelor terifiante ale subconştientului: „fiarele, de după copaci de hârtie, păduri întregi, scabroase, ieşeau/ din noi la drumul mare şi/ atacau: fiecare/ / din noi, însă, le plăteam gras, cum/ eram, numai dinţi/ şi gheare, înfricoşaţi reciproc, rătăciţi prin/ necazurile vieţii şi luptam până la ultimul strop - cu frunţile/ încreţite...// fiare ale înaintării spirituale" (Schelet). Toate aceste trăsături fuzionează în La plecare (2003), poate cea
mai bună carte a lui S., care semnalează totodată revenirea la spaţiul matricial din primele scrieri. Alcătuit din două secţiuni (De unul singur - înfăţişarea şi Dedublarea - mărturii), volumul indică o dublă „învăţare" (mistică şi istorică) a morţii, într-un traiect ce porneşte de la percepţia individuală a limitei, continuă cu experienţa colectivă, pentru a se finaliza prin contragerea ei într-un etos destinat umanităţii supraistorice. Astfel, dacă prima parte descrie stările-limită pe care le trăieşte sufletul în călătoria sa intermundană, secţiunea secundă sugerează o posibilă „renaştere", în care abundă amintirile din copilărie şi reminiscenţele arhaice, încât geneza individului reface pe cont propriu experienţa civilizatoare a umanităţii. Fără a fi o anexă a poeziei, proza lui S. îşi probează apartenenţa la acelaşi repertoriu tematic. Spaţiul narativ rămâne, în toate romanele - Femeia ascunsă (1997), Grijania (1999), Undeva, la Sud-Est (2001) şi Romanul-basm (Trup şi Suflet) (2002) -, microuniversul rural, în care se petrec o serie de evenimente ieşite din comun. Şi totuşi, nu insolitul evenimenţial alcătuieşte miza acestor cărţi, de vreme ce autorul nu se sfieşte să îşi rezume, la începutul fiecărui volum, materia epică. Mai mult, naraţiunea cedează de fiecare dată locul jurnalului, susţinut printr-o cohortă de artificii autenticiste (manuscrisele „găsite" şi scrisorile, bunăoară) şi deconspirat printr-o pleiadă de inserţii metatextuale. De altfel, jurnalul reprezintă structura favorită a autorului, după cum o arată şi cele două tomuri diaristice - Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Bucureşti) (1992) şi Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal
(2002)	-, unde sunt comentate avatarurile istoriei recente. Atât în jurnalul-jurnal, cât şi în jurnalul-roman, personajul central este un intelectual inadaptat, care refractă faptul brut prin lentila unei conştiinţe incomode. în fond, tehnica predilectă a naratorilor - şi, nu mai puţin, a autorului - este defami-liarizarea: trăirile curente sunt cernute dintr-o perspectivă „bolnavă", „iluminată" sau „supranaturală", în orice caz halucinantă. Faptul se observă pretutindeni: în Femeia ascunsa e vorba de obsesia lui Alecu Florea pentru „Femeia din Vis", care îi acaparează ecranul interior după ce a fost abandonat de soţie şi după ce şi-a ratat chiar şi sinuciderea; în Grijania - de revelaţiile, reveriile şi coşmarurile pe care le resimte Aristotel Cenuşă după ce a fost maltratat de ceilalţi călugări de la Schitul Frumoasa; în Undeva, la Sud-Est - de intensa criză erotică pe care o parcurge Gheorghe Ispas; în Romanul-basm (Trup şi Suflet) - de evenimentele miraculoase care tulbură liniştea unei comunităţi rurale (astfel, după ce băiatul popii i-a dăruit piatra şerpilor, Tasica Munteanu aude ce vorbesc prunii cu fasolea, câinele cu vaca, precum şi vocile morţilor). Din acest punct de vedere, o carenţă vizibilă a primelor romane este că informaţia faptică se vede dublată de un comentariu tautologic, care supralicitează semnificaţiile textului. Defectul se estompează însă în ultimele naraţiuni, astfel încât „vedeniile" se desfăşoară acum în stare genuină, epurate de balastul lor interpretativ.
Liviu loan Stoiciu este un poet original, unul din cei mai înzestraţi ai generaţiei sale. El trebuie citit fără prejudecăţile puriste de care
469 Dicţionarul general al literaturii române
Stoie
continuă să fie grevată receptarea poeziei tinere într-o anumită critică. A venit timpul ca «prozaismele» sale (mai ales la debut), scriitura elocventă şi celelalte să nu mai fie considerate nepoetice, literatura se schimbă după cum vrea ea, nu după cum ne închipuim noi.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: La fanion, Bucureşti, 1980; Inima de raze, Bucureşti, 1982; Când memoria va reveni, Bucureşti, 1985; O lume paralelă, Bucureşti, 1989; Poeme aristocrate, Constanţa, 1991; Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Bucureşti), Bucureşti, 1992; Singurătatea colectivă, Bucureşti, 1996; Ruinele poemului, pref. Marin Mincu, Constanţa, 1997; Post-ospicii, postfaţă Ştefan Borbely, Botoşani, 1997; Femeia ascunsă, Bucureşti, 1997; Grijania, Piteşti, 1999; Poemul animal (crepuscular), pref. Ion Pop, Deva, 2000; Undeva, la Sud-Est, Iaşi, 2001; Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal, Piteşti, 2002; Romanul-basm (Trup şi Suflet), Cluj-Napoca, 2002; La plecare, Bucureşti, 2003. Ediţii: Poezia Taberei, pref. edit., Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Liviu Antonesei, Poezie epică, biografică, ironică, CRC, 1980,50; Ion Pop, Doi tineri poeţi, ST, 1980,12; Dinu Flămând, Ucenicind la eresuri, AFT, 1981,2; Dana Dumitriu, Cantonul mitologic, RL, 1981,12; Mircea Iorgulescu, Poezia realului, RMB, 1982, 11 642; Liviu Antonesei, De la ironie la sarcasm, CL, 1982,3; Nichita Stănescu, Un tânăr poet, RMB, 1982,11645; Al. Cistelecan, „Inima de raze", F, 1982, 7; Cristian Livescu, N. Steinhardt, Virgil Mihaiu, Trei opinii despre o carte, ST, 1982,8; Niţescu, Atitudini, 156-161; Al. Călinescu, Demonul timpului, CRC, 1985,20; Eugen Simion, Un serafim cu puşca pe umăr, RL, 1985,25; Gheorghe Perian, Poeţi ce vin, VTRA, 1985,12; Mincu, Eseu, 74-78; Micu, Limbaje, 129-131; Munteanu, Jurnal, IV, 213-216; Eugen Simion, Document Spiritul critic, spiritul liber, RL, 1989, 52; Lucian Alexiu, Regula jocului, O, 1990, 7; Laura Pavel, Poetica retrospecţiei, ECH, 1990,1-2; Al. Ruja, Mitologia realului, JL, 1990,38-39; Papahagi, Cumpănă, 338-343; Florin Manolescu, O coborâre în infern, LCF, 1992, 19; Traian T. Coşovei, „Limbajul este fructul dezordinii", CNT, 1992,25; Mircea Zaciu, Poet şi martor, F, 1992,11; Virgil Mihaiu, Când poetul rămâne consecvent cu sine, ST, 1993, 10; Nicolae Oprea, Provinciile imaginare, Piteşti, 1993, 167-175; Ierunca, Subiect, 145-151; Ţeposu, Istoria, 49-51; Ioan Holban, Apocalipsa într-o lume de hârtie, CRC, 1994, 1; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 425-428; Ierunca, Semnul, 213-218; Perian, Scriitori, 11-22; Ioan Moldovan, Melancolie şi resemnare, F, 1997,9; Regman, Dinspre Cercul Literar, 195-198; Octavian Soviany, Maşina de catastrofe, APF, 1998, 4; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998, 225-229; Liviu Ioan Stoiciu, PRA, I, 537-540; Florin Mihăilescu, Coerenţa substanţei, ST, 1999,1; Cărtărescu, Postmodemismul, 389-392; Dicţ. analitic, II, 329-331, IV, 548-549; Milea, Sub semnul, 110-112; Ion Bălu, Liviu Ioan Stoiciu şi romanul textualist, CL, 2000,4; Daniel Ştefan Pocovnicu, Proza poeţilor optzecişti, CL, 2000, 5; Mircea A. Diaconu, Liviu Ioan Stoiciu. Vizionarism şi cerebralitate, CL, 2000,8; Andrei Bodiu, Direcţia optzeci în poezia română, I, Piteşti, 2000, 229-279; Cistelecan, Top ten, 58-60,108-110,123-125; Daniel Corbu, Generaţia poetică '80, Iaşi, 2000, 88-93; Grigurcu, Poezie, II, 420-437; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 351-357; Cristea-Enache, Concert, 96-98; Grigor, Moromete, 147-149, 153-158; Manolescu, Lista, I, 317-320; Popa, Ist lit., II, 636-639; Pop, Viaţă, 182-186; Daniel Ştefan Pocovnicu, Sinuciderea lentă a jurnalului, CL, 2002, 5; Mircea A. Diaconu, Poezia postmodemă, Braşov, 2002, 171-178; Dicţ scriit. rom., IV, 402-404; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 271-274; Vasile, Poezia, 255-258; Tudorel Urian, Stoicism postmodern, RL, 2003,7; Mircea Iorgulescu, Insurgenţa cronică,
„22", 2003, 678; Andrei Bodiu, 100% Stoiciu, OC, 2003, 165-166; Ştefan Borbely, Istoria placidă a satului în schimbare, APF, 2003,5; Mircea A. Diaconu, Retorica asupra moralei şi narcisismul (ipostaza fatalist-spectaculoasă: Liviu Ioan Stoiciu), „Contrafort", 2003, 10-11; Cristian Livescu, Moartea în viaţă/Viaţa în moarte, CL, 2003, 12; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003, 65-68; Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Craiova, 2003,46-48. A. Tr.
STOIE, Nicolae (29.XI.1940, Sibiu), poet şi prozator. Este fiul Măriei Stoie şi al lui Ilie Munteanu, şofer. Urmează şcoala elementară la Ocna Sibiului, apoi cursurile Liceului „Gh. Lazăr" din Sibiu (1955-1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, absolvită în 1965. Redactor mai întâi la ziarul „Drum nou" din Braşov, din 1968 la revista „ Astra", unde va deveni redactor-şef (1977-1980), ulterior e bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu", iar după 1989 redactor-şef la ziarul „Echilibru", profesor la colegiile „Unirea" şi „Andrei Bârseanu" din Braşov, precum şi la Liceul „Petru Rareş" din Feldioara. Debutează în 1960, la „Astra", cu un grupaj de poezii, iar editorial în 1969, cu placheta Consemnele necesare. Mai colaborează la „Argeş", „Familia", „Flacăra", „Contemporanul", „Cronica", „Luceafărul", „Săptămâna", „România literară", „Steaua", „Transilvania", „Vatra", „Tribuna", „A Het", „Utunk", „Convergenţe româneşti" (Marea Britanie), „Nad Odrze" (Polonia), „Tiszatâj" (Ungaria), „Mele", „The Passage" (SUA) ş.a.
De la început S. se dovedeşte un poet canonic, în spiritul grandilocvent al vremii, invocând întru susţinerea sentimentului patriotic atât comuniunea elementelor naturale (umane, vegetale sau minerale), cât şi zeităţile şi eroii pământului natal: „Ei au vrut să ne dovedească prin semne / drumurile pe care-au trecut / şi unii după ce s-au născut / s-au mutat într-o osie de maşină, într-o sămânţă / sau poate numai într-un singur cuvânt" (Dinastie de zei). Situat şi în descendenţa liricii ardeleneşti, el proclamă: „Dar ştiu că e destul în acest anotimp / să semeni doar un stejar, ca să răsară Iancu" sau: „Pământ românesc legat de roată cu Horia" (Pământul). Şi mitul Meşterului Manole este, nu o dată, convocat: „O, Doamne, de ce m-am apucat ca Manole / să-mi zidesc femeia în zid, / fără să am inima lui Manole?" (Clopote de vid). Versurile din Drumul spre solstiţiu (1970), O ramură deasupra ierbii
(1975)	şi Zăpada din anul o mie (1981), ultimele două distinse cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, aduc o diversificare a orizontului poetic. Acum uimirea copilărească, „neseriozitatea" programatică, „revolta cuceritoare împotriva simbolurilor" (Florin Manolescu) configurează portretul unui sceptic: „Ce să facem, domnişoară? Zarurile au fost aruncate, / nu e Gerard Philipe, nu e Al Capone, ci eu sunt" (Nu mai plânge...). Refuzul civilizaţiei robotizate, teama de alienare, de ordinea dezumanizată are ca revers un idilism bucolic, uneori cu tente argheziene: „Fă-mă, Doamne, un urcior/ Să ţin apă de izvor/ Să-ntind lumii peste moarte/ Din ţărână două toarte". Dispunerea antinomică a atitudinilor se păstrează şi ulterior. S. scrie şi două romane poliţiste. în Asasinul coboară cântând
Stoika
Dicţionarul general al literaturii române 470
(1971) acţiunea se desfăşoară în ritm alert, iar intriga este bine condusă, potrivit regulilor genului. Nu lipsesc întâmplările şi motivele obişnuite (magnetofonul folosit de criminal pentru a transmite somaţii şi a reda zgomotul produs de o mitralieră), nici demersurile ingenioase privind descoperirea obiectului cu care fusese săvârşită crima. Acuzatul din camera 13 (1973) are în centru un paricid, vinovatul fiind, şi în acest caz, descoperit după multe peripeţii.
SCRIERI: Consemnele necesare, Bucureşti, 1969; Drumul spre solstiţiu, Cluj, 1970; Asasinul coboară cântând, Cluj, 1971; Acuzatul din camera 13, Cluj, 1973; O ramură deasupra ierbii, Bucureşti, 1975; Zăpada din anul o mie, Bucureşti, 1981; Veacul de aur, Cluj-Napoca, 1984; Cerul senin al limbii române, Bucureşti, 1985; Viaţa şi extraordinarele prevestiri ale neasemuitului astrolog şi profet Nostradamus şi sfârşitul lumii, Bucureşti, 1991; Harpha nopţii, Braşov, 1997. Antologii: Inimi sub steaguri, Braşov, 1975 (în colaborare cu A. I. Brumaru).
Repere bibliografice: Voicu Bugariu, „Consemnele necesare", AST, 1969, 7; Dumitru Micu, „Consemnele necesare", RL, 1969, 36; Mircea Iorgulescu, „Drumul spre solstiţiu", CL, 1970, 3; Florin Manolescu, „Drumul spre solstiţiu", RL, 1970, 18; Paul Antim, „Drumul spre solstiţiu", AST, 1970,6; A. E. Poenaru, „Drumul spre solstiţiu", TR, 1970, 32; Dana Dumitriu, Imagini şi cuvinte, RL, 1976, 7; Dumitru Micu, îndemnul ţării scumpe, CNT, 1976, 24; Ermil Rădulescu, Mitologii transilvănene, VR, 1976, 7; Titu Popescu, „Zăpada din anul o mie", T, 1982,3; Simion Bărbulescu, „Zăpada din anul o mie", RL, 1982,31; A.I. Brumaru, „ Veacul de aur", AST, 1984,6; Ion Buzaşi, „ Veacul de aur", ST, 1984,9; Eugen Dorcescu, între impuls şi conştiinţă artistică, 0,1984,52; Titu Popescu, „Veacul de aur", T, 1984,12; Simion Bărbulescu, „Cerul senin al limbii române", AST, 1985,9; Titu Popescu, „Cerul senin al limbii române", T, 1986,1; Ulici, Lit. rom., I, 313-315; Traian Podgoreanu, „Harpha nopţii", „Universul cărţii", 1998,4.	A. F.
STOIKA, Cezar T. (8.1.1891, Bucureşti - 21.111.1942, Nijne Amursk, Rusia), poet, publicist şi traducător. Este fiul Irenei (n. Canella-Ciorogârleanu) şi al lui Titus Stoika, ofiţer şi ziarist. Urmaş al unei familii de militari de carieră, implicaţi în Unirea din 1859 şi în Războiul pentru Independenţă, S. e frate cu ppetul Constantin Ţ. Stoika şi cu publicistul Titus T. Stoika. După absolvirea Liceului „B. P. Hasdeu" din Buzău, urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi. Voluntar în războiul balcanic din 1913, ia parte apoi, ca sublocotenent de rezervă, la luptele din toamna anului 1916. Rănit, e luat prizonier din Spitalul Militar din Bucureşti şi internat în lagărul Stralsund de pe insula Danholm. împreună cu camarazii de prizonierat, D. Nanu, G. Brăescu, Sandu Teleajen, Titus Hotnog, Horia Furtună ş.a., iniţiază o Societate de literatură, muzică şi artă. întors în ţară, se va stabili, ca avocat, la Chişinău. Debutează în 1907, cu versuri, la „Curierul liceului" (Ploieşti), publică alte poezii şi proză în „Acţiunea", „Duminica", „Flacăra", „Noua revistă română", „Rampa", „Revista studenţimii", „Ecoul Oltului", „Versuri şi proză", „Poezia", „România viitoare", „Literatorul", „Lectura pentru toţi", „Dreptatea" (Chişinău), „Moldova de la Nistru", „Viitorul Orheiului", „Viaţa Basarabiei", „Pagini basarabene", „Basarabia", „Bugeacul" ş.a. Face parte, alături de fratele său
Constantin T. Stoika, din comitetul de redacţie la „Tinerimea literară şi artistică" (Piteşti, 1909-1910), se implică în editarea revistei „Văpaia" (1914-1915), iar la „Moldova de Răsărit" (1931-1932) este redactor. A semnat şi Alcest, Cesara, Cesto, Cleante, Delacrâng, Don Razec, Luceafărul eterului, Parsifal, Raicica, Tania, Vera. Prima carte, Fiori de primăvară, îi apare în 1912.
Lirica lui S. este a unui mesianic, cultivând un vers de inspiraţie civică. După 1920, în colaborare cu Titus T. Stoika, alcătuieşte o „culegere de date şi documente istorice", Basarabia, pământ românesc (1924), şi singur, în 1938, „un profil literar" Cincinat Pavelescu. Interesat de literatura franceză, dar şi de cea rusă, a tălmăcit din Alfred de Musset, Baudelaire, Verlaine, Leconte de Lisle, Jean Richepin, Fran^ois Coppee, Henri Bataille, Emile Verhaeren, Lermontov, Heine ş.a. O dramă în versuri, Semiramida de Josephin Sâr Peladan, a fost reprezentată, în versiunea realizată de el, în 1914, la Bucureşti. Alte lucrări - versuri, proză, încercări critice sau istorice, culegeri de folclor - au rămas în manuscris.
SCRIERI: Fiori de primăvară, cu desene de Nicolae Vermont, Bucureşti, 1912; în ritmul vieţii, Bucureşti, 1913; Miragiile sufletului (Femeile între ele), Bucureşti, 1913; Basarabia, pământ românesc (în colaborare cu Titus T. Stoika), Chişinău, 1924; Cincinat Pavelescu, Chişinău, 1938.
Repere bibliografice: „Fiori de primăvară", NRL, 1912,13; L. R. [Liviu Rebreanu], La Arenele Romane se joacă „ Semiramida", RP, 1914,14 iunie; [Cezar T. Stoika], „Poetul", 1938, 3; Grigore Scorpan, „Cincinat Pavelescu", „Revista critică", 1938, 4; Bogdan Istru, „Cincinat Pavelescu", „Gazeta Basarabiei", 1938,733; Vianu, Opere, XIV, 92,495; Predescu, EncicL, 815; Scrisoare de la Titus T. Stoika. 1980, ADLTR, S-56; Colesnic, Basarabia, III, 180-185.	M.	C.
STOIKA, Constantin T. (14.11.1892, Buzău - 23.X.1916), poet şi traducător. Este fiul Irenei (n. Canella-Ciorogârleanu) şi al lui Titus Stoika, ofiţer şi ziarist. Şi-a făcut liceul la Buzău, Braşov şi Piteşti, perioadă în care debutează cu versuri la „Curierul liceului" din Ploieşti (1909, continuând până în 1912) şi redactează, împreună cu fratele său Cezar T. Stoika, revista „Tinerimea literară şi artistică" (Piteşti, 1909-1910), unde publică poezii, proză, articole literare, semnând cu pseudonimul Delazilişte, folosit şi în cazul plachetei de debut, Licăriri, apărut în 1910, dar şi cu altele, ca o măsură de precauţie faţă de conducerea şcolii. Devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1912-1916), colaborează la „Vieaţa nouă", „Simbolul", „Noua revistă română", „Săptămâna politică şi culturală", „Ramuri", „Versuri şi proză", „Rampa", „Flacăra", „Văpaia" ş.a. Foloseşte şi pseudonimele Amor, Ego, Costo, Mocado, Sapiens, Tarmes, Tartar, Troedo. Este redactorul revistei „Poezia" (1 februarie - 1 august 1915), în care, pe lângă versuri, publică, la rubrica „Ecuaţii", dense şi entuziaste articole despre scrierile lui D. Anghel, Mihai Codreanu, Gala Galaction, Panait Cerna şi, în special, despre profesorul său Ovid Densusianu. Promovând spiritul modernist, el crede că „poezia nouă", simbolistă, aduce un plus de cunoaştere, printr-o mai profundă intelectualizare (lirica e
471 Dicţionarul general al literaturii române
Stoika
tăiată în cristalele fine ale gândirei") şi o maximă energizare a creativităţii, aptă să facă din vers „o apoteoză a vieţii" (Reflexii în faţa poeziei nouă, „Vieaţa nouă", 1922). Din 1913 îşi începuse şi cariera ostăşească, urmând cursurile Şcolii Militare de Artilerie, Geniu şi Marină, apoi fiind concentrat, cu scurte pauze, care i-au îngăduit să termine facultatea. A participat ca sublocotenent la luptele din Transilvania (august-octombrie 1916), murind eroic pe un munte din nordul Văii Oltului. Va fi multiplu decorat post-mortem.
Volumul postum Poezii (1928) relevă o operă insuficient închegată, în care trăiri şi aspiraţii, imagini, sugestii, idei din lecturi se interferează „ca ecouri de departe", „ca valurile mării", „ca şi raze ce se cern" şi, împreună cu „ispitele chemării", impulsionează poetul „spre culmi visate", chiar dacă pesimismul îi împiedică zborul. Nostalgia vremurilor de odinioară, amintirea celor dispăruţi, „gânduri reci" legate de moarte, asemenea unor „medalii mari de plumb", creează o atmosferă specific simbolistă. Poemele lacrămilor unor „fecioare ofilite", „în giulgiuri diafane de mireasă", care par un „cernit cortegiu" al deziluziei, al „moartelor avânturi", întregesc un reper ce indică o stare obsesivă. în căutarea unor „refugii" din faţa durerii, „ce roade ca rugina", nu pot fi descoperite decât „ţinuturi nesfârşite de umbră", unde sufletul e „o pasăre speriată". Retragerea „în odaia moartă" aduce cu sine o contemplare detaşată a interiorităţii, în momente când tăcerea, singurătatea acţionează ca un revelator al trăirilor. Tristeţe, izolare, exil din mijlocul vieţii - ceva nenumit care subminează şi ucide visurile. în Acorduri de toamnă, cu imagini realizate în sens plastic, fundalul e tot dramatic: „apusul se zbate-n văpăi", „se stinge", în timp ce „în hohote vântul de toamnă scandează/ Poema lui tristă" „şi plânge mimoza şi plâng trandafirii". Ezitant şi fără un timbru adecvat, intervin când şi când note mai optimiste: „cu sete sorb visele curate", „vreau în versu-mi să-nchid lumina vieţii", „să nu rămână după noi decât parfum de trandafiri" ş.a.m.d. Se află la S. şi simple înşiruiri de imagini, din natură sau cu trimitere la arta greco-romană, întâmplări mărunte, senzaţii, stări de moment, meditaţii. Toate relevă sensibilitate, o imaginaţie vie, activă, transpuse, totuşi, în texte prea tributare efortului de compoziţie şi unui stil încărcat, chiar dacă muzicalitatea, sugestia nu lipsesc. Materialitatea concretă, prin selectarea unor elemente care nu recompun existentul, ci doar îl figurează vag, ca în vise, sau poate mai exact, sugerează propria realitate interioară. Ovid Densusianu văzuse în versurile lui mai întâi un „lirism primăvăratec", „stăruinţa de a se ridica la abstracţiuni, la o poezie de gândire", iar mai târziu un „lirism când grav, când capricios, de reculegeri în singurătăţi, de îndurerări şi resemnări, dar şi de înviorări în zburdălnicia gândurilor, în neastâmpărul aripilor întinse spre viaţă", în timp ce Perpessicius găsea că „mai emoţionante tocmai prin penumbra în care plutesc toate peisajele şi notaţiile simt acele poeme [...] în cari amintirile fantomatice prind viaţă, coboară din cadre" sau versurile elegiace, „de preludiu funebru". Volumul postum însemnări din zilele de luptă (1921) conţine, în prima parte, stricte consemnări ale unor fapte. Cel care îşi făcuse „un ideal din splendidele abstracţiuni ale minţii omeneşti" şi se apropiase de
frumuseţea culturii antice se trezeşte „în mijlocul realităţii ca într-o cameră de tortură", simţind dramatic cum o parte a sufletului său se stinge. Cum luptele sunt tot mai intense, şi relatarea devine mai densă, mai accelerată. Pierderile suferite, cruzimea războiului sporesc alarma interioară, aducând însă la suprafaţă valori precum solidaritatea, voinţa de a nu ceda, înflăcărarea sacrificiului pentru un crez. Destinele individuale se înscriu astfel într-o ordine superioară, aptă să atenueze frica sau deznădejdea de a muri. Tensiunea fantastică a împrejurărilor acţionează aproape ca un drog: „Scriu aceste însemnări pe genunchi, sub traiectoriile obuzelor, în dansul ritmic al mitralierelor, neştiutor de ziua ce vine şi simt o voluptate necunoscută de nimeni." Alerte, precise, bărbăteşti, înspicate cu pasaje lirice, pătrunse în egală măsură de măreţia faptei şi de grozăvia ei, însemnările... constituie un document propriu-zis, dar şi unul de literatură scrisă la cald. Convins de necesitatea transpunerii operelor literaturii universale în româneşte (în facultate i se acordase Premiul „Hillel" pentru lucrarea Traduceri româneşti din poezia latină. Istoricul şi importanţa lor), S. a realizat mai multe tălmăciri din Lucreţiu, Horaţiu, Vergiliu, Pindar, Baudelaire, Verlaine, lulia Hasdeu, rămase în periodice. Tragedia în versuri Oedip şi sfinxul de Josephin Sâr Peladan, a fost editată în 1914, fiind apreciată de Ovid Densusianu pentru „stilul nuanţat, bogăţia de expresii şi versul armonios".
SCRIERI: Licăriri, Buzău, 1910; Un profil feminin: Carmen Sylva, Piteşti, 1912; însemnări din zilele de luptă, îngr. Titus T. Stoika, pref. Ovid Densusianu, cu desene de Victor Ion Popa, Bucureşti, 1921; ed. îngr. şi
Stoleru
Dicţionarul general al literaturii române 472
pref. Gheorghe Preda, Bucureşti, 1977; Poezii, pref. Ovid Densusianu, introd. Cezar şi Titus T. Stoika, Chişinău, 1928; Poezii, îngr. şi pref. D. Murăraşu, fişă biobibliografică Titus T. Stoika, Bucureşti, 1973. Traduceri: JosephinSâr Peladan, Oedip şi sfinxul Bucureşti, 1914.
Repere bibliografice: [Ovid Densusianu], Peladan, „Oedvp şi sfinxul", VAN, 1914, 8; I.M.R. [I. M. Raşcu], Peladan, „Oedvp şi sfinxul", VRP, 1914,19-20; Densusianu, Opere, VI, 548-549; D. Karnabatt, „Licăriri", „Renaşterea", 1918,105; M.I. [Mihai Iorgulescu], „însemnări din zilele de luptă", SBR, 1921,13; Pompiliu Păltănea, „însemnări din zilele de luptă", „Mercure de France", 1922, 578; Paul I. Papadopol, Un mare reprezentant al eroismului românesc: Const. Titus Stoika, „Foaia tinerimii", 1924,6; Lovinescu, Scrieri, IV, 572; N. Davidescu, „Poezii", PRL, 1928, 6; Perpessicius, Opere, III, 150-153; Ciopraga, Lit. rom., 423-424; Florentin Popescu, „Poezii", RL, 1973, 31; Daniel Dimitriu, Const. T. Stoika, CL, 1973,17; Şerban Cioculescu, Un cântăreţ al păcii: poetul-erou Constantin T. Stoika, RL, 1974, 5; Gheorghe Preda, Poetul erou Constantin T. Stoika, Bucureşti, 1974; Opriş, Reviste, 72-73; Radu Păiuşan, Ovid Densusianu şi poetul-erou Constantin T. Stoika (corespondenţă), „Ziridava", 1980, 869-897; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 26-27; Scrisoare de la Titus T. Stoika. 1980, ADLTR, S-56; Scarlat, Ist. poeziei, II, 352; Pop, Mărturia, 208-216; Teodor Vârgolici, Scriitorii clasici şi armata română, Bucureşti, 1986,352-356; Valeriu Nicolescu, Buzău - Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Bucureşti, 2001,501-503; Dicţ. scriit. rom., IV, 405-406.	'	C.T.
STOLERU, Victor (15.VI.1932, Bacău), istoric şi critic literar. Este fiul Nataliei Stoleru (n. Cocoş), învăţătoare, şi al lui Alexandru Stoleru, profesor. După studii liceale la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu" din Bucureşti (1943-1951), va absolvi, în 1957, Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, devenind profesor la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir" din Breaza (până în 1960), apoi asistent la Institutul Pedagogic din Bucureşti, din nou profesor la câteva licee bucureştene (1969-2000) şi, înainte de pensionare, conferenţiar la Facultatea de Teologie a Universităţii „Valahia" din Târgovişte. Este doctor în filologie, cu teza Fundoianu-Fondane în literatura română şi franceză, susţinută în 1974 la Universitatea din Timişoara. Colaborează la „Cercetări de limbă şi literatură" (Oradea), „Interferenţe", „Limbă şi literatură", „Limba şi literatura română pentru elevi", „Logos", „Luceafărul", „Studia bibliologica", „Studii de literatură universală", „Studii de teologie" (Târgovişte), „Viaţa românească" ş.a.
Dintre cărţile publicate de S. - Crochiuri de istorie literara (1974), G. C. Nicolescu (1911-1967). Studiu biobibliografic (1978), B: Fundoianu / Benjamin Fondane (2000), Remember (2001), Ipostaze de istorie literară (2002) şi Orizonturi de istorie literară
(2003)	- cea de-a treia îl reprezintă mai bine, prin tratarea sistematică a operei poetului, prozatorului şi eseistului B. Fundoianu. Critica a remarcat calităţile lucrării, subliniind că textul dovedeşte rigoare şi o adecvare stilistică meritorie. Totuşi, unele capitole au o informaţie sumară, precum cel al opiniilor lui Fundoianu despre scriitorii români, din care lipsesc consideraţiile despre D. Anghel, Ion Minulescu, G. Bacovia şi Adrian Maniu. La fel, din comentariile despre estetician şi filosof lipsesc chestiuni care i-ar fi întregit
portretul, cum ar fi prezentarea ideilor lui despre exportarea în lumea liberă a ideologiei sovietice, despre condiţia scriitorului sub regimul dictaturii proletariatului, despre dogmatismul marxist, idei pe care Fundoianu ar fi voit să le facă publice, însă a fost împiedicat să le exprime într-o cuvântare ce urma să o rostească la Congresul pentru Apărarea Culturii, instrumentat de sovietici la Paris în 1935, după cum nu sunt comentate în integralitatea lor relaţiile cu Leon Şestov şi cu nihilismul iraţionalist şestovian. Un plus de înţelegere a atitudinii lui Fundoianu faţă de suprarealism ar fi adus discutarea unor articole apărute în „Integral" (1927). Celelalte cărţi ale lui S. au ca trăsătură comună expunerea didactică.
SCRIERI: Crochiuri de istorie literară, Bucureşti, 1974; G. C. Nicolescu (1911-1967). Studiu biobliografic, Bucureşti, 1978; B. Fundoianu/Benjamin Fondane, Bucureşti, 2000; Remember, pref. Emil Mânu, postfaţă Ion C. Ştefan, Bucureşti, 2001; Ipostaze de istorie literară, Bucureşti, 2002; Orizonturi de istorie literară, Târgovişte, 2003.
Repere bibliografice: Al. Dima, Amintirea lui G.C. Nicolescu, CRC, 1978,17; I. D. Lăudat, „G. C. Nicolescu", CL, 1978,6; Arnold Helman, Amintirea unui scriitor cu un destin tragic - B. Fundoianu, „Ultima oră",
2001,	862; Teodor Vârgolici, Medalioane istorico-literare, ALA, 2001, 556; Augustin Macarie, Necesare rememorări, „Dimineaţa", 2001, 37; Ioan Mihuţ, Ochii lui Argus şi Poliphemos, Bucureşti, 2002, 112-115; Augustin Macarie, Nobleţea obligă, talentul impune, „Dimineaţa", 2003,3572; Ioan Mihuţ, Singurătatea lui Don Quijote, Bucureşti, 2003, 62-67; Alex. Ştefănescu, Ceva care seamănă cu literatura, Chişinău, 2003, 34-35.	'	I.D.
STOLNICU, Simion (pseudonim al lui Alexandru Botez;
6.XI.1905, Puchenii-Moşneni, j. Prahova - 29.XI.1966, Gura Beliei, j. Prahova), poet. Este fiul Ecaterinei (n. Ionescu) şi al lui Iorgu Al. Botez, impiegat CFR. Urmează şcoala primară în comuna natală, sub numele Alexandrescu I. Alexandru, şi gimnaziul (cu întreruperi) la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, sub numele Botez I. Alexandru (1917-1925), apoi în particular, din 1928, clasele liceale la Câmpina şi, din nou în capitală, Facultatea de Litere şi Filosofie, specialitatea filologie modernă (1934-1938). Profesor suplinitor (al lui Şerban Cioculescu) la Seminarul Central din Bucureşti (1939), trece la Liceul „N. Iorga" din Ploieşti (1946), la Câmpina (1947) şi la Comarnic (1949-1966). Debutează în 1923, cu poezia în fiecare noapte, la revista „Cosinzeana" (Cluj), scrie în „Adevărul literar şi artistic" şi, după acceptarea lui în cercul lui E. Lovinescu, e prezent în „Sburătorul" (martie 1926), cu poemele Funeralii de toamnă şi Faur, semnate cu pseudonimul care îl va consacra, dat de critic. Primul volum de versuri, Punct vernal, îi apare în 1933, prefaţat şi recomandat de E. Lovinescu. A înfiinţat şi a condus (cu Felix Voican) revista „Rapsodul" (Ploieşti, 1927), e redactor la „Câmpina" (1927-1929). Mai colaborează la „Universul literar" (în 1938-1940, cu numeroase eseuri), „Bilete de papagal", „Kalende", „Strada", „Vremea", „Zodiac", „Ulise", „Discobolul", „Abecedar", „Azi", „Litere", „Revista Fundaţiilor Regale", „Meşterul Manole", iar mai târziu la „Familia", „Steaua", „Tribuna", „Orizont", „Cronica", „Gazeta literară", „Astra", „laşul literar", „Ateneu". A lăsat în
473 Dicţionarul general al literaturii române
Stolnicu
manuscris romanul autobiografic Madona Angelicata, volumul de versuri franceze La Chanson contre la chanson - geographie sentimentale (elaborat în perioada iulie - septembrie 1938, când a întreprins o călătorie de studii în Franţa), mii de pagini de jurnal (editate selectiv de Simion Bărbulescu), eseuri.
S.,	acest „romantic neruşinat, ce se reculege sub arcade şi săgeţi gotice, cu pupila dilatată de răsăritene vedenii, însoţite de armonii corespunzătoare" (Serban Cioculescu), s-a dovedit, cu cele două volume de versuri publicate în timpul vieţii, Punct vemal şi Pod eleat (1935), destul de greu de calificat şi, pentru mulţi comentatori (printre care şi Vladimir Streinu), de neînţeles. Dacă pentru E. Lovinescu el reprezenta „echilibrul între avânt şi stabilizare", pentru alţii a rămas un ermetic obscur, atras de viziunile morbide ale romantismului baude-lairian. Temă obsedantă, destinul omului şi al poetului, minat de contradicţiile interioare ale fiinţei, este tratată cu aplecare spre atitudinile extreme, cu preferinţă pentru imaginile funebre, pentru înmormântări şi viziuni autoscopice. Este probabil cel mai bacovian dintre poeţii români care şi-au propus, programatic, o intelectualizare a poeziei în sensul lui Ion Barbu. Observându-se lucid în jurnalul său, ţinut din
tinereţe până la moarte, S. nota: „Primele mele defecte la o lucrare neretuşată, proaspătă, sunt de obicei: vulgaritatea stringentă, prozaismul vulgar ori facilitatea frivolă, în care eul intim îşi dă pe faţă ce are mai rău. După reflexie, retuşarea aduce o nobleţă a atitudinii şi a expresiei". Cum toate poemele antume sunt rezultatul unei prelucrări intelectuale, reflexive, a primelor impulsuri, morbideţea lor se comunică în forme perfect prelucrate muzical şi într-o imagistică bine controlată, adesea obscură. O mare reprimare a sentimentului, vizibilă pretutindeni, e intensă în poemul Pod eleat, unde se impune ca simbol obsedant al viziunii lui S. puntea între lumi, formă eliberată, înălţată, smulsă abisului, intrată prin asceză în transcendent. Aluziile livreşti, trimiterile culturale fac semnificaţia destul de greu accesibilă, ţinând seama că acestea se alătură unei propensiuni spre apropierile cele mai insolite între domenii de obicei separate: „Spre zori, podul era unghi spart în infinit/ Ca-n faustiana pentagramă,/ Văzui oţelul cerului, în rouă, descălit/ Şi-n cuiburi, nins, lunarul menestrel de scamă". Ciclurile de poeme postume (Apollo, Eros, Ianus, Parce, Saturn, Castalii, Serapis) aşază ermetic soarta individuală în matrice arhetipal-culturale. Fragmentele de jurnal şi portretele din cartea Printre scriitori şi artişti (1988) oferă, într-o formulare exactă, supravegheată, adesea apodictică, detalii inedite şi observaţii surprinzătoare legate de cercul de la „Sburătorul" şi de unii literaţi ai vremii, Felix Voican, Pericle Martinescu, Dan Botta, Virgil Gheorghiu, Geo Bogza, cărora li se schiţează portrete memorabile. însemnările dezvăluie un intelectual cu vaste şi profunde lecturi şi sunt o sursă de observaţii inedite în legătură cu rostul şi natura poeziei şi a poeţilor (Tudor Arghezi, de exemplu, reprezintă una din obsesiile lui S.), risipite printre consemnări ale tribulaţiilor unei vieţi „ciudate" de însingurat profesor de provincie.
SCRIERI: Punct vemal, pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1933; Pod eleat, Bucureşti, 1935; Şerpuiri între lut şi torţele de aur, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, cuvânt înainte Vladimir Streinu, Bucureşti, 1973; ed. îngr. şi postfaţă Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1998; Printre scriitori şi artişti, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988; Poezii, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, Ceraşu, 2003.
Repere bibliografice: Hortensia Papadat-Bengescu, în jurul fenomenului creaţiei poetice, SBR, 1926,2; Călinescu, Cronici, II, 181-184; Constantinescu, Scrieri, V, 39-45; Perpessicius, Opere, VI, 144-148, VII, 148,152-154; Octav Şuluţiu, „Punct vemal", „România literară", 1933, 55; G. Călinescu, „Pod eleat", ALA, 1935, 756; Octav Şuluţiu, „Pod eleat", F, 1935,3; Serban Cioculescu, „Pod eleat", RFR, 1935,9; Mihail Sebastian, „Pod eleat", RP, 1935, 5 246; Boz, Cartea, 149-154; Eugen Ionescu, Trei poeţi, VRA, 1937,508; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 172; Streinu, Pagini, 1,94-97, IV, 69-71; Călinescu, Ist. lit. (1941), 816, Ist. lit. (1982), 901; Eugen Jebeleanu, Simion Stolnicu, CNT, 1966,9; Laurenţiu Ulici, Fişe de retrospectiva literară: Simion Stolnicu, CNT, 1966, 34; Bărbulescu, Comentarii, 166-201; Al. Piru, „Şerpuiri între lut şi torţele de aur", RL, 1973,29; Emil Mânu, „Şerpuiri între lut şi torţele de aur", AST, 1973, 8; Crohmălniceanu, Literatura, II, 489-493; Ion Bălu, Simion Stolnicu, RL, 1980, 46; Eugen Simion, Memorialistică, RL, 1988, 29; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 339-349; Lovinescu, Sburătorul, 1,157, II, 9, passim, III, 45, passim, IV, 10, passim, V, 35, passim; Ciopraga, Amfiteatru, 433-437; Micu, Scurtă ist, II, 78-79; Alexandru Arion, „Şerpuiri între lut
Stoloj an
Dicţionarul general al literaturii române 474
şi torţele de aur", RL, 1999,21; Simion Bărbulescu, Simion Stolnicu sau Despre tentaţia efemerului, Ploieşti, 2002; Dicţ. scriit. rom., IV, 406-408; Paul Silvestru, Carte de citire, Bucureşti, 2002,14-16; Dicţ. analitic, IV, 662-667.	'	’	R.S.
STOLOJ AN, Sanda (19.11.1919, Bucureşti - 2.VIII.2005, Paris), poetă, eseistă, traducătoare şi memorialistă. Este fiica Luciei şi a lui AL Duiliu Zamfirescu, scriitor şi diplomat, şi nepoată a scriitorului Duiliu Zamfirescu. Şi-a petrecut copilăria în diferite capitale ale lumii - Roma, Berlin, Haga, Rio de Janeiro, Lisabona, Varşovia, Copenhaga -, unde tatăl se afla în misiuni diplomatice. Licenţiată a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, a lucrat ca traducătoare la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1948-1958), apoi într-o cooperativă „Dactilografia" (1958-1961), suportând urmările arestării şi condamnării la opt ani de închisoare a soţului său, inginerul Vlad Stolojan. în octombrie 1961 ei pleacă definitiv din ţară, „răscumpăraţi" de familia franceză a lui Vlad Stolojan, şi se stabilesc la Paris ca refugiaţi politici. în 1975 S. fondează împreună cu Dumitru Ţepeneag revista „Cahiers de l'Est". între 1986 şi 1992 conduce Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris, în 1989 fiind distinsă de American Romanian Academy cu Diploma de onoare pentru această activitate. Interpretă de limba română a preşedinţilor Charles de Gaulle, Georges Pompidou, Valery Giscard d'Estaing şi Frangois Mitterand, S. a revenit în România, însoţindu-1 pe Charles de Gaulle în vizita oficială din 14-18 mai 1968. Colaborează cu poezii, proză, medalioane şi cronici literare la reviste româneşti din exil: „Limite", „Ethos", „Fiinţa românească", „Revista scriitorilor români", „România", „Cuvântul românesc", „Mele", „Contrapunct", „Dialog", „Lupta" ş.a. Publică versuri în limba franceză la „Revue de Belles-Lettres" (Geneva), „Cahiers de l'Est", „Creation" şi „Polyphonies", iar eseuri şi cronici literare în „Journal de Geneve", „Esprit", „Le Monde", „Revue des etudes roumaines", „UAlternative", „Lettre Internationale" ş.a. Debutează editorial în 1980 cu monografia Duiliu Zamfirescu, tradusă în limba engleză de Eric D. Tappe şi publicată la Boston.
în comentarea apariţiilor editoriale din ţară S. se opreşte de cele mai multe ori la cărţile ignorate sau minimalizate, relevând aspecte incomode şi concluzii ce se pot desprinde din textele în discuţie, cum se întâmplă cu romanul Intrusul: „Problema pe care o pune cartea lui Marin Preda este problema morală a lumii româneşti de astăzi. Ce devin relaţiile dintre oameni într-o asemenea societate? Cum poţi fi un om sincer şi liber în ambianţa moralei comuniste [...] în care teama de denunţ, cu corolarul ei, adică ascunderea gândului, au devenit realităţi zilnice?". Obiectivă, susţinută de o bogată documentaţie, cartea consacrată personalităţii şi operei lui Duiliu Zamfirescu relevă cititorului străin, căruia i-a fost destinată, particularităţile evoluţiei societăţii româneşti într-o etapă istorică de mari transformări. „în ritmul acestei «istorii încetinite» - constată S. în concluzia cărţii - oamenii se pot adapta la schimbări, în timp ce miezul lor psihologic şi
spiritual este conservat". Duiliu Zamfirescu este văzut ca „romancierul unei lumi dispărute a cărei imagine a coborât în subconştient, unde supravieţuieşte cu puterea unui mit". S-a remarcat că profunzimea şi valoarea acestei monografii cu structură clasică - viaţa, opera, analiza corespondenţei - vine din „complicitatea dincolo de timp, dintre scriitor şi criticul literar, dintre bunic şi nepoată", care au împărtăşit, voluntar sau forţat, soarta exilului: „comuniunea în amărăciunea exilului a exacerbat, în mod paradoxal, comprehensiunea şi autenticitatea dragostei pentru pământul românesc şi pentru valorile lui ideale sau reale" (Matei Cazacu). Autoare de versuri în limba franceză — Dans les brisures (1982), Sur les abîmes verts (1985), Bruine de nulle part (1993) - şi în limba română (risipite în revistele din exil), S. practică o lirică modernă, antidiscursivă, „fără să anuleze conţinutul, pentru că dă expresie unui simţământ fundamental de azi, acela al provizoratului istoric, la care s-a ajuns prin pierderea oricărei tradiţii" (Horia Stamatu). în fragmentele de realitate din care se alcătuieşte universul liric se identifică frecvent trimiteri la condiţia de exilat, mereu în căutarea unei înrădăcinări şi cu tristeţea imposibilităţii ei. Două jurnale, incitante prin bogăţia informaţiei şi remarcabile pentru calităţile artistice, au fost editate în ţară în 1996 şi în 1999: Nori peste balcoane (jurnalul anilor 1975-1989) şi Ceruri nomade (cuprinzând perioada 1990-1996). S. a înregistrat fidel starea de tensiune trăită de exilul românesc anticomunist de la Paris, evaluând cu luciditate evenimentele - semnarea tratatelor de la Helsinki („această nouă înfrângere a occidentalilor"), Carta '77 şi noua poziţie a intelectualităţii franceze („Filosofi, profesori, normalieni resping acum marxismul, totalitarismul şi Uniunea Sovietică, dar rămâne subînţeles că mai toţi provin din rândurile stângii. Cu alte cuvinte, refugiaţii, exilaţii, emigranţii care n-au încetat să denunţe totalitarismul vor rămâne la fel de necunoscuţi ca mai înainte, sacrificaţi pe altarul istoriei care dă dreptate celor puternici şi şireţi"), venirea lui Paul Goma la Paris, atacul asupra Monicăi Lovinescu, manifestaţiile de stradă, conferinţa disidenţilor ruşi etc. Antrenată în preocu-
475 Dicţionarul general al literaturii române
Strajanu
pările cotidiene sau mondene ale „vechii emigraţii", S. frecventează şedinţele cenaclului lui L. M. Arcade şi reţine opiniile participanţilor (de pildă, la tema „să scrii în franceză sau în română", Virgil Ierunca „a condamnat fără apel pe poetul român care ar încerca să scrie în franceză"), e prezentă la conferinţele de la Sorbona, la întâlnirile prilejuite de venirea lui Mircea Eliade la Paris, face vizite lui Emil Cioran şi plimbări cu Monica Lovinescu etc. Distanţa aristocratică şi comentariul acid caracterizează multe comentarii ale memorialistei. La dineul pentru Eliade, doctor honoris causa la Sorbona, diarista remarcă: „Toată seara, nota pariziană s-a pierdut în concertul de adulaţii în stil românesc, cu care cei prezenţi îi înconjoară pe cei mari", tot atunci sesizează „noua atitudine românofilă" a lui Eugen Ionescu, care, evocând timpul când împreună cu Eliade şi Cioran inaugurau o generaţie, declara: „Dacă România nu ar fi fost o ţară mică, cu limbă necunoscută, s-ar fi ştiut că ea se afla atunci la avangarda expresionismului şi a tot ce a urmat în Occident". Se poate afla din însemnările scriitoarei că lui Ciqran „îi place să readucă pe tapet poveşti româneşti, deşi pretinde că s-a detaşat de ele", că „s-a desprins de legionari, dar este la curent cu faptele lor" ori că „tot mai expansiv, cutează să vorbească despre trecutul lui legionar, pentru a restabili adevărul" ş.a. Al. Săndulescu observa pertinent că „Sanda Stolojan relevă o polivalenţă a talentului, fiind un observator lucid al evenimentelor politice, un poet sensibil, evocator de oameni şi locuri şi totodată reflexiv, meditând adesea la destinul omenirii şi îndeosebi al Europei". S. a tradus în franceză cartea lui Emil Cioran Lacrimi şi sfinţi (1986) şi un volum antologic Lucian Blaga, L'Etoile la plus triste (1992).
SCRIERI: Duiliu Zamfirescu, tr. Eric D. Tappe, Boston, 1980; Dans Ies brisures, Mortemart, 1982; Sur Ies abîmes verts, Mortemart, 1985; Avec de Gaulle en Roumanie, Paris, 1991; ed. (Cu de Gaulle în România), tr. Rodica Chiriacescu, Bucureşti, 1994; Bruine de nullepart, Mortemart, 1993; Nori peste balcoane (Jurnal din exilul parizian), tr. Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1996; ed. (Au Balcon de Vexil roumain â Paris), Paris-Montreal, 1999; Ceruri nomade (Jurnal din exilul parizian, 1990-1996), tr. Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1999; ed. (La Roumanie revisitee. Journal 1990-1996), Paris, 2001; Maison pour un mirage, [Paris], 2003. Traduceri: John Hersey, Un clopot pentru Adano, Bucureşti, 1946; Remus Luca, Ana Nucu, Bucureşti, 1955; Emil Cioran, Des Larmes et des saints, Paris, 1986; Lucian Blaga, L'Etoile la plus triste, Paris, 1992.
Repere bibliografice: Matei Cazacu, „Duiliu Zamfirescu", „Limite", 1982,34-35; Horia Stamatu, Poezia franceză a Sandei Stolojan, „Limite", 1983, 40-41; Matei Cazacu, „Avec de Gaulle en Roumanie", „Lupta", 1991,161,162; Andreea Deciu, „Cu de Gaulle în România", RL, 1994,31; Armie Bentoiu, Portret şi portrete, RL, 1996,33; Marius Vlad, Farmecul discret al unui jurnal parizian, APF, 1997,5; Mariana Sipoş, De vorbă cu Sanda Stolojan „sub semnul lui Hermes", JL, 1999, iunie-iulie; Alex. Ştefănescu, Clarviziune şi gravitate, RL, 2000, 19; Elisabeta Lăsconi, Elegie pentru exilul românesc; CC, 2000,2-3; Dimisianu, Lumea, 402-406; Pop, Viaţă, 68-74; Manolescu, Enciclopedia, 639-641; Săndulescu, Memorialişti, 305-311.	M. P. -C.
STRADA, revistă apărută la Câmpina, lunar, de la 1 iunie 1932 până la 4 mai 1936, sub conducerea unui comitet. Director: Al.
Tudor-Miu. Publicaţia, subintitulată „Ziar liber, literar, social", are, după un an de funcţionare regulată, apariţii sporadice. Primul număr enunţă programul minimal al libertăţii de „a publica politică fără a face politică şi de a scrie literatură fără a face literatură". Semnează articole pe teme sociale H. Hircan, Sandu Alexandru, Zaharia Ilarion, Gh. Mihăilescu, Lucian M. Pandrea. O cronică plastică este ţinută de Ştefan Alexiu, Simion Stolnicu şi Horia Bottea. Recenzii dau Al. Tudor- Miu (la poezia lui Radu Gyr şi o cronică la pictura lui S. Perahim), Tr. Sfetea, Mihai Cornis Panu, care vădesc interes pentru modernismul extrem. Astfel se trasează şi orientarea generală a revistei, unde publică proză Al. Tudor-Miu (un fragment de roman, Anda), C. Mihăilescu-Conemy şi Ştefan Alexiu. Versurile aparţin lui Horia Bottea (Poem pentru Codeau, text cu accente patetice şi imagini prea căutate pentru a depăşi un simplu deziderat modernist, ceea ce defineşte, în general, producţia de la S.), Miron Radu Paraschivescu, Al. Tudor-Miu (în fiecare număr), Simion Stolnicu (Poem barbar), Adrian Grigoropol, Toma Negură, Paul Păun ş.a. Geo Bogza figurează, în decembrie 1935, cu un poem dedicat lui S. Perahim (Prinderea fioroşilor asasini), iar în februarie 1936 Ştefan Baciu intră în sumar cu poemul Patinaj. Din decembrie 1935 apar rubricile „Cronici"şi „Puncte", adăugate la „Artă" şi „Cărţi", când Miron Radu Paraschivescu semnează articolul Arma literaturii, un text tezist care consemnează şi susţine ideea unei orientări de stânga într-o epocă a „antagonismelor de clasă", invocând sensul umanist din scrierile lui Andre Gide, Andre Malraux, Ernst Bloch, Julien Benda şi Jean Guehenno, orientare prezentată ca obligatorie şi astfel autolegitimată axiologic. In ultimul număr Ştefan Roii face un portret lui Lev Tolstoi. Mai sunt inserate fragmente din corespondenţa pictorului N. Grigorescu şi Scrisoare de la Delavrancea şi Vlahuţâ, precum şi traduceri, nesemnate, din Charles Baudelaire şi Paul Verlaine.	E.	M.
STRAJA CADR1LATERULUI, publicaţie apărută la Bazargic, bilunar, de la 10 ianuarie 1936 până la 17 mai 1938, cu subtitlul „Ziarul coloniştilor, pus sub conducerea unui comitet". Director: G. Ionescu-Nica; redactor administrator: Th. Dorobăţ. Se reproduce poezie de Mihai Eminescu (Doina), Carmen Sylva, Octavian Goga (Plugarii, Graiul pâinii). Sunt prezenţi cu versuri C. Dumbravă, S. Ciucă, Thoma Pascu, Maria Botiş-Ciobanu, Mircea Dem. Rădulescu, Tudor Măinescu, Volbură-Poiană Năsturaş ş. a., iar cu proză Mihail Lungianu. Revista este ilustrativă pentru noul ritm intelectual al ţării din perioada interbelică şi pentru încercarea de a da un impuls la cultură acestei zone.	M.	Pp.
STRAJANU, Mihail (2.X.1841, Tiur, j. Alba - 16.VII.1918, Râmnicu Vâlcea), estetician şi traducător. Fiu de ţărani, S. a urmat liceul la Blaj, apoi Academia de Drept din Sibiu, ca bursier al Astrei, al cărei membru devenise din 1867 şi căreia îi va dona o bună parte din manuscrisele sale. îşi întrerupe studiile după numai un an, trece munţii şi se înscrie la
Straje
Dicţionarul general al literaturii române 476
Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o termină în 1868, cu o teză despre etica lui Aristotel. Bursier al statului, studiază filosofia la Paris şi la Berlin, iar doctoratul îl susţine la Universitatea din Giessen. întor-cându-se în ţară în 1872, va fi profesor la Iaşi. în acelaşi an devine membru al Junimii şi începe să colaboreze la „Convorbiri literare", după ce, încă din 1866, tipărise traduceri, poezii, articole de critică literară, cronici în „Reforma", „Familia", „Federaţiunea" şi „Românul". Activitatea didactică şi-o continuă ca profesor la Botoşani şi la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, iar din 1881 la Liceul „Carol I" din Craiova, unde va rămâne până la pensionare (1902). Participă la viaţa culturală din acest oraş cu numeroase conferinţe şi prin activitatea legată de întemeierea Ligii Culturale din localitate. Este redactor, în 1884, la revista „Vocea română", unde îi apar câteva studii şi traduceri. Tot în acest timp a colaborat la alcătuirea Enciclopediei române a lui C. Diaconovici, pentru care a scris articole referitoare la istoria literaturii române.
înzestrat pentru cariera didactică, S. a elaborat numeroase manuale şcolare, considerate printre cele mai bune din vremea aceea, revenindu-i meritul de a fi contribuit la răspândirea ideilor esteticii moderne. De altfel, estetica a fost una din constantele preocupărilor sale, concretizate în volume precum Principie de literatură (1892), Principie de estetică şi poetică (I-II, 1893-1896; Premiul Academiei Române), Gestiuni literare şi pedagogice (1897), Cestiuni literare (1897), Legătura între filosofie şi ştiinţele experimentale (1907) ş.a. S. nu era, cu toate acestea, un gânditor original. Aflat, la început, sub înrâurirea cercurilor adversare Junimii, îmbrăţişează curând convingerile estetice ale lui Titu Maiorescu, fiindu-le dator în bună măsură. Ideile lui despre artă au o fundamentare psihologică. Partizan al „simpatiei estetice", el susţine că prin intelect artistul ajunge la o cunoaştere perfectă a realităţii, prin fantezie îşi creează o „icoană" adevărată a acesteia, iar prin sentimente şi prin identificarea cu fenomenul contemplat îi dă expresia cea mai potrivită. Considerat tributar realităţii, artistul imită, dar nu copiază raporturile şi armonia fenomenelor existente în natură şi societate, aşezându-le sub zodia unei idei predominante. Ceea ce este difuz în natură se clarifică în opera de artă, care devine un mijloc de a trezi în mintea cititorului imaginea cea mai aproape de adevăr a realităţii. Funcţia ei catarctică se manifestă intermediată de plăcerea estetică, aptă să producă o „linişte senină", căci frumosul nu are o finalitate exterioară lui. Deşi se poate uni cu binele şi adevărul, frumosul nu se confundă cu ele, dar are şi el un rol determinant în educaţia omului. Frumosul înseamnă armonie şi, de aceea, e condamnată poezia modernă postromantică, pe care teoreticianul nu o înţelege. A acordat, în studiile sale, o mare însemnătate raportului dintre artă şi ştiinţă, relevându-se ca un adversar al celor care susţineau incompatibilitatea acestora. O importanţă deosebită acordă şi folclorului, pe care îl consideră fundamentul literaturii culte. într-un studiu despre basm, specie pe care o socoteşte rămăşiţă a miturilor primitive, el reliefează, în opoziţie cu B. P. Hasdeu, rolul stării de veghe în geneza speciei. Deşi S. avea un indiscutabil simţ al limbii, numeroasele sale
traduceri (multe rămase în presă) din literatura latină (Vergiliu), italiană (Leopardi, Silvio Pellico), franceză (Victor Hugo) şi germană (Goethe, Schiller, Ferdinand Freiligrath) nu au alte calităţi în afara exactităţii.
SCRIERI: Etica sau filosofia practică a lui Aristotel, Bucureşti, 1868; Manual de stilistică, Bucureşti, 1880; începutul renaşterii naţionale prin şcoli sau Despre episcopul Petru Pavel Aron, Craiova, 1891; Principie de literatură, Craiova, 1892; Epistolar, Craiova, 1893; Principie de estetică şi poetică, partea I: Estetica, Craiova, 1893, partea II: Poetica, Craiova, 1896; Cestiuni literare şi pedagogice, Craiova, 1897; Cestiuni literare, pref. R. Hardouin, Craiova, 1897; Ioan Eliade Rădulescu, Craiova, 1902; Din viaţa lui Inocenţiu Micul, Blaj, 1903; Legătura între filosofie şi ştiinţele experimentale, Bucureşti, 1907; Biblioteca populară Fundaţiunea „I. V. Socec", Bucureşti, 1907; Simbolismul C/z. Baudelaire. Pesimismul d-nei Ackerman sau Influenţa materialismului asupra literaturii, Craiova, 1912; Din cugetările lui Goethe ca filosof şi ca om de ştiinţă, Cluj, 1912; Istoria vieţii lui Arthur Schopenhauer, cu o scurtă privire asupra filosofiei lui, Craiova, f.a. Traduceri: Vergiliu, Bucolicele şi Georgicele, pref. trad., Bucureşti, 1904; Paul von Heyse, Nerina, Craiova, 1909; Silvio Pellico, Moartea lui Dante Alighieri, Craiova, 1911; Goethe, Herman şi Dorothea, pref. trad., Sibiu, 1912.
Repere bibliografice: Dan Smântânescu, Un uitat: Mihail Strajanu, AO, 1934, 71-73; C. Ş. Făgeţel, Mihail Strajanu, R, 1940, 9-11; Bucur, Istoriografia, 115-116; IonPătraşcu, Un dascăl ardelean în Oltenia: Mihail Străjan, „Studii vâlcene", 1974; Dicţ. lit. 1900,818-819; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	412-413; Firan, Profiluri, II, 275-277.	'	D.	M.
STRAJE, Mihail (pseudonim al lui Mihail Steţcu; 30.X.1901, Galbeni, j. Bacău - 1.IV.1978, Bucureşti), publicist, istoric literar, prozator, poet şi traducător. Este fiul Ecaterinei (n. Goga) şi al lui Grigore Steţcu, funcţionar. Face liceul la Roman. A început Facultatea de Litere la Bucureşti, fără să îşi termine studiile. Lucrează ca funcţionar la Direcţia Generală a PTT. Debutează cu versuri în 1919 la „Moldova de la Nistru" şi va fi un colaborator asiduu al multor reviste şi ziare, cum sunt „Adevărul literar şi artistic", „Viaţa literară", „Cosinzeana", „Convorbiri literare", „Universul literar", „Cronicarul", „Epoca", „Facla", „Familia", „Gândul nostru", „Neamul românesc", „Pământul", „România literară" (1932-1934), „România literară" (1938-1940) ş.a., iar după al doilea război mondial „Gazeta literară", „Ateneu", „Argeş", „Manuscriptum", „Tribuna" ş.a.
Volumul de nuvele şi schiţe Sora Emilia (1930) dezvăluie un prozator atent la dramele micului târg de provincie, cultivând uneori pitorescul morbid şi excesul de sentimentalitate. Contribuţiile de istorie literară, răspândite în paginile multor publicaţii, fac dovada unei pronunţate preocupări pentru elucidarea acelor amănunte ale vieţii literare care scapă atenţiei comentatorilor de opere. Din pasiunea pentru asemenea cercetări ia fiinţă Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români (1973), un instrument de lucru indispensabil istoriei literare, prima şi cea mai completă lucrare de acest fel din spaţiul cultural românesc, unde S. are în vedere peste^ două mii de autori, identificarea şi atribuirea pseudonimelor fiind rodul unui efort documentar de trei decenii. O serie de versuri ocazionale sau
477 Dicţionarul general al literaturii române
Stratan
dedicate unor personalităţi literare sunt adunate în volumul postum Balans încremenit (1979), oferind imaginea unui scriitor de factură clasică şi de înclinaţie manieristă, aflat în sfera de influenţă a poeziei lui Ion Barbu. Interesul din tinereţe pentru critica plastică îşi află ecoul într-o prezentare a pictorului dobrogean Stavru Tarasov (1931) şi într-o incursiune intitulată Gheorghe D. Anghel la mănăstirea Pasărea („Biserica Ortodoxă Română", 1966). A tradus, uneori în colaborare, scrieri de Jonathan Swift, E. A. Poe, F. M. Dostoievski, Remy de Gourmont, Andre Gide ş.a.
SCRIERI: Sora Emilia, Constanţa, 1930; Un pictor dobrogean: Stavru Tarasov, Suceava, 1931; Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, 1973; Balans încremenit, cu un portret de Bob Bulgaru, pref. George Chirilă, Bucureşti, 1979. Ediţii: Artur Enăşescu, Poezii, pref. edit., cuvânt înainte Radu Boureanu, Bucureşti, 1968. Traduceri: Joseph Kessel, Celula nr. 7, Bucureşti, 1930 (în colaborare cu Constantin Iliescu); Andre Gide, Amintiri despre Oscar Wilde, Bucureşti, 1932; Dimitri Şişmanov, Literatura bulgară, Oradea, 1936; E. A. Poe, Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Puff, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu Constantin Iliescu); F. M. Dostoievski, Eternul soţ, Bucureşti, 1939 (în colaborare cu C. N. Negoiţă); Emile Dermenghem, Aspecte din literatura arabă de azi, Bucureşti, 1939; Interpretări din lirica lui Gourmont, Bucureşti, 1940 (în colaborare cu Teodor Scarlat); Vicente Blasco Ibânez, Regele preriilor, Bucureşti, 1943; Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Bucureşti, 1946.
Repere bibliografice: G. Şt. Cazacu, „Sora Emilia", „Cronicarul", 1931,6; Zoe G. Frasin, „Sora Emilia", „Scrisul nostru", 1931,7-8; Traian Stănescu, „Sora Emilia", „Dacia", 1931,106; Al. Robot, Literatura de provincie, RP, 1932,4 439; Pericle Martinescu, Dimitri Şişmanov, „Literatura bulgară", SDM, 1936,4; Traian Georgescu, Dimitri Şişmanov, „Literatura bulgară", „Pagini basarabene", 1936,4-5; Piru, Varia, 1,282; Dumitru Micu, „Dicţionar de pseudonime", CNT, 1973, 41; Marin Bucur, „Dicţionar de pseudonime", RITL, 1974,3; I.H. [Ion Hangiu], „Dicţionar de pseudonime", LL, 1974; Carianopol, Scriitori, II, 125-136; Dicţ. scriit. rom., IV, 408-410.	C.	Pp.
STRATAN, Ion (1.X.1955, Izbiceni, j. Olt - 20.X.2005, Ploieşti), poet. Este fiul Elenei Stratan (n. Aspra), profesoară de limba română, şi al lui Valeriu Stratan, tehnician, ofiţer de aviaţie. Urmează la Ploieşti cursurile şcolii generale şi Liceul „AL I. Cuza", absolvit în 1972, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1975-1981). în studenţie frecventează cenaclul „I. L. Caragiale" (din Ploieşti), pe cel de la revista „Amfiteatru" şi Cenaclul de Luni. Profesor la Ploieşti şi în comunele prahovene Plopeni şi Teişani (până în 1985), apoi bibliograf la Biblioteca „Nicolae Iorga" din Ploieşti, este redactor (1990), director adjunct (1996) şi redactor-şef adjunct (2000) la revista „Contrapunct". Debutează în 1972, la „Amfiteatru", iar editorial în 1981, cu volumul Ieşirea din apă. Colaborează cu versuri şi articole la „România literară", „Echinox", „Luceafărul", „Vatra" ş.a. între 1990 şi 1993 a beneficiat de burse de creaţie în Franţa. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1993), Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române (1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001), Premiul ASPRO (2002) ş. a.
Prin publicarea în 1982 a volumului colectiv Aer cu diamante, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei şi
S.,	fiecare având deja câte un volum, au fost lansaţi ca vârfuri de lance ale tinerei generaţii optzeciste. Cu toate acestea, S. este un neomodernist stănescian-barbian, travestit neglijent în postmodern. Distanţa sa faţă de optzecismul de tip postmodern este definită de Mircea Cărtărescu, pentru care fostul său coleg de la Cenaclul de Luni este „structural, un poet modernist, care torsionează limbajul la toate nivelurile sale ca să exprime un inexprimabil profund, de natură metafizică şi religioasă". Alţi critici (Nicolae Manolescu, Cornel Regman, Radu G. Ţeposu) au insistat pe ermetismul poeziei sale, asupra dimensiunii livreşti (Laurenţiu Ulici) sau a componentei textualiste (Octavian Soviany, AL Muşina). în primele cărţi -Ieşirea din apă, apoi Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumină de la foc (1990) -, deşi vocea poetului se exersează în diverse game şi arpegii optzeciste, poate fi recunoscut un stil unitar. S. optează pentru o lirică a metamorfozelor, poemele constituind în genere amalgamuri textuale, construite după o logică absconsă: jumătate barbian-ermetică, jumătate absurd-jucăuşă, în spiritul ludicului cu schepsis abisal din poezia lui Nichita Stănescu. Abia cu versurile din Lux (1992) lirismul metafizic, discursiv se mai scutură de măştile fals-ju-căuşe, se concentrează şi se adânceşte. Autorul devine mai puţin „optzecist", e mai proaspăt, renunţând la construcţiile
Stratan
Dicţionarul general al literaturii române 478
compozite şi dinamice de până acum, cărora le preferă poemul eleat, interiorizat, de idei. Teme moderniste - timpul, memoria, moartea, identitatea, fiinţa (uneori cu majusculă), raportul dintre gândire, cuvinte, simţuri şi realitate etc. - sunt abordate cu instrumente postmoderne: parodia, jocul lingvistic şi intertextual, construcţia hibridă a poemului şi a imaginii, desfacerea (textualistă) a mecanismelor limbajului. Uneori tocmai această metafizică în registru ludic constituie farmecul poemelor (Odă, Prolog), alteori combinarea lor nu se articulează într-un discurs viabil poetic, ca în Deus ex machina, Ieşirea din apă, dar şi în Rama de cuvinte, I, II, ce pare o poemă filosofică de Nichita Stănescu pusă pe note pentru copii, sau în Pentameronul, un fel de Joc secund rescris în gamă minoră, în genul prozelor poetice pentru cei mici de Marin Sorescu. în Kant Orient-Expres sau în Odă se observă cel mai bine amestecul (reuşit) de asociaţii metaforice proaspete şi aluzii livreşti, de limbaj abstract-ermetic şi colocvial-discursiv, de imagini suave, romantice şi (neo)realiste, tehniciste, şo-cant-avangardiste. Este, în fond, un joc aparent aleatoriu, dar care desfăşoară, în volutele sale imprevizibile, o semnificaţie mai mult sau mai puţin obscură: „Să mă scutur de simţuri cum/ evadatul adormit în zăpadă/ sub seara prinsă în guşă de/ pelican ca de cârja aortică,/ port sufletul, urmă/ cu fulgi/ Mânătarcă duioasă, burete-nflorit,/ căruia-i cânt să adoarmă.// Sprijinit de Porţile/ Orientului. Mă aştept" (Odă), sau: „peisajul ca un tablou/ electric fără fire/ aprins de un nerv/ deodată inima ta şterge geamul cu/ optzeci de gesturi pe minut/ deodată plămânii tăi/ mişcă frunzele/ un iepure traversând geamul ca punctul/ săritor la nevoie al electroencefalogramei/ / sunt eu sunt eu sunt eu/ şi gândul despre asta deja gândit/ mototolit aruncat undeva..." (Kant Orient-Expres). Apar procedee textualiste de tipul „eu acum scriu acest poem/ despre acest poem pe care îl scriu", dar din perspectiva unei temporalităţi ambigue: „Poemul se va termina şi nu apuc să spun nimic" (Cartagina), „Numai eu şi poemul acesta nu avem amintiri" (Pământ roşu). Dacă în Dueliştii S. propune o „încarti-ruire în simţuri" (o autoimpusă limitare la real, „abdicarea" de la viziune), în barbiana Pământ roşu „virtualitatea/ îmi apare cu mâinile pătate de realitate", iar poetul îşi dezvăluie adevăratul model, modernist, religios-metafizic, al limbajului: „Pâinea se frânse în bucăţi./ Limba se frânse în cuvinte". De altfel, tema stănesciană a frângerii cuvântului şi a sfâşierii eului liric e prezentă în Grota, Vers, Locul de trecere, acesta din urmă unul din cele mai originale poeme ale sale. Cu Ruleta rusească
(1993)	livrescul revine într-o nouă formă: ciclul Ediţie critică propune imitaţii şi parodii după şi cu versuri din lirica românească de pe la 1860 (poate fi aici şi o influenţă a Levantului cărtărescian). Acest volum, oarecum de „tranziţie", mai cuprinde pagini (textualiste) despre poem şi poezii (moderniste) despre timp. Odată cu Desfacerea (1994), titlu care reia titlul mai multor poeme din Lumina de la foc, se propune o „lirică de semne", realizată uneori şi prin intermediul ludicului de limbaj, dar fără intenţia parodică optzecistă. Timpul, trecerea, moartea devin teme obsedante, înscrise în confesiuni discursive (Locul de trecere, Corabia) sau în false scenarii
narativ-alegorice (Formele interioare, Nici o inimă). Se remarcă tendinţa spre un limbaj cât mai concret, spre conglomeratele de imagini şi desfăşurările lingvistice stufoase (Nici o inimă, Etcetera), mai ales în versuri despre drama (interioară si cosmică) a trecerii, de parcă spaima de vid se acoperă de cuvinte. în Cântă, zeiţă, mânia... (1996) şi în cărţile următoare se petrece, parţial, o întoarcere la lirismul concentrat, nu întotdeauna şi abstract - în „poeme japoneze", compuse în delicate tuşe realiste, sau în poeziile aforistice din O zi bună pentru a muri (1996), Mai mult ca moartea (1997), Apa moale
(1998),	acestora succedându-le chiar un volum de aforisme, Cafeaua cu sare (1998). Culegerile sunt compozite, atât valoric cât şi ca structuri lirice: de la cântecele romantice, facile, la versuri optzeciste ludic-livreşti, de la poezia realităţii „ireale" la un fel de baladesc prozaic. Ciclul Prinţesa era bolnavă din De partea morţilor (1998) pare să aducă o nouă direcţie - un neorealism imagist-simbolic. în antologia Celebra specie umană
(1999),	ca şi în Oameni care merg (1999), lirismul se precizează ca joc (al inimii) între viaţă şi moarte, la limita dintre grav şi ludic multe poeme adoptând formula unui cântec postmodern, spre exemplu în Cimitirul de maşini de formula unu. Tema timpului şi tema morţii (mersul spre moarte fără picioare, călătoria) devin din ce în ce mai frecvente în Zăpadă noaptea
(2000),	Crucea verbului (2000), O lume de cuvinte (2001), unde se simte însă o acută tendinţă de simplificare a structurii textelor, de la dimensiune, dispoziţie grafică la metaforism şi sintaxă. O disperare blândă se citeşte în jocurile cu moartea (Jocuri), în versurile religioase, ludic-ermetice (Dansuri). Poezia se zbate între tăcere şi ţipăt şi trece nestingherită din regimul gratuităţii ludice în cel al tragicului. O anumită influenţă bacoviană (tristeţea, motivul ploii, simplitatea melodioasă), perceptibilă în ultimele două culegeri, se identifică mai clar în Biserica ploii (2001) sau în Spălarea apei (2001), unde moartea e sinonimă cu spaima de vid. Dacă lirismul se concentrase, S. optând pentru un gen de notaţie impresionistă a unor instantanee (imagini, idei) şi mizând mai mult pe sugestia unei emoţii, în Ţara dispărută (2003) se revine la eteroclitul formulei optzeciste, în poeme lungi, pseudo-narative, de tip mozaical (combinarea de sfere lexicale, regimuri diferite ale imaginii, juxtapunerea unor fragmente disparate etc.). Textul se abstractizează, se complică până la barochism, sensul e ocultat de materialitatea opacă a cuvintelor şi a imaginilor: este materialitatea pestriţă a lumii postmoderne, în spatele căreia poetul presimte, mai rău decât moartea, nimicul.
Ion Stratan face o poezie de cunoaştere (în terminologia veche a criticii) şi reia un număr de simboluri, arhetipuri deja trecute prin poezie: oul, oglinda, nunta cosmică, geneza, Cuvântul, apocalipsa... Ele intră, în poem, în combinaţie cu formele negative ale realului. Tehnica este de a raporta pe cele din urmă la cele dintâi şi a fixa liric o stare de spirit în raport cu lumea de obiecte din afară. Poetul refuză tonurile direct confesive, biografismul. El îşi „moşeşte" îndelung gândul înainte de a-l trece pe hârtie. Şi moşeala constă în a prinde, în stil mozaic, imagini din universuri diferite într-un discurs care refuză linearitatea, coerenţa vechii poezii.
Eugen Simion
479 Dicţionarul general al literaturii române
Strava
SCRIERI: Ieşirea din apă, Bucureşti, 1981; Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru), pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; Cinci cântece pentru eroii civilizatori, Bucureşti, 1983; Lumină de la foc, Bucureşti, 1990; Lux, Bucureşti, 1992; Ruleta rusească, Bucureşti, 1993; Desfacerea, Bucureşti, 1994; Cântă, zeiţă, mânia..., Bucureşti, 1996; O zi bună pentru a muri, Constanţa, 1996; Mai mult ca moartea, Botoşani, 1997; Apa moale, Bucureşti, 1998; Cafeaua cu sare, Ploieşti, 1998; De partea morţilor, Ploieşti, 1998; Celebra specie umană, Timişoara, 1999; Oameni care merg, Ploieşti, 1999; Crucea verbului, Piteşti, 2000; Zăpadă noaptea, Ploieşti, 2000; O lume de cuvinte, Cluj-Napoca, 2001; Biserica ploii, pref. Al. Cistelecan, Ploieşti, 2001; Spălarea apei, Bucureşti, 2001; Jocurile tăcute, Deva, 2001; Biblioteca de dinamită, pref. Călin Andrei Mihăilescu, postfaţă Octavian Soviany, Bucureşti, 2001; Pământ vinovat, Ploieşti, 2003; Ţara dispărută, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Ion Stratan şi alţii, RL, 1981, 24; Nicolae Manolescu, Treptele viziunii, RL, 1983, 29; Al. Cistelecan, „Cinci cântece pentru eroii civilizatori", F, 1983,12; Grigurcu, Existenţa, 474-485, 505-508; Simion, Scriitori, IV, 499-507; Gabriela Omăt, Poem dincoace de fiinţă, RL, 1990,44; Cornel Regman, „Lumină de la foc", JL, 1990,47; Coşovei, Pornind, 107-114; Ioana Bot, Mărturisirea, TR, 1991,1; Vasile Spiridon, Timpul despletirii, ATN, 1991,1; Traian T. Coşovei, Cu paşi rotunzi şi degete pătrate, CNT, 1991,5; Ioan Holban, „Trecutul lor e stagnarea/Prezentul e mersul, cascada, marea", CRC, 1991, 14; Sebastian Vlad Popa, Stratan struneşte limbajul, CC, 1991, 4-5; Traian T. Coşovei, „Mai singur decât un păianjen cu picioarele tăiate", CNT, 1992,46; Ioana Pârvulescu, La lumina tinerelor cuvinte în floare, VR, 1992,12; Ţeposu, Istoria, 70-72; Andreea Deciu, „...o catedrală în care intră mai multe persoane decât ies", RL, 1994,8; Ioana Pârvulescu, Călăuza lui Ion Stratan, RL, 1994, 9; Virgil Mihaiu, Poet debordând de umanitate, ST, 1994, 6; Dinu Pătulea, Locuri şi veşti, CC, 1994, 12; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 428-432; Ioan Moldovan, „Ruleta rusească", F, 1995,3; Eugenia Tudor-Anton, „Desfacerea", LCF, 1995, 26; Octavian Soviany, Feţele parodiei, CNT, 1996,3; Regman, Dinspre Cercul Literar, 120-126; Letiţia Ilea, De partea poeziei, APF, 1999, 2; Octavian Soviany, Cimitirul de semne, LCF, 1999, 39; Marin Mincu, Ruleta poeziei, CNT, 1999,43; Victoria Luţă, Esenţe rare, RL, 1999,50; Marian Victor Buciu, Prin puşcăriile graiului, VR, 1999,12; Cărtărescu, Postmodernismul, 149,153,156,311,382-385, passim; Ion Stratan, PRA, III, 1432-1448; Cistelecan, Top ten, 15-17, 160-162; Bucur, Poeţi optzecişti, 204-208; Grigurcu, Poezie, II, 437-452; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 389-393; Traian T. Coşovei, Eu ştiu că în actul trei se va trage, CNT, 2001,51-52; Grigor, Moromete, 138-140; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 179-182; Manolescu, Lista, 1,369-374; Cristea-Enache, Concert, 99-103; Pop, Viaţă, 234-238; Popa, Ist. lit., II, 619-620; Al. Cistelecan, Hieratizarea stratanismului, „Cuvântul", 2002, 1; Dumitru Chioaru, Ion Stratan: Developări în perspectivă, „Euphorion", 2002,2; Roxana Sorescu, Ion Stratan - o lume de cuvinte, ALA, 2002, 612; Bogdan Alexandru Stănescu, Despre spectre şi alţi demoni, LCF, 2002, 12; Gheorghe Grigurcu, Comedia literaturii, RL, 2002, 22; Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Braşov, 2002, 105-114; Dicţ. scriit. rom., IV, 410-412; Vasile, Poezia, 258-261; Octavian Soviany, Experimentul perpetuu, LCF, 2003, 6; Raluca’Dună, O bombă cu efect întârziat, LCF, 2003,14; Dicţ. analitic, IV, 61-63; Firan, Profiluri, II, 277-278.	R.D.
STRATOI, George (1914, Plaiu Cosminului-Cernăuţi —
9.XI.1935, Cernăuţi), poet şi publicist. Urmează la Cernăuţi
liceul, absolvit în 1933, şi se înscrie la Facultatea de Ştiinţe, secţia matematici şi filosofie. Suferind, în scurt timp se stinge din viaţă în spital. S. colaborează, încă de pe băncile liceului, la „Junimea literară", „Glasul Bucovinei" şi „Iconar". A redactat, alături de Teofil Lianu şi Mihai Verbovschi, revistele „Izvodiri" şi „Plaiul Cosminului". Volumul Poeme, apărut postum, în 1937, conţine versuri simple şi fragede „ca frunza plopului", „ca neliniştea ogoarelor bătute de lună", „ca boabele de rouă", „cântate parcă din fluier" - cum remarca Teofil Lianu -, cu străluciri de metafore parcă izvorâte din „imensa serilor fântână", din crengi „ce-şi ţipă zvelteţea". De la S. au rămas în manuscris ciclurile de versuri Văpăi lunare şi Fragmente şi schiţe.
SCRIERI: Poeme, îngr. şi pref. Teofil Lianu şi Ion Marţian, Cernăuţi,
1937.
Repere bibliografice: M. Niculescu, „Poeme", U, 1937, 294; Traian Chelariu, „Poeme", GBV, 1937,5 060; E. Ar. Zaharia, Antologie răâău-ţeană, Cernăuţi, 1943,24-25; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Literatura română din Bucovina, Cernăuţi, 1995,116-117.	G.	B.
STRAVA, Valentin (pseudonim al lui Gavril Popp; 13.XI.1907, Hotoan, j. Satu Mare — 26.111.1984, Bucureşti), poet şi traducător. învaţă în satul natal, apoi urmează ciclul secundar la Liceul „Mihai Eminescu" din Satu Mare, dar în 1925 optează pentru Şcoala de Poduri şi Şosele din Cluj. în 1927-1928 este salariat al municipalităţii Clujului, într-o funcţie obscură. Face parte din boema literară a tinerilor, audiază cu asiduitate, la Universitate, cursuri de estetică, filosofie, istoria artei etc., iar în 1928 animează, alături de Ion Th. Ilea, Miron Radu Paraschivescu ş.a., un cenaclu literar. Debutează cu versuri la „Societatea de mâine", în 1931, este prezent în revistele „O lume nouă" şi „Caleidoscop". Editează singur, între 1934 şi
1938,	„Buletinul oficial al Municipiului Cluj". Mai colaborează la „Transilvania", „Gazeta ilustrată", „Nord-Vestul", „Patria", „Ardealul administrativ", semnând versuri, proză (dintre care se remarcă evocarea lirică, plină de culoare, Hotoan, în „Nord-Vestul", 1940), cronici, articole, note, traduceri, reportaje. Consacrarea e marcată de includerea lui, cu şase poeme, în antologia lui Emil Giurgiuca Poeţi tineri ardeleni (1940). După Dictatul de la Viena se refugiază mai întâi la Sighişoara, apoi vine la Bucureşti, unde îşi va petrece restul vieţii. Colaborează la „Ardealul", „Dacia", „Revista Fundaţiilor Regale", „Curentul literar", „Universul literar", „Naţiunea" (director: G. Călinescu), „Revista româno-maghiară" ş.a. Publică şi transpuneri din limba maghiară (din poezia lui Ady Endre ş.a.). S. a rămas în amintirea contemporanilor ca o fire contemplativă şi timidă, un om cu existenţă extrem de discretă, „marginală", cvasiboemă. A fost funcţionar, desenator tehnic, corector etc. la diverse instituţii, redactor la „îndrumătorul cultural" (1955-1960), apoi, spre bătrâneţe, paznic la Oficiul Farmaceutic al Capitalei. Trimite sporadic, în special traduceri, la „Flacăra", „Contemporanul", „Gazeta literară". Debutează editorial târziu, în 1969, cu volumul Cântec pe zare.
Străbunii
Dicţionarul general al literaturii române 480
S-a spus că versurile de început ale lui S. conferă un aspect nou peisajului ardelean, „în culori estompate de o tristeţe fumurie", fiind şi o poezie a ciclurilor naturii, dominată însă de ezitare, de abstragere din cotidian, rar „luminată de un gând liniştitor" (Emil Giurgiuca). înrâurit de Ion Barbu, pornind din filonul ilustrat de Riga Crypto şi lapona Enigel şi de Uvedenrode, pare să fie Poemul Salamandrei (1971), volum ce cuprinde un unic, lung poem, în trei părţi (Zvon, Salamandra şi Bietul dor), fragmentate tipografic de punerea în pagină, în secvenţe de câteva strofe fiecare, lectura fiind astfel ritmată, în mod fast, prin pauze obligatorii ce stimulează iscodirea sugestiilor propuse de text. Rezultă un fel de litanie în tonalitatea şi cu recuzita descântecului popular, în versuri scurte, cu rimă uneori căutată. Salamandra („Lacerta salamandra salamizah", precizează, cu ironic-afectată pedanterie, poetul) comportă o valoare simbolică multiplă, reunind contrariile, mediul acvatic şi combustia. La S. ea revine obsesiv, în imagini de viermuială, conotând teluricul şi umidul, tina sau mâlul cleios, pe care le animă cu o fervoare colcăitoare. Nuntirea, fecundaţia şi germinaţia, petrecute la limita dintre elementele neînsufleţite (noroiul etc.) şi viaţă (larvară, dar orgiastică totodată), prilejuiesc imagini poetice alunecoase, uneori şocante, deseori tulburătoare. Modelul barbian nu l-a „sufocat" pe emul, Poemul Salamandrei având un sunet propriu: „Din soare curat / Şi nedeocheat / De flori şi jivine, / De-a nopţii stihine./ O, zărilor, zări, / Aprinse chemări, / Rostiţi să vină / Din vis şi lumină/ Cel Mire-nsetat/ De-ntâi sărutat/ La plaiul de Jos/ La pieptul duios, / La inima sfântă/ Ce geme, pământă!"
SCRIERI: [Versuri], în Poeţi tineri ardeleni, îngr. Emil Giurgiuca, Bucureşti, 1940,204-210; Cântec pe zare, pref. Vlaicu Bârna, Bucureşti, 1969; Poemul Salamandrei, Bucureşti, 1971. Traduceri: Siito Andrăs, Biruinţă în zori, Bucureşti, 1949.
Repere bibliografice: Valentin Strava, în Poeţi tineri ardeleni, îngr. Emil Giurgiuca, Bucureşti, 1940,203; Dumitru Micu, „Cântec pe zare", RL, 1969, 39; Virgil Gheorghiu, „Cântec pe zare", VR, 1970, 4; Camil Baltazar, „Poemul Salamandrei", VR, 1972,3; Nae Antonescu, „Poemul Salamandrei", ST, 1972,4; Vlaicu Bârna, Valentin Strava, RL, 1984,14; Micu, Scurtă ist., II, 3 72.	N.Br.
STRĂBUNII, publicaţie apărută la Bucureşti de la 5 decembrie 1926 până la 19 iunie 1927, cu subtitlul „Organ săptămânal al apărării drepturilor româneşti şi creştineşti". Directori: Kostya Rovine şi Ioan Verşescu. Se publică versuri aparţinând reginei Maria, lui Ion N. Polihroniade, Emil Giurgiuca (Cărând fânul, Duplex), Al. Tudor-Miu, Kostya Rovine, Pan M. Vizirescu, V. Stoenescu ş.a. Predomină publicistica pe teme naţionaliste şi elogiul tradiţiei, într-un registru care configurează ideile dreptei româneşti.	M.	Pp.
STRĂJERUL, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din mai până în septembrie 1937. Comitetul de conducere este alcătuit din Emanoil Bucuţa (care figurează ca redactor), Apostol D. Culea, Costantin Nedelciu, Victor Ion Popa, Şt. Şoimescu, V. Voiculescu. Revista „vrea să vorbească despre tineretul
României de azi şi despre cea mai nouă şi puternică organizare a lui: străjeria" (1/1937) şi are un pregnant caracter educativ. Se publică proză de Ion Dongorozi şi comedia într-un act Plata birului de Victor Ion Popa. „Cultura caracterului" îl preocupă pe C. Rădulescu-Motru în articolul Falanga, Sextil Puşcariu face un echilibrat elogiu muncii intelectuale, iar Gala Galaction semnează articolele Sfânta Scriptură şi străjeria şi Regele şi Biserica. Sunt reproduse numeroase fotografii de epocă, extrem de preţioase, în special pentru istoricul perioadei. Alţi colaboratori: George Breazul, Al. Lascarov-Moldovanu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu, G. Ţiţeica.	AP.
STRĂTESCU, Ion V. (26.VI.1940, Piua Petrii, j. Ialomiţa), poet şi prozator. Este fiul Floricăi (n. Rădulescu) şi al lui Vasile Strătescu, ceferist. învaţă mai întâi la Călăraşi, unde urmează şi Liceul „N. Bălcescu" (1954-1957), şi face studiile universitare la Facultatea de Construcţii a Institutului Politehnic din Bucureşti (1957-1963). Inginer constructor, va conduce întreprinderi şi grupuri de şantiere din Galaţi şi Bucureşti. Ca scriitor, debutează în 1974, la „Familia", iar prima carte, Ulise, alte întâmplări, îi apare în 1977. Mai colaboreză la „Orizont", „Poesis" ş.a.
Productiv, S. scrie poezie - Ulise, alte întâmplări, Monologul de purpură (1981), Jurământ de măr (1982), Nedespărţirile (1990) Legea apei în deşert (1998), Vindecarea prin cuvânt (2003) ş.a., proză scurtă - Cine trece primul pe pod (1982), Dacă privim în ochi privighetoarea (1989), Războiul îndrăgostiţilor (1999), roman -Preavizul (1984), Dansul iederii (1987), Cartea secretelor (1995), Darul nebunilor (1996), îngerul veneţian (2000), Moştenitorii blestemului (2002) ş.a., cât şi notele de călătorie Salut, Basarabia!
(1991). Versurile afişează un modernism de marcă interbelică, dar superficial (lipsă de punctuaţie, uneori titluri şocante: Scris despre un dicţionar al melancoliei, Scris despre alte naufragii ale surâsului, Scris despre tălpile de copil ale unei stele, Scris despre catalogul vulcanilor), exprimând o sensibilitate cuminte, de tip contemplativ şi elegiac, modelată intermitent de reflecţie. Cele mai multe poezii comunică reverii, confesiuni, vagi melancolii, nostalgii, unele fixând, cu graţie, scene de idilă clasică. înotând în râu, o fată devine personaj mitologic: „Tocmai din râu era / aproape fără vârstă era / aproape fără vârstă o zeie / mai luminată ca scoicile mai dulce / decât lumina soarelui însuşi / ca o înălţare de pasăre / ne subţia văzul / poate era ceea ce credeam că nu / există altfel razele soarelui nu s-ar fi târât / să o privească pe buza valurilor." Un palpit de lirism e perceptibil în notaţiile, în maniera lui Ion Vinea, ce aduc senzaţii provocate de contactul cu elementele: „Ploaia sapă în aer prăpăstii - / până la os te pătrunde delirul rece al peisajului. / Picură a galben clipele astea. / Vântul aprinde mari focuri în câmpie / deconspirând tristeţea calmă a miriştilor". Pe alocuri, în Recviem pentru potcovari, bunăoară, fondul de modernism al sensibilităţii poetului se declară franc: „Nu mai există potcovari. / Nu mai există nici cai care să-i caute pe potrcovari. / Copiii nu mai descoperă în praf / pot-
481 Dicţionarul general al literaturii române
Străuţ
coave de fulgerătură dură / pe care să scuipe şi să le-arunce-n urmă / ca să aibă parte de noroc. / Nu mai există caiele, arheologii doar / de vor descoperi printre dinţii ultimului potcovar... // Nu mai există potcovari. / Există numai momentul unei nicovale / - într-un muzeu, ca o nedumerire, deci - / Cutreierat de mistice scântei. / Există numai poemul acesta ca un cal / strivit de hulubele de oţel / ale secolului ce nu uită că e douăzeci". Cât despre proză, domeniul lui S. e o secţiune de spaţiu urban al cărui centru gravitaţional e şantierul. Cele mai multe personaje de prim-plan, în frunte cu naratorul însuşi, sunt ingineri constructori, de vârstă relativ tânără. în povestiri se aleg drept scene ale acţiunii mai ales reuniuni de familie. Bunăoară, textul titular al volumului Dacă privim în ochi privighetoarea descrie o nuntă, iar motivaţia acţiunii centrale nu e livrată, aşa cum se întâmplă şi cu alte situaţii, îndeobşte ciudate. Literaritatea constă tocmai în imprecizie, în întreţinerea enigmaticului. Nu se urmăreşte propunerea vreunei semnificaţii, ci, probabil, exersarea autorului în surprinderea unor jocuri de stări sufleteşti şi înregistrarea de senzaţii. Altcândva, în relatarea altei nunţi, naratorul, concomitrent şi personaj, se menţine la nivel anecdotic. Preavizul e un roman în care întâmplările se desfăşoară pe zile. Scris la persoana a treia, el relatează fapte petrecute, timp de douăsprezece zile, de la depunerea de către inginerul Mihai Columban a cererii de demisie până la plecarea efectivă. Relatarea include incursiuni în trecutul personajului, angajat în activitate cu opt-nouă ani înainte. Se află aici o pictură de mediu, cu stereotipiile lui inerente: sarcini de producţie, inspecţii, promovări, sancţiuni, directori aroganţi, bădărani, secretare impertinente, subordonaţi indolenţi etc. Nu şi cu entuziasme la comandă, festivisme deşănţate, elanuri muncitoreşti simulate, depăşiri de plan şi alte clişee realist socialiste. Dar un cheag epic lipseşte. Tot astfel şi în Dansul iederii, care continuă acţiunea din Preavizul Aceeaşi ambianţă profesională, aceeaşi atmosferă în ateliere, în birouri, doar că protagonistul nu mai intră în conflict cu şefii. El apare, de altfel, mai mult în afara întreprinderii, îndeosebi în familie, ca soţ şi tată. „Evenimentele" parcurse sunt o aniversare (împlinirea vârstei de patruzeci de ani), apoi o deplasare cu maşina în oraşul natal, o excursie în Deltă. Aceste momente punctează descripţia de tip naturalist a unui climat de existenţă banală, cu îndatoriri curente, vizite, conversaţii, îmbolnăviri, spitalizări, decese, căsătorii, nu fără ca naratorul să noteze şi stări de conştiinţă ale personajului, precis circumstanţiate.
SCRIERI: Ulise, alte întâmplări, Bucureşti, 1976; Monologul de purpură, Bucureşti, 1981; Cine trece primul pe pod, Bucureşti, 1982; Jurământ de măr, Bucureşti, 1982; Preavizul, Bucureşti, 1984; Dansul iederii, Bucureşti, 1987; Dacă privim în ochi privighetoarea, Bucureşti, 1989; Nedespărţirile, Bucureşti, 1990; Salut, Basarabial, Bucureşti, 1991; Cartea secretelor, Bucureşti, 1995; Darul nebunilor, Bucureşti, 1996; Cui îi vine rândul, Bucureşti, 1997; Iubiri interzise, Bucureşti, 1998; Legea apei în deşert, Bucureşti, 1998; Războiul îndrăgostiţilor, Bucureşti, 1999; Sărutând leoaica pe gură, Bucureşti,1999; îngerul veneţian, postfaţă H. Zalis, Bucureşti, 2000; Dragii mei păcătoşi, pref. Geo Vasile, Bucureşti, 2001;
Moştenitorii blestemului, Bucureşti, 2002; Vindecarea prin cuvânt, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Adrian Popescu, „Ulise, alte întâmplări", ST, 1977, 5; Al. Cistelecan, „Ulise, alte întâmplări", F, 1977, 7; Voicu Bugariu, Povestiri atrăgătoare, LCF, 1982,34; Costin Tuchilă, „Jurământ de măr", LCF, 1983,40; George Pruteanu, Romane şi însăilări, CL, 1985, 4; Nicoleta Ghinea, Despre naivitate, RL, 2000, 25; Serban Codrin, Personalia. Dicţionar al personalităţilor ialomiţene, Constanţa, 2002,143; Vasile, Proza, 267-271; Vasile, Poezia, 261-263.	D.Mc.
STRĂUŢ, Irimie (28.1.1932, Feneş, j. Alba), poet, publicist şi prozator. Provine dintr-o familie de păstori şi de mineri. Urmează şcoala generală la Bulzeşti, Hunedoara, Alba Iulia şi Lupeni, iar liceul la Petroşani. Va absolvi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1954) şi Facultatea de Istorie-Filosofie (1970). îşi face debutul în 1951, cu un reportaj, la „Scânteia tineretului" şi tot acum cu proză la ziarul „Zori noi" din Petroşani. Lucrează ca redactor la diverse publicaţii din Petroşani şi Deva, ca redactor şi şef de secţie la revistele pentru copii „Luminiţa" şi „Arici Pogonici" (1962 -1989). După 1990 pune bazele revistelor „Bucuria copiilor" şi „Licurici". Scrie în „Contemporanul", „România literară", „Luceafărul", „Orizont", „Săptămâna", „Literatorul", „Vremea", „Totuşi iubirea", „România Mare", „Naţional", „Dimineaţa", „Glasul patriei" etc., precum şi la publicaţii pentru copii din Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Germania, China, Grecia, Serbia. I s-au acordat numeroase premii în ţară, precum şi Medalia de Aur a Târgului de Carte de la Leipzig (1971,1978).
S. este specializat în literatura pentru copii, unde încearcă toate genurile şi toate registrele, de la basmul prelucrat şi reconstruit şi evocarea istorică de liberă inspiraţie la snoava cu scop educativ şi la tableta satirică. A tălmăcit, în versuri, poveşti şi a scris scenarii de filme pentru copii şi tineret. A compus şi poezie patriotică ocazională, precum şi pagini de evocare a unor scriitori.
SCRIERI: Ţupa-Ţup, Bucureşti, 1957; ed. Deva, 2003; Flăcări nestinse (în colaborare cu Ana Soit), Deva, 1959; Drumul spre ziuă, Bucureşti, 1960; Valea Jiului, Bucureşti, 1963; Buzdurucă, cel născut dintr-o nucă, Bucureşti, 1966; Ulciorul nu merge de multe ori la apă..., Bucureşti, 1975; Alungarea balaurului, Bucureşti, 1971; Ora albă, Petroşani, 1971; Spre ziuă, Bucureşti, 1972; Valea bucuriei, Bucureşti, 1972; O faptă de un milion, Bucureşti, 1975; Care-i rostul tău..., Bucureşti, 1979; Ţupa-Ţup şi prietenii săi, Bucureşti, 1982; Cavaleri ai meritului pioneresc, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1984; Un milion de mulţumiri, Bucureşti, 1985; Cea mai frumoasă, Bucureşti, 1989; Ţupa-Ţup se întoarce, Bucureşti, 1991; Iepuraşii lui Moş Crăciun, Bucureşti, 1992; Ora astrală a României, Bucureşti, 1998; Ultima graniţă a terorii, Târgovişte, 2000; Vine iepuraşul, Bucureşti, 2000; De Paşti vine iepuraşul, Bucureşti, 2001; Lăcomia se plăteşte, Bucureşti, 2001; Poezii cu ghici, Bucureşti, 2001; N. Steinhardt. Sindromul de claustrare în detenţie, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Cândroveanu, Lit. rom., 199-201; Florin Mugur, Un revoltat..., RL, 1991,41.	N. I.
Strâmbeanu
Dicţionarul general al literaturii române 482
STRÂMBEANU, Andrei (20.VTII.1935, Fântâna Albă, j. Edineţ), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Alexandrei (n. Dama-niuc) şi al lui Nicolae Strâmbeanu, ţărani. învaţă mai întâi în satul natal, urmând apoi Şcoala Medie din Pârcova (1949-1954) şi Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău, unde a fost student la Facultatea de Istorie (1954-1959). Devine redactor la „Cultura Moldovei" şi la diferite edituri. Din 1960 este consilier-traducător la Prezidiul Suprem al RSS Moldova, de unde trece la Comitetul de Stat pentru Presă, de asemenea în calitate de consilier (1965-1967). Ulterior va fi redactor la revista „Nistru" (1967-1971), consilier la Uniunea Scriitorilor şi la Comitetul de Stat pentru Cinematografie (1979), secretar literar al Teatrului de Stat „A.S. Puşkin", iar din 1998 până în 2001 parlamentar. După debutul, cu proză, din „Nistru" (1962), i se va juca în 1970, la Teatrul „Luceafărul" din Chişinău, drama Minodora. Prima carte, culegerea de versuri Fântâna Albă, îi apare în 1963.
Fântâna Albă e o carte despre trăirile unui adolescent dezrădăcinat din mediul rural, de unde şi substratul nostalgic al meditaţiilor, particularizate prin naturaleţe şi sinceritate. Mireasa (1967) oferă o suită de nuvele din viaţa satului. Proza lui S., autor „cu un spirit fin de observaţie şi cu simţul acut al situaţiilor de viaţă paradoxale" (Mihai Cimpoi), conturează psihologii, într-o formulă laconică, parabolică, în spirit modern. In acelaşi context al căutărilor se înscriu şi dramele scriitorului - Minodora, Grăbeşte-te încet, Armăsarul cu dinţi de aur(1989), Consumatorul de onoruri (2001) -, unele abordând tarele totalitarismului. Este şi autorul unui scenariu de film artistic.
SCRIERI: Fântâna Albă, pref. Valentin Roşea, Chişinău, 1963; Aruncă-mă în cer, Chişinău, 1965; Mireasa, pref. Vasile Vasilache, Chişinău, 1967; Contrapunct, postfaţă Mihai Cimpoi, Chişinău, 2003. Antologii: Şi nordica ta liră... Omagiu lui A.S. Puşkin, Chişinău, 1975.
Repere bibliografice: Vladimir Beşleagă, Dinamica cunoaşterii, „Nistru", 1966, 3; Mihai Cimpoi, Alte disocieri, Chişinău, 1971, 93-95; Gheorghe Chira, Andrei Strâmbeanu, în Profiluri literare, Chişinău, 1972,525-531; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 198; Popa, Ist. lit.,
II,	1195-1196; Nicolae Dabija, Un nuvelist, LA, 2002,17 octombrie; Mihai Cimpoi, Critice, III, Craiova, 2003,241-250.	N.	Bl.
STREIA, Constantin (22.11.1905, Craiova - 10.XI.1977, Bucureşti), prozator şi traducător. Potrivit lui Marin Preda, în 1948 S. era redactor la Editura Cartea Românească. Ar fi avut o oarecare activitate publicistică anterioară anilor celui de-al doilea război mondial. în 1946 îi apare romanul Zbucium, iar după 1955 se manifestă ca un foarte productiv traducător.
Romanul Zbucium, producţie mai mult decât modestă, a fost, într-un fel, „victima" contextului în care a apărut. Cu un talent precar, autorul încerca să reitereze limbajul, reţetele şi imageria proprii „romanului popular", ale foiletonului aventuros, gen paraliterar destinat unui public larg, puţin instruit şi fără exigenţă artistică, doritor de evaziune şi de anecdotică
senzaţională, captivantă, cu mesaj pretins justiţiar şi edifiant, în fond menită să desfete prin etalarea „exotismului" social si prin măgulirea prejudecăţilor şi instinctelor. Dat fiind momentul istoric, cartea avea să reprezinte un „cântec de lebădă" al unui gen cu o tradiţie destul de consistentă, din producţia editorială dispărând, odată cu instaurarea regimului comunist, nu numai scrierile de calitate, ci şi literatura „de consum", blamate ca „rămăşiţe burgheze" şi ca mijloace de manipulare a proletariatului. în 1949, într-o cronică din „Contemporanul", Ov. S. Crohmălniceanu condamna romanul Zbucium din perspectiva politizată pe care criticul se simţea dator să o adopte în acea epocă, însă analiza ce viza aspectele strict literare era perfect pertinentă. Cronicarul diagnostica sagace apartenenţa cărţii la tradiţia foiletonistică, în descendenţa unor Eugene Sue sau Alexandre Dumas, identifica ingredientele sau procedeele care o învederau - senzaţionalul situaţiilor, promovarea surprizei în detrimentul veracităţii, dramatismul confecţionat grosolan şi omniprezent al intrigii, lipsa de veridicitate a personajelor, imaginate ca „« supraoameni», monştri de ticăloşie sau model de virtute", fantoşe care „străbat realitatea ca într-un vis miraculos" etc. - şi semnala „neosămănătorismul", constând în idealizarea vieţii rurale. Prozatorul, intuind probabil inoportunitatea romanului său în contextul epocii, introdusese în a doua ediţie, din 1947, pentru a-1 „legitima", un episod cu o tentativă de organizare socio-economică original „socialistă", dar şi câteva consideraţii filosofic-umanitare de nuanţă demofilă, incluse în final. Subterfugiu plin de naivitate, fiindcă elementele de „oportunitate", de altfel grosolan confecţionate, nu au avut darul să facă opul acceptabil în rândul scrierilor realismului socialist în curs de coagulare. După mai bine de două decenii, în 1971, când genul romanului de aventuri va fi chiar recomandat, cu alibiul posibilelor virtuţi educative pentru tineret, al exaltării istoriei naţionale etc., S. publică Haiducii, carte de peripeţii, neînsemnată valoric, în care reiterează reţetele (para)literare care îi caracterizau şi romanul de debut. A tradus, singur sau în colaborare, din scriitori ruşi (Dostoievski, Aleksandr Kuprin, Maxim Gorki ş.a.), germani (Wilhelm Raabe, Gerhart Hauptmann), dar şi din alte literaturi.
SCRIERI: Zbucium, Bucureşti, 1946; ed. 2, Bucureşti, 1947; Haiducii, Bucureşti, 1971. Traduceri: L. Voroncova, O zi însorită, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Dina Haim); F. M. Dostoievski, Netocika Nezvanova, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Maria Bistriţeanu); Maxim Gorki, Nuvele, povestiri, schiţe, Bucureşti, 1957; A. I. Kuprin, Nuvele, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu V. Rădulescu); Agatha Christie, Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Mihai Atanasescu); Gerhart Hauptmann, Florian Geyer, în Gerhart Hauptmann, Teatru, I, pref. Ileana Berlogea, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Iustin Morărescu); Andrei Platonov, Fro, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Vartkes Tevekelian, Granitul nu se topeşte, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu G. Tatus); Edmund Clerihew Bentley, Ultima anchetă a lui Philip Trent, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Mihai Atanasescu); James Fenimore Cooper, Călăuza, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Mihai Atanasescu); ed. I-II, pref. Ileana Verzea,
483 Dicţionarul general al literaturii române
Streinu
Bucureşti, 1976; Aleksandr K. Voronski, Seminariştii, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Gleb Bocunescu); Viktor V. Koneţki, Cine priveşte norii, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu G. Tatus); K. Kwasniewski, Voi pune actorii să repete..., Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Theodor Holban); Wilhelm Raabe, Cronica Uliţei Vrăbiilor, pref. Hertha Perez, Bucureşti, 1973; Sinisa Pavic, Vremea vişinelor, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu C. Ghirdă).
Repere bibliografice: Paul Cornea, „Zbucium", „Revista literară", 1947,8; Ov. S. Crohmălniceanu, Pericolul romanului foileton, CNT, 1949, 71; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 41-42; Piru, Panorama, 388-390; Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977, 73.	N.	Br.
STREINU, Vladimir (pseudonim al lui Nicolae Iordache; 23.V.1902, Teiu, j. Argeş - 26.XI.1970, Bucureşti), critic şi istoric literar, poet, traducător. Este fiul Leancăi (n. Dumitraşcu) şi al lui Şerban Iordache, din neam de moşneni, agricultor foarte avut. Urmează şcoala primară în comuna natală, absolvind-o în 1912, când intră la Liceul „I. C. Brătianu" din Piteşti, unde va promova primele patru clase. în anul şcolar 1916-1917, în urma suspendării cursurilor în teritoriul ocupat de trupele germane, se refugiază în Moldova. în aprilie 1917, la mai puţin de cincisprezece ani, declarându-se mai mare ca vârstă, se înscrie voluntar în armata română. între octombrie 1917 şi iunie 1918 va frecventa cursurile unei şcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armată i se socoteşte o clasă (a V-a), iar clasa următoare o va absolvi în particular. Continuă la cursuri de zi la Piteşti. Din această perioadă datează primele lui încercări literare. în 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specialitatea filologie modernă (franceză). îi are profesori pe Mihail Dragomirescu, N. Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Acum ia contact cu viaţa literară. în 1922, cu sprijinul lui V. Voiculescu, intră secretar de redacţie la revista „Cugetul românesc", scoasă de Tudor Arghezi şi Ion Pillat. Tot acum începe să frecventeze cenaclul Sburătorul. în 1924 susţine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul „Traian" din Turnu Severin. Se căsătoreşte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. în 1925 e profesor suplinitor la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, fiind apoi detaşat la Liceul „Mihai Eminescu". în 1926 pleacă la Paris, unde pregăteşte o teză de doctorat despre Arthur Rimbaud, conducător fiindu-i profesorul Fortunat Strowsky. In această perioadă (1924-1927) e redactor la revista „Sburătorul", unde îşi publică cea mai mare parte a poeziilor. întors în ţară în 1927, va fi numit profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu" din Găeşti. între noiembrie 1928 şi martie 1929 scoate revista „Kalende", împreună cu Tudor Şoimaru, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Anul şcolar 1930-1931 îl găseşte profesor la Bucureşti. Este ales deputat în Camera Deputaţilor în 1932, pe listele Partidului Naţional Ţărănesc. Din nou la Găeşti, va fi numit în 1933 profesor în Piteşti, la Liceul „I. C. Brătianu", unde rămâne până în 1938, când se stabileşte
definitiv în capitală, ca profesor la Şcoala Normală de Băieţi şi apoi la Liceul „Mihai Viteazul". între 1935 şi 1938 e şi redactor-şef la „Gazeta", iar din 1935 redactor la „Viaţa literară" şi la „Revista Fundaţiilor Regale", funcţie pe care o deţine până în 1941, când noua conducere a revistei (D. Caracostea) îl concediază, alături de Tudor Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, din cauza orientării lor democratice; va reveni la „Revista Fundaţiilor Regale" între 1945 şi 1947. Director la „Preocupări literare" în 1942-1943, transformă publicaţia într-o prestigioasă revistă de literatură şi critică literară. în 1947 îşi susţine doctoratul în filologie modernă la Universitatea din Iaşi, cu teza Versul liber românesc. în acelaşi an se vede încă o dată concediat de la „Revista Fundaţiilor Regale", ulterior fiind dat afară şi din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. încă din 1945 figura printre membrii fondatori ai asociaţiei de rezistenţă culturală „Mihai Eminescu". între 1948 şi 1951 se îmbolnăveşte de plămâni şi i se face o toracoplastie. După ce se însănătoşeşte, câţiva ani se va întreţine din munci necalificate: paznic şi ghid al muzeelor din parcul bucureştean „I. V. Stalin", muncitor mozaicar. Din 1955 va fi angajat cercetător ştiinţific principal la Institutul de Lingvistică al Academiei RPR. Dar în septembrie 1959 va fi arestat „pentru săvârşirea crimei de uneltire contra ordinii sociale" şi condamnat la şapte ani de închisoare. Eliberat spre sfârşitul anului 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie Literară şi Folclor în 1964, la propunerea lui G. Călinescu, directorul instituţiei. în 1968 se
Streinu
Dicţionarul general al literaturii române 484
numără printre membrii fondatori ai Asociaţiei Internaţionale a Criticilor, în 1969 e numit director la Editura Univers şi profesor la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs de estetica poeziei româneşti. Debutează ca poet în 1921, la „Adevărul literar şi artistic", cu Fântâna sufletului meu, iar în calitate de critic, în 1922, la revista „Muguri" (Câmpulung), cu un articol despre volumul Pârgă de V. Voiculescu. A mai colaborat la „Convorbiri literare", „Gândirea", „Viaţa românească", „România nouă", „Săptămâna muncii intelectuale", „Evoluţia", „Azi", „Facla", „Vitrina literară", „Ideea românească", „Cetatea literară", „Mişcarea literară", „Universul literar", „Spre ziuă", „Semnalul", „Excelsior", „A.B.C.", „România literară", „Timpul", „Dreptatea", iar mai târziu la „Gazeta literară", „Secolul 20", „Luceafărul", „Tribuna", „Steaua", „Cronica", „Glasul patriei", „Revista de istorie şi teorie literară", „Scânteia", „Limba română", „Caiete critice", „Ramuri", „Ateneu", „Familia", „Tomis", „Argeş", „Astra", „Amfiteatru" ş.a. Debutează editorial în 1938 cu volumul Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri.
S. şi-a definit viziunea critică şi opiniile estetice în textele cuprinse în Pagini de critică literară (I-V, 1968-1977), iar anterior în special în cea dintâi carte a sa, cu acelaşi titlu, din 1938. Se pronunţă împotriva metodelor istorice, sociologice, biografice, de fapt împotriva oricărei metode, ca fiind incapabile să conchidă asupra originalităţii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practică. Relativist, întrucât esenţa artei ar fi ceva imprecis, iar opera ar avea „un duh inanalizabil", S. consideră că sarcina criticului este „să desluşească într-o poezie sau într-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadică, misterul vibrător cu care să consune". Mai exact, să surprindă unicitatea operei, fiind invocate în acest sens formulări consacrate: Du Bos („sonoritatea fundamentală"), Bergson („durata vie"), Gabriel Marcel („atenţia la unic"), Camil Petrescu („substanţialitatea"). Critic de formaţie maioresciană, el vede în militantismul estetic o formă a luptei pentru artă. De unde, şi polemicile sale împotriva ingerinţelor politice în domeniul literaturii şi împotriva mediocrităţii. Va susţine scrisul artistic, pe care el însuşi l-a cultivat. Mai târziu va medita asupra unor subiecte precum Tipare de cultură. Atic şi asiatic, în care clasificările („Aticul este clasic, simplu, organizat, raţionalist", iar „asiaticul, romantic, baroc, haotic, vitalist") amintesc studiul lui G. Călinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum defineşte specificul românesc, pe care îl consideră o expresie a clasicismului, aesthesis carpato-dunărean, încorporat în primul rând în balada populară Mioriţa. S. a fost înainte de toate un critic de poezie, îmbrăţişată aproape în întregimea ei, de la Mihai Eminescu şi încă de mai înainte („măruntul romantism, tenebros, exotic şi formalist") până la cel mai tânăr contemporan. Atras de marele poet cu o forţă aproape magică, irezistibilă, i-a comentat opera în mai multe rânduri, în special în Clasicii noştri (1943). Luceafărul e „o dramă a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regăseşte în întreaga inspiraţie
a poetului". Despre Floare albastra afirmă că e un embrion al liricii eminesciene, exprimând concentrat spectaculoasa oscilaţie între ideea de moarte şi viaţă. In studiul Eminescu, poet dificil se pronunţă, poate prea categoric, împotriva aşa-zisului curent eminescian; unicitatea lui Eminescu, poet „al visului dublu, teurgic şi mitologic, n-a mai fost repetată de nimeni şi niciodată". Eminescu va fi mereu prezent în conştiinţa lui S. şi atunci când va comenta lirica secolului al XX-lea, care se îndruma pe alte căi decât ale romantismului eminescian. Deşi e un promotor al modernismului, criticul acordă poeziei lui AL Macedonski un spaţiu destul de limitat în cadrul capitolului Orientarea estetizantă din Istoria literaturii române modeme (1,1944), elaborată împreună cu Serban Cioculescu şi Tudor Vianu. Pe larg e discutată noutatea ideilor poetice macedonskiene, precum transpoziţia senzaţiilor, apropierea poeziei de muzică, verslibrismul. Totuşi admiraţia faţă de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile autorului ei, „se dezvoltă într-o semeţie de artă luciferică, sublimă şi nemaicunoscută", este indiscutabilă. Curios într-un fel pentru un admirator al lui Tudor Arghezi, G. Bacovia şi Lucian Blaga este articolul despre George Coşbuc. Acesta ar vedea satul cu
485 Dicţionarul general al literaturii române
ochii unui orăşean, ca şi Calistrat Hogaş, evocând memorabil inocenţa pastorală, „o vârstă baladică a sufletului românesc", ceea ce contrazice formula lui C. Dobrogeanu-Gherea despre Coşbuc - „poet al ţărănimii". Mai importantă este observaţia privind tehnica versificaţiei, caracterizată drept „copleşitoare": „Din acest punct de vedere, Coşbuc e un poet unic la noi". Dar criticul de poezie îşi conturează pe deplin profilul când abordează perioada interbelică. Relevant pentru opţiunea lui estetică rămâne studiul Tradiţia conceptului modern de poezie, inclus în 1938 în volumul Pagini de critică literară. S. reface aici istoria artelor poetice din Antichitate până la Edgar Allan Poe, care prin marile lui inovaţii deschidea o nouă epocă, aceea a modernismului, urmat în Europa de Charles Baudelaire, Stephane Mallarme, Paul Valery. Toate aceste inovaţii îşi vor găsi ecou într-o măsură mai mică sau mai mare şi în lirica românească din secolul al XX-lea, mai ales în intervalul interbelic. în introducerea la antologia Literatura română contemporană, editată în 1943, criticul va realiza o sistematizare a tendinţelor lirice din această perioadă, a raporturilor în continuă schimbare dintre modernism şi tradiţionalism. Fără să îi minimalizeze pe ceilalţi, şi pentru S. poetul cel mai apreciat este Tudor Arghezi, a cărui creaţie a comentat-o adesea, începând cu volumul Cuvinte potrivite. Singular e considerat geniul verbal arghezian, de o forţă hugoliană, „de o materialitate copleşitoare", iar o atenţie deosebită e acordată poeziei de inspiraţie religioasă. Criticul îl aşază pe Arghezi alături de Paul Valery, R. M. Rilke, T. S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, în lirica românească socotindu-1 „cel mai mare poet după Eminescu". Foarte receptiv se arată şi la scrisul lui Bacovia, „un poet unic în literatura română şi chiar în cadre mai largi decât ale literaturii noastre". Exprimând „căderea din uman în mineral", volumele Plumb şi Scântei galbene conţin „o poezie de scoică bolnavă", cum o defineşte comentatorul într-o inspirată metaforă. De o apreciere înaltă se bucură şi Lucian Blaga, la care admiră miracolul ca izvor al poeziei, căutat în epoca miturilor şi a legendelor creştine. După opinia şi formula foarte personală a criticului, Blaga, pe care îl apropie de Rilke, e un tip nou de creator în literatura română, „nu un filosof şi un poet, ci un lirosof, cu o doctrină a lirei, care îi constituie deplina lui identitate". Deşi cochetase cândva cu ermetismul, S. a scris numai întâmplător şi cam în fugă despre poezia lui Ion Barbu, privit mai ales ca model pentru o anume îndrumare a liricii tinerilor. Mai sensibil se dovedeşte faţă de „morbideţea modernă" a lui Al. A. Philippide şi faţă de evoluţia poeziei lui Adrian Maniu, de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916 la cea tradiţionalistă, de după război, când iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu, căruia i-1 alătură ceva mai târziu pe
V.	Voiculescu, ilustrează excelent o idee din introducerea la antologia Literatura română contemporană: „modernii se tradiţionalizează, fără să vrea, tematic, iar tradiţionaliştii se modernizează, fără să vrea, în expresie". De asemenea, pe larg scrie S. despre V. Voiculescu, care „a ţinut o dreaptă cumpănă a lirismului nostru", lucrând cu vremea în spiritul inovaţiei, cu
Streinu
etape mereu suitoare. Voiculescu nu este uitat nici ca poet al inspiraţiei religioase, situat alături de Tudor Arghezi. Criticul comentează numeroşi alţi poeţi, de la Dan Botta la Ştefan Aug. Doinaş, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, deşi foarte tânăr, îl preţuieşte în chip deosebit. Respinge însă suprarealismul şi, în ultimii ani, renegându-şi conjunctural mai vechi convingeri, chiar lirica pură şi ermetică, socotind, spre exemplu, excesiv criptică poezia lui Nichita Stănescu. Observă foarte bine, în anii '60, influenţa covârşitoare şi imitarea până la pastişă a lui Arghezi, Blaga şi Barbu, explicabilă însă prin reluarea tradiţiei interbelice. Pe S. prozatorii l-au atras în ipostază de istoric literar, atunci când se referă la clasici, mai puţin în calitatea lui de cronicar. Totuşi, a scris substanţial şi despre câţiva mari contemporani. Deşi nu a încetat să îl elogieze pe criticul şi mentorul E. Lovinescu, romanele acestuia (Mite şi Bălăuca) nu îi fac o impresie prea bună. Destul de rezervat se arată şi faţă de Memorii (volumul III), unde apreciază scrisul artistic şi portretistica, ironia, umorul, nu şi intenţiile caricaturale, procedeul simplificării, dispreţul faţă de contemporani. Implicat în viaţa cenaclului de la „Sburătorul", comentatorul poate fi, în parte, subiectiv. Mihail Sadoveanu i se relevă ca un „fabulos talent", unitatea operei lui fiind perfectă. Clasicismul scriitorului, pe care de obicei critica îl prezintă ca pe un romantic, vine din faptul că el
Streinu
Dicţionarul general al literaturii române 486
este mai interesat de colectivitate şi mai puţin de drama individuală. La Liviu Rebreanu observă marea varietate a formulelor, ceea ce l-ar apropia de Balzac. Pentru critic Amândoi ar fi un roman din cele mai subtile prin caracterul său detectivistic, dar şi prin parodierea acestei formule. La Hortensia Papadat-Bengescu, căreia îi comentează romanele Rădăcini şi Logodnicul, remarcă ascuţimea analitică, sondarea zonelor obscure ale sufletului, preocuparea constantă pentru deviaţiile naturii omeneşti. Despre Gib I. Mihăescu afirmă că e un romancier de şcoală dostoievskiană şi îl compară, în alt plan, pe protagonistul din Donna Alba cu Julien Sorel, personajul lui Henri Stendhal. Pe critic îl încântă „poezia de foşnete şi mătăsuri" a romanului Adela de G. Ibrăileanu, în care identifică o disimulare romantică, şi remarcă influenţa lui Marcel Proust şi a lui Camil Petrescu în opera lui Anton Holban (Ioana). De menţionat că despre marile romane ale lui Camil Petrescu nu s-a pronunţat, discutând numai ideile estetice ale scriitorului. Ii reproşează lui Ionel Teodoreanu lirismul de album (Fundacul Varlamului), iar mai târziu se entuziasmează cu îndreptăţire de proza lui V. Voiculescu, cel care „a dat povestirii româneşti o altă vârstă literară". în consideraţiile făcute pe marginea Crailor de Curtea- Veche, Mateiu I. Caragiale i se înfăţişează drept „cel mai bizar scriitor român", caracterizat de „imaginaţia somptuoasă, gustul pentru bogăţia decorativă, viziunea decadenţei măreţe". în afară de A. I. Odobescu, S. consacră în volumul Clasicii noştri un amplu studiu lui Ion Creangă. Cele mai multe idei de aici vor fi reluate în micromonografia editată postum, în 1971. Deşi combătuse biografismul chiar şi în studiul din Clasicii noştri, exegetul îşi schimbă după câteva decenii atitudinea, adoptând modul de cercetare călinescian, şi anume reconstituirea biografică extrem de scrupuloasă documentar. O făcuse şi în monografia Calistrat Hogaş, apărută în 1968. El contestă caracterizarea lui Creangă drept scriitor rabelaisian (G. Călinescu) sau renascentist (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) şi afirmă că „miracolul Creangă" izvorăşte din folclor, scriitorul transformând naraţiunile populare „în adevărate frumuseţi sferice", scuturându-le de prolixităţi şi scăpându-le de schematism. Viziunea lui Creangă este homerică, iar opera lui formează „un adevărat ciclu rapsodic ţărănesc". Aşa se explică lipsa sentimentalismului, a descrierilor de natură, faptul că erosul nu depăşeşte nivelul instinctului. Criticul vorbeşte chiar de epicul pur al creaţiei, întrucât „faptele singure aleargă neistovite". Nu e de acord cu ideea de satiră la Creangă (avansată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga), dominant şi chiar exclusiv fiind umorul care înseamnă voie bună, sentiment gratuit. Râsul humuleşteanului nu pedepseşte, „râsul lui e o petrecere pe seama limitelor naturii omeneşti, care sunt în primul rând limite proprii". în micromonografia Calistrat Hogaş criticul susţine, ca şi Tudor Vianu, că autorul Amintirilor dintr-o călătorie e un „amator", nu un primitiv şi un homeric, aşa cum afirmase E. Lovinescu, ci un homerid, un suflet civilizat, un orăşean care mimează rusticitatea. Clasicismul lui Hogaş trimite la Odobescu, chiar ironia lui ar veni din
cărturărism şi erudiţie, opera desfăşurându-se ca un spectacol al autorului, al propriei biografii. Destul de insistent si semnificativ a scris S. despre critici. Ca unul ce aparţinea celei de-a treia generaţii postmaioresciene, a revenit adesea asupra lui Titu Maiorescu în studii strânse mai ales în volumul Clasicii noştri. Ideea autonomiei esteticului relevă „exemplaritatea unui spirit limpede şi disociativ"; mentorul Junimii a stabilit rolul activ al criticii în combaterea mediocrităţii mai ales în perioadele de început şi de tranziţie, actul critic păstrându-şi o funcţie permanentă, însă cu ipostaze adecvate fiecărei epoci. S. polemizează cu aceia care l-au calificat pe Titu Maiorescu doar critic cultural, ignorându-i bunul gust şi obiectivitatea (învederate când se referă la Eminescu şi Caragiale), receptivitatea pentru idealul clasic, dar şi pentru poezia romantică, întrezărirea chiar a unor concepte moderne. Se demonstrează că Maiorescu era adeptul unei estetici mai subtile, pe care, dată fiind vârsta literaturii române, nu a găsit cu cale să o formuleze. în Condiţiunea ideală a poeziei comentatorul descoperă la Maiorescu certe afinităţi cu estetica modernă a lui E. A. Poe, în urma unui minuţios studiu comparat stabilind câteva similitudini aproape surprinzătoare: ideea incompatibilităţii structurale dintre artă şi ştiinţă, izvorul poeziei -filosofia germană, preocuparea pentru sugestivitatea liricii, concizie şi pentru compunerea ei mentală, cultivarea efectelor şi dispreţul faţă de inspiraţie. într-o Schiţă pentru o istorie a criticii româneşti, pornind de la Maiorescu, îl aminteşte pe Gherea, care a instituit la noi critica de analiză şi al cărui determinism a fost continuat de N. Iorga şi G. Ibrăileanu. Prim descendent maiorescian, Mihail Dragomirescu ar fi moştenit de la maestru „scrupulul critic de a desprinde opera scriitorului de orice servitute istorică şi etică" şi a elaborat prima doctrină estetică la noi (Ştiinţa literaturii). A doua vârstă maioresciană a stilului critic românesc o reprezintă E. Lovinescu. Pentru epoca 1920-1940 mentorul „Sburătorului" îi apare lui S. ca principalul factor de progres al literaturii române prin „orientarea către formele literare noi, critica de analiză de cel mai înalt nivel intelectual, prin exemplul fără pereche al stilului", Lovinescu fiind „maestrul criticii dintre cele două războaie". Cu toate că menţionează caracterul restrictiv al conceptului de „literatură nouă" (momentul european depăşise estetica propriu-zis simbolistă), ţine să precizeze că Lovinescu, pe urmele abatelui Bremond, îşi însuşise termenul „inefabil poetic", preluat mai târziu cu insistenţă de G. Călinescu, şi că ideile de bază ale concepţiei sale, sincronismul şi diferenţierea, cu o întemeiere sociologică obiectivă, militau pentru modernizare şi europenism. Lovinescu deschide o cale regală ca exponent al criticii estetice româneşti şi ca părinte al generaţiei de critici interbelici. Despre aceasta S. se pronunţă deseori, realizând, prin caracterizările lui, o memorabilă tipologie artistică, în subsidiar şi caracterologică. Astfel, Perpessicius are un comportament elegant, binevoitor, se menţine rezervat, în afara polemicilor. Specifice îi sunt „linia curbă a frazării" şi „gustul preţiozităţii circumlocute", el reprezintă stilul rococo, fiind „un gentilom"
487 Dicţionarul general al literaturii române
Streinu
al criticii literare. Spre deosebire de Perpessicius, ţinându-se şi el deoparte de polemici, Tudor Vianu e văzut ca un clasic imperturbabil, care „cultiva linearitatea greco-romană" şi „ilustra tipul academic, reabilitându-1", privea lucrurile cu înţelepciune şi superioritate (proprie savantului), cu o distinctă cumpătare şi limpezime a judecăţii, fiind menit să profeseze clasicismul. Tipul opus lui Tudor Vianu e considerat, în multe privinţe, G. Călinescu, temperament dramatic, labil, combatant pentru toate conceptele. S. îi descifrează personalitatea, sprijinită pe puterea contradicţiei şi nu o dată pe sofisme şi paradoxuri. Spre a-i fixa specificul, cu totul ieşit din comun, de o complexitate barocă, îl proiectează metaforic, definindu-1 drept un homo novus, iar prin spiritul ofensiv, însetat să pună stăpânire pe teritorii cât mai vaste, „un Rastignac" al culturii, în fine, prin forţa lui vijelioasă, oscilând între frenezia romantică şi clasicismul senin, ţintind monumentalul, ca „un Gingis-han, un asiat cu nostalgia cruntă a Europei", care visează adesea, compensator, o „Acropole". Un portret sugestiv, chiar dacă nu atât de spectaculos, îi este dedicat şi lui Pompiliu Constantinescu, „un critic analist, prob, neinfluenţat de pasiuni", obiectiv, de o „mare consecvenţă a ideilor". întrucât acesta rămăsese mereu alături de E. Lovinescu pe terenul polemicilor şi în exercitarea actului
critic, e numit „infantele criticii interbelice". Mai puţin şi cu frecvente rezerve a scris S. despre prietenul său Şerban Cioculescu. Totuşi, i-a apreciat spiritul pătrunzător, spumos, de o cuceritoare vervă orală, inteligenţa înrudită cu a lui I. L. Caragiale. Versificaţia modernă (1966; Premiul Uniunii Scriitorilor), „studiu istoric şi teoretic asupra versului liber", lucrare extrem de laborioasă, unică la noi, are ca punct de pornire teza de doctorat a autorului. După ce examinează versul liber european, antecedentele şi originile, trecând în revistă cronologia versului liber francez, exegetul consacră capitole ample versului liber românesc, despre care afirmă că se constituie în secolul al XlX-lea. Primul inovator este Al. Macedonski, singurul care ajunge la definiţia completă a versului liber, iar operă de susţinere teoretică a întreprins Ovid Densusianu. Poeţi verslibrişti români sunt mai ales moderniştii: Arghezi, Bacovia, Adrian Maniu, Blaga, Ion Barbu. în fine, poet el însuşi, S. lasă în volumul, postum, Ritm imanent (1971) o selecţie foarte riguroasă a creaţiei proprii. Lovinescu îl caracteriza drept un tip de poet intelectual, preocupat să producă emoţie artistică printr-un complicat mecanism de condensare a substanţelor în versuri lapidare, aparent enigmatice. De fapt, el anunţa ermetismul, cam odată cu Ion Barbu, influenţat şi de Mallarme şi Valery. Poeziile de după 1950 sunt de esenţă muzicală, fără dificultăţi formale şi cu un mult mai pronunţat caracter livresc, relevând un poet al misterului silvestru şi al vânătorii (Nicolae Manolescu). S. a tradus din Shakespeare, Emerson, Corneille, Balzac, Proust, Gustave Le Bon, Mohammed Dib.
Iubitor al cuvântului, totodată riguros exact, dar şi rar, prevăzut cu un vocabular bogat, în care se învecinează seva rurală cu neologismul conceptual, criticul îşi trage satisfacţia scrisului din dibacele izbutiri filologice. E la d-sa o anumită preţiozitate, totdeauna trează, adică trecută prin filtrul reflecţiei, dar oricum, o căutare, când de cuvinte cu circulaţie restrânsă, când de folosire a lor foarte personală, când din întorsătura sintactică neobişnuită. De altă parte, poetul abătut de la chemarea sa, mai poruncitoare decât i se păruse, violentat, dar neucis, iese la iveală în compensarea metaforică pe care o aduce scrisului său, mai adesea abstract şi teoretizator.
Şerban Cioculescu
Credem că poziţia lui de mijloc derivă dintr-o mare şi directă experienţă a artei şi mai ales din constatarea nesfârşitei ei varietăţi. Criticul de vocaţie, afirmat încă din epoca studenţiei, şi-a dublat această activitate, care avea să-l consacre în istoria literaturii române, cu una de poet ocazional sau de producţie intermitentă, în succesiunea ermetismului mult mai acuzat al lui Ion Barbu, dar şi a poziţiei preţioase, atât de străină de curentele literare moderne. Aceasta nu i-a format cuta „artistică" de speţa exclusivismului în opinii şi a intoleranţei faţă de alte formule artistice. Vladimir Streinu a fost departe de tipul de critic partizan şi subiectivist pe care-l întâlnim încarnat în unele spirite agitate şi querulante de felul lui Camil Petrescu sau Ion Barbu. El căuta valoarea şi arta oriunde, şi o recunoştea numaidecât acolo unde o găsea.
Alexandru George
Streinul
Dicţionarul general al literaturii române 488
SCRIERI: Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, Bucureşti, 1938; Recitind pe clasicii noştri. Ion Creangă, Bucureşti, 1939; Clasicii noştri, Bucureşti, 1943; ed. Bucureşti, 1969; Istoria literaturii române modeme, I (în colaborare cu Serban Cioculescu şi Tudor Vianu), Bucureşti, 1944; ed. 2, Bucureşti, 1971; Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966; ed. îngr. Viorica Florea, postfaţă George Muntean, Bucureşti, 1990; Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1968; Pagini de critică literară, voi. I-II, Bucureşti, 1968, voi. III-V, îngr. George Muntean, Bucureşti, 1974-1977; Ion Creangă, Bucureşti, 1971; Ritm imanent, Bucureşti, 1971; Studii de literatură universală, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1973; Eminescu. Arghezi, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1976; Poezii, îngr. şi introd. George Muntean, Bucureşti, 1982; Poezie şi poeţi români, îngr. şi postfaţă George Muntean, Bucureşti, 1983; Eminescu, îngr. şi pref. Mihai Drăgan, Iaşi, 1989. Antologii, ediţii: Literatura română contemporană, Bucureşti, 1943; Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1944-1947. Traduceri: Gustave Le Bon, Psihologia popoarelor, Bucureşti, [1921]; Ralph Emerson, Destinul, Bucureşti, [1921] (în colaborare cu V. Constantinescu); Charles Richet, Omul stupid, Bucureşti, [1922]; Corneille, Horaţiu, Bucureşti, [1943]; Mohammed Dib, La cafenea, Bucureşti, 1956; Honore de Balzac, Teatru, Bucureşti, 1964; William Shakespeare, The Tragedy of Hamlet, Prince of Denmark - Tragedia lui Hamlet, prinţ de Danemarca, ed. bilingvă, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1965; ed. Târgovişte, 1999; Marcel Proust, în căutarea timpului pierdut, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1968; ed. Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont III, 429-430; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932, 251-253', Biberi, Etudes, 162-164; Lovinescu, Ist. lit rom. cont 66-67, 172; Cioculescu, Apecte, 611-614; Constantinescu, Scrieri, III, 455-459; Şuluţiu, Scriitori,
379-385; Călinescu, Ist lit (1941), 816-817, Ist. lit (1982), 901-902; Lovinescu, Maiorescu post., passim; Perpessicius, Opere, XI, 71-87; Regman, Cărţi, 94-99,264-269; Baconsky, Marginalii, 78-87; Ion Biberi, Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1968, 63-71; Piru, Panorama, 506-508; Cesereanu, Ipostaze, 101-115; Râpeanu, Interferenţe, 229-235; Cristea, Interpretări, 24-31; Manolescu, Poezia, 56-61, 199-207; Piru, Varia, I, 271-273,478-480, II, 411-414; Rotaru, O ist, II, 750- 757; Stănescu, Poeţi, 151-154; Zaciu, Colaje, 41-45; Dinu Pillat, „Studii de literatură universală", RITL, 1973,3; Bucur, Istoriografia, 547-551; Drăgan, Reacţii, 157-161; George, Sfârşitul, I, 251-256; Grigurcu, Idei, 27-36; Raicu, Structuri, 126-131; Săndulescu, Citind, 197-201; Tomuş, Răsfrângeri, 175-180; Felea, Secţiuni, 24-29; Niţescu, Repere, 16-20; Piru, Reflexe, 251-255; Barbu, O ist, 209-211; Serban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1975, 145-148, 192-201; Crohmălniceanu, Literatura, III, 203-216; Negoiţescu, Engrame, 14-17; Oprea, Incidenţe, 34-40; Ungheanu, Arhipelag, 321-331; Cioculescu, Itinerar, II, 382-388, III, 249-253, IV, 391-402; Balotă, Arte, 291-295; Mihăilescu, Conceptul, I, 404-411; Regman, Colocvial, 42-50; Serafim Duicu, Vladimir Streinu, Craiova, 1977; Martin, Identificări, 189-191; Valea, Oameni, 137-145; Dimisianu, Opinii, 184-188; Raicu, Practica scrisului, 208-212; Grigurcu, Poeţi, 251-256; Dimitriu, Singurătatea, 98-102; Lit. rom. cont., 1,102-107; Piru, Ist. lit, 476-477; Carianopol, Scriitori, II, 50-61; Grigurcu, între critici, 95-102; Vladimir Streinu interpretat de..., îngr. şi introd. Emil Vasilescu, Bucureşti, 1984; Mareea, Atitudini, 202-209; Sorescu, Uşor cu pianul, 356-360; Vasile, Conceptul, 268-269; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 313-316; Octavian Blaga, „Eminescu", F, 1990,1; Edgar Papu, Vladimir Streinu, R, 1990, 7; Al. Săndulescu, Vladimir Streinu, JL, 1990, 29; Cornelia Ştefănescu, Cei patru „nu", JL, 1990, 29; Dimisianu, Repere, 107-127; Negoiţescu, Ist. lit., 1,193-194; Ştefan Aug. Doinaş, Vladimir Streinu - un aristrocrat al spiritului, JL, 1992, 15-18; Ovidiu
Constantinescu, Album de familie, JL, 1992,15-18; Barbu Cioculescu, O prezenţă aulică, JL, 1992,15-18; Aurel Martin, în algebra adevărului final, JL, 1992,15-18; Al. Săndulescu, Vladimir Streinu - 90, RL, 1992,18; Mihail Crama, Chenar pentru Vladimir Streinu, VR, 1992, 6-7; Rememorări: Vladimir Streinu, RITL, 1993, 1-2 (semnează Cornel Regman, Al. Săndulescu, Cornelia Ştefănescu, Barbu Cioculescu); Lovinescu, Unde scurte, III, 161-164; Barbu Cioculescu, Vladimir Streinu în albumul timpului, RL, 1997, 20; Regman, Dinspre Cercul Literar, 211-220; Vasile Fălcescu, Teiu, cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu, pref. Andrei Stănoiu, Piteşti, 1998; Al. Săndulescu, Constelaţii literare, Bucureşti, 1998,307-319; Dicţ esenţial, 805-807; Micu, Ist lit, 320-321; Manolescu, Lista, III, 32-35; Popa, Ist lit, II, 1 090-1 091; Centenar Vladimir Streinu, RL, 2002,20 (semnează Nicolae Manolescu, Barbu Cioculescu, Mihai Zamfir, Cornelia Ştefănescu, Gabriela Ursachi); Al. Săndulescu, Vladimir Streinu, ALA, 2002, 616, 617; Centenar Vladimir Streinu, CC, 2002, 5-7 (semnează Eugen Simion, Călin Căliman, Pavel Chihaia, Dan Grigorescu, Al. Săndulescu, Iordan Datcu, Barbu Cioculescu, Cornelia Ştefănescu, Cristina Balinte); Emil Vasilescu, Vladimir Streinu, Târgovişte, 2002; Ştefan Aug. Doinaş, Evocări, Bucureşti, 2003,132-137.	Al.	S.
STREINUL, Mircea (2.1.1910, Cuciurul Mare-Cernăuţi -17.IV.1945, Bucureşti), poet, prozator, traducător şi eseist. Este fiul Olimpiei (n. Şandru) şi al lui Gavril Streinul, preot. Urmează şcoala primară la Cuciurul Mare (1919-1922), Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi (1922-1928) şi tot aici Facultatea de Teologie (1928-1932). A funcţionat ca ziarist, director de librărie (1933), referent de presă (1939-1940), cenzor la Direcţia Presei din Ministerul Propagandei. După ce, elev fiind, scosese, alături de alţi colegi, „Ecoul tinerimii", „Caietul celor patru" şi „Speranţa", e prezent cu proză în „Junimea literară" din 1929. La începutul anilor '30 devine animatorul grupării Iconar, al editurii şi mai târziu al revistei omonime (1935-1938), toate fiind forme de promovare a tinerei literaturi bucovinene. Este, din 1938, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. La „Glasul Bucovinei" e prim-re-dactor, iar la „Argonaut", „Fişier", „Buna Vestire", „Suceava" face parte din redacţii. Primul volum de poeme, Carte de iconar, îi apare în 1933, urmat de Itinerar cu anexe în vis (1934), Divertisment (1935), Tarot sau Călătoria omului (1935), Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi (1936), Comentarii lirice la „Poeme într-un vers" de Ion Pillat (1936). Mai colaborează la „Capricorn", „Azi", „Frize", „Gândirea", „Universul literar", „Curentul magazin", „Meşterul Manole", „Bucovina", „Bucovina literară", „Revista Fundaţiilor Regale", „Vremea", „însemnări sociologice", „Orion", „Viaţa Bucovinei", „Răboj" ş.a. în 1934 i s-a acordat Premiul Societăţii Scriitorilor Români.
S. a publicat, într-un timp scurt şi frământat, peste douăzeci de volume. Existenţa sa şi viziunea asupra scrisului îl apropie, prin trăirea acută şi violentă a unei crize de identitate, de scriitorii vienezi de la sfârşitul secolului al XlX-lea, dar şi de grupul trăiriştilor. Sentimentul de insecuritate şi timiditatea în plan social s-au transformat în opusul lor, generând dorinţa de restaurare vehementă a sinelui prin radicalizarea individualismului. Cauzele sunt de ordin biografic (moartea prematură a
489 Dicţionarul general al literaturii române
Streinul
tatălui), dar şi istoric, recenta provincie românească Bucovina, care se considera păstrătoare a valorilor româneşti nealterate şi deţinătoare a unei culturi cizelate de contactul cu civilizaţia austriacă, simţindu-se încă în inferioritate etnică şi margi-nalizată în plan politic de centrul „vinovat" de aderenţa la europenism. Tentaţia modernităţii şi refuzul literaturii de factură tradiţionalistă, asociate conştiinţei eşecului şi' neputinţei, generează la S. o devoratoare ură de sine care se manifestă şi în „experimentele" poetice, şi în tematica prozei sale. Risipite în presă, articolele critice şi de opinie exprimă nevoia unei estetici proprii locului şi momentului istoric, care, nerevendicându-se explicit de la nici una din direcţiile ideologice interbelice, continuă într-o oarecare măsură gândirismul. De factură expresionistă, „goticul moldovenesc", cum a fost definit specificul literaturii iconariste, îşi căuta sursele în romantismul german şi în fenomenul Sturm und Drang-ulm, S. mizând pe capacitatea provinciei, concept aproape filosofic, de a resuscita energiile creatoare şi de a fixa destinul neamului pe un făgaş istoric, creator. In viziunea lui, poezia este altceva decât literatura, pe care o caracterizează prin artificialitatea şi estetismul unei conştiinţe căzute, pe când poezia e un mod de existenţă, o etică a participării la cosmic şi la universalele divine. Perspectiva mistică face din sacrificiu o cale de cunoaştere şi din poezie soluţia identificării cu obiectul liric care este divinitatea. Goticul moldovenesc ar concentra asumarea existenţei în proximitatea morţii, vitalismul orgiastic, refuzul esteticii de pe o poziţie etic-creştină, în fine, exerciţiul autoflagelator. De aici decurge o bună parte din specificul paginilor lirice şi epice ale lui S. Versurile experimentează diferite formule, autorul lor evoluând de la tematica gândiristă către o lirică mistică şi de la stihul în mod deliberat neîngrijit, în afara canoanelor, la proza lirică. Reuşitele certe, fragmentare, se găsesc, totuşi, nu atât în direcţia grotescului, a prozaicului, ci a diafanului şi inefabilului. Epica, dominantă după 1938 şi mai valoroasă decât poezia, este, într-un fel de existenţialism fără artă, răsfrângerea puţin transfigurată a unui eu profund, inaccesibil nici lui însuşi, revărsându-se neastâmpărat peste orice intenţie artistică, pentru că arta e resimţită dacă nu ca o cenzură propriu-zisă, măcar asemenea unei capcane burghez-mistificatoare în faţa transcendenţei şi a originarului. Alternând reportajul, confesiunea şi ficţiunea, romanele şi povestirile lui S., prolixe, rar preocupate de construcţie, dezvăluie vocaţia tumultului interior care se transferă în conflicte insolubile, în puternice nelinişti ce stârnesc viziuni halucinante, cât şi privirea atentă, cu decupaje veriste dintr-o realitate concret istorică. Deşi inspirate, în general, din lumea satului, aceste proze par să fie mai degrabă vehicule pentru câteva obsesii tematice, precum copilul, femeia, regresiunea în primar sau revelaţia mistică, ceea ce nu le transformă în monografii ale spaţiului bucovinean, ci în consecinţa expresionistă a unei stări de spirit. Chiar şi cel mai reuşit roman, Ion Aluion (1938; Premiul „Ioan Al. Brătescu-Voineşti" al Ministerului Educaţiei Naţionale), ce ar fi permis o dezvoltare realistă, pare să prevestească literatura care cultivă absurdul şi existenţialismul. Există un duh al satului, o demonie a eroilor, o
Desen de Margareta Sterian
atmosferă halucinantă care metamorfozează continuu peisajele şi fiinţele şi care transformă posibila monografie a satului bucovinean într-una a sufletelor posedate, tulburate de spectrul misterios al lunii, de taina feminităţii şi de mirajul morţii. Apologet al morţii - era celebră în epocă o poezie a sa intitulată Cu moartea la un pahar de vin -, mordant, grav, febril, tenebrosul scriitor bucovinean, instituind cultul jertfei şi aflat în căutarea experienţei originare, poate fi asemuit marilor damnaţi ai lumii şi, cum spune Constantin Ciopraga, marilor nefericiţi.
Dacă nu şi-ar fi umbrit prestigiul cu simpatizarea legionară,, destinul tragic al lui Mircea Streinul frânt prea repede, autorul unei opere impresionante până la numai 35 de ani câţi i-a hărăzit soarta, o mare speranţă a literaturii interbelice, ar fi putut fi ridicat el însuşi de posteritate la rangul unei legende tragice. Foarte adesea coalizările politice fac scriitorilor cele mai penibile feste. Dar trebuie să spun încă o dată răspicat [...] că nu este afectată întreaga operă a lui Mircea Streinul: zona tumorii politice este mult mai restrânsă decât se crede. Cel mai îndepărtat de o asemenea contaminare este tulburătorul roman Ion Aluion, al cărui conflict tragic va persista multă vreme în memoria cititorului.
Ion Simuţ
Strigătură
Dicţionarul general al literaturii române 490
SCRIERI: Carte ie iconar, Cernăuţi, 1933; Itinerar cu anexe în vis. Cartea pământului, Cernăuţi, 1934; Divertisment, cu gravuri de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1935; Tarot sau Călătoria omului, cu gravuri de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1935; Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi, cu gravuri de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1936; Comentarii lirice la „Poeme într-un vers" de Ion Pillat, cu gravuri de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1936; Aventura domnişoarei Zenobia Magheru, Bucureşti, 1938; Corbul de aur, cu o gravură de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1938; Ion Aluion, Cernăuţi, [1938]; ed. (Semnul negru), Bucureşti, 1941; ed. îngr. şi pref. Ion Simuţ, Oradea, 1995; Opera lirică. 1929-1939, Cernăuţi, 1939; Viaţa în pădure, Bucureşti, 1939; Guzli sau Tsu-Tsui, Bucureşti, [1940]; Drama Casei Timoteu, Bucureşti, 1940; ed. îngr. şi pref. Mircea A. Diaconu, Iaşi, 2001; Lupul din Ţara Huţulilor, Bucureşti, 1941; ed. îngr. şi postfaţă Liviu Papuc, Rădăuţi-Chişinău, 1995; Istoria literaturii române (în colaborare cu C. Dan Pantazescu), Bucureşti, 1941; Oameni de noapte, Bucureşti, 1942; Prăvălia diavolului, I-II, Bucureşti, 1942; Soarele răsare noaptea, Bucureşti, 1943; ed. pref. George Muntean, Bucureşti, 1995; Băieţi de fată, Bucureşti, 1944. Antologii: Poeţi tineri bucovineni, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938. Traduceri: Georg Trakl, Cele patru poeme în proză ale lui ..., cu un semn de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1939; Rudolf Brunngraber, Războiul opiului, Bucureşti, 1941; [Fraţii Grimm], Trei poveşti, Bucureşti, 1941; Carlo Colodi, Pinocchio, Bucureşti, 1941 (în colaborare cu Ştefan Georgescu); Richard Llewellyn, Casa din vale, I-II, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Vasile Horai); Robert Graves, Eu, Claudius, zeu..., Bucureşti, 1943 (în colaborare cu Dragoş Luţa); Karl Alois Schenzinger, Metal, Bucureşti, 1943; Rudyard Kipling, Se lasă noaptea, Bucureşti, 1943 (în colaborare cu Al. Olaru şi Vlad Muşatescu); A. J. Cronin, Doamna cu garoafe, Bucureşti, 1943 (în colaborare cu Vlad Muşatescu); Luigi Pirandello, Deseară se improvizează, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Liviu Rusu, Elementul morţii în poezia lui Mircea Streinul, „Glasul Bucovinei", 1935,4 477; G. Călinescu, Cronica literară, ALA, 1935,745,1936,789; Perpesicius, Opere, VIII, 70-84,153-157, IX, 195-204, X, 164-167; Vasile Posteuca, Romanul bucovinean, CL, 1940,2; Miron Radu Paraschivescu, O carte excepţională: „Drama Casei Timoteu", TIL, 1941,1476; Pompiliu Constantinescu, [Mircea Streinul], VRA, 1941, 609, 610; Aurel Fediuc, „Lupul din Ţara Huţulilor", TIL, 1941,1524; Călinescu, Ist. lit. (1941), 822-823, Ist. lit. (1982), 906-907; Aurel Marin, „Prăvăia diavolului", GT, 1943, 2, 4, 5; Nicolae Roşu, „Soarele răsare noaptea", G, 1943, 9; Crohmălniceanu, Literatura, II, 181-182; Micu, „Gândirea", 639; Piru, Ist. Iii, 433-434; Arşavir Acterian, Mircea Streinul, CRC, 1990,7; Ion Simuţ, „Iconarul" Mircea Streinul, JL, 1990,28; Ierunca, Româneşte, 220-222; Nicolae Havriliuc, „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi", CNT, 1993, 50; Mircea A. Diaconu, Mircea Streinul - reperele unei poetici moderne, RL, 1994, 5; Aurel Petrescu, Mircea Streinul, VR, 1994,11-12; Nicolae Havriliuc, Mircea Streinul, CNT, 1995,9,10; Z. Omea, Mircea Streinul romancier, RL, 1995, 28; Mircea A. Diaconu, Revista „Iconar" şi mişcarea literară interbelică, „Analele Bucovinei", 1995, 2; Mircea Streinul şi contemporanii săi (anchetă realizată de Mircea A. Diaconu; participă Mihai Cazacu, Leon Ţopa, E. Ar. Zaharia, Vladimir Trebici), JL, 1995,13-16; Pericle Martinescu, Destinul dramatic al lui Mircea Streinul, JL, 1995, 13-16; Nicolae Scurtu, Contribuţii documentare la cunoaşterea vieţii şi operei unui scriitor bucovinean, JL, 1995,13-16; Vlaicu Bârna, Un „iconar" mordant şi ironic, JL, 1995,13-16; Cornelia Ştefănescu, Blestemul neamului Timoteu, JL, 1995, 13-16; Iulian Vesper, Portret în gri, „Arc", 1996, 1-2; Constantin Dram, Cui i-e frică de Mircea Streinul?, CL, 1996, 10; Rachieru, Poeţi Bucovina, 421-429; Mircea A. Diaconu, Instantanee
critice, Iaşi, 1998,121-136,141-144; Mircea A. Diaconu, Mircea Streinul Viaţa şi opera, pref. Constantin Ciopraga, Rădăuţi, 1998; Gheorghe Grigurcu, Revolta autorului împotriva operei, RL, 1998, 20; Mircea A. Diaconu, Mişcarea „Iconar". Literatură şi politică în Bucovina anilor '30 Iaşi, 1999, passim; Dicţ. esenţial, 807-809.	M.A.D.
STRIGĂTURĂ, specie a liricii folclorice care însoţeşte jocurile populare, unele petreceri săteşti sau familiale (nunta, cumetria), precum şi anumite forme de teatru popular, având o structură concisă, cel mai adesea de catren. Rostită, de obicei, în tactul muzicii, s. prezintă un ritm specific de emitere, menit să întărească acompaniamentul instrumental. Termenului consacrat îi corespund, în diferite zone etnofolclorice ale ţării, numeroase alte denumiri: chiotitură, chiuitum, ciot, descântec, iuitură, horire, strigare, ţipăturâ, ţipuriturâ. în unele zone, cum ar fi Bihorul, Ţara Oaşului, Bucovina, s. se cântă pe o melodie monotonă, arhaică. Clasificarea se face în funcţie de conţinutul afectiv, de cadrul ocazional în care este spusă şi de funcţionalitate. După conţinutul afectiv, există două mari categorii: s. cu caracter liric-sentimental şi s. satirică. Prima constituie, în genere, punctul de plecare al multor cântece şi cuprinde confesiuni de dragoste, de o discreţie deosebită. Dimpotrivă, în cea satirică tonalitatea este incisivă, uneori sarcastică, tematica acestui tip fiind axată pe caracterizarea ironică a celor care se abat de la normele de comportare ale colectivităţii, vizând lenea, zgârcenia, lăcomia, căsătoria din interes şi alte tare. După cadrul ocazional în care se produce, s. se grupează astfel: la joc, la nuntă, la ospăţ, la şezători, la drum ş.a. Se impune aici o demarcaţie între s. la joc, care este aproape exclusiv apanajul bărbaţilor, şi cea de nuntă, rostită în mare parte de femei. Funcţionalitatea acestei specii folclorice determină o compartimentare în s.-comandă de joc, care are scopul de a ordona şi armoniza mişcările dansatorilor, şi S. de atmosferă, destinată să creeze şi să întreţină veselia petrecerilor populare. Răspândită pe întreg teritoriul carpato-dunărean, specia apare, cu totul sporadic, şi la istroromâni, în timp ce la aromâni şi meglenoromâni nu este semnalată. Ariile de mare intensitate a prezenţei acesteia (Maramureşul, Munţii Apuseni, Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Bucovina) coincid, în general, cu acelea în care muzica de joc conservă forme arhaice. Aici melodiile jocurilor populare, executate adesea numai la fluier, se cereau întărite de s. Atestată documentar de Samuil Micu în 1780, apoi de Dimitrie Ţichindeal în 1802, specia are o vechime mult mai mare. Prima culegere este realizată în 1838 de Nicolae Pauleti, trimisă în 1839 lui G. Bariţiu spre a fi tipărită în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", dar editată postum. Ea cuprinde peste trei sute de cântece şi S. culese dintr-un singur sat, Roşia de Secaş. Vasile Alecsandri nu acordă importanţă speciei, considerând-o aceeaşi cu cântecul de joc. Denumirea „hore", pe care el o încetăţeneşte în literatura de specialitate, va crea unele confuzii. începând cu colecţia lui Jan Urban Jarmk şi Andrei Bârseanu, publicată în 1885, în care sunt cuprinse peste o mie de texte lirice, S. va intra din ce în ce mai mult în sfera de interes a culegătorilor de folclor. Necesitatea comunicării
491 Dicţionarul general al literaturii române
Strihan
concise, aproape aforistice, a unor observaţii determină dezvoltarea unor modalităţi specifice de exprimare. Enunţul direct este destul de rar: „Te cunoşti lele pe frunte / C-ai pus rumenele multe". Se foloseşte mai mult exprimarea aluzivă, falsul monolog („Hora, polca pot juca, / Dar cămăşi nu pot spăla"), precum şi pseudodialogul („Mândro cu nasul pe sus, / Poale la cămaşă nu-s. / - Ba le am, dar nu le-am pus, / Că-s la harnica pe fus"). Un procedeu compoziţional, specific şi altor creaţii folclorice scurte, este repetiţia. Ea susţine osatura, căreia îi întregeşte imaginea poetică, ajutând-o să se constituie autonom. Repetiţia este absolut necesară pentru a întreţine ritmul alert, vivace. Respectând o caracteristică a liricii folclorice în general, s. are o structură internă construită pe baza paralelismelor. Sunt utilizate frecvent paralelismele de sinonimie, de gradaţie, de enumeraţie şi, mai ales, paralelismul contrastant. Contrastul poate fi aparent, pentru a sublinia o trăsătură caracterologică („Fata muicăi cea bărbată / Cu cânepa nelucrată / Cu casa nescuturată"), sau poate fi real, reliefând o satiră socială („Are hâda şese boi / Mândra n-are nice doi"). Mai puţin întâlnite, epitetele contribuie la marcarea puternică a satirei, ducând-o, în unele portretizări, până la sarcasm. Apar, de asemenea, false epitete laudative, menite să evidenţieze contrastul dintre aparenţă şi realitate. Comparată adesea cu epigrama, s. are aceeaşi formă concisă, redusă la câteva versuri, dar este lipsită de poantă, de efectul final de surpriză, specific speciei culte. Nu rareori cântecul şi s. s-au influenţat reciproc, ajungându-se ca unele s. să se cânte, iar fragmente de cântece să se strige la joc. Enunţul cu caracter liric-sentimental, spre exemplu, se apropie atât de mult de cântec, încât numai comprimarea materialului liric şi modalitatea de a fi rostite contribuie la diferenţierea celor două specii. La fel de labile sunt şi graniţele dintre S. satirică şi cântecul satiric. Acesta din urmă porneşte adesea de la s., dar dă amploare temei, reuşind să realizeze o accentuare, o îngroşare a ironiei. Deşi este mult mai spontană decât cântecul propriu-zis, S. prezintă o anumită stereotipie formală şi de conţinut. Improvizaţia intervine, ca şi în cazul altor specii folclorice, doar pe linia îmbogăţirii unor texte elaborate anterior. Prin realismul observaţiei morale şi vigoarea imaginilor poetice, prin valoarea ei etică, s. se înscrie printre speciile importante, precis conturate, ale creaţiei populare.
Surse: Nicolae Pauleti, Cântări şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi ficiorii jucând, îngr. şi introd. Ion Muşlea, Bucureşti, 1962; Jan Urban Jarrrik, Andrei Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, I—II, Bucureşti, 1885; ed. îngr. şi introd. Adrian Fochi, Bucureşti, 1968, 333-371, 447-480; S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1890,614-696; I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1893; ed. îngr. Maria Croicu, introd. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1970,165-209; Gr. G. Tocilescu, Materialurifolkloristice, Bucureşti, 1900,1, partea 1,415-503, partea II, 881-1055,1363-1455; Tit Bud, Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1908,45-64; Florian Cristescu, în mijlocul horelor. Chiuituri sau strigăte la horă adunate dinjud. Teleorman, Craiova, 1910,7-63; S. FI. Marian, Hore şi chiuituri din Bucovina, Bucureşti, 1910, 30-174; Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915, 91-227; Ion
Pop-Reteganul, 1000 doine, strigături şi chiuituri ce se obişnuiesc la jocurile şi petrecerile noastre poporale, ed. 4, Braşov, 1923; Ion Bârlea, Balade, colinde şi bocete din Maramureş, Bucureşti, 1924; Ion Bârlea, Literatură populară din Maramureş, II, îngr. Iordan Datcu, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1968, 259-332; G. F. Ciauşanu, G. Fira, C. M. Popescu, Culegere de folclor din judeţul Vâlcea şi împrejurimi, Bucureşti, 1928, 109-125; Horia Teculescu, Pe Murăş şi pe Tâmave. Doine şi strigături, Sighişoara, 1929,151-206; Andrei Grobei, Vladimir Diaconiţa-Poiana, 1070 chiuituri ale Chioarului, Şomcuta Mare, 1931; Vasile Gh. Costin, Strigături şi poezii originale, Bucureşti, 1936,3-70; M. C. Serghi, Nunta la ţară, Iaşi, 1937; Ion Marcu Munteanu, Strigături populare din toată ţara românească, Bucureşti, 1938; Const. Brăiloiu, Nuntă în Someş, Bucureşti, 1941,5-17; Gheorghe Cernea, Strigături de joc din judeţul Sibiu, Sibiu, 1941; Strigături, îngr. pref. C. Ciuchindel, Bucureşti, 1958; Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană română, II, introd. Ion Muşlea, Bucureşti, 1966,111-147; Ion Iliescu, Petru Baciu, Chiuiţi pogan, flăcăi. Chiuituri din Orăştie, Bucureşti, 1967; Flori de câmp, îngr. Ion Mărgineanu, Arad, 1969,173-248; Folclor din Moldova, Bucureşti, 1969, voi. 1,65-73,154-179,364-381, voi. II, 263-396,626-647; IoanMeiţoiu, Spectacolul nunţilor. Monografie folclorică, Bucureşti, 1969, 454-456, 495-497, passim; Virgil Medan, 1000 chiuituri de pe Someş, Cluj, 1969; Dumitru Pop, Folcloristica Maramureşului, Bucureşti, 1970, 197-225, 239-319; I. H. Ciubotaru, Silvia Ionescu, Vânătorii. Monografie folclorică, Iaşi, 1971, 83-90, 235-252; Strigături din Hunedoara, îngr. Clemente Constandin şi Aurelian Sârbu, Deva, 1972; Vasile Oarcea, Poezii populare din Ţara Zarandului, Bucureşti, 1972, 212-512; Alexiu Viciu, Flori de câmp. Doine, strigături, bocete, balade, îngr. şi introd. Romulus Todoran şi Ion Taloş, Cluj-Napoca, 1976, 80-180; Proverbe, zicători, ghicitori şi strigături, îngr. Mihail M. Robea, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Tache Papahagi, Poezia lirică populară, Bucureşti, 1967, 271-308; Monica Brătulescu, Contribuţie la cercetarea creaţiei noi de strigături, REF, 1961,1-2; Ovidiu Papadima, Literatura populară română, Bucureşti, 1968,142-197; Gheorghe Pavelescu, Aria satirică a strigăturii în folclorul din sudul Transilvaniei, LL, 1969; Ist. lit., I
(1970), 155-163; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976,351-352; Dicţ. lit. 1900, 819-820.	I.H.C.
STRIHAN, Andrei (13.V.1924, Roman), teatrolog. Este fiul Netei şi al lui Isac Strih, contabil. Face şcoala primară şi o parte din ciclul secundar la Liceul Comercial din Roman, conti-nuându-şi învăţătura la Liceul „Cultura" din Bucureşti, absolvit în 1944. Urmează cursurile Academiei de Ştiinţe Economice, Financiare din Bucureşti, încheiate în 1947. îşi susţine doctoratul în filosofie, specialitatea estetică, la Universitatea din Bucureşti, cu teza Contribuţii la studiul problemei comicului
(1964). Este profesor de estetică la Institutul de Teatru şi Film „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1950-1976), cronicar teatral la revista „Contemporanul" (1964-1976), colaborator la Radio-Televiziunea Română (1964-1977), coautor la Dicţionar de estetică generală (1972) şi la Istoria teatrului în România (volumul
III,	1973). în 1977 emigrează în Israel. Până în 1992 predă teoria teatrului la Facultatea de Arte a Universităţii din Tel Aviv. Devine cronicar teatral la revista „Minimum" şi la cotidianul „Ultima oră". Publică numeroase studii de teorie şi istorie a teatrului în periodice de specialitate din Israel, Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania, Brazilia, Chile, România. Este
Strihan
Dicţionarul general al literaturii române 492
membru al Uniunii Asociaţiilor de Scriitori din Israel, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, membru al Uniunii Ziariştilor din Israel. în 2003 Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română i-a acordat, pentru activitatea de critic teatral, Premiul „Mihail Sebastian".
în prima sa carte, O aventură estetică cu Teodor Mazilu, apărută în 1972, S. dialoghează, consistent, cu autorul Somnoroasei aventuri. Sunt abordate teme precum teatrul de idei, comedia satirică, personajul comic, comicul şi tragicul, „teatrul comod şi metafizica", „teatrul violenţei şi violenţa în teatru", text şi spectacol, teatrul şi publicul. Discuţia se încheie cu afirmarea convingerii că, în ciuda unor prognosticări pesimiste, teatrul va dăinui atât timp cât va exista specia umană. A doua carte, Contururi scenice (1975), reuneşte cronici teatrale, menite să demonstreze „legea unităţii spectacolului". Textul dramatic şi spectacolul - crede S. - sunt interesate nu doar de „o convieţuire suverană", ci şi de „o intercondiţionare şi integrare reciproc avantajoasă". Concepţia potrivit căreia teatrul „înseamnă numai sau în primul rând literatură dramatică", ca şi aceea, opusă, ce reduce teatrul la „translarea mecanică a textului în spectacol" sunt respinse. Un spectacol îşi atinge scopul în măsura în care face cât mai plauzibile sensurile textului, iar dramaturgul cu vocaţie îşi adaptează instinctiv textul exigenţelor reprezentării scenice. Privitor la critica teatrală, S. subliniază că un comentariu trebuie să fie cât mai puţin împovărat de subiectivism, de arbitrar, spre a putea releva cât mai plauzibil „universul valoric propus de regizor". Actul critic vrednic de interes nu poate fi decât „precumpănitor ştiinţific", obiectiv, excluzând „poziţia favorizantă fie faţă de text, fie faţă de alte componente ale spectacolului". în concordanţă cu aceste principii sunt analizate spectacole atât cu piese româneşti, contemporane şi clasice, aparţinând lui Titus Popovici, Paul Everac, Horia Lovinescu, D. R. Popescu, Paul Anghel, Aurel Baranga, Teodor Mazilu ori lui I. L. Caragiale, Lucian Blaga ş.a., cât şi cu piese de Eugen Ionescu, Friedrich Diirrenmatt, A. P. Cehov, A. N. Ostrovski, Bertolt Brecht, Luigi Pirandello, Arthur Miller ş.a. Cronici ale unor spectacole, integrate însă unui mult mai larg evantai de „radiografii estetice", include şi volumul Siluete (1999), unde se comentează versiuni scenice ale unor piese, româneşti şi străine, reprezentate fie în România, fie în Israel. Primei categorii îi aparţin montările privind trei dramaturgi din tot atâtea generaţii şi epoci: Cehov, Eugen Ionescu şi Teodor Mazilu. Piesele, văzute la luminile rampei, sunt interpretate din perspectiva unei judecăţi globale asupra fiecărui autor. Bunăoară, comicul dramaturgiei cehoviene - afirmă criticul -emană din două surse: atitudinea autorului faţă de personaje şi răsturnarea dramaticului. „O comedie autentică, serioasă, e în fapt o dramă răsturnată", aserţiune demonstrată în cronicile la Unchiul Vania şi Trei surori. Consacrându-i lui Teodor Mazilu şi un medalion omagial postum, exegetul relevă că, în teatrul său, „aproape fiecare replică se transformă miraculos, luând forma tainică a aforismului". Când consemnează momente ale vieţii teatrale din Israel, cronicarul analizează calitatea spectacolelor (în limba ţării şi în româneşte) cu piese ale unor
dramaturgi evrei, cât şi ale unor autori de renume din literatura română şi universală. Cartea cuprinde, de asemenea, microsinteze istorice şi microeseuri teoretice, în limbile română, engleză şi franceză, cum sunt Gânduri despre teatru, Comic şi tragic, The Dialectic ofOccurences in Comedy, Detaliul în opera de artă, Referiri la comedie în „Poetica" lui Aristotel, Le Theâtre Yiddish en Israel, Poezia lui Solo Har Herescu, medalioane, interviuri. în Israel S. a tipărit, în 1979, un studiu de amploare intitulat Le Pouvoir du comique. Altă lucrare, Leone De' Sommi, precursor al regiei modeme (2001), are în atenţie un regizor evreu italian din secolul al XVI-lea.
SCRIERI: O aventură estetică cu Teodor Mazilu, Bucureşti, 1972; Contururi scenice, Bucureşti, 1975; Le Pouvoir du comique, Tel Aviv, 1979; Siluete, îngr. Ileana Cudalb, Bucureşti, 1999; Leone De' Sommi, precursor al regiei modeme, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1997, 555-561; Scriitori israelieni de limba română - Israel Writers of Romanian Language, îngr. George Bălăiţă, Bucureşti, 1998,491-514.	D. Mc.
STRIHAN, Petre (pseudonim al lui Petre Constantinescu; 27.V.1899, Mizil - 25.VII.1990, Bucureşti), poet. Este fiul Stelianei (n. Atanasiu) şi al lui Ioan Constantinescu, avocat. Urmează şcoala primară în oraşul natal, cursul secundar la Ploieşti şi Buzău, iar studiile universitare la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde în 1921 îşi susţine licenţa, iar în 1927 doctoratul în drept. A profesat avocatura şi a fost, concomitent, asistent (1928-1938), conferenţiar (1938-1942), profesor (1942-1947) la Catedra de drept constituţional şi administrativ de la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale. înalt demnitar sub guvernarea antonesciană, e suspendat din barou în 1945. După 1948 va fi contabil la Şantierul TCH-Titu, profesor la Cooperativa „Prestarea", controlor de bilete la Grădina Zoologică, muncitor necalificat la Uzinele Chimice Române, arhivar şi manipulant la Cooperativa „Soarele", iar din 1964 documentarist, apoi, din 1968 până în 1970, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga". A debutat în 1921 la „Viaţa studenţească", iar din 1922 semnează versuri în „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic" (aici şi cu traduceri din Heine), „Universul literar", „Convorbiri literare", „Viaţa literară", „Slove", „Clipa", „Radical", „Ţara de Jos", „unu" ş.a., după al doilea război mondial fiind prezent în „Tânărul scriitor" (unde foloseşte şi pseudonimul Radu Condrea), „Luceafărul", „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească" şi între 1973 şi 1979 la „Almanahul literar" al Uniunii Scriitorilor. Primul volum de versuri, Penumbre, îi apare în 1929. începând din toamna anului 1922 a frecventat, vreme de şapte ani, cenaclul Sburătorul, condus de E. Lovinescu. După 1950 face parte din cenaclurile „G. Călinescu", pe care îl şi conduce, şi „Titu Maiorescu". Este autorul unor studii de istorie a dreptului, câteva incluse în volume colective (Istoria dreptului românesc, 1980, ş.a.), altele fiind elaborate împreună cu Valentin Al. Georgescu (Judecata domnească, 1979, ş.a.).
493 Dicţionarul general al literaturii române
Strochi
Dacă Zoe Dumitrescu-Buşulenga vede în S. o reîntrupare, în timpul nostru, a poetului medieval, a trubadurului, din perspectiva istoriei lirismului autohton, poezia lui apare ca prelungire, în expresie modernizată, a „micului romantism" de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Prozodic, şi în tot stilul exterior, versurile sunt de factură clasică, însă temperatura lor, pulsaţia interioară aparţin sensibilităţii romantice. Delicate, limpezi, tăiate elegant, concentrate, adesea până la cristal, ele comunică duioşii, nostalgii, reverii, privelişti transfigurate de contemplaţie. Nu lipsesc formulările sentenţioase. Aparent, poetul cântă lucruri obişnuite, obiecte şi vietăţi: oglinda, covorul, vioara, scrânciobul, fluturele, licuriciul, calendarul, însă acestea sunt doar pretexte, prilejuri de confesiune sau reflecţie, uneori termeni de comparaţie sau material alegoric. La modul minor, în versuri vibrează simţăminte eterne, tristeţi autumnale, doruri de ducă, nehotărâri, emoţii în doi, nu totdeauna de o foarte personală expresie, ba uneori de o netezime, de o lipsă de accent dezamăgitoare, alteori însă de o prospeţime şi o candoare cât se poate de autentice. Oglinda e o „apă fără milă, apă fără fund, / turburul mă mustră, zâmbetul mă cheamă; / apă care sapi infinit rotund / şi de mine însumi faci să-mi fie teamă", toamna „lumini târzii se zdrenţuie pe crânguri; / cresc adieri din lanuri cu tăciune, / şi frunze slabe degetele strâng,/ să închircească-n scrum o rugăciune". Reflexiv elegiac în Penumbre, poetul se abandonează contemplaţiei, fără a-şi reprima predispoziţia meditativă, în Culori de apă, ciclu din volumul Poezie (1968), ce însumează graţioase stampe şi inscripţii marine. în câte două strofe sau în una singură, foarte sigur articulate, sunt prinse frânturi de peisaj sau încrustate gânduri prin care trece o simţire vibratilă: „O linie albastră, o suprafaţă verde / şi-o gamă măiestrită în jocuri de penel; / un pescăruş apare, un avion se pierde / şi sufletul îţi zboară în larguri după el" (Grup). O izbutită meditaţie asupra mării şi asupra iubirii e Paradox: „Iubito, vezi tu marea? Iubirea-i mai adâncă. / E aspră, dar te razimi pe dânsa ca pe stâncă. / O port pe pretutindeni, o simt întotdeauna / şi mă închin minunii ce face din doi una". Impresionează, prin nobleţea simţirii, Post mortem, pioasă evocare a lui N. Iorga: „Pe hrisoave, odoare, surete, pisanii, / pretutindeni, pecetea fierbintei strădanii. / / Câte vieţi ai trăit, mii de tomuri să scrii, / / câte nopţi înălbite şi câte sihăstrii?". Clasicizant în permanenţă, micul romantism al lui S. cedează, în cele din urmă, integral locul clasicismului. Un ciclu din Lumini târzii (1984) reuneşte peste douăzeci de „poeme aforistice", între care Legea fierului („Şi fierului, de-i dai numai bătaie, / mânie-ţi dă, surzenie şi ură. / De vrei pe plac să ţi se încovoaie, / dă-i, înainte de orice, căldură"), şi e urmat de aforisme propriu-zise.
SCRIERI: Penumbre, Bucureşti, 1929; Poezie, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1968; Moara albastră, Bucureşti, 1978; Lumini târzii, Bucureşti, 1984.
Reperş bibliografice: Al. Bilciurescu, „Penumbre", UVR, 1929, 36; Perpessicius, Opere, IV, 19-22; Dumiţru Micu, „PoezieRL, 1968, 3;
Traian Stoica, „Poezie", VR, 1969,3; Şerban Cioculescu, Poetul despre poezie, LCF, 1978,43; Dumitru Micu, O prezenţă poetică, RL, 1979,21; Radu Cârneci, Nunta de aur, CNT, 1979, 33; Valeriu Stancu, „Moara albastră", CL, 1979,10; Lit. rom. cont., I, 497-498; Scrisoare de la Petre Strihan. 1980, ADLTR, S-79; George Muntean, Scriitorul şi cărturarul luminat, RL, 1989, 21; Ion Dodu Bălan, Fragmente dintr-o carte de amintiri, CC, 1992,10-12; Dicţ. scriit. rom., IV, 421-422.	D.	Mc.
STRING, publicaţie apărută la Bucureşti în iunie 1990 (un număr), cu subtitlul „Revistă lunară de ştiinţă prospectivă şi science-fiction". Director: Eduard Victor Gugui. Colectivul de redacţie: Mihaela Muraru-Mândrea (redactor-şef), Mihai Bădescu (secretar general de redacţie), Romulus Bărbulescu (redactor literar), Florin Munteanu (redactor ştiinţific), Călin Popovici (prezentare grafică). Intenţia declarată a publicaţiei este promovarea literaturii SF. Rubrici: „Forum", „Spaţiu", „Opus XXI", „Univers SF", „Film", „Meridian". Alături de incitante articole de ştiinţă prospectivă, se publică proză de Horia Aramă, Mihai Răuţă, Romulus Bărbulescu, George Anania, precum şi traduceri din literatura ştiinţifico-fantastică a scriitorilor Arthur C. Clarke, Brian Aldiss, Isaac Asimov, Ph. J. Farmer, H. Ellison. Transpunerile în româneşte sunt semnate de Cornelia Alexoi-Columbeanu, Mihai Bădescu, Constantin Cozmiuc, Ion Doru Brană. Alţi colaboratori: Alexandru Mironov, Dan Farcaş, Dan Vardie, Dorel Dorian, Ionel Purica, Alexandru Timoşenco, Ştefan Ghidoveanu.	M.	V.
STROCHI, Lucian (23.VII.1950, Petroşani), poet, prozator şi critic literar. Este fiul Alexandrinei Strochi (n. Litvinov), telefonistă, şi al lui Boris Strochi, tehnician. Urmează cursul elementar şi liceul la Petroşani. în 1974 devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvind ulterior şi un curs postuniversitar de biblioteconomie. în 2003 îşi susţine doctoratul la Universitatea „Al. I. Cuza "din Iaşi. Lucrează ca profesor la Tazlău, Piatra Neamţ şi Luminiş (1974-1979), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu" din Piatra Neamţ (1979-1982, 1989-1991) şi la o şcoală generală (1982-1989), purtător de cuvânt al Consiliului Judeţean Neamţ (1992-1999) şi la Primăria municipiului Piatra Neamţ (1999-2001). Ulterior conduce Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural a Judeţului Neamţ. Este şi redactor-şef la „Reformatorul" (1993-1999), codirector la „Antiteze" (2002). Debutează în 1969, cu poezie, la „Amfiteatru", iar editorial cu volumul Penultima partidă de zaruri, apărut în 1985. Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Cronica", „Amfiteatru", „Astra" ş.a.
în Penultima partidă de zaruri, ca şi în Memoria fulgerului
(1999), S. optează pentru proza scurtă de factură clasică, urmărind linia realismului. Porneşte de la fapte aparent mărunte, banale, dovedindu-şi talentul de povestitor şi înclinaţia spre latura analitică a evenimentului transpus, îmbogăţit de o ambiguitate cvt tentă parabolică, mergând până în pragul
Stroescu
Dicţionarul general al literaturii române 494
fantasticului. în naraţiuni cititorul va descoperi simboluri -istorii ciudate, stranii, fenomene inexplicabile -, fiind de apreciat felul în care neverosimilul trece în firesc: războiul şi traumele lui, copilăria (Păpuşa), depăşirea frontierei inocenţei (Progerie, Prinţesa), căutarea absolutului (Echipa celestă, Iluzia cea mare), dorinţa de autentic, ascunsă în spatele măştilor şi convenţiilor sociale (Masca). în Gambit (1990) se utilizează formula romanului poliţist, dar ţinta e de a scoate la suprafaţă dramele unor protagonişti marcaţi de întâmplări din copilărie sau din adolescenţă, fizionomiile acestora fiind conturate cu acurateţe. Romanul Cicatricea (1996) e mai elaborat şi vrea să ofere mai multe chei de lectură. Pe o intrigă aparent simplă -pe patul de moarte o mamă îşi cheamă cei nouă copiii, tot atâţia câte zodii sunt, pentru a dărui fiecăruia odaia sa - se dezvoltă mai multe fire narative, cu tentaţia unei simbolistici care privilegiază două repere: semnele şi cartea. Fiecare fiu îşi are bildungsul său, fiecare existenţă trimite la o ipostază mitică, dar textul e hibrid, în pofida marilor lui ambiţii. Ca poet, S. aduce în versurile din Cuvântul cuvânt (1994) şi Purtătorul de cuvânt (1996) variaţiuni pe aceeaşi temă: cuvântul. Investit cu puteri magice, acesta poate metamorfoza („iată scriu şi oasele mâinii mele se lungesc şi se / subţiază se golesc de măduvă se umplu cu aer / iată mâna mea se preschimbă în aripă"), are har demiurgic („singur cuvântul le leagă / cu o funie străvezie le leagă / dacă l-aş rosti n-aş mai putea opri apele / vânturile şi gurile oamenilor ") sau permite coborârea la origini („dacă zborul e prăbuşirea păsării-n sine / atunci cuvântul e prăbuşirea mea în sine"). Disciplinând cuvântul, S. alege forma sonetului, atent la rimă, ritm şi la muzicalitatea versului. în cartea intitulată Monere - 50 (2000) se află un singur poem, amară radiografie a prezentului: „eu nu scriu un poem / ci un lung monolog despre mine / despre prietenii mei poeţii despre artişti în general [...]/ Despre uitarea noastră comună despre indiferenţă / despre inversarea valorilor despre trădare despre / lipsa de interes faţă de poezie, artă, act de creaţie / eu nu scriu un poem ci poate un pamflet". Confesiuni dezabuzate, rostite pe un ton frecvent ironic, uneori sarcastic, şi turnate în vers liber, se vor întâlni în antologia Versuri (2002).
SCRIERI: Penultima partidă de zaruri, Bucureşti, 1985 ; Gambit, Bucureşti, 1990 ; Cuvântul cuvânt, Piatra Neamţ, 1994; Purtătorul de cuvânt, Piatra Neamţ, 1996; Cicatricea, Piatra Neamţ, 1996; Sonete, Piatra Neamţ, 1998; Memoria fulgerului, Iaşi, 1999; Monere - 50, Piatra Neamţ, 2000; Emisferele de Brandenburg, Piatra Neamţ, 2001; Versuri, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Penultima partidă de zaruri", RL, 1986, 6; Mihai Dragolea, „Fantasticul firescului" sau „Imaginaţia banalului", TR, 1986,14; Ioan Holban, Tatonări epice, CRC, 1986,18; A. I. Brumaru, „Penultima partidă de zaruri", AST, 1986, 6; Iulian Constandache, Pornind de la real, SLAST, 1987, 27; Mircea Dinutz, întoarcerea la povestire, LCF, 1989,13; Val Condurache, Miliţia - Poliţia, RL, 1991,3; Cristian Livescu, Voluptatea labirintului, Iaşi, 1995,154-156; Adrian Alui Gheorghe, „Sonete", CL, 1999,2; Vasile Spiridon, Infirmi şi perfecţionişti, LCF, 2000,5; Constantin Tomşa, Lucian Strochi sau Ieşirea din Cuvânt, Piatra Neamţ, 2003.	A.	St.
STROESCU, Sabina Cornelia (25.III.1912, Târgovişte - 3 V. 1989, Bucureşti), folclorist. învaţă mai întâi în oraşul natal si urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1930-1934), devenind aici asistent suplinitor (1934-1938) la Catedra de dialectologie şi folclor romanic, asistent definitiv (1938-1947) la Catedra de istoria literaturii române vechi, şef de lucrări (1947-1952) la Catedra de literatură română modernă, iar ulterior cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti (1953-1970). Rezultatele cercetărilor proprii le publică în „Demos", „La Roumanie nouvelle", „Revista de etnografie şi folclor" ş.a. în colaborare cu Iordan Datcu, a elaborat un util instrument de lucru, Dicţionarul folcloriştilor (1979).
Prin câteva lucrări de referinţă S., elevă a lui I.-A. Candrea şi Ovid Densusianu, contribuie la alcătuirea tipologiei şi corpusului de texte al snoavelor româneşti, specie a prozei populare foarte apreciată de români pentru aliajul ei original de satiră şi comic, pentru rafinamentul cu care ridiculizează cusururi omeneşti. La Typologie bibliographique des faceties roumaines (I-II, 1969) este fundamentată pe o vastă bibliografie. Imensul material (peste trei mii de tipuri de snoave şi aproape două sute de tipuri de anecdote, la care se adaugă peste zece mii de variante) este sistematizat în şase grupe: relaţii sociale, relaţii de familie, trăsături psihologice, defecte fizice, snoave privind armata, anecdote. Autoarea consemnează bibliografia fiecărui tip, contaminările cu alte tipuri, repartiţia geografică, numărul de variante ordonate cronologic. Sunt comparate unele piese româneşti cu tipurile internaţionale înregistrate în cataloagele importante, constatând că doar aproximativ trei sute sunt asemănătoare cu cele străine. Corpusul de texte Snoava populară românească, publicat în patru volume (1984-1989), cuprinde doar primele trei secţiuni tematice ale speciei. Din păcate, nu a putut să apară în întregime, ba chiar din paginile tomurilor editate cenzura a eliminat numeroase texte incomode pentru un regim care avea alergie la satiră.
SCRIERI: La Typologie bibliographique des faceties roumaines, I-II, tr. Elena şi Anton Marin, Bucureşti, 1969; Dicţionarul folcloriştilor (în colaborare cu Iordan Datcu), pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1979. Ediţii: Poveşti şi legende, Bucureşti, 1958; Nevasta cea isteaţă. Snoave populare româneşti, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1971; Păcală. Snoave populare şi prelucrări, Bucureşti, 1975; Snoava populară românească, I-IV, pref. Mihai-Alexandru Canciovici, Bucureşti, 1984-1989; Basmele românilor, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Iordan Datcu, „La Typologie bibliographique des faceties roumaines", REF, 1971,2; Florica Dimitrescu, Pe marginea unei valoroase lucrări despre tipologia snoavelor româneşti, LL, 1972,1; Dusan Nedeljkovic, Faceţiile populare româneşti şi sârbeşti, RITL, 1974, 1; Bârlea, Istfolc., 554; Ion Taloş, „La Typologie bibliographique des faceties roumaines", CREL, 1975,3; Ion H. Ciubotaru, Un preţios instrument de lucru: „Dicţionarul folcloriştilor", CRC, 1979, 36; I. Oprişan, „Dicţionarul folcloriştilor", RL, 1980,23; Ovidiu Papadima, O lucrare fundamentală de folcloristică, RL, 1981, 35; Virgiliu Florea, „Snoava
495 Dicţionarul general al literaturii române
Struţeanu
vovulara', I-II, AAF, 1987; Iordan Datcu, Sabina Cornelia Stroescu (1912-1989), AAF, 1993.	I.	D.
STROESCU-STÂNIŞOARĂ, Nicolae (1.XL1925, Târgu Jiu), gazetar şi memorialist. Tatăl său, Ion Stroescu, a fost colonel de jandarmi. Absolvent al Liceului „Carol I" din Craiova, S.-S. se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o termină în 1948. în 1946 se implică în activitatea tineretului din Partidul Naţional Ţărănesc, judeţul Vâlcea, ceea ce determină Securitatea să îl urmărească asiduu. Treisprezece ani, până în 1964, când deţinuţii politici sunt eliberaţi din închisorile comuniste, S.-S. trăieşte în „clandestinitate", aşa cum el însuşi mărturiseşte adesea. Spre a intra într-un statut legal, se predă Procuraturii Militare din Bucureşti în septembrie 1964, iar după o anchetă prelungită de câteva luni, este trimis în provincie, într-un fel de domiciliu obligatoriu, de abia în 1966 reuşind să revină în capitală. în 1969 emigrează în Republica Federală Germania, beneficiind de căsătoria cu o etnică germană, şi se stabileşte la Miinchen. Din 1972 devine colaborator permanent la Europa Liberă, unde, prin intermediul lui Octavian Vuia, este angajat din 1975 redactor, realizând emisiunea săptămânală „Lumea creştină". La Universitatea din Miinchen obţine în 1983 titlul de doctor în filosofie. Numit în 1988 director interimar şi apoi definitivat director la Departamentul românesc al Europei Libere, are privilegiul de a coordona comentarea evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara şi de la Bucureşti.
în 1991 lui S.-S. îi apare în ţară volumul de publicistică Pe urmele revoluţiei, care cuprinde editorialele radiofonice dintre
14	octombrie 1989 şi 22 februarie 1991, surprinzând aproape ca într-un jurnal nu numai cursul evenimentelor, dar şi ceea ce se dovedea continuitate a oligarhiei comuniste în noile împrejurări istorice. De altfel, jurnalul devine modalitatea de expresie cea mai adecvată a publicistului după mai 1994, când părăseşte Europa Liberă. în zodia exilului (1994), cea de-a doua carte, se compune dintr-o serie de „fragmente de jurnal" ce completează semnificativ observaţiile din editorialele publicate anterior, fixând retrospectiv momentele exilului pe care şi l-a asumat autorul. întrebuinţând acelaşi procedeu de valorizare a însemnărilor zilnice, selecţia operată pentru întrezăriri (1998) dă naştere la o carte înscrisă tot „în zodia exilului". La rândul ei, antologia de texte La răscruce. Gânduri spuse la Radio Europa Liberă şi în „Jurnalul literar" (1996) conservă editorialele ce au urmat evenimentelor consemnate în primul volum. Publicistica lui S.-S. se remarcă prin percu-tanţa observaţiei politice şi prin rezonanţa ei culturală, edito-rialistul încercând să găsească semnificaţii şi motivaţii intelectuale ce surprind sensul actualităţii sau valenţele cotidianului. Stilul este reflexiv şi analitic, fără a cădea însă în parabolă moralizatoare, deşi nota etică joacă un rol important. „Romanul" Vremea încercuirii (I-II, 2001-2002), transpune, cu destul de puţină abilitate literară, experienţa biografică a autorului din perioada de „clandestinitate", volumele
subintitulându-se Urmărirea şi Ancheta. Aspectele memorialistice (întâlnirea cu Radu Tudoran, bunăoară, sau „intervenţia" la Zaharia Stancu - dintre referirile strict scriitoriceşti) se împletesc cu episoade autobiografice tensionate, ce privesc şi relatează supravegherea de către Securitate şi rechizitoriul la care S.-S. a fost supus.
SCRIERI: Pe urmele revoluţiei, Bucureşti, 1991; în zodia exilului, Bucureşti, 1994; La răscruce. Gânduri spuse la Radio Europa Liberă şi în „Jurnalul literar", Bucureşti, 1996; în zodia exilului întrezăriri, Bucureşti, 1998; Vremea încercuirii, I-II, Bucureşti, 2001-2002.
Repere bibliografice: Miruna Nicolae, Născut în zodia exilului, RL, 1994,32; Constantin Cubleşan, „în zodia exilului", TR, 1994,41; Mircea Muthu, Exilul unui jurnal, TR, 1995,4; Gheorghe Grigurcu, Sub zodia exilului şi a credinţei, JL, 1995, 1-4; Barbu Cioculescu, Mărturia unei conştiinţe, JL, 1997, 49-52; Ruxandra Cesereanu, „întrezăriri", ST, 1998, 10; „Vremea încercuirii" (dialog între Pavel Chihaia şi Nicolae Stroescu-Stânişoară), JL, 2002,5-10; Dorin Liviu Bâtfoi, Vremea faptelor, RL, 2002, 43; Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Convorbiri prin timp, Bucureşti, 2003, 178-202; Manolescu, Enciclopedia, 641-642; Săndulescu, Memorialişti, 277-280.	N.	FI.
STRUŢEANU, Scarlat (20.XII.1891, Bucureşti - 5.II.1947, Bucureşti), estetician, critic şi istoric literar. Este fiul Olimpiei (n. Bitowonsky) şi al lui Alexandru Strauss-Struţeanu, funcţionar. La Bucureşti învaţă la liceele „Sf. Sava" şi „Gh. Lazăr", aici absolvind în 1912 secţia modernă, şi este student la Facultatea de Litere şi Filosofie. între liceu şi facultate se înrolează în armată, urcând până la gradul de căpitan. După ce, în 1919, obţine licenţa, predă, din 1920, la Şcoala Normală de învăţători din Grădiştea, judeţul Vlaşca. în toamna anului 1921 este detaşat la Bucureşti, ca asistent al lui Mihail Dragomirescu la Facultatea de Litere şi Filosofie; obţine şi transferul la Liceul „Mihai Viteazul" în septembrie 1925, fiind profesor definitiv începând cu anul şcolar 1933-1934.0 perioadă funcţionează şi la Liceul „Sf. Andrei". în 1924 îşi susţine doctoratul cu o lucrare despre comicul lui I. L. Caragiale. în 1918 şi 1919 figurează ca prim-redactor la revista „Letopiseţi", condusă de Dragoş Protopopescu, iar în 1936 îndrumă publicaţia şcolară „Licăriri" a Liceului „Mihai Viteazul". La „Săgetătorul", „Omul liber" şi „Viitorul" deţine rubrici de cronică literară sau dramatică. Comentarii critice, diverse articole, intervenţii polemice vor apărea şi în „Adevărul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Excelsior", „Flacăra", „Mişcarea literară", „Mugurul", „Preocupări literare", „Ramuri", „Revista Fundaţiilor Regale", „Săptămâna literară", „Universul literar" ş.a. Intră în Societatea Scriitorilor Români în 1923. A fost căsătorit cu una din fiicele scriitorului Ioan Slavici.
S. debutează editorial cu încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale (1924), teza sa de doctorat. Asemenea celorlalte scrieri, cartea e un studiu de factură didactică, redactat într-un stil de tratat ştiinţific, prevăzut cu Introducere şi încheiere, orânduit în „părţi" şi capitole numerotate. Partea introductivă stabileşte premisele teoretice, precizând două atitudini fundamentale faţă de obiectul reflectării artistice:
Studentul român
Dicţionarul general al literaturii române 496
„ridiculizarea şi compătimirea", apoi defineşte comicul şi tragicul, umorul, ironia şi „spiritualul". Discipolul dragomirescian, urmând spiritul de sistem al maestrului, reliefează, într-o primă secţiune, trăsături caracteristice ale comicului la I. L. Caragiale („expresivitatea dramatică", „integralitatea", „puritatea") şi înregistrează receptarea acestuia în critica românească. Ulterior procedează la ierarhizarea comicului caragialean prin comparare cu acela al unor mari dramaturgi ai lumii: Aristofan, Plaut, Moliere, Shakespeare şi Kleist. Potrivit estimării concluzive a lui S., comicul scriitorului român ar deţine superioritatea prin „integralitate şi puritate", procurând un catharsis neatins anterior, ceea ce s-ar explica prin absenţa oricărei tendinţe, a oricărui didacticism, a menţinerii în „emoţia dezinteresată". Dramaturgul „împinge comicul din sfera finalităţii practice în sfera cauzalităţii sintetice şi de aceea, mai ales, comicul său fiind mai pur, este mai artistic". Doar intraductibilitatea inefabilului lingvistic - susţine criticul - face ca autorul Scrisorii pierdute să nu poată deveni un scriitor de circulaţie planetară. A doua carte a lui S., Teoria imitaţiunii şi a clarului confuz în estetică (1925), reuneşte două studii. Unul trece în revistă, analitic, concepţiile despre natura artei, despre raporturile dintre frumosul artistic şi cel natural, dintre etic şi estetic, adevăr, bine şi frumos, din Antichitate (Socrate şi Platon, Aristotel şi succesorii lui, Plotin), trecând prin epoca patristică şi estetica medievală, Renaştere, Boileau, Descartes, până în secolul al XVIII-lea (Rousseau, Winckelmann, Lessing), ca şi la Victor Cousin, spre a formula o concluzie uşor ambiguă: „«nu vom găsi nimic în artă care să nu fie şi în natură», dar adăugând în felul lui Leibniz: afară de arta însăşi". Identic structurat, al doilea studiu, Teoria clarului confuz în estetică, menţionează „rudimentele teoriei" (Abelard, Duns Scotus, Occam, Hobbes, Descartes), disociind între „obscur" şi „distinct", „clar distinctul" şi „obscurul confuz", şi semnalează moduri de precizare a conceptului la Leibniz, Baumgarten, Vico, Herder ş.a., pentru ca, în final, să se specifice că, de la Baumgarten încoace, „clar confuzul" a devenit „aproape un loc comun în estetică". S. mai publică studii de istorie literară, în special despre A. I. Odobescu, şi unul de folclor, Supravieţuirea cultului lui Zalmoxis în poezia noastră poporană (1943). De asemenea, editează din scrierile lui Ioan Slavici, A. I. Odobescu, I. L. Caragiale şi Petre Ispirescu.
SCRIERI: încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale, Bucureşti, 1924; Teoria imitaţiunii şi a clarului confuz în estetică, Bucureşti, 1925; Istoria naţională romanţată în opera lui Al. Odobescu, Craiova, 1936; Al. Odobescu şi romantismul franco-englez, Craiova, 1937; Supravieţuirea cultului lui Zalmoxis în poezia noastră poporană, Bucureşti, 1943. Ediţii: Ioan Slavici, Nuvele, pref. edit., Craiova, [1930]; A. I. Odobescu, Opere literare, pref. edit., Bucureşti, 1938; I. L. Caragiale, Opere alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1940; Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, Bucureşti, 1942. Traduceri: Hoffman Birney, Ann Carmeny, Bucureşti, 1932 (în colaborare cu Alexandru Struţeanu); H. Harvey, Şcoala veşniciei, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu D. Bran).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XI, 410-414, XII, 565; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 237-241; I. M. Raşcu, Convingeri literare Bucureşti, 1937,115-119; G. Călinescu, Anul literar 1937, ALA, 1938, 891; Călinescu, Ist. lit. (1941), 905, Ist. lit. (1982), 915; T. Păunescu-Ulmu, Scarlat Struţeanu, R, 1947, 5; Bucur, Istoriografia,
380-381; Dicţ. scriit. rom., IV, 422-423.	D.	Mc.
STUDENTUL ROMÂN, publicaţie apărută la Bucureşti de la 15 mai 1946 până la 19 martie 1949, cu unele întreruperi pe timpul vacanţelor estivale. Iniţial are subtitlul „Revista studenţimii democrate", apoi se subintitulează (inexact, în raport cu apariţiile) „Săptămânal de cultură", iar din noiembrie 1947 „Revistă de cultură şi atitudine studenţească", adoptându-se şi un ritm de apariţie mai regulat. Editată sub conducerea unui comitet, S.r. îşi afirmă filiaţia cu publicaţia omonimă, de orientare antifascistă, a Frontului Studenţesc Democrat (1935-1936), dorindu-se „o verigă în lanţul tradiţiei de luptă cărturărească a Universităţii româneşti" şi, deopotrivă, „un factor decisiv în democratizarea învăţământului superior", năzuinţe reiterate şi în salutul adresat în numărul inaugural de AL Rosetti, rectorul Universităţii bucureştene. O „serie nouă", consemnată la 17 noiembrie 1946, debutează cu editorialul în aurora toamnei, unde se pune accentul pe ideea participării colective la realizarea actului de cultură şi se anunţă statornicirea unei „vieţi de cenaclu", deschisă celor ce vor veni să îşi adauge „mesagiul lor", în „versuri, proză, eseuri şi cronici". Treptat expunerile de principii apar tot mai tranşant dirijate de Frontul Democrat Universitar şi de UNSR, politicul îşi impune priorităţile, colaborările devin tot mai terne, publicaţia eşuând în cel mai pedestru proletcultism. Este apreciat modul în care execută Sorin Toma un mare scriitor, ca în articolul Poezia argheziană sub reflectorul actualităţii, în timp ce Savin Bratu proclamă virtuţile angajării şi veştejeşte individualismul în artă - Narcisismul, o falsă valoare a poeziei moderne. Confuzia şi deruta noilor promoţii de scriitori rezultă edificator din răspunsurile date de Petru Dumitriu, Geo Dumitrescu, Paul Cornea, Ion Mihăileanu, Petre Solomon, Vladimir Colin la ancheta organizată de B. Elvin şi adăpostită în numerele 8 şi 9 din 1948, pe tema „Cum vedeţi modalitatea de creaţie a tinerei generaţii artistice?". „Lupta" se dă acum „împotriva rămăşiţelor unei educaţii reacţionare, a unui mediu de cultură viciat şi a unei origini sociale predispunând la rătăcire în mlaştina idealismului" (Paul Cornea), iar problema artistului tânăr „e una de eficienţă în prezenţa lui fermă, răspicată, structurală, pe acest şantier care e ţara de azi" (Geo Dumitrescu). Revista nu a avut un nucleu redacţional stabil. Dintr-un text retrospectiv, Amintiri din copilăria „Studentului român", rezultă că printre cei dintâi redactori s-au numărat Sergiu Fărcăşan, Mihail Petroveanu, Nicolae Corbu, Nicolae Tempea, probabil Gh. Brătescu. Temporar li s-au mai alăturat, în anii de început, cu sau fără angajament oficial, Miron Radu Paraschivescu, Nina Cassian, Ov. S. Crohmălniceanu, Valentin Silvestru ş.a. Din redacţia literară a ultimei serii fac parte şi Cezar Drăgoi, Gica Iuteş. Textele cu un anume interes literar sunt de obicei
497 Dicţionarul general al literaturii române
Studia Universitatis
grupate pe câte o pagină sau două, cu titluri ca „Vitrina", „Viaţa şi arta", „Literatură-Artă", „Prezenţe" ş.a. Aici pot fi întâlnite şi cronici, note critice sau simple consemnări (Dicţionar), corespondenţă (răspund câtva timp M. R. Paraschivescu, M. Petroveanu) etc. Versuri publică (unii, cu totul sporadic) Nina Cassian, Vladimir Colin, Dan Deşliu, Emil Mânu, Petre Solomon, Nicolae Corbu, Margareta Dorian, Victor Tulbure, Savin Bratu, Francisc Păcurariu, Ion Gerea Voinescu, Sebastian Agnezia, Ion Serebreanu, Mihai Dumitriu, Cezar Drăgoi, Gica Iuteş, Sanda Radian, Vasile Nicorovici ş.a. In afara poemului satiric Sfatul Domnului Cumsecade (2/1946) şi a unor traduceri din Jozsef Attila şi Robert Desnos, Nina Cassian este prezentă lin timp şi cu diverse note şi comentarii critice, în care ironizează, între altele, suprarealismul şi lettrismul, opunân-du-le, parodic, şi un poem propriu în „limba spargă". Marin Preda publică un fragment epic, Nepotul, Toma George Maiorescu o nuvelă, Dimineaţa începe noaptea la 12. Sub pseudonimul S. Fantezian şi sub titlul Tenebras la Universitatea din Paropamisus, îşi exersează verva satirică Sergiu Fărcăşan. Mai compun nuvele Mihai Dumitriu, Ştefan Florescu, iar reportaje întocmesc numeroşi colaboratori. Paginile intitulate Amintiri din viaţa universitară (14/1948) alătură numele lui N. D. Cocea, Petre Constantinescu-Iaşi, AL Voitinovici, dar şi pe cel al lui Mihail Dragomirescu, iar cu prilejul celui de-al III-lea Congres Naţional Studenţesc din aceeaşi primăvară se publică saluturi de la Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, AL Rosetti, Zaharia Stancu, Iorgu Iordan, Marcel Breslaşu. Semnificativ este faptul că Radu Miron (M. R. Paraschivescu) îl intervievează pe profesorul dr. N. Gh. Lupu, iar matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu) răspunde la câteva întrebări lansate pe tema „Studenţimea după război". în toate registrele publicistice, dar şi în versuri, îşi afirmă aici prezenţa tânărul ilegalist Enric Constantinescu, semnând constant Babu Ursu. Paul Cornea figurează cu un „portret" satiric al unui naţionalist (3/1946), apoi intră în sumar cu diferite articole. Sub numele S. Alexandru se ascunde viitorul scriitor Alexandru Sever, care debutează la S.r. în 1948. Leonid Dimov îşi reflectă opţiunile oscilante ale studenţiei (Litere şi Filosofie, Teologie, Drept, Biologie) susţinând alert, în 1948, o tematică pe măsură: Un maşino-clast: Berdiaeff, Un proaspăt dialectician: prof Ion Zamfirescu (pamflet), Anton Cehov, M. Şolohov, promotor al realismului socialist, N. G. Cemâşevski, înfăptuiri noi la Institutul Geologic, Triumful principiilor materialismului dialectic în genetica actuală, T. D. Lâsenko şi I. P. Pavlov. Critică literară scriu, în primii ani, Mihail Petroveanu, Ov. S. Crohmălniceanu, AL Mirodan (şi cronici cinematografice), Henri Wald (semnând uneori şi cu pseudonimul Horia Vlad), Maria Veniamin (pseudonimul Ninei Cassian, pentru cronici muzicale), Horia Stancu. Alţi colaboratori: Theodor Cazaban, Ion Barna, Mihai Gafiţa, Stanciu Stoian, Sidonia Drăguşanu, I. M. Ştefan, Corneliu Bogdan, N. Constantinescu, Mircea Maliţa, AL Lungu, Bianca Bratu, Eugen Teodoru, Nicolae Nicolae, Nicolae Liu, Mihai Mănciulescu, Paul Ioanid, Virgil Ionescu, Barbu Ungureanu, Edith Stoian, Eugen Phoebus, Sergiu Verona,
Nicolae Dumitru, Emanuel Valeriu, Mihai Meria, Mioara Cremene, Eduard Jurist.	L.	B.
STUDENŢIMEA DEMOCRATĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 25 decembrie 1989 până la 24 ianuarie 1990; continuă, în acest scurt interval, „Viaţa studenţească", revistă al cărei succesor va fi, de la sfârşitul lui ianuarie 1990, săptămânalul „Cuvântul". Secretar de redacţie: Dumitru Stan. în articolul inaugural, intitulat Cu voi, Dinu Marian afirmă: „Platforma-program a Consiliului Frontului Salvării Naţionale este speranţa şi nădejdea noastră". Tot în primul număr Ioan Buduca semnează textul politico-poetic Doamne Dumnezeule, care reflectă destul de fidel starea de spirit a momentului. Se publică un fragment din Memoriile lui Andrei Saharov, un dialog cu Paul Cornea, numeroase articole pe teme sociale, culturale şi politice. S.d. este, în primul rând, un document de epocă. Alţi colaboratori: Constanţa Buzea, Petre Braşoveanu, Constantin Pavel.	A.	P.
STUDIA UNIVERSITATIS „BABEŞ-BOLYAI“, revistă care apare la Cluj, anual, începând din 1956. în primii doi ani iese sub titlul „Buletinul Universităţilor «Victor Babeş» şi «Bolyai»" (seria ştiinţe sociale). Comitetul de redacţie iniţial e condus de Raluca Ripan şi Bănyai Lăszlo, care semnează şi un scurt Cuvânt introductiv. Potrivit acestuia, rostul buletinului era să valorifice activitatea de cercetare, să „ridice nivelul ştiinţific" şi
STUDIA
UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
SERIES PHILOLOGIA
FASCICULUS 2 19 6 2
CLUJ
Studii clasice
Dicţionarul general al literaturii române 498
să promoveze forţele creatoare din cele două Universităţi. La secţiunea de filologie (celelalte sunt dedicate filosofiei, economiei politice, psihologiei, ştiinţelor juridice şi istoriei) colaborează Henri Jacquier, Liviu Onu (O contribuţie valoroasă la dezvoltarea limbii române literare), Ion Breazu (Contribuţii la istoria teatrului românesc din Transilvania), Emil Petro viei. în 1958 redactori-responsabili simt C. Daicoviciu şi Takats Lajos. Se publică articole de istorie literară şi folclor de Iosif Pervain, Dumitru Pop, Livia Grămadă, Maria Protase, Elena Pervain. întâiul redactor-responsabil în formula editorială care, din 1959, consacră revista este C. Daicoviciu. Redactori-şefi, unii dintre ei rectori ai Universităţii, vor mai fi Mircea Zaciu (1965-1971), Dumitru Pop (din 1972), Ion Vlad (din 1977), I. Negucioiu (din 1985), Ionel Haiduc (din 1990) şi Andrei Marga (din 1993). începând cu 1996, redactor-responsabil al seriei Philologia devine Ion Pop, înlocuit în 2000 de Ştefan Olteanu. De-a lungul timpului sunt tipărite studii şi articole de istorie şi critică literară, stilistică, folclor, estetică, contribuţii documentare privind istoria presei şi a ideilor literare: Iosif Pervain (Societatea diletanţilor teatrali din Cluj. 1870-1875,1962, Revoluţia din Pârleşti. 1873, 1967), Ion Vlad (Dimitrie Anghel. Restituire critică, 1963), Dumitru Pop (Grigore Silaşi, folclorist, 1964), Livia Grămadă (Idei literare în publicistica lui Andrei Mureşanu, 1964), Liviu Petrescu (Nicolae Iorga şi estetica geniului, 1965, Nicolae Iorga - critic literar. 1890-1894, 1967), Ioana Em. Petrescu (Un discipol paşoptist al lui W. T. Krug: Aron Pumnul, 1968), Doina Curticăpeanu (Miron Costin sau Vocaţia clasică a literaturii române, 1972), Mircea Muthu (Dimitrie Cantemir - un Ianus balcanic, 1973, De la „Sindipa" la „Divanul persian", 1976), Adrian Marino (From „Litterae Humanae" to „Literatura" in the Renaissance, 1988), Mircea Borcilă, Ştefan Borbely (Corespondenţa Rilke-Blaga, 1991), Corin Braga (Nichita Stănescu şi Jean Paul-Sartre, fenomenologia neantului, 1992) ş.a. Din seria de după 1990 se reţin îndeosebi numărul 4/1992, dedicat lui D. Popovici, cu un substanţial grupaj de articole despre Mihai Eminescu - Mircea Borcilă, Eminescu şi Humboldt, Ruxandra Cesereanu, Cele două feţe ale lui Oneiros, Ioana Bot, Aspecte ale instituirii mitului eminescian -, şi numărul 1/1997, consacrat lui Jean Starobinski. Scrieri şi manuscrise mai puţin cunoscute sunt valorificate în numărul 2/1995, cu un „dosar" despre literatura română veche - Doina Curticăpeanu, Simbolismul tetragonului în cosmografia lui Honterus, Gheorghe Perian, Dosoftei ş.a. Din 2000 revista include cu precădere studii interdisciplinare. Alţi colaboratori: Leon Baconsky, Silvia Tomuş, Georgeta Antonescu, Elena Dragoş, Sever Trifu, Liviu Cotrău, V. Fanache, Ilie Rad, Virgil Stanciu, Vistian Goia, Sara Iercoşan, C. Nicolescu.	A	S.
STUDII CLASICE, publicaţie apărută la Bucureşti, anual, din 1959, editată de Societatea de Studii Clasice din RPR. Comitetul de redacţie este alcătuit iniţial din Al. Graur (redactor responsabil), Emil Condurachi, C. Daicoviciu, Gh. Guţu, D. M. Pippidi (redactor responsabil adjunct) şi Iorgu Stoian (secretar). Ulterior mai fac parte din comitetul de redacţie
SOC1ETÂ T !•: A D E STUDI 1 C L ASIC E D I N R.P.R
STUDII CLASICE
II
KDITURA ACADEMIE! REPUBLICII POPULARE ROMÎNK
Cicerone Poghirc, Valentin AL Georgescu, I. Fischer, Zoe Petre, Eugen Cizek, Andrei Avram, A. Barnea. Revista îşi propune să publice „lucrări de filologie propriu-zisă, de arheologie, de istorie veche, de filosofie, de istorie a dreptului, de metodica predării limbilor clasice, adresându-se pentru colaborare cadrelor didactice şi cercetătorilor Universităţii şi din institutele Academiei RPR" (Cuvânt înainte). De-a lungul timpului se păstrează aceleaşi rubrici: „Comunicări şi studii", „Note şi discuţii", „Studii clasice în lume", „Studii clasice în România", „Recenzii", „Cronică", „Inmemoriam". în domeniul literaturii, cele mai multe studii sunt consacrate lui Homer. în Marea homerică (1960) Petru Creţia analizează denumirile şi epitetele homerice ale mării, Florica Bechet scrie studiul Marea safică - marea homerică (1985), Dimitrie Marmeliuc face, în Interpretări homerice (1963-1965), unele consideraţii pe marginea traducerii lui G. Murnu din Iliada. Studii referitoare la Iliada publică Mihai Nasta (Discursurile din „Iliada" şi problema unităţii de redactare, 1971) şi Lileta Stoianovici-Donat (Hybris în „Iliada", 1966), în timp ce Odiseea este analizată de Gabriela Creţia (Une Entrave aux voyages d'Ulysse, 2001-2003). Metaforele lui Homer sunt examinate de Traian Diaconescu (însemnări despre metafora homerică, 1967) şi Adrian Pârvulescu (Problema metaforei în „Iliada", 1968), Florea Fugariu semnează „Peisajul anonim" în epopeea homerică (1962), Elisabeta Poghirc scrie Homer şi opera sa în „Istoriile" lui Herodot (1980), iar
C.	Săndulescu despre Cicero şi Homer (1970). Şi operei lui Plaut
499 Dicţionarul general al literaturii romane
Studii de limbi şi literaturi
îi sunt dedicate câteva studii: Valoarea şi funcţiile elementului narativ în comedia plautiană de Nicolae-Şerban Tanaşoca (1962), Vocabularul parodiilor plautiene ca document al stilurilor parodiate de Maria Francisca Băltăceanu (1966), Structuri metaforice şi univers satumalic în comedia lui Plautus de Traian Diaconescu (1980), Structura dramatică a comediei plautiene de Doina Filimon
(1983). Contribuţii privitoare la Vergiliu publică Gh. Guţu (Privire asupra cărţii a îl-a a „Eneidei", 1962), Doina Filimon (Caracteristici ale comunicării în „Bucolice", 1985) sau Gabriela Creţia (La Triple initiation d'Enee, 1992-1994). Despre Hesiod scriu Adelina Piatkowski (Hesiod şi poemele hesiodice în lumina unor cercetări recente, 1964, Concepţiile filosofice ale lui Hesiod şi exegeza modernă, 1965) sau Simina Noica (Aspecte ale timpului mitic la Hesiod, 1970), iar despre Sofocle şi Euripide - Dimitrie Marmeliuc (1970,1966), Simina Noica (1967) şi Florica Bechet (1995-1997). O serie de observaţii referitoare la unele traduceri din Aristofan (1963) face Mihai Nasta, iar Simina Noica descifrează un prolog pindaric (1972), Maria Pârlog analizează timpul şi spaţiul în elegia lui Properţiu (1981), Liviu Franga urmăreşte itinerariul idealului poetic al lui Horaţiu (1991). In exegeze dedicate romanului latin, Florica Bechet studiază motivul prostiei în Satiriconul lui Petroniu (1989) şi I. Fischer registrul şi intensitatea muzicii în scena banchetului lui Trimalchio din aceeaşi scriere (1992-1994). Mai mulţi interpreţi identifică reminiscenţe culturale antice în spaţiul românesc: Cicerone Poghirc dă articolul Ecouri clasice în poezia lui Eminescu (1968), Maria Marinescu-Himu scrie studiile Romanul grec în literatura română (1965) şi Plutarh în literatura română
(1969), iar Gabriela Creţia stabileşte unele analogii între poezia vergiliană şi folclorul românesc (1998-2000). Tudor Vianu comentează din perspectivă comparatistă începuturile realismului în Antichitate într-o prezentare modernă (1962) şi face unele corelaţii între manierismul modern şi strămoşul lui îndepărtat, asianismul antic (1963). Unele studii, interdisciplinare, ţin deopotrivă de istoria artei şi de cea a literaturii. I. I. Russu repune în discuţie natura şi originea Sirenelor în literatura, mitologia şi arta plastică a lumii elenice (1962), Mihai Nasta e prezent cu Tiparele percepţiei şi problema expresiei în tradiţia elenică (1979), Stella Petecel punctează câteva ecouri literare ale plasticii agonistice greceşti (1979). Dintre filosofii antici, cel mai comentat este Aristotel. Constantin Noica semnează articolele Aristotelismul în Principatele Române în sec. XVII-XVIII (1967) şi în marginea unei noi ediţii a „Topicelor" lui Aristotel (1970). în studiul Aristotel şi Aristofan (1959) D. M. Pippidi subliniază incompatibilitatea dintre teoria aristotelică a comediei şi comedia atică, reprezentată în special de Aristofan. Alte cercetări despre Aristotel aparţin lui Ignat Bociort (Dinamica fenomenului literar-artistic în „Poetica" lui Aristotel, 1972), Feliciei Ştef (Câteva aspecte ale teoriei lingvistice a adevărului la Aristotel şi stoici, 1980) şi lui Petre Alexandrescu (Aristotel despre constituţia Histriei, 1986). Asupra lui Platon se opresc Ion Banu (.Platon în alte veacuri, 1979) şi Constantin Noica (înţelesul nepolitic al „Politeii" lui Platon, 1986). Seneca este examinat de Eugen Cizek (Despre redactarea scrisorilor lui Seneca, 1960, Despre redactarea dialogului „De vita beata", 1963) şi Gh. Guţu (Ideile lui Seneca
despre stil, 1960). Marile curente filosofice ale Antichităţii fac obiectul unor cercetări aplicate: Felicia Vanţ, Câteva probleme de lingvistică şi gnoseologie la filosofii epicurieni (1960), Zoe Petre, Teoria sofistă a egalităţii naturale (1963), Ion Banu, Modelul empiric, epicurian, al dialecticii (1974). Revistă de înaltă ţinută, S.c. cuprinde numeroase studii în limbile franceză, germană, engleză, rusă şi italiană, provenind de la profesori şi cercetători români şi străini. Alţi colaboratori: Carmen Bordea, N. I. Barbu, Marta Guţu, Grigore Tănăsescu, D. Protase, Gabriella Bordenache, N. I. Ştefănescu, FI. Demetrescu, Maria Iliescu, Traian Costa, N. Lascu, G. Brătescu, Liana Lupaş, M. Oprişan, Gh. Ciulei, Frieda Edelstein, E. Dobroiu, Alexandra Ştefan, Dan Sluşanschi, Gh. Muşu, Lucia Wald, Andrei Pippidi, Sorin Şerbănescu, Vladimir Iliescu, Gheorghe Ceauşescu, Elena Popescu, Emanuel Vasiliu, Vlad Nistor, Radu Vulpe.	A.	P., A. C.
STUDII DE ISTORIE LITERARĂ Şl FOLCLOR, publicaţie editată în 1964 de Institutul de Lingvistică din Cluj, sub egida Academiei Republicii Populare Române. Redactori responsabili: Iosif Pervain şi Elena Stan. în Cuvânt înainte, semnat de Emil Petrovici, se spune că vor fi găzduite contribuţii privind literatura română şi literatura minorităţilor naţionale din Transilvania. Studii de istorie literară publică Elena Stan, Musnai Lâszlo, Dani Jănos, Engel Kăroly, G. Abafây-Offen-berger. De folclor se ocupă Ion Muşlea, Engel Kăroly şi Dumitru Pop. Despre relaţiile literaturii culte cu folclorul scriu V. Fanache (Elemente folclorice în poezia lui M. Beniuc), Dumitru Pop (Folclorul literar al „Tribunei"), Ion Muşlea (Timotei Cipariu şi literatura populară), Ion Taloş (începuturile interesului pentru folclorul românesc din Banat). Iniţiativa urmărea să resusciteze tradiţia de la „Studii literare", revista condusă de D. Popovici, şi publicaţia să devină purtătorul de cuvânt al forţelor academice din domeniul umanist de la Cluj, dar, din păcate, nu a apărut decât un număr.	M.	V.
STUDII DE LIMBI Şl LITERATURI STRĂINE, publicaţie apărută la Timişoara, în 1986 (un volum), editată de Facultatea de Filologie a Universităţii timişorene. Colegiul de redacţie este alcătuit din Richard Sârbu (redactor responsabil), Yvonne Lucuţa, Maria Ţenchea, Tudor Beşuan (redactori adjuncţi), Valentin Moldovan (secretar ştiinţific de redacţie). Scopul revistei este promovarea cercetărilor de literatură comparată. De lingvistică se ocupă Yvonne Lucuţa, Richard Sârbu, Mariana Popa, Marin Bucă, Lotte Zorner, Ileana Oancea, Eugenia Arjoca, Maria Ţenchea, Hortensia Pârlog, Valentin Moldovan, Maria Teleagă, Mihaela Păsat. Studii de istoria literaturii, teorie literară şi stilistică semnează Alfred Heinrich, Margareta Gyurcsik, Livius Ciocârlie (Boileau sau Echivocul originar), Galina Cernikova, Traian Nădăban, Elena Ghiţă, Aurelia Turcu, Tudor Beşuan, Maria Berceanu, Nicolae Harsanyi, Roxana Nubert, Violeta Chevereşan, Constantin Chevereşan, Ioan Viorel Boldureanu, Liana Ştefan, Ileana Dimitriu Sora, Cristina Tătaru. Alţi colaboratori: Maria Kirăly, Monica Giuchici, Florentin Toma.	M.	V.
Studii de literatură
Dicţionarul general al literaturii române 500
STUDII DE LITERATURĂ ROMÂNĂ Şl COMPARATĂ,
revistă apărută la Timişoara, anual, din 1979, editată de Facultatea de Filologie a Universităţii timişorene. Din 1982 comitetul de redacţie este alcătuit din Alfred Heinrich (redactor responsabil), Corneliu Nistor (redactor responsabil adjunct), Simion Mioc, Livius Ciocârlie, Maria Grozav, Victoria Stroescu, Marcel Pop-Comiş (secretar ştiinţific de redacţie). Din 1986 redacţia are următoarea configuraţie: Virgil Vintilescu (redactor responsabil), Simion Mioc (redactor responsabil adjunct), Livius Ciocârlie, Iosif Cheie-Pantea, Constantin Chevereşan, Victoria Stroescu, cărora în 1987 li se adaugă Maria Berceanu, pentru ca, începând cu 1989, în comitetul de redacţie să fie inclus şi Traian Nădăban. De literatura română se ocupă Corneliu Nistor, Lucia Jucu-Atanasiu, Virgil Vintilescu, Stela Mirel, Simion Mioc, AL Belu, Ileana Oancea, Ramona Boca-Bordei, I. Cheie-Pantea (Ovid Densusianu şi poezia modernă, 1985), Ioan Vultur, Radu Ciobotea, Liana Ştefan, Alexandru Ruja, Pompiliu Crăciunescu, Livius Ciocârlie (Eminescu şi complexul romantismului, 1989), Rodica Bărbat, Felicia Vlad, Janina Flueraş, Ion Iliescu. Studii şi articole de teorie literară semnează Ioan Vultur (Scena lecturii, 1982), Corneliu Nistor, Dumitru Vlăduţ, Doina Comloşan, Constantin Chevereşan, Rodica Bărbat, Elena Ghiţă. Sectorul de literatură universală şi comparată este reprezentat de Clio Mănescu, Margareta Gyurcsik, Alfred Heinrich, Livius Ciocârlie (Funcţiile descrierii în romanul realist francez al secolului al XÎX-lea, 1981), Marcel Pop-Corniş (Metaromanul american contemporan din perspectiva lecturii, 1981), Maria Grozav, Ramona Boca-Bordei, G. Mihăiţă, Traian Năbădan, Galina Cernikova, Tudor Beşuan, Pia Teodorescu-Brânzeu, Maria Berceanu, Valeria Nistor, Rodica Binder, Doralina Selea, Roxana Nubert, Aurelia Turcu, Elena Ghiţă, Ştefan Binder. Revista are un caracter tipic de publicaţie universitară, cu ample contribuţii tematice şi cu un caracter de sinteză. M. V.
STUDII DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, anual sau bianual, între 1956 şi 1980, editată de Societatea de Ştiinţe Filologice din România. în primul număr este menţionat un comitet de conducere format din Al. Bistriţianu, Gh. Bulgăr, Valentin Lipatti şi Emil Mânu, redactori responsabili fiind apoi Tudor Vianu (1962-1964) şi Alexandru Balaci (1965-1980). Comitetul de redacţie este alcătuit iniţial din Alexandru Balaci (redactor responsabil adjunct) şi Jean Livescu, Ana Cartianu, Vera Călin, I. C. Chiţimia, Ovidiu Drimba, Tamara Gane, Valentin Lipatti, Galina Maievschi, Mircea Brătucu (secretar de redacţie), pentru ca mai târziu Zoe Dumitrescu-Buşulenga să devină redactor responsabil adjunct, Yvette Nafta secretar de redacţie, iar ca membri să figureze N. N. Condeescu, Ion Brăescu, Alexandru Duţu, Victor Iancu,
C.	D. Papastate, N. I. Popa, Liviu Rusu, Mariana Ţăranu, Victor Theiss, Maria-Luiza Ungureanu, I. Vicol. Sunt publicate îndeobşte scurte studii cu caracter monografic şi exgeze critice de literatură universală. De-a lungul anilor sunt ilustrate diverse metode comparatiste, trasându-se astfel o veritabilă
evoluţie: de la încadrarea unor autori în episteme cărora le sunt tributari prin influenţă, difuzare de traduceri, călătorii şi întâlniri sau confluenţe ale unor culturi antagonice - compara-tismul şcolilor franceze ale anilor '50 din secolul trecut sau comparatism de gradul 1 şi 2 - până la accepţia teoretică modernă a interpretării tipologice şi a diferenţelor şi asemănărilor în ilustrarea unor teme şi motive, a unor idei şi concepte, ori prin supunerea textelor ce prezintă un denominator comun unei hermeneutici instaurative - prin teoriile germane, începutul acestei orientări în România fiind jalonat de Tudor Vianu, urmat de cei mai străluciţi studenţi ai săi şi de alţi specialişti în modurile receptării valorilor simbolice. Semnează articole AL Balaci (Legăturile lui Nicolae Bălcescu cu Giuseppe Mazzini şi Italia, Modernitatea poeziei lui Francesco Petrarca), Ion Brăescu, Ana Cartianu (Ben Jonson ca exponent al reacţiunii clasicizante), I. C. Chiţimia, N. N. Condeescu, Ovidiu Drimba, Nina Fagon (Leopardi şi ideologia Risorgi-mentului), Aram Frenkian (Concepţia despre zei a lui Euripide), Valentin Lipatti, Tatiana Nicolescu, Mihai Novicov (exponent al tezelor oficiale de-a lungul întregii sale colaborări), Adelina Piatkowski (Sparta, oraş al culturii în sec. VII î.e.n), AL A. Philippide (Shakespeare), Sevilla Baer-Tomoşoiu, Tudor Vianu (Mitul prometeic în literatura română), Martha Vilag, Gh. Bulgăr (Ovidiu şi peisajul dobrogean), Silvia Cucu, Alexandru Duţu (Alegorie şi realism în „Divina Comedie" - însemnări inedite ale lui Coşbuc), Maria Gabrea, Tamara Gane, M. Hubert, Iorgu Iordan (Despre „perenitatea" limbii literare), Despina Mladoveanu, Nedda Brin, Liliana Popovici, Hertha Perez, Laura Baz-Fotiade, Corneliu Barborică, Horia Deleanu, A. Kovary, Magdalena Lâszlo, Mihai Miroiu, Heinz Stănescu, Mariana Sora (Heinrich Mann. O reconsiderare a operelor din tinereţe), N. I. Barbu, Simona Drăghici, Vera Călin (O temă literară: sociologia şi psihologia ratării), Irina Eliade, Valentina Fettinger, Tatiana Slama-Cazacu (Aspecte realiste în teatrul lui Pirandello), Irina Bădescu (în jurul conflictului dramatic: Marivaux şi Anouilh), Cornelia Comorovski, Elena Vianu, Gheorghe Vrabie, Cornel Mihai Ionescu (Câteva probleme estetice în gândirea lui Dante, Don Quijote, mit modern, Janus bifrons - umorul pirandellian de la retorică la farsa transcendentală). Din 1966 sumarul se structurează pe secţiuni aniversare sau comemorative, dedicate lui Cervantes, Shakespeare, Dickens, Ronsard, Byron, Gorki, Hugo, Boccaccio, Kleist, dar şi lui V. I. Lenin, există şi secţiuni de critică şi istorie literară, de recenzii şi revista revistelor, de metodică a predării limbilor străine. Alţi colaboratori frecvenţi în paginile publicaţiei: Virginia Cartianu (Motivul obsesional în romanele lui Henry Green), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Don Quijote şi Hamlet, eroi ai Renaşterii târzii, Umanismul european şi umanismul popular românesc - trepte spre umanismul socialist), Nadia Anghelescu, Venera Antonescu, Virgil Nemoianu (Orientări inovatoare în cercetarea literară din Anglia şi Statele Unite), Dieter Fuhrman, AL Cizek, Mircea Anghelescu, Marcel Saraş, Leon Leviţchi, Angela Ion, Simina Noica, Anca Giurescu, Mihail Spăriosu (care debutează aici în 1969), Virgil Tempeanu (Vechi traducători ai poeziei româneşti), AL Dimitriu-Păuşeşti (Personalitatea poetică a lui Rene Char), Rodica
501 Dicţionarul general al literaturii române
Studii literare
Mihăilă, Sorina Bercescu, Ileana Cantuniari, Ovidiu Papadima (Al Macedonski şi simbolismul francez), Zamfira Popescu (Tragedia absenţei - Garda Lor ca şi Lucian Blaga), Smaranda Bratu, Mihail Nasta (Mimesis ca tensiune spirituală la Dionis din Halicamas), Mihai Pop, Livius Ciocârlie (Contradicţia ca principiu al structurării textului la Paul Valery).	E.	M.
STUDII ITALIENE, publicaţie apărută la Bucureşti, anual, din 1934 până în 1943, continuând revista „Roma", fapt marcat în subtitlu. Director: Alexandru Marcu. Pe lângă grupajul de articole de specialitate, redactate în limbile română, italiană, franceză, fiecare număr conţine rubricile „Miscellanea", „Recenzii", „Cultura românească în Italia", „însemnări bibliografice". Intenţionând, aşa cum arată Alexandru Marcu în Prefaţa primului număr, să urmărească atât „influenţa culturii italiene asupra culturii româneşti", cât şi ecouri ale culturii româneşti în Italia, revista pune în evidenţă perspective de analiză comparatistă, dintre care cele mai frecvente sunt studiul receptării fenomenelor literare şi tematologia. Printre colaboratori se află nume importante în domeniul italienisticii, lingvisticii romanice, literaturii universale şi comparate : Al. Ciorănescu (Teatrul lui Metastasio în România, Machiavel et Saint-Barthelemy), Mariana Rarincescu (Duiliu Zamfirescu şi Italia), Nina Fagon (Benedetto Croce în cultura română), Dan Simonescu (Cesar Bolliac, traducător din Ariosto), Alexandrina
mu mim
M0MA“RS.
iii
director: ALEX/mniJ MARCU
ANULI193 4 BUCUREŞTI
Mititelu (Leopardi în critica şi literatura română), Tatiana Slama (între Petrarca şi Ronsard), C. H. Niculescu (Giovanni Papini în România), Iosif E. Naghiu (Traducerile din „Stabat Mater" în româneşte, Limba română în colegiile teologice din Roma, Cărţi religioase româneşti scrise de italieni în Moldova, Manuscrise italiene la Blaj), Alexandru Balaci (Giovanni Pascoli, poet al misterului). Directorul revistei scrie două studii despre influenţa epopeei Ierusalimul eliberat şi a poemelor bucolice ale lui Torquato Tasso asupra operelor scriitorilor români: Un motiv din Tasso în „Ţiganiada" lui Budai-Deleanu, O temă comună lui Tasso şi Coşbuc. De asemenea, publicaţia găzduieşte contribuţiile unor autori italieni, precum Umberto Cianciolo (Leggenda verseggiata di S. Margherita in dialetto romanesco del secolo XV), Carlo Tagliavini (Le traduzioni rumene dello „Stabat Mater" e di altri inni religioşi di Jacopone da Todî), Giandomenico Serra, Giulio R. Ansaldi, Giovanni Alessio. Sunt incluse şi materiale bibliografice sau cercetări privind manuscrisele italiene de la Biblioteca Academiei Române. Alţi colaboratori: P. P. Panaitesscu, Al. Busuioceanu, Dimitrie Găzdaru, Ştefan Pasca, Edgar Papu, Nestor Camariano, Emil Vârtosu, N. Geogescu-Tistu, H. Blazian, Aurelian Sacerdoţeanu, N. N. Condeescu, F. Dragnea, Şt. Crudu, Ion Schintee, Anita Belciugăţeanu, Cornelia Dumitrescu, George Baiculescu, Ecaterina Carp.	M.	V.
STUDII LITERARE, revistă apărută, anual, la Sibiu între 1942 şi 1944, apoi la Cluj în 1948, ca publicaţie a Seminarului de istoria literaturii române moderne de la Universitatea „Regele Ferdinand I". Director: D. Popovici. în Prefaţa primului volum D. Popovici arată că revista a fost concepută ca un instrument de lucru, obiectul preocupărilor constituindu-1 literatura română modernă, „privită atât în dezvoltarea internă a valorilor ei artistice şi ideologice, cât şi în raporturile sale cu literaturile străine". Publicaţia îşi propune să acorde atenţie problemelor privind metodele de cercetare şi să urmărească în mod critic mişcarea ştiinţifică de specialitate, editarea ei reprezentând o dovadă că Universitatea clujeană are puterea de a supravieţui şi de a-şi continua activitatea după Dictatul de la Viena din 1940, când a fost silită să se refugieze la Sibiu. în Prefaţa volumului din 1944, ultimul apărut „în exil", se anunţă încheierea primului ciclu al anuarului şi intenţia de a continua apariţia lui la Cluj, păstrând acelaşi program. Materialele sunt grupate în rubricile „Studii", „Note şi documente", „Recenzii"; ultima rubrică nu mai apare în 1944 şi în 1948. Autorii celor mai multe lucrări incluse în sumar sunt cadre didactice de la Facultatea de Litere şi Filosofie: D. Popovici, Iosif Pervain (semnează cu pseudonimul I. Verbină), Ion Breazu, Nicolae Lascu, Umberto Cianciolo, Petre Grimm ş.a. Se consacră studii evoluţiei literaturii române, cu unele contribuţii la cunoaşterea biografiei unor scriitori români: Ion Breazu, Contribuţii la biografia lui Ion Codru Drăguşanu, Duiliu Zamfirescu şi Transilvania, Olimpiu Boitoş, Memoriile lui George Bariţiu, D. Popovici, lenăchiţă Văcărescu şi cronica mondenă a timpului, Din începuturile literare ale lui Duiliu Zamfirescu, cât şi la
Studii şi comunicări
Dicţionarul general al literaturii române 502
UNIVERSITATEA „REGELE FERDINAND 1“ CLUJ—SIBIU
SEMINARUL DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE
STUDII LITERARE
DIRECTOR
D.	POPOVICI
SIBIU
TIPOGRAFIA „CARTEA ROMANEASCA DIN CLUJ» 19 4 2
aprofundarea studierii unor opere literare: D. Poppvici, Doctrina literară a „Ţiganiadei" lui I. Budai Deleanu, Umberto Cianciolo, II simbolismo grottesco di Tudor Arghezi, I. Verbină (Iosif Pervain), Vasile Fabian Bob: „Suplement la geografie". Alte studii semnalează preocupări diverse de teorie şi istorie literară: D. Popovici, Primele manifestări de teorie literară în cultura română, Ion Breazu, Temeiurile populare ale literaturii române în Transilvania, Olimpiu Boitoş, O teorie a romanului datorată lui Ion Ghica, I. Verbină, Simeon Marcovici, traducător şi teoretician al problemelor sociale şi literare, relevă importanţa folclorului ca sursă de inspiraţie pentru literatura cultă (I. Breazu, Izvorul folcloric al baladei „Crăiasa zânelor" de Coşbuc) sau evocă atmosfera şi condiţiile în care au apărut şi s-au dezvoltat instituţii şi mişcări culturale (D. M. Pippidi, în jurul clasicismului, D. Popovici, Un precursor al Academiei Române, Difuzarea ideilor „luminării" în Ţările Române). Un spaţiu important revine aspectelor legate de activitatea literară a membrilor societăţii Junimea şi de receptarea ideologiei junimiste în Transilvania (I. Verbină, Aspecte din lupta junimistă în Transilvania, G. Panu şi T. Maiorescu, lacob Negruzzi şi „Revista contimporană", I. Breazu, Noi contribuţii privitoare la pătrunderea junimismului în Transilvania). Altă categorie de studii şi articole examinează raporturile literaturii române cu literaturile străine, fiind vorba fie de traduceri (I. Verbină, O dare de seamă germană despre traducerile lui lordache Slătineanu, N. Lascu, Vasile
Aaron şi Ovidiu, Alecu Beldiman, traducător al „Odiseei", Petre Grimm, Cele dintâi traduceri englezeşti din literatura românească Umberto Cianciolo, Per una traduzione di Eminescu, I. Breazu Turgheniev la românii din Ardeal), fie de imitaţii, adaptări, motive preluate din alte literaturi (D. Popovici, Pope şi Conachi, „Buchetiera" lui Alecsandri şi „Buchetiera" lui Paul de Kock şi Valory, „La Double echelle" a lui Planard şi „Scara mâţei" a lui Alecsandri, Gr. Pleşoianu şi La Harpe, Ion Breazu, Timotei Cipariu şi Italia, Ion Horia Rădulescu, Modelul francez al comediei „Cinovnicul şi modista" de V. Alecsandri, Emil Turdeanu, „Oscar ofAlva" de Lord Byron. Izvoare apusene şi reflexe româneşti). Sunt de menţionat şi lucrările ce se referă la influenţe şi contribuţii străine privind mişcarea culturală românească (D. Popovici, Studii franco-române, I. Horia Rădulescu, Repertoriul teatrului francez la Bucureşti în prima jumătate a secolului al XlX-lea, I. Breazu, Slavici şi Confuciu, Lamennais la românii din Transilvania în 1848, Tancred Bănăţeanu, Prosper Merimee şi culegerea de balade a lui V. Alecsandri. Note folclorice pe marginea unei recenzii). Interesul faţă de valorile literare şi ştiinţifice româneşti şi străine se manifestă şi în recenzii despre cărţi, printre care: D. Caracostea, Semnificaţia lui Titu Maiorescu, Ion Petrovici, La centenarul lui Titu Maiorescu, Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Mario Ruffini, La Scuola latinista romena (toate prezentate de D. Popovici), Aristotel, Poetica, traducere de D. M. Pippidi (C. Daicoviciu), Mihai Eminescu, Opera politică, ediţia lui Ion Creţu (Eugen Todoran), Ştefan Manciulea, Timotei Cipariu şi Academia Română (Pia Gradea) ş.a. L. D.
STUDII Şl COMUNICĂRI DE ETNOLOGIE, revistă apărută la Sibiu, ca anuar, din 1978, editată de Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române. Redactor responsabil: Ilie Moise. între 1978 şi 1982 iese ca buletin ştiinţific al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor din judeţul Sibiu, sub titlul „Studii şi comunicări" şi având ca editor Comitetul de Cultură al Judeţului Sibiu. Numărul din 1990 este scos de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Sibiu şi de Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu al Academiei Române, iar din 1992 devine publicaţie a Academiei Române; noua serie continuă cu numărul VI, păstrându-şi formatul şi coperta. Reflectând preocupările cercetătorilor sibieni sau din alte centre universitare, în cele şaptesprezece volume apărute până în 2003, revista publică un număr însemnat de studii şi articole privind cultura şi civilizaţia tradiţională românească, dar şi naţionalitatea germană din spaţiul carpatin. Dintre sibienii cu cele mai numeroase colaborări se remarcă Gheorghe Pavelescu, Corneliu Bucur, Anca Goţia, Ilie Moise, Horst Klusch şi Amalia Pavelescu. Chiar din primul număr sunt găzduite trei lucrări de folclor şi etnografie săsească, iar cu numărul următor se inaugurează o secţiune specială, rezervată exclusiv culturii populare a saşilor din Transilvania, materialele, tipărite în limba germană, fiind însoţite de rezumate în română. Semnează Horst Klusch (Pomul vieţii în ceramica transilvăneană), Karl Fisi (Elemente modale în cântecul popular săsesc), Gerhard Antoni (Dansul reginelor - un obicei de primăvară din Viştea),
503 Dicţionarul general al literaturii romane
Studio Teatrul Naţional
Mărie Luise von Hannenheim (Portul popular săsesc din Ţara Bârseî), Herbert Hoffmann („Landlerii" - un grup etnic-cultural aparte din sudul Ardealului), Sigfried Haldenwang (Privire spre luxemburg. Dialectul săsesc, un dialect al germanei centrale de vest cu aspecte luxemburgheze), Liliane Gudrun-Ittu (Societatea pentru „revigorare artistică" Sebastian Hann: 1904-1946) ş.a. Alături de comentariile din rubricile „Efigii contemporane", „Creatori populari sibieni", „Materiale documentare", „Din viaţa Asociaţiei", se publică numeroase studii, articole şi recenzii privind aspecte ale folcloristicii şi etnologiei româneşti: Gheorghe Şoima, Folclorul muzical în confruntarea cu definiţia clasică a frumosului, Dumitru Pop, Pluguşorul - sinteză folclorică românească, Emilia Comişel, Metode de cercetare a folclorului, Iordan Datcu, Reviste de folclor şi etnografie, Ghizela Suliţeanu, O mărturie antică în folclorul săsesc. Bocetul în sistemul de proză melopeică, Nicolae Constantinescu, „Droaia de ciute" (Comentarii etnologice la un colind românesc), Al. Dobre, Folclorul taberei militare. Motivul lirico-epic „părul meu nu trebe tuns", Vasile Adăscăliţei, Jocul şi cântecul de priveghi în judeţul Vaslui, Maria Bocşe, Vatra de foc în practicile rituale ale vieţii în satul românesc din Transilvania, Petru Ursache, Zburător şi zmeu, Corneliu Bucur, Condiţia modernă a muzeului etnografic ş.a. Se valorifică astfel tezaurul culturii populare nu numai din spaţiul transilvănean, ci şi de pe întregul teritoriu românesc.	V.	V.	G.
STUDIO, revistă apărută la Bucureşti, ca lunar, în 10 ianuarie şi în februarie-martie 1935 (două numere), cu subtitlul „Scrisori de literatură". Colectivul redacţional nu este menţionat. Numărul inaugural se deschide cu eseul Un cuvânt despre platitudine şi despre poezie, aparţinând lui Mihail Sebastian. Autorul acuză scriitura „fără dibuiri, fără erori, fără dificultate", ce de multe ori „este un semn de vid caligrafic", disociază între stil („expresia organică") şi procedeu („exterior, mecanic, impersonal"), precum şi între moderniştii autentici şi „platitudinea poetică modernistă", afirmând că în timp nu va rezista decât „ceea ce a fost emoţie şi adevăr". Opiniile lui Sebastian vor reverbera în câteva luări de poziţie ale tinerilor colaboratori de la S., preocupaţi de situarea lor în peisajul literar al epocii. Versuri publică Ştefan Baciu, Pericle Martinescu, Horia Ghiea, Virgil Gregor, Geo Pavel, Eugen Teodoru, Iulian Dan, iar proză semnează Geo Pavel. Cu eseuri mai sunt prezenţi Emil Gulian (Note despre bunul-simţ şi imitaţia realităţii în artă), Geo Pavel, Horia Ghiea. Tot Geo Pavel traduce, sub titlul Crângul prieten, un poem al lui Paul Valery. Alţi colaboratori: Alexandru Bucur, Dan Vălenaru, Eugen Voinescu.	M.	V.
STUDIO TEATRUL NAŢIONAL, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din iulie 1942 până în iulie 1946. Directori: Liviu Rebreanu (iulie 1942 - decembrie 1943), N. Carandino (mai
1945),	Tudor Vianu (iunie 1945 - mai 1946), Ion Pas (iunie-iulie
1946).	Rubrici: „Teatrul şi lumea lui", „Regizorii noştri", „Premiere celebre", „Ecouri şi fapte din trecut", „Vitrina cărţilor". Fenomenul teatral e abordat îndeosebi teoretic:
Bucureşti	Mai,	1943
STUDIO TEATRUL NAŢIONAL
Directoratul d-lui LIVIU REBREANU
Funcţiunea teatrului
De când există arta, o conştiinţă limpede de ea §i încercări de a prinde misterul ce-î dă naştere şi-i justifică permanenta. ei prezenţă în vieaţa oamenilor şi a popoarelor, s’au purtat nesfârşite dispute asupra roiului ce se cuvine sâ-1 joace, asupra funcţiunii ei sociale. Unii susţineau c$ arta în general şi literatura în special sunt menite să aîbă o funcţiune educativă, dar nu numai pe tărâm spiritual* ei într’uu înţeles mult mâi larg, Se concepea anume o literatură îndrumătoare prin care scriitorul ei devine un fel de preot sau de profet, arătând lucrurile bune sau. rele, morale sau imorale ce trebuesc făcute sau ocolite de un bun creştin, de un bun patrot sau de un bun membru al umanităţii. In chipul acesta, literatura de~ venea, afară de rarile cazuri când era salvată de geniul creator, Jholărl tor mai presus de orice teorie, un fel de pledoarie în favoarea'unui*'punct de vedere fie moral, fie ideologic sau pentru cucerirea unor foloase de clasă socială. De aceea a-ceastă concepţie de artă s’a şi numit tezistă sau utiliiaristrL In faţa ei stătea punctul de vedere exact opus* tot atât de v-echij
E.	Lovinescu (Eternul şi vremelnicul în teatru, Psihologia succesului), Pompiliu Constantinescu (Convenţii teatrale), Dan Petraşincu, Coca Farago, Constantin Noica (Cartea pe care n-o citea Ioana dArc), Tudor Arghezi (Scrisoare unui actor), Gala Galaction (în jurul teatrului religios), Al. A. Philippide (Despre melodramă), Tudor Vianu (Pledoarie pentru actor). Corneliu Moldovanu comentează arta lui I. L. Caragiale, iar Mircea Ştefănescu scrie despre dramaturgia lui Gib I. Mihăescu. Articole privitoare la istoria teatrului românesc scriu George Franga, Ioan I. Livescu, Gabriel Ţepelea, Teodor Scarlat. Teatrul universal este comentat de Ernest Verzea, Ion Hodoş, Pericle Martinescu, Florian Nicolau, Ion Biberi, Basil Munteano, în timp ce Ion Sava este prezent cu Note din Italia. Se publică un manuscris al lui Constantin D. Aricescu despre teatrul din Câmpulung. Cronica dramatică este, paradoxal, slab reprezentată, numai de însemnările lui Victor Eftimiu şi Mihai Atanasiu. în schimb, se acordă o atenţie deosebită evocării unor actori, maeştri ai scenei româneşti (C. Aristia, Ştefan Iulian, Petre Sturdza, Iancu Niculescu, Aristide Demetriade, Maria Ciucurescu, Tony Bulandra, Iancu Petrescu, Cazimir Belcot, N. Leonard). Al. Raicu face câteva
Sturzu
Dicţionarul general al literaturii române 504
inspirate portrete unor actori contemporani: Alexandru Critico, Lilly Carandino, Ana Luca, Lilly Popovici, Ion Mânu, Marietta Sadova, Elvira Godeanu, Mihai Popescu. Sunt, de asemenea, evocate mari figuri ale teatrului european: Jacques Copeau, Aurelien-Marie Lugne-Poe, Gordon Craig, Eleonora Duse, K. S. Stanislavski, V. E. Meyerhold. Sectorul liric este neaşteptat de bogat. Semnează versuri Aurel Tita, Victor George Dumitrescu, D. Gherghinescu-Vania, Ovid Caledoniu, Ion Sofia Manolescu, Traian Lalescu, Ion Potopin, Lucia Demetrius, Dimitrie Stelaru, Teodor Scarlat, Virgil Carianopol,
D.	N. Teodorescu, Coca Farago, Octav Sargeţiu, Ion Molea, Ion Th. Ilea. Alţi colaboratori: N. Ladmiss-Andreescu, Aurel Călinescu, N. Papatanasiu, Ion Pas, Ana Luca, Eugen Todie, Vasile Netea, Paul Lahovary, George Acsinteanu, M. Toneghin, G. C. Nicolescu, Anişoara Odeanu, I. Valerian, C. N. Negoiţă, Ioana Postelnicu, V. Damaschin, G. Ivaşcu, Grigore Tăuşan, Tudor Muşatescu, Ioan Massoff, Miron Radu Paraschivescu, Ion Frunzetti, Sandu Eliad, Ovidiu Constantinescu, Mihail Celarianu, Al. Mironescu, Cella Serghi, Traian Cornescu. Revista este ilustrată cu numeroase caricaturi aparţinând lui C. Nicol.	M.	V.
STURZU, Corneliu (26.1.1935, Paşcani - 27.VI.1992, Iaşi), poet, prozator şi eseist. Este fiul Aureliei Sturzu (n. Popovici), învăţătoare, şi al lui Vasile Sturzu, contabil. Urmează cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu" din Paşcani (1945-1953), unde îl are profesor pe Constantin Ciopraga. îl cunoaşte pe Nicolae Labiş, de care îl va lega o frumoasă prietenie. Frecventează cursurile Facultăţii de Filologie - Istorie - Filosofie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1953-1957), în ultimii ani de studii fiind şi redactor pentru Iaşi al revistei „Viaţa studenţească". După absolvire e reporter, apoi redactor la Studioul de Radio Iaşi. Din 1960, în paralel cu funcţia de şef de redacţie culturală la Radio Iaşi, va fi cooptat la Catedra de literatură a Facultăţii de Filologie ieşene, unde predă, pe rând, teoria literaturii, estetica, teoria şi practica presei. In aceste domenii se specializează în ţară şi peste hotare (Perugia, Stockholm). Redactor-şef adjunct al revistei „Cronica" (1966-1969), director al Teatrului Naţional din Iaşi (1969-1973), se transferă ulterior ca şef de redacţie la Editura Junimea, unde iniţiază, împreună cu Mircea Radu Iacoban, concursul de debut al tinerilor scriitori, precum şi colecţia „Eminesciana". Din 1977 până în 1990, când se pensionează din motive de sănătate, va deţine funcţia de redactor-şef la „Convorbiri literare". Debutează cu versuri în 1954, la „laşul literar", iar în 1964 îi apare prima plachetă, Arcade peste anotimp. Mai scrie în „Astra", „Ateneu", „Familia", „Luceafărul", „Orizont", „Steaua", „Tribuna" ş.a. în 1970 şi în 1974 i s-a acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi.
Poemele de început ale lui S. sunt puternic marcate de ideologia vremii. Aproape fiecare pagină din Arcade peste anotimp conţine trimiteri la „glorioasele realizări" ale omului de tip nou. Cartea e plină de „eroi", („primul constructor", „excavatoristul", „Ilici"). Poetul crede că e un mesager al po-
porului, iar versul său ar fi ecoul uralelor străzii. Declamator si cu un oportunism la vedere, autorul identifică „scânteia" in învăţătura de partid: „Simt ca o torţă jinduind după flacără / Si de aceea trec pragul sediului de partid mereu / ştiind că aici voi găsi totdeauna scânteia / ce-mi aprinde ideile până la incandescenţă". Acest volum rămâne totuşi ca un păcat de tinereţe, ceea ce explică de ce în antologia Zigurat (1979) nu figurează nici un text de aici. Următoarea culegere, Autoportret pe nisip (1966), face sensibil tipul de poeticitate practicat de S., de acum încolo un scriitor fidel lui însuşi, fără schimbări radicale de ton şi fără cedări conjuncturale importante. Poemele din Cantilene (1970), Duhul pietrelor (1970), Vântul din oglinzi (1978) sau din Anotimpul încrederii (1974), lipsite de graniţe tematice, pot fi reorganizate într-o carte unică. Doar în Restituirea jocului (1969) şi în Camera de recuzită (1973) poetul îşi modulează versul în funcţie de ipostazele încercate şi care participă la susţinerea unei metafore unificatoare: „încă mă joc îndoind crengi cu pieptul. / Capătul lemnului îl sprijin de inimă / Acolo se-ndoaie. Atenţie, / s-ar putea creanga să dea la o parte / inima, să treacă-nflorindu-mă până la / marginea Căii Lactee". Pretutindeni se face simţită întrepătrunderea realului cu fantasticul, prin substituirea de roluri şi funcţii. Acolo unde eul se ascunde există şi premisa transgresării în celălalt. în cazul lui S. diversitatea nu derivă din formă, ci din prezenţa straturilor de adâncime. El merge către marea poezie a lumii, preia paradigme, formule metaforice consacrate, dar nu transcrie nici un mit, ci îl metamorfozează în reper pentru propria stare, aspirând spre o mitologie a sa. Pot fi detectate comentarii livreşti, treceri spre zone în care se întâlnesc figuri importante ale liricii universale (întâlnire cu Rilke), dar vibraţia, ca şi delicateţea percepţiei sunt de o mare autenticitate. Poezii precum Autoportret pe nisip, Femeia de fum, Nostalgice nisipuri trădează obsesia efemerului, încercarea de prindere parcă în fotogramă a existenţei aflate în permanentă schimbare. S. tinde să abstractizeze, să înţeleagă altfel firea lucrurilor, după cum există la el şi o tentaţie, nereprimată, a ludicului, o glisare dinspre tonalităţile grave, reflexive spre o repunere în drepturi a jocului (Joc de fachir, Jocuri cu arcuri, Joc de cuvinte). Modul de a vedea poezia, pictura şi spectacolul se regăseşte în cartea de eseuri Artă şi sensibilitate (1975). Dar deşi încearcă să imprime o notă de originalitate anumitor concepte, autorul nu depăşeşte decât rareori nivelul unor însemnări de lectură. Interesul paginilor stă în capacitatea de sistematizare teoretică, dublată de modalitatea metaforică a expunerii. Ca romancier, după Vatra legendelor (1970), o naraţiune pitorească rememorând pilduitor timpuri legendare, abordează actualitatea în Ianus (I-II, 1980-1983). Protagonistul-narator e un inginer a cărui evoluţie e surprinsă din momentul îndepărtării sale de la conducerea unei importante intreprinderi ieşene pentru a fi transferat într-o fabrică din Paşcani, de fapt inexistentă. El are astfel un bun prilej atât de reevaluare a etapelor, cât şi a greşelilor făcute, segment exploatat destul de convenţional de autor, chiar dacă se utilizează dubla perspectivă (alternarea persoanei întâi cu persoana a treia). Alt roman, Enigma
505 Dicţionarul general al literaturii române
Suceavă
tăbliţelor de lut; apare abia în 1995, la trei ani de la moartea
autorului.
SCRIERE Arcade peste anotimp, Iaşi, 1964; Autoportret pe nisip, Bucureşti, 1966; Restituirea jocului, Bucureşti, 1969; Cantilene, Iaşi, 1970; Duhul pietrelor, Bucureşti, 1970; Vatra legendelor, Bucureşti, 1970; Camera de recuzită, Iaşi, 1973; Anotimpul încrederii, Bucureşti, 1974; Artă şi sensibilitate, Iaşi, 1975; Vântul din oglinzi, Bucureşti, 1978; Zigurat, Iaşi, 1979; Ianus, I-II, Iaşi, 1980-1983; Arhipelagul altor umbre, Iaşi, 1985; Necontenita veghe, Bucureşti, 1989; Enigma tăbliţelor de lut, Iaşi, 1995.
Repere bibliografice: Mihai Drăgan, „Arcade peste anotimp", IL, 1964, 12; Nicolae Manolescu, „Autoportret pe nisip", CNT, 1966, 25; Constantin Călin, „Autoportret pe nisip", ATN, 1966, 8; Dumitru Solomon, „Autoportret pe nisip", GL, 1966,40; Oarcăsu, Oglinzi, 261-264; Virgil Ciiţitaru, Poezia tinerilor, CRC, 1968, 51; Zaharia Sângeorzan, „Restituirea jocului", CRC, 1969,11; Dumitru Micu, Poezie, RL, 1969,25; Liviu Leonte, „Duhul pietrelor", CRC, 1970,45; Constantin Ciopraga, „Duhul pietrelor", CRC, 1971,3; Daniel Dimitriu, „Camera de recuzită", CL, 1973, 21; Constantin, A doua carte, 242-243; Al. Andriescu, „Anotimpul încrederii ", CRC, 1974, 41; Virgil Mazilescu, „Anotimpul încrederii", RL, 1974,46; Barbu, O ist, 364-365; Mincu, Poezie, 197-199; Piru, Poezia, II, 206-208; Zalis, Tensiuni, 275-280; Constantin Ciopraga, Vârstele poetului: Corneliu Sturzu, CRC, 1979,19; Emil Mânu, Tandreţea cuvintelor calme, RL, 1979, 21; Cândroveanu, Poeţi, 156-161; Felea, Aspecte, II, 131-133; Lit rom. cont, I, 664-665; Ioan Holban, Faţa şi reversul unui destin, CRC, 1981,11; Grigore Smeu, Identitatea reală, RL,
1981,	23; George Popescu, Vocile memoriei, R, 1982,1; Mircea Popa, Corneliu Sturzu şi lumea romanului, ST, 1983, 12; Adriana Iliescu, Naraţiunea sub semnul lui Ianus, RL, 1984, 6; Dobrescu, Foiletoane, III, 113-120; Constantin Ciopraga, Dragoste de frumos, CRC, 1985,5; Taşcu, Poezia, 275-282; Cosma, Romanul, 1,199-200; Maftei, Personalităţi, VIII, 277-279; Micu, Ist.lit., 359; Popa, Ist. lit, II, 447; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 397-398; Dicţ. scriit rom., IV, 423-424.	Ş. A.
SUCCES, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, de la 10 februarie 1935 până la 9 noiembrie 1939, având subtitlul „Revistă ilustrată de cinematograf". Directori: B. Cehan, ulterior George Val (1939). Colaborează Al. Robot, C. Bogoe, Paul B. Marian, Petre Boldur, Traian Popescu, Jack Berariu (semnatarul unui interviu cu Dina Cocea şi George Timică) ş.a. Rubrici: „Critica premierelor bucurestene", „Critica premierelor din străinătate", „Jurnal de actualităţi", „Comentariile chenzinei", „Revista revistelor". La ancheta „Scriitorii noştri, actorii noştri şi cinematograful" răspund E. Lovinescu, Ion Minulescu, Emanoil Bucuţa, Camil Petrescu, Anton Holban, N. Davidescu, Claudia Millian, Horia Oprescu, George Vraca, Lilly Popovici. Unele numere sunt rezervate aproape exclusiv reclamelor. S. are o ilustraţie bogată şi de bună calitate.	M.	V.
SUCEAVĂ, Bogdan (27.IX.1969, Curtea de Argeş), prozator şi poet. Este fiul Elisabetei Suceavă (n. Banu), profesoară, şi al lui Ion Suceavă, ofiţer. Urmează primii ani de şcoală la Piteşti, Găeşti şi Târgovişte, ulterior frecventând liceele „Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte şi „I. L. Caragiale" din Bucureşti, între 1989 şi 1994 e student al Facultăţii de Matematică la Universitatea bucureşteană, în anul următor obţinând şi diploma de studii aprofundate în geometrie. îşi susţine
doctoratul în matematică, în 2002, la Michigan State University. Se stabileşte în Statele Unite ale Americii, unde îşi desfăşoară activitatea didactică, în calitate de assistant professor la California State University, Fullerton. Redactor al revistei „Respiro", face şi oficiul de redactor corespondent al lunarului ieşean „Timpul". în 1990 debutează cu volumul de proză scurtă Teama de amurg, urmat de romanul Sub semnul Orionului
(1992), de cărţile de versuri Legende şi eresuri (1995), Năluci şi portrete (2001) şi de proza din Imperiul generalilor târzii şi alte istorii (2002), Bunicul s-a întors la franceză (2003). Colaborează la numeroase reviste din ţară, printre care „Contemporanul -Ideea europeană", „Dilema", „România literară", „Observator cultural" ş.a..
Cărţile de proză scurtă ale lui S. sunt culegeri de „istorii" ce nu au aparent legătură unele cu altele. Le unesc însă registrul grav, observaţia cvasirealistă şi modul secvenţial, cinematografic prin care sunt definite cadrele naraţiunii. Scrierile captează atenţia încă de Ia primele rânduri, autorul intrând, de cele mai multe ori, abrupt în miezul faptelor. Sunt exploatate unele date ale istoriei recente, limita ficţiunii fiind plasată în imediata apropiere a unor întâmplări reale. Schemele narative simple ilustrează, voit sau nu, ideea renunţării la opacizare şi ambiguizare semantică; în prim-plan este situat evenimentul, şi nu comentarea, analiza acestuia. Astfel, în nuvela Celălalt asediu, cu un personaj feminin „asediat" din două direcţii, dinspre iubire şi dinspre moarte, e îndepărtată orice urmă de patetism, protagoniştii nu gesticulează histrionic, ci evoluează în perfectă concordanţă cu realitatea lumii conturate. Prozatorul caută mereu alte elemente care să îi poată servi la realizarea unui scenariu cât mai amplu. Găseşte frecvent ceva care să îl ajute în definirea unei mentalităţi (Istoria lui Al Waqbah sau Călătoriile omului cameleon) şi a unui tip de relaţie ce se poate stabili la un moment dat între oameni (Lumea ta, rock şi parfum de guave). Nu lasă goluri, nu creează discrepanţe între scriitură şi idee, vrea ca faptele istorisite să nu depăşească graniţa veridicităţii. Există la el o notabilă mobilitate în alegerea subiectelor şi a temelor ce urmează a fi prinse în textura narativă. „Marele efort - crede S. - e să imaginezi la fiecare nouă istorie
o	soluţie literară distinctă, de o particularitate care să solicite cititorul, să-i dezvăluie un nou mod de comunicare, o nouă descoperire. Şi de fiecare dată să ai succes în a fi persuasiv, să ai sens, să interesezi." Lumile ce se ascund în spatele diferitelor strategii de reprezentare sunt „variante" ale celei reale, vocile şi figurile protagoniştilor par transpuneri ale unor prezenţe uşor recognoscibile. Modelul viu facilitează înţelegerea, iar desprinderea de acesta nu presupune alunecarea în fantastic, ci spre o altfel de întemeiere, prin ficţiune, a dimensiunii istorice, în prozele sale îşi găsesc locul studenţi şi profesori, militari de toate naţionalităţile, foşti lideri comunişti îngrijoraţi de degradarea imaginii lor publice, un combatant din cel de-al doilea război mondial ce vrea să rescrie istoria conflagraţiei la care a luat parte ş.a.m.d., diversitatea dând un plus de viaţă „istoriilor". Un text plin de dramatism este Descompunerea patriei în particule elementare, unde tabloul aproape apocaliptic al unei Românii aflate sub asediul aşa-numitei Armate de
Suceveanu
Dicţionarul general al literaturii române 506
Eliberare Socială, trăirile unui ziarist care, în aşteptarea execuţiei, încearcă să redacteze documentul propriei drame, deznodământul presimţit de personaj, dar derutant pentru cititor, conferă fiecărei secvenţe densitate şi tensiune. Lumea recompusă din flashuri intră în rezonanţă cu spectacolul umbrelor şi al memoriei. Comentariul, atunci când iese din subsidiar, funcţionează ca un contrapunct al observaţiei realiste şi facilitează întoarcerea la evenimentele petrecute anterior timpului povestirii.
SCRIERI: Teama de amurg, Bucureşti, 1990; Sub semnul Orionului, Bucureşti, 1992; Legende şi eresuri, pref. Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1995; Năluci şi portrete, Bucureşti, 2001; Imperiul generalilor târzii şi alte istorii, Cluj-Napoca, 2002; Bunicul s-a întors la franceză, pref. Liviu Antonesei, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Mona Mamulea, „Imperiul generalilor târzii", „Respiro", 2002,9; Simona Sora, „Imperiul generalilor târzii", „Dilema", 2003, 532; Marius Chivu, Povestiri despre orice, RL, 2003, 6; Iulia Popovici, „Bunicul s-a întors la franceză", RL, 2003,50; Horia Gârbea, „Bunicul s-a întors la franceză", R, 2003,12.	Ş.	A.
SUCEVEANU, Arcadie (16.XI.1952, Suceveni-Cernăuţi), poet, eseist şi traducător. Este fiul Ecaterinei (n. Mandiuc) şi al lui Vasile Sucevan. învaţă în satul natal, apoi la şcoala medie din Carapciu pe Şiret. în 1969 se înscrie la Facultatea de Filologie (secţia română) a Universităţii din Cernăuţi, luându-şi licenţa în 1974. Profesor la Horbova, în raionul Herţa, în 1979 devine redactor, apoi redactor-şef al Editurii Literatura Artistică din Chişinău (mai târziu Editura Hyperion). în 1990 este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar în 1996 e numit şef al Departamentului Creaţie al Uniunii. A fost ales, de asemenea, secretar al Filialei din Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. După debutul cu versuri la „Zorile Bucovinei", în 1968, colaborează cu eseuri, cronici, versuri, traduceri din poezia ucraineană şi rusă la „Nistru", „Literatura şi arta", „Contrafort", „Viaţa Basarabiei", „Luceafărul", „Vatra", „Convorbiri literare", „Viaţa românească" ş.a. Prima carte, culegerea de poezie Mă cheamă cuvintele, îi apare în 1979 şi va fi urmată de alte volume de versuri, unele destinate copiilor. Este distins cu numeroase premii: Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române (1995, 1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1997,2000, 2001, 2002), Premiul Naţional al Republicii Moldova (1998) ş.a. Din 1993 este membru fondator al PEN-Clubului din Republica Moldova. Poemele lui au apărut în antologii din Belarus, Franţa, Italia, Macedonia, Rusia, Turcia şi Ucraina.
în volumele Ţărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârşit de mileniu (1987), Secunda care sunt eu (1993), Eterna Danemarcă (1995) S. cultivă o poezie ironic-sentimentală, narcisiac-sen-zuală, înclinată, cu timpul, spre parabolă. Deschis afectiv spre „foşnetele suave ale Pomului Vieţii", are sufletul vibratil, asemenea adolescentului rimbaldian, sensibilitatea fiindu-i pecetluită de lacrima copilului de suflet al secolului al XX-lea. în Arhivele Golgotei (1990) se produce o schimbare la faţă, o înscriere a viziunii în registrul dramatic: îmbrăcat în costum de
hidalgo medieval, poetul apare în postura lui Don Quijote, măcinând o făină tragică la morile secolului, „veac modern şi preatârziu", regăsit în imaginile amurgului şi în sugestia tomnatică. Noul cavaler conferă melancoliei o notă întunecată, care se infiltrează, de altfel, în toate trăirile. E, de fapt, acum o triplă tristeţe: una apocaliptică, determinată de sfârşitul de veac „infernal", una de sorginte „bacoviană" (G. Bacovia e imaginat ca un nou „Mesia Vestitor de Alb şi sigilând lumea cu ninsori") şi cea de-a treia sub forma nostalgiei după Evul Mediu, pe care îl proiectează în orizontul purităţii. Pe fundalul sentimentului înstrăinării se înseriază simboluri şi parabole caracteristice: Nimicul (Marele Zero al depărtării), Golgota şi Infernul, Marele peşte imperial şi noul Hamlet reapărând într-o putredă Danemarcă. Lumea e demitizată, desacralizată, încât chiar Dumnezeu, „cuprins de o presimţire, /Ros de-ndoieli, de spleen şi disperare,/ Renunţă, trist, la propria-i zidire". Viziunile se axează pe miturile biblice, fiind materializate în formule neoclasiciste, cu unele note de autorefe-renţial postmodern, S. preferând sonetul, elegia, balada şi colindul. Strategiile postmoderniste sunt prezente şi în versurile din Mărul îndrăgostit de vierme (1999) şi Cavalerul Inzadar (2001), unde imaginea unei lumi confuze şi adesea groteşti se alcătuieşte mai puţin încrâncenat, mai elegant.
SCRIERI: Mă cheamă cuvintele, Ujgorod, 1979; Ţărmul de echilibru, pref. George Meniuc, Chişinău, 1982; A fugit melcul de-acasă, Chişinău, 1984;
507 Dicţionarul general al literaturii române
Suchianu
Ora cinci fără doi fulgi, Chişinău, 1986; Mesaje la sfârşit de mileniu, pref. îvlihai Cimpoi, Chişinău, 1987; în cămaşă de cireaşă, Chişinău, 1989; Arhivele Golgotei, Chişinău, 1990; Vacanţa Ilenuţei, Chişinău, 1990; Dincolo de ce văd ochii (în colaborare cu I. Severin), Chişinău, 1991; Secunda care sunt eu, Chişinău, 1993; Eterna Danemarcă, pref. Ştefan Hostiuc, Bucureşti, 1995; Ştii să colorezi vacanţa?, Chişinău, 1995; înfruntarea lui Heraclit, Chişinău, 1998; George Meniuc sau întoarcerea la Itaca, postafţă Eugen Lungu, Chişinău, 1999; Mărul îndrăgostit de vierme, Timişoara, 1999; Raţa lui Arhimede, Chişinău, 2000; Cavalerul înzadar, Chişinău, 2001; Lumea din spatele oglinzii, Chişinău, 2001; Dacă vrei sa fii Columb, Chişinău, 2002; Filmul copilăriei, Chişinău, 2002; ŞTIUcfl la şcoală, Chişinău, 2002; Corabia de la mansardă, Chişinău, 2003; Zaruri pictate, Chişinău, 2003. Traduceri: Maxim Gorki, Opere alese, III-IV, Chişinău, 1981-1982 (în colaborare); N. Matveeva, Jucăriile pădurii, Chişinău, 1982; L. N. Tolstoi, Opere alese, II, Chişinău, 1985 (în colaborare); Cinghiz Aitmatov, Vaporul alb, Chişinău, 1990.
Repere bibliografice: Ana Bantoş, Creaţie şi atitudine, Chişinău, 1986, 151-160; Ioan Lascu, Rătăciţi prin istorie, R, 1991, 2; Gheorghe Perian, Pentru o nouă hartă a poeziei româneşti, TR, 1991,13; Cornel Munteanu, Meditaţie asupra sinelui, ST, 1991, 2-3; Nicolae Popa, Nostalgii medievale, LA, 1991,25; Teodor Vârgolici, „Arhivele Golgotei" L, 1992,26-27; Teodor Tanco, Ut pictura poesis, ST, 1991,10; Constantin Ciopraga, Poeţi basarabeni: Leo Butnaru -Arcadie Suceveanu, DL, 1994,1; Ştefan Hostiuc, Arcadie Suceveanu, „Glasul Bucovinei", 1994,1; Dinu Pătulea, „Peisajul condamnat" sau Cum se vede lumea din Basarabia, CC, 1994,1-3; Călin Manilici, Un poet neosimbolist: Arcadie Suceveanu, ST, 1994, 10-11; Tudor Paladi, „Eterna Danemarcă", LA, 1996, 39; Ioan Holban, Poeţi români din Basarabia, CL, 1997,1; Eugen Lungu, Arcadie Suceveanu, CRC, 1997, 6; Anghel Ruda, Don Quijote în „eterna Danemarcă", VR, 1997, 9-10; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 228-229; Rachieru, Poeţi Bucovina, 435-439; [Arcadie Suceveanu], CRC, 1999, 7; Emilian Galaicu-Păun, Poezia de după poezie, Chişinău, 1999, 91-95; Mircea A. Diaconu, Arcadie Suceveanu - Poezie, lux al deşertăciunii, CL, 2000, 12; Tudor Muşat, Arcadia, Leviathanul, zidul metafizic, „Porto-Franco", 2002,4-6; [Arcadie Suceveanu], LA, 2002,46 (semnează Mihai Cimpoi, Anatol Codru, Ştefan Hostiuc, Gheorghe Ciocoi, Constantin Cubleşan, Mircea A. Diaconu); Mihai Cimpoi, Critice, II, Craiova, 2002,167-170; Vasile, Poezia, 263-266; Theodor Codreanu, Basarabia sau Drama sfâşierii, ed. 2, pref. Mihai Cimpoi, Galaţi, 2003, 249-256.	'	M.	C.
SUCEVEANU, I. O. (pseudonim al lui Ioan Olar; 12.XII.1905, Baineţ, j. Suceava - 31.X.1960, Sibiu), poet. Este fiul Marinei şi al lui Onufrei Olar, ţărani. îşi începe învăţătura în comuna natală, în 1921 ajungând la Mediaş, unde urmează cursurile Şcolii Tehnice de Aviaţie, secţia electromecanică, avându-1 coleg pe N. Ladmiss-Andreescu. Este profesor de meserii la Racoviţa, judeţul Sibiu. în 1947 era tehnician la întreprinderea Regională de Electricitate din Mediaş, din 1948 revine la Şcoala Tehnică de Aviaţie ca maistru telegrafist şi profesor de aparatură de bord, iar în ultimii ani ai vieţii lucrează la un atelier de reparaţii radio. Sub pseudonimul pe care îl adoptă, cele dintâi versuri îi apar în 1933, la revista „Lanuri" din Mediaş. Mai colaborează la „Convorbiri literare", „Crişul negru", ,„Jumalul literar", „Luceafărul", „Lumea nouă" (Sighişoara), //Naţionalul nou", „Pagini literare", „România eroică", „Transilvania", „Tribuna Sibiului", „Universul literar".
Biografiei puţin spectaculoase a lui S. îi corespund coordonate la fel de obişnuite pentru activitatea sa literară. în noiembrie 1935-octombrie 1936 scoate la Mediaş, împreună cu poetul Gheorghe Munteanu, revista „Darul". Editorialul îi exprimă crezul cu privire la sentimentul naţional, cantonat cam desuet într-un „paşoptism" declarativ. Publicistul creionează portretul scriitorului „din provincie", dezavantajat de poziţia geografică şi de inaccesibilitatea la viaţa culturală bucureşteană. Transplantat destul de timpuriu în Transilvania, S. rămâne veşnicul nostalgic al Bucovinei natale, imaginea codrilor şi poveştile de aici intrând cu prisosinţă în versuri, puţin diferite de la un volum la altul. Chiar în primul, De pe dealuri uitate (1937), trăirile se concentrează în jurul sentimentului de înstrăinare, transpus într-o manieră apropiată de stihuirea populară, cu un timbru dat de sinceritatea blajină: „ Răspunde-mi, mamă, / De-ai vreo ştire despre mine / Eu mă tot caut prin lumea asta mare / şi nu-mi pot da de urmă pe cărare..." (Noaptea). Deşi continuă în aceeaşi notă simplist-elegiacă, în Vibrări (1938) pot fi evidenţiate, cu oarecare bunăvoinţă, câteva poezii (Primăvară mică, Sat părăsit, Negoiul) ori versuri precum cele din Seara târziu: „Taci, bunico, nu-mi spune poveşti / că mă-ngână zmeii la fereşti, / Balaurii fluieră sub streaşină şi-n pod / Şi şoarecii de aur gândul mi-1 rod". S. nu reuşeşte să treacă de nefericirile biografiei sale modeste nici în Fântâni pentru popas (1939), unde construieşte câte o imagine mai reuşită, dar o devalorizează cu câte un clişeu final. Ultimul volum, Desfrunziri (1945), sugerează chiar din titlu drama inadaptării, motiv curăţat acum de influenţele sămănătoriste vizibile anterior. S. îşi încercase condeiul şi în proză, dar romanul Părintele Nichita, deşi finalizat, rămâne netipărit.
SCRIERI: De pe dealuri uitate, Mediaş, 1937; Vibrări, Mediaş, 1938; Fântâni pentru popas, Mediaş, 1939; Desfrunziri, Sibiu, 1945.
Repere bibliografice: Romulus Demetrescu, „De pe dealuri uitate", PLI, 1937,5; Romulus Demetrescu, „Vibrări", PLI, 1938,4-5; Romulus Demetrescu, „Fântâni pentru popas", PLI, 1940,1-2; Predescu, Encicl., 823; Călinescu, Ist. lit. (1941), 857, Ist. lit. (1982), 943; C. Fântâneru, „Fântâni pentru popas", UVR, 1940,16; George Popa, I. O. Suceveanu, „Tribuna Sibiului", 1972,1 241; Titus Andronic, Poetul I. O. Suceveanu (1905-1960), T, 1978, 10; Ion A. Moldovan, I. O. Suceveanu - Pagini monografice, „Cercetări de limbă şi literatură" (Sibiu), 1983; Satco-Pânzar, Dicţionar, 217; Nae Antonescu, I. O. Suceveanu, PSS, 1998,11-12.	N.Bc.
SUCHIANU, D.[umitru] I. (2.IX.1895, Bucureşti - 17.IV.1985, Bucureşti), eseist şi traducător. Este fiul Leliei (n. Nanu-Muscel) şi al lui Ion M. Suchianu, profesor. Face cursul secundar la Bucureşti şi la Liceul Internat din Iaşi, secţia modernă, absolvind în 1914. Urmează Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. îşi susţine doctoratul în drept şi ştiinţe politice şi economice la Paris, în
1927.	Magistrat (1926-1948), conferenţiar la Catedra de istoria doctrinelor sociale de la Facultatea de Drept bucureşteană, funcţionează şi ca profesor titular la Şcoala Superioară de
Suchianu
Dicţionarul general al literaturii române 508
Război, la Academia de Arte Frumoase şi la Şcoala de Ştiinţe de Stat, unde a predat cursuri de economie politică şi finanţe. Mai bine de un deceniu (1929-1941) e membru în Comisia de cenzură a filmelor. în „Fapta" din 1919 îi apar două traduceri din Maurice Maeterlinck, iar în aprilie 1920 începe să publice la „Viaţa românească", primul text fiind un articol despre Thomas Hardy. La revista ctitorită de G. Ibrăileanu va deveni, din 1940, redactor-şef, în 1944-1946 director, alături de Mihai Ralea. Colaborează la „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", „Convorbiri literare", „Bilete de papagal", „Clopotul", „Revista literară", „Minerva", „Dimineaţa", „Adevărul" şi „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Cuvântul" şi „Cuvântul literar", „Realitatea ilustrată", „Cinema", „Revista Fundaţiilor Regale", „Naţiunea" lui G. Călinescu ş.a., semnând şi Margareta Popescu sau M. Suchianu. Din 1939 este directorul săptămânalului „Film". Arestat în 1948, este închis fără proces până în 1950. în aprilie 1951 G. Călinescu îl numeşte „colaborator ştiinţific" la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, iar în august e confirmat în postul de „asistent". Din 1957 deţine cronica de film la „Contemporanul", din 1965 la „Gazeta literară", din 1968 la „România literară". A tradus din Voltaire, Thomas Hardy, Alberto Moravia ş.a.; o comedie de Paul Raynal, Le Maître de son coeur, s-a jucat, în adaptarea lui, la Teatrul „Maria Ventura" în 1929. Primeşte Meritul Cultural în 1937 şi Legiunea de Onoare în 1939. Face parte, ca membru fondator, din Asociaţia Cineaştilor din România.
Personalitate culturală complexă, S. debutează editorial în
1928,	cu Aspecte literare, culegere de eseuri despre autori români - Martha Bibescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Otilia Cazimir, Paul Zarifopol - şi francezi - Jean Giraudoux, Contesa de Segur, Andre Maurois. Cu siguranţa intelectualului înzestrat cu o solidă formaţie filosofică şi cu o metodă critică riguroasă, dar nu lipsită de eleganţă şi chiar de umor, sunt abordate, de asemenea, probleme de teorie şi estetică literară, precum exotismul în literatură, specii literare noi, feminitate şi literatură, psihologia simbolului. Eseul Iarăşi problema fond şi formă pleacă de la articolul lui Mihai Ralea Saturaţia fenomenelor sufleteşti, care propune o teorie ce conciliază teoria kantiană şi cea bergsoniană asupra formei. S. analizează fondul şi forma ca realităţi estetice relativ distincte şi necontemporane şi deosebeşte două metode de creaţie artistică: clasică şi romantică. în volumul următor, Puncte de vedere (1930), interesul eseistului se îndreaptă spre fenomenul cultural în ansamblu, într-un demers relaxat, erudit şi ironic, fermecător întotdeauna. Astfel, prostul gust este considerat o particularitate a actualităţii deformate de progresul nevoii de frumos, iar reforma fundamentală ar consta în disocierea între artă şi simţul de proprietate, care dăunează frumosului. Altă „categorie relativ recent apărută, odată cu începuturile individualismului pe care îl presupune" este prostia (Disertaţie asupra prostiei), definită ca „rivalitatea dintre ceea ce-i individual şi ceea ce-i social în personalitatea umană, cu triumful celui din urmă element [...], victoria lozincilor gregare asupra gândirii proprii". Racordarea la ceea ce însemna noutate în viaţa culturală a Europei caracterizează şi paginile
eseistice din Amica mea Europa (1939). în plus, sfera de interes este mai diversă, se discută noile teorii despre timp, raportul dintre timpul fizic şi cel fiziologic (în spiritul lui Henri Bergson şi Pierre Janet), problema memoriei umane, noile curente din fiziologie, psihologie, care reclamă integrarea tuturor cunoştinţelor despre viaţă într-o sinteză (Gestaltpsychologie). Fidel însă literaturii, S. stabileşte, ori de câte ori are prilejul, legătura dintre aceste teorii şi arta naraţiunii sau tipologia personajelor, spiritul textului eseistic păstrându-şi farmecul, dezinvoltura, atractivitatea. în Curs de cinematograf (1930) S. pune bazele teoretice ale abordării esteticii filmului: defineşte natura proprie a cinematografiei, discută despre sugestie şi simbolism în film, despre relaţia lui cu alte arte. Conceptul pe care îl introduce este cel al unităţilor de frumuseţe: simboluri concrete, materializate în mişcări, privelişti, expresii fiziono-mice, peisaje, obiecte anume aranjate, care au proprietatea de a sugera o idee, de a o evoca instantaneu şi integral. Acestei lucrări i s-au adăugat după 1960 numeroase cărţi despre actorii de film sau despre filme celebre, precum şi studii consacrate cinematografului, toate cu un mare succes de public. S. traduce cartea lui Georges Sadoul consacrată istoriei cinematografului, precum şi din literatura franceză, italiană, engleză. Transpune în franceză proză de I. L. Caragiale, versuri de Tudor Arghezi şi balada Mioriţa.
SCRIERI: Aspecte literare, Bucureşti, 1928; Puncte de vedere, cu un portret de Lucia Demetriade-Bălăcescu, Bucureşti, 1930; Curs de cinematograf, Bucureşti, [1930]; Amica mea Europa, Bucureşti, 1939; Marlene Dietrich, Bucureşti, 1966; Vedetele filmului de odinioară, Bucureşti, 1968; Erich von Stroheim, Bucureşti, 1970; Filme de neuitat (în colaborare cu Constantin Popescu), voi. I, Bucureşti, 1972, voi. II: Metamorfoze cinematografice sau Arta ecranizării, Bucureşti, 1975, voi. III: Shakespeare pe ecran, Bucureşti, 1976, voi. IV: Drumuri, destine, climate, Bucureşti, 1977; Cinematograful, acest necunoscut, voi. I: Funcţiile cuvântului în film, Cluj-Napoca, 1973; Foste adevăruri viitoare, Bucureşti, 1978; Nestemate cinematografice, Bucureşti, 1980; Alte foste adevăruri viitoare, Bucureşti, 1983. Traduceri: Jean Jaures, Patru cuvântări, Bucureşti, f.a.; Voltaire, Plăpumarul chior. Taurul alb, Bucureşti, [1926]; Thomas Hardy, Micile ironii ale vieţii, Bucureşti, [1927]; V. I. Pudovkin, Despre arta filmului, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Gheorghe Ciocler); Georges Sadoul, Istoria cinematografului mondial de la origini până în zilele noastre, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1961; Silvio Micheli, „Artiglio" a mărturisit, pref. Al. Oprea, Bucureşti, 1963; Alberto Moravia, Automatul, pref. trad., Bucureşti, 1965; Tudor Arghezi, Animaux, petits et grands, Bucureşti, 1968; Agatha Christie, Cinci purceluşi. Triumful deducţiei lui Poirot, Bucureşti, 1968; Natalia Ginzburg, Săgetătorul, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Ideea Andreşoiu Comozzi); Georges Michel, Timidele aventuri ale unui spălător de geamuri, pref. trad., Bucureşti, 1970; Ponson du Terrail, Rocambole. Dramele Parisului, Iaşi, 1970; I. L. Caragiale, Abou-Hassan, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, „Primul romancier“ român, „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»", 1927,3; Iorgu Stoian, „Aspecte literare", „Ideea pedagogică, literară, socială", 1928,9-12; C.B. [Camil Baltazar], Sevastos et Co., „Tiparniţa literară", 1929, 8-10; Nichifor Crainic, „Puncte de vedere", G, 1930, 6-7; Pompiliu Constantinescu, „Puncte de vedere", VRA, 1930,115; F. Aderca, Hai să polemizăm, VRA, 1931,218; Ion Radu Tomoiagă, Divagaţii în marginea „Mioriţei", RFR,
509 Dicţionarul general al literaturii române
Suciu
1937,7; Biberi, Etudes, 140-141; Călinescu, Ist. lit. (1941), 829, Ist. lit. (1982), 913; Adrian Marino, „Amica mea Europa", RFR, 1945,6; Profira Sadoveanu, Stele şi luceferi, pref. G. Călinescu, Bucureşti, 1969, 235-146; Corbea-Florescu, Biografii, I, 217-224; Florian Potra, „Empirismul eretic" al lui D. I. Suchianu, LCF, 1974,13; Cornel Cristian, Bujor T. Râpeanu, Dicţionar cinematografic, 1974, 417; Petre Rado, Păcăliţi şi despăcăliţi, „Cinema", 1974,133; Crohmălniceanu, Literatura,
III,	378-384; Serban Cioculescu, Drumurile „Mioriţei", LCF, 1978,44; Cornel Ungureanu, „Foste adevăruri viitoare", O, 1978, 49; Silvian Iosifescu, „Foste adevăruri viitoare", RL, 1978, 49; Alexandru Balaci, Pledoaria inteligenţei, CNT, 1979, 16; George, Sfârşitul, III, 211-214; Cornel Ungureanu, „Alte foste adevăruri viitoare", O, 1983, 33; Al. Dobrescu, „Alte foste adevăruri viitoare", CL, 1983, 11; Al. Raicu, Autografe, Bucureşti, 1983, 226-236; Leon, Umbre, V, 59-63; Grid Modorcea, Literatură şi cinematograf. Convorbiri cu D. I. Suchianu, Bucureşti, 1986; Serban Cioculescu, „Literatură şi cinematograf", RL, 1987,2; Vasile, Conceptul, 220-221; Monica Spiridon, D. I. Suchianu, un eseist uitat, VR, 1990, 3; Grid Modorcea, Tinereţe, amor, prostie. Convorbiri necenzurate cu D. I. Suchianu, Galaţi, 1997; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	425-427.	II.	C.
SUCIU, Adrian (21.XII.1970, Năsăud), poet. Este fiul Iftiniei (n. Sidor) şi al lui Andrei Suciu. Urmează Liceul Industrial nr. 2 din Bistriţa (1985-1989). în 1995 îşi ia licenţa la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi ulterior se înscrie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia regie de teatru. De-a lungul timpului a lucrat ca miner, redactor-şef la C.D. Radio Napoca şi la ziarul „Monitorul de Cluj" sau ca expert parlamentar. Debutează în 1990 la „Tribuna", iar editorial în 1993, cu volumul E toamnă printre femei şi în lume. Mai colaborează la „Echinox", unde, ca student, este redactor, „Steaua", „România literară" ş.a.
Versurile din E toamnă printre femei şi în lume marchează debutul unui autor egal cu sine, a cărui poezie va urma un traseu ce nu procură surprize. Printre caracteristicile remarcate de critici se află o sensibilitate tensionată şi interogativă, note de melancolie captate într-o dicţiune elegiacă.Tema dominantă la S. e erosul, corelat cu sentimentul obsesiv al solitudinii, cu durerea adesea mascată şi cu revolta în faţa ireversibilului, cu ideea crepusculului. Erotica revelează imposibilitatea comunicării şi a comuniunii depline cu o iubită-himeră, întruchipată enigmatic (doamnă, nimfă, fecioară). Poezia, încercare de coborâre în sine („Scriu versuri, de fapt / lungi întrebări pe care ţi le pun în / răstimpuri..."), instituie nevoia de cunoaştere, privirea trece dincolo de lucruri, într-un efort de a surprinde o esenţă. Reflexivitatea se accentuează, moartea însoţeşte adesea erosul, imaginile crude, violente închipuie o iubită la uşa căreia se găseşte întotdeauna un cal mort, simbol thanatic, ori a cărei siluetă enigmatică se îndepărtează acompaniată de acelaşi animal. Singur (1996) dezvăluie aceeaşi aspiraţie spre împlinirea erotică. Pasta lirică e definită de senzorialitate, de acaparatorul impuls către trăire: „Poate / se-ndură şi vine mai repede sfârşitul înţelepciunii: / în înţelepciune nu te cunosc" (Prin oraş). Şi aici descrierile sunt aparente, neliniştea, frământările se metamorfozează în enunţ gnomic: „Purtăm câte-o taină care ne-mpiedică să fim /
muritori" (Rugăciune). Versurile din E bine oriunde, Spleen readuc melancolia, în timp ce întrebare sau Zeii bătrâni au accente expresioniste. Femeia, asemenea unei zeităţi, pare că se îndepărtează: „Doamna / pleacă din sufletul meu / călare, încercănată, / iar calul ei înalt se pierde în dimineaţa de fosfor" (în dimineaţa de fosfor). în poemele din Nopţi şi zile (1999) convulsiile imaginarului expresionist se înmulţesc: „Tot ce-ating e cenuşă. Pod năruit. Hăcuire de aripi" (Ziua VIII), existenţa se desfăşoară într-o veşnică precaritate: „Trăiesc soarta / împăraţilor fără tron: N-am destule cârje pentru / ziua de mâine. Nici amăgiri nu mai am / Cum aveam" (Ziua XI), predilecte fiind acum nocturnul, locurile umbroase, implicate într-un joc al gravităţii şi deriziunii.
SCRIERI: E toamnă printre femei şi în lume, pref. Mircea Zaciu, Cluj-Na-poca, 1993; Singur, pref. Ion Pop, Sibiu, 1996; Plus, Cluj-Napoca, 1997; Nopţi şi zile, Târgu Mureş, 1999; Just Poems, Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: Adriana Cean, Drum iterativ, ECH, 1993, 9; Alina Cuceu, Printre femei şi în lume, ECH, 1993,9; Maria-Elena Ganciu, Sabatul poeziei, ECH, 1993,9; Mihaela Ursa, „E toamnă printre femei şi în lume", ST, 1993,11; AL Cistelecan, Primul poet de la Direcţia IX, LCF, 1994,4; Traian Ştef, „E toamnă printre femei şi în lume", F, 1994,2; Rareş Moldovan, „E toamnă printre femei şi în lume“, ECH, 1995, 6-9; Munteanu, Jurnal, VI, 156-159; Horea Poenar, „Singur", ECH, 1996, 10-12; Al. Florin Ţene, Al cincilea anotimp, „Oradea", 1998, august-septembrie; Poantă, Dicţ. poeţi, 190-191; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 340.	A.	St.
SUCIU, Gheorghe (1.VIII.1939, Henig, j. Alba - 1995, Bucureşti), prozator. Este fiul Floarei (n. Schitea) şi al lui Ion Suciu, ţărani. Urmează Şcoala Medie Tehnică de Cooperaţie din Haţeg şi Liceul nr. 2 din Alba Iulia, absolvit în 1956, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1958-1963), făcând, de asemenea, o specializare în practica jurnalistică. Va lucra în redacţiile revistelor „Viaţa studenţească", „Luceafărul" şi la publicaţiile pentru străinătate. A debutat în 1958, cu versuri, la „Contemporanul", iar prima scriere în proză îi este publicată în 1961, la „Luceafărul". Mai colaborează la „Gazeta literară", „România literară", „Ramuri", „Tribuna" ş.a. Cea dintâi carte, culegerea de schiţe şi povestiri Oul, îi apare în 1968. I s-au acordat premii ale revistelor „Ramuri" şi „Luceafărul" (1965), Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist pentru romanul Botează-mă cu pământ (1974).
Cum S. nu a vrut să asedieze „Troia romanului" prin „şiretlicul unui cal de lemn", primele trei volume de proză scurtă, Oul, apoi Antrenorul şi zeul (1969) şi Lucrări şi zile din viaţa lui Nick (1972), sunt asumate ca etape pregătitoare ale unei viitoare opere romaneşti, „ciorne" în care scriitorul ar învăţa detaliile creării unei scene, exerciţii pentru închegarea atmosferei ori pentru surprinderea gândurilor vreunui personaj. El apelează la formule hibrid, unde, în lipsa nervului central unificator, propune ca liant pentru o suită de povestiri fie unitatea de atmosferă, fie un personaj central. Aceste două elemente vor constitui, de altfel, axul în jurul căruia se vor coagula scrierile mai importante, care urmăresc să recupereze
Suciu
Dicţionarul general al literaturii române 510
prin memorie un spaţiu matrice, satul tradiţional, şi să inventeze un protagonist tutelar. în cartea de debut, spre exemplu, e vorba despre o recompunere din perspectivă pseudoinfantilă a universului copilăriei în mediul rural, structurată după momente-cheie, percepute ca rituri (coacerea pâinii, culesul strugurilor, găsirea unui ou etc.), ca în povestirile Oul, Pâinea, Struguri storşi, cele mai reuşite proze fiind însă acelea care includ momente dramatice, cu apel la motivul crimei neelucidate şi la tipologia „suciţilor" (Soarele de toamnă, Ziua). în volumul Oul se află şi câteva încercări dramatice (grupate în secţiunea Periplu pe apa de jertfă), parabole prolixe cu subiect istoric, centrate în jurul figurilor lui Decebal, Horea, Cloşca şi Crişan. în nuvelele din Antrenorul şi zeul sau din Lucrări şi zile din viaţa lui Nick sunt reconstituite în chip vag moralizator episoade simbolice din biografia unui personaj - existent, neconturat încă, în Oul -, prototip, în intenţia lui S., al unui alt Cănuţă om sucit. Se ajunge, în cele din urmă, la articularea unei trilogii, Adio, domnilor ţărani, alcătuită din romanele Botează-mă cu pământ, De-ar fi puşca iarbă verde
(1976), Război şi dragoste (1982). Primul, construit după modelul vieţilor paralele, aduce în prim-plan personaje din generaţii diferite: Nick (bunicul), un Moromete mai pişicher călătorit prin America, Aron (tatăl) şi Nicky (nepotul). Se amalgamează planurile temporale, punându-se în lumină, rând pe rând, câte un episod semnificativ din viaţa fiecăruia, încât figurile se intersectează şi se configurează treptat. Indirect se conturează şi o poetică a indeciziei, sesizabilă în încurcarea deliberată a firului epic linear, nu atât în dorinţa de a crea o tipologie, cât de a o aproxima în chip subiectiv prin revenirea asupra unui episod din mai multe unghiuri. Autorul face greşeala de a transforma romanul într-un soi de căutare a timpului trecut prin analiza resorturilor interioare ale unui personaj (bunicul privit de nepot) şi neglijează un punct de interes precum zona obscură a dispreţului bătrânului faţă de fiul său. Textul din Război şi dragoste reuneşte două nuvele ample legate între ele printr-o serie de amănunte, care focalizează diferit atmosfera şi ororile războiului. Prima este o încercare de surprindere a vieţii de pe front din perspectiva unui personaj din categoria suciţilor - Mitru Fântână, protagonist şi în romanul anterior, De-ar fi puşca iarbă verde. Mai reuşită este a doua proză, articulată pe scenariul unei tragedii şi în care moromeţianul Picu figurează ca personaj. într-un sat intrat în letargie odată cu izbucnirea războiului şi ocupat de o patrulă germană, o stranie poveste de iubire între Suzana şi schilodul Samuilă e curmată de uciderea femeii de către nemţi.
SCRIERI: Oul, Bucureşti, 1968; Antrenorul şi zeul, Bucureşti, 1969; Soarele neterminat, Bucureşti, 1970; Lucrări şi zile din viaţa lui Nick, Bucureşti, 1972; Botează-mă cu pământ, Bucureşti, 1974; De-ar fi puşca iarbă verde, Bucureşti, 1976; Război şi dragoste, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Gabriel Dimisianu, „Oul", GL, 1968,12; Stere Gulea, „Oul", TMS, 1968,5; Al. I. Friduş, „Antrenorul şi zeul", IL, 1970, 4; Dana Dumitriu, „Soarele neterminat", RL, 1970, 25; Aurel Sasu, Experienţă şi istorie, TR, 1974, 25; Val Condurache, „Botează-mă cu pământ", CL, 1974, 6; Sorin Titel, Un roman ambiţios, RL, 1974, 37; Ungheanu, Arhipelag, 211-217; Nicolae Ciobanu, Realitatea „secundă" a
istoriei, LCF, 1977, 26; Tudor-Anton, Ipostaze, 229-232; Iorgulescu, Scriitori, 148-150, 250-252; C. Sorescu, Două nuvele antologice, LCF, 1982,52; Ion Dună, Proză de război, RL, 1983,15; Sultana Craia, O vârstă a lumii rurale, LCF, 1986,13; Rotaru, O ist, III, 886-888; Stănescu, Jurnal,
III,	106-110; Dicţ. scriit. rom., IV, 42 7-429.	O.	S.
SUCIU, l.[oan] D.[imitrie] (3.VTII.1917, Lugoj - 3.111.1982, Lugoj), istoric literar. Fiu al unor învăţători, S. face şcoala primară la Lugoj, iar cursul secundar la Liceul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara şi la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti (1928-1936). între 1937 şi 1941 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucurestene, secţia istorie, tot aici obţinând în 1943 titlul de doctor, cu teza Nicolae Tincu Velia (1816-1867). Viaţa şi opera lui. Inspector la Direcţia Generală a Teatrelor până în 1946, ulterior îndeplineşte aceeaşi funcţie la Comisia Monumentelor Istorice. Concomitent, din ianuarie 1943 până în octombrie 1948, va fi asistent, apoi şef de lucrări la Institutul de Istorie Naţională. După o perioadă de mari dificultăţi, în care este posibil să fi fost şi închis, din 1956 predă, doi ani, la o şcoală din Constanţa. Reintegrat în 1964 la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga", cu gradul de cercetător ştiinţific principal, îşi va continua preocupările pentru istoria culturii şi literaturii până la pensionare, în 1973. Debutează în 1938, cu un articol, la cotidianul „Vestul", iar prima carte, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, biologic şi cultural, îi apare în 1940. împreună cu Mihu Dragomir, conduce din noiembrie 1940 revista „Flamura", dar după trei numere, din cauza protestelor împotriva Dictatului de la Viena, periodicul va fi suspendat. între 1941 şi 1943 editează, în calitate de codirector, seria a doua a revistei „Tinereţea", în care va tipări un vehement articol de condamnare a asasinării lui N. Iorga. Studiile şi contribuţiile de istorie şi istorie literară i-au apărut şi în „Societatea de mâine", „Revista istorică română", „Revista Fundaţiilor Regale", „Voinţa Banatului", „Luceafărul" (Timişoara, 1939), „Dacia" (Timişoara, 1940), „Curentul magazin", „Mitropolia Banatului", „Revue roumaine d'histoire", „Revue des etudes sud-est europeennes". A semnat şi Dimitrie Radin.
Istoric specializat în viaţa politică şi culturală sau religioasă a Banatului, S. este unul din cei mai avizaţi cercetători ai acestei zone. Lucrările de istorie - Revoluţia de la 1848-1849 în Banat (1968), Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene (1980) - sau cele referitoare la viaţa religioasă a comunităţii româneşti din Banat - Monografia Mitropoliei Banatului (1977), Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului (I-II, 1980, în colaborare cu Radu Constantinescu) ş.a.
-	urmăresc, într-o viziune de ansamblu, raporturile dintre evenimente, instituţii, mentalităţi, specificitate locală şi unitatea naţională. Dată fiind perspectiva, este explicabilă preocuparea cercetătorului pentru completarea tabloului cu aspecte aparţinând vieţii literare a zonei. Unei asemenea exigenţe îi răspunde antologia Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), editată în 1940. Autorul concepe dezvoltarea literaturii bănăţene în strânsă corelaţie cu istoria provinciei, periodizarea provenind de aici: Vechea literatură bănăţeană (1582-1700), Renaşterea (1808-1850), ce îi cuprinde pe
511 Dicţionarul general al literaturii române
Suciu-Rudow
Mihail Roşu, Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal şi G Diaconovici-Loga, Epigonii şi Creatorii: Gheorghe Bocu, Ioan Popovici-Bănăţeanul, Victor Vlad Delamarina, Aurel
C.	Popovici, Cassian R. Munteanu şi Mihail Gaşpar. Capitolul Istoriografia bănăţeană încheie antologia. Textele de prezentare conţin un comentariu succint, bibliografia operei, referinţele critice şi sunt urmate de un corpus de texte reprezentative. Informaţia este clară, stilul concis, aparatul critic alcătuit cu acribie, lucrarea fiind un instrument de lucru încă util.
SCRIERI: Comuna Alioş din punct de vedere istoric, biologic şi cultural, Bucureşti, 1940; Nicolae Tincu Velia (1816-1867). Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1945; Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, 1968; Monografia Mitropoliei Banatului, pref. Nicolae, mitropolitul Banatului, Timişoara, 1977; Catedrala Mitropoliei Banatului (în colaborare), Timişoara, 1979; Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Timişoara, 1980. Antologii, ediţii: Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Timişoara, 1940; Sever Bocu, Drumuri şi răscruci,
II,	partea I, pref. edit., Bucureşti, 1945; Eftimie Murgu, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1969; Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului (în colaborare cu Radu Constantinescu), I-II, pref. Nicolae, mitropolitul Banatului, Timişoara, 1980.
Repere bibliografice: p.p.b. [Pavel P. Bellu], „Literatura bănăţeană de la începutpână la Unire (1582-1918)", „Luceafărul", 1940,8-10; T.T. [Traian Topliceanu], „Literatura bănăţeană de la începutpână la Unire (1582-1918)", „Luceafărul", 1940,11-12; Corneliu Crăciun, Pictura şi literatura bănăţeană prezentate în evoluţia lor istorică, RFR, 1941,5; Encicl. istoriografiei rom., 307; Scrisoare de la I. D. Suciu. 1981, ADLTR, S-22.	S.	I.-J.
SUCIU, Titus (31.1.1940, Braşov), prozator. Este fiul Anastasiei şi al lui Constantin Suciu. Urmează la Timişoara şcoala generală, Liceul „C. Diaconovici-Loga" (1954-1957) şi cursurile Facultăţii de Matematică-Fizică, absolvite în 1962. Va fi profesor la şcoli din judeţul Caraş-Severin, iar din 1978 în Timişoara. Debutează cu proză scurtă, recomandat de Fănuş Neagu, la „Luceafărul", în 1970. Mai colaborează la „Orizont", „Tribuna", „Vatra", „România literară", „Astra", „Familia", „Semenicul" ş.a. Prima carte, romanul Drumul, îi apare în 1979.
I	se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Ana (2001).
Cele dintâi cărţi, Drumul şi nuvelele din Movila albă (1981), îl situează pe S. în tradiţia prozei ardeleneşti, cu interes pentru social, el imaginând un sistem de convieţuire în colectivitate prin autoreglare, unde cei care tulbură echilibrul sunt pedepsiţi sau excluşi după legi nescrise. Portrete coerente, scris alert, fără complicaţii stilistice, dar şi fără simplificări reportericeşti, limbaj frust - acestea ar fi câteva caracteristici. Spaţiul urban e prezent în romanele Ceaţa (1984) şi Pragul (1986). Aici accentul cade artificial şi neconvingător pe momentele de criză care intervin în existenţa unor cupluri cu o evoluţie psihologică ce se vrea complicată, iar clişeele înăbuşă intenţiile romancierului. în Ana se reia tematica din primele scrieri, în prim-plan fiind adusă aceeaşi lume ancestrală, în care acum se desfăşoară o stranie poveste de dragoste menită să vorbească despre legitatea obscură a blestemului atavic. Impresia de artificial a romanului vine însă din modalitatea
compoziţională exploatată inabil: o rememorare dialogată, prin care protagonistul îşi spune istoria în timpul unei călătorii. S. a abordat şi reportajul, realizând, foarte prompt, emoţionante colaje de mărturii ale unor participanţi la evenimentele revoluţionare din Timişoara sfârşitului de an 1989.
SCRIERI: Drumul, Timişoara, 1979; Movila albă, Timişoara, 1981; Ceaţa, Timişoara, 1984; Pragul, Timişoara, 1986; Reportaj cu sufletul la gură, Timişoara, 1990; Lumea bună a balconului, Timişoara, 1995; Pânda, Timişoara, 1998; Ana, Timişoara, 2001.
Repere bibliografice: Marcel Corniş-Pop, „Drumul", O,1980,1; Paul Dugneanu, Un spaţiu al tragicului, LCF, 1980, 7; Laurenţiu Ulici, Realismul privirii, RL, 1980, 16; Adrian Dinu Rachieru, Literatura spaţiului bănăţean, LCF, 1984,14; Dorin Morariu, Ieşirea din ceaţă, O, 1985,12; Tudorel Urian, Gastropsihologie, 0,1987,7; Sultana Craia, Pe fundalul şantierului, LCF, 1987,11; Brânduşa Armanca, Dreptul de-a povesti, 0,1987,19; Adrian Dinu Rachieru, „Pragul", AST, 1987, 9; Cornel Ungureanu, Saltimbancii şi eroii, O, 1990, 44; Ruja, Parte, I, 126-131, II, 34-36; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 147-149; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, 2000, 208-209.	'	L.P.B.
SUCIU-RUDOW, Lucreţia (3.IX.1859, Oradea - 5.III.1900, Oradea), poetă. Este fiica poetei Maria Suciu (n. Bosco) şi a lui Petre Suciu, referent consistorial la Oradea şi protopop în Beliu, stabilit apoi în satul bihorean Ucuriş, unde George Coşbuc, Septimiu Albini, G. Bogdan-Duică, A. C. Popovici se întâlneau în casa familiei Suciu, într-un mic cerc literar. Cultivată, cunoscătoare a limbilor franceză, germană, maghiară, S.-R. debutează în 1884, la „Familia", cu sonetul Suvenir. Până în 1895 a publicat regulat versuri în aceeaşi revistă. Colaborează şi la „Tribuna", unde va semna în 1889 şi traducerea studiului Laokoon sau Despre limitele picturii şi ale poeziei de Lessing. Singurul volum îi apare în 1889. Se căsătorise cu Wilhelm Rudow, doctor în filosofie la Halle, filoromân, autor al unei istorii a literaturii române în limba germană. în 1897 scot împreună la Oradea „Foaie literară", săptămânal la care colaborează G. Coşbuc, Maria Cunţan, G. Bogdan-Duică, Ilarie Chendi ş.a., S.-R. find prezentă aici cu versuri şi cu o povestire romantică, Logodnica contelui Stuart. Revista „Convorbiri literare" o face cunoscută, publicându-i mai multe poezii în 1898. Titu Maiorescu credea a recunoaşte în lirica ei semnele certe ale unei renaşteri culturale ardelene. A mai scris în „Tribuna poporului" din Arad. Ultimii ani de viaţă îi sunt măcinaţi de tuberculoză.
S.-R. cultivă aproape exclusiv lirica erotică. De o sensibilitate autentică, ascuţită de boală şi de o puternică decepţie sentimentală, autoarea este înrâurită de Mihai Eminescu, de la care preia motive, imagini şi ritmuri. Versurile se detaşează totuşi de simpla imitaţie prin încărcătura de sinceritate care se străvede printre rânduri, prin spontaneitate, delicateţe şi graţie. Poeta a fost influenţată şi de romanticii germani (Lenau, Heine), pe care îi cunoştea foarte bine, încât melancolia, regretul dureros în faţa neînţelegerii, umbrele iubirii trecute, resemnarea sunt învăluite uneori în muzica lor. Versul rămâne în tonul sentimentalismului elegiac şi romantic, însă limbajul
Sud
Dicţionarul general al literaturii române 512
fluent, elegant şi discreţia confesivă depăşesc ceea ce s-a scris în lirica feminină de până atunci în Transilvania. Arareori, ritmul atinge o vioiciune tonică, cvasicoşbuciană. întunericul este o alegorie amintind din nou pe Coşbuc din Vântul sau Prahova. în pasteluri există dovada unor certe posibilităţi poetice: naturaleţe, picturalitate a imaginii, ritm adecvat (La drum). Pornind de la tabloul din La scaldă, Titu Maiorescu remarca la S.-R. un „naturalism senin, până aproape de libertatea antică", iar N. Iorga găsea că acest text poate fi comparat cu Sara la baigneuse de Victor Hugo. Câteva poezii au fost puse pe muzică.
SCRIERI: Versuri Sibiu, 1889.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, III, 200-201; Ioan I. Livescu, Lucreţia Suciu, „Biblioteca familiei", 1891,15-16; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 368-369; Eugeniu Potoran, Poeţii Bihorului, Oradea, 1934, 68-70; Teodor Nes, Figuri bihorene: Lucreţia Suciu, F, 1936, 1; D. Popovici, La Litterature roumaine de Transilvanie au XlX-e siecle, Bucureşti, 1938, 38-39; Lucia Popovici, Lucreţia Suciu, scriitoare din Bihor, RFR, 1943,11; Netea, Maior-Goga, 167-178; Vasile Vartolomei, Mărturii culturale bihorene, Cluj, 1944, 241-245; Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Bucureşti, 1969,121-125; Vasile Netea, Citind poezie, MS, 1974,2; Dicţ. lit. 1900,821.	S.	C.
SUD, revistă care apare la Bolintin-Vale, bilunar din 5 octombrie 1996 şi lunar din ianuarie 2002, editată de Fundaţia Culturală „Dimitrie Bolintineanu". Redactor responsabil: Constantin Carbarău. Din colectivul de redacţie iniţial mai fac parte Dumitru Dumitrică, Dan Florică, N. Mihăilă, Constantin Bărbuţă, Emil Păunescu, Alexandra Firiţă, Dunia Pălăngeanu, Emil Talianu, Marilena Vulpe (secretar de redacţie), Florentin Popescu (redactor-şef adjunct). Numărul inaugural nu conţine un articol-program, obiectivele fiind precizate abia în numărul 5/2001, la împlinirea a cinci ani de la apariţie, când, în articolul O fundaţie, o revistă, Constantin Carbarău afirmă: „Pe scurt, revista «Sud» - singura de acest gen care apare în spaţiul dintre Olt şi Borcea - a încercat şi încearcă [...] să oglindească viaţa cultural-artistică a amintitului spaţiu, să contribuie la o mai bună cunoaştere a istoriei şi tradiţiilor spirituale ale acestuia, să stimuleze şi să promoveze creaţia contemporană valoroasă". S. conţine pagini şi rubrici speciale: „Literatura Sudului", unde sunt găzduite articole consacrate lui Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda ş.a., „Sudul în literatură", „Politica culturii
-	cultura politicii", susţinută de Liviu Ioan Stoiciu, „Cronica literară", semnată, din ianuarie 2002, de Florentin Popescu, „Teatru, muzică, folclor", „Aniversări, comemorări", „Interviu", asigurată de Constantin Carbarău, „Puncte cardinale", unde se includ comentarii despre literatura universală, „Viaţa unei localităţi" ş.a. Alte nume prezente în revistă: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eugen Simion, Fănuş Neagu, Dan Grigorescu, Radu Cârneci, Teodor Vârgolici, Grigore Vieru, Petre Ghelmez, Nicolae Constantinescu, Iordan Datcu, Marin Codreanu.	F.	P.
SUFLET OLTENESC, publicaţie apărută la Craiova, lunar, din ianuarie până în august 1927, cu subtitlul „Culegeri şi cercetări folcloristice". S.o. reprezintă Tovărăşia Folcloriştilor Olteni, asociaţie ai cărei întemeietori sunt Teodor Bălăşel, 1.1. Buligan, G. F. Ciauşianu, C. Ciobanu-Pleniţa, N. I. Dumitraşcu, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, Gh. Gh. Fierăscu, C. S. Nicolăescu-Plopşor, I. N. Popescu. în articolul-program se afirmă că revista apare „pentru adunarea, rânduirea şi darea la iveală a folclorului oltenesc, precum şi pentru cercetarea şi punerea lui în legătură cu tot ce cunoaşte ştiinţa folcloristică". în consecinţă, se publică credinţe, superstiţii, legende, snoave, poveşti, balade, cântece, ziceri, descântece, vorbe olteneşti, folclor ţigănesc etc. Materialele care alcătuiesc sumarul sunt asigurate îndeobşte de membrii asociaţiei.	I.	D.
SUFLET ROMÂNESC, publicaţie apărută la Craiova, bilunar, de la 15 septembrie până la 15 decembrie 1925. Redactori sunt N. Plopşor (C. S. Nicolăescu-Plopşor), N. I. Herescu, T. Păunescu-Ulmu. Ei îşi propun ca obiectiv „respingerea constantă şi răspicată a mediocrităţii ce încearcă să prindă rădăcini, fie sub forma tradiţionalismului rău înţeles, fie sub a modernismului hilariant, urlător, dar subversiv" (Drumul nostru, 1/1925). în sumar intră versuri de Ion Pillat (Povestea Maicii Domnului, Biserica de altădată, Calendarul viei), V. Voiculescu (Pe decindea Dunării, Oboseală), Radu Gyr (Şarpele de scorbură), T. Păunescu-Ulmu, N. I. Herescu, proză de Gib I. Mihăescu (Ajun de nuntă), Al. Lascarov-Moldovanu, C. S. Nicolăescu-Plopşor, Ion Dongorozi. Articolele de critică literară aparţin lui N. I. Herescu, T. Păunescu-Ulmu, Ion Rădulescu ş. a. N. I. Herescu traduce două poezii din Horaţiu. Se mai publică un fragment din piesa de teatru Păcală de Horia Furtună, versuri populare, strigături. Alţi colaboratori: Râul I. Călinescu, Ştefan Tuţescu.	M.	V.
SUFLET ROMANESC, revistă apărută la Bucureşti, lunar, de la
15	iulie până în decembrie 1935. Fondator: G. Georgescu, prim-redactor: Lidia C. Andreescu. în numărul 3, în articolul-program Vouă, tinerelor generaţii, se preconizează orientarea neexclusivistă a publicaţiei. Poetul cultivat este Radu Gyr, din ale cărui versuri se tipăresc Voievod, Ţigara, Domnul de rouă, Moartea poetului. Alături stau G. Bacovia (Undeva, Noapte de vară), dar şi Agatha Grigorescu-Bacovia (Poemă fără zâmbet), Al. T. Stamatiad (Peisagiu sentimental), S.r. părând, până la un punct, o revistă de difuzare a poeziei simboliste. In ciuda unei rubricaturi variate - „Idei. Oameni. Fapte", „Cronica literară", „Cărţi. Reviste. Ziare", „Cronica plastică", „Cronica teatrală", „Cronica revistelor" -, adesea sumarul se dovedeşte puţin consistent. Romeo Simulescu publică fragmente din romanul Porţi ce nu se deschid, Paul I. Papadopol recenzează naraţiuni romaneşti semnate de Zaharia G. Buruiană (Fecioarele orizontale) şi Luca Gheorghiade (A doua viaţă a lui Şerban Varu) ori comentează plachete de Virginia Gheorghiu, Cristian Sârbu, V. I. Bergheanu. Alţi colaboratori: Dem. Bassarabeanu, Teodor
513 Dicţionarul general al literaturii române
Sulică
Scarlat, G. Mumu, Nicolae Nedelcu, Nicolae Gherculescu, G. Şt. Cazacu, Nicolae Herlea, Al. Şahighian.	1.I.
SUFLETUL NOSTRU, revistă apărută la Giurgiu, bilunar, din martie până în decembrie 1924, sub conducerea unui comitet de elevi de la Liceul „Ion Maiorescu" din localitate. Ultimele numere, triple (5-7,8-10), ies cu titlul „Lanuri". Publicaţia îşi propune „sarcina atât de grea, dar şi de nobilă de a însănătoşi sufleteşte pe şcolarii ce vor fi intelectualii şi deci elita cititorilor de mâine, sarcină ce revine în primul rând profesorilor de literatură". Sunt incluse în sumar articole edificatoare: Dinu Gr. Marinescu, Poezia filosofică a lui Vlahuţă, Paul Procopiu, Ceva despre personalitatea artistică a lui Eminescu, Alecsandri astăzi şi Literatura neîndrumată, în care se deplânge lipsa criticilor, N. Cartojan, Istoria - disciplină de educaţie socială. Versuri publică Victor D. Odobeşteanu, N. Furcă şi Zaharia Stancu (Dragoste), iar proză A. Albu, Dinu Gr. Marinescu. De semnalat prezenţa lui Emil Gulian ca debutant (cu patru poezii), dar şi cu încercări în proză ori ca semnatar al rubricilor „Recenzii" şi „Cronica revistelor". Printre altele, el reliefează, „opera de propagandă estetică" a unor publicaţii (Revistele şi literatura) şi îşi exprimă admiraţia pentru poezia lui Ion Barbu. Sunt găzduite şi traduceri din Sully Prudhomme sau din literatura flamandă.	M.	Ş.
SUFLETUL ROMÂNESC, revistă apărută la Roma, lunar, din ianuarie 1949 până în martie 1952. Este editată, în elegante condiţii tipografice, de Collegio Pio-Romeno şi reflectă poziţia Bisericii Române Unite. Redactorul responsabil este preotul Gheorghe Cosma, dar, cel puţin în primul an, rolul preotului Aloisie L. Tăutu în coordonarea publicaţiei pare să fi fost esenţial. în afara articolelor de doctrină creştină, precum Cine a fost Sf. Niceta Remesianul? sau Este necesară o unire a Bisericilor?, el publică şi unele interesante materiale de istorie literară, ca Nicolae Bălcescu a murit gr eco-catolic. Colaborările scriitorilor români din exil apar odată cu anul al doilea, când ritmicitatea publicaţiei se schimbă, devenind trimestrială, iar numărul de pagini sporeşte de la şaisprezece la peste şaizeci. Deschiderea o face Aron Cotruş, al cărui poem Părintele Damian murind se tipăreşte în numărul 1/1950. Dacă în numărul următor se reproduc fragmente din eseurile cu tentă religioasă ale lui Nichifor Crainic, Roma eternă, Glasul latinităţii, şi se oferă o serie de informaţii despre Centrul Român de Cercetări de la Paris, ulterior în sumar intră colaborările lui Alexandru Gregorian (poema Basilica San Marco), Basil Munteanu (Patria românească văzută de Michelet), Dimitrie Găzdaru (Atitudinea unor voievozi români în chestiunea unirii Bisericilor) şi din nou Aron Cotruş (Cântec lui Ramon Lull). în cel de-al treilea an de apariţie al S.r. se disting eseul Reîntâlnirea cu Dumnezeu al lui Vintilă Horia, articolele Aron Cotruş, poet al epocii de Petru Iroaie şi Lingvistica şi critica literară de C. Caragaţă. în fine, numărul din ianuarie-martie 1952 conţine contribuţii ale lui Petre Ciureanu (Alecsandri, Hasdeu şi De Gubernatis) şi Petru Iroaie (Vintilă Horia).	N.	FI.
SULACOV, Ioan (10.VIII.1908, Bolgrad -1941), prozator. Este fiul lui Ion Sulacov, funcţionar. Urmează liceul în oraşul natal, fără a-1 termina, apoi va absolvi Şcoala Superioară de Arte şi Meserii din Bucureşti. Probabil a fost arestat şi asasinat de trupele sovietice de ocupaţie. Debutează cu versuri în 1931, la „Lumea nouă". Mai e prezent în „Bugeacul", „Viaţa Basarabiei", „România literară", „Gazeta", „Gazeta Basarabiei". Preocupat de parapsihologie, scoate „Revista ştiinţelor psihice" (1935-1936) şi scrie câteva broşuri în care încearcă să descifreze fenomenul: Mnemonica sau Arta de-a ne întări memoria (1933), Educarea voinţei (1935), Privirea magnetică (1935), Spiritismul practic (1935), Telepatia (1935) ş.a.; a elaborat şi un Manual de astrologie (1935). A făcut parte din Societatea Scriitorilor şi Publiciştilor din Basarabia, „gruparea" din Bolgrad.
Prima carte, cuprinzând nuvela Renaşterea, îi apare în 1931. înzestrat cu darul observaţiei detaliate şi şocante, S. scrie romanele însemnările unui flămând (1936), Studentul din Bugeac (1937) şi Fiul poporului (1939), în care sunt speculate situaţii extreme, într-o tentativă de a descoperi virtuţile trăirilor totale şi autentice. Registrul rămâne însă minor.
SCRIERI: Renaşterea, Bolgrad, 1931; însemnările unui flămând, introd.
D.	V. Barnoschi, Bucureşti, 1936; Studentul din Bugeac, Bucureşti, 1937; Fiul poporului, Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: Teodor Scarlat, „însemnările unui flămând", „Românul" , 1936, 192-193; Horia A. Hulubei, „însemnările unui flămând" , IIS, 1937, 5; Iacob Sulacov, „însemnările unui flămând", „Bugeacul", 1937,5-6; Constantin Coman, Un alt Creangă în căutarea unui editor, RP, 1937, 5 695; Horia Liman, „Studentul din Bugeac", „Lumea românească", 1938,227; Silviu Cernea, „Studentul din Bugeac", „Epoca", 1938, 2 671; Mihai Spătaru, „Studentul din Bugeac", „Mişcarea", 1938, 1 945; Horia Liman, „Fiul poporului", „Lumea românească", 1939, 580; Theodor Râşcanu, „Fiul poporului", „Libertatea", 1939,10; Stelian Segarcea, „Fiul poporului", „Progresul", 1939,67; Iorgu Tudor, Mişcarea social-culturală în Basarabia după Unire (1918-1944), Bucureşti, 1976, 22, 182; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 106; AL Burlacu, Proza basarabeană şi modelul Creangă, JL, 2000,4; Dicţ. scriit. rom., IV, 429-430; Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii '20-30, Chişinău, 2002,191-201.	D.	M.
SULICĂ, Nicolae (14.1.1877, Braşov -1949), publicist. Absolvent în 1895 al gimnaziului greco-ortodox din Braşov, va fi student al Facultăţii de Filosofie la Leipzig şi Berlin, luându-şi licenţa în 1899. După cinci ani susţine şi examenul de „specialitate" la Budapesta, pentru latină, elină şi română, materii pe care le va preda la liceul unde învăţase şi unde va fi şi preşedinte al Societăţii Literare „Ion Popazu" a elevilor. Din 1918 se transferă la Liceul „Alexandru Papiu Ilarian" din Târgu Mureş, funcţionând aici până la pensionare. A redactat suplimentul „Incitamentum" al revistei şcolare târgmureşene „îndemnul" (1924-1927) şi s-a implicat în realizarea altei publicaţii şcolare, „Şoimii" (1925-1929). Debutează la „Gazeta de Transilvania", în 1898, cu cronică literară. Va continua să publice note şi recenzii, studii, articole despre limba română şi folclor, traduceri şi în „Deşteptarea", „Drum drept" (Târgu
Suprarealism
Dicţionarul general al literaturii române 514
Mureş), „Carpaţii", „Tribuna literară", „Anuarul Institutului de Istorie Naţională" ş.a.
Cunoscut în mediile profesorale transilvănene, dar şi din restul ţării, S. s-a remarcat şi printr-o susţinută activitate publicistică, scriind fie manuale, fie studii pedagogice, istorice, folcloristice. Este preocupat în mod deosebit de cultura veche românească, multe lucrări având în atenţie atât activitatea diaconului Coresi, cât şi trecutul cultural al românilor din Şcheii Braşovului. Ca latinist, a elaborat nu doar manuale, ci şi un studiu, Eminescu şi clasicismul latin, de fapt un fragment dintr-o lucrare mai amplă, Clasicismul greco-roman şi literatura noastră, inclusă, în 1930-1931, în anuarul Liceului „Alexandru Papiu Ilarian". Aici susţine că „nota accesorie a clasicismului" i-a fost impregnată poetului român de Horaţiu, Tibul şi Properţiu. Chiar dacă nu întotdeauna validate (N. I. Herescu a sancţionat afirmaţia referitoare la aceste filiaţii antice în opera lui Eminescu), intervenţiile lui S. sunt contribuţii la istoria culturii noastre.
SCRIERI: Antropomorfisme şi antiantropomorfisme în limba română, Braşov, 1900; Coresi scriitor sau tipograf?, Braşov, 1901; Un capitol din activitatea diaconului Coresi, Braşov, 1902; O nouă publicaţie românească din secolul al XVI-lea: liturghierul diaconului Coresi tipărit la Braşov, în 1570, Târgu Mureş, 1927; Catehismele româneşti din 1544 (Sibiu) şi 1559 (Braşov). Precizări cu privire la izvoarele lor, Târgu Mureş, 1936; Minunata cetate a Braşovului. Cărturarii braşoveni ai secolului al XVI-lea ca ctitori ai limbei noastre literare, Braşov, 1943.
Repere bibliografice: Andrei Bârseanu, Istoria şcoalelor centrale române gr. -or. din Braşov, Braşov, 1902,597-598; Ilie Cristea, Un portret: N. Sulică, „Mureşul", 1923, 41; Margareta Ştefănescu, „O nouă publicaţie românească din sec. 16: Liturghierul diaconului Coresi", „Arhiva", 1927,3-4; N. I. Herescu, „ Clasicismul greco-roman şi literatura noastră", RC, 1930,1; Al. Graur, „Clasicismulgreco-roman şi literatura noastră", VR, 1931,2; AL Procopovici, „Catehismele româneşti din 1544 (Sibiu) şi 1559 (Braşov)", DR, 1943, 2; Curticăpeanu, Mişc. cult., 83; Cărturari braşoveni, 211-212; Bucur, Istoriografia, 387-388; Vasile Netea, Folclorul şi folcloriştii mureşeni, Târgu Mureş, 1983,73-77; Mazilu, Recitind, 1,449,457.	D.	Gr.
este, în orice caz, Andre Breton, medic psihiatru, format sub influenţa lui Sigmund Freud, şi poet de orientare mallar-meeană. Sub impactul cunoaşterii unui pacient cu o stranie personalitate accentuată şi a unui aventurier bizar, ale căror comportamente şi păreri îi ofereau material pentru studierea inconştientului, influenţat şi de poeţii Apollinaire şi Pierre Reverdy, Breton îşi schimbă radical felul de a scrie. în 1919, împreună cu Louis Aragon şi Philippe Soupault, scoate revista „Litterature", modernistă în sens larg la început, apoi organ al mişcării Dada, la care întemeietorii S. aderă temporar. în 1920 Breton şi Soupault publică primul text suprarealist, Les Champs magnetiques. Separaţi în 1922 de dadaişti, cei trei poeţi, cărora li se alătură Paul Eluard, Benjamin Peret, Robert Desnos, Marcel Duchamp, pictorii Francis Picabia şi Max Emst, ceva mai târziu Joseph Delteil, Antonin Artaud, Andre Masson, Roger Vitrac, Jacques Prevert, Michel Leiris ş.a., se constituie într-o grupare autonomă, devotată s. Aceasta îşi propune revoluţionarea nu doar a literaturii, a artelor, ci a întregii existenţe, individuală şi socială. Opunând spiritului dadaist anarhic şi pur negativist acţiunea constructivă organizată, ei întemeiază un „birou" de cercetări suprarealiste, care, în loc de „Litterature", editează în 1924 revista „La Revolution surrealiste". Activitatea suprarealiştilor - al căror număr creşte mereu, prin ralierea unor scriitori şi artişti plastici ca Rene Char, Henri Michaux, Raymond Queneau, Salvador Dall, Luis Bunuel, Georges Hugnet, Georges Sadoul, Hans Arp, Yves Tanguy, Man Ray, Rene Magritte, Giorgio De Chirico, Pablo Picasso, Georges Ribemont-Dessaignes - se dezvoltă în două direcţii opuse, menite să ducă fie la transformarea interioară a oamenilor, fie la schimbarea ordinii sociale. Pe de o parte, ei examinează fenomene psihice paranormale şi necontrolabile, manifestări patologice, practică hipnoza, înregistrează relatări de vise, instituie ca mod de producere a unor „texte suprarealiste"
M. Blecher, Prinţul meu, 1935
SUNETE Şl RĂSUNETE, revistă apărută la Viena, în mai 1892. S-a păstrat un singur număr (2, din 15 mai) din această publicaţie subintitulată „literară-socială ilustrată", redactată de Romulus Boiu şi Corneliu Roşescu. Ei publică, alături de Eugen Velescu şi de Caton Theodorian, versuri, proză, articole despre sport, o cronică a unui spectacol al Operei din Viena, umor şi anecdote.	R.	Z.
SUPRAREALISM. Termen de provenienţă franceză, s. denumeşte cea mai vastă şi mai puternică mişcare de avangardă a secolului al XX-lea, productivă la început în literatură, curând şi în pictură, care a pătruns, cu timpul, în toate sferele artei şi s-a implicat şi în viaţa politico-socială. Termenul a apărut prima dată în subtitlul „dramei suprarealiste" Les Mamelles de Tiresias (1917) a lui Guillaume Apollinaire, dacă nu va fi fost -cum susţin unii - lansat anterior (1916) de Pierre-Albert Birot, redactorul efemerei reviste „Sic". Declanşatorul curentului
515 Dicţionarul general al literaturii române
Suprarealism
Victor Brauner, Sans titre, 1937
dicteul automat. Pe de alta, se dedau la felurite provocări cu sens politic, stârnesc scandaluri în locuri publice, atacă în presă, cu o violenţă fără precedent, personalităţi ale culturii oficializate, unora le organizează procese publice (fireşte, în contumacie), protestează zgomotos împotriva politicii guvernului (în 1925 condamnă războiul din Maroc), în sfârşit, în 1927, Aragon, Breton, Eluard, Peret ş.a. intră în Partidul Comunist Francez. Revista „La Revolution surrealiste" îşi schimbă titlul, devenind în 1930 „Le Surrealisme au service de la revolution". Obişnuit să domine, chiar să dicteze, să exercite prerogative de „papă", cum se spunea, Andre Breton nu suporta disciplina de partid, şi, de altfel, era un adept fervent al lui Leon Troţki, în timp ce partidul urma linia stalinistă; în 1933 va fi exclus din partid. Louis Aragon, dimpotrivă, rămâne fidel Internaţionalei a IlI-a şi, fidel stalinismului, îmbrăţişează realismul socialist. Cu timpul, exemplul său va fi urmat de mulţi alţii, de la Paul Eluard la Georges Sadoul, cineastul, încetul cu încetul, gruparea se dezagregă, iar al doilea război
mondial îi pune capăt. Unii suprarealişti (Aragon, Eluard, Dall, Picasso, Prevert ş.a.) aveau să se afirme însă şi mai târziu, individual, cu noi opere viabile. S., diferenţiat sau nu de celelalte curente de avangardă, a acţionat şi în alte literaturi, modelând sau orientând doar temporar creaţia unor poeţi ca spaniolii Guillermo de Torre, Vicente Huidobro, Gerardo Diego, Vicente Aleixandre, Luis Cernuda, cubanezul Nicolâs Guillen, chilianul Pablo Neruda, grecii Odisseas Elytis, Nikos Engonopulos, cehul Vitezslav Nezval, românii Ilarie Voronca, Saşa Pană, Ştefan Roii, Constantin Nisipeanu, Gellu Naum, Geo Bogza, Virgil Teodorescu. Primii patru români, dar şi alţii, mai puţin notorii, scriu în prima jumătate a deceniului al doilea, la reviste de avangardă în care predomină constructivismul - „Contimporanul" (1922-1932), „75 HP" (1924), „Punct" (1924-1925) „Integral" (1925-1928), „Urmuz" (1928) ş.a., dar producţiile lor dobândesc caractere distinct suprarealiste doar în revista „unu" (1928-1932, 1935), nici ea diferenţiată întru totul în contextul avangardismului. Publicaţie pur supra-
Suprarealism
Dicţionarul general al literaturii române 516
Constantin Nisipeanu, Femeia de aer, 1943
realistă va fi „Alge" (1930-1931), în care semnează Hans Mattis-Teutsch (grafică), Aurel Baranga, Sesto Pals, Gherasim Luca, Paul Păun. Ultimii doi, împreună cu Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi D. Trost se constituie, în 1945, într-o grupare ce nu reuşeşte să scoată o revistă, dar editează volume şi broşuri-manifeste, precum Critica mizeriei, Dialectique de la dialecticjue. Message adresse au mouvement surrealiste internaţional Era ultima grupare suprarealistă din lume. Potrivit definiţiei pe cât de lapidare pe atât de abstracte a lui Andre Breton, din primul Manifeste du surrealisme (1924), s. este „automatism psihic pur", menit să exprime, pe orice cale posibilă, „funcţionarea reală a gândirii", cu alte cuvinte e un „dicteu al gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale". S. se întemeiază pe „credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere" neglijate anterior, în „atotputernicia visului", în „jocul dezinteresat al gândirii". Sensul formulărilor laconic rezumative se precizează în contextul întregului discurs, corelat cu alte scrieri teoretice bretoniene, precum Second manifeste du surrealisme (1929) şi Prolegomenes â un troisieme manifeste du surrealisme ou non (1942). Suprarealiştii năzuiau, ca altădată Arthur Rimbaud, să schimbe întreaga existenţă şi înţelegeau să o facă prin provocarea unei „crize de conştiinţă" generalizate. Admiţând, cu marxiştii, că un asemenea obiectiv presupunea şi modificarea ordinii sociale, promotorii curentului considerau „problema acţiunii sociale" doar o ipostază a unei „probleme mai generale", aceea a „expresiei umane sub toate formele". Lăsând militanţilor politici sarcina de a combate pe plan social, suprarealiştii îşi asumau „misiunea" legată de „problemele iubirii, ale visului, ale nebuniei, ale artei şi ale religiei". Nu fără a-şi face o „dogmă" din „nesupunerea totală", din „sabotaj", din faptul de „a nu mai aştepta altceva decât vio-
lenţă", ei găseau că menirea lor era „recuperarea totală a forţei noastre psihice", prin „coborârea vertiginoasă în noi, iluminarea sistematică a locurilor ascunse [...], plimbarea perpetuă în plină zonă interzisă". Preconizata „recuperare" urma să culmineze cu accederea în „acel punct al spiritului din care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, susul şi josul nu mai sunt percepute contradictoriu". O asemenea „suprarealitate" e un absolut ce nu se confundă cu cel mallarmeean, identificat cu neantul, dar nici cu acela al spiritelor religioase, ce implică o unio mistica cu divinitatea. Spiritul gândirii lui Breton şi al adepţilor săi este eminamente laic. Perfect profan e şi caracterul atribuit de suprarealişti „miraculosului", pentru care doctrinarul lor pledează, afirmând că „miraculosul e totdeauna frumos, orice miraculos e frumos, şi numai miraculosul e frumos". Suprarealiştii au în vedere ceea ce, după ei, este fascinant prin singularitate în viaţa de fiecare zi. Potrivit unor repetate specificări din cele două manifeste ale s., şi nu numai de acolo, sfera acţiunilor nu numai că depăşeşte literarul, ci îl exclude. Preocupările de stil, de literatură, de artă sunt considerate incompatibile cu apartenenţa la s., iar cei ce le afişau erau eliminaţi din grupare. „Noi nu avem talent", susţine Breton, împărtăşind opinia lui Lautreamont că „poezia trebuie făcută de toţi, nu de unu", suprarealiştii urmăresc nu să făurească „opere", ci să producă „texte" exprimând viaţa interioară a indiferent cui, în întreaga ei autenticitate. întrucât existenţa în societate impune, după Freud, disimularea mişcărilor sufleteşti de adâncime, cenzurarea pulsiunilor inerente fiinţei, cele de natură sexuală în special, acestea nu se pot manifesta liber decât în afara conştientului: în vis, în condiţii de imaturitate sau de senectute, de sistare în vreun fel a funcţionării conştiinţei. Toate demersurile suprarealiste vor avea, în consecinţă, drept scop obţinerea de supape prin care să poată ţâşni conţinuturile inconştientului. Pentru aceasta, suprarealiştii colecţionează producţii scriptice sau orale, precum şi desene ale unor copii, bătrâni şi alienaţi mintali, îşi povestesc sau scriu rapid visele, hipnotizează şi se lasă hipnotizaţi, practică scrierea automată. Scriind şi pictând, ei se abandonează „hazardului obiectiv". „Dicteul automat" e o variantă a procedării dadaiste de a decupa cuvinte din ziare şi a le amesteca, deosebirea constând în aceea că suprarealiştii încredinţează paginii albe, ca în stare de transă, orice iese de sub instrumentul de scris. „Scrieţi repede - îşi instruieşte Breton discipolii - fără subiect preconceput, destul de repede pentru a nu reţine şi a nu fi tentaţi să vă recitiţi. Prima frază va veni singură, dat fiind că, în fiecare secundă, există o frază străină gândirii noastre conştiente, care nu cere decât să fie exteriorizată." în ce măsură această procedare a fost aplicată e greu de stabilit, căci „hazardul", fie şi „obiectiv", poate fi simulat. Fapt este că, elaborate sau produse prin „dicteu automat", textele suprarealiste stârnesc interesul în funcţie de talentul celui de la care provin. Unele au calitate literară (dorită sau nu), altele plictisesc. Louis Aragon îşi prevenea în acest sens cititorii, în al său Trăite du style (1928): „Si vous ecrivez, suivant une methode surrealiste, de tristes imbecilites, se sont
517 Dicţionarul general al literaturii române
Suru
de tristes imbecilites. Sans excuses..Cât priveşte oroarea de literatură, s-a dovedit a fi o simplă poză. Aproape toţi suprarealiştii au devenit, mai devreme sau mai târziu, „literatori", ba chiar militanţi. Aragon a publicat nu doar poeme explicit angajate politic, ci şi romane. La noi, aproape toţi suprarealiştii şi-au pus scrisul, după 1948, în serviciul comunismului, lepădându-se de s. cât timp acesta s-a găsit în dizgraţie, reasumându-şi-1 când a început să fie tolerat. Dar literatură au scris în permanenţă. O spune franc Gellu Naum, într-un text din volumul Poetizaţi, poetizaţi (1970): „Am cu mine tristeţea profundă a poeţilor care, toată viaţa, dar toată viaţa, s-au căznit să nu facă literatură, şi până la urmă, răsfoind cele câteva sute de pagini, au descoperit că n-au făcut decât literatură".
Repere bibliografice: Andre Billy, La Litterature frangaise contem-poraine, Paris, 1927; Marcel Raymond, De Baudelaire au surrealisme; Paris, 1933, 252-282, passim; ed. (De la Baudelaire la suprarealism), tr. Leonid Dimov, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1970, 343-400, passim; Fernand Baldensperger, La Litterature frangaise entre les deux guerres (1919-1939), Paris, 1934; Renee Groos, Gonzague Truc, Tableau de la litterature du XX-e siecle, Paris, 1934; Georges Hugnet, Fetite anthologie poetique du surrealisme, Paris, 1934; Christian Senechal, Les Grands courants de la litterature frangaise contemporaine, Paris, 1934; Philippide, Consideraţii, 1,182-185; Streinu, Pagini, 144-147; Călinescu, Principii, 17-52; Georges-Emmanuel Clancier, De Rimbaud au surrealisme, Paris, 1959, 325-423; Jean Rousselot, Poetes frangais d'aujourd'hui, Paris, 1959,13-111; Gaetan Picon, Panorama de la nouvelle litterature frangaise, Paris, 1960,41-46; Jean-Louis Bedouin, Vingt ans de surrealisme (1939-1959), Paris, 1961; Jean-Louis Bedouin, La Poesie surrealiste, Paris, 1964; Maurice Nadeau, Histoire du surrealisme, suivie de documents surrealistes, Paris, 1964; Andre Breton, Manifestes du surrealisme, Paris, 1965; Crohmălniceanu, Literatura, I (1967), 51-77; Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969; Mario De Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, tr. Ilie Constantin, Bucureşti, 1970,159-180, 282-315; Dan Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Bucureşti, 1975; Serge Fauchereau, Expressionisme, dada, surrealisme et autres ismes, I, Paris, 1976; Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983; Scarlat, Ist. poeziei, III, passim; Micu, Modernismul, II, passim; Avangarda românească, MS, 1990, 3-4 (număr special); Pop, Avangarda, passim; LAvant-garde roumaine et son contexte europeen, „Euresis" (CREL), 1994, 1-2 (număr special); Literatura românească de avangardă, îngr. şi pref. Gabriela Duda, Bucureşti, 1997; Georges Sebbag, Suprarealismul, tr. Marius Ghica, Bucureşti, 1999; Simona Popescu, Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum, Bucureşti, 2000; Dicţionar de avangardă literară românească, coordonator Lucian Pricop, Bucureşti, 2001; Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Bucureşti, 2003; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003.	D. Mc.
SURU, George (16.11.1940, Caransebeş - 30.V.1979, Caransebeş), poet. Urmează şcoala primară şi liceul în oraşul natal, apoi Facultatea de Filologie la Timişoara şi Cluj, absolvită în 1963. Profesor suplinitor în două sate din preajma Caransebeşului (Vârciorova, Petroşniţa), metodist cultural la Reşiţa, din 1970 va fi profesor de liceu la Caransebeş. Conduce cenaclul literar „Mihail Haliri" şi este redactor responsabil al revistei „Jurnal" (1979-1980), subintitulată „Caiet literar-artistic şi social-cul-
tural". Debutează în 1958, cu versuri, la „Tribuna", iar prima carte, Pentru a iubi, îi apare în 1967. Publică şi în „Scrisul bănăţean" („Orizont"), „Luceafărul", „România literară", „Ateneu", „Argeş", „Ramuri" ş.a. Pentru volumul Aşteptarea coralilor (1970) a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara.
începuturile poetice ale lui S., ingenue, ezitante, stau sub semnul purităţii şi al dragostei. Treptat se produce trecerea spre o lirică în care scenele pastorale interferează cu reveriile livreşti, tablourile bucolice ale Banatului montan fiind transferate în zona meditaţiei de sorginte blagiană. Aflate între reflexivitate şi exhibarea bucuriei candide de a fi, poemele investesc elementele cu semnificaţii simbolice puternic individualizate. Pârâul, izvorul, femeia, drumul, pasărea cântătoare, ceaţa, iarba, grâul şi lacrima sunt câteva indicii de identitate ale poeziei lui S., întoarsă spre un tărâm mitic, legendar: „Veneam din dulcea poveste a basmului, / ca o mănăstire scufundată într-un iezer, / ca o lacrimă în ochiul din creştet, / înmulţeam peştii din albiile moarte, / Pâinea din grâul de piatră, / Şi sângeram cu inima sfârtecată prin care trecea, / Pe gura vântului, câinele pământului" (Exodul de nouri). Lirismul conjugă interiorizarea ideilor cu apetenţa pentru sensurile etice şi valorizează atât sursele foclorului, cât şi modele poetice moderne. Voce înzestrată cu o anume gravitate, S. cartografiază traseele ascunse prin care lirismul epic, cu ecouri din Walt Whitman, transformă realitatea într-o configuraţie hieratică, după cum mărturiseşte în Ipostază: „Mai pot să mă reîntorc neauzit ca un şarpe, / Domol ca o arătare lunară plutind peste lanuri de porumb / Când în lumina cenuşie cârtiţele îşi fac rugăciunea".
SCRIERI: Pentru a iubi, Bucureşti, 1967; Aşteptarea coralilor, Bucureşti, 1970; Semnul de taină, Timişoara, 1972; Când dragostea e pasăre cântătoare, Timişoara, 1976; într-un tril doi visători, Mihail şi Thor, pref. Anghel Dumbrăveanu, Timişoara, 1986; Noaptea seminţelor, îngr. şi pref. Anghel Dumbrăveanu, Timişoara, 1989.
Repere bibliografice: Anghel Dumbrăveanu, George Suru, 0,1962,6; Cornel Ungureanu, „Pentru a iubi", O, 1967, 7; Victor Ivanovici, „Pentru a iubi", AFT, 1967, 22; Constantin Cubleşan, Două debuturi poetice, TR, 1967,28; Cornel Ungureanu, „Aşteptarea coralilor", 0,1970, 7; Ilie Constantin, „Aşteptarea coralilor", RL, 1970, 26; Nicolae Ţirioi, Certitudini lirice, 0,1971, 2; Al. Ruja, „Semnul de taină", 0,1973,15; Nicolae Prelipceanu, „Semnul de taină", TR, 1973,18; Al. Protopopescu, „Semnul de taină", TMS, 1973, 9; Dorin Tudoran, „Când dragostea e pasăre cântătoare", LCF, 1976,38; Ion Oarcăsu, „Când dragostea e pasăre cântătoare", TR, 1976, 48; Alexiu, Ideografii, 186-188; Popa, Dicţ. lit.
(1977), 537; Iorgulescu, Scriitori, 148-150; Anghel Dumbrăveanu, Herbul de aur, 0,1979,3; Sorin Titel, Cu altfel de vorbe, 0,1979,23; Lit. rom. cont, I, 694-696; Cornel Ungureanu, George Suru, prima carte postumă, O, 1986, 41; Anghel Dumbrăveanu, Un nufăr deschis spre tăcere, 0,1989, 30; Ruja, Parte, I, 299-304; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni,
150-152; Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caras, 246-247; Popa, Ist. lit., II, 646; Dicţ. scriit. rom., IV, 430-431; Opriţă, Anticipaţia, 442-443. O.D.
SURU, Miron (24.XII.1914, Bucureşti - 10.VI.1974, Bucureşti), bibliograf şi gazetar. Este fiul Floricăi şi al lui Pavel Suru, editor
Suruceanu
Dicţionarul general al literaturii române 518
şi cunoscut librar. Urmează la Bucureşti Colegiul Naţional „Sf. Sava" şi Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvită în 1934. Până la concentrarea în armată îşi ajută tatăl în librăria pe care acesta o conducea. împreună cu Neagu Rădulescu scoate, în noiembrie-decembrie 1933 şi în martie 1934, revista „Herald", „un bazar de literatură tânără la ferestrele căruia să dea «bună ziua» talentul", cum se spunea în articolul-program. Se află, de asemenea, între redactorii revistelor „Scrisul creştin" (1937) şi „Meşterul Manole" (1939). După război, în 1947, face cursuri de recalificare şi lucrează ca normator la o cooperativă de croitorie. Duce acum o existenţă de om cu elanurile spulberate, căruia nu îi mai rămân decât prieteniile de odinioară: Ionel Teodoreanu, Tudor Muşatescu, Alice Voinescu, Şerban Cioculescu, Ion Lucian Murnu.
Librarul, o conferinţă ţinută la Colegiul Naţional „Sf. Sava" de Ziua Cărţii, marchează în 1934 debutul editorial al lui S., care face elogiul unei profesii, pledând pentru rolul librarului ca sprijinitor al literaturii şi culturii. Volumul Diverse (1934) strânge câteva cronici şi eseuri literare. Dintre acestea din urmă, Un paradox valorizează portretele de ţărani realizate de Duiliu Zamfirescu în „ciclul Comăneştilor", în pofida convingerii declarate a prozatorului că ţăranul nu poate fi subiect de literatură. în eseul Romancierul, după ce semnalează faptul că în anii 1933-1934 romanul s-a detaşat ca specia literară cea mai apreciată de cititori şi enumeră figurile de romancieri valoroşi - Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu (exclusiv pentru întunecare) -, comentatorul se opreşte la alţi trei scriitori afirmaţi acum: Camil Petrescu -„cronicar al iubirii", George Mihail Zamfirescu - „cântăreţ al grotescului şi realităţii exagerate" şi C. Stere - „exemplul cel mai frumos al romancierului cu tendinţă". O „sinteză bibliocritică" intitulată 1935 literar (1937), lucrarea cea mai importantă a lui S., este concepută ca prima dintr-o serie de bibliografii consacrate literaturii şi studiilor despre literatura română contemporană. Din păcate, a rămas singura publicată din acest proiect. Structurată în secţiuni - Literatură, Despre literatură, Filosofie, eseuri, idei, Artă, Scrisori -, bibliografia înregistrează exhaustiv actualitatea literară românească, incluzând atât apariţiile în volum, cât şi în periodice. Pentru unele opere S. înregistrează şi aprecieri critice semnate de Pompiliu Constantinescu, Octav Şuluţiu, G. Călinescu, Ovidiu Papadima, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu ş.a., realizând, astfel, şi un tablou critic.
SCRIERI: Librarul, Bucureşti, 1934; Diverse, Bucureşti, 1934; 1935 literar, Bucureşti, 1937.
Repere bibliografice: C. Dan Pantazescu, „Diverse", ŢA, 1934, 727; Scarlat Preajbă, Apariţia unui onest debutant, ŢA, 1934, 756; Octav Şuluţiu, „1935 literar", F, 1937,1-2; Ovidiu Papadima, „1935 literar", G, 1937,4; Romulus Demetrescu, „1935 literar", PLI, 1937,4; G. Călinescu, „1935 literar", ALA, 1937, 846; Erasm [Petru Manoliu], „1935 literar", „Credinţa", 1937,1045; G. Călinescu, Anul literar 1937, ALA, 1938,891; Breazu, Studii, II, 449-459.	II.	C.
SURUCEANU, Trofim (15.IV.1901, Suruceni, j. Chişinău -
10.VII.1996, Târgu Jiu), poet. Din neam de răzeşi, S., fiul lui Nicolae Suruceanu, rămas orfan de tată foarte devreme urmează şcoala primară în satul natal, iar la Chişinău Seminarul Teologic şi Facultatea de Teologie (1927-1932). Preot mai întâi în Malovata, se impune prin activitatea pastorală şi de organizator social. Transferat în 1938 la Chişinău, la biserica „Sf. Gheorghe", este numit, de asemenea, profesor de religie la Liceul Militar „Regele Ferdinand" şi apărător la Consistoriul Eparhial al Mitropoliei Basarabiei. începuse să publice versuri din 1922 în „Vulturul Basarabiei". Mai colaborează la „Raza", „Basarabia literară", „Luminătorul", „Şcoala basarabeană", „Viaţa Basarabiei". în 1940, nevoit să plece în refugiu, se opreşte la Buzău, unde va sluji la biserica „Neguţători". După un an se întoarce la Chişinău, dar în 1944 ia din nou calea pribegiei, stabilindu-se ca preot la biserica „Sf. împăraţi" din Târgu Jiu. De la înfiinţare, în 1939, a fost membru al Societăţii Scriitorilor din Basarabia.
S. îşi adună poeziile în volumele Picături de lacrimi (1932) şi Răspântie (1944). El compune o poezie de inspiraţie rurală şi religioasă, cu un colorit local, ca în Mireasa de peste Prut, care a cunoscut o anume răspândire: „La poarta ta de curcubeu,/ în nopţi cu umbra diafană,/Răsări şi tu, răsar şi eu.. ./Doi morţi învie-ntr-o icoană, //Se scurge vremea ca o rouă,/ în visul frânt de vagabond,/ Tu, peste frământarea nouă,/ Te-nalţi ca un luceafăr blond".
SCRIERI: Picături de lacrimi, Chişinău, 1932; Răspântie, Chişinău, 1944.
Repere bibliografice: Iorgu Tudor, Mişcarea social-culturală în Basarabia după Unire. 1918-1944, Bucureşti, 1976, 196; Sergiu Matei Nica, Trofim Suruceanu. 1987, ADLTR, C-161; Trofim Suruceanu, în Mireasa de peste Prut, îngr. Alexandru Darie, pref. Grigore Vieru, introd. Mihai Cimpoi, Bucureşti, 1994,129-133; Valeriu Neaga, Trofim Suruceanu, LA, 1995, 33; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 143; Colesnic, Basarabia, III, 186-191.	D.	M.
SUŢU, Alexandru Gr. (14.111.1837, Iaşi - 24.VIII.1895, Iaşi), publicist şi traducător. Fiu al beizadelei Grigore Suţu, dintr-o veche familie fanariotă, din care se ridicase domnitorul Alexandru Suţu, S. şi-a petrecut tinereţea mai mult prin străinătate. La Paris stă cincisprezece ani, apoi patru ani la Atena, unde urmează Literele. La înapoierea în ţară este numit profesor de limba şi literatura franceză la Academia din Iaşi (fosta Academie Mihăileană), de unde va trece la Liceul Central, devenit apoi Liceul Naţional. Acum redactează lucrări didactice pentru clasele secundare. Membru al secţiei literare a Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, fusese şi membru al Junimii.
Ca publicist, S. e cam risipit (se ocupă de chestiuni de arhitectură, de istorie ş.a), ceea ce îi dă în vileag diletantismul. A scris şi câteva proze (istorisirea naivă Cuibul cocoveicilor, înrâurită de N. Gane, şi Cei de pe urmă osândiţi la moarte). împreună cu H. Tiktin începuse un dicţionar român-fran-cez-german. Cunoscător al limbii greceşti, tălmăceşte în 1879 cartea a patra din Istoria lui Herodot, însoţind-o cu o „precuvân-
519 Dicţionarul general al literaturii române
Symposion
tare" şi cu o schiţă biografică şi literară. în „precuvântare" profesorul, care recurge la vechea limbă românească, mărturiseşte că a sacrificat limpezimea textului în favoarea unei cât mai mari fidelităţi faţă de original. Tot din greceşte traduce, în „Arhiva" (1889), cronica lui Chiparissa. E o versiune vinovată fată de original, mai ales sub raportul exactităţii. O anumită notorietate i-a adus lui S. traducerea în franţuzeşte, cam prea lejeră, a unor poeme de Mihai Eminescu. Apărute mai întâi în „Arhiva" (1893), aceste poeme vor fi reunite, postum, într-un volum, fiind precedate de o scurtă prezentare aparţinând lui A.
D.	Xenopol. Unele păreri în probleme de artă şi literatură sunt cuprinse în conferinţa, tipărită într-o broşură, Geniul şi talentul în artă (1881). După o disociere între „geniu" şi „talent", conferenţiarul îşi mărturiseşte ataşamentul pentru arta ca „reprezentaţiune a idealului", desluşit în „formele naturei", forme care nu trebuie niciodată copiate întocmai. Menirea frumosului este de a-1 înălţa pe acela care îl contemplă. S. este un maiorescian şi un adept al teoriilor idealiste, schopenhau-riene asupra artei. Sprijinit pe autoritatea lui Ferdinand Brunetiere, deschide un „proces" romanului „realist" (de fapt, naturalist) în Studiu asupra romanului realist din zilele noastre („Convorbiri literare", 1884). Blamând literatura naturalistă, imitatoare „slugarnică" a naturii, junimistul îl viza pe Emile Zola şi romanele „experimentale", „patologice". Reluând idei mai vechi, el se arată adeptul unei arte desprinse de contingent, inaccesibilă celor mulţi şi oferind o „petrecere" rafinată.
SCRIERI: Geniul şi talentul în artă, Iaşi, 1881. Traduceri: Herodot, Istoria lui... (cartea IV), pref, trad., Iaşi, 1879; Mihai Eminescu, Quelques poesies, pref. A. D. Xenopol, Iaşi, 1911.
Repere bibliografice: D. Russo, Studii istorice greco-române, II, Bucureşti, 1939, 478-482; Dafin, Figuri, III, 67-70; Suţu, Iaşii, II, 507; Călinescu, Principii, 372; Dicţ. lit. 1900,822.	F.	F.
SUVEICĂ, Raisa (1.VIII.1935, Cotova, j. Soroca), critic literar. Provine dintr-o familie de intelectuali. Absolventă a Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii din Chişinău (1956), a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1956-1969), apoi a lucrat la Ministerul Culturii şi la Comitetul de Stat pentru Cinematografie, fiind un timp şi redactor-şef, apoi directoare a Editurii Cartea Moldovei. în 2000 e desemnată directoare a Editurii Hyperion din Chişinău. Cronici şi studii referitoare la viaţa teatrală i-au apărut în „Nistru", unde debutează în 1955, „Limba şi literatura moldovenească" ş.a., precum şi în volume colective.
S. consacră micromonografia Miracolul cotidianului, apărută în 1968, vieţii şi activităţii scriitorului Spiridon Vangheli. Nu lipsit de unele accente sociologizante şi de note didacticiste, studiul reuşeşte totuşi să pună în evidenţă o formulă narativă specifică literaturii pentru copii.
SCRIERI: Miracolul cotidianului, Chişinău, 1968.
Repere bibliografice: Mihail Dolgan, Marginalii critice, Chişinău,
1973,82-93; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 272; Femei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,267.	N. Bl.
SYMPOSION, revistă apărută la Cluj, bimestrial, din octombrie 1938 până în decembrie 1939 şi la Bucureşti, trimestrial, din iunie 1943 până în iulie 1944. Redactori: Andrei Pora şi Nicolae Găgescu; odată cu seria bucureşteană, grupul redacţional este alcătuit din Nicolae Găgescu, Constantin Micu, Dumitru Isac şi Romulus Vulcănescu, pentru ca, în numărul 3-4/1944, caseta redacţională să îi mai cuprindă pe Mihai Isbăsescu, Viorica Vlădescu şi Florian Nicolau (secretar de redacţie). Primul număr nu conţine vreun articol-program, abia seria din 1943-1944 se deschide prin luarea de poziţie a lui Nicolae Găgescu, intitulată Prolegomena, care explicitează scopurile publicaţiei, apărută ca reacţie la iraţionalism şi misticism: promovarea unei filosofii care să fie „fundamentată pe spiritul critic, raţiune şi realism" ar constitui o premisă „pentru celelalte probleme de cultură". Domină problematica filosofică, dar sunt abordate şi alte domenii. Rubrici: „Interior", „Cronici", „însemnări". Semnează versuri Radu Stanca (Pan, Interior sentimental, Atavism, Noiembrie, Citadină, Oare să fie drept, Invocaţie), Ion Moldoveanu, I. Maniţiu, V. Copilu-Cheatră, C. S. Anderco, George Sfârlea, Constantin Micu, Florian Nicolau, iar proză dau V. Copilu-Cheatră, Augustin Tătaru, Zeno Macavei, Petronela Şandru-Negoşanu, Lilica Nacu, Vlad Vecerdea ş.a. în sumar intră şi câteva articole dedicate literaturii române scrise de Titus Livius Valea (Pavel Dan, Destinul lui Octavian Goga), Alexandru Ciorănescu (Mihai Eminescu şi teatrul), Viorica Vlădescu (Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui). Mihai Isbăsescu abordează literatura germană. Cronica literară e susţinută de Ion Moldoveanu, Victor Iancu (pentru poezie), Horia Stanca (pentru proză). Studiile de estetică aparţin lui Victor Iancu (Sensul şi actualitatea clasicismului) şi lui Al. Dima (Problema clasificării artelor), iar Romulus Vulcănescu e prezent cu eseul Stilul hor al. Ample şi docte contribuţii de filosofie au Dumitru Isac (Caracterul dilematic al cunoaşterii filosofice, Lucian Blaga şi Marele Anonim, Specificul etnic şi cunoaşterea filosofică), Traian Morariu, Victor Iancu, Ion Petrovici (Misiunea filosofului), Constantin Micu, D.
D.	Roşea (Etică intelectuală), Nicolae Găgescu, Gh. V. Găgescu, Florian Nicolau. De artele plastice se ocupă Ion Vlasiu. Cronica traducerilor îi revine lui Ştefan Bezdechi, care se referă şi la cartea de ştiinţă. Sectorul traducerilor propriu-zise e mai slab reprezentat: un fragment din Platon (Elogiul lui Eros), în transpunerea lui Ştefan Bezdechi, căruia i se datorează şi o antologie din lirica neogreacă. Alţi colaboratori: Eugen A. Pora (domeniul ştiinţei), Alexandru Tohăneanu, Gheorghe Pavelescu, Tenea Aştiban (care semnează şi T.A. Tâmăveanu), George Oprescu, George Todoran, Grigore P. Poruţiu, Salvador Cupcea, Alice Botez, Nicolae Corodeanu, Ion Georgescu, Aurel Prodan, George Soreanu.	M.	V.
Synthesis
Dicţionarul general al literaturii române 520
SYNTHESIS, publicaţie care apare la Bucureşti, anual, din 1974, ca buletin al Comitetului Naţional de Literatură Comparată. Colegiul de redacţie iniţial este compus din Zoe Dumitrescu-Buşulenga (redactor-şef), Alexandru Duţu (redactor-şef adjunct), Mihnea Gheorghiu, Ion Zamfirescu, Doina Grecu (secretar de redacţie). Ulterior din redacţie mai fac parte Mircea Anghelescu, Ileana Verzea, Octavian Barbossa, Adrian Marino, Cătălina Velculescu. Din 1990 până în 2000 Zoe Dumitrescu-Buşulenga e directoare, Mircea Anghelescu redactor-şef (până în 1997), iar în comitetul redacţional mai sunt cooptaţi Sorin Alexandrescu, Alexandru Balaci, Al. Călinescu, Alexandru Ciorănescu, Dan Grigorescu, Eva Kushner, Marian Papahagi, Monica Spiridon, Cornelia Ştefănescu, Ion Zamfirescu. După 2000 Zoe Dumitrescu-Buşulenga e director onorific, Dan Grigorescu director, iar în 2003 S. are un comitet onorific (Al. Călinescu, Livius Ciocârlie, Mihnea Gheorghiu, Adrian Marino) şi un colegiu de redacţie format din Sorin Alexandrescu, Mircea Anghelescu, Cătălina Velculescu (membri), Manuela Anton, Alexandra Ciocârlie, Cristina Balinte (secretari). Cu un caracter pronunţat academic, destinată în primul rând specialiştilor în domeniu, S. reuşeşte să reflecte contribuţiile din comparatismul literar românesc, dar şi din cel străin. Cu toate că nu este exprimată programatic, dorinţa publicaţiei de a păstra o deschidere internaţională şi inter-
culturală este evidentă şi s-a manifestat chiar şi în perioada de severe constrângeri ideologice impuse de regimul comunist când schimburile de idei şi informaţii deveniseră din ce în ce mai dificile. Redactate în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, rusă, textele din S. aparţin nu numai unor autori români, ci, adesea, şi unor cercetători străini - Pierre Brunei, Yves Chevrel, Marco Cugno, Christel Meier, Leonard Mars, Marco Bussagli ş.a. - sau unor specialişti de origine română, aflaţi în străinătate - Virgil Nemoianu, Alexandru Cizek, Cristian Gaşpar -, ceea ce conferă dimensiune internaţională publicaţiei. Sumarul, îndeajuns de variat, e organizat tematic: La Litterature comparee et le projet europeen, L'Image et la representation, Le Dialogue des litteratures, Poetique etphilosophie, Histoire litteraire et histoire des mentalites, Images et systemes du roman, Dancing with the Word, De la «structura a cumulo» â la «structura ordinata», Imaginaire modeme et medieval. Se includ studii ample, comentarii din perspective epistemologice diverse, oferind un bun prilej pentru reinterpretări şi reevaluări, relatări şi dări de seamă despre congrese, colocvii, simpozioane (rubrica „Chronique"), recenzii şi prezentări de carte („Notes de lecture", „Comptes-rendus"), pagini documentare şi revista revistelor („Notices bibliographiques", „A travers les periodiques roumains"). Din toate acestea transpare limpede încercarea revistei de a fi competitivă, de a ţine pasul cu evoluţia comparatismului, de a se sincroniza cu problematica şi cu noile metode din această sferă de cercetare.	M.	S.
SZEMLER Ferenc (3.IV.1906, Odorheiu Secuiesc - 9.1.1978, Bucureşti), traducător. învaţă mai întâi în oraşul natal, iar între 1917 şi 1923 la Braşov. Urmează Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, absolvită în 1930. Se stabileşte la Braşov, unde practică avocatura şi, paralel, ziaristica. în 1948 se mută la Bucureşti, în 1953 se reîntoarce în Braşov, în 1956 revenind definitiv în capitală. Renunţă la avocatură în favoarea literaturii. Va fi unul din secretarii Uniunii Scriitorilor (până în 1962) şi va face parte din colegiul redacţional al revistelor „Igaz szo", „Utunk", „Muvelodes". încă din primii ani de studenţie începuse să colaboreze cu versuri la „Brassoi lapok", „Păsztortuz", „Vasâmap", „Ellenzek". Tot din această perioadă datează primele sale transpuneri din literatura universală.
El însuşi poet, prozator şi eseist, S. realizează şi numeroase traduceri în limba maghiară din literaturile germană, engleză, rusă, chineză şi, îndeosebi, din literatura română, care intră în orizontul său prin Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Ca traducător, debutează editorial în 1940, cu o antologie a poeţilor români moderni şi contemporani, Mai român koltok. Cartea, rezultat al unei munci asidue de un deceniu, cuprinde versuri de Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, N. Davidescu, Octavian Goga, George Gregorian, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Al. A. Philippide, Ion Pillat, Al. O. Teodoreanu, Tudor Vianu. Selecţia semnalează preferinţele lui S., care mai târziu va realiza versiuni în limba maghiară in volume de sine stătătoare, oprindu-se la Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Ion Minulescu,
521 Dicţionarul general al literaturii române
Szuperski
Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Eugen Jebeleanu, Maria Banus, Zaharia Stancu. Tălmăcitor laborios, el are nevoie, bunăoară pentru prezentarea cât mai adecvată în maghiară a poeziei lui V. Alecsandri, de ani buni de pregătire: scoate în 1958 o culegere de versuri alese şi abia în 1975 o selecţie din cele mai frumoase poezii ale bardului de la Mirceşti.
Traduceri: Mai român koltok [Poeţi români de azi], Budapesta, 1940; Zaharia Stancu, Mezitlâb [Desculţ], Bucureşti, 1949, A fold viragai [Florile pământului], Bucureşti, 1958, A pirosfa [Pomul roşu], Bucureşti, 1973; Nina Cassian, Deli Nika [Nică fără frică], Bucureşti, 1954; Tudor Arghezi, 1907. Tâjak es emberek [1907. Peisaje şi oameni], Bucureşti, 1956, Telehold. Vâlogatott versek [într-un lac. Versuri alese], Bucureşti, 1958, Enek az emberrol [Cântare omului], Bucureşti, 1980; Veronica Porumbacu, Versek [Poezii], Bucureşti, 1957; Vasile Alecsandri, Legszebb versek [Cele mai frumoase poezii], Târgu Mureş, 1958, Mezei hangverseny [Concertul în luncă], Bucureşti, 1959, Legszebb versek [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1975; Eugen Jebeleanu, Vâlogatott versek [Versuri alese], Târgu Mureş, 1958; Al. Macedonski, Decemberi ej [Noaptea de decembrie], Bucureşti, 1961, Legszebb versek [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1972; Maria Banuş, Aranycsinâlo [Alchimie], Bucureşti, 1963; Mihai Beniuc, A ven Vezuv szîve. Vâlogatott versek [Inima bătrânului Vezuviu. Versuri alese], Bucureşti, 1964; Vâltozott egek. Vâlogatott muforditâsok [în ceruri schimbate. Traduceri alese], Budapesta, 1969; Ion Minulescu, Nem az vagyok akinek lâtszom [Nu sunt ce par a fi], Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Toma George Maiorescu, Despre pasiune. Alecsandri şi o prietenie profundă, CNT, 1957,5; Mârki Zoltân, Arghezi în ungureşte, TR, 1957, 9; Valeriu Râpeanu, Interviu cu Szemler Perene despre proiectele sale literare, GL, 1958,10; Jânoshâzy Gyorgy, Alecsandri-magyarul, UTK, 1958,28; Perpessicius, Contribuţii maghiare în literatura română, LCF, 1960,3; Deâk Tamâs, Arghezi versei-magyarul, UTK, 1960, 10; Tudor Arghezi, Traduceri şi traducători, CNT, 1961,19; Jânoshâzy Gyorgy, Macedonski-magyarul, UTK, 1961,47; Mihail Petroveanu, Az „aranycsinâlo" utja, UTK, 1963,39; Majtenyi Erik, Szemler Perene, LCF, 1965,26; Beke, Fără interpret, 150-167; Szâvai Geza, A huseg muveszete, UTK, 1974,7; Balotă, Scriitori maghiari, 195-208.	O.	K.
SZILÂGYI Domokos (2.VII.1938, Şomcuta Mare, j. Maramureş -27.X.1976, Cluj-Napoca), traducător. A absolvit liceul la Satu Mare (1955) şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura maghiară, la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj (1960). Ulterior lucrează, la Bucureşti, în redacţia cotidianului „Elore". In 1970, după ce este pensionat medical, se stabileşte la Cluj. Nu peste mult timp se va sinucide.
Alături de lirica proprie, S. e autorul unor valoroase traduceri în limba maghiară din literatura română. Transpune atât poezie contemporană, cât şi proză literară şi ştiinţifică. Debutul îl face în 1962, cu tălmăcirea unor versuri pentru copii
din Tiberiu Utan. Afinitatea s-a dovedit constantă, în 1965 şi în 1966 apărându-i alte două traduceri din scrierile aceluiaşi autor. A realizat, de asemenea, versiuni în maghiară din poezia lui Nichita Stănescu şi Ştefan Aug. Doinaş, precum şi din proză (Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter), critică (monografia Ion Creangă de G. Călinescu) şi studii de poetică (Tudor Vianu, Despre problemele metaforei) ori din aforismele şi eseurile lui Lucian Blaga.
Traduceri: Tiberiu Utan, Rosszcsont [Ciopârţilă], Bucureşti, 1962, Hâszînu eg [Tot ceru-i alb de lună], Bucureşti, 1965, Rosszcsont elviselt dolgai [Isprăvile lui Ciopârţilă], Bucureşti, 1966; Tudor Vianu, A metafora kerdeseirol es egyeb tanulmânyok [Despre problemele metaforei şi alte studii], Bucureşti, 1967; Matei Călinescu, Zacharias Lichter elete es nezetei [Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter], Bucureşti, 1971; Nichita Stănescu, Viziorgona [Orga de apă], Bucureşti, 1974; Ştefan Aug. Doinaş, Az en birodalmom [Tărâmul meu], Bucureşti, 1975; G. Călinescu, Ion Creangă elete es muve [Ion Creangă], Bucureşti, 1975; Lucian Blaga, Egy evszâzad arcai. Aforizmăk, esszek, tanulmânyok [Feţele unui veac. Aforisme, eseuri, studii], Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Molnăr Szabolcs).
Repere bibliografice: Bacskai Lâszlo, Tiberiu Utan, „Hâszînu eg", IGZ, 1965,10; Foldes Lâszlo, Mi fer az elegiâba, UTK, 1966,2; Mozes Huba, Tudor Vianu, „A metafora kerdeseirol es egyeb tanulmânyok", UTK, 1967, 18; Kicsi Antal, Matei Călinescu, „Zacharias Lichter elete es nezetei", IGZ, 1972,1; Beke, Fără interpret, 638-643; Râduly Jânos, Nichita Stănescu, „ Viziorgona", IGZ, 1975,9.	O. K.
SZUPERSKI, Zbigniew (20.1 .1923, Lvov, Ucraina), traducător polonez. A absolvit Facultatea de Drept în cadrul Universităţii Jagellone din Cracovia. A petrecut o vreme în România. întors în Polonia, a promovat, atât în articole, cât şi prin traduceri, literatura română. Selecţia lui S. are în vedere, de preferinţă, poezia şi proza. Versiunea în polonă dată piesei Năpasta de I. L. Caragiale a fost pusă în scenă la teatrul din Tarnow (1978) şi la televiziune (1979).
Traduceri: Sorin Titel, Dîuga podrâz wipznia [Lunga călătorie a prizonierului], Cracovia, 1975, Ptak i cien [Pasărea şi umbra], Cracovia, 1983; Dumitru Radu Popescu, Anastazja [Duios Anastasia trecea], Cracovia, 1977; Nichita Stănescu, Niesîowa i inne wiersze [Necuvintele şi alte poezii], Cracovia, 1977; Lucian Blaga, Poematy swiatta i inne utwory [Poemele luminii şi alte creaţii], Cracovia, 1978; Eugen Jebeleanu, Wiersze [Poezii], Cracovia, 1981; Laurenţiu Fulga, Dziwna panna Ruth [Strania domnişoară Ruth], Cracovia, 1981, Podwojna zbrodnia siostry Diany [Dubla crimă a sorei Diana], Cracovia, 1981 (în colaborare); Ana Blandiana, Piţta Achillesowa i inne wiersze [Călcâiul lui Achite şi alte poezii], Cracovia, 1984; Geo Bogza, Lata i wieki [Ani şi secole], Cracovia, 1986.
Repere bibliografice: Velea, Interferenţe, 71-73.	St.	V.
s
/
Revistă pentm literatură şi trndiţiunl populare DIRECTOR; ARTUR GOROVEI MwM ft»a»«orî: 3$. ŞSaAÎliu, învâj*t..r, tiniru-Jboffcufc C. ŞPav'jîCiCU, •o». MUeiS; H, gOnîil«ieB, îttir. K«v»ţa; M. IţUpWCU, &»-.
U8L L	ilirttiSfî	Io.	t
Fără tndoealâ, avem una din cele maî frumoase litera-*nrJ populare şi cu toate acestea, pănâ acuma, nicî o revistă specială.
Folldoriştii noştri, dacă nu sînt destul de cuprinşî ca să-şT publice coîeeţhinile şi studiile lor în volum, sînt nevoiţi
Şăineanu, Lazăr
Şezătoarea
Şincai, Gheorghe
525 Dicţionarul general al literaturii romane
ŞAGUNA, Andrei (1.1.1809, Miskolc, Ungaria - 28.VI.1873, Sibiu), cărturar. Pe numele mirean Anastasie, Ş. era fiul Anastasiei (n. Muciu) şi al unui negustor macedo-român, Naum Şaguna. Absolvă, în 1826, gimnaziul călugărilor Piarişti de la Pesta şi tot acolo face studii de filosofie şi drept (1826-1829). La Vârşeţ urmează secţia română a Seminarului Teologic (din 1829). în 1833 se călugăreşte,-primind numele Andrei. Va fi profesor de teologie la Karlowitz şi, mai târziu, la Vârşeţ. în 1846 ajunge vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în 1848 se vede confirmat episcop. în mai, acelaşi an, împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni, se află în fruntea adunării de la Blaj. în 1864, la reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, va fi numit arhiepiscop şi mitropolit. în 1850 primeşte titlul de baron, iar în 1871 este ales membru de onoare al Societăţii Academice Române.
Meritele lui Ş. ţin, în special, de emanciparea şi întărirea Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. Convins de rostul înalt al învăţăturii, al culturii, cărturarul sprijină, de asemenea, înfiinţarea de şcoli în comune, precum şi a gimnaziilor din Braşov şi Brad, a Seminarului Teologic şi Pedagogic din Sibiu (1853). Este unul din întemeietorii Astrei (1861), al cărei întâi preşedinte a fost (până în 1867). în 1850 înfiinţează la Sibiu Tipografia Arhidiecezană, unde îi vor apărea broşuri poli-tico-bisericeşti, lucrări canonice, studii pastorale, scrieri omiletice. Sub îngrijirea lui, ies de sub teascuri cărţi de ritual, traduse din slavonă şi sârbă, cărţi bisericeşti, cărora le
Şaguna
întocmeşte prefeţe, manuale pedagogice. între 1856 şi 1858, sub privegherea şi cu o frumoasă prefaţă a lui Ş., se tipăreşte Biblia. Va urma, în această chestiune, o înfruntare cu I. Heliade-Rădulescu, care începuse la Paris o tălmăcire a Bibliei, contestată de clericul ardelean pentru incompetenţă teologică şi pentru întrebuinţarea unei exprimări artificiale în locul limbajului bisericesc şi a graiului popular. în manuscris i-a rămas o gramatică (Grammatica valachica), redactată în latineşte (cu echivalenţe româneşti), inspirată din lucrarea similară a lui Constantin Diaconovici-Loga. O rostire simplă, fără efecte retorice sau înfloriri de stil, având ca sursă limba vechilor cazanii, însufleţeşte Predicile lui Ş., publicate abia în 1945. Propovăduind învăţăturile creştineşti, predicile cuprind şi poveţe laice (privind muncile agricole, starea zidirilor bisericeşti şi şcolare, „primejdiile veseliilor lumeşti"). Ş. a fost un orator cu autoritate, manifestându-se - în cuvântări ţinute în româneşte, ungureşte sau sârbeşte - în diete, la sinoade, în Parlament (la Viena, Pesta), la dezbaterile Senatului imperial (în care era membru). Multe discursuri sunt inserate în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" şi în „Gazeta Transilvaniei", în 1853 el face să apară „Telegraful român", dând linia politică şi culturală a publicaţiei. îi sunt găzduite aici articole privind situaţia românilor transilvăneni, dar şi pe teme bisericeşti ori şcolare, cuvântări, scrieri pastorale. Rămase o vreme în manuscris, memoriile mitropolitului cuprind însemnări de la 1846, anul sosirii lui în Transilvania, până la 1871. Notaţiile evocă luptele pe care le-a purtat pentru apărarea Bisericii Ortodoxe de „duhul batjocoritor" şi de ingerinţele care ar fi putut să îi vatăme autonomia, despre marea adunare din 1848 de la Blaj şi strădaniile depuse pentru cauza naţională, despre înfiinţarea de şcoli şi imprimarea de cărţi, atât de folositoare unui neam trezit din „somnul cel adânc" la conştiinţa de sine.
SCRIERI: Adaos de cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti de preste an, în Chiriacodromion, Sibiu, 1855; Asupra Biblicelor lui Heliade, Sibiu, 1858; Memorialul arhiepiscopului şi metropolitului Andrei baron de Şaguna sau Luptele naţionale-politice ale românilor. 1846-1873,1, îngr. şi pref. Nicolae Popea, Sibiu, 1889; Memorii din anii 1846-1871, introd. Ilarion Puşcariu, Sibiu, 1923; Predici, introd. Florea Mureşanu, Cluj, 1945; Cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti, îngr. Dorel Man, pref. Onufrie Vinţeler, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Iosif Puşcariu, Mitropolitul Andrei Şaguna. Viaţa şi faptele sale, CL, 1874, 7; Pop, Conspect, II, 128-130; Nicolae Popea, Arhiepiscopul şi metropolitul Andrei baron de Şaguna, Sibiu, 1879; Ioan Slavici, Mitropolitul Andrei baron de Şaguna, CL, 1880,1; Petre Gârboviceanu, Andrei Şaguna, BOR, 1898-1899,4,6,7,9,10,1899-1900, 9, 1900-1901, 6, 1901-1902, 8, 10; A. Ghiga, Viaţa şi activitatea arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei baron de Şaguna, Bucureşti, 1899; Iorga, Ist. Bis., II, 290-296; [Andrei Şaguna], „Neamul românesc", 1909, 111-112 (număr omagial); Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna, Sibiu, 1909; Nicolae Dobrescu, Mitropolitul Andrei Şaguna, Bucureşti, 1909; Ioan Lupaş, Viaţa şi faptele lui Andrei Şaguna, Bucureşti, 1926; Const. P. Secelea, Dreptul canonic în literatura românească. Opera lui Andrei baron de Şaguna, Iaşi, 1927; Octavian Goga, Precursori, Bucureşti, 1930, 181-192; Pomenirea mitropolitului Andrei Şaguna, Sibiu, 1933; Iorga, Oameni, I, 44-48, II, 351-358, III, 140-141; Gh. Tulbure, Mitropolitul Şaguna, Sibiu, 1938; Iacob Mârza, Gramatica lui Andrei
Şahighian
Dicţionarul general al literaturii române 526
Şaguna, LR, 1971,1; Dicţ. lit. 1900; 821-822) Pompiliu Teodor, Andrei Şaguna - om de cultură şi acţiune, „Magazin istoric", 1982, 6; Victor Bunea, Mitropolitul Andrei Şaguna, cfifor al bibliotecii şi al tipografiei arhidiacezane, MA, 1984,1-2; KeithHitchins, Ortodoxie şi naţionalitate, tr. Aurel Jivi, pref. Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1996, 21-62, passim; Păcurariu, Dicţ. teolog., 431-433; Aurel Papari, Andrei Şaguna, contemporanul nostru, Constanţa, 2000; Justin Tambozi, Atena Tambozi, George Justinian Tambozi, Andrei Şaguna, Constanţa, 2000; Mihai Sofronie, Mitropolitul Andrei Şaguna şi Asociaţiunea Transilvană (ASTRA), Constanţa, 2001; Dicţ. scriit. rom., IV, 432-433; In memoriam Andrei Şaguna, coordonator Mircea Păcurariu, Cluj-Napoca, 2003.	F. F.
ŞAHIGHIAN, Alexandru (20.XI.1901, Bucureşti - 31.111.1965, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. Este fiul Eschimiei şi al lui Melcon Şahighian, mic negustor, şi frate cu regizorul Ion Şahighian. Face cursul primar şi gimnaziul la „Sf. Iosif", dar este nevoit, datorită falimentului afacerii tatălui, să întrerupă şcoala. Dă, de foarte devreme, piept cu viaţa. Lucrător într-o fabrică, funcţionar, desenator, corist la Operă, tânărul nu îşi neglijează totuşi studiile, pregătind în particular examenele de liceu. Va ajunge şi el să predea ore de desen la o şcoală din capitală. Debutează pe la 1920-1921 cu cronică plastică, iar în literatură în 1924, în „Omul liber" (unde revine în 1925), cu versuri pe care mai târziu avea să le renege, ca suferind de ermetism. Cu poezii, proză, cronici plastice, articole de atitudine civică mai colaborează la „Epoca", „Cronicarul", „Linia nouă", „Şantier", „Cuvântul liber", „Drumul femeii", „Universul literar", „Reporter", „Dacia nouă", „Revista Fundaţiilor Regale". A fost prim-redactor şi coeditor la săptămânalul independent „Atlas" (1936), interzis după câteva numere pentru agresivitatea unor intervenţii. După război semnătura îi poate fi întâlnită în „Drapelul", „Orizont", „Luptătorul bănăţean", „Lupta CFR", „Flacăra", „laşul literar", „Teatrul", „Veac nou", „Gazeta literară". A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1948-1950), scurtă vreme director al Teatrului Naţional din Iaşi (1951), redactor, apoi redactor-şef la „Revue roumaine" (1952-1963). In 1946 a alcătuit antologia Poezia muncii şi a libertăţii, care marchează debutul său editorial. A recurs şi la pseudonime (Eliza Balaban, Maria Ranteş, Alexandru Salbă).
Până la plonjările în lozincărie din publicistica scrisă după 1944, unde nu conteneşte să îşi manifeste recunoştinţa faţă de „înţelepciunea partidului", de „ideile călăuzitoare" ale noii ideologii, în anii săi de început Ş. păruse un ins rezonabil. Mulţumind celor care i-au arătat calea, el se leapădă hotărât de sonetele din tinereţe, „care se voiau filosofice" şi care puteau fi învinuite, cum singur spune, de „individualism". Va scrie de acum înainte, „cu stânga", o poezie angajată, în versuri energice şi clare. Pe alocuri, nesocotind pentru o clipă angajamentul, ecouri din folclor, din V. Alecsandri şi Tudor Arghezi creează senzaţia unui lirism mai curat, fără poncife. Tot aşa, stepele Kazahstanului, într-o descriere degajată de obsesia luptei de clasă, oferă inspiraţiei un câmp deschis. Altfel, mai totul, în versificările frânte, convulsive ale lui Ş. - care şi-l luase ca model pe Vladimir Maiakovski - e, între îngreţoşare şi mânie, discurs agitatoric, cu accese de furie proletară: tonuri de
revoltă, gesturi demascatoare, îndemnuri la luptă (cu „ură si cuţit"). Versificatorul se vrea un exponent al celor mulţi („Strigăt sunt, înfipt în vreme,/ Peste roşiile ruguri" - Prefaţă la un volum care n-a putut să apară). Şi nu ratează nici o temă şi nici un subiect dintre cele ce bântuie prin mitologia falacioasă a timpului (titlu elocvent: Sirena lui Vasile Roaită). Volumul, în bună parte antologic, Pasărea măiastră (1961) exprimă, monocord, acest devotament, într-o autoexcitaţie a viziunii: „E că-ntrevăd în comunism, curând,/ Măiastra pasăre de aur săgetând" (.Pasărea măiastră), ici, colo întretăiată de umbra neagră a unui presentiment privind propriul sfârşit. Manifestări propagandistice ajung să compromită şi prozele, schiţe şi nuvele viciate de un maniheism ireductibil (Mâinile şi Cei şapte,
1949,	întrunirea, 1963, O zi de august, 1965). De o parte, (răii, „boierii", „burtă-verzii"), apariţii definitiv respingătoare, de cealaltă - eroii pozitivi: muncitorii, ţăranii, rusul, fireşte, cu harul lui dintotdeauna de binefăcător. Mai puţin încorsetat în dogmă şi într-un asemenea limbaj se arăta a fi Ş. într-o schiţă din 1949, Un autor în căutarea unor personagii, unde, mişcân-du-se sub orizontul purpuriu al realismului socialist, încerca să „pirandellizeze", cu alerteţe şi cu o mină mai destinsă. întâmplări mărunte din viaţa de cazarmă, cu ofiţeri mărginiţi şi cruzi şi soldaţi supuşi unor greu de suportat pătimiri, scene de război, în care imagini apăsate tind să sugereze grozăvia carnagiului, dar şi o secvenţă simbolică, muiată în sentimentalism (Mânzul), se înscriu în suita naraţiunilor din Viscolul
(1962), din care abia frânturi se salvează. Dacă politizarea abuzivă la adresa „iadului capitalist", împărţirea lumii în stăpâni hrăpăreţi şi, în tiparul celui mai rigid schematism, masa celor umiliţi ori obidiţi, ca şi tendinţa de a moraliza ideologic sunt sâcâitoare, unele însuşiri ale condeiului nu au cum să fie trecute cu vederea. Prozatorul nu scrie rău, ceea ce a putut să atragă în cărţile lui pentru copii şi adolescenţi (Poveşti adevărate, 1956, Coiful de aur, 1962, Râul fierbinte, 1965) fiind, desigur, plăcerea de a povesti. Epicul e presărat cu peripeţii care îl dinamizează, iar simţul naturii creează cadrul pentru descrieri în care se înfiripă imagini pastelate, cu irizările unor culori vii. între lumea aievea şi plăsmuirile închipuirii trecerea se face cu uşurinţă, tinerii cu cravate roşii fiind la vârsta când şi basmele, dar mai ales literatura de aventuri le incită, naiv, imaginaţia. De altfel, în Poveşti adevărate fantasticul asigură substanţa istorisirilor. Cât priveşte înclinaţia spre poveţele cu tâlc, ea se exprimă de multe ori prin simboluri facile. Neaşteptat este, forţând termenii, un „textualism" sui-generis (naratorul îşi abordează dezinvolt cititorii, se „dedublează", schimbă, uşor amuzat, destinele personajelor, anticipând derularea acţiunii, se laudă în glumă, îşi face spăsit autocritica), abilitate care încurajează, pe anumite porţiuni, lectura. Alte cărticele, în versuri sau în proză, sunt pentru şcolarii mici şi preşcolari (Rici-rici, 1948, Lacul cu raţe, 1951, Dacă numeri pân-la zece..., 1953, Ursul, 1954). Extazul, în nota festivismelor de comandă ale vremii, constituie dominanta reportajului de călătorie De la Tian-Şan la munţii dejasp... (1958). Uimit de „belşugul" care i se năzare, vizitatorul, executând obişnuitele plecăciuni dinaintea icoanelor ce îl însoţesc
527 Dicţionarul general al literaturii române
Salari
pretutindeni - comuniştii, poporul rus -, se regăseşte atunci când, cătând la „minunile Kazahstanului", se lasă impresionat de priveliştile fabuloase („poezia sălbatică a unor râuri", „grandoarea" Tian-Şanului) ale unei ţări unde trecutul se însufleţeşte cu legenda. Din păcate, artificiile livreşti („taina de dincolo de nisipuri", „grâul sclipeşte cu raze de smarald") riscă să sporească impresia de neadevăr. Un tendenţionism apăsat se degajă din piesele de teatru ale lui Ş., radiodifuzate sau jucate de unele teatre. Dacă Gheorghe (difuzată la radio) vrea să îi lămurească pe unii de binefacerile cooperativizării agriculturii, drama Prăbuşirea (jucată la Teatrul Armatei în 1954-1955) caută cu dinadinsul să pună în contrast vechiul, ilustrat de figura odioasă a unui mare moşier, şi noul, întruchipat de tineri comunişti. O melodramă, Sărutul în faţa oglinzii, ia în dezbatere o temă socială. Nu lipsite de vioiciune, comediile recurg la şarja pe care o provoacă stâlcelile de rostire şi încurcăturile de situaţii (farsa Nepotul din Giurgiu, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, 1946-1947), dezvăluie o intenţie satirică (Domnul director general, reprezentată la Teatrul Giuleşti în 1954-1955, Calul troian) sau, ridicând un pic miza, amestecă hazul, atât cât este, cu un fir de dramatism (Pensiunea doamnei Stamate, Teatrul Naţional din Bucureşti, 1947-1948). Alături de Vasile Timus şi Petre Andreescu, Ş. este coautor al libretului operetei Ana Lugojana de Filaret Barbu. A tradus, şi nici nu e de mirare, numai din autori reprezentând spaţiul (ex) sovietic.
SCRIERI: Pensiunea doamnei Stamate, Bucureşti, 1947; Rici-rici, Bucureşti, 1948; Mâinile. Cei şapte, Bucureşti, 1949; Un autor în căutarea unor personagii, Bucureşti, [1949]; Lacul cu raţe, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1951; Dacă numeri pân' la zece, Bucureşti, 1953; Ursul, cu ilustraţii de V. Dobrică, Bucureşti, 1954; Poveşti adevărate, cu ilustraţii de Constantin Plăcintă, Bucureşti, 1956; De la Tian-Şan la munţii de jasp..., Bucureşti, 1958; Poveşti dunărene, cu ilustraţii de Cristea Condacci, Bucureşti, 1959; Pasărea măiastră, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1961; Coiful de aur, cu ilustraţii de Dumitru Ionescu, Bucureşti, 1962; Viscolul, Bucureşti, 1962; întrunirea, Bucureşti, 1963; O zi de august, Bucureşti, 1965; Râul fierbinte, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1965. Antologii: Poezia muncii şi a libertăţii, pref. Victor Eftimiu, Bucureşti, 1946. Traduceri: Boris Polevoi, Atelierul de foc, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Ştefania Brătulescu); D. N. Mamin-Sibiriak, Povestiri pentru Lenuţa, Bucureşti, 1948; Nikolai Pogodin, Missouri-vals; Gheorghi Mdivani, Oameni de bună credinţă, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Ada Steinberg); Z. Balandina, însemnările unei instructoare de pionieri, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Ştefania Brătulescu).
Repere bibliografice: Predescu, Encicl., 752; Teodor Vârgolici, Alexandru Şahighian, TR, 1961,17; Al. Săndulescu, Poezie cetăţenească, GL, 1961, 36; Mihail Davidoglu, Alexandru Şahighian, GL, 1965, 15; George Muntean, Alexandru Şahighian, RL, 1971, 49; Popa, Dicţ. lit. (1977), 542; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977, 78-79; Lit. rom. cont., 1,459; Micu, Ist. lit., 585-586,661; Dicţ. scriit. rom., IV, 433-435; Florin Faifer, Militantul, CL, 2003,9.	'	F.F.
ŞAHIGHIAN, Alexandru AL (13.11 .1950, Bucureşti), germanist. Este fiul Măriei Şahighian, redactor şi traducător, şi al
scriitorului Alexandru Şahighian. Urmează, la Bucureşti, Liceul German (1957-1969) şi Facultatea de Limbi Germanice (1969-1974). Va fi profesor la Liceul „Dimitrie Cantemir" din capitală (1974-1977), apoi redactor la revistele „Secolul 20" (1977-1994) şi „Lettre internaţionale" (din 1994). Debutează cu versiuni din lirica lui Eugen Jebeleanu în revista „Neue Literatur" (1973), continuând să colaboreze cu traduceri de proză şi poezie difuzate la radio sau publicate în presa literară („Secolul 20", „România literară", „Neue Literatur", „Allgemeine Deutsche Zeitung", „Lettre internaţionale" ş.a.). Este coeditor şi traducător, alături de Mihai Isbăşescu, al unei antologii în limba germană din lirica română contemporană (Eine Welt wird geboren, 1974). Prima carte tradusă singur, Eleşteul (1976), aparţine prozatorului german din România Arnold Hauser.
Cunoscător al culturii de expresie germană, Ş. s-a implicat în acţiunea de familiarizare a cititorului român cu ideile, literaturile şi personalităţile acestui spaţiu spiritual. A prefaţat opere de Conrad Ferdinand Meyer ori Franz Kafka, a redactat articole dedicate multor scriitori contemporani din diferite generaţii, precum Ernst Jtinger, Ştefan Heym, Peter Bichsel, Heiner Miiller (din care a şi tălmăcit piesa Misiunea, apărută în „Secolul 20"), Christa Wolf, Adolf Muschg, Marcel Reich-Ranicki ş.a., a intervievat personalităţi precum Martin Walser ori Tankred Dorst. A tradus scrieri de Gotthold Ephraim Lessing (Educarea speciei umane) şi Friedrich Nietzsche (Amurgul idolilor), Franz Kafka, Elias Canetti (Provincia omului) şi alţi contemporani, transpunerile sale remarcându-se atât prin claritate şi eleganţă, cât şi prin plasticitate şi reconfigurare poetică a textului în româneşte.
Traduceri: Eine Welt wird geboren, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Mihai Isbăşescu); Arnold Hauser, Eleşteul, Bucureşti, 1976; Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, pref. trad., Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Mircea Ivănescu); Elias Canetti, Provincia omului, Bucureşti, 1985; Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, în Friedrich Nietzsche, Opere, II, Bucureşti, 1994; Hans Urs von Balthasar, Mic discurs despre iad, Bucureşti, 1994; Gotthold Ephraim Lessing, Educarea speciei umane, Bucureşti, 1996; Adrienne Speyer, Taina morţii, Bucureşti, 1996; Cari Jaspers, Oamenii de însemnătate crucială (Socrate, Buddha, Confucius, lisus), Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Andrei Corbea, în „atelierul" lui Kafka, RL, 1984,50; Andrei Corbea, Elias Canetti, „Provincia omului", RL, 1985,46.	G.Dn.
SALARI, Ariadna (27.IX.1923, Cetatea Albă), prozatoare. Este fiica Eulaliei şi a lui Nicolae Salari. A absolvit, în 1947, Facultatea de Chimie Industrială de la Institutul Politehnic din Bucureşti, iar din 1950 s-a stabilit la Chişinău. In 1959 şi-a încheiat studiile la Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova. Un timp inginer chimist, apoi profesoară la o şcoală medie, se va dedica în cele din urmă scrisului. A debutat în revista bucureşteană „Flacăra" (1949), iar la Chişinău colaborează, cu proză, la „Scânteia leninistă", „Nistru" ş.a. După ce publică la Bucureşti povestirea Ilie îşi croieşte viaţă nouă (1949), în 1956 îi apare la Chişinău cartea Se-ntâlnesc pământurile,
Şandru
Dicţionarul general al literaturii române 528
urmată de câteva romane pe tema satului sau a evenimentelor din primii ani postbelici, precum şi de drama Uraganul
Dacă primele scrieri simt subminate de sloganurile comunismului sovietic - Oameni şi destine şi Neastâmpăr (ambele în 1961), Valul lui Traian (1968) -, o schimbare de perspectivă poate fi urmărită în Tăceri răscolite (1982). Romanul Labirintul (1990) reprezintă o retrospectivă amplă privind destinul intelectualităţii din România începând din anii '30 până în anii postbelici. Ş. a adus o contribuţie reală la ilustrarea literaturii pentru copii, ca în volumele Ploaie cu covrigi (1965), Echipa noastră (1966), Măsoară-mă, bunelule: eu am un kilometru (1968), De-a mijatca cu soarele (1971), Ştrengarii (1974), Năzdrăvanii (1977), Năsturel (1979), Alerguş (1981) ş.a.
SCRIERI: Ilie îşi croieşte viaţă nouă, Bucureşti, 1949; Pionierii de la Măgura-Nouă, Chişinău, 1953; Se-ntâlnesc pământurile, Chişinău, 1956; Fofo este vigilent, Chişinău, 1957; Oameni şi destine, Chişinău, 1961; Neastâmpăr, Chişinău, 1961; Povestea copăcelului, Chişinău, 1962; De-ale lumii, Chişinău, 1964; Ploaie cu covrigi, Chişinău, 1965; Echipa noastră, Chişinău, 1966; Măsoară-mă, bunelule: eu am un kilometru, Chişinău, 1968; Valul lui Traian, Chişinău, 1968; De-a mijatca cu soarele, Chişinău, 1971; Printre oameni, Chişinău, 1973; Pădurea năzdrăvană, Chişinău, 1973; Ştrengarii, Chişinău, 1974; Năzdrăvanii, Chişinău, 1977; Şoapta viorilor, Chişinău, 1977; Năsturel, Chişinău, 1979; Alerguş, Chişinău, 1981; Tăceri răscolite, Chişinău, 1982; Scrieri alese, îngr. şi pref. Ion Ciocanu, Chişinău, 1983; Labirintul, Chişinău, 1990; Venetica, Chişinău,
1998.
Repere bibliografice: Eliza Botezatu, Observaţii pe marginea formei artistice a prozei Ariadnei Salari, RLSL, 1967,1; Nicolae Bileţchi, Ariadna Salari, în Profiluri literare, Chişinău, 1972, 597-602; Anatol Gavrilov, Reflecţii asupra romanului, Chişinău, 1984,34-44; Ion Ciocanu, Măsura adevărului, Chişinău, 1986, 43-49; Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 185-186; Femei din Moldova, îngr. Iuri Colesnic, Chişinău, 2000,268-269; Popa, Ist. lit, II, 1195.	’	N.	Bl.
ŞANDRU, Areta (25.VII.1950, Lazuri, j. Satu Mare - 18.V.1991, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Clemanţei Şandru (n. Tomescu), educatoare, şi a lui Erast Şandru, învăţător. La Bucureşti va absolvi în 1969 Liceul „I. L. Caragiale", iar în 1973 Facultatea de Filologie, secţia română-italiană. Un timp profesoară la şcoli generale (1975-1979), va intra apoi în presă, ca redactor la „Scânteia tineretului" (1980-1989) şi la „Tineretul liber" (1989-1991). încercări, cu poezie, publică în revista „Funigei" a Liceului „I. L. Caragiale", însă adevăratul debut se produce cu proză, la „Luceafărul", în 1970, fiind prezentată de Fănuş Neagu. Va mai colabora la „Amfiteatru", „România literară", „Ramuri", „Cronica", „Viaţa românească" ş.a.
Primele volume de povestiri, Valiza cu zăpezi (1977) şi Jurnal de una singură (1980), anunţă o prozatoare înzestrată cu toate particularităţile literaturii feminine: lirism, subiectivitate, atenţie la detaliu şi la semnificaţiile faptului aparent banal. Textele configurează o biografie în căutarea unui timp pierdut. Se remarcă însă, încă de pe acum, o inconsistenţă a suflului epic, o construcţie saturată liric, „un artificiu stilistic, în detrimentul naturaleţei" (Laurenţiu Ulici). Ş. scrie şi un volum de reportaje, Jur că voi spune adevărul (1983), inovator în cadrul
genului, unde notaţia atentă, participarea afectivă şi, mai ales înregistrarea diverselor puncte de vedere asupra evenimentelor au la bază premisa „Adevărul nu are, nu poate să aibă - aşa cum s-ar crede - singular. Există adevărul unui om si adevărul altuia". Romanul Glonţul de porţelan (1984) aduce maturizarea prozatoarei. Influenţată de Noul Roman francez, Ş. deconstruieşte conceptele tradiţionale de „naraţiune" şi „personaj". Aflată într-un moment de răscruce al existenţei, protagonista încearcă să se regăsească prin filtrul întâmplărilor trăite şi din perspectiva celor din jur, perspectivă la care o împinge profesia de jurnalist. Unitatea romanului e în special stilistică şi de atmosferă, evenimentele şi personajele fiind estompate, ambigue. Şi mai aproape de formula antiromanului este Podul de vise (1989), care are în centru un personaj-simbol şi o metaforă, aceea a podului de lemn mişcător, şubred şi periculos, pe care eroina reuşise să îl traverseze în copilărie fără ajutorul mâinilor. Cartea este un „pod de vise" alcătuit din scrisori, jurnale şi fragmente de jurnal, ficţiuni şi mărturisiri intercalate în alte naraţiuni, reluarea unei povestiri dintr-un volum anterior (Joc de statui, din volumul Magazinul de clepsidre, 1987). Alternarea continuă a planurilor, a perspectivei temporale, aglomerarea halucinantă a detaliilor şi caracterul fantomatic al unor personaje dau senzaţia instabilă, plutitoare, a visului. Ş. a lăsat în manuscris un volum de poezie.
SCRIERI: Valiza cu zăpezi, Iaşi, 1977; Jurnal de una singură, Bucureşti, 1980; Jur că voi spune adevărul, Bucureşti, 1983; Glonţul de porţelan, Bucureşti, 1984; Magazinul de clepsidre, Bucureşti, 1987; Podul de vise, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Nicolae Ciobanu, Vocaţii epice, LCF, 1977,14; Laurenţiu Ulici, Focuri de artificii, RL, 1977,23; Radu G. Ţeposu, Proză poetică, TR, 1977, 23; Sultana Craia, Detalii sugestive, LCF, 1978, 31; Constantin Stan, „Jur că voi spune adevărul", LCF, 1983, 52; Grigore Mureşan, „Glonţul de porţelan", CNT, 1984, 18; Victor Atanasiu, Calibrul glonţului, SLAST, 1984, 40; Constantin Sorescu, „Jur că voi spune adevărul", SLAST, 1984, 46; Mihai Ungheanu, „Glonţul de porţelan", LCF, 1985, 11; Mircea Vasilescu, Un roman construit prin metaforă, RL, 1985,20; Al. I. Friduş, „Glonţul de porţelan", CL, 1985,5; Cristian Moraru, Balistică şi naraţiune, AFT, 1985, 8; Dan Măran, „Magazinul de clepsidre", SLAST, 1987, 9; Radu Levârdă, Patosul angajării politice, RL, 1989,46; Popa, Ist. lit., II, 943.	A.F.
ŞANDRU, Dumitru (8.X.1907, Doştat, j. Alba - 29.XI.1972, Bucureşti), folclorist. Este fiul Paraschivei şi al lui Dumitru Şandru, ţărani. Face studii secundare la Sibiu şi universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1928-1931), unde îi are profesori pe Ovid Densusianu, I.-A. Candrea, Tache Papahagi şi N. Cartojan. îşi susţine doctoratul în filologie cu teza Cercetări dialectale în Ţara Oltului (1941). Funcţionează ca asistent la Catedra de limba română a aceleiaşi facultăţi (1933-1947), profesor secundar (1933-1940, 1950-1960) la Bucureşti, profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova (1968-1972). Colaborează la „Grai şi suflet", „Cercetări folclorice", „Bulletin linguistique", „Preocupări literare", „Revista istorică", „Ramuri", „Convorbiri literare", „Limbă şi literatură" ş.a. A fost membru al societăţii Prietenii Istoriei
529 Dicţionarul general al literaturii române
Şandru
Literare, al Societăţii Române de Lingvistică şi al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice. Unele contribuţii le-a semnat Danu Tudor.
Ş. uneşte în activitatea sa, în spiritul şcolii lui Ovid Densusianu, preocupările de dialectologie cu cele folcloristice şi etnografice. A adus contribuţii fundamentale la cercetarea vieţii şi obiceiurilor pastorale în lucrarea Printre ciobanii din Jina (publicată în revista „Grai şi suflet" în 1931-1934 şi scrisă în colaborare cu Felician Brânzeu), în care examinează latura apuseană a „mărginimii" Sibiului, prezentând viaţa jinarilor, onomastica, toponimia, economia preponderent pastorală, casele, relaţiile dintre locuitori, bazate pe bună-cuviinţă, dărnicie, omenie, ospitalitate. A întreprins anchete dialectalo-fol-clorice în Ţara Moţilor, Lăpuşul de Sus, Bihor, Valea Almăjului şi în judeţul Năsăud. Volumul postum Folclor românesc (1987) cuprinde creaţii populare din Banat, Transilvania (cele mai multe), Moldova, Muntenia şi Oltenia, culese între anii 1930 şi 1968: doine şi cântece, strigături, balade, povestiri-relatări, ghicitori, colinde, cântece şi obiceiuri de nuntă, bocete şi obiceiuri la înmormântare, descântece, folclorul copiilor. A alcătuit o temeinică ediţie critică a studiilor de folcloristică ale lui D. Caracostea.
SCRIERI: Ovid Densusianu filolog, Bucureşti, 1939; Mocanii în Dobrogea, Bucureşti, 1946. Culegeri: Folclor românesc, îngr. Tudora Şandru Olteanu, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1987. Ediţii: D. Caracostea, Poezia tradiţională română, I-II, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: C. Maneca, D. Şandru, LR, 1973,3; Balacciu -Chiriacescu, Dicţionar, 233-234; Sabina Ispas, „Folclor românesc", REF, 1988,2; Marian Barbu, Permanenţa folclorului, R, 1988, 7; Datcu, Dicţ. etnolog.,îl, 234.	I.D.
ŞANDRU, Ilie (22.111.1935, Săcalu de Pădure, j. Mureş), istoric literar şi publicist. Este fiul Floarei (n. Stoica) şi al lui Ioan Şandru, ţărani. Frecventează şcoala primară în localitatea natală, iar din 1946 Liceul „Petru Maior", apoi Şcoala Pedagogică din Reghin (1949-1953). învăţător (1953-1955) şi profesor suplinitor (1957-1961) în comuna Bilbor, judeţul Harghita, va fi director al Casei Raionale de Cultură Topliţa şi profesor (1968-1978) la liceul din aceeaşi localitate, unde se va ocupa de îndrumarea revistei „Cântecul vârstelor". îşi completase, între 1960 şi 1965, studiile la Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi. în paralel, este corespondent şi, ulterior, redactor principal la ziarul „Informaţia Harghitei" (din 1978) şi la „Adevărul Harghitei" (1990). Debutează publicistic în 1970. Colaborează cu reportaje, însemnări, articole şi studii de istorie literară la „Transilvania", „Vatra", „Tribuna învăţământului", „Adevărul Harghitei", „Curierul de Transilvania" (Târgu Mureş), „Totuşi iubirea", „Şcoala noastră" (Miercurea Ciuc). Debutează editorial în volumul colectiv Octavian C. Tăslăuanu (1978), iar prima carte de autor este Sub cumpăna veacului, apărută în 1995.
Cronologia vieţii şi operei lui Octavian C. Tăslăuanu, studiul Bilborul - sat moldo-transilvan, mediul spiritual şi folcloric în care s-a născut Octavian-Codru Tăslăuanu, selecţia reperelor
critice şi ampla fişă bibliografică sunt contribuţiile lui Ş. la volumul aniversar din 1978. Ele constituie nucleele pe baza cărora, amplificând cercetarea şi coordonând informaţia istorico-literară, profesorul topliţean a elaborat biografia Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu (1997), prima lucrare dedicată autorului jurnalului Trei luni pe câmpul de război... (1915) şi al nuvelelor din Hora obuzelor (1916). Pe lângă meritul întâietăţii, cartea se remarcă prin rigoarea documentării, expunerea clară şi justa evaluare. în aceleaşi limite se încadrează monografia, realizată împreună cu Valentin Borda, Un nume pentru istorie -Patriarhul Elie Miron Cristea (1998, în colaborare cu Valentin Borda). Excurs biografic bogat documentat şi prezentare a operei celui care a devenit primul patriarh al României, cartea configurează o imagine de ansamblu a unei personalităţi plurivalente şi controversate: Miron Cristea se numără între primii exegeţi ai lui Mihai Eminescu, teza sa de doctorat, susţinută la Budapesta, în 1895, fiind o lucrare de pionierat; înaltul prelat s-a ilustrat, de asemenea, în publicistică şi în folcloristică, în oratoria de amvon şi în cea politică. Ş. dă măsura calităţilor sale de evocator şi de polemist în reportajele, portretele şi articolele reunite în volumele Sub cumpăna veacului şi Oameni şi locuri din Călimani (2000). în prima culegere autorul realizează o adevărată reconstituire epică a episodului trecerii Carpaţilor, în zona Bilbor-Topliţa, de către armata română, angajată în 1916 în războiul reîntregirii. Publicistica lui constituie, implicit, o pledoarie patetică, substanţial argumentată, pentru cunoaşterea oamenilor (unii dintre ei fiind personalităţi importante ale culturii noastre), a evenimentelor şi a locurilor, îndeosebi din zona de nord a judeţului Harghita, spaţiu românesc deseori uitat. Romanul Binecuvântată a fost clipa... (2002), tentativă de evocare a unor momente ale Marii Uniri din 1918, este deficitar sub raport epic.
SCRIERI: Octavian C. Tăslăuanu (în colaborare), pref. Vasile Netea, Miercurea Ciuc, 1978; Sub cumpăna veacului, Târgu Mureş, 1995; Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, Târgu Mureş, 1997; Un nume pentru istorie - Patriarhul Elie Miron Cristea (în colaborare cu Valentin Borda), Târgu Mureş, 1998; Oameni şi locuri din Călimani, Târgu Mureş, 2000; Binecuvântată a fost clipa..., Sfântu Gheorghe, 2002; Basarabia iarăşi şi iarăşi, Bucureşti, 2003. Ediţii: Vasile Netea, I.P.S.S. patriarhul dr. Miron
E.	Cristea din partea comunei Topliţa, pref. edit., [Topliţa], 1999; Elie Miron Cristea, Mihai Eminescu, pref. şi postfaţa edit., Topliţa-Mier-curea Ciuc, 2000.
Repere bibliografice: Mariana Cristea, „Sub cumpăna veacului", „Cuvântul liber", 1995, 232; Sidonia Puiu, „ Un nume pentru istorie -Patriarhul Elie Miron Cristea", „Renaşterea", 1999, 2; Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Viorica Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, pref. Nicolae Edroiu, Miercurea Ciuc, 2003,670.	C.	H.
ŞANDRU, Mircea Florin (20.IV.1949, Făgăraş), poet şi publicist. Este fiul Elenei Şandru (n. Preda) şi al lui Victor Şandru, învăţători. Face şcoala generală la Cârţişoara, judeţul Sibiu. în 1967 absolvă liceul în oraşul Victoria, în 1972 Facultatea de Electronică a Universităţii din Braşov, iar între 1972 şi 1975 frecventează cursurile Facultăţii de Filosofie a
Şandru
Dicţionarul general al literaturii române 530
Universităţii din Bucureşti, pe care nu le-a finalizat. Urmează studii postuniversitare la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1984-1986), primeşte burse în SUA (1966,1974,1977), parcurge şi un stagiu de pregătire la Institutul Naţional de Administraţie Bucureşti (2003). Redactor la revistele „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru" (1972-1983), la ziarele „Scânteia tineretului" (1983-1989) şi „Tineretul liber" (1989-1993, unde va fi redactor-şef adjunct), ulterior este funcţionar la Serviciul de presă al Senatului României. în anii studenţiei braşovene este fondator şi redactor-şef al revistei „Sigma", iar în noiembrie 1990 întemeiază, împreună cu un grup de scriitori, Editura Tudor Arghezi. Debutează în „România literară" (1973) la rubrica „Vă propunem un nou poet", girată de Geo Dumitrescu. în 1974 a obţinut Premiul Editurii Eminescu pentru placheta Elegie pentru puterea oraşului, în 1981 Premiul Comitetului Central al UTC pentru cartea Maşina de scris şi în 1985 Premiul revistei „Luceafărul" pentru volumul Viaţa în infraroşu. Mai colaborează la „Convorbiri literare", „Argeş", „Orizont", „Ramuri", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Tribuna", „Steaua", „Transilvania", „Svetova literatura" (Praga), „Literami mesianic" (Varşovia), „Inostrannaia literatura" (Moscova), „Rumănische Rundschau" (Bucureşti) ş.a. E prezent în mai multe antologii, apărute în ţară şi în străinătate.
în prima fază a evoluţiei sale lirice - Elegie pentru puterea oraşului şi Luminile oraşului (1975) - Ş. apare fascinat de peisajul citadin, contemplat firesc, într-o frazare echlibrată, uşor melancolic-elegiacă, imprimând versului un ritm lent. începând cu Melancolia (1977) se infiltrează note expresioniste şi accente retorice, poetul se lasă impresionat de tumultul marilor aglomerări umane, de vitalitatea lor debordantă. Perspectiva devine panoramică prin acumulări de fragmente ale cotidianului, tendinţă predominantă în volumele Flacăra de magneziu (1980), Maşina de scris, Trupuri pe ecranul de radar (1982), Viaţa în infraroşu, Podul Grant (1992), ce marchează o schimbare radicală. Oraşul nu mai este privit ca un spaţiu ideal pentru împlinirea visurilor (inclusiv a celor erotice), ci, dimpotrivă, ca unul devastator, care anulează identitatea insului, condamnându-1 la solitudine. Imaginea supertehnicizată, la nivel planetar, a megapolisului sfârşitului de veac agresează individul până la anihilare. Sensibilitatea poetului („simt totul distinct, excitant, dureros") - „ultra-realistă" (Marian Papahagi) - înregistrează tensiuni paroxistice, notaţia expresionistă atinge apogeul: „Se învârtesc rotative, mii de ziare, cuvinte / Cad în rigole, ca grindina, ca fructele putrede / Mari reflectoare, tobe, acrobaţi, saltimbanci cu zâmbetul calp / Ziua curge frenetic, gureşă cu paiete, cu zale, cu explozii de-o clipă / Fire, forme, nervi se nasc, strălucesc, se consumă, se sting / Porţii de viaţă, de moarte, de glorie se-mpart pe mari galantare / Dinţii le mestecă / Am trăit! urlă şacalul, femeia, robul, vulturul, câinele / Am trăit! urlă sângele, ochiul, coapsa, amestecându-şi vocile lor / Târând fiecare clipa aceea de moarte, de viaţă". Cu unele reluări, ultimele cărţi - O fiară desăvârşită (2001), Miere neagră (2002), îngerul pe gheaţa subţire (2003) - întăresc impresia disoluţiei individului, confruntat cu haosul existenţial, cu
sentimentul dezolării şi al extincţiei, de care încearcă să se salveze mai întâi prin iubire, în poeme precum Dorinţă, Captivitate, Numai torţa ta, Scufundă-te în depărtarea luminoasă ş.a. Uneori versul ritmat păstrează o cezură interioară, o anume muzicalitate, alteori reflexivitatea, insinuată în primele plachete, capătă aspect discursiv, iar mai rar parabolic (Ce este?, Zodie, Vine seara, Cine eşti? ş.a.). O orientare singulară în poezia lui Ş. se afirmă în volumul Rugă pentru cei blânzi (1999). Celui ce a fost „sluga clipei trecătoare" şi care s-a bucurat „de lucruri mărunte" pe când era „urlet mort" şi „mâzgă plutitoare" i se revelă divinitatea, intens colorată biblic, a primilor creştini. Confruntat cu singurătatea şi moartea (în poeme ca Pierdut în spaţiu, Singuri sub cer, Eram gheară înfiptă în mătase, Gol şi plin de frică, Un urlet până la cer ş.a.), eul îşi caută izbăvirea: „Lepădaţi leşul, veniţi în imaculata stratosferă / Acolo cuvintele levitează şi sufletele alcătuiesc un munte trandafiriu / Purtat de păsări pe aripi. / Urcaţi cât mai e timp, spălaţi-vă de carnea muritoare, / Veniţi sub pleoapa lui Dumnezeu / în lacrima vitroasă care cântă, / Căci doar aici veţi fi mângâiaţi /Şi doar aici veţi odihni fără durere / Aşa cum doar în placenta primordială poate fi, / Aşa cum doar în afara morţii poţi zdrobi moartea". Trăirea intensă a sacrului nu atinge însă extazul mistic, insul rămâne înfricoşat, orbecăind, prins în magma vanităţilor omeneşti: „încă o zi, încă un an, / Mai lasă-mă, Doamne Dumnezeule! / Acum în clipa aceasta când poemele se nasc, / Iar ochii mei sunt o rană deschisă". în ansamblu, poezia lui Ş. se distinge prin modernismul viziunii şi prin calitatea expresivă a versului, contribuind la înnoirea liricii generaţiei şaptezeciste.
SCRIERI: Elegie pentru puterea oraşului, Bucureşti, 1974; Luminile oraşului, Bucureşti, 1975; Melancolia, Bucureşti, 1977; Flacăra de magneziu, Bucureşti, 1980; Maşina de scris, Bucureşti, 1981; Trupuri pe ecranul de radar, Bucureşti, 1982; Viaţa în infraroşu, Bucureşti, 1985; Oraşele suprapuse, Bucureşti, 1986; Paşi pe acoperişul fierbinte, Bucureşti, 1988; Legătura de sânge, Bucureşti, 1989; Podul Grant, Bucureşti, 1992; Colinele Paradisului, Bucureşti, 1993; Rugă pentru cei blânzi, Bucureşti, 1999; O fiară desăvârşită, Bucureşti, 2001; Miere neagră, Bucureşti, 2002; îngerul pe gheaţa subţire, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Cărţile tinerilor, RL,
1974,	34; Ioan Adam, Geografii imaginare, SPM, 1974, 197; Horia Bădescu, „Elegie pentru puterea oraşului", ST, 1974, 9; Barbu, O ist., 446; Piru, Poezia, II, 520-521;Ulici, Prima verba, I, 25-27; Regman, Colocvial, 38-39; Adrian Popescu, „Melancolia", ST, 1977,12; Lucian Raicu, „Melancolia", RL, 1977, 52; Iorgulescu, Scriitori, 150-151; Stănescu, Jurnal, 1,210-213; Alboiu, Un poet, 169-170; Ruja, Valori, 184-185; Felea, Aspecte, II, 256-259; Ciobanu, Opera, 204-207; Tartler, Melopoetica, 82-85; Dinu Flămând, „ Viaţa în infraroşu", AFT,
1985,	9; Popa, Clasici, 154-157; Tuchilă, Privirea, 212-2 18; Alex. Ştefănescu, Poetul şi oraşul, RL, 1989,7; Valentin F. Mihăescu, „Paşi pe acoperişul fierbinte", LCF, 1989, 22; Coşovei, Pornind, 29-33; Mariana Ionescu, „Podul Grant", „Carnet literar", 1992,2; Claudiu Constantinescu, Poetul de la fereastră, RL, 1992,20; Traian T. Coşovei, Un vânător de capete de metafore, CNT, 1993, 20; Poantă, Scriitori, 55-58; Papahagi, Interpretări, 136-139; Ulici, Lit. rom., I, 233-234; Popa, Ist. lit., II, 582-583; Dicţ. scriit. rom., IV, 435-436; Bogdan Alexandru Stănescu, Minimalismul patetic, LCF, 2003,31.	D. Gr.
531 Dicţionarul general al literaturii române
Şantier
ŞANDRU MEHEDINŢI, Tudora (7.II.1942, Bucureşti), hispanistă, traducătoare. Este fiica Tarquiniei (n. Stanciu) şi a lui Dumitru Şandru, lingvist şi folclorist. Urmează în Bucureşti Liceul „Gh. Lazăr" (1956-1959) şi Facultatea de Limbi Romanice, secţia limbă şi literatură spaniolă (1959-1964), beneficiind ulterior şi de câteva specializări în filologia spaniolă (Mâlaga, 1968; Santander, 1969; Madrid, 1972). îşi susţine doctoratul în filologie cu o teză de gramatică spaniolă (1974), sub îndrumarea lui Iorgu Iordan. Va fi cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică din Bucureşti (din 1964), cadru didactic la Universitatea bucureşteană (1971-1990), conferenţiar la Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii „Ovidius" din Constanţa (1992-1994), profesor la Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii din Craiova (1994-2002) şi la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir" din capitală (din 2000). Este autoarea a peste şaizeci de studii de lingvistică hispanică, filologie, folclor şi literatură comparată. Colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Astra", „Tomis", „Steaua", „Lettre internaţionale" ş.a. cu traduceri şi comentarii despre literaturile hispanice. Face parte din Asociacion de Cervantistas (Alcală de Henares), Asociacion Internacional de Hispanistas şi din Societatea Română de Lingvistică Romanică, care îi acordă un premiu în 1967. Mai este distinsă cu Premiul Academiei Mexicane, iar pentru traduceri cu Premiul Fundaţiei Hesperus (1995) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1998, 2002). A semnat şi Tudora Şandru, Tudora Şandru Olteanu.
Remarcându-se încă de la începutul activităţii sale de traducătoare cu basme hispanice şi legende din America Latină pentru „păstrarea specificului naraţiunii originale" (Dan Grigorescu) şi recrearea lor „într-o limbă colorată, sugestivă, dinamică" (Mihai Cantuniari), Ş. a îmbogăţit tezaurul tălmăcirilor din literaturile de limbă spaniolă îndeosebi cu opere contemporane. A transpus romane şi povestiri ale unor importanţi scriitori, precum Adolfo Bioy Casares şi Julio Cortăzar (Şotron-Rayuela), Gabriel Garda Mârquez (Toamna patriarhului, Cronica unei morţi anunţate, Despre dragoste şi alţi demoni, Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet ş.a.), Arturo Perez-Reverte (Tabloul flamand), Javier Marîas (Romanul Oxfordului) şi Juan Marse (Ultimele seri cu Teresa) ori eseuri de Jorge Luis Borges şi Luis Cernuda, impunându-se în elita cunoscătorilor şi promotorilor literaturii universale. A tradus (uneori în colaborare) scrieri literare ale unor români stabiliţi în spaţii hispanice (Alina Diaconu, Vintilă Horia) sau din opera ştiinţifică a lui Alexandru Ciorănescu (Principii de literatură comparată, Dicţionarul etimologic al limbii române).
Ediţii: Dumitru Şandru, Folclor românesc, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1987. Traduceri: Paloma blanca. Basme hispanice, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1975; Poveşti şi legende din America Latină, I-II, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1980; Adolfo Bioy Casares, Dormind la soare, pref. trad., Bucureşti, 1984, Măşti veneţiene, Bucureşti, 1995; Alonso Zamora Vicente, Banchetul, Bucureşti, 1986; Antonio Di Benedetto, Diego de Zama, pref. trad., Bucureşti, 1988; Consuelo Rubio, Arta cântului. Estetică, teorie, interpretare, Bucureşti, 1989; Sergio Galindo, Treizeci şi
două de trepte, pref. trad., Bucureşti, 1989; Ursula Heinze de Lorenzo, Fetiţa de aur, Bucureşti, 1993; Julio Manegat, Iubită lume stricată, Bucureşti, 1994; Vintilă Horia, Un mormânt în cer, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Mihai Cantuniari), El fin del exilio. Cuentos de juventud, îngr. şi pref. Mircea Popa, Madrid, 2002 (în colaborare cu Ileana Scipione şi Sandra Popescu-Duma); Urma sângelui tău pe zăpadă. Proză scurtă hispano-americană, Bucureşti, 1995; Alina Diaconu, Noapte bună, domnule profesor!, Bucureşti, 1995; Gabriel Garda Mârquez, Toamna patriarhului, Bucureşti, 1996, Cronica unei morţi anunţate, Bucureşti,
1999,	Despre dragoste şi alţi demoni, Bucureşti, 2000, Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet, Bucureşti, 2002, Douăsprezece povestiri călătoare, Bucureşti, 2002; Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1997; Javier Marîas, Inimă atât de albă, Bucureşti, 1998, Romanul Oxfordului, Bucureşti, 1999; Juan Marse, Ultimele seri cu Teresa, Bucureşti, 1998; Julio Cortâzar, Şotron -Rayuela, postfaţa trad., Bucureşti, 1998; Jorge Luis Borges, [Discuţii], [Nouă eseuri danteşti], în Jorge Luis Borges, Opere, III, îngr. Andrei Ionescu, Bucureşti, 2000; Carolina Ilica, 13 poemas (dobles) de amor, Bucureşti, 2001,99-133; Ângeles Mastretta, Răpeşte-mi viaţa, Iaşi, 2002; Luis Cernuda, [Eseuri], în Luis Cernuda, Poezii şi eseuri, pref. Ioana Zlotescu Simatu, Bucureşti, 2002; Arturo Perez-Reverte, Tabloul flamand, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Dan Grigorescu, Basme hispanice, CNT, 1975, 23; Dan Grigorescu, Folclor latino-american, CNT, 1980, 24; Mihai Cantuniari, „Poveşti şi legende din America Latină", LCF, 1980, 47; Domniţa Dumitrescu Sârbu, Adolfo Bioy Casares, „Dormind la soare", RL, 1984, 25; Andreea Deciu, Cele mai frumoase povestiri, RL, 1995, 21-22; Andreea Deciu, Dragoste târzie, RL, 1995,28; Ioan Lascu, Din nou despre tentaţia literaturii hispano-americane, R, 1995,7-8; Grete Tartler, Două sute de ani de singurătate, RL, 1996, 45; Cornelia Maria Savu, „Rayuela", romanul care „a făcut ca două generaţii să simtă că le fuge pământul de sub picioare", „Curierul naţional", 1998, 2 236; Andreea Deciu, De ce nu iertăm şi de ce nu iubim, RL, 1998,12; Mariana Sipoş, De ce să te supui marii obişnuinţe?, LCF, 1999,14; Andreea Deciu, Moartea la Oxford, RL, 1999,17; Gabriela Necheş, „Şotron" de Julio Cortâzar sau Arta traducerii, LCF, 1999,23; Andreea Deciu, Demonii vremii noastre, RL, 2000, 24; Cornelia Maria Savu, Ilustrată cu demoni din Caraibe, „Curierul naţional", 2000,2 802; Marian Barbu, Trăind printre cărţi, I, Petroşani, 2001,328-331, 348-358; Elisabeta Lăsconi, Traducerea - un misterios periplu (interviu cu Tudora Şandru Mehedinţi), ALA, 2003,666.	'	/•	D.
ŞANTIER, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar de la 15 septembrie 1933 până la 28 februarie 1934, apoi lunar de la 15 martie 1934 până în decembrie 1937, având subtitlul „Social-literar". Redactor: Ion Pas. Orientarea de stânga a revistei nu este expusă într-un articol-program propriu, în numărul inaugural fiind reprodus cel din revista „Omul liber (1923-1925), dar elementul social-politic primează asupra laturii literare. Rubrici: „De două ori pe lună", „Galantar: cărţi
&	reviste", „Cronica", „Muncitorii scriu", „Scena şi ecranul . Poezia are pronunţate accente sociale. Publică Eusebiu Camilar, Alexandru Şahighian, Nicolae I. Lazu, Matei Alexandrescu, Eugen Relgis, Stelian Constantin-Stelian, Alex. Popovici, C. Pajură (C. Papacostea), D. Şt. Petropol, S. Cohn-Ştefăneşti, Teodor Scarlat, V. Flueraş, Virgil Treboniu, Mihail I. Pricopie, G. Spina, George Demetru Pan, Ştefan Tita, Leon Feraru, AL Voitin, Liviu Deleanu, V. Spiridonică, Vasile
Şarivari român
Dicţionarul general al literaturii române 532
Dobrian, Emilian Bâcov, Elefterie Beoca, P. Florenţiu, Jean Pascal, Cicerone Theodorescu, Ion Zaharia, Emil Vora, Emil Băicoianu, Constantin Andone. Cu proză sunt prezenţi Tudor Teodorescu-Branişte (fragment din romanul Băiatul popii), Virgiliu Monda (fragment din Testamentul domnişoarei Brebu), I. St. Ioachimescu, Eugen Relgis (Prieteniile lui Miron), Ion Pas (fragment din Tablouri în cărbune), M. Tomescu, în timp ce N. Deleanu publică reportajul Robii cărbunelui, despre minerii din Valea Jiului. Paul B. Marian inserează câteva episoade memorialistice sub titlul America şi americanii. Sectorul de cronici şi recenzii este acoperit de Eugen Relgis, I. Bunescu, I. Gruia, Victor Iliu, de Ion Pas (care mai semnează P. loanid, Ion Plugaru) ş.a. Sandu Eliad şi Em. Rază sunt autorii textului polemic Pentru un renegat: Panait Istrati (2/1935), Const. Graur se ocupă de I. L. Caragiale, iar Lothar Rădăceanu scrie împotriva lui Aron Cotruş. Scriitorii străini cărora revista le acordă interes şi spaţiu simt Heinrich Heine, Romain Rolland, Heinrich Mann, Andre Gide, Thomas Mann, Victor Hugo, Maxim Gorki. Lui Lev Tolstoi îi este dedicat integral numărul 12/1935, la care contribuie Ion Pas (şi sub numele real, Ion Pascu), Eugen Relgis, Vasile Christu ş.a. Se traduce din Maiakovski (Mihail I. Pricopie) şi din Gorki. Articole cu caracter politic, sociologic sau de sociologia artei susţin AL Claudian (Socialismul trăieşte, Intelectualii şi dictatura), Eugen Relgis (între „originalitate" şi „arta colectivă"), Lothar Rădăceanu, Ion Pas, F. Aderca (Moralitate şi delaţiune), S. Emanuel (Realism socialist). Este pe larg dezbătută problema evreiască de Andrei Şerbulescu (Belu Silber), I. Peltz, Lothar Rădăceanu, AL C. Constantinescu, George Silviu. Alţi colaboratori: Liviu Ţăranu, Anton Dumitrescu, Serban Voinea, AL Terziman, P. P. Stănescu, Bogdan Varvara, Constantin Titel Petrescu, AL Octavian, M. Levin, Emil Feder, Octav Halunga,
V.	Ionescu-Brad, I. G. Străjeru, Ioan I. Mirescu, Nicolae Fekete,
I.	Ludo, R. E. Morel, Ioana Negură. Desenele şi caricaturile sunt asigurate de Ion Anestin.	M.	V.
ŞARIVARI ROMÂN, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 3 ianuarie şi 12 martie 1865. După ce la 4 martie primeşte un avertisment pentru o caricatură ireverenţioasă faţă de marile puteri, o săptămână mai târziu revista lui C. Alexandru (Alessandre), caricaturist cunoscut în epocă, a fost suspendată. Se pare că publicaţia, replică autohtonă a celebrei gazete satirice franceze „Le Charivari", ar fi fost redactată, sub pseudonimul Rudolf Ivăncescu, de Radu Ionescu, desenatorul
C.	Alexandru fiind director doar cu numele. Câteva Apreciaţi-uni literare periodice îl arată, de altfel, pe redactor familiarizat cu viaţa culturală din Bucureşti. O Cronică trece în revistă evenimentele politice, scoţând în evidenţă ridicolul şi demagogia unor politicieni sau lipsa de independenţă a presei. Sub semnătura Adeodatus Hosidius, se publică două reuşite nuvele, în care umorul şi satira vizează moravuri contemporane. Se face, de asemenea, o cronică literară şi teatrală, care discută, în termeni ironici, pretenţiile anumitor gazetari de a-i compara pe poeţii români (Gr. H. Grandea, de pildă) cu
Schiller şi Byron, sau se cenzurează terminologia necorespunzătoare utilizată de unii cronicari dramatici. Articolul O odă tulbure este consacrat lui D. Bolintineanu, criticat cu violenţă pentru versurile dedicate împăratului Napoleon al IH-lea.	R.	z.
ŞARJA, publicaţie apărută la Bârlad, săptămânal, în două serii, de la 26 noiembrie 1922 până la 22 aprilie 1923 şi de la 26 martie până la 12 noiembrie 1933. Are subtitlul „Organ de polemică literară, politică şi socială". De la numărul 3/1922 prim-redactor este Polidor G. Tutoveanu, iar de la numărul 9/1933 A. Z. Volbură. Articolul-program al primei serii, intitulat De ce apărem, afirmă: „Vom reda studii din problemele sociale ce agită vremurile noastre şi lângă ultimele informaţii vom lăsa să picure şi câţiva stropi din literatură". Ca urmare, încă din numărul 1/1922, sub semnătura G.D.M., este evocat Victor Ion Popa, în acelaşi număr, sub iniţialele N.M., apărând şi o prezentare romanţios-ironică a urbei moldovene. în seria a doua, mai puţin preocupată de probleme culturale, se publică totuşi articole cum e cel aparţinând lui Irimia Jitaru, Bârladul cultural. De reţinut şi intervenţiile pe teme de actualitate ale lui
A.	Z. Volbură, Antisemitismul - o inepţie şi Hitlerismul... . Un amuzant poem satiric, nesemnat, este dedicat, în 1922, lui Ion Mihalache, atunci aflat în opoziţie.	I. I.
ŞĂINEANU, Constantin (10.1.1869, Ploieşti -1947, Bucureşti), publicist, traducător şi memorialist. Este fiul Măriei (n. Rabin) şi al zugravului de biserici Moisi Şain şi fratele lingvistului şi folcloristului Lazăr Şăineanu. începe să înveţe la şcoala „Luca Moise" din Ploieşti. Face gimnaziul la „Gh. Lazăr" (1880-1884), iar cursul superior la Liceul „Matei Basarab" (1884-1888) din capitală. Cu sprijinul şi împreună cu fratele său, în octombrie 1888 pleacă la Paris, unde audiază cursuri de filologie modernă şi de istorie universală la Sorbona, se înscrie la Ecole des Langues Orientales. în 1892 îşi susţine doctoratul la Leipzig cu teza LAbyssinie dans la seconde moitie du XVI-eme siecle ou Le Regne de Sartsa-Deugel (Malak-Sagad) (1563-1594), d'apres des annales ethiopiennes inedites, care constituie şi debutul său editorial. Revine în ţară şi este profesor de franceză şi istorie la Gimnaziul „Ioniţă Asan" din Caracal, apoi la cel din Alexandria. Angajat temporar în redacţia ziarului „L'Independance roumaine" (1898-1899), se întoarce la catedră în Bucureşti, la Şcoala de Ofiţeri din Dealul Spirii (1899-1903), iar din 1904 până în 1914 la Craiova. în 1909-1910 face o călătorie de studii în Germania, Franţa şi Italia. Detaşat la Bucureşti, funcţionează la liceele „Matei Basarab", „Sf. Sava", „Dimitrie Cantemir" şi „Gh. Şincai", unde desfăşoară o meritorie activitate didactică. Coleg de cancelarie, din 1924, cu E. Lovinescu, frecventează cenaclul Sburătorul şi este recenzent (1924-1931) la ziarul „Adevărul" (în care va susţine rubrica permanentă „Buletinul cărţii"), la „Adevărul literar şi artistic" (unde este prezent la rubrica „Mişcarea culturală"), ca şi la „Salonul literar" (Arad). Se pensionează în 1934. Mai colaborează, adesea pe teme referitoare la învăţământul sau comunitatea evreiască, la
533 Dicţionarul general al literaturii române
Şăineanu
Conservatorul", „Epoca", „Voinţa naţională", „Tinerimea română" (Târgu Jiu), „Noua revistă română", „Rampa" ş.a. Ţine conferinţe la Bucureşti şi în ţară, elaborează (uneori în colaborare) manuale de limba franceză, crestomaţii de literatură franceză, dicţionare (francez-român şi german-român, cu perechile lor), republicate în numeroase ediţii. A semnat şi Marius, Marius Şăineanu, Marius-Constantin Şăineanu.
Istoria literatur ei franceze de la origine până la 1850 şi Romanul francez, ambele apărute în 1922, au scopul de a face cunoscute scrieri definitorii, mari opere literare. Ş. prezintă, într-o expunere cronologică simplificată, etapele istorice principale, personalităţile reprezentative, începând cu poemele epice medievale. „Schiţă" orientativă, Romanul francez urmează aceeaşi schemă: „voi arăta pe scurt fazele treptate prin care a trecut romanul francez", „operele de căpetenie cari au ilustrat genul şi voi motiva meritele lor". Autorul se întemeiază pe concepţia lui Ferdinand Brunetiere despre evoluţia genurilor literare şi apelează la opiniile marilor critici despre cărţile inventariate. Aspectul didactic este dominant şi în activitatea lui de recenzent. Crede în necesitatea unei „critici pur informative", după modelul celei practicate în publicaţiile franceze ale timpului. Scrise pentru cotidianul „Adevărul" şi publicate, cu puţine excepţii, acolo, notele de lectură urmează fluxul editorial la zi. Ş. nu este preocupat de ierarhizarea estetică a operelor, ci de prezentarea temelor şi, eventual, de înscrierea lor într-o serie istorică, de expunerea rezumativă a subiectului. El se numără printre primii comentatori ai lucrărilor lovinesciene fundamentale, Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (1926-1929). Alcătuite în 1931, apoi completate, paginile din Amintiri văd lumina tiparului după un deceniu şi jumătate. Fără calităţi literare deosebite, ele interesează prin amănuntele biografice, prin evocarea, uneori anecdotică, a unor mari personalităţi pe care autorul le-a cunoscut. Scrierile dedicate lui Lazăr Şăineanu nu sunt de ignorat sub aspect documentar.
SCRIERI: Este viaţa o povară?, Bucureşti, 1903; Chestiunea feministă, Bucureşti, 1905; Puterea voinţei, Bucureşti, 1905; Tudor Vladimirescu şi opera sa, Bucureşti, 1906; Plictiseala, Bucureşti, 1907; Inima femeiei, Bucureşti, 1909; învăţământul limbilor străine în liceele din Germania, Franţa şi Italia, Bucureşti, 1911; Ce îndrumare să dăm fiilor noştri?, Bucureşti, 1918; Istoria literaturei franceze de la origine până la 1850, Bucureşti, 1922; Romanul francez, Bucureşti, 1922; Rostul vieţii, Bucureşti, f.a.; Recenzii (1924-1926), Bucureşti, 1926; Noui recenzii (1926-1929), Bucureşti, 1930; Lazăr Şăineanu (1859-1934), Bucureşti, 1935; Celui â qui on na pas rendu justice. Lazare Sainean, le gr and philologue, Craiova-Bucureşti, 1946; Amintiri, Bucureşti, 1947. Ediţii: Lettres de L. Sainean, pref. edit., Bucureşti-Paris, 1936. Traduceri: Honore de Balzac, Eugenie Grandet, Craiova, 1896; Alphonse Daudet, Fromont & Risler. Roman de moravuri parisiene, Craiova, 1896; Paul Bourget, Discipolul, Craiova, [1897]; Charles Dickens, O noapte de Crăciun, Bucureşti, [1898].
Repere bibliografice: Glasul renegatului, „Răsăritul", 1900, 3; S.G., Scrisoare deschisă d-lui Constantin Şeineanu (fost Mariu), „Răsăritul", 1900, 3; George Oprescu, „Dicţionar român-francez", DR, 1921-1922; x.y.z., „Istoria literaturei franceze", RP, 1922, 1 396; ***, „Romanul francez", „Cele trei Crişuri", 1922, 10-11; George Baiculescu,
„Recenzii", PRL, 1926,17; Ştefan George, „Recenzii", „Gândul nostru",
1926,10-11; Const. Georgiade, îndrumările şi informaţiile critice ale dlui
C.	Şăineanu, CL, 1926, 12; Ion Pas, „Rostul vieţii", LUT, 1927,1 605; George Dumitrescu, Opinii literare, Bucureşti, 1927,75-76; Marius Pop, Constantin Şăineanu, „Flamura Prahovei", 1970, 5 825; Cristea, Teleorman, 666-667; Lovinescu, Sburătorul, 1,117, passim, II, 7,35,172; Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalităţi prahovene, Ploieşti, 2002,362.	C. H.
ŞĂINEANU, Lazăr (23.IV.1859, Ploieşti - 11.V.1934, Paris), filolog şi folclorist. Era fiul Măriei (n. Rabin) şi al zugravului de biserici Moisi Şain. învaţă cu un dascăl grec şi cu unul evreu, înscriindu-se abia la unsprezece ani la o şcoală primară din Ploieşti. Studiile secundare le începe la Gimnaziul „Sf. Petru şi Pavel" din acelaşi oraş, continuându-le la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti. Ultimele două clase de liceu le va pregăti în particular, audiind, în acelaşi timp, cursuri la Universitatea din Bucureşti, ţinute de Titu Maiorescu, A. I. Odobescu şi B. P. Flasdeu, care îi vor fi mai târziu profesori. îl cunoscuse pe Moses Gaster, care l-a ajutat mult în aceşti ani. Ş. făcea gazetărie, semnând Eliezer ben Moşe, ben Moşe, Lazăr Schein, Lazăr Şain, Lazăr M. Şăineanu, la „Fraternitatea", „Anuar pentru israeliţi" ş.a. Se înscrie în 1881 la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde este remarcat de Hasdeu. în
Şăineanu
Dicţionarul general al literaturii române 534
„Columna lui Traian" îşi publică cea dintâi lucrare de filologie, Câteva specimene de etimologie poporană română. Discipol al lui Hasdeu şi admirator al lui Odobescu, preţuind culegerile de literatură populară ale lui Petre Ispirescu, Ş. îşi orientează preocupările spre cercetarea elementului istoric şi popular al limbii române. La „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie" (1882-1887) începe să semneze studii pe care le va relua mai târziu în cercetări amplificate: Elementele turceşti în limba română, Ielele, încercare asupra semasiologiei limbii române. După absolvirea facultăţii pleacă în Franţa şi în Germania. La Paris, în 1888, audiază cursuri la Ecole des Hautes Etudes, College de France, Ecole des Langues Orientales, între profesori fiind Gaston Paris, Michel Breal, Emile Legrand. Interesul lui merge către cercetările comparatiste asupra limbilor şi literaturilor populare din perimetrul balcanic, ceea ce se reflectă şi în subiectul tezei de doctorat, Les Jours d'emprunt ou Les Jours de la vieille, susţinută la Universitatea din Leipzig şi apărută în revista „Romania", în 1889. Pentru „Convorbiri literare", unde mai publicase şi înaintea plecării, Ş. a trimis de la Paris două studii de folclor comparat: Zilele babei şi legenda Dochiei şi Legenda Meşterului Manole la grecii moderni. întors în ţară, îl suplineşte pe Hasdeu la Catedra de filologie comparată a Universităţii din Bucureşti. Funcţionează şi ca profesor suplinitor de limba latină la Gimnaziul „Gh. Lazăr" şi la Şcoala Normală Superioară. Numirea în 1890 la o catedră universitară declanşează proteste şi inimiciţii care, alimentate de-a lungul a doisprezece ani, îl vor împiedica să obţină cetăţenia română. îi apăruseră între timp mai multe lucrări. Printre ele erau numeroase cărţi didactice: un dicţionar român-german, german-român, o gramatică a limbii latine, volumul Mitologie clasică (1898), antologia comentată Autorii români moderni (1891), precum şi Dicţionar universal al limbii române, tipărit în 1896, care a avut până în 1947 zece ediţii, în 1995-1996 fiind actualizat şi redimensionat printr-o elaborare modernă. A mai editat Istoria filologiei române (1892), un glosar la ediţia operei lui Miron Costin, îngrijită de V. A. Urechia, cel mai înverşunat adversar al său, iar în 1895 monografia, solicitată şi premiată de Academia Română, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice. In 1896 tipărea culegerea Studii folclorice, iar în 1900 lucrarea Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, mai târziu tradusă şi premiată de LTnstitut de France. Părăseşte ţara, plecând cu soţia sa, fiica editorului Ralian Samitca, la Paris, unde rămâne din 1901 până la moarte. Aici, susţinut de foştii lui profesori din Franţa, în ale căror publicaţii îi mai apăruseră unele studii, colaborează mai întâi la revistele „Melusine", „La Tradition", „Revue des traditions populaires", „Revue de l'histoire des religions". Reia, pentru început, cercetările asupra folclorului românesc şi balcanic. Predă şi un curs liber de folclor balcanic la Ecole des Hautes Etudes, a cărui lecţie de deschidere se numea L'Etat actuel des etudes de folklore. Dar, după o vreme, considerând sterile şi fără perspectivă ştiinţifică studiile de folclor, desigur şi din lipsa informaţiei directe, Ş. le abandonează, orientându-se către cercetări de lingvistică franceză.
Elaborează, de-a lungul anilor, studii despre argoul francez -LArgot ancien (1455-1850) (1907), Les Sources de l'argot ancien (I-II, 1912), LArgot des tranchees (1915), Le Langage parisien au XlX-e siecle (1920) -, o serie de monografii despre limba secolului al XVI-lea şi în special despre limba lui Rabelais, la a cărui editare critică a şi participat (La Langue de Rabelais, I-II, 1922-1923, Les Problemes litteraires du XVI-e siecle, 1927, L'Influence et la reputation de Rabelais, 1930), lucrări de semantică şi etimologie comparată (La Creation metaphorique enfrangais et en roman (I-II, 1905-1907), Les Sources indigenes de Vetimologie frangaise, I-III, 1925-1930, Autour des sources indigenes, 1935).
Format în spiritul şcolii neogramaticilor, dar mai cu seamă ca discipol al lui B. P. Hasdeu, Ş. a dat o accepţie largă noţiunii de filologie. Limba, obiectul de studiu al disciplinei, era înţeleasă ca o „cheie" a vieţii culturale a unui popor, cuvintele - considerate „oglinzi ale spiritului". Conexiunea între limba şi psihologia unui popor s-ar releva mai cu seamă prin intermediul folclorului. Ş. utiliza în lucrările lui orientările mai noi ale lingvisticii şi folcloristicii europene (H. Steinthal, A. H. Sayce, W. Wundt), era interesat de etnologie şi etnopsihologie. Credea că faptul de limbă solicită un studiu complet, circular, din perspectivă istorică, psihologică, religioasă, literară (la nivel popular şi cult), ceea ce presupune individualizare, dar şi integrare prin analiză comparatistă. Ş. era de părere că trebuie asigurată o bază ştiinţifică studiilor filologice, prin editarea specializată a literaturii vechi, prin culegerea riguroasă a literaturii populare. în acest sens, Istoria filologiei române era un bilanţ, dar şi o deschidere spre cercetările viitoare. Expresia clară, echilibrată caracterizează comentariile din antologia, pentru uz didactic, Autorii români moderni, unde selecţia este făcută cu spirit critic şi gust literar. De altfel, istoricul literar dovedeşte o bună pătrundere a literaturii române, de la literatura religioasă şi cronici până la Mihai Eminescu şi Ion Creangă. în încercare asupra semasiologiei limbii române (1885), făcând pionierat în stilistica românească, autorul definea metafora ca „elementul de viaţă şi de mişcare a limbii", poezia „adeseori latentă" a ei, în expresiile metaforice aflându-se originalitatea şi geniul unei limbi. în formarea metaforelor, el studia fantezia, cu „combinaţiunile ei multiple", imaginaţia creatoare, „concepţia poetică" specifică fiecărei naţiuni. Poeziei culte îi era atribuită misiunea de a împrospăta aceste metafore lingvistice ades tocite, „gârbovite" prin îndelungă folosire. Numeroase trimiteri la elementul popular se găsesc în monografia Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. Cercetările speciale asupra basmelor (Basmele române...) ori cele asupra datinilor, credinţelor, obiceiurilor, legendelor, teatrului popular, adunate în Studii folclorice, sunt monografii isto-rico-comparative. Ş. aderă la acea orientare a folcloristicii europene care interpreta creaţia populară prin recursul la etnopsihologie, curent care avusese ecou şi în lucrările lui Hasdeu. Considera folclorul generat de un fond psihologic în esenţă comun. Prin evoluţie istorică, dar şi datorită imaginaţiei şi expresivităţii limbii, se marchează atât diferenţierile, pe tipuri şi variante, cât şi analogiile. Plecând de la elementul naţional, prin lărgirea sferei la vecinătatea balcanică şi la
535 Dicţionarul general al literaturii române
Schiau
înrudirea romanică, până la tipurile miturilor antice sau, prin procedeul invers, de la matca universală către fondul specific românesc, Ş. sistematizează materialul folcloric după scheme tematice. Astfel, legenda Meşterul Manole este studiată în cadrul literaturii balcanice, stabilindu-se, prin analiză, trei tipuri ale credinţei despre construcţie (grec, sârb şi român), iar în cadrul lor, mai multe variante. După ce prezintă critic lucrări similare asupra basmului, apreciind clasificarea basmelor neogreceşti făcute de J. G. von Hahn, Ş. expune în prima parte a monografiei Basmele române... teoria substratului antropologic şi a suprapunerii factorului etnologic în poveştile populare. El grupează basmele româneşti în patru secţiuni: poveşti mitico-fantastice, etico-mitice (psihologice), religioase (legende), glumeţe (snoave). Clasificarea, ca şi cea a lui Hahn, s-a dovedit însă caducă în comparaţie cu sistemul Aarne-Thompson. Acestor categorii tematico-stilistice li se subsumează cicluri şi tipuri, apoi basmul-tip, variantele şi versiunile lui paralele. Ş. alcătuieşte, cu ajutorul lui I.-A. Candrea, şi un indice de motive, personaje, simboluri, locuri şi obiecte caracteristice imaginaţiei populare reflectate în basm, lucrare utilă, ce prefigurează indicele de motive al lui St. Thompson. Explică însă limitat geneza poveştilor, evoluţia lor şi exagerează punând basmul românesc sub pecetea, cvasio-bligatorie, a unui mit antic. Nefiind un culegător de folclor, pentru cele cinci sute de basme pe care le prezintă în rezumate (utilizate şi în tipologia lui A. Schullerus, în 1928), foloseşte în bună parte culegeri anterioare. Lucrarea este cea dintâi care sistematizează repertoriul basmelor româneşti, într-o construcţie remarcabilă prin bogăţia informaţiei, orizontul construcţiei şi modernitatea interpretării.
Lazăr Şăineanu, cel mai de seamă discipol al lui B. P. Hasdeu, a îmbogăţit filologia română cu lucrări durabile ce se consultă mereu cu profit. Eroziunea timpului a ştirbit abia pe alocuri opera cu bază atât de solidă, iar sub anumite aspecte ea se vădeşte neaşteptat de modernă, într-o viziune actuală. Durabilitatea ei provine nu atât din informaţia adâncă pe care Şăineanu a ştiut-o culege din izvoarele vremii sale, cât din noutatea orizontului cercetat. Căci lucrările sale de căpetenie dezvăluie oarecum lumi noi, necunoscute sau puţin abordate până atunci. Vocaţia sa pare să fi fost aceea de a deschide pârtii noi, de a se avânta în terenuri nedesţelenite pentru a smulge necunoscututlui atâtea taine...
Ovidiu Bârlea
SCRIERI: Ielele, Dansele, Vântoasele, Frumoasele, Şoimanele, Măiestrele, Milostivele, Zânele, Bucureşti, 1886; încercare asupra semasiologiei limbii române, pref. B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1887; ed. îngr. şi introd. Livia Vasiluţă, Timişoara, 1999; Ioan Eliad Rădulescu ca gramatic şi filolog, Bucureşti, 1892; O istorie a literaturii române în limba germană, în Lazăr Şăineanu, G. I. Ionnescu-Gion şi B. P. Hasdeu, „Eine Trilogie". O istorie germană a literaturii române, Bucureşti, 1892; Istoria filologiei române, pref. B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1892; Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale
tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, 1895; ed. îngr. Ruxandra Niculescu, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1978; Studii folclorice, Bucureşti, 1896; ed. îngr şi introd. Alexandru Dobre, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2003; Mitologie clasică, Craiova, 1898; Influenţa orientală asupra limbă şi culturei române, I-III, Bucureşti, 1900; L'Etat actuel des etudes defolklore, Paris, 1902; Les Rites de la construction d'apres la poesie populaire de VEurope Orientale, Paris, 1902; La Creation metaphoricjue en frangais et en roman, Halle, I-II, 1905-1907; Histoire de mes ouvrages, Paris, 1930; Lettres de L. Sainean, îngr. şi pref. Constantin Şăineanu, Bucureşti-Paris, 1936. Antologii: Autorii români moderni, Bucureşti, 1891.
Repere bibliografice: Gaston Paris, „Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice", studiu comparativ de Lazăr Şăineanu, „Romania", 1895; Lazăr Şăineanu, O carieră filologică (1885-1900), Bucureşti, 1901; Chendi, Scrieri, V, 280-281; Luca Vornea [Lazăr Şăineanu], Lazăr Şăineanu. Schiţă biografică, Bucureşti, [1928]; Iorgu Iordan, Lazăr Şăineanu, VR, 1934,10-12; Constantin Şăineanu, Lazăr Şăineanu (1859-1934), Bucureşti, 1935; E. Lovinescu, Memorii, III, Bucureşti, 1937, 252-256; Constantin Şăineanu, Celui â qui on n'a pas rendu justice. Lazare Sainean, le grand philologue, Craiova-Bucureşti, 1946; Perpessicius, Menţiuni ist, 348-385; Vrabie, Folcloristica, 238-240; Seche, Schiţă, II, 81-93; Bucur, Istoriografia, 64-65; Bârlea, Istfolc., 316-324; D. Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, 1978, 162-183; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 234-236; [„Basmele române.."], TR, 1979, 12 (semnează Constantin Noica, Ruxandra Niculescu, Dumitru Pop, Ion Taloş, Ion Şeuleanu ş.a.); Dicţ. lit. 1900, 824-825; Datcu, Dicţ. etnolog., II,
236-238; Dicţ. scriit. rom., IV, 436-438; Eugen Iacob, Culisele memoriei, I, postfaţă Valentin Taşcu, Cluj-Napoca, 19-27.	G. D.
SCHIAU, Octavian (10.111.1930, Coroisânmărtin, j. Mureş), istoric literar şi editor. Este fiul Emiliei (n. Codoiu) şi al lui Teodor Schiau, învăţător. Face şcoala primară în satul natal, iar în 1941 devine elev al Liceului „Timotei Cipariu" din Dumbrăveni, absolvit în 1949. Urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii clujene, luându-şi licenţa în 1953. în
1971	va obţine titlul de doctor în ştiinţe filologice, cu lucrarea Circulaţia vechilor cărţi româneşti. Reţinut, după încheierea studiilor, asistent la Catedra de literatură română, va preda ca docent de limba română şi la Berlin şi Leipzig, unde rămâne până în septembrie 1958; din iunie 1969 este lector la Universitatea din Tiibingen, funcţionând aici în cadrul Institutului de Romanistică, aflat sub direcţia profesorului Eugeniu Coşeriu. în Germania descoperă şi valorifică parţial, împreună cu Flora Şuteu, un bogat fond de manuscrise Mite Kremnitz, între care se afla şi un caiet eminescian, denumit de Perpessicius „caietul roşu" şi socotit pierdut. A fost prodecan, apoi decan al Facultăţii de Filologie clujene, iar între 1976 şi 1989 a condus Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu". Din februarie 1990 până în decembrie 1994 este profesor invitat la Universitatea din Leipzig. De la 1 octombrie 1995 va fi profesor şi şef de catedră la Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba lulia.
Ca profesor, Ş. s-a preocupat de literatura română veche şi premodernă, o parte din prelegeri intrând în sumarul unui curs (1978, în colaborare cu Georgeta Antonescu). Selectează,
Şchiopu
Dicţionarul general al literaturii române 536
pentru seria „Die Welthumor" a Editurii Reclam din Berlin (1960), pagini reprezentative din literatura umoristică românească, însoţite de note introductive. Va realiza, împreună cu Livia Bot, în 1969, o bună ediţie critică a lucrării lui Radu Tempea Istoria sfintei besereci a Şcheilor Braşovului, iar cu Eugen Pavel republică scrierea lui Nicolae Drăganu Istoria literaturii române din Transilvania de la origini până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, într-o ediţie bilingvă (2003). în 1988 se va număra printre cei care reeditează Biblia din 1688. Colaborează la Dicţionar analitic de opere literare (I-IV, 1998-2003), elaborat de colectivul Catedrei de literatură română a Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca. Volumul Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval (1978) reia şi dezvoltă subiectul din teza de doctorat. Bazată pe o bogată documentaţie, lucrarea valorifică cercetările anterioare în domeniu, precum şi propriile investigaţii în bibliotecile şi depozitele de carte din ţară. Reconstituind sistematic itinerariile parcurse de-a lungul veacurilor de tipărituri, istoriograful probează, cu noi argumente şi fapte, ideea conştiinţei de neam, desprinsă deopotrivă din mereu reluata „referinţă la unitatea dacică a teritoriului locuit de români" şi din „efortul păstrării neştirbite a credinţei ortodoxe". în această privinţă, Transilvania îi apare ca o „excelentă sursă de informare, deoarece aici s-au păstrat, mai bine decât în oricare altă regiune, sute şi mii de exemplare din vechile tipărituri româneşti". Rigoarea şi probitatea ştiinţifică vin în sprijinul unui demers critic care accentuează faptul că
între cele trei provincii româneşti nu a existat niciodată, în plan lingvistic şi cultural, vreun zid „ despărţitor".
SCRIERI: Istoria literaturii române. Epoca veche (în colaborare cu Georgeta Antonescu), Cluj-Napoca, 1978; Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca, 1978. Ediţii: Ioan Slavici, Opere, I, pref.
D.	Vatamaniuc, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Dumitru Pop şi Ion Şeuleanu); Radu Tempea, Istoria sfintei besereci a Şcheilor Braşovului, introd. edit., Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Livia Bot); Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, coordonator
I.	C. Chiţimia, Bucureşti, 1988 (în colaborare); Nicolae Drăganu, Istoria literaturii române din Transilvania de la origini până la sfârşitul secolului al XVIII-lea - Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines ă la fin du XVIII-e siecle, ed. bilingvă, pref. edit., Cluj-Napoca, 2003 (în colaborare cu Eugen Pavel).
Repere bibliografice: Mircea Moţ, „Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval", 0,1978, TI) Doina Curticăpeanu, Destinul cărţii medievale, ECH, 1978, 8-9; Irina Petraş, „Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval", ST, 1978, 9; Serafim Duicu, N-au fost „zid despărţitoriu" între fraţi, VTRA, 1978,11; I. D. Lăudat, „Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval", CL, 1978, 11; Gheorghe Buluţă, Permanence et unite - Octavian Schiau, „Les Erudits et les livres dans l'espace roumain medieval", REVR, 1978,12; Ion Vlad, Studii filologice, TR, 1978,35.	T.T.
ŞCHIOPU, Michaela (26.111.1938, Bucureşti), italienistă, traducătoare. Este fiica Măriei (n. Duport) şi a lui Constantin Paraipan, medic. La Bucureşti urmează şcoala primară şi Liceul de Fete nr. 4, apoi cursurile Facultăţii de Filologie, secţia italiană, absolvite în 1961. Este repartizată ca documentarist la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (ulterior Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei), începând, sub îndrumarea directă a lui G. Călinescu, cercetările asupra literaturii italiene şi a receptării ei în cultura română, cărora le va consacra mai bine de patru decenii de activitate. în 1979 îşi susţine doctoratul cu teza Neorealismul italian, tipărită parţial în „Revista de istorie şi teorie literară" (1980). Debutează în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor" în 1963, iar editorial cu monografia Boccaccio, apărută în 1969. Colaborează cu studii şi articole în reviste din ţară („Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", devenită „Revista de istorie şi teorie literară", „Synthesis", „Cahiers roumains d'etudes litteraires"), precum şi în publicaţii de italienistică din străinătate („Forum italicum" din New York sau în volumul colectiv Naturalismo e verismo, Catania, 1988).
Activitatea de italienistă a lui Ş. s-a concretizat în studii -incluse în publicaţii de specialitate - consacrate unor scriitori din diferite perioade (Dante, Tommaso Campanella, Jacoppo Sannazaro, Vittorio Alfieri, Leopardi, Luigi Pirandello, Grazia Deledda, Giovanni Tomasi di Lampedusa, Emilio De Marchi, Claudio Magris ş.a.), unor curente literare şi concepte (neorealism, futurism, „poezie pură", modernism, verism), aflate adesea în interacţiune şi în alte spaţii culturale (francez, american), precum şi unor aspecte ale receptării acestei literaturi. Monografia Boccaccio, proiectată ca o biografie intelectuală clasică, pune accent îndeosebi pe perspectiva etică
537 Dicţionarul general al literaturii române
Şchiopu
şi estetică a marelui povestitor, pe schema compoziţională a Decameronului, relevând situaţiile specifice din această capodoperă narativă şi diversitatea fără precedent a personajelor, filiaţia motivelor şi a temelor, depăşirea erudiţiei surselor prin integrarea lor într-un discurs umanist dominat de armonie şi frumos, de nobleţe spirituală, ilustrând varietatea infinită a vieţii în zorile Renaşterii. Bazându-se pe tradiţia şi autoritatea criticii italiene, autoarea discută raportul dintre realism şi ficţiune în opera lui Boccaccio, viziunea sa artistică subsumată unei filosofii aparte: descoperirea universului comic în deplinătatea manifestărilor sale. în completarea aceleiaşi preocupări, Ş. a realizat traduceri din scriitori italieni contemporani (Guido Piovene, Sebastiano Vassalli, Alessandro Baricco, Umberto Eco, Guido Ceronetti ş.a.) sau a tălmăcit cărţi de interes cultural major, a editat (şi transpus în româneşte) Istoria literaturii române de Mircea Popescu. O contribuţie importantă a lui Ş. o constituie participarea, în cadrul sectorului de literatură comparată al Institutului „G. Călinescu" la elaborarea a două lucrări fundamentale: Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918) (I-III, 1980-1985; Premiul Academiei, 1982), sub coordonarea lui Ioan Lupu şi a Corneliei Ştefănescu, şi Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1919-1944) (I-V, 1997-2003), a cărei coordonare şi-a asumat-o începând din 1995 împreună cu Ana-Maria Brezuleanu. Radiografie a receptării literaturii universale în spaţiul românesc din perspective variate, aceste bibliografii analitice dau măsura reală a evoluţiei gustului literar în perioada modernă, a formării unei mentalităţi europene şi a unei şcoli exegetice proprii, reprezentând totodată un punct de plecare eficient în cercetările ulterioare.
SCRIERI: Boccaccio, Bucureşti, 1969; Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918) (în colaborare), I-III, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1980-1985; Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1919-1944) (în colaborare), I-V, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1997-2003. Traduceri: Libero Bigiaretti, Reversul medaliei, Bucureşti, 1969; Guido Piovene, Stele reci, cuvânt înainte Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1972; Sebastiano Vassalli, Năluca, postfaţa trad., Bucureşti, 1996; Fernando Camon, Super Baby, pref. trad., Bucureşti, 1996; Luisa Castelfranchi-Vegas, Arta Renaşterii, Bucureşti, 1997; Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga, Bucureşti, 1999; Natale Benazzi, Matteo D'Amico, Cartea neagră a Inchiziţiei, Bucureşti, 2001; Mircea Popescu, Istoria literaturii române - Storia della letteratura romena, ed. bilingvă, îngr. trad., pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 2001; Ernesto Ferrero, Barbă-Albastră, Bucureşti, 2002; Guido Ceronetti, Tăcerea trupului, Bucureşti, 2002; Fosco Maraini, Tibetul secret, Bucureşti, 2002; Alessandro Baricco, Novecento, Bucureşti, 2002; Angelo Palego, Arca lui Noe, Bucureşti, 2003; Umberto Eco, Pliculeţul Minervei, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dan Zamfirescu, Accente şi profiluri, Bucureşti, 1993, 157-162; Teodor Vârgolici, O lucrare monumentală, ALA, 1997, 371,1999,478; Teodor Vârgolici, Receptarea literaturii universale, ALA, 2001,555.	II.	M.
ŞCHIOPU, Ursula (30.VII.1918, Mihai Viteazu, j. Cluj), poetă. Este fiica Olimpiei (n. Braica), nepoată a memorandistului Ioan Raţiu, şi a lui Grigore Biji, profesor de liceu la Turda. Face cursul secundar la Turda, iar pe cel universitar la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, susţinându-şi licenţa în psihologie-pedagogie (1940). Urmează şi Seminarul Pedagogic (1941-1942). Profesoară la liceele „I. Heliade-Rădulescu" şi „Gh. Lazăr", din 1949 este cadru didactic la Catedra de psihologie-pedagogie, iar din 1980 profesor consultant la Universitatea din Bucureşti. Beneficiază de o specializare la Paris, la Centrul Internaţional de Studiere a Copilului, şi obţine doctoratul în psihologie la Institutul de Psihologie al Academiei Române (1963). A publicat numeroase studii în periodice româneşti şi străine, precum şi lucrări de specialitate (Curs de psihologia copilului, 1963, Introducere în psihodiagnostic, 1970, Psihologia artelor, 1999, iar în colaborare cu Emil Verza: Psihologia vârstelor, 1981, Adolescenţa - personalitate şi limbaj, 1989 ş.a.). Se află între specialiştii care fondează „Revista de psihologie" (1955) şi „Revue roumaine de sciences sociales", seria psihologie (1964). Debutează editorial în 1938, cu placheta de poezie Drum prin zodii, urmată, în 1943, de Cer troglodit, ambele semnate Ursula Biji. în colaborare cu Al. Andriţoiu, a alcătuit Antologie de poezie canadiană de limbăjranceză (1976).
Precizată de la început, menţinută pe parcursul deceniilor, caracteristica poeziei scrise de Ş. e un lirism în care intră intimitate sobră, confidenţe cuminţi, melancolie discretă şi, mai ales, contemplaţie interiorizantă. O figuraţie rurală, în covârşitoare proporţie, devine suportul unei sensibilităţi uşor maladive. Factura versurilor, libere cu moderaţie, când albe, când rimate, fluente în permanenţă, la modul minor, adesea elegiace, produce o tonalitate vag simbolistă: „Puţin dacă în toamnă ar mai tăcea salcâmii / Şi plopii s-ar opri din foşnetul ştiut / Şi păsările albe de-a pururi migratoare / în apa nopţii somnul cu vaier nu l-ar sparge, / Ni s-ar părea că timpul sub pragul casei noastre / S-a rătăcit şi-aşteaptă să îl poftim în casă, / Să stăm şi noi o dată cu el cuminţi de vorbă". Incontestabile efecte poetice rezultă din notarea senzaţiilor, diferenţiate în funcţie de anotimpuri. Iarba îşi „scormoneşte", primăvara, „neliniştite drumuri prin hume cerzonate", croind „întortocheate răscruci subpămîntene / De păpădii şi brusturi şi lobode uitate". Toamna „zarea fierbe ca mustul/ Şi întreaga lume are febre". Uneori ochiul interior priveşte în trecut, spre timpuri voievodale, dar şi spre altele, mai îndepărtate, în care vieţuiau prin Bărăgan sciţii, precum şi spre veacurile în care strămoşii poetei „plecau [...] în toamnele tăcute, / Cu turme şi ciubăre / Prin burguri cu grofi aprigi şi târguieli amare / La Lipsea şi Trieste, la Viena, Amsterdam". Pe orizontală, adică geografic, contemplaţia se deplasează de pe meleagurile autohtone tocmai spre Vestul îndepărtat american, încât, într-un ciclu al volumului Reîntoarcerile (1973), se regăsesc privelişti de preerii nesfârşite, cu bivoli sălbatici, turme de bizoni, şamani, şerpi, şoimi irochezi şi alte păsări exotice, între care se distinge, fioros, Marele Eagle, ce „urcă spre piscuri semeţe, / Ciocul plin de peşti şi de şerpi să şi-l şteargă de
Şcoala Ardeleană
Dicţionarul general al literaturii române 538
stânci". Nu rareori, contemplaţia şi confesiunea au ca suport o reflexivitate fără accent personal, fără relief.
SCRIERI: Drum prin zodii, Bucureşti, 1938; Cer troglodit, Bucureşti, 1943; Poeme, Bucureşti, 1967; Poeme, Cluj, 1970; Reîntoarcerile, Bucureşti, 1973; Peisaj interior, Bucureşti, 1980; Pendul cosmic, Bucureşti, 1984; Mărturisiri de noapte, Bucureşti, 1986; Psihologia artelor, Bucureşti, 1999. Traduceri: Antologie de poezie canadiană de limbă franceză, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Al. Andriţoiu).
Repere bibliografice: Emil Vasilescu, „Poeme", „Scânteia", 1967,
7	559; Dragoş Vrânceanu, „Poeme", LCF, 1967, 31; D. Constantin, „Poeme", „Scânteia", 1971,8 744; Dan Cristea, „Poeme", RL, 1971,21; Dana Dumitriu, „Reîntoarcerile", RL, 1973, 32; Viorel Horj, „Reîntoarcerile", F, 1973, 8; Mircea Iorgulescu, „Reîntoarcerile", LCF, 1973,39; Adrian Popescu, Pădurile Canadei, ST, 1977,7; Al Andriţoiu, Poemele Ursulei Şchiopu, RL, 1979, 3; Francisc Păcurariu, Maturitatea unei poete autentice, ST, 1979, 2; C. Coşman, între psihologie şi poezie, CNT, 1985,11; Ion Brad, Dialogul cu timpul, RL, 1987,13; Popa, Ist. lit.,
II,	399; Dicţ. scriit. rom., IV, 438-439.	D.	Mc.
ŞCOALA ARDELEANĂ, mişcare cultural-ideologică apărută în Transilvania spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Activă până la mijlocul anilor '30 din secolul următor, principiile ei sunt preluate, de ambele părţi ale Carpaţilor, de viitorii militanţi ai revoluţiei de la 1848. Cea mai puternică manifestare
SVPPLEX LIBELLVS VALACHORVM
TRANSSILVANIJE
IV&A TRIBVS JRECEPTIS NATiONIBVS COMMVNIA
POSTUM IMG $mi AmERI. i’CLSl \xaktivm.
cm mm msmnjco - mmcis
i a &
clapbiqpoli.
ft Tvpic J&irmi	Caef.	SUg.	#£*.
MCCCXC*
a spiritului Luminilor în spaţiul cultural românesc, Ş.A. a fost expresia manifestării românilor din Ardeal pentru emancipare naţională şi socială. Programul ei politic, social şi cultural a fost trasat de episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, care în calitate de deputat în Dieta Transilvaniei, a adresat Curţii de la Viena numeroase memorii şi suplice, între care Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791). Acest document cerea respectarea celei de-a doua Diplome leopoldine, în care se promitea recunoaşterea românilor ca a patra „naţiune", de aici decurgând drepturi istorice. în condiţiile specifice din Imperiul Habsurgic, pătrunderea iluminismului a provocat o adevărată „Renaştere ardeleană", cum a denumit-o D. Popovici. Izvorâte din iluminismul occidental, ideile propagatorilor acestuia în ţinutul transcarpatic nu puteau fi atât de radicale ca ale celor ce le-au lansat în altă zonă a continentului. Preoţi în majoritate, iluminiştii ardeleni nu aveau cum să practice un laicism ca acela voltairian, care viza distrugerea Bisericii („Ecrasez l'infâme"), nici să împingă raţionalismul până la ateism sau măcar la deism, ca enciclopediştii francezi. Ideologia Ş.A. este un iluminism atenuat, modelat de varianta austriacă, „iosefinistă", a curentului, fără a avea un caracter universalist, ca în Apus; ar fi fost un nonsens să se preconizeze o limbă universală, în timp ce limba română era împiedicată să fie întrebuinţată public şi să se dezvolte firesc. Posibilitatea trezirii românilor ardeleni din „somnul cel de moarte" era, fireşte, condiţionată primordial de accesul la învăţătură. Acesta s-a obţinut, oficial, în urma acceptării, în 1698, de către majoritatea clerului superior, de a trece de la ortodoxie la catolicism. Cel de-al treilea episcop al Bisericii Unite cu Roma catolică, Ioan Inocenţiu Micu-Klein - considerat de Lucian Blaga „cel mai de seamă om politic pe care l-a dat neamul românesc din această ţară transilvană" -, întocmeşte planul de întemeiere la Blaj a mai multor şcoli, plan înfăptuit, din 1752, de succesorul său, Petru Pavel Aaron, dezvoltat de următorii episcopi, care extind reţeaua şcolilor în limba română pe tot cuprinsul principatului. Elevii eminenţi aveau să îşi continue studiile la şcoli superioare, unii, precum Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Ion Piuariu-Molnar, Paul Iorgovici, Radu Tempea, Constantin Diaconovici-Loga, Vasile Popp, Damaschin T. Bojincă (nu toţi greco-catolici), ajungând la universităţi din Budapesta, Viena, Roma, Paris. Entuziasmaţi de cele aflate în marile biblioteci, s-au înapoiat în ţinutul natal hotărâţi să se consacre cu toate puterile intelectuale şi sufleteşti lucrării în serviciul neamului. Erau „chinuiţi de cugetul foarte lucid că trebuiau, în răstimpul unei vieţi, să ridice un popor, rămas cu secole în urmă, la înălţimea unui «veac prea luminat». Ei se simt chemaţi să împlinească năvalnic, ca la început de lume, pornind de la nimic, ceea ce istoria neglijase vreme de o mie de ani" (Lucian Blaga). Iluminiştii ardeleni au acordat prioritate absolută domeniilor în care puteau activa în serviciul naţiunii: istoria şi lingvistica, în scrierile cu caracter istoric, realizate pe baze documentare fără precedent şi urmând principii metodologice demne, în parte, de istoriografia occidentală contemporană, ei demonstrează originea romană a neamului românesc şi continuitatea
539 Dicţionarul general al literaturii romane
Şcoala Ardeleană
vieţii romane în Dacia; în cele de limbă, se susţine, cu argumente incontestabile, caracterul esenţial latin al românei. Mai toţi componenţii mişcării iluministe ardelene au construit sinteze de istorie a românilor din toate ţinuturile, consideraţi a fi unul şi acelaşi popor, sau ale unor instituţii ale lor, îndeosebi privind Biserica, şi, concomitent, au întocmit gramatici ale limbii române şi felurite dicţionare. Prin scrierile istorice ei continuă eforturile de reconstituire a trecutului naţional, începând de la etnogeneză, depuse de cronicari, de Dimitrie Cantemir şi de stolnicul Constantin Cantacuzino, îmbunătăţind suportul documentar şi, implicit, argumentaţia; pe tărâm lingvistic, Dimitrie Eustatievici, de pildă, a alcătuit în 1755-1757 prima gramatică a limbii române. Lucrările fundamentale, redactate fie în latină, fie în română, fie în amândouă limbile (integral sau rezumativ), aparţin corifeilor Ş.A. Unele au fost editate, antum sau postum, altele au rămas în manuscris. Inedită e, de pildă, versiunea latină a principalei opere istorice a lui Samuil Micu, având drept model Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir: Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae
(alcătuită în 1778). în schimb, s-au editat cele două realizări majore pe tărâm lingvistic: Elementa linguae daco-romanae sive valahicae (1780), întâia gramatică tipărită, şi anume cu caractere latine, la care a colaborat şi Gh. Şincai, şi Lexiconul de la Buda (1825, realizat cu participarea mai multor cărturari, între care şi Petru Maior), iar târziu, Istoriia şi lucrurile şi întâmplările românilor, elaborată între 1800 şi 1806 în patru volume manuscrise, tipărită abia în 1995, şi Scurtă cunoştinţă a istorii românilor (din 1796), editată în 1963. Printre celelalte titluri de referinţă ale bibliografiei fruntaşilor Ş.A. figurează Hronica românilor şi a mai multor neamuri a lui Gheorghe Şincai, prima istorie ştiinţifică înfăptuită de un român, care nu doar expune, ci analizează critic peste patru sute cincizeci de documente, ca şi Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) şi Procanonul (alcătuit în 1783, editat în 1894) de Petru Maior, De originibus populorum Transilvaniae... şi Fundamenta grammatices linguae romanicae... de Ion Budai-Deleanu. Liant al tuturor scrierilor istorice şi lingvistice ale reprezentanţilor Ş.A., ideea romanităţii neamului şi a latinităţii limbii e susţinută cu accente individuale ce nuanţează opiniile, diferenţiindu-le între ele.
LINCU/E
DACO-ROMANAE,
SIVE
VAL AC H1 CiE.
COMH'&tTA
A8
SAMUELE KLEIN de SZAD,
OHD.S.'iA' lL.11 M. IN CUI LECnO Gfl/ECÎ
R.TUS CArHOLICOIL'M ‘ tN nOhONTM.i AU b, BARMSAM Ci .ilMfcRIO:
LOCUl'LtTA’I A ' EHO, ET IX HUNC ORUlNEM REDACTA
*	A
GEORGIO GABRI£LE^fK.Ar.
fcJUSDEM	AA.	Jurf	|HIL,
Ki >:>. TH. O. ! •'
V I N o O a O ,V A',
TiP. JOikfHI Nod. Ofc KtJţZ’ioCK. 4 M. DCC.LXXX.
CEORCIUS GABRIEL SIN K AI
CANDIDO LECTORI
S, P D
4
jţj Sepriimim fupra dccimum laeculum cfl, a quo TRAJANUS dcvi-**• $o Decebalo in orbatam inro-lis Daciam coloniam duxit. {i.) Ab illo tempore quor, quantisque vicifli-tudinibus fuerint expofm Romanorum in ca Pofteri, qui vel mediocriter in Hilbriis vcrfati funt, facile conjicienr. Primum enim fub Gaiiieni impeiio a Gouhis, dcin a Ge|'idi>, a Bulgaris poftea, aliisvc Seprenrrionalihus bar* baris lub jugum redai'tos lui (Te, prac-y 3	ter
{§<) Vfc*tv,Hîî* fhnn M fi * Fîav, Vopîiai»
*4 hwtkjnti.*	Ru^î	Bre* K
t fa
Şcoala Ardeleană
Dicţionarul general al literaturii române 540
Toţi ardelenii atribuie poporului român origine pur romană, afirmând că dacii au fost fie exterminaţi, fie împinşi spre nord; toţi derivă lexicul românesc, sau măcar fondul principal de cuvinte, din cel latin; toţi se pronunţă pentru etimologism şi pentru înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină (Micu o adoptă de la început, tipărindu-şi cu litere „străbune" Cartea de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin din 1779). Dar Petru Maior şi Budai-Deleanu subliniază că româna provine din latina populară, nu din cea clasică, autorul Ţiganiadei mai remarcă rolul substratului în formarea limbilor şi ia act de existenţa în limba noastră a multor vocabule nelatine: slave, greceşti, gotice, maghiare, albaneze; în opinia lui, vocabularul limbii române literare trebuia îmbogăţit cu termeni regionali, cu condiţia ca aceştia să fie de sursă latină. Extrapolarea demersurilor pentru învederarea caracterului latin a dus, prin exponenţi din a doua generaţie ai Ş.A. - Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Ioan Massim, cărora, de altfel, le revin merite importante în întemeierea lingvisticii româneşti -, la apariţia curentului latinist, ce urmărea crearea unei limbi artificiale, curent combătut de personalităţi proeminente ale culturii naţionale, ca Alecu Russo, Vasile Alecsandri, A. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu. Esenţial pentru
aprecierea corectă a Ş.A. este a ţine seama de angajarea ei totală în lupta pentru susţinerea idealurilor şi intereselor româneşti, de spiritul ei militant. Preponderenţa acestuia în toate domeniile de activitate, de la slujba bisericească la munca ştiinţifică, explică şi unele exagerări şi erori. învăţaţii ardeleni nu şi-au precupeţit eforturile pentru a-şi „lumina" conaţionalii în toate privinţele. Instruindu-i intelectual, se străduiau să îi călăuzească şi în viaţa practică. Indiferent de profesie (preoţi, jurişti, medici), promotorii Renaşterii ardelene, îmbinând acţiunea edifiantă prin viu grai cu cea scriptică, s-au întrecut în a alcătui atât tomuri ştiinţifice, cât şi cărţi şi broşuri de popularizare (compilaţii, prelucrări, adaptări), majoritatea cu finalitate utilitară imediată. Disertaţii de teologie, filosofie, logică, etică alternează cu lucrări ca învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului (Gheorghe Şincai), învăţătură pentru prăsirea pomilor (Petru Maior), Economia stupilor (Ioan Piuariu-Molnar), Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna (Vasilie Popp). Sfaturi practice conţin şi predicile tipărite de către „luminătorii" preoţi (Samuil Micu, Petru Maior), precum şi manualele ori calendarele întocmite de unii (Paul Iorgovici, C. Diaconovici-Loga). La scrierile mai mult sau mai puţin originale, de toate felurile, se adaugă tot atât de
Şcoala de Obşte din Blaj, deschisă în 1754
541 Dicţionarul general al literaturii române
Şcoala Ardeleană
Ţ
i
r
sfîu
ALEXANDRIA AI’ ŢIGANESGA.
O PREA FRUMOSĂ POVESTIRE ÎN 12 PĂRŢI S£U CÂNTĂRI ŞI ÎN VR’O 5000 DE STICHURÎ
SCRISĂ ACUM 100 I)E ANI
DE PREA ISCUSITUL
IOAN BUDAI DELEANU,
ES ACUM DIN NOtJ SCOSĂ ŞI PE ÎNŢELES ÎNTOCMITĂ
V. O.
\V
EDITURA librărie! ciurcu braşov,
1SOO.
variate traduceri. Printre operele literare transpuse în româneşte se numără Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, Telemaque al lui Fenelon, Bucolicele şi (parţial) Eneida de Vergiliu, Halima (prin intermediar), tălmăcitorii fiind Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Aaron, Ioan Barac. Principala înfăptuire în materie de traduceri este transpunerea de către Samuil Micu a Bibliei (1795), superioară celei apărute la Bucureşti în 1688. în structura interioară a scrisului învăţaţilor ardeleni, erudiţia se aliază cu talentul literar. Scrierile istorice ale lui Micu dezvăluie o vocaţie de povestitor; aridul Şincai din Hronică... a scris, în latineşte, o elegie, iar în româneşte, cea dintâi pastorală, conţinând un dialog între ciobani; produc-ţiunile lui Petru Maior, de la expunerile istorice la predici, cuceresc prin concreteţea naraţiei, prin detaliul savuros, uneori picant, prin verva polemică (amintind-o, în omilii, pe cea a lui Antim Ivireanul), nu o dată prin francheţea expresiei. Ş.A. a contribuit şi la îmbogăţirea literaturii cu fabulele lui Nicolae Oţelea şi ale lui Dimitrie Ţichindeal (fie şi doar prelucrate), adaptările a diferite scrieri de circulaţie continentală datorate lui Vasile Aaron şi lui Ioan Barac. Prin Ion Budai-Deleanu, a dat literaturii române moderne o capodoperă, Ţiganiada, adevărat miracol al creativităţii româneşti pentru acea
perioadă. încheiată, într-o primă versiune, în jurul anului 1800 (cea definitivă e datată 1812), dar publicată abia în 1876-1877, această primă epopee românească, singura finită şi validată artistic, este, potrivit aprecierii lui D. Popovici, „cea mai importantă realizare a literaturii române până la Eminescu". Având ca model epopeea comică, atribuită lui Homer, Batracomiomachia, adoptând procedee şi adaptând, în variantă hazlie, situaţii şi din alte numeroase opere, mai ales din literaturi moderne occidentale, acest „poemation eroi-comico-satiric" parodiază epopeile antice eroice, cu o savoare, cu un simţ al comicului de situaţii şi cu o suculenţă de limbaj demne de capodoperele umorului universal. Construcţie barocă, Ţiganiada include elemente de provenienţă clasică şi barocă, precum şi, cu anticipaţie, de natură romantică, realistă, naturalistă, corelează epicul şi liricul, imaginarul de inspiraţie mitologică păgână şi biblică cu cel folcloric autohton, structurează dramaturgie o seamă de episoade şi momente. încorporând în naraţie şi explicitând în note de subsol idei filosofice, sociologice, masiva operă formulează, în grai ardelenesc, principii ale iluminismului lansate de Voltaire, Montesquieu, D'Holbach, Rousseau.
Repere bibliografice: Iorga, Ist lit XVIII, II, 230-222, 230-261, 377-391; Mario Ruffini, La scuola latinista rumena, Roma, 1941; D. Popovici, La Litterature roumaine â l'epocjue des Lumieres, Sibiu, 1945; ed. (Literatura română în epoca Luminilor), în Popovici, Studii, I, 90-140, 193-316, passim; Romul Munteanu, Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, Bucureşti, 1962; AL Piru, Literatura română premodernă, Bucureşti, 1964, 234-270; Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, îngr. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1966, 128-228; Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului în Transilvania (1774-1805), Bucureşti, 1966; Ist. Iii, II, 21-96; Ivaşcu, Ist. lit., 297-322; Şcoala Ardeleană, I—III, îngr. Florea Fugariu, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970; ed. I-II, introd. Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1983; Aurel Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971; Romul Munteanu, Cultura europeană în epoca luminilor, Bucureşti, 1971; Pervain, Studii, passim; Cornea, Originile, passim; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972; Romul Munteanu, Cultura europeană în epoca luminilor, Bucureşti, 1974; Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975; Ion Lungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1978; La Culture roumaine â Vepoque des Lumieres, I-II, coordonator Romul Munteanu, Bucureşti, 1982-1985; Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984; Pompiliu Teodor, Şcoala Ardeleană în cadrul vieţii româneşti, ST, 1992,11-12; Ioan Silviu Nistor, Contribuţia Transilvaniei la formarea destinului naţional românesc, ST, 1992,11-12; Alin Mihai Gherman, Note asupra unei ediţii, ST, 1998, 4-5; Micu, Ist. lit., 47-63; Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, 2000; Ion Buzaşi, Scrieri ale cărturarilor blăjeni, RL, 2001,19.	D.	Mc.
ŞCOALA ARDELEANĂ, publicaţie apărută la Târgu Mureş, lunar, ca supliment al revistei „Vatra", din octombrie 1991 până în martie 1993, având subtitlul „Revistă de cultură". Redactor-şef: Serafim Duicu; secretar general de redacţie: Ioan Şulea. Colectivul redacţional: Cornel Moraru, Ion Ranca, AL Toşa, Gr. Ploeşteanu, Mircea Art. Mihail, Ion Dunăreanu. în articolul-program, intitulat Gânduri la primii paşi, redactorii îşi
Şcoala basarabeană
Dicţionarul general al literaturii române 542
propun să realizeze „o revistă de atitudine culturală, de cercetare ştiinţifică, de literatură şi arte", o oglindă a spiritului transilvănean, al cărui nucleu rămâne Şcoala Ardeleană. Pe primul loc se află „cercetarea istorică, cercetarea filosofică, popularizarea rezultatelor cercetării ştiinţifice", după cum ilustrează articolele semnate de Serafim Duicu (Perenitatea spiritului luminist; Academia Română -125. Contribuţia transilvănenilor; Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Nicolae Iorga, critic şi istoric literar, Şcoala Ardeleană şi spiritul polemic), Mircea Popa (Primul reflex shaskespearean din literatura noastră, Eminescu -întruchipare a fiinţei naţionale), Silvia Urdea (Din memoria culturală a Transilvaniei), Ion Buzaşi (Andrei Mureşanu şi Şcoala Ardeleană şi Principatele Române), Florea Firan (Ioan Inocenţiu Micu-Klein şi istoria manuscrisului „Ilustrium poetarumflores"), Ioan Ranca (Ideile Şcolii Ardelene în formaţia intelectuală a lui Avram lancu), Carmen Maria Andraş (Reverberaţii ale modelului filosofic englez în opera lui Samuil Micu). Contribuie cu versuri, la rubrica „Poesis", Zeno Ghiţulescu (Şincai, îndemn), Carmen Păsculescu-Florian, Amalia Maria Vasilescu, Eugeniu Nistor, alături de poeţi basarabeni: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi. Sunt republicate poezii de Mihai Eminescu, Octavian Goga, Nichifor Crainic. Alte rubrici constante: „Perenitatea spiritului iluminist", „Interviul nostru" (interviuri realizate cu Pompiliu Teodor şi Camil Mureşanu, semnate de Mircea Popa; interviul luat de Eugeniu Nistor lui Cornel Moraru). Pagina „Universalia" conţine traduceri (Alain Ruze, Aceşti latini din Carpaţi, în tălmăcirea lui Carmen Maria Andraş), şi fragmente din Dicţionarul de personaje dramatice propus de Serafim Duicu. Alte rubrici: „Clasicii - contemporanii noştri", „Breviarum", „Etnolingvistica", „Historia magistra vitae", „Didactica".	V.	A.
ŞCOALA BASARABEANĂ, publicaţie apărută la Chişinău, lunar, din aprilie 1933 până în octombrie 1938 şi, cu întreruperi, până în 1942. Poartă subtitlul „Revistă de cultură pedagogică şi apărarea intereselor învăţătoreşti" şi este organ al Asociaţiei învăţătorilor din municipiul Chişinău şi judeţul Lăpuşna. întemeietor şi prim-redactor este Ion Cioabă (până în 1937), iar redactori VI. Neaga, Panait Crihan, Ion Bădărău (Bogdan Istru), Vasile Luţcan, C.V. Roşea. Revista publică în fiecare număr poezie şi proză originală, folclor, studii, recenzii, critică literară. Rubrici permanente: „Cărţi şi reviste", „Cronică culturală", „Recenzii", „Revista revistelor". Colaborează cu poezie Nicolae Spătaru, I. Bădărău (Bogdan Istru), George Meniuc, Mihail Curicheru, Elena Dobroşinschi-Malai, S. Popescu-Lupu, Sergiu Matei Nica, B. Frunte; cu proză - Gala Galaction; cu studii, articole, recenzii - M. Curicheru, George Meniuc, Ionică Ochişor (V. Luţcan), Theodor Inculeţ, Petre V. Ştefănucă ş.a. Alţi colaboratori: Grigore Adam, Gh. V. Madan, Vasile Harea, C. Rădulescu-Motru, Mihai Spiridonică, Nicolae Corlăteanu.	A.	Cb.
ŞCOALA NOUĂ, revistă apărută la Roman, bilunar, apoi lunar, între 15 iulie 1889 şi 1 iunie 1890. Era redactată de câţiva
tineri entuziaşti, simpatizanţi ai mişcării socialiste: G. Ibrăileanu, elev la Liceul „Gh. Roşea Codreanu" din Bârlad, Panait Muşoiu, propagandist socialist, funcţionar, care a susţinut materialiceşte periodicul, şi Eugen Vaian. Li s-au alăturat Raicu Ionescu-Rion, elev la Bârlad, ca şi Ibrăileanu, debutant în publicistică, H. Streitman, student la Gottingen, C. Hamangiu, viitorul jurist, coleg, pe atunci, cu Ibrăileanu, Izabela Andrei -Izabela Sadoveanu, care debutează aici în 1890 -, Corneliu Botez, Ion Catina. Revista era gândită ca o publicaţie „socialistă, ateistă, materialistă, realistă - în sfârşit, revoluţionară în toate direcţiile". Modelul, urmat îndeaproape, ca orientare şi în organizare, a fost „Contemporanul". Articolele din Ş.n. se referă la ateism, morală, sociologie, filologie, ştiinţă popularizată; s-a reluat, după „Contemporanul", campania contra plagiatului şi pentru emanciparea femeii. Profilul revistei a fost însă literar. Contribuţia Ş.n. este legată îndeosebi de colaborarea lui G. Ibrăileanu. Cu titlul Note sau Din caiet, el publică (sub pseudonimul Cezar Vraja) interesante încercări filosofice-literare: sunt meditaţii provocate de lecturi din Kant, Lessing, Feuerbach, Nietzsche, Max Nordau, într-o interpretare nuanţată şi mânuind o frază surprinzător de sigură şi concisă, apropiată de formula aforismului. Cât priveşte estetica, opta pentru realism şi, pe urmele lui C. Dobrogeanu-Gherea, scria despre tendinţă şi moralitate în artă. Articolul Naturalism şi pornografie, în care naturalismul este apărat de acuzaţia de pornografie, în numele ideii de adevăr, a apărut sub pseudonimul I. Chilianu şi a fost atribuit deopotrivă lui G. Ibrăileanu şi lui H. Streitman. Cunoscător al literaturii germane, acesta din urmă avea observaţii pătrunzătoare asupra eroului în romanul lui Zola (Zola şi Spielhagen). Raicu Ionescu-Rion (semna şi Paul Fortună) face critica civilizaţiei româneşti, resimţită ca o imagine a formelor fără fond, şi îşi manifestă admiraţia pentru Eminescu, într-un articol asupra entuziasmului în artă. Panait Muşoiu dă un studiu de psihologie, Dragostea. Se traduce din Ludwig Buchner (Forţă şi materie) şi Max Nordau (Minciunile convenţionale ale civilizaţiei noastre), din Byron, Ossian, Lessing, Uhland, Turgheniev, Garşin. Poezia din Ş.n., romantică şi juvenilă, de influenţă eminesciană, era scrisă de G. Ibrăileanu, C. Hamangiu, P. Muşoiu, Corneliu Botez, I. Catina ori de Eugen Vaian, care versifică pe tema inechităţii sociale, arătând simpatii proletare. Revista rămâne un document de epocă.	S.	C.
ŞCOALA PRACTICĂ, revistă apărută la Năsăud, lunar, din aprilie 1882 până în martie 1886. în acest periodic, pe care îl redacta şi îl edita învăţătorul Vasile Petri, autor de manuale şcolare, a publicat G. Coşbuc, elev la gimnaziul din Năsăud, traducerea unei poezii a lui }. Chr. von Zedlitz, Cuvintele Coranului. Versurile au apărut în numărul dublu din februarie-martie 1884 şi pot fi considerate debutul (tipărit) al poetului, până atunci colaborator, începând din 1882, doar la „Muza someşană", publicaţie manuscrisă a societăţii literare „ Virtus romana rediviva" a elevilor din Năsăud.	R.	Z.
543 Dicţionarul general al literaturii române
Şedran
ŞCOALA ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, neregulat de la 1 mai 1902 până în aprilie 1906, din 16 octombrie 1921 până în 1924, din ianuarie 1925 până în decembrie 1941, purtând de-a lungul timpului subtitlurile „Revistă pedagogică şi literară", „Organ al Societăţii Institutorilor şi Institutoarelor din România". In articolul-program se precizează: „Ne vom face ecoul tuturor vederilor drepte în instrucţiune şi educaţiunea naţională, în cultura morală, în dezvoltarea economică, într-un cuvânt vom căuta să ne luminăm pe noi, învăţătorii, pentru ca la rândul nostru să putem înrâuri cum trebuie asupra poporului". Rubrici: „Educaţie şi învăţământ", „Chestiuni economice", „Literatură şi ştiinţă", „Pagina copilului", „Pagina mamei şi a copilului". în afara discuţiilor privind învăţământul românesc, se manifestă interes pentru învăţământul din alte ţări, precum Macedonia, Ungaria, Italia. Multe comentarii au în vedere probleme de psihologie a copilului (caracterul, voinţa, memoria, personalitatea), dar şi aspecte vizând deşteptarea gustului pentru lectură, învăţarea limbilor străine sau combaterea analfabetismului. Revista inserează şi versuri de G. Tutoveanu (Cetatea Neamţului, învins, Decembre, Singur), Petre Dulfu (Revedere, Vedenie, Preamăritule Ştefane), Panait Macri, Vasile Militam, proză de Radu Popescu, Leon Teodorescu ş.a. Se publică traduceri din Emile Zola, Goethe, Guy de Maupassant, H. Sienkiewicz. Sunt realizate portrete de scriitori şi oameni de ştiinţă (Zola, Balzac, Pierre Curie) şi sunt evocate figuri istorice şi personalităţi româneşti, precum N. Iorga, Spiru Haret, Iacob Negruzzi ş.a. Reţin atenţia articolele semnate de B. P. Hasdeu (Misiunea şcoalei primare, un discurs ţinut în 1890), V. Gr. Borgovan (Din corespondenţa mea pedagogică cu Al. I. Odobescu), N. Iorga (Institutor în România Mare). Se remarcă dorinţa redactorilor de a readuce în atenţia cititorilor texte literare clasice, de unde şi numeroasele republicări, atât de poezie (Mihai Eminescu, G. Coşbuc, St. O. Iosif, cât şi de proză (I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă ş.a.). A. St
ŞCOALA Şl FAMILIA, revistă apărută la Braşov, bilunar, de la 4 aprilie 1886 până la 1 iulie 1889 şi de la 1 februarie 1903 până în 1904. în primii ani director al publicaţiei a fost profesorul Ştefan Iosif, tatăl lui St. O. Iosif, redactor responsabil fiind Ion Dariu, iar redactori Ioan Popea şi Andrei Bârseanu. Fondurile necesare erau oferite de Reuniunea învăţătorilor români greco-ortodocşi din districtul Braşov. Dedicată problemelor de pedagogie, revista a publicat puţină literatură. S-au retipărit din scrierile lui Gh. Sion poeziile Butoiul gol, Cocoşul şi rubinul Ion Dariu şi Andrei Bârseanu au colaborat cu versuri, Ioan Popea cu proză. în 1887 G. Coşbuc închina memoriei lui Timotei Cipariu poezia Non omnis moriar. S-au reprodus versuri de Anton Pann şi Vasile Alecsandri (poeziile Ţara, Odă) şi s-au tipărit traduceri din Mark Twain, Schopenhauer (făcute de I. C. Panţu), din Lessing, Fr. Frobel, Herbart şi Herodot. R. Z.
ŞEDRAN, Gavril (pseudonim al lui Gheorghe Gavril Pop; 16.VIII.1941, Turda), poet, traducător şi gazetar. Este fiul Anei Şedran (n. Nichita), dactilografă, şi al lui Gheorghe Pop,
aviator. După absolvirea Liceului „Gheorghe Rakoczi" de la Cluj, din 1959 urmează tot aici Facultatea de Fizică, obţinând în 1964 licenţa în fizică teoretică, şi devine cadru didactic la Catedra de fizică nucleară a facultăţii. Din 1967 lucrează în Cluj, la Centrul de Cercetări al Academiei, apoi, resimţind lipsa de orizont a unei activităţi de performanţă în domeniu, se orientează spre jurnalism, ca redactor la revistele „Vatra" (1970-1973) şi „Contemporanul" (1973-1982). Deopotrivă înzestrat pentru plastică (realizează, ca sculptor, lucrarea Fântână la Târgu Mureş, iar ca grafician semnează ilustraţie de carte) şi literatură, Ş. debutează în 1967, cu versuri, la „Cronica", fiind prezent apoi şi în „Tribuna", „Steaua", „Echinox", iar editorial în 1968 cu placheta Strigi. Ca traducător, publică Efigii în abanos. Din lirica neagră francofonă (1978, în colaborare cu Mircea Traian Biju; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş) şi (prin intermediar francez) din proza finlandeză, Hiltu şi Ragnar. Copiii oamenilor de Frans Eemil Sillanpăă (1982). în 1984 se exilează în Elveţia, la Lausanne.
Asupra poeziei lui Ş. s-a aşternut o uitare explicabilă nu numai din pricina tăcerii ursuze a autorului, ci şi a caracterului textelor, deranjante la apariţie, ca şi acum, dificil de încadrat în sistemele şi grupările de referinţă succesive ale liricii române postbelice. Deconcertează diversitatea poeticilor invocate, trecerea, într-un spaţiu restrâns, de la asociaţia fulgurantă la curgerea lină din graiul cronicarilor, de la provocări intelec-tualiste antepostmoderniste la lexicul inclasabil al poeziei populare din culegeri rare. Unitatea întregului o dă proba lecturii cu voce tare, ritmul inflexibil al unui metronom ascuns. Cuvintele sunt încercate ca monedele, după înscris şi după puritatea sunetului. Punerea în pagină împlineşte aceeaşi funcţie; „stăpân pe logica discursurilor multiplane", poetul propune lecturi simultan posibile în plan vertical şi orizontal, distribuirea spaţiilor albe şi forma mereu variabilă în care sunt dispuse cuvintele participând la cifrul mesajului. Tensiunea cuvântului supus încercării o arată la fel stranietatea miniaturii fragile: „scurs fagurelui nostru gândul/ se duce somn cu sufletul/ străin spre un calm orizont/ / la cruce de poteci oprise caleaşca lină/ / cortegiu" sau înşiruirea, nesfârşită parcă, a numelor date celui rău de către ţăranul român. Extrem intelectualizată, epura expresiei respiră totuşi umilitate şi dramatism auster al interogaţiei asupra propriei condiţii: vocaţie minoră, falsă damnare, manierism, destin? Comunicarea pendulează între sentimentul înfrângerii irevocabile -„zăbovesc sub semnul eşecului fără egal în/ imperiul meu acest/ prea pustiu arhipelag: haa! pacea lui promisă...// ascult valuri/ stinsa-vă zbatere geamătul/ seminţiilor înţepenite în umărul nopţii" - şi arta poetică militantă din „poemul ca înfruntare [...] exprimare sau tescuire" ori, într-un întreg ciclu, Fanariote (din placheta Lapidare, 1981), dezgustul enorm al sentinţei asupra universului detracat al dictaturii, ca în Timp de chiverniseli: „Timp de chiverniseli, înăcrit, dedat la pâră/ în carnea-ţi dâlmoasă hălăduie strepezi/ scârnave/ ocări şi lătrat/ prigoană prăpăd părăsire// aciuaţi deneunde intrigi meşteşugite împlinesc / turme de feţi stârciţi împerecheaţi cu vază/ / împilaţi încolţiţi/ îngrămădiţi
Şeitan
Dicţionarul general al literaturii române 546
români", 1959, 183-185; Nicolae Novac, „Nicolae Iorga", „America", 1962,32; Romulus Dianu, Un simbol al moralei exilarharului. Şeicaru în hidoşenia faptelor sale, „Glasul patriei", 1963,7-9; I. G. Dimitriu, „Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional Ţărănist", „Stindardul", 1963, 74-75; Mircea Popescu, „Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional Ţărănist", „Revista scriitorilor români", 1963,2; I. G. Dimitriu, „Karl Marx, «însemnări despre români»", „Revista scriitorilor români", 1965, 5; Mircea Popescu, „La Roumanie dans la Grande Guerre", „Revista scriitorilor români", 1970,9; N.S.G. [N. S. Govora], „Articole de fond", „Carpaţii", 1978, 14; Nicolae Novac, „Articole de fond", „Cuvântul românesc", 1978, 31; N. S. Govora, Un nedreptăţit, dar nu un învins: Pamfil Şeicaru, „Cuvântul românesc"1979,36; Nicolae Novac, Pamfil Şeicaru, „Carpaţii", 1979, 16; Traian Popescu, Pamfil Şeicaru ne-a părăsit, „Carpaţii", 1980, 25; Ioan Ardeleanu, Mitul marelui ziarist, „Curentul", 1980, 5 939-5 941; Ornea, Tradiţionalism, 104-106, 119, 333-334, 353; Ovidiu Vuia, Pamfil Şeicaru. In memoriam, „Carpaţii", 1981, 26; Eugen Lozovan, Pamfil Şeicaru - conştiinţa unei epoci, „Stindardul", 1981,143; Ştefan Baciu, Pamfil Şeicaru. Bucureşti-Rio de Janeiro-Madrid, „Curentul", 1982,5 954; Ovidiu Vuia, Pamfil Şeicaru, figură de roman (Inscripţie pe mormântul unui mare exilat), „Stindardul", 1984,153; Aristide Buhoiu, Cinci ani de la moartea lui Pamfil Şeicaru, „Universul liber", 1985, 13; Stolnicu, Printre scriitori, 71-72; Victor Frunză, Relaţiile lui Pamfil Şeicaru cu dictatura Ceauşescu, „Alergătorul de la Marathon", 1989, 4; Barbu Cioculescu, în ceasuri grele, aliaţi de nădejde, „Dreptatea", 1990,25 aprilie; Ion Simuţ, Trei reeditări, RL, 1992, 2; Z. Ornea, Şeicaru despre Iorga, RL, 1992,19; Z. Ornea, Din corespodenţa lui Pamfil Şeicaru, RL, 1992,23; Românii, 360-361; [Pamfil Şeicaru], JL,
1995,	41-44; Rene AL de Flers, „Vulpea roşcată", un certificat de autenticitate, JL, 1996, 25-32; Gheorghe Grigurcu, A pune degetul pe rană, RL, 1996, 39; Rene Al. de Flers, Manuscrisele Pamfil Şeicaru, JL,
1996,	39-46; Alex. Ştefănescu, Viaţa romanţată a Elenei Lupescu, RL,
1996,16; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998, 137-140; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998,54-64; Popa, Reîntoarcerea, 148-162; Cassian Maria Spiridon, între ziaristică şi literatură, CL, 1999,3; Dialoguri esenţiale - Despre Pamfil Şeicaru cu Rene Al. de Flers, JL, 1999, 7-10; Paul Alexandru Georgescu, Ştiutul şi neştiutul Pamfil Şeicaru, ALA, 2000,533; Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte - Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001; Popa, Ist. lit., I, 775-777; Grete Tartler, Din „lupta cu Baal", RL, 2002, 14; Mircea Coloşenco, Ziaristul total, „Unu", 2002,4-6; Cornelia Ştefănescu, Fără eufemisme, RL, 2002,42; Cornelia Ştefănescu, Secţiuni în dramele unei epoci, RL, 2002, 43; Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice, Bucureşti, 2002,315-316; Manolescu, Enciclopedia, 644-653.	I.	D.
ŞEITAN, Ion (1.XII.1932, Botoşeşti-Paia, j. Dolj), prozator şi dramaturg. Este fiul Elenei (n. Molea) şi al lui Constantin Şeitan, notar. După ce urmează Liceul Comercial „Gh. Chiţu" din Craiova (1943-1951), va fi doi ani secretar de şcoală în comuna natală (1951-1952), după care intră la Şcoala Militară de Intendenţă şi Finanţe din Craiova, absolvită în 1955. Va fi repartizat la Cluj ca ofiţer la Brigada de Artilerie Antiaeriană (1955-1961), apoi se transferă la întreprinderea de Construcţii Căi Ferate (1961-1964). în 1965 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai", susţinându-şi licenţa în 1970. Din 1968 intrase în redacţia ziarului judeţean „Făclia", de unde va fi scos în 1970, în urma unui „scandal de presă"; în 1972 se angajează corespondent pentru ziarul „Satul socialist" (Bucureşti), fiind demis în 1974. In decembrie 1989 înfiinţează
ziarul „Clujul liber", al cărui redactor-şef va fi pentru o scurtă perioadă. A debutat în 1950, la ziarul „înainte" (Craiova), cu un reportaj. Colaborează cu proză scurtă la „Ramuri", „Gazeta literară", „Tribuna", mai târziu cu scenarii radiofonice şi piese într-un act la Radio Cluj, Televiziunea Română etc. I s-a acordat premiul special al TVR (1971) pentru Călătorie în noapte, e laureat al Festivalului de Teatru de la Slănic Moldova
(1984)	ş.a.
Prozele din volumul de debut Micul lustragiu (1968) amestecă filonul psihologic cu acela vag parabolic. Intenţia lui Ş. este de a contura, în manieră realistă, o cronică fragmentară a cazurilor bizare, alegând ca pretext epic motivul războiului, însă, aproape invariabil, povestirile se frâng într-un ton moralizator. Interesantă este Micul lustragiu, unde în viaţa banală a unui băieţel se deschide o breşă onirică: o halucinaţie al cărei personaj este tatăl său mort. în Vadul negru se asistă la o încercare ratată de sinucidere, trăită în transă de protagonist, tematica fiind complicată cu motivul pseudofolcloric al locului rău. Captivantă ar fi putut să fie, prin sugestiile livreşti, Omul care şi-a împuşcat umbra, unde cazului de alienare i se atribuie o motivaţie puerilă (un sublocotenent care urma să plece pe front îşi împuşcă, preventiv, umbra). Ş. a scris şi câteva piese de teatru scurt, mai toate mediocre. Spre exemplu, Tulburătorul vis (1970), supralicitată tematic în indicaţiile de regie (motivul central ar fi „vânarea de himere"), prezintă, în fapt, o întâlnire peste ani a unor foşti îndrăgostiţi, prilej ratat din cauza femeii care dezamăgeşte. în Dialog cu sfârşitul (1970) tentaţia moralizatoare devine frivolă: condamnarea „căsătoriilor pripite". Călătorie în noapte şi Mâine va fi prea târziu (ambele din 1971) sunt schiţe dramatice cu vagi aspiraţii poematice, având ca subiect lupta comuniştilor din ilegalitate; mai interesant decât rezolvarea schematică a conflictului este liantul dintre cele două piese.
SCRIERI: Micul lustragiu, Bucureşti, 1968; Tulburătorul vis. Dialog cu sfârşitul, Cluj, 197p; Călătorie în noapte. Mâine va fi prea târziu, Cluj, 1971; Dosarul 505, Cluj, 1972.
Repere bibliografice: Petre M. Haş, „Micul lustragiu", ST, 1969, 3; Popa, Dicţ. lit. (1977), 543.	Ct. C., O. S.
ŞELMARU, Traian (pseudonim al lui Terner Selmar; 12.1.1914, Bucureşti -15.XI.1999, Bucureşti), cronicar teatral şi publicist. Face liceul la Bucureşti (1927-1931), urmează studii universitare la Academia Comercială (1931-1933), apoi intră în presă, ca redactor la „Vremea" (1934-1937), unde şi debutează în 1933, şi la „Timpul" (1937-1939), în ambele ocupându-se de cronica dramatică, dar şi de cea muzicală la prima publicaţie. După 1944 va fi secretar de redacţie la „România liberă", redactor-şef adjunct la „Scânteia" (1946-1950, 1956-1957), redactor-şef la revista „Teatrul" (1959-1969), redactor principal şi cronicar teatral la „Informaţia Bucureştiului" (1969-1979). A mai fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1951-1956) şi consilier cultural la Ambasada României de la Moscova (1957-1959).
Confruntat cu ascensiunea hitlerismului şi cu pericolul purificării etnice, Ş. este un om de stânga, dar mai târziu, după
547 Dicţionarul general al literaturii române
Şerb
război, va îmbrăţişa ideologia comunistă, alegere care îl transformă în instrument al noii puteri. Că nu e convins întru totul de „justiţia" pe care o practică ideologii anilor '50 (sau că s-a adaptat cu rapiditate) o va dovedi tonul ceva mai reţinut folosit în publicistica sa mai cu seamă după dispariţia lui I. V. Stalin. Deocamdată, prima carte, Pe drumul culturii noi (1952), ilustrare a momentului marcat de entuziasm în faţa manifestărilor culturii socialiste, adună articolele şi „studiile critice" publicate începând din 1946 în „Scânteia" şi „Lupta de clasă". înscriindu-se alături de Mihai Novicov şi Nicolae Moraru printre teoreticienii realismului socialist, Ş. proclamă lupta împotriva decadentismului burghez şi a manifestărilor „formaliste", militează pentru o „cultură a maselor" şi pentru instaurarea „criticii ştiinţifice", unele articole purtând titluri ilustrative: Să luptăm pentru o critică de artă principială, pătrunsă de spirit de partid, I. V. Stalin, teoretician genial şi înfăptuitor al revoluţiei culturale. în volum intră şi cronici laudative la adresa „noii literaturi", elogiul vizând Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu, Minerii de Mihail Davidoglu sau Negura de Eusebiu Camilar. Paginile din Reportaj din China nouă (1952) notează vizita făcută în Rusia şi China în 1951. Scenariul cinematografic Turneu în Occident (1955, în colaborare cu Florica Şelmaru), variaţiune pe tema „ataşamentul faţă de ţară al unui artist al poporului", imaginând turneul unei orchestre simfonice dirijate de un muzician notoriu, se înscrie în direcţia literaturizărilor anticosmopolite: ispitit de o fostă iubită, stabilită la Paris, să aleagă calea libertăţii, muzicianul refuză. în Fals jurnal (I-IV, 1975-1984) Ş. reia cronicile teatrale apărute în „Informaţia Bucureştiului", grupate în următoarele serii: Premiera de aseară, Acte şi antracte, Scena şi oamenii ei, la care adaugă, în ultimul volum, Marea frescă văzută de aproape, cronici muzicale publicate cu decenii în urmă în „Vremea". Perioada de relativă relaxare a regimului totalitar transpare din unele texte, fiind reflectată şi de varietatea pieselor de teatru jucate şi comentate de Ş. El semnalează montările lui Liviu Ciulei din Georg Biichner şi I. L. Caragiale sau scrie despre piesa Othello de Shakespeare în regia lui Cornel Todea. în retrospectiva alcătuită din cronicile care aparţin anilor '30 simt urmărite aspecte ale vieţii muzicale, concerte, spectacole de operă: concertele cvartetului „Amicii muzicii", reprezentaţiile din Wagner la Opera Română, premiera operei O noapte furtunoasă a lui Paul Constantinescu, premiera românească la Oedip de George Enescu în 1936 ş.a.
SCRIERI: Pe drumul culturii noi, Bucureşti, 1952; Reportaj din China nouă, Bucureşti, 1952; Turneu în Occident (în colaborare cu Florica Şelmaru), Bucureşti, 1955; Teatru politic - politica teatrală, Bucureşti, 1973; Fals jurnal, I-IV, Bucureşti, 1975-1984.
Repere bibliografice: Popa, Dicţ lit. (1977), 543; Corina Şuteu, Jurnal de teatru, TTR, 1978,8; Marian Popescu, Scena şi oamenii ei, TTR, 1981, 7-8; Mariana Brăescu, Marea frescă, TTR, 1985, 6; Valentin Silvestru, Jurnal de drum al unui critic teatral, Bucureşti, 1992,1,28, II, 183; Popa, Ist. lit., I, 737.	M.	Dn, N. Bc.
ŞERB, Ioan (29.VII.1932, Pescari, j. Arad - 20.VI.2006, Bucureşti), poet, folclorist şi editor. Este fiul Victoriei (n. Costea) şi al lui Vichentie Şerb, ţărani. învaţă mai întâi în satul natal (1939-1946), urmează Liceul „Avram Iancu" din Brad (1946-1948), Şcoala de Administraţie Economică din Timişoara (1948-1949) şi Şcoala Tehnică Comercială din Arad (1949-1952), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti (1952-1957). Va fi redactor la Radiodifuziunea Română, iar din 1959 redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, în 1963 fiind promovat şef al Redacţiei de folclor, funcţie pe care o îndeplineşte până în decembrie 1969, când devine redactor la Editura Minerva, de unde este pensionat în 1992. în 1991 înfiinţează propria sa editură, Grai şi Suflet - Cultura Naţională, iar în 1992-1993 e director la seria nouă a revistei „Viaţa nouă". Debutează în 1957, la „Gazeta literară", cu poezia Prometeu, iar editorial cu placheta Florile norocului, apărută în 1970. Mai colaborează la „Luceafărul", „Săptămâna", „Convorbiri literare", „Familia", „Orizont", „Ramuri", „Steaua", „Transilvania", „România literară", „Tribuna" ş.a.
Două sunt orientările poeziei lui Ş. din volumele Florile norocului, Legenda umanităţii (1978), Columnele neamului (1982), Triumful vieţii (1985) şi Doina României (1989), reunite în ediţia definitivă Metafizica dorului (2000): lirica de idei, prezentă îndeosebi în Legenda umanităţii, şi lirica de inspiraţie folclorică, diseminată în toate cărţile. Cea dintâi e apreciată de AL A. Philippide, care remarcă această „poezie de meditaţie gravă, fără emfază, solemnă cu măsură şi cu un accent de sinceră convingere în ce spune". Semnificativă este la Ş. sorgintea livrescă, versul fiind închinat destinului prometeic, vârstelor omenirii, înălţării omului, unei galerii de figuri mitice, precum Zarathustra, Buddha, Osiris, Prometeu, Oedip, Ulise, Venus, Minerva, Pan, Apollo ş.a., într-o perindare lirică amplă, ce filtrează imnic teme şi motive din cultura universală şi din folclorul românesc. Artele poetice pe care le-a scris mărturisesc că ipostaza râvnită a fost aceea de Apollo al Transilvaniei, cântăreţ care să celebreze dorul, visul, doina, codrul, cetatea, lumina, izvorul, columna, steaua şi grădina de rai, invocate, bunăoară, în Carmen Transilvaniae, poem dedicat lui Ioan Alexandru. Poetul este un tradiţionalist, prin sursele de inspiraţie, prin predilecţia pentru lexicul arhaic, regional. Asimilează doina (Doina lancului, Doina doinei, Doina graiului românesc, Doina timpului), cântecul (Cântec din nai, Cântec din fluier), descântecul (Descântec de dor, Descântecul lui Orfeu), oraţia (Oraţia vârstelor), colinda (Colindul vieţii), preia trama unor basme, ca în căutarea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără moarte, pleacă de la balade şi legende, ca în Chemarea firii, unde valorizează motivul vânătorilor transformaţi în cerbi. Tonalitatea imnică e caracteristică, în acest mod fiind elogiate personaje emblematice ale Transilvaniei, precum Horea şi Avram Iancu, ori preamărită natura Munţilor Apuseni. Poetul năzuieşte neîncetat să descopere şi să descifreze „semne / De pierdute veşnic raiuri", „umbrele, lumina / Unor sfinte începuturi", preocupat însă şi de performanţele virtuozităţii în versificaţie şi lexic. Ca folclorist, Ş. s-a manifestat într-o triplă
Serban
Dicţionarul general al literaturii române 548
ipostază: de culegător, precum în Folclor din Ţara Zarandului (1962, în colaborare cu Domiţian Cesereanu, publicată în seria Folclor din Transilvania), excelând prin atenţia acordată autenticităţii şi valorii, caracterului antologic al textelor, de redactor care a iniţiat şi îngrijit câteva zeci de volume în seriile Folclor din Transilvania, Folclor din Oltenia şi Muntenia, Folclor din Moldova, Folclor din Dobrogea şi Folclor din Banat, în fine în calitate de îngrijitor al unor ediţii: C. Rădulescu-Codin, Literatură populară (I, 1986, în colaborare cu Florica Şerb), Antologia basmului cult (I-II, 1968, în colaborare cu Aurelia Rusu), Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor (I-II, 1975-
1980,	în colaborare cu Mihai Pop şi Florica Şerb), şi Ovid Densusianu, Opere (I-VI, 1968-1985, în colaborare cu Boris Cazacu, Valeriu Rusu şi Florica Şerb), în ultimele două volume excelând bogatul capitol de note şi comentarii. Editor cu o formaţie complexă, Ş. realizează şi altă lucrare de un mare profesionalism: Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga) (I-III, 1970, în colaborare cu Al. Piru).
SCRIERI: Florile norocului, Bucureşti, 1970; Legenda umanităţii, pref. Al. Philippide, postfaţă Mihai Beniuc, Bucureşti, 1978; Columnele neamului, Bucureşti, 1982; Triumful vieţii, Bucureşti, 1985; Doina României, Bucureşti, 1989; Metafizica dorului, pref. Al. A. Philippide, cu scrisori inedite de Petru Caraman, Bucureşti, 2000. Ediţii, antologii: Flori alese din poezia populară. Antologia poeziei lirice, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1960; ed. Bucureşti, 2003; Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Basme populare româneşti, pref. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1961; Folclor din Transilvania, I-II, pref. Mihai Beniuc, Bucureşti, 1962; Basme populare româneşti, I-II, pref. Virgil Ene, Bucureşti, 1967; Antologia
basmului cult, I-II, pref. edit.,Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Aurelia Rusu); ed. 2, Bucureşti, 2003; Ovid Densusianu, Opere, I-VI, pref. Boris Cazacu, Bucureşti, 1968-1985 (în colaborare cu Boris Cazacu, Valeria Rusu şi Florica Şerb); Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga), I-III, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Al. Piru); Horea şi Iancu în tradiţiile şi cântecele poporului, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Ovidiu Bârlea); Novac şi zâna, pref. Marin Sorescu, Bucureşti 1973; Toma Alimoş, pref. Mihai Beniuc, Bucureşti 1973; Poveştile lui Făt-Frumos. Basme fantastice, pref. Valeriu Filimon, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Florica Şerb); Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I-II, pref. Mihai Pop Bucureşti, 1975-1980 (în colaborare cu Mihai Pop şi Florica Şerb); Frumosul românesc în concepţia şi viziunea poporului, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Florica Şerb); C. Rădulescu-Codin, Literatură populară, I, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1986 (în colaborare cu Florica Şerb); Legende despre flori şi păsări, pref. Mihai Coman, Bucureşti, 1990; Legende populare româneşti, cu ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti, 1991; Basmele românilor I. Poveştile lui Făt-Frumos, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1991; Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii, I-II, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1991-1999 (în colaborare cu Florica Şerb); Fata în grădina de aur, pref. edit., Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Aurelia Rusu); Simion Florea Marian, Nunta la români. Naşterea la români (înmormântarea la români), I-III, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Teofil Teaha şi Ioan Ilişiu); Flori alese din cântecele poporului - Florilege des chants populaires roumains, îngr. Ovid Densusianu, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Florica Şerb).
Repere bibliografice: Eugen Simion, O antologie din lirica populară, GL, 1961, 6; Pavel Ruxăndoiu, Flori alese din cântecul poporului, REF,
1961,1-2; Mihai Pop, Primele volume ale unui corpus al liricii populare, LCF, 1962,14; Valeriu Rusu, „Flori alese din poezia populară", LR, 1962, 3; Ion Taloş, „Folclor din Transilvania", TR, 1962,47; Ion Horea, „Folclor din Transilvania", „Scânteia", 1963,5 762; Perpessicius, Alte menţiuni, II, 182-199; Vrabie, Folcloristica, 424-425; Nicolae Bot, „Antologia basmului cult", ST, 1969,4; I. Oprişan, „Antologia basmului cult", RITL, 1969,3; V. Fanache, „Florile norocului", TR, 1970,3; M. Niţescu, „Florile norocului", VR, 1970, 8; I. C. Chiţimia, Folclor românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971, 398-399; Bârlea, Ist. folc., 573-574; Eugen Simion, Frumosul românesc, LCF, 1978,16; Serban Cioculescu, Lirica de gândire, FLC, 1978, 23; Ovidiu Papadima, „Legenda umanităţii", „Scânteia", 1978,11242; Silvia Ciubotaru, Romulus Vuia, „Studii de etnografie şi folclor", ALIL, t.XXVII, 1979-1980; Lit. rom. cont, I, 719-720; Nichita Stănescu, Vouă poeţi la 50 de ani!, RMB, 1982,11 695; Dan Mutaşcu, „Columnele neamului", SPM, 1983, 3; Tudor George, Redactor, editor, poet, LCF, 1983,18; Dim. Rachici, „Triumful vieţii", RL, 1986,10; Maria Cuceu, C. Rădulescu-Codin, „Literatură populară", REF, 1987, 2; A.R. [Aurel Rău], Alte însemnări, ST, 1992,10; Iordan Datcu, Tabletă pentru un editor, REF, 1992,4; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 238-239; Marcel Duţă, O poezie de dincoace şi de dincolo de fire, CC, 2002,5-7.	I.	D.
ŞERBAN, Corneliu (8.III.1937, Domeşti, j. Suceava), poet, publicist şi traducător. Este fiul Domnicăi şi al lui Dumitru Serban, muncitor feroviar. învaţă mai întâi la Teişani (1944-1948) şi la Vălenii de Munte (1948-1950), urmează apoi cursurile Liceului „I. L. Caragiale" din Ploieşti (1950-1954) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia de critică literară (1954-1959). în 1975 va absolvi un curs postuniversitar de ziaristică. Este profesor de limba română la Şcoala Generală din Uda Paciurea, judeţul Teleorman (1959-1961), metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare
549 Dicţionarul general al literaturii române
Şerban
din Ploieşti (1961-1966), redactor la ziarele „Flamura Prahovei" (1966-1989) şi „Prahova" (1989-1997). Din 1998 se stabileşte la Sibiu. Debutează în 1950, cu versuri, la „Flamura Prahovei", iar editorial cu placheta Cuvinte pentru mâine, apărută în 1962. Colaborează la „Viaţa românească", „Luceafărul", „România literară", „Tribuna", „Contemporanul" ş.a. A realizat traduceri ale unor piese jucate pe scenele teatrelor din Ploieşti, Oradea şi Bârlad. Mai semnează C. Teişanu, C. Tudor.
Lirica lui Ş. urmează acelaşi traseu în majoritatea cărţilor: o tematică angajată, o viziune optimistă. în Cuvinte pentru mâine se văd cu uşurinţă atitudinile preferate: angajamentul social-politic, elogierea fiinţei umane, exaltarea valorilor etice durabile. Versurile de început, cu o structură simplă, câştigă o oarecare viabilitate prin implicarea şi entuziasmul autorului. Atmosfera luminoasă a fost pusă de critică pe seama spontaneităţii juvenile, Ş. fiind considerat un poet care respinge preţiozitatea, poza şi care arborează un ton de confesiune sinceră. O modificare a discursului, prin nota elegiacă, se întrevede în Lirice (1969), unde elementele împrumutate din poezia populară aduc un plus de culoare şi o versificaţie clară, muzicală (Dac-ar fi, Sade astru lângă astru..., Cântec de dragoste şi dor), iar tensiunea lirică se amplifică în erotică, extinsă în această carte. în spiritul vremii, timbrul festivist, convenţional, străbate însă numeroase volume - Om pentru oameni (1973), Cu trainică iubire (1979), Prin timp suind (1984), O carte (1985), Creştem în lumină (1989) -, în timp ce sentimentele umanitariste implică accente exortative sau gnomice. Mai puţin schematice, versurile din Eu sunt ca viaţa (1997) se impun prin atmosfera de împăcare şi seninătate cu care este întâmpinată trecerea timpului. Lipsa tragismului intervine ca o consecinţă a înţelepciunii (Mă bucur eu, S-ar putea), centrală fiind preocuparea pentru fiinţa umană, pentru definirea menirii ei: „Totul începe / şi se sfârşeşte în om" (Faţa în faţă cu tine însuţi). Poetul se autodefineşte ca un om al contrastelor, figurând, antitetic, o dualitate: „Eu sunt ca viaţa: lacrimă şi cânt / Eu sunt ca viaţa: nor şi însorire / Eu sunt ca viaţa: cer sunt şi pământ / Eu sunt ca viaţa: punct şi nesfârşire...".
SCRIERI: Cuvinte pentru mâine, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1962; Ploieşti (în colaborare), Bucureşti, 1966; Lirice, Bucureşti, 1969; Cuvintele inimii, Ploieşti, 1971; Om pentru oameni, Bucureşti, 1973; Caietul Ancăi, Bucureşti, 1977; Cu trainică iubire, Bucureşti, 1979; Prin timp suind, Bucureşti, 1984; O carte, Bucureşti, 1985; Creştem în lumină, Bucureşti, 1989; Ecou din tribună, Ploieşti, 1996; Eu sunt ca viaţa, Ploieşti, 1997; Post-scriptum, I-II, Ploieşti, 1998-2001; Mic şi mare, Ploieşti, 2001; Scrisoare de dragoste, Ploieşti, 2002. Antologii: Pasărea albastră, Ploieşti, 1991. Traduceri: Lambros Zogas, Lângă inima ta, România, Bucureşti, 1985; Panaiotis Tsutakos, Să rămânem în picioare, Ploieşti, 1997 (în colaborare cu Lambros Zogas).
Repere bibliografice: Marin Bucur, „Cuvinte pentru mâine", LCF, 1963, 5; Mircea Anghelescu, „Cuvinte pentru mâine", VR, 1963, 5; G. Neagu, „Lirice", ATN, 1969,10; Adrian Popescu, „Om pentru oameni", ST, 1973, 16; George Chirilă, „Om pentru oameni", CNT, 1974, 50; Popa, Dicţ. lit. (1977), 543; Lit rom. cont, I, 682-683; C. Stănescu, Sub fald de tricolor, „Scânteia", 1984,13 055; Marius Pop, „Prin timp suind", ATN, 1985, 9; Simion Bărbulescu, „O carte", RL, 1985, 45; Ioan Lascu, Repetarea
metaforei, R, 1986, 2; Al. Ruja, Semnul afectivităţii, LCF, 1987, 28; Satco-Pânzar, Dicţionar, 218-219; Cristea, Teleorman, 667-668; Popa, Ist. lit, II, 657; Rotaru, O ist, V, 295-297; Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalităţi prahovene, Ploieşti, 2003,363.A. St
ŞERBAN, Geo (20.V.1930, Iaşi), istoric şi critic literar, editor. Este fiul Domnicăi (n. Melinte) şi al lui Radu Şerban, militar, învaţă mai întâi la Şcoala „I. G. Duca" din Bucureşti, apoi la Liceul Militar din Curtea de Argeş (1941-1948) şi urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1949-1953). Elev fiind, colaborează în 1947 la „Glasul armatei", dar debutul literar propriu-zis are loc în acelaşi an în „Revista literară", condusă de Miron Radu Paraschivescu, iar în volum cu o ediţie din scrierile lui Traian Demetrescu (1951). Lucrează ca redactor la „Flacăra" (1949-1968), este corespondent al revistei „Steaua" la Bucureşti (1953-1955), redactor la „Viaţa românească" (1955-1958) şi la „Secolul 20" (din 1964 până la pensionare). Colaborează, de asemenea, la „Naţiunea", „Tânărul scriitor" (cu cronici literare), „Contemporanul", „Manuscriptum", „Revista de istorie şi teorie literară" ş.a. în cadrul activităţii de la revista „Realitatea evreiască" se ocupă de editarea seriei „Caiete culturale", cu volume dedicate lui B. Fundoianu, Paul Celan, Mihail Sebastian, Ovid S. Crohmălniceanu, Z. Omea ş.a. Coordonează o lucrare despre Budapesta literară şi artistică.
Cele şase studii din volumul Exegeze (1968) completează profilul spiritual al lui Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, A.I. Odobescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu şi Tudor Vianu cu date extrase din scrieri mai puţin cunoscute ale autorilor prezentaţi, de pildă din publicistică, jurnale sau corespondenţă. Ş. propune soluţii inedite în probleme strict delimitate, cum ar fi paternitatea unui text atribuit multă vreme lui Bălcescu. Totodată, istoricul literar ştie să degajeze concepţia existenţială sau artistică a unui autor pornind de la un aspect semnificativ: Alecu Russo este surprins cu exactitate ca spirit în egală măsură vizionar şi lucid, tinereţea lui Odobescu e înţeleasă ca mod de îmbrăţişare pasionată a vieţii şi a ideilor epocii. Acumularea informaţiilor, verificate riguros, nu devine obositoare şi pedantă, căci Ş. scrie expresiv şi viu, cu o certă vocaţie portretistică de sorginte călinesciană, ştiind să coloreze afectiv constatarea istoriografică şi trădându-şi simpatia, uneori exagerată, pentru autorii în discuţie. în 1980 îşi reuneşte intervenţiile publicistice de aproape două decenii în volumul Ispita istoriei, cuprinzând „investigaţii, precizări, demersuri metodologice", în care face utile identificări cu privire la paternitatea sau la izvoarele unor opere clasice şi se lansează în interpretări mai ample referitoare la vocaţia europeană a literaturii române, de la Dimitrie Cantemir la G. Ibrăileanu, ori la interferenţele literare româno-daneze sau la viziunea asupra Eladei. La aceste contribuţii el adaugă cercetări de factură diferită, regrupate în alte două secţiuni ale volumului. Este vorba, pe de o parte, de fişele în vederea elaborării unui Dicţionar paralel de scriitori români, în care referinţele asupra lui
F.	Aderca, Ticu Archip, Octav Botez sau despre Igena Floru,
Serban
Dicţionarul general al literaturii române 550
Geo Şerban, Geo Bogza şi Marin Preda
Magda Isanos ş.a. sunt preluate din mărturii contemporane acestora. Pe de altă parte, Ş. pune laolaltă mai multe cronici la ediţii importante din scrierile lui Alexandru Macedonski şi Tudor Vianu, B. Delavrancea şi Ion Heliade-Rădulescu. în antologia Idei trăite (1968) asociază formulări aforistice extrase din textele unor scriitori români din secolul al XX-lea, de la N. Iorga la Mihail Sadoveanu, de la F. Aderca la Mihai Ralea. Ediţii îngrijite, prefaţate şi adnotate din scrierile lui Mihail Kogălniceanu, A. I. Odobescu, Alecu Russo, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Petru Dumitriu, Ovid S. Crohmălniceanu ş.a. vin să întregească activitatea de istoric literar a lui Ş.
SCRIERI: Exegeze, Bucureşti, 1968; Ispita istoriei, Bucureşti, 1980. Ediţii, antologii: Traian Demetrescu, Opere alese, Bucureşti, 1951; Alecu Russo, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1959, Piatra Teiului Scrieri alese, pref. D. Păcurariu, Bucureşti, 1963, Cântarea României, pref. Cornel Regman, Bucureşti, 1985; Mihail Kogălniceanu, Profesie de credinţă, pref. edit., Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Dan Simonescu), Scrieri literare, istorice, politice, introd. edit., Bucureşti, 1967; A. I. Odobescu, Pagini regăsite. Studii şi documente, Bucureşti, 1965; Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I-II, Bucureşti, 1966; G. Călinescu, Ulysse, pref. edit., Bucureşti, 1967, Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojurnal de moralist, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1973-1974, Aproape de Elada. Repere pentru o posibilă axiologie, Bucureşti, 1985; Idei trăite. Carte de înţelepciune, Bucureşti, 1968; Petru Dumitriu, Proprietatea şi posesiunea, pref. edit., Cluj-Napoca, 1991, Cronică de familie, I-III, pref.
edit., postfaţă Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1993; Budapesta literară şi artistică, pref. edit., Bucureşti, 1998; B. Fundoianu, Strigăt întru eternitate, Bucureşti, 1998; Paul Celan, Ochiul meu rămâne să vegheze, pref. edit., Bucureşti, 2000; Ovid S. Crohmălniceanu, un om pentru toate dialogurile, pref. edit., Bucureşti, 2000; Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, pref. Dorel Dorian, Bucureşti, 2000; Ov. S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, pref. edit., Bucureşti, 2001; Semne de viaţă în pustiu, Bucureşti, 2001; Jacques G. Costin, Exerciţii pentru mâna dreaptă şi Don Quichotte, pref. Ovid S. Crohmălniceanu, Piteşti, 2002; Zigu Omea - permanenţa cărturarului, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Lucian Raicu, „Idei trăite", RL, 1968,9; Nicolae Manolescu, Paşii pe nisip ai lui G. Călinescu, AFT, 1968, 28; Ovid S. Crohmălniceanu, „Exegeze", RL, 1969,2; Zaharia Sângeorzan, Exegeze critice, CRC, 1969,8; Florin Faifer, „Exegeze", IL, 1969,2; Mircea Muthu, „Idei trăite", ST, 1969,5; Ioana Creţulescu, „Exegeze", VR, 1969,10; Piru, Reflexe, 145-149; Popa, Dicţ. lit. (1977), 543-544; Mircea Popa, Critica la zi şi critica specializată, ST, 1981, 2; Teodor Vârgolici, Contribuţii istorico-literare, RMB, 1981,11331; Dana Dumitriu, „Ispita istoriei", RL, 1981,17; Nicole Manolescu, G. Călinescu (aproape inedit), RL, 1986,27; Piru, Critici, 147-150; Popa, Ist. lit., II, 1103; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 399; Dicţ. scriit. rom., IV, 440-441.	A. C.
ŞERBAN, Ion D. (21.V.1933, Bucureşti - 10.IX.1986, Bucureşti), dramaturg. A debutat în 1957, la Teatrul Armatei, cu piesa Casa liniştită, salutată de I. M. Sadoveanu şi Ion Şahighian. în anii următori i-au fost reprezentate piese într-un act, ca Adevărul
551 Dicţionarul general al literaturii române
Şerban
din zori (1977), Anotimpuri (Nişte pramatii de îngeri) (1977), Busola (1979)f Călătorie în doi (1980), O chestiune de onoare (Poansonul) (1981), Şi mulţumesc pentru crizantemă... (1981), precum şi compuneri mai lungi, printre care Moştenitorii, Şoc la mezanin, Pragul invizibil, Radiografia, Un rulment numit Calypso (1977). A scris şi numeroase scenarii de teatru radiofonic şi pentru televiziune: Fericire cu raze X, Un tânăr mai puţin furios, Bal la minus 13 grade, Ideea doctorului Bărăgan, Basm modem, Pata care a mutat Parângul, Labe de leu, Cei ce rămân mereu tineri, Odisee în gamă majoră, Atelierul romantic, După al doilea cântec de ciocârlie. Doar vreo jumătate din aceste producţii au fost tipărite; în schimb, unele au fost radiodifuzate în R. D. Germană şi R. S. Cehoslovacă, iar câteva au obţinut diverse premii. Culegerea Pensiunea doamnei Olimpia (1983), apărută în seria „Teatru comentat" a Editurii Eminescu, reuneşte, alături de piesa titulară, Hotelul astenicilor, Carambol, Curaj de vânzare (51%), Reprezentaţia (Regula jocului), Călătorie în doi.
Autor de succes, Ş. atrăgea publicul anilor '70-'80 îndeosebi prin ponderea comicului. Cele mai multe piese sunt comedii uşoare, de situaţii, farse, înveselitoare prin subiect, intrigă, prin vivacitatea dialogurilor şi replici de efect. în Carambol, de pildă, un cuplu conjugal locuieşte provizoriu la o tânără familie amică. Sică şi Mihaela s-au căsătorit clandestin şi când mama ei apare intempestiv în ascunzătoarea însurăţeilor, aceştia fac tot posibilul ca soacra să nu îşi identifice ginerele. Farsa ce se creează nu face însă decât să îi acopere pe necurajoşi de ridicul. „Gengis Han", cum o numeşte Sică pe mama Mihaelei, le ştie taina, îi fusese dezvăluită de găzduitorul idilei lor. In final, totul se sfârşeşte, desigur, cu bine. în Călătorie în doi îndrăgostiţii, separaţi o vreme, se reîntâlnesc întâmplător la mare şi „filosofează" pe tema iubirii, încuiaţi, din greşeală, pe dinafară, într-un magazin de aparate electronice. Comicul nu e întotdeauna gratuit, uneori el îndeplineşte funcţii satirice. în Hotelul astenicilor, piesă cu mare audienţă la public, prezentă pe afişul Teatrului „C. I. Nottara" stagiuni în şir, o doctoriţă inimoasă are o iniţiativă ce deranjează inerţia instaurată în spitalul unde îşi desfăşoară activitatea. Doctoriţa acţionează pentru a-şi realiza planul cu mijloace normale, parcurgând nu puţine situaţii comice, până când, exasperată, se îmbolnăveşte de nervi. Evoluţia intrigii şi întreaga construcţie a comediei amintesc - cum au remarcat comentatorii - de Mielul turbat, piesa lui Aurel Baranga. Un conflict asemănător structurează piesa Curaj de vânzare (51%). Tot o femeie, inginera Alexandrina, luptă aici cu birocraţia, comoditatea şi scleroza, ridicându-i împotrivă pe toţi neputincioşii şi intriganţii din întreprindere, care organizează împotriva ei o cabală, dejucată în cele din urmă. Pensiunea doamnei Olimpia înfăţişează o ambianţă feminină bucureşteană în 1944.0 patroană se zbate pentru ca pensiunea ei să reziste, în tot mai insuportabilele condiţii ale războiului, fiind imaginată în ultimele scene a transporta manifeste şi arme pentru forţele patriotice antinaziste etc. Piesele lui Ş., conformiste ideologic, nu excelează nici prin construcţia unor situaţii şi personaje, nici prin tensiunea ideilor, meritul lor constând în câteva rezolvări comice insolite şi în hazul unor replici.
SCRIERI: Adevărul din zori, Bucureşti, 1977; Anotimpuri (Niştepramatii de îngeri), Bucureşti, 1977; Un rulment numit Calypso, Bucureşti, 1977; Busola, Bucureşti, 1979; Călătorie în doi, Bucureşti, 1980; O chestiune de onoare (Poansonul), Bucureşti, 1981; Şi mulţumesc pentru crizantemă..., Bucureşti, 1981; Hotelul astenicilor, Bucureşti, 1982; Salopeta, Bucureşti, 1982; Pensiunea doamnei Olimpia, Bucureşti, 1983; Până aici, George! (Unde se avântă căprioarele), Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: Viorel Ştirbu, „Pensiunea doamnei Olimpia", LCF, 1984,36; Ghiţulescu, O panoramă, 309-310; Ion D. Şerban, DRI, V, 65-72.	'	'	D.	Mc.
ŞERBAN, Ion Vasile (8.VIII.1942, Dumbrăveni - 30.IX.2005, Bucureşti), critic şi teoretician literar. Este fiul Victoriei Şerban (n. Costea) şi al lui Vasile Şerban, învăţători. Face şcoala elementară şi liceul la Dumbrăveni, apoi urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1960-1965). Obţine titlul de doctor cu teza Critica sociologică, o formă în tipologia criticii literare (1980). Lucrează ca preparator (1966), asistent (1969), lector (1970) şi conferenţiar (1990) la Catedra de teoria literaturii, din 2000 devenind profesor la Departamentul de studii culturale europene de la Facultatea de Litere a Universităţii bucurestene. între 1991 şi 1996 a fost lector de limba şi literatura română la Universitatea din Pisa. Debutează cu un studiu despre Tudor Vianu la „Gazeta literară", la 1963. E prezent ulterior şi „Viaţa studenţească", „Limbă şi literatură", „Tribuna", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Viaţa românească", „Manuscriptum", „Caiete critice" ş.a. Publică studii în volumele colective Analiză şi interpretare. Orientări în critica literară contemporană (1972) şi articole în Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente (1979, coordonat de Dim. Păcurariu), comentează traduceri din Victor Hugo, Lev Tolstoi şi Bulat Okudjava.
în primul său volum, Literatură şi societate. Repere pentru interpretarea sociologică a literaturii (1982), Ş. analizează raportul dintre literar şi social pentru a sublinia deschiderea existenţială a operei. Studiază diacronic acest raport şi ia în considerare atitudinea realist-pozitivistă a secolului al XlX-lea, ca şi reacţia antipozitivistă a lui Benedetto Croce, îşi afirmă opţiunea pentru un act critic cu orientare sociologică explicită, care să aibă în vedere literatura ca modalitate de încorporare a faptului real şi să interpreteze opera ca retrăire a experienţei umane în lumea socială. Respingând în egală măsură excesele interpretative ale sociologismului vulgar - spre care riscă să alunece chiar personalităţi marcante ale domeniului, cum ar fi Lucien Goldmann sau Robert Escarpit -, precum şi pe cele ale noii critici, care absolutizează literatura ca text fără referent exterior, teoreticianul ţine seama de dublul caracter al operei literare, autonomă ca esenţă şi heteronomă ca inserţie în social. Studiul Critica sociologică (1983) completează demonstraţia riguroasă şi uneori pedantă din lucrarea anterioară printr-o tentativă de a fixa statutul criticii sociologice cu obiect şi metodologie specifice. Trasând distincţiile necesare în raport cu sociologia literaturii, critica literară sau filosofia socială, Ş. postulează legitimitatea unui demers critic ce vizează nu
Şerban
Dicţionarul general al literaturii române 552
raportarea simplistă a operei la realitatea socială, ci analiza societăţii intrinseci a literaturii, înţeleasă ca formă esenţializată a existenţei sociale. Autorul îşi propune, de asemenea, să ofere un proiect critic din perspectiva socială, dar realizează puţine aplicaţii şi acestea nu întru totul convingătoare, câtă vreme, de pildă, opera lui Al. Ivasiuc este examinată mai degrabă din unghi ideologic decât sociologic. Cercetătorul îşi pune problema raportului literatură-societate şi în paginile de interpretare apărute în presa de dinainte de 1989 şi reunite în volumul Seminarii de teorie literară. Poezie; roman, critică (2001), unde alătură cronici de carte analizelor privitoare la versurile lui G. Coşbuc, Octavian Goga sau Vladimir Maiakovski şi studiilor referitoare la sociologia romanului.
SCRIERI: Literatură şi societate. Repere pentru interpretarea sociologică a literaturii, Bucureşti, 1982; Critica sociologică, Bucureşti, 1983; Seminarii de teorie literară. Poezie, roman, critică, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Dumitru Radu Popa, „Literatură şi societate". „Critica sociologică", TBR, 1983,251; T. Grigore, „Literatură şi societate", R, 1983, 9; Adrian Marino, Critică şi sociologie, TR, 1984, 5; Nicolae Manolescu, Posibilitatea criticii sociologice, RL, 1984,7; Dumitru Micu, „Critica sociologică", LL, 1984,1; Dan Culcer, Despre posibilitatea unei critici sociologice, VTRA, 1985,3; Micu, Ist. lit., 775-776; Popa, Ist. lit., II, 1167; Iulia Popovici, „Seminarii de teorie literară", OC, 2002,109. A C.
ŞERBAN, Mihail (18.VIII.1911, Fălticeni - 7.VII.1994, Bucureşti), prozator. Este fiul Elenei (n. Verner) şi al lui Gheorghe Şerban, funcţionar. Urmează şcoala primară şi Liceul „N. Gane" în oraşul natal, absolvind în 1930, după care se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. întrerupe studiile în 1932 şi se dedică jurnalisticii. Se stabileşte la Bucureşti, unde frecventează cenaclul Sburătorul, condus de E. Lovinescu. în agendele criticului, prima vizită a lui Ş. e consemnată la 16 februarie 1933, dar prezenţele frecvente la cenaclu sunt atestate începând din septembrie 1934, când, prin intervenţia lui E. Lovinescu, este angajat ca bibliotecar la Liceul „Mihai Viteazul", unde va lucra până în 1937. Va fi redactor la „Adevărul" şi „Dimineaţa", „România" (1938), codirector al revistei „ Veritas" (1939), funcţionar la Subsecretariatul de Stat al Propagandei (1938-1947) şi la Ministerul Artelor şi Informaţiilor (1947-1948), redactor la „Călăuza bibliotecarului" şi „îndrumătorul cultural" (1948-1957), bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat (1957-1967). După ce, în 1929, în revista „Zori de zi" a Liceului „N. Gane" din Fălticeni îi apare o schiţă, publică, în 1930, versuri şi proză în „Gazeta noastră ilustrată". Prima carte, romanul Idolii de lut, îi apare în 1935. A colaborat la „Adevărul literar şi artistic", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (unde e secretar de redacţie), „Muguri literari", „Meşterul Manole", „Universul literar", „înmuguriri", „Cuvântul", „Vremea", „Viaţa românească", „Revista Fundaţiilor Regale", „Cuvântul liber", „Reporter" ş.a. Din 1937 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. I s-au atribuit Premiul Societăţii Scriitorilor Tineri pentru Infirmii (1936) şi pentru Nunta de argint (1937), Premiul „AL I.
Brătescu-Voineşti" al Ministerului Artelor pentru Casa amintirilor (1942). Semnează şi V. Crângu, Mihail Şerban-Crângu.
Literatura lui Ş., voită modernă şi citadină, rămâne „destul de bogată în reziduuri sămănătoriste" (E. Lovinescu), afişând un realism tendenţios, cu accente naturaliste şi cu ambiţia complicaţiei „psihologice", neservită de mijlocele de expresie, vizibil precare. Sunt recognoscibile, în romanele şi nuvelele lui, procedări, rezolvări „tehnice", particularităţi de viziune, dar şi de tipologie, recuzită etc. utilizate curent, însă cu mai mult talent, de Ionel Teodoreanu şi Cezar Petrescu ori de alţi prozatori din epocă. Nu e vorba de o pastişă, ci de o înrâurire firească, mai bine zis de ralierea la orizontul prozastic „comun" al momentului. Scrierea de debut, Idolii de lut, e un roman al provinciei: Fălticenii copilăriei scriitorului sunt transfiguraţi liric în ficţiune. Pitorescul vieţii din micile târguri moldoveneşti, în timpul primului război mondial şi în anii imediat următori, e „exploatat" cu oarecare relief şi farmec, fără excese descriptive fastidioase. Paginile cele mai reuşite sunt probabil acelea care reconstituie micul univers al cetei de preadolescenţi turbulenţi, de „hoinari ai mahalalelor", cu pozne şi şotii câteodată deloc inocente, dar şi cu momente de candoare şi efuziuni de bunătate. Romanul se organizează în jurul unui personaj idealist - şi idealizat -, tânărul profesor Sava Savel, dedicat cu o devoţiune (aparent) neverosimilă unui ţel (aparent) modest: înfiinţarea unui muzeu local de istorie. Atmosfera este plauzibilă, momentele de dramatism sunt fie „confecţionate", fie interesante sub aspect documentar, precum scena nocturnă a plecării la război a rezerviştilor mobilizaţi. Alt roman, Infirmii, respiră cam aceeaşi atmosferă, însă vădeşte o înclinaţie - probabil cumva „programatică", nu structurală - către sumbru şi maladiv, cu încercarea - uneori izbutită, mai adesea trădată de insuficienţa talentului - de a urmări meandrele unor suflete tarate ori mutilate de adversităţi, de a desluşi clarobscururi psihologice, obsesii erotice (cu recurs aluziv şi la o, difuză, predestinare etc.). Finalul e apăsat „dramatic", „senzaţionalist" (moartea unei tinere în urma unui avort, sinuciderea tânărului medic dublu vinovat de ruina ei etc.). Se vădesc, începând de acum, tuşele „naturaliste", care vor colora parte din prozele lui Ş., susţinute de aplecarea către fiziologic, pulsional, impur, dar devin evidente şi duioşia, lirismul, respectul faţă de cuviinţă -parametri structural „sămănătorişti" ai personalităţii prozatorului, persistenţi în pofida „modernităţii", „citadi-nismului" şi „tenebrosului", arborate ca intenţii. în naraţiunile din volumul Nunta de argint, modeste, nu foarte diferite de nuvelistica românească de la începutul secolului al XX-lea (dar inferioare stilistic), prozatorul investighează, în medii diferite
-	(mic-)burghez, mai degrabă al mărunţilor funcţionari ori salariaţi cu „gulere albe", al micilor mahalagii decăzuţi moral ş.a. -, drame banale ori aventuri, mai ales erotice (adultere, triunghiuri amoroase, incertitudini şi indecizii afective), explicate ori complicate - industrios, neîndemânatic - cu obsesii, pulsiuni, procese de conştiinţă, fatalităţi obscur motivate etc. Nuvela care se poate, la rigoare, reţine, este Alexe, omul lui Dumnezeu, posibil vag reflex al faimoasei Cănuţă, om
553 Dicţionarul general al literaturii române
Şerban
sucit de I. L. Caragiale, cu un personaj becisnic şi abulic, oropsit de bizare fatalităţi. Registrul narativ merge de la inofensiv-glu-meţ până la tragic-tenebros. Personajele au o psihologie „primară", analizată expozitiv şi insuficient, într-un limbaj sărac, pedestru, inadecvat. O proză mediocră despre o omenire mediocră, caracteristică reperabilă şi în alte scrieri ale lui Ş. în epoca realismului socialist prozatorul se va adapta fără dificultăţi la exigenţele oficialităţii (.Pâinea inimii, I-II, 1949, Pământ şi oameni, 1957), totuşi fără excese, inclusiv cantitative, reducându-şi ritmul prezenţelor editoriale. După relativa liberalizare care a urmat realismului socialist, va mai publica romanul Circul în 1972, încât se poate spune că esenţialul carierei lui scriitoriceşti s-a desfăşurat în anii de dinaintea instaurării regimului totalitar. Un roman oarecum izbutit, deşi fără mari pretenţii, este Fete bătrâne (1946), cronică a vieţii într-un minister, carte amar-satirică, având o dezvoltare ce frizează grotescul, deschizând drumul, într-un fel, unei literaturi care va explora absurdul vieţii de birou. „Fetele bătrâne" sunt mai multe tinere funcţionare, încă necăsătorite, obsedate de găsirea unei „partide". Cititorul află că ministerul în care ele lucrează e o instituţie cu activitate vagă şi nedefinită, fiind înfiinţată din raţiuni de clientelism politic, pentru a-1 satisface, prin numirea lui ca titular, pe cutare „baron" al forţei politice aflate la putere. De fapt, întregul personal fusese angajat prin intervenţii, pentru a face pe plac unor aliaţi ori fideli, de anvergură mai mare sau mai mică. Practic, la birou nu e nimic de făcut, iar iniţiativa funcţionarilor de a cere de lucru e sancţionată cu aspre reprimări. Şefii de diverse grade, dar mai ales demnitarii, practică şantajul erotic la adresa tinerelor angajate, ceea ce se soldează, într-un caz, cu sinuciderea celei „asaltate", eveniment înfăţişat însă plat, fără dramatism. Există, desigur, şi un fir epic principal, cam firav, o poveste de dragoste cu evoluţie nefericită, însă cartea rezistă prin observaţia detaliului, prin valoarea „documentară" privind un mediu uman şi prin vigoarea, moderată, a satirei, mai mult picantă decât acidă. Ş. a dat şi pagini de memorialistică (Amintiri, 1969), interesante prin scriitorii evocaţi: Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Artur Gorovei, I. Dragoslav, F. Aderca, Bogdan Amaru, Ionel Teodoreanu ş.a.
Scrieri: Idolii de lut, Bucureşti, 1935; Infirmii, Bucureşti, 1936; Nunta de argint, Bucureşti, [1937]; Câinii, Bucureşti, [1939]; Grădina lui Dumnezeu, Bucureşti, 1939; Sanda, Bucureşti, 1941; ed. Bucureşti, 1971; Casa amintirilor, I-II, Bucureşti, [1942]; Cântecul uitat, Bucureşti, [1942]; Fete bătrâne, Bucureşti, 1946; ed. pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1976; Furtuna, Bucureşti, 1947; Când doarme pământul, Bucureşti, 1949; Pâinea inimii, I-II, Bucureşti, 1949; Pământ şi oameni, Bucureşti, 1957; Amintiri, Bucureşti, 1969; Circul, Bucureşti, 1972. Traduceri: Leo Chiaceli, Gvadi Bigva, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu N. Cerna); Nina Emelianova, Dincolo de râul Nana, pref. Corin Grosu, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Gh. Nicolau).
Repere bibliografice: Romulus Demetrescu, „Idolii de lut", PLI,
1935,	1; Octav Şuluţiu, „Idolii de lut", F, 1935, 2; I. Sd. [Izabela Sadoveanu], Un tânăr scriitor din Fălticeni, ALA, 1935, 755;
G.	Călinescu, „Infirmii", ALA, 1936,807; Papadima, Creatorii, 356-359; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 218-219; Perpessicius, Opere, IX, 163-165;
Călinescu, Ist. lit. (1941), 880, Ist. lit. (1982), 966; Mihai Niculescu, Casa amintirilor, UVR, 1942,39; Mihai Gafiţa, Literatura d-lui Mihail Şerban, „Victoria", 1946,419; Paul Georgescu, „Pâinea inimii", CNT, 1949,145; Nicolae Ciobanu, „Pământ şi oameni", GL, 1957,26; Romul Munteanu, „Pământ şi oameni", VR, 1957, 9; Piru, Panorama, 333-338; Nicolae Manolescu, Amintiri despre scriitori, CNT, 1969,42; Alex. Ştefănescu, „Sanda", LCF, 1972,1; Mihai Minculescu, „Circul", RL, 1972,48; Piru, Varia, I, 402-404; Popa, Dicţ. lit. (1977), 544; Pericle Martinescu, La despărţirea de un prieten, RL, 1994,29; Lovinescu, Sburătorul, IV, passim; Popa, Ist. lit., 1,269-270; Dicţ. scriit. rom., IV, 441-442.	N.	Br.
ŞERBAN, Nicolae (10.IX.1886, Bucureşti - 1954, Bucureşti), editor, istoric şi critic literar, comparatist. După cursuri liceale la „Matei Basarab" şi „Sf. Sava" din capitală, absolvite în 1906, îşi continuă studiile la Miinchen, Paris şi Florenţa (Institutul Francez, anexă a Universităţii din Grenoble). La Paris obţine licenţa în litere (cu specializare în limba italiană) (1910) şi doctoratul de stat în literatura comparată (1913), cu teza Leopardi et la France, publicată la Paris în acelaşi an, considerată
o	contribuţie valoroasă la studierea poetului în spaţiul francez. Debutase în 1908 cu broşura Beethoven din scrisorile lui. întors în
N. SERBAN
BOCTEt'ft fe$-&£TTRES
ET LA FRANCE
ESSAI DE LITTlSRATURE COMPAREE
PARIS
UBM1HIE A NC! EN N F: IloNORK CHAMPION. KDiTKf H &DOUARD CHAMPION O, QOAl MALAQUAIS, 5
1913
TOUS 0BOIT8 HâSEKVKS
Şerban
ţară, participă ca ofiţer la campaniile din 1913 şi 1916-1919. îşi începe cariera didactică la Liceul „Gh. Roşea Codreanu" din Bârlad (1913), după ce fusese respins, în acelaşi an, la un concurs pentru ocuparea Catedrei de limba italiană la Universitatea din Bucureşti, în favoarea lui Ramiro Ortiz. Predă o vreme (începând din 1914) limba italiană la Academia de înalte Studii Comericale. Din 1918 este angajat suplinitor la Catedra de limba şi literatura franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (pe postul rămas vacant prin transferarea lui Charles Drouhet în capitală). Titularizat prin concurs în 1922, funcţionează aici până în 1942. începând însă din 1940 se străduieşte, fără succes, să fie numit titular la Catedra de franceză de la Universitatea bucureşteană, dar îi este preferat Basil Munteanu. După o demitere de scurtă durată a lui Basil Munteanu de către ministrul Traian Brăileanu, acesta este repus în funcţie, iar Ş. trebuie să aştepte toamna lui 1944 pentru ca Ion Petrovici, noul ministru, să îl transfere la Catedra de literaturi romanice a Universităţii din Bucureşti, unde îşi va încheia cariera didactică. în perioada de la Iaşi Ş. are o activitate prodigioasă în domeniul relaţiilor franco-române. Iniţiază în 1921 Cercul de studii Lutetia - care va publica din 1922 o revistă lunară cu acelaşi nume - şi va fuziona în 1939 cu Centrul universitar franco-român al Institutului Francez din Bucureşti. Din 1929 înfiinţează Cercul franco-român „Jules Michelet" şi revista de studii franceze „Gallia" (printre colaboratori: Al. Dimitriu-Păuşeşti, Octav Botez, Dan Bădărău,
I.	M. Raşcu ş.a.), care, în scurta sa existenţă (încetează să apară în 1930), marchează, prin calitatea contribuţiilor publicate, un moment important în evoluţia comparatismului românesc. Tot din 1929 Ş. organizează cursuri de vară de limba şi literatura franceză la Piatra Neamţ, apoi la Braşov, unde se vor reorganiza sub forma Universităţii Libere în 1936, adăugându-li-se secţiile de italiană, spaniolă, română şi latină, frecventată atât de studenţi şi profesori români, cât şi francezi. în 1919 şi 1920 iniţiase, cu grupuri de zeci de studenţi şi profesori ieşeni, călătorii de studii în Franţa, apoi, în 1926, în Statele Unite ale Americii. în 1927 este invitat pentru un ciclu de conferinţe despre România şi literatura franceză în SUA şi Canada, fiind numit cetăţean de onoare al oraşelor New York şi Detroit. Scurtă vreme, în 1938, este directorul Teatrului Naţional din Iaşi. Va colabora la revistele „Vieaţa nouă", „Evenimentul", „România viitoare", „Vremea nouă", „Convorbiri literare", „Unirea", „Lupta", „Opinia", „Timpul", „Universul", „Lumea" ş.a., remarcându-se cu seria de articole din perioada neutralităţii (1914-1916) în favoarea unei alianţe cu Franţa. Pentru întreaga sa activitate a fost distins cu titlul de Comandor al Coroanei Italiei, Cavaler al Legiunii de Onoare, Ofiţer al Instrucţiunii Publice şi a primit de trei ori titlul de Cavaler al Coroanei României. A fost membru al Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa şi membru de onoare al Universităţii din Grenoble.
Contribuţiile de istorie literară ale lui Ş. gravitează în jurul mai multor teme, conjugând atât interesul pentru literatura şi cultura franceză, cât şi perspectiva comparatistă, la care curând se adaugă subiectele legate de preocupările didactice.
Dicţionarul general al literaturii române 554
începutul este marcat de monografia despre Leopardi în Franţa, studiu care îi oferă şi posibilitatea publicării, în acelaşi an, a încă două contribuţii, ediţia Lettres inedites relativesâ Giacomo Leopardi şi Leopardi sentimental. Essai de psychologie leopardienne, suivi du Journal d'amour; inedit enfrangais. Dacă teza de doctorat îl recomandă ca pe un comparatist de excelentă ţinută, ultima carte, inovatoare şi cu mult înaintea timpului său, este o încercare de interpretare din perspectiva psihocri-ticii a pesimismului leopardian, în sensul pe care îl vor impune ceva mai târziu cercetările freudiene, aşa cum remarca Al. Dimitriu-Păuşeşti. După 1920 Ş. se va dedica recuperării vieţii şi operei lui Pierre Loti, această alegere fiind justificată de raporturile afective care îl legau pe scriitorul francez de România. îi va consacra două monografii, una în 1920, de dimensiuni reduse, doar o introducere în temă, cealaltă în 1924, completă, bine construită, premiată de Academia Franceză. Materialele inedite consultate pentru această lucrare vor fi valorificate în alte două cărţi, o ediţie a corespondenţei scriitorului (1929) şi un studiu dedicat lui Gustave Viaud şi corespondenţei acestuia cu Pierre Loti, fratele său (1936). Mai puţin bine primită de critică, dar interesantă prin originalitatea abordării, va fi Alfred de Vigny et Frederic II (1920), eseu care va fi urmat de editarea la Iaşi, în 1925, a textului lui Alfred de Vigny Servitude et grandeur militaires. Studiul Les Comedies de Corneille (1923), ca şi două cursuri de literatură franceză, dedicate secolelor al XVII-lea (1927) şi al XVIII-lea (1936), răspund în primul rând intenţiei de a oferi studenţilor materiale de ţinută. Impresionează bibliografia bogată şi adusă la zi, structurată prin raportarea fenomenelor literare la ansamblul istoriei culturale a epocii, analizele de texte, succinte, clare, prezentările făcute marilor scriitori cu o mână de istoric literar de nivel european. Studiul Racine en Roumanie (1940) debutează cu o panoramă a relaţiilor culturale franco-române, documentată impecabil, continuând cu o analiză filologică riguroasă a traducerilor româneşti din opera lui Racine şi a contextului istoric şi cultural al selecţiilor operate de traducătorii români. De mare succes s-au bucurat în epocă antologiile de literatură franceză alcătuite de Ş., mai cu seamă de poezii, precum şi manualele de gramatică franceză pentru învăţământul preuniversitar, republicate până în 1946. Ultima sa lucrare este un Dicţionar de rime (1948), care cuprinde în anexă textul inedit al Dicţionarului de rime eminescian, precedată, în 1947, de ediţia Poezii din viaţa şi postume de Mihai Eminescu.
SCRIERI: Beethoven din scrisorile lui, Bucureşti, 1908; Leopardi et la France. Essai de litterature comparee, Paris, 1913; Leopardi sentimental. Essai de psychologie leopardienne, suivi du Journal d'amour, inedit en frangais, Paris, 1913; Pilde din literatura franceză, Iaşi, 1919; Pierre Loti. Sa vie et son ceuvre, Paris, 1920; ed. Iaşi, 1922; Alfred de Vigny et Frederic II, Paris, 1920; Â propos de quelques publications sur Leopardi, Bucureşti, 1920; O influenţă franceză asupra lui Eminescu, Oradea, 1921; Les Comedies de Corneille, Iaşi, 1923; Pierre Loti. Sa vie et son ceuvre, pref. Louis Barthou, Paris, 1924; Curs de istoria literaturii franceze. Secolul
XVII,	îngr. Al. Polcovnicu, Iaşi, 1927; Un Frere de Pierre Loti (Gustave Viaud), Paris, 1936; Histoire de la litterature frangaise. XVIII-e siecle, îngr.
555 Dicţionarul general al literaturii române
Şerban
I	Grigoriu, Iaşi, 1936; Racine en Roumanie, Iaşi, 1940; Dicţionar de rime. precedat de un studiu asupra rimei, cuprinzând şi Dicţionarul de rime inedit al lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1948. Ediţii: Lettres inedites relatives â Giacomo Leopardi, pref. edit., Paris, 1913; Giacomo Leopardi, Paradoxes philosophicjues, tr. Challemel-Lacour, introd. edit., pref. Joseph Reinach, Paris, 1914; Les plus helles poesies frangaises, Iaşi, 1922; Alfred de Vigny, Servitude et grandeur militaires, I-II, pref. edit., Iaşi, 1925; Pierre Loti, Correspondance inedite, Paris, 1929 (în colaborare cu Nadine Duvignau); Mihai Eminescu, Poezii din viaţă şi postume, pref. edit., Bucureşti, 1947. Traduceri: Pierre Loti, Cele trei cadâne, Bucureşti, 1941.
Repere bibliografice: L.Luchaire, „Leopardi et la France. Essai de litterature comparee", „France-Italie", 1913; Jean Muller, „Leopardi et la France", „La Renaissance contemoporaine", 1913; Franţois Carez, „Leopardi et la France", „Gazette de Liege", 1914,1 februarie; Paolo Savj Lopez, „Leopardi et la France", „II Conciliatore", 1914,1; AL Dimitriu-Păuşeşti, Freud şi Leopardi, „Opinia", 1930,6 814; Predescu, Encicl, 774; Cicerone Theodorescu, Despre domnul N. Şerban, „Viitorul", 1944,53; G. Călinescu, Nicolae Şerban, „Tribuna poporului", 1944, 91; Iorgu Iordan, O lămurire în „cazul N. Şerban", „Tribuna poporului", 1944,92; Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, II, Bucureşti, 1960, 298-299; Bucur, Istoriografia, 264-265; Iorgu Iordan, Articole politice, Bucureşti, 1979,107-111; Constantin Pavel, „Gallia" în relaţiile culturale româno-franceze, CRC, 1979,10; Histoire de la litterature frangaise, II, coordonator Angela Ion, Bucureşti, 1981, 183-184; Rodica Anghel, Cercul de studii franco-române, „Lutetia" (Iaşi), 1997,5.	II. M.
ŞERBAN, Radu R. (10.V.1953, Bucureşti - 10.VI.1991, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Corneliei-Iosefina Şerban, profesoară, şi al compozitorului Radu Şerban. învaţă la la Şcoala Generală nr. 5 şi la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. Se remarcă în cenaclul Săgetătorul, condus de Tudor Opriş. Publică primele versuri în antologiile cenaclului şi în revista „Amfiteatru". Colaborează cu tatăl său la realizarea spectacolului Groapa, după romanul lui Eugen Barbu. Din
1972	studiază engleza şi româna în cadrul Facultăţii de Limbi Germanice a Universităţii bucurestene. Conduce cenaclul literar al facultăţii. între 1976 şi 1978 este profesor de limba engleză la Liceul „Aurel Vlaicu" din Breaza. Până în 1990 va trăi din traduceri şi colaborări, unele sistematice, la „Secolul 20", dar şi la „Familia", „Viaţa românească" şi „Romanian Books", unde traduce din John Barth, William Golding, Thomas Pynchon, Georges Brassens, Bob Dylan, John Lennon, Paul McCartney şi Leonard Cohen. în 1990 devine redactor de anglistică la „Secolul 20". A semnat cu pseudonimul Gheorghe Vâlcu texte pentru cântece compuse de tatăl său.
Poezia lui Ş. din placheta de debut Troienii (1983), urmată de Lumina şi uitarea (1989), se remarcă printr-o constanţă stilistică (eufonie şi lexic clasic), neanexabilă însă unei conştiinţe ironice de factură livrescă. Situate la intersecţia problematică dintre omul blestemat să poarte „memoria lucrurilor" şi „omul fără nostalgii", textele se achită de „marea plimbare" în spaţiul mitologiilor consacrate (Troia, Ahile, Aiax, William Blake, Shakespeare etc.) sau personale. Iată modalitatea în care un mit acreditat virează într-unul personal: „William Blake a fost un om bolnav, / Nebun, lovit de streche şi turbare, / Ciumat, lepros şi-n ţeastă cu-o tumoare / De
ne-nţeles, cu bube pe picioare, / în sânge-având cristale mari de sare, / Ochiul uscat şi spatele jilav / [...] / William Blake o dată s-a trezit / De dimineaţă cu un sloi de gheaţă, / Cu grijă pus pe pieptu-i şi pe faţă, / Mulat pe chipul său ce se topea / Şi-a lui topire sloiul o veghea / Şi-apoi, cu faţa-n jos când se-ntorcea, / Un alt sloi dedesubtul său vedea / William Blake, ce nici nu mai era, / însă în sloiuri mii se răsfrângea / Făptura sa" (Amintiri despre un poet). Mitologiile personale extrag poemele din zona clasicismului târziu şi îl pilotează către efectele unui insolit moderat. între „arborul Satanei" şi „clonţul lui Dumnezeu", Ş. invocă „umbre de arbori nemăsurat de înalţi", cheamă „calul cel negru", „marea pasăre verde" şi reuşeşte spaţii de coabitare nedefectuoasă pentru imagini („frunzare de păcătuire tot curg şi curg"; „trunchiuri de păcate / Trosnesc din încheieturi reumatice ca babele ce, / la amurg, / îşi pregătesc mădularele să-l ia pe dracul în spate", Maria Magdalena) sau ficţionalizări parabolice ale amintirii, în care pumnalul şi pianul execută partituri similare, convergente în linia metalului vibratil (Pumnalul şi pianul). Poezia nu beneficiază de avantajele unui discurs polifonic şi evolutiv, se înscrie în paradigma aceluiaşi tip de discurs, prin manierizarea aceluiaşi fir („Să nu priveşti la alţii. Să prinzi numai privirea / celui ce este singur, s-o tragi ca pe un fir, / fără ca el să ştie, s-o înfăşori pe deget, / încet, cu multă grijă", Artă poetica). O probă este lexicul pasibil de anacronie, folosit la limita excesului. Ş. nu evită, într-un context dominat de Florin Iaru şi Mircea Cărtărescu, soluţii lirice de tipul „codru", „colb", „ţărmul mării", „palide lumini", „aripi străvezii", şi nu o face la modul ironic. Poezia lui are toate şansele să pară şi, mai mult decât atât, să fie, o mostră de text inaderent la trendul epocii, dar aderent - în limitele valorii sale - la arhiva poeziei universale, de la baladescul medieval asumat la baladescul modernist estetizant.
SCRIERI: Troienii, Bucureşti, 1983; Lumina şi uitarea, Bucureşti, 1989. Traduceri: Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1983; John Barth, Varieteu pe apă, pref. Geta Dumitriu, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Prima verba, RL, 1984, 11; Alexandru Condeescu, „Troienii", LCF, 1984,11; Monica Pillat, „Troienii", ST, 1985,3; Lidia Vianu, „Lumina şi uitarea", R, 1990,3; Mihaela Mainea, Vuietul şi liniştea, VR, 1991,6.	M.	I.
ŞERBAN, Robert (4.X .1970, Drobeta-Turnu Severin), poet şi publicist. Este fiul Valeriei Drincea (n. Lupulescu), profesoară, şi al lui Ion Şerban Drincea, publicist. Va absolvi Liceul Industrial din Drobeta-Turnu Severin (1989) şi Facultatea de Construcţii a Universităţii Politehnice din Timişoara (1995). între 1993 şi 1995 este redactor la revista „Forum studenţesc", apoi la ziarul „Renaşterea bănăţeană" şi la „Agenda zilei", apoi redactor-şef adjunct (din 1999) şi redactor-şef (din 2001) al săptămânalului „Focus Vest", editorialist al cotidianului „Ziua de Vest" (din 2002). Din 1998 este şi cadru didactic la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii Banatul. Debutează în 1983, cu poezie, la ziarul „Viitorul" din Turnu Severin, iar editorial în 1994, cu placheta Fireşte că exagerez (Premiul Uniunii
Şerbănescu
Dicţionarul general al literaturii române 556
Scriitorilor). E prezent în „Orizont", „Tribuna", „Poesis", „Contrapunct", „Luceafărul", „Echinox", „Familia" şi în „Agora" (Philadelphia), „Impuls" (Novi Sad), „Lumina" (Pancevo) ş.a. Volumul Piper pe limbă (1999; Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara) reuneşte interviuri luate unor personalităţi bănăţene. I s-au decernat Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (2000), Premiul „Tânărul jurnalist al anului 2002", oferit de Fundaţia Freedom House ş.a.
In pofida titlului, prima carte a lui Ş., Fireşte că exagerez, nu oferă o mostră de iconoclastie lingvistică, ci o paletă variată de modalităţi poetice, un imaginar bogat; tonalitatea, domoală, este egală şi se recunoaşte în ea o voce postmodernă: detaşată faţă de ea însăşi şi faţă de actul poetic, cu moderaţie ludică şi ironică, mai totdeauna ambiguă. Dacă tehnica - recompunerea imaginii realului din fragmente disparate - nu aduce noutăţi în planul structurii, poemele se disting prin naturaleţe, prin firescul lor. Surprinde trecerea dintr-un registru în altul, de la jocurile de limbaj la imaginea frustă sau la inserţia unui detaliu şocant, prin care lirismul scurtcircuitează un poem, altfel discursiv sau evaziv ca semnificaţie: „lumea se strâmtează/ cu fiecare naştere/ câinii rămân tot mai des în două picioare/ ce oglinzi credeţi voi/ ce oglinzi sunt mai fine/ decât pupilele dilatate de mirare sau ştreang/ a venit moş gerilă gol/ fără daruri/ fără globuri/ cu orbitele neîmpodobite/ a venit moş gerilă/ trupule/ ţi-a adus cămaşă de forţă cu fir de borangic/ pe creierul rozaliu s-a aşezat un greier" (.Poemul meu se desfigurează). în a doua carte, Odyssex (1996), se descătuşează energiile unui eu poetic adolescentin, animat de dorinţa de a-şi povesti realitatea, întâmplările, unele anodine. Poemul se alcătuieşte din decupaje de real, dintr-o juxtapunere dinamică de imagini şi cuvinte. Predomină senzaţia de materialitate, de concreteţe, probabil „efectul artistic" pe care mizează poetica lui Ş., potenţată de frecvenţa enumerărilor şi de aglomerările de substantive: „aceleaşi versuri aspre/ mereu în schimbare/ din trenurile goale coboară ienicerii/ puţin mai târziu de ora promisă/ bătrânul tău vin începe tulburarea/ din caldarâmul palid ţâşnesc furnici şi rude/ viitorii copii/ citesc corespondenţa/ aleg cravata zilei următoare/ privesc/ riscând/ femeia cu mult mai tânără şi altfel/ rămân voit în spate/ prin gara zugrăvită sergentu-şi schimbă locul/ boierii de-altădată ne mai trimit/ lalele sau timbre cu valoare scriindu-le povestea/ aceeaşi/ rămâne bumerangul şi rochia de aţă/ din noaptea începută mai sus/ se-aud copiii/ cu mâinile asprite în jocuri lungi şi grele" (Ghilotina zburătoare). Nota autobiografică se accentuează în cheia unui realism al cotidianului propriu, mai ales în poemul mai amplu care dă titlul cărţii, trecând, în plus, într-o notă eroic-hiperbolică, în registru buf. Tematica preponderent sexuală a autobiograficului are însă în substrat sensul unei parodii de limbaj. Fără nimic propriu-zis şocant, păstrând firescul şi degajând un umor moderat, Odyssex experimentează poezia cotidianului, o colocvialitate epică amestecată, în care însăilarea din secvenţe a „poveştii" autobiografice e întreruptă de puseuri lirice, metaforice ori aforistice, într-o manieră serioasă ori (auto)ironică.
SCRIERI: Fireşte că exagerez, pref. Anghel Dumbrăveanu, Timişoara 1994; Odyssex, Timişoara, 1996; Piper pe limbă, Timişoara, 1999; Pe urmele marelui fluviu. Renshi româno-elveţian - Auf den Spuren des grossen Stroms. Schweiz-rumănische Renshi (în colaborare), ed. bilingvă, tr. Dumitru Hîncu şi Franz Hodjak, Bucureşti, 2002; Timişoara în trei prieteni (în colaborare cu Dan Mircea Cipariu şi Mihai Zgondoiu), pre/postfaţă Şerban Foarţă, Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Ghinea, Jocul paradoxului, jocul poetului, RL, 1994,38; Ruja, Parte, 1,325-326, II, 175-178; Daniel Vighi, literatura locului, 0,1995,1; Ioan Moldovan, Timişoara în trei poeţi, F, 1995,5; Vasile Popovici, O lansare prin... fax, O, 1996, 7; Cornel Ungureanu, Avangardele, de la Adrian Derlea la Robert Şerban, 0,1996,8; Adrian Ţion, Mesaj din Lâgoludia, TR, 1997,20-21; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 158-159; Val. Teodor, Scurtă odisee intimă, CRC, 1997,4; Nicolae Oprea, O „epopee erotică", VTRA, 1998,3; Dan C. Mihăilescu, Timişoara literară, „Ziarul de duminică", 2000, 427; Dan Stanca, Ca sarea-n bucate, JL, 2000, 15-18; Ioana Cistelecan, Medicul intervievator, F, 2000, 11-12; Rodica Drăghincescu, Tangouri pe trambulină, Piteşti, 2001, 149-152; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 191-193; Firan, Profiluri, II, 280-281. R. D.
ŞERBĂNESCU, Mircea (14.X.1919, Cernăuţi), prozator şi publicist. Este fiul Corneliei (n. Popescu) şi al lui Petre Şerbănescu, inspector vamal. Face cursurile preuniversitare la Turnu Severin, Craiova şi la Timişoara, unde va absolvi în 1938 Liceul Economic, apoi frecventează până în 1942 Academia de înalte Studii Comerciale din Bucureşti. Revine la Timişoara, unde scrisese în 1940-1941 la „Vestul", iar acum va fi ziarist la „Românul" (1945), „Făclia" (1945-1948), „Drapelul roşu" (1948-1950). Din 1951 până în 1979 e secretar al Asociaţiei Scriitorilor şi, temporar, secretar de redacţie la „Scrisul bănăţean". începând cu 1993 conduce activitatea cenaclului „Pavel Bellu" şi revista „Anotimpuri literare". Debutează în 1937, cu povestirea Bătrânul lăutar, la revista timişoreană „Colţ de ţară", iar editorial, în acelaşi an, cu volumul de proză scurtă Cadavrul ambulant. E prezent şi în „Orizont", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Literatorul", „Paralela 45" ş.a. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1972,1976) şi cu Premiul special al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară (2000). A mai semnat M. Şerban.
Cartea de debut a lui Ş. cuprinde schiţe ce evocă existenţe modeste, într-un ton sentimental, concordant cu o bună parte a literaturii minore din epocă. Acelaşi convenţionalism şi aceeaşi sferă de interes se întâlnesc în volumul de nuvele Prea târziu (1942). După război, înscris în eşalonul celor care sprijină noua putere, se aliniază tematicii realismului socialist şi îi ilustrează schemele ideologice în prozele din Biruinţa (1953), Rătăcire (1955), Preţul tăcerii (1957) şi în romanul O fată din cele multe (1958). De pildă, însărcinată, părăsită de iubitul ei, protagonista romanului alege să îşi crească singură copilul, integrându-se „vieţii noi" create de procesul de industrializare a oraşului. Ulterior Ş. este interesat de literatura pentru copii şi adolescenţi, în general maniheistă şi moralizatoare. Povestirile prezintă modele de comportament şi fapte cu implicaţii etice din lumea elevilor. Tot tineri, dar văzuţi ca purtători ai sentimentului iubirii pure sunt şi protagoniştii din Stăpânul
557 Dicţionarul general al literaturii române
Şerbănescu
soarelui (1982), unde naraţiunea stă sub semnul surprizei, iar idila este, adesea, rezultatul întâmplării, depăşind, în ansamblu, schematismul de până atunci. Romanele par să renunţe, într-o oarecare măsură, la convenţiile din anii '50-60, fără a se desprinde de moralizarea explicită şi considerând ambientul socialist generator de forţe şi înnoire. în Cerc şi dragoste (1973) revine tema femeii seduse şi părăsite, care îşi ia destinul în propriile mâini, pornind, cu copilul, înspre oraşul unde se află tatăl acestuia. Acceptată de colectivitatea muncitorească, uită eşecul sentimental graţie iubirii pentru fiinţa nou-născută şi prin integrarea în freamătul oraşului. în romanul Fata din tren
(1984)	tânărul Zeno, protagonist al unor continue derapări şi eşecuri, decide să îşi făurească un nou rost prin muncă onestă, dar existenţa îi e marcată de imaginea unei fete zărite cândva, ceea ce ar vrea să simbolizeze că idealul îl urmăreşte în continuare. în Gemenii n-au nevoie de cuvinte (1999) întâmplări extraordinare îi despart, în ultimul război mondial, pe fraţii Romi şi Remus, primul fiind considerat dispărut. Remus „compensează" pierderea, trăind parcă existenţa amândurora, iar scriitorul „profită" de această trăire în oglindă pentru a recompune personalitatea celui dispărut. Romanul reconstituie evenimente politice şi sociale din perioada interbelică şi din cea următoare, alternând tipuri de relatări, planuri temporale, inserând reflecţii şi invitându-1 pe cititor să se implice în receptarea naraţiunii. Ca publicist, Ş. este un evocator al oraşului Timişoara, căruia i-a dedicat câteva volume, interesante fiind comentariile privind viaţa culturală şi literară a Banatului din Timişoara, memorie literară. I.1919-1947. Istorie literară şi amintiri (2000).
SCRIERI: Cadavrul ambulant, Bucureşti, 1937; Prea târziu, Timişoara, 1942; Biruinţa, Bucureşti, 1953; Rătăcire, Bucureşti, 1955; Preţul tăcerii, Bucureşti, 1957; O fată din cele multe, Bucureşti, 1958; Timişoara, Bucureşti, 1961; Pagini pentru ochii limpezi, Bucureşti, 1965; Aventură în lumea albastră, Bucureşti, 1966; Uluitoarea transmigraţie, Bucureşti, 1968; Privind cinematografic, Bucureşti, 1970; Misterioasa sirenă, Bucureşti, 1972; Cerc şi dragoste, Timişoara, 1973; Descoperirea de sine, Timişoara, 1976; Ghiozdanul cu surprize, Bucureşti, 1977; Poveşti din degetar, Timişoara, 1978; Stăpânul soarelui, Timişoara, 1982; Fata din tren, Bucureşti, 1984; Fântână cu apă vie, Timişoara, 1985; Inimi în primejdie, Bucureşti, 1985; O ardere totală, Bucureşti, 1988; Când DArtagnan a fost să fie fată, Timişoara, 1990; Floare şi îngheţ sau O moarte care dovedeşte ceva, Craiova, 1990; Ieşirea din vis, Timişoara, 1996; Competiţia, Timişoara, 1998; Gemenii n-au nevoie de cuvinte, Timişoara, 1999; Timişoara, memorie literară. 1.1919-1947. Istorie literară şi amintiri, Timişoara, 2000; Romanul dragostei dintâi, Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Ion Istrati, „O fată din cele multe", IL, 1958,5; Liviu Petrescu, „O fată din cele multe", TR, 1958,24; Al. Săndulescu, „O fată din cele multe", GL, 1958, 40; Mircea Tomuş, Incursiuni în noua literatură despre provincie, TR, 1958, 46; Mircea Iorgulescu, „Privind cinematografic", CL, 1971, 2; Val Condurache, „Cerc şi dragoste", CL, 1973, 20; Marcel Pop-Corniş, „Cerc şi dragoste", 0,1973, 43; Lucian Alexiu, „Descoperirea de sine", 0,1976,41; Val Condurache, Exigenţe şi biografii, CL, 1977,2; Popa, Dicţ. lit. (1977), 544; Anghel Dumbrăveanu, Mircea Şerbănescu la 60 de ani, 0,1979,43; Marian Odangiu, Despre o fată din tren, 0,1985,12; Rodica Ioana Herlea, „Fata din tren", CL, 1985, 5; Ioan Holban, „Fântâna cu apă vie", CL, 1987,1; Simion Dima, Apelul
la istorie, CNT, 1988,48; Simion Bărbulescu, Roman de război, RL, 1989, 19; Micu, Ist. lit., 470-244; Popa, Ist. lit., 1,1033-1034; Dicţ. scriit. rom., IV, 443-444; Oprită, Anticipaţia, 213-216.	L P. B.
ŞERBĂNESCU, Theodor (29.XII.1839, Tecuci - 2.VII.1901, Brăila), poet. Era imul din cei optsprezece copii ai Smarandei şi ai boiernaşului Eni Şerban, devenit Şerbănescu. A urmat şcoala primară în oraşul natal şi Academia Mihăileană din Iaşi. Elev al Şcolii Militare din acelaşi oraş, a terminat-o în 1861. Fire boemă, recalcitrantă faţă de rigorile vieţii militare, mai ales din cauza piedicilor pe care aceasta le punea escapadelor sentimentale, poetul demisionează în 1873, când dobândise gradul de căpitan. Retras la Tecuci, duce o viaţă aproape idilică. în
1876	acceptă funcţia de prefect al judeţului Cahul. Odată cu izbucnirea războiului, în 1877, reintră în armată, cu gradul de maior, şi participă la asaltul Plevnei. Cu acest prilej compune poezia Marşul călăraşilor, care, pusă pe note de I. Meţescu, a fost tipărită şi răspândită pe foi volante de societatea Junimea. Ajunge colonel, comandant de regiment şi de garnizoană la Bacău, Buzău şi Brăila. în 1893, ca urmare a unor conflicte cu superiorii, părăseşte definitiv armata, puţin timp înainte de a avea dreptul la gradul de general. în 1894 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Ş. a fost unul din poeţii români cei mai citiţi în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Membru al societăţii Junimea din 1868, s-a bucurat de aprecierea favorabilă a lui Titu Maiorescu. Debutase în 1861 la „Ateneul român", colaborând apoi la alte reviste şi ziare, precum „Convorbiri literare", „Albina Pindului", „Literatură şi artă română". Lirica sa este preponderent erotică. Emoţiile sunt mereu aceleaşi şi derivă din încântarea poetului aflat pururea în faţa „amorului". Dar la Ş. cultul iubirii se degradează din cauza grandilocvenţei şi a galanteriei stereotipe. Producţiile i-au fost adunate postum în volumele Poezii (1902) şi Poezii alese (1927). El stabilizează în literatura română un gen pe care îl iniţiase Vasile Alecsandri -romanţa. Merge însă pe calea lui Costache Conachi şi Anton Pann, romanţele lui fiind o continuare a cântecului de lume, trecut prin prisma sentimentalismului lui D. Bolintineanu, căruia, de altfel, i-a dedicat o poezie. Foloseşte câteva procedee şi imagini caracteristice cântecului lăutăresc, precum interjecţiile, hiperbola, metafore tipice, încheieri împrumutate din genul epistolar. Versurile simt totuşi curgătoare, ceea ce a dat posibilitate lui Grigore Ventura şi George Cavadia să le folosească în câteva romanţe ce au cunoscut o mare popularitate. Sub influenţa simbolismului, Ş. a scris câteva Sonete decadente, utilizând procedee şi motive proprii acestui curent literar.
SCRIERI: Poezii, îngr. şi pref. T. G. Djuvara şi D. C. Ollănescu-Ascanio, Bucureşti, 1902; Poezii alese, pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1927; Poezii alese, pref. I. Petrovici şi N. Cartojan, Craiova, f.a. Traduceri: Frederic Dame, Visul Dochiei, Bucureşti, 1879 (în colaborare cu D. C. Ollănescu-Ascanio).
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1,189-190; Pop, Conspect,
II,	104-107; T. G. Djuvara, Poezia lui Şerbănescu, CL, 1902,5; Chendi,
Şerbănescu
Dicţionarul general al literaturii române 558
Scrieri, II, 50-52, III, 279-283; Panu, Junimea, II, 73-77; Artur Gorovei, Theodor Şerbănescu, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist lit. (1941), 366, Ist. lit. (1982), 420-421; Vianu, Opere, II, 195-197; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit, 188-189; Ist. lit., III, 41-42; Const. Solomon, Theodor Şerbănescu. Contribuţii la vieaţa şi opera sa, „Analele Moldovei", 1943; Negriei, Expresivitatea, 127-128; Dicţ. lit. 1900, 826-827; Rusu, Membrii Academiei, 511; Dicţ. scriit. rom., IV, 444-446.	D. M.
ŞERBĂNESCU, Tia (24.X.1945, Sărăţeni, j. Ialomiţa), prozatoare şi jurnalistă. După absolvirea Liceului „Mihai Viteazul" şi a Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (1968), este repartizată la ziarul „România liberă", unde desfăşoară o susţinută activitate publicistică, inclusiv de cronicar şi reporter literar, şi conduce secţia de literatură şi artă până în 1988. Exclusă în acest an din redacţie, ca disidentă, devine corector la Tipografia „13 Decembrie" din Bucureşti, înapoindu-se, după evenimentele din decembrie 1989, la „România liberă", exercită funcţia de redactor-şef până în 1993, când trece la „Cotidianul", în calitate de comentator politic. Din 1998 deţine o rubrică permanentă la „Curentul". Editorial, debutează în 1973, cu romanul Balada celor râu iubiţi.
în romanul de debut se regăsesc toate însuşirile publicisticii practicate de Ş.: agerime, spontaneitate, supleţe, nerv, darul de a prinde situaţii şi dialoguri. Sub înfăţişarea unui flux continuu, fără segmentări şi meandre, scrierea derulează instantanee diverse, surprinse în redacţii, tipografii, „pe teren", în căutare de subiecte, în bufete, în cinematografe, pretutindeni unde profesia ori circumstanţe de viaţă personală îi poartă pe câţiva tineri ziarişti. Aceştia discută între ei, se tachinează, îşi fac foarte sumare confidenţe, unii şi declaraţii de amor, deschise sau disimulate, dar ceea ce îi caracterizează e o anume intelectualitate, o vervă livrescă, o predispoziţie de a se referi, indiferent de natura conversaţiilor, la opere şi personalităţi din toate domeniile, mai cu seamă din acela al artei. Expansivi, comunicativi, unii dintre ei par a nu fi imuni la o anume nelinişte interioară, stârnită de sentimentul apartenenţei la o generaţie cam superficială, care „nu ştie să iubească". Deficitar în privinţa creaţiei de personaje individualizate, romanul (mai curând o „baladă" prozastică) rezistă lecturii prin crearea de atmosferă. Următoarele romane îşi au modelul îndepărtat în proza lui Gustave Flaubert, exemplificând îndoiala naratorului, începând cu Mai multe inele (1979), că în viaţă există, ca şi în cărţi, oameni excepţionali. Obiectul investigaţiei romaneşti va fi, în consecinţă, existenţa comună; naraţia se va constitui din montarea unor crâmpeie biografice ale unor exemplare din umanitatea canonică. Complet deosebit compoziţional de prima carte, Mai multe inele asamblează, în altă ordine decât cea cronologică, secvenţe de mai multe vieţi, două aflate în centru: a lui Anton Jina, arhitect nerealizat pe măsura aspiraţiilor, resemnat a trăi comod, ca funcţionar instalat într-un post bun şi de a avea o soţie pe care o adoră, şi a lui Iosif Moga, prietenul său mai tânăr, cu veleităţi de scriitor. Atrasă de acesta din urmă, Lucia îşi abandonează soţul, dar după un timp infidela moare, iar seducătorul ei se însoară cu o Elena, care îi dăruieşte un băiat.
Suportul literarităţii e realismul minuţios, veracitatea scenelor de existenţă obişnuită, cotidiană. Cel de-al treilea roman, Muntele de pietate (1983), aminteşte de literatura „micului fapt adevărat" produsă de Nathalie Sarraute. Relatarea este un colaj de „felii de viaţă", cam ternă, cu citate şi referinţe livreşti, presărate, de altfel, pe întregul cuprins al cărţii. Scrierii, saturată de notaţii realiste ascuţite, unele semnalând prezenţa în banal a insolitului, a senzaţionalului şi absurdului, îi lipseşte un cheag, iar titlul rămâne abstrus. Minuţia descripţiei de mediu, ambianţă, climat familial, în conjuncţie cu înregistrarea meticuloasă de mişcări psihice elementare, de simţăminte embrionare, determină şi caracterul romanului Cumpărătorii
(1985), al cărui titlu, iarăşi, nu îi acoperă conţinutul şi nu îi rezumă sensul. Mai adecvat ar putea fi intitulat O viaţă, cu toate că biografia derulată aici, discontinuu, nu seamănă câtuşi de puţin cu acelea din Une vie de Maupassant şi Una vita de Italo Svevo. Dorina, personajul feminin principal, e un suflet oarecare, o fată de la ţară, cu studii medii, doritoare să ajungă asistentă medicală, dar fiind îngrijitoare până la moarte a unui scriitor în vârstă, Marcel, care îi lasă manuscrisul ultimului său roman. Amantă a altui scriitor, mai tânăr, Cezar, Dorina se mărită şi are cu medicul Max o fiică, excelând în ambele ipostaze prin mediocritate. Cartea suscită interes prin observaţia realistă de amănunt, agrementată pe alocuri cu notări amuzante. Un „roman indirect", precum Şantier de Mircea Eliade (întrucât e o „carte cu oameni"), este şi volumul Femeia din fotografie, subintitulat Jurnal 1987-1989 (2002; Premiul ASPRO). Scrierea este un memorial, o reconstituire pe secvenţe temporale întinse a ultimilor doi ani trăiţi sub comunism. Cu dexteritatea ziaristului experimentat, nu fără a opera şi incursiuni autobiografice, împinse până în copilărie, Ş. evocă fapte, momente, realităţi caracteristice acestei etape istorice, ceea ce îi inspiră comentarii, reflecţii, îi trezesc în minte analogii de natură livrescă, umplând paginile cu personaje literare şi citate sau parafrazări de aserţiuni memorabile. „Jurnalul" devine o combinaţie de reportaj şi eseu, modalitate prozastică obişnuită în literatura modernă. Odată cu situaţii din redacţia „României libere", din secţia de corectură a Tipografiei „13 Decembrie" şi din medii cunoscute în exerciţiul profesiei, memorialista resuscită aspecte de viaţă familială, dă contur unor siluete: fiul său, Dana Dumitriu, Gabriela Adameşteanu, Radu Petrescu şi alţi prieteni din lumea literelor.
SCRIERI: Balada celor rău iubiţi, Bucureşti, 1973; Mai multe inele, Bucureşti, 1979; Muntele de pietate, Bucureşti, 1983; Cumpărătorii, Bucureşti, 1985; Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Zaharia Sângeorzan, „Balada celor râu iubiţi", CRC, 1973,18; Ulici, Prima verba, 1,202-203; Dana Dumitriu, Un roman despre imaginaţie şi iubire, RL, 1980,24; Florin Manolescu, „Muntele de pietate", CNT, 1983,27; Paul Georgescu, Imprevizibila Eva, RL, 1983,30; Iorgulescu, Prezent, 245-247; Nicolae Manolescu, Un roman original, RL,
1986,	1; George Pruteanu, Kafka-Stahl-Caragiale-Stahl-Kafka, CRC, 1990,25; Grigore Scarlat, Inelele singurătăţii, ST, 1991,12; Ulici, Lit. rom., I, 416-417; Popa, Ist. lit., II, 1024; Luminiţa Marcu, Un jurnal ca un spectacol literar, RL, 2002,17; Mircea Iorgulescu, Femeia în faţa literaturii,
559 Dicţionarul general al literaturii române
Şerbu
22", 2002,18; Gabriela Adameşteanu, Incredibila golire a spaţiului, „22", 2002,21; Irina Petraş, Viaţa ca o corectură, APF, 2002,9; Mariana Codruţ, O carte de zile mari, RL, 2002,44; Şerban Codrin, Personalia. Dicţionar al personalităţilor ialomiţene, Constanţa, 2002,144-145.	D.	Mc.
ŞERBĂNESCU, Virginia (10.VI.1921, Cluj), prozatoare, poetă, autoare dramatică şi traducătoare. Este fiica Elenei Şerbănescu (n. Chivulescu), medic, şi a lui Virgil Şerbănescu, general, profesor de anatomie patologică. îşi începe învăţătura la Paris (1928), continuând-o la Bucureşti, în particular, la Şcoala Silvestru, urmează Şcoala Centrală de Fete (1931-1939) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1942-1945), întreruptă din cauza războiului, în final absolvind Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, la clasa Marioarei Voiculescu. Din cauza originii „nesănătoase", este nevoită să accepte diferite slujbe: curier, translator, secretar-dactilograf, documentarist la Comitetul de Stat pentru Muncă şi Salarii (1961-1966), corespondent comercial la Prodexport Bucureşti, dactilografă la Academia de Ştiinţe Medicale (1967-1969). în 1983 se stabileşte în R. F. Germania. Debutează în 1941, la „Curentul literar", cu proză, sub pseudonimul Doina Rareş, şi editorial în 1966, cu traducerea din franceză a Epopeii lui Ghilgameş. Iniţiază sau conduce mai multe cenacluri literare: primul, în locuinţa proprie, în 1947, cu participarea scriitorilor Ion Vinea, Alice Voinescu, Gala Galaction, N. D. Cocea ş.a.; între 1956 şi 1959 face parte din conducerea cenaclului „Theodor Neculuţă"; între 1973 şi 1977 conduce cenaclul „Tudor Vianu", aflat sub egida Uniunii Scriitorilor şi care edita revista „Atelier literar"; după plecarea din ţară, participă la şedinţele lunare ale cenaclului Apoziţia din Miinchen. Face parte din Asociaţia Româno-Ger-mană a Scriitorilor din Miinchen şi este, din 1999, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. Colaborează la „Ramuri", „Studii de literatură universală", „Săptămâna", „Manuscriptum", „Contemporanul", „Tribuna României", „Atelier literar", apoi la periodice ale diasporei din Germania -„Stindardul", „Stindardul românilor" şi „Observator" (Miinchen), unde semnează cu pseudonimul Andrei Ozana, sau la revista „Dorul". în stagiunea 1969-1970 i se joacă pe scena Teatrului Naţional din Iaşi drama istorică Dada Felix.
Fie că aparţin teatrului sau prozei, scrierile publicate de Ş., în majoritate de inspiraţie istorică, menţin cadenţa frazei echilibrată, matură, fără ezitări stilistice, având o anumită sonoritate consacrată de literatura noastră istorică. Perioada cuprinsă este relativ amplă - de la epoca lui Decebal până la Mihai Viteazul -, însă autoarea urmăreşte numai figurile marilor domnitori, concentrându-se asupra imaginii unor eroi. De regulă, aceştia sunt puşi într-o situaţie romantică - în preajma unor prezenţe feminine, într-o iubire secretă sau nepotrivită, tragică, chiar dacă atmosfera de epocă diminuează această latură. în privinţa primului său volum de proză, La curţile Hârlăului (1977), trebuie precizat că Ş. a scris mult înainte de a publica, iar ordinea tipăririi nu a fost neapărat şi cea a scrierii. Cartea cuprinde patru nuvele cu istorii romantice despre Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Iancu de
Hunedoara. Tema istorică va fi dezvoltată până la nivelul unei biografii romanţate în romanul Lunga veghe de la Cozia (1981), unde protagonist este Mircea cel Bătrân. La o intrigă de o asemenea amploare, calităţile prozei rămân aceleaşi: echilibru, verosimilitate, atmosferă, încercare de a configura un portret interior. Parte din piesele de teatru, reunite în volumul Fulger în prag de veac (2002), au aceeaşi sursă de inspiraţie ca şi nuvelele sau romanul. Drama Dacia Felix are în vedere ultimele zile dinaintea cuceririi Daciei, nelipsind nici aici elementul romantic, întruchipat de preafrumoasa soră a lui Decebal. Există însă şi satire contemporane, cum este Lumina în culise sau Nu avem autori, în care personajul principal al unei piese istorice refuzate de teatre din cauza lipsei de implicare în actualitate îşi face apariţia în apartamentul autoarei, încercând să susţină piesa în faţa unor persoane influente reale, disimulate aici sub alte nume. Ş. mai scrie versuri (Mirabila povara - Du cote de chez moi, 1999), eseuri, reflecţii, evocări, acestea adunate sub titlul Lângă tâmpla cerului (1998), texte elaborate în Germania, între 1987 şi 1990, despre condiţia diasporei româneşti, despre câteva figuri culturale importante- Mihai Eminescu, Alice Voinescu, Albert Camus. Semnificativă este însă apariţia unui volum de memorii, Scântei din vatra vremii (2001), care reflectă creşterea şi prăbuşirea unei generaţii: copilăria liniştită, educaţia, studiile înlocuite, în plină tinereţe, de răsturnarea valorilor, de închisoare, iar mai târziu de un fel de exil în propria ţară -meserii marginale, imposibilitatea de a publica, dificultatea de a găsi ambianţa potrivită - şi, în cele din urmă, autoexilarea.
SCRIERI: La curţile Hârlăului, Bucureşti, 1977; ed. (Iconia), Miinchen, 1994; ed. Cluj-Napoca, 2003; Lunga veghe de la Cozia, Bucureşti, 1981; Lângă tâmpla cerului, Cluj-Napoca, 1998; Mirabila povară -Du cote de chez moi, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 1999; Scântei din vatra vremii, Iaşi, 2001; Fulger în prag de veac, postfaţă Valentin Taşcu, Cluj-Napoca, 2002. Traduceri: Epopeea lui Ghilgameş, introd. Al. Dima, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Al. Dima); Epopeea lui Ghilgameş. Repovestire în proză, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1969; Fernand Baldensperger, Literatura. Creaţie, succes, durată, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1974; Enciclopedia franceză sau Dicţionarul raţional al ştiinţelor, artelor şi meseriilor (Texte alese), pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1976; Jacques Chabannes, Crinoline şi otravă, Bucureşti, 1979; Andre Maurois, Olympio sau Viaţa lui Victor Hugo, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Emil Mânu, „Dada Felix", TTR, 1970, 5; N. Barbu, „Dacia Felix", RMB, 1970, 7 922; Radu Naumescu [N. Barbu], Interviu cu Virginia Şerbănescu, „Flacara laşului", 1970,7 324; Radu Şt. Mihail, „Dacia Felix", CRC, 1970,16; Mircea Constantinescu, „La curţile Hârlăului", RL, 1978,22; Dicţ. scriit. rom., IV, 446-448; Marian Barbu, Tentaţia completitudinii, LCF, 2003,28.	C.	B.
ŞERBU, leronim (pseudonimul lui Afon Herz Erick; 1.XII.1911, Botoşani - 8.XII.1972, Bucureşti), prozator şi memorialist. Este fiul Friedei Ruhla (n. Sigal) şi al lui Avram Moise Erick. învaţă în oraşul natal, unde termină gimnaziul, apoi se stabileşte în capitală, absolvind Liceul „Gh. Lazăr". în septembrie 1932, împreună cu Horia Liman şi Dan Petraşincu, fondează revista „Discobolul". Aici îşi publică primele fragmente de roman,
Şerbu
Dicţionarul general al literaturii române 560
după ce debutase în acelaşi an, cu articole şi cronici literare, în revista „Bobi". între 1932 şi 1943 a frecventat cenaclul Sburătorul, a cărui atmosferă este evocată în volumul de memorialistică Vitrina cu amintiri (1973). Alte cronici, articole, reportaje, note polemice îi apar în „Credinţa", „Dimineaţa", „Viaţa literară", „Cuvântul liber", „Azi", „Vremea", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (unde semnează, în 1937, rubrica „Puncte"), „Revista Fundaţiilor Regale", „Democraţia", „Dreptatea nouă", „Unirea" (1945), „Ultima oră", „Contemporanul", „Veac nou", „Gazeta literară", „Luceafărul" ş.a. A semnat şi cu pseudonimul Aron Ciuntu.
Volumul de debut, Dincolo de tristeţe (1940), cuprinde nuvele remarcabile prin simţul echilibrului, rafinamentul compoziţiei şi certa înclinare a lui Ş. pentru sondarea abisurilor subconştientului. Oamenii visează pâine (1945), carte total deosebită ca manieră şi stil, este alcătuită din câteva zguduitoare reportaje, în tradiţia şi sensul acordate de Egon Erwin Kisch acestui gen literar. Lupta pentru pâinea cea de toate zilele, pentru supravieţuire impresionează prin nuditatea relatării; fără glazura epicului sau a anecdoticului, senzaţia de autentic devine mult mai pregnantă. Următoarele scrieri -microromanul Viţelul de aur (1949), care continuă cu Izgonirea din rai (1956), nuvelele Cuptorul nr. 3 (1950), Linia de foc (1950), Erupţia (1951), Mama (1951), Poveste de dragoste (1951) - sunt doar tentative nereuşite ale autorului de a surprinde, în litera
realismului socialist, modificările produse în conştiinţa individului odată cu instaurarea noului regim. Tributare momentului literar în care au fost concepute, prozele din această perioadă nu depăşesc stilistic şi compoziţional nivelul articolelor de ziar. Romanul Rădăcinile bucuriei (1954), cu varianta îmbunătăţită Podul amintirilor (1963), încearcă închegarea fragmentelor anterioare, dar defectul prozelor scurte (conceperea şablonardă a personajelor, abundenţa clişeelor) se amplifică la proporţiile unei cărţi de mari dimensiuni. Mult mai reuşite sub raportul introspecţiei psihologice, amintind de vocaţia analitică de la debut, nuvelele Nuntă în stepă (1955), Hoţul (1957), Urmărirea (1966) dau măsura prozatorului, ca şi Vitrina cu amintiri, reuşită construcţie memorialistică.
SCRIERI: Dincolo de tristeţe, Bucureşti, 1940; ed. postfaţă Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1969; Oamenii visează pâine, Bucureşti, 1945; Viţelul de aur, Bucureşti, 1949; Cuptorul nr. 3, Bucureşti, 1950; Linia de foc, Bucureşti, 1950; Erupţia, Bucureşti, 1951; Mama, Bucureşti, 1951; Poveste de dragoste, Bucureşti, 1951; Rădăcinile bucuriei, Bucureşti, 1954; ed. (Podul amintirilor), Bucureşti, 1963; Nuntă în stepă, Bucureşti, 1955; Izgonirea din rai, Bucureşti, 1956; Hoţul, Bucureşti, 1957; Urmărirea, Bucureşti, 1966; Itinerarii critice, Bucureşti, 1971; Vitrina cu amintiri, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, II, 450-453, VI, 295; Şerban Cioculescu, „Dincolo de tristeţe", „Jurnalul", 1940,181; Călinescu, Ist. lit. (1941), 880, Ist. lit. (1982), 966; Al. Piru, „Oamenii visează pâine", VR,
1945,11-12; Dan Petraşincu, „Oamenii visează pâine", „Victoria", 1945, 162; Geo Şerban, „Viţelul de aur", FLC, 1949, 30; Ovid S. Crohmălniceanu, „Viţelul de aur", CNT, 1949,146,147; Mihai Gafiţa, „Rădăcinile bucuriei", GL, 1954, 25; Ovid S. Crohmălniceanu, Ceva despre literatura de analiză, CNT, 1957,1; Ioan Pop, „Izgonirea din rai", VR, 1957,3; Aurel Martin, „Hoţul", TR, 1958,18; Petroveanu, Pagini,
141-197; Perpessicius, „Izgonirea din rai", LCF, 1959,23; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 316-318; Mircea Anghelescu, Ieronim Şerbu, LCF, 1965, 27; Alexandra Stamate, „Urmărirea", VR, 1967, 5; Perpessicius, Alte menţiuni, III, 137-143; Crohmălniceanu, Literatura, 1,436; Nicolae Balotă, „Itinerarii critice", LCF, 1972,51; Lascăr Sebastian, La moartea lui Ieronim Şerbu, RL, 1972, 51; Corbea-Florescu, Biografii, 1,225-232; Nicolae Manolescu, „ Vitrina cu amintiri", RL, 1974,3; Popa, Dicţ. lit. (1977), 545; George, Sfârşitul, III, 229-232; Micu, Scurtă ist., III, 11,70,325; Popa, Ist. lit. 1,967; Dicţ. scriit. rom., IV, 448-449.	D.	Gr.
ŞERBU, Valentin (20.VII.1934, Tulcea - 29.1.1994, Tulcea), prozator. Este fiul Fevroniei (n. Graciov) şi al lui Anton Şerbu, jurisconsult. După şcoala primară la Tulcea (1940-1944), urmează Liceul „Spiru Haret" din aceeaşi localitate, de unde este exmatriculat din motive politice în 1951, fiind închis timp de aproape trei ani. Termină liceul abia în 1968, la cursuri fără frecvenţă. între timp lucrează ca electrician la Medgidia (1955-1961), Eforie (1961-1964), Constanţa (1964-1965), Tulcea (1965-1971), obţinând apoi un post la Biblioteca Judeţeană din Tulcea. Ulterior va fi scriitor profesionist. Debutează cu proză scurtă în revista „Tomis", iar editorial cu volumul de povestiri Provinciale, apărut în 1971. Colaborează îndeosebi la „Tomis", „Steaua", „Vatra".
561 Dicţionarul general al literaturii romane
Şeuleanu
Proza lui Ş. evoluează tematic pe două coordonate. Mai întâi o radiografiere a mediilor marginale ale societăţii, populate cu indivizi mediocri, eşuaţi moral şi material, scriitorul reuşind performanţa de a studia numeroase cazuri ale viciului, slăbiciunilor şi ratării în multiplele lor ipostaze, în variantă comico-satirică sau/şi picarescă. Povestirile din Dezacorduri (1973), Povestiri senine (1975), Satirice (1982) sau La iarbă verde
(1985)	conturează cu o tuşă sigură, dusă până la mecanica stereotipă, inşi aflaţi la marginea societăţii, neputincioşi în a-şi adapta conştiinţa şi aspiraţiile înalte (în variantă maniacală, ridicolă) realităţii nemiloase şi condiţiei lor submediocre. Fiecare naraţiune are de obicei în centru un personaj definit printr-o trăsătură dominantă de caracter, ceea ce face din aceste volume - cu unele texte trecând chiar dintr-o carte în alta - adevărate sertare cu fişe aşteptând să fie organizate ulterior într-o amplă comedie a slăbiciunilor omeneşti. Caracterizate de o onomastică îngroşată, personajele, descrise pe un ton sobru, doar aparent serios, cu obiectivitate şi imparţialitate - de unde şi efectul comic -, suferă inevitabil eşecuri pe care le primesc cu resemnare. Romanele Expediţia (1972), Figuranţii şi Baltazar (ambele în 1974), Inocentul (1980) tratează aceeaşi umanitate, dar în raporturi mai complexe. Aceleaşi fiinţe alienate, în curs inexorabil de prăbuşire (la fel ca şi „casa cu molii" unde trăiesc membrii clanului Vesper din romanul Figuranţii, în care Sorin Titel vede o rescriere a Poveştii unui om leneş cu procedeele specifice prozei contemporane), sunt urmărite în procesul lor involutiv; tema este unică, surprizele diegezei sunt excluse. Insă, şi aici de la monotonia asumată prin comentariul narativ egal, descriptiv, neimplicat, prozatorul îndreaptă atenţia spre viaţa interioară a protagoniştilor, oameni incapabili de a trăi autentic, asemănători, însă particularizaţi prin mobilul fiecărei ratări. în Expediţia două grupuri rivale caută o comoară în Munţii Dobrogei, iar finalul deschis al acestui roman picaresc sugerează - după cum observă Dan Culcer - „posibilitatea unei reluări, în alt timp, a peripeţiilor personajelor, caracterul lor ciclic, repetabilitatea experienţelor". Ş. este şi autorul câtorva cărţi de proză fantastică (Fantastica Deltă, 1976, Fantastice, 1978, Târâm necunoscut, 1983), unde realitatea capătă o dimensiune mai mult misterioasă decât magică. Acestea sunt axate pe topografia dobrogeană, loc adăpostind taine ce fascinează, dar neezitând să îi terorizeze pe neiniţiaţii imprudenţi care se aventurează în preajma lor.
SCRIERI: Provinciale, Bucureşti, 1971; Expediţia, Bucureşti, 1972; Dezacorduri, Bucureşti, 1973; Figuranţii. Baltazar, Bucureşti,1974; Povestiri senine, Bucureşti, 1975; Fantastica Deltă, Bucureşti, 1976; Fantastice, Bucureşti, 1978; Vizita de adio, Bucureşti, 1979; Inocentul, Bucureşti, 1980; Satirice, cu desene de Tia Peltz, Bucureşti, 1982; Tentative, Bucureşti, 1982; Tărâm necunoscut, Bucureşti, 1983; La iarbă verde, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Nicolae Balotă, „Provinciale", RL, 1971,21; Ion Vlad, Proza, între experienţă şi formule tradiţionale, TR, 1971,24; Ion Vlad, în căutarea romanului, TR, 1972,37; Anca Midia, „Dezacorduri" VR, 1973, 12; Valentin Taşcu, Ingeniozitate şi risc în proza limitativă, ST, 1976, 7; Ardeleanu, Opinii, 91-98; Valentin F. Mihăescu, Furtună într-un pahar
cu apă, LCF, 1976,11; Culcer, Citind, 223-225; Titel, Pasiunea, 122-129; Mihai Coman, „Fantastica Deltă", RL, 1977, 3; Ardeleanu, Menţiuni,
151-156; Sorin Titel, De la satiră la fantastic, RL, 1979,12; Ştefănescu, Jurnal, 33-34; Culcer, Serii, 246-256; Moraru, Semnele, 163-167; Cosma, Romanul, I, 208-209; Popa, Ist. lit., II, 1009; Dicţ. scriit. rom., IV, 449-451.	'	A.	F.
ŞEULEANU, Ion (7.X.1939, Târnăveni), folclorist. Este fiul Victoriei Şeuleanu (n. Sima), laborant chimist, şi al lui Ioan Şeuleanu, pantofar. învaţă la Târnăveni (1946-1956), apoi urmează Facultatea de Filologie-Istorie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Cluj (1956-1961). Angajat preparator la facultatea absolvită, urcă treptele didactice până la gradul de profesor (1993). Din 1990 va fi şi şef al Catedrei de literatură română, literatură comparată şi teoria literaturii (ulterior devenită Catedra de etnologie), între 1994 şi 1998 decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Dimitrie Cantemir", filiala din Târgu Mureş, iar din 2000 cercetător la Institutul „Arhiva de Folclor" al Academiei Române. Bursier Fulbright la University of Washington, Seattle (1976-1978) şi University of California, Los Angeles (1984-1986), va beneficia şi de specializări la Budapesta (1981), Roma (1994) şi Szeged (2000). Şi-a susţinut doctoratul cu teza Poezia de nuntă în folclorul românesc (1997). A fost secretar de redacţie (1971-1976, 1986-1990) şi apoi redactor-şef la „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", seria Philologia. Face parte din colegiul de redacţie al „Anuarului Arhivei de Folclor". Debutează în „Steaua" (1961). A mai colaborat la „Tribuna", „Familia", „Vatra", „Revista de etnografie şi folclor" şi a participat la alcătuirea Dicţionarului analitic de opere literare româneşti (I-IV, 1998-2003).
Prin studiul tematic, tipologic şi poetic, lucrarea Poezia populară de nuntă (1985, reeditată în 2000 sub titlul Nunta în Transilvania (în contextul ceremonialului nupţial românesc) depăşeşte stadiul literaturii anterioare de specialitate, care a abordat doar unele secvenţe ale folclorului nupţial şi s-a limitat, cu excepţiile de rigoare, la descrierea lor. Ş. este interesat deopotrivă de poetica şi stilistica textelor nupţiale, convingerea sa fiind că în această perspectivă tematică „există o poezie de puternice şi adânci rezonanţe, care se cere analizată cu toată atenţia", ca şi semnificaţiile arhaice ale ceremonialului, nunta concentrând „atitudini existenţiale şi convingeri fundamentale ale poporului nostru privitoare la individ şi la menirea sa în lume". Cu precădere sunt examinate cântecul liric, oraţia şi strigătura de nuntă, formulele de chemare, dialogurile, unele teme, motive, structuri. Scenariul nunţii este interpretat pertinent, etosul şi funcţia lui modelatoare prezentate cu acurateţe, iar logosul specific supus unei lecturi moderne, care atestă şi cunoaşterea unor discipline înrudite, cum sunt sociologia, semiotica, psihologia. Cu volumul Dincoace de sacru, dincolo de profan (1994) Ş. se afirmă şi mai pronunţat ca teoretician preocupat de definirea deschiderilor metodologice în cercetarea culturii populare, opţiunea sa declarată mergând spre perspectivarea antropologică a fenomenului cultural. Esenţiale sunt, în această privinţă, „viziunea
Şezătoarea
Dicţionarul general al literaturii române 562
integratoare asupra fenomenelor, care pleacă de la presupoziţia că nimic în sistemul culturii (inclusiv al celei populare) nu e nici întâmplător, nici gratuit". în ultima secvenţă a cărţii, Ad maiorem populi gloriam, se creionează câteva microportrete ale unor preţuitori ai folclorului: V. Alecsandri, Lucian Blaga, Perpessicius, Artur Gorovei.
SCRIERI: Poezia populară de nuntă, Bucureşti, 1985; ed. (Nunta în Transilvania (în contextul ceremonialului nupţial românesc), Bucureşti, 2000; Dincoace de sacru, dincolo de profan, Târgu Mureş, 1994; „Pururea întineritor", izvorul, Bucureşti, 2001. Ediţii: Ioan Slavici, Opere, I, pref. D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Dumitru Pop şi Octavian Schiau). Antologii: Cântecul de cătănie, I-II, Cluj-Napoca, 1997-2002 (în colaborare).
Repere bibliografice: Ion Cuceu, „Poeziapopulară de nuntă", ST, 1985,2; Ion Taloş, „Poezia populară de nuntă", TR, 1985, 37; Pavel Ruxăndoiu, „Poezia populară de nuntă", REF, 1986,1; Mihai Coman, „Poezia populară de nuntă", CREL, 1986,2; Nicolae Bot, „Poeziapopulară de nuntă", AAF, 1987; Paul H. Stahl, „Poezia populară de nuntă", „Etudes et documents balkaniques et mediterranneens" (Paris), 1989, 14; Joel P. Marrant, „Poezia populară de nuntă", SUB, Philologia, 1991, 2; Iordan Datcu, „Dincoace de sacru, dincolo de profan", ALA, 1994, 247; Mircea Muthu, Studii de folclor, TR, 1995,8; Alexandru Dobre, „Dincoace de sacru, dincolo deprofan", REF, 1995,2; Lionel Roşea, Dinamica fenomenului folcloric, APF, 1996,4; Casandra Cristea, „Dincoace de sacru, dincolo de profan", ECH, 1997,7-9; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 240-241; Ruxandra Ivăncescu, O lume într-un ritual, VTRA, 2001,9-10.	/.	D.
ŞEZĂTOAREA, publicaţie apărută la Budapesta şi apoi la Oradea, mai întâi lunar, ulterior bilunar, de la 1 ianuarie 1875 până la 15 decembrie 1882, sub conducerea lui Iosif Vulcan. Deşi revista nu are un articol-program, orientarea ei, sugerată în parte de titlu, se conturează clar de la primele numere. Subintitulată „Foaia poporului român", Ş. cultivă interesul pentru folclor, promovând totodată şi literatura originală menită să contribuie la culturalizare. Acestui deziderat încearcă să îi răspundă şi succintele prezentări făcute unor cărturari ca G. Bariţiu, Timotei Cipariu, B. P. Hasdeu, Al. Hurmuzachi, notiţele istorice despre Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, precum şi multe din articolele apărute în rubrica „Sfaturi practice pentru oamenii de la ţară". Poeziile publicate în Ş., variate ca tematică, dar de un nivel artistic scăzut, sunt semnate, printre alţii, de Iosif Vulcan, Petre Dulfu, Ion Pop-Reteganul, Şt. Pârjol şi George Catană. Proza este ilustrată prin câteva povestiri, datorate lui At. M. Marienescu, V. Ranta-Buticescu, N. Ştef, iar teatrul cu o scenetă în versuri publicată de Grigore Silaşi după un manuscris din 1816. Interesul cititorilor era stimulat şi de reproducerea, periodică, a unora din poeziile lui V. Alecsandri, Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, Gh. Sion ş.a. Dintre creaţiile folclorice, spaţiul cel mai întins îl ocupă doinele şi strigăturile culese din părţile Sălajului, din Năsăud, Maramureş şi Bucovina, de M. Precup, I. Pop-Reteganul, S. FI. Marian, E. Pop, Grigore Balint şi Dimitrie Dan. De altfel, producţiile populare lirice sunt şi cele mai izbutite sub raportul realizării artistice. Cîteva balade tipărite aici, între care două
sunt sârbeşti, iar una din Muntenegru, au provenienţă folclorică îndoielnică. Coloanele Ş. mai cuprind anecdote si poveşti, unele fiind reluate după P. Ispirescu, legende, oraţii de nuntă, bocete, colinde etc. în primul număr din mai 1879 a apărut un apel prin care S. FI. Marian cerea să i se trimită datine şi credinţe, legende, cântece şi ghicitori referitoare la ornitologia populară. Mai ales prin preocupările sale de folclor, Ş. ocupă un loc de frunte între revistele scoase de Iosif Vulcan concomitent cu „Familia".	/.	H.	C.
ŞEZĂTOAREA, revistă apărută la Fălticeni, cu mari întreruperi, de la 1 martie 1892 până în 1929, sub conducerea lui Artur Gorovei. Grupul membrilor fondatori îl formau câţiva învăţători (N. Vasiliu, C. Pavilescu şi T. Daniilescu), susţinători entuziaşti ai propunerii lui Artur Gorovei şi Mihai Lupescu, cei care în decembrie 1891 hotărâseră, la Broşteni, apariţia Ş. Revista, ale cărei coloane erau deschise colaboratorilor din toate povinciile româneşti, răspundea nevoii de a salva cât mai multe din valorile culturii populare, ameninţate să se piardă pentru totdeauna, şi îşi propunea să îi unească pe
Revistă pentru literatură şi tradiţiunl populare
DIRECTOR *. ARTUR GOROVEI
Mmh!*! fundatori:	lj||aâ!Hu,	ÎMvâţălor, Crmoa-Hroştotif; PdVilCiClf,
- fa*. MSâeift; |j|, ^UtifleâCS, înv, F&rcaţ*; ’§%, JfcţupedCtJ, ti»'’. Jiroşteiii.
AIUL
Fără tndoeală, avem una din cele maî frumoase literaturi populare şi cu toate acestea, pănă acuma, nici o revistă specială.
Folkloriştil noştri, dacă nu sînt destul de cuprinşi ca să-şl publice coîecţiunile şi studiile lor în volum, sînt neroiţi a le răzleţi prin felurite reviste şi foi periodice, foarte a-nevoios de găsit pentru cercetător.
Dînd la iveală această revistă, menită numai şi numai pentru literatura populară, credem că îndeplinim aşteptarea multora şi că vom aduce un folos, ori cît de mic ar fi, folklorulul romîn.
Revista noastră, deschisă tuturor fără nici o deosebire, şl~a asigurat colaborarea a multor persoane destoinice în ale poporului, atît din Romănia liberă cît şi din părţile el subjugate, aşa că în ea se va oglindi toată cugetarea şi isteţimea minţi! neamului nostru.
Mâl toate-dacă nu toate-colecţiunile de literatură populară publicate pănă acuma, păcătuesc prin acea că culegătorii, ori şi-au îngăduit să prefacă, ceea ce au cules, după simţul lor estetic, simţ care de multe ori îl dă de sminteală, ort, ceea ce-l mal rău, nu au cufes de*adreptu! din gura poporului, ci au auzit de pe la lăutari, bunâ-oară din-
563 Dicţionarul general al literaturii române
Şiadbei
toţi aceia care aveau astfel de preocupări. într-un Apel adresat intelectualităţii satelor, viitorii colaboratori sunt invitaţi să culeagă producţiile folclorice direct de la sursă şi să le noteze ,întocmai cum le ştie poporul". Respectându-şi cu fidelitate programul, Ş. avea să devină o publicaţie de prestigiu, cea mai valoroasă revistă de folclor care a apărut la noi, spre care nu o dată şi-au îndreptat privirile cărturari iluştri, români şi străini, precum Titu Maiorescu, A. Philippide, B. Delavrancea, M. Gaster, Jan Urban Jarrnk, W. Meyer-Liibke, Gustav Weigand, M. Friedwagner ş.a. Directorul publicaţiei a purtat o amplă corespondenţă cu specialişti de peste hotare, cărora le trimitea revista în schimbul unor periodice similare sau al altor lucrări din domeniul culturii populare, deosebit de utile folcloriştilor români. Personalităţi ca Angelo De Gubernatis, Arnold Van Gennep, M. Friedwagner, W. Meyer-Liibke, Kristofor Nyrop,
E.	Gyorfy, Adam Fischer ş.a. au făcut ca Ş. să fie apreciată în Italia, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Danemarca, Anglia, Ungaria, Polonia ş.a. Receptivi la ideile promovate de curentele folcloristice ale timpului, redactorii au ţinut seamă în permanenţă de tradiţia existentă la noi în direcţia cercetării folclorului şi au atras, încă de la început, un însemnat număr de colaboratori, aparţinând tuturor provinciilor româneşti. Printre cei care au desfăşurat o activitate bogată şi substanţială se numără moldovenii G. T. Kirileanu şi S. T. Kirileanu, Teodor T. Burada, Tudor Pamfile, Gh. Ghibănescu, N. Mateescu, Radu Marinescu, V. Radovici, bucovineanul Dimitrie Dan, ardelenii Nicolae Spirlea şi Vasile Sala, muntenii Christea N. Ţapu, Simion Crainic, M. T. Adameşteanu, I. G. Bibicescu, oltenii Teodor Bălăşel, I. N. Popescu, C. N. Mateescu ş.a. Cei mai mulţi aveau nevoie de un îndreptar metodologic privind culegerea producţiilor folclorice. în sprijinul lor, Artur Gorovei publică, după Paul Sebillot, încă din primele numere, un amplu chestionar, structurat pe mai multe capitole, adaptat la realităţile culturii populare româneşti. Rubricile Ş. indică o tendinţă de sistematizare a materialului trimis spre tipărire, dovadă că majoritatea colaboratorilor aveau în vedere problematica îndreptarului amintit. Capitolele destinate folclorului propriu-zis includ un material variat: poveşti, legende, snoave, glume, păcălituri, obiceiuri tradiţionale, cimilituri, cântece, strigături, bocete, jocuri de copii, mai toate de o certă valoare artistică şi documentară. Preocupările de etnografie şi artă populară sunt concretizate în observaţii referitoare la port, arhitectură populară, îndeletniciri, instrumente muzicale etc. Se publică, de asemenea, vechi manuscrise laice ori religioase, precum şi scrieri de genul Filosofia babelor (text din 1847) ori Pepelea sau Trădiciuni năciunare româneşti de Teodor Stamati, editată în 1851. Nu sunt cultivate, în genere, studiile cu caracter teoretic, precum şi încercările de interpretare a unor genuri sau specii, altfel bogat reprezentate. Cele câteva articole care apar totuşi, semnate nu numai de români, ci şi de străini, au un caracter preponderent descriptiv: M. Schwarzfeld, O ochire asupra anecdotelor populare române, Artur Gorovei, Despre descântece, Elementul popular în literatura cultă şi Legenda arborilor îmbrăţişaţi, N. I. Apostolescu, Frunză verde, Th. D. Speranţia, Frunză verde în poezia populară ş.a.
Notabile simt lucrările Verbul plastic în creaţiunile poporane de B. Delavrancea, Despre muzica populară românească şi culegerea ei de Tiberiu Brediceanu, Icoanele pe sticlă la românii din Ardeal de Ion Muşlea, Noima variantelor din poezia populară, Crăciunul şi cei trei crai de la răsărit de J. Urban Jarnik, începuturile cântecelor populare româneşti în relaţie cu începutul cântecelor populare italiene, greceşti, portugheze ş.a. de Stanislav Prato. Lipsesc, de asemenea, cercetările asupra producţiilor folclorice coregrafice, iar asupra celor plastice apar numai sporadic. în Ş. s-a tipărit o cronică în care erau comentate evenimentele folcloristice mai deosebite, interne şi internaţionale, alături de medalioanele unor personalităţi ce au activat pe acest tărâm, după cum a fost asigurată şi o rubrică de bibliografie care, cu toate neajunsurile, rămâne printre primele iniţiative româneşti în această privinţă. Preocupările de lingvistică ale unor colaboratori se reflectă în articole de istorie a limbii române, glosare regionale din toate provinciile, folosite în bună măsură la elaborarea unor dicţionare, în publicarea unui vast material lingvistic şi etnografic referitor la îndeletniciri (păstorit, agricultură, pescuit, meşteşuguri), în note şi materiale cu caracter onomastic (culese din sate ori extrase din documente) etc. Reţin atenţia în chip deosebit lucrările lui G. T. Kirileanu, O nouă ediţie a scrierilor lui Creangă, J. Urban Jarrnk, Comoara de cuvinte şi moneta de limbă şi Vasile Bogrea, în Cârneleagâ şi iarăşi Cârneleagă. După o întrerupere de şase ani, în 1922 Ş. reapare, pe lângă Artur Gorovei în fruntea ei figurând, de astă dată, Mihai Lupescu şi G. T. Kirileanu. Dar numărul celor ce o sprijineau se micşorează treptat, astfel că întemeietorii ei hotărăsc, în 1929, după cel de al douăzeci şi cincilea volum, să sisteze apariţia. Artur Gorovei, le va mai adăuga acestora un al douăzeci şi şaselea tom, reprezentând indicele analitic şi alfabetic. Revista de la Fălticeni, care a năzuit şi a izbutit să devină o valoroasă arhivă a creaţiei populare româneşti, a stimulat, în primele decenii ale veacului al XX-lea, realizarea unor publicaţii similare: „Ion Creangă" la Bârlad, „Tudor Pamfile" la Dorohoi, „Doina" la Jorăşti-Covurlui, „Ghiluşul" la Balota-Dolj, „Izvoraşul" la Bistriţa-Mehedinţi, „Suflet oltenesc" la Craiova, „Comoara satelor" la Blaj, „Scânteia" la Gherla ş.a.	I.	H.	C.
ŞIADBEI, Ion (16.11.1903, Lespezi, j. Iaşi - 4.III.1977, Bucureşti), filolog şi istoric literar. Urmează cursul secundar la Fălticeni şi la Liceul Internat din Iaşi, iar studiile superioare la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Iaşi, unde este elev al lui A. Philippide. între 1923 şi 1925 devine asistent la această facultate, apoi pleacă pentru studii de specializare la Paris, susţinându-şi doctoratul la Sorbona cu tezele Recherches sur le roumain commun şi Etudes sur l'ancien daco-roumain prelitteraire (jusqu'a la fin du XV-e siecle). Introduction. Les systemes phonetique et morphologique (1930). între 1926 şi 1929 funcţionează ca profesor la Liceul „Mihai Eminescu" din Chişinău, iar între 1929 şi 1939 la Liceul Naţional din Iaşi, ulterior fiind transferat la Liceul „Mihai Eminescu" din Bucureşti. în perioada
1942-1946 este conferenţiar de filologie romanică la Facultatea
Şiclovanu
Dicţionarul general al literaturii române 564
de Filosofie şi Litere a Universităţii bucurestene, apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, unde colaborează la Dicţionarul limbii române şi la Dicţionarul limbii române moderne (1958). Publică în „Revista filologică" (Cernăuţi), „Arhiva" (Iaşi), „Romania" (Paris), „Revue internaţionale des etudes balkaniques" (Belgrad), „ Annuaire de Tlnstitut de Philologie et d'Histoire Orientales" (Bruxelles), „Revue des etudes indo-europeennes" (Bucureşti, Cernăuţi), „Studii şi cercetări lingvistice", „Viaţa românească", „Adevărul literar", „Anuarul Liceului Naţional" (Iaşi), „Preocupări literare" ş.a. I-au apărut, în reviste şi în volume, studii de istorie a limbii române, în special despre începuturile acesteia, urmărind inovaţiile lingvistice ale latinei din provinciile orientale ale Imperiului Roman, diferite faţă de cele din provinciile occidentale (Originile dialectelor române. Starea actuala a cercetărilor, 1931-1932, Le Latin dans l'Empire d'Orient, 1932, Problemele vocabularului român comun, 1934, Albanais et roumain commun, 1938, Latin d'Orient et roumain commun, 1943 ş.a.). Ş. analizează evoluţia limbii române în perspectivă istorică şi lingvistică, atrăgând atenţia asupra faptului că tratarea separată - numai din punct de vedere istoric sau numai lingvistic - duce la rezultate inconsistente.
Debutează editorial cu studiul Ştiinţa şi improvizaţie. Istoria literaturii române în străinătate (1925), în care pledează pentru o istorie literară ca Literaturwissenschaft, denunţând „imprecizia nelimitată" din sintezele „rapide şi dezordonate" de istorie a literaturii române, publicate în străinătate de W. Rudow, M. Gaster, Pompiliu Eliade, G. Alexici, Heinrich Morf ş.a. în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. în opinia lui Ş., pentru a fi cunoscută de străini, literatura română trebuie mai întâi tradusă. „Emo-ţiunea estetică" (Titu Maiorescu), pe care „bătrâna Europă" a trăit-o la aflarea veştii că românii au literatură, nu poate fi menţinută numai prin antologiile încropite din când în când de la Unirea Principatelor încoace. Rolul istoricului literar e considerat simplu, modest: el sistematizează cunoştinţele, evită generalităţile şi simplificările, prevenind astfel schimbarea realităţii istorice, nu intervine niciodată „prin declaraţii lirice sau cascade de elocvenţă, atât de puţin convingătoare pentru cetitorul impasibil". Ca şi studiile de lingvistică, contribuţiile lui Ş. la istoria literaturii române vechi denotă rigurozitate metodologică, respect - uneori chiar excesiv de critic - faţă de ceea ce s-a făcut înainte, prudenţă în raport cu tendinţa de a înfăţişa literatura română veche numai după influenţele străine. Pe de altă parte, începuturile literaturii române însemnând un corpus de texte religioase preluate - prin filieră slavă - din Bizanţ, el deplânge faptul că „strălucitele literaturi greacă şi bizantină n-au dat mediului slav (şi de acolo, literaturii române) decât în mod excepţional opere de un nivel superior", cărturarii români din primele secole de existenţă a cuvântului scris în slavonă şi mai târziu în română adăpostind în sbornice şi manuscrise tot ce a fost superstiţie, tipic ori naivitate. Accentuarea, oarecum vehementă, a absenţei în literatura română veche a textelor din Antichitatea clasică şi din umanismul bizantin îl apropie pe Ş.
de orientarea din slavistică (reprezentată de Francis J Thomson şi Victor M. Zivov), potrivit căreia materialul literar slav ortodox premodern reflectă nu cultura bizantină, ci universul monasticismului bizantin - un fel de elenism vulgarizat -, refractar la cultura laică. Două dintre studiile sale dinainte de cel de-al doilea război mondial se referă la originea şi circulaţia unui fragment din Leviticul românesc de la Bălgrad (1927) şi la dezvoltarea vechii istoriografii româneşti (1939), cel din urmă vizând în special metoda de utilizare de către cronicari a izvoarelor interne şi externe. în 1975 apare un volum în care Ş. expune rezumativ istoria literaturii române de la Grigore Ţamblac până la 1830.
SCRIERI: Ştiinţă şi improvizaţie. Istoria literaturii române în străinătate, Iaşi, 1925; Fragmentul Leviticului românesc de la Bălgrad, Iaşi, 1927; Cercetări asupra cronicelor moldovene, voi. I: Eustratie Logofătul, Grigore Ureche, Simion Dascălul, Ion Neculce, Iaşi, 1939; Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1975. Ediţii: N. Gane, Novele, I-II, introd. edit., Craiova, 1941, Amintiri (1848-1891), introd. edit., Craiova, [1942].
Repere bibliografice: Alexandru Niculescu, Profesorul, RL, 1977,11; Iorgu Iordan, Ion Şiadbei, LR, 1977,3; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar,
237-238; Maftei, Personalităţi, IV, 266-267; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 368-369.	'	M.	A.
ŞICLOVANU, C.[oriolan] l.[ancu] (5.II.1908, Brăila -25.111.1953, Bucureşti), poet şi gazetar. Este fiul Lucreţiei şi al lui Nicolae Şiclovanu, care avea studii de inginerie la Budapesta şi venise în Regat de la Arad. Urmează clasele primare la Brăila şi la Sulina, unde tatăl său funcţiona ca membru al Comisiei Europeane a Dunării. începe cursul secundar la Liceul „Gh. Şincai" din Bucureşti, continuându-le la „Moise Nicoară" din Arad, tatăl său fiind transferat în interes de serviciu. Ultimul an de liceu îl face însă la Bucureşti, unde în 1927 obţine diploma de bacalaureat. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucurestene, absolvită în 1931, cu licenţa în istorie şi geografie. Debutează cu poeme în perioada adolescenţei, la ziarul „Tribuna nouă" din Arad (1924-1925), în acelaşi timp fiind corespondent al rubricii „Mişcarea culturală" a bilunarului „Foaia tinerimii" şi frecventând cenaclul literar arădean, alături de Aron Cotruş, Al. T. Stamatiad, Al. Constantinescu, Tiberiu Vuia, Al. Popescu-Negură. A mai colaborat la „Revista Liceului «Sf. Sava»" şi la „Revista literară". în perioada bucureşteană Perpessicius îl încurajează, publicându-i versuri în „Universul literar" (1925-1927), de asemenea e prezent în cenaclul lovinescian. Gazetar profesionist, membru al Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti, parcurge treptele acestei cariere de la corector până la secretar de redacţie şi redactor la periodice precum „Facla", „Adevărul", „Omul liber", „Capitala", „Curentul". Mai trimite versuri la „Azi", „Cetatea literară", „Herald", „Abecedar", „Radical", „Viaţa literară", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Circumstanţe potrivnice au făcut ca un volum, Poeme, aflat în manuscris în 1940, să nu fie editat. Figurează, totuşi, în antologia lui Emil Giurgiuca, Poeţi tineri ardeleni, împreună cu Ştefan Baciu, Mihai Beniuc, N. Caranica,
565 Dicţionarul general al literaturii române
Şincai
Ion Th. Ilea ş.a. Alături de N. Carandino, Oscar Lemnaru şi alţii, la „Facla" semnează - trei.
în timpul iniţierii sale lirice, Ş. scrie versuri pline de prospeţime, dar marcate de amprenta melancoliei poeţilor „blestemaţi". Ulterior sentimentul de anxietate e sporit de ironia amară, preluată de la G. Bacovia, ca în poemele Peisaj mut, Carnet intim. Influenţele se resimt şi în versurile apărute în „Cetatea literară" din 1926 (Flirt, Pierrot, Anonimat). Deşi prins în unele tipare ce aparţin mai ales parnasianismului şi simbolismului, poetul reuşeşte într-o măsură să descopere un ton propriu. Comentatorii notează mai târziu un „ermetism structural" şi „o putere de sinteză remarcabilă" (Emil Gulian). Mai bine conturate liric sunt poemele în margine („Herald", 1933), Verset, Cuprindere („Azi", 1934), tipul de text fiind, de pildă acesta: „Dincolo de vis le vei găsi altfel pe toate - / în adormire fi-vei trecută de vad./ Dar toată acolo, peste întinderi te arată,/ în acest parc de ciment şi de brad.// Pe alei candelabre desprinsă-i dintâi/ Risipa braţelor tale cu întunerecul priză/ De lucruri ştiute cuprinsă tu eşti, tu rămâi,/ Când moartea-ţi va fi cel mult o surpriză,/ Sau ruptă de flăcări înjur vei năluci mai înaltă/ Cu mădularele facle prin stingerea toată./ Prin urme ce se deşartă, plecarea te ia îndărăt - / Din tine-o fâşie încă mai văd". Atmosfera înţesată de taină poate fi percepută şi în Inventar rustic, Aventură, în inedita Şah. O anume sobrietate intelectuală se întâlneşte în însemnările lui Ş. despre scriitori contemporani şi despre literatură în general (Ion Barbu, N. Davidescu, Liviu Rebreanu, M. Blecher, I. Călugăru, Hortensia Papadat-Bengescu, E. Lovinescu, I. Valerian, Lucia Demetrius, Mihail Sebastian ş.a.), texte unde încearcă o sistematizare a ideilor critice personale, uneori polemice.
Repere bibliografice: Lovinescu, Sburătorul, II, 308; Emil Gulian [C.I. Şiclovanu], RFR, 1936,2; C. Th. [Cicerone Theodorescu], C. I. Şiclovanu, „Floarea de foc", 1936,3; Ionescu, Război, II, 83; Emil Giurgiuca, Poeţi tineri ardeleni, Bucureşti, 1940, 211-220; Straje, Dicţ. pseud., 695; Opriş, Reviste, 99-100; Scrisoare de la NaeAntonescu. 19. VI.1980, ADLTR, A4; Nae Antonescu, C. I. Şiclovanu, JL, 1990, 34; Buculei, Prezenţe, 227; Nae Antonescu, C. I. Şiclovanu, PSS, 1996,3.	A. V.
ŞINCAI, Gheorghe (28.11.1754, Râciu de Câmpie, j. Mureş -
2.XI.1816, Sinea, Slovacia), istoric, filolog, traducător şi autor de versuri. Ambii părinţi, Ana (n. Grecu) şi Ioan Şincai, proveneau din familii de mici nobili care se ocupau cu agricultura. La şcolile din Târgu Mureş, Cluj, Bistriţa sârguinciosul Ş. îşi însuşeşte limbile greacă, latină, maghiară, germană, precum şi cunoştinţe solide de literatură clasică antică, de poetică, retorică şi gramatică. Remarcat, devine în 1773 profesor de retorică şi poetică la Seminarul de la Blaj, de unde pleacă după un an (însoţit de elevul Petru Maior) la Roma, pentru a studia la Colegiul „De Propaganda Fide" (1774-1779). înainte de plecare a trebuit să se călugărească, primind numele Gabriel. încă din primul an începe o muncă intensă de culegere a informaţiilor şi atestărilor documentare privind istoria românilor, acţiune favorizată de funcţia de bibliotecar al Colegiului, pe care o deţinea. Deprinde italiana şi
franceza, iar mediul roman îi dă şansa unor contacte cu savanţi şi oameni de cultură. După cinci ani obţine titlul de doctor în filosofie şi teologie. La întoarcere rămâne încă un an la Viena, pentru a se perfecţiona în studiul dreptului, dar mai ales în domeniul metodelor de predare şi de conducere a şcolilor. Are prilejul să se împrietenească şi să colaboreze cu Samuil Micu. Continuă să adune informaţii, transcrie documente, adăugându-le celor strânse la Roma. în 1780 ajunge la Blaj, fiind numit mai întâi profesor de poetică la gimnaziul românesc, apoi director şi catihet al Şcolii Normale înfiinţate chiar atunci. în 1784 devine director general al şcolilor române unite din Transilvania. Adept fervent al politicii iozefiniste de culturalizare a populaţiei şi de laicizare a învăţământului, înfiinţează (sau reorganizează) numeroase şcoli săteşti, pregăteşte cadre didactice, fixează programele de învăţământ. Utilizând în special originale germane, traduce şi elaborează manuale fundamentale: ABC sau Alphavit, Prima principia latinae grammatices, Catehismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri (toate tipărite în 1783), îndreptare cătră aritmetică (1785). Adaptând şi creând terminologia necesară, Ş. expune noi cunoştinţe în forme cât mai adecvate înţelegerii elevilor săi. Această activitate, extrem de benefică pentru întreaga populaţie românească transilvăneană, a fost curmată în mod brusc de conflictul cu episcopul Ioan Bob, duşmanul cel mai înverşunat al capilor mişcării numite mai târziu Şcoala Ardeleană. La îndemnul acestuia, în vara anului 1794 Ş. se vede arestat, umilit, apoi închis la Aiud şi judecat abia după câteva luni de detenţie. Condamnat la moarte în primă instanţă, este salvat doar de recursul bazat pe recunoaşterea originii sale nobile. între timp fusese înlăturat din funcţie şi deposedat de bunuri. începe o viaţă de dramatice peregrinări în căutarea dreptăţii şi a unui rost, cu puţine momente calme. Timp de şase ani cunoaşte o perioadă de refacere sufletească, fiind preceptorul copiilor şi administrator al moşiilor deţinute de contele Daniel Vass de Ţaga (1796-1802). Ulterior, între 1804 şi 1808, va fi corector (şi cenzor interimar) al secţiei româneşti a Tipografiei Universităţii din capitala Ungariei. Deşi duce o viaţă foarte modestă, îşi poate continua preocupările cărturăreşti, pregăteşte ediţii, scrie prefeţe, poartă corespondenţă. Traduce şi editează cărţi de popularizare a unor cunoştinţe ştiinţifice şi practice. începe redactarea istoriei românilor şi caută posibilităţi de editare. După 1808 existenţa sa mai este atestată doar de încercările de a-şi tipări opera, iar după 1814, anul în care cenzura guvernului Transilvaniei îi confiscă manuscrisul cronicii, acuzându-1 ca instigator la răscoală, biografia sa intră aproape în legendă.
Pătruns de spiritul european, în care s-a format, afin cu ideile filosofiei lui Christian Wolff şi ale discipolilor acestuia, raţionalistul Ş. se aliniază la gândirea iluministă. Modul şi gradul de înţelegere a lumii materiale sunt explicit afirmate în prelucrarea învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului (rămasă în manuscris până în 1964), după o scriere a lui J. H. Helmuth. Selectând, simplificând, cărturarul român limpezeşte şi adaptează originalul la nivelul şi aria de cunoştinţe a cititorilor săi. Determinismul, explicarea cauzală a feno-
Şincai
Dicţionarul general al literaturii române 566
menelor constituie ideea fundamentală de la care pleacă în combaterea superstiţiilor şi a practicilor magice. Pentru a le „surpa", el le descrie şi le interpretează, devenind şi un pionier în folcloristică. învăţătură firească... are un stil concis, definiţii clare, corespunzătoare unei exprimări ştiinţifice, dar nu lipsesc nici pasajele narative despre experienţe personale. în alte prelucrări, Povăţuire cătră economia de câmp (1806), Istoria naturei sau a fir ei (rămasă în manuscris, cu excepţia unor fragmente), iluministul Ş. popularizează învăţături agronomice sau face o descriere a naturii pe regnuri, pentru înţelegerea căreia alcătuieşte în final un Vocabularium pertinens ad tria regna naturae şi un Vocabulariu ce se ţine de istoria naturii, ambele cu echivalente în latină, română, maghiară şi germană. Preocupările pentru studiul limbii constituie alt aspect al complexei acţiuni de emancipare naţională, atât prin demonstrarea latinităţii limbii române, cât şi prin expunerea metodică şi inteligibilă a modului de învăţare şi folosire corectă a acesteia. Colaborând la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), concepută de Samuil Micu, Ş. sistematizează materialul şi expunerea, simplifică ortografia etimologizantă. în prefaţă (scrisă în latineşte, care e şi primul său text publicat), el aminteşte pe scurt procesul formării limbii române, curat latinească la început, dar alterată de influenţe străine, în special după impunerea slavonei ca limbă oficială şi de cult, pentru a evidenţia în concluzie necesitatea trecerii la scrierea cu litere latine. Consecvent cu această din urmă idee, el va scrie toate
cuvintele româneşti folosite ca exemple sau în texte-model numai cu caractere latine. A doua ediţie a gramaticii (1805) va fi îngrijită (şi îmbunătăţită) numai de el. Un scurt rezumat al ideilor sale lingvistice şi istorice se dă în Epistola... către Ioan de Lipszky (1804), o broşură în latină. Dar opera vieţii lui Ş., elaborată timp de peste treizeci de ani, este scrierea istoriei integrale a românilor, o amplă sinteză documentară, cu sute de surse variate, de la istoricii antici la cei contemporani. în paralel, el a alcătuit şi două variante latineşti: o colecţie de documente, Rerum spectantium ad universam pentem daco-ro-manam seu valachicam summaria collectio ex diversis aucthoribus, păstrată în trei volume manuscrise, şi o versiune prescurtată a lucrării sale, pregătită pentru cenzori: Chronicon daco-roma-norum sive valachorum et plurium aliarum nationum. în timpul vieţii a reuşit să publice doar două fragmente din istoria sa în „Calendarul de la Buda" pe anii 1808 şi 1809. La Buda, la Iaşi şi la Bucureşti, au apărut între 1844 şi 1886 câteva ediţii, fie fragmentare, fie după o copie deficitară, originalul fiind editat abia în 1967. Prima noastră istorie ştiinţifică, Hronica românilor şi a mai multor neamuri cuprinde perioada 86-1739, fiind o expunere analistică de citate şi reproduceri de documente. Relatările despre primii două sute de ani demonstrează originea romană a poporului român. între 271 (anul retragerii aureliene) şi 1300 se urmăreşte istoria nediferenţiată a sud-estului Europei, cu o atenţie specială pentru continuitatea elementului latin la nord şi la sud de Dunăre. După întemeierea Ţărilor Române este reliefată individualitatea lor politică, punându-se accent pe demonstrarea drepturilor românilor din Transilvania. Hronica... este şi o scriere de atitudine politică şi socială, cu o viziune largă. Comentariul istoric îi prilejuieşte lui Ş. reflecţii şi intervenţii directe, îndreptate în special în sensul situării românilor pe acelaşi plan cu celelalte popoare europene. Spirit iluminist, cărturarul dă o mare importanţă reformelor sociale, criticând, sarcastic şi amar, abuzurile potentaţilor vremii, ale clerului ahtiat de putere lumească şi văzând în politica de unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică doar un mod de expansiune, de aservire totală a românilor. Prezenţa autorului în text, intervenţiile patetice, pasajele cu aspect de pamflet, spiritul polemic şi adresarea directă reuşesc să învie adesea masa amorfă a documentelor. Când familiar oral, când înalt oratoric, stilul său produce expresii lapidare, sentenţioase, concentrate, prin utilizarea unor elemente plastice sau lexicale de sorginte populară sau livrescă. Apreciată superlativ de generaţia paşoptistă românească, Hronica... a fost unul din izvoarele ideologiei acesteia. Ca profesor de poetică, Ş. şi-a jpus în practică abilităţile compunând câteva texte în versuri. Intr-un volum omagial alcătuit de poetul Ladislau Nagy (tipărit la Oradea, în 1804), apărea şi Elegia XXV a nobilului transilvănean George Şincai...., o compunere în latină, în care, după laudele aduse iniţiatorilor culegerii, autorul îşi face autobiografia, cu aluzii la unele realităţi contemporane. Tradusă în româneşte, a fost publicată în „Gând românesc". în alt volum, destinat să celebreze aniversarea principelui moştenitor al tronului habsburgic (Buda, 1804), la capitolul Valachica este inserată o
567 Dicţionarul general al literaturii române
Şincan
poemă pastorală a lui Ş., concepută ca un dialog între nişte ciobani români care laudă reformele împăratului, dar nu ocolesc nici neajunsurile vieţii sociale. Cu ocazia înscăunării episcopului Samuel Vulcan, în 1806, mai scoate o broşură, în care adaugă două compuneri omagiale în versuri româneşti, însoţite de traducerea lor în maghiară şi latină. în întreaga sa activitate didactică, în preocupările sale enciclopedice, în istorie, Ş. preia şi sintetizează realizările înaintaşilor, se înscrie temerar în spiritul epocii, contribuind decisiv la renaşterea românească.
Şi totuşi, tocmai pentru că nu era un chemat, un istoric poet, tocmai pentru că la zvâcnirile inimii sale nu răspundea o orchestraţie complicată a inteligenţei, aceea pe cari o au deschizătorii de cale, creatorii de viaţă, scăpărătorii de idei, de aceea acest martir şi acest fanatic a făcut o carte rece, o carte învăţată, o carte folositoare, dar moartă. Sângerându-şi palmele, adunase din cele patru părţi ale lumii pietrele; dar nu ştia cântecul tainic prin cari ele se reunesc de la sine şi formează templul. Credea, desigur - şi-i va fi fost dulce munca cu această mângâiere - că a făcut o carte, şi el o pregătise numai pentru acela cari va fi să vie.
Nicolae Iorga
SCRIERI: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (în colaborare cu Samuil Micu), Viena, 1780; ed. Buda, 1805; ed. îngr. şi introd. Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, 1980; Epistola....ad spectabilem et clarissimum virum loannem de Lipszky, Buda, 1804, reed. în Şcoala Ardeleană, I, îngr. Florea Fugariu, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970, 317-328; Adplausus quo illustrissimo ac reverendissimo domino Samueli Vulkân, Buda, 1806, reed. în Şcoala Ardeleană, I, îngr. Florea Fugariu, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970,360-363; Hronica rumânilor şi a mai multor neamuri, I, îngr. Al. Gavra, Buda, 1844; Hronica românilor şi a mai multor neamuri, I-III, îngr. A. T. Laurian, A. Panu, M. Kogălniceanu, Iaşi, 1853-1854; ed. I-III, îngr. Gr. G: Tocilescu, Bucureşti, 1886; învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului, îngr. şi introd. Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, pref. D. Prodan, Bucureşti, 1964; Opere, I-IV, îngr. Florea Fugariu, pref. Manole Neagoe, Bucureşti, 1967-1973. Traduceri: Catehismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri, Blaj, 1783; Prima principia latinae grammatices, Blaj, 1783; ed. Blaj, 1785; ABC sau Alphavit, Blaj, 1783; ed. 2, Sibiu, 1788; ed. 3, Blaj, 1796; îndreptare cătră aritmetică, Blaj, 1785; Povăţuire cătră economia de câmp, Buda, 1806.
Repere bibliografice: Al. Papiu Ilarian, Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şinca, Bucureşti, 1869; Iacob Radu, Doi luceferi rătăcitori - Gheorghe Şincai şi Samoil Micu Clain, Bucureşti, 1924; Andrei Veress, Note şi scrisori şincaiene, Bucureşti, 1927; Iorga, Ist. lit.
XVIII,	II, 162-191; Zenovie Pâclişanu, Un vechi proces literar (Relaţiile lui I. Bob cu S. Klein, Gh. Şincai şi P. Maior), Bucureşti, 1935; Ilie Dăianu, Gheorghe Şincai de la Şinca- Veche, Oradea, 1939; Dionis Popa, Gheorghe Şincai, Blaj, 1944; Popovici, Studii, 1,209-227,248-252,290-294; Mircea Tomuş, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1965; ed. Bucureşti, 1994; Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1966,128-133,170-187; Ist. Ut, II, 46-57; Chinezu, Pagini, 75-83; Ivaşcu, Ist. lit, I, 310-312; Aurel Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971, passim; Pervain, Studii, 73-112; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972, 101-178; Macrea, Contribuţii, 22-30; Lungu, Şcoala Ardeleană, 122-125, passim; Constantin Ciuchindel, Gheorghe Şincai.
Dosarul unei înscenări judiciare, MS, 1978, 4; Dicţ. lit 1900, 829-832; Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Bucureşti, 1983; Mazilu, Vocaţia, 121-131; Păcurariu, Dicţ. teolog., 439-441; Dicţ. esenţial, 810-811; Ursu, Contribuţii, 364-370.	C. T.
ŞINCAN, Dionisie (18.XII.1929, Constanţa - 8.XI.2000, Bucureşti), jurnalist şi prozator. Este fiul Anei (n. Roşea) şi al lui Iani Şincan, contabil. Absolvent al Liceului „Mircea cel Bătrân", pleacă din oraşul natal, înscriindu-se, mai întâi, la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1950-1951), apoi la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Entuziasmat de activitatea de reporter, abandonează în 1953 studiile şi se angajează la Radiodifuziunea Română. Din 1962 redevine student, reuşind să îşi finalizeze pregătirea universitară, cu teza intitulată Reportajul literar (conducător ştiinţific: Şerban Cioculescu). între 1965 şi 1968 îndeplineşte funcţia de redactor-şef al secţiei culturale din Radiodifuziune. Ulterior este transferat la Televiziunea Română, fiind numit redactor-şef al secţiei social-educative (1968-1978). După înlocuirea din funcţie, realizează reportaje pe care le publică în cotidianul „Scânteia" (1978-1989). în 1990 este reangajat la Radiodifuziunea Română, pentru a transmite şi a analiza, în cadrul emisiunii „Cronica parlamentară", dezbaterile din prima instituţie legislativă postdecembristă. Director general adjunct al Televiziunii (1993-1996), membru în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune (1995-1999), pentru Ş. exercitarea vocaţiei jurnalistice s-a dovedit mult mai fructuoasă decât insistenţa în etalarea cu orice preţ a talentului literar. A fost distins în 1994 cu Premiul „Pamfil Şeicaru" pentru întreaga activitate în presă.
Ş. a debutat în 1949 cu o povestire publicată în revista „Albina", iar prima carte, antologia de articole conjuncturale Oameni şi stânci (Evocare literară a şantierului naţional al tineretului „Bumbeşti-Livezeni"), i-a apărut în 1956. Reportajul este specia de relatare profesată cu predilecţie. Editat în formă brută (Oameni şi stânci, O cursă lungă, 1964) sau prelucrat în povestiri (Ceairul lui Aii, 1957) şi microromane (Drumuri albastre, 1962, Lumini de poziţie, 1964), el prezintă „noile realităţi ale timpului", aşa cum se răsfrâng mai ales asupra locuitorilor din Dobrogea. Superficialitatea voluntară a descrierii contextului istoric, dezvoltarea lui convenţională salvează de la îndoctrinare „tablouri" pitoreşti, reflectând specificul regional şi mozaicul etnic. Un exemplu relevant se găseşte în romanul de formaţie Lumini de poziţie, unde accentul fals cade pe itinerariul de specializare a unor marinari, în timp ce, de sub crusta ideologică, se întrevăd descrieri reuşite şi documentate de medii sociale: „Ţăranii de la Cara-Omer, neguroşi, tăcuţi, cu dolmane negre pe umeri, harabagii din Medgidia, sprinţari şi gureşi; olteni dinspre Mangalia, iuţi în mişcări, cu căciulile pe o ureche, certăreţi şi puşi pe tocmeală, lipoveni uriaşi, cu bărbile ca nişte mături, liniştiţi, blânzi, umblând numai în grup; tătari tăcuţi, turci negustoroşi; oameni oacheşi şi volubili; greci zarzavagii, albanezi cu dulciuri şi susanuri; bulgari mărunţi de stat, cercetând mărfurile cu ochi severi de
Şireagu
Dicţionarul general al literaturii române 568
gospodari; macedoneni cu oi de vânzare, mocani, călcând rar şi apăsat, spătoşi, bănuitori". Speciile jurnalistice cultivate după 1989 - cronici şi articole - au fost reunite în volumele intitulate generic Vorbe parlamentare (2001) şi Noi, latinii Bizanţului (2003), editate de soţia autorului, Sofia Şincan, care este şi iniţiatoarea publicării câtorva fragmente autobiografice: Pagini de jurnal Pagini literare (2002).
SCRIERI: Oameni şi stânci (Evocare literară a şantierului naţional al tineretului „Bumbeşti-Livezeni"), Bucureşti, 1956; Ceairul lui Aii, Bucureşti, 1957; Drumuri albastre, Bucureşti, 1962; Lumini de poziţie, Bucureşti, 1964; O cursă lungă, Bucureşti, 1964; Viaduct în timp, Bucureşti, 1967; Vorbe parlamentare, îngr. Sofia Şincan, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2001; Pagini de jurnal. Pagini literare, îngr. Sofia Şincan, Bucureşti, 2002; Noi, latinii Bizanţului, îngr. Sofia Şincan, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit. (1977), 545-546; Florentin Popescu, Dionisie Şincan sau Verba non volant, TMS, 2002, 1; Horia Gârbea, Postumele reale şi inventate, LCF, 2003,4; Marina Spalas, Vorbe, vorbe, vorbe, dar rămâne Omul, LCF, 2003,24.	C.	M. B.
ŞIREAGU, Octavian (21.111.1901, Potău, j. Satu Mare -26.XI.1986, Cluj-Napoca), poet şi traducător. Este fiul Aureliei (n. Mânu) şi al lui Petru Şireagu, preot şi învăţător. Face şcoala primară în Topa de Jos, judeţul Bihor (1908-1912), apoi urmează liceul romano-catolic la Şimleu Silvaniei, Liceul „Gh. Şincai" la Baia Mare (bacalaureat în 1920) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, unde în 1925 îşi susţine licenţa. Va funcţiona ca profesor secundar. Debutează în 1919, în „Gazeta de duminecă" din Şimleu Silvaniei, iar editorial cu placheta De vorbă cu mine, apărută în 1924. Colaborează la periodicele „Societatea de mâine", „Familia", „Patria", „Braşovul literar", „România nouă", „Viaţa ilustrată", precum şi la reviste şi ziare din Bucureşti: „Viaţa literară", „Gândirea", „Vremea", „Adevărul literar şi artistic", „Da şi nu", „Viaţa de azi", „Floarea de foc", „Sfarmă-Piatră", „Rampa", „Cuvântul", „Curentul", „Epoca", „Universul", „Semnalul". In anii '60 e prezent în „Tribuna" şi „Steaua", unde semnează mai ales traduceri din poezia maghiară, germană, americană, africană. Tălmăcirile din expresionistul Ernst Toller au apărut şi în volum (Cartea rândunelelor, 1972). Mai mult decât prin propria operă, Ş. a intrat în atenţia publică prin antologia Noua lirică ardeleană, editată în 1935.
Cultivator al prozopoemului, Ş. a profesat, pe de altă parte, constant, verslibrismul şi nu a recurs la rimă decât incidental. Modelele lui sunt Lucian Blaga, Aron Cotruş şi Emil Isac, iar în lirica de peste fruntarii îndeosebi Walt Whitman şi Cari Sandburg. Ca atitudine, el se alătură poeţilor stăpâniţi de elanuri generoase, sensibili la suferinţele şi năzuinţele celor însetaţi de dreptate. întrebându-se pentru cine scrie, îşi răspunde: „Pentru cei ce ar fi preferat să moară / decât să-i facă pe alţii să sufere" şi declară că ar vrea să fie „pacea, pâinea, vinul tuturora". în spiritul unui expresionism pătruns de umanitarism creştin, „pânditorul de lumină" respinge ultramodernismul, refuză exagerările celor „obsedaţi de
modernismul excesiv". Dar puţine poeme ale sale au rezistat eroziunii timpului. Mai toate cele în proză s-au pulverizat măcinate lăuntric de retorică şi sentimentalism. în versuri însă vibrează intermitent, cu incontestabil efect liric, simţăminte gingaşe, precum cel provocat de resurecţia unor icoane din copilărie. Poetul îşi aminteşte, cu duioşie, caii familiei, care goneau, „singuri, cu carul gol, / spre raiul Sălajului". Evocatorul li se adresează astfel: „înveliţi pe spate cu cergile dichisite / de dulcea mea Mamă, / V-aţi oprit în faţa casei noastre părinteşti / din Şimleul Silvaniei, orăşelul străjuit de / Măgura cu mii de ugere de struguri tămâioşi - / ca să-mi duceţi la măcinat tot ce-mi mai rămăsese / din grâul zilelor mele-mpuţinate". Un plop revăzut după treizeci de ani, în jurul căruia se juca la vârsta inocenţei, îi inspiră o odă elegiacă: „Salve, populus tremula! / Aici te pomenisem / şi-acum trei decenii - / Cine ştie, poate suntem chiar de-o vârstă / şi de-o seamă... / Dar precum văd, încă şi azi, / eşti un falnic semn al exclamării - / eşti un mesaj mândru / al acestei câmpii îmbrăcate-n margarete".
SCRIERI: De vorbă cu mine, Cluj, 1924; Pe aripa sufletului, Cluj, 1926; în umbra lui Crist, Cluj, 1933; La pândă de lumină, îngr. şi pref. V. Fanache, Cluj-Napoca, 1977. Antologii: Noua lirică ardeleană, pref. I. Valerian, cu ilustraţii de Ioan Ţântaş, Cluj, 1935. Traduceri: Ernst Toller, Cartea rândunelelor, Cluj, 1972.
Repere bibliografice: I. Măgură, „De vorbă cu mine", „Cultura poporului", 1924, 84; Izabela Sadoveanu, „Pe aripa sufletului", ALA, 1929, 443; Claudia Millian, „în umbra lui Crist", ADV, 1933,15 310; I. Al.B.L. [I. Al. Bran-Lemeny], „în umbra lui Crist", „Prometeu", 1934, 2; Dan Smântânescu, „în umbra lui Crist", ŢA, 1934,692; Marta D. Rădulescu, Octavian Şireagu, „Revista mea", 1935,1; Dan Smântânescu, „Noua lirică ardeleană", „Revista Societăţii «Tinerimea Română»", 1935,8; V. Copilu-Cheatră, „Noua lirică ardeleană", „Ogorul şcoalei", 1936,10; I. Valerian, „în umbra lui Crist", VL, 1944,144; Beke, Fără interpret, 81-90; Micu, „Gândirea", 654-655;Fanache,întâlniri, 143-149; ValentinTaşcu, Două antologii în faţa timpului, T, 1978, 2; Adrian Popescu, Octavian Şireagu - 80, ST, 1981,3; Ion Oarcăsu, Poetul Octavian Şireagu - 80, TR,
1981,	13; Ion Oarcăsu, Un destin literar, TR, 1987, 9; Vulturescu, Cultură, 228-230; Dicţ. scriit. rom., IV, 453-454.	D.	Mc.
ŞIŞMANIAN, Ara Alexandru (26.1.1951, Bucureşti), poet. Este fiul Ecaterinei Şişmanian (n. Eriţpohanov), traducătoare, şi al lui Takor Şişmanian, gazetar. Urmează, la Bucureşti, Liceul „Gh. Lazăr" şi Facultatea de Limbi Orientale, secţia hindi, unde îi este profesor Sergiu Al-George; teza de licenţă are ca obiect sacrificiul vedic. Colaborează cu cronici şi studii la „Luceafărul" şi „Steaua", sub pseudonimul Alexandru Romaşcanu. Lucrează la Muzeul Literaturii Române, dar în urma semnării apelului pentru respectarea drepturilor omului în România, iniţiat de Paul Goma, i se desface contractul de muncă. Va fi o vreme corector la Editura Academiei. Din cauza persecuţiilor politice, părăseşte în 1983 ţara şi se stabileşte în Franţa. Frecventează cursuri de istoria religiilor la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Publică studii de specialitate şi participă la diverse conferinţe de istoria religiilor. După 1989 semnează versuri şi articole politice în „Contrapunct", „Viaţa
569 Dicţionarul general al literaturii române
Şiugariu
românească", „Vatra", „Familia", „Ramuri", „Dorul", „Coti-(jianul", „Lumea liberă românească".
în mod ideal, poezia lui Ş. îşi revendică subvenţionarea de către un regim metafizic-modemist. Metafizicul ar viza, în această ecuaţie, tipul de atitudine care prelucrează emisia, în timp ce (neo)modernismul ar caracteriza tehnica prin care atitudinea se materializează. Acest portret, conţinând liniile unor mari ambiţii şi proiecte, are o acoperire cu totul modestă în spaţiul efectiv al versurilor. Dincolo de trama pe care mai curând o etalează/ forţează didactic decât o construieşte, lirica se desfăşoara în jurul unei scheme invariabile: patinare dezordonată pe gheaţa obţinută prin proliferare metaforică. Derapajul poetic prin reţeaua deasă de metafore se produce sub semnul unei simbolistici încărcate, apăsătoare, psihotice, ce eliberează la răstimpuri aluzii intertextuale. în acest fel, Triptic (I-III, 1997-1999) marchează prolix traseul dintre incipit („privesc un obiect / obiectul privit i-o foaie de hârtie - un burlan - un ecran - un ce ce se adânceşte / adâncul e înapoi -/ e deci o suprafaţă înainte? / obiectul se adânceşte / privire = retragere / retragere la suprafaţă / suprafaţă = abis") şi exit („scoţându-şi sânii tiresias şi-a pus ochii cu care neantul vede, sau poate că nu vede"). Maniera nu e alta în Migrene I (2001), primă parte, compusă din 111 calupuri textuale, a unei proiectate hexalogii, în care titlul identifică şi numeşte tema şi finalitatea generării metaforice: „migrena îmi deşurubează ochii ca şi cum mi-ar creşte-n creieri cactuşi • degetele îmi cad din mâini şi-mi umplu chipul cu o ceaţă unde se ascunde un păianjen • strălucind ca un ceas de oprit timpul - strânge în cadranul lui toate secundele • de parcă burghiul mi-ar dispare rotindu-se în centrul dintre raze • el, flautul •".
SCRIERI: Triptic 1. Priviri, Târgu Mureş, 1997; Triptic 2. Ochiul orb, Târgu Mureş, 1998; Triptic 3. Tireziada, Târgu Mureş, 1999; ed. (Triptic: Priviri, Ochiul orb, Tireziada), pref. Dan Cristea, Bucureşti, 2001; Migrene I, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Horea Poenar, „Triptic 1. Priviri", ST, 1997, 9-10; Dumitru Mureşan, Semiotica poeziei, VTRA, 1998, 8; Florin Lazăr, „Triptic 1. Priviri", ST, 1999, 2; Adina Diniţoiu, „Triptic 3. Tireziada", OC, 2000,31; Bucur, Poeţi optzecişti, 209-213; Lucia Simona Bumbu, „Triptic: Priviri, Ochiul orb, Tireziada", OC, 2001,90; Popa, Ist. lit, II, 276-277; Bogdan Alexandru Stănescu, Tiresias. Dezlegătorul de taine, ALA, 2002, 638; Bogdan Alexandru Stănescu, Complicitatea creierului cu luna, LCF, 2003,35.	M.	I.
ŞIŞMANIAN, Ecaterina (16.IV.1927, Chişinău - 11.XI.1996, Bucureşti), traducătoare. Este fiica lui Antaram şi a lui Măgârdici Eriţpohanov (nume rusificat forţat), proprietar de frizerie. Urmează prima parte a ciclului gimnazial la Chişinău, iar după moartea timpurie a mamei pleacă la Bucureşti. Licenţiată a Facultăţii de Psihologie-Pedagogie şi a Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura rusă, de la Universitatea din Bucureşti, din 1954 devine redactor, apoi şefă a secţiei de traduceri a Editurii Tineretului, unde promovează literatura de calitate. în urma reorganizării editoriale din 1969 e repartizată la Editura Ion Creangă.
Ş. traduce cu precădere din limba rusă. Spirit intuitiv, cu un deosebit simţ al limbii, transpune texte de diverse grade de dificultate, atentă la structurarea imaginii şi atmosferei din original. Imaginaţia expresivă, un nuanţat gust estetic se articulează în echivalări ce refac sensul poeticii pe care traducătoarea o percepe şi o respectă cu fidelitate, mai cu seamă în textele tragicomice ale lui Panteleimon Romanov sau în memoriile Anastasiei Ţvetaeva.
Traduceri: Gerald Gordon, Blestemată fie ziua..., Bucureşti, 1958; V. Ivanov-Leonov, Generalul „Africa", Bucureşti, 1962; Martin Wickramasinghe, Taina Insulei Şerpilor, Bucureşti, 1962; Serghei Sartakov, Crestele Saianilor, I-III, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Emil Suter); Anatoli Alexin, Fratele meu cântă la clarinet, Bucureşti, 1970; Kim Man Cijun, Visul celor nouă suflete, Bucureşti, 1973; Elena Axelrod, Iarna se joacă, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Viniciu Gafiţa); Arkadi Adamov, Cercuri pe apă, Bucureşti, 1975; Panteleimon Romanov, [Proză scurtă], în Romanţa samovarului (Proză umoristică), pref. Marcel Petrişor, Bucureşti, 1976, 129-307; Anatoli Toboliak, Povestea unei iubiri, Bucureşti, 1979; Anastasia Ţvetaeva, Amintiri, Bucureşti, 1982; Zigmunds Skujins, Hermina pe asfalt, în Memoriile unui tânăr. Hermina pe asfalt, Bucureşti, 1988; Thomas Mayne Reid, Călăreţul fără cap, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Bogdan Căuş, Figuri de armeni din România. Dicţionar, Bucureşti, 1998,332; Femei din Moldova, îngr. Iuri Colesnic, Chişinău, 2000,272.	E.	M.
ŞIUGARIU, Ion (6.VI.1914, Băiţa, j. Maramureş - 1.II.1945, Brezno, Slovacia), poet. Este fiul Floarei (n. Griga) şi al lui Ion Sugar, miner, ambii de confesiune greco-catolică. în certificatul de naştere numele lui Ş. apare maghiarizat: Sugăr Jănos. Prin decizia Ministerului de Justiţie din 24 iunie 1936 numele îi este schimbat în Ion Soreanu, dar scriitorul va semna Ion Şiugariu, Ionel Sugar, folosind şi pseudonime: Sonia Mugur, Sergiu Băiţan, Ion Sorescu. După cursul primar urmat la Băiţa şi Valea Borcutului (1924-1928), face patru clase la Şcoala Normală din Oradea (1928-1932), apoi trece la Liceul „Emanuil Gojdu" din aceeaşi localitate, pe care îl va absolvi în 1936. Efectuează stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti (1936-1937), de unde iese cu gradul de sublocotenent. Din toamna lui 1937 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, obţinând licenţa în 1942, cu teza Aspectul jurnalistic în literatura modernă. După Dictatul de la Viena este ales preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi din România. în intervalul
1943-iulie 1944 funcţionează ca şef de cabinet în Ministerul Culturii Naţionale, condus de Ion Petrovici. Mobilizat, ia parte la luptele pentru eliberarea Transilvaniei, ajungând până la Brezno, în Slovacia, unde cade eroic. Va fi decorat post-mortem, în 1945, cu Ordinul „Coroana României", în grad de Cavaler. în 1956 e reînhumat în cimitirul militarilor români de la Zvolen, lângă Banskâ Bystrica. Debutează în 1934 la „Observatorul", revista liceului din Beiuş, cu poemul Imnul tinereţii. începuturile literare îi sunt patronate de Octav Şuluţiu, pe atunci profesor la liceul din Oradea. Va mai colabora la „Familia", „Luceafărul", „Eu şi Europa",
Şiulea
Dicţionarul general al literaturii române 570
„Sentinela", „Porunca vremii", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale" (unde în 1942-1944 ţine şi cronica de poezie), „Decalog", „Pagini literare" (Turda), „Convorbiri literare", „Meşterul Manole" (rubrica „Jurnal literar"), „Basarabia literară", „Vremea", „Dacia rediviva", „Bacăul" (unde redactează în 1942-1943 rubrica „însemnări") ş.a.
Primul volum de versuri al lui Ş., Trecere prin alba poartă, apărut în 1938, vestea un poet vitalist, al extazului solar, într-un Cântec de pornire la drum autorul se recomandă: „Mai plin de soare necunoscut şi cald ca o primăvară, / Când musteşte viaţa în suflet şi-n pământ [...] Mi-am îmbrăcat gândul în azur şi muselină / Şi mi-am scăldat condeiu-n boare cristalină". „Setea de viaţă", dimineaţa, primăvara, soarele sunt sintagme-temă ale primei secţiuni. Lirica erotică din cea de-a doua parte a cărţii păstrează nota extatică, într-o adolescentină „cântare a cântărilor": metaforele naturiste potenţează puritatea versurilor dedicate fetei iubite, poezia se vrea o laudă demnă de idealitatea ei. Elegiile din a treia secţiune conţin reminiscenţe simboliste (Ştefan Petică, D. Anghel, G. Bacovia), dar însetatul de lumină solară, stenică, aspiră să depăşească starea de morbidezza sau de spleen, aşa încât textele rămân dominate de „ţâşnirea vulcanică" şi de „clocotul de pasiune" (Octav Şuluţiu). Paradisul peregrinat (1942) consolidează imaginea poetului frenetic-vitalist chemat, ca perihelicul Al. Macedonski, de zboruri spre luminile celeste: „Aici e numai luptă aspră pentru soare. / în fiecare lacrimă din vis se zbate / Chemarea înălţimilor nemuritoare". Unele poeme anticipează patosul vânătorilor de himere din baladele poeţilor Cercului Literar de la Sibiu. Poezia - tematizată în câteva piese cu aspect de artă poetică - e transcendere a „umanei făpturi" sau a „omeneştilor ape", o „sete mai mare, mai pură", care „ne arde, ne arde, ne arde". Sau: „O fugă tot mai aspră după cerul pur, / în suflet ca un roşu trandafir ardea. / Şi cântecul nepământean crescut din ea / Era balsam şi hrană pentru trubadur". Aceeaşi obsesie străbate, ascendent, Ţara de foc (1943), amplă compunere scrisă în prozodie tradiţională, apărută în colecţia revistei „Meşterul Manole". Poemul, o căutare a înălţimilor inaccesibile, „nu e conceput plastic, ci creat muzical-contrapunctic" (Ovidiu Papadima), folosind cu virtuozitate şi eficienţă laitmotivul, anticipând tehnica şi chiar temele lui Ştefan Aug. Doinaş: „- Străine, ce vezi peste ape? / Afară tu singur nu sta, / Ci vino de noi mai aproape. / Străinul nimic nu zicea". Versurile din ciclul Elegii pentru Ardeal sunt tot nişte laude, închinate de data asta „supremei fiinţe ardelene": evocare nostalgic înflăcărată a „munţilor mei prieteni", cu „pădurile, gorunii", a minerilor, a primelor iubiri, toate acestea filtrate prin ceaţa luminoasă a amintirii. Cărţile tânărului Ş. anunţau un viguros poet al marilor aspiraţii şi întrebări, care ştia să evite prin muzicalitate şi rigoare alunecările în retorism. Jurnalul de front - publicat postum (1968) de un bun prieten, Laurenţiu Fulga, sub titlul Carnetele unui poet căzut în război - conţine notaţii de pe câmpul de luptă, consemnări de lecturi făcute pe apucate, confesiuni vibrante către soţie („santa Lucia"), dar mai ales trăiri pendulând între speranţe şi aprehensiuni, consemnând o altă
„sete", a „nemuririi" prin operă, dar şi spaima la gândul că nu îşi va mai putea scrie „cărţile pe care le duc sub frunte". Jurnalul e, la rându-i, documentul unui spirit superior frenetic: „Vezi de trăieşte într-o continuă nebunie pasionată - îl îndeamnă incandescent pe un prieten -. Fii dominat de o pasiune. Numai pasionaţii sunt în stare să îndeplinească opere cu adevărat durabile şi fecunde". Cronicile de la rubrica „Viaţa poeziei" din „Revista Fundaţiilor Regale" lasă să se întrevadă „un critic al poeţilor generaţiei" (Mioara Apolzan), cu bune lecturi din lirica modernă română şi străină, în al cărui examen fervoarea alternează, le cas echeant, cu negaţia neechivocă, într-un limbaj sobru şi totdeauna urban. Studiul despre G. Bacovia, editat, de asemenea, postum (2002), indică familiarizarea cu poetica şi momentul simbolist, cu temele specific bacoviene (provincia, periferia, cromatica particulară etc.), întregind chipul unei mari promisiuni.
SCRIERI: Trecere prin alba poartă, Bucureşti, 1938; Paradisul peregrinar, Bucureşti, 1942; Ţara de foc, Bucureşti, 1943; Carnetele unui poet căzut în război, îngr. şi postfaţă Laurenţiu Fulga, cuvânt înainte Mihai Beniuc, Bucureşti, 1968; Sete de ceruri, îngr. Jon Dumitru şi Lucia Soreanu, Miinchen, 1985; Ţara crinilor, pref. Al. Husar, Iaşi, 1997; Viaţa poeziei, îngr. Marcel Crihană, Timişoara, 1999; George Bacovia, pref. Titu Popescu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, „Trecereprin alba poartă", F, 1938, 4-5; Romulus Demetrescu, „Trecere prin alba poartă", PLI, 1938, 4-5; Gh. Bulgăr, „Trecere prin alba poartă", „Cronica" (Baia Mare), 1938,31; Laurenţiu Fulga, Ion Şiugariu, „Decalog", 1938, 69; Pompiliu Constantinescu, „Paradisul peregrinar", VRA, 1942, 647; Pericle Martinescu, „Paradisul peregrinar', „Dacia rediviva", 1942, 3; Mihai Niculescu, „Paradisul peregrinar", UVR, 1942,13; Al. Husar, „Paradisul peregrinar", CL, 1942,11-12; Nichifor Crainic, [Poetul Ion Şiugariu], G, 1943,7; Pompiliu Constantinescu, „ Ţara de foc", VRA, 1943,717; Traian Chelaru, „Ţara de foc", UVR, 1943,15; Ovidiu Papadima, „Ţara de foc", RFR, 1943, 8; Ion Apostol Popescu, „Ţara de foc", LU, 1943,10; Geo Dumitrescu, A murit Ion Şiugariu, „Victoria", 1945,105; Octav Şuluţiu, Poezia lirică a Transilvaniei, „Naţiunea", 1946, 23; Perpessicius, Două semestre de poezie, RFR, 1946,2; Aurel Martin, „Carnetele unui poet căzut în război", „Viaţa militară", 1968,8; Coriolan Gheţie, Via regia, F, 1968, 8; Victor Ilieşiu, Studii şi articole, I, Bucureşti, 1970,62-66; Ion Vlasiu, In spaţiu şi timp, II, Cluj, 1971,164-168; Ştefan Bellu, Ion Şiugariu - un poet căzut în război, Baia Mare, 1975; Eugen Marinescu, Poetul-ostaş Ion Şiugariu, Bucureşti, 1975; Antonescu, Scriitori, 111-136; Carianopol, Scriitori, II, 30-35; Apolzan, Aspecte, 221-223, 315-316, passim; Săluc Horvăth, Ion Şiugariu, TR, 1996,42; Geo Dumitrescu, Amintindu-ne de Ion Şiugariu, ALA, 1998, 423; Dicţ. scriit. rom., IV, 454-456; Lucian Valea, Generaţia amânată, Cluj-Napoca, 2002,31, passim.	N. M.
ŞIULEA, Ciprian (1.V.1969, Braşov), eseist. Este fiul Seviei Şiulea, contabilă, şi al lui Viorel Şiulea, maistru. Urmează Liceul de Informatică din Braşov (1984-1988) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1991-1995). între 1995 şi 1999 este profesor de ştiinţe socio-umane la diferite licee din Braşov (Liceul Sanitar, Liceul Unirea şi Liceul Astra). Debutează editorial cu volumul Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România (2003), pentru care a fost distins cu Premiul revistei „România
571 Dicţionarul general al literaturii române
Şlapac
literară" şi cu Premiul ASPRO. E prezent în „Interval", , Vatra", „Astra", „Erată", „Adevărul literar şi artistic", ,Observator cultural", „Timpul", precum şi în cotidianul „Monitorul de Braşov".
Cele şase eseuri din Retori, simulacre, imposturi dezvăluie un autor format la ceea ce Paul Ricoeur numea „şcoala suspiciunii". Şi aceasta întrucât axul gândirii lui Ş. îl constituie ecartul dintre premisele explicite („raţionale") şi presupoziţiile latente ale proiectelor socio-culturale. Metoda eseistului va consta în identificarea articulaţiilor ideologice subterane ce susţin diferitele tipuri de discurs din România comunistă şi postcomunistă, urmată de confruntarea acestora cu ceea ce e oferit publicului. Primele două eseuri, Saivane şi piramide şi Comunismul în texte dramatice, sunt mai puţin convingătoare: în primul caz - din cauza banalităţii tezei (arhitectura comunistă ca expresie a mecanicii sistemului totalitar), în celălalt - pentru că se ignoră ambivalenţa discursivă a scrierilor dramatice semnate de Teodor Mazilu, D. R. Popescu şi D. Solomon, pe care Ş. îi consideră „trei autori poststalinişti". în consecinţă, centrul de greutate al cărţii se deplasează către celelalte patru texte, care atestă atât grila de lectură a autorului, cât şi situarea sa de partea unui pragmatism sui-generis. Astfel, eseistul analizează trei mostre de discurs (pseudo)liberal din România postcomunistă (Adrian Marino, Horia-Roman Patapievici şi Ion Bogdan Lefter), demonstrând faptul că, fie din resentiment, fie dintr-un optimism utopic, orientările declarat democratice şi europene din cultura noastră actuală sunt adesea parazitate de elemente premoderne, uneori chiar de impulsuri fundamentaliste. în opoziţie cu această proliferare a „simulacrelor" ideologice, Ş. pledează, în eseul central al cărţii, Maiorescu şi românii, pentru o întoarcere la modelul maiorescian, nu înainte de a întreprinde el însuşi o amplă reconstrucţie/reactualizare a proiectului cultural iniţiat de mentorul junimist. Altfel spus, urmăreşte să substituie decupajele conceptuale anterioare ale proiectului maiorescian
-	polarizate sub forma opoziţiei dintre „vechi" şi „nou" (conservatori/liberali, tradiţionalişti/modernişti, naţionalişti/ europenişti etc.) - prin antagonismul dintre „pragmatism" (Maiorescu) şi „ideologie" („formele fără fond"). Din unghiul acestui „pragmatism" evaluează Ş. nu numai succesul doctrinei maioresciene, ci şi eşecurile „ideologiilor" contemporane.
SCRIERI: CiprianŞiulea, Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Adevăratul Maiorescu, RL, 2003,22; Iulia Popovici, Exigenţele spiritului critic, RL, 2003,24; Raluca Dună, Un tânăr Maiorescu şi contradicţiile lui, LCF, 2003, 25; Nicoleta Cliveţ, Un maiorescian consecvent, ALA, 2003, 679; Andrei Terian, Critică şi ideologie, „Euphorion", 2003, 7-8; Mircea Morariu, Un simulacru de polemică, F, 2003, 9; Daniel Cristea-Enache, Realitate şi ideologie, ALA, 2003,696,697.	A	Tr.
ŞLAPAC, Florin (13.111.1952, Constanţa), prozator, poet şi traducător. Este fiul Filomenei (n. Bardi) şi al lui Spiridon
Şlapac, contabil. Urmează cursurile şcolii generale şi pe cele liceale la Constanţa (1959-1971), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1971-1975), spe-cializându-se în limba şi literatura engleză. Va fi profesor la Constanţa (1975-1991), ulterior redactor la Editura Pontica (1992), la „Tomis" (1993-1999) şi redactor-şef la „Amphion" (din 1999). Debutează cu poezie la revista şcolară „Zări albastre" în 1968, iar editorial în 1974, în volumul colectiv Caiete de poezie, publicat de Editura Eminescu. Mai e prezent în „Ateneu", „Cronica", „Contrapunct", „Luceafărul", „Familia", „Tribuna", „România literară", „Contrafort" ş.a. I s-au decernat Premiul revistei „Tribuna" (1986) şi Premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor (1995).
în romanul de debut Matei şi Eva, apărut în 1985, doi adolescenţi descoperă lumea labirintică, iar aventurii lor iniţiatice îi corespunde aventura stilistică a autorului: compoziţia polifonică, distribuţia pe mai multe voci a discursului narativ susţin un recital livresc ludic şi caricatural, cu numeroase accente parodice, în care se întâlnesc istorisirea sadoveniană cu basmul eroicomic, exuberanţa rabelaisiană cu fabulosul arghezian. Jucăria (1989), roman despre dictatură, lipsit de determinări spaţio-temporale concrete, reconstituie o atmosferă halucinantă, cu origini în proza lui Franz Kafka şi în aceea sud-americană. Printr-un experiment textualist, lumea se zămisleşte din jocul întâmplător al cuvintelor, iar dinamica stilului care înregistrează destrămarea universului absurd şi grotesc contrabalansează în parte imobilismul oamenilor incapabili de evoluţie. Cele unsprezece proze scurte din Centrul schimbător al atenţiei (1990), mai degrabă descriptive decât narative, acumulează percepţii şi înregistrează febril detalii ale lumii exterioare, pentru a pune în lumină mecanismul esenţial al producerii textului prin notarea ecoului interior al informaţiilor despre realitate. Roman al aşteptării, La inima fermecată (1995), apropiat întrucâtva de scrierile autorilor din Şcoala de la Târgovişte, în care tehnica narativă reprezintă chiar substanţa operei, urmăreşte existenţa apăsătoare a două femei marcate de nelinişte, singurătate şi neîmplinire. Fragmente disparate de realitate sunt montate discontinuu prin procedeul flashului cinematografic, iar naratorul se mulţumeşte să înregistreze cu precizie ceea ce intră în câmpul său vizual, fără a oferi o percepţie unificatoare asupra lucrurilor şi fără a urmări sensul de profunzime al evenimentelor. Poemul Zăpodie (1996), asamblare de secvenţe din poveşti cunoscute, se singularizează în creaţia lui Ş. ca gen literar, dar nu şi ca manieră de a fi, căci o dată în plus epicul se subordonează rostogolirii halucinante a cuvintelor. Creaturile fantastice există prin magia verbului ordonator, capabil să instituie realitatea, peripeţiile eroului, care străbate ţinuturi fabuloase şi înfruntă vrăjitori, zmei şi balauri pentru a-i veni în ajutor împăratului ameninţat de o făptură malefică, sunt mai degrabă un pretext pentru regizarea, cu inventivitate debordantă şi cu plăcere a jocului, a unui spectacol lingvistic asemănător celui oferit de Anton Pann sau de Ion Budai-Deleanu, de Ion Barbu sau de Ştefan Agopian. Fără pereche (2000), roman al abandonului şi al eşecului existenţial, aduce în
Şleahtiţchi
Dicţionarul general al literaturii române 5 72
scenă personaje indecise, debusolate - un pianist bătrân, o femeie trecută, un obişnuit al cafenelelor, un pustnic care rătăcesc, lipsite de repere, într-o lume absurdă şi caută să evadeze în spaţiul oniric în încercarea lor zadarnică de a-şi alunga singurătatea. Cu o operă textualistă în spiritul, nu doar în litera sa, Ş. se dovedeşte a fi imul dintre cei mai interesanţi autori ai generaţiei '80. Bun cunoscător al literaturilor de expresie engleză, a tradus texte de factură diferită, de la romane poliţiste la SF, precum şi scriitori contemporani (Malcolm Lowry, William Trevor, Charles Bukowski) care se remarcă prin scriitura lor dificilă, dispusă pe mai multe paliere stilistice şi narative, cu limbaj aluziv şi ludic, recreate impecabil în româneşte.
SCRIERI: Matei şi Eva, Cluj-Napoca, 1985; ed. pref. Evelina Cârligeanu, Constanţa, 1999; Jucăria, Cluj-Napoca, 1989; Centrul schimbător al atenţiei, Bucureşti, 1990; La inima fermecată, Bucureşti, 1995; Zăpodie, Bucureşti, 1996; Salonul refuzaţilor, Constanţa, 1998; Fără pereche, Bucureşti, 2000. Traduceri: Alexandra Ripley, Scarlett, I-II, Bucureşti, 1992; Raymond Thornton Chandler, Fereastra de la etaj, Bucureşti, 1994, Femeia din lac, Bucureşti, 1994; Isaac Asimov, Curenţii spaţiului, Bucureşti, 1994; Alan Dean Foster, Star Trek, Bucureşti, 1994;
D.	Mortman, Ceea ce mi se cuvine, Bucureşti, 1995; J. Trollope, Amantul, Bucureşti, 1996; Norman Spinrad, Copiii din Hamelin, Bucureşti, 1997; Nevil Shute, Ultimul ţărm, Bucureşti, 1997; Malcolm Lowry, Sub vulcan, postfaţa trad., Bucureşti, 1999; Edward Behr, Ultimul împărat, Bucureşti, 1999; David Held, Democraţia şi ordinea globală: de la statul modern la guvernarea cosmopolită, Bucureşti, 2000 (în colaborare cu Gabriela Inea); Dorothy Otnow Lewis, Vinovaţi de demenţă: pe culoarele morţii, un psihiatru dezvăluie mecanismele minţii criminalilor în serie, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Gabriela Inea)', Antologie Playboy. Cele mai bune povestiri (1954-1994), îngr. Alice K. Turner, pref. Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 2002; William Trevor, Citindu-l pe Turgheniev, Iaşi, 2002; Kim Knott, Hinduismul (foarte scurtă introducere), Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Gabriela Inea); Peter L. Bergen, Războiul sfânt SA. (în inima lumii secrete a lui Osama Bin Laden), Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Gabriela Inea); Charles Bukowski, Femei, postfaţă Călin Andrei Mihăilescu, Iaşi, 2003; John Riches, Biblia (foarte scurtă introducere), Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Gabriela Inea).
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, Să povestim de luni până duminică, RL, 1986, 35; Liviu Petrescu, Universul prozatorului, TMS, 1986,10; Ioana Bot, Şah în labirint, TR, 1987,28; Vladimir Bălănică, Şi cenzura face daruri?, TMS, 1990,3; Bogdan Ghiu, Mai multe „realisme", CNP, 1990,10; Irina Petraş, „Jucăria", ST, 1990,14; Mircea Vasilescu, Exerciţii şi probleme, CNP, 1990, 29; Florin Berindeanu, Naraţiunea deviată, CNP, 1991,10; Vladimir Bălănică, Un recordman, RL, 1991,11; Doina Jela, Proza scurtă ca vocaţie asumată, TMS, 1991, 5; Petraş, Lit. rom., 107-110; Emil Lungeanu, Explozia încetinită a grenadei, TMS, 1995, 2; Constantin Dram, Proba de virtuozitate, CL, 1996, 6; Adrian Ţion, Privire din exterior, ST, 1996,9-10; Dunăreanu-Apostoleanu-Corcheş, Scriit. Tomis, 71-75; Horia Gârbea, Arta subtilă a refuzului, CRC, 1998,8; Evelina Cârligeanu, „Salonul refuzaţilor", TMS, 1998,6; Carletta-Elena Brebu, „Salonul refuzaţilor", ATN, 1999, 1; Andreea Deciu, Riscul gazetarului, RL, 2000, 10; Andreea Deciu, Alcoolul ca substanţă metafizică, RL, 2000, 18; Bucur, Poeţi optzecişti, 214-215; Dimisianu, Lumea, 484-487; Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră, Piteşti, 2000,106-109, passim; C. Rogozanu, Ce caută Şlapac aici?, RL, 2001,18; Roxana Răcaru, Cartografii şi (re)orientări critice, RL, 2001, 29; Magda Răduţă, „Fără pereche", OC, 2001,47; Catrinel Popa, Trebuincioase au ba, RL, 2001,49;
Popa, Ist. lit., II, 915-918; Vasile, Proza, 272-285; Daniel Ştefan Pocovnicu, Florin Şlapac - Poliţia prozei, CL, 2002,4; Ana-Maria Tupan, Un prozator pentru postmodemitate, VR, 2002,10-11; Geo Vasile, Lumea în 80 de cărţi, Bucureşti, 2003,202-206,370-373.	4 q
ŞLEAHTIŢCHI, Maria (17.1.1960, Ştefăneşti, j. Soroca), poetă, critic şi istoric literar. Este fiica Zinaidei (n. Moraru) şi a lui Neculai Guţanu, agricultori. Urmează cursurile şcolii medii în satul natal (1967-1977) şi pe cele ale Institutului Pedagogic „Alecu Russo" din Bălţi (1977-1981). în 1991 îşi susţine teza de doctorat, la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe din Chişinău, cu tema Căutări de gen şi stil în proza moldovenească pentru copii din anii '60-80. Profesoară la Liceul „Mihai Eminescu" din Bălţi (1981-1984), devine, la institutul absolvit, asistent (1984), lector (1986), conferenţiar (1996), şefă a Catedrei de literatură română şi universală (2000), e decan al Facultăţii de Filologie (din 2000), fiind unul din promotorii unui învăţământ în spiritul restabilirii adevărului istoric şi al susţinerii valorilor reale. Din 1986 se implică şi în conducerea cenaclului social-politic şi literar-artistic Vatra. După debutul din 1986, în „învăţământul public", cu cronică literară, prima carte, culegerea de versuri O săptămână de poeme nescrise, îi apare în 1998. împreună cu Nicolae Leahu, scrie şi un „eseu dramatic", Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele, pus mai întâi în scenă la Teatrul Naţional „V. Alecsandri" din Bălţi (2000) şi publicat în 2001. începând din 1995, alături de Mircea V. Ciobanu şi Nicolae Leahu, editează revista „Semn", la care e redactor-şef adjunct. Colaborează cu versuri, studii, articole şi cronici la „Literatura şi arta", „Basarabia", „Timpul" (Chişinău), „Contrafort", precum şi la „Convorbiri literare", „Dacia literară", „Poesis" ş.a. De asemenea, figurează în antologii de poezie (Ars amandi, 2002, Singular Destinies, 2003), precum şi cu studii în volume colective (Limbaje şi comunicare, 1997, Expresie şi sens, 1999, Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană, 2003). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1998, 2002), Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova (2000) şi cu Premiul revistei „Convorbiri literare" (2003).
Alăturată, în parte justificat, generaţiei '80, Ş. se manifestă liric discret, dar inconfundabil, cu „o mare forţă de erupere în metaforele ei condensate până la temperatura critică" (Emilian Galaicu-Păun). Poeziile din reviste sau din placheta O săptămână de poeme nescrise păstrează tendinţa spre joc şi discursivitate, dar însoţind-o de o deschidere spre comunicare şi de un tuşeu emotiv personal. Tot atât de individualizat este şi demersul critic din Jocurile alterităţii (2002), unde Ş. asociază unor procedee actuale şi la modă de abordare a textului -critica arhetipală, hermeneutica, psihocritica - un efort propriu de stabilire a „identităţii" scriitorului comentat. „Feţele alterităţii" sunt urmărite de la romantism la postmodernism, în încercarea de descifrare a procesului scrierii, iar „momentele iniţiatice" ale unui autor ori „jocurile limbajului" sunt puse în discuţie cu fineţe şi acuitate. Construcţia dramatică din Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele, ambiţioasă, apelând la mijloace
573 Dicţionarul general al literaturii române
Şoimaru
postmodemiste, evită trimiterile biografice elementare, pentru a configura un portret al lui Mihai Eminescu din perspectivă tensionată, actuală, fidelă până la un punct unui nucleu existenţial real. Se pleacă de la semnificaţiile textului eminescian, pentru a se căuta un răspuns care oferă adesea deschideri spre noi semnificaţii, într-o desfăşurare mereu polemică, îndrăzneaţă, surprinzătoare, dar coerentă şi, în linii mari, admisibilă.
SCRIERI: 0 săptămână depoemenescrise, Chişinău, 1998; Cvartetpentru o voce şi toate cuvintele (în colaborare cu Nicolae Leahu), Chişinău, 2001; Jocurile alteritâţii, Chişinău, 2002.
Repere bibliografice: Emilian Galaicu-Păun, O săptămână de poeme citite, „Flux", 1998, 20 noiembrie; Alex. Ştefănescu, Cărţi primite la redacţie, RL, 1999, 1; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 198-199; George Bădărău, Modernism - postmodemism, CL, 2000,2; Adrian Ciubotaru, Anul literar 2001 în Basarabia, „Semn", 2002,1-2; Lucia Ţurcanu, Trei cărţi pe linia întâi, „Semn", 2002, 1-2; Vladimir Beşleagă, Literatura într-o zonă a ultraparadoxurilor, „Sud-Est", 2002,4; Dana Boc, Ipostazele alteritâţii, „Piaţa literară", 2002, 17; Adrian Ciubotaru, Identitate şi alteritate sau Un altfel de a face critică, „Contrafort", 2002, 6; Lucian Vasiliu, Adnotări fulgurante, CL, 2002, 8; Vitalie Răileanu, „Jocurile alteritâţii", RLSL, 2003,5-6.	R.	Z
ŞLEAHU, Samson (20.VII.1915, Călăraşi, j. Ungheni -27.111.1993, Chişinău), prozator. Este fiul lui Herşcu Şleizer, negustor. A urmat, la Bucureşti, Şcoala de Arte şi Meserii. Stabilit la Chişinău, activează în mişcarea comunistă ilegală şi ia parte la războiul mondial înrolat în armata sovietică. La începutul anilor '50 munceşte în construcţii, iar din 1957 face parte din colegiul de redacţie al revistei „Dnester". Debutează în 1946 cu articole pe teme de actualitate şi proză scurtă.
Prima carte a lui Ş., Ziditorii (1950), o culegere de nuvele, are ca temă activitatea de pe şantierele postbelice, în vreme ce romanul Mahalaua de jos (1963) încearcă să transfigureze literar, cu toate poncifele realismului socialist, efectele în plan moral ale muncii de reconstrucţie. în alte cărţi, Tovarăşul Vanea (1956), După război (1957), Hăul (1968), Şi luna era ca o gură de tun... (1970), Omul de încredere (1974), autorul vehiculează agresiv clişee ale orientărilor literaturii oficiale. A scris şi literatură pentru copii şi tineret: Cel Ion cu ghinion (1961), Dragoste târzie (1966) ş.a.
SCRIERI: Ziditorii, Chişinău, 1950; Licurici, Chişinău, 1955; Tovarăşul Vanea, Chişinău, 1956; După război, Chişinău, 1957; Oameni trecuţi prin foc, Chişinău, 1960; Cel Ion cu ghinion, Chişinău, 1961; Mahalaua de jos, Chişinău, 1963; Dragoste târzie, Chişinău, 1966; Hăul, Chişinău, 1968; Şi luna era ca o gură de tun..., Chişinău, 1970; Camertonul pierdut, Chişinău, 1972; Omul de încredere, Chişinău, 1974; Din carnetele scriitorului, Chişinău, 1977; Scrieri, I-II, pref. H. Corbu, Chişinău, 1979.
Repere bibliografice: A. Sadovnic, Maturitate, Chişinău, 1967, 315-325; Ion C. Ciobanu, Tăria slovei măiestrite, Chişinău, 1971, 196-200; Vasile Coroban, Samson Şleahu, în Profiluri literare, Chişinău,
1972,	603-612; Ion Racul, Literatura şi viaţa poporului, Chişinău, 1973, 191-211, 275-287; Andrei Hropotinschi, Revelaţia slovei artistice, Chişinău, 1979, 142-159; H. Corbu, Scriitorul şi procesul literar, Chişinău, 1980,395-421; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 284.	N.	Bl.
ŞOAPTE LITERARE, revistă apărută la Craiova, lunar, din aprilie 1931 până în decembrie 1932. Primele nouă numere poartă subtitlul „Revistă eclectică", iar numărul 10-11/1932 „Drumul vremii", de la numărul următor până la numărul 15-19/1932 subtitlul fiind „Revistă literară, artistică, socială", iar pentru numărul 20-21/1932 „Revistă de literatură şi artă". Director: Marin I. Bellu. Redactori: Agripina Anastasescu şi N. Blagoe. Deşi îşi propun să fie sincroni cu devenirea continuă a artei, deşi exaltă „puterea creatoare", „exuberanta vitalitate", „entuziasmul creator" şi declară că nu sunt nici modernişti, nici tradiţionalişti, redactorii revistei, admiratori ai lui Mihail Dragomirescu şi ai lui Nicolae Iorga, se situează pe poziţii tradiţionaliste prin tot ceea ce selectează. Cei mai prestigioşi colaboratori sunt Radu Gyr şi Mihail Dragomirescu. Radu Gyr publică poeziile Murea un om în codru, Baladă şi Grădina, iar Mihail Dragomirescu unele fragmente din romanul Cumpăna. Versuri mai semnează Marin I. Bellu, Dem. Bassarabeanu, George Dan, Mihai Novac, George Dumitrescu ş.a. Cu proză colaborează N. Blagoe, Marin I. Bellu, Agripina Anastasescu, Dem. Bassarabeanu, Petruş Ionescu, Paul Daniel, Const. Barcaroiu. Cronica literară este susţinută de Marin I. Bellu, Agripina Anastasescu şi Mircea Vlasto. Râul Teodorescu traduce o poezie a lui Carducci. Revista mai publică trei interviuri cu Mihail Dragomirescu, recenzii, epigrame, anecdote. Alţi colaboratori: Const. Jaleş, V. Gheorghiu, Const. Nutzescu, V. G. Dimitriu, Florica Obogeanu, Mihail Ilovici.	A.	P.
ŞOIMARU, Tudor (pseudonim al lui Gheorghe Drăguşanu; 29.XII.1898, Bucureşti - 18.IX.1967, Bucureşti), dramaturg, gazetar şi prozator. Urmează liceul la Piteşti, apoi începe studii universitare în Franţa (fără a le finaliza). Debutează ca ziarist în 1918, în „Cronica" (Iaşi). A fost redactor la „Universul", „Dreptatea" (1937), „Adevărul", „România literară" (1938), a publicat articole, interviuri cu scriitori români şi francezi, reportaje, note de călătorie, cronici dramatice în „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Mişcarea literară", „Adevărul" (unde semna rubrica intitulată „Cronica evenimentelor externe") şi „Dimineaţa", la suplimentul literar al cotidianului „România nouă", „Lumea" (1926), „Aurora", „Dreptatea" (1927), „Viaţa literară" (rubrica „Cronici franceze", în 1927), „România", „Bis", „Gazeta literară" ş.a. Gazetar cultural harnic şi iscusit (E. Lovinescu notează în agendele sale că Ş. tocmai se întorsese de la Paris „cu cincisprezece interviuri de la avantgardişti"), de orientare mai degrabă promodernistă şi antigândiristă, a condus, împreună cu Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Pompiliu Constantinescu, revista „Kalende" (noiembrie 1928-martiel929), iar împreună cu L. G. Legrel, a condus un timp revista satirică „încotro?" (1937-1938). Personaj rafinat, cultivat şi informat, cu obişnuinţa prezentabilităţii mondene (Şerban Cioculescu şi-l aminteşte ca pe un „tinerel firav, de 30 de ani, grijuliu de fizicul şi de garderoba sa, dintre cele mai asortate cu costume de stofă englezească, cu cămăşi de poplină şi cu o vastă panoplie de
Şoimaru
cravate de mătase în toate culorile şi desenele", menţionând şi că „era călătorit şi la curent cu scriitorii francezi la modă: Montherlant, Morand, Maurois, Mauriac, Giraudoux, Cocteau şi prietenul acestuia, prea curând dispărutul Raymond Radiguet"), publicist priceput, dar nu şi posesor al unui talent creator deosebit, Ş. a nutrit şi preocupări propriu-zis literare, rămase însă neconcretizate prin realizări concludente. A frecventat cenaclul Sburătorul (cu mai multă asiduitate în anii 1925-1929), iar în agendele lovinesciene e consemnat, de pildă, faptul că Ş. i-a citit criticului fragmente dintr-un roman care ar fi urmat să se intituleze Stârpitura. Bucăţi de proză literară (Idilă, Tantal, Noua Eneidâ) i-au apărut în „Kalende"; sunt piese de un fantezism colorat cu umor, vădind - după cum remarca Şerban Cioculescu - înclinaţia către pastişă şi parodie. Autorul a mai publicat un volum de divertisment umoristic (în halat şi papuci, 1933, în colaborare cu Victor Rodan şi L. G. Legrel), apoi, în 1936, un volum de reportaj (Constanţa), iar în 1938 unul de publicistică, Istoria vieţii publice în România, unde sunt trecute în revistă doctrinele politice şi e creionat succint modul lor de manifestare în spaţiul românesc, lucrarea fiind ilustrată oportun şi atrăgător cu reproduceri ale unor caricaturi de presă de la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Adevăratul debut literar al lui Ş. s-a produs însă în ipostaza de dramaturg, cu piesa Furtună în Olimp (reprezentată pe scena sălii Studio a Teatrului Naţional din Bucureşti, în stagiunea 1945-1946, şi editată în 1946). în ultimele două decenii de viaţă scriitorul a mai dat câteva piese de teatru (antologate, majoritatea, într-un volum din 1966), două biografii documentar-semiromanţate, Grigore Manolescu (1959) şi Cezar Bolliac (1962), şi a semnat adaptări, localizări şi traduceri de scrieri pentru teatru, din franceză singur, iar din alte limbi în colaborare, fiind de presupus că el îşi asuma stilizarea textului. Un roman istoric, Cântece şi flăcări, a apărut postum, în 1968. I s-a decernat Premiul de Stat în 1954, pentru piesa Afaceriştii.
Volumele de publicistică ale lui Ş., anterioare debutului ca dramaturg, nu sunt cu totul lipsite de interes. Constanţa este un reportaj parţial liric, în majoritate ironic sau focalizat pe pitorescul „exotic" dobrogean, formulat în registru agreabil, burlesc, satiric, monden sau intimist, o scriere, în parte, deschizătoare de drum pentru o publicistică turistică. Sunt observate oraşul, oamenii (localnicii şi vilegiaturiştii), comunităţile etnice, mentalităţile, obiceiurile, „folclorul" şi tabieturile vilegiaturii, flirtul etc., asezonate cu anecdote de „culoare", cu umor şi melancolie. Caracteristică pentru dramaturgia lui Ş. este combinarea meşteşugului teatrului bulevardier cu cedarea faţă de comandamentele extraliterare, impuse politic, ale artei de propagandă, pe coordonatele realismului socialist. Limitele talentului dramaturgie sunt vădite şi, deşi recurge la un instrumentar adecvat, bine cunoscut şi bine rodat de la Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu, A. de Herz ori Mihail Sebastian până la Aurel Baranga sau Al. Mirodan, rezultatul rămâne modest: un teatru cel mult agreabil, docil-convenţional în formulele epocii şi care a trecut rapid în uitare. De fapt, plierea la exigenţele factorului politic s-a manifestat ceva mai târziu, după 1948. Piesa de debut, Furtună în Olimp, dă glas
Dicţionarul general al literaturii române 574
unei poziţii antirăzboinice, larg răspândită în epocă. Probabil după modelul lui Jean Giraudoux (La Guerre de Troie n'aurapas lieu), dar într-un registru mai degrabă burlesc, Ş. a compus o satiră dramatizată, de altfel convenţională, cu un dialog spumos şi replici ingenioase etc., utilizând personaje şi motive împrumutate din mitologia greco-latină. Când înfloresc anemonele (1948) este o comedie lirică. Vădit conformistă, dar ceva mai consistentă sub raport dramatic este piesa Afaceriştii (reprezentată la Teatrul Municipal din Bucureşti în stagiunea 1952-1953, publicată în 1953), satiră anticapitalistă vizând corupţia, venalitatea şi imoralitatea demnitarilor din epoca lui Carol al II-lea. Combinaţie stângace de teatru de bulevard şi de „vestejire" vehementă a racilelor societăţii interbelice, Afaceriştii a fost promovată şi elogiată în epocă, dovedindu-şi ulterior perisabilitatea. Albăstrelele (editată în 1955) este o „localizare după o schiţă de I. Gorelov". Alte piese ale lui Ş. au ilustrat formula reconstituirii istorice dramatizate, încercând -cu rezultate tot modeste - resuscitarea pilduitoare a unor momente din istoria naţională (Povestea Unirii, focalizată pe perioada premergătoare unirii Moldovei şi Munteniei din 1859 şi reprezentată în premieră în contextul centenarului evenimentului) ori universală (Zorile Parisului, evocare dramatică a Comunei din 1871). O „dramatizare liberă", Ce naşte din pisică, după Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon, redactată cu iscusinţă şi cu oarecare farmec în restituirea atmosferei, a fost reprezentată în 1954, la Iaşi. Tot atmosfera este punctul forte al ultradocumentatului roman istoric Cântece şi flăcări, compunere altfel stufoasă şi dezlânată, învederând strădania de a reînvia în chip edifiant şi antrenant perioada care a precedat Unirea Principatelor. Sunt urmărite detaliat numeroase personaje - unele atestate istoric - şi medii sociale, între altele fiind evocată, la nivelul mai multor generaţii, familia celui care a rămas în memoria populară sub apelativul „moş Ion Roată". Cele două biografii (Grigore Manolescu şi Cezar Bolliac) etalează o proză „gazetărească", sobră fără ariditate, fluentă, decentă, dar fără virtuţi propriu-zis beletristice, deşi autorul operează intermitent şi cu armele „romanţării" literare.
SCRIERI: în halat şi papuci (în colaborare cu Victor Rodan şi L. G. Legrel), cu caricaturi de A. Dragoş şi V. Anestin, Bucureşti, [1933]; Constanţa, cu fotografii de N. Tomescu, Bucureşti, 1936; Istoria vieţii publice din România, Bucureşti, 1938; Furtună în Olimp, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1946; Afaceriştii, Bucureşti, 1953; Aranjamentul lui Pangrati, Bucureşti, 1953; Albăstrelele, Bucureşti, 1955; Grigore Manolescu, Bucureşti, 1959; Cezar Bolliac, Bucureşti, 1962; Teatru, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1966; Cântece şi flăcări, Bucureşti, 1968. Traduceri: A. Slavutschi, Povestirile lui Ivan Corobov, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Domnica Curtoglu); A. Arbuzov, în ajun, Bucureşti,
1957	(în colaborare cu Ludmila Bucşan); Vsevolod Vişnevski, Tragedia optimistă, pref. Horia Deleanu, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Svetlana Marosin); Ciju Su-Cen, Cincisprezece mii de monezi, Bucureşti,
1958	(în colaborare cu S. Balter); P. Malearevschi, Pasărea de piatră, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Ludmila Bucşan); Romain Rolland, 14 iulie, în Teatrul revoluţiei, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1966.
Repere bibliografice: Dragoş Vrânceanu, „în halat şi papuci", CRE, 1933,1 964; Mihail Sevastos, „în halat şi papuci", ADV, 1933,15 197;
575 Dicţionarul general al literaturii române
Şoimii
pompiliu Constantinescu, „Constanţa", VRA, 1936,431; G. Călinescu, Constanţa", ALA, 1936, 813; Şerban Cioculescu, „Constanţa", ADV,
1936,	16 034; Streinu, Pagini, V, 221-223; Radu Boureanu, O piesă originală, „Spectator", 1945,94; Lascăr Sebastian, „Furtună în Olimp", Gazeta familiei", 1946, 2; Şerban Cioculescu, „Furtună în Olimp", Semnalul", 1946,1332; Paul B. Marian, „Furtună în Olimp", „Argus", 1946,9 968; Silvian Iosifescu, „ Când înfloresc anemonele", CNT, 1948,85; Radu Beligan, Teatrul Municipal: „ Afaceriştii", CNT, 1953,22; Ecaterina Oproiu, „Afaceriştii", RMB, 1953,2 675; Virgil Brădăţeanu, Spectacolul cu piesa „Ce naşte din pisică", CNT, 1955,24; Paul Costin, „ Ciocoii vechi şi noi" în dramatizarea lui T. Şoimaru, IL, 1955,5; Vicu Mîndra, „Zorile Parisului", GL, 1956, 1; Radu Popescu, „Zorile Parisului", CNT, 1956,1; Valeriu Râpeanu, Tudor Şoimaru la 60 de ani, GL, 1958,52; N. Barbu, Dramaturgia de evocare istorică, IL, 1959,2; Radu Popescu, Vodă Cuza şi Unirea, RMB, 1959,17 februarie; Eugeniu Sperantia, „Cezar Bolliac", ST, 1963, 2; N. Tertulian, Piese contemporane dedicate unui eveniment istoric, VR, 1966,1; C. Paraschivescu, „Teatru", CNT, 1966,35; Râpeanu, Noi, 179-186; Florin Faifer, „Teatru", IL, 1967,3; Mihail Davidoglu, Tudor Şoimaru, LCF, 1967, 38; Valeriu Râpeanu, Un om cu inima aleasă: Tudor Şoimaru, GL, 1967,38; Brădăţeanu, Comedia, 307-309; Al. I. Friduş, „Povestea Unirii", CRC,
1973,	7; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977,72-76; Popa, Dicţ. lit (1977), 546; Cioculescu, Amintiri, 225-229; Alexandru Melian, Tudor Şoimaru, CNT, 1988, 7; Lovinescu, Sburătorul, 1,102,107, passim, II, 11,12, passim, III, 127,265, 338,339, V, 306; Tudor Şoimaru, DRI, V, 73-78; Micu, Ist. lit., 661; Popa, Ist lit, 1,1053; Dicţ. scriit rom., IV, 456-457.	N. Br.
ŞOIMESCU, Ioan N. (1826 - 15.11.1890, Bucureşti), autor dramatic şi publicist. Era fiul lui Nicolae Şoimescu şi fratele scriitorului Sava N. Şoimescu. După studii făcute la Bucureşti şi la Paris, unde îşi ia licenţa în drept în 1857, Ş. va fi avocat, procuror general, apoi senator.
Cu preocupări de cercetare a izvoarelor istorice, publicând, între altele, Istoria generală a românilor din amândouă Daciile (I-III, 1889), dar fără a dovedi rigoare şi spiritul critic necesar, Ş. şi-a ales şi subiectele literare din acest domeniu. Moartea lui Radu VII de la Afumaţi (1854), dramatizare în versuri după un roman omonim de H. Buvelot şi Ştefan Andronic, are o acţiune axată pe confruntarea a două categorii morale: cei buni, cinstiţi, bravi, patrioţi (domnitorul şi ai săi) - cei răi, urâţi la suflet şi violenţi (conspiratorul Drăgan şi complicii). Personajele ţin discursuri emfatice, sunt facile, confecţionate. Prozodia e silită, limba improprie, stilul grandilocvent. In tragedia în versuri Constantin Basarab Brâncoveanul (1877) răul (Cantacuzinii) distruge binele (Brâncoveanu), într-o desfăşurare barocă, vădind aceeaşi înclinaţie către spectaculos. Diurpaneu, ultimul decebal al Daciei (1879) este o evocare imaginară a înfrângerii dacilor în ultimul război cu romanii. Ş. a scris şi o epopee, Daciada (1885), nereuşind decât o relatare plată, lipsită de fior poetic, a istoriei până la Mihai Viteazul. Impresiuni şi noţiuni, un text manuscris din 1864, conţine şi un capitol de estetică, în care se încearcă o definire nuanţată a frumosului şi se fac reflecţii sensibile, aplicate asupra simbolului poetic. Mai interesante par a fi manuscrisele sale în limba franceză. Voyage â Rome, datând tot din 1864, cuprinde
descrieri, impresii şi divagaţii erudite. Ş. a publicat câteva traduceri din romanticii francezi (Chateaubriand).
SCRIERI: Moartea lui Radu VII de la Afumaţi, Bucureşti, 1854; Constantin Basarab Brâncoveanul, Bucureşti, 1877; Diurpaneu, ultimul decebal al Daciei, Bucureşti, 1879; Daciada, Bucureşti, 1885; Domnul B. P. Hăsdeu şi Radu-Negru, fondatorul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1886. Traduceri: A. Cuvelier şi Leopold, Macabeii sau Luarea Ierusalimului, Bucureşti, 1849, Jertfa lui Avram, Bucureşti, 1851; Jules Sandeau, Damicela de Kerouar, Bucureşti, 1852; Chateaubriand, Aventurile celui din urmă Abenseragiu, Bucureşti, 1852, Natchezii, I-III, Bucureşti, 1854.
Repere bibliografice: A. D. Xenopol, „Istoria generală a românilor din amândouă Daciile", „Arhiva", 1899-1890, 315-349; Ioan N. Şoimescu, „Revista Societăţii «Tinerimea română»", 1896, 2; Ciorănescu, Teatr. rom., 49-52; Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 262-264; Brădăţeanu, Drama, 121-123; Dicţ. lit. 1900,832-833.	'	C.	T.
ŞOIMESCU, Sava N. (14.XI.1837, Văleni, j. Dâmboviţa -
2.V.1899, Bucureşti), poet, autor dramatic şi prozator. Fiu al lui Nicolae Şoimescu, era frate cu scriitorul Ioan N. Şoimescu. A urmat liceul la Bucureşti, plecând apoi, îndată după 1860, în Italia, de unde se va întoarce în ţară cu diplomă de doctor în ştiinţe politice şi administrative. Intrat în ziaristică, a fost o vreme redactor la ziarul „Pressa", unde, de altfel, şi-a tipărit cele mai multe poezii. A debutat, ca poet, la „Naţionalul", în 1860, continuând să colaboreze la „Convorbiri literare", „Amicul familiei", „Şezătoarea", „Observatoriul" (Sibiu).
Ş. s-a făcut cunoscut mai ales cu volumul Virtutea militară.
1877	(1878), inspirat de Războiul pentru Independenţă. Culegerea înmănunchează o serie de poezii patriotice, printre cele mai răspândite în epocă, animate de un elan oarecum lipsit de grandilocvenţă. Tonul este sobru, iar versurile curg adesea armonios. Mai toate folosesc motive din baladele populare, adaptate împrejurărilor:	iubiţii despărţiţi de război
(Dorobanţul), ostaşul muribund vorbind calului (Călăraşul rănit) ş.a.m.d. Meditaţiile, incluse în cel de al doilea volum, Poezii lirice (1883), sunt cu totul terne, dar fluente. Ş. a scris numeroase poezii şi în franceză, dovedind nu numai o bună cunoaştere a limbii, ci şi o surprinzătoare stăpânire a posibilităţilor ei prozodice, însuşiri evidente cu deosebire în sonete. Urmând modelul fratelui său - cu care a fost câteodată şi confundat -, Ş. a lăsat şi o tragedie, Catilina (1886), în versuri destul de stângace. încercându-se în proză, a redactat aproape în întregime romanul în ţară, rămas în manuscris, fără a reuşi să treacă de o frazeologie searbădă.
SCRIERI: Virtutea militară. 1877, Bucureşti, 1878; Poezii lirice, Bucureşti, 1883; Biserica Episcopiei Argeşului. Istoria şi descrierea ei, Bucureşti, 1886; Catilina, Bucureşti, 1886; Jubileul lui 1848, Bucureşti, 1898; Legende, balade şi poezii, Braşov, 1913.
Repere bibliografice: Constantin Miile, Săptămâna literară, LUP, 1887, 166; Dicţ. lit. 1900,833.	D.	M.
ŞOIMII, publicaţie apărută la Târgu Mureş, lunar, din aprilie 1925 până în iunie 1929, cu subtitlul „Revistă literară şi ştiinţifică"; de la numărul 2/1928 subtitlul se schimbă în
Şolea
Dicţionarul general al literaturii române 576
„Revistă a liceelor militare". A fost editată de Liceul Militar „Mihai Viteazul", sub supravegherea maiorului Vasile Nădejde, director de studii, a profesorilor de specialitate şi sub conducerea unui comitet compus din elevi. Din colegiul de direcţie mai fac parte colonelul Petre Dobriceanu şi maiorii Gheorghe Urziceanu şi Vasile Vasiliu. Adevăratul animator al revistei este însă Nicolae Sulică. Rubrici: „Revistele noastre", „însemnări literare", „Supplementum latinum", „Pagina matematică", „Pagina franceză", „Pagina istorică", „Pagina ştiinţifică", „Partea distractivă", „Poşta redacţiei". Majoritatea textelor literare şi ştiinţifice apărute sunt încercări ale elevilor liceelor militare din Târgu Mureş, Craiova, Chişinău şi Iaşi. în numărul 5/1926 debutează cu o schiţă elevul Al. Mănăstireanu (viitorul prozator Al. Sahia), iar în 1927, cu versuri, N. Ladmiss-Andreescu, semnând N. Andreescu. Se publică poezia lnvia-vor voievozii, inedită atribuită lui Mihai Eminescu (7-8/1927) şi două variante ale Mioriţei, culese de Nicolae Sulică. în sumar intră versuri de Victor Eftimiu, Mihail Dragoş,
B.	B. Cedan, Mihnea Dorin ş.a. Proză semnează Tudor Pamfile, Vasile Nădejde, Marcel Brăescu. Lui Nicolae Sulică îi aparţin articolele Izvoarele de inspiraţie ale „Strigoilor" lui Eminescu, Originea şi însemnătatea datinilor noastre de Crăciun şi de Anul Nou, Cele mai vechi încercări de a fixa în scris versuri româneşti (1620-1623), Cele dintâi versuri româneşti în metru antic. Tot Nicolae Sulică traduce, după intermediar, Prinţul de Rabindranath Tagore. Apar, de asemenea, versiuni din proza lui Giovanni Papini, August Strindberg, Jean Montaigne. Se tălmăcesc în limba latină poezii de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Grigore Alexandrescu, St. O. Iosif. Este reprodus un fragment din Istoria românilor în chipuri şi icoane de N. Iorga. Revista mai cuprinde recenzii, traduceri în limba franceză, versuri populare, chiuituri din Ardeal, strigături, credinţe populare, note de călătorie, cugetări, aforisme, articole ştiinţifice, diferite materiale umoristice. Alţi colaboratori: Maximilian Costin, Yvonne G. Urziceanu, Lucreţia Petrescu, Mihail Grigoraşcu, George Retezeanu, Mihail A. Bănulescu.	A.	P.
ŞOLEA, Marius Marian (11.X.1974, Bucureşti), poet. Este fiul Marianei Şolea (n. Găină), contabilă, şi al lui Victor Şolea, funcţionar. Urmează şcoala elementară la Bumbeşti-Jiu, judeţul Gorj, şi liceul la Târgu Jiu şi la Vicovu de Sus, judeţul Suceava. Din 1994 este student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi (secţia patrimoniu cultural - restaurare -conservare carte), absolvită în 1998. Din 1990 publică articole, însemnări critice şi mai ales versuri în „Literatorul", „Cronica", „Convorbiri literare", „Symposion", „Viaţa românească", „Hyperion", „Calende", „Scrisul românesc", „Est", cât şi în „Gorjul de azi", „Tribuna învăţătorului", „Gazeta de Gorj" (unde din 2001 e redactor-şef). Organizează câteva festivaluri de poezie (Agigea, Putna) şi coordonează antologia Ultima generaţie, primul val în ultimii ani participă la redactarea şi promovarea manifestului literar boierismul, ca o reacţie faţă de fracturism. în 2003 devine consilier la Ministerul Culturii.
Volumul de debut al lui Ş., Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu, apărut în 1995, evidenţiază câteva caracteristici: versuri dedicate Basarabiei şi neamului românesc, mănăstirilor şi satului în declin, familiei, solitudinii, călătoriilor, cu referinţe autobiografice şi modele tutelare, ceea ce în bună parte se va întâlni şi în Blestemul bărbăţiei şi alte imagini sociale (2002). Ş. este încă de la primul volum un poet mistic, sfâşiat - cum remarca George Ţărnea - de „drama incomunicabilului". Notabilă, Balada ursului polar, e o ars poetica modelată, poate, de Mistreţul cu colţi de argint, poemul lui Ştefan Aug. Doinaş. între psalmi şi colinde, Ş. caută „cuvintele de respirare", situat între „neputinţa de a da titlu" şi „nevoia de definiţie". Cu sugestii poetice venite din acumulări succesive, următoarea carte, Universul din piatră (1996), continuă ideea unei poeme anterioare: „Nimic nu sărută umbra / cum o sărută piatra / parcă ar fi două jumătăţi / ale aceleiaşi lumi". în Paşii de sub simţ (1997) se adâncesc căutări de filieră poststănescienă, aspirând la descoperirea cuvântului pur, nerostit, la „trecerea din linişte". în Semantice umbre (1998) Cezar Ivănescu îi găseşte lui Ş. şi un model - Rainer Maria Rilke, fie şi pentru înţelegerea poeziei ca asceză şi destin. Printre rugi, demitizări, fragmente delirante, scrisori de dragoste sau impresii „metafizice", poemele devin ciudate, „buclate", „telefonate" etc. Ş. sugerează compatibilitatea sacrului cu eroticul pe un ton când grav, când libertin, ca în Cobiliţa cu furnici şi alte proceduri (1999). Filtrând un vag univers sorescian, cu versuri „populare" despre armată ori cu imagini rurale atipice, poetul se metamorfozează frapant. De la religios trece la profan, în secvenţe îndrăzneţe, nu o dată licenţioase cu program. Critica îi va găsi şi alt etalon: Arthur Rimbaud, pentru Lungul poem haiku de o mie de strofe (2000), un exerciţiu stilistic insolit.
SCRIERI: Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu, Târgu Jiu, 1995; Universul din piatră, Iaşi, 1996; Paşii de sub simţ, Iaşi, 1997; Semantice umbre, pref. Cezar Ivănescu, Iaşi, 1998; Cobiliţa cu furnici şi alte proceduri, Cluj-Napoca, 1999; Lungul poem haiku de o mie de strofe, postfaţă Valentin Taşcu, Bucureşti, 2000; Blestemul bărbăţiei şi alte imagini sociale, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Ioan Holban, Uşorul respirai luminii în om, „Bucovina literară", 1997,9-10; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 400-401. A. ML
ŞONŢU, Alexandru I. (23.IV.1862, Focşani - 23.XI.1941, Bucureşti), poet şi publicist. Probabil din aceeaşi familie de militari care l-a dat pe maiorul George Şonţu, unul din eroii de la Plevna, Ş. a absolvit Liceul „Matei Basarab" şi a obţinut licenţa în litere, drept şi filosofie la Universitatea din Bucureşti. A fost profesor la Liceul „Cantemir Vodă" şi la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, dar şi avocat, membru al înaltei Curţi de Casaţie. în 1882 i s-a intentat un proces pentru o epigramă la adresa monarhiei şi un juriu de profesori l-a suspendat pe trei luni. A fost unul din fondatorii societăţilor „Tinerimea Română" şi „Santinela Românismului" (1884) şi ai revistelor care au apărut sub patronajul acestora. A mai făcut parte din Societatea pentru învăţătura Poporului român (1883), Societatea Presei şi Societatea Amicii literaturii şi
577 Dicţionarul general al literaturii române
Şoptereanu
artei române. Cunoscut ca un bun orator, ţine conferinţe pe teme istorice şi juridice: Eroii trecutului (1879), Libertate şi viitor (1883), Teoria rezistenţei (1887), Naţionalism şi umanitarism (1898), dar şi literare: Alecu Russo (1885), George Creţeanu (1888), Grigore H. Grandea (1902). în 1879 debutase ca poet în „Femeia română". Versurile de început i-au apărut şi în „Resboiul" lui Gr. H. Grandea. încurajat de B. Delavrancea, şi-a adunat poeziile în volumul Procesul epocei în versuri, apărut în 1883. A mai colaborat la „Poporul", „Generaţia viitoare", unde a fost şi redactor, „Doina", „Binele public", „România", „Universul", „Revista română" a lui A. I. Odobescu şi la „Revista literară" a lui Th. M. Stoenescu. A semnat şi Brutus.
Determinate de convingeri politice sincere, dar lipsite de „inspiraţia sfântă" la care râvnea, versurile din cartea de debut a lui Ş. condamnă egoismul şi nepăsarea contemporanilor şi pledează pentru încrederea într-o renaştere a neamului. Sunt evocaţi Ştefan cel Mare, Heliade („nemuritorul"), Bălcescu („martirul fără mormânt"), Alecsandri (poetul „deşteptării"). Stanţele antimonarhice au vigoare protestatară şi limpezime, dar aparţin mai mult cronicii politice decât liricii. Volumul Poeme şi maxime (1885) cuprinde versuri erotice şi elegiace, fade ca expresie a sentimentului, precum şi declaraţii de adeziune la o poezie militantă.
SCRIERI: Procesul epocei în versuri, Bucureşti, 1883; Poeme şi maxime, Bucureşti, 1885; George Creţeanu, pref. G. Missail, Bucureşti, 1888; Grigore H. Grandea, Bucureşti, 1902.
Repere bibliografice: Afacerea Şonţu, „Poporul", 1882,319,330; Ave, „Poeme şi maxime", „Revista literară", 1885,15; Scriitorii şi artiştii noştri Răspunsul domnului Al I. Şonţu, „Foaia pentru toţi", 1897,36; Alexandru Şonţu, „Independentul", 1899,76; Dicţ. lit. 1900,834.	S.C.
ŞOPTEREANU, Virgil (27.VI.1927, Iclănzel, j. Mureş), slavist. Este fiul Măriei (n. Bucur) şi al lui Zachei Şoptereanu, agricultori. Urmează şcoala primară în comuna natală (1934-1941), Şcoala Normală la Blaj (1941-1949), Facultatea de Filologie, secţia română, la Universitatea din Cluj (1949-1953), avându-i ca dascăli şi mentori pe D. Popovici, Ion Breazu, Liviu Rusu şi Ovidiu Drimba. Ulterior va frecventa Facultatea de Filologie de la Universitatea „M. V. Lomonosov" (1953-1957) din Moscova, unde va susţine doctoratul în filologie (1958) cu teza Modalităţi de tipizare artistică în trilogia autobiografică a lui M. Gorki. Debutează la Moscova, în 1957, cu un articol despre I. L. Caragiale, publicat în „Mariiskaia pravda". îşi începe cariera universitară ca lector la Institutul de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti (1958-1965), avansând conferenţiar (1965), profesor (1991) şi şef al Catedrei de limba şi literatura rusă (1992-1996), iar din 1997 profesor consultant. Efectuează specializări la universităţile din Moscova (1971, 1990), Sofia (1968), Zadar (1973) şi Sarajevo (1973). Este membru al Comitetului Asociaţiei Slaviştilor din România, al Asociaţiei Internaţionale a Slaviştilor şi în colegiul redacţional al revistei „Romanoslavica". I s-au acordat Medalia Muncii (1964) şi Medalia Asociaţiei Internaţionale a Profesorilor de Limba şi Literatura Rusă (1992), Diploma şi Medalia „A. S. Puşkin" a
aceleiaşi asociaţii (1999). Colaborează la mai multe reviste din ţară („Analele Universităţii din Bucureşti", „Romanoslavica"), din străinătate („Russkaia literatura", „Mariiskaia pravda") şi la volume colective, la unele şi în calitate de coordonator.
Specializat în literatura rusă de la sfârşitul secolului al
XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, una din perioadele cele mai interesante prin multitudinea curentelor şi grupărilor artistice, prin efervescenţa ideilor creatoare şi prezenţa unor personalităţi de prim rang, Ş. editează cursuri consacrate atât acestei epoci, cât şi altora - Russkaia literatura (1890-1917). Literaturnâe teceniia. Marina Ţvetaeva. Anna Ahmatova (1971), Istoriia russkoi literaturi (konţa XIX veka - naceala XX veka). Poeziia (1982), Istoriia russkoi sovetskoi literaturi Vospriiatie ee v Rumânii (1987) - unele în colaborare: Russkaia literatura (konţa XIX veka - naceala XX veka) (1967), A. S. Puşkin în context cultural românesc (1984) -, precum şi antologii - Russkaia poeziia konţa XIX - naceala XX veka (1890-1917) (1975) şi Sovremennaia sovetskaia proza (1978) - ambele în colaborare, toate subsumate finalităţii didactice. Este autorul a peste o sută de studii şi articole publicate în reviste de specialitate, care se referă la întreaga istorie a literaturii ruse, de la A. S. Puşkin şi Mihail Lermonotov la poetica lui Lev Tolstoi aşa cum au relevat-o formaliştii ruşi, de la poeţi ca Nikolai Gumiliov, teoretician şi exponent al acmeismului (variantă rusă a parnasianismului), Marina Ţvetaeva şi Vladimir Maiakovski la scriitori ca Maxim Gorki şi Leonid Andreev sau la proza rusă contemporană ilustrată de F. Abramov, Vasili Şukşin, Valeri Rasputin. Dintre lucrările reprezentative ale lui Ş. se remarcă volumul Filosofsko-esteticeskaia mâsV i russkaia literatura (1995), în care analizează gândirea filosofică şi estetică la prozatorii „generaţiei vârstnice" a simboliştilor ruşi, ale căror modele au fost Vladimir Soloviov, Friedrich Nietzsche şi Arthur Schopenhauer. De asemenea, Filosofia mitului în literatura rusă (1996), carte scrisă în româneşte, este o substanţială prezentare a imaginarului mitic în literatura rusă de la creaţia romanescă simbolistă a lui Dimitri Merejkovski şi Andrei Belâi la modelul bulgakovian, generator, la rândul său, al unor continuatori ai viziunii „demoniadei", precum Vladimir Orlov sau Nikolai Evdokimov; mai cuprinde un excurs privitor la utopie şi antiutopie (Evgheni Zamiatin, Andrei Platonov ş.a.), precum şi un eseu despre structura mitopoetică în lirica lui Serghei Esenin. Expunerea analitică avansează consideraţii teoretice ilustrative privind semnificaţiile şi ipostazierile mitului în procesul formalizării artistice. Studiile lui Ş. integrează literatura rusă în context universal din perspectivă comparatistă, vizându-i specificul şi diferenţele în pagini exegetice dense, cu numeroase observaţii de fineţe. Ultima parte a acestei proiectate trilogii urmează să abordeze relaţiile dintre timpul artistic şi poetica memoriei la mari scriitori ai secolului al XX-lea (Aleksandr Blok, Anna Ahmatova, Ivan Bunin, Vladimir Nabokov).
SCRIERI: Russkaia literatura (konţa XIX veka - naceala XX veka) (în colaborare), Bucureşti, 1967; Russkaia literatura (1890-1917). Literaturnâe teceniia. Marina Ţvetaeva. Anna Ahmatova, Bucureşti, 1971; Istoriia russkoi literaturi (konţa XIX veka - naceala XX veka). Poeziia,
Sora
Dicţionarul general al literaturii romane 578
Bucureşti, 1982; A. S. Puşkin în context cultural românesc (în colaborare), Bucureşti, 1984; Istoriia russkoi sovetskoi literaturi Vospriiatie ee v Rumânii, Bucureşti, 1987; Filosofsko-esteticeskaia mâsV i russkaia literatura, Bucureşti, 1995; Filosofia mitului în literatura rusă, Bucureşti, 1996. Repere bibliografice: E. Dvoicenko-Markova, Rumânskie slavistî i ih sbomik „Romanoslavica", în „Voprosî literaturi", 1964,12; I. C. Chiţimia, România şi „interminabilul" poet Puşkin, LCF, 1986,22; Mircea Croitoru, „Istoria literaturii ruse sovietice", în Studii de limbă, literatură şi metodică,
VI,	Cluj-Napoca, 1990, 217-224; Aneta Dobre, Profesorul Virgil Şoptereanu la 65 de ani, RSL, 1994,153-162; Ion Dodu Bălan, O receptare modernă, creatoare a literaturii ruse, „Naţiunea", 1998,51; Ioan Mihuţ, O filosofie a mitului, „Dimineaţa", 2002,454.	St. V., G. Dn.
SORA, Dorel (pseudonim al lui Dorel Schar; 30.VII.1939, Iaşi), prozator. Este fiul Udlei (n. Schar) şi al lui Nathan Schar, economist. Urmează Liceul „A.T. Laurian" din Botoşani (1952-1955) şi Facultatea de Medicină din Iaşi (1956-1962). Până în 1967 practică medicina la Stănceni, de unde se va transfera la Botoşani. Face studii de specializare la Bucureşti (1967-1970). în septembrie 1977 emigrează în Israel. Colaborează, începând din tinereţe, cu schiţe, foiletoane, versuri umoristice la „Urzica", „Informaţia Bucureştiului", „Flacăra laşului", „Zori noi", „Clopotul" şi „Contemporanul", iar în Israel la revistele „Facla", „Orient Expres", „Tribuna", „Izvoare", „Revista mea" (în care ţine rubricile „Sfaturi medicale" şi „Umor"). Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română.
în schiţele din volumul Şarpele şi cupa (1972) - jurnalul unui tânăr medic de ţară -, urmate de cele din Zmeul cel mic (în colaborare cu Radu Cadelcu) (1977), era evident că formula literaturii pentru copii însemna pentru Ş. o strategie metaforică. Schemele de basm prezentau în culori umoristice situaţii şi tipuri contemporane. Stabilirea în Israel, contactele umane proprii medicului îi consolidează preferinţa pentru creionarea unor tipuri surprinse colocvial, cu temperamente şi mentalitate etnică specifică. Umorul generat de nume proprii cu trimiteri caracterologice, ca şi de mecanismul vorbirii incontinente, evidenţiază dorinţa irepresibilă de afirmare a indivizilor. Volumele Doctor în umor (1985) şi Consultaţii gratuite (1987) reprezintă în acest sens o reuşită. în schiţa Sfaturi pentru începători Ş. fixează agresivităţi verbale ale personajelor, în dorinţa lor de a ieşi în relief. în preajma unei plecări turistice în Anglia, viitorii călători sunt asediaţi de o adunare care îi copleşeşte cu sfaturi, unul mai absurd decât celălalt. Surse de umor sunt numele: doamna Gurnişt le explică ce este smogul britanic, recomandând umbrela, dentistul Kleinergrois deplânge scumpetea plasturilor din Anglia, un fost sindicalist comunist aminteşte monotonia „mâncării colonialiste", iar o doamnă din Odessa e sigură că englezii nu au acasă la ei vitamine. Doamna Gurnişt, despre care e greu de imaginat că ştie engleza, se interesează de cunoştinţele lingvistice ale celor doi soţi, propunându-le dicţionare şi cărţi de călătorie. Domnul Oiţerman, comis-voiajor, are însă o propunere radicală: lipsa completă a bagajelor, căci totul, inclusiv geamantanele, poate fi cumpărat la faţa locului. Aventuri incredibile adună un
areopag asemănător în jurul povestitorului, înveterat peregrin şi, de altfel, autor al unor delectabile note de călătorie. El va fi sufocat de elanul paranoic al agresivilor săi ascultători. Procedeu caracteristic la Ş., recurgerea la schema basmului este aplicată realităţilor lumii de astăzi. în Fructele de aur moştenitorii lui Portocaliu-împărat pleacă, după armată, în ţări străine, în timp ce tatăl angajează tot felul de păzitori de fructe şi oameni de afaceri. E furat de ei ca în codru, iar la întoarcerea unui fiu, lefter de tot, acesta îi cere să ocupe el locul hoţilor dinainte, ca să îi „iasă măcar de-o motocicletă". Conflictul subteran e tipic pentru realitatea Israelului. în Făt-Frumos,fiul lepei, mama-iapă, vădană, îşi rupe bucăţica de la gură ca să facă educaţie mânzului ei chipeş şi mintos. El ajunge să ia toate treptele şi toate diplomele, se mută într-un oraş mare, uitând, fireşte, de bătrâna Iapă. Pornind la drum spre el, mama îl găseşte locuind în cartierul de vile, iar pe uşa lui scria: „Inginer Făt-Frumos, fiul Leului". Ingenioasele „poveşti" ale lui Ş., străbătute de un umor inteligent, nu ar fi proză de calitate fără simţul cuvântului bine ales, arhaic sau neologistic, şi fără concizie epică.
SCRIERI: Şarpele şi cupa, Iaşi, 1972; Zmeul cel mic (în colaborare cu Radu Cadelcu), Bucureşti, 1977; Amărâtul fericit, Tel Aviv, 1983; Doctor în umor, Tel Aviv, 1985; Consultaţii gratuite, Tel Aviv, 1987.
Repere bibliografice: George Pruteanu, „Şarpele şi cupa", CL, 1972, 11; Mircea Iorgulescu, „Şarpele şi cupa", LCF, 1972,27; Viola Vancea, „Şarpele şi cupa", RL, 1972, 33; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1997, 511-519; Mihail Mihailide, Medici scriitori români, Bucureşti, 2001, 260-261; Aczel, Scriitori rom. Israel, Bucureşti, 2003,
142-143.	E.-E.T.
ŞORA, Mariana (26.V.1917, Budapesta), eseistă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Elisabetei (n. Fischer) şi a lui Rudolf Klein, director de bancă la Timişoara, refugiaţi în timpul primului război mondial în capitala Ungariei. Urmează şcoala primară la Institutul „Notre Dame" din Timişoara, apoi tot aici Liceul „Carmen Sylva", absolvit în 1934, şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1934-1938). îşi susţine licenţa în sociologie (cu Dimitrie Guşti) şi în filologie (germană şi franceză). Căsătorită, în 1939, cu Mihai Sora, pleacă împreună la Paris, pentru continuarea studiilor, ca bursieri ai statului francez. în 1940 obţine, la Sorbona, diploma în limba şi literatura franceză, iar în timpul războiului, la Grenoble, frecventează cursuri şi seminarii practice în vederea unei licenţe în engleză, pe care o va da în 1944. în 1948 Mihai Sora întreprinde o călătorie în România; nu se mai poate înapoia la Paris şi întreaga familie se repatriază. Ş. devine, în
1950,	asistentă la Catedra de germană a Facultăţii de Filologie bucurestene, de unde va fi destituită în 1952, apoi lexicograf la Institutul de Lingvistică, calitate în care participă la elaborarea dicţionarului german-român (1957) şi a celui român-german
(1963). Desfăşoară o prodigioasă activitate de traducere în şi din română, precum şi dintr-o limbă străină în alta (germană, franceză, maghiară). întocmeşte o culegere de texte teoretice gotheene (Gândirea lui Goethe în texte alese, I-II, 1973). în 1946
579 Dicţionarul general al literaturii române
Sora
debutase cu însemnări critice în „Cahiers franco-roumains" (Paris). Colaborează, de asemenea, la „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Manuscriptum", „România literară" ş.a. După mai multe traduceri, unele în colaborare, publicate începând din 1954, prima carte de autor, monografia Heinrich Mann, îi apare în 1966, urmată de culegerea de studii, eseuri şi articole Unde şi interferenţe (1969), consacrată unor scriitori români şi străini (Ion Creangă, I. L. Caragiale, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Thomas Mann, Robert Musil, Franz Kafka, Eugen Ionescu, Heinrich Boli, Giinter Grass, Max Frisch ş.a.), şi de volumul Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga (1970). în 1972 se pensionează, iar în 1977 se stabileşte în Germania, la Koln, apoi la Miinchen. Colaborează la periodice ale exilului românesc („Curentul", „Limite", „Dialog") şi la postul de radio BBC. După 1990 îşi reia colaborarea la reviste din ţară („Ramuri", „Orizont", „Adevărul literar şi artistic", „Manuscriptum", „Litere") şi continuă să publice proză şi memorialistică.
Monografie clasică, Heinrich Mann reconstituie traseul existenţei şi al creaţiei scriitorului german, integrat în epoca sa. în temeiul unei documentaţii cvasiexhaustive, Ş. descrie ambianţa familială („casa Buddenbrook") şi mediul urban fost hanseatic, identifică lecturile esenţiale ce l-au marcat, menţionează actele semnificative de situare civică şi politică şi analizează - cu precădere din unghi ideologic - operele. în
Unde şi interferenţe ponderea o deţin studiile despre cei mai de seamă scriitori germani şi austrieci ai secolului al XX-lea; cartea excelează prin bogăţia informaţiei, claritatea expunerii, profunzimea analizelor, pregnanţa unor relaţii şi analogii în contextul literaturii universale, mai toate studiile fiind mici monografii. Ele luminează cu precădere cimentul ideatic al construcţiilor prozastice (căci toţi scriitorii înfăţişaţi sunt prozatori), nu fără a remarca şi alte elemente, unele cu urmări considerabile în devenirea literaturii pe plan mondial. Temător, la un moment dat, că proza lui s-ar menţine într-un „tradiţionalism fad", în raport cu „avangardismul excentric al lui Joyce", Thomas Mann „îşi găseşte înrudiri" cu autorul lui Ulysses, prin „trecerea dincolo de realism". Nici unul din romanele sale nu e, potrivit definiţiei consacrate, „un adevărat roman". Personajul central din Muntele vrăjit, Hans Castorp, e „aproape un antierou", cartea devenind, prin el, un roman-eseu, ca şi Doctor Faustus şi Iosif şi fraţii săi. Antierou prin definiţie, recomandat încă din titlul romanului Omul fără însuşiri, este Ulrich al lui Robert Musil: personaj „existenţialist prin excelenţă", el reprezintă creaţia unui romancier ce se distanţează de obiectul naraţiei, ca şi de sine însuşi, prin stilul de o „ironie diamantină" al unui „pasionat glacial", al unui „ironist tragic". Eseista consideră că viziunile lui Musil anticipează fenomene psihice care îşi vor găsi expresia romanescă în scrieri precum Greaţa lui Sartre şi Străinul lui Camus. Protagonistul romanului ce l-a impus pe Musil în literatura universală e un „om fără însuşiri" pentru că „refuzând limitarea, nu poate alege dintr-o infinitate de posibile, rămânând într-o stare de disponibilitate". De o revelatoare exegeză beneficiază, în Unde şi interferenţe, şi opera lui Kafka, în special romanul Castelul, transpus de Ş. în româneşte. Personajul principal, K., e văzut ca un „căutător al adevărului", care parcurge o „aventură a cunoaşterii", încercările lui de a pătrunde în castel învederează tot atâtea eforturi de demistificare, identificabile cu „lupta unui raţionalist care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere". Numeroase observaţii penetrante structurează mai cu seamă studiile cu caracter micromonografie. Heinrich Boli priveşte lumea cu ochii „omului de pe stradă", ai inadaptatului „normal". El e atras mai ales de „punctele de inserţiune ale realităţii din afara conştiinţei". Modul literar al lui Giinter Grass e „un naturalism trecut prin filtrul experienţei existenţialiste". Personajele sale sunt lipsite de consistenţă individuală, de „realitate interioară": spunând „eu", ele o spun ca şi cum s-ar referi la altcineva. Fluxurile conştiinţei lor „se identifică cu datele senzoriale, legate şi comentate de o gândire detaşată", ce operează cu „un cinism inocent". Mircea Eliade e un „intelectual pentru care gândirea e o funcţie vitală, ca şi respiraţia"; orice „divagaţie" a lui este „o excursie aventuroasă pe firul unei reflecţii". Demne de reţinut sunt şi unele notaţii cu caracter general. Aliteratura „neagă literatura, dar negând-o totuşi cu mijloacele ei, se neagă pe sine însăşi, devenind mai «literatură» ca oricare alta". în multe „noi" romane franceze „obiectul zugrăvirii este haosul, dar modul ei este spiritul sistematic până la didacticism", iar stilul unora e „un fel de
Sora
Dicţionarul general al literaturii române 580
clovnerie gramaticală, ca în teatrul absurdului. Limbajul a devenit antilimbaj". Despre, despre, despre.... (1995) adună pagini critice diverse, ocazionale, apărute iniţial în publicaţii din ţară şi de peste hotare sau inedite. Două texte ample, Ne despărţim de Goethe? şi Scrisoare către Gabriel Liiceanu despre Jurnalul de la Păltiniş, se oferă ca incitante documente de istorie literară românească. Primul contestă opiniile lui Constantin Noica despre Goethe, al doilea e o nouă filipică împotriva singuraticului filosof, o denunţare a „fenomenului Noica" în totalitate. în opinia polemistei, „Noica aduce în cultura română exact ce n-ar trebui sau contrariul a ceea ce ar trebui". Tulburător e articolul inedit (nepublicabil înainte de 1989 nici în ţară, nici în presa română din afară) Exilul literaturii şi literatura de exil, ce destăinuie drama intelectualului emigrant din Est, căruia i se pretindea, în Occident, o „angajare" identică
-	deşi în sens invers - celei care generase coşmarul existenţei sale anterioare. Două interesante exegeze sunt consacrate lui Emil Cioran. Un adevărat studiu micromonografie îl prezintă pe straniul Valeriu Marcu, scriitor german de origine română, renumit în anii '30, tradus în numeroase limbi, prieten al lui Ernst Jiinger, după ce mai înainte activase în mişcarea comunistă, la început sub directa îndrumare a lui V. I. Lenin. Eseurile sunt scrise cu nerv, unele cu o vervă polemică de calitate, fină, cu punctări ironice, cartea transmiţând pulsaţia emotivă a unei inteligenţe distinse. Virtuţile discursului critic cultivat de Ş. îşi dau măsura în Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga. Debutând cu aserţiunea că, indiferent de natura limbajelor, poetic sau conceptual, opera cercetată exprimă o gândire care „e în esenţă viziune", demersul interpretativ îşi propune să lumineze substratul comun poeziei, dramaturgiei şi filosofiei. Găsind neproductiv studiul poeziei pe traiectul evolutiv, Ş. are în vedere invariantele acesteia (parcurgând doar volumele editate înainte de 1944), examinează minuţios piesele de teatru Zamolxe şi Meşterul Manole, analizează deosebit de pătrunzător „trilogiile" şi celelalte scrieri filosofice, recurgând, pentru aprofundarea unor chestiuni, şi la exegeza eliadescă din domeniul istoriei religiilor. Capitolul final relevă similitudini între vizionarismul lui Lucian Blaga şi simbolistica prozei lui Kafka. Cea mai substanţială contribuţie e cea din capitolele dedicate filosofiei, unde gândirea lui Blaga e considerată din interior, cercetată, cu ochi de expert, în principalele ei articulaţii. Modul de abordare dezvăluie o vibraţie simpatetică, o iubire intelectuală ce nu exclude sesizarea unor contradicţii, inconsecvenţe, imprecizii şi, nu în ultimul rând, rezerva faţă de terminologia excesiv poetizantă. De altfel, exegeta opinează că Blaga nu a construit un sistem filosofic, integrându-se mai curând categoriei gânditorilor „cu intuiţii geniale şi cu darul creaţiei verbale cuceritoare", cum au fost Pascal, Nietzsche, Kierkegaard ş.a. Două cărţi publicate de Ş. după 1989 aparţin genului memorialistic. în O viaţă-n bucăţi (1992), rememorare autobiografică, dar şi evocare a unor ambianţe, peisaje, climate de epocă, fiecare reconstituire e însoţită de reflecţii, comentarii, digresiuni, discursul având particularităţile unui eseu saturat de intelectualitate. Apar nu doar notaţii (inevitabil) politice,
dar şi confesiuni, instructive note de lectură, consideraţii despre pictură, muzică, teatru. Relatările privitoare la excursii învederează un real simţ al naturii, implicând darul de a individualiza impresii culese pe Coasta de Azur, pe litoralul Atlanticului, pe plaiurile ţinutului Dauphinee. Dar scrierea suscită interes mai cu seamă prin creionarea unor personalităţi din mediul universitar francez (Paul Valery, Henri Focillon, Etienne Gilson) sau din cel bucureştean (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica), prin surprinderea unor secvenţe pariziene cu Emil Cioran (căruia îi consacrase în 1988 cartea Cioran, jadis et naguere) ori prin prezentarea lui Eugen Ionescu în viaţa de toate zilele. Alt memorial, Cenuşa zilelor (2002), acoperă, sub formă de jurnal, perioada 1997-2001, parcursă alternativ la Miinchen şi Bucureşti. Proză propriu-zis narativă, scurtă, de fină penetraţie psihologică, cuprinde volumul Filigrane (2000). Foarte scurt, romanul Rătăcire (1995) se reduce, în fapt, la un episod de tip kafkian, având asemănări şi cu proza lui Alain Robbe-Grillet. înregistrarea minuţioasă a faptelor în desfăşurare, a situaţiilor traversate de protagonist, muzeograful T., a percepţiilor şi senzaţiilor acestuia include şi retrăiri (la ţară, la Praga), nu fără ca, într-o mică secvenţă, procedarea autenticistă să fie ruptă de imixtiunea auctorială, ce îşi asumă atributul omniscienţei. Monologul interior al lui T. continuă în romanul Mărturisirile unui neisprăvit (1999), în volum fiind reluat şi Rătăcire. Aici, un „prieten" al autoarei, defunct, îşi anunţă repetat intenţia de a-şi povesti viaţa, dar în loc să o facă, formulează mereu felurite reflecţii, privind îndeosebi condiţia insului neînseriabil. Solilocviul cuprinde şi amintiri: din adolescenţa locutorului şi mai ales din perioada terorii naziste, când oamenii erau încărcaţi în vagoane, ca vitele, şi duşi la moarte. Covârşitoare numeric în bibliografia lui Ş. sunt totuşi cărţile tălmăcite. Printre transpunerile în româneşte din alte literaturi figurează scrieri de Goethe, Thomas Mann, Franz Kafka, Heinrich Boli, Willi Bredel, Eugen Ionescu, Karl May, Arnold Hauser, Siegfried Lenz, Jan Petersen, Luise Rinser. Din româneşte a tălmăcit opere de M. Blecher, Ioan Slavici (în franceză), N. Filimon, I. L. Caragiale, B. Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Gherasim Luca, Zaharia Stancu, D. R. Popescu, V. Voiculescu, Nicuţă Tănase (în germană). Scriitori maghiari din România au fost transpuşi în germană (Kovăcs Gyorgy, Siito Andrăs, Papp Ferenc ş.a.). în germană a mai tradus, pentru Editura Kriterion, şi din Jules Verne. Unele tălmăciri sunt însoţite de note, prefeţe şi comentarii.
SCRIERI: Heinrich Mann. Omul şi opera, Bucureşti, 1966; Unde şi interferenţe, Bucureşti, 1969; Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1970; Cioran, jadis et naguere, Paris, 1988; O viaţă-n bucăţi, Bucureşti, 1992; ed. Bucureşti, 2001; Despre, despre, despre..., Bucureşti, 1995; ed. Bucureşti, 2000; Rătăcire, Bucureşti, 1995; Mărturisirile unui neisprăvit, Bucureşti, 1999; Filigrane. Scrisori din Paris şi alte proze din cinci decenii, Bucureşti, 2000; Cenuşa zilelor. Jurnal (1997-2001), Bucureşti, 2002. Traduceri: Zaharia Stancu, Hunde..., Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Ernst Ossorowitz); ed. (Rumănische Ballade), Berlin, 1957; Ioan Slavici, Novellen, Bucureşti, 1955, Novellen
581 Dicţionarul general al literaturii române
Şora
aus dem Volk, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Thea Constantinides); Nicuţă Tănase, Ich bin schon ein grosser Junge, Bucureşti, 1956, Eine Mundharmonika, Bucureşti, 1958; Camil Petrescu, Ein Mensch unter Menschen, I-IV, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1956-1958 (în colaborare cu Paul Mânu), Bâlcescu, Bucureşti, 1964; Elisabeth Hering, Povestea scrisului, cuvânt înainte Al. Graur, Bucureşti, 1960; Mihail Sebastian, Der Unfall, Bucureşti, 1960; Nicolae Filimon, Drei Monate im Ausland und andere Schriften, pref. Domnica Stoicescu, Bucureşti, 1961; Barbu Delavrancea, Herr Vucea, pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1962; I. L. Caragiale, Werke, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Thea Constantinides şi Paul Mânu); Mihail Sadoveanu, Die in Erdhutten wohnen, Bucureşti, 1963; Willi Bredel, Părinţii, Bucureşti, 1962, Fiii, Bucureşti, 1963, Nepoţii, Bucureşti, 1966; Remus Luca, Ein Morgen im Mai, Bucureşti, 1964; D. R. Popescu, Der weisse Regen, Bucureşti, 1965; Richard Hiepe, Renato Guttuso, Bucureşti, 1966; Jan Petersen, Strada noastră, Bucureşti, 1966; Magda Szabo, Căprioara, Bucureşti, 1967; Franz Kafka, Castelul, pref. trad., Bucureşti, 1968; ed. Bucureşti, 1995; Karl May, Comoara din lacul de argint, Bucureşti, 1969; Bertolt Brecht, lom-1 om, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Mircea Şeptilici); Eugen Ionescu, Setea şi foamea, în Eugen Ionescu, Teatru, II, pref. B. Elvin, Bucureşti, 1968, Amedeu sau Cum să te descotoroseşti, Improvizaţie la Alma sau Cameleonul ciobanului, Delir în doi, în trei...în câţi vrei..., în Eugen Ionescu, Teatru, I-II, îngr. şi pref. Gelu Ionescu, Bucureşti, 1970; V. Voiculescu, Magische Liebe, Bucureşti, 1970; Gândirea lui Goethe în texte alese, I-II, îngr. trad., Bucureşti, 1973; M. Blecher, Aventures dans Virrealite immediate, Paris, 1973; Thomas Mann, Scrisori, pref. trad., Bucureşti, 1974; Arnold Hauser, Zăpadă târzie, pref. trad., Bucureşti, 1974; Luise Rinser, La cumpăna vieţii, pref. trad., Bucureşti, 1975; Heinrich Boli, Onoarea pierdută a Katharinei Blum, Bucureşti, 1978; Mircea Eliade, Hochzeit im Himmel, Freiburg, 1989, Die Schlange, Freiburg, 1990.
Repere bibliografice: Barbu Dragoman, „HeinrichMann", F, 1966,7; Klaus Heitmann, „Germanistik in Rumănien", „Frankfurter Allgemeine Zeitung", 1968,15 martie; Ov. S. Crohmălniceanu, „Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga", RL, 1970, 14; Nicolae Manolescu, „Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga", CNT, 1970, 15; Zaharia Sângeorzan, „Cunoaşterepoetică şi mit în opera lui Lucian Blaga", CRC, 1970,19; Balotă, Labirint, 422-426; Caraion, Duelul, 204-209; Piru, Varia, I, 330-332; Nemoianu, Utilul, 123-124; Tomuş, Răsfrângeri, 63-67; Al. Balaci, „Gândirea lui Goethe în texte alese", CNT, 1974,7; Popa, Dicţ. lit. (1977), 546-547; Cornel Ungureanu, Literatura română azi: Mariana Şora, 0,1990, 29; Simona Sora, „Souvenirs d'egotisme", RL, 1993,5; Ov. S. Crohmălniceanu, împlinire sub protecţia Mnemosynei, CC,
1993.1-2;	Cornel Ungureanu, Arta supravieţuirii, 0,1993,3; Carmen Varfalvi-Berinde, Mariana Şora, TR, 1993,43; Ov. S. Crohmălniceanu în dialog cu Mariana Şora, CC, 1994,4-5; Ion Pop, Asistând la tragicomedia istoriei, ST, 1994,10-11; Octavian Soviany, Măştile care dezvăluie, APF,
1995.1-2;	Ov. S. Crohmălniceanu, Din roadele exilului, L, 1996, 19;
Elena Beram, „Rătăcirile" Marianei Şora, JL, 1996, 49-52; Octavian Soviany, Despre neisprăvire, LCF, 2000, 27; Micu, Ist lit., 727-728; Roxana Răcaru, Pledoarie pentru bucurii mărunte, RL, 2001, 5; Daniel Cristea-Enache, Un Oblomov care scrie, ALA, 2001,550; Popa, Ist. lit, II, 1147; Petraş, Panorama, 596-597; Dicţ. scriit. rom., IV, 457-460; Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice, Bucureşti, 2002, 318; Tudorel Urian, Case cu pereţii de sticlă, RL, 2003,5; Manolescu, Enciclopedia, 653-654; Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Craiova, 2003, 128-131; Săndulescu, Memorialişti, 286-297.	D.	Mc.
ŞORA, Mihai (7.XI.1916, Ianova, j. Timiş), eseist. Este fiul Anei (n. Bogdan) şi al lui Melentie Şora, preot. Urmează Liceul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara (1927-1934) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1934-1938), unde îi sunt profesori preferaţi Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Beneficiind de o bursă a Guvernului francez, îşi continuă studiile la Paris (Sorbona, 1939-1940), apoi la Grenoble (1940-1945). Susţine licenţa în 1940, cu o teză despre Pascal. Va participa la Rezistenţă. Din 1945 devine cercetător stagiar la Centre National de la Recherche Scientifique, secţia filosofie. în 1948 vine în ţară, dar nu se mai poate înapoia la Paris. Lucrează, până în 1951, la Serviciul de presă din Ministerul Afacerilor Externe, fiind apoi şeful redacţiei de literatură a Editurii pentru limbi străine din Institutul Român pentru Relaţiile cu Străinătatea (1951-1954), redactor-şef al compartimentului Moştenirea literară de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, apoi la Editura pentru Literatură (1954-1969), pentru puţin timp şeful redacţiei de literatură-artă la Editura Enciclopedică Română (1969-1970), şeful serviciului Biblioteci din Ministerul învăţământului (1970-1977). După evenimentele din decembrie 1989, a fost scurtă vreme ministru al învăţământului în guvernul condus de Petre Roman. Este membru fondator al Grupului de Dialog Social şi al Alianţei Civice. Prima carte, Du Dialogue interieur. Fragment d'une
Şora
Dicţionarul general al literaturii române 582
anthropologie metaphysique, îi apare, în 1947, la Editura Gallimard din Paris. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului (1978) şi pentru Firul ierbii (1998). Este căsătorit cu Mariana Şora.
în anii debutului său Ş. era un gânditor de orientare existenţialistă (Martin Heiddeger, Jean-Paul Sartre), dar cu o metodă fenomenologică (Edmund Husserl) ce îşi are sursa în Descartes. înclinat spre ateism, se reconsideră, sub influenţa unor filosofi precum Martin Buber şi Emmanuel Levinas, îmbrăţişând creştinismul, argumentat şi prin Toma d'Aquino. în 1978 îşi publică prima scriere în româneşte, eseul Sarea pământului. Subintitulată Cantată pe două voci despre rostul poetic, elaborată sub forma unui dialog, în douăsprezece trepte („zile"), între un Tânăr Prieten şi un Mai Ştiutor, cartea e plină de ecuaţii, formule algebrice, figuri geometrice şi alte desene, de citate latineşti şi greceşti, iar terminologia multor enunţuri e accesibilă doar celor cu temeinică pregătire filosofică. Lectura procură, totuşi, delicii intelectuale cititorului, prins de farmecul „cantatei" de îndată ce intuieşte sensul meditaţiei incluse. Discutând despre rostirea poetică (numită „rost"), cei implicaţi în dialog depăşesc esteticul, chiar gnoseologicul, mergând până la ontic. Ei formulează ultrasavant frământări existenţialiste, exprimă algebric coordonate ale experienţei cotidiene, exemplificând, bunăoară, noţiuni de teologie tomistă prin comportamente canine (oferite de Zdreanţă şi Azorică), fac uz de structuralism, semiotică, poetică matematică, persiflând subtil pretenţiile acestor discipline de a revoluţiona gândirea şi toate activităţile spiritului. Abstracte silogisme sunt contrapunctate de secvenţe lirice, împrumutate sau create de Mai Ştiutor, definiţiile severe sunt agrementate cu expresii familiare, impersonalitatea aridă suportă constant cenzura omenescului. In ultima analiză, amândoi discută deosebirile dintre „noesă" şi „noemă" (în termeni husserlieni), simplu spus, între cunoaşterea intelectuală şi cea artistică, între filosofie şi poezie, forme ale spiritului care „prind" acelaşi „lucru": „un unic", vibrant şi, implicit, liric. Poezia o face „prin mijloace unice": „arătându-se, ea trece cu o graţie regească pe lângă toate cârjele medierilor". Efectul celor două cunoaşteri e dobândirea „sării pământului", înţelepciunea. înţelepciunea procură „ceea ce, de când lumea, căutăm" - bucuria: „bucuria iradiantă, bucuria genuină, bucuria explozivă, bucuria suavă, bucuria intens liniştită, bucuria întru sine adunată, bucuria glorioasă, peste lume revărsându-se". Socratic, dialogul devine, precum symoposion-ul lui Platon, un banchet intelectual. Identic sunt construite următoarele cărţi, cu singura deosebire că discuţia se poartă în trei, apărând alături de un Mai Ştiutor şi de un Tânăr Prieten, ca un fel de alter ego când al unuia, când al celuilalt, Devotatul Amic. Redus la ultima schemă ideatică şi tradus într-un limbaj cât mai uzual, colocviul din A fi, a face, a avea (1985) argumentează savant (ultrasofisticat, pe alocuri), în limbaj matematic, exemplificat grafic, aserţiunea că „întreaga aventură umană" se consumă între „polii verbelor fundamentale", adică a fi şi a avea. Primul e verbul „total", primordial, „din care răsar toate numele (şi toate pronumele) şi toate celelalte verbe (şi toate adverbele)",
pe scurt: toate cuvintele („pline" şi „goale", în terminologia chineză), „prin care se stabilesc tot felul de legături, [...] în asa fel încât să se poată închega un univers, cu tot ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede". Inclus în cogito-ul cartezian si incluzându-1 pe acesta, verbul a fi la persoana întâi a prezentului indicativ integrează eul individual în existenta universală eternă, pătrunsă şi nepătrunsă, îl coboară până la „hypo-nimicul" structurant al „universalei putinţe de a fi", până la pura virtualitate. Prin definiţie, este generează ens, a fi produce fire, fiinţă. „Hypo-nimicul" posedă energeia, propensiunea spre act. Adică spre facere. Prin facere, a fi produce o nouă existenţă, care îi aparţine. A fi duce, prin a face, la a avea. De la asemenea speculaţii metafizice, convorbitorii ajung (cu incitante ocoluri) la teoria textului. Textele (operele), demonstrează Mai Ştiutorul, sunt de două feluri: „născute" şi „făcute". Primele „se conjugă" cu a fi, celelalte cu a avea. în ambele cazuri există o „structură pre-textuală". în primul caz, autorul textului (operei) este acea structură. Structura nu preexistă în sens propriu textului, ci se constituie pe măsura făuririi acestuia, dar prefigurează textul în mod virtual, în sensul că îl exprimă pe autor în esenţialitatea lui ontologică, în ceea ce are comun cu întreaga fire; îl exprimă adesea fără voia lui, dezvăluind uneori şi comunitatea căreia îi aparţine el. Pre-textul posedă o „structură" doar virtuală. Aceasta constă într-o „întâlnire" mergând până la identificarea creatorului cu el însuşi, şi totodată cu Lumea, „în bogăţia indiviză a precuvântului". E o identitate primară, care în operă (text) se realizează încă o dată, la alt nivel, nu pur existenţial, prin inserţia „infinitului de compenetraţie al precuvântului" în „nesfârşirea etalată a masei cuvintelor" organizate în text. Această a doua identitate e posibilă numai acolo unde „cuvintele tribului şi-au păstrat intactă inocenţa lor aurorală". La sfârşiturile de cicluri culturale cuvintele sunt „ori bete de-a binelea şi umblă pe şapte cărări, ori sclerozate, pur şi simplu, înfipte ca nişte beţe fără vlagă în inima unei realităţi care curge pe lângă ele total lipsită de linii directoare". Pentru a funcţiona cu eficacitate, cuvintele trebuie „înmlădiate", ajutate. E singura modalitate de a împiedica atrofierea spiritului creator. Evoluţiei artistice normale îi sunt inerente discontinuităţile, rupturile, recurgerile la „şocul contrasensului", la „procedeul sâcâitor al antifrazei", la toate variantele sarcasmului, în sfârşit, la tot ce e de natură a discredita ceea ce este perimat. Demolarea, dinamitarea nu sunt scop în sine, ci acţiuni menite să deblocheze drumul creaţiei. Doar astfel se asigură un climat propice creativităţii şi implicit se menţine „tradiţia". Tradiţia reală (opusă tradiţiei şablon) e o „continuă inovaţie"; inovaţia reală este însăşi tradiţia (genuină). Spre radicală deosebire de operele „născute", cele „făcute" exprimă nu eul originar, nu pe sum, pe a fi, ci un sunt expirat, depus în urma celui actual, activ, devenit avut. în alţi termeni, operele „făcute" sunt, în cel mai bun caz, produsul autoimitaţiei, când nu adoptă norme şi formule consacrate sau în vogă la un moment dat. Fără să întrebuinţeze cuvântul, cei trei interlocutori denunţă epigo-nismul, dar dezaprobă şi inovatorismul gratuit, practicat din dorinţa de a epata. Opunând „născutul" „făcutului", Mai
583 Dicţionarul general al literaturii române
Şorobetea
Ştiutorul nu omite să precizeze că aceste categorii nu se exclud, ci se completează reciproc. Naşterea include facerea.
Nici identitatea primară (cu sine şi cu Lumea totodată, în precuvânt), nici cea secundă (a precuvântului cu expresia sa) nu pot fi obţinute dintr-o dată." Sunt necesare eforturi. „Toate textele «născute» sunt eo ipso, «făcute». Omul nu are acces la «naştere» decât prin „îndelungata şi chinuitoarea «facere»". Continuând discuţia în Eu & tu & el & ea... sau Dialogul generalizat (1990), cei trei cavaleri ai inteligenţei analizează cu maximă acribie „felurile lui a avea". Nu fără multiple digresiuni menite să ducă la deplina clarificare a termenilor operanţi. Prin toate reuşitele ontologice, fiinţa umană îşi creează un „avut ontologic" şi, drept consecinţă, orice actualizare a lui a fi, orice realizare a lui în prezent („acum - aici - aşa") e însoţită de apariţia lui a avea la trecut. Dacă avutul ontologic nu rămâne în trecut, ci debordează prezentul, încălcând domeniul lui a ţi, el se preschimbă în „avut pseudoontologic". A fi „se sublimează" în a avea. Foarte simplu spus, îşi devine copie palidă, epigon. Insul aflat în această situaţie a căzut în „lumea lui pseudo". El nu este, ci pare. Cazul şi mai grav e acela în care cineva se lasă asimilat nu de propriul avut ontologic (devenit pseudoontologic), ci de al altora. Efectul nu e doar sclerozarea, ci chiar dezrădăcinarea din fiinţă. Al treilea fel de avut este, în viziunea interlocutorilor, avutul instituţionalizat, id est societatea. Societatea ar fi „un trecut comun standardizat şi solidificat, prelins apoi asupra prezentului unor fiinţe diferite între ele şi diferite (în aici-acum-ul lor efectiv) şi de trecutul în chestiune". Pentru ca acesta să nu devină un „neant manifestat, neant efectiv, neant activ", „starea normală a oricărei comunităţi ontologice nealineate în pseudo" ar fi „anarhia convergentă" sau, mai bine spus, „auto(teo)arhia, bineînţeles convergentă (din cauza lui «teo» care o surplombează)". Cu dezbaterea asupra celui de-al patrulea fel al lui a avea: „avutul-lucru", colocvialul abordează socialul. Cum ar putea fi proporţionat a avea „în funcţie de nevoile ireductibil individuale (ba chiar punctuale) caracteristice fiecărui a fi singular"? Amplă şi complexă, analiza structurii instituţionale a „întreitei lumi contemporane", cu insistenţă asupra sistemului socialist, stabileşte că instituţiile „îşi propun exact inversul a ceea ce ar trebui să-şi propună: îşi propun anume să-l organizeze pe a fi în funcţie de interesele lui a avea". Limbajul sofisticat include o critică nimicitoare a regimurilor comuniste, exemplificată codificat mai ales cu situaţii caracteristice dictaturii ceauşiste. Critica implică şi identificarea emblematică a tiranului dâmboviţean cu sinistrul conchistador Lope de Aguirre. Nu e de mirare că, scrisă, potrivit specificării auctoriale, în 1988, cartea nu a putut să apară decât în 1990. Principiul de ordin social pe care ea îl propune este „dialogul generalizat", pe picior de perfectă egalitate şi într-un respect reciproc deplin între eu şi tu, noi şi voi. Unele idei ale ultimelor eseuri se află in nuce în prima carte a lui Ş., editată şi în traducere românească în 1995. Un subcapitol se intitulează chiar A fi, a face, a avea. Fragment dintr-o antropologie metafizică. Se menţionează că studiul Despre dialogul interior s-ar integra într-o lucrare amplă, existentă în manuscris, Unite et pluralite. Notes pour une
metaphysique de V „ens creatum". Redactată în Franţa, sub ocupaţie hitleristă, lucrarea include respingerea nazismului de pe poziţii apropiate celor comuniste. Cum însuşi o spune, în Cuvânt după o jumătate de secol, autorul, în oroarea de fascism, a „supradimensionat figura lui Lenin", care „i-a părut o figură providenţială". In stalinism a văzut tot atunci (cum mărturiseşte disimulat şi în Eu & tu & el & ea...) doar o deviere temporară, conjuncturală, de la leninism, apreciere pe care o va corecta.
SCRIERI: Du Dialogue interieur. Fragment d'une anthropologie metaphysique; Paris, 1947; ed. (Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică), tr. Mona Antohi şi Sorin Antohi, postfaţă Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1995; Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, Bucureşti, 1978; A fi, a face, a avea, Bucureşti, 1985; Eu&tu&el& ea... sau Dialogul generalizat, Bucureşti, 1990; Firul ierbii, Craiova, 1998; Câteva crochiuri şi evocări, Craiova, 2000; Filosoficale. Filosofia ca viaţă, Bucureşti, 2000; Mai avem un viitor? România la început de mileniu. Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi, cuvânt înainte Sorin Antohi, Iaşi, 2001. Traduceri: Jean-Jacques Rousseau, Visările unui hoinar singuratic, pref. Vera Călin, Bucureşti, 1969; Jean-Paul Sartre, Cu uşile închise. Diavolul şi bunul Dumnezeu, în Jean-Paul Sartre, Teatru, pref. Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 348-353; Moraru, Semnele, 281-288; Steinhardt, Critică, 41-45; Mihai Zamfir, Discreţia şi eficienţa gândului, RL, 1986, 49; Mircea Mihăieş, Pagini (aproape) exilate, O, 1990, 1; Virgil Leon, Minimalism şi mântuire ontologică, APF, 1991,1-2; George Popescu, Dialogul generalizat sau încercare de a raţionaliza i-realul, R, 1991,2; Ruxandra Cesereanu, De la „dialogul interior" la „dialogul generalizat", ST, 1991, 2-3; Sorin Vieru, Mihai Şora la 75 de ani. Un filosof al dialogului, „22", 1991,45; Andrei Ionescu, Ajunge să fii atent, VR, 1992,5; Virgil Nemoianu, Mihai Şora şi tradiţiile filosofiei româneşti, LAI, 1993, 48; Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Şora şi condiţia dialogului interior, VR, 1997,1-2; Romulus Diaconescu, O lume a dialogului, Bucureşti, 1998, 33-50; Dorin-Liviu Bâtfoi, Febra întrebărilor, RL, 1999,25; Mariana Filimon, întrebări şi răspunsuri, CNP,
1999,	9-10; Dan C. Mihăilescu, Graţia libertăţii, „22", 2000, 6; Dicţ. esenţial, 810-815; Micu, Ist. lit., 786; Mihai Şora - sub semnul tinereţii fără vârstă, „22", 2001,9 (semnează Stelian Tănase, Geo Şerban, Alexandru Paleologu); Corin Braga, Mihai Şora - un existenţialist român, APF, 2001, 7-8; Gheorghe Grigurcu, Un maiorescian: Mihai Şora, VR, 2001, 11; Cătălin Ghiţă, Filosoful şi memoria sa afectivă, APF, 2001, 11; Cristian Preda, Doi liberali dezamăgiţi, „22", 2001, 49; Adrian Marino, România viitoare, „22", 2001,50; Popa, Ist. lit., II, 1062-1063; Mircea Iorgulescu, Apocalipsa după Şora şi Antohi, „22", 2002,4.	D.	Mc.
ŞOROBETEA, Aurel (8.IX.1946, Braşov), poet, prozator şi traducător. Este fiul Ioanei (n. Flămând) şi al lui Ioan Şorobetea, jurist din Josenii Bârgăului, refugiat la Braşov după Dictatul de la Viena. Ş. frecventează şcoala primară, gimnaziul şi Liceul „Gh. Bariţiu" la Cluj. Tot aici student, din 1964, al Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai", îşi ia licenţa în 1969. Face parte din cea dintâi grupare a revistei „Echinox". Publică primele versuri în 1966, la „Steaua", unde va fi redactor (1971-1988). Mai colaborează cu poezie, proză şi traduceri la „Tribuna", „Amfiteatru", „Familia", „Ateneu", „Viaţa românească", „România literară" ş.a. Debutează editorial în antologia colectivă Eu port această fiinţă, apărută în
Şova
Dicţionarul general al literaturii române 584
1972, iar primul volum de autor îl constituie culegerea de „poeme istorice şi alte poeme" Apărătorii (1975; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca). La sfârşitul anilor '80 emigrează întâi în Israel, apoi se stabileşte în oraşul Trelleborg din Suedia.
Poezia lui Ş. a înregistrat, în primă instanţă, o violentă respingere în paginile ziarului „Scânteia" sub titlul, elocvent pentru acel moment, Cu mituri de ocazie şi tristeţi confecţionate, aripile poeziei bat în gol cu referire la antologia din 1972. Apoi, prin Nicolae Manolescu, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Dinu Gheorghiu, Laurenţiu Ulici ş.a., au urmat lecturi adecvate şi o dreaptă evaluare: modalitatea imnică şi elegiacă va fi apreciată, iar originalitatea viziunii recunoscută. Poeme istorice, primul ciclu din Apărătorii, figurează, într-o stilizare subtilă, o mitologie în care eroii naţionali obiectivează ipostaze ale umanului. Sentimentul duratei este transpus într-o ordine simbolică şi evocatoare, într-o tonalitate înalt-elegiacă. Textele (Mihai, Horia, Ioan, Grigore Ghica ş.a.) sunt construite pe două nivele: poemul propriu-zis şi „notele de subsol", care alcătuiesc un „poem" paralel, o proiecţie livrescă, decodificând uneori, iar alteori propunând simboluri. Al doilea ciclu, conceput contrapunctic, proiectează sentimentul fragilităţii fiinţei, iluziilor şi amintirilor pe un fundal biografic. Poetul cultivă „pastelul" intelectualizat, meditaţia, elegia, incantaţia, în transcrieri notabile prin fineţea imaginilor şi simţul limbii. Această direcţie a liricii continuă în volumele Altminteri (1979) şi Anotimpuri (1986), unde modul imnic este adaptat la o formulă elegiacă fie suav melancolică, fie liric eroică, sub semnul virtuozităţii formale. Reportajele din Privire de pe Cetăţuie (1978) sunt, de fapt, poeme în proză, în care observaţia se întemeiază pe sentimentul duratei şi al apartenenţei la un topos mitic.
SCRIERI: Apărătorii, Cluj-Napoca, 1975; Privire de pe Cetăţuie, Cluj-Napoca, 1978; Altminteri, Cluj-Napoca, 1979; Anotimpuri, Cluj-Napoca, 1986. Traduceri: Balla Zsofia, Aşa cum trăieşti, pref. Grete Tartler, Bucureşti, 1983; Kenecz Ferenc, Zeu cu picior de lemn, pref. Andrei Roman, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: George Cuibuş, Cu mituri de ocazie şi tristeţi confecţionate, aripile poeziei bat în gol însemnări pe marginea unei antologii „Scânteia", 1973, 9 602; Petru M. Haş, „Apărătorii", AST, 1975, 4; Nicolae Manolescu, Tineri poeţi, RL, 1975, 36; Constantin Ţoiu, „ Apărătorii", RL, 1975,44; Ştefan Aug. Doinaş, Triptic poetic, RL, 1975, 45; Ion Marcoş, „Apărătorii", TR, 1975, 49; Mihai Dinu Gheorghiu, Poezia apocrifelor şi poezia gestului, CL, 1975, 12; George Ţâra, Pseudoreportaj, ECH, 1978, 10-12; Iorgulescu, Scriitori, 151-153 ; Poantă, Radiografii, 1,291-294, II, 95-99; Regman, Explorări, 5-6,18-19; Ulici, Prima verba, II, 125-127; Lucian Alexiu, „Altminteri", O,1979,44; Constantin Hârlav, Sentimentul duratei, TR, 1979, 45; Piru, Debuturi,
207-208; Taşcu, Poezia, 218-222; Rotaru, O ist, III, 507-508; Cornel Valeu, Aurel Şorobetea, ECH, 1994,1-3; Papahagi, Interpretări, 149-152; Ulici, literatura, I, 234-236; Pop, Pagini, 196-202; Poantă, Dicţ. poeţi, 193-195; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 343-344; Popa, Ist. lit., II, 286; Dicţ. scriit. rom., IV, 465-467; Nicolae Oprea, literatura „Echinoxului" , I, Cluj-Napoca, 2003,35-40.	C.	H.
ŞOVA, Coman (18.X.1933, Bucureşti), poet, dramaturg şi gazetar. Este fiul Anei (n. Bogdan), originară din Humuleşti, si al lui Ioan Şova, muncitor forestier. Face Liceul „Petru Rares" din Piatra Neamţ (1945-1948) şi Liceul Silvic din Roznov, terminat în 1952. Până în 1955 urmează Institutul de Teatru si Cinematografie din Bucureşti, iar din 1956 Şcoala de Literatură „M. Eminescu", ultimul an de studii absolvindu-1 în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii bucureştene. între 1962 şi 1964 este secretar literar la Teatrul „Barbu Delavrancea" din Bucureşti, apoi intră în presă: secretar general de redacţie la revista „Amfiteatru" (1964-1972) şi la ziarul „România liberă" (1972-1975), redactor-şef adjunct la „Magazin" (1975-1986), publicist comentator la „România liberă" (1986-1990). Debutează în 1951, cu poemul în proză Dimineţile albastre, la suplimentul literar al ziarului „Ceahlăul" din Piatra Neamţ. Va mai colabora la „Contemporanul", „Luceafărul", „Cronica", „România literară", „Tomis" ş.a. în 1965 are loc premiera piesei Iubesc pe al 7-lea, comedie cu... Petreşti, la Teatrul „Barbu Delavrancea", iar prima plachetă de versuri, intitulată Astrul nimănui, îi apare în 1970.
Ş. se afirmă iniţial într-o publicistică ce varia între reportaj şi eseu, apoi - în climatul de oarecare deschidere ideologică de după 1964 - e pasionat de teatru, în care cultivă o binevenită poezie a cotidianului, pretutindeni revelându-se un fond liric generos. Versurile, pe care le publică rar, au personalitate chiar de la debut. Cele mai realizate sunt un fel de meditaţii -gânduri răzleţe, reflecţii fulgurante, amintiri de-o clipă, repede stinse de agitaţia cetăţii. Lirica acoperă însă un teritoriu întins, de la genul ocazional al întâmplării cotidiene - cu datări şi localizări (casa din strada Labirint, lacul Herăstrău, câteva nume feminine etc.) - la cântarea patriei (Burebista, Bicaz etc.) şi la reinterpretarea unor motive livreşti (Goliat, Hamlet, regele David), oscilând între retorismul conjunctural şi acordurile reflexive slujite de o stilistică aproape muzicală. Ş. îşi găseşte timbrul potrivit în lirica erotică - celebrare cu o sensibilitate delicată şi senzualitate rituală, confesiune discretă şi memorie cald învăluitoare, căci „dragostea-i uciderea desăvârşită", „vis şi mărginire amânată" (Adânc să credem în durată). Lirismul e inundat de culorile anotimpurilor, de ploile toamnei îndeosebi, sau e marcat de obsesia griului ori a albului, totul cenzurat de conştiinţa trecerii clipei: „Şi ziua, şi ora, şi toamna mă doare, / Şi ziua e plânsă şi ora e mare, / Şi toamnă-i în toate, în trup înserare, / Şi ziua e miercuri şi ora e miercuri, / Şi peste rotirea a sute de cercuri, / In liniştea caldă şi dulce de roade, / Copila mea-ngână duioase silabe..." (Silabe, în Marival, 1974). în Nevoia de alb (1996) poetul îşi antologhează creaţia, revizuind uşor unele poeme cenzurate sau databile, cu intenţia vădită a concentrării lirismului şi a transpunerii reflecţiei în gnomism moral, uneori în versuri memorabile. Singura lui piesă de teatru reprezentată - Iubesc pe al 7-lea, a stârnit interesul criticii de specialitate. Alte compuneri dramatice i-au rămas în reviste: Saltul de panteră („Argeş", 1968), Ringul de dans („România literară", 1969). A mai compus scenarii de film: Ora zero (1979), Cursa cu obstacole (1980), ambele ecranizate de Nicolae Corjos.
585 Dicţionarul general al literaturii române
Şovu
SCRIERI: Astrul nimănui, Bucureşti, 1970; Marival, Bucureşti, 1974; Cuvinte de reazem, Bucureşti, 1977; Poeme, Bucureşti, 1980; Unul cu altul, Bucureşti, 1983; Căderea fructului, Bucureşti, 1989; Nevoia de alb, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Nicolae Baltag, „Astrul nimănui", Scânteia tineretului", 1970,6 677; Damian Ureche, „Astrul nimănui", 0,1970,12; Magda Ursache, „Astrul nimănui", CRC, 1970,50; Constantin Pricop, Astrul nimănui", CL, 1971,1; Constantin, A doua carte, 246-247; Dorin Tudoran, „Marival", LCF, 1974, 21; Popa, Dicţ. lit. (1977), 547; Tia Şerbănescu, Coerenţa mesajului poetic, TR, 1978,9; Dan C. Mihăilescu, Echilibrul poeziei, LCF, 1978,16; Fănuş Băileşteanu, „Cuvinte de reazem", RL, 1978,31; Constantin Sorescu, Polaritatea albului, SPM, 1978,385; Lit rom. cont, 1,531-534; Dumitru Radu Popa, „Unul cu altul", RL, 1983, 45; Alex. Ştefănescu, Refuzul unei vârste, RL, 1989,28; Alex. Ştefănescu, Risipitorul Coman Şova, RL, 1996,43; Mariana Ionescu, „Nevoia de alb", „Porto-Franco", 1998, 6; Popa, Ist lit, II, 597; Dicţ scriit rom., IV, 467-468.	M.	Dţ.
ŞOVU, George (30.1 .1931, Ţiţeşti, j. Argeş), prozator. Este fiul Elisabetei (n. Stănescu) şi al lui Samson Şovu, ţărani. învaţă în satul natal (1937-1941), în comuna Livezeni, judeţul Argeş (1941-1944) şi la Şcoala Normală din Câmpulung (1944-1951), apoi studiază la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1951-1955). Lucrează în Bucureşti, ca redactor şi secretar de redacţie la Agenţia Română de Presă (1955-1961), profesor de limba şi literatura română şi director al Liceului „Dante Alighieri" (1961-1974), profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr" (1974-1992), concomitent fiind, din 1974 până în 1991, şef al inspectorilor de limba şi literatura română din Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, consilier la Ministerul învăţământului, reprezentant al Inspectoratului Şcolar în Consiliul profesoral al Facultăţii de Limba şi Literatura Română. Este membru al Biroului consiliului de conducere al Societăţii de Ştiinţe Filologice (1980-1992), realizator de emisiuni radiofonice şi de televiziune. Debutează cu versuri în 1951, la „Scânteia tineretului", publicând, în timp, peste o mie de articole, reportaje, eseuri în „Contemporanul", „Luceafărul", „Cinema", „Convorbiri literare", „România literară", susţinând rubrici în „Pentru patrie", „Limba şi literatura pentru elevi". Scrie scenariile unor filme de mare succes în anii '80, în regia lui Nicolae Corjos: Declaraţie de dragoste (1985), Liceenii (1986), Extemporal la dirigenţie (1988), Liceenii rock'nroll (1991), Liceenii în alertă (1993). I se atribuie Premiul I şi titlul de laureat pentru filmul Declaraţie de dragoste la Festivalul „Cântarea României", Premiul I pentru romanul Furtună de mai la acelaşi festival (1987), „Premiul tinereţii" pentru filmul Declaraţie de dragoste la Concursul filmului cu tematică pentru tineret de la Costineşti (1985), Trofeul Micului Cititor pentru volumul Liliac alb în ianuarie (1985). Filmul Declaraţie de dragoste a mai fost premiat la câteva festivaluri internaţionale (Egipt, Franţa, Italia ş.a.)
în plan literar, calitatea scenariilor lui Ş. o reprezentau francheţea, prospeţimea şi lipsa tezismului. Mai precis: linia foarte subţire a ideii pedagogice, lucru vital pentru o tematică sufocată îndeobşte de lirism ideologizat. Carenţele scriiturii
(idealismul melodramatizat, dialogul livresc şi infuzia liricoidă, departe de modelul real al subiecţilor) dispăreau în tratarea cinematografică, în ritmul secvenţial şi culoarea comportamentală. Proza scurtă, ca şi romanele lui Ş. urmăresc tribulaţiile erotice ale adolescenţei, cu băieţi puri, poetici, situaţi fatalmente în situaţii de impas familial ori, mai ales, între două iubiri, între ispita carnală şi „prototipul angelic". Protagonişti sunt profesori de filosofie ale căror familii mor la cutremurul din 1977 şi care devin etaloane ale perfecţiunii moral-didactice, tinere profesoare (precum Andreea din romanul Tandreţe, 1986), ziarişti ca Valeriu Dobreanu din Dragoste şi moarte (1994) (unde este de bănuit, până la un punct, un alter ego al autorului), iniţiat nu doar în artele marţiale, ci şi în amara şcoală politică a vieţii duplicitare şi pentru care onoarea, cavalerismul compun un cod existenţial menit, inevitabil, ostracizării, nedreptăţilor, dar şi triumfului prin nobilă resemnare. Febre, accidente, spitalizări, neînţelegeri şi împăcări siropoase, alături de cenacluri literare la care liceeni (precum Roxana şi Ileana din Căpitanul Rox, 1991) participă „cu regularitate şi însufleţire, ca şi la cercul de matematică", se întâlnesc mai în fiecare pagină. La fel, siluete liliale, fete cu picioare lungi, fragile nimfete evoluând ingenuu către camalităţi lirico-livreşti, cu o pudoare etanşă, dar şi cazuri maladive (o tuberculoză, o surzenie temporară ş.a.) iute recuperate pedagogic, prin solidarizarea spontană a forţelor binelui, în redimensionări moralizante, cu prietenii trădate, copii din flori, adultere, bunici înţelepţi şi ultracomprehensivi, orfani, paţachine pe post de mamă vitregă, virginităţi pierdute mai mult sau mai puţin fericit, delaţiuni absurde (acuzaţii de spionaj) dar nu mai puţin periculoase, totul împodobit metaforic (Lucian Blaga este adesea citat aici), fără agresivitate, fără conflicte corozive, fără psihologii demonice, excrescenţe malefice, adică la antipodul unor practici occidentale în literatura genului. în publicistică, aceeaşi tentă senti-mental-moralizantă: volumul Martor incomod (1999) reuneşte o sută de articole publicate de Ş. în revista „Pentru patrie".
SCRIERI: Cadenţa generaţiei, Bucureşti, 1974; Scrisori de acreditare, Bucureşti, 1976; Declaraţie de dragoste, Bucureşti, 1978; Jarul din palmă, Bucureşti, 1979; Dragul nostru Alex..., Bucureşti, 1981; Răspuns la post-restant, Bucureşti, 1981; O vară de dor, Bucureşti, 1983; Liliac alb în ianuarie, Bucureşti, 1984; Dans în foişor, Bucureşti, 1984; Furtună de mai, Bucureşti, 1985; ed. (Căpitanul Rox), Bucureşti, 1991; Fascinaţii, Bucureşti, 1985; Tandreţe, Bucureşti, 1986; Dimineaţa iubirii, Bucureşti, 1987; Ochii timpului, Bucureşti, 1988; ed. Bucureşti, 2003; întâlnire-n oglindă, Bucureşti, 1989; Liceenii, Bucureşti, 1991; Liceenii rock'n roii, Bucureşti, 1992; Extemporal la dirigenţie, Bucureşti, 1992; Liceenii în alertă, Bucureşti, 1993; Virginitate (în colaborare cu Mihai Opriş) Bucureşti, 1994; Dragoste şi moarte, Bucureşti, 1994; Martor incomod, Bucureşti, 1999; Misterele din vila părăsită, Bucureşti, 2000; Dialog tainic, Bucureşti, 2000; Romanticii, Bucureşti, 2003. Antologii: De românească învăţătură. Antologie de literatură populară şi cultă cu conţinut religios, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Silvestru Boatcă).
Repere bibliografice: Artur Silvestri, „Cadenţa generaţiei", RL, 1974, 31; Ion Băieşu, „Scrisori de acreditare". De la om la om, „Scânteia tineretului", 1976,8 499; Ioan Mihuţ, „Scrisori de acreditare". înaripata adolescenţă, „Revista de pedagogie", 1977, 5; Dan C. Mihăilescu, Un jar
Ştef
Dicţionarul general al literaturii române 586
blând şi generos, LCF, 1979,19; Valeriu Cristea, Literatura educativă, RL, 1978, 26; Valeriu Cristea, între şcoală şi viaţă, RL, 1981, 22; Pompiliu Mareea, Un roman despre dascăli, LCF, 1981,31; Grigore Smeu, Paradisul rotund, RL, 1981,43; Nicolae Ciobanu, Povestirea despre şi pentru copii, LCF, 1984, 22; Smaranda Cosmin, Temele adolescenţei, LCF, 1985, 5; George Muntean, Cărţile copilăriei şi adolescenţei, LCF, 1985,23; George Chirilă, Pornind de la adolescenţă, CNT, 1986, 40; Gheorghe Bulgăr, Destine tinereşti, RL, 1986,51; Ioan Vicoleanu, „Tandreţe", ATN, 1987, 1; Rotaru, O ist., III, 721-722; Liviu Papuc, „Dimineaţa iubirii" ca „saga" a adolescenţei, CL, 1988,12; Cândroveanu, Lit. rom., 204-207; Popa, Ist. lit.,II, 1014.	D.C.M.
ŞTEF, Traian (23.VI.1954, Buneşti, j. Bihor), poet, prozator şi eseist. Este fiul Antiţei şi al lui Gheorghe Ştef, muncitori. Urmează Liceul „Mihai Eminescu" din Oradea (1969-1973), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, secţia română-franceză (1975-1979). în perioada studenţiei a fost redactor la revista „Echinox". Funcţionează ca profesor la Liceul Industrial din Popeşti şi la Şcoala Generală din Cuzap, judeţul Bihor (1979-1986), metodist la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare (1986-1990) şi ca redactor la revista „Familia" (din 1990). Debutează în „Familia" (1974), cu poezie, iar editorial cu placheta Călătoria de ucenic (1993). Va mai colabora la „Amfiteatru", „Vatra", „Steaua", „Tribuna", „Poesis", „Arca", „Orizont", „Ramuri", „Interval", „Convorbiri literare", „Observator cultural", „Calende", „Paralela 45", „22" ş.a.
Scrierile lui Ş. stau sub semnul „modelului odiseic", desfăşurat în toată complexitatea sa: ca mască literară îndărătul căreia se întrevede figura autorului, întoarcere la formula epopeii (şi la scriitura „naivă" în genere), etalon de moralitate sau polytropos capabil să surprindă diversitatea condiţiei umane. De altfel, în Călătoria de ucenic (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Arad), personajul lui Homer dă titlul unui întreg ciclu (Odiseu îşi cere calul înapoi), gestul său semnificând o dezicere de condiţia sa mitică, devenită improprie într-o lume a simulacrelor şi a disimulării: „Să-ţi dai foc în piaţa oraşului / Ca să poţi striga de durere // Dar să priveşti uşurat / Găleţile cu apă / în care o mână spală / Pe alta / Un ochi orbeşte / Pe celălalt //Şi să-ţi dai sufletul / Ca să poţi păstra tăcerea" (Un ochi orbeşte pe celălalt). Dar notele definitorii ale ciclului - figuraţia mitologică, dimensiunea etică a discursului, expresia sacadat „colţuroasă" şi tonalitatea satirică - se regăsesc, la altitudini diferite, în toate piesele volumului. Totuşi, următoarele cărţi de versuri - Femeia în roz (1997; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Arad) şi Tandreţea dintre noi (1999) - atestă o schimbare treptată a regimului. Căci, dacă iniţial imaginarea femeii permitea când şi când subminarea encomionului prin inserţii sarcastice sau prozaice („E inflaţie / Viaţa îşi schimbă preţul / Aş cumpăra un covor mai scump / Să te înfăşor în el după uşă / în camera alăturată / Mai întunecată / Poate fac şi eu o investiţie / de durată"), Tandreţea dintre noi propagă o poezie „dulceagă jucăuşă", unde ingenuitatea viziunii camuflează o melancolie difuză: „Tata este prima iubire pe care o laşi / Când îl îmbrăţişezi nu te mai
lipeşti / De pieptul lui stai aplecată / Să nu se vadă sânii insolenţi / care se cred acuma absolvenţi / înţelege şi tu că ai fată mare / Că de aici înainte nu maimuţăreşte cuvinte / Că merge cu altcineva de mână / Seara mai stă puţin mai amână / Ora fixă începe să fie / Din ce în ce mai târzie" (La ieşirea din poveste). Ce e drept, reflecţia morală nu dispare, ci doar migrează către alte genuri. Astfel, eseistica lui Ş. se dispune pe axa raportului dintre adevăr şi mistificare, dintre „calitatea umană" şi derapajele conjuncturale. Despre mistificare (1998) conţine o radiografie a moravurilor de „tranziţie" şi, totodată,
o	critică a mentalităţilor vechi şi noi („colectivizarea iubirii", „punerea «în slujba»", „mentalitatea lui «se dă»" etc.). Mai ambiţios este eseul Ridicolul (1998), care urmăreşte o cartografiere sistematică a subiectului: autorul încearcă o aşezare teoretică a problemei (ridicolul e privit ca un „fel de a fi", dar şi ca o „experienţă estetică" particulară), schiţează o evoluţie din Antichitate până în romantism şi distinge ridicolul de categoriile conexe (absurdul, grotescul, sublimul ş.a.). Cel mai reuşit text rămâne însă Despre calitatea umană (2000): având în centru figura lui Ulise, împleteşte analiza textelor homerice cu „filarea" posterităţii personajului (la James Joyce, Jean Giraudoux sau Eyvind Johnson, de pildă), comparatismul cu problematizarea etică şi erudiţia cu decolările ficţionale (capitolul final imaginează chiar un ipotetic solilocviu al lui Odiseu). Fascinaţia homerică se observă şi în Orbul şi dintele de aur (2002; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Arad), un „roman" compus din douăsprezece „cânturi", unde protagonistul, părintele Gavrilă/Iosif, este orb şi se întoarce acasă după douăzeci de ani. Proiectată pe fundalul dur al regimului comunist, cartea construieşte o parabolă despre memorie şi scrierea istoriei, în care reflecţia politică se vede adesea scurtcircuitată de diverse artificii postmoderne (aluzii livreşti, puneri în abis, deschideri metatextuale). Ş. a mai publicat, în colaborare cu Viorel Mureşan, monografia Leonid Dimov (2000), care, deşi suferă pe alocuri de un exces de poetizare, se remarcă prin exactitatea analizelor de text.
SCRIERI: Călătoria de ucenic, Oradea, 1993; Femeia în roz, Oradea, 1997; Despre mistificare, Oradea, 1998; Ridicolul, Piteşti, 1998; Tandreţea dintre noi, Botoşani, 1999; Despre calitatea umană, Piteşti, 2000; Leonid Dimov (în colaborare cu Viorel Mureşan), Braşov, 2000; Orbul şi dintele de aur (povestire eseisticopoematică), Piteşti, 2002.
Repere bibliografice: Ioan Moldovan, „Călătoria de ucenic", F, 1993, 7-8; Gheorghe Grigurcu, Dus şi-ntors, CNT, 1993,40; Al. Cistelecan, Ultimul mohican, VTRA, 1993,10; Ruxandra Cesereanu, Poezia tânără în vreme de tranziţie, ST, 1994,7-8; Andrei Bodiu, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, VTRA, 1995,1-2; Iulian Boldea, Arta evocării, VTRA,
1995,1-2; Ioan Moldovan, Cântece de dragoste şi moarte, F, 1997, 7-8; Gheorghe Grigurcu, Spectacol în spectacol, RL, 1997, 45; Octavian Soviany, La bâlci, cu femeia în roz, CNT, 1998,15; Iulian Boldea, Patologia mistificării, VTRA, 1998,9; Doina Curticăpeanu, Suprafaţa lui Moebius, F, 1999, 11-12; Adina Diniţoiu, Trei poeţi „optzecişti", OC, 2000, 8; Mircea A. Diaconu, Traian Ştef: o melodie tandră, CL, 2000, 5; lulia Popovici, Ithaca, RL, 2000,33; Gheorghe Grigurcu, Ulise ca prototip, RL, 2000, 39; Cistelecan, Top ten, 102-104; Grigurcu, Poezie, II, 453-461; Ştefan Borbely, Traian Ştef: un jurnal personal indirect, „22", 2001, 1; Florin Paraschiv, Despre regăsirea umană, OC, 2001,49; Iulian Boldea,
587 Dicţionarul general al literaturii romane
Ştefan
Centrul şi marginea, RL, 2001, 51-52; Lefter, Scriit. rom. '80-'90, III, 201-202; Pop, Viaţă, 277-281; Nicolae Oprea, Realitate şi livresc, „Ziua literară", 2002,16 decembrie; Ioan Moldovan, O Alexandrie postmodemă, F, 2002,11-12; Constantin Dram, (Alte) noi aventuri ale textului, CL, 2003, 4; Gheorghe Grigurcu, Despre ridicol, RL, 2003,37.	A. Tr.
ŞTEFAN, Corneliu (21.X.1941, Buzău - 19.11.2003, Buzău), prozator şi publicist. Este fiul Ceciliei (n. Munteanu) şi al lui Petre Ştefan, profesor. Absolvă Liceul „B. P. Hasdeu" din oraşul natal, continuându-şi studiile la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1967) şi la Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii din Craiova (finalizate în 1978). După un an în învăţământ la Băluşeşti-Roman (1967-1968) intră în gazetărie, fiind redactor la cotidianul „Viaţa Buzăului" (1968-1997), redactor-şef la cotidianul „Opinia" din acelaşi oraş, apoi acţionar principal şi director general al Societăţii „Opinia" S.A. După 1990 se angajează şi în politică, ajungând consilier judeţean al PNŢCD (1992-1996) şi consilier municipal al Uniunii Forţelor Democratice (1996-2000), preşedinte al organizaţiei judeţene Buzău a PNŢCD (1995) şi al Convenţiei Democratice (1991-1995).
Ş. a debutat cu articole de critică literară în „Tribuna" (1967), unde a susţinut rubrica „Ex libris". A mai colaborat la „România literară", „Steaua", „Amfiteatru", „Ramuri", „Cronica", „Almanahul literar" ş.a. în calitate de redactor la „Viaţa Buzăului", a iniţiat şi susţinut câteva rubrici („Să vină reporterul", „Cadran cultural", „Cadran istoric") şi a publicat texte privind valorile culturale şi de civilizaţie ale aşezărilor de la curbura Carpaţilor: rezultatele săpăturilor arheologice din zonă, evenimente cu rezonanţă naţională din trecutul ţării, scriitori mai puţin sau chiar deloc cunoscuţi de altădată, tradiţia sculpturii în piatră, moştenirea folclorică etc. O bună parte din această experienţă publicistică se regăseşte în cartea sa de debut, Aventurile tezaurului Cloşca cu puii de aur (1979), ca şi în Expediţie la apa vie (1981) ori în volumele de studii şi albumele pe care le-a şi coordonat: Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului (1980), Sculptura ţărănească în judeţul Buzău (1980). De asemenea, s-a remarcat şi prin câteva contribuţii de istorie literară, publicând şi comentând documente referitoare la biografia şi opera unor scriitori ca Vasile Cârlova, A. I. Odobescu, I. L. Caragiale, Constantin T. Stoika, G. Ciprian, Constanţa Marino-Moscu, Hortensia Papadat-Bengescu, V. Voiculescu, N. D. Cocea, Gala Galaction ş.a. Lucrările de istorie literară, reunite sub genericul Pe urmele lui Vasile Voiculescu (incluse în două volume colective intitulate Articole, comunicări, documente V. Voiculescu, 1974-1979), ca şi scrierile Moartea lui Odobescu (1997) sau „O scrisoare pierdută" şi evenimentul zilei (1998; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov), vehiculează ipoteze de lucru îndrăzneţe şi sugerează noi piste de investigare. Ca romancier - La noapte, cotidianul (I-II, 1985-1999), După anchetă (1986), Adio cu nopţile de unul singur
(1987), Drumul prin pădure (1989) -, Ş. abordează teme în care, dincolo de ţesătura epică, se întrevede dorinţa de a transpune literar experienţe autobiografice de interes mai general. Viaţa
şi condiţia de ziarist în provincie îi permit să creioneze o anume atmosferă, sugestivă ea însăşi pentru cadrul de desfăşurare a epicului. Prozatorul nu urmăreşte atât conflictele grave sau senzaţionalul acestora, cât mai degrabă o dialectică interioară a personajelor. în lumea romanescă a lui Ş. existenţa are ritmuri trepidante, care erodează energiile şi, în atari condiţii, refugiul în meditaţie, în trecătoare şi iluzorii idile înseamnă doar soluţii de moment, paleative ale unui parcurs plin de neprevăzut. Un roman interesant este Râul tăcut (1999), unde, dincolo de trama poliţistă (într-o banală localitate provincială, un procuror vine să ancheteze uciderea unei fete bătrâne), există o structurare alegorică de profunzime a imaginarului privind condiţia umană, pusă într-o lumină înduioşat ironică.
SCRIERI: Aventurile tezaurului Cloşca cu puii de aur, Bucureşti, 1979; Expediţie la apa vie, Bucureşti, 1981; La noapte, cotidianul, I, Bucureşti, 1985, II, Buzău, 1999; După anchetă, Bucureşti, 1986; Adio cu nopţile de unul singur, Bucureşti, 1987; Drumul prin pădure, Bucureşti, 1989; Moartea lui Odobescu, Buzău, 1997; „O scrisoare pierdută" şi evenimentul zilei, Galaţi, 1998; Râul tăcut, Bucureşti, 1999; Tezaurul de la Pietroasa. Impactul cultural-istoric, Buzău, 2001.
Repere bibliografice: Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 122-123; Cenaclul literar „V. Voiculescu", Buzău, 1987, passim; George Pruteanu, Iubirea între mister şi kitsch, CL, 1988, 10; Constant Călinescu, Dincolo de cotidian, LCF, 1989, 9; Ecaterina Ţarălungă, Lumea cărţii, CNT, 1989,19; Mariana Ionescu, Un roman remarcabil, „Universul cărţii", 2001,3; Valeriu Nicolescu, Buzău
-	Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Buzău, 2001, 520-523.	F.	P.
ŞTEFAN, I. M. (pseudonim al lui Alexandru Sergiu Sragher;
1.II.1922, Bucureşti - 22.X.1992, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Iuliei (n. Mandel) şi al lui Henri Sragher, agronom. După ce absolvă în 1941 Liceul Graur în capitală, urmează Colegiul Onescu, frecventează doi ani cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie. îşi face debutul în 1946, cu un articol despre Andre Malraux, în „Studentul român" (unde va fi secretar de redacţie în 1947-1948), iar editorial cu fantezia pentru copii Călătorie în Univers (1953). Activează ca ziarist la „Jurnalul de dimineaţă" (1946-1947) şi la Agerpres (1948-1950), e redactor la Editura Tehnică (1950-1951), şef al Serviciului de presă din Ministerul Construcţiilor (1951-1961), lucrează la Centrul de Documentare pentru Construcţii şi Arhitectură (1961-1969) şi ca redactor la „Magazin istoric" (1969-1973). A mai semnat Sergiu Stănescu, Al. Sergiu, S. Alex., M. Ştefan.
Talentul cu totul modest al lui Ş. a fost disputat (uneori în calitate de coautor) de literatura de aventuri ştiinţifico-fan-tastică (în accepţiunea educativ-sovietică a termenului, de naucinofantasticeskaia literatura) şi de literatura de popularizare tehnico-ştiinţifică şi istorică. în deceniul al şaselea din secolul trecut de numele lui a fost ataşată eticheta de pionier al unor subgenuri: primul roman ştiinţifico-fantastic (Drum printre aştri, 1954, în colaborare cu Radu Nor, de fapt primul roman de gen doar pentru epoca realist-socialistă) şi prima povestire
Ştefanache
Dicţionarul general al literaturii române 588
ştiinţifico-fantastică pentru copii (0 întâmplare în împărăţia zăpezilor, 1959). Romanele Drum printre aştri şi Robinsoni pe planeta oceanelor (1958, în colaborare cu Radu Nor) ilustrează într-o manieră de inspiraţie sovietică formula space-opera: se descriu peripeţiile unor astronauţi civilizatori sau doar curioşi, cu propensiuni pentru enciclopedia galactică. Partea de divertisment propriu-zis ia pe bune porţiuni forma unui cofraj în care se toarnă betonul ideologic şi cel al ştiinţei popularizate. Sahariana (1958, în colaborare cu Max Solomon) imaginează, speculând clişeul clasic al personajului care intră în comă profundă pentru a se trezi într-o societate a viitorului, o lume idilizată în sensul utopiei marxiste. Nivelul literar al producţiei lui Ş. nu va creşte în scrierile ulterioare. Autorul se va încerca, fără ecou, şi în literatura non-SF: divertismentul aventurilor pentru adolescenţi (Misiune specială, I-II, 1966) sau romanul mainstream (Viaţa începe la Milogu, 1980). Complementar manufacturii SF, Ş. a fost şi un prolific autor de literatură de popularizare tehnico-ştiinţifică şi istorică, semnând în această calitate lucrări precum Vecina noastră, Luna (1957), Adevărul despre năluciri (1961), Focul viu. Pagini din istoria invenţiilor şi a descoperirilor româneşti, lucrare de natură preprotocronistă (1963, în colaborare cu Dinu Moroianu), „Semnele cereşti" şi tălmăcirea lor adevărată (1966), Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc (1975, în colaborare cu V. Firoiu), Ghidul Cosmosului (I-II, 1980, în colaborare cu I. Corvin Sângeorzan) ş.a. în acelaşi registru se înscriu De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei: din cronica anilor 1877-1878 (1977), reconstituire cu numeroase citate din presa vremii, montate într-o naraţiune de tip ziaristic şi festiv, precum şi Eminescu şi universul ştiinţei (1989), sinteză descriptivă şi judicioasă, evitând hipertrofierea acestui aspect al gândirii eminesciene. A tradus, îndeosebi în colaborare cu Elena Andrei, din literatura de expresie germană (Ştefan Zweig, Hermann Kant, Wilhelm Dilthey).
SCRIERI: Călătorie în Univers, Bucureşti, 1953; Drum printre aştri (în colaborare cu Radu Nor), Bucureşti, 1954; Robinsoni pe planeta oceanelor (în colaborare cu Radu Nor), Bucureşti, 1958; Sahariana (în colaborare cu Max Solomon), Bucureşti, 1958; O întâmplare în împărăţia zăpezilor, Bucureşti, 1959; Ultimul alb, Bucureşti, 1962; Lumina purpurie, Bucureşti, 1962; Focul viu. Pagini din istoria invenţiilor şi a descopririlor româneşti (în colaborare cu Dinu Moroianu), Bucureşti, 1963; Cântecul Cibenei, Bucureşti, 1966; Misiune specială, I-II, Bucureşti, 1966; Omul cu
o	mie de chipuri, Bucureşti, 1968; Naufragiaţii, Bucureşti, 1973; Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc (în colaborare cu V. Firoiu), Bucureşti, 1875; De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei: din cronica anilor 1879-1878, Bucureşti, 1977; Ghidul Cosmosului (în colaborare cu I. Corvin Sângeorzan), I-II, Bucureşti, 1980; Viaţa începe la Milogu, Bucureşti, 1980; Şi ei au fost copii, Bucureşti, 1981; Eminescu şi universul ştiinţei, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iaşi, 1989. Traduceri: Ştefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, pref. trad., Bucureşti, 1973; Hermann Kant, Nu vreau să fiu ministru!, pref. trad., Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Elena Andrei); Janheinz Jahn, Istoria literaturii neoafricane. O introducere, introd. trad., Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Elena Andrei); Wilhelm Dilthey, Trăire şi poezie, pref. Marian Popa, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Elena Andrei); Penda, fata cu ochii ca stelele. Antologie de proză scurtă negro-africană, pref. trad.,
Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Elena Andrei); Herbert W. Franke Reţeaua gândurilor, pref. trad., Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Elena Andrei); Walter Weller, Tot felul de întâmplări nemaipomenite, pref. trad., Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Peter Strager).
Repere bibliografice: Mihai Minculescu, „Naufragiaţii", RL, 1973,11; Marius Tupan, „Naufragiaţii", VR, 1974,1; Şerban Cioculescu, „De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei". Efemeridele anilor 1877 şi 1878, RL, 1977,22; Popa, Dicţ. lit. (1977), 547; Manolescu, Literatura SF, 256; Mircea Iorgulescu, Cartea de istorie, RL, 1980,8; Popa, Ist. lit., 1,1062; Dicţ. scriit. rom., IV, 468-471; Opriţă, Anticipaţia, 101-106,469-470.	M. I.
ŞTEFANACHE, Corneliu (23.VIII.1933, Panciu), prozator. Este fiul Măriei Ştefanache (n. Vâlcu) şi al lui Ion Ştefanache, învăţători. Urmează studiile secundare la Liceul „Unirea" din Focşani şi la Liceul „Ioan Slavici" din Panciu, iar între 1952 şi 1957 este student al Facultăţii de Filologie „Al. I. Cuza" din Iaşi. Redactor la Studioul de Radio Iaşi (1956-1962), cursant la Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu" (1962-1964), activist de partid (1964-1966), devine lector la Conservatorul din acelaşi oraş (1964-1966), unde predă estetică. Este redactor-şef adjunct la „Cronica" (1966-1970), redactor-şef la „Convorbiri literare"(1972-1976), director-adjunct (1979-1982) şi director (1982-1999) al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu" din Iaşi. Debutează în
1964,	cu o proză, în „laşul literar", iar editorial cu volumul de nuvele Cercul de ochi, apărut în 1968. Colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Vatra", „Ateneu" ş.a. Cariera prozatorului şi maniera în care acesta înţelege actul de creaţie sunt serios amendate în 1975, când publică Miezul şi coaja, roman psihologic cu tramă detectivistică (investigarea unei crime), plagiat după un autor italian. I s-au acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1968,1983) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1972,1981).
în chip nu tocmai ironic, Ş. ar putea fi socotit o variantă fericită a personajului său predilect, insul superior programat, dar care îşi vede la un moment dat destinul înscris pe o curbă descendentă. Cultivând o proză în genul lui Al. Ivasiuc şi Nicolae Breban, Ş. rămâne o figură de rang secund, neputând specula până la capăt tematica şi cazurile de conştiinţă înfăţişate. Structură autocritică, el îşi intuieşte limitele şi revine continuu asupra aceluiaşi tip de scenariu şi personaje, de unde şi o posibilă explicaţie pentru prolificitatea sa. Scrisul lui stă sub semnul acestei întoarceri permanente şi al propensiunii pentru disecarea minuţioasă, înţesată de detalii, dar şi disipată pe mai multe nuclee epice, a cazurilor de conştiinţă. Autocaracterizarea prozatorului ca structură reflexivă, închisă în magma autobiograficului şi orientată psihologic spre investigarea trecutului, explică preferinţa pentru romanul de analiză, cultivat fie ca atare, fie disimulat sub formula mai laxă a prozei de medii şi a romanului de familie. Şi evoluţia lui Ş. este sinuoasă: scriitorul abordează rând pe rând romanul citadin şi rural, mută acelaşi scenarii de la unul la altul, oferă replici ale propriilor scrieri etc. Cercul de ochi, Zeii obosiţi (1969) şi Dincolo (1970) sunt exerciţii epice în care este stabilită tematica şi se deprinde modelul prozei psihologice. Metafora
589 Dicţionarul general al literaturii române
Ştefanache
Marin Preda, Corneliu Ştefanache, Vasile Rebreanu, Al. Călinescu
„zeilor obosiţi" devine paradigmatică pentru reţeta tipologică a autorului, personajele fiind fiinţe abulice, strivite de propria inferioritate, rataţi atipici, amnezici în planul şi în „timpul social" (Ioan Holban). în Zeii obosiţi se reţine îndeosebi efortul de a scoate din materialul epic descentrat şi difuz profilul feminităţii vulnerabile şi orgolioase (Anca K.), iar în Dincolo trasarea procesului de autoculpabilizare, realizat sub forma monologului interior (modalitate caracteristică pentru Ş.), pe care şi-l face un tânăr strivit de mortifiantul devotament al mamei sale. în Paralele (1970) sondarea cazurilor psihologice este sprijinită şi de un scenariu narativ aparte. Romanul are forma unei clepsidre răsturnate, moartea mamei fiind pretextul care antrenează atât consemnarea biografiei acesteia, cât şi prezentarea destinelor paralele ale celor patru fii veniţi la înmormântare. Protagoniştii sunt, de astă dată, inşi dezabuzaţi, robotizaţi, a căror fiinţă interioară e redusă la stadiul de „simplă marionetă în mâna unui destin numit Eroare" (Teodor Tihan). Cu Speranţa care ne rămâne (I-II, 1974-1977), una din scrierile sale cele mai solide (în special primul volum), Ş. înlocuieşte romanul psihologic cu fresca. Se oferă o cronică nelineară a unui orăşel de provincie (datorată poliedriei epice şi prezenţei martorilor derutanţi, de la Scrima, „cronicarul", până la ratatul Mavru sau la nebunul Ieronim).
Romanul de atmosferă este dublat de unul de familie şi critica (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu) a văzut în învăţătoarea Teodora, personajul principal, o a doua Vitoria Lipan, doritoare de a ritualiza moartea nefirească a soţului şi a fiilor săi, ucişi pe front, prin aducerea osemintelor acestora în ţară. începând cu Ziua uitării (1972), dar cu cele mai bune rezultate în Dimineaţa (1977) şi în După echinocţiul de primăvară (1981), Ş. cultivă romanul rural, încadrabil seriei de scrieri despre obsedantul deceniu. Un fapt interesant: acum se evidenţiază cu mai multă forţă tiparul narativ şi tipologia. Tema privilegiată devine drama familiei tarate, macerate de un rău obscur. Personajele, contorsionate psihologic, sunt însoţite de dubletele lor maligne, de avatarurile lor din diferite ipostaze existenţiale; altfel spus, personajul este un fel de păpuşă rusească, în dispută cu eurile sale precedente. Scenariul romanului, care revine şi în Când vine umbra (1979), e declanşat printr-un truc narativ: protagonistul, aflat într-un punct de criză (de regulă, destituit de la locul de muncă), ia cunoştinţă de sine prin exerciţiul cathartic al investigării propriei genealogii, pe care o transformă în poveste, discurs, act creator. Totuşi, nu este vorba despre un metaroman sau un roman în roman, ci de o formulă narativă specifică, amestecând confesiunea transpusă în stil indirect liber cu „povestirea indirectă"
Ştefanachi
Dicţionarul general al literaturii române 590
(Ioan Holban) sau cu documente de tip autenticist, precum scrisorile. Ion Varlam, protagonistul din Dimineaţa, îşi oblojeşte fiinţa fracturată prin rememorarea poveştii bunicului şi a tatălui său, artişti din lumea satului, inşi învinşi sau aflaţi în răspăr cu meandrele istoriei (unul ucis, altul închis din motive politice). Dacă prin Cristian Omu din După echinocţiul de primăvară se reia acelaşi profil tipologic, meritul acestui roman îl constituie încercarea de a prezenta crepusculul lumii ţărăneşti. Recviemul atinge momentul culminant atunci când, silit să îşi schimbe matca, personajul principal refuză să îşi părăsească satul, iar gestul său de a reîngropa osemintele soţiei în propria grădină pentru a le salva de la pieire devine astfel simbolic. Amestecând analiza psihologică şi proza de medii, Ruptura (1983), Drumuri de fum (1985) ori Şi mâine şi poimâine...
(1988)	sunt rezultatul unui triptic tematic: sondarea diferitelor cazuri de ratare prin prezentarea schizoidiei dintre aparenţă şi esenţă, repartizarea dihotomică a realităţii sociale şi, în fine, motivul dublului. Romanele aduc în prim-plan două lumi, a învingătorilor şi a celor învinşi, iar personajele aflate la graniţa dintre ele, conştiinţe problematice, sunt, din start, condamnate. E cazul studentului eminent Iustin Gheorghianu din Ruptura, descendentul unei familii de academicieni, pornit pe neaşteptate într-o călătorie detectivistic-psihologică spre descoperirea adevăratei esenţe a mediului său. Drumul spre centru, presărat de martori şi deţinători ai poveştilor, este jalonat de destinele fracturate ale unor inşi aparent rataţi, victime ale „instinctului priorităţii" bunicului şi tatălui, adevăraţii impostori din mediul ştiinţific. Alte cazuri asemănătoare apar în Drumuri de fum, unul din cele mai reuşite romane ale lui Ş. Dubletul tipologic, încarnat de Matei Hermeziu şi Ieronim, se referă la oameni care parcurg, la un moment dat, o metamorfoză derutantă. Primul, la prima reluare un învingător, descoperă straturile reale ale existenţei sale odată cu refuzul de a accepta un post de conducere; celălalt, un istoric silit de împrejurări să devină muzeograf, se salvează proiectând un roman-document despre Marele Cronicar, personaj simbolic conceput ca alter ego.
SCRIERI: Cercul de ochi, Bucureşti, 1968; Zeii obosiţi, Bucureşti, 1969; Dincolo, Bucureşti, 1970; Paralele, Iaşi, 1970; Ziua uitării, Bucureşti, 1972; Aşteptarea aproapelui, Iaşi, 1974; Speranţa care ne rămâne, I-II, Bucureşti, 1974-1977; Miezul şi coaja, Iaşi, 1975; Dimineaţa, Bucureşti, 1977; Când vine umbra, Iaşi, 1979; Sărutul pământului, Bucureşti, 1980; După echinocţiul de primăvară, Iaşi, 1981; Ruptura, Iaşi, 1983; Drumuri de fum, Iaşi, 1985; Şi mâine, şi poimâine..., Iaşi, 1988; Spovedania valetului, Iasi, 2002.
Repere bibliografice: Damian, Intrarea, 120-123; Teodor Tihan, „Paralele", ST, 1971, 5; Sorianu, Contrapunct, 180-183; Andriescu, Disocieri, 260-270; Mihai Dinu Gheorghiu, „Aşteptarea aproapelui", „Dialog", 1974, 4-5; Nicolae Manolescu, Două romane, RL, 1974, 37; Andriescu, Relief, 203-214; Ciobanu, Critica, 154-157; Iorgulescu, Rondul, 214-218; Zaharia Sângeorzan, Evoluţia unui romancier, TR, 1975, 12; Ardeleanu, Opinii, 82-86; Ungheanu, Arhipelag, 192-207; Popa, Dicţ. lit. (1977), 547-548; Dana Dumitriu, Convergenţa unor destine, RL, 1979,27; Val Condurache, „Sărutulpământului", CL, 1980, 6; Ioan Holban, Biografiile lui Corneliu Ştefanache, CRC, 1980,3; Valentin Taşcu, „După echinocţiul de primăvară", ST, 1981,8; Dobrescu, Foiletoane,
II,	116-122; Mircea Iorgulescu, Nimic despre trecut, RL, 1984,12; Vlad Sorianu, Romane sociale. Corneliu Ştefanache - „Ruptura", ATN, 1984,10-Val Condurache, Un prozator „profesionist", SLAST, 1986, 9; Mircea Iorgulescu, Romanul orchestră, RL, 1986,13; Holban, Profiluri, 232-239-Rotaru, O ist., III, 896-900; George Pruteanu, Noi drumuri de fum, CL, 1988, 8; AL Dobrescu, întâlnirea cu literatura, VTRA, 1988, 9; Ioan Holban, Sunt necesare reeditările?, CL, 1996, 5; Micu, Ist. lit, 487-488; Popa, Ist lit., II, 893; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 401-402; Dicţ. scriit. rom., IV, 471-473; Ioan Holban, Glissando (Corneliu Ştefanache - 70), DL, 2003,51; Cassian Maria Spiridon, „Memoria mă ajută să uit cât mai puţin si să iert cât mai mult" (interviu cu Corneliu Ştefanache), CL, 2003,12
O.S.
ŞTEFANACHI, Aurel (28.VIII.1951, Costuleni, j. Iaşi), poet, prozator şi publicist. Este fiul Anicăi (n. Leordă) şi al lui Costachi Ştefanachi, ţărani, Urmează şcoala generală în localitatea natală (1959-1967), apoi Liceul Industrial nr. 5 din Iaşi. îşi va completa studiile mult mai târziu, după 1989, la Facultatea de Drept a Universităţii „Dimitrie Cantemir" din Iaşi. A funcţionat ca salariat la întreprinderea Mecanică Nicolina din Iaşi (1975-1978) şi ca tehnician la Combinatul de Utilaj Greu Fortus (1978-1990). Membru fondator al Casei Editoriale Moldova în 1990, înfiinţează, în 1999, editurile Tipomoldova şi Edict Production. Activ în cenaclul literar „Lupta cu inerţia" de la fabricile Nicolina şi Fortus (1976-1989), Ş. a debutat cu versuri în 1977, la „Cronica", iar editorial cu placheta Poeme, apărută în 1980. Se numără printre fondatorii revistelor „Moldova" şi „Timpul". A mai colaborat la „Poezia", „Dacia literară", „Caiete botoşănene" şi a deţinut rubrici permanente la „Convorbiri literare" (1990) şi la cotidianul „24 ore". între 1994 şi 2003 realizează emisiuni de televiziune pe teme politice şi economice.
Apropiat, prin livresc, de atmosfera postmodernă, Ş. rămâne alături de optzecişti. Credinţă şi frig (1990) configurează, prin teme şi simboluri obsedante, un spaţiu liric „etanş" prin rezistenţa la interpretare, autoreferenţial „turn de fildeş" al scriiturii, în care autorul se baricadează împotriva intruziunilor. Principalul obiect al acestuia este cartea (poezia, „verbul"), un fel de biografie „salvată", după ce a fost descompusă şi restructurată ca text. Discursul liric, lacunar şi derutant, alătură rezonanţe ale poeticii lui Lucian Blaga cu unele note avangardiste. Deşi absorbit câteodată de retorica şocantă şi de fragmentarismul limbajului, poetul are o sensibilitate mai apropiată de marile teme - iubirea, poezia, moartea -, pe care o locvacitate neliniştită şi încordată pare a le asedia continuu. Proza scurtă şi publicistica lui Ş. oferă o faţetă complementară, abia vizibilă în poezie; inspirate de o „actualitate" nedefinită, textele de mică întindere respiră un discret aer de absurditate, venit din substanţa cotidianului. Personajele, cu nume uşor caricaturale, parcurg mici scenarii cu evoluţie fantast-absurdă, pe coordonatele unor tipologii de sorginte gogoliană, sunt protagoniştii unor aventuri amoroase insolite, în limbul subţire dintre nefirescul straniu şi oniricul comic. Alte „schiţe" au ca fundal un pitoresc provincial, poate autobiografic. Frazarea naraţiunilor este laconică, într-un lexic
591 Dicţionarul general al literaturii romane
Ştefanopol
dezinhibat, cu ironice alăturări de expresii crude şi neologisme, sugerând nesfârşita tranziţie, tragedia şi totodată „comedia cea de obşte" a societăţii româneşti de azi.
SCRIERE Poeme; Iaşi, 1980; Credinţă şi frig, Bucureşti, 1990; Hierofanie, Iaşi, 1991; Amintirile verbului, Iaşi, 1992; Cameră cu magnolii, pref. Emil Iordache, Iaşi, 1995; Lampa lui Aladin, Iaşi, 1997.
Referinţe bibliografice: Val Condurache, O dramă în limbaj, RL,
1990,	51-52; Vasile Spiridon, „Hierofanie", RL, 1992, 7; Constantin Huşanu, „Hierofanie", „Moldova", 1992,2; Liviu Leonte, Altă faţă a poetului, CRC, 1997, 3; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, 1998, 200-205.	S.	D.
ŞTEFANELLI, Teodor V. (18.VIII.1849, Şiret - 23.VII.1920, Fălticeni), prozator, memorialist, dramaturg şi traducător. S-a născut în familia negustorului Vasile Ştefăniuc, staroste al breslei cojocarilor, adoptând mai întâi numele de Ştefăniu, cu care a şi semnat unele scrieri, apoi, definitiv, pe acela de Ştefanelli. A urmat şcoala primară în oraşul natal, apoi liceul la Cernăuţi (1861-1869), unde un timp e coleg cu Mihai Eminescu. După bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Drept din Viena (1869), susţinându-şi doctoratul în 1875. Devine membru al Societăţii România Jună, al cărei secretar a fost un timp şi pentru care a alcătuit textele câtorva cântece studenţeşti, fiind şi unul din organizatorii serbării de la Putna (1871). A contribuit substanţial la întemeierea Societăţii Arboroasa a studenţilor români din Cernăuţi, scriind şi textul unui imn pe muzică de Ciprian Porumbescu. între 1876 şi 1882 a funcţionat ca judecător la Câmpulung Moldovenesc, înfiinţând aici şi un teatru de amatori. Magistrat la Suceava între 1882 şi 1888, a avut din nou prilejul să îşi desfăşoare aptitudinile de îndrumător, sprijinind fondarea Societăţii Şcoala Română din Suceava, a colecţiei „Biblioteca de petrecere şi învăţătură pentru tineretul român" şi a „Revistei politice" (1886). Din 1889, timp de paisprezece ani, este şef al Judecătoriei din Câmpulung, din 1903 consilier la Curtea de Apel din Lemberg, iar din 1909 consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Viena. Deputat în Dieta Bucovinei din partea Partidului Naţional Român, a militat pentru unirea cu ţara. Pensionat în 1910, s-a retras, în timpul primului război mondial, la Fălticeni. Principala lui preocupare a fost aceea de a contribui la mai buna cunoaştere a istoriei Bucovinei (Câteva date statistice şi istorice din Bucovina, 1881, Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc, 1911, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, 1915). A fost ales în 1910 membru al Academiei Române, după ce fusese, din 1898, membru corespondent.
Ca scriitor, Ş. debutează în „Foaia Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Poporului Român în Bucovina" (1869), cu descrierea unui obicei popular: Drâgăiţa şi Papaluga. Continuă cu nuvele, amintiri şi versuri, în calendarele scoase de aceeaşi societate, apoi în „Convorbiri literare", „Aurora română", „Revista politică", „Arhiva", „Gazeta Bucovinei", „Transilvania", „Junimea literară" ş.a. Ţinând, într-o măsură, de memorialistică, nuvelele şi povestirile sale au, de obicei,
personaje din mediul rural. Reprezentativă este Uitutul. Povestire din munţii Bucovinei. Autorul reuşeşte să treacă adesea de simpla relatare, ca în povestirea Un omor. Din reminiscenţele unui criminalist. Contribuie la aceasta umorul blând şi complice, care colorează faptele din realitate şi aşază scrierile lui în apropierea unor specii folclorice precum snoava. Dar capacitatea de invenţie este redusă, ceea ce face ca substanţa povestirilor să fie inconsistentă. Cu toate acestea, stilul se remarcă prin fluiditate, iar plasticitatea limbajului e pusă în evidenţă de rime interioare şi întorsături de frază, de cele mai multe ori generate de folosirea expresiilor populare. Două piese într-un act, După teatru şi Un trandafir în livree, incluse în repertoriul teatrelor de diletanţi din Transilvania, sunt comedii de situaţie. Coleg de clasă şi, apoi, de universitate cu Mihai Eminescu, Ş. a publicat în 1914 un volum de amintiri despre marele poet, carte dintre cele mai serioase şi documentate din câte s-au scris, alături de paginile lui Ioan Slavici. Informaţii preţioase, fapte şi amănunte referitoare la felul de a fi al lui Eminescu, expresii şi lecturi preferate - toate participă la conturarea unei imagini verosimile a personalităţii eminesciene. Bun cunoscător al limbii germane, Ş. a tradus, fără talent însă, poezii de Heinrich Heine, Emanuel Geibel, precum şi scurte povestiri de K. E. Franzos şi Carmen Sylva.
SCRIERI: Originea câmpulungeană a lui Gavriil, mitropolitul Kievului, Bucureşti, 1901; Eudoxiu Hurmuzachi, Cernăuţi, 1913; Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914; ed. îngr. Pavel Ţugui, Craiova, 1996. Traduceri: Franz Hoffmann, Loango, Suceava, 1886.
Repere bibliografice: Loghin, Ist. lit. Bucov., 180-185; Lovinescu, Critice, V, 121-124; Iorga, Oameni, III, 66-67; Nicolae Ursulescu, Teodor V. Ştefanelli, „Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean", 1977, 279-287; Dicţ. lit. 1900, 834-835; Constantin Coroiu, Amintiri despre Eminescu, RMB, 1983,12 052; Pavel Ţugui, Teodor V. Ştefanelli şi alţi colegi bucovineni ai lui Mihai Eminescu, Craiova, 1983; Graţian Jucan, Câmpulung Moldovenesc, Suceava, 1995,1,41-43; Dicţ. scriit. rom., IV,
473-474.	'	D.	M.
ŞTEFANOPOL, Al.[exandru] (21.XII.1891, Roşiori de Vede -29.X.1974, Bucureşti), prozator şi gazetar. Este fiul Alexandrinei şi al lui Constantin Ştefanopol. Absolvent al Şcolii Naţionale de Silvicultură de la Brăneşti-Ilfov, şi-a desfăşurat activitatea de inspector silvic în zona Horezu. A debutat în 1916, cu o recenzie, la „Revista critică", continuând cu articole social-politice şi cronici teatrale la „Cartea vremii", al cărei director era (1918), semnând şi cu pseudonimele Ioachim Movilă, Ion Stânjenaru. Sporadic, îi mai apar proză sau articole şi în alte periodice, între care „Adevărul literar şi artistic", dar după 1936 devine un gazetar cunoscut, prin colaborările de la „Viitorul" (unde iscălea Stephan C. Paul) şi, îndeosebi, ca redactor la ziarul „Semnalul" (1945), în care scrie numeroase articole sociale. Deşi debutează editorial în 1937, cu o culegere de crochiuri în proză, Dintr-un vârf de tufan, rămâne necunoscut până în 1945, când Tudor Arghezi îl prezintă elogios cu prilejul apariţiei nuvelei Cilică în „Revista Fundaţiilor Regale". După pensionare se dedică doar scrisului, dar
Ştefănescu
Dicţionarul general al literaturii romane 592
nu mai reuşeşte să publice decât spre sfârşitul vieţii. A mai folosit pseudonimele Pădurarul Melinte, Serenus.
în culegerea Dintr-un vârf de tuf an Ş. observă cu încântare aspecte ale naturii, descrise în secvenţe animate antropo-morfic, dar fără efuziuni lirice. în proza scurtă - Regina balului (1946), Povestiri pestriţe (1974) - se poate constata mai degrabă atitudinea naturalistului, a cărui atenţie e reţinută de anumite cazuri, pe care vrea să le prezinte cât mai exact. Critica a relevat o „adâncă înţelegere a sufletului inocent sălbatic", schiţarea unor personaje „fără complicaţie psihologică" (Al. Piru), darul observaţiei, descrierea cu mijloace simple, sobre. în Cilică un tânăr foarte chipeş şi talentat la vioară provoacă drame în jurul său şi cade victimă propriului farmec. Povestea antrenează mai multe tipuri de săteni, cu ocupaţiile şi modul lor de a gândi. în altă parte destinul trist al unei slujnicuţe, care cunoaşte o scurtă perioadă de umilă fericire după ce fusese aleasă, în glumă, ca regină a balului, este proiectat pe fundalul evocării, destul de aplicată şi spirituală, a vieţii protipendadei dintr-un orăşel oltenesc, tehnică folosită şi în Domnul preşedinte, unde un judecător neintegrat în rutina vieţii micului târg provincial o sfârşeşte rău. Subiectele, deşi banale, capătă o notă originală, deoarece Ş. este un bun povestitor, are un fel de exactitate neutră în expunere, nu se implică şi nu încearcă o organizare a epicului în scop demonstrativ, moralizator sau estetizant. Interesantă este Băieţii de la grădina, probabil o reconstituire autobiografică a studenţiei într-o instituţie destul de specială, cu o organizare cvasimilitară: mici drame şi aventuri, câteva tipuri de studenţi şi profesori, totul sigur, cu bun-simţ şi umor, agrementat cu dialoguri hazoase. în alte povestiri experienţa de silvicultor a autorului serveşte ca fond al relatării unor întâmplări comune. în mahalaua Grant (1971) este romanul unui crâmpei din viaţa de la periferia capitalei, din jurul anului 1900. în prim-plan se află istoria unei familii de birtaşi care, deşi prosperă, se destramă din motive amoroase. Autorul surprinde ceva din atmosfera mahalalei, insistând pe urmărirea unor destine umane, fără lirism, fără porniri critice sau ironii. Neaşteptate sunt romanele sale istorice. Hangiţa Tudora (1970) imaginează viaţa mamei lui Mihai Viteazul, fiică de moşneni olteni, ajunsă roabă la turci, răscumpărată de un negustor grec (care o face stăpâna unui han) şi devenită „ţiitoarea" lui Pătraşcu-vodă, tatăl viitorului domn. Femeie vrednică, vitează, pricepută, ea se bucură sau suferă pentru faptele fiului, aflate din relatările unor martori. Apar, astfel, ecouri ale domniei lui Mihai, personaj aprig (moştenind-o pe mamă), neînfricat luptător, dar care e răpus de propriile slăbiciuni şi greşeli. Măria-sa Burduja-vodă (1970), succintă relatare a domniei moldoveanului Gheorghe Ştefan, dezvoltă dorinţa de răzbunare a acestuia împotriva lui Vasile Lupu. Ascensiunea i se datorează abilităţii şi sprijinului unor oameni simpli, iar ca domn e stăpânit de o maladivă sete de îmbogăţire şi mărire. în ambele romane perspectiva e a naratorului ce adoptă parcă mentalitatea şi atitudinea vremii, inclusiv la nivelul reconstituirii lingvistice, el reuşind să prindă ceva din felul mai abrupt, mai sălbatic al comportamentului şi limbajului oamenilor. Romanele nu sunt reconstituiri, ci
construcţii ficţionale, slujite de un stil neafectat de clişee, cursiv, uneori uşor ironic.
SCRIERI: Dintr-un vârf de tuf an, Bucureşti, 1937; Regina balului, Bucureşti, 1946; Regina balului, Bucureşti, 1968; Hangiţa Tudora. Măria-sa Burduja-vodă, Bucureşti, 1970; în mahalaua Grant, Bucureşti, 1971; Povestiri pestriţe, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: Tudor Arghezi, Un nou scriitor, RFR, 1945,1; Octav Şuluţiu, „Regina balului", „Apărarea", 1946, 21; C. Pajură [C. Papacostea], „Regina balului", „Severinul liber", 1947,116; N. St. [N. Steinhardt], Nuvelele d-lui Ştefanopol, RFR, 1947, 5; Piru, Panorama, 405-406; Mircea Iorgulescu, „Hangiţa Tudora. Măria-sa Burduja-vodă", RL, 1970,33; E. M. [Emil Mânu], „în mahalaua Grant", SPM, 1972,66; Valentin Chifor, Un prozator uitat - Al Ştefanopol, „Cercetări de limbă şi literatură" (Oradea), 1990; Popa, Ist. lit., 1,272; Dicţ. scriit. rom., IV,
474-475.	'	C. T.
ŞTEFĂNESCU, Alex.[andru] (6.XI.1947, Lugoj), critic literar şi prozator. Este fiul Floricăi Ştefănescu (n. Horga), profesoară, şi al lui Alexandru Ştefănescu, inspector financiar. învaţă la Suceava, unde în 1965 termină liceul, şi urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Bucureşti (1965-1970). Scurtă vreme va fi profesor, apoi intră în presă, ca redactor la „Tomis" (1971-1974), „Scânteia tineretului" (1975-1982), „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" (1982-1983), „România liberă" (1984-1986), „Magazin" (1987-1989) şi la „România literară" (unde funcţionează din 1990, din 1995 fiind redactor-şef), director la revista „Zig-zag" (1991-1994), redactor-şef la „Flacăra" (1996). Debutează în 1965, cu poezie, în ziarul „Zori noi" din Suceava, iar în critică în 1970, cu un articol despre Dimitrie Stelaru, apărut în „Luceafărul". Prima carte, Preludiu, îi apare în 1977. Publică, rar, versuri sub pseudonimul Ioana Matei, precum şi schiţe (.întâmplări, 2000) ori piese de teatru (Melania şi ceilalţi), fiind şi autorul unui scenariu pentru serialul de televiziune Căsătorie imposibilă, difuzat în 2000. Alcătuieşte o antologie a referinţelor critice la opera lui Tudor Arghezi (1981) şi altele din textele unor poeţi contemporani (1988) sau din scrierile lui Nichita Stănescu (1999). O amplă sinteză, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), se află în pregătire la propria editură, Maşina de Scris.
Volumul Preludiu, panoramă selectivă a literaturii române actuale, e alcătuită de Ş. cu înzestrare de comentator şi de gazetar: notaţii fulgurante, spontane şi trasate cu o mână sigură, ce se remarcă mai degrabă prin acuitatea percepţiei şi dezinvoltură decât prin rigoarea construcţiei sau prin deschidere teoretică. Dacă sinteza finală, oarecum didactică, este mai puţin convingătoare, analizele ce pun uneori în valoare un singur aspect, definitoriu, al textului comentat (sarcasmul la Ion Caraion, independenţa ca trăsătură a personajului la Marin Preda, tehnica dialogului la D. R. Popescu) atrag prin justeţea intuiţiei, ca şi prin pregnanţa formulării. Criticul îşi asumă integral opţiunile şi enunţă judecăţi tranşante: Ioan Alexandru suferă de retorism pleonastic, Marian Popa de enciclopedism mecanic, Adrian Păunescu regizează de multe ori un spectacol lipsit de
593 Dicţionarul general al literaturii române
Ştefănescu
substanţă ş.a.m.d. Ş. recurge la astfel de aprecieri categorice chiar cu riscul simplificării viziunii. însă imaginea despre poezia lui Nichita Stănescu, redusă aici la efectul de limbaj, devine mai nuanţată ulterior, în Introducere în opera lui Nichita Stănescu (1986). Culegerea Jurnal de critic (1980; Premiul Uniunii Tineretului Comunist) reuneşte articole, note, recenzii, comentarii alcătuite sub impulsul momentului şi publicate în diferite reviste literare. Optând pentru fragment în dauna sistemului, criticul are o rostire alertă şi surprinde în analize parţiale detalii semnificative din peisajul literaturii contemporane. într-o carte ce cultivă instantaneul se reţin mai puţin reflecţiile generale privitoare, spre exemplu, la uniformizarea receptării critice, la tabuurile artistice sau la criza umorului, cât portretele concise, realizate cu veritabilă artă de prozator, de pildă al lui Emil Botta, considerat un Ariei al poeziei. Trăsăturile distinctive ale abordărilor din primele volume se regăsesc şi mai târziu: spontaneitatea reacţiei, în acelaşi timp fugară şi incisivă, cu unele intuiţii de profunzime în Intre da şi nu (1982), desacralizarea actului critic prin înlocuirea sentinţei solemne cu discuţia familiară în Dialog în bibliotecă (1984). Textele din Prim-plan (1987) îi îngăduie lui Nicolae Manolescu demontarea scenariului critic al lui Ş.: enunţă o formulă spectaculoasă de debut căreia îi corespunde o frază finală de
acelaşi tip, cu efect de cădere de cortină, înşiră alert date permiţând situarea scriitorului în cauză, fixează un punct de interes (aspectul mitizant al poeziei lui Marin Sorescu, escamotarea eului în lirica de senectute a lui Lucian Blaga, tendinţa estetizantă la Eugen Barbu etc.), ce focalizează discuţia mai curând perceptivă decât riguros analitică şi o pigmentează cu formulări percutante şi cu portrete vii, maliţioase, uneori nedrepte. Aceasta pare să fie reţeta eficace a unei critici nu întotdeauna nuanţate, dar cu certă putere de seducţie şi reale calităţi literare. în ansamblul operei sale de comentator, Ş. reciteşte şi adnotează textele clasice ale lui I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, E. Lovinescu sau Mihail Sadoveanu şi se pronunţă asupra majorităţii figurilor marcante ale literaturii actuale, de la Nicolae Breban şi Ştefan Bănulescu la A.E. Baconsky şi Leonid Dimov, dar şi asupra ultimilor veniţi pe scena culturală românească. în toate cazurile el îşi exprimă cu aceeaşi pasiune plină de vervă adeziunile, cum procedează cu scrierile lui Marin Preda sau Nicolae Manolescu, ca şi respingerea vehementă a unor formule literare, cum ar fi cea optzecistă. în Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky. Jurnal politic 1990-1995 (1996; Premiul Uniunii Scriitorilor), reunind texte publicate iniţial în „Dilema", „România literară" sau în „Zig-zag", dar şi altele inedite, problematica literară cedează teren în faţa celei existenţiale, iar criticul apare în ipostaza de moralist şi în aceea de comentator politic. El observă atent comportamente postdecembriste, pentru a măsura efectele traversării perioadei comuniste asupra celor din jur, dar şi asupra propriei persoane. Ş. îşi părăseşte genul care l-a consacrat şi pentru a scrie proză scurtă: în întâmplări (2000) reuneşte cincizeci de istorii nonfictive văzute drept secvenţe dintr-o comedie a existenţei creată de jocul întâmplării. într-un stil nepretenţios, pe un ton direct şi familiar, autorul relatează alert şi cu umor întâmplări minore sau senzaţionale, cu protagonişti anonimi (bucătăreasa, ziarista, necunoscuta din tren) sau notorii din lumea politică (Nicolae Ceauşescu, Emil Constantinescu) ori literară (Augustin Buzura, Ana Blandiana, Ştefan Bănulescu, Marin Preda, Octavian Paler, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Nichita Stănescu, Gabriel Dimisianu, George Arion). Observator atent al lumii înconjurătoare, el caută să desprindă semnificaţia mai adâncă a evenimentelor prezentate, de multe ori revelatorii pentru specificul naţional, şi totodată se autoportretizează indirect ca ins bonom şi simpatic, capricios şi naiv, impulsiv şi indolent. în volumul Ceva care seamănă cu literatura (2003; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) criticul regrupează paginile publicate timp de doi ani la „Ziarul de duminică", în cadrul unei insolite campanii purtate împotriva diletantismului literar, în speranţa de a contribui la asanarea nonvalorilor din viaţa artistică autohtonă. Cu amuzament, dar şi cu o secretă amărăciune, criticul parcurge cărţi submediocre ale unor pseudoscriitori şi le scoate în evidenţă defectele prin succinte, dar savuroase comentarii, susţinute de ample extrase din lucrările incriminate. în subsidiar se realizează şi o tipologie a celor mai uzuale păcate întâlnite în textele veleitarilor, de la vanitatea auctorială la goana după originalitate cu
Ştefănescu
Dicţionarul general al literaturii române 594
orice preţ, de la obscenitatea ostentativă la filosofarea vidă, de la festivism şi orgolii localiste la ridicole pretenţii teoretizante. Eseul final, Confesiunile unui fost cititor; în prezent critic literar, deplânge statutul ingrat al criticii de întâmpinare, pledând pentru lectura selectivă şi pentru descurajarea autorilor de maculatură literară.
Dintre toţi comentatorii actualităţii literare, Alex. Ştefănescu este cel mai departe de didacticismul (oricât de bine ascuns) al cronicii tradiţionale, şi cel mai avansat pe drumul unei întâmpinări de tip jurnalistic, care are alte standarde şi se adresează, în principiu, unui public nou.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: Preludiu, Bucureşti, 1977; Jurnal de critic, Bucureşti, 1980; între da şi nu, Bucureşti, 1982; Dialog în bibliotecă, Bucureşti, 1984; Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Bucureşti, 1986; Prim-plan, Bucureşti, 1987; Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky. Jurnal politic 1990-1995, Iaşi, 1996; întâmplări, Iaşi, 2000; Ceva care seamănă cu literatura, Chişinău, 2003. Ediţii, antologii: Tudor Arghezi interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1981; Mihail Sadoveanu, Neamul Şoimăreştilor, pref. edit., Bucureşti, 1986; 13 poeţi, pref. edit., Bucureşti, 1988; V. Em. Galan, A cincea roată la căruţă, pref. edit., Bucureşti, 1989; Nichita Stănescu, îngerul cu o carte în mâini, introd. edit., Bucureşti,
1999.	Traduceri: Andre Frossard, Dumnezeu există, eu L-am întâlnit, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Un debut remarcabil, RL, 1977,30; Alboiu, Un poet, 20-25; Dobrescu, Foiletoane, II, 261-270, III, 185-191; Piru, Debuturi, 56-60; Zaciu, Cu cărţile, 204-210; Nicolae Manolescu, Un nou chip de a face critică, RL, 1983, 5; Grigurcu, între critici, 289-293; Sângeorzan, Anotimpurile, 193-205; Nicolae Manolescu, Nodul gordian, RL, 1988,8; Piru, Critici, 291-294; Regman, Nu numai, 183-194; Ulici, Prima verba, III, 41-42; Simion, Mercuţio, 231-235; Marta Petreu, „Minoritatea cea mai persecutată din România o constituie în momentul de faţă oamenii de valoare" (interviu cu Alex. Ştefănescu), APF, 1994, 3-4; Poantă, Scriitori, 134-140; Simuţ, Incursiuni, 215-220; Gheorghe Grigurcu, Al şaselea simţ, RL, 1996,29; George Pruteanu, Despre Alex. Ştefănescu, CL, 1996,9; Liviu Grăsoiu, Schimbarea uneltelor, LCF, 1997,23; Marta Petreu, Alex. Ştefănescu, APF, 1997,11; Ilie Guţan, Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999,78-83; Luminiţa Marcu, Carte în doi: Nichita Stănescu şi Alex. Ştefănescu, RL, 2000, 9; Catrinel Popa, Miniaturi în proză, RL, 2000,29; Doina Mandaj, De vorbă cu... Alex. Ştefănescu,„Universulcărţii",2001,11-12;Manolescu,Lista,
III,	386-390; Petraş, Panorama, 598-599; Popa, Ist. lit., II, 1126; Daniel Cristea-Enache, Un Candide bine făcut, ALA, 2002,637; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	475-477; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002,
211-214; Tudorel Urian, Turnirul diletanţilor, RL, 2003,10; Gheorghe Grigurcu, Dragoste şi ginecologie, RL, 2003,20,21.	A.	C.
ŞTEFĂNESCU, Al.[exandru] l.[ancu] (21.VI.1915, Bucureşti -20.VIII.1984, Bucureşti), prozator. Este fiul Josefinei (n. Kraft) şi al lui Iancu Z. Ştefănescu, comerciant. A frecventat Liceul „Dimitrie Cantemir" din capitală şi Liceul „Ioan Meşotă" din Braşov (unde l-a avut coleg pe Gellu Naum), pe care l-a absolvit în 1933. Urmează, din 1934, Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în filologie romanică şi filosofie (1939). După o perioadă de profesorat în învăţământul secundar (1940-1947), ajuns un
ideolog al momentului, e redactor la „Contemporanul" (1946-1949), unde a semnat şi cronica literară, director adjunct la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1951-1957), director al Editurii Tineretului (1957-1960), redactor-şef adjunct la „Luceafărul" (1961-1962), redactor la „Gazeta literară" (1962-1964), redactor-şef adjunct al periodicelor pentru străinătate (1967-1979). Debutează în 1947, la „Contemporanul", iar editorial în 1949, cu povestirea Bobocica, semnată cu pseudonimul Ion Aluzetcu. A fost soţul Ninei Cassian.
Autor a numeroase cărţi de proză, Ş. a abordat o multitudine de formule epice, de la schiţă şi nuvelă la romanul frescă. Soare de august (1955) surprinde un episod din timpul insurecţiei din 1944, având protagonişti doi muncitori devotaţi, gata să se sacrifice pentru triumful cauzei. Tonul, atmosfera, limbajul, comune literaturii din epocă, sunt artificiale, manieriste, şablonarde. Din culegerea de „povestiri, dialoguri, portrete" Omul de pe catarg (1957), eteroclită prin tematică şi prin umanitatea investigată, se reţine Licâ Postolache şi cei 15 covrigari, punct de pornire al romanului Să nu fugi singur prin ploaie (1958), în care autorul pătrunde în lumea copiilor săraci, majoritatea orfani, constrânşi să îşi părăsească satul natal pentru a-şi câştiga traiul la Bucureşti. în pofida unor inconsecvenţe, romanul reuşeşte să fixeze tipuri caracterologice bine diferenţiate şi să ofere o viziune cu totul inedită asupra capitalei, din perspectiva copilului care nu văzuse niciodată altceva decât satul său din Mehedinţi. Pe lângă augmentarea unei nuvele la proporţiile romanului, Ş. mai foloseşte un procedeu: reluarea povestirilor publicate anterior. Aşa a luat naştere romanul Al cincilea anotimp (1963), ce se vrea o frescă a ultimilor ani din timpul celui de-al doilea război mondial. Protagonistul cărţii, un profesor de filosofie, face legătura între cele două lumi antagonice, văzute schematic, în maniera ideologizată a realismului socialist: pe de o parte muncitorii ce pregătesc insurecţia, pe de alta, marii proprietari, decişi să îşi apere cu violenţă bunurile. Din dorinţa de a cuprinde medii cât mai diverse, Ş. aglomerează tot felul de întâmplări, care nu totdeauna îşi găsesc semnificaţia în economia cărţii, astfel încât impresia finală este a unui text produs prin aglutinare. Un episod secundar din acest roman devine nucleul „suitei cu interludii" în căutarea Isoldei (1967), o poveste de dragoste eşuată din cauza modului absolut în care fiecare partener concepe acest sentiment. Nu iubirea pentru o anumită persoană, ci nevoia de iubire, căutarea ei este, în fond, tema cărţii. Cele mai reuşite nuvele ale lui Ş. sunt cuprinse în Cubul de aer (1968), proze analitice care surprind o notabilă diversitate de sentimente: spaima, deruta (în remiză), panica (Masca), dezlănţuirea instinctelor oarbe (La râu). în Omul de duminică (1974), ca în mai toate scrierile sale, autorul urmăreşte să demonstreze necesitatea supunerii individului la o disciplină strictă, chiar când poate părea rigidă. Acţiunea romanului, plasată în 1946, ilustrează un clişeu tematic: pregătirea unei manifestaţii de stradă în timpul căreia comunistul Pavel Roşu (numele e semnificativ) cade victimă provocatorilor şi acţionează violent, ignorând indicaţiile conducătorilor săi; gestul său necugetat furnizează argumente
595 Dicţionarul general al literaturii române
Ştefănescu
calomniatorilor şi compromite misiunea. Romanul Băiat de Bucureşti (1976) se înscrie pe linia literaturii de evocare sentimentală, a rememorării unei experienţe unice: copilăria. Urmând fidel modelele consacrate ale genului, prozatorul derulează, conformist, scene ce reconstituie primele contacte ale copilului cu lumea: mai întâi cercul restrâns al familiei, apoi acela ceva mai larg al străzii, în sfârşit, o lume în sine - şcoala. Interesantă este perspectiva relatărilor: optica aparţine candorii infantile, niciodată seriozităţii mature şi ursuze, autorul complăcându-se în a se „copilări" de-a lungul întregii cărţi. In „povestirile de dragoste" din Fratele meu, femeia (1976) Ş. revine la o mai veche obsesie şi anume aceea că femeia este o fiinţă superioară, condamnată de realitatea ostilă la nedreptate perpetuă. Monografie a feminităţii, surprinsă în câteva posibile ipostaze - sensibilitate, frivolitate, agresivitate, gingăşie -, cartea e alcătuită din mici schiţe caracterologice. Aventură la Braşov (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) continuă firul întâmplărilor narate în Băiat de Bucureşti, cu unele reminiscenţe autobiografice. Dacă anterior fusese investigat universul mirific al copilăriei, acum e urmărită adolescenţa. Obiceiuri braşovene, întâmplări şi întrebări iscate de vârsta protagonistului ar fi putut suscita interesul lectorului dacă prozatorul nu le-ar fi înscris într-o exagerată tentă didacticistă. Ş. este şi autorul a două piese de teatru nereuşite: Cinstea noastră cea de toate zilele (1958) şi Camera fierbinte (1962).
SCRIERI: Bobocica, Bucureşti, 1949; Soare de august, Bucureşti, 1955; Omul de pe catarg, Bucureşti, 1957; Cinstea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1958; Să nu fugi singur prin ploaie, Bucureşti, 1958; ed. Bucureşti, 1973; Camera fierbinte, Bucureşti, 1962; Al cincilea anotimp, Bucureşti, 1963; în căutarea Isoldei, Bucureşti, 1967; Cubul de aer, Bucureşti, 1968; Omul de duminică, Bucureşti, 1974; Băiat de Bucureşti, Bucureşti, 1976; Fratele meu, femeia, Bucureşti, 1976; Aventură la Braşov, Bucureşti, 1980; 10 femei, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Radu Popescu, „Omul de pe catarg", CNT, 1957, 35; Z. Ornea, „Să nu fugi singur prin ploaie", GL, 1958, 51; Ov. S. Crohmălniceanu, „Să nu fugi singur prin ploaie", VR, 1959, 2; S. Damian, „Al cincilea anotimp", GL, 1963, 32; Dumitru Micu, „Al cincilea anotimp", CNT, 1963,42; Paul Georgescu, O privire asupra prozei româneşti contemporane, VR, 1964, 8; Ardeleanu, însemnări, 105-111; Dumitru Solomon, „în căutarea Isoldei", GL, 1968,7; Gabriel Dimisianu, „Cubul de aer", RL, 1969,5; Marcel Petrişor, „Cubul de aer", VR, 1969,3; Mihai Minculescu, „ Omul de duminică", RL, 1974,17; Nicolae Jianu, Al
I	Ştefănescu la 60 de ani, RL, 1975, 25; Paul Dugneanu, Un roman al adolescenţei, LCF, 1976,46; Emil Mânu, „Băiat de Bucureşti". Indiferenţa speciilor epice, SPM, 1976,305; Mirela Roznoveanu, „Băiat de Bucureşti". „Fratele meu, femeia", RL, 1977,2; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor, Iaşi, 1978,328-346; Emil Mânu, „Aventură la Braşov", SPM, 1980,487; Sorin Titel, Aventurile unui adolescent, RL, 1980,16; Micu, Scurtă ist., III,
71-71; Popa, Ist. lit., 1,1 029-1 030; Dicţ. scriit. rom., IV, 477-479; Ştefan Aug. Doinaş, Evocări, Bucureşti, 2003,119-124.	D. Gr.
ŞTEFĂNESCU, Cornelia (11.XI.1928, Caransebeş), istoric şi critic literar, editoare şi traducătoare. Este fiica Emiliei (n. Pârvu) şi a lui Traian Smădescu, ofiţer. Urmează şcoala primară (1935-1939), gimnaziul şi liceul (1939-1947) la Caransebeş, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1947-1951).
Lucrează iniţial în cadrul Bibliotecii Academiei Române (1951-1953). Debutează în 1951 la „Viaţa românească", iar editorial în 1968, cu micromonografia Mihail Sebastian. Doctor în filologie din 1957, cu o teză despre Spiridon Popescu, realizată sub conducerea lui G. Călinescu, devine în acelaşi an cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (ulterior Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu") al Academiei Române, parcurgând toate treptele carierei. Din 1974 până la pensionare (1994) conduce sectorul de literatură universală şi comparată, în cadrul căruia iniţiază ampla lucrare Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918), coordonatăă împreună cu Ioan Lupu (I-III, 1980-1985; Premiul „B. P. Hasdeu" al Academiei Române, 1982). Va participa, în calitate de colaborator, şi la elaborarea altor cinci volume ale lucrării, care privesc perioada 1919-1944 şi au apărut în intervalul 1997-2003. Face parte din colegiul redacţional al revistelor „Synthesis" şi „Jurnalul literar", la cea din urmă fiind şi titulara rubricii „Traiectorii". Mai colaborează la „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor" / „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară" (unde din 2002 va susţine rubrica „Cronica ediţiilor"), „Secolul 20", „Luceafărul", „Manuscriptum" ş.a.
Ş. se impune atenţiei cu micromonografia Mihail Sebastian, care indica un istoric literar riguros, echilibrat şi atent la nuanţe. Relieful operei este schiţat în termeni ce vor fi omologaţi de exegeza ulterioară: romancier şi dramaturg onorabil, Sebastian a fost un excepţional eseist şi cronicar literar, publicistica lui fiind apreciată ca un „jurnal intim obiectivat dintr-un spirit de pudoare intelectuală" şi ca un document „autenticist". Monograful va reveni asupra autorului cu o amplă culegere de eseuri, cronici literare şi pagini memorialistice (1972), cu un volum ce inaugurează ediţia critică Opere (1994), în care intră o primă tranşă (cuprinzând anii 1926-1928) din publicistica lui literară, precum şi cu Jurnal de epocă (2002). A doua carte, Momente ale romanului. Modele, continuitate, neprevăzut (1973), este o solidă culegere de studii urmărind destinul romanului european, surprins în ipostaze paradigmatice şi din perspectiva reflexelor lui asupra celui românesc, rod al familiarizării cu epica franceză modernă, de la Eugene Sue şi Victor Hugo (al cărui roman
Ştefănescu
Dicţionarul general al literaturii române 596
Mizerabilii este definit, cu un călinescian curaj al expresiei, drept o „caricatură genială") la Frangois Mauriac şi Michel Butor. Centrul de greutate îl constituie interpretările referitoare la romanele lui Emile Zola şi curentul naturalist, privite din unghiul receptării lor în Franţa şi în România, apoi cele despre Marcel Proust şi destinul capodoperei sale în literatura română interbelică sau despre relaţiile marelui scriitor cu românii. în ce priveşte receptarea lui în spaţiul românesc, romanul lui Proust va fi caracterizat drept „reactiv pentru definirea unor poziţii critice, pentru descifrarea modelului personal al fiecăruia de a gândi în problema romanului modern". Alte pagini definesc ipostaza rebreniană a epicului (nici aici nu lipsesc formulările care se reţin: „contemporan ca om cu Proust şi Gide", Liviu Rebreanu ar fi, în plan literar, „contemporan cu Tolstoi şi Zola") şi cea călinesciană (sunt analizate romanele Bietul Ioanide şi Scrinul negru, pe fundalul conceptului structurat de criticul şi istoricul literar), în fine, un substanţial studiu se referă la jurnal şi la romanul diaristic, într-un demers care trece de la Benjamin Constant şi C. A. Rosetti la Paul Valery, Andre Gide, Anton Holban şi M. Blecher. împinsă până la cult, admiraţia pentru personalitatea şi opera lui G. Călinescu se va materializa şi în alte iniţiative documentare, exegetice sau memorialistice. Cea mai importantă e un foarte acribios excurs privitor la „dosarul" Scrinului negru, care alcătuieşte, împreună cu materialele de arhivă, un tom impunător, indispensabil oricui se interesează de laboratorul romancierului. Ordonând cronologic şi tematic „fişele de lucru" din cele câteva faze / variante ale romanului, Ş. urmăreşte lungul drum de la documentul brut la absorbirea lui în ficţiune, în termenii înscrişi de G. Călinescu pe coperta dosarului: de la „documentaţia materială" la „personajele imaginare". Cercetarea va fi reluată în cartea G. Călinescu sau „Seriozitatea glumei estetice" (1996), unde sunt reunite, pe lângă studiul despre Scrinul negru, evocări ale profesorului şi directorului de institut, precum şi câteva sinteze monografice despre opera lui de romancier, critic şi istoric literar şi despre călătoriile în Grecia, Franţa şi Italia. Expozeurile despre aceste călătorii, grupate în ultima secţiune a cărţii, se bazează pe cercetări de arhivă, inserând documente inedite, reproduse în original: alocuţiunea rostită pe 23 mai 1961 la Dijon şi adresată canonicului Kir, însemnările în italiană din ceea ce Ş. numeşte „jurnalul florentin", care consemnează episoade ale călătoriei din 11-15 martie 1962 la Florenţa, în fine „dosarul" celor două „cronici ale optimistului" din septembrie 1963 despre Pico della Mirandola, care cuprinde şi textul comunicării ce urma să fie rostită la congresul de la Modena consacrat umanistului italian. Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii (2001) reia în spirală secţiunea despre romancier din Momente ale romanului, îmbogăţind-o considerabil şi diversificând-o. Este riguros investigată corespondenţa, după ediţia întocmită de americanul Philip Kolb (care face obiectul unei veritabile cronici), aprofundându-se studiul relaţiilor lui Proust cu Anton Bibescu, numit de scriitor „crainicul cărţilor mele", Emmanuel Bibescu, Anna de Noailles, Helene de Caraman-Chimay, Constantin Brâncoveanu, Martha Bibescu, Elena Kostacki-Epureanu, urmărindu-se reflexul acestor
legături în roman. Sunt cercetate şi alte surse biografice ale operei, documentării de bibliotecă adăugându-i-se bune evocări rezultate din vizite la faţa locului (casa mătuşii din Illiers, locuinţa Marthei Bibescu din insula Saint-Louis). Sunt recitite volumul Pastiches et melanges, nuvela Indiferentul (până în 1978 inedită) sau cele din „aproape uitata" culegere Plăceri şi zile, toate abordate din perspectiva capodoperei, ca etape ale ei, şi sunt reproduse texte mai puţin comentate, precum prefaţa lui Anton Bibescu la roman (în versiunea românească a lui Radu Cioculescu). Cartea, densă documentar, este indispensabilă oricărei abordări pe teren românesc a operei lui Marcel Proust. Traiectorii (2003) reuneşte selectiv articole din „Jurnalul literar". Ceea ce le caracterizează este interesul pentru secvenţe biobibliografice mai puţin cunoscute (cum ar fi cele legate de revista „Cuvântul" şi generaţia „Criterion"), precum şi pentru literatura exilului românesc: incitante şi utile informaţii şi comentarii despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Theodor Cazaban, Monica Lovinescu, Pavel Chihaia ş.a. O ultimă secţiune cuprinde comentarii la cărţi franţuzeşti recent apărute. Asemenea lui G. Călinescu, mentorul său, Ş. are vocaţia călătoriei culturale. Sub scutul soarelui (1985) şi Ritmuri în piatră (1988) asociază în chip fericit încărcătura de noutate şi imprevizibil a reportajului în geografia şi umanitatea mediteraneană cu voluptatea evocării monumentelor de artă şi cu digresiunea eseistică pe varii teme, şi aici literatura şi raportarea la scriitorii români ocupând un loc privilegiat. Traducerile din franceză (între care Poesie et profondeur de Jean-Pierre Richard), precum şi versiunile la memorialistica lui N. I. Herescu şi a Soranei Gurian completează profilul unui cercetător complex.
SCRIERI: Mihail Sebastian, Bucureşti, 1968; Momente ale romanului Modele, continuitate, neprevăzut, Bucureşti, 1973; Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918) (în colaborare), I-III, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1980-1985; Sub scutul soarelui, Bucureşti, 1985; Ritmuri în piatră, Timişoara, 1988; G. Călinescu sau „Seriozitatea glumei estetice". între document şi realitate ficţională, Bucureşti, 1996; Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1919-1944) (în colaborare), I-V, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1997-2003; Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii, Bucureşti, 2001; Traiectorii, Bucureşti, 2003. Ediţii: Mihail Sebastian, întâlniri cu teatrul, introd. edit., Bucureşti, 1969, Eseuri. Cronici. Memorial, pref. edit., Bucureşti, 1972, Opere, I, pref. edit., Bucureşti, 1994, Jurnal de epocă, introd. edit., Bucureşti, 2002; Ion Călugăru, Paradisul statistic, pref. edit., Bucureşti, 1971; G. Călinescu, Scrinul negru şi Dosarul „Scrinului negru", I-II, introd. edit., Bucureşti, 1977. Traduceri: Jean-Pierre Richard, Poezie şi profunzime, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 1974; Alexandre Dumas, Fiul condamnatului postfaţa trad., Bucureşti, 1994, Horoscopul, postfaţa trad., Bucureşti, 1994; N. I. Herescu, Agonie fără moarte, I-II, postfaţă Nicolae Florescu, Bucureşti, 1998-1999; Vintilă Horia, Introducere în istoria filosofiei româneşti moderne, pref. Constantin Amăriuţei, Bucureşti, 1999; Sorana Gurian, Ochiurile reţelei. Jurnalul meu din România, I-II, pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 2002-2003; Rene Eucher, Hoinar în veac, postfaţa trad., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dinu Pillat, „Mihail Sebastian", RITL, 1969,1; Şerban Cioculescu, Mihail Sebastian - criticul, RL, 1972, 44; Al. Dobrescu, „Momente ale romanului", CL, 1973, 17; Antoaneta Tănăsescu, „Momente ale romanului", RL, 1973,35; Ion Vlad, „Momente
597 Dicţionarul general al literaturii române
Ştefănescu
ale romanului", TR, 1973,48; Manolescu, Teme, III, 100-107; Ciobanu, Opera, 334-336; Vlad, Lectura rom., 50-60; Al. Săndulescu, Faţa ascunsă a lunii, RL, 1989, 21; Teodor Vârgolici, Imaginea prismatică a lui G. Călinescu, ALA, 1996,348; Ion Bălu, G. Călinescu, APF, 1996,11; Velea, Universalişti, 196-205; Gabriel Dimisianu, Contribuţii călinesciene, RL, 1997, 1; Daniel Cristea-Enache, Marele alchimist, ALA, 1997, 364; Carmen Brăgaru, „G. Călinescu sau «Seriozitatea glumei estetice»", RTIL, 1997,1-2; Teodor Vârgolici, „Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii", ALA, 2001, 597; Popa, Ist. lit., II, 1104; AL Săndulescu, Marcel Proust şi românii, JL, 2002,5-10; Dicţ. scriit. rom., IV, 479-480; Teodor Vârgolici, Publicistica lui Mihail Sebastian, ALA, 2003, 650; Teodor Vârgolici, Neştiutul sacrificiu, ALA, 2003,693.	N.	M.
ŞTEFĂNESCU, Daniela (18.VII.1952, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Mariei-Claire (n. Birmberg) şi a dramaturgului Mircea Ştefănescu. Absolventă a Liceului German din Bucureşti (1971), se înscrie la Facultatea de Limbi Străine, secţia germană-engleză, obţinând licenţa în 1975. Profesoară de limba germană la Liceul „23 August" din capitală (1975-1988), devine redactor la Editura Ion Creangă (1988-1990), Editura Kriterion (1990-1993), Editura Humanitas (1993-2002), Editura Trei (2003). A beneficiat de burse şi specializări în Germania, Austria şi Ungaria. Colaborează cu povestiri, articole şi studii, traduceri la „Luminiţa", „Astra", „European Children's Literature" (Marea Britanie), „Secolul 20", „Neue Literatur", „România literară", „Universul cărţii", „22", „Lettre internaţionale".
Ş. debutează la sfârşitul adolescenţei, în 1971, cu povestirea pentru copii Omul de zăpadă, publicată de revista „Luminiţa". Aceluiaşi domeniu îi sunt circumscrise prima carte de proză, Ţara păpuşilor (1988), şi volumul Fetiţele poartă rochiţe roz (1995). în interval se inserează romanul de dragoste Compoziţie la patru mâini (1991), a cărui intrigă este continuată în Intrarea oprită (1995). Din exersarea alternativă a genurilor decurge consolidarea tehnicii de compoziţie, la început marcată de discrepanţe frustrante între intenţii şi realizări, apoi, treptat, din ce în ce mai organizată. Literatura pentru copii îi dă autoarei posibilitatea de a schiţa viitoare personaje feminine, majoritatea ajunse la vârste mature, însă naiv-infan-tile în faţa durităţilor vieţii şi dependente de familie (în special, de relaţia cu figura „Tatălui"). în Compoziţie la patru mâini planurile narative se multiplică exagerat, povestirile intime ale Daitei, Arielei şi ale tatălui Arielei nu îşi găsesc o structură fericită de dispunere (luate separat sunt captivante, dar în ansamblu se dovedesc dezordonate, sincopând prin dezarticulare lectura). Scriitoarea nu îşi maschează nici ezitările stilistice, nici ambiţiile. în fond, este urmărită folosirea unei tehnici cât mai moderne (polifonice), doar că se încearcă prea mult (cartea tinde să fie deopotrivă roman de dragoste, autobiografie, descriere a vieţii „Tatălui", jurnal şi frescă), obţinându-se prea puţin (asociere de registre, strict delimitate, în ilustrarea unui caz de iubire eşuată între soţi). Axat pe drama sentimentală a personajelor Ariela şi Andrei, Intrarea oprită anunţă efectuarea unui prim pas către atingerea unei coerenţe a discursului epic. Fără a ţinti mai multe scopuri, romanul se remarcă prin construcţia personajului feminin şi prin dezvoltarea abilă a conflictului psihologic, eu sper, tu speri,
el (ea) speră....(2002) reprezintă fructificarea judicioasă a încercărilor anterioare, a tendinţelor tematice şi stilistice şi a influenţelor culturale (literatură de limbă germană şi engleză; literatură psihanalitică). De această dată scriitoarea descoperă formula potrivită a îmbinării autoscopiei protagonistei (Ingrid, confruntată cu o maladie cromozomială) cu acţiunea, plasată atât în România, cât şi în Austria, şi cu fundalul, mereu prezent, al relaţiei cu familia. Sondarea limitelor existenţei este o alegere mai reuşită decât cantonarea în zona sentimentelor aflate în situaţii extreme. Complementar cu proza pentru copii şi adolescenţi, Ş. s-a implicat în traducerea unor poveşti din spaţiul germanic şi anglo-saxon (Richard Wagner, Friedrich Wolf, Peter Bichsel), a transpus romane de Robert Schneider (Frate somn) şi Patrick Siiskind (Porumbelul) ş,a. Are, de asemenea, o importantă contribuţie în promovarea seriilor de opere complete ale clasicilor psihanalizei, Sigmund Freud şi Cari Gustav Jung.
SCRIERI: Ţara păpuşilor, Bucureşti, 1988; Compoziţie la patru mâini, pref. Dumitru Almaş, Bucureşti, 1991; Fetiţele poartă rochiţe roz, Iaşi, 1995; Intrarea oprită, Bucureşti, 1995; eu sper, tu speri, el (ea) speră..., Bucureşti,
2002.	Ediţii: Mircea Ştefănescu, Amintirile unui dramaturg, pref. şi postfaţa edit., Bucureşti, 1998. Traduceri: Richard Wagner, Anna şi ceasurile, Bucureşti, 1992; Friedrich Wolf, Poveşti, Bucureşti, 1996; C. G. Jung, Amintiri, vise, reflecţii, îngr. Aniela Jaffe, Bucureşti, 1996; Petra Hammesfahr, Liniştitul domn Genardy, Bucureşti, 1996; Robert Schneider, Frate somn, Bucureşti, 1997; Erich von Dăniken, Ochii Sfinxului, Ploieşti, 1998; Michel Cazenave, Jung. Experienţa interioară, Bucureşti, 1999; Aniela Jaffe, Apariţii de spirite şi semne prevestitoare, Bucureşti, 1999; Patrick Siiskind, Porumbelul, Bucureşti, 2001; Gerhard Wehr, Doi giganţi: Jung şi Steiner, Bucureşti, 2002; Peter Bichsel, Povestiri pentru copii, Bucureşti, 2002; Sigmund Freud, Opere, voi. VIII: Comicul şi umorul, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Vasile Dem. Zamfirescu).
Repere bibliografice: S. Paul, „Ţara păpuşilor", CNT, 1989,23; Raluca Tulbure, „Ţarapăpuşilor", SPM, 1989,32; Barbu Cioculescu, „Compoziţie la patru mâini", DEP, 1992,538; Dan C. Mihăilescu, „Intrarea oprită", LAI, 1995,47; Cristina Ionică, El foarte singur, RL, 2001,22; C. Stănculescu, „eu sper, tu speri, el (ea) speră....", RMB, 2002,3 661.	C.M.B.
ŞTEFĂNESCU, Dorin (17.IX.1953, Sighişoara), eseist. Este fiul Luciei Şefănescu (n. Comoroşan), profesoară, şi al lui Ioan Ştefănescu, medic. Urmează studiile liceale în oraşul natal (1968-1972), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia franceză-engleză (1974-1978); ulterior obţine, la aceeaşi universitate, licenţa în limba şi literatura română, între 1978 şi 1999 lucrează ca profesor la Şcoala Generală Nr. 4 şi la Liceul „Joseph Flaltrich" din Sighişoara. Din 2000 funcţionează ca lector la Facultatea de Ştiinţe şi Litere a Universităţii „Petru Maior" din Târgu Mureş, unde predă teoria literaturii, literatură comparată şi hermeneutică. îşi susţine doctoratul în 2003, la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, cu teza Ion Heliade Rădulescu. Ontologie şi poetică. Debutează în 1978, cu eseul Starea de umbră, la „Orizont", iar editorial cu volumul Hermeneutica sensului, apărut în 1994. Va mai colabora la „Dialog", „Poesis", „Vatra", „Contrafort", „Familia", „Discobolul", „Amphion" ş.a.
Ideologic vorbind, perspectiva pe care o susţin şi o afişează eseurile lui Ş. se află în descendenţa filosofiilor care concep
Ştefănescu
Dicţionarul general al literaturii române 598
interpretarea ea „restaurare a sensului". Ea asociază viziunea hermeneuticii filosofice (de la F. D. Schleiermacher la
H.	G. Gadamer şi Paul Ricoeur) cu modurile de abordare furnizate de fenomenologia religiei şi de poetica imaginarului (Mircea Eliade, Cari Gustav Jung, Gaston Bachelard, Gilbert Durând ş.a.). Această conjuncţie se observă cel mai bine în eseul titular din volumul Hermeneutica sensului, unde procesul semantic e descris în termenii unui proces iniţiatic: „Călătoria sensului parcurge [...] etapele unei iniţieri în tainele înţelegerii; plecând de la sine, pornind din primatul datului său, sensul trece succesiv prin magia semnificantă, prin imaginar, prin magia imaginară pentru a ajunge, la capătul itinerarului, dezmembrat, risipit, în imaginea unui sens multiplu". Sintezei disciplinare i se adaugă alta, prin care interpretul transgresează graniţele dintre diferitele tipuri de discurs. în consecinţă, literatura e citită nu numai cu instrumentele filosofiei, ci şi ca un text care tematizează, în egală măsură, categorii ale filosofiei. O asemenea situare faţă de obiect poate provoca, după caz, suprainterpretări sau subinterpretări. Primul efect se constată în Sensul şi imaginea (1997), unde sunt comentate scrierile unor prozatori români postbelici (Zaharia Stancu, A. E. Baconsky, Laurenţiu Fulga, Sorin Titel, George Bălăiţă, Norman Manea). De pildă, pornind de la sugestii oferite de Corneliu Mircea, E. Hufnagel şi J. Habermas, Ş. descoperă în povestirile din Straniul paradis de Laurenţiu Fulga patru tipuri de „comunicare derapantă" („modelul nevrotic", „modelul relaţional", „modelul delirant" şi „modelul autist"), pe care le detaliază prin specificarea categoriilor aferente. în schimb, Desfundarea fântânilor (1998), un eseu despre filosofia lui B. P. Hasdeu, dezvăluie fenomenul opus: dinamica operei avute în vedere e schematizată în funcţie de un „model plotinian", unde cele două secţiuni ale volumului (Kathodos şi Anodos) relevă „căderea sufletului în lume (procesiunea)" şi „reîntoarcerea sa la divinitate (conversiunea)". Grila lui Ş. se dovedeşte mult mai eficientă atunci când nu se mai aplică pe texte ficţionale. în Prezenţă şi înţelegere (2000), bunăoară, lectura „pretextuală" transformă aparentele recenzii de carte filosofică şi religioasă în eseuri autonome, un bun exemplu în acest sens fiind polemica cu Julia Kristeva, care îi prilejuieşte autorului câteva observaţii pătrunzătoare cu privire la condiţia ortodoxiei. Tot astfel, Creaţie şi interpretare (2003; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş) cuprinde, alături de comentariile în marginea „ontopoeticilor" romantismului, câteva analize substanţiale consacrate unor filosofi ca H. G. Gadamer, R. Bultmann şi Paul Ricoeur. îndeosebi ultimul studiu, pe care Ş. îl dezvoltă printr-o aplicaţie la mitul lui Don Juan, via S$ren Kierkegaard, probează orizontul cultural şi rafinamentul interpretativ al autorului.
SCRIERI: Hermeneutica sensului, Bucureşti, 1994; Sensul şi imaginea, Bucureşti, 1997; Desfundarea fântânilor, Cluj-Napoca, 1998; Prezenţă şi înţelegere, Piteşti, 2000; Creaţie şi interpretare, Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Gabriel Marcel, Jurnal metafizic, Timişoara, 1995.
Repere bibliografice: Iulian Boldea, „Hermeneutica sensului", VTRA, 1995, 6; Gabriel Petric, Constantin Noica - ieri şi azi, F, 1997,12; Dan Stanca, „Desfundarea fântânilor", RMB, 1999,4 februarie; Robert Lazu,
„Desfundarea fântânilor", „Altarul Banatului", 1999, 7-9; I. Bod „Prezenţă şi înţelegere", „Cuvântul", 2000,12; Marius Ţepeş, „Prezenţă şi înţelegere", OC, 2001,27; Lefter, Scriit. rom. '80-'%, III, 204-205. A. Tr
ŞTEFĂNESCU, Mariana (3.X.1945, Constanţa), traducătoare. Este fiica Ioanei (n. Borşan) şi a lui Constantin Titu, tehnician medical. învaţă la Bucureşti, unde urmează Liceul „Tudor Vladimirescu" şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, cu specializare secundară în limba franceză (1964-1969). Va fi profesor suplinitor (1969-1971) şi redactor la Biblioteca Centrală de Stat (1971-1992), cu o întrerupere de doi ani, interval în care îşi urmează soţul la Belgrad, prilej folosit pentru a-şi însuşi limba sârbă. Din 1995 este bibliotecară la Uniunea Scriitorilor. Colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Lettre internaţionale" ş.a., iar prima carte tradusă, Maluri neguroase de Slavko Veşnic, îi apare în 1983. în tălmăcirea sa, o serie de piese, între care sunt de menţionat Azilul roşu de Gordan Mihic şi Tărâmul celălalt de Dusan Kovacevic, au fost jucate la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la teatre din ţară, precum şi la Televiziunea Română.
Ş. s-a specializat în promovarea literaturii sârbe. După o cuprinzătoare antologie a nuvelei sârbe (1989), s-a dedicat transpunerii în româneşte a scrierilor unor autori ai avangardei vieţii literare, afirmaţi rapid şi în plan european, precum Danilo Kis (Enciclopedia morţilor), Miodrag Bulatovic (Amantul morţii), Milos Crnjanski (Romanul Londrei) şi - nu în ultimă instanţă -dificilului Milorad Pavic (Dicţionar khazar, Peisaj pictat în ceai, Partea lăuntrică a vântului sau Roman despre Hero şi Leandru), prozator a cărui inventivitate narativă, superior livrescă, aminteşte de Jorge Luis Borges şi de Umberto Eco. A mai realizat versiuni la poeme de Dusan Govedarica şi Risto Vasilevski, precum şi o antologie de proză slovenă (2002). Pentru transpunerile sale, adevărate izbânzi în privinţa recreerii adecvate a tuturor palierelor lingvistice, de la cel cronicăresc la cel postmodern, a fost distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2000) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (2003).
Traduceri: Slavko Veşnic, Maluri neguroase, Bucureşti, 1983; Vacanţă în sud. Nuvela sârbă contemporană, îngr. trad., pref. Petar Djadjic, Bucureşti, 1989; Danilo Kis, Enciclopedia morţilor, pref. Laurenţiu Ulici, Bucureşti, 1995; Francoise Choquard, Centaurul rănit, Bucureşti, 1997; Milorad Pavic, Dicţionar khazar. Roman lexicon în 100 000 de cuvinte, Bucureşti, 1998, Peisaj pictat în ceai, Bucureşti, 2000, Partea lăuntrică a vântului sau Roman despre Hero şi Leandru, Bucureşti, 2003; Drazen Katunaric, Ecclesia invisibilis, Bucureşti, 2001 (în colaborare); Dusan Govedarica, Pe furiş, Bucureşti, 2001; Martori suverani. Antologie de proză slovenă contemporană, Bucureşti, 2002; Miodrag Bulatovic, Amantul morţii, pref. Laurenţiu Ulici, postfaţa trad., Bucureşti, 2003; Milos Crnjanski, Romanul Londrei, I-II, pref. trad., postfaţă Cornel Ungureanu, Bucureşti, 2003; Risto Vasilevski, Biserică, iată hramul tău, pref. Miodrag Pavlovic, postfaţa trad., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Iulia Popovici, Cuvinte încrucişate cu peisaje şi arhitecţi, RL, 2001,26; Elisabeta Lăsconi, „A împărtăşi şi altora iubirea faţă de o carte, traducând-o" (interviu cu Mariana Ştefănescu), ALA, 2003, 664; Geo Vasile, Lumea în 80 de cărţi, Bucureşti, 2003,293-297. G. Dn.
599 Dicţionarul general al literaturii române
Ştefănescu
ŞTEFĂNESCU, Mircea (11.IV.1898, Bucureşti - 22.X.1982, Bucureşti), dramaturg, prozator şi cronicar dramatic. Este fiul Vasilichiei Ştefănescu (n. Scărlătescu), institutoare, şi al lui Dumitru Ştefănescu, militar de carieră, avansat până la gradul de general. Urmează studiile liceale la „Gh. Lazăr" (întrerupte un an, în timpul războiului, şi încheiate în 1918, după întoarcerea de pe front) şi devine student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (abandonată în ultimul an). Debutează în 1920, cu schiţa Alarma, la „Cuvântul liber". Se dedică gazetăriei şi teatrului, fiind angajat redactor în anii '20, ulterior este liber-profesionist. A colaborat la „Epoca", „Vremea", „Rampa, „îndreptarea", „Curentul", „Spectacolul", „Semnalul", „La zi", „Ordinea" ş.a. Prima piesă, Roba albă (în colaborare cu Ionel Lazaroneanu), i-a fost pusă în scenă în 1924 la Brăila, iar cea dintâi carte, Comedia zorilor, îi apare în 1930. Din zecile de piese scrise, nu toate au fost reprezentate sau publicate, iar unele au fost tipărite cu mare întârziere, uneori de decenii: Maestrul (1925, montată de Victor Ion Popa la Teatrul Popular din Bucureşti, piesă care îi aduce notorietatea), Frământări (1926, regizată de Paul Gusty la Teatrul Naţional din Bucureşti), Comedia zorilor, Veste bună (1936), Lupul şi sania (1937), Acolo, departe...(1939), Casa cu două fete (1946), Reţeta fericirii (1946), Vis de secătură (1946), Ave Maria (1947), Micul infern (1948), Rapsodia ţiganilor (1948), Nepotul domnului prefect (în colaborare cu Marie-Claire Ştefănescu, reprezentată în
1950), Matei Millo (Căruţa cu paiaţe) (1951, premiera absolută la
Portret de Anestin
Teatrul Naţional din Iaşi), Patriotica română (1955), Cuza Vodă (1959), Procesul domnului Caragiale (1962), Eminescu (1964), Romanţa (1967), Pe urmele lui Demetrian (1970), Creangă (1972), Esculap şi mica lui prietenă (1973) etc. Ş. a mai compus „piese scurte" - Epilogul, Eu vreau un pisoi, Fapt divers, Semnul particular, Vocea sângelui, Istoria se repetă, Secătura mahalalei, Smărăndiţa, Reîntâlnire ş.a. -, a realizat adaptări şi prelucrări (între altele, Papa Lebonnard după Jean Aicard, Zaza după Pierre Berton şi Charles Simon, Călătoria domnului Perrichon după Labiche), adaptări radiofonice ori televizate ale propriilor piese, scenarii pentru teatru radiofonic sau televiziune (serialul Cosmin, fiul zimbrului), scenarii cinematografice (Răsună valea şi Telegrame după I. L. Caragiale) etc. Pe lângă prodigioasa activitate de dramaturg, s-a distins şi în publicistica pe teme teatrale, precum şi ca animator, prin dezbaterile pe care le-a iniţiat sau le-a găzduit în revistele la care a fost redactor. I s-au decernat Premiul Teatrului Naţional pentru Veste bună, Premiul „I. L. Caragiale" al Academiei RPR pentru Rapsodia ţiganilor, Premiul de Stat pentru Căruţa cu paiaţe, Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Imaginea curentă, în posteritate, a fecundului dramaturg Ş. este cea a unui tehnician stăpân pe inventarul procedeelor menite să asigure succes compunerilor destinate reprezentării scenice. Talentul lui e considerat îndeobşte a fi fost totuşi unul „minor", limitat de o viziune fără profunzime, de complacere în frecventarea subiectelor facile, „de salon", ori conven-ţional-oportune, precum glorificarea unor personalităţi din panteonul cultural ori istoric al naţiunii, prin reconstituiri evocatoare desuet-naive, în genul unor „images d'Epinal" dramatizate. Privit cu simpatie de un public deloc neglijabil, Ş. apare ca un reprezentant de elită al teatrului de bulevard. Nu era totuşi un confecţioner abil, ci un scriitor preocupat de înnoire şi chiar de experimentul prudent. Climatul în care şi-a desfăşurat activitatea era stimulativ, iar piesele sale cele mai bune au fost alăturate unora similare aparţinând lui Tudor Muşatescu, AL Kiriţescu, V. I. Popa, Mihail Sebastian, Camil Petrescu. Teatrul i-a fost clasificat în două mari perioade: bulevardier până în 1948, alcătuit din evocări şi reconstituiri istorice după înstăpânirea realismului socialist. Tehnician al scriiturii dramatice, Ş. a vădit preocuparea de a ilustra un teatru „de idei" novator, nu şi revoluţionar. Din opera lui, neîndoielnic inegală, câteva piese se reţin cu deosebire, fie pentru ecoul mai amplu la premieră, fie pentru că marchează puncte de inflexiune în cariera dramaturgului, fie pentru calitatea construcţiei şi consistenţa mesajului. Comedia zorilor, scriere fără mari profunzimi, dar cu mecanismul invenţiei perfect rodat, este menţionată, de regulă, ca exemplu de transpunere scenică a tatonărilor şi şovăirilor senti-mental-afective proprii amorului adolescentin. Deşi scrisă cu doar câţiva ani mai târziu, Veste bună (dramă pasională compusă pentru actriţa Maria Ventura) este un text de maturitate, care a suscitat admiraţia lui E. Lovinescu. Piesă de atmosferă, chiar dacă nu propriu-zis „ibseniană", cum s-a afirmat, drama mizează pe fascinaţia ambiguă stârnită de vitalismul - poate cam şarjat, dar cu umbririle sumbru-extatice
Ştefănescu
Dicţionarul general al literaturii romane 600
ale fatalităţii etc. - al unui personaj masculin „puternic", ce ignoră candid constrângerile moralităţii burgheze comune. Puţin cunoscut, nereluat pe scenă după război şi publicat abia în anii '70, textul rezistă la lectură şi face o figură mai mult decât onorabilă în contextul dramaturgiei din epocă. Mai des comentată a fost Acolo, departe..., pe tema dezrădăcinării intelectualului de origine modestă, autoexilat la Paris în căutarea afirmării, biruitor în proiectul lui, dar mâhnit de sentimentul alienării sale iremediabile. Critica a relevat experimentele de construcţie, opţiunea pentru „epicizarea" materiei dramatice - subtitlul atribuit de autor, „roman dramatic în două părţi (zece tablouri)" e elocvent în această privinţă, iar Mihail Sebastian opina că „autorul procedează ca un romancier, povesteşte, relatează", semnalând virtuţile „realiste" ale textului, însă a blamat excesele lacrimogene, înduioşarea ieftină, finalul forţat etc. Oarecare ecou în epocă a avut Vis de secătură (o probabilă eboşă fiind reprezentată în 1941 sub titlul Secătura mahalalei). Ambianţa - după cum relata într-o cronică Şerban Cioculescu - este cea a unui „colţ pitoresc din Bucureştii de după primul război mondial, cu covrigari greci, cu rahagii turci, cu ţigănci florărese şi cu lampagii de altădată". Dudu Zamfirescu, lumpen-intelectual boem şi rebel, cinic şi „declasat", e un personaj interesant, nuanţat şi contradictoriu, în parte original, înscriindu-se într-o serie tipologică ilustrată în perioada interbelică de Mitică Popescu, din piesa omonimă a lui Camil Petrescu, sau, în alt registru, de Şbilţ din Patima roşie de Mihail Sorbul. „Om fără căpătâi", el rămâne, în pofida amoralismului scandalos, o „secătură" simpatică, viziunea dramaturgului - cu unele accente maliţioase şi acide - fiind definită de trăsături relevate judicios de comentatori: lirism tandru, ironie îngăduitoare, natură luminoasă şi solară, idealism moral. Un succes durabil a înregistrat Micul infern, comedie amăruie „de salon" despre vicisitudinile vieţii conjugale, „o piesă de consum curent, o piesă care poartă pecetea pe vremuri vestitei «ecole de Paris»", care „ar fi putut fi semnată de Jean Sarment, de Jacques Deval şi mai ales de Marcel Achard" - cum opina N. Carandino -, atractivă prin excelenţa meşteşugului şi strălucirea replicilor. Reprezentată la jumătatea anilor '50, Patriotica română e o comedie satirică de omniprezentă virulenţă, cu recurs la grotesc, la sarcasm şi, lucru rar în creaţia dramaturgului, fără accente de înduioşare şi „cumsecădenie duioasă". Sunt puse în scenă conflicte legate de corupţia pe scară mare în mediile ministeriale şi politicianiste interbelice. Oarecum comparabilă cu Ultima oră a lui M. Sebastian, piesa rămâne o satiră forţată, impecabil construită, net superioară, de pildă, textului lui Tudor Şoimaru din Afaceriştii, care ilustra în epocă aproximativ aceeaşi tematică. Patriotica română a fost însă un fel de ultimă „sechelă" a iscusinţei dobândite în maniera interbelică bulevardieră, fiindcă în 1948 dramaturgul îşi marcase schimbarea cu Rapsodia ţiganilor, o reconstituire în registrul unui neoromantism de factură naiv-pitorească a atmosferei unei curţi boiereşti din Moldova în prima jumătate a secolului al XlX-lea, precum şi a cvasilegendarei întâlniri dintre Franz Liszt şi Barbu Lăutaru. Scriere modestă, cu personaje „de
operetă", cu tablouri vivante colorate convenţional, pitorescul fiind asigurat, între altele, prin împrumuturi onomastice din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, piesa deschide seria evocărilor istorice dramatizate. Diferite între ele, mergând de la convenţionalismul schematic al viziunii „operetistice" la verva inteligent administrată (Procesul domnului Caragiale, cu referire la conflictul Caragiale-Caion) ori la evocarea ilustrativă, „cuminte" şi meşteşugărească, de popularizare istorică (Cuza Vodă, Eminescu), acestea rămân inferioare producţiei de până atunci a lui Ş. Dintre ele, cel mai valoros text, cel mai cunoscut rămâne Căruţa cu paiaţe, evocare cu o construcţie inteligentă (sunt mobilizate zeci de personaje, procedee precum cel al „teatrului în teatru" ş.a., cu importante didascalii şi autocomentarii, călăuzitoare pentru regie şi interpreţi) a traseului biografic şi artistic al lui Matei Millo. Pactul de autenticitate factologică al evocării nu este riguros, ci mai degrabă lax, dar efectele acestei licenţe sunt benefice, adevărul istoric e uneori nesocotit în literă, pentru a fi mai bine servit în spirit (N. Carandino). Ş. a scris şi proză - Joc de noapte, joc de zi (1971), precum şi memorialistică - Un dramaturg îşi aminteşte (1,1980) şi, apărute postum, Amintirile unui dramaturg
(1998), volume dense, masive, scrise cu har şi cu atenţie la detalii, împănate de confesiuni autobiografice şi „poietice", cu consideraţii de teatrologie aplicată şi mărturisiri de practician al domeniului, şi care constituie o adevărată „mină de aur" pentru cei interesaţi de istoria vieţii teatrale româneşti din secolul trecut.
SCRIERI: Comedia zorilor, Bucureşti, 1930; Revelaţia, cu ilustraţii de Ion Anestin, Bucureşti, 1932; Acolo, departe..., Bucureşti, 1939; Secătura mahalalei, în Două piese într-un act, Bucureşti, 1943; Papagalul în colivia lui de 128 de pagini (în colaborare), Bucureşti, 1945; Casa cu două fete, Bucureşti, 1946; Vis de secătură, pref. Radu Beligan, Bucureşti, 1946; Ave Maria, Bucureşti, 1947; Jos Tudorache!... Sus Tudorache!..., Bucureşti, 1952; Matei Millo (Căruţa cu paiaţe), Bucureşti, 1953; ed. Bucureşti, 1976; Zestrea îlenuţei, Bucureşti, 1953; Patriotica română, Bucureşti, 1956; Teatru, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1959; Joc de noapte, joc de zi, Bucureşti, 1971; Teatru, pref. N. Carandino, Bucureşti, 1973; Teatru, Bucureşti, 1979; Un dramaturg îşi aminteşte, I, Bucureşti, 1980; Amintirile unui dramaturg, pref. şi postfaţă Daniela Ştefănescu, Bucureşti, 1998. Traduceri: D. N. Mamin-Sibiriac, Milioanele lui Privalov, postfaţă C. Marvici, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Isabella Dumbravă).
Repere bibliografice: Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Bucureşti, 1936, 323-324; Perpessicius, Opere, IV, 254-256, V, 368-369; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 380-381; N. Carandino, „Acolo, departe...", „România", 1939, 16 martie; Sebastian, Jurnal, 560-562; Şerban Cioculescu, Spectacole, spectacole, spectacole, „Semnalul", 1946, 1323; Alice Voinescu, „ Vis de secătură", RFR, 1946,12; N. I. Popa, „Matei Millo (Căruţa cu paiaţe"), IL, 1953, 1; Nicolae Sireteanu, Eugen Luca, „Matei Millo", CNT, 1953,42; Horia Bratu, Din literatura nouă, Bucureşti, 1953, 143-166; Vicu Mîndra, „Patriotica română", GL, 1956,3; Radu Popescu, „Acolo, departe...", RMB, 1957,15 decembrie; Mihnea Gheorghiu, Două piese festive. Epoca Unirii în dramaturgie, CNT, 1959,3; Tudor Arghezi, „Cuza Vodă", GL, 1959,17; Radu Popescu, „Cuza Vodă", RMB, 1959,7 mai; Mircea Tomuş, Teatrul lui Mircea Ştefănescu, ST, 1959,7; George Munteanu, Despre piesa „Matei Millo", ST, 1959,8; N. Barbu, Matei Millo şi începuturile teatrului românesc, IL, 1959, 9; N. Tertulian, Piese contemporane dedicate unui eveniment istoric, VR, 1966,1; Ştefan Oprea,
601 Dicţionarul general al literaturii române
Ştefănescu-Est
Căruţa cu paiaţe", TR, 1966,43; N. Carandino, „Micul infern", GL, 1968, 14* Mircea Ştefănescu la 70 de ani, VR, 1968, 4; Ştefan Oprea, Alecsandri", CRC, 1969, 40; C. Isac, „Actorii au învăţat să gândească" (interviu cu Mircea Ştefănescu), CRC, 1971,24; Viola Vancea, „Joc de noapte, joc de zi", RL, 1971,49; N. Carandino, Mircea Ştefănescu, autor de teatru, AST, 1973,1; Sică Alexandrescu, Mircea Ştefănescu, TTR, 1973,4; Val Condurache, „Cerc şi dragoste", CL, 1973, 20; Florin Faifer, Un teatru romanţios: Mircea Ştefănescu, CRC, 1974, 9; Corbea-Florescu, Biografii, I, 233-239; Mircea Ghiţulescu, Comedii şi drame de Mircea Ştefănescu, TR, 1974, 36; Crohmălniceanu, Literatura, III, 41-48; N. Barbu, „Căruţa cu paiaţe", CRC, 1976, 30; Aureliu Goci, „Căruţa cu paiaţe", RL, 1976, 35; Traian Şelmaru, „Micul infern", „Informaţia Bucureştiului", 1977, 7 399; Virgil Munteanu, „Micul infern", TTR, 1977, 7; Paul Tutungiu, De vorbă cu Mircea Ştefănescu, TTR, 1977,11; Mircea Ghiţulescu, „ Căruţa cu paiaţe", ST, 1977,12; Margareta Bărbuţă, „Pui de teatru românesc", CNT, 1978,7; Ileana Lucaciu, Tablouri vivante: Mircea Ştefănescu, „Căruţa cu paiaţe", SPM, 1978,373; Ioana Creangă, Cu dramaturgul Mircea Ştefănescu (interviu), RL, 1978,17; C. Isac, Mircea Ştefănescu - la 80 de ani , TR, 1978, 20; Mircea Ghiţulescu, Mircea Ştefănescu - la 80 de ani, ST, 1978,5; N. Carandino, Lungă călătorie între vis şi viaţă, TTR, 1979,1; Marius Robescu, Autori şi spectacole, Bucureşti, 1980, 105-107; Ion Zamfirescu, Mircea Ştefănescu, RL, 1982, 44; Brădăţeanu, Istoria, III, 178-185; Faifer, Dramaturgia, 129-134; Ionuţ Niculescu, Personajul istoric între document şi ficţiune: Alexandru Ioan Cuza, TTR, 1984, 1; Ileana Lucaciu, Un succes..., SPM, 1984, 16; Ludmila Patlanjoglu, „Pachetul cu acţiuni", RL, 1984, 17; Virgil Brădăţeanu, Creaţii reprezentative ale noii noastre literaturi dramatice, TTR, 1984, 4; Viorel Cosma, Mircea Ştefănescu. între muzică şi dramaturgie, MS, 1986, 2; Cristina Dumitrescu, Pagini din literatura originală, TTR, 1987, 5; Mircea Ghiţulescu, Pragmatica teatrului, ST, 1988, 11; Raicu, Descoperirea, 168-178; Mircea Ştefănescu, DRI, V, 79-159; Adrian Ţion, Centenar Mircea Ştefănescu, ST, 1998, 6; Dicţ. analitic, I, 214-215, III, 55-56; Alex. Ştefănescu, „Amintirile unui dramaturg", RL, 1999,2; Victoria Luţă, Plăcerea de a consemna, RL, 1999, 17; Ghiţulescu, Istoria, 105-109; Micu, Ist. lit, 313-314; Popa, Ist. lit., I, 308; Dicţ. scriit. rom., IV, 480-483; Cristina Modreanu, Survolând dramaturgia românească, ALA, 2002,614.	N. Br.
ŞTEFĂNESCU-EST, Eugeniu (2.III.1881, Craiova -12.111.1980, Galaţi), poet şi prozator. Părinţi i-au fost Eufrosina Ştefănescu (n. Negoescu), institutoare, şi Gheorghe Ştefănescu, profesor de muzică. Urmează şcoala primară şi Liceul „Sf. Petru şi Pavel" la Ploieşti, continuă la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, apoi se înscrie aici la Facultatea de Drept, susţinându-şi licenţa în 1904. Va fi judecător în judeţele Teleorman şi Dolj (1906-1909), avocat în baroul din Prahova (1910) şi Ilfov (1923), portărel-şef la tribunalele din Buzău, Braşov şi Alba, funcţie din care demisionează în 1934, ulterior practicând avocatura la Bucureşti. Din 1947 şi-a pierdut vederea. Desenator şi poet, debutează în 1897, cu versuri, la „Foaia pentru toţi", în timp ce revista „Moş Teacă" îi publică prima caricatură. în 1903 se afla la Paris, frecventând boema din Montparnasse. O caricatură, iscălită Est (din E de la Eugeniu şi st din Ştefănescu), i-a apărut în „L'Assiette au beurre", importantă revistă umoristică a timpului, iar altele în „LTndiscret", „La Chronique amusante" ş.a. La Bucureşti ziarul „L'Independance roumaine" reproduce din caricaturile sale. Ca poet format sub influenţa lui Al. Macedonski, Ş.-E. e
prezent în „Carmen", „Revista ideii", „Revista literară", „Noua revistă română", „Literatorul", „Revista albă" (Geneva, Paris, 1904-1905,1906). în „Sămănătorul" din 1907 D. Anghel şi St. O. Iosif „îndrăznesc" să publice Simfonie, „versuri de o bizară şi îndrăzneaţă frumuseţe". A mai colaborat la „Revista celorlalţi", „Flacăra", „Simbolul", „Insula", „Floare-albastră", „Seara", „Facla", „Mişcarea literară", „Salonul literar", „Graiul vremii", iar în ultimii ani de viaţă la „Pagini dunărene", „Cronica", „Ramuri" ş.a. Poeziile şi le-a strâns în volumele Poeme (1911), Grădina Hesperidelor (1912), Imperii efemere (1925). Avea sub tipar, în 1929, Armonii lascive. în 1902 îi apăruse culegerea de caricaturi Politicienii noştri. A fost prieten cu Ion Minulescu, care a exercitat o înrâurire asupra liricii sale, l-a cunoscut pe Tudor Arghezi.
Ş.-E. este unul din poeţii care, printr-o retorică simbolistă, a exprimat constant înclinarea către ireal şi poetic, ce transformă versul într-o revărsare - echivalentă beţiei, hipnozei sau visului - de „adjective scumpe şi valsuri de culori", un spaţiu al minunii, al fluidităţii poveştii: „Eu mi-am clădit în ţara Saharelor de aur.../ Un alcatraz fantastic/ Din piatră de zăpadă". Aici „sunt flori crescute-n nori", fantome „de sânge de roze", ape „de dantele/ şi de fluturi vii", „fântâni perverse". Este şi spaţiul decorurilor şi romanţelor simboliste. Zbuciumul lăuntric, nevroza şi viziunea spirituală din estetica simboliştilor lipsesc, substituite de „lungul extaz de oriental" al imaginilor colorate şi feerice, cu originea în versul lui D. Bolintineanu sau în cel al lui Al. Macedonski, după cum „balurile albe şi lumea de mătase" ţin de atmosfera serbărilor galante verlainiene. Totul e transcris într-o aglomeraţie febrilă
Ştefănucă
Dicţionarul general al literaturii române 602
şi cu o fluenţă cvasiminulesciană, care afirmă, prin lux şi risipă, o caracteristică a ludicului, dar o şi subminează. Cu scânteieri de versuri fantaste („Prinţesele din lună/ Cu rochi de pantomimă/ Pătrund printre perdele/ Se-ntind pe canapele/ Se-aştern peste covoare/ Petrec în toată casa/ Şi toată casa arde/ De ochii lor albaştri/ De părul lor de foc/ Şi toată casa cântă..."), poetul a susţinut „propensiunea spre ludic" (Mircea Scarlat), care îşi va găsi mai târziu împlinirea în lirica lui Radu Stanca şi Emil Brumaru. în romane - Zaza (1939), Şcoala dragostei (1944), Femei moderne (1947) - Ş.-E. încearcă, neîndemânatec şi făcând concesii literaturii de consum, să demistifice refugiul în visul „roz" al unei vieţi de desfătări, obţinută prin aventuri erotice şi droguri. Dimensiunea de fast şi de ireal căutată în poezie este cultivată în basmele sale pentru copii - Păunaşul codrilor (1929), Povestea lui Bugeac împărat (1939), Abdalah şi frumoasa Azad (1939) ş.a. -, care au rezistat în timp.
SCRIERI: Poeme, Bucureşti, 1911; Grădina Hesperidelor, Bucureşti, 1912; Imperii efemere, Bucureşti, 1925; Păunaşul codrilor, Bucureşti, 1929; Zaza. Bucureşti, 1939; Povestea lui Bugeac împărat, Bucureşti, 1939; Păţaniile lui Stan Boroboaţă, Bucureşti, 1939; Povestea lui Mitu Sucitu, Bucureşti, 1939; Abdalah şi frumoasa Azad, Bucureşti, 1939; Zastra fachirul. Poveste indiană, Bucureşti, 1941; Şcoala dragostei, Bucureşti, 1944; Femei moderne, Bucure;ti, [1944]; Crăiasa Liana, Bucureşti, [1946]. Traduceri: H.-J. Magog, Misterul cufărului roşu, Bucureşti, 1936; Honore de Balzac, Femeia la 30 de ani, Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: [Ovid Densusianu], „Poeme", VAN, 1910,11; Chendi, Pagini, 509, 514; N. Davidescu, „Poeme", FLR, 1922, 39; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 1,579-580; Perpessicius, Opere, II, 183-185; Călinescu, Ist. lit, (1941), 622, Ist. lit. (1982), 700-701, 1 016; Ciopraga, Lit. rom., 406-407; Micu, început, 180; Firan, Macedonski-Arghezi, 418-419; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor: Eugeniu Ştefănescu-Est, LCF, 1977, 20; D. D. Şoitu, Eugeniu Ştefănescu-Est, „poetul aproape centenar", R, 1980, 1; Piru, Ist. lit., 270-271; Scarlat, Ist poeziei, II, 347-350; Geo Bogza, Ca să fii om întreg, Bucureşti, 1984, 193-194; Iliescu, Poezia, passim; Al. Raicu, La centenar: Eugeniu Ştefănescu-Est, „Almanahul literar", 1987; Rotaru, O ist., III, 461-462; Cristea, Teleorman, 674-675; Dicţ. scriit. rom., IV, 483-485; Firan, Profiluri, II, 281-282.	'	S.	C.
ŞTEFĂNUCĂ, Petre V. (1.IX.1906, Ialoveni, j. Chişinău -12.VII.1942), folclorist şi etnograf. A absolvit Liceul „Alecu Donici" din Chişinău şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor secundar la Tighina, Cetatea Albă şi Chişinău. A colaborat la „Anuarul Arhivei de Folclor", „Şcoala basarabeană", „Sociologie românească", „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială", „Viaţa Basarabiei", „Cuvânt moldovenesc", „Moldova nouă" ş.a. în 1934 este ales secretar, iar din 1939 director al Institutului Social Român din Basarabia, în a cărui activitate de promovare a studiilor şi culegerilor româneşti de folclor s-a implicat, fiind şi redactor al „Buletinului de cercetări sociale". A murit într-un lagăr din Tatarstan.
în colaborare cu specialişti din diferite domenii, Ş. a efectuat cercetări monografice interdisciplinare în judeţele Lăpuşna, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, de unde a cules
materiale etnografice şi folclorice. între altele, a participat, în 1931, la studierea satului Comova-Orhei, acţiune condusă de Dimitrie Guşti. A făcut numeroase imprimări pe discuri de fonograf, călăuzit de principii ştiinţifice în explorarea tezaurului etnofolcloric al satelor basarabene, păstrând autenticitatea creaţiilor culese. Studiile sale (Folclor din judeţul Lăpuşna, 1933, Contribuţie la bibliografia studiilor şi culegerilor de folclor privitoare la românii din Basarabia şi popoarele locuitoare, publicate în periodicele ruseşti, 1935, Cercetări folclorice în Valea Nistrului de Jos, 1937, incluse în „ Anuarul Arhivei de Folclor", Literatura populară a satului Turceni, 1937) se disting prin aspectul metodic al cercetărilor, prin lărgirea câmpului de investigaţie, ce depăşeşte sfera strictă a creaţiei artistice, vizând totalitatea manifestărilor folclorice din punct de vedere social, etnologic sau din perspectiva receptării. Ş. a acordat importanţă obiceiurilor şi riturilor (Rites magiques pour provoquer et arreter la pluie, â Popeştii de Sus, 1943), precum şi circulaţiei motivelor (Două variante basarabene la basmul „Harap Alb" al lui Creangă, 1937, Două variante basarabene la basmul „Dănilă Prepeleac" al lui I. Creangă, 1937).
SCRIERI: Folclor şi tradiţii populare, I-II, îngr. şi introd. Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: Şt. Ciobanu, Petre Ştefănucă, „Sociologie românească", 1942,7-12; Iordan Datcu, Un etnograf martir, JL, 1990,43; Iordan Datcu, Un etnograf clasic: Petre V. Ştefănucă, „Revista de etnologie", 1995, 1; Ion Sofronie, Victimă a genocidului stalinist, „Luceafărul" (Chişinău), 1996,36; Grigore Botezatu, Din corespondenţa inedită a profesorului Petre V. Ştefănucă, „Revista de etnologie", 1997,2; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 291; Datcu, Dicţ. etnolog., III, 242-244; Ştefan Costea, Sociologi români. Mică enciclopedie, Bucureşti, 2001,447. Gr. B.
ŞTEFOI, Elena (19.VII.1954, Boroaia, j. Suceava), poetă şi publicistă. Este fiica Zincăi şi a lui Petru Ştefoi, ţărani. Urmează Liceul „N. Gane" din Fălticeni, încheiat în 1973, şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1976-1980). Muncitor distribuitor la Fabrica de Conserve din Popeşti-Leordeni (1973-1976), după obţinerea licenţei va fi profesoară în aceeaşi comună, apoi corector cu jumătate de normă la „Contemporanul" (1987-1989). Ulterior e redactor la „Contrapunct", apoi la „Dilema", şi colaboratoare a posturilor Europa Liberă şi Radio France International. în 2000 consul general al României la Montreal, se retrage din funcţie în martie anul următor. Debutează în 1975, la „Amfiteatru", prezentată de Constanţa Buzea, iar editorial în 1983, cu volumul Linia de plutire (Premiul Uniunii Scriitorilor). Cărţile următoare impun o voce lirică bine precizată, cu toate modulaţiile şi evoluţiile ei, la graniţa dintre modernism şi postmodemism, realism şi expresionism.
Linia de plutire, debutul puternic al poetei, ilustrează până la un punct paradigma „tare" a optzecismului. Compus din cinci secţiuni (Ritmul şi cauza, Spaţiul întârziat, Mici planete pentru adăpostit îndoiala, Schiţe şi povestiri, Declaraţie după război), volumul conţine un număr de poeme cu titluri semiironice, voit prozaice (Poem de dragoste cum o fi, Nici o viziune ca lumea),
603 Dicţionarul general al literaturii române
Ştefoi
şi este, în ansamblu, construit într-o manieră demitizantă. Eul liric este circumspect, şovăitor, cu destule ezitări în faţa haoticei lumi înconjurătoare şi cu o doză de ironie sănătoasă ce filtrează cuvintele şi temele mari, reţinând numai partea lor de adevăr existenţial. „Temele mari nu s-au îmbătat / din cauza mea nici măcar o singură dată", „Fără un dram de căldură bravelor opţiuni li se ofilesc / obrăjorii", „întotdeauna / ţi s-au potrivit de minune ideile principale", „întoarce-te cu faţa spre cele câteva resturi / de aureolă", „Desuete suspinele, / desuetă imaginea lor!" - iată numai câteva exemple ce dovedesc o „coborâre" a poeziei, a liricului, pe terenul experienţei şi al limbajului realist. Este o modalitate frecventată de majoritatea poeţilor opzecişti, care destramă vălurile metafizice ale modernismului liric anterior, personalizând intens versurile, colorându-le cu toată biografia lor. Diferenţa specifică Ş. o marchează printr-o cerebralitate ce strânge, la propriu şi la figurat, poemul, împiedicându-1 să devină un „sandwich de realitate". Marea şi mica istorie sunt făcute să fuzioneze în însăşi percepţia poetei, într-o experienţă mereu nouă, unică în felul ei. Mai mult decât senzaţia, gândul o strecoară în interstiţiile existenţei, lăsând-o să trăiască la o temperatură scăzută, intelectuală, secundele albe ale timpului: „forme de cătuşă sunt formele lăsate în urmă / forme de cătuşă - cele ce vor ademeni / durerea din spaţiu numită în cărţile vechi viitor" (Nu spune nimănui), „Ziua de mâine zdrobeşte înalţă la cer / un cazan cu simboluri - consoane / şi vocale gem de mânie. N-o poţi / ajuta: urmăreşti sclipirea / unui eveniment costeliv - / ascunzătoarea duhneşte a moarte, / a sigle stâlcite, a duşmani lipsiţi / de măsură. Printre primejdii / de primăvară ochiul vede zeii / mişcându-se. Neamuri întregi - / fără să înţeleagă ce trebuie - / se vor închina, mai târziu, / pe locul acesta" (Un fragment din vârtej). Odată destructurată (şi astfel dezvăluită) imageria poetică, autoarea procedează la o reînvestire a temelor şi motivelor cu semnificaţie proaspătă, netocită încă prin uzul liric. Acest lucru e obţinut printr-o decantare atentă, meditativă, a experienţelor, printr-o esenţializare cvasimodernistă, ce ia la un moment dat forma extremă a unui fel de haiku de mare intensitate cerebrală: „Câteodată ar trebui să trag peste cap / acest punct / care se încăpăţânează să nu mă îmbrace perfect". Secvenţe imagistice de un antropomorfism accentuat indică, privite din alt unghi, revitalizarea poeziei, ca o a doua treaptă după aceea a demitizării şi relativizării. însăşi „linia de plutire", imagine-cheie, este un rezultat aproape palpabil, deşi nu prea glorios, al căutării şi obţinerii unui echilibru. Unul precar, fragil, cu atât mai de preţ: „Printre drepturi şi îndatoriri linia de plutire gâfâie / în straie de sărbătoare", „Depăşind romantismele trebuia să adaugi / ceva la povestea aceasta. între o exactitate şi alta / memoria trece cu biciul", „o, acest banal instinct al nuanţei / soluţii de echilibru ia în arendă". Sau un echilibru aparent, ascunzând sub desenul lui altceva: „De-afară se vede un pom de Crăciun. Nimic / nu ne stă împotrivă. Tocmai în această clipă hotărâm: / neînţelegeri, erori, accidente şi catastrofe. / Apă de trandafiri. Mari şi simple idei. Cine să creadă / Iadul justificat din acest echilibru?" (Chiar bătăile
inimii). Poezia scrisă de Ş. glisează fin, aproape imperceptibil secvenţial, între „stări" şi „climate" foarte diferite, parcurse rapid şi tratate intensiv. Repetiţie zilnică (1986) este o plachetă mult mai puţin pregnantă, diluată liric şi valoric. Ea reia două din titlurile de secţiune anterioare (Schiţe şi povestiri şi Mici planete pentru adăpostit îndoiala) şi are o tonalitate de ansamblu mai luminoasă, verificabilă inclusiv prin specia lirică practicată - oda, pastelul (titluri elocvente: Pastel fericit, Alt pastel fericit, Poem de dragoste). Ironia a dispărut aproape cu desăvârşire, lăsând sentimentul să coaguleze versurile. Notabilă e, în câteva rânduri, sugestia unui interior devenit vizibil la căldura iubirii: „se vede sufletul meu: / o bătrână şurubărind / măruntaiele melodioase / ale altui abis", „dragostea fumegă ghemotoc / între glotă şi epiglotă". Dar apar şi asocieri stridente, sesizabile imediat, dat fiind parcursul liric atât de bun până acum: „Altădată pălmuiam fără milă / gura vulcanului", „în crăpăturile pământului / se ascunde calma înţelepciune / a strămoşeştii gramatici", „lângă tâmple / fără-ncetare / un urangutan jucăuş / sună din trâmbiţă", „conştiinţa lălăie-agale / ca un cosaş asudat". Schiţe şi povestiri (1989) aduce, în schimb, o nouă confirmare a talentului şi originalităţii poetei, optzecistă prin conştiinţa textuală şi expresionistă acum prin paleta de culori folosită. Pe un fundal „roşiatic", sumbru-contemporan, sunt plasate experienţe ce devin, rapid, unele extreme, la limită. Sub carapacea unei lumi închise, sufocante, proliferează tumoarea malignă, astfel că aproape orice imagine mai „realistă" are un potenţial subversiv: „Fiecare poveste / are efectul unei ţigări / stinsă pe propria-mi piele, / fiecare-mprăştie-n aer / o încrucişare cu nebunia. / Perechea de foarfeci / îmi sfârtecă vocea în două: / o parte este aruncată / în luptă, cealaltă / (arţăgoasă şi infidelă) / trimisă în carantină / până în secolul următor" (Calm). Volumul este compus tot din secţiuni ce preiau titluri mai vechi (Schiţe şi povestiri, Mici planete..., Scenarii dintr-un punct de vedere, Personajul de zi cu zi), iar trei poeme sunt reluate, cu mici modificări, din cărţile anterioare (Odă gândului zilnic şi Odă aprigei tinereţi din volumul Repetiţie zilnică, iar înăuntru, sub capace din Linia de plutire). Simptomatică este, în ultimul caz, epurarea unor cuvinte, considerate probabil prea „tari" de către cenzura vigilentă: de la „femeia aceasta poartă în pântec / un soare negru şi dureros, un fel de tumoră" se ajunge la „femeia aceasta / poartă în pântec ceva luminos - / un nod de multiple adâncuri", iar ultimele versuri din poemul apărut în 1983 dispar cu totul: „O religie / peste care ziua de mâine / presară artistic cenuşă". Poezia este, într-adevăr, mai centrată pe realitate - şi deci mai „periculoasă". Devine discursivă pentru a prinde cât mai mult(e) din petele lumii înconjurătoare şi, totodată, pentru a deruta, prin schimbarea unghiului de „atac" compoziţional. Faţă de „tabăra adversă", dominată de corectitudinea strâmbă, de norma ideologică intrată în carne şi în suflet, îndoielile, spaimele şi tristeţile poetei (abia deghizată în ipostaza eului liric) conturează o zonă de umanitate - una ce se restrânge tot mai mult, pe măsura unor „frânturi de urlet trist, fără ecou" şi a unor „deliberări chircindu-se-n unghere". Utopia e schiţată într-un poem de final, în care se exclude
Ştefurea
Dicţionarul general al literaturii române 604
parcă, printr-un gest decis, orice intermediar nedorit dintre Autor şi Cititor: „Hai, concentrează-te: / vezi cum sub întunericul strivitor / se zvârcoleşte, pe părţi / întregul încă neinventat?" (Aura). Poezia s-a metamorfozat, aşadar, ca o reacţie la „involuţia", la rigidizarea contextului său. Cu puţin timp înainte de revoluţia din 1989, autoarea mizează pe realism din considerente morale, nu literare: nu mai vrea să destructureze poezia, cu temele ei mari şi cu simbolurile ei uscate, ci însăşi realitatea dată. Şi, de asemenea în mod semnificativ, în contextul liberal postrevoluţionar, poeta a intrat pe terenul publicisticii.
SCRIERI: Linia de plutire, Bucureşti, 1983; Repetiţie zilnică, Bucureşti, 1986; Schiţe şi povestiri, Bucureşti, 1989; Câteva amănunte, Bucureşti, 1990; Alinierea la start, Bucureşti, 1996; Drept minoritar, spaime naţionale (Gyorgy Frunda în dialog cu Elena Ştefoi), Bucureşti, 1997; Petre Roman, Mărturii provocate (Convorbiri cu Elena Ştefoi), Bucureşti, 2002; Transformări, inerţii, dezordini. 22 de luni după 22 decembrie 1989. Andrei Pleşu şi Petre Roman în dialog cu Elena Ştefoi, Iaşi, 2002; The Starting Line, tr. Adam J. Sorkin şi Liana Vrăjitoru, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ion Horea, întâmpinarea poeziei, RL, 1979, 8; Mihai Dinu Gheorghiu, Frumoasa şi bestia, CRC, 1984, 10; Dumitru Chioaru, „Linia de plutire", T, 1984,3; Dinu Flămând, O carte autentică, AFT, 1984, 4; Ştefan Melancu, Cărţi de poezie, ST, 1984, 4; Petru Vălureanu, „Linia de plutire", TMS, 1984, 4; Alexandru George, Fără nici o disimulare, VR, 1984,4; Radu Călin Cristea, „Acuarele şi gravuri", F, 1984,5; Mircea Mihăieş, „Linia de plutire" O,1984,24; Viorel Dirja, Rămăşiţele unui război sufletesc, CL,1984, 6; Radu G. Ţeposu, O faţă a liricii feminine, F, 1984,15; Mincu, Eseu, II, 106-109; Nicolae Manolescu, Antiromantism, RL, 1987,2; Mihail Iordache, Zale şi catifele: Elena Ştefoi -„Repetiţie zilnică", CL, 1987,2; Traian T. Coşovei, „Repetiţie zilnică", VR, 1987, 2; Al. Cistelecan, „Repetiţie zilnică", F, 1987, 4; Zaharia Sângeorzan, „Aş putea povesti...", CRC, 1987,10; Marian Papahagi, Pasteluri fericite şi alte poezii, TR, 1987,14; Miruna Runcan, îndoiala deloc retorică, AST, 1987,5; Andrei Bodiu, Un titlu (sub)minat: Elena Ştefoi -„Repetiţie zilnică", ECH, 1987,5; Constanţa Buzea, „Repetiţie zilnică", AMF, 1987,7; Mircea Mihăieş, „Repetiţie zilnică", O,1987,11; Simion, Scriitori, IV, 575-579; Nicolae Manolescu, Poezie şi cenzură, RL, 1990; Coşovei, Pornind, 155-160; Milea, Sub semnul, 146-148; Cistelecan,Top ten, 85-86; Grigurcu, Poezie, II, 462-478; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 425-427; Popa, Ist. lit., II, 639-640; Dicţ. scriit. rom., IV, 485-487; Gheorghe Secheşan, Poeţi moldavi, CL, 2003,10; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,91-93.	D.	C.-E.
ŞTEFUREA, Ştefan (24.11.1845, Ceahor-Cernăuţi - 27.XI.1893, Suceava), prozator. Părinţii lui au fost Vasilica şi Petre Ştefureac, ţărani. Face şcoala primară în satul natal, urmează gimnaziul la Cernăuţi, absolvit în 1868, înscriindu-se apoi la Facultatea de Filosofie din Viena. După obţinerea licenţei se întoarce în Bucovina, unde e profesor de greacă, latină şi română la gimnaziul din Suceava (1874-1893). Desfăşoară o rodnică activitate, contribuind la înfiinţarea Societăţii Şcoala Română şi alcătuind cărţi de citire, în care dovedeşte gust artistic, precum şi o orientare literară înrudită cu aceea a Junimii. De altfel, şi colaborează la „Convorbiri literare" cu câteva studii de gramatică a limbii române. Debutase în 1870,
cu o severă critică la o poezie de V. Gr. Pop. Alte articole şi note critice îi apar în „Tribuna", „Gazeta Transilvaniei", „Revista politică", „Albina". In „Convorbiri literare" din 1876 a publicat şi povestea Sfânta Vinere, prelucrare abilă a unui motiv popular. Ca povestitor, Ş, se remarcă prin concizie, înrudită uneori cu ariditatea, prin firescul limbajului, popular fără excese.
SCRIERI: Sfânta Vinere, Suceava, 1886; Scrierile lui..., îngr. Gherasim V. Buliga, Suceava, 1896.
Repere bibliografice: Loghin, Ist. lit. Bucov., 185-187; Dicţ. lit 1900, 835; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi (1775-2000), Cernăuţi, 2000, 71-73. D. M.
ŞTEFURIUC, Constantin (5.V.1946, Udeşti, j. Suceava -7.XII.1994, Suceava), poet. După terminarea unei şcoli profesionale la Timişoara, va lucra ca muncitor la Suceava (1963-1965), unde în 1967 va absolvi Liceul „Petru Rareş". între 1975 şi 1979 va frecventa cursurile Facultăţii de Ziaristică de la Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti. Funcţionează ca redactor la ziarul „Zori noi" din Suceava (1965-1989), precum şi la „Tinerii revoluţiei" (1991), „Curierul naţional", „Nord Press" (1993-1994). A debutat în 1965, cu versuri, la „Zori noi", iar după un an îi apar poezii în „Contemporanul", beneficiind de prezentarea lui Geo Dumitrescu. A mai colaborat la „Convorbiri literare", „Pagini bucovinene", „Viaţa românească", „Tribuna", „Bucovina literară", „România literară". Figurează între primii laureaţi ai Concursului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş", organizat, din 1969, de Comitetul Judeţean de Cultură Suceava.
Poezia lui Şv reunită în volumele Pe o vârstă de băiat (1970), Aripa mea de soare (1975), Desculţi pe cer (1976), Frumosul în piele de tigru (1983), Singurătatea de după dragoste (1985), este expresia unui spirit genuin şi iscoditor, naiv entuziasmat de miraculosul spectacol al lumii. „Prinţul adolescenţei", „regele peste păsări", „prim-vicepreşedintele soarelui", „aghiotantul lui Dumnezeu" (cum se autoipostaziază ca un alt Mihai Ursachi) ia cunoştinţă parcă sub ochii cititorului de minunile universului, de viaţa oricărui regn. De un imagism viu, versurile alcătuiesc un tablou antropomorfic care, prin asociaţiile neaşteptate, îl amintesc uneori pe Ilarie Voronca. Dar lirismul autentic iese la iveală atunci când Ş. renunţă la excesul de imagini, decantând versul de arabescurile metaforice. Exuberanţa, vitalitatea, uimirea, suavitatea, elanul juvenil rămân caracteristice pentru lirica acestui „adolescent pe viaţă", cum s-a autodefinit.
SCRIERI: Pe o vârstă de băiat, Bucureşti, 1970; Aripa mea de soare, Bucureşti, 1975; Desculţi pe cer, Iaşi, 1976; Frumosul în piele de tigru, Bucureşti, 1983; Singurătatea de după dragoste, Iaşi, 1985; Structura lacrimei, îngr. Ion Beldeanu, Suceava, 1997.
Repere bibliografice: Zaharia Sângeorzan, „Pe o vârstă de băiat", CRC, 1970, 52; Constantin, A doua carte, 248-249; Dorin Tudoran, Poezie şi ideal, LCF, 1976,7; Daniel Dimitriu, Candoare şi rafinament, CL, 1976,4; Popa, Dicţ. lit. (1977), 550; Iorgulescu, Scriitori, 154; Lit rom. cont., 1,742; Dan Ciachir, „Frumosul în piele de tigru", „Scânteia tineretului", 1984,
605 Dicţionarul general al literaturii romane
Ştirbu
10 865; Mihail Iordache, „Singurătatea de după dragoste", CL, 1985,10; Nicolae Turtureanu, Ştefuriuc, fecior de cuc, CRC, 1995,6; Ulici, Lit. rom.,
I	236-237; Rachieru, Poeţi Bucovina, 456-461; Nicolae Cârlan, Structura lacrimei", ATN, 1998,3; Carmelia Leonte, Metafizica solară şi structura lacrimei, DL, 1998,29; Popa, Ist. lit., II, 469.	D.	Gr.
ŞTIINŢE Şl ARTE, periodic apărut la Bucureşti, bilunar, de la 15 ianuarie la 1 aprilie 1881. într-un Prospect din primul număr redactorii reliefau necesitatea răspândirii informaţiilor ştiinţifice, în scopul înlăturării prejudecăţilor şi superstiţiilor. De aceea, în revistă au şi fost incluse unele articole de popularizare a ştiinţei. Influenţa naturalismului este evidentă în toate colaborările apărute la partea literară. A. Lupu-Antonescu publică schiţe după reţete naturaliste, pe care încearcă să le respecte şi unii autori de versuri, precum C. C. Pleşoianu.
I.	Găvănescul scrie meditaţii ori versuri de dragoste. Tot el semnează şi primele pagini teoretice asupra naturalismului (Scrisori către un amic din Paris), în care se declară adeptul opiniilor lui Emile Zola şi adversar hotărât al „criticii clasice". Fără a încerca totuşi să realizeze un nou tip de critică, întemeiată pe datele ştiinţelor, alţi colaboratori ai revistei supun unele aspecte ale literaturii române unei critici violente şi adesea iconoclaste, cum procedează I. Găvănescul sau A. Lupu-Antonescu.	D.	M.
ŞTIRBEI, Barbu (c. 1753 - 1813, Bucureşti), memorialist. Descendent din familia Buzeştilor, Ş. e fiul Dumitranei şi al postelnicului Constantin Ştirbei. Vornic înainte de 1790, el mai primise rangurile de serdar, vel paharnic şi clucer. Nu prea interesat de viaţa de la curte, boierul, fire retrasă, îşi petrecea timpul citind gazete greceşti, franţuzeşti şi italieneşti. în vara anului 1796, având sănătatea şubredă, Ş. pleacă în străinătate, pentru cură. După o călătorie prin Timişoara, Pesta - unde merge la „comedie", adică la teatru -, Viena şi Praga, ajunge, în fine, la Karlsbad. Se va întoarce în ţară în 1797, dedându-se, iarăşi, ocupaţiei preferate, citirea de gazete, de astă dată şi nemţeşti, precum şi vânătorii, distracţie învăţată în Apus. în timpul războiului dintre ruşi şi turci (1806-1812) se refugiază la Braşov.
întocmite într-o limbă cu o anume savoare arhaică, scrisorile lui Ş. către negustorul sibian Hagi Pop, trimise din Karlsbad, sunt interesante şi ca document psihologic. In oraşul apusean, unde petrecerile se ţin lanţ, frecventând o societate care i se pare strălucitoare, boierul oltean nu îşi mai revine din uimire şi încântare. Luxul îi ia ochii, civilizaţia apuseană îl impresionează, atenţia cu care se vede înconjurat, poate din simplă curiozitate, îl măguleşte. Spiritul de observaţie nu îi lipseşte şi el are prilejul să constate, astfel, că portul românesc intrigă, dar şi place. Dorul de ai săi începe treptat să îl încerce şi se interesează mai des de ceea ce se întâmplă în ţară, arătându-se satisfăcut de mazilirea „tiranului" Alexandru Moruzi. Ş. e un memorialist ingenuu.
SCRIERI: [Scrisori], în N. Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906.
Repere bibliografice: N. Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, passim; N. Iorga, Un boier oltean la Karlsbad în 1796-1797. Călătoria lui Barbu Ştirbei în Apus, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXIX, 1906-1907; Ştefan Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, II, Bucureşti, 1916,44,56-58,429-430; Iorga, Ist. presei, 17-18; Dicţ. lit. 1900,835-836; Faifer, Semnele, 53.	F.	F.
ŞTIRBU, Titus (3.VII.1942, Cenuşa, j. Soroca), poet. Este fiul lui Grigore Ştirbu. După ce absolvă Universitatea de Stat din Chişinău (1964), funcţionează ca redactor la Televiziune (1966-1976) şi la Societatea „Prietenii Cărţii" (1977-1983), apoi este consilier şi secretar al Uniunii Scriitorilor (1984-1991) şi din nou redactor la Departamentul pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi (1991-1995) şi la Departamentul Relaţii Interetnice (1999-2001).
Chiar de la prima plachetă, Satelitul (1973), Ş. se arată atras de universul copilăriei, căruia îi va consacra toate cărţile sale. Valorificând cu eficienţă anumite modalităţi împrumutate din creaţia folclorică (elemente de basm, parabola, jocul de cuvinte, umorul), poetul reuşeşte să câştige interesul micului cititor prin viziuni proaspete, situaţii şi limbaj atractiv, prin jovialitatea tonalităţii şi prin glume instructive. A tradus din literatura rusă.
SCRIERI: Satelitul, Chişinău, 1973; Lădiţa cu cireşe, Chişinău, 1975; Povestea despre pane, Chişinău, 1978; Lenea-i cucoană prinsă-n capcană, Chişinău, 1982; Casă din cuvinte, Chişinău, 1984; Omul casă-şi construieşte, Chişinău, 1986; Aţi văzut aşa portar?, Chişinău, 1993; Târgul din poiană, Chişinău, 1996; Vai, ce litere ghiduşe, Chişinău, 1999; Motanul poliglot, Chişinău, 2002.
Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Sorii şi umbrele cărţilor pentru copii, „Cultura", 1977,8 ianuarie; Ştirbu Titus (Bibliografie), Chişinău, 1997; Tudor Palladi, Târgul naturii şi natura târgului, „Florile dalbe", 1999,14 ianuarie; Aurel Ciocanu, Veşnic vesel şi ferice, LA, 1992,2 iulie; Ion Bejenaru, Cel mai harnic cititor, „Florile dalbe", 1993,22 octombrie; Titus Ştirbu (Ghid bibliografic), Chişinău, 2002.	M.	Dg.
ŞTIRBU, Viorel (2.X.1940, Buciumi,]. Sălaj), prozator. Este fiul Anei (n. Aciu) şi al lui Ion Ştirb, ţărani. Urmează şcoala generală în comuna natală (1947-1954), Liceul „Simion Bămuţiu" din Zalău, absolvit în 1957, şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca, susţinându-şi licenţa în 1964. Lucrează la Turda, ca redactor la ziarul „Turda nouă", secretar al Comitetului de Cultură (1965-1967), director la Teatrul de Stat (1967-1971), apoi este referent la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (1971). Stabilit la Bucureşti, va fi redactor la „Tribuna şcolii" (1972), secretar literar în cadrul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice (1973-1985), redactor principal la „Urzica" (1985-1987), şef al serviciului personal la Uniunea Scriitorilor (1987-1990), redactor la revista „Luceafărul" (1990) şi redactor-şef la ziarul „Viitorul Românesc" (1991). în 1992 înfiinţează Editura Viitorul românesc, unde este director. Debutează la „Tribuna", în
1965,	cu proză scurtă, iar editorial cu volumul de schiţe şi
Ştirbu
Dicţionarul general al literaturii române 606
povestiri Un septembrie frumos, apărut în 1967. Mai colaborează la „Steaua", „Familia", „Cronica", „Tomis", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", „România literară" ş.a.
Sursa prozei lui Ş. e lumea provincială contemporană. O lume asemănătoare cu aceea a locurilor în care „nu se întâmplă nimic", „a târgurilor unde se moare" din epica lui Mihail Sadoveanu şi Cezar Petrescu, încă şi mai asemănătoare cu cea din literatura lui Ion Agârbiceanu, bântuită însă de iraţionalităţi ce par a învedera acţiunea unor puteri oculte, nu atât explicit demonice, cât gratuit malefice, sau de capriciile unui ce inexplicabil, analog absurdului din literatura occidentală postbelică. Personajele de prim-plan sunt firi interiorizate, suflete măcinate de urât, de sentimentul singurătăţii, exasperate de monotonia cotidiană, muncite de dorinţa de a comunica, dar lipsite de puterea de a-şi depăşi egoismele, predispuse în consecinţă să plonjeze în imaginar, să nutrească bovarisme. Contraponderea banalului e, în această lume, insolitul exprimat în acte de violenţă, în crime enigmatice. Inserţia în obişnuit a senzaţionalului, în real a misterului devine compatibilă cu grotescul, dar şi cu deschiderea spre parabolă. Se pot stabili convergenţe cu unele romane ale lui Nicolae Breban. în Oameni singuri (1968), de pildă, moartea suspectă a unei bătrâne, însingurată sufleteşte, tulbură adânc vieţile celor din jur. Mânaţi de imboldul de a elucida cazul, câţiva se străduiesc zadarnic, fiecare închis în ipoteza lui. în Cortegiul (1969) şi în Canionul (1975) protagoniştii - Iacob Stan, vădită autoproiecţie auctorială, şi un povestitor nenumit - îşi conştientizează singurătăţile şi le repudiază. Romanele însemnările agentului Adam (1968) şi Anchetă de iarnă (I-II, 1991) ori nuvela Urma (1972) dau curs propensiunii autorului spre intrigile proprii romanului poliţist. Tematica, mediile şi modalităţile narative caracteristice lui Ş. reapar în spaţiul epic lărgit al romanelor de mai târziu, superioare calitativ: Moara de nisip (1995), reluat sub titlul Vămile Damascului sau Moara de nisip (2003), şi Iisus Tămăduitorul (2000), într-o nouă ediţie, Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul (2003). Primul debutează cu un spectacol grotesc. Pe un deal ce desparte două sate, parohii acestora se ceartă, în prezenţa enoriaşilor, care se încing şi ei, pentru o pretinsă icoană făcătoare de minuni a Fecioarei, apărută pe fereastra unei magherniţe, unde un tânăr din asistenţă, Miron Goia, recent bacalaureat, nu vede decât o pată de mucegai. în bună parte autobiografic, romanul narează viaţa acestui tânăr care, în cele din urmă, ajunge profesor suplinitor la ţară. După un timp va fi promovat inspector şcolar-şef. în ultima vară a regimului ceauşist se vede trimis, ca împuternicit al partidului, în campania de recoltare: prilej de a descoperi indolenţa, parazitismul şi matrapazlâcurile dregătorilor locali. Biografia lui Miron o include şi pe aceea a tatălui său, precum şi un fel de cronică a familiei lor. Moara de nisip devine, în ultima parte, roman politic, preludând Iisus Tămăduitorul, carte unde protagonistul, Liţă Onacă, exercită funcţia de prefect numai în interes personal, agonisind bogăţii şi instituind un regim al puterii personale. Promovează în posturi-cheie escroci servili, acoperă nelegiuiri, facilitează afaceri oneroase, chiar criminale,
cumpără tot ce se poate cumpăra, de la fabrici pe care le transformă în fier vechi la periodice şi edituri, mută reşedinţa de judeţ etc. Militant în Frontul Salvării Naţionale, fruntaş apoi al PNŢCD, apologet, când găseşte cu cale, al fostului regim totalitar, Onacă poartă, nu fără succes, masca ardeleanului bonom, sfătos, curtenitor, linguşitor la nevoie, vorbăreţ din calcul, scontând pe efectele unei limbuţii colorate de pronunţie regională, de ziceri mucalite şi înjurături pitoreşti - mască sub a cărei acoperire îşi face drum spre orice ţintă urmărită. Personajul din romanul anterior, Miron Goia, ajuns ziarist, publică diatribe împotriva profitorilor de pe urma insurecţiei decembriste, ridicându-se făţiş şi împotriva lui Liţă Onacă, devenit proprietar al gazetei de la care e nevoit să plece. Cei doi se confruntă decisiv. Nu învinge nici unul, căci, în final, naraţiunea ia din nou o întorsătură nebănuită, fantastică. E reluată povestea icoanei miraculoase din Moara de nisip, spre a fi instrumentată politic: se atribuie petei de mucegai de pe geam puteri supranaturale. Drept urmare, în obscura localitate din Sălaj, din lumea întreagă se revarsă puhoaie de oameni. Icoana generează o adevărată industrie a miracolului: parcă din pământ răsar hoteluri, restaurante, cazinouri, cinematografe, tripouri, circuri, case de cult, ba chiar un club al miliardarilor. Sfârşitul comediei e un spectacol apocaliptic. Piere tot ce se construise. Dispare şi biserica ce adăpostea icoana. Care e sensul? Cum se integrează poveştile în ansamblu? Unele nu se integrează deloc. Biografia predecembristă a lui Miron Goia compune un mic roman independent. Nu tocmai exemplare, în consecinţă, sub aspectul compoziţiei, cele două acţiuni procură
o	lectură antrenantă prin subiect şi mai ales prin realitatea tipologică a câtorva personaje. La aproximativ acelaşi nivel de realizare se găseşte romanul Marele sigiliu (I-III, 1976-1980), care încorporează biografia politică a lui Nicolae Bălcescu în istoria revoluţiei române din 1848. în cuprinsul trilogiei (concentrată, la reeditare, în 1987, în două volume) se desfăşoară scenariul evenimentelor petrecute în Principate (cu deosebire în Muntenia), de la acţiunea antidespotică a lui Dumitru Filipescu până în 1848, scenariu incluzând o fonogramă edificatoare a discuţiilor ideologico-politice ale revoluţionarilor. Ceea ce caracterizează textul e restituirea istorică într-un spirit mult mai riguros decât cel urmat de Camil Petrescu în romanul Un om între oameni. Revoluţiei paşoptiste nu i se mai atribuie un caracter exclusiv antiotoman, ci, în primul rând, antiţarist. Rolul şi poziţia în revoluţie a diferitelor personalităţi (Ion Heliade-Rădulescu, C. A. Rosetti) e stabilit cu mai multă exactitate.
SCRIERI: Un septembrie frumos, Bucureşti, 1967; Oameni singuri, Bucureşti, 1968; însemnările agentului Adam, Bucureşti,1968; Cortegiul, Bucureşti, 1969; Urma, Bucureşti, 1972; Canionul, Cluj-Napoca, 1975; Marele sigiliu, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, I-III, 1976-1980; ed. I-II, Bucureşti, 1987; Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza (în colaborare cu Dan Bogdan), Bucureşti, 1985; Ce departe e dimineaţa aceea..., Bucureşti, 1989; Anchetă de iarnă, I-II, Bucureşti, 1991; Paznici la drumul mare, Bucureşti, 1992; Moara de nisip, Bucureşti, 1995; ed. (Vămile Damascului sau Moara de nisip), Bucureşti, 2003; Iisus Tămăduitorul, Bucureşti, 2000; ed. (Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul), Bucureşti, 2003.
607 Dicţionarul general al literaturii române
Ştrempel
Repere bibliografice: Ion Papuc, Virtuţile ficţiunii epice, TR, 1968,27; Magda Ursache, „Oameni singuri", CRC, 1968, 51; Constantin Cubleşan, Romanul parabolic, TR, 1969,29; Mircea Muthu, „Cortegiul", ST, 1969/ 8; Mincu, Critice; 1,195-197; Popa, Modele, 145-146; Nicolae Prelipceanu, „Urma", TR, 1972,39; Eugen Uricaru, „Urma", ST, 1973, 21; Constantin Hârlav, Banala aventură a sufletelor însingurate, TR, 1974, 39; Dana Dumitriu, Un roman istoric, RL, 1977, 7; Mihai Ungheanu, „Marele sigiliu", LCF, 1977, 9; Iorgulescu, Scriitori, 252-253; Dana Dumitriu, între document şi ficţiune, RL, 1979,4; Vasile Sălăjan, „Marele sigiliu", TR, 1980,35; Teodor Vârgolici, Istorie şi literatură, RL, 1987,48; Mariana Sipoş, Cărţile întunericului, RL, 1991,15; Miruna Barbu, Joc în trei minus mu, RL, 1991,38; Liviu Grăsoiu, Despre personaje şi întâmplări mediocre, LCF, 1995, 41; Ulici, Ut. rom., I, 417-418; Micu, Ist. lit., 500-501; Popa, Ist. lit., II, 893; Vasile, Proza, 285-292; Dicţ. scriit. rom., IV, 488-489.	D.Mc.
ŞTIU-TOT, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar de la
1	aprilie până la 15 iunie 1925, şi lunar din iulie 1925 până în ianuarie 1928, cu subtitlul „Văd-tot, spun-tot", iar de la numărul 11/1925 „Revistă enciclopedică ilustrată". Director: Ilie Ighel Deleanu. Poezie publică Radu D. Rosetti şi Gabriella Constantin, cu proză colaborează Nestor Urechia. în sumar intră şi traduceri din lirica lui Robert Burns, Adam Mickievicz şi Carmen Sylva, realizate de I. U. Soricu, Paul B. Marian şi Ilie Ighel Deleanu. Dintre prozatorii străini figurează Giovanni Papini, Jack London, Conan Doyle, Paul Bourget, Edmond Jaloux ş.a. Mircea Eliade este prezent cu articolele Isis şi Osiris, Fenicienii, Ciudăţenii şi anecdote din viaţa lui Balzac, Povestea lui Satni-Khâmois, Din literatura indiană, iar Nicolae Iorga scrie despre oraşul Făgăraş. Revista mai publică notele de călătorie ale lui Radu D. Rosetti, materiale pe teme ştiinţifice şi culturale, reportaje, aforisme, jocuri, anecdote, sfaturi practice. Alţi colaboratori: Victor Eftimiu, Traian Maior, N. Mihăescu. A. P.
ŞTREMPEL, Gabriel (8.IX.1926, Pomi, j. Satu Mare), istoric literar, bibliograf şi editor. Este fiul Măriei (n. Crişan) şi al lui Ioan Ştrempel, agricultori. A fost elev al liceelor „Mihai Eminescu" din Satu Mare (1937-1940, 1945-1947) şi „I. C. Brătianu" din Piteşti (1942-1945, în refugiu), va urma Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1947-1951). îşi susţine doctoratul în istorie medievală şi paleografie românească în 1967, la Universitatea din Cluj, cu lucrarea Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, apărută în 1959. întreaga activitate ştiinţifică o desfăşoară în cadrul Bibliotecii Academiei Române, ca şef al secţiei de manuscrise şi carte rară (1954-1975), director adjunct (1975-1993) şi director general. A fost profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi preşedinte executiv al Fundaţiei „N. Iorga" de pe lângă Academia Română. Debutează în 1953, la „Viaţa capitalei". Ulterior e prezent în „Studii şi cercetări de bibliologie", „Revista bibliotecilor", „Buletinul monumentelor istorice", „Revue roumaine", „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie", „Magazin istoric", „Luceafărul", „Revista de istorie şi teorie literară", „Manuscriptum", „România literară", „Tribuna României", „Schema et
schematisation" (publicaţia Societăţii de Bibliologie din Paris) ş.a. I s-au acordat Premiul revistei „Manuscriptum" (1972), Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române (1976), Premiul „Perpessicius" al revistei „Manuscriptum" (1993), Premiul Uniunii Scriitorilor (1999), Premiul Ministerului Culturii (2001). A fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural", clasa a IlI-a, şi cu Ordinul „Steaua României" în grad de Ofiţer. Face parte din Societatea Numismatică Română şi din American Biographical Institute. în noiembrie 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A folosit uneori pseudonimul Gabriel Dragomir.
Cultura veche românească şi-a găsit în Ş. un cercetător de vocaţie: avizat, harnic şi meticulos, preocupat în primul rând de înzestrarea istoriografiei cu instrumente de lucru esenţiale: bibliografii, cataloage, ediţii critice. Toate cărţile lui au devenit imediat lucrări de referinţă, având un loc privilegiat în mediile de specialitate şi în aşa-numitele „biblioteci uzuale" din sălile de lectură ale marilor biblioteci, ca modele de metodologie şi surse de informaţii sigure. De pildă, studiul cu privire la copiştii manuscriselor româneşti până la 1800, unde se inventariază, ordonează şi clarifică o materie vastă şi eterogenă, cu multiple semnificaţii de ordin istoric şi cultural, a contribuit decenii în şir la operaţiile de stabilire a paternităţii, de datare şi localizare a vechilor scrieri. Ediţiile critice îngrijite
Şuluţiu
Dicţionarul general al literaturii române 608
de Ş. au ca obiect atât opere fundamentale, cunoscute din ediţii anterioare, dar care sunt reexaminate sistematic, din toate punctele de vedere, inclusiv sub raport textologic, cum este cazul scrierilor lui Ion Neculce, Ienăchiţă Văcărescu, Antim Ivireanul, cât şi alte scrieri semnificative, tipărite pentru prima oară integral, cum sunt Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, tradus din limba latină de Nicolae Costin, Cronica paralelă a Ţârii Româneşti şi a Moldovei, atribuită lui Axinte Uricariul, sau Cronograful tradus din greceşte de Pătraşcu Danovici. Textele stabilite pot fi considerate ca „definitive", întrucât s-a procedat la o transcriere de maximă fidelitate faţă de original, adoptându-se o redare strict fonetică a semnelor grafice, iar studiile introductive, normele de editare, aparatul critic şi indicii constituie, împreună, „dosare" complete ale problemelor dezbătute, de cele mai multe ori controversate, editorul oferind soluţii verosimile în toate chestiunile de fond ori de detaliu. Asumându-şi continuarea iniţiativei lui Ioan Bianu de alcătuire a unui catalog analitic al manuscriselor româneşti de la Biblioteca Academiei, după ce redactează, în colaborare, un prim volum (al patrulea al seriei începute de reputatul bibliograf), apărut în 1967, Ş. regândeşte criteriile de întocmire a unui asemenea catalog şi şi le subsumează unui scop realist: realizarea lucrării într-un timp rezonabil, de circa cincisprezece ani, fără a-i ştirbi nimic din caracterul riguros ştiinţific, ceea ce s-a şi confirmat, catalogul fiind publicat în patru volume, în intervalul 1978-1992. Metoda de lucru s-a dovedit a fi deosebit de eficace: prin renunţarea la transcrierea prefeţelor şi postfeţelor, extrem de numeroase şi de întinse, a însemnărilor fără relevanţă, precum şi la indicarea capitolelor diverselor scrieri, s-a ajuns la formula, dacă nu ideală, în orice caz perfect acceptabilă, a unui repertoriu în primul rând operativ, în care descrierea a aproape şase mii de manuscrise cuprinde toate elementele esenţiale necesare individualizării lor: date privind cota, vechimea, numărul de file, dimensiunile, apoi titlurile, când ele există, ori cele formulate de editor când lipsesc sau se referă la texte fragmentare, de asemenea, însemnările copiştilor, dacă prezintă interes cultural, şi, în sfârşit, aprecieri privitoare la particularităţile de scriere, ilustrare, ornamentare, la legătura şi la provenienţa manuscrisului. Acelaşi spirit metodic, aceeaşi eficienţă transpar din organizarea de principiu şi din redactarea pro-priu-zisă a excepţionalului îndreptar de cultură care este Bibliografia românească modernă (1831-1918) (I-IV, 1984-1996), ce continuă, în coordonarea generală a lui Ş., opera lui Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu pentru perioada „veche", cuprinzând anii 1508-1830. Studiile de istorie a Bibliotecii Academiei, de bibliologie şi biblioteconomie în general, precum şi evocarea unor personalităţi ca Remus Caracas ori Ioan Bianu întregesc o activitate remarcabilă.
SCRIERI: Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti, 1959; Catalogul manuscriselor româneşti (în colaborare cu Florica Moisil şi Lileta Stoianovici), voi. IV, Bucureşti, 1967; Catalogul manuscriselor româneşti, I-IV, Bucureşti, 1978-1992; Bibliografia românească modernă (1831-1918) (în colaborare), I-IV, Bucureşti, 1984-1996; Antim Ivireanul, Bucureşti, 1997. Ediţii: Antim Ivireanul, Predici, pref. edit.,
Bucureşti, 1962, Opere, introd. edit., Bucureşti, 1972, Opere, introd edit., Bucureşti, 1997; Antonio de Guevara, Ceasornicul domnilor, tr Nicolae Costin, introd. edit., Bucureşti, 1976; Ion Neculce, Opere introd. edit., Bucureşti, 1982, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Bucureşti, 1986; Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Tării Româneşti şi a Moldovei, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1993-1994-Cronograf tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, I-II, pref. edit. introd. Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1998-1999; Ienăchiţă Văcărescu, Istoria othomanicească, introd. edit., Bucureşti, 2001; Marii cronicari ai Moldovei, introd. edit., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Zamfirescu, Studii, 50-65; Dumitru Belu, O ediţie critică a „Predicilor" lui Antim, MA, 1963, 188-212; Şerban Cioculescu, Nicolae Costin, „Ceasornicul domnilor", RL, 1976,10; Aurora Ilieş, „Catalogul manuscriselor româneşti", I, „Revista de istorie", 1979,1; Florian Dudaş, „Catalogul manuscriselor româneşti", I, „Crisia", 1979, 831-832; Şerban Cioculescu, La reeditarea lui Ion Neculce, RL, 1982,52; Mircea Anghelescu, Ion Neculce, „Letopiseţul Ţării Moldovei" şi „O samă de cuvinte", T, 1983,3; Iorgu Iordan, Ion Neculce, „Opere", LR, 1983,2; Dumitru Velciu, Ion Neculce, „Opere", RITL, 1983, 3; Andrei Nestorescu, „Catalogul manuscriselor româneşti", II, RITL, 1984, 3; Cioculescu, Itinerar, IV, 14-19; N. A. Ursu, „Catalogul manuscriselor româneşti", II, CRC, 1985, 6; Al. Zub, „Catalogul manuscriselor româneşti", II, ATN, 1985, 4; Mircea Anghelescu, „Catalogul manuscriselor româneşti", II, T, 1985, 6; Ţepelea, Opţiuni, 264-267; Teodor Vârgolici, Gabriel Ştrempel, un eminent cărturar, ALA, 2000,522; Marin Diaconu, Dialoguri literare (interviu cu Gabriel Ştrempel), „Universul cărţii", 2002,5-6; Dicţ. scriit. rom., IV, 489-491. A. N.
ŞULUŢIU, Octav (5.XI.1909, Bucureşti - 9.II.1949, Bucureşti), critic literar şi prozator. Este fiul Victoriei (n. Pigarovsky) şi al lui Gheorghe Şuluţ, croitor. Bunicul din partea tatălui era nepot de frate al mitropolitului Alexandru Sterca-Şuluţiu. învaţă la Bucureşti, unde în 1925 intră ca bursier la Liceul „Mihai Viteazul", al cărui premiant de onoare va fi până la bacalaureatul din 1928. Debutează în 1927, cu o cronică, la „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»". Absolvă în 1931 Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, specializându-se în română şi franceză. Frecventează cenaclul Sburătorul şi cercul „Vieţii literare". în ianuarie 1929 începe o colaborare susţinută la „Ultima oră". La Braşov, în iunie-decembrie 1941, editează, ca director, lunarul „Tribuna literară", unde ţine rubricile „Fragmente şi informaţii" şi „Revistele româneşti". A semnat, de asemenea, cronică literară la „Reporter", în 1934. De-a lungul vremii va colabora la „Herald", „Rampa", „Zodiac", „Azi", „Vremea", „Familia", „Revista Fundaţiilor Regale", „România literară" (condusă de Cezar Petrescu), „Axa", „Universul literar", „Luceafărul" (Sibiu, 1945), „Kalende", „Saeculum", „Viaţa românească", „Tribuna", „Naţiunea" ş.a. Va fi profesor suplinitor la licee din Focşani şi Oradea, apoi titular la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov, unde conduce Societatea de Lectură „Ioan Popazu". Din 1936 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români; în octombrie al aceluiaşi an ia fiinţă, sub preşedinţia lui Perpessicius, Gruparea Criticilor Literari Români din care face parte alături de Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Mihail Sebastian şi Ion Biberi. Numit în
609 Dicţionarul general al literaturii române
Şuluţiu
septembrie 1942 inspector la Subsecretariatul de Stat pentru Educaţie Şcolară al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, se stabileşte la Bucureşti; va funcţiona şi în calitate de consilier al Editurii Casa Şcoalelor, apoi ca profesor la liceele „Gh. Şincai" şi „Mihai Viteazul". Debutează editorial cu romanul Ambigen, apărut în 1935. Pentru romanul Mântuire
(1943)	a obţinut Premiul Societăţii Scriitorilor Români.
Numărându-se printre reprezentaţii ultimei generaţii de cronicari literari ai perioadei interbelice, Ş. a reuşit, în timpul scurtei sale vieţi, să îşi adune între copertele unui singur volum, Pe margini de cărţi (1938), doar o parte din foiletoanele critice publicate în presă timp de două decenii. Mai toţi comentatorii au remarcat ireproşabila lui onestitate intelectuală, imparţialitatea, dar şi lipsa proprietăţii expresiei, neglijenţele stilistice, tonul „cu portativ prea sus, atât în tăgăduire, cât şi în afirmare", singurele atitudini fiind „adeziunea debutonată sau respingerea netă, neprotocolară" (Şerban Cioculescu). Având ca model nemărturisit „menţiunile critice" ale lui Perpessicius, cronicile lui Ş. nu se articulează ca un edificiu coerent, gândit unitar, ci ca o înregistrare promptă şi conştiincioasă a producţiei editoriale curente. Cărţile comentate nu reprezintă totdeauna opţiunile criticului ci, de multe ori, răspunsuri la diverse solicitări redacţionale. De altfel, cronicarul crede că are ca merit doar „dorinţa sinceră de
informare obiectivă şi clară a cititorului român". Conştient de riscurile foiletonisticii (devalorizarea în timp a aserţiunilor iniţiale, contrazise de producţia ulterioară, infirmarea, în unele cazuri, a verdictului critic etc.), el şi le asumă cu sentimentul că magistratura sa va folosi cândva. în Gruparea Criticilor Literari Români militează pentru eliminarea recenzenţilor plătiţi, a mercenarilor care, prin reclame deşănţate, corup gustul publicului impunând atenţiei producţii subliterare. Pentru el probitatea este o condiţie fără de care învestitura critică nu este de conceput. Alte pericole ce ar putea duce la decăderea spiritului critic ar putea fi, după opinia sa, impresionismul, absolutizarea gustului în defavoarea adevărului, calofilia. Acestora le opune un iluzoriu dogmatism, care prin termeni precişi, logici, chiar didactici, să surprindă şi să formuleze adevărul operei de artă. „Preconizez o critică dogmatică", afirma ritos Ş. Din fericire, dogmatismul teoretizat se dovedeşte destul de elastic, din moment ce se rezuma la „verificarea operei prin propriile intenţii ale autorului şi prin acele criterii care au fost găsite valabile pentru orice creaţie de până astăzi". Deşi frecventase cenaclul Sburătorul, criticul pare a fi, structural, mult mai apropiat de G. Ibrăileanu (pe care nu l-a cunoscut) decât de E. Lovinescu. Nu doar anticalofilia, didacticismul, dar şi recunoaşterea specificului naţional ca principiu axiologic în comentarea operei de artă îi apropie pe cei doi. Semnificativ este studiul Transilvania pe linia constantelor sufletului românesc („Revista Fundaţiilor Regale", 1940). Condiţionarea judecăţii de valoare de estetic, dar şi de etnic îl deosebeşte pe Ş. de ceilalţi confraţi din Gruparea Criticilor Literari Români. Mobilitatea intelectuală, probitatea, lipsa de rigiditate în aplicarea propriilor precepte teoretice l-au făcut totuşi să aibă un câmp de receptivitate larg, critica sa nefiind nici partizană, nici ancorată într-o anume tendinţă artistică. A intenţionat (şi a reuşit) să fie, în primul rând, cronicarul cărţilor congenerilor săi, numărându-se printre cei mai comprehensivi comentatori ai creaţiei lui Mircea Eliade, Anton Holban, M. Blecher, Mihail Sebastian, Pavel Dan, Eugen Jebeleanu, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Dan Botta ş.a. E sensibil la literatura „autenticistă", „confesivă", „abisală", dar, în egală măsură, la cea analitică (semnată de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu, Anton Holban) sau la cea de tip balzacian (Enigma Otiliei de G. Călinescu sau Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu). în ceea ce priveşte comentariul de poezie, se pare că lirica l-a preocupat în mod deosebit, de vreme ce al doilea volum de foiletoane urma să se intituleze Poeţi şi poezie. Desprinzând trei linii directoare, trasate de Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga (pentru acesta din urmă manifesta un adevărat cult), Ş. a încercat să depisteze reflexele acestora asupra poeziei tinerilor, modul în care ele se regăsesc (sau nu) în creaţiile cele mai recente. Devoţiunea pusă în slujba foiletonisticii l-a împiedicat să se dedice lucrărilor istorico-literare de amploare. Prejudiciul nu a fost însă prea mare, din moment ce singurul studiu mai amplu (şi acela neterminat), Introducere în poezia lui George Coşbuc (publicat postum, în 1970), se înfăţişa „şcolăresc, căznit
Şuluţiu
Dicţionarul general al literaturii române 610
şi abundă în locuri comune" (Ov. S. Crohmălniceanu). în schimb, surprinzător de bine scrise sunt cele două romane, Ambigen şi Mântuire, precum şi un jurnal (editat postum, în 1975). Premiat la concursul de roman al Editurii Vremea, Ambigen a fost publicat iniţial în foileton, provocând scandal sub acuzaţia de imoralitate, cerându-se chiar demiterea autorului din învăţământ. La tipărirea în volum, autorul adăugă textului o postfaţă intitulată Paragraf pentru o eventuală istorie a gândirii româneşti, unde îşi apără cu vehemenţă cartea de învinuirile aduse şi denunţă cu inteligenţă pudibonderia unor aşa-zişi „puritani", care confundă grosolan morala cu arta. Considerat un roman autenticist, subsumat literaturii analitice de confesiune şi alăturat scrierilor lui Anton Holban, Constantin Fântâneru, M. Blecher, Ambigen este conceput ca jurnalul unui obscur funcţionar, Di, care îşi mărturiseşte carenţele intime fără nici o reticenţă, cu o uluitoare, şocantă sinceritate. Protagonistul are în plan psihologic o structură feminină, manifestată prin lipsa iniţiativei în actul erotic şi atracţia către femeile voluntare, posesive. „Caz patologic prin pasivitatea externă, prin abulie, prin nevirilitate, interesant ca atare mai mult din punct de vedere medical decât literar, Di posedă, totuşi, realmente, calitatea de personaj romanesc prin aceea că întreaga lui conduită exemplifică inedit psihologia timidului" (Dumitru Micu). De o factură cu totul deosebită este romanul Mântuire, unde formula confesivă este abandonată în favoarea celei obiective. Proză de tip dostoievskian, cartea încearcă să motiveze actul protagonistului de a-şi asuma vinovăţia în cazul mai multor crime, în speranţa că astfel adevăratul lor autor va înceta să le mai comită, sacrificiul de sine fiind înţeles ca o mântuire a aproapelui. Publicat postum, în 1975, Jurnalul lui Ş. - cuprinzând perioada 1927-1937 (cu precizarea că în 1930 şi 1931 notaţiile diaristice lacunare sunt suplinite de editor cu însemnări extrase dintr-o agendă de buzunar şi prin colaţionarea unor fragmente, de ciornă, ale corespondenţei cu Lucian Blaga şi I. Valerian) - se încadrează în categoria scrierilor intime, alcătuite în scopul despovărător al confesiunii, nicidecum în acela al etalării unor trăiri şi consideraţii subiective. Salvat de la ardere, aşa cum intenţionase să facă scriitorul, textul conţine scurte observaţii expresioniste asupra evoluţiei stărilor maladive ale lui Ş. ori ale celor apropiaţi, autoinvestigaţii cu privire la mecanismele transformărilor psihice, majoritatea evenimentelor având drept cadru, în actul descrierii un, ambient obsesiv. Alături de acestea se regăsesc transpuse afirmări exaltate ale vocaţiei de critic, declaraţii de ataşament necondiţionat faţă de cariera literară, impresii de lectură şi numeroase „portrete" ale personalităţilor vremii, realizate prin contrastul aparenţă-esenţă (Nichifor Crainic: „Sumbru ca un mistic. Grav aristocratic, deşi e ţărănoi oarecare"; E. Lovinescu: „Matahală preistorică cu figură de androgin. Antiteză faţă de eleganţa şi fineţea scrisului său"; Mihail Sorbul: „Mutră inteligentă. Alură de om de rând. Timiditate"). De o autenticitate naturală, nu reconstruită,
jurnalul este atestatul direct al existenţei unui eu angoasat, atent la orice detaliu care ar putea compensa în plan intelectual constituţia fragilă a trupului.
Ambigen face cu putinţă o întreită discuţie. Mai întâi, aflându-ne încă în afară de roman, avem opera de imaginaţie a unui critic literar [...]. în al doilea rând, de data aceasta aşezându-ne în miezul lucrării d-lui Şuluţiu, Ambigen pune în plin problema romanului-confesiune, atât de răspândit azi; aplecările timpului către analiza sufletească au adus, în literatura noastră, personaje unice în cuprinsul cărţilor narative, un mod al romanului contemporan, cu rădăcini ştiute, mod care adesea este numai modă. în cele din urmă romanul analist al criticului ridică în atenţia noastră, prin ultimele optzeci de pagini, formula obiectivă a genului; moda, pe care am amintit-o, a dezactuali-zat, pe nedrept, acea lume de vieţi fictive în care un cuvânt, un gest, o atitudine exprima rezumativ psihologii nepulverizate [...]. Ambigen infirmă prejudecata incompatibilităţii dintre critică şi creaţie, crescând viu din intuiţie; participă la o formulă mixtă, ceea ce dovedeşte nemijlocit superioritatea romanului roman; şi, trădând un scriitor, deschide o carieră.
Vladimir Streinu
SCRIERI: Ambigen, cu gravuri de Ion Anestin, Bucureşti, 1935; ed. îngr. Mihaela Constantinescu, pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1992; Braşov, Bucureşti, 1937; Pe margini de cărţi, Sighişoara, 1938; Mântuire, Bucureşti, 1943; Introducere în poezia lui George Coşbuc, introd. Dumitru Micu, Bucureşti, 1970; Scriitori şi cărţi, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1974; jurnal, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Cluj-Napoca, 1975. Traduceri: Elena Ilina, Al patrulea obstacol, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Elena Hariton).
Repere bibliografice: Dan Petraşincu, „Kultur" şi tineri esseyişti, „Discobolul", 1932, 2; I. Argintescu, „Ambigen", RVM, 1934, 18-20; Eugen Ionescu, „Ambigen", FCL, 1935, 1 374; Mihail Sebastian, „Ambigen", RP, 1935, 5 223; Constantinescu, Scrieri, V, 45-56; Cioculescu, Aspecte, 293-295, 606-611; Streinu, Pagini, V, 261-268; Ovidiu Papadima, „Ambigen", G, 1935, 6; Perpessicius, Opere, VII, 167-168, VIII, 30-34, X, 201-208; Mihail Sebastian, „Braşov", „Reporter", 1937,22; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 67,300; Lucian Boz, „Ambigen". „Pe margini de cărţi", VR, 1938,7; Călinescu, Ist. lit. (1941), 831, Ist. lit. (1982), 915; Papadima, Scriitori, 12-16, 71-72; Piru, Varia, I, 200-202; Zaciu, Colaje, 37-40; Mircea Iorgulescu, „Scriitori şi cărţi", RL, 1974, 44; Popa, Spaţii, 184-203; Crohmălniceanu, Literatura, III, 216-225; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1975,71-78; Nicolae Manolescu, „Jurnal", RL, 1976,13; Vlad, Lectura, 184-186; Ardeleanu, Menţiuni, 228-232; Ungheanu, Lecturi, 153-157; George, Sfârşitul, II, 303-307; Dobrescu, Foiletoane, 1,50-54; Antonescu, Scriitori, 232-236; Apolzan, Aspecte, 213-216; Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, 1983, 292-334; Grigurcu, între critici, 87-95; Lăzărescu, Romanul, 178-182; Vasile, Conceptul, 269-271; Holban, Literatura, 135-146; Romaniţa Constantinescu, De ce nu avem sex-roman, RL, 1992, 41; Ion Vlad, Restituiri... rememorări..., TR, 1992,50; Micu, în căutarea, II, 110-115; Ovidiu Pecican, La umbra sexului în floare, LCF, 1995, 2; Ierunca, Semnul, 151-155; Faifer, Faldurile, 19-21; Ioan Holban, Octav Şuluţiu: povestea vieţii mele o concep monumental, CL, 1999,2; Micu, Ist. lit., 279, 301, 322; Ioana Pârvulescu, Tinerii din secolul trecut, RL, 2001, 1; Simion, Ficţiunea, III, 265-276; Dicţ. scriit. rom., IV, 491-493. D. Gr.
T
mt s ÎTIMPULf		
ilik	k_rvsL *ȣ	
	jggJili	
.......	|1IP?I	
Topîrceanu, George
Timpul
Titel, Sorin
Tzara, Tristan
613 Dicţionarul general al literaturii române
Tacoi
TACCIU, Elena-Esther (6.XII.1933, Fălticeni), critic şi istoric literar, eseistă şi poetă. Este fiica Merei Rosenberg (n. Stashun), absolventă a Conservatorului din Berlin, şi a medicului Solomon Rosenberg. Face primii ani de şcoală în Rusia (Taşkent şi Harkov) şi la Cernăuţi, iar cursurile secundare le urmează la Liceul Teoretic de Fete nr. 1 (fosta Şcoală Centrală) din Bucureşti (1948-1952), unde va fi şi studentă la Facultatea de Filologie, secţia de limba şi literatura română (1955-1960). Lucrase în răstimp ca redactor la Editura Tineretului şi la Editura pentru Literatură (1953-1955). După absolvirea facultăţii este angajată la Casa Regională de Artă Populară din Constanţa (1961-1962), ulterior fiind învăţătoare, apoi bibliotecară şi profesoară suplinitoare la liceul bucu-reştean unde fusese elevă. Titularizată la o catedră de limba şi literatura română a Liceului „Dimitrie Cantemir" în 1971, se mută trei ani mai târziu la Grupul Şcolar „Electronica" din Bucureşti. Obţine titlul de doctor în filologie în 1974, cu teza Mituri romantice în poezia românească a secolului al XÎX-lea. Din 1978 este secretar pentru România al Comitetului Internaţional „Byron". Pensionară a Uniunii Scriitorilor din 1982, emigrează în 1990 în Israel. După ce, în 1960, sub semnătura Cristina Lucian, debutase cu versuri la „Flacăra", va mai colabora cu studii şi articole de istorie literară, eseuri şi versuri în „Limbă şi literatură", „Revista de istorie şi teorie literară", „Steaua", „Luceafărul", „Ramuri", „Viaţa românească", „Caiete critice", „Revista cultului mozaic" ş.a., iar în Israel, la „Viaţa noastră", „Ultima oră", „Facla", „Revista mea", „Minimum", unde deţine o rubrică de astrologie, „Orient Expres" ş.a. Prima carte, Mitologie romantică (1973), este urmată de Aventura lui George Gordon Byron (1977), Trei poeţi preeminescieni (1978), Eminescu. Poezia elementelor (1979), Romantismul românesc (I-III, 1982-1987). în Israel dă tiparului culegerea Umbra copacului (1994), cuprinzând poeme proprii şi traduceri din poezia lui Hayim Nahman Bialik, Jehuda Amihai, Boris Pastemak şi Osip Mandelştam. în 1982 i s-a acordat Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor, iar în 1993, în Israel, a fost distinsă cu Premiul „Sara şi Haim Ianculovici".
Cantonate exclusiv în perimetrul romantismului, preocupările istoricului literar T. tind să definească particularităţile spaţiului autohton, integrat, organic şi fenomenologic, curentului european. Abordarea interdisciplinară şi comparată individualizează concepţia şi metoda de lucru încă de la primul volum, Mitologie romantică. Dată fiind vocaţia pentru eseu, T. plonjează în literatura universală, derivând „universalitatea romantismului românesc din trăsăturile sale distinctive". în acest scop alege şase mituri romantice: îngerul căzut, strigoiul, melancolia, ruinele şi domul, curgerea timpului şi iubita moartă, ale căror ipostaze filosofico-literare şi semnificaţii sunt comentate istoric şi comparatist, cu unele trimiteri complementare la artele plastice. Se învederează astfel, de fiecare dată, organicitatea romantismului românesc, elementele care îl deosebesc şi cele care îl plasează în sistemul aparent contradictoriu al contextului european. Racordarea romantismului românesc la coordonatele universale se înfăptuieşte prin raţionamente maleabile care înseriază un
material apreciabil. Studierea temei continuă în Aventura lui George Gordon Byron, T. urmărind să lămurească aici naşterea unui mit european şi răspândirea lui în Principatele Române. Cu modelul în cercetările lui Lucien Goldmann, Erwin Panofsky ş.a., se explicitează cu ajutorul criticii genetice, psihobiografice şi sociologice impulsuri şi împrejurări receptoare, sunt interpretate imaginile la nivelul fenomenologiei literare, ceea ce reprezintă un itinerar firesc de la cauză la efect. Urmărind şi de această dată o serie de motive mai importante, T. le ordonează istorist şi le discută din perspectivă estetică, subliniază convergenţa deosebirilor faţă de modelul iniţial, modificările produse prin îmbogăţirea sau reducţia semnificaţiilor. O notabilă schimbare a abordării atestă studiul Trei poeţi preeminescieni, deşi finalitatea investigării rămâne aceeaşi, îngustând aria comparatistă în favoarea expunerii istorico-lite-rare, T. analizează ipostazele care anticipă poetica începuturilor eminesciene, autorii avuţi în vedere fiind Cezar Bolliac, Ioan Catina şi Al. Sihleanu. în reveria în stil bachelardian Eminescu. Poezia elementelor, interpretarea, îndeosebi a postumelor de tinereţe, demontează simbolurile şi redefineşte elementele primordiale din care s-au înălţat marile edificii imagistice eminesciene, indicând precumpănirea htonicului. Consideraţiile de aici rotunjesc exegezele anterioare asupra romantismului proiectat în universal. Acelaşi rezultat integrator îl vor avea şi cele trei volume ale cercetării de anvergură Romantismul românesc, „un studiu al arhetipurilor", cum precizează subtitlul, în care spaţiul literaturii române modeme este văzut ca o „lume romantică", cu „eroi" naţionali şi modele autohtone şi universale într-o paradigmă generatoare de orientări fecunde până în contemporaneitate.
SCRIERI: Mitologie romantică, Bucureşti, 1973; Aventura lui George Gordon Byron, Bucureşti, 1977; Trei poeţi preeminescieni, Bucureşti, 1978; Eminescu. Poezia elementelor, Bucureşti, 1979; Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, I-III, Bucureşti, 1982-1987, Umbra copacului, Tel Aviv, 1994; Destinul poetului, Bucureşti, 1996; Stele regale (Portrete astrologice), Bucureşti, 1997; [Versuri], AMI, 290-297. Traduceri: Franck Geerk, Frumoasa Petra, Bucureşti, 1988; Sandu David, Timp fără trup, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Piru, Reflexe, 155-159; Ulici, Prima verba, I, 248-249; Ştefan Cazimir, „Trei poeţi preeminescieni", LCF, 1978,15; Doina Uricariu, Redefiniri preeminesciene, LCF, 1978,15; Valeriu Cristea, Creaţie şi influenţă, RL, 1978,20; Doina Uricariu, Un eseu despre Eminescu, LCF, 1979,29; Şerban Cioculescu, O interpretare a postumelor lui Eminescu, RL, 1979,35; Ilie Guţan, Un eseu fenomenologic despre Eminescu, T, 1979,10; Gheorghe Grigurcu, „Romantismul românesc", F, 1982,12; V. Fanache, „Romantismul românesc", ST, 1982, 12; N. Nicolescu, „Romantismul românesc", ATN, 1983,2; Mircea Scarlat, „Romantismul românesc", RL, 1985,37; Ioana Em. Petrescu, „Romantismul românesc", VTRA, 1985,12; Grigurcu, Peisaj, 1,256-265; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Tel Aviv,
1994,	288-292; Velea, Universalişti, 262-268; Cristofor, Ţara Sfântă, I, 211-217; Micu, Ist. lit., 774; Dicţ. scriit. rom., IV, 494-495; Aczel, Scriitori rom. Israel, 157-159.	'	St	V.
TACOI, Cristina (8.VI.1933, Pleniţa, j. Dolj), poetă şi prozatoare. Este fiica Elenei Tacoi (n. Iancu) şi a lui Constantin
Tacoi
Dicţionarul general al literaturii române 614
Tacoi, învăţători. Urmează clasele primare în comuna natală (1939-1943), apoi Liceul „Elena Cuza" din Craiova (1943-
1951). Este absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1955). Profesează la Teatrul de Stat din Oradea (1955-1959), apoi la Teatrul „C. I. Nottara" din capitală. După debutul, cu poezie, în 1947, la „Revista noastră", editată de liceul la care era elevă, publică în 1966 la „Ramuri". E prezentă şi în „Luceafărul", „Amfiteatru", „Gazeta literară", „Familia", „Viaţa românească", „România literară", „Tribuna" ş.a. Prima carte de versuri, Aşezare de lucruri, îi apare în 1968, iar ca prozatoare debutează editorial în 1971, cu volumul Hesperara. Este autoarea unui volum ce include trei piese de teatru, Elegie pentru Hesperara (2001), textul titular fiind pus în scenă la Teatrul „C. I. Nottara" încă din stagiunea 1979-1980, precum şi a unor scrieri diaristico-me-morialistice: Clipe şi nopţi (2002) şi romanul-document Plâng, iubite prinţ (I-V, 2000-2001).
Aşezare de lucruri o înscrie pe T. pe o orbită neoromantică postblagiană, cu câteva exuberanţe ingenue în care se simte influenţa tânărului Nichita Stănescu, ca în Ameţit vibrează timpul Universul se circumscrie în genere satului (tiparul versificaţiei e, de altfel, de sorginte folclorică), iar motivele aparţin unei singure sfere semantice: destrămare, pierdere, trecere. Tonalitatea melancolică, simplitatea şi puritatea definesc acest debut, dar poemele nu aduc o notă de originalitate, reluând tipare blagiene (Bacanală, Trebuie să mă întorc): „Dor de sat, fără vârstă ca apa./ Sete de văzduh./ Morile ţipând în înserare,/ cucii şi caprele,/ [...] întoarcere cu neputinţă" (Povestea cu ieri). O notă personală găseşte T. în Ierugi (1969), unde, folosindu-se tot de surse folclorice, provoacă o explozie de jocuri verbale, unele amintind, prin verva lor, de poemele „orale" ale lui Nichita Stănescu. Poeta mizează pe efectele sonore, incantatorii ale limbajului, pe variaţia registrului (popular, arhaic, regional). „Ierugile" ei sunt mai ales poeme de dragoste, care reiau cu graţie „specii" populare precum ruga, descântecul, incantaţia, colindul: „Patru vulturi trecători/ Peste nouri de ninsori.// Dalajun de trei rădine,/ îndoiţi, fără tulpine,/ Mor tufanii în uimire,/ Pe genunchi de coviltire./ Dalajun, colind, Le-roi,/ Dau de ştire câte doi,/ Cu frânghii şi cu ciuperci/ La ferestrele de melci" (Ierugâ la dalajun). Versurile din Epitaf pentru iarbă (1972) se plasează sub o zodie întunecată, sub care poeta va rămâne, marcată pentru totdeauna de pierderea, la numai optsprezece ani, a fiului, Cătălin Bursaci. Schimbările sunt relevante: un stil solemn, ermetic, mai livresc, amintind de maniera lui Emil Botta (Regina Nofret, Mască pentru Casandra, A nu fi Julieta), poeme sumbre, peste care parcă pluteşte un abur rău şi care se învârtesc în cerc în jurul aceleiaşi stări: suferinţa provocată de o pierdere-absenţă nenumită. De această ambiguitate eleată, încremenire parcă în dosul unei măşti a durerii, T. se dezbară în texte de cu totul altă factură, care continuă linia simplităţii iniţiale, în confesiuni lirice, cu tuşe onirice şi simbolice: „Şi iată, uitarea se-ntoarce.../ De ceaţă, luntrea e grea. Arţarul roşu/ îmi arată o mierlă, sub cortul penelor,/ căzută în vis/ / De pe câmpia mea, nu mai arunc/ cu fluturi mari, acolo unde eşti,
să-mi afli/ frumuseţea// Aşa voi muri uitând Hesperara..." (Uitare). Poate cel mai bun volum de versuri al său, Gentiane (1979), impresionează prin ritmul halucinat, intens ori dimpotrivă, somnolent, al confesiunii, prin regăsirea (parţială) a unei inocenţe a emoţiei. Poeziile, majoritatea mai scurte -elegii, „prevestiri", „inscripţii" ori „amurguri" -, alcătuiesc un fel de jurnal de emoţii şi imagini fulgurante, în care se citeşte, printre rânduri, aceeaşi dramă a pierderii fiului: „Aceşti bulbi sângerii/ trandafirii/ nu mai ştiu să înflorească/ pe pământul de ape sticlind/ Aud cum cresc lichenii/ în ochiul oglinzilor negre/ şi-n încăperea strâmtă unde m-am întors/ văd cum se prelinge pe ziduri/ vorbire străveche,/ nevindecatele răni/ de pe trupul leprosului/ / Cu faţa spre asfinţit/ în singurătate/ lunec/ cu treptele casei/ în mlaştinile zămislitoare/ de putredă frăgezime" (Al patrulea amurg). în următoarele cărţi se reiau aceleaşi teme şi motive, cu variaţii de ton. Universul din Multcălătoare / Preatrecătoare (1981), din nou întunecat, e îngheţat, împietrit, veşted („regatul de iască al Mumei"), iar lamentoul sună mai violent în prima parte, pentru ca într-un ciclu de „12 melancolii" să recadă pe linia melodică a unei plângeri mai blânde, „vocea" eului liric unindu-se cu vocea naturii. în Anotimpuri (1983; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) întoarcerea la copilărie şi la lumea satului (casa natală, părinţii, natura) aduce un suflu proaspăt, mai ales la nivelul limbajului, întors acum spre graiul regional (oltenesc), plin de sevă şi pitoresc. în general cu un discurs poetic mai puţin confesiv, mai descriptiv, volumul conţine şi câteva poeme-reverii remarcabile, în care T. transcrie, cu maximă simplitate, visele cu fiul său (Totdeauna viu! sau Reverie). Cum indică şi titlul, Fascinaţia clipei (1991) e o încercare de a fixa momente, emoţii, oprind inexorabila trecere a timpului, care o îndepărtează tot mai mult de realitatea fiului viu din inima ei. Plângerea, din ce în ce mai stinsă, înseamnă reîntoarcere în trecut, când o „recompunere" imaginară, când neputincioasă atingere a golului: „Tot mai stinsă închipuirea/ sub luna arsă de sete/ Renunţ / în fiecare ceas/ la amintirea ta/ Din tot ce mi-a rămas/ doar cripta o mai pot atinge/ uneori/ şi străine umbre/ în valul de flăcări/ mi se arată printre flori" (Basorelief pe alabastru) sau „Azi pot încă să întârzii/ lângă piatra ta/ plopii cântă cu vântul de seară/ toamna e aproape/ o simt în plină vară/ Cai albi ţi-am adus/ trifoi şi rouă/ în lumini de lună nouă/ din aduceri-aminte/ încerc să te recompun iar/ înlăcrimatul meu nenufar!" (Cheie de brumă). în fine, Prinţul chiparos (1997, cu desene de Cătălin Bursaci) cuprinde „colinde" în memoria fiului, în stilul popular pe care T. şi l-a asumat, şi un ciclu „cult" de poeme confesive (Prinţul chiparos), care trădează aceeaşi suferinţă şi dorinţa de a retrăi, într-un prezent imaginar, trecutul pierdut: „Jocul părea fără sfârşit/ aerul în nemişcare/ o navă transparentă/ este oraşul străin/ în zbor planat ne purta.// Cu eşarfa dăruită de tine/ cândva într-o gară/ astăzi, alte mâini mă sugrumă/ şi nu mă pot întoarce/ în vremea jocului tău" -(Menuet). Şi textele din Hesperara propun formula unei proze poetice cu tramă ambiguă, pseudonarativă, care amestecă realul şi imaginarul în încercarea de a transforma o scriitură
615 Dicţionarul general al literaturii române
Tafrali
diaristieo-autobiografică într-una romanescă, mai ales prin alegorie şi simbol. Construcţia de tip mozaic nu rezistă însă, proza fiind, în ciuda pasajelor poetico-onirice reuşite, incoerentă şi cvasiincomprehensibilă. Povestirile din Câmpia pierdută (1978) şi Călătorie în absenţă (1987) nu se disting în mod deosebit. Reţin atenţia prozele stranii sau fantastice, mai ales de atmosferă, din ambele cicluri ale primului volum, Câmpia pierdută şi Oraşul fără fântâni. Textele din cealaltă carte se cantonează în orizontul satului, alternând naraţiunea realistă, de tip „document", cu portretul, pitorescul limbaj oltenesc cu proza poetică, umorul şi ironia cu tonul nostalgic şi cu lirismul. „Romanul epistolar" în cinci volume Plâng; iubite prinţ se compune din documente personale, dar şi din tăieturi de ziare (mai ales după 1991, când atenţia se îndreaptă şi spre zona politică şi socială), fragmente de jurnal, cronici şi schiţe de portret, amintiri şi fotografii, circumscriind, într-un jurnal-flu-viu, teritoriul dramei unei artiste şi mame. încă două volume, cel de teatru poetic, Elegie pentru Hesperara, şi jurnalul Clipe şi nopţi, conceput ca o scrisoare către fiu, vorbesc, în maniere diferite, despre aceeaşi tragedie, aici revelându-se poate cel mai bine traseul parcurs de T.: de la artista angoasată şi obsedată de ea însăşi la mama metamorfozată prin suferinţă, întoarsă tardiv şi imaginar spre un „tu" absent.
SCRIERI: Aşezare de lucruri, Bucureşti, 1968; Ierugi, Bucureşti, 1969; Hesperara, pref. Emil Botta, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 2003; Epitaf pentru iarbă, Bucureşti, 1972; Câmpia pierdută, Bucureşti, 1978; Genţiane, Bucureşti, 1979; Multcălătoare / Preatrecătoare, Bucureşti, 1981; Anotimpuri, Bucureşti, 1983; Plâng, iubite prinţ, Bucureşti, 1984; Călătorie în absenţă, Bucureşti, 1987; Fascinaţia clipei, Bucureşti, 1991; Prinţul chiparos, cu desene de Cătălin Bursaci, Bucureşti, 1997; Plâng, iubite prinţ, Bucureşti, I-V, Bucureşti, 2000-2001; Elegie pentru Hesperara, Bucureşti, postfaţă Ana Blandiana; 2001; Antologie de versuri, Bucureşti, 2002; Clipe şi nopţi, Bucureşti, 2002. Ediţii: Val Săndulescu, Jurnalul unui actor, pref. edit., Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Aşezare de lucruri", RL, 1968,7; Jana Morărescu, „Aşezare de lucruri", R, 1969, 2; Valentin Taşcu, „Ierugi", TR, 1970, 29; Dan Laurenţiu, „Ierugi", LCF, 1970, 27; Sorin Titel, „Hesperara", RL, 1971, 47; Marcel Corniş-Pop, Prejudecata debutului comod şi trei debuturi de „excepţie", 0,1972,2; Daniel Dimitriu, „Epitaf pentru iarbă", CL, 1972,19; Constantin, A doua carte, 249-252; Piru, Poezia, II, 317-318; Dana Dumitriu, Interpretări lirice şi epice, RL, 1979,16; Ion Caraion, Mamă şi fiu, LCF, 1979,11; Ana Selejan, Câmpii pierdute, inspiraţii regăsite, T, 1979,2; Dana Dumitriu, în satul Poiana, RL, 1985,8; Adrian Riza, Ca o cuminţenie a pământului, LCF, 1985,32; Anton Horvăth, „Fascinaţia clipei", ST, 1993,8-9; Popa, Ist lit, II, 564-565; Dicţ. scriit. rom., IV, 495-497; Firan, Profiluri, II, 283-284.	R.D.
TACU, Constantin (15.1.1926, Livezi, Grecia - 22.1.2001, Paris), editor şi jurnalist. Familia lui T. vine în România în 1932. Este elev la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1946. începe studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din capitală, dar le va continua, după 1947, când părăseşte ţara trecând clandestin frontiera, la Ecole des Langues Orientales şi la Ecole des Hautes Etudes din Paris. Puţin prezent în presa exilului românesc, între 1947 şi 1956 a
fost coeditor al revistei „Des Quatre vents", iar între 1956 şi
1972	a lucrat în cadrul serviciului de presă parizian al ONU. Contactul cu literatura română e păstrată prin iniţiativele de la Editions de l'Herne, unde din 1972 a devenit preşedinte-di-rector general. în 1978 coordonează numărul 33 din „Cahiers de l'Herne", consacrat lui Mircea Eliade, reluat în volum în
1987.	Sumarul acestui număr este conceput monografic, cu accentul pus asupra activităţii lui Eliade ca istoric al religiilor. Scriitorul propriu-zis este văzut numai prin prisma literaturii sale fantastice. Colaborează personalităţi majore ale culturii universale contemporane, de la Georges Dumezil şi Gilbert Durând la Charles Long, Michel Meslin şi Paul Ricoeur. Dintre români sunt de amintit Emil Cioran, Eugen Ionescu, Al. Rosetti, Constantin Noica, Sergiu Al-George, Ioan Petru Culianu, Matei Călinescu şi Ion Bălu. Volumul rămâne de referinţă pentru bibliografia lui Mircea Eliade. în perioada directoratului la Editions de l'Herne T. a facilitat şi tipărirea, în 1986, într-o traducere semnată de Sanda Stolojan, a cărţii lui Emil Cioran Lacrimi şi sfinţi.
Ediţii : Mircea Eliade, pref. edit., Paris, 1987.
Repere bibliografice: Marta Petreu, In memoriam. Constantin Tacou, APF, 2001,2; George Banu, Constantin Tacu sau Imperfectul morţii, „Curierul românesc", 2001,3; Manolescu, Enciclopedia, 654-655. N. FI.
TAFRALI, Oreste (14.XI.1876, Tulcea - 5.XI.1937, Iaşi), prozator şi bizantinolog. Urmează şcoala primară şi începe liceul la Tulcea, absolvindu-1 la Galaţi (1900). Student la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia filologie clasică (1901-1904), deţine şi funcţia de asistent şi secretar al Muzeului Naţional de Antichităţi, participând la lucrări şi călătorii cu scop arheologic. Debutează cu proză în „Adevărul" (1903), apoi continuă şi cu articole la „Literatură şi artă română", „Românul literar şi politic", unele texte fiind adunate în primul său volum, Scene din viaţa dobrogeană, apărut în 1905. Din acest an îşi continuă studiile în Franţa, la Sorbona, unde frecventează în special cursul de istorie şi arheologie bizantină al lui Charles Diehl. La Ecole des Hautes Etudes, College de France şi Ecole du Louvre audiază prelegeri de istoria artei, filologie veche, numismatică. Face cercetări în Grecia, elaborând câteva studii (unele apărute în „Revista pentru istorie şi arheologie", „Literatură şi artă română" sau în „Revue archeologique", „Repertoire d'art et d'archeologie", publicaţie al cărei membru fondator era), dintre care două, Thessalonique au quatorzieme siecle şi Topo-graphie de Thessalonique, au constituit teza de doctorat, obţinut în 1912; vor fi editate în 1913, ca şi Melanges d'archeologie et d'epigraphie byzantines. Din 1913 devine profesor la Catedra de arheologie a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi. în 1917-1918 face parte dintr-o echipă de universitari trimişi în Franţa pentru a face cunoscută situaţia teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină, ţine numeroase conferinţe, scrie articole în ziarul „La Roumanie" de la Paris, precum şi un studiu menit să demonstreze legitimitatea apartenenţei Dobrogei la România - La Roumanie transdanubienne (La
Tafrali
Dicţionarul general al literaturii române 616
Dobroudja) (1918). O dare de seamă amănunţită despre această misiune apare sub titlul Propaganda românească în străinătate (1920). Continuă să publice numeroase articole politice, culturale, literare, de istorie sau critică a artei, dar şi proză, la „Adevărul", „Sburătorul", „Dobrogea jună", „Viitorul", „Universul copiilor" ş.a. Revenit la catedră, are o remarcabilă activitate didactică, concretizată şi în editarea, între 1921 şi 1935, a numeroase manuale de istorie (pentru învăţământul secundar) şi cursuri de antichităţi greco-romane, de ceramică greacă, de istoria civilizaţiei ş.a., între care şi Istorie şi politică militară (1922), curs predat la Şcoala Specială de Infanterie. La aceasta se adaugă importante iniţiative arheologice - participarea la săpături, conducerea unor şantiere în Dobrogea şi Bucovina -, de asemenea înfiinţarea Muzeului de Antichităţi din Iaşi şi a revistei „Artă şi arheologie" (1927-1937), al căror director a fost, incluzând în sumarul publicaţiei colaborări ale unor personalităţi franceze şi autohtone, dar şi multe studii proprii, recenzii, note şi comentarii. Apreciat în străinătate pentru contribuţiile de istorie a culturii bizantine, a fost invitat să ţină comunicări la L'Academie des Beaux-Arts din Paris, iar după 1931 a predat cursuri la Ecole des Hautes Etudes şi la Sorbona. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1922) şi al mai multor academii şi societăţi de studii arheologice din Europa, membru corespondent al Academiei Române (din 1936), fiind distins cu Legiunea de Onoare, oferită de Republica Franceză, şi cu Steaua României.
T. îşi începe activitatea ştiinţifică în 1905 cu un studiu comparativ între Poema lui Gheorghe Palamide despre viaţa lui Mihai Vodă Viteazul şi cronica lui Stavrinos cu acelaşi subiect, folosită ca sursă în Poemă..., căreia îi evidenţiază superioritatea literară, traducând-o, în proză, cu titlul Istorie cuprinzând-toate faptele, vitejiile şi războaiele prea strălucitului Mihai Voevod, o versiune corectă, dar în limbaj actualizat. Tot din această perioadă datează şi preocuparea de a da formă literară propriilor experienţe sau cunoştinţelor arheologice şi istorice. Volumul Scene din viaţa dobrogeană reuneşte povestiri fie rurale, fără acţiune, cam idilice, în care sunt abia schiţate câteva personaje (La cişmea), fie din alt mediu social, mai agitat, cu oameni orbiţi de patimă şi băutură, apăsaţi de fapte necinstite, samavolnicii, toate părând însă nişte pretexte pentru descrierea locurilor şi obiceiurilor (Intre pescari). Altundeva se creionează personaje de o bunătate cristică, negustori, muncitori portuari, ca în schiţa în jurul lui Muratacai, o oarecare reuşită în sugerarea atmosferei. Alte secvenţe, cu un mic nucleu senzaţional, suferă de banalitate. In Idylle din viaţa antică (1935), aşa cum spune T. în prefaţă, încearcă să restituie cât mai fidel aspecte „din antichitatea orientală, greacă, romană, creştină şi chiar românească", „obiceiuri dispărute", „evenimente istorice puţin cunoscute", mai mult chiar, să analizeze „sufletul antic în întreaga gamă a simţimintelor şi a culturii sale." La nunta Uraniei din Callatis, Dionysopolis sub aripa morţii, Axiopolis, Mucapor ş.a. sunt literaturizări doar pe alocuri interesante. Grija (arheologică) pentru descrierea locurilor, costumelor, comportamentelor este mai mare decât cea pentru echilibrul naraţiunii, unde abundă inserţii de texte din autori antici puse
în gura personajelor sau alocuţiuni în acelaşi stil. Imaginate a trăi drame cu înalte înţelesuri etice, patriotice, mai apoi creştine, sau ca personaje în scenarizarea unor evenimente istorice, protagoniştii vorbesc livresc, sunt modele de onoare, patriotism, spirit de jertfă etc. G. Călinescu remarca la T. „darul povestirii", care i-a permis să îmbine cunoştinţele şi imaginaţia pentru a reconstitui decorurile şi viaţa antică. Colaborările de la „Universul copiilor", adunate în Povestirile lui Moş Vre-melungă (1937), sunt, cele mai multe, un fel de pilde, care ilustrează idei morale, învăţături utile, sau mici scenarii pentru exemplificarea unor mituri şi credinţe, în texte vioaie, concise. Romanul Urmărind idealul (1921) este o formă revizuită a versiunii din „Literatură şi artă română" (Mina Frunză, 1906), scrisă sub impresia evenimentelor din Rusia anului 1905. Un student bucureştean şi o studentă din Basarabia, aflaţi în vacanţă, au lungi discuţii pe teme sociale, în care ambii se situează de partea ideilor revoluţionare. Deşi se îndrăgostesc, fiecare merge pe drumul său. El reintră în viaţa studenţească din capitală, ocazie pentru autor de a lăsa o mărturie despre această realitate la început de secol XX, ea se întoarce la Kiev, unde participă la luptele studenţilor. Rănită, e salvată de un ofiţer, căruia îi va refuza cererea în căsătorie şi, fidelă promisiunii făcute, reia legătura cu tânărul bucureştean, pentru ca, după o scurtă efuziune, acesta să o abandoneze, plictisit de idealismul ei. Oprită brutal din calea ei, fata moare, după ce îi lasă un fiu, care va fi crescut de tată într-o ambianţă banală, lipsită de frumuseţe. în pofida prea lungilor discuţii şi expuneri de idei, epica e densă, cu unele secvenţe izbutite. Manual de istoria artelor (I-II, 1922-1927) prezintă succint informaţii despre principalele culturi antice, de la cea egipteană la cea romană, apoi despre cele creştină, bizantină, gotică, musulmană ş.a. Renaşterea este urmărită în Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Germania, Anglia, Ţările de Jos, iar arta secolului al
XlX-lea este descrisă pe ramuri - arhitectură, sculptură, pictură, arte decorative -, pe curente şi pe ţări. Arta din România face obiectul doar a două capitole, dar în acest domeniu T. are o contribuţie remarcabilă prin multe alte lucrări: Bizanţul şi influenţele lui asupra ţării noastre (1914), îndrumări culturale (1927, o culegere de articole grupate pe secţiuni ca Arta veche românească, Arta românească contemporană, Din cultura şi arta bizantină, Biblioteci şi muzee), Le Tresor byzantin et roumain du monastere de Poutna (I-II, 1925), La Monastere de Sucevitsa (1929), Monuments byzantins de Curtea de Argeş (I-II, 1930-1931).
SCRIERI: Scene din viaţa dobrogeană, Bucureşti, 1905; Poema lui Gheorghe Palamide despre viaţa lui Mihai Vodă Viteazul, Bucureşti, 1905; Thessalonique au quatorzieme siecle, pref. Charles Diehl, Paris, 1913; ed. Salonic, 1993; Topographie de Thessalonique, pref. Charles Diehl, Paris, 1913; Melanges d'archeologie et d'epigraphie byzantines, Paris, 1913; Bizanţul şi influenţele lui asupra ţării noastre, Bucureşti, 1914; La Roumanie d'hier et d'aujourd'hui, Paris, 1914; Iconografia imnului acatist, Bucureşti, 1915; La Roumanie transdanubienne (La Dobroudja), Paris, 1918; Thessalonique des origines au XlV-eme siecle, Paris, 1919; Urmărind idealul, Bucureşti, 1921; Manual de istoria artelor, I-II, Bucureşti, 1922-1927; Le Tresor byzantin et roumain du monastere de Poutna, I-II, Paris, 1925; îndrumări culturale, Bucureşti, 1927; La Monastere de
617 Dicţionarul general al literaturii române
Talazul
Sucevitsa - Das Kloster Suceviţa, tr. A. Nibio, Iaşi, 1929; ed. (Le Monastere de Suceviţa et son tresor), Paris, [1930]; Monuments byzantins de Curtea de Argeş, I-II, Paris, 1930-1931; Idylle din viaţa antica, Iaşi, 1935; Nicephore HPhocas, [Paris, 1936]; Povestirile lui Moş Vremelungă, Bucureşti, 1937.
Repere bibliografice: Spartacus, „Scene din viaţa dobrogeană", ADV, 1905,5 859; Iorga, O luptă (1979), II, 254; N.I. Apostolescu, „Scene din viaţa dobrogeană", LAR, 1906, 1; Petru Vulcan, Un talent dobrogean, „Ovidiu", 1906,11-12; At. M. Marienescu, „Scene din viaţa dobrogeană", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXVIII, 1905-1906; Mihail Dragomirescu, „Mina Frunză", CVC, 1907, 7; A.D. Xenopol, Lucrările d-lui O. Tafrali, NRR, 1914, 11; O. Tafrali, Critica operelor arheologice şi istorice, Iaşi, 1921; Scarlat Struţeanu, „Urmărind idealul", „Viitorul", 1922,4152; Giorge Pascu, 0(restie) Tafrali, „Arhiva", 1922, 4; Petre Constantinescu-Iaşi, „îndrumări culturale", „Arhiva", 1928,1; i.c. [Ion Călugăru], „Idylle din viaţa antică", VRA, 1935,391; M. Jakotă, „Idile din viaţa antică", ALA, 1936,787; Marin Vătafu, „Idylle din viaţa antică", GR, 1936,5; G. Călinescu, „Idylle din viaţa antică". „Poveştile lui Moş Vremelungă", ALA, 1937,866; P. Gr. [Gr.T. Popa], Oreste Tafrali, IIŞ, 1937, 22; Neculai Grigoraş, Viaţa şi opera profesorului O. Tafrali, „Opinia", 1937,9177; Emil Condurachi, O. Tafrali, IIŞ, 1937,24; Marin Vătafu, Oreste Tafrali, GR, 1937,11-12; Gheorghe I. Brătianu, învăţatul Oreste Tafrali, IIŞ, 1938,5; Domniţa Ştefănescu, Oreste Tafrali -prozator, TMS, 1973,23; Ştefan Bujoreanu, Despre activitatea lui Oreste Tafrali, AIX, 1976,255-230; Constanţa Călinescu, Ion Faiter, Dimensiunile unor vocaţii, Constanţa, 1979,9-24; Kalustian, Simple note, III, 80-84; Rusu, Membrii Academiei, 511; Dicţ. scriit. rom., IV, 497-499.	C. T.
TALAZ, G. (pseudonim al lui George Antonescu; 18.X.1898, Toporăşti, j. Vaslui - 2.III.1973, Bucureşti), poet. S-a născut într-o familie de ţărani cu nouă copii. După ce urmează cinci clase în satul natal, intră ucenic la „Cooperativa" din Pungeşti. In 1912, la Bucureşti, se angajează tot ucenic, mai întâi la o fierărie, apoi la Institutul „Pasteur", la o spălătorie sau este servitor, recomandat de Constantin Banu, la Liceul „Principele Carol", unde îl cunoaşte pe Mihail Dragomirescu. După ce îi citeşte încercările poetice, criticul îl invită să locuiască la el, îndrumându-i şi formaţia culturală. Debutează la revista „Flacăra", în 1916, cu versurile intitulate într-un bordei sărac. Constantin Miile îi oferă o bursă, iar George Coşbuc îl ajută, de asemenea, din când în când. în timpul primului război mondial este, în refugiul de la Iaşi, curier la Ministerul de Interne şi, pentru scurt timp, redactor la „România". Revine la Bucureşti după încheierea păcii, frecventează ca audient cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie şi dă examen la Şcoala de Arte Frumoase, unde e admis ca elev al pictorilor Fr. Stovek şi G. D. Mirea. Prima expoziţie personală de pictură, din 1924, are succes şi va fi urmată de altele, ultima datând din 1968. Susţinut din nou de Mihail Dragomirescu, pleacă pentru un timp la Paris. Cunoscându-1 pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi pe alţi militanţi de stânga, se alătură acţiunilor politice ale acestora. Redactor şi administrator al gazetei „Sămânţa" (1932), va fi arestat, împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru douăzeci de zile. Din 1945 intră în Partidul Comunist. Activează la Uniunea Patrioţilor, e membru fondator al Sindicatului Artelor Frumoase, face parte din conducerea revistelor „Vestea satelor" şi „Scânteia satelor", dar sănătatea
precară îl obligă să se pensioneze. Din 1920 era membru al Societăţii Scriitorilor Români, care îl va premia în 1923 şi în 1929. Versurile, proza, articolele i-au fost publicate în „Falanga", „Gândirea", „Azi", „Cele trei Crişuri", „Ritmul vremii", „Cetatea literară", „Cuvântul liber", „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul literar", „Tribuna poporului", „Familia", „Orizont" ş.a. Semnează şi Ieromonahul Grigorie, Ghiţă Tac, Gheorghe Tărăban, Ţic-Ţic.
Primul volum de versuri al lui T., Flori de lut (1920), dezvăluie predilecţia pentru o poezie a simbolurilor, pentru atmosfera melancolică, elegiacă, dar şi pentru „lirica de idei". Următorul, Râsul apei (1923), aşază în prim-plan şi alte elemente: picturalitatea senină, alternând cu tentaţia spre meditaţia încercată adesea de nelinişti, iar placheta Soare (1926), care marchează o evoluţie, menţinând picturalul, plasează versul în consonanţă cu motivele şi sugestiile simboliste, de o anumită pregnanţă a notaţiei pe alocuri. începând cu Fântână (1938) autorul renunţă la proiecţia stărilor proprii şi se întoarce, moralizator şi discursiv, spre semenii săi. Intervine totodată o implicare accentuată, cu ecouri tradiţionaliste, definită ca „elementul pur descriptiv al forţelor htonice" (E. Lovinescu). Prezenţe editoriale târzii sunt Armonii în zori (1961), Treptele împlinirii (1967) şi Poezii, volum antologic (1968). De fapt, încă dintr-o etapă anterioară, ilustrată de versificările din volumele De vorbă cu fierul de plug şi Pentru dreptatea câştigată, ambele apărute în 1949 şi respirând un optimism ostentativ, timbrul devine fals, convenţional, în conformitate cu imperativele ideologice ale epocii.
SCRIERI: Flori de lut, Bucureşti, 1920; Râsul apei, Bucureşti, 1923; Soare, Bucureşti, 1926; Fântână, Bucureşti, 1938; De vorbă cu fierul de plug, Bucureşti, 1949; Pentru dreptatea câştigată, Bucureşti, 1949; Hai să ne întovărăşim, pământul să-l muncim, Bucureşti, 1949; Armonii în zori, Bucureşti, 1961; Treptele împlinirii, Bucureşti, 1967; Poezie, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Const. Asiminei, „Flori de lut", „Ţara nouă", 1920,203; D. Nanu, „Flori de lut", SBR, 1921,35; Perpessicius, Opere, VII, 348-351, XII, 221-223; Şerban Cioculescu, Versurile lui George Talaz, FCI, 1923,8; Mihail Dragomirescu, Un mare începător: G. Talaz, „Viitorul", 1924, 4 754; C. Zancu, „Râsul apei", „Clipa", 1925, 102; Constantin Georgiade, „ Soare", CL, 1926, noiembrie; Streinu, Pagini, V,
72-73; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 168-171; G. Bogdan-Duică, „Soare". „Râsul apei". „Flori de lut", „Naţiunea", 1927,188; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 127; Cioculescu, Aspecte, 164-166; Camil Baltazar, „Fântână", „Lumea românească", 1938,302; Călinescu, Ist. lit. (1941), 646, Ist. lit. (1982), 728; IonBudescu,„Treptele împlinirii", GL, 1967,42; Alexandrescu, Confesiuni, 126-142; Traian Nicola, Valori spirituale vasluiene, Vaslui, 2001,480-490; Popa, Ist. lit., II, 360; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	499-500.	'	E.O.
TALAZUL, revistă apărută la Constanţa, bilunar, de la 8 septembrie 1940 până în decembrie 1941, cu subtitlul „Tribuna tineretului român", ulterior cu adaosul „Literatură-teatru-cine-ma-sport". Director: Paul Ionescu. Redactorii publicaţiei îşi propun să se ocupe „în pagina literară mai mult de Dobrogea". Rubrici: „Cronica măruntă", „Poşta redacţiei". Poezie
Talex
Dicţionarul general al literaturii române 618
TRIBUNA TINERETULUI ROMÎN
aĂSVRATtR?:
NOUOIU...
Mi slăpâncfctr .ic un
rtnoniarc— VSd Ir -
ROMÂNIA
TALAZUL
tOfctâ ţa.r&. ducând v tou, o ţern nouă.
Rdiiu
t*»ţe)c >;
‘ prelue.i. -
-r voi să n
^o'JmiiinţScemS sfâşie.	..............	ridicăm zidul î:	faţa.
’ ' îr.cerca sB ‘.rec peste '	„ s REC£t£ MlttAI ,	pească ţara;	ne param	pemoiuui ce nc
şi peste timp. să s	mas din zestrei	lăsata de	părinţii noştri
-----c sub talpă psihoza . România reînvie tocmm atunci când i..lî credeau că e moartă pe veci ţi
tfiină a nenîşinSrilor. Am :	râttjeau	cu	ghiarelc	întinse spre ea,
: ** îim,unîti=ufun aceloş gâna 5 reu călător pe un drum, [fu acela?, sfanţ ere* ; fără întoarceri, pe un drum . Urmărind teeiaş sacru ideal; de besnS, să se închidă în ! Având aceia? rugăciune ;
j totdea- ; Gata de a muri pentru ea ;
ajuns eki, mai greu decât ne-am fi ;4teptat. Cu arma înmă-.w raniţă, e greu să mai şi Totuşi iasă că .Teiazul-apare cu toate greutăţile impu$e dc timpuri şi evenimente. Muiţi poate numw vor apariţia lui „îndrSs-
semnează Al. Gherghel, Mircea Cireşanu, Constantin Scrima, Petre A. Butucea, Aurel Dumitrescu, Marcel Vasilescu, Ion Zeana, iar proză C. D. Caracostea şi Paul Rovin, în timp ce E. Dorna traduce cinci nuvele ale lui Charles Dickson Powel. T. mai cuprinde articole despre politică, literatură, teatru, film, plastică, sport, interviuri, cugetări, anecdote. Alţi colaboratori: Bogdan Căuş, D. Stoicescu.	A.	P.
TALEX, Alexandru (pseudonim al lui Atanase Alexandrescu; 7.XII.1909, Bucureşti - 17.XI.1998, Bucureşti), publicist, traducător şi istoric literar. Este absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1935). Debutează cu note critice în februarie 1931, la revista studenţească „Licăriri". Articole, alte note critice şi recenzii mai tipăreşte în „Păreri studenţeşti", „Vremea", „Seara", „Brazda literară", „Răboj", „Pegas", „Viaţa intelectuală", „Timpul nostru", „Politica", „Lumea românească", „Jurnalul". La „Adevărul", „Dimineaţa", „Cruciada românismului" (unde e redactor-şef în 1934-1936) şi „Acţiunea" (1941-1943) face parte din redacţie. După război va lucra la „Jurnalul de dimineaţă" (1944-1947) şi la „Viaţa economică", dar semnătura îi poate fi întâlnită în numeroase alte periodice, între care „Manuscriptum", „România literară", „România liberă", „Presa noastră".
Meritul lui T. este acela de a fi contribuit esenţial la impunerea în conştiinţa românească a imaginii reale a operei şi personalităţii lui Panait Istrati. Cunoscându-1 în decembrie 1934, cu puţin timp înainte de a se stinge, T. şi-a asumat îndatorirea morală de a-i perpetua mesajul în posteritate. Mai întâi traduce în româneşte şi publică în „Litere" (1934) şi în „Cruciada românismului" (1935) - unde concomitent semnează o serie de articole despre Panait Istrati, pe care le va reuni ulterior într-o încercare biografică -, în „Politica vremii, „Azi" ş.a. pagini de publicistică şi fragmente din opera literară a scriitorului brăilean. în 1936 strânge în cartea Artele şi umanitatea de azi, unde se află şi un cuprinzător studiu analitic şi biografic, articolele scrise de Panait Istrati în ultimele luni de viaţă. Apoi transpune în română alte scrieri, precum în lumea Mediteranei (I-II, 1936), Domniţa din Snagov (1937), Mihail (1939), Ciulinii Bărăganului (1942), Haiducii (1943). în scurt timp dă la tipar întâia reconstituire biografică, intitulată Panait îstrati
(1944). Aici insistă cu argumente asupra faptului că scriitorul
român a condamnat comunismul şi situaţia din URSS în volumul (scris în colaborare) Vers Vautre flamme, apărut la Paris, în 1929, din care contribuţia sa, cunoscută sub titlul Spovedanie pentru învinşi, o va traduce în 1991. în ultimele decenii cercetările lui T. dedicate activităţii lui Panait Istrati în România şi în Franţa sunt fundamentale. S-a preocupat mai întâi de retipărirea scrierilor cărora autorul lor le-a dat versiuni româneşti. Două cărţi, purtând titlurile generale Chim Chiralina (1982) şi Viaţa lui Adrian Zograffi (1983), însumează opera de expresie românească şi reprezintă o remarcabilă contribuţie la integrarea prozatorului în panteonul spiritualităţii naţionale. Aceeaşi menire o au Neranţula şi alte povestiri (1984) şi Amintiri. Evocări. Confesiuni (1985), volume în care editorul a inclus, în tălmăcire proprie, texte scrise de Panait Istrati în limba franceză, însoţite de bogate note şi comentarii. în Corespondenţă cu scriitori străini (1988) e transcrisă şi tradusă corespondenţa dintre Istrati şi Georg Brandes, Jean Guehenno, A. M. de Jong, Ernst Bendz, Jean-Richard Bloch, Frangois Franzoni, Josue Jehouda, Frederic Lefevre, Marcel Martinet. Extrem de preţioasă este corespondenţa integrală dintre Panait Istrati şi Romain Rolland, publicată şi adnotată de T. într-un număr triplu din „Cahiers Panait Istrati", apărut în Franţa. Tot acolo se tipăreşte volumul Le Pelerin du coeur (1984; varianta românească iese în volum în 1998), care cuprinde texte istratiene inedite sau păstrate în publicaţiile epocii, prea puţin sau deloc cunoscute până la acea dată. De asemenea, istoricul literar a îmbogăţit exegeza domeniului cu o amplă reconstituire a primei perioade din viaţa şi opera lui Panait Istrati, beneficiind şi de mărturiile scriitorului - Cum am devenit scriitor (I-II, 1998). Astfel, cum remarca Z. Ornea, T. „se dovedeşte a fi un editor excelent al unei opere pe care a slujit-o, devotat, întreaga viaţă", strădania sa reprezentând „un act de cultură de netăgăduită valoare".
SCRIERI: Panait Istrati, Bucureşti, 1944. Ediţii: Panait Istrati, Chira Chiralina, pref. edit., Bucureşti, 1982, Viaţa lui Adrian Zograffi, pref. edit., Bucureşti, 1983, Le Pelerin du coeur, Paris, 1984. Traduceri: Panait Istrati, Artele şi umanitatea de azi, Bucureşti, 1936, în lumea Mediteranei, I-II, Bucureşti, 1936, Domniţa din Snagov, Bucureşti, 1937, Mihail, Bucureşti, 1939, Ciulinii Bărăganului, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu autorul), Haiducii, Bucureşti, 1943, Pentru a fi iubit pământul, introd. Al. Oprea, Bucureşti, 1969, Neranţula, pref. Apostolis Monastirioty, Bucureşti, 1970, Cum am devenit scriitor, îngr. trad., Craiova, 1981; ed. I-II, îngr. trad., Bucureşti, 1998, Neranţula şi alte povestiri, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1984, Amintiri. Evocări. Confesiuni, pref. trad., Bucureşti, 1985, Corespondenţă cu scriitori străini, îngr. trad., Bucureşti, 1988, Spovedanie pentru învinşi, pref. trad., Cluj-Napoca, 1991, Pelerinul inimii, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1998, Chira Chiralina şi alte scrieri, îngr. Eugen Blăjan, Bucureşti, 1999, Opere, II, îngr. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 2003; Octave Aubry, împărăteasa Eugenia, Bucureşti, 1943; Jean Jaures, Arta şi socialismul, Bucureşti, 1945; D. A. Furmanov, Ceapaev, Bucureşti, 1946.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, X, 91-96; Mircea Iorgulescu, „Fratele Talex", RL, 1984,49; Teodor Vârgolici, Alexandru Talex - ultimul mare prieten al lui Panait Istrati, ALA, 1998,446; Teodor Vârgolici, Panait Istrati despre el însuşi, ALA, 1999,462.	T.	V.
619 Dicţionarul general al literaturii române
Taloş
TALOŞ, Ion (22.VI.1934, Prodăneşti, j. Sălaj), folclorist şi etnolog. Este fiul Ilcăi şi al lui Gavril Taloş, agricultori. Face şcoala elementară în comuna natală şi Şcoala Normală la Cluj, unde urmează şi Facultatea de Filologie (1952-1957). Devine cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară al Academiei Române, Filiala Cluj, în cadrul colectivului de folclor condus de Ion Muşlea. Bursier al Fundaţiei „ Alexander von Humboldt", se specializează în studiul comparat al baladei populare europene la Deutsches Volksliedarchiv din Freiburg (1966-1971). îşi ia doctoratul la Universitatea din Bucureşti (1970), cu teza Jertfa zidirii în obiceiurile şi legendele europene. Conduce Sectorul de etnografie şi folclor al Centrului de Ştiinţe Sociale din Cluj (1969-1985), iar între 1978 şi 1983 este şi lector de limbă, cultură şi civilizaţie românească la Universitatea din Koln. Din 1986 îşi continuă munca de cercetător şi de profesor la Romanisches Seminar al aceleiaşi universităţi. Propune şi obţine introducerea unui curs privitor la literaturile populare romanice în programul de învăţământ al Universităţii din Koln. Doctor docent din 1993, este numit profesor la Facultatea de Filosofie. începând cu anul 2001, devine şi visiting professor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, ţinând cursuri de antropologie culturală a popoarelor romanice. A fost fondator şi redactor la „Anuarul de folclor" (1980-1983), membru îi colectivul de redacţie al „Revistei de etnografie şi folclor", colaborator la „Revista de folclor", unde, în 1958, a debutat,
„Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", „Anuarul Arhivei de Folclor", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Fabula", „Jahrbuch fur Volksliedforschung" (Freiburg), „Steaua", „Tribuna", „Vatra" ş.a. Ia parte la finalizarea unor mari proiecte de cercetare internaţională: Enzyklopădie des Mărchens (editată de Kurt Ranke şi Rolf Wilhelm Brednich), Internationale Volkskundliche Bibliographie (1979-1982), The Encyclopedia ofReligion (editor Mircea Eliade, 1987), Mărchen und Mărchenforschung in Europa (editori Diether Roth şi Walter Kahn, 1993). Pentru Petit dictionnaire de mythologie populaire roumaine (2001) a fost distins cu Premio Internazionale di Studi Demoetnoantropologici „G. Pitre-S. Salomone Marino. Citta di Palermo", precum şi cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române. Face parte din Societe Internationale d'Ethnographie et Folklore (Paris), Kommission fiir Volksdichtung (Freiburg - Edinburgh), Deutsche Gesellschaft fiir Volkskunde (Gottingen) şi International Society for Folk Narrative Research (SUA).
Cele dintâi studii publicate de T. sunt de istorie a folcloristicii şi, probabil, au fost scrise la îndemnul lui Ion Muşlea. Arthur Schott şi culegerile lui de poveşti româneşti, începuturile interesului pentru folclorul românesc în Banat, Activitatea folcloristică şi etnografică a lui Simion Mangiuca, Vuk Karadzicîn folcloristica românească din secolul al XÎX-lea reprezintă câteva tentative izbutite de a urmări modul în care a prins contur, etapă cu etapă, interesul pentru folclor, ca parte a procesului de edificare culturală a românilor. Evantaiul subiectelor se va lărgi simţitor în continuare, T. realizând câteva studii bine concepute, contribuţii valoroase la lămurirea unor aspecte importante ale literaturii noastre populare: Balada Meşterului Manole şi variantele ei transilvănene, „National" et „universel" dans les recherches roumaines contemporaines sur le folklore litteraire, Corpusul folclorului românesc: Cimilitura..., Mioriţa în Transilvania, Mioriţa şi riturile funerare la români ş.a. Sunt propuse ipoteze de lucru şi soluţii interpretative noi, acceptate, în bună parte, de literatura de specialitate. Lucrarea care l-a impus este Meşterul Manole, volumul întâi fiind intitulat Contribuţie la studiul unei teme de folclor european (1973), o „contribuţie fundamentală, de indiscutabilă originalitate, la cunoaşterea unuia dintre miturile esenţiale ale culturii populare româneşti" (Iordan Datcu). Pornind de la „situaţia de teren a baladei", autorul îşi propune o „reluare integrală" a subiectului „prin studierea şi explicarea fiecărei versiuni" pentru a fixa mai clar locul baladei în cultura română şi, de asemenea, poziţia pe care o ocupă printre celelalte configurări artistice din aria sud-est şi central europeană. Se supune unui examen critic exhaustiv problematica proprie cântecului despre „jertfa zidirii". Textul poetic este raportat la stratul etnografic şi la contextul mentalităţilor, fiind pus în relaţie cu credinţele, practicile magice şi cutumele legate de construcţie (materiale, alegerea locului, aşezarea fundamentului, terminarea edificiului, mutarea în casă nouă). Sunt trecute în revistă şi tipologizate legendele construcţiilor (Cine construieşte, Locul potrivit pentru construcţie, Moartea zidurilor, Jertfa zidirii). în partea iniţială a secţiunii consacrate baladei
Talpalaru
Dicţionarul general al literaturii române 620
româneşti se întreprinde un studiu sociofolcloric aplicat şi se urmăresc variantele sălăjene în mediul lor de formare şi vehiculare (ocazii de performare, frecvenţă, repartizarea repertoriului, funcţiile textului poetic, receptarea şi contextualizarea acestuia ş.a.). T. realizează, cu alte cuvinte, „biografia" etnopo(i)etică a unuia dintre cele mai vechi tipuri ale baladei Meşterul Manole. în continuare simt luate în discuţie dimensiuni morfologice şi structurale ale cântecului despre jertfa zidirii. Cele douăsprezece tipuri regionale sunt repartizate în trei grupe: Transilvania nordică - Transilvania sudică - Banatul, Oltenia-Muntenia, Moldova. Trecând la „demontarea" textului poetic, nu este uitat nici unul din constituenţii acestuia: motive, personaje, mentalitate, forme arhetipale şi aluvionare, elemente de compoziţie, „figuri de stil". în urma acestui examen amănunţit, se oferă câteva concluzii demne de a fi luate în considerare: textul „trebuie să fi circulat altădată pe întregul cuprins al ţării în variante cum sunt cele pe care le întâlnim azi în Transilvania: scurte, fără localizare sau cu localizări mai puţin însemnate"; Transilvania îl conservă „sub forma, probabil, a unui colind de doliu, care se cânta acolo unde a murit o tânără nevastă, lăsând copil mic în urma ei", acesta fiind „întâiul stadiu cunoscut în evoluţia textului versificat"; Meşterul Manole „este expresia artistică cea mai elevată a mitului european al construcţiei, mit cu adânci rădăcini în substratul geto-traco-dacic". Comentând versiunile balcanice, etnologul constată că există un schelet epic axat pe trei motive: nestatornicia zidurilor, necesitatea de a fi zidită o femeie în temelii, sacrificarea celei mai bune dintre soţiile zidarilor, schelet pe care fiecare popor l-a adaptat propriei sensibilităţi, orizontului său cultural. Contribuţia lui T. este de mare importanţă, cartea sa fiind un punct de referinţă pentru exegezele ce vor fi dedicate Meşterului Manole. Volumul al doilea, Corpusul variantelor româneşti (1997), constituie un instrument de lucru indispensabil. Altă lucrare, Gândirea magico-religioasâ la români. Dicţionar (2001) este o sinteză excelent gândită, reliefând calităţile de cercetător ale lui T. ca şi Petit dictionnaire de mythologie populaire roumaine. O ediţie bilingvă, Antologie de poezie populară - Volksdichtung. Eine Anthologie, care transpune în germană lucrarea lui Lucian Blaga (1995, în colaborare cu Artur Greive şi Gerda Schiiler), completează imaginea activităţii unuia dintre cei mai apreciaţi folclorişti şi etnologi contemporani.
SCRIERI: Jertfa zidirii şi legendele europene, Bucureşti, 1970; Meşterul Manole, I-II, Bucureşti, 1973-1997; Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, tr. Claudia Morar, pref. Claude Lecouteux, Bucureşti, 2001; Petit dictionnaire de mythologie populaire roumaine, tr. Anneliese şi Claude Lecouteux, Grenoble, 2001. Ediţii: Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1971-1972; Arthur Schott, Albert Schott, Rumănische Volkserzăhlungen aus dem Banat (Mărchen, Schwănke, Sagen), Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Rolf Wilhelm Brednich); Poveşti din Transilvania, pref. Ovidiu Bârlea, Cluj-Napoca, 1975 (în colaborare cu Ovidiu Bârlea); Alexiu Viciu, Flori de câmp (Doine, strigături, bocete, balade), introd. edit., Cluj-Napoca, 1976 (în colaborare cu Romulus Todoran); Pauline Schullerus, Rumănische Volksmărchen aus dem mittleren Harbachtal, Bucureşti, 1977 (în
colaborare cu Rolf Wilhelm Brednich). Traduceri: Lucian Blaga, Antologie de poezie populară - Volksdichtung. Eine Anthologie, ed. bilingvă, îngr. şi introd. trad., cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Artur Greive şi Gerda Schiiler).
Repere bibliografice: Ovidiu Bârlea, „Meşterul Manole", LL, 1973,3; Bârlea, Ist. fale., 557-560; Ion Şeuleanu, „Meşterul Manole" într-o nouă interpretare, TR, 1973, 25; Felix Karlinger, [„Meşterul Manole"], „Jahrbuch der Volksliedf or schung", t. XIX, 1974; Adrian Fochi, „Meşterul Manole", RSE, 1974, 2; Iordan Datcu, Un studiu de folclor comparat, VR, 1974,11; Ion Cuceu, „Meşterul Manole", AMET, 1976; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, 1980,171; Ion Muşlea, Din activitatea mea de folclorist, AAF, 1980; Ion H. Ciubotaru, Un etnolog de vocaţie: Ion Taloş, ALIL, seria B, t. XXXIV, 1994-1995; Claude Lecouteux, Demons et genies du terreur au Moyen Âge, Paris, 1995,149; Felix Karlinger, Lucian Blaga, „Antologie de poezie populară", „Osterreichische Zeitschrift fur Volkskunde", 1996,4; Iordan Datcu, împlinirea unui proiect al lui Blaga, RL, 1996, 29; Ion Şeuleanu, Poezia noastră în straie nemţeşti, ST, 1998, 9; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 245-247; Nicolae Constantinescu, Un alt „Meşterul Manole", ALA, 1999,458; Ion Şeuleanu, „Meşterul Manole", ST, 2000,1; Iordan Datcu, Istoria unui lexicon, RL, 2002,6; Viorica Nişcov, Când vârcolacii mâncau luna, iar Apa Sâmbetei fierbea neostoit, LAI, 2002,15; Dicţ. scriit. rom., IV, 500-501; Manolescu, Enciclopedia, 655-656.	I.	Ş.
TALPALARU, Valentin (15.V.1953, Târgu Frumos), poet. Este fiul Palaghiei (n. Feodorov) şi al lui Ioan Talpalaru, funcţionar. Urmează cursul elementar şi pe cel liceal la Târgu Frumos, ulterior fiind student la Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1972-1976). După absolvire predă limba şi literatura română mai întâi la o şcoala generală din Botoşani (1976-1979), apoi la liceul din Târgu Frumos (1979-1981) şi la şcoala generală din Costeşti (1981-1989). începând din 1990 este metodist la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi" din Iaşi, pentru ca în 1994 să devină inspector la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Iaşi, în 2000 transferându-se la Muzeul Literaturii Române din acelaşi oraş. Debutează în 1969, cu versuri, la „Mioriţa", revista liceului din Târgu Frumos, iar prima plachetă, întoarcerea menestrelului, îi apare în 1979, fiind urmată de colaborarea cu un substanţial grup de poeme, intitulat Nopţile Şeherazadei, la volumul colectiv Intonaţii (1989). în studenţie a frecventat cenaclurile „Mihai Eminescu", Junimea. E prezent în „Alma Mater", „Ateneu", „Antiteze", „Cronica", „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Dacia literară", „Dialog", „Oglinda literară", „Porto-Franco", „Poezia" ş.a.
Cartea prin care T. face dovada talentului său este Ghemuit într-un sâmbure (1998). Rezultat al unei elaborări îndelungate, poezia de aici păstrează numeroase ecouri livreşti, de cele mai multe ori sublimate, ce impun o lectură cu trimiteri la marile teme şi simboluri ale literaturii. Nu e o raportare polemică, autorul asumându-şi experienţe lirice anterioare. Diferite vârste ale poeziei pot fi uşor descoperite în texte condensate, simplificate până la esenţă, deloc ambiguizante sau ermetice. T. practică o dicţie directă, în ciuda faptului că multe fragmente trimit către o poetică a spaţiului închis: „m-am născut dintr-un spin/ care n-a luminat în nici o rană", „mă
621 Dicţionarul general al literaturii române
Tamaş
simt bine în colţuri/ acolo unde uiţi mereu să ştergi praful", înlăuntru pândea cineva/ speriat de întâlnirea cu mine", melcul memoriei/ se gudură şi scheaună în cochilie" sau „într-o brazdă aştept/ ghemuit într-un sîmbure". Singurul martor exterior lucrurilor este Dumnezeu, un Dumnezeu tentat uneori să nu mai ia parte la joc: „S-au terminat vorbele./ S-a umplut ograda cu lucruri/ cerşitoare de sunet./ toate s-au năruit. Nimeni nu moare,/ nimeni nu se mai naşte,/ nimeni nu întreabă/ şi nici nu răspunde./ Dumnezeu stă cu degetul în gură: O-i, oi...". încercând să prindă în cuvinte trăiri şi stări nedefinibile, poezia lui T. tinde să câştige în adâncime şi în expresivitate.
SCRIERI: întoarcerea menestrelului, Botoşani, 1979; Ghemuit într-un sâmbure, Iaşi, 1998.
Repere bibliografice: Nicolae Panaite, A zidi vorbe şi semne, CL, 1999, 5; George Bădărău, Acorduri clasice şi modeme, CL, 1999, 8; Liviu Apetroaie, Lumea înspre afară, „Ziua de Iaşi", 1999, 458; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 405.	Ş.	A.
TALPĂ, Leon (5.III.1937, Bravicea - Orhei), prozator. Va absolvi Liceul Pedagogic la Buzău (1954) şi Facultatea de Filologie la Bucureşti (1961), urmând şi cursuri postuniversitare de relaţii internaţionale (1965). Este, succesiv, redactor la Rompres (1961-1968) şi la Televiziunea Română (1968-1972), cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice (1972- 1983), publicist-comentator la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, autor al unor lucrări privind politica europeană. Ca scriitor, debutează în volumul colectiv Caiet de proză (1973), obţinând o menţiune din partea Editurii Eminescu.
Reportajul Pe drumuri de bazalt şi nisip (1976) este o relatare a unei călătorii de trei săptămâni în Republica Democratică Populară a Yemenului. Aici „înlesnirea de condei" remarcată de AL Piru este vădită mai ales în paginile despre intrarea în portul Aden, cu livezile lui de fructe exotice, apoi în cele despre oraşul Tarim, cu cele peste trei sute de moschei ale sale, în fine despre bucătăria yemenită şi despre obiceiurile specifice locurilor vizitate. Romanul Iunia (1981) transpune o poveste de dragoste, cu o radiografie a iubirii, în toate manifestările ei, de la primele simptome, pline de promisiuni, la gelozie, tensiune şi dezamăgire. Dana Dumitriu a văzut în Iunia „un roman scris cu fineţe analitică, cu o participare afectivă care îi oferă căldură şi senzorialitate, o mică piesă de cameră, limpede, ataşantă". Un roman poliţist, Agent pentru probleme speciale (1993), însemna o schimbare de registru şi de cotă valorică.
SCRIERI: Pe drumuri de bazalt şi nisip, Bucureşti, 1976; Iunia, Bucureşti, 1981; Agent pentru probleme speciale, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Marian Vasile, „Pe drumuri de bazalt şi nisip", „Scânteia tineretului", 1976, 8 584; Ion Vasile Şerban, Pe drumurile reportajului (de bazalt şi nisip), VR, 1977,8; Piru, Debuturi, 140-142; Dana Dumitriu, Scutierul fără speranţă, RL, 1982,16; Horia Gane, Vulturul de mare cu bomba în gheare, CNT, 1993,36; Popa, Ist. lit., II, 1023. M. Vs.
TAMARIS, Lucian (pseudonim al lui Lucian Tăloi; 26.XI.1946, Ciuperceni, j. Gorj), poet şi eseist. Urmează Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi obţine doctoratul cu o teză despre G. Bacovia.
Temele centrale din volumul de debut al lui T., Exerciţii de adoraţie (1989), sunt pesimismul ontologic („Lumea nu urmează / Legământul vieţii; / Ci îşi traversează tăcerea / înjumătăţind Creaţia. / Numai eu îmi scriu mie însumi / Scrisori de consolare"), obsesia morţii şi a solitudinii („Există dintotdeauna o palmă singură / Care închide cele două palme / Şi sămânţa nu mai ajunge la timp în noi, / în lenta noastră răsucire spre ora - mireasă; / Bem din această palmă / Şi după ce-a secat izvorul"). Apelând la surse livreşti - motive biblice sau ale culturilor antice, greacă sau egipteană -, autorul încearcă încifrarea simbolică a lumii, aspirând spre o poezie ermetică, ce cultivă paradoxul: „Un înecat care ajunge în deltă / Este epilogul celorlalţi / Delta n-are culoarea înecului". Câteva motive ordonează materialul poetic: delta, diamantul, arborele vieţii, amfora, acestea fiind preluate şi într-un volum de eseuri, Marele Inchizitor (1993). Alcătuită din trei părţi, inegale ca pondere, Geneza (Toţi trebuie să moară), Ecleziastul (Neantul ebraic), Apocalips Nou (Vidul valah), cartea este structurată sub forma unui dialog între câteva personaje care tind să fie considerate modele arhetipale: faraonul, scribul, cezarul, filosoful, învăţătorul, preotul, piticul, copilul şi nebunul. Textul amestecă elemente de filosofie greacă, teologie creştină, asociate cu mitul valah, într-un mixaj ce nu individualizează vocile narative. Altă direcţie a preocupărilor lui T. este ilustrată de eseul critic pe marginea textelor literare. Aşa cum declară în prefaţa la Plânsul lui Bacovia. O interpretare psihanalitică (1997), iniţial teză de doctorat, intenţia exegetului ar fi să „retrăiască pe Bacovia, în toate sensurile", de unde şi stilul discursiv - cu devieri impresioniste - în analiza textului bacovian, văzut din perspectiva freudiană şi jungiană, într-un demers lipsit de argumentări şi redundant nu o dată.
SCRIERI: Exerciţii de adoraţie, Cluj-Napoca,1989; Nudul şi moartea, Bucureşti, 1991; Marele Inchizitor, Bucureşti, 1993; Veghea şi Departele, Bucureşti, 1995; Plânsul lui Bacovia. O interpretare psihanalitică, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1997; Frică şi înfiorare, Bucureşti, 1998; Reîntoarcerea la Eminescu, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Mihaela Ursa, „Nudul şi moartea", ST, 1993,7; Ion Brădiceanu, „Marele Inchizitor", „Gorjeanul", 1994,4 358; Nicolae Turtureanu, Chipul şi asemănarea, RR, 2000,2.	M.	Dr.
TAMAŞ, Cristina (14.XI.1955, Huşi), prozatoare, autoare de teatru, critic şi istoric literar. Născută într-o familie înstărită de negustori constănţeni, îşi petrece copilăria la Huşi, unde părinţii ei, Ecaterina (n. Brânzei) şi Ioan Aciobăniţei se refu-giaseră în timpul persecuţiilor politice din 1946-1947. începe şcoala în oraşul natal, din 1964 continuând-o la Constanţa, unde va absolvi în 1974 Liceul Teoretic nr. 4, apoi urmează Facultatea de Filologie, secţia franceză-spaniolă, la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, luându-şi licenţa în 1979.
Tamazlâcaru
Dicţionarul general al literaturii române 622
Revine la Constanţa, ca profesoară în învăţământul gimnazial şi liceal. In 1991 îşi începe cariera universitară, iniţial ca asistent asociat la Universitatea „Ovidius", devine lector în 1997 la Colegiul Universitar de Institutori - Birotică din cadrul aceleiaşi universităţi, an în care îşi susţine şi doctoratul, cu tema Fenomenul Baudelaire şi poezia română modernă, sub conducerea lui Constantin Ciopraga. Promovată conferenţiar, din 2002 este director al Departamentului de limbi moderne pentru facultăţile nefilologice al Universităţii „Ovidius". începe să publice în 1980 articole şi interviuri de vacanţă la ziarele „Litoral" şi „Dobrogea nouă", dar şi la revista „Tomis". Va mai colabora cu interviuri şi portrete literare la „Destine", „Cuget liber" ş.a., precum şi la emisiuni culturale pentru Radio Constanţa. Debutul editorial se va produce în 1992, cu romanul Străinul de pe plajă. Deşi redactează în anii '80 romanul Statornicele umbre (predat la Editura Cartea Românească în
1988,	inclus în planul pe 1989, apreciat de criticul Liviu Călin ca un roman social contemporan viguros), cartea va fi tipărită în 2001.
Romanul Străinul de pe plajă explorează dramele conjugale ale unui cuplu ce se reface numai în măsura în care fiecare partener îşi descoperă şi exploatează dorinţele ce îl conduc spre noi experienţe erotice şi sentimentale. Alt roman, Amurguri (1993), rămâne în aceeaşi sferă a analizei sentimentelor absolute menite eşecului. De mai mult succes se bucură Anotimpurile Măriei (1995), plasat în perioada de sfârşit a erei comuniste şi narând dublul eşec - social şi familial - al protagonistei. încarcerată în urma înscenării unui flagrant, ea cunoaşte experienţele detenţiei, dar capătă şi câteva certitudini, cea mai marcantă fiind generată de destrămarea iluziei că onorabilitatea în spaţiul casnic sau în cel public ar trebui menţinută cu preţul oricărei umilinţe. Drept urmare, Maria refuză compromisul de a accepta să emigreze la ieşirea din închisoare cu soţul care nu îi fusese aproape nici la rău, nici la bine, doar pentru a închide „gura lumii", îşi acceptă destinul, oricât de marcat de nedreptate ar fi. Următorul roman, Miss Eva (1997; Premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor), reface traseul unei existenţe feminine - al cărei nume o predispune la valoare de simbol, poate chiar mai mult decât frumuseţea ei, care stârneşte pasiunea bărbaţilor şi ura femeilor -, schiţată în tablouri ce recompun o biografie cu eşecuri şi succese, părând a nu depinde decât superficial de voinţa Evei. Deşi construit uşor schematic, personajul central nu este lipsit de viaţă, o parte din farmecul cărţii fiind dat şi de pictura mediului constănţean, cu proximitatea senzuală a plajelor şi cu dramele familiilor de marinari. T. se dedică şi experienţelor dramaturgice, piesele fiind adesea conectate prin fire tematice de mediul portuar (Omul din cerc, Mare amară) sau pur şi simplu de drame umane (Tata nu mai e ministru, Nici viu, nici mort; Transplant). în Omul din cerc, una din reuşitele autoarei (prima versiune, difuzată radiofonic, în regia lui Dan Puican, în 1998, este reluată la Teatrul Naţional din Iaşi, în regia lui Ovidiu Lazăr, în 2001), un cuplu condamnat la destrămare (Matei şi Gloria), incapabil să reziste la proba timpului, îşi oglindeşte drama în celelalte personaje
(Cioplitorul de Cruci, având rolul filosofului-poet care tulbură apele sufletului, şi cele două imagini strâmbe ale protagoniştilor, Nick şi Manon), muzica (a mării, a oamenilor) devenind în cele din urmă eroul principal, purtătorul vieţii dincolo de uman. Un succes este şi Transplant, publicată împreună cu alte două piese în 2001, jucată în 2003 la Teatrul „Ovidius" din Constanţa, în regia lui Ovidiu Lazăr, cu o versiune în franceză, apărută tot atunci, cu prilejul unui turneu la Brest. Bine construit, textul propune un subiect la limita între real şi fantastic: întoarcerea după zeci de ani a soţului dispărut pe front, pe care „bunica Suzana" îl aşteaptă nu cu fidelitatea unei Penelope moderne, ci cu încrederea şi statornicia unei ţărănci cu credinţă în Dumnezeu. Cel revenit „de dincolo", adică din Uniunea Sovietică, asemenea tinerilor adormiţi din Efes în tradiţia ortodoxă, este actorul angajat de copii ca să îi lumineze bătrânei ceasul aniversar. Rod al unei manipulări medico-militare ultrasecrete sau răspunsul divinităţii la dragoste şi credinţă? Abilitatea constă în glisarea pe corzile tuturor interpretărilor posibile, într-un spaţiu scenic admirabil controlat. Intre aceste două piese se plasează spectacolul în stil antic Constantin cel Mare, reprezentat în aer liber în ruinele din faţa Catedralei Arhiepiscopale din Constanţa, cu prilejul sărbătorii Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Piesa are un oarecare suport documentar, dar se susţine îndeosebi prin valorificarea în montarea scenică a interferenţei artelor.
SCRIERI: Străinul de pe plajă, Constanţa, 1992; ed. (UEtranger de la plage), Constanţa, 2003; Amurguri, Constanţa, 1993; Anotimpurile Măriei, Galaţi-Bucureşti, 1995; Miss Eva, Constanţa, 1997; Baudelaire şi poezia română modernă, Constanţa, 1999; Teatru, I-II, pref. Anaid Tavitian, Constanţa, 1999-2001; Litterature pour enfants, Constanţa, 2001; Statornicele umbre, Constanţa, 2001; Transplantation, Constanţa, 2003.
Repere bibliografice: Mona Momescu, Despre literatura feminină, TMS, 1993,3; Constanţa Călinescu, „Străinul de pe plajă", „Dynamis", 1993,4; Constantin Novac, „Străinul de pe plajă", „Cuget liber", 1993,5; ; Ion Roşioru „Anotimpurile Măriei", TMS, 1995,2; O.D., Profil: Cristina Tamaş, TMS, 1995, 12; Ştefan Cucu, Cristina Tamaş, TMS, 1996, 6; Milena Sipetean, Minotaurul şi cititorul său, VTRA, 1998, 3; Nicoleta Sălcudeanu, Turnir intertextual, VTRA, 1998,3; Corina Apostoleanu, Neliniştile prozatorului ca dramaturg, TMS, 2001, 11; Corina Apostoleanu, „Statornicele umbre", TMS, 2002,3.	II.	M.
TAMAZLÂCARU, Andrei (22.XII.1940, Greseni, j. Ungheni), folclorist. A studiat la Conservatorul de Stat „Gavriil Muzi-cescu" din Chişinău (1964-1969), fiind cooptat la Catedra de folclor a Conservatorului (1969-1979), unde ajunge conferenţiar. A activat şi la Casa de Creaţie Populară din Chişinău (1979-1990) şi a condus ansamblul etnofolcloric „Tălăncuţa". Pentru lucrarea colectivă Cât îi Maramureşul (1993) i s-a decernat Premiul „Simion Florea Marian" al Academiei Române.
T. culege folclor literar şi muzical în partea de sud a Basarabiei, în Transnistria şi în Bucovina, editând mai multe culegeri. Cartea Trandafir bătut la poartă (1980) conţine cântece
623 Dicţionarul general al literaturii romane
Tanco
interpretate de Ileana Anastasiu din Manta-Cahul. Câteva texte din folclorul copiilor sunt incluse în antologia Ţâpuşele, ţâpuşele (1986), iar Răsărit-a, semănat-a (1994) cuprinde mărturii ale obiceiurilor calendaristice de la Crăciun şi Anul Nou. A mai tipărit culegerea pentru copii Lui, lui, lui... (1995, în colaborare) si Cântece populare pascale (1996), incluzând treizeci şi trei de melodii cu versuri despre patimile lui Hristos. Alte piese cu note muzicale sunt adunate în volumele Folclor din nordul Moldovei (1983, în colaborare), Folclor din Câmpia Sorocii (1986).
Culegeri: Trandafir bătut la poartă, Chişinău, 1980; Folclor din nordul Moldovei, Chişinău, 1983 (în colaborare); Folclor din Câmpia Sorocii, Chişinău, 1986; Ţăpuşele, ţâpuşele, Chişinău, 1986; Cât îi Maramureşul..., Chişinău, 1993 (în colaborare); Răsărit-a, semănat-a, Chişinău, 1994; Lui, lui, lui..., Chişinău, 1995 (în colaborare); Cântece populare pascale, Chişinău, 1996.
Repere bibliografice: Datcu, Dicţ. etnolog., II, 247.	Gr.	B.
TAMBUR, Alexandru (8.XII.1901, Bolotina, j. Bălţi -18.VI.1984, Chişinău), prozator. învaţă la Chişinău, apoi, în 1913, împreună cu părinţii - Sofia şi Petru Tambur, felcer -, se strămută în regiunea Kuban. îşi continuă şcoala la Krasnodar (1913-1917) şi Stavropol (1918-1919). Voluntar în armata lui Denikin (1920), după înfrângere se întoarce acasă, în staniţa Nijne-Bakanskaia. în 1921 devine student la „Tehnicumul" din Severocaucaz, dar după un an este încorporat în Armata Roşie. în 1923 se întoarce clandestin în Basarabia, unde va desfăşura - probabil stabilit în oraşul Bălţi - o activitate publicistică şi culturală menţionabilă. Colaborează cu schiţe, povestiri şi articole la „Viaţa Basarabiei", „Cuget moldovenesc", „Flori de stepă", „Itinerar" ş.a. A fost membru al Societăţii Scriitorilor din Basarabia. Invazia sovieticilor din 1940 îl face să se refugieze peste Prut. în 1952 este arestat la Bucureşti şi predat autorităţilor sovietice, care îl implică în procesul Pan Halippa şi îl condamnă la douăzeci şi cinci de ani de închisoare. Va fi deţinut la Vorkuta. în 1956, amnistiat, se stabileşte la Chişinău. încercările de a se întoarce în România, unde îi trăia familia, eşuează. Lucrează la Studioul Moldova-film, ca administrator.
T. debutează editorial în 1938 cu „povestirile din viaţa sovietică" Alb şi roşu, Bandiţii, Osândiţii la moarte şi Fovoljanca, reunite apoi în volumul Spre Golgota (1939). în „Flori de stepă" din 1938 publică un fragment din romanul învierea, apreciat într-o scrisoare de E. Lovinescu (care citise o sută de pagini în manuscris, spunând că „e o zugrăvire pitorească a moravurilor basarabene în cenuşiu"), şi mai multe povestiri, iar în „Viaţa Basarabiei" din 1940 îi apar numeroase schiţe, incluse ulterior în culegerea Crizantema de la frontieră (1942). Nuvelistica sa are ca notă particulară prezentarea documentară, uneori naturalistă, cu lux de amănunte concrete şi deformări groteşti, a ' unor medii periferice.
SCRIERI: Alb şi roşu, Bălţi, 1938; Bandiţii, Bălţi, 1938; Osândiţii la moarte, Bălţi, 1938; Povoljanca, Bălţi, 1938; Spre Golgota, Bălţi, 1939; Crizantema de la frontieră, Chişinău, 1942; Probujdenie..., Odessa, 1942; ed. Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: Teodor Iovu, Alexandru Tambur, „Ofensiva", 1935,2; Lotis Dolenga, [Alexandru Tambur], „Glasul Moldovei", 1937, 62-63; Iacob Slavov, „Spre Golgota", „Bugeacul", 1939,1-2; Leonid Zemba, „Spre Golgota", „Itinerar", 1939, 6-7; Petre Ştefănucă, Alexandru Tambur, VBA, 1940, 1; D.P. [Dimitrie Păcurariu], „Crizantema de la frontieră", VAA, 1942, 358; Iorgu Tudor, Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire, Bucureşti, 1976, 27, 61, 180; Eugen Holban, Figuri basarabene, „Basarabia", 1992, 2; Colesnic, Basarabia, III, 208-215; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 106.	S.P.
TANCO, Teodor (22.IV.1925, Monor, j. Bistriţa-Năsăud), prozator, autor dramatic şi istoric literar. Este fiul Lucreţiei (n. Nistor) şi al lui Simion Tanco, ţăran. învaţă mai întâi în comuna natală, apoi la Şcoala Normală de învăţători din Năsăud (1939), la liceul unguresc, secţia română, din Bistriţa (1940-1941), la Liceul de Stat, cu limba de predare română, din Năsăud (1941-1942), la Şcoala Normală din Blaj (1942-1944) şi la Liceul „Al. Odobescu" din Bistriţa, luându-şi bacalaureatul în 1946. Urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1946-1950), devenind asistent al lui Tudor Drăganu, la Catedra de drept constituţional. în 1962 se transferă ca lector la Institutul Pedagogic clujean, în 1971-1972 este director al Teatrului de Stat din Turda, de unde revine la Universitatea din Cluj, la Catedra de filosofie şi sociologie a Facultăţii de Istorie, unde lucrează până în 1976, când se pensionează medical. îşi susţine doctoratul în drept în 1975, cu teza Sociologia dreptului în opera lui Eugeniu Speranţia. în 1990 înfiinţează Editura Virtus Romana Rediviva. Debutează în 1946, cu articolul Personalitatea artistică a lui Eminescu, la „Orizonturi literare", revista liceului din Bistriţa. Colaborează şi la „Steaua", „Scrisul bănăţean", „Tribuna", „România literară", „Viaţa românească", „Vatra", „Luceafărul", „Contemporanul", „Ramuri", „Minerva" (Bistriţa), „Tribuna ideilor" (Năsăud) ş.a. A mai semnat cu pseudonimul T. T. Mărgineni. Prima carte, microromanul Un om în halat vişiniu, îi apare în 1968.
T. şi-a atras preţuirea mai cu seamă pentru demersul său devotat, îndelungat şi erudit, de evocare a istoriei literaturii şi culturii spaţiului năsăudean, preocupare al cărei rod se află în primul rând în lucrările Virtus Romana Rediviva (I—VII, 1973— 1993; Premiul „George Bariţiu" al Academiei Române) şi în Dicţionar literar (1639-1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud (1998). Unică în felul ei, reconstituire a valorilor bistriţene şi năsău-dene, în fapt o veritabilă enciclopedie, ampla monografie, ieşită de sub tipar în două decenii, este structurată pozitivist, propunându-şi să reconstituie toate componentele culturii locale, de la personalităţi la modeşti dascăli şi ţărani fruntaşi, de la instituţii, şcoli grănicereşti, tipografii la reuniuni învă-ţătoreşti şi muzee, de la scriitori la condeieri, de la memoria istoriei la memoria prezentului, de la reviste cu impact cultural la efemere publicaţii şcolare ş.a.m.d. Toate cele şapte volume cuprind atât studii şi însemnări cultural-istorice, cât şi portrete ale reprezentanţilor zonei (peste trei sute cincizeci de nume, jumătate figurând aici în premieră). Complementar, dicţionarul literar ambiţionează să cuprindă în prezentări
Tangenta
Dicţionarul general al literaturii române 624
biobibliografice întregul tablou al zonei, de la scriitori precum Andrei Mureşanu, George Coşbuc, Liviu Rebreanu până la modeşti literaţi. T. pare să împărtăşească o opinie a lui Octavian Goga, potrivit căreia, chiar dacă unii „nu trec hotarul artei eterne", ei „sunt totdeauna în vecinătatea ei şi îi netezesc drumul". Sunt incluşi în lexicon atât scriitori născuţi şi afirmaţi în Bistriţa-Năsăud, cât şi cei care, văzând lumina zilei aici, îşi desfăşoară activitatea în alte zone din ţară sau peste hotare, în fine nu sunt uitaţi cei cu rădăcini, prin strămoşi, pe meleagurile bistriţene. Altă serie de cărţi, precum Lumea transilvană a lui Ion Creangă (1989), Despre Liviu Rebreanu (2001), Andrei Mureşanu contra biografilor (2002) şi George Coşbuc în viaţă şi în documente (2003) se înscriu în acelaşi perimetru de preocupări, au un caracter preponderent documentar şi fuseseră anunţate prin semnificative capitole în monografie. Lumea transilvană a lui Ion Creangă, de pildă, pledează, documentat, pentru originea transilvăneană a humuleşteanului, iar lucrarea despre Andrei Mureşanu aduce corectarea unor erori privind data naşterii şi numele poetului, părinţii, studiile etc. Şi ca prozator T. îşi trage seva din realităţile năsăudene, cum se observă în Soldaţi fără arme (1973), evocare a unor întâmplări din secolul al XlX-lea, în Transilvania supusă Imperiului Habsburgic. în centrul acţiunii se află regimentele grănicereşti şi un personaj, Paul Tanco, care se regăseşte în studiul biografic 1872, Graz. Paul Tanco, primul român doctor în matematică (2003). Romanul Fana (1982), cea mai bună carte de proză a sa, surprinde dramatica întâlnire cu viaţa a unei adolescente talentate, care aspiră către luminile rampei, dar e împiedicată să îşi realizeze visul de autoritara sa mamă. Temporar numai, pentru că tânăra va reuşi în cele din urmă să se dedice teatrului. Text cu propensiuni analitice, Fana are şi câteva naive pagini de digresiune. T. publică şi culegeri de povestiri: Cui îi bate inima (1970), Prea tineri pentru amintiri (1987), Zăpada roşie (1999), mai toate în linia tradiţional-arde-lenească, romanul Desdemona (2000), dar şi teatru: Trilogia transilvană (1985), Vinovat e Nobel (1996). Dintre piese, Cetatea Unirii, jucată în stagiunea 1978-1979 la Teatrul de Nord din Satu Mare, aduce în scenă, în manieră romantică, epoca de la 1918, făcând să trăiască aici o lume „care se zbuciumă între victorie şi eşecuri" (Mircea Ghiţulescu).
SCRIERI: Un om în halat vişiniu, Bucureşti, 1968; Cui îi bate inima, Bucureşti, 1970; Virtus Romana Rediviva, I-VII, Bistriţa, Cluj-Napoca, 1973-1993; Soldaţi fără arme, Cluj-Napoca, 1973; Fana, Cluj-Napoca, 1982; Trilogie transilvană, Bucureşti, 1985; Prea tineri pentru amintiri, Cluj-Napoca, 1987; Lumea transilvană a lui Ion Creangă, pref. Petre Rezuş, Cluj-Napoca, 1989; Jurnalul unui scriitor candidat independent în Parlament, Chişinău, 1992; Basarabia, numele tău e Maria!, pref. Mihai Cimpoi, Cluj-Napoca, 1992; Sociologul Eugeniu Sperantia, pref. Tudor Drăganu, postfaţă Achim Mihu, Cluj-Napoca, 1993; Studenta, Cluj-Napoca, 1995; Academia Română (1866-1996). Academicieni năsăudeni şi bistriţeni, pref. Ştefan Pascu, Cluj-Napoca, 1996; Corabia naufragiaţilor, pref. Teohar Mihadaş, Cluj-Napoca, 1996; Vinovat e Nobel, Cluj-Napoca, 1996; Dicţionar literar (1639-1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud, postfaţă Petru Poantă, Cluj-Napoca, 1998; Zăpada roşie, Cluj-Napoca, 1999; Desdemona, Cluj-Napoca, 2000; D;espre Liviu Rebreanu, Cluj-Napoca, 2001; Pagini alese din istoria Monorului, Cluj-Napoca, 2001; Andrei Mureşanu contra biografilor, Cluj-Napoca,
2002; George Coşbuc în viaţă şi în documente, Cluj-Napoca, 2003; 1872, Graz. Paul Tanco, primul român doctor în matematică, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Valeriu Cristea, „Un om în halat vişiniu", GL, 1968,22; V. Fanache, „Cui îi bate inima", TR, 1970,26; Nae Antonescu, Tradiţii culturale, TR, 1973,41; Aurel Şorobetea, „Soldaţi fără arme", ST, 1974, 2; Valeriu Cristea, Documentare şi ficţiune, RL, 1973, 51; Vasile Netea, „Virtus Romana Rediviva", „Revista de istorie", 1974, 7; Ion Oarcăsu, „Virtus Romana Rediviva", TR, 1975, 39; Gavril Scridon, Rădăcini adânci, TR, 1978,5; Valentin Taşcu, „ Virtus Romana Rediviva", „Făclia", 1978,9 757; Zaharia Sângeorzan, „Virtus Romana Rediviva", CRC, 1978,27; Adrian Alexandru [Andrei Marga], Debut dramaturgie, „Napoca universitară", 1979, 3-4; Ion Lungu, „Virtus Romana Rediviva". ST, 1982, 12; Titu Popescu, „Virtus Romana Rediviva", T,
1982,	12; Dan Milcu [Dumitru Micu], Dimensiuni năsăudene, CNT,
1983,	3; Ghiţulescu, O panoramă, 310-311; Ion Oarcăsu, Literatură şi
document, ST, 1985,12; Cosma, Romanul, 1,185; Petru Poantă, Portrete în cuvinte, RL, 1989, 2; Mircea Popa, „Lumea transilvană a lui Ion Creangă", LL, 1991,2; Teodor Tihan, „Cine are o cultură a sa are un nume în istorie şi un loc sub soare" (interviu cu Teodor Tanco), ST, 1993,1; Ioan Chindriş, „Virtus Romana Rediviva", ST, 1994,10-11; V. Fanache, Teodor Tanco, ST, 1995,4-5; Dorin Serghie, Mai mult decât o floare de cireş, ST, 1995,7-8; Doru Burlacu, „Corabia naufragiaţilor", TR, 1996,29; Iordan Datcu, Dicţionare, dicţionare..., ALA, 1999, 488; Z. Ornea, Genealogie literară, RL, 2000,35; Constantin Cubleşan, Teodor Tanco, ST, 2000,4; Ion Buzaşi, înapoi la surse..., ALA, 2002,636.	I.	D.
TANGENTA, publicaţie apărută la Cluj, săptămânal, la 20 martie şi la 27 martie 1932. Director: Petre Nistor. T. este o revistă cu accente moderniste în plan literar şi, din punct de vedere ideologic, cu vădite simpatii faţă de comunism şi de Uniunea Sovietică. Colaborează cu versuri Emil V. Câmpianu, Jean Draga, Ion Th. Ilea. Poeme în proză dau Petre Nistor şi Ioan Ţânţaş. Recenziile sunt semnate de Emil V. Câmpianu şi de Petre Nistor. Tot Emil V. Câmpianu traduce o poezie a lui Paul Verlaine. Cele două numere mai conţin articole politice, epigrame, informaţii culturale, actualităţi din ţară şi din URSS.	7	'	'	A.	P.
TARANGUL, Marin (1.V.1938, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. Este fiul Măriei Angela Tarangul (n. Bădulescu), actriţă şi traducătoare, şi al lui Erast Tarangul, inginer. Face clasele primare în Bucureşti, unde va urma şi Liceul „I. L. Caragiale", absolvit în 1955. Devine student al Institutului Teologic din Sibiu, luându-şi licenţa în 1959, iar până în 1961 va pregăti un doctorat în istoria religiilor în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti. între 1961 şi 1964 este încarcerat, suferind o detenţie politică „pentru uneltire contra ordinii sociale". Trece prin penitenciarele Uranus, Jilava, Grădina, Salcia. După ieşirea din închisoare se înscrie la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, secţia istoria şi teoria artei (1966-1971). Este, scurt timp, redactor la revista „Amfiteatru", apoi la Studioul Animafilm. în 1977 solicită plecarea din ţară, stabilindu-se în 1979 în Franţa, unde face o nouă serie de studii, fn 1979-1983 urmează Facultatea de Filosofie 3 Institutului Catolic din Paris, iar în 1982-1986 urmează Facultatea de Filosofie la Paris IV, Sorbona. Obţine mai multe doctorate: în
625 Dicţionarul general al literaturii romane
Tarar a
marin tarangul
intrarea în infinit
sau
dimensiunea eminescu
ştiinţe religioase cu tema Icoana - partea mistică (Sorbona IV), Icoana - partea istorică (Institutul Catolic), ambele încheiate în 1984, ulterior în filologie, cu Proza lui Nichita Stănescu, în 1986, la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale, teza fiind tradusă în româneşte sub titlul Prin ochiul lui Nichita
(1996).	Debutează în 1959, când semnează recenzii (despre Ducas şi Xenofon) în revista „Mitropolia Ardealului". Publică apoi versuri în presa literară, în 1967 revista „Luceafărul" acordându-i un premiu. Prima carte, Trenos, îi apare în 1968. Până la plecarea din ţară îi mai sunt publicate volumele de versuri Legile pământului (1973) şi Roata timpului (1979), precum şi Inima cea mică (1977, literatură pentru copii), eseul Pidias
(1978). După 1990 îi sunt editate Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu (1992), Predici profane pentru dezmorţirea minţii (1997) şi traducerea Plugarul şi moartea din Johannes von Tepl. Concomitent colaborează la Encyclopedie des religions
(1997),	în care semnează articole despre icoană şi valoarea inimii în isihasm, despre sensul mistic al rugăciunii în ortodoxie ş.a.
' încă de la volumul de debut, critica descoperă în versurile lui T. un autor având cultura imaginii intelectuale, pasionat al extazului şi al dicţiunii lirice impregnate de erudiţie. Poeziile sunt de mici dimensiuni, titlurile concentrează discursul şi au
menirea de a stimula fiorul întâlnirii cu o imaginaţie ţinută totuşi sub controlul numeroaselor simboluri livreşti, pe care poetul le evocă învăluindu-le în nostalgia unor timpuri imemoriale. Scrise pe gustul şi după moda anilor '70 din secolul al
XX-lea, când poezia se elibera de aluviuni şi năzuia spre esenţe, versurile din volumele următoare sunt de-a dreptul solemne, aducând în prezent faptele de odinioară, mai ales pe cele istorice şi cărturăreşti, într-o formulă lirică aptă de a redimensiona portrete morale şi fapte memorabile. Roata timpului, de pildă, îi evocă pe Horea, Cloşca şi Crişan în ipostazele unui oratoriu naţional. în Legile pământului se întoarce la „învăţăturile" lui Neagoe Basarab, dar nu îi uită nici pe Constantin Brâncoveanu, Petru Cercel, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, cărora le închină, omagial, gânduri proprii, reconturând un tablou al mitologiei locale, integrată în spaţiul liric. Lexicul, dar mai ales sintaxa lirică relevă aspiraţiile religioase ale autorului, unele poeme părând a fi, nu atât prin conţinut, cât prin atitudine, scurte predici morale. Coeziunea tematică a celor trei cărţi, pe care T. le va considera de domeniul trecutului, este remarcabilă, vădind un poet cu program bine stabilit şi atent urmat în timp. Volumele apărute după 1990, menite a-1 readuce în actualitate, aparţin altor căutări lăuntrice. Componenta religioasă este, de această dată, la vedere şi apare mult îmbogăţită de consideraţii şi interpretări venind din zonele de cunoaştere aprofundate între timp. Lucrarea despre Eminescu, dar mai ales eseurile referitoare la Nichita Stănescu se compun dintr-o serie de comentarii la textele celor doi şi evidenţiază originalitatea excepţională a acestora, foarte proaspătă pentru imaginarul altor culturi. Astfel, Prin ochiul lui Nichita este o detaliere însoţită de argumente care vin în sprijinul cititorului străin, mai puţin familiarizat cu insolita gândire a poetului, aşa cum apare aceasta în unele versuri, dar şi în Antimetafizica şi Amintiri din prezent.
SCRIERI: Trenos, Bucureşti, 1968; Legile pământului, Bucureşti, 1973; Inima cea mică, Bucureşti, 1977; Fidias, Bucureşti, 1978; Roata timpului, Bucureşti, 1979; Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, Bucureşti, 1992; Prin ochiul lui Nichita, tr. Gabriela Duda şi Micaela Gulea, Bucureşti, 1996; Predici profane pentru dezmorţirea minţii, Bucureşti, 1997. Traduceri: Johannes von Tepl, Plugarul şi moartea, pref. trad., Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Emmerich Schăffer).
Repere bibliografice: M. N. Rusu, întreţinerea poeziei, LCF, 1968,13; Valeriu Cristea, „Trenos", AFT, 1968,28; George Pruteanu, „Trenos", IL, 1968,10; Mincu, Critice, 1, 164-166; Caraion, Duelul, 160-162; Adrian Popescu, „Legile pământului", ST, 1973,20; Mincu, Poezie, 74-75; Piru, Poezia, II, 318-320; Raicu, Critica, 387-389; Fevronia Novac, O nouă contribuţie la exegeza eminesciană, RL, 1992, 28; Constantin Cubleşan, Exegeze eminesciene, ST, 1992,7; Ioana Bot, Monologul imposibil, TR, 1992, 36; Octavian Soviany, Infinit, infinire..., CNT, 1993, 4; Bogdan Creţu, Două noi interpretări ale poeziei lui Nichita Stănescu, CL, 1997,4; Dorin Ştefănescu, Despre adâncul lucrurilor, VTRA, 1998,10; Popa, Ist. lit., II, 583-584; Manolescu, Enciclopedia, 656-657.	L. Ch.
TAR AR A, gazetă satirică apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 6 ianuarie până la 6 aprilie 1880. îndreptată în egală măsură
Tarlapan
Dicţionarul general al literaturii române 626
împotriva unor decizii ale regelui Carol I şi a politicii liberalilor, T. este scrisă aproape în întregime de AL Macedonski. Poezia satirică, înrâurită de Beranger şi în linia lui N. T. Orăşanu, dar cu resurse superioare de versificaţie, îşi găseşte temele în tarele vieţii politice: demagogia, venalitatea şi oportunismul, goana după chiverniseală. întâmplări în aparenţă neînsemnate declanşează verva poetului, care extrage de aici efecte polemice şi de umor neaşteptat. Date reale, altele fanteziste, aluzii la secrete şi intrigi de cabinet ministerial sau la afaceri veroase (afacerea Strousberg, de pildă) se succedă într-un ritm vertiginos. Macedonski reproduce satira Gângavul politic, publicată întâia dată în 1875, precum şi Al II-lea gângav politic, din acelaşi an, care îi aduseseră, la vremea apariţiei, câteva luni de detenţie. El scrie şi reportaje imaginare („ Tar ar a" în consiliul de miniştri), anunţuri, Păcăleli şi nu se poate stăpâni să nu arunce săgeţi împotriva lui C. A. Rosetti, a lui N. T. Orăşanu, Frederic Dame, G. Dem. Teodorescu. „Doi foşti sufleri" de teatru, Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale, sunt imaginaţi ca fiind expuşi „la dispoziţia publicului" de Titu Maiorescu. Politiceşte, T. şi redactorul ei se află, într-o măsură, sub influenţa grupării conservatoare a lui Gr. M. Sturdza.	R.	Z.
TARLAPAN, Efim (17.V.1944, Măgurele, j. Ungheni), poet. Este fiul Elisabetei (n. Cigoreanu) şi al lui Constantin Tarlapan, ţărani. învaţă întâi în satul natal, urmează liceul la Corneşti, judeţul Bălţi (1957-1962), ziaristica la Universitatea de Stat din Chişinău (1962-1970) şi frecventează cursuri de literatură la Institutul „Maxim Gorki" din Moscova (1985-1987). Va lucra ca redactor la ziarul „Viaţa satului" (1969-1971), Radio Chişinău (1971-1974), Editura Lumina (1974-1977), la săptămânalul „Literatura şi arta", iar din 1987 în calitate de consultant la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească. Debutează în „Tinerimea Moldovei" (1968), iar editorial cu volumul Scuzaţi pentru deranj..., apărut în 1974. Este laureat al mai multor concursuri şi festivaluri ale umoriştilor din România. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1993,1995).
Umorist din stirpea lui Al. O. Teodoreanu, T. şi-a adunat poeziile, parodiile, epigramele, aforismele, fabulele în volumele Scuzaţi pentru deranj..., Tatuaje (1977), Revers (1980), Complimente necesare (1983), Acarniţa (1986), Zâmbete cu supliment (1987),Asta-i situaţia (1989), Cartuşiera (1991), Dioptrii pentru ochelarii de cai (1995), Stihuri marţiale (1999) ş.a. Este autorul unor antologii consacrate epigramei, parodiei, aforismului, fabulei şi foiletonului. Ţinta satirei lui poate fi colegul de breaslă, scriitorul, măruntul funcţionar, marii şefi, ca şi „monştrii sacri", fenomenul social ori situaţia cotidiană, prozaică: „Orice imperiu /Are un criteriu/ Reducerea statelor/Cu forţa armatelor" (Diplomatică); „A păţit-o şi el, deci/ L-a furat somnul de veci" (Epitaful unui hoţ). Cultivând discret sau în forme violente, demascatoare, spiritul critic, T. explorează umorul la nivele diferite: de la jocul verbal, calamburistic, la textul parodiat după principiul împingerii la absurd. Sunt găsite şi valorificate chei şi registre, situaţii şi stări
variate. Umoristul îşi întrevede misiunea în tentativa de a proiecta asupra lucrurilor lumina firescului, a naturalului si de a deconspira automatismele, convenţionalul, conformismul social şi psihologic. în parodii T. adoptă rolul de critic literar care ironizează clişeele, pozele meditative, ticurile stilistice, ca în textele care pleacă de la Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc ş.a. Epigramele si miniaturile lui valorizează paradoxul, surpriza comică, poanta şi caricarea absurdă a viciilor, în spiritul unei tradiţii bine însuşite: „La izvoarele cu ape/ Vii, ca limba strămoşească,/ Cerbii vin să se adape,/ Porcii... să se bălăcească" (La izvoare); „Despre călăi, mă princj/Că te întreb, Partid:/ De ce i-ai pus în zid, în loc să-i pui... la zid?" (Zidul Kremlinului). Este la T. o întreagă paletă a atitudinii comice: bonomie şi condescendenţă, ironie, zeflemea, sarcasm şi invectivă. Acţiunea de demitizare şi demistificare coboară în sfera rutinieră a cotidianului, a familiarului, degradat chiar atunci când porneşte de la motive sacre: „Săraci şi goi, ca adevărul,/ Ar fi -trăit în rai o viaţă,/ De-ar fi costat şi acolo mărul/ Cât costă azi, la noi, la piaţă" (Adam şi Eva). „Fauna" tradiţională a comicului este prezentă in corpore: despoţii, patrioţii de paradă, cozile de topor, impostorii, proştii, mediocrităţile, grandomanii, detractorii şi categoria mai nouă a bişniţarilor, chefliii, avarii, îngâmfaţii: „Deşi murea, se bucura nespus/ Că şi-n mormânt va sta cu nasu-n sus...." (Unui îngâmfat). Dar T. depăşeşte gluma de moment: „Doamne, da, imperiul cade/cu toţi şovinii, roi?/ O-ntrebare-nsă mă roade-/ De ce cade peste noi?" (Căderea imperiului), obţinând adâncimea reflexivă a negaţiei. El convinge astfel că trece pragul comicului circumstanţial. Foarte personal e şi volumul De ce v-aţi dus de-acasă? (1991), ce cuprinde „convorbiri nostalgice cu unii moldoveni statorniciţi în Moscova temporar sau pentru totdeauna". A scris şi cărţi pentru copii.
SCRIERI: Scuzaţi pentru deranj..., pref. Vasile Badiu, Chişinău, 1974; Flori şi fulgi, Chişinău, 1975; Tatuaje, pref. Petru Cărare, Chişinău, 1977; Revers, Chişinău, 1980; Lănţişorul cu cheiţe, Chişinău, 1981; Complimente necesare, Chişinău, 1983; Clape, Chişinău, 1985; Acarniţa, Chişinău, 1986; Zâmbete cu supliment, Chişinău, 1987; Termometru, Chişinău, 1988; Asta-i situaţia, Chişinău, 1989; Staţi jos, copii!, Chişinău, 1990; Cartuşiera, pref. Victor Prohin, Chişinău, 1991; De ce v-aţi dus de-acasă?, Chişinău, 1991; Bocetul, Chişinău, 1992; Dioptrii pentru ochelarii de cai, pref. Victor Prohin, Chişinău, 1995; Ghicitori, Chişinău 1995; Stihuri marţiale, Chişinău, 1999; Toporul taie închinându-se, pref. Const. Zărnescu, Cluj-Napoca, 2000; Coloana nătângilor, Chişinău, 2001; îngerii din cerul gurii, pref. Const. Zărnescu, Cluj-Napoca, 2003. Antologii: Mere acre, Chişinău, 1982; Atlas comic, Chişinău, 1987; Unei, unui, unor... (Epigramă românească), Chişinău, 1992; Buturuga mică... (Antologia epigramei româneşti de pretutindeni), Chişinău, 1993; Dicţionar enciclopedic satiric, Chişinău, 1994; O antologie cronologică a aforismului românesc, Cluj-Napoca, 2000.
Repere bibliografice: Leo Butnaru, Zâmbete şi gânduri, „Chişinău", 1977,24 februarie; Ion Cristofor, Un epigramist: Efim Tarlapan, TR, 1993, 1; Victor Prohin, Un devotat scutier al genului, LA, 1994, 20; Ion Trif-Pleşa, Rondeluri de onoare, „Porto-Franco", 1996,1; Mihai Cimpoi, Efim Tarlapan şi căderea imperiului, LA, 1996, 12; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 220; Nicolae Bătrânu, Marţiale basarabene, LA, 1999, 4 noiembrie.	M.	C.
627 Dicţionarul general al literaturii române
Tartler
TARTLER, Grete (23.XI.1948, Bucureşti), poetă, eseistă şi traducătoare. Este fiica Anei (n. Dreve) şi a lui Martin Tartler, muncitor chimist; este căsătorită cu scriitorul Stelian Tăbăraş. Familia e originară din Prejmer (în germană, Tartlau). T. învaţă la şcoala germană şi la Liceul de Muzică din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1967. Obţine licenţa la Conservatorul „Ciprian Porumbescu" (1972) şi la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia arabă-engleză (1976). îşi ia doctoratul în filosofie în 1995, cu teza Utopia însingurării în Evul Mediu arab. Este profesoară de violă la Liceul „Dinu Lipatti" şi lector la Universitatea din Bucureşti, iar din 1985 lucrează ca redactor la „Neue Literatur" şi ca editor al revistei „Orient" (Bucureşti-Viena). Conduce Societatea de Studii Orientale. Din
1992	intră în diplomaţie: director al Centrului Cultural din Viena (1992-1995), consilier în Ministerul Afacerilor Externe (1995-1997), ambasador în Danemarca (1997-2001), ministru plenipotenţiar al Ambasadei României la Atena (din 2002). Debutează cu versuri la „Amfiteatru", în 1968, iar editorial în
1970,	cu volumul Apa vie. Mai e prezentă în „Luceafărul", „România literară", „Steaua", „Romano-Arabica" ş.a. A tradus mult din poezia şi din literatura sapienţială persană şi arabă (antologia Cele şapte mu'allaqate. Poezie arabă preislamică, 1978, a fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor), dar şi din
germană, daneză, engleză. Este autoarea unor cărţi de literatură pentru copii, dintre care se remarcă volumul de versuri Râsul ocrotit de lege (1999; Premiul Uniunii Scriitorilor), şi a câtorva volume de eseuri: Melopoetica (1984), Proba Orientului (1991), Europa naţiunilor, Europa raţiunilor (2001).
în Melopoetica T. propune modelul inedit al unei lecturi care urmăreşte confluenţele dintre poezie şi muzică în literatura românească din anii '70-'80 ai secolului trecut. Proba Orientului tratează comparatist limbile şi literaturile arabe şi cele occidentale. Se urmăresc corespondenţe la nivelul simbolisticii literelor şi circulaţia unor teme şi motive arabe în scrierile lui Dante, Goethe, Novalis sau Nerval. Autoarea descoperă modelul maqamat-elor la Anton Pann sau ia în considerare preocuparea pentru cultura arabă a lui Timotei Cipariu. în Europa naţiunilor, Europa raţiunilor se discută raportul dintre identitatea culturală europeană şi cea naţională, plecând de la relaţia eu - alteritate, pentru ca discuţia să se plaseze ulterior pe un teritoriu mai concret, în capitole dedicate identităţii vieneze şi daneze, secvenţe în care T. apelează la o formulă mixtă, eseistico-memorialistică. Un capitol e consacrat însemnărilor de călătorie ale lui Hans Christian Andersen la porţile Orientului, până în Ţările Române, scriere inedită, tradusă sub titlul Bazarul unui poet
(2000). Apa vie, prima carte de poezie, se încadrează într-o paradigmă specifică anilor '70, pentru care lirica de „semne" constituia modelul predilect: motive folclorice se suprapun pe o complicată reţea simbolică, mergând până la ermetism. Poemele, gravitând în jurul laitmotivului „apa vie", asociat luminii, grefează o sensibilitate feminină livresc-aurorală pe o tradiţie barbiană, regăsită de mai mulţi poeţi ai epocii, însufleţită de un elan vitalist adolescentin, poeta îşi circumscrie un univers mitizat, populat de fiinţe simbolice precum şarpele, vulturul, cavalerul. Definitoriu pentru întreaga ei creaţie, conflictul dintre cultură şi viaţă, dintre trăirea livrescă şi cea autentică, prin care poţi avea acces la armonia cosmică, se percepe încă de pe-acum: „Vreau să alerg pe claviatură/ cu clinchet de glezne stelare/ să nu mai respect registrele orgii/ şi praful gotic din propria-mi umbră,/ cu mâini floral deschise spre vânturi/ să-mi caut anii, să le caut oglinda,/ şi s-o sparg într-o mie şi unul de greieri" (Verset). Următorul volum, Chorale (1974), continuă linia simbolismului de conotaţii folclorice: ţara, pământul, lumina, inima, apa vie etc. Poemele, animate de o vitalitate panteistă mai purificată, mai aeriană, înglobează totuşi aglomerări de imagini şi construcţii arborescente, de un metaforism abundent. Hore (1977) propune un imaginar folcloric în registru mixt, blagiano-barbian: poemele, intitulate „inele" şi grupate în şapte cicluri de câte nouă compoziţii, „descriu" peisaje bucolice purtătoare de „semne" (cercul, lumina, Columna, apa, pasărea, nunta etc.), în care tensiunea derivă din jocul - şi aici cu trimiteri livreşti -dintre închis şi deschis, ascundere şi revelare, dintre hieroglife şi „vorbele limpezi". Astronomia ierbii (1981) marchează un punct de cotitură. Pe de o parte, intervine o criză ontologică, adâncind conflictul dintre realitate şi poezie, dintre „natură" şi „cultură". Sentimentul trecerii, tema centrală a liricii scrise de
Tartler
Dicţionarul general al literaturii române 628
T., se acutizează, potenţând conştiinţa ireversibilităţii emoţiei şi a zădărniciei culturii. Se remarcă emergenţa unei sensibilităţi agonice, tipic expresionistă, care se manifestă totuşi între limitele unei funciare discreţii feminine: „Alege-ţi pana şi o scufundă/ în vâna gâtului cu floare deasă./ [...] vine toamna şi vinete boabe mi-s ochii./ Innegreşte-ţi pana în ei" (Signatum) sau „Prăbuşirea de-a lungul zidului: şi în locul meu noaptea/ cu faţa ascunsă de margarete, coboară./ Peceţi mari de lună ca nişte copite/ mă izbesc în obraz [...]// Blând, fânul acoperă/ vechi treceri, mari pietre albite şi vinete/ cearcăne tulburătoare de pace" (Cu faţa ascunsă). Pe de altă parte, multe poeme respiră un aer vag optzecist: livrescul discursiv, poezia cotidianului, colocvialitatea, o detaşare pe alocuri ironică. Cele două tendinţe - spre neoexpresionism şi spre postmoder-nism - nu exclud mai vechea apetenţă pentru simbolismul încifrat, în poeme precum Materia signata, Febra de trei zile, Pasărea Rok etc. In volumul din 1982, Scrisori de acreditare, lirismul, de asemenea unul interiorizat, se cerebralizează, spaţiul poemului se modifică, în sensul citadinizării optzeciste, adesea cu inserţii metaforice surprinzătoare, de tip expresionist. Tema trecerii, din ce în ce mai obsedantă, conferă, dincolo de camuflajul discursivităţii, un tragism melancolic: tragismul neputinţei de a fixa emoţia sau de a ieşi definitiv din „lumea" culturii în adevărata lume a vieţii. Substituiri (1983) este o culegere eteroclită, în care se întâlnesc mai multe influenţe sau tipuri de discurs practicate şi înainte: livrescul pe alocuri preţios, de inspiraţie orientală, expresionismul sau poezia cotidianului, discursul simbolizant neomodernist sau construcţia de tip puzzle (turnura dinspre vizionarism spre expresionism e constatată aici de A1. Cistelecan). O constantă remarcabilă a poeziei publicate de T. înainte de 1900 o constituie prezenţa filonului moral, în parabole politice memorabile, precum Materia signata, Didactica Nova sau Lumina sub talpă, cea din urmă deconspirând absurdul demolărilor. în Achene zburătoare (1986; Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei) şi în Materia signata (1992) se adânceşte polaritatea între „materia" scrisă şi cea nescrisă, a realului, aceea care scapă întotdeauna şi care nu poate fi „interpretată" prin litere sau prin cuvinte. Eul poetic este iremediabil prins între exaltare şi melancolie, între percepţia disperat vitalistă şi cea intelectuală, într-o dublă revoltă, împotriva realităţii discontinue, perisabile, dar şi împotriva la fel de trecătoarei lumi de hârtie: „cum mă temeam în copilărie/ de gura deschisă a unui clopot/ azi locuiesc între fălcile lui:/ o limbă grea, de bronz,/ îmi izbeşte timpanele,/ mă izbeşte peste gură,/ peste degetele întinse - / firul prelins pe bărbie,/ o literă tainică - / ne-a mai rămas descifrarea ei" (Filologie); „O poetă îşi taie vinele peste cupa de jad./ Păsări de pradă se rotesc peste mal./ De-aş fi ştiut/ că spuma îmbătrâneşte, că valul nu înfloreşte/ a doua oară,/ îmbătată m-aş fi întins pe nisip" (Războiul cu tine însuţi). S-a vorbit, cu referire la volumele de dinainte de 1990, despre „irealismul poeziei" (Nicolae Manolescu) şi despre „evanescenţa discursului" (Marin Mincu), dar în versurile ulterioare tendinţa spre irealitate devine tot mai accentuată. Dacă, în genere, modalitatea de
construcţie a poemului consta într-o decupare a secvenţelor de cotidian, recompuse la nivel simbolico-parabolic, într-un registru al semnelor enigmatice, vizionare (Al. Cistelecan), în Materia signata şi în Roşiile portocalii când sunt verzi sunt galbene (1997) descompunerea realului nu mai e urmată neapărat de o transfigurare simbolizantă. Versul se instalează acum în banalitatea amestecată a realului, pentru a declanşa mai degrabă o implozie a imaginarului, în regim oniric: „Trenul urcă uşor, în timp ce noi/ contestăm metafizica. în compartiment intră-un bătrân,/ scoate pălăria de paie, lasă în jur/ un cerc de umbră, desface/ un pui întreg din hârtia ca pergamentul,/ ne îndeamnă să-nfulecăm./ Un timp e tăcere. Doar când/ înveleşte oasele toate la loc,/ grijuliu, cu o minerală răbdare,/ se-aude un foşnet. Şi-n vreme ce toţi/ adormim, în noaptea difuză,/ oasele păsării se încheagă la loc, prind contur,/ printre pleoapele-ntredeschise se mai văd/ bătrânul şi pasărea şchiopătând,/ iar femurul subţire/ ce-1 aruncase pe geam/ la răsărit luminează" (Călătorie de noapte). Apropiindu-se de Ileana Mălăncioiu prin prezenţa filonului moral şi de Gabriela Melinescu prin impulsul vitalist, T. se distinge în contextul poeziei actuale prin rafinamentul unui discurs liric foarte bine dozat, pe muchia dintre simbolismul neomodernist şi discursivitatea poetică postmodernă.
SCRIERI: Apa vie, Bucureşti, 1970; Chorale, Bucureşti, 1974; Hore, Bucureşti, 1977; Astronomia ierbii, Bucureşti, 1981; Scrisori de acreditare, Bucureşti, 1982; Substituiri, Bucureşti, 1983; Melopoetica, Bucureşti, 1984; Târgul de animale mici, Bucureşti, 1985; Achene zburătoare, Bucureşti, 1986; Şcoala de muzică, Bucureşti, 1986; Zebra şi algebra, Bucureşti, 1988; întâmplări în dicţionar, Bucureşti, 1988; Proba Orientului, Bucureşti, 1991; Materia signata, Bucureşti, 1992; Cuneiforme, Timişoara, 1997; Roşiile portocalii când sunt verzi sunt galbene, Bucureşti, 1997; Râsul ocrotit de lege, Bucureşti, 1999; Europa naţiunilor, Europa raţiunilor, Bucureşti, 2001. Traduceri: Cele şapte mu'allaqate (Poezie arabă preislamică), pref. trad., Bucureşti, 1978; Al-Hamadhani, Al-Hariri, Şezători arabe (30 de maqamat), îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1981; Antologie de poezie arabă (Perioada clasică), I-II, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Nicolae Dobrişan); Primii poeţi persani (sec. IX-X), îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Viorel Bageacu); Al-Gahiz, Tratat despre zgârciţi, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1985; înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V-XIV, îngr. şi. introd. trad., Bucureşti, 1988; ed. 2 (înţelepciunea arabă. Secolele V-XIV), Iaşi, 2002; PatrickSuskind, Parfumul, Bucureşti, 1989; Poezie germană contemporană, îngr. şi postfaţa trad., Cluj-Napoca, 1991; Werner Sollner, Somnul toboşarului, Bucureşti, 1996; Hans Christian Andersen, Bazarul unui poet, pref. trad., Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Constantin, A doua carte, 252-253; Iorgulescu, Scriitori, 155-156; Dinu Flămând, „Astronomia ierbii", AFT, 1981, 4; Laurenţiu Ulici, Senzaţie şi viziune, RL, 1981, 26; Constantin Pricop, „Astronomia ierbii", CL, 1981, 7; Dumitru Mureşan, Astronomia ierbii, VTRA, 1981, 8; Daniel Dimitriu, în grădina cu sigilii, CNT, 1981, 35; Gelu Ionescu, Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981, 186-187; Dinu Flămând, Un manifest de conştiinţă, AFT, 1982,9; Nicolae Manolescu, în vârful picioarelor, RL, 1982, 44; Valentin F. Mihăescu, „Scrisori de acreditare", LCF, 1982, 52; Horia Bădescu, Discreţia înţelepciunii, ST, 1982,12; Adrian Popescu, Limbajul de sub limbaj, TR, 1983,10; Ioan Bogdan Lefter, Dincolo de suprafaţa lucrurilor, CL, 1983, 8; Cristian Livescu, Viaţa poeziei, ATN, 1983,9; N. Steinhardt, Buchet de cucută, RL,
629 Dicţionarul general al literaturii române
Taşcu
1984,17; Al. Călinescu, Poeţii şi „înalta fidelitate", CL, 1984, 7; Cornel Regman, Poezia „substituirilor", VR, 1984, 9; AL Cistelecan, „Substituiri", F, 1984,12; Ştefan Aug. Doinaş, Alfabet profan şi metaforă erudită, RL, 1985,15; Petru Poantă, „Melopoetica", ST, 1985, 3; Marin Mincu, „Acreditarea" poeziei, LCF, 1985,40; Nicolae Manolescu, Poezie şi stil, RL, 1986,49; Grigurcu, Existenţa, 387-390; Constantin Pricop, Etape, CL, 1987, 3; Dan C. Mihăilescu, Firul întrebării, VR, 1987, 9; Cistelecan, Poezie, 159-162; Regman, De la imperfect, 121-124; Munteanu, Jurnal, IV, 182-185; Mircea Muthu, Alchimia mileniului, Bucureşti, 1989, 133; Coşovei, Pornind, 33-37; Steinhardt, Monologul,
208-215; Andreea Deciu, Melopoetica şi ideopoezia, RL, 1992, 37; Octavian Soviany, „Proba Orientului", CNT, 1992,46-48; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992, 168-172; Bucur Demetrian, Labirintul şi covorul oriental, R, 1993,6-7; Adrian Popescu, Amprentele divine, ST, 1993,7; Dan Cristea, „ Cum să nu intri în rând", LCF, 1994,2; Poantă, Scriitori, 143-145; Ierunca, Semnul, 197-201; Horea Poenar, Ca un cuvânt în faţa lumii, ST, 1997,8; Grete Tartler, PRA, II, 582-590; Micu, Ist. lit., 417; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000,308-310; Ştefan Nicolae, Meditând la Europa, RL, 2002,10; Vasile, Poezia, 271-274; Dicţ. analitic, IV, 449-450.	R.	D.
TAŞCU, Valentin (23.1 .1944, Petroşani), critic şi istoric literar, eseist şi poet. Este fiul Anei (n. Morar) şi al lui Dragoş Taşcu, inginer, aromân de origine. Şcoala primară, gimnaziul şi liceul le-a urmat la Dealul Ştefăniţii, judeţul Maramureş, la Cluj, Constanţa şi la Alba lulia, unde va absolvi, în 1961, Liceul „Horia, Cloşca şi Crişan". Student la Facultatea de Filologie a
Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, îşi ia licenţa în 1966. Va fi profesor de limba şi literatura română, iar din februarie 1967 cercetător ştiinţific la sectorul de istorie literară de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj al Academiei Române. în decembrie 1989 întemeiază Editura Clusium, al cărei director general este. Va deveni şi vicepreşedinte al Asociaţiei Editorilor Români. în 2000 îşi susţine doctoratul cu teza Ritm şi valoare în poezia populară românească, iar din 2001 deţine o catedră la Universitatea „Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu. Debutează cu critică literară la „Tribuna", în 1968, iar editorial în 1975, cu volumul Incidenţe. Mai colaborează cu recenzii, cronică literară, cronică de spectacol, studii de istorie literară, stilistică, eseuri, versuri la „Steaua", „România literară", „Contemporanul", „Familia", „Vatra", „Transilvania", „Flacăra", „Echinox", „Napoca universitară", „Ateneu", „Argeş", „Cronica", „Convorbiri literare", „Sur" (Mălaga, Spania), „La Cite" (Bruxelles), „Atlas. Clujul liber", „Cercetări de lingvistică" ş.a. A mai semnat Horia Blându, Maria Pop, Vaier Tarcu. După 1990 e prezent la simpozioane şi conferenţiază la Bruxelles, Heidelberg, Malmo, Mălaga, Viena, Oslo, Budapesta, Havana, Londra. Participă încă din primii ani de activitate la realizarea unor volume colective: Scriitori români. Mic dicţionar (1978), De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc (1982), ulterior la Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1998-2002), 100 cei mai mari scriitori români (2003), Dicţionarul general al literaturii române ş.a.
T. se manifestă dezinvolt în domenii diferite ale scrisului, fără a părăsi total vreunul dintre ele când dominanta preocupărilor se schimbă, încât studiul doct, aplicat şi auster stă alături de însemnarea ocazională, iar cronica unui spectacol de teatru alături de profilul critic al unui scriitor important. în diversa lui activitate frecventează atât publicaţiile academice, cât şi efemere pliante sau almanahuri. Primul volum, Incidenţe, adună şi ordonează doar o parte din studiile, eseurile şi „schiţele" de critică şi istorie literară de la începutul anilor 70. Titlul rezumă exact intenţia alcătuitoare, „metoda" criticului şi o definiţie a exerciţiului critic înţeles ca „incidenţă" a unei subiectivităţi care pune în ecuaţie literatura, critica, istoria şi teoria literară. Culegerea este doar aparent eclectică şi atestă maturitatea unui critic format la şcoala clujeană postbelică, ilustrată de Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Ion Vlad ş.a. T. abordează teoretic probleme ca „tradiţie şi inovaţie", „actualitate", „autenticitate", elaborează un studiu tematic despre „poezia de amor", dar şi imul aplicat despre „tehnica versului" (de la Miron Costin şi Dosoftei la Ilarie Voronca), valorifică informaţii de istorie literară mai puţin cunoscute şi concepe profiluri ale unor scriitori ca D. D. Patraşcanu, Radu Brateş, Eugen Barbu ş.a. Ulterior va alterna cărţile de critică literară cu eseurile despre artişti plastici clujeni contemporani. Dincoace şi dincolo de F (1981; Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist) este un eseu monografic dedicat operei lui D. R. Popescu, o încercare de a aproxima identitatea spiritului creator, sistemul de simboluri şi universul imaginat de prozator şi dramaturg. în Poezia poeziei de azi (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca)
Tatulici
Dicţionarul general al literaturii române 630
sunt inserate profiluri dedicate unor poeţi clujeni şi ieşeni. Abia după un deceniu T. va reveni în peisajul editorial, întâi în ipostază de poet, cu volumele Dimineaţa amurgului (1994), Şcoala morţii (1997), Defăimarea bătrâneţii (1998), Elogiul tinereţii
(2000)	şi Tratat despre iubire (2003). Poemele vădesc un liric reflexiv substanţial, o voce nouă, cu personalitate. Experienţa existenţială directă şi meditaţia asupra marilor teme lirice fuzionează într-o expresie poetică dezinvoltă şi de o mare claritate, o adevărată „demonstraţie de dexteritate" (Petru Poantă). Comentatorii au remarcat că poetul îşi exploatează inteligenţa şi cultura artistică, că „şi-a pus la încercare virtuţile literare făcând apel la cele mai variate teme şi forme ale limbajului literar" (Romul Munteanu). în Şcoala morţii, de pildă, confesiunea este înscenată ca un dialog, poemele având drept subtitlu sintagme din Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu. Pe de altă parte, în seria cărţilor de critică şi istorie literară, T. îşi continuă preocupările mai vechi. Ritm vertical
(2001),	reluare a tezei de doctorat, include un studiu axat pe problema ritmului într-un sens mai larg decât acela prozodic. Un excurs preliminar urmăreşte să fixeze modul în care s-a produs „extensia conceptului de ritm", văzut ca „fenomen organic", pentru ca secvenţa analitică, privind în special texte din literatura populară, să propună o clasificare particulară a ritmului: mioritic, brâncuşian, manolic, gabrielesc. Volumul Studii literare (2002) se compune din articole şi eseuri despre George Coşbuc, G. Bacovia, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Emil Isac, Emil Botta, G. M. Vlădescu, Gib I. Mihăescu ş.a. Criticul nu ezită să se ocupe, pe lângă „clasicii apropiaţi", de scriitori care „ocupă un loc mai modest, dar sigur şi justificat în scara valorilor literare". Lecturile sunt ingenioase şi uneori reuşesc să revitalizeze subiecte dispărute din atenţia criticii postdecembriste.
SCRIERI: Incidenţe, Cluj-Napoca, 1975; Alexandru Cristea. Dincolo de alb şi negru, postfaţă Vasile Radu, Cluj-Napoca, 1979; Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi până în 1918 (în colaborare cu Mircea Popa), Cluj-Napoca, 1980; Dincoace şi dincolo de F, Cluj-Napoca, 1981; Paul Sima, pref. D. Dumitraşcu, postfaţă Livia Drăgoi, Cluj-Napoca, 1982; Poezia poeziei de azi, Iaşi, 1985; Dimineaţa amurgului, Cluj-Napoca, 1994; Şcoala morţii, Cluj-Napoca, 1997; Defăimarea bătrâneţii, Bucureşti, 1998; Elogiul tinereţii, Cluj-Napoca, 2000; Ritm vertical, Bucureşti, 2001; Elogii. Dez-eseuri. Cvartet: opus 1-4, Cluj-Napoca, 2002; Studii literare, Cluj-Napoca, 2002; Istoria presei româneşti din Transilvania de la începuturi până în 1918 (în colaborare cu Mircea Popa), Bucureşti, 2003; Tratat despre iubire, pref. Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2003. Ediţii: G. Ibrăileanu, Privind viaţa, introd. edit., Cluj-Napoca, 1972; Radu Brateş, Cântece de pe coline, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1974; George Coşbuc, Poezii, pref. edit., Cluj-Napoca, 1984; Aurel Gr. Zegreanu, întoarcerea timpului risipitor, pref. edit., Cluj-Napoca, 1989; Bazil Gruia, Recviem pentru o iluzie, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1995. Traduceri: Privind chipul României. Poezie belgiană contemporană, îngr. şi pref. trad., Cluj-Napoca, 1996; Cuba. O jumătate de veac de poezie şi singurătate (Poezie cubaneză contemporană), îngr. în colaborare cu Virgilio Lopez Lemus, pref. trad., Cluj-Napoca, 1997; Nedim Giirsel, Cuceritorul, Cluj-Napoca, 2000; Kiril Topalov, Nervi, Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare cu Adriana Cioti); Anton Doncev, Straniul cavaler al cărţii de taină, Cluj-Napoca,
2000 (în colaborare cu Adriana Cioti); Dostena, Exist, deci visez Cluj-Napoca, 2000; Predrag Matveievici, Breviar mediteranean Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Liviu Petrescu, G. Ibrăileanu, „Privind viaţa", RL, 1972,19; Virgil Mihaiu, Un critic „orgolios", ST, 1975,8; Ion Marcoş, „Incidenţe", TR, 1975, 35; Mihai Dinu Gheorghiu, între intenţie şi realizare, CL, 1975,9; Lucian Alexiu, „Incidenţe", 0,1975,39; Serafim Duicu, Un critic tânăr, VTRA, 1975,11; Mircea Iorgulescu, încercări critice, RL, 1975,47; Mircea Muthu, Criticul şi „unghiul de incidenţă", TR, 1975,47; Ion Istrate, „Incidenţe", „Făclia", 1975,8 932; Radu G. Ţeposu, „Incidenţe", ECH, 1975,11-12; Gheorghe Grigurcu, „Incidenţe", F, 1975, 12; Ulici, Prima verba, II, 30-32; Bucur Ţincu, O istorie a presei literare din Transilvania, VR, 1980, 8; Vlad Sorianu, Scriitorul total şi exegeţii săi, ATN, 1981, 4; Emil Mânu, Integrala „F", RL, 1982, 33; Sultana Craia, „Dincoace şi dincolo de F", LCF, 1982,37; Petru Poantă, „Paul Sima", TR, 1983,27; Costin Tuchilă, Despre critică, pornind de la poezie, ST, 1986,7; Constantin Cubleşan, Raţiunea de a rezista prin cultură, ST, 1994,1-2; Cornel Cotuţiu, Taifas în purgatoriu, Cluj-Napoca, 1995, 102-107; Ulici, Lit. rom., 1,538-539; Munteanu, Jurnal, VI, 121-125, VII, 281-284; Carmelia Leonte, „ Şcoala morţii" sau Manualul de sinucidere, CRC, 1998, 2; Vlad Sorianu, „Şcoala morţii", ATN, 1998, 2; Poantă, Dicţ. poeţi, 197-199; Adrian Popescu, Elogiul tinereţii pierdute, ST, 1999, 1; Irina Petraş, în metru antic, APF, 1999,4; George Vulturescu, „Şcoala morţii", PSS, 1999, 5-6; Irina Petraş, „Şcoala morţii", CNT, 1999, 39; Valentin Taşcu. Biobibliografie, Deva, 1999; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000, 314; Flavia Teoc, Trestie şi plumb, Cluj-Napoca, 2001,133-136; Irina Petraş, Despre ritmul oracular, APF,
2002,1-2; Dicţ. scriit. rom., IV, 504-506; Ana Dobre, Turnura politică, LCF, 2003,17.	C.H.
TATULICI, Mihai (3.VII.1948, Frătăuţii Vechi, j. Suceava), prozator şi jurnalist. Este fiul Elvirei (n. Prelipceanu) şi al lui Vasile Tatulici, funcţionar. Urmează liceul la Rădăuţi, încheiat în 1966, şi Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, absolvită în 1971. Debutează în 1969, la revista „Alma Mater", cu proza La naiba cu frunzele galbene şi face parte din membrii fondatori ai cenaclului din jurul publicaţiei. Susţine o bogată activitate literară, colaborând la principalele reviste care promovau tinerii scriitori, precum „Amfiteatru", „Viaţa studenţească" (în
1973	devine secretar de redacţie la ambele), „Luceafărul", dar şi la „Cronica", „Steaua", „Convorbiri literare" ş.a. începând din 1980 se specializează ca redactor şi realizator de emisiuni de televiziune, din 1990 devine redactor-şef al Departamentului emisiunilor de jocuri şi concursuri, iar din 1993 al celui de emisiuni sociale la Televiziunea Română. în 1994 pune bazele şi e director general al postului de televiziune Tele 7 abc, ulterior fiind producător de emisiuni la PRO TV. începând din 1995 editează şi conduce revista „Privirea". A scris mai multe scenarii de film documentar (Aripi, 1984, Liceul, 1985) sau artistic (Salutări de laAgigea, 1986).
Debutul lui T., microromanul Ceaţa şi obişnuinţa (1975), se situează în zona tatonărilor, scontând pe efectul folosirii unei maniere narative inedite: este o scriere care îmbină romanul de tip existenţialist cu metaromanul, pentru a se înfăţişa în final ca parabolă a raportului paradoxal dintre viaţă şi ficţiune. Textul debutează cu jurnalul unei tinere de optsprezece ani, personaj
631 Dicţionarul general al literaturii române
Tăbăraş
cu un profil sufletesc obscur, a cărei principală dorinţă este de a-si cunoaşte tatăl. Mai mult decât personajul în sine frapează, în notaţiile diaristice, surprinderea atmosferei cenuşii, banale, a vieţii de provincie. în a doua parte se dezvăluie că jurnalul fetei este, de fapt, romanul de debut al unui tânăr scriitor, prezentându-se amănunte despre geneza textului şi fragmente din biografia autorului. Ficţiunea nu numai că devine sinonimă cu viaţa, dar chiar îi deviază cursul în momentul în care autorul află că prototipul personajului său, cu aceeaşi istorie şi cu acelaşi nume, există şi în realitate. Şi în Salvatorul
(1979)	T. încearcă să suplinească deficitul epic prin inovaţii narative. Biografie a unui inadaptat, construită după regulile prozei experimentaliste, romanul este în bună parte nereuşit din pricina obsesiei autenticităţii, care îl face pe autor să amalgameze inabil mai multe modalităţi de reconstituire a vieţii protagonistului: depoziţiile a două personaje-martor, fragmente de memorii, jurnal, scrisori etc. Deseori prozatorul provoacă cititorului dificultăţi de înţelegere prin schimbarea perspectivei de relatare a evenimentelor, sugerând, de pildă, că biografia ar fi fost redactată la oarecare răstimp de la moartea personajului, ceea ce permite şi reproducerea unor convorbiri din virtualul an 2025. Capitolul cel mai interesant înfăţişează „operele minore" ale „salvatorului", schiţe asemănătoare acelora care vor fi reunite în Ceainicul de argint (1983), între acestea remarcându-se Spălătoreasă şi labirintul, o parabolă despre absurdul unei existenţe monotone, surprinsă detaliat, cu încetinitorul, până ce contururile banalului par a se deforma după legile oniricului. Nuvelele şi schiţele din Ceainicul de argint demonstrează că lui T. îi reuşeşte cu adevărat formula prozei scurte. Culegerea este structurată în trei secţiuni, Fizica, Metafizica şi Alte formule. Cea dintâi include texte aflate la graniţa dintre reportaj şi parabolă, în care sunt radiografiate cazuri bizare. Astfel, schiţa Ceainicul de argint este o parabolă despre onestitate, creată pe scenariul unei întâmplări normale şi bizare în acelaşi timp, iar Chiriţă şi costumul tratează în acelaşi registru un caz de monomanie vestimentară. Privirea prozatorului pare a se afla la mare distanţă de tabloul în mişcare, dar când şi când devine înduioşat-participativă. în secţiunea Metafizica sunt supuse atenţiei, în locul unor evenimente şi figuri bizare, idei şi sentimente. Prozele ar fi un fel de fotografii mărite ale unor reacţii sufleteşti inedite. Tânărul frumos de la fereastră începe prin a descrie gândurile şi trăirile unui paralitic pentru a sfârşi prin punerea cazului în tiparul stranietăţii. în ultima secţiune, Alte formule, se îmbină modalităţi narative utilizate în „scenariile" precedente. Reportajele despre oameni şi situaţii stranii şi „fotografiile" gândurilor şi sentimentelor sunt legate printr-un fir epic, cu lărgirea planului temporal al desfăşurării evenimentelor. Autopsia, cea mai reuşită nuvelă din volum, analizează, pe fundalul cenuşiu al vieţii de provincie, destinul banal-absurd al unui medic ratat, unele sugestii venind dinspre proza cehoviană. Tot o structură tripartită are şi culegerea de nuvele Vin râmele (1993), care include textele respinse de cenzură la editarea cărţii anteriore. Majoritatea naraţiunilor se plasează în aceeaşi formulă mixtă -notaţia cotidianului şi parabola de astă dată orientată
orientată spre surprinderea aspectelor sordide, kitsch ale realităţii. Secţiunea Comedii reale prezintă în manieră aparent ilară cazuri bizare şi tragice (un caz de schizoidie, în Robertina, un duşman de clasă), Tragedii inventate supun analizei situaţii existenţiale neobişnuite, modelul predilect de personaj fiind insul cu evoluţie interioară obscură, care îşi confecţionează obsesii (Un destin, Portret din memorie), iar sub genericul Tragicomedii din viaţa de zi cu zi sunt puse în evidenţă câteva situaţii groteşti, născute din obedienţa faţă de imperativele politicii oficiale, cum se întâmplă în Vin râmele.
SCRIERI: Ceaţa şi obişnuinţa, Bucureşti, 1975; Salvatorul, Bucureşti, 1979; Ceainicul de argint, Bucureşti, 1983; Vin râmele, Bucureşti, 1993; Români simpatici, Bucureşti, 2003..Antologii: Revoluţia română în direct, Bucureşti, 1990.
Repere bibliografice: Mihai Dinu Gheorghiu, „Ceaţa şi obişnuinţa", CL, 1976, 2; Al. Piru, „Ceaţa şi obişnuinţa", LCF, 1976, 18; Valentin Taşcu, Ficţiunea ca negare a ficţiunii, ST, 1977,3; Ulici, Prima verba, II, 22-24; Tudor Dumitru Savu, „Salvatorul", TR, 1979,51; Artur Silvestri, Un roman „modern", LCF, 1980,15; Mihai Dragolea, Renunţarea la culise, ECFI, 1980,8-10; Iulian Constandache, „Ceainicul de argint", „Scânteia tineretului", 1983,37; Ştefania Melancu, „Ceainicul de argint", TR, 1983, 47; Popa, Ist. lit., II, 895; Dicţ. scriit. rom., IV, 506-507.	O. S.
TĂBĂRAŞ, Stelian (20.XI.1939, Secăria, j. Prahova), prozator. Este fiul Măriei (n. Popescu) şi al lui Stelian Tăbăraşi, ţărani. Va absolvi liceul la Sinaia (1961) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1966). Până în 1975 este redactor la Radio România Cultural, iar până în 1998 lucrează la Televiziunea Română, unde realizează emisiuni culturale, mai ales filme pe teme etnografice şi biografii ale unor personalităţi. Din 2001 este redactor asociat la revista „Luceafărul", iar în 2003 editorialist cultural la „Curierul Atenei". Debutează la „Viaţa românească", în 1980, cu un fragment din Zilele cele scurte, roman publicat integral în 1988, reprezentând debutul său editorial. Mai colaborează cu proză şi articole la „Amfiteatru", „România literară", „Steaua" ş.a.
Povestea romanescă din Zilele cele scurte, ţesută în jurul unei familii boiereşti, se va continua în Cumpenele (1985). T. este interesat, asemenea multor prozatori din epocă, de enigmele trecutului, de relaţia, ambiguă şi periculoasă, cu prezentul. Se utilizează motivul naraţiunii relatate de un bătrân unui tânăr - acesta fiind implicat de cele mai multe ori în diverse moduri în trecut, prin relaţii de rudenie sau e chiar naratorul povestirii-ramă. Primul roman gravitează în jurul boierului Amărăşteanu, pater familiae şi figură tutelară. Povestea de dragoste dintre bărbatul matur şi prea tânăra soţie, care nu îi va rămâne credincioasă, cea a iubirii cu o ţărancă, al cărei rod e un fiu bastard, povestea conacului şi moşiei de la Amărăşti vor fi descoperite, de fiu, atunci când găseşte jurnalul tatălui. Trama detectivistă - urmărirea adevărului despre propria familie, implicit şi despre sine -conduce nu doar la revelarea unor secrete surprinzătoare, dureroase, dar şi la concluzia că prezentul nu poate fi despărţit de trecut: fiul continuă experienţele tatălui, repetând, într-un
Tănase
Dicţionarul general al literaturii române 632
fel, drama lui. Cumpenele mută acţiunea într-un timp mai apropiat şi are conotaţii politice mai clare: Zamfir Amărăşteanu, misteriosul personaj central, este un luptător al rezistenţei din zona Argeş, în anii de după al doilea război mondial. Naratorul, redactor la o revistă bucureşteană, şi iubita lui, Alma, pornesc, fiecare altfel, în căutarea lui Amărăşteanu, om care trece de dimensiunea strict istorică, învăluit în aura unui simbolism cosmic. Moartea lui (apare alt personaj emblematic, nebunul, care susţine că l-a ucis) aparţine aceleiaşi zone obscure: după o şedere de mai multe săptămâni într-o ascunzătoare, unde scrie un straniu jurnal, prin care comunică, într-o limbă veche şi poetică, tainele convieţuirii armonioase între om şi natură, Zamfir Amărăşteanu dispare asemenea unui şaman. Cele două romane sunt scrise într-un stil alert, cu nerv gazetăresc, adesea cu plăcerea detaliului antropologic sau folcloric, dar şi cu propensiuni spre poetic. Modelul vine din proza scurtă, de care mulţi scriitori ai anilor '80 s-au simţit atraşi. împărţite în capitole, fiecare cu regimul semiautonom al unei povestiri închegate, romanele păstrează structura de puzzle, întâlnită şi în proza lui Mircea Nedelciu: naratori diferiţi, perspective diferite asupra evenimentelor, trecerea de la stilul direct la stilul indirect, de la persoana întâi la persoana a treia etc. Pentru delimitarea planurilor se folosesc şi caractere tipografice diferite, unele pasaje, cum ar fi fragmentele din jurnalele personajelor, fiind scrise cu italice. Alt roman al lui T., Filmare la două aparate (1988), se detaşează în mare parte de problematica exploatată anterior, concen-trându-se asupra poveştii de dragoste dintre un intelectual între două vârste (de data aceasta, nepot al lui Amărăşteanu) şi o studentă. Plasată prin anii '70 (cutremurul din '77 este înglobat în naraţiune), legătura celor doi sfârşeşte printr-o ratare, explicabilă atât prin alegerea superficială a femeii, cât şi prin pasivitatea „intelectuală" a bărbatului. Romanul e construit prin aceeaşi tehnică a juxtapunerii de fragmente cu statut cvasiindependent şi prin jocul perspectivelor, alternând persoana întâi cu a treia. In culegerea de nuvele Atelierul de tatuaje (2002), incluzând şi „nuvela cinematografică" Blestemul saltimbancului, se utilizează tot tehnica de tip puzzle, doar că perspectiva narativă aparţine în exclusivitate persoanei întâi. Nuvelele au o tramă simplă, adesea sumară, în care se cos petice diverse: relatări colaterale, mărturii, însemnări etnografice, speculaţii istorice. T. are darul povestirii, ştie să improvizeze plecând de la detalii excepţionale, mai ales cu valoare documentară, ţese ingenios o pseudointrigă, dar compoziţiiile suferă adesea, la nivelul ansamblului, prin lipsa coeziunii.
SCRIERI: Zilele cele scurte, Bucureşti, 1981; Cumpenele, Bucureşti, 1985; Filmare la două aparate, Bucureşti, 1988; Atelierul de tatuaje, Bucureşti, 2002; Loc deschis, Bucureşti, 2003.
Repere bibliograf ice.'Dinu Flămând, Un prozator surpriză, AFT, 1981, 8; Irina Petraş, „Zilele cele scurte", TR, 1981, 35; Ioan Holban, Profunzimea retrăirii, CNT, 1981,36; Doina Uricariu, „Zilele cele scurte", RL, 1981,38; Cornel Moraru, „Zilele cele scurte", VTRA, 1982,5; Poantă, Radiografii, II, 174-176; Moraru, Textul, 221-224; Radu G. Ţeposu,
„Cumpenele", FLC, 1986,26; Ion Simuţ, „Cumpenele", ST, 1986,7; Ioan Holban, Parafraze şi epistole, CRC, 1986,39; Serafim Duicu, însemnele romancierului, VTRA, 1987, 3; Constantin Cubleşan, Dramatism şi căutare, TR, 1988, 22; Ioan Holban, Filmări combinate, CRC, 1988,32* Nicolae Oprea, Un microroman de actualitate, VR, 1990,4; Popa, Ist. lit.
II,	831; Alexandra Olivotto, Povestea degeaba, RL, 2003, 8; Barbu Cioculescu, De la Charlottenlund la Mogoşoaia, RL, 2003,21. R, o.
TĂNASE, Eugen (19.VI.1914, Poiana Sibiului, j. Sibiu -
11.X.2006, Timişoara), traducător, prozator, dramaturg şi poet. Este fiul Măriei şi al lui Ioan Tănase, învăţător. începe şcoala în satul natal, continuând-o la Sibiu (1921-1924), unde va frecventa şi Liceul „Gheorghe Lazăr" (1924-1931), apoi urmează Facultatea de Litere, secţia franceză, a Universităţii din Cluj (1931-1935). Reţinut la Catedra de limbi romanice, va funcţiona, în paralel, ca suplinitor în învăţământul liceal. Bursier al Statului francez la Universitaea din Montpellier (1938-1943), îşi susţine doctoratul de stat sub îndrumarea romanistului Jean Bourciez, cu lucrarea Essai sur la valeur et les emplois du subjonctif en frangais (apărută la Montpellier în 1943), teza complementară constând în traducerea în proză cadenţată, însoţită de note şi comentarii critice, a poemului Cântarea lui Roland (tipărită la Sibiu în 1942). întors în ţară spre sfârşitul războiului, predă la Şcoala Normală din Sibiu (1944), la Liceul Comercial din Cluj, oraş în care se stabileşte, fiind şi asistent la Universitate, unde se titularizează în 1948. Transferat în învăţământul secundar (1949), este profesor la Liceul de Fete şi la diverse şcoli, iar din 1954, la reintroducerea limbilor străine în învăţământul superior, asistent de franceză la Institutul Agronomic, apoi, din 1956, lector la Universitate, în 1964, în urma recunoaşterii doctoratului obţinut în Franţa, devine conferenţiar. Din 1966 i se încredinţează, în calitate de profesor, organizarea Catedrei de limbi romanice de la Facultatea de Filologie, recent înfiinţată, a Universităţii din Timişoara, unde rămâne până la pensionare (1974). Va mai funcţiona la universităţi particulare din acelaşi oraş în 1991-1992 şi în 1996-1997. Ca romanist, colaborează la prestigioase publicaţii din ţară şi din străinătate: „La France latine", „Revue de linguistique romane", „Dacoromania", „Revue roumaine de linguistique", „Revue internaţionale d'ono-mastique", „Zeitschrift fiir franzosische Sprache und Literatur", „Manuscriptum", „Cercetări de lingvistică", „Studia Universitatis Babeş-Bolyai", „Revista de filologie romanică şi germanică", „Analele Universităţii din Timişoara" ş.a. Membru al unor societăţi ştiinţifice europene, dintre lucrările sale au fost apreciate Cours praticjue de prononciation frangaise (1964), La Prononciation du frangais contemporain (1972) şi Le Frangais contemporain. Morphologie (I-III, 1973-1978), ultimele în colaborare cu Adela-Mira Tănase; coordonează Le Frangais fondamental parle (I-III, 1974-1977), împreună cu Anca Grădinescu şi Maria Cuşma. Mai realizează, pentru necesităţi didactice, o traducere a lucrării lui C. H. Grandgent, Introducere în latina vulgară (1958). T. a colaborat cu texte literare originale şi eseuri în reviste din Franţa şi Belgia („Ecrits de Paris",
633 Dicţionarul general al literaturii române
Tănase
„Etudes poetiques, litteraires et esthetiques", „Mireio", „OC", „SOL'AIR", „Inedit"), iar în periodice româneşti („Altarul Banatului", „Luceafărul", „Tribuna tineretului", „Naţiunea română", „Gazeta de Vest", „Orizont", „Familia", „România literară") publică recenzii, versuri, traduceri, proză şi piese de teatru, între care Penelopa '54 (Există Dumnezeu) (1993), Popa Marcu (1994), Legenda Mănăstirii Argeşului (1998).
în lunga sa viaţă, T. a desfăşurat o notabilă activitate de traducător din literaturile romanice. Risipite în publicaţiile vremii au rămas versiuni din poezia franceză, de la Charles d'Orleans şi reprezentanţi ai Pleiadei până la simbolişti şi parnasieni ori la Charles Peguy. în 1938 îi apare la Sibiu tălmăcirea piesei într-un act Doctor Death de la 3 la 5 a. scriitorului spaniol Azorin, care a fost jucată la Teatrul Naţional din Cluj în acelaşi an. în 1974 reia, în ediţie bilingvă, poemul La Chanson de Roland, care va fi transpus după un manuscris descoperit la începutul secolului al XlX-lea, aflat la Oxford. T. respectă versificaţia alexandrină ce a înlocuit de-a lungul timpului dispunerea decasilabică, dar în gruparea liberă medievală, renunţă la asonanţa originală în favoarea rimei, conformă exigenţelor cititorului modern care, în absenţa acompaniamentului muzical, cum se proceda în secolele XI-XV, ar percepe cu dificultate textul. Următoarea traducere va fi Cântarea Cidului (1979), poem epic pe care tălmăcitorul îl organizează în episoade în fruntea cărora dă un scurt cuprins, abandonând dispunerea în cuplete de lungimi variabile, întrucâtva disproporţionate şi care fragmentau materia. Asimetria populară a versurilor e înlocuită de alexandrinul spaniol, asonanţele sunt, de asemenea, substituite de rimă, după cum a procedat editorul spaniol Luis Guarner sau, pentru germană, O. L. B. Wolf, iar numărarea versurilor e făcută după cel mai important editor al Cidului, Ramon Menendez Pidal. Tot în ediţie bilingvă va apărea ciclul Bronzes al lui Alexandru Macedonski. în manuscris au rămas cuprinzătoare antologii din poezia franceză şi din cea spaniolă, ambele de peste cinci sute de pagini, nuvele fantastice din romanticul spaniol Gustavo Adolfo Becquer, o piesă de Maurice Maeterlinck ş.a. Deşi publicase versuri încă din 1935, dintre numeroasele scrieri literare originale ale lui T., atât în română cât şi în franceză - proză scurtă, roman, teatru, poezie, publicistică - puţine şi foarte târziu vor vedea lumina tiparului, printre acestea volumele de versuri Timişoara. 16-22 Decembre 1989. Souvenons-nous-en! (1999), Laus divae feminae (2000) şi romanul Binari, ce e iubirea? (2003). Ca şi în alte cazuri similare, figura cărturarului şi a dascălului lasă în umbră literatura originală.
SCRIERI: Timişoara. 16-22 Decembre 1989. Souvenons-nous-en!, Timişoara, 1999; Laus divae feminae, Timişoara, 2000; Einari, ce e iubirea?, Timişoara, 2003. Traduceri: Azorin, Doctor Death de la 3 la 5, Sibiu, 1938; Cântarea lui Roland, îngr. trad., Sibiu, 1942; ed. bilingvă (La Chanson de Roland - Cântarea lui Roland), pref. trad., cu ilustraţii de Marcel Chimoagă, Bucureşti, 1974; Cântarea Cidului, îngr. şi pref. trad., cu ilustraţii de Marcel Chimoagă, Bucureşti, 1979; Al. Macedonski, Bronzuri - Bronzes, ed. bilingvă, îngr. Ion Iliescu, Timişoara, 1997;
Frangois Malbault, Dante şi Beatrice. Romanul unei iubiri, îngr. Crişu Dascălu, Timişoara, 1998 (în colaborare cu Cristina Tănase).
Repere bibliografice: Teatrul românesc din Ardeal şi Banat, îngr. A. Buteanu, Timişoara, 1944,402; Alexandru Balaci, Studii şi note literare, Bucureşti, 1979,314; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945-1999). Dicţionar bibliografic, Timişoara, 2000,216-217; Melanges offerts au professeur Eugen Tănase, coordonator Maria Ţenchea, Timişoara, 2001.	E.	M.,	G.	Dn.
TĂNASE Nicuţă (12.VIII.1924, Roşu, j. Ilfov - 5.IX.1986, Bucureşti), prozator. Este fiul Elenei (n. Moldovan) şi al lui Anghel Nicuţă, negustor ambulant. Urmează şcoala de ucenici la Bucureşti, devenind lăcătuş. Lucrează la Avrig şi la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, unde în 1948 are loc şi debutul său în presă, la ziarul „Uzina noastră". Absolvind Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti în 1951, este angajat redactor la revista „Urzica". Din 1955 va fi scenarist la Radiodifuziunea Română şi la Studioul Cinematografic Bucureşti. între 1957 şi 1973 face parte din redacţia cotidianului „Scânteia", de unde va fi pensionat medical. E prezent şi în „Contemporanul", „Flacăra", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Scânteia tineretului", „Tribuna", „Tânărul scriitor", „Viaţa românească" ş.a. Debutează editorial în 1954, cu nuvela M-am făcut băiat mare, continuând cu o lungă serie de scrieri în proză, precum Am fugit de-acasă (1961), Plec la facultate (1964), Portrete în aquaforte (1981) ş.a., multe traduse în limbile rusă, germană, maghiară, chineză, vietnameză etc. Pentru Telefonul de la ora nouăsprezece (1979) i se acordă Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. A semnat şi o piesă de teatru, Băiat bun, dar... cu lipsuri (1963), precum şi scenarii pentru teatrul de revistă, singur sau în colaborare cu Marin Traian şi Silviu Georgescu.
încă din proza de început T. îşi manifestă preferinţa pentru ipostazele caracteristice şi mentalitatea oamenilor simpli, în primul rând ale indivizilor situaţi în marginea unui grup social, aspecte tratate cu umor şi văzute prin ochii miraţi ai copilului. Se remarcă influenţa lui Zaharia Stancu, Ion Călugăru şi mai ales a lui Şalom Alehem, din povestirea Halal de mine, sunt orfan. Limbajul ţese, în mod excesiv, expresia argotică, eroii „pozitivi", tineri care îşi află un drum în viaţă cu ajutorul comuniştilor, sunt concepuţi schematic, conform modelului dogmatic, simplificator al realismului socialist. M-am făcut băiat mare, Astăzi e ziua mea (1959) şi Plec la facultate constituie un ciclu autobiografic, amprentă de regăsit în mai toată proza lui T., evocând predilect mediul pestriţ al ma-halelor, cu şmecheri şi mici delincvenţi, personaje rudimentare, nu lipsite, altfel, de o anume fineţe sufletească. Din păcate, umorul e fără adâncime, autorul îşi sentimentalizează nu o dată relatările, elimină probleme de existenţă grave, dă o satiră uşoară. Nu îi pot fi negate însă, mai cu seamă în nuvele, considerate uneori microromane, verva, darul de a înfăţişa secvenţe autobiografice pe un ton glumeţ, ceea ce putea cuceri pe cititorul tânăr, căruia îi sunt destinate majoritatea scrierilor, încă un exemplu ar fi naraţiunile din Fără înger păzitor sau Cum am ajuns scriitor (1977). T. scrie şi un roman parodic, alegoric, Fără minuni, Doamne! (1967), încearcă proza de aventuri în
Tănase
Dicţionarul general al literaturii române 634
Acţiunea P. 1500 (1957) şi cultivă foiletonistica, reunită în volumul Portrete în aquaforte, unde desenează tipuri contemporane cu o peniţă acidă, în felul vechilor „fiziologii". Procedeele frecvente sunt aluzia, ironia bonomă sau amară, caricatura, falsa complicitate cu personaje aparţinând faunei interlope.
SCRIERI: M-am făcut băiat mare, Bucureşti, 1954; Muzicuţa cu schimbător, Bucureşti, 1956; Acţiunea P. 1500, Bucureşti, 1957; Cine a pierdut o verighetă? (în colaborare cu Silviu Georgescu), Bucureşti, 1957; Derbedeii, Bucureşti, 1957; ed. Bucureşti, 1961; Astăzi e ziua mea, Bucureşti, 1959; Am fugit de-acasă, Bucureşti, 1961; Ce oameni, domnule!, Bucureşti, 1962; Băiat bun, dar... cu lipsuri, Bucureşti, 1963; Plec la facultate, Bucureşti, 1964; Fără minuni, Doamne!, Bucureşti, 1967; Cruce de ocazie, Bucureşti, 1969; Lume, lume, soro lume!, Bucureşti, 1971; Eu şi îngerul meu păzitor - Mitică, Bucureşti, 1972; Sus mâinile, domnule scriitor!, Bucureşti, 1972; Destăinuirea marilor secrete, Bucureşti, 1974; Ghidul superstiţiosului (12 +1 zodii), cu ilusraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1974; Carte de explicare a viselor, Bucureşti, 1975; Răpirea ucenicului nevrăjitor, Bucureşti, 1976; Fără înger păzitor sau Cum am ajuns scriitor, Bucureşti, 1977; Un băiat de nădejde (în colaborare cu Virgil Stoenescu), Bucureşti, 1977; Telefonul de la ora nouăsprezece, Bucureşti, 1979; Portrete în aquaforte, Bucureşti, 1981; M-am făcut... tată mare, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Al. Săndulescu, O nuvelă interesantă, VR, 1954, 5; Remus Luca, Individualitatea scriitorului tânăr, CNT, 1957,14; Ov. S. Crohmălniceanu, O depoziţie în apărarea „Derbedeilor", VR, 1957, 4; Sergiu Fărcăşan, Râs şi satiră, „Lupta de clasă", 1957, 9; Savin Bratu, Cronici, II, Bucureşti, 1957,76-81; Eugen Simion, Creaţie şi pitoresc, VR, 1959,11; Al. Oprea, Nicuţă Tănase, LCF, 1960,16; S. Damian, „Astăzi e ziua mea", GL, 1960,18; Ion Vitner, Prozatori contemporani, II, Bucureşti, 1962,268-280; Micu, Literatura, 492; Valeriu Cristea, „Plec la facultate", GL, 1965,14; Sterian Popa, „Muzicuţa cu schimbător", CRC, 1967, 28; Marian Popa, „Fără minuni, Doamne!", LCF, 1969,1; Aurel Sasu, „ Cruce de ocazie", ST, 1969, 8; Dragoş Vicol, „Fără înger păzitor", CL, 1978, 6; Cândroveanu, Lit. rom., 208-211; Nicuţă Tănase, DRI, V, 160-167; Micu, Ist. lit., 492; Popa, Ist. lit, 1,1077; Dicţ. scriit. rom., IV, 507-508. G. E.
TĂNASE, Stelian (17.11 .1952, Bucureşti), prozator, eseist şi jurnalist. Este fiul Floarei Tănase (n. Mihalache), funcţionară, şi al lui Ion Tănase, economist. Face liceul la Bucureşti, absolvit în
1971,	şi urmează tot aici cursurile Facultăţii de Istorie-Filo-sofie, pe care le termină în 1977. Un timp, înainte de a deveni student, încearcă mai multe ocupaţii: muncitor necalificat, funcţionar. După obţinerea licenţei va fi profesor de ştiinţe sociale şi metodist la o casă de cultură, impresar al unor formaţii de jazz şi rock. După 1989 se numără între iniţiatorii Grupului de Dialog Social şi ai Alianţei Civice, între fondatorii revistei „22", la care va avea funcţia de redactor-şef. De asemenea, figurează ca editor al publicaţiilor „Acum" şi „Sfera politicii" şi se manifestă în calitate de analist politic, parlamentar (1992-1996). Doctor în sociologie din 1996, cu teza Elita politică şi dinamica modernizării, va fi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii din Bucureşti. Beneficiază de mai multe burse în Statele Unite ale Americii (1993-1998). Debutează cu romanul Luxul melancoliei, apărut în 1982. Scrise înainte de 1989, dar refuzate de cenzură, alte două romane, Corpuri de iluminat (1990) şi Playback (1995), au fost
editate abia în perioada postdecembristă, după ce avuseseră o circulaţie subterană în cercurile literare. Debutantul este întâmpinat de critici ca un scriitor format şi inclus printre cei mai buni romancieri români contemporani. Poziţia sa faţă de grupul optzecist este oarecum aparte: nu provenea de pe băncile Filologiei şi nu frecventase incubatoarele de creaţie patronate de Nicolae Manolescu şi de Ov. S. Crohmălniceanu, iar prima sa carte nu fusese precedată de texte publicate în reviste. Este imediat asimilat de critici nucleului tare al promoţiei şi etichetat drept unul dintre puţinii ilustratori ai romanului într-un contingent producător de proză scurtă. Atunci când are prilejul T. îşi mărturiseşte afinitatea cu autori precum Thomas Mann, Lev Tolstoi, Faulkner, Canetti sau Gogol. E un cinefil expert (cu o teză de licenţă, Noua sensibilitate, tratând raporturile dintre film şi literatură), autor al unor scenarii de film documentar (Asaltul cerului, Struma), realizator şi moderator de emisiuni TV.
Primul roman al lui T., Luxul melancoliei, relatează experienţele unui cuplu tânăr, Roxana Iliescu - Luca R. Eugen, lansat într-o expediţie de recuperare a timpului pierdut. Revenirea protagoniştilor în orăşelul natal de provincie - pe urmele idilei lor adolescentine, ale unor îndoielnice identităţi cvasiparadisiace şi ale unui prieten fantomatic, Matei Geamănu -oferă pretextul unui edificiu narativ fastuos, proiectat şi clădit cu o maturitate rară la un începător, care îşi anunţă de pe acum spiritul de împotrivire. Cărţile sale se aşază sistematic de-a curmezişul convenţiilor, temelor şi tehnicilor consacrate ale ficţiunii. Romanul romancierului, personajele-autori, jurnalul şi confesiunile fictive, stereotipiile „obsedantului deceniu", tema iubirii în circumstanţe potrivnice, obsesia memoriei recuperatoare şi a terapiei prin regresiune - toate acestea şi multe altele sunt supuse unui tir metodic, care întoarce, cu o cruzime nu lipsită de tandreţe, pe faţă şi pe dos, piesele de inventar şi secretele meseriei de scriitor. Luca şi Roxana par să se plaseze cel mai aproape de fapte. In spatele lor se furişează,
635 Dicţionarul general al literaturii române
Tănase
la o distanţă bine calculată, autorul-personaj, cu propriile melancolii, frustrări şi eşecuri. Dincolo de aceştia, evoluează o orchestră amplă de voci narative anonime. Jocul fictiv-meta-fictiv, prezent în toată literatura optzecistă, este aici bine strunit, lipsit de stridenţe şi nu compromite coerenţa ansamblului. Stabilizat de pe acum, echilibrul dintre funcţia fabulatorie şi cea reflexivă a ficţiunii se păstrează şi în romanele următoare, unde virtuozitatea tehnică pare inepuizabilă. Un element de continuitate este prezenţa de prim-plan a câte unei figuri feminine, un amestec, în proporţii mereu variabile, de Emma Bovary şi de Marilyn Monroe, transplantate în spaţiul carpato-danubian. Roxana, la fel ca lulia Fitcal, protagonista din Playback, e mai aproape de cel de-al doilea model, în timp ce, în Corpuri de iluminat, imprevizibila Pia ar fi mai curând o Emma Bovary de cartier bucureştean (un capitol al cărţii se numeşte Gadget Bovary), deşi se sileşte cât poate să semene cu reproducerea kitsch a unei fotografii cu Marilyn Monroe. Text provocator, ca toate celelalte, Corpuri de iluminat - scris după Playback, dar publicat înainte de acesta - s-ar fi putut numi la fel de bine Romeo, Julieta şi întunericul. Antiroman de dragoste, dinamitează metodic -prin deriziune şi ridicol - poncifele romanţioase ale genului. Julieta lui T. vieţuieşte în lumea cu orizontul obturat a blocurilor-dormitor din ghetoul socialist, redusă la stereotip de farsa adevărată şi lipsită de măreţie sau de tragism în care e distribuită din oficiu într-un rol de figuraţie: cartierul uriaş, nou, sutele de blocuri uniforme îngroapă imaginaţia. Jocul de-a personajele dispare. Ele întâlnesc acelaşi chip, multiplicat parcă de un xerox secret. Viaţa lor se depopulează, natura iubirii lor îşi schimbă semnul plus în minus. Romancierul observă sistemul dinăuntru, din capcana cotidianului, îi inventariază ticurile, anomaliile, atmosfera, periferiile, malformaţiile, rebuturile. în sistemul de referinţă unde îşi plasează naratorul personajele, marea dramă nu există nici ca proiecţie imaginativă. Sinuciderea protagonistei are iz de imitaţie ieftină, după un film comercial. într-un pasaj naratorul explică: iubirea se banalizează, capturată de goana contra cronometru prin întâmplările cotidiene. Aflat în prim-plan, cuplul Sandu-Pia se destramă, ea se sinucide, el se declasează, totul se compromite, se terfeleşte, se ruinează. T. îşi alege personajele din alt mediu decât cel al pensionarilor abulici, al navetiştilor apatici sau al gospodinelor acrite din cărţile comilitonilor săi. Triunghiul format din pianistul Sandu, profesorul universitar Dionisie şi frumoasa Pia aparţine unei lumi cu lustru artistic şi cu vocaţie (sau doar cu veleităţi) creatoare. Un bun pretext pentru romancier să compromită metodic clişeele produse abundent de literatura inadaptării intelectualului la un mediu ostil: anomalia şi excrescenţele sale - deriziunea, uzura, plictisul, urâtul. Intercalate în roman, Fragmente cu hamsteri reprezintă teatrul de operaţiune al unui autor-personaj anonim, care scrie, la persoana întâi, jurnalul cărţii şi în acelaşi timp istoria căsniciei sale cu Ninocika. Multifuncţionale, fragmentele sunt, pe de o parte, un roman al scrierii romanului -o căptuşeală autoreferenţială neostentativă şi ponderată cantitativ, bine armonizată cu întregul, iar pe de altă parte, o
cheie de lectură, oferind o paralelă a destinelor din ficţiunea încadrată. Uneori persoanele din jurnalul romancierului -adică din viaţă - par să copieze ad litteram replici ale dublurilor lor din literatură, adică ale personajelor Sandu, Pia et comp. în al treilea plan, bagatelizant şi ironic, se urmăresc reacţiile unei familii de hamsteri, al cărei mediu existenţial e un recipient aflat pe masa de lucru a prozatorului. Marea reuşită a lui T. rămâne, totuşi, romanul Playback. Cartea se vrea o replică potenţială la romanul canonic având ca „eroi" activişti, plasaţi în perioada de pseudodezgheţ de la sfârşitul anilor '60 ai secolului trecut. Evenimentul catalizant este o emisiune TV -„Portret contemporan" - realizată de reporterul „la modă" lulia Fitcal. Protagonistul ei virtual, tovarăşul Pârvu, cadru de nădejde al societăţii noi, se află în plină ascensiune. în jurul celor două vedete - una a politicii, alta din mass-media, una a realităţii, alta a proiecţiei sale pe peliculă - se bobinează firul narativ principal, presupunând că romanul ar avea aşa ceva. De fapt, undeva mai sus decât toţi, în spatele lor (ca un demiurg de tip balzacian din secolul al XlX-lea, dar familiar cu toate auxiliarele tehnice ale epocii moderne), se află autorul cărţii - scenarist, regizor, secretar de platou, operator şi monteur. El schimbă cu dexteritate mediile şi unghiurile de înregistrare, scoţând succesiv în prim-plan grupuri eteroclite de personaje - muncitori şi aristocraţi decrepiţi, sindicalişti apatici, vedete culturale şi sportive, şefi şi lingăi subalterni, gospodine acrite, invidioase pe nevestele de activişti ajunşi, dar mai ales o droaie de „înregistratori", aflaţi pe urmele acestora, la vedere, sub lumini de reflector. între portretizarea epică a unui personaj şi tehnicile de descriere a unei persoane în vederea urmăririi active (adică a filajului) se întreţine o ambiguitate savantă. Pe Pârvu îl „portretizează" fiecare în felul său: şoferul, Trifu, racolat ca informator, ori reporterul lulia Fitcal sau Terţul - profesionist al Securităţii, care face, la ordin, înregistrări în apartamentul tovarăşului, dar şi în restul imobilului, în fine - camera de luat vederi a narato-rului-regizor. Prin stratul gros de contrafaceri dat de relatările încrucişate, realitatea se mumifică, autenticitatea se ofileşte şi moare. Scrierea pare populată de fantoşe, confirmând avertismentul gogolian ce îi serveşte autorului drept moto. Ora oficială de iarnă (1995), cuprinzând însemnări fragmentare din anii '80, un fel de jurnal despre „literatura în vreme de ciumă", îşi are locul său în campania de contrazicere în care s-a lansat prozatorul, dar seamănă foarte puţin cu ceea ce se aştepta să fie. Este, altfel spus, un jurnal necanonic. T. torpilează normele documentului autoscopic, în speţă ale jurnalului de scriitor de tip interbelic sau târgoviştean, având în gena sa culturală jurnalul gidian. Există fără îndoială o serie de pasaje care trădează fixaţii creatoare (de pildă, re-scrierea). Accentul nu cade însă niciodată pe ele. Ora oficială de iarnă nu consemnează istoria scrierii unor romane, ci experienţa istoriei lor. La fel ca înregistrarea sau playbackul, iarna este o experienţă simbolică, la limita incertă dintre ficţiune şi ceea ce poate fi numit în mod obişnuit realitate. Foarte adesea însemnările nici nu sunt datate, iar spaţial vorbind, totul se petrece în Est, acesta fiind
Tănase
Dicţionarul general al literaturii române 636
titlul simptomatic al unui mare roman de multă vreme proiectat de scriitor.
SCRIERI: Luxul melancoliei, Bucureşti, 1982; Corpuri de iluminat, Bucureşti, 1990; Şocuri şi crize, Bucureşti, 1993; Ora oficială de iarnă, Iaşi, 1995; Playback, Bucureşti, 1995; Sfidarea memoriei (Convorbiri). Aprilie 1988-octombrie 1989 (Stelian Tănase în dialog cu Alexandru Paleologu), Bucureşti, 1996; Revoluţia ca eşec: elite & societate, Iaşi, 1996; Anatomia mistificării (1944-1989), Bucureşti, 1998; L.A. vs. N.Y., Iaşi, 1998; Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej (1948-1965), Bucureşti, 1998; Miracolul revoluţiei. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Bucureşti, 1999; Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Eugen Simion, Ieşirea din adolescenţă, RL, 1982, 12; Ion Simuţ, „Luxul melancoliei", F, 1982,10; Dobrescu, Foiletoane, III, 120-123; Holban, Profiluri, 402-405; Mircea Ţicudean, Despre oameni şi hamsteri, APF, 1990,5-7; Cornel Ungureanu, De-a hamsterii, 0,1990, 43; Laura Pavel, Măştile bovarismului, ECH, 1990, 10; Nicolae Manolescu, In sfârşit, un roman, RL, 1990,49; Mihai Dragolea, Jazz şi bovarism, ST, 1990, 11-12; Ioan Holban, O populaţie în refugiu, CRC,
1991,	9; Maria-Ana Tupan, Arhitectura eului fictiv, VR, 1991,4; Dorin Popa, „Prefer să fiu comparat cu Balzac decât cu Che Guevara" (interviu cu Stelian Tănase), CRC, 1991,20; Florin Sicoie, în dialog cu Stelian Tănase, CNT, 1992,34,35; Florin Sicoie, Analiza politică şi „uneltele scriitorului", CNT, 1993,21; Florin Sicoie, Stelian Tănase, constructorul, CNT, 1993, 47; Ţeposu, Istoria, 20-24; Tania Radu, Omul optzecist, LAI, 1994, 9; Munteanu, Jurnal, V, 276-279; Alex. Ştefănescu, Un romancier remarcabil ca eseist, RL, 1995, 8; Octavian Soviany, Playback cu lulia Fitcal, CNT, 1995,13; Florin Sicoie, „Playback" sau „Omul nou", CNT,
1995,	13; Dan C. Mihăilescu, Sertarul fără încuietoare, „22", 1995, 15; Monica Spiridon, Ce ascunde Esop în sertare (Pe marginea unui jurnal de prozator), LCF, 1996,10; Ion Bălu, Aristocratul şi proletarul, APF, 1996, 7-8; Monica Spiridon, Un romancier din Est, R, 1997,3-4; Z. Omea, Un document de epocă, RL, 1998,18; Dan C. Mihăilescu, Detectivul polifonic, „22", 1998,17,18; Alex. Ştefănescu, „LA. vs. N.Y.", RL, 1998,49; Al. Ioanide, Editura Allfa, RL, 1999,18; Florin Ardelean, Ucenici la demoni, F, 1999,4; Gabriela Inea, Jurnal american, TMS, 1999,6; Dicţ. analitic, II, 397-398; Călin Căliman, „Struma", o tragedie uitată, CNT, 2001,10; Mircea Iorgulescu, în căutarea timpului trăit sub comunism, „22", 2002, 12,13; Ion Creţu, Discurs despre dictatură pe două voci, LCF, 2002,17; Paul Cernat, Anatomia „scheletului din dulap", OC, 2002,107; Cecilia Caragea, Dialog cu Stelian Tănase, Cluj-Napoca, 2002; Magdalena Boiangiu, „Discuţia noastră efără obiect: nu există solidaritate intelectuală" (interviu cu Stelian Tănase), „Dilema", 2003,529; Mircea Iorgulescu, Prin labirinturile terorii, „22", 2003,693,694.	M.	S.
TĂNASE, Virgil (16.VII.1945, Galaţi), prozator, eseist, dramaturg şi traducător. Este fiul Larisei Tănase (n. Scurtulescu), medic, şi al lui Dumitru Tănase, magistrat. Urmează şcoala elementară şi liceul la Galaţi, apoi Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura franceză (1963-1969). Este exmatriculat din motive politice timp de un an (pretextul ar fi fost rostirea numelui lui Emil Cioran la un colocviu al studenţilor). Va lucra ca betonist pe un şantier gălăţean. Reprimirea în facultate este condiţionată de acceptarea colaborării cu Securitatea. în 1970 se înscrie la secţia regie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale", pe care îl va absolvi în 1975. Până în 1977, când
pleacă în Franţa, este regizor la Teatrul Naţional din Iaşi şi la Teatrul Municipal din Reşiţa. între timp, în 1975, după ce fusese respins la Cartea Românească, trimite în Franţa manuscrisul romanului Portret de bărbat cosind în peisaj marin, care va apărea în 1976, în traducerea lui Alain Păruit. Debutul alertează autorităţile române, încât - spune scriitorul - „drept «pedeapsă» mi s-a dat un paşaport pe trei luni. Pe care nu-1 cerusem. împreună cu sfatul de a rămâne «la studiu» cât mai mult timp, dacă voiam «să scap de puşcărie»". Nu cere azil politic, pentru că alesese Franţa „din raţiuni estetice". Deşi experienţa sa în exil este atipică, socoteşte că „întreaga mitologie a exilului era infantilism". Se va angaja ca portar al unui imobil, fiind, în acelaşi timp, şi colaborator la Editura Flammarion. Cu lecturi serioase din critica structuralistă, frecventează la Ecole des Hautes Etudes seminariile lui Roland Barthes, care va fi şi coordonatorul doctoratului său, cu o teză despre semiologia regizorală, susţinută în 1978. Pe 2 decembrie 1977, în urma implicării în „cazul" Paul Goma, Securitatea solicită retragerea cetăţeniei române a lui T. Insubordonarea lui politică explodează în ianuarie 1982, când publică în revista „Actuel" pamfletul Sa Majeste Ceausescu I-er, roi communiste, unde biografia celor doi conducători este „citită" fals ditirambic, expunându-se totodată şi situaţia reală din România. Iată un fragment: „Le roi est bon, le roi aime les fetes - pour son
637 Dicţionarul general al literaturii române
Tănase
anniversaire la joie est cosmique: Le marbre, les rameaux, les oiseaux fremissent le jour de ton anniversaire, en pronongant ton nom, les astres, lesforets, la riviere. La reine est belle, la reine aime les sciences: Elie est un astre ne enjanvier, ayantfranchi tous les sommets de la chimie, tous les sommets de la bonte et de l 'humanite, compagne de l 'Homme Elu,fils de la terre et de la lumiere." Cazul ia amploare, mergând până la ordonarea asasinării lui T., act pe care ar fi trebuit să îl execute un agent al Securităţii, care însă va hotărî să se predea serviciilor secrete franceze. La Paris şi-a continuat activitatea regizorală, înfiinţând o trupă de actori (L'Illustre Compagnie du Jeu Royal). în intervalul 1995-1997 a fost director al Centrului Cultural din capitala Franţei.
Nu numai simpatia pentru vreun curent sau teorie a determinat afilierea lui T. la gruparea onirismului estetic, ci tocmai coincidenţa viziunii sale despre realitate (percepută halucinant, fâşiile verosimilului fiind mereu întrerupte de haltele onirice), precum şi o anumită înţelegere a fantasticului. „Era vorba de a obţine sensuri noi prin aranjarea, după o logică proprie, a unor bucăţi de real (adică de verosimil), fiecare, cum se întâmplă în vise, foarte exact în materialitatea sa" -autodefiniţie modestă, tocmai stufoşenia baroc-onirică făcând meritul scrierilor lui. în orice caz, scriitorul a recalibrat în manieră personală harnaşamentul teoretic al onirismului estetic, speculându-1 îndeosebi în sensul dilatării fantasticului şi al foşgăielii viziunilor. Pe de altă parte, T. face parte dintre acei prozatori curioşi, atenţi să nu înţepenească într-o formulă sau într-un gen şi pentru care fiecare roman nou constituie un pas semnificativ în propria evoluţie literară. Romanul de debut, Por trăit d homme ă la faux dans un paysage marin, e mai mult un exerciţiu epic după Noul Roman francez, un fel de Gumele lui Alain Robbe-Grillet cu interstiţii onirice; un „film alb-negru" (după caracterizarea autorului) centrat în jurul unui simbol repetitiv (întoarcerea războinicului) şi orchestrat monologal. începând cu Apocalypse d'un adolescent de bonne familie (1980), prozatorul descoperă tehnica articulării epice şi a închegării atmosferei. Biografia personajului, proiectată după ritmurile temporalităţii nărăvaşe (ale „patefonului stricat", cum spune T.), devine un puzzle, iar ingeniozitatea naratologică a Noului Roman francez este folosită atât cât să potenţeze aventura onirică a perspectivei epice. Scriitorul îşi descoperă, totodată, stilul şi temele proprii, iar texte precum Apocalypse... sau, mai târziu, Zoia (2003) reprezintă o variantă inedită a romanului „obsedantului deceniu", neimplicând nici analiza unui caz tragic (ca în Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda), nici detectivistica parabolică (Dumitru Radu Popescu), nici analiza psihologică (Al. Ivasiuc) etc. Tematica genului respiră prin plămânii dilatării onirice, romanul fiind deliberat construit sub forma labirintului muzical şi imagistic. Reconstituirea puzzle-ului biografic propune tipologia unui „intrus": copil, el asistă la deportarea familiei din Basarabia, tatăl e trimis la Canal, fiul exclus din facultate, silit la reprofesionalizare (şofer), şi, după mai multe aventuri dramatice, ucis. însă realitatea e serios concurată de umbra ei onirică ce invadează decorul, modifică perspectiva spaţială şi temporală, iar viaţa personajelor are consistenţa suprarealistă
din tablourile lui Marc Chagall. Ca în poemele lui Leonid Dimov, plonjonul oniric e favorizat de spaţiile închise: frizeria devine un neaşteptat circ oniric; cancelaria liceului, un laborator grotesc de biologie, proiectat urmuzian (sau arghezian), iar un bâlci fantastic îşi întinde picioroangele într-un compartiment de tren. Odată viziunea deprinsă, celelalte romane aduc noutăţi de orchestrare naratologică. în L Amour, l 'amour (1982) - roman a cărui primă versiune a fost tradusă în româneşte în 1994 cu titlul Evenţia Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol revolut - dilatarea onirică e însoţită de intertextualitatea ludică. Scrierea este parodia onirică a unui „romanţ" şi a temei romantice a metempsihozei, structurată, destul de sacadat, după tehnica dicteului automat (sau a lui „le cadavre exquis"). Destine diferite sunt întreţesute după coordonate simbolice, planul „prezentului" e invadat de cel al trecutului mult îndepărtat, romanul urmând atât partitura onirică, cât şi pe cea muzicală (teme, pasaje reluate incantatoriu). Deşi e vorba de două personaje, Margareta Veliceanu şi logodnicul ei, acestea au umbre metempsihotice, ce sunt adevăraţii protagonişti ai romanului, cei doi întrupându-se numai ca „avatari" parodici ai unei femei dintr-un „secol revolut" şi ai logodnicului ei, ucis chiar în „ceasul nunţii sale". J/s refleurissent, les pommiers sauvages (1991) şi Zoia se articulează ca un fel de roman-scoică, în care părţile deliberat disipate ale scrierii îşi găsesc în chip ingenios nervura de conexiune. Zoia, unde reconstituirea realistă are cea mai mare amploare comparată cu alte scrieri ale lui T., ar fi, în intenţie, un roman total, o cronică a epocii totalitare, obţinută prin radiografia câtorva biografii reprezentative (de la un ideolog de partid la un exilat), un bazar epic în care policier-ul, romanţul sentimental, invazia fantasticului şi dilatarea onirică a perspectivei se îmbină cu eseul (acesta din urmă, excesiv). în Zoia se include şi un tratat metaforic de poetică a romanului oniric. Viaţa personajelor ar fi „o simplă bucată de plastilină pe care pictorul o modelează în toate felurile şi chipurile după nevoile partiturii sale", „aşa cum se întâmplă cu personajele cărora Cezanne le strâmbă anapoda braţul ca să echilibreze ansamblul, cărora Parmigianino le lungeşte peste măsură gâturile ca să le onduleze liniile, cărora Klimt le schilodeşte membrele ca să le integreze într-o figură decorativă". Rezultă un roman „naiv", naivitate însemnând melanj al destinelor după legile hazardului, în care şi autorul, şi eroii săi sunt „bile într-un joc de biliard". Principiul de articulare încalcă cronologia verosimilităţii, frânturile de viaţă din epoci diferite fiind expuse fortuit (unul din anii '70, altul din „obsedantul deceniu", al treilea surprins în perioada interbelică etc.), după care urmează, la fel de amestecat, continuarea povestirilor biografice. Astfel, textul suportă o lectură atipică, putând porni de la oricare capitol, de la mijloc, început sau chiar de la sfârşit. Personajele acestui roman-freşcă capătă şi un fel de reconfigurări virtuale ale biografiei. Spre exemplu, Mircea (activist de partid), unul din cele mai bine realizate figuri, are trei variante de destin şi tot atâtea posibile morţi, dezvoltate în ultimele capitole. T. a parodiat, cu aplicarea unui bun aparat teoretic (autoreferenţialitate, intertextualitate, amestec al
Tănăsache
Dicţionarul general al literaturii române 638
vocilor narative) orchestrat ludic, şi genul policier-uhii, ca în Cette mort qui va et vient et revient (1984), Le Bal autour du diamant magique (1988), La Vie mysterieuse et terrifiante d'un tueur anonyme (1990). Atunci când scrie teatru, autorul e interesant mai ales în textele care propun revizuiri ale discursului dramatic, ceea ce se explică şi printr-o experienţă regizorală. Nu atât piesele de factură ibseniană (cum ar fi De Crăciun, după revoluţie) reţin atenţia, cât producţiile atipice, precum Salve Regina, muzică de Pergolese, un soi de non-piesă alcătuită dintr-un amplu monolog al unei actriţe care joacă în culise, pentru că accesul pe scenă îi este, în chip simbolic, interzis, „spectacolul" derulându-se „în faţa nimănui", cu „piese care nici nu există".
Ca temperament literar, Tănase este un „onirist" care visează în mod natural, astfel încât sobrul experiment produs de confratele său [Ţepeneag] se transformă rapid, sub pana lui Tănase, în graţiosul păienjeniş al unui vis.
Ioan Petru Culianu
SCRIERI: Portrait dhomme â lafaux dans un paysage marin, tr. Alain Păruit, Paris, 1976; Apocalypse d'un adolescent de bonne familie, tr. în colaborare cu Alexandra Târziu, Paris, 1980; ed. (Apocalipsa unui adolescent de familie), Bucureşti, 1992; L Amour, l 'amour, Paris, 1982; ed. (Evenţia Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol revolut), Craiova, 1994; C'est mon affaire, soţie, Paris, 1983; Cette mort qui va et vient et revient, Paris, 1984; Le Bal sur la goelette du pirate aveugle, Paris, 1987; Le Bal autour du diamant magique, Paris, 1988; La Vie mysterieuse et terrifiante d'un tueur anonyme, Paris, 1990; Ma Roumanie (Entretiens avec Blandine Teze-Delafou), Paris, 1990; ed. (România mea), tr. Irina Petraş, Bucureşti, 1996; Ils refleurissent, les pommiers sauvages, Paris, 1991; Teatru, Bucureşti, 1996; Zoia, Bucureşti,
2003.	Traduceri: Roland Barthes, Despre Racine, pref. Toma Pavel, Bucureşti, 1969; Diaz-Plaja, Garda Lorca, Bucureşti, 1971; M. Mohrt, închisoarea maritimă, Bucureşti, 1972; Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, pref. Alexandru Sincu, Bucureşti, 1973; Michel de Saint Pierre, Miliardarul, pref. trad., Bucureşti, 1974; ed. Craiova, 1994; Ştefan Bănulescu, Tempete de neige en plein ete, Paris, 1983; D. R. Popescu, La Mer rouge, Paris, 1983; Honore de Balzac, Povestiri deşucheate, Bucureşti, 1997.
Repere biblografice: „The Tanase Problem", „Index of Censorship", 1976,2; Gheorghe Stanomir, Greva lui Tănase, „Curentul", 1980,5 938; Ioan Petru Culianu, „L'Apocalypse d'un adolescent de bonne familie", „Limite", 1981, 32-33; Virgil Tănase, „Curentul", 1982, 5 954; Şerban Cristovici, „Portret de om cosind în peisaj marin", „Ethos", 1982,3; Ion Cristofor, Confesiunile unui exilat, TR, 1990,23; Ion Negoiţescu, Despre proza lui Virgil Tănase, RL, 1990, 27; Convorbiri: Eugen Simion -Virgil Tănase, CC, 1991,10-12; Ion Vlad, Coborând în Infern, TR, 1993, 17; Constantin Cubleşan, Apocalipsa după Virgil Tănase, ALA, 1993,177; Ileana Comănescu, Repere ale parabolei, CC, 1993,10-12; Eugen Simion, El vaporean, ea buzoiancă, L, 1994,48; Diana Nedelcu, în dialog cu Virgil Tănase, CC, 1995, 8-9; Justin Ceuca, Virgil Tănase, un strigăt existenţialist, ST, 1999, 5-6; Dumitru Ţepeneag, [Virgil Tănase], CNT,
2000,	40, 41, 44, 45, 48, 2001, 2, 2002, 29-30; Micu, Ist. lit, 653; Ghiţulescu, Istoria, 379-381; Dicţ. scriit. rom., IV, 508-510; Manolescu, Enciclopedia, 657-659.	O.	S.
TĂNĂSACHE, Ilie (29.IV.1931, Independenţa, j. Galaţi), prozator şi gazetar. Este fiul Anicăi (n. Frangulea) şi al lui Radu Tănăsache, manevrant de vagoane. Urmează şcoala generală în comuna natală (1938-1945), Şcoala Profesională CFR din Galaţi (1946-1950), apoi tot aici, la cursuri fără frecvenţă, Liceul „Vasile Alecsandri" (1958-1962) şi Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic. Multă vreme lucrează ca reporter, ulterior ca şef de secţie, redactor şi redactor-şef adjunct la ziarul gălăţean „Viaţa nouă" (1950-1968). Va mai fi secretar literar la Teatrul Dramatic din Galaţi (1968-1969), publi-cist-comentator la „Scânteia" (1969-1989), apoi la „Adevărul" (1989-1990), redactor-şef la Editura Doris (1990-1992), publicist la „Parlamentul" ş.a. Debutează în 1956, la „Scânteia tineretului", cu schiţa Cafeaua, prezentată de Ion Brad. Participă la şedinţele cenaclului bucureştean „Nicolae Labiş", unde îşi citeşte încercările de proză. Prima carte este o culegere de schiţe şi povestiri, Prin parbriz râdea o fată, apărută în 1962. E prezent şi în „laşul literar", „Cronica", „Luceafărul", „Tribuna", „România literară" ş.a. O dramatizare după romanul propriu, Mâine, cu mare dragoste (1976), s-a jucat la Televiziunea Română (1980). A elaborat scenariul filmului Aşteptând un tren, regizat de Mircea Veroiu (1982), fiind şi coscenarist la filmul Lansarea, în regia lui Dan Necşulea (1984). I s-au decernat Premiul „Cutezătorii" pentru volumul Azor cel verde (1972) şi Premiul pentru publicistică, acordat de Consiliul Ziariştilor
(1982).
Gazetar şi scriitor prolific, T. abordează cu un conformism perseverent mai toate temele impuse oficial în anii '60-'80 din secolul trecut. Naraţiunile din volumul de debut, Prin parbriz râdea o fată, vor să ilustreze aspecte din viaţa muncitorilor de la Şantierul Naval din Galaţi, a pescarilor de la o cherhana sau a şoferilor. Indivizi mărunţi, foarte palid conturaţi, îşi dedică vieţile şedinţelor de partid sau întrecerilor în producţie. în Timpul fără cusur (1967) viaţa pensionarilor, cu bucuriile şi dramele ei, este privită cu mai multă atenţie, scriitorul părăsind, când şi când, clişeele ideologice, propagandistice. Romanele - de aventuri, cu tentă poliţistă ori legate de munca pe şantiere - alternează cu proza scurtă şi cu reportajul, fiind compuse într-un limbaj îndeobşte stângaci şi caracterizându-se prin schematism tipologic. în Sudul speranţelor (1979) naraţiunea se organizează pe două planuri: unul, al cotidianului, prezintă eforturile unui inginer de a realiza o elice de vapor „de nivel mondial", în vreme ce al doilea palier, cel erotic, relatează stereotip, în dezvoltări banale, despre o legătură amoroasă a inginerului, personajul feminin fiind aşezat de asemenea în şabloanele epocii. Ca în majoritatea cărţilor lui T., intriga de acest fel devine prilej de rememorare a unor întâmplări care au generat un anumit conflict interior, detectabil în reacţiile protagoniştilor. Planul sentimental este însă, de cele mai multe ori, anemic şi simplist. Aşa se întâmplă şi în romanul Doria, opreşte-te!... (1981), unde acţiunea este bazată pe elucidarea unui caz de spionaj industrial internaţional, asezonată cu indigeste episoade „picante". Un prilej pentru o anchetă cu vizibile conotaţii eticiste se întâlneşte în Un mincinos în plus... (1985), unde personajele se împart, aproape de la
639 Dicţionarul general al literaturii române
Tănăsescu
început, în serii maniheiste: „cei buni şi drepţi" (un miliţian şi un portar, fost boxer) împotriva celor „reacţionari" (un bigot perfid şi un şofer afemeiat, vinovat moral de moartea unei fete înţepate de un roi de albine). Are loc şi o dezbatere privind existenţa lui Dumnezeu, uzând de „ironiile" ieftine ale ateismului. Motivul accidentului este reluat şi în romanul Ziua în care vine Papa (2002). Autorul pare să fi rămas fidel manierei sale, adaptându-şi doar, cu zel oportunist, tematica la vremurile actuale. Reportajul îl reprezintă mult mai adecvat pe T. Sunt scrieri „la cerere", vehiculând ideile propagandei oficiale despre „timpul eroic" al socialismului, cum se întâmplă în Altitudinea curajului (1974), Călătorie spre „Fructul Soarelui".. Prin noul destin al României (1987), Opţiunea Metrou
(1989), pe când Duminica era ziua mea de plâns (1984) serveşte „obiectivele" politicii antioccidentale: indivizi care se întorc spăsiţi în ţară, povestindu-şi experienţele şi tratamentul îngrozitor la care au fost supuşi în „iadul capitalist", martori ai lui Iehova, persoane cu funcţii înalte, inventatori sau cercetători convinşi de diverşi spioni străini să trădeze secrete economice ş.a.m.d.
SCRIERI: Prin parbriz râdea o fată, pref. Dumitru Corbea, Bucureşti, 1962; Ape fără maluri, Bucureşti, 1967; Timpul fără cusur, Bucureşti, 1967; înaintea ultimei căderi, Bucureşti, 1969; „Ziua a început la amiază", Bucureşti, 1970; Bomba din fort, Bucureşti, 1971; Azor cel verde, Iaşi, 1972; Palmyra cere rendez-vous, Bucureşti, 1972; Altitudinea curajului, Bucureşti, 1974; Amiralul şi piraţii, cu ilustraţii de Eugen Taru, Bucureşti, 1974; Cu tata la volan, Bucureşti, 1976; Mâine, cu mare dragoste, Bucureşti, 1976; Sudul speranţelor, Bucureşti, 1979; Pe urmele lui Ştefan Ştefan Colibri, cu ilustraţii de Eugen Taru, Bucureşti, 1980; Doria, opreşte-tel..., Iaşi, 1981; Duminica era ziua mea deplâns, Bucureşti, 1984; Un mincinos în plus..., Bucureşti, 1985; Roagă-mă orice!, Bucureşti, 1986; Călătorie spre „Fructul Soarelui". Prin noul destin al României, Bucureşti, 1987; Opţiunea Metrou, Bucureşti, 1989; Ţărmul tandreţei, Bucureşti, 1989; Noapte bună, iubite prinţ, Galaţi, 1997; Ziua în care vine Papa, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: G. Gheorghiţă, „Timpulfără cusur", LCF, 1967, 21; Nicolae Buliga, „Ape fără maluri", GL, 1967, 44; Radu Mareş, „Bomba din fort", TR, 1972,1; George Pruteanu, „Bomba din fort", CL, 1972,15; Mircea Iorgulescu, „Palmyra cere rendez-vous", RL, 1973,17; Vasile Sălăjan, Seducţia cotidianului, TR, 1976,47; D.D. Şoitu, „Mâine, cu mare dragoste", CRC, 1976, 48; Tania Radu, „Roagă-mă orice!", FLC, 1986,51; Stănescu, Jurnal, III, 110-113; Nicolae Georgescu, „Roagă-mă orice!", LCF, 1987,4; Dan Silviu Boerescu, „Ţărmul tandreţei", SLAST, 1989,14; Nicolae Georgescu, „Ţărmul tandreţei", LCF, 1989,17; Ioan Adam, Redescoperirea iubirii, ALA, 1997,392; Popa, Ist. lit, II, 1026; Dicţ. scriit. rom., IV, 510-512.	A.	F.
TĂNĂSESCU, Antoaneta (17.1.1941, Bucureşti), critic şi istoric literar, eseistă şi editoare. Este fiica Eugeniei Tănăsescu-Zahia (n. Bălăşoiu), funcţionară în Ministerul de Finanţe, şi a lui Aurel Tănăsescu-Zahia, avocat, apoi consilier juridic. La Bucureşti va absolvi Liceul „Gh. Şincai" în 1957 şi Facultatea de Filologie în 1962. Obţine titlul de doctor în filologie în 1976, cu teza Conceptul de specific naţional. Va lucra în învăţământul universitar, din 1991 fiind conferenţiar la Catedra de teoria literaturii a Facultăţii de Litere bucurestene, unde în 1997-1998
şi din 2001 funcţionează şi ca prodecan. în iulie 1998 este numită membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului. Debutează în 1965, la „Contemporanul", cu un articol despre dramaturgia lui G. Călinescu, iar editorial cu monografia Destin teatral - Aurel Baranga, apărută în 1986. Anterior realizase câteva antologii tematice: Misiunea scriitorului contemporan (1974), Geo Bogza interpretat de.. ..(1976), Cumpăna cuvântului (1939-1945), cuprinzând „mărturii ale conştiinţei româneşti în anii celui de-al doilea război mondial" (1977, în colaborare cu George Ivaşcu), Discursuri de recepţie la Academia Română (1980, în colaborare cu Octav Păun). A publicat, de asemenea, ediţii din scrierile unor autori contemporani. Colaborează la „Contemporanul", „Dilema", „Vineri", „Analele Universităţii Bucureşti", „Limbă şi literatură", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „România literară", „Amfiteatru", „Viaţa românească". A ţinut cronica cinematografică în „Contemporanul" (1961-1972) şi în „România literară" cronica radio-tv (rubrica „Tele-glose", 1972), apoi, vreme de douăzeci şi cinci de ani, cronica radio, semnată până în 1990 cu pseudonimul Ioana Mălin.
în volumul de debut T. cerceteză şi interpretează viaţa şi opera lui Aurel Baranga, cel mai aplaudat autor de comedii din deceniile al şaselea-al optulea din secolul trecut. într-o interesantă investigaţie se relevă tentativa de trucare a autobiografiei literare, întreprinsă de dramaturg cu privire la activitatea sa dinainte de apariţia comediei Mielul turbat, piesă care îi anunţă tematica dominantă din următorul sfert de veac. Răspunzând unor preocupări didactice, T. reuneşte în volumul Proiecte universitare (2001) rezumatele unor cursuri susţinute în faţa studenţilor, despre metamorfozele personajelor în artă, retorica negaţiei şi a contestaţiei, anatomia dramaticului în sensul abordării teatrului ca spectacol sau ca literatură şi despre „manierele de altădată". Acest din urmă subiect vizează fizionomia unei colectivităţi aşa cum reiese dintr-o incursiune printre cărţi româneşti publicate de la 1800 încoace care au ca subiect convenţii retorice ale „epistolelor elegante", coduri de comportament, conversaţii şi bune maniere sau reguli pentru a reuşi în viaţă. în lucrarea Breviar de retorică (2002) autoarea realizează o sistematizare a domeniului, ocupându-se şi de tipologia elocinţei, cu insistenţă pe legile polemicii civilizate şi pe elocinţa academică, ilustrată de discursuri ţinute între 1900 şi 1993. Un volum târziu, conceput de T. şi îngrijit de Cipriana Petre, Ten Steps Closer to Romania
(1999), are o adresă polemică referitoare la felul în care se construieşte imaginea ţării în exterior. Antologia Unde sunt manierele de altădată? (2002) cuprinde fragmente din cărţi româneşti tipărite în perioada 1840-1940, care au ca temă normele comportamentale. Comentariul introductiv al secţiunilor încearcă să fixeze fragmentele selectate în spaţiul cultural ce le-a dat naştere şi să traseze cadrul receptării în prezent a unor astfel de texte. Lucrarea ţine de istoria mentalităţilor şi de reconstituirea fizionomiei poporului român în vederea înţelegerii adecvate a manifestărilor sale literare şi culturale, întreprindere similară, dar pentru un orizont mai vast, Strategii ale comportamentului european (2003) analizează tipuri de
Tănăsescu
Dicţionarul general al literaturii române 640
comportament şi existenţă umană, de la cavaler, curtean, gentleman până la întreprinzător, politician şi „omul nou" din ideologia comunistă. Alcătuită după tipar universitar (cu repere bibliografice, microantologie ilustrativă şi studiu de caz), lucrarea e un punct de pornire util pentru cei interesaţi de retorica comportamentului în paralel cu schimbările din manifestările literar-culturale ale fiecărei epoci.
SCRIERI: Destin teatral - Aurel Baranga, Bucureşti, 1986; Proiecte universitare, Bucureşti, 2001; Breviar de retorică, Bucureşti, 2002. Antologii: Misiunea scriitorului contemporan. Idei şi atitudini literare, introd. edit., Bucureşti, 1974; Geo Bogza interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1976; Cumpăna cuvântului (1939-1945). Mărturii ale conştiinţei româneşti în anii celui de-al doilea război mondial, introd. George Ivaşcu, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu George Ivaşcu); Discursuri de recepţie la Academia Română, pref. Octav Păun, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Octav Păun); ed. 2, Bucureşti, 1997; Ten Steps Closer to Romania, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Cipriana Petre); Proiecte universitare, Bucureşti, 2001; Unde sunt manierele de altădată?, Bucureşti, 2002; Strategii ale comportamentului european, Bucureşti, 2003. Ediţii: Geo Bogza, Privelişti şi sentimente. Cartea Oltului, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1979; Al. A. Philippide, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1986; Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit, pref. edit., Bucureşti, 1983; Nicolae Labiş, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1985; Mihail Sorbul, Patima roşie, pref. edit., Bucureşti, 1988; Mihail Sadoveanu, Nopţile de Sânziene, pref. edit., Bucureşti, 1990; Tudor Muşatescu, Titanic vals, pref. edit., Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Dan Cristea, Militantismul artei, LCF, 1974,33; Gabriel Dimisianu, Idei şi atitudini literare, RL, 1974,41; Aurel Martin, „Misiunea scriitorului contemporan", CNT, 1974,44; Nicolae Manolescu, Idei şi atitudini literare, RL, 1974,48; I. D. Bălan, „Misiunea scriitorului contemporan", CREL, 1976,2; Mihai Ungheanu, „Geo Bogza interpretat de...", LCF, 1976, 35; Nicolae Manolescu, Criteriile unei colecţii, RL,
1976,38; Horia Pop, „Geo Bogza interpretat de.....", 0,1976,10; Cristian
Popişteanu, Conştiinţe de veghe, RMB, 1978,10 330; Paul Georgescu, Cuvântul la grea încercare, RL, 1978, 2; Liviu Leonte, O antologie a demnităţii, CNT, 1978,3; AL A. Philippide, O carte document. Stabilitate şi continuitate, LCF, 1978, 3; Nicolae Manolescu, Patriotismul la Academie, RL, 1980,23; Şerban Cioculescu, Oratorie academică, RL, 1980, 24; Zaciu, Lancea, 63-68; Nicolae Manolescu, Paradoxul Baranga, RL, 1986,24; George Muntean, Lirica lui Al. Philippide, CNT, 1987,2; Dan Croitoru, Ipostaze ale spiritualităţii, RL, 1999, 44; Dan C. Mihăilescu, „Zece paşi către România", „22", 2000, 9; Marius Chivu, „Proiecte universitare", OC, 2001,99; Dan C. Mihăilescu, „ Unde sunt manierele de altădată?", LAI, 2002, 23; Cristina Ionică, Şezi frumos..., RL, 2002,15; Irina Marin, Urmuz, eternul precursor, RL, 2003,25.	M.	In.
TĂNĂSESCU, Dan Claudiu (26.IV.1938, Mogoşoaia, j. Ilfov), prozator. Este fiul Donei (n. Lascova) şi al lui Constantin Tănăsescu, medic. învaţă mai întâi la şcoala din localitatea natală, în 1949 intrând la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. în scurtă vreme îşi întrerupe studiile, face doi ani de şcoală sanitară, revine şi continuă la Liceul „Aurel Vlaicu", în 1956 e absolvent al Liceului „Gheorghe Şincai" din capitală şi se înscrie la Institutul Medico-Militar, de unde este epurat în anul următor, atât din armată, cât şi din facultate, motivul fiind că tatăl său făcuse politică înainte de război. Se transferă la Facultatea de Medicină Generală, pe care se vede obligat să o
întrerupă în scurt timp, din aceeaşi cauză. Predispus experimentelor existenţiale, colindă o perioadă prin ţară ca solist vocal şi instrumentist (clarinet şi saxofon), participând la concerte, baluri, nunţi şi tot soiul de agape. Vieţuieşte în preajma unor lăutari şi artişti de renume, precum Maria Tănase şi Maria Lătăreţu, Marcel Budală, Toni Iordache, Horia Şerbănescu şi Nicu Constantin. O vreme lucrează ca şofer si tractorist la SMT Chitila. în 1959 primeşte avizul de continuare a studiilor de medicină, pe care le finalizează la Cluj, în 1964. Funcţionează ca medic la Mărăşeşti, în 1971 revenind în Bucureşti, unde va profesa la policlinicile Colţea şi Drumul Taberei. Debutează în 1976, cu o nuvelă, în „Almanahul literar", iar prima carte, Iarba pierdută, îi apare tot în 1976, fiind distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. E prezent în numeroase reviste, dar mai cu seamă în „Săptămâna", condusă de Eugen Barbu, unde se manifestă şi în calitate de cronicar sportiv, cu texte strânse ulterior sub titlul Unde sunt iluziile mele (1985). După decembrie 1989 se stabileşte în comuna natală, unde din 1990, fără întrerupere, este primar. Din 1991 este redactor-şef la „Săptămâna" (serie nouă), iar în
1993	înfiinţează Editura Clauet.
Nuvele lui T. din Iarba pierdută, asemănătoare cu proza lui Fănuş Neagu prin predilecţia pentru personaje pitoreşti, nonconformiste şi pline de viaţă, pot fi citite şi ca un poem de iubire pentru locurile natale. Strigătul ierbii (1978) este un roman în bună parte autobiografic, clarificările adolescentului cunoscând drumul spre lumină prin preţul îndoliat al binelui. Pe coperta a patra Mircea Sântimbreanu salută noua prezenţă literară, aşezată şi aici în vecinătatea stilului lui Fănuş Neagu. Alt roman, Iarnă căzută-n genunchi (1979; Premiul revistei „Astra"), reprezintă un mod mai amplu de reflectare a realităţii, păstrându-se totuşi ecourile şi dozajele lirismului. Proza lui T. polarizează extremele, în special realismul şi romantismul, stilul crud, dur, amestecat cu obsesii ale fanteziei. Scriitorul cultivă amintirea şi evocă fragmente de viaţă trăite iniţial frenetic, topite în retorta unei altfel de înţelegeri a semnificaţiilor atunci când le rescrie. Romanul este contrapunctic, cu episoade aparent autonome, în care naraţiunea este alertă şi imprevizibilă, incitantă. O zi fără anotimp (1980) şi romanul Câmpia singuratică (1981; Premiul revistei „Săptămâna") aduc, ca şi celelalte pagini de proză, texte de observaţie şi acţiune, „scrise într-un ritm viu, care se citesc pe nerăsuflate" (Sorin Titel). O nouă alcătuire romanescă, Taina stelelor (1982), ori nuvelele din Ispita speranţei
(1983)	surprind prin dezinvoltura cu care autorul trece de la cel mai acut realism la magia onirică şi deschiderile poetice. Acelaşi amestec de gingăşie şi brutalitate, de naturalism abrupt întrerupt prin cădere în emoţie romantică se regăseşte în Livada viselor (1986), roman al unor întâmplări neobişnuite, în care, de pildă, mireasa îşi scoate ciorapii ca să adune în ei „darul" şi apoi fuge cu adevăratul ales. Pitorescul rămâne principala constantă a scrisului lui T., impactul lecturii fiind puternic, dar stingându-şi ecourile imediat ce cartea a fost citită. El scrie după o formulă personală, reconstruind propria
641 Dicţionarul general al literaturii romane
Tărâţeanu
biografie sau mediile pe care le-a frecventat. După 1990 ritmul apariţiilor editoriale şi vizibilitatea lor sunt în regresie.
SCRIERI: Iarba pierdută, pref. Fănuş Neagu, Bucureşti, 1976; Strigătul ierbii, Bucureşti, 1978: lamă căzută-n genunchi, Bucureşti, 1979; O zi fără anotimp, Bucureşti, 1980; Câmpia singuratică, Bucureşti, 1981; Taina stelelor, Bucureşti, 1982; Ispita speranţei, Bucureşti, 1983; Scrisori de pe front, Bucureşti, 1984; Unde sunt iluziile mele?, cu ilustraţii de Florin Pucă, Bucureşti, 1985; Livada viselor, Bucureşti, 1986; împotriva viscolului, Bucureşti, 1991; Fumul depărtărilor, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Nicolae Ciobanu, Vocaţii epice, LCF, 1977,14; Nelu Ionescu, „Iarba pierdută", FLC, 1977,16; Adrian Nicolau, „Iarba pierdută", R, 1977,11; Nicolae Ciobanu, Tentaţia imaginarului în roman, LCF, 1978,37; Costin Tuchilă, Două romane, AFT, 1978,9; P. Constantin [Constantin Pricop], „Strigătul ierbii", CL, 1978,11; Ulici, Prima verba, II, 164-165; Gabriel Dimisianu, Povestiri din câmpia munteană, CNT, 1979,39; Sorin Titel, Farmecul povestirii, RL, 1979,39; Artur Silvestri, Observaţia mediilor marginale, LCF, 1979,40; Gheorghe Pituţ, Un roman din poveşti, LCF, 1980,16; Mircea Popa, Spectaculosul acţiunii, TR, 1981, 10; Piru, Debuturi, 117-120; Roxana Sorescu, Reabilitarea epicului, VR, 1982, 7; Mircea Constantinescu, „Taina stelelor", RL, 1983, 5; Ioan Holban, „Taina stelelor", CRC, 1983,7; Mircea Constantinescu, „Ispita speranţei", RL, 1983,52; Cornel Munteanu, „Ispita speranţei", ST, 1984, 3; Iulian Constandache, „Scrisori de pe front", SPM, 1984, 32; Dem. Niculescu, „Scrisori de pe front", CNT, 1985,13; Emil Mânu, „Livada viselor", LCF, 1987,13; Lucian Chişu, „Livada viselor", LCF, 1987, 21; Popa, Ist. lit., II, 932.	'	L.Ch.
TĂNĂSESCU, Manuela (30.IX.1941, Bucureşti), eseistă. Este fiica profesoarei Elena-Lucia Athanasescu (n. Tenea) şi a avocatului Dinu Athanasescu. Elevă a Liceului „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1955-1959), urmează tot aici o şcoală de arhitectură (1960-1962) şi Facultatea de Filologie, pe care o termină în 1969. Lucrează ca tehnician arhitect (1962-1964), apoi la biblioteca unui liceu, iar din 1971 ca muzeograf la Muzeul Literaturii Române şi redactor, mai târziu redactor principal la revista „Manuscriptum". Debutează cu articole, în
1967,	la „Contemporanul". A colaborat la Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002) şi la Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000).
Prima carte, Despre „Istoria ieroglificâ", apărută în 1971, constituie o lectură atentă, din perspectivă contemporană, a operei lui Dimitrie Cantemir. Punând în evidenţă valorile estetice ale Istoriei ieroglifice, T. subliniază caracterul „premonitoriu" al textului pentru stilurile ce se vor dezvolta mai târziu, în condiţii mai favorabile artei scrisului în cultura română. Demonstraţia tinde să probeze că Istoria... nu este numai un monument de limbă singular, dar şi o operă de o paradoxală modernitate. Unul dintre cele mai productive efecte provocate de T. a fost declanşarea unei lungi discuţii, nici azi încheiată, asupra barocului în literatura română. In altă carte, Eseu despre etapele creaţiei (1975), autoarea trece spre domeniul teoriei literare şi încearcă să surprindă dialectica actului creator sau felul cum îşi află matca structura operei. Se pleacă de la legenda Meşterului Manole, socotită un arhetip fundamental, care conţine simbolic totalitatea etapelor unei creaţii. Eseul urmăreşte deformarea schemei dialectice, fie prin eludări, fie
prin exacerbări ale diferitelor momente, ilustrate cu texte din lirica modernă, românească în primul rând, dar nu numai. Munca de redactor, îndelungată şi plină de pasiune, la revista „Manuscriptum" o situează pe T. printre cei mai buni cunoscători ai manuscriselor româneşti, mai ales din literatura modernă şi contemporană. A realizat şi revizia ştiinţifică a ediţiei Mircea Eliade, Morfologia religiilor (Prolegomene), cu un text comunicat de Mircea Handoca, carte apărută în 1993.
SCRIERI: Despre „Istoria ieroglifică", Bucureşti, 1971; Eseu despre etapele creaţiei, Bucureşti, 1975. Ediţii: Mircea Eliade, Morfologia religiilor (Prolegomene), pref. Mircea Handoca, cuvânt înainte Angelo Moretta [Dan Petraşincu], Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Mircea Handoca).
Repere bibliografice: Ştefan Giosu, O analiză subtilă a „Istoriei ieroglifice", CL, 1971,6; Nicolae Manolescu, Avatarii Meşterului Manole, RL, 1975, 37; Negoiţescu, Engrame, 188-189; Dumitru Micu, „Eseu despre etapele creaţiei", CNT, 1976,10; Popa, Dicţ. lit. (1977), 554-555; Popa, Ist. lit., II, 1 122-1 123; Dicţ. scriit. rom., IV, 512-513. C. V.
TĂRÂŢEANU, Vasile (27.IX.1945, Sinăuţii de Jos-Cernăuţi), poet şi gazetar. Este fiul Elenei (n. Puiu) şi al lui Dumitru Tărâţeanu, ţărani. Primele şapte clase le face în satul natal, apoi învaţă la Cernăuţi (1961-1964). Devine student la Facultatea de
Tărchilă
Dicţionarul general al literaturii române 642
Filologie a Universităţii cernăuţene, dar, obligat să efectueze stagiul militar, va întrerupe cursurile şi va absolvi în 1972. Lucrează ca reporter şi corespondent special al cotidianului „Zorile Bucovinei" (1969-1981), ulterior trece la Redacţia emisiunilor în limba română de la postul de radio Kiev (1981-1991). Fondator şi director al gazetei „Plai românesc" (1990-1994), editată de Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu" din Cernăuţi, al cărei secretar era, se vede silit, în urma unui proces, pe care totuşi îl câştigase, să renunţe la conducerea periodicului. Va înfiinţa, în anii următori, alte publicaţii de cultură: „Arcaşul", „Curierul de Cernăuţi" şi, din
1999,	„Junimea". Este membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina (1988), al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova
(1997)	şi al Uniunii Scriitorilor din România (1997). Face parte dintre iniţiatorii revistei „Glasul Bucovinei" (1994), este redactor-şef la „Familia română" de la Oradea (din 1998), unul dintre conducătorii Editurii „Alexandru cel Bun" şi preşedinte (din 2000) al Fundaţiei „Casa Limbii Române" din Cernăuţi. T. debutează în presa locală cu versuri, în 1962. Mai colaborează la „Concordia", „Bucovina", „Glasul Bucovinei", „Tinerimea Moldovei", „Cultura", „Nistru", „Buletinul «M. Eminescu»", „Literatura şi arta", „Literatorul", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Steaua", „Tribuna", „Septentrion literar" ş.a., precum şi la numeroase alte periodice din Ucraina şi Serbia. Prima carte, Harpele ploii, i-a apărut în 1981, fiind urmată de altele, în care şi-a strâns fie poeziile, fie producţia publicistică, dedicată în principal apărării identităţii românilor din Bucovina de Nord şi a limbii române. Selecţii din versurile sale au intrat în antologii şi manuale şcolare ori i-au fost transpuse în ucraineană, sârbă, engleză, franceză, suedeză. A fost distins, între altele, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1993, 2003), Premiul revistei „Poesis" (1994, 2000), Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni (2001), Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu" (2003).
T. cultivă, în formule tradiţionale, adesea de sorginte folclorică, o „poezie necesară, simplă, în formele miniaturii, crochiului, sonetului şi rugii, cuvintele sunând tare, patetic, agitatoric chiar, sau stingându-se în murmure susurate şi în frăgezimi de otavă" (Mihai Cimpoi). Permanenta afirmare a apartenenţei naţionale, patosul atitudinii sociale nutresc fiorul liric. Motive constante sunt înstrăinarea, casa părintească, mama rămasă mereu în aşteptarea fiului. De asemenea, apar frecvent imaginile prietenilor de drum sau ale „marilor dascăli": creatorul baladei Mioriţa, Aron Pumnul, Mihai Eminescu. In poezia anilor din urmă T. pare să privilegieze „zicerea" sentenţioasă, suportul fiind mai cu seamă dimensiunea morală: „Cel ce cântă cu adevărat/ Nu-şi face din cântec obiect de mezat".
SCRIERI: Harpele ploii, Ujgorod, 1981; Dreptul la nelinişte, Ujgorod, 1984; Linia vieţii, Ujgorod, 1988; Teama de înstrăinare, Chişinău, 1990; Litanii din Ţara de Sus, pref. Gheorghe Tomozei, Timişoara, 1995; Litanii, Iaşi, 1996; Pământ în retragere, Timişoara, 1999; Şi ne izbăveşte pre noi, Timişoara, 1999; Iluzii şi lanţuri, pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 2001; Dinafară, Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Ştefan Mihăileanu, „Linia vieţii", „Zorile Bucovinei", 1989, 15 iulie; George Muntean, „Teama de înstrăinare" ALA, 1991, 78; Teodor Tanco, Basarabia, numele tău e Maria Cluj-Napoca, 1992,44-46; Mihai Cimpoi, Vasile Tărâţeanu, bucovineanul rătăcitor, „Flux", 1995,20; Ion Cozmei, „Starea mea de spirit este durerea" (interviu cu Vasile Tărâţeanu), „Bucovina literară", 1995,11-12; Dan Silviu Boerescu, „Litanii din Ţara de Sus", LCF, 1996, 11; Sorina Gabriela Costea, Conştiinţa rostului, LCF, 1996, 39; Rachieru; Poeţi Bucovina, 462-470; Ioan Romeo Roşiianu, „Litanii", CRC, 1997, 5; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 233-234; Rodica Mureşan, Un inepuizabil şi neîmpăcat Ulyse, „Crai nou", 1999,6 noiembrie; Ion Beldeanu, Doi poeţi cernăuţeni, CL, 1999, 12; Ion Murgeanu, Poetul Bucovinei luptătoare, „Curierul românesc", 2000,7-8; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi (1775-2000), Cernăuţi,
2000,471-481; Mihai Iacobescu, „Iluzii şi lanţuri", „Bucovina literară",
2002,	3-4; Mihai Cimpoi, Critice, II, Craiova, 2002, 183-185; Mircea Popa, Vasile Tărâţeanu, poetul Bucovinei împilate, „Familia română",
2003,3-4; George Vulturescu, „Dinafară", PSS, 2003,150-153. G. B.
TĂRCHILĂ, Dan (28.XI.1923, Buştenari, j. Prahova), Dramaturg, prozator şi poet. Este fiul Smarandei (n. Micu) şi al lui Ioan Tărchilă, contabil. Urmează Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti (1934-1942) şi Facultatea de Medicină din Bucureşti
643 Dicţionarul general al literaturii române
Tăslăuanu
(1942-1948). Lucrează ca medic la Institutul de Cercetări de Pediatrie (1949-1960) şi la Spitalul de Pediatrie „Grigore Alexandrescu" (1960-1969). Ulterior este redactor-şef al revistei „Astra" (1972-1974), director al Teatrului Dramatic din Braşov (1974-1976) şi secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov (1970-1979). Debutează în 1942, la „Curierul liceului", cu versuri, iar editorial în 1959, cu piesa într-un act Gara mica (câştigătoare a Concursului Naţional de Dramaturgie). O parte a numeroaselor sale piese de teatru, majoritatea într-un act, se află răspândită în broşuri, antologii etc. I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Jurnalul de vise (2001).
Deşi s-a exersat în toate genurile literare, forma de expresie predilectă a lui T. rămâne dramaticul. în acest sens, evoluţia autorului cuprinde în raccourci toate formulele teatrului românesc postbelic. După o fază pur propagandistică - în Gara mică, de pildă, este prezentată eliberarea unei gări în contextul marii „eliberări" din 23 august 1944 -, dramaturgul se îndreaptă către comedia sentimentală şi de moravuri. Cele două formule se conjugă în comedia într-un act Mansarda (1970), unde compatibilităţii morale dintre Horaţiu şi Petre îi corespunde rezonanţa afectivă dintre Petre şi Olga. însă ideea centrală a piesei - ştergerea graniţei dintre ficţiune şi realitate -e compromisă de tehnica deficitară (idila erotică „reală" e introdusă într-o manieră abruptă şi abia spre final). Formula favorită a lui T. este însă teatrul istoric, plasat în descendenţa modelului Barbu Delavrancea. De altfel, dramele sale istorice colectează - nu fără un anume succes - toate ingredientele reţetei: figura exponenţială a domnitorului, adjuvanţii bine intenţionaţi, dar lipsiţi de viziune politică, omnipotentul adversar extern, ţinut însă cu tenacitate la distanţă, inamicul intra muros, trădătorul viclean, dar cu capacităţi limitate, oamenii „simpli", care întreţin cultul personalităţii voievodului, raisonneur-ii occidentali aflaţi în misiune, când detaşaţi, când direct interesaţi de soarta ţării etc. Aceste elemente se regăsesc, bunăoară, în Io Mircea Voievod (1966), care indică deopotrivă calităţile şi defectele dramaturgului. Mai întâi, deşi reuşeşte în bună măsură să întreţină pateticul, el cade adesea într-un retorism steril, combinat cu tratarea senzaţională a subiectului; la acestea se adaugă tezismul patriotic, explicabil în parte prin tradiţia genului, în parte prin inabilitate; nu în ultimul rând, se observă un anume dezechilibru compoziţional provenit din dilatarea aspectelor colaterale (erotic, metafizic, istoric în accepţiune pur factologică) în detrimentul intrigii principale. După acelaşi calapod sunt construite şi prozele cu subiect istoric - de pildă, cele două nuvele din Mireasa lumii (1973), unde structura dramatică se susţine prin abundenţa dialogului şi a monologului faţă de limitarea drastică a naraţiunii. De la teatrul istoric T. s-a îndreptat spre o formulă de inspiraţie mitico-folclorică, cu veleităţi metafizice. Principala carenţă a acestei etape constă în eclectismul viziunii (care îl separă net de Marin Sorescu, de exemplu): urmărind să îşi dezvolte concepţia pe o linie arhetipală, autorul împrumută procedee ale teatrului istoric sau senzaţional. Nu e vorba nici de o „demitizare" a temei (de vreme ce fondul metafizic
continuă să fie subliniat chiar şi cu aceste mijloace inadecvate), nici de o readucere a mitului sub specie temporis noştri (de vreme ce acţiunea se desfăşoară într-un cadru indeterminat sau îndepărtat în timp). Semnificativă este piesa Zidarul (1981), care porneşte de la o speculaţie dramatică promiţătoare: scindarea personalităţii lui Manole în zece ipostaze, corespunzând celor zece meşteri. însă dezvoltarea lasă de dorit, întrucât se abuzează de replici pretins sapienţiale sau tensiunea este potenţată într-o manieră artificioasă. După 1989 T. s-a întors la comedia sentimentală şi de moravuri.
SCRIERI: Gara mică, Bucureşti, 1959; Cu tot cu soarele pe masă, Bucureşti, 1965; Albastru deschis, Bucureşti, 1966; Io, Mircea Voievod, Bucureşti, 1966; ed. Bucureşti, 1971; Drum bun, nene Esop, Bucureşti, 1967; Ştefan şi Sihastrul, Bucureşti, 1967; Cabanierul, Bucureşti, 1968; Privire în lungul şoselei (Bradul lui Crinţ), Bucureşti, 1968; Iscusitul meşter Vreme, Bucureşti, 1968; Cred în oameni, Bucureşti, 1968; Cetatea de piatră, Bucureşti, 1969; Asklepios şi Hippolit, Bucureşti, 1969; Diamantele, Bucureşti, 1969; Ecto-bar, Bucureşti, 1969; Voinicul cu cartea în mână născut, Bucureşti, 1969; Cu ani în urmă, într-o noapte..., Bucureşti, 1969; Mansarda, Bucureşti, 1970; Căutaţi martorul, Bucureşti, 1970; Hoţul perfect, Bucureşti, 1971; Porumb crud, Bucureşti, 1971; Alibi pentru eternitate, Bucureşti, 1971; Legenda lui Avram Iancu, Bucureşti, 1972; Teatru, Bucureşti, 1972; Fata din dafin, Bucureşti, 1973; Mireasa lumii, Bucureşti, 1973; O familie, Bucureşti, 1973; Vodă Cantemir, Bucureşti, 1973; Marele fluviu îşi adună apele, Bucureşti, 1975; Trei piese istorice, pref. N. Carandino, Romulus Vulpescu, Emil Mânu, Bucureşti, 1977; Trei scrisori de pe front, Bucureşti, 1977; Fani, dragostea mea!, Bucureşti, 1978; Mitraliera, Bucureşti, 1979; Rouă pe trotuare, Bucureşti, 1980; Zidarul (Unsprezece variaţiuni dramatice pe tema legendei Meşterului Manole), Bucureşti, 1981; Rămân cu tine, Bucureşti, 1982; Scene din viaţa lui Lucaciu. Cetatea de piatră, Bucureşti, 1983; Albastru deschis, Bucureşti, 1986; Pajura, Bucureşti, 1986; Teatru, Bucureşti, 1988; Două povestiri bizare, Bucureşti, 1992; Oglinda veneţiană, Bucureşti, 1992; Teatru, Bucureşti, 1995; Te plătesc ca să mă iubeşti, Bucureşti, 1995; Rumegând tăcerile, fi, 1997; Jurnal de vise, Bucureşti, 2001; Teatru, postfaţă Natalia Stancu, Bucureşti, 2002; Nedumeririle unui creştin, [Bucureşti], f.a.
Repere bibliografice: Voicu Bugariu, „Mireasa lumii", AST, 1973,8; Constantin Hârlav, „Mireasa lumii", RL, 1973,40; Cocora, Privitor, II, 27-30, III, 145-147; Carol Isac, Teatrul şi viaţa, Iaşi, 1978, 109-110; Cubleşan, Teatrul, 186-191; M. N. Rusu, O nouă mitologie teatrală, AFT,
1981,	12; Brădăţeanu, Istoria, III, 238-240; Diaconescu, Dramaturgi, 256-261; Faifer, Dramaturgia, 135-139; Ghiţulescu, O panoramă, 93-100; Emil Mânu, „Oglinda veneţiană", VR, 1992, 10-11; Horea Poenar, „Oglinda veneţiană", ST, 1994,4-5; Emil Mânu, O viziune fundamentală asupra unei mitologii româneşti, VR, 1997, 7-8; Dan Tărchilă, DRI, V, 168-209; Emil Mânu, Dan Tărchilă - 75, ALA, 1998, 446; Gh. Bulgăr, Dan Tărchilă la trei sferturi de veac, CL, 1998,11; Ghiţulescu, Istoria, 338-343; Micu, Ist. lit., 671; Popa, Ist. lit., II, 956-957; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	513-515.	'	A.	Tr.
TĂSLĂUANU, Adelina (1877, Breasta, j. Dolj - 21.1.1910, Sibiu), autoare de versuri şi prozatoare. Este fiica cea mai mică dintre cei opt copii ai Adelinei şi ai lui Constantin Olteanu-Maior din Reghin, profesor de geografie şi istorie stabilit la Craiova în 1859; bunica paternă era fiica surorii lui Petru Maior. După studii liceale în Craiova este numită profesoară la Azilul „Elena Doamna" din Bucureşti. Moartea
Tăslăuanu
Dicţionarul general al literaturii române 644
surorii ei Silvia, căsătorită cu profesorul Daniil Barcianu, o aduce la Sibiu, pentru a îngriji copiii orfani. Aici se căsătoreşte în 1905 cu scriitorul Octavian C. Tăslăuanu. T. poate fi considerată prototipul tinerei intelectuale de la sfârşitul secolului al XlX-lea, cultă, inteligentă, dornică de a se integra vieţii literare româneşti. îi cunoaşte pe Ioan Slavici, Ilarie Chendi, Nerva şi Al. I. Hodoş (la Bucureşti), întreţine relaţii de prietenie şi de corespondenţă cu Octavian Goga, care îi va vedea unele versuri înainte de a fi încredinţate tiparului. între 1895 şi 1897 colaborează la „Familia" mai ales cu adaptări şi traduceri după naraţiuni populare din literatura străină (Said şi Hassan, din germană; Visul, basm oriental tradus din franceză; Baba Sâlcuţa, din germană; Dracii pe câmpia cerului, după R. Baumbach). La revista „Luceafărul", în a cărei activitate redacţională se va implica, trimite, în 1904-1905, versuri, câteva poezii fiind publicate postum tot aici. în privinţa prozei, T. îşi menţine preferinţa pentru poveşti, ca şi pentru traduceri, în 1906 îi apar câteva însemnări intitulate Din viaţa reginei Carmen Sylva, de fapt o transpunere din germană. între 1905 şi 1910 publică în serial Synnove S0lbakken, adaptare după nuvela cu acelaşi nume a lui Bj0rnstjerne Bj0rnson. Scrie şi comedia într-un act Casa veche (1909), exprimând nostalgia orăşeanului după o casă de ţară. Postum, în 1910, iese volumul Povestiri pentru tinerime, adaptare după Georgina M. Craik. La îndemnul lui Octavian C. Tăslăuanu iniţiase seria Biblioteca copiilor, apoi Biblioteca copiilor şi a tinerimii, în care, sub semnătura A. O. Maior, sunt editate patru volume (1906-1908), unde îi apar atât schiţe şi versuri originale, naraţiuni în stil popular, cât mai ales adaptări şi traduceri din limba germană, engleză, italiană şi franceză.
Antologii: Biblioteca copiilor, I-II, Sibiu, 1906-1907; Biblioteca copiilor şi a tinerimii, III—IV, Sibiu, 1908. Traduceri: GeorginaM. Craik, Povestiri pentru tinerime, Bucureşti, 1910.
Repere bibliografice: Octavian C. Tăslăuanu, Amintiri de la „Luceafărul", Bucureşti, 1936, 57-58, 85-92; Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, îngr. Gelu Voican, pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1976,182, passim.	A.Gţ.
TĂSLĂUANU, Octavian C.[odru] (1.II.1876, Bilbor, j. Harghita -22.X.1942, Bucureşti), publicist şi memorialist. Este fiul Anisiei (n. Stan) şi al lui Ioan Tăslăuanu, preot. învaţă mai întâi la şcoala confesională din sat, apoi la şcoala cu limba de predare maghiară din Sânmiclăuş, urmează cursurile gimnaziale la Gheorghieni, iar pe cele liceale la Năsăud, Braşov şi Blaj, absolvind în 1895. Scurtă vreme e practicant la cancelaria notarială din Bicaz, apoi, trecând munţii, din 1896 va fi pedagog şi institutor la Craiova. După ce efectuează stagiul militar la Triest şi Pola, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, al cărei licenţiat devine în 1902. Printre profesori se numără Titu Maiorescu -magistrul preferat, pe care îl va supranumi „dascăl al neamului" - şi N. Iorga, ambii cu o influenţă majoră asupra ideilor viitorului publicist şi militant cultural. în timpul studiilor frecventează cercul de la revista „Floare-albastră", unde îi
cunoaşte pe Ilarie Chendi şi pe St. O. Iosif, scrie articole pentru „Tribuna poporului" (Arad, 1901). în 1902 pleacă la Budapesta, unde activează ca secretar al Consulatului General al României (1902-1906), redactor şi editor al revistei „Luceafărul", întemeietor, în 1905, al tipografiei publicaţiei, în care ies primele cărţi ale lui Octavian Goga (Poezii), Ion Agârbiceanu (De la ţară), George Murnu (traducerea lliadei de Homer) ş.a. Mutat la Sibiu, devine secretar administrativ al Astrei (1906-1914), fiind şi director al muzeului asociaţiei şi conducând un timp revista „Transilvania". Debutează editorial cu volumul Informaţii literare şi culturale (1903-1910), apărut în 1910. Ia parte la războiul mondial, impresiile de combatant consemnându-şi-le în memorialul Trei luni pe câmpul de război (1915), subintitulat „ziarul unui român, ofiţer în armata austro-ungară, ce a luat parte cu glotaşii români din Ardeal la luptele din Galiţia". Rănit, spitalizat la Sibiu, pleacă la sfârşitul lui aprilie 1915 la Bucureşti. Colaborează la „Epoca" (rubrica „Vorbeşte Ardealul"), „Capitala", „Tribuna" (Bucureşti). Participă ca ofiţer la luptele de la Oituz şi Mărăşeşti, e prezent în „Gazeta ostaşilor" şi în „România" (Iaşi), se află între fondatorii Ligii Poporului. După război e ales membru al Marelui Sfat Naţional din Ardeal, în 1919 este deputat de Tulgheş, un an mai târziu devine ministru al
645 Dicţionarul general al literaturii române
Tăslăuanu
Comerţului, Industriei şi Lucrărilor Publice, iar în 1926 senator de Mureş. însă principalul cadru în care îşi va manifesta vocaţia militantă va fi întotdeauna cel cultural. In 1919 este ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Editează pentru scurt timp, la Bucureşti, „Luceafărul" (1919-1920), colaborează intermitent la „Ţara noastră", „Dimineaţa", „Universul", „A.B.C.", „Zorile", „România literară", „Gazeta Ciucului" ş.a. înfiinţează Institutul de Arte Grafice „Luceafărul" la Bucureşti şi Institutul de Arte Grafice „Ardealul" la Cluj. în 1941, împreună cu Emil Giurgiuca şi Dan Botta, redactează revista „Dacia". De-a lungul vremii a mai semnat T. Codru, Ion Brad, Mihai Stan.
Numele lui T. se leagă, alături de cel al lui Octavian Goga, îndeosebi de revista „Luceafărul", în a cărei redacţie intră în iulie 1902, chiar după înfiinţarea publicaţiei. Se află în conducerea ei din 1903 (când devine proprietar şi editor), cu o întrerupere în 1914-1919, din cauza războiului, până în 1920. „El a fost - afirmă Sextil Puşcariu - înainte de toate un organizator. Rolul lui la «Luceafărul» îl aseamăn cu rolul lui Iacob Negruzzi la «Convorbiri literare». [...] Cel ce, păşind de la început în redacţia «Luceafărului» cu toată masivitatea firii sale energice, a făcut din foaia câtorva studenţi timizi de la Budapesta revista cea mai citită şi mai prezentabilă în România, a fost Tăslăuanu." Programul lui T. este „pro-povăduirea culturii în popor", promovarea specificului transilvănean, ..dar şi a specificului naţional în genere, apropierea de cultura şi limba română din Regat, într-un cuvânt - un program menit a pregăti, ca şi la publicaţiile conduse de N. Iorga, unirea politică a românilor. Totuşi, ideologia lui T. exprimată în „Luceafărul", ca şi gândirea sau acţiunea lui, nu se identifică cu orientarea sămănătoristă (cu care uneori au fost abuziv asimilate). Le desparte nu doar tradiţia specifică a militantismului ardelenesc, ci şi adoptarea unor idei maioresciene, precum lupta împotriva stricătorilor de limbă, denunţarea dilentatismului, promovarea criteriului estetic în publicarea şi comentarea literaturii. De exemplu, „ţărănismul" nu e acceptat de el ca „teorie estetică". Dezvăluie „declamaţiunile mincinoase despre unitatea culturală a neamului românesc" şi vorbeşte despre „cultura domnilor" („internaţională") şi „cultura ţăranilor" („naţională"), despărţite de o prăpastie, ca în articolul Două culturi din 1908. Calea de rezolvare a acestei rupturi şi a omogenizării culturii naţionale e văzută într-un chip radical: desfiinţarea „clasei de bogaţi". Cum era de aşteptat, articolul a provocat reacţii polemice vehemente, care au condus la moderarea poziţiei lui T. Publicistul formulează şi idei din câmpul teoriei şi criticii literare. După el, caracteristica scriitorilor transilvăneni ar sta într-o dramatică dualitate spirituală: tensiunea dintre impulsul autohton tradiţionalist („static") şi cel european („faustic", „heraclitic"), ilustrată exemplar de creaţia lui Octavian Goga. Din iniţiativa lui, în 1910 „Luceafărul" realizează o amplă anchetă privitoare la poporanism, în cadrul căreia se înscrie şi răsunătorul său articol despre cele două culturi. Comentariile critice ale lui T., probe şi conştiincioase, nu se disting în peisajul epocii prin judecăţi de valoare care să se impună.
Cronicarul preferă literatura inspirată din realităţile naţionale istorice sau contemporane, iar ierarhizările operate sunt adesea contrare judecăţilor ce vor fi omologate de istoria literară şi chiar de foiletonistica vremii (de exemplu, Ioan Adam îi pare superior lui Duiliu Zamfirescu, iar C. Sandu-Aldea lui Mihail Sadoveanu). Cronicile teatrale şi plastice au meritul că folosesc un limbaj accesibil, şi dacă, îndeobşte, ele propun ierarhii valorice nepertinente, uneori se întâmplă să includă şi opinii juste, chiar de pionierat. De pildă, T. se numără printre primii publicişti care subliniază valoarea europeană a sculpturii lui Constantin Brâncuşi. Operă de popularizare făcută de un om cultivat, publicistica lui e străbătută de idealul luminării şi al educării în sensul unităţii spirituale româneşti şi al unei culturi naţionale cu deschidere europeană. Mai importantă pentru istoria literară, prin substanţa ei documentară, ca şi prin unele fulguraţii de critică literară, e memorialistica lui T. referitoare la revista „Luceafărul" şi la Octavian Goga. Paginile publicate în timpul vieţii (1936, 1939), cărora li se alătură cele postume din Spovedanii (1976), precum şi bogata lui corespondenţă, relevă un scriitor capabil să reînvie o epocă, să reconstituie atmosfera şi să portretizeze unele personalităţi definitorii ale anilor pe care i-a traversat. Pe nedrept ignorată e proza de război a lui T., strâns autobiografică, interesând prin autenticitatea notaţiei -autenticitate teoretizată în termeni care anticipează frapant tezele lui Camil Petrescu despre literatura de război.
SCRIERI: Informaţii literare şi culturale (1903-1910), Sibiu, 1910; Trei luni pe câmpul de război, Bucureşti, 1915; ed. 2, Bucureşti, 1915; Hora obuzelor, Bucureşti, 1916; Pentru neam. De ce România nu putea urma altă cale, Iaşi, 1918; Statele Unite ale Orientului, Târgu Mureş, 1924; Valuri politice, Bucureşti, 1933; Sub flamurile naţionale, Sighişoara, [1935]; Amintiri de la „Luceafărul", Bucureşti 1936; Octavian Goga. Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei „Luceafărul", partea I: Epoca budapestană, Bucureşti, 1939; Spovedanii, îngr. Gelu Voican, pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1976; Obsesia europeană. Studii politice, îngr. Gelu Voican-Voiculescu, postfaţă Vasile Secăreş, Bucureşti, 1996; Din vârtejul războiului, I-III, îngr. şi pref. Gelu Voican-Voiculescu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice:	Ion	Scurtu, Rătăciri primejdioase,
„Sămănătorul", 1908, 9; I. Radu [Ion Scurtu], Cazul Tăslăuanu, CL, 1908, 6; Aurel C. Popovici, Idei anarhice, „Sămănătorul", 1908, 19; Octavian Goga, Adevărul, LU, 1908, 11-12; Ibrăileanu, Opere, IV, 123-125; C Sp. Hasnaş, „Trei luni pe câmpul de război", FLR, 1915,42; Petronius [AL Ciura], „Trei luni pe câmpul de război", „Patria", 1919,62; A. P. Bănuţ, Cum a răsărit „Luceafărul", „Patria", 1934,20; Radu Brateş, „Amintiri de la «Luceafărul»", GR, 1936,12; Adrian Maniu, „Amintiri de la «Luceafărul»", U, 1936, 285; Virgil Carianopol, „Amintiri de la «Luceafărul»", DEP, 1936, 2 722; Teodor Murăşanu, Doi memorialişti: Oct. C. Tăslăuanu şi A. P. Bănuţ, PLI, 1939,6; Chinezu, Pagini, 261-267; Emil Socor, Spovedaniile d-lui O. C. Tăslăuanu, „Azi", 1939, 19 noiembrie; Victor Papilian, Octavian Tăslăuanu şi drama tăcerii, LU, 1942,12; Grigore Popa, Drumul „Luceafărului" - drumul biruinţei, LU, 1942, 2; Gabriel Ţepelea, Un animator: Octavian C. Tăslăuanu, „Basarabia literară", 1942,3; Nichifor Crainic, Octavian C. Tăslăuanu, G, 1942,9; Ion Agârbiceanu, Octavian C. Tăslăuanu, T, 1942,11; Sextil Puşcariu, Scrisori de la Octavian Tăslăuanu, LU, 1943, 3; Olimpiu Boitoş, Corespondenţa lui Octavian Tăslăuanu, LU, 1943, 3; Netea,
Tătaru
Dicţionarul general al literaturii române 646
Maior-Goga, 287-297; Ciopraga, Lit rom., 103-112; Micu, început,
99-108; Octavian Goga în corespondenţă, voi. I, îngr. Daniela Poenaru, pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1975, 317-345, voi. II, îngr. Mihai Bordeianu şi Ştefan Lemny, Bucureşti, 1983, 417-449; Mircea Popa, Oct. C. Tăslăuanu, critic şi îndrumător literar, TR, 1976, 6; Coriolan Gheţie, „Spovedanii", F, 1976,8; Bucur Ţincu, „Spovedanii", VR, 1977, 4; Octavian C. Tăslăuanu, coordonator Ilie Şandru, pref. Vasile Netea, Miercurea Ciuc, 1978; Ornea, Tradiţionalism, 45-48, 103-104; Ion Neaţă, „Luceafărul" (1902-1914), Timişoara, 1984, 14-56, 170-176; Z. Ornea, Tăslăuanu vizionarul, RL, 1996,46; Ilie Şandru, Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, Târgu Mureş, 1997; Dicţ. scriit. rom., IV, 515-516; Ion Itu, Rădăcinile doctrinei literare în Ardeal, Braşov, 2002, 103-328.	C.	H.,	N.	M.
TĂTARU, leronim (26.IV.1937, Mireşu Mare, j. Prahova), critic şi istoric literar. Este fiul Sofiei (n. Popescu) şi al preotului George Tătaru. Frecventează clasele primare la Valea Viei (judeţul Buzău) şi la Mireşu Mare (judeţul Prahova), din 1948 urmează Liceul „I. L. Caragiale" din Ploieşti, apoi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1954-1959). Va fi profesor în diferite localităţi prahovene, inspector de specialitate, director al Casei Corpului Didactic din judeţul Prahova, iar din 1993 cadru didactic asociat la Facultatea de Litere-Ştiinţe a Universităţii de Petrol şi Gaze din Ploieşti. în paralel, este secretar şi preşedinte al Filialei Ploieşti a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România (1969-1990), preşedinte al Fundaţiei „I. L. Caragiale" (din 1992), de-a lungul timpului fiind şi redactor responsabil al unor publicaţii didactice, precum „Şcoala Prahovei" ş.a., redactor-şef al revistei „Axioma". Debutează la „Luceafărul", în 1959, fiind prezent şi în „Ecoul", „Flamura Prahovei", „Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova", „Curierul Liceului «I. L. Caragiale»", „Revista de pedagogie", „Limbă şi literatură", „Tribuna şcolii", „Prahova", „România literară" ş.a. Prima carte, Poetică şi stilistică. Metode, concepte, îi apare în 1976. Studiile incluse în volumele Gomentarii stilistice şi literare (1983) şi Modalităţi de analiză a textului literar în liceu (1992) au o clară intenţionalitate didactică.
în analizele sale T. se opreşte îndeosebi la texte de autori cuprinşi în programa de învăţământ, încercând să ilustreze căile de investigare a textului literar. Apelează echilibrat la metode de analiză aparţinând stilisticii, lingvisticii structurale, comparatisticii, istoriei şi teoriei literare. Comentariile oferă, în general, „dosarul" complet al unei probleme. Cu Itinerar caragialian (1997) adaugă bibliografiei scriitorului un studiu doct şi aplicat, întemeiat pe probe şi documente scoase din arhive, axat pe două probleme principale: formaţia şcolară şi raporturile dintre lumea Ploieştilor şi universul operei marelui comediograf. Cartea corectează omisiunile, structurând informaţia, valorificând detalii de atmosferă (cum ar fi istoria tumultuoasă a „republicii de la Ploieşti") etc. T. extinde investigaţia la opera propriu-zisă, mai precis la acele texte în care momentele biografice revin ficţionalizate. Exemplară este analiza schiţei Grand Hotel „ Victoria Română". Tipul acesta de cercetare e continuat în culegerea Menţiuni caragialiene (2000).
Problematica formaţiei intelectuale a scriitorului beneficiază aici de o revizuire (capitolul Şcolarul Caragialli L. Ioan). T. coroborează lectura documentului (de arhivă, presă, tipărituri de epocă, mărturii contemporane, iconografie) cu lectura critică a operelor în care aceste spaţii şi lumea lor sunt implicate. A treia şi cea mai amplă secţiune a Menţiunilor... desfăşoară o suită intitulată Lecturi caragialiene, unde sunt reunite - în continuarea unor analize vizând „geneza şi devenirea «momentului» caragialian", „amintirea atroce", „deteriorarea limbajului şi impasul comunicării" - o serie complementară de interpretări: „Omul sucit" în prozele lui I. L. Caragiale, Fiziologia prostiei. Tipizare şi generalizare a observaţiei comice în opera lui I. L. Caragiale, Niccold Machiavelli dinspre I. L. Caragiale şi I. L. Caragiale şi Emil Cioran. în Addenda se reia, parţial, materialul explicativ al unui excepţional album iconografic, Caragiale şi Prahova (2000). Volumul Conexiuni şi confluenţe (2002) valorifică o parte din studiile comparatiste ale lui T. Alături de texte din cărţi anterioare - consideraţiile asupra sonetelor lui V. Voiculescu în relaţie cu sonetele lui Shakespeare, asupra „scrierii estetice umanistice" la A.I. Odobescu sau asupra întâlnirii spirituale Caragiale-Cioran -, sunt prezente eseurile publicate iniţial în paginile revistei „Axioma". Seria interpretărilor aplicate la opera lui I. L. Caragiale este complinită cu studiul Traduceri caragialiene din opera lui Edgar Allan Poe. Câteva eseuri îi vizează pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Paul Zarifopol, Lucian Blaga, Mihail Sebastian, Nichita Stănescu, din perspectiva unor „conexiuni şi confluenţe" susceptibile a produce nuanţări în evaluarea estetică a operei acestora. Alte contribuţii critice şi istorico-literare sunt culegerea de studii Semne (2003) sau editarea, în colaborare, a unei secţiuni din corespondenţa primită de I. L. Caragiale - volumele Telegrame primite de I. L Caragiale (2002) şi Scrisori pentru Caragiale (2003).
SCRIERI: Poetică şi stilistică. Metode, concepte, Ploieşti, 1976; Din lirica modernă, Ploieşti, 1982; Comentarii stilistice şi literare, Bucureşti, 1983,3; Itinerar caragialian, Bucureşti, 1997; Concepte operaţionale în studiul literaturii, Târgovişte, 2000; Caragiale şi Prahova, Ploieşti, 2000; Menţiuni caragialiene, Ploieşti, 2000; Conexiuni şi confluenţe, Ploieşti, 2002; Semne, Ploieşti, 2003. Ediţii: Din universul poeziei modeme, Bucureşti, 1996; Telegrame primite de I. L. Caragiale, introd. edit., Ploieşti, 2002 (în colaborare); Scrisori pentru Caragiale, introd. edit., Ploieşti, 2003 (în colaborare).
Repere bibliografice: C. Negreanu, „Comentarii stilistice şi literare", LL, 1983, 3; Ion Popescu-Sireteanu, „Comentarii stilistice şi literare", „Revista de pedagogie", 1984, 5; Elena Tacciu, Instrumente de lucru, CNT, 1984,11; Ion Bogdan Lefter, O lume într-o carte, RL, 1984,19; Ion Bălu, Convorbiri colegiale, RL, 1993,14; Constantin Hârlav, Comentariile Tătaru, „Prahova", 1993, 944; Arleen Teodorescu, O carte pentru studenţi, „Azi. Feţele culturii", 1997, 222; V. Fanache, Enigmaticul Caragiale, ST, 1998,2-3; Dimisianu, Lumea, 407-411; Florin Mihăilescu, Critice şi metacritice. Analiză, istorie, valoare, VR, 2001,7-8. C. H.
TĂUŞAN, Victoria Ana (16.IX.1937, Borod, j. Bihor), poetă, eseistă şi traducătoare. Este urmaşa unei familii de moţi, înrudită cu mitropolitul Andrei Şaguna şi cu episcopii îuliu
647 Dicţionarul general al literaturii române
Tăutu
Hossu şi Ioan Suciu, părinţii ei fiind Ileana (n. Venter) şi Ioan Suciu, ţărani înstăriţi. Urmează şcoala generală la Beiuş şi Salonta, liceul la Oradea (1948-1955) şi Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, absolvind în 1960. Va fi liber profesionistă. Debutează cu versuri în 1950, la ziarul „Crişana" din Oradea, iar editorial cu volumul Cadenţe, apărut în 1963. Va colabora la „Scrisul bănăţean", „Steaua", „Contemporanul", „România liberă" ş.a. A fost soţia criticului şi istoricului literar Marin Bucur.
După o etapă marcată de plachetele Metamorfoze (1968) şi Existenţe (1969), ce filtrau sevele sensibilităţii şi organizau materia din Cadenţe şi din Culorile complementare (1966) în sensul eliminării programatice a înconjurătorului în favoarea zonelor eterat-spirituale, poezia scrisă de T. cunoaşte, după volumul Catharsis (1970), o perioadă tranzitorie, de revărsare în poem a aluviunilor culturale, cu o frenezie lirică obsedată constant de propria-i înnoire, ca în Restituire (1972). Un cu totul alt registru, îndatorat lui Saint-John Perse şi lui Paul Claudel, nu fără multiple trimiteri la oracularul nietzscheean, îl exprimă versurile ulterioare, din Imn (1974), Cartea zilelor (1975), Cartea nopţilor (1977), Recitativ (1980), Relief (1981) ş.a. Traducătoare din Paul Claudel (Cinci mari ode) şi din Friedrich Nietzsche (Aşa grăit-a Zarathustra), T. cultivă simfonismul psaltic îmbibat de aluzii mitologice şi religioase, călătorind în timp şi în geografii spirituale unde supraabundenţa, grandilocvenţa şi poza profetică ameninţă să sufoce miezul sensibil al viziunilor. Acumularea marilor teme orfic-biblice în recitativul amplu, croit pe tiparul „marelui fluviu" al lui Perse, reprezintă însă o zonă aparte în poezia română contemporană. Două eseuri, Ion Pillat. Ceremonia naturii (1972) şi Paul Verlaine (1974), „explică" prea puţin personalitatea poetei, însă dau seama de anvergura (ca şi de poziţia excentrică) a arhielaboratului ei discurs poematic. T. a îngrijit, în 1976, în colaborare cu Marin Bucur, Dicţionarul de rime eminescian şi a dat versiuni din scrierile Elenei Văcărescu şi ale Iuliei Hasdeu. în 1983 i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor.
SCRIERI: Cadenţe, Bucureşti, 1963; Culorile complementare, Bucureşti, 1966; Metamorfoze, Bucureşti, 1968; Existenţe, Bucureşti, 1969; Catharsis, Bucureşti, 1970; Brăţara lui Prometeu, Bucureşti, 1972; Ion Pillat. Ceremonia naturii, Bucureşti, 1972; Restituire, Bucureşti, 1972; Imn, Cluj-Napoca, 1974; Paul Verlaine, Bucureşti, 1974; Cartea zilelor, Bucureşti, 1975; Cartea nopţilor, Bucureşti, 1977; Recitativ, Bucureşti, 1980; întâmplări pentru tot anul, Bucureşti, 1981; Relief Bucureşti, 1981; Cantata pământului, Bucureşti, 1982; Cineva urca un munte, Bucureşti, 1983; Strig către tine, Bucureşti, 1985; După-amiaza unui circ, Bucureşti, 1988; Crescendo, Bucureşti, 1990; Portrete de poeme, Oradea, 1995; Poemul bizantin, Oradea, 1997; Poemul orant, Oradea, 1999; Poemul miezonoptic, Oradea, 2000; Poemul crepuscular, Oradea, 2002. Ediţii, antologii: Mihai Eminescu, Dicţionar de rime, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Marin Bucur); De te voi uita, Ierusalime (Ţara Sfântă şi cărţile sacre în literatura română), postfaţă Victor Bârlădeanu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Marin Bucur). Traduceri: Elena Văcărescu, Scrieri alese, ed. bilingvă, îngr. şi pref. Ion Stăvăruş, Bucureşti, 1975 (în colaborare); lulia Hasdeu, Versuri, proză, corespondenţă, îngr. Crina Decuseară-Bocşan, Bucureşti, 1976 (în colaborare); Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, 1991; Paul Claudel,
Cinci mari ode - Cincj grandes odes, ed. bilingvă, postfaţa trad., Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: Nichita Stănescu, „Culorile complementare", GL, 1966, 33; M.N. Rusu, „Culorile complementare", LCF, 1966, 36; Paul Georgescu, Gravitatea actului poetic, VR, 1966, 9; Dumitru Micu, „Metamorfoze", GL, 1968,36; Adriana Iliescu, „Existenţe", VR, 1969,12; Radu Enescu, „Catharsis", F, 1970, 9; Doinaş, Diogene, 221-222; Valentin Taşcu, „Restituire", F, 1973,1; Piru, Poezia, II, 198-201; Barbu, O ist., 135-137; Regman, Colocvial, 199-201; Popa, Dicţ. lit. (1977), 556; Dan C. Mihăilescu, Poezia fervorii, LCF, 1980, 10; Mircea Scarlat, „Recitativ", RL, 1980,16; Al. Cistelecan, „Recitativ", F, 1980,8; Rodica Florea, Neîntrerupta regenerare, VR, 1980,9; Lit. rom. cont., 1,582-588; Dan C. Mihăilescu, Poezia de cultură, RL, 1981,49; Emil Mânu, Locuinţa Parabolei, RL, 1982, 48; Ioan Holban, „Cineva urca un munte", CRC, 1984, 22; Cristian Moraru. „Strig către tine", RL, 1985, 46; Ierunca, Subiect, 140-145; Liviu Grăsoiu, în memoria lui Marin Bucur, LCF, 1996, 26; Liviu Grăsoiu, Un roman remarcabil, LCF, 1998,26; Popa, Ist. lit., II, 589-590; Dicţ. scriit. rom., IV, 516-518; Liviu Grăsoiu, întrebare fără răspuns, LCF, 2003,19.	D.	C.	M.
TĂUTU, Gheorghe (17.VII.1823, Botoşani - 8.VIII.1885, Târgu Frumos), poet şi autor dramatic. Deşi era descendent al unei vestite familii boiereşti (din care făcea parte şi comisul Ionică Tăutu), T. nu a reuşit să termine decât patru clase, la Botoşani, fapt cu o influenţă decisivă asupra scrisului său. Ajuns copist la Departamentul Dreptăţii din Iaşi, participă la mişcarea revoluţionară de la 1848. Cumpărându-şi o moşie lângă Târgu Frumos, alternează agricultura cu preocupările literare şi colaborează la numeroase periodice - „Steaua Dunării", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Buciumul", „Reforma", „Familia", „Ghimpele", „Secolul", „Curierul", „Amicul familiei", „Timpul" ş.a. - cu versuri în care susţine ideile paşoptiste. Unele poezii vor constitui şi cuprinsul volumului de debut, Poezii, apărut în 1862.
Prima culegere a lui T. conţine versificări ocazionale, având ca teme anumite momente istorice sau contemporane, într-un spirit entuziast şi grandilocvent, cu un stil discursiv şi emfatic, el înşiruie principii politice şi de morală socială, pentru a adopta, în cele din urmă, tonul satiric sau indignat al celui care se aştepta la mari prefaceri în bine. Doar pe alocuri se simte o undă de lirism, susţinută şi de cadenţa vie, de alcătuirea simetrică a poeziilor. în Brânduşe române (1868) T. repovesteşte diverse motive din cronici, prezintă fapte şi personaje într-un mod teatral, fals, şi nu scapă nici un prilej de a şarja violent aspecte negative ale prezentului. Cam în aceleaşi limite se încadrează şi celelalte scrieri, în care autorul abordează specii poetice la modă în epocă: Poezii. Epistole (1871), Fabule, glume şi anecdote (1873) sau poeme şi drame istorice, precum Un ajutoriu la timp (1863), Berchea, rămasă într-un periodic din 1865, Rarişa sau Cerdacul lui Ferenţ (1869), dar mai ales comedii - Secretu pentru sexu frumos (1869), Muza şi casieria (1870), Tronc Lude Măscărescu sau Ministru Tirtiflichi (1875) etc. Cu o exprimare facilă, supralicitând clişee prozodice şi de conţinut, T. e doar o prezenţă în istoria literară, identificabilă în
Tăutu
Dicţionarul general al literaturii române 648
vremea sa în special pentru atitudinea vehementă faţă de tarele şi nedreptăţile sociale.
SCRIERI: Poezii, Iaşi, 1862; Un ajutoriu la timp, Iaşi, 1863; Brânduşe române, Iaşi, 1868; Secretu pentru sexu frumos, îngr. V. Botez, Iaşi, 1869; Rarişa sau Cerdacul lui Ferenţ, Iaşi, 1869; Muza şi casieria, Iaşi, 1870; Poezii Epistole, Iaşi, 1871; Odagiul şi rândaşul gradinei primăriei, Iaşi, 1872; Fabule, glume şi anecdote, Iaşi, 1873; Odagiul socru sau Vasilică, dragul tatei, Iaşi, 1873; Tronc Lude Măscărescu sau Ministru Tirtiflichi, Iaşi, 1875; Văduva Carpaţilor, Iaşi, 1879.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, 1,211-214; George Tăutu, „Albine şi viespi", 1893, 3; George Baiculescu, Literatura lui George Tăutu, ALA, 1923,142; Călinescu, Ist. lit. (1941), 302, Ist. lit. (1982), 341-342; Ist. lit., II, 746-747; Vârgolici, Retrospective, 107-110; Dicţ. lit. 1900,
837-838.	' C. T.
TĂUTU, Ionică (1795, Cerchejeni, j. Botoşani - 20.IV.1830, Istanbul), poet, prozator şi traducător. Descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni scăpătaţi, T. era fiul Ilenei (n. Ilschi) şi al lui Gheorghe Tăutu, vornic de poartă. Cunoştea bine limbile franceză şi greacă, avea o cultură sistematică, hrănită cu lecturi din iluminiştii francezi. Din 1815 şi-a câştigat existenţa ca inginer hotarnic, fiind unul din primii topometri români. Tulburările din timpul Eteriei îl zguduie profund, iar înscăunarea în Moldova a lui Ioniţă Sandu Sturdza, cel dintâi domn pământean după fanarioţi, îi trezeşte speranţa în renaşterea naţională. Cu sprijinul unchiului său omonim, este introdus la Curte, unde ţine, în octombrie 1822, un discurs la instalarea noului domn. Devine consilier intim al acestuia, redactându-i cele mai importante cuvântări şi ducând greul cancelariei. Indignat de poziţia obstrucţionistă a marii boierimi, refugiată peste graniţă, de unde aştepta izgonirea lui Ioniţă Sandu Sturdza, scrie violentul pamflet Strigarea norodului Moldaviii cătră boierii pribegi şi cătră mitropolitul, care a avut un ecou deosebit, şi contribuie substanţial la redactarea altuia, Scrisoare ce au trimis un boier din Moldova cătră dumnealui logof. Grigoraş Sturza, la Cernăuţi. în 1825 alcătuieşte urarea de An Nou, citită domnitorului probabil de episcopul Huşilor, şi participă la elaborarea proiectului primei constituţii româneşti, zisă a „cărvunarilor". Spre a evita un conflict cu Rusia, protectoarea marii boierimi, Ioniţă Sandu Sturdza îl trimite, în noiembrie 1824, la Constantinopol, ca secretar al capuchehaiei moldoveneşti şi cu misiunea de a-1 instrui pe fiul său, nu însă înainte de a-1 avansa de la rangul de căminar la cel de comis, îndepărtat din viaţa politică a Moldovei, T. intră în legătură cu cercurile diplomatice constantinopolitane, învaţă limba turcă, lucrează la scrierile filosofice Cercare împrotiva deiştilor şi Zidire politicii întemeiată pe fire omului, traduce Les Ruines de Volney, sub titlul Sfărâmările sau Procetire asupra revoluţiilor împărăţiilor, şi o gramatică a limbii franceze de Charles Girault-Duvivier. După semnarea tratatului de la Adrianopol (1829) face demersuri pentru a candida la tronul Moldovei, dar nu i se permite întoarcerea în ţară. Moare de ftizie.
Ideologic, T. este un precursor al paşoptismului. Adept al mecanicismului iluminist, socotea că lumea este guvernată de
legi imuabile şi universale. Când mecanismul social se învecheşte, resorturile uzate trebuie schimbate, spre a restabili echilibrul originar. înlocuirea, inevitabilă, se face prin evoluţie, nu prin revoluţie. Singura formă de guvernământ pe care T. o aprobă este autocraţia luminată. A condamnat vehement marea boierime, în pamflete a căror importanţă e amplificată de valoarea lor literară. Tonul este interpelativ, de o amploare necunoscută altor texte similare din epocă. Autorul subordonează toate artificiile retoricii unui patetism de orator înnăscut, a cărui putere de persuasiune este întărită cu argumente dure, înlănţuite logic. în fraze bine echilibrate, parantezele explicative, abundente, converg spre un argument unic, a cărui forţă de convingere se supune totdeauna unui suflu interior, înrudit cu acela al lui Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu. Discursurile dovedesc o bună cunoaştere a canoanelor retoricii şi posibilităţi de exploatare a forţei cuvântului obişnuit, nu atât prin noutatea combinaţiilor, cât prin stringenţa raţionamentului. O deosebită însemnătate are corespondenţa lui T. Scrisorile, fie politice, fie de dragoste, generalizează scepticismul rezultat din propria experienţă, pe care caută să o comunice cât mai elevat cu putinţă. El este, astfel, unul din iniţiatorii genului epistolar în literatura română. Puţinele versuri pe care le-a scris se disting prin lirismul lor rafinat, cu ecouri preromantice, evidente cu deosebire în tonul sentimental. Alternarea acestor aspecte contradictorii este realizată în limitele unei sobrietăţi ce râvneşte către echilibrul clasic. T. este, poate, cel dintâi poet român care descoperă Evul Mediu, aureolân-du-şi iubita cu atributele domniţelor din cronici şi fiind, în acest sens, un precursor al orientării din deceniile următoare. Cu traducerile din Volney el a contribuit nu numai la cunoaşterea unui autor, ci şi la consolidarea preromantismului la noi. Cultivarea poeziei ruinelor în lirica românească e îndatorată, între altele, şi traducerii sale, care a circulat în
Sigiliul lui Ionică Tăutu
649 Dicţionarul general al literaturii române
numeroase copii. Tot lui i-au fost atribuite, în mod eronat, alte scrieri: Cuvânt a unui ţăran cătră boieri şi Dialog între doi austrieci
SCRIERE Scrieri social-politice, îngr. şi introd. Emil Vârtosu, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: N. Iorga, Un „Jacobin moldave" au XlX-e siecle, Vălenii de Munte, 1937; Gh. I. Georgescu-Buzău, Un vechi propovăduitor al democraţiei: comisul Ionică Tăutu, Bucureşti, 1945; Dan Mănucă, Gramatica manuscrisă a comisului Ionică Tăutu, ALIL, t. X, 1959, fasc. 1-2; Emil Vârtosu, Les Idees politiques de I. Tăutu, candidat au trone de Moldavie en 1829, „Revue roumanie d'histoire", 1965,2; Ist. lit., II,
156-160; Ivaşcu, Ist. lit., 347-348; Dan Mănucă, Ionică Tăutu -traducătorul „Ruinelor" lui Volney, ALIL, t. XXIII, 1972; Cornea, Originile, 240-243; Săndulescu, Lit. epistolară, 76-77, 208-210; Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978, 31-56; Dicţ. lit. 1900,
838-839; Dicţ. scriit. rom., IV, 520-522.	D. M.
TĂUTU, Nicolae (24.XI.1919, Cislău, j. Buzău - 13.VI.1972, Bucureşti), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Virginiei (n. Corbu) şi al lui Dumitru Tăutu, ofiţer de cavalerie. Şcoala primară o urmează la Galaţi, Târgu Ocna şi Oneşti. După ce frecventează liceele militare din Târgu Mureş şi Cernăuţi, face ultimele clase la Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi, absolvind în 1940. în 1942 termină cursurile Şcolii de Ofiţeri de Infanterie de la Bucureşti. Va lupta pe frontul de Vest, în calitate de comandant de companie. După 1944 lucrează ca redactor în presa militară, fiind, între altele, corespondent special la „Apărarea patriei" şi redactor-şef la „Viaţa militară". A făcut parte, un timp, din Consiliul Uniunii Scriitorilor. Primele versuri îi apar în „Freamătul literar" (1935), iar producţia lirică de început o strânge în placheta Tăceri pentru apă vie, ieşită de sub tipar în 1940, pe când era elev în ultima clasă de liceu. Versurile, proza, fragmente din lucrările dramatice şi o bogată publicistică, dar şi numeroase amintiri sau schiţe umoristice sunt incluse în „Universul literar", „Bucovina" şi „Bucovina literară", „Orizont" (Cernăuţi), „Cetatea Moldovei", „Tinereţea", „Cronicar", „Universul literar", „Timpul", „Curentul magazin", „Lumea", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Flacăra", „laşul literar", „Steaua", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a. A semnat şi Andu Grigorovici sau Tudor Nicodim. Pentru poemul Stânca de pe Tatra (1952) i s-a acordat Premiul de Stat.
Scriitor prolific, T. e autor de poezie, roman, piese de teatru, scenarii literare, librete de operă, schiţe umoristice etc. Valoarea lor literară e însă discutabilă din cauza numeroaselor concesii făcute imperativelor social-politice ale vremii. Poezia pare să fie segmentul ce rezistă în parte. începuturile stau sub semnul lui Serghei Esenin, căruia îi sunt închinate şi câteva poeme, versurile din primele volume, Tăceri pentru apă vie şi Mătănii de zăpadă (1943), purtând amprenta elegiacă, nostalgică a poetui rus („Azi a fost ucis mânzul cel şchiop/ - martor n-a fost decât un plop -/ i-ai înfipt custura până în prăsea/ şi fiecare strop de sânge scânteia" ş.a.m.d.). Sunt mărturisite afinităţi şi cu Rainer Maria Rilke, Paul Verlaine, E. A. Poe, iar din lirica autohtonă pot fi percepute influenţe care trimit la
Tăutu
Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Pillat şi mai târziu la Nicolae Labiş. Sub influenţa modelelor, sunt invocate numeroase personaje literare (Pygmalion, Don Quijote, Ofelia ş.a.), dar caracterul livresc şi lipsa de coerenţă în alegerea unei maniere de a scrie poezie imprimă o notă inautentică multor versuri. Antologia Cântarea cântărilor mele (1971) cuprinde poeme din anii 1940-1971, ceea ce aduce împreună lirica începuturilor şi versificările activiste, angajate, în felul lui Mihai Beniuc. Cartea surprinde prin structură, fiind organizată în cicluri care poartă ca titluri indicaţii muzicale (Andante, Allegretto). Invocate ambiţios în prefaţă, temele ar fi „permanenţele trăirii omeneşti: dragostea, patria, locurile natale, războiul, bucuria, moartea". Sugestii romantice, simboliste, moderniste, folclorice etc. dau un caracter eclectic acestei producţii în care autorul cultivă nu o dată locuri comune, dar având orgoliul unui deschizător de drumuri. Totul e văzut la modul animist, alegorizant, antropomorfic, iar versul liber e înlocuit adesea cu versificarea facilă. Poezia fie vrea să păstreze „memoria străbunilor" (Prefaţă), fie e identificată cu fiinţa poetică, în stil neomodernist („poezia e sângele meu" - Andante). Actul creator impune o comparaţie cu Meşterul Manole, altundeva se vorbeşte despre
Tânăra generaţie
Dicţionarul general al literaturii române 650
cuprinderea demiurgică a lumii: „în fiecare verb o bătaie a inimii, / în fiecare substantiv - o monadă, / în fiecare adjectiv -ochii apoşi ai unei căprioare" (Epitaful cuvintelor). Forţa ce propulsează eul spre găsirea „ţărmului de aur" al poeziei nu poate fi decât erosul, care înseamnă idealizare şi proiecţie cosmică a iubitei. De aceea, absenţa ei este resimţită acut: „Ne-am despărţit ca două continente" (Poem pentru plecarea ta), iar Ofelia devine simbolul dragostei neîmplinite. Cântarea naturii utilizează obişnuitele corespondenţe dintre starea sufletească şi peisaj. Toamna nu poate evoca decât melancolie şi nostalgia copilăriei, iar primăvara dorinţa de regenerare a verbului poetic. Predilecţia pentru muzical este valorificată într-un ciclu dedicat lui George Enescu, unde sunt urmărite principalele evenimente din biografia marelui muzician. Nu e lipsită de ingeniozitate încercarea de aflare a ritmurilor prin care să fie reprodusă structura unor opere ca Oedip sau rapsodiile enesciene. Stihuirea patriotică, abundentă, pueril rapsodică, e mult mai convenţională. Se păstrează tiparele mitizante în care sunt invocaţi eroii, tipare potrivit cărora orice soldat devine un Făt-Frumos. Metaforismul primelor volume se stinge treptat în schematism, didacticism, rutină a versificării despre orice, odele, poemele sociale, patriotice purtând amprenta comandamentelor comuniste. Un suflu liric autentic se simte, totuşi, în Jurnal de front, care porneşte de la experienţa trăită în timpul celui de-al doilea război mondial. Ca romancier, T. evocă mai ales realitatea frontului, viaţa militară, confruntările cu „duşmanii patriei", care transformă orice orfan în erou (Băiatul şi luna, 1965). Personajele sunt liniare, lipsite de viaţă, maniheist pozitive sau negative, iar comportamentul lor trebuie să justifice această demarcaţie rigidă. Romanul împlinire (1966), structurat în trei volume: Fata din inima ţării, La capătul nopţii, Sub Arcul de Triumf inspirat din viaţa Ecaterinei Teodoroiu, are caracter biografic, e lipsit de realism, cu personaje aparţinând aceleiaşi tipologii bipolare. Dacă în primul volum intenţiile encomiastice, replicile-lozincă ale protagoniştilor nu fac din T. un romancier, ci mai mult un autor de vieţi romanţate, în celelalte două se remarcă un efort de ieşire din clişee. Iubirea va fi marcată ideologic în Plecat-am nouă din Vaslui (1969). Titlul e de rezonanţă alecsandriană, ca şi momentul istoric surprins în roman - Războiul de Independenţă: fata moşierului Moruzanu este obligată de tatăl ei să aleagă între averea familiei şi iubirea pentru Horia Şuteu, locotenent de condiţie modestă care susţinea desfiinţarea moşiilor. Dramaturgia lui T. pleacă de la aceleaşi realităţi ca şi romanele, iar lipsa de vitalitate a pieselor se explică prin prezenţa aceluiaşi schematism în construcţia personajelor şi în previzibilitatea deznodământului: binele învinge răul, eroismul luptătorilor marchează victoria asupra duşmanilor patriei sau a celor ostili ideologiei de partid. Scrierile Când zâmbesc scriitorii şi artiştii (I-II, 1967-1970), Nimeni n-a murit de râs (1978) ş.a. sunt agreabile la lectură şi selectează episoade comice din viaţa unor actori, regizori, scriitori: Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu ş.a.
SCRIERI: Tăceri pentru apă vie, pref. Mircea Streinul, cu gravuri de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1940; Hotar şi inimă, Bucureşti, 1941; Mătănii de zăpadă, Cernăuţi, 1943; Carnetul soldatului Tilică, Bucureşti [1948]; Doi fraţi, doi eroi, Bucureşti, 1949; în cadenţa anilor ce vin, Bucureşti, [1949]; Şi s-au întors pădurile-napoi..., Bucureşti, 1949; Două alegeri, Bucureşti, 1950; Slăvim pe Vladimir Ilici, Bucureşti, 1950; Stânca de pe Tatra, Bucureşti, 1952; Furtuni de primăvară, Bucureşti, 1954; ed. (Puterea jurământului), Bucureşti, 1955; Mândrie, Bucureşti, 1954; Inscripţii, Bucureşti, 1955; Zbor de noapte, Bucureşti, 1956; De la inimă la inimă, Bucureşti, 1957; Ecaterina Teodoroiu, Bucureşti, 1957; Când au plecat cocorii..., Bucureşti, 1958; Eroina de pe Jii, Bucureşti, 1958; Cătălina (Adevărata viaţă a eroinei Ecaterina Teodoroiu), Bucureşti, 1959; ed. (Fata cu arma), I, Bucureşti, 1962; Paloşul de foc, Bucureşti, 1959; Rapsodia română, Bucureşti, 1960; Itinerar liric: George Enescu, Bucureşti, 1961; Carnet de cazarmă, Bucureşti, 1962; Noul comandant, Bucureşti, 1962; Aşa cum a fost, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1963; Pentru pionierii ţării, Bucureşti, 1963; Cantata eroică, Bucureşti, 1964; Băiatul şi luna, Bucureşti, 1965; Portret interior, Bucureşti, 1965; împlinire, I-III, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1966; Omagiu anilor de aur, Bucureşti, 1966; Aliatul nr. 1 (Fals tratat de aventură şi umor), Bucureşti, 1967; Când zâmbesc scriitorii şi artiştii, voi. I, Bucureşti, 1967, voi. II: întoarcerea argonauţilor, Bucureşti, 1970; Interludiu, Bucureşti, 1967; Insula liniştită, Bucureşti, 1968; Vox maris, Bucureşti, 1968; Enigmatica Solveig, Bucureşti, 1969; Plecat-am nouă din Vaslui, Bucureşti, 1969; Pro patria, Bucureşti, 1970; Balada comunistului fără nume, Bucureşti, 1971; Cântarea cântărilor mele, Bucureşti, 1971; Hai să râdem împreună, Bucureşti, 1971; Misiunile căpitanului Dan, Bucureşti, 1972; Prefaţă la inima mea, pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1972; Secretul documentului „X", Bucureşti, 1972; Veghe pentru toate ceasurile, Bucureşti, 1972; Patriei, cântările mele, îngr. şi pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1974; Nimeni n-a murit de râs, îngr. Ştefania Tăutu, Iaşi, 1978; Iubirea mea, pământul românesc, îngr. Elena Grozea, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1979; Cornul de aur, îngr. şi pref. Niculae Stoian, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Iulian Vesper, „Mătănii de zăpadă", „Prietenie şi luptă", 1944,12; Iacint Jemne, „Mătănii de zăpadă", „Bucovina literară", 1944,83,86,89,91; Traian Stoica, „Şi s-au întors pădurile-napoi...", VR, 1949, 5-6; Dan Soreanu, „Mândrie", VR, 1955, 7; Ion Oarcăsu, „Inscripţii", ST, 1955,11; Elena Dan, „Aşa cum a fost", GL, 1964,15; Emil Mânu, „Portret interior", GL, 1965, 34; Dumitru Solomon, „Băiatul şi luna", GL, 1966,6; Gabriela Adameşteanu, „împlinire", LCF, 1967,12; Ion Candianu, „Aliatul nr. 1", AST, 1967,5; Martin, Poeţi, 1,104-108; Dumitru Micu, „ Vox maris", RL, 1969,7; Eugenia Anton, „Enigmatica Solveig", VR, 1970,6; Mircea Iorgulescu, „întoarcerea argonauţilor", RL,
1970,	41; N. Valeriu, „Pro patria", CL, 1970, 7; Valeriu Cristea, „întoarcerea argonauţilor", FLC, 1970, 42; Martin, Pro Patria, 89-95, 150-153; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977, 144; Ion Lotreanu, Caligrafii critice, Bucureşti, 1977, 150-157; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 71-73; Lit. rom. cont., 1,235-237; Niculae Stoian, Jurământul de soldat, CNT, 1982, 24; Carianopol, Scriitori, II, 16-25; Nicolae Ciobanu, „Cornul de aur", LCF, 1984, 35; Florentin Popescu, O istorie anecdotică a literaturii române, Bucureşti, 1995, 297-298,307-311; Rachieru, Poeţi Bucovina, 471-472; Micu, Ist. lit, 355; Dicţ. scriit. rom., IV, 518-520; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia (I), Bucureşti, 2003, 78, passim.	D.	Mr.
TÂNĂRA GENERAŢIE, revistă apărută la Bucureşti, ca săptămânal, în ianuarie 1935 (două numere), având subtitlul
651 Dicţionarul general al literaturii române
Tânărul scriitor
„Politică, socială, literară" şi sub îngrijirea lui Gellu Naum. Nu este menţionată redacţia, dar într-un cuvânt către cititori se arată că „necesitatea de luptă a tineretului" a determinat o asociaţie de tineri să reflecte imaginea generaţiei lor, mai cu seamă viaţa din universitate, fabrici şi cămine etc. Orientarea de stânga a publicaţiei reiese din Cuvântul înainte, semnat de Gellu Naum, care notează că problema tineretului intelectual e în discuţie doar de câţiva ani, de când s-a agravat criza economică, pe când problema tineretului muncitoresc s-a pus dintotdeauna, ceea ce uneşte sub aceleaşi deziderate tineretul aflat în faţa „spectacolului" lumii contemporane, „plină de durere şi de moarte, plină de dezamăgiri şi aservire". Tonul dramatic creşte în textul lui Gellu Naum, care sancţionează o lume ce zdrobeşte, ameninţând cu foametea „tinerii în căutarea unui remediu"; de aceea, ei „trebuie să ia atitudine, toţi trebuie să lupte". Alt articol mobilizator aparţine lui Constantin Micu, care clamează: „Loc tinerilor, loc pentru o politică tânără". Tot el are un comentariu amplu asupra alegerilor falsificate de la Facultatea de Litere şi Filosofie bucureşteană. Vladimir Domocoş scrie despre „mizeria sexuală" a tinerilor, pe care o explică prin criza economică şi socială, V. Mariniuc publică articolul Soarta tineretului muncitoresc, în timp ce Virgil Teodorescu, în însemnările intitulate Asigurări sociale, vorbeşte despre „prinţii social-democraţi", indivizi „de o lăcomie atât de uluitoare...". Petre Vâlcu face o „cronică a sinuciderilor", cu incisive comentarii asupra extraselor de presă privind fenomenul în rândul tinerilor. Alt text cu caracter social, vizând accidentele de muncă, semnează Ilarie Doniga, în timp ce Paul Păun îşi exprimă dezacordul faţă de atitudinea politică a lui Panait Istrati, acuzat vehement de aderarea la curentele de dreapta. Eugen Ichim asigură cronica cinematografică, fără a comenta vreo producţie, ci doar sancţionând imaginea falsă a fericirii indigenilor din filmele exotice, unde se deghizează „mincinos viaţa din coloniile ţărilor imperialiste". Cu poezie e prezent Virgil Teodorescu, sub pseudonimul Matei Ciunia: Singurul loc („Pe un avion aş putea să cânt materialismul istoric / In carlinga lui aş fi poetul vremii"), Tramvaiul care mă duce seara de-a lungul oraşului, Cum se deschid jurnalele ş.a., poeme militante nu fără anume calităţi de ritm şi imagine. Versuri „de atitudine" mai publică Emilian Bâcov şi Eugen Ichim, primul fiind şi autorul unei schiţe-reportaj din viaţa pescarilor. Un scurt text nesemnat, Arthur Rimbaud vizionarul, menţionează trei categorii de poeme ale autorului francez (cele predilect sociale, cele ce anunţă o nouă poetică şi cele ce prevestesc propria soartă), dar simplitatea naivă a comentariului face să eşueze orice idee. Rubrica „Informaţiuni" consemnează sec catastrofa „fizică şi morală" a evreimii germane. Şi ilustraţiile susţin caracterul agitatoric al publicaţiei.	E.	M.
TÂNĂRUL SCRIITOR, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din octombrie 1951 până în decembrie 1957, editată de Uniunea Scriitorilor. Abia în numărul 5/1955 se afişează caseta redacţională: Mihu Dragomir redactor-şef, înlocuit de
*	Cuvânt înainte
*	Sarcinile tinerilor scriitori
«le Traian Şelmeru
*	Obiectivele principale în activitatea unui cenaciu
de Mihail Novlcov
*	Pentru o înaltă principialitate, pentru mâestrie artistică
de N. Mihaifov
*	Sectarismul -- frână în desvoltarea cenaclurilor din Bucureşti
de Haralamb Zlncâ *
Din viaţa cenaclurilor; Pentru o buna organizare a muncii cenaclurilor: Critica criticii : Faţa n faţă ; etc.
1
OCTOMBRIE 1951
Demostene Botez (de la numărul 5/1956), şi Vladimir Colin, Lucia Demetrius, Eugen Frunză, Silvian Iosifescu, Aurel Martin (redactor-şef adjunct), Haralamb Zincă (redactor-şef adjunct). Propunându-şi să publice literatură, T.s. mai cuprinde rubricile permanente „însemnări critice" şi „Cronici literare", completate în 1955 de „Cronica dramatică", „Cronica plastică" şi „Cronica cinematografică". Cuvântul înainte, care aparţine redacţiei, anunţă revista ca pe „o nouă armă vie de luptă, un îndrumar preţios de muncă" pus la îndemâna „tinerilor scriitori care fac primii paşi pe tărâmul literar". Obiectivele principale ar fi două: revigorarea activităţii creatoare a cenaclurilor şi îndrumarea lor către principiile de bază ale activităţii literare, precum şi „izgonirea tuturor influenţelor străine strecurate sub masca diferitelor teorii sau practici nesănătoase" din viaţa literară românească a vremii. Este uşor de înţeles, îndărătul discursului de intenţie culturală, tentativa de a impune o normă ideologică socialistă şi de a produce generaţii de scriitori „corect orientaţi" politic. în sumar intră literatură, eseu, traduceri, cronici, recenzii, semnalări editoriale. Versurile sunt profund marcate de ideologia vremii şi de tiparele propagandistice. Proletcultismul specific epocii îşi pune amprenta şi pe proza selectată, rezultând texte literaturizate, de o pronunţată factură neosămănătoristă, pigmentată de elemente ale noii realităţi sociale postbelice şi nesemnificativă valoric. în ultimii doi ani de apariţie încep să fie perceptibile totuşi semne ale unui lirism autentic, ce tinde să
Târnava
Dicţionarul general al literaturii române 652
recupereze, deşi cu dificultate, teritorii postromantice sau neosimboliste, ceea ce dă posibilitatea exprimării mai libere a vocilor şi tehnicilor poetice. Fără să fi lansat nume semnificative şi beneficiind doar sporadic de colaborări prestigioase, T.s. rămâne oglinda unei generaţii critice şi literare, a unei formule literare cu o istorie specială, precum şi a unui model cultural. Astfel, apar versuri semnate de Nicolae Labiş, se reproduc două poeme argheziene din ciclul 1907 (Instigatorul şi Coconul Alecu), Tudor Arghezi fiind prezent şi cu alte trei texte, Viscolul, Noapte de an, Gâscă inspirată, sunt inserate două poezii de G. Bacovia (Arhaism şi Doina), iar Tudor Vianu dă poemul (de nuanţă epigramatică, adresat sieşi) intitulat Adevăr şi poezie. Cei mai fideli colaboratori în materie de lirică sunt Radu Cârneci, Horia Aramă, Alexandru Andriţoiu şi Gheorghe Tomozei, care va debuta aici în 1953. Alături de aceştia - Ion Acsan, Leonida Neamţu, Horia Grămescu, Geo Bogza, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu, Victor Tulbure, Emil Mânu, Florin Mugur ş.a. în ceea ce priveşte proza, e ilustrată de schiţe, nuvele, fragmente de roman, reportaje. Autori sunt Tita Chiper, Nicolae Mărgeanu, Mircea Radina, Vera Hudici, Sorin Titel, care debutează aici cu schiţa Drumul Se include şi un fragment din romanul Cordovanii de Ion Lăncrănjan. Apar, de asemenea, scrieri ale lui Fănuş Neagu, Traian Coşovei, Ion Băieşu, Petru Dumitriu şi Mircea Zaciu (pagini de roman), două fragmente din Groapa de Eugen Barbu, două texte aparţinând lui Mihail Sadoveanu. Colaborează cu teatru Ştefan Gligorea, Maria Zoe Ionescu, Adrian Cernescu, Ion Niculescu, Eusebiu Camilar. Eseistica promovată în T.s. are un aspect inegal. Primele numere sunt aproape în exclusivitate ocupate de articole şi comentarii „normative". Publicaţia îşi ia în serios misiunea ideologică şi „formativă", tipărind un lung şir de texte ce stabilesc, dogmatic, necesitatea ca literatura să devină oglinda noii stări politice şi sociale a ţării, precum şi codul de sarcini şi obiective ale tinerilor scriitori şi ale activităţii unui cenaclu literar, impunând astfel temele, motivele şi modalităţile chemate să configureze noua epistemă a „realismului socialist", în viziunea autorilor de normative literare - Traian Şelmaru, Mihail Novicov, N. Mihailov, Sergiu Fărcăşan, Eugen Frunză, Mihu Dragomir, Vasile Nicorovici, Georgeta Horodincă, Teodor Vârgolici sau Geo Bogza - funcţia fundamentală a actului artistic este nonficţionalizarea, „redarea" realităţii în care ţara păşise, sub tutela „dascălului" sovietic. Criteriul suprem de apreciere a valorii artistice va fi, aşadar, ceea ce se invocă drept un maximum de veridicitate a faptelor prezentate. Este evidentă regresia tiparului estetic, deformarea, chiar confuzia flagrantă (de care sămănătorismul şi poporanismul românesc se făcuseră în alt fel vinovate la începutul secolului al XX-lea) dintre etic, acum alterat propagandistic, şi estetic. Cu toate acestea, din 1953 eseurile vor căpăta o ţinută academică, purtând semnăturile lui Tudor Vianu, Al. A. Philippide, Dumitru Micu, Mircea Zaciu, Romul Munteanu, Ionel Jianu sau Camil Baltazar, alături de care se manifestă Al. Andriţoiu, Augustin Z. N. Pop, Eugen Jebeleanu ş.a. Numărul
10/1955 este dedicat lui Mihail Sadoveanu, la împlinirea vârstei de şaptezeci şi cinci de ani. Semnează cronici şi recenzii Aurel Martin, Al. Piru, D. Micu, H. Zalis, Emil Suter, Mihai Gafiţa, I. D. Bălan, Valeriu Râpeanu, AL Simion, Petre Pascu. Alţi colaboratori: Mihail Cruceanu, D. Murăraşu, Perpessicius, Alfred Margul Sperber, Dominic Stanca, Ioanichie Olteanu, Ion Brad, Tiberiu Utan, Florenţa Albu, Cezar Baltag. C. Tt.
TÂRNAVA, publicaţie apărută la Târgu Mureş, lunar, între 1991 şi 1996. Director: Eugeniu Nistor, preşedinte de onoare: Serafim Duicu. Din colegiul onorific vor mai face parte Ion Horea, Cornel Moraru şi Laurenţiu Ulici. T. continuă o tradiţie inaugurată prin gazetele „Românul târnăvean" (1913-1914) de la Diciosânmartin şi „Târnava" (1921-1938) din aceeaşi localitate (organe ale Partidului Naţional Liberal). Revista îşi propune „încurajarea tinerelor talente din Târnăveni" (Ion Şeuleanu, Rânduri de întâmpinare), menţinerea unui „caracter preponderent cultural" şi evitarea oricărei tendinţe politice (Răzvan Ducan, De la „ Târnava" de ieri la „ Târnava" de azi). Este deschisă mai ales textelor de început ale tinerilor scriitori ardeleni, dar şi colaborării celor consacraţi. Depăşeşte interesul local prin cuprinderea unor personalităţi ale literaturii noastre şi prin urmărirea fenomenului literar românesc general. Are rubricile „Efigie" (selecţii din scrieri de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, George Bacovia, Octavian Goga, Al. Macedonski, Mateiu I. Caragiale, Romulus Guga, Nichita Stănescu, Ion Horea, St. O. Iosif, Ion Brad, Ioan Alexandru), „însemnări de scriitor" (aici sunt prezenţi Cornel Moraru, Al. Cistelecan, Mihai Sin, Serafim Duicu, Eugeniu Nistor, Alexandru Vlad, Iulian Boldea, Zeno Ghiţulescu ş.a.), „Eseu" (Cornel Moraru, Mitul generaţiilor, Mitologia nihilismului la Eminescu, Iulian Boldea, Dimitrie Caracostea - eminescolog, Alexandru Vlad, Carte sacră, carte profană), „Preaviz" (cronici de Al. Cistelecan), „Cronica literară" (susţinută de Serafim Duicu, Iulian Boldea), „Agenda culturală", „Semnal editorial", „Caligrafii" (autor - Eugeniu Nistor), „Convorbirile noastre" (interviuri cu Al. Cistelecan, Laurenţiu Ulici, Ion Vlasiu, Grigore Ploeşteanu, Teohar Mihadaş), „Eseuri antologice" (Emil Cioran, Omul fără destin), „Poesis", „Antologie «Târnava»", „Debut", „Arhipelag de proză", „Starea prozei", „Historia - magistra vitae" (Vlad Georgescu, Originile neamului românesc, fragment din Istoria românilor). Contribuie cu proză Romeo Soare, Ion Roşioru, Petru Istrate, Vasile Bogdan, cu poezie Iulian Boldea, Zeno Ghiţulescu, Răzvan Ducan, Aurel Hancu, Eugeniu Nistor, Ioan Găbudean, Titus Andronic, George L. Nimigeanu, Cristian Stamatoiu, Adrian Aldea, iar cu articole Zeno Ghiţulescu, Aurel Hancu, Cristian Stamatoiu, Titus Andronic, Silviu B. Moldovan, Mircea Avram (Cea mai veche traducere românească a lui Robinson Crusoe). Sunt găzduite şi traduceri din literatura franceză. Mai colaborează Silvia Obreja, Dumitru Mureşan, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Haralamb Zincă, Dumitru Covalciuc. C. A.
653 Dicţionarul general al literaturii române
Târziu
TÂRZIU, Alexandra (19.XI.1937, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Măriei (n. Ilenuş) şi a lui Gheorghe Târziu, mic industriaş; e căsătorită cu Andrei Brezianu. A urmat la Bucureşti şcoala primară şi Liceul Sanitar „Pitar Moş", absolvit în 1957. Lucrează ca asistentă medicală la diverse spitale din capitală (1957-1967) şi ca bibliotecară la Uniunea Scriitorilor (1969-1974) . Se stabileşte în 1986 în Statele Unite ale Americii, unde în anul următor devine profesoară de limba română la International Center for Language Studies din Washington
D.	C. Scrie iniţial în revista pentru copii „Luminiţa" (1964), iar primele schiţe îi apar un an mai târziu în „Luceafărul". Colaborează la „România literară", „Viaţa românească", „Astra", „Cronica", „Neue Literata", „Agora" (SUA), „Dialog" (Germania), „Ateneu", „Familia" ş.a. Va fi distinsă cu Premiul pentru proză acordat de revista „Luceafărul" (1966) şi cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1982).
Prima carte publicată de T., culegerea de proză pentru copii Strada lui Petrică, apărută în 1965, cuprinde texte de factură poetică şi fantezistă, anunţând încă de pe acum un anume mod de vizualizare a lumii. Povestirile din volumul Nu se poate preciza (1967), extrem de concise, pendulând între candoare şi cinism, introduc într-o lume dominată de arbitrar şi absurd - un tip de absurd care este totuşi dus uneori prea departe şi din această cauză îşi pierde din efect, naturalul având tendinţa de a deveni teatral. Aluziile politice sunt evidente, dar jocul apare câteodată forţat. Ceea ce atrage în primul rând atenţia în această proză şi îi conferă o valoare deosebită nu sunt dialogurile, simple şi totuşi năucitoare, sau schematizarea care duce la absurd, ci mai degrabă decorul în care autoarea îşi plasează „măştile" vorbitoare. Schiţe precum Poţi să muţi pălăriuţele la loc, închide totuşi fereastra sau Fără maladii albastre au ca fundal mediul spitalului: e o lume închisă, strict delimitată, cu regulile şi principiile ei. Macabrul, atemporalul, iluzia, jocul dintre vis şi coşmar fac din acest spaţiu un teritoriu instabil şi fascinant. Instantaneele din viaţa cotidiană sunt distorsionate, captate şi apoi oferite într-un mod similar cu „instantaneele" care apar în povestirile lui Friedrich Dtirrenmatt. Personajele nu au în general un nume, sunt doar măşti, himere care închid mici universuri, după legi ce nu ţin cont de universul exterior. Ele ilustrează o categorie anume: bolnavul, doctorul, asistenta medicală, nebunul, omul alienat, care nu îşi mai pot reveni după contactul cu lumea, cu „realul" (bunăoară, momentul naţionalizării duce la prăbuşirea totală a tatălui din povestirea Iluziile din cais). Nu se petrece de fapt nici o dramă palpabilă, iar limitele dintre bine şi rău, iubire şi ură, vis şi realitate sunt anulate. Toate aceste teme, motive, sugestii, ipostaze vor fi dezvoltate pe larg de T. în romanele şi povestirile ulterioare. în primul său roman, Nu-mi pasă (1969), va plasa acţiunea în acelaşi cadru al spitalului, exploatând tot antiteza dintre spaţiul care izolează şi goleşte de sentimente şi spaţiul din afară. Personajul central - o fostă infirmieră care a ajuns să fie „înghiţită psihic" de ce e în jurul ei - încearcă să construiască o alegorie a salvării, a recuperării eului. Romanul e construit din monologuri şi dialoguri cu diverse „măşti",
adesea incoerente, brutale tocmai prin simplitatea lor, care par să nu aibă nici început şi nici sfârşit. E un microcosmos care generează lumi iluzorii, dând naştere la o mulţime de răspunsuri posibile care, la rândul lor, creează alte teritorii ale lui „de ce", unde se scufundă personaje, oameni, spaţii reale şi imaginare, întrebări şi răspunsuri. Această formă de construcţie a romanului, care se apropie de cea a poemului în proză, va fi continuată şi în textele din Clovnul nevăzut (1975), unde toate povestirile dezvăluie variante diverse ale realului, imagini distorsionate, ilogice, violente, câteodată de o ironie şi de un macabru duse la extrem. Majoritatea sunt variaţiuni pe tema libertăţii, în Să ne facem nevăzuţi sau în întâmplare peste care a nins candoarea se întâlneşte cu grotescul, cu ilarul, cotidianul se transfigurează, ivindu-se un univers al visului. Obsesia jocului, dorinţa de recuperare a identităţii interioare sau schimbarea acesteia prin intermediul unui şir interminabil de măşti sunt doar câteva elemente caracterizante. Masca este cea a clovnului şi sub ea se ascund nu chipuri de oameni, ci întrupări ale unor probleme existenţiale fundamentale. Un registru mult mai grav defineşte cel mai cunoscut roman al prozatoarei, Sperietoarea din Hors (1979), unde ideea de joc-joacă va deveni atotstăpânitoare. Subiectul este simplu şi în aparenţă nevinovat: locuitorii din comuna Hors comandă unui „Atelier de pietrărie şi obiecte decorative" o sperietoare. Construind un spaţiu suprarealist, T. realizează în parabola textului o reflectare politică transparentă a epocii contemporane. Ar fi vorba despre un univers „artistic şi eficient" perfect, aflat în permanent progres. Omul este lipsit de identitate - până şi personajul central, Worth, e înceţoşat. Individul, în general, pare să aibă o existenţă certă numai „în acte": nea Visu, Cleante, Speranţă, nea Mutulete, Nelu Colo-nelu sunt personaje lipsite de o structură proprie, figurând doar ca angajaţi ai „Atelierului de pietrărie şi obiecte decorative". Depersonalizarea, alunecarea permanentă spre ipotetic, imposibilitatea de a se defini pe sine şi de a-i defini pe ceilalţi sunt caracteristici ale „sperietorii". Făcută din lut, cu un cap de oglinzi strălucitoare, ea nu trebuie să gonească, ci să atragă, rolul ei e de a reflecta masa amorfă a „cetăţenilor din Hors", arătându-i aşa cum sunt. Dar până şi acest lucru se dovedeşte o iluzie, pentru că sperietoarea dispare, deoarece „oamenii, dacă nu sunt egali, devin susceptibili". E un univers în care delimitarea dintre bine şi rău se şterge, aici existând o perfecţiune morbidă, unde oamenii sunt angrenaţi într-un mecanism uriaş ce lucrează fără încetare. Şi în romanul Locatarul (1979) în prim-plan se află modul în care schimbarea (cea adevărată) trebuie să vină din interior: monstruozitatea din afară nu trebuie să altereze eul individului, omul e în primul rând un „locatar" al sinelui său, al conştiinţei sale şi abia după aceea al unui spaţiu real. Cruzimea, egoismul, ura, dorinţa de acaparare, nivelarea individului sunt elemente ce pot fi înlocuite cu un „model al inimii ca locuinţă ideală şi ca apropiere înţelegătoare de esenţa fiinţei umane". în Dovezi de iubire ce nu se mai termină (1981) naraţiunile devin din nou instantanee cu reverberaţii reflexive, parabole concomitent
Tcaciuc-Albu
Dicţionarul general al literaturii române 654
acide şi vibrante, în care primează lupta dintre sinceritatea, candoarea personajelor şi ipocrizia, falsitatea unei ambianţe corupte, lipsite de armonie şi frumuseţe. Ridiculizarea slo-ganelor politice, ironia, afirmarea „dreptului de a gândi liber" sunt emblematice. Regăsirea sinelui, recuperarea identităţii, refuzul de a face parte dintr-o masă amorfă şi dorinţa de afirmare a individului duc la evadarea din real, din cotidian, în favoarea unei „armonii a nuanţelor". Cel ce ne scapă, roman scris în 1983 şi publicat în 1992, se apropie mult de reportaj, deşi subiectul pare şi acum desprins din fantastic: la o fabrică de lactate se produc şuruburi destinate să „ancoreze în realitate" conştiinţa oamenilor. Nu mai e vorba doar de o aluzie politică, ci de o explicare directă a modului de funcţionare a regimului totalitar din România. Antiteza libertate-tira-nie stă clar în centrul acestui roman, aşa cum se întâmplă de altfel în întreaga proză a scriitoarei. Măştile nu pot să mai ascundă nimic, nici măcar chipurile celor dornici să construiască acest tip de „fericire totalitară", cei ce doresc să niveleze, să anihileze individul. Povestirile scrise după emigrarea în Statele Unite, strânse în cartea False obiecte preţioase
(1998), configurează din nou o galerie de măşti, căci jocul dintre bine şi rău nu s-a sfârşit, transferându-se doar în alt teritoriu. Uitarea, nostalgia, dorinţa de vindecare şi recuperare, singurătatea, disperarea, permanenta încercare de a se regăsi pe sine sunt prezente în povestiri precum Prin tunel, Captivi în răşină sau în pragul căsătoriei. Schimbarea spaţiului exterior nu înseamnă şi o anihilare a suferinţei: tandemul dragoste-sufe-rinţă este singurul care poate echilibra armonia sufletească a individului. Plină de imaginaţie şi originalitate, proza scrisă de T. deconstruieşte un univers real mutilat, ascuns permanent sub câte o mască şi recreează lumi sufleteşti infinite, al căror sigiliu este aspiraţia, dureroasă, spre armonie.
SCRIERI: Strada lui Petrică, Bucureşti, 1965; Nu se poate preciza, Bucureşti, 1967; Nu-mi pasă, Bucureşti, 1969; Clovnul nevăzut, Bucureşti, 1975; Sperietoarea din Hors, Bucureşti, 1979; Locatarul, Bucureşti, 1979; Dovezi de iubire ce nu se mai termină, Cluj-Napoca, 1981; Cel ce ne scapă, Bucureşti, 1992; False obiecte preţioase, Bucureşti, 1998; America, pantoful Cenuşăresei, Iaşi, 2002. Traduceri: Virgil Tănase, Apocalypse d'un adolescent de bonne familie, Paris, 1980 (în colaborare cu autorul).
Repere bibliografice: Sânziana Pop, „Strada lui Petrică", LCF, 1966, 43; Gheorghe Grigurcu, „Nu se poate preciza", F, 1967, 8; Laurenţiu Ulici, „Nu se poate preciza", CNT, 1968, 1; Sorianu, Glose, 151-153; Mincu, Critice, I, 197-198; Damian, Intrarea, 138-140; Constantin Mateescu, Memorial de lectură, Bucureşti, 1972, 91-96; Iorgulescu, Scriitori, 253-254; Alex. Ştefănescu, Profunzimea satirei, CNT, 1979,30; Mircea Popa, între truculenţa limbajului şi candoarea visului, TR, 1979,36; Sultana Craia, Spaţiul ficţiunii, LCF, 1979,39; Dana Dumitriu, Locatarul speriat, RL, 1979, 44; Vasile Andru, Nevoia de sperietori, VR, 1979,12; Maria-Luiza Cristescu, Dansul cuvintelor, RL, 1980, 9; Ioan Holban, Motivul călătoriei, LCF, 1980,40; Vasile Chifor, Un roman ironic, 0,1980, 41; Mircea Zaciu, „Dovezi de iubire ce nu se mai termină", ST, 1981,10; Ioan Holban, Orizontul vieţii în curtea interioară, CRC, 1992,19; Bogdan Dumitrescu, Parabole, RL, 1993,3; Daniel Cristea-Enache, Ceva esenţial, ALA, 1999, 458; Ion Roşioru, Carnavalul perpetuu, TMS, 1999, 4; Georgeta Drăghici, Despre câteva note false, RL, 2000,10; Popa, Ist. lit., II,
892; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 277-280; Irina Marin, Ţara tuturor posibilităţilor, RL,2002, 39; Dicţ. scriit. rom., IV, 522-523; Mircea Iorgulescu, „America, pantoful Cenuşăresei", „22", 2003, 715; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003, 215-218; Manolescu, Enciclopedia, 660.	C. Dt.
TCACIUC-ALBU, Nicolae (11.XI.1885, Rogojeşti-Cernăuţi -1960, Bucureşti), istoric literar şi traducător. Urmează şcoala primară în satul natal şi la Şiret, iar liceul (1897-1905) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1905-1908) la Cernăuţi, unde îşi va susţine în 1920 şi doctoratul în litere. A activat ca profesor la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava (1916-1918) şi la Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi, fiind pentru un timp şi inspector şcolar al zonei Cernăuţi (1918-1926,1927-1929). Debutează în 1908, cu publicistică, la „Voinţa poporului" din Cernăuţi. Articole de istorie şi istorie literară, note critice, recenzii, precum şi traduceri din scriitori germani (Goethe, Schiller, Wilhelm Hauff, Conrad Ferdinand Meyer), polonezi (Adam Mickiewicz) şi chinezi (Li Tai Pe) îi apar în „Convorbiri literare", „Junimea literară", „Glasul Bucovinei", „Neamul românesc", „Făt-Frumos", „Luceafărul", „Bucovina" ş.a. A semnat şi D. Timoteiu.
Cu încercările poetice şi prin traduceri T.-A. se apropie de grupul iconarilor, lirica sa reprezentând „un ostrov din cele mai exotice în literatura iconariştilor" (Perpessicius). însă nici versurile, nici proza din Făt-Frumos înjrac (1944) nu sunt decât exerciţii prin nimic menţionabile. în schimb, traducerile, asupra cărora se opreşte şi Perpessicius, atrag atenţia datorită rezolvărilor propuse şi, mai ales, interesului pentru poezia chineză, din care T.-A. transpune folosind un intermediar german. Istoria literaturii române (1923), studiile de istorie literară, dedicate unor scriitori precum Ienăchiţă Văcărescu, Alecu Russo sau unor figuri culturale bucovinene, cum sunt George Tofan, I. G. Sbiera, Tudor Flondor, ca şi investigaţiile comparatiste, între care Heinrich Heine in der rumănischen Literatur (1926) sau Goethe şi Eminescu (1942), Schiller şi Eminescu (1943), îşi păstrează şi astăzi utilitatea.
SCRIERI: Istoria literaturii române, Cernăuţi, 1923; ed. 2, Cernăuţi, 1937; George Tofan, Suceava, 1923; Câteva cuvinte despre românii rutenizaţi din nordul Bucovinei, Cernăuţi, 1926; Heinrich Heine in der rumănischen Literatur, Cernăuţi, 1926; Cântarea României. Studiu istoric-literar, Cernăuţi, 1927; Vieaţa şi opera lui Tudor Flondor, Cernăuţi, 1933; Călătorie veselă în Italia, Cernăuţi, 1935; Viaţa şi opera lui Ion Sbiera, Cernăuţi, 1936; Geneza poeziei „Somnoroase păsărele", Cernăuţi, 1939; Bucovina de Nord (28 iunie 1940 - 28 iunie 1941), Sibiu, 1941; Goethe şi Eminescu, Cernăuţi, 1942; înrâuriri heineene în opera lui Eminescu, Cernăuţi, 1942; Schiller şi Eminescu, Cernăuţi, 1943; Ienăchiţă Văcărescu (Vieaţa, opera, influenţele străine), Cernăuţi, 1943; Făt-Frumos în frac, Cernăuţi, 1944; Versuri de tot felul, Brad, 1944; Don Juan, Timişoara, 1944. Traduceri: Li Tai Pe, Flori din răsărit, Cernăuţi, 1933; Poezii chinezeşti, Cernăuţi, 1943.
Repere bibliografice: S.P. [Sextil Puşcariu], „Istoria literaturii române", DR, 1922-1923; Virgil Tempeanu, „Heinrich Heine in der rumănischen Literatur", NRL, 1926,19; Teodor A. Naum, „Cântarea României", DR, 1927-1928; Perpessicius, Opere, VIII, 72, 81, X, 259, 313-315; Panait
655 Dicţionarul general al literaturii române
Teatru popular
Nicolae, „Flori din răsărit", „Gând nou", 1933,1; George Antonovici, „Flori din răsărit". „ Vieaţa şi opera lui Tudor Flondor", GBV, 1934,4 230; Liviu Ruu, „ Vieaţa şi opera lui Tudor Flondor", GBV, 1934,4 411; Aurel Marin, „Viaţa şi opera lui Ion Sbiera", „Ţara Bârsei", 1937,4-5; Costin, Viaţa, II, 114-116; Mircea Streinul, Note la poezia bucovineană de azi, RFR, 1938, 5; Călinescu, Ist. lit. (1941), 823, Ist. lit. (1982), 907; Matei Alexandrescu, „Poezii chinezeşti", „Basarabia", 1943, 644; Aurel Vasiliu, „Poezii chinezeşti", „Revista Bucovinei", 1943, 12; Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, Bucureşti, 1944, 114-116; Bucur, Istoriografia, 391-392; Traian Cantemir, N. Tcaciuc-Albu, istoric literar şi heletrist, ALIL, seria B, t. XXXII, 1988-1991; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi (1775-2000), Cernăuţi, 2000,305-306.	G.	B.
TEATRU, revistă a Teatrului Naţional din Iaşi, apărută lunar, în două serii: prima între octombrie 1917 şi iunie 1918, iar a doua din octombrie 1937 până în iunie 1938. Un număr omagial dedicat lui I. L. Caragiale deschide fiecare serie, bucurându-se de colaborările lui Victor Eftimiu (Amintiri despre Caragiale), G. M. Zamfirescu, Sandu Teleajen şi C. R. Ghiulea. Alte numere îi omagiază pe Petre Liciu, Al. Davila, B. Delavrancea. Versuri semnează Ştefan Ciubotăraşu, AL Davila, în timp ce G. M. Zamfirescu, Adrian Pascu, Paul AL Georgescu, Sandu Teleajen, C. Vernescu-Vâlcea, N. N. Tonitza, G. M. Vlădescu, Octav Botez, G. Ivaşcu, Const. Manolache, Emil Serghie, Ion Sava contribuie cu articole, cronici, note. Traducerile unor fragmente din piese de Corneille, Racine şi Andre Joset le aparţin lui Horia Furtună, G. Ivaşcu, Sandu Teleajen, Gina Sandry. O „invocare în trei tablouri", Ion Creangă, oferă Adrian Pascu şi Sandu Teleajen în 1938, când se sărbătorea centenarul naşterii scriitorului.	A.	P.
TEATRU-MUZICĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 6 noiembrie 1907 şi 1 ianuarie 1908. Colectivul redacţional nu este menţionat, dar ultimul număr este redactat de Gabriel Dichter. Revista îşi propune să vorbească „despre teatrul nostru, despre cel străin, spre a vârî sula-n coastă autorilor şi celor cam greoi în chestie de teatru românesc, spre a populariza şi glorifica cele bine meritate [...] sau a supune la carantină orice produs... infecţios" (K. Michael, 1/1907). Publicaţia încearcă să impulsioneze teatrul şi muzica românească, să facă o critică obiectivă a spectacolelor. Rubrici: „Ecouri", „Informaţiuni", „Cronica străină", „Cronica muzicală". Se publică o poezie a lui Ludovic Dauş, eseul Arta şi literatura românească de Emil Nicolau, două fragmente din piesa de teatru Călătoria la Cairo de Gabriela Faure, articole despre teatru şi muzică, informaţii. Alţi colaboratori: Grigore Tăuşan, G. Achille, I. Staicu.	A.	P.
TEATRU, MUZICĂ, MODĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 24 octombrie 1897 până la 13 martie 1898.
D.	Marinescu-Marion şi Laura Vampa sunt redactorii acestui periodic, în care se publică versuri şi proză, un „Curier al teatrelor" şi câteva traduceri. Colaborează Carol Scrob, Al. I. Şonţu, Eliza Mustea, Virgiliu N. Cişman. Laura Vampa
(folosea şi pseudonimul Vântură Lume) transpune din Heinrich Heine, iar Eliza Mustea din Frangois Coppee (poezia Orfelinele).	R.	Z.
TEATRU POPULAR, totalitatea producţiilor dramatice populare, incluzând drama rituală, jocurile cu măşti, drama liturgică, teatrul de haiduci, teatrul cu subiecte istorice ş.a. Pe teritoriul ţării noastre elemente de artă teatrală au existat în cadrul riturilor arhaice cu mult înainte de contactul cu civilizaţia greacă şi romană. In substratul traco-dac au pătruns cu timpul scheme, subiecte, teme şi chiar personaje ale mitologiilor elene şi latine, în special ale antesteriilor păgâne, ale dionisiacelor, saturnaliilor şi calendelor. Primele forme de dramă rituală au fost cele referitoare la vânătoarea primitivă. Acestora le-au urmat jocurile crescătorilor de animale, apoi cele cu caracter agrar, care foloseau măşti vegetale şi antropomorfe, reprezentând demoni ai vegetaţiei, personificând primăvara (ca în Paparuda) sau referindu-se la rituri ale fertilităţii solului (precum Căluşul, Cucii). Cultul morţilor a generat altă categorie de jocuri rituale: jocurile grupurilor de bărbaţi care întruchipau, deghizându-se, spiritele strămoşilor. Toate aceste forme ale dramei rituale şi-au pierdut de-a lungul
Costum de capră
Teatru popular
Dicţionarul general al literaturii române 656
vremii sensurile iniţiale, accentuându-se caracterul ludic. Rudimente ale câtorva drame rituale - Căluşul (Căluşarii), Caloianul, Paparuda - s-au păstrat până în zilele noastre. Dimitrie Cantemir menţionează în Descrierea Moldovei puterea magică, terapeutică, ce se atribuia jocului ritual al Căluşului. Elementele teatrale arhaice ale acestuia sunt măştile de pânză albă ale căluşarilor, masca mutului, mimarea luptei cu toiegele şi interdicţia de a vorbi în timpul jocului. In ceea ce priveşte vechimea, s-ar putea să existe o legătură între Căluşul şi dansul ritual de origine tracă Kolovrismos, descris de Xenofon, dans al cărui rost era, de asemenea, vindecarea bolnavilor. O variantă a Căluşului poate fi considerată drama rituală Crăiţele, existentă la românii din Timoc, cu funcţii magice de fertilitate, fecunditate şi profilaxie. Obiceiul Caloianul (Scaloianul, Ududoiul) simbolizează sacrificiile umane făcute divinităţilor fenomenelor atmosferice, pentru a le capta bunăvoinţa. La ceremonia rituală a Caloianului, care se practică în timpul perioadelor de secetă, participă, de regulă, numai femeile şi fetele. Acest fapt, asociat cu prezenţa unui simbol falie, arată că este vorba de o magie practicată şi în vederea fecundităţii. Ceremonialul constă în îngroparea unei păpuşi de lut (Caloianul) la marginea unui lan de grâu sau în punerea acesteia într-un sicriu lăsat să plutească pe o apă curgătoare. Caloianului i se atribuie rolul de ajutor al Sfântului Ilie. Simbioza dintre
Mască de urât cu bâtă contorsionată
elementele păgâne şi cele creştine constă în aceea că denumirea obiceiului este luată din calendarul creştin, în timp ce forma şi conţinutul lui relevă un rit anterior creştinismului. Un ritual de secetă este şi Paparuda sau Paparudele, în care se utilizează dansul mimic şi măştile fitomorfe, combinate cu elemente de magie homeopatică (udatul cu apă al Paparudelor). Caloianul (păpuşa de lut), Cămaşa ciumei (momâia de paie îngropată în cămaşă de in, care era aprinsă pentru stăvilirea molimei), Uitata (păpuşa din colac împletit, dăruită pentru pomana morţilor) sunt simboluri ale unor străvechi practici teatrale. Cele mai vechi jocuri cu măşti au fost cele ce ţineau, la tracii sud-şi nord-dunăreni, de sărbătorile solstiţiului de iarnă şi ale echinocţiului de primăvară şi de toamnă. Creştinismul încearcă să combată jocurile cu măşti, travestirile de orice fel fiind interzise încă de la Sinodul al Vl-lea (Constantinopol, 692). Treptat, o parte din obiceiurile creştine au fost contaminate de rituri precreştine, în aşa măsură încât ele vor deveni mai mult laice decât religioase. Tematica jocurilor cu măşti evoluează de la faza ritual-spectaculară către spectacolul fără rit, axat pe creaţia mimo-dramatică şi apoi pe aceea fono-dramatică. Capra (Turca, Brezaia) este jocul cu ponderea cea mai mare în cadrul spectacolelor cu măşti de la Anul Nou. Se întâlneşte pe tot cuprinsul ţării, dar cu o frecvenţă şi o varietate tipologică sporite în Moldova. Descinzând din travestirile animaliere proprii culturilor vânătoreşti, imaginea caprei a pătruns în jocurile cu măşti din epoca feudală şi continuă să apară astăzi în contextul unor petreceri populare, cu deosebire în cele de la Anul Nou. Prima fază de trecere a dramei rituale către teatru este prezentarea dramatică a unor episoade ludice. Substratul magic, ce atribuia Caprei rostul de a influenţa pozitiv vânătoarea şi căruia i se substituie, în societăţile agrare, un rol fertilizator, este înlocuit acum prin explicitarea acţiunii mimetice, văduvită însă de sensurile iniţiale. De regulă, spectacolul cuprinde o parte introductivă, descriptivă (în care se schiţează portretul măştii), urmată de moartea animalului şi reînvierea acestuia prin descântecul Blojului (Moşului, Ciobanului, Urâtului), care îl însoţeşte. Textul poetic prezintă vădite înrâuriri ale cântecului liric, ale strigăturii şi descântecului, fiind posterior pantomimei. Masca propriu-zisă, construită din lemn, cu maxilarul inferior mobil, iniţial stilizată, se transformă dintr-un element de recuzită teatrală într-un obiect decorativ, fiind împodobită excesiv cu mărgele, hurmuz, panglici, oglinzi, flori de hârtie, clopoţei etc. Acest obicei a exercitat o puternică influenţă asupra tuturor jocurilor cu măşti, care reproduc, în general, aceeaşi acţiune: Berbecii, Boul, Cerbul, Ţapul, Cămila, Leul, Struţul, Păunul etc. In schimb, Calul şi Ursul - primul având la noi o arie de răspândire ce nu depăşeşte spaţiul moldovenesc - prezintă similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai în cazuri izolate. O formă derivată a Caprei de la Anul Nou este jocul, cu acelaşi nume, ce se practică la priveghi cu scopul de a crea o atmosferă de bună dispoziţie în serile premergătoare despărţirii de cel răposat. Moşnegii (Unchiaşii, Urâţii) sunt jocuri cu măşti antropomorfe ce provin din riturile arhaice de
657 Dicţionarul general al literaturii române
Teatru popular
cinstire a morţilor. în jocurile de priveghi din sudul Moldovei (Vrancea), dar şi în acelea din Oltenia sau Maramureş, măştile Unchiaşilor îi reprezintă pe bătrânii înţelepţi ai obştei, reîntorşi în sat să petreacă în noaptea de priveghi. Izolaţi de ritul iniţial şi incluşi în jocurile ţărăneşti cu măşti de la Anul Nou, Moşnegii devin în epoca feudală reprezentanţi ai comicului popular, echivalând cu măscăricii spectacolelor de burg. Diversificată, imaginea arhaică a unchiaşului stă la baza creării a numeroase personaje: Moşnegii cu tigve din jocul Cucilor; Blojul din jocul Căluşarilor, Moşul şi Baba din jocul Caprei şi al Ursului etc. Jocul Cucilor este pomenit pentru prima oară de Dosoftei în Viaţa şi petrecerea svinţilor (1682), fiind asemănat cu un spectacol popular grecesc prilejuit de sărbătoarea Katagoghion. Obiceiul se practică şi astăzi în mai multe localităţi din Muntenia şi Oltenia, acţiunea referindu-se la căsătoria dintre un cioban şi o ciobăniţă sau dintre un ţăran şi o ţărancă. După căsătorie, din motive diferite, soţul este ucis şi apoi prohodit parodic de un „preot", iar sceneta se încheie cu învierea celui mort. Cucilor li se atribuie o origine tracă, fiind posibilă, apoi, o suprapunere de elemente greceşti antice (dionisiace) sau de elemente slave (cultul zeului Cupala). Din spectacol păgân, ce însoţea solstiţiul de iarnă, Cucii devine un joc semireligios ce se practică la lăsatul secului (echinocţiul de primăvară). Actualmente spectacolul s-a laicizat, devenind un alai popular. Principalele tipuri de măşti specifice acestui obicei sunt cele arhaice, confecţionate din „traistele de cai" sau din piele („chieile" - simple obrăzare), şi cele de dată mai recentă - „tigvele" şi „chipurile" (măşti montante, ca nişte sorcove imense). De la formele cele mai simple, cu două-trei personaje, jocurile cu măşti au evoluat spre forme mai complexe, cu cete de colindători (alaiuri). Numele generic al acestora este variat: ceată, crilă, bandă (bantă), pârtie, malancă. Denumirile grupurilor provin, de asemenea, şi de la măştile mai importante în jurul cărora s-au constituit alaiurile: Capra, Căiuţii, Ursarii, Arnăuţii, Damele etc. Unele cete aveau caracterul confreriilor ludice (spre exemplu, toana transilvăneană), altele derivă din organizaţii paramilitare (hurta bucovineană). Deosebirea constă în aceea că organizaţiile paramilitare funcţionau tot anul, în vreme ce confreriile se destrămau, de obicei, după colindat. După structura şi funcţia lor ludică, cetele pot fi: de copii (Căpriţa copiilor, Căiuţii copiilor), de fete (Drăgaica), de feciori (cele mai numeroase alaiuri cu măşti), de însurăţei (Malanca, Geamala) şi de vârstnici (Moşnegii, Munţii, Urâţii). în Evul Mediu, când intervenţia bisericii în spectacolele populare devine intensă, jocurilor cu măşti le sunt opuse forme de manifestare proprii teatrului religios. Cultivată mai întâi de dascăli şi dieci, drama liturgică a fost susţinută de boierime şi domnitori, pentru ca în cele din urmă să fie adoptată şi de oamenii de rând. La români drama liturgică pătrunde mai târziu, fenomenul fiind vădit înrâurit de teatrul popular apusean, în special de cel german şi maghiar. Autorii acestui tip de teatru s-au inspirat din evangheliile apocrife, legendele hagiografice, cântecele de vitejie şi chiar din romanele populare. Spectacolele care
alcătuiesc repertoriul dramei religioase sunt Irozii, Mironosiţele, Adam şi Eva (Jocul cu pomul) şi Lăzărelul. Cunoscută în cea mai mare parte a Moldovei, drama Irozii sau Vicleimul circulă în Muntenia şi sub numele de Tăierile, iar în Transilvania, alături de varianta Viflaimul, apar denumirile Craii sau Magii. Existenţa dramei este menţionată de Miron Costin încă din secolul al XVII-lea. în Transilvania acest teatru a cunoscut o puternică înflorire datorită interesului arătat de clerul local, de şcolile din Şcheii Braşovului, din Sibiu şi Blaj, dar şi datorită influenţei dramelor populare ale secuilor şi saşilor. în Moldova şi în Banat pătrunderea Vicleimului a fost, probabil, impulsionată de ruteni, polonezi şi, respectiv, de sârbi. Tributară, din punct de vedere tematic, în foarte mare măsură, textului evanghelic, piesa Irozii cuprinde câteva episoade: naşterea lui Iisus Hristos, călătoria magilor, adorarea pruncului şi uciderea pruncilor de către Irod. în varianta moldovenească a Vicleimului apare un personaj neîntâlnit în celelalte, harapul, a cărui tentativă de a-1 ucide pe Irod sporeşte dramatismul acţiunii. Intervenţiile pline de umor ale personajelor laice (ciobanii), precum şi numărul mare de colinde pătrunse în repertoriul Irozilor sunt factori care au contribuit la folclorizarea acestei reprezentări teatrale. Vicleimul a constituit, de asemenea, un foarte bun mijloc de răspândire a psalmilor lui Dosoftei. în ţinutul Săliştei se joacă Mironosiţele, piesă religioasă considerată unicul mystere de la passion din dramaturgia noastră populară. Asemănarea cu misterele apusene de tipul Die Mărie am Grabe sau Marienklage este evidentă. Totuşi, punctul de plecare al acestei reprezentări teatrale îl constituie un poem dramatic, de sorginte locală, al cărei autor este de obicei cunoscut. Acţiunea descrie plângerea Mironosiţelor la mormântul lui Iisus şi reînvierea acestuia. Drama religioasă Lăzărelul, cunoscută astăzi doar în câteva zone ale Munteniei şi la românii din sudul Dunării, are la bază un obicei ancestral, simbolizând resurecţia naturii, şi a fost răspândită cândva în toată Peninsula Balcanică. Povestea morţii lui Lazăr şi plângerea lui de către Lăzăriţe amintesc riturile orientale evocând figurile lui Osiris, Attys sau Adonis. Treptat, Lăzărelul a devenit o colindă de Florii, pierzându-şi caracterul dramatic iniţial. în Transilvania a circulat, sporadic, drama religioasă Adam şi Eva sau Jocul cu pomul, care este, de fapt, traducerea piesei folclorice germane Paradeisspiel, îmbogăţită cu colinde autohtone. în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, în oraşele mici şi chiar în localităţile rurale suburbane s-a dezvoltat teatrul de umbre şi de păpuşi. Spectacolele româneşti de acest gen sunt vădit influenţate de teatrul de păpuşi oriental, în special de piesele al căror erou era turcul Karagoz, precum şi de reprezentările similare ale polonezilor şi ucrainenilor. „Chivotul" păpuşilor, de forma „ieslei" (vertep-ul ucrainean) sau a „colibei" (szopka poloneză), apărea îndeobşte alături de „tacâmul" Irozilor, drama liturgică fiind însoţită de spectacolul laic. Personajelor care participă la realizarea jocului - Paiaţa, Moş Gheorghe, Iaurgiul, Bragagiul, Vânătorul, Ursarul, Popa ş.a. - li se adaugă, în variantele moldoveneşti, Gaciţa şi Napoleon Bonaparte. Păpuşile folosesc
Teatru popular
Dicţionarul general al literaturii române 658
Alai de cucoaice
o limbă pestriţă, în care idiotismele, neologismele neasimilate, provincialismele şi barbarismele abundă, contribuind ia satirizarea personajelor. Paiaţa (Vasilache) reprezintă înţelepciunea populară şi poate fi comparată cu vestitele păpuşi Petruşka şi Kuparek. Prin spiritul lui satiric, acest teatru a dat mult de furcă autorităţilor. Variantele cele mai cunoscute şi unitare ale teatrului de păpuşi sunt comunicate de G. Dem. Teodorescu (pentru Muntenia) şi de T. T. Burada (pentru Moldova). Spectacolele populare de acest gen vor fi existat şi în Transilvania, dar culegerile folclorice de aici nu le consemnează.
Pe o anumită treaptă de evoluţie a t.p. eroul mitic este înlocuit prin eroul social (haiducul). în secolul al XlX-lea haiducii se bucură de o mare popularitate şi inspiră numeroase creaţii folclorice (cântece lirice, balade, poveşti). Aşa se explică şi succesul deosebit al piesei Jianul căpitan de hoţi de Matei Millo şi Ion Anestin, jucată în Moldova în jurul anului 1859. Pătrunderea acestei creaţii culte în mediile săteşti, folclorizarea ei au dus la simplificarea piesei, păstrându-i-se însă, aproape intactă, structura. Asemenea altor reprezentări dramatice populare, teatrul de haiduci este o formă de artă sincretică, la realizarea căreia contribuie şi gesturile, mimica sau costumaţia. Caracterul de vodevil al piesei este evident. în afara unor cântece populare ca Foaie verde măr domnesc, Eu mă duc, codrul rămâne, Jelui-m-aş şi n-am cui, sunt puse în circulaţie melodii ce amintesc de creaţia lui Alexandru Flechtenmacher şi Eduard Caudella sau de romanţele, cântecele ostăşeşti şi
imnurile şcolare ale vremii. Drama este liniară, cu un decor sumar, iar vocabularul abundă în expresii deformate mai ales prin lipsa de asimilare a neologismelor. Pe schema spectacolului cu Iancu Jianu se va constitui întregul repertoriu al teatrului de haiduci şi de hoţi, care cuprinde un mare număr de nume: Bujor, Groza, Gruia, Novac, Păunaş, Radu, Roşu, Coroi, Dragul Florilor, Făgurel, Grigoraş, Merişor, Palenciuc, Terente, Trandafir ş.a. Teatrul de haiduci cunoaşte în prezent o înflorire deosebită în Moldova. Inspirată de ceremonialul nunţilor săteşti, piesa Nunta ţărănească este o creaţie laică, aria ei de răspândire fiind, cu precădere, jumătatea de nord a Moldovei. Prima variantă cunoscută datează din 1885 şi a fost culeasă din Bucium-Iaşi. Contaminate de teatrul de haiduci, unele variante ale Nunţii ţărăneşti au devenit prolixe, supralicitând burlescul acţiunii. Sub impresia Războiului pentru Independenţă din 1877 a luat naştere piesa Predarea lui Osman sau Căderea Plevnei, după modelul căreia s-au creat şi celelalte reprezentări dramatice care alcătuiesc repertoriul teatrului istoric popular. Acţiunea pune faţă în faţă ostile române, reprezentate prin generalii Sofronie, Cernat, Cerchez, şi cele turceşti, în fruntea cărora se află Aii Paşa, Abdu Suliman şi Osman Paşa. Replicile personajelor alternează cu imnuri ostăşeşti (Fiii României, Deşteaptă-te, române/) sau cu cântece de căinare a turcilor (O, aman Osman, Bazulderim). După primul război mondial, pe tiparul Căderii Plevnei, este creată piesa Pacea generală (încheierea păcii sau Masa verde), de această dată
659 Dicţionarul general al literaturii romane
Teatru şi sport
românii fiind puşi să dialogheze cu nemţii sau austriecii. Unele variante imaginează încheierea Tratatului de la Versailles, printre personaje aflându-se câte un reprezentant al fiecărei ţări participante la conflagraţia din 1914-1918. în fine, din aceeaşi zonă folclorică, cuprinsă între Bârlad, Fălticeni, Târgu Neamţ şi Roman, s-a ivit, după cel de-al doilea război mondial, Banta capitulării sau Căderea Berlinului. Monotonia acţiunii, lipsa de acurateţe şi de şlefuire a textelor, la care se adaugă, prin opoziţie, ascendentul pe care îl are puternica tradiţie a teatrului de haiduci, sunt factorii care au determinat o mai mică popularitate a acestor piese. Un loc aparte îl ocupă drama Cântare şi vers la Constantin, creaţie a minerilor din zona Baia Mare, inspirată de sfârşitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu. Ceata reprezenta, la Anul Nou, uneltirea boierilor la Curtea otomană şi uciderea domnului muntean. Intrată în circulaţie pe la mijlocul secolului al XlX-lea, această dramă nu se mai joacă astăzi în Transilvania. în schimb, în Moldova este semnalată în mai multe localităţi piesa Brâncovenii, generată de aceleaşi evenimente, dar independentă de spectacolul transilvănean. Vasta răspândire a dramaturgiei folclorice a dus la apariţia şi a altor forme teatrale. Se cunosc, astfel, piese populare cum ar fi Barbu Lăutaru, Movila lui Burcel, Făt-Frumos, Stejarul din Borzeşti, rezultate din folclorizarea unor creaţii culte. La acest proces au contribuit în mare măsură şi elevii, realizatorii de predilecţie ai spectacolelor. Relaţiile ce se stabilesc între t.p. şi alte specii folclorice se rezumă, de regulă, la includerea unor doine, cântece propriu-zise, strigături şi chiar descântece în structura reprezentărilor dramatice. Interferenţa cu creaţiile culte este însă reciprocă. Comodia vremii (Franţuzitele) a lui C. Facca şi unele comedii ale lui V. Alecsandri şi Matei Millo resimt puternic influenţa t.p. de păpuşi, aşa cum multe spectacole folclorice poartă amprenta textului scris. Piesele ce alcătuiesc repertoriul t.p. continuă să se bucure de interes şi conferă sărbătorilor de iarnă o strălucire unică.
Surse: G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885, 102-132; ed. îngr. George Antofi, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1982; Simion C. Mândrescu, Literatură şi obiceiuri populare din comuna Râpa de Jos, Bucureşti, 1892, 207-225; P. Gheorghiasa, Obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou. Colinde, Cântece de stea, Irozii, Păpuşile, Plugul, Semănatul, Sorcova, Vasilca etc., Bucureşti, 1939; Mihail Vulpescu, Irozii, Păpuşile, teatrul ţărănesc al Vicleimului, Scaloianul şi Paparudele, Bucureşti, 1941; Teatru folcloric din judeţele Bacău şi Neamţ, îngr. şi pref. Vasile Adăscăliţei, Bacău, 1968; Bună dimineaţa, lină fântână, îngr. şi pref. Vasile Adăscăliţei, Botoşani, 1969,177-207; Teatru folcloric din judeţul Iaşi, îngr. Vasile Adăscăliţei şi Ion H. Ciubotaru, pref. Vasile Adăscăliţei, Iaşi, 1969; Câte mama mi le-a spus, îngr. şi pref. Vasile Adăscăliţei, Botoşani, 1971, 152-225; Teatrul popular de Anul Nou din judeţul Vaslui, îngr. şi pref. Vasile Adăscăliţei, Vaslui, 1971; Ion H. Ciubotaru, Silvia Ionescu, Vânătorii. Monografie folclorică, Iaşi, 1971, 109-132, 353-426; Jienii. Teatru popular haiducesc, îngr. Horia Barbu Oprişan, pref. Eugen Barbu, Bucureşti, 1974; Teatru popular, îngr. şi pref. Gheorghe Spătaru şi Iulian Filip, Chişinău, 1981; Brâncovenii. Teatru popular, îngr. Horia Barbu Oprişan, Bucureşti, 1984; Panorama teatrului folcloric din judeţul Neamţ, îngr. George Brăescu, Piatra Neamţ, 2000.
Repere bibliografice: D. Cantemir, Descrierea Moldovei, tr. Gh. Guţu, îngr. D. M. Pippidi, introd. Maria Holban, Bucureşti, 1973, 315, 341-343; G. Dem. Teodorescu, încercări critice asupra unor credinţe, datine şi moravuri ale poporului român, pref. A. I. Odobescu, Bucureşti, 1874, 24-28, 43-54; Gaster, Lit. pop., 490-496; D. C. Ollănescu, Teatrul la români, I, Bucureşti, 1897,3-85; S. FI. Marian, Sărbătorile la români, III, Bucureşti, 1901,247-256; Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti, 1914; T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, I, Iaşi, 1915,
5-88; Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi, 1931; Traian Gherman, Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, AAF, 1939; Elisabeta Nanu, Un manuscris cu Irozi al lui Picu Pătruţ, AAF, 1942; Tatiana Găluşcă, Mocanii, un joc al românilor din Dobrogea, AAF, 1945; Gh. Vrabie, Există „Mocanii - un joc dramatic popular"?, CFL, 1947; Vasile Adăscăliţei, Aspecte din dramaturgia populară. Teatrul popular de haiduci, SCIA, 1956,1-2; Gh. Vrabie, Teatrul popular românesc, RITL, 1957, 3-4; Letiţia Gâtză, Mihai Florea, Manifestări de dramă populară în câteva regiuni ale ţării, SCIA, 1958,1; Lila Nădejde, Tema haiducească în teatrul popular, SCIA, 1959,2; Lila Nădejde, Teatrul popular de păpuşi în secolul al XlX-lea, SCIA, 1960, 1; Sabina Cornelia Stroescu, Un aspect al literaturii dramatice: drama haiducească „Jianu", „Studii şi cercetări de etnografie şi artă populară", 1960, 255-290; Vasile Adăscăliţei, „Nunta", o piesă a dramaturgiei folclorice moldoveneşti, SCIA, 1961, 2; Massoff, Teatru rom., I, 25-49; Vasile Adăscăliţei, Elemente laice şi colinda românească, ALIL, t. XIII, 1962, fasc. 1; Olga Flegont, Contribuţii la cercetarea formelor vechi de artă teatrală populară, SCIA, 1962, 2; Ion Muşlea, „Cântare şi vers la Constantin". Sfârşitul lui Brâncoveanu în repertoriul dramatic al minerilor români din nordul Transilvaniei, SILF, 1964; Vasile Adăscăliţei, Teatrul folcloric cu subiecte de război în Moldova, LL, 1965; Ist. teatr., 1,23-87; Gh. Nadoleanu, O ipoteză asupra originii teatrului popular haiducesc: „jienii", REF, 1965,3; Horia Barbu Oprişan, Influenţa dramaturgiei folclorice, LL, 1966; Brădăţeanu, Istoria, 1,15-60; Vasile Adăscăliţei, Date noi privind teatrul folcloric „Brâncovenii", REF, 1967, 6; Horia Barbu Oprişan, Text şi costumaţie în teatrul popular, TTR, 1967,1; Grigore Botezatu, Folclorul haiducesc în Moldova, Chişinău, 1967,150-181; Olga Flegont, Manifestări de artă teatrală în Antichitate pe teritoriul ţării noastre, TTR, 1967,2; Horia Barbu Oprişan, „ Curcanii" în teatrul popular. Sceneta „Halim", TTR, 1967, 5; Monica Săvulescu, Satira, element de continuitate de la teatrul popular la teatrul cult, F, 1967,3; Vasile Adăscăliţei, Jocul cerbului în Moldova, REF, 1968,5; Vasile Adăscăliţei, Ion H. Ciubotaru, Varietatea şi răspândirea teatrului folcloric în judeţele Iaşi şi Vaslui, ALIL, t. XIX, 1968; Horia Barbu Oprişan, „Căluşarii", Bucureşti, 1969; Romulus Vulcănescu, Măştile populare, Bucureşti, 1970; Emilia Pavel, Jocuri cu măşti din zona Iaşi, Iaşi, 1971; Emilia Pavel, Măşti populare moldoveneşti, Iaşi, 1972; Francisc Nistor, Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş, Baia Mare, 1973; Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, 7-85, passim; G.I. Spataru, Drama populară moldovenească, Chişinău, 1976; Traian Herseni, Forme străvechi de cultură populară, Cluj-Napoca, 1977, passim; Dicţ. lit. 1900, 839-842; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, 267-418; Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, II, Iaşi, 2002,209-257.	I.	H.	C.
TEATRU Şl SPORT, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 10 decembrie 1944 până la 12 aprilie 1945 şi de la 27 septembrie până la 30 noiembrie 1945. Directori: Octavian Voineag şi Nicu Naumescu, secretar de redacţie: C. Grigoriu, prim-redactor: Sandu Naumescu; în toamna lui 1945 publicaţia este condusă de un comitet. Redactorii îşi propun să facă „un
Teatrul
Dicţionarul general al literaturii române 660
nou gen de publicistică teatrală românească" (Reîncepem, 43/1945), fără a reuşi clarificări în acest sens. Rubrici: „Poşta redacţiei", „Mica publicitate". Poezie dă Ion Mânu, articole pe teme teatrale semnează Victor Eftimiu, Petru Comarnescu, Mihail Hanu, Sandu Naumescu, Mihail Anastasiu, Nicu Naumescu, Marieta Rareş, Mimi Botta, L. Sărăţeanu ş.a. Revista mai include articole despre sport, film, muzică, operă, precum şi interviuri, informaţii culturale. Alţi colaboratori: Ion Sava, Emil Iencec, Ioan Massoff, Florin Scărlătescu, Ioan I. Ulmeni. A. P.
TEATRUL, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, între 29 noiembrie şi 20 decembrie 1864.1. C. Fundescu a scos T. cu intenţia de a redacta o publicaţie specializată, dedicată literaturii dramatice şi vieţii teatrale. El îşi propune să publice şi beletristică, informaţii bibliografice, o cronică a reprezentanţilor operei italiene, critică literară, precum şi cronici referitoare la spectacolele teatrelor din Iaşi, Bucureşti, Craiova, Cernăuţi şi chiar din Botoşani. Din primul număr Fundescu atinge probleme esenţiale: repertoriul teatral, calităţile artistice ale trupei, lipsa de mijloace materiale. El cere, aşa cum făcuseră şi C. A. Rosetti în „Românul" din 1857-1858 sau N. Filimon, să se reprezinte piese legate de realităţile sociale şi naţionale, să se renunţe la farsele superficiale, la dramele cu foc bengal. Partea literară conţine poezii de Fundescu şi V. Gheorghian şi o traducere a celui dintâi din Alfred de Musset.	R.	Z
TEATRUL, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, între 21 octombrie 1912 şi 17 februarie 1913, cu subtitlul „Publicaţie de informaţii teatrale şi literare". Momentul editării coincide cu deschiderea stagiunii 1912-1913 la Teatrul Naţional din Iaşi, cu piesa O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale. Iniţiativa îi aparţine directorului acestei instituţii, Mihail Sadoveanu. Intre colaboratori se numără în primul rând George Topîrceanu, care asigură multe pagini ale revistei, Mihail Sevastos,
G.	Ibrăileanu, Demostene Botez, B. Nemţeanu, C. Săteanu. în articolul-program Câteva cuvinte se precizează că T. se adresează celor pătrunşi de menirea artei dramatice, redactorii considerând teatrul factor principal de educaţie publică. Revista urmăreşte activitatea teatrului ieşean, anunţând în deschiderea fiecărui număr piesele ce vor fi reprezentate. Informaţiile privind data spectacolului şi distribuţia sunt adesea completate de comentarii sau de fragmente din textul dramatic pus în scenă, rubrica specializată fiind „Săptămâna teatrală", susţinută îndeobşte de C. Alexandrescu. Şi spectacolelor de la Bucureşti le este consacrată când şi când o cronică, semnată de G. Munteanu. De asemenea, se inserează prezentări ale unor piese ale lui Shakespeare (Hamlet, Romeo şi Julieta), Schiller (Hoţii), Moliere, Sofocle (Oedip rege) ş.a. Teatrul constituie subiectul a numeroase articole, precum Asupra dramaturgiei moderne (C. Săteanu), Cortina (Tudor Arghezi), Caragiale (A. Steuerman-Rodion), G. Ibrăileanu („Martira"), Jocul d-rei Marioara Voiculescu (Gala Galaction), laşul şi Caragiale (C. Alexandrescu), Arabescuri pe fruntea lui „Ali-Baba"
TEATRUL
-.— APARE SAP?AmINAL .—
N«. I.	ta$U Oct J9ÎZ.
Teatrul Naţional
mm mmm
J*i I# Oct, :
SCRISOAREA
PIERDUTĂ
► Oct:
O NOAPTE FURTUNOASĂ
21 Ort.: (MATIKED
SCRISOAREA
PIERDUTA
*1 Oct,: ţSEAKA;
w A p a s t a
CUPfţlflSUt*:
l eali ul ,	,	.	,	,	Citeva cuvisie
<*. lopirceann	.	,	.'■sonet teatral
Kmlion .... Cîiwi »« era la mod 8. Proletar .	.	.	.	Galeria
(\ Alexandrescu . laşul fi (’arafmie E. Furtună ... O mică refîeeţie M, Sevastos	.	.	.	Huttmrul
C. Săteanu	.	.	.	Asupra dranafcirgtei
moderne
Narcis ..... Deschiderea stagiaaei.
Varia: Viaţa Roiufneasc!, Noua Revistă Romînă, Rampa, Flacăra, Decorări, Creator
şi interpret.
Ilustraţii In imit
.1/.	4	a	ti« SL	O.
r, ('nziHtifht
M'rivomt pifrrfittâu î IhroniJ Aihtfiri ^ S ha.
HI bani
(N. Davidescu), Două debuturi: Liciu şi Penel (N. A. Bogdan). Sunt prezenţi cu versuri G. Topîrceanu (Sonet teatral, Vecina, în drum, Singuri), Demostene Botez (Sonet, Sonet pluvios, Pe lac),
B.	Nemţeanu, Enric Furtună, Mihail Sevastos ş.a., iar printre autorii de proză se află şi G. Topîrceanu (Vagabondul ş.a.). Mihail Sadoveanu e inclus în sumar cu un scurt text dramatic parodic, Un mic incident. Câteva însemnări despre lumea teatrului dă Anicuţa Cârje. Traducerile sunt semnate de
A.	Steuerman-Rodion (fragmente din Torquemada de Victor Hugo şi din Romeo şi Julieta de Shakespeare), Mihai Codreanu (Martira de Jean Richepin) ş.a. în paginile publicaţiei sunt recenzate „Viaţa românească", „Flacăra", „Rampa", „Noua revistă română", „Luceafărul" s.a.	A.	St.
TEATRUL, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 1 iulie 1914 şi mai 1915, cu subtitlul „Revistă artistică, literară, sportivă". Colectivul redacţional nu este menţionat. Gazetă eclectică, T. include articole despre teatru, operă, operetă, pictură. Colaborează cu versuri Victor Eftimiu şi George Ranetti. Principalele articole sunt semnate de Liviu Rebreanu (Despre Eminescu, Scrisoare către un actor trist), A. D. Xenopol (Pictura nouă), I. C. Bacalbaşa, George Ranetti, Emil D. Fagure,
C.	Sp. Hasnaş, Petre Sturdza, Ion Peretz. Revista mai conţine
661 Dicţionarul general al literaturii române
Teatrul
7EAT.RUC
REVISTA « ARTISTICA o LITERARA ® SPORTIVA
un fragment din piesa Ringala de Victor Eftimiu, diferite însemnări despre actori şi artişti, informaţii culturale, numeroase fotografii şi ilustraţii de bună calitate. Alţi colaboratori: M. Mărgăritescu, Mihail Gheorghiu, V. Candiano, G. Diamandy, N. Pora.	A.	P.
TEATRUL, publicaţie apărută la Bucureşti în 1923 (cinci numere), având subtitlul „Revistă de teatru şi artă". Director: Soare Z. Soare. T. îşi propune să fie „rezumatorul corect al întregii activităţi teatrale din oraşele mari artistice", „o enciclopedie completă a activităţii teatrale", „o şcoală de justă şi deplină informaţie pentru lumea care vrea să înveţe şi în special pentru actori, regizori şi pictori", „o legătură perpetuă între lumea artistică de la noi şi cea din străinătate" (Ce vrem şi ce nu vrem). Se publică articole referitoare la activitatea teatrală şi muzicală curentă sau de istorie a teatrului semnate de Victor Eftimiu, N. Davidescu, Ion Marin Sadoveanu, Eugen Filotti, Dem. Theodorescu, Georges Horia, Ion Sân-Giorgiu, Emil D. Fagure, Emanoil Ciomac, Scarlat Froda, Barbu Voinescu,
B.	Brănişteanu, Soare Z. Soare, Ioan Timus. Andre Chambreuil trimite, sub titlul Scrisori din Paris, însemnări despre viaţa artistică franceză, iar Karlheinz Martin, Franz Theodor Csokor şi R. Leonhard scriu despre teatrul german. Sunt tipărite, în excelente condiţii grafice, reproduceri în culori ale unor
machete de decoruri şi costume, fotografii ale unor mari actori, însoţind numeroasele evocări din paginile revistei. A. P.
TEATRUL, revistă apărută la Cluj, bilunar, din 29 septembrie 1925 până în 22 februarie 1927, cu subtitlul „Publicaţie de informare şi critică dramatică". Redactor: Alexandru Hodoş. îşi propune să se axeze pe realizările teatrului românesc, în special al celui din Transilvania şi Banat, după Marea Unire din 1918, pornind de la convingerea că în acest răstimp teatrul a înregistrat succese notabile, care nu sunt îndeajuns cunoscute. T. urmăreşte să facă vizibile aceste „minunate înfăptuiri artistice" care „s-au desfăşurat aproape în taină" (Rostul revistei „Teatrul"). Alături de popularizarea unor texte dramatice importante, se pune accent pe informaţii din actualitatea teatrală şi se subliniază importanţa teatrului clujean, care „ar putea să ia asupra lui sarcina de a purta răsunetul cuvântului şi al artei româneşti pe tot cuprinsul Ardealului" (Teatrul de vest). Rubrici: „Informaţii teatrale", „Cronica dramatică", „Ecouri", „Medalion artistic", „Artiştii noştri". Versurile sunt semnate de Zaharia Bârsan, Dem. Psatta, Valeriu Mardare. Deşi a publicat puţină literatură dramatică, revista se remarcă prin comentariile pe teme dramaturgice şi prin tipărirea unor fragmente din opera câtorva autori dramatici importanţi români şi străini, însoţite de o cronică a reprezentaţiei scenice, de o prezentare succintă a dramaturgului şi a subiectului piesei: I. L. Caragiale (O scrisoare pierdută), Liviu Rebreanu (Plicul), B. P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra), Victor Eftimiu (Thebaida), N. Kiriţescu (Un erou), ca şi Poveste de iarnă de Shakespeare, Căsătoria de N. V. Gogol, Prietenii de Victorien Sardou, Heidelbergul de altădată de
G.	Mayer Forster, în traducerea lui Ovid Densusianu. Se inserează, de asemenea, Câteva date din viaţa lui Tolstoi, articole despre Schiller şi Moliere ş.a. Alexandru Hodoş scrie articolele Comediile lui Caragiale şi Literatura originală, în ultimul comentând reprezentaţia comediei în trei acte Manechinul sentimental a lui Ion Minulescu, prilej de a afirma că, în anii de după război, teatrul românesc, la început tributar străinătăţii, „a luat un avânt remarcabil", poeţii şi prozatorii noştri fiind atraşi „unul câte unul de lumina rampei", „într-o epocă de vădită scădere a literaturii dramatice străine". Tot Alexandru Hodoş e autorul însemnărilor intitulate Drama romantică, al notelor istorice Din trecutul teatrului nostru şi O petiţie a lui Caragiale, iar în O idee fericită e de părere că „teatrul constituie unul din cele mai sigure mijloace de propagandă sufletească". La rubrica „Ecouri" sunt reproduse amintiri ale lui St. O. Iosif despre I. L. Caragiale. Revista mai include amintiri ale lui Zaharia Bârsan şi I. Vanciu, un articol despre adaptarea scenică a romanului Fraţii Karamazov de Dostoievski, intitulat Romanul în teatru, câteva însemnări ale lui Corneliu I. Codarcea, începuturile teatrului românesc în Ardeal. în sumar mai intră medalioane artistice, articole comemorative (Paul I. Prodan, O sută de ani de la moartea lui Talma), „cugetările unui spectator", ştiri din domeniul teatral, necrologuri, programele spectacolelor jucate pe scena Teatrului Naţional din Cluj şi
Teatrul
Dicţionarul general al literaturii române 662
ANUL i; 1925-1926.	Nr,	1:	Marti	29	Sept
TEATRUL
Apare de deuâ ori pe lună I	seo*cîo»:	|	Redacţia şi administraţia
Un exemplar 10 tel I ftlSXâHORU HODOŞ I Cio], Piaţa Cura Vodă 16
0-i ZAHARIA BÂRSAN
TEATRUL NAŢIONAL DIN CLUJ: Joi i Oct. „Thebalda*; Sâmbătă 3
■ ™:r	^	"r*........■■.......—— Ocj, „Thebaîda* i Duminici 4 Oct.
^Năzdrăvăniile divorţului1* (matineu) Mar|t 6 Oct. „Clocolatiera*; (premieră) Joi h Oct. «Ciocolallera*; Sâmbătă 10 Oct. „Clocoîatlera*; Duminică I î Oct.	î
premierele bucureştene, o anchetă în rândul scriitorilor francezi, un număr mare de ilustraţii, pagini de publicitate şi anunţuri. Alţi colaboratori: Mircea Dem. Rădulescu, Adrian Pascu.	M.	W.
TEATRUL, revistă apărută la Chişinău, cu periodicitate neprecizată, în 1927-1928. Fără un comitet de redacţie nominalizat, fără un program şi o orientare literară distincte, T. este o publicaţie a Teatrului Naţional din Chişinău, familiarizând publicul interesat de spectacole teatrale cu piesele ce alcătuiesc repertoriul teatrului din capitala Basarabiei. In fiecare număr se expun succint subiectele pieselor jucate pe scena din Chişinău, se dau distribuţia şi detalii referitoare la montarea pieselor. De asemenea, se face cronica evenimentelor teatrale din centrele culturale ale ţării: Bucureşti, Cluj, Iaşi, Craiova, Cernăuţi, Timişoara, precum şi din străinătate: Franţa, Germania, Austria. Partea literară are o pondere mare în economia publicaţiei. Sunt prezenţi Corneliu Moldovanu (schiţa întâia feministă: Lysistrata), Robert Marent - autorul rubricii „Portrete", în care îi prezintă, din perspectiva tangenţelor cu dramaturgia şi arta teatrală, pe Gala Galaction, Ronetti-Roman, Nicolae Evreinoff, Henri Bernstein, Ion Marin
Sadoveanu -, Cezar T. Stoika (poemul în proză Poezia murise). Mai publică Ecaterina Cerchez, Miron Grindea, Eugen Ionescu-Darzeu. Printre autorii de poezii se numără Cincinat Pavelescu (cu versuri scrise, în cea mai mare parte, în timpul şederii sale la Chişinău), Donar Munteanu, Constantin Nani (Cernăuţi), D. Iov (Soroca), C. Ignătescu-Jap. Un număr conţine un schimb de epigrame între Cincinat Pavelescu şi Constantin Argetoianu. Notabil e şi articolul Alexandru Davila şi teatrul românesc, semnat de Ludovic Dauş, director al Teatrului Naţional din Chişinău.	I. Dg.
TEATRUL, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din aprilie 1956 până în decembrie 1989, iar din ianuarie 1990, bilunar, cu titlul „Teatrul azi", editată de Ministerul Culturii şi de Uniunea Scriitorilor. Preşedinte al colegiului de redacţie: Camil Petrescu (1956-1957), redactori-şefi: Horia Deleanu (1956-1969), Radu Popescu (1969-1987), Ion Cristoiu (1987-1989), Dumitru Solomon (1990-1997), Florica Ichim (din 1998). Din colegiul redacţional au mai făcut parte Florin Tornea, Theodor Mănescu, Marian Popescu (redactori-şefi adjuncţi), Simion Alterescu, Aurel Baranga, Margareta Bărbuţă, Radu Beligan, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius, Dan Nasta, George Vraca, Laurenţiu Fulga, Mihnea Gheorghiu, Horia Lovinescu, Matei Călinescu, Paul Everac, Gheorghe Ionescu-Gion, Alecu Popovici, Dinu Săraru, Natalia Stancu, Mira Iosif, Virgil Munteanu, Victor Parhon, Ilie Rusu, Paul Tutungiu, Virgil Poiană, Paul Cornel Chitic, Cristina Dumitrescu, Alice Georgescu, Miruna Ionescu, Radu Beligan, Cătălina Buzoianu, Horea Popescu, Victor Rebengiuc, Ion Zamfirescu, Marina Constantinescu, Constantin Paraschivescu, Ludmila Patlanjoglu. în dorinţa de a surprinde fenomenul teatral în întregul lui, T. îşi propune să contribuie la promovarea literaturii dramatice şi a criticii teatrale, precum şi la valorificarea tradiţiilor teatrului românesc. în articolul-program e afirmată intenţia de a se publica statornic „memorii, scrisori, documente arhivistice, studii şi articole cu caracter istoric, destinate să aducă o contribuţie modestă la însuşirea moştenirii noastre teatrale, ca şi la cunoaşterea şi adâncirea celei universale, până astăzi prea puţin pusă la îndemâna marelui public". Rubrici: „Discuţii", „Puncte de vedere", „Marginalii", „Meridiane", „Semnal", „Cărţi-Reviste", „însemnări", „Cronica dramatică", „Interferenţe", „Prin teatrul din ţară", „Caiete de spectacol", „Cartea de teatru", „Antiteze", „Beţia de cuvinte", „Oglinzi paralele", „Scena lumii" ş.a., structură păstrată, în general, după 1990. Teatrul este privit în conexiune cu celelalte manifestări cultural-artistice, fiind promovate originalitatea şi diversitatea în creaţia propriu-zisă. Se publică sporadic povestiri, schiţe şi fragmente de jurnal, semnate de Valentin Silvestru şi Nicolae Ţie, precumpănitoare rămânând însă literatura dramatică, ilustrată de autori contemporani: Horia Lovinescu, Marin Sorescu, Paul Everac, Aurel Baranga, Titus Popovici, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius, Teodor Mazilu, Eugen Barbu, Laurenţiu Fulga, Radu Cosaşu, Tudor Muşatescu, Gellu Naum, Dumitru Radu Popescu, Ion D. Sîrbu, Miron Radu
663 Dicţionarul general al literaturii române
Teatrul
Paraschivescu, Alexandru Sever, Dan Tărchilă, Romulus Guga, Petre Sălcudeanu, Platon Pardău, Ecaterina Oproiu, Radu Boureanu, Iosif Naghiu ş.a. Sunt incluse, de asemenea, piese ale lui Lucian Blaga (Anton Pann), Tudor Arghezi (Seringa), Marin Preda (Tinereţea lui Moromete), Camil Petrescu (piesa neterminată intitulată Ai ci se repara ieftin roata norocului, 8/1960). în cadrul rubricilor „Cărţi-Reviste", „Cartea de teatru", „Cronica literaturii dramatice" sunt publicate recenzii, articole şi studii consacrate dramaturgiei româneşti şi universale, profiluri ale unor reprezentanţi ai genului din literatura clasică, modernă şi contemporană, evocări, articole comemorative etc. Printre colaboratori: Şerban Cioculescu, B. Elvin, Horia Bratu, Eugen Luca, S. Damian, Dumitru Micu, Traian Şelmaru, Georgeta Horodincă, Vicu Mîndra, Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu, George Gană, Matei Călinescu, Valentin Silvestru, Mircea Iorgulescu, Mihai Ungheanu, Fănuş Băileşteanu, Laurenţiu Ulici, Ion Negoiţescu, Mircea Ghiţulescu, Dan C. Mihăilescu, Natalia Stancu, Ionuţ Niculescu, Constantin Paraschivescu, Ion Cazaban. T. urmăreşte readucerea în prim-plan a dramaturgiei clasice şi interbelice, prin studii şi articole dedicate lui V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Hortensiei Papadat-Bengescu ş.a., precum şi apropierea de
teatrul
literatura universală, printr-un număr mare de studii critice de Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, Vera Călin, Petru Comarnescu, Ovidiu Drimba, Radu Lupan, Florin Tornea, Tatiana Nicolescu, Florian Potra, Ion Ianoşi, Alexandru Balaci, I. Igiroşianu, Leonida Teodorescu, Georgeta Horodincă, Romulus Vulpescu, Romul Munteanu ş.a. Sunt înregistrate debuturile, se consemnează premiile Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie, sunt organizate dezbateri, colocvii, anchete consacrate literaturii dramatice şi criticii de teatru şi se iniţiază un Mic dicţionar teatral, începând din anul 1957, şi un dicţionar al dramaturgilor români contemporani, alcătuit între 1983 şi 1989 de Adriana Popescu. în primul an de existenţă a revistei Camil Petrescu dedică o serie de articole unor concepte aplicate dramaturgiei (Despre unele probleme. Obiectivitate-obiectivism, Naturalism în teatru), ulterior fiind publicate, postum, însemnări ale scriitorului la piesa Jocul ielelor şi articolul intitulat Analiza structurală a spectacolului. Mai sunt de menţionat un articol inedit aparţinând lui Mihail Sebastian şi corespondenţă inedită de Victor Ion Popa, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu şi Victor Eftimiu, în cadrul rubricii „Memoria documentelor". Colaborează cu eseuri şi publicistică Tudor Arghezi (o serie de articole sub genericul Bilete de papagal, în 1956), Cezar Petrescu (1907), Victor Eftimiu, H. Zalis, Al. Kiriţescu, Mihail Raicu, Zaharia Stancu, Mihai Ralea, Mircea Alexandrescu, iar după 1969, când conţinutul se îmbogăţeşte simţitor, Nicolae Manolescu, Ion D. Sîrbu, Virgil Munteanu, Alexandru Sever, Ştefan Iureş, Mihai Nadin, Ion Cocora, Marin Sorescu, N. Tertulian, Henri Wald, Victor Ernest Maşek, Dumitru Radu Popescu, N. Steinhardt, Dinu Săraru. Din decembrie 1987 sunt prezenţi George Stanca, Ioan Buduca, Doina Uricariu, Mircea Dinescu, Mircea Horia Simionescu, Alex. Ştefănescu, Andrei Pleşu, Ştefan Cazimir, Dan Grigorescu, iar din 1990 Dumitru Solomon, Valeriu Moisescu, Alice Georgescu, Marian Popescu, George Banu, Adriana Bittel, Doina Modola, Ileana Berlogea. Cronica dramatică, ocupând un loc central, este susţinută de Florian Potra, Ştefan Aug. Doinaş, Ion D. Sîrbu, Alecu Popovici, I. Negoiţescu, Mihai Crişan, Angela Ioan, Mira Iosif, Ana Maria Narti, Ileana Popovici, C. Paraschivescu, Paul Tutungiu, Victor Parhon, Alice Georgescu. Se cultivă interviul, îndeosebi cu actori şi regizori, dar şi cu scriitori: Eugen Ionescu (10/1969), Marin Preda (5/1970), Arthur Miller (interviu acordat în exclusivitate, 2/1965), Miguel Angel Asturias (11/1969), Horia Lovinescu, Eugen Barbu, Emil Botta, Ion Băieşu, D. R. Popescu, Teodor Mazilu, Iosif Naghiu, AL Piru, Mircea Şeptilici (mărturii inedite despre piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian, 11/1982), dialogurile fiind realizate de Dana Crivăţ, Radu Popescu, Paul Tutungiu ş.a. După 1990 sunt intervievaţi Andrei Cornea, Fănuş Neagu, Ana Blandiana, Alexandru Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, reporter fiind Adina Bartoş. De asemenea, acum se extinde spaţiul acordat prezentării unor regizori români din diaspora (George Banu, Andrei Şerban), sunt comentate amplu festivalurile internaţionale de teatru şi spectacolele de peste hotare la care colaborează artişti din ţară. în ceea ce priveşte capitolul traduceri, se disting un fragment
Teatrul de mâine
Dicţionarul general al literaturii române 664
REVISTĂ A CONSILIULUI CULTURif Şl EDUCAŢIEI SOCIALISTE
din Faust de Goethe, în tălmăcirea lui Ştefan Aug. Doinaş, un articol al lui Eugen Ionescu, intitulat Monologuri şi regie de vise; transpus de Mariana Ioan, câteva poeme şi o piesă de Bertolt Brecht, în versiunea lui Florin Tornea, ş.a. T. mai înscrie în sumar portrete, evocări (Profira Sadoveanu, Mihail Sadoveanu şi teatrul), articole-necrolog (Camil Petrescu), cugetări, epigrame, cronica plastică de Paul Cornel Chitic, cronica muzicală de Luminiţa Vartolomei, cronica teatrului radiofonic de Cristina Dumitrescu, cronica televiziunii, a baletului, a scenografiei, documente de arhivă, prezentări ale unor periodice de teatru, proiecte de reformă teatrală, reportaje, anunţuri, ştiri din actualitatea teatrală din ţară şi de peste hotare, rapoarte, indici bibliografici, ilustraţii, poşta redacţiei. Alţi colaboratori: Ion Istrati, Dan Tărchilă, Dan Deşliu, AL Voitin, Sergiu Fărcăşan, Nina Cassian, D. I. Suchianu, Sergiu Massler, Radu Stan, V. Cristian, Maria Marin, Mihai Popescu, Traian T. Coşovei, Ion Vlad, Radu G. Ţeposu, Irina Coroiu, Valeriu Cristea, Bedros Horasangian, Florin Faifer, Horia Gârbea, Aurel Dragoş Munteanu, Sebastian-Vlad Popa. M. W.
TEATRUL DE MÂINE, revistă apărută la Iaşi, bilunar, între 15 martie 1918 şi 15 iunie 1920. Administrator: Petre Ionescu, director: Const. Rîuleţ. Articolul-program are în vedere
„teatrul de mâine", în întâmpinarea căruia se propune crearea unei atmosfere favorabile şi a promovării unui repertoriu original, ceea ce ar însemna selectarea unor piese „noi", ca Baia domniţei de Const. Rîuleţ, Inspectorul broaştelor de Victor Eftimiu, Patima roşie de Mihail Sorbul şi Morţii cântă de Al. Davila, cât şi publicarea unor texte de teorie sau critică, plasate la rubricile „Ştiri şi polemici", „Adevăruri crude", „Expoziţii" etc. în sumar mai intră versuri de Al. Iacobescu, I. C. Aslan, AL T. Stamatiad, AL Davila, Eugen Constantinescu, AL Gherghel, Ana Holda (Ana Marcu), Al. N. Nanu, Pompiliu Constantinescu (Serenada), Mihail Cruceanu,
E.	Marghita, Mioara Cinsky, Claudia Millian, Corneliu Moldovanu, Sandu Teleajen, Christea N. Dimitrescu (Cridim), Ada Umbră, poeme în proză de Const. Rîuleţ şi, bineînţeles, mult teatru sau comentarii despre teatru. Al. Bran şi Ion Minulescu emit consideraţii despre „teatrul de mâine", sunt analizate piesele Răzbunarea şi Patima roşie de Mihail Sorbul, e comentată dramaturgia lui Henrik Ibsen (Const. Rîuleţ), Maurice Maeterlinck (Al. T. Stamatiad), G. B. Shaw. Sunt incluse şi însemnări despre Marioara Ventura, Al. Davila, G. Ciprian ş.a., se publică un interviu cu George Enescu, e discutată relaţia oamenilor politici cu literatura ş.a.m.d. Const. Rîuleţ dă, în foileton, romanul Capsa în refugiu, G. Botez scrie cronica rimată Poliţia în versuri, tot Const. Rîuleţ fiind autorul unei poezii închinate lui Octavian Goga (Oaspeţilor noştri). Deşi a avut o existenţă scurtă, revista a contribuit la stimularea interesului scriitorilor pentru teatru, la promovarea unui repertoriu dramatic original.	M.	Pp.
TEATRUL NAŢIONAL, revistă a Teatrului Naţional din Bucureşti, apărută neregulat între ianuarie 1941 şi decembrie
1943,	apoi între 1944 şi 1946. Publicaţie densă, T.N. îşi propune să cultive valorile teatrale autentice. Colaborează cu versuri Ion Pillat (Epidaur), V. Voiculescu (Actorul), Adrian Maniu, Horia Furtună, Dimitrie Stelara, Ben Corlaciu, D. Gherghinescu-Vania, Teodor Scarlat, Iulian Vesper, Traian Lalescu, Teodor Al. Munteanu, V. Copilu-Cheatră, Grigore Bugarin, Ovid Caledoniu, Virgil Carianopol, Victor Eftimiu, Al. Raicu, Mircea Streinul ş.a. Articole despre teatru semnează Eugen Lovinescu (Cefei de şcoală este teatrul, Eternul şi vremelnicul în teatru), Camil Petrescu (Teatrul substanţial), Tudor Arghezi (Note pentru discuţii organizate, Avant-premiera piesei „Mioara" ş.a.), Constantin Noica, Petru Comarnescu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Basil Munteanu, Al. Raicu, Pericle Martinescu, Vladimir Streinu, Al. A. Philippide, Ion Marin Sadoveanu, Vintilă Horia, Mihail Sorbul, G. M. Zamfirescu, Geo Dumitrescu, Ion Pas, G. Ivaşcu, Ovidiu Drimba, Eugen Jebeleanu, Ovidiu Papadima, Ioan Massoff. Alţi colaboratori: Ion Sofia Manolescu, Coca Farago, George Franga, Ştefan Olteanu, Matei Alexandrescu, Ovidiu loanid, N. Crevedia, Lucia Demetrius, Şerban Cioculescu, Dan Petraşincu, Ştefan Baciu, Octav Sargeţiu, Emest Verzea, Petru Manoliu, Dragoş Protopopescu, Corneliu Moldovanu, Pompiliu Eliade, C. Manolache, C. I. Nottara, Ion Frunzetti, AL Iordan. A. P.
665 Dicţionarul general al literaturii române
Teculescu
TECUCEANU, Horia (30.V.1929, Iaşi - 2.XI.1997, Bucureşti), prozator. După terminarea studiilor liceale (1948) lucrează ca lăcătuş, iar în 1950-1951 urmează cursurile unei şcoli militare de aviaţie. în perioada 1953-1971 va fi angajat ca economist.
Autor deosebit de prolific, T. debutează în 1969 cu romanul Căpitanul Apostolescu anchetează, continuând să scrie în exclusivitate romane poliţiste, cu succes la public. Scriitorul mărturisea că principala caracteristică a genului poliţist ar trebui să fie „veridicitatea subiectului pe care îl tratează", scoţând în evidenţă faptul că întotdeauna a încercat să se bazeze pe „documentarea oferită de cazuistica judiciară reală". Crime şi furturi spectaculoase, cadavre, piromani, asasini periculoşi, acţiuni secrete ale poliţiei, cazuri de spionaj vor fi ingredientele cărţilor sale. La nivel structural, acestea nu vor suferi schimbări de-a lungul timpului: construite în cadrul unei scheme prestabilite, urmăresc atât acţiunile infractorului, fiind preferaţi criminalii în serie, afectaţi de diverse maladii mentale, cât şi activitatea aparatului justiţiar, reprezentat, invariabil, prin figura căpitanului Apostolescu. T. este foarte atent la detalii, nuanţând atât personajele, cât şi situaţiile în care sunt implicate. Se alcătuieşte treptat „fişa caracterologică" a fiecărui personaj, astfel încât căpitanul Apostolescu, deşi reprezentant al justiţiei, nu iese întotdeauna învingător în lupta împotriva infracţionalităţii, judecăţile eronate şi pistele greşite nefiindu-i străine, ceea ce îi conferă şi mai multă veridicitate. Unul din cele mai apreciate romane ale lui T., Căpitanul Apostolescu şi inamicul public nr. 1 (1990), având în centru urmărirea unui criminal în serie, se articulează pe mai multe planuri, cu personaje şi evenimente abil puse în pagină şi observaţii de ordin psihologic asupra cazului, oferind o modalitate de construcţie ce poate fi considerată reprezentativă pentru toate celelalte cărţi ale autorului. Titlurile capitolelor sunt incitante, nu se încearcă simplificarea intrigii, ci, dimpotrivă, complicarea ei cu cât mai multe amănunte, adaugate treptat firului epic iniţial. Printre elementele care particularizează şi conferă farmec naraţiunii sunt şi numeroasele figuri de plan secund, ciudate, uneori comice, dar întru totul plauzibile şi justificate în economia textului. La fel -pitorescul limbajului, care nu ocoleşte nici argoul, şi ritmul alert al succesiunii evenimentelor sau suspansul omniprezent. Toate aceste caracteristici fac din T. un bun scriitor de romane poliţiste.
SCRIERI: Căpitanul Apostolescu anchetează, Bucureşti, 1969; Căpitanul Apostolescu intervine, Cluj, 1971; Căpitanul Apostolescu şi dubla enigmă, Cluj, 1972; Greşeala căpitanului Apostolescu, Timişoara, 1973; Căpitanul Apostolescu şi identificarea, Timişoara, 1974; Surprizele căpitanului Apostolescu, Cluj-Napoca, 1975; Obstinaţia căpitanului Apostolescu, Bucureşti, 1978; Căpitanul Apostolescu şi piromanul, Bucureşti, 1979; Acţiunea Anda, Bucureşti, 1979; Căpitanul Apostolescu şi filiera, Bucureşti, 1981; Colierul, Bucureşti, 1981; Căpitanul Apostolescu şi cifrul D-237, Bucureşti, 1983; Revelionul, Bucureşti, 1983; Căpitanul Apostolescu şi SA. Fraţii et Co., Bucureşti, 1986; Căpitanul Apostolescu şi inamicul public nr. 1, Bucureşti, 1990; Căpitanul Apostolescu şi mobilul, Bucureşti, [1991]; Căpitanul Apostolescu şi spionii, Bucureşti, 1991; Afacerea Samoilescu-Cozmici, Bucureşti, 1993. Traduceri: San Antonio,
Am onoarea să vă pun la punct, Bucureşti, 1979, în misiune secretă, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Căpitanul Apostolescu intervine", RL, 1973, 17; Popa, Dicţ. lit. (1977), 557; Constantin Paraschivescu, „ Căpitanul Apostolescu anchetează", TTR, 1981,3; Anemone Popescu, „ Căpitanul Apostolescu şi cifrul D-237", 0,1984,17; FI. Filip, Joaca de-a romanul poliţist, AFT, 1988,7; Popa, Ist. lit., II, 1018.	C. Dt.
TECULESCU, Horia (4.IV.1897, Râşnov - 2.Vm.l942, Sighişoara), istoric literar şi folclorist. Este fiul Elizei (n. Comănescu) şi al preotului protopop Ion Teculescu, care după moartea soţiei a devenit, sub numele Iustinian, episcop al Armatei, cu reşedinţa la Alba lulia. Urmează la Braşov şcoala primară şi Gimnaziul Greco-Ortodox, absolvit în 1909, apoi Liceul „Andrei Şaguna", luându-şi bacalaureatul în 1914. în acelaşi an se înscrie la Seminarul Teologic din Sibiu, iar în 1917 la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Budapesta. Din toamna anului 1918 devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, iar în ianuarie 1919 este numit profesor de limbile română şi germană la liceul din Alba lulia. Transferat în septembrie 1926 la Liceul „Principele Nicolae" din Sighişoara, va funcţiona aici, ca profesor şi director, până la sfârşitul vieţii. Debutează cu versuri (Sonet) în „Gazeta Transilvaniei" din 1915. Articole, studii de istorie literară şi fragmente din culegerile sale de folclor apar în „Anuarul Liceului «Principele Nicolae»" (pe care îl scoate între 1926 şi 1933), în „Graiul dascălilor", „Gazeta Transilvaniei", „Gând românesc", „Ţara noastră", „Ţara Bârsei", „Pagini literare", „Convorbiri literare", „Renaşterea Târnavelor", „Familia" (unde semnează şi un studiu despre Lucian Blaga, al cărui apropiat a fost) ş.a. Prima carte, Scriitorii ca luptători pentru unirea neamului, i se tipăreşte în 1921, fiind urmată de altele, dedicate profesorului său de la liceu Virgil Oniţiu (monografie premiată în 1937 de Academia Română), lui Ioan Lupaş sau lui Octavian Goga, şi de culegerea de folclor Pe Murăş şi pe Târnave. Flori înrourate (doine şi strigături) (1929; Premiul Academiei Române în urma unui raport întocmit de Octavian Goga). A semnat şi Toma Nour.
T. alcătuieşte, sub imboldul tatălui său, care prin 1885 culesese folclor în Vrancea, şi sub înrâurirea lui Andrei Bârseanu („dascălul luminat"), culegerea de folclor Pe Murăş şi pe Târnave. Flori înrourate, care conţine aproape şase sute cincizeci de piese lirice, doine şi strigături. în Predoslovie el susţine o opinie exprimată de George Coşbuc, Ovid Densusianu, N. Iorga şi Petre Cancel, anume că poezia populară este creaţie individuală. Prezintă categoriile liricii şi recomandă metoda anchetei folclorice prin elevi, îndrumaţi în prealabil să culeagă cântece populare din mediul lor, să le noteze după cum le zic bătrânii şi oamenii neinstruiţi. Ovid Densusianu, în „Grai şi suflet", remarcă ideile expuse de T. în introducerea cărţii, precum şi includerea unei serii de doine „cu o notă mai deosebită" sau a unor „strigături cu mult duh de satirizare". Pe Târnavă-n jos... Oameni şi locuri (1934) este o lucrare cu o declarată finalitate pedagogică, în care, folosindu-se de un citat aparţinând geografului Ion Simionescu, autorul îndeamnă
Teică
Dicţionarul general al literaturii române 666
tineretul „să se închine cu smerenie în faţa semnelor ce se mai găsesc din veacurile trecute". Capitolul Sufletul românului de pe Târnava reia problematica din colecţia de folclor şi o îmbogăţeşte. în V. Oniţiu, un educator, deschizător de suflete şi ziditor de idealuri, o documentată monografie, sunt cercetate cu meticulozitate, prin raportare la situaţia şi aspiraţiile românilor din Transilvania înainte de 1915, direcţiile în care s-a afirmat cărturarul braşovean: educator, orator, istoric literar, îndrumător social, literat, promotor al culturii.
SCRIERI: Scriitorii ca luptători pentru unirea neamului, Arad, 1921; Pe Târnavă-n jos... Oameni şi locuri, Sighişoara, 1934; V. Oniţiu, un educator, deschizător de suflete şi ziditor de idealuri, introd. I. Bratu, Bucureşti, 1937; Zile mari, Sibiu, 1937; Octavian Goga, Bucureşti, 1939; Un stâlp de foc: Ion Lupaş, Bucureşti, 1943. Culegeri: Pe Murăş şi pe Târnave. Flori înrourate (doine şi strigături), Sighişoara, 1929.
Repere bibliografice: Cronicar, „Scriitorii ca luptători pentru unirea neamului", „Patria", 1925,133; Ion Colan, „Anuarul Liceului «Principele Nicolae»", „Ţara Bârsei", 1930,6; Nichifor Crainic, Cronica măruntă, G, 1931, 4; O.D. [Ovid Densusianu], „Pe Murăş şi pe Târnave", „Grai şi suflet", 1931-1932, 392; C. D. Pantazescu, Oameni şi locuri româneşti, ŢA, 1937,1 453; Bucur Ţincu, însemnări, PLI, 1939,1-2; Ştefan Baciu, Horia Teculescu, UVR, 1942,32; Ion Breazu, Horia Teculescu, TR, 1942, 7-8; Eugen Hulea, Horia Teculescu, GT, 1944, 3; Piru, Panorama, 171-172; Bârlea, Ist. folc., 434-435; Scrisoare de la Tuliu Ropotă. 1982, ADLTR, R-31; Titus Andronic, Centenar Horia Teculescu, TR, 1997,25; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 249.	I.D.,	R.Z.
TEICĂ, Nicolae (2.XI.1925, Balş), prozator şi traducător. A urmat la Bucureşti clasele primare, Liceul „Aurel Vlaicu" şi Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvită în 1949. Din 1953 este redactor la Editura Cartea Rusă, din 1957 la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, din 1960 la Editura pentru Literatură şi din 1970 la Editura Minerva, în redacţia „Biblioteca pentru toţi", pe care o conduce din 1975 până la pensionare. A debutat în 1953, cu articole la ziarul „Steagul roşu" şi cu poezii la revista „Tânărul scriitor", iar editorial în 1961, cu romanul Căprioara de smalţ. Pentru bogata sa activitate de traducător în 1979 i se acordă Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Roman remarcabil prin tematică şi mediu social, Căprioara de smalţ relatează istoria transformărilor sociale şi individuale dintr-un sat oltean în perioada interbelică şi în primii ani după
1944.	Personajul-narator e imaginat ca prototip al ascensiunii într-un meşteşug milenar, olăritul, care prin el se ridică până la artă. Tânărul începe o muncă în care descoperă mari satisfacţii şi, în ciuda greutăţilor familiale, prin tenacitate ajunge la împlinirea visului de a construi un cuptor modern, cu ajutorul căruia să realizeze artefacte din ceramică, între care şi „căprioara de smalţ". Naraţiunea are savoare, pitoresc regional şi autenticitate. Sunt schiţate câteva portrete izbutite şi descrise plastic obiceiuri populare precum claca, peţitul, pomana ş.a. Talentul autorului îşi dă măsura în pasajele lirice, în care se evocă locurile natale şi efortul artizanului, de la alegerea lutului până la desăvârşirea productelor, sugerând forţa unui ritual milenar, ca într-un veritabil poem epic. Dintre numeroasele traduceri ale lui T., îmbrăţişând mai multe spaţii
culturale şi lingvistice, se reţin, pe lângă tălmăcirile poemelor provensalului Frederic Mistral (Mireio, Calendau, Poemul Ronului) şi a unor romane de Emile Zola, îndeosebi versiunile integrale, în versuri, ale operei celor doi mari reprezentanţi ai comediei latine, Plaut şi Terenţiu.
SCRIERI: Căprioara de smalţ, Bucureşti, 1961. Traduceri: M. I. Fetisov, Djambul Djabaev (1846-1945), Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Rima Kardaş); Majtenyi Erik, Versuri alese, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu
H.	Grămescu); I. S. Nikitin, Versuri, Bucureşti, 1957; M. Stelmah, Preţul sângelui, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Mihai Caradaş); Jaroslava Blazkovâ, Insula căpitanului Haşaşar, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Traian Ionescu-Nişcov); Estela Canto, Noaptea şi noroiul, Bucureşti,
1965	(în colaborare cu Rodica Tăutu); Vitejii din Sasun. Epopee populară armeană, Bucureşti, 1965; Terenţiu, Seneca, Teatru, pref. Eugen Cizek, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Ion Acsan); Plaut, Teatru, I-V, pref. Eugen Cizek, Bucureşti, 1968-1974; Terenţiu, Teatru, I-II, pref. Eugen Cizek, Bucureşti, 1975-1976; Emile Zola, Pot-Bouille, I-II, pref. Irina Mavrodin, tabel cronologic Ovidiu Cotruş, Bucureşti, 1977, Pământul, Bucureşti, 1982, Visul, Bucureşti, 1986; Plaut, Terenţiu, Teatru. Comedia latină, Bucureşti, 1978; Frederic Mistral, Mireio, pref. Valeriu Rusu, Bucureşti, 1979, Calendau, pref. Mircea Pădureleanu, Bucureşti, 1983, Poemul Ronului. Regina fano, pref. Mircea Pădureleanu, Bucureşti, 1988; Chirii Covalgi, După-amiază, pref. Ioan Grigorescu,, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: D. Florea-Rarişte, „Căprioara de smalţ", ST, 1962, 3; Ov. S. Crohmălniceanu, „Căprioara de smalţ", VR, 1962, 4; George Gană, „Căprioara de smalţ", CNT, 1962, 25; Popa, Dicţ. lit. (1977), 557-558; Popa, Ist. lit, II, 1036.	M.	Ds.
TELEAJEN, Sandu (pseudonim al lui Stelian Mprcovescu; 17.11.1893, Homorâciu, j. Prahova - 21.VI.1963, Iaşi), prozator, poet şi dramaturg. Este fiul Anei (n. Manole) şi al lui Platon Morcovescu, învăţător. începe şcoala în comuna natală, situată pe Valea Teleajenului, apoi urmează liceul la Ploieşti. în 1912 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, precum şi la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. Stagiul militar, concentrările şi războiul din 1916-1918, pe care îl face pe front ca ofiţer de rezervă, îl împiedică să îşi termine la timp studiile. Cade rănit şi e făcut prizonier. După ce iese din spitalul de la Piteşti, va fi internat în lagărul Stralsund din insula Danholm (în Marea Baltică), unde îi întâlneşte pe scriitorii D. Nanu, Gheorghe Brăescu, Eugen Todie, Horia Furtună, Titus Hotnog, Cezar T. Stoika, precum şi mai mulţi actori români. împreună cu aceştia organizează un cerc literar,
o	revistă şi un teatru. Se joacă piese de I. L. Caragiale, Moliere, precum şi spectacole de revistă, în captivitate T. reuşind să litografieze şi o alegorie în versuri, Când ies pâraiele... din matcă. Reîntors în ţară şi demobilizat, este angajat de Mihail Sadoveanu, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, ca artist stagiar. îşi ia licenţa în filosofie şi litere, termină şi Conservatorul, la clasa lui Mihai Codreanu. Actor timp de patru decenii, este şi titular al Catedrei de psihologie şi estetică teatrală la Conservator (1921-1926), mai târziu director al Teatrului Naţional ieşean (1937-1939) şi secretar literar (1954-1960), decorat în 1957 cu Ordinul Muncii clasa a IlI-a. Se numără printre iniţiatorii Societăţii Autorilor Dramatici
667 Dicţionarul general al literaturii române
Telegraful
Români. începe să publice versuri, schiţe literare şi articole în revista „Curierul liceului" din Ploieşti,iar în 1912-1913 scrie la „Cuvântul nostru". La Iaşi editează, împreună cu un grup de scriitori, pictori, actori şi publicişti, revista „Gândul nostru" (1921-1928) al cărei director e în ultimii doi ani de apariţie. Aici găzduieşte primele poezii ale lui George Lesnea, „tânărul tipograf" al cărui har artistic l-a descoperit. Mai participă la realizarea revistei „Pagini moldovene" (1932-1933), iar în 1934 iniţiază, împreună cu G.M. Zamfirescu, Titus Hotnog, Bogdan Amaru, Constantin Argeşanu şi pictorul Ştefan Dumitrescu, lunarul „Cadran". Editorial a debutat în 1912, cu placheta Lacrimi de copii, urmată, în 1924, de culegerea de „cântece şi balade" Au înflorit castanii. Productiv se arată însă prozatorul: culegerile de nuvele şi schiţe Casa cu muşcate albe (1925), Poveştile lui Hinu Ion (1925) ş.a., romanele Porunca inimii
(1933), Drumul dragostei (1934), Turnuri în apă (1935; Premiul „Ion Heliade-Rădulescu" al Academiei Române) ş.a., dar şi dramaturgul: Cuiburi sfărâmate (1924, în colaborare cu Adrian Pascu), Craiul Vânt (1926, în colaborare cu Adrian Pascu), Moşnenii (1927) şi Ion Creangă (1938, în revista „Teatru", în colaborare cu Adrian Pascu). Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Zburătorul", „Azi", „Tot", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Dimineaţa", „Adevărul", „Rampa", „Tribuna" (Sibiu), „Icoane maramureşene" (Arad), „însemnări ieşene", „Opinia", „laşul literar", „Flacăra laşului", „Teatrul", „Luceafărul", „Nistru", „Moldova socialistă" (Chişinău). A mai semnat cu pseudonimele Sandu Tel, Tudor Zăganu.
Inegale, scrierile lui T. au relevanţă mai cu seamă când este vorba despre proză. Astfel, romanul Turnuri în apă, radiografie a mediului boem ieşean al anului 1918, evocă nostalgic o lume apusă, căreia i se surprinde culoarea inalienabilă, oferindu-se totodată şi un document cu privire la imaginea oraşului distrus de război. Prin intermediul protagonistului, Gabriel Donici, tânăr pictor de talent, T. se apropie de drama creatorului conştient de harul său, dar constrâns de lipsuri materiale şi excedat de alegerea pe care o face în iubire. Aşa cum oraşul, cu toată agitaţia şi atmosfera lui de bună dispoziţie şi plezirism, pare condamnat la extincţie, soarta tânărului pictor se curmă brusc. Sub semnul poetic al amintirii, scriitorul închipuie tablouri pline de dinamism, asemenea forfotei oraşului în care locuitorii, sfidând moartea ce bântuise în vreme de război, trăiesc tumultuos, cu frenezie, bucurându-se de fiecare clipă. De aceea, cârciumile oraşului, cu meniuri opulente şi vinuri aducătoare de bună dispoziţie, devin emblematice pentru cronica oraşului: „Câteva firme de cârciumi ieşene merită gloria de a intra în istorie: «La Bolta-Rece», «La Raiul lui Adam», «La Lupu Fleică», «La Şapte Pulpe», «La Picior de Paris», «La Iancuşor», «La Trei Sarmale», «La Viaţă Lungă», «Parcul Vânătorilor», «Manaş Cantar», «Simon Paşcanul»; unele dispărute, altele în fiinţă". Aici se încheagă şi se destramă prietenii, se consumă drame şi se pun la cale fapte ce schimbă viaţa unor oameni. E o viaţă înşelătoare, comparabilă cu starea călătorilor aflaţi pe un vapor ce stă să se scufunde şi pentru că, sub ploile nesfârşite,
oraşul pare o insulă. Lupta dintre nou şi vechi, dintre mentalităţi ireconciliabile ar constitui esenţa romanului, iar ploaia fără sfârşit ar putea fi singurul răspuns la această criză: în ultimele clipe de viaţă lui Gabriel i se năzăreşte „în locul laşului, mărginit de dealuri, un lac imens şi pe oglinda lui, ici, colo, câteva turnuri... negre. Turnuri în apă...". Cu sensibilitatea lui în acord cu cea a oraşului unde şi-a definit personalitatea, T. elogiază grandoarea, dar înregistrează şi semnele vremelniciei, care pecetluiesc „cetatea" şi locuitorii săi. în periodice i-au rămas traduceri din Moliere, Pirandello, Racine ş.a., iar în manuscrise se păstrează crochiuri evocatoare ale unor personalităţi culturale ieşene.
SCRIERI: Lacrimi de copii, Ploieşti, 1912; Când ies pâraiele... din matcă, Crefeld, 1918; Au înflorit castanii, Iaşi, 1924; Cuiburi sfărâmate (în colaborare cu Adrian Pascu), Iaşi, 1924; Casa cu muşcate albe, Iaşi, 1925; Poveştile lui Hinu Ion, Bucureşti, 1925; Craiul Vânt (în colaborare cu Adrian Pascu), Arad, 1926; Moşnenii, Arad, 1927; Porunca inimii, Iaşi, 1933; Drumul dragostei, Bucureşti, 1934; Turnuri în apă, Bucureşti, 1935; ed. Iaşi, 1997; O fată singură, Bucureşti, 1937; Legiunea de onoare, 1940; Ard zăpezile, Bucureşti, 1962.
Repere bibliografice: Ralea, Scrieri, II, 423,431-432; Eugen Constant, „Casa cu muşcate albe", „Năzuinţa românească", 1925, 3; G.M. Zamfirescu, „Porunca inimii", „România literară", 1933, 75; Perpessicius, Opere, II, 303-306, VI, 141-143, VII, 86,253-255; Şerban Cioculescu, „Drumul dragostei", RFR, 1934,1; G. Călinescu, „Drumul dragostei", ALA, 1934, 727; C. Săteanu, Romanul bohemei ieşene, ADV, 1936,15 947; Ovidiu Papadima, „Turnuri în apă", G, 1936,2; Călinescu, Ulysse, 369-371; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 215-216; Ovidiu Papadima, „O fată singură", G, 1938, 1; Anestin, Schiţă, 118; G.D. Loghin, „Legiunea de onoare", IIŞ, 1940, 8; Predescu, EncicL, 568, 839; Călinescu, Ist. lit (1941), 835, Ist. lit., (1982), 920,1026; Andi Andrieş, Sandu Teleajen la 70 de ani, IL, 1963,2; Valeriu Râpeanu, La moartea lui Sandu Teleajen, GL, 1963,27; Const. Ciopraga, Sandu Teleajen, IL, 1963, 8; Leon, Umbre, II, 171-174; Grigore Ilisei, Cu George Lesnea prin veac, Bucureşti, 1977, 97-102; Maftei, Personalităţi, III, 321-322; Valentin Chifor, Scriitori uitaţi: Sandu Teleajen, F, 1991,6; Sandu Teleajen, DRI, V, 210-221; Dicţ. scriit. rom., IV, 523-525; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 408-409.	'	O.l.
TELEGRAFUL, gazetă apărută la Bucureşti, zilnic, între 1 aprilie 1871 şi 30 octombrie 1888. Primele numere s-au tipărit sub titlul „Telegraful de Bucureşti". Reprezentând aripa radicală a Partidului Liberal, arătând deci simpatie pentru acţiunile politice ale lui C. A. Rosetti, T. a fost la început şi o publicaţie antidinastică. Redactor este I. G. Valentineanu, de rubrica umoristică răspunde N. T. Orăşanu, iar de partea literară tânărul poet transilvănean Iulian Grozescu (sub pseudonimul Cassiu). Cu timpul, spre sfârşitul anului 1871, ardoarea radicală se temperează, odată cu schimbarea echipei redacţionale. Unul dintre redactorii politici devine Gr. G. Tocilescu, gazeta trecând, probabil, sub conducerea lui I. C. Fundescu. De abia în 1877 acesta apare ca redactor-şef, pentru a figura, din 1879, ca director politic. Doi ani mai târziu din redacţie fac parte Zamfir C. Arbore şi C. Bacalbaşa. Spre sfârşitul anului 1888 Fundescu este înlocuit la direcţia ziarului de I. G. Bibicescu. Gazeta iese complet de sub influenţa lui
Telegraful român
Dicţionarul general al literaturii române 668
Fundescu şi devine un oficios al liberalilor, schimbându-se componenţa redacţiei şi chiar denumirea. Fostul proprietar protestează, face chiar şi o încercare, nereuşită, să scoată din nou ziarul său. Vechiul T. dispărea astfel, după şaptesprezece ani, pentru a face loc unui ziar nou, „Telegraful român". La fel ca atâtea alte jurnale politice, cotidianul a publicat beletristică în scopul de a atrage cititorii, şi nu în virtutea unui program cultural şi literar. De aceea, vor colabora scriitori de valori şi cu opinii diverse, din generaţii diferite, printre care I. P. Bancov, N. V. Scurtescu, V. D. Păun, Miron Pompiliu, Mihail Zamphirescu, Gr. H. Grandea. Se reproduc versuri de Gh. Sion, D. Bolintineanu, Al. Donici, V. Alecsandri, B. P. Flasdeu, M. Eminescu, I. AL Lapedatu ş.a. Un colaborator consecvent, cu versuri, proză şi traduceri, a fost, în primii ani, AL Macedonski. Din septembrie 1873, la o rubrică nouă, intitulată „Curiozităţi", scrie I. L. Caragiale. El publică anecdote, mici tălmăciri de proză umoristică, iar spre sfârşitul anului şi cronici dramatice, toate nesemnate. Şi în anul următor Caragiale este prezent în paginile ziarului, fiind probabil, până în noiembrie, corector şi traducător. Prin 1882 Constantin Miile trimitea de la Paris, unde era student, corespondenţe politice şi culturale.	R.	Z.
TELEGRAFUL ROMÂN, gazetă apărută la Sibiu, bisăptă-mânal de la 3 ianuarie 1853, săptămânal de la 2 ianuarie 1858, din nou bisăptămânal începând cu 4 ianuarie 1862, săptămânal de la 1 iulie 1933 şi bilunar de la 1 ianuarie 1948. Iniţiativa editării a avut-o mitropolitul Andrei Şaguna, T.r. fiind o publicaţie periodică oficioasă a Mitropoliei Ardealului. Redactor pentru primele opt numere a fost Aron Florian, înlocuit apoi cu Pavel Vasici (1853-1856). Au mai îndeplinit această funcţie Ioan Bădilă (1856-1857), Visarion Roman (1856-1858), Ioan Raţiu (1858-1862), Zacharia Boiu (1862-1865), Nicolae Cristea (între septembrie 1865 şi 6 octombrie 1883), schimbat, la insistenţele autorităţilor, în urma apariţiei unui articol de hotărâtă atitudine naţională scris de Ioan Slavici, apoi Matei Voileanu (1883-1886), Remus Roşea (1886-1890), Nicolae Ivan (1890-1892), Silvestru Moldovan (1892-1895), Nicolae Olariu, Gavril Hango (1896-1897) şi Ilie Cristea (1898-1900). După 1900 la conducere vin Teodor V. Păcăţian (1901-1902,1904-1917) şi George Proca (1903-1904); Nicolae Regman, Gh. Comşa şi, din nou, Matei Voileanu girează între 1917 şi 1920 sarcinile redacţionale, iar de la 12 februarie 1920 George Proca este numit redactor, îndeplinind această funcţie vreme de cincisprezece ani. De la 1 ianuarie 1934 o echipă de redactori tineri, în frunte cu Dumitru Stăniloae, schimbând aspectul grafic şi, în bună măsură, atitudinea publicistică, fac gazeta mai vie, mai direct implicată în discuţiile cu caracter teologic şi confesional, dar şi în acelea de natură socială. Din 1945 între redactori se vor afla C. Sârbul (1945-1948), Em. Vasilescu, N. Mladin (1948-1967), Gh. Papuc (1967-1978), D. Abrudan (1978-1989). Un comitet de redacţie, prezidat mai întâi de N. Mladin (1967-1981) apoi de Antonie Plămădeală (din 1981), va dirija T.r., Abrudan fiind, în
fELEGBAFUL ROM
AN ii. 15 I.
C’ItsliS 351. laiihaptâ 1S3.‘Î.
.Ill.t ii p<-iii:ii •.
T.
*
Deltt'ltte
Tpici'i ( ’Jî	Iiifis	<(e	Tpi*c
m. .‘i, îiHMi !!*>.’.,* lîlil MoHK'lWjhK .ţlll IT»
\oitp-Mi. Ai.îii Htiju- *'C||(. <■<• »pn<t> ticnim.* Mobib <!*\t»
,jwiU|. unt. .1» in.vi.1iii .im. <• iwciijWH* i» iti'tiop* 1*. r.ti }l»liiri»»i|>i»ii re -i-olm iju. .li* tiHUira 'li'» » «>îi>fi. mi t».p»(,n KttjK- imitam imnyit in.nu.tijtt. .}iit tm
» rt» n.iii ruMfHi» mi -ţimif, nu ««im». Tt.p’til re	.ptt	i6~
n» tit-jUjitc. Ilrrtip* »n>pittu-!i	»<tt-crt.m, ndiwpejije
BlMijiBK’.-t 1|>r>4I-«-.i>ipi> •),< III. MHIl,	M«ltt<'lli-|jlimi	&».»» ’ifcjt
îî	,jutrp<»	tui !.it.»,.tt,	ntmii* tuiiii. KaijWK. i'tV,	<n‘»nMf
.im Miivmirr. hi) inuif|)i	(k- i-as i|<‘	nfmu;. ik*	i.. <if1
upmr. ianiran<!	«rpeean»	t.t iiptfittir. w.	>(. J. .fit c*t.pttiitX
:ll
Uiiitf <!■>
ilapto -*7 îUIIMI|tii.	luatn-vii	,]Vli)in.pui;..ii.i	>un»
t> «i’HTjit	ca.	Amnaradajip.it>	>j.	Ji.	iwcipiaa	ni	c1
K1.1
ii» ilo
'(.mit/;
!>t»p ilt'-tt iiotiojWiî p«tmmJi fere «(‘jiit.'o.iji, mi actxmiittKncti nif-tns ii «tic #mii <)»• hobuc mi iwtiopratito imiihim! ucttTps rojjie-s» «Mioari-u*. ■« •inp m- nonrpo	ii.-nai'ni-n i-f, HJli*'HK W. O
HpeuiM'-Mfi. ti.'itti. «xpiuMB cl w» tnttpi? Ci. hk i:e mtpi, mim doi;t.T. s’iifTi. .juirpiaipe 'io ce wit> iiM:	ftotapTC do
flpimfe -fu rin»» 0(»-o .jimW.rt. r<>* .pmiK'.wiit.iic. va .ţtmui.tec >.t>S 11-SmţMi	iXiie	ni;	« maieefp* irm tîe detrMrî.pmîîiî
fţa «laiatnuiMitc» r.»n. wjm ri.	«it-iat i:onîtl.n>Ti:, HcptcnS
ilMi tis <■>' #» 8»m.Ka îi’R'.Ki .recjis k* ti.n.'K.’jH:. i;x nuiâpc, *u:«îi •» ierMl .jînMimwiti m ît'iiii	oKtWMattiMie*	cu»,	ÎV<*o	»t
»sa i.îîte» 1,'fcnij»' iii- norr.jia timtiîiopi Tjit'Kfciif. ce im ii4~#uf >1. afpiixtripa iHiiiops.ui jiomutK. 'H'ii timî mnpe an|ir<!, C|W rsmw-i'i, .iri oiuca iinitw-i.pf iie ljiriife, m «nit* fpc«n.iţi osocirâjtlc. .pn awii<“8 .is.iC +OTM <a, o ilerafM>|iî;s<;i*tn. «ti ci, o	P*
m» mfim.ih #c(icn ttfiie »ii i;sţ)t*m «IpcjiTg ta. i;.«i «pin «KKWisgîwtc# «en r« &|nmivi‘»e <*>»«. iui ne n.ţijiî; «Stijt	rsduplle	tlt
tumte "te .ie #t.pf». .ji.MS ■n.’U'/i	>n. şWoa Kmiiligtmfea miers i
*•<•« tfeaipîcojK k* o	JIIî	jrtnilX	c.ii	ci*
jlr< i» âoe, rprf mi natps «.tp din iftw m«î +jim«5ee »,ic c<atr«i».Mi! (*t. -!«.isupe ,jin ti'i.iirt.iiîK rrpTtirf. tui (icrrrpi *o.iockjS n.rrlfc, »
J	mi	’i»	twpaBÎK	.fi «mi jirftit»e« kb ci,	nciiT|»!	cîi
1MÎ +m»i.)ia tt'n i:k rfojirpc mi nwdpfî »np «B de	â&?&~
■ţ fi.iv	mt	«tk kiij»; n şctiii.'rt
! limiiii -rpt'iiitat: nu!	t» ronii wine niK.nruiiuo|H» nirjie
in, met Titnrti ti<-«opo><i)jf aH rper;tfiî. mi diuripesni):« dwuuif tSi	K»pe	o	aspru.	nrpi»)î	pac***.!!.
.JcpjiS; b.îS f AmrnS iui <Tt.iit.ul «BCOJKriS n« miKSBai£«n(!« «n: t.-pe-liiitnJ ilnjtii tui tijMifStitisncmf,'. jrt	wi	mutopratttlii	cî.
<■» «.teme ks iiwic.-i, o iwtye tui n ii|icuîtcue «Îsist. stKirojjt, itn îsut. mepîtMH ţi iîii «mi (ri. nf)Tr	,	RVll	afecta
•t wHt()ii!«n» cea, ml♦«■pitipt! €t,tc.
» Dm% ttjiî.Tiire,, Ksţe etu; iiîtirt.!K aM aiifiit, ottusjS ■ ii&tt tfopî «torni tatt)	ttii	witl	ms.iT*,	4el«,tî	ie
’mi jrtti» »i*a«. mi vnter» e ««epei vii ***}£*.' K« xî-rd jlml Htt-ie w«i|a »«f Bik.iiS, tîs anti ce im'tt'eiĂegii* n «CTeai ai a' £f*d* t:a ct’aii taiaît» ««epa iaai mm. «pin r.np« .jihAdct*-
■h	rjn.i.r.i,ri
it. ,p<i» ap» t«î »,<». •tjii'r.i.itiyi'.to	sjm.ap,. ,„i
xjii'ii'.U! mvM i-i.ftiîîriini e I.j.m	<Vm1 .fH'î' t i.Mr*
Iv.» lt« l» UfîiTP tJ«H. I|f>itn|«< sn:!i.(-rp:.kjjj,,, npî*	n»>fi-j«(‘,n.|is	iui t.pi.i «p»,hi:ivjv ii.aitMi.Kr.-joj»; lu;
itiptiiauMop* eV»«t Kiyiiu.) tiw-pt-n fjiw,i,it!'<iucf, J tijtc s< o n^tll ■ifttiitl. tui tl,tt.(l»'.Vl.. Uuitt<|>i..H> («Mu t.t». «i. c fttrrt» )uti. ttM<.t;it.iii|Hk, lipit) <-Kiini.it itK	iîe	«pmiiBt» r-pori'. ritmiii-iti; «•
. ipdrT, ItMITpK t:«M(T#.f<^P	.Jiu i-|l.'l.'M»)jis--
«i-ttf ff.ie. î»T<-pt‘i'a ilitt i:a)ic et..\pT.tn'i-iifc. E.u, »k p «Wi «po-apiciapifc ilmpo tte tli.uir.nl).. ja .îitt »[x»t»iapi‘:t «■ternii» j« i.nii a.iijii, tffcttti ««iki.	lî» oueţn'» jpmtu’tt.ki. «fittp& «t» Tjiaii tt»‘iaiiaî
Bti .tKUlUÎTi,. ItVami mai MMţtm. rci« «<tit«pt,.if. ptitiujit «niiita.twr^ din ittT«jit.»B<'.te tat#ha,iM«pt. >n:	fţit.iirLik'ft;>.	iVm	itt^erpit,
KjmMcjMiH ttti npoiijiitiTaTt; mnpo tio fn.an.ntt,. c «'iiti .ţnnU‘rt»j«zt) itîi^jîi. iimufMi pomiirf, tstm ca maţ sar*, ci-ro <« jiit-(..tt:«p;t «cir >»:!:!.ttintkncji .iti. pa erte ictiBpt.it Miepii ,sf, mi t-ti ftnr*lit. .fî	mi:t:.(B'««.tt‘	«ntjifc	ii
fpii»#iagl, ««tewVst., K»ttt«(t(. ttti a-tMirt.. Kett* .fmwiitjtatK «. KbTIs iKKtOj»a«; J)0ttn.!is IM .t<snpa orpii;5.trtjin mai bis.«& mi tttaf t.i-, ns urni .ţtml tta iqit-tuo tui -jim na .fin»K,.iut ascpca, ix am* ti no ^itB»»tf».rfcîit	i«frr«jitit.»c	tniti i#K.i»i. mi » tirt.ts na +i
«ai ♦cjti'tîrt. Dup .îtKp'j. eM opt» aii jţţi» .tMtjia m.unnrr,,tf. unt ap* TjeEsi,cupe aTt») ^litrppi mi ,ţ\me<li n«iit)..wte’jaai«.»» iti.ui. atscw, « art.i^ trv rpi-iorm. o iiingi- »'»* .«q*n-. «mi ,jutticni»,.ian. itmn tic o *i.inhpi. p«nîsitari.it>?
ArpiKti.ttKiw .iKitti. ,|tit	reiiti	.wt*,	re	ilci-+«'ie
O tttJS.IUÎnlt.- tic (Jllttlipp. KttJK* CWtS ttTOCJI Otit.'&lfltilt««J «ipitw.1l», . f ncciuneîM. (tsiiiai cîtmttit .t/iiipitpu » «t.i»i.ii»:.wt, ac Kit|w noi o ittî «Kλt#Mî» ii.shn.jti!.: >)t tlfcin. c’a t»i»i *ît»k. «a t:M«tpi»tle
Tor^iicodan, wi PKOituiniit wire.inps ttti «itmomia (tiînf.iupi. Uo-mtttwi arjimwtstHîl eci« n>.l» mai fitîîncti: ca swiitpimio fimiip*-Ijîs anitaa.ta, aeyeinie tui mittcjw.K-. Am* to-pnpca tnjni.iitf.jKt c«£ lusiipi», (."trs mi «'«itoMit! «iic.topK ini wwmiiuia jitintî.wp*, ce ctSTSitutapr^ ftt n.we patuspt» mai titî»<) tipt-iasm: eKoitnmia f«-lÂibpS, et.’onomî» rjt%iliit't.jiiet uti B,trc.it>. Twtc aiew pamspe #-rpko^e ttaS .ptiTţie cin# .jnttp» .wrtnqn,	ctputet. .ţaews
mal *it» u«sn. ne BJT», «na .jiti.rfFut-ţţic tn> ««. ii Mif.» iiM ♦i +i,pt, u.iil-j)*. Me.m i,itpt<u}t<: mi tsâitî «mi m;ti nutire pa-tttsf» tic «wrrcBţ W>lt<; Kţte wi note u.te ce.trma an <'P Ea<lc • âmipmiic' ilc .ftt«tit»tipca	«iţiHMTipei. H.*nups.!s }»-
itrotl cc nn:wu <l« «wMl K» arptKUHpti- tiap t»j< hî> t^tifim» .jt»K3. f miriiiepen mt ^ttt>a.ni.ri.aipi.te <ie ome i» *<iei:îcl t.t:t;tstt»t!»*»l ii«Kt.ri, ucwp* rat wi cfc’J Mtiri. .faiwtBt.fiafei'i»'» «*i nitn ♦epîiî mat ms.nl litittnpS.ts jhjbiw^ vtriitfcift. eei csopiuont-ajB tn.nt utţu» faiMitTpc, .jt,t< Jtwîjn. mAt Ks.mBW^ ^mt*apî., til)^ ftoe 'ipt>Mjw aitWâptt uti s.no.iB, tlşiil. yt& wvleit *<•«* cp«*ir£ tit».«i mumf tu* crpyttotu!, <M,p'â «m(>m ‘-»0	y
jskbh fiii oeretii mal »««<#* «« «#(?«*’*»' şwi [toromif	>*	«n»1»”
continuare, redactor responsabil şi după 1989. între 1 ianuarie 1876 şi 25 decembrie 1877 N. Cristea a editat şi un supliment cultural, intitulat „Foişoara «Telegrafului român»". Tipărit iniţial cu caractere chirilice, T.r. publică între 1859 şi 1863 şi articole imprimate cu caractere latine, pentru a adopta apoi alfabetul latin şi o ortografie necontaminată de etimologism. Faptul este remarcat de Mihai Eminescu într-un articol apărut în „Convorbiri literare" din 1877. De altfel, după 1875, prin T.r., sub influenţa Junimii de la Iaşi, curentul latinist şi etimologizant este combătut de intelectualii din Sibiu (I. Slavici, I. Bechnitz, Eugen Brote, Dimitrie Comşa ş.a.). Gazeta nu poate fi socotită o publicaţie de literatură. Totuşi, în paginile ei s-a tipărit foarte mult folclor, a apărut, de asemenea, multă literatură aparţinând scriitorilor transilvăneni şi din Principate, precum şi traduceri literare. Criteriul de selecţie aplicat de redactori, începând cu Aron Florian şi Pavel Vasici şi continuând, mai ales, cu N. Cristea, corespundea orientării generale a gazetei, adică urmărea o susţinere hotărâtă, dar în limitele impuse de legile imperiale, a drepturilor naţionale ale românilor. Totodată, se avea în vedere afirmarea permanentă a elementului naţional pe plan cultural şi artistic şi o ilustrare
669 Dicţionarul general al literaturii române
Telegraful român
cât mai adecvată a cerinţelor vieţii sociale din Transilvania, a evoluţiei intelectuale a românilor din afara imperiului. Printre scriitorii republicaţi de T.r. sau care colaborează aici între 1853 si 1900 figurează Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creangă, Ioan Slavici, AL Macedonski, George Coşbuc, Ilarie Chendi, precum şi AL Antemireanu, Z. Antonescu, Andrei Bârseanu, I. Broju, Temistocle Bocancea, Zacharia Boiu, Vasile Bumbac, Maria Ciobanu, Leonida Grigoriţă, N. Ivan, At. M. Marienescu, N. Petra-Petrescu, I. Raţiu, Sebastian Stanca ş.a. Literatură populară publică Vasile Bologa, Ilarie Chendi (sub pseudonimul Fidelio), Ioan Duma, Nicolae Densusianu, Iulian Grozescu, Viora Magdu, Ion Pop-Reteganul, I. Bota, I. Broju, Gh. Cătană, G. Coşbuc, S. FI. Marian, At. M. Marienescu, Iuliu T. Mera. Se tălmăceşte şi din folclorul altor popoare. Sunt traduse scrieri de Horaţiu, Benjamin Franklin, Schiller, Heinrich von Kleist, Wilhelm Hauff, Lamartine, Hugo, AL Dumas, Lev Tolstoi, Dostoievski, Korolenko, Maupassant, Mark Twain, Bj0rnstjerne Bj0rnson, Theodore de Banville, Paul Bourget, Frangois Coppee, Paul Feval, Hector Malot, Jules Verne, Giovanni Verga, Matilde Serao, Heinrich Zschokke. Articole de informaţie culturală, ştiri artistice şi literare, portrete de scriitori, articole comemorative şi necrologuri, note bibliografice şi recenzii sumare apar mai în fiecare număr. în T.r. au debutat Zacharia Boiu (cu poezia Salutare la „ Telegraful român", apărută în 1853), Visarion Roman (cu versurile intitulate Fiul grijei, în 1853), Iosif Vulcan (cu o corespondenţă trimisă din Pesta în 1859), AL Macedonski, căruia i se tipăreşte la 26 noiembrie 1870 poezia Dorinţa poetului, trimisă de la Viena. Şi Ilarie Chendi se află la primele lui încercări literare, publicând, în iulie 1892, nuvela Emi, semnată X. După apariţia „Tribunei" de la Sibiu, spre sfârşitul secolului al XlX-lea din ce în ce mai accentuat, T.r. se transformă dintr-o gazetă cu interes pentru mai toate aspectele vieţii româneşti într-una de ştiri administrative şi de cultură ecleziastică. Cei care îşi asumă responsabilităţile redacţionale după 1900, în primul rând T. V. Păcăţian sau George Proca, se vor înscrie însă în tradiţia instaurată de Aron Florian şi Pavel Vasici, dar mai ales de Nicolae Cristea, dând atenţie vieţii intelectuale şi artistice a românilor de pretutindeni. Se reproduce, de pildă, răspunsul lui Titu Maiorescu la controversatul discurs de recepţie ţinut de Duiliu Zamfirescu în 1909, cu ocazia primirii în Academia Română. Până în 1918 printre cei ce publică articole de critică sau de istorie literară, recenzii ori alte contribuţii culturale sunt Ioan Lupaş, Gh. Maior, Onisifor Ghibu, Sextil Puşcariu, D. Ivanovici. în aceeaşi perioadă versuri semnează Zacharia Boiu, Maria Ciobanu, Maria Cunţan, Octavian Goga (o singură poezie, în 1906), Elena din Ardeal (Elena Simtion), St. O. Iosif ş.a., iar proză Ioan Adam, AL Ciura (şi cu pseudonimul Simion), G. Coşbuc, Emil Gârleanu, Nicolae Regman, Mihail Sadoveanu, V. A. Urechia ş.a.
T.r. îşi păstrează şi după primul război mondial caracterul de publicaţie periodică bisericească. La rubricile culturale şi literare figurează numele unor autori cunoscuţi, dar şi acelea ale unora lipsiţi de înzestrare. Versuri dau, destul de rar, I. AL
Bran-Lemeny, George Breazul, Aron Cotruş, Gr. T. Marcu, I. D. Pietrari, Vasile Militaru, Horia Petra-Petrescu, Nichifor Crainic, I. U. Soricu, G. Tutoveanu ş.a., iar proză Ioan Agârbiceanu, Horia Petra-Petrescu (sub pseudonimul Ilie Marin), Nicolae Regman (utilizează şi pseudonimele Z. Sandu, N. Păunaş), Gala Galaction. Li se alătură, cu note, recenzii sau comentarii literare şi intervenţii privind chestiuni confesionale, Coriolan Bărbat, Gh. Adamescu, Ion Gorun, II. V. Felea, Ion Breazu, G. Bogdan-Duică (ciclul polemic Mici studii istorice, din 1933-1934), Dumitru Stăniloae (care întreţine ani în şir rubrica „Probleme-recenzii-comentarii"), Iosif E. Naghiu, Nic. Neagu, Teodor Bodogae. O serie de articole din 1942, inaugurată de Nicolae Terchilă (Filosofia religiei la domnul Lucian Blaga) şi continuată luni în şir de D. Stăniloae (Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie), a dat naştere unei polemici în jurul concepţiei filosofice a poetului, ale cărei ecouri nu s-au stins nici astăzi. Până în 1945 se traduce din scrierile unor autori precum Shakespeare, Edgar Allan Poe, Rudyard Kipling (celebrul poem Dacă, transpus în româneşte de Magda Berariu), Lev Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Maxim Gorki, Vsevolod Garşin, Goethe, Schiller, Grillparzer, Th. Korner, August von Kotzebue, Selma Lagerlof, Maurice Maeterlinck,
H.	Sienkiewicz, Rabindranath Tagore. După 1950 preocupările literare au mai curând un caracter ocazional. Din când în când N. Medoiu, Gr. T. Marcu, Ştefan Tascianu ş.a. sunt găzduiţi cu versuri, dar predomină articolele comemorative şi preocupările de istorie culturală. între colaboratori sunt Mircea Păcurariu, Gavril Istrate, Ion Buzaşi, Valeriu Anania, Gh. Papuc. O oarecare înviorare se face simţită începând din 1990, când în T.r. îşi fac loc poezii de Grigore Vieru, Petre Pascu, Octav Sargeţiu, Radu Cârneci ş.a. sau articole dedicate literaturii, aparţinând lui AL Duţu, Gh. Cunescu, Valeriu C. Neştian, Graţian Jucan ş.a. Rubricile intitulate „Texte", în care sunt reluate fragmente din opera lingvistică a lui Sextil Puşcariu ori din aceea istorică a lui David Prodan, şi „Semnalăm... semnalăm" conferă consistenţă paginilor rezervate culturii.	R.	Z
TELEGRAFUL ROMÂN, cotidian apărut la Bucureşti de la 1 noiembrie 1888 până la 3 martie 1892. în urma unei înţelegeri, la sfârşitul lunii octombrie 18881. C. Fundescu cedează ziarul „Telegraful" omului politic liberal şi folcloristului I. G. Bibicescu. Acesta, nerespectând probabil o anumită clauză a contractului, schimbă numele în „Telegraful român", ceea ce provoacă protestele lui Fundescu şi chiar o încercare, nereuşită, de continuare a vechiului periodic. De fapt, Bibicescu nu modifică numai denumirea, ci întreaga orientare politică a gazetei, care devine un oficios al Partidului Liberal. Din vechea redacţie rămân la T.r., printre alţii, Zamfir C. Arbore şi C. Bacalbaşa. Li se adaugă Mircea Demetriade, AL Obedenaru şi Caton Theodorian. Cu toţii sunt prezenţi şi la partea literară, alături de Smaranda Gârbea (Smara), Iuliu Cezar Săvescu, Gh. Nădejde (cu pseudonimul Leon Gârbea), Sever Moschuna, Ana Ciupagea. în T.r. Mircea Demetriade,
Teleor
Dicţionarul general al literaturii române 670
AL Obedenaru şi Iuliu Cezar Săvescu îşi tipăresc versurile cu ecouri din simbolismul francez, dominate de nostalgii inexplicabile, de obsesia morţii, de dorinţa evadării. O cronică literară şi dramatică atent alcătuită, cu observaţii pătrunzătoare şi obiective, întreţine Sever Moschuna (pseudonimele lui sunt Reves şi Din stal). Tot el traduce din Guy de Maupassant. Mai apar tălmăciri din Edgar Allan Poe, Alfred de Vigny, Gerard de Nerval, AL Dumas-fiul, Theodore de Banville, Catulle Mendes, Alphonse Daudet şi I. S. Turgheniev. în 1891 se inserează mai multe poezii ale simbolistului rus S. I. Nadson, însoţite de o sumară prezentare a activităţii lui. R. Z.
TELEOR, Dimitrie (pseudonim al lui Dumitru Constantinescu;
10.V.1858, Atârnaţi, azi Cernetu, j. Teleorman - 4.IV.1920, Bucureşti), prozator, poet şi gazetar. Este fiul Lucreţiei şi al lui Tache (Dumitru) Constantinescu, ţărani. A absolvit Gimnaziul „Alexandru Ghica" din Alexandria. încă elev la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, T. s-a remarcat prin colaborări literare în revistele şcolare şi printr-o precoce activitate publicistică, debutând, cu versuri, la „Reforma" (1874), şi editând, în 1875, împreună cu AL Drăghicescu, „Acera română", „foaie literară şi ştiinţifică". Urmează câţiva ani medicina (1878-1882), fără a-şi termina studiile. Mult timp, începând din 1890, a fost funcţionar (copist, subşef de birou, şef de birou) la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Gazetar prin vocaţie, T. a colaborat, din 1877, la foarte multe ziare şi reviste bucurestene, adaptându-se cu mare uşurinţă profilului şi nivelului fiecărei publicaţii. La „Albina", „Amicul copiilor", „Epoca", „Familia", „Foaia pentru toţi", „Ghimpele", „Lupta", „Noua revistă română", „Peleşul", „România literară", „Românul", „Sămă-nătorul", „Adevărul", „Vieaţa" ş.a. este prezent cu versuri, schiţe şi povestiri, articole de critică, biografii, cronici dramatice. La „Generaţia viitoare", în perioada în care începe să se tipărească sub titlul „Generaţia nouă" (februarie-iulie 1890), figurează ca prim-redactor şi publică schiţe şi scenete în versuri. Este, de asemenea, membru în comitetul de redacţie la „Revista Societăţii «Tinerimea română»" (1882-1890), „Literatorul " (1883), „Analele literare" (1885-1886), secretar de redacţie la „Petrolistul" (1916), redactor la „Binele public" (1882), „Naţiunea" (1883), „România literară" (1883-1884), „Universul" (1886-1889), „Moftul român" (1902), „Voinţa naţională" (1908) şi, probabil, la „Constituţionalul", „Biciul" (1901), „Moş Teacă". Alături de Emil Andrieş conduce „Revista ilustraţiunilor române" (1910). Admirator al lui AL Macedonski şi preţuit de acesta, a frecventat cenaclul poetului. Deşi a scris numeroase versuri lirice, s-a afirmat mai întâi ca umorist, fiind nelipsit de la rubricile sau revistele de umor de după 1875 şi întâlnindu-se aici, uneori, cu I. L. Caragiale, cu care a fost, într-o perioadă, în relaţii amicale. în „Minerva literară ilustrată" semnează, între 1909 şi 1914, poezii şi cronici rimate, amintiri şi evocări, susţine „Rubrica lui Mitică", înţesată cu „mofturi", „miticisme" şi anecdote, răvaşe şi epigrame, scrie snoave, farse, schiţe umoristice, sonete. în foiletonul săptămânal al revistei publică întâmplări cu haz,
portrete şi dialoguri comice. A folosit uneori semnăturile
D.T., D.C.T.&I.L.C. sau pseudonimele Blitz, Camil, Cardamus, Conde, Decon, Demcon, Lear, Mireille, Mitică, Nocturn, Radamante, Rafael, Roel, Roelet, Tel, Tiriplic, Trubadur, -View-. Schiţele şi nuvelele sale au fost adunate în volumele Nuvele (1883), Scene şi portrete (1886), Flori de liliac (1888). în manieră publicistică realizează portrete de oameni politici (Al.
I.	Cuza, Eugeniu Carada) sau de scriitori (C. A. Rosetti, Costache Negri, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu) ş.a. Farsa într-un act O soacră, premiată de Societatea Presei, i-a fost reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1896. Cu reputaţia unui om de spirit şi a unui epigramist temut, T., poreclit Ţaţa, a fost o figură memorabilă a boemei bucurestene, ilustrând perfect tipul publicistului literat de la sfârşitul secolului al XlX-lea, funcţionar de nevoie, oscilând veşnic între literatură şi gazetărie. A murit ca unul dintre protagoniştii boemi ai povestirilor sale melodramatice, sărac şi uitat de toţi.
Primele nuvele şi schiţe ale lui T. nu depăşesc nivelul unei proze foiletonistice. Subiectele sunt ori exotice, cu aventuri galante, ori simple anecdote amplificate. Despre veteranii Războiului pentru Independenţă imaginează mai multe povestiri cam afectate, artificiale. Mai apropiate de înclinaţia scriitorului sunt schiţele cu graţioase chipuri de fete sărace, aflate la prima dragoste, sau cele despre boemi tineri şi visători. Abia în Scene şi portrete T. se arată un observator ironic de caractere, atent la detalii pitoreşti şi la vorbirea personajelor, selectate din lumea mahalalei ori a micii burghezii bucu-reştene. Sunt creionate, uneori superficial, cu neglijenţe stilistice, alteori cu o pregnanţă de autor exersat, figuri de oameni politici, funcţionari, gazetari, actori de provincie, poeţi famelici, „cărturărese" de mahala, chiriaşi şi proprietari. în mare măsură e lumea momentelor lui I. L. Caragiale (eroii au chiar aceleaşi nume: Mitică, Mache, Lache), dar în afara replicii vioaie, sugerând efecte comice sau contribuind la obţinerea unui instantaneu hazliu, T. nu urmăreşte, decât rareori, o semnificaţie mai adâncă. Funcţionarul mărunt, cu preocupări derizorii conturat de T., ca în Căderea guvernului, Tuns şi frezat ş.a., va popula mai târziu universul nuvelelor lui I. A. Bassarabescu şi I. AL Brătescu-Voineşti, ca şi al pieselor lui Tudor Muşatescu. Umorul este înduioşat şi binevoitor, amestec de proză şi poezie. O înclinaţie deosebită are prozatorul pentru descrierea interioarelor de modă veche, prilej de înşirare încântată a unor cuvinte arhaice, turcisme şi grecisme, cu mari efecte evocatoare. Cu aceeaşi savoare lexicală sunt realizate şi siluete din Bucureştii de altădată, vechi lăutari şi cântăreţi bisericeşti, printre care se întrevede, uneori, silueta lui Anton Pann. Versurile lui T., incluse în Icoane (1891) şi Realiste (1896), sunt compuneri sentimentale de album, idile delicate, încheiate de obicei cu o glumă sau cu o ironie, în maniera pe care o va desăvârşi mai târziu G. Topîrceanu. Epigramele (adunate în volum în 1900) şi cronicile rimate i-au consolidat faima de umorist şi au creat o adevărată tradiţie: D. Anghel şi St. O. Iosif (în Calendarul lui A. Mirea), G. Ranetti, G. Topîrceanu ş.a. Poetul T. s-a relevat pe deplin abia în versurile apărute în „Minerva literară ilustrată" şi mai ales
671 Dicţionarul general al literaturii române
Teleucă
în ciclul Sonete patriarhale (1916). Forma fixă a sonetului l-a silit la o rigoare şi un echilibru mai puţin proprii temperamentului său. Multe sonete închid, ca în nişte stampe de epocă, o lume apusă, în care se perindă prinţi bizantini şi beizadele, duduci şi boieri veliţi în rădvane vieneze sau figuri pitoreşti din mahalaua bucureşteană de la sfârşitul veacului al XlX-lea -tablouri evocate şi în proza lui T., dar care în sonete sunt învăluite într-un umor nostalgic, generator de lirism. Siluetele „bizantine" au o surprinzător de rafinată graţie, sugerând o ambianţă crepusculară, cu gesturi leneşe şi triste, cu tabieturi orientale. Se inaugurează astfel, şi prin scrisul lui T., un univers caracteristic, balcanic şi fanariot, plin de parfumuri, culori şi podoabe, impus ulterior de Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu.
SCRIERI: Nuvele, pref. A. Lupu-Antonescu, Bucureşti, 1883; Scene şi portrete, Bucureşti, 1886; Flori de liliac, Bucureşti, 1888; Durere, Bucureşti, 1889; Icoane, Bucureşti, 1891; D-lui Em. Protopopescu-Pache, Bucureşti, 1891; Nuvele alese, Bucureşti, 1894; Schiţe umoristice, pref. Dumitru Stăncescu, Bucureşti, [1895]; Aventurile unei soacre, Bucureşti, 1896; Povestiri, Craiova, 1896; Realiste, Craiova, 1896; Alte schiţe umoristice, Bucureşti, [1897]; Epigrame, Bucureşti, 1900; Ultimele schiţe umoristice, Bucureşti, 1900; Căderea guvernului, Bucureşti, 1902; Povestiri patriotice, Bucureşti, 1902; Tuns şi frezat, Bucureşti, [1902]; Din viaţa mea de medic, Bucureşti, 1903; Din juneţea lui C. A. Rosetti, Bucureşti, 1903; Din viaţa regelui Carol, Bucureşti, 1903; Eminescu intim, Bucureşti, 1904; Limba literară şi toate ortografiile în timp d-o sută de ani în România, Bucureşti, 1905; B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1908; Alte schiţe umoristice, Bucureşti, 1909; Anecdote din viaţa lui Cuza Vodă, Bucureşti, [1909]; Oameni mari ai României. Costachi Negri, Bucureşti, 1909; Epigrame şi proză umoristică, Bucureşti, [1909]; Eugeniu Carada (1836-1910), Bucureşti, 1910; Mobilizarea, Bucureşti, 1913; Titi Coţofeanca şi alte schiţe, Bucureşti, 1914; O nuntă, Bucureşti, 1914; Figuri mari, Bucureşti, 1915; O poezie la un chef... (în colaborare cu I. L. Caragiale), Bucureşti, 1915; Cucoana Obedeanca. C. A. Rosetti poet. Sonete partiarhale, Bucureşti, 1916; Sonete patriarhale. Scene şi portrete, îngr. şi pref. Leon Volovici, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Constantin Miile, „Scene şi portrete" de Dumitru Teleor. Nuvelele aceluiaşi autor, LUP, 1886, 135; Demetrescu, Profle, 51-57; P., Teleor, „Ţara", 1894,267; Ce crede d. Dumitru Teleor, „Epoca", 1897,547; Răspunsul d-lui Teleor, „Foaia pentru toţi", 1897,23; Seraficus [Al. Antemireanu], „Realiste", CL, 1897, 12; Caragiale, Opere, IV,
337-341; Dimitrie Teleor, „Litere şi arte", 1903, 20; G. G. [Gala Galaction], înmormântarea lui D. Teleor, „Luceafărul" (Bucureşti), 1920, 8-9; Călinescu, Ist. lit. (1941), 526-528, Ist. lit. (1982), 594-597; Cosco, Bunica, 299-304; D. Karnabatt, Bohema de altădată, Bucureşti,
1944,135-144; Straje, Dicţ. pseud., 710-711; Dicţ. lit. 1900,844-845; Piru, Ist. lit., 178-179; Scarlat, Ist. poeziei, II, 191-194; Cioculescu, Itinerar, IV, 175-181; Cristea, Teleorman, 678-680.	L.	V.
TELEORMANUL, periodic apărut la Turnu Măgurele, ca lunar, în decembrie 1934 şi în ianuarie 1935. Director politic: Florian Moncea, redactor literar: Dan Mureş (Gheorghe Moldoveanu). Publicaţia, având subtitlul „Politic, social, literar", îşi propune „să îndrumeze masele pe o cale dreaptă", să sprijine „cu orice risc democraţia, pe care răuvoitorii caută s-o compromită" (încotro?). Cu versuri colaborează Teodor Scarlat, Dan Mureş (Gheorghe Moldoveanu), Ion Covrig,
Pavel Nedelcu, Elefterie Beoca, N. Udrea, Petre Frânculescu, iar cu proză Emil Pallemil (probabil tot Gheorghe Moldoveanu, care semnează şi Costia Ural), B. Jordan, AL Popescu-Tair, în timp ce Florea Călin recenzează un volum al lui Saşa Pană. T. mai publică articole politice, note, informaţii. Alţi colaboratori: Pavel Voicu.	A.	P.
TELEUCĂ, Victor (19.1.1932, Cepeleuţi, j. Edineţ -12. VIII.2002, Chişinău), poet şi publicist. Este fiul Măriei (n. Chistruga) şi al lui Gavril Teleucă, ţărani. Absolvă Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău (1958). Activează ca redactor la publicaţia „Ţăranul sovietic", la emisiuni de televiziune şi la revista „Nistru", apoi în calitate de consultant la Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar între 1964 şi 1983 îndeplineşte funcţia de redactor-şef al săptămânalului „Cultura" (din 1977 devenit „Literatura şi arta"). Din 1976 este secretar al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldova, iar în intervalul 1984-1993 figurează ca redactor la revista „Basarabia". A fost distins cu Premiul „Boris Glavan" (1966), cu Premiul de Stat (1980), este maestru emerit al artei (1983), laureat al Ordinului Republicii (1999) şi e distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2000). Primele versuri îi apar în 1949. Debutează editorial în 1958, cu amplul poem Răscruce, scris în cheie folclorică şi evocând satul postbelic.
Versurile din placheta La ruptul apelor (1960) stau sub semnul dorului de ducă şi al elanurilor tinereţii. Contactul cu lumea mare, adâncirea în tainele propriului eu vor da orizont şi substanţă liricii lui T., îi vor moderniza într-o oarecare măsură versul. Culegerile ulterioare, Nelinişti (1963), Din patru vânturi (1964), Insula cerbilor (1966) ş.a., conţin o sumedenie de întrebări despre paradoxurile secolului, „filosofări" lirice (uneori, totuşi, prozaice). T. se mişcă îndeobşte degajat în spaţiul imaginarului, configurează parabole despre cele mai obişnuite lucruri, proiectează aproape totul în metaforă sau simbol. Astfel, cuvântul „inimă", reluat şi îmbogăţit mereu cu noi conotaţii, devine o imagine arhetipală, care focalizează trăirile. Aceeaşi afirmaţie se poate face şi despre miturile personale, hora, focul ş.a. Procedeele predilecte ar fi opoziţiile şi disonanţele, paradoxul şi absurdul, jocul de cuvinte şi de abstracţiuni. Triunghiul (de baştină) al Ocniţei, în contrast cu Triunghiul (morţii) al Insulelor Bermude, este unul al veşniciei, al vieţii fără de moarte. Poetul interpretează liber, necomplexat, teme şi motive, recurge la o întinsă reţea de referinţe culturale, din lumea artelor sau a filosofiei. Dintre poemele de amploare se remarcă, datorită şi substratului meditativ, Sensul horelor, Târziu, când pe oameni îi doare Steaua Polară, dar mai cu seamă cele din volumele întoarcerea dramaticului Eu (1983), Piramida singurătăţii: introspecţii (2000), Ninge la o margine de existenţă (2002). Publicistica din Goniţi pasărea de cenuşă (1982) aduce în atenţie gravitatea unor probleme privind viaţa socială, economică şi culturală contemporană.
SCRIERI: Răscruce, Chişinău, 1958; La ruptul apelor, Chişinău, 1960; Nelinişti, Chişinău, 1963; Din patru vânturi, Chişinău, 1964; Insula
Teliman
Dicţionarul general al literaturii române 672
cerbilor, Chişinău, 1966; Versuri, Chişinău, 1970; îmblânzirea focului, Chişinău, 1971; Eroica, Chişinău, 1973; Momentul inimii, Chişinău, 1975; Şi alte nelinişti, Chişinău, 1975; Portretî vo vremeni, tr. Elena Akselrod, Moscova, 1976; încercarea de a nu muri, Chişinău, 1980; Goniţi pasărea de cenuşă, Chişinău, 1982; întoarcerea dramaticului Eu, Chişinău, 1983; Scrieri alese; I-II, pref. Valeriu Senic, Chişinău, 1985; Ciclul italian sau Criza de timp, Chişinău, 1987; Piramida singurătăţii: introspecţii, Chişinău, 2000; Ninge la o margine de existenţă, Chişinău, 2002; Decebal, Chişinău, 2003; Momentul inimii, Chişinău, 2003. Traduceri: P. Erşov, Căluţul năzdrăvan, Chişinău, 1971; Byron, Peregrinările lui Ciaild Harold, Chişinău, 1979; Poeţi letoni, Chişinău, 1983; M. Dudin, Versuri, Chişinău, 1984.
Repere bibliografice: Raisa Suveică, Victor Teleucă, în Profiluri literare, Chişinău, 1972, 532-541; Mihai Cimpoi, Focul sacru, Chişinău, 1975, 155-165; Liviu Damian, îngânduratele porţi, Chişinău, 1975,106-113; Mihail Dolgan, Crez şi măiestrie artistică, Chişinău, 1982, 253-270; Gheorghe Mazilu, Cu scut şi fără, Chişinău, 1983,38-47; Ana Bantoş, Creaţie şi atitudine, Chişinău, 1985,104-116; Valeriu Senic, Creaţia lui V. Teleucă în şcoală, Chişinău, 1985; Valeriu Senic, Ecuaţia poetică a înaltului, Chişinău, 1986; Eliza Botezatu, Un poet al neliniştii, „Basarabia", 1993, 6; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 202; Popa, Ist. lit., II, 1190; In memoriam. Victor Teleucă, „Limba română" (Chişinău), 2002, 7-9 (semnează Mihai Cimpoi, Eliza Botezatu, Mihail Dolgan, Victor Prohin, Spiridon Vangheli, Victor Dumbrăveanu); Theodor Codreanu, Basarabia sau Drama sfâşierii, ed. 2, pref. Mihai Cimpoi, Galaţi, 2003,290-302.	M.	Dg.
TELIMAN, Mihai (20.XI.1863, Şiret - 21.XII.1902, Şiret), gazetar şi prozator. Părinţii lui se numeau de fapt Tilleman, tatăl fiind funcţionar la Garda Financiară. T. învaţă la „şcoala reală inferioară" din Şiret (1875-1877), având, un timp, printre profesori pe folcloristul S. FI. Marian, şi la Liceul Real din Cernăuţi (1877-1882). Cu o bursă oferită de Fondul Religionar Ortodox din Bucovina, a putut pleca la Viena, unde timp de cinci ani frecventează cursurile Şcolii Superioare de Arte şi Meserii, secţia desen şi pictură. în 1888 va ajunge profesor suplinitor de franceză şi desen la gimnaziul din Suceava, unde va fi coleg cu Vasile Bumbac, S. FI. Marian, Ştefan Ştefurea. Disponibilizat în urma unui conflict cu conducerea liceului în 1890, este angajat de G. Popovici (T. Robeanu) ca foiletonist la „Gazeta Bucovinei", unde lucrează între 1891 şi 1893 şi în 1895 şi 1896. în acest răstimp călătoreşte de mai multe ori la Viena, pentru a-şi da examenul de capacitate, mereu amânat. De câteva ori ia parte la şedinţele societăţii „România jună" din Viena şi citeşte din foiletoanele sale. Din 1897, când apare la Cernăuţi „Patria", scrie foiletoane politice atât de vehemente şi demascatoare la adresa guvernului şi a aparatului administrativ habsburgic, încât redacţia nu îndrăzneşte să publice multe din ele. După 1900 va colabora la „Timpul" şi la ziarul cernăuţean „Deşteptarea". De asemenea, la „Bukowiner Journal" (cu câteva foiletoane, între care trei sunt despre Mihai Eminescu) şi la „Sentinela". A scos în broşură o prezentare a scriitorului Constantin Stamati-Ciurea (1897). Bolnav de ftizie, alcoolic, ducând o existenţă boemă, va sfârşi la treizeci şi nouă de ani. Cu puţin timp înainte revenise în casa
părintească din Şiret. Postum vor apărea volumele Foiletoane (1906) şi Nuvele umoristice (1909).
T. era un foarte bun cunoscător al literaturii universale, cu preferinţe pentru Shakespeare, Lenau, Heine, Rousseau, Mark Twain, Maxim Gorki. Om profund, cu idei îndrăzneţe şi originale, ascundea sub teribilism o structură fragilă, de învins şi dezrădăcinat. Foiletoanele sale, realizate cu mijloacele literaturii, sunt ale unui ironist îndrăzneţ, a cărui fantezie răstoarnă legăturile obişnuite dintre lucruri. Cultura imprimă stilului, adesea persiflant, ţinută intelectuală. T. nu evită umorul popular, iar câteodată nuanţa umorului său aminteşte de Costache Negruzzi. Sarcasmul şi fraza caustică ţintesc în puternicii zilei, aluzia la realităţile politice e transparentă. Moartea lui Dule (reprodusă şi în „Convorbiri literare", 1898) imaginează o situaţie caragialescă: reluarea, în toate gazetele, a unei informaţii neverificate şi consecinţele absurde ale faptului. Este reuşită parodierea tonului bombastic şi oportunist, caracteristic publicaţiilor politice. Şanse mai mari ar fi avut T. în parodie, însă el rămâne prea adesea la anecdotă. Scrierile sunt inegale, dar trebuie preţuit curajul civic al autorului, ca şi încercarea de a da ţinută literară foiletonului politic.
SCRIERI: Constantin de Stamati-Ciurea, Cernăuţi, 1897; Foiletoane, îngr. şi pref. George Tofan, Suceava, 1906; ed. îngr. Vasile Precop, pref. George Tofan, Rădăuţi, 1999; Nuvele umoristice, Bucureşti, 1909.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 36-38; N. Iorga, Un scriitor necunoscut: Mihai Teliman, „Sămănătorul", 1906, 15; N. I. Apostolescu, Despre „Foiletoane" de N. Teliman, LAR, 1906,326; Vasile Savel, Contimporanii. Schiţe şi portrete literare, Arad, 1920,131-136; Vlad Bănăţeanu, Mihai Teliman, foiletonistul Bucovinei, Cernăuţi, 1925; Loghin, Ist. lit. Bucov., 164-172; Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare, îngr. Al. Porţeanu, Bucureşti, 1972, 371-373; Dicţ. lit. 1900, 845; Ion Popescu-Sireteanu, Scriitorul Mihai Teliman, în Şiretul, vatră de istorie şi cultură românească, Iaşi, 1994,319-332.	S.	C.
TEMPEA, Radu (1691, Braşov - 14.V.1742, Braşov), cronicar. Este fiul preotului Radu Tempea. învaţă la şcoala de pe lângă biserica Şcheilor din Braşov, biserică la care va fi diacon din 1713 şi preot din 1716. In 1735 va fi ales protopop al Braşovului şi al Ţării Bârsei. Acţionează cu energie şi dăruire pentru apărarea independenţei instituţiilor ortodoxe, a intereselor românilor braşoveni, mereu preocupat şi de ridicarea culturală a locuitorilor satelor prin intermediul bisericii. Şi-a exprimat această atitudine şi în scris, documentând în Istoriia beserecei Şcheilor Braşovului, publicată de Sterie Stinghe în 1899, existenţa autonomă şi unitară a unei puternice comunităţi româneşti. Pentru prima parte (1484-1700) T. foloseşte o prescurtare a cronicii protopopului Vasile şi alte hrisoave din arhive, faptele fiind comentate în ordinea înregistrării preoţilor care s-au succedat. Partea a doua (1701-1742) cuprinde evenimente trăite de autor sau încă foarte vii în conştiinţa contemporanilor. Sunt evocate pe larg întâmplări legate de actul „unaţiei" de la 1701, prin care o parte a Bisericii Ortodoxe din Transilvania devenea dependentă de cea Catolică. Trădarea
673 Dicţionarul general al literaturii române
Tempeanu
preotului Atanasie, principala unealtă în mâna oficialităţilor, îi stârneşte lui T. o indignare furioasă şi determină alcătuirea a două capitole lirice: Plângerea oilor în mijlocul lupilor şi, în versuri, Arăta-vom şi alte ale lui Atanasie stihuri. Cu anul 1713 se reia pomelnicul preoţilor din Şchei, a căror activitate este de acum strâns legată de împotrivirea faţă de unirea cu catolicii. Pe fondul acestor preocupări generale sunt inserate şi fapte mai puţin importante, ţinând de administraţie şi de rivalităţile din interior. Deşi T. este, în primul rând, unul din primii cronicari români din Transilvania, talentul narativ, participarea intensă la faptele relatate fac ca scrierea să aibă un anume interes artistic. Apar descrieri exacte şi puternic evocatoare, ca înscăunarea episcopului Atanasie - un tablou amănunţit, plin de mişcare -, pasaje pur narative, precum grozăvia ciumei şi a foametei din 1718-1719, o întâmplare cu botezul unor copii de ţigani papistaşi, sau altele, în care povestirea e realizată cu ajutorul dialogului, căpătând tente dramatice: o slujbă a preotului Todor, terminată cu o gâlceavă foarte laică, surprinsă cu umor, anchetarea autorului de către sfatul cetăţii - autentică pagină dramatică, în care schimburile de replici comunică tensiunea situaţiei. Portretul apare mai ales sub forma caracterizării morale: protopopul Vâlcu, „om cam trufaş şi slab de minte", transformă răul în obişnuinţă şi supără tot oraşul cu ale sale „lucruri proaste". Nu lipsesc nici comparaţiile şi alte procedee retorice obişnuite în scrierile religioase. Este remarcabilă însă expresivitatea limbii, dată de utilizarea naturală a limbajului popular, nuanţat şi colorat de arhaisme şi combinaţii lexicale, metaforice.
SCRIERI: îstoriia beserecei Şcheilor Braşovului, îngr. şi pref. Sterie Stinghe, Braşov, 1899; ed. (Istoria sfintei besereci a Şcheilor Braşovului), îngr. şi introd. Octavian Schiau şi Livia Bot, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 130-134; Candid C. Muşlea, O dinastie de preoţi şi protopopi Radu Tempea, Braşov, 1939, 14-41; Ioachim Crăciun, Cronicile româneşti ale Transilvaniei şi Banatului, AIN, 1958-1959; Ist. lit., I, 619-620; Cărturari braşoveni, 215-216; Dicţ. lit. 1900, 845-846; Mazilu, Vocaţia, 107-108; Păcurariu, Dicţ. teolog., 450-451.	C.	T.
TEMPEA, Radu (9.II.1768, Braşov - 15.VII.1824, Braşov), filolog. O adevărată „dinastie" de cărturari ardeleni a fost aceea a familiei Tempea. Purtau, din tată în fiu, acelaşi nume -Radu. Un Radu Tempea, al doilea, e cronicar şi însemnările lui privind istoria bisericii şcheiene din Braşov le continuă cel de-al treilea Radu. Următorul Radu Tempea, preot, este părintele lui T. şi va fi cunoscut mai ales ca autor al unei gramatici. T. învaţă la Braşov, în Şchei, la şcoala de la biserica „Sf. Nicolae", trecând din 1783 la Gimnaziul Luteran; continuă la Sibiu, unde până în 1787 face cursuri de învăţător, şi la Buda, unde urmează teologia. După revenirea în ţară, funcţionează scurtă vreme ca tălmaci la Bucureşti, în perioada războiului austro-turc. în 1794 era hirotonisit preot la Sibiu şi va sluji în parohia „Sf. Nicolae" din Şcheii Braşovului. După moartea lui Dimitrie Eustatievici, în 1796, va fi numit director al şcolilor româneşti ortodoxe din Transilvania, funcţie pe care o
părăseşte în 1806 (sau în 1808). Devenit protopop al Braşovului, în 1817 avea să fie destituit. împreună cu fiul său trece în Moldova. Se pare că la Iaşi a avut o oarecare înrâurire asupra învăţământului. Reîntors în Ardeal, în 1820 e iarăşi protopop. Se înrudea cu scriitorul Ioan Barac şi cu N. I. Ciurcu, editorul braşovean.
Cunoscător de limbi străine, T. colaborează în 1802 la traducerea, din greceşte, a Acaftistului Sf Cruci. Lucrarea sa de căpetenie este însă Gramatică românească (1797), îndatorată lui Samuil Micu şi lui Gh. Şincai, lui I. Piuariu-Molnar, dar şi lui Ienăchiţă Văcărescu. într-o Cuvântare înainte, supralicitând în spirit raţionalist importanţa gramaticii în genere, autorul îi acordă o poziţie privilegiată între alte ştiinţe. Gramatica ar fi „măiestria măiestriilor", aducând „lumina înţelepciunii" şi risipind „îmbeznirea minţii". Tocmai absenţa unei gramatici ar fi cauza decăderii limbii române, „cea veche râmlenească", limbă coruptă în decursul unei istorii frământate. T. e un latinist şovăielnic şi un etimologist moderat. îndoiala îi vine din bun-simţ, căci - presupune el - dacă limba ar fi reconstituită „în curăţenia şi orighinalul" ei, atunci s-ar confunda cu latina sau italiana. în Gramatică românească este păstrată mai vechea terminologie, cu vocabule slavone („slovă", „glasnică" ş.a.) sau greceşti („sintaxis", „ortographia" ş.a.). în orice caz, T. nu preconizează eliminarea oricărui cuvânt nelatinesc, ci doar a celor - îndeosebi maghiare, germane, greceşti - neasimilate. Mai mult, deşi tentat de o ortografie etimologică, el se ocupă, ca şi Dimitrie Eustatievici, de formarea unei terminologii gramaticale, încercând să creeze echivalente româneşti.
SCRIERI: Gramatică românească, Sibiu, 1797.
Repere bibliografice: Lazăr Şăineanu, Istoria filologiei române, Bucureşti, 1895, 125-129; Romulus Ionaşcu, Gramaticii români, Iaşi, 1914,45-53; Densusianu, Lit. rom., I, 79-81; Iorga, Ist. lit., III, 160-163, 294-297; Candid C. Muşlea, O dinastie de preoţi şi protopopi Radu Tempea, Braşov, 1939,48-77; Popovici, Studii, 1,263-266; Piru, Ist. lit.,
II,	144-145; Ist. lit., II, 109-111; Ivaşcu, Ist. lit., I, 321; Gavril Istrate, Limba română literară, Bucureşti, 1970,	37-38,	44-63;
Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit., I, 461-463; Cărturari braşoveni, 216; Dicţ. lit. 1900,846-847; Păcurariu, Dicţ. teolog., 451.	F. F.
TEMPEANU, Virgil (10.IX.1888, Focşani - 11.V.1984, Buftea), germanist. Este fiul Măriei (n. Zalaru) şi al lui Virgil Tempeanu, şef de gară. Urmează liceul la Piteşti, unde în ultimul an, 1908, este „directorul" revistei şcolare „Junimea", în care publică versuri şi articole. Frecventează apoi la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie (1908-1912) şi Seminarul Pedagogic Universitar (absolvit în 1914), perioadă în care colaborează la „Neamul românesc literar" şi debutează editorial cu o transpunere din Hans Sachs, Fierul înroşit (1909). în câteva etape şi-a perfecţionat studiile de germanistică la Miinchen, dar şi în călătorii de documentare prin alte localităţi din Germania. Obţine titlul de doctor în filologie germană la Universitatea din Bucureşti mai târziu, în 1934, cu teza Cântecele de cruciată ale lui Walther von der Vogelweide. Numit profesor la Liceul „N. Gane" din Fălticeni (1913), va fi şi
Tempeanu
director al Şcolii Normale din acelaşi oraş, continuând să publice, în special traduceri, în „Drum drept", „Ramuri", „Junimea literară", „Făt-Frumos" şi figurând în redacţia unor gazete locale, precum „Răvaşul nostru" (1920-1928, unde e şi director), „Calendarul învăţătorilor" (1929-1938), în care îi apar articole didactice şi literare, versuri şi traduceri. Din 1919 se implică în viaţa politică, ca prefect de Baia şi deputat de Suceava. în 1931 se transferă la Bucureşti, unde funcţionează ca profesor de liceu. Va fi primul lector de română la Universitatea din Miinchen (1935-1937), unde se remarcă, între altele, prin lucrarea Her der und die rumănische Volksdichtung, publicată de Academia Germană şi distinsă cu Medalia Humboldt (1936), apoi lector sau profesor de germană în Bucureşti, la Academia de înalte Studii Comerciale, Seminarul Pedagogic Universitar, Şcoala Politehnică ş.a. Va colabora asiduu la „Revista germaniştilor români", „înmuguriri" (1933-1940, al cărei director va fi), „Propilee literare", „Convorbiri literare", „Revista limbii şi culturii germane" ş.a., cu studii şi articole (Eduard Mdrike, 1936, Poezia Germaniei noi, 1940, Expresia figurii în plastica Evului Mediu german, 1942, Vechi traducători germani ai poeziei româneşti, 1969 ş.a.). Printre preocupările sale didactice s-a numărat elaborarea de manuale şi cursuri de limba germană pentru toate gradele, ca şi a unor lucrări de specialitate: Istoria pedagogiei (1923), Sugestia şi aplicaţiile ei educative (1924), Tăria şi statornicia sufletească. Pilde pentru mari şi mici (1927). în domeniul lingvisticii sunt de menţionat Introducere în studiul limbii mittelhochdeutsch (germana medievală)
(1942),	Introducere în dialectologia germană (1943), Deutsche Kulturwdrter im Rumănischen (1941), Dicţionar german-român
(1943)	ş.a. Membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al altor instituţii culturale, a fost distins cu numeroase medalii şi decoraţii.
Activitatea de germanist a lui T. cuprinde în special studiul limbii şi al literaturii medievale, dar şi numeroase traduceri. în texte apărute în periodice ori în broşuri şi volume precum Două sărbătoriri literare feminine: Ricarda Huch şi Isolde Kurtz (1934), Sippenfeindschaft und Wiedervergeltung im Nibelungenlied (1938), prezintă şi explică aspecte ale culturii germane, într-o manieră pozitivistă, adecvată scopului urmărit, acela de informare şi promovare. Deosebită - prin informaţia utilizată şi metodă - este teza de doctorat, Cântecele de cruciată ale lui Walther von der Vogelweide, o cercetare de literatură comparată aplicată producţiilor similare din „mittelhochdeutsch, provensală, flamandă şi latină medievală". Autorul pleacă de la infrastructura ideologică proprie spiritului religios-cavaleresc, pentru a stabili „ideile care alcătuiesc fondul comun" ce a determinat cruciadele, percepţia generală a fenomenului, precum şi literatura din epocă. Face o clasificare a acestor cântece, evidenţiază legăturile dintre predicile preoţilor, bulele papale şi temele, atitudinile din textele cercetate şi emite ipoteze pentru definirea şi evaluarea unor aspecte noţionale sau tematice. T. analizează scrierile lui Walther von der Vogelweide din primele decenii ale secolului al XlII-lea (de menţionat că nu traduce nici un citat, deşi sunt mai puţin accesibile), relevându-le conţinutul, particularităţile prozodice şi de stil, comparate mereu cu altele similare, şi conchizând că
Dicţionarul general al literaturii române 674
e cel mai modern dintre poeţii timpului. Germanistul nu neglijează nici literatura clasică şi modernă, aşa cum atestă studiile despre Goethe, Kleist, Uhland, Nietzsche, Ştefan George, Rilke ş.a., rămase în periodice, dar şi Istoria literaturii germane (1943), o trecere în revistă a tuturor epocilor, a marilor personalităţi, opere, motive şi idei, ilustrată cu numeroase transpuneri în română, majoritatea aparţinându-i. Capitolul final, Germanistica românească, reuşeşte să condenseze în câteva prezentări şi îndeosebi în bibliografie contribuţiile din acest domeniu. Specializat în germana medievală, T. face numeroase traduceri din literatura acestei perioade: antologiile Din scrinul vechi... (1924) şi Cavalerii cântăreţi (1933), epopeea populară Gudruna (1931), tălmăcire în metru original, apreciată pentru „caracterul ei popular şi arhaic", pentru „graiul neaoş, plin de sevă" (Victor Morariu), Sărmanul Enric de Hartmann von Aue
(1932)	şi, foarte reuşit ca stil, Aventurosul Simplicius Simplicissimus (I-II, 1967), romanul lui H. J. Chr. von Grimmelshausen. Cea mai importantă transpunere este însă Cântecul Nibelungilor (1964), atât prin dimensiunile textului, cât şi prin învingerea dificultăţilor de echivalare. Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarca respectarea tiparului strofic original, folosirea unor elemente care corespund celorlalte particularităţi ale prozodiei, apreciind acel „aer de cronică" „lexicul arhaizant atât de meşteşugit ales" de T., „care se arată a fi şi un poet de calitate". Altă întreprindere temerară a fost tălmăcirea după manuscrise din secolul al XV-lea a două scrieri apocrife, gen cărţi populare, Frumoasa Magelona şi Prinţesa Melusina, publicate în culegerea Povestiri germane (1942). T. îşi însoţeşte traducerile cu prezentări ale autorilor şi operelor, iar în cazul Nibelungilor (versiunea în proză este publicată în 1977) face o interesantă încercare exegetică, în care propune şi un posibil autor al epopeii. Acestor versiuni din literatura medievală li s-au adăugat şi transpuneri din germana modernă: Novalis, Imnuri către noapte (1914) şi Cântări religioase (1930), Goethe, Iphigenia în Taurida (1925, jucată la Teatrul Naţional din Cernăuţi), Franz Grillparzer, Sappho (1926) şi Medea (1930) ş.a. Paginile din Marele negustor german (1938) sunt numai o descriere a unor realităţi sociale aşa cum apar în romanul Casa Buddenbrook de Thomas Mann. A tradus Păianjenul negru şi alte povestiri elveţiene de Jeremias Gotthelf (1968), iar din literatura norvegiană Mâinile mamei de Bj0rnstjeme Bj0rnson (1958). Talentul, dovedit în atâtea tălmăciri, pare absent în poeziile proprii, incluse în antologia Din scrinul vechi..., unde se mai află nişte versificări modeste, descriptive, ale unor teme sau momente ocazionale, mai degrabă un fel de jurnal fără reverberaţie lirică.
SCRIERI: Două sărbătoriri literare feminine: Ricarda Huch şi Isolde Kurtz, Bucureşti, 1934; Cântecele de cruciată ale lui Walther von der Vogelweide, Fălticeni, 1934; Marele negustor german, Fălticeni, 1938; Sippenfeindschaft und Wiedervergeltung im Nibelungenlied, Fălticeni, 1938; Gh. Bogdan-Duică, germanistul, Bucureşti, 1942; Istoria literaturii germane, Bucureşti, 1943. Traduceri: Hans Sachs, Fierul înroşit, Bucureşti, 1909; Novalis, Imnuri către noapte, Fălticeni, 1914, Cântări religioase, Fălticeni, 1930; Costache Negruzzi, Alexander Lapuschneanu, Craiova, 1923; Goethe, Acţiunea sensorio-morală a culoarei, Fălticeni, 1924, Iphigenia în
675 Dicţionarul general al literaturii române
Teodoreanu
Taurida, Arad, 1925; Din scrinul vechi..., pref. N. Iorga, Craiova, 1924; Franz Grillparzer, Sappho, Fălticeni, 1926, Medea, pref. Agatha Bârsescu, Fălticeni, 1930; R. H. Bartsch, Fără Dumnezeu, Fălticeni, 1927; Gudruna, Fălticeni, 1931; ed. Bucureşti, 1966; Hartmann von Aue, Sărmanul Enric, Fălticeni, 1932; Cavalerii cântăreţi, Bucureşti, 1933; Heinrich von Morungen, Doiniri pe alăută, Fălticeni, 1941; Povestiri germane, Bucureşti, 1942; Hans Carossa, Jurnal de război în România, Bucureşti, 1942; Pribeagă prin lume. Vechi povestiri germane pentru tineret şi copii, Bucureşti, 1943; Bj0rnstjeme Bj0rnson, Mâinile mamei, pref. trad., Bucureşti, 1958, Fata pescarului, pref. Ovidiu Drimba, Bucureşti,
1966	(în colaborare cu lulia Soare şi Ion Caraion); Cântecul Nibelungilor, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1964; ed. pref. trad., Bucureşti, 1977; Nuvela austriacă în sec. al XlX-lea, Bucureşti, 1966 (în colaborare); H. J. Chr. von Grimmelshausen, Aventurosul Simplicius Simplicissimus, I-II, pref. Livia Ştefănescu, Bucureşti, 1967; Jeremias Gotthelf, Păianjenul negru şi alte povestiri elveţiene, pref. trad., Bucureşti,
1968.
Repere bibliografice: N. Iorga, Un profesor, NRL, 1924,30; Ion Foti, Novalis, „Cântări religioase", UVR, 1930,8; Victor Morariu, „Gudruna", FF, 1932, 1-2; Simion C. Mândrescu, „Gudruna", „Revista germaniştilor români", 1932,3; Victor Morariu, Hartmann von Aue, „Sărmanul Enric", „Revista germaniştilor români", 1933, 1; I. Al. St. Svensk, Hartmann von Aue, „Sărmanul Enric", CL, 1933, mai; Leontin Iliescu, „Cavalerii cântăreţi", U, 1933,196; Simion C. Mândrescu, „Cântecele de cruciată ale lui Walther von der Vogelweide", „Revista germaniştilor români", 1934,2; Scriitorul Virgil Tempeanu la 50 de ani, Fălticeni, 1939; Perpessicius, Opere, IX, 418-422; Florin Manolescu, „Cântecul Nibelungilor", CNT, 1965, 14; Emil Mânu, Comparatismul românesc interbelic, în Ist. comp. Rom., 174-176; Bucur, Istoriografia, 290-291; Marin Mânu Bădescu, Oameni de seamă ai Liceului „Nicolae Bălcescu" Piteşti, Bucureşti, 1975, 92-97; Maria-Luiza Ungureanu, „Cântecul Nibelungilor", SLU, 1978,158-160; Horst Fassel, „Das erhăltjung und ist ein Gewinn". Gesprăch mit dem Germanisten Virgil Tempeanu, „ţCşrpatenrundschau", 1981, 10; Cornelia Cujbă, Virgil Tempeanu -Germanist und Ubersetzer (1888-1984), în Interferenţe culturale r-gmqno-germane, îngr. Audrei Cprbea şi Octavian Nicolae, Iaşi, 1986, 235-23ţ; Eugen Dimitriu, Petru Froicu, Agatha Bârsescu către Virgil Tempeanu, CL (supl. „Pagini bucovinene") 1989, 7; Vasile G. Popa, Convorbiri cu Virgil Tempeanu sau Elogiul spiritualităţii Germaniei, Bucureşti, 1998; Cornelia Cujbă, Aus dem Nachlass von Virgil Tempeanu. Das „Curriculum vitae" von 1980, „Zeitschrift der Germanisten Rumăniens", 1999,1-2; Cornelia Cujbă, Aus dem Nachlass von Virgil Tempeanu. Eine Bibliographie, în Jassyer Beitrăge zur Germanistik, VIII, Iaşi-Konstanz, 2000,335-344.	C.	T.
TEMPLUL LITERAR, revistă apărută la Craiova, lunar, în iunie şi în iulie 1927. Colectivul redacţional nu este menţionat. Const. Jaleş, „ideologul" publicaţiei, pledează pentru „literatura sănătoasă", tradiţională, opunându-se curentului „nestăvilit de originalism", care „suflă ca un vânt puternic în cutia craniului fiecărui individ, dezechilibrând naturalul, îmbolnăvind simţurile, făcând o lume neserioasă, ridicolă" (Originalitate). Poezie dau Ion Buzdugan, Const. Jaleş, Marcel Romanescu, Const. Craiovitza (Constantin I. Manea), iar proză semnează Augustin Ivanovici şi Gh. I. Chiţibura. Articolele de critică literară aparţin lui Barbu Bărbulescu, Ion Sân-Giorgiu şi AL Popescu-Telega. T.l. mai cuprinde recenzii, note despre
unele reviste literare, cugetări ale lui N. Iorga. Alţi colaboratori: N. Kiriacescu-Jar, Radu Bardeş.	A.	P.
TEMPO!, revistă apărută la Bucureşti, de trei ori pe săptămână, din 7 iulie 1933 până în 24 iulie 1940. între 1935 şi 1937 are subtitlul „Organ popular de informaţii şi reportaj". Director: Vasile Canarache. în „criza materială şi spirituală" a momentului T. îşi propune, ambiţios, să informeze cititorii cu tot ceea ce este important „din punct de vedere al dezvoltării sociale, economice, politice şi culturale a ţării şi a lumii întregi". Cu un caracter prin excelenţă informativ şi axată în principal pe evenimentul senzaţional, politic sau social, publicaţia acordă foarte puţin spaţiu literaturii. Cel mai important şi cel mai consecvent colaborator este Geo Bogza, autor de articole de atitudine socială şi politică, tot lui aparţinându-i ciclul Ioana Maria. 17 poeme. Versuri mai publică George Gregorian şi Gh. Soare, iar articole sau reportaje Victor Eftimiu, Sergiu Dan, Zaharia Stancu, D. I. Suchianu. Sunt traduse nuvele de Mark Twain, Anton Pavlovici Cehov, Jean Laportin, H. K. Breslauer, Rudolf Lowit, Fritz Nagl, Franz Molnar, Imre Halasz ş.a., transpunerile fiind, de obicei, nesemnate. Se mai publică o fotografie inedită a lui Vasile Alecsandri şi fragmente din scrisorile privind audienţa poetului la împăratul Napoleon al III-lea. Alţi colaboratori: Teodor Râşcanu, Ella Rotaru, Brigitte Negreanu, Petre Bellu, Sandu Mihai, Constantin Sturdza, Ana Canarache, Sandu Eliad.	A.	P.
TEODOREANU, Al.[exandru] O. (30.VII.1894, Dorohoi -15.111.1964, Bucureşti), prozator, poet şi traducător. Este fiul cel mai mare al lui Osvald Teodoreanu, avocat ieşean de renume, şi al Sofiei Teodoreanu, fiică a compozitorului Gavriil Muzicescu, profesoară la Conservatorul din Iaşi. Ionel Teodoreanu îi este frate. Urmează ciclul secundar la Liceul Naţional (1906-1910) şi la Liceul Internat din Iaşi (1910-1914), unde printre dascăli se numără şi Calistrat Hogaş. Se pasionează de limba latină, predată de Axinte Frunză, şi de franceză. Absolvent al unei şcoli de ofiţeri, în timpul primului război mondial este mobilizat şi participă la luptele din Transilvania şi din Moldova, fiind grav rănit. Obţine licenţa în drept în 1920 şi e numit magistrat la Turnu Severin. Profesează doar şase luni, principala ocupaţie fiind cea de expert oenologic. în 1930 fusese cooptat în conducerea Teatrului Naţional din Iaşi şi în 1934 se angajează ca funcţionar la Fundaţiile Regale. Debutează în 1916, cu versuri, la „Capitala", hebdomadarul lui Ion Th. Florescu, devenind apoi unul din principalii colaboratori ai revistei „Viaţa românească", din al cărei cerc face parte, nutrind pentru „domnul Ibrăileanu" *un adevărat cult. Mai scrie la „Versuri şi proză", „însemnări literare", „Adevărul", „Adevărul literar şi artistic", „Gândirea", „Lumea", „Opinia", „Contimporanul", „Lumea literară şi artistică", „Bilete de papagal", „România literară" (seria Cezar Petrescu), „Jurnalul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul literar", „Vremea" şi la multe alte publicaţii, iar după a doua conflagraţie mondială la „Lumea" lui G. Călinescu şi mai târziu la
Teodoreanu
Dicţionarul general al literaturii române 676
„Magazin", unde susţine o originală şi spirituală cronică gastronomică (în continuarea celei din „Adevărul literar şi artistic"), devenită aproape subversivă prin anacronismul reţetelor, contrastând cu paupertatea vremurilor în care ele sunt prezentate cititorilor. A mai semnat Don Quichotte, Lares, Măscăriciul Vălătuc, Red ş.a., dar pseudonimul care l-a consacrat este Păstorel. In 1937 primeşte Premiul Naţional pentru proză. La sfârşitul anilor '50, ca urmare a epigramelor sale de circulaţie orală cu aluzii la regimul comunist, este arestat şi condamnat, ieşind din detenţie în 1962.
Cea mai importantă carte a lui T., Hronicul măscăriciului Vălătuc (1928; Premiul Academiei Române), scrierea lui de debut, este singulară în proza artistă şi umoristică românească din perioada interbelică. Genul proxim al celor opt texte -unele în proză, altele în versuri şi fiecare de altă factură stilistică, având ca ramă pretextul manuscrisului găsit - ar fi povestirea, iar diferenţa specifică - pastişa cu efecte comice a stilului cronicăresc şi a graiului moldovean, întreţesute ingenios, dar nesilit cu neologismul tehnic (oenologic şi
Al. O. Teodoreanu şi Mihail Sadoveanu
gastronomic) şi cu citatul erudit. T. este un artist al cuvântului, un voluptuos al miresmelor fonetice şi lexicale şi un virtuoz al compoziţiei intertextuale. Rezultatul acestui joc livresc şi al întâlnirii pseudodocumentului cu fantezia este imaginea unei Moldove deopotrivă verosimile şi fabuloase, surprinzând prin predispoziţia potatorică şi gastronomică şi prin manifestările ei libertine. Asemănătoare, prin rafinamentul aluziei licenţioase şi prin jocurile lingvistice, balzacienelor Contes drolatiques, naraţiunile din Hronicul... se înscriu totodată în paradigma universului şi tipologiei lui Frangois Rabelais. Scriitorul român plăsmuieşte aici figuri memorabile (Toader şi Costache Zippa, Marghioliţa, „neobositulu Kostakelu" ş.a.) şi o atmosferă inconfundabilă de patriarhalitate medievală, cu infiltraţii levantine şi de jovialitate sudică. Compuse din secvenţe izolate grafic de autor şi păstrând o relativă autonomie, naraţiunile mizează pe cooperarea cititorului, luat complice în mecanismul producerii textului, care e demistificat parodic prin notele de subsol, unde autorul dialoghează cu naratorul şi/sau cu cititorul, şi prin titlurile capitolelor (de exemplu, „Cap. II în care povestea e scurtată fără cruţare şi împotriva tuturor rânduielilor povestirii, viaţa eroului însăşi e stropşită aproape în întregime de povestitor, pentru a ne apropia de sfârşitul ei, plin de vesele peripeţii" - Pursângele căpitanului). Procedarea e „postmodernă". Câte ceva din ea se întâlneşte şi în prozele ulterioare, ca şi în epigrame, chiar dacă nu se mai ating decât rareori performanţele din Hronic...: volumele Mici satisfacţii
(1931), Un porc de câne (1933) şi Bercu Leibovici (1935), unde reconstrucţia trecutului e înlocuită de schiţa de moravuri contemporane (Manevre, Berzele din Boureni, Alegeri libere) sau de efigia lingvistică a unor caracteristici etnice zonale (La Blaj). La apariţie critica a relevat filiaţia caragialiană, dar şi nota personală a râsului lui T., lipsit de „causticitate acidă" (Perpessicius). Polemic, uneori necruţător, este scriitorul în publicistica din Tămâie şi otravă (I-II, 1934-1935), culegere de „impresii despre oameni şi locuri" reale. T., al cărui umor e o expresie a toleranţei joviale, devine neconcesiv în confruntarea cu grobianismul, pedanteria scientistă şi erudită, smerenia ipocrită, pocirea limbii, indecenţa „polemicilor" autohtone. Paleta ironistului se dovedeşte însă foarte largă, mergând de la înfierarea fără drept de apel (cazul Giorge Pascu) până la bătaia amabilă pe umăr (Şerban Cioculescu, a cărui erudiţie, ajunsă în domeniul vinicol, e surprinsă derapând). Aceste „impresii" sunt, în fond, produsele unui sceptic care nu îşi face iluzii privind efectul lor pedagogic. Bunul-simţ, bunul-gust şi simţul umorului nu îi dau însă pace: „Eu ştiu că trag în aer, dar zgomotul acesta îmi place" sau „Omul care nu pricepe gluma nu e serios, e trist sau imbecil, când nu e şi trist şi imbecil". Epigramistul incontinent şi impenitent („Eu fac epigrame cum face găina ouă") se revendică de la aceleaşi principii, şi numai celor care „nu pricep gluma" le pot părea sacrilege versurile din Strofe cu pelin de mai contra lor ga Nicolai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri (1931). Ele vizează enciclopedismul (toţi oamenii se trag din maimuţă, „Numai Iorga ştim prea bine / Că se trage din Larousse") şi depăşirea competenţelor (în discuţie fiind omul politic şi dramaturgul),
677 Dicţionarul general al literaturii române
Teodoreanu
Desen de Marcel Iancu
ca şi mitografia ţesută în jurul statuii vivante a savantului, obnubilând spiritul critic. Epigramele din Vin şi apă (1936) par să plece de la paradoxul amatorului de vinuri care se lasă convins de medici să meargă la o cură de ape la Karlovy Vary („Karlovy-Very-Dry ") şi de la preceptul horaţian „Nec vivere carmina possunt/quae scribuntur aquae potoribus". Din acesta iau fiinţă şi parodiile la poezii de Mihai Eminescu, G. Topîrceanu, Ion Minulescu şi Adrian Maniu, schimbul de sonete bahice cu Mihai Codreanu sau poemele libertine rămase prin arhivele confraţilor cărora le sunt trimise. T. a publicat şi un volum de poezii lirice, Caiet (1938), oferind, indirect, secretul evoluţiei şi al formulei sale scriitoriceşti. Autorul evocărilor tandre şi al romanţelor din ciclurile Cântecele toamnei, Foi îngălbenite şi Creionări a înţeles înzestrarea sa modică pe terenul poeziei (lirice) şi, în consecinţă, şi-a pus în valoare adevăratul talent. Suspinului minor i-a preferat - semn de inteligenţă artistică - voluptatea râsului şi a jocurilor de metalimbaj. Scriitorul a tatonat şi scena, dar fără a insista, împreună cu Adrian Maniu semnează feeria în versuri Rodia de aur („Viaţa românească", 1920), reprezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, iar mai târziu la Bucureşti şi Craiova. Comedia într-un act V-a venit numirea, jucată la Naţionalul ieşean în 1922, dar scoasă de pe afiş din cauza unui incident
extraliterar, indica dezinvoltură în mânuirea procedeelor farsei şi vervă. „Cronica gastronomică", „însemnări pe şervet", „Gastronomice", presărate de-a lungul timpului în reviste literare şi de tip magazin rămân, dincolo de performanţele lor în materie, opera unui estet al bucătăriei şi al cramei. Ca şi pamfletele argheziene, unde virtuozitatea şi alchimia limbajului distrag atenţia de la pretextul real şi de la injusteţea caracterizărilor, cronicile lui culinare interesează în primul rând ca artă literară. Se regăsesc aici principalele virtuţi ale scrisului practicat de T.: jovialitatea molipsitoare, erudiţia ţintind finalitatea ludică, jocul neistovit de cuvinte (îndeosebi sub forma calamburului), complicitatea cu cititorul şi vocaţia de a face din artă - arta ca artă şi arta de a trăi - un mijloc de salvare din mizeria vieţii, vocaţie în care se revelează esenţa unui fel de a fi.
Licenţioase rareori, amuzante întotdeauna, istorioarele d-lui Teodoreanu ne introduc în micile vicii, cum mici erau şi ale eroilor lui Caragiale, din cari se hrănesc, cu voie bună şi seninătate, muritorii de obşte, pentru cari gluma sau paharul de vin nu exclud sentimentele nobile, compasiunea, amiciţia, devotamentul
Perpessicius
SCRIERI: Hronicul măscăriciului Vălătuc, Bucureşti, 1928; ed. 2, Bucureşti, 1930; ed. îngr. şi pref. Titus Moraru, Cluj, 1972; ed. îngr. şi postfaţă Petre D. Anghel, Bucureşti, 1992; Trei fabule, Bucureşti, 1928; Mici satisfacţii, cu un portret de Ştefan Dimitrescu, Bucureşti, 1931; Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri, cu ilustraţii de Ion Sava şi gravuri de Teodor Kiriacof, Iaşi, 1931; Un porc de câne, Bucureşti, 1933; ed. îngr. Petre D. Anghel, Bucureşti, 1992; Tămâie şi otravă, I-II, Bucureşti, 1934-1935; ed. îngr. Alexandru Ruja, Timişoara, 1994; Bercu Leibovici, Bucureşti, 1936; ed. 2, Bucureşti, 1942; Vin şi apă, cu ilustraţii de Ion Anestin, Bucureşti, 1936; Caiet, Bucureşti, 1938; Berzele din Boureni, pref. Savin Bratu, Bucureşti, 1957; Versuri, îngr. Ilie Dan, pref. D. I. Suchianu, introd. Ion Rotaru, Bucureşti, 1972; Gastronomice, îngr. Grigore Damirescu şi Valentin Borda, postfaţă George Muntean, Bucureşti, 1973; Inter pocula, îngr. şi pref. Titus Moraru, Cluj, 1973; De re culinaria, îngr. Rodica Abrudan-Pandele şi Aristiţa Avramescu, Bucureşti, 1977; Hronicul măscăriciului Vălătuc, îngr. şi postfaţă Gheorghe Hrimiuc, Iaşi, 1989; Epigrame şi alte rime vesele, îngr. Rodica Pândele, pref. Al. Paleologu, Bucureşti, 1997; Păstorel şi corespondenţii săi, îngr. Rodica Pândele, Bucureşti, 1998; Pahare şi săgeţi, îngr. şi pref. Ilie Dan, Iaşi, 2003. Traduceri: V. G. Korolenko, Copiii subteranelor, Bucureşti, 1952; Semion Babaevschi, Fericirea lui Mitia, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu
E.	Narti); N. V. Gogol, Opere, I-II, Bucureşti, 1954-1955 (în colaborare); Vsevolod Ivanov, Nuvele. Povestiri. Amintiri, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu D. Curtoglu); Moliere, Opere, II, Bucureşti, 1955; Jaroslav Hasek, Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, I-II, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Jean Grossu); Prosper Merimee, Nuvele, Bucureşti, 1956; Anatole France, Istorie contemporană, voi. I: La umbra ulmului. Manechinul de nuiele, pref. B. Elvin, Bucureşti, 1958, Istorie contemporană, introd. N.N. Condeescu, Bucureşti, 1965.
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, I, 166-168, II, 166-168; Sadoveanu, Cărţi, 1,224-225; Şerban Cioculescu, „Hronicul măscăriciului Vălătuc", ADV, 1929,13 823; Zarifopol, Pentru arta lit., 1,219-224; D.I. Suchianu, „Hronicul măscăriciului Vălătuc", VR, 1929, 12; Constantinescu, Scrieri, V, 57-67; Perpessicius, Opere, III, 222-226, V, 89-91, VI, 133-136, VII, 130-133, 360-364; Lucian Boz, La un pahar de
Teodoreanu
Dicţionarul general al literaturii române 678
bere..., ALA, 1933,636; Romulus Demetrescu, „Tămâie şi otravă", PLI,
1934,3-4,1936,3-4; G. Călinescu, „Tămâie şi otravă", ALA, 1934, 723, 1936, 791; Şerban Cioculescu, Al O. Teodoreanu, ADV, 1936, 15 858; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 261; H. Blazian, De vorbă cu domnul Al. O. Teodoreanu, ALA, 1938,635; G. Călinescu, „Caiet", ALA, 1938,896; D.I. Suchianu, Un pure poete, „Le Moment", 1938, 934; Sebastian, Jurnal,
239-242; D.I. Suchianu, Poeziile lui Păstorel Teodoreanu, VR, 1928, 3; Vianu, Opere, V, 250; Ionel Teodoreanu, în casa bunicilor, Bucureşti, 1938; Călinescu, Ist. lit. (1941), 691-695, Ist. lit. (1982), 776-779; Cioculescu, Varietăţi, 384-388; Botez, Memorii, 1,229-242; Leon, Umbre, 1,164-176; Paleologu, Spiritul, 173-177; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 373-375; Rotaru, O ist, II, 557-560; Piru, Varia, II, 388-391; Constantin Ciopraga, Al O. Teodoreanu - prozatorul, CRC, 1974, 11; Mircea Handoca, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Bucureşti, 1975; Rodica Pândele, Un dramaturg nenorocos, MS, 1978, 1; Anny Braesky, Cu grimonul pe oglindă, Iaşi, 1978, 77-80; Cioculescu, Itinerar, III, 232-242; Lit. rom. cont., I, 84-85; Cioculescu, Amintiri, 246-250; Piru, Ist. lit., 309-310; Rodica Pândele, Debutul poetic al lui Al O. Teodoreanu, RITL, 1985,3; Dorina Mercheş, Al O. Teodoreanu (Păstorel). Biobibliografie, Iaşi, 1986; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 108-110; Z. Ornea, Proza lui Păstorel Teodoreanu, RL, 1989, 18; Mircea Handoca, Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu-Păstorel, Bucureşti, 1989; Z. Ornea, Păstorel Teodoreanu, RL, 1992,40; Ei l-au cunoscut pe Păstorel, CRC, 14 (semnează Aurel Leon, Constantin Ciopraga, Costache Agafiţei, Ilie Dan); Iordan Datcu, însemnări despre Al. O. Teodoreanu, L, 1994,23-25; Iordan Datcu, Al. O. Teodoreanu: Scrisori către Cezar Petrescu, Al O. Teodoreanu la „Adevărul literar şi artistic", ALA, 1994, 225; Gellu Dorian, Păstorel, „duşman al poporului", CNP, 1994,10; Horia Stanca, Păstorel şi revista lui, APF, 1996, 7-8; Bogdan Ulmu, Păstorel, Iaşi, 1998; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 61-107; Dicţ. analitic., II, 136-137; Dicţ. esenţial, 820-822; Micu, Ist lit., 307; Ioan Opriş, Cercuri literare disidente, Bucureşti, 2001, 132-142, 184-187, passim; Popa, Ist. lit, 1,1077-1078; Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română, Braşov, 2001,2 72-325.	N. M.
TEODOREANU, Ionel (6.L1897, Iaşi - 3.II.1954, Bucureşti), prozator, memorialist. Este fiul Sofiei Teodoreanu (n. Muzicescu), profesoară la Conservatorul din Iaşi, şi al lui Osvald Teodoreanu, avocat, om politic, gazetar. Bunicul dinspre tată, Alexandru Teodoreanu, a fost o figură de prestigiu a magistraturii ieşene, iar cel dinspre mamă, Gavriil Musicescu, originar din sudul Basarabiei, s-a impus ca o personalitate proeminentă a muzicii româneşti. Scriitorul AL O. Teodoreanu este fratele său, iar prozatoarea Ştefania Velisar-Teodoreanu i-a fost soţie. După ce termină şcoala primară germană „Pitar Moş" şi urmează între 1909 şi 1916 cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr" la Bucureşti, îşi continuă studiile la Liceul Internat şi la Liceul Naţional din Iaşi. I-a avut, printre alţii, ca profesori pe Calistrat Hogaş, G. Ibrăileanu şi Vasile Bogrea. Mobilizat în 1916-1917, promovează în 1919 toate examenele pentru anii de studii ai Facultăţii de Drept la Universitatea ieşeană, iar în 1920 obţine diploma de licenţiat. Se va dedica avocaturii, ajungând unul din maeştrii barei, mai întâi la Baroul de Iaşi, iar după 1938, când se stabileşte la Bucureşti, la acela de Ilfov. Este unul din fondatorii Asociaţiei Literare şi Ştiinţifice „Viaţa românească" (1920), cu prilejul apariţiei seriei a doua a revistei devenind un membru marcant al cercului din jurul ei. între 1930 şi 1933 a fost director al
Teatrului Naţional din fosta capitală a Moldovei, funcţie în care s-a ilustrat prin pasiune şi competenţă. Debutează în mai 1919, cu schiţa Bunicii, la „însemnări literare", fiind îndemnat să publice de Ibrăileanu. Primul volum de proză, Uliţa copilăriei, îi apare în 1923. A mai colaborat la „Hiena", „Gândirea", „Gândul nostru", „Viaţa românească", „Tot", „însemnări ieşene", „Adevărul literar şi artistic", „Bis", „Bucovina", „Comedia", „Crinul", „Galeria", „Lumea literară şi artistică", „România literară" (1938-1940), „Universul literar", „Umanitatea" ş.a.
Cu povestirile din Uliţa copilăriei, dar mai cu seamă cu romanele La Medeleni (I-III, 1925-1927), Bal mascat (1929), Prăvale-Baba (1939) şi cu primul volum din Tudor Ceaur Alcaz (1940), T. se impune ca un creator original, sub raportul stilului şi al viziunii, de literatură inspirată de vârsta copilăriei, adolescenţei şi primei tinereţi. în Uliţa copilăriei, volum alcătuit din patru naraţiuni ce constituie un tot, autorul evocă vârsta infantilă sau ipostaze ale adolescenţei, interesul psihologic fiind stimulat de puterea de a fixa o experienţă aparent nesemnificativă. Proza stă sub semnul unui romantism particular, specific unei perioade exuberante a vieţii, şi are o structură de poem lirico-epic, constituind un preludiu la trilogia La Medeleni, compusă din Hotarul nestatornic, Drumuri şi între vânturi, ciclu romanesc care s-a bucurat de un neobişnuit succes în epocă, aducându-i scriitorului o popularitate deosebită. Universul Medelenilor cuprinde două realităţi diferite: anii premergători maturităţii, în accepţia de permanenţe inalterabile ale existenţei umane pe de o parte, şi
679 Dicţionarul general al literaturii române
Teodoreanu
realitatea socială, pe de altă parte, înţeleasă ca simbioză între spiritul marii boierimi de viţă veche şi cel al burgheziei intelectuale, generoase, coborâtoare din răzeşi. Prima realitate, prin care La Medeleni se constituie şi într-un bildungsroman, este condiţionată de stabilitatea celei de-a doua: conservarea candorilor edenice proprii vârstelor aurorale pare posibilă doar în condiţiile unui timp social-istoric propice. Arhitectonic, trilogia nu urmează legile romanului clasic, nefiind construită după un plan narativ riguros. Conflictul, atât cât există, se dezvoltă în absenţa unei organizări pe axa unor întâmplări ce se înlănţuie, a unor determinări epice strânse, iar personajele evoluează în afara unei intrigi narative propriu-zise. Ro-man-povestire care rememorează, La Medeleni are o compoziţie eclectică, fiind un amestec de acţiune epică, de lirism, descripţie şi dialog. Ignorând condiţia clasică a epicului, textul îşi deschide porţile pentru eseu, reportaj, poezie etc. Chiar şi împărţirea în volume este impusă numai de interesul pentru trei etape ale vieţii protagoniştilor. Volumul întâi, celebrând vârsta de aur a copilăriei, aduce o lume idilică, în egală măsură viaţă şi basm. Copiii, Dănuţ, Olguţa, Monica, întrupează trei ipostaze caracterologice: visătorul, realista şi eternul feminin. Există aici şi al doilea univers, cel al adulţilor, lume ce cuprinde şi existenţa celor simpli, slugile şi ţăranii, între care moş Gheorghe, prototip al slujitorului supus, demn şi înţelept, în volumele următoare puritatea medelenismului suferă un proces de imixtiune din partea factorului exterior, iar noile etape ale protagoniştilor se confruntă, mereu, cu prima vârstă, paradisiacă. T., printre primii în epica românească, întreprinde acum o analiză a psihologiei adolescentului. Elev în ultima clasă de liceu, Dan Deleanu pendulează între stările de timiditate orgolioasă, dublate de reveria poetică, şi îndrăzneala de a revendica preţuirea şi afecţiunea celor din jur. Priveşte viaţa sub semnul absolutului, socotind că nimic nu îl poate opri de la realizarea, în cel mai scurt timp, a idealurilor sale. Nucleul arderilor sale sufleteşti este iubirea. în afară de Monica, va cunoaşte bucuriile şi tristeţile dragostei alături de alte trei partenere. Ca şi în primul volum, T. oferă ipostaze caracterologice diferite, opunând lui Dan Deleanu atât pe echilibratul, pudicul şi perseverentul Mircea Balmuş, cât şi pe Tonei, licheaua simpatică şi banală, ori pe epicureicul şi practicul Puiu Deleanu. Tipologia feminină e sugerată prin punerea în contrast a două imagini ale feminităţii: Olguţa e un personaj-sinteză, asociind inefabilul şi statuarul frumuseţii feminine de tip clasic cu spiritul lucid, disociativ al femeii moderne, în timp ce Monica va întruchipa, într-un graţios tablou paseist, acel gen de eroină întâlnit în literatura patriarhal idilică. Triumfă perspectiva medelenistă, întrucât Monica exprimă poezia şi statornicia fericirii conjugale, în timp ce rivalele ei ilustrează trei proiecţii ale amorului corupt. Presa vremii şi o mare parte a criticii au reproşat autorului nu numai artificiozitatea metaforică, ci şi recrudescenţa senzualismului şi naturalismului în descrierea avatarurilor erotice ale protagonistului. Ultima parte a trilogiei, inegală ca valoare, vădeşte imposibilitatea unui acord între medelenismul originar şi noua treaptă a existenţei eroilor, precum şi
neputinţa reconcilierii între universul lor iniţial şi vremurile de acum, neprielnice idealului de viaţă de tip „paradisiac". Prin relatarea zbuciumului eroinei principale, Olguţa, şi a sfârşitului ei, T. demonstrează că, împresurate de mercantilism, fiinţele candide şi generoase sfârşesc prin a se prăbuşi. Finalul alătură simbolic acestei drame disoluţia aşezărilor boiereşti de altădată şi dispariţia ultimilor reprezentanţi ai aristocratismului moldovean. Prăvale-Baba, carte a cărei acţiune se desfăşoară într-un târg patriarhal, sugerează ideea că în lumea modernă înţelegerea vieţii în latura ei sublimă nu o mai au decât copiii şi dezmoşteniţii soartei, care, chiar şi bătrâni, îşi păstrează ingenuitatea. Constrângerile vieţii adulte alterează fondul prim, originar edenic, al fiecăruia. în romanul Bal mascat, plasat în ambianţa citadinismului ieşean, autorul e înclinat să smulgă măştile şi să releve realitatea în nuditatea ei. Existenţa burgheză, asimilată pervertirii şi pragmatismului, este incompatibilă cu aspiraţia spre puritate şi elevaţie intelectuală. T. încearcă aici să reunească procedee ale unui roman de moravuri cu acelea ale unui roman al formării. Altă categorie tematică abordată de scriitor include câteva scrieri irigate de un fantastic tenebros, cu infiltraţii groteşti, stranii, ca în romanul negru, gen E.T.A. Hoffmann. Turnul Milenei (1928) psalmodiază romantic pe tema dispariţiei vremurilor de odinioară, tinzând să reînvie într-o ambianţă de roman trubaduresc dramele prinţeselor de altădată şi ale artiştilor rătăcitori, uniţi printr-o poveste de
Teodoreanu
Dicţionarul general al literaturii române 680
dragoste. Firul narativ formează doar un pretext, forţa de atracţie a textului fiind asigurată de clocotul poetic bizar, dramatic. Romanul Golia (I-II, 1933), plasat într-o atmosferă de crepuscul feudal, încearcă să valorifice viziunea hoffmanniană pe terenul unei naraţiuni a cărei tensiune trimite la Victor Hugo. Poematicul este supus cu mai multă insistenţă epicului şi conflictului propriu-zis, iar portretul e cultivat cu voluptate şi pasiune. Alte două mici romane-povestiri, Ce-a văzut Ilie Pânişoară (1940) şi Zdrulă şi Puhă (1948), anexează epicii de structură fantastică o problematică socială, cu accent pe grotescul tragicomic, cu reeditarea procedeului naraţiunii burleşti. în literatura lui T. o pondere mare are studiul avatarurilor erotice, ca în romanele Crăciunul de la Silvestri
(1934), Lorelei (1935), Secretul Anei Florentin (1937), Hai, diridam
(1945). Sunt istorii de alcov, mizând pe conflicte de circumstanţă, cu protagonişti burghezi, conformişti, prozaici, incapabili de a vedea în viaţă altceva decât slujba bine remunerată, confortul material, manifestând şi un mare apetit pentru viaţa sexuală. Scrierile au stârnit reacţia negativă a criticii, care i-a reproşat lui T. manierismul, superficialitatea, inflaţia metaforică, imixtiunile licenţioase, melodramatismul. Doar Lorelei, cu un epic de structură poematică idilică, are un sunet autentic, recuperând pentru proza românească un gen de roman consacrat în faza postromantică de Al. Dumas-fiul. întrucâtva diferit este romanul, apărut postum, Să vie Bazarcăl (1971), al cărui motiv central este prietenia între bărbaţi, tulburată de apariţia unei femei. T. dă bune pagini de analiză psihologică în definirea personajului principal, ale cărui porniri spre acţiune şi faptă sunt dictate de un complex de inferioritate. Cartea e construită pe două coordonate temporale: evocarea nostalgică a unui trecut apus, fără determinări istorice, şi situarea în prezent. O pornire spre melodramatic şi grandilocvenţă există pe alocuri şi aici. O lume distinctă e abordată în Arca lui Noe (I-II, 1936), care descrie atmosfera cosmopolită dintr-o pensiune şi mondenitatea vieţii duse de locatarii ei. T. îşi propune deliberat un roman antiliric, fără a izbuti până la capăt. Dorind în egală măsură şi o emancipare de sub tutela esteticii tradiţionale, el apelează la tehnica naraţiunilor paralele, subsumate unei idei, prototipul fiind Decameronul lui Boccaccio. în proza de observaţie, de investigare a realităţii sociale imediate se înscriu romanele Fata din Zlataust (I-II, 1931), Fundacul Varlamului (1938), Tudor Ceaur Alcaz (I-IV, 1940-1943) şi La porţile nopţii (1946). T. caută să strunească poematicul, încearcă să dea prioritate analizei obiective şi plăsmuirii de personaje cu o stare civilă riguros determinată. Dar exceptând Tudor Ceaur Alcaz, celelalte texte relevă mari deficienţe, naraţia exterior-patetică fiind doar unul din păcate. Primele două volume din Tudor Ceaur Alcaz continuă spiritul caracteristic pentru La Medeleni în decorul patriarhal al moşiei neamului Alcaz. Scriitorul împarte protagoniştii în cuplurile tată-fiică şi mamă-fiu, insistând asupra gesturilor protagonistului, un copil şi un adolescent nesupus, insurgent prin excelenţă, care nu acceptă opreliştile şi convenţiile. Confruntarea cu o femeie mai în vârstă, prin care parvine şi revelaţia erotică, îl va ajuta să evadeze din limitele lui orgolioase. Ulterior, prin
experienţele surprinse în celelalte două părţi, el se maturizează, îşi depăşeşte individualismul şi, intrând într-un timp social şi istoric dureros, îşi asumă destinul generaţiei sale. Odrasla lipsită de griji se regenerează moral, se implică în evenimente: cedarea teritoriilor din Basarabia şi Ardealul de Nord, vârtejul rebeliunii legionare, plecarea pe front peste Prut. Se propune astfel şi o radiografie epică a unui an fatal -1940. Prozatorul face eforturi de obiectivare, prin adaptarea la realismul aspru al contextului social şi istoric. T. este şi un memorialist talentat, cum atestă paginile din volumele în casa bunicilor (1938), întoarcerea în timp (1941) şi Masa umbrelor
(1946), cuprinzând elemente pentru un profil spiritual şi documente valoroase. Sunt cărţi care se îndepărtează de specificul tradiţional al genului şi intră în aria prozei artistice prin ponderea pe care o au propriile trăiri, autorul nefiind preocupat să fixeze exact şi imparţial evenimentele sau să ordoneze materialul potrivit unor criterii cronologice sau compoziţionale. Cu La porţile nopţii, volum de versuri apărut postum (1970), ce reia titlul unui roman anterior, T. se înfăţişează şi ca un poet al dialogului grav şi dramatic cu destinul, cu fatalitatea morţii. în descendenţă romantic-simbo-listă, poeziile sunt pătrunzătoare elegii pe tema neputinţei de
681 Dicţionarul general al literaturii române
Teodorescu
a înfrânge timpul şi de a fixa în clipă veşnicia. Tot postum a apărut volumul de poeme Cina cea de taină (1996). Motivele predilecte sunt chemările nostalgice, adresate unei iubiri târzii şi discrete, tristeţile şi zbuciumul aşteptării incerte, refugiul în lumea copilăriei, amintirile tinereţii aventuros-romantice şi teama în faţa morţii.
Cunoscător al sufletului copiilor şi adolescenţilor, printre care ştie să distingă şi să învie temperamentele individuale, evocând o lume idilică şi patriarhală, în care nu există decât caractere „simpatice", un mediu social de stricte şi consimţite ierarhii, cu oameni care cultivă deliciile sentimentului, prinşi exclusiv în momentele lor de destindere, în lungi şi fericite vacanţe, Ionel Teodoreanu este un pictor de scene graţioase, creatorul unui adevărat „rococo" moldovenesc, rămas până mai târziu lumea caracteristică a romanelor sale.
Tudor Vianu
în literatura română lui Ionel Teodoreanu îi revine un important merit. El este unul din acei scriitori care plasează în însuşi miezul psihologic al fenomenului, la nivelul prozei de invenţie şi de creaţie cu adevărat modernă, literatura inspirată de vârsta copilăriei, a adolescenţei şi a primei tinereţi. Această mutaţie se produce de pe terenul literaturii amintirilor directe şi a retrospectivelor cvasifictive, după cum şi de pe acela al epicii în care vârstele respective constituie doar punctele de plecare în vederea unor investigaţii în problematica socială generală a unui anumit timp istoric. Dincolo de valoarea artistică intrinsecă, opera lui Ionel Teodoreanu impune în sfera genului un stil şi o viziune noi, izvorâte în egală măsură dintr~o sensibilitate artistică profund originală şi dintr-o concepţie estetică aflată în deplin acord cu exigenţele prozei moderne.
Nicolae Ciobanu
SCRIERI: Uliţa copilăriei, Bucureşti, 1923; ed. pref. Demostene Botez, cu ilustraţii de Dan Hatmanu, Bucureşti, 1966; La Medeleni, I-III, Bucureşti, 1925-1927; ed. I-III, introd. Marian Popa, Bucureşti, 1970; ed. I-III, îngr. şi pref. Nicolae Ciobanu, Bucureşti, 1988; ed. I-III, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1997; Tumul Milenei, Bucureşti, 1928; ed. îngr. Aurelia Rusu, pref. Nicolae Ciobanu, Bucureşti, 1970; Bal mascat, Bucureşti, 1929; ed. pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1970; ed. Craiova, 1994; Fata din Zlataust, I-II, Bucureşti, 1931; Golia, I-II, Bucureşti, 1933; Crăciunul de la Silivestri, Bucureşti, 1934; ed. îngr. Valeriu Câmpeanu, Craiova, 1993; Lorelei, Bucureşti, 1935; ed. Bucureşti, 1942; ed. pref. Tudor Olteanu, Bucureşti, 1971; ed. Bucureşti, 1991; Arca lui Noe, I-II, Bucureşti, 1936; ed. I-II, îngr. şi postfaţă Ion Nistor, Bucureşti, 1991; Iarbă, Bucureşti, 1936; Secretul Anei Florentin, Bucureşti, 1937; ed. îngr. şi pref. Ion Nistor, Bucureşti, 1992; Fundacul Varlamului, Bucureşti, 1938; în casa bunicilor, Bucureşti, 1938; Prăvale-Baba, Bucureşti, 1939; Ce-a văzut Ilie Pânişoară, Bucureşti, 1940; Tudor Ceaur Alcaz, I-IV, Bucureşti, 1940-1943; ed. I-II, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1996; întoarcerea în timp, Bucureşti, 1941; Hai, diridam, Bucureşti, 1945; La porţile nopţii, Bucureşti, 1946; Masa umbrelor, Bucureşti, 1946; Zdrulă şi Puhă, Bucureşti, 1948; în casa bunicilor, îngr. şi pref. Eugenia Tudor, Bucureşti, 1968; Opere alese, voi. I-III, îngr. şi introd. Nicolae Ciobanu, Bucureşti, 1968, voi. IV-V, îngr. Aurelia Rusu şi Nicolae Ciobanu, introd. Nicolae Ciobanu, Bucureşti, 1970-1971, voi. VI-VII, îngr. şi introd. Nicolae Ciobanu, Bucureşti, 1977-1981; La porţile nopţii, pref. Al. A. Philippide, Bucureşti, 1970; Să
vie Bazarcăl, îngr. şi pref. Silvia Tomuş, Cluj, 1971; Pagini cu copii şi adolescenţi, îngr. şi pref. Dinu Pillat, Bucureşti, 1973; Jucării pentru Lily, îngr. şi introd. Nicolae Ciobanu, Iaşi, 1974; Cum am scris „Medelenii", îngr. şi introd. Nicolae Ciobanu, Iaşi, 1978; Uliţa copilăriei. în casa bunicilor, postfaţă George Gibescu, Bucureşti, 1980; întoarcerea în timp. Masa umbrelor, Bucureşti, 1990; Cina cea de taină, îngr. Dumitru Vacariu şi Lucian Vasiliu, Timişoara, 1996.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, III, 111-124, 406-410; Perpessicius, Opere, II, 330-334, 374-385, III, 79-87, 272-277, IV, 183-189, V, 166-173, VI, 324-328, VII, 71-73, 219-221, 307-309, VIII, 141-146,317-324, IX, 145-150,355-360, XI, 219-223,335-343,458-462; Constantinescu, Scrieri, V, 68-91; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 209-214; Ralea, Scrieri, II, 164-177; Bogdan-Duică, Studii, 429-431; Călinescu, Cronici, 1,128-137, II, 361-365; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 143-157; Sebastian, Eseuri, 359-371; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 311-315; Mihail Iorgulescu, Marginalia, II, Bucureşti, 1934, 112-130; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 209-213; Profira Sadoveanu, Domniile lor domnii şi doamnele..., Bucureşti, 1937,211-224, passim; Cioculescu, Aspecte, 361-371,465-471,479-481; Streinu, Pagini,
1,207-220, V, 216-217; Munteano, Panorama, 248-252; Şuluţiu, Scriitori, 323-328; Vianu, Opere, V, 308-312; Călinescu, Ist. lit. (1941), 666-673, Ist. lit. (1982), 750-757; Papadima, Creatorii, 277-295; Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, Bucureşti, 1962, 185-187; Negoiţescu, Scriitori, 281-285; Philippide, Consideraţii, I, 247-259; Sevastos, Amintiri, 358-379; Cioculescu, Varietăţi, 384-389; Zaciu, Masca, 221-231; Oprescu, Scriitori, 321-328; Piru, Panorama, 224-247; Paul Anghel, Arhiva sentimentală, Bucureşti, 1969,296-304; Pillat, Mozaic, 182-200; Mihail Şerban, Amintiri, Bucureşti, 1969, 268-283; Botez, Memorii, I, 213-229; Leon, Umbre, 1, 127-138; Nicolae Ciobanu, Ionel Teodoreanu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1970; Barbu, Sine ira, 145-150; Papadima, Scriitorii, 69-70, 145-158; Ştefana Velisar-Teodoreanu, Ursitul, Bucureşti, 1971; Zalis, Aspecte, 156-159; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 331-339; Maftei, Personalităţi, II, 566-570; Vasile Netea, Interviuri literare, Bucureşti, 1972,55-65; Piru, Varia, 1,414-422; Rotaru, O ist., II, 684-689; Carianopol, Scriitori, I, 181-197, II, 26-29; Ioan Massoff, Despre ei şi despre alţii..., Bucureşti, 1973, 213-220; Ilea, Mărturisirile, 175-184; Cezar Petrescu, Evocări şi aspecte literare, îngr. Mircea Popa, Timişoara, 1974,225-239; Dan, Proza, 202-205; Massoff, Teatr. rom., VI, 393-402; Pillat, Itinerarii, 335-343; Ciobanu, însemne, I, 69-99, II, 52-67; Cioculescu, Itinerar, III, 361-365; Manolescu, Arca, I, 242-246; Al. Oprea, Faţa nevăzută a literaturii, Bucureşti, 1980,186-203; Silvia Tomuş, Ionel Teodoreanu sau Bucuria metaforei, Cluj-Napoca, 1980; Cioculescu, Amintiri, 319-322; Piru, Ist. lit., 311-312; Ciobanu, Opera, 114-133; D. I. Suchianu, Alte foste adevăruri viitoare, Bucureşti, 1983, 47-57; Cândroveanu, Lit. rom., 95-98; Tihan, Apropierea, 43-49; Ovidiu Pecican, Un japonez: Ionel Teodoreanu, CNT, 1991, 42; Nicolae Manolescu, Love Story, RL, 1991, 47; Negoiţescu, Ist. lit., I, 205-206; Eugen Simion, „Medelenismul" văzut de la Aix-en-Provence, CC, 1995, 1-2; Mircea Eliade, Lucrurile de taină, Bucureşti, 1996, 165-170; Dicţ. analitic, II, 338-340, IV, 529-530, 597-599; Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucureşti, 1999, 67-75, 391-404; Dicţ. esenţial, 822-825; Micu, Ist. lit., 256; Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, voi. I: Figuri din lumea literară, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 2002, 466-476; Săndulescu, Memorialişti, 204-214.	D.	V.
TEODORESCU, Alexandru (12.11.1926, Zamostea, j. Suceava -28.XII.2000, Iaşi), istoric literar. Fiu al Măriei Teodorescu (n. Tudor) şi al lui Neculai Teodorescu, învăţători, T. face şcoala primară în satul natal (1932-1937), fiind apoi elev al liceului din
Teodorescu
Dicţionarul general al literaturii române 682
Dorohoi (1941-1942,1944-1945) şi al Liceului „A. T. Laurian" din Botoşani (1942-1944). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, pe care o va absolvi în 1949. Profesor la o şcoală din Horodiştea, se angajează din 1951 ca bibliotecar la Biblioteca Filialei Iaşi a Academiei Române, iar din 1954 se transferă, în calitate de cercetător ştiinţific, la Institutul de Istorie şi Filologie din acelaşi oraş. Doctor în filologie din 1979, cu lucrarea Lucian Blaga şi cultura populară românească, îşi desfăşoară activitatea ca membru şi, între 1964 şi 1970, ca şef al Sectorului de istorie literară de la Centrul de Lingvistică, Istorie literară şi Folclor, transformat din 1990 în Institutul de Filologie Română „A. Philippide", instituţie al cărei director a fost din 1970 până în 1975. Rezultatele cercetărilor sale, contribuţii de istorie literară, de folcloristică sau de literatură comparată, au apărut în „Studii şi cercetări ştiinţifice" (filologie), revistă în care a debutat în 1955, devenită în 1964 „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Revista de istorie şi teorie literară", „Revista arhivelor", „Viaţa românească", „laşul literar", „Cronica", „Ateneu", „Convorbiri literare". I s-a decernat, ex aequo, Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române (1979).
Interesat de literatura română din secolul al XlX-lea şi mai ales de raporturile acesteia cu folclorul, T. este autorul unor studii monografice incluse în tratatul academic Istoria literaturii române (II, 1968) şi în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979), lucrare pentru care a redactat articole referitoare nu numai la Costache Conachi, autor pe care îl şi editează, ci şi la Ion Budai-Deleanu, Ioan Barac, Ienăchiţă Văcărescu, Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Demersul său istoriografie este unul de factură predominant pozitivistă, sprijinit însă şi pe câştigurile de abordare şi de metodă ale anilor '60-'80 din secolul trecut. Şi-a îndreptat atenţia, de asemenea, spre relaţiile care pot fi stabilite între opera literară şi cea plastică, spre istoria culturii sau spre aspectele teoretice ale lexicografiei literare. Cartea din 1983, Lucian Blaga şi cultura populară românească, dezvoltă şi adânceşte concluziile din teza de doctorat şi constituie o documentată şi convingător argumentată incursiune în analiza operei scriitorului, dintr-o perspectivă etnologică, având în vedere rolul creaţiei folclorice, socotită unul din factorii principali în formarea concepţiei filosofice şi în structurarea poeziei şi a dramaturgiei lui Blaga. Se refac, pornind de la o informaţie variată şi adecvată, împrejurările sociale, datele culturale şi premisele literare care au concurat la conturarea personalităţii lui Blaga; în primul rând, se configurează „atmosfera transilvană" şi mediul universitar, dar şi cel artistic vienez. Plecând de la atitudinea faţă de cultura populară, se stabilesc şi unele paralelisme cu Mihai Eminescu ori cu Tudor Arghezi. Ipostazele de „filosof al culturii populare" şi de „teoretician al mitului" sunt examinate cu pertinenţă. Un spaţiu larg este acordat confruntărilor de idei din perioada interbelică, acestea prilejuind interpretări deopotrivă obiective, echilibrate şi ferite de prejudecăţile anilor '80. Partea finală a eseului, O viziune estetică şi filosofică asupra folclorului, oferă o privire de sinteză, detaşând cu pregnanţă trăsături care pot defini o gândire şi o literatură marcate de o profundă
originalitate. înscrisă într-o bibliografie amplă dedicată lui Lucian Blaga, cercetarea întreprinsă de T. propune câteva deschideri profitabile.
SCRIERI: Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (în colaborare), Bucureşti, 1979; Lucian Blaga şi cultura populară românească, Iaşi, 1983. Ediţii: Costache Conachi, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Ecaterina Teodorescu); Scrisori către G. Ibrăileanu, I-IV, pref. Al. Dima şi N. I. Popa, Bucureşti, 1966-1973 (în colaborare).
Repere bibliografice: Piru, Varia, II, 69-71; AL Duţu, „Dicţionarul literaturii române", RL, 1979,49; Dicţionarele literare şi locul lor în cadrul culturii româneşti contemporane, ALIL, t. XXVII, 1979-1980; Ion H. Ciubotaru, „Lucian Blaga şi cultura populară românească", ALIL, seria B, t. XXIX, 1983-1984.	R.Z
TEODORESCU, Cristian (10.XII.1954, Medgidia), prozator. Este fiul Constanţei Teodorescu, funcţionară, şi al lui Vladimir Teodorescu, inginer. Urmează la Bucureşti şcoala generală (1961-1970), Liceul „George Coşbuc" (1970-1974) şi cursurile Facultăţii de Filologie, secţia română-engleză (1976-1980). între timp lucrează ca muncitor (1975-1976), merceolog (1976-1978), iar după absolvire e profesor de limba română în satul dâmboviţean Vizureşti (1980-1985). Corector la Tipografia „Informaţia" (1986) şi la revistele „Contemporanul" şi „România literară" (1987-1989), devine redactor la „România literară" (1989-2001), redactor-şef adjunct la „Cotidianul" (1991,1995-1996), redactor-şef la „Zig-zag" (1993-1995) şi la revista „Avantaje" (1996-1998), comentator politic, şef al Biroului din Bucureşti al postului de radio Europa Liberă. Debutează la „Tribuna" în 1981. Mai scrie la „Ateneu", „Luceafărul", „Tomis", „Tribuna" ş.a. Povestirile Casa şi Tapetul îi sunt tipărite în volumul colectiv Desant '83, iar prima carte, volumul de proză scurtă Maestrul de lumini, îi apare în 1985, fiind distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu".
Salutat de critici ca un prozator stăpân pe mijloace şi cu un univers bine conturat încă din paginile de început, T. cercetează cu bonomie maliţioasă comportamente de navetişti, stagiari, pensionari, poştaşi, funcţionari sau muncitori pe şantiere, fiinţe care evoluează mecanic şi stereotip într-o lume derizorie şi mediocră, apăsătoare, chiar şi atunci când nu este neapărat zguduită de evenimente tragice. Scriitor postmodern, el reuneşte într-o formulă omogenă, ce nu îi obturează originalitatea, procedee narative de dată recentă şi altele mai vechi. Configurează un mediu, creează o tipologie, dă identitate fermă personajelor. împreună cu ceilalţi textualişti optze-cişti, dar mai puţin insistent, scrie „la vedere", sub privirea cititorului, aducând în scenă autorul real sau presupus. După ce în povestiri, situate în descendenţa lui I. L. Caragiale sau a lui Anton Cehov, exersează mai multe tipuri narative, în romanul „Tainele inimei" (1988; Premiul Academiei Române) construieşte complex - utilizând mai multe planuri şi voci - şi solid. „Aude" cu fineţe şi înregistrează cu umor discret vorbirea personajelor din diverse medii. Pe fundalul cvasimono-
683 Dicţionarul general al literaturii române
Teodorescu
grafic al orăşelului de provincie dobrogeană în curs de a-şi pierde ritmul patriarhal, în anii '70-'80 ai secolului trecut, grupează câteva personaje şi detaşează un protagonist, tânărul inginer Octavian Vâlcu. Tensiunea rezultă din contrastul între mediocritate şi o anume inadaptare, frapantă mai cu seamă la personajul central. Acesta îşi părăseşte condiţia de soţ dezamăgit şi de om lipsit de vocaţie profesională pentru o viaţă marginală pe şantiere sordide şi în vagoane dezafectate, părând să nu fie la înălţimea propriei sale căutări, încât iniţierea rămâne fără obiect. Este numai unul din singuraticii a căror existenţă măruntă prozatorul o observă cu înţelegere, evitând în egală măsură sarcasmul facil şi emoţia ieftină. în finaluri adesea incerte, aceste personaje se estompează şi dispar. După o febrilă activitate de jurnalist în perioada imediat postdecembristă, T. revine pe scena literară cu o culegere de proză scurtă Povestiri din lumea nouă (1996; Premiul Uniunii Scriitorilor), iar mai târziu cu îngerul de la benzinărie (2003). Autorul recompune în primul volum, prin asocierea unor succinte, dar semnificative biografii, imaginea tragicomică a unei lumi haotice, absurde, însă plină de vitalitate şi culoare, care ia locul ternei şi încremenitei societăţi comuniste. Atenţia cu care înregistrează faptul real, apropiată de a colegilor optzecişti, îi conferă statutul de martor creditabil, iar inventivitatea epică răspunde diversităţii reacţiilor declanşate de schimbarea de regim.
SCRIERI: Maestrul de lumini, Bucureşti, 1985; „Tainele inimei", Bucureşti, 1988; Legenda lui Faust repovestită de..., Bucureşti, 1991; Povestiri din lumea nouă, Bucureşti, 1996; îngerul de la benzinărie, Piteşti,
2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Povestitori II, RL, 1985, 18; Marian Papahagi, Şcoala cotidianului, TR, 1985,27; Nicolae Manolescu, Un prozator realist, RL, 1985, 35; Iorgulescu, Prezent, 327-330; Dan Culcer, „Maestrul de lumini", VTRA, 1986, 3; Dimisianu, Subiecte, 270-275; Holban, Profiluri, 430-432; Mircea Iorgulescu, Lozul cel mare, RL, 1988,37; Ioan Buduca, Cercul care se închide, AFT, 1988,10; Florin Manolescu, Tema singurătăţii, AFT, 1988,10; Mihai Dragolea, „Tainele inimei", ST, 1988,11; Valentin F. Mihăescu, „Tainele inimei", LCF, 1988, 53; Simion, Scriitori, IV, 629-637; Papahagi, Cumpănă, 350-358; Vlad, Lect. prozei, 257-268; Ţeposu, Istoria, 121-123; Lovinescu, Unde scurte,
V,	115-120; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 435-437; Alex. Ştefănescu, Sociogonie, RL, 1996, 17; Perian, Scriitori, 191-197; Dimisianu, Lumea, 436-440; Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră, Piteşti,
2000,31,35, passim; Manolescu, Lista, II, 296-298; Popa, Ist. lit., II, 923; Dicţ. scriit. rom., IV, 533-535; Dicţ. analitic, IV, 208-210.	A	C.
TEODORESCU, Dorin (20 .V.1945, Romoşel, j. Hunedoara -10.IX.2000, Craiova), critic şi istoric literar. Este fiul Soficăi şi al lui Ioan Teodorescu. Face studii medii la Liceul „Aurel Vlaicu" din Orăştie, iar din 1963 până în 1968 urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Va deveni asistent, iar în 1979 lector la Catedra de literatură a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Craiova. în 1977 şi-a susţinut doctoratul în filologie cu teza Poezia hermetică românească. Din 1981 s-a pensionat medical: o boală necruţătoare a pus capăt atât carierei sale didactice, cât şi celei
literare. A debutat în 1970, la revista „Ramuri", unde o vreme va asigura cronica literară, iar editorial cu Poetica lui Ion Barbu, apărută în 1978 şi distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai colaborează la „Analele Universităţii din Craiova", „Cadran universitar" ş.a. în manuscris au rămas pagini despre C. Fântâneru, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru ş.a., studii de poetică, însemnări diaristice.
Deşi semnatar al mai multor studii de istorie şi critică literară (publicate mai cu seamă în „Ramuri") şi, în ultimii ani, al unor eseuri şi aforisme, T. rămâne autorul unei singure cărţi. Poetica lui Ion Barbu a fost apreciată ca o apariţie de excepţie, imposibil de eludat nu doar într-o bibliografie despre Ion Barbu, ci şi în aceea despre mulţi alţi poeţi. Ceea ce frapează din capul locului este maturitatea gândirii (în ciuda vârstei exegetului), proprietatea termenilor vehiculaţi, eleganţa limbajului (chiar atunci când, implicit sau explicit, polemizează cu nume ilustre ale criticii literare) şi, nu în ultimul rând* capacitatea, atât de rară, de a oferi o sinteză analitică. Eugen Negriei remarca: „Suntem în faţa unei ipoteze globale, structurale, aptă să depăşească analogiile fragmentare şi să lichefieze treptele valorice impuse de Călinescu şi de alţii. [...] Coerenţa şi subtilitatea disocierilor, modul în care ocoleşte criticul referinţele înşelătoare şi evită să tălmăcească demonstraţia în termenii filosofiei speculative, ai misticii ori ai ştiinţei, lăsându-se condus numai de traseul imaginar al literaturii, dau certitudinea fericită a unui destin". De fapt, aşa cum sublinia chiar T., titlul corect al studiului ar fi trebuit să fie „poetica lui Ion Barbu şi transformările ei, de la primii imitatori până la poeţii care, după câteva decenii, au revenit parţial la ea". Aserţiunea se justifică, deoarece, într-un capitol intitulat Descendenţa barbiană, este analizat modul în care s-a exercitat influenţa poetului asupra unor congeneri precum Dan Botta, Emil Gulian, Simion Stolnicu, Vladimir Streinu, Virgil Gheorghiu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, iar în capitolul final, Reveniri la Ion Barbu, este investigată maniera de recitire a textelor barbiene specifică lui Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Nichita Stănescu. In felul acesta, T. reuşeşte să îşi atingă scopul propus: nu doar o exegeză, ci şi o poetică a receptării operei lui Ion Barbu în evoluţia liricii româneşti.
SCRIERI: Poetica lui Ion Barbu, Craiova, 1978.
Repere bibliografice: Cristian Livescu, „Poetica lui Ion Barbu", CRC, 1978, 11; Nicolae Iliescu, „Poetica lui Ion Barbu", AFT, 1979, 2; Tia Şerbănescu, Un studiu critic despre Ion Barbu, RMB, 1979,10 701; Şerban Cioculescu, Ambiguităţile poeticii lui Ion Barbu, RL, 1979, 9, 10; Laurenţiu Ulici, Critici şi eseişti, RL, 1979,20; Eugen Negriei, „Poetica lui Ion Barbu", R, 1979,5; Nicolae Manolescu, Patul lui Procust, RL, 1979, 25; Piru, Debuturi, 44-47; Popa, Clasici, 157-159; Marin Mincu, Opera literară a lui Ion Barbu, Bucureşti, 1990, 343-352; Firan, Profiluri, II, 289-290.	'	D.	Gr.
TEODORESCU, G. Dem. (25.VIIL1849, Bucureşti - 20.VIIL1900, Bucureşti), folclorist, istoric literar şi gazetar. Dumitru este fiul Sultanei şi al unui antreprenor de construcţii, Gheorghe Tudor
Teodorescu
Dicţionarul general al literaturii române 684
(nume după care fiul este înscris la şcoală Teodorescu Gh. Dem.), venit din Oltenia şi numit apoi Tudor Olteanul. Primele clase le face la o şcoală bisericească din Bucureşti, unde urmează apoi Gimnaziul „Gh. Lazăr" şi Liceul „Matei Basarab". Trece examenele de bacalaureat în 1868, când va fi angajat impiegat la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. în 1869 se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii bucurestene, unde studiază limbile clasice şi istoria literaturii române. Cu o bursă pleacă, pentru desăvârşirea studiilor, la Paris (1875-1877). Aici îşi îmbogăţeşte cultura clasică, se familiarizează cu metodele de cercetare filologică şi comparatistă, abandonând orientarea latinistă spre care înclinase anterior. La întoarcerea în ţară funcţionează ca profesor de limba latină şi limba română la liceele „Sf. Sava" şi „Matei Basarab" din Bucureşti, iar în 1891 este, câteva luni, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. între 1888 şi 1895 a fost, de trei ori, deputat, în politică susţinând o vreme atitudinea antimonarhică a lui B. P. Hasdeu.
Gazetarul T. a lucrat în redacţia periodicelor „Românul" (corector, secretar de redacţie şi reporter în 1871-1875), „Binele public" (prim-redactor în perioada 1879-1884), „România" (redactor în 1885-1886), „Foaia Societăţii «Românismul»", „Ghimpele" (redactor în 1869-1875), „Sarsailă" şi „Suveranitatea naţională". Articolele, unele semnate Ghedem, ilustrează principala sa preocupare, folclorul, dar şi implicarea în viaţa cultural-artistică şi politică. Face critică şi istorie literară, recenzează lucrări de literatură, artă şi filosofie, semnează cronici teatrale şi muzicale, ia atitudine civică şi scrie versuri satirice. Este autor al unui manual despre versificaţia latină (I-II, 1879-1880), al unei istorii a literaturii latine (1891) şi al unei istorii a filosofiei antice (1893; Premiul Acadeniiei Române), editează, cu destinaţie didactică, texte comentate din Cicero, Ovidiu. Contribuţia sa istorico-literară mai însemnată
o	constituie publicarea a două volume privind viaţa şi scrierile lui Anton Pann (1891, 1893) şi a unei monografii despre Eufrosin Poteca (1883). îi aparţine, de asemenea, unul din primele studii despre poezia lui Al. Depărăţeanu. Literatura veche l-a interesat deopotrivă cu cea contemporană. Stilul este al unui erudit sobru, dar nu suficient de critic. Contactul cu literatura franceză i-a prilejuit o lucrare despre viaţa şi opera lui Andre Chenier şi traduceri din Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset şi Andre Chenier. în folcloristică T. se face cunoscut prin studii referitoare la credinţe, datini, colinde, descântece şi proverbe, publicate în „Ateneul român", „Binele public", „Columna lui Traian", „Convorbiri literare", „Familia", „Foaia Societăţii «Românismul»", „Literatură şi artă română", „Revista literară", „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", „Românul", „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice" ş.a. In lucrarea încercări critice asupra unor credinţe, datine şi moravuri ale poporului român (1874), scrisă sub influenţa lui B. P. Hasdeu şi a lui A. I. Odobescu, întreprinde o analiză amănunţită a realităţilor folclorice româneşti, susţinând originea mitologică, romanică a acestora, reconstituind o posibilă evoluţie. în Cercetări asupra proverbelor româneşti (1877) aplică metoda comparatistă, utilizând numeroase izvoare străine. T. expune
şi recomandă, tot după B. P. Hasdeu, principiile metodei filologice în cercetarea folclorului, în speţă a proverbelor. O lucrare despre colinde relevă substratul păgân al acestora şi atinge unele chestiuni de teorie a creaţiei populare, precum geneza şi circulaţia unor specii. Problema creatorului popular l-a interesat în mod deosebit, ceea ce reiese şi din insistenţa cu care s-a concentrat asupra lui Petrea Creţul Şolcanu, lăutarul Brăilei. Intenţia de a scrie un studiu şi despre basme nu s-a materializat, dar basmele culese de T., apărute postum, sunt mărturia interesului său constant pentru această specie folclorică. Ceea ce l-a impus a fost monumentala colecţie Poezii populare române (1885), care se numără, alături de cele ale lui Vasile Alecsandri şi Grigore G. Tocilescu, între cele mai importante culegeri de folclor din secolul al XlX-lea. Pornind de la un punct de vedere realist, folcloristul adună materialele aşa cum sunt, de acolo unde le întâlneşte şi de la cine le află. Deşi predomină poezia din Muntenia şi Oltenia, T. aduce şi date noi despre literatura populară din celelalte provincii. El include şi multe producţii de provenienţă orăşenească şi lăutărească, considerând că ţiganii lăutari sunt buni păstrători ai repertoriului folcloric. Acordă atenţie celor mai variate
685 Dicţionarul general al literaturii române
Teodorescu
manifestări tradiţionale (colinde, vicleim, oraţii, jocuri de copii, ghicitori, cântece, descântece, balade), dovadă de înţelegere largă a noţiunii de folclor, şi demonstrează bogăţia creaţiei populare româneşti. Cartea este concepută şi ca o introducere în poezia populară, fiecare gen fiind prezentat în sumare schiţe monografice. Clasificarea pieselor folclorice se face în funcţie de vârsta celor ce le practică şi de ocaziile în care sunt prezentate. Culegerea propriu-zisă a fost realizată cu rigurozitate filologică, materialele fiind însoţite de fişele informatorilor. T. este unul dintre primii cărturari români din secolul al XlX-lea a căror activitate a fost dedicată studiului sistematic al folclorului.
SCRIERI: încercări critice asupra unor credinţe; datine şi moravuri ale poporului român, pref. A. I. Odobescu, Bucureşti, 1874; Cercetări asupra proverbelor române, Bucureşti, 1877; Literatura populară. Noţiuni despre colindele române, Bucureşti, 1879; Tractat de versificare latină, I-II, Bucureşti, 1879-1880; Viaţa şi operile lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1883; Petrea Creţul Şolcanu, lăutarul Brăilei, Bucureşti, 1884; ed. Brăila, 2000; Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1891; Operele lui Anton Pann, Bucureşti, 1891; Cronica din Nurnberg: 1493, Bucureşti, 1893; Istoria filosofiei antice, Bucureşti, 1893; Viaţa şi activitatea lui Anton Pann, Bucureşti, 1893; Biografia lui Em. Protopopescu-Pake, Bucureşti, 1899; Istoria limbii şi literaturii române de la începuturi până la 1882, îngr. Ileana Ene, pref. Virgiliu Ene, Bucureşti, 2002. Culegeri: Poezii populare române, Bucureşti, 1885; ed. îngr. George Antofi, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1982; Poezii populare, îngr. şi pref. Al. Bistriţeanu, 1957; Basme române, îngr. şi pref. Stanca Fotino, Bucureşti, 1968; ed. îngr. Rodica Pândele şi Petre D. Anghel, pref. Nicolae Constantinescu, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 39-41; Gion [G.I. Ionnescu-Gion], Poezia populară, colecţiunea G. Dem. Teodorescu, „Românul", 1883,25-26 iunie, 2-3 septembrie; A. D. Xenopol, „Poezii populare române", culegere de G. Dem. Teodorescu, „Voinţa naţională", 1886, 451; G. Panu, Portrete şi tipuri parlamentare, Bucureşti, 1892,
157-159; în amintirea lui G. Dem. Teodorescu (1849-1900), Bucureşti, 1902; Aderca, Contribuţii, II, 406-408; Petre V. Haneş, Gh. Dem. Teodorescu, PL, 1942,1; Ovidiu Papadima, G. Dem. Teodorescu, RFR, 1944,5; Maria Frunză, G. Dem. Teodorescu, folclorist, ALIL, t. XI, 1960, fasc. 2; Ovidiu Papadima, G. Dem Teodorescu, REF, 1961,3-4; Vrabie, Folcloristica, 219-228; Adrian Fochi, Recherches de folklore compare sud-est europeen en Roumanie (XlX-e siecle), RSE, 1968,1; Gheorghe Vlăduţescu, G. Dem. Teodorescu sau Nostalgia Antichităţii greceşti, TMS, 1969, 3; Ist. lit., III, 889-896; Bârlea, Ist. folc., 250-259; Virgiliu Ene, Folclorişti români, Timişoara, 1977, 96-109; Dicţ. lit. 1900, 847-848; Omea, Actualitatea, 96-104; Cioculescu, Itinerar, V, 35-41; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 250-251; Dicţ. analitic, III, 392-394.	L.	Cş.
TEODORESCU, Leonida (28.IX.1932, Chişinău - 2.VIII.1994, Bucureşti), dramaturg, eseist, prozator, poet şi traducător. Este fiul Evdochiei (n. Iurina) şi al lui Florea Teodorescu. Urmează la Bucureşti Şcoala Medie Tehnică de Telecomunicaţii (absolvită în 1952) şi Institutul „Maxim Gorki" (terminat în 1956). în 1970 obţine titlul de doctor în filologie cu lucrarea Dramaturgia lui Cehov. Cariera sa didactică se va desfăşura, din 1956, la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii bucureştene. A debutat la revista „Teatru", în 1966, cu piesa Crivăţul
de aseară (Premiul criticii dramatice pentru debut). Câteva piese
i	s-au jucat la Radio şi TV sau pe scenele teatrelor din capitală şi din provincie: Frunze galbene pe acoperişul ud, Ploaia şi anchetatorul (Teatrul „Constantin I. Nottara"), Cine a fost Adam ? (Teatrul Naţional din Bucureşti), Fortul (Teatrul „Ion Vasilescu") ş.a. E un teatru de atmosferă, întrucâtva în genul teatrului absurdului, scris în stil poetic. Volumul Podul fără felinar (1974) cuprinde piesele Evadarea, Dialog nocturn, Alex, Podul fără felinar, altă culegere, masivă, Excelsior (1981), include piese noi, între care Cabana, Excelsior, Cina cea de taină. în 1980
i	se acordă Premiul Academiei pentru piesa Ploaia şi anchetatorul în drame precum Flacăra de seară, T. se arată „nu amator de «istorioare», ci de climate stranii, de pustiuri artificiale, de margini de lume în care personajele sale par a fi singurii oameni din Univers" (Mircea Ghiţulescu). Unii protagonişti par evadaţi din teatrul lui Anton Cehov - visători fără vreun ţel, învinşi înainte de a îndrăzni să acţioneze. După o perioadă de tatonări, de încercări cu nuanţe şi posturi avangardiste, T. se reorientează către o scriitură dramaturgică „de expresivitate academică", fără să renunţe la protestul adesea cu adresă polemică, incomod în raport cu obişnuinţele, cu locurile comune sau concesiile, compromisurile din epocă. în 1972 îşi tipăreşte teza de doctorat, Dramaturgia lui Cehov (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), în care relevă, aplicat şi cu ingeniozitate interpretativă, elementele inovatoare din teatrul scriitorului rus. Catharsis (1981) e o culegere de studii, eseuri în majoritate, despre Boris Pasternak, Anna Ahmatova, Feodor Dostoievski, Aleksandr Puşkin. în eseul final, care dă titlul volumului, e dezvoltată ideea conform căreia literatura modernă se caracterizează printr-un polisemantism programatic, menit să incite la dezbateri filosofice şi morale. T. este şi autorul unui roman, Motelul (1980), unde, ca şi în piese, se arată obsedat de ideile de justiţie şi etică. Orice eroare (aici un accident) se plăteşte cu puternice zguduiri de conştiinţă, care afectează chiar statutul existenţial al vinovatului. în Cântece barbare (1980), culegere de poeme pline de dramatism, autorul recurge la un stil insolit, la versuri-refren sau la repetiţii ce subliniază credinţele şi trăirile proprii.
SCRIERI: Frunze galbene pe acoperişul ud, Bucureşti, 1969; Dramaturgia lui Cehov, Bucureşti, 1972; Podul fără felinar, Bucureşti, 1974; Evadarea, Bucureşti, 1977; Cântece barbare, Bucureşti, 1980; Motelul, Iaşi, 1980; Catharsis, Cluj-Napoca, 1981; Echinox, Bucureşti, 1981; Excelsior, Bucureşti, 1981; Poveşti despre Irina, Bucureşti, 1985. Traduceri: A.P. Cehov, Piesă fără titlu, în Teatru, pref. trad., Bucureşti, 1970; F.M. Dostoievski, Opere, voi. XI: Jurnalul unui scriitor, introd. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1974; B.V. Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, pref. trad., Bucureşti, 1973; Anna Dostoievskaia, Amintiri, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: Emil Paraschivoiu, „Frunze galbene pe acoperişul ud", AFT, 1969,12; Valeriu Cristea, „Frunze galbene pe acoperişul ud", RL, 1969,52; Mircea Ghiţulescu, „Dramaturgia lui Cehov", TR, 1972,30; Bogdan Ulmu, „Dramaturgia lui Cehov", TTR, 1973, 4; Antoaneta C. Iordache, Un anume fel de a face teatru, 0,1975,17; Dan C. Mihăilescu, Un teatru al interferenţelor, RL, 1975,45; Valentin Taşcu, „Fortul", CRC, 1977,3; Virgil Munteanu, „Evadarea", TTR, 1976,4; Ion Horea, „Cine a fost Adam?", RL, 1977,39; Aurel Bădescu, „Ploaia şi anchetatorul", CNT, 1980, 44; Mircea Benţea, „Cântece barbare", TR, 1980, 10; Val
Teodorescu
Dicţionarul general al literaturii române 686
Condurache, „Motelul", CL, 1980, 10; Valentin Taşcu, Un poet, un prozator, un dramaturg, ST, 1982,3; Ioan Lazăr, „ Catharsis ", RL, 1982,32; Cubleşan, Civic - etic, 151-156, 228-231; Faifer, Dramaturgia, 1983, 140-145; Diaconescu, Dramaturgi, 278-282; Ghiţulescu, O panoramă, 180-186; Al. I. Friduş, „Poveşti derspre Irina", CL, 1986,1; Rotaru, O ist.,
III,	998-1001; Aurel Rău, Leonida Teodorescu, ST, 1994, 9; Leonida Teodorescu, DRI, V, 222-245; Dicţ. scriit. rom., IV, 535-537; Ghiţulescu, Istoria, 348-351; Micu, Ist. lit., 689.	M.	Vs.
TEODORESCU, Virgil (15.VI.1909, Cobadin, j. Constanţa -24.VI.1988, Bucureşti), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Elenei Teodorescu (n. Drăgulescu), educatoare, şi al lui Nicolae Teodorescu, învăţător. Urmează Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1935. La Constanţa, în 1932, sub pseudonimul Cocoi Taalat, redactează revista de avangardă „Liceu", împreună cu Taşcu Gheorghiu şi Mircea Pavelescu. începuse să scrie din 1926, în „Anuarul Liceului «Mircea cel Bătrân»", e prezent în 1927 şi în „Tinerimea dobrogeană", dar adevăratul debut se produce în 1928, la „Bilete de papagal", unde semnează Virgil Rareş. Lucrează la „Era nouă", „Reporter", „Fapta". în 1935 îl sprijină pe Gellu Naum în realizarea revistei „Tânăra generaţie". Cu Paul Păun şi D. Trost compune poemul suprarealist Diamantul conduce mâinile (1940, „exemplar unic"), cu Gellu Naum şi Paul Păun scrie Critica mizeriei (1945) şi doar cu Gellu Naum Spectrul longevităţii. 122 de cadavre (1946), fiind, de asemenea, coautor al volumelor Infra-Noir şi Eloge de Malombra (1947), precum şi al textului Le Sabie nocturne, inclus îrt catalogul de expoziţie Le Surrealisme en 1947 (Paris), alături de cei mai importanţi membri ai grupului suprarealist român. După 1944 devine şeful secţiei de poezie a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, între 1972 şi 1974 este redactor-şef la „Luceafărul". I se acordă funcţii înalte în Uniunea Scriitorilor: vicepreşedinte (1968-1974), apoi preşedinte (1974-1978), iar din 1974 devine membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. A îngrijit o ediţie din opera lui B. Fundoianu (1965) şi a tradus, uneori în colaborare, din literaturile franceză, rusă, scandinavă, sârbă, cehă, americană, canadiană etc. (Paul Eluard, Alain Bosquet, Byron, Ibsen, Ezra Pound, Guillaume Apollinaire, Shakespeare, precum şi câteva antologii). A mai semnat Matei Ciunia, Petre Luva, Petre Malcoci.
T. debutează în 1940 cu Poem în leopardă, editat într-un exemplar unic, „ilustrat cu harta Leopardiei şi cu un mare număr de stilamancii", lung poem cosmogonic-suprarealist, reeditat abia în 1984. Poemul creează un spaţiu imaginar mitic-absurd, populat de personaje şi obiecte tipice, precum Elentara, leoparzii şi vehiculele leopardice. Limbajul are forţă, o extraordinară inventivitate, dar şi exuberanţa bravadei lingvistice sau a insolitării imaginii: „leoparzii în vârstă de aproximativ 50 de ani îşi încarcă sexul ca pe o armă de vânătoare" sau „triunghiulara falangă a lui lisimah se arătă la marginea zării". Blănurile oceanelor şi Butelia de Leyda, apărute în 1945, sunt cele mai bune volume ale poetului şi probabil printre cele mai valoroase realizări ale suprarealismului
românesc. Dacă unele poeme scrise mai înainte, prin anii '30, o parte incluse abia în antologiile din anii '60 şi '80, erau tributare principiilor bretoniene ale dicteului automat sau simple jocuri avangardiste, cele de aici vădesc, dincolo de prospeţimea adolescentină şi de senzualitatea intensă a limbajului, o surprinzătoare profunzime şi coerenţă a viziunii. Ulterior, în Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, se explică „mecanismul" imaginaţiei poetice, care funcţionează ca mod al transgresării limitelor materiei. Imaginaţia poetică are un rol fundamental nu doar pentru a sparge limitele, dar şi pentru a uni contrariile. Iar poemele anului 1945 reuşesc, cât se poate de firesc, acest miracol: îmbină jocul lingvistic şi ritualul orfic, senzualitatea sălbatică şi puritatea tragismului, o extremă concreteţe, mai ales a percepţiei vizuale, cu cea mai esenţializată viziune: „Nimeni nu va putea şterge spaţiul veneric al gurii tale/ în care limba e un tunel/ şi vorbele spasmuri orgasme şi cârpe/ Mâinile tale rămân să atârne mai departe pe marginile întunecate ale obiectelor/ Nimeni nu va putea şterge gările ca nişte fluturi mari/ închişi în lămpi/ Urma cuţitului pe pântecul tău când candelabrele îşi ridică voalul/ Clipa în care femeia mănâncă capul bărbatului/ Sitele de mătase care cern sângele nostru amestecat cu linguri" (Vorbele spasmuri orgasme şi cârpe) sau „Tu eşti femeia în care se strâng de gât oamenii/
687 Dicţionarul general al literaturii române
Teodorescu
Sau îşi trec prin umeri lungi cuţite de sticlă/ Sau vorbesc despre violenţele inaccesibile ale panterei/ Tu eşti femeia în care se deschide visul/ Ca o enormă plantă de apă/ în care oasele lustruite sunt ace de cusut/ Blănurile oceanelor pentru totdeauna" (Peisajul necunoscut). T. trece cu naturaleţe dintr-un regim într-altul al imaginii, dintr-o tonalitate într-alta, de la ritmurile largi, somnolente, la rupturile violente, de la cruzime la delicateţe sau umor negru, de la detaşarea lucidă la cel mai intens lirism, de la plonjarea hipnotică în vis la ieşirea tumultuoasă din apele amniotice ale sinelui: „memoria întoarsă din apele tulburi/ Ca un crin de mare purulent", „Părul tău e lampa acestei spelunci", „Ca o colonie de corali zac creierii prin încăpere", „Câteva sute de femei putrede excitante şi clare/ în argonautul lor exhibiţionism nocturn", „Să pot privi cum îţi deschizi pulpele şi cum ai vrea să fii linsă de lupii din aer", „seara de graţie în care numele tău de jasmin/ şi-a tăiat carotida", „sânul ca o pasăre moartă căzută în iarbă/ la marginea unui fluviu albastru". Unele texte, respectând „normele" suprarealiste, sunt adevărate visuri-specta-col, lungi deliruri semilucide, în care poetul se lasă provocat de dicteul automat, provocând el însuşi limitele imaginaţiei şi ale limbajului, cel mai adesea uzând de absurd şi de metafora oximoronică, de insolitarea permanentă a discursului, ca, spre exemplu, în poemul mai amplu, Norii gâtului. Acesta merită reţinut pentru funambulesca „notă" de subsol dedicată „delirului obiectiv", în care este inclus un semnificativ fragment de proză poetică despre „visul pietrificat", cu imaginea unei camere de sticlă unde aşteaptă un fluture, secvenţă de la care s-ar putea revendica proza contemporană de factură oniric-barocă a lui Mircea Cărtărescu. T. se dovedeşte în versurile acestor două volume unul dintre cei mai luxurianţi imaginativi ai liricii române, un maestru al misterului, pe care reuşeşte să îl comunice fără să abandoneze teritoriul avangardist al poeziei de limbaj. Această dublă articulare a discursului, la nivelul imaginii-viziune şi al limbajului, se percepe şi în Spectrul longevităţii. 122 de cadavre. în prima ei parte cartea conţine o proză poetică, flancată de numeroase note de subsol, care trădează intenţiile explicative, teoretice şi programatice ale autorilor, urmând în egală măsură principiul poetic al insolitării discursului. „122 de cadavre" sunt 122 de texte scurte, de un rând sau două, de tipul aforismului, cultivând paradoxul de tip suprarealist, şi juxtapuse prin metoda, de asemenea dragă suprarealiştilor, a „cadavrului excjuis". Se remarcă în egală măsură Au Lobe du sel şi La Provocation, volume tipărite în 1947, dedicate şi adresate iubitei poetului. Ambele, dar mai ales al doilea, proză poetică remarcabilă, constituie un moment important în istoria suprarealismului european, fiind scrise direct în franceză, limbă care, de altfel, a fost cultivată de majoritatea suprarealiştilor români. începând cu 1955, când publică Scriu negru pe alb, cariera poetică a lui T. ia o întorsătură previzibilă, care coincide cu începutul sfârşitului. E de observat, totuşi, că din antologia de autor din
1983,	intitulată Cât vezi cu ochii, sunt omise poemele perioadei 1947-1966, ceea ce nu se întâmplase, din motive lesne de înţeles, în antologia din 1969, Blănurile oceanelor şi alte poeme. în
1955 nu se mai recunoaşte nimic din suprarealistul de odinioară, acum un poet tradiţionalist, în linia descriptivismului pillatian sau a „peisajelor" de tinereţe ale lui B. Fundoianu, dar vizibil impregnat de ideologia realismului socialist, care transpare în versificarea agitatorică ori în parabolele simpliste. Volumele publicate între 1958 şi 1966 continuă aceeaşi linie a clişeului oportunist: poezii cu uzine, oţelari, despre ţară şi noua lumină, eră, libertate, versuri-ma-nifest împotriva fasciştilor sau dedicate lui Lenin şi evenimentelor în care sunt implicate Sovietele etc. Mai mult, T. nu uită din când în când să facă mea culpa faţă de partid, într-un fel să îşi autodenunţe poezia de tinereţe, ca în Nefast, din volumul Drepturi şi datorii (1958), sau în Constructorii ruinei, din Semicerc (1964). După anii '70 atitudinea ia şi forma inversă, a vinovăţiei faţă de adevărata poezie, cea suprarealistă, pe care autorul ştie că a trădat-o. Sunt însă acum destule versuri în care elementul ideologic e anexat printr-o tehnică a inserţiei simplificatoare, în corpul poemului intrând, fără nici o legătură cu restul, imagini sau cuvinte-cheie cu rezonanţe ideologice evidente, un fel de paraziţi care asigură politic textul, dar îl şi compromit estetic. în Rocadă (1966) se află şi poezii epurate de scoriile ideologicului, cum ar fi Călătorie. Se pare că T. încearcă o reconciliere între lirica angajată şi un suprarealism îmblânzit, dar care nu mai păstrează nimic din spiritul originar. în Corp comun (1968) multe poeme au rimă, adesea pereche, expresia continuă să rămână ori simplificată, în maniera unui joc lingvistic nu prea îndrăzneţ, ori abstractizată într-un mod pur formal, departe de adevărata viziune suprarealistă: „Regele vorbea în sala tronului./ Şambelanul îşi încerca norocul./ Sub tron o virgulă elegantă/ roşie ca focul./ Pe când regele rostea ultimele silabe/ regina umbla prin palat/ în patru labe/ izbind în uşi cu ciocul" (Capricii, II). în altele se observă o proliferare a materiilor, mai ales imunde, şi o accentuare a melancoliei, ca în invocarea ruinelor, conotată politic, dar care reia, în subtext, o mai veche temă suprarealistă. Oricum, în versurile de după 1968 şi în ineditele publicate în antologia Cât vezi cu ochii se simte detensionarea discursului politizat, se produce o estompare a ideologicului, dar T. nu reuşeşte decât rar să depăşească limita unei mediocrităţi conştiente, care mimează sau forţează, cu o oarecare perversă neputinţă agonică, adevărata poezie, definitiv pierdută. Un adevărat caz al literaturii române, el apare ca un poet schizoid: un autor cu o remarcabilă operă de început, egală valoric cu a celorlalţi maeştri ai suprarealismului românesc, Gellu Naum şi Gherasim Luca, dublat de un mediocru versificator comunist.
Evoluând de la o imagistică de un onirism mai mult programatic şi exterior - de unde şi imixtiunile abstractizante ce trădează „calculul rece” - spre o transcriere mai epurată a „delirului", ilustrată de ultimele poeme, suprarealismul lui Virgil Teodorescu câştigă treptat în substanţă şi autenticitate, dezvăluind o sensibilitate mai curând calm-contemplativă, decât una predispusă la grave deplasări tectonice ale geografiei lăuntrice.
Ion Pop
Teodorescu
Dicţionarul general al literaturii române 688
SCRIERI: Poem în leopardă, cu stilamancii de D. Trost, Bucureşti, 1940; Diamantul conduce mâinile (în colaborare cu Paul Păun şi D. Trost), Bucureşti, 1940; Blănurile oceanelor, Bucureşti, 1945; Butelia de Leyda, cu patru lovaje şi un brevet lovaj de Paul Păun, Bucureşti, 1945; Critica mizeriei (în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun), Bucureşti, 1945; Spectrul longevităţii 122 de cadavre (în colaborare cu Gellu Naum), Bucureşti, 1946; Au Lobe du sel, Bucureşti, 1947; Infra-Noir (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun şi D. Trost), Bucureşti, [1947]; La Provocation, Bucureşti, 1947; Eloge deMalombra (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun şi D. Trost), Bucureşti, 1947; Le Sabie nocturne (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun şi D. Trost), în Le Surrealisme en 1947. Exposition Internationale du Surrealisme, presentee par Andre Breton et Marcel Duchamp, Paris, 1947; Pisica de mare, Bucureşti, 1953; Scriu negru pe alb, Bucureşti, 1955; Drepturi şi datorii, Bucureşti, 1958; Semicerc, Bucureşti, 1964; Rocadă, Bucureşti, 1967; Corp comun, Bucureşti, 1968; Blănurile oceanelor şi alte poeme, Bucureşti, 1969; Repaosul vocalei, Bucureşti, 1970; Vârsta cretei, pref. Al. Protopopescu, Bucureşti, 1970; Poemul întâlnirilor, Bucureşti, 1971; Sentinela aerului, Bucureşti, 1972; Ucenicul nicăieri zărit, Bucureşti, 1972; Heraldica mişcării, Bucureşti, 1973; Poezie neîntreruptă, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1976; Ancore lucii, Bucureşti, 1977; Armonia contrariilor, Bucureşti, 1977; Legea gravitaţiei, Iaşi, 1979; Culminaţia umbrei, Bucureşti, 1980; Cât vezi cu ochii, Bucureşti, 1983; [Texte], în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983, 507-547, 659-674; Un ocean devorat de licheni, urmat de Poemul regăsit, cu şase stilamancii, Bucureşti,
1984.	Traduceri: M. Cernin, A. Cartaşov, Un sentiment preţios, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Elena Gavriloiu); Anatoli Mednicov, Lumini care nu se sting, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Elena Frunză); De strajă păcii, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Ana Mişea); Pe noi ne-a crescut Stalin, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Ştefania Brătulescu); Irina Golovani, Maria Matericova, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Natalia Davidescu); N. Saconscaia, Boabă cu bobiţă, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Dan Faur); Evghenie Dolmatovski, Cuvânt despre ziuade mâine, Bucureşti, 1952; A. Barto, El împlineşte paisprezece ani, Bucureşti,
1952	(în colaborare cu Dan Faur), A venit vara, Bucureşti, 1953, Creşte Maşenka, Bucureşti,1953, Poezii pentru copii, Bucureşti, 1955, Maşenka, Bucureşti, 1956; Elena Caterli, Furca de bronz, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Natalia Davidescu); Mihail Lukonin, O zi de muncă, Bucureşti, 1953; L. N. Tolstoi, Cât pământ îi trebuie unui om, Bucureşti,
1953	(în colaborare cu Tatiana Golim); Boris Bednâi, Marele torent, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu I. Barat); Serghei Mihalkov, Satiră şi umor, Bucureşti, 1954, Iepuraşul încrezut, Bucureşti, 1955; Tolgyesi Lâszlo, Aventurile lui Elec Troni, Bucureşti, 1954; Pierre Gamarra, Mâinile oamenilor, Bucureşti, 1955; Carte nouă de poveşti maghiare, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Margareta Butuc-Codrescu), Bucureşti, 1955; Paul Eluard, Poeme pentru toţi, Bucureşti, 1955, Poemes - Poeme, ed. bilingvă, Bucureşti, 1968; James Greenwood, Povestea unui mic zdrenţăros, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Andrei Bantaş); Poveşti populare săseşti (din Transilvania), Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Al. Mitra); Else Kornis, Catrinel, Bucureşti, 1956; K. D. Uşinski, Animale domestice, păsări şi fiare, Bucureşti, 1956, Razele dimineţii, Bucureşti, 1957; Nazim Hikmet, Versuri, Bucureşti, 1957, Poezii, Bucureşti, 1961, Romanticii, pref. Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Ruse N. Nedelea), Cântec la masa soarelui, pref. Viorica Dinescu, Bucureşti, 1977; Mora Ferenc, Ariciul atotputernic, Bucureşti, 1957; Aleksander Fredro, Răzbunarea, pref. Tereza Maiorescu-Kwieczinska, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Olga Zaicic); Adam Mickiewicz, Poezii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Vlaicu Bârna şi Miron Radu Paraschivescu), Balade şi romanţe,
Bucureşti, 1998 (în colaborare); A. S. Puşkin, Micile tragedii, ed. 2, Bucureşti, 1957 (în colaborare); H. Stolper, Pentru tine, Bucureşti, 1957; Olga Berggolt, Lirice, pref. Victor Kembach, Bucureşti, 1959; Jan Carek, Ce-şi spun maşinile, Bucureşti, 1959; Alfred Margul Sperber, Versuri pentru tineret, Bucureşti, 1959; Byron, Opere alese, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1961, Poeme, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1983; Cum a ajuns lupul cântăreţ (.Poveşti populare săseşti), Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Al. Mitra); Glasuri din Ghana, pref. Viorica Tănăsescu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Sergiu Nicolaic); Alain Prevost, O întâmplare la Vercors, Bucureşti, 1963; G. R. Derjavin, Versuri, postfaţă Alexandra Bărcăcilă, Bucureşti, 1964; Vltezslav Nezval, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1964, Poeme, Bucureşti, 1972; Alain Bosquet, Poezii, pref. Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Veronica Porumbacu); B. Fundoianu, Poezii, îngr. trad., pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1965; Salamon Erno, Cântec pentru urmaşi, îngr. şi pref. Szâsz Jânos, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Veronica Porumbacu şi Haralambie Grămescu); Maria Dombrowska, Nopţi şi zile, I-IV, pref. Elena Linţa, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Elena Linţa); Henryk Ibsen, Peer Gynt, în Henryk Ibsen, Teatru, I, pref. Ovidiu Drimba, Bucureşti, 1966; Antioh Cantemir, Stihuri, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1966; Romain Rolland, Pierre şi Luce, Bucureşti, 1966; Ivo Andric, Cronică din Travnic. Viziri şi consuli, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Dragan Stoianovici); Rahman el Abder Sharkawi, Pământ egiptean, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Yves Goldenberg); Miroslav Krleza, întoarcerea lui Filip Latinovicz, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Radu Flora); Milovan C. Glisic, învăţătorul şi alte povestiri, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Carmen Gheorghiu şi Simion Morcovescu); Guillaume Apollinaire, Scrieri alese, îngr. trad., pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1971 (în colaborare); Prosper Merimee, Tamango, Bucureşti, 1971 (în colaborare); Meliusz Jozsef, Arena, postfaţă Nicolae Balotă, Bucureşti, 1975; Valeri Briusov, îngerul de foc, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Dan Răutu); înţelegând zăpada (Antologie a poeţilor canadieni de limbă engleză), îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Petronela Negoşanu); Lirică americană contemporană, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Petronela Negoşanu); Nicholas Catanoy, Walum Olum (Cântecele şi proverbele indienilor din America de Nord), Cluj-Napoca, 1981 (în colaborare cu Petronela Negoşanu); Shakespeare, Comedii, voi. II: Nevestele vesele din Windsor. Cum văplace, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Vlaicu Bârna); Steaua Marilor Lacuri (45 poeţi canadieni de limbă franceză), îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Petronela Negoşanu); John Robert Colombo, Poeme, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Petronela Negoşanu); Ezra Pound, Cantos, îngr. şi postfaţa trad., pref. Vasile Nicolescu, Iaşi, 1981 (în colaborare cu Petronela Negoşanu); Balzac, Comedia umană, VI, Bucureşti, 1987 (în colaborare); Aleksandr Amprimoz, Cânt solar, pref. trad., Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Petronela Negoşanu).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XI, 103-105; M. Sv. [Mihail Sevastos], „Blănurile oceanelor", „Torţa", 1945,11; Streinu, Pagini, II,
144-146; V. Popovici, Expoziţia suprarealistă, „Fapta", 1946, 630; Ion Oarcăsu, Lumini şi umbre în creaţia unui poet militant, TR, 1958, 27; Jean-Louis Bedouin, Vingt ans de surrealisme (1939-1959), Paris, 1961, 110-112; Marian Popa, „Rocadă", LCF, 1967, 14; Căprariu, Jurnal, 171-176; Piru, Panorama, 132; Al. Călinescu, „Blănurile oceanelor şi alte poeme", IL, 1969,7; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969, 265-276; Tomuş, Carnet, 133-135; Constantin, Despre poeţi, 46-50; Ciobanu, Panoramic, 75-78; Corbea-Florescu, Biografii, I,
240-245; Grigurcu, Teritoriu, 87-92; Ilie Purcaru, Poezie şi politică, Bucureşti, 1972,181-195; Emil Mânu, Virgil Teodorescu, RITL, 1973,1; Georgescu, Printre cărţi, 194-204; Poantă, Modalităţi, 202-204;
689 Dicţionarul general al literaturii române
Teodorescu-Branişte
Andriescu, Relief 67-81; Ciobanu, Critica, 30-35; Dimisianu, Valori, 54-58; Ştefan Aug. Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, Bucureşti, 1974, 212-220; Felea, Secţiuni, 119-123; Cristea, Domeniul, 79-84; Petroveanu, Traiectorii, 66-78; Barbu, O ist., 61-63; Mânu, Sinteze,
145-156; Piru, Poezia, I, 284-292; Zalis, Tensiuni, 102-108; Nicolae Balotă, Continuitatea poeziei, RL, 1976, 27; Iorgulescu, Al doilea rond, 249-254; Laurenţiu, Eseuri, 216-225; Negoiţescu, Analize, 262-268; Raicu, Critica, 189-192; Al. Protopopescu, Virgil Teodorescu şi arta „artei poetice", VR, 1977, 2; Al. Cistelecan, Poezie neîntrerupta, F, 1977, 3; Alexiu, îdeografii, 117-120; Dimisianu, Opinii, 66-71; Dorcescu, Embleme, 128-133; Poantă, Radiografii, 1, 108-111; Fănuş Băileşteanu, Destin rotund: Virgil Teodorescu 70, CL, 1979, 6; Daniel Dimitriu, „Legea gravitaţiei", CL, 1979, 8; Artur Silvestri, Poetul metamorfozelor unitare, LCF, 1979, 32; Grigurcu, Poeţi, 423-427; Ruja, Valori, 31-37; Sasu, în căutarea, 97-101; Laurenţiu Ulici, Sinteza lirică, CNT, 1980,3; Horia Bădescu, Melancolia ironiei, ST, 1980, 3; Cândroveanu, Poeţi, 19-27; Lit. rom. cont., 1,211-218; Cristea, Faptul, 61-65; Felea, Aspecte, II, 33-38; Raicu, Contemporani, 87-95; Horia Bădescu, Culminaţia umbrei, ST, 1981,1; Iorgulescu, Critică, 52-58; Piru, Ist. lit., 434-435; Tomuş, Mişcarea, 83-85; Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti,
1982,	66-75; Nicolae Manolescu, Poemul neîntrerupt, RL, 1983, 40; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983,167-173; Moraru, Textul, 82-92; Simion, Scriitori, III, 18-34; Dumitru Radu Popa, „Un ocean devorat de licheni, urmat de Poemul regăsit", LCF, 1985,7; Grigurcu, Existenţa, 22-29; Ştefănescu, Prim-plan, 63-70; Micu, Limbaje, 13-25; Ov. S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 19-24; Pop, Avangarda, 362-371, passim; Negoiţescu, Ist. lit., I, 308-310; Alex. Ştefănescu, Virgil Teodorescu, RL, 1992, 41; Ov. S. Crohmălniceanu, Biblioteca lui Virgil Teodorescu, L, 1993,29; Dicţ. analitic, 1,98-100; Micu, Ist. lit., 240-241,
338-339; Popa, Ist. lit., 1,252-253; Alex. Ştefănescu, Virgil Teodorescu, RL, 2002,36; Dicţ. scriit. rom., IV, 537-541; Marian Victor Buciu, Virgil Teodorescu. Provocare şi obedienţă, CNT, 2003, 5-8; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003,238-245. R. D.
TEODORESCU-BRANIŞTE, Tudor (12.IV.1899, Piteşti -23.111.1969, Bucureşti), gazetar, prozator, memorialist şi traducător. Este fiul Anastasiei şi al lui Ioan Teodorescu, institutor. Urmează şcoala primară şi şase clase de liceu la Piteşti. în timpul refugiului din 1916 ajunge, împreună cu familia, la Bârlad, unde lucrează într-un spital militar. Aici cunoaşte lipsurile provocate de război, dar reuşeşte să îşi dea examenele pentru clasa a Vil-a. în 1918, revenit la Piteşti, va absolvi liceul şi va deveni student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1921. înscris în Baroul de Ilfov, nu va practica decât puţin timp avocatura, căci se consacră în întregime vieţii de jurnalist şi de om politic. Debutează, sub pseudonimul Andrei Branişte, preluat din piesa de teatru omonimă a lui Marin Simionescu-Râmniceanu, la „Rampa", în 1915, colaborând şi la „Revista noastră", „Sclipiri", „Progresul", „Hiena", „Contimporanul", „Facla" şi „Facla literară", „Mişcarea", „Muncitorul", „Propilee literare", „Vlăsia", „Cuvântul", „Parlamentul", „Opoziţia", „Curentul", „Vremea", „Revista politică" ş. a. Se numără printre redactorii de la „Aurora", „Adevărul" (unde a fost şi prim-redactor), conduce „Cuvântul liber" (1933-1936), cotidianul „Jurnalul" (1939-1940), „Jurnalul de dimineaţă" (1944). A crezut cu sinceritate în adevărata democraţie, detaşându-se, răspicat, în
publicistica lui, de comunism. Scrie, de asemenea, la „Excelsior", „La zid", „Progresul social", „Herald", „Revista Fundaţiilor Regale", „Linia dreaptă", „Floarea de foc", „însemnări ieşene", „Lumea românească", „Radio azi", „Liberalul", „Gazeta literară", „Presa noastră", „Ramuri", „Tribuna", „Luceafărul", „Steaua", „Viaţa studenţească" ş. a. A mai semnat A. Branişte, T. Lăstun, Rivarol. în intervalul 1922-1926 a fost secretar al Editurii Cultura Naţională, iar în 1926-1928 este deputat, ales pe lista Partidului Ţărănesc. Din 1929 colaborează la emisiunile radiofonice, susţinând rubrica „Revista săptămânii literare şi artistice". Prima carte, culegerea de nuvele şi schiţe Suflet de femeie, îi apare în 1920, urmată de câteva volume de proză scurtă, precum şi de o serie de romane, deschisă în 1932 de Fundătura cimitirului no. 13. în alte cărţi a adunat cronici şi note literare, amintiri, portrete literare: Oameni şi cărţi (1922), Oameni de ieri... (1938), Oameni şi paiaţe (1967), Scara vieţii (1976). Din 1948 şi până la începutul anilor '60 i s-a luat dreptul de semnătură. în 1964 a primit Ordinul Muncii clasa I.
în proza scurtă T.-B. se concentrează, cu precădere, asupra vieţii celor umili şi asupra unor destine tragice. Primite cu reticenţă de o parte a criticii vremii, schiţele şi nuvelele se fac
TtidbrlMNiof«iOf4NM^It
PRINŢUL
ROMAN
Teodorescu-B ranişte
Dicţionarul general al literaturii române 690
ecoul unor drame ale sărăciei şi singurătăţii, ale lipsei de şansă în faţa sorţii (Despărţire, Trezire..., Roşu). Sunt selectate şi alte ipostaze, bunăoară existenţele maladive sau condamnate la suferinţă (Mărgelele, Pe maidan, Ispăşire, Pe şantier, De ziua lui..., Dolorosa ş.a.). Nuvela titulară a volumului Şovăiri (1921) este interesantă prin analiza psihologică a protagoniştilor, plasaţi într-un conflict ce se dezvoltă ameninţător, viaţa lor eşuând tragic. în general, nuvelistica lui T.-B. este structurată, naturalist, în jurul unor obsesii, ca în Ochiul de nichel (1927). Povara spaimelor devine de neîndurat, încât singura izbăvire rămâne moartea. Mahalaua, personaj central în romanul Fundătura cimitirului no. 13, prefigurat încă din nuvela Vinovată (din Suflet de femeie), este pecetluită de o atmosferă mediocră şi nivelatoare. Singurul care zdruncină ordinea prestabilită va fi Andrei Stoican, individ urmărit de două obsesii: eliberarea de frica morţii, prin simularea propriului deces, şi nevoia de linişte absolută, imposibil de aflat într-un mediu sufocat de intrigi şi conflicte. Prin incendierea unor case din mahala Stoican crede că va putea să evadeze din atmosfera ei terifiantă, să pedepsească, în numele unei legi nescrise, lumea obscură şi degradată. Atracţia spre morbid, dominantă a existenţei lui Andrei Stoican, tulbură curgerea firească, pierdută în nimicuri, a vieţii din mahala. Observaţia socială -studentul şi publicistul înregimentat în mişcarea naţionalistă de dreapta, socialistul veşnic urmărit şi persecutat, funcţionarul conştiincios şi plafonat, femeile care îşi vând trupurile - se îmbină cu notaţia psihologică, pentru a sugera o atmosferă şi mentalităţi caracteristice. O tuşă pamfletară se alătură crochiurilor pline de umor (replici, gesturi, îmbrăcăminte) care, în pofida unor inserţii de senzaţional în manieră comercială, foiletonistică, însufleţesc când şi când personajele. Scriitura precisă, amănunţit realistă, proprie gazetarului, nu obturează perspectiva psihologică, nu foarte adâncă, dar trasată cu mână sigură. Şarja, pamfletul sunt prezente şi în Domnul Negoiţă sau Individul împotriva statului
(1932),	iar arta dialogului, bine stăpânită de T.-B., a făcut ca acest roman să fie dramatizat în epocă (de scriitorul bucovinean A. Mitric). De astă dată, mediul în care personajul titular caută liniştea, dar în alt fel decât Andrei Stoican, este lumea mic-burgheză, cu toate cusururile ei. Negoiţă se teme, exprimându-şi opiniile, să nu tulbure pe cineva ori ceva (ordinea socială). Dar realitatea îl striveşte, soţia şi singurul său „prieten" îl chinuie, ca şi instituţiile statului (poliţie, armată etc.). Pentru că „evadează" din familie şi din oraş, asumându-şi altă identitate, va fi dat în urmărire generală, ca inamic al statului şi al colectivităţii. Neverosimilul situaţiei este evident, „vina" temătorului Negoiţă se amplifică monstruos, revelând, de fapt, hidoşenia morală a semenilor săi. în cele din urmă, înfrânt, convins de inutilitatea protestului său, el reintră în mediul domestic, rutinier. Odată cu romanul Băiatul popii
(1933)	gazetarul-romancier e hotărât să atace mecanismul viciat al politicianismului, o zonă a vieţii publice bine cunoscută lui. Tonurile devin acum excesive, pendulează între alb şi negru, iar acţiunea se mută în lumea satului: politicienii veroşi, în frunte cu ministrul de interne, ajutaţi de
notabilităţile locale (primar, şef de post), îi obligă pe oameni să voteze după cum cer interesele unui partid sau ale altuia, cu toate că, ridicol, se bate monedă pe „alegeri libere". Personajul central, tânărul Alexandru Murgu, feciorul preotului din sat, ar simboliza intelectualul preocupat de aflarea unei punţi între idealuri (studiase în Germania, unde se hrănise cu idei socialiste) şi realitatea din ţară. Dar romanul se opreşte la suprafaţa acestei realităţi, deşi pune în circulaţie multe informaţii, un întreg arsenal documentar. Prinţul (1944) este romanul care marchează izbânda epică a lui T.-B. Protagonistul, Jean-Andrei Munteanu, deţine un loc aparte în galeria personajelor aparţinând boierimii române. La Paris e un etalon de distincţie şi egolatrie, dar se vede nevoit să pună capăt vieţii tumultuoase, petrecută în lux, şi se întoarce în ţară, la unica moşie rămasă după ce le vânduse pe celelalte. în „exilul" lui autoimpus încearcă să conserve obişnuinţele de odinioară, chiar dacă acum conacul e în pragul ruinei. Vrea să salveze o proprietate subminată de datorii, dar intervine ineluctabila decădere la care izolarea, ajunsă forţa malefică a locului, îl condamnă. Realitatea pe care şi-o asumă ca unică armă de apărare este iluzia estetizată, ficţiunea. în rândurile de incipit ale romanului se conturează o puternică imagine a ruinei şi agoniei, iar ultimele fraze încheie cercul prin sinuciderea Prinţului, care se aruncă sub roţile Orient Expres-ului, ce îl purtase de atâtea ori în cavalcada fastuoasei sale vieţi. După această reuşită romanescă, remarcată în epocă, scrisul lui T.-B. revine în matca bine ştiută. Dacă în romanul Scandal (1945) schiţează psihologia politicianului onest, dar şi a impostorilor ori a celor intraţi în politică pentru a-şi satisface vanitatea, evocând medii şi o tipologie bogată, Primăvara apele vin mari (1960) şi Pavilionul de vânătoare (apărut postum, în 1986) reconstituie crâmpeie din fresca societăţii româneşti a anilor
1888	şi 1915. Ultimele două cărţi au o bună documentare, aducând în plan narativ evenimente, personaje reale şi ficţionale, ca rod al conlucrării dintre ziarist şi prozator, îndeosebi Pavilionul de vânătoare, proiectat ca parte a unui ciclu despre neamul boierilor Măgureanu, se distinge prin tipologia de factură realistă. Paginile memorialistice ale lui T.-B. relevă, deopotrivă, har şi plăcere de a povesti, fiind şi mărturii documentare despre oameni, fapte contemporane scriitorului. Ca traducător, a facilitat cititorului român contactul cu scrierile lui Benjamin Constant, Andre Maurois ş.a.
SCRIERI: Suflet de femeie, Bucureşti, 1920; Şovăiri, Bucureşti, 1921; Oameni şi cărţi, Bucureşti, 1922; Leon Gambetta, Bucureşti, 1924; Ochiul de nichel, Bucureşti, 1927; Clemenceau (1841-1929). Omul, opera, Bucureşti, 1929; Fundătura cimitirului no. 13, cu desene de Ion Anestin, Bucureşti, 1932; Domnul Negoiţă sau Individul împotriva statului, Bucureşti, 1932; Băiatul popii, Bucureşti, 1933; Doctrina bâtei: naţionalism, reacţionarism, antisemitism, Bucureşti, 1936; Oameni de ieri..., Bucureşti, 1938; Prinţul, Bucureşti, 1944; ed. îngr. Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1998; Scandal, Bucureşti, 1945; ed. îngr. şi pref. Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu, Bucureşti, 1988; Primăvara apele vin mari, Bucureşti, 1960; Oameni şi paiaţe, îngr. Constantin Darie şi Victor Adrian, postfaţă Victor Adrian, Bucureşti, 1967; Scara vieţii, îngr. şi pref. Constantin
691 Dicţionarul general al literaturii române
Teodorovici
Darie, Bucureşti, 1976; Pavilionul de vânătoare, îngr. Constantin Darie, Bucureşti, 1986; între presă şi literatură, I-II, îngr. şi pref. Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu, Bucureşti, 1989; Ibovnica, îngr. şi pref. Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu, Bucureşti, 1993. Traduceri: Benjamin Constant, Adolphe, Bucureşti, 1922; Andre Maurois, Viaţa lui Disraeli, Bucureşti, 1925; Leopold Stern, Psihologia amorului contemporan, Bucureşti, 1927.
Repere bibliografice: Davidescu, Aspecte, 202-204,566-568; Aderca, Contribuţii, 1,447,448, II, 302-304; Perpessicius, Opere, III, 135-136, V, 294-296, VI, 86-90, X, 304-309, XII, 419; Constantinescu, Scrieri, V, 92-102; Călinescu, Cronici, II, 78-80,148-151,357-361; Ralea, Scrieri, II, 472-473; Mihail Ilovici, Negativismul tinerei generaţii, Bucureşti, 1934, 189-190; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 287; Cioculescu, Aspecte, 439-441; Massoff, Despre ei, 36-46; Ion Negoiţescu, „Scandal", RCR,
1945,	2; Ion Biberi, „Scandal", DMN, 1945, 21; Valeriu Râpeanu, „Primăvara apele vin mari", GL, 1961,8; Z. Ornea, „Primăvara apele vin mari", VR, 1961, 3; Râpeanu, Interferenţe, 221-224; Elena Tacciu, Portretul unei conştiinţe, VR, 1977,7; Crăciun, Confesiuni, 271-272; Ion Cruceană, Momente şi figuri argeşene, I, Piteşti, 1980,184-188; Râpeanu, Memoria, 104-107; Ornea, Actualitatea, 218-222; Râpeanu, Scriitori, 238-276; H. Zalis, Pe traiectorii inegale, FLC, 1987, 4; Vasile Chifor, Evocare şi atmosferă, T, 1987, 8; Craia, Feţele, 186-190; Z. Ornea, Publicistica lui Teodorescu-Branişte, RL, 1989, 30; Raicu, Descoperirea,
6-33; George, Sfârşitul, IV, 215-220; Teodor Vârgolici, „Prinţul", ALA, 1999,463; Dicţ. scriit. rom., IV, 541-543; Eugen Iacob, Culisele memoriei,
II,	postfaţă Valentin Taşcu, Cluj-Napoca, 2003,183-188.	O.	I.
TEODOROVICI, Ioan (prima jumătate a sec. XIX), cărturar, traducător. Preot la biserica ortodoxă românească din Pesta (după 1809), deţine, din 1820, şi funcţia de cenzor şi corector al tipografiei din Buda. Bun patriot, T. desfăşoară o largă activitate culturală, în spiritul Şcolii Ardelene. Numele său e legat de tipărirea Lexiconului de la Buda (1825), al cărui coautor şi ultim revizor este, alături de fratele său Alexandru Teodorovici (Teodori). între 1824 şi 1830 se ocupă de editarea calendarelor româneşti, una dintre cele mai populare forme de răspândire a cunoştinţelor. Orientarea lor e preponderent religioasă, dar nu lipsesc nici textele istorice sau de literatură morală, nici diverse învăţături. Tot o preocupare iluministă este traducerea şi tipărirea unor Moralnice sentenţii sau folositoare pilde (1813), a unei „istorii universale" precum şi a altor scrieri cu un explicit scop etic, aparţinând mai multor autori, printre care J. H. Campe şi Marmontel.
Traduceri: Moralnice sentenţii sau folositoare pilde, Buda, 1813; Pavel Kengyelâcz, Istoria universală sau a toată lumea, Buda, 1824; Leopold Schiemann, Pruncii cei părăsiţi, Buda, 1830; J. H. Campe, Theofron sau Iscusitul sfatuitoriu pentru neiscusita tinerime, Buda, 1833; Marmontel, Adelaida sau Păstoriţa alpicească, Buda, 1836; Leopold Şimann, Doi prunci părăsiţi..., Buda, 1850.
Repere bibliografice: Primii gramatici români bănăţeni, „Foaia diecezană", 1922, 24-25; Iorga, Ist. lit., III, 321-324; Tomescu, Calendarele, 74-76,119-121; Dicţ. lit. 1900, 848; Păcurariu, Dicţ. teolog., 453.	C.	T.
TEODOROVICI, Lucian Dan (17.VI. 1975, Rădăuţi), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Lucicăi Teodorovici (n.
Slănină), inginer, şi al lui Nicolae Teodorovici, magistrat. Urmează cursurile primare la Dorneşti, locul de baştină al bunicilor materni, apoi învaţă la Braşov, în cadrul Şcolii Populare de Artă, secţia arte plastice (1986-1990) şi la Liceul „Dr. Ioan Meşotă". în 1994 intră la Facultatea de Litere, secţia română-engleză, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi. înfiinţează în 1997 - împreună cu alţi tineri scriitori, printre care Florin Lăzărescu, Codrin Dinu Vasiliu, Livia Iacob - Asociaţia „Outopos", care va scoate o revistă şi va avea o editură proprie. Debutează în numărul inaugural din „Outopos" (1997). Prima carte, romanul Cu puţin timp înaintea coborârii extraterestrilor printre noi, îi apare în 1999. După un an asociaţia autodizolvându-se, T. îşi continuă activitatea la revista „Timpul", unde e, pe rând, redactor, secretar de redacţie şi redactor-şef adjunct. Din 2002 devine redactor-şef al Editurii Polirom. Colaborează la „Observator cultural", „Dilema", „Cultura", „Familia", „ArtPanorama", „Discobolul", „Flyperion", dar publică şi în „Wienzeile" (Viena) sau în „Au Sud de TOuest" (Paris). A obţinut Premiul revistei „ArtPanorama"
(1998),	Premiul revistei „Familia" (1998), Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Literatură „Tudor Arghezi" - Târgu Jiu, pentru manuscrisul volumului Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (1999), Premiul Naţional pentru debut editorial în proză la Festivalul Naţional „Al. Odobescu"
(1999),	Premiul al II-lea pentru dramaturgie, acordat de Ministerul Culturii (2000), Marele Premiu pentru dramaturgie, acordat de Fundaţia „Camil Petrescu" (2000).
în romanele Cu puţin timp înaintea coborârii extraterestrilor printre noi şi Circul nostru vă prezintă: (2002), ca şi în culegerile de proză scurtă Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (2000) şi 96-00 (2002), T. propune un personaj unic. Deşi vârstele şi preocupările diferă de la caz la caz, trăsăturile esenţiale ale acestuia rămân neschimbate. De cele mai multe ori el este naratorul unor istorii absurde, se prezintă cititorului ca un ins ridicol, perfect conştient de ciudăţeniile lui, pe care le pune însă pe seama unui destin tragic. Este semidoctul prin excelenţă, care nu îşi acceptă condiţia şi, drept urmare, încearcă să iasă din desele situaţii nefavorabile făcând apel la bruma de cultură şi la memoria sa aproximativă: versuri greşite din clasici sau citate în limba latină nepotrivite în context. Circumstanţele de acest gen provoacă trei tipuri de reacţii: delir metafizic naratorului, dispreţ şi indiferenţă celor cu care acesta vine în contact şi un savuros efect comic în beneficiul cititorului, singurul care poate să perceapă scenele în semnificaţia lor reală; naratorul nu înţelege ce i se întâmplă, cititorul însă da, pentru că are la dispoziţie toate informaţiile. Originalitatea prozei lui T. constă în deplasarea accentului de pe personaj pe receptare. Autorul îşi introduce protagoniştii în scenă direct, dar le arată foarte puţin faţa. Câteva caracteristici sunt de ajuns. Recurenţa - ochiul aţintit mereu către cititor, pentru a-i anticipa reacţia, pentru a-1 putea lua mereu prin surprindere - provoacă efecte comice autentice. Nu doar umorul este o calitate a scrisului lui T. Textul Gumă de mestecat, din primul volum de proză scurtă, poate fi considerat o tragicomedie cu profunde implicaţii existenţiale, comprimată
Teodoru
Dicţionarul general al literaturii române 692
în doar câteva pagini. Tot astfel pot fi citite şi cele două romane, nu foarte întinse ca dimensiune, dar cu substanţă şi bine structurate. în Circul nostru vă prezintă: personajul-narator se află continuu în aşteptarea impulsului sinucigaş, care însă nu vine niciodată. Filosofează pe această temă într-un mod rudimentar, actul în sine este căutat, explicat şi experimentat numai în partea lui pregătitoare. Memorabilă e scena în care unul dintre protagonişti încearcă să îşi ia viaţa prin ingurgitarea unei cantităţi uriaşe de whisky. Are nevoie de martori care să îl asiste la alunecarea în moarte, dar totul este ratat, până şi băutura se varsă pe covor, iar potenţialul sinucigaş nu mai are bani pentru alta. Autorul îşi construieşte romanele prin alăturarea unor astfel de secvenţe ce au drept liant un narator care monopolizează şi îşi aproprie situaţiile cele mai bizare. Totul cade în derizoriu, ratarea fiind tema centrală. Aceeaşi tematică se găseşte în textele dramatice, consubstanţiale, din multe puncte de vedere, prozei scrise de T., cum se poate remarca în Audienţă 0, apărut în 2003.
SCRIERI: Cu puţin timp înaintea coborârii extraterestrilor printre noi, Iaşi, 1999; Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana, Târgu Jiu, 2000; Circul nostru vă prezintă:, pref. Liviu Antonesei, Iaşi, 2002; 96-00, Bucureşti, 2002; Audienţă 0, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ionel Gherghina, în aşteptarea extraterestrilor, CRC, 2000,3; Radu Pavel Gheo, Nimic despre extraterestri, 0,2000, 3; Doris Mironescu, Coborârea extraterestrilor, „Timpul", 2000,3; Daniel Cristea-Enache, Un erou al timpului nostru, ALA, 2002, 645; Ovidiu Nimigean, Tristeţea metafizică a saltimbacului,,,Monitorul", 2002, 93; Şerban Axinte, Lumea din nasul clovnului, „Contrafort", 2002, 9-10; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 411-412; Şerban Foarţă, Circul nostru vă prezintă două puncte, RL, 2003,35; Marius Chivu, Terapia prin sinucidere4 „22", 2003, 705; C. Rogozanu, Sinuciderea, un mod de viaţă, „Evenimentul zilei", 2003,3563.	Ş.	A.
TEODORU, Eugen (23.VII.1922, Galaţi), prozator. Este fiul Emiliei (n. Comaniuc) şi al lui Tudose Teodoru, maistru la CFR. învaţă mai întâi la Galaţi, apoi urmează Liceul Militar „Ştefan cel Mare" din Cernăuţi (1934-1942), iar la Bucureşti, simultan, Şcoala de Ofiţeri de Jandarmi (1942-1944) şi Facultatea de Drept (1942-1946). Participă la război, pe frontul antihitlerist. Ofiţer până în 1962, o vreme va fi redactor-şef la revista Arhivelor Statului, apoi secretar literar al Ansamblului „Ciocârlia", redactor la televiziune, din 1971 la revista „Pentru patrie", membru în consiliul de conducere la „Săptămâna". Debutează în 1945, la „Facla" din Brăila, unde e prezent cu proză şi cronici literare, iar prima carte, Croitor pentru săraci, îi apare în 1962.
Volumul de debut şi Microbuzul de seară (1964) adună proze scurte despre drame provinciale şi întâmplări din al doilea război mondial, analizînd traumele celor care i-au supravieţuit. Sub aparenţa unui paşnic croitor al periferiei, Bălan acţionează ca agitator comunist, până la urmă arestat. Şi schiţa Microbuzul de seară prezintă idila dintre şoferul Rică şi văduva Sofia, în sufletul cărora urmele războiului sunt încă adânci. Dar majoritatea povestirilor şi schiţelor sunt convenţionale, articulate maniheist, cu binecunoscuta schemă
despre două lumi opuse, cea „veche", a naziştilor sau a chiaburilor, şi cea „nouă", a sovieticilor „omenoşi" şi a „răzvrătiţilor" care se rup de trecut şi se descoperă „tovarăşi". Flăcări pe chei (1964) include acelaşi gen de texte, vag autobiografice, în care personajul cel mai important e soldatul român, surprins în conflictele cu armata germană, în misiuni eroice, rezolvate spectaculos. Asemănătoare sunt şi Răgaz (1965) sau Sub temelii (1968), cu notaţii ale faptului mărunt şi o predilecţie către detalii nu o dată melodramatice. Naraţiuni despre „purtătorii scutului patriei", despre actele de curaj ale militarilor apar şi în Podul de foc (1975), autorul reciclând uneori întâmplările sub alt titlu, ca în cazul povestirii împăcarea, din Flăcări pe chei, care devine aici Grija. De la mahalaua provinciei sau de la istorisirile cu amintiri despre cele două războaie T. va trece spre lumea cazonă şi către erotism, ca în Diana (1969) sau în romanul Frumoasele garnizoanei (1969), reluat în altă variantă sub titlul Nuntă cu sânii (1980). Modelul care se conturează de acum înainte este Eugen Barbu, autorul oprindu-se la lumea interlopă. în Frumoasele garnizoanei protagonistul, un locotenent, este îndrăgostit până la obsesie de o dansatoare de la Alhambra şi posibil prostituată, iar intriga se ţese între lirism şi observaţie, mediul militar intrând în conflict cu pasiunile indivizilor. Emil Mânu vede aici nu doar un roman social şi de moravuri, ci şi un autentic jurnal al „mirajului garnizoanei" care „petrece". De reţinut atracţia către o casă „stranie", amintind vag, ca şi alte câteva elemente, de „misterele" din proza lui Mircea Eliade. Pe tipicul întoarcerii către o epocă vetustă, către o lume care se stinge, privite cumva balzacian, este proza din culegerea Corabia mistuită (1983), cu alte nuvele de „mistere", ca Mătuşile sau O casă ciudată. Paginile din Bucureşti, oraş de vis şi de dor (1977) recompun o microistorie a capitalei, de la paşoptism la comunism, autorul încercând să contureze imaginea unui oraş „plămădit de istorie, taine, vise şi legende", cu episoade extraordinare, figuri simbolice, momente gastronomice şi mondene (la Capsa) sau de cultură. Moartea boxerului (1978), volum de povestiri poliţiste, ca şi Pasagera (1989), are drept protagonist un miliţian, fost sportiv de performanţă, „căzut la datorie". Din scrinurile regilor (1979) urmăreşte destinul familiei de Hohenzollern, cu fapte „secrete", într-un roman-document despre iubirile ascunse ale reginelor, contraspionaj, aventuri etc., unde episoadele prelucrează materiale din arhive şi epistole. Port dunărean (1964) şi Din Legendele Dunării (1982) reunesc crâmpeie reale şi fantastice din povestea fluviului, de la naraţiuni mistice despre Vâlcan sau despre celebrul Terente (prezent în mai multe cărţi ale lui T.) până la reportaj. Şi Brelocuri (1985) se învârte în jurul oraşului port, în scurte secvenţe diaristice. Scriitorul priveşte Vadul Brăilei parcă din perspectiva lui Fănuş Neagu, cu intenţia de a da o literatură senzaţional-pedagogică pentru tineret. Acelaşi melanj de educaţie şi divertisment apare şi în romanul Zori în ceaţă (1985), unde prozatorul revine la temele preferate (mediul cazon, Dunărea, războiul, familia), cu saga unui clan de ofiţeri şi „ciocoi" în care se strecoară şi un personaj remarcabil, Leonora Baron. Repetitiv şi prolific, T. derapează
693 Dicţionarul general al literaturii române
Terasa Oteteleşanu
uneori în kitschul literaturii de consum, după Marian Popa una din slăbiciuni fiind „eticismul sentimental".
SCRIERI: Croitor pentru săraci, Bucureşti, 1962; Flăcări pe chei, Bucureşti, 1964; Microbuzul de seară, Bucureşti, 1964; Port dunărean, Bucureşti, 1964; Răgaz, Bucureşti, 1965; Sub temelii, Bucureşti, 1968; Diana, Bucureşti, 1969; Frumoasele garnizoanei, Bucureşti, 1969; Podul de foc, Bucureşti, 1975; Bucureşti, oraş de vis şi de dor, Bucureşti, 1977; Moartea boxerului, Bucureşti, 1978; Din scrinurile regilor, Iaşi, 1979; Nuntă cu sănii, Bucureşti, 1980; Din legendele Dunării, Bucureşti, 1982; Corabia mistuită, Bucureşti, 1983; Brelocuri, Bucureşti, 1985; Zori în ceaţă, Bucureşti, 1985; Pasagera, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Gabriel Dimisianu, „Microbuzul de seară", GL, 1965,4; Gabriela Adamesţeanu, „Port dunărean", CNT, 1965,4; Simion Bărbulescu, „Microbuzul de seară", IL, 1965, 4; D. D. Şoitu, „Port dunărean", IL, 1965,8; Constantin Cubleşan, „Frumoasele garnizoanei", TR, 1969, 49; Lucian Raicu, „Frumoasele garnizoanei", RL, 1970, 2 ; Mircea Constantinescu, „Podul de foc", RL, 1976, 4; Popa, Dicţ. lit. (1977), 564; Dan Mutaşcu, Un istratian, SPM, 1978, 416; Emil Mânu, „Nuntă cu sănii", RL, 1980,17; C. Sorescu, Nunta cuvintelor, SPM, 1980, 503; Nicolae Ciobanu, „Din legendele Dunării", „Viaţa militară", 1983, 5; ValentinF. Mihăescu, „Corabia mistuită", LCF, 1983,49; Nicolae Paul Mihail, „Corabia mistuită", SPM, 1983,49; Aurel Martin, „Zori în ceaţă", „Viaţa militară", 1986, 5; Emil Mânu, „Zori în ceaţă", RL, 1986, 16; Popa, Ist. lit., II, 1023; Dicţ. scriit. rom., IV, 543-545.	A.	Ml.
TEODOSIU, Lucian (21.VI.1942, Turnu Măgurele), poet, eseist şi publicist. Este fiul Gherghinei (n. Beşciu) şi al lui Teodor Teodosiu, funcţionar. Urmează cursurile Liceului „Unirea" din Turnu Măgurele (1956-1960) şi ale Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi (1962-1967). Profesor de limba şi literatura română la Liceul din Stulpicani, judeţul Suceava (1968-1969), devine apoi secretar al Societăţii Române pentru Răspândirea Cunoştinţelor Cultural-Ştiinţifice din judeţul Neamţ (1969-1970), pentru a reveni în învăţământ, la şcolile generale din Vaduri şi Bistriţa din acelaşi judeţ (1970-1971). Din toamna anului 1971 se angajează ca redactor la Studioul de Radio Iaşi, iar în 1985, când postul de radio este desfiinţat, e numit director la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare din Iaşi, unde funcţionează până în 1987, apoi se transferă la Centrul de Librării. Se va număra printre cei care, la 22 decembrie 1989, reiau emisiunile radioului ieşean, fiind în continuare redactor-şef de rubrică. între emisiunile pe care le-a realizat se numără „O carte, câteva idei, un autor", „Studioul de poezie", „Europa - lumea spre care ne îndreptăm" sau „Gânduri creştine". A debutat cu traduceri din poezia lui Evgheni Evtuşenko în „Cronica" (1963), iar un grupaj de versuri, Ceruleum, îi apare, mult mai târziu, în volumul colectiv Incantaţii (1989). îşi strânge poeziile în cărţile Planetă la marele bal (1995), într-o bună dimineaţă (1999), Despre libertatea calului
(1999)	ş.a. O rememorare încărcată de emotivitate şi admiraţie se află în paginile intitulate Dimitrie Stelaru, aşa cum l-am cunoscut (1998). Versuri, articole referitoare la actualitatea literară, eseuri şi interviuri publică în „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară", „Luceafărul", „Ateneu", „Argeş", „Pagini bucovinene", „Literatura şi arta" ş.a.
Ceea ce individualizează, de la bun început, lirica lui T. este o necontenită „foame de forme". Dorind a capta, în toate datele ei, „viaţa care palpită", încercând o raţionalizare a ei în „gramatica străzii" (a oraşului, a ţării, a lumii întregi), poetul este în permanenţă dublat de un reporter deloc blazat, ba chiar frenetic şi, de multe ori, patetic. Versul său, mereu la persoana întâi, are o subiectivitate ţâşnind prin toţi porii şi o alternare neobişnuită a ritmurilor şi registrelor. „Marele bal" care e viaţa nu poate fi reflectat şi esenţializat artistic decât printr-un omolog „bal" textual, în care stau împreună, parcă în chipul cel mai firesc, tradiţionalismul şi avangardismul, simbolismul şi textualismul, tiparul folcloric şi infuziile livreşti. E ca şi cum poetul şi-ar acorda toate instrumentele de care dispune, pentru a reuşi astfel să domine incoerenţa funciară a realităţii; în faţa sfidărilor morale ale acesteia, el se „apără" printr-o lirică „a insurgenţei" (Ioan Holban). Alături de asemenea poeme ale unei lucidităţi contrariate de nonsensul criminal al istoriei, există „piese" suficiente lor înseşi, cu miză pur estetică şi valenţă strict picturală. „Poet al stărilor extreme" (Liviu Leonte), T. este şi unul al „discursurilor" lirice extreme, căci de la „aproape pastel" (titlul unei poezii) la „aproape pamflet", el parcurge - cu o mare siguranţă şi cu bune rezultate toată gama.
SCRIERI: Planetă la marele bal, postfaţă Ioan Holban, Iaşi, 1995; Dimitrie Stelaru, aşa cum l-am cunoscut, Iaşi, 1998; Despre libertatea calului, Timişoara, 1999; într-o bună dimineaţă, Iaşi, 1999; O zi din viaţa mea - Une Joumee - ma vie, ed. bilingvă, tr. Constantin Frosin, pref. Al. Husar, cu ilustraţii de Tudor Pătraşcu, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Cezar Ivănescu, Numele poetului: Lucian Teodosiu, LCF, 1982,38; Laurenţiu Ulici, Condiţia debutului, CNT, 1989, 44; Ioan Holban, Vă invit s-ascultaţi, vă invit la dresaj!, „Opinia", 1995, 1479; Nicolae Prelipceanu, „Planetă la marele bal", RMB, 1995, 27 octombrie; Vasile Constantinescu, Balul istoriei, „Timpul", 1996, 3; Liviu Leonte, Planetă de poet, CRC, 1996, 12; Cristea, Teleorman, 683-684; AL Husar, „Planetă la marele bal", RR, 1997, 2; Vasile Constantinescu, O carte despre omul şi poetul Dimitrie Stelaru, CRC, 1998, 7; Nicolae Turtureanu, Un scriitor din generaţia pierdută, „Monitorul" (Iaşi), 1998, 238; Nicolae Panaite, Se curbează pământul, CL, 1999,8; Nicolae Turtureanu, Pe unde medii, „Monitorul", 1999,175; Petre Scutelnicu, „O zi din viaţa mea", ATN, 2001,1; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 412-413.	'	D.	C.-E.
TERASA OTETELEŞANU, local în Bucureşti, loc de întâlnire, între 1910 şi 1916, al scriitorilor, oamenilor de teatru, pictorilor bucureşteni. O fotografie de pe la 1874 a Podului Mogoşoaiei între Piaţa Teatrului Naţional şi strada Sărindar situează casa Oteteleşanu, viitoarea T.O., aproximativ pe locul pe care se află astăzi Palatul Telefoanelor. Casa aparţinuse lui Ioan (Iancu) Otetelişanu (1795 sau 1799-1876), ministru, vornic al Capitalei, concesionar al salinelor statului, care o lasă prin testament lui Ioan (Iancu) Kalinderu şi Academiei Române. In toamna lui
1889	clădirea devine sediul Cercului Regal, club avându-1 ca preşedinte pe Constantin Cornescu, magistrat şi senator, pasionat vânător şi autor al unui Manual de vânătoare, intrat în istoria literaturii datorită „prefeţei" scrise de A. I. Odobescu,
Terra
Dicţionarul general al literaturii române 694
intitulată Pseudo-cynegeticos. La sfârşitul secolului Cercul Regal (devenit Clubul Regal) îşi mută sediul în altă clădire de pe Calea Victoriei, iar casa Oteteleşanu este închiriată restauratorului Mihai Sterescu, care deschide aici o terasă. Notorietatea localului, altfel - cum îşi amintesc cei care l-au frecventat în epocă - o berărie modestă, prost întreţinută, cu produse şi servicii de calitate îndoielnică, cu un patron antipatic şi, în plus, cu o pianină mecanică în continuă funcţiune, la intensităţi exasperante pentru consumatori, este dată de prima sală din dreapta intrării, consacrată, din 1910, ca loc de întâlnire al artiştilor (scriitori, actori, pictori). „Gloria" T.O. nu a ţinut - spun martorii - decât puţini ani, până la războiul început în 1916, atâta timp cât atmosfera era întreţinută de boema literară şi teatrală. La cele nu mai mult de cinci mese din încăperea preferată se aşază frecvent, la o halbă cu bere şi un „mizilic", scriitorii Emil Gârleanu, Mihail Săulescu, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Corneliu Moldovanu, Victor Eftimiu şi, uneori, Al. Macedonski, pictorii Carol Szatmary, Iosif Iser şi Camil Ressu - autorul tabloului Cafeneaua Oteteleşanu, expus în 1913, în care se regăsesc principalii „combatanţi" de pe „câmpul de luptă" -, compozitorul Alfonso Castaldi şi actorii Teatrului Naţional, între care Iancu Brezeanu, sau cei lirici de la Teatrul de Operetă condus de C. A. Grigoriu, care funcţiona, în această perioadă, în grădina din spatele T.O. După primul război mondial faima localului se stinge, boema literar-artistică migrând spre mai elegantele restaurante Corso şi Capsa. în 1931 imobilul este demolat, pentru a face loc Palatului Telefoanelor, T.O. rămânând doar un reper în tradiţia boemei artistice bucurestene, comparabil cu acela constituit de mult mai vestitele cafenele pariziene Procope şi Vachette.
Repere bibliografice: Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942,66; George Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Bucureşti, 1986,174-182; Florentin Popescu, Cafeneaua literară şi boemii ei, Bucureşti, 1997, passim; Narcis Dorin Ion, în căutarea micului Paris, Bucureşti, 2003, passim.	V.	F.	M.
TERRA, ziar politic, literar şi comercial apărut la Bucureşti între 8 noiembrie 1867 şi 8 mai 1869, apoi între 22 ianuarie şi 18 iulie 1870, sub redacţia lui N. Blaramberg, Aristide Pascal şi P. P. Carp (acesta s-a retras din redacţie la 20 aprilie 1870). A fost scoasă şi o ediţie săptămânală în limba franceză, cu titlul „Le Pays roumain" (24 noiembrie 1867 - 23 mai 1869 şi 6 februarie 1870 - 5 februarie 1871). Politiceşte, cotidianul avea o orientare conservatoare. Acesta este şi sensul articolelor lui Blaramberg, Pascal, Pantazi Ghica, îndreptate cu precădere împotriva lui I. C. Brătianu şi a Partidului Liberal. Mai rar au publicat intervenţii pe aceeaşi temă Petre Grădişteanu şi P. P. Carp. Literatura din T. se reduce la tălmăcirea, în foileton, a unor nuvele sau a unor biografii romanţate (de pildă, Napoleon de H. Castille). Ziarul îi promovează însă pe scriitorii junimişti, ale căror lucrări le retipăreşte din „Convorbiri literare" (poezii de M. D. Cornea, nuvele de Samson Bodnărescu). O susţinută campanie critică a desfăşurat T. împotriva lui B. P. Hasdeu,
atât pe plan politic, cât şi literar, mai ales prin articolele si scrisorile deschise semnate de P. P. Carp, apoi de Ion Ghica. Favorabil este comentat articolul lui Titu Maiorescu în contra direcţiei de astăzi în cultura română, reprodus în întregime. De o atenţie stăruitoare s-a bucurat teatrul românesc, prin Theodor Văcărescu şi, mai târziu, prin Pantazi Ghica, ale cărui cronici au dat ziarului consistenţă culturală. Scrise cu un condei versat, ele au apărut o vreme aproape număr de număr, discutând, pe lângă probleme consacrate dramaturgiei româneşti, şi diverse aspecte ale vieţii bucurestene. Literatura franceză a fost popularizată prin comentariile competente ale lui Ulysse de Marsillac, celei germane rezervându-i-se numai un articol, anonim, referitor la poezia lui J. P. Hebel.	D.	M.
TERTULIAN, N. (12.111.1929, Iaşi), estetician. Este fiul Clarei Weinstein (n. Oivid), profesoară, şi a lui Marcu Weinstein, comerciant; prenumele său la naştere este Nathan. învaţă mai întâi la Iaşi, unde urmează Şcoala „Trei Ierarhi" (1935-1939), Liceul Naţional (1939-1940) şi liceul evreiesc (1940-1944), apoi la Bucureşti, unde va frecventa Liceul „Titu Maiorescu" (1944-1946) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi licenţa în 1950. Va deveni doctor în filosofie în 1972. între 1948 şi 1954 coordonează secţiile ideologice ale revistei „Contemporanul", în 1950-1954 fiind şi şeful Catedrei de teoria literaturii la Şcoala de Literatură „M. Eminescu". Redactor-şef de secţie la „Viaţa românească" (1954-1969), cadru didactic la Catedra de estetică de la Facultatea de Filosofie a Universităţii bucurestene (1969-1977), cercetător la Institutul de Istoria Artei (1977-1980), pleacă ulterior în Occident. Va fi cercetător la Institutul de Filosofie din Heidelberg (1980-1981), profesor asociat la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Siena (1981-1982), director de studii la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales de la Paris din 1982, când se stabileşte în Franţa. Debutează în 1948, la „Contemporanul", iar prima carte, Probleme ale literaturii de evocare istorică, îi apare în 1954. Mai e prezent în „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară" ş.a., precum şi în periodice de peste hotare: „Aut aut" (Milano), „Rivista di studi croceani" (Napoli), „Revue d'esthetique" (Paris), „La Quinzaine litteraire" (Paris), „Revue de metaphysique et de morale", „Neues Forum" (Viena), „Freies Forum" (Heidelberg) ş.a. A participat la congrese de estetică ţinute la Uppsala (1968), Bucureşti (1972), Darmstadt (1976)/Tokio (1977), Cerisy-la-Salle (1979), Dubrovnik (1980). E membru fondator al Societăţii „Georg Lukâcs", membru în comitetul de conducere la Union pour l'Enseignement de l'Esthetique ş.a. A îngrijit şi prefaţat trei volume din ediţia scrierilor lui Mihai Ralea (1972-1981). Scriitoarea Georgeta Horodincă i-a fost soţie.
Angajat în primul deceniu republican în publicistica de atitudine, T. denunţa, în „Contemporanul", fapte „incompatibile" cu principiile socialismului din învăţământul universitar, din sistemul editorial şi, mai ales, din literatură. Semnala „caracterul reacţionar al teoriei autonomiei esteticului", dezbătea probleme teoretice „de cea mai stringentă
695 Dicţionarul general al literaturii române
Tertulian
actualitate", ca poezia militantă, eroul pozitiv, tipicul ca „expresie a esenţei fenomenelor sociale", analiza în spiritul esteticii marxist-leniniste apariţii literare curente. Dogmatismul ideologic şi vehementa combativitate a demersurilor sale erau servite, totuşi, de o ascuţită inteligenţă disociativă. Valorificată, asemenea însuşire va duce în curând la integrarea criticii în teoria literară. Două studii, Tipicul şi esenţa fenomenelor social-istorice şi Transformarea concepţiei asupra istoriei în opera lui Camil Petrescu. De la „Danton" la „Bălcescu" şi „Un om între oameni", editate în volum sub genericul Probleme ale literaturii de evocare istorică, punând laolaltă drama Ion Vodă cel Cumplit de Laurenţiu Fulga, povestirea Dreptul la viaţă de Eusebiu Camilar şi scrierile mai noi ale lui Camil Petrescu, ilustrează aserţiunea că „dezvoltarea unui scriitor pe drumul realismului socialist este determinată, în primul rând, de însuşirea organică în creaţia sa a concepţiei marxist-leniniste asupra lumii, de interpretarea realităţii în lumina concepţiei ştiinţifice despre lume a clasei muncitoare" şi produce, în spiritul timpului de altminteri, o imensă confuzie de valori. Mai suplu gândite, următoarele studii dezbat problemele abordate în concordanţă cu evoluţia pe plan internaţional a esteticii marxiste. în lucrarea E. Lovinescu sau Contradicţiile estetismului
(1959), subliniind, din perspectiva marxistă, Urnitele concepţiei sociologice şi estetice a teoreticianului, T. îi atribuie, pe de altă parte, lui E. Lovinescu meritul esenţial de a se fi situat -evident, de pe „poziţii strict liberal-burgheze" - în categorică opoziţie cu tradiţionalismul retrograd, mistic, obscurantist, cu ideologiile şi mişcările politice de dreapta. O sensibilă lărgire de perspectivă gnoseologică şi un considerabil spor de supleţe interpretativă învederează paginile din Eseuri (1968; Premiul
revistei „Viaţa românească"), unde T. abordează mai ales ideile estetice şi viziunea asupra existenţei din operele unor scriitori români şi străini, analizează creaţia lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mihai Beniuc sub raport filosofic şi sociologic, confruntă gândirea lui Martin Heidegger cu cea a lui Teilhard de Chardin, precum şi critica stilistică ori avangarda literară contemporană cu marxismul, discută „cazul Lukâcs". Eseistul utilizează un sistem referenţial amplu, invocă în sprijinul argumentaţiei idei aparţinând celor mai diferite orientări, ca şi poziţii şi curente filosofice, sociologice, estetice exprimând toate „feţele" veacului al XX-lea: de la Henri Bergson la Jean-Paul Sartre, de la Ludwig Klages la Theodor Adorno, de la Max Scheler la Edmund Husserl, de la Emil Staiger la Roger Garaudy, de la fenomenologie la existenţialism, de la marxism la spiritualismul catolic. Chiar dacă nu toate punctele de vedere au darul de a convinge, ele suscită interes, impun reanalizări. Menţionând că „asimilarea temelor schopenhaueriene se produce la Eminescu într-un mod cu totul personal", exegetul exagerează, poate, „distanţa" dintre viziunea pesimistă eminesciană - produs, după el, al „sensibilităţii adânc ultragiate de mizeriile şi suferinţele lumii" şi „chinuite de neputinţa de a le găsi o dezlegare" - şi pesimismul lui Schopenhauer, acest „burghez conservator", care, prin negarea voinţei de a trăi, ar fi căutat să îşi procure „un soi de confort intelectual la marginea Nirvanei", dar aserţiunea deschide o problemă reală, ca şi opiniile privind sensurile creaţiei poetice şi filosofice la Blaga. Se subliniază, bunăoară, că apologia satului mitic, opus lumii citadine, nu e câtuşi de puţin „o reeditare a antagonismelor de tip sămănătorist, ci concordă cu ostilitatea expresionistă faţă de implicaţiile nocive ale civilizaţiei moderne". Concepţia lui Blaga despre divinitate e văzută ca un aspect al „ateismului religios", filosofic şi teologic, fiind categoric opusă fideismului propagat în epocă de Nae Ionescu şi de alţi ideologi de dreapta. Şi cenzura transcendentă e interpretată nu ca instalare în agnosticism, ci ca „tentativă de a salva prin toate mijloacele demnitatea fiinţei umane". Aceeaşi flexibilitate a judecăţilor, pe fondul intransigenţei principiale, aceeaşi perspicacitate analitică în spirit marxist, exercitată într-un cuprinzător orizont teoretic, caracterizează Perspective contemporane (1981), volum de factură compozită, reunind comunicări, prefeţe, recenzii, alături de studii mai ample, de tip prelegere. Indiferent de obiectul lor - opere şi idei ale unor gânditori (Tudor Vianu, Camil Petrescu, D. D. Roşea, Mihai Ralea, Georg Lukăcs), domenii ca estetica fenomenologică, critica marxistă, critica literară românească în devenirea ei istorică, probleme de estetică, teorie literară şi filosofie a culturii (critică şi valoare, structura operei dramatice, estetica teatrului, sociologia muzicii, interferenţa culturilor, teleologie şi cauzalitate în ontologia socialului, personalitatea practică şi cea artistică) -, textele excelează prin densitate şi rigoare, prin abordarea pe cât de receptivă la orice punct de vedere corect argumentat, pe atât de inclementă faţă de îngustimile de vederi arborate în numele marxismului. Atacabile la baza lor filosofică, unele
Terziman
Dicţionarul general al literaturii române 696
opinii ale lui T. au meritul de a nu eluda chestiunile dificile, de a analiza cu un efort de obiectivitate cele mai diverse opinii. Construit pe ideea că „adevărata critică se întemeiază pe o estetică sistematică şi în ultimă analiză pe o întreagă filosofie", volumul Critică, estetică, filosofie (1972), mai unitar, propune un apergu asupra zonelor-nucleu ale esteticii secolului al XX-lea, întregul conţinut gravitând în jurul problematicii sistemelor lui Benedetto Croce şi Georg Lukâcs, care polarizează întrucâtva gândirea estetică a veacului. Exegetul relevă opoziţia dintre cele două concepţii, incompatibilitatea dintre „imanentismul" şi „spiritualismul absolut" crocean şi materialismul dialectic şi istoric cultivat de autorul lucrării Istoria şi conştiinţa de clasă, nu însă fără a constata o seamă de puncte comune. Semnalează teze ale principalului teoretician al autonomiei artei a căror validitate poate fi dovedită în temeiul esteticii marxiste, şi aceasta graţie mai cu seamă rezultatelor la care s-a ajuns prin Georg Lukâcs. In continuă polemică, directă sau indirectă, cu esteticianul italian, filosoful maghiar a denunţat, în toate studiile din perioada interbelică, motivaţia idealistă a unor concepte croceene, dar nu le anulează esenţa pozitivă, ci, dimpotrivă, o recuperează în alt angrenaj teoretic. Ce separă tranşant poziţia materialistă de cea idealistă e radicala diferenţă de concepţie în ce priveşte natura artei. Ca „marxist ortodox", Lukâcs nu se putea situa decât la antipodul concepţiilor autonomiste. T. urmăreşte minuţios curba evoluţiei filosofului, îi delimitează cu acurateţe etapele, dând o radiogramă edificatoare a avatarurilor parcurse de gândirea sa de prin 1910, când îi apărea scânteietorul volum Die Seele und die Formen, până la elaborarea marilor opere de sinteză Estetica şi Ontologia existenţei sociale. Concluzia este că prin Georg Lukâcs s-a realizat „sinteza imposibilă". Studiind manuscrisul aşa-numitei Estetici de la Heidelberg, o scriere din tinereţe (1912-1917), document de prim ordin al formaţiei gânditorului, exegetul descoperă o deplină consonanţă de fond între tezele de acolo şi cele formulate în Estetica, primele fiind asimilate celor din urmă, care le traduc în alţi termeni, mai precişi, mai adecvaţi, dându-le acum altă motivaţie. O asemenea autoreconsiderare capătă, în interpretarea lui Tv valoarea unei paradigme, întrucât revenind asupra propriilor vederi, depăşite şi renegate, Lukâcs autorizează, chiar dacă nu explicit, aplicarea unui tratament analog şi unor teze emise de alţi teoreticieni. în problema naturii artei, ca de altfel şi în alte chestiuni, estetica lui Lukâcs validează surprinzător poziţia unui tertium datur. Pentru el arta este, ca şi pentru Croce, un exerciţiu cu valoare intrinsecă, structural diferit de toate celelalte activităţi ale spiritului şi nesuportând nici un fel de subordonare, nici faţă de formele cunoaşterii (ştiinţă, filosofie), nici faţă de orice demers utilitarist. Spre deosebire de modalitatea ştiinţifică şi filosofică de reflectare a existenţei, arta reflectă lumea la modul antropomorfizant. De aici specificul, „autonomia" ei. Autonomie nu în sensul unei izolări absolute, al neparticipării la ansamblul vieţii sufleteşti, ci exclusiv în acela al independenţei esteticului faţă de alte valori, al autoconstituirii şi autoguvernării după legi proprii. Croce nu susţine în fond altceva, iar T. citează formulări din care se
degajă limpede ideea că, de pildă, eticul este un implicat definitoriu al esteticului. Fireşte însă că Lukâcs va dezvolta mult mai amplu ideea conexiunii artei cu celelalte valori. Ceea ce corifeul intuiţionismului nu putea accepta în nici un caz şi ceea ce opune obiectiv estetica sa aceleia a gânditorului marxist e conceptul de mimesis, fundamental în sistemul lui Lukâcs. După opinia lui Tv acest concept ar fi, în ultimă instanţă, sinonim cu cel crocean de „idealitate" a artei. E o opinie discutabilă, de vreme ce ele pof fi corelative, dar nu identice. Adevărat că Georg Lukâcs înţelege prin „reflectarea realităţii" (mimesis) un proces antropomorfizant ce implică absorbţia obiectivitătii în subiectivitate, proiecţia realului în idealitate, aşadar „viziunea", „intuiţia", „expresia", dar condiţionarea valorii exemplare a oricărei opere de „reflectare", raportarea la
o	realitate preexistentă îl despart nu doar de Croce şi în genere de idealişti, ci - cum menţionează T. - chiar de o seamă de artişti revoluţionari şi de teoreticieni marxişti.
SCRIERI: Probleme ale literaturii de evocare istorică, Bucureşti, 1954;
E.	Lovinescu sau Contradicţiile estetismului, Bucureşti, 1959; Eseuri, Bucureşti, 1968; Critică, estetică, filosofie, Bucureşti, 1972; Experienţă, artă, gândire, Bucureşti, 1977; Georges Lukâcs. Etapes de sa pensee estheticjue, tr. Fernand Bloch, Paris, 1980; Perspective contemporane, Bucureşti, 1981; Lukâcs. La rinascită delVontologia, Roma, 1986; Ontologia del ser social, Ciudad de Mexico, 1991; Georges Lukâcs: un philosophe â contre-courant, Paris, 1997. Ediţii: Mihai Ralea, Scrieri, I-III, pref. edit., Bucureşti, 1972-1981, Explicarea omului, pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1996; Herbert Marcuse, Scrieri filosofice, tr. Ion Herdan, Sorin Vieru şi Vasile Dem. Zamfirescu, introd. edit., Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Eseuri", CNT, 1968, 13; Ov. S. Crohmălniceanu, „Eseuri", GL, 1968,32; Edgar Papu, Eseurile lui N. Tertulian, VR, 1969,2; Un estetician român în reviste străine, RL, 1971, 34; Vasile Florescu, O carte de estetică, LCF, 1973,15; Georgescu, Printre cărţi, 334-343; Eugen Barbu, Posteritatea lui Lovinescu şi profitorii lui, LCF, 1975,43; Ov. S. Crohmălniceanu, „Experienţă, artă, gândire", LCF, 1978,13; Dumitru Velea, N. Tertulian sau „Philosophia rediviva", R, 1978, 5; Georgescu, Volume, 169-173; Micu, Lecturi, 209-215; Mihăilescu, Conceptul, II, 98-103; Victor Emest Maşek, Contribuţii teoretice, RL, 1981, 11; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 344-348; Niţescu, Proletcultismul, 270-275; Micu, Ist. lit., 762-763; Popa, Ist. lit, 1,1094; Dicţ. scriit. rom., IV, 545-547; Manolescu, Enciclopedia, 661-662.	D.	Mc.
TERZIMAN, Alexandru (14.IX.1894, Stănişeşti, j. Bacău -23.11.1943, Şevcenko-Irkutsk, Rusia), poet, ziarist şi traducător. Este fiul Fridei şi al lui Iacob Altersohn, funcţionar comercial, şi purta la naştere prenumele Isaac. Lipsurile materiale ale familiei îl obligă să se angajeze de la şaisprezece ani ucenic-vânzător la un negustor din Stănişeşti, între 1911 şi 1916 fiind vânzător la un magazin din Bacău, ani în care termină, în particular, şi gimnaziul. Debutează, cu versuri, în 1914, la „Revista copiilor şi a tinerimii". Continuă să publice poezii, schiţe şi poveşti în „Universul literar", „Mişcarea" ş.a. Din 1916, încorporat, participă la acţiunile militare până la sfârşitul războiului. Scoate, în primul an de apariţie cu I. Tedescul (Barbu Nemţeanu), o vreme singur, ulterior cu D. Iov, „Biblioteca copiilor şi a tinerimii" (Bucureşti, Chişinău,
697 Dicţionarul general al literaturii române
Theodorescu
1918-1922). Secretar de redacţie la „Chemarea" lui N. D. Cocea (Bucureşti, Chişinău, 1918-1920), pleacă din 1920 la Chişinău, de unde va trimite corespondenţe cotidienelor „Adevărul", „Dimineaţa", „Lupta" şi „Flacăra". Un timp îndeplineşte şi funcţia de inspector al artelor pentru Basarabia. Din 1924 ziarele „Adevărul" şi „Dimineaţa" îl angajează în calitate de corespondent oficial. Trece, cu aceleaşi însărcinări, la „A.B.C." (1934-1935) şi la „Zorile" (1935-1936). Totodată, editează la Chişinău o gazetă politică, „Izbânda" (1931-1933), subvenţionată de Partidul Naţional Ţărănesc, şi, din 1932, asigură secretariatul de redacţie la „Viaţa Basarabiei", revista condusă de Pan Halippa. Colaborează cu versuri, proză, cronici literare, literatură pentru copii şi, în primul rând, cu o bogată publicistică socială şi politică, uneori cam agresivă, ceea ce îi va aduce mai multe procese de presă, şi la „Scena", „Sburătorul", „Luceafărul", „Gândirea", „Rampa", „Ploieştiul literar", „Dreptatea", „Adam" ş.a. Funcţionar la o agenţie de publicitate (1937-1940), rămâne la Chişinău după ocuparea Basarabiei şi, salarizat de Asociaţia Scriitorilor din teritoriul de peste Prut, îşi continuă activitatea literară: redactor la revista „Octombrie", scrie povestiri pentru copii, traduce din Puşkin şi Lermontov, compune drama Căpşuna roşie. Va fi arestat în iunie 1941, sub acuzaţia de propagandă antisovietică (se opusese rusificării „limbii moldoveneşti" şi comentase negativ politica sovieticilor), judecat şi condamnat la zece ani de detenţie. S-a stins, în urma unei duble pneumonii, în lagăr.
Prima carte a lui T., Stele sub nori, apărută în 1927, e o culegere de versuri care, în contradicţie cu temperamentul nestăpânit al gazetarului, mărturisesc o înclinare spre meditaţie şi paseism, demersul liric fiind oarecum defazat, prin recursul la simbolismul anilor 1910-1920. Poveştile şi poeziile pentru copii din Cartea noastră (1934, în colaborare cu P. Crihan) au o subliniată adresă morală, căreia duioşia îi adaugă căldură şi culoare. în intervenţiile pe teme literare -cronici, recenzii, note polemice - T. comentează, pe de o parte, actualitatea, mai ales pe aceea de la Bucureşti, iar pe de alta, încearcă să atragă atenţia asupra vieţii culturale din Basarabia
-	situaţia Teatrului Naţional din Chişinău, activitatea autorilor basarabeni, diverse comemorări (Zamfir C. Arbore, Axente Frunză ş.a.), examenele de bacalaureat etc. A tradus în presă din Lenau, Puşkin, Lermontov, Cehov, Kuprin, Rainer Maria Rilke, Molnar Ferenc, Frank Crane, Jiri Walker, Bj0mstjeme Bj0rnson, August Strindberg, Rabindranath Tagore sau din scriitorii de limbă idiş: S. S. Frug, Hugo Zukerman, M. Spektor,
I.	L. Peretz, D. Pinski ş.a. în volum i-au apărut, în transpuneri corecte, Inima de Heinrich Mann, Seducătorul de Franz Wedekind, Păianjenul de H. H. Ewers, poeme de Rabindranath Tagore (prin intermediar german).
SCRIERI: Stele sub nori, Bucureşti, 1927; Cartea noastră (în colaborare cu P. Crihan), Chişinău, 1934. Traduceri: Abraham Reisen, Bani de iarmaroc, Bucureşti, [1919]; Heinrich Mann, Inima, Bucureşti, [1925]; Franz Wedekind, Seducătorul, Bucureşti, 1925; Rabindranath Tagore, Mama şi copilul, Chişinău, 1933; Hans Heinz Ewers, Păianjenul, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: D. Iov, Condamnarea lui Terziman, „îndreptarea", 1924,570; E. Marghita, „Stele sub nori", DMN, 1927,26 octombrie; Const. Şăineanu, „Stele sub nori", ADV, 1927, 13 455; Procesul de presă de la Chişinău, ADV, 1928, 13 653, 13 654; Tudor Teodorescu-Branişte, „Stele sub nori", ALA, 1929, 428; Saşa Pană, Alexandru Terziman, „Unirea", 1946,57; Zaharia Stancu, Memorii, LCF,
1971,	42; Saşa Pană, Alexandru Terziman, RCM, 1972, 288; Sava Pânzaru, Dispărut fără urmă..., LA, 1997,11 decembrie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 388; Colesnic, Basarabia, III, 204-207.	S.	P.
THEODORESCU, Barbu (14.VIII.1905, Craiova - 28.1.1979, Bucureşti), bibliograf, editor şi istoric literar. Este fiul lui Marin Theodorescu, negustor. Urmează cursurile secundare la Liceul Naţional din Craiova, apoi Facultatea de Litere şi Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, absolvite în 1929. Face şi un stagiu de specializare în Italia şi Franţa (1929-1931). Obţine doctoratul în filosofie în 1939, cu teza Istoria bibliografiei române. Bibliotecar la Biblioteca Academiei (1926-1929), va fi secretar al lui N. Iorga, ulterior director de cabinet, când savantul e desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri (1931-1932). Funcţionează ca profesor de liceu la Bucureşti, devine conferenţiar la Universitatea din Craiova
(1960)	şi la cea din Bucureşti (1966-1971). în perioada interbelică a mai îndeplinit funcţia de subdirector al Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă şi de secretar al Uniunii Fundaţiilor Culturale. Colaborează la „Convorbiri literare", „Revista istorică", „Arhivele Olteniei", „Vremea" (la care din 1930 este redactor), „Boabe de grâu", „Revista Fundaţiilor Regale", „Floarea soarelui" (1927-1929, scoasă împreună cu I. E. Torouţiu), „Adevărul", „Biserica Ortodoxă Română", „Neamul românesc", „Cuvântul", „Gândirea", „Societatea de mâine", „Cele trei Crişuri", „Ramuri", „Manuscriptum", „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie" ş.a. A mai semnat Filip Roman şi Stelian Andrei.
Obiectul major, îndelungat şi constant de cercetare al lui T. este Nicolae Iorga. De la debutul editorial cu volumul Bibliografia operilor din lucrarea Nicolae Iorga. Viaţa şi opera (1931) până la biobliografia Nicolae Iorga (1871-1940) (1976), cercetează, cu o devoţiune exemplară, viaţa şi mai cu seamă uriaşa activitate a savantului. Tipăreşte atât lucrări privind ansamblul operei, precum Bibliografia istorică şi literară a lui N. Iorga (1890-1934) (I-II, 1935-1937), Nicolae Iorga (1943), Nicolae Iorga (1968), cât şi contribuţii privind o latură sau alta a biografiei şi activităţii istoricului şi scriitorului: Un concurs universitar celebru: Nicolae Iorga (1944), Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga (1947), Nicolae Iorga şi educaţia maselor (1967). Apariţia lucrării din 1931 a fost o revelaţie chiar pentru Iorga, care va nota în 1936, în Istoria românilor: „Dar studiile de amănunte se înmulţiseră în activitatea mea, risipindu-se în chipul cel mai larg şi mai variat. [...] Mult timp mi-am făcut fireasca iluzie că, de vreme ce le ştiu eu - şi, de altfel, fără trudită şi aşa de utila bibliografie a scrisului meu de d. Barbu Theodorescu, însumi le-aş fi putut descoperi, uneori, numai cu greu -, le ştie toată lumea. Abia acum îmi dau samă îndeajuns că, departe de a fi cunoscute
Theodorescu
Dicţionarul general al literaturii române 698
obişnuitului cetitor cult, care vrea să afle istoria neamului său, nici erudiţii nu le pot da de urmă". Partea rezistentă a scrierilor lui T., la care au făcut apel cei ce au scris despre N. Iorga şi care va rămâne extrem de utilă pentru cercetători este bibliografia operei savantului. Cealaltă parte este dominant expozitivă, ilustrată abundent cu citate, care în concepţia biografului şi comentatorului acordă studiului „un colorit de autenticitate şi prospeţime". T. a fost preocupat încă de la teza de doctorat de istoria bibliografiei române. A tipărit şi un studiu în acest domeniu, mai întâi în 1945, reluat în 1972 - un tablou descriptiv, bine documentat, despre începuturile acestei discipline la români.
SCRIERI: Nicolae Iorga. Viaţa şi opera, voi. II: Bibliografia operilor, Bucureşti, 1931; Nicolae Iorga, Bucureşti, 1932; Bibliografia istorică şi literară a lui N. Iorga (1890-1934), I-II, Bucureşti, 1935-1937; Constantin Lecca, Bucureşti, 1938; Manualul bibliotecarului, Bucureşti, 1939; Nicolae Iorga, Bucureşti, 1943; Un concurs universitar celebru: Nicolae Iorga, Bucureşti, 1944; Istoria bibliografiei române, Bucureşti, 1945; ed. 2, Bucureşti, 1972; Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga, Bucureşti, 1947; Literatura rusă şi sovietică în limba română (1830-1959), pref. Tamara Gane, Bucureşti, 1959; Nicolae Iorga şi educaţia maselor, Bucureşti, 1967; Folclor literar românesc (în colaborare cu Octav Păun), Bucureşti, 1967; Nicolae Iorga, Bucureşti, 1968; Biografia şcolară a lui N. Iorga, Bucureşti, 1970; Nicolae Iorga (1871-1940), Bucureşti, 1976. Ediţii: N. Iorga, Pagini de tinereţe, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1968, Scrieri despre artă, pref. edit., Bucureşti, 1968, Cugetări, pref. edit., Bucureşti, 1968, Studii literare, I-II, pref. edit., Bucureşti,
1969,	Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), I-II, pref. edit., Bucureşti, 1969, Scrieri istorice, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1971; Scrisori către N. Iorga, I-II, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: N. Iorga, Istoria românilor, I, partea I, Bucureşti, 1936,5; Perpessicius, Opere, V, 196-197; Bucur, Istoriografia, 484-485; Dicţ. scriit. rom., 547-548; Firan, Profiluri, II, 290-292.	I.	D.
THEODORESCU, Cicerone (9.II.1908, Bucureşti -18.11.1974, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiu de muncitor ceferist. Urmează la Bucureşti liceul, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie. Este profesor la mai multe licee şi ziarist, colaborând mai ales la presa de stânga. După 1944 deţine funcţii înalte în Centrala Cărţii, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 până în 1953 e redactor-şef la „Viaţa românească". Debutează în 1925, la „Universul literar", iar editorial în 1936, cu volumul de versuri Cleştar. Colaborează la „Bilete de papagal", „Azi", „Cuvântul", „Cuvântul liber", „Facla", „România literară", „Lumea", „Sinteza", „Universul literar", „Vremea", „Zodiac", „Tribuna poporului", mai târziu la „Gazeta literară", „Luceafărul" ş.a. Traduce poezia lui Vladimir Maiakovski, de care este, de altfel, influenţat în lirica proprie, dar şi din alţi autori. Tălmăceşte, adaptează sau scrie literatură pentru copii. A mai semnat Radu Lăncieru, Victor Sângeru, C. Tudor, C. Tudoran.
In versurile de început T. cultivă o formulă mixtă, o combinaţie de simbolism ermetic şi neoromantism cu tuşe expresioniste, vagul simbolist şi ambiguitatea fiind o constantă a liricii sale, păstrată chiar şi în formula social-militantă de
după 1944. Temele şi decorul sunt însă de factură romantică: suferinţa fără nume, singurătatea, dragostea, amintirea, lacrimi, stele, albastru, luna etc. Un poem precum Pentru cântecul întârziat ilustrează acest mixaj reuşit: „In nopţile cereşte înfrunzite,/ In toamna-acestor întristate ore,/ Albastrul, printre stelele coclite,/ întinde pretutindeni crengi sonore.// Cu-a ta prezenţă-n gând, oricine-ai fi,/ Mi-mpodobesc singu-rătăţile-aurii/ Sub luna care-şi cântă neatins/ Pe ram albastru,/ cântecul aprins.// Nu am prieten nici un om./ S-o cânt, prietenia ta o caut./ înclină crengile albastrului tău pom.../ Ajută-mă să tai un flaut". în ciclul care dă titlul volumului tonalitatea melancolică alternează cu elanurile urieşeşti, adesea nesusţinute stilistic. Revolta, una de tip arghezian, de proporţii cosmice, dar conotată ambiguu, posibil social, are pe alocuri şi o latură baudelairiană, în sensul apropierii de estetica urâtului: „Vreau inimii văpaia de sânge în nămol..." (Surdină). Textele din Cântece de galeră (1946) vor miza tocmai pe dezlănţuirea forţelor fruste, stihiale, din adâncuri, pe cufundarea în „nămolurile" colcăitoare, roditoare, ale fiinţei. Poezia seamănă unor ritualuri dionisiace: „Dă vieţii, irozii / Subtilei beţii; / Să bântuie, vii / Veninuri, prin bozii... / / Mai
699 Dicţionarul general al literaturii române
Theodorescu
lasă vioară / / Şi-arcuş - pentru îngeri./ Urechea-ţi coboară/ Vulcanicei plângeri..." (îndemn). Frecvent simbolismul cedează locul unor aluzii sociale mai precise, cum ar fi în Jurnal 1941: „Cea mai de sus spânzurătoare/ Pe-al meu l-a ales dintre popoare". Peisajul apocaliptic, sentimente precum ura, dezgustul, revolta, angoasa predomină şi alcătuiesc un tablou alegoric terifiant al războiului. Versurile din volumul Focul din amnar (1946), intitulat iniţial Vocile nopţii, citite iniţial în cenaclul Sburătorul, sunt dedicate memoriei lui E. Lovinescu. Şi aici peisajul este apocaliptic, populat de strigoi, fantome, dar sentimentul ameninţării se potenţează, iar subiectivitatea eului poetic pare stimulată în acest context învălmăşit. Macabrul, ciudatul se înscriu în aceeaşi manieră a unui simbolism ambiguu, rar explicitat, dar cu siguranţă - în intenţia autorului
-	conotat social: „Urechile îmi hăuie ca scoicile marine./ Vreau să dorm. Fără voi, fără mine./ Şi perna vrăjmaşă, de piatră,/ Cavernă cu monştri întruna mă latră //[...] întreaga cornuta vedenie slută/ A ţării-n robie căzută". Se intensifică starea de revoltă, nevoia de răzbunare, ce se conturează clar acum, devenind predilecte în lirica militantă din anii '50 a lui T., alături de tema războiului, a luptei de clasă şi a reconstrucţiei socialiste (cu insistenţă pe munca din uzine): Calea Griviţei (1949), Din toamna lui '39... (1949), Un cântec din uliţa noastră (1953). Deja se simte influenţa folclorică (Cântec pentru nevastă) şi apare o nouă dimensiune, aceea a universului mărunt, casnic, care anunţă vocaţia poetului ca autor de literatură pentru copii. De asemenea, el cultivă specii fixe, precum rondelul, care, alături de sonet, va fi specia favorită a liricii sale din anii '60-70. în întâmplarea din grădină (1952), Făurari de frumuseţe (1954) şi O şcolăriţă în pădure (1955) se află poeme fermecătoare cu animale şi plante, uzând de o versificaţie simplă, dar ingenioase ca limbaj, dinamice, ludice. începând cu Oameni şi dragoste (1958) un filon clasicist îşi face apariţia, din ce în ce mai vizibil, în masa amorfă a poeziei realist-socialiste, prezentă în mai multe volume eclectice. O dimensiune morală iese la iveală în rondeluri satirice, însă fără miză estetică. Tentaţia epicizării, a colocvializării se resimte în lirica socială din Copiii cartierului (1961), pentru ca „romanul în versuri" (Aurel Martin) Povestea Ioanei (1963), scris în stil folcloric, pe alocuri reuşit stilistic, pe alocuri fals, să adopte o tramă epică şi lirismul dialogat. Inventivitatea lingvistică a poetului găseşte în tiparul folcloric - ca şi în poezia pentru copii - bune modalităţi de a se exprima, între limitele inerente: „Nu mi-ajungi, abia te-apuc,/ Şi de tine-s beat-năuc/ Şi te sorb ca din uluc" (Cântec de răcoreală). Dacă Hronic şi Zburătorul de larg, ambele tipărite în 1965, sunt cărţi ratate, ilustrând conjunctural o tematică socio-politică, din volumul Pădurea de cleştar (1967), şi el eclectic, se reţine ciclul Circul şi poemele cu pitici, dedicate copiilor, care impresionează prin prospeţimea limbajului şi umorul naiv. In Ţărmul singuratic (1968) clasicizarea se produce, s-ar spune integral, la nivelul universului, tematicii, tonalităţii, stilului. Poemele, construite pe un rudiment epic, sunt plasate în Antichitatea latină, iar formula poetică are simplitatea versificaţiei populare şi revine la începuturile ermetizant-simboliste ale lui T. Conotaţia
socială, vagă, poate fi întrezărită în faptul că eul poetic adoptă perspectiva unui sclav aflat în captivitate la Roma. Ciclul Ţărm singuratic cuprinde poeme în care sentimentul naturii, mai ales marine, asociat erosului hieratic, melancolic, luminos, izbucneşte cu forţă, pentru prima şi ultima oară. Volumul postum Nebunul regelui (1976), eclectic, nu se distinge printr-o formulă inovatoare, pentru ca textul editat în De bello dacico (1989) să continue experienţa clasicizantă din Ţărmul singuratic într-o amplă epopee despre războiul daco-roman şi cucerirea Daciei, interesantă ca idee şi prin construcţia de tip puzzle, care alternează perspectivele asupra evenimentelor, dar greoaie ca lectură.
SCRIERI: Cleştar, Bucureşti, 1936; C. F. R., Bucureşti, 1938; Cântece de galeră, Bucureşti, 1946; Focul din amnar, cu un portret şi şase planşe de Perahim, Bucureşti, 1946; Ograda minunată, cu desene de Florica Cordescu, Bucureşti, 1948; Povestea cu piticul boier, cu desene de Florica Cordescu, Bucureşti, 1948; Calea Griviţei, Bucureşti, 1949; Cântece de galeră, precedate de Cleştar, întregite cu Focul din amnar, Bucureşti, 1949; Din toamna lui '39..., Bucureşti, 1949; întâmplarea din grădină, Bucureşti, 1952; Un an întreg, Bucureşti, 1952; Gogu Pintenogu, Bucureşti, 1953; Un cântec din uliţa noastră, Bucureşti,1953; Făurari de frumuseţe, Bucureşti, 1954; Păuniţa a crescut, Bucureşti, 1954; Scriitorul şi cartea la noi, Bucureşti, 1954; O şcolăriţă în pădure, Bucureşti, 1955; Versuri alese, I-II, Bucureşti, 1955; Vistavoiul dimineţii, cu ilustraţii de Iurie Darie, Bucureşti, 1956; Oameni şi dragoste, Bucureşti, 1958; Poezii, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1959; Atenţie, copii..., Bucureşti, 1961; Copiii cartierului, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1961; De dragoste, Bucureşti, 1961; Povestea Ioanei, Bucureşti, 1963; Băiatul cu poveştile, Bucureşti, 1964; Poteca lunii, pref. Radu Popescu, Bucureşti, 1964; Hronic, Bucureşti, 1965; Zburătorul de larg, Bucureşti, 1965; Pădurea de cleştar, Bucureşti, 1967; Ţărmul singuratic, Bucureşti, 1968; Versuri, I-II, Bucureşti, 1969; Platoşa duratei, Bucureşti, 1973; Poezii pentru copii, pref. Radu Boureanu, Bucureşti, 1975; Nebunul regelui, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1976; De bello dacico, îngr. Coralia C. Theodorescu, postfaţă AL Balaci, Bucureşti, 1989. Ediţii: Izvoare fermecate, Bucureşti, 1958. Traduceri: Năpârstoc şi alte povestiri pentru copiii noştri, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1946; Vladimir Maiakovski, în gura mare, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1947, Lenin, Bucureşti, 1949, Lenin e cu noi. Vladimir Rid. De vorbă cu tovarăşul Lenin. Lenin. Imn tineretului, în gura mare, Bucureşti, 1950, Vladimir Rid Lenin, Bucureşti, 1954, Iubesc, Bucureşti, 1956,150 000 000, Bucureşti, 1956, Ploşniţa, Bucureşti, 1957, Satire, Bucureşti, 1957, Tineretului, Bucureşti, 1957, Opera poetică, I-II, postfaţă Mihai Novicov, Bucureşti, 1961-1963, Versuri, Bucureşti, 1964, De vorbă cu copiii, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1969, Trei poeme de dragoste, Bucureşti, 1970, Poeme, îngr. şi pref. Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1973, Octombrie, îngr. Tamara Gane, Bucureşti, 1977; N. Măslin, Maiakovski, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Elena Constantinescu); Aleksandr Tvardovski, Vasili Tiorkin. Carte despre ostaş, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1953; Antologia poeziei bulgare, Bucureşti, 1956; William Blake, Poeme, Bucureşti, 1958, Poems and Gravas - Poeme şi gravuri, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1999; Wîadysîaw Broniewski, Versuri alese, Bucureşti, 1960; Lino Curci, Raport din Cosmos, Bucureşti, 1972; Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, pref. Dumitru Tudor, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, V, 103-107; Perpessicius, Opere, VII, 304-307, X, 196-200; Streinu, Pagini, V, 105-107,109-110, 142-143; Sebastian, Eseuri, 255-263; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 175; Călinescu, Ist. lit. (1941), 818, Ist. lit. (1982), 903;
Theodorescu
Dicţionarul general al literaturii române 700
Georgescu, încercări, II, 238-239; Petroveanu, Pagini, 52-65; Aurel Martin, Un roman în versuri, GL, 1963, 52; Oarcăsu, Opinii, 109-113; Sorina Bălănescu, Poemele lui Maiakovski în traducerea lui Cicerone Theodorescu, AUI, limbă şi literatură, t. XIII, 1967; Piru, Panorama,
100-103; D. Micu, „Ţărmul singuratic", RL, 1969, 19; Biberi, Lumea, 129-136; Florin Manolescu, „Versuri", RL, 1970,5; Papadima, Scriitorii, 270-274; Dan Cristea, „Platoşa duratei", RL, 1973, 27; Liviu Leonte, „Platoşa duratei", CRC, 1973, 33; Crohmălniceanu, Literatura, II, 503-508; Iorgulescu, Rondul, 33-43; Piru, Poezia, I, 154-158; Dragoş Vrânceanu, Materia literară şi idealurile ei, Bucureşti, 1976,58-66; Lit. rom. cont., 1,182-184; Cândroveanu, Lit. rom., 98-100; Micu, Limbaje, 178-186; Ion Papuc, Poetul ca un seismograf al eşecului, CNT, 1999, 8; Micu, Ist. lit., 388-389; Popa, Ist. lit., 1,1072-1073; Dicţ. scriit. rom., IV,
548-551.	R.	D.
THEODORESCU, Dem.[etru] (26.X.1888, Roeşti, j. Vâlcea -
11.IV.1946, Bucureşti), prozator, autor dramatic, traducător şi gazetar. Este fiu de arendaş şi urmaş al unei familii de oieri. Urmează şcoala primară şi liceul la Caracal, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Intră în gazetărie încă de pe băncile şcolii, când începe să scrie la oficiosul conservator „Ordinea" (1907), versuri şi articole fiindu-i tipărite tot acum în revista „Ramuri". în aprilie 1914 scoate, ca redactor-şef, revista de teatru , muzică şi sport „Comedia", ulterior e redactor-şef la cotidianul bucureştean „Dreptatea" (1914-1915) şi la „Steagul" lui Al. Marghiloman. Pentru diferite perioade face parte din redacţiile de la „Noua revistă română", „Adevărul" şi „Dimineaţa", „Cuvântul", „Curentul". Colaborează cu versuri, critică literară şi teatrală, comentarii sociale şi politice şi la „Insula", „înainte", „Flacăra", „Spectatorul", „Rampa", „Viaţa", „Omul liber", „Curentul magazin", „Timpul", unde e în redacţie un timp şi scrie la rubrica „Pe foi de calendar", „Cuvântul liber", „Adevărul literar şi artistic", „Gazeta" ş.a. La „Dimineaţa" ţine rubrica „Priveliştea zilei", iar la „Progresul social" asigură „Rubrica socială". în 1916 este redactor la „Gazeta Bucureştilor". Un an mai târziu e numit şef al Biroului de cenzură de la Iaşi, ceea ce nu îl va scuti de a fi inculpat în „procesul ziariştilor colaboratori cu germanii". Condamnat la cinci ani de închisoare, va fi graţiat în 1920. Din 1913 era membru al Sindicatului Ziariştilor, mai târziu devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, însă în 1926 nu mai figura în listele Societăţii. Abia în 1931 va fi readmis ca membru activ, dar în septembrie 1944 face parte din lotul scriitorilor epuraţi pentru atitudine antisovietică. Din 1931 Asociaţia Criticilor Dramatici şi Muzicali îl alege vicepreşedinte. Unei bogate activităţi de comentator al actualităţii literare şi de reputat cronicar teatral, T. îi adaugă şi pe aceea de prozator, autor dramatic şi traducător. Prima sa carte este o comedie într-un act, Domnul Traian Traianescu-Laocoon, apărută în 1907. Romanul în cetatea idealului (1920) va fi bine primit de critică, de asemenea cele următoare: Sub flamura roşie (1926), Robul (1936; Premiul Societăţii Scriitorilor Români, Premiul „Regele Carol al II-lea" al Ministerului Cultelor şi Artelor). împreună cu Gh. Dara şi M. Rassky, în 1932, prezintă Comitetului de lectură al Teatrului
Naţional din Bucureşti drama Râpa, după ce, în 1922, i se reprezentase, tot la Bucureşti, spectacolul de revistă Din una-n alta, compus în colaborare cu A. de Herz. Mai multe tălmăciri
i	s-au jucat pe scene din capitală sau din alte oraşe: G. B. Shaw, Eroul şi soldatul (1922), Tristan Bemard, Cordon bleu (1924), Moliere, Burghezul gentilom (1931), Victorien Sardou şi Emile Moreau, Madame Sans-Gene (1938), Victorien Sardou, Fedora
(1944). A prelucrat, de asemenea, Castiliana de Lope de Vega, într-o traducere făcută iniţial de AL Popescu-Telega (1942). A semnat şi D.C.H., D. Chirca, Dyonis, Fidelio, Nae & Mitică (împreună cu Nae Ionescu), Ravaiac, Sărmanul Dionis, Teo, Tedry, Todry. Actriţa Marioara Zimniceanu i-a fost soţie.
Dedicat lui N. Filimon, romanul în cetatea idealului, e o frescă satirică a lumii bucureştene din anii neutralităţii (1914-1916). Protipendada e polarizată în funcţie de atitudinea faţă de puterile beligerante. Francofilii vin joia la flve o'clock-ul doamnei Sofia Mihailidis, văduva unui fost reputat ministru, de origine socială neclară, iar filogermanii se întrunesc vinerea la nu mai puţin distinsa doamnă Angele Mischianu, născută prinţesa Baroni, nepoată a lui Talleyrand. în obiectiv e ţinut mai mult primul salon, frecventat de fruntaşii unor societăţi parodiate chiar onomastic: Viitorul Latin, Protecţia Maternală, Azilul Bătrânilor, Energia Femeii, Mângâierea Orfelinelor, Scutecul, Foaie Verde ş.a.m.d. Pretins patrioticele întruniri sunt, în realitate, reuniuni mondene, prilejuri de taifas, şuete frivole, bârfă şi un paravan pentru idile deşucheate. Doamna Mihailidis îşi logodeşte nepoata, iubită în taină de un poet simbolist, cu un „tânăr de viitor", participant fidel la ceaiurile ei. Fiind cam anemică, fata e trimisă la Călimăneşti şi, în timp ce juna, o ingenuă, se îndrăgosteşte în solitudinea rustică de prezumtivul viitor soţ, perversa mătuşă şi-l face pe acesta amant. Deznodământul e de cel mai ieftin melodramatism: tânăra, bolnavă de-a binelea, moare, cu fotografia celui iubit pe piept, iar poetul simbolist se sinucide. în completarea picturii de epocă sunt descrise cu fervoare satirică şi precizie a detaliului felurite petreceri, curse de cai, bătăi cu flori la şosea, „leturghii" oficiate de „zeci de perechi" în boschete, sub stele, în al doilea roman, Sub flamura roşie, care preia personaje din cartea anterioară, cele două rivale politice devin prietene şi se vizitează reciproc. Aflând că doamna Mihailidis găzduise, fără să o ştie, încă de la naşterea lui, pe Vasile Stancu, fiul nedeclarat al bucătăresei, acum student, ziarist şi periculos „socialistru", fiica doamnei Angele Mischianu, „amazoana" Roxane, e cucerită de acesta înainte de a-1 vedea. Tânărul e râvnit şi de gazda lui, o fostă curtezană. Discursurile rostite la adunările socialiste atrag şi admiraţia nemărturisită a unei muncitoare, Firina, întreţinuta unui avocat în vârstă. Deşi îndrăgostită de unul de seama ei, Ionel Frumosul, femeia îl urmăreşte pe fascinantul orator, care nu o cunoaşte, până la casa lui. Când o descoperă, tovarăşul de ideal o duce la el şi o ia în posesie cu forţa. Indignată, Firina se leapădă de socialism şi devine teroristă, la o manifestaţie trăgând asupra ziaristului. Şi Roxane devine, fără ezitare, amanta ziaristului, fiind atât de vrăjită de el încât renunţă la cai, la curse, şi face pasiune pentru socialism. Intrată pe panta senzaţionalului, acţiunea devine tot
701 Dicţionarul general al literaturii române
Theodorian
mai romanţioasă şi neverosimilă. Rezervat la început faţă de „infanta burgheză", militantul în slujba proletariatului e, acum, obsedat de ea şi se duce să o caute în capitala Poloniei, unde fosta amazoană se afla pentru un timp. Faţă de partid îşi motivează plecarea prin aceea că, adept al Internaţionalei a ffl-a, vrea să ia contact, în străinătate, cu bolşevicii. Căsătorit cu strănepoata lui Talleyrand, la Berlin, unde are o misiune, Vasile Stancu e arestat, apoi închis la Văcăreşti, unde îşi găseşte toţi comilitonii etc. Introdus pe fondul de reportaj şi cronică, senzaţionalul, anecdoticul facil, de gust coborât compromit observaţia socială şi în Robul, unde protagonistul, secretar al unui ministru, Obogea, ce îi fusese coleg de gimnaziu e, de fapt, „rob" al demnitarului. Asemenea lui Unanian din Cimitirul Buna-Vestire de Tudor Arghezi, îi prepară discursurile şi îi redactează articolele. Nicolin Robul locuieşte, la început, într-o cameră de hotel modest, spre a se muta apoi, graţie iscusinţei unei prostituate devotate, Margot, într-o cameră cu chirie. Căutându-1 într-o anumită împrejurare, ministrul o găseşte acasă numai pe Margot, pe care o crede soţia lui Nicolin, şi, fiind un afemeiat, o place. Lucrurile evoluează însă invers. Nu Obogea şi-o face amantă pe concubina lui Nicolin, ci acesta din urmă devine amantul doamnei Elvira Obogea. Nota de realism a romanului, exprimată, ca şi anterior, prin înfăţişarea exactă, încărcată de amănunte credibile a mizeriei în care trăieşte lumea periferiei citadine, contrastând cu luxul lumii avute, prin conturarea unor profiluri veridice şi expresivitatea unor situaţii, e alterată de edulcorarea umanitarist-sentimentală. Cunoscând din interior mediile sociale zugrăvite, T. ar fi putut deveni un romancier de seamă al perioadei interbelice, dacă unele procedee şi, mai cu seamă, ticuri gazetăreşti nu i-ar fi invadat proza.
SCRIERI: Domnul Traian Traianescu-Laocoon, Bucureşti, 1907; în cetatea idealului, Bucureşti, 1920; ed. pref. Sergiu Pavel Dan, Bucureşti, 1972; Sub flamura roşie, Bucureşti, 1926; Robul, Bucureşti, 1936. Traduceri: Lope de Vega, Castiliana, Bucureşti, [1942]; Victorien Sardou, Fedora, Bucureşti, [1944].
Repere bibliografice: [Procesul ziariştilor], U, 1919,110,112-126,140; Aderca, Contribuţii, I, 354-356, 602-604, 701; Davidescu, Aspecte, 110-114; Ion Vinea, „în cetatea idealului", ADV, 1920,11 161; Camil Petrescu, Scriitorii între ei, RP, 1925,2156; Perpessicius, Opere, II, 27,31, 340-344, VII, 326-328; Octav Botez, „Subflamura roşie", VR, 1926,5-6;
I.	Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967,215-219; Lovinescu, Ist lit rom. cont., IV, 261-267; Camil Petrescu, Şi eu sunt elevul d-lui Rădulescu-Motru, „Omul liber", 1930, 68; Streinu, Pagini, 1, 162-165, 196-201; Cioculescu, Aspecte, 354-357; Dan Petraşincu, O frescă psihologică a societăţii româneşti contemporane, ADV, 1937, 16 240; Al. A. Philippide, Romanul unei umile existenţe tragice, ADV, 1937, 16 255; Constantinescu, Scrieri, V, 107-109; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 250-252; Munteano, Panorama, 237-241; Călinescu, Ist. lit. (1941), 690, Ist. lit. (1982), 774; M. G. Samarineanu, „Castiliana", F, 1942,1-2; Horia Rădulescu, Cronica dramatică, RFR, 1942,4; Papadima, Scriitori, 76-77; Margareta Feraru, „în cetatea idealului", VR, 1972, 10; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 339-340; Ion Simuţ, Proza lui Dem. Theodorescu, F, 1981, 5; Piru, Ist. lit., 419; Nae Antonescu, Dem. Theodorescu, publicist, TR, 1982,52; Lăzărescu, Romanul, 143; Kalustian, Simple note, II, 254-256; Nae Antonescu, Dem. Theodorescu, RL, 1988,44;
Dem. Theodorescu (Bibliografia selectivă), pref. Constantin Mohanu, Râmnicu Vâlcea, 1988; Dicţ. analitic, II, 212-213; Dicţ. scriit. rom., IV, 551-553; Firan, Profiluri, III, 292-293.	D.	Mc.
THEODORIAN, Caton (14.V.1871, Craiova - 8.1.1939, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Este fiul Emmei (n. Carada), soră a lui Eugeniu Carada, fruntaş liberal şi ziarist, şi al lui Ion Theodorian, membru în Comitetul Permanent al judeţului Dolj, director al câtorva periodice craiovene. Urmează cursul primar la Institutul „C. Dima Popovici" din Craiova, condus de mama sa, apoi, tot aici, Colegiul „Carol I" (1881-1885) şi Liceul Militar „D. A. Sturdza" (1885-1887), fără a le isprăvi. Pasionat de teatru, pleacă la Bucureşti cu o trupă de actori. E sufleur, copist, figurant şi începe chiar să scrie şi să prelucreze teatru. între 1888 şi 1890 lucrează ca subcontrolor la Creditul Agricol de Ilfov. în 1890 scoate, la Craiova, împreună cu Petru Vulcan, revista „Lumina" (două numere păstrate), în care o povestire reţine atenţia lui Al. Macedonski. Debutase la „Adevărul", cu o nuvelă, semnată Olymp. Cu acelaşi pseudonim şi cu altul, Zaveră, iscălea tot acum cronici rimate şi epigrame în „Democraţia" lui Barbu Delavrancea. Prima carte, o culegere de proză poetică, Petale, prefaţată de o „scrisoare către autor" a lui Macedonski, îi apare în 1891. îşi începe colaborarea, cu versuri şi proză, la „Revista literară", condusă de Theodor M. Stoenescu şi frecventează cenaclul de la „Literatorul". Un timp va sta la Paris, unde face studii politice şi diplomatice (1892-1895). Din 1896 scrie şi la „Adevărul", „Naţionalul", iar după 1900 la „Sămănătorul", „Luceafărul", „Ramuri", „Junimea literară", „Noua revistă română", „Flacăra". Scoate gazetele „Oltenia" (1896-1897), „Râmnicul" (1906-1907), participă la conducerea periodicului liberal „Voinţa Craiovei" (1896-1897). în 1899 se căsătoreşte cu Ana Iancovescu. Are o bună carieră administrativă: subprefect de Babadag, Sulina, Tulcea, Măcin, director al prefecturii judeţului Vâlcea, inspector pe lângă Consiliul Superior al Agriculturii. Stabilit în 1912 la Bucureşti, ocupă funcţii de conducere în Societatea Scriitorilor Români (e ales vicepreşedinte în 1912), participă la şezători literare, devine membru în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti în 1916. Călătoreşte în Ungaria, Austria, Italia. Se refugiază, în timpul primului război mondial, în Moldova, iar evenimentele îl constrâng să treacă în Rusia, de unde, prin Norvegia, Suedia şi Anglia, ajunge la Paris. Colaborează la gazeta „Le Parisien". în Elveţia, la Lausanne, întemeiază în 1918 un comitet de propagandă culturală românească. După război, în 1919, participă la întemeierea cenaclului şi revistei „Sburătorul". Membru fondator al Societăţii Autorilor Dramatici Români va fi, în trei rânduri, şi preşedinte al ei (1923-1926,1933-1939). Din 1923 face parte şi din Comisiunea teatrală din cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor. E delegat la congrese ale dramaturgilor şi compozitorilor, la Roma, Berlin, Madrid, Budapesta, Londra, Viena, Varşovia, Sevilla, Paris. Debutează ca autor dramatic în 1912, cu piesa Ziua din urmă, apărută în „Flacăra" şi reprezentată de compania Marioarei Voiculescu
Theodorian
Dicţionarul general al literaturii române 702
pe scena Teatrului Modern din Bucureşti, în 1913. Consacrarea i-o aduce comedia Bujoreştii, jucată în 1915 la Teatrul Naţional bucureştean şi publicată în acelaşi an. îi mai sunt puse în scenă (şi/ sau editate) Comedia inimii (1919), Nevestele domnului Pleşu (1921), Stăpâna (1923), Mâna care vindecă (1924), Greşeala lui Dumnezeu (1927), Jucării sfărâmate (1931). Comedia Bujoreştii e tradusă în italiană (1931). între 1934 şi 1938 scriitorul funcţionează ca inspector general în Ministerul Cultelor şi Artelor. I se decernează Ordinul Coroana României în rang de Comandor şi Meritul Cultural.
Producţia literară a lui T. reprezintă cea mai relevantă contribuţie a Olteniei la proza şi dramaturgia românească de la începutul secolului al XX-lea. Prin cromatismul stilistic, rezultat din stilizarea unei oralităţi de tip popular, uşor pigmentată cu termeni regionali, şi prin climatul de patriarhalitate, ea se înscrie pe coordonatele orientării sămănătorist-po-poraniste. Dar detaşarea, prezentă într-un compartiment al scrisului prozastic, moderaţia notei sentimentale în piesele de teatru, natura temperamentală a personajelor, vizibilă în ambele compartimente, ies parţial din parametrii tendinţelor dominante în epocă, prefigurând, embrionar, literatura obiectivă din perioada interbelică. Calitatea individualizantă a povestirilor din Prima durere (1906), Calea sufletului (1909), La masa calicului (1911), mai toate menţinute în marginile anecdoticului, este cursivitatea, exprimată în relatarea fără artificii, în coeziunea articulaţiei epice, în simplitatea compoziţiei. Lărgind teritoriul realismului mărunt cu aspecte de naturalism atenuat şi cu mici erupţii de romantism, proliferant în intervalul dintre agonia Junimii şi cristalizarea direcţiei propuse de „Sburătorul", proza scurtă a lui T. încetăţeneşte literar noi ambianţe provinciale, cu alt fel de exemplare decât în scrisul lui Al. Vlahuţă, B. Delavrancea, I. AL Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, D. D. Patraşcanu, I. A. Bassarabescu, Ion Agârbiceanu. Mai mult decât aceştia, cu excepţia ultimului, prozatorul din Calea sufletului îşi priveşte fără duioşie afişată mica lume de umili funcţionari, militari cu grade inferioare, pensionari şi alţi bătrâni, narează în general fără efuziuni lirice, fără descripţii ample de natură, fără nostalgia timpurilor defuncte, fără aureolarea „bătrânilor", ca în povestirile lui Emil Gârleanu. El nu duce obiectivitatea până la impersonalitatea naratorului, asemenea lui I. L. Caragiale, insinuează chiar un palpit de simpatie faţă de unele personaje, dar o face disimulat, trecând afectul în note de vag umor şi ironie discretă. Un mod al distanţării cu simpatie de personaje constă în semnalarea unor mici ciudăţenii, ivite la senectute, ca în Tătucu, Greşeala, Păcatul coanei Asica, La masa calicului ş.a. O „femeie bărbată" se crede, ba chiar este, protagonista din Pe valea Olteţului. Tânăra proprietăreasă din schiţa „De închiriat" e o parşivă de speţă caragialiană, la antipod, tipologic, aflându-se o bătrână longevivă, care, totuşi, „se pregăteşte să moară", asemenea bunicii lui Anton Holban, şi se stinge ca o lumânare (Mama Păuţa), ori tuşa Uţica, o bătrână înţeleaptă şi modestă (Uitata). Firea unor personaje e foarte asemănătoare cu aceea a bătrânilor şi a copiilor lui Brătescu-Voineşti. Moş Nicula e un fel de Pană Trăznea Sfântul crescător de animale. Curtea lui e
o „lume" a celor ce nu cuvântă, cu o faună vrednică de Gârleanu, întrucâtva şi de D. Anghel (Curtea lui Nicula). O copilă nefericită, chioară şi slută, nu trăieşte decât pentru a îngriji un biet pui de bibilică. Tatăl îl sacrifică şi i-1 dă să îl mănânce, iar fata moare de inimă rea (lsădia). Pulsaţia sentimentală a unei asemenea relatări nu este intensificată de nici o notaţie auctorială. Tot atât de sobru sunt înregistrate stările de conştiinţă ale unui demnitar care, după ce dăduse afară un subaltern hoţ, nu ştie cum să explice copilului său de ce, onest fiind, şi-a pierdut şi el postul (Numai de milă). Câteva naraţiuni conţin elemente de critică socială. Obţinând o neaşteptată moştenire, un amploaiat, protagonistul din Ceasul rău, devine obiectul curtoaziei unanime, întocmai ca Nicola Marulis în Europolis, romanul lui Jean Bart. Zvonul numirii într-o funcţie importantă îi aduce altcuiva felicitări şi temenele din toate părţile, însoţite de încercări ale unora de a-1 asmuţi asupra celor pe care îi duşmănesc (Felicitări). Un inginer cade în dizgraţia prefectului prin adoptarea, în rapoarte, a unei formule de încheiere ce nu îi este mai marelui pe plac şi se
Desen de J. Kap
703 Dicţionarul general al literaturii române
Theodorian
reabilitează prin inventarea alteia, stupide (Cum a dres-o inginerul). Traversând suprafeţe de mic realism, cititorul dă pe alocuri de punctări romantice, de felul celor din proza lui Delavrancea, ori de transpunerea unor anomalii psihice (Ca fraţii) sau fenomene paranormale (Spiritele). în romanul Sângele Solovenilor (1908) T. abordează o temă naturalistă cu mijloacele prozei sămănătoriste. Procedeul narativ nu e, ca în compunerile scurte, relatarea neutră, ci istorisirea pătrunsă de lirism, diluată de sentimentalisme, încetinită prin descrieri artificioase, incluzând dulcegării şi reflexivitate banală, şubrezită prin intervenţii auctoriale naive (aprecieri, caracterizări, comentarii omnisciente), prin sfătoşenie, prin dialoguri siropoase. Subiectul porneşte de la o situaţie analoagă celei din schiţa sadoveniană de tinereţe Doi feciori. Boierul Isaie Murat are doi băieţi: unul legitim, Andrei, celălalt, Mitruţ, rezultat dintr-o aventură preconjugală cu o chelăreasă. Primul depozitează tarele unei eredităţi criminale. Infatuat, ţâfnos, crud, el devine, după preluarea atribuţiilor de stăpân, un zbir. Se înfurie din nimic, bate slugile, ba chiar pe Mitruţ, „îngrijitorul" moşiei. în vinele lui clocoteşte sângele otrăvit al înaintaşilor pe linie maternă, Solovenii. Mitruţ e din alt sânge, curat. Exemplar în toate privinţele, s-ar putea spune că el este un Abel, duşmănit de fratele vitreg. Acesta din urmă nu îl ucide, dar îi provoacă moartea. Scoţându-1 din funcţie şi îndepărtându-1 de la moşie, Andrei pune ochii şi pe soţia lui Mitruţ, pe care nu se lasă până nu o seduce. Printr-o întâmplare, Mitruţ descoperă adulterul şi, sub tensiunea şocului suferit, se aruncă într-o fântână. în dramaturgia lui T. singura piesă rezistentă, comedia Bujorestii, e neverosimilă în datele ei structurante. Boierului Fotin Bujorescu îi moare feciorul tocmai în ajunul plănuitei logodne a celuilalt vlăstar, Olga, cu locotenentul Matei Cărbuneanu. Dar nu din acest motiv nu se poate oficia logodna, ci fiindcă bătrânul boier nu mai vrea să îşi dea fata decât după cineva care, în lipsa unui descendent de sex bărbătesc, i-ar perpetua numele. Ofiţerul nu şi-l poate schimba pe al său cu al prezumtivului socru, căci nu îi dă voie tatăl său. întâmplător, Cuconu Fotin găseşte numele Bujorescu într-un ziar, fiind purtat de un farmacist din Huşi, şi îl invită pe acesta la moşie, încercările celorlalţi de a-i spulbera hotărârea nebunească, precum şi împotrivirea tăcută a Olgăi rămân zadarnice. Fata recurge la un şiretlic: abuzând de generozitatea peste fire a spiţerului Amos Bujorescu, îl convinge să o ia de nevastă numai formal. Căsătoriţi, se duc în Elveţia, unde ea naşte un băiat, conceput cu fostul ei logodnic. Impresionată de spiritul de sacrificiu al farmacistului, odată întorşi în ţară, Olga nu îl mai consideră soţ doar cu numele. în mare impas e pus tatăl ei, care, spre a-şi menţine principiul, îi inventase farmacistului un arbore genealogic. Aflând că nepoţelul nu e din sângele acestuia, el depăşeşte impasul, resemnându-se a se abandona unei duble iluzii onomastice. Cu tot arbitrarul situaţiilor, cu toată dificultatea, dacă nu imposibilitatea de a trece drept reale atitudinea unui maniac, fie şi senil, şi pe cea a unui om relativ tânăr, care duce, fără nici un temei, abnegaţia până la martiriu, piesa a repurtat succes, nu doar de public, ci şi de critică, G. Călinescu, de pildă, considerând-o „una din cele mai bune
comedii româneşti". Ea poate, într-adevăr, să intereseze prin demenţa vanităţii nobiliare a lui Fotin Bujorescu, comică prin modul absurd de concesiv în care se finalizează: Amos - crede bătrânul boier - e asemenea unui malac al său, devenit, prin îngrijire, cel mai frumos taur. Se anticipează oarecum apoteoza omului şi a mârţoagei din piesa lui G. Ciprian. Dintre celelalte piese de teatru, doar Ziua din urma, poate cea mai inconsistentă, dar agreabilă prin replicile sclipitoare, s-a bucurat, la reprezentare, de o primire comparabilă întrucâtva cu aceea pe care o va avea comedia Bujorestii. Acţiunea e restrânsă la împrejurările în care un ins dominat de instincte îşi împuşcă, din greşeală, fratele. în schimb, spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti cu piesa Comedia inimii va fi fluierat. Aici tema e pendularea între erosul carnal şi cel sufletesc, temă tratată mai mult retoric decât teatral. Doar sub beneficiu de inventar poate fi înregistrată producţia dramaturgului după întâiul război mondial. Nevestele domnului Pleşu reia parţial, în alt fel, tema din Bujorestii, transformând un grefier nu tocmai serios într-un bărbat de ispravă care, însurându-se cu o birtaşă depravată, face şi din ea o femeie respectabilă. De piesa cea mai bună a lui T. amintesc şi unele situaţii din Stăpâna, unde protagonist e îngrijitorul de origine ţărănească al unui boier. El o ia în căsătorie pe fiica acestuia, care se dovedeşte o imorală; o abandonează, renunţând şi la averea ei. Situaţia centrală din Bujorestii revine în piesa Greşeala lui Dumnezeu, unde un tânăr ridicat de jos o cedează, din generozitate, pe fiica de arhitect unui pretendent de condiţia ei.
SCRIERI: Petale, pref. Al. Macedonski, Bucureşti, 1891; Prima durere, Bucureşti, 1906; Sângele Solovenilor, Bucureşti, 1908; Calea sufletului, Bucureşti, 1909; La masa calicului, Bucureşti, 1911; Cum plânge Zinica şi alte nuvele, Bucureşti, 1914; Povestea unei odăi, Bucureşti, 1914; Bujorestii, Bucureşti, 1915; Epice şi dramatice, Bucureşti, 1921; Nevestele domnului Pleşu, Bucureşti, 1921; Stăpâna, Bucureşti, 1926; Greşeala lui Dumnezeu, Bucureşti, 1929; jucării sfărâmate, Bucureşti, 1932; Scrieri literare, îngr. şi pref. Stelian Cincă, Craiova, 1986. Traduceri: Theophile Gautier, Moartea înamorată, Bucureşti, 1912; Al. Dumas-fiul, Procesul Clemenceau. Memoriile acuzatului, Bucureşti, 1921; Emile Zola, Pentru o noapte de iubire, Bucureşti, 1921; Galopin Arnould, învierea lui Edgar Pipe, Bucureşti, 1933.
Repere biblografice: Chendi, Pagini, 460-463; E. Lovinescu, Epiloguri literare, Bucureşti, 1919,86-93; Lovinescu, Critice, IV, 32-35; Rebreanu, Opere, XIV, 7-8; Perpessicius, Opere, II, 397-398, VIII, 43-47, XII,
549-550; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970,218-234; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 172-175; E. Lovinescu, Memorii, I, Bucureşti, 1930, 220-229; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 183-184; Lovinescu, Ist lit rom. cont., 231-232,344-345; Călinescu, Ist. lit. (1941), 639-640, Ist. lit. (1982), 719-721; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1944, 231-234, 256-258; Ciopraga, Lit. rom., 639-643; Massoff, Teatr. rom., IV, passim; Brădăţeanu, Istoria, II, 95-97; Stelian Cincă, Caton Theodorian. Omul şi opera, Craiova, 1979; Piru, Ist. lit., 223-224; Modola, Dramaturgia, 328-333; Caton Theodorian, DRI, V, 246-258; E. Lovinescu, Memorii. Aquaforte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998,109-113; Dicţ. analitic, 1,104-105; Dicţ. scriit. rom., IV, 553-555; Firan, Profiluri, II, 294-296.	D.	Mc.
Theodorian-Carada
Dicţionarul general al literaturii române 704
THEODORIAN-CARADA, Mariu(s) (24.X.1868, Craiova -1949, Bucureşti), prozator şi gazetar. Este fiul Emmei (n. Carada) şi al lui Ioan Theodorian, ziarist. Urmează cursurile Colegiului „Carol I" din Craiova şi Facultatea Juridică a Universităţii din Bucureşti, unde obţine licenţa în 1890. Lucrează ca avocat al Creditului Funciar Rural, după un timp intrând în Baroul de Ilfov. Debutează în 1884, la ziarul craiovean „Carpaţii", iar editorial în 1910, cu proza din Negru pe alb. Mai este prezent în „Presa", „Oltenia", „Voinţa Craiovei", „Secolul", „Steagul", „Frontul", „Farul nou", „Decalogul", „Dreptul", „Pagini juridice", „Convorbiri literare", „Dimineaţa copiilor", „Universul copiilor", „Arhivele Olteniei", „Unirea", „Cultura creştină", „Păstorul", „Vestitorul" ş.a. A semnat şi M. Ghercescu, I. Magulea, Maxim Măriei, Marius, Ion Mazâlu, Jean de Mourta, Protosinghelul Agafton Otmenedec, L. Rose, D. R. Siobert, I. Tornaghi. în 1912 este primit în Societatea Scriitorilor din România. Convertit la catolicism, o perioadă conduce Comitetul Presei Catolice din România. în paralel cu activitatea de gazetar şi literat, se remarcă şi ca om politic, fiind ales de două ori senator.
Cărţile de literatură ale lui T., puţine la număr în comparaţie cu cele dedicate religiei sau politicii, au o consistenţă fragilă, reuşitele artistice fiind secvenţiale şi ocazionale. Textele de proză scurtă din volumul în cumpănă (1919) respiră aerul secolului anterior, autorul aplicând o formulă narativă apropiată de cea postpaşoptistă. Personajele nu sunt suficient de bine individualizate, construcţia nuvelelor şi a povestirilor suferă de schematism, ideile nu au anvergura aşteptată, ba chiar propensiunea tezistă induce, uneori, un umor involuntar, în povestirea Bani calpi, bunăoară, un octogenar, creştin, pe nume Maximian, este considerat vinovat de „falşificareâ" unor bani. Locuitorii oraşului Istros, care se închinau vechilor zei, îl condamnă la moarte, fără nici o judecată, pe cel ce nu e de aceeaşi religie cu ei. Tema martiriului primilor creştini este însă expusă neconvingător, autorul transferă, neadecvat, gânduri proprii unor personaje incapabile să reflecteze asupra marilor întrebări. Şi Maximian, înainte de a-şi da sufletul, găseşte puterea de a ţine un discurs, christic în intenţie, dar arid, emfatic. Negru pe alb este o proză mai izbutită, folosind drept artificiu compoziţional motivul scrisorilor găsite. Aproape toată nuvela e alcătuită din epistole. Naturaleţea exprimărilor, verosimilitatea şi viaţa ce se degajă dau acestor pagini un parfum aparte. Dar T. înregistrează cele mai multe reuşite în textele confesive, ca în Efimeridele (I-II, 1930-1937), scriere memorialistică şi roman despre formarea sa spirituală şi intelectuală. Intre paginile de evocare pe care le-a scris, un loc aparte îl ocupă monografia din 1922 dedicată lui Eugeniu Carada, unchi dinspre mamă, scriitor, economist şi om politic, ctitor al Băncii Naţionale a României.
SCRIERI: Negru pe alb, Bucureşti, 1910; Maica Sofia, Bucureşti, 1912; Vladimir Solowiev, Bucureşti, 1912; De ştiut, Bucureşti, 1913; Medalii şi plachete, Bucureşti, 1913; Santa Metania, Bucureşti, 1913; Vasile Lascăr (1852-1905), Bucureşti, 1914; Papa (prelucrare după Iosif de Maistre), Bucureşti, 1915; în cumpănă, Bucureşti, 1919; Din frământările trecutului, Bucureşti, 1920; Câţiva sfinţi, Bucureşti, 1920; Norocul lui Iani,
Bucureşti, 1921; Eugeniu Carada (1836-1910), Bucureşti, 1922; Stingher, Bucureşti, 1923; Sofia Svetşin. Viaţa şi scrierile sale, Bucureşti, 1924; Furculeasca, Bucureşti, 1925; Discursuri politice (1918-1927), Bucureşti, 1928; Sufletul românesc, Oradea, 1928; Efimeridele, I-II, Bucureşti, 1930-1937; în voia soartei, Bucureşti, 1938. Ediţii: Vasile Lascăr, Discursuri politice, I-II, Bucureşti, 1912.
Repere bibliografice: „în cumpănă", „Ideea europeană", 1919,13; Davidescu, Aspecte, I, 93-96; I. Laus, „Din frământările trecutului", „Steagul", 1921, 946; Ibrăileanu, Opere, III, 398-399; Verax [Ioan Lupaş], „Eugeniu Carada", T,1922,11-12; „Stingher", „Timpul", 1923, 70; Trivale, Cronici, 250; E. Samoilă, Ziaristica, Bucureşti, 1936,329; P., „Efimeridele", VR, 1937,11; N. Brânzeu, Mariu Theodorian Carada la 70 de ani, „Decalog", 1938,82; I.G. Dimitriu, „Efimeridele", CL, 1938,1-5; Mia Frollo, Un scriitor original, „Farul nou", 1940, 9-10; Predescu, Encicl, 526; Straje, Dicţ. pseud., 722; Dicţionarul personalităţilor doljene, Craiova, 1999,214.	Ş.	A.
THEODORU, Radu (17.L1924, Ineu), prozator şi autor dramatic. Este fiul Paulei Theodoru (n. Iliescu), profesoară, şi al lui Constantin Theodoru, inginer agronom. Urmează liceul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara, unde îşi ia bacalaureatul în 1943. Elev la Bucureşti, la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie (1943-1945) şi la Şcoala Specială de Aviaţie (1945-1946), devine pilot de vânătoare, ajungând comandant de escadrilă şi instructor de zbor (1949-1950), comandant de companie şi profesor de specialitate la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie din Sibiu (1950-1951). Trecut în rezervă, îşi va încheia cariera cu gradul de maior. Câţiva ani (1945-1947) a audiat cursuri de filosofie şi istorie la Universitatea bucureşteană. Intrând în viaţa literară, între 1952 şi 1954 se ocupă, la Sibiu, de cenaclul Orizonturi noi, apoi e redactor la „Scrisul bănăţean" (1956-1958), secretar al Filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor (1956-1965), redactor la „Astra" şi secretar al Filialei din Braşov a Uniunii Scriitorilor, vicepreşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă Braşov (1965-1970). Ulterior se stabileşte la Bucureşti, unde conduce cenaclul literar al revistei „Viaţa militară". Din 1958 până în 1960 nu mai face parte din Uniunea Scriitorilor, fiind sancţionat şi eliberat din toate funcţiile deţinute. După 1990 este director al Casei de Editură şi Presă Galaxia Românească şi al publicaţiilor „Galaxia românească", „Violenţa", „Alarmă de gradul zero". Debutează la „Scrisul bănăţean", iar în volum în 1954, cu romanul istoric Brazdă şi paloş (volumul II, 1956).
T., unul din cei mai prolifici autori postbelici, încearcă să acopere în cărţile sale aproape toate compartimentele istoriei naţionale, selectând episoade semnificative, privite din perspectivă realistă, într-o proză-document. Naratorul beneficiază şi de experienţa unui om de aventură, pilot profesionist şi marinar de ocazie, multe peripeţii trecând din viaţă în cărţi, mai ales în culegerile de reportaje Noi, „Mircea" şi Atlanticul
(1978), Cu „Hai Hui-2" spre sud (1980), Din nou spre sud (1982) ş.a. Din păcate, multe pagini suferă de schematism, sub presiunea comandamentelor din epocă, a scrisului „de serviciu". Adevărul istoric este denaturat cu bună ştiinţă în Muntele (I-II, 1963-1967), de exemplu, roman „impus", dominat de optica ideologică a momentului. Oprindu-se asupra unei perioade
705 Dicţionarul general al literaturii române
Theodoru
oricum discutabile (etapa dintre 23 august 1944 şi instaurarea puterii comuniste), T. aduce în prim-plan „eroii" noului regim ce se prefigurează: secretarul de partid şi primarul. Ei conduc, într-un sat bănăţean de munte, lupta contra „forţelor diversioniste", evident elemente burghezo-reacţionare şi rămăşiţe legionare. Dincolo de acest roman ratat integral, prozatorul ştie să îmbine aventura şi clişeele oficiale într-un gen de consum în care predomină spectaculosul, violenţa, dar şi monumentalul artificial. Are predilecţie pentru cărţi de mari dimensiuni, grandilocvente, cu întâmplări moralizatoare, izbutind să nu ocolească nici un spaţiu pentru desfăşurarea acţiunii (terestru, aerian, marin) şi punând mereu accent pe mesajul ideologic. T. are şi o obsesie a minuţiozităţii: bunăoară, notează consecvent ora, ziua, anul evenimentului relatat. Personajul său preferat pare a1 fi Mihai Viteazul, model eroic, acoperind, ca figură exemplară, cărţile sale cele mai importante: Brazdă şi paloş şi Vulturul (I-IV, 1971-1974; Premiul „Ion Creangă" al Academiei RSR). Preconiza, de altfel, o „sinteză a veacurilor", intitulată Gesta valachorum, care ar fi cuprins, pe lângă cele două romane, şi Strămoşii (1967), Călăreţul roşu (1976), Corsarul
(1984), Vitejii (I-II, 1968), Cronică eroică (1877-1878) (1977) şi Biografie de război (I-IV, 1980-1987). Subiectele privesc de obicei evenimente militare, romancierul urmărind, uneori cu meşteşug, personajul colectiv în diverse conflicte, dar şi ceremonialul sau culoarea de epocă. Literatura aceasta, repetitivă în fond, cu voievozi, muşchetari balcanici, piraţi, spioni sau ostaşi invincibili, întinzându-se cronologic de la Decebal până la Gh. Gheorghiu-Dej, se adresează mai ales tinerilor. Dramele de război sau expediţiile maritime prefigurează o epopee cu accente naţionaliste. Uneori reminiscenţele sadoveniene sunt evidente, referinţele putând duce însă şi la surse de tipul Walter Scott, Herman Melville, Al. Dumas, Michel Zevaco, Antoine de Saint-Exupery, Karl May, pe lângă cele autohtone -Petre Sălcudeanu, Dan Tărchilă, Ion Lăncrănjan, Titus Popovici. Criticii au remarcat atât calităţile, cât şi defectele scrisului lui T.: miza pe acţiune, atractiv construită, perspectiva nu o dată convenţională, artificiozitatea metamorfozării realului în ficţiune ş.a. Autorul reuşeşte totuşi de multe ori să depăşească reţeta romanelor de capă şi spadă sau schematismul maniheist, unde „bunii" sunt întotdeauna ţăranii, căpitanii, bolşevicii, iar „răii" sunt boierii, moşierii, legionarii, naziştii. El poate fi şi un lucid jurnalist de război ori un obiectiv „cronicar eroic", cu obsesia detaliului, ca în „cronica" dedicată Războiului pentru Independenţă, în care sunt urmărite atacurile de la Plevna, Vidin, Smârdan. Tot pentru un ideal, Unirea, se va sacrifica şi „Vulturul" - Mihai Viteazul, configurat într-o frescă amănunţită, cu personaje istorice reale ori inventate, cu dragoste şi „revoluţii", diplomaţie şi bătălii, strategii şi intrigi, unde singurul duşman al protagonistului pare a fi timpul scurt în care trebuie să realizeze imposibilul. Tetralogia Vulturul este şi cea mai izbutită parte a unui masiv ciclu epic. Ca autor al câtorva piese de teatru, T. eşuează uneori tocmai prin schimbarea mediului său preferat, istoric, cu acela social, concentrat asupra banalului cotidian contemporan: Nedeia inimilor (reprezentată la Timişoara şi Oradea, în
1959-1960), Cazul studentului Mihai Lotreanu (pusă în scenă la Timişoara, în 1962) ş.a. Este, de asemenea, autor al unor scenarii de teatru pentru copii, câteva cu subiect istoric (Şoimii Moldovei, 1969, Menumorut, stăpânul Bihariei, 1973, Posada, 1973, Ion Vodă Cumplitul, 1974), al câtorva texte de teatru TV, ca şi al unor nuvele, jurnale de călătorie şi reportaje de croazieră. Numeroase sunt, după 1989, tentativele lui T. de a aborda aspecte controversate ale istoriei româneşti, şi nu numai.
SCRIERI: Brazdă şi paloş, I-II, Bucureşti, 1954-1956; Interceptarea, Bucureşti, 1963; Muntele, I-II, Bucureşti, 1963-1967; Atac la sol, Bucureşti, 1965; Steaua de mare, Bucureşti, 1966; Popas în Madagascar, I-II, Bucureşti, 1967; Strămoşii, Bucureşti, 1967; Dincolo de linii, Bucureşti, 1968; Taina recifului, Bucureşti, 1968; Vitejii, I-II, Bucureşti, 1968; Aproape de zei, Bucureşti, 1969; A sosit ora, Bucureşti, 1969; Asediul, Bucureşti, 1970; Escadrila a patra, Bucureşti, 1970; Regina de abanos, Bucureşti, 1970; S.O.S.... Puhoaiele!, Bucureşti, 1970; Vulturul, I-IV, Bucureşti, 1971-1974; Călătorie neobişnuită, Bucureşti, 1975; Mai jos de Steaua Polară, Bucureşti, 1975; Ţara făgăduinţei, Bucureşti, 1975; Călăreţul roşu, Bucureşti, 1976; Nopţi albastre, Bucureşti, 1976; ed. Bucureşti, 2003; Asaltul (în colaborare cu Marin Dragu), Bucureşti, 1977; Călugăreni, Bucureşti, 1977; Cronică eroică (1877-1878), Bucureşti, 1977; Misiune de sacrificiu, Bucureşti, 1977; Noi, „Mircea" şi Atlanticul, Bucureşti, 1978; Biografie de război, I-IV, Bucureşti, 1980-1987; Cu „Hai-Hui 2" spre sud, Bucureşti, 1980; Recunoaştere îndepărtată, Bucureşti, 1981; Din nou spre sud, Bucureşti, 1982; Carpaţii româneşti. Cetate şi drumeţie (în colaborare cu Marin Dragu), Bucureşti, 1983; Corsarul, Bucureşti, 1984; Croazieră contra cronometru, Bucureşti, 1985; Croaziera cu vele (în colaborare cu Teodor Asimit), Bucureşti, 1985; Vâltoarea, Bucureşti, 1987; în luptă cu valurile, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Sanda Radian, „Brazdă şi paloş", VR, 1954,11; Mihai Gafiţa, Trei romane istorice, „Scânteia tineretului", 1955,5; Savin Bratu, Un nou roman istoric, GL, 1955, 13; Traian Liviu Birăescu, Romanul unui tânăr scriitor, 0,1955,2; Traian Liviu Birăescu, Romanul unei epoci de glorie, 0,1956,10; Simion Bărbulescu, „Atac la sol", O,
1966,	4; Simion Bărbulescu, „Steaua de mare", O, 1966, 10; Voicu Bugariu, Un imn al vitejiei româneşti, AST, 1967,7; Magdalena Popescu, „Strămoşii", GL, 1967, 31; Aurel Martin, „Dincolo de linii", „Viaţa militară", 1968,7; Ion Sever, Mult e dulce şi frumoasă..., AST, 1969,9; C. Costin, A sosit ora, CRC, 1969,49; Hristu Cândroveanu, Literatură şi maculatură, RL, 1969,52; Mircea Iorgulescu, Regina de abanos, RL, 1970, 27; Emil Poenaru, „ Vulturul", AST, 1972,5; Valeriu Cristea, „ Vulturul", RL, 1972,25; Mihai Ungheanu, „ Vulturul", LCF, 1974,38; Emil Mânu, „Vulturul", O, 1974, 41; Martin, Pro Patria, 164-172; Ion Alex. Angheluş, „Ţara făgăduinţei", CRC, 1976,1; Cristea, Domeniul, 341-343; Emil Mânu, „Misiune de sacrificiu", CRC, 1977, 36; Dumitru Micu, „Cronică eroică (1877-1878)", CNT, 1977,43; Marian Odangiu, „Cronică eroică (1877-1878)", O, 1977, 43; Ion Drăgănoiu, „Cronică eroică (1877-1878)", RMB, 1977, 10 289; Ion Maxim, „Cronică eroică (1877-1878)", O,1978, 49; Ciopraga, Ulysse, 186-188; Sultana Craia, „Biografie de război", LCF, 1981, 9; Ecaterina Oproiu, „Biografie de război", CNT, 1982,8; Mihai Ungheanu, „Biografie de război", LCF, 1984, 2; Ştefan Bitan, „Biografie de război", TR, 1984,12; Marian Odangiu, „Biografie de război", 0,1984,28; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985,237-241; L. Bureriu, Navigând, 0,1987,26; Micu, Ist. lit., 498-499; Popa, Ist. lit., II, 1 020-1 021; Dicţ. scriit. rom., IV, 555-557; Oprită, Anticipaţia, 176-180.	A.	Ml.
Theodoru
Dicţionarul general al literaturii române 706
THEODORU, Ştefan Gheorghe (11.VI.1921, Brăila), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Georgetei (n. lovită) şi al lui Alexandru Theodoru, inginer. A făcut şcoala primară şi liceul la Bucureşti (1928-1940), tot aici, după ce frecventează un an, concomitent, Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Matematică, terminând în 1946 Şcoala Politehnică. Lucrează ca inginer constructor în diverse instituţii şi întreprinderi (Regionala Căi Ferate I, Ministerul Construcţiilor, Banca de Investiţii, Banca Agricolă, Ministerul Petrolului şi Chimiei ş.a.). în 1964 pleacă din ţară, locuieşte un timp la Viena, apoi se stabileşte la New York, unde va lucra la Hydrotechnic Corp. (1966), la firma de proiectare Leon Selzer et Co. (1967-1976) etc. Este membru al Asociaţiei Inventatorilor Americani. în 1980-1991 se ocupă de refugiaţii români şi europeni pe lângă International Rescue Committee. Placheta Versuri, apărută în 1973, este urmată, într-o serie, de alte trei volume (1988-1993) ş.a. sau de romane, de piese de teatru şi proză scurtă. Face parte din Societatea Română de Haiku şi din cea similară din SUA. împreună cu soţia sa, Nina Theodoru, medic şi grafician, participă la organizarea unor manifestări culturale ale diasporei române (în cadrul Fundaţiei „îuliu Maniu"). Are un rol activ în obţinerea transferării studiului românei de la catedrele de limbi străine la cele de limbi romanice în facultăţile unor universităţi din New York. Publică în „Revista scriitorilor români" (Miinchen), „România" (New York), „Buletinul Parohiei Ortodoxe Române" (New York), „Drum" (Pittsburg), „America" (Cleveland), „Solia" (Detroit), „Casa Română" (Oakland), „Privighetoarea" (Hollywood), „Micron" (Los Angeles), „Troiţa" (Kitchener, Canada), „Cuvântul românesc" (Hamilton, Canada), „Mioriţa" (New York), „Hic Ego" (New York), „Vatra" (Freiburg), „Stindardul" (Muncheii), „La Nation roumaine" (Paris), „Renaşterea" (Giessen). în 1993, după aproape trei decenii, revine în România.
Lirica lui T. anterioară anului 1993 respectă din punct de vedere formal normele tradiţionale şi exprimă ataşamentul constant al emigrantului faţă de valorile perene ale ţării din care a plecat. Poeziile apărute după întoarcerea în ţară, cuprinse în volumele întâlnire în amurg (1994), Traista cu stele
(1995), Centum (1997) şi între răsărit şi apus (2003), sunt haikuuri (compuse în română, publicate şi cu traduceri în engleză şi franceză), pentru care a obţinut şi diferite premii. Ca prozator, T. debutează în 1993 cu o culegere de nuvele, Fata fără glas. Urmează romanul Un milionar nebun (1996), în care se relatează avatarurile unei familii de români emigranţi, care reuşeşte să se integreze în societatea americană, alte două realizate după scenariile de film omonime - Născută în castelul lui Dracula (1997), combinaţie de ficţiune şi reconstituire istorică, Adam şi soţiile sale (1998), unde umorul se îmbină cu tendinţa de a se încălca graniţa realului - şi Refugiaţii (2002). în fine, teatrul înseamnă pentru T. o artă „a simbolurilor, a sublimării faptelor observate, a atitudinilor în faţa vieţii" (Valeriu Râpeanu), dramaturgul încercând „o investigaţie a unor cazuri de inadecvare comportamental-psihologică în medii pentru care farsa şi cinismul sunt importante mijloace de supravieţuire" (Aurel Sasu).
SCRIERI: Versuri, voi. I-II,New York-Madrid, 1973-1988, voi. III: La lumină, New York-Bucureşti, 1993, voi. IV: Odiseea unui cuget, New York, 1993; Fata fără glas, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1993; Teatru, voi. I, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1993, voi. II: Doamna, pref. Romulus Zaharia, Bucureşti, 1995, voi. III: Duminică la ora şase, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1997, voi. IV: Cerşetorul, Bucureşti, 1998, voi. V: Tati, Bucureşti, 2002; întâlnire în amurg - Rencontre au crepuscule - Meeting in the Twilight, ed. trilingvă, tr. Ana Luana Stoicea şi Virginia Cucu, pref. Florin Vasiliu, Bucureşti, 1994; Transilvania. O pagină de istorie, Oradea, 1995; Traista cu stele - Le Sac â etoiles - The Bag of Stars, ed. trilingvă, tr. Constantin Frosin, Virginia Cucu, introd. Florin Vasiliu, Bucureşti, 1995; Un milionar nebun, Bucureşti, 1996; Genius. întâmplări din viaţa mea, Bucureşti, 1996; Centum, ed. trilingvă, pref. Florin Vasiliu, Bucureşti, 1997; Născută în castelul lui Dracula, Bucureşti, 1997; Mărul din poveste, Bucureşti, 1998; Adam şi soţiile sale, Bucureşti, 1998; Drapelul de margine, Bucureşti, 1999; lac'aşa. Ieri. Astăzi. Mâine, Bucureşti, 1999; Şoaptele nucului bătrân - The Whispers of the Old Walnut Tree, ed. bilingvă, Bucureşti, 2001; Refugiaţii, Bucureşti, 2002; Caleidoscop, New York-Bucureşti, 2003; între răsărit şi apus, New York-Bucureşti, 2003; Un drapel, o luptă, un loc, New York-Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Stoicescu, Un nou steag românesc, „Revista de istorie", 1978,8; Popa, Ist. lit., II, 321-322; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 280-282.	'	C.	V.
THESIS, publicaţie apărută la Sibiu în 1939, editată de gruparea intelectuală omonimă. într-un text ce deschide culegerea, Al. Dima, un spiritus rector al grupării, o descrie ca rezultat al preocupării pentru „idee", pentru „teză" ca dezbatere liberă, chiar contradictorie, dar în respect pentru demnitatea intelectuală. O „experienţă spirituală" de şase ani, o iniţiativă prezentată ca „oarecum reacţionară", vizând salvarea prin pasiunea pentru creaţia spirituală, sub semnul „localismului creator", cât şi edificarea unui mediu de difuzare a valorilor culturale, propice creaţiei şi studierii realităţii, înscrisă ca obiectiv al „localismului creator", valorificarea tradiţiilor sibiene este ilustrată de câteva studii şi articole: Ioan Fruma semnează un studiu juridic despre universităţile săseşti, iar AL Dima comentariul „Cei mai rodnici ani ai vieţii" lui G. Coşbuc. Poetul la Sibiu. Lui I. Popescu-Sibiu îi aparţine textul intitulat Scrisul bolnav şi scrisul sănătos, studiu de „patologie literară şi artistică" care pleacă de la premisa că procesul literar „bolnav" este indus de un profund dezechilibru în structura psihofiziologică a scriitorilor moderni şi că procesul acesta, animat de impulsuri erotice, determină mentalitatea publicului. Autorul articolului, indignat de anarhia sintactică, determinată în opinia sa de libertatea excesivă a celor care zdruncină normele, trece literatura şi arta de avangardă în categoria artei bolnave şi pornografice, iar în final cere ca această stare de lucruri să fie privită ca o problemă de stat. în studiul Gabriele DAnnunzio şi critica italiană, retrospectivă a exegezei despre scriitorul italian, Elisabeta Naum arată că pentru critică opera lui D'Annunzio nu e decât un pretext pentru o ideologie sau teorie care îşi caută legitimarea. Un studiu de M. Nanu demonstrează polemic geneza românească a motivelor poetice la Ienăchiţă Văcărescu, fără a rezolva totuşi
707 Dicţionarul general al literaturii române
Tican-Rumano
incidenţele cu motivele goetheene. Lui N. Balca îi este găzduit un studiu filosofic, Deosebirea calitativă absolută între Dumnezeu şi om şi problema revelaţiei, care denunţă „teologia dialectică" hegeliană, dar şi pe cea „liberală", înscriind în această direcţie negatoare şi pe Heidegger, ştiut fiind că fundamentele demonstraţiei sale sunt scrierile lui Kierkegaard. în sumar mai intră un capitol din teza de doctorat a lui AL Dima, intitulat Arta populară şi valoarea estetică, exemplu de articulare teoretică deprinsă în şcolile germane, îmbinată cu cercetarea monografică. Licu Pop publică un fragment dintr-un volum în curs de apariţie, sub titlul Filosofia lui Al Xenopol faţă de înnoirea spirituală a veacului, iar un studiu juridic, Dreptul de a vindeca, este semnat de Ioan Fruma. Sunt prezenţi cu versuri Horia Petra-Petrescu (Durerea - parafrază baudelairiană, Bătrânii) şi George Fonea (Scrisoare din Basarabia), George Vaida (Sonet, Sus, Sonet pentru munţi, Pe ţărm, Lacrimile noastre, Drum) şi Ion Th. Ilea (Peste îngrădire, Isvod pentru inimă, Zori, Popas la răscruce de veac), în timp ce Mircea Alexiu, Ionel Neamtzu şi I. Săndulescu colaborează cu proză. Giuseppe Cifarelli publică aici câteva traduceri: Gabriele D'Annunzio, Unda şi Canto nuovo (fragment), Giovanni Pascoli, Trăsnetul, Tunetul, Nădejdi şi amintiri şi Cucuveaua, Lionello Fiumi, Căutare zadarnică, Visul, Primăvară. Din „monografia impresionistă", anunţată în curs de apariţie la Editura Fundaţiei „Regele Carol", AL Dima alege pentru T. Privelişte spre vestita cetate a Sibiului. Tot AL Dima asigură în bună parte cronicile, alături de el aflându-se uneori Nic. N. Munteanu şi Nicolae Ciuceanu.	E.	M.
TIBEREANU, Alfred Basarab (pseudonim al lui Theodor Domusciu; 12.V.1909, Traian-Cahul - 12.V.1998, Brăila), poet. Este fiul Anastasiei (n. Harabagiu) şi al lui Petre Gheorghe Domusciu, ţărani. Urmează câţiva ani de şcoală în satul natal. Munceşte de la doisprezece ani ca ucenic fierar, iar în 1926 se angajează ca secretar comunal. între timp termină şi o şcoală de contabilitate şi educaţie cooperatistă din Chişinău. După 1944 devine secretar de plasă, activist sindical şi, până la pensionare, îndrumător la Muzeul de Artă din Brăila. Debutează cu versuri în „Viaţa Basarabiei" (1932). Şi-a publicat poeziile în „Basarabia literară", „Cultura poporului", „Bugeacul", „Poetul", „Itinerar", „Raza", „Cuvânt moldovenesc", „Cetatea Moldovei", „Cuget clar" ş.a., iar după război e prezent în „laşul literar", „Steaua", „Luceafărul", „Cronica", „România literară", „Pagini dunărene" ş.a. Prima carte de versuri, Caravana robilor, o scoate în 1934, în editură proprie. Urmează Somnul lebedelor (1944), Miracol carpatin (1969) şi retrospectiva lirică Poezii (1979). A făcut parte din cenaclul literar „Mihu Dragomir" de la Brăila, al cărui membru fondator a fost. Traduce în diverse periodice, probabil prin intermediar rusesc, versuri din literaturile chineză, italiană, bulgară. A mai semnat T. D. Damaschin, Teodor Damaschin, Octavian Lungu.
Poezia lui T. invocă umbrele lui Decebal şi Ştefan cel Mare, ale altor voievozi, precum şi umbrele destinului crud, trăit sub cupola „cerului latin". Totul se proiectează pe un fundal conturat prin intermediul unor peisaje autumnale sau
hibernale - expresie generalizată a sentimentului pustiului şi al uitării: „în sânul codrului pustiu/ Izvoarele au mucezit./ Şi a rămas ca un sicriu/ Cu frunze moarte-mpodobit./ / Şi mierla tace-n timp târziu,/ Iar cucu-n ore a murit;/ în sânul codrului pustiu/ Izvoarele au mucezit" (Rondelul toamnei). Maestru al sonetului, rondelului şi poemului într-un vers, T. scaldă verbul într-o luminiscenţă potolită, cu o tonalitate elegiacă generată de pericolul iminent al „abisurilor de moarte".
SCRIERI: Caravana robilor, Bolgrad, 1934; Somnul lebedelor, Buzău, 1944; Miracol carpatin, Brăila, 1969; Poezii, pref. Dumitru D. Panaitescu, Brăila, 1979.
Repere bibliografice: Iacob Slavov, „Caravana robilor", „Bugeacul",
1936,	3; N. Iorga, Din poezia bună, NRL, 1938, 169; Iorgu Tudor, Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire (1918-1944), Bucureşti, 1976,29,69,185; Scrisoare de la Alfred Basarab Tibereanu. 1980, ADLTR, T-19; Gheorghe Gheorghiu, în umbra timpului, „Basarabia", 1992,1; Buculei, Prezenţe, 237; Alfred Basarab Tibereanu, în Mireasa de peste Prut. Antologie de lirică basarabeană (1936-1944), îngr. Alexandru Darie, pref. Grigore Vieru, introd. Mihai Cimpoi, Bucureşti, 1994, 136-139; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 126-127.	M.	C.
TICAN-RUMANO, Mihai (2.VII.1895, Berevoeşti, j. Argeş -20.111.1967, Bucureşti), memorialist. O copilărie săracă, într-o familie numeroasă, a avut T.-R., fiul Saftei şi al lui Nicolae Tican, tăietor de lemne. Parcurge ciclul elementar la el în sat, apoi, din 1907, ia viaţa în piept, încercând să îşi câştige existenţa. Trudeşte ca băiat de prăvălie la un negustor din Câmpulung, dar după doi ani îl apucă dorul de ducă, fuge la Constanţa şi se strecoară pe un vapor cu care, acceptat ca ajutor de bucătar, ajunge în Italia. La Napoli se descurcă: vinde pălării, roboteşte într-o măcelărie, cară apă fiartă pentru clienţi. într-o zi îi vine nebunia să treacă Oceanul şi curând-curând va pune piciorul pe pământ argentinian. O duce greu la început, fiind ba văcsuitor de ghete, ba hamal, şofer ori vânzător de ziare. O logică secretă pare să îi dirijeze destinul, T.-R. luând contact acum cu mediul gazetăresc. Din 1914 el va plasa în foile din partea locului articole despre ţara îndepărtată de la poalele Carpaţilor. Va reveni în România în două rânduri, fiind recrutat şi încorporat într-un regiment de infanterie. în toamna lui 1919, pe mare, purcede iarăşi spre Italia, unde, pus pe afaceri, îşi deschide, însă fără succes, un birou de agentură. După cinci ani se întoarce în America de Sud. De acolo, traversând Atlanticul, se angajează într-o lungă şi, pentru el, fascinantă călătorie în Africa Occidentală şi Centrală (1923-1924), continentul negru ademenindu-1, cu o vrajă de neînvins, şi în anii următori (1925,1934-1935), când va descinde şi pe ţărmurile Asiei. Stabilit în Spania, la Barcelona (1924-1931; în 1928-1929 era ataşat de presă, cu titlu onorific, la Madrid), după atâtea voiajuri în cele patru zări, se decide să revină în ţară. Suferind de cord pulmonar, s-a stins în urma unei crize de insuficienţă respiratorie. T.-R. este un caz aparte, dincolo de valoarea de consum a scrisului său. împrejurările au făcut ca el să debuteze, şi ca ziarist şi ca autor de cărţi, în limba spaniolă, făcându-se cunoscut mai întâi în străinătate şi abia după aceea la noi (membru al Societăţii Scriitorilor Români devine în 1932). Se
Tican-Rumano
Dicfionarul general al literaturii române 708
afla în America de Sud când, din 1927, în foi din La Plata, Rio de Janeiro, Ciudad de Mexico, Montevideo îi apar felurite însemnări iscălite Mihai Tican, Rumano fiind un adaos care intră curând în alcătuirea numelui său. în 1929-1930, la Barcelona, scoate, şi încă într-un tiraj remarcabil, un săptămânal ilustrat, „Dacia", „organ hispano-italo-român", plin de informaţii privind România. întors acasă în 1931, intră în redacţia ziarului „Universul", unde încă din 1928 publica - şi o va face mai bine de zece ani - reportaje, anchete sociale, interviuri, note de drum. Sunt „fugare note" culese în voiajurile sale „de studiu" în Deltă şi la munte, pe la sfintele lăcaşuri, prin sate şi târguri, prin închisori, aziluri, spitale. Până prin 1946 a fost corespondent pentru presa de limbă spaniolă şi portugheză. A mai colaborat la „Curentul", „Rampa", „Gorjanul", „Săptămâna CFR", „Voiaj", „Izbânda", „Ilustraţiunea română", „Politica socială", „Neamul nostru" ş.a.
Prima carte a lui T.-R., Despre pământul drag al patriei mele, redactată în spaniolă, ar fi ieşit de sub teascuri în 1916, la Buenos Aires. Certe sunt numeroase altele, tot în spaniolă. Versiunile româneşti sunt izbitor de inegale, fiind datorate probabil mai multor condeieri, unii buni, alţii stângaci. La edituri bucureştene i s-au mai tipărit câteva cuprinzătoare relaţiuni de voiaj: Corrida (1930), Peisagii iberice (1930), Icoane dunărene (1933), Abisinia (1935; tradusă în spaniolă: Viaje a traves de la Etiopia de hoy, 1936), Spania de azi (1936), Sub soarele Africei răsăritene (1936), Nopţi barceloneze (1937), Argentina
(1938). „Cel mai fecund călător şi turist român", cum l-a calificat Şerban Cioculescu, a fost, în epocă, un autor foarte citit, chiar dacă scrisul său nu a exercitat vreo seducţie literară, încântările şi le rezumă T.-R. în formule situate cam la gradul zero al expresivităţii („minunată panoramă", „oraş pitoresc"). Dar are un atu: senzaţionalul şirului de aventuri. într-un interviu din „Rampa" (1935) „incorigibilul hoinar al ţinuturilor exotice", cum se recomandă, dezvăluie, în termeni previzibili, resorturile memorialisticii pe care o practică. Ea s-a născut din „acea puternică impulsie de a reconstitui - povestind - colţuri de lume, oameni şi moravuri". Nesaţul său de a cunoaşte, trădând o fibră de aventurier, contrastantă cu înfăţişarea de burghez cumsecade, excitaţia pe care i-o provoacă necunoscutul şi, în genere, orice „spectacol inedit, neprevăzut" l-au împins mereu să se avânte în călătorii de explorare prin ţinuturi de un exotic frapant. L-a interesat, desigur, să culeagă informaţii despre „firea şi rosturile" băştinaşilor din Africa (instituţii, tradiţii, obiceiuri, ritualuri, superstiţii, practici medicale, curiozităţi gastronomice). Dar mai cu seamă e lacom să descopere „lucruri minunate de văzut şi de povestit". Când nu le întâlneşte, probabil că le mai şi inventează, ca să îşi pigmenteze evocarea cu episoade atractive, pline de „extraordinar". încât, acuzaţiile lui la adresa unor „pretinşi exploratori" care fabulează ca să pară mai interesanţi sunt ce altceva decât un alibi pentru propriile, nu puţine, „exageraţii". Ca să narativizeze, aşa-zicând, „impresiunile", reporterul riscă -după cum i se şi întâmplă - să cadă în neverosimil şi, mai rău, în scorneală. în fond, T.-R. trăieşte complexele unui narator cu
o	modestă înzestrare literară. El caută să suplinească o atare insuficienţă printr-o aglomerare de peripeţii, care de care mai ieşită din comun şi dătătoare de fiori (contactul cu „antropofagii", strania istorie a „omului-maimuţă" ş.a.). O partidă de vânătoare devine, în această umflată viziune, o orgie cinegetică, un măcel, un masacru soldat cu „hecatombe" de jivine şi de zburătoare doborâte. în peisajul „sălbatec", „misterios", în savana fierbinte, în pădurea tropicală plină de zgomote neliniştitoare pândesc „pericole" la fiece pas. Şi, ca în poveşti, în calea celui ce se încumetă să pătrundă în asemenea ţinuturi stăpânite de „vraja neagră", izbucnesc alte şi alte calamităţi: un pârjol devastator, revărsări de ape, furtuni care, dacă nu se învârtejesc într-o „tornadă" sau un „uragan", se manifestă măcar ca o vijelie furioasă. Se adaugă „asaltul" a fel de fel de gângănii şi de lighioane, fie ţânţari însetaţi de sânge ori muşte sâcâitoare, fie, în cealaltă extremă, coloşi agresivi, ca elefanţii şi, în secvenţe care îşi au trepidaţia lor, „monştrii apelor", hipopotamii şi crocodilii. Cu mic, cu mare, necuvântătoarele africane răspund prompt la apelul unui povestitor care nu mai ştie ce păţanii să înşire ca să stârnească şi să întreţină interesul. Un ingredient ar fi trebuit să fie şi umorul. Dar incidentele ce se vor comice nu au nici un haz. Alte cărţi ale lui T.-R., cele despre Spania (Nopţi barceloneze, diferită ca factură, are iz de roman poliţist), Abisinia, Argentina, sunt masiv descriptive, de configuraţie monografică, tinzând să servească eventual de „călăuz". Transformat în ghid, globe-trotterul vrea să vorbească despre tot şi toate-
709 Dicţionarul general al literaturii române
Tihan
străzi, monumente, muzee, felul îmbrăcăminţii, distracţii (corida), moravuri, „sufletuToamenilor locului, grupaţi, când e cazul, în „tipuri". Ariditatea nu e compensată, decât rareori, de abundenţă. Cam peste tot, aceeaşi resemnare în confruntarea cu „o frumuseţe ce nu se poate descrie". Şi în circuitele prin ţară călătorul împinge curiozitatea până la amănunt, iscodind în dreapta şi în stânga ca să afle tot ce s-ar putea afla - de la „istoria şi legendele" unor aşezări până la, de pildă, interiorul unei mănăstiri sau, ca o picanterie de care simte nevoia, „viaţa romantică" a banditului Terente. însemnările ar rămâne simple „dări de seamă" dacă pornirea de a admira, foarte activă la neobositul drumeţ, nu ar însufleţi o pagină sau alta. „Uluit", în Deltă sau prin munţi, de atâta splendoare, el are de înfruntat, ca întotdeauna, insurmontabilul handicap. „Panorama" e mirifică, nici vorbă, dar pana e „neputincioasă s-o descrie". Pana nu doar a autorului, ci a orişicui: „Dar cine este atât de trufaş şi să spună că poate reda în cuvinte?..". „Trufia" aceasta, care pe T.-R. îl ocoleşte, poartă de fapt alt nume, numai că memorialistului nu îi vine la socoteală să recunoască.
SCRIERI: La vida del blanco en la tierra del negro, I-II, tr. R. Besora, pref. autorului, Barcelona, [1927]; ed. (Viaţa albului în ţara negrilor), Bucureşti, 1929; En el corazân de la selva virgen, pref. Manuel de Castro Tiedra, Barcelona, 1928; La danza de los canîbales, pref. dr. Hell, Barcelona, 1928; ed. (Dansul canibalilor), pref. Mario Verdaguer, Bucureşti, 1931; El hombre mono y sus mujeres, pref. Domingo Fuenmayor, Barcelona, 1928; ed. (Misterele continentului negru), Bucureşti, [1932]; El lago de los elefantes, pref. Miguel Rivas, Barcelona, 1928; ed. (Lacul cu elefanţi), Bucureşti, 1930; ed. Bucureşti, 1990; El monstruo del âgua, pref. I. Ribera Roviro, Barcelona, 1928; ed. (Monstrul apelor), Bucureşti, 1931; ed. (Monştrii apelor), Bucureşti, 1958; Perdidos entre lasfieras, pref. Miguel Rivas, Barcelona, [1928]; Corrida. Arte, sangre y pasion, pref. Liviu Rebreanu, Corneliu Moldovanu, H. Ionescu şi I. Vion, Bucureşti, 1930; Peisagii iberice, Bucureşti, 1930; Icoane dunărene, pref. Ion Simionescu, Bucureşti, 1933; Abisinia, pref. Radu D. Rosetti, Bucureşti, 1935; ed. (Viaje a traves de la Etiopia de hoy), Barcelona, 1935; Spania de azi, pref. autorului, Bucureşti, 1936; ed. 2 (Spania), pref. Miguel de Unamuno, Bucureşti, 1936; Sub soarele Africei răsăritene, pref. autorului, Bucureşti, 1936; Nopţi barceloneze, pref. Liviu Rebreanu, cu desene de E. Deşliu-Petraglu, Bucureşti, 1937; Argentina, pref. autorului, Bucureşti, 1938; Mănăstirile noastre, Bucureşti, 1940; La vânătoare în Congo, îngr. Mihai Gheorghe Andrieş, pref. Paul Anghel, Bucureşti, 1968; Hoinărind prin ţară, îngr. şi pref. Constantin Darie, Bucureşti, 1971; Peste mări şi ţări, îngr. Ion Nistor, pref. Domnica Filimon, Bucureşti, 1973; Printre canibali, îngr. şi pref. Valentin Borda, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: P. Ş. [Pamfil Şeicaru], Un muscelean celebru în Spania şi America de Sud, CRE, 1928,18; Cezar Petrescu, Un explorator român necunoscut în România - Mihai Tican-Rumano, CRE, 1928,18,19; Paul Anghel, Arhivă sentimentală, Bucureşti, 1968,115-120; I. Peltz, Mihai Tican-Rumano, „Almanahul vânătorului şi pescarului sportiv", 1969, 171-172; V. Firoiu, Biografii în bronz şi marmură, Piteşti, 1972, 125-134; Alexandru Obreja, Memoria continentelor, Iaşi, 1975,142-152; Val Tebeica, Români pe şapte continente, Bucureşti, 1975, 380-381; Domniţa Dumitrescu, Un propagator al culturii române în Spania - Mihai Tican-Rumano, RL, 1978, 15; Dumitru Baciu, Lumini muscelene, Bucureşti, 1980, 160-162; Ion Cruceană, Momente şi figuri argeşene, I, Piteşti, 1980, 189-192; Silvestru Voinescu, Argeşeni în spiritualitatea românească, Piteşti, 1980,100-104; Cioculescu, Itinerar, V, 546; Valentin Borda, Pe urmele lui Mihai Tican-Rumano, Bucureşti, 1992; Dicţ. scriit.rom., IV, 557-559; Florin Faifer, Aventurierul, CL, 2003,11.	F. F.
TIHAN, Teodor (7.IX.1944, Galaţii Bistriţei, j. Bistriţa-Năsăud), critic şi istoric literar. Este fiul Lucreţiei (n. Saicu) şi al lui Vasile Tihan, fierar. Urmează clasele primare în satul natal, apoi îşi continuă învăţătura în comuna Dipşa (1955-1958) şi la Şcoala Medie din Bistriţa (1958-1962). Devine student la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, pe care o va absolvi în 1967. Se afirmă în cadrul Cercului de teorie şi istorie literară, iar în 1966 debutează în revista „Steaua", unde în 1970 va fi angajat redactor. Mai colaborează cu însemnări, cronici literare, studii şi eseuri la „Tribuna", „Făclia", „Echinox", „Utunk", „Cronica", „Vatra", „Convorbiri literare" ş.a. Participă la realizarea unor volume colective: 9 pentru eternitate (1977) şi Pagini transilvane. în colecţia „Restituiri" editează în 1974 o antologie din memorialistica de călătorie a lui Gala Galaction, intitulată Sub feeria lunii. Primul volum de autor, Apropierea de imaginar, îi apare în 1988. Concediat abuziv din redacţia revistei „Steaua" în 1985, este transferat la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, unde lucrează până în 1990, când se reîntoarce la vechiul loc de muncă, mai întâi în calitate de corector, apoi din nou ca redactor. în paralel, din 1993 ţine cursuri şi un seminar de estetică la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. După 2000 colaborează cu articole la Dicţionarul general al literaturii române.
Apropierea de imaginar (1988) este cartea care marchează debutul editorial propriu-zis al lui T., afirmat printr-o prezenţă elocventă, cu eseuri şi cronici literare, în paginile revistelor „Steaua" şi „Tribuna", de-a lungul a două decenii. Comentariile, selectate atent, vizează, în general, actualitatea momentului (anii 70-'80 ai secolului trecut), concretizată în apariţii editoriale de referinţă, aniversări şi alt gen de evenimente care au provocat meditaţia autorului asupra literaturii şi asupra criticii. Cele două secţiuni ale cărţii ilustrează aceste două planuri ale „privirii în imediat". Prima parte conţine comentarii aplicate unor scrieri de Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, F. Aderca, Ionel Teodoreanu, V. Voiculescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Radu Stanca, Ion Vlasiu. Interpretul manifestă o egală disponibilitate în ce priveşte genurile, iar lecturile sale dezvoltă ipoteze de lucru ingenioase, din perspective analitice noi, cel puţin la nivelul nuanţei, dacă nu în întregime. Criticul are mereu în vedere ansamblul unei opere, căutând mişcările integratoare şi punctele de conexiune în interiorul acesteia sau în spaţiul mai larg al literaturii române. Astfel, poezia lui Camil Petrescu este înţeleasă ca „o treaptă" a unei opere „unice", de neomis „într-o judecată pertinentă de ansamblu", iar aplicaţia analitică asupra liricii lui F. Aderca se justifică întrucât autorul participă „la aventura poeziei noastre moderne", exprimând şi ea „ezitările caracteristice oricărui început". Eseurile lui T. lansează câteva idei interesante, fie şi pentru momentul în care au fost concepute, cum ar fi cele intitulate Metafizica iubirii la Rebreanu (datând din 1969) sau cele despre dramaturgia lui V. Voiculescu (O gimnastică a sentimentelor). Mai aproape de condiţia foiletonului critic sunt comentariile din partea a doua a volumului, unde se abordează problematica şi statutul criticii literare. T. este interesat în primul rând de foiletonul critic şi de marile nume care l-au ilustrat (G. Călinescu, Perpessicius), dar şi
Timişana
Dicţionarul general al literaturii române 710
Victor Felea sau Laurenţiu Ulici. Fără să ignore alte forme ale disciplinei, se apleacă pertinent şi comprehensiv asupra unor monografii (Caragiale de V. Fanache, „Gândirea" şi gândirismul de Dumitru Micu) sau asupra unor culegeri de eseuri. Analizele vizează identificarea şi interpretarea direcţiei critice reprezentate de cei avuţi în vedere, fiind în acelaşi timp un prilej de afirmare a unei profesiuni de credinţă şi de mărturisire a modelelor. Perpessicius este numele asupra căruia T. revine în cea de-a doua carte, Umanităţi şi valori (2000). Adevărate capitole de monografie (în căutarea poetului Perpessicius, Un romancier în proiect, Critica literară în viziunea lui Perpessicius), acestor investigaţii li se alătură câteva studii dense dedicate lui Eminescu, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Tudor Vianu, Radu Stanca ş.a. Criticul propune şi aici o lectură personală, tinzând să fixeze dimensiuni mai rar cercetate sau chiar aspecte inedite ori controversate (în cazul lui Rebreanu, de exemplu). Cu Ora cărţilor deschise (2003), volum purtând un titlu de inspiraţie lovinesciană, T. recuperează, fără a o epuiza, foiletonistica sa din anii '70-'80. Multe comentarii îşi păstrează peste timp prospeţimea şi transparenţa, obiectivitatea şi rigoarea.
SCRIERI: Apropierea de imaginar, Cluj-Napoca, 1988; Umanităţi şi valori, Cluj-Napoca, 2000; Ora cărţilor deschise, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Gala Galaction, Sub feeria lunii, pref. edit., Cluj-Napoca, 1974.
Repere bibliografice: Rigori ale sintezei, LCF, 1974, 3; Constantin Hârlav, Galaction, călător, TR, 1975,18; Mihăilescu, Conceptul II, 162; Constantin Cubleşan, Recitirea textelor literare, ST, 1989, 2; Valentin Ciucă, „Apropierea de imaginar", CL, 1989, 3; Adrian Dinu Rachieru, „Apropierea de imaginar", 0,1989,11; Ioana Bot, Criticul despre sine, TR, 1989,15; Ilie Radu-Nandra, „Apropierea de imaginar", F, 1989,10; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 356-357; Petraş, Panorama, 610-611; Grigore Scarlat, „Umanităţi şi valori", CL, 2001, 4; Theodor Codreanu, Umanism şi cultură, L, 2001,18-20; Diana Câmpan, Reactivarea valorilor ca demers necesar, VR, 2001,5-6; Olimpia Nuşfelean, „Umanităţi şi valori", CNT, 2001, 34; Claudiu Groza, Altfel, despre clasici, APF, 2001, 11; Florin Mihăilescu, Adecvarea sau probitatea criticii, VR, 2001,12; Adrian Ţion, Pe stricte coordonate valorice, LCF, 2002,13; Marian Barbu, Trăind printre cărţi, II, Petroşani, 2002,419-420; Iuliu Pârvu, Studii şi cronici literare, Cluj-Napoca, 2002,252-255; Anca Noje, Clasicii români din perspective inedite, „Mişcarea literară", 2003,3-4.	C.	H.
TIMIŞANA, publicaţie apărută la Timişoara, săptămânal, de la
1	aprilie 1885; din 22 decembrie 1885 se transformă în „Gazeta poporului". Proprietar, editor şi redactor responsabil este Teodor V. Păcăţian. Destinată cititorilor de la sate, foaia cuprinde sfaturi referitoare la economia rurală, informaţii de interes local privind conferinţele învăţătorilor şi preoţilor, altele referitoare la viaţa culturală a ţinutului, ştiri despre evenimente politice mai importante, precum şi scurte articole în care sunt popularizate noţiuni ştiinţifice sau sunt expuse chestiuni de morală, religie şi istorie. Pentru a oferi sătenilor lecturi accesibile şi folositoare, T. are o rubrică permanentă intitulată „Foişoara", apoi „Literatura", unde apar istorioare şi povestiri instructive, moralizatoare, alcătuite mai ales de redactor (şi sub pseudonimul T. Odor). Tot aici se publică romanul Comoara de J. Wachenhusen, tradus de Păcăţian, şi se
reproduc scrieri ale lui Petre Ispirescu, Th. M. Stoenescu, T. V. Ştefanelli ş.a., tălmăciri ale unor poeme în proză de I. S. Turgheniev. Sunt inserate şi câteva doine populare culese din Arad şi Bihor. Ion Pop-Reteganul, din a cărui colecţie Trandafiri şi viorele se republică, dă la iveală în modesta foaie a lui T. V. Păcăţian o serie de poezii „religioase-morale", adunate de prin manuscrise vechi.	G.	D.
TIMOC (TIMOCUL), revistă apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 ianuarie 1934 până în 1943. Este editată de comitetul societăţii culturale omonime a românilor din Valea Timocului şi dreapta Dunării. Girant responsabil: P. Vodă-Timoceanu, preşedintele societăţii, secretar de redacţie: Petre Florescu, redactori: Florea Florescu şi A. Andrei. în Cuvânt înainte se afirmă că un grup de intelectuali români veniţi din sudul Dunării şi stabiliţi la Bucureşti editează T., „care va fi tribuna strigătelor lor şi a românilor pe care-i reprezintă". Redactorii îşi impun „o conduită de luptă civilizată - prin grai şi scris - fiind convinşi că sunt singurele arme bune pentru a se putea lămuri şi ajunge la scopul propus: carte şi biserică românească". Publicaţia intenţionează să facă vizibilă, în acelaşi timp, „interdependenţa popoarelor balcanice pe tărâmul cultural şi naţional" şi să fie atât „tribuna celor peste 600 000 de români din Valea Timocului şi dreapta Dunării", cât şi „un organ al tuturor românilor de peste hotare". Rubrici: „Cărţi-Reviste-Ziare",
711 Dicţionarul general al literaturii române
Timpul
„Informaţiuni". Având un caracter naţional şi militând constant pentru drepturile minorităţilor româneşti din afara graniţelor ţării, T. reflectă, în primul rând, viaţa românilor din Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria, dar şi din Cehoslovacia, Albania, Grecia şi Uniunea Sovietică. Se republică articolul Românii din dreapta Dunării, scris de Mihai Eminescu la 1 decembrie 1876, se introduc în sumar o variantă a Mioriţei din satul Râtcova, aflat în Serbia, Reflexii despre sociologie şi metafizica Olteniei de Petre Pandrea, articolele Poezia populară a românilor din Valea Timocului de N. Cartojan, înrâuriri româneşti în literatura şi viaţa bulgarilor de AL Iordan, Influenţa literaturii româneşti asupra celei bulgare de Petre Florescu. Cu versuri sunt prezenţi Pan Halippa, Grigore Bugarin, Petre Florescu, Const. Rîuleţ, V. Barbu Jora, Crâstea I. Nucă, proză semnează George Aria, Petre Florescu, Victor C. Bercescu, FI. Ionescu ş.a. Revista mai conţine textul unei conferinţe a lui Theodor Capidan, versuri şi obiceiuri populare, alte materiale folclorice, articole pe teme istorice, sociale, politice, religioase şi de propagandă naţională, amintiri. Alţi colaboratori: N. Iorga, Emanoil Bucuţa, Simion Mehedinţi, G. Giuglea, N. Batzaria, Ion Zamfirescu, G. Murgu, V. V. Haneş, Gheorghe Atanasiu, Radu Elefter, Corneliu Moldovanu, Ion Goschin, I. G. Dimitriu, Anton Balotă, Barbu Theodorescu, C. Sandu-Timoc, Constantin Vancu. A. P.
gerii" (Mihai Cimpoi). Au rămas în manuscris un volum de nuvele, două piese de teatru, un scenariu de film, o serie de medalioane literare (despre Ion Minulescu, AL Robot, Magda Isanos, Ionel Teodoreanu ş.a.), precum şi un început de roman, proiect al unei fresce despre generaţia de sacrificiu dintre cele două războaie mondiale.
SCRIERI: AI nimănui, pref. L. T. Boga, Chişinău, 1937; Uliţa păcatelor, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Sergiu Matei Nica, „Al nimănui", VBA, 1937, 7-8; AL Bardier, „Al nimănui", „Raza", 1937,402; Onisifor Ghibu, Pe marginea unui roman, CGM, 1937,11-12; D. Petrescu, „ Uliţa păcatelor", „Bugeacul", 1940,5-7; I. Moraru, „Uliţapăcatelor", „Basarabia", 1940, 8 mai; Vlad Chiriac, Dominte Timonu - o ramură vie a neamului nostru, LA, 1992,7 noiembrie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 103; Vlad Chiriac, Un transnistrean în anturajul literar basarabean: Dominte Timonu, „Limba română" (Chişinău), 1999,3-5; Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii '20-'30, Chişinău, 2002,176-183.	VI.	C.
TIMPUL, gazetă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 16 decembrie 1854 şi 20 ianuarie 1855, apoi între 17 decembrie 1856 şi 5 aprilie 1857 şi reapărută de la 22 decembrie 1860 până la 5 februarie 1861. în cele trei perioade de apariţie prim-redac-
TIMONU, Dominte (6.VIIL1911, Mahala-Dubăsari - 18.1.1972, Bucureşti), prozator şi publicist. Este fiul Varvarei (n. Răutu) şi al lui Moisei Timonu, ţărani. După instaurarea puterii sovietice în Transnistria, în 1922, familia trece Nistrul şi se stabileşte la Chişinău. T. va fi elev al Liceului „A. D. Xenopol" şi student la Conservatorul de Artă Dramatică „Unirea", absolvit în 1933. Actor la Teatrul Municipal din Chişinău (1933-1937), va conduce o vreme Teatrul din Tiraspol (1941-1943), ulterior, venind în ţară, face parte din diverse trupe bucurestene: Teatrul „Tudor Muşatescu", Teatrul Modem ş.a. Un timp a fost actor la Teatrul „Constantin I. Nottara" şi, din 1964, regizor la Teatrul pentru Copii şi Tineret. încă din 1926 debutează la revista „România nouă", publică apoi versuri proprii şi poveşti transnistrene în „Cuvânt moldovenesc", „Dreptatea", „Tribuna tineretului", „Tribuna românilor transnistreni" (unde îi apare şi micromonografia Satul Mahala), „Poetul", „Itinerar" , „Viaţa Basarabiei" ş.a. Redactor, câtva timp, la gazeta „Gând basarabean", e şi proprietarul revistei „Pagini basarabene". Din 1937 devine redactor al cotidienelor „Curentul" şi „Evenimentul" pentru Basarabia. Figurează între membrii fondatori ai Societăţii Scriitorilor din Basarabia (1939), împreună cu N. Dunăreanu, Pan Halippa ş.a. Semnează şi Iorgu Manea, Măhăleanu.
In romanul Al nimănui, apărut în 1937, T. relatează viaţa lui Victor Crăişor, personaj straniu, cu manifestări cel puţin ciudate, dacă nu anormale, pe care viaţa îl va zdrobi. Ambiţia autorului este de a reedita, în alt spaţiu geografic şi în alt mediu social, tipologia şi modelul narativ din Ion, romanul lui Liviu Rebreanu. Dar efortul său se desfăşoară în gol, deşi în carte sunt episoade menţionabile şi figuri care se reţin. în 1940 scoate volumul de nuvele Uliţa păcatelor, unde majoritatea personajelor „poartă pecetea blestemului singurătăţii şi neînţele-
T ’ „....«-J** ’'Tmm T**	i	»	**<*>.r tttdim-	(mm*-.
M mm	«Mft*.	*». i*'	_
** * *** ******* *-*•* *	*• *»	«»	Km*	fJTW
•* ***** *****	«I*	mu.	*t*&	-
. .	»f	*****	m mm mmUmti-ma» 4* maim.**	m	mSHm	lnMinnp*	ir	•	*»*■*■■■	>*>«*&» Iwa*** j
Tr	«*?***«	»«	mi	ud	•	tom*»*.’	« «»»»>;	«««**««
y*...** ***>*^	**	U-Mta,	m	»#	mmţti	>>m	tşkiHt	M»	i*	»*i-
ZSZrZzi™.**	■	W	m	m	t**.	*pm< » ****•.	4»	am
■,y	4»	*.	4*	tmim	**(»#».	fc-n.	a*|.	txrtM,	^	te	m
««Ww *» *»*. *»# *tMf» a	mmm* «»*>«« *W mt **«!** ww-m	4» fc <« wt, ^ m\ Mt «-
nu DMMUMen mag* P» mwMmm i»fn
i mir»	(Mi«-	«tlft	*	*s*ţ+ te »n4fm sifmmm atţtf tm
*	*>	*■». fl*jj iawtt*. h rimn-
■'* -Ni 9ttki> t a4» t«tti % m m* >m	mttţtt»	murtţr.	mf»mwfe 4«
* * m *ma»m m
w	*«*	"Y	^	Ţ—	~r	‘*-|	‘-[m-wiiiiin
«ariK «momIm..	t-*.	«.v»
i^Xtr,V*nw--r***? *1	***	«i»**1’	^	«p«
T****» ***»” *•	.**.»	»*<"*»	pift	»m	4»	,
.... ' ........................ -■ '..............
________ hi IMM..V «*>l («It 4. « UtolMŞiU*,.
m «f» mm * h«|ii»ii i i «MWht; »t—«w’.m	rmtmtimfr	m	mm	m* aWw.to». ţwu
•M»	»	4*.^
FOtLLBTON
ivo <m:wl ~
Hmm ------	^ ^ -----^
m-mm * *	#*	m%	mm,	tem ^	«Mţw	»
»	)»»	#g * trtrtmw I» mm m* m* mim	4»	li»,	j	Iwwwtt*.»»»«» *»«»«»■ ow* *<	»■»	-	..»«
# «►	»*»**	*•**>	wâm*m	M	s»	!•	«**»»	^
*«■**>*» ----------------------------------------
- - iuţim*»mt mm/m mm nmrmm,
<*»«* 4» » mmm ■	%*?*	*,	bm	imm	m
wmmfo
Timpul
Dicţionarul general al literaturii române 712
tor a fost Gr. R. Bossueceanu. Desele suspendări şi schimbări de nume se datorau iniţial poziţiei favorabile Unirii, iar după 1859 opoziţiei făcute politicii lui Al. I. Cuza şi M. Kogălniceanu. Gazeta este parţial apropiată de primele grupări politice conservatoare. în aprilie-decembrie 1857 şi în aprilie-decem-brie 1860 a reapărut sub numele „Secolul", iar de la 16 februarie 1861, după fuziunea cu „Conservatorul progresist" al lui C. N. Brăiloiu, sub acela de „Unirea", tot în redacţia lui Gr. R. Bossueceanu. Deşi subtitlul nu cuprinde decât indicaţia „politic-comercial", T. a publicat şi literatură originală, traduceri, critică literară sau dramatică. La sfârşitul anului 1856 redactorul editează un supliment intitulat „Albumul literar", dar e nevoit, în iunie 1857, să îi suspende apariţia din cauza lipsei de mijloace materiale. Alături de Bossueceanu, la T. au colaborat cu articole politice I. Heliade-Rădulescu, N. Rucăreanu, Petre Grădişteanu şi Al. Depărăţeanu. La rubricile literare sunt prezenţi cu versuri Gr. Alexandrescu, C. D. Aricescu, Gr. Serrurie, iar D. Fotino, I. G. Valentineanu, Gh. Peşacov şi Gh. Sion cu traduceri. C. Aristia scrie o precuvântare pentru a explica modul în care a tradus din Plutarh; lui C. Negruzzi i se retipăreşte nuvela Zoe; o parte din versurile lui B. P. Mumuleanu sunt publicate împreună cu o biografie a poetului. Scriitorii străini din care s-a tălmăcit în T. sunt Milton (fragmente din Paradisul pierdut), George Sand, Lamartine, Musset, Al. Dumas şi A. Karr. Se dau şi câteva părţi din cartea lui Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale. Lui Eugeniu Carada îi aparţine o serie de informate şi bine argumentate cronici dramatice, iar Costache Caragiali e autorul câtorva articole în legătură cu Teatrul Naţional din Bucureşti.	R.	Z.
TIMPUL, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, de patru ori pe săptămână între 15 martie şi 16 mai 1876, apoi zilnic între 17 mai 1876 şi 17 martie 1884,13 noiembrie 1889 şi 14 decembrie 1900; altă serie iese de la 2 martie 1923 până la 7 iulie 1924. Scos de conservatori în perioada guvernării lor, T. devine, după câteva luni, odată cu instaurarea liberalilor la putere, un ziar de opoziţie. Din 21 noiembrie 1876 scriitorul şi gazetarul Gr. H. Grandea primeşte însărcinarea de redactor. La începutul anului 1877 direcţia ziarului îi revine lui Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici, care colaborase de la înfiinţare, este angajat redactor al paginilor de politică externă şi de literatură. în acelaşi an, la 30 aprilie, Maiorescu renunţă la direcţie şi răspunderile acesteia se împart între Slavici şi Grandea. Susţinuţi şi de alţi publicişti conservatori, ei încep o violentă campanie de presă, îndreptată mai ales contra politicii externe a guvernului liberal. La puţină vreme după declanşarea războiului cu turcii, Grandea părăseşte gazeta, pentru a înfiinţa cotidianul „Resboiul". împovărat de greutatea muncii redacţionale, Slavici cere, în repetate rânduri, grupării conservatoare, aducerea la T. a lui Mihai Eminescu, atunci redactor la „Curierul de Iaşi", dar poetul nu va veni la Bucureşti decât spre sfârşitul anului. Prin ianuarie 1878 li se alătură I. L. Caragiale. Orientarea pe care Eminescu o va
wAJSrt7ÎTCIUHI.
«Boss Iş	j
1 lietlaoţioJ Şl ^VâmlnlKtraţiel
W.EOABEA XH"EISrCr»IXXDR
d<xhr», «* au erts. informat
ii»**jr	«tmiikoS’.
NortbMtf isita* imp» »ttor lai * - -
aţi....................................
ţK*#tv B»lgMUc t* prabatol A«X*M tr» ocopîtil CasUntisapoŞatoI
SCIRI TILE6R&FCE
ft&e&Bot Oritatataf,
. ........................................
rtîjaktfaoi a*t«taclâ*kt3 <* un	efebii*	mk	'	'
......s
KfSSi <3*p&*maforţ*îor «UWÎor Ofteftt
*	îa	ofi	c*	«rz	t» «
c&c ţîfili *	#	pre
ikrew^ pslitics fi toatmal» iiarchieî*ubtMţor4portGfî}*,
BiD8!scijjmnABii
şîi	f	^oVî
C«4to «stila {.rimul loc tu frunte.
ţîns ramîntr tritotuî aSraitaţiunsI
CĂTRE GENERALUL FLORESCU
Ataicc, «et sâ- «tai ws fac fi esim tfieee
Iteţarisc de-aie lume! petreceri variate
Wh întrebi cot» na i»fl parte I» kpfce .
Pţlitkt numit», . , . dar ««politicoase î
.Ce fac?*—-Pe scena lume! jnrîvess cat» se Kj><
Şi'i roade ca on verme sscons wb un sfrjar. StejamS cade!...- iaznra rtdo c'an tSs amsr!
OSţn	;
Şt fie-eare ’n jiwte’r e'tm <?or îşi hr&neu jirtasl: fei, vi dfjbjpt prin c&ntorî mărirea strSmoţKiAk, T«, ai re'avit js» la»» anaata’i tit^sasei.
— Dar tainic, vis Sferic,	nebuni».
un anptl Bjoari ior#a «mar -«itarttt, ereaă ia- ochii noştri «a negurii? ’tt *oaf».
15a «boart ’tt foi |t «» eu fnîuty:t 'ncoronaK J
«imţîfe*3î ca irîgijî...
.,— . ,	is:j J»::	: h:.
V&s&ad feciorii noşţri p&şiaa	"nasnts,
Cstaro s *sri ’n aosrs iaţănJ Mt«ns-^ sp»3â,
Ş'a noastră, oslSfime, In fos i«ţindn'ş* (>*saî,
S«l> 0«»t ţi s«b Caro! jitih tine aft fost mată-,
§« |>* «tt teptai« »e «uviata osioris!
laSfci	;
AI fost ca an netrebnic, l&sat In pâr&sîrs!
HetobnlCj to, netrubnie?., 13* cfad, oî poaninR, ’n lin lamio» *!λî poartă, sl nopţst aegm tmme î
"e ’n lupt* pentru ţarS »fcr& braţ, ş viaţi!
G4cţ i»ată-*î, tot Hoîntmit consasce# »«t« ’n ss C* arm» strSmofcasci s’a® a *	"	"
Priaţnl Dimiiric Shic» a' siltesat i namenfa!« nfâejî!. iw «i
|j«f:pijî-: ■«wSfeara^îiinfep
“ te şw»li>K! cynaatmaL^	,
adopta, de protest hotărât împotriva compromisurilor în relaţiile cu cele două mari puteri vecine, Turcia şi Rusia, precum şi de critică severă a stării de lucruri din ţară, provoacă nemulţumiri în rândurile conducătorilor conservatori. Pentru a tempera elanul critic al celor trei tineri scriitori, în februarie 1878 este numit redactor-şef I. A. Cantacuzino; neputând să îşi impună punctul de vedere, acesta renunţă după un timp la conducerea gazetei, pe care o va asigura în continuare Eminescu. în martie 1879 Slavici îşi manifestă intenţia de a se retrage şi chiar publică un anunţ în acest sens, dar, în realitate, va continua să funcţioneze ca redactor. Francheţea lui Eminescu, care îl face adesea să se ridice deasupra intereselor de partid, intransigenţa şi, uneori, chiar rigiditatea dovedite atunci când se referă la apărarea drepturilor naţionale, la condiţiile puse de puterile europene pentru a recunoaşte independenţa de stat a României, îi aduc neplăceri tot mai mari. El intră în conflict cu influentul lider conservator Al. Lahovari, se vede în situaţia de a-1 critica pe P. P. Carp şi chiar pe Titu Maiorescu. Atitudinea independentă a redactorilor şi, implicit, a oficiosului conservator are ca rezultat o scădere a subvenţiilor acordate de şefii partidului. Totodată, presiunile exercitate asupra celor trei gazetari cresc. în aceste condiţii, Caragiale, primul, se hotărăşte să părăsească T., fiind urmat, după câteva luni, de Slavici. Sarcina copleşitoare de a scrie aproape în întregime ziarul îi
713 Dicţionarul general al literaturii române
Timpul
revine astfel lui Eminescu. O vreme, din ianuarie 1882, va figura ca director politic Gr. G. Păucescu. Poetul demisionează din funcţia de redactor-şef la 16 februarie 1883, iar la 2 iulie 1883, după ce se îmbolnăveşte, va fi numit director şi redactor răspunzător Mihail Paleologu. în ziua următoare se anunţa că Eminescu „a încetat de a mai lua parte la redacţiune". O coaliţie între conservatori şi aşa-numitul Partid Liberal-sincer are ca rezultat fuziunea, la 18 martie 1884, dintre T. şi cotidianul „Binele public". Noua gazetă va purta denumirea „România". După cinci ani T. reapare, tot sub redacţia lui Mihail Paleologu. Din 1890 va fi dirijat, între alţii, de Nicolae Filipescu. Au mai fost redactori I. S. Bădescu (prin 1877-1878), Ronetti-Roman (prin 1878), Dimitrie Rocco, Dionisie Miron, Grigore Ventura, N. Basarabescu, N. Cristescu, iar mai târziu
D.	R. Rosetti-Max, M. E. Papamihalopol, scriitorul Constantin
C.	Bacalbaşa, Paul Scorţeanu ş.a. Ca urmare a unei reorganizări, la sfârşitul anului 1900 două din cele mai mari gazete conservatoare, T. şi „Constituţionalul", sunt înlocuite prin „Conservatorul". Ultima serie (1923-1924), condusă de un comitet, l-a avut prim-redactor pe I. Joldea Rădulescu, gazeta aflându-se acum sub influenţa politică a lui Al. Marghiloman.
în primele luni ale anului 1876 singura colaborare literară notabilă este aceea a lui I. Slavici. Se publică şi unele scrieri ale lui V. Alecsandri, reluate din „Convorbiri literare", dar o preocupare constantă pentru beletristică nu se va manifesta decât odată cu venirea lui Gr. H. Grandea. Primind direcţia cotidianului, T. Maiorescu va semna articole de fond sau comentarii ale actualităţii politice; în alte contribuţii, puţine, literare, discută, spre exemplu, modul cum Adolphe Stern a tradus Hamlet în limba română. După ce intră în redacţie, Slavici înlocuieşte vechea „Foiţă", dedicată traducerilor de foiletoane franceze, cu o „Parte literară". Ziarul devine astfel mai viu, mai variat, abordând felurite aspecte ale mişcării culturale autohtone. Apar rubrici săptămânale de critică literară şi dramatică, se fac recenzii, se dau informaţii şi note bibliografice. Toate acestea, ca şi comentariile referitoare la situaţia şcolii româneşti sau la realităţile sociale din Transilvania îi aparţin îndeobşte noului redactor. El este şi autorul unor nuvele - La crucea din sat, Crucile roşii ş.a. - sau al însemnărilor intitulate Icoane zugrăvite cu degetul şi iscălite Tanda, în care sunt evocate locuri pitoreşti şi tipuri ale Bucureştilor. Plecând însă Grandea, Slavici trebuie să se ocupe de rubricile politice şi astfel vor fi neglijate cele literare. Abia după venirea lui Eminescu paginile de cultură şi beletristică ale gazetei îşi recapătă vechea înfăţişare. Poetul este autorul a numeroase articole, unele dintre ele adevărate studii de sociologie, de istorie socială, de analiză realistă a stării politice, în care poziţiile Partidului Conservator sunt în mod frecvent depăşite, pentru a face loc crezului ideologic propriu. Acestei publicistici, de o mare intensitate a sentimentului patriotic şi de o distincţie a expresiei pe care nu le mai atinsese scrisul jurnalistic românesc decât prin M. Kogălniceanu şi N. Bălcescu, i se adaugă preocuparea lui Eminescu pentru toate celelalte rubrici, dându-i prilejul de a se manifesta, cum o făcuse şi la „Curierul de Iaşi", pe terenul cronicii teatrale, al comentariului şi recenziei literare sau ştiinţifice, al polemicilor
lingvistice şi filosofice. Cu timpul, deşi trebuia să facă aproape toată gazeta, el are de înfruntat şi controversele frecvente cu politicienii conservatori, nemulţumiţi, printre altele, de revolta cu care redactorul semnalează indiferenţa oficialităţii faţă de soarta ostaşilor care se întorceau din război. Uzura se face din ce în ce mai simţită spre sfârşitul primăverii anului 1883, când Eminescu scrie tot mai rar, lăsând grijile redacţiei în seama unor colegi mai tineri şi, fără îndoială, mult mai docili. Nu se ştie cu siguranţă de când datează colaborarea lui Caragiale la oficiosul junimist, deşi unele articole, poveşti şi parodii nesemnate, din noiembrie-decembrie 1877, par să îi aparţină. Este însă cert că a devenit redactor, la insistenţele lui Eminescu, din luna februarie a anului următor, când îi apare un articol despre spectacolele actorului italian Ernesto Rossi. El este prezent, începând cu articole politice (Liberalii şi conservatorii, Ce este Centrul?, Fraţii radicali şi d. Dim. Sturza ş.a.), la toate rubricile: reportaje parlamentare, ştiri externe sau din ţară, note, informaţii, cronici teatrale, la care se adaugă traduceri din nuvelele lui E. A. Poe. Mai puţin sau, poate, deloc convins de justeţea poziţiei apărate, Caragiale nu se angajează în lupta de zi cu zi a gazetei nici cu dârzenia lui Slavici, nici cu pasiunea lui Eminescu; aduce, în schimb, prin ironia şi scepticismul său, o nuanţă necesară. La T. a colaborat, în primii ani, şi Iacob Negruzzi, expediind din Iaşi corespondenţe (semnate cu iniţialele B.B.), unde, uneori, în relatarea unor aspecte ale vieţii politice sau mondene, trece de la un ton uşor, câteodată chiar frivol, la un altul critic, satiric. De la Berlin, unde era student, Petru Th. Missir trimite, de asemenea, corespondenţe, în care se ocupă de mişcarea intelectuală şi literară. Mai publică A.I. Odobescu (studii de arheologie), I. Em. Florescu, AL Lahovari, Gr. G. Păucescu (articole politice), Elie Baican, G. Bejan (nuvele şi traduceri), Gr. Ventura (articole politice şi cronici dramatice),
C.	Bacalbaşa, D. R. Rosetti, D. Rocco (cronici dramatice şi, iscălind Demroc, traduceri), N. Pora (cronici dramatice). Prin
FOILBT ON
BUDULEA TAICHI1
NOVELA de Ioan Slavici. '*)
I
De*mi părea bine?
Dar se ’nţelege că-mi părea bine. Gănd mi-1 aduc aminte pe densul, mi se desfăşură înaintea ochilor întreaga lume a tînereţelor, cu toate farmecele ei, acum perdute. pentru totdeauna; şi nici unul dintre noi toţi, cari împreună am trecut prin acea lume, nu poate să gândească la linereţele sale, fără ca să-i treacă, aşezat, retras şi totdeauna înţelept, Budulea Tai chil pe din nain-tea ochilor, pentru că Dudul ea nu era numai al Taichii. ci şi al nostru al tuturora.
Mie in deosebi mi se cuvenea oarecare iniâietato la împărţeala părerilor de bine, pentrucă eu il ştiam ăucă din
*) Din Convorbiri Literare,
copilărie şi eram prieten chiar şi cu Budulea cel bgtrăn.
Nea Budulea, înainte de toate avea un picior mai scurt de cât celalalt şi era un om scurt, gros, rotund la fată şi zimbea mereu, eănd vorbeai cu el. I'ără de densul nu se putea nici un fel de veselie in sat la noi, fiindcă el căuta mai bine de căt toţi, şi din vioară, şi din cimpoiu şi din fluer, eară pe Huţu il ducea totdeauna cu sine, de oare ce Buduleasa fugise cu un .scriitor al satului şi nu putea să lase copilul singur acasă. Cănd Budulea cănta din vioară, Iîuţu-ţinea eîmpoaele, eară cănd oamenii se săturau de vioară, Budulea schimba cu fecioru-seu. Fluerul il purta Budulea totdeauna in şerpar; alt-fel nu Fam vezut de cănd il tiu minte şi nici nu-mi pot închipui un Budulea fir’ de fluer in şerpar.
La praznice şi la ziua numelui ştieam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulţi ani, cu spor in casă şi cu belşug pe masă : aşa m’am trezit eu ; ce va fi fost mai nainte — nu ştiu.
lini aduc numai aminte, că eram copil mic şi că priveam, cănd la piciorul cel scurt al lui Budulea, cănd Ia Iluţu, care şedea ' cu cimpoaele intr’un colţ
Timpul
Dicţionarul general al literaturii române 714
1894-1895 N. Iorga, aflat la studii în străinătate, trimite articole privind clasicismul operei lui Giosue Carducci, literatura lui Madâch Imre sau despre piesa Constructorul Solness de Henrik Ibsen. în august 1877 Al. Macedonski închină celor ce luptau în război Oda dedicată armatei române, iar în anul următor Vasile Alecsandri dă Odă ostaşilor români, Peneş Curcanul şi alte poezii, dintre care unele se tipăresc, concomitent, şi în „Convorbiri literare". Din revista junimistă se republică poveşti de Ion Creangă şi nuvele de N. Gane. Se mai reproduc fragmente din Povestea vorbii a lui Anton Pann sau din Estract din istoria misiilor mele politice de V. Alecsandri. Printre numeroasele traduceri incluse în sumar sunt şi cele din scrierile lui Cervantes (reluare din „Convorbiri literare"), Schiller, Puşkin, Lermontov, Gogol (Mantaua, Taras Bulba), E. A. Poe, Nathaniel Hawthorne, Bret Harţe, Jules Verne, Emile Gaboriau, AL Dumas, Jokay Mor, Bj0rnstjerne Bj0rnson ş.a. încercarea de a relua T. după primul război mondial, de data aceasta ca organ politic al aşa-numiţilor conservatori democraţi, a fost sortită eşecului. Nici partea literară a cotidianului nu a mai atras scriitori cunoscuţi. Din redacţie a făcut parte, pentru câteva luni, Dem. Theodorescu. Sub pseudonimul Dyonis, el scrie zilnic la rubrica „Pe foi de calendar", urmărind cu spirit critic actualitatea socială sau culturală. Au mai colaborat Al. Anestin (cu articole dedicate teatrului şi altor aspecte ale vieţii artistice), Th. Răşcanu (câteva cronici plastice), Vasile Timus (aflat la începutul carierei de cronicar dramatic), Emil Cerchez, A. Munte şi vechiul ziarist gălăţean Moise N. Pacu.	R.	Z
TIMPUL, gazetă apărută la Iaşi, săptămânal, între 30 octombrie şi 26 decembrie 1911. De la numărul 5/1911 redactor responsabil este Constantin Cehan. Convinşi de faptul că e nevoie de „o presă independentă", redactorii ziarului afirmă: „Nu venim nici cu discursuri, nici cu promisiuni, nici să-nfiinţăm alt partid, nici prea idealişti, ci un alt steag înţelegem să arborăm în sufletul poporului românesc, «Timpul», steagul adevărului şi al dreptăţii" (1/1911). Rubrici: „Note politice", „Mozaic", „Ancheta", „Păreri libere", „De la românii de peste hotare", „Săptămâna", „Literatură". Se publică versuri de Aron Cotruş (Tristia), G. Rotică, Maria Savul, A. Agapus, Gh. Savul şi proză de Constantin Cehan şi Horia Petra-Petrescu. Este reprodusă schiţa Amfora din volumul Scenete şi fantezii de E. Lovinescu. Articolul de fond e semnat, de obicei, de A. D. Xenopol. T. mai conţine o recenzie a lui E. Lovinescu la Istoria partidelor politice din România de A. D. Xenopol, un articol despre Mihai Eminescu şi altul despre bojdeuca lui Ion Creangă, un interviu cu A. D. Xenopol, diferite materiale pe teme economice, culturale şi politice, informaţii.	A.	P.
TIMPUL, cotidian apărut la Bucureşti între 7 mai 1937 şi 1 mai 1948. Director: Grigore Gafencu (1937-1946), redactor-şef: Mircea Grigorescu (1939-1944). Publicaţie de informaţii politice interne şi externe, sociale, economice, sportive, cu pagină literară, T. se doreşte a fi „un informator sincer şi de încredere", care „crede în libertatea scrisului", după cum se
TlMPBt No. 1839 _£L<3DA$.ll&L	
Cum se Var decerna de azi înainte premiile pentru litemturâ şi artă	MARIN PREDA STRIGOAICA W» wt dMrflwJ. Ctfafa.HiM.ttrt ^ ^ ■*—- **
precizează în articolul-program semnat de Grigore Gafencu. în cadrul rubricii literare „Popasuri" apar articole de Traian Şelmaru, N. Carandino, N. M. Condiescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Petru Comarnescu, Emil Ciomac, Miron Radu Paraschivescu (Ce este poezia ş.a.), Virgil Ierunca (Poezie şi realitate ş.a.), Geo Dumitrescu (Poezia, fiinţă necunoscută, Poezia pentru toţi), tot el scriind cronici literare, trece în revistă presa, urmăreşte viaţa culturală etc. La rubrica „Artiştii la ei acasă" sunt prezentate personalităţi din muzică, pictură, literatură. „Cronica plastică" este susţinută de Miron Radu Paraschivescu şi Petru Comarnescu, „Cronica muzicală" de Emil Ciomac, iar „Foiletonul de miercuri" e asigurat de Ion Marin Sadoveanu, care se ocupă şi de rubrica „Drama şi teatrul". Lucia Demetrius prezintă portretele unor femei celebre (Katherine Mansfield, Maria Delavrancea, Alice Voinescu) la rubrica „Femeia de azi", unde colaboreză cu însemnări şi Alice Voinescu (Sufletul femeii muncitoare, Femeia care munceşte, Din psihologia femeii de azi) sau Cella Delavrancea. T. oferă numeroase informaţii privind spectacole, repertoriul teatrelor, reviste, cărţi. Mihail Jora urmăreşte evenimentele muzicale, sunt realizate interviuri (de pildă, cu Andre Maurois) şi evocări ale unor scriitori precum George Topîrceanu sau Barbu Delavrancea. în pagina literară se publică proză, aici fiind găzduite, în 1942 şi în 1943, povestirile Strigoaica şi Pârlitu de Marin Preda. Se includ, în traducere, şi fragmente de roman (Crima din Orient-Express) de Agatha Christie. După al doilea război mondial, ziarul îşi păstrează principala calitate, aceea de a informa, prioritate având evenimentele politice. Articolele de fond aparţin lui Ion Biberi şi Demostene Botez, iar prezenţa unor segmente de literatură este din ce în ce mai marcată de imperativele propagandistice ale epocii.	A.	St
TIMPUL, periodic de politică şi cultură apărut la Iaşi, săptămânal între 13 ianuarie 1990 şi decembrie 1992, bilunar între ianuarie şi mai 1993, apoi lunar din august 1993. Din prima echipă redacţională fac parte Cassian Maria Spiridon (redactor-şef), Dorin Popa (redactor-şef adjunct), Nicolae Panaite (secretar general de redacţie); de la numărul 23/1990 redactor-şef adjunct este Petru Bejan. Pe parcursul primului an de apariţie în colegiul de redacţie mai figurează, pentru scurte
715 Dicţionarul general al literaturii române
Timus
perioade de timp, Leonida Lari, Grigore Vieru, Radu Petrescu, Mihai Ursachi. De la numărul 1-2/1991, când hebdomadarul apare în serie nouă, dintre foştii conducători ai revistei rămâne doar Cassian Maria Spiridon. Cu numărul 3-4/1991 dispare din antet subtitlul „Tribună a democraţiei şi libertăţii", înlocuit cu „Revistă de cultură" începând cu numărul 1/1993, când T. reapare sub direcţia literar-artistică a lui Liviu Antonesei. în articolul-program Către cititori (1/1990) se spune: „Acum, «de bună voie şi nesiliţi de nimeni», vă rugăm să ne spuneţi tot ce vă doare şi vă bucură; numai aşa, prin promovarea unei temeinice publicistici, vom învăţa democraţia". Făcând parte din noul val al revistelor postrevoluţionare, T. încearcă să se impună prin repunerea în circulaţie a unor valori îndelung martirizate de dictatură. Este retipărită Doina lui Mihai Eminescu, se reproduc articolul marelui poet despre Basarabia, fragmente sugestive din Rugăciunea unui dac ori din Viaţa lumii, poemul lui Miron Costin ş.a. Sub titlul Poeţi din Basarabia se reiau texte de Ion Hadârcă, Leonida Lari ş.a. E publicat un interviu cu poetul Mihai Ursachi, întors din exil. în alte numere se inserează versuri de Gellu Dorian, Liviu Ion Stoiciu, se include în sumar o pagină de poeme de Dan Laurenţiu, alături de un interviu luat de Liviu Antonesei lui Emil Brumaru, din scrierile căruia se retipăresc poezii precum Marchizul va intra la ora cinci, Cântec naiv, Country. Virginia Stănescu traduce din Mac Linscott Ricketts studiul intitulat Mircea Eliade şi Tudor Arghezi. Mărturisind, în genere, spiritul tutelar al lui Mihai Eminescu, redactor, între 1877 şi 1883, al cotidianului omonim, T. încearcă să reînnoade o tradiţie. Un număr din 2000 îi este dedicat în întregime şi conţine două ample traduceri, semnate de Dan Petrescu, din exegeza consacrată de Ioan Petru Culianu operei marelui poet: Romantism cosmic la Mihai Eminescu şi Fantasmele nihilismului la Eminescu. Precedată de un interviu cu Vintilă Horia, publicarea în serial a romanului Dumnezeu s-a născut în exil începe de la numărul 3/1990. De asemenea, în cuprinsul revistei se găsesc transpuneri din Alexandr Soljeniţân (Arhipelagul Gulag), Giovanni Papini (Gog, şi anume secvenţa întâlnirii cu Lenin), alături de texte alese din scrierile lui Vladimir Nabokov. Se iniţiază şi reluarea, în mai multe numere, a eseului Schimbarea la faţă a României de Emil Cioran, a unor texte de Petre Ţuţea, Nae Ionescu, D. D. Roşea ş.a. Din primul an de apariţie a T. Paul Goma vorbeşte despre „gaura din arhive" şi începe să colaboreze Dorin Tudoran cu Frig sau frică - despre condiţia intelectualului de azi Semnificativ este şi interviul pe care Titus Ceia îl ia lui Al. Paleologu. în această etapă au mai colaborat Aurel Ştefanachi, Ştefan Prutianu, Vasile Braic, Silviu Lupaşcu, Radu Părpăuţă, Ionel Săcăleanu, Dorin Spineanu, Ala Mândicanu, Florea Ioncioaia, Virgil Zagaievski. Sub directoratul lui Liviu Antonesei revista renunţă la o mare parte din colaboratori, devine mai implicată în actualitatea socială şi culturală, fiind promovate nume noi, de la Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Gabriela Gavril sau Dan Lungu până la Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo sau Florin Lăzărescu. T. îşi restructurează şi colegiul de redacţie, format acum din Ştefan Afloroaei, Al. Andriescu, Emil Brumaru, Al.
Călinescu, Liviu Leonte, Paul Miron, Dan Petrescu şi AL Zub. Cu alt puls, vie, bătăioasă, fără complexe provinciale, revista nu trece neobservată. îndeosebi editorialele semnate de Liviu Antonesei stârnesc polemici aprinse în presa culturală din România. Dintre acestea pot fi amintite câteva din anii 2002 şi 2003: Delict: poezia! Despre poezie, libertate şi represiune, Păguboasa moştenire a Securităţii, Chestiunea universitară. Din octombrie 2003 editorialele sunt scrise de redactorul-şef Gabriela Gavril care, fără a abandona problematica socială, dominantă la Liviu Antonesei, reuşeşte să impună altă viziune asupra spiritului critic, ca în Generaţia tranziţiei, Imaginea şifonată a revistelor culturale sau în Regândirea „provincialităţii", posibile exemple de deconstrucţii bine articulate ale unor concepte, concepţii sau teorii vehiculate în România posteeauşistă. Alţi colaboratori: Michael Astner, Alexandru-Florin Platon, Şerban Axinte (secretar general de redacţie), Doris Mironescu, Gabriela Haja, Cerasela Nistor, Cristian Pătrăşconiu, Bogdan Suceavă.	1.1.
TIMPURI, publicaţie apărută la Gyula (Ungaria), anual, din 1985 până în 1989, sub conducerea unui comitet. Redactor: Tiberiu Herdean, editor responsabil: Gheorghe Marc. Din echipa redacţională mai fac parte Maria Berenyi, Ion Budai, Elena Csobai, Alexandru lîoţopan, Ioan Sz. Kiss, Mihai Cosma, Ambrus Miskolczy, Teodor Oltean, Gheorghe Santău. în editorialul Către cititor se afirmă: „Revista «Timpuri» nu-şi propune altceva decât a contribui, între limitele posibilităţilor sale, la motivarea cunoaşterii acestei comunităţi, oferind loc scrierilor preocupate de realitatea cu multe feţe a populaţiei române din patria noastră, având încredere în comunicarea dintre culturi, limbi şi popoare". Sunt publicate mai multe articole privind trecutul istoric şi cultural al românilor din Ungaria, între care sunt de amintit Despre românii din judeţul Hajdu-Bihor, Situaţia limbii noastre materne de Mihai Cosma, Românii din Chitighaz de Gheorghe Santău, Din istoricul presei române din Transilvania şi Ungaria de Maria Berenyi, Lupta lui Iosif Vulcan pentru întemeierea unui teatru român în Ungaria şi Transilvania, Eminescu şi românii din Ungaria de Gheorghe Petruşan, Consideraţii asupra receptării operei lui Eminescu de Jeno Farcas, Kohân Gyorgy de Ştefan Oroian, Despre un vechi manuscris românesc de Gavril Scridon ş.a. în 1989 se marchează, într-un articol semnat de Ambrus Miskolczy şi Ioan O. Rudeanu, trei secole de la apariţia Bibliei de la Bucureşti. Revista contribuie la afirmarea identităţii naţionale a românilor din Ungaria şi la o mai bună cunoaştere a trecutului cultural comun.	M.	Pp.
TIMUS, Ioan (8.XI.1890, Câmpulung - 10.VI.1969, Bucureşti), prozator. Este fiul Măriei Timus (n. Iozepide), învăţătoare, şi al lui Vasile Timus, medic veterinar. La Bucureşti urmează Liceul „Gh. Lazăr", unde în 1911 îşi ia bacalaureatul, în 1916 absolvind Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie şi Litere. Practică avocatura şi activează în calitate de consilier juridic al Primăriei de Negru din Bucureşti. în ultimii ani de
Tincu-Velia
Dicţionarul general al literaturii române 716
viaţă, membru al Societăţii de Orientalistică, iniţiază primul curs de limba şi literatura japoneză la Universitatea Populară din Bucureşti (1966-1969). Colaborează la „Rampa", „Revista copiilor şi a tinerimii", „Teatrul", „Lectura", „Comedia", „Cuvântul", „Gazeta tribunalelor", „Dimineaţa", „Studia et Acta Orientalia", „Secolul 20" ş.a.
Călătoria pe care o întreprinde în toamna anului 1917, de la Odessa, prin Moscova, Celiabinsk, Irkutsk, Karbin, Vladivostok, până în Japonia (unde rămâne aproape cinci ani), observaţiile pe care le acumulează ca împătimit voiajor - vizitează şi China, Coreea, India, Egipt - vor alimenta toate scrierile lui T. Prefaţând volumul Japonia. Viaţa şi obiceiurile (1925), N. Iorga subliniază câteva calităţi ale autorului: „Un om care vede bine, care păstrează credincios impresiile sale şi care judecă inteligent", dar şi ale cărţii: „Nu e numai «fotografie» şi nu e deloc imaginaţie poetică; fără să caute «a face ştiinţă» şi a-şi afirma individualitatea, el vorbeşte despre un subiect pe care l-a trăit". Virtuţile literare se relevă cu deosebire în Transsiberiana (1934) şi în Ogio-san (Domnişoare) (1938). Este vorba, în primul rând, de „înzestrarea vizuală fericită", de „strategia vizuală înrudită prin dinamismul lapidar cu a cineastului", de „o adevărată punctuaţie cinematografică" (Doina Curticăpeanu). T. va colabora, de altfel, ulterior, cu regizorul Jean Georgescu la realizarea filmului artistic Maiorul Mura. S-a aplecat şi asupra eposului popular japonez, pe care l-a prezentat în Basme japoneze (1938) şi Cocorul alb (1967), culegeri de poveşti populare traduse de T. Pentru lucrarea Caracterele civilizaţiei japoneze (1942, în colaborare cu Gheorghe Băgulescu) i s-a decernat Premiul Kokusai-Bunka-Shinkokai al Societăţii pentru Dezvoltarea Legăturilor Culturale Internaţionale din Tokyo, iar pentru Japonia de ieri şi de azi (1943) a fost distins cu Marele Premiu „Năsturel" al Academiei Române.
SCRIERI: Japonia. Viaţa şi obiceiurile, pref. N. Iorga, Bucureşti [1925]; Transsiberiana, Bucureşti, [1934]; Ogio-san (Domnişoare), Bucureşti, [1938]; ed. îngr. şi pref. Doina Curticăpeanu, Cluj-Napoca, 1984; Caracterele civilizaţiei japoneze (în colaborare cu Gheorghe Băgulescu), Bucureşti, 1942; Japonia de ieri şi de azi, Bucureşti, 1943; Japonia. Arta, femeia, viaţa socială, Bucureşti, f.a. Traduceri: Seiji Shimota, Insula Okinawa, pref. A. Cernea, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Pericle Martinescu); Basme japoneze, Bucureşti, [1938]; Cocorul alb, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Lucreţia Karnabatt, O carte despre Japonia, DMN, 1925, 6 577; Romulus Dianu, „Japonia", RP, 1925, 2 253; G.B. [George Baiculescu], „Japonia", ALA, 1926, 280; Al. R. [Al. Robot], „Transsiberiana", RP, 1934,	4	898; Matei Alexandrescu,
„Transsiberiana", „Litere", 1934,12; Perpessicius, Opere, VIII, 46-47; Camil Baltazar, „Ogio-san", „Lumea românească", 1938, 349; A. Anestin, „Ogio-san", „Ordinea", 1938,1 838; P.A.S. [Ion Pas], O carte despre Japonia, VRA, 1943, 696; Negoiţescu, Analize, 256-261; Tudor Ionescu, „ Ogio-san ", ST, 1984,10.	I.	D.
TINCU-VELIA, Nicolae (1816, Ticvaniu Mare, j. Caraş-Severin
-	16.V.1867, Vârşeţ, Serbia), istoric şi publicist. A învăţat la Oraviţa şi la Liceul Piarist din Seghedin, avându-i colegi pe Eftimie Murgu şi pe Damaschin T. Bojincă. A urmat teologia la
Vârşeţ (1835-1837). în 1839 este numit protodiacon, notar consistorial şi profesor de teologie la secţia română a Seminarului de acolo. Ulterior va fi hirotonit preot şi numit protopop al Vârşeţului. Prin 1860 se mută la Secaş, ca paroh, apoi revine la Vârşeţ, având sarcini de organizare a protopopiatului. Moare de tuberculoză.
T.-V. a fost unul din luptătorii pentru înfiinţarea mitropoliei româneşti autonome în Banat, prin înlăturarea ierarhiei sârbeşti şi unirea românilor din imperiu sub un mitropolit naţional. în acest sens a colaborat cu George Bariţiu şi cu Andrei Şaguna. A lăsat o istorie a bisericii din Banat, cu pronunţat caracter polemic, militant, politic: Istorioară bisericească politico-naţiunale a românilor de preste tot, mai ales a celor ortodocşi-orientali din Austria (1865). Adept întârziat al Şcolii Ardelene, avea o concepţie puristă despre originea românilor. Semnând Un bănăţean sau Tu-Velia, publică în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" şi „Gazeta Transilvaniei" articole pe teme de morală, propuneri în materie de ortografie ori privind cultivarea limbii naţionale (pe care o vedea unitară prin înlăturarea slavonismelor, prin latinizare şi alfabet latin), precum şi câteva încercări, stângace (unele par chiar prelucrări din H. Zschokke), de poezie filosofică şi patriotică, alături de traduceri din Schiller. După exemplul lui George Bariţiu şi al lui Vuk Karadzic, a avut şi preocupări de folclorist. Culege balade populare cu subiect istoric (între care cunoscutele lovan Iorgovan şi şarpele, Salabeg împăratul, Mihai Viteazul şi Boierul Dobricean), pe care At. M. Marienescu le-a folosit în colecţia sa din 1867, Poezia poporală. Balade culese şi corese.
SCRIERI: Istorioară bisericească politico-naţiunale a românilor de preste tot, mai ales a celor ortodocşi-orientali din Austria, Sibiu, 1865. Traduceri: Cele şapte virtuţi sau Fapte bune de căpetenie, Braşov, 1847.
Repere bibliografice: I. D. Suciu, Nicolae Tincu Velia (1816-1867). Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1945; Actele Simpozionului de raporturi culturale, literare şi lingvistice româno-iugoslave, Bucureşti, 1979, 491-502; Dicţ. lit. 1900, 852-853; Păcurariu, Dicţ. teolog., 457; N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997,444. S. C.
TINERETUL MOLDOVEI, publicaţie politică şi de cultură, cu o periodicitate variabilă, apărut de la 2 martie 1928. Primul număr se editează la Balta, ca supliment al gazetei „Plugarul roşu"; redactori: N. Gruman şi I. Vainberg. Din 31 decembrie 1929 se tipăreşte la Tiraspol, sub titlul „Comsomolistul Moldovei" . In 1932,1935-1936 s-a imprimat cu caractere latine; redactori: A. Voios, A. Şenberg, F. Cârlig, din 1936 N. Baraneţki, iar din 19371. Şamis. Devine publicaţie independentă începând cu 1931. între 28 iunie 1941 şi 21 august 1944 nu apare. Este reluat la 22 august 1944, la Chişinău, sub titulatura „Tineretul Moldovei", iar din iunie 1950 sub aceea de „Tinerimea Moldovei" până la 20 martie 1990, când revine la denumirea „Tineretul Moldovei". între redactorii de după 1944 se numără Vladimir Galiţ, P. Cranga, N. Dârul, V. Babilunga, I. Josul,
F.	Casian, Aureliu Busuioc, Vasile Spinei ş.a. Rubrici permanente: „Gaudeamus", „La steaua...", „Debut", „Pe-un picior de plai". T.M. şi-a făcut un merit - în special în perioada
717 Dicţionarul general al literaturii române
Tinerimea olteană
de după 1950 - din lansarea şi susţinerea tinerelor talente literare. între colaboratori se află Ion C. Ciobanu, Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Mihai Cimpoi, Tudor Ţopa, S. Cernei, Constantin Olteanu, Viorel Mihail, Nicolae Popa, Silvia Celac, Irina Nechit, L. Ţâcu, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu ş.a.	A.	Cb.
TINEREŢEA, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 25 martie 1935 până în august 1940 şi de la 15 martie 1941 până în februarie 1943, cu subtitlul „Revista tineretului român de pretutindeni", iar la seria a doua „Organ de gând şi faptă românească". în primii ani e condusă de Nicu Sterescu, iar din 1941 îl are ca director pe Ioan D. Suciu. Comitetul redacţional variază, printre membri numărându-se D. Cristea, I. D. Suciu, I.M. Comănescu, Al. Neagu, Răzvan Panaitescu, Marian Ţuţuianu, P. Balenty-Budu. T. se deschide cu un Cuvânt înainte, în care N. Sterescu precizează că revista îşi propune „să pună în valoare tinerele talente literare", considerând că nu există „o tipăritură care să primească cu inima deschisă slova tremurândă a începătorilor". în program se afirmă dorinţa de a deştepta „gustul pentru citit, pasiunea pentru cărţile frumoase, interesul pentru manifestările de artă". Colaborează cu versuri Virgil Carianopol, Radu Gyr, Ştefan Stănescu, Octav Sargeţiu, Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Mihu Dragomir, Pavel P. Bellu ş.a. Proză dau Aurel Bugariu, Marin Preda (povestirea Nu spuneţi adevărul, 1-2/1942), Sidonia Drăguşanu, Teodor Mazilu ş.a. Traducerile aparţin lui Al. T. Stamatiad (din lirica japoneză), Pimen Constantinescu, P. Balenty-Budu (Leconte de Lisle, G. A. Biirger, Goethe), Mihail Bădulescu ş.a. Atenţia acordată artei universale e ilustrată în articolele de la rubrica „Pagina franceză", semnate M. Scărlăteanu, sau în cele ale lui Alex Stegaru (Hamlet, Richard Wagner). Sumarul cuprinde numeroase recenzii (Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi), cronici literare (unele redactate de Tiberiu Tretinescu), dramatice, plastice, muzicale. Simt prezentate „Revista Fundaţiilor Regale", „Luceafărul", „Viaţa literară". în 1941 C. Bivolaru publică o convorbire cu Ion Vlasiu, iar N. Papatanasiu realizează un interviu cu Liviu Rebreanu. în paginile revistei există numeroase necrologuri (Panait Istrati, Gib I. Mihăescu, Mateiu I. Caragiale ş.a.). Articolele sunt în strânsă legătură cu istoria şi politica (I. D. Suciu, Istoriografia ardeleană, Andrei Constantin, Comunismul în România şi Codreanu - Maniu) sau se referă la critica şi istoria literară: Silviu Herescu, Mişcarea literară în anul 1934, Sever Bocu despre Iulian Grozescu şi Vincenţiu Bugariu, Const. A. Gâdei, Critică de creaţie şi constatativă, Miron Radu Paraschivescu, Scrisoare deschisă lui Ion Vinea ş.a. Comentarii precum Pe drumuri noi, Drumul tineretului, Intre tinereţe şi literatură demonstrează constanta preocupare pe care T. a avut-o pentru literatura tânără.	A. St.
TINEREŢEA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 1 iulie 1945 până la 24 aprilie 1947, sub conducerea unui colectiv redacţional. începând cu numărul 11/1945 îşi schimbă formatul, iar subtitlul „Săptămânal de atitudine şi cultură
progresistă" dispare. Lansată ca o publicaţie aproape exclusiv culturală, T. găzduieşte poezie, proză, studii, reportaje, cronici şi comentarii, aparţinând, în prima etapă, unor nume remarcabile. Treptat, revista cedează unui discurs în tot mai mare măsură politizat şi „socializat", încheindu-şi existenţa ca o gazetă de informaţii diverse. După aproximativ zece numere literatura este în mod vizibil comprimată în pagina a doua, sub titlul „Viaţa literară", în scurt timp pagina devenind mai degrabă culturală, pentru a dispărea complet odată cu numărul 49/1946, când încetează şi participarea unor nume marcante ale culturii şi literaturii. Colaborează cu versuri Margareta Dorian, Vladimir Colin, Emilian Bucov, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu, Ştefan Baciu, Magda Isanos, Nina Cassian ş.a. Numărul 11/1945 cuprinde un grupaj de poeme din Ilarie Voronca şi Dimitrie Stelaru. Versuri mai semnează Eusebiu Camilar, Ben Corlaciu şi Angela Strat. Proza aparţine lui Mihail Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Saşa Pană. Evenimentul cel mai semnificativ este apariţia, în numărul 11/1945, a nuvelei Plecarea de Marin Preda. Studii şi articole publică Al. A. Philippide, Al. Piru (Literatura progresistă), Virgil Ierunca (Paul Valery şi poezia tânără), Silvian Iosifescu (Literatură şi revoluţie), Marius Theodorescu (Rabelais) ş.a. Reportaje semnează Al. Mirodan, iar Al. Piru asigură rubrica „Cronica literară", comentând, între altele, Cartea Oltului de Geo Bogza sau Sensul clasicismului de G. Călinescu. Mai scriu cronici literare Mihail Cosma şi Marin Crânguşi. Cronicile teatrale sunt susţinute de Simona Teodorini şi de Geo Dumitrescu, cronica muzicală este girată de Ion Frunzetti, iar cronica plastică de Stelian Tecuceanu. Sunt incluse în sumar şi interviuri cu Ilya Ehrenburg, Tudor Teodorescu-Branişte şi N. D. Cocea. Alţi colaboratori: Paul Cornea, Alexandru Jar, Simeon Laiotă, Ion Mihăileanu, Andrei Băleanu, Mirel Ilieşiu, Ion Pas, Savin Bratu, Petre Solomon, Valeriu Ciobanu, Petru Vintilă. C. Tt.
TINERIMEA OLTEANĂ, publicaţie apărută la Craiova, ca bilunar, la 5 martie şi la 20 martie 1935, cu subtitlul „Literatură, artă, ştiinţă". în articolul-program, intitulat Cuvânt înainte şi semnat de comitetul de redacţie, se afirmă că T.O. va fi „revistă literară pentru tineret", propunându-şi să militeze pentru „spiritualizarea tineretului" şi pentru „conştiinţa demnităţii răspunderii şi a adevăratei meniri patriotice religioase". Se publică versuri, proză, traduceri, cronici literare. Alături de „Craiova artistică şi culturală" se află „Rubrica ştiinţifică", „Pagina matematică", „Rubrica jocurilor". Poezia de aici se revendică de la modelul tradiţionalist, cu puternice note romantice elegiace şi câteva vagi accente simboliste. între colaboratori se numără Al. Iacobescu, Eugen Constant, Preda Savu, Sergiu Cristian, George I. Pârvulescu, Eugeniu Popişteanu.	C.	Tt.
Tiparniţa
Dicţionarul general al literaturii române 718
TIPARNIŢA, publicaţie apărută la Bucureşti la 1 iulie 1925. Redactorii acestui unic număr îşi propun să suplinească golul de informaţie în materie de text tipărit, să sprijine mişcarea bibliofilă din România, precum şi să orienteze gustul public înspre cartea de valoare. H. Fisher-Galaţi semnează articolul Cartea cea mai mica din lume (un bilanţ al recordurilor bibliofile ale momentului), iar Emanoil Bucuţa, în articolul Cartea la un târg internaţional, face o cronică asupra târgului de carte de la Florenţa, semnalând slaba participare a României la această manifestare. Numărul mai cuprinde informaţii şi semnale editoriale.	C.	Tt
TIPARNIŢA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din octombrie 1928 până în mai 1931. Directori: Camil Baltazar şi Petru Comarnescu. începând cu numărul 2/1928 subtitlul „Critică, artă, politică" dispare, iar de la numărul următor caseta redacţională anunţă ca unic director pe Camil Baltazar. Publicaţia promovează o literatură girată în general de nume importante ale epocii. Fără a fi revistă de direcţie, reuşeşte să construiască un melanj echilibrat de curente şi tendinţe, de la postsimbolism până la ermetism şi suprarealism în poezie, de la realism şi naturalism până la modernism în proză. Se favorizează în bună măsură producţia epică, selecţia fiind riguroasă. Deşi nu îşi propune facilitarea lansării pe piaţa culturală a unor autori noi, T.l. reprezinţă o platformă de
afirmare a unor producţii literare de calitate. Contactul strâns cu realitatea culturală este asigurat prin anchetele revistei, cu teme de interes general, dar şi imediat, beneficiind de răspunsuri din partea unor scriitori reputaţi. Astfel, în numărul inaugural, la ancheta cu tema „Sensul poeziei", răspund Hortensia Papadat-Bengescu (care defineşte poezia ca un filtru între două sensuri ale cuvântului, cel simbolic şi cel ştiinţific), Ion Vinea,
E.	Lovinescu (pentru care poezia este în primul rând o expresie a inefabilului), Vintilă Russu-Şirianu, F. Aderca (în viziunea căruia sensul poeziei este metamorfoza suprarealistă), Ion Călugăru ş.a. Opinii de substanţă vor fi, de asemenea, exprimate în răspunsurile la ancheta cu tema „Noua spiritualitate" (2/1928). Dau curs întrebărilor N. Iorga (noua spiritualitate este una creştină, „divină"), Octavian Goga (de pe poziţiile unui naţionalism ortodoxist), E. Lovinescu („noua spiritualitate" o constituie un „conformism etic" grefat pe mistică şi ortodoxie), Lucian Blaga (optează pentru mit, transfigurarea realităţii şi metafizică), Nichifor Crainic (afirmă
o	poziţie tradiţionalistă extremă, definită ca naţionalism integral), Şerban Cioculescu (vede în noua spiritualitate un individualism bazat pe eul intelectual), Ionel Jianu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Sandu Tudor. Sunt prezenţi cu poezie Ion Barbu (Dioptrie, ev arid), Camil Baltazar, Jacques G. Costin, Mihail Celarianu, Andrei Tudor, Leon Feraru, Cicerone Theodorescu, Emil Gulian, Eugen Jebeleanu, Tana Quil ş.a. Colaborează cu proză Liviu Rebreanu (Crângul Feregetului), Grigore Cugler (texte suprarealiste), Ticu Archip (proză modernistă, cu nuanţe naturaliste), Hortensia Papadat-Bengescu (Candoare, Drumuri care nu se văd, fragment din romanul Concert din muzică de Bach, Rochia miresei, Fetiţa), Camil Baltazar, I. Peltz, Camil Petrescu (Drum cu ocoluri la Odobeşti, fragment din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Mihail Sebastian (Emilia), Aureliu Cornea (Farsa), Ion Călugăru. în paginile revistei Camil Baltazar traduce din Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Franz Werfel ş.a. Publică articole de poetică şi istorie literară F. Aderca (Coşbuc cel adevărat, un comentariu impresionist în două secţiuni: Efortul liric şi Efortul epic), Camil Baltazar (I. Vinea, medalion literar), Pompiliu Constantinescu (Poezia d-lui Adrian Maniu). Numărul 2-3/1930 este dedicat „marei europene" Hortensia Papadat-Bengescu, cuprinzând diverse „faţete de portret" şi interpretări aparţinând lui Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, F. Aderca ş.a. Cronicile literare sunt susţinute de Petru Comarnescu, Camil Baltazar, Mihail Sebastian, Dan Botta, Lucian Boz. Calitatea publicaţiei este dată şi de prezentarea grafică, desenele fiind semnate de Teodorescu Sion, Victor Brauner, Marcel Iancu, Henri Catargi, Marius Bunescu ş.a.	C.	Tt
TIPOGRAFUL ROMÂN, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 august 1865 şi februarie 1866,25 februarie 1870 şi aprilie 1871. Prima serie a gazetei era redactată de Petre Ispirescu şi de G. Walter, tipografi şi editori, şi avea caracterul unei publicaţii profesionale. Cu numărul 9, primul al seriei a
719 Dicţionarul general al literaturii române
Tita
doua, T.r., deşi rămâne proprietatea celor doi editori, apare sub îngrijirea lui I. Heliade-Rădulescu, modificându-se în consecinţă atât ortografia, cât şi conţinutul, potrivit principiilor heliadiste, explicate pe larg în editorialul Tipograful român. Număr de număr, Heliade va semna articole în care îşi apără poziţiile lingvistice (Principie de ortografie română, Despre ortografia erudiţilor sau a vorbelor ştiinţelor şi celor străine), altele despre arta tipografică, amintiri din perioada premergătoare anului 1848 (Librărie naţională română) etc. La începutul lui 1871 Heliade comentează nefavorabil „noua direcţie" junimistă, plecând de la o „prelecţiune" ţinută la Iaşi de Titu Maiorescu. El face şi o traducere din Infernul lui Dante (cântul VII), căreia
i	se adaugă două transpuneri din Schiller, Preîmblarea şi Cântarea clopotului, realizate de N. Rucăreanu.	R.	Z
TITA, Aurel (8.1.1915, Risipiţi, azi Unirea, j. Dolj - 14.X.1994, Bucureşti), poet şi traducător. Urmează ciclul primar în localitatea natală, apoi Colegiul Naţional „Carol I" din Craiova, absolvit în 1934, şi Şcoala Normală Superioară din Bucureşti, obţinând licenţa în litere şi filosofie. Va fi profesor de limba franceză la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti. încă elev, în 1931 publică versuri în „Picături de rouă" de la Craiova, scrie în revista şcolară „Ion Maiorescu" şi în 1933 conduce gazeta „înmuguriri". Primul volum de versuri, Undeva, în amintire..., îi apare în 1935. Mai colaborează la „Poezia", „Familia", „Kalende", „Azi", „Săptămâna CFR", „Ramuri", „Revista Fundaţiilor Regale", „Vremea", „Evenimentul zilei", „Ardealul", „Tribuna românească" ş.a., apoi la „Orizont", „Viaţa românească", „Gazeta literară" ş.a. A semnat şi cu pseudonimele Aureola Nalbă, Stan Palavră, Marcella U., Tudor Dima. Pe lângă poezie are numeroase traduceri, publicate de-a lungul unei jumătăţi de secol (va primi, de altfel, din partea Societăţii Poeţilor Francezi, o distincţie) şi câteva piese de teatru pentru copii - Iancu Jianu, Gheorghe Lazăr (în colaborare cu Al. Mitru), Inima mamei -, reprezentate la teatre din Bucureşti şi Piteşti, dar neadunate în volum. A mai redactat, în colaborare cu Tilică Dăncău, Mic îndreptar de omenie (1947), o carte de sfaturi morale pentru tineri.
T. scrie o poezie discretă, conţinând adesea un sens moral, exprimat limpede. De altminteri, claritatea se dovedeşte a fi calitatea cea mai preţuită de poet. O mărturisesc deopotrivă figurile de stil şi sistemul prozodic de factură clasică. Uneori această preocupare pentru accesibilitate conduce la o exprimare convenţională, de care nu scapă nici retrăirea nostalgică a copilăriei, una din temele predilecte. Poetului nu i se poate contesta, însă, sinceritatea cu care aspiră la clădirea frumuseţii făpturii umane, la un echilibru deplin între idealul moral şi cel estetic. Traducerile - îndeosebi cele din limba franceză - au fost remarcate în primul rând pentru capacitatea lor de a respecta expresia originalului, ceea ce reflectă o bună cunoaştere atât a limbii române, cât şi a celei din care se realizează transpunerea. Sunt selectate scrieri reprezentative pentru direcţia clasicistă a literaturii europene (Fedru, La Fontaine, La Rochefoucauld, La Bruyere, Florian, Lope de Vega ş.a.), dar nu numai. Tradu-
cătorul îşi însoţeşte adesea versiunile cu un cuvânt înainte scris cu o vădită dorinţă de a asigura accesibilitatea cărţii.
SCRIERI: Undeva, în amintire..., Craiova, 1935; Mic îndreptar de omenie (în colaborare cu Tilică Dăncău), Bucureşti, 1947; Ca să ai un cer al tău..., Bucureşti, 1978; Cine le paşte le cunoaşte..., Bucureşti, 1979; Gravitaţia flăcării, Bucureşti, 1981; Cantilene, Bucureşti, 1989. Traduceri: Pearl Buck, Albastrul călţunaşilor, Bucureşti, 1941; Pierre Benoit, Naram-Sin, inimă de regină, inimă de femeie..., Bucureşti, 1941; Prosper Merimee, Mateo Falcone, Bucureşti, 1941; P. G. Wodehouse, Freddie e ghinionist!, Bucureşti, 1941; Pierre Neyret, Confidenţa, Bucureşti, 1941; Mulk Raj Anand, Culii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Octavian Nistor); Anatole France, Insula pinguinilor, Bucureşti 1955; La Fontaine, Fabule, pref. Valentin Lipatti, Bucureşti, 1958; Emile Zola, Prăpădul, pref. I. Brăescu, Bucureşti, 1958; Jacques Stephen Alexis, Generalul Soare, Bucureşti, 1962; Bozorg Alavi, Zidul alb, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Radu Olteanu); Paul Vaillant-Couturier, Copilărie, pref. Teodora Cristea, Bucureşti, 1965; Fedru, Fabule, pref. Cicerone Poghirc, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Gheorghe Moraru); La Bruyere, Caracterele sau moravurile acestui veac, I-II, pref. N.N. Condeescu, Bucureşti, 1966; Edmond şi Jules de Goncourt, Pagini de jurnal, I-II, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1970; Jean-Pierre-Claris de Florian, Fabule, pref. trad., Bucureşti, 1972; Lope de Vega, Comedii, Bucureşti, 1972 (în colaborare); La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, pref. Ion Vicol, Bucureşti, 1972; Jean Follain, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1973; Vauvenargues, Maxime şi reflecţii, pref. Ion Vicol, Bucureşti, 1973; Romanele Mesei Rotunde (în prelucrarea modernă a lui jacques Boulenger), pref. Irina Bădescu, Bucureşti, 1976; Henri Bosco, Mătuşa Martine, pref. Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1979; Maurice Careme, Cheiţa fermecată - La Clef enchantee, ed. bilingvă, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Tudor Opriş); Marc Eigeldinger, Drumurile soarelui, pref. Vasile Florescu, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Valentin Lipatti, Fidelitate de esenţă, CNT, 1959, 2, Popa, Dicţ. lit. (1971), 605-606; H. Zalis, „Ca să ai un cer al tău...", RL, 1979,30; I. Sîrbu, „ Ca să ai un cer al tău...", CRC, 1979,38; George Drumur, „Ca să ai un cer al tău...", 0,1979, 39; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Craiova, 1980, 300-307; Nicolae Jianu, Laudă focului, RL, 1981, 32; Gelu Ionescu, Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981, 72; Georgeta Loghin, La Fontaine în literatura română, Iaşi, 1981, 127-137; Dicţ. scriit. rom., IV, 559-561; Firan, Profiluri, II, 296-298.	'	D.	Gr.
TITA, Ştefan (14.VIII.1905, Bucureşti - 1.IX.1977, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi gazetar. Urmează studii de medicină şi drept, fără a le finaliza. Va fi redactor-şef la „Aurora", secretar de redacţie la „Adevărul literar şi artistic" şi secretar general în Ministerul Artelor (1946-1948). Debutează în 1918, la „Biblioteca copiilor şi a tinerimii", cu poezie, iar editorial cu „romanul" Avantajul de a fi câine, apărut în 1938. Scrie la publicaţii de stânga - „Aurora", „Adevărul", „Cuvântul liber", „Şantier", „Reporter", „Dimineaţa", „Facla", „Libertatea" ş.a. -, iar după război e prezent în „Urzica", „Contemporanul", „Teatrul", „Almanahul literar", „România literară" ş.a.
Stângismul lui T. pare să fie rezultatul unei opţiuni asumate. încă din prima carte, Avantajul de a fi câine, autorul combate inechitatea socială, războiul, rasismul şi intoleranţa religioasă. Deşi se subintitulează „roman", aici este, în fond, o colecţie eterogenă de schiţe, pamflete, parabole şi utopii
Titel
Dicţionarul general al literaturii române 720
negative. Modelul formal îl reprezintă Tablete din Ţara de Kuty, însă lui T. îi lipsesc stilul şi amplitudinea viziunii argheziene. Inconvenientul cel mai vizibil al acestor texte este tezismul, care se observă începând cu naraţiunea titulară, unde un muritor de foame ar vrea să se refugieze într-un adăpost pentru câini, dar răspunsul directorului îi taie orice speranţă: „Domnule, aici este societatea pentru protecţia animalelor. D-ta eşti om, ca atare nu poţi fi primit. Dacă insişti, eşti de rea credinţă". După război T. devine un precursor, apoi un exponent al realismului socialist, glorificând în versuri convenţionale binefacerile noului regim şi înfierând capitalismul şi burghezia: Cântece de suferinţă şi biruinţă (1946), Tălmăciri din cartea vremii (1947), Mai multă omenie... (1947), Spovedania unui atom (1947), Ale noastre, ale voastre... (1948) etc. Totodată, experimentează formule „minore", îndeosebi literatura pentru copii, romanul de aventuri şi genul SF. De pildă, Gheizerul îngheţat (1969) este o încercare în linia prozei lui Jack London, condimentată cu elemente de senzaţional: un reporter ataşat pe lângă o expediţie ştiinţifică se străduieşte să lămurească enigma unui Eldorado nordic, într-o epică uzând de răsturnări de situaţie şi revelaţii insuficient preparate. Ca şi în restul cărţilor, excesiv e didacticismul, simbolurile fiind explicate îndată ce sunt puse în pagină. Probabil că sectorul cel mai reuşit rămâne la T. literatura pentru copii - Poveşti din ţara poveştilor (1958), Povestiri cu prichindei (1959), Gagaga şi alţi câţiva (1960), Ronţ-Ronţ (1962), Elev în clasa întâia A (1964) ş.a.m.d. - , de vreme ce aici didacticismul nu inhibă, ci stimulează fabulaţia. In schimb, teatrul, alcătuit îndeobşte din texte scurte, scrise pentru a fi jucate de amatori, şcolari sau adulţi, resimte din plin efectele ideologizării. Astfel, în piesa într-o seară de toamnă (1963) o tânără ilegalistă reuşeşte să îi înduplece pe soldaţii însoţitori să o elibereze, impresionându-i prin puritatea ei morală.
SCRIERI: Avantajul de a fi câine, Bucureşti, 1938; Pagini de istorie contemporană - Doctorul Lupu, Bucureşti, 1938; Cântece de suferinţă şi biruinţă, pref. Ion Pas, Bucureşti, 1946; Mai multă omenie..., Bucureşti, 1947; Spovedania unui atom, Bucureşti, 1947; Tălmăciri din cartea vremii, Bucureşti, 1947; Ale noastre, ale voastre..., Bucureşti, 1948; Moftulică, Bucureşti, 1950; Jucăriile noastre, Bucureşti, 1951; Zi de vară până-n seară, Bucureşti, 1952; Flacăra vie (în colaborare cu Liviu Floda), Bucureşti, 1957; Piticii în ţara lui Gulliver, I-II, Bucureşti, 1957; Poveşti din ţara poveştilor, Bucureşti, 1958; Povestiri cu prichindei, cu ilustraţii de Grigore Vasile, Bucureşti, 1959; Gagaga şi alţi câţiva, Bucureşti, 1960; Ronţ-Ronţ, Bucureşti, 1962; De vânzare Paradisul!, Bucureşti, 1963; într-o seară de toamnă. Chemări, Bucureşti, 1963; Elev în clasa întâia, Bucureşti, 1964; Pozne şi întâmplări, cu ilustraţii de Lena Constante, Bucureşti, 1964; Schiţe vesele, Bucureşti, 1965; Peştera, Bucureşti, 1966; Pirpiric, Bucureşti, 1966; Fluturele de ivoriu, Bucureşti, 1967; însemnările lui Pândele, Bucureşti, 1967; Fluturele beat, Bucureşti, 1969; Gheizerul îngheţat, Bucureşti, 1969; La vorbitor, Bucureşti, 1969; Aventurile Tapirului, Bucureşti, 1970; Acte şi antracte, Bucureşti, 1971; Păcală, Bucureşti, 1971; Şoimul rănit, Bucureşti, 1971; Lumea fără adjective, Bucureşti, 1972; Robotul sentimental, Bucureşti, 1972; Scrisoare neexpediată, Bucureşti, 1972; Noapte bună, copii!, Bucureşti, 1975; Pe cine alegem, Bucureşti, 1975; Alexida sensitiva, Bucureşti, 1976; Cronică de
uzină, Bucureşti, 1977. Traduceri: Maxence van der Meersch, Păcatul omenirii, Bucureşti, [1946] (în colaborare cu Magda Mânu).
Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, D'ale carnavalului, 0,1972, 8; AL Raicu, Ştefan Tita septuagenar, RL, 1975, 42; Sorin Titel, Cărţi pentru tineret, RL, 1977,6; Liviu Bratoloveanu, Ştefan Tita. In memoriam, RL, 1978, 30; Lit. rom. cont., I, 500-501; Rotaru, O ist., III, 85-86; Cândroveanu, Lit. rom., 211-213; Popa, Ist. lit., II, 1 026; Dicţ. scriit. rom., IV, 561-562; Opriţă, Anticipaţia, 448.	A.	Tr.
TITEL, Sorin (7.XII.1935, Margina, j. Timiş - 17.1.1985, Bucureşti), prozator şi eseist. Este fiul Corneliei (n. Crăciunescu) şi al lui Iosif Titel, funcţionar public. Şcoala primară o începe la Margina şi o continuă la Bârna, judeţul Timiş. Din toamna anului 1946 este înscris la Liceul „Coriolan Brediceanu" din Lugoj, unde învaţă trei clase, pentru ca din 1949 până în 1953 să continue liceul la Caransebeş. Urmează un an cursurile Institutului de Teatru „I. L. Caragiale", secţia regie film, apoi în 1954 se transferă în anul al II-lea al Facultăţii de Filologie a Universităţii bucureştene. în 1956 este exmatriculat din motive politice. Se reînscrie în 1957 în anul al IV-lea, la Universitatea din Cluj (Facultatea de Filologie-Istorie), de unde, în cursul aceluiaşi an, este din nou exmatriculat. Lucrează până în 1961 ca profesor suplinitor la Cârpa (azi Valea Timişului), apoi la cercul dramatic de la Casa Pionierilor din Caransebeş şi ca profesor de limba română la liceul din Caransebeş. După o întrerupere de cinci ani, în 1961 îi este admisă reînscrierea la
721 Dicţionarul general al literaturii române
Titel
facultate, cursuri fără frecvenţă. Obţinând examenul de stat în
1962,	intră redactor la „Scrisul bănăţean" (devenită în 1964 „Orizont"). Din 1971 se stabileşte la Bucureşti, unde lucrează ca redactor la „România literară". Meloman şi cinefil pasionat, iubitor şi „consumator" avizat de cultură de bună calitate, spirit activ şi scormonitor, om de o mare civilitate, scriitorul a rămas în memoria contemporanilor ca o figură admirabilă a vieţii culturale. La un moment dat, a fost foarte apropiat de „grupul oniric", animat de Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag, fără a fi considerat totuşi unul dintre „oniricii propriu-zişi". Debutează la „Tânărul scriitor", în 1957, cu schiţa Drumul iar editorial în 1963, când îi apare volumul de schiţe Copacul. E prezent cu proză, eseuri, recenzii, articole, cronică de film etc. în „Orizont", „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară", „Ateneu", „Familia", „Vatra", „Steaua", „Secolul 20" ş.a. Scrierile lui s-au tradus şi tipărit în mai multe limbi (franceză, olandeză, polonă, maghiară); editat în Franţa, la Editura Denoel, romanul Lunga călătorie a prizonierului a înregistrat în 1976 un succes de critică, iar în Olanda scriitorul şi-a găsit, în persoana lui Jan Willem Bos, un exeget inspirat şi pasionat. După un scenariu scris de T. a fost realizat, în regia lui Stere Gulea, filmul artistic de lung metraj Iarba verde de acasă (1977). Alte scenarii de film (Toată lumea vrea să joace Hamlet, Vreau să cânt la violoncel, Patimile, întâlnirea, Bucătăria de vară)
s-au publicat postum. In 1977 i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor.
La dispariţia lui T. critica literară nu îl aşezase încă pe locul pe care îl merita. Omologarea faptului că este un mare prozator al perioadei 1960-1980 a avut loc, într-un ritm destul de accelerat, abia după moartea lui. Receptarea reţinută şi tardivă a operei poate avea drept cauză şi relativ târzia definire a subiectivităţii sale creatoare. Traiectoria devenirii scrisului lui T. reţine câteva momente distincte: aparent „tradiţionalist" în prozele scurte din perioada de început, va evolua spre un modernism extrem - considerat de unii critici „inautentic", cultivat în chip programatic, pentru sincronizare cu tendinţele de ultimă oră -, când experimentează tehnicile Noului Roman, pentru a elibera apoi, dintr-o dată, propria lume interioară, într-un amplu ciclu romanesc, care include volumele Ţara îndepărtată (1974), Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea repede(1979) şi Femeie, iată fiul tău (1983). Acest ciclu - numit uneori „bănăţean" şi „rural" - a dat măsura valorii sale. Debutând foarte tânăr, T. era autorul unor proze caracterizate de o banalitate cumva „căutată", tratată cu graţie şi sensibilitate. Fără să se întrevadă însuşiri frapant novatoare, se anunţau, fragmentar şi cumva subteran, temele şi viziunea viitoarei opere. Prozatorul devine rapid tot mai „îndrăzneţ", racordân-du-se, în privinţa tehnicii narative, căutărilor momentului,
S. Damian, Sorin Titel şi Zaharia Stancu
Titel
Dicţionarul general al literaturii române 722
prin exerciţii sistematice de subminare a mimesis-uhii. Practică o scriitură de o tot mai marcată modernitate, o proză de fineţe, cu valenţe simbolice şi parabolice. După nuvela - sau micul roman - Reîntoarcerea posibilă (1966) şi volumul de schiţe şi povestiri Valsuri nobile şi sentimentale (1967), apare Dejunul pe iarbă (1968), tot un microroman, care îl consacră, întrucâtva, ca experimentatorul en titre al procedeelor Noului Roman în literatura română a momentului. Un ecou destul de important avea să aibă Lunga călătorie a prizonierului (1971), roman parabolic, kafkian, cu sens evident antitotalitar. Un comentator avea să remarce mai târziu: „Citit azi, Dejunul pe iarbă apare foarte puţin înrudit cu Robbe-Grillet; cuprinde, în schimb, un concentrat al tuturor temelor pe care Sorin Titel avea să le dezvolte mai târziu", iar despre Lunga călătorie a prizonierului, carte marcată de apropierea scriitorului de „grupul oniric", afirma că implică mai degrabă afinităţi kafkiene decât influenţe propriu-zise ale Noului Roman, observând, de asemenea, că T., „dinspre Noul Roman, trecând prin Kafka, a ajuns la Melville. în realitate, [...] el n-a făcut decât ca prin mijlocirea acestui catalizator să dea expansiune propriilor sale resurse" (Livius Ciocârlie). Punctul de sus al literaturii lui este, fără îndoială, tetralogia romanescă apărută în mai puţin de un deceniu, între 1974 şi 1983. Fără să fie explicit situate la nivelul cronologiei interne, al identităţii personajelor, în acea relaţie de continuitate considerată de regulă hotărâtoare pentru definirea unui ciclu, Tara îndepărtată, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede şi Femeie, iată fiul tău prezintă similitudini de viziune şi de stil atât de marcate, încât considerarea lor ca ansamblu unitar pare justificată. Importante pentru istoria literaturii noastre recente, cele patru romane sunt la fel de semnificative pentru propria „istorie" a autorului. Sunt cărţi în care s-a înfăptuit o sinteză originală, organică şi fertilă între tehnicile şi viziunea proprii unor formule ale prozei moderne - între care Noul Roman, de care scriitorul fusese sedus în tinereţe - şi un patrimoniu extraliterar tributar unei tradiţii, vechi şi etern,
alimentat de propria memorie, dar mai ales de asimilarea - tot prin mijlocirea acelei memorii - a psihismului colectiv al obştii săteşti de altădată şi a anecdoticii care animă orizontul de viaţă rural. Ambele componente ale sintezei au avut de câştigat. Lumea satului, cu spiritualitatea ei, îi va fi revelată convingător cititorului, curăţată de exotismul depreciativ şi de prezumţia carenţei de „profunzime" pe care i le ataşase o prejudecată tenace, modernistă şi antirurală. Iar tehnicile prozei moderne vor beneficia şi ele, fiind fertilizate de obiectul la care şi-au găsit astfel aplicarea. Dintre procedeele practicate de T., caracteristic mai cu seamă pentru primele trei romane e cel al fragmentării istorisirii. Autorul e sincron cu tehnica prozastică romanescă a modernităţii extreme, care echivalează cu deconstruirea macropovestirii şi cu abandonarea mijloacelor naraţiunii tradiţionale. El este, totodată, foarte atent la „ascultarea vocilor", raliindu-se, şi sub acest aspect, la una din direcţiile majore ale marii proze contemporane. Profilul scrisului său e definit tocmai de conjugarea acestor însuşiri de modernitate. Căci pot fi depistate şi puse în evidenţă clivaje temporale, variante ale aceleiaşi scene ori întâmplări, puneri în abis şi jocuri de oglinzi narative, structurare contrapunctică şi, în general, construcţie muzicală (după procedeul temei cu variaţiuni), alternarea unghiurilor de vedere, multiplicarea firelor narative. Nu o dată, montajul de secvenţe al unui discurs reprodus devine complex prin apariţia citatelor în citat: naratorii-personaje ale căror spuse sunt „transcrise" recurg la rândul lor la discursul reprodus, reluând spusele altor personaje, uneori pe ample porţiuni. Esenţiale sunt nu atât tehnicile narative, cât viziunea de ansamblu, revitalizarea mitului şi a simbolului, deschiderea către gândirea tradiţională, filosofia implicită. Definitorii sunt şi atmosfera, anecdotica episoadelor componente, esenţializarea vieţuirii anonime, „banale" şi „derizorii", descoperirea şi revelarea a ceea ce criticii (Mircea Iorgulescu, Vasile Popovici) au numit „feeria cotidianului". Aceasta este, de fapt, marea temă a prozatorului: beatificarea vieţii mărunte, a existenţei obişnuite, aparent nespectaculoase, săvârşită fără recurs la vreun idilism, pătrunsă de o gravitate maximă a angajării existenţiale, de un extraordinar tragism, în cele din urmă umbrită de aprehensiunea morţii. Rareori „s-a dat glas atât de «omenesc» acestui paradox, acestui «scandal» rezultând din întâlnirea şi din confruntarea vieţii ca miracol şi vieţii ca suferinţă, sfâşiere şi lamentare, vieţii ca sărbătoare a sensului şi sărbătoare sieşi suficientă, şi vieţii ca «noroc» absolut şi vieţii ca lipsă de «noroc»" (Lucian Raicu). Anecdotica celor patru romane este bogată şi simplă, puternică şi pulverulentă, acţiunea lor e greu de rezumat în chip relevant. în esenţă, este vorba de marile evenimente ale vieţii - descoperirea universului de către copil, dragostea, bucuriile şi întristările de toată ziua, boala, suferinţa şi moartea, urmărite la o serie întreagă de personaje - unele memorabile, precum Eva Nada, Mama, „domnul Director", Bantu, doctorul Tisu ş.a. -, aparţinătoare, în marea lor majoritate, lumii satelor ori târgurilor bănăţene de pe la mijlocul veacului al XX-lea. Defilează, pe firul lecturii, multe scene de gen, rememorări, povestiri şi conversaţii, reverii şi fantasme,
723 Dicţionarul general al literaturii române
Titel
definite de o incomparabilă savoare a concretului şi ordonate după o „arhitectură" narativă savantă. Afinităţi între lumea -şi scriitura - „ciclului bănăţean" şi cele ale operei lui Ion Creangă au fost semnalate, pertinent, de mai mulţi comentatori. S-ar mai putea adăuga şi observaţia - sau ipoteza - că, în ultimă instanţă, această exaltare a unei interiorităţi colective provine dintr-o dramă individuală, implicit a autorului, apăsat de presentimentul morţii. Individul e nesigur, fragil şi pieritor, în vreme ce colectivitatea e sau pare perenă. Extinderea introspecţiei la scara comunităţii poate fi interpretată şi ca un procedeu de mântuire a individului, ca o metodă de exorcizare a fricii de moarte, o anulare a ei, temă stăruitoare în demersul literar al lui T. Se poate spune şi că el a găsit o cale proprie ca să rezolve în chip viabil o problemă pusă, la un moment dat, de evoluţia prozei moderne. Era nevoie de noi formule narative care, deschise către interioritate, să transgreseze limitele subiectivităţii individuale (ori pluriindividuale) şi, în cele din urmă, depăşind interiorizarea individualist-subiectivă (devenită la un moment dat un nou canon), să reia contactul cu realul, fiind în stare să exprime situaţii şi întâmplări extrase din sfera concretului. Astfel de formule s-au găsit, iar una pare să fie cea acreditată şi de T. în romanele sale. Promovând-o şi conferindu-i solemnitate, seriozitate şi patetism (dar nu convenţional, filistin-desuet), el se înfăţişează, în oarecare măsură, şi ca un posibil precursor al unei etape viitoare a evoluţiei prozei, etapa anticipată ca post-postmodernă, a unui „nou" umanism. Atenţia acordată intimului şi privatului, „cultivarea banalului" ori „magnificarea clişeului" (Livius Ciocârlie) nu echivalează cu o dezertare din faţa marilor chestiuni ale umanităţii, dimpotrivă. Excepţionale sunt atmosfera construită de prozator, cadrul colorat şi viu, dens şi profund, deloc decorativ ori superficial-etnografic, al vieţii rurale. Culoarea locală nu este însă una închizătoare de perspectivă, limitând orizontul, ci participă la deschiderea către maxima generalitate a banalului particularizat, localist. Remarcabil este recursul la modalităţi expresive ori la particularităţi de viziune consubstanţiale cu universul existenţial reconstituit, precum snoava populară sau fantasticul tradiţional, mobilizate productiv în text, alături de procedările prozastice ale extremei modernităţi. Există şi un mit al Imperiului, o componentă (ca mentalităţi şi mitologie, ca recuzită şi sensibilitate) aşa-zis „chezaro-crăiască" ori central-europeană, care a permis unor analişti să recunoască în T. un reprezentant al conceptului cultural al „celei de-a treia Europe" în literatura română. Scriitor aparte în epoca sa, diferit de prozatorii mari din aceeaşi generaţie nu numai printr-un firesc element de originalitate, ci şi prin situarea personală în chestiuni ţinând de statutul şi de rosturile literaturii, T. a lăsat o operă care a făcut obiectul unui număr important de exegeze atente, aprofundat analitice, soldate cu interpretări în general convergente. Apropiat nu numai de mentalitatea central-europeană, ci şi de tradiţia marii proze ruse (Anton Cehov, în special), scriitorului i s-a depistat un fel de pre-postmoder-nism, oricum o desprindere netă de canoanele „marelui" modernism. Traiectul gândirii lui s-a desfăşurat între „cultu-
ra-ca-model-prestigios-cenzurativ-şi-canonic, pe de o parte, şi eliberarea din canonul modernităţii ca-formă-şi-drum-spre-originalitatea-proprie, pe de alta" (Daniel Vighi). Opera în ansamblu, mai ales „ciclul bănăţean", a făcut, de asemenea, şi obiectul unor ambiţioase interpretări hermeneutice, valorizând tradiţia hermetică, simbolologia, gândirea tradiţională, arhetipologia şi mitologia, antropologia culturală etc. T. a dat şi o foarte interesantă eseistică, subtilă şi pasionată, de scriitor creator: Herman Melville -fascinaţia mării (1975) şi în căutarea lui Cehov şi alte eseuri (1984). Un roman de tinereţe, Melancolie, nefinisat, cu substrat autobiografic (epoca studiilor universitare) s-a publicat postum, în 1988.
Două mari teme obsedează şi susţin, dinlăuntrul ei, opera îndelung construită şi solid articulată a lui Sorin Titel, două mari energii se cumpănesc şi se înfruntă în ea, se observă şi se pândesc una pe cealaltă, întreabă, se întreabă şi îşi răspund, într-un dialog continuu, în replice extinse, deopotrivă de tari, de verosimile, de convingătoare, două mari instanţe vorbesc pe rând ori împletindu-şi rostirea: o instanţă vitală, a vieţii mature, clocotitoare, triumfătoare în însăşi nepăsarea afirmării propriilor ritmuri, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu şanse egale în ordinea verosimilităţii, dar încă mai fecundă în ordine artistică, o instanţă a sensibilităţii sfâşiate, dureros interogativă şi tragică, suspectând şi chiar contestând afirmarea nepăsătoare a instinctului vital, a ritmurilor naturale, a ciclurilor fatale.
Lucian Raicu
Sorin Titel a avut har. Nu fac o metaforă. Vreau să spun că talentul lui uimitor părea să vină nu dinlăuntrul său, ci din afară, părea nu atât o însuşire, cât un dar. Astfel cum să ne explicăm că un simplu om, cu calităţi dar şi cu defecte, ca noi toţi, a fost în stare să scrie pagini de cutremurătoare frumuseţe? în cazul lui Sorin Titel se poate într-adevăr vorbi de inspiraţie. Harul l-a ajutat - mai ales - pe foarte modernul, uneori până la ostentaţie, prozator Sorin Titel să facă o literatură a sentimentelor frumoase. Sorin Titel nu a voit să urâţească lumea în care trăim. El a voit s-o înfrumuseţeze fără s-o falsifice. Şi a reuşit. Nu a idealizat, nu a pus între paranteze dramele; ci doar a depistat şi a eliberat izvoarele de bucurie ale vieţii.
Valeriu Cristea
SCRIERI: Copacul, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1963; Reîntoarcerea posibilă, Bucureşti, 1966; Valsuri nobile şi sentimentale, Bucureşti, 1967; Dejunul pe iarbă, Bucureşti, 1968; Noaptea inocenţilor, Bucureşti, 1970; Lunga călătorie a prizonierului, Bucureşti, 1971; Mi-am amintit de zăpadă, Bucureşti, 1973; Ţara îndepărtată, Bucureşti, 1974; Herman Melville -fascinaţia mării, Bucureşti, 1975; Pasiunea lecturii, Timişoara, 1976; Pasărea şi umbra, Bucureşti, 1977; Clipa cea repede, Bucureşti, 1979; Femeie, iată fiul tău, Bucureşti, 1983; ed. I-II, pref. Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1997; în căutarea lui Cehov şi alte eseuri, Bucureşti, 1984; Melancolie, postfaţă Livius Ciocârlie, Bucureşti, 1988; Ţara îndepărtată. Pasărea şi umbra, postfaţă Vasile Popovici, Bucureşti, 1989; Bucătăria de vară, îngr. şi postfaţă Dorian Branea, cu evocări de Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu şi Viorel Marineasa, Timişoara, 1997; Clipa cea repede, pref. Elisabeta Lăsconi, Bucureşti, 1998. Traduceri: Josephine
Tiutiuca
Dicţionarul general al literaturii române 724
Johnson, Acum, în noiembrie, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Teodor Hinek).
Repere bibliografice: Lucian Raicu, Simbol şi cadru realist, GL, 1963, 10; Nicolae Ciobanu, „Copacul", O, 1964, 2; Şerban Foarţă, „Reîntoarcerea posibilă", 0,1966,10; Dimisianu, Schiţe, 98-103; Paul Georgescu, Schiţa, azi, VR, 1967,4; Valeriu Cristea, „ Valsuri nobile şi sentimentale", GL, 1967, 24; Ciobanu, Nuvela, 354-359; Ov. S. Crohmălniceanu, „Dejunul pe iarbă", VR, 1968, 11; Sorianu, Glose, 154-157; Martin, Generaţie, 135-141; Dimisianu, Prozatori, 154-158; Dana Dumitriu, „Lunga călătorie a prizonierului", ARG, 1971, 6; Bugariu, Incursiuni, 160-167; Negoiţescu, Lampa, 230-234; Sorianu, Contrapunct, 198-201; Ciobanu, Panoramic, 166-178; Iorgulescu, Rondul, 148-152; Ardeleanu, Opinii, 99-107; Ciobanu, Incursiuni, 156-160; Cristea, Domeniul, 250-257; Ungheanu, Arhipelag, 195-199; Livius Ciocârlie, Melville, contemporanul nostru, O, 1976, 8; Frangois-Xavier Janjard, lIne Quete obstinee sous un ciel clos, en attendant la venue d'un monde reconcilie, „La Quinzaine litteraire", 1976, 231; Marie-France Ionesco, Le Long voyage du prisonnier, „La Nouvelle revue frangaise", 1976, 611; Nicolae Prelipceanu, Dialoguri fără Platon, Cluj-Napoca, 1976,188-199; Raicu, Critica, 153-156; Regman, Colocvial, 20-26; Valeriu Cristea, Patos şi joc, RL, 1977, 47; Dimisianu, Nouă prozatori, 136-151; Eugen Simion, Proza lui Sorin Titel, LCF, 1978, 2; Dimisianu, Opinii, 277-281; Georgescu, Volume, 56-61; Raicu, Practica scrisului, 426-430; Ciobanu, însemne, II, 151-154; Ungureanu, Imediata, I, 231-248, II, 194-221; Valeriu Cristea, Inima prozei, CRC, 1980, 33; Negoiţescu, Alte însemnări, 188-192; Raicu, Contemporani, 24-36; Voicu Bugariu, Analogon, Bucureşti, 1981,172-178; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 173-183; Ciobanu, Opera, 250-254; Mircea Iorgulescu, Feeria cotidianului, RL, 1983,15; Florin Manolescu, între repetiţii şi arhetip, CNT, 1983, 16; N. Steinhardt, „Femeie, iată fiul tău", F, 1983, 6; Ciocârlie, Eseuri, 41-76; Paleologu, Alchimia, 121-125; Vlad, Lectura rom., 233-246; [Sorin Titel], CC, 1984, 1-2 (număr special); Florin Manolescu, Eine reprăsentative Form der rumănischen Gegenwartsprosa: der Raumroman, CREL, 1984, 3; Lucian Raicu, Un vast ciclu romanesc, RL, 1984, 38; Cristea, Modestie, 177-182; Raicu, Fragmente , 325-329; Simion, Scriitori, III, 529-550; Vasile Popovici, O epopee a intimităţii, O, 1985,33; Liviu Petrescu, Vedenile călătorului, VR, 1985,12; Un scriitor pentru eternitate: Sorin Titel, Reşiţa, 1985; Ungureanu, Proza rom., I, 501-528; Gheorghe Glodeanu, Lunga călătorie a prozatorului, ST, 1986,2; Nicolae Manolescu, Portretul scriitorului, RL, 1986, 12; Cristea, Fereastra, 79-81; Dimisianu, Subiecte, 234-240; Corina Ciocârlie, Spaţiul protector, RL, 1987,3; Vasile Popovici, Sorin Titel însoţitorul, 0,1987,23; Eugen Simion, Viziunea romanului, RL, 1987, 33; Holban, Profiluri, 106-120; Tuchilă, Privirea, 66-73; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 105-113; Lovinescu, Unde scurte, I, 480-481, IV, 174-176, V, 211-215; Vlad, Lect. prozei, 153-158; Iosif Titel, Clipa i-a fost prea repede (Viaţa lui Sorin Titel), pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1991; Andreea Deciu, O provocare adresată criticii, RL, 1992,6; Cornelia Ştefănescu, A învăţa şi a descoperi, JL, 1992,19-20; Nicolae Bârna, Sorin Titel şi legarea „ Vidmei", CC, 1992, 5-6; Cristea, A scrie, 53-65; Corina Ciocârlie, Pragmatica personajului, Bucureşti, 1992,66-79; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 437-439; Petraş, Lit. rom., 54-58; Adrian Dinu Rachieru, Scriitorul şi umbra. Eseu despre proza lui Sorin Titel, Reşiţa, 1995; Petrescu, Studii transilvane, 159-169; Ada D. Cruceanu, Porunca Fiului. Eseu asupra prozei lui Sorin Titel, Timişoara, 1997; Glodeanu, Dimensiuni, 145-154; Simion, Fragmente, 1,94-98, II, 322-325; Dicţ. analitic, II, 65-66,388-390,
III,	277-279, IV, 267-269; Dicţ. esenţial, 825-829; Dimisianu, Lumea, 195-202, 569-580; Elisabeta Lăsconi, Oglinda aburită, oglinda lucioasă. Sorin Titel, universul creaţiei, Timişoara, 2000; Micu, Ist. lit., 564-570; Elisabeta Roşea, Sorin Titel. Ciclul bănăţean, Bucureşti, 2000; Daniel
Vighi, Sorin Titel, Braşov, 2000; Bârna, Comentarii, 241-271; Popa, Ist. lit., II, 870-872; Nicolae Bârna, Sorin Titel. De la aclimatizarea Noului Roman la recuperarea gândirii tradiţionale în modernitate, CNT, 2002, 48-52, 2003, 5-8; Negriei, Lit. rom., 222-226, 322-326; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003,319-324. N. Br.
TIUTIUCA, Dumitru (23.VIII.1941, Bărăganul, j. Brăila), critic, teoretician şi istoric literar. Este fiul Alexandrinei (n. Cloşcă) şi al lui Costache Tiutiuca, mic meseriaş. învaţă la Brăila, unde în 1959 va absolvi Liceul „Nicolae Bălcescu". Urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1959-1964), iar în 1974 îşi ia doctoratul cu teza Eseul. Privire comparativă asupra eseului românesc interbelic, susţinută la Universitatea din Bucureşti. Preparator, din 1964, la Institutul Pedagogic din Galaţi, parcurge toate treptele didactice, fiind din 1991 profesor de istoria literaturii române la Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos". Debutează, elev fiind, cu o povestire în cotidianul „înainte" din Brăila (1956), iar editorial cu Literatura comparată (1978), la origine un curs universitar, alte cursuri devenind, de asemenea, cărţi: Prelegeri de estetică (1984), Retorica (1997), Prolegomene (2000), Teoria literară (2002) ş.a. Li s-au adăugat mai multe contribuţii de istorie şi teorie literară, între care Eseul. Personalitatea unui gen (1979), Creativitate şi ideal (1984), Mihai Eminescu. Cumpănirea întru Archaeus (1993), Eseişti români (1996), Caragialiada (2000), Creangă sau Orânduiala lumii (2000) ş.a. Alcătuieşte şi ediţii -unele cu caracter didactic, dedicate eseului sau nuvelei româneşti şi operei unor scriitori precum D. Bolintineanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, T. Maiorescu, M. Eminescu. Studii şi articole i-au apărut în „Synthesis", „Analele Universităţii din Galaţi", „Lucrări ştiinţifice", „Limbă şi literatură", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Limba română" (Chişinău), ca şi în „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Antares", „Cronica", „Ex-Ponto". Susţine câteva rubrici în gazete din Brăila sau Galaţi: „Monumente ale literaturii universale" la „Viaţa nouă", „Insomnii pentru week-end" la „Acţiunea" ş.a.
Eseul. Personalitatea unui gen este o lucrare de sinteză în care T. „oferă prima circumscriere şi traversare analitică, în epoca înfloririi ei maxime în cuprinsul literaturii române, a celei mai proteice specii critice" (Dumitru Micu). Problema e privită cu deschidere largă, diacronic şi sincronic, într-o abordare nuanţată, studiul fiind în acelaşi timp şi o contribuţie de istorie literară, în primul rând pentru perioada interbelică. în Creativitate şi ideal, deşi titlul pare să indice influenţa lui D. Caracostea, autorul se delimitează de părerile fostului profesor al Universităţii din Bucureşti. El stabileşte, într-un efort personal de exegeză realizată din perspectiva întregului, zece „motivaţii" ale creativităţii eminesciene - epicureismul estetic, spaţiile claustromorfe, estetica privirii, uitarea-amintirea, visul, gândirea, orfismul cuvintelor, uşor-măruntul, finalitatea etică, iluminările - pe care le urmăreşte în operă, punând în valoare întruparea lor poetică. Cartea, care dezvoltă noi accepţiuni ale conceptului de creativitate (Cristian Livescu), poate fi aşezată într-o filiaţie cu alte încercări aparţinând, în primul rând, lui Eugen Todoran. O tentativă meritorie, adesea
725 Dicţionarul general al literaturii române
Toboşaru
reuşită, de exprimare individualizată, susţinută şi de noile câştiguri teoretice, se poate afla şi în interpretările critice privindu-i pe Ion Creangă sau pe I. L. Caragiale ori în lucrările care tratează diverse chestiuni de teorie şi de istorie literară.
SCRIERI: Literatură comparată, Galaţi, 1978; Eseul. Personalitatea unui gen, introd. Ion Zamfirescu, Iaşi, 1979; Prelegeri de estetică, Galaţi, 1984; Creativitate şi ideal, Iaşi, 1984; Teoria operei literare, Galaţi, 1992; Mihai Eminescu. Cumpănirea întru Archaeus, Galaţi, 1993; Literatura marilor clasici, Brăila, 1995; Eseişti români, Brăila, 1996; Retorica, Brăila, 1997; Spiritul critic junimist şi renaşterea culturală, Galaţi, 2000; Caragialiada, Galaţi, 2000; Creangă sau Orânduiala lumii, Galaţi, 2000; Mihai Eminescu. Prolegomene, Brăila, 2000; Literatura română, I-II, Galaţi, 2002; Fundamentele teoriei literare, Galaţi, 2002; Mihai Eminescu. Ontopoetica arheică, Galaţi, 2002; Teoria literară, Iaşi, 2002. Ediţii, antologii: Carte pentru minte, inimă şi literatură. O antologie a eseului românesc, pref. edit., Bucureşti, 1987; Antologia nuvelei româneşti. De la Costache Negruzzi la Mircea Eliade, introd. edit., Bucureşti, 1989; Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul, pref. edit., Galaţi, 1992; Titu Maiorescu, Critice, însemnări zilnice. Corespondenţă, Galaţi, 1995; Vasile Alecsandri, Pasteluri şi alte poezii, pref. edit., Galaţi, 1995; Mihai Eminescu, Luceafărul, Galaţi, 1996.
Repere bibliografice: Mihai Drăgan, „Eseul. Personalitatea unui gen", CRC, 1980,4; Melania Livadă, „Eseul. Personalitatea unui gen", RL, 1980, 8; Cristian Livescu, „Creativitate şi ideal", ATN, 1985, 1; Ioana Em. Petrescu, Studii eminesciene, ST, 1985,1; Călinescu, Biblioteci, 239-243; Piru, Critici, 69-72; Constantin Cubleşan, Eminescu în conştiinţa critică, Bucureşti, 1994, 96; Constantin Trandafir, Eminescu, poet al fiinţei, ST, 1995,6; Theodor Codreanu, „Literatura marilor clasici", „Porto-Franco", 1996,5; Andrei Grigor, Spaţiul eseistic, L, 1997,39-40; Simona Filip, Note de lector, „Antares", 2000, 22-24; Doiniţa Milea, Sinteze eminesciene, „Antares", 2001,34-36; Popa, Ist. lit., II, 1167; Nicoleta Dascălu, Teoria literaturii sau teoria literară?, „Antares", 2003,64-66.	*	*	*
TOBOŞARU, Ion (1.XI.1930, Constanţa), teatrolog, eseist şi poet. A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti. Rămâne în învăţământul universitar, domeniile de specializare fiind estetica generală, estetica şi teoria teatrului şi teatrologie-spec-tacologie. Obţine doctoratul în filosofie în 1963. Devine profesor titular şi şef al Catedrei de estetică şi teatrologie (1968-2000), decan (1967-1970) şi prorector (1970-1974). Este membru al UNITER, al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, membru în colegiile de redacţie la „Studii şi cercetări de istoria artei" şi „Revue d'histoire de l'art". Este autorul a numeroase lucrări de estetică şi teatrologie şi al unor cărţi de poezie, coautor la Teatrul românesc contemporan (1975) şi Cinematograful românesc contemporan (1976). A fost distins cu Premiul „I. L. Caragiale" al Academiei Române, cu Premiul Naţional de Critică şi Teatrologie (1981, 1996), cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate (1996) şi cu Premiul de Excelenţă acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, secţia română. în 2001 primeşte Titlul de Excelenţă oferit de Ministerul Culturii şi Cultelor şi titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Bucureşti. în 2002 i se decernează Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler şi este ales preşedinte onorific al Centrului de Cercetare al UNAC. Este
doctor honoris causa al universităţilor din Arad, Târgu Mureş, Constanţa.
în Principii generale de estetică (1978) T. conturează o cuprinzătoare şi accesibilă estetică teatrală, cu noţiuni introductive şi de istorie a doctrinelor estetice, categorii, creaţie artistică, receptare, prolegomene la estetica spectacolului. Conform liniei ideologice oficiale, autorul se ocupă de raportul dintre naţional şi universal în artă, conţinut şi formă, stil şi curent, teoria genurilor, educaţie estetică, teatrologie etc., dar mai cu seamă de umanismul socialist şi eroul comunist, de vocaţia angajată a acestuia, aşa cum reiese din teatru şi film. Dramaturgie (.Introducere în estetica teatrului contemporan) (1982) este o lucrare didactică despre profilul şi fizionomia esteticii teatrale şi despre arta actorului, unde sunt adunate studii şi eseuri vizând receptarea „valorilor rostului uman". Consemnări -Arta teatrului contemporan (I-IV, 1982-1989) cuprinde o serie de articole de atitudine despre teatrul politic şi virtuţile patriotic-revoluţionare ale dramaturgiei româneşti contemporane, trecând apoi în revistă spectacolele de la începutul anilor '80 ai secolului trecut, din capitală şi din ţară. Alături de cronici teatrale sunt prezente aici mărturisiri despre personalităţi ale scenei, comentarii referitoare la metodologia spectacolului, rolul culturii în devenirea actorului, confesiuni, dar şi o abordare pluridisciplinară privind specificul naţional în artă. Ca poet, T. este considerat un „minor" (Marian Popa), încă din primul său volum Autumnale, apărut în 1985, se observă câteva motive caracteristice pentru un împătimit cunoscător al lui Shakespeare. De altfel, forma preferată este chiar sonetul, subsumând versuri elegiace, uneori patetice, eminamente erotice, dar şi meditaţii asupra morţii. în Ostrovul iubirii (1986) poeziile, alcătuite din câte patru catrene, pot fi citite într-un flux continuu, ca un singur poem, iar titlurile -lungi şi gândite ca într-un puzzle - se întrepătrund, de asemenea, ca nişte stihuri interdependente. „Landul", „crinii somniei", „cerul iadnic", „timpul nimbat" ş.a. sunt combinaţii lexicale proprii autorului care, mereu cu o poză teatrală, ridică osanale, compune litanii, epitalamuri - versuri de adoraţie etc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga vede la T. o „confesiune târziel-nică", în dulcele stil clasic, mizând pe un eros mai mult eteric decât teluric. Culegerile ulterioare se adună în jurul aceloraşi obsesii, ceea ce induce, pe drept cuvânt, impresia redundanţei. Autorul foloseşte aceleaşi câteva versuri în toate poemele, cu mici inversiuni şi modificări, într-un joc asumat ca un ceremonial sonor şi desuet. Cultivă infinitivele lungi, inversiunile şi simetriile cu nume inventate catahrezic, adjective dinamice şi inovaţii lingvistice extravagante. în Retorica iubirii (1993), de exemplu, se exaltă, într-o ars amandi alcătuită din nouăzeci şi nouă de epistole imaginare, tinereţea ca stare de spirit. Cu acelaşi număr de poeme, la care se adaugă un „epilog", poemul C., Somnul şi plutirea învierii (1994) introduce în diferite combinaţii sintagma „dăruie-mi". Un volum aniversar este Colina crinelor nuntiri (1995), ce mizează pe aceleaşi tehnici, tema rămânând tot erosul.
Tocila
Dicţionarul general al literaturii române 726
SCRIERI: Estetica, Bucureşti, 1968; Principii generale de estetică, Cluj-Napoca, 1978; Introducere în estetica teatrului contemporan, Bucureşti, 1981; Consemnări - Arta teatrului contemporan, I-IV, Bucureşti, 1982-1989; Dramaturgie (Introducere în estetica teatrului contemporan), Bucureşti, 1982; Contururi teatrologice, Bucureşti, 1983; Autumnale, Iaşi, 1985; Ostrovul iubirii, Bucureşti, 1986; Ducatul cedrilor de seară, Bucureşti, 1988; Essais sur les arts du spectacle contemporain, Bucureşti, 1988; Lebedele asfinţirii, Bucureşti, 1990; Eşti tu, azurul învierii, Bucureşti, 1991; Cu zenitul somnului rodirii, Bucureşti, 1992; Retorica iubirii, pref. Irina Petraş, Bucureşti, 1993; Tu, monolog liric, Bucureşti, 1993; Şi nourii edenelor plutiri, Bucureşti, 1994; Crugul venerelor nopţi, Bucureşti, 1994; Somnul şi plutirea învierii, Bucureşti, 1994; Colina crinelor nuntiri, Bucureşti, 1995; Ducatul cerbilor căderii, Bucureşti, 1995; Edenul selenelor veri, Bucureşti, 1995; Ducatul artemizelor nuntiri, Bucureşti, 1996; Roua şi nuntirea învierii, Bucureşti, 1997; Corola sacrelor lumini, Arad, 1997; Cocorii miruitelor nuntiri, Bucureşti, 1997; Contururi spectacologice, Bucureşti, 1998; Rondeluri crepusculare, Râmnicu Vâlcea, 1998; Azurul paltinilor verii, Bucureşti, 1999; Cu somnul cerbilor nomazi, Constanţa, 1999; Empireul viselor ucise, Bucureşti, 1999; Dumbrava heruvimelor dormiri, Constanţa, 2000; Nuntirea nuferilor dezrobirii, Videle, 2001; Regatul mirilor rubini, Constanţa, 2001; Ducatul cerbilor robirii, Videle, 2002; Rondeluri antume, Constanţa, 2003.
Repere bibliografice: Ioana Mărgineanu, „Ostrovul iubirii", SLAST, 1987, 3; Irina Petraş, Exerciţii de adoraţie, TR, 1993, 28-29; Doina Modola, Profesorul-poet, TR, 1994,50; Popa, Ist. lit., II, 657. A. Ml.
TOCILA, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 3 noiembrie 1890 până la 16 februarie 1891, la 20 octombrie 1891 şi între 5 şi 24 septembrie 1892. Redactor al gazetei - pe care a ilustrat-o cu desene şi caricaturi, între alţii, C. Jiquidi - a fost ziaristul şi literatul C. B. Stamatin-Nazone. Au colaboratcu articole, versuri şi proză satirică, având ca adresă tronul şi a guvernările conservatoare, Gr. G. Tocilescu, Th. D. Speranţia, N. G. Rădulescu-Niger, D. Teleor (sub semnătura Camil), Gh. Adamescu (semna Satana), G. Ranetti.	R.	Z
TOCILESCU, Grigore G. (26.X.1850, Fefelei, j. Prahova -18.IX.1909, Bucureşti), istoric şi folclorist. Urmează şcoala primară la Ploieşti, trecând, ca bursier al statului, la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Publică primele versuri în revistele „Elevul patriot" (1866-1867) şi „Naţiunea română" (1867-1868). La Universitatea din Bucureşti urmează literele, studiază dreptul (licenţa în 1874) şi filosofia. Obţine titlul de doctor în filosofie la Praga, unde se specializează şi în limbile slave. în 1876, la Viena, dobândeşte cunoştinţe temeinice în domeniul epigrafiei şi arheologiei. Revenit în ţară, este trimis de Guvernul român pentru cercetări ştiinţifice în Bulgaria, Rusia şi, mai târziu, în Franţa. La întoarcere prezintă un mare număr de documente referitoare la trecutul Ţărilor Române (printre altele, cronica lui Mihail Moxa şi manuscrise ale lui Dimitrie Cantemir). în timpul celor trei ani petrecuţi la Paris îşi perfecţionează cunoştinţele de istorie, epigrafie şi arheologie, audiind cursuri la Ecole des Hautes Etudes şi la College de France. în 1891-1892 efectuează cercetări arheologice în Italia. Profesor de istorie antică şi epigrafie la Universitatea din
Bucureşti, va mai deţine direcţia Muzeului Naţional de Antichităţi şi funcţia de secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Colaborează la „Foaia Societăţii «Românismul»", „Columna lui Traian", e prezent mai cu seamă în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", pe care o editează, publică numeroase documente şi lucrări de istorie, arheologie, epigrafie, studii şi materiale de literatură populară. Conferinţele şi comunicările ţinute la Paris, Roma, Londra, Dresda l-au făcut cunoscut, fiind cooptat membru în multe societăţi ştiinţifice de peste hotare. S-a numărat printre directorii Marelui dicţionar geografic al României. în calitate de parlamentar în câteva legislaturi, a susţinut importante legi pentru reforma învăţământului. Este ales în 1877 membru corespondent al Societăţii Academice Române (Academia Română), iar în 1890 membru titular. Moartea survine în urma unei boli de inimă.
T. a desfăşurat o activitate istorică remarcabilă, începând cu cercetarea şi publicarea de documente şi terminând cu studii de mari proporţii. Autor al lucrării Monumentele epigrafice şi sculpturali ale Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti (I-II, 1902-1908), publicată sub auspiciile Academiei Române, el este considerat întemeietorul epigrafiei româneşti, iar ca arheolog s-a remarcat prin cercetările referitoare la monumentul de la Adamclisi. Pentru sinteza Dacia înainte de romani (1880) i s-a acordat Premiul Academiei Române. Dintre manuscrisele lui D. Cantemir, descoperite în bibliotecile din Rusia, editează în 1901 Hronicul vechimei a romano-moldo-vla-hilor, însoţindu-1 cu un studiu introductiv. Consacră pagini şi
727 Dicţionarul general al literaturii române
Todie
altor personalităţi ale istoriei naţionale: Mihai Viteazul, Tudor Vladbnirescu şi N. Bălcescu. îndeosebi ultimului îi face o amplă prezentare în dubla-i ipostază de revoluţionar şi de om de litere. A mai publicat articole pe teme culturale (.Instrucţiunea publică în România, Ceva despre Constantin din Goleşti ş.a.). Orientarea sa democratică apare mai evidentă în amplul studiu Ţăranul român (1879), premiat de Academie. Ca folclorist, T. a făcut parte din şcoala lui B. P. Hasdeu, a cărui influenţă e vizibilă şi în celelalte domenii ale activităţii sale. Materialul publicat (descântece, superstiţii, balade ş.a.) i-a servit uneori pentru ilustrarea faptelor istorice. Optica lui asupra folclorului, aşa cum se desprinde din studiul Poezia populară a românilor; stă încă sub influenţa concepţiei romantice. Va susţine prioritatea cronologică şi valorică a poeziei populare faţă de alte manifestări artistice şi va face consideraţii, pe un ton uşor exaltat, asupra însemnătăţii ei istorice, etnopsihologice ori estetice. Exagerată este atribuirea unei origini romane întregii creaţii folclorice în versuri. T. a fost preocupat şi de clasificarea poeziei populare, pe care o împarte în şapte categorii: colinde sau coliande, balade sau cântece bătrâneşti, doine, cântece de lume, hore sau cântece de joc, satire şi cimilituri, descântece. Masiva culegere intitulată Materialuri folkloristice (1900), din care au apărut două volume, în trei părţi (al doilea tom cuprinde o culegere de folclor aromân adunat de Pericle Papahagi), trebuia să fie, potrivit intenţiei folcloristului, un „corpus al literaturii populare". Pentru adunarea materialului au fost trimişi pe teren numeroşi culegători, în acelaşi scop T. alcătuind în 1898 un Chestionarfolkloristic, adresat învăţătorilor, referitor la cele mai diverse aspecte ale culturii populare. Instrucţiunile pentru colectarea datelor prevedeau, printre altele, consemnarea numelui satului, a unor indicii în legătură cu informatorul, precum şi dezideratul transcrierii exacte a textelor. Deşi în Precuvîntare este formulată obligaţia de a sistematiza materialul adunat, tocmai aceasta este deficienţa fundamentală a colecţiei, în care producţiile populare sunt înregistrate în ordinea primirii lor. Atât speciile, cât şi teritoriul investigat sunt inegal reprezentate, iar lipsa unei selecţii severe a avut drept consecinţă, înglobarea unor piese nesemnificative. Dar ceea ce este cu adevărat important în colecţia Materialuri folkloristice, alături de numărul mare de texte, este faptul că încorporează multe producţii realizate artistic (Ilinca Şandrului, Aguşiţă a lui Topală, Cântecul lui Mocan Oleac ş.a.), unele necunoscute până atunci (baladele Niculca, Cântecul lui Călin, Aga Bălăceanu ş.a.).
Tocilescu a avut o concepţie înnoitoare despre folclor, a fost un cercetător şi un animator al cercetărilor folclorice şi a ajutat la mersul lor înainte.
I. C. Chiţimia
SCRIERI: Doi istorici: G. Panu şi P. Cemâtescu, Bucureşti, 1874; Petru Cercel, Bucureşti, 1874; N. Bălcescu. Viaţa, timpul şi operele sale, Bucureşti, 1876; Ţăranul român, Bucureşti, 1879; Chestionar folkloristic, Bucureşti, [1898]. Culegeri: Materialuri folkloristice, I-II, Bucureşti, 1900; ed. I-III, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1980-1981;
Balade şi doine, îngr. şi pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1958. Ediţii: Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-valahilor, introd. edit., Bucureşti, 1901.
Repere bibliografice: Lui Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1900; Artur Gorovei, Literatura populară, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, Minerva, 1976, 142-149; Gr. G. Tocilescu, RIAF, 1910, 7-16; N. I. Apostolescu, Hasdeu şi Tocilescu, RIAF, 1912,24-25; Ovidiu Papadima, Folclorul în periodicele lui Hasdeu („Traian" şi „Columna lui Traian"), SIL, 292-296; Chiţimia, Folclorişti, 193-216; Vrabie, Folcloristica, 228-235; Maria Frunză, Grigore Tocilescu şi integrarea sa în evoluţia preocupărilor folcloristice naţionale din veacul al XlX-lea, AUI, literatură, t. XVI, 1970; Ist. lit., III, 896-904; Bârlea, Ist. folc., 310-313; Virgiliu Ene, Folclorişti români, Timişoara, 1977,120-129; Dicţ. lit. 1900,855-856; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 253-255.	C.	Bz.
TODIE, Eugen (18.VI.1886, Lehliu -1965, Bucureşti), prozator, publicist şi autor de versuri satirice. Este fiul lui Radu Todie, agricultor. Face şapte clase primare în satul natal şi urmează apoi Şcoala Normală din Craiova, Liceul „Matei Basarab" şi Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, pe care îl va termina în 1906. învăţător suplinitor la Luncaviţa, judeţul Tulcea, se transferă din toamna anului 1908 la Malcoci, în acelaşi judeţ, iar din 1911 predă la şcoli din satele Ion Ghica şi Ivăneşti, judeţul Ialomiţa. Concentrat - cu gradul de sublocotenent - în preajma primului război mondial, luptă pe frontul din Muntenia şi este luat prizonier. Dus în Germania, trece prin mai multe lagăre, printre care şi Stralsund, de pe insula Danholm, unde împreună cu D. Nanu, G. Brăescu, Sandu Teleajen, Titus Hotnog, Horia Furtună, Cezar T. Stoika ş.a. participă la organizarea unui cerc de literatură, muzică şi artă. Din această perioadă se păstrează două volume litografiate: Versuri din captivitate şi textul revistei teatrale „Cu sorcova". în 1918 se găsea la Iaşi, unde colaborează la „România" şi compune, împreună cu G. Topîrceanu, libretul pentru un spectacol de revistă intitulat A fost un vis. Debutase probabil prin 1911, la „Flacăra", cu versuri şi publicistică de factură socială. Alte poezii, schiţe, nuvele, fragmente de roman îi apar în „Drum drept", „Viaţa românească", „Scena" (1917-1918), „Izbânda", „însemnări literare", „Luceafărul", „Ramuri", „Cuvântul liber" (seria 1919-1921), „Curentul", „Neamul românesc literar" ş.a. Intervenţiile pe teme politice şi versurile satirice referitoare la realităţile anilor '20-'40 ai secolului al XX-lea şi le tipăreşte în gazeta „Lupta", pe care o scoate la Lehliu în 1919, şi în revista „de atitudine politică" - scrisă numai de el -„Palaelibus", din 1933, dar şi în „Dreptatea", „Ţărănimea", „Viaţa de azi". Prima carte, romanul Robii pământului, o tipăreşte în 1913. în mai multe pamflete, uneori cu o virulenţă nejustificată, alteori cu deplină îndreptăţire, atacă tare sociale şi politice. Aceleaşi teme se regăsesc în revistele teatrale (A fost un vis, „Cu sorcova" şi Vlăsia mare din 1919) ori în drama Omul singur, din 1930, citită în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti. în 1943 figura între membrii Societăţii Scriitorilor Români. A mai semnat, în periodice, Cauciuc, Cocoşu, Icsochix, Iksohic, Lemn, Romimam.
Todor an
Dicţionarul general al literaturii române 728
Robii pământului e o povestire de dragoste din care nu lipsesc accentele de critică socială. Scrisă la persoana întâi, naraţiunea are o compoziţie vizibil postromantică (textul conţine chiar şi o convorbire pe tema ruinelor), iar vocabularul este impregnat de cuvinte şi expresii eminesciene („visare dulce" etc.). Subiectul - meditatorul sărac îndrăgostit de o fată bogată - permite o serie de observaţii ironice şi autoironice, cărora nu li se poate nega acuitatea. Apar câteva portrete izbutite, povestirea este însă hibridă ca substanţă şi stil. T. publică în „Viaţa românească" din 1914, sub titlul O iubire, o nouă variantă, care se va imprima în mai multe ediţii, ceea ce ar însemna că a avut succes, dar interesul cărţii nu mai constă azi decât în unele episoade ce probează influenţa formativă a poporanismului, curent care va determina, de altfel, calea ulterioară a scriitorului. Hârdăul lui Satan (1925), deşi considerat roman de război, pare mai degrabă romanul formării politice a lui Dinu Bordea, personajul principal. în trei părţi, Prăbuşirea, Calvarul, Haosul, se refac evenimentele primei etape a războiului mondial. Antiteza între combatanţi şi profitorii din spatele frontului, întâlnită în majoritatea scrierilor româneşti despre prima conflagraţie mondială, constituie axa epică a romanului. Conceput în 1923, la un an după Pădurea spânzuraţilor şi înaintea romanelor întunecare de Cezar Petrescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Hârdăul lui Satan prefigurează o serie de modalităţi ale tratării temei. Realitatea coşmarescă dobândeşte dimensiunile unei viziuni apocaliptice. Marin Oprea, ordonanţa lui Dinu Bordea, un „pocăit" (adventist), profetizează venirea lumii celor drepţi. Aşa cum Marin Oprea prefigurează personajele lui Cezar Petrescu, Dinu Bordea traversează stări de îndoială şi gelozie asemănătoare celor ale lui Ştefan Gheorghidiu, eroul lui Camil Petrescu. Dintre scenele de front câteva sunt memorabile. Una din ele, remarcată pentru „oarecare realism dinamic capabil de simbol" (E. Lovinescu), evocă trecerea Dunării înot, în retragere, după înfrângerea de la Turtucaia. Un cuplu pitoresc, prilej de exersare a glumelor ostăşeşti, e alcătuit din „instrumentiştii" Codică ţambalagiul şi Tache vioristul. Lumea din spatele frontului apare cu mai multă congruenţă epică într-o suită de tablouri, numeroase pagini având ton de pamflet. Descrierile faunei politice şi ale protipendadei, amintind şi de pamfletele lui T., sunt corozive, ca în scena unui chef din tunelul restaurantului francez sau când în atenţie intră amestecul de laşităţi şi concupiscenţă, crizele de erotomanie ale generălesei Trifon în timpul refugiului, supeul de la „rafinata" Tina ş.a. Traiectoria protagonistului este a unui revoltat, iar războiul devine factorul catalitic al atitudinii sale. Deşi e limpede împotriva cui se indignează Dinu Bordea, mai puţin limpede e în numele cui. în roman se înfăţişează în detalii realiste evenimente de la o manifestaţie şi se face elogiul revoluţiei ruse; Dinu Bordea va fi arestat pentru organizarea unei întruniri şi, maltratat, declară greva foamei. Nutrind simpatie pentru opţiunile lui Marin Oprea sau expunând principii troţkiste, revoltatul Bordea pare mereu partizan al vreunei erezii. El suportă cu mai multă uşurinţă lagărele de prizonieri decât lumea profitorilor de
război. Sub tonul de şarjă umoristică, adoptat în relatarea episoadelor din lagăr, la fel ca în memoriile lui George Banea sau ca în producţiile versificate ale lui T. însuşi din perioada prizonieratului, se desluşesc pregnant ororile războiului. Scriitorul a cultivat şi cronica rimată sau parodia în scopuri politice, cu mai multă directeţe decât AL O. Teodoreanu sau Tudor Muşatescu, alături de care îl menţionează E. Lovinescu. Primele cronici de acest fel se află într-un caiet intitulat Versuri din captivitate, litografiat în lagărul de la Krefeld (1917-1918). Tot lui T. îi aparţin, probabil, Păcală multimilionar şi Uite popa, nu e popa la Văleni, ambele din 1936 - satire sociale scrise în versuri fade, cu prea puţin haz, una semnată Cocoşu Roşu, cealaltă Cocoşul Negru.
SCRIERI: Robii pământului, Bucureşti, 1913; ed. (O iubire), Bucureşti, 1919; Versuri din captivitate, Crefeld, 1917-1918; „Cu sorcova", Crefeld, 1918; Hârdăul lui Satan, Bucureşti, 1925; ed. Bucureşti, 1957; Păcală milionar, Bucureşti, 1936; Uite popa, nu e popa la Văleni, [Bucureşti], 1936.
Repere bibliografice: Sanco, „A fost un vis", „Gazeta Bucureştilor", 1918, 610; „A fost un vis", „Lumina", 1918,350; Nichifor Crainic, „O iubire", „Dacia", 1919,177; Artur Enăşescu, „O iubire", LU, 1919,12; Ion Pas, „Hârdăul lui Satan", LUT, 1925,1192; Octav Botez, „Hârdăul lui Satan", VR, 1926,1; Mircea Florian, „Hârdăul lui Satan", CL, 1926, mai; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 118, IV, 159-160’, Bădăuţă, Note, 45-49; Al. Raicu, Primul roman psihologic, VAA, 1942,339; I. Sîrbu, Cu prilejul unei reeditări: Eugen Todie, IL, 1957,6; Horia Oprescu, [Eugen Todie], GL,
1965,	6; Gabriel Cocora, Peneluri şi condeie, Bucureşti, 1978, 87-89; Teodor Vârgolici, Scriitorii români şi reîntregirea neamului, ALA, 1996, 347; Dicţ. scriit. rom., IV, 567-568.	M.	M.
TODORAN, Eugen (21.XI.1918, Corneşti, j. Mureş -9.VIII.1997, Timişoara), istoric literar, eseist. Este fiul Victoriei Todoran (n. Sâmpălean), funcţionară, şi al lui Nicolae Todoran, preot. Face şcoala primară la Cluj, urmează Liceul „AL Papiu Ilarian" din Târgu Mureş şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Regele Ferdinand" din Cluj, mutată în 1940 la Sibiu. încă din 1941 se alătură grupului din jurul revistei „Curţile dorului" (Radu Stanca, Ovidiu Drimba, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, I. D. Sîrbu ş.a.), grup care, avându-1 ca mentor pe Lucian Blaga, va constitui, în 1943, Cercul Literar de la Sibiu. Activase în 1942 şi în Cercul literar studenţesc „Octavian Goga", susţinând, sub egida acestuia, la Timişoara, conferinţa Rebreanu şi Dostoievski. După licenţă, luată în 1942, intră la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Arad, iar din septembrie 1944 până în mai 1945 luptă pe Frontul de Vest. Demobilizat, predă la Şcoala Normală şi la Liceul Ortodox din Cluj, din 1949 fiind şi asistentul lui D. Popovici, la Catedra de literatură română modernă a Universităţii din Cluj. Se stabileşte la Timişoara, unde în 1956, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Filologie, devine profesor la Catedra de literatură română, mulţi ani conducând-o. în 1968 îşi luase doctoratul cu o teză despre Lucian Blaga. Este şi decan (1964-1968), precum şi rector al Universităţii de Vest (1990-1997). Ca profesor, a imprimat un „stil" nou în predarea literaturii române, a eliberat analiza fenomenului literar de orice ideologizări şi a evaluat creaţia „ca artă valoare", cum singur mărturiseşte în ultimul său interviu.
729 Dicţionarul general al literaturii române
Todoran
Debutează în 1937, la revista „Ghiocelul" din Târgu Mureş, cu articolul Titu Maiorescu, iar editorial cu ediţia critică Lucian Blaga, Teatru (1968). Prima carte proprie, Eminescu, iese de sub tipar în 1972. De-a lungul vremii colaborează la „Scânteieri", „Pagini literare", „Curţile dorului", „Revista Cercului Literar". „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul literar", „Transilvania" ş.a., apoi la „Scrisul bănăţean", („Orizont"), „Tribuna", „Steaua", „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Familia", „Revista de istorie şi teorie literară", „Synthesis" ş.a. A coordonat lucrări colective şi a participat la realizarea altora: M. Eminescu - I. Creangă (1965), Studii de literatură română şi folclor (1965), Metodologia istoriei şi criticii literare (1969), Eminescu după Eminescu (1978), Liviu Rebreanu după un veac (1985). I s-au decernat numeroase premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor (1981,1983,1984,1991), Premiul Academiei Române (1984), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1985).
Opera lui T. însumează întinse şi temeinice studii de tip monografic asupra unor clasici ai literaturii române, selectaţi potrivit unui criteriu original: devenirea spiritualităţii, a culturii şi mentalităţilor. „Cheia de boltă" a acestei viziuni dinamice se sprijină pe trei mari personalităţi: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu şi Lucian Blaga. Metoda adoptată se revendică din critica fenomenologică, asumată treptat, odată cu investigarea operei lui Blaga, ca o filosofie a spiritului. încercând să pună în relief esenţa fiecărei creaţii, exegetul elimină elementele nesemnificative şi urmăreşte, prin sondarea „arheologiei poeticului", felul în care „nucleul", purtător al „spiritului naţional" românesc, rezonează în conştiinţa generaţiilor succesive. Această abordare a textului - actul critic fiind, din perspectiva aleasă, un proces de continuă recuperare - duce la minuţioase scrutări ale substratului mitico-filosofic, arhaic şi genetic şi, totodată, la confruntarea acestor depozite primare cu straturile culturii moderne. T. propune o estetică din unghi categorial, în care opera este expresia unei spiritualităţi. Situându-se pe o poziţie oarecum polemică faţă de analizele curente de istorie literară, T. adoptă aşa-numita „reducţie eidetică", pentru care are nevoie de un multiplu demers exegetic: psihologic, tematic, filosofic şi, nu în ultimul rând, herme-neutic. Cele mai importante studii sunt dedicate predilect, începând cu Eminescu, literaturii române clasice: Ion Creangă, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Vasile Pârvan, George Coşbuc, dar şi Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi (Secţiuni literare, 1973), Titu Maiorescu (1977) ori, în fine, lui Lucian Blaga: Lucian Blaga. Mitul poetic (I-II, 1981-1983), Lucian Blaga. Mitul dramatic
(1985). Ele pornesc de la ideea, formulată, de altfel, programatic, conform căreia sunt puse în evidenţă specificul şi câştigurile teoretico-interpretative ale „fenomenologiei poeticului" faţă de alte formule critice: „Dacă se iveşte necesitatea aprofundării sensului care depăşeşte imaginea, deşi legat de ea, metoda structurală trebuie să cedeze locul unei fenomenologii a poeticului care priveşte geneza gândirii poetice în forţa expresivă a cuvântului, printr-o întoarcere la cuvântul sensibil în el însuşi, din al cărui sens se dezvoltă imaginea poetică, în planurile succesive ale expresivităţii poetice". Aşadar, prin
mecanismele de reducţie fenomenologică se devoalează „lumea" poetului, concentrată în jurul unor arhetipuri, ale căror semnificaţii simbolice transcend realitatea empirică, coborând în profunzimile sensurilor spirituale. Aşa ar fi, de pildă, fiinţele misterioase, expresii simbolice ale unui indicibil dublu, ce populează poezia lui Eminescu (călătorul, strigoiul, demonul, titanul, geniul) sau metaforele simbolice ori miturile, cu întreaga lor încărcătură imaginativă şi de semnificaţie, unde are loc - cum precizează exegetul - „procesul deschis al disocierii şi reasocierii imaginii cu ideea, în limbajul poetic". Mitul în sine a reprezentat pentru T. o preocupare constantă. Pornind de la „geografia mitică a spaţiului românesc", în perimetrul căruia s-a născut mitul arhaic, el descoperă rădăcinile mitului modem, tipar al gândirii poetice şi filosofice moderne europene şi, implicit, al celui creat de Blaga. Mitul e cu atât mai important în poezia lui Blaga cu cât el se manifestă în două direcţii: ca discurs, în planul orizontal al textului, şi ca simbol, spaţiul de intersectare aflându-se în aşa-numita metaforă izotopică (suprapusă). Din opera de recuperare a clasicilor pe care o întreprinde T. face parte şi cuprinzătorul studiu Maiorescu, efort de încadrare a criticului şi a întregii mişcări de la Junimea în procesul de formare a conştiinţei estetice în literatura română. Se propune o privire nouă, inedită, asupra personalităţii criticului, interpretat ca un precursor al celor mai moderne teorii lingvistice. Viziunea asupra limbii ca sistem de semne, precum şi disocierea funcţiilor limbajului l-ar plasa pe Titu Maiorescu în ascendenţa imediată a structuralismului. Argumentele demersului urmează acelaşi traseu: în volute hermeneutice, excursul
Tofan
Dicţionarul general al literaturii române 730
ajunge la geneza spiritului critic şi la datele configurării unor puncte de referinţă în ansamblul evaluărilor axiologice din cultura noastră. Critica fenomenologică se asociază la T. cu critica genetică, impunând interpretării o construcţie „genetic-arhetipală", din etajările căreia se desprind nu doar reevaluari de mare fineţe, ci şi o metodologie originală şi un stil de lucru.
Dialectician aşadar; Eugen Todoran este şi un adept firesc al metodei dialectice, construindu-şi tezele în marginea atât a antecesorilor săi conaţionali, cât şi a noii critici şi a principiilor structuraliste, de aproape studiate şi însuşite.
Şerban Cioculescu
SCRIERI: Eminescu, Bucureşti, 1972; Secţiuni literare, Timişoara, 1973; Maiorescu, Bucureşti, 1977; Fondul folcloric românesc în poezia lui Lucian Blaga, I-II, Timişoara, 1980-1981; Mihai Eminescu. Epopeea română, Iaşi, 1981; Lucian Blaga. Mitul poetic, I-II, Timişoara, 1981-1983; Lucian Blaga. Mitul dramatic, Timişoara, 1985; Lucian Blaga. Mit, poezie, mit poetic, Bucureşti, 1997; De ce Eminescu? (în colaborare cu G. I. Tohăneanu), Reşiţa, 1999. Ediţii: Lucian Blaga, Teatru, pref. edit., Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: Iosif Cheie-Pantea, „Eminescu", F, 1973, 7; Dumitru Micu, „Eminescu", CNT, 1973, 39; George Muntean, „Eminescu", RL, 1973,39; George Muntean, „Eminescu", AUB, 1973,1; Marin Beşteliu, Un studiu despre Eminescu, R, 1973,10; Eugen Todoran, „Secţiuni literare" (Masă rotundă), O, 1973, 43; Gabriel Dimisianu, Critică de interpretare, RL, 1973,44; Olimpia Berea, Eugen Todoran, O, 1976, 11; Ion Maxim, „Maiorescu", O, 1977, 38; Dan Mănucă, „Maiorescu", CL, 1977,10; Şerban Cioculescu, „Maiorescu", RL, 1977, 48; Simion Bărbulescu, Faţete moderne: Eugen Todoran, „Maiorescu", LCF, 1977,50; Ciobanu, însemne, 1,228-231; Iosif Cheie-Pantea, Eugen Todoran la 60 de ani, AUT, 1978,1-2; Sorina Ianovici, Eugen Todoran sau Despre arheologia poeticului, O, 1981, 20; Rodica Bărbat, Eminescu şi epopeea română, 01981,31; Stela Mirel, Actul critic şi dialectica gândirii poetice, 0,1981,39; Şerban Cioculescu, Eminescu şi ironia romantică, RL,
1981,	35; Grigurcu, Critici, 121-124; Daniel Vighi, Eugen Todoran şi lectura clasicilor, 0,1982,2; Ioan Holban, Poezia şi Istoria, CRC, 1982,7; Mircea Dorn Lesovici, Lucian Blaga - mit şi poezie, CRC, 1982,19; Sorina Ianovici, Eugen Todoran, exeget al lui Lucian Blaga, 0,1982,32; Cornel Ungureanu, Profesorul şi oraşul. Eugen Todoran - personalitatea şi opera,
0,1983,2; Şerban Foarţă, Eugen Todoran, 0,1983,3; Iosif Cheie-Pantea, Poezia lui Lucian Blaga, 0,1984,6; Viorel Colţescu, O exegeză unitară, O,
1986,	3; Iosif Cheie-Pantea, Vocaţia construcţiei, O, 1986, 3; Sultana Craia, Trilogie critică, LCF, 1986, 30; Mircea Mihăieş, „Lucian Blaga. Mitul dramatic", 0,1986,32; Ion Bălu, „Lucian Blaga. Mitul dramatic", RL, 1986,32; Liviu Petrescu, „Lucian Blaga. Mitul dramatic", ST, 1986,8; Iosif Cheie-Pantea, O carte în dezbatere: Eugen Todoran, „Lucian Blaga. Mitul dramatic", 0,1986, 35; Al. Tănase, Mitul arhaic, RL, 1987, 29; Marian Odangiu, Eugen Todoran - alt unghi al receptării, O 1989,13; Adrian Dinu Rachieru, Cheia filosofală, LCF, 1989, 15; Ioana Em. Petrescu, Conceptele gândirii poetice. De vorbă cu Eugen Todoran, ST, 1989, 6; Mircea Popa, Eugen Todoran şi Cercul Literar de la Sibiu, ST, 1994,1-2; Mircea Popa, Un dascăl: Eugen Todoran, TR, 1997, 36-37; [Eugen Todoran], 0,1997,11 (semnează Marcel Corniş-Pop, G. I. Tohăneanu, Al. Niculescu, Veronica Balaj); Dicţ. esenţial, 829-830; Micu, Ist. lit., 768; Eugen Todoran (1918-1997), îngr. Doina Lică şi Vasile D. Ţâra, Timişoara, 2002.	S.I.J.
TOFAN, George (5.XI.1880, Bilca, j. Suceava - 15.VII.1920, Cernăuţi), critic literar şi publicist. Este fiul Zamfirei şi al lui Eutichie Tofan, mici proprietari de pământ. Urmează clasele primare în satul natal, gimnaziul la Suceava (1892-1900), apoi studii de limba română, istorie şi geografie la Universitatea din Cernăuţi (1900-1904). Profesor suplinitor de istorie şi geografie la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava, se transferă în 1906 la Şcoala Normală din Cernăuţi, unde va activa până în 1914, când trece în Regat, fiind numit profesor şi director la Liceul „Nicolae Filipescu" din Bazargic (1914-1916). Membru încă din studenţie al societăţii cernăuţene Junimea, îşi face debutul în 1901, la „Deşteptarea", cu un articol despre Avram Iancu. Va fi unul din fondatorii revistei „Junimea literară" (1904), din al cărei comitet de redacţie face parte. Mai colaborează cu articole de critică literară, însemnări, note biografice, cronici la „Gazeta Bucovinei", „Cronica", „Lupta", „Viaţa românească", „Flacăra", „Tribuna", „Ardealul", „Dacia", „Glasul Bucovinei", „Ismailul cultural" ş.a., semnând şi Dr. Interpelescu, G. Bucovineanu, G. Codreanu. Este membru al Societăţii Scriitorilor Români din noiembrie 1911. Dar activitatea sa publicistică se identifică, în mare măsură, cu aceea de promotor al şcolii româneşti din Bucovina. Preşedinte al Reuniunii Şcolare Române (1907) şi al Asociaţiei Corpului Didactic Român din Bucovina (1909-1914), conduce revista „Şcoala" (1905-1908,1911-1914), este redactor la ziarul „Patria" (1910). La Chişinău, în 1917, alături de Onisifor Ghibu şi Pan Halippa, contribuie la organizarea învăţământului în limba română, precum şi la apariţia publicaţiilor „Şcoala moldovenească" (1917) şi „România nouă" (1918). Dacă în Bucovina iniţiase cursuri de vară pentru tinerii învăţători sau îi îndrumase către Vălenii de Munte, la cursurile lui Nicolae Iorga, la Chişinău susţine conferinţe la Universitatea Populară. Martor la uciderea, de către un comando bolşevic, a doi lideri români locali, suferă un şoc ce pare că îi va declanşa boala nervoasă care îl va răpune după doi ani. Când iniţiază Congresul învăţătorilor din februarie 1919, ca secretar-şef în Departamentul Instrucţiunii Publice din Bucovina, era grav bolnav.
înzestrat cu talent oratoric şi abilităţi de organizator, T. „joacă un strălucit rol de agent literar" între Bucovina şi Regat (G. Călinescu), reuşind să aducă la Cernăuţi personalităţi reprezentative - pe Mihail Sadoveanu, D. Anghel, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, St. O. Iosif şi pe numeroşi alţii -, iar „dările de seamă" din „Junimea literară" fac cunoscute cărţile pline de „duhul naţional", ale lui N. Iorga în primul rând, dar şi literatura unor autori clasicizaţi (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă ş.a.), articolele sale depăşind tiparul simplei recenzii ori schematismul ternelor prezentări didactice. Excursurile în istoria literară sunt mici studii penetrante, evaluând scrierile în context larg cultural, în timp ce privirile istorice care au în atenţie teatrul sau învăţământul din Bucovina devin argumente ale românismului, într-o luptă inegală cu influenţa copleşitoare a culturii germane îndeosebi şi cu presiunea politică resimţită în provincie. Nici colaborarea la Dicţionarul limbii române, proiect condus de Sextil Puşcariu, nici preocupările de editor - sub auspiciile Societăţii
731 Dicţionarul general al literaturii romane
Tohăneanu
Academice Junimea din Cernăuţi strânge în volum foiletoanele lui Mihai Teliman, însoţite de o substanţială prefaţă - nu simt întâmplătoare. Pe de altă parte, cronicile lui T. probează un simţ precis al limbii şi gustul pentru construcţia ironică amplă, deprinsă parcă din publicistica eminesciană. Exact şi condensat, scrisul bucovineanului este persuasiv şi de o sobrietate nobilă.
Ediţii: Mihai Teliman, Foiletoane, pref. edit., Suceava, 1906.
Repere bibliografice: Iorga, Oameni, III, 68-70; Aurel Dumbrăveanu, Din trecutul Bucovinei literare, ALA, 1921,23; D. Marmeliuc, Gheorghe Tofan, „Deşteptarea", 1921,7; Loghin, Ist. lit. Bucov., 217-218,224-227; Nicolae Tcaciuc-Albu, George Tofan, Suceava, 1923; [George Tofan], SDL, VIII, 107-116, XI, 66-68; Predescu, Encicl., 854; Călinescu, Ist. lit.
(1941), 568, Ist. lit. (1982), 640;Teodor Bălan, Corespondenţa lui Gheorghe Tofan, Cernăuţi, 1943; Gheorghe Giurcă, George Tofan - o viaţă închinată şcolii, Suceava, 1996.	S.	D.
TOGAN, George (4.XII.1910, Mediaş - 26.11.2004), editor, poet şi publicist. Este fiul Anei (n. Berar) şi al lui Gheorghe Togan, ţărani. îşi începe şcoala în localitatea natală, unde face cursul primar la şcoala maghiară, ulterior la cea germană, apoi gimnaziul german „Ştefan Ludwig Roth", continuând-o la Liceul „Sf. Vasile" din Blaj, absolvit în 1929. Se înscrie în 1930 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, abandonată după doi ani, ulterior consacrându-se publicisticii şi activităţii de animator cultural. Colaborează la „Limba română", „Curentul literar", „Universul literar", „Vremea", „Adevărul literar şi artistic", „Curentul", „Lanuri", „Ardealul", „Universul" ş.a., iar în ultimele decenii ale secolului al XX-lea e prezent în „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Vatra", „Astra", „Steaua", „Convorbiri literare", „Târnava" ş.a. întemeiază sau se află între cei care fondează câteva periodice: „Gazeta Mediaşului" (1937-1939), „Vocea Tâmavelor" (1939-1940), „Mureşul" (1941) şi „Plastica românească" (1934-1935, revistă onorată de colaborarea unor personalităţi precum N. Iorga, N. Tonitza, Th. Pallady, O. Han, Al. Ciucurencu, Al. Busuioceanu, Petru Comarnescu). Primele versuri îi apar în 1929, în „Unirea poporului" din Blaj, dar nu a publicat niciodată vreun volum personal de versuri. Debutul editorial e reprezentat de Istoria Bisericii Române Unite din Mediaş (1936), cuprinzând o spicuire de documente şi texte ocazionale. Prima carte mai consistentă este „istoria romanţată" Mediaş (1944; Premiul Academiei Române).
Mare iubitor de literatură, animator al vieţii culturale locale (e unul din întemeietorii Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal), militant pe tărâm publicistic, pasionat scotocitor de documente, colecţionar de cărţi vechi, autor a numeroase contribuţii de arheologie (vizând spaţiul transilvan), muzeograf sârguincios şi entuziast (a fost, între 1950 şi 1970, director al Muzeului de Istorie din Mediaş), condeier relativ înzestrat al unor texte de istorie popularizată (şi „romanţată"), T. a desfăşurat o activitate notabilă, chiar dacă de plan secund. Mediaş este o monografie liberă, configurată capricios şi subiectiv, mai mult o descriere lirică, cu alură de reportaj
sentimental despre un loc cunoscut bine, presărată cu informaţie istorică privind clădiri, oameni, evenimente, obiceiuri şi tradiţii ş.a., pe alocuri cu pasaje de dialog imaginat ca plauzibil, naraţiune, descripţia unor detalii etc., cum se întâmplă în secvenţa în care e relatată vizita împăratului Iosif al ll-lea la Mediaş, în mai 1773. Ilustraţia fotografică, de foarte bună calitate, sporeşte atractivitatea cărţii. Prima antologie de poeme întocmită de T., Ne cheamă Ardealul, publicată în 1944, cu subtitlul Cântarea pătimirii noastre, este, după cum remarca Dumitru Micu, „o replică la Dictatul de la Viena şi implicit o prevestire a răsturnărilor menite să readucă sfâşiata regiune de nord a Transilvaniei în patrie". Simt alese texte ale unor poeţi, nu numai ardeleni, diferiţi ca dicţie şi structură lirică, aparţinători în special generaţiei lui T. După mai bine de trei decenii apar alte două antologii. Ceea ce nu se uită (1977) grupează poezie antifascistă, ilustrată de peste şaptezeci de poeţi din România (români, maghiari şi germani), din toate generaţiile. Conformarea tematică este destul de laxă, fiind selectate atât texte cu explicită referire la fascism şi război, cât şi unele în care cataclismele istoriei politice reverberează la nivelul universului intim. Asemănătoare este Mult iscusita vremii slovă (1978), antologie care, în formularea lui Dumitru Micu, „se vrea şi este omagiul liric transilvan pentru Independenţă şi Unire, înmagazinând versuri închinate evenimentelor din 1859,1877 şi 1918 de către poeţi şi versuitori transilvani". Timp de decenii T. a fost preocupat de readucerea în actualitate a personalităţii şi operei lui Christian Schesăus, cărturar umanist şi poet din secolul al XV-lea, sas din Mediaş, al cărui poem Ruinae Pannonicae s-a străduit să îl traducă în româneşte, fără să reuşească să îşi finalizeze proiectul.
SCRIERI: Mediaş, Bucureşti, 1944; Oraşul Mediaş. Civitas Mediensis, Braşov, 1967. Antologii: Ne cheamă Ardealul, cu gravuri de Marcel Olinescu, Bucureşti, 1944; Ceea ce nu se uită, pref. Ioan Adam, Bucureşti, 1977; Mult iscusita vremii slovă, pref. edit., Cluj-Napoca, 1978.
Repere bibliografice: Victor Papilian, „Mediaş", LU, 1944, 10; Şerban Cioculescu, Din lirica românească antifascistă, RL, 1977,18; Dan Laurenţiu, „Ceea ce nu se uită", LCF, 1977, 15; Dumitru Mureşan, „Ceea ce nu se uită", VTRA, 1977, 5; Dumitru Micu, „Ceea ce nu se uită", RMB, 1977,10 095; Dumitru Micu, George Togan - 70, RL, 1980, 50; Dumitru Micu, O viaţă pentru cultură, RL, 1985, 48; Nae Antonescu, Cu George Togan despre reviste literare, ST, 1986,1; Dicţ. scriit. rom., IV, 569-571.	N.	Br.
TOHĂNEANU, G.[heorghe] I. (7.V.1925, Galaţi), stilistician şi traducător. Este fiul Emiliei (n. Răşcanu) şi lui Ion Tohăneanu, doctor în drept roman al Universităţii din Berlin, profesor de latină şi germană. Urmează cursurile Liceului „V. Alecsandri" din Galaţi (1935-1943) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1943-1947). Tudor Vianu, care i-a fost profesor, va influenţa decisiv orientarea sa spre stilistică. Până în 1948 este profesor suplinitor la Galaţi, la Liceul „V. Alecsandri", apoi la Şcoala Normală, în 1949 începându-şi cariera universitară la Facultatea de Filologie din Bucureşti. în 1952 este îndepărtat din învăţământ din cauza activităţii politice a tatălui său. în 1954 va fi reîncadrat la o şcoală generală de
Tohăneanu
Dicţionarul general al literaturii române 732
lângă Ploieşti, după un an fiind numit la Universitatea din Bucureşti. Din 1956 trece la Universitatea din Timişoara, străbătând toate treptele didactice (conferenţiar în 1962, profesor în 1971) până în 1995, când se pensionează. Obţine titlul de doctor în filologie în 1968, cu teza Limba şi stilul poeziilor lui Eminescu. Este unul din întemeietorii învăţământului filologic universitar din vestul ţării şi ai şcolii de stilistică din Timişoara. în perioada 1970-1976 a condus Sectorul de lingvistică al Filialei Timişoara a Academiei Române. După 1995 va funcţiona la Universitatea „Aurel Vlaicu" din Arad şi la Universitatea „Tibiscus" din Timişoara, la care a fost un timp şi decan al Facultăţii de Jurnalistică. Debutează în 1949, la revista „Cum vorbim" şi va colabora cu numeroase articole şi studii la volume colective sau la reviste culturale, literare şi de specialitate: „Limbă şi literatură", „România literară", „Orizont", „Studii şi cercetări lingvistice", „Limba română", „Analele Universităţii din Timişoara", „Banatul" (serie nouă), „Aradul cultural", „Bucovina literară" ş.a. Prima sa carte, Studii de stilistică eminesciană, apărută în 1965, va fi urmată de altele, dedicate mai ales poeziei lui Eminescu, dar şi analizei sub raport stilistic a scrierilor lui Ion Budai-Deleanu, Ion Creangă, Al. Macedonski, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Nicolae Labiş ş.a. Coordonează numeroase volume colective (Studii de limbă şi stil, 1973 ş.a.), alcătuieşte, în colaborare, antologii comentate (Amintiri din copilărie de Ion Creangă, 1976, Tudor Arghezi, Arte poetice, 1987), traduce din scriitorii latini
G.l. Tohăneanu
Neaj ungerea limbii
Comentarii la Ţiganiada de I. Budai-Deleanu
EPISTEMA
seria Filologica >IV Editura Universitâpi de Vest
Macrobiu şi Vergiliu. Este membru al mai multor societăţi ştiinţifice din ţară şi doctor honoris causa al Universităţii „Dunărea de Jos" din Galaţi (2000). A fost distins cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române (1965), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1979, 2001), Marele Premiu „Mihai Eminescu" al Uniunii Scriitorilor (1989), Premiul Uniunii Scriitorilor (1994), Marele Premiu al Inspectoratului Judeţean pentru Cultură Timiş (1994), Marele Premiu al municipiului Timişoara (1995), Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2002).
în Studii de stilistică eminesciană T. abordează într-o primă secţiune lexicul, structura gramaticală, stilul şi versificaţia liricii de tinereţe a lui Mihai Eminescu, iar în a doua aspecte stilistice ale creaţiilor din perioada maturităţii poetului. Acest tip de studiu va fi continuat în Expresia artistică eminesciană (1975), unde sunt analizate poemele de inspiraţie folclorică (vocabularul, polisemantismul cuvintelor, particularităţile sintaxei poetice) şi folosirea unor termeni-cheie şi a unor motive. Se identifică motive eminesciene în opera unor poeţi de mai târziu şi este evidenţiată influenţa limbii lui Eminescu asupra prozei sadoveniene. Lucrarea Eminesciene (Eminescu şi limba română) (1989) surprinde relaţiile dintre Eminescu şi unii predecesori sau descendenţi, detectate prin coincidenţe de natură stilistică, şi cercetează motive, sintagme, expresii, epitete rare, gramatica poeziei, devenirea cuvântului poetic în variante, ipostaze prozodice. Capitolul Creşterea limbii româneşti din cartea De ce Eminescu ? (1999, în colaborare cu Eugen Todoran) reuneşte comentarii eseistice asupra unor termeni poetici, a unor segmente de vers ori asupra unor procedee stilistice eminesciene. Alt volum, Neajungerea limbii. Comentarii la „Ţiganiada" de I. Budai-Deleanu (2001), include o serie de studii al căror titlu e dat de un vers sau de o parte de vers din scrierea comentată, ţinta lui T. fiind relevarea inventivităţii lexicale a autorului. Analiza filologică a cuvântului (sursa termenului, familia de cuvinte, evoluţia semantică, relaţiile sinonimice şi antonimice, câmpurile lexicale, schimbările de categorie gramaticală etc.) e completată de interpretarea stilistică. Se identifică vocabule din Ţiganiada prezente la scriitorii de mai târziu şi sunt analizate în mod special similitudinile de imagini, structuri şi expresii între textul lui Budai-Deleanu şi scrieri ale lui Eminescu. Grila stilistică fusese aplicată de T. şi prozei, mai întâi în Stilul artistic al lui Ion Creangă (1969), unde sunt investigate oralitatea, naraţiunea şi dialogul, portretul şi enumerarea, sinonimia, limbajul aluziv, mijloacele stilistice ale participării, mecanismele declanşării comicului, precum şi în Arta evocării la Sadoveanu (1979), care conţine comentarii stilistice asupra lexicului, cu deosebire asupra sinonimiei. în Dincolo de cuvânt (1976), volum alcătuit, de asemenea, din studii de stilistică şi cu privire la versificaţie, T. face un excurs teoretic despre sinonimia, omonimia şi tectonica textului poetic, pentru ca secţiunea a doua să cuprindă analize referitoare la limbajul poeziei lui Ion Budai-Deleanu, Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Nicolae Labiş. Ultima secţiune are în vedere probleme de versificaţie,
733 Dicţionarul general al literaturii române
Toma
domeniu în care autorul este un deschizător de drumuri prin distincţia pe care o propune între schema „ideală" sau „teoretică" şi cea „reală" sau „practică" a ritmului şi prin formularea conceptelor de „ritm dominant", „substituiri ritmice", „ritm secund". Cu mize asemănătoare, culegerea de comentarii Scrisori din roase plicuri (2002) revine la expresia poetică eminesciană, semnalând unele similitudini cu Shakespeare, abordează limbajul personajelor lui I. L. Caragiale şi se opreşte la paralelisme între dramaturgul român şi Cervantes, în fine examinează relaţia folclor-literatură cultă din aceeaşi perspectivă stilistică. Alte patru cărţi - O seamă de cuvinte româneşti (1976, în colaborare cu Teodor Bulza), Cuvinte româneşti (1986), Dicţionar de imagini pierdute (1995) şi „ Viaţa lumii" cuvintelor. Vechi şi nou din latină (1998) - urmăresc „biografia" cuvintelor, evoluţia sensurilor acestora de la începuturi până azi, înţelesuri descoperite în vorbire, în literatură şi cultură. T. este, înainte de toate, un practician al stilisticii literare, preferând analiza, examenul simpatetic al textelor, în cursul căruia fiecare amănunt, fiecare nuanţă, reperate cu har, sunt raportate la ansamblu, revelat astfel ca o „lume", dintr-o perspectivă mai puţin frecventată de critică.
SCRIERI: Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, 1965; Stilul artistic al lui Ion Creangă, Bucureşti, 1969; Expresia artistică eminesciană, Timişoara, 1975; Dincolo de cuvânt, Bucureşti, 1976; O seamă de cuvinte româneşti (în colaborare cu Teodor Bulza), Timişoara, 1976; Arta evocării la Sadoveanu, Timişoara, 1979; Cuvinte româneşti, Timişoara, 1986; Eminesciene (Eminescu şi limba română), Timişoara, 1989; Dicţionar de imagini pierdute, Timişoara, 1995; „ Viaţa lumii" cuvintelor. Vechi şi nou din latină, Timişoara, 1998; De ce Eminescu? (în colaborare cu Eugen Todoran), Reşiţa, 1999; Măiastra, Reşiţa, 2000; Neajungerea limbii. Comentarii la „Ţiganiada" de I. Budai-Deleanu, Timişoara, 2001; Scrisori din roase plicuri, Timişoara, 2002. Ediţii: Ion Creangă, Amintiri din copilărie, pref. edit., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Ionel Funeriu); Tudor Arghezi, Arte poetice, pref. edit., Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Livius Petru Bercea). Traduceri: Macrobiu, Satumalia, introd. trad., Bucureşti, 1961; Vergiliu, Eneida, pref. trad., Timişoara, 1994, Bucolice. Georgice, Timişoara, 1997.
Repere bibliografice: Cătălina Velculescu, „Studii de stilistică eminesciană", RITL, 1966, 2; Luiza Seche, „Studii de stilistică eminesciană", CLG, 1967,2; Andrei Nestorescu, „Studii de stilistică eminesciană", LR,
1967,	3; Al. Graur, „Stilul artistic al lui Ion Creangă", RL, 1969, 41; Dumitru Vlăduţ, „Dincolo de cuvânt", 0,1976,52; Constantin Cojocaru, „Dincolo de cuvânt", ATN, 1977, 4; Şerban Cioculescu, „O seamă de cuvinte româneşti", RL, 1977,24; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 245; Ion Simuţ, „Arta evocării la Sadoveanu", F, 1979,12; Dumitru Vlăduţ, „Arta evocării la Sadoveanu", CLG, 1980, 2; Const. Ciopraga, „Arta evocării la Sadoveanu", CL, 1980,12; Mihaela Mancaş, „Arta evocării la Sadoveanu", LL, 1981,1; Nicolae Manolescu, Povestiri despre cuvinte, RL, 1986,25; Vasile Popovici, Reverii despre cuvinte, O,1986,30; Eugen Todoran, Dincolo de sensuri, O, 1986, 30; Daniel Vighi, Lumea prin cuvânt, O, 1986, 30; Mircea Mihăieş, Arghezi reflexivul, O, 1987, 29; Şerban Cioculescu, Tudor Arghezi „Arte poetice", RL, 1987, 30; Alexandru Ruja, „Cuvinte româneşti", F, 1987,8; Mircea Mihăieş, G. I. Tohăneanu - cuvântul irepetabil, 0,1989,13; Cornel Ungureanu, Un eminescolog: G. I. Tohăneanu, 0,1989,40; Gabriela Creţia, „Eneida" - o nouă traducere, RL, 1994,24; G. I. Tohăneanu '70, coordonatori Fr. Kirâly, Sergiu Drincu şi Ionel Funeriu, Timişoara, 1995; Radu Cernătescu,
Despre un dicţionar al paradisului pierdut, LCF, 1996, 11; Eugen Dorcescu, în căutarea sensului pierdut, O,1996, 6; Petru M. Ardelean, Strângeţi piatra lucitoare. Pagini de(spre) limbă şi literatură, Arad, 1997, 179-184; Stelian Dumistrăcel, înţelepciunea cuvântului, O, 2000, 1; Constantin Cubleşan, Stilul artist, APF, 2001, 1; Alexandru Ruja, Ipostaze critice, Timişoara, 2001,241-248; Dicţ. scriit. rom., IV, 571-572; Olimpia Berea, Despre maeştri, Timişoara, 2003, 172-174; Olimpia Berea, Lecturi provinciale, Timişoara, 2003,12-16.	D.	V.
TOMA, A.[lexandru] (11.11.1875, Urziceni - 15.VIII.1954, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Zeliei şi al lui Leibu Moscovici, hangiu şi negustor de coloniale. Prenumele la naştere era Solomon; va adopta oficial pseudonimul, ales, se pare, de I. L. Caragiale, cu prilejul publicării unui poem în „Epoca literară", în 1896. Utilizase, la începuturile activităţii literare şi publicistice, şi alte pseudonime: Endymion, în 1892, la „Lumea ilustrată", Falstaff, Hâncu, Crayon, Şt. Tomşa. A dobândit cetăţenia română, conform legislaţiei din epocă, printr-o lege specială, votată de Senat în 1903, apoi de Camera Deputaţilor în 1913. A fost tatăl lui Sorin Toma, publicist şi memorialist, şi unchi, dinspre tată, al scriitorului Virgiliu Monda. Urmează Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti, absolvit în 1894, şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, avându-1 ca profesor, între alţii, pe Titu Maiorescu. Cu preocupări literare încă din timpul liceului, va beneficia de îndrumarea lui C. Dobrogeanu-Gherea şi a lui I. L. Caragiale. In aceeaşi etapă aderă la ideile socialiste şi la mişcarea social-democrată. Debutează ca poet în 1894. Redactor al oficiosului social-democrat „Lumea nouă", răspunzând o vreme de suplimentul „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", va colabora, de-a lungul vremii, cu versuri sau cu publicistică, la „Lumea ilustrată", „Revista ilustrată", „Foaia interesantă", „Povestea vorbei", „Soarele", „Gazeta săteanului", „Vieaţa nouă", „Drapelul", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Flacăra", „Sburătorul", „Luceafărul", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Era nouă", „Adam" ş.a. Primul volum, Poezii, îi apare în 1926, fiind distins cu Premiul „Ion Heliade-Rădulescu" al Academiei Române. Era membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1919. Va lucra timp de câteva decenii în învăţământ, iniţial la şcoala primară evreiască „Luca Moise" din Ploieşti, mai târziu ca profesor de filosofie şi istorie la liceele bucurestene „Matei Basarab" şi „Sf. Gheorghe", precum şi la Institutul Pompilian. Are multă vreme o activitate de „luminător" cultural: editează revistele „Steaua copiilor şi a tinerimii" (1922-1923), „Amicul copiilor" (1924) ş.a., iar din 1925 figurează ca director al colecţiei „Lectura. Floarea literaturilor străine", în care se publică nuvele din literatura universală. De altfel, împreună cu Ion Gorun, acum „compilează" Winetu de Karl May, însumând peste trei mii două sute de pagini, în mai bine de o sută cincizeci de fascicule. In anii '30 se angajează în mişcarea comunistă, ilegală în epocă, iar mai târziu, în timpul regimului Ion Antonescu, va face obiectul unor persecuţii din cauza originii sale etnice (e îndepărtat din învăţământ, îi este expropriată locuinţa etc.). După august 1944 se manifestă ca un
Toma
Dicţionarul general al literaturii române 734
vajnic susţinător al politicii comuniştilor, atitudinea sa decurgând atât din oportunism, cât şi, probabil, din credinţa că venise vremea înfăptuirii unor vechi idealuri. Numit director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, în 1948 primit în Academia Republicii Populare Române, în 1950 sărbătorit cu ocazia împlinirii a şaptezeci şi cinci de ani, tot atunci distins cu Premiul de Stat clasa I, supraevaluat de critica oficială, contrapus propagandistic, ca „exemplu pozitiv", unor mari valori ale poeziei moderne (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu ş.a.), temporar ocultate sau denigrate ca „reacţionare", T. îşi atrage ostilitatea violentă şi durabilă a multor scriitori şi a publicului avizat în materie de literatură, fapt ce determină, după moartea poetului, ca o tăcere aproape totală să se întindă asupra activităţii lui. Practic nu i se acordă, în tabloul valorilor literare, nici măcar locul modest cuvenit, tocmai pentru că făcuse obiectul supralicitării conjuncturale în epoca dură a realismului socialist.
Cazul T. a căpătat, într-un fel, trăsăturile unui „mit", comportând, ca piesă componentă, şi rolul jucat de fiul său, Sorin Toma, prin publicarea, în 1948, a articolului Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, în declanşarea campaniei de denigrare şi interzicere a lui Arghezi de către autorităţile comuniste, ceea ce a fost interpretat ca un „complot de familie", urzit de T., la adăpostul liniei oficiale, pentru a-i uzurpa lui Arghezi, în beneficiu propriu, locul de cel mai mare poet al epocii. Momentul va fi invocat, din când în când, în publicistica (şi chiar în beletristica) din perioada de relativă liberalizare a controlului ideologic, ca exemplu frapant de manipulare poli-tico-propagandistică a valorilor literare în perioada „obsedantului deceniu". Un studiu de Ion Vitner şi o prefaţă de Sergiu Fărcăşan sunt principalele piese ale dosarului proclamării lui T. ca poet oficial şi al supraevaluării lui ca precursor al realismului socialist. Poet fără îndoială minor, de nivel modest, el îşi „jucase", de fapt, destinul literar în anii de la sfârşitul veacului al XlX-lea şi începutul celui următor. Aparţinător „epocii epigonilor eminescieni" (Romulus Dianu), contemporan şi afin cu Panait Cerna sau cu D. Nanu, comparabil sub anumite raporturi cu mai vârstnicul Al. Vlahuţă, T. a scris versuri de factură mai degrabă neoclasică, însufleţite de un patetism suscitat de elanuri generoase, de solidarizarea cu şansele de emancipare (nu numai socială) a omului şi ritmate de accente vitaliste şi mesianice. E o poezie cu o retorică riguroasă - fără mari excese de grandilocvenţă -, o poezie conservatoare, deja desuetă prin raportare chiar la relativ puţin îndrăzneţele înnoiri promovate de simbolismul românesc la cumpăna veacurilor al XlX-lea şi al XX-lea, şi cu atât mai perimată la data apariţiei primului volum, în 1926, adică într-un moment în care lirica românească se racordase la revoluţia modernistă şi în care se manifesta avangardismul radical. Comentatorii s-au pronunţat fixându-i corect identitatea şi valoarea. Elogiind în termeni măsuraţi „poezia de concepţie" a lui T., o „poezie meditativă, psihologică şi moralistă, nobilă prin atitudine şi lucrată cu preciziune de făurar", E. Lovinescu îi semnala desuetudinea şi opina că „orice vers al poetului respiră o mare şi onestă conştiinţă
profesională, o inspiraţie de calitate intelectuală desfăşurată în ample volute impecabile, cărora le lipseşte doar elementul invenţiunii". F. Aderca remarca, şi el, caracterul tardiv al cărţii - care, după părerea lui, ar fi putut străluci dacă ar fi apărut „cel mai târziu în 1915" - şi afirma că această culegere de versuri rămâne totuşi interesantă, fiindcă „este o icoană a poeziei româneşti, în tot ce a avut ea mai bun la începutul acestui veac. Lipsit de curajul de a deschide un drum propriu, dintr-un prea mare simţ al armoniei şi perfecţiei formale, poetul rămâne legat de familia Coşbuc-Eminescu- Iosif-Cerna şi chiar Vlahuţă, integrându-se astfel desăvârşit, cu toată zarva din ultimul timp, în literatura română". în acelaşi registru, de elogiere amabilă, reţinută ori moderată, se desfăşura şi comentariul lui Tudor Vianu: „Pentru dreptate şi preciziune trebuie să spunem cât de rafinat artist este d. A. Toma şi cum limba sa răsună nu cu o armonie nouă, dar cu o armonie foarte pură". Poet cu un diapazon tematic cuprinzător, cântăreţ deopotrivă al intimităţii şi erotismului delicat, al dragostei de ţară, al simpatiei faţă de dezmoşteniţii societăţii, al temelor biblice ori împrumutate din mitologia Antichităţii greco-latine, T. a realizat şi numeroase transpuneri - unele foarte libere, mai degrabă adaptări - din poezia universală. Probabil că rezultatul cel mai viabil al activităţii lui de traducător e o versiune, în versuri, a piesei Tartuffe de Moliere, jucată în premieră în 1919, deseori reeditată şi utilizată pe scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, elogiată de critică. Lirica scrisă în timpul celui de-al doilea război mondial, cu mesaj de revoltă, a fost adunată în Flăcări pe culmi (1946). în materie de inepţii versificate, pe teme combativ-mobilizatoare, T. şi-a adus obolul în epoca realismului socialist, dar a fost „eclipsat" de contemporani mai tineri şi, unii dintre ei, mai viguroşi.
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1926; Ne vine dreptatea, Bucureşti, 1944; Flăcări pe culmi, Bucureşti, 1946; Puşkin, făclie peste vremi, Bucureşti, 1949; Cântul vieţii, Bucureşti, 1950; ed. 2, Bucureşti, 1951; ed. introd. Ion Vitner, Bucureşti, 1954; Sună ghiocel, sună clopoţel, Bucureşti, 1950; Poezii alese, pref. Sergiu Fărcăşan, Bucureşti, 1952; Piuici şi fraţii lui mai mici, Bucureşti, 1954; Poezii. Pagini alese (1894-1954), pref. Dumitru Micu, note biobibliografice de Sorin Toma, Bucureşti, 1997. Traduceri: Carmen Sylva, Versuri, Bucureşti, 1897; Moliere, Tartuffe, Bucureşti, f.a.; reed. în Moliere, Opere, II, Bucureşti, 1955; Lev Tolstoi, Povestiri pentru copii, Bucureşti, 1921; Karl May, Winetu, Bucureşti, [1924-1925] (în colaborare cu Ion Gorun); Joseph-Arthur de Gobineau, Renaşterea, Bucureşti, [1925], CesarBorgia, Bucureşti, f.a.; I. H. Rosny, Cataclismul, Bucureşti, 1925; Selma LagerlOf, Prinţesa păcii, Bucureşti, [1926]; Guy de Maupassant, O aventură în tren, Bucureşti, 1926; Aleksandr Neverov, în lumea lui Lenin şi Troţki, Bucureşti, 1927; Hugo Bettauer, Uliţa durerii, Bucureşti, 1929; Frank Thiess, Yooghi, Bucureşti, 1930; Heinrich Lhotzky, Ştii să-ţi creşti copiii?, Bucureşti, 1931; G. Sondermann, Prin sânge şi groază, Bucureşti, 1931; Georg Fink, Mi-e foame, Bucureşti, 1931; ed. Bucureşti, 1993; Jacob Wassermann, Monstru sau victimă?, Bucureşti, 1933; Gaston Renee, Demonul roşu, Bucureşti, 1933; Maxim Gorki, Poeme, Bucureşti, 1945; Nikolai Gribacev, Cântarea colhozului „Bolşevik", Bucureşti, 1950; S. I. Marşak, Copiii din curtea noastră, Bucureşti, 1953, Mister Twister, Bucureşti, 1953, Povestea şoricelului mofturos, Bucureşti, 1953, Uriaşul, Bucureşti, 1953,
735 Dicţionarul general al literaturii române
Toma
Incendiul, Bucureşti, 1954, Poezii pentru copii, Bucureşti, 1954, Vine, vine grădiniţa !, Bucureşti, 1954, Zăpăcită, Bucureşti, 1954; Georges Soria, Un cânt de drum poporului român, Bucureşti, 1953; Poezii şi poeme din literatura universală, Bucureşti, 1954.
Repere bibliografice: F. Aderca, „Poezii", SBR, 1926,6; Tudor Vianu, „Poezii", G, 1926,9-11; D. Nanu, Un volum aşteptat, ADV, 1926,13178; D. Nanu, Un poet şi o operă, ADV, 1926, 13 179; Romulus Dianu, „Poezii", RP, 1926, 2 742; I. Peltz, „Poezii", DMN, 1926, 7 205; Ralea, Scrieri, II, 445-446; Constantinescu, Scrieri, V, 110-113; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 158-161; Podoleanu, 60 scriitori, II, 333-334; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 110-111; Silvian Iosifescu, „Tartuffe", comedie în 5 acte de Moliere, în româneşte de A. Toma, U, 1947,217; Ion Vitner, A. Toma, poetul proletariatului revoluţionar, CNT, 1949, 123; Maria Banuş, Primăvara..., CNT, 1950,175; Aurel Martin, Poezia lui A. Toma, „Făclia", 1950, 6 februarie, 13 februarie; Nicolae Moraru, Cântăreţul vieţii, CNT, 1950,175; Vicu Mîndra, A. Toma, poetul versului tânăr, „Scânteia tineretului", 1950, 13 februarie; Sărbătorirea academicianului A. Toma la împlinirea vârstei de 75 de ani, Bucureşti, 1950; Ion Vitner, Poezia lui A. Toma, Bucureşti, 1950; Maria Banuş, Lumina omului şi a poeziei, CNT, 1954,35; Gala Galaction, Oameni şi gânduri din veacul meu, Bucureşti, 1955,118-120; IonBănuţă, Alexandru Toma, LCF, 1959,17; AL I. Ghilia, A. Toma, CNT, 1959,34; Nicolae Ciobanu, Epoca debutului literar al lui A. Toma, 0,1960,12; I. Peltz, Amintiri despre..., Bucureşti, 1967,110-114; Ciopraga, Lit. rom., 280-282; Micu, început, 505-506; Lit. rom. cont., I, 175-177; Virgiliu Monda, Viaţă şi vis, Bucureşti, 1986, 21-23; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 119; Alex. Ştefănescu, Stafia lui A. Toma, RL, 1997,29; Daniel Cristea-Enache, Impostură sau nonvaloare, ALA, 1997,382; Popa, Ist lit, 1,611-613; Dicţ. scriit rom., IV, 572-574; Eugen Iacob, Culisele memoriei, II, postfaţă Valentin Taşcu, Cluj-Napoca, 2003, 39-43; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia (I), Bucureşti, 2003,12,55-57, passim.	N.	Br.
TOMA, Dolores (3.IX.1948, Bucureşti), istoric literar şi traducătoare. Este fiica Măriei (n. Alexe) şi a lui Levin Haltenwagner, ofiţer. Urmează la Bucureşti cursurile Liceului nr. 6, încheiate în 1966, şi Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, secţia franceză-română, pe care o va absolvi în 1971. E reţinută la catedră pe post de asistentă. Beneficiază de o bursă de specializare la Paris (octombrie 1973 - martie 1974), fiind admisă pe bază de interviu de către Roland Barthes la cursul său de la Ecole des Hautes Etudes. Deşi îşi susţine doctoratul în filologie în 1978, cu lucrarea Cyrano de Bergerac - un model al barocului, va fi promovată ca lector abia în martie 1990. Conferenţiar în 1993, avansează profesor în 1997, tot acum devenind director adjunct al Şcolii Doctorale a Agenţiei Universitare pentru Studierea Limbii Franceze (AUPELF*UREF) pentru Europa Centrală şi de Est, iar în 2003 director al Şcolii Doctorale în Ştiinţe Sociale a Universităţii din Bucureşti şi a Agenţiei Universitare a Francofoniei. Invitată în repetate rânduri să conferenţieze la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris) în perioada 1997-2003, este membră a societăţilor internaţionale a specialiştilor în secolul al XVII-lea, ca urmare a colaborării la proiecte în domeniu. S-a remarcat prin strălucite cursuri şi seminarii privind barocul şi clasicismul francez, ca şi prin prezenţa continuă în publicaţiile de specialitate („Colloques", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Analele Universităţii Bucureşti", „Caiete critice",
„Dilema", „Synthesis"). A participat la lucrările colective ale Catedrei de franceză (Histoire de la litterature frangaise, I-III, 1981-1982, La Litterature frangaise dans Vespace culturel roumain, 1984), publicând totodată o serie de traduceri din literatura şi critica franceză. După 1990 s-a implicat în promovarea în mediul universitar a unor noi discipline, precum istoria mentalităţilor şi istoria culturală. Debutează în 1971, cu articolul Un aspect al confluenţei Camus - Dostoievski, în „Analele Universităţii Bucureşti", lucrarea de doctorat, publicată în
1982,	reprezentând şi debutul ei editorial.
Cyrano de Bergerac - un model al barocului se înscrie în seria de lucrări pe care istoria literară românească a anilor '70-'80 din secolul trecut le-a dedicat acestei teme ca una din cele mai bine construite contribuţii. T. propune refacerea unui model al operei baroce, prin identificarea mecanismelor de creaţie şi, totodată, a modalităţilor de analiză a textului. Accentul este pus pe viziunea filosofică a perioadei baroce, capitolele destinate recompunerii ontologiei şi a gnoseologiei specifice servind drept fundament teoretic pentru înţelegerea funcţionării argumentaţiei dialectice, care înlocuieşte demonstraţia logică la nivelul textului. Exegeta elaborează şi o serie de studii în care prezintă stadiul cercetărilor asupra secolului al XVII-lea francez, cu punctul final în cursul universitar Du Baroque au classicisme (1993). Pe de altă parte, combinând în mod fericit mai vechile preocupări de literatură franceză clasică şi noile perspective oferite de studierea istoriei mentalităţilor, T. oferă în Formele pasiunii (1992) câteva excursuri incitante care au în atenţie secolul lui Ludovic al XlV-lea. Imaginea propusă se sprijină pe analiza alterităţii viziunii despre lume a acelei epoci, care creează premisele unei receptări dinamice, mult mai productivă, înlocuind atitudinea de respingere pe criteriul nonregăsirii în textul supus receptării. Altă lucrare, Histoire des mentalites et cultures frangaises (1996), reuneşte studii care prezintă cele mai valoroase câştiguri ale noilor direcţii de abordare a fenomenelor culturale: antropologia culturală, analiza mentalităţilor, istoria culturală, ideile Şcolii Analelor ş.a. încercarea de familiarizare a cititorului român cu conceptele din aceste domenii este susţinută şi de aplicarea, cu rezultate originale, a noilor moduri de operare la textele-martor. Paginile din Despre grădini şi modurile lor de folosire (2001) se situează la frontiera dintre beletristică şi istoria culturală savantă. Cititorul poate opta pentru o lectură de pură specialitate, găsind aici un bogat repertoriu de date, trimiteri, documente uitate, cărţi esenţiale pentru cunoaşterea subiectului propus: grădinile în viziunea românească, în special în secolele al XVIII-lea - al XlX-lea, dar cu incursiuni în epoca anterioară şi cu o fină analiză la Note de călătorie de Mihail Sadoveanu, având Olanda ca obiect de reflecţie, potrivite pentru delimitarea unei viziuni româneşti asupra dicotomiei natură-gră-dină. în egală măsură, cititorul se poate lăsa furat de calităţile literare ale textului, care poate fi citit ca un eseu în stilul lui Montaigne, unde informaţia savantă nu este decât un pretext pentru distilarea emoţiilor şi trăirilor descoperite de T. în oglinda altui model cultural - cel francez, ceea ce îi oferă ocazia
Toma
Dicţionarul general al literaturii române 736
unei coborâri pline de savoare în „grădinile" propriului trecut, ascuns printr-un savant joc de aparenţe sub înfăţişarea celui colectiv, în mărturiile culturale despre spaţiul moldo-valah din alte vremi.
SCRIERI: Cyrano de Bergerac - un model al barocului, Bucureşti, 1982; Formele pasiunii, Bucureşti, 1992; Du Baroque au classicisme, Bucureşti, 1993; Histoire des mentalites et cultures frangaises, Bucureşti, 1996; Despre grădini şi modurile lor de folosire, Iaşi, 2001. Traduceri: Serge Doubrovsky, De ce noua critică?, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1977; Romul Munteanu, Les Metamorphoses de la critique europeenne modeme, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Radu Toma); Doamna de Lafayette, Principesa de Montpensier. Zaide. Principesa de Cleves. Istoria Henriettei de Anglia. Contesa de Tende, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Demostene Botez); Marguerite Duras, Emily L., pref. trad., Bucureşti, 1990; Bernard- Henri Levy, Ultimele zile ale lui Charles Baudelaire, pref. trad., Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Ileana Mihăilă, Contributions â l'etude du baroque, CREL, 1986, 4; Martine de Rougemont, Cyrano de Bergerac, „Dix-huitieme siecle", 1989, 21; Alexandru Matei, Pe culmea dealului ar cos, OC, 2002, 112; Ana-Stanca Tabarasi, De ce sunt importante grădinile, RL, 2002,40.	II.	M.
TOMA, Ileana (14.IX.1935, Prajila, j. Soroca), prozatoare. Este fiica Măriei Bârcă (n. Dimitriu), funcţionară, şi a lui Alexie Bârcă, preot. A absolvit în 1957 Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii din Bucureşti. Până în 1991 va fi cercetător şi şef de colectiv la Observatorul Astronomic din Bucureşti. Publică numeroase lucrări de astronomie, unele de popularizare. în 1972 i se acordă premiul „Gh. Lazăr" al Academiei Române pentru Catalog de stele slabe. Debutează în literatură cu povestirea La ceasul judecăţii în „Dreptatea" (1990). Proză scurtă îi apare în suplimentul „Alfa şi omega" al „Cotidianului" (1996-1997), în „Zig-zag" ş.a.
în prima carte publicată de T., romanul Singurătatea lui Vlad Ţepeş, apărut în 1995, se relatează, în scene care depăşesc simpla evocare a istoriei, căderea Constantinopolului, sfeştania Curţii domneşti de la Bucureşti şi înmormântarea la Muntele Athos a capului domnitorului. Altă reconstituire istorică, Ultimul Constantin (2000), sugerează şi urmăreşte analogia dintre Constantin XI Paleolog, ultimul împărat al Bizanţului, şi Constantin Brâncoveanu, domn român martirizat împreună cu fiii săi. Informaţia istorică şi culturală dovedeşte exactitate şi acuitate de om de ştiinţă, fiind susţinută şi de un meritoriu talent narativ. Romanul este construit prin alăturarea diferitelor puncte de vedere asupra evenimentelor istorice aparţinând unor personaje: spătarul Mihai Cantacuzino, Ştefan, fiul cel mai apropiat de voievod, Nicolae Mavrocordat, pe atunci mare dragoman, ş.a. Pilda inorogului zugrăvită la Băjeşti, Palatul Mogoşoaia privit ca imagine răsturnată în lac, tânăra soţie (de treisprezece ani) a beizadelei Ştefan vorbind cu păpuşile minuscule, pruncul credincioasei doici - ţiganca Zamfira - ucis în locul copilului lui Brâncoveanu de seimenii răsculaţi, durerea ienicerului Selim la auzul dangătului de clopot, ecou al unei îndepărtate copilării creştine, dau atractivitate şi oarecare tensiune naraţiunii. Culegerea de
povestiri Coloana (2000) imaginează o lume dominată de singurătatea oamenilor prinşi într-o maşinărie infernală, o coloană de trupuri fiind angajată într-un marş unde fiecare rămâne închis în propria lui durere. în altă carte, o biografie, Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu (2002), T. asamblează documentul istoric cu amintirile celor care au cunoscut direct farmecul iradiat de biserica Bucur din Bucureşti, pe vremea când aici slujea preotul Alexie Bârcă.
SCRIERI: Singurătatea lui Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1995; Coloana, Bucureşti, 2000; Ultimul Constantin, Bucureşti 2000; Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu, Bucureşti, 2002. Traduceri: E. Segal, Doctorii, Bucureşti, 1993; Th. Starzl, Oamenii mozaic. Memoriile unui chirurg de transplant, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Marcel Duţă, De la istoria lui Vlad Ţepeş la poezia lui Dracula, „Paideia", 1995,2; Teodor Vârgolici, încă un adevăr despre Vlad Ţepeş-Dracula, ALA, 1995, 276; Dan Stanca, Roman istoric: „Singurătatea lui Vlad Ţepeş", RMB, 1995,1549.	M. Dţ.
TOMA, Radu (22.1 .1949, Jimbolia), teoretician şi istoric literar, traducător. Este fiul Măriei (n. Marcu) şi al lui Ion Toma, meşteşugar. Urmează cursurile medii la Liceul „Al. I. Cuza" din Galaţi, absolvit în 1966. în acelaşi an este admis la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, secţia franceză-română, pe care o va termina în 1971. Funcţionează ca asistent stagiar la Catedra de franceză a acestei facultăţi, fiind titularizat în 1975. Deşi îşi susţine doctoratul în 1979, cu o lucrare având ca temă romanul francez al secolului al XVIII-lea, sub conducerea profesorului Romul Munteanu, şi din 1984 devine titular la cursul de literatură franceză a secolului al XX-lea, va fi lector abia în 1990, apoi conferenţiar în 1991, profesor în 2000. Se ocupă în 1991 de înfiinţarea şi organizarea Facultăţii Internaţionale de Ştiinţe Umane, devenită în 1995 Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, căreia îi va fi întâiul decan. Până în 1997 desfăşoară o activitate intensă în cadrul Comitetului Agenţiei Universitare pentru Studierea Limbii Franceze (AUPELF*UREF, devenită ulterior Agenţia Universitară a Francofoniei), contribuind la luarea deciziei de a se constitui, în 1993, la Bucureşti, Biroul pentru Europa Centrală şi de Est. în 2002 creează Centrul de Studiere a Francofoniilor, pe lângă Catedra de franceză a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, în cooperare cu Universitatea Catolică din Louvain şi cu Arhivele şi Muzeul Literaturii din Bruxelles. A fost distins cu titlul doctor honoris causa al Universităţii Rennes 2 în 1994, fiind numit în 1999 Chevalier des Palmes Academiques. Debutează în „Analele Universităţii Bucureşti" în 1972, cu articolul Fapt şi faptă la Malraux. Colaborator constant la câteva publicaţii de ţinută academică („Synthesis", „Cahiers roumains d'etudes litteraires'", „Analele Universităţii Bucureşti", „Secolul 20", „Caiete critice", "Viaţa românească" ), participă şi la o serie de lucrări colective: Histoire de la litterature frangaise (I-III, 1981-1982), La Culture roumaine â Vepoque des Lumieres (1985), Analize de texte poetice (1986) ş.a. Traduce mai cu seamă pagini din proza
737 Dicţionarul general al literaturii române
Toma
franceză contemporană, contribuind la menţinerea tradiţiei de receptare a acestei literaturi în spaţiul cultural românesc, publică prefeţe la versiuni din Marguerite Dur as, Jean Echenoz, Denis Diderot, Charles Baudelaire sau la lucrări de teorie şi critică literară aparţinând lui Gilbert Durând, Jacques Derrida, Michel Vovelle ş.a. înfiinţează în 1990 Editura Babei, la care editează lucrări de specialitate, acte ale unor colocvii, cursuri universitare.
Primul volum al lui T., apărut în 1982, este teza sa de doctorat, Epistemă, ideologie, roman: secolul XVIII francez, o contribuţie originală, inedită nu doar în planul culturii române, de abordare a structurilor de profunzime ale literaturii din perspectiva pragmaticii, a cărei viziune este îmbogăţită cu sugestii venite dinspre deconstructivism şi din aria studiilor culturale. Lucrarea urmăreşte evoluţia formulelor romaneşti în contextul francez al Luminilor, perioadă de tatonări şi de căutări în plan estetic, care conduc la elaborarea unei poetici a genului narativ în acord cu noile dimensiuni definitorii pentru orizontul de aşteptare al cititorului modern. Reţin atenţia prin ingeniozitatea construcţiei teoretice şi a aplicării la textele literare (unele binecunoscute, altele aparţinând zonei de umbră) cele trei reguli - de validare, de sinceritate şi regula conţinutului propoziţional. Aceasta din urmă dă seamă de problemele competenţelor epistemice ale autorului/cititorului din epoca Luminilor, din perspectiva adoptării uneia din cele două paradigme dominante - în optica lui T. - în cultura vremii: newtoniană şi leibniziană. Următoarele cărţi, Pour Cocon Idiotiseanul ou Ce qu'il est raisonnable de dire de la litterature (2000) şi Les Temps qui courent racontes aux litteraires (2000), sunt rezultatul unei evoluţii a viziunii teoretice propuse de T. asupra actului literar, ca parte integrantă a fenomenelor culturale ale modernităţii şi contemporaneităţii. Optând pentru o atitudine istoricistă şi relativistă, autorul are în vedere, din unghiul analizei critice a discursului teoretic contemporan, problematica definirii literaturii şi artei sau a existenţei în contextul modernităţii a unor discipline precum istoria ori estetica. în Pour Cocon Idiotiseanul... interpretarea conduce spre o abordare instituţională a literaturii, completată de reconstrucţia unor mituri fondatoare: geniul şi actul de creaţie. Les Temps qui courent... cuprinde o prezentare personală a câtorva discursuri fondatoare ale ideilor moderne despre raţiune şi definirea ei, trecând tangenţial prin perspectiva discursului literaturii. De la cartezianism la filosofia germană clasică, la contribuţia lui Alexis de Tocqueville, pentru a ajunge la Jiirgen Habermas şi Jean-Frangois Lyotard, T. reface un tablou al problematicii legate de limitarea sau ilimitarea comunicării în condiţiile eticii societăţii moderne, întreaga sa activitate se concentrează asupra decriptării raţionale, cu întregul aparat teoretic al modernităţii, a magiei verbale ce defineşte textul literar.
SCRIERI: Epistemă, ideologie, roman: secolul XVIII francez, Bucureşti, 1982; Pour Cocon Idiotiseanul ou Ce qu'il est raisonnable de dire de la litterature, Bucureşti, 2000; Les Temps qui courent racontes aux litteraires, Bucureşti, 2000. Traduceri: Nathalie Sarraute, Fructele de aur, pref. Irina Mavrodin, Bucureşti, 1977; Romul Munteanu, Les Metamorphoses
de la critique europeenne modeme, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Dolores Toma); Jean Cayrol, Aud încă vocea, pref. trad., Bucureşti, 1985; Louis-Sebastien Mercier, Anul 2440 sau Un vis cum n-a mai fost, introd. Irina Bădescu, Bucureşti, 1986; Charles Baudelaire, Pictorul vieţii modeme şi alte curiozităţi, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1992; Claude Simon, Lecţii de cuvinte şi lucruri, postfaţa trad., Bucureşti, 1992; Jean Echenoz, Lac, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Adina Diniţoiu: Radu Toma - două cărţi pentru literaţi, OC, 2001,47; Alexandru Matei, „Am impresia că în România nu există încă discuţii care să menajeze ideea de argument raţional" (interviu cu Radu Toma), „Deci", 2003,6.	II.	M.
TOMA, Stela (6.V.1929, Cilibia, j. Buzău), editoare. Este fiica Alexandrinei (n. Vânt) şi a lui Nicolae Enache, militar. Urmează Liceul „Doamna Stanca" din Făgăraş (1940-1948) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura română (1948-1952), unde mentor i-a fost J. Byck. Funcţionează ca profesoară la Şcoala Generală din Jilavele, judeţul Ialomiţa (1952-1955), apoi e angajată la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, ca membră a redacţiei revistei „Limba română" (1957-1959). Revine la Institut în
1963,	în colectivul de lexicografie, pentru ca în 1978 să se transfere la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", unde activează, până în 1988, în cadrul sectorului de literatură română veche. A făcut parte din echipa de cercetători care a elaborat Dicţionarul limbii române. Colaborează la „Analele Academiei Române", „Cercetări de lingvistică", „Cotidianul", „Cumidava", „Forum", „Limba română", „Limbă şi literatură", „Ortodoxia", „Revista cultului mozaic", „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară", „Studii şi cercetări lingvistice", „Studii teologice", „Telegraful român", „Tribuna României", „Viaţa românească", „Vieaţa nouă" ş.a., precum şi la publicaţiile „Dacoromania" (Freiburg), „Jahrbuch fiir ostliche Latinităt" (Freiburg-Mlinchen). Este membră a Fundaţiei „Dimitrie Cantemir".
în studenţie T. a efectuat transliteraţia ediţiei Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, sub îndrumarea lui J. Byck. S-a dedicat în continuare studierii textelor vechi româneşti, transcriind, în alfabetul latin, lucrări de mare întindere. în calitate de editor, stabileşte textul şi alcătuieşte glosarul ori redactează aparatul critic la Dimitrie Cantemir, Opere complete (IV, t. I, 1973), realizează antologia Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1981), reluată în 1999-2000 şi distinsă cu Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, altă contribuţie fiind ediţia Coresi, Psaltirea slavo-română (1577), în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, lucrare ce pune la dispoziţia cercetătorilor un extrem de preţios material filologic şi lingvistic, rezultat al unui efort susţinut deopotrivă de competenţa filologică şi de cea istorico-literară. Ca în fiecare întreprindere ce vizează recuperarea, în transcriere interpretativă, a textelor vechi, T. aduce numeroase corecţii şi vine cu elemente de noutate atât în ceea ce priveşte metoda de lucru, cât şi studiul materialului propriu-zis. Bunăoară, indicele la ediţia Coresi, exhaustiv, cuprinde aproximativ 45 000 de fişe, fiind întocmit după criterii superioare celor
Toma Alimoş
Dicţionarul general al literaturii române 738
folosite anterior de alţi filologi. T. a participat şi la realizarea unei serii de volume colective, între care Crestomaţie de literatură română veche (I-II, 1984-1989), pe care o coordonează împreună cu I. C. Chiţimia, fiind în acelaşi timp autoare a mai multor capitole. Pentru Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ediţia jubiliară din 1988 (Premiul Academiei Române), a transcris cărţile Ruth, Psaltirea, Cântarea Cântărilor, De la Mathei Svânta Evanghelie şi Epilog. De asemenea, a făcut parte din colectivul care a realizat ediţia Biblia de la Bucureşti, coordonată de Paul Miron la Freiburg (1982), şi a colaborat la reeditarea lexiconului lui Ii. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, tot sub coordonarea lui Paul Miron (Wiesbaden, 1989). Un volum de studii şi cercetări, Filologie şi literatură (2002), reuneşte contribuţiile în domeniu ale autoarei de-a lungul unei jumătăţi de veac.
SCRIERI: Filologie şi literatură. Cercetări - Studii, adecă Ispitiri, iscodiri întru limbă, literatură şi cultură, Bucureşti, 2002. Ediţii: Dimitrie Cantemir, Opere complete, voi. IV, 1.1: Istoria ieroglifică, introd. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Nicolae Stoicescu), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, pref. edit., Bucureşti, 1981; ed. I-II, Bucureşti, 1999-2000, Opere, I, îngr. şi introd. edit., Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Virgil Cândea şi Nicolae Stoicescu); Coresi, Psaltirea slavo-română (1577), în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, introd. edit., Bucureşti, 1976; Crestomaţie de literatură română veche, I-II, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cluj-Napoca, 1984-1989 (în colaborare cu I.C. Chiţimia).
Repere bibliografice: Coman Lupu, D. Cantemir, „Istoria ieroglifică", LL, 1974, 2; Al. Graur, Texte coresiene, RL, 1976, 25; Dan Simonescu, Tipăriturile lui Coresi în atenţia editorilor, MS, 1976,4; I. Rizescu, Coresi, „Psaltirea...", SCL, 1976,6; Zamfira Mihail, Coresi, „Psaltirea...", RSE, 1977,1; Florica Dimitrescu, O ediţie de mare preţ, RL, 2001,25; Horaţiu I. Catrina, O carte eveniment, ARG, 2003,16.	L.	Bz.
TOMA ALIMOŞ, baladă populară. Aparţinând eposului medieval, cunoscută şi sub numele Toma a lui Moş sau Toma Al Imoş, face parte din ciclul baladelor vitejeşti şi datează din secolul al XVII-lea sau chiar mai dinainte. Răspândită îndeosebi în sudul Moldovei, în Muntenia, Oltenia şi Banat, este cunoscută şi la românii din sudul Dunării. Cele mai izbutite variante provin din Moldova şi Muntenia şi sunt incluse în colecţiile de poezii populare ale lui V. Alecsandri şi G. Dem. Teodorescu. Primele versuri sugerează cadrul desfăşurării acţiunii: „La poalele codrului, / în mijlocul câmpului". Freamătul codrului însoţeşte însingurarea eroului, care ospătează dorind tovărăşia cuiva. El închină plosca, pe rând, calului, armelor şi codrului. Doar pădurea vibrează la vorbele voinicului. Atmosfera în care se desfăşoară dialogul dintre haiducul mândru - „Nalt la stat, / Mare la sfat / Şi viteaz cum n-a mai stat" - şi natură este preponderent lirică. Acţiunea se precipită dramatic odată cu apariţia lui „Manea, slutul şi urâtul, / Manea, grosul şi-arţăgosul", pornit pe cruntă răfuială cu străinul care a cutezat să îi calce meleagurile. Drept răscumpărare, Manea îi cere calul. Dispus să ajungă la o înţelegere, Toma îi întinde plosca să bea, dar Manea îl loveşte mişeleşte şi fuge. Conflictul social, caracteristic baladelor
antifeudale, este convertit aici într-unul moral. De aceea, răzbunarea lui Toma apare ca o supremă datorie. Din acest moment al desfăşurării acţiunii, eroul este învestit cu atribute miraculoase. Pentru a-1 pedepsi pe Manea, haiducul îşi învinge durerea şi, cu ajutorul calului năzdrăvan, pleacă în urmărirea duşmanului. Unele variante, culese din nordul Moldovei sau din Banat, se încheie odată cu înfăptuirea actului justiţiar -omorârea lui Manea. Altele cuprind un tablou final care se armonizează cu tonalitatea baladei, momentul morţii haiducului fiind transferat pe tărâm de legendă. Prieten credincios, calul îi va împlini ultima dorinţă, purtându-i trupul „Colo-n zarea celor culmi / La gropana cu cinci ulmi". Procedeele stilistice conferă baladei nuanţare, muzicalitate şi putere de sugestie. Fraza amplă, bogată în imagini poetice, cuprinde un număr mare de versuri, intensificând suflul epic. Subtila împletire a realităţii cu fantezia se realizează prin hiperbole descriptive şi narative. Repetarea vocativului „Maneo, Maneo, fiară rea" dă mai multă acuitate dialogului. Formulele introductive şi de încheiere, exterioare cadrului acţiunii epice, sunt laconice, unele variante renunţând la ele. Cu o vibraţie de poezie autentică, balada rămâne una din cele mai valoroase creaţii ale literaturii populare româneşti.
Surse: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, 72-76; ed. I, Bucureşti, 1965, 156-160; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885,581-584; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, I, partea I, Bucureşti, 1900, 38-44; Alexandru Vasiliu, Cântece, urături şi bocete de-ale poporului, Bucureşti, 1909, 13-14; N. Păsculescu, Literatură populară românească, Bucureşti, 1910, 250-251; Emanoil Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc, Bucureşti, 1923, 120-123; Balade populare româneşti, I, introd. AL I. Amzulescu, Bucureşti, 1964,253-259; Cântece bătrâneşti, introd. AL I. Amzulescu, Bucureşti, 1974, 292-300; Toma Alimoş, îngr. şi pref. Iordan Datcu şi Viorica Săvulescu, Bucureşti, 1986; O capodoperă a baladei româneşti: „Toma Alimoş", îngr. şi pref. Iordan Datcu şi Viorica Săvulescu, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: N. Iorga, Balada populară românească. Originea şi ciclurile ei, Vălenii de Munte, 1910; Petru Caraman, Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la români, AAF, 1932, 53-105, 1933, 21-88; Gh. Vrabie, Balada populară română, Bucureşti, 1966, 389-393; Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară, Bucureşti, 1967, 163-179; Dicţ. lit. 1900, 856; Iordan Datcu, Un mit -Toma Alimoş, Bucureşti, 1999.	I.	H.	C.
TOMESCU, D.[umitru] (31.111.1886, Broscari, azi Livezile, j. Mehedinţi - 5.VI.1945, Satulung, j. Braşov, azi Săcele), critic literar, publicist şi traducător. Este fiul Măriei şi al lui Gheorghe Tomescu, mic arendaş. Urmează cursul secundar la Liceul „Traian" din Turnu Severin. S-ar fi înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care n-ar fi terminat-o, familia neputîndu-1 sprijini financiar. Nu este exclus însă ca motivul principal să fi fost altul. Preţuit de profesorul său de română, ce scotea periodicul „Şcoala secundară", premiant răsplătit cu excursii în Transilvania, prilej cu care vizitase redacţiile unor gazete româneşti, făcând cunoştinţă cu câţiva tineri condeieri, T. participă, alături de colegul său C. Ş.
739 Dicţionarul general al literaturii române
Tomescu
Făgeţel şi de N. Bănescu, la întemeierea, în decembrie 1905, la Craiova, a revistei „Ramuri", al cărui text-program îl scrie. Aici va publica articole de directivă, comentarii, cronici literare şi dramatice, recenzii, numeroase note polemice, dar şi câteva proze scurte, amintiri, note de călătorie, precum şi traduceri, îndeosebi din literatura italiană, iscălind iniţial Dem. Gh. Thomescu, apoi şi cu pseudonime: Dinu Vultur, Corneliu Vultur, Claudiu Vifor, Brumărel, cronicar, Tonans ş.a. Mai colaborează acum şi la alte periodice, din „ţară" - „Presa liberă", „Amicul tinerimei", „Steluţa" - sau ardelene -„Răvaşul", „Luceafărul", „Cosinzeana", „Lupta" (Budapesta). Remarcat de Al. Vlahuţă, apreciat de N. Iorga, T. se va apropia de acesta din urmă, frecventând asiduu aşezămintele culturale de la Vălenii de Munte. Redactor la „Neamul românesc" şi „Drum drept", îşi va urma maestrul şi în arena politică, animând filiala mehedinţeană a Partidului Naţionalist Democrat, al cărei organ de presă, „îndreptarea", îl conduce. Articolele politice (mai toate abordând şi probleme culturale) şi le strânge în broşurile Naţionalismul (1912) şi Momente din lupta noastră (1914). Sub direcţia sa apare, scurtă vreme, în 1913, „Lumina literară", printre ai cărei colaboratori se numără Nichifor Crainic, Radu Dragnea, Pamfil Şeicaru ş.a., iar în 1914-1915 „Lumina". Din 1914 face parte din Societatea Scriitorilor Români. Dezamăgit de rezultatele transformării mişcării iorghiste în partid politic, T. se delimitează de acesta, rămânând un timp izolat. O reapropiere era încercată în 1918, cînd scoate la Iaşi, scurt timp, ziarul „Vremea nouă". Ulterior, la insistenţele lui I. G. Duca, se înscrie în Partidul Liberal, care îl utilizează în efortul de a se implanta în provincia de peste munţi. Va contribui la editarea cotidianului clujean „înfrăţirea" (intitulat apoi „înfrăţirea poporului", 1920-1925) şi va fi preşedintele Sindicatului Ziariştilor Profesionişti din Transilvania. Revenit acasă, T. iscăleşte câteva foiletoane în „Cuvântul", face să apară revista „Scrisul românesc" (1927-1928), iar în februarie 1928 e numit director al Teatrului Naţional din Craiova, funcţie din care va demisiona peste câteva luni. Tot acum e desemnat preşedinte al Sindicatului Presei din Oltenia. în deceniul următor numele îi apare intermitent în „Ramuri", „Poezia", „Societatea de mâine", „Presa". Entuziasmat de programul Serviciului Social, organizat de D. Guşti, T. devine, cu ajutorul generalului N.M. Condiescu, inspector regional al Fundaţiilor Regale (1937-1945), cu atribuţii în acţiunea de culturalizare a satelor. E redactor al periodicului „Vatra" şi organizează în 1943 „Săptămâna Olteniei", prilej cu care editează volumul Oltenia, o enciclopedie sui-generis a regiunii.
Promovată de antecesori şi contemporani iluştri, credinţa privitoare la cultura trebuitoare poporului într-un anume moment istoric este asumată de timpuriu de T. Redactând articolul-program al revistei „Ramuri", el îi precizează „rostul şi atitudinea" în a seconda „Sămănătorul" în lupta pentru o cultură nutrită de „ideea naţională", pentru o literatură adevărată, perenă, creată „numai de scriitori ieşiţi din popor", opusă celei menite să piară odată cu clipa. în acest sens, vreme de aprope un deceniu, T. lansează numeroase atacuri contra
„moderniştilor", contra celor de la „Vieaţa nouă", contra lui Duiliu Zamfirescu, a lui E. Lovinescu (mai ales când acesta reclamă „intelectualizarea" producţiei literare româneşti), a lui Al. Macedonski (Se mişcă fosila!), împotriva „minulescianis-mului" ori a susţinătorilor legitimităţii, la noi, a curentului simbolist etc. Sunt atacuri cărora li s-a reproşat, chiar în epocă, caracterul „rudimentar", forţa lor, asigurată de vehemenţă, de violenţa limbajului fiind, totuşi, incontestabilă. Concomitent, criticul de la „Ramuri" dă expresie admiraţiei faţă de „literatura de preoţi luptători" a ardelenilor, faţă de poezia lui Octavian Goga, faţă de proza lui Mihail Sadoveanu ori a lui
C.	Sandu-Aldea. Totuşi, nici crezul comun, nici prestigiul acumulat de scriitori vârstnici (de pildă, Barbu Delavrancea), nici apartenenţa la aceeaşi zonă geografică nu îl fac pe T. să treacă peste defecte evidente, să supraliciteze merite. Faptul era de natură să îi mărească autoritatea între contemporani, dar împotrivă au lucrat alţi factori, între care productivitatea scăzută, înclinaţia către boemă, împrejurările nefavorabile (care duc la sistarea gazetei cu care încercase să cucerească un loc în capitală), amânarea strângerii textelor în volum etc. Conştient de neîmplinirea sa în calitate de critic, T. învinuieşte în prefaţa volumului Atitudini politice şi literare (1932) mai întâi „zgomotul oribil al primilor ani de după război", care i-a „acoperit activitatea publicistică", apoi „împrăştierea" în „reviste de provincie" şi, în sfârşit, izolarea sa. în fapt, după un moment în care, grăbit, declară mort sămănătorismul, el va reveni şi va susţine nu numai victoria lui în epoca precedentă, ci şi persistenţa şi viabilitatea orientării după prima conflagraţie mondială. „Dialectician", „om de convingeri decise, exprimate cu o logică vie şi solid articulată" (Şerban Cioculescu), T. reliefează pertinent minusurile lucrărilor lui E. Lovinescu şi Mihail Dragomirescu privind „istoria" sămănătorismului ori poezia modernistă. Dar atunci când pledează pentru actualitatea sămănătorismului ori abordează „înnoirea literaturii", comite el însuşi greşelile incriminate, lărgind sensul conceptului până la pierderea oricărei specificităţi. Dacă precizările relative la tradiţionalism şi la specificul naţional, pe alocuri chiar subtile, nu aduc „contribuţii aproape tot aşa de însemnate ca şi ale lui Iorga şi G. Ibrăileanu" (G. Ivănescu), în schimb caracterizarea drept noi sămănătorişti a unor scriitori precum Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Radu Gyr, D. Ciurezu, Henriette Yvonne Stahl ş.a. este abuzivă în raport cu sensul încetăţenit al termenului şi nerelevantă în relaţie cu un sens extins. Interesant, rod al unor meditaţii pe marginea unei experienţe îndelungate, se anunţa eseul Valoarea scrisului, din care au apărut în „Ramuri" doar primele două părţi, cea de-a treia fiind pierdută în împrejurările tulburi din august 1944.
SCRIERI: Naţionalismul, Craiova, 1912; Momente din lupta noastră, Turnu Severin, 1914; Atitudini politice şi literare, Craiova, [1932]; Contribuţiuni la istoricul tipografiei oltene Samitca (1835-1922), Craiova, 1945. Traduceri: Antonio Fogazzaro, Idile spulberate, Bucureşti, 1908, Eden Anto, Bucureşti, 1909, Misterul poetului, Orăştie, 1912; Alessandro Manzoni, Logodnicii, I, Bucureşti, 1911.
Tomis
Dicţionarul general al literaturii române 740
Repere bibliografice: Radu S. Dragnea, Acţiunea naţionalistă, „Unirea", 1912,21; Pamfil Şeicaru, Un luptător de caracter: D. Tomescu, „Răsăritul", 1913, 36; Aderca, Contribuţii, 1,309-310, II, 9-15; Pamfil Şeicaru, Independenţa criticii literare, „Steagul", 1915,64; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, II, 55-58; Perpessicius, Opere, V, 245-249; Al. A. Philippide, „Atitudini politice şi literare", ALA, 1932, 599; Şerban Cioculescu, „Atitudini politice şi literare", ADV, 1932, 14 935; Constantinescu, Scrieri, V, 114-119; Al. Dima, „Atitudini politice şi literare", D, 1932,7-12; I. Peltz, Moartea sfiosului, „Drapelul", 1945,141; C. Ş.Făgeţel, Pe urmele prietenului meu, R, 1945; M.D. Ioanid, Cine şi ce a fost D. Tomescu, R, 1945; Al. Cerna-Rădulescu, Ultimul sămănătorist, „Ultima oră", 1945, 216; Arghezi, Scrieri, XXVII, 352-355; Cioculescu, Varietăţi, 302-308; Micu, început, 39-41; G. Ivănescu, D. Tomescu şi teoria specificului naţional, în Rezonanţe culturale oltene, Craiova, 1971, 14-27; Rodica Firescu, Dumitru Tomescu - publicist militant, în Rezonanţe culturale oltene, Craiova, 1971,191-199; Corespondenţa „Ramuri", îngr. şi pref. Florea Firan, Craiova, 1973, 427-457, pasim; Al. Cerna-Rădulescu, Arbori din ţara promisă, Craiova, 1973, 145-160; C. D. Papastate, Dioscurii, R, 1973,8; Ion Clopoţel, Amintiri şi portrete, Timişoara, 1973, 217-221; Firan, Macedonski - Arghezi, 430-434; Monica Potcoavă, Dumitru Tomescu, R, 1986,12; Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, 1991, 95-98; Dicţ. scriit. rom., IV, 574-575; Firan, Profiluri, 11,298-303.	'	V.	D.
TOMIS, gazetă apărută la Constanţa la 28 octombrie 1944 şi la 4 noiembrie 1944. Director: Paul Axente. Intenţionând să publice „informaţii, reportaje şi literatură", revista conţine câteva poezii, sub semnătura lui Ion Drăgănescu, precum şi un articol referitor la Giovanni Papini (semnat D.R.D.), redactat din perspectiva polemică a acuzei de colaborare cu regimul fascist adusă scriitorului italian. Se includ, de asemenea, cronici de film, sunt prezentate succint cărţi şi spectacole, comentariile aparţinând lui Marius Popescu Radu. C. Tt.
TOMIS, revistă apărută la Constanţa, lunar, din iulie 1966; în 1972-1973 publicaţia adoptă un format mai mic şi iese bilunar, între 1975 şi 1981 trimestrial, din 1982 apariţia e iarăşi lunară, revenindu-se la formatul iniţial, iar din ianuarie 2003 se optează pentru dimensiunea tip caiet. In prima etapă redactor-şef este George Mihăiescu (1966-1968), urmat de Ioanichie Olteanu (1969), Constantin Novac (1970-1971) şi Ioan Bădică (1972-1980); în 1982 redactor-şef era din nou Constantin Novac, iar redactor-şef adjunct Nicolae Motoc. Din colectivul de redacţie au făcut parte, de-a lungul anilor, Traian Coşovei, Gheorghe Dumitraşcu, Marian Gomoiu, Cornel Regman, Vladimir Robu, Alex. Ştefănescu, Carmen Tudora, Eugen Vasiliu, Nicolae Fătu, Petre Tomoroga, Adrian
Tomis (Co nstanta 1968)
Rădulescu ş.a. Din ianuarie 1990 comitetul de redacţie e compus din Constantin Novac (redactor-şef), Nicolae Motoc (redactor-şef adjunct), Floria Grindeanu (secretar general de redacţie), Nicolae Fătu, Carmen Tudora, Sorin Roşea, Constantin Antonescu. In 2003 se menţionează altă echipă redacţională: Ion Tiţoiu (director), Ovidiu Dunăreanu (redactor-şef), Dan Perşa, Carmen Raluca Şerban (redactori), Mădălin Roşioru, Alina Spânu (redactori asociaţi). în T. se publică literatură, eseu, cronici, recenzii, reportaje, restituiri documentare, traduceri, semnale editoriale. Arti-colul-program, redactat de C. Mândreanu (La început de drum, 1/1966), afirmă explicit primatul ideologic în alegerea materialelor ce vor fi tipărite. Revista evită însă, destul de des, pe parcursul istoriei sale, inconvenientele unei aserviri integrale la directivele de partid şi reuşeşte să menţină un bun nivel valoric prin atragerea unor colaborări prestigioase, precum şi printr-o selecţie bazată în primul rând pe criterii calitative. Dincolo de tributul plătit demagogiei comuniste a vremii (articole de fond pe teme propagandistice, consacrate „realităţii" sociale şi economice „noi"), T. îşi deschide paginile unui discurs literar şi cultural ce încearcă, asemenea altor publicaţii româneşti din anii '60-70, să promoveze valori autentice, să configureze o dimensiune culturală regională semnificativă şi să performeze, în fond, un act de cultură. în intervalul 1975-1985 publicaţia începe să piardă însă unii colaboratorii importanţi. Dovadă a diminuării prestigiului revistei şi a faptului că paginile sale scad în consistenţă sunt şi temele abordate. Condiţionările de sorginte ideologică sunt tot mai vizibile, dublate de un limbaj a cărui clişeizare treptată dă seamă de cenzura tot mai agresivă ce se aplica în epocă. Textele epice dispar aproape cu desăvârşire, iar poezia este din ce în ce mai înregimentată (ca tematică, modalităţi discursive şi finalitate) propagandei oficiale. Scurta epocă de parţială şi aparentă liberalizare culturală se încheiase şi, odată cu ea, eşuau şi deschiderile către domenii de interes şi de extremă exigenţă ale culturii şi literaturii, în pofida eforturilor de a se păstra un standard calitativ acceptabil. Primatul esteticului, afirmat cu explicită satisfacţie de I. Negoiţescu într-un articol publicat aici la sfârşitul anilor '60, încetează să mai fie o realitate, iar demersul cultural este practic sufocat de mulţimea reportajelor şi eseurilor cu subiecte pseudoculturale şi de editorialele pe teme impuse. Domeniul culturii e abordat acum doar ca ştire, notă, informaţie, redacţia reuşind cu greu să mai strecoare în pagini scurte cronici, recenzii sau interviuri. Colaborările cu poezie simt, în anumite perioade, numeroase. Versurile aparţin, de-a lungul timpului, lui Al. A. Philippide, Ion Vinea (inedite), Marin Sorescu, Emil Botta, Romulus Vulpescu, Gellu Naum, Ion Caraion, Virgil Teodorescu, Grigore Sălceanu, Ştefan Aug. Doinaş, Ştefan Raicu, Octavian Georgescu, Mihai Zissu, Traian Coşovei, Nicolae Motoc, Ioan Alexandru, Dominic Stanca, Liviu Călin, Ion Roşioru, Ion Stratan, Dan Perşa, Bogdan Ghiu, Adrian Popescu, Leo Butnaru, Ştefania Mincu ş.a. O bună parte din poemele publicate anunţă textualismul sau, cel puţin, poststănescia-nismul. Se includ, de asemenea, versuri de Dimitrie Stelaru,
741 Dicţionarul general al literaturii române
Tomozei
Victor Eftimiu, Florin Mugur, AL Protopopescu, se tipăresc inedite de G. Bacovia (6/1966), V. Voiculescu (1/1967) şi un poem-epistolă semnat de Ion Barbu. în numărul 2/1967 Nichita Stănescu e prezent cu poeziile Cântec; Arca şi întâmplări în cerc. Una dintre colaborările constante cu proză este aceea a lui Eugen Lumezianu, alături de care mai semnează Dan Perşa, Ana Barbu, Şt. Cismaru, Constantin Novac, Stelian Sârbu, Emil Zălog, C. Pastor ş.a. Numărul 13/1973 oferă fragmente din proiectul de roman Umbrele verii de Sorin Titel, mai apar scrieri în proză autonome sau fragmente semnate de Ioan Lăcustă, D. Ţepeneag, Marius Tupan, Constantin Abăluţă, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Schwartz, Ştefan Caraman, Răzvan Petrescu, Horia Gârbea ş.a. Cronica şi comentariul literar, eseistica şi publicistica beneficiază de contribuţiile lui Cornel Regman, Al. Protopopescu, Marin Mincu, Enache Puiu, Alex. Ştefănescu, Mirela Roznoveanu ş.a. Dintre tineri se remarcă Mădălin Roşioru, Lăcrămioara Berechet şi Ileana Marin. Un compartiment remarcabil e reprezentat de interviurile şi anchetele susţinute şi în anii '80, dar şi după 1989, titlurile dezbaterilor fiind edificatoare: Există un specific dobrogean? (1-2/1993), Scara de valori a literaturii române contemporane (3/1994), Care este politica editorială în privinţa debuturilor? (9/1994), Cărţi româneşti în edituri (9/1996), Stilul e omul? (3/1997), Poezia anilor '90 - o ficţiune critică? (10/1997), Despre starea poeziei (12/1999), Cartea şi publicul Despre debut (2/2001), Istoriile literare între factologie şi axiologie (4/2002), Generaţia artistică de după 1990 (1/2003) ş.a. Se recuperează alte texte inedite, precum cele ale lui D. Stelaru, documente şi corespondenţă din perioada interbelică. Câteva numere din perioada postdecembristă sunt caracterizate de obsesia revizuirilor. Predomină acum un discurs axat mai puţin pe valoarea în sine, şi mai mult pe imperative de ordin moral. Pe de altă parte, necesitatea de a înţelege restructurarea societăţii româneşti (implicit restructurarea valorilor), aspiraţia de a pune ordine într-un univers a cărui formulă încă se aştepta definită configurează şi în paginile din T. un peisaj eclectic, în care socialul, moralul şi culturalul se îmbină - de data aceasta în chip natural - pentru a oglindi febrilitatea unei lumi în fundamentală schimbare. Şi revista va găzdui texte şi nume noi, aparţinând celor mai recente etape din literatură. C. Tt
TOMOZEI, Gheorghe (29.IV.1936, Bucureşti - 28.111.1997, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Este fiul Franţei (n. Stăncescu) şi al lui Constantin Tomozei. Urmează ciclul secundar la Liceul „Nicolae Bălcescu" din Târgovişte, apoi cursurile Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. Debutează la „Tânărul scriitor", în 1953, iar editorial cu volumul Pasărea albastră, apărut în 1957. Este redactor la „Gazeta literară", apoi la „Luceafărul" (redactor-şef adjunct în 1968), între 1969 şi 1972 e redactor-şef la „Argeş", ulterior lucrând la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. De la apariţia în 1991, a revistei „Literatorul", figurează ca membru al comitetului director. Şi-a publicat versurile, articolele sau diversele intervenţii în chestiuni de literatură în „Luceafărul", „Contemporanul", „Gazeta
literară", „România literară", „Viaţa românească", „Amfiteatru", „Convorbiri literare", „Vatra", precum şi în o seamă de ziare („Scânteia", „Libertatea", „Viaţa capitalei", „Viitorul").
în poezie, însuşirea definitorie a lui T. este iscusinţa artizanală. Evoluţia sa învederează un dar deosebit de a făuri impecabil în orice stil, de a pune în funcţie „maşinării romantice", potrivit unei specificări titulare, sau aflate la antipodul romantismului. Prima carte, Pasărea albastră, se înscrie, cu toată absenţa spiritului religios, în formula tradiţionalismului interbelic. Versuri de factură clasică derulează privelişti autohtone, stilizate canonic, transfigurează peisaje rurale tipice: „Ne-a-ntâmpinat cu fruntea albă seara/ şi codrii vechi în cântece de graur/ când petreceam pe năsălie vara, cu sfeşnicele plopilor de aur". Principalul model e Ion Pillat, de departe vizibil în Douăsprezece poeme într-un vers, dar uşor de identificat şi în alte compuneri, unele - ca Răsar pe ape - cu o vagă tentă simbolistă: „Răsar pe ape lebedele lunii/ şi în clopotniţi orele se sting,/ miresmele din cupe de petunii/ peste pădurea liniştită ning". Interogarea prin definiţie include ecouri şi din poezia de inspiraţie tradiţională, scrisă chiar şi înainte de primul război mondial, compatibilă fiind, de asemenea, cu accente ce aveau să se ivească după 1945: „otava nouă" din început de toamnă, vinul cu mirodenii din Crama mănăstirească răspândesc miresme uşor de aflat şi pe tărâmul poeziei lui Octavian Goga: „Părinte, vinu-i beat de mirodenii,/ dar cum n-alungi cu braţul ori cu plânsul/ şi cu monahiceştile smerenii/ atâţia diavoli ce se zbat într-însul?". Adio la Târgovişte trimite, prin rezonanţe, la Ion Heliade-Rădulescu şi la Grigore Alexandrescu: „Peste oraşul nostru cu caterinci şi vinuri,/ ca o pecete veche pe-un pergament de lut,/ trona mâhnită pace a vechilor ruinuri,/ havuz din care vlaga cinei secoli au băut". în Vânătoare e ceva din atmosfera prezentă în Moartea căprioarei de Nicolae Labiş, bunul prieten al lui T., despre care a scris în nenumărate rânduri şi căruia i-a îngrijit câteva ediţii postume. Sunete din lirica perioadei interbelice, îndeosebi din cea tradiţionalistă (largo sensu), din poezia htonică, coexistă cu cele proprii şi în următoarele volume, mai ales în Steaua Polară (1960), în ale cărui tonuri se disting Aron Cotruş, contopit cu Mihai Beniuc, Radu Gyr, Virgil Carianopol şi mai cu seamă Tudor Arghezi: „Ştiai câte speranţe privirea ta le curmă?/ Foşnea în ramul toamnei o frunză, cea din urmă...". Un tradiţionalism de altă nuanţă, cu inflexiuni argheziene (din 1907) şi cotruşiene, un tradiţionalism mai mult în linia „Sămănătorului" (ţărănism, istorism) decât a „Gândirii" (peisaj transfigurat) face specificul textelor din Poema Patriei (1977), îndeosebi al ciclurilor Negru Vodă (apărut şi separat, în 1974), Să nu superi iarba şi Capul de pe scările Gemonei, pe când în Vârsta sărutului (1963), Noapte de echinox (1964), Poezii (1966) ritmurile argheziene, în special de „creion" şi „copilăreşti", utilizate şi în unele dintre numeroasele versuri pentru copii ale lui T., sunt concurate de ritmuri ca la Lucian Blaga („Prin reci luminişuri/ azi pasul mi-ndemn/ precum prin trestiişuri/ o luntre de lemn") şi mai ales de versuri libere cu funcţii descriptive, analoage acelora din poemele lui Adrian Maniu: „...Târau în urma lor iepuri cenuşii, mărunţi, mirosind a lapte de măr,/ dar
Tomozei
Dicţionarul general al literaturii române 742
sfârtecaţi de răni cumplite,/ cerbi cu carnea domesticită/ din care sălbăticia s-a scurs,/ ciute de fildeş topit/ şi iarăşi iepuri, sticlind de spaimă". In alexandrini, stihuri de factură eminesciană sau argheziană îşi unesc timbrul propriu cu cel pillatian: „Vezi, dincolo de focuri, un drum cotit te-aşteaptă,/ treci printre ramii toamnei. Plini de rugină ramii-s/ şi fiecare frunză ce-o vezi pare pe-o treaptă/ suită spre grădina reginei Semiramis...". Alteori sonuri şi elemente figurative din Ion Pillat se încarcă de materie cromatică de felul celei folosite cu bune rezultate de Al. Robot: „Captivă, luna zace-n năvoadele cu peşti,/ zbătându-se şi nu prea, foşnind prin solzii vineţi,/ în timp ce-n altă lună, a lotcii pescăreşti/ aproape roase vâsle strâns le ţineţi". Răsună aici şi alte clape, inclusiv (şi nu fără farmec) cele amintind de G. Călinescu: „văzduhul e vibrant:/
-	planete, astre urse -/ parcă ne vin ciudat/ peste planete curse.// Iubirea de înalturi/ ne arde-n trup, precum/ mari peşteri în bazalturi/ păstrează-al lunii fum". Categorial, dominanta producţiei lirice din deceniile al şaselea şi al şaptelea este un romantism aproximativ, puţin diferenţiat, şi mai mult de convenţie, un romantism adoptat, s-ar putea spune, adică nu inerent vocaţiei specifice. Pe cale lexicală (neologisme, inclusiv termeni ştiinţifici), prin sursa citadină şi, rar, prin natura „decadentă" a unor mijloace plasticizante („crin bolnav", „mucede arcade", „strâmbe degete", „duhul ţigării", „gleznele unei femei pe un pian negru"), prin versli-brism, romantismul primeşte o notă personală de modernitate, pe alocuri în variantă exterior simbolistă: „Nu, toamna nu e marea ce leagănă, amare,/ corăbii vechi, ca osemintele de sare,/ flăcări rotunde trupul i-1 bântuie, sonore,/ precum minutele se caută prin ore,/ iar somnul nu e moarte, nici stea în coborâre/ pe-nsângerate dâre". Oricare i-ar fi instrumentele, poezia lui T. exprimă, în ultima analiză, o sensibilitate de homo classicus, atras de otium şi pentru care climatul ideal este cel de viaţă familială tihnită, îmbelşugată, horaţiană. Parodiind un asemenea mod existenţial cu graţie, poetul îl celebrează de fapt, la modul subtil, iar tandra manieră autoironică e o formă a duioşiei: „La gura sobei albe ţi-ar fi plăcut să stai/ în casa de făină, în casa de mălai,/ şi-n soba de gutuie, cu mâinile smerite,/ să şovăi să azvârli icoane necioplite". Ca „mădular" al gintei horaţiene, autorul versurilor din Maşinării romantice
(1973)	se înrudeşte cu Al. Andriţoiu şi cu Ion Horea, dar şi cu ceva din Leonid Dimov (cu acea parte preluată din Ion Barbu, „balcanicul") în poemul Un stârv, ingenioasă replică la piesa omonimă a „domnului" Charles Baudelaire, căruia poemul îi şi este dedicat. „Stârvul" descris e al unei gutui, prilej pentru poet de a zugrăvi livada: „Livada cunoscută, alene se turcea -/ goi, pepenii în vrejuri roteau lucite fese,/ iar trandafirul galben, ce se usturoia/ în stratul de legume printre cârciumărese// părea o rană nouă în carnea unui măr/ cu supurare suptă de musca-odaliscă/ şi mii de răni, rubine, se zugrăveau sub zări/ ca-n coviltirul verde al carelor de Lipsea". In pofida propriei opinii, formulată în termeni dispreţuitori, despre G. Topîrceanu, considerat „poet de poşta redacţiei", T. e un liric de aceeaşi speţă, originalitatea lui constând într-o „combinaţie de sentimente şi spirit" comparabilă cu cea remarcată
la antecesor de G. Ibrăileanu. Asemenea lui Topîrceanu, autorul Bibliotecilor fericite (1994) e un poet inteligent, un spirit eminamente lucid care, scriind versuri, îşi dăruieşte plăceri intelectuale. Comparabil în privinţa aceasta şi cu G. Călinescu (toutes proportions gardees), el îşi procură voluptăţi rafinate prin intrarea în pielea cât mai multor poeţi, de la Frangois Villon (imitat în Villonescă) şi Costache Conachi (Amor de beizadea) la confraţi de aceeaşi vârstă. îşi face un limbaj propriu din limbaje dintre cele mai diferite, predominant tradiţionale în primele patru volume, apoi tot mai mult, cu timpul aproape exclusiv, moderne. încă în Noapte de echinox enunţuri de felul butadei („m-am privit într-o frunză/ şi m-am văzut mai matur"), imagini insolite, soresciene avant la lettre („am învăţat pe dinafară un şirag de cocori,/ m-am iscălit pe un surâs/ şi-am colorat tăcerea cu un greier"), indică tendinţa de înlocuire a mijloacelor expresive. Tradiţionalismului tinde să i se substituie - şi, progresiv, i se va substitui integral - un modernism de expresie ludică, altul decât cel practicat de francezi (Raymond Queneau, Jacques Prevert) şi decât cel inventat de Christian Morgenstern, neîndatorat vreunui model străin, dar consonant cu multe din modurile umoristice ale
743 Dicţionarul general al literaturii române
Tomozei
poetului de factură modernă. Format, probabil, sub efectul lecturilor din Urmuz, dar şi din Gheorghe Magheru, direct urmat în o seamă de poeme, mai ales sub impulsul poeziei lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, poate (în latura lingvistică) şi a lui Ion Gheorghe, cu care, de altfel, are comun - în Poema Patriei, de pildă - orgoliul ţărănesc, ludicul profesat de T. are surse în folclorul autohton burlesc şi în versul jocurilor de copii. Acolo se găseşte, între altele, modelul originar al caricaturizării sacrului: „ Ajunsese-ntr-un rai/ podit cu mălai" etc., ca şi al rimării deşucheate şi, în genere, al umorului gratuit, pur verbal, inocent „dadaistic", de tipul: „Poetul e tibia/ regilor din Biblia,/ e călcâiul/ lui Ramses întâiul,/ e clavicula/ lui Caligula". Odată cu limbajul copiilor, dar şi independent de el, T. adoptă gustul lor pentru ireal şi imposibil, pentru fabulosul grotesc şi absurd. „Suav anapoda", el intuieşte că „Ninive a fost un cal/ introdus în iapa Eufrat", că „oarecarele Assardahon a căzut sub potcoavele calului Vavilon", descoperă că „în burtă la miazănoaptele/ pâlpâie o creangă de sud". Piesa titulară a volumului Suav anapoda (1969) e un scenariu de o absurditate delicioasă. în fiecare noapte -relatează autorul - în odaia lui intră un vânător, însoţit de un cal, care „ronţăie capodopere şi bea discuri de patefon". Se pune la fript un mistreţ care, atunci când crede că s-a prăjit destul, se oferă spre ospătare: „Apare în prag, dar nu ne place, nu-i fript de ajuns,/ el bombăne şi sare la loc, pe plită. Bag un ceas/ chef ere pe foc (cu pendula frig ursul, iar cu ceasul-brăţară al iubitei inima căprioarei)/ e cald, e noapte, e cafea şi când întorc Aznavour/ calul mănâncă discul ca pe o foaie de salată./ Mai fumăm un mesteacăn, rupem o ciosvârtă de mistreţ/ (Sunt bun? întreabă. Bunule, îi spunem, şi-l bucurăm/ şi pe el) apoi vorbim de amor, eu arăt o poză". Disparate în versurile apărute înainte de Suav anapoda, modalităţile umoristice sau, în tot cazul, neobişnuite, bizare predomină aici şi în Maşinării romantice, iar în majoritatea celor următoare - La lumina zăpezii (1974), Gloria ierbii (1975; Premiul Academiei Române), Ninive (1982), Prea târziu, prea devreme (1984) ş.a. ori în Ierbar de nervi (1978), care, potrivit declaraţiei autorului, nu ar conţine „literatură", dar se dovedeşte o carte cu adevărat bună - înlătură aproape cu totul alte modalităţi. Poetul nu se exprimă decât arareori firesc, tot timpul recurge la Witz, face uz de agudeza, caută să provoace meraviglia. Producţia lui e tipic manieristă. în sfera lexicului apar forme precum genul inventat la substantive, transformarea numelor proprii în substantive comune sau adjective şi, uneori, modificarea lor comică, inventarea de noi termeni, de toponime, substantivizarea amuzantă a unor părţi de propoziţie şi mai cu seamă formarea de verbe noi, prin metamorfoza ilariantă a unor substantive, utilizarea infinitivului lung ori tranzitivizarea unor verbe intranzitive. Frecvente sunt calambururile, aliteraţiile, jocurile fonetice în general. Un fapt stilistic, nu lipsit de savoare ludică, rezultă de pe urma lansării de enunţuri prin analogie cu anumite sintagme frecvente: „cu iarba pe iarbă călcând", „ninge cu voce tare", „timpul probabil de ieri". Prin întrebuinţarea unor termeni şi citate în context impropriu, prin stâlcirea unor
vocabule, prin alăturarea de cuvinte cu valori semantice total diferite se obţin efecte de umor livresc: „plimbându-mi eonul/ cu vagonul Lits/ dar şi cu bou-vagonul", „Prin asta eşti celebră în Orient/ Expres şi în general în toate gările/ vechilor dirijabile unde schimbăm/ săruturile/ şi/ cai". Jocul cu ilogisme şi paradoxuri, spunerea de baliverne savante e o practică dintre cele mai curente. într-un fel de ars poetica cititorul e prevenit că nu poate învăţa din culegeri de versuri cum să trăiască: „ar fi ca şi cum ne-am prepara meniuri/ după o carte de bucate/ scrisă de Marylin Monroe", ca şi cum am călători „după mersul trenurilor/ de Bacovia" sau am vorbi „cu cartea de telefon/ compusă de neamţul cel surd". Manierismul se declară şi prin imagini nu rareori excentrice, produse prin alăturări insolite: „Ninge cu litere de tipar", se altoieşte „usturoiul cu crinul", „tăcerea e o scriere cu greieri", solniţa imită „orbitele unui craniu", „un moşneag făuritor de viori" le pune „la uscat ca pe crapi", patul nupţial e instalat „pe o spinare de cal", literele stau „îngenunchiate, blând, ca boii-n staul", un „trup fragil [...] ia râul în braţe ca pe un ied", „toamna bate la o maşină de scris". Un procedeu frecvent la T. e acela ca, după ce stabileşte o anume relaţie paradoxală, să o repete mereu, în variante, până la epuizarea ei. Aşa se întâmplă
Tomuş
Dicţionarul general al literaturii române 744
cu utilizarea comparativului: „Sunt cu o frunză mai singur", „Sunt cu o mângâiere mai sărac", „Sunt cu un cuvânt mai tăcut". Luată separat, fiecare asemenea asociere este de efect, dar, prin reiterare, procedeul îşi pierde expresivitatea.
Evoluţia lui Gh. Tomozei în cadrul generaţiei sale este asemănătoare, până la un punct, cu aceea a lui Florin Mugur. Scutieri ai lui Labiş şi formaţi într-o anumită mentalitate literară (aceea care cultivă poezia evenimentului şi respinge programatic modernitatea), ei au prins cu greu cadenţa impusă de noul eşalon al generaţiei, afirmat după 1960. [...] Gh. Tomozei s-a adaptat cu dificultate şi a rămas, în esenţă, un singuratic. Prietenia de mai târziu cu Nichita Stănescu nu i-a modificat prea mult stilul poetic, deşi unele schimbări (îndeosebi în Ierbar de nervi, 1978, cartea lui cea mai bună) se văd: o intimizare, în primul rând, a subiectului liric, o eliminare a epicului şi o reducere a elementului demonstrativ.
Eugen Simion
SCRIERI: Pasărea albastră, Bucureşti, 1957; Steaua Polară, Bucureşti, 1960; „Lacul codrilor albastru../', Bucureşti, 1961; Vârsta sărutului, Bucureşti, 1963; Fântâna culorilor, Bucureşti, 1964; Noapte de echinox, Bucureşti, 1964; Poezii, Bucureşti, 1966; Cântece de toamnă mică, Bucureşti, 1967; Dacă treci râul Selenei... (Copilăria lui Eminescu), Bucureşti, 1967; Patruzeci şi şase de poezii de dragoste, Bucureşti, 1967; Altair, Bucureşti, 1967; Filigran, Bucureşti, 1968; Dincolo de crizanteme, Bucureşti, 1969; Suav anapoda, Bucureşti, 1969; Miradoniz (Copilăria şi tinereţea lui Eminescu), Bucureşti, 1970; Poezii de dragoste, Bucureşti, 1970; Târgovişte, Bucureşti, 1970; Toamnă cu iepuri, Bucureşti, 1970; Atlantis, pref. Nichita Stănescu, Bucureşti, 1971; Misterul clepsidrei, Bucureşti, 1971; Efigii, Bucureşti, 1972; Moartea unui poet, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1972; Tanit, Bucureşti, 1972; Maşinării romantice, Bucureşti, 1973; Muzeul ploii, Bucureşti, 1973; Carul cu mere, Bucureşti, 1974; La lumina zăpezii, Bucureşti, 1974; Negru Vodă, Bucureşti, 1974; Războiul de treizeci de ani dintre dulăi şi motani, Iaşi, 1974; Gloria ierbii, Bucureşti, 1975; Istoria unei amfore, Bucureşti, 1976; Ţara lui Făt-Frumos, Bucureşti, 1976; Poema Patriei, Bucureşti, 1977; Ierbar de nervi, Bucureşti, 1978; O oră de iubire, Bucureşti, 1978; Peregrin valah, Bucureşti, 1978; Amintiri despre mine, Bucureşti, 1980; Carte de citire, carte de iubire (în colaborare cu Nichita Stănescu), cu ilustraţii de Jânos Bencsik, Timişoara, 1980; Focul hrănit cu mere, Bucureşti, 1980; Manuscrisele de la Marea Neagră, Bucureşti, 1981; Călătorii cu dirijabilul, Bucureşti, 1982; Ninive, Bucureşti, 1982; Prea târziu, prea devreme, Bucureşti, 1984; Carte de motănică, Bucureşti, 1985;... Urmele poetului Labiş, Bucureşti, 1985; Catalogul corăbiilor, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1987; Plantaţia de fluturi, Bucureşti, 1988; Mersul pe aripi, Bucureşti, 1990; Ultima carte de dragoste, Bucureşti, 1991; Dedicaţii (Poeme inedite) (în colaborare cu Nichita Stănescu), Ploieşti, 1992; Bibliotecile fericite, Bucureşti, 1994; Carte cu ghicitori, Bucureşti, 1995; Un poet din Tibet, Bucureşti, 1995. Ediţii, antologii: Nicolae Labiş, Moartea căprioarei, pref. edit., Bucureşti, 1964, Albatrosul ucis, postfaţa edit., Bucureşti, 1966, Sunt spiritul adâncurilor, Bucureşti, 1971, Vârsta de bronz, pref. edit., Bucureşti, 1971, Poezii, cu o precuvântare de G. Călinescu, Bucureşti, 1984, Poezii, postfaţă Paul Dugneanu, Bucureşti, 1989; O sută de ani de sonet românesc, pref. edit., Bucureşti, 1973; Mihai Eminescu, Floare albastră, Bucureşti, 1974; 9 pentru eternitate, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Mircea Micu); Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, postfaţa edit., Bucureşti, 1985. Traduceri: Dimos Rendis, împărăţia proletară. Firul cu plumb, Bucureşti, 1959, Zeii coboară din Olimp, Bucureşti, 1961; Mihail Leaşenko, Omul-rază, Bucureşti, 1963
(în colaborare cu Lev Circo); Cronica lui Stavrinos, Bucureşti, 1975; Robert Rojdestvenski, Poeme, pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Valeriu Bucuroiu); Rasul Gamzatov, Cartea iubirii, pref. Valeriu Bucuroiu, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Puiu Brăileanu); Shakeaspeare, Sonete, Iaşi, 1978; ed. Galaţi, 1991; Jotie T'Hooft, Peisaj strident, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Petroveanu, Pagini, 260-265; Dimisianu, Schiţe, 166-173; Martin, Poeţi, 1,199-204; Constantin, Despre poeţi, 101-109; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971, 502-509; Andriescu, Disocieri, 79-84; Cândroveanu, Alfabet, 228-234; Cristea, Un an, 128-133; Felea, Secţiuni, 177-182; Petroveanu, Traiectorii, 292-296; Barbu, O ist, 263-271; Ciobanu, Incursiuni, 88-93; Mincu, Poezie, 65-67; Piru, Poezia, II, 87-95; Zalis, Tensiuni, 184-188; Cristea, Domeniul, 421-425; Raicu, Critica, 279-286; Regman, Colocvial, 202-205; Laurenţiu, Eseuri, 226-235; Alexiu, Ideografii, 124-126; Baltag, Polemos, 239-242; Daniel Dimitriu, Ares şi Eros, Iaşi, 1978,159-164; Iorgulescu, Scriitori, 156-160; Poantă, Radiografii, I, 179-181; Alboiu, Un poet, 114-115; Grigurcu, Poeţi, 394-398; Cândroveanu, Poeţi, 162-166; Felea, Aspecte, II, 122-126; Lit. rom. cont, I, 312-317; Ştefănescu, Jurnal, 175-176; Martin, Paranteze, 92-95; Tomuş, Mişcarea, 136-139; Cândroveanu, Printre poeţi, 65-71; Stănescu, Jurnal, II, 64-66; Grigurcu, Existenţa, 169-172; Micu, Limbaje, 292-303; Munteanu, Jurnal, IV, 160-163; Adriana Iliescu, Poezia jurnalistică, RL, 1989, 42; Simion, Scriitori, IV, 172-180; Alex. Ştefănescu, Frumuseţea poeziei, RL, 1990,16; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 167-174; Lucian Chişu, Al patrulea anotimp, L, 1991,10; Vasile Spiridon, La trapez, RL, 1992,14; Traian T. Coşovei, „Dacă vreau nu mai mor", CNT, 1992, 38; Constantin, Complicitatea, 125-127; Andrei Grigor, „ Un poet din Tibet", L, 1996,5; George Arion, Prinţul Tom la 60 de ani, RL, 1996,16; Gheorghe Tomozei - 60, L, 1996,18 (semnează Eugen Simion, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea, Nicolae Breban, D. R. Popescu, Teohar Mihadaş, Dan Cristea, Negoiţă Irimie, Adrian Popescu, Mircea Micu, Traian T. Coşovei, Augustin Frăţilă, Ion Cristofor, Valentin Taşcu, Lucian Chişu, Andrei Grigor, Răzvan Voncu, Ion Cocora); Adrian Dinu Rachieru, Un „suflet vechi": Gheorghe Tomozei, CL, 1997, 1; Gheorghe Tomozei, L, 1997, 9-22 (semnează Anghel Dumbrăveanu, Nicolae Iliescu, Lucian Chişu, Angrei Grigor, Răzvan Voncu); Emil Mânu, Gheorghe Tomozei sau Calofilia anticalofilă, ALA, 1997,363; Gheorghe Tomozei. In memoriam, CC, 1997,3-4; Simion, Fragmente, I, 198-199; Grigurcu, Poezie, II, 479-491; Micu, Ist. lit, 383-384; Grigor, Moromete, 203-205; Popa, Ist. lit., II, 439-442; Dicţ. scriit. rom., IV, 575-577; Dicţ. analitic, IV, 468-470.	D. Mc.
TOMUŞ, Mircea (9.1 .1934, Mociu, j. Cluj), critic şi istoric literar, prozator. Este fiul Anei Tomuş (n. Coţofană), învăţătoare, şi al lui Axente Tomuş, preot. Urmează la Cluj Liceul Clasic (1947-1951) şi Facultatea de Filologie (1951-1955). Va lucra ca redactor la revista „Steaua" (1955-1970), redactor-şef la Editura Dacia (1970-1972), pentru a ocupa apoi funcţia de redactor-şef la „Transilvania", revista sibiană pe care T. o conduce în perioadele 1972-1990 şi 2000-2002. A fost secretar de stat în Ministerul Culturii (1993-1994), director al Centrului Cultural Mogoşoaia, director adjunct al Muzeului Satului şi director al revistei „Cultura naţională" (1995-1997). Din 1997 este profesor şi şef al Catedrei de artă teatrală la Universitatea „Lucian Blaga" din Sibiu. Debutează cu critică literară, în 1955, la „Steaua", iar editorial cu monografia Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, apărută în 1965 şi distinsă cu Premiul Academiei Române. Mai e prezent în „Tribuna", „Gazeta literară",
745 Dicţionarul general al literaturii române
Tomuş
„Contemporanul", „Orizont", „Ateneu", „laşul literar", „Tomis", „Viaţa românească", „Rostirea românească", „Caietele lui mopete" ş.a.
Trăsătura definitorie a criticii lui T. este tradiţionalismul. De altfel, criticul a debutat cu o monografie consacrată lui Gheoghe Şincai, cărturar al Şcolii Ardelene. însă preferinţele i se relevă nu numai în natura subiectelor explorate, ci mai ales în punctele de vedere pe care şi le asumă. Astfel, e un critic de întâmpinare destul de prolific, după cum o dovedesc cronicile reunite în Carnet critic (1969; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj), Răsfrângeri (1973; Premiul Uniunii Scriitorilor), Istorie literară şi poezie (1974) şi Mişcarea literară (1981). Totuşi, comentariile „de actualitate" trădează, dacă nu neapărat dezorientarea, cel puţin o retractilitate constitutivă, tradusă printr-o retorică a cunctaţiei, ceea ce se observă încă din primul text programatic cu miză mai amplă (Discuţie despre critică, în Carnet critic), unde T. îşi propune să arbitreze o polemică din 1966 între Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. încercând să medieze opoziţia între critica „unilaterală" a unuia şi critica „totală" a celuilalt, el rezolvă astfel problema: „Dezvoltată printr-un efort colectiv conjugat, critica literară ca sector al culturii noastre ne apare unilaterală în fiecare din manifestările ei şi totală în postura de conştiinţă de sine a literaturii". Detaşarea faţă de contemporaneitate se constată ulterior şi prin plasarea în oglindă a două texte sumative: Soluţia ermetismului, unde denunţă ca „erezie" „răspândirea tot mai accentuată a cultului ermetic şi mai ales confundarea lui cu însuşi destinul poeziei noastre", şi Ideea de patrie, unde poezia patriotică este văzută ca „o permanenţă de bază a liricii
noastre". O atare poziţie este mai clar asumată în „încercarea de sinteză" intitulată Constante poetice în lirica actuală, din volumul Istorie literară şi poezie. Identificând în literatura contemporană o „poezie a poeticii" şi un lirism de „substanţă tragică", criticul le opune amândurora o poezie de filiaţie patriotică şi/sau tradiţionalistă (reprezentată de Zaharia Stancu, Ion Brad, Gheorghe Pituţ, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ş.a.), gândită ca „o sinteză a relaţiei antagonice dintre subiectiv şi obiectiv, dintre tensiunea lirică şi universul poetic". Viziunea se desfăşoară însă cu mai mult succes atunci când se aplică autorilor „clasici". Astfel se întâmplă în Cincisprezece poeţi (1968), în secţiunile de istorie literară din Carnet critic şi din Istorie literară şi poezie sau în lucrările monografice. De pildă, Cincisprezece poeţi (pe copertă 15 poeţi) cuprinde o serie de eseuri remarcabile, mai ales având în vedere perioada în care au fost scrise (începutul anilor '60). Deşi nu exclud unele exagerări (forţarea paralelismului între Eminescu şi Bacovia, bunăoară), lecturile interesează încă prin acurateţea demonstraţiei şi pertinenţa observaţiilor, mai ales când e vorba de autori afini cu criticul: George Coşbuc, Adrian Maniu, V. Voiculescu sau Lucian Blaga. După acelaşi principiu recuperator, susţinut acum de o schemă riguros articulată, e construit şi studiul Mihail Sadoveanu (1978), subintitulat Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei. Pro-punându-şi să reconstituie Weltanschauung-ul sadovenian, T. situează universul autorului analizat între doi poli (natura şi durata istorică), antinomia originară fiind interpretată prin intermediul a trei opoziţii secundare: natură/om, natură/ civilizaţie, trecut/prezent. Fără a oferi o imagine radical nouă asupra lui Sadoveanu, cartea se individualizează îndeosebi prin coerenţa viziunii de ansamblu, chiar dacă aceasta este obţinută uneori prin fagocitarea sau ignorarea exemplelor care sfidează „schema". Pe un tipar relativ asemănător se structurează şi Opera lui I. L. Caragiale (1,1977), unde cartografierea universului literar este precedată de o minuţioasă radiografie a receptării critice. Se comparti-mentează cu sistemă opera, combinând criteriile generic, tematic şi valoric şi restaurând astfel arhitectura universului artistic, dar, ca în cazul precedent, imaginea de ansamblu nu suferă modificări substanţiale, de vreme ce scrisul lui Caragiale rămâne sub semnul realismului. Adevărata mutaţie se va produce peste un sfert de veac, şi anume în Teatrul lui Caragiale dincolo de mimesis (2002). Fructificând sugestii venite din partea „transdisciplinarităţii" teoretizate de Basarab Nicolescu, T. îşi va revizui teza realismului pentru a identifica drept sursă a originalităţii dramaturgului „fascinaţia caleidoscopică a oglindirii reciproce dintre iluzie şi adevăr, infinitul joc combinatoriu pe care îl declanşează forţe misterioase şi atotputernice precum coincidenţa sau hazardul, carnavalul ameţitor al măştilor cuprinse în acest fluid spectacular". Cea mai ambiţioasă întreprindere a lui T. e însă Romanul romanului românesc (I-II, 1999-2000). Primul volum, intitulat în căutarea personajului, urmăreşte să configureze o istorie a genului în literatura română, de la origini până la cel de-al doilea război mondial. Deşi materia este dispusă în funcţie de texte şi nu de
Tonegaru
Dicţionarul general al literaturii române 746
paradigme, criticul descoperă totuşi două linii evolutive: romanul construit „pe dimensiune mitologică" (Viaţa la ţară, Creanga de aur, Fraţii Jderi, Baltagul, Mara, Arhanghelii, Ion, Adela, Rusoaica, Maitreyi, Cartea nunţii ş.a.) şi romanul construit în jurul unui personaj puternic individualizat (Ciocoii vechi şi noi, Tănase Scatiu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Romanul adolescentului miop, Huliganii, De două mii de ani, Inimi cicatrizate, întâmplări din irealitatea imediată ş.a.). Cele două direcţii nu sunt conceptualizate, dar îndărătul lor pot fi identificate câteva perechi antitetice: colectivism/ individualism, rural/urban, sacru/profan, mit/istorie, autohtonism/ sincronism. în ciuda acestei imprecizii conceptuale şi a tendinţei discrete de a minimaliza filiera „sincronistă", cartea se distinge prin fineţea unor interpretări valorizând sugestii din etnologie şi antropologie (exercitate mai ales asupra primei categorii de romane). Aspectul teoretic, exclusiv în volumul secund al proiectului, Despre identitatea unui gen fără identitate; romanul ca personaj al propriului său roman, se dovedeşte un punct slab. Deşi comentează cu o severitate exagerată câteva teorii de autoritate asupra genului (Rene Girard, Wayne C. Booth, Marthe Robert, Georg Lukâcs ş.a.), definiţia dată de T. romanului nu e decât o colecţie de platitudini. Menţionabil este romanul întoarcerea (1983), redactat într-o manieră nu de puţine ori prolixă, dar cu bune pagini de evocare etnografică a satului ardelean.
Ceea ce trebuie subliniat [...] cu deplină adeziune -faţă cu tentaţia unora de a dilata sensurile operei, ori de a-i atribui, pe baza unor postulate ale noii critici, intenţionalităţi imaginare - este reîntoarcerea la text propusă ferm de Mircea Tomuş.
Mircea Zaciu
SCRIERI: Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1965; ed. Bucureşti, 1994; Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968; Carnet critic, Bucureşti, 1969; Răsfrângeri, Cluj, 1973; Istorie literară şi poezie, Timişoara, 1974; Opera lui
I.	L. Caragiale, I, Bucureşti, 1977; ed. Bucureşti, 2002; Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei, Cluj-Napoca, 1978; Mişcarea literară, Bucureşti, 1981; întoarcerea, Bucureşti, 1983; Romanul romanului românesc, I-II, Bucureşti, 1999-2000; Teatrul lui Caragiale dincolo de mimesis, Cluj-Napoca, 2002. Ediţii, antologii: Efigiile naturii, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Petre Stoica); Radu Stanca, Acvariu, pref. edit., Cluj, 1971; V. Voiculescu, Teatru, pref. edit., Cluj, 1972 (în colaborare cu Ion Voiculescu); A.I. Odobescu, Scene istorice, postfaţa edit., Bucureşti, 1973; Emil Isac, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Ieronim Precup); Mihai Eminescu, Poezii, postfaţa edit., Bucureşti, 2003. Traduceri: Pierre Francastel, Realitatea figurativă (Elementele structurale de sociologie a artei), pref. Ion Pascadi, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: Al. Săndulescu, „Gheorghe Şincai", GL, 1966,9; Gheorghe Grigurcu, „ 15 poeţi", F, 1968,5; Ov. S. Crohmălniceanu, „ 15 poeţi", GL, 1968,34; Nicolae Manolescu, Mircea Tomuş, „Carnet critic", CNT, 1969,28; Teodor Tihan, „Carnet critic", ST, 1970,12; Cesereanu, Ipostaze, 194-199; Felea, Poezie, 239-242; Radu Enescu, „Răsfrângeri", F, 1973,12; Nicolae Manolescu, Cronică şi istorie literară, RL, 1973, 35; Petru Poantă, „Răsfrângeri", ST, 1973,22; Grigurcu, Idei, 131-134; Felea, Secţiuni, 7-11; Liviu Leonte, „Perspectivismul" critic, CRC, 1975, 7; Mircea Iorgulescu, Interpretări şi analize, RL, 1975, 24; Zaciu, Lecturi,
187-189; Dimisianu, Opinii, 233-241; Zaciu, Alte lecturi, 153-160; Cornel Ungureanu, „Opera lui I. L. Caragiale", O, 1978, 3; Nicolae Manolescu, Sadoveanu şi critica, RL, 1979,1; Sultana Craia, Antinomii sadoveniene, LCF, 1979,5; Petru Poantă, „Mihail Sadoveanu", ST, 1979,2; Ioan Groşan, Critica persuasivă, AFT, 1979,2; Vasile Chifor, Sadoveanu într-o nouă interpretare, CL, 1979, 5; Mihai Ungheanu, „Mihail Sadoveanu", LCF, 1979,26; Ion Simuţ, „Mihail Sadoveanu", F, 1979,12; Mihăilescu, Conceptul, II, 188-192; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 323-328; Grigurcu, Critici, 131-135; Ion Dur, Dialectică şi sens în istoria literară, R, 1982, 6; Felea, Prezenţa, 127-131; Regman, Noi explorări, 53-55; N. Steinhardt, „întoarcerea", ST, 1983, 10; Vasile Chifor, „întoarcerea", LCF, 1984,2; Radu Ciobanu, „întoarcerea", TR, 1984, 2; Victor Felea, Profil de critic, RL, 1984,7; Munteanu, Jurnal, IV, 295-298; Mircea Popa, Drumul unui critic - Mircea Tomuş, ST, 1994,1-2; Teodor Vârgolici, „Romanul romanului românesc", ALA, 1999,486; Ilie Guţan, Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999,35-38; Daniel Deleanu, Optsprezece romancieri în căutarea unui critic, ST, 2000,7-8; Micu, Ist. lit., 730; Petraş, Panorama, 612-615; Dicţ. scriit. rom., IV, 577-579.	A.	Tr.
TONEGARU, Constant (13.11.1919, Galaţi - 10.11.1952, Bucureşti), poet. Este fiul Mariei-Floarea (n. Zorilă) şi al lui Constantin Tonegaru, ofiţer de marină, avocat şi prozator. Urmează liceul comunităţii evanghelice din Brăila, continuând la Bucureşti, unde va frecventa Colegiul „Sf. Sava" şi Liceul „Libros", fără a-şi încheia studiile secundare. Paralel cu atracţia pentru poezie, manifestă aptitudini plastice. Cultura lui T. este a unui autodidact cu lecturi dictate de afinităţi şi de aspiraţii creatoare: Edgar Allan Poe, poeţii decadenţi avangardişti. Duce o viaţă de boem, în compania câtorva colegi din „generaţia pierdută" (între ei, Dimitrie Stelaru şi Pavel Chihaia), subzistând din îndeletniciri temporare şi din expediente. După însemnările autobiografice, în 1939 era funcţionar la Direcţia Generală PTT, iar în 1943-1944, când a fost dispo-nibilizat, lucra în calitate de diurnist dactilograf la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor. Ca poet, începe prin a-şi publica încercările în revista „Bărăganul" din Călăraşi, în 1935. Frecventează şi cenaclul Sburătorul, după moartea lui E. Lovinescu, căruia îi va dedica un poem. Adevăratul debut în presă, care îi aduce şi notorietatea, are loc la „Preocupări literare" (1942). Scrie şi la „Kalende" (1943-1944), poetul fiind îndrumat de Vladimir Streinu, „prietenul" căruia îi închină prima sa carte, Plantaţii, tipărită în 1945 la Editura Fundaţiilor Regale, unde anterior fusese încununată cu Premiul pentru scriitorii tineri. Mai colaborează cu versuri la „Viaţa", „Fapta", „Democraţia", „Universul literar", „Revista Cercului Literar", „Caiet de poezie" (suplimentul „Revistei Fundaţiilor Regale"), „Cuget clar" ş.a. Refuzând orice colaborare cu regimul stalinist care se profila, publică în ziarul „Dreptatea" vehemente articole de atitudine şi eseuri anticomuniste. După 1948 face parte dintr-o organizaţie caritabilă din Bucureşti, care urma să conlucreze cu Crucea Roşie Internaţională întru sprijinirea scriitorilor şi artiştilor aflaţi în lipsuri şi suferinţă. Participând, împreună cu Teohar Mihadaş, la transmiterea unor medicamente luptătorilor din munţi, este arestat şi întemniţat din
747 Dicţionarul general al literaturii române
Tonegaru
martie 1949 până în octombrie 1951. După câteva luni de la eliberare se stinge de embolie pulmonară.
Singurul volum antum al lui T., Plantaţii (intitulat iniţial Plantaţia de cuie, după numele celui mai semnificativ poem), a provocat la apariţie reacţii contradictorii, chiar polarizate, poetul rămânând până astăzi sub semnul unei anume incertitudini a receptării. Vladimir Streinu releva „caracterul cosmic al inspiraţiei", semn distinctiv, după Benedetto Croce, al marilor poeţi. Şerban Cioculescu saluta în T. pe „poetul cel mai înzestrat dintre tinerii iviţi în ultimii cinci ani". Dar tot atunci foarte tânărul Cornel Regman scria o cronică precumpănitor nefavorabilă; negaţia - ulterior pusă de critic pe seama radicalismului vârstei - se baza pe multitudinea influenţelor care ar întuneca originalitatea. Peste decenii, când este publicată culegerea postumă Steaua Venerii (1969), Nicolae Manolescu vede în T. un autor care „repetă pe scurt experienţa poetică" a generaţiei războiului. Al. Piru îi suspectează versurile de minulescianism şi îl reduce pe poet la postura unui „incorigibil pozeur", în vreme ce pentru Eugen Simion el e „un tipic poet de tranziţie" şi un „poet al metamorfozei" identităţii, cu accente suprarealiste. Sigur este că T. împarte
numeroase teme şi atitudini lirice cu generaţia sa, în arterele căreia, de altfel, circulă parcă globulele aceleiaşi grupe de sânge, pompat deopotrivă de un moment dramatic al istoriei şi de imul de context istorico-literar: pe de o parte - spectrul traumatizant al totalitarismelor şi războiului, pe de alta -tendinţa tinerilor de a scoate poezia din trena epigonică, sterilizantă a marilor scriitori interbelici şi de sub incidenţa primului val al avangardei. Poezia lui T. exprimă o reacţie la acest context de istorie politică şi literară, mergând de la pastişă până la toată gama opoziţiei ironice şi autoironice. Dar nu se rezumă la atât. Lirismul său, de fibră autentic romantică, cunoaşte două ipostaze esenţiale: negaţia (disconfortul, sarcasmul acestui alt înger căzut în lume) şi construcţia de universuri fantaste şi himerice, asemenea unui „cavaler al ordinului «Lancea lui don Quijote»", cum se autodefineşte autorul. Este vorba despre un vizionar romantic trecut prin Arthur Rimbaud şi prin experienţa „poeţilor blestemaţi". El jură pe vis, toate „măştile" şi peregrinările sale prin epoci defuncte şi geografii exotice, cum şi - cu atât mai mult -construcţiile în pur imaginar şi în „irealitatea senzorială" nu sunt tatonări ale unui începător care nu îşi găseşte identitatea, ci încercări de salvare din indigenţă şi ignominia contingenţei. Identitatea lui e aceea a unui veşnic, neobosit şi neliniştit căutător (Vladimir Streinu îl numea „poet al libertăţii"). De unde, marea frecvenţă şi pondere a sidericului şi neptunicului. Poet al ascensionalului, ca şi al orizontului acvatic, el aici îşi caută identitatea: „Mi-e auzul larg spre culmi aeriene:/ e-un du-te-vino printre stele albe/ ca nişte şoimi pe care nu-i doboară/ nici iedera ce le-a crescut pe pleoapă" sau „prin ochiul meu mai pâlpâie ceva/ fregatele cum ies cu puntea de ametiste plină/ şi-au împlântat catargele-ntr-o stea.// Privesc cu ochii mari, deschişi,/ ca margaretele ce şi-au trimis prin păsări/ staminele la înălţimi". Cel mai adesea însă, mitologia personală e populată de imagini ale degradării acestor simboluri axiale, într-un ev uniformizant, care refuză puritatea himericului şi sacrul. De aceea, postura reprezentativă a artistului este cea de solitar şi înstrăinat: „N-am bănuit că târziul a venit, / că sunt singurul de la 1200 printre roboţi şi caii-putere". Nu poetul deromantizează marile teme şi simboluri tradiţionale (cum se întâmplă în genere la moderni şi în particular la avangardişti), ci, conştiinţă sensibilă şi tragică, el înregistrează eşecul umanului, al visului himeric şi al sacrului în contemporaneitate. Se întâlneşte la T. şi o poezie sarcastică, aşa-zicând circumstanţială (pe tema războiului), dar protestul vizează deriva în totalitatea sa şi la un nivel cosmic. Soarele „se decapitează în stepă" (amintind celebrul „soleil, cou coupe"), Luna (scrisă mereu cu majusculă), „răsărind demonic", e „ca un ficat însângerat" sau „fumegă", lumina ei „albă şi rece" se prelinge „în lacrimi de faianţă/ pe braţul meu stâng caligrafiat de Destin". Ciclul Steaua Venerii (purtând drept moto eminescianul „Ochii mei -nălţăm visători la steaua/ Singurătăţii") potenţează asemenea viziuni. Apar şi noi simboluri, liliale şi serafice. Ofelia a căzut „în lumea industrială", îngerii (figură frecventă, tematică) se căznesc „să
Toneghin
Dicţionarul general al literaturii române 748
dezgroape ancora sădită în nămol", lumina lunii zămisleşte o „noapte, noapte fără de hotare", „nicăieri vreo stea, pretutindeni întuneric, pustiu", pescarii îşi aruncă „năvodul după stele" peste „ziua pentru cusut inima în omul şablon", lumina „tunsă, obosită [...] atârnă peste şoaptele izvoarelor,/peste fructe necoapte,/ neputincioasă ca o mână", focul divin (ceresc) „îşi pune limba într-o teacă de fum" - cum se poate citi într-un poem intitulat Trompeta astupată (imaginea cântului refuzat, ratat revine şi aiurea: flautul „e umplut cu ţărână") -, „vântul spre mocirle dă cerului îndemn", în locul soarelui se iveşte o „geană adâncă", apa se face „scuipat otrăvit", din verze „ies moliile", „Steaua Venerii" e „stinsă" şi „rece", îngerul ei „se clătina ca un păianjen", altă dată „îngerii au somn de plumb" şi „evantaie de hârtie" sau „vin copii şi-mbătrânesc pe drum", se vorbeşte, în fine, de „era noastră tristă". în structura sa de adâncime, T. este un poet tragic. (Auto)ironia şi umorul saturnian nu fac decât să îi sublinieze această dimensiune funciară.
Numai aparent [...] Tonegaru e un poet exotic; în realitate, el este poetul celui mai substanţial protest liric împotriva condiţionării arbitrare a vieţii individuale, destul de prizonieră, de la natură, în condiţia ei originară.
Vladimir Streinu
Spirit, totuşi, modern prin limbajul disonant şi neîncrederea programatică pe care o arată faţă de puritatea categoriilor (frecvent e procedeul de a substitui tragicului grotescul şi invers!), C. Tonegaru este, înainte de orice, un poet al metamorfozei. Regimul lui afectiv este instabilitatea, fuga de o identitate sigură (şi, în compensaţie, plăcerea de a purta mai multe măşti). Preferă materiile fluide, necorporale (ceaţa, negura, aburul, fumul) şi alege adeseori ca decor pentru reveriile lui noaptea, când obiectele îşi pierd contururile precise, volumele devin difuze, elastice.
Eugen Simion
SCRIERI: Plantaţii, Bucureşti, 1945; Steaua Venerii, îngr. şi pref. Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1969; Plantaţia de cuie, îngr. şi introd. Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Arghezi, Scrieri, XXVII, 317; Virgil Ierunca, Constant Tonegaru, TIL, 1943,2 072,2 278; Streinu, Pagini, II, 126-132; Regman, Cărţi, 301-311; Cioculescu, Aspecte, 237-243; Adrian Marino, „Plantaţii", VR, 1945,11-12; Geo Dumitrescu, Pe marginea „Plantaţiilor" lui Constant Tonegaru, „Viitorul", 1945, 299; Perpessicius, Opere, XII, 83-87; George Ivaşcu, Doi poeţi premianţi, CNT, 1946,5; Petre Solomon, [Constant Tonegaru], „Revista literară", 1947, 15; Ov. S. Crohmălniceanu, Aspecte critice contemporane, CNT, 1947,25; Tonegaru, îngr. Manuel Bandeira, Rio de Janeiro, 1957; D. Ţepeneag, Un poet al nonconformismului, R, 1966,3; Ion Oarcăsu, Prezenţe poetice, Bucureşti,
1968,	94-100; Piru, Panorama, 168-171; Nicolae Manolescu, „Steaua Venerii", CNT, 1969,39; Rusu, Utopica, 38-52; Constantinescu, Scrieri, V, 120-124; Piru, Varia, II, 441-443; Poantă, Modalităţi, 258-262; Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi, Galaţi, 1973, 267-268; Tomuş, Istorie, 145-153; Barbu, O ist., 58-60; Negoiţescu, Analize, 288-291; Vartic, Spectacol, 100-105; Mânu, Eseu, 89-94; Simion, Scriitori, I (1978), 101-109; Popa, Dicţ. lit. (1977), 573; Barbu Cioculescu, Constant Tonegaru între actualitate şi legendă, RL, 1979, 8; Ruja, Valori, 23-27;
George, Sfârşitul, III, 222-226; Lit. rom. cont., I, 334-337; Alexandru George, Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Bucureşti, 1985, 206-210; Pop, Jocul, 202-212; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 377-385; Lovinescu, Unde scurte, I, 237-240; Const. Ciopraga, Carnavalesc şi tristeţe: Constant Tonegaru, L, 1992, 36, 37; Pavel Chihaia, Treptele nedesăvârşirii, Iaşi, 1994, 266-271; Constant Tonegaru, PRA, III, 1351-1365; Cărtărescu, Postmodernismul, 305-306; Dicţ. esenţial, 830-832; Micu, Ist. lit., 335-337; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000,69-74; Manolescu, Lista, 1,44-46; Popa, Ist. lit., 1,236-238; Dicţ. analitic, III, 341-343; Marian Victor Buciu, Poeţi la vreme de război cald şi rece, CNT, 2002,14; Theodor Cazaban, Eseuri şi cronici literare, Bucureşti, 2002, 77-80; Constantin Ciopraga, Constant Tonegaru după cinci decenii, VR, 2003, 1-2; Roxana Răcaru, Stele pe dantura unui pian, RL, 2003,32; Gheorghe Grigurcu, Poezia lui Constant Tonegaru, RL, 2003,41,42.	N.	M.
TONEGHIN, M.[enny] (29.XI.1901, Bucureşti - ?), prozator şi traducător. Absolvind în 1921 Academia Comercială, T. (al cărui prenume era, de fapt, Domenic), lucrează în domeniul editorial, mai întâi ca procurist, iar din 1930 ca director la Editura Cartea Românească. Primele scrieri, încercări în proză, i-au apărut în „Calendarul «Minervei»" din 1926. Tot proză, dar şi articole pe teme culturale publică în „Adevărul literar şi artistic", „Munca literară", „Gloria României", „Pământul", „Buletinul Asociaţiei Editorilor Români", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Vremea" ş.a. A îngrijit editarea lucrărilor „Anuarul general al Editurii şi Librăriei Cartea Românească" (1937, în colaborare cu Bogdan Varvara) şi „Anuarul general al industriei grafice din România" (1938). Din 1936 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, însă în septembrie 1944 va fi exclus. A mai semnat Kiribiri (transpunerea în româneşte a romanului Smaragdul din Ceylon de Emilio Salgari, din 1929) şi Menton, ca presupus traducător al romanului Triunghiul adulterului (1932) al unui scriitor străin fictiv Kiribiri, text care, în realitate, îi aparţinea.
T. e autor - de cele mai multe ori în colaborare cu Alexandru Bilciurescu - de romane de consum, frivol-erotice şi satirice: Triunghiul adulterului, Doamna Casanova (1932), Fecioare la licitaţie (1933), Rumba dragostei (1934), Bucurestence (1936), Paraziţii tacâmului (1938), Grădina zoologică (1940), Viaţa la microscop (1942). Nu lipsite de interes sunt încercările consacrate lui Sadoveanu, de factură biografică şi bibliografică, având mai ales meritul priorităţii: Mihail Sadoveanu. Biografia şi o schiţă asupra operei (1930), Mihail Sadoveanu. Biobibliografie (1940). De asemenea, a îngrijit o ediţie bibliofilă - Poezii de Mihai Eminescu (1944), precum şi o „ediţie completă" din Amintiri din copilărie de Ion Creangă (1946).
SCRIERI: Mihail Sadoveanu. Biografia şi o schiţă asupra operei, Bucureşti, 1930; Doamna Casanova (în colaborare cu Alexandru Bilciurescu), Bucureşti, 1932; Triunghiul adulterului, Bucureşti, 1932; Fecioare la licitaţie (în colaborare cu Alexandru Bilciurescu), Bucureşti, 1933; Rumba dragostei (în colaborare cu Alexandru Bilciurescu), Bucureşti, 1934; Bucurestence, Bucureşti, 1936; Paraziţii tacâmului (în colaborare cu Alexandru Bilciurescu), Bucureşti, 1938; Grădina zoologică, cu ilustraţii de Dem. Demetrescu, Bucureşti, 1939; Mihail Sadoveanu. Biobibliografie,
749 Dicţionarul general al literaturii române
Topîrceanu
Bucureşti, 1940; Viaţa la microscop, Bucureşti, 1942; Abecedarul celor mici, Bucureşti, 1945. Ediţii, antologii: Şoimii României, Bucureşti, 1936; Mihai Eminescu, Poezii, cu ilustraţii de A. Bordenache, Bucureşti, 1944; Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Bucureşti, 1946. Traduceri: Emilio Salgari, Smaragdul din Ceylon, Bucureşti, 1929; Cervantes, Aventurile viteazului cavaler Don Quijote de la Mancha, cu ilustraţii de A. Bordenache, Bucureşti, 1934; Carlo Collodi, Povestea unei paiaţe, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: C. Panaitescu, „Doamna Casanova", FCL, 1932, 564; Teodor Scarlat, „Doamna Casanova", RVS, 1933,1-2; Al. Robot, „Fecioare la licitaţie", RP, 1933,4 785; Paul Daniel, „Fecioare la licitaţie", „Epoca", 1934,1 489; C. Dan Pantazescu, „Bucureştence", ŢA, 1936, 1110; Erasm [Petru Manoliu], „Rumba dragostei", „Credinţa", 1936, 356; Stelian Constantin-Stelian, „Şoimii României", „Atheneum", 1937, 1; Horia Liman, „Paraziţii tacâmului", „Azi", 1937, 30; G. Călinescu, „Paraziţii tacâmului", ALA, 1938,914; Predescu, Encicl, 857. E. O.
TOPÎRCEANU, George (21.111.1886, Bucureşti - 7.V.1937, Iaşi), poet, prozator şi traducător. Este fiul Paraschivei (n. Coma), maestră în ţesut covoare, şi al lui Ion Topârceanu, originar din Topârcea Sibiului, care a schimbat mai multe meserii, printre care a practicat-o şi pe aceea de cojocar. Părinţii au peregrinat în diferite localităţi, aşezându-se, în cele din urmă, la Nămăeşti, în Argeş. Primele clase primare T. le face la Bucureşti, iar ultimele la Şuiei, în judeţul Argeş. Liceul, început în 1898 la „Matei Basarab", îl termină în 1906 la „Sf. Sava". După ce, câteva luni, este suplinitor la Şcoala „Arhiereul Calist", iar în 1907 efectuează serviciul militar, se înscrie în 1908 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o abandonează. Intră copist la „Casa bisericii" în 1909 şi student la Facultatea de Litere şi Filosofie, de asemenea fără să o finalizeze. în 1911 se stabileşte la Iaşi, unde, chemat de G. Ibrăileanu, va fi subsecretar şi mai târziu secretar de redacţie al revistei „Viaţa românească". Participă la campania din Bulgaria în 1913, după care, în 1914-1915, îşi reia studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Fiind mobilizat, va fi obligat să le întrerupă din nou din cauza războiului. Cade prizonier la Turtucaia (1916) şi se va întoarce din captivitate la începutul anului 1918, în urma intervenţiei lui C. Stere, director al „Vieţii româneşti" şi persoană influentă pe lângă autorităţile germane din capitala ocupată. Revenit la Iaşi, este numit în 1919 subdirector al Teatrului Naţional, fiind în acelaşi timp, împreună cu Mihail Sadoveanu, redactor al revistei „însemnări literare". Prim-redactor al „Vieţii româneşti" în 1920, redactor al revistei „Lumea", alături de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Mihail Sevastos ş.a. (1924-1926), director al Teatrului Naţional din Chişinău (1926-1927), inspector teatral general pentru Moldova (1930), va mai conduce temporar Teatrul Naţional din Iaşi (1934). Iniţiază în ianuarie 1936, împreună cu Mihail Sadoveanu şi Gr. T. Popa, revista „însemnări ieşene" şi este ales membru corespondent al Academiei Române (mai 1936). Debutează în 1904, încă de pe băncile liceului, la revista umoristică „Belgia Orientului", sub semnătura Top, cu poezia intitulată M-am procopsit. Publică în „Dumineca", „Revista noastră", „România ilustrată",
„Sămănătorul", „Neamul românesc literar", „Ramuri", „Viaţa românească" (unde se afirmă efectiv şi unde îi apare, începând din 1909, cea mai mare parte a operei), „Viaţa socială", „Teatrul" (1912-1913, unde este redactor), „Lumina", „însemnări literare", „Lumea", „Bilete de papagal", „Adevărul literar şi artistic", „Revista Fundaţiilor Regale", „însemnări ieşene" ş.a. A mai semnat G. T., G. Top, L.V., T., T. & S. (cu Mihail Sevastos), X, Y. Stop şi cu pseudonimele G. Dăianu, Gerilă, P. Nicanor & Co. (cu G. Ibrăileanu ş.a.), M. Piscobomba, G. Struma, Tockeramură. Debutează editorial în 1916 cu două volume emblematice, Balade vesele (în ediţiile următoare titlul va fi Balade vesele şi triste) şi Parodii originale, cărţi retipărite de mai multe ori în timpul vieţii poetului. Deşi în fugă (era în ajunul războiului), critica le-a primit cu elogii. Mai târziu, în 1926, i se va decerna Premiul Naţional pentru poezie.
Autorul Baladelor vesele şi triste se înscrie în poezia românească din secolul al XX-lea ca unul din puţinii reprezentanţi ai umorului liric. Spirit lucid, înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă artistică, T. se defineşte în primul rând prin autoironie, prin cenzurarea propriilor sentimente. în acelaşi timp, se relevă ca poet al anotimpurilor, pastelist şi miniaturist. în umorul lui se ascunde aproape totdeauna o notă
Topîrceanu
Dicţionarul general al literaturii române 750
de melancolie, uneori de tragism. Prin temele abordate, ca şi prin limbajul liric, este în bună măsură un poet tradiţionalist. Mihai Eminescu, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, precum şi folclorul au fost marile lui modele. Balada morţii, o piesă antologică, reia motivul Mioriţei, în care moartea e văzută ca reintegrare cosmică. Totul se petrece în acorduri grave, ce sugerează destinul uman, efemer, în comparaţie cu natura veşnică şi impasibilă. Omul se afundă sub troianul vremii şi al uitării, contopindu-se treptat cu elementele cu al căror ciclu se identifică: „Astfel tot mai neştiut/ Spre adânc îl fură/ Şi-l îngroapă-n sânu-i mut/ Veşnica natură./ Vara trece pe cărări,/ Frunza-n codru sună,/ Trec cernite înserări,/ Nopţi adânci cu lună". Alte texte memorabile sunt Balada munţilor, poem al transhumanţei şi al toamnei, ori Balada popii din Rudeni, unde contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor. In pasteluri T. cultivă o poezie delicată, suavă şi graţioasă, ca în Rapsodii de primăvară, comunicând exuberanţa şi vitalitatea anotimpului tinereţii, şi se manifestă ca un colorist şi un artist al miniaturii (Sfârşit de vară). Un zâmbet abia schiţat se simte în fiecare vers, dar autoironia, cenzura lirică nu acţionează efectiv decât în Rapsodii de vară şi în Rapsodii de toamnă. E o atitudine specifică lui T., care îşi recunoaşte sentimentalismul şi îl persiflează, scoţând de aici cu totul alte efecte decât cele banalizate de o întreagă falangă de epigoni romantici. Deşi nu ajunge până la desfiinţarea efuziunii lirice, umorul său izbuteşte să coloreze altfel emoţia, să îi dea o notă insolită, în care frapează îmbinarea de surâs şi melancolie, de veselie şi tristeţe, de comic şi tragic. Revelatoare este tonalitatea din Rapsodii de toamnă, o adevărată tragicomedie a fiinţelor plăpânde şi neajutorate, surprinse de venirea iminentă a iernii. In cadrul viziunii fabulistice se reconstituie un mic univers uman, faţă de care poetul încearcă sentimentul compasiunii. Dacă întregul discurs poetic e scris cu vervă, cu o anume tentă ironică şi un anume ton glumeţ, finalul aduce expresia mai limpede a lirismului lui T., care dobândeşte valori sporite, prin contrast cu restul poeziei: „Gâze, flori întârziate!/ Muza mea satirică/ V-a-nchinat de drag la toate/ Câte-o strofă lirică./ Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe/ Iama mizerabilă/ Mă cuprinde o tristeţe/ Iremediabilă". El este, în acelaşi timp, un poet melancolic al singurătăţii, al liniştii silvestre şi al înnoptării (.Balada călătorului), al nestatorniciei şi al trecerii ireparabile a timpului, ca în Balada chiriaşului grăbit, unde realitatea cotidiană, tratată epic (modalitate caracteristică liricii lui) şi tonul jucăuş relevă în subtext un sens filosofic: „Trec anii, trec lunile-n goană,/ Şi-n zbor săptămânile trec./ Rămâi sănătoasă, cucoană,/ Că-mi iau geamantanul şi plec!// Eu nu ştiu limanul spre care/ Pornesc cu bagajul acum,/ Ce demon mă pune-n mişcare/ Ce taină mă-ndeamnă la drum./ Dar simt că m-apasă păreţii,/ Eu sunt chiriaş trecător:/ în scurtul popas al vieţii/ Vreau multe schimbări de decor". Efortul de a evita şi chiar de a se război cu sentimentalismul desuet e vizibil aproape în tot locul în poezia lui T., rezultatele nefiind însă întotdeauna cele aşteptate. Definitorii pentru umorul liric sunt poeziile-confesiuni Pagliaccio şi Testamentul unui poet cunoscut, nu cele mai bune, dar cele mai explicite, unde
zâmbetul autoironie are prospeţime şi o deschidere mai largă asupra destinului uman. Umorul şi inteligenţa artistică sunt confirmate pe deplin în Parodii originale. Poetul îşi amendează propriul sentimentalism (ca în Un începător de talent: Apostrofe la lună), dar nu îl iartă nici pe cel al confraţilor. Satirizează idilismul rural şi romanţios, retorismul patriotard, simbolismul excentric şi clişeele de toate nuanţele, parodiile fiind -aşa cum le-a definit autorul - „adevărate pagini de critică literară în pilde". Cele mai multe s-au ivit în timpul polemicilor purtate cu adversarii literari ai „Vieţii româneşti", dar şi ca percepţie plină de duh a scrierilor unor poeţi reputaţi. Inteligenţa artistică a lui T. e dublată de capacitatea de a utiliza diverse chei muzicale, de a se identifica şi chiar de a se uita pe sine în model - cum observa G. Călinescu -, astfel încât parodiile după Homer, după Octavian Goga şi mai ales după Tudor Arghezi ajung să concureze originalul. El îşi însuşeşte perfect variaţiile şi plasticitatea limbajului arghezian, iar textul evoluează de la miniatural şi sugestie („Printre cimbru şi susai,/ Fir plăpând de păpădie/ Nalţă, greu, în vârf de pai,/ Un bănuţ de floare vie") la violenţă şi cruditate verbală („în două surcele de vreasc să se facă/ Picerele tale, făptură buimacă./ Plesni-ţi-ar timpanul,/ Să n-auzi când trece traivanul./ Să uiţi la cetanii tipicul/ Şi psalmii în zi de Crăciun./ Să n-ai după masă tutun./ Să-ţi pută buricul"). Artist al formei, T. este un poet cu un registru literar totuşi limitat. Un oarecare spirit facil, un anume retorism nu îi sunt străine. Mai ales în volumul Migdale amare (1928), alături de virtuozitatea imagistică (Cioara), se resimte
751 Dicţionarul general al literaturii române
Topîrceanu
Desen de Marcel Iancu
stilul propriu cronicii rimate, schiţei şi polemicii versificate (în jurul unui divorţ, Expunere de motive). Poezia se salvează, totuşi, în mare măsură prin umor, adesea grefat pe fondul melancoliei, ca şi prin expresia ei plastică impecabilă. Aceste calităţi îi conferă individualitate într-o epocă încă marcată de epigonism clasic şi manierism simbolist. T. a scris şi proză, oscilând între schiţe de tip I. L. Caragiale (O aventură) şi evocarea naturistă sadoveniană (Ţara de dincolo de negură). In volumul Scrisori fără adresă (1930), subintitulat „proză umoristică şi pesimistă", dominante rămân tot verva comică şi spiritul parodic. Remarcabilă este Domnia lui Ciubăr-Vodă, inteligentă pastişă a stilului cronicarilor, împănat cu neologisme - acestea joacă un rol-cheie în mai toată opera lui T. -, autorul procedând la desolemnizarea lucrurilor sfinte, la „modernizarea" lor, de unde şi efectul comic. A lăsat şi o serie de scrieri memorialistice: Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918), în gheara lor... (1920), parte reluate în Pirin-Planina (1936), carte subintitulată „episoduri tragice şi comice din captivitate". Materia este tratată când grav, când cu umor negru, când cu duioşie, când cu spirit tonifiant. Naturistul din Balade... este şi el prezent. Romanul abia început Minunile Sfântului Sisoe (publicat în volumul Postume, 1938), care promitea să aibă o deschidere socială semnificativă, înfăţişează Paradisul în viziune parodică. Demnă de menţionat este şi o conferinţă din 1931, Cum am devenit ieşean, confesiune
autobiografică, una din primele evocări ale cercului de la „Viaţa românească". Deşi nu se ridică la valoarea poetului, prozatorul T., mai ales ca memorialist, este notabil.
G. Topîrceanu este un remarcabil poet liric şi un mare artist, care în căutarea formelor corespunzătoare sufletului său se joacă cu degetul mic pe clapele unui pian, pe care, vrând, le-ar putea mişca într-o repezită şi furtunoasă sonată.
G. Călinescu
Nota definitorie a operei lui Topârceanu este un aliaj de umor şi sentimentalitate. Mai precis spus, poetul e un sentimental care îşi ascunde stările sufleteşti sub vălul umorului, al autoironiei şi autopersiflării. El îşi preface, cum singur o spune, „în glume lacrimile clare".
Dumitru Micu
SCRIERI; Balade vesele, Bucureşti, 1916; Parodii originale, Bucureşti, 1916; Amintiri din luptele de la Turtucaia, Bucureşti, 1918; în gheara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Bucureşti, 1920; Strofe alese. Balade vesele şi triste, Iaşi, 1920; ed. 3, Bucureşti, 1928; Bacilul lui Koch, Iaşi, 1927; Migdale amare, Bucureşti, 1928; Jos cortina!, Bucureşti, 1929; Scrisori fără adresă. Proză umoristică şi pesimistă, Bucureşti, 1930; ed.
2,Bucureşti, [1934]; Pirin-Planina. Episoduri tragice şi comice din captivitate, Bucureşti, 1936; Postume, îngr. Otilia Cazimir, Bucureşti, 1938; Opere, I-II, îngr. şi pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1955; Scrieri alese, I-II, îngr. şi pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1970-1971; Minunile Sfântului Sisoe, îngr. şi pref. George Sanda, Iaşi, 1972; Balade vesele şi triste, îngr. şi postfaţă Mihai Dascal, Bucureşti, 1974; Scrieri, I-II, îngr. şi pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1983; Pagini de proză, îngr. şi postfaţă Mihail Iordache, Iaşi, 1985; Despre teatru, îngr. şi introd. Constantin Paiu, Iaşi, 1991; Balade vesele şi triste. Parodii originale. Migdale amare, îngr. şi pref. AL Săndulescu, Bucureşti, 1998; Ţiganul în cer, îngr. şi pref. George Sanda, Bucureşti, 2001; Poezii - Poems, ed. bilingvă, tr., îngr. şi introd. Cristina Tătaru, Cluj-Napoca, 2002. Traduceri: Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, Iaşi, 1921.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, „Adio" de Gh. Topîrceanu, CVC, 1910,12; Ibrăileanu, Opere, II, 265-273; Arghezi, Scrieri, XXIII, 373-374, XXVII, 167-170; Davidescu, Aspecte, 35-36, 539-540; Liviu Rebreanu, „Parodii originale" şi „Balade vesele", „Capitala", 1916,17; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], Profiluri literare: George Topîrceanu, RP, 1916,273; Demostene Botez, „Parodii originale". „Balade vesele", „Steagul", 1916, 180; Aderca, Contribuţii, I, 338-340; D. Karnabatt, „A fost un vis", „Cronicarul", 1918, 4; Liviu Rebreanu, „Amintiri din luptele de la Turtucaia", „Lumina", 1918, 308; A. Br. [Tudor Teodorescu-Branişte], „în gheara lor...", CLI, 1920,29; I. Peltz, „Strofe alese", CLI, 1920,35; Scarlat Struţeanu, Shakespeare, „ Visul unei nopţi de vară", „Viitorul", 1922, 24 martie; Ralea, Scrieri, II, 139-142; Demostene Botez, De vorbă cu d-l G. Topîrceanu, ALA, 1926,277; Mihail Sevastos, George Topîrceanu, ALA, 1926, 290; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, II, 120-122, III, 255-257; Mircea Mancaş, George Topîrceanu, „Complex", 1927,2; D. I. Suchianu, „Bacilul lui Koch", ALA, 1928,412;
I.	Foti, „Migdale amare", UVR, 1929, 1; Demostene Botez, „Parodii originale". „Balade vesele şi triste". „Migdale amare", VR, 1929, 1; Sadoveanu, Cărţi, I, 256-257, II, 95-98, 224-226, 324-325, 338-339; Sebastian, Jurnal, 181-183; Scarlat Struţeanu, „Scrisori fără adresă", „Excelsior", 1930, 7; Cezar Petrescu, Scrisorile unui mizantrop, CRE, 1930, 1 041; Constantinescu, Scrieri, V, 125-130; Scarlat Struţeanu,
Topolog
Dicţionarul general al literaturii române 752
„Parodii originale", CL, 1932, mai-iulie; Călinescu, Cronici, II, 39-45; Mihail Sebastian, „Pirin-Pianina", RP, 1936, 5 467; Ion Biberi, „Pirin-Planina", MOM, 1936,341; N.I. Popa, „Pirin-Planina", IIŞ, 1936, 10; Nichifor Crainic, George Topîrceanu, G, 1937,6; [George Topîrceanu], VR, 1937, 7 (semnează Al. O. Teodoreanu, Mihai Ralea, D. I. Suchianu); [George Topîrceanu], ALA, 1937, 858 (semnează Mihail Sadoveanu, Demostene Botez, AL A. Phillippide, Izabela Sadoveanu, D. I. Suchianu, Profira Sadoveanu, Mihail Sevastos, G. Spina); G. Călinescu, George Topîrceanu, ALA, 1937,859; [George Topîrceanu], IIŞ,
1937,	12 (număr omagial); Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 140, 263; Ivaşcu, Confruntări, II, 225-226; Erasm [Petru Manoliu], „Postume", „Lumea românească", 1938,349,350; C. Fântâneru, „Postume", UVR, 1938,15; Alex. Epure, Contribuţie la cunoaşterea vieţii şi a operei poetului Gh. Topîrceanu, „Ritmul vremii", 1938, 18-20; Munteano, Panorama, 304; Vianu, Opere, V, 249-250; Călinescu, Ist. lit. (1941), 743-747, Ist. lit. (1982), 826-831; Octav Sargeţiu, „Balade vesele şi triste", VBA, 1944,1-2; Saşa Pană, Topîrceanu, poet social, FLC, 1948,20; Otilia Cazimir, Veşnic tânărul Topîrceanu, GL, 1956,13; AL Săndulescu, începuturile poetice ale lui Topîrceanu, GL, 1956,13; Aristarc [G. Călinescu], George Topîrceanu, CNT, 1957,15; Mihai Ralea, Scrieri din trecut, Bucureşti, 1957,59-63; AL Săndulescu, G. Topîrceanu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958; Otilia Cazimir, Prietenii mei scriitori..., Bucureşti, 1960, 17-28, 111-160; Const. Ciopraga, G. Topîrceanu, Bucureşti, 1966; Sevastos, Amintiri, 225-238; Virgiliu Ene, George Topîrceanu, Bucureşti, 1969; Botez, Memorii, 1,389-407; Ciopraga, Lit. rom., 301-320; Leon, Umbre, 1,46-63; Micu, început, 274-293; Mihail Sadoveanu, Amintiri, II, îngr. şi pref. Ion Bălu, Bucureşti, 1970,287-296; Barbu, Sine ir a, 237-243; Rotaru, O ist.,
II,	122-137; Cioculescu, Itinerar, I, 194-205; Piru, Varia, II, 296-299; Săndulescu, Citind, 160-166; Lidia Gavrilescu, Maria Saliniuc, G. Topîrceanu. Biobibliografie, Iaşi, 1974; Pillat, Itinerarii, 167-220; Piru, Ist. lit. 246-248; Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu, Bucureşti, 1983; Ornea, Actualitatea, 115-118; AL Paleologu, La centenarul lui G. Topîrceanu, VR, 1986, 3-4; Amintiri despre George Topîrceanu, îngr. şi pref. Silvia Popescu, Iaşi, 1987; Zamfir, Cealaltă faţă, 64-81; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 232-242; Micu, Scurtă ist., 1,342-343; Constantin Pricop, Artă şi... lobby, CL, 1990,17-18; Scarlat, Ist. poeziei,
IV,	106-108; Const. Ciopraga, Un G. Topîrceanu meditativ, CRC, 1997,5; George Topîrceanu. Viaţa şi opera în imagini, îngr. şi pref. Dumitru Vacariu, Iaşi, 1997; George Sanda, G. Topîrceanu, inedit, Bucureşti, 1997; Dicţ. analitic, 1,81-82, III, 273-275; Liviu Grăsoiu, George Topîrceanu sau Chiriaşul grăbit al literaturii române, Bucureşti, 1999; Ioana Diaconescu, „Cazul" Topîrceanu, RL, 2000, 12; Dicţ. esenţial, 832-833; Nicolae Manolescu, G. Topîrceanu, RL, 2002,17; Elvira Sorohan, Topîrceanu -poezia ironiei şi ironia poeziei, CL, 2002,5.	Al.	S.
TOPOLOG, Ion (pseudonim al lui Ion D. Popescu; 27.XII.1933, Scăueni, j. Vâlcea), prozator şi poet. Este fiul Floarei (n. Diaconu) şi al lui Dumitru Popescu, ţărani. Frecventează şcoala primară în satul natal, apoi este elev al Şcolii Normale „Andrei Şaguna" din Sibiu. Student al Facultăţii de Filo-logie-Istorie din cadrul Universităţii din Cluj (1952-1956), lucrează după licenţă la ziarul clujean „Făclia", iar după câteva luni este angajat profesor de limba şi literatura română la Liceul „St. O. Iosif" din Rupea. între 1960 şi 1962 e, succesiv, sufleur şi secretar literar-muzical la Teatrul Muzical „Gheorghe Dima" din Braşov, dar revine în învăţământ, ca profesor la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov, unde din 1990 va fi o perioadă director. îndrumă revista şcolară „Muguri" şi
contribuie la realizarea unui anuar al liceului. Coordonează cenaclul literar „Astra" (1968-1987). în 1996 întemeiază Editura Dealul Melcilor, iar în 1998 revista cu acelaşi nume. După 1994 va fi lector la Facultatea de Filologie a Universităţii din Braşov, apoi la Facultatea de Jurnalism a Universităţii Româno-Canadiene (2001-2003). Debutează în ziarul clujean „Făclia" (1954), cu povestirea Prietenul meu, semnată Ion Popescu-Horşti. Colaborează cu proză, versuri, însemnări şi note critice la „Astra", „Caiete de literatură", „Braşovul literar şi artistic", „Steaua", „Tribuna", „Luceafărul", „Cronica", „România literară", „Karpaten Rundschau", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Luceafărul românesc" (Canada). Prima carte, un microroman cu subiectul plasat în timpul războaielor daco-romane, Lovituri din umbră, scris în colaborare cu Paul Antim, îi apare în 1967. între 1993 şi 2000 e secretar, apoi secretar adjunct al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, care îi acordă premii în 1977,1982 şi 1995.
Lovituri din umbră şi culegerea de schiţe, povestiri şi nuvele O parte de continent (1968) jalonează aria tematică în care se va mişca proza lui T. Volumul de proză scurtă are aspectul unui repertoriu de exerciţii de expresie pe teme date, cu episoade surprinzând amintiri, întâmplări ciudate, momente de modificare imprevizibilă a stării de spirit a personajelor, cu predilecţie adolescenţi visători şi nostalgici, tineri intelectuali, mai ales din mediile didactic şi industrial. Un roman de dragoste, Denisa (1970), cu o acţiune desfăşurată la Braşov, este urmat de Toma, torna,fratre (1971), naraţiune istorică fără calităţi literare deosebite. în Paşii (1973), dar mai ales în Cicoarea (1977), T. vădeşte progrese substanţiale în tehnica narativă. Paşii reia intriga de iubire din Denisa, într-o secvenţă temporală ulterioară şi în modalitate confesivă: un fel de monolog adresat sieşi de eroul-narator, un tânăr savant fizician. Acelaşi stil al subiecti-vizării organizează materia narativă a romanului Cicoarea. Povestea de iubire, evocată şi aici, retrospectiv, se proiectează pe fundalul unui oraş provincial. Principiul ordonator fiind fluxul capricios al memoriei afective, naraţiunea este sincopată, planul inferiorităţii îl înglobează pe acela exterior. Lumea provincială apare configurată de o privire proaspătă, într-o gamă de înfăţişări tratate în registrul observaţiei realiste, în cel al reveriei juvenile sau în cel al şarjei caricaturale. Interesantă este, tipologic, „existenţa celor trei tineri «furioşi»" (Cornel Regman), creionaţi cu dezinvoltură. O carte de poveşti şi povestiri morale, Nufărul alb (1982), precedă alt grup de romane: Urmaşii lui Euclid (1986), explorare epică a mediului şcolar din Braşovul anilor '70-80 ai secolului trecut, apoi Chemarea ţărmului la Aquileia (1993), naraţiune istorică pe o temă romană, cu acţiunea în vremea împăratului Aurelian, şi „romanul ţărănesc" Tatăl şi fiul (1995). Scris în maniera unei naraţiuni în epistole, Chemarea ţărmului... este o meditaţie - ale cărei teme sunt iubirea, puterea, prietenia, dar şi destinul romanităţii, în speţă, al celei răsăritene - pusă pe seama scepticului arhitect roman Iulius Sextus Valens, epicureul autor al scrisorilor către prietenul Aetius, funcţionar roman în Dacia. Volumul de versuri Dealul Melcilor - Snail's HUI (1998), editat în versiune română şi engleză, e o surpriză prin vigoarea
753 Dicţionarul general al literaturii române
Tornea
şi delicateţea celor douăzeci şi unu de poeme de dragoste, ce amintesc tonalitatea imnului, a ditirambului, modelul spre care se tinde fiind, probabil, Cântarea Cântărilor. In destinul de scriitor al lui T. Cornel Regman vedea „un caz tipic de nedreptăţire prin ignorare".
SCRIERI: Lovituri din umbră (în colaborare cu Paul Antim), I-II, Bucureşti, 1967; O parte din continent, Bucureşti, 1968; Denisa, Bucureşti, 1970; Toma, toma, fratre, Bucureşti, 1971; Paşii, Bucureşti, 1973; Cicoarea, Bucureşti, 1977; Nufărul alb, Bucureşti, 1982; Urmaşii lui Euclid, Bucureşti, 1986; Chemarea ţărmului la Aquileia, Braşov, 1993; Tatăl şi fiul, Chişinău, 1995; Dealul Melcilor- Snail's Hill, ed. bilingvă, tr. Corina Bugeanu, Bucureşti, 1998; Povestiri de la Pontul Euxin, Braşov, 2002; Telescop pe Dealul Melcilor, Braşov, 2003. Ediţii: Mihai Eminescu, Poezii, pref. edit., Braşov, 1993 (în colaborare cu Arina Petrovici).
Repere bibliografice: Magdalena Popescu, „O parte din continent", GL, 1968,40; Mircea Iorgulescu, „Denisa", RL, 1970,36; Voicu Bugariu, „Denisa", AST, 1970,9; Sorianu, Contrapunct, 205-207; Viola Vancea, „Toma, toma, fratre", RL, 1972,4; Mircea Iorgulescu, „Paşii", LCF, 1973, 40; Constantin Hârlav, „Paşii", TR, 1974, 7; Voicu Bugariu, „Paşii", AST, 1974, 2; Cristea, Domeniul, 344-347; Ştefănescu, Jurnal, 67-68; Regman, Noi explorări, 167-173; Ermil Rădulescu, Despre tineri, CNT,
1987,	11; A. I. Brumaru, Situaţii narative, AST, 1987, 3; Gheorghe Glodeanu, Liceenii, TR, 1988,14; Arina Petrovici, „Chemarea ţărmului la Aquileia", „Mesager" (Braşov), 1993, 590; Ioan St. Lazăr, Un scriitor adevărat, „Vâlcea literară", 1993,2; A. I. Brumaru, Sigiliul Romei eterne, AST, 1993,4; Negoiţă Irimie, Topologul văzut dintr-un zgârie-nori, TR, 1994, 7; Ştefan Cucu, „Chemarea ţărmului la Aquileia", TMS, 1994, 5; Doru Munteanu, Ulisse şi iubirea ca o boală, AST, 1995, 2-3; Victor Sterom, „Dealul Melcilor", AST, 1999,12; Vasile, Proza, 273-276; Vasile, Poezia, 274-276;.	C.H.
TORNEA, Florin (3.IV.1914, Bucureşti - 9.VIII.1989, Bucureşti), poet, istoric literar şi traducător. Probabil absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, T. va lucra, după al doilea război mondial, ca redactor la „Rampa" şi „Flacăra", în cadrul secţiei de proză a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, în calitate de conferenţiar la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale" din Bucureşti, de cercetător la Institutul de Artă al Academiei RSR şi ca redactor şi redactor-şef adjunct la revista „Teatrul". Debutează în 1931, cu cronici şi comentarii literare, la „Omul liber", ulterior fiind prezent şi în „Naţiunea română", „Jurnalul literar", „Victoria", „înainte", „Orizont", „Revista literară", „Lupta CFR", „Revista muncei", „Gazeta literară", „România liberă", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Tribuna" ş.a. Prima carte, eseul liric Estetica iubirii, a apărut în 1936.
în volumul Pasărea albă, tipărit în 1946, T. reuneşte poeme în tonalitate whitmaniană şi maiakovskiană, poetul rus fiind şi amintit într-un vers. Din păcate, textelor le lipsesc vigoarea şi prospeţimea fremătătoare, atât de caracteristice vocilor imitate. Versurile sunt „revoluţionare" doar la modul declarativ, diluat retoric: „Pumnii aceştia butucănoşi şi tari / care au robotit pentru altul / şi palmele astea crăpate şi aspre / care-au împins coarne de plug / pe brazdele altuia, / s-au înfrăţit / şi parcă susţin cerul / şi-l mângâie azi". Ideea structurantă a discursului (doar cu intermitenţe şi poetic) e contrastul radical,
marcat maniheist, între viaţa de altădată a mulţimilor muncitoare şi cea din momentul răsturnărilor postbelice. Până deunăzi pentru cei mulţi cerul era negru, murdărit „cu tină", era neagră chiar şi lumina, căci „o astupa boierul", oamenii erau duşi la război, ca vitele la tăiere: „Cu feţele supte, / cu hainele rupte, / cu frigul în oase, / cu oasele roase / de boli, de nevoi, / flămânzi, trişti şi goi". După întoarcerea armelor cerul s-ar arăta „doldora de lumină: lumină albă - odihnitoare", iar „masele au prins să se mişte / ca nişte / torţe / uriaşe, / cu foc nestins în ele, / păduri de braţe - / pătrunse de vânt prielnic - / au foşnit". Pentru a nu lăsa nici un dubiu asupra sensului acestui tip de „vizionarism", T. va publica în 1947, separat, discursivul poem politic Noiembrie, şapte, după cum semnează şi câteva broşuri propagandistice ori traduce „literatură" de acelaşi gen. Dar se consacră în cele din urmă studierii dramaturgiei şi teatrului românesc. Scrie monografia Un artist cetăţean - Costache Caragiale (1954) şi lucrarea Rolul lui C. Aristia şi C. Caragiale în formarea artei teatrale la noi. împreună cu Simion Alterescu întocmeşte o monografie a Teatrului Naţional din Bucureşti (1955) şi realizează, în colaborare cu Al. Niculescu, antologia Primii noştri dramaturgi (1960). Paginile de istorie literară au meritul de a încerca să contribuie la cunoaşterea unor perioade, momente şi personalităţi din istoria dramaturgiei şi a vieţii teatrale româneşti, înmagazinând mai ales informaţie culeasă din periodice şi arhive, interpretată, bineînţeles, în spiritul timpului în care au fost elaborate. în schimb, amplul studiu introductiv la o ediţie din dramaturgia lui Sorbul (1956) include o exegeză critică de natură a reliefa judicios sensurile textelor. Observaţiile privind Patima roşie, bunăoară, punctează faptul că, sub aparenţa de „anecdotă dramatizată", piesa „îndemna la lungi meditaţii" într-o vreme când se montau aproape numai spectacole de divertisment, că autorul opunea teatrului bulevardier un teatru de idei, urcând pe scenă „o lume bolnavă, dezaxată, conştientă de această dezaxare, dornică să se smulgă din propria ei piele, să-şi caute o altă condiţie umană, dar stăruind totuşi - otrăvită - să-şi afle rezolvarea în cadrele acestei condiţii". Opinii pertinente, în pofida pedalărilor sociologiste, sunt formulate şi asupra altor piese, îndeosebi asupra celeilalte „comedii tragice" a lui Sorbul, Dezertorul. Documentat şi cu o bună aplicare la subiect este, de asemenea, studiul introductiv la monografia consacrată de Victor Bumbeşti lui Paul Gusty (1964). Substanţială se dovedeşte însă prezenţa lui T. în paginile revistei „Teatrul", unde scrie cronici dramatice, comentarii cu miză teoretică, articole de istorie a teatrului românesc, realizează interviuri şi face traduceri din Bertolt Brecht (poeme, piesa Excepţie şi regulă), din Peter Weiss (piesa Holderlin) etc. De altfel, a mai transpus din teatrul lui Brecht: Domnului Puntila şi sluga sa Matti (pusă în scenă la Iaşi, în 1960), Ascensiunea lui Arturo Ui (reprezentată la Craiova, în 1962), Sweik în al doilea război mondial (jucată la Baia Mare, în 1975), Dublul B (montată la Teatrul „Ion Creangă", în 1978) ş.a., dar şi din Nikolai Virta (Undeva, într-o ţară sau Complotul condamnaţilor, Teatrul Naţional din Bucureşti, 1949) şi Rolf Hochhuth (Vicarul, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra", 1972).
Torouţiu
Dicţionarul general al literaturii române 754
SCRIERI: Estetica iubirii, Bucureşti, 1936; Pasărea albă, Bucureşti, 1946; Noiembrie, şapte, cu desene de Ligia Macovei, Bucureşti, 1946; Un artist cetăţean - C. Costache Caragiale, Bucureşti, 1954; Teatrul Naţional „I. L. Caragiale" (1852-1952) (în colaborare cu Simion Alterescu), Bucureşti, 1955; Rolul lui C. Aristia şi C. Caragiale informarea artei teatrale la noi, f.l, f.a. Antologii: Primii noştri dramaturgi, introd. edit., Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Al. Niculescu). Traduceri: Odon de Horvâth, Tineret păgân, Bucureşti, 1945; Marea fericire de a trăi în epoca stalinistă, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Irina Popescu); Stahanoviştii din Moscova, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Z. Pop); N. N. Leaşko, Cu turma în stepă, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Igor Porubin); Aleksandr Bâlinov, Metalurgiştii, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Igor Porubin); N. Panov, Dorinţa arzătoare, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Ana Mişea); Bertolt Brecht, Capete rotunde, capete ţuguiete, Bucureşti,
1966,	Ascensiunea lui Arturo Ui, în Bertolt Brecht, Opera de trei parale, pref. V. Moglescu, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: [Saşa Pană], „Pasărea albă", „Revista literară", 1946,9; Piru, Panorama, 196-197; Alecu Popovici, Un cărturar, RL, 1989, 35; Dumitru Solomon, Un prieten al dramaturgilor, TTR, 1989,9; Micu, Ist. lit., 759; Popa, Ist. lit., 1,740.	D. Mc., V. D.
TOROUŢIU, l.[lie] E. (17.VI.1888, Solea, j. Suceava - 23.XI.1953, Bucureşti), istoric literar, editor şi traducător. Născut într-o familie de ţărani, T. urmează liceul la Suceava (1903-1908), apoi Facultatea de Litere la Cernăuţi (1908-1910), perioadă în care îşi continuă colaborările începute cu traduceri la „Răvaşul" (Cluj, 1907) şi „Ramuri" (1908), publicând folclor la revista „Ion Creangă" (Bârlad, 1908), proză la ziarul „Patria" (Cernăuţi) şi debutează editorial cu traducerea piesei Maria Magdalena de C. F. Hebbel (1909). îşi va completa studiile la Universitatea din Frankfurt pe Main, unde funcţionează pentru puţin timp şi ca asistent de limba română (1911-1913). în contextul discriminării populaţiei româneşti din „ducatul Bucovinei" al Imperiului Habsburgic, elaborează lucrări de sociologie statistică referitoare la structura etnică a diferitelor categorii socio-profesionale şi evoluţia procentajului de români din această provincie: Românii şi clasa intelectuala din Bucovina (1911), Românii şi clasa dirigentă din Bucovina (1911), Românii şi clasa de mijloc din Bucovina (I-II, 1912), Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina (1916). în 1913 se stabileşte la Bucureşti ca profesor la Liceul „Cantemir Vodă", iar mai târziu înfiinţează Tipografia şi Editura Bucovina, axându-se pe cercetare şi editare, punând în practică iniţiative de promovare şi consolidare a culturii naţionale, cum ar fi o bibliotecă de popularizare, publicarea unor importante colecţii de documente sau a scrierilor unor autori debutanţi. Scoate, împreună cu Barbu Theodorescu, revista „Floarea soarelui" (1927-1929), al cărei articol-program, cam desuet (căutarea unui „refugiu în atmosfera patriarhală de la ţară" şi „reclădirea templului pentru cultul frumosului şi închinarea adevărului"), atrage îndeobşte colaborări modeste, dar unde el va publica articole şi studii literare, ca şi în „Făt-Frumos", „Litere", „Revista germaniştilor români" (e secretar de redacţie în 1932-1938), „Convorbiri literare" (director în 1939-1944) ş.a. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români în 1935. Abuzurile regimului comunist de după al doilea război îl lasă fără
tipografie, fără arhive şi fără propriile lucrări. Totuşi, prin testament, el lăsase Academiei Române, al cărei membru corespondent era din 1936, un bogat material documentar, în special scrisori, păstrat într-un fond arhivistic la biblioteca acestei instituţii.
Stăpânit de sentimentul datoriei faţă de lumea din care provenea, T. a început prin a publica lucrări pe care le considera utile oamenilor de la sate, precum A fost odată... (1911), o culegere de „poveşti şi cântece poporale", şi Frunză verde... (1914), „cântece poporale din Bucovina", dar şi broşuri cu traduceri religioase. Moralizator se vrea şi primul său volum de proză scurtă, Chipuri, apărut în 1912. Subiectele au în atenţie destine nefericite, dar naraţiunile sunt prea modeste ca expresie literară. Convins de rostul moralei sănătoase, religioase, el se declară revoltat de proliferarea în Europa a unor forme de artă care abdicaseră de la regulile clasice, făcând în Modernismul. Simbolism-impresionism-expresionism (1926) o analiză plină de sarcasm a noilor orientări. încearcă să deceleze cauzele acestor „devieri", recunoaşte dreptul noilor generaţii de a se manifesta altfel decât predecesorii, acceptă începuturile simbolismului şi ale impresionismului, dar critică decadenţa spre care s-au îndreptat şi consideră expresionismul o aberaţie, conchizând cu glas înalt că „aceste curente bolnave" nu aduc decât „chaos, dezordonare în formă, obscuritate în fond, imoralitate în duh şi carne", toate cu grave efecte antisociale. Bun cunoscător al limbii şi literaturii germane, T. face câteva cercetări de literatură comparată, încercând să prezinte
755 Dicţionarul general al literaturii române
Torouţiu
receptarea unor autori în România. Cea mai reuşită este Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească (1930), unde se schiţează o biografie a poetului, precum şi o scurtă caracterizare a poeziei sale, marcată de contradicţiile omului, oscilând între „cântecele de nesfârşită gingăşie, simple, divin de profunde", cu o limbă melodioasă, care le transformă „într-o adiere, într-un tainic freamăt", şi texte de o „rece şi distrugătoare ironie", totul dominat de o „triumfătoare bucurie a spiritului de continuă negaţiune, acest sarcasm fără măsură şi mefistofelic". T. se declară dezamăgit de echivalările româneşti şi afirmă tranşant că „nu avem nici un singur traducător al lui Heine". Prin analiză concede că doar unele versiuni ale lui St.
O.	Iosif sugerează melodicitatea originalului, deşi cu riscul trădării unor sensuri sau nuanţe. O amănunţită inventariere a traducătorilor şi a tălmăcirilor este completată cu un „tablou sinoptic", unde fiecărui titlu din opera lui Heine îi corespunde informaţia privind autorii şi locurile de apariţie pentru versiunile româneşti. Alte lucrări pe acelaşi tipar - Carmen Sylva în literatura românească (1924), Immanuel Kant în filosofia şi literatura română (1925), Hermann Sudermann în literatura românească (1930) - sunt şi mai modeste. Poate mai împlinită ar fi fost monografia despre Goethe, din care a publicat unele fragmente în periodice şi în broşura „Hermann şi Dorothea". Ienăchiţă Văcărescu (Pagini din monografia „Goethe") (1931). Probabil cea mai importantă, dar şi, prin voia întâmplării, mai puţin cunoscută contribuţie de istorie literară a lui T. este lucrarea Exegeza eminesciană, parţial editată postum, în 2002, o minuţioasă şi plină de devoţiune întreprindere, din care nu s-au păstrat decât părţile publicate în „Convorbiri literare", circa o treime din volumul plănuit să apară în 1949, în preajma centenarului naşterii poetului. Având ca subtitlu Poeziile antume din punct de vedere filologic, studiul s-ar fi vrut încununarea unei susţinute preocupări pentru corecta cunoaştere, interpretare, editare şi difuzare a operei lui Eminescu, manifestată prin publicarea corespondenţei şi a numeroase referinţe privitoare la poet în culegeri de documente, prin intervenţiiile din Pagini de istorie şi critică literară (1936), determinate în special de monografiile lui G. Călinescu, la care se adaugă seria de articole despre prezenţa poeziei eminesciene în literaturile europene („Convorbiri literare", 1939) şi studiul Contribuţie la o viitoare ediţie critică Eminescu: „Lais"
(1942). După ce ani la rând se războise cu unii cercetători şi interpreţi ai vieţii şi operei eminesciene, T. purcede la restabilirea textului antumelor. Face o analiză minuţioasă a elementelor care pot contribui la definitivarea formelor, atestând subtile cunoştinţe de limbă, încearcă să detecteze sensurile care ar sprijini o opţiune sau alta a poetului. Combate cu argumente actualizarea ortografiei în texte, intervenţiile în punctuaţie, rectificarea particularităţilor regionale sau a celor strict eminesciene, demonstrând neobosit valoarea şi funcţia lor poetică. Precizează apoi criteriile după care va opera „restituirea caracterului hotărât de poet". în fragmentele rămase de la T. există numai analiza a patru poezii, urmărind „elementele morfologice, sintactice, fonetice", „punctuaţia" ş.a. Acolo unde consultarea manuscriselor rămâne ineficientă,
el apelează la lingvistică, stilistică, folclor, etnografie, mitologie, limbi străine, la comparaţii cu secvenţe similare din marii poeţi germani. Demonstraţia se desfăşoară pe fondul unor consideraţii avântate, chiar lirice, asupra valorii creaţiei eminesciene, însoţite de repetate reproşuri la adresa editorilor care nu au respectat voinţa autorului şi spiritul poeziei, făcând lecţiuni sau modificări care uneori conduc la nonsensuri ori la alterări ale eufoniei. O simbioză între cercetarea istorico-lite-rară şi munca de editare la T. are ca rezultat seria Studii şi documente literare (I-XIII, 1931-1946), adevărat tezaur al culturii române. „Ceea ce Biblia înseamnă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, caută să însemne Studiile şi documentele literare pentru zeii pământeni ai literaturii româneşti", afirmă editorul în introducerea la volumul al V-lea. Opt tomuri cuprind corespondenţa membrilor Junimii, în special cea legată de redacţia „Convorbirilor literare" (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Simion Mehedinţi, pe de o parte, apoi Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, B. P. Hasdeu, Duiliu Zamfirescu şi mulţi alţii, pe de alta), patru volume includ cercul revistei „Sămănătorul" (N. Iorga şi corespondenţii săi), iar ultimul conţine indicele general. Studiile lui T. referitoare la personalităţile care primesc sau semnează scrisorile şi la operele acestora, la circumstanţele istorice, sociale, culturale în care au trăit şi s-au manifestat precedă corpusurile de documente, iar notele din final aduc alte numeroase informaţii. Astfel, apar texte substanţiale despre viaţa lui Iacob Negruzzi, despre Titu Maiorescu, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, N. Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi. Colecţia a fost apreciată superlativ, unii comentatori considerând-o „cea mai impunătoare operă de istorie literară", „cea mai bogată culegere de scrisori literare româneşti". Mai puţin importante sunt traducerile lui T., datând de la începuturile activităţii sale. A transpus câteva piese de teatru - C. F. Hebbel, Maria Magdalena, Franz Grillparzer, Străbuna (1914), Ludwig Anzengruber, Porunca a patra (1915) -, precum şi Apologia lui Socrates de Platon (1910), studiul Mihail Sadoveanu de Matthias Friedwagner (1913) ori o serie de secvenţe din scrierile de popularizare a moralei religioase, aparţinând lui I. C. Ryle, John Bunyan, Otto Funcke şi I. R. Macduff.
SCRIERI; Chipuri, Cluj, 1912; Oameni şi cărţi, Solea, 1914; Un iscusit traducător al poeziei româneşti în limba evreeascâ, Cernăuţi, 1920; Carmen Sylva în literatura românească, Cernăuţi, 1924; Immanuel Kant în filosofia şi literatura română, Bucureşti, 1925; Modernismul Simbolism-impresio-nism-expresionism, Bucureşti, 1926; Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească, Bucureşti, 1930; Hermann Sudermann în literatura românească, Bucureşti, 1930; Heinrich Heine. Aprecieri şi controverse în jurul cărţii „Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească", Bucureşti, 1931; „Hermann şi Dorothea". Ienăchiţă Văcărescu (Pagini din monografia „Goethe"), Bucureşti, 1931; Pagini de istorie şi critică literară, Bucureşti, 1936; Exegeza eminesciană, îngr. Doina Rizea, pref. Nicolae C. Georgescu, Bucureşti, 2002. Ediţii: A fost odată..., Cluj, 1911; Frunză verde..., Solea, 1914; Studii şi documente literare, voi. I, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu Gh. Cardaş), voi. II—XIII, Bucureşti, 1932-1946; Frunză verde. Cântece şi basme poporale din Bucovina, îngr. şi introd. Ion Filipciuc, Câmpulung Moldovenesc, 2003. Traduceri: Friedrich Hebbel, Maria Magdalena, Cluj, 1909; Platon, Apologia lui Socrates, Cluj,
Torţa
Dicţionarul general al literaturii române 756
1910; Matthias Friedwagner, Mihail Sadoveanu, Cluj, 1913; Franz Grillparzer, Străbuna, Solea, 1914; Ludwig Anzengruber, Porunca a patra, Bucureşti, 1915 (în colaborare cu M. Baciu).
Repere bibliografice: George Baiculescu, „Carmen Sylva în literatura românească", ALA, 1924, 199; Leca Morariu, între exponenţii modernismului, FF, 1926, 6; Simeon Rufu, „Modernismul Simbolism-impre-sionism-expresionism", PRL, 1926, 8; Loghin, Ist lit Bucov., 266-268; C. Gerota, „Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească". „Hermann Sudermann în literatura românească", CL, 1930, decembrie; Perpessicius, Opere, VI, 34-42, 382, VII, 259-265, VIII, 243-253, IX, 453-459; Constantinescu, Scrieri, VI, 23-33; Ion Gherghel, „Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească", „Ţara Bârsei", 1931, 2; Nicolae Roşu, „Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească", CRE, 1931,1 127; C. Gerota, „Studii şi documente literare", CL, 1931, octombrie; Scarlat Preajbă, „Studii şi documente literare", FF, 1932,1-2; Al. D. [Al. Dima], „Studii şi documente literare", D, 1932, 7-12; Ion Breazu, „Studii şi documente literare", DR, 1931-1933; N. Iorga, „Studii şi documente literare", RI, 1933, 4-6; Leca Morariu, Pe marginea Hurmuzachelui literar, FF, 1934, 1; C. Noica, „Studii şi documente literare", „Credinţa", 1934,115; Mircea Florian, Volumul IV din „Studii şi documente literare", CL, 1934,4; Nicolae Roşu, „Studii şi documente literare", CRE, 1934, 2327; C. Dan Pantazescu, „Studii şi documente literare", ŢA, 1936, 1 074, 1 079, 1 084, 1 093,1 162; Octav Şuluţiu, „Studii şi documente literare", F, 1936, 3; Ovidiu Papadima, „Studii şi documente literare", G, 1936,7; Aurel Marin, „Pagini de istorie şi critică literară", GR, 1937,1; G. Călinescu, „Pagini de istorie şi critică literară", ALA, 1937, 847; Romulus Demetrescu, „Pagini de istorie şi critică literară", PLI, 1937, 2-3; Ovidiu Papadima, „Pagini de istorie şi critică literară", G, 1937,4; Petru Iroaie, „Pagini de istorie şi critică literară", FF, 1937,1-4; I. M. Raşcu, Convingeri literare, Bucureşti, 1937, 107-111; C. Loghin, Antologia scrisului bucovinean până la Unire, II, Cernăuţi,
1938,238-256; Romulus Demetrescu, „Studii şi documente literare", PLI, 1939,7-12; C. Fântâneru, „Studii şi documente literare", UVR, 1940,33; Streinu, Pagini, V, 302-305; Şerban Cioculescu, în marginea unor noi „Studii şi documente literare", PL, 1942,5; Bucur, Istoriografia, 399-400; Al. Săndulescu, Centenar I. E. Torouţiu, RL, 1988,26; Eugen Dimitriu, Petru Froicu, O scrisoare inedită către Leca Morariu despre moartea soţilor Torouţiu, RL, 1992,27; Satco-Pânzar, Dicţionar, 233-234; Datcu, Dicţ. etnolog., III, 156; Dicţ. scriit. rom., IV, 585-587; Dimitrie Vatamaniuc, I. E. Torouţiu, exeget al ediţiilor poeziei eminesciene, „Bucovina literară", 2003,1; Liviu Papuc, I. E. Torouţiu, CL, 2003,12.	C.	T.
TORŢA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 7 ianuarie şi 25 martie 1945, sub direcţia lui Mihail Sevastos; prim-redactor: C. Martin Conitz. Articolul-program, Două lumi, semnat de director constată prăbuşirea nazismului în Europa, alături de afirmarea principiilor noi, comuniste. Entuziasmul factice al frazelor vorbeşte destul de transparent despre încercarea unei grupări de foşti colaboratori şi redactori ai „Vieţii româneşti" de a-şi redefini poziţia în noul context politic. Poeme publică Mihail Sevastos, dar şi Demostene Botez, Radu Boureanu, Magda Isanos, alături de N. N. Teodorescu, Elena Heroveanu, G. Bărgăuanu. Aici Gala Galaction îl evocă pe AL Macedonski, AL A. Philippide scrie articolele Locul poeziei sociale, Urechea poetică. Cât priveşte proza, remarcabile rămân textele semnate de Mihail Sadoveanu (Alţi oameni vechi, Solie la Alisandru Panţâru, M-am dus cu tata la vânat; Taina din prisaca Duruitoarei, Gazetele duducăi Profiriţa, Descântecele
ursăriţei, toate fragmente din romanul Lisaveta), ca şi impresiile lui Gala Galaction şi Demostene Botez despre Bucureşti în vreme de război. F. Brunea-Fox semnează reportajul intitulat Snagovul în zodia lui Killinger, reprezentativ pentru resentimentele în faţa aroganţei naziste. La rubrica „Vitrine" sunt consemnate romane de Olga Greceanu (Vreau) ori de Mircea Damian (Rogojina), dar şi o traducere din Neînfrânţii de Boris Gorbatov. în primul număr începe publicarea, în serial, a unui text din Antoine de Saint-Exupery (Prăbuşirea), în numărul următor Eugen Relgis scrie despre Romain Rolland. Ascuns sub iniţialele D. M., cineva traduce din Andre Malraux fragmentul O luptă de tancuri. Dar, în chip s-ar spune implacabil, de aici se ajunge la Pipa păcii de Ilya Ehrenburg şi la Judecată pentru trădători, pagini tălmăcite din romanul în sud de Anatolie Kalinin. Alţi colaboratori: N. D. Cocea, Eusebiu Camilar.	1.1.
TORYNOPOL, Victor (pseudonim al lui Victor Cornel Florescu; 24.XII.1922, Lugoj -16.11.1985, Bucureşti), poet. Este fiul Măriei (n. Kakcir), originară din Cehoslovacia, şi al lui Valeriu Florescu, funcţionar. Urmează Şcoala Normală din Caransebeş (1934-1942), Şcoala Superioară de Cooperaţie din Bucureşti (1942-1945), luându-şi şi bacalaureatul la Liceul „C. Brediceanu" din Lugoj. Va absolvi în 1950 Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, fiind, în paralel, funcţionar la Institutul Naţional al Cooperaţiei (1945-1947) şi la Banca Naţională (1947-1948), cadru didactic la Catedra de pedagogie şi de socialism ştiinţific de la Institutul de Studii Economice (1946-1953), director de cabinet în Ministerul Cultelor (1948-1950), secretar, apoi consilier în probleme de presă şi relaţii culturale la Ministerul Afacerilor Externe (1950-1953). Ulterior va avea o carieră diplomatică: ataşat cultural, secretar de ambasadă în Republica Populară Democrată Coreeană (1953-1955) şi în Elveţia (1956-1959), consilier cultural în Franţa (1961-1963), ambasador în Argentina, Uruguay şi Chile (1968-1973). Va mai fi director adjunct în Direcţia Relaţiilor Culturale (1960-1961) şi la Direcţia Presei (1963-1968, 1973-1982) din Ministerul Afacerilor Externe. Debutează în 1942, la „Vremea", iar editorial în 1945, cu volumul de versuri Cartea cu sânge, pâine şi cocs, premiat de Editura Forum.
Poezia de început a lui T. proiectează peisaje halucinante, imagini ale pauperităţii proletarilor şi expresii vehemente ale demitizării lui Dumnezeu („copiii îl înjură pe Dumnezeu la plural"). Tonul este bacovian, cu imagerie expresionistă, dar şi cu multe inserturi avangardiste, sugerând efectul războiului asupra subconştientului şi mizând pe imagini puternice, ca nişte „radioscopii", care frapează prin modernismul lor, tocmai pentru că depăşesc cumva litera timpului (plămânii „tuşiţi", femeia „cu rană pe uger/ are un copil de vânzare", vieţile se „developează la subsol/ infirme, alterate în vată,/ lighean sau formol"). Critica a remarcat această lirică pe linia lui Ion Caraion, despre dematerializare, thanatos şi vitalitate impusă prin erotism. De altfel, iubirea va polariza versurile
757 Dicţionarul general al literaturii române
Torynopol
sale ulterioare, strânse abia în 1967, în Viscolul şi armonia. Volumul cuprinde şi texte - multe din anii '40 - despre a doua conflagraţie mondială, războiul fiind privit ca un „joc de şah" în care se încalcă regulile. Amintirile sunt tragice („m-am temut că într-o zi/ ar putea să moară suflul pădurii"), imaginile zguduitoare: oameni în cămăşi de metal, pâine neagră de pământ, poeme de zăbrele, baionete şi zăvoare. Tonul e aproape arghezian, versul fiind, pe rând, „greu ca armura betonului", „ca tulpina plantelor perene", vibrând ca tropotul cailor şi ca un izvor. T. crede că doar vitalismul erotic (Surâsul Elenei, un „scump adaos la infinit") poate înfrânge scleroza unui timp oprit în loc. Cântecele vor să cucerească un vis, aşezând forţa armoniei (poetice) în calea viscolului (armelor). Eul liric încearcă întoarcerea spre sine („Am putea coborî în noi"), oprindu-se, în poemul cel mai reuşit, Oglinzile, la Narcis: „Noi, pretutindeni oglinzi în jur/ întunecăm mocirlele diametral/ şi ghemul de mătase din obscur/ desfacem, unduind misterul ancestral/ am creionat pe-abe-cedar un paradis.../ acum priveşte-te cât vrei în noi, Narcis". De la maladiv şi coşmaresc T. trece, în Zbor prin subcuvinte
(1974), la hieratic, mitologic şi metafizic. Poetul se „caută" sub povara regnului animal, vrea „subcuvintele", cele care oficiază „sardanapalice chimii/ dând fiori şi muguri adâncurilor vii/ şi fructe noi, ascunse gurilor tirane" (Punctul cunoaşterii). Găsind „semne" noi la intersecţii mute, de cântec, zbor şi febră, poetul este un visător, un zburător „de pradă". Femeia-pisică înfloreşte ca „ghimpele", pătimaşă, aflată sub unda „duhului străbun". Se conturează acum câteva teme predilecte. Cântând
„subobiectele", T. zice: „iarba creşte din mine", „nu sunt decât o plantă hrănită ritual". Este o poezie cu aspiraţie cosmică, tinzând spre osmoza între fervoare şi înalt, spre a cuprinde „imensa Golgotă de la moluscă la Olimp" şi configurând un dicţionar imens de „subcuvinte" (adică, după Al. Piru, „cuvinte nediferenţiate din spuma originară, capabile să denumească doar subobiecte, forme primitive ale obiectelor"). Pare o nouă poetică, în care erosul este primordial, similară, într-un chip, cu necuvintele lui Nichita Stănescu. Artere de taină
(1979)	include versuri sub pecetea misterului, cu un motiv esenţial - roua - şi cu multă ambiguitate, pe care o susţin oglinzile, zidurile, cercurile şi cristalele aproape esoterice. Poetul se vede prins între dor şi efemer, între amintiri şi resemnare, trăind într-un timp aproape barbian („după rouă"), iar tăcerea dă glas tuturor tomnatecelor amurguri: „Nu mă-ntreba de aceste tainice artere". A doua secţiune a cărţii e una de catrene ludice, istorice sau bucolice, intitulată Potire aspre: „Sorb ca o plantă potirul, îngheţat/ las sitarii mei să curgă din aer". Lirica lui T. se situează sub semnul zborului şi al fugii din calea sentimentelor („ca o dulce gazelă speriată de feline"), imagine ce se remarcă şi în Cânepa iubirii (1982). „Ne aflăm la cumpăna iubirii" - avertizează poetul, care cântă starea cea mai pură şi speră într-o altă geneză, sub „ceţuri". De fapt, el visează la perfecţiunea cuplului şi la un nou reper pentru altarul dragostei, imaginând o scurtă istorie adamică, uzând de versuri ceremoniale despre lecţii de zbor angelic, dialog epistolar cu iubita idealizată, de toposul marin, oniric, de grădini şi fluturi, toate mixate dintr-o perspectivă s-ar zice optzecistă, cu rime imprevizibile şi neologisme. Poema reprezentativă, şi cea mai amplă, e 4 zile de dragoste, despre Euridice şi mitul orfic. T. se impune - crede Marian Popa - mai mult lexical şi anticalofil decât sentimental, imaginile sale având „ceva din gravura socială expresionistă". Totuşi, lirica târzie nu va mai atinge nivelul cărţii de debut, cea „cu sânge, pâine şi cocs", a omului „despletit şi oxidat de vânt/ gata să smulgă un ultim echinox". T. e şi autorul unui jurnal de călătorie, Franţa în patru anotimpuri (1967), unde urmăreşte în special Oraşul Luminilor, într-un fel de călătorie reală, dar şi ficţională, cu poveşti şi notaţii răzleţe, din tren sau în parcuri. Cartea este interesantă mai ales pentru partea de analiză a fenomenelor sociologice, de limbaj şi de mitologie pariziană.
SCRIERI: Cartea cu sânge, pâine şi cocs, Bucureşti, 1945; Franţa în patru anotimpuri, Bucureşti, 1967; ed. 2, Cluj-Napoca, 1980; Viscolul şi armonia, Bucureşti, 1967; Zbor prin subcuvinte, Cluj-Napoca, 1974; Artere de taină, Cluj-Napoca, 1979; Cânepa iubirii, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Emanoil Radian, „Cartea cu sânge, pâine şi cocs", „Tribuna Transilvaniei", 1946,14; Al. Piru, „Cartea cu sânge, pâine şi cocs", „Tinereţea", 1946,35; Dan Petraşincu, „Cartea cu sânge, pâine şi cocs", „Dreptatea nouă", 1946, 232; Ion Oarcăsu, „Franţa în patru anotimpuri", TR, 1967,21; AL Piru, După douăzeci de ani, GL, 1967,49; Constantin Cubleşan, „Viscolul şi armonia", TR, 1967, 52; Florin Muscalu, „Viscolul şi armonia", TMS, 1968,2; M. N. Rusu, Cosmicitatea, LCF, 1968, 15; Piru, Panorama, 157-158; Constantinescu, Scrieri, V, 131-135; Caraion, Duelul, 163-166; Piru, Poezia, I, 317-322; Caraion, Pălărierul, 312-316; Mânu, Eseu, 99-104; Lit. rom. cont., I, 378-380;
Tot
Dicţionarul general al literaturii române 758
Francisc Păcurariu, Un profil liric inconfundabil, RL, 1982,52; Francisc Păcurariu, Semnele trecerii, LCF, 1985,8; Ion Pop, Poetul „Zborului prin subcuvinte", ST, 1985,3; Emil Mânu, Despărţirea de Victor Torynopol, VR, 1985,8; Popa, Ist. lit., II, 386; Dicţ. scriit. rom., IV, 587-588. A. Ml.
TOT, publicaţie apărută la Iaşi, săptămânal, între 29 august 1933 şi 30 mai 1934. Director: H. Burileanu-Grancea. De la numărul 30/1934, când se consemnează, în antet, seria a doua, subtitlul „Ziar popular independent" devine „Politic, social, artistic, cultural". Articolul-program, intitulat Cronica, vorbeşte despre caracterul eclectic al gazetei, lipsită „de orice program mai de înainte stabilit şi totdeauna dat uitării", hebdomadarul propunându-şi să fie în primul rând „o oglindă fidelă" a vieţii sociale şi culturale din capitala Moldovei. Ceea ce şi încearcă, în rubrici precum „Iaşi, cetate a culturii", „Literatură-teatru-cinema-artă", „Comedia", „Cronica", „7 zile, 7 nopţi", apelând uneori la condeiele unor scriitori precum George Mihail Zamfirescu, Ionel Teodoreanu, alături de cele ale lui Sandu Teleajen, Adrian Pascu, B. Cauşanschi, Victor Munteanu, Radu Suţu. Apar poeme de George Lesnea (Somn), Otilia Cazimir (Cavatina), Ştefan Ciubotăraşu (închinare) ş.a. Bogdan Amaru comentează volumul Balade vesele şi triste de George Topîrceanu. Un caz interesant este polemica iscată de intervenţia lui E. Braun din articolul Criminalitatea în poezie, în jurul imoralităţii versurilor din placheta Poemul invectivă a lui Geo Bogza, căruia îi răspunde B. Cauşanschi în Cazul Bogza. Multe comentarii blamează antisemitismul şi nazismul (Gh. Chiriţescu, Deutschland iiber alles, Sandu Teleajen, Asaltul dictatorilor), altele deplâng asasinarea lui I. G. Duca, fără să reuşească transformarea publicaţiei într-o tribună social-politică de autoritate. Cantonarea în provincialism e tot mai evidentă.	I.	I.
TRADIŢIONALISM. Orientare ideologică şi culturală configurată în perioada interbelică, t. derivă ca termen din tradiţie (lat. tr adere: „a transmite", „a preda", „a încredinţa"). în literatura universală sensul lui s-a exprimat, fără afişarea nominală, prin declanşarea în Franţa, la sfârşitul secolului al XVII-lea, a celebrei Querelle des anciens et des modernes. în toate literaturile mişcările novatoare s-au confruntat cu împotrivirea la schimbări a concepţiilor şi modurilor expresive consacrate. In literatura română ideea de tradiţie apare, hotărât formulată, în Introducţia lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia literară" (1840), unde se pledează pentru însuşirea „duhului naţional" şi, consecutiv, pentru reflectarea în literatură a tot ce ţine, în trecut şi prezent, de specificul autohton. Ideologia „Daciei literare" a fost reactivată programatic, la începutul secolului al XX-lea, de revistele „Sămănătorul" şi „Viaţa românească", prin care manifestări tradiţionaliste promovate de publicaţii dinainte de 1900, precum „Vieaţa", „Vatra", „Evenimentul literar" ş.a., s-au constituit în doctrine călăuzitoare ale curentelor dominante până la primul război mondial: sămănătorismul şi poporanismul. Continuând orientarea spre specificul naţional, preluând unii colaboratori ai revistelor ce o
susţinuseră, „Gândirea" (1921-1944) accentuează din prima etapă - şi în curând absolutizează - prin codirectorul (apoi directorul unic) Nichifor Crainic componenta sămănătoristă, nu fără a-i înnoi conţinutul şi a-i da un sens mult mai precis. De aceea şi înlocuieşte vocabula „sămănătorism" cu t. (numit mai târziu şi gândirism), care - afirmă el, în articolul-manifest Sensul tradiţiei din numărul 1-3/1929 - „voieşte", întocmai ca sămănătorismul, „o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie". O cultură şi o creaţie redimensionate
-	specifică în continuare Crainic. Sămănătorismul a „aprofundat caracterul etnic al acestui popor", dar a „ignorat caracterul lui religios". Literatura sămănătoristă descrie natura „în orgii de culori", omul fiind „numai un pretext pitoresc în vigurosul tablou al naturii", „o făptură telurică printre alte făpturi telurice", pentru că aici „un duh al pământului ţâşneşte păgân şi frenetic". Propunîndu-şi să îmblânzească duhul ancestral păgân prin supunere la canoanele creştine, „Gândirea" va promova o literatură, o muzică, o pictură şi o sculptură spiritualizante. Va grefa pe „ideea istorică" şi pe „ideea folclorică" sentimentul religios. în înţelegerea lui Nichifor Crainic, t. implică prin definiţie ortodoxismul. Supralicitând religiozitatea ţăranului român, el afirmă că în lumea rurală totul e impregnat de sens religios, în expresie creştină răsăriteană, ortodoxă. Amintind că pentru ţăran grâul şi tot vinul (nu doar partea euharistică) sunt trupul şi sângele lui Hristos, directorul „Gândirii" găseşte că acest fapt demonstrează „cât element creştin s-a dizolvat din conţinutul
Desen de A. Demian
759 Dicţionarul general al literaturii române
Tradiţionalism
Desen de A. Demian
Bisericii în adâncul poporului, încreştinându-1 pe el, uneltele şi vitele cu care lucrează, pământul pe care trăieşte". Expresia în folclor a pătrunderii duhului creştin în toate componentele lumii de la ţară e, după Crainic, autohtonizarea sacrului. Asemenea slavofililor ruşi, care propuneau un „Hristos rusesc", doctrinarul român al ortodoxismului consideră, într-un eseu anterior articolului din 1929, Iisus în ţara mea (1923), că viziunea specific românească a lumii implică valorificarea artistică şi literară a acelor situaţii din biografia cristică în care Mântuitorul apare ca un Hristos rustic. Procedând astfel el însuşi, Nichifor Crainic înfăţişează în lirica sa România ca o „ţară de peste veac", „Ţara lui Lerui-Ler", străjuită de „săbiile duhului", străbătută de o corabie îngerească. Una din poeziile lui se intitulează Iisus prin grâu şi evocă un cunoscut moment evanghelic. Cristalizată în publicistica lui Nichifor Crainic, ideologia „Gândirii" are câteva principii configurative în eseistica premergătoare apariţiei articolului-program Sensul tradiţiei, texte semnate de Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, G. M. Ivanov şi mai ales de Lucian Blaga, al cărui articol din 1921, Revolta fondului nostru nelatin, va impulsiona, fără voia autorului, supralicitarea de către o anumită presă a ponderii componentei dace din fiinţa naţională. Convergent cu ortodoxismul lui Crainic este militantismul ortodox al lui Radu Dragnea, foarte activ colaborator al „Gândirii" în 1927-1930, susţinător al ideii că întreaga cultură românească ar trebui să se întemeieze pe Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, adoptată drept catehism al ortodoxiei mondiale în sinodul din 1642 de la Iaşi. Studii în spirit autohtonist, nu şi ortodoxist, a publicat în „Gândirea" Petru Marcu-Balş (viitorul Petre Pandrea). Autohtonizarea creaţiei artistice era încurajată de cronicarii „Gândirii", în special de cel muzical, G. Breazul, şi de cel plastic, Francisc Şirato. Pictorul Demian a decorat paginile revistei în stil bizantin. în deceniul al patrulea etnicismul şi ortodoxismul şi-au avut un teoretician în Vasile Băncilă. Nu toţi colaboratorii „Gândirii", fie aceştia eseişti, critici, gânditori, aderau la sensul ideologic al orientării promovate de directorul revistei. Adepţi, cu toţii, ai spiritualului şi ai unei creaţii cu
caracter naţional, unii refuză ortodoxismul dogmatic, propunând libera interpretare a oricărei credinţe, ca şi a folclorului românesc cu conţinut religios. Potrivit unei precizări a lui Blaga, dintr-un text rememorativ, începuturile şi cadrul unei prietenii (1940), în gruparea revistei s-au conturat încă din primii ani două poziţii: una de „dreapta", exprimată de Crainic şi de ceilalţi susţinători ai ortodoxismului canonic, alta de „stânga", al cărui exponent era Lucian Blaga însuşi. în 1943 Blaga avea să se separe de „Gândirea", întemeindu-şi propria publicaţie, „Saeculum". Concordantă cu poziţia acestuia e atitudinea lui Tudor Vianu, Dan Botta, I. M. Sadoveanu. Penetrat sau nu de ortodoxism, principiul etnic defineşte, în perioada interbelică, şi orientarea unor periodice precum „Cugetul românesc", „Cuvântul literar şi artistic", „Secolul", „Floarea de foc", „Ramuri", „Năzuinţa", „Flamura", „Datina", „Familia", „Gând românesc", „Pagini literare", „Junimea literară", „Viaţa Basarabiei", „România literară" (revista condusă de Cezar Petrescu), „Universul literar" (seria 1938-1944). Prin literatura pe care au publicat-o preferenţial, „Gândirea" şi celelalte periodice tradiţionaliste dau un nou impuls orientării spre specificul românesc, inspiraţiei din lumea rurală, explorării trecutului autohton până în cele mai profunde straturi, valorificării zăcămintelor folclorice. Adâncind gândirea estetic-filosofică românească anterioară prin însuşirea unor idei contemporane cu puternică acţiune formativă din Occident (H. S. Chamberlain, Oswald Spengler ş.a.) şi din scrierile intelectualilor ruşi antibolşevici (N. Berdeaev, D. Merejkovski ş.a.), rafinând expresia artistică prin asimilarea unor experienţe moderniste, aceste publicaţii, dar şi altele, au stimulat apariţia în literatură a noului curent. Situat principial în opoziţie cu modernismul, t. şi-a apropiat, prin unii reprezentanţi, forme de artă ale acestuia, chiar dintre cele mai radical inovatoare. Caracterele tradiţionaliste se precizează mai cu seamă în poezie. Invarianta lor este estetizarea spiritualizantă a unui material de inspiraţie autohton. Menţi-nându-se în universul rural, tradiţionaliştii semnalează cu stăruinţă în acesta constituenţi ce nu atrăseseră în chip deosebit privirile sămănătoriştilor. în versul sămănătorist apar în
Traian
Dicţionarul general al literaturii române 760
prim-plan câmpuri, holde, munţi, ciobani, hore, nunţi, lăutari, cârciumi, hanuri; lirismul tradiţionalist decorează peisajele cu biserici, schituri, troiţe, înfăţişează preoţi, monahi, ceremonii cultice, datini de sărbători, procesiuni religioase, coboară pe pământ îngeri, înlocuiesc strigătura şi chiotul cu melosul de colindă, cu formule de incantaţie magică. Modalităţile expresive diferă de la poet la poet, dar, mai mult decât atât, nu toţi tradiţionaliştii (prin sursa inspiraţiei) urmează acelaşi principiu poetic. Unii, precum Nichifor Crainic, V. Voiculescu,
D.	Ciurezu, Radu Gyr, Zaharia Stancu (în primul său volum, Poeme simple), Emil Giurgiuca, Ion Buzdugan, profesează un t. integral, menţinându-se în formula clasicizantă a lui George Coşbuc, Al. Vlahuţă, St. O. Iosif, Octavian Goga; alţii interpretează motive tradiţionale cu instrumente moderne: simboliste (Ion Pillat, Virgil Carianopol, Vlaicu Bârna), expresioniste (Lucian Blaga, Adrian Maniu, Aron Cotruş, N. Crevedia, Mihai Beniuc). Dintre prozatorii cu masivă prezenţă în „Gândirea" şi în reviste din constelaţia ei, doar Victor Papilian este realmente un „gândirist" (deşi tematica sa e mai mult urbană, deci netradiţională), prin tendenţionismul şi chiar tezismul creştin ortodox al unor scrieri. Cezar Petrescu a debutat în 1922 cu volumul tipic sămănătorist Scrisorile unui răzeş, spre a încerca după aceea să scrie, urmând modelul „comediei umane" a lui Balzac, o „cronică românească a secolului XX". Gib I. Mihăescu (netradiţional prin sursele inspiraţiei) are comun cu gândirismul cultivarea lui Dostoievski (a cărui influenţă a suferit-o, încă mai adânc, şi Victor Papilian), dar nu în spirit ortodoxist. Opera lui Mateiu I. Caragiale se află la antipodul oricărui fel de t. Amprente, dar fără specific gândirist, conţine proza lui Pavel Dan şi a lui Ion Vlasiu. In dramaturgie orientarea există în varianta sămănătoristă, nu gândiristă, la Victor Ion Popa, la I. Valjean, şi tot sămănătorismul predomină în piesele lui V. Voiculescu, chiar dacă una dintre ele, La pragul minunii, poate fi raportată şi la gândirism. Antisămănătorist declarat, Blaga a exploatat, şi în teatrul său, ca în poezie, „duhul eresului", zăcămintele de religiozitate păgână din folclorul autohton. Cât despre eseu, poziţia ortodoxă canonică, formulată programatic de Crainic, a fost susţinută cu tenacitate, în numeroase exegeze şi polemici teologice, de Dumitru Stăniloae. Cronicarul literar al „Gândirii", Ovidiu Papadima, şi mai ales eseişti şi critici de la alte reviste tradiţionaliste, precum D. Tomescu, C. S. Făgeţel, Al. Dima, Ion Chinezu interpretează literatura mai mult în spiritul „Sămănătorului" decât în cel gândirist.
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. civ. rom., I-III, passim; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 1,201-222, III, 91-118; V. Voiculescu, Confesiunea unui scriitor şi medic, G, 1935, 8; Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Bucureşti, 1936; Lovinescu, Ist .lit. rom. cont., 89-105, passim; Lucian Blaga, începuturile şi cadrul unei prietenii, G, 1940, 4; Vrabie, Gândirismul; Călinescu, Ist. lit. (1941), 773-802, Ist. lit. (1982), 857-886; Ion Pillat, Mărturisiri literare, RFR, 1942,2; Pillat, Tradiţie, passim; Crohmălniceanu, Literatura, I (1967), 78-109, II, 97, passim; Manolescu, Metamorfozele, 25-43, passim; Rotaru, O ist., II, 355-368; Mircea Braga, Sincronism şi tradiţie, Cluj,
1972; Micu, „Gândirea", 363-680; Titu Popescu, Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti, Cluj-Napoca, 1977, passim; Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980; Mircea Braga, Recursul la tradiţie, Cluj-Napoca, 1987; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 11-128; Mircea A. Diaconu, Poezia de la „Gândirea", Bucureşti, 1997; Gabriela Danţiş, Poezia bucolică românească, Bucureşti, 2000, passim; Iulian Boldea, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, Braşov, 2002,161-185.	D.	Mc.
TRAIAN, gazetă apărută la Bucureşti, de trei ori pe săptămână, între 16 aprilie 1869 şi 2 martie 1870. Redactor este B. P. Hasdeu, iar colaboratori, pentru partea politică, G. Missail, Radu Mihai, Gr. Vulturescu, N. Rosetti ş.a. T. este un jurnal de opoziţie, de nuanţă liberală, îndreptat împotriva guvernului de coaliţie (conservatori şi liberali moderaţi) al lui D. Ghica şi, în primul rând, împotriva ministrului de Interne, Mihail Kogălniceanu. Totuşi, Hasdeu dă o mai mare dezvoltare paginilor de cultură, încercând, cum va face şi la „Columna lui Traian" sau la „Revista nouă", să combată pătrunderea exagerată a influenţelor străine, cerând stimularea elementelor originale, autohtone. El redactează uneori aproape toată gazeta: articolul de fond şi alte articole politice, studii de economie, studii filologice, analize de documente istorice, recenzii, prezentarea atentă a revistelor mai importante din epocă („Convorbiri literare", „Albina Pindului" ş.a.), versuri şi chiar poşta redacţiei. Cu publicistică, mai ales culturală, colaborează G. Missail, S. Perieţeanu-Buzău, I. C. Tacit, G. Marian. O rubrică vie, datorită ştirilor şi comentariilor privitoare la mişcarea artistică şi politică din Europa, este „Corespondinţa", care inserează mai multe scrisori primite de la Paris, Viena şi din câteva oraşe italiene. Dintre corespondenţi făceau parte, probabil, S. Perieţeanu-Buzău şi
I.	Al. Lapedatu, care erau studenţi la Paris. Un interes deosebit se arată pentru poezia populară, din primul număr publicân-du-se articolul Poezii poporane române din Crişana, precum şi patru balade culese de Miron Pompiliu, din a cărui colecţie se va tipări în continuare, alături de alte materiale folclorice din culegerile lui A. Vodă, V. Gr. Pop, I. C. Fundescu şi S. FI. Marian. Pe lângă doine din zona Sibiului, Dionisie Miron dă, în traducere românească, balade despre eroul popular sârb Marcu. în foileton apare România veche şi nouă de G. Missail, încercare romanescă ambiţioasă, fără valoare literară, în care unul din personaje este Alecu Russo. Versurile aparţin lui I. Al. Lapedatu, Miron Pompiliu, V. D. Păun şi unui Leonida Grigoriţă. Discutând în diferite articole şi în recenzii raportul dintre trăsăturile naţionale şi influenţele străine în cultură, Hasdeu critică, în mai multe rânduri, câteodată aluziv, şi Junimea. Drept răspuns, revista „Convorbiri literare" îi ironizează exprimarea pletorică, nesupravegheată uneori,
TRAIAN
OI AHT1' POT.TTTCTX X.IT'riRlR A ~R U, 3CT1VTTT1CU ŞT INCCSTr^ALU
761 Dicţionarul general al literaturii române
Trancă
precum şi unele exagerări ori accente naţionaliste. Astfel se continuă o polemică de durată, pe care B. H. Hasdeu o va susţine şi în publicaţiile lui din anii următori.	R.	Z.
TRAIAN DEMETRESCU, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 6 septembrie şi 8 noiembrie 1909, cu subtitlul „Literatură, artă, ştiinţă, muzică". în articolul-program se precizează motivele care au stat la baza alegerii titlului publicaţiei, redactorii fiind „călăuziţi de oarecare sentimente de simpatie şi de admiraţie către acel ce a fost Traian Demetrescu". Primul număr conţine un omagiu adus poetului, în sumar intră proză de Al. Macedonski (Moara pe Dunăre, Palatul fermecat, Vrăjitoarea, O noapte în Sulina, Pădurea Ulmilor),
D.	Călugăru, I. C. Romaşcanu, C. Seche, Dim. Orfănescu, Radu
D.	Rosetti, versuri de Dim. Orfănescu (Amurgul pe ocean, Vis straniu, Seara la ţară, Sub umbră de sălcii), D. Călugăru, Constant Teodorescu, M. Munteanu, Dumitru Millo ş.a. Un sonet al lui Al. Macedonski, Crin, e transpus din franţuzeşte de Claudia Cridim (cum semna acum Claudia Millian). Sunt publicate traduceri din Ludwig Uhland, Frangois Coppee, H. Sienkiewicz, Octave Mirbeau, Emile Zola ş.a. Un fragment din Memorialul de la „Sfânta Elena", referitor la exilul lui Napoleon, e tălmăcit de Petru Gâdei. La rubrica „Literaţii noştri" se inserează un portret al lui Al. Macedonski, cu o prezentare a activităţii poetice a acestuia.	A.	St.
TRANCĂ, Dumitru (4.IV.1927, Craiova), poet, prozator şi traducător. Este fiul Elenei (n. Pascu) şi al lui Gheorghe Trancă, plutonier major. în oraşul natal face cursul primar şi Liceul Militar „D. A. Sturdza", apoi Colegiul „Carol I", absolvit în 1946. îşi continuă studiile la Facultatea de Litere, secţia italiană, a Universităţii din Bucureşti. Din 1950 va fi redactor la Editura Politică, din 1956 şef de serviciu şi director ştiinţific al Bibliotecii Centrale de Stat, din 1960 director al Editurii pentru Literatura Univesală, din 1962 director general al Centralei Editurilor şi Difuzării Cărţii, iar din 1969 al Editurii Enciclopedice Române. începând cu 1971 devine funcţionar în Ministerul de Externe, în 1983 trecând redactor-şef la revista „Cooperaţia în România". Debutează în 1946 la „Menuet", revista Colegiului „Carol I", iar editorial în 1960 cu o traducere din Mark Twain. Prima carte de versuri, Arcade, îi apare în 1968, urmată de alte culegeri de poezii, de volume de proză, însemnări de călătorie şi memorialistică, pamflete, versuri pentru copii, eseistică şi publicistică. A tradus din Benedetto Croce, Jean-Paul Sartre, Fausta Cialente ş.a., unele semnate T. Dumitru. Colaborează la „Contemporanul", „Luceafărul", „Călăuza bibliotecarului", „Glasul patriei", „Gazeta literară", „România liberă", „Lumea", „Romanian Books", „Revue roumaine" ş.a.
Primul volum de versuri al lui T. reuneşte notaţii lirice, caligrafii, miniaturi, confesiuni, în care palpitul unei sensibilităţi delicate e traversat - adesea ca de un fir subţire, diafan
-	de reflecţie. Ulterior va scrie şi poeme de alt gen, mai consistente: contemplative, meditative, „de sentiment", multe în notă
elegiacă. Autorul operează adesea cu mijloace ale prozodiei clasice, comunicând însă efuziuni romantice, bine temperate prin intelectualizare. Reţin atenţia în special gingaşe cadenţe de timbru blagian postbelic: „Prăpăstii moi cu umbre calde / ivesc măceluri printre raze; / Zvon aprig, necurmat, în tâmple, / dăruitor de vechi extaze, / aduce lunecarea frântă". Asemenea lui Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, autorul Poemelor depărtării (1977) valorifică, mai ales în ciclul Jieneşti, elemente de folclor ezoteric, compune descântece, evocă vârcolaci şi pe „muma ploii", dă „în bobi". Contraponderea o susţin oraţiile cu tentă expresionistă, unele cu ecouri din Ilarie Voronca: „Vai ţie, naivă şi mult prea-ncre-zătoare / planetă, atât de îndrăgită de / cei mai pesimişti poeţi! / Curând va începe un mare «boom»". Majoritare numeric, piesele de atitudine contemplativă iau frecvent forma unor crochiuri, schiţe de peisaj, inspirate de locuri diverse, de pe toate continentele (Teheran, New York, New Delhi etc). Proza, mai ales nuvelele, se remarcă prin virtuozitate, prin iscusinţa de a nara, de a provoca suspans şi a-1 prelungi, nelăsând să se întrevadă deznodământul. Cele mai antrenante texte deschid o enigmă, invitând cititorul să participe la dezlegarea ei, ca în Plicul verde (1987), unde naraţiunile părăsesc tărâmul realităţii şi au o turnură fantastică. Romanele lui T. sunt de alt tip prozastic. Narând întâlnirea unor foşti absolvenţi ai Liceului Militar din Craiova, întâlnirea pierdută (1982) punctează, prin rezumarea şi reproducerea de fragmente din conversaţiile ce se încing, atât momente din vieţile comesenilor, cât şi principalele evenimente istorice, politice, sociale petrecute de-a lungul timpului traversat. Clubul pensionarilor (1992), cu subtitlul File din dosarul Petre Ţuţea..., se încheie cu această specificare: „Neizbutind să înfăţişeze persoanele reale, aşa cum le-a cunoscut, autorului nu i-a rămas decât să le prezinte ca personaje imaginare". Cartea însumează discuţii purtate de şapte bătrâni de profesii diferite (un medic, un avocat, un profesor, un zidar, un diplomat, un compozitor, dar şi un activist de partid), care se întâlnesc fie în parc, fie în birturi ieftine sau acasă la unul din ei. Bătrânii abordează fel şi fel de subiecte, de la necazurile de zi cu zi (cozile, bolile, sărăcia etc.) la fenomene parapsihologice şi la presupusa viaţă de după moarte, ponderea revenind însă comentariilor politice. Se emit păreri cu privire la feluritele anomalii din perioada anterioară evenimentelor din 1989: raţionalizarea alimentelor, campania pentru „alimentare ştiinţifică", măsurile aberante, precum aceea de a prezenta periodic la miliţie maşina de scris, diferenţele sociale scandaloase, instituite în numele „eticii şi echităţii socialiste". De la chestiuni concrete se ajunge la discuţii privind forma de stat, sistemele sociale, tipurile de economie, calităţile şi defectele regimurilor din România interbelică şi postbelică. Cele mai ascuţite observaţii le rosteşte fostul profesor Arcanu, Filosoful, în formulări mereu percutante, scânteietoare, lansate deseori sub formă de paradox şi butadă. El ar personifica spiritul lui Petre Ţuţea. Având un ascendent asupra celorlalţi, nu doar în virtutea inteligenţei şi a culturii, ci şi a numărului anilor de detenţie, Arcanu obişnuieşte să îşi provoace
Trandafir
Dicţionarul general al literaturii române 762
interlocutorii prin intermediul filosofiei universale, interpretată dogmatic, intolerant, de pe poziţii extrem naţionaliste şi ostentativ mistice. El deapănă şi cele mai interesante amintiri, unele descriind condiţiile dezumanizante din închisorile prin care trecuse.
SCRIERI: Arcade, Bucureşti, 1968; Apergu sur le livre en Roumanie (în colaborare cu Ion Marinescu), Bucureşti, 1968; Biblioteca copiilor noştri, Bucureşti, 1969; Eseu asupra culturii, Bucureşti, 1969; Invocaţia soarelui, Bucureşti, 1971; Escale, Bucureşti, 1974; Fereastra care tace, Bucureşti, 1974; Hronicu leatului 7481, Cluj-Napoca, 1975; Simfonie helveticâ, Bucureşti, 1975; Poemele depărtării, Cluj-Napoca, 1977; Cuibul din inimă, Bucureşti, cu ilustraţii de Angi Petrescu-Tipărescu, 1978; Viscol în sânge, Craiova, 1978; Grădinile de aer, Bucureşti, 1979; jurnal neterminat, Bucureşti, 1979; Popasuri străine, Bucureşti, 1980; întâlnirea pierdută, Bucureşti, 1982; Rubedenii..., Bucureşti, 1983; Scrisori romantice, Bucureşti, 1984; Caietele roz, Bucureşti, 1985; Plicul verde, Cluj-Napoca, 1987; Mic dicţionar hazliu despre tot ce este viu, cu ilustraţii de Eugen Taru, Bucureşti, 1989; Fiecare buclucaş îşi găseşte câte-un naş, Bucureşti, 1989; Orele zilei şi ale nopţii, Bucureşti, 1990; îndreptar ortopoetic, Bucureşti, 1992; Clubul pensionarilor, Bucureşti, [1992]. Traduceri: Mark Twain, Monologul regelui Leopold, Bucureşti, 1961; Natalia Momo, Satul de lângă orezărie, Bucureşti, 1963; Fausta Cialente, Balada levantină, pref. Alexandra Bărcăcilă, Bucureşti, 1965; Jean-Paul Sartre, Cuvintele, pref. Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1965; Bengt Danielsson, Expediţia Bumerang, Bucureşti, 1966; Rafael Solana, A zecea..., pref. trad., Bucureşti, 1967; Benedetto Croce, Estetica, introd. Nina Fagon, Bucureşti, 1970; Salvador Espriu, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1974; G. Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, 1975; Marie-Jose Simpson, Doamna din Bagdad, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu George Anania).
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Arcade", GL, 1968,18; Vlaicu Bârna, „Arcade", VR, 1969,3; Dan Cristea, „Invocaţia soarelui", RL, 1971, 26; Aurel Sasu, „Hronicu leatului 7481", ST, 1976,6; Fănuş Băileşteanu, „Poemele depărtării", CNT, 1977, 51; Valentin F. Mihăescu, Atracţia pentru povestire, LCF, 1978,19; Mircea Popa, „Poemele depărtării", ST, 1978, 3; Vasile Chifor, Povestire şi reportaj, T, 1978, 8; Eugenia Tudor-Anton, Seninătatea povestitorului, VR, 1978, 9; Vasile Chifor, „Jurnal neterminat", R, 1979,11; Lit. rom. cont., 1,521-522; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Craiova, 1980, 308-315; Pompiliu Mareea, Romanul unei promoţii, R, 1982, 5; I. Sîrbu, Intinerariile vieţii şi ale prieteniei, CRC, 1982, 52; Popa, Ist. lit., II, 1079; Firan, Profiluri, II, 303-304.	D. Mc.
TRANDAFIR, Constantin (4.VI.1939, Iveşti, j. Galaţi), prozator, critic şi istoric literar. Este fiul Măriuţei (n. Enache), şi al lui Costică Trandafir, agricultori. Urmează şcoala elementară în satul natal, iar liceul în comuna gălăţeană Pechea (1953-1956). Student al Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi (1958-1963), obţine titlul de doctor în ştiinţe filologice în 1980. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la Liceul din Pechea (1963-1972), apoi la Colegiul „Nicolae Grigorescu" din Câmpina (1972-2003). Predă, în perioada 1992-1996, şi cursuri de istoria literaturii române la Facultatea de Filologie a Universităţii „Dunărea de Jos" din Galaţi. Debutează cu versuri în 1955, în paginile ziarului gălăţean „Viaţa nouă", iar primele articole de critică literară îi apar în revista „Ateneu" (1964). Colaborează la
„Convorbiri literare", „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Transilvania", „Steaua", „Tribuna", „Familia", „Contemporanul", „Cronica", „Adevărul literar şi artistic", „Axioma", „Pagini literare", „Porto-Franco", „Sinteza" ş.a. Din 2000 conduce „Revista nouă", periodic cultural şi literar editat la Câmpina.
T. se impune prin ampla monografie Paul Zarifopol (1981), cea dintâi exegeză dedicată prestigiosului critic şi estetician. Confruntat permanent cu meandrele şi atitudinile paradoxale care definesc personalitatea lui Paul Zarifopol, interpretul reuşeşte să se menţină în sfera obiectivitătii şi a preciziei, extrăgând linii pentru portretul unui moralist modern şi al unui reprezentant autentic al esteticii moderniste. în altă lucrare, Dinamica valorilor literare (1983), sunt rediscutaţi Titu Maiorescu, AL Macedonski, Octavian Goga, G. Ibrăileanu, G. Bacovia, E. Lovinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Anton Holban şi G. Călinescu. Se propun puncte de vedere şi sugestii bazate pe o lectură din perspectivă actuală. Se urmăreşte îndeosebi spulberarea prejudecăţilor, a clişeelor şi formulărilor dogmatice emise în anumite perioade. Acelaşi scop îl au cărţile Permanenţe literare româneşti (1998), cuprinzând eseuri despre o seamă de scriitori, de la A. I. Odobescu la Marin Preda, ori Recunoaşterea valorii (2002), alcătuită din studii care refac un tablou cuprinzând, de asemenea, numeroşi autori, de la Mihai Eminescu la Al. Ivasiuc. Socotind criteriul valoric indispensabil în definirea unei scrieri literare, T. se întoarce mereu la clasici cu credinţa că aici trebuie căutată adevărata modernitate şi specificitate a literaturii române. Introducere în opera lui Ştefan Petică (1984) e o monografie în care se încearcă recuperarea unui premergător, în multiple sensuri, al literaturii interbelice. Biografia poetului e privită din unghiul operei, prin „descoperirea" aspectelor trecute cu vederea de criticii şi istoricii literari anteriori: cultura remarcabilă, familiarizarea cu filosofia şi poezia de ultimă oră, apetitul pentru ideile estetice, stăpânirea metodelor critice, sensibilitatea, supleţea şi relativismul aprecierilor. Ca şi atunci când analiza opera lui Zarifopol, se întrevede o tentativă de identificare cu ideile scriitorului asupra căruia îşi concentrează la un moment dat atenţia. Este şi cazul lucrării Mateiu I. Caragiale comentat de...
(1996), sinteză la hotarul dintre didacticism şi eseistică, prin intermediul căreia se conturează o bună schiţă de portret. în schimb, Ion Creangă - spectacolul lumii (1996) îşi are punctul de pornire mărturisit în aserţiunile călinesciene referitoare la caracterul dramatic al prozei lui Creangă, analizată printr-o grilă care evidenţiază ludicul şi spiritul carnavalesc, demers susţinut de mai multe modalităţi de exegeză critică: tematism, naratologie, critică arhetipală ş.a. Cu o instrumentaţie asemănătoare, T. dă în Poezia lui Bacovia (2001; Premiul revistei „Ateneu") o interpretare incitantă, considerând creaţia lui Bacovia o operă deschisă, care solicită o lectură deschisă. Dar sinteza care îl reprezintă pe T. ca istoric literar şi critic este Efectul Caragiale (2002). Personalitatea lui I. L. Caragiale e investigată plecând de la contrastele multiple care o compun
763 Dicţionarul general al literaturii romane
Transilvania
(arhetipurile Ianus bifrons şi Proteus). Se acordă credit nu „dizolvantului", ci constructivului, nu „antipatriotului", ci patriotului, nu „ateului", ci omului profund religios, nu zeflemistului impulsiv şi arbitrar, ci spiritului creator prin excelenţă, cu o filosofie bine articulată. Pe de altă parte, „efectul Caragiale" e considerat nu numai uriaş, ci şi benefic în toate planurile, dar mai ales în sfera literaturii. T. s-a remarcat şi ca îngrijitor şi prefaţator al unor ediţii de scrieri din G. Coşbuc, O. Goga, B. P. Hasdeu, Al. Macedonski, Mateiu I. Caragiale, M. Sadoveanu, Al. A. Philippide ş.a., destinate îndeosebi tineretului studios. O insolită proză umoristică, în serial, a publicat istoricul şi criticul literar T. sub pseudonimul Thalia Muşat: Jurnalul unei adolescente (1991) şi Jurnalul unei fete naive (1993).
SCRIERI: Paul Zarifopol, Bucureşti, 1981; Dinamica valorilor literare, Bucureşti, 1983; Introducere în opera lui Ştefan Petică, Bucureşti, 1984; Jurnalul unei adolescente, Galaţi, 1991; Starea de veghe, Câmpina, 1992; Jurnalul unei fete naive, Galaţi, 1993; Ion Creangă - spectacolul lumii, Galaţi, 1996; Mateiu I. Caragiale comentat de..., Bucureşti, 1996; Permanenţe literare româneşti, Galaţi, 1998; Poezia lui Bacovia, Bucureşti, 2001; „Povestea lui Harap Alb"de Ion Creangă, Cluj-Napoca, 2001; Efectul Caragiale, Bucureşti, 2002; Recunoaşterea valorii, Bucureşti, 2002; Grigore Hagiu şi generaţia sa, Ploieşti, 2003. Ediţii, antologii: Mateiu I. Caragiale, Pajere. Remember. Craii de Curtea Veche. Sub pecetea tainei, postfaţa edit., Bucureşti, 1988; George Coşbuc, Cântece de vitejie şi alte poezii, pref. edit., Galaţi, 1991, Poezii, pref. edit., Galaţi, 1998; Octavian Goga, Poezii, pref. edit., Galaţi, 1992; B. P. Hasdeu, Răzvan şi Vidra, pref. edit., Galaţi, 1992; Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei, pref. edit., Galaţi, 1992, Păcat boieresc, pref. edit., Galaţi, 1993 (în colaborare cu Diana Trandafir); Camil Petrescu, Patul lui Procust, pref. edit., Galaţi, 1994; Al. Macedonski, Nopţile. Poeme. Rondeluri, pref. edit., Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Teodor Vârgolici, Definirea unui spirit paradoxal, CNT, 1981,24; Mihai Dinu Gheorghiu, „Paul Zarifopol", CL, 1981, 6; Laurenţiu Ulici, O restituire, RL, 1981, 52; Mircea Popa, Critica de precizie, T, 1983, 9; Dobrescu, Foiletoane, III, 191-196; Constantin Hârlav, „Dinamica valorilor literare", RL, 1984, 41; Cristian Livescu, „Introducere în opera lui Ştefan Petică", ST, 1985, 3; Adrian Marino, Contribuţia modernizării literare, TR, 1985, 17; Ecaterina Ţarălungă, Citind cu ochi contemporan, CNT, 1985,18; Theodor Codreanu, Creangă şi lumea ca teatru, „Porto-Franco", 1997,5; Florin Dochia, Incursiune în Galaxia Bacovia, „Revista nouă", 2001,9; Christian Crăciun, Bacovia şi ceilalţi, „Pagini literare", 2001,9; Florin Mihăilescu, Bacovia cel mare şi sfânt, VR, 2002, 8-9; Dan Mănucă, Caragialiene, CL, 2003, 3; Nicolae Dumitrescu, „Grigore Hagiu şi generaţia sa", „Axioma", 2003, 11; Teodor Vârgolici, Feţele lui Caragiale, ALA, 2003,664.	T. V.
TRANSILVANIA, revistă apărută la 1 ianuarie 1868, la Braşov, cu periodicitate variabilă, ca organ al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (Astra); din 1881 revista se mută la Sibiu. Cu unele întreruperi (în 1879, când este sistată, în 1880-1881 şi în 1907-1908, când este înlocuită cu „Analele Asociaţiunii" sau suplinită de „Ţara noastră", „revistă poporală" sub direcţia lui Octavian Goga) şi cu unele intermitenţe, T. a apărut până în martie-aprilie 1945, fiind publicaţia cu cea mai îndelungată prezenţă. Redactori
erau secretarii Astrei: George Bariţiu (1867-1889), I. Popescu (1890-1891), Zaharia Boiu (1892-1895), C. Diaconovici (1896-1903). După 1903 şi mai târziu în redacţia revistei aveau să intre O. Goga, Octavian C. Tăslăuanu, Ioan Georgescu, Horia Petra-Petrescu, Ion Breazu, Silviu Dragomir, Ştefan Manciulea, Ion Muşlea, S. Opreanu, Ionel Pop, D. Popovici, Al. Dima. Cu şase ani înainte de apariţia „Transilvaniei" se publicau, sub titlul „Analele Asociaţiunii", procesele verbale ale adunărilor generale şi documentele Astrei. La 20 septembrie 1867 comitetul îl solicită pe G. Bariţiu să accepte conducerea unei publicaţii „ca să fie aceasta, pentru popor, ceea ce a fost «Gazeta» pentru cei luminaţi". Bariţiu a dat însă revistei un caracter de magazin istoric, publicând, pe lângă statute, regulamente, îndrumări de ordin administrativ ale Astrei, numeroase documente istorice şi studii din istoria Transilvaniei, importante în cunoaşterea unor epoci pentru care ştirile despre români erau fie sărace, fie incomplete şi prilejuind interpretări tendenţioase. Ocupându-se de istorie, Bariţiu duce conştient o luptă politică, urmărind ca rolul românilor să nu fie minimalizat în istoria Transilvaniei. După el, trecutul poate aduce argumente prin care poporul îşi apără originea şi individualitatea. Apar în paginile T. documente din foarte bogata arhivă a comitelui Iosif Kemeny (publicate de Şt. Moldovanu); G. Bariţiu reeditează cronicile lui M. Cserei şi
TRANSILVANIA.
Foi a Asocialumm {raimiivanc pentru literatura romana si oultur’a poporului romanu.
v' \c^.sţn foia tic 3 ori’ pe luna si costa 3 fr. v. a. ]«; 1 nnu, î fr. ţŞ \ ,r)U er. }><’	™ nboiicx.a la ConiUefuîu asociaţi uneî in Sifeiiu K
stui prin posta s«u prin (Iti. colcctori.	V
4\p. 1.	Brasiovu	I.	Ianuariu	i868.	Aîlllhi	I,
Inccpciuu acesta Nr. aîu „Transilvaniei" eu lucrările o dunărei generale din a. 1807 nu numai pentruca aceleaşi trebue se se publice ca si pana acnm, ci si pentruca acea adunare a datu viaţi a acestei toi periodice, pentru care fapta si-a si ca-stigatu dreptulu la recimoscinti’a publica. ^ -rTT'Red.
Nr- l37iw	l	■
PR070C0LULU	.	/
Adimarer generale a Asociatiunei transilvane pentru -cultura si literatur’a poporului romanu tienute in Ciusiu la 2S/l4, ~'/l5 si ■“/,* Aug. 1H07 în absentia presidiului ordinariu, sub presi-diuhi interirnale. alu Dlui eonsilîarm Iacobu Bolog’a.
SIEDINTTA I.
tivnuta la ■~°/u Augnstu 1867.
I. Conformu programei statorite prin Comitetulu Asociatiunei pentru afacerile acestei adunări gener. in Aug. a. c. demaneti’a la 10 <5re, membrii presenti ai Asociaţi unei, dein-pveuna cu mm numeru respectatu de ospeti, se adunara in sal’a spatiosa a redutului, ajnstata anume spre scopulu acest’a, Fa-ciele totoru straluciau de bucuria; si acesta bucuria spunea ce dulce este fratilora de unu sânge a, se remtalm pre unu terenu *tatu de maretiu, atatu de santu, cum e terenuiu culturei na-tm&ale.
Dupa manifestările împrumutate de sentieminte fratiesci, Ia semnala datu se face linisce, D. consiliariu Iacobu Bologa
Transilvania
Dicţionarul general al literaturii române 764
P. Apor; I. Ardeleanu face cunoscute documentele referitoare la români aflate la Vatican. Se publică acte din arhiva bisericii din Şcheii Braşovului şi din colecţia lui B. P. Hasdeu. Deşi chiar în epocă s-au exprimat nemulţumiri în legătură cu ţinuta prea academică a revistei şi cu lipsa ei de accesibilitate, paginile de istorie din T. capătă, în condiţiile dualismului austro-ungar, proclamat în 1867, semnificaţii mai adânci, cu atât mai mult cu cât unele documente interesează ca surse de informaţie istorică. G. Bariţiu continua să creadă în idealurile revoluţionare pentru care militase în 1848 şi ecourile idealurilor sale se fac simţite în evocările şi schiţele biografice consacrate conducătorilor revoluţiei din Ardeal şi din Ţările Române (Testamentul lui N. Bălcescu, N. Bâlcescu, Momente din viaţa lui Avram Iancu), în scrisorile lui Simion Bărnuţiu şi Eftimie Murgu, în actele şi documentele din anii 1848-1849. în centrul interesului au stat însă momentele de afirmare naţională din istoria Transilvaniei - G. Bariţiu scrie Despre bellu civil transilvan din anii 1437 şi 1438, studiul Cauzele pentru care s-au revoltat românii în anul 1784, Ioan V. Russu semnează Scurtă descriere a revoluţiei lui Horia şi Cloşca -, precum şi problema originii şi vechimii românilor în Ardeal -1. V. Russu traduce lucrarea Dacii a lui Robert Roesler, pentru a fi cunoscută şi combătută, este tălmăcit Supplex Libellus Valachorum Transsilva-niae, I. Sterca-Suluţiu dă studiul Originea românilor. Unitatea românilor şi necesitatea recunoaşterii teritoriului etnic ca teritoriu politic sunt idei-forţă în revista care, mai târziu, va milita deschis pentru întregirea unităţii naţionale, iar după
1940	împotriva Dictatului de la Viena. Preocupările T. nu s-au limitat, chiar în anii când publicaţia s-a aflat sub conducerea lui
G.	Bariţiu, numai la istorie. Tot ceea ce putea servi ca argument al romanităţii şi drepturilor românilor interesa: datinile, limba, folclorul. Este importantă contribuţia revistei în domeniul cunoaşterii şi valorificării patrimoniului popular, considerat „un bun criteriu al vieţii noastre naţionale". Poporul român în poezia sa, studiul lui Iosif Vulcan din 1869 descria folclorul ca depozitar al istoriei. Grigore Silaşi publică Românul în poezia sa poporală (1876), încercare de mitologie etnică, şi însemnătatea literaturii române tradiţionale (1875), pledoarie pentru cercetarea ei ca expresie a spiritualităţii româneşti. Arhaitatea şi originalitatea tradiţiei vorbesc despre vechimea şi caracterul poporului (Din datinile vechi ale Transilvaniei, 1868). G. Bariţiu reproduce balade din colecţia lui V. Alecsandri. Se publică colinde, proverbe, descântece din Banat, poveşti, jocuri de copii (culese de Ion Pop-Reteganul, G. Todica, Enea Hodoş, Grigore Sima al lui Ion), Cântece haiduceşti (adunate de Iosif Vulcan), studii având ca subiect Moşii ori Petrecerea mortului (Simion Mangiuca). După 1900 cercetarea vieţii colective se intensifică, mai ales în direcţia etnografiei. G. Bariţiu, care a organizat în 1881 Expoziţia Naţională de Artă Populară de la Sibiu, sublinia valoarea artistică deosebită a ţesăturilor şi cusăturilor populare (Despre costumele naţionale româneşti, 1877, Idei fugitive de industria de casă şi de industria mică, 1877, Portul naţional la poporul nostru românesc, 1889). T. a publicat numeroase materiale ce interesau Muzeul Astrei, a reflectat preocupările legate de Enciclopedia română, care începuse să
apară sub auspiciile societăţii. Acţiunile Societăţii pentru Fond de Teatru Român sunt, de asemenea, popularizate. Profilul revistei este, astfel, cel de cronică a activităţii Astrei şi de publicaţie având un caracter enciclopedic. Apar articole de economie (datorate agronomilor Ştefan Pop şi Ion Ionescu de la Brad), de medicină (Pavel Vasici), pedagogie, ştiinţă popularizată (G. Bariţiu, Teoriile lui Darwin), s-a avut în vedere tot ceea ce putea ajuta progresului material şi dezvoltării culturii în Transilvania. Dezbaterile filologice se raportau şi ele la problema naţională: Atanasie M. Marienescu o urmărea discutând semnificaţia numelui „latin", iar periodicul o susţinea prin ortografia sa latinizantă (criticată deja de Titu Maiorescu la 1868, în Limba română în jurnalele din Austria) şi prin răspunsul lui Iosif Vulcan la adresa poziţiei maioresciene. Dar, înţelegând importanţa unificării limbii literare, după 1884 T. va adopta ortografia Academiei Române. Până la 1900 s-a publicat foarte puţină beletristică: versuri de Dimitrie Bolintineanu şi Zaharia Boiu, stihuri inspirate de Războiul de Independenţă din 1877-1878, drama Constantin Brâcoveanu a lui D. Bolintineanu. O rubrică literară apărea târziu, cu doi-trei ani înainte de 1900, şi ea cuprindea pagini de istorie literară (Em. Micu despre Petru Maior, Mihail Strajanu despre V. Alecsandri), recenzii, indicaţii bibliografice, câteva studii asupra teatrului (Despre teatru în timpul lui Shakespeare, Teatrul lui V. Alecsandri ş.a.). Se remarcă contribuţiile de teorie literară ale lui Iosif Blaga (Teoria dramei, 1899, Din estetica tragicului, 1900), precum şi studiul lui M. Strajanu, Poezia în raport cu istoria şi cu ştiinţele pozitive (1900). Traducerile din literaturile străine se limitau la versurile lui Vergiliu, Schiller (în versiunea lui M. Strajanu) şi Heine (tălmăcite de Sextil Puşcariu). Mai ales prin prezenţa în redacţie a lui Octavian Goga, confirmând că literatura este „întruparea organică a marelui zbucium" istoric (Curentele de idei în literatura ardeleană de la 1848 până în zilele noastre, 1911), T. îşi va consolida sectorul dedicat scriitorilor, fenomenului literar şi ziaristicii. înainte de primul război mondial acesta a fost susţinut de Ion Agârbiceanu, G. Bogdan-Duică, Enea Hodoş, Nichifor Crainic, Victor Eftimiu, Ioan Russu-Şirianu, Teodor V. Păcăţian (cu poezie, povestiri, recenzii - Cărţi româneşti, Reviste româneşti, Cărţi străine -, portrete, evocări, necrologuri), după 1917 sunt prezenţi Nicolae Iorga, Vintilă Russu-Şirianu, I. A. Bassarabescu, Vasile Bogrea, Sandu Teleajen, George Vâlsan, Axente Banciu, Zaharia Bârsan, D. Ciurezu, Al. Ciura, Olimpiu Boitoş, iar după 1940 scriu frecvent Vasile Netea, Ion Breazu, Eugen Todoran, Radu Stanca, D. Popovici, Ion Negoiţescu ş.a. Au fost recenzaţi şi prezentaţi în primul rând scriitorii asimilaţi liniei tradiţionaliste, privilegiată de revistă: O. Goga, I. Agârbiceanu, N. Iorga, Z. Bârsan, Liviu Rebreanu. După 1928 se va acorda atenţie şi tendinţelor înnoitoare, prin găzduirea unor scrieri de Ion Minulescu, Gib I. Mihăescu, Victor Papilian, Emil Isac, Mihai Beniuc. Se încerca „o transpunere suplă în miezul mentalităţii timpului", dar şi - conform articolului-program redactat în 1936 de Al. Dima - ridicarea „ virtualităţilor etnice şi etice la rangul unor mari actualităţi naţionale". Din 1934 cu subtitlul „Buletin de tehnică culturală" (păstrat până în 1944),
765 Dicţionarul general al literaturii române
Transilvania
T. anunţa că va da întâietate, contra „stadiului liric", metodei şi sistematizării culturale. Rămânând pe axa cristalizării naţionale ca ideal al Astrei, pus în evidenţă mai ales în articolele lui I. Agârbiceanu (Să păstrăm moştenirea, Temei şi clădire. Ideea creştină la noi) şi Al. Dima (Fondul sufletesc al Astrei, Alexandru Odobescu şi Asociaţiunea), spaţiul de interes se lărgeşte. Teodor Nes urmărea evoluţii în Concepţia cosmică de la Thales până la Einstein, Constantin Daicoviciu prezenta dovezi arheologice ale continuităţii românilor, D. Popovici dădea părţi din lucrarea Literatura română în epoca „Luminării". Apar studii pe teme estetice, datorate lui Al. Dima, I. Negoiţescu (Despre mască şi mişcare), Licu Pop (începuturile herbartiene ale esteticii lui Titu Maiorescu), sunt recenzaţi Perpessicius, Anton Dumitriu, Romulus Vulcănescu, E. Lovinescu ş.a. Traducerile, chiar dacă nu au o pondere mare, câştigă în calitate, fiind selectate şi incluse în sumar versiuni consacrate, precum cele aparţinând lui G. Coşbuc (Homer, Odiseea), V. Bogrea (din lirica antică), Teodor A. Naum (Vergiliu, Eneida), Ştefan Bezdechi (din Tucidide), Ioan Georgescu (din Petofi). în revistă a fost marcată comemorarea morţii lui Dante şi evocată figura lui Lev Tolstoi. T. a înfăptuit, cu remarcabilă consecvenţă, ceea ce şi-a propus: să fie, având ca pivot Astra, în lupta culturală şi naţională, atât o „punte" între oamenii de rând şi cărturarii Ardealului, cât şi între aceştia şi întreaga sferă de valori naţionale.	S.	C.
TRANSILVANIA, revistă apărută săptămânal, apoi lunar, mai întâi la Cluj de la 16 mai la 8 septembrie 1938, apoi din mai 1941 până în 1942 (numărul 6-7) la Bucureşti, ca publicaţie a refugiaţilor din Ardealul de Nord. Directori: AL N. Poruţiu pentru prima serie, Victor Bilciurescu (1941), generalul Barbu Pârâianu (1942) şi AL Bibescu. La seria a doua director-respon-sabil este Gheorghe I. de Ferenczy, iar redactori Florin Codrescu, Ion Ojog şi Ion Th. Ilea. în 1942 revista are şi un supliment tipărit separat, „Câmpul muncii", al cărui redactor e Const. Chiriţă. în articolul-program al primei serii, Scrutând realitatea, AL N. Poruţiu afirmă că T. îşi propune să ofere societăţii o temelie morală. La paginile intitulate „Literatură, artă, cultură şi duh" colaborează N. Brana, care semnează cronica plastică, Valentin Strava şi Ilie Dăianu cu eseuri, Petru Şaitiş, Ioan I. Olteanu, Gr. T. Leonte, Camil V. Câmpeanu cu poezie. Seria următoare va urma o linie naţională mai pronunţată; apar numere tematice închinate Transilvaniei, conţinând studii temeinic elaborate (Ce este Transilvania de Simion Mehedinţi, Ardealul de Emil Isac, Spiritul artistic al ţăranului transilvănean de Aurelia Vanghele, Octavian Goga, părintele doctrinei eterne de Const. Bivolaru). Versuri publică I. U. Soricu, Vlaicu Bârna, Ion Th. Ilea, Ion Buzdugan, Constantin Barcaroiu, N. I. Herescu, Vasile Al-George, N. Rusu, Ion Ojog, G. Tutoveanu, Vladimir Corbasca, Leonard Divarius, Volbură-Poiană Năsturaş, Şerban Bascovici, Aron Cotruş, AL Bibescu, Const. Argeşeanu, Valentin Strava, Gheorghe I. de Ferenczy, Vasile Bucur ş.a. Un loc important se acordă operei lui Octavian Goga şi figurilor importante din trecutul Transilvaniei (Ion Inocenţiu Micu-Klein, Vasile
Lucaciu, George Coşbuc ş.a.). Revista se caracterizează prin vădita încercare de apropiere româno-maghiară, făcându-se numeroase traduceri dintr-o limbă în alta. Astfel, sunt publicate în maghiară poezii de Octavian Goga (Ultima poezie), Nichifor Crainic (transpunere de Franyo Zoltân), Ion Pillat, G. Bacovia, iar în limba germană se tălmăceşte din Mihai Eminescu (Doina în versiunea lui Konrad Richter, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie în versiunea lui Victor Orendi Homenau). Se includ în sumar texte în limba maghiară de Gheorghe I. de Ferenczy sau în germană de Liviu Rebreanu (Lob des rumănischen Bauer), cu menţiunea că acestea din urmă sunt reproduse după „Berliner Boersen Zeitung". Mai colaborează G. G. Mironescu, Ion Maniu, Gh. Dăncuş, Corneliu Albu, Marcel Olinescu, C. N. Negoiţă, Scarlat Preajbă, Sebastian Bornemisa, Cornel Grofşoreanu, Gala Galaction, D. Munteanu-Râmnic, Gino Lupi, Iustin Ilieşiu, N. Ţimiraş, Pamfil Gregorian, Ion Lugoşianu, Ion Simionescu, Filaret Barbu, Ion Agârbiceanu. O menţiune specială merită analiza detaliată a romanului Pustiuri de Georgeta Cancicov, semnată de Amalia Ciocârlan de Ferenczy.	M.	Pp.
TRANSILVANIA, revistă apărută la Sibiu, lunar începând cu mai 1972, trimestrial din 1991 până în 1999, bimestrial din august 2000, din nou lunar din iunie 2002. Subintitulată „Revistă politică, social-culturală şi literară", publicaţia a fost editată în perioada comunistă de către Comitetul Judeţean
TRANSILVANIA
REVISTĂ POLITICĂ, SOCIAL-CULTURALĂ ŞI LITERARĂ SERIE NOVĂ ANUL I (LXXVIII) SIBIU
Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice
Sibiu pentru Cultură şi Educaţie Socialistă. Iniţial a fost redactată de un colegiu de redacţie alcătuit din douăzeci şi şapte de personalităţi ale vieţii culturale sibiene. De la numărul 6/1974 colegiul se restrânge şi îşi precizează atribuţiile: redactor-şef este Mircea Tomuş, iar ca secretar general de redacţie figurează Titu Popescu. De altfel, exceptându-1 pe Mircea Tomuş, redacţia îşi va schimba adesea componenţa până în 1990. Primul număr se deschide cu un program intitulat Lângă inima ţării, unde, pe lângă obişnuitul tribut ideologic plătit vremii, sunt focalizate două obiective: ancorarea în actualitate (seria nouă „nu apare numai pentru a continua pur şi simplu o tradiţie, ci [...] pentru a se înscrie pe orbita actualităţii") şi promovarea valorilor locale („«Transilvania» îşi va face din valorificarea creaţiei intelectuale, culturale, literare şi artistice sibiene axa de bază a activităţii sale"). în acest sens, colaboratorii vor fi selectaţi mai ales dintre scriitorii sibieni, prezenţi mai mult sau mai puţin constant fiind Mircea Braga, Eugen Onu, Ilie Guţan, G. Nistor, Pamfil Matei, Georg Scherg, Maria Fanache, Constantin Noica (rareori), Mircea Ivănescu, Rodica Braga, Mira Preda, D. Ciurezu, Ion Mircea ş.a. Totuşi, orientarea localistă e contrabalansată prin cooptarea unor scriitori din afara Sibiului, cum ar fi Romul Munteanu, Ion Vlad, Nicolae Balotă, Mircea Zaciu, Petru Poantă, Ion Vartic, Nicolae Manolescu, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu, Mircea Anghelescu, Ovidiu Papadima, Mircea Muthu, Adrian Marino, Ion Pop, Dan C. Mihăilescu. Acest echilibru se reflectă şi în natura grupajelor, numeroasele dosare privind zona sibiană sau transilvăneană alternând cu teme precum Dimitrie Cantemir (10/1973) sau Literatura germană din România (7/1980). Tot un echilibru urmăreşte să realizeze T. între literar şi extraliterar. în ceea ce priveşte pârtea literară, se publică poezii de D. Ciurezu, Victor Felea, Nichita Stănescu, Adrian Popescu, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ion Mircea, Dumitru Chioaru. Proza, mai puţin ilustrată, va fi semnată de D. R. Popescu, Mira Preda, Mircea Ciobanu, Rodica Braga sau Ştefan M. Găbrian. Cronica literară e susţinută la început de tandemul Mircea Tomuş - Titu Popescu, ulterior de Mircea Braga şi Dan C. Mihăilescu. Recenzii scriu - fără o periodicitate anume - şi Mircea Ivănescu, Ilie Guţan, Eugen Onu, Pamfil Matei, Maria Fanache sau Ion Buzaşi. în plus, sectorul critic e completat de o consistentă rubrică de eseuri, acoperită deopotrivă de scriitori sibieni şi de colaboratori din restul ţării. De pildă, o pertinentă „Cronică a ediţiilor" ţine în perioada 1980-1989 Mircea Anghelescu. Acestor compartimente li se adaugă şi două rubrici „de frontieră": „Album sentimental" (iniţial cuprinzând evocări ale Sibiului, apoi fragmente confesive pur şi simplu) şi „Patrimoniu documentar" (cu unele restituiri importante, cum ar fi conferinţa lui V. Voiculescu intitulată Poezia tradiţionalistă, publicată în numărul 7/1972). Astfel încât, cu toate compromisurile ideologice (uneori penibile), T. a reuşit să devină nu numai o publicaţie reprezentativă pentru zona sibiană, ci o revistă culturală competitivă la nivel naţional. începând cu numărul 3/1990 periodicul are o nouă conducere, formată din Ion
Dicţionarul general al literaturii române 766
Mircea (redactor-şef) şi Mircea Ivănescu (secretar general de redacţie). Se schimbă şi profilul; de altfel, într-un editorial programatic se viza „deschiderea spre cultura mare a Europei şi a lumii". Deschiderea preconizată se realizează cel puţin datorită traducerilor de calitate (majoritatea realizate de Mircea Ivănescu), din autori precum George Orwell (Ferma animalelor e publicată în foileton în numerele 1-4/1990), Aleksandr Soljeniţân, Jorge Luis Borges, Gaston Bachelard, Francis Ponge, Marcel Reich-Ranicki ş.a. Dezavantajul ţine de abstragerea din actualitate, revista nemaiputând ţine pasul, din cauza apariţiei neregulate şi a lipsei de colaboratori stabili, cu producţia literară „la zi". Se va reorienta către formula tematică a „dosarului", uneori cu rezultate remarcabile (de pildă, „Casă" şi „acasă" la români, 1-2/1995), alteori cu inegalităţi frapante. După o întrerupere de aproape un an, T. îşi reia apariţia în august 2000, sub autoritatea Consiliului Judeţean Sibiu. Mircea Tomuş revine ca redactor-şef, redacţia incluzându-i, de asemenea, pe Vasile Avram, Adrian Iancu, Ioan Mariş şi Radu Vancu (ulterior, locul primilor doi va fi luat de Ion M. Tomuş şi Dragoş Varga-Santai). Revista îi va „recupera" pe unii din vechii colaboratori (Mircea Braga, Ilie Guţan, Ion Dur, Pamfil Matei, Dumitru Ciocoi-Pop, Vasile Chifor ş.a.), cărora li se vor adăuga acum, între alţii, Eugene van Itterbeek, Rodica Grigore, Carmen Popa, Diana Câmpan, Daniel Deleanu şi Ioana-Narcisa Creţu. De altfel, structura rubricilor seamănă cu aceea din perioada 1972-2000, cu unele compliniri. De pildă, un centru de interes îl constituie rubrica „Un poet pe lună", inaugurată, în numărul 1/2000, cu Mircea Ivănescu (despre care scriu Mircea Tomuş, Ştefan Stoenescu, Vasile Avram şi Ioan Mariş) şi continuată cu grupaje similare, dintre care se disting acelea dedicate lui Iustin Panţa (6/2001), Ştefan Aug. Doinaş (2/2002), Petre Stoica (5/2002) şi Nichita Stănescu (4/2003). De la numărul 6/2002 conducerea va fi preluată de istoricul Corvin Lupu.	A.	Tr.
TRANZACŢIUNI LITERARE Şl ŞTIINŢIFICE, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, de la 15 februarie 1872 până la 28 februarie 1873, sub conducerea lui D. Aug. Laurian şi Şt. C. Michăilescu; va fuziona cu „Revista contimporană". Datorită lui D. Aug. Laurian, publicaţia adoptă o ortografie latinizată, ceea ce îi atrage criticile „Convorbirilor literare". Prospectul, după ce face o apreciere critică a stării sociale şi a politicianismului care împiedică libera dezvoltare a culturii, vede remediul „ignoranţei şi mizeriei" în puterea ştiinţei şi a cugetării. Acţiunea de educare prin ştiinţă se revendică din activitatea de „luminare" începută de Gh. Lazăr, iar nivelul ştiinţific se explică, în primul rând, prin contribuţia lui Şt. C. Michăilescu, autorul multor articole teoretice sau de popularizare din cele mai diferite domenii. De asemenea, apar nume de prestigiu ca Em. Bacalogu şi Carol Davila. Studiile de istorie aparţin lui Al. Papadopol-Calimah, D. Aug. Laurian şi Bonifaciu Florescu. Partea literară este mai puţin reprezentativă. în afară de Al. Macedonski şi B. P. Hasdeu (cu retipăriri din „Columna lui Traian"), se publică versuri de Th. A.
767 Dicţionarul general al literaturii române
Trebuinciosul
Myller, Gr. H. Grandea, Al. Radu, Const. Chiriţescu. O dramă istorică, Rhea- Silvia, îi aparţine lui N. V. Scurtescu. Mai numeroase sunt traducerile: D. Aug. Laurian tălmăceşte Carmen saeculare de Horaţiu şi, alături de Gr. G. Păucescu, din Eneida de Vergiliu, o versiune după Mizantropul de Moliere încearcă Gh. Sion, un anonim traduce Spionul prusian de V. Valmont, iar din poezia franceză transpune G. Dem. Teodorescu (V. Hugo, Andre Chenier, Alphonse de Lamartine şi Alfred de Musset). Revista are o rubrică de bibliografie susţinută de Laurian, cuprinzând scurte prezentări de cărţi sau notiţe polemice, de obicei antijunimiste. Un N. F. Bădescu recenzează romanul Fulga de Gr. H. Grandea, iar Anghel Demetriescu scrie despre o dramă a lui Antonin Roques, Constantin Brâncoveanu. G. Dem. Teodorescu publică un studiu despre literatura latină şi altul despre Andre Chenier. Un cuprinzător articol despre Anton Pann (Un cântăreţ uitat), însoţit de o listă a tipăriturilor lui, îi aparţine lui D. Aug. Laurian. în genere, orientarea periodicului urmează linia publicaţiilor lui B. P. Hasdeu.	L	V.
TREBONIU, Virgil (pseudonim al lui Virgil Gheorghe N. Vasilescu; 23.IV.1909, Bucureşti - ?), poet. Este fiul Anei-Nella (n. Ionescu) şi al lui Nicolae Vasilescu, funcţionar. Ca şi fratele său mai mic, Ion, care va iscăli Ion Horia Munteanu, T. nu îşi va fi terminat studiile universitare, sperând să îşi câştige existenţa din scris. Debutează relativ devreme, în ianuarie 1928, cu proză, la „Albina". în anul următor scoate împreună cu Grigore Ancu minuscula şi efemera „Notiţe", după care intră în redacţia ziarului „Epoca". Cu acelaşi prieten, semnează un eseu-manifest - Legea poeziei pure (1930) - şi cinci plachete: Amorul în noapte (1930), Esodul (1931), Anathemă (1931), Poem simfonic (1931), Ars poetica (1931). Cei doi vor fonda, cu alţi câţiva tineri, în 1935, cercul poetic Adonis. în intervalul 1932-1944 T. colaborează, destul de asiduu, cu versuri, recenzii, articole, comentarii şi note la „Raze poetice", „Raza literară", „Cruciada românismului" şi, sporadic, la „Ogorul", „Luceafărul literar", „Jurnalul literar", „Prepoem", „Bilete de papagal", „De toate pentru toţi", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Tipăreşte, de asemenea, peste cincizeci de broşuri (multe în colecţia „Adonis"), conţinând poeme, „mistere", cicluri lirice. Participă şi la aproape douăzeci de „caiete" tematice de poezie, editate de acelaşi cerc literar. După 1945 această activitate frenetică încetează complet.
La începutul anilor '30, alături de Grigore Ancu, T. se vrea modernist, pledând cauza „poeziei pure", căreia îi găseşte chiar o formulă matematică, năzuind, totodată, la expresia ermetică. Lipsa de har şi numeroasele carenţe de cultură se văd imediat: lirismul este plat în plachetele celor doi tineri, iar obscuritatea vine mai curând din confuzia gândului şi neputinţa de a-1 exprima. Ulterior T. încearcă infatigabil să îşi aproprieze teme şi motive simboliste, sămănătoriste şi gândiriste, precum şi variate modalităţi de versificare (versul liber, metrul antic etc.), rareori izbutind să atingă nivelul unui discipol menţionabil. Şi cercul Adonis, constituit în jurul său,
este în epocă, în ciuda celor aproape o sută de plachete tipărite, un fenomen literar mediocru.
SCRIERI: Legea poeziei pure (în colaborare cu Grigore Ancu), Bucureşti, 1930; Amorul în noapte (în colaborare cu Grigore Ancu), Bucureşti, 1930; Esodul (în colaborare cu Grigore Ancu), Bucureşti, 1931; Anathemă (în colaborare cu Grigore Ancu), Bucureşti, 1931; Poem simfonic (în colaborare cu Grigore Ancu), Bucureşti, 1931; Ars poetica (în colaborare cu Grigore Ancu), Bucureşti, 1931; Cântarea dimineţii, Bucureşti, 1932; Te Deum, Bucureşti, [1932]; Icoană sfântă, Bucureşti, 1932; înainte de beatificarea lui Vodă Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1932; Introducere în arta spiritistă, pref. Maria Constantinescu, Bucureşti, 1932; Manifest poetic, Bucureşti, 1932; Lespezi poetice, Bucureşti, 1933; Mica, Bucureşti, 1933; Mojdrean înverzit, Bucureşti, 1933; Sunet de bronz, Bucureşti, 1933; Cromatica unui gând, Bucureşti, [1933]; Legenda păstorului sărac, Bucureşti, 1934; Poezii, Bucureşti, 1934; Giulgiu de albă ceaţă, Bucureşti, 1934; încă câteva poeme, Bucureşti, 1934; Bucur, Bucureşti, 1935; Mozaic, Bucureşti, 1935; Camee, Bucureşti, 1935; Cortegiul plin de sărbătoare, Bucureşti, 1935; Stema Moldovei, Bucureşti, 1935; Frumuseţea zilelor, Bucureşti, 1936; Au doborât un uriaş, Bucureşti, 1936; Ceasul de amiază, Bucureşti, 1936; Marmoreele, Bucureşti, 1936; Umbra platanilor, Bucureşti, 1936; Anotimpuri în tăcere, Bucureşti, 1937; Luminătorul din ape, Bucureşti, 1937; Zeiţa cu podoabe de aur, Bucureşti, 1937; Har, Bucureşti, 1937; Heruvim lăuntric, Bucureşti, 1938; Mătrăgună, Bucureşti, 1938; Cloşca cu puii de aur, Bucureşti, 1938; Pygmalion, Bucureşti, 1939; Inima munţilor, Bucureşti, 1939; Clopotniţa mică, Bucureşti, 1939; Moise, Bucureşti, 1939; Mihail Eminescu, Bucureşti, 1939; Neguţătorul de inimi, Bucureşti, 1939; Dansul dryadelor, Bucureşti, 1940; Iisus cu crucea pe deal, Bucureşti, 1940; Ceremoniale, Bucureşti, 1940; Sfântul Petru, Bucureşti, 1940; Hones, Bucureşti, 1941; Imn către Dumnezeu, Bucureşti, 1941; Minuni, Bucureşti, 1942; Dar pierdut, Bucureşti, 1942; Georgel, Bucureşti, 1942; Focul adus, Bucureşti, 1943; Mult mai sus, Bucureşti, 1943; George Tăvală, Bucureşti, 1944; Imperiul de ziuă, Bucureşti, 1944; Vocea cunoscută, Bucureşti, 1945; Cuvinte bune de prietenie, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: George Marian, Poezia lui Virgil Treboniu, Bucureşti, 1932; G. Călinescu, „Poezii", ALA, 1937,875; Horia Groza, Doi autori de poezie tânără, RP, 1937, 5 720; Arghezi, Scrieri, XXXIII, 303-305; C. Pârlea, Poezia lui Virgil Treboniu, RAZ, 1938, 51; Ion Horia Munteanu, Critice, I, Bucureşti, 1939,11-13; Virgil Treboniu, JL, 1939, 32; [G.] Demetru Pan, „Mihail Eminescu", RML, 1940, 44; Predescu, Encicl, 861; Ion Horia Munteanu, Lirica lui Virgil Treboniu, Bucureşti, 1944; Paul Bărbulescu, Scurt comentariu critic la poezia lui Virgil Treboniu, Bucureşti, 1945; Nicolae Inătescu, Poezia lui Treboniu, Bucureşti, 1945.	V.	D.
TREBUINCIOSUL, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, apoi săptămânal, din ianuarie 1883 până la 21 aprilie 1885; de la 1 ianuarie 1884 şi-a schimbat denumirea în „Necesarul". Director-proprietar este Luigi Cazzavillan, viitorul editor şi proprietar al ziarului „Universul", care încearcă să impună cu T. o formulă de gazetărie specifică Italiei. Foaia se adresa oamenilor cu puţină cultură, oferindu-le o lectură simplă şi distractivă: Viaţa împărăteselor romane, povestiri diverse, articole de ştiinţă popularizată, de apicultură şi medicină, anecdote ş.a. Traduceri, mai ales din literatura italiană, fac I. S. Spartali, Clelia Bruzzesi şi D. Stăncescu. Printre autorii transpuşi în româneşte se numără Silvio Pellico, Edmondo De
Trecutul
Dicţionarul general al literaturii române 768
Amicis, Giovanni Verga, dar şi Lope de Vega, Charles Dickens, I. S. Turgheniev, H. C. Andersen, Victor Hugo, Emile Zola, Jules Verne, Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, Frangois Coppee ş.a. D. Stăncescu dă şi basme populare, iar 1.1. Roşea e prezent cu versuri. în februarie 1885 D. Teleor îşi tipăreşte aici schiţele Sergentul Cătălin şi Arnăutul.	R.	Z.
TRECUTUL, gazetă apărută la Iaşi, bisăptămânal, de la 1 februarie până la 12 iulie 1861. Pentru cei doi redactori, Ioan Strat şi Gheorghe Mârzescu, istoria, „trecutul", reprezintă un mijloc de cunoaştere a prezentului şi de pregătire a viitorului. T. nu face apologia vremurilor vechi, ci, dimpotrivă, sprijină reformele preconizate de Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu. într-o scrisoare adresată redacţiei, Kogălniceanu îşi oferă chiar colaborarea, în scopul de a-şi explica poziţia şi intenţiile politice, dar nu va mai fi prezent în paginile gazetei decât în calitate de autor al unei alte scrisori, dedicată morţii contelui Cavour. Un colaborator este Gh. Sion; se publică şi Studii constituţionale, încă demne de atenţie, ale unui publicist care semna Iassiorum Municipium. B. P. Hasdeu se ocupa de bazele istorice ale legii electorale, plecând de la documente din vremea domniei lui Miron Barnovschi, pentru a susţine ideea reprezentării tuturor claselor sociale în Adunarea Legislativă. Tot el demonstrează, din punct de vedere istoric, legitimitatea actului secularizării averilor mănăstireşti. Cu versuri, în care se străduia să ilustreze frământările din epocă, este prezent Gh. Tăutu, autor şi de fabule înţesate de aluzii politice. R. Z
TRIBUNA, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 august şi 1 decembrie 1873. Subintitulată „Revista cestiilor contimpurane", T. este redactată de Gr. H. Grandea, cu scopul, mărturisit într-un ambiţios articol-program, de a contribui la dezvoltarea culturii naţionale. încrezător în menirea literaturii, aşa cum afirmă în cuprinzătoarea schiţă istorică Starea literaturei şi artelor în România, republicată aici, Grandea încearcă şi o periodizare. Avântul primei etape, de până la 1848, a fost întrerupt - spune el - de revoluţie. Cei mai buni scriitori emigrând, perioada următoare devine una a mediocrităţii, gustul este corupt prin invazia traducerilor din scrieri lipsite de valoare. Semnele unui reviriment ar apărea după 1860, cu G. Baronzi, G. Creţeanu, V. A. Urechia, Al. Depărăţeanu şi mai ales cu B. P. Hasdeu. Dar în T. Grandea acordă un spaţiu însemnat mai cu seamă cronicii literare. El scrie despre Vânătorul Carpaţilor, poema lui N. Rucăreanu, căreia nu îi găseşte merite literare, iar Z. Demarat se ocupă de poezia Irena a lui Mihail Zamphirescu, într-o severă analiză a procedeelor literare. Discutând o traducere a lui Anton Naum din Musset, apărută în „Convorbiri literare", Şt. Chr. Tell găseşte prilejul de a se referi şi la „noua direcţie", a cărei acţiune o socoteşte ca având efecte negative asupra literelor româneşti. Toate aceste texte sunt însă, ca orientare, neconvergente, aşa cum sunt şi cele propriu-zis literare: versurile lui Grandea, de un romantism vetust, cântând, în cadenţe largi, sunătoare, evenimente istorice, personaje de legendă, altele de
Al. Radu, D. Iliescu, I. N. Polychroniade, nuvele de Grandea şi Şt. Chr. Tell, o dramă, Anonimul, tot de Grandea ş.a. Două poezii, Umbrele lui Bolintineanu şi Călugărenii, alături de o traducere din La Fontaine, Şarpele şi pila, reluată din „Oltul", aparţin lui Al. Macedonski. Din Lamartine se tipăreşte poezia Bonaparte, în transpunerea lui C. D. Aricescu. Alte traduceri sunt făcute de Al. Radu, Maria I. Casabianu şi Grandea. Către muza sa de Antioh Cantemir, în tălmăcirea lui Costache Negruzzi, se republică drept omagiu pentru înaintaşi, aşa cum se reproduce şi Introducerea lui V. Alecsandri la ediţia de scrieri ale lui C. Negruzzi din 1872-1873.	R.	Z
TRIBUNA, cotidian apărut la Sibiu de la 14 aprilie 1884 până la 29 aprilie 1903. Un grup de intelectuali şi negustori din Sibiu şi Braşov, printre care arhimandritul Nicolae Popea, Nicolae Cristea, Ioan Bechnitz, fraţii Aurel şi Eugen Brote, Diamandi Manole şi Ioan Slavici, a avut iniţiativa editării unui cotidian românesc în Transilvania. Mai întâi, în 1883, ei propun redactorilor de la „Gazeta Transilvaniei" să li se alăture, modificând în consecinţă şi programul politic al ziarului. Tratativele eşuează şi se hotărăşte înfiinţarea unui periodic nou, a cărui conducere, în calitate de director, o preia I. Slavici. Un rol important, atât în formularea programului politic şi cultural, cât şi în realizarea lui, a avut, în prima perioadă de apariţie a T., care a durat până la începutul anului 1896,
769 Dicţionarul general al literaturii române
Tribuna
I. Bechnitz. Dar răspunderea propriu-zisă în conducerea comitetului redacţional şi a gazetei, care va deveni cel mai important cotidian din Transilvania, îi revine lui Slavici. El figurează, în primele luni, şi ca redactor responsabil. Această funcţie, care îl făcea pe deţinătorul ei pasibil de a răspunde în faţa justiţiei pentru tot ce se publică în coloanele ziarului, este preluată apoi, de la 7 iunie 1884, de Cornel Pop Păcurar. Vor mai fi redactori responsabili Septimiu Albini, Pompiliu Pipoş, ziaristul bucureştean Adrian Caşolţeanu, Cornel Scurtu, Teodor V. Păcăţian, George Coşbuc (între 27 martie şi 2 aprilie 1889) şi alţii, în total optsprezece gazetari, dintre care unii în două şi chiar în trei rânduri. Schimbările foarte dese sunt o urmare a conflictelor cu autorităţile, în urma cărora redactorul responsabil era fie suspendat, pe o perioadă determinată ori definitiv, fie trimis în judecată şi condamnat la amenzi substanţiale sau la închisoare. Din 21 noiembrie 1886 Slavici nu mai este indicat ca director, dar el conduce în continuare ziarul până la 14 iunie 1888, când trebuie să plece la Văc pentru a executa anul de temniţă la care fusese condamnat în urma unui răsunător proces de presă judecat la Cluj. în timpul absenţei sale, dar şi după reîntoarcerea din iulie 1889, T. este condusă de Septimiu Albini, care nu modifică, în linii generale, orientarea gazetei. Deosebiri esenţiale vor apărea din 1896, când proprietatea ziarului şi a institutului tipografic trece de la Eugen Brote, obligat să se autoexileze în preajma procesului memorandiştilor, la Ioan Raţiu. T. devine astfel un oficios al grupării politice din care făcea parte Raţiu, dar îi pierde treptat pe acei cititori, cei mai mulţi de altfel, care îi sprijineau pe vechii tribunişti (Bechnitz, Slavici, Brote ş.a.). Din această cauză scade şi influenţa politică a gazetei, care, mai ales după 1900, când va fi condusă de Elie Dăianu, are o difuzare limitată şi devine un ziar provincial, în care predomină informaţia de interes local. Fiind vorba despre o publicaţie fără subvenţii, care depindea direct de numărul abonaţilor, comitetul de redacţie s-a străduit de la început să găsească o structură jurnalistică adecvată, prin care, fără a sacrifica din spaţiul acordat chestiunilor politice sau articolelor cu tematică socială, culturală şi economică, să lase loc şi unei publicistici uşoare, de popularizare sau distractivă. Totodată, s-a organizat o reţea de corespondenţi în toate localităţile mai importante din Transilvania şi din celelalte teritorii locuite de români, precum şi un sistem de comunicare directă cu cititorii, prin intermediul scrisorilor adresate redacţiei. S-a editat, urmărindu-se în primul rând acţiunea propagandistică şi de culturalizare, dar fără să se piardă din vedere aspectul financiar, şi o „Bibliotecă poporală", alcătuită din broşuri (patruzeci şi şase în 1884-1887 şi în 1890) în care se republicau scrierile literare tipărite mai întâi în foiletonul ziarului. T. a mai scos, aşa cum făceau şi gazetele de peste munţi, un calendar („Calendarul poporului"), mai multe suplimente dedicate sărbătorilor tradiţionale (1896 şi 1897) şi un supliment literar („Tribuna literară", între 1900 şi 1902). Din redacţie au mai făcut parte, alături de I. Slavici, D. Comşa şi D. Popovici-Barcianu, care erau şi membri ai comitetului redacţional, V. Mangra, G. Coşbuc, Septimiu
Albini, I. Russu-Şirianu, G. Bogdan-Duică, iar după 1896 Elie Dăianu, I. Scurtu şi, probabil, Andrei Bârseanu.
T. apare într-o perioadă când burghezia română din Transilvania se reorganiza în cadrul Partidului Naţional Român, căutând mijloace noi de acţiune. Grupul condus de I. Bechnitz şi I. Slavici îşi structurează programul în funcţie de două principii: realizarea unităţii culturale a tuturor românilor şi necesitatea de a se strânge relaţiile cu principalele mişcări politice din Regat. într-un stadiu iniţial, care poate fi delimitat cu aproximaţie între 1884 şi 1889, tribuniştii s-au situat, sub toate aspectele, alături de junimişti. După 1889, cel puţin pe plan politic, ei se apropie tot mai mult de cercurile liberale din România, rămânând însă, în ceea ce priveşte atitudinea în problemele culturale, sub influenţa lui Titu Maiorescu şi a revistei „Convorbiri literare". Orientarea projunimistă s-a făcut simţită mai ales în chestiunea ortografică şi a limbii literare. T. a fost, împreună cu „Telegraful român", una din primele gazete care au adoptat ortografia fonetică propusă de Titu Maiorescu şi au combătut etimologismul sau prezenţa în stilul publiciştilor din Transilvania a unor construcţii străine de spiritul limbii române. Rodnică a fost acţiunea şi în domeniul literaturii. în articolul-program din primul număr, articol scris probabil de Slavici, se afirmă că unul din principalele ţeluri urmărite de redacţie este acela de a face din T. „un centru de lucrare literară". Punând cu generozitate coloanele gazetei la dispoziţia tinerilor literaţi, redactorii au urmărit să stimuleze şi să sprijine literatura originală, inspirată mai ales din realităţile transilvănene. în 1890 s-a organizat un concurs de creaţie literară al cărui câştigător a fost Virgil Oniţiu, menţiuni revenind lui Ion Pop-Reteganul şi lui Ioan Popovici-Bănă-ţeanul. S-au publicat, în acelaşi timp, operele literare ale celor mai cunoscuţi scriitori români (Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale ş.a.), pentru a oferi modele începătorilor. Meritul cel mai însemnat este însă acela de a fi consolidat, în primul rând datorită colaborării lui Ioan Slavici şi George Coşbuc, dar şi prin strădania unui însemnat număr de alţi poeţi şi prozatori ardeleni, temelia unei literaturi ce se adresa mai ales cititorului simplu. Atractivă prin tematică şi realizare artistică, această literatură era totodată şi accesibilă, dar nu în dauna calităţii şi nici prin apelul la mijloace ieftine, de foileton senzaţional, sau prin excesul de dacism, de ruralism, de „romantică a ciobăniei", care caracterizează unele texte tipărite în alte periodice. T. a făcut astfel operă de educaţie artistică, stimulând gustul pentru lectură, trezind interesul pentru activitatea literară şi promovând scrierile originale, în spiritul unei tradiţii ilustrate de „Gazeta de Transilvania", de „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Familia" sau de „Albina Carpaţilor". După ce Coşbuc şi Slavici părăsesc redacţia şi, mai ales, după 1891, adică în perioada luptei memorandiste, se include din ce în ce mai puţină literatură. Colaborarea lui G. Bogdan-Duică aduce o resuscitare a rubricilor de critică şi istorie literară, dar în 1895 şi el părăseşte gazeta. Regresul va fi mai evident spre sfârşitul secolului, când literatură originală se va tipări doar întâmplător. în 1900 Elie Dăianu şi Ion Scurtu vor încerca să reînvie
Tribuna
Dicţionarul general al literaturii române 770
foiletonul gazetei, dar, până la urmă, vor opta pentru transformarea acestuia într-un supliment săptămânal. La T. a existat, din primii ani de apariţie, un interes constant pentru literatura populară. Răspunzând apelurilor redacţiei, au trimis folclor cules din toate zonele Transilvaniei foarte mulţi preoţi şi învăţători, printre care V. Berbecaru, I. Berescu, I. Berghea, Avram Corcea, îuliu T. Mera, I. Moţa, C. Pepa, Grigore Sima al lui Ion, I. Trâmbiţoniu, cărora li se alătură şi Jan Urban Jarmk. Cu poveşti, balade, doine şi cu articole de îndrumare a colaborat I. Pop-Reteganul. Gazeta a fost şi unul din principalii factori de răspândire a literaturii scriitorilor de peste munţi. S-au retipărit adesea versuri de Matilda Cugler-Poni ş.a., basmele lui Petre Ispirescu. Un merit cu adevărat mare al redactorilor de la T. este acela de a fi contribuit la cunoaşterea în Transilvania a operei lui Mihai Eminescu, prin republicarea versurilor şi prin comentarea operei poetului: studii scrise de
G.	Bogdan-Duică, Vasile Goldiş, A. C. Domşa, alături de amintirile lui A. C. Domşa, versuri închinate lui Eminescu, alcătuite de Al. I. Hodoş (Ion Gorun) etc. Principalii autori transilvăneni publicaţi de T. sunt Ioan Slavici şi George Coşbuc. Cel puţin până când se va întoarce la Bucureşti, Slavici a fost cel mai activ şi mai conştiincios furnizor de scrieri beletristice şi politice. Tot ceea ce s-a publicat în acest răstimp, exceptând anul de detenţie, a fost, de asemenea, văzut, citit şi de mai multe ori corectat sau chiar rescris de el. In acelaşi timp, Slavici a dat aproape în fiecare număr articole şi comentarii politice, răspunsuri la numeroasele atacuri îndreptate împotriva tribuniştilor, articole şi studii economice, pedagogice, culturale, articole de critică literară, recenzii şi note bibliografice, traduceri (din Gogol şi Bret Harţe), precum şi scrieri literare proprii. Ultimul său articol, Băncile noastre, datează din 25 februarie 1890. După încercările din revista-manuscris „Muza someşană" şi după o traducere apărută în „Şcoala practică", lui Coşbuc i se va tipări prima lui poezie, Filosofii şi plugarii, semnată C. Boşcu, în numărul 188, din decembrie 1884. In primăvara următoare, după ce i se publică, sub titlul Zlatna, o transpunere a poemului Zlatna oder von Ruhe des Gemiithes al lui Martin Opitz, tânărul poet îşi continuă colaborarea cu trei texte originale. Alte versuri şi o versiune din Plaut îi vor apărea în 1886, iar în 1887 dă noi compuneri proprii. Poate chiar din prima decadă a lunii septembrie 1887 Coşbuc, venit la Sibiu, este angajat redactor, făcând mai întâi ucenicie, apoi primind răspunderea rubricii intitulate „Cronica". In anul 1888, după ce Slavici e închis la Vâc, va pregăti în locul acestuia materialele pentru foileton, iar în vară se îngrijea de redactarea întregii gazete. In toată această perioadă Coşbuc alcătuieşte şi rubricile distractive, face numeroase traduceri (din Adalbert von Chamisso, Byron,
A.	F. E. Langbein, K. E. Franzos, O. C. Waldau, Moritz von Strachwitz, Al. Dumas, Prosper Merimee, Frangois Coppee), scrie articole dedicate folclorului şi îndeplineşte cele mai diverse însărcinări redacţionale. împrejurări nefavorabile, care survin în vara anului 1889, obligă redacţia să micşoreze cheltuielile. Printre redactorii sacrificaţi în vederea economiilor se află şi Coşbuc, pe care iarna aceluiaşi an îl găseşte la
Bucureşti. O prezenţă de lungă durată, între 1888 şi 1895, este şi aceea a lui G. Bogdan-Duică, redactor care semnează în T. articole politice, culturale şi de istorie, cronici literare, recenzii şi însemnări, traduceri şi preia de la Slavici rubrica „Revista literară". Cu articole politice, de economie, pedagogie şi de critică literară au mai colaborat Septimiu Albini, I. Russu-Şirianu (între 1891 şi 1895), Zacharia Boiu, Eugen Brote, D. Comşa, Al. Grama, L. Albini, Augustin Bunea, A. C. Domşa. Literatură dau şi Septimiu Albini, Virgil Oniţiu, Ion Pop-Reteganul, Ion Russu-Şirianu, Ioan Popovici-Bănăţeanul, Enea Hodoş, Ion Gorun, Valeriu Branişte, Petre Dulfu, Silvestru Moldovan, Grigore Sima al lui Ion. în jurul anului 1900 au diferite contribuţii Ilarie Chendi, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Andrei Bârseanu, Jean Bart. în T. apar numeroase traduceri, cele mai multe de bună calitate, din Lessing (o parte din Laokoon, în transpunerea Lucreţiei Suciu-Rudow), Goethe, Fr. von Brentano (Răul ca obiect de poezie, transpunere de G. Bogdan-Duică), Byron, Charles Dickens, Bret Harţe, Moliere, George Sand, Gustave Flaubert, Jules Verne, Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, Emile Zola, Georges Ohnet, Hippolyte Taine (fragmente din Istoria literaturii engleze şi din Filosofia artei, traduse de G. Bogdan-Duică, Figurile femeieşti în opera lui Shakespeare, transpunere de Laurenţiu Bran), H. C. Andersen, Bj0rnstjerne Bj0rnson, Fritz Reuter, Paul Heyse, L. N. Tolstoi, F. M. Dostoievski, I. S. Turgheniev, Carlo Goldoni, Giosue Carducci, Silvio Pellico, Juan Ruiz de Alarcon y Mendoza ş.a.	R.	Z
TRIBUNA, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 decembrie 1911 şi aprilie 1916, cu subtitlul „Comerţ -industrie, literatură - ştiinţă", având un comitet de redacţie condus de Virgil N. Dărăscu (din 5 mai 1912). în articolul-pro-gram, Rostul nostru, T. îşi propune să ajungă „o revistă care să se ocupe cu toate chestiunile: literare, ştiinţifice, economice etc., care să poată fi citită în orice familie, care să aducă un folos general"; cititorii vor fi puşi la curent cu „ultimele descoperiri ştiinţifice, cu invenţiunile folositoare întregii omeniri". Prima pagină conţine fotografii ale unor personalităţi din diverse domenii, atât din ţară, cât şi de peste hotare, foarte multe imagini fiind consacrate scriitorilor români, iar ilustraţiile fiind însoţite de o scurtă prezentare biografică. Predomină prezenţa în sumar a paginilor de proză lirică şi memorialistică: Vladimir Macedonski (Ajun de luptă, Fluturaşul, în luptă), Virgil N. Dărăscu (Iarna, Flori de lămâiţă, Bătrâneţea, Tekirghiol), Cornelia Dobrlnitz (O aventură, Amintiri), I. N. Cezărescu (După natură), V. Pop-Horinceanu (O noapte în mijlocul lupilor), Mihail Mora, Lazăr Spiridon Bădescu, Aurel Athanasescu, Enrieta Popovici. în mai multe numere este republicată povestea Ivan Turbincă de Ion Creangă. T. este puţin pretenţioasă cu poeţii pe care îi găzduieşte: Mihai I. Toncescu, Sofronie Ivanovici, D. I. Bonteş, Gabriel Donna, T. Ionescu-Teo, N. Ţincu ş.a., cele mai multe versuri fiind de inspiraţie folclorică sau caracterizându-se printr-un romantism epigonic. Sunt reproduse şi câteva cugetări semnate de Carmen Sylva. O atenţie deosebită se
771 Dicţionarul general al literaturii române
Tribuna
acordă articolelor de popularizare, multe traduse ori adaptate: Piramidele Egiptului (I. G. Dumitriu), Psihologia cinematografului, Religia ştiinţei (I. D. Nicolescu), Religiile popoarelor asiatice (Nic. Fr. Lazaris), Istoricul teoriei evoluţiei (F. C. Dreyfus), Literatura turcă (Miorel), Sully Prudhomme şi Henri Poincare (M. I. Toncescu, sub pseudonimul Mihton), Teatrul Naţional (Mihail Mora) Istoria fotografiei (P. Goruneanu), Lumile planetare, Incendiile cereşti (C. Flammarion) etc. „Cronica teatrală" este susţinută de Victor Anestin, care mai semnează şi eseurile Crăciunul. Cum era odinioară, Un nou curent în poezia noastră. Alţi colaboratori: Otilia Ghibu, Stelian Ionescu, I. Hefter, Elie G. Iliescu, Ionel Nedelescu, Petre Petrescu. Alte rubrici: „Fapte -Invenţiuni", „Ştiri din străinătate", „Cărţi noi", „Cronica ştiinţifică", „Cronica economică".	L.	Cr.
TRIBUNA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, din 20 martie 1915 până în 3 iulie 1916. în 1915 se specifică: „apare sub îngrijirea unui comitet", iar în 1916: „apare sub îngrijirea d-lor dr. Constantin Bucşan, dr. Onisifor Ghibu şi Gheorghe Popp". în articolul-program A treia „Tribună", redactat de Gheorghe Popp, se precizează: „Aceasta e a treia «Tribună». Ea va fi stăpânită de unitatea unei doctrine, de claritatea unei conştiinţe, de mândria unei continuităţi, a unei tradiţii care implică o datorie". Partea politică a publicaţiei are drept scop susţinerea idealurilor istorice ale Transilvaniei. Rubrici: „Cronici - note şi însemnări", „Cărţi noi relative la Ardeal". Sunt incluse în sumar versuri de Ion Al-George, Aurel Esca, Eugeniu Revent, Zaharia Bârsan, Ovidiu Hulea, Aron Densusianu, Octavian Moşescu, Aron Cotruş, Constantin Asiminei, Adrian G. Roşianu, Maria Cunţan, Octavian Goga, Al. A. Leontescu, Volbură-Poiană Năsturaş ş.a. Proza aparţine lui D. N. Ciotori, Ion Iosif Şchiopul, Oct. C. Tăslăuanu, Octavian Goga, Al. Cazaban, Laurian Gabor, contribuţii de cultură şi istorie dau G. Sima, N. I. Rusu, 1.1. Şchiopul, Virgil A. Popescu, Ion Moţa, Onisifor Ghibu, Gh. Popp, Emil Panaitescu, Constantin Bucşan, I. U. Soricu, Nicolae Iorga, Gh. Pădure, Ioan Stătescu, Vasile Mangra, Atanasie Popovici, G. Bogdan-Duică, Pamfil Şeicaru (un articol polemic despre Tudor Arghezi), G. Opran. Redactată la Arad şi tipărită la Bucureşti şi Craiova, T. este pusă în totalitate în slujba cauzei ardelenilor, prefigurând Unirea de la 1 Decembrie 1918. Articolele politice sunt tranşante în ceea ce priveşte realităţile cu Austro-Ungaria. în numărul 26—27/1916 se anunţă că revista intră într-o vacanţă de şase săptămâni şi că va reapărea la 15 august, ceea ce nu s-a mai întâmplat.	V.	T.
TRIBUNA, cotidian apărut la Cluj din 29 octombrie 1938 până în 2 septembrie 1940, sub direcţia lui Ion Agârbiceanu. Director administrativ: Ioan Petruca, prim-redactor responsabil: Liviu Hulea. Gazeta se deschide cu articolul-program Către cititori, semnat de Ion Agârbiceanu, în care se face apel la unitatea românilor în jurul regelui Carol al II-lea, într-un moment în care „naţiunea începe să se regăsească pe sine însăşi", după o perioadă de mari frământări. în consecinţă, se afirmă că T. „va
fi pusă exclusiv în slujba ideii şi a solidarităţii naţionale, a unirii sufleteşti, a comandamentelor morale şi de realizări practice ce decurg din ele" şi că „va năzui, în aceeaşi vreme, să fie exponentul vieţii culturale, sociale şi economice ale celor trei ţinuturi din Ardeal şi Banat". Deviza este „O Patrie, o naţiune, un monarh!". Apariţia jurnalului va fi salutată de Elie Dăianu, fost director al „Tribunei" din Sibiu, precum şi de o serie de importante feţe bisericeşti. Sumarul divers şi bogat se structurează în primul rând în rubrici de interes general, precum „Tribuna economică", „Tribuna juridică", „Tribuna sportivă", „Ultima oră", „Clujul în 24 de ore", în care este consemnată activitatea civilă locală şi este analizat spectrul politic din perioada premergătoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Rubricile culturale sunt „Litere, teatru, muzică, artă", „Tribuna culturală", „Ştiri artistice", „Reviste" (în chiar primul număr este consemnată editarea revistei „Symposion" din Cluj), „încrestări", „Bibliografie", „Primii paşi", unde viaţa culturală clujeană, dar şi cea naţională sunt urmărite cu atenţie. Poezia din T. aparţine lui Lucian Blaga, Emil Zegreanu, Radu Stanca, Iosif N. Frâncu, C. S. Anderco, Dionisie Fărcaşiu, Ion Negoiţescu, care în 1939 figurează la rubrica „Primii paşi" cu poezia Carte deschisă, lui Petre Pascu, Teodor Boşca, Ion Ţolescu, Mihail Pintea, Petre Paulescu, Grigore Popa, V. Copilu-Cheatră, Ion Moldoveanu (căruia i se dedică două numere consecutive la moartea sa prematură), Petre Bortoş. Proza este mult mai slab reprezentată, fiind de remarcat doar scrierile lui Ion Agârbiceanu. în schimb, este foarte susţinută partea de publicistică, cu comentarii politice, sociologice, istorice, de religie semnate de Onisifor Ghibu, Teodor V. Păcăţian, Ioan Lupaş, Ion Agârbiceanu, Iosif E. Naghiu, Ştefan Meteş, Elie Dăianu, Andrei A. Lillin, E. Boşca-Mălin, Ştefan Pascu, Titus Lucaciu, Aurel George Stino, I. Gârbacea, Lucian Voiculescu, Aurel Cosma, Milan Şesan, Vasile Netea. Oficiul critic, sub toate aspectele (literatură, plastică, teatru, muzică), este îndeplinit de autori precum Ion Moldoveanu, Gheorghe Stoica (sub pseudonimul George Freamăt), Nicolae Agârbiceanu, Horia Stanca, Ovidiu Drimba, George Sbârcea, Romulus Roşu, Sebastian Voicu, Octavian Şireagu, Ion Şiugariu, Al. Dima, Victor Papilian, V. Beneş, Iosif Bâtiu, Nicolae Brana. T. se impune astfel ca o revistă de bună ţinută, dispunând de un larg grup de colaboratori, unii de autoritate naţională. Din păcate, este nevoită să îşi întrerupă apariţia în zilele imediat următoare semnării Dictatului de la Viena. Merită a fi semnalată o notă autografă, înscrisă de Onisifor Ghibu pe coperta colecţiei de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Aici se arată că două numere (din 30 şi 31 august 1940) lipsesc din colecţie, fiind probabil cenzurate ulterior de regimul de ocupaţie, deoarece descriau amănunţit evenimentele de la Cluj din acele zile tragice. Nota este datată 19 martie 1960.	V.	T.
TRIBUNA, revistă apărută la Alba lulia, săptămânal, din 25 decembrie 1940 până în 15 ianuarie 1943, ca organ al Asociaţiei Refugiaţilor şi Expulzaţilor din Ardealul Ocupat. Redactor
Tribuna
Dicţionarul general al literaturii române 112.
responsabil este Vasile Cristea, iar comitetul redacţional este alcătuit din Elie Dăianu, Petru Meteş şi Nicolae Vasiu. Acesta din urmă semnează şi articolul-program Românul în veci nu piere, arătând că românii liberi sunt datori să îi „apere pe fraţii lor rămaşi sub jug". Oraşul Alba Iulia, simbol al Marii Uniri, nu e întâmplător ales, ci pentru a aduce aminte românilor transilvăneni anii de eforturi şi jertfe făcute pe altarul idealului naţional. Cedarea Ardealului de Nord dislocase populaţia românească, refugiată, dar mai ales expulzată de noile autorităţi, iar lupta lor pentru adevăr şi dreptate trebuia susţinută. O mare experienţă în această direcţie avea protopopul Elie Dăianu de la Cluj, care redactase ziarul „Răvaşul", scriind articole mobilizatoare şi adunând în jurul său o echipă redutabilă de scriitori combatanţi. în T. se publică sau se reproduc versuri de Andrei Mureşanu, Aron Cotruş, Corneliu Vinţan, Florica Ciura-Ştefănescu, Iustin Ilieşiu, Nichifor Crainic (Cântecul pământului), I. D. Pietrari ş.a. Elie Dăianu recenzează volume de poezii ale lui G. Gregorian şi I. D. Pietrari şi semnează mai multe articole cu pseudonimul Pascu Ludeanu. Mai colaborează Sebastian Bornemisa, V. Niţescu, Isaia Tolan, Ionel Pop, Eugen Hulea, E. Nicoară.	M.	Pp.
TRIBUNA, cotidian apărut la Braşov din 2 aprilie 1941 până la 25 noiembrie 1944, având subtitlul „Ziar de rezistenţă transilvăneană". Continuă cotidianul „Tribuna" de la Cluj, editat în 1938-1940 şi al cărui director a fost Ion Agârbiceanu, consemnând numerotarea anilor de apariţie în consecinţă. Director: Gavril Pop, prim-redactor Gheorghe Stoica, apoi Gheorghe Dragoş. Cuvântul de început subliniază că T. reapare pentru a stabili „o unitate de vederi în privinţa rezistenţei şi a luptei împotriva opresorului". îşi propune misiunea de a mobiliza opinia publică din Transilvania împotriva hotărârilor nedrepte ale Dictatului de la Viena, urmărind să devină cea mai importantă armă de luptă pe acest tărâm, prin promovarea spiritualităţii transilvănene şi ralierea tuturor forţelor intelectuale de marcă, provenind de la Blaj, Sibiu, Cluj, Oradea, Braşov ş.a., într-un bloc unitar de conştiinţă naţională creatoare. Rubrica, de bună calitate, „Tribuna culturală", valorează cât o întreagă revistă. Alături de aceasta, mai sunt deschise rubricile „Semnele vremii", „Curierul economic-social", „Cronica Braşovului", „Tribuna pentru popor", „De luni până sâmbătă", „Pagina şcoalei", „Săptămâna în imagini", „Cartea, credinţa strămoşească", „Braşovul în 24 ore", „Ultima oră", „Ecouri de la fraţi" ş.a. De remarcat şi „Cotidian", rubrică susţinută de Octav Şuluţiu, sau „Meridian", redactată de Ion Oană. Colaborează mai toţi intelectualii de frunte ai Transilvaniei. Sectorul de poezie este ilustrat de Aron Cotruş, Petre Pascu, I. V. Spiridon, Romeo Dăscălescu, Lucian Valea, Petre Paulescu, Al. Lungu, George Popa, Petre Bortoş, C. S. Anderco, Ion Moldoveanu, Al. Moldoveanu, D. Iov, D. Gherghinescu-Vania, Ionel Maniţiu, Ion Buzdugan, George Drumur, Iulian Vesper, Emil Micu, Petru Homoceanu, Horia Bottea, Emil Mânu, G. Şt. Cazacu, Dem. Gh. Nolla, Ion Oană, Georg Unter, Radu Teculescu, Petre Frânculescu, I. Al. Bran-Lemeny, G.
Anol fV (Seria IV) Nr. 2
ar pqftlni 2 1<
Io*. 3 Aprilie
Tribune*
r.iwoKcm: >TO*e\
Ini suire mu
Evnrilor nu titt pfii-jij |
,--------- .—:«! ci !Jf	Î-Vc
IftMU depato fedniJuaiut frtrtrt ie wdcrr al îsUririi r
vii» a*»*1KriîSH*^! •şttt trimlnUri ;i
jfc» MWfriqfi dtttpi de [■t.'liMilc îi <1?
Probifwi'are rui mutlr lauri: o Ulwc btfiSfc*. ue» tcon«im;«.si>cijSS <1	,i!l\
«{ton»!*.
u oedroc juridki. sc te: onjî.in «fetccdioul a	do
mwc to {ar* iwtil.
Pe « SC tatemtiMi xs« drq-t a) EntOer Ja «oi?
la prinşi tîrd p.- ualaira wicr.'iitl. fH nowlfr nai. wjlf In >1 iln.!<3 r.V'.l |V «apirftit.
Violare* nmr»IU|.i rma-ire l;Ji,
«« multe feţe;
5nî Stî?1 ‘fd V“‘ i’0"''1
jmlrifii.le rrrriutr.ifilr. Ss- ’jlif pic-'pj.
c4 *•'» n Şa O faWe IS7S. cair rtC-a artut intfpc..
5S*"f.	n“ n“mli °* P'm'WM
«M pjl|i H-n Ricmmj . i!y.„u \n-SBtt — ti. cil W.'HI <<'<p!i:>''r
IMPASUL IUGOSLAVIEI
Croaţii» credincioşi înrădăcinatei lor tradiţii istorice manifestă, în-tr ea chip neîndoeinic, voinţa ier hotărâtă de apropriere şi prietenie fată de puterile continentale
cttate In eet.vc pmrjli? pirficiparra !* dfrptunic p<r»l <v luitrţit'ro «» ^«n’rj «a	pp'cihi»
fotatrii, ia cricc to-sUtite*'.
fc) Ccnsi*i"?cr»'Ji Ivtvrul 4 ţAm /: cltrf pulefr.i |.j ve«:J in'rnup.wnW. E»te (vinarii ii.-, piffcl î'-U* *
SMuaţio din Bolconi
ţ>* «ptfjtn 1«>».4r,r utrjin O s««S
Wthitx) Ifcifrc ftprffcnMntllt In bMCwii", foirii du?* «priji* IfflSîWlar. «i!a- . TM? ile w*r»«
(1 tt va frimi	|\ » «wii-1
«ţ.......... dr- I-»	■ ipn.
Ar	i. '•» t: pji'»». . ,
i‘. p- p-r	y.	:-.l Se»... { .
rt	t	«rjr	»	’ »p *»• \ \	•	j	,
«P«(inajrn «mlftf. *\:kU.
îiîi«>o.	' *'	!
C-n*-»;-» .	t'jî**
* • f ţ»‘ .* f t <
- \r,1-
wk?2ak* 3,ţ|ttwnff dîa |wftfel	*ti, U	Dtmiftf,
aţa cum Tau Jnfcio maiM Ui conddcA«.Ki Ct\ UMrAfl» Uacu drJa !<uncdccu>ai iVkl
ooi tuplam	iMîaţi ţi '
tuptaOt«ît	m.dtc „	.
. .. . «fc *faî<W noAsi/r raihvix'f, ca df prVI. J J.-’-w. I
42mp(4iU*,	sw*«	rol ™ ..........................
ca st.lnîccri	în	«fttjtw Cetfci	Au>tna,
bwwtfntfu	(ie toaîe tnloavV	pc caic
o «{tiUiitiţ v<*	li» a«ca vtW^e,
nprcwjK înlrvcul	1 Ic
Orp^^ajia	6	Cros.
!&V, vie c2r«î tnceftuttir! an întctncîâlc» patru ani	lupta
ia	anol	153'», Ac	r«r*
Un Iroot unitar croat
«*»t I0in<*i o «xlţîiiAtt fl dcnmibKr
ftoftk	cu	vm	«Jwit	prerain-
lat raţional ri. imNAtittwt nrat. rîle vieţii. »	Ia	ridicau»	ţi
profJjire# InlrrRalei pof« croit, 4»
c H prfn « it ci ar
X AVRAW iKXV CROATr
-'{XA
Cobzalău, Ionel Maxim, Octav Sargeţiu, Dinu Ianculescu, Pompiliu Preda, Emil Blănaru, Ion Th. Ilea, Ioanichie Olteanu, Pavel P. Bellu, Mihai Beniuc, N. Pelin, N. Untărescu, Eugen Păcurariu, Ion Preda Misleanu, Al. Jebeleanu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Munteanu, Victor Calmuc, I. Lupu, C. Ştefaniu, Petre Bucşa, V. Copilu-Cheatră, Ion Apostol Popescu ş.a. Chiar dacă nu colaborează direct, Lucian Blaga se bucură de un mare prestigiu; i se reproduc poezia Câinele din Pompei, fragmente din piesa Avram Iancu, traducerile din Holderlin publicate în „Saeculum", de asemenea se comentează Religie şi spirit şi alte volume. T. mai reproduce din versurile lui Octavian Goga, Zaharia Bârsan, G. Rotică ş.a. Proza este reprezentată de scrieri aparţinând lui Mihail Lungianu, Mihai Negoescu, Octavian Rădulescu, Iorgu Gane, Mircea Balteş, Andrei Radu, Mircea Şerbănescu, Sebastian Stanca, Andrei Florea, Petronelei Negoşanu. Articole pe teme literare scriu Octav Şuluţiu, Ion Oană, D. Gherghinescu-Vania, Mircea Bogdan, V. Spiridonică, Lucian Valea, Ion Negoiţescu, Ştefan Baciu, Mihail Chirnoagă, N. Albu, N. Comşa, Cicerone Mucenic, mulţi făcând în mod curent şi cronici de întâmpinare la cărţi ale lui Liviu Rebreanu, Ion Moldoveanu, Al. Popescu-Negură, G. Călinescu (Istoria literaturii de la origini până în prezent are parte de mai multe cronici defavorabile),
773 Dicţionarul general al literaturii române
Tribuna
Gh. Tulbure, Dem. Gh. Nolla, Victor Papilian, D. Gherghinescu-Vania, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Mircea Streinul, Ion Agârbiceanu, Radu Gyr, Panait Istrati, Dimitrie Stelaru, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Camil Petrescu, E. Lovinescu ş.a. Eseuri şi articole pe teme culturale semnează George Sbârcea, Ovidiu Drimba, Vasile Gionea, Al. Husar, Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima, Al. Bărbat, Gheorghe Stoica, N. Papanastasiu, I. Mateiu, G. Togan, N. Sulică, C. Sassu, Ion Gherghel, Teofil Bugnariu, Septimiu Bucur, E. Boşca-Mălin, Victor Fulicea, D. Munteanu-Râmnic, Zenobie Pâclişanu, N. Tatu, Gabriel Ţepelea, Ionel Neamtzu, Victor Iancu, Radu Enescu, Aurel A. Mureşianu, Elie Dăianu (şi sub pseudonimul Pascu Ludeanu), Mihail Fărcăşanu (Mihail Villara), Corneliu Coposu ş. a. Şi literatura străină este bine reprezentată, traducându-se din Goethe (I. Al. Bran-Lemeny), Nietzsche (Lucia Goşteanu), D'Annunzio (Giuseppe Cifarelli), Baudelaire (Horia Bottea), Paul Valery (I. Pasca), Kipling, Rilke, Arturo Graf. Se scrie curent despre Giovanni Papini, Luigi Pirandello, Miguel de Unamuno, Knut Hamsun, Rilke, Andre Gide ş.a. O vreme publică în paginile gazetei numeroşi comentatori italieni, precum Mario Caporilli, Raffaello Riccardi, Mario Ferrighi, Giuseppe Cifarelli ş.a., o anumită simpatie pentru literatura şi politica italo-germană resimţin-du-se la un moment dat în materialele de aici. Orientarea politică este vizibil filoţărănistă, Iuliu Maniu fiind deseori evocat. Este, de asemenea, susţinută campania românească în Est, pentru recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei (un articol exaltat al lui Octav Şuluţiu pe această temă poartă titlul Jos laba, Urss-ule!). Abia când înfrângerea Germaniei devine evidentă, în primăvara şi vara lui 1944, orientarea ziarului începe să se schimbe treptat. Aurel A. Mureşianu vorbeşte acum despre „luptele comune ale românilor şi slavilor împotriva asupritorilor", Radu Enescu discută despre „ţărănism şi marxism", „democraţie şi cultură" sau laudă fără rezerve opera de „savant sociolog" a lui V. I. Lenin, jucând cu dezinvoltură rolul de „avocat al diavolului". Speriat de articolele pe care le scrisese în „Ţara" de la Sibiu în perioada imediat anterioară, Victor Iancu încearcă şi el să îşi spele „păcatele" în noua conjunctură, în articole precum Imperativul ceasului de faţă, împotriva violenţei de limbaj, Ce trebuie să fie epuraţia. Pe direcţia salvării ideilor democratice se situează publicistica lui Corneliu Coposu (întoarcerea la noi înşine) şi Mihail Fărcăşanu.	M.	Pp.
TRIBUNA, revistă care apare la Cluj, săptămânal, începând din
10	februarie 1957. Primul colegiu de redacţie: Ioanichie Olteanu (redactor-şef), Ion Agârbiceanu, Valeriu Bologa, Ioan Ceterchi, Victor Cheresteşiu, Aurel Ciupe, Dumitru Isac, I. D. Muşat, Iosif Pervain, Sigismund Toduţă, Mircea Zaciu. într-un Cuvânt de început, aparţinând redacţiei, se precizează: „«Tribuna» apare cu năzuinţa de a umple un gol în cultura noastră nouă [...]. Apărând aici, în inima Transilvaniei, e de la sine înţeles că «Tribuna» va fi legată strâns de viaţa acestei regiuni. Dar se va feri să devină o revistă de provincie". Pe parcursul a mai bine de patru decenii şi jumătate de apariţie neîntreruptă
SÂPTĂMÎNAl Dl CULTURĂ
Cluj. 10 februarie 1957	»	.	t»	pagini	50	fmnt^
(nici chiar în decembrie 1989 nu s-a produs vreo dereglare), T. nu şi-a schimbat decât foarte puţin formatul şi numărul de pagini. Nici modificările conducerii nu sunt numeroase. La numărul 24/1957 sunt consemnaţi ca redactor-şef adjunct Dumitru Mircea şi ca secretar general de redacţie Nicolae Mărgeanu, cu numărul 40/1957 redactor-şef devine Dumitru Mircea, de la numărul 31/1964 redactor-şef adjunct e desemnat Teofil Buşecan, cu numărul 47/1964 secretar general de redacţie este Al. Căprariu, devenit la numărul 52/1965 redactor-şef adjunct, cu Ion Maniţiu secretar general de redacţie. La numărul 4/1970, după o perioadă de peste un deceniu, are loc o modificare profundă a conducerii şi a orientării revistei. Cu acest număr, care în mod semnificativ este închinat lui Mihai Eminescu, sunt înscrişi în caseta redacţională Dumitru Radu Popescu - redactor-şef, Ion Vlad -redactor-şef adjunct şi Ion Maniţiu - secretar general de redacţie. Cu numărul 7/1971 ca redactor-şef adjunct figurează Victor Felea, iar ca secretari de redacţie Augustin Buzura şi Constantin Cubleşan. Timp de doisprezece ani T. are un parcurs constant, fără modificări esenţiale. Abia din 1982, după alegerea lui D. R. Popescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, la numărul 15 este anunţată o nouă conducere: Vasile Sălăjan -redactor-şef, Victor Felea şi Ion Vlad - redactori-şefi adjuncţi, Augustin Buzura - secretar responsabil de redacţie. Cu numărul 23 /1985 Al. Căprariu îl înlocuieşte pe Victor Felea ca redactor-şef adjunct, iar după moartea lui Al. Căprariu, în februarie 1988, rămân doar Vasile Sălăjan - redactor-şef şi Augustin Buzura - redactor-şef adjunct. Numărul din 28 decembrie 1989 se editează sub conducerea unui comitet de coordonare compus din Augustin Buzura, Vasile Sălăjan, Radu Mareş, Ion Cocora, Tudor Vlad. Cu numărul 17/1990 Augustin Buzura este învestit redactor-şef, iar din 1992 Tudor Vlad figurează ca redactor-şef adjunct, iar Ion Maxim-Danciu devine secretar general de redacţie. Din 2000 redactor-şef e desemnat Vasile Sebastian Dâncu, director onorific fiind Augustin Buzura. începând cu numărul 5/2002 Ion Maxim-Danciu devine redactor-şef, cu Ovidiu Petca secretar general de redacţie, iar de la numărul 15/2003 sunt cooptaţi ca redactori Ioan-Pavel Azap, Claudiu Groza, Ştefan Manasia şi Oana Pughineanu. Structura T. a rămas constantă, după modelul publicaţiilor ardelene. Principalele rubrici sunt „Cronica literară", „Revista revistelor", „Cronica ideilor", „Teatru", „Poşta redacţiei" (extinsă de Adrian Păunescu, pentru o perioadă de câţiva ani, la dimensiunea unei pagini întregi, intitulată „Ave"), „Plastică", „însemnări", „Ex libris", „Bloc-notes", „Caleidoscop", „Sport", „Accente", „Tribuna la...", „Tribuna universitară" ş.a. Principalul obiectiv, exprimat în articolul-program, anume realizarea unei
Tribuna
Dicţionarul general al literaturii române 774
publicaţii naţionale, a fost atins încă de la început. T. nu a rămas o revistă regională, ci a participat intens la realizarea unui climat de creaţie, în ciuda comandamentelor politice la care s-a supus mai mult formal, în intervenţii de circumstanţă. Practic, a reuşit să promoveze valori importante şi să confere Clujului calitatea de metropolă culturală (alături de revistele „Steaua", „Utunk", „Korunk", „Echinox"). Atât abordarea problematicii literare, cât şi lista colaboratorilor se înfăţişează echilibrat pe tot parcursul existenţei publicaţiei. Poezia va fi marcată şi în T. de trei etape esenţiale. Perioada 1957-1970 este dominată de ingerinţa obligatorie a realismului socialist, deşi revista a produs, dincolo de subvalori şi „valori" convenţionale, destule realizări. Sunt remarcabile prezenţele tinere, afirmate acum şi în paginile publicaţiei clujene: Nichita Stănescu, care debutează aici, la 17 martie 1957, cu un grupaj de versuri intitulat 1907, Ioan Alexandru, Angela Marinescu, Nicolae Prelipceanu, Matei Gavril, Vasile Igna, Horia Bădescu. S-au manifestat şi poeţi clujeni importanţi: Bazil Gruia, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Negoiţă Irimie, Ion Rahoveanu, Miron Scorobete, Adrian Popescu, Ion Cocora, Ion Mircea, Dinu Flămând, Aurel Şorobetea ş.a. După 1970 lirica s-a eliberat într-o mare măsură din chingile ideologicului, lărgindu-şi aria prin contribuţia unor poeţi tineri: Petru Romoşan, Marta Petreu, Mariana Bojan ş.a. Aproape că nu există poet român cu prestanţă, din indiferent ce parte a ţării, care să nu fi semnat în T. Proza se caracterizează prin acelaşi echilibru al valorilor şi opţiunilor stilistice. în alt moment istoric, după decembrie 1989, începe o perioadă de firească emancipare teoretică şi tematică, dar lista colaboratorilor va fi alcătuită, cel puţin în primii ani, în funcţie de o nerecunoscută grilă politică, mai ales la nivelul opţiunii unor creatori. De-a lungul timpului sunt publicaţi prozatori ca Ion Agârbiceanu, I. D. Muşat, Ion Lungu, Vasile Rebreanu, Augustin Buzura, Grigore Beuran, Pavel Aioanei, Leonida Neamţu, Constantin Cubleşan, Radu Mareş, Vasile Sălăjan, Marcel Constantin Runcanu, Tudor Dumitru Savu ş.a., dar sunt incluse şi scrieri de G. Călinescu, Eusebiu Camilar, Titus Popovici, Marin Preda ş.a. Teatrul este mai puţin prezent: Teofil Buşecan, Siit6 Andrâs, Paul Everac, D. R. Popescu. Un sector extrem de activ a fost cel al publicisticii. Sunt prezenţi la început Constantin Daicoviciu, Henri Jacquier, Dumitru Isac, Raluca Ripan, Valeriu Bologa, Victor Preda, Henri Wald, George Sbârcea, Dumitru Ghişe, Adrian Marino (care susţine multă vreme „Cronica ideilor literare"), apoi Ion Aurel Stoica, Tudor Cătineanu, Grigore Zanc şi mulţi alţii. Interesante au fost dezbaterile la nivel naţional ale unor probleme cultural-filosofice şi sociale, mesele rotunde, anchetele. Dezbateri precum Creaţie şi actualitate, Argument pentru o istorie a literaturii române contemporane sau Condiţia literaturii române în şcoli au durat ani de zile. Un vast capitol este dedicat traducerilor din literaturile lumii, la care se adaugă, îndeosebi prin grija lui Al. Căprariu şi
A.	E. Baconsky, contactele directe cu mişcarea culturală europeană (interviuri, traduceri din presa internaţională, note şi însemnări). Una din obişnuinţele instaurate de T. a fost editarea de numere speciale, dedicate unor personalităţi: Ion
Agârbiceanu, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Lucian Blaga ş.a. O mare parte din personalitatea şi autoritatea revistei a fost conferită de un oficiu critic puternic, afirmând întotdeauna o opinie independentă, situaţie determinată şi de faptul că redacţia a întreţinut legături strânse cu universitarii clujeni. Prima grupare critică a revistei era alcătuită din Ion Oarcăsu, Ion Lungu, Domiţian Cesereanu, Radu Enescu, Constantin Cubleşan, Mircea Vaida. După 1970 se impune spiritul mai liberal al lui Ion Vlad, Mircea Zaciu, Victor Felea, Adrian Marino, Nicolae Balotă, precum şi al generaţiei care a debutat, preponderent, la T.: Mircea Popa, Valentin Taşcu, Aurel Sasu, Ion Pop, Liviu Petrescu, Marian Papahagi, Ion Vartic, Ion Marcoş, Petru Poantă, Irina Petraş, Ioana Bot ş.a. Trebuie semnalat, de asemenea, faptul că aici şi-au văzut tipărite unele din primele scrieri nu numai Nichita Stănescu, ci şi Liviu Petrescu (1958), Ana Blandiana (1959), Ioan Alexandru (1960), Augustin Buzura (1960), Eta Boeriu (1963), Gheorghe Pituţ (1963), Dinu Flămând (1966), Mircea Muthu (1967), Constantin Zărnescu (1971) ş.a. După 1989, în cea de-a doua serie a revistei, alături de nume noi continuă să scrie o parte din vechii colaboratori. Astfel, cu poezie sunt prezenţi Gheorghe Tomozei, Mircea Ivănescu, Mircea Ciobanu, Constantin Abăluţă, Ion Mircea, Adrian Popescu, Anghel Dumbrăveanu, Augustin Pop, Mircea Petean ş.a., iar cu pagini de proză Gheorghe Schwartz, Gabriela Melinescu, Bedros Horasangian, Radu Ţuculescu, Tudor Dumitru Savu, Doina Cetea, Maria Luiza Cristescu, Marian Ilea ş.a. Se remarcă un dens sector eseistic şi publicistic, susţinut de Eugen Uricaru, Horia Bădescu, Alexandru Vlad şi Ion Mureşan. în ceea ce priveşte critica literară, semnează în continuare Ion Vlad, Petru Poantă, Liviu Petrescu, Mircea Muthu, Mircea Tomuş, Irina Petraş, Ioana Bot ş.a., cărora li se alătură Sanda Cordoş, Diana Adamek, Cornel Vâlcu, Horea Poenar, Victor Cubleşan, Marius Jucan, Carmen Berindei ş.a. Se realizează, de asemenea, consistente numere tematice, cum ar fi acela dedicat jurnalului (8/1992). începând din 1998 T. intră însă într-o perioadă de criză financiară, având un ritm de apariţie neregulat, cu numeroase numere multiple şi cu frecvente sincope. E acum o revistă „nici lăsată să moară, nici omorâtă", cum va afirma Ion Mureşan într-un editorial (Cazul „Tribuna") din numărul inaugural al celei de-a treia serii, iniţiată în septembrie 2002, cu o periodicitate bilunară. Până la sfârşitul anului 2003 T. nu reuşeşte să configureze o echipă critică stabilă. în schimb, se distinge prin colaborările tinerilor (de pildă, dau versuri Rareş Moldovan, Mihai Goţiu, Vasile Leac ş.a.), ca şi prin realizarea unor „dosare" incitante, precum cele inserate în paginile din 2003: Dicţionare literare de autori clujeni, Reviste de cultură din Transilvania, Familia în tranziţie. Intenţia de promovare pe o arie cât mai largă a publicaţiei s-a vădit în timp şi în numeroasele suplimente, unde s-au manifestat grupuri literare din oraşe transilvane care nu aveau la dispoziţie reviste de cultură proprii: Alba lulia, Zalău, Bistriţa, Mediaş, Satu Mare, Baia Mare etc. Nu în ultimă instanţă trebuie remarcată ţinuta grafică şi artistică a periodicului, susţinută de reproduceri din arta clujeană şi universală.	V.	T.,	A.	Tr.
775 Dicţionarul general al literaturii române
Tribuna literară
TRIBUNA ARDEALULUI, publicaţie apărută la Cluj, zilnic, din 15 septembrie 1940 până în 4 august 1944, cu subtitlul „Organ de afirmare al românilor din Ungaria". Iniţial redactor responsabil este Gheorghe Giurgiu, apoi editor responsabil devine Emil Haţieganu. într-un Apel către cititori comitetul de redacţie declară: „Ne împlinim o datorie când ne trudim ca din puterile noastre proprii să scoatem o gazetă românească pentru marele public românesc doritor să ştie ce se petrece în lume şi în ţară". Se publică sau se reiau versuri de Tudor Arghezi (Mărturisire pe vioară şi arcuş), Ion Pillat (Poetul), Ion Minulescu (Aquarelă), G. Bacovia (Amurg violet), Ştefan Aug. Doinaş (Intermezzo), Virgil Şotropa (Galerele aleargă, Vremile, In goană), Mihai Beniuc (Vulturii doborâţi), Victor Ilieşiu, Francisc Păcurariu, prezent în redacţie şi marcându-şi acum începuturile literare (înviforată creştere, împrimăvărare, Stanţe, Stih tânăr, Un zar, Ursita ş.a.), Iosif Moruţan, Valentin Strava, Ion Cherejan, Teodor Ciceu, Valentin Raus ş.a., iar proză dau Andrei Radu, Pia Dragoş, Alexandru Anca ş.a. îndeosebi la rubrica „Grai şi suflet românesc" apar numeroase retipăriri: Mihai Eminescu (Printre sute de catarge, Crăiasa din poveşti), George Coşbuc (Sub patrafir), Octavian Goga, St. O. Iosif (Cântec vechi). Rubrica intitulată „Colţul elevilor" înregistrează în 1942 debutul lui Dumitru Micu, cu poezia Ţăranii, în acelaşi an debutând aici şi Ion Oarcăsu. în sumar intră, de asemenea, nu numai publicistică social-politică (Aurel Socol, Constantin Oarcea, E. Nicoară ş.a.), ci şi articole care aparţin lui Şerban Cioculescu (Un mare nedreptăţit: I. Codru Drăguşanu), Mircea Eliade (Lucruri de taină), Victor Eftimiu (Poezia turcă), Ovidiu Papadima (Folklorul - neobosit laborator de miracole), Mihai Beniuc (Poezia), I. M. Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu (Ce este poezia?), Al. Lupeanu-Melin, Gheorghe Dăncuş (care asigură frecvent rubrica „Grai şi suflet românesc"), Victor Iancu, Ion Cherejan, Victor Ilieşiu, Vasile Vartolomei, Grigore Popa, Gavril Scridon ş.a. Sunt inserate şi traduceri, realizate de Francisc Păcurariu (din Rainer Maria Rilke şi din Charles Baudelaire) şi Ion Pillat (din Goethe). Apar numeroase pagini privind activitatea unor personalităţi literare: James Joyce, Arthur Rimbaud, Lucian Blaga,
B.	P. Hasdeu, Cezar Petrescu ş.a.	A. St.
TRIBUNA FAMILIEI, revistă apărută la Bucureşti, de trei ori pe lună, între octombrie 1898 şi 20 aprilie 1905. Proprietar şi director până în 1901 este M. I. Toncescu, autor de snoave şi romane publicate în foileton (Fatalitate, Floare viscolită ş.a.). Mai colaborează Anibal Teodorescu şi Neculai Pandrea, autori de romane şi traduceri, N. Ţincu, D. Teleor, Al. Antemireanu, Victor Anestin, M. Mora. Versurile aparţin lui Carol Scrob, Mircea Demetriade, Florian Becescu, Iuliu Cezar Săvescu, Cincinat Pavelescu şi Smarandei Gârbea (Smara). Se traduce din Lenau, Schopenhauer, Byron, A. Tennyson, Charles Dickens, Washington Irving, L. N. Tolstoi, I. S. Turgheniev, Vsevolod Garşin, Catulle Mendes, Alfred de Musset, Jules Verne, Guy de Maupassant. Unor scriitori străini, între care Henryk Sienkiewicz şi Jules Lemaître, li se fac prezentări biografice, precum şi lui Ion Heliade-Rădulescu, Ion Creangă
(căruia i se republică şi poveştile), Titu Maiorescu, Al. Candiano-Popescu, Petre Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia ş.a.	R. Z.
TRIBUNA LIBERĂ, gazetă apărută la Focşani, bisăptămânal, de la 14 noiembrie 1894 până la 15 mai 1895 şi de la 11 februarie la 14 octombrie 1896. Un bun ziarist, C. B. Stamatin-Nazone, totodată autor de scrieri satirice şi semnatar al unui volum de portrete literare, scoate acest periodic în care s-au republicat poezii de D. Bolintineanu, Constantin Negruzzi, V. Alecsandri,
B.	P. Hasdeu, D. Petrino, Mihail Zamphirescu, Veronica Micle, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, I. Păun-Pincio, Traian Demetrescu, alături de versuri de Cornelia din Moldova, G. Murnu, Matilda Cugler-Poni, Th. M. Stoenescu, A. Steuerman,
D.	Teleor, Artur Stavri, Radu D. Rosetti, Ion Gorun (Al. I. Hodoş). în foileton se dă o traducere din Henri Rochefort, sub titlul întâmplări din viaţa-mi. Alte traduceri se fac din A. S. Puşkin (Răzbunarea damei de treflă) şi din Paul Verlaine (poezia Mandolina, în versiunea lui Ernest Istrati).	R. Z.
TRIBUNA LIBERĂ, revistă apărută la Bucureşti la 15 mai 1896. Poetul Aristide Cantilli, unul din cei mai consecvenţi membri ai cercului literar macedonskian, este redactorul publicaţiei. Aici Al. Macedonski semnează articolul început de însănătoşire, în care, răspunzând lui G. Panu, îşi reafirmă crezul estetic. Al. Obedenaru, Eliza M.Z. Ionescu şi cei doi fraţi Cantilli, Aristide şi Constantin, sunt autori de versuri şi proză. R. Z.
TRIBUNA LIBERĂ, periodic apărut la Bârlad, bilunar, de la 15 iunie la 15 septembrie 1923. Articolul-program, Cuvântul nostru, semnat de B. F. Păuceanu, analizează situaţia economică şi politică a ţării după încheierea primului război mondial şi face un apel la salvarea morală a societăţii româneşti. îndemnuri literare emite Petre Constantinescu-Iaşi, în articolul Probleme noi. Poezie semnează David Braunstein, iar Ion Pas publică un fragment de roman, Gheorghe Ciungu. Orientarea revistei este de stânga. Un articol semnat de Ioan Mehedin-ţeanu (Mişcarea umanistă) arată că revista avea simpatii pentru direcţia patronată în Europa de Romain Rolland. în acest sens militează prin publicistica sa şi Eugen Relgis. Contribuţii de literatură mai dau George Mihai Zamfirescu şi acelaşi Eugen Relgis, care, alături de cugetări de Victor Hugo, Chateaubriand ş.a., mai traduce din Ştefan Zweig.	V.	T.
TRIBUNA LITERARĂ, supliment al gazetei „Tribuna", apărut la Sibiu, săptămânal, între 20 februarie 1900 şi 25 decembrie 1902, cu subtitlul „Revistă literară şi culturală", fără numerotare proprie, ci preluând-o pe cea a „Tribunei". în afara unui articol de fond, conţine încercări literare, note, însemnări şi informaţii culturale şi ştiinţifice, versuri, proză, teatru, sfaturi economice, sfaturi practice, revista cărţilor, cugetări etc. Articolul introductiv din primul număr, Momentul naţional la
Tribuna literară
Dicţionarul general al literaturii române 776
Suplemout ta ..Tribnun'1 iirul 30. — ^		
TRIBUNA LITERARA		
APARE ÎN FIECARE DUMINECĂ.		
Momentul naţional la poeţii noştri moderni	Muriţami so face nemuritor cu imnul deşteptaref. Bolintineanu dmtgroapS ţi iovi» icoane măreţe di» "1-irii .V.i-M noastre nnţiannln. Alean miri descopere comoara fericitei poporale, se inspira de	n'ar esista ilu poeţii noştri moderni ade-vfirat moment naţional. I>3r‘ un «tutiiu obiectiv, diciaV Biaî mult de critica literari dacât <fo sentimentul patriotic. in ce priveţte tw» asta,
	ale hm ir ai ţi rSsboiului pontruncniiruarc.	conduce la alto resultate ţi rtstoaral aserţiunii» celor-ca nu vM momentul
Literatura poesie) noastre artistice disting» in secolul acesta douî epoca mari; Epoca «naşterei naţinnalo ţi. epoca timpului presant. Alexandri şi Eminescu silnt ae&lo nume nemuritoare, cari constitue espresia cea mai înaltR ţi	siia-’e poeţii noştri in epoca ronaţlorei naţionale. Este ţi-’n literaturii o epocă do glorie ţi do ontusiaam. Dar’ aici sa întrerupe Jirul do aur, epoca do strălucire apune ca ori-ce străluciri, ţi o nouă opoeă, originalii dar* triată, cu un părinte genial dar' bolnav.	Pentru-cS, ori-cât ar fi cineva de naţionalist ţi ori-cât ar iubi epoca poesiei renaşterei noastre naţionale, daci se ocupă just ţi cu serjoeitate deiitera* turâ, nu poate contesta poeţilor noştri moderni, — înţeleg pe cei cu rost de mă-ieşiri, nu pe ucenici — cari fac din ce-
Ia timpul ce! mai nou, numele mult talon talului George Cofbuc indici începuturile senine ţi valoroasa ale tin.-i noua epoce, rare îndeamniî ruperon d*In curentul eminescian pesimist ţi isvorîrea poestei noastre dels comorile ei nesecate	iţi face intrarea inliteraturii. Este epoca eminesciană. 0 epocă ce se deosebeşte cu totul de epoca anterioară, cu care o rupe definitiv. Cu geniul soa rotire), «u puterea d-zeeaseft a operei aale poetice, eu api-	titori mucenici, — momentul naţional. E! csisl», numai cât are alte note distincte. de oarc-ce altul e ţi timpul, altul e ?i mediul literaţilor do azi. In litoraluri!, nu putem fi aderenţi ai conlinuităţei cu acei drept cu care sfintem in istorie, ţi nici nu e nevoe
ţi adevSrat naţionala: • din popor ţi cu temperamentul optimist al poporului Acea epoci, ai cărei luceferi silnt Alesandri ţi Botinlineanu în România, Ăfurefanu !a noi. se caractorisfi în prima linie prin naţionalismul cel tnai infIS-cărat oare inspiră, alc&tueţte, încălzeşte, nutreşte ţi stSpâneţto manca pooţilor de pe acele vremuri, vremuri a cir or zoriro atr&tacitfi pentru literaturii noastrA o profeţiră barzii patrioţi ea YAcirMc:i, Sthloanu, Eliade, Cdrlova. Produs al timpului şi mediului în caro trăim ţi cultivăm arta, aceşti poeţi cu puteau fi dceiit naţionalişti, nu puteau cilnta note mai sublime ca idealurile neantului, durerile lui, rivnirilo de liber-	reuţeţte si facă o ţconls, uu curont, o epocâ. Poeţii toţi, eu talent sau {Arii talent, inspiraţi rii< mure ori inspiraţi de metrorannie, îndureraţi de mistria vieţii sau îndureraţi de misoria propriului duh, — cu toţii doviu elevii nouei şconlo ţi vechea şcoală dispare. Din întreagă armadia do olevi orui-nesciani, poetul nahujd «o distinge cu originalitate ţi talent mai însemnat. El este eminescian cu proprie individualitate poetici ţi poet care ponto bute cu dropt la poarta templului nostru literat, întro cuialiilţi eiuinesciuni du u doua ţi cu ta.'ont da grade inimii.!!.', sau chiar sub zero. tn sfirţit întunecata ţcoală eminesciană e luminaţii do o licărire noua, cal e	sfi fim. Aici treime s6 ne conducem de alte priviri, ea sS putem ajunge la re-sultato adovfr-ite. Xu o nici just lite-rariroţtp, nici serios din considerarea criticei literare da mnrcA nefalsificati, si no mArginim in «na ţi bnnS; poeţii noştri moderni nu-’s naţionali în arta lor. Obiectul ctinferenţei mela o tocmai si arSt efl osistil ;i intru cât ţi iu ce forme tsista la fraţii noştri moderni momentul naţional. Kireţtr, voîu des-voita acest sujet numai în «ehiţft, pe cât permit cadrele unei conferenţe. Silnt trei te2"ie do cari e tieviw s5 Ăntâlu, determinarea ţi ilustrarea momentului naţional poeţii noştri mo-
inspira din nit isvor dorit din isvorul reneţtcrei naţionale. Erau c&ntireţii poporului ţi visurile ţi dorurile poesiei na-	iavoreţto din alt soare, mai lumina* ca soarele marelui pesimist. George Cnştma răsare. cel dintâi» întee poeţii noştri de	derni. Al doilea, căuşele cari..iU mai palia ţi de nit tin>!;ru ca la poeţii epocai do renaştere naţional*. Al treilea, so stinge sau io avi'nţ momentul naţional
ţionale erau visurile ţi darurilo poporului romftn. Vreme» în «are seri» Alesandri, JBo-	talent, care o rupe cu şcoala eminesciană ţl însuţi, cu uensemuitu-'i talent, începe clădirea sănătoasă » urnii curent viguros. Dar’ nici Coţbue nu revine la . echea	la cei mai noi poeţi si epocei noastre. tn scopul de ;t hmiînn suficient tezele stabilite ţî tle ;> reali*» î» chipul
lintinefmu, Muriţanti eate eposu în rare deţtoptaroa naţionala profeţită ţ prea-	ţcoatS patriotica a lui Aiesnndri, Holin-tineanu, Murăţamt. Şcoala acelor mă-	acesta o tratare (X'iiftlenfiosfA ssabiec-tnltiî conferenţe}, » nrcvsar. cred eu. *6 : i■ cari au.
lol - devine realitate ridicând h culmea ce» mai Înaltă entusiaamul poo-	iostri nu roaî afla Uirîmul vecinii, ded nu mai poate esista. Târiniiil nou literar caro ţcoală nouă.	mdivîfhinliuie:» l»tr tii^îiu^a !n tfpocs
vitejio jugul muscMeae ţi jugul turcesc - ţi Jugul despotici medievale, ear‘ noi ceşti de dincoace do Oarpaţi no docta?Am naţiune de sine BliMtoare, decretăm	lSvommontclo accstua ru «>lmît<le epoco noue In lilm'.itnr.i noastră poeticii, neînţelese do unii mai puţin chemaţi ţi tot ftlftt do puţin aleţî. au provocat jn-	aceştia «»' v.mh .vupl tn special, in-«ercAnd a .-uvoto în relief momentul na-ţioual în poc.«i-l.> h.r ţi c.u.s.'le «h.ilcroi lui det-.i .-nreutul »e«:iţU'rcr naţionale ţl
moartea iob&giei, proclamăm libertatea românească. Pooţi cari erau apostolii ^eiunai tnOteSraţl ai deţteptărel R0in8-nilor din somrnit de veacuri, Alesandri, Bolintineanu, Murfşanu Iţi incoardA lira	pripit a-‘ţi da o seamă injustă de nieivml pocni ei noastre artistice in timpul nou, Ki condamnft însăţi opera lui Eminente, In loc «a condamne falsificarea ţi esc|>e-raren ei prin imitatorii lui, ‘'ar' vechiul	Kara iinlmalft. atenţiunea cea mai mar<> o reclama «na ('«Plicii a lui Kmi-«oscu. dopară fiia.lcA esle c-l mai de
Sfântă cu acelaţi idealism învăpăiat, ou cere o încordaseră când îndemnau neamul la deţteptare, Poesis lor e poesia timpului, «ar*	curent al lui Alesandri, Itolinliiteanii, MurSţanu etc. Ii orbeţte alilt de tare, încât nu vsd nici chiar noul curent doscllfa do (Uiiblif, mit do naţional dupfl-	st’ainft ai timpului nou, tio altă parte fiiailrfl Ini s‘a contestat mai ca-togoi ic si ni >i înverţunat de ciltrA uu»
timpul fiind al idealelor naţionalo — acestea ie cânta ţi pooţii timpului. .< ~~	eum este tn realitate. Abnraţiuniie uce-	
poeţii noştri moderni, aparţinând lui Ion Scurtu, se pronunţă pentru modernitate: „în literatură nu putem fi aderenţi ai continuităţii cu acel drept cu care suntem în istorie. Şi nici nu e nevoie să fim. Aici trebuie să ne conducem de alte priviri, ca să putem ajunge la rezultate adevărate". De fapt, prin literatura promovată T.l. se menţine pe linia tradiţiei. Sunt incluse versuri de George Coşbuc, Octavian Goga, Elena din Ardeal, Vasile E. Moldovan, Maria Cunţan, Al. Aciu, Maria Cioban, I. Ulpiu Traian, Ion Agârbiceanu, Petre Dulfu, Ion Scurtu, Iosif Velcean, Victor Bontescu, Th. D. Speranţia, Emil Sabo, N. G. Rădulescu-Niger, Andrei Bârseanu, Nicu Dracinschi, Radu R. Rosetti, Constant Nutzescu, Ion Gorun, V. Demetrius. Proza aparţine lui Jean Bart, George Coşbuc, Octavian Goga, Zaharia Bârsan, Andrei Naum, Nicolae A. Tempeanu, Ioan Horia, Traian Stoenescu, Gh. Silvan, Eugen Herovanu, I. E. Prodan, Ştefan Petică, Georginei Missici, Margaretei Moldovan, lui Th. Cornel, Alex. Ţinţariu ş.a. Teatru publică Teodor V. Păcăţian, I.
E.	Prodan, I. Kalinderu. Folclor trimit Ion Pop-Reteganul, I. E. Prodan, G. Coşbuc, Maria Cioban. Paginile rezervate traducerilor oferă versiuni din Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, Goethe, Mark Twain, I. S. Turgheniev, Alfred Hennequin, Heine, Vladimir Korolenko, Emile Zola ş.a. Traducători sunt I. Pop-Reteganul, D. Karnabatt, Margareta
Moldovan, I. E. Prodan, Elena din Ardeal, Elena Pop Bota, Iulian Devale (pseudonim al lui Ion Băilă), Simion Henegariu. Dintre articolele, studiile şi alte contribuţii dedicate literaturii române sunt de reţinut Manual de stilistică de I. F. Negruţiu, Discursul lui Al Lahovari cu ocazia înmormântării lui Alecsandri, apoi Prima societate teatrală ambulantă de Vasile Podoabă, Alexandru Odobescu şi activitatea sa de P. Dimiu, Alecsandri -improvizator de N. G. Rădulescu-Niger, precum şi Heliade-Rădulescu, Ultima rază din viaţa lui Eminescu, Un proces literar: Caragiale - Caion, Mihail Kogălniceanu, Inocenţiu Micu Klein. Intervenţii pe teme istorice şi culturale semnează Iosif Sterca Şuluţiu (Iobagii, Valach), Partenie Cosma (Emanuil Gojdu), Augustin Bunea (Românii din Transilvania în războiul de 7 ani), George Coşbuc (Cum înţeleg românii culorile, Alexici şi Weigand), D. Teleor (Cloşca cu pui, Saşii şi românii, Inocenţiu Klein la Academia Română). Se face loc şi unor medalioane despre Dimitrie Moldovan, Iosif Sterca Şuluţiu, Axente Sever, Ioan Zurcan (Ţurcan), Nicolae Solomon, Lucreţia Suciu-Rudow, N. Bălcescu, Iacob Mureşanu, Avram Iancu, George Candrea, Henryk Sienkiewicz. Revista cuprinde numeroase ilustraţii. V. V. G.
TRIBUNA LITERARĂ, periodic apărut la Huşi, bilunar, între 15 aprilie şi 15 iulie 1931. Colectivul redacţional nu este menţionat. „Libertatea scrisului fiind adevărata manifestare a artei", redactorii revistei „nu tind să formeze un curent în literatura românească şi nu-şi obligă colaboratorii a respecta prin scris o anumită şcoală sau gen literar" (Cuvânt înainte). Poezie publică Emil Răteanu, Tudor Vania, O. D. Şendre. Cu proză colaborează George Raicu, O. Scânteianu, George Gali, M. Dulberg, Emil Răteanu, Petru Gâdei, Gh. Podoleanu ş.a. Recenziile sunt semnate de Emil Răteanu. Revista mai conţine cugetări, epigrame şi cronică cinematografică. Alţi colaboratori: E. Zăhărescu, B. Cauşanschi.	A.	P.
TRIBUNA LITERARĂ, revistă apărută la Braşov, lunar, din iunie până în decembrie 1941. Directorul, Octav Şuluţiu, anunţă în editorialul Românesc şi universal un program de perspectivă europeană, în egală măsură etic şi estetic. Preocuparea esenţială a publicaţiei va fi aceea de receptare critică a valorilor contemporane: „Creatorul vine cu inconştientul său bogat şi impune în domeniul viu al faptei literare fără îndemnuri şi precepte. Criticul e însă obligat să deschidă ochii cititorului în mod cinstit şi să-l lămurească şi pe scriitor lui însuşi pentru a-i da un sprijin, o încurajare; ca acesta să nu se creadă un nebun într-o lume de oameni normali care vorbesc altă limbă şi pe a lui n-o pot înţelege". Rubrici: „Cronica literară", „Fragmente şi informaţii", „Cultura creştină", „Revistele româneşti", „Culturile străine". Poezie semnează Lucian Blaga, S. C. Anderco, D. Gherghinescu-Vania, Ştefan Stănescu, Lucian Valea, Dem. Gh. Nolla, Victor Măgură, Ion Caraion, Vintilă Horia, George Păun, Cornelia Buzdugan, I. V. Spiridon, Al. Popescu-Negură, Ilie Balea, Ionel Maniţiu ş.a. Proză publică Mircea Petală, Cicerone Mucenic, V. Spiridonică, Vasile Gionea. Sectorul criticii literare e cel mai bine
777 Dicţionarul general al literaturii române
Tribuna poporului
reprezentat: Octav Şuluţiu scrie articole de direcţie şi de estetică generală, Lucian Blaga oferă un fragment din volumul sub tipar Despre gândirea magică, iar Gh. Tulbure publică scrisorile literare ale lui Ioan Bogdan, Vasile Coman dă studii de estetică dogmatică, Al. Dima discută „integralismul estetic", Ştefan Muscalu face un portret lui Aldous Huxley. Cronica literară e susţinută de Mihail Chirnoagă, iar cronica străină de Nicolae Enescu. Se traduce din Frangois Villon, Jose-Maria de Heredia, Arthur Rimbaud, Maurice Maeterlinck, Rafael Alberti, A. P. Cehov, Leopold von Ranke. T. I. este o revistă atentă la scara de valori şi cu un spirit polemic urban.	V.	T.
TRIBUNA LITERELOR, publicaţie apărută la Bacău la 1 iunie 1930. Redactor responsabil: A. Teodorescu. în Cuvinte către cititori redactorii cheamă pe toţi cei care au „dorinţa de a munci alături de noi, pentru răspândirea unei slove cinstite, a unui gând curat". Se publică versuri de G. Bacovia (.Niciodată, dar şi poemul în proză în zadar), Agatha Grigorescu Bacovia (Amurg solemn), G. Şt. Cazacu (în satul meu), N. Anghel (Gol), e inserată şi publicistică: Mihai Negru, Rânduri pentru necunoscuţi, Marin Ştefănescu, Rostul vieţii, N. Albulescu, Minorităţile etnice din Ardeal şi Banat. E de înregistrat, de asemenea, un interviu cu V. Maximilian. Mai semnează A. Topliceanu, Henriette Krupenski-Sturza, Eugen Mărculescu.	M.	Pp.
TRIBUNA NOUĂ, periodic apărut la Arad între 18 iunie 1924 şi 7 decembrie 1930, zilnic până în 12 martie 1927, apoi săptămânal. Iniţial are subtitlul „Ziar politic naţional", iar ca hebdomadar devine „Organ al Partidului Naţional Liberal". Director: Ion Montani. Din 1927 apare sub direcţia unui comitet. în articolul-program, Drum drept, se pledează pentru renaşterea disciplinei morale „care va aduce iarăşi armonie în viaţa noastră de toate zilele". în primii trei ani T.n. are o rubrică literară, „Foileton", susţinută de scriitori de prestigiu şi de alţii aflaţi la început de drum. Se reproduc texte de Ion Creangă (Popa Duhu), George Coşbuc (Iisus la împăratul), Al. Vlahuţă (Cum se face o nuvelă), Calistrat Hogaş (fragmente din Pe drumuri de munte), D. Anghel (Populare spaniole), Panait Cerna (Trei zburătoare). Se publică versuri de Octavian Goga, G. Topîrceanu, Aron Cotruş (Bradul, O, plecările, Am înflorit întocmai ca un măr ş.a.), Al. T. Stamatiad (Melancolie, Templul iubirii, întrebare), Radu Boureanu, D. Ciurezu, D. Gherghi-nescu-Vania, Emil Giurgiuca, N. Iorga, N. Milcu, Cincinat Pavelescu, Mircea Dem. Rădulescu, O. Carp, George Dorul Dumitrescu, George Petre. Cel mai stăruitor se arată a fi Constantin Goran, a cărui lirică, având drept tematică iubirea, este modestă sub raportul expresiei. Proza inclusă în sumar aparţine lui Mihail Sadoveanu (Pe o pagină a „Amintirilor"), Gala Galaction (în grădina de lângă lac, Pe ţărmul mării), Gh. Brăescu (O revedere, Nou nimic), Al. Cazaban, I. A. Bassarabescu, Radu Boureanu, N. Dunăreanu, C. Sandu-Aldea, Emil Isac, V. Demetrius, dar şi lui Ion Ciocârlan, Ioan I. Ciorănescu, Constanţei Hodoş, lui Mihail Lungianu, Vasile Militam. Fragmentele de proză şi povestirile lui Ion Agârbiceanu
(Cea veşnic călătoare, Cea cu multe trupuri, Arătarea cea din aburi), Gib I. Mihăescu (Baba Măndica), Cezar Petrescu (Dintr-un carnet de vară, Prima, Buchetul lui Sami) sunt, ca şi alte texte, reluări din alte periodice.	D.	V.
TRIBUNA POPORULUI, gazetă apărută la Arad într-un prim număr, de probă, la 25 decembrie 1896 (6 ianuarie 1897), apoi la 1/13 ianuarie 1897, având primele patru numere editate săptămânal; în continuare devine cotidian, iar numărul de duminică are şi o numerotaţia proprie; la 10 martie 1912 fuzionează cu „Românul". Proprietar şi editor: Aurel Popovici-Barcianu, redactor-responsabil: Ioan Russu-Şirianu până în 1903, când redactor responsabil va fi Sever Bocu; din mai 1904 ca editor şi proprietar figurează George Nichin. Din 25 decembrie 1903 denumirea ziarului este „Tribuna", în urma încetării apariţiei „Tribunei" de la Sibiu, şi poate fi considerat organul politic al românilor din Transilvania, înfiinţată de vechi tribunişti şi de fruntaşii arădeni ai Partidului Naţional Român, amintind prin titlu de „Tribuna" şi de „Foaia poporului" de la Sibiu, T.p. afirmă în Cuvântul redacţional din numărul de probă: „Intrăm în luptă cu un singur gând: să facem totul cât ne stă în putinţă pentru propăşirea cauzei naţionale [...]. Redacţia se va însufleţi pururea numai din sentimentul poporului. Vom întreţine legături strânse cu cei mai încercaţi sprijinitori ai cauzei naţionale". Articolele de fond, ideologice, politice şi culturale sunt semnate îndeosebi de Vasile Goldiş, Ioan Russu-Şirianu, Vasile Mangra, Ioan Slavici, Sever Bocu, V. A. Urechia, Iosif Blaga ş.a. Secţiunea literară conţine versuri, proză, teatru, critică şi istorie literară, literatură populară, articole despre folclor, traduceri. Se publică poezii de D. Bolintineanu (Muma lui Ştefan cel Mare, Moartea lui Mihai Viteazu), V. Alecsandri (Altarul mănăstirii Putna, Dumbrava roşie) şi inedite de Mihai Eminescu (numerele 59/1902 şi 75/1905), precum şi lirica unor scriitori precum George Coşbuc, St. O. Iosif, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, D. Anghel, Octavian Goga, Emil Isac, G. Murnu, I. L. Caragiale, Elena Văcărescu, Andrei Bârseanu, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Cincinat Pavelescu. T.p. a mai găzduit versuri de Maria Cunţan, Maria Cioban, Natalia Negru, I. U. Soricu, N. G. Rădulescu-Niger, Râul Stavri, Nicu Stejărel (Ştefan Nicolae), Iosif Stanca, Elena din Ardeal, Traian Mihai ş.a. E reprodusă povestea Dănilă Prepeleac de Ion Creangă. Proza, alcătuită din prime tipăriri ori din reproduceri, mai e ilustrată de V. Alecsandri, Petre Ispirescu, Carmen Sylva, Mihail Sadoveanu (Năluca), Al. Vlahuţă (Ţara. Poporul), B. Delavrancea, Ion Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Ioan Slavici, Jean Bart, Al. Cazaban, Zaharia Bârsan, Romulus Cioflec, Constanţa Hodoş, Al. Ciura, Maria Cioban, Ion Gorun, Silvia Barcianu
Tribuna poporului
Dicţionarul general al literaturii române 778
ş.a. Memorialistica şi notele de călătorie sunt semnate de Ioan Slavici, G. Coşbuc, I. Russu-Şirianu, N. Dunăreanu, Iuliu U. Ioanovici, AL T. Dumitrescu, N. Simulescu, I. T. Mera ş.a. Teatru scriu Petru Rusu, Emanoil Suciu şi Tr. I. Magier. Sunt prezenţi cu articole de critică şi istorie literară, cronici şi recenzii Ilarie Chendi, care aduce aici o contribuţie substanţială, C. Dobrogeanu-Gherea (Ţăranul în literatură), N. Iorga, G. Bogdan-Duică, Ion Gorun, Sever Septimiu Secula, Nicolae Oncu, I. Minea, D. Teleor, I. Russu-Şirianu, Nerva Hodoş, Dionisie Stoica ş.a. T.p. face loc şi unor fragmente din culegeri de literatură populară realizate de Mihai Eminescu, Emilian Novacovici şi S. FI. Marian, precum şi unor articole şi studii despre folclor de Ioan Petran şi G. Coşbuc. Bogat e sectorul de traduceri: Horaţiu, Dante (Infernul), Petrarca (Sonet), E. A. Poe (Inimă trădătoare), Schiller (Wilhelm Teii), Heine, Nietzsche, L. N. Tolstoi, N. V. Gogol, A. P. Cehov, George Sand, Grillparzer, Max Nordau, Chamisso, Emile Zola, Anatole France, Alphonse Daudet, Jean Richepin, Al. Dumas, Petofi, Guy de Maupassant, Alfred de Musset, Alphonse de Lamartine, Pierre Loti, Marcel Prevost, Paul Bourget, Edmond Haraucourt, Victorien Sardou, Camille Mauclair, Gustave Le Bon, Octav Mirbeau, Frangois Coppee, Baudelaire, Paolo Mantegazza, Maxim Gorki, Madăch Imre, Edmondo De Amicis, F. M. Dostoievski, Arthur Conan Doyle,
H.	C. Andersen ş.a. Sunt găzduite studii şi articole de istorie de N. Iorga, Vasile Pârvan, A. D. Xenopol, D. Onciul, Grigore G. Tocilescu, Al. Lapedatu, Ioan Bogdan, V. A. Urechia, Gh. Ciuhandu, precum şi de critică de artă, aparţinând lui Al. Tzigara-Samurcaş. Prin scrierile promovate T.p. contribuie la creşterea interesului pentru literatură în Transilvania, dar şi la pregătirea terenului pentru realizarea unităţii politice. D. V.
TRIBUNA POPORULUI, cotidian apărut la Bucureşti între 15 septembrie 1944 şi 11 februarie 1945. Director: G. Călinescu. Are şi un supliment umoristic săptămânal, intitulat „Pinguinul". Intr-un editorial din numărul al doilea, după ce schiţează tipologia ideală a unui cotidian de informaţie, arătând că „ziarul este un instrument de educaţie delicat, care are nevoie de oameni destoinici şi de sforţări leale", că trebuie să dea „educaţie literară mulţimii şi prin urmare trebuie scris frumos şi corect", să caute „a ridica nivelul cititorului celui mai modest, nicidecum a se coborî la ceea ce se pretinde că acesta cere", G. Călinescu promite: „Ne vom strădui să facem pe cât ne va sta în putinţă un ziar de informaţie vrednic de stima cititorilor". Acest deziderat va fi însă împlinit doar în parte, întrucât, apărută în răstimpul ce a urmat lui august 1944, publicaţia va avea o vădită tentă prosovietică şi prosocialistă, fiind printre primele care lasă să se întrezărească semnele epocii comuniste. Tonul este dat de editorialele directorului, chiar şi atunci când abordează eseistic teme mai generale (Factorul simpatetic, Cărturarii, Lucrătorul, Patrioţi şi patriotarzi, Italia), dar mai ales când comentează conjunctura politică (Grele condiţiile armistiţiului?, Partide dezorientate), diverse probleme ideologice (Propaganda, Falsul burghez, Ce este
Agr*"*
TRIBUT
POPORULUI
SE PRONUNŢE!
SINGURA SOL.UTIE SALVATOARE] I«A*boiu».| Jt
i smha Momit	sr	im» m fi	m «mii întinderea frontuluj
m mm «ni*». mi,«mbcmi. m sA	mami «thupclo# mwmi \
NUMIM! ■*!«■* HMtMKH IHMM M( »•*■«• •	-	-
democraţia?, Binefacerile democraţiei) ori când lansează apeluri cvasipropagandistice (Intelectuali de tot felul, uniţi-vă!) sau face deschis elogiul URSS şi al lui Stalin (Mareşalul Stalin). Această orientare se strecoară şi în pagina a doua a ziarului, care găzduieşte, rând pe rând, rubricile „Literatura-Arta", „Cultura", „Cultura poporului". Aici pot fi găsite articole nesemnate, precum Romanul sovietic, în care se admite, cu citate din Lenin, doctrina realismului socialist, ori de genul celui semnat de Cicerone Theodorescu şi intitulat De la „turnul de fildeş" la „atelierul scriitorului". Totuşi, asemenea intervenţii sau atitudinile programatice de pe aceeaşi poziţie nu deţin întru totul întâietatea. T.p. publică şi multe texte de calitate: poeme de Magda Isanos (Aştept anul unu, Munţii lumii, pe inima mea, Aceste mâini, Haitele galbene, Doamne, n-am isprăvit, N-auzi cum bat şi cheamă?), Dimitrie Stelaru (Singurul cântec, Luptăm), Ion Caraion (Excursie prin inima popoarelor), Maria Banuş (Bucuria, Din adormita pădure, Marş), proze scurte de Artur Maria Arsene, cronici literare de Şerban Cioculescu, care scrie, între altele, despre Mihail Sadoveanu memorialist, comentarii critice felurite, de la cele despre literatura franceză contemporană aparţinând lui N. Steinhardt (Memoriile lui Andre Maurois, Paul Morand între războaie, Georges Bemanos) şi lui Silvian Iosif eseu, la notele de istorie literară ale Verei Călin şi ale lui Al. Piru, de la un articol de bilanţ al lui Perpessicius (Din literatura anului nou) până la portretele spirituale cuprinse în subrubrica „Medalion", ce se opresc nu numai asupra unor scriitori ca Lev Tolstoi, Balzac, Proust sau Huxley, ci şi asupra unor gânditori ca Marc Aureliu, Confucius sau Jean-Jacques Rousseau. Demnă de interes este si ancheta lansată de Dan
779 Dicţionarul general al literaturii române
Tribuna României
Petraşincu sub titlul Unde merge literatura. Enunţând la început că este „O întrebare temerară şi poate... inutilă. Fiindcă unde poate merge literatura decât acolo unde merge toată epoca noastră: spre social", iniţiatorul este încă şi mai tendenţios la finalul ei, când Rusia sovietică este dată ca un model la care se va putea ajunge „după ce vom înlătura şi noi inechităţile sociale şi după ce ne vom plivi şi noi grădina literară de toate buruienile blestemate". Răspunsurile, care par uneori dirijate, vin din partea lui Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Al. A. Philippide, a Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui Gala Galaction, Pompiliu Constantinescu ş.a. în paginile ziarului se fac şi traduceri din Charles Baudelaire, Heinrich Heine, A. P. Cehov, Georges Duhamel ş.a. Alţi colaboratori: N. D. Cocea, Mihai Beniuc, George Macovescu, Mihnea Gheorghiu, G. Ivaşcu, Henri Wald, Lucian Boz, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, G. Mărgărit, Dumitru Corbea, G. Talaz, Ben Corlaciu, Al. Graur, Iorgu Iordan.	/.	M.
TRIBUNA ROMÂNEASCĂ, publicaţie apărută la Bucureşti de la 7 noiembrie 1946 până la 1 septembrie 1947, cu subtitlul „Cotidian independent de informaţie şi atitudine naţională"; continuă „Tribuna Transilvaniei". Director: Al. Cerna-Rădulescu. „Slujind numai interesele sfinte ale neamului şi neaflându-se în slujba nici unui partid politic", T.r. crede „cu dârzenie românească în apropierea zilei în care, descătuşat de toţi cei care l-au minţit şi l-au înşelat, poporul românesc îşi va lua, cu fruntea sus, locul de popor liber şi independent, între noroadele unei lumi mai drepte şi mai bune" (Al. Cerna-Rădulescu, Continuăm). Cotidianul are o pagină intitulată „Teatru, literatură, cinema, humor", susţinută de D. I. Atanasiu (rubrica „însemnări"), Victor Papilian, Simion Bărbulescu, George Păun, Aurel M. Şerban, Toader Gătej, Mioriţa Muşat, Al. Cerna-Rădulescu, Aurel Tita, George Franga, Ion Apostol Popescu, Alexandru Olteanu, T. D. Măruţă, Ştefan Dragu ş.a. Versuri publică Marioara Dumbravă, Toader Gătej, Dem. Bassarabeanu, Aurel Tita, iar proză semnează Octavian Lucian Zamela, Toader Gătej. Apar articole despre Dante, Dostoievski, Marcel Proust, Andre Gide, Paul Claudel, Paul Valery, Puşkin, Kipling, Maiakovski, Nicolae Filimon, Ion Creangă, Duiliu Zamfirescu, Panait Istrati, Vasile Pârvan, Gala Galaction, Pompiliu Constantinescu, Gib I. Mihăescu, Victor Ion Popa, Ionel Teodoreanu, Victor Papilian. Aici Aurel Tita traduce poezia Dumnezeu şi francezii de Charles Peguy. Ziarul mai conţine articole politice, interviuri, ştiri, informaţii.	A.	P.
TRIBUNA ROMÂNIEI, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, de la 15 noiembrie 1972 până la 15 decembrie 1989, editată de Asociaţia „România" şi care continuă „Glasul patriei". Redactor-şef este Paul Anghel, până în august 1974, când locul său va fi luat de Petre Ghelmez, restul echipei redacţionale configurându-se la 1 ianuarie 1975 astfel: redactor-şef adjunct: Niculae Stoian, secretar general de redacţie: C. N. Constantiniu, redactori: Ernst Breitenstein şi Dan Grigorescu. Pe parcurs, în
caseta redacţională survin numeroase modificări: de la numărul 166/1979 redactor-şef adjunct e Pan Solcan, iar redactori Gheorghe Milea, Dumitru Radu Popa şi Mihai Dulea, ultimul fiind înlocuit de la numărul 221/1982 cu Valeriu Pop. La numărul 316/1986 redacţia prezintă următoarea componenţă: Virgil Cândea (secretar al Asociaţiei „România"), redactor-şef: Petre Ghelmez, redactor-şef adjunct: Pan Solcan, secretar de redacţie: Nicolae Cristache, redactori: Dan Grigorescu, Gheorghe Milea, în ultimul colegiu de redacţie figurând şi Ion Pahonţu. Revista va promova obiectivele Asociaţiei „România", constituită în aprilie 1972 ca „aşezământ obştesc pentru relaţiile cu emigraţia". Orientarea T.R. este definită de Paul Anghel într-un Prolog: „Ce satisfăcuţi vom fi reuşind să vă ţinem la curent cu ritmul prefacerilor care schimbă peisajul ţării, care dau tuturor celor care ne vizitează sentimentul surprizei, al ineditului! Ne vom strădui să fim cronicari ai realităţilor româneşti, mărturisindu-vă cu sinceritate preocupările, dificultăţile noastre, bucuriile şi chiar amărăciunile cotidiene, făcându-vă să înţelegeţi mai bine -oricât de departe aţi fi - răspunderile noastre în acest ceas istoric". Rolul publicaţiei va fi, aşadar, să continue politica ambiguă faţă de diaspora pe care o adoptase „Glasul patriei", ceea ce determină reacţii tranşante din partea intelectualilor din afara graniţelor. Chiar dacă T.R. are mai degrabă specificul unei reviste-magazin, cu rubrici permanente - „Informaţii", „Comentarii", „Calendar uitat", „Cronica Bucureştilor", „Căminul", „Sport" -, fenomenul cultural este urmărit perseverent, înscris în rubrici speciale, precum „Hyperion", „Lyra", „Lectura pentru toţi", „România - convergenţe la universal", „Locuri pe unde n-aţi mai fost", „Alfabetul capodoperelor", „Autograf", „Cursurile noastre", „Curier" „Who's who? Fişe pentru un dicţionar al românilor celebri în lume", „Tricolor pe glob" ş.a., prin cronici literare, studii, eseuri, prin tipărirea unor texte inedite ale scriitorilor consacraţi, precum şi prin surprinderea manifestărilor din muzică, teatru, film, artă plastică etc. Tonalitatea festivistă şi încercarea de a „îmblânzi", pe căi mai directe sau mai subtile, exilul românesc sunt dominante. Fănuş Neagu susţine pe prima pagină o rubrică de mici dimensiuni, „Sânziene" (1/1972 - 16/1973). Editorialele sunt scrise de Paul Anghel, apoi de Petre Ghelmez, Virgil Cândea, Pan Solcan, Felicia Antip, Dumitru Radu Popa, Mircea Maliţa. Studiile şi cronicile literare, alături de eseistică, sunt semnate de Edgar Papu, Constantin Noica, Vasile Băncilă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Şerban Cioculescu, dar şi de Nichifor Crainic sau de Radu Gyr. Paginile culturale găzduiesc producţii lirice de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Florin Mugur, Geo Dumitrescu, Ioan Alexandru, Emil Botta ş.a. Numărul aniversar 53/1975, dedicat lui Mihai Eminescu, cuprinde articole, studii, eseuri de Şerban Cioculescu (Poetul în conştiinţa românească), Constantin Noica (Margini şi nemargini pururi întineritoare), Constantin Ciopraga, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nicolae Balotă, George Ivaşcu. Totodată, sunt inserate versuri dedicate marelui poet de Veronica Micle, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Ştefan Aug. Doinaş. Şerban Cioculescu se ocupă de Pompiliu Constantinescu,
Tribuna românilor transnistreni
Dicţionarul general al literaturii române 780
în 1979 se consemnează moartea poetului Al. A. Philippide şi se publică poezia In nemiloasa devenire, iar în 1984 Dumitru Radu Popa marchează dispariţia lui Nichita Stănescu. La centenarul naşterii lui Gala Galaction scrie un articol omagial Şerban Cioculescu, iar lui Tudor Arghezi îi sunt consacrate în 1980 contribuţiile lui Edgar Papu, Alexandru Balaci, Valeriu Anania ş.am.d. în paginile T.R. pot fi citite interviuri cu Marin Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Petru Creţia, Şerban Cioculescu ş.a. Se publică inedite: Mihail Sadoveanu, Tălmăcirea unui psalm (12/1973), V. Voiculescu, Lui Eminescu, Generaţii sceptice, Fără titlu (25/1973), Tudor Arghezi, Noapte de an (101/1977), precum şi Mărţişor (127/1978). Revista panoramează permanent actualitatea culturală, fenomenul literar românesc, prin cronici şi studii de Dumitru Radu Popa, Petre Ghelmez, Radu G. Ţeposu, Ion Murgeanu, Rodica Zafiu, Dinu Flămând, Petru Poantă ş.a.	T.	H.
TRIBUNA ROMÂNILOR TRANSNISTRENI, revistă apărută la Chişinău, lunar, între octombrie 1927 şi septembrie 1928, ca „organ de presă al românilor din Transnistria", sub conducerea unui comitet. Redactor: Nichita P. Smochină. Primul număr este distribuit la Congresul Presei Latine (Bucureşti, 1-3 octombrie 1927). în articolul-program, semnat de Pan Halippa, se afirmă că va fi pus în lumină rolul românilor de peste Nistru la consolidarea României Mari. Publicaţia se editează la împlinirea unui deceniu de la ţinerea, la Tiraspol, la 17-18 decembrie 1917, a Adunării Naţionale a Românilor de peste Nistru, urmărind să aducă la cunoştinţa tuturor românilor năzuinţele, starea economică, politică şi culturală, să prezinte istoria, aşezarea geografică a celor de peste Nistru. O serie de pagini subliniază vechimea prezenţei dincolo de Nistru, unde încă din secolul al XlV-lea existau aşezări militare moldoveneşti. Se reproduce, din „Neamul românesc", un articol al lui N. Iorga, Românii de peste Nistru. Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor, se vorbeşte despre acele vremuri „când tot cursul Nistrului, din Pocuţia până la gură, era moldovenesc". în recenzii se prezintă contribuţii la cunoaşterea istoriei românilor transnistreni, aparţinând Iui Teodor T. Burada,
I.	Nistor, N. Iorga, Iustin Şt. Frăţiman, Vasile Harea. Alte articole dezbat probleme privind starea limbii, a şcolii, a bisericii. Astfel, se relatează că, după o statistică din 1897, ştiutorii de carte erau, dincolo de Nistru, în proporţie de 5-7,8%. Cu toată înapoierea culturală (exista o tipografie, la Dubăsari, aşezată de preotul Strelbiţchi, în anul 1792, dar aici s-au tipărit extrem de puţine cărţi), rezistenţa în faţa politicii ruseşti de deznaţionalizare nu a încetat, în ciuda metodelor de intimidare, inclusiv a deportărilor. Revista informează consecvent despre politica antiromânească, combătându-i pe cei care prezentau deceniul care trecuse de la unirea Basarabiei cu România ca unul de „ocupaţie sângeroasă". Se evidenţiază că transnistrenii, confruntaţi sistematic cu o politică străină acerbă, cu teorii aberante, de pildă că nu ar exista legătură de sânge şi de limbă între moldoveni şi români sau că moldovenii sunt superiori românilor fiindcă s-au adaptat la cultura rusă,
puşi în faţa încercării de a li se crea o limbă artificială, având de înfruntat starea precară a şcolii (în 1925, din 304 şcoli, doar 65 erau moldoveneşti, iar 17 erau ucraino-moldoveneşti), şi-au păstrat limba şi obiceiurile, au avut şi unele manifestări artistice, cum consemnează Paul Ilin, în articolul încercări de teatru în limba naţională la românii transnistreni în anii 1920-1921. O bună secţiune este cea de etnografie, întreţinută îndeosebi de Nichita P. Smochină: Prohoadele la românii de peste Nistru, Iarba verde. Din obiceiurile românilor de peste Nistru, Crăciunul, Boboteaza, Anul Nou la românii de peste Nistru. Câteva articole sunt mici monografii de localităţi: Alex. Cuneţchi, Satul Lunca, Dominte Timonu, Satul Mahala. în ciuda vieţii ei scurte, T.r.t. a avut, cum se spune în ultimul ei număr, „ecouri în tot cuprinsul ţării româneşti şi peste hotare".	/. D.
TRIBUNA TRANSILVANIEI, revistă apărută la Bucureşti de la 21 aprilie la 30 octombrie 1946, cu subtitlul „Săptămânal de luptă naţională şi socială". Condus iniţial de un comitet de ziarişti, de la numărul 13/1946 are ca prim-redactor pe Al. Cerna-Rădulescu. Principalul obiectiv al publicaţiei îl constituie „continuarea luptei de idei pentru dărâmarea vestigiilor arbitrajului de la Viena, care persistă cu îndrăzneală în unele domenii, inconştient în altele, dar care fac un imens rău pacificării spiritelor, ce trebuie desăvârşită în Transilvania" (în prag de drum). Sunt prezenţi cu versuri Vlaicu Bârna, Lucian Valea, Petre Pascu, Traian Dragoş, Ion N. Voiculescu, Virgil Olteanu, iar articole de critică şi istorie literară semnează Emanoil Radian, Nicolae Albu, Victor Papilian, Al. Cerna-Rădulescu, Corneliu Maior. T. T. mai găzduieşte articole politice, un interviu cu Tudor Arghezi, cronici teatrale, epigrame. Alţi colaboratori: Aurel Tita, Mircea Pavelescu, Nic. Negulescu, C. Cristobald, N. Hanganu, Vasile Netea. A. P.
TRICOLICI, Chirii (28.IX.1924, Hânceşti, j. Lăpuşna), prozator. Este fiul Anei (n. Gheorghiu) şi al lui Chirii Tricolici, funcţionar. învaţă mai întâi în satul natal, apoi la Liceul „Al. Donici" din Chişinău. Se decide să se înscrie, în 1945, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, dar e nevoit să renunţe când era student în anul al III-lea. Va reveni după un timp, luându-şi licenţa târziu, în 1958. A fost activist de partid în anii 1945-1946, redactor la „Viaţa capitalei" (1951— 1955), la „Steagul roşu" (1955-1971) şi secretar de redacţie la „Autoturism" (1971-1974), activând ulterior în conducerea Automobil Clubului Român. Debutează cu o nuvelă în „Viaţa capitalei" (1952), iar în volum cu Oameni fără identitate, roman apărut în 1962.1 s-a decernat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru „romanul de călătorie" Calimera! (1981).
T. este autorul unor scrieri diverse atât sub aspect tematic, cât şi ca modalitate de tratare: Nebunul din Brent (1963), povestea conformistă a vieţii şi totodată a dramei lui Gill Teserly, personaj ce îl întrupează pe pilotul care a condus atacul asupra Hiroshimei, Bănuiala (1973), romanul „devenirii" comunistului Andrei Jinga pe fundalul evenimentelor premergătoare şi imediat ulterioare lui august 1944, prilej
781 Dicţionarul general al literaturii române
Tricolorul
pentru o frescă socială tendenţioasă, cu accent pe problematica muncitorească, Marele premiu (1974) şi Ultima variantă (1975), romane despre şi pentru adolescenţi, ş.a. Dar romanul de aventuri, cu acţiune, suspans, intrigă ori miză poliţistă, reprezintă adevărata vocaţie a lui T. şi explică succesul său de public. Scrisă într-un stil alert, fluent şi antrenant, proza din Un dolar; doi dolari. Valetul de treflă (1974) este agreabilă, tonică. Eroul narator trece cu naturaleţe şi umor prin împrejurări neobişnuite, relatându-le într-o confesiune autoironică, uşor parodică. O factură aparte are Rolls-Royce (1976), fals roman poliţist, printre altele textul făcând obiectul unui proces de presă pentru plagiat. Mai curând parabolă a unei rătăciri şi a unui eşec, naraţiunea are un plan realist căruia i se suprapune unul de tip fantastic, ce se amplifică obsesiv şi o împinge pe protagonistă, o tânără violonistă transfugă în Elveţia, spre o tentativă de sinucidere. T. reuşeşte să transmită fiorul unui eşec fără să uzeze de didacticismul specific scrierilor pe această temă. Cu Scara de incendiu (1982) şi Semicerc (1984), primele volume ale unui ciclu întrerupt, scriitorul abordează din nou romanul unui destin, de această dată politicul marcând condiţia individului: cariera lui Andrei Jinga suferă două sincope, prima în anii '50, ulterior elucidată şi rezolvată, şi alta mai recentă, criză nedepăşită încă de personaj. Dacă interesul pentru evenimentele anilor '50 ai secolului trecut şi ideea că un om devine exemplar odată cu perioada istorică pe care o trăieşte au fost „libertăţi" oficializate, scheme frecvent impuse prozatorilor din epocă, ceea ce detaşează cărţile lui T. ar fi stăpânirea tehnicii narative, ritmul şi dinamismul discursului epic, derulat frecvent filmic, conturul verosimil dat unor personaje.
SCRIERI: Oameni fără identitate, Bucureşti, 1962; Nebunul din Brent, Bucureşti, 1963; Bănuiala, Craiova, 1973; Marele premiu, Bucureşti, 1974; Un dolar, doi dolari. Valetul de treflă, Bucureşti, 1974; Ultima variantă, Bucureşti, 1975; Rolls-Royce, Bucureşti, 1976; Unde-i duminica?, Bucureşti, 1979; Calimera!, Bucureşti, 1981; Scara de incendiu, Bucureşti, 1982; Semicerc, Bucureşti, 1984; Plăcerile jocului, Bucureşti, 1990; Plăcerile riscului, Bucureşti, 1991; Un cartuş la butonieră, Bucureşti, 1991; Nebunul din Dallas, pref. Ieronim Şerbu, Bucureşti, 2002; Diavolul înfiat de Dumnezeu, Bucureşti, 2002; Good Bye, Egina!, Good Bye, Colette!, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, Nebunul din Brent", ST, 1963, 10; Elena Dan, „Nebunul din Brent", GL, 1964, 9; H. Zalis, „Bănuiala", „Informaţia Bucureştiului", 1974,6 328; Mircea Iorgulescu, „ Un dolar, doi dolari. Valetul de treflă", RL, 1975,36; Mircea Constantinescu, „ Ultima variantă", RL, 1976,6; Mircea Iorgulescu, Aventură şi parabolă, RL, 1976,31; Ovidiu Ghidirmic, Fantasticul de tip poliţist, R, 1977,4; A. George [George Arion], „Adaptarea" - o modalitate de furt literar?, FLC, 1978, 37; Andrei Roman, „Unde-i duminica?", LCF, 1979, 36; Mircea Constantinescu, „Unde-i duminica?", RL, 1980, 5; Andrei Roman, „Calimera!", RL, 1981,24; Sorin Titel, „Scara de incendiu", RL, 1983,10; Voicu Bugariu, „Semicerc", RL, 1985,7; Bogdan Iancu, Fluxuri epice, RL, 2000,30; Popa, Ist. lit, II, 1023; Dicţ. scriit. rom., IV, 588-590. I. C.
TRICOLORUL, revistă apărută la Toronto, lunar, între august
1980	şi februarie 1986; subtitlul „Istorie, literatură, artă şi
civilizaţie românească" se schimbă de la numărul 4/1981 în „Istorie, literatură, artă, ştiinţă, civilizaţie românească", iar de la numărul 3/1982 în „Romanian-Canadian Cultural Magazine" . Primele trei numere se tipăresc cu sprijin de la American Institute for Writing, următoarele sunt rodul cooperării dintre Romanian-Canadian Publishing House şi Panopticum Press London, din martie-aprilie 1984 publicaţia fiind editată de Societatea Canadiană de Studii Române „Ovidius". T. este, după cum se precizează în caseta redacţională, un supliment cultural al revistei „Studia bibliologica", al cărei redactor (ulterior editor) era Corneliu Dima-Drăgan. Din septembrie
1981	redactor pentru varianta engleză devine profesoara Angela Caracas. Respectând obiectivele înscrise pe frontispiciu, revista analizează, în articole şi studii, probleme esenţiale ale culturii şi civilizaţiei române: originea multimilenară a poporului nostru, faptele de arme, contribuţia la apărarea civilizaţiei europene, unitatea de limbă, cultură şi destin a românilor, dincolo de graniţele vremelnice. Pasiunea de bibliofil a lui Corneliu Dima-Drăgan imprimă o deschidere specială către prezentarea tezaurului de manuscrise, carte rară şi veche: soarta unor celebre biblioteci româneşti, peregrinarea în spaţiul european a unor cărţi tipărite la noi, opiniile unor mari colecţionari despre importanţa cărţii în epoca modernă, interviurile cu ilustratori de carte. Chiar şi prezentarea grafică mărturiseşte familiaritatea editorului cu lumea cărţii vechi prin motivele decorative împrumutate ca viniete, prin frontispiciile şi întreaga ilustraţie preluată. O grijă deosebită e vizibilă şi în privinţa selectării textelor literare. Sunt reţinute versuri de Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu - parţial traduse în engleză -, se dă prioritate poeţilor şi scriitorilor români din Canada sau de pe continentul american: Ştefan Baciu, Eglantina Daşchievici, Eugen Enea Caraghiaur, George Alexe, Nicolae Novac, Mircea Andrieşanu, contesa De Silaghi Şirag, Stela Viniţchi, Gheorghe Rădulescu, Radu Florin Pintea, George Corbu ş.a. Amplu reprezentate sunt creaţiile lirice ale lui Radu Gyr. Fără a colabora direct, Mircea Eliade figurează în paginile revistei cu reflecţii şi scrisori inedite sau prin schiţele de portret realizate de Eugen Drăguţescu. Interesant se arată şi compartimentul de critică şi istorie literară: consideraţii asupra operei lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Paul Anghel ş.a., aprecieri privind ultimele apariţii editoriale din ţară şi de peste hotare. Un spaţiu întins este consacrat relaţiilor cultural-literare, politice şi economice româno-cana-diene, în cadrul rubricii permanente „Canada şi România -două continente în căutarea istoriei". Debutând ca o revistă de bună ţinută cultural-ştiinţifică, T. se transformă, în ultimii ani, într-o publicaţie preponderent politică. Alţi colaboratori: George Caragaţă, Florin Marinescu, George Barbu, Ioan Guţia, C. Dragnea, Grigore Nandriş, Aurelia Avramescu, Mircea Handoca, Constantin Cârjaliu, George Constantinescu, Al. Gregorian, Claudiu Tudorancea, C. Michael-Titus, Dan Simonescu, Nicolae Lăpuşneanu, Dominik Nicol, Radu Negru, Valentin Hossu-Longin, C. Moldoveanu, S. Al. Bacher, Georges I. Duca, Miriam Waddington, Şt. Cazimir, Mac Linscott Ricketts, Aloise L. Tăutu, Traian Golea, Bogdan
Trifan
Dicţionarul general al literaturii române 782
Nisipoiu, Nicolae Scurtu, Theodore Ticu, Nicholas Catanoy, George Buznea, Corneliu M. Popescu, Ioana Stanciu, Octavian Olaru, Dumitru Andronache, Andrei Fischof, Peter R. Toma, Felix Dubneac, Gh. Bogdan, D. Todericiu, Octavian O. Ghibu, David Peterson.	I.	O.
TRIFAN, Călina (30.IV.1953, Slobozia Mare, j. Cahul), poetă. T. (al cărei prenume la naştere era Aculina) este fiica Ecaterinei (n. Culeva) şi a lui Vasile Trifan, ţărani. Urmează şcoala generală şi liceul în localitatea natală, apoi Facultatea de Biblioteconomie şi Bibliografie a Universităţii de Stat din Chişinău, absolvită în 1976. A fost bibliograf-şef la Universitate (1976-1988), colaboratoare la Colegiul pentru Traduceri şi Relaţii Literare (1989-1990), redactor literar la „Glasul naţiunii" (1990-1991), cercetătoare şi secretar ştiinţific la Centrul Naţional de Studii Literare şi Muzeografie „Mihail Kogălniceanu" din Chişinău (din 1991). Debutează la ziarul „Calea spre comunism" (1971), fiind prezentă şi în revista „Nistru" ş.a. Prima carte de poezie, Adagio, îi apare în 1989. Versurile i-au fost incluse în antologii precum Dintre sute de catarge (1984), Almanahul pădurii (1995), Portret de grup (1995), Moment poetic (1997), Metafore româneşti în Basarabia (1998) ş.a. Studiile şi articolele de istorie literară îi sunt găzduite în „Contrafort", „Convorbiri literare", „Basarabia" etc.
Poezia sa este concentrată până la o esenţă aforistică, tratând tema singurătăţii şi a iubirii neîmplinite, a dezamăgirii, a golului. Emilian Galaicu-Păun afirma că lirica scrisă de T. „face nedureros tranziţia de la prozodia tradiţionalistă la sensibilitatea modernă, restaurând în Basarabia cultul Euterpei". Versul reflexiv, direct, fără dantelărie sentimentală şi metaforică conferă relief spiritual poemelor: „vino să-ţi dau lecţii de moarte / să te bucuri şi tu de bucuria zborului meu pe spate". A fost distinsă cu Premiul Salonului Naţional de Carte (Chişinău, 1999).
SCRIERI: Adagio, pref. Leonida Lari, Chişinău, 1989; Aura de apărare, Chişinău, 1989; Soliloc, Chişinău, 1992; Descărcare în egretă, Timişoara, 1999; Canonul tăcerii, pref. Adrian Dinu Rachieru, Chişinău, 2000; în regatul suferinţei, Timişoara, 2000.
Repere bibliografice: A. Basarabeanca, Existenţa în cumpănă, LA, 1993,18 februarie; Călin Ciornea-Josu, în căutarea autorului, „Semne", 1996, iunie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 244;; Grigore Chiper, O existenţă între anod şi catod, „Contrafort", 1999,11-12; Emilian Galaicu-Păun, Poezia de după poezie, Chişinău, 1999,108-112; Simion Bărbulescu, Poeţi din diaspora, CL, 2000,1; Adrian Dinu Rachieru, „în regatul suferinţei", CNT, 2000,13; Pernei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000, 283.	'	V.	C.
TRIVALE, Ion (pseudonim al lui Iosef Netzler; 13.V.1889, Piteşti - 11.XI.1916, Zimnicea), critic literar şi traducător. Este fiul lui Charlotte Cearnoi (n. Schonfeld), vară cu Lazăr Şăineanu, şi al lui Adolf Netzler, probabil comerciant, om cu dragoste de carte, posesor al unei bogate biblioteci. în oraşul natal urmează cursul primar la Şcoala de Băieţi nr. 1 şi cel secundar la Liceul „Ion C. Brătianu", susţinându-şi
bacalaureatul în 1907. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă (limba şi literatura germană), pe care, după ce va face un stagiu de specializare la Universitatea din Jena, o va absolvi în iunie 1912. Se va fi încadrat în învăţământul de stat, căci cerea şi primea în aprilie 1913 cetăţenia română. Debutează în aprilie 1910, iscălind I. Netzler, la „Convorbiri critice", cu o „analiză critică" a dramei Apus de soare de Barbu Delavrancea, prezentată iniţial la seminarul lui Mihail Dragomirescu. în toamna anului 1911 „Noua revistă română" îi găzduieşte articolul Un criteriu de selecţie al valorilor naţionale, iscălit I. Mrejeru-Infra, în care susţine necesitatea „cuceririi românismului" de către orice român (în sensul „reproducerii ontoge-nezei psihice în toate etapele filogenezice"), apoi un studiu relativ la o trăsătură specifică a literaturii germane - „caracterizarea dinamică" -, probabil un fragment din lucrarea de licenţă, acesta sub numele real. Ulterior tânărul critic colaborează frecvent la revista lui C. Rădulescu-Motru, semnând îndeobşte cu pseudonimul inspirat de numele parcului piteş-tean, rareori apelând la altele (Petru Străinu şi Infra). Cea mai mare parte a textelor şi-o strânge în volumul Cronici literare, apărut în 1914. După declanşarea conflagraţiei mondiale, fiind concentrat ori elev al şcolii de ofiţeri, scrie puţin. Mai publică, tot în „Noua revistă română", dar şi în broşură, un lucid
783 Dicţionarul general al literaturii române
Trivale
comentariu politic intitulat Vina războiului de azi. Dialog între Teutofilus şi Gallomanus (1915), iar în „Flacăra" dă traduceri din Mark Twain, editate şi ele în volumul Schiţe umoristice (1916). Mobilizat în august 1916, cu grad de sublocotenent, peste nici trei luni va prefera să moară decât să se retragă fără ordin de pe poziţiile apărate.
T. şi-a început cariera într-un moment oportun, când luptele dintre curentele literare, depăşind apogeul, intraseră în declin şi când criticii de întâmpinare, activi anterior, tăcuseră ori trecuseră la alte preocupări. Firea lui reflexivă, cultura largă şi formaţia universitară l-au făcut discipol al lui Mihail Dragomirescu, acesta privindu-1, de altfel, ca pe „unicul adept al curentului de la «Convorbiri critice»". Un discipol care aprecia „sistemul estetic profund" al maestrului, dar îl considera, în acelaşi timp, complex şi original, greu de aplicat de altcineva, el însuşi neînţelegând să-l „împrumute" cu totul. Precum mărturiseşte într-un articol polemic, „îi repugnă subtilitatea scolastică ce despică firul în patru", „afectatul cult al adevărului" sau „ortodoxia estetică pedantă". într-adevăr, chiar în lucrarea de seminar cu care debutează şi care deschide volumul Cronici literare sunt demontate numai anumite elemente ale structurii piesei Apus de soare - în speţă, caracterele şi conflictul dramatic -, dar nici acestea cu meticulozitatea dragomiresciană. întrucâtva la fel se procedează şi cu drama Letopiseţi a lui Mihail Sorbul, unde atenţia mai mare decurge şi din grija justificării judecăţii finale superlative, ori cu studiile C. Negruzzi, viaţa şi operele lui, aparţinând lui E. Lovinescu, şi Propilee artistice de Marin Simionescu-Râmniceanu. în rest, în acord cu genul publicistic practicat, T. se rezumă la o schiţă de analiză, susceptibilă să sugereze coordonatele unei scrieri, pentru ca apoi să forţeze pătrunderea în „inima" ei, concretizată în caracterizarea de sinteză şi în judecata finală, unde criteriul esenţial invocat este cel estetic, deşi cronicarul nu se mărgineşte la „forma" frumoasă. Ca şi Mihail Dragomirescu, de altminteri, crede că artistului „i se cere să treacă lumea printr-o prismă individuală, printr-un temperament original", dar şi „printr-un caracter", adică „să fi căutat în acest vast spectacol [...] un adânc şi vecinic înţeles moral", care reprezintă, pentru el, „atitudinea morală în poezie". Tendenţionismul de orice nuanţă (socialist, poporanist sau creştin) este respins, fie şi doar ca retorism gol. Şi tot aidoma maestrului său, T. vede de la început (în eseul Un criteriu al selecţiunii valorilor naţionale) mişcarea literară „îndreptându-se pe dibuite spre obârşia sufletului naţional, spre viaţa ţărănească". Relativ pauperele „generalităţi estetice" şi raportări istorico-literare la curente (clasicism, romantism, realism „artistic" sau „brut", simbolism) ori la scriitori (Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti ş.a.) sunt suficiente totuşi în operaţia pe care şi-o asumă cronicarul, de a cântări valoarea cărţilor la care se opreşte, operaţie pe care o face obiectiv, neinfluenţat de prestigiul autorilor ori de opiniile confraţilor. T. îşi formulează judecăţile direct, fără să menajeze eventualele susceptibilităţi, câteodată chiar într-un chip ce frizează brutalitatea. Cronica dedicată piesei Cocoşul negru de Victor Eftimiu debutează cu o introducere în care verva
caustică flagelează reclama, falsul şi mistificarea. Alteori, în acelaşi scop, se recurge la o formulă percutantă, anunţată chiar în titlu: o trilogie (a lui Pompiliu Păltănea) e „un monstru"; piesa Bunicul a lui A. de Fîerz e un „manechin dramatic", Gala Galaction şi Al. Ciura sunt „doi rătăciţi" (în domeniul epicului), primul fiind în fond un liric, al doilea un ziarist, E. Lovinescu, în Aripa morţii, e un întârziat în diletantismul tinereţii, „risipitor fără măsură al unei graţii fără a-şi ajunge ţinta şi astfel negându-se pe sine", Octavian Goga e un „renegat de sine" (în Din umbra zidurilor), ca şi Elena Farago, iar N. Budurescu, I. M. Raşcu şi Hidalgo (Alfred Hefter) constituie „remorca simbolistă", N. Davidescu şi Mircea Dem. Rădulescu sunt „două amfibii" etc. Drastic este cronicarul şi cu „maestrul simbolist" Ovid Densusianu, care e numit „poet al poeziei", după ce i se pune la îndoială vocaţia lirică („dacă ar fi poet") şi după ce sunt detectate insuficienţele ideilor sale despre simbolism. La fel, într-o măsură mai redusă, procedează cu Ion Minulescu, acesta păcătuind în De vorbă cu mine însumi prin autopastişare, prin cădere în manierism. Aprecierile sunt în mare parte juste şi, ca atare, unele vor fi validate de posteritate, în această situaţie se găsesc parţial şi cele privitoare la unii poeţi simbolişti despre care a scris, dar eronată e concluzia de aici, care neagă „existenţa, legitimitatea ori numai posibilitatea unui curent simbolist în România", întrucât nu este „sădit în geniul naţional specific". Exagerată de tânărul cronicar a fost, de asemenea, aprecierea poeziei „de concepţie" (Panait Cerna, Grigore Alexandrescu) şi a prozei lui Ion Dragoslav. La început de secol XX activitatea critică a lui T. e totuşi o realizare, nu doar o promisiune.
Tânărul critic era un raţionalist, fără o adevărată sensibilitate estetică; opera de artă se valorifica în conştiinţa lui mai mult prin latura elementului intelectual decât prin încorporarea lui în haina sensibilă a artei: şi în aceasta, prin structura sufletească se apropia, deci, deM. Dragomirescu. [...] Cele mai caracteristice din paginile lui sunt „analizele" operelor literare şi, mai ales, ale pieselor de teatru, care, prin însăşi materia lor, oferă mai bogate posibilităţi dialecticii critice.
E.	Lovinescu
SCRIERI: Cronici literare, Bucureşti, [1914]; Vina războiului de azi. Dialog între Teutofilus şi Gallomanus, Bucureşti, 1915; Cronici literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1971. Traduceri: Mark Twain, Schiţe umoristice, Bucureşti, [1916].
Repere bibliografice: Aderca, Contribuţii, I, 311-319, 341-343, 691-696, II, 399-402; Mihail Sorbul, „ Cronici literare", „Scena", 1914,2; Caion [C.A1. Ionescu-Caion], „Cronici literare", „Românul literar şi politic", 1914, 5; E. Lovinescu, „Cronici literare", NRR, 1914,14-15; Mihail Dragomirescu, Critică, II, Bucureşti, 1928, 307-338; N. Em. Teohari, Critici noştri: d. Ion Trivale, NRR, 1915,20; C. Ş. Făgeţel, Un elev al d-lui Mihail Dragomirescu: Ion Trivale, „Drum drept", 1915,2; O. B. [Octav Botez], „Cronici literare", VR, 1915,1-3; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], „Cronici literare", RP, 1915, 85; Ibrăileanu, Opere, IV, 513-514; A. Philippide, „Cronici literare", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXVII, 1914-1915,249-263; Simplex [Tudor Arghezi], Ion Trivale, „Renaşterea", 1918,27; Mihail Iorgulescu,
Trompeta Carpaţilor
Dicţionarul general al literaturii române 784
Ion Trivale, SBR, 1921, 8; C. R. [C. Rădulescu-Motru], [Ion Trivale], „Ideea europeană", 1921, 132; N. Davidescu, Un capitol de istorie literară, „Cuvântul liber", 1925, 5; Constantinescu, Scrieri, 136-137; Lovinescu, Scrieri, IV, 295-304, VI, 37-38; Perpessicius, Dictando,
114-116; Vasile V. Georgescu, Ion Trivale, critic român, ALA, 1932,623; Barbu Lăzăreanu, Ion Trivale, ADV, 1933,15 301; Mihail Sebastian, Ion Trivale, CU, 1933,3082; Podoleanu, 60 scriitori, II, 339-340; Predescu, Encicl., 573; Călinescu, Ist lit rom. (1941), 571-572, Ist lit (1982), 644; Saşa Pană, Ion Trivale, „Unirea", 1946, 50; Maria Platon, Ion Trivale, critic literar, ALIL,1960, 45-55; Anca Rizescu, Critica lui Ion Trivale -astăzi, RITL, 1967,4; Ciopraga, Lit rom., 737-740; Micu, început, 497; Bucur, Istoriografia, 373-374; Ion Cruceană, Momente şi figuri argeşene, Piteşti, 1980, 198-201; Vasile, Conceptul, 199; Cristian Moraru, Ion Trivale, RL, 1989,19; Simion Bărbulescu, Ion Trivale - omul unei singure cărţi, DL, 1997,3; Dicţ. scriit. rom., IV, 590-592.	V.	D.
TROMPETA CARPAŢILOR, gazetă apărută la Bucureşti, de două şi de trei ori pe săptămână, între 1 martie 1865 şi 18 ianuarie 1877. Continuând „Buciumul", pe care autorităţile îl suspendaseră la sfârşitul anului 1864 în urma criticilor aduse lui Mihail Kogălniceanu, noul periodic îi aparţine, de asemenea, lui Cezar Bolliac. Redactori au fost N. Basarabescu (din august 1866 până în august 1871) şi Th. Augustin (1872-1873). Orientarea politică este oscilantă, singurul element constant fiind admiraţia pentru Al. I. Cuza. După 11 februarie 1866 Bolliac îi atacă violent pe autorii loviturii de stat,
mai ales pe C. A. Rosetti, încercând să întemeieze o grupare de centru, situată între liberali şi conservatori. Mai târziu, prin 1871, el se apropie de conservatori, în timpul guvernării lui Lascăr Catargiu, dar pentru puţin timp, spre a deveni apoi unul dintre cei mai înverşunaţi purtători de cuvânt ai opoziţiei. Aceste fluctuaţii sunt ilustrate, în paginile jurnalului, de activitatea publicistică a scriitorului, care redacta de obicei - cu excepţia perioadelor de vară, când pleca la săpături arheologice - mai toate articolele politice. într-o astfel de perioadă, în mai 1867, redacţia a fost asigurată de D. Bolintineanu, care semna Cosmat. El are articole de atitudine socială (Depravaţiune, Dreptatea), altele dedicate vieţii culturale (Dicţionarul şi societatea literară), precum şi literatură: poezii (Marş de război vechi, La ostaşii români de astăzi ş.a.), însemnări de călătorie şi drama Constantin Brâncoveanu (în foileton, în decursul anului 1868). Se mai tipăresc versuri de Bolliac, mai toate apărute pentru prima dată înainte de 1848, Grigore Alexandrescu (Noaptea sfântului botez ş.a.), Ion Heliade-Rădulescu, G. Baronzi (pentru o vreme, în 1867, administrator),
C.	D. Aricescu, D. Velisson, Şt. G. Vârgolici, Mihail Zamphirescu, G. R. Melidon, G. Al. Zamphirolu, Antonin Roques (autor şi al unor traduceri în limba franceză din poeziile lui V. Alecsandri). în T.C. apar pentru întâia dată şi două poezii de AL Macedonski, Napoleon III şi Dialog între un călător şi un pământean asupra morţii lui Cuza. Din lirica lui V. Alecsandri care, într-un patetic articol, era apărat de atacurile scriitorilor mai tineri, sunt reluate, după „Convorbiri literare", multe versuri, în timp ce altele sunt găzduite mai întâi în gazeta lui Bolliac şi ulterior în revista junimistă. Se reproduc şi fragmente din însemnările de călătorie ale poetului, în foileton se inserează un roman de Baronzi, Muncitorii statului, N. R. Lăcusteanu e prezent cu articole politice şi cu satire sociale, iar Heliade cu Introducere la poeziile ossianice. Articole de critică şi istorie literară scriu Th. Văcărescu, G. Baronzi, Antonin Roques (sub pseudonimul Rocărescu) şi, mai ales, Bolliac. în Literatura (1867), text-program pentru opiniile sale, Bolliac discută, plecând de la criticile pe care adversarii le aduceau nu numai omului politic, dar şi poetului V. Alecsandri, situaţia scriitorului într-o societate apăsată de lupte politice şi dominată de interese de partid, într-un alt articol, Literatură şi limbă (1868), Bolliac încearcă să schiţeze un răspuns la criticile maioresciene, dar, în lipsa argumentelor de principiu, se mulţumeşte să semnaleze slăbiciunile unor traduceri din „Convorbiri literare" sau să comenteze nefavorabil limba în care era redactată revista. Cu altă ocazie, recenzând piesa Vornicul Bucioc de V. A. Urechia, el combate tendinţele cosmopolite ale unor autori, cerând pentru teatrul românesc piese inspirate din istoria naţională. Aceleaşi idei pot fi întâlnite în cronica la spectacolul cu Revizorul general, localizarea lui Petre Grădişteanu după N. V. Gogol. Interesul lui Bolliac pentru literatură scade în ultimii ani de apariţie ai gazetei. De altfel, în întregul ei, T.C. pare în declin, fiind editată neregulat, în timp ce scrisul vechiului luptător paşoptist îşi pierde claritatea şi vigoarea care îl făcuseră unul din cei mai reputaţi ziarişti politici ai epocii.	R.	Z.
PRefutu ABOHAMEwmw
TROMPETfX
DUMINECA.
785 Dicţionarul general al literaturii române
Trost
TROST, D.[olfi] (3.IV.1916, Brăila - 16.XI.1966, Chicago), critic literar, eseist şi poet. Urmează cursul secundar la Liceul „N. Bălcescu" din Brăila şi la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, absolvind în 1934. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie şi, concomitent, la cea de Drept din cadrul Universităţii bucurestene, obţinând licenţele în sesiunile din iunie 1938 şi din martie 1939. Pe când era încă elev, în 1931, debutează în publicaţia brăileană „Columna lui Traian" cu o traducere în franceză a poeziei Povestea teiului de Mihai Eminescu, urmată de tălmăciri din Friedrich Nietzsche şi Contesa de Noailles. Câteva recenzii şi un studiu îi apar, în 1933-1934, în revista „O geană de lumină", a elevilor Liceului „Gh. Lazăr". Ulterior se pare că îl acompaniază, folosind vreun pseudonim nedivulgat, pe Floria Ghiea şi pe Ştefan Baciu în editarea efemerelor „Stilet" şi „Studio". Ca student, colaborează cu recenzii, cronici şi comentarii pe teme de artă la „Facla", „Rampa", „Cuvântul liber", „Azi", „Era nouă", „Meridian", „Reporter" „Lumea românească", „Adevărul literar şi artistic", „Viaţa românească" şi „Revista Fundaţiilor Regale". Obligat, ca urmare a legislaţiei rasiste în vigoare, să îşi întrerupă activitatea publicistică, se apropie de Paul Păun şi de Virgil Teodorescu, cu care compune poemul suprarealist (în „exemplar unic") Diamantul conduce mâinile (1940). După război formează cu Gherasim Luca o aripă a grupului suprarealist român, organizează o expoziţie (ianuarie 1945), cu textul explicativ Presentation de graphies colorees, de cubomanies et d'objets, ilustrează cu trei „vaporizări" o plachetă a comilito-nului său, intitulată Un lup văzut printr-o lupă (1945), tipăreşte, singur, Vision dans le cristal Oniromancie obsessionnelle et neuf graphomanies entopticjues (1945), Le Profil navigable. Negation concrete de la peinture (1945) şi, din nou cu Gherasim Luca, trimite un „mesaj" mişcării suprarealiste internaţionale, intitulat Dialecticjue de la dialectique (1945). Mai publică La Connaissance des temps (1946), Le Plaisir deflotter. Reves et delires (1947), Le Meme du meme (1947), iar împreună cu Gherasim Luca semnează Les Orgies des Quanta. Trente-trois cubomanies non-oedipiennes (1946) ori cu tot grupul suprarealist (Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu) realizează Infra-Noir (1947), Eloge de Malombra (1947) şi textul Le Sabie nocturne, inclus în catalogul de expoziţie Le Surrealisme enl947 (Paris). Activitatea suprarealiştilor români, înregistrată cu interes în Franţa, e minimalizată şi ironizată în ţară. Ca urmare, T. emigrează, probabil în 1947 sau în 1948, căci în 1949 se afla în preajma lui Andre Breton, care îi aprecia ideile. Câtva timp după aceea, abandonându-şi preocupările, chiar renegându-le, pleacă în Statele Unite ale Americii, unde se va stinge strâmtorat şi într-un anonimat complet.
O cronică la romanul Adela al lui G. Ibrăileanu şi un microstudiu intitulat Comicul în „Dănilă Prepeleac", scrise pe când T. era în clasa a şaptea liceală, arată un deosebit apetit pentru dificile lecturi fundamentale (de pildă, pentru teoria bergsoniană a comicului), pătrundere şi subtilitate, calităţi ce vor fi potenţate pe durata studiilor universitare. în condiţiile acutizării confruntărilor politice dintre extremele dreaptă şi stângă, tânărul gazetar va adera la cea din urmă, la ale cărei
TROST
LE PROFIL NAVIGABLE
NEGATION CONCRETE DE LA PEINTURE
flîustre de quaiorze reproducţiei»*
periodice va scrie. Poziţia sa e marxizantă, dar sub o influenţă venită dinspre pariziana „la rive gauche". In acest sens, criticul contrapune romancierilor „descompunerii contemporane" (L.
F.	Celine, Erich Kăstner, A. Doblin, Mircea Eliade în Huliganii) pe cei „proletari" (Louis Guilloux, P. Nizan) şi pe „realiştii" sovietici (Feodor Gladkov, Vsevolod Ivanov). Apreciaţi în chip maxim sunt Andre Malraux (considerat totuşi „un moment literar de tranziţie") şi Mihail Şolohov. De altfel, din aceştia T. traduce (o porţiune apreciabilă din L'Espoir, sub titlul Nădejdea, în „Reporter" şi un scurt fragment din Pe Donul liniştit în „Adevărul literar şi artistic"). Menţinând doar postulatul strânsei legături dintre literatură şi societate, mai penetrante, cu vederi originale sunt studiile publicate în 1939-1940, consacrate „stării melodramatice", „interpretării naive a artei" sau „realismului în artă", precum şi eseurile despre „decadenţa paradoxului" ori despre, „semnificaţia jurnalului intim", care anunţă un veritabil specialist în teoria literaturii şi în estetică. Anii celui de-al doilea război mondial, de tăcere forţată, închid un moment de ruptură profundă în spiritul lui T., întrucât el nu îşi continuă activitatea, în ciuda faptului că aceasta ar fi însemnat, în noul context, un capital simbolic considerabil. Devine partizan al celui mai strict suprarealism, văzut ca revoluţie permanentă, ca negaţie simultană a ordinii sociale şi a artei existente, dar şi ca negaţie veşnic reiterată, ca negaţie a negaţiei, adică şi a suprarealismului ajuns manieră. Ca atare, propune înnoirea vechilor „descoperiri", precum şi altele noi, proprii. Strict vorbind, unele - cunoscutele deja
Tuchilatu
Dicţionarul general al literaturii române 786
„vaporizări", „stilamancii" şi „fumaje" ori proaspăt inventatele „grafii colorate", „grafomanii entoptice", „panto grafii", „mişcări hipnagogice" - aparţin, în fapt, artelor plastice, în timp ce altele - „oniromanciile obsesionale" - trimit la literatură şi metaliteratură. Dar primele sunt descrise în cuvinte, textele parvenind la condiţia poeziei (La Connaissance des temps) sau la aceea de manifest, de discurs teoretizant, iar celelalte sunt ori ilustrate, ori dau impresia de experimente „aplastice". Notă aparte fac Le Plaisir de flotter, în care predomină relatarea unor vise şi deliruri, şi Le Meme du meme, un fel de eseu abordând fenomenul visului. Totul se întemeiază, precum se declară în Dialectique de la dialectique, pe proclamarea iubirii drept „metodă generală revoluţionară proprie suprarealismului", „metodă de cunoaştere şi de acţiune". Inclusiv pe plan social, căci „erotizarea fără limite a proletariatului este gajul cel mai preţios ce-i asigură [...] dezvoltarea revoluţionară reală". Forţa subversivă a iubirii se descoperă şi prin relaţia dintre „automatisme" (cel grafic, cel al scriiturii etc.) sau vis şi hazardul „obiectiv" („provocant") ca „forţă criptestetică". în speţă, „oniromancia obsesională" constă în „interpretarea" unui vis nu în felul lui Sigmund Freud, ci punându-1 în legătură cu un text ales la întâmplare, prin înfigerea unui cuţit într-un manual de patologie erotică. Militând pentru ieşirea din graniţele destul de fluide ale literaturii, câteva texte ale lui T. revin acolo datorită expresivităţii unor peisaje onirice.
Lucrări ca Vision dans le cristal, Le Profil navigable au valoarea unor căutări şi explorări pasionante ale spaţiului oniric al existenţei prin mijloace experimentale. Ceea ce frapează este materialitatea imaginilor descrise ca strictă operaţie narativă. în Le Meme du meme se analizează aspectul autoreferenţial al visului într-un mod profitabil pentru poezie.
Marin Mincu
SCRIERI: Diamantul conduce mâinile (în colaborare cu Paul Păun şi Virgil Teodorescu), Bucureşti, 1940; Presentation de graphies colorees, de cubomanies et d'objets (în colaborare cu Gherasim Luca), Bucureşti, [1945]; Vision dans le cristal. Oniromancie obsessionnelle et neuf graphomanies entoptiques, Bucureşti, [1945]; Le Profil navigable. Negation concrete de la peinture, Bucureşti, [1945]; Dialectique de la dialectique. Message adresse au mouvement surrealiste internaţional (în colaborare cu Gherasim Luca), Bucureşti, [1945]; Les Orgies des Quanta. Trente-trois cubomanies non-oedipiennes (în colaborare cu Gherasim Luca), Bucureşti, 1946; La Connaissance des temps, Bucureşti, [1946]; Le Plaisir de flotter. Reves et delires, Bucureşti, [1947]; Le Meme du meme, Bucureşti, [1947]; Infra-Noir (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu), Bucureşti, [1947]; Eloge de Malombra (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu), Bucureşti, 1947; Le Sabie nocturne (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu), în Le Surrealisme en 1947. Exposition Internationale du Surrealisme, presentee par Andre Breton et Marcel Duchamp, Paris, 1947; Visible et invisible, Paris, 1953; [Texte], în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983,477-505, 625-650, 659-674.
Repere bibliografice: Carnet, „Victoria", 1945, 174; Jean-Louis Bedouin, Vingt ans de surrealisme (1939-1959), Paris, 1961, 110-112;
Piru, Panorama, 120-121,127-128; [D. Trost], ALR, 452-463; Munteanu, Opera, 132-138; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983, 173-179; Pop, Avangarda, 12, 13, passim; Micu, Ist. lit., 337; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001,167-171,199-200; Popa, Ist. lit., 1, 250-251; Dicţionar de avangardă literară românească, coordonator Lucian Pricop, Bucureşti, 2002, 151-153; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003,208-214, passim. V. D.
TUCHILATU, Leonard (10.XI.1951, Bursuceni, j. Bălţi -4.XI.1975, Moscova), poet şi prozator. S-a născut într-o familie de intelectuali. Este fratele poetei Leonida Lari. Studiază la Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1973-1975).
T. a nutrit interes pentru marii filosofi stoici ai Antichităţii, dar şi pentru poezia europeană modernă. Cultivând o lirică de orientare neoexpresionistă, puternic influenţată de Lucian Blaga şi de reprezentanţii de seamă ai expresionismului de limbă germană - Georg Trakl, Georg Heym, Arno Holz, Rainer Maria Rilke -, s-a singularizat în contextul şapteze-ciştilor, dar, la fel ca ei, venea să protesteze voalat împotriva impunerii realismului socialist. De aceea nu a reuşit să îşi publice scrierile în timpul scurtei sale vieţi, întreruptă de o boală incurabilă, căpătată în anii serviciului militar. Unele au fost tipărite postum, în volumele Sol (1977) şi Fata Morgana (1989), iar o antologie, cuprinzând poezii, poeme în proză, nuvele, microromane, s-a editat abia în 1996. Asimilarea esteticii expresioniste şi a poeticii folclorice susţin la T. căutările insistente în zona metafizicului, revelarea „feţei celeilalte a lucrurilor" devenind programul său estetic. Peste poeme, marcate de viziuni dramatice, planează un „strigăt" după ideal, solar şi frumos. Metaforele şi simbolurile proiectează realul în mit, pe un fundal al meditaţiei şi al unei atmosfere romantice misterioase. Reflecţii asupra vieţii şi morţii sunt transpuse în vocabule insolite, intens emotive, de o vibraţie muzicală aparte. Microromanele Dansul păpuşilor şi De partea cealaltă a soarelui sunt alcătuite din tensionate viziuni expresioniste asupra condiţiei umane, mizând pe elementul autobiografic şi pe comentarii psihanalitice.
SCRIERI: Sol, pref. George Meniuc, Chişinău, 1977; Fata Morgana, pref. Gheorghe Vodă, Chişinău, 1989; Sol. Fata Morgana, pref. Andrei Langa, George Meniuc, Alexandru Cosmescu, Chişinău-Bucureşti, 1996; Rapsodie, Chişinău, 2001.
Repere bibliografice: Ion Vornicu, Străluminate tenebre, „Basarabia", 1992,8; A. Trifan, Un poet solar, „Contrafort", 1996,3; Augustin Nacu, Un poet al suferinţei, VR, 1996,11-12; Andrei Langa, Leonard Tuchilatu. Creaţie şi destin, Bucureşti, 1996; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 231; Andrei Langa, Revelaţie şi mister în poezia lui Leonard Tuchilatu, în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Chişinău, 1998, 562-570; Andrei Langa, Expresionismul în poezia românească, Bucureşti,
2001,	78-90.	M.	Dg.
TUCHILĂ, Costin (8.X.1954, Ploieşti), critic literar şi eseist. Este fiul Anetei (n. Marcu) şi al lui Vasile Tuchilă, economist. Parcurge anii de şcoală la Liceul „Al. I. Cuza" din Ploieşti
787 Dicţionarul general al literaturii romane
Tudor
(1961-1973), apoi e student la Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română-portugheză, a Universităţii din Bucureşti (1974-1978). Profesor la mai multe şcoli generale din Bucureşti (1978-1986), devine redactor la cotidianul „Scânteia" (1986-1989), ulterior la „Adevărul" (1989-1990), este secretar general de redacţie la revistele „Cărţi româneşti" şi „Universul cărţii" (1990-1992), director la S.C. Gyr Exim SRL Bucureşti (1992-1995) şi lucrează la Agenţia de presă Mediafax (1994-1995), de unde trece redactor şi realizator (din 1996) la Societatea Română de Radiodifuziune. în 1969 începe să publice în revista liceului, „Vlăstarul", la care, în anii următori, va fi redactor-şef. Alcătuieşte împreună cu Nicolae Stanciu o antologie de poezii ale elevilor, Inimi tinere (1972), tipărită la Ploieşti. Ulterior articole şi cronici literare îi apar în „Amfiteatru" (unde în 1975-1979 susţine o rubrică permanentă), „Viaţa studenţească", „Luceafărul" (asigură cronica literară în 1979-1986), „România literară" (unde semnează cronica muzicală în 1983-1989), „Astra", „Ateneu", „Orizont", „Ramuri", „Tomis", „Adevărul literar şi artistic", „Tineretul liber", „Momentul", „România liberă", „Steaua", „Tribuna", „Viaţa românească", „Formula AS" ş.a. Debutează editorial în 1983, cu volumul de eseuri Cetăţile poeziei. A fost distins cu Premiul revistei „Amfiteatru" (1978), Premiul revistei „Luceafărul" (1981) ş.a.
Disponibilitatea pentru registre variate ale scrisului este evidentă din primele pagini pe care T. le semnează în revista şcolară „Vlăstarul": versuri, proză, cronică de artă plastică şi de teatru. Se va afirma cu cronici de întâmpinare şi eseuri, unde comentează de preferinţă cărţile de poezie, în cadrul rubricilor permanente pe care le girează. în subtextul acestor comentarii se prefigurează o lectură consecventă şi sistematică, îndeosebi a poeţilor din „generaţia Flyperion", cum li s-a spus după numele colecţiei de la Editura Cartea Românească, unde le-au fost publicate antologiile de autor. Volumul Cetăţile poeziei conţine comentarii („construcţii eseistice") aplicate la poezia scrisă de Leonid Dimov, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Nora Iuga, Ioanid Romanescu, Marius Robescu, Mircea Ciobanu, Adrian Popescu, Nicolae Ioana, Dan Laurenţiu, Sorin Mărculescu, Alexandru Miran, Gheorghe Istrate, Daniel Turcea, Ileana Mălăncioiu. Demersul poate fi socotit un fel de replică, după un deceniu, la Poezia unei generaţii, sinteza lui Ion Pop asupra generaţiei '60 din secolul trecut, textele lui T. vizând poeţi din promoţia '70. Dar eseistul este circumspect faţă de ideea de generaţie literară şi crede că ar fi mult mai adecvat să se urmărească o serie de valori individuale. Interpretul are în atenţie identificarea reţelei de teme, simboluri şi motive spre a defini individualitatea imaginarului la fiecare poet analizat. Volumul Privirea şi cadrul (1988), alcătuit de asemenea din „eseuri analitice", însă cu o paletă problematică mai largă, include comentarii dedicate unor prozatori şi orientări ale prozei contemporane (Marin Preda, Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian ş.a.). în căutarea capodoperei (2002) adună eseuri pe teme din domeniul muzicii, iar Punctul pe cuvânt (I-II, 2001-2003) e o culegere de tablete radiofonice, scrise concentrat, inventiv.
SCRIERI: Cetăţile poeziei, Bucureşti, 1983; Privirea şi cadrul, Bucureşti, 1988; Punctul pe cuvânt, I-II, Bucureşti, 2001-2003; în căutarea capodoperei, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Debuturi în critică, RL, 1983, 31; Paul Dugneanu, „Cetăţile poeziei", LCF, 1983, 41; Marian Odangiu, Vocaţia sintezei, 0,1983,49; Paul Grigore, „Cetăţile poeziei", AST, 1984, 3; Ilie Guţan, Sugestiile criticii tematiste, VR, 1985, 4; Constantin Cubleşan, Eseul analitic, ST, 1988,10; Gheorghe Glodeanu, „Privirea şi cadrul", TR, 1989, 18; Tudor Opriş, 500 debuturi şcolare, Galaţi, 1991, 213; Ţeposu, Istoria, 174; Liviu Grăsoiu, Fascinaţia cuvântului tipărit, LCF, 2001,14; Ioan Adam, Cuvinte accentuate, ALA, 2001,566; Popa, Ist. lit, II, 1126; Dicţ. scriit. rom., IV, 592-593; Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalităţi prahovene, Ploieşti, 2003, 381; Titus Vâjeu, Eterul şi eternul, Bucureşti, 2003,
156-157.	C.H.
TUDOR, Andrei (pseudonim al lui Isac Rosenzweig; 31.VIII.1907, Brăila - 18.VI.1959, Bucureşti), poet, critic dramatic şi traducător. Fiu al lui Moise Rosenzweig, om de afaceri, T. îşi începe învăţătura în 1914 la şcoala „Abraham şi David Schwarzman" din Brăila, aici fiind coleg cu Mihail Sebastian, ca şi la Liceul „Nicolae Bălcescu". îşi trece examenul de bacalaureat în 1926, când se înscrie, din nou împreună cu
Tudor
Dicţionarul general al literaturii române 788
Sebastian, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Va obţine licenţa în 1930, însă nu profesează, fiind atras de gazetăria culturală şi artistică. Face cronică muzicală, teatrală şi cinematografică la diverse periodice, între care „Facla", „Rampa" şi „Zorile", unde va fi redactorul rubricilor artistice şi culturale. Versuri, proză şi reportaje îi apar în „Universul literar", unde va debuta cu o poezie în aprilie 1928, „Tiparniţa literară", „Săptămâna literară, plastică, teatrală", „Vremea", „Meridian", „Floarea de foc", „Adam", „Azi", „Cuvântul", „Contimporanul", „Litere", „Premergătorul", „Stilet" şi „Curierul" (Brăila), „Start", „Omul liber" ş.a. Cronici, recenzii, note critice publică în „Bilete de papagal", „Viaţa literară", „Clopotul", iar după 1944 în „Victoria", „Unirea", „Tribuna poporului", „Viaţa capitalei", „Veac nou"; în „Muzica", unde în 1951-1952 e redactor-şef, şi în „Studii şi cercetări de istoria artei" scrie studii substanţiale privind trecutul muzical la noi. Din 1950 devenise profesor la Conservatorul din Bucureşti, iar din 1951 şef al Sectorului de istoria muzicii de la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Funcţionează, de asemenea, şi la nou-înfiinţatul Institut de Teatru (1951-1956). După ce Fundaţiile Regale o premiaseră în 1935, în manuscris, placheta Amor 1926 va fi tipărită în 1937 şi primită cu interes de comentatori. Cartea Moscova (.Reportaj despre metropola lumii noui) (1948) adună, fără însufleţire, în texte descriptive, multe locuri comune ale literaturii de călătorie din epocă. în schimb, schiţa monografică Enescu (1956) şi George Enescu. Viaţa în imagini (1961) îşi conservă şi interesul documentar, şi esenţa analizelor, deşiponcifele impuse de orientarea oficială nu au putut fi ocolite. împreună cu Mihail Sebastian, T. transpune în româneşte din versurile lui Francis Jammes, iar singur dă câteva tălmăciri din poemele lui Albert Samain, Ştefan George şi ale lui Rainer Maria Rilke. Alte traduceri, întreprinse după 1948 din scrierile lui Aleksei Surkov, Nicola Bajan, Stepan Şcipaciov, Evgheni Dolmatovski, Aleksandr Jarov, Anatoli Safronov ş.a., au fost strânse sub titlul Poeţii sovietici cântă pacea
(1950). în Cartea sângelui (Din lupta eroică a poporului grec) (1952) tălmăceşte, din franceză, o serie de documente, publicistică şi versuri, culegerea fiind dominată de o perspectivă politică deformantă, pe care traducătorul, vrând-nevrând, şi-o asumă. A mai semnat cu pseudonimele Lafcadio, Lafcadio et co.
Lirica lui T. ezită între o rostire încă apropiată de simbolism şi faconda avangardistă, fiind definită fie ca „o poezie extremistă" (E. Lovinescu), fie ca rezultat al unui „amestec de tragism cotidian şi umor sentimental" (G. Călinescu). In Duh de seară sau în Paludes versul este fracturat, iar sintaxa, aparent neglijată, valorizează observaţii pe cât de fine, pe atât de neaşteptate, amintind de versul lui Ion Barbu. Un pseudo-pastel, Port, reface cu o tuşă violentă atmosfera portului brăilean, pentru a transfigura esenţa unei stări sufleteşti: „Albe pietrele, oasele. / Schelete de cărbune în pomi. / Adună dorurile, coase-le, / spânzură inima şi dormi". Aceasta este, de altfel, ţinta demersului liric al lui T., în care, alături de reconstituirea din frânturi de amintire a unui climat erotic particular, pendulând între adoraţie şi mâhnire, evocarea peisajului bălţilor brăilene, a aerului straniu, vag exotic al
cheiului portuar încremenit în vipia unei amiezi de vară şi meditaţia în jurul invenţiei poetice („Cine adulmecă pe ape cântul / cu rotiri de uliu scăpătat?"), adesea cu inflexiuni agonice („Din vreme clipele nu se mai rup, / prin aer nu se prinde vreun cuvânt. / Sub mână se destramă orice trup / şi pasul nu se-nalţă din pământ"), sunt convocate inspirat. în studiul monografic Enescu, redus ca dimensiuni, T. comentează convingător viaţa şi opera compozitorului, utilizând o variată gamă de mijloace analitice şi de contextualizare. Deşi accentele proletcultiste ale vremii nu lipsesc, cercetarea e riguroasă, echilibrată şi nu alunecă în encomiastic. O bine aleasă iconografie însoţeşte textul, prefigurând cealaltă lucrare despre Enescu, editată postum, care vine să rotunjească o tentativă sub anumite aspecte temerară în raport cu linia generală din epocă.
SCRIERI: Amor 1926, Bucureşti, 1937; Moscova (Reportaj despre metropola lumii noui), Bucureşti, 1948; Enescu, Bucureşti, 1956; George Enescu. Viaţa în imagini, Bucureşti, 1961. Traduceri: Poeţii sovietici cântă pacea, Bucureşti, 1950; Muzica sovietică în plin avânt, pref. trad., Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Anda Boldur şi Ada Steinberg); Cartea sângelui (Din lupta eroică a poporului grec), Bucureşti, 1952; Leonid Lenei, Schiţe humoristice, pref. Aurel Baranga, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu M. Mihail); Vîtezslav Nezval, Cântecul păcii, Bucureşti, 1955.
Repere bibliografice: Andrei Tudor, în Antologia poeţilor tineri, îngr. Zaharia Stancu, Bucureşti, 1934, 257-261; Podoleanu, 60 scriitori, II, 345-348; Mihail Sebastian, Cărţi vechi şi hârtii regăsite, RP, 1936,5 475; G. Călinescu, „Amor 1926", ALA, 1937,861; Sebastian, Jurnal, 236-239; Lovinescu, Scrieri, VI, 171; G. Călinescu, Fişe literare, JL, 1939, 44; Călinescu, Ist. lit. (1941), 818-819, 822, Ist. lit. (1982), 903-904, 1024; Andrei Tudor, „Muzica", 1959,7; Andrei Tudor, SCIA, 1959,2; Solomon Savin, în Brăila de altădată, RCM, 1968,179; S. [Solomon Sa vin], Andrei Tudor, RCM, 1968, 186; Manolescu, Metamorfozele, 110-111; Andrei Tudor, în Poezia română modernă, îngr. şi pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1968,1, LXXIX, II, 203-206,283; Crohmălniceanu, Literatura,
II,	501-503,647; Piru, Ist. lit., 432-433; Viorel Cosma, Muzicieni români, I, Bucureşti, 1989,431; Buculei, Prezenţe, 240.	R.	Z.
TUDOR, Corneliu Vădim (28.XI.1949, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul Eugeniei (n. Vlădăreanu) şi al lui Ilie Tudor, croitor. învaţă la Bucureşti, unde va urma Liceul „Sf. Sava" (1963-1967) şi Facultatea de Filosofie, secţia sociologie (1967-1971). Este redactor la „România liberă" (1971-1974) şi la Agerpress (1975-1989). La recomandarea lui Eugen Barbu, va beneficia de o bursă Herder la Viena (1978-1979), anii '80 fiind cei în care colaborează abundent la „Săptămâna", revistă condusă de mentorul său. în 1990 întemeiază, împreună cu Eugen Barbu, Partidul România Mare, precum şi săptămânalul omonim, dar şi periodicul „Tricolorul". Va fi senator în Parlamentul României în toate legislaturile. Debutează editorial în 1977 cu volumul Poezii.
în plină etapă de modernizare a lirismului românesc, T. conservă modalităţi de secol XIX ori continuă linia Goga -Cotruş. Comentatorii l-au definit ca un neotradiţionalist,
789 Dicţionarul general al literaturii române
Tudor
Ion Besoiu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Eugen Barbu, Corneliu Vădim Tudor
fascinat în primul rând de lumea satului, recuperată într-o succesiune de tablouri descriptiv-decorative. Poetul derulează privelişti de iarnă, culese de la ţară, unde, în decembrie, „irozii încep a ura", din Pontul Euxin, unde „austral vânăt risipeşte foi / din Tristele proscrisului Ovidiu", comunică bucurii stârnite de luna mai, care pune „tumori de ametiste şi granate, / pirogravuri de fosfor în cais", celebrează „toamna românească" („Ard frunze vechi şi-un mal de mirodenii / în fumul lor gutui de mirt se coc / se-aud flăcăii buşumându-şi caii / cu smocuri moi de fân şi busuioc"), pictează tablouri hibernale: „începe astrul iernii măreţ să se topească / treptat îl simţi cum arde pe-al primăverii rug / şi-n urma lui rămâne o ţară românească / mai pură şi mai plină de semne de belşug". Ştie să introducă în peisaj şi inflexiuni macedonskiene: „Iată şi regatul verii, plin de zeităţi păgâne / lancea macului se-agită peste ostile de grâne, /Timp de heliogravură, cer ca bolţile sixtine". Rareori statice, pastelurile transmit uneori exuberanţa vitalităţii elementare: „Ies şerpii de prin buncăre de ierburi [...] / / Un neam nomad de vietăţi şi ierburi / revine triumfal la vatra lui / şi se dezumflă limbile la vite / diluviul nu dă seama nimănui". Evocând transhumanţa, poezia chiar astfel intitulată include apologia ciobanului transilvan care „îşi şerpuie coloanele de turme / ca pe un templu îngropat în fum, / pornit cu noapte-n cap, din zorii lumii / el n-a ajuns la stână nici acum. / / încremenit sub gluga lui aşteaptă / un semn divin cu magii austeri /, iar pe la spartul plaiului, pe toamnă, / porneşte după steaua lui din cer". Tonul jubilant şi encomiastic, atitudinile euforice sunt contrapunctate intermitent de tonalităţi elegiace, cu vagi tente simboliste, pe alocuri date de terminologia neologistică: „Trec fiinţe morgane
şi tremură-n zare / schelete de berze muiate în clor, / mileniul a stat, nici un om nu mai moare". Cuprinzând câteva zeci de poeme de dragoste, versurile din Epistole vieneze (1979), par supuse aceleiaşi energii combinatorii, de la extazele preromantice („în faţa voastră, oh, femei divine / de când mă ştiu mă pierd ca un copil", poetul se zbate „sub golgota geloziei", gustă „ambrozii din olimpul sfânt" ş.a.m.d.) la senzaţiile şi imaginile de sursă simbolistă. Dar T. şi-a adjudecat o notorietate inalienabilă ca autor al unui discurs poetic aliniat programului naţionalist oficial din anii '80 ai secolului trecut. Şi aici trece cu uşurinţă de la elogiu la imprecaţie, de la stihuirea elegiacă la timbrul pamfletar vituperant. Asumându-şi, programatic, statutul de poeta vates şi uzând de o retorică tumultuoasă, el celebrează nu numai Mioriţa sau „măreţele umbre" (Decebal, Niceta Remesianul, Ştefan cel Mare, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu ş.a.), ci şi pe ultimul conducător comunist („Tu ai venit să mântui această blândă ginte / acest popor de oameni ce mult au mai răbdat / te binecuvântează martirii din morminte / în straiul lor de lacrimi, de flori şi in curat", Nicolae Ceauşescu). în Poeme de dragoste, ură şi speranţă (1981) ori în Saturnalii (1983) se află stihuri care slăvesc oracular Patria, Neamul, Partidul, miturile naţionale şi incriminează până la demonizare pe duşmanii românităţii, adică străinii, trădătorii de ţară, „strigoii", „uscăturile" din emigraţie etc. Victimizându-şi în exces neamul, supradimensionând virtuţi pe de o parte, vinovăţii pe de alta, T. trimite epistole lirice în cele patru zări: Scrisoare deschisă către toate conştiinţele lumii (pavanâ pentru chimval, clopote şi porumbei). Nu altfel se poate caracteriza publicistica lui, unde impulsul festivist coexistă cu o vehemenţă pamfletară de nestăvilit, îndeobşte de un subiectivism extrem, ceea ce a declanşat reacţii puternice în lumea literară şi politică.
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1977; Epistole vieneze (50 de poeme de dragoste), Bucureşti, 1979; Poeme de dragoste, ură şi speranţă, pref. Eugen Barbu, Bucureşti, 1981; Idealuri, Bucureşti, 1983; Istorie şi civilizaţie, Bucureşti, 1983; Saturnalii, Bucureşti 1983; Mândria de a fi români, Bucureşti, 1986; Miracole, pref. Eugen Barbu, Bucureşti, 1986; Carte românească de învăţătură, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1990; Jurnal de vacanţă, Bucureşti, 1996; Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte, Bucureşti, 1999; Pamflete cu sifon albastru, Bucureşti, 2000; Aforisme, Bucureşti, 2002; Cartea de aur, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Ciobanu, Voci poetice, LCF, 1977, 49; Ioan Adam, între sunet şi sens, „Scânteia tineretului", 1980,24 ianuarie; Laurian Arghir, „Idealuri", „Pentru patrie", 1983,3; Dan Zamfirescu, „Idealuri", SPM, 1983, 13; Artur Silvestri, „Saturnalii", LCF, 1984, 1; Rotaru, O ist., III, 488-489; Ulici, Prima verba, III, 147-148; Cristea, A scrie, 274-278; Lovinescu, Unde scurte, IV, 168-173; I. Funeriu, Editorialişti români, Timişoara, 1996, 129-148; Micu, Ist lit, 356; Popa, Ist lit., II, 296-299; Dicţ. scriit. rom., IV, 593-595.	D.	Mc.
TUDOR, Iorgu (pseudonim al lui Gheorghe Todorov; 1.11.1885, Stâncăuţi, j. Bălţi - 29.XII.1975, Bucureşti), prozator, istoric literar şi ziarist. Fiu al lui Ştefan Todorov, agricultor, T.
Tudor
Dicţionarul general al literaturii române 790
urmează o şcoală pedagogică. Va lucra până la pensionare ca învăţător şi inspector şcolar la Chişinău. Participă la luptele din Galiţia, fiind ofiţer în armata ţarului. Din 1917 se încadrează în mişcarea de eliberare naţională. La 27 martie 1918, în calitate de deputat în Sfatul Ţării, votează unirea cu România. A fost preşedinte al Secţiei culturale a Comitetului Central Militar din 1917, e desemnat viceprimar al Chişinăului (1920,1932-1933), figurează între iniţiatorii Societăţii Scriitorilor din Basarabia, în al cărei comitet de direcţie va fi ales în 1940. In perioada interbelică, împreună cu Speranţa Tudor, soţia sa, patronează la Chişinău un cenaclu al scriitorilor. După invazia trupelor sovietice, în iunie 1940, se refugiază în partea dreaptă a Prutului.
T. a debutat în 1904 cu o „baladă romantică", Hoţul, compusă în limba rusă. Desfăşoară o susţinută activitate de ziarist, fie publicând în reviste şi gazete din Chişinău, fie scoţând numeroase publicaţii culturale, literare, pedagogice şi sociale în limbile română şi rusă sau bilingve. „Jurnalul începătorilor" (tipărit în ruseşte) este prima revistă fondată de el, în 1911, la Chişinău, destinată publicării „operelor" unor tineri debutanţi. Un an mai târziu iniţiază o gazetă intitulată „învăţătorul basarabean", care trebuia să fie editată tot în ruseşte, dar autorităţile nu îi vor permite apariţia. Din revista „Făclia ţării", la care figura, sub numele G. S. Todorov, ca secretar de redacţie, nu va ieşi, în 1912, decât un număr. Va fi, în continuare, redactor la „foiţa populară" „Pământ şi voie" (1917), la periodicele politice „Basarabia" (1919-1923), „Bessarabskii vestnik" (1919), dar şi la săptămânalele de literatură „Cununa de spini" (1919) şi „Poetul" (1921, 1931, 1937-1938), ultimul fiind editat şi cu o versiune în ruseşte. T. are şi alte proiecte ziaristice, dintre care unele se vor realiza, între 1917 şi 1932 conduce, în calitate de director, „Soldatul moldovan", „gazetă politică pentru soldaţi şi ţărani". Se adaugă, în aceeaşi intenţie lăudabilă de culturalizare şi de acţiune politică democratică, „Basarabia" (1929-1930) şi „Cuvânt moldovenesc" (1926-1939), serie nouă a gazetei cu acelaşi titlu scoasă între 1913 şi 1921 de Pan Flalippa, pe care o conduce împreună cu Onisifor Ghibu, sub egida filialei basarabene Astra şi a Fundaţiei Culturale Regale. Un rol însemnat în restructurarea şi dinamizarea vieţii intelectuale şi literare din Basarabia o au şi periodicele culturale scoase de T. ca editor, director sau redactor: „Moldova de la Nistru" (1920-1925), „revistă ilustrată", unde asigură direcţia literară, „Pe drumuri nuoi" (1924), „revistă literară, socială şi pedagogică", „Raza" (1931-1944), săptămânal „al conştiinţei româneşti", la care se află alături de preotul Vasile Ţepordei, „Itinerar" (1938-1940), profilat pe „literatură şi artă", în continuarea preocupărilor de la „Poetul", aici fiind director şi asociindu-1 la realizarea revistei pe Sergiu Matei Nica, precum şi „suplimentul literar-artistic" al hebdomadarului în limba rusă „Molva", îngrijit de el între 1932 şi 1937. Semnează frecvent cu pseudonime: I. T-ov, T. Odorov, Gheorghe To-v,
I.	T. Todorov, George Tudor, Iurii Amaro, Stâncăuţeanu, Gh. Stâncă, Iorgu Vârtej ş.a. Pe lângă strădania managerială, în toate acestea T. este prezent cu versuri, schiţe şi cu publicistică
militantă, de factură superior culturală (articole şi contribuţii de istorie literară, recenzii şi note privitoare la actualitatea literară ş.a.). Alături de poeziile cu caracter religios din „Luminătorul", compuse în preajma primului război mondial, i-au apărut şi altele, rod al experienţei dure de pe frontul galiţian, cum sunt şi câteva povestiri. O contribuţie cu totul remarcabilă este însă sinteza istorică Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire (1918-1940), pe care nu a apucat să o vadă tipărită, dar o depusese într-o variantă dactilografiată la principalele biblioteci din ţară.
SCRIERI: Sub steagul străin (Povestire din vremuri grele de război), Lemberg, 1915; Urme sfinte, Chişinău, 1940; Bezne, Chişinău, 1940; Nervi şi flăcări, Chişinău, 1940; Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire (1918-1944), Bucureşti, 1976.
Repere bibliografice: Figuri contemporane din Basarabia, Chişinău, 1939,132; M. Itkis, F. Levit, înaintea marii cotituri, „Nistru", 1967,3; Istoria literaturii moldoveneşti, II, Chişinău, 1988, 621-623; Sava Pânzaru, Un scriitor puţin cunoscut: Gh. Todorov, RLSL, 1990,6; Chirii Aldea-Cuţarov, Un animator al culturii basarabene - Iorgu (Gheorghe) Tudor, „Glasul naţiunii", 1992,1 mai; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 26.	S. P., R. Z.
TUDOR Octavian (12.XII.1939, Brăila), prozator şi publicist. Este fiul Corinei (n. Rusu), muncitoare, şi al lui Tudor Tudor, funcţionar. După ce urmează Liceul Militar la Iaşi, absolvit în 1956, Şcoala Tehnică de Aviaţie (1956-1958) şi Şcoala Tehnică de Arhitectură (1959-1962), face Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, încheindu-şi studiile în 1969. în răstimp lucrează ca lăcătuş, tâmplar (1958-1959), conductor arhitect (1962-1965), redactor la „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru". Din 1975 va fi şef de secţie, apoi secretar de redacţie la „Flacăra". După 1989 intră redactor la „România liberă", unde susţine rubrica „Dus-întors", iar mai târziu la „Academia Caţavencu", semnând şi rubrica „Scriitor la ziar" în cotidianul „Naţionalul". Debutează la revista „Luceafărul", în 1962, iar editorial cu prozele scurte din volumul Povestiri diferite, apărut în 1968.
Proza lui T. este ironică şi sentimentală deopotrivă, cele două trăsături distribuindu-şi zonele într-un echilibru favo-rizant pentru timbrul scrierilor. Principiul ordonator pare a fi uimirea sceptică, un anume fel de a se opri în pragul enigmei şi de a o proteja, investind-o fie cu valenţele echivocului, fie cu cele ale paradoxului. începând cu Povestiri diferite şi până la piesele de rezistenţă din Istoria unui obiect perfect (1981; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) sau din Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai (1983), trecând prin romanele de dragoste Noiembrie viteză (1975) şi Sortiţi iubirii (1988), în centrul naraţiunilor se plasează de cele mai multe ori „suciţii", bizarii, inşii excentrici prin natura fixaţiilor lor. Ei sunt, în acelaşi timp, şi făpturi exponenţiale, şi exemplare de serie, menite să închipuie lumea înconjurătoare ca rezultat al unui joc cinic de reproducere şi mixare a defectelor umane: prostie, lipsă de gust şi de orizont, abulie afectivă, funcţionare în inerţie. Autorul e interesat de traiectoria biografiilor banale în care intervine, la un moment dat, un element distorsionant. O
791 Dicţionarul general al literaturii române
Tudor
femeie rămâne văduvă şi moşteneşte o mare cantitate de ziare vechi, pe care le topeşte şi îşi modelează din pasta lor un univers compensatoriu: mobila pe care şi-o dorise, televizorul color pe care nu îl avusese, covorul persan visat etc. In cele din urmă se figurează pe ea însăşi şi moare (Anul de hârtie). Un bărbat este ales să joace într-un film, ceea ce îl aruncă într-o ficţiune fără sfârşit. Un cuplu se agită excesiv din dorinţa de a face ceva: ea pune perdeluţe la orice, la fereastră, ca şi la solniţă, la cărţile din bibliotecă şi la râşniţa de piper, în timp ce el fabrică obiecte „în formă de ...": o lampă în formă de poştaş, o solniţă în formă de peşte. în fine, un administrator de bloc moare, cu vena jugulată de basca înfiptă prea adânc pe cap ş.a.m.d. în prozele lui T. alienarea are cauze cu precădere absurde: doi gemeni se căsătoresc cu două gemene şi fiecare din cei patru va tânji fără sens după perechea celuilalt. Sentimentele sunt sistematic fisurate de contratimpuri ireductibile; a fi iubit până la fixaţie fără să ştii e o situaţie destul de curentă: un roman, Sortiţi iubirii, îşi dezvoltă acţiunea dintr-o asemenea relaţie imposibilă, ca şi o proză scurtă, Ana la Boston. Afectele familiale sunt şi ele cariate de mecanica obişnuinţei. Femeia este fie misterioasă (Maria din Firul principal), fie de-a dreptul stupidă, aici galeria fiind mai
cuprinzătoare, de la nevasta din Cronica de la Miaua până la cea a pădurarului din Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai. Cuplul viu, autentic, apare sporadic, el vertebrează totuşi romanul Noiembrie viteză, figurare spumoasă a destinului unui personaj selfmade man din anii '60 ai secolului trecut. Glisările temporale, exerciţiul comprimării sau proiecţiei în timp, epilogurile reprezintă bruiaje constante ale logicii realiste şi instrumente ale relativizării ironice. Scriitorul nu este în primul rând ceea ce se numeşte un bun psiholog, ci un excelent observator de detalii, absorbite fără montură, de preferinţă disparat. Puzzle ingenios al unor relaţii inconfortabile, proza lui T. oferă lecturii confortul inteligenţei vii şi vulnerabile prin luciditate.
SCRIERI: Povestiri diferite, Bucureşti, 1968; Noiembrie viteză, Bucureşti, 1975; Banda lui Mobius, Bucureşti, 1978; Istoria unui obiect perfect, Bucureşti, 1981; Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai, Bucureşti, 1983; Florin Niculiu, Bucureşti, 1984; Firul principal Cuadratura cercului, Bucureşti, 1985; Sortiţi iubirii, Bucureşti, 1988; Vermeer şi criticii săi, Bucureşti, 1988; Motivul. Afară din joc. Celălalt, Bucureşti, 1991; Tratat de înjurături (în colaborare cu Ion Barbu), I-II, Bucureşti, 1997; Povestiri, Bucureşti, 1999; Oameni normali, Bucureşti, 2000; Momente. Schiţe, însemnări, Bucureşti, 2002; Pictori români uitaţi, Bucureşti, 2003; Proşti, dar mulţi, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Adrian Bota, „Noiembrie viteză", CNT, 1976,1; Valeriu Cristea, Sursele omenescului, RL, 1976, 2; Nicolae Manolescu, „Noiembrie viteză", RL, 1976,9; Val Condurache, „Noiembrie viteză", CL, 1976,3; A. George, „Noiembrie viteză", „îndrumătorul cultural", 1976,3; Voicu Bugariu, Fals roman poliţist, LCF, 1978,10; Mircea Scarlat, „Banda lui Mobius", RL, 1978, 20; Iorgulescu, Scriitori, 254-257; Nicolae Manolescu, Istorii perfecte, RL, 1981, 17; Adriana Iliescu, „Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai", RMB, 1983,12 032; Alex. Ştefănescu, Viaţa filmată cu acceleratorul, RL, 1983, 23; Valentin F. Mihăescu, „Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai", LCF, 1983,35; Nicolae Manolescu, „Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai", RL, 1983, 35; Laurenţiu Ulici, Dubla perspectivă, RL, 1988,21; Cosma, Romanul, 1,271-272; Buculei, Prezenţe, 240-241; Ulici, Lit. rom., 1,364-368; Popa, Ist. lit, II, 1004; Marius Chivu, Despre oameni într-o mie de situaţii, RL, 2002, 4; Dicţ. scriit. rom., IV, 595-598; Pavel Şusară, Uitarea la români, RL, 2003,44.	D. C. M.
TUDOR, Sandu (pseudonim al lui Alexandru Teodorescu; 22.XII.1896, Bucureşti - 17.XI.1962, Aiud), poet, eseist şi gazetar. Este fiul Sofiei şi al lui Alexandru Teodorescu, consilier, apoi preşedinte al înaltei Curţi de Conturi. Face clasele primare la Bucureşti, pe cele liceale la Ploieşti, se înscrie la Academia de Arte Frumoase din capitală, întrerupând după un an, e mobilizat (1916-1920), se înrolează ca ofiţer în marină, la Constanţa (1922-1924), reluându-şi studiile universitare de filosofie şi teologie la revenirea în Bucureşti, interval în care va fi şi secretar la Universitate. Debutează cu versuri la „România nouă", în 1921, îşi continuă activitatea de poet şi gazetar la „Farul" (Constanţa, 1922). Primul volum de versuri, Comornic, îi apare în 1925. Colaborează la „Gândirea", „Lumea", „Sinteza", „Tiparniţa literară", „Convorbiri literare", „Contimporanul", „Cuvântul" ş.a., iar mai târziu scoate revista „Floarea de foc" (1932-1933, 1936) şi este directorul ziarului „Credinţa" (1933-1937). Cu o psihologie febrilă, cu un temperament inflamabil, sceptic în privinţa capacităţii
Tudor
Dicţionarul general al literaturii române 792
filosofiei şi ştiinţei de a formula adevăruri esenţiale despre existenţă, dar având o încredere neclintită în posibilitatea de cunoaştere prin revelaţie, T. a devenit un contestatar tot mai vehement al modului de vieţuire contemporan. Apropiat, iniţial, de cei mai de seamă frondeuri „bântuiţi de patima de foc a Duhului înnoitor" (Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran ş.a.), el visează, în articolul-program din „Floarea de foc", „un stil arzător cum sunt flăcările", menit să demoleze o ordine spirituală „hâdă", falsă, şi să reformeze viaţa socială. Revoltat împotriva politicianismului şi a arivismului, convins de nocivitatea unor aspecte ale culturii şi civilizaţiei occidentale, găseşte repere şi modele în ortodoxie, în tradiţia românească de tip voievodal. Deviza ziarului său - „Credinţa noastră e să înfăptuim «Ţara slobodă şi duhovnicească»" - este pusă în practică prin atacuri dure la adresa unor persoane şi realităţi politice, sociale, culturale, între care şi gruparea Criterion. Este oripilat de ideologia şi de practicile legionare („prostie şi violenţă de brută", „şcoala demonismului"), de ascensiunea extremei drepte europene (Mussolini - „gorila cu cască şi mască", Hitler - „bestia blondă"), care ducea o politică de „barbarizare în masă". Constatând ineficienţa unei astfel de lupte, se axează pe promovarea spiritului ortodox, mai întâi în rubrica „Picături din apa vie", apoi în articolele din „Sfarmă-Piatră" (1938-1941). între 1939 şi 1942 este mobilizat, apoi internat în lagărul de la Târgu Jiu, împreună cu alţi scriitori şi ziarişti. După război renunţă la activitatea publicistică în favoarea practicii religioase propriu-zise, se
Desen de Margareta Sterian
retrage la mănăstirea Antim din capitală, unde se va şi călugări în 1948, devenind principalul factor coagulant al comuniunii spirituale Rugul aprins al Maicii Domnului. în 1950 e arestat şi condamnat pentru „fascism" şi activităţi subversive. Eliberat după trei ani, se reintegrează cinului monahal la schitul Crasna (din Gorj), ca ieroschimonahul Daniil, apoi se retrage la schitul Rarău, de unde vine când şi când în Bucureşti, pentru a participa la întâlnirile cu foştii membri ai grupării isihaste. în 1958 e arestat din nou, implicat în procesul „grupului de la Antim" (cu V. Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu ş.a.) şi întemniţat la Gherla. Se stinge în închisoarea din Aiud. începe să fie redescoperit după 1990, când i se editează o serie de scrieri în versuri şi proză, precum şi câteva volume de exegeză teologică, de meditaţii spirituale şi cugetări, fiind recunoscut ca un spirit care a revigorat credinţa şi ca un martir al unei cauze sfinte.
Rănit de constatarea că lumea e trecătoare şi aleatorie, „făr-de ţel, făr-de stăpân", simţind că „a firii jale infinită/ se contopise-n trupul" lui, poetul T. plânge „adânc pân-la fiori", cu o viziune sumbră, fără aderenţă la prezent, cu disponibilitate pentru reverii paseiste, ca în prima parte a volumului Comornic. Din călătoria onirică în trecut alege câteva imagini disparate, pictând tablouri cu evidente virtuţi plastice, stranii şi întunecate, ce par, totuşi, să vorbească despre o mare tristeţe, despre „ceva gingaş, sfielnic, ca un suflet, ca un fum". Temele, peisajele se schimbă, dar stările eului atestă aceeaşi trăire agonică: un port în amurg e ca un imens cimitir, dominat de crucile catargelor, lumea seamănă cu un vas fantomă plutind bezmetic în întuneric şi nemărginire, toamna şi iarna nasc „stanţe triste", ca într-o părăsire sfâşietoare, când „zdrenţele de gânduri moarte" nu îi mai pot oferi omului decât viziunea propriei înmormântări. Profund nefericit de cunoaştere sau de trăirea laică, poetul invocă revenirea la credinţă, jinduind o învestitură mesianică, pe care să i-o acorde Dumnezeu: „Rodeşte în mine fruct sonor Cuvântul", pentru a hrăni pe cei flămânzi de nemurire, pentru a scrie „versete" maiestuoase ca paşii profeţilor, „covârşitoare mistere/ iluminând cuvinte" aducătoare de pace în suflete. Şi după 1925 T. va publica versuri în periodice, încercând să transpună experienţe lăuntrice, revelaţii religioase într-o manieră cam confuză şi bruscată de intensitatea arderilor spirituale, fiind unul din poeţii reprezentativi ai gândirismului. Suire lăuntrică („Gândirea", 1931) pare descrierea unui extaz, o furişare în imensitatea fiinţei interioare, unde eul prinde aripi şi, într-o încordare supremă, ajunge „în vârful vremii", iar aici are, vag, revelaţia divinităţii, „pe afunzimea lumii trecând în lung oftat". Mai mult, compune, după canonul ortodox, Acatistul preacuviosului părintelui nostru Sf. Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov (1942), o hagiografie unde cursul baladesc-narativ e întrerupt ciclic de condace şi icoase, pline de rugi dramatice, febrile, de invocări ale Creatorului, comentarii teologice şi meditaţii filosofice, încheiate invariabil cu ideea că fără Dumnezeu viaţa e vană: „Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de tine/ îndoiala îmi umple fiinţa". Mai târziu va scrie un Imn-acatist la Rugul aprins al Maicii Domnului (apărut la
793 Dicţionarul general al literaturii române
Tudor-Anton
Madrid, în 1983) şi alte poeme de acest gen, publicate postum în culegerile intitulate Acatiste (1997,1999). Un grupaj, Poezii religioase, inserat în volumul Taina Rugului aprins (1999), confirmă neîncetata ardere a unui spirit situat „dincolo de aşteptare,/ dincolo de bunătate, dincolo de aflare", „umblând pe sfârcurile singurătăţii,/ către pierduta cale a Domnului,/ la înălţimea morţii şi a somnului./ Fără amintiri, fără gânduri, fără plângeri" (Anahoree). Totuşi, în ultima sa scriere în versuri, Hrisovul clipelor („o parabolă în ton de baladă", publicată întâi în revista „Ethos", Paris, 1975), poetul mistic, halucinat şi ceţos, aproape unic în literatura română, revine la reveriile medievale, imaginând o stranie întâmplare tragică la o curte voievodală, ca o ilustrare a certitudinii că moartea este suprema realitate. T. a scris şi proză, Cartea Muntelui Sfânt (iniţial apărută fragmentar în „Gândirea", 1930) fiind o combinaţie de lirism cu relatări foarte concrete ale unor aspecte neplăcute dintr-o călătorie la Athos. Cele câteva comentarii critice despre poezia lui T. relevă amestecul de tradiţionalism şi modernism, recunosc o anumită virtuozitate şi originalitate a lirismului şi a versificării, remarcând caracterul personal al imaginaţiei, înclinată preponderent spre transfigurare picturală. Cum versurile devin la el tot mai mult o formă a trăirii religioase, iar gazetăria mult mai adecvată, mai utilă pentru cunoaştere şi reconstrucţie socială, T. a fost apreciat mai mult ca un gazetar percutant şi ca un important scriitor religios.
SCRIERI: Comornic, Bucureşti, 1925; Acatistul preacuviosului părintelui nostru Sf Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov, Bucureşti, 1942; îmn-acatist la Rugul aprins al Maicii Domnului, Madrid, 1983; Acatiste, pref. Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 1997; Taina Rugului aprins, îngr. şi pref. Gheorghe Vasilescu, postfeţe Bartolomeu Valeriu Anania, Alexandru Mironescu, Sofian Boghiu, Bucureşti, 1999; Scrieri,
I,	îngr. Alexandru Dimcea, Bucureşti, 1999; Acatiste, îngr. Alexandru Dimcea, Bucureşti, 1999; Colindul mocanului, îngr. Nicolae Scurtu, postfaţă Pericle Martinescu, Bucureşti, 1999; Caietele preacuviosului părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), I-IV, îngr. Alexandru Dimcea, Bucureşti, 2000-2003; Ce e omul?, îngr. Alexandru Dimcea, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: C. Gane, „Comornic", CL, 1925, iulie-august; Noica, Semnele, 240-242; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 435-436; G. Călinescu, însemnări şi polemici, Bucureşti, 1988,42-43; T.N., De vorbă cu Sandu Tudor, directorul „Credinţei", FCL, 1935,1 225; Călinescu, Ist. lit. (1941), 801, Ist. lit. (1982), 885; Crohmălniceanu, Literatura, II, 320-322,615-616; Micu, „Gândirea", 641-646,834-835; Carandino, De la o zi, 1,166-170; Ovidiu Vuia, „Imnul-acatist la Rugul aprins al Maicii Domnului", „Libertatea" (New York), 1985, 31; Mircea Eliade, Memorii, I, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991, 308-312; Arşavir Acterian, Cum am devenit creştin, Bucureşti, 1994,1-9; Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, 1996, 46-48; Andre Scrima, Timpul Rugului aprins, îngr. Anca Manolescu, pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 1996, 101-180; Alexandru Mironescu, Calea inimii, îngr. Răzvan Codrescu, pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 1998; Dan Stanca, Poezia incendiată de credinţă, JL, 2000,1-2; Micu, Ist. lit., 221; Popa. Ist. lit., 1,260-261; Dicţ. scriit. rom., IV, 598-599.	C.	T.
TUDOR, Ştefan (pseudonim al lui Ştefan Melnic; 24.XII.1941, Cureşniţa, j. Soroca), prozator. A absolvit în 1964 Facultatea de Filologie la Institutul Pedagogic „Alecu Russo" din Bălţi. Funcţionează ca profesor de franceză, redactor la Telera-dio-Moldova (1966-1976), redactor la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi (1976-1978), corespondent la „Scânteia leninistă" (1978-1981), apoi la revista „Alunelul", unde din 1997 e redactor-şef.
T. debutează editorial cu cartea de povestiri pentru copii Casa puiului de soare (1973). A rămas fidel acestui tip de literatură şi a mai scris cărţile Verde-căpitan şi echipa lui (1975), Avionul (1980), Grănicerul (1982), Mi-i dor de iepuraşi (1985), Mingea fermecată (1988), Pomul fermecat (1995) ş.a. E prezent şi în domeniul publicisticii, dezvăluind în câteva cărţi, situate între evocare narativă şi restituire documentară, aspecte ale unor perioade dramatice: Poveste amară (1992, în colaborare), Satana pe Pământ (1992), aici fiind cuprinse „mărturii despre anii de foamete şi deportări".
SCRIERI: Casa puiului de soare, Chişinău, 1973; Verde-căpitan şi echipa lui, Chişinău, 1975; Comandant în vacanţa de vară, Chişinău, 1976; Avionul, Chişinău, 1980; Grănicerul, Chişinău, 1982; Mi-i dor de iepuraşi, Chişinău, 1985; Mingea fermecată, Chişinău, 1988; Coroana de regină, Chişinău, 1989; Băieţelul din balon, Chişinău, 1991; Poveste amară (în colaborare), Chişinău, 1992; Satana pe pământ, Chişinău, 1992; Pomul fermecat, Chişinău, 1995; Drepturile tale, Chişinău, 2000.
Repere bibliografice: Andrei Ţurcanu, Poezia gesturilor inocente, „Nistru", 1974,11; Ion Ciocanu, Pomul limbii române, „Florile dalbe", 1996,26 ianuarie; Claudia Partole, Onestitate şi cumsecădeniei scriitorul Ştefan Tudor, „Florile dalbe", 2001,20 decembrie.	I.	C.
TUDOR-ANTON, Eugenia (22.IX.1930, Brăila), critic şi istoric literar, editoare şi prozatoare. Este fiica Gherghinei (n. Vrânceanu) şi a lui Ion Nicu Tudorică, mecanic-ajustor. Urmează şcoala primară şi liceul la Brăila (1940-1949), iar Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucureşti, absolvind în 1953. Până în 1985, când s-a pensionat, este redactor şi şef al secţiei de critică la „Viaţa românească". Debutează la aceeaşi revistă, în 1953, cu un articol despre George Coşbuc. A mai colaborat la „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Cronica", „Tribuna", „Revista de istorie şi teorie literară", „Jurnalul literar", „Cotidianul" ş.a. Prima carte, Pretexte critice, îi apare în 1973, urmată de Ipostaze ale prozei (1977) ş.a. Se afirmă însă şi ca prozatoare, cu romanele Caruselul (1974), Preţul singurătăţii (1981; Premiul Uniunii Scriitorilor), Vară vrăjmaşă (1985). Ca istoric literar şi editoare, a îngrijit scrieri ale Hortensiei Papadat-Bengescu: Teatru (1965), Opere (I-V, 1972-1988). înainte de a se căsători cu prozatorul Costache Anton a semnat şi Eugenia Tudor.
Cu excepţia câtorva poeţi comentaţi în volumul Pretexte critice, T.-A. e preocupată aproape în exclusivitate de „ipostaze ale prozei", mai cu seamă ale romanului, glosând, nu o dată penetrant, pe marginea operei Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui G. Ibrăileanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Laurenţiu Fulga,
Tudor-Anton
Augustin Buzura, Al. Ivasiuc ş.a. Un interes constant manifestă pentru literatura scrisă de femei: Cella Serghi, Margareta Sterian, Ticu Archip, Georgeta M. Cancicov. Observatoare atentă a fenomenului literar, spirit asociativ, mânuind un stil alert, T.-A. susţine câteva idei fertile pentru proza contemporană. Insistă asupra analizei psihologice şi a implicării în istorie a protagonistului („tensiunea participării"), precum în Delirul de Marin Preda sau în Feţele tăcerii de Augustin Buzura, pledează pentru complexitatea etică a personajului, pentru realismul polemic, în fond antidogmatic, pentru literatura de valoare autentică adresată tineretului şi copiilor. în calitate de cronicar literar, preferă să elogieze decât să respingă o carte, act pe care îl face, de obicei, cu reţinere. Studiul monografic Hortensia Papadat-Bengescu, marea europeană (2001) îi oferă analistei posibilitatea de a releva în chipul cel mai plauzibil virtuţile unei creaţii prozastice exemplare. Examinând întreaga operă a scriitoarei, exegeta îi demonstrează originalitatea, valoarea excepţională, dată de convertirea, în romane, a confesiei din primele scrieri în „observaţie rece, tăioasă, necruţătoare", în scrutarea umanităţii din lumea românească urbană cu „ochiul rece al adevărului". E ceea ce şi-a propus, de altfel, cu mijloace personale, şi T.-A. însăşi, în romanele sale. Caracteristice sunt propensiunea spre introspecţie, autoanaliza, interesul pentru adolescenţă, pentru psihologia ei difuză, personajul principal fiind mai ales fata puberă, cu febrele amăgirilor şi dezamăgirilor (Caruselul, Vară vrăjmaşă), varietatea caracterelor
Dicţionarul general al literaturii române 794
(ipocriţi, profitori, invidioşi, bârfitori, snobi, mediocri, servili, impostori, parveniţi, cinici, egoişti), de unde şi tenta subliniat critică, specifică romanului de moravuri, tendinţa spre caricatură, ironia şi tonul caustic (ca în Caruselul), tehnica modernă a jurnalului (în Preţul singurătăţii şi Vară vrăjmaşă). în Caruselul lumea artiştilor este văzută mai ales cu defectele ei, se descrie viaţa mondenă, cu şuete, bârfe şi intrigi. Naratoarea relatează la persoana întâi, recurgând la autobiografia lui „nenea Mihu", imperfect sudată cu restul romanului, dar având rostul de a face câteva transparente aluzii la „cercetările" şi „reţinerile" din anii '50 ai secolului trecut. Şi mai conturate apar asemenea experienţe în Vară vrăjmaşă, unde protagonistul, Matei, om drept şi bun, devine victimă pentru că se împotrivise colectivizării forţate. Se întretaie aici două romane, unul al vieţii de provincie, al micilor artişti şi al mediului didactic (amintind Braţul Andromedei de Gib I. Mihăescu), roman dominat de figura caricaturală, întru totul memorabilă, a profesoarei Artemiza (Miza) Pârlog, tip de fată bătrână, închipuită şi ahtiată de parvenire, şi romanul Melaniei, soţia lui Matei, şi al familiei sale, care traversează o dramă. Roman de moravuri, mai ales în prima parte, Vară vrăjmaşă este şi unul de atmosferă, o atmosferă grea, peste care apasă suspiciunea, mentalitatea dogmatică a activiştilor, aşa-zisa „morală proletară", tragediile „luptei de clasă". De aici, şi valoarea lui de document. Cel mai izbutit este însă Preţul singurătăţii, roman de un realism crud şi totodată carte animată de o aspiraţie spre ideal şi de un fior de poezie. Prin sondaje în timp se ajunge la momente tragice ale istoriei dinainte de al doilea război mondial, precum anii terorii legionare sau ai perioadei '50, faimoasa perioadă a „cotelor", a „înscenărilor", a „vigilenţei", a „vânătorii de vrăjitoare". Mai multe secvenţe introduc în cotidian, în atmosfera dintr-un teatru şi dintr-un spital, unde se întâlnesc protagoniştii romanului, doctorul Radu Harega şi solista de operă Domnica, două destine similare prin obstacolele sociale şi morale ce le stau în cale. Ei au de luptat cu favoritismele şi impostura, cu demagogia şi oportunismul, cu minciuna şi spiritul de şicană, cu ticăloşia, tare pe care le încarnează personaje ca „marele regizor" Eunucul şi Le Petit (nume antitetic şi simbolic pentru tipul ambiţiosului), „fâşneaţa" Vipereasca sau directorul Bârsa, un fel de Tartuffe contemporan. Protagonistul, doctorul Radu Harega, traversează cele mai dure experienţe de viaţă: rănit în război, persecutat şi arestat politic, în fine, reîncadrat. Pasionat de profesie, dar nefericit în căsnicie, continuă să lupte şi să spere, cu o răbdare stoică, amintind-o pe aceea din parabola biblicului Iov. Folosind un limbaj colocvial nu o dată colorat, autoarea apelează şi acum la jurnal şi la investigaţia psihologică. Alternanţa de confesiune şi relatări „obiective", precum şi adăugarea, aparent dezordonată, de straturi peste straturi, ce leagă mereu trecutul de prezent, conferă cărţii o factură modernă. Cu Preţul singurătăţii T.-A. a dat un roman de analiză şi de moravuri, de atmosferă, cu explicite şi îndrăzneţe, pentru epocă, implicaţii politice. Tocmai abordarea unor asemenea aspecte, ca şi denunţarea lor cu vervă caustică au stârnit interesul publicului. Dramele personajelor, nu o dată
795 Dicţionarul general al literaturii române
Tudor-Miu
victime ale regimului comunist, ca şi specimenele din fauna morală a vremii erau recognoscibile, de aici succesul cărţii.
SCRIERI: Pretexte critice, Bucureşti, 1973; Caruselul, Bucureşti, 1974; Ipostaze ale prozei, Bucureşti, 1977; Preţul singurătăţii, Bucureşti, 1981; Vară vrăjmaşă, Bucureşti, 1985; Hortensia Papadat-Bengescu, marea europeană, Bucureşti, 2001. Ediţii: Hortensia Papadat-Bengescu, Teatru, pref. edit., Bucureşti, 1965, Opere, I-V, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1972-1988; Sanda Movilă, Desfiguraţii. Nălucile. Viaţa în oglinzi, pref. edit., Bucureşti, 1990. Traduceri: Szinnyei Julia, Anotimpul jocurilor, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Gh. Bianu).
Repere bibliografice: Aureliu Goci, „Pretexte critice", RL, 1973,14; D. Micu, Critică obiectivă, CNT, 1973, 18; Ion Bălu, „Pretexte critice", „Scânteia", .1973,9 604; Florin Mihăilescu, „Pretexte critice", VR, 1973, 7; Mircea Iorgulescu, „Caruselul", LCF, 1974, 9; Valeriu Cristea, Literatura criticilor, RL, 1974, 11; D. Micu, Romanul unui critic?, VR,
1974,	6; Ulici, Prima verba, I, 203-204; Valeriu Cristea, „Ipostaze ale prozei", RL, 1977,49; Al. Săndulescu, Comentatoare a prozei, VR, 1978,5; Fănuş Băileşteanu, Eseuri despre proza psihosocială, CRC, 1978, 20; D. Micu, Vocaţia analizei, RL, 1980, 42; Edgar Papu, Claustrare citadină, CNT, 1981, 42; Valeriu Cristea, „Preţul singurătăţii", RL, 1981, 44; Eugen Simion, Un roman de moravuri, R, 1981,11; D. Micu, Neacceptarea înfrângerii, VR, 1981,11; Mihai Dinu Gheorghiu, „Preţul singurătăţii", CRC, 1981,47; Ioan Holban, Parabola lui Iov, RL, 1981,49; Ilie Guţan, Scump e preţul singurătăţii, T, 1982,3; Al. Săndulescu, Un valoros roman realist, RMB, 1982,11604; Rodica Florea, Variantele parabolei, ST, 1982, 4; Nicolae Mecu, Anatomia solitudinii, CL, 1982,9; Steinhardt, Critică, 135-138; Cornel Munteanu, „Vară vrăjmaşă", ST, 1986, 2; D. Micu, Analiză psihologică şi compoziţie romanescă, VR, 1986,9; Rodica Florea, Ipostaze ale prozei, T, 1986,10; Tuchilă, Privirea, 252-258; Steinhardt, Monologul, 235-238; Micu, Ist lit, 634-635,122; Gabriel Dimisianu, Noi cărţi despre „marea europeană", RL, 2002,17.	AL	S.
TUDOR-MIU, Al.[exandru] (25.11.1901, Brazi, j. Prahova -
24.VII.1961, Câmpina), poet. Născut într-o familie de ţărani (Maria şi Anghel Miu), a urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi liceul la Ploieşti. La vârsta de nouăsprezece ani se angajează, câteva luni, ca ajutor de laborant la Rafinăria „Steaua Română" din Câmpina. între 1920 şi 1924 funcţionează ca învăţător (şi director de şcoală), mai întâi în satul Pantazi, apoi în Rodila-Cricov, din judeţul Prahova. Din 1925, timp de peste două decenii, este funcţionar la Societatea Concordia-Electrica, iar ulterior, din 1948 până la sfârşitul vieţii, director al Şcolii Electrotehnice din Câmpina. Poetul a avut o existenţă discretă, departe de tumultul vieţii literare şi publicistice a capitalei. Activitatea literară şi jurnalistică şi-a început-o la „Ploieştii literari", în 1921. Mai colaborează la „Lumea copiilor", „Universul literar", „Contimporanul", „Luceafărul literar şi artistic", „Izbânda", „Pământul", „Naţionalul nou", „Viaţa literară", „România literară", „Revista literară", „Caiet de poezie" (suplimentul „Revistei Fundaţiilor Regale"), „Viaţa românească", „Contemporanul" ş.a. A editat şi a condus, la Câmpina, câteva gazete social-culturale: „Câmpina" (1927-1929) şi suplimentul „Cucu Prahovei" (1928), „Fapta" (1929, realizată împreună cu Geo Bogza şi Simion Stolnicu), „Prahova" (1930), „Strada" (1932-1936). îl cunoscuse pe Geo Bogza în 1928, atunci când acesta scotea, la
Câmpina, revista „Urmuz". Din cele cinci numere ale publicaţiei două au fost scrise în întregime de cei doi, între ei statornicindu-se relaţii de prietenie durabile, în pofida izolării lui T.-M. în „Urmuz" a publicat, între altele, un Madrigal icoană, dedicat Josephinei Baker, poem care se remarcă prin faptul că dispunerea în pagină a caracterelor grafice (ticluită de autor, cu minuţie şi ingeniozitate, pe o maşină de scris cu car mare, apoi fidel reprodusă tipografic în revistă) conferă textului tipărit şi o valoare propriu-zis figurativă, iconică, conturul exterior al zaţului închipuind silueta celebrei dansatoare în plin elan. E procedeul utilizat de Guillaume Apollinaire în Calligrammes, redescoperit pe cont propriu de T.-M., de vreme ce la data apariţiei poemului - preciza mai târziu Geo Bogza - cei doi tineri scriitori avangardişti nu cunoşteau „caligramele" poetului francez. Debutează în volum cu Epode, tipărit în 1932. Poetului i-au mai apărut în timpul vieţii două cărţi - Standard (Poeme de petrol şi energie) (1934) şi întâlnire cu pasărea Phoenix (1947) iar în 1973 se va publica o antologie unde sunt reproduse integral cele trei volume antume, cărora le-a fost adăugată o selecţie din poemele apărute în periodice. Au rămas în manuscris ciclul de poeme Grigorescu, textele proiectate să alcătuiască volumele Albastru - poeme de mare, Steaua Doftanei, Cheia universală, precum şi Excursii (reportaje din anii 1929-1946), monografia Din trecutul de luptă al Câmpinei.
Reprezentativă pentru T.-M. e placheta Standard. Poeme de petrol şi energie, unde poetul exaltă, cu un vocabular adecvat, modernitatea industrială, figurată prin sonde, motoare, pompe, uzine, cuptoare, generatoare electrice, linii de înaltă tensiune, birouri dotate cu maşină de calculat etc., apoi radioul, incendiul de sondă etc., tematica fiind susţinută de „energetismul" expresiei. Pe de altă parte, el propune o versiune discretă, neexpozitivă, a sentimentului dezrădăcinării, însoţită de elanuri demofile, de compasiune pentru soarta muncitorului industrial, frecvent un fost ţăran. Se percep accente de nostalgie pentru valorile spaţiului rural şi se remarcă exerciţii sensibile de contemplare a naturii. Cântăreţ - fără patosul şi elanul dinamitard al lui Geo Bogza - al peisajului industrial prahovean interbelic, T.-M. evocă, în acelaşi timp, cu regret, natura încă neprihănită de „modernizare" şi se preocupă de condiţia omului sărman. Sunt schiţate, pe alocuri, elementele unei drame configurate de conştiinţa vidului existenţei şi de angoasă. Colaborarea la „Urmuz" şi prietenia cu Geo Bogza i-au adus lui T.-M. renumele de avangardist. De fapt, structural reticent faţă de îndrăznelile extreme ale avangardei, într-o bună parte a producţiei sale el apare mai degrabă ca un postsimbolist, adept al înnoirii mai ales la nivelul lexicului şi al recuzitei imagistice. Fascinat de modernitate, ispitit şi de postura militantă, permeabil la sugestii expresioniste, ca în remarcabilul poem Jaz-band cu lăutari ţigani, a dat, în anii720 şi '30 din secolul trecut, o poezie asimilabilă unei anumite zone a avangardei interbelice româneşti. Cel mai „avangardist" text al său e, probabil, Madrigal icoană, mai ales prin punerea în pagină. Prin versul propriu-zis, deloc suprarealist, deloc absurd, deloc oniric, deloc hermetic, aminteşte, ca şi prin tonul modern, declamator, de Blaise Cendrars din Du Monde entier
Tudor Pamfile
Dicţionarul general al literaturii române 796
sau de Zone de Apollinaire. în întâlnire cu pasărea Phoenix se înmulţesc accentele unui umanism patetic, propriu atmosferei primilor ani postbelici (chemări la reconstrucţie, la o viaţă nouă etc.). Poetul se acomodează, acum e mai limpede, mai expozitiv, prozodia tradiţională e masiv prezentă, multe poeme fiind alcătuite din catrene rimate. Vigoarea şi „energetismul" versurilor simt însă în declin, iar meditaţiile melancolice pe teme existenţiale stau în pragul banalităţii. Discursul liric tinde totuşi uneori spre erotica delicată, spiritualizată, consemnează momente de linişte domestică sau configurează izbutite crochiuri peisagistice, adevărate pasteluri, cu figuraţie silvestră.
SCRIERI: Epode, Câmpina, 1932; Standard (Poeme de petrol şi energie), cu un portret de S. Perahim şi desene de Octav Angheluţă şi Aurel Kessler, Bucureşti, [1934]; întâlnire cu pasărea Phoenix, Ploieşti, 1947; întâlnire cu pasărea Phoenix, pref. Geo Bogza, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Fabius, Prahova poetică, „Şcoala Prahovei", 1931-1932,18-19; Stelian Constantin-Stelian, „Epode", VL, 1933,146; Paul I. Papadopol, „Epode", „Linia nouă", 1933,10; Constantinescu, Scrieri, VI, 92-93; Mihail Sebastian, „Standard", RP, 1935,5158; Stelian Constantin-Stelian, „Standard", CL, 1935, 3-5; Simion Stolnicu, Câmpina peisajului şi a visului, „Naţionalul nou", 1937,944; Călinescu, Ist. lit. (1941), 852, Ist. lit. (1982), 937; Saşa Pană, Restituiri, „Revista literară", 1947,35; Ion Bălu, Un poet prahovean, VR, 1969,2; Marius Pop, Alexandru Tudor-Miu, „Flamura Prahovei", 1970, 5 789; Geo Bogza, Mărturie despre Tudor-Miu, RL, 1973,6; Constantin Ţoiu, Reîntâlnire cu Tudor-Miu, RL, 1973,25; Aurel Dragoş Munteanu, „întâlnire cu pasărea Phoenix", FLC, 1973,33; Piru, Ist. lit., 429; Micu, Scurtă ist., II, 86; Ion Bălu, „ Urmuz", APF, 1998,1-2; Dicţ. scriit. rom., IV, 599-600. N. Br.
TUDOR PAMFILE, publicaţie apărută la Dorohoi, lunar din februarie până în decembrie 1923 şi o dată la câteva luni din februarie până în decembrie 1928. Subtitlul este „Revistă de limbă, literatură şi artă populară", apoi „Revistă de muzică, artă populară şi folclor". Director: Dumitru Furtună. Până în 1926 comitetul de conducere este alcătuit din Petru Gh. Savin şi Mina I. Grădinaru, partea artistică fiind asigurată de Aurelian Borşianu. întemeietorii publicaţiei îşi propun să sporească „tot mai mult cunoaşterea minunatelor produceri ale poporului, adevărate comori de gândire şi simţire, de credinţe şi datini gospodăreşti, în care se oglindeşte sufletul şi viaţa neamului nostru". Ei aşteaptă de la colaboratorii lor „ştiri cu privire la folcloriştii ce i-am avut, articole de lămurire, datini şi credinţe, pluguşoare, oraţii, vorbe adânci, povestiri şi legende, cântece de-ale copiilor, o seamă de cuvinte, colinde, vrăji şi farmece, cântece bătrâneşti, poveşti, glume, ghicitori, împărtăşiri arheologice şi orice alte texte din cuprinsul literaturii populare scrise" (Cuvântul cel dintâi). Studii şi articole despre folclor şi folclorişti semnează Petru Gh. Savin, Em. Elefterescu, Ioan Răuţescu, S. T. Kirileanu, D. Furtună, N. Mateescu, Dobre Ştefănescu, Iosif N. Dumitrescu ş.a. Mai bine reprezentată este secţiunea consacrată textelor de literatură populară. Principalii culegători sunt N. Mateescu, Petru Gh. Savin, N. I. Dumitraşcu, Const. Şoltuz, D. Urzică, D. Furtună, Ioan Răuţescu, Aurelian Borşianu, Aristide N. Geamănu, Eugen Nicolau. Revista conţine şi articole, însemnări sau
mărturii despre folcloriştii şi scriitorii Tudor Pamfile, Ion Creangă, Alecu Russo, Petre Ispirescu, Artur Gorovei, Mihai Lupescu, Ştefan Stan Tuţescu, Jan Urban Jarmk, precum şi patru scrisori referitoare la Tudor Pamfile (7-12/1928), semnate de Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Simion Mehedinţi şi Ioan Bianu. Alţi colaboratori: Ion N. Popescu, Şt. Manole, Lucian Costin, Al. Lascarov-Moldovanu, Dimitrie Dan, Emil Gr. Marica, Mina Gaşpar, Gh. Oanea, Gavril Bichigean, Ioan Vicoveanu.	A.	P.
TUDORAN, Dorin (30.VI.1945, Timişoara), poet, eseist şi publicist. Este fiul Măriei (n. Ana) şi al lui Gheorghe Todoran, profesor. Urmează la Bucureşti Liceul „Mihai Viteazul", luându-şi bacalaureatul în 1963, şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, absolvită în 1968. Lucrează ca redactor la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate (1971-1973), „Flacăra"(1973-1974) şi „Luceafărul" (1974-1980). A fost bursier în Franţa şi în Republica Federală Germania (1979, 1980,1981). Publică primele versuri la revista „Amfiteatru", în 1967. Debutul editorial îl reprezintă volumul Mic tratat de glorie (1973; Premiul Uniunii Scriitorilor). La începutul anilor '80 ia atitudine împotriva politicii opresive a partidului unic şi a autorităţilor totalitare ale vremii. Demersul lui avea să se radicalizeze rapid, odată cu reacţia severă a autorităţilor. Demisionează din Consiliul Uniunii Scriitorilor, din care făcea parte din 1977, ca să protesteze împotriva impunerii nedemocratice, după Conferinţa Naţională a Scriitorilor din iunie
1981,	a conducerii Uniunii. Iese în 1982 şi din Partidul Comunist. Atitudinea lui aduce după sine persecuţia din partea oficialităţii: este îndepărtat de la „Luceafărul", i se retrage dreptul de a publica. Un articol în care T. argumenta un plagiat al poetului Ion Gheorghe - agreat în acel moment de autorităţile ideologice ale regimului - nu este acceptat la nici o publicaţie din ţară. Trimis în Occident, textul va fi difuzat de postul de radio Europa Liberă, ceea ce provoacă o escaladare a persecuţiei exercitate în ţară la adresa lui T., oficialitatea orchestrând o campanie de presă de denigrare şi „condamnare" a sa. Scriitorul răspunde prin alte texte date spre difuzare Europei Libere, eseuri politice de o radicalitate extremă. T. devine astfel cel mai remarcabil disident după Paul Goma. Hărţuit de autorităţi, depune în aprilie 1984 cererea pentru a fi lăsat să emigreze împreună cu familia. Autorităţile refuză să îi răspundă, iar după câteva luni T. i se adresează direct lui Nicolae Ceauşescu, printr-un memoriu în care afirmă curajos raţiunile morale care îi motivează gestul. Urmează, în primăvara anului
1985,	un nou val de persecuţii, încercări de persuasiune prin intimidare, ameninţarea cu un proces penal. întru susţinerea cererii sale, scriitorul declară greva foamei. în cele din urmă, în iulie 1985 este autorizat să părăsească România. Obţine azil politic în Statele Unite ale Americii, unde devine conferenţiar invitat la Departamentul de ştiinţe politice de la University of Connecticut (1986), consultant al Departamentului de literatură comparată la Catholic University of America, cercetător asociat la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia
797 Dicţionarul general al literaturii române
Tudor an
(1987). Va fi, până în 1992, director al revistei „Agora" (Philadelphia), conduce publicaţia „Meridian" (1990-1991), e redactor la postul de radio Vocea Americii, membru în Comitetul Executiv al PEN-Clubului American (1988-1992) ş.a. După decembrie 1989 revine frecvent în ţară, unde se manifestă în publicistică şi în dezbaterea de idei, reîncepând să scrie şi poezie. în 1992 i se acordă Premiul special al Uniunii Scriitorilor, iar în 2000 Premiul revistei „Adevărul literar şi artistic". în calitate de cetăţean american, salariat la International Foundation for Electoral Systems, a lucrat, în anii '90, o vreme la Bucureşti, apoi la Chişinău. A colaborat la principalele publicaţii literare şi culturale din ţară, iar după stabilirea în Statele Unite scrie la „The International Herald Tribune", „The Washington Times", „The Christian Science Monitor", „The Washington Post", ,,L' Alternative", „El Pais" ş.a.
în viaţa publică românească din ultimele două decenii ale secolului al XX-lea T. figurează ca un personaj a cărui notorietate s-a impus prin opoziţia lui deschisă faţă de dictatura ceauşistă şi prin prestaţia lui ulterioară de publicist şi militant civic. Totuşi, înainte de a fi devenit un „personaj public", s-a distins ca un poet valoros, care a corespuns orizontului de aşteptare din anii '70, perioadă a consolidării
Dorin Tudoran şi Dan Hăulică
neomodernismului postbelic afirmat în precedentul deceniu prin ecloziunea spectaculoasă a generaţiei şaizeciste. Considerat un exponent, alături de Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea ş.a., T. este poetul reprezentativ prin excelenţă al unui anumit şaptezecism, caracterizat de reflexivitate austeră, de frecventarea temelor „înalte", de elaboraţia intelectualizantă, de criptarea aluzivă, recursul la alegorie şi parabolă, la metafora substanţializată, procedări susţinute de iscusinţa tehnică, alimentată de erudiţie şi de naturaleţea referinţelor livreşti. De fapt, catalogarea rămâne valabilă mai ales pentru prima etapă, în care se înscriu volumele Mic tratat de glorie, Cântec de trecut Akheronul (1975), O zi în natură şi Uneori, plutirea, ambele apărute în 1977 şi distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor. O adevărată „schimbare la faţă" a expresiei lirice are ca reper volumul Respiraţie artificială, apărut în 1978. Tranziţia nu s-a petrecut, de fapt, brusc sau brutal. Prima etapă a fost una a expresiei poetice genuine, dar riguros elaborată, cumva conformistă, tributară unui relativ evazionism în raport cu somaţiile cotidianului, atitudine interpretată ulterior, nu numai în ce îl priveşte pe T., ca o stratagemă menită să permită conturnarea unei realităţi alienante prin refugiul în impersonal, în vizionarism abstract, într-un orfism patetic ori într-un intimism cerebralizat, distilat în metafizic ori învestit ca receptacul al scrutării moralului şi ontologicului. Poetul se înfăţişează ca un iscusit versificator al trăirilor juvenile, solar şi jubilativ, nu fără profunditate şi melancolie, cu o exprimare ceremonioasă, recurgând la un arsenal retoric consacrat. I-au fost depistate posibile ascendenţe literare în modernismul interbelic (s-a vorbit despre Ion Vinea şi Adrian Maniu, iar referirea la „stilul spumos intelectualizant al lui Ilarie Voronca" este enunţată de Nicolae Manolescu). Uneori poetul se rosteşte direct, cu maximă limpiditate, pe un ton gnomic ori afectat confesiv, alteori sporeşte consistenţa poemului prin recursul la o imagerie „transistorică", eventual mitologizantă, ori de sugestie onirică sau suprarealistă, dar semantizată în termenii alegoriei voit vagi, cu decodare solicitantă. „Meşteşugul" a determinat suspiciuni privind relativa insuficienţă a „fondului" în raport cu excelenţa „mijloacelor", observaţie aparţinând tot lui Nicolae Manolescu. Primele patru volume sunt, sub mai multe raporturi, net diferite între ele, fiind articulate sub formă de „cicluri autonome, geometric rotunjite, programate calendaristic pe etape" (Valeriu Cristea). în Mic tratat de glorie poemele sunt ca nişte definiţii lirice. Unele se pot cita în întregime: „eu vin către voi tulbure şi bolnav/ clătinându-mă de porunca pe care o port/ apropiaţi-vă cu ochii în palme/ / precum cerşetorii cu degetele arse/ de monedele calpe şi întrebaţi-mă / prin coamele berbecilor / sacrificaţi după ce au rodit lâna de aur" (Cerere de graţiere) sau: „atârnat printr-o pedeapsă între un ceas / mai treaz şi altul mai de somn / şpagat de o durere verde / aştept să mă despic fără sfârşit / eu, pod peste o apă / din care numai malurile curg" (Printr-o pedeapsă). în contrast cu acestea, poemele din Cântec de trecut Akheronul, organizate într-un fel de „scenariu" de ansamblu, de factură epopeică şi vag mitologizantă, structurat de obsesia dispariţiei, scrise în
Tudoran
Dicţionarul general al literaturii române 798
versuri lungi, albe, par dacă nu bolovănoase, în orice caz aspre, austere, severe şi, totodată, bogate semantic, afectând o alcătuire narativă, de fapt o consistentă concatenare de imagistică simbolică: „gloria şi orgoliul nopţilor mele zăbrelite cu trestii/ akheronule nu vrei să-mi tai încă preatimpuria cale / din când în când vocea ta mă împresoară ca pe un vânat: / rămâi! rămâi! akheronul meu e mereu lângă tine, / întâmpinarea florilor de gheaţă trebuie s-o faci fără durere / chiar dacă sângele nu va mai avea putere să-ţi înmiresmeze / trupul, chiar dacă fratele te va vinde ca pe un inel, / chiar dacă iubita nu va înceta să te urască pentru rănile tale / frumos mirositoare iar pasărea lyră te va prăda / de toate cântecele neprihănite cu care-ai amăgit cetăţile!" (Abia murmurată zăpadă). Pe alocuri se aud rezonanţe din versul lui Lucian Blaga: „mărie vara ce-a trecut / m-a tot rănit m-a tot vândut / şi toamna toamna care trece /spre akheron mă va petrece /nu ştiu pământul de sub pleoape / cât m-o aşterne de aproape / nici steaua-njunghiată-n prund / de m-o răni tot mai rotund" (Elegie). Poezia din Uneori, plutirea a fost receptată, de regulă, ca lirică integral erotică, cu precizarea că e vorba de un eros distilat, cerebralizat şi intelectualizat, subordonat viziona-rismului ontologic şi moral. începând cu volumul Respiraţie artificială, continuând cu Pasaj de pietoni (1979) şi Semne particulare (1979), apoi în producţiile din timpul disidenţei şi după persecuţii şi exilare, a doua etapă a traseului liric al lui T. se vădeşte tot mai tranşant, determinând o reconfigurare a imaginii scriitorului în tabloul literaturii noastre contemporane. Poetul renunţă la calofilie, la iluzia turnului de fildeş protector, la asedierea abstractă a absolutului şi învederează o tot mai pronunţată joncţiune a demersului liric cu somaţiile cotidianului, practică o angajare autentică în istorie, într-un cuvânt, îşi asumă postura de martor implicat şi responsabil, metamorfoza operându-se pe coordonatele rigorismului moral şi ale năzuinţei către absolut care îi caracterizează întreaga operă. Discursul poetic devine mai frust, mai tensionat şi percutant. Se remarcă, aşadar, o relativă estompare a „vâlvătăii" stilistice, o asprire a expresiei, de altfel nu mai puţin rafinată decât în trecut, chiar dacă acum e „bici" de luptă. Pentru a da seamă de lirica acestei perioade, exegeza a operat cu termeni precum „infern existenţial", „viziuni infernale", „scenariu torţionar", „oroare", „vehemenţă", „angoasă" etc. Temele predilecte sunt condiţia incertă, precară a omului modern, vulnerat de o rânduială mundană percepută ca tot mai detracată (cu o perturbare lugubru-paroxistică în aberaţia totalitaristă), dar şi rezistenţa la opresiune, nu numai la cea „administrativă", ci la oprimarea gândirii libere şi la îngrădirea afirmării armonioase a individualităţii şi a vieţuirii fireşti. Citate ilustrative pot fi decupate mai de peste tot: „Era o lumină stranie / de parcă toţi cei care se aflau de faţă / ne doriseră cândva binele / fără să ştim. / / Privirile lor dojenitoare / sfâşiau subţirile noastre armuri de apă / semn că totul / trebuia luat de la început./ Te priveam, aş fi dorit să înţelegi / că ei vor pleca într-un târziu, / vor renunţa dacă vom avea tăria / să-i privim fără sfială / şi mai ales fără acea ruşine / pe care o aşteptau din parte-ne / ca pe un legământ.// Erai din ce
în ce mai palidă; / osul frunţii tale mi se părea / vibrând ca o elice de argint / şi apropiindu-mă / te-am auzit murmurând înfricoşată: / „O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc / cu adevărat! încotro să fugim? încotro?" (Elice); „Să ne împăcăm,!
-	strigaţi, / să ne împăcăm, chiar dacă / asta nu vă va fi de-ajuns, / iar mulţi dintre voi / nu ne vor fi iertat. Să ne împăcăm!/ / Veţi aduce nenumăratele voastre tuburi cu oxigen, le veţi regla / la presiunea - numai de voi ştiută - care este numai şi numai / a vieţii. [...] întâi va fi o lentă reacomodare: Unu -Doi - Trei - Patru / Unu - Doi - Trei - Patru / şi / Unu - Doi -Trei - Patru. / Apoi - ceva mai repede: Unu - Doi - Trei/ Unu
-	Doi - Trei / şi / Unu - Doi - Trei. / Şi mai accelerat: Un' doi, trei, / Un' doi, trei,/ Un' doi, trei" (Respiraţie artificială). Parabolelor sau alegoriilor cu trimitere precisă le este preferată notaţia directă, ca în poemul Trecut pierzându-şi semnificaţiile, dedicat lui Nicolae Prelipceanu. Tema rezistenţei la umilire şi la oprimarea totalitară ajunge, de la un moment dat, obsesivă şi cvasiexclusivă. Uneori T. recurge la poemul-sentenţă, în genul celor din primul său volum, dar frecvent textele sunt ceva mai ample şi mai „construite", caracteristice fiind, de pildă, Talpa ori Crucea. Poemele direct protestatare evoluează către pamflet, în desfăşurări uneori narative, buf-baladeşti, înţesate cu metafore vitriolante şi imprecaţii năprasnice, al căror principal obiect poate fi şeful regimului de dinainte de 22 decembrie 1989, coborât de pe soclul său găunos şi ridiculizat prin echivalare cu personaje groteşti, colorate cu umor acid sau negru, precum Popeye sau „piticul sulfamidă", probabil fără pereche în literatura românească din epocă: „Spanacul de tip
799 Dicţionarul general al literaturii române
Tudor an
nou îi seamănă leit/ lui Popeye - numai frunză, nici o floare -/ şi prima şarjă din acest spanac/ suge un deget-pai din auto-dotare. / / De-abia-şi mai mişcă Popeye ochiul vânăt/ de-atâta întuneric proclamat drept văz/ el, impostorul muribund, încă şopteşte:/ «Mănânci, tu, neam al meu, mănânci (o)văz!?»" sau „Cum aş putea să-i iert ceva acestei lumi/ cînd am trăit atât de mă cuprinse greaţa/ în palmă port belciugul dresorului de mâini -/ piticul sulfamidă - geniu cât e şi ceaţa".
în publicistică şi în eseu T. s-a distins, nu mai puţin decât în poezie, atât înainte, cât şi după expatriere. Există, de altfel, cititori care îl preferă pe eseist şi publicist. în vremea dictaturii ceauşiste el a izbutit să practice o gazetărie ferită de servitutile politico-propagandistice, ceea ce era greu de evitat în epocă. Textele trădează un spirit efervescent, cu apetenţă pentru cotidian, pentru modernitate, pentru citadinism. O menţiune specială o merită volumul de interviuri Biografia debuturilor
(1978), care grupează o serie de convorbiri cu scriitori şi cărturari (din diferite generaţii, dar mai degrabă vârstnici, aflaţi la apogeul notorietăţii) cuprinzând, ca element recurent, întrebarea despre împrejurările în care interlocutorul a debutat în domeniul în care s-a ilustrat ulterior şi solicitând un comentariu asupra evenimentului şi a consecinţelor lui. Discuţiile sunt consistente, de un remarcabil nivel intelectual şi de un mare interes documentar. în alte volume sunt reunite reportaje şi anchete, genuri publicistice pe care T. le practică fără să cedeze clişeelor uzuale în epocă şi opreliştilor menite să blocheze revelarea adevărurilor neconvenabile. El evită să vadă viaţa în culori trandafirii, izbuteşte să restituie adevăruri şi să suscite meditaţii valide pe teme sociale şi umane de interes real, neconvenţionale în contextul epocii. Publicistica de atitudine şi eseistica din perioada postdecembristă - dar şi texte din perioada disidenţei deschise - sunt antologate în volumul, de răsunet, Kakistocraţia (1998; Premiul Uniunii Scriitorilor). Cuvântul din titlu reprezintă adaptarea unui termen de politologie anglo-saxon format, în chip savant, din elemente de compunere din limba elină şi desemnând „cârmuirea celor mai nepricepuţi". Aici se includ, într-o secţiune intitulată Mai mult ca perfectul singurătăţii, scrisoarea deschisă către Nicolae Ceauşescu şi jurnalul perioadei în care scriitorul a fost prigonit şi a făcut greva foamei în vederea obţinerii expatrierii. Publicistica propriu-zisă, din anii '90, este de atitudine politică şi civică, de atitudine morală mai ales, combativă şi intransigentă, în majoritate polemică, nu rareori pamfletară, violentă chiar, însă în limitele urbanităţii. Vădit este că T. se singularizează prin faptul că intervenţiile lui au aerul legitimităţii şi autenticităţii depline, nu lasă impresia înregimentării gregare sau a unei ralieri oportuniste la o grupare sau la o sferă de interese şi la „vulgata" ei de circumstanţă. Publicistul „combate", cu foc, cam „pe toată lumea", adică vituperează fapte, comportări, afirmaţii şi atitudini ale unor persoane de cele mai diferite apartenenţe, orientări ori nuanţe politice, din ţară ori din exil, din toate cercurile şi mediile, fie ele aflate la putere ori în opoziţie. Opţiunea lui politică precisă, interpretarea de detaliu a cutăror „cazuri" sau evenimente pot, desigur, întruni acordul unor cititori şi suscita
rezerva altora, dar moralitatea impecabilă, fermitatea convingerilor, militantismul pentru un set de valori morale rămân de necontestat şi impun oricui. Cam rigid pe alocuri, „iacobin", maximalist, inclement şi neacomodant, publicistul T. a supărat pe mulţi. Alţii - de pildă, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Mircea Mihăieş - l-au apreciat la modul superlativ.
Poezia lui Dorin Tudoran e paradigmatică pentru acest proces de trecere de la exultanţă la intransigenţă şi de la candoare la exasperare. Ea este chiar un grafic al transformării unui limbaj de mătase într-un limbaj de şmirghel şi al saltului dintr-o realitate conceptuală ca utopie a limbajului într-una asumată ca infern existenţial Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în volumele de început poetul nu vădea prea multă disponibilitate socială, sărind peste imediat direct în tentaţia vizionară şi în ritualitatea imaginativă.
Al. Cistelecan
Poezia lui Dorin Tudoran [din Respiraţie artificială şi Pasaj de pietoni] s-a asprit considerabil şi a adoptat un ton aproape dur. Au dispărut efectele căutate de stil, luciul de oglindă al poeziei de dragoste, şi în general înfăţişarea minoră din poeziile anterioare. Poezia se apropie acum de formele discursului şi ale prozei zilnice, e neglijentă, batjocoritoare, declarativă, dialogată, epică, directă, alegorică, nervoasă şi enervată. Sarcasmul vizează în special două categorii de fenomene: manipularea individului în unele din societăţile moderne, distrugerea personalităţii, domesticirea, îndobitocirea; şi rolul poetului, cu lupta lui, adesea disperată, contra celor care-l dispreţuiesc sau ucid.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: Mic tratat de glorie, Bucureşti, 1973; Cântec de trecut Akheronul, Bucureşti, 1975; Martori oculari (în colaborare cu Eugen Seceleanu), Iaşi, 1976; O zi în natură, Bucureşti, 1977; Uneori, plutirea, Bucureşti, 1977; Biografia debuturilor, Iaşi, 1978; Respiraţie artificială, Cluj-Napoca, 1978; Pasaj de pietoni, Bucureşti, 1979; Semne particulare, Bucureşti, 1979; Nostalgii intacte, Bucureşti, 1982; Adaptarea la realitate, Cluj-Napoca, 1982; De bună voie; autobiografia mea, Aarhus (Danemarca), 1986; Opţional Future, tr. Marcel Corniş-Pop, Daphne (SUA), 1988; Frost or Fear? On the Condition of the Romanian Intellectual, tr. Vladimir Tismăneanu, Daphne (SUA), 1988; Ultimul turnir, îngr. şi pref. Mircea Mihăieş, Timişoara, 1992; Kakistocraţia, pref. Nicolae Manolescu, Chişinău, 1998; Onoarea de a înţelege, Bucureşti, 1998; Viitorul facultativ-Optional Future, ed. bilingvă, tr. Marcel Corniş-Pop, pref. Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1999; Tânărul Ulise, pref. Mircea Mihăieş, Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: I. Negoiţescu, Debutul unui poet, ARG, 1972,2; Dana Dumitriu, Când înfloresc poeţii, RL, 1973, 38; Adrian Popescu, „Mic tratat de glorie", ST, 1973,23; Nicolae Prelipceanu, „Mic tratat de glorie", TR, 1973,39; Piru, Poezia, II, 510-513; Ulici, Prima verba, 1,27-31; Dan Laurenţiu, Utopie erotică, LCF, 1977,8; Florin Manolescu, „ Uneori plutirea", FLC, 1977, 12; Ion Stratan, Chipul de prisos, AFT, 1977, 3; Nicolae Manolescu, Poezie intelectuală, RL, 1977,22; Daniel Dimitriu, Poezii de dragoste, CL, 1977,6; Cornel Regman, Poeţi la al treilea volum, VR, 1977, 6; Nicolae Prelipceanu, „Generaţia - o ficţiune obligatorie" (interviu cu Dorin Tudoran), TR, 1977, 29; Dana Dumitriu, Biografia poetului, RL, 1978, 6; Nicolae Prelipceanu, „Biografia debuturilor", TR, 1978,15; Ion Vlad, Inscripţii pentru discursul poetic, TR, 1978,16; M. N.
Tudoran
Dicţionarul general al literaturii române 800
Rusu, „O zi în natură", AFT, 1978, 3; Ştefan Aug. Doinaş, Levitaţie şi transparenţă, F, 1978,3; Mircea Tomuş, „O zi în natură", T, 1978,3; AL Dobrescu, Gazetărie şi poezie, CL, 1978, 4; Mihai Ursachi, „O zi în natură", RL, 1978,25; Adrian Popescu, Radiografia debuturilor, T, 1978, 6; Sorin Titel, „Biografia debuturilor", RL, 1978,30; Radu Săplăcan, O zi în natură cu Dorin Tudoran, VR, 1978, 9; Valeriu Cristea, Lectura devorantă, RL, 1978, 52; Daniel Dimitriu, Ares şi Eros, Iaşi, 1978, 211-215; Iorgulescu, Scriitori, 160-163; Poantă, Radiografii, 1,268-272,
II,	66-68; Raicu, Practica scrisului, 370-377; Regman, Explorări, 244-250; Ion Mircea, Scrisori către un poet în etate (XIX), T, 1979, 1; Nicolae Prelipceanu, Respiraţia artificială, TR, 1979, 5; Al. Cistelecan, „O zi în natură", F, 1979, 2; Valentin Taşcu, Realitatea imaginată, ST, 1979, 2; Ciobanu, însemne, II, 329-332; Grigurcu, Poeţi, 500-503; Ruja, Valori,
157-161; Nicolae Manolescu, Evoluţia unui poet, RL, 1980,10; Lucian Alexiu, „Pasaj de pietoni", O, 1980, 14; Constantin Pricop, „Semne particulare", CL, 1980,3; Adrian Popescu, „Pasaj de pietoni", TR, 1980, 24; AL Călinescu, Dreptul la poveste, CL, 1980,7; M. Niţescu, Revanşa imaginarului, VR, 1980, 8; Nicolae Manolescu, Dialoguri literare, RL, 1980,44; Ion Bogdan Lefter, Semnele particulare ale poetului, ECH, 1980, 11-12; Cristea, Faptul, 175-180; Doinaş, Lectura, 243-249; Sângeorzan, Conversaţii, 114-120; Zaciu, Lancea, 313-328; Iorgulescu, Critică, 79-81; Tomuş, Mişcarea, 160-163; Nicolae Prelipceanu, Nostalgii intacte, TR,
1982,	41; Simuţ, Diferenţa, 181-184; Gheorghiu, Reflexe, 86-91; Titel, Cehov, 142-150; Dan Cristea, Biografia benevolă a poetului, „Agora",
1988,	2; Mircea Mihăieş, [Dorin Tudoran], 0,1990, 34-36; Cristea, A scrie, 196-198; Florin Manolescu, Drumul spre sine, LCF, 1992, 26; Eugen Simion, Un poet incomod, L, 1992,28; Convorbiri: Eugen Simion -Dorin Tudoran, CC, 1992,7-9; Dorin Tudoran, VTRA, 1993,2 (semnează Mircea Martin, Monica Lovinescu, AL Cistelecan, Nicolae Oprea, Cornel Moraru, Iulian Boldea, Virgil Ierunca); Liviu Antonesei, Poezia, ca est-etică a prăbuşirii şi speranţei, VR, 1993, 4-5; Ierunca, Subiect, 109-115; Munteanu, Jurnal, V, 142-145; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 439-444; Mircea Mihăieş, Dorin nu mai locuieşte aici, O,
1995,	7; Cornel Ungureanu, Dorin Tudoran al poeziei, O, 1995/ 7; Cristian Tudor Popescu, Goma - disidentul ca personaj, Tudoran -disidentul ca om, ADV, 30 septembrie-1 octombrie 1995; Nicolae Manolescu, Tânărul cinquantenar, RL, 1995, 34; Ulici, Lit. rom., I, 116-118; Ierunca, Semnul, 192-197; Lovinescu, Unde scurte, IV, 60-64, 189-193; C. Stănescu, Autobiografia lui Dorin Tudoran, ALA, 1996,339; Ioana Pârvulescu, Semne de întrebare, RL, 1996, 43; Cristian Tudor Popescu, Dorin Tudoran la „Adevărul literar şi artistic", ALA, 1997,366; AL Cistelecan, Dorin Tudoran, CL, 1997,3; Dan C. Mihăilescu, Exerciţii de subscriere, „22", 1998, 23; Gheorghe Grigurcu, Radicalul Dorin Tudoran, RL, 1998,29; Adrian Popescu, Consecvenţa morală, ST, 1998, 7-8; Iulian Boldea, Mai mult ca perfectul singurătăţii, VTRA, 1998,12; Simion, Fragmente, II, 354-359; Alex. Ştefănescu, După douăzeci de ani, RL, 1999,8; Cassian Maria Spiridon, „... Am destin. Şi pentru aşa ceva nu există merite personale. Ţi se dă" (interviu cu Dorin Tudoran), CL, 1999, 8; Al. Cistelecan, Paradigma Tudoran, „Cuvântul", 1999, 9; Gabriel Rusu, Viaţa în 63 de ideograme ale morţii, ALA, 1999, 427; Roxana Răcaru, întâmplări despre cuvânt, OC, 2000,26; Bucur, Poeţi optzecişti, 216-218; Dicţ. esenţial, 833-836; Grigurcu, Poezie, II, 492-503; Micu, Ist. lit., 363-364; Gheorghe Grigurcu, O poezie a refuzului, VR, 2001, 7-8; [Dorin Tudoran], ALA, 2001,558 (semnează Cristian Tudor Popescu, Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Mihai Pascadi); Dicţ. analitic, III, 279-280, IV, 217-200; Manolescu, Lista, I, 299-301; Popa, Ist. lit, II, 274-275; Sasu, Dicţ. scriit SUA, 288-291; Daniel Cristea-Enache, Trestiile de sticlă, ALA, 2002, 621; Daniel Cristea-Enache, Filosofie şi pamflet, ALA, 2002,622; Manolescu, Enciclopedia, 670-673.	N.	Br.
TUDORAN, Radu (pseudonim al lui Nicolae Bogza, 8.III.1910, Blejoi, j. Prahova - 19.XI.1992, Bucureşti), prozator şi traducător. Frate cu Geo Bogza, e al cincilea şi ultimul fiu al Elenei Rhea Silvia (n. Georgescu) şi al lui Alexandru Bogza, funcţionar în marina comercială, apoi antreprenor, ambii părinţi fiind moldoveni de origine. A absolvit Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu (1930) şi a mai urmat alte şcoli militare, precum cea de aviaţie de la Sibiu (1930-1932), fiind apoi ofiţer (1932-1938). Debutează în 1938, cu un reportaj în „Lumea românească" şi colaborează la „Azi", „Evenimentul zilei" (unde este redactor), „Curentul literar", „Curentul magazin", „Universul literar", „Preocupări literare", „Chemarea vremii", „Fapta", „Timpul", iar în perioada postbelică la „Tomis", „Luceafărul", „România literară", „Ateneu" ş.a. Prima carte, culegerea de nuvele Oraşul cu fete sărace, îi apare în 1940, iar în
1941	romanul de mare succes Un port la Răsărit (interzis după 1944, reeditat abia în 1991), după publicarea căruia se consacră în întregime scrisului. în 1943 iese de sub tipar al doilea roman, Anotimpuri, iar după război se editează romanele Flăcări (1945) şi întoarcerea fiului risipitor (1947), povestirile pentru copii Purcelul care-a ajuns boier (1945) şi Ferma „Coţofana veselă" (1946). Urmează, după 1950, romanele Toate pânzele sus! (1954), Dunărea revărsată (1961; Premiul Academiei RPR), Maria şi marea (1973), Aceafată frumoasă (1975), romanele pentru tineret Ultima poveste (1956), O lume întreagă (1964), Al treilea pol al pământului (1971), cărţile de călătorie Al optzeci şi doilea (1966), Oglinda retrovizoare (1970), La nord de noi înşine (1979), Frumoasa adormită (1981). Aproape toate cărţile au fost reeditate în mai multe rânduri, cu modificări. Sub genericul Sfârşit de mileniu, T. a publicat un roman-cronică în şapte volume - Casa domnului
801 Dicţionarul general al literaturii române
Tudoran
Alcîbiaâe (1978), Retragerea fără torţe (1982), Ieşirea la mare
(1984), Victoria neînaripată (1985), Privighetoarea de ziuă (1986), O sută una lovituri de tun (1989), Sub 0 grade (1994) -, ce acoperă istoria secolului al XX-lea până la sfârşitul lui august 1944. A tradus şi stilizat traduceri din Charles Darwin (Călătoria unui naturalist în jurul lumii), I. A. Goncearov, Jules Verne, Lev Tolstoi, A. N. Tolstoi, A. A. Fadeev, N. N. Nikitin, A. N. Râbakov, T. Z. Semuşkin, Bolesîaw Prus ş.a. I s-a acordat Premiul special al Uniunii Scriitorilor pe 1980.
Naraţiunile din Oraşul cu fete sărace prefigurează unele scrieri ale lui T. consacrate spaţiului închis. Nuvela titulară conţine în schiţă cadrul romanului Un port la Răsărit: un oraş „strâns între stepă şi limanul Nistrului", fără păduri în jur, cu ierni cumplite şi suprapopulat de fete: Cetatea Albă. Instantanee de viaţă, unele cu pronunţat specific rusesc, aduc majoritatea prozelor: în peisaj urban (Mamocica, Şase monede albe, Ospăţ cu oameni buni) sau rural (Gâscă lui Ivan Colesniciuc, Un Crăciun în satul cazacilor), în timp ce Aerodromul de la Şura Mică duce în Ardeal, iar Amintiri de acum o mie de ani se plasează pe Valea Prahovei. Amplificând descripţia de mediu la dimensiuni de roman, Un port la Răsărit are un mult mai opulent climat basarabean, dar integrabil şi celui din literatura provinciei şi a periferiei bucurestene (Mihail Sadoveanu, V. Demetrius, Cezar Petrescu, I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Ion Călugăru ş.a.), pictat în culori pe alocuri mai apăsate. Oraşul de la vărsarea Nistrului, de tip oriental, multietnic, promiscuu, trăieşte parcă în afara timpului. Instalat în cea mai bună cameră ce se putea găsi în localitate, un inginer venit de la Bucureşti, se vede nevoit să se acomodeze condiţiilor locale. Viaţa curge uniform, monoton, cenuşiu. Existenţa e ritmată doar de succesiunea anotimpurilor. Iarna oraşul este paralizat, nu circulă nici un vehicul, trenul zace în gară, înzăpezit, străzile sunt pustii, poşta nu mai funcţionează, oraşul pare o insulă uitată, „o arcă înţepenită în oceane nordice". Alcoolul şi desfrâul pun stăpânire pe oameni. Evenimente nu prea se produc, iar cronica orală înregistrează, de regulă, doar întâmplări minore. Ceva grav se petrece, totuşi, o dată, la o petrecere nocturnă. Două rusoaice, surori ale unui terorist trecut la „bolşevici", ademenesc un locotenent, într-o luntre, pe Liman, unde e împuşcat de fratele lor, în confruntarea cu grănicerii români pierzându-şi viaţa şi una din fete. Dar şi atunci când nu se întâmplă nimic, zilele nu sunt chiar toate la fel. Crăciunul devine marele moment al anului, mai ales prin balul de la prefectură, la care participă întreaga lume bună, o zi specială e şi cea de Sfânta Mărie. Spaţiul romanesc depăşeşte însă orizontul citadin. Inginerul bucureştean, protagonist şi narator în acelaşi timp, trăieşte cu adolescenta Nadia o idilă paradisiacă, scriitorul contrapunând picturii realiste poezia romantică a primordialului, a stihialului acvatic, a splendorii şi invincibilităţii naturii. Se înfiripă o poveste asemănătoare celei din Paul et Virginie, al cărei final e unul tragic. Ceea ce conferă istorisirii farmec poetic e firea personajului feminin, adevărată naiadă - zice Perpessicius -, evadată „pentru scurt timp" din „iatacurile submarine". Al doilea roman al lui T., Anotimpuri, pare un pandant al primului, aducând, în replică,
lumea aerului şi aeroportul, dar şi o istorisire banală, căreia i se ataşează episoade şi situaţii ce aderă doar convenţional la întreg. De altfel, prezenţa unor segmente interesante, dar neaderente va fi o caracteristică a romanelor lui T., de la început incriminată de Pompiliu Constantinescu, bunăoară, care observă tendinţa „spre o formulă comercială a romanului", într-o „carte foioasă, şi nu una substanţială". După aceste două experienţe romaneşti atenţia prozatorului se va fixa, în Flăcări, asupra zonei plutonice. Spaţiul epic e o localitate din Valea Prahovei, Schela Veche, reşedinţă, timp de milenii, a urşilor şi a mistreţilor, invadată subit de o omenire rapace, atrasă de ştirea că subsolul localităţii ascunde petrol. Preludată de o proiecţie anticipativă asemănătoare unui videoclip, naraţia propriu-zisă începe cu venirea ultimului „invadator". Dând curs, ca în romanele precedente, înclinaţiei spre insolit, spectaculos, senzaţional, T. narează şi aici întâmplări bizare, expune situaţii şocante, menite să impresioneze, să incite cât mai intens curiozitatea cititorului. Gustul pentru straniu, pitoresc, grotesc, pentru ceea ce iese din comun operează decisiv în construcţia personajelor. Există însă unul de o încântătoare puritate: Copila, fiica unui bătrân zănatic, Pădureţu, o „driadă", potrivit calificării lui Perpessicius, omoloaga „naiadei" Nadia din Un port la Răsărit. Spre deosebire de romanele anterioare, în care pictura de medii şi ambianţe deţine ponderea, întoarcerea fiului risipitor este aproape exclusiv erotic. Naraţia e focalizată de personajul feminin, Eva. Dăruindu-şi fecioria logodnicului surorii sale, Eva îşi face din acesta un zeu. „Fiul risipitor", care vine parcă din altă lume, pentru scurt timp şi numai pentru asemenea aventuri, spre a se lăsa apoi îndelung aşteptat, întruchipează pentru ea masculinitatea ideală, virilitatea absolută. Rareori în literatura română erosul apare, ca aici, în plinătatea manifestărilor lui carnale, dar cu o atât de inocentă impudoare. După 1948 T. a reuşit să se sustragă, în cele mai multe romane - o singură excepţie: Dunărea revărsată - rigorilor realismului socialist, prin ocolirea „temelor majore", a căror abordare implica, prin definiţie, asumarea unei ideologii. Cea mai cunoscută scriere a sa, Toate pânzele sus!, e o aventură nautică, plasată la intersecţia ultimelor două decenii ale secolului al XlX-lea. Plecată din Sulina, goeleta „Speranţa", al cărei căpitan e Anton Lupan, pluteşte fără dificultăţi până la insulele Sporade, unde e atacată de piraţi, care o împing pe coasta Africii; reuşeşte să se înapoiaze în Marea Egee, porneşte, de bună voie, spre sud, prin Medite-rana, până la capătul lumii, în Ţara de Foc. Traversarea Atlanticului, trecerea în Pacific prin strâmtoarea Magellan se soldează cu tot soiul de peripeţii, cu întâmplări uluitoare, cu suspansuri, nu fără preluarea unor clişee ale literaturii cu piraţi. Ceea ce procură însă încântare e călătoria, parcă nesfârşită, şi aventura cunoaşterii. Echipajul cunoaşte pe viu locuri ştiute din cărţi, de pe hărţi şi, descoperă tărâmuri ignorate, peisaje doar bănuite, populaţii primitive, cu obiceiuri ciudate, realităţi ce par din altă eră, dacă nu din altă lume. Dacă pitorescul unui Istanbul cu frizerii, cafenele şi chioşcuri cu bacşiş instituţionalizat, cu bazar, palate şi minarete nu mai surprinde, priveliştile din Ţara de Foc se detaşează prin
Tudoran
Dicţionarul general al literaturii române 802
ineditul vieţii primitive. Toate pânzele sus! se situează deasupra întregii proze româneşti de aventuri, numărându-se, totodată, printre puţin numeroasele scrieri viabile ale „obsedantului deceniu". Următoarele romane ale lui T. par a fi scrise, într-o măsură decisivă, fie sub dictatul „comenzii sociale", fie sub constrângerea tentaţiei de a obţine succes de public. Ele nu coboară în subliteratură, dar literaturizează convenţional, reduc la manieră modul seducător al scriiturii autorului din primele sale cărţi. Spre a satisface „normele" ideologice şi spre a-şi menţine totodată formula proprie, T. înfăţişează, în Dunărea revărsată, un şantier naval, însă nu într-o viziune concordantă cu estetica de partid, ci - cum observa S. Damian
-	urmărind „conflictul social [...] mai ales pe latura sa pitorească", „înecând [...] tabloul muncii în valuri de reverie, nostalgică, desuetă". „Regenerarea" morală a unei tinere de origine burgheză se produce în contextul unei activităţi colective desfăşurate în conformitate cu schema literaturii „noi", totul petrecându-se în condiţiile „ascuţirii luptei de clasă". Gustul romancierului pentru ce iese din obişnuit, ca şi propensiunea spre lirism nasc, cu sau fără motivaţie, situaţii idilice, episoade romanţioase sau proprii epicului de senzaţie, monologuri dulcege, scene de violenţă. Recuzita poetizantă, sentimentală, romantică operează defavorizant şi în scrieri de alt caracter, precum Maria şi marea, un roman de dragoste, unde atmosfera, poezia mării, pitorescul unor personaje amintesc de romanele precedente. însuşiri analoage dau caracter proeminent şi literaturii memorialistice a lui T. Cărţile
lui de călătorie sunt jurnale, datate sau nu, ale străbaterii unor imense teritorii planetare, terestre sau acvatice, publicate aşa cum au fost scrise iniţial, cu ulterioare adnotări pe alocuri, menite să precizeze, să explice uneori anumite situaţii şi să rectifice afirmaţii greşite sau insuficient fondate. însemnările nu fac decât să comunice o experienţă de călător, direct şi spontan, să înregistreze trasee, să descrie locuri, peisaje, forme de civilizaţie, monumente, să menţioneze opere de artă, să nareze păţanii, peripeţii, să comenteze lecturi şi audiţii, să transmită impresii despre cele văzute, fără preocuparea de a le armoniza cu judecăţi de valoare consacrate. în cea mai mare parte a lor, notaţiile din Oglinda retrovizoare privesc Italia, iar călătorul se pronunţă admirativ, şi nu fără competenţă, asupra splendorilor din Roma, Veneţia, Florenţa, Milano, Padova, Napoli, Arezzo, Perugia, Verona, Palermo, Catania, Siracuza ş.a., dar nu ezită să semnaleze şi realităţi consternante sau aspecte violent contradictorii. Călătorul laudă şi critică, fără trac, destăinuie satisfacţii şi dezamăgiri, entuziasme şi revolte, se interesează de felurite comportamente umane, vrednice de admiraţie sau detestabile. Oricine citeşte La nord de noi înşine, de pildă, obţine şi cunoştinţe noi referitoare la lumea rusă, baltică, scandinavă şi nord-vest-europeană, se edifică temeinic asupra peisajului finlandez, lapon, norvegian, suedez, asupra tipurilor umane de acolo, obiceiuri şi mentalităţi. Călătoriilor europene le succedă cea întreprinsă în Statele Unite ale Americii. O lume străbătută în lung şi în lat, de la New York la San Francisco, de la Seattle la Huston, survolând podişuri şi canioane, examinând, de la mari înălţimi, fluviul Mississippi, cascada Niagara, rulând pe imense autostrăzi, poposind în numeroase oraşe. Nu e ocolit Las Vegas, călătorul zăboveşte şi la Hollywood, şi în Disney Land, vizitează rampele de lansare a zborurilor astronautice, zboară şi în insula Hawaii, spre a-1 întâlni, la Honolulu, pe Ştefan Baciu. Literaturii de călătorie îi aparţine esenţial, deşi se subintitulează „roman", şi Acea fată frumoasă, memorial al cutreierării unor întinse spaţii occidentale (Anglia, Franţa, Spania, Elveţia, Belgia, Italia, Austria) şi nord-africane. „Romanul", cât există, e pus, aşa-zicând, în filigran. Naratorul însoţeşte un cuplu idilic, după ce trăieşte el însuşi o poveste de dragoste, sub stânca Loreley, în lumina lunii. El nu o mai întâlneşte pe „acea fată frumoasă", dar, în mai multe rânduri, primeşte, din diferite oraşe ale Europei, telegrame nesemnate prin care e anunţat că în acel loc e lună. Anterioară tuturor voiajurilor pe uscat este călătoria de pe Atlantic, povestită în Al optzeci şi doilea. întreaga expediţie a unei nave durează şase luni, timp în care navigatorii nu văd alt „ţărm" decât luna. Disconfortul inerent navigaţiei, privaţiunile şi necazurile inevitabile sunt compensate de mici bucurii, importante în acele condiţii, precum contemplarea, dintr-un fiord, a aşezărilor rurale de pe coasta norvegiană, a grotelor de sub ţărmuri, urmărirea zborului unor păsări, hrănirea unor porumbei veniţi pe vas, spectacolul lunii şi al unor constelaţii din cealată emisferă (Crucea Sudului), organizarea unor mici petreceri. Câteodată scriitorul pare să se abandoneze reveriei, şi chiar titlul cărţii rezumă iluzia că, undeva, celor optzeci şi unu de membri ai echipajului li se va adăuga, miraculos, încă
803 Dicţionarul general al literaturii române
Tudoran
unul. Diferite nu doar de „călătorii", ci şi de romane sunt scrierile lui T. destinate copiilor, subintitulate, într-o ediţie ce le cuprinde, „povestiri vesele pentru cei mici, cu tâlcuri triste pentru cei mari", precum şi romanele ai căror protagonişti sunt copii, adolescenţi sau tineri. Prin definiţie, acest gen de literatură include o finalitate educativă, dar aici „lecţia" e ţinută cu subtilitate. Ultima poveste e aventura unor copii în timpul celui de-al doilea război mondial, O lume întreagă depozitează în visele unui copil o veritabilă enciclopedie. In romanul Al treilea pol al pământului miraculosul e plasat în realitatea obiectivă, într-o combinaţie de basm şi SF. Naratorul e un globe-trotter care, trăgând la un han, descoperă în jur tot felul de duhuri malefice. Sinistrele personaje se încumetă să concureze, în scopuri nocive, pregătirile unor zboruri spaţiale, în toi la un centru asemănător celui numit, în Frumoasa adormită, „un pol al pământului", dar uneltirile lor sunt dejucate de trei tineri. Un caracter special, nu doar în raport cu scrierile lui T., ci în întregul context prozastic românesc, are ciclul Sfârşit de mileniu. „Cronică personală", potrivit unei specificări auctoriale, istorie a secolului al XX-lea reconstruită „pe calea ficţiunii", textul se înfăţişează ca un fluviu memorialistic, incluzând o autobiografie, dar, în pofida afişării autenticis-mului, principiul structurant e tocmai literaturizarea, chiar extremă. Naraţia urmează, în ansamblu, cursul istoriei, însă în desfăşurarea ei sunt aduse atâtea surprize, încât pare să preia, integrându-le unei suprarealităţi, o seamă de componente ale unui real plin de insolit, bizar, absurd, imprevizibil. Viziunea realistă fuzionează cu spectacularul, senzaţionalul, melodramaticul, grotescul, nu fără a include şi evoluţii romanţioase. Derularea epică e punctată de momente dramatice, suspansuri, deznodăminte şocante, lovituri de teatru. Creaţia obiectivă coexistă cu procedee ale romanului de senzaţie, de aventuri, groază şi mistere. Liantul pentru această colosală cantitate de materie eteroclită nu e autobiografia naratorului, personaj între altele, ci istoria „casei" Alcibiade: o saga în context istoric, naţional, european şi mondial. Ordinea succesiunii evenimentelor e, în principiu, cea cronologică, însă, fiind reconstituite printr-o vastă retrospectivă, unele situaţii îi amintesc povestitorului altele, ulterioare, şi astfel momente de la începutul secolului provoacă menţionarea anticipată a unora ce aveau să se producă în perioada interbelică. Ciudatul Alcibiade, fost combatant în Transvaal, înfiinţează, împreună cu alt afacerist, o întreprindere auriferă care merge excelent, dar curând după primul război mondial e distrusă de un incendiu. Alcibiade moare la scurt timp după aceea, în urma lui rămânând nouă copii. Traseul vieţii acestora şi a celorlalte numeroase personaje încorporează cronicii de familie episoade variate ale istoriei veacului, situaţii din toate straturile şi mediile societăţii.
Odată cu Flăcări, Radu Tudoran intră în zona operei care rămâne în istoria literaturii. Fiindcă se afirmă acum un romancier care se poate identifica pe linia de soliditate şi vigoare constructivă a romanului social creat de scriitorii originari din Ardeal. In Flăcări/e lui Radu Tudoran străbate acel realism puternic şi de amprentă tragică din
Mara lui Slavici, din Arhanghelii lui Agârbiceanu sau din Ion al lui Rebreanu.
I.	Negoiţescu
SCRIERI: Oraşul cu fete sărace, Bucureşti, 1940; Germania, octombrie 1939 (Aspecte din toamna războiului), Bucureşti, [1939]; Un port la Răsărit, Bucureşti, 1941; ed. cu ilustraţii de Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1942; ed. îngr. şi pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1998; Anotimpuri, Bucureşti, 1943; ed. Bucureşti, 1972; Flăcări, Bucureşti, 1945; ed. (Flăcările), Bucureşti, 1987; Purcelul care-a ajuns boier, cu desene de Florica Cordescu, Bucureşti, 1945; Ferma „Coţofana veselă", Bucureşti, 1946; ed. Bucureşti, 1991; întoarcerea fiului risipitor, Bucureşti, 1947; ed. (Fiul risipitor), Bucureşti, 1970; Toate pânzele sus!, Bucureşti, 1954; ed. I-II, postfaţă Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1993; Ultima poveste, Bucureşti, 1956; Dunărea revărsată, Bucureşti, 1961; O lume întreagă, Bucureşti, 1964; Al optzeci şi doilea, Bucureşti, 1966; Regiunea Galaţi, Bucureşti, 1967; Oglinda retrovizoare, Bucureşti, 1970; Constanţa, Bucureşti, 1970; Al treilea pol al pământului, Bucureşti, 1971; Maria şi marea, Bucureşti, 1973; ed. Bucureşti, 1992; Acea fată frumoasă, Bucureşti, 1975; [Sfârşit de mileniu], voi. I: Casa domnului Alcibiade, Bucureşti, 1978, voi. II: Retragerea fără torţe, Bucureşti, 1982, voi. III: Ieşirea la mare, Bucureşti, 1984, voi. IV: Victoria neînaripată, Bucureşti, 1985, voi. V: Privighetoarea de ziuă, Bucureşti, 1986, voi. VI: O sută una lovituri de tun, Bucureşti, 1989, voi. VII: Sub 0 grade, Bucureşti, 1994; La nord de noi înşine, Bucureşti, 1979; Frumoasa adormită, Bucureşti, 1981. Traduceri: T. Z. Semuşkin, Alitet pleacă în munţi, I-II, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Elena Sepeliova), Ciucotca, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu I. Georgevici); Manaf Suleimanov, Tainele adâncurilor, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Igor Gherlakov); V. A. Zakrutkin, Staniţa plutitoare, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Ştefania Brătulescu); A. A. Fadeev, Ultimul din Udeghe, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Maria Vlad); N. N. Nikitin, Aurora boreală, pref. Zamfir Brumaru, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Igor Gherlakov); L. Platov, Arhipelagul care dispare, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Igor Gherlakov); A. N. Râbakov, Oameni la volan, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Valentina Gaidoş); A. A. Bek, Grăuntele de oţel, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Irina Burlenco); Antonin Zapotocky, Se ridică noi luptători, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Petre Buga); 1.1. Likstanov, Aventurile unui mic marinar, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu G. Antonescu); Bolesîaw Prus, Păpuşa, I—II, pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu T. Dan [Dan Telemac]); Jules Verne, Cinci săptămâni în balon, Bucureşti, 1955, Ocolul pământului în optzeci de zile, Bucureşti, 1956, Arhipelagul în flăcări, Bucureşti, 1957; I. A. Goncearov, Fregata „Pallada", I-II, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu M. Mihail); Charles Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Dinu Bondi); A. N. Tolstoi, Aelita, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Andrei Ivanovski).
Repere bibliografice: Streinu, Pagini, V, 283-286; Constantinescu, Scrieri, V, 138-141; Perpessicius, „Un port la Răsărit", „Acţiunea", 1942, 427; Octav Sargeţiu, „Un port la Răsărit", VBA, 1942, 2-3; Octav Şuluţiu, „Un port la Răsărit", RFR, 1942,10; Perpessicius, „Anotimpuri", „Acţiunea", 1943,850; Octav Şuluţiu, „Anotimpuri", RFR, 1943,10; Ion Negoiţescu, „Flăcări", RCR, 1945, 5; Perpessicius, Opere, XII, 35-47; Crohmălniceanu, Cronici, 210-223; Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 48-53; Damian, Direcţii, 198-210; Ion Lungu, Itinerar critic, Bucureşti, 1965, 237-242; Micu-Manolescu, Literatura, 207-209; Negoiţescu, Scriitori, 325-332; Valeriu Cristea, „Al optzeci şi doilea", GL, 1967,12; Piru, Panorama, 320-330; Rusu, Utopica, 90-95; Mircea Iorgulescu, „Oglinda retrovizoare", RL, 1970, 37;
Tudorică
Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 523-524; Corbea-Florescu, Biografii l 246-252; George, Sfârşitul, I, 260-267, III, 203-210; Ardeleanu, Opinii, 23-31; Sânziana Pop, Propuneri pentru paradis, Iaşi,
1975,201-209; Roxana Sorescu, Eliberarea de vechile obsesii, VR, 1976,6; Tudor-Anton, Ipostaze, 167-172; Mareea, Varietăţi, 234-237; Mihai Ungheanu, „Casa domnului Alcibiade", LCF, 1978, 29; Iorgulescu, Firescul, 164-171; Mircea Zaciu, Radu Tudoran, ST, 1980, 3; Ov. S. Crohmălniceanu, Portretul călătorului, RL, 1981, 49; Piru, Ist lit., 442-443; Constantin M. Popa, Replay, Bucureşti, 1981, 15-18; Dana Dumitriu, „Retragerea fără torţe", RL, 1982, 52; Titel, Cehov, 142-150; Leonida Neamţu, Radu Tudoran, ST, 1985,3; Cornel Ungureanu, Altă ieşire la mare, O, 1985, 11; Valeriu Râpeanu, De la „Anotimpuri" la „Sfârşit de mileniu", RL, 1986,5; Mircea Iorgulescu, Priveşte înapoi fără complexe, RL, 1986,15; Alex. Ştefănescu, „Privighetoarea de ziuă", RL, 1987,11; Rotaru, O ist, III, 574-577; Cândroveanu, Lit. rom., 213-217; Constantin Cubleşan, Fascinaţia călătoriei, RL, 1989,20; Negoiţescu, Ist lit., 1,243-244; Ovidiu Pecican, Spaţiul ca destin, ST, 1992,5-6; Cornel Ungureanu, Radu Tudoran după jumătate de secol, 0,1992, 7; Ştefan Agopian, O călătorie cu Radu Tudoran, RL, 1992,39; Irina Eliade, Radu Tudoran, „22", 1992,49; Mircea Zaciu, Radu Tudoran, F, 1992,12; Vasile Andru, Ultimul senior, VR, 1992, 12; Nicolae Florescu, „Sfârşit de mileniu", JL, 1993, 5-8; Poantă, Scriitori, 5-6; Alexandru George, Apropieri şi diferenţieri, LCF, 1998,17; Micu, Ist. lit., 476-477; Popa, Ist. lit, I, 280-281; Dicţ. scriit. rom., IV, 602-606; Negrici, Lit. rom., 118, 143-144; Alex. Ştefănescu, Radu Tudoran, RL, 2003,15; Dicţ. analitic, IV, 234-238,314-320,623-626.	'	D.	Mc.
TUDORICĂ, Alexandru (14.IV .1942, Bucureşti), istoric şi teoretician literar. Este fiul Floricăi Tudorică (n. Dobrescu), economistă, şi al lui Nicolae Tudorică, ofiţer. îşi face studiile la Bucureşti, unde va fi licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (1964) şi va obţine doctoratul în filologie (1980). Intră în sistemul universitar, promovând până la gradul de conferenţiar la Catedra de teoria literaturii de la Facultatea de Litere bucureşteană. Debutează în 1963, la „Gazeta literară", iar editorial cu studiul Analiza de text: Tradiţie şi inovaţie, în volumul colectiv Analiză şi interpretare (1972). Va colabora, în calitate de coautor şi la alte lucrări: Teorie literară, stilistică şi compoziţie (1980), Analize de texte poetice (1986), Literatura română contemporană (1993), Literatura română. Dicţionar de opere (2003).
Principala lucrare a lui T., Mihail Dragomirescu, teoretician al literaturii, apărută în 1981, la origine teză de doctorat, pleacă de la prezentarea unor concepte estetice de bază, spre a întocmi apoi, într-o primă secţiune, o succintă „biografie" a operei lui Mihail Dragomirescu, jalonată de lucrări ce prefigurează sistemul teoretico-literar cristalizat în Teoria poeziei, Ştiinţa literaturii şi în Integralismul. Voinţa de sistem - se specifică în monografie - exprimă opţiunea pentru rigoare, oroarea de superficial şi improvizaţie, refuzul de a formula judecăţi pe temeiul simplei impresii. Aplicând principii în loc de a comunica doar reacţii ale sensibilităţii, Dragomirescu opune impresionismului critic dogmatismul, căruia vrea să îi dea un fundament filosofic, ceea ce ar exclude şi istorismul. Istoria literară consideră opera din exterior, nu are cum să deosebească producţiunile viabile de cele doar agreate într-o anumită
Dicţionarul general al literaturii române 804
perioadă, nu poate stabili ierarhii valorice temeinice. De aici, necesitatea înlocuirii istoriei literare cu estetica literară. Descriind sistemul edificat prin dezvoltarea acestui punct de vedere, T. îi indică mai întâi „cheia de boltă", susţinută de principiul sintezei, al integralităţii, realizat pe cale de tripartiţii. Totul în lume se manifestă, în viziunea esteticianului, triadic; în opera de artă Mihail Dragomirescu vede un microcosmos, având drept componente un fond, o formă şi un factor unificator: armonia. Frumosul artistic ar fi o sinteză a sufletului cu natura, înfăptuindu-se în opera genială, care e o categorie specială în ansamblul fenomenelor din univers, împărţite în trei categorii: fizice, psihice şi psihofizice ideale. în sfera artisticului acestora le corespund, în funcţie de gradul realizării, trei tipuri de opere: de virtuozitate, de talent şi capodopere. Numai capodoperele ar constitui obiectul adecvat de studiu al ştiinţei literaturii. Toate lucrările lui Dragomirescu gravitează în jurul ideii de capodoperă, iar rezultatul e un sistem de judecăţi labirintic. „E greu de urmărit până la capăt -mărturiseşte T. - delirul tripartit al numeroaselor diviziuni şi subdiviziuni, clase şi subclase de caracteristici." Exegetul traversează, totuşi, complicatul sistem în toate ramificaţiile şi variantele lui succesive. Prezentarea e constant acompaniată de analiză, care implică verificarea fiecărui enunţ şi a fiecărui termen, stabilirea sensului precis în context, explicarea asocierilor derutante („misticism raţional", „raţionalism mistic"), estimarea validităţii fiecărei teze, a fiecărei aserţiuni, a justeţei judecăţilor de valoare, dezaprobarea celor eronate, denunţarea subiectivismului extrem al unor opinii, stabilirea cât mai judicioasă a ce aparţine lui Mihail Dragomirescu şi a ce e preluat. Sursele gândirii esteticianului sunt identificate, în primul rînd, în opera mentorului acestuia, Titu Maiorescu, apoi, pornind de aici, în Platon, în filosofia idealistă germană (Kant, Hegel, Schopenhauer, Herbart) şi în psihologie (G. T. Fechner, Wilhelm Wundt). Ideile dragomiresciene sunt puse în relaţie cu acelea ale unor esteticieni şi poeţi occidentali (Benedetto Croce, Paul Valery, T. S. Eliot), precum şi cu o seamă de vederi lansate de Lucian Blaga, G. Călinescu şi mai ales de Tudor Vianu. Simt aduşi în discuţie, pentru caracterizarea prin opoziţie, Sainte-Beuve, Hippolyte Taine, Emile Hennequin. în pofida numeroaselor obiecţii formulate, exegetul consideră opera teoretică a lui Mihail Dragomirescu o contribuţie majoră, pe plan mondial, la scientizarea cercetării literaturii şi nu ezită să îi atribuie profesorului bucureştean „geniu teoretic". Ultimul capitol demonstrează convergenţa demersului dragomirescian cu tendinţa de obiectivare a criticii literare, exprimată, la sfârşitul secolului al XlX-lea, în Franţa, prin Brunetiere, viguros resuscitată după al doilea război mondial în lumea universitară occidentală. Conceptul de organicitate susţinut de Dragomirescu îl anticipează, ca sens, pe acela, atât de modern, de structură, iar preocuparea teoeticianului român pentru tot ce ţine de „stratul expresiv al operei literare" concordă atât de evident cu orientarea postbelică a ştiinţei literare de pretutindeni, încât - crede T. -„dacă am înlocui terminologia de epocă prin una modernă,
805 Dicţionarul general al literaturii române
Tulbure
multe dintre ideile cuprinse în această parte a teoriei sale s-ar putea aşeza, aproape fără schimbare, în noile tipare".
SCRIERI: Mihail Dragomirescu, teoretician al literaturii, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: N. Raţă-Dumitriu, „Mihail Dragomirescu, teoretician al literaturii", LL, 1982,2.	D.	Mc.
TUDOROVICI, Doina (19.VIII.1960, Olteniţa), poetă şi publicistă. Urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză (1982-1986). în timpul studenţiei frecventează cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin. După absolvire va fi profesoară de limba şi literatura română la Olteniţa. Din 1990 lucrează în presă, la „Cotidianul", Agenţia Mediafax, „Cronica română" şi „Dreptatea". De asemenea, scrie scenarii şi e realizatoare de emisiuni la Televiziunea Română, precum şi colaboratoare a postului de radio Europa Liberă. în 2000 are calitatea de consilier al ministrului Culturii şi Cultelor. Debutează editorial cu Poeme provinciale, volum apărut în 1990. E prezentă în „Luceafărul", „România literară", „Vatra", „Contemporanul - Ideea europeană", „Literatorul", „Viaţa românească" ş.a.
T. scrie o poezie tipic optzecistă, în care indicatorul lirismului sare programatic de la exactitatea percepţiei la modelarea metatextuală a viziunii. Tematic vorbind, coloana vertebrală a discursului liric din Poeme provinciale, Un lucru peste puterile tale (1993) şi Tata nu evoluează (2003) o constituie tentativa de a încapsula realul (mundan sau biografic) într-un recipient suficient de încăpător pentru a împiedica scurgerile materiei şi suficient de steril pentru a nu altera puritatea conţinutului: „Şi cam asta înseamnă să reproduci o stare, fără amintirea / a ceea ce a fost / prezentul, adică acum, când rupi vrejurile uscate de iederă; / iarba-ncolţită-ntre pietre / pentru că ea nu mai are puterea să nască personajele / ca pe vremuri / lumea mărită şi ipocrită / a biografiei tale.../ şi-atunci te pândeşte; aşteaptă momentul prielnic / când toate se închid... şi sensurile ideale - / şi uşa, da, uşa!... / tot ce ai trăit provizoriu, ca să trăieşti pe îndelete acum" (Viciul poeziei pure 2). Vehemenţa tonului, discreditarea obstinată a conceptelor şi persistenţa fantasmelor paterne o apropie întrucâtva pe autoare de diatribele metafizice ale Martei Petreu, fără să atingă însă intensitatea paroxistică a poetei clujene. Totuşi, această limitare e compensată prin aptitudinea de a izola instantaneul semnificativ şi prin tehnica glisării din solemnitate în derizoriu: „«Te apropii de balustradă încet / lăsând în urmă nu regretul ori scârba, / ci nişte idei sterile şi neprimejdioase, pe care, la drept vorbind, nici nu le-ai putea separa / de ceea ce ştii... dumnezei minusculi ai contaminării, / pe care o mână i-a amestecat treizeci de ani; / o mână care ar putea fi chiar a ta», a spus tatăl meu strâmbându-se uşor / din pricina ceaiului prea fierbinte" (Ce i-am spus tatălui meu când l-am întrebat ce este aceea o sinucidere graţioasă şi migăloasă). Culegerea Amurgul nobililor (1998) cuprinde interviuri cu descendenţi ai unor familii aristocratice.
SCRIERI: Poeme provinciale, Bucureşti, 1990; Un lucru peste puterile tale, Bucureşti, 1993; Amurgul nobililor, Bucureşti, 1998; Tata nu evoluează, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Horia Gârbea, „Poeme provinciale", LCF, 1990, 10; Nicolae Manolescu, Balansul imperceptibil între poem şi esenţă, RL, 1990, 13; Laura Bişoc, „Poeme provinciale", CC, 1990, 1; Cristian Moraru, Debuturi în anul de graţie, CNP, 1990, 27; Mircea Martin, Poezie feminină?, VR, 1990, 7; Victor Felea, între poem şi existenţă, TR, 1990,37.	A.	Tr.
TULBURE, Victor (28.111.1925, Căuşani, j. Tighina -17.VIII.1997, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Ludmilei şi al lui Mandea Popescu. Urmează liceul la Salonta şi Bucureşti, încheiat în 1943. Intră la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie din Bacău şi participă la luptele de pe frontul antihitlerist. în 1945 îşi reia studiile, înscriindu-se la Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia istorie, a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1948, fiind în acest răstimp, succesiv, manipulant şi funcţionar la Oficiul Livrării Petrolului. Va absolvi şi Şcoala de Literatură „M. Eminescu". Din 1948 va activa în presă, ca redactor la „Flacăra" şi „Scânteia", apoi intră la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1952-1953), din 1958 până în 1961 fiind redactor-şef adjunct al „Vieţii româneşti", ulterior redactor-şef la reviste pentru copii şi activist la Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor (1967-1972). A fost preşedinte al cenaclului „D. Th. Neculuţă" din Bucureşti (1949-1950). După ce îi vor fi apărut compuneri poetice în revistele pentru copii, debutează propriu-zis cu versuri în 1946, la „Orizont". Mai colaborează la „Revista literară", „Flacăra", „Studentul român", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Scânteia", „Tânărul scriitor" ş.a. în 1948 publică prima carte de versuri, Vioara roşie. I s-a decernat Premiul de Stat pentru volumul Laudă patriei (1955).
Expresie a angajării comuniste („Dar de-i dat s-ajung poet de clasă, / Am să fiu al clasei muncitoare"), volumul de debut al lui T. nu include şi primele versuri ale autorului, care sunt în cu totul altă notă. Unele, datate 1942-1944, vor intra în volumul Cornul pădurarului (1957) şi, în număr sporit, în antologia de autor Vioara roşie (1968). Multe sunt notaţii lirice, în vers liber, în stilul cu inflexiuni elegiace al poeţilor tineri (mai cu seamă ardeleni, bucovineni şi basarabeni) din anii '40, nu fără ecouri din Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Poetul încearcă să descopere divinitatea în propriul suflet: „Lângă inima nopţii veghez/ luceferii stinşi din sufletul meu./ Poate, mă doare acest drum povârnit, / căutându-1 în mine pe Dumnezeu". Stăpânit de nelinişti, schiţează, cu peniţă argheziană muiată în expresionism, un spectacol terifiant: „Vulpile fug spre vizuini, / Pădurea sare din rădăcini, /Nicăieri nu e bine, / Taci şi ascunde-te-n tine". Priveliştile sumbre simt contrapunctate când şi când de scene idilice. Pe măsura avansării în timp, în versuri se precizează o tendinţă de cromatizare a figuraţiei prin autohtonizare explicită, discursul liric primeşte accent social şi un tot mai lămurit sens politic. Făcându-se vocea străbunilor, cântăreţul aminteşte: „am fost goi şi flămânzi, am fost orbi şi desculţi", trăind în „vetre sărace". El prevede cum
Tulbure
Dicţionarul general al literaturii române 806
„făclii vor izbucni curând şi pretutindeni" şi constată de pe acum că „înspre zori, către zori, zarea e roşie". în câteva texte din 1945 apare şi viitoarea metaforă titulară „vioara roşie". Posesorul ei se vrea făuritor de poezie vaticinară, militantă: „Cu tălpile goale, cu hainele rupte, / Te vreau, poezie, chiot în lupte. / /Te vreau, poezie: flamură, goarnă, / Neguri şi bezne smulge, răstoarnă". Acest program va fi îndeplinit, începând din 1948, cu supramăsură. In ciclul Versuri de război tonalitatea o dăduseră nu „chiotul", „goarna", ci descripţiile de ambianţă, în tuşă îngroşată. Notaţii caustice, mici comentarii sarcastice, încondeieri de tip arghezian sunt menţionabile, ca şi unele descrieri de peisaj, în scene de marşuri şi lupte. Cu Vioara roşie T. şi-a angajat poezia, manifest, în serviciul ideologiei oficiale, ca agitator, propagandist prin poezie. în timp ce mai vechii poeţi cu opţiuni comuniste celebrau „viaţa nouă" şi mai vorbeau în simboluri, noul venit se declară oştean al „clasei de atac" în termenii cei mai direcţi, mai banali: „Ni-i partidul viaţa./ Drumul ni-i partidul". El are sentimentul că, înstru-nându-şi vioara, participă la făurirea unui viitor măreţ şi salută entuziast iureşul înaintării spre socialism: „Camioanele gonesc spre socialism. înainte!". în mijlocul unui vacarm de versificări puerile, unele stihuri bat, chiar în epocă, recordul emfazei şi al bombasticismului: „Republica: hectare de nădejdi, / Hambare largi de pâine şi de viaţă". Având gustul formulărilor patetice, vociferante, T. cultivă - şi va cultiva toată viaţa - stihul lozincard. El însuşi va preciza, cu mândrie: „Nu umbre cu migală-n ele ţes, /Ci versuri cu lozinci şi salopete." Temele sunt, conform normativelor ideologice, construirea socialismului, ura împotriva duşmanului de clasă, intern şi extern, lupta pentru pace, înfierarea „aţâţătorilor la război", înflorirea ţării noi, glorificarea trecutului, apărarea independenţei naţionale, vestejirea defăimătorilor patriei socialiste. Alţi „fruntaşi", precum Dan Deşliu ori Eugen Frunză, vor inflama stilul agitatoric, dar T. îi anticipează, iar mai târziu nu revine la poezia confesivă nici când difuzarea acesteia e tolerată. Culegerile sale vor menţine versuri ca acestea: „Oriunde-aş fi, te întâlnesc în cale, / O, ţara mea cu tâmple de argint!/ Mă-nalţ în piscul frumuseţii tale, / Te apăr şi te laud, şi te cânt!" ori „în lume nu-s mai multe Românii, / Ci una doar şi-aceea ne e vatră!" sau „Şi ni-i dragă vorba asta: pace / Şi-i urâm de moarte pe duşmani" ş.a.m.d. Declaraţiile de înregimentare şi profesiunile de credinţă sunt formulate, adesea, în termeni militari: „Mi-aliniez, ca pentru luptă, anii", „De baionetă îmi ascut condeiul", „Poemelor le strig: / încolonarea!" într-o poezie astfel concepută, e normal ca metafora rezumativă să fie steagul, care flutură în mai toate stihurile lui T.: „Eu am răzbit prin neguri şi-acum te-aştept pe culmi / Cu roşii, cu înalte, cutezătoare flamuri", „Mi-e inima steagului dată!" etc. După 1950 continuă să abordeze „teme majore", dar îşi permite, uneori, să compună pasteluri şi să contureze siluete graţioase, cum ar fi o tânără de la ţară, „proaspătă ca roua pe rodul necules", îmbrăcată în „iie cu fluturi", la a cărei apariţie „Se-nflăcărează macii, simţindu-i paşii goi. / Livezile se-apleacă spre ea cu ramuri grele / Şi vântul răsuflarea şi-o pierde prin zăvoi". Cu inflexiuni panteiste, izbutită e şi o idilă
estivală: „închide astăzi cartea; ne-om dărui naturii. / Ne vom culca în ierburi, şi-acum întâia oară, / Pe braţele de sevă şi muşchi ale pădurii, / Tu vei simţi în sânge, gonind, o căprioară" ori interpretarea unor motive folclorice: „Şapte dealuri brumării / Şi o vale verde - / Murgule, să mi te ţii / Urma când ne-om pierde". Nu lipsesc caligrafii de eros conjugal şi de iubire paternă în cărţile pentru copii. Altundeva transmite alert, cu simţul detaliului revelator, impresii suscitate de meleaguri balcanice, greceşti şi italice. Reţin atenţia şi versurile consacrate unor maeştri şi confraţi, precum Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Emil Isac, Mihai Beniuc, Mihu Dragomir, Nicolae Labiş, Elisaveta Bagreana. T. este şi autor al unor compuneri cu canava epică, de speţă baladescă. Mai toate sunt de inspiraţie dirijată, exprimând ideologia comunistă, precum Balada tovarăşului căzut împărţind „Scânteia" în ilegalitate (1949). Chiar şi în această zonă a versificărilor conjuncturale meşteşugul e bine stăpânit, ritmurile cantabile fiind caracterizante. De aici, şi reuşitele lui T. ca autor de versuri pentru copii şi ca traducător. A dat versiuni notabile din poeţi ruşi (A. S. Puşkin, A. A. Blok) şi bulgari (Hristo Botev, N. I. Vapţarov, Elisaveta Bagreana, Pencio Slaveikov şi numeroşi clasici şi contemporani incluşi în două cuprinzătoare antologii), a transpus, de asemenea, poemul epic în versuri iambice Albigenzii de Nikolaus Lenau.
SCRIERI '.Vioara roşie, Bucureşti, 1948; Balada tovarăşului căzut împărţind „Scânteia" în ilegalitate, cu desene de Ligia Macovei, Bucureşti, 1949; Holde, Bucureşti, 1949; Vişinul lui Vania, Bucureşti, 1951; Versuri, Bucureşti, 1952; Lauda patriei, Bucureşti, 1955; Vară fierbinte, Bucureşti, 1956; Versuri alese, Bucureşti, 1956; Cornul pădurarului, Bucureşti, 1957; Poet şi ostaş, Bucureşti, 1958; Eu nu cânt că ştiu să cânt, Bucureşti, 1959; Ţării mele, Bucureşti, 1961; Toamna pe sub nuci, Bucureşti, 1962; Aur, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1963; Cântece şi balade, Bucureşti, 1963; Poezii, pref. Mihai Novicov, Bucureşti, 1963; Vatra fericirii, Bucureşti, 1964; Cartea Ralucăi, cu ilustraţii de Gyorgy Mihail, Bucureşti, 1965; A doua carte a Ralucăi, cu ilustraţii de Angi Petrescu-Tipărescu, Bucureşti, 1965; Soarele patriei, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1966; A treia carte a Ralucăi, cu ilustraţii de Angi Petrescu-Tipărescu, Bucureşti, 1967; Stejarul românesc, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1968; Vioara roşie, Bucureşti, 1968; Dicţionar cu poezii pentru cei mai buni copii!, cu ilustraţii de Angi Petrescu-Tipărescu, Bucureşti, 1970; Purpură, aur, azur, Bucureşti, 1971; Dragoste supremă, cu ilustraţii de Mihai Mănescu, Bucureşti, 1972; Hai, încetul cu încetul, să-nvăţăm tot alfabetul!, cu ilustraţii de Zaharia Buzea, Iaşi, 1972; Hora orelor, cu ilustraţii de Stela Creţu, Bucureşti, 1972; Moş Arici, Bucureşti, 1972; Aritmetica lui Pogonici, cu desene de Stela Creţu, Bucureşti, 1974; Basme pentru toată săptămâna, cu ilustraţii de Nicu Russu, Bucureşti, 1974; Zeciada, Iaşi, 1974; în lume nu-s mai multe Românii, Bucureşti, 1976; în vatra comună, Bucureşti, 1984. Antologii: Cântare României, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Niculae Stoian); Dreptul de a fi iubiţi (Din poezia copiilor lumii), Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Raluca Tulbure); O ţară, România. Un nume, Ceauşescu, tr. edit., pref. Al. Balaci, Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Raluca Tulbure). Traduceri: Poeme bulgare, Bucureşti, 1951; N. Gribaciov, Primăvara în colhozul „Pobeda", pref. Mihu Dragomir, Bucureşti, 1951, Poveste din pădure, Bucureşti, 1953; Taras Şevcenko, Cobzar, pref. Mihail Sadoveanu, postfaţă Alexandr Deutsch, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Val Cordun); ed. (Cobzarul),
807 Dicţionarul general al literaturii române
Tulnic
Bucureşti, 1957, Poezii, introd. Mihai Novicov, Bucureşti, 1960, 1814-1861, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Sanda Arbore), Poeme, pref. Stelian Gruia, Bucureşti, 1976, Cobzarul, îngr. şi pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1990; Nikolai Tihonov, Două torente, Bucureşti, 1954; A. S. Puşkin, Rusalka, postfaţă Tamara Gane, Bucureşti, 1959; Hristo Botev, Poezii, pref. Anghel Todorov, Bucureşti, 1961, Acela nu moare!, pref. trad., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Laura Baz-Fotiade); Nikola Ionkov Vapţarov, Poezii, pref. Gheorghe Dinu [Ştefan Roii], Bucureşti, 1962; Poeţi bulgari clasici şi contemporani, pref. trad., Bucureşti, 1962; Kuceak Nahabed, Poezii, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Dan Deşliu); Alexandr A. Blok, Versuri, pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1964, Versuri, Bucureşti, 1974; Elisaveta Bagreana, Versuri alese, Bucureşti, 1967; Nikolaus Lenau, Albigenzii, pref. Sevilla Baer-Răducanu, Bucureşti, 1967; Pencio Slaveikov, Versuri alese, pref. Valentin Deşliu, Bucureşti, 1967; Saiat-Nova, Regele trubadur, Bucureşti, 1975; Hajdu Zoltân, Apă fiartă pentru lup, cu ilustraţii de Andrassy Zoltân, Bucureşti, 1975; Antologie de poezie bulgară de la începuturi până azi, îngr. trad. în colaborare cu Haralambie Grămescu, pref. Simeon Hadjikosev, Bucureşti, 1977 (în colaborare); Victor Sivetidis, Cântece de leagăn pentru puii animalelor, cu ilustraţii de Angi Petrescu-Tipărescu, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Delia Damirescu); Anotimpuri mongole, postfaţa trad., Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Raluca Tulbure); Stepan Tcaciuc, Arborele vieţii, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Andrei Ciurunga).
Repere bibliografice: Nina Cassian, „Versuri", CNT, 1953, 6; Leon Baconsky, O etapă însemnată în evoluţia unui poet, ST, 1955,10; Geo Şerban, De la „Vioara roşie" la „Vară fierbinte", pe drumul realismului socialist, VR, 1956,1; S. Damian, încercări de analiză literară, Bucureşti, 1956,169-173; Perpessicius, Alte menţiuni, 1,177-183; Radu Popescu, „Cornul pădurarului", CNT, 1958, 14; G. Călinescu, Justeţe şi calitate, CNT, 1958, 51; Georgescu, încercări, II, 136-142; Felea, Dialoguri, 238-243; Ion Bălu, Victor Tulbure, LCF, 1966, 2; Oarcăsu, Oglinzi, 243-250; Piru, Panorama, 198; Dumitru Micu, „ Vioara roşie", RL, 1969, 16; Niculae Stoian, Ipostazele poetului, VST, 1969, 8; Martin, Poeţi, II, 125-129; Virgil Cuţitaru, Cărţi şi idei, Iaşi, 1972, 189-194; Martin, Pro Patria, 100-104; Piru, Poezia, 1,353-356; Emil Vasilescu, „în lume nu-s mai multe Românii", „Scânteia", 1976,10 564; Lit. rom. cont., 1,265-268; Rotaru, O ist., III, 109-110; Cândroveanu, Lit. rom., 217-220; Micu, Ist. lit., 335; Popa, Ist. lit., 1,622-625; Dicţ. scriit. rom., IV, 606-608; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia (I), Bucureşti, 2003, 58-60, passim.	D.	Mc.
TULLIU, Nuşi (23.IV.1872, Avdela, Grecia - 8.IV.1941, Bucureşti), poet şi prozator. Fiul unor ţărani aromâni, T. face studiile primare la Clisura, iar liceul la Bitolia, terminându-1 în 1892. După un an de profesorat urmează, între 1894 şi 1899, Facultatea de Litere din Bucureşti, făcând, în paralel, şi doi ani la Facultatea de Drept. Tot acum scoate, pe cheltuiala proprie, revista „Pindul" (15 noiembrie 1898-30 septembrie 1899). Revizor şcolar în Epir şi Tesalia (1899-1902), se întoarce în România, unde, până în 1905, scrie la diferite reviste literare. în următorii trei ani studiază la Leipzig. Inspector şcolar în Macedonia (1908-1912), va fi, după încheierea primului război mondial, profesor la Chişinău şi Bucureşti. Debutează, cu un articol, în „Peninsula Balcanică" (1894) şi colaborează la numeroase publicaţii, unde i-au apărut versuri, atât în româna literară, cât şi în dialectul aromân: „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", „Epoca", „Ecoul Macedoniei" (unde între 1903 şi
1906 a fost şi director), „Noua revistă română", „Revista poporului", „Lumina" (Bitolia), „Grai bun", „Foaia literară" (Ploieşti), „Moldova de la Nistru", „Graiul", „Apărarea" ş.a. Prima carte, Poezii lirice-eroice, cuprinzând peste o sută cincizeci de titluri, îi apare în 1907. In foileton i s-a tipărit şi romanul scris în aromână Murminţi fără cruţe („Ecoul Macedoniei", 1903), editat în volum în 1993.
Versurile lui T. au contribuit, alături de acelea ale lui C. Belimace, N. Batzaria, Zicu A. Araia, Marcu Beza, L.T. Boga sau George Murnu, la configurarea unui peisaj al poeziei aromâne. In principal, el urmează modelul lui V. Alecsandri, pe care îl dezvoltă prin introducerea unor elemente particulare. Este preocupat mai ales de reliefarea dimensiunilor patriarhale, a vieţii pastorale din Munţii Pind, conturate fără ostentaţie. în versul lui străbate îngrijorarea pentru pierderea graiului strămoşesc şi a etniei înseşi. Ameninţarea vine de la un duşman în faţa căruia totul se prăbuşeşte („Că ar du-a noastre case / Şi moare lailu-armân"). Fie balade, fie idile, fie cântece de dor, stihurile lui T. sunt expresia, dramatică, a stingerii unei lumi ancestrale, a pierderii speranţelor, de unde şi tonalitatea adesea apocaliptică. Prozodia, bogată şi variată, adaptează tradiţia cultă la specificul expresiei folclorice dialectale. Romanele Tragedia unei idile (1928) şi Calvarul neamului (1931) încearcă să surprindă tot destinul aromânilor din Pind, grefând elemente mitologice, istorice şi etnografice pe structuri de melodramă.
SCRIERI: Poezii lirice-eroice, Bucureşti, 1907; File rupte din viaţa aromânilor, I, Chişinău, 1919; Poezii, pref. Tache Papahagi, Bucureşti, 1926; Tragedia unei idile, Chişinău, 1928; Calvarul neamului (Exodul aromânilor), Bucureşti, 1931; [Versuri], UVPA, 85-137; Puizii, pref. Dina Cuvata, Syracuse (SUA), 1989; Murmintsă ţâră crutsi, îngr. Eva Catrinescu şi Dina Cuvata, Syracuse (SUA), 1993; Golgota-a Farăljei, îngr. Tiberius Cunia şi Dina Cuvata, Syracuse (SUA), 2002.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, „Poezii lirice-eroice", CVC, 1907, 11; Liviu Marian, Un scriitor aromân: Nuşi Tulliu, „Sfatul Ţării", 1919,385-386; T. Hagi-Goga, Mistralismul şi Tulliu Nuşi, „Peninsula Balcanică", 1930, 3-4; Predescu, Encicl., 866; Scarlat, Ist. poeziei, 11,200-201; Hristu Cândroveanu, Nuşi Tulliu, UVPA, 82-84; Cândroveanu, Aromânii, 72-76, 163-164; Dicţ. scriit. rom., IV, 608-609.	'	D.	M.
TULNIC, Vitalie (pseudonim al lui Vitalie Manolescu; 9.III.1931, Ienichioi, j. Ismail - 3.XII.1973, Chişinău), poet. A absolvit Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu" din Bucureşti
(1951). în anul 1953 se stabileşte la Chişinău, unde colaborează cu Editura Şcoala Sovietică, e redactor la gazetele „Tinerimea Moldovei", „Cultura", „Moldova" şi la radioteleviziune. Primele încercări literare îi apar la Bucureşti, în „Scânteia tineretului", „Flacăra" şi „Gazeta literară". Debutează editorial la Chişinău, în 1958, cu placheta Caiet liric.
Atât primul volum, cât şi culegerile Trezirea viorilor (1963), Drum deschis (1966), Dor de cuvinte (1971) ş.a. vădesc imposibilitatea adaptării lui T., format în alt mediu literar, la climatul rigid al realismului socialist. Temele general-umane se răsfrâng în trăiri sufleteşti tensionate şi conţin meditaţii
Tumanian
asupra destinului omului („Scurgerea timpului n-o să ne doară / între soare şi amurg / Vom simţi numai cum se fac pulbere / Şi-n pământ oasele noastre se scurg") şi asupra rostului lui pe pământ într-o perioadă de grave seisme ale istoriei. Cu paginile din Bucuria întâlnirilor (1967) şi Flăcări pe comori (1973) scriitorul se manifestă şi ca un eseist care ştie să abordeze, cu dezinvoltura proprie genului, probleme ale artei şi ale vieţii sociale.
SCRIERI: Caiet liric, Chişinău, 1958; Trezirea viorilor, Chişinău, 1963; Drum deschis, Chişinău, 1996; Bucuria întâlnirilor, Chişinău, 1967; Dor de cuvinte, Chişinău, 1971; Flăcări pe comori, Chişinău, 1973; Culori şi anotimpuri, Chişinău, 1974; Ultima frunză, Chişinău, 1976; Versuri. Eseuri, Chişinău, 1988; Risipă, îngr. pref. Ion Ciocanu, Chişinău, 1992.
Repere bibliografice: Nicolae Bileţchi, Vitalie Tulnic, în Profiluri literare, Chişinău, 1972, 542-547; Ion Ciocanu, Argumentul de rigoare, Chişinău, 1985,84-92; [Vitalie Tulnic], „Basarabia", 1992,12; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 197-198; Popa, Ist. lit., II, 1190; Mihai Cimpoi, Critice, III, Craiova, 2003,253-255.	N. Bl.
TUMANIAN, Paul (3. XI. 1938, Chişinău-Lăpuşna), prozator şi traducător. Termină liceul la Câmpina (1955) şi urmează Facultatea de Matematică-Fizică, specialitatea fizica atmosferei, la Universitatea din Bucureşti, absolvind în 1960. Lucrează în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul Meteorologic (1963-1966). Din 1997 este redactor-şef al publicaţiei „Re-mediu".
T. debutează în 1969 cu volumul de povestiri Un pahar de cinzano, aici, ca şi în cărţile următoare, scriitura urmărind o partitură abilă, cu strategii variate, la frontiera dintre un fantastic negat ironic şi pseudoutopie, susţinute de umor fin şi amar, ce concură la realizarea unei viziuni poetice a existenţei. Personajele fac parte din categoria inadaptaţilor, a inocenţilor (nu întâmplător, altă culegere de povestiri poartă titlul Conspiraţia inocenţilor, 1999), fiinţe care suferă, într-un fel sau altul, loviturile - mai brutale sau mai blânde, dar întotdeauna asumate - venite fie din partea destinului, fie din cauza nepăsării celor din jur sau a istoriei. Din categoria celor din urmă face parte protagonistul romanului Urma scapa turma
(1997), un adolescent prins în vârtejul tulbure al schimbărilor de după cel de-al doilea război mondial, în anii instaurării comunismului, perioadă în care oportunismul, furtul şi delaţiunea sunt armele folosite de cei mai mulţi ca să răzbată. Boxer de perspectivă şi ospătar la cel mai luxos restaurant dintr-un orăşel petrolier de provincie, tânărul refuză să înveţe josnica reţetă a supravieţuirii, iar răbufnirea sa din finalul romanului, o lungă deliberare, transcrisă într-un monolog la persoana a doua, în care îşi calmează spiritul rebel, are efectul scontat: respingându-şi propriul viitor (cariera sportivă), dobândeşte un câştig mult mai important: refuzul în faţa minciunii. în povestirile lui T. apar adesea şi altfel de figuri, trăind o realitate diferită faţă de cea care li se oferă: arhitectul care la şaizeci de ani are o idilă cu o adolescentă pe care o meditează la matematică prin telefon (Telefonul) sau femeia de treizeci de ani, privită de tatăl şi de propriul soţ prin lentila
Dicţionarul general al literaturii române 808
suficienţei, ca o fiinţă infantilă (Băieţii de sub tribunele circului) ori lulia, fetiţa marcată de scena împuşcării unor porumbei (Chermeza vânătorilor). în ciuda diversităţii tematice - romanul Domnul Marius şi Doamna cea mică (1995) e o călătorie aflată nu sub imperiul fantasticului, ci al straniului, o călătorie iniţiatică -, unitatea tonului prozatorului este evidentă: o voce discretă, melancolică, încărcată de un lirism de bună calitate.
SCRIERI: Un pahar de cinzano, Bucureşti, 1969; Domnul Marius şi Doamna cea mică, postfaţă Gabriel Alexandrescu, Bucureşti, 1995; Urma scapă turma, Bucureşti, 1997; Conspiraţia inocenţilor, Bucureşti,1999. Traduceri: G. Medvedev, Adevărul despre Cernobâl, Bucureşti, 1992; Burton E. Stevenson, Fata din Alsacia, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Otilia Vrăbiescu); Andrei Saharov, Memorii, I, îngr. Gabriela Russo şi Răzvan Petrescu, pref. Mihai Botez, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Nicolae Vrublevschi).
Repere bibliografice: Tania Radu, Frumuseţea cărţilor inutile, LAI, 1995,32; Iulian Boldea, Labirint şi dorinţă, LCF, 1995,37.	A. F.
TUNARU, Mihai (14.IX.1931, Buşteni - 19.VII.1989, Bucureşti), prozator. Este fiul Elisabetei (n. Teodorescu) şi al lui Constantin Tunaru, lăcătuş. începând din 1942 face cursul secundar la Braşov, Sinaia şi Câmpina, încheiat în 1950 la Liceul „Dr. Ioan Meşotă" din Braşov. Până în 1952 funcţionează ca normator la o întreprindere din Buşteni. Terminând în 1955 Institutul de Construcţii din Bucureşti, va lucra ulterior ca diriginte de şantier şi ca şef de secţie în Ministerul Energiei Electrice. Debutează în 1959, la „Gazeta literară", cu nuvela Zile, nopţi şi căutări, iar editorial cu volumul de reportaje Poarta spre 1000 de coline, apărut în 1963. Colaborează la „Luceafărul", „Ateneu", „Viaţa românească", „România literară" ş.a.
încă din reportajele de început T. îşi arată interesul pentru amănuntul exotic, interes manifestat şi în cea de-a doua carte (scrisă în colaborare cu Sorin Ciulii), Corturi în Pamir (1965). Odată cu publicarea romanelor Singur contra mea (1967) şi Staţii în câmpiile dezordinii (1969), foarte deosebite ca factură, abandonează reportajul în favoarea prozei de introspecţie. Primul, scris dezinvolt, presărat cu expresii argotice, reface în secvenţe aparent disparate viaţa unor sportivi aflaţi în cantonament. Protagonistul, Filip Halunga, intelectual printre sportivi şi sportiv printre intelectuali, este singurul care nu îşi găseşte locul potrivit, ascunzându-şi sensibilitatea sub o mască de cinic. Celălalt roman, care, sub raportul formulei narative, e un ciudat amalgam între tradiţional şi modem, constă, de fapt, în analiza comportamentistă a reacţiilor unui grup de oameni aflat într-o situaţie-limită, în timpul celui de-al doilea război mondial. Constrânşi să trăiască permanent în proximitatea morţii, câţiva militari aflaţi în misiune călătoresc bezmetic într-un „tren fantomă", tren special pornit să pună capăt cumplitelor ravagii ale unei epidemii de tifos. Existenţa lor se concentrează în acest spaţiu sufocant, devenit singurul vital, supravieţuirea fiind posibilă, în mod paradoxal, numai în vagoanele bântuite de suflul extincţiei. Sub imperiul fricii oamenii îşi omogenizează gesturile şi impulsurile. îi diferenţiază numai comportamentul faţă de o femeie
809 Dicţionarul general al literaturii române
Tupan
necunoscută, enigmatică, apărută în tren, care declanşează reacţii netrucate, conforme cu temperamentul fiecăruia. Dar cum ea reprezintă spaţiul „de afară", altul decât cel considerat de militarii din tren singurul posibil, imixtiunea nu poate fi acceptată şi, ca atare, necunoscuta va fi abandonată, pentru ca „trenul fantomă" să îşi continue nestingherit drumul spre moarte. Roman de atmosferă, cu aspiraţii de parabolă, Staţii în câmpiile dezordinii indică în T. un analist lucid, cu vizibile calităţi de introspecţie. Sub acelaşi semn se află şi Cuceritorul
(1979), numai că de data aceasta aşa-zisa acţiune se mută într-un sanatoriu de boli nervoase. Dacă în romanul anterior ideea, simbolul erau limpezite în cele din urmă, aici totul pluteşte într-o incertitudine deplină, care nu rareori degenerează în confuzie. Mai dispersat şi, în orice caz, mai puţin explicit în intenţii, autorul se rezumă să mediteze pe parcursul a aproape patru sute de pagini asupra felului în care individul, în pofida unui acut sentiment al alienării, încearcă să îşi găsească un rost printre semeni. Analistul T. este înlocuit în romanul Appassionato (1978) de un prozator interesat de spectaculosul exterior, de pitorescul unor cadre sau de senzaţionalul unor situaţii. Subsumându-se genului poliţist, uzând abil de reţete verificate, cartea surprinde prin capacitatea de invenţie, de fabulaţie, prin stilul alert, antrenant, calităţi ce păreau a nu-i fi proprii lui T. Alte romane, O, Prometeu (1982), Şarpele împăcării noastre (1985), dau seamă de înregimentarea ideologică a prozatorului, care scrie, tot după o reţetă, despre viaţa de şantier ori despre cercetarea industrială.
SCRIERI: Poarta spre 1 000 de coline, Bucureşti, 1963; Corturi în Pamir (în colaborare cu Sorin Ciulii), Bucureşti, 1965; Singur contra mea, Bucureşti, 1967; Staţii în câmpiile dezordinii, Bucureşti, 1969; Appassionato, Bucureşti, 1978, Cuceritorul, Bucureşti, 1979; O, Prometeu, Bucureşti, 1982; Şarpele împăcării noastre, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: AL Melian, „Singur contra mea", LCF, 1967,19; Valeriu Cristea, „Singur contra mea", VR, 1968, 2; Dana Dumitriu, „Staţii în câmpiile dezordinii", RL, 1970, 6; Liviu Grăsoiu, „Staţii în câmpiile dezordinii", ATN, 1970, 8; Damian, Intrarea, 124-129; Valeriu Cristea, Planurile naraţiunii, RL, 1979, 20; Sultana Craia, Un roman de notaţie, LCF, 1979,41; Sorin Titel, Recucerirea vieţii, RL, 1979,49; Doru Mielcescu, Recucerirea sinelui, LCF, 1980, 23; Vasile Chifor, Revanşa raţiunii, VR, 1981,6; Sorin Titel, Un nou roman din viaţa muncitorilor, RL, 1982,36; Vasile Chifor, Reflecţie şi analiză, VR, 1983,7; Grigore Smeu, Filonul poetic, RL, 1986, 8; Eugen Teodoru, O trecere..., RL, 1989, 30; Popa, Ist. lit., II, 893.	D.	Gr.
TUPAN, Maria-Ana (19.IV.1949, Săruleşti, j. Buzău), critic literar şi traducătoare. Este fiica Margaretei (n. Constantin) şi a lui Spiridon Iordache, preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1956-1963), Liceul „Mihai Eminescu" din Buzău (1963-1967) şi Facultatea de Limbi Germanice a Universităţii din Bucureşti (1967-1972). Va fi redactor la „Romanian Books" (versiunea engleză a publicaţiei „Cărţi româneşti") de la absolvirea facultăţii până în 1990, apoi, până în 1993, publi-cist-comentator la revista „Viaţa românească". In 1991 devine asistent la Catedra de engleză a Facultăţii de Limbi Străine a
Universităţii din Bucureşti, unde în 2002 va avansa la gradul de profesor. In noiembrie 1992 obţine titlul de doctor în filologie, iar în 1994 i se acordă o bursă Fulbright, în cadrul căreia face cercetări de specialitate şi predă la Universitatea Statului Pennsylvania din SUA. E prezentă şi în „Amfiteatru", „Contemporanul", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", „România literară", „Steaua" ş.a. Debutează editorial în 1980 cu Regele visurilor, o antologie de traduceri din proza americană a secolului al XlX-lea. în 1996 e distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea culegerii de proză scurtă Sâmbure de rodie de Edith Wharton, iar în 2000 i se acordă Premiul revistei „Convorbiri literare" pentru anglistică. Este soţia scriitorului Marius Tupan.
încă de la prima sa carte de critică, Scenarii şi limbaje poetice, apărută în 1989, T. şi-a fixat ca obiectiv cercetarea literaturii române în perspectivă comparată. Specializată în literatura anglo-americană, dar cunoscând deopotrivă literaturile germană şi franceză, cu implicaţiile lor filosofice, exegeta relevă vitalismul lui Lucian Blaga din drama Meşterul Manole în relaţie cu elanul vital din filosofia lui Henri Bergson sau din sculptura lui Auguste Rodin, prezintă lirica lui Ion Barbu în raport cu poetica lui E. A. Poe şi Wallace Stevens. Studiile dedicate unor poeţi români contemporani - Nichita Stănescu sau „Hemografia", Timpul ca imagine mobilă a eternităţii la Cezar Baltag, Continuitatea fiinţei la Aurel Rău - vor fi continuate de lucrarea Marin Sorescu şi deconstructivismul (1995) şi de amplele eseuri din volumul Scriitori români în paradigme universale
(1998), în care sunt discutate, cu o distinctă percepţie interpretativă modernă, fenomene de cultură veche românească, îndeosebi scrierile cronicarului Miron Costin şi ale lui Dimitrie Cantemir, autoarea abordând şi alte teme, precum Mihai Eminescu şi epoca postkantiană, Fenomenul Blaga şi fenomenologia secolului XX. După A Discourse Analyst's Charles Dickens (1999), o lectură critică incitantă, T. va relua explorările şi abordarea comparatistă a literaturii române. Alcătuieşte o culegere de studii intitulată Discursul modernist (2000), unde demonstrează, cu accente polemice, între altele, că AL Macedonski nu a fost iniţiatorul modernismului în literatura română. Discursul modernist este urmărit în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, în scrierile lui Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Camil Petrescu. Intr-o nouă carte, Discursul postmodern
(2002), T. cercetează scrieri ilustrative din perioada contemporană, individualizate prin „deconstrucţia spaţiului şi timpului" (Cezar Baltag), „alegoria ca trop al postmoder-nităţii" (Marin Sorescu), „criza epistemologică - o consecinţă a incertitudinii ontice" (Nichita Stănescu), „deconstrucţia reprezentării: preeminenţa limbajului" (Ana Blandiana), „metafizica clişeului şi simulacrului" (Mircea Cărtărescu). A tradus, de predilecţie din literatura americană, proză psihologică (Edith Wharton, William Dean Howells, Henry James) şi proză fantastică (într-o cuprinzătoare antologie), dar s-a oprit şi la scrieri SF (Isaac Asimov).
SCRIERI: Scenarii şi limbaje poetice, Bucureşti, 1989; Marin Sorescu şi deconstructivismul, Craiova, 1995; A Survey Course in British Literature,
Tupan
Dicţionarul general al literaturii române 810
I-II, Bucureşti, 1997-1998; Scriitori români în paradigme universale, Bucureşti, 1998; A DiscourseAnalyst's Charles Dickens, Bucureşti, 1999; Discursul modernist, Bucureşti, 2000; Discursul postmodem, Bucureşti,
2002.	Traduceri: Regele visurilor (Povestiri americane din secolul la XlX-lea), postfaţa trad., Bucureşti, 1980; Isaac Asimov, O piatra pe cer, Bucureşti, 1981; Proză fantastică americană, I-II, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1984; William Gilmore Simms, PaddyMcGann sau Diavolul din buştean, pref. trad., Bucureşti, 1986; William Dean Howells, Vară indiană, pref. trad., Bucureşti, 1989; Henry James, Europenii. Madame de Mauve, Bucureşti, 1990; Campbell Black, Indiana Jones şi taina tainelor, Bucureşti, 1993; Edith Wharton, Sâmbure de rodie, pref. trad., Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Dan Grigorescu, O piatră numită „ Terra", CNT, 1980,50; Virgil Nistor, „Regele visurilor", ST, 1981,3; Cristian Moraru, Modernitatea poetică - structuri şi limbaje, RL, 1990, 11; Ion Pop, „Scenarii şi limbaje poetice", ST, 1990, 5; Monica Spiridon, Chipuri ale poeziei modeme, R, 1991, 1; Dan Stanca, „Marin Sorescu şi deconstructivismul", RMB, 1995,18 octombrie; Constantin M. Popa, Marin Sorescu faţă cu hipotextul, L, 1997, 3-4; Dan Stanca, „Scriitori români în paradigme universale", RMB, 1998,10 noiembrie; Geo Vasile, Conştiinţa de sine a literaturii, LCF, 1998,45; Monica Spiridon, Textul şi contextul. Scriitori români în rame comparatiste, R, 1999,2; Mihai Cimpoi, Marin Sorescu în (de)construcţia criticii, LCF, 1999, 37; Maria Irod, O nouă lectură a lui Dickens, LCF, 2000,3; Veronica Chinde, Discursul epic la Charles Dickens, ST, 2000,5-6; Rodica Mureşan, Un analist performant, CL, 2000, 6, 7; Constantin Cubleşan, Eminescu în orizontul criticii, Bucureşti, 2000,126-129; Radu Voinescu, Feţele modernismului, LCF, 2001,1; Cornel Moraru, Stadiul exegezei eminesciene astăzi, VTRA, 2001, 1; Gheorghe Grigurcu, O epură a modernismului, RL, 2001, 35; Geo Vasile, Modernismul în instanţă comparatistă, CNT, 2001, 42; Teodor Vârgolici, Studii despre modernismul românesc, ALA, 2001,557; Valeriu Nicolescu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, voi. II, partea I, Bucureşti, 2001,532-534; Petraş, Panorama, 616-617; Popa, Ist. lit., II, 1127; Dicţ. scriit. rom., IV, 609; Gheorghe Grigurcu, Postmodernismul între Est şi Vest, RL, 2003, 5; Constantin M. Popa, Postmodernismul militant, R, 2003,2.	T.	V.
TUPAN, Marius (18.IV.1945, Tâmna, j. Mehedinţi), prozator şi dramaturg. Este fiul Izabelei (n. Ţecu) şi al lui Nicolae Tupan, lăcătuş la CFR; este căsătorit cu Maria-Ana Tupan. Face ciclul elementar în comuna natală, după care urmează o şcoală profesională de pe lângă Şantierul Naval din Turnu Severin, obţinând calificarea de sudor. Lucrează la Şantierul Naval şi la Uzina de Vagoane, apoi ca bibliotecar la Hidrocentrala Porţile de Fier; în paralel frecventează liceul seral. între 1967 şi 1972 este student la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Redactor la publicaţia „Cărţi noi", în 1975 este angajat pentru o scurtă perioadă la Biblioteca Naţională şi până în 1989 funcţionează ca redactor la „Urzica". Ulterior va fi redactor-şef adjunct şi din 1993 redactor-şef la „Luceafărul". Debutează la optsprezece ani, în „Ramuri", iar debutul editorial se produce în 1974, cu volumul de proze Mezareea. Mai scrie la „România literară", „Steaua", „Orizont", „Viaţa românească", „Vatra" ş.a. I s-au acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1995,2003).
în ciuda a numeroase ecouri critice pozitive (notabilă e, bunăoară, valorizarea făcută de Laurenţiu Ulici: „Bun
povestitor, el încearcă să corecteze chiar tradiţia, eliberând-o de anecdoticul şi pitorescul ce o umpluseră de-a lungul câtorva decenii, de la Panait Istrati până azi"), literatura lui T. e un caz de involuţie în raport cu nişte premise oricum nu strălucite. Dacă scrierile publicate înainte de 1989 deţin o formă rezonabilă, majoritatea a ceea ce este tipărit după această dată - în regie proprie - se află foarte aproape de patologia literară. Mezareea făcea o serie de mutări naive şi stângace în direcţia fantasticului şi a fabulosului de inspiraţie „sudică". Scrierea care urma, Crisalide (1977), roman de şantier sufocat de şabloane, reprezenta un pas înapoi faţă de debut, tema fiind, în rezumat, cam asta: un bibliotecar cu studii medii pe un şantier, faţă cu reacţiunea/ birocraţia. Elementele de senzaţional abundă, coroborate cu o oarecare intenţie de satiră a birocraţiei. După Noaptea muzicanţilor (1978), culegere de proze care continuă linia mâlos-fantastică a naraţiunilor de început, T. publică ceea ce critica va considera a fi cartea lui cea mai bună: romanul Coroana Izabelei (1982), o parabolă care ambiţionează să înghesuie în strâmtul spaţiu rural-imaginar Ursa Mică procesul de ardere în efigie a regimului politic contemporan cu scrierea romanului. Ambiţiile sunt strangulate din faşă de incontinenţa literară a autorului, de altfel Coroana Izabelei fiind transformată după 1989 în trilogie. Marmură neagră (1989) e un roman despre inexistenţa preţios complicabilă a unui cătun, unde bătaia către un nivel de adâncime simbolică e de fapt o bătaie a pasului pe loc. Mai târziu apare romanul „antitotalitar", parabolic şi cu „cheie" Vitrina cu păsări împăiate (1994), topit, conform autorului, în
1986.	Romanul Rătăcirea Domnului (1999) descoperă roata câtorva procedee postmoderne pentru a trata tema artistului de geniu în conflict cu societatea ostilă, iar Batalioane invizibile (2001) redescoperă parabola â la Coroana Izabelei, nu cu alte mijloace şi posibilităţi decât acolo: un crater pe nouă nivele, ascuns în mijlocul unei câmpii, maschează de restul umanităţii o societate ultratehnologizată. Printre ingrediente se numără o serie de sexualizări frenetice, conspiraţionism, atentate la ordinea planetară ş.a.m.d. Aproape ca restul literaturii lui T., romanul e de citit doar ca mostră extinsă de rizibil involuntar. Piesele de teatru (Crucea de argint, 1996, Alergătorul fatal, 1998), scrise, după mărturia autorului, ca antrenament pentru romane, nu fac decât să le prefigureze pe acestea în regimul mediocrului.
SCRIERI: Mezareea, Bucureşti, 1974; Crisalide, Bucureşti, 1977; Noaptea muzicanţilor, Bucureşti, 1978; Coroana Izabelei, Bucureşti, 1982; Marmură neagră, Bucureşti, 1989; Vitrina cu păsări împăiate, Bucureşti, 1994; Rezervaţia de lux, Bucureşti, 1995; Crucea de argint, Bucureşti, 1996; Coroana Izabelei, I-III, Bucureşti, 1998; Alergătorul fatal, Bucureşti, 1998; Rătăcirea Domnului, Bucureşti, 1999; Batalioane invizibile, Bucureşti, 2001; Vămile depresiunii, Bucureşti, 2002; Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, I, 1975, 205-206; Mihai Ungheanu, „Crisalide", LCF, 1977, 25; Aureliu Goci, „Crisalide", RL, 1977, 41; Ardeleanu, Menţiuni, 172-176; Artur Silvestri, Parabola barocă, LCF, 1979,26; Val Condurache, „Coroana Izabelei", CL, 1982,11; Dana Dumitriu, „Coroana Izabelei", RL, 1982,52; Cristian Livescu, Un
811 Dicţionarul general al literaturii române
Turcea
roman alegoric, ST, 1983,3; Nicolae Mecu, O parabolă a puterii, VR, 1983, 11; Ion Cristoiu, înzestrarea şi prelucrarea, RL, 1989,41; Valentin Taşcu, „Marmură neagră", ST, 1989,11-12; Alex. Ştefănescu, Roman cu cheie şi alegorie, RL, 1995, 9-10; Monica Spiridon, Apă vie, apă moartă: viaţa în vitrina literaturii, LCF, 1995,10; Octavian Soviany, Limburile puterii, CNT, 1995,15; Gabriela Duda, Povestiri din irealitatea învecinată, ST, 1995,6; Ulici, Lit rom., 1,375-378; Monica Spiridon, Simulare de lux sau Căderea din lume, LCF, 1996,1; Romul Munteanu, Un roman despre putere, oameni şi lucruri, VR, 1998, 6; Micu, Ist. lit., 584-585; Octavian Soviany, Romanul escatologic şi lumea ca teatru, LCF, 2001,34; Popa, Ist lit., II, 827-829; Ion Roşioru, Marius Tupan între utopie şi parabolă, Bucureşti, 2001; Vasile, Proza, 296-305; lulia Alexa, Fantasmagorii, RL, 2002,43; Dicţ. scriit. rom., IV, 610-612; Daniel Cristea-Enache, Auzenii, ALA, 2003,665; Liviu Grăsoiu, De la istorie literară la memorialistică, prin gazetărie, CL, 2003,11.	M.	I.
TURCEA, Daniel (22.VII.1945, Târgu Jiu - 28.111.1979, Bucureşti), poet. Este fiul Măriei şi al lui Gheorghe Turcea. Urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din Piteşti (1957-1963) şi este absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu" din Bucureşti (1968). Debutează în 1966 la „Amfiteatru", iar editorial în 1970, cu Entropia. Face parte din grupul oniric, alături de Leonid Dimov, D. Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu ş.a., participând la faimoasa masă rotundă găzduită de revista „Amfiteatru" în 1968. Moare de o boală incurabilă la un an după publicarea celui de-al doilea volum, Epifania (1978), lăsând în manuscris un întreg ciclu, Poeme de dragoste, elaborat în ultimul an de viaţă şi publicat postum, în 1982, în antologia intitulată tot Epifania.
Textele din Entropia se circumscriu onirismului, mai ales prin caracterul de „miraj" al poeziei (D. Ţepeneag), un miraj lucid controlat, de tablă de şah, care aminteşte de peisajele lui De Chirico. La T. este izbitoare construcţia geometrică a imaginarului, straniul are la el o splendoare exactă, eleată, o eleganţă şi un fast baroc-orientale, nu dinamism, exuberanţă suprarealiste, deşi de suprarealiştii români îl apropie câteva procedee, precum lungile concatenări, mai ales nominale, ca şi metaforismul luxuriant. Se apropie în egală măsură de ermetismul lui Ion Barbu, inclusiv de reţeaua conceptuală a acestuia (unul, nunta, somnul, temele erotice, cosmogonice etc.). Uneori chiar şi ritmul sună barbian (Eugen Simion observa similitudinile cu „ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu"): „toate plutiră câte se-ntâmplară ş-or să se-ntâmple-n neclintit deşert/ Un Euclid deasupra ţării Yemen / Cu fast de geometrii a tot exacte/ dar nouă, aerului/ lui/ INCERT/ Căci el de fapt se-ntâmplă în zăpadă/ Sub sfere roşii. Steaua Altair / Va fi fiind pentr-o secund-aproape / Aici în baldachin de uns emir/ ce va trăi peste 110/ de mii de ani într-un oraş Mohab..." (Abdul sau Elogiul lui Parmenide). Estetica rămâne totuşi una de tip baroc, în măsura în care poemele provoacă în primul rând meraviglia, nu neapărat sens, iar preţiozitatea ironică, livrescul, uneori pitoresc prin amalgamurile postmoderne pe care le produce, sunt trăsături distinctive ale acestor poeme: „da, Rousseau s-a aruncat pe fereastra/ de la balconul în stil empire/ şi-n cădere/ până jos/
Van Gogh a continuat să picteze/ munţi de creier de pasăre/ şi de creieri de flori/ şi numai morminte de grâu/ iazuri/ iazuri cu nuferi/ oglinzile vii şi mai vii şi mai vii/ / «Tao stă singur şi nu cunoaşte schimbarea»/ ce fantastic echilibrăm atâta nelinişte/ «Umblă-n cerc şi nu cunoaşte nesiguranţa»/ atâta nelinişte amestecată cu spaimă/ «Poţi să-l închipui cu mama lunii»/ laudă laudă laudă// ceai şi pagode de xilofon/ fructele răcoare albă/ atomii în litere chinezeşti/ / ninge de asemeni cu hieroglife şi ideograme/ pufoase şi moi alb topind/ evantaie imense şi multe camelii" (Ţara Sin. Despre Tao, despre Te). Se constată o varietate a formelor stilistice, sintactice şi metaforice: lexemele asiatice se alătură cuvintelor din zona ştiinţelor exacte, mai ales din fizică şi astronomie, pentru care autorul manifestă o predilecţie ţinând de formaţia sa profesională, construcţiile de tip paralelism şi repetiţie nu exclud construcţii sintactice diverse, iregulate, tonul (aparent) oracular urmează tonului (aparent) colocvial, asocierile metaforice se amestecă în combinaţii discursive sau ironice. Această amprentă stilistică defineşte întregul volum, fiind vorba de „variaţii" ale aceleiaşi voci, ale aceluiaşi mogul-algebrar („eu am nostalgii de mogul/ şi algebrar", sună un vers). Dacă sunt poeme care propun o interogaţie filosofică serioasă sau urmăresc o tramă narativ-onirică, uneori cu subtext erotic, probabil alte poeme sunt doar simple jocuri de cuvinte,
Tur eoni
Dicţionarul general al literaturii române 812
exerciţii ludic-imagiste, ironice chinezării lexicale:	peşti
electrici au plecat spre Transvaal/ cu pânze ţesute din splendide termite/ dinamite scobite ne poartă elite/ bărci alexandrine spre Ţara de Foc/ îmi sunteţi invitaţii de-o seară/ să bem de plăcerea sateliţilor Li/ Tai Pe masă în casă în din afuzali/ pe paturi tăiate în portocală/ vom face orgii cu ziua egală." (Dezastre, III). Al doilea volum al lui T., Epifania, subintitulat „o căutare a treptelor", este mult mai eterogen, încercând să aproximeze poetic „treptele" convertirii spirituale. O ruptură nu se produce, doar că „entropia" se transformă în „epifanie": nu lipsesc stranietatea, imagismul, acum mai concentrat, livrescul, o anume „tehnicitate" a discursului, conţinutul conceptual, ermetismul. Se remarcă însă muzicalitatea, „murmurul de cânt monodie" bizantin (Radu Petrescu) şi esenţializarea lirismului, efortul de a transpune o experienţă spirituală. Unele texte rămân totuşi cvasiincomprehensibile, spre exemplu primul poem, Geometria sau căutarea drumului, excesiv de conceptual. Altele, precum Balada păsării, şochează, din contră, prin prea marea simplitate: „vie Lumină/ venind, pe cale/ / inima-mi cere/ pasăre lină/ / sufletu-n lacrimi vrea, fără vină// numai să-l apere/ numai să-l poarte// sus/ peste moarte". Şi formula poemului lung e disputată acum de poemul scurt, apropiat de haiku: „umbra/ înflorită mă primeşte/ ca un dar// fântâna/ sau poate numai glasul/ / în umbra florii parcă îngropat" (Grădini, IV). Multe poezii, chiar dacă scurte, îşi păstrează un sens personal încifrat, deşi se referă la experienţe de ordin religios: „Roua/ pe crizantemă/ / dar, iubitei/ / fără nume// Iisuse, ce va fi cu ei/ străini, cum sunt/ acum/ / şi frumuseţea armei/ în crângul înflorit". Probabil că estetica lui T. e acum una a tainei/iar încercarea de a aproxima verbal incomprehensibilul devine, paradoxal, dar firesc pentru un practicant ortodox, încercare de contopire cu acesta. In Pentru a picta un peisaj, spre exemplu, se recomandă „apropierea" de peisaj prin „meditaţie", până la a deveni „chiar peisajul". Polii universului sunt acum lumina şi umbra, focul, cuvântul, dragostea, vina, trupul, iluminarea şi comuniunea ca formă de cunoaştere plenară. Poemele, din ce în ce mai scurte şi mai simple, aduc un elogiu ardent iubirii divine, dezvăluind, unele, o mistică a luminii (Racla de lumină, Iubire, împărăteasă, Balada nunţii, Taină, Rouă etc.) Ultimele versuri ale lui T., emoţionante, se ating de realitatea, din ce în ce mai apropiată, a morţii, trădând, pe de-o parte, asceza, pe de altă parte combustia interioară, dorinţa de a nu pierde comuniunea de iubire cu divinitatea: „asemenea apei/ odihna/ asemenea nopţii/ mai sus, mai adânc/ / faţa ta pâlpâie în ochii mei/ şi nu o văd/ pe buzele mele sunt cuvinte/ şi nu le aud/ în inima inimii de ţărână/ sângele tău îmi zvâcneşte/ în răsuflarea pământului/ Tu, îmi eşti aer/ cu pleoapele te-aş acoperi/ nu eu, Tu/ trăieşte în mine. Tu, ce priveşti ca o flacără, mistuind/ deTinemi-e sete/în taină. Te-am cules/ ca pe o vie / rodul Tău, belşug/ vinul acesta, vinul acesta/ / trupul tău înflorind/ deasupra morţii/ nufăr alb peste apele morţii// Tu, iubire,/ înţelepciune fără sfârşit" (Iubire, înţelepciune fără sfârşit). T. reprezintă un fenomen unic în literatura română prin transformarea radicală a profilului său
liric şi uman. Saltul de la poezia onirică, baroc-geometrizantă la poezia intens spiritualizată, ortodoxă fără ostentaţie, din ultimii ani (Epifania şi ciclul Poeme de dragoste) dezvăluie nu doar o experienţă inedită în literatura noastră, dar şi o experienţă umană, o aventură interioară incandescentă, impresionantă prin autenticitatea ei. Versurile pot fi citite ca document al unei convertiri şi iluminări spectaculoase, singular în spaţiul cultural românesc prin lipsa oricărei afilieri ideologice, şi prin valoarea intrinsec estetică.
Acest suprarealism târziu ascunde un caligraf nebun de vocabule, fascinat de legăturile misterioase dintre ele, un spirit alexandrin cu un curios (şi autentic) simţ al tragicului. Jocul merge spre ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu [...], cu absurdităţi calculate şi moliciuni de poet fantezist obsedat de lumea formelor onirice şi îmbătat de marile abstracţiuni.
Eugen Simion
SCRIERI: Entropia, Bucureşti, 1970; Epifania, Bucureşti, 1978; Epifania, postfaţă Artur Silvestri, Bucureşti, 1982; Iubire, înţelepciune fără sfârşit, pref. Valeriu Cristea, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Virgil Mazilescu, Eterna reîntoarcere a poetului, RL, 1970, 47; Laurenţiu Ulici, „Entropia", CNT, 1970, 48; Nicolae Manolescu, „Entropia", CNT, 1971,7; Ion Pop, Poezie experimentală, RL, 1971, 11; Negoiţescu, Lampa, 273-211) Popa, Modele, 13-16; Felea, Secţiuni, 281-283; Barbu, O ist, 415; Dana Dumitriu, Tot ce atingi e din cuvinte, RL, 1978, 46; Ioan Alexandru, „Epifania", LCF, 1979, 14; Gheorghe Pituţ, Daniel Turcea, LCF, 1979,26; Grigurcu, Poeţi, 281-290; Cristea, Faptul, 111-114; Lit. rom. cont, I, 151-158; Negoiţescu, Alte însemnări, 161-166; Radu Petrescu, „Epifania", VTRA, 1981,8; Nicolae Manolescu, Ştiu totul astăzi despre poezie, RL, 1982, 28; Steinhardt, Critică, 61-64; Tuchilă, Cetăţile, 313-322; Simion, Scriitori, III, 301-320; Flămând, Intimitatea, 141-116; Zaharia Sângeorzan, „Epifania", CRC, 1985,37; Marin Mincu, Opţiunile unei poetici, LCF, 1986,2; Grigurcu, Existenţa, 186-195; Valeriu Cristea, „Neînserata iubire", CC, 1990, 2; Sorin Dumitrescu, Daniel al crucii, CNT, 1990, 35; Laurenţiu Ulici, Daniel Turcea, L, 1991,9; Dan Stanca, Daniel Turcea, poetul unui singur cuvânt, RL, 1991, 40; Florin Manolescu, Poemele lumii, LCF, 1991, 48; Fevronia Novac, Un poet mistic, RL, 1992,5; Mircea Vasilescu, „Iubire, înţelepciune fără sfârşit", ARC, 1992, 3; Florin Berindeanu, Lumină şi mărturisire, CNP, 1992,2; Daniel Turcea, PRA, II, 623-640; Dicţ. analitic,
II,	160-161; Grigurcu, Poezie, II, 504-512; Micu, Ist. lit., 402-403; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 303-301; Manolescu, Lista, I, 302-301; Popa, Ist. lit., II, 533-535; Octavian Soviany, [Daniel Turcea], CNT, 2002,3,5,16,17; Marian Victor Buciu, Daniel Turcea. întoarcere şi revelaţie, CNT, 2002,5; Dicţ. scriit. rom., IV, 612-615; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003,302-308.	R.	D.
TURCONI, Diana (11 .VIII.1955, Bucureşti), prozatoare şi publicistă. Este fiica Magdalenei Turconi (n. Oprea), reprezentant comercial, şi a lui Tullio Loreto Giuseppe Turconi, arhitect şi inginer. A absolvit Liceul „Sf. Sava" (1971-1975) şi Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti (1975-1979), secţia franceză-română. Va^ urma cursuri postuniversitare la Sorbona-Paris (1991-1992). în 1995 devine redactor la revista „22" unde va lucra până în 1997. Din
813 Dicţionarul general al literaturii romane
Turcu
1998 funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de consilier la Ambasada României de la Vatican şi referent, apoi director-adjunct în Direcţia Relaţii Culturale. în 1985 publică prima schiţă în „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", cu o prezentare semnată de Florin Mugur. Mai colaborează la „Dilema", „România literară", „Arc", „Creanga de aur" ş.a.
Romanul cu care debutează T., Una şi aceeaşi iubire (1986), se înscrie în paradigma literaturii de dragoste, prezentând evoluţia sentimentală şi spirituală a unui cuplu bizar. El (protagonistul fără nume) se află într-o criză profundă pe care
o	va depăşi cu ajutorul Magdei, prietena lui romantică, sensibilă, enigmatică, având un soţ celebru şi bogat. Toate personajele sunt apatice, demoralizate, mişcându-se într-un Bucureşti sărac şi dominat de frică. El este „dublat" de fratele geamăn Andrei, medic talentat care va avea un destin tragic; Magda va avea şi ea o dublură - Gina, femeie senzuală, pragmatică, lipsită de mister. Uşor patetic, „una şi aceeaşi iubire" îi uneşte pe toţi şi îi ajută să îşi depăşească sau să îşi asume soarta. Lipsa anvergurii epice e compensată cu detalii psihologice rafinate şi cu scene poetice, îmbibate de nostalgii. Atmosfera maladivă devine şi mai pregnantă în Legaţi-vă centurile de siguranţă (1988), roman în care operaţia de cord a protagonistei, Delia, îi permite autoarei să pătrundă într-un univers fragil şi morbid, dominat de legi aparte. Formula narativă propusă - jurnalul ţinut de femeia bolnavă - deschide două planuri temporale: trecutul, cu amintirea dureroasă a unui iubit ce a părăsit-o, şi prezentul, în aşteptarea intervenţiei chirurgicale, dominat de nelinişte. Cele două oraşe, Bucureşti, de unde pleacă Delia, şi Roma, unde are loc operaţia, par străbătute de o tristeţe şi o descurajare asemănătoare. Un document remarcabil, de-a dreptul savuros este volumul Eu sînt ţinta (1996), ce include interviul luat de T. lui Geo Bogza în intervalul „18 iulie 1992 (Snagov) - 14 septembrie 1993 (Spitalul Elias)". Discuţia este însoţită, de obicei, de câte un moto din opera scriitorului. întrebările urmăresc biografia lui Bogza şi a familiei lui, fundalul social-politic de epocă, de la regii României, Mihai I, Carol al II-lea, mişcarea legionară, instaurarea la putere a comuniştilor, perioada lui Nicolae Ceauşescu la revoluţia din 1989, precum şi ambianţa literară: perioada avangardistă, evocarea unor scriitori (Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Marin Preda, Nichita Stănescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade ş.a.), întoarcerea la cărţile preferate, rememorarea unor anecdote din perioada totalitaristă. Se discută şi despre dragoste, frumuseţe, singurătate, filosofie. Răspunsurile lui Bogza vin prompt, spumoase, memorabile deseori, aforistice. în completarea dialogului este republicat Poemul invectivă (apărut în 1933) şi se reproduce o selecţie a scrisorilor trimise de Constantin Noica lui Geo Bogza. Volumul este ilustrat cu fotografii ale scriitorului, precum şi cu desene, unele inedite, semnate de S. Perahim, Victor Brauner, M. Blecher, Constantin Brâncuşi, dar şi de interlocutor. în fine, Mica prăvălie cu orori (1997) este o culegere de proze scurte, subintitulate „11 romane", populate de personaje misterioase: vagi informatori, aristocraţi decadenţi, adolescenţi rebeli,
cupluri în destrămare etc. Stilistica tranşantă alternează cu ambiguitatea poetică, cu sugestia nostalgică sau cu notaţii ce definesc o feminitate discretă. Sunt surprinse evenimente politice, sunt restituite revelaţii asupra unor personaje, de asemenea certitudini, decepţii, mici bucurii, toate definind o epocă de veşnică tranziţie.
SCRIERI: Una şi aceeaşi iubire, Bucureşti, 1986; Legaţi-vă centurile de siguranţă, Bucureşti, 1988, Eu sînt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Bucureşti, 1996; Mica prăvălie cu orori, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Gheorghe Tomozei, „ Una şi aceeaşi iubire", FLC, 1996,46; Bogdan Călinescu, „Legaţi-vă centurile de siguranţă", „Dialog",
1989,	6; Florenţa Albu, „Legaţi-vă centurile de siguranţă", VR, 1989, 5; Mircea Iorgulescu, Dincolo de melodramă şi senzaţional, RL, 1989,30; Ion Vlad, „Legaţi-vă centurile de siguranţă", TR, 1989,35; Alex. Ştefănescu, Ultimul Geo Bogza, RL, 1996,11; Ion Bălu, Aristocratul şi proletarul, APF,
1996,7-8.	'	L	Cr.
TURCU, N.[icolae] V. (14.XII.1935, Pufeşti, j. Vrancea -
2.XI.1987, Iaşi), prozator şi poet. Este fiul Anicăi (n. Apostol) şi al lui Vasile Turcu, acar CFR. Urmează şcoala primară la Bucureşti, apoi liceul la Iaşi. Funcţionează câţiva ani ca impiegat de mişcare CFR. între 1958 şi 1963 îşi continuă studiile la Facultatea de Istorie-Filosofie, secţia filosofie, la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi. Asistent la Catedra de filosofie a Institutului Politehnic „Gh. Asachi" din Iaşi, promovează până la gradul de conferenţiar. îşi susţine doctoratul în 1972, cu teza Elemente umaniste în gândirea filosofică românească de la Olahus la Bălcescu. Paralel cu activitatea didactică, este, vreme îndelungată, redactor-şef al revistei „Viaţa Politehnicii". Debutează în 1968, cu volumul de schiţe şi nuvele Perturbaţii, urmat de alte două culegeri de proză scurtă, Iarba verde de acasă (1977) şi Soarele (1979). A colaborat cu poezie, proză, teatru, aforisme, eseuri la „laşul literar", „Cronica", „Convorbiri literare", „Ateneu", „România literară". Postum apare placheta de versuri Sfinxul (1988). Rămân în manuscris romanul Soarele este al tuturor şi nuvelele adunate sub titlul Prometeu.
Prozatorul T. îşi conturează încă de la început universul investigat şi stilul. în tuşe îngroşate, mergând până la caricatură, personajele din schiţele sale au un profil frust, dar şi
o	psihologie lipsită de accidente, care confirmă, la fiecare pas, aşteptările cititorului. Culoarea şi prospeţimea naraţiunilor provin din „subiectul" ales: imaginea unei societăţi destructu-rate, în primul rând din cauza unui război catastrofic, a cărui memorie răzbate pretutindeni şi, în mod nedefinit, de bulversantele răsturnări de ierarhie pe care le aduce instaurarea comunismului. Naivitatea şi buna-credinţă, uneori stupefiante, se ciocnesc de versatilitatea şi ipocrizia socială, într-o frescă unde moravurile au trăsături vii. Câteva piese, de mici dimensiuni, frizează anecdoticul şi aduc un final de farsă, construit din desfăşurări ce rămân eliptice. Un personaj aşteaptă înfrigurat apariţia unei amante necunoscute, în care îşi descoperă, buimăcit, soţia (Leul), un prizonier de război, întorcându-se în satul distrus, devine oaspetele propriei soţii,
Turcuş
Dicţionarul general al literaturii române 814
căsătorită în răstimp cu şeful de post, venetic strămutat (Ana). Câte o figură excentrică iese din omogenitatea cotidianului, deschizând mici breşe către reverie, cum e „Căpitanul", fost marinar pe Dunăre, care îi trece, pentru un leu, pe călători peste Şiret (Pe Şiret). Nuvelele lui T. şi naraţiunile mai extinse se centrează pe criza comunicării între sensibilitatea specifică psihologiei adolescentine şi dragostea dominatoare, angoasantă a părinţilor. Prozatorul vizează şi o ţintă pedagogică în direcţionarea conflictelor, finalurile dramatice constituind tot atâtea avertismente voalate, fără a eşua, totuşi, în tezism. O sensibilitate adolescentină pare că nutreşte şi poezia din Sfinxul, unde discursul tinde către simplitate şi către sinceritatea efuziunilor, într-o formulă retorică nesofisticată. „Asperităţile" acestui lirism captează ceva din impetuozitatea eroticii lui Nicolae Labiş, însă fără energia acestuia.
SCRIERI: Perturbaţii, Bucureşti, 1968; Elemente umaniste în gândirea filosofică românească de la Olahus la Bălcescu, Iaşi, 1971; Iarba verde de acasă, Bucureşti, 1977; Soarele, Bucureşti, 1979; Sfinxul, Iaşi, 1988.
Repere bibliografice: Sânziana Pop, Bănuiala, LCF, 1968, 9; Virgil Mazilescu, „Perturbaţii", GL, 1968,10; Al. Andriescu, „Perturbaţii", CRC, 1968,15; Nicolae Creţu, „Perturbaţii", IL, 1968,5; Mincu, Critice,
1,200-202; Liviu Leonte, „Iarba verde de acasă", CRC, 1977,17; Valentin
F.	Mihăescu, „Iarba verde de acasă", LCF, 1977, TI) Dan Laurenţiu, N. V. Turcu, CRC, 1987,46;Virgil Cuţitaru, N. V. Turcu, CL, 1987,11; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 416.	S.	D.
TURCUŞ, Aurel (3.VIII.1943, Ucuriş, j. Bihor), poet, prozator şi eseist. Este fiul Elisabetei (n. Sfăşie) şi al lui Teodor Turcuş, ţărani. Urmează şcoala generală în satul natal, Craiova şi Tăuţi, judeţul Arad, apoi Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1958-1962) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1962-1967). Va lucra ca profesor de limba şi literatura română la şcoli generale din judeţul Timiş, apoi ca muzeograf-etnograf la Muzeul Banatului din Timişoara (1969-1975), redactor la revista „Orizont" (până în martie 1990), redactor (1991-1997), apoi şef la secţia culturală (1997-2000) a ziarului „Renaşterea bănăţeană", calitate în care coordonează suplimentul de cultură „Paralela 45". A debutat cu poezie în „Luceafărul" (1963), semnând cu pseudonimul T. Aurel Crişeanu, iar prima carte de versuri, Umbra râului, îi apare în 1972. Mai colaborează la „Amfiteatru", „Familia", „Cronica" ş.a. I s-a decernat Premiul Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus" dinUzdin (Serbia, 2003).
Caracteristice poeziei de început a lui T. sunt cultivarea teluricului, vizionarismul şi interogarea istoriei. Spaţiul predilect, satul, este un centru al existenţei, temelie a oricărei înfăptuiri. In general aspră şi viguroasă ca tonalitate, lirica se bizuie pe un lexic îndeobşte necăutat. în volumul Conul de sine
(1999)	va fi inclusă o poezie mai interiorizată, cu deschideri spre metafizic, unde eul îşi pune întrebări grave, fascinat de cunoaştere şi absolut. Clepsidra de sare (2000) accentuează propensiunea spre meditaţie. Vârstele omului sunt pândite de monstrul nimicitor, desemnat, oarecum desuet, emfatic, prin „marele Gol", „golul lumii", „marele Zero". Confruntarea a două realităţi, viaţa şi moartea, este dramatică, evoluează de la
opoziţie spre o paradoxală sinonimie, omul, instalat într-o „clepsidră de sare", nutrind speranţa reintegrării în ne-moarte. în Val după val (2003), ca pretext al unor reflecţii, T. introduce un personaj liric cvasiimaginar: pe scitul Anacharsis, unul din înţelepţii Antichităţii, trăitor pe aceste locuri, cu monologurile sale sapienţiale. A publicat şi cărţi de proză: Intrarea în poveste
(1985), împotrivirea lui Făt-Frumos (1987), Tărâmul nălucirii
(2003), destinate copiilor şi exploatând lumea fabuloasă a basmului popular ca spaţiu al iniţierii. Astfel, Tărâmul nălucirii reuneşte, pe lângă două basme, Moş Tănase pribeagul şi Piatra de pe inimă, alte texte - scurte „basne", uneori dramatizate, „băsmuiri în şezătoare" şi poeme-basme, al căror rost de îndreptar filosofic şi moral e evident. Preocupat de fenomenul culturii populare româneşti, T. adună în Descinderi în cultura populară (2001) eseuri care vizează domenii diverse: etnografie, etnologie, artă populară, folclor literar, poetica folclorului, etnolingvistică, istoria etnografiei muzeale ş.a. Două articole au în vedere cultura populară românească din Banatul iugoslav şi Voivodina. Cercetările lui T. în domeniul istoriei s-au concretizat în participarea, alături de Constantin C. Gomboş, la elaborarea lucrării Marea Unire reflectată în presa românească din Banat (1918-2003), apărută în 2003. A mai îngrijit şi prefaţat ediţia Ioachim Miloia, Scrisori din Italia (2003), culegerea de folclor poetic Mult mă-ntreabă inima (1981), precum şi câteva culegeri ale membrilor unor cenacluri literare din Timiş.
SCRIERI: Umbra râului, Timişoara, 1972; Păzitorul stelelor, Timişoara, 1979; Urme arse, Bucureşti, 1980; Cumpănă de aripi, Timişoara, 1982; Intrarea în poveste, cu ilustraţii de Takâcs Estera, Timişoara, 1985; împotrivirea lui Făt-Frumos, cu ilustraţii de Emil Florin Grama, Timişoara, 1987; Un erudit cărturar: Ioachim Miloia (în colaborare), Timişoara, 1997; Conul de sine, Timişoara, 1999; Clepsidra de sare, postfaţă Eugen Dorcescu, Uzdin (Serbia) - Timişoara, 2000; Descinderi în cultura populară, Timişoara, 2001; Marea Unire reflectată în presa românească din Banat (1918-2003) (în colaborare cu Constantin C. Gomboş), Timişoara, 2003; Tărâmul nălucirii, Timişoara, 2003; Val după val, Timişoara, 2003. Ediţii: Mult mă-ntreabă inima, introd. edit., Timişoara, 1981; Ioachim Miloia, Scrisori din Italia, pref. edit., Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Eugen Dorcescu, „Umbra râului", 0,1973, 5; Vasile Creţu, „Umbra râului", F, 1973, 2; Şerban Foarţă, Debutul lui Aurel Turcuş, 0,1973,52; Ciobanu, Incursiuni, 125-126; Lucian Alexiu, „Păzitorul stelelo/', 0,1979,31; Costin Tuchilă, „Păzitorul stelelor", LCF, 1980,16; Eugen Dorcescu, „ Urme arse", 0,1981,7; Ilie Măduţa, „ Urme arse", F, 1981,5; Brânduşa Armanca, „Cumpănă de aripi", 0,1982,22; Costin Tuchilă, Pasărea măiastră, LCF, 1983,16; Ruja, Parte, 1,223-229,
II,	95-102) Ulici, Lit. rom., I, 318-319) Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 164-165; Otilia Hedeşan, „Descinderi în cultura populară", O, 2001,12; Popa, Ist. lit., II, 652-653) Dan Timofte, „Clepsidra de sare", „Reflex",
2003,7-9.	D.V.
TURDEANU, Emil (10.XI.1911, Şibot, j. Alba - 26.1.2001, Ares, Franţa), istoric literar. Este fiul Anei (n. Olteanu) şi al lui Ilie Turdeanu, funcţionar. Absolvent în 1928 al Liceului „Mihai Viteazul" din Alba lulia, se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, pe care o termină în 1932, cu
815 Dicţionarul general al literaturii române
Turdeanu
menţiunea cum laude. Elev favorit al lui Nicolae Cartojan, va face în 1933 studii de slavistică la Sofia şi Belgrad. Obţine, pentru perioada 1935-1938, o bursă la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses. La recomandarea profesorilor Mario Roques şi Jean Boutiere, „titularul învăţământului românesc în Franţa", căruia T. i-a fost „repetitor" la Ecole des Langues Orientales, predă limba şi literatura română la Sorbona. Anul 1940 îl găseşte în capitala Bulgariei, la Institutul Român, unde lucrează până în 1944 şi se ocupă de apariţia buletinului Institutului, publicaţie pe care o înfiinţase. îşi susţine în 1942 doctoratul, cu teza Manuscrisele slave din timpul lui Ştefan cel Mare, la Universitatea bucureşteană, studiul fiind ulterior inclus în sumarul revistei „Cercetări literare" (1943). Se întoarce la Paris, îşi reia munca de lector la Sorbona şi termină, în 1945, Ecole Pratique des Hautes Etudes, cu lucrarea La Litterature bulgare du XlV-e siecle et sa diffusion dans Les Pays Roumains, publicată în 1947. Stabilit la Paris, din 1948 lucrează în calitate de cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, până în 1977, când este pensionat. Ulterior va preda un timp limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza" din Roma, dar nu obţine numirea definitivă ca profesor, deşi primise sprijinul Rosei Del Conte, fostă titulară a catedrei. Nu ignoră activitatea politică şi se înscrie în Uniunea Democratică a Românilor Liberi, organizaţie fondată în 1948. Este un harnic şi prestigios colaborator al publicaţiilor exilului românesc, tipărind studii, articole şi recenzii îndeosebi
în „Revue des etudes roumaines", „Fiinţa românească" (se află în comitetele de redacţie ale acestor reviste), „România", „Caete de dor", „Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg". Alte publicaţii, precum „Revue des etudes slaves", „Revue de rhistorie de religions", „Slavonie and East European Review", „Oxford Slavonie Papers", „Die Welt der Slawen", „Rivista di studi bizantini e slavi", „Studi bizantini e neoclassici", „Ricerche slavistiche" l-au avut printre semnatarii constanţi. Revine în România după decembrie 1989, primeşte tardive recunoaşteri ale valorii sale - în 1993 Universitatea din Bucureşti îi conferă titlul doctor honoris causa, iar în 1994 Academia Română îl alege între membrii de onoare din străinătate -, îşi vede din nou numele imprimat pe coperta unei cărţi tipărite în ţară, îşi donează biblioteca Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu".
Activitatea lui T., deloc monocordă, şi-a precizat de la început opţiunile: cercetarea manuscriselor slave şi slavo-ro-mâne (Un manuscris miscelaneu necunoscut, „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", 1932), investigarea literaturii române vechi, mai cu seamă a traducerilor din slavă („ Varlaam şi loasaf". Istoricul şifiliaţiunea redacţiunilor româneşti „Cercetări literare", 1934, „Varlaam şi loasaf". Versiunile traducerii lui Udrişte Năsturel, „Biserica Ortodoxă Română", 1934), studierea literaturii postbizantine ce s-a dezvoltat în Balcani şi în spaţiul românesc (Contribuţiuni la studiul cronicilor rimate, „Cercetări literare", 1936, lucrare răsplătită cu Premiul „Ioan Bianu" al Facultăţii de Litere din Bucureşti, Din vechile schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, „Cercetări literare", 1939, Legăturile româneşti cu mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pavel de la Muntele Athos, „Cercetări literare", 1941), adică acele direcţii în care discipolul continuă preocupările lui Nicolae Cartojan. Lucrările ulterioare, şi mai cu seamă teza de doctorat vor valida aceste opţiuni. Prin contribuţii parţiale (îşi adjudecase zona sud-dunăreană), cum ar fi cele ce privesc miniatura bulgară şi începuturile miniaturii româneşti, domeniu care l-a interesat, ca şi broderia ori legarea cărţilor româneşti, sau prin studiile despre scrierile patriarhului Eftimie al Târnovei, T. pregătea prima mare sinteză, La Litterature bulgare du XlV-e siecle ei sa diffusion dans Les Pays Roumains, unde încerca să definească, cercetând literatura bulgară, şi caracteristicile literaturii române de expresie slavă. Faptele, interpretate obiectiv de un excelent cunoscător al raporturilor românilor cu slavii din sudul Dunării şi al „mişcării" cărţilor în zona balcanică, demonstrează că nu emigrarea la nord de Dunăre, sub presiunea valului otoman, a unui număr de cărturari sud-slavi explică înflorirea literelor şi artelor din veacul următor, ci „evoluţia internă" a Ţărilor Române. Autorul constată că nici în copierea manuscriselor, nici în ilustrarea şi împodobirea cu miniaturi a codicelor nu poate fi dovedită participarea cărturarilor şi artiştilor sud-slavi, bulgari în speţă. Cultura românească în limba slavonă - se arată în această veritabilă introducere în literatura română veche - a fost zămislită de cei al căror spirit se recunoaşte sub învelişul împrumutat, adică de cărturarii români. Tezele cărţii, în care tradiţiei bizantine (redescoperită şi reinterpretată de Gavriil
Turnu Babilon
Dicţionarul general al literaturii române 816
Uric şi de elevii săi, fără amestecul „şcolii de la Târnova") i se acordă o însemnătate deosebită, prezidează în chip firesc şi contribuţiile ce se concentreză asupra fenomenului cultural şi literar din timpul lui Ştefan cel Mare. Pe măsura trecerii timpului, studiile lui T. sporesc cu o cadenţă impresionantă. Unele direcţii mai vechi (Le Metropolite Anastase Crimca et son oeuvre litteraire et artisticjue, 1952, Primele texte şi formarea limbii literare româneşti, 1959, L'Activite litteraire en Moldavie â Vepoque d'Etienne le Gr and, 1960) sunt continuate. Apar însă şi teme noi, precum literatura de colportaj, ca în Le Dit de Vempereur Nicephore II Phocas et de son epouse Theophano (1976), unde investighează o veche carte populară şi răsfrângerile ei în modernitatea română şi grecească şi, mai cu seamă, scrierile apocrife: Apocryphes bogomiles et apocryphes pseudobogomiles, 1950, Les Apocryphes slaves et roumains: leur apport â la connaissance des apocryphes grecs, 1953, Notes sur la tradition litteraire du Testament d'Abraham, 1957, La „Palaea" byzantine chez les Slaves du sud et chez les Roumains, 1964, La Vision dTsaie. Tradition orthodoxe et tradition heretique, 1968, UApocalypse de Baruch en slave, 1969, Les Testaments de douzes Patriarches en slave, 1971. Apocrifele veterotestamentare, transformate de Europa de Răsărit în produse ale unei oralităţi la îndemână, vor ocupa câteva decenii sfera de interes ştiinţific a lui T. Le-a consacrat studii minuţioase, consumând multă energie şi erudiţie, şi a constatat că opiniile lui B. P. Hasdeu şi M. Gaster, potrivit cărora sursa acestor texte trebuie căutată în mediile bogomilice, nu se susţin. Cartea sfântă era „citită" în aceste scrieri în duh popular, martor credibil pentru refacerea stării de sensibilitate a colportorilor şi chiar a depozitelor lor mentale. Contribuţiile acestea au fost adunate într-o carte tipărită la Leiden în 1981 - Apocryphes slaves et roumairfs de
l	Ancien Testament. De la T. au rămas şi cercetări de istoriografie (din care răsar şi figurile maeştrilor - N. Iorga, Gh. Brătianu, Mario Roques, N. Cartojan) şi lucrări de compa-ratistică privind relaţiile literaturii române cu scriitori din Apus (Byron) sau din Balcani (Liuben Karavelov). A scris şi o carte, publicată în SUA, în 1988, despre România modernă: Modem Romania. The Achievement of National Unity (1914-1920).
Studiile şi cercetările lui Emil Turdeanu, activitatea lui ştiinţifică şi didactică au fost şi sunt consacrate aproape în chip exclusiv culturii şi literaturii române, aducând astfel în context mondial opere fundamentale ale medievisticii noastre; ele demonstrează o continuitate remarcabilă şi o înaltă ţinută, nu numai de ordin intelectual, dar şi patriotic.
Dan Simonescu
SCRIERI: Trois memoires sur Michel le Brave (în colaborare cu Al. Ciorănescu şi Charles Gollner), Bucureşti, 1938; La Litterature bulgare du XlV-e siecle et sa diffusion dans Les Pays Roumains, Paris, 1947; Ştefan cel Mare (12 aprilie 1457-2 iulie 1504), Paris, 1954; Le Livre roumain â travers les siecles, Paris, 1959; Le Dit de Vempereur Nicephore II Phocas et de son epouse Theophano, I, Salonic, 1976; ed. Bologna, 1989; Apocryphes slaves et roumains de VAncien Testament, Leiden, 1981; Etudes de litterature roumaine et d'ecrits slaves et grecs des Principautes Roumaines, Leiden, 1985; Modern Romania. The Achievement of National Unity
(1914-1920), îngr. Nicolae Ţimiraş, Los Angeles, 1988; Studii şi articole literare (în colaborare cu Laetitia Turdeanu-Cartojan), îngr. şi postfaţă Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1995; Oameni şi cărţi de altădată, I, îngr. Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, tr. şi postfaţă Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Dan Smântânescu, Un manuscris miscelaneu necunoscut, „Epoca", 1933,1202; Ovidiu Papadima, [Emil Turdeanu], G, 1934, 8; Florea Florescu, „Varlaam şi loasaf, ŢA, 1935, 907; P.P. Panaitescu, „Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare”, CL, 1944, 1; Ilie Corfus, „Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare", RIR, 1944, fasc. 1; Bucur, Istoriografia, 434-437; Dan Simonescu, Emil Turdeanu: un medievalist român în context european, RITL, 1983, 4; Andrei Oişteanu, Emil Turdeanu, JL, 1990,33,45-46; Victor Spinei, Un patriarh al medievisticii româneşti, CRC, 1991,31; Mircea Anghelescu, Emil Turdeanu - 80, RL, 1991, 45; [Emil Turdeanu], RITL, 1991, 3-4 (semnează Paul Mihail, I. C. Chiţimia, G. Mihăilă, Marin Bucur); Ştefan S. Gorovei, Profesorul Emil Turdeanu la 80 de ani, AIX, t. XXVIII, 1991; Românii, 357-359; Teodor Vârgolici, Studii de erudiţie istorico-literară, ALA, 1996,311; Mircea Anghelescu, „Oameni şi cărţi de altădată", LCF, 1997, 46; Popa, Reîntoarcerea, 143-147; Rusu, Membrii Academiei, 534; Petre Ş. Năsturel, Dar de vorbă şi dar de condei, JL, 2000,3-6; Alexandru Niculescu, La dispariţia unui savant, RL, 2001, 5; Dicţ. scriit. rom., IV, 615-617; Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea Cavalerilor, Bucureşti, 2002, 207-222; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003,203-226; Manolescu, Enciclopedia, 673-675.	’	D.	H.	M.
TURNU BABILON, publicaţie apărută la Bucureşti, neregulat, din 1 ianuarie 1883 până în februarie 1898. Personaj extravagant, poate nu întreg la minte, obişnuit al cafenelelor bucu-reştene, călătorit în străinătate şi cu oarecare cultură, Petru Albulescu-Albastru, „director proprietar, redactor, administrator, perceptor şi casier", a scris aproape singur cele optzeci şi opt de numere ale periodicului, pe care îl subintitula „conservator, liber, albastru, risipitor, socialist, popular, avar, original, inamovibil" şi pe care îl vindea el însuşi. Amestecând relatări autobiografice, comentarii politice insolite, opinii de plezirist, teoretizate ca şi cum ar fi fost vorba de o concepţie, numind-o „nostologie", Albulescu obţine o mixtură umoristică în marginea raţionalului. El poate fi considerat, cu rezerva necesară, un precursor al lui Urmuz. La T.B. au colaborat, sporadic, Al. Vlahuţă, Carol Scrob, Eugen Vaian, Traian Demetrescu, St. O. Iosif, Al. Bogdan-Piteşti. Lui George Coşbuc
i	se publică, în februarie 1892, poezia O istorie veche, apărută mai întâi în „Lumea ilustrată" din decembrie 1891, multe din paginile gazetei cuprinzând, de altfel, reproduceri din alte periodice.	R.	Z.
TURTUREANU, Nicolae (pseudonim al lui Nicolae Turtă;
25.XI.1941, Iacobeni, j. Botoşani), poet şi publicist. Este fiul Eugeniei (n. Iordăchescu) şi al lui Gheorghe Turtă, agricultor. A absolvit şcoala generală la Iacobeni, apoi Şcoala Medie Tehnică din Câmpulung (Muscel) (1957-1961) şi cursurile Facultăţii de Filologie la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi (1961-1966). Se angajează ca redactor de emisiuni culturale la Studioul de Radio Iaşi, din 1971 face parte din redacţia revistei
817 Dicţionarul general al literaturii romane
Turturică
„Cronica", iar din 1999 e muzeograf la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Debutează, ca student, cu versuri la „laşul literar", în 1962, şi susţine o rubrică de parodii în „Amfiteatru". Mai scrie în „Convorbiri literare", „Dialog", „Dacia literară", „Ateneu", „Bucovina literară", „Orizont", „Revista română", „România literară", „Steaua", „Timpul", „Viaţa studenţească", „Tomis", „Tribuna", „Evenimentul" (Iaşi), „Monitorul" („Ziarul de Iaşi") ş.a. Prima carte, Punctul de sprijin, apărută în 1971, va fi premiată la Festivalul Naţional de Poezie „G. Bacovia". Au urmat volumele de versuri Nocturne (1975; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), Pentru cine exist (1979), Poezie deschisă (1984), Ascunsa rană (1996), toate vădind un efort continuu, coerent, de esenţializare lirică şi modernitate. Antologia de autor Poezii din secolul trecut (2002) conţine materia cărţilor anterioare şi texte recente, împlinind portretul poetului sexagenar. Cuvinte încrucişate (1996) şi Mătrăguna dulce (2001) adună, într-un conglomerat eclectic, texte de gazetar polemic, schiţe şi portrete, reverii şi meditaţii pe marginea vieţii literare, eseuri.
încă de la întâia plachetă poezia lui T. pare să îşi precizeze direcţiile, obsesiile şi mijloacele de expresie. Deschizându-se cu o „fereastră", în mod simbolic „închisă", dar prin care un fel de pasăre poate să intre, Punctul de sprijin oferă cheia unui lirism construit cu luciditatea spiritului de geometrie, cu o retorică atent cântărită, cu o savantă şi subtilă urmărire a efectului. Meditativ şi muzical, cerebral şi sensibil, poetul se situează, cu un echilibru dificil şi tensionat, între voinţa de construcţie şi o sentimentalitate romantică lipsită de efuziuni, mereu controlată, în acord cu discreţia şi melancolia ce îi sunt caracteristice. Se evită astfel inerţia oricărei retorici, scepticismul autoironiei lasă gândului poetic o zonă stăpânită de posibil, aluzie, indirect şi de vag: ceva, ca „un contur/ al lucrurilor ce mor spre dimineaţă." Ciclul Nocturne închipuie „situaţii poetice" remarcabile tocmai pentru că sunt „banale şi extraordinare" (Ştefan Aug. Doinaş), ceea ce le conferă aura trăitului şi, prin deschidere simbolică, profunzime, o latură de mister. Nocturne, a doua carte, exploatează mai intens artificiul spaţiului croit din repere simbolice, în care gesturi coregrafice insinuează sensul poetic, determinând, textualist, motive mitice străvechi (Făgăduinţa). Poezia este o zidire, o jertfire de sine, în chiar sensul „îngropării" în textura versului: „Nu e adevărat că zidu-i mort". Ataşamentul intim faţă de vechile valori culturale, pentru gândirea de tip magic/mitic se instituie ca trăsătură paradoxală a acestui lirism, cu disponibilitate către ludic şi ironie, către inovaţie şi experiment. Ceea ce asigură vitalitatea textelor este discreta, însă continua repliere către o trăire aparte, un invizibil autobiografism al poeziei, ascuns în haina uşor parodică a „romanţului", a baladescului, a ritualurilor hermetice. Pentru cine exist aduce noi accente, dimensiunea reflexivă, conţinută până acum, devine mai directă, ideile sunt provocate prin dialoguri între instanţe abstracte, filosoful invocat şi citat fiind, „neîndoielnic", Platon. Tonalitatea frecventă e dată de revolta şi exasperarea în faţa existenţei, mereu întoarsă, prin ricoşeul ironiei, către sine. Formula se regăseşte în Poezie deschisă, unde, ca odinioară Arhimede, poetul le
„strigă contemporanilor noii me tangere", având conştiinţa absurdei „neînţelegeri", dar şi credinţa că „Numai cine moare nu strigă" (Ascunsa rană). Lirica erotică a lui T. este încărcată de o senzualitate voit brutală, violent indiscretă, permanent în dispută cu o gingăşie aproape florală, iar misterul carnal pare învăluit de un sentiment mistic ce apropie versul de primitivitatea pură, grea de sublimităţi, a Cântării Cântărilor, din care aici ajung câteva ecouri. Acest contrast între expresia directă, aspră şi delicateţe se află şi în publicistica lui T., unde în acelaşi text pot sta împreună duritatea, polemica tăioasă, amărăciunea mergând până la sarcasm, gestul demascator şi răceala distanţei, dar şi amintirea emoţionată, căldura prieteniei, duioşia ascunsă, cum se poate observa în portretele celor evocaţi în Mătrăguna dulce.
SCRIERI: Punctul de sprijin, Iaşi, 1971; Iaşi - cetatea culturii (în colaborare cu C. Slătinaru), Iaşi, 1971; Nocturne, Iaşi, 1975; Pentru cine exist, Iaşi, 1979; Poezie deschisă, postfaţă Liviu Leonte, Iaşi, 1984; Ascunsa rană, Timişoara, 1996; Cuvinte încrucişate, Iaşi, 1996; Mătrăguna dulce, Iaşi, 2001; Poezii din secolul trecut, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Ştefan Aug. Doinaş, Jocul de-a privi, AFT, 1966, 9; Constantin Ciopraga, „Punctul de sprijin", CRC, 1971, 27; Dana Dumitriu, „Ca într-un vechi romanţ", RL, 1975,12; Dorin Tudoran, Jocul filtrelor; LCF, 1975,13; Daniel Dimitriu, Provincii şi imperii, CL, 1975,3; Piru, Poezia, II, 483-486; Al. Călinescu, „Nocturne", CRC, 1976, 20; Popa, Dicţ. lit. (1977), 581; Liviu Leonte, Ironie şi gravitate, CRC, 1979, 12; Daniel Dimitriu, „Pentru cine exist", CL, 1979,4; Adrian Popescu, Ipostaze lirice, ST, 1979, 6; Grigurcu, Poeţi, 403-405; Radu G. Ţeposu, „Pentru cine exist", RL, 1980, 46; Liviu Leonte, Starea poetului, CRC, 1981, 48; Laurenţiu Ulici, Un poet, RL, 1981, 48; Livescu, Scene,
115-118; Al. Călinescu, „Poezie deschisă", CRC, 1984, 44; Constantin Pricop, Ironie şi gravitate, CL, 1984,11; Taşcu, Poezia, 283-288; Ioan Holban, Despre deschiderea poeziei, CRC, 1986, 11; Ioan Holban, Apocalipsa într-o lume de hârtie, CRC, 1994,1; Ulici, Lit. rom., 1,237-239; Dumitru Lavric, „Ascunsa rană", CRC, 1996,11; George Bădărău, Un poet al contrastelor, CRC, 1996,12; Liviu Antonesei, Farmecul discreţiei, „Timpul", 1996,5; Nicolae Panaite, Pipăi pereţii de-o veşnicie, CL, 1998, 3; Grigore Ilisei, Portret al artistului la 60 de ani, RR, 2001,12; Popa, Ist lit., II, 285; Florin Faifer, Nişte „uimiri" sau Despre... dulceaţa mătrăgună, CL, 2002,12; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 416-417; Dicţ. scriit. rom., W, 617-618.	'	S.D.
TURTURICĂ, C.[onstantin] (1.VIII.1933, Odobeasca, j. Teleorman), prozator. Este fiul Teodorei şi al lui Alexandru Turturică, jandarm. Urmează la Brăila gimnaziul (1944-1948), apoi o şcoală profesională de silvicultură (1948-1950), continuată, după un stagiu la Şcoala de Pilotaj din Braşov, la Şcoala Tehnică de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc (1952-1954). Frecventează un an Institutul „Maxim Gorki", dar se transferă şi va fi licenţiat al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti (1961). înainte şi după absolvirea facultăţii are numeroase profesii: pădurar, reporter la ziarul „Zori noi" din Suceava (1954-1955) şi la „Viaţa nouă" din Galaţi (1955-1956), pilot, instructor artistic, corector într-o tipografie, referent literar la Teatrul „Barbu Delavrancea" din Bucureşti (1967-1968) şi la Teatrul Tineretului din Piatra Neramţ (1969-1970), impiegat la o întreprindere de transpor-
Tutoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 818
turi auto internaţionale, redactor la Televiziune (1970-1971), muzeograf la Muzeul Literaturii Române (1971-1977), macaragiu la Energo-Utilaj (1978-1979), inspector, bibliotecar la Biblioteca Municipală „Mihail Sadoveanu" (1980-1982), şef de serviciu la Uniunea Scriitorilor (1988-1993) ş.a. Debutează în revista pentru copii „Cravata roşie", colaborând din 1954 la „laşul literar", apoi la „Luceafărul", „România literară", „Ateneu" ş.a. Prima carte, culegerea de proză scurtă Scoaterea casei din pământ, îi apare în 1977.
Povestirile şi nuvelele din volumul de debut indică principalele teme şi motive ale scrisului lui T., cantonat aproape exclusiv în sfera romanescului, unde insertul autobiografic are un rol important. Sunt mai ales experienţele unor oameni de pe diferite şantiere, incitaţi la confesiune de un personaj-na-rator. E vorba de adaptarea ţăranilor la noua viaţă industrială, despre relaţiile între ei şi cu şefii. Altă temă predilectă e birocraţia din institutele de cercetare, urmărindu-se, în încercarea de radiografiere completă, şi viaţa particulară a angajaţilor. Cel dintâi roman al lui T., Filosof de închiriat (1980), descrie, în registru factologic, viaţa de baracă a unor macaragii, în timpul ridicării unei linii de curent electric într-un sat de lângă Craiova. Rolul naratorului-personaj, funcţionar convertit la această meserie, ar fi de a descifra mecanismul subtil care ghidează raporturile între oameni, înţelegerea muncii ca sacrificiu. Radiografia aceluiaşi mediu social va fi continuată în Cheia de contact (1983), pe când cu Tribunalul fiecărui individ (1982) cadrul fusese schimbat: un institut de cercetare, apoi un muzeu al invenţiilor. în ciuda unor portrete reuşite, firele epice nu ajung să configureze o arhitectură romanescă viabilă, iar destinele personajelor îşi pierd conturul înainte de a fi exploatate pe deplin. La fel se întâmplă şi în Marele interogatoriu (1984) ori în alt roman, Cărăuşi peste vămi (1986), unde începutul promite o incursiune în conştiinţa protagonistului şi prezentarea unei relaţii pasionale, dar, spre final, intriga se sufocă, transformându-se într-un fel de comedie burlescă. Brevetul alb (1990) este conceput pe două paliere: relatarea vieţii dintr-o şcoală de pilotaj, în care autorul face din nou uz de realitatea trăită şi neprelucrată în nici un chip, şi istoria unei proze lungi, concepută ca un dialog între Autor şi Narator, o miză interesantă şi la modă, vădind însă diletantism teoretic. Cum a murit Marin Preda (1992), în intenţie o consemnare a ultimei zile din viaţa marelui prozator, e o scriere submediocră, din care se desprind doar idolatria faţă de maestru şi specularea anecdoticii din lumea literară şi din viaţa celui dispărut. Izbutit rămâne, fără îndoială, romanul (proiectat „fluviu") în casa asta toţi trăgeau cu arma (I-II, 1985-1987), unde se observă o bună asimilare a lecţiei din proza lui Marin Preda sau din aceea a lui Petru Dumitriu. Bazat pe experienţa tatălui său şi pe amintiri din propria copilărie petrecută la un post de jandarmi din judeţul Brăila, în ajunul şi în vremea rebeliunii legionare şi a celui de-al doilea război mondial, T. face o analiză a stărilor prin care trece plutonierul Alexandru Stanciu (dilema în faţa ordinului de a executa un influent legionar, spre exemplu) şi realizează scene sugestive, cum ar fi secvenţa în care bărbaţii unei familii sunt puşi să are uliţa satului înjugaţi
la plug. Fără intenţia sincronizării cu noile experienţe ale prozei contemporane, asemenea pagini sunt singurele care rezistă timpului.
SCRIERI: Scoaterea casei din pământ, Bucureşti, 1977; Filosof de închiriat, Bucureşti, 1980; Tribunalul fiecărui individ, Bucureşti, 1982; Cheia de contact, Bucureşti, 1983; Marele interogatoriu, Bucureşti, 1984; în casa asta toţi trăgeau cu arma, I-II, Bucureşti, 1985-1987; Cărăuşi peste vămi, Bucureşti, 1986; Brevetul alb, Bucureşti, 1990; Cum a murit Marin Preda, Bucureşti, [1992]; Nu eşti obligat să mori tâmpit (mărturia informatorului), Bucureşti, 2000; Jandarmul şi cartea, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Vlad Sorianu, „Scoaterea casei din pământ", ATN, 1978, 4; Laurenţiu Ulici, Viaţa de aproape, RL, 1978,18; Artur Silvestri, „Filosof de închiriat", LCF, 1980, 46; Dan Alexandru Condeescu, însemnări despre proză, LCF, 1981, 9; Artur Silvestri, „Tribunalul fiecărui individ", LCF, 1982, 37; Ion Dună, „Tribunalul fiecărui individ", RL, 1983, 25; Ioan Holban, Asemănări deloc întâmplătoare, CRC, 1985,19; Constantin Miu, „în casa asta toţi trăgeau cu arma", ST, 1985, 8, 1987, 8; Popa, Clasici, 95-97; Horia Gârbea, „Brevetul alb", LCF, 1990,33; Cristea, Teleorman, 688-689; Popa, Ist. lit., II, 1024; Mariana lonescu, „Jandarmul şi cartea", „Universul cărţii", 2002,7; Dicţ. scriit. rom., IV, 618-620.	A.	F.
TUTOVEANU, G.[eorge] (pseudonim al lui Gheorghe lonescu; 18.XI.1872, Bârlad - 18.VIII.1957, Bârlad), poet. Este fiul Catincăi şi al lui Gheorghe lonescu, cântăreţ bisericesc. în
819 Dicţionarul general al literaturii române
Tutungiu
1879 îşi începe învăţătura la „şcoala lui Robu" din Bârlad. Printre profesorii care au contribuit la formaţia sa pot fi amintiţi Ion Popescu (iniţiatorul revistei săptămânale „Semănătorul", 1870-1876) şi Ştefan Neagoe (autor al unei Gramatici a limbii române pentru clasele gimnaziale „de ambe sexe"). Anii petrecuţi la Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti, terminată în 1897, îi oferă prilejul de a se apropia de
C.	I. Parhon (împreună cu care audia conferinţele socialiste din sala Sotir), de Ştefan Petică şi Iuliu Cezar Săvescu, de Al. Antemireanu. în 1900, după ce funcţionase trei ani ca institutor la Olteniţa, e transferat la Fălticeni, unde îi cunoaşte pe Mihail Sadoveanu şi pe Artur Gorovei. Trece şi pe la Focşani, iar în 1903 se stabileşte la Bârlad, lucrând în învăţământ până în 1933 şi rămânând în oraşul natal până la sfârşitul vieţii. în mai 1915 va întemeia, împreună cu Tudor Pamfile şi cu preotul Toma Chiricuţă, Academia Bârlădeană, societate frecventată în anii primului război mondial şi de Al. Vlahuţă, având şi ulterior numeroşi membri şi invitaţi de prestigiu. Amfitrioană era soţia lui T., poeta Zoe G. Frasin. Debutează, cu poezii şi epigrame, în 1887, la gazeta bârlădeană „Paloda" („Tutova"), unde din 1895 va fi şi redactor, iar în volum cu Albastru, plachetă apărută în 1902, urmată de La arme! (1913), Balade (1919) ş.a. începând din 1898 semnează cu pseudonimul care l-a consacrat în „Revista modernă", „Convorbiri literare", „Literatură şi artă română" ş.a. Intensa activitate de animator cultural se manifestă şi prin editarea unor reviste precum „Făt-Frumos" (1904-1906,1909, împreună cu Emil Gârleanu şi Dimitrie Nanu), „Freamătul" (1912, apărută mai întâi la Tecuci în 1911), „Florile dalbe" (1919, împreună cu V. Voiculescu, Tudor Pamfile şi Mihail Lungianu), „Graiul nostru" (1925-1927), „Scrisul nostru" (1929-1931). A mai colaborat la „Cosinzeana", „Cele trei Crişuri", „Familia", „Junimea literară", „însemnări literare", „Luceafărul", „Miron Costin", „Noua revistă română", „Revista idealistă", „Sămănătorul", „Viaţa românească" ş.a. Este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români.
Nu atât valoarea versurilor lui T. a făcut ca numele său să fie reţinut de istoria literară, cât mai ales devoţiunea cu care a ilustrat fenomenul denumit de AL Dima „localismul creator". Asemenea poetului provensal Frederic Mistral (mult admirat de confratele român), el a crezut în ideea provinciei creatoare, unde talentele să se poată manifesta în cadrul unui cenaclu -cum era acela al Academiei Bârlădene - şi scriitorii să fie găzduiţi în periodice editate aici, chiar dacă de cele mai multe ori asemenea iniţiative erau puse în operă cu enorme dificultăţi. Dacă în activitatea de animator cultural, de întemeietor de reviste, T. dovedeşte un entuziasm neobosit, un elan deseori copleşitor, în poezia pe care o cultivă răzbate doar temperamentul său echilibrat, generând o lirică senină, armonioasă, în cea mai autentică manieră tradiţionalistă. Deşi contemporan cu cele mai „neliniştite" spirite ale veacului, el se apropie prin vers mai degrabă de înaintaşi precum Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, iar predominantă rămâne factura sămănătoristă, cu toată atmosfera şi motivele ei. Nostalgia proprie sufletului moldav, muzicalitatea versurilor -în care ritmul şi rima constituiau condiţii obligatorii, puse în
valoare de sonet, formă predilectă la T. -, elogiul adus peisajului natal şi eroilor neamului sunt câteva dintre însemnele unei lirici „de o cuminţenie desăvârşită" (G. Călinescu).
SCRIERI: Albastru, Bucureşti, 1902; ed. 6, Bârlad, 1918; La armei, Bârlad, 1913; Balade, Bucureşti, 1919; Patria, Sibiu, 1924; Poezii alese, Bucureşti, 1924; Tinereţă, Craiova, 1924; Logodnica lui Vifor, Bucureşti, 1935; Sonete, Bucureşti, 1938; Versuri, îngr. Ion Popescu, pref. G. G. Ursu, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Al. Antemireanu, „Albastru", „Epoca", 1902, 1931; Wega [Victor Anestin], „Albastru", „Tribuna familiei", 1902,16; Ilarie Chendi, „Albastru", CL, 1902,9; Iosif Vulcan, „Albastru", AAR, memoriile secţiunii literare, t. XXV, 1902-1903; Izabela Sadoveanu, „Albastru", VR, 1910,4; C.C.-R. [Constantin Cehan-Racoviţă], George Tutoveanu, „Bucovina", 1919, 154; AL AL Busuioceanu, „Balade", „Lamura", 1920, 4-5; G.M. [G. Ibrăileanu], „Balade", VR, 1920, 3; Alexandru Bilciurescu, „Tinereţă", „Clipa", 1924,59-60; Perpessicius, Opere, VII, 374-375, XII, 535-537; Ovidiu Papadima, „Patria", „îndemnul", 1926,5; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 220-223; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., III, 65-66; G.G. Ursu, Poetul
G.	Tutoveanu, Bârlad, 1928; Nicolae Roşu, Un om şi o operă supravieţuiesc, CRE, 1931,1134; Iorga, Ist. Ut. cont. (1934), II, 142; Ion Şiugariu, Poetul George Tutoveanu, „Cronica", 1938, 38; Gh. Vrabie, Bârladul cultural, Bucureşti, 1938, 263, passim; George Ivaşcu, „Sonete", JL, 1939, 10; Vasile Damaschin, Poetul bârlâdean, SE, 1940, 745; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 573-574, Ist. Ut. (1982), 646,1013; [George Tutoveanu], „Păstorul Tutovei", 1942,8-10 (semnează Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Pamfil Şeicaru, D. Iov); Nichifor Crainic, Poetul George Tutoveanu, G, 1942,9; Arghezi, Scrieri, XXVII, 404-405, XXXIII, 261-262, XLI, 453-455; [George Tutoveanu], VBA, 1942, 12 (semnează B. Jordan, Octav Sargeţiu, Const. R. Crişan, Vladimir Cavarnali, B. Frunte); Robert Cahuleanu [Andrei Ciurunga], Tinereţe fără bătrâneţe, „Ancheta", 1947, 968; Const. Ciopraga, G. Tutoveanu, IL, 1957,9; Gh. Bulgăr, „Versuri", ARG, 1969,4; Ciopraga, Lit. rom., 208-209; Micu, început, 294-295; Piru, Varia, I, 278-281; Rotaru, O ist., II, 51-52; Dan Smântânescu,
G.	Tutoveanu, poet al seninătăţilor şi ctitor cultural, f.L, 1982; Dicţ. scriit. rom., IV, 620-621.	D.	Gr.
TUTUNGIU, Paul (6.V .1941, Cernavodă), poet, prozator şi gazetar. Este fiul Silviei (n. Constantinescu) şi al lui Pavel Simion Tutungiu, ofiţer. Urmează liceul la Călăraşi (1955-1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1961-1965). După absolvire lucrează la publicaţiile „Steagul roşu" (1966-1967), „Dâmboviţa" (1967-1968), „Satul socialist" (1969-1971) şi la revista „Teatrul" (1973-1989), al cărei cenaclu îl conduce în perioada 1979-1989. Director al săptămânalului „Evenimentul" (1990-1992), ulterior va fi preşedintele Fundaţiei pentru Cultivarea Păcii şi a Spiritului Tolerant. Debutează în revista liceului din Călăraşi (1957), iar editorial cu volumul de versuri Imperiul neodihnei, apărut în 1970. Mai colaborează la „Contemporanul", „România literară", „Cronica", „Tribuna" ş.a.
Poezia lui T., cuprinsă în Imperiul neodihnei, Ordinea peşterii (1971), Colindele din ţara lui Orfeu (1974), Fiul Dunării (1977), Oraţii în Carpaţi (1979), Tărâmuri pentru Făt-Frumos (1983), încearcă o reconciliere retorică între Lucian Blaga şi Ion Barbu. Eul liric tânjeşte în egală măsură după viaţă şi ordine, după trăirea imediată şi medierea intelectuală, însă această dualitate
Tzara
Dicţionarul general al literaturii române 820
nu se desfăşoară neapărat ca o scindare, ci mai degrabă ca o alternanţă. De altfel, stilurile şi tematicile celor doi precursori rămân separate şi uşor recognoscibile. Pe de o parte, strigătul, lumina, somnul, panismul, temniţa corporală şi regresia arhaizant-maternă: „Mângâie-mi inima cu degetele izvorând/ O, tu născut din strigătul prea plin!/ / Lumina ta îmi suge durerea/ Cu iarba se smulge din somn/ / Trupul meu lepă-dându-şi/ Suferinţa/ Şi raze-mi curg prin pori cântând/ Frate arbor, tată râu,/ Măicuţă pasăre,//Văd peştera în care-am plâns/ Şi lespedea către hotarul lacrimei cu adevărat". Pe de alta, geometria aseptică, opalinul tenebros, tentativele de torsionare a sintaxei şi indeterminarea ostentativă: „Trupul lui Arhimede suna/ Un număr necunoscut/ înota în palma zeului Ra/ Prin lacrima ce l-a născut/ / Plutea? (Oceanul nins/ De geamăt înecaţii-şi cere)/ O, trupul său învins/ Evaporat de durere!/ / Maree statornică-n har,/ Trupul rămâne semn sfânt:/ în ce lichid să vâslim/ Spre infinitul cuvânt?". Dar, în ciuda influenţelor ilustre, poemele lasă o „impresie de improvizaţie şi monotonie" (Al. Piru). Treptat, barbismul devine o manieră nefacultativă, iar panismul blagian e înlocuit de un tracism în descendenţa lui Ion Gheorghe, versurile abundă în elemente autohtone (istorice, folclorice sau fanteziste), iar imaginarul capătă o tentă etnică: „Buerebista, fior de baltag/ Astru în veşnic meleag/ Rază în cântecul mumii/ Magnet printre secolii lumii/ / Buerebista, încă o dată/ Semn crud şi în sâmbure demn/ în arbori curaţi se arată/ în frunze smulse din lemn". Tot de această etapă ţin şi versurile de conjunctură, intens marcate ideologic, din Partidul şi Poetul (1977), unde autorul se lansează în tirade encomiastice: „în lume-au fost şi
vădeşte aceeaşi oscilaţie între arhaicitate şi actualitâtea ideologizată. Astfel, romanul Dor Mărunt (1979), primul volum al unui proiect nefinalizat, intitulat Drumul Hoţilor, juxtapune o naraţiune de epocă, cu activişti şi oameni ai muncii care „construiesc socialismul", şi o complicată intrigă de secol XVII. Deşi legătura dintre cele două planuri este destul de neclară, cartea interesează mai ales prin figura (şi confesiunea) tragicomică a lui Marius Varga, un miles gloriosus care face o schiţă veridică şi colorată a vremurilor. în Dialoguri despre teatru (1980) se află o suită de interviuri cu dramaturgi şi critici de teatru contemporani - D. R. Popescu, Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ion Băieşu, Valentin Silvestru ş.a.
SCRIERI: Imperiul neodihnei, Bucureşti, 1970; Ordinea peşterii, Bucureşti, 1971; Colindele din ţara lui Orfeu, Bucureşti, 1974; Fiul Dunării, Bucureşti, 1977; Partidul şi Poetul, Bucureşti, 1977; Drumul Hoţilor, voi. I: Dor Mărunt, Bucureşti, 1979; Oraţii în Carpaţi, Bucureşti, 1979; Dialoguri despre teatru, Iaşi, 1980; Tărâmuri pentru Făt-Frumos, Bucureşti, 1983; Epistole după căsătorie, Bucureşti, 1993; Dicţionarul spiritului tolerant (coordonator general în colaborare cu Romulus Vulcănescu), Bucureşti, 1997; Lacrima şi Peştera, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Balotă, „Imperiul neodihnei", „Scânteia tineretului", 1970, 6 647; Dan Cristea, „Ordinea peşterii", RL, 1971, 5; Constantin, Despre poeţi, 231-233; Mincu, Poezie, 59-62; Piru, Poezia, II, 479-483; Aureliu Goci, „Fiul Dunării", RL, 1977, 35; Doru Mielcescu, Introducere în poezia lui Paul Tutungiu, Bucureşti, 1977; Cristian Livescu,
„Partidul şi Poetul", LCF, 1978,21; Iorgulescu, Scriitori, 164-165; Mihai Ungheanu, „Drumul Hoţilor", LCF, 1979,31; Alboiu, Un poet, 209-210; Emil Mânu, „Drumul Hoţilor", RL, 1980, 1; Costin Tuchilă, Iniţiere în monumental, LCF, 1980,14; Ştefănescu, Jurnal, 18-22; Artur Silvestri, „ Tărâmuri pentru Făt-Frumos", LCF, 1983,33; Alexandru Ruja, Dunărea emblematică, LCF, 1985,26; Alexandru Ruja, Simboluri ale permanenţei, LCF, 1986,19; Dicţ. scriit. rom., IV, 621-622; H. Zalis, Ipostaze în osmoză în poezia lui Paul Tutungiu, Bucureşti, 2003.	A.	Tr.
TZARA, Tristan (16.IV.1896, Moineşti - 24.XII.1963, Paris), poet. Samuel (cum se numea la naştere T.) este fiul Emiliei (n. Sibalys) şi al lui Philip Rosenstock, contabil, apoi mic industriaş. Urmează cursurile şcolii israelito-române în oraşul natal (1902-1906), apoi pe cele gimnaziale la un institut particular de limba franceză din Bucureşti. Pe când era elev la secţia modernă la Liceul „Mihai Viteazul", al cărui absolvent va fi în 1914, îl cunoaşte pe I. Iovanachi (viitorul poet Ion Vinea), cu care va lega o prietenie durabilă. Cei doi vor edita, împreună cu Marcel Iancu, revista „Simbolul" (25 octombrie-25 decembrie 1912), în paginile căreia reuşeşte să reunească semnăturile unor scriitori prestigioşi ai vremii. Tot aici îşi publică în numărul inaugural, sub pseudonimul S. Samyro, prima poezie, Pe râul vieţii, ulterior şi Cântec, Poveste, Dans de fee. Frecventează, pe parcursul unui singur an universitar (1914-1915), cursurile Facultăţii de Matematică şi pe cele ale Facultăţii de
821 Dicţionarul general al literaturii române
Tzara
Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi, în acelaşi interval de timp, tipăreşte în „Chemarea", revistă editată în octombrie 1915 împreună cu Ion Vinea, versuri care marchează mai clar desprinderea de simbolism şi schiţează direcţia ulterioară a poeziei sale, semnată de data aceasta Tristan Tzara. în noiembrie 1915 pleacă în Elveţia, se stabileşte la Zurich, unde se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, dar renunţă la studii şi se consacră în întregime vieţii artistice. Va scrie de acum înainte numai în limba franceză, în timp ce prietenii vor continua să îi publice în ţară poeziile româneşti rămase în manuscris, în „Noua revistă română", „Contimporanul" şi „unu", iar Saşa Pană le va strânge, în 1934, într-un volum. T. iniţiază, împreună cu Hugo Ball, Hans Arp, Marcel Iancu ş.a., mişcarea Dada, lansată în februarie 1916 la cabaretul Voltaire din Zurich şi căreia îi elaborează primele manifeste. Conduce revista „Dada" (iulie 1917-martie 1920), redactată în franceză şi germană, colaborează la „Nord-Sud" şi „Sic", este unul dintre editorii publicaţiei „Der Zeltweg" (număr unic, octombrie 1919). Acum tipăreşte placheta La Premiere aventure celeste de monsieur Antipyrine (1916), urmată de Vingt-cinq poemes (1918). înainte de începutul celui de-al treilea deceniu este deja o figură marcantă a avangardei artistice europene. Stabilit din ianuarie 1920 la Paris, se înscrie la Facultatea de Ştiinţe (specialitatea chimie generală). Are relaţii strânse cu marii artişti modernişti ai epocii, literatura franceză devenind spaţiul său de adopţiune artistică. Scrie în presa avangardistă („Litterature", „391", „Proverbe", „Cannibale" ş.a.), ia parte la editarea unor reviste, precum „Dada au grand air" (octombrie 1921), participă la viaţa, nu lipsită de conflicte şi rupturi, a avangardiştilor. în Franţa îşi publică majoritatea volumelor de versuri şi eseuri, din cele peste patruzeci câte însumează bibliografia sa: Cinema Calendrier du coeur abstrait Maisons (1920), De nos oiseaux (1923), L'Homme approximatif (1931), Grains et issues (1935) ş.a. Pseudonimul i-a fost legalizat ca nume în iulie 1925. în anii 1940-1942 trăieşte în clandestinitate la Souillac, participând la acţiunile Rezistenţei franceze. Colaborează la „Confluences", „Les Etoiles de Quercy", „Les Lettres frangaises", este secretar la revista „Le Point". în octombrie 1946 pleacă într-un turneu de conferinţe în Iugoslavia, România, Ungaria şi Cehoslovacia. în aprilie 1947 primeşte cetăţenia franceză, în acelaşi an aderând la Partidul Comunist Francez. I se decemează, în 1961, Marele Premiu de Poezie „Etna-Taormina".
Etapa românească a creaţiei lui T. cunoaşte două faze distincte. Primele versuri publicate în „Simbolul", la numai şaisprezece ani, nu anunţă cu nimic insurgenţa dinamitardă pe care o va dovedi peste câţiva ani. Poetul compune acum în maniera unui adolescentism mimetic, influenţat vizibil de exponenţii simbolismului românesc ai momentului, ale căror nume se regăsesc şi în sumarul revistei: Al. Macedonski, Al. T. Stamatiad, Iuliu Cezar Săvescu, Ion Minulescu, Adrian Maniu, N. Davidescu ş.a. Singurul lucru care lasă să se întrevadă evoluţia ulterioară este opţiunea pentru poezia „nouă", în plină epocă de supremaţie a sămănătorismului. Procedeele sunt îndeosebi în spirit minulescian, care îi furnizează apetenţe
BULLETIN -
N'G
nt.iNVi* m-.%*!.%
Cf.OHCf.4
Prix: 2 *%tuvs
fcr,re rut ihumi.*fl'
trista»
Imrm
Charles V .3^ Floqucl fort*
ivm
sinestezice - simfonii de lumini, culori parfumate, acorduri violete, ritmuri în roz-albastru, cât şi imagini exotice: flori bizare, ciclam şi orhidee, mimoze şi irişi, covoare persane etc. Motivele curente ale simbolismului (pietrele preţioase, călătoria pe mare, cifra trei) vor fi prezente şi în textele compuse în 1913-1914 (Glas, înserează, La marginea oraşului, Furtuna şi cântecul dezertorului). Versurile apărute în „Chemarea" şi în „Noua revistă română" încep să schiţeze teritoriul şi fenomenul poetic ce îi va consacra numele. T. experimentează acum, în poligon românesc, „mina" literară care, în faza ei de perfecţionare, se va numi Dada. Recuzita simbolistă utilizată anterior cu şcolărească docilitate şi sârguinţă ia forma unor ţinte de carton, pe care T. le brutalizează, cu o anume duioşie nostalgică totuşi, fără a renunţa integral la tristeţile vagi. Ele caracterizează peisajul, păstrat în repere bacoviene: târgul provincial cu limitările lui dătătoare de adânci incertitudini, un cimitir evreiesc în care „mormintele ca viermii se târăsc", o cazarmă din care răzbat cântece triste, un ospiciu, un pension etc. Poetul nu pare încă decis să pornească o campanie de distrucţie asupra tiparelor simboliste, iar momentul sentimentalismului adolescentin îl reţine un timp în preajma unor motive erotice tratate elegiac. Semnele detaşării există însă de pe acum. Tristeţea este mai mult a peisajului şi a obiectelor, ceea ce rezultă e o poezie descriptivă, în care elementele alcătuitoare se aşază, aproape prozaice şi, destul de rar, persiflate
Tzara
Dicţionarul general al literaturii române 822
cuminte: „ Verişoară, fată de pension îmbrăcată în negru, guler alb, / Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi / Şi eşti bună, plângi şi rupi scrisori ce nu au înţeles / Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi / La Călugăriţe unde noaptea nu e cald". Apele gravităţii simboliste se retrag repede, iar refluxul lor dă la iveală desenul unei poetici noi. Pare că T. a întreprins doar o expediţie de recunoaştere, a cartografiat terenul, a înregistrat şi toponimizat reperele, după care le supune unui tir de hărţuire. Ţintele sunt „ridicate" mai întâi în forma lor consacrată, pentru ca apoi contururile lor solemne să se degradeze până la năruire. Simbolismul rămâne doar un drapel ferfeniţit, căci poetica lui este subminată, motivele îi sunt profanate. Procedeele sunt prozaizarea şarjată şi asocierile imagistice ironice, insolente: „Pe cer păsările nemişcate / Ca urmele ce lasă muştele / Stau de vorbă servitori în pragul grajdului / Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor // Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa / Bucuria cerşetorilor la înserare / Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei / Să-mi distreze întristarea când mă înşeli". Curând, sintaxa începe să se deterioreze, făcând loc elipselor şi juxtapunerilor, iar versurile tind să devină entităţi independente în cadrul unui poem. T. pare conştient însă că numai din înregistrarea nudă a banalităţii şi din ironizarea convenţiilor literare nu se poate face poezie. Textul include când şi când surprize lirice, imagini rare şi inspirate, în jurul cărora se organizează ansamblul prozaic al poeziei: „Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru", „Amintirile cu miros de farmacie curată", „Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci", „Cum rup liliecii bucăţi de noapte din chilie" ş.a. Angoasa vibrează de multe ori în aceste versuri, un fond dramatic, grav stă gata să erupă: „în mine se rup trestii cu foşnet de hârtie" sau „Mamă, plâng mereu ca un sfârşit de gamă". Este evident că poetul produce o falie în tradiţia mai veche sau mai nouă, în retorica (încă) modernă a simbolismului. Imagismul lui caută bizarul sau, în orice caz, inadecvarea logică şi de bun-simţ. Efectele stilistice sunt deseori surprinzătoare, fie pentru că sfidează prejudecăţile pudibonde ale vremii, fie pentru că despoaie motive vechi de emoţionalitatea lor şi le coboară în derizoriu: toamna „s-a descheiat încet la sâni" şi „şi-a lăţit în ţară rana", „lu-mina-şi îmbracă mănuşi", dimineaţa „a venit cu strachina de lapte în răsărit", anunţând „pasărea de cârpă a luminii", Dumnezeu „stoarce lămâia lunii" şi „scarmănă lâna îndrăgostiţilor supuşi" etc. Imaginile - violente, provocatoare -anunţă deja un frondeur pornit să dinamiteze vechiul lirism şi să îi recupereze fragmentele într-o nouă şi cutezătoare poetică, în ansamblul lor, construcţiile poematice de acum închid universuri desensibilizate şi flagelate de o încă blândă ironie: „Trec în şiruri lungi pe stradă fete de pensionat / Şi în fiecare privire-i câte o casă părintească / Cu mese bune, cu surori mai mici, / Cu ghiveciuri de flori la fereastră. / / Trece frigul pe coridoare când înserează / Ca un şarpe lung târându-şi coada pe lespezi. / Lacul e cusut cu aţă, / înecaţii ies la suprafaţă -raţele se depărtează...// La vecini, părintele-şi sărută fata, indiferent. / îi face morală de despărţire. / Balta s-a închis ca în urma unei fete porţile de mănăstire, / Gâlgâitul sinucisei a
Desen de Francis Picabia
speriat - broaştele au încetat un moment. / Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist şi fără talent". într-un simulacru de rimă şi de cadenţă a versurilor - o sumă întreagă de libertăţi asociative şi dezarticulări sintactice. într-o bună parte din aceste texte mocneşte parcă ceva din rebeliunea dadaistă, ameninţând, deocamdată, prin gestul insolent: „Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală / Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele", prin mimarea naivităţii şi prin batjocorirea tradiţiei. în Glas, de pildă, motivul zidului ruinat şi părăsit, ca şi metrica populară devin embleme ale unei convenţii poetice constrângătoare şi sunt supuse unui asalt profanator: „Zid dărăpănat / Eu m-am întrebat / Astăzi că de ce / Nu s-a spânzurat / Lia, blonda Lie / Noaptea de-o frânghie.../ S-ar fi legănat / Ca o pară coaptă / Şi ar fi lătrat / Câinii de pe stradă / S-ar fi adunat / Lumea să o vadă / Şi ar fi strigat / Vezi ca să nu cadă / Aş fi încuiat / Lacătul la poartă / Aş fi pus o scară / Şi-aş fi luat-o jos / Ca o pară coaptă / Ca o fată moartă / Şi aş fi culcat-o / într-un pat frumos". De la astfel de versuri până la gesturile scandaloase ale dadaiştilor distanţa nu este deloc mare. Cu ele T. părăseşte literatura română, nu înainte de a profeţi cumva mişcarea pe care o va declanşa la Zurich: „Literatura e viermele ce roade drumul subteran / Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară". De altfel, poetul însuşi a vorbit despre continuitatea între momentul românesc şi cel european, ambele importante pentru experienţa sa scriitoricească. Instalat în literatura franceză, T. va cunoaşte rapid celebritatea, asociindu-şi numele cu dadaismul, direcţie pregnantă a avangardismului european. Ceea ce în poemele româneşti putea trece doar drept act de indisciplină poetică devine la scurtă vreme mod de creaţie fondat pe o retorică a
823 Dicţionarul general al literaturii romane
Tzara
hazardului, ca în această piesă de pe la sfârşitul anului 1916: „păsări copilărie pluguri repede / hanuri / luptă la piramide / 18 brumar / pisica pisica e salvată / plânge / valmy / virează virează roşu / plângi / în gaură trompetă lenţi clopoţei / plânge / mâinile crăpate ale arborilor / ordin / plânge / el / către alb către pasăre / plângem / voi plângeţi / alunecă / tu porţi ţintuite pe cicatricele tale proverbe lunare..." (în traducerea Irinei Mavrodin). Supravieţuiesc abia câteva sintagme mai convenţional articulate, în rest - abolirea sintaxei, a logicii, a punctuaţiei, pulverizarea oricărui statut al lirismului. E modul lui T. de a aduce poezia la punctul zero, pentru a-i da şansa revigorării pe coordonatele unei inventivităţi neîngrădite de conformisme. Procesul durează până prin 1923, când, dadaismul fiind declarat mort chiar de întemeietorul său, iar temeiurile vechii poezii năruite, T. începe să se orienteze spre o lirică mai coerentă, pe dimensiunea modernităţii. E un proces voluntar, cum însuşi fostul insurgent mărturiseşte, care demonstrează că explozia iniţială de nihilism avusese funcţia de a lărgi teritoriul poeticului: „Evoluţia mea m-a făcut să abandonez caracterul demonstrativ, provocator şi negator al poeziei, ducându-mă către o exprimare mai constructivă a materiei poetice". Definitoriu pentru această evoluţie este L'Homme approximatif, poem amplu, în nouăsprezece episoade,
construit pe o schiţă epică discretă, absorbită în liric, în care se dezvoltă tema precarităţii fiinţei supuse trecerii timpului şi rarefierii identităţii. De altfel, motivul vremelniciei are aici o frecvenţă considerabilă, însoţindu-se, în imagini surprinzătoare, cu un sentiment, lipsit de ostentaţie, al neliniştii existenţiale. Bunăoară, timpul „goneşte la tot pasul pe străzi de-a lungul liniilor de rămas bun şi lasă în urma sa prichindeii". Rebelul dadaist revine la o elegie cu tonalităţi oarecum mai solemne: „Vezi tu în mine înşiruirea de stârvuri/ Şi puntea durerilor închegate în şiruri de vremi," epicul „înalt", ca şi elegia fiind deseori subminate de o imagistică violentă, de repetiţii, paralelisme sau de ziceri voit orale. Sunt utilizate mijloacele cuminţite ale dadaismului, contaminate de modalităţi ale suprarealismului, de care T. divorţase, pentru a-1 asimila apoi firesc. E o coborâre în sine şi o descoperire tragică a neputinţei de a se defini autentic: „rătăcit în sinea mea rătăcit / acolo unde nimeni nu se hazardează dus pe targa aripilor uitării /[...] rătăcit înăuntrul sinelui acolo unde nimeni nu se hazardează nimeni decât uitarea". Deşi s-a putut crede că mişcarea iniţiată de T. şi propria lirică sunt manifestări de nonconformism instinctual şi dezorganizat, nu e de ignorat că poetul este dublat în permanenţă de teoretician. Şi aici trebuie despărţită faza nihilismului dadaist de aceea a „normalizării" actului creator. în Manifestul despre amorul slab şi amorul amar (1920) era teoretizată o poetică a hazardului, şocantă prin seriozitatea cu care se propunea metoda colajului arbitrar: „Luaţi o pereche de foarfeci. Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei dumneavoastră. Decupaţi articolul. Tăiaţi cu grijă toate cuvintele pe care le conţine şi puneţi-le într-un săculeţ. Agitaţi-1 uşor. Extrageţi cuvintele şi aşezaţi-le în ordinea extragerii. Copiaţi-le cu grijă. Poezia vă va semăna". Mult mai târziu, în studiul Gesturi, punctuaţie şi limbaj poetic (1953), T. „academizează" o asemenea ars poetica, o justifică, dar o şi ameliorează, angajând în demonstraţie o serie impresionantă de elemente lingvistice, estetice, antropologice şi sociologice: „De aceea limbajul poetic este însoţit de propria sa «mimică», formată din cadenţe, din inflexiunea versurilor, din rimă şi aceente ritmice, care sunt gesturile poeziei. [...] Poezia modernă este îndreptăţită să se reclame de la un sistem nou de însuşiri poetice. Misiunea ei esenţială e de a crea o realitate poetică, iar nu să traducă o imagine dată din altă parte într-o lume care virtual nu este a sa". Se vede aici
o	bine conturată conştiinţă artistică, manifestată rebel din nevoia de a determina mutaţii profunde în evoluţia liricii.
II	demeure Vune des poesies Ies plus singulieres et Ies plus hautes cju'aient inventees Ies hommes, une poesie â tout prendre dont Ies Oiseaux ne sont plus obscurs que Ies Chimeres de Nerval, une poesie qui commence aujourd'hui sa vie independante, detachee des levres, de la main...[...] Cette poesie, nest-ce pas en marge d'elle qu'il avait entrepris la confondante etude de Frangois Villon et de Rabelais, comme pour montrer que rien n'est obscur, que le secret des mots,fut-ce apres des siecles, un homme, un jour, peut le percer. II avait trouve dans le langage de Villon, dans celui de Rabelais, Ies secrets, non des vers, mais
Tzara
Dicţionarul general al literaturii române 824
de leur vie. Le soleil noir qui est au fond de toute poesie; de Nerval ou de Tzara, et qui eclaire le temps que nous avons vecu.
Louis Aragon
Privită în ansamblu, această operă poate fi caracterizată ca un act de neîncredere în poezie. Şi nu numai într-o poezie aşa cum a fost scrisă până în 1913, cu timpii ei morţi, cu momentele ei de stagnare, ci o neîncredere în viitorul oricărei poezii Desigur, viziunea pseudoinfan-tilă ce credem că-i conferă nota distinctivă rămâne o realitate estetică. Dar e foarte greu de apreciat în sine, câtă vreme poetul nu mai are acea uitare necesară în poezie şi în existenţă, ci, cu ochi mereu treaz, pândeşte momentul propice pentru a le ucide pe amândouă. Poezia pare a nu mai fi suficientă ca valoare în sine, prin numai materia ei, ci şi prin ceea ce nu este, prin aceea că vrea să nu mai fie.
Ion Pop
SCRIERI: La Premiere aventure celeste de monsieur Antipyrine, cu gravuri de Marcel Iancu, Zurich, 1916; Vingt-cinq poemes, cu gravuri de Hans Arp, Zurich, 1918; ed. bilingvă, tr. şi pref. Nicolae Ţone, postfeţe Serge Fauchereau, Pierre Mazares, Laurenţiu Ulici, Marin Sorescu, Bucureşti, 1998; Cinema Calendrier du coeur abstrait Maisons, cu gravuri de Hans Arp, Paris, 1920; De nos oiseaux, cu desene de Hans Arp, Paris, 1923; Sept manifestes Dada, cu desene de Francis Picabia, Paris, 1924; Mouchoir de nuages, Paris, 1925; Indicateur des chemins de coeur, Paris, 1928; L'Arbre des voyageurs, cu litografii de Joan Miro, Paris, 1930; L'Homme approximatif cu o gravură de Paul Klee, Paris, 1931; ed. pref. Hubert Juin, Paris, 1968; Oii boivent Ies loups, cu ilustraţii de Max Ernst, Paris, 1932; ed. cu ilustraţii de Man Ray, Paris, 1968; LAntitete, cu ilustraţii de Pablo Picasso, Paris, 1933; ed. I—III, cu ilustraţii de Max Ernst, Yves Tanguy şi Joan Miro, Paris, 1949; Primele poeme ale lui..., urmate de Insurecţia de la Zurich, îngr. Saşa Pană, Bucureşti, 1934; ed. Bucureşti, 1971; Sur le champ, Paris, 1935; Grains et issues, cu o acvaforte de Salvador Dali, Paris, 1935; La Main passe, cu o acvaforte de Kandinsky, Paris, 1935; Ramures, cu un desen de Alberto Giacometti, Paris, 1936; Vigies, Paris, 1937; La Deuxieme aventure celeste du monsieur Antipyrine, Paris, 1938; Midis gagnes, cu desene de Henri Matisse, Paris, 1939; ed. Paris, 1948; Une Route Seul Soleil, Toulouse, 1944; Qa va, Cahors, 1944; Le Coeur â gaz, Paris, 1946; Entre-temps, cu desene de Henri Laurens, Paris, 1946; Le Signe de vie, cu desene de Henri Matisse, Paris, 1946; Terre sur Terre, cu desene de Andre Masson, Geneva, 1946; Vingt-cinq et un poemes, cu desene de Hans Arp, Paris, 1946; Morceaux choisis, pref. Jean Cassou, Paris, 1947; La Fuite, Paris, 1947; Le Surrealisme et l'apres-guerre, Paris, 1947; ed. (Suprarealismul şi epoca de după război), tr. Saşa Pană, Bucureşti, 1947; Phases, cu o litografie de Alberto Giacometti, Paris, 1949; Sans coup ferir; cu o acvaforte de Suzanne Roger, Paris, 1949; Parler seul, cu litografii de Joan Miro, Paris, 1950; ed. Paris, 1955; De Memoire d'homme, cu litografii de Pablo Picasso, Paris, 1950; La Premiere main, Ales, 1952; La Face interieure, cu o litografie de Fernand Leger, Paris, 1953; Picasso et la poesie, Roma, 1953; VEgypte face ă face, Lausanne, 1953; A Haute flamme, cu gravuri de Pablo Picasso, Paris-Ales, 1955; La Bonne heure, cu o acvaforte de Georges Braque, Paris, 1955; Miennes, cu o acvaforte de Jacques Villon, Paris, 1955; Le Temps naissant, cu o acvaforte de Nejad, Ales, 1955; Le Fruit permis, cu o acvaforte de Sonia Delaunay, Paris, 1956; Frere Bois, cu o acvaforte de Jean Hugo, Ales, 1957; La Rose et le chien, cu gravuri de Pablo Picasso, Ales, 1958; Juste present, Ales, 1961; De la Coupe aux levres, Paris, 1962; Lampisteries, precedees des Sept manifestes Dada, cu desene de Francis Picabia, Paris, 1963; Les Premiers poemes de Tristan Tzara, suivis de cinq poemes oublies, tr. Claude Sernet,
Paris, 1965; 40 Chansons et dechansons, pref. Claude Semeţ, cu ilustraţii de Jacques Herold, Montpellier, 1972; Poemes roumains, tr. Serge Fauchereau, Paris, 1974; Oeuvres completes, I-VI, îngr. Henri Behar, Paris, 1975-1991; [Texte], în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983, 88-107; Litanii avantdada, îngr. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1996; Şapte manifeste Dada. Lampisterii. Omul aproximativ, tr., îngr. şi pref. Ion Pop, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Al. Hodoş, Dadaism, cubism et caetera, ŢA, 1924, 6; Doctorul Ygrec [I. Glicsman], Tristan Tzara, ADV, 1924, 12 447; Aderca, Contribuţii, 1,223,237,238, II, 529-533; Lovinescu, Scrieri, IV, 106,675-678, VI, 167-168; Mihail Sadoveanu, însemnările unui spectator, ŢA, 1928, 1; B. Fondane, Pesie pure: de Paul Valery â Tristan Tzara, „unu", 1930,22; Eugen Jebeleanu, Dada!, RP, 1931,4 009; I. Witt, O carte bună: „ Unde beau lupii", de Tristan Tzara, FCL, 1932,486; Mihail Ilovici, „Primele poeme", „Timpul nostru", 1934, 9; Bogdan Amaru, „Primele poeme ale lui Tristan Tzara urmate de Insurecţia de la Zurich", „Cadran", 1934, 4; Teodor Scarlat, [Tristan Tzara], RVS, 1934, 3-4; Matei Alexandrescu, Primele poeme ale lui Tristan Tzara, „Litere", 1934, 8; Cioculescu, Aspecte, 196-198; Constantinescu, Scrieri, V, 142-147; Petre Boldur, Doi poeţi. Scurt proces al unei tradiţii, RP, 1935, 5 274; Const. I. Emilian, Anarhismul poetic, Bucureşti, 1935, 122-126; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 803, Ist. Ut. (1982), 887,1024; Mircea Bogdan, Dadaism şi mahalagism literar, TIA, 1942,473; Pillat, Tradiţie, 11-14; Saşa Pană, Importanţa prezenţei lui Tristan Tzara în România, ORT, 1946, 2; Ştefan Roii, Tristan Tzara ne vorbeşte, TIL, 1946,3 298; Oscar Lemnaru, Tristan Tzara, „Dreptatea nouă", 1946, 431; Saşa Pană, „Morceaux choisis", ORT, 1947, 15; Bibliographie des oeuvres de Tristan Tzara (1916-1950), Paris, 1951; Rene Lacote, Georges Haldas, Tristan Tzara, Paris, 1952; ed. Paris, 1966; Georges Hugnet, LAventure Dada (1916-1920), pref. Tristan Tzara, Paris, 1957, passim; ed. Paris, 1971; Dada (Monograph of a Movement - Monographie einer Bewegung -Monographie d'un mouvement), ed. trilingvă, îngr. şi pref. Willy Verkauf, Teufen (Elveţia), 1957, passim; Mircea Popescu, Chi e Tzara, „La Fiera letteraria", 1962,5; Das war Dada Dichtungen und Dokumente, îngr. Peter Schifferli, Miinchen, 1963, passim; Taşcu Gheorghiu, Tristan Tzara, GL, 1964,10; Aurel Baranga, Tristan Tzara, VR, 1964,2; George Oprescu, Mişcarea DADA şi suprarealismul, CNT, 1965, 4; Michel Sanouillet, Dada â Paris, Paris, 1965, passim; Philippe Jolivet, Tzara et la poesie frangaise au XX-eme siecle, „Acta Philologica", 1966, 277-283; Matei Călinescu, Avangarda literară în România, VR, 1967, 11; Ov. S. Crohmălniceanu, Tristan Tzara en Roumanie, REVR, 1967,2; Saşa Pană, Scurtă privire asupra avangardă literare române şi prezenţa lui Tristan Tzara, ST, 1968, 8; Călinescu, Principii, 17-18; Manolescu, Metamorfozele, 54-55; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969, 149-159; Mary Ann Caws, The Poetry of Dada and Surrealism: Aragon, Breton, Tzara, Eluard and Desnos, Princeton, 1970; Nicolae Balotă, Aventura dadaistă, LCF, 1971, 26; Alex. Ştefănescu, „Primelepoeme", LCF, 1971,31; Dan Cristea, „Primele poeme", RL, 1971, 41; G. Călinescu, Universul poeziei, îngr. şi postfaţă Al. Piru, Bucureşti, 1971, 26-33; Elmer Peterson, Tristan Tzara, Dada, and Surrational Theorist, New Jersey, 1971; Serge Fauchereau, Tristan Tzara et Vavant-garde roumaine, „Critique", 1972,300; Constantin Ciopraga, Un moment al avangardei literare, CRC, 1974,8; Crohmălniceanu, Literatura,
II,	366-371; Tristan Tzara, „Europe", 1975,555-556 (semnează Philippe Soupault, Louis Aragon, Henri Behar, Roger Vitrac, Serge Fauchereau, Arturo Schwarz, Elena Gorunescu ş.a.); Negoiţescu, Engrame, 18-19; Marin Bucur, LAmbiance litteraire du debut roumain de Tristan Tzara, CREL, 1976,1; Ion Pop, „Poemes roumains", CREL, 1976,1; Encycl.jud., XV, 1493-1494; Micheline Tison-Braun, Tristan Tzara, inventeur de Vhomme nouveau, Paris, 1977; Ko Won, Buddhist Elements in Dada, New
825 Dicţionarul general al literaturii române
Tzigara-Samurcaş
York, 1977, passim; Emil Mânu, Andre Breton - Tristan Tzara, MS, 1978, 1; Inge Kiimmerle, Tristan Tzara. Dramatische Experimente zwischen 1916 und 1940, Bensberg, 1978; Vaida, Mitologii, 25-27; Gordon F. Browning, Tristan Tzara, the Genesis ofthe Dada Poemfrom Dada to Aa, Stuttgart, 1979; Henri Behar, [Tristan Tzara], MS, 1981, 1-4; Jean-Claude Blachere, Le Modele negre. Aspects litteraires du mythe primitiviste du XX-e siecle chez Arp, Cendrars, Tzara, Dakar, 1981; DADA. Reimpression integrale et dossier criticfue de la revue publiee de 1917 â 1920 par Tristan Tzara, I-II, îngr. Michel Sanouillet şi Dominique Baudouin, Paris, 1983; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti,
1983,139-184; Micu, Modernismul, II, passim; Pop, jocul, 84-86; Scarlat, Ist. poeziei, III, 6-7, 10-12; Mincu, Eseu, 250-251, 270-278; Ov. S. Crohmălniceanu, Ce a rămas din Samuel Rosenstock, RCM, 1989,
1	februarie; Pop, Avangarda, 12, 32-40, 66-68; Negoiţescu, Ist. Ut., I, 286-288; Radu Bogdan, Mesajul lui Tristan Tzara, RL, 1992, 2; Constandina Brezu, Tristan Tzara - schiţa unui portret de tinereţe, JL, 1992,13-14; AL Piru, Tristan Tzara, L, 1992, 47; Dominique Combe, Tristan Tzara şi „epopeea antiumană" din „Omul aproximativ", CC, 1993, 1-2; Geo Şerban, Accente noi în relaţia Marcel lancu-Tristan Tzara, RL, 1993, 38; Raimund Meyer, Judith Hossli, Guido Magnaguagno, Juri Steiner, Hans Bolliger, Dada global, Zurich, 1994, passim; Dumitru Micu, Reverie şi joc, L, 1995,37,38; Caraion, Tristeţe, 103-106; Ciopraga, Amfiteatru, 403-407; Popa Convergenţe, 48-60; [Tristan Tzara], ATN,
1996,	3 (semnează Daniel Dimitriu, Constantin Ciopraga, Ion Apetroaie, Valentin Silvestru, C. D. Zeletin); Ion Pop, Un dadaist la o sută de ani, RL, 1996,14; Radu Bogdan, Tristan Tzara şi Pablo Picasso, RL, 1996,14; Ion Pop, „Lampisteriile" lui Tristan Tzara, LCF, 1996,15; Livius Ciocârlie, Un magazin de lux, LCF, 1996,16; Tristan Tzara 100, L, 1996, 16-17 (semnează Eugen Simion, Marin Sorescu, D. Ţepeneag, Petre Răileanu, Radu Băieşu); Tristan Tzara. Centenar - Centenaire Tristan Tzara, CC, 1996,4-5 (număr special); Roxana Sorescu, Tristan Tzara -modelatorul, LCF, 1996,35; Simion, Fragmente, II, 153-162; Dicţ. esenţial, 840-841; Tristan Tzara et ITnternationale du Surrealisme, Paris, 2000; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001, 42-54; Dicţ. analitic, III, 408-410; Grigor, Moromete, 234-236; Francois Buot, Tristan Tzara. L'Homme qui inventa la revolution Dada, Paris, 2002; ed. (Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revoluţia Dada), tr. Alexandru şi Magdalena Boiangiu, Bucureşti, 2003; Manolescu, Enciclopedia, 675-679. D. Mc.
TZIGARA-SAMURCAŞ, Alexandru (23.III.1872, Bucureşti -
1.IV.1952, Bucureşti), eseist şi memorialist. Este fiul Elenei (n. Samurcaş) şi al lui Toma Tzigara. Mama era înrudită cu importante familii boiereşti din Muntenia, între care Kretzulescu şi Rallet. Numele Samurcaş va fi adăugat patronimicului în 1899, când tânărul este adoptat de unchiul său, juristul Ioan AL Samurcaş. Creşte în ambianţa culturală a familiilor Maiorescu şi Kremnitz, care îl introduc şi la Palat. Temeinicele cunoştinţe de cultură germană acum încep să fie asimilate. Intre 1882 şi 1890 va parcurge la Bucureşti cursurile gimnaziale, întâi la Pensionul Schewitz, apoi la Gimnaziul „Mihai Bravul", ultimele trei clase urmându-le la Liceul „Matei Basarab", unde îşi trece bacalaureatul în 1891. Va urma primii doi ani la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, după care e numit de GrigoreG. Tocilescu custode-preparator al Muzeului de Antichităţi. Obţinând o bursă, studiază istoria artei şi arheologia la Miinchen şi Berlin (1893-1896), unde predau mari autorităţi, ca Ernst Curtius şi Adolf Furtwăngler.
în vacanţe vizitează muzee din toată Europa. Devine doctor în filosofie, specialitatea istoria artei, în 1896, la Universitatea din Miinchen, cu disertaţia Simon Vonet, Hofmaler Ludwigs XIII. La Berlin, în acelaşi an, este numit asistent benevol pe lângă Direcţia Generală a Muzeelor Regale, având o valoroasă recomandare de a lucra în muzeografie. Tot acum audiază cursuri la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, sub îndrumarea lui Eugene Miintz. întors în ţară, va fi suplinitor de limba franceză, apoi de germană, la Şcoala Normală din Bucureşti (1897-1900). în ianuarie 1899 devenise şi bibliotecar al Fundaţiei Universitare „Carol I" şi tot acum este angajat profesor suplinitor la Catedra de istoria artelor şi estetică a Şcolii de Belle Arte, unde ajunge profesor definitiv în 1904. Din această perioadă datează debutul editorial al lui T.-S. ca istoric de artă, cu broşura Arta publică (1906), urmat de consistentul volum Arta în România (1, 1909). Activitatea lui include constant acţiunea de promovare a artei ţărăneşti şi a monumentelor istorice, scop în care înfiinţase, încă din 1903, împreună cu Ludovic Mrazec, Societatea Turiştilor Români. Din octombrie 1906 funcţionează ca director al Muzeului de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Industrială, care va deveni ulterior Muzeul de Artă Naţională. Scurt timp, în 1908, este director al Muzeului „Theodor Aman", pe care îl reorganizează. Din 1911 până în 1926 va fi profesor suplinitor la Catedra de istoria artei a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. în aprilie 1914 ocupă funcţia de director al Fundaţiei Universitare „Carol I", unde va rămâne până în 1946, când se va pensiona. Participă la organizarea a numeroase expoziţii, printre care Expoziţia Internaţională de Artă Populară de la Berlin (1909), se implică în organizarea Casei Româneşti, la Expoziţia Jubiliară de la Roma (1911) şi la a 11-a Expoziţie Internaţională de Artă de la Miinchen (1913), cu fiecare prilej publicând broşuri de promovare a artei româneşti. în timpul ocupaţiei germane rămâne în Bucureşti, ca reprezentant al Casei şi Domeniilor Regale, fiind numit prefect al Poliţiei. în această postură, deosebit de riscantă moral, care îi şi atrage o campanie de adversităţi (fiind etichetat „slugă nemţească" şi colaboraţionist), are cel puţin meritul de a fi vegheat valorile de artă, muzeele, Fundaţia Regală împotriva abuzurilor ocupanţilor. Mai târziu, în „Bilete de papagal", un „medalion" al lui Tudor Arghezi nu poate să nu îi recunoască felul în care, cu abilitate, tact, ţinută aristocrată, i-a ţinut mereu la distanţă pe ocupanţi ori le-a retezat pretenţiile (recunoscător, T.-S. va interveni pentru eliberarea autorului pamfletului Baroane).Textele din Mărturisiri si-li-te (1920) dau seama de această experienţă. Oricum ar sta lucrurile, un fapt este clar: reprezentând România la Expoziţia de Artă Românească Veche şi Modernă de la Geneva, la Expoziţia Internaţională din Barcelona (1929), Expoziţia Universală de la Bruxelles (1935), Expoziţia de Artă Populară Românească de la Oslo (1936), T.-S. a obţinut o performanţă - comentarea artei româneşti de către străini în reviste europene de prestigiu, aşa cum cu dreptate remarca Petru Comarnescu. în cariera lui de muzeograf, îndelungată şi nu lipsită de sinuozităţi, de zbucium, importante sunt şi numeroasele monografii şi studii,
Tzigara-Samurcaş
Dicţionarul general al literaturii române 826
__ AL.
TZIGARA-
SAMURCAS
Mii
■HI
% -ţp t'
ridicând muzeografia românească la rang de disciplină ştiinţifică, aşa cum atestă şi un masiv volum din 1936. Conduce revista „Convorbiri literare" în perioada 1924-1939, este ales membru corespondent al Academiei Române în 1938, fiind susţinut de I. Al. Brătescu-Voineşti. Este adevărat că întreaga lui personalitate rămâne controversată, în urma veşnicelor polemici cu mari personalităţi, între care George Murnu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga. într~o altă dispută, cu E. Lovinescu, în jurul romanului Mite, acuzaţiile de incompetenţă istorico-literară aduse de critic nu acoperă miza controversei, „incriminatul" fiind un familiar al casei Kremnitz şi chiar întâlnindu-1 pe Mihai Eminescu, de două ori, acolo, aşadar fiind autorizat moral să conteste autenticitatea transfigurării ficţionale a personajelor în discuţie. în genere, polemicile capătă sub pana lui o pronunţată culoare anecdotică, bunăoară istoria ridicolă a pieptenelui „getic" pe care Pârvan îl apreciază drept antic, deşi se dovedeşte curând ca aparţinând recuzitei recente a grajdurilor de cai dintr-o mahala bucureşteană. Un segment distinct îl constituie paginile memorialistice. Ţinând cont de faptul că T.-S. îşi începe redactarea memoriilor în 1947, destinul lor era greu de prevăzut, iar soarta a vrut ca acestea să apară abia peste patru decenii (I-III, 1991-2003). Chiar dacă nu au o dimensiune narativă pronunţată, e cert că ele alcătuiesc imaginea fragmentată, accidentată a unei vieţi spectaculoase prin conţinutul ei, aici mişcându-se o întreagă lume de
personalităţi, iar caracterul documentar se întregeşte cu o lumină nouă asupra faptelor şi oamenilor, născută din spiritul de contradicţie, suflul polemic, superbia, subiectivitatea judecăţilor autorului. Se pot afla multe lucruri şi despre o faţă mai puţin ştiută a preacunoscuţilor săi rivali. Cât priveşte episodul „colaboraţionismului" - obsedant şi în Memorii -, sunt greu de pus în balanţă moralitatea şi imoralitatea acestuia în cazul lui T.-S.
SCRIERI: Arta publică, Bucureşti, 1906; Arta în România, voi. I: Studii critice, Bucureşti, 1909; Mărturisiri si-li-te, Bucureşti, 1920; Fundaţiunea Universitară „Carol I" (1891-1931), Bucureşti, 1933; A. Odobescu, Bucureşti, 1935; Din viaţa regelui Carol I, Bucureşti, 1939; Din viaţa Fundaţiilor Regale, I, Bucureşti, 1944; Scrieri despre arta românească, îngr. şi introd. C. D. Zeletin, Bucureşti, 1987; Memorii, voi. I-II, îngr. Ioan Şerb, Florica Şerb, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1991-1999, voi. III, îngr. C. D. Zeletin, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: George Murnu, Ştiinţa şi morala în politică, NRR, 1910,5-6; George Murnu, Un ultim cuvânt în chestia arheologiei, NRR, 1910, 6; Arghezi, Scrieri, XXXIII, 107-110; Pia Alimăneşteanu, însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918), Bucureşti, 1929,61, 66, 104,114; Nicolae Iorga, Corespondenţă, III, îngr. Ecaterina Vaum, Bucureşti, 1991, 311-313; Ionescu, Război, II, 136; E. Lovinescu, Memorii, III, Bucureşti, 1937,215-227; Pompiliu Mareea, O sută de ani de la apariţia „Convorbirilor literare", LL, 1968,16; Mircea Anghelescu, Viaţa mea e un roman, LCF, 1991, 44; Z. Ornea, Memoriile lui Tzigara-Samurcaş, RL, 1992, 10; C. D. Zeletin, Respiro în amonte, Bucureşti, 1995,220-233; Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, Bucureşti, 1996, 683; Alice Voinescu, Jurnal, Bucureşti, 1997, 863; Z. Ornea, Mărturisirile lui Tzigara-Samurcaş, RL, 2000,3.	S. D.
TZIGARA-SAMURCAŞ, Sandu (18.X.1903, Bucureşti -23.IV.1987, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul Măriei (n. Cantacuzino, văduva prinţului Grigore Gr. Sturdza) şi al lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, pionier al muzeografiei româneşti. Descinde din vechi familii de boieri luminaţi. Protospătarul Zotu Tzigara era, la sfârşitul secolului al XVI-lea, ginerele lui Petru Şchiopul, iar un străbunic, Alecu I. Samurcaş, scotea de sub tipar, la Atena, o gramatică elină în limba franceză, în timp ce fiul său, juristul Ioan Al. Samurcaş, fusese un apropiat al lui Mihai Eminescu în perioada studiilor la Berlin. De asemenea, T.-S. se înrudea, pe linie maternă, cu mitropolitul Veniamin Costache şi, încă mai de aproape, cu Nicolae Iorga. Viitorul poet s-a format într-o ambianţă culturală şi artistică rafinată, în care colecţiile numismatice, cărţile rare, tablourile marilor pictori moderni, arta ţărănească şi muzica se întâlneau în chip insolit. Surorile, Maria (Berindei) şi Ana (Beza), vor deveni prima violonistă, cea de-a doua pictoriţă, poetul fiind el însuşi şi un talentat pianist. Debutează cu versuri şi critică literară în studenţie, la revista „Paris-Bucarest", în 1924. Proaspăt licenţiat în drept la Bucureşti, în 1925 va întreprinde şi cea dintâi călătorie la Paris, cu ecouri în volumul Preambules (1944). în 1932 devine doctor în drept la Universitatea din Cernăuţi. Funcţionează ca judecător supleant la Tribunalul Ilfov până în ianuarie 1930, iar din 1933 va fi avocat şi consilier juridic al Fundaţiei Univer-
827 Dicţionarul general al literaturii romane
Tzigara-Samurcaş
sitare „Carol I". A colaborat cu poezie, cronici de carte, articole pe teme de artă ş.a. la „Convorbiri literare", „Gândirea", „Siluete creştine", „Decalogul", „Curentul literar", „Vremea", „Ramuri", „Pământul românesc". în limba franceză va semna eseuri şi articole la publicaţiile „Paris-Bucarest", „Le Moment", „Phalange" (fiind şi delegat general al acesteia din urmă) şi încă un volum, Invocations (1972). Este membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1944.
De la debutul editorial, cu Recital de pian (1941), T.-S. trezeşte curiozitatea criticii şi interesul unor poeţi ca Ion Barbu şi Anna de Noailles, prin demersul poetic insolit, care nu tinde către muzicalitate, ci porneşte de la ea, ca o lectură şi o interpretare a unor partituri celebre. Plecând de la mici fragmente muzicale din Bach, Debussy, Chopin, Enescu şi alţii, care „au cântat pentru vecie", autorul ambiţionează să recreeze în poemele lui „muzicale" sugestii, stări, emoţie lirică, într-un vers consubstanţial cu „spiritul muzicii". Dacă, parţial, verbul împrumută ritmica portativului, frecvent cuvintele nu reuşesc să „ţină pasul" melodiei inspiratoare. Cartea atrage destule reacţii sceptice, care îi contestă acestei lirici capacitatea de a stârni o emoţie reală şi acuză caracterul „prea compozit şi eterogen" (Şerban Cioculescu), artificial, al construcţiei. Culesul de apoi (1943) marchează altă direcţie, organizată în jurul unor mari teme: moartea, dragostea, credinţa. De asemenea, cuvântul şi dimensiunea metapoetică, poezia poeziei reprezintă o constantă, sub evidenta înrâurire a lui Tudor Arghezi, al cărui Testament îşi propagă aici ecourile: sintaxa şi ruperile de ritm, imposibil de confundat. Limbajul, similar celui arghezian, împrumută sugestii din lexicul religios, golit însă de trăire mistică, poezia devenind o „religie personală". Abundenţa barocă a metaforei încifrează textul care nu de puţine ori
apare criptic, aspect ce îl va fi entuziasmat pe Ion Barbu -„versuri de aur în fuziune", nota el într-o scrisoare adresată lui T.-S. -, ca şi sintaxa întortocheată, eliptică. Dar, la o lectură mai atentă, discursul se arată riguros logic, în manieră tradiţionalistă. în plachetele Cartea sângelui (1946), Măştile gândului (1947), iar peste decenii în Răsunete (1970), experimentul iniţial este părăsit în favoarea unui lirism cerebral, a versului clasic şi a formulei discursive, frizând uneori prozaismul, în încercarea de a valorifica aspecte biografice sau ale vieţii cotidiene. Sensibilitatea plurivocă pentru plastică, muzică, poezie a lui T.-S. s-a concretizat şi în traducerea în limba franceză a două volume, cuprinzând, sub titlul Brâncuşi, poeme de Aurel Chirescu.
SCRIERI: Recital de pian, Bucureşti, 1941; Culesul de apoi, Bucureşti, 1943; Preambules, Bucureşti, 1944; Cartea sângelui, Câmpulung, 1946; Măştile gândului, Bucureşti, 1947; Răsunete, introd. Edgar Papu, Bucureşti, 1970; Invocations, Paris, 1972; Oglindiri, Bucureşti, 1972. Traduceri: Aurel Chirescu, Brâncuşi, I-II, ed. bilingvă, Bucureşti, 1972-1974.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 276-281; Alexandru C. Ionescu, Poezia lirică română contemporană, Bucureşti, f.a., 281-283; Cioculescu, Aspecte, 193-195; Ivaşcu, Confruntări, III, 51-55; Petru Comarnescu, Poezia nostalgică a d-lui Sandu Tzigara-Samurcaş, TIL, 1944,2 565; Nae Antonescu, „Răsunete", ST, 1971,3; Constantin, Despre poeţi, 34-37; George Muntean, „Oglindiri", CNT, 1973, 19; Lit. rom. cont., I, 113-114; C. D. Zeletin, Poet şi cărturar, RL, 1987, 18; Ion B. Dumitrescu, Sandu Tzigara-Samurcaş, „Viitorul românesc", 1991,168, 173; C. D. Zeletin, Sandu Tzigara-Samurcaş, ATN, 1991,5; Mihai Sorin Rădulescu, Efigie de poet: Sandu Tzigara-Samurcaş, „Verbum", 1992-1993,163-170; Micu, Ist. lit., 234; Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii,
III,	îngr. C. D. Zeletin, Bucureşti, 2003,23,198-199.	S.	D.