Coperta: Mircia DUMITRESCU
Tehnoredactare computerizată: Diana TATU, Gabriela IANCU
Iconografia dicţionarului a folosit fotografii din fototecile B.A.R., Muzeului Literaturii Române, Editurilor Humanitas şi Minerva, precum şi din fototeca Ion Cucu; de asemenea, fotografii trimise de scriitori.
ISBN 973-637-070-4 973-637-138-7 978-973-637-138-7
3f. tooj
Academia Româna
ICTIONARUL
GENERAL AL LITERATURII OMANE
Bucureşti
Editura Univers Enciclopedic
COORDONATOR GENERAL
Eugen SIMION
COORDONARE ŞI REVIZIE
Magdalena BEDROSIAN, Mihai CIMPOI, Gabriela DANŢIŞ, Crişu DASCĂLU, Iordan DATCU, Gabriela DRĂGOI, Victor DURNE A, Florin FAIFER, Laurentiu HANGANU, Dan MĂNUCĂ,
Mircea POPA, Remus ZĂSTROIU
AUTORI
Manuela ANTON, Tiberiu AVRAMESCU, Şerban AXINTE, Cristina Martha BALINTE,
Nicolae BÂRNA, Ion BÂRSAN, Liviu P. BERCEA, Lucia BERDAN,
Nicolae BILEŢCHI, Doina BOGDAN-DASCĂLU, Nicoleta BORCEA, Grigore BOSTAN,
Carmen BRĂGARU, Ana-Maria BREZULEANU, Gheorghe BULUŢĂ,
Alexandru BURLACU, Doru BURLACU, Constanţa BUZATU, Ştefan CAZIMIR, Călin CĂLIMAN, Hristu CÂNDROVEANU, Lucian CHIŞU, Mihai CIMPOI,
Ion CIOCANU, Vasile CIOCANU, Alexandra CIOCÂRLIE, Ileana CIOCÂRLIE, Lucia CIREŞ,
Ion H. CIUBOTARU, Liliana COROBCA, Petruş COSTEA, Stănuţa CREŢU,
Valeriu CRISTEA, Ovid S. CROHMĂLNICEANU, Constantin CUBLEŞAN, Gabriela DANŢIŞ,
Mihai DASCAL, Crişu DASCĂLU, Iordan DATCU, Cristina DEUTSCH,
Irina DIGODI, Daniel DIMITRIU, Mihail DOLGAN, Magda DRAGU, Gabriela DRĂGOI, Sebastian DRĂGULĂNESCU, Livia DUMI TRU, Raluca DUNĂ, Victor DURNEA, Marcel DUŢĂ, Florin FAIFER, Alexandru FARCAŞ, Nicolae FLORESCU, Gheorghe GLODEANU, Anca GOŢIA, Dorina GRĂSOIU, Andrei GRIGOR, Dan GRIGORESCU, Laurentiu HANGANU, Ion HANGIU,
Alee. HANŢĂ, Tudor HĂNDĂBUŢ, Constantin HÂRLAV, Sorina IANOVICI-JECZA, Ofelia ICHIM, Nicolae ILIESCU, Stancu ILIN, Mariana IONESCU, Mihai IOVĂNEL, Sabina ISPAS,
Ion ISTRATE, Ion LĂZĂRESCU, Dan Horia MAZILU, Dan MĂNUCĂ, Nicolae MECU, Dumitru MICU, Valentin F. MIHĂESCU, Ileana MIHĂILĂ, Florin MIHĂILESCU, Andrei MILCA,
Ioan MILEA, Emil MOANGĂ, Ilie MOISE, Marina MUREŞANU IONESCU, OLOSZ Katalin, Gabriela OMĂT, Eugen ONU, Ion OPRIŞAN, Rodica PÂNDELE,
Petru POANTĂ, Mihaela PODOCEA-CONSTANTINESCU, Augustin POP, Mircea POPA,
Corina POPESCU, Ilie RAD, Tania RADU, Alexandra SAFTA, Aurel SASU, Nicoleta SĂLCUDEANU, Alexandru SĂNDULESCU, Eugen SIMION, Algeria SIMOTA, Oana SOARE,
Monica SPIRIDON, Vasile SPIRIDON, Valeriu P. STANCU, Michaela ŞCHIOPU, Ion ŞEULEANU, Elena-Esther TACCIU, Valentin TAŞCU, Alexandru TEODORESCU,
Constantin TEODOROVICI, Andrei TERIAN, Călin TEUTIŞAN, Teodor TIHAN, Lucia TOADER GRUZSNICZKI, Cornel UNGUREANU, Marian VASILE, Teodor VÂRGOLICI,
Cătălina VELCULESCU, Stan VELEA, Dumitru VLĂDUŢ, Amalia VOICU,
Leon VOLOVICI, Răzvan VONCU, Magda WĂCHTER, Joachim WITTSTOCK, Remus ZĂSTROIU
NOTĂ
Dicţionarul general al literaturii române (DGLR) este o lucrare complexă, care include următoarele tipuri de articole: autor (scriitor, cronicar, autor de scrieri bisericeşti, folclorist, publicist, traducător ş.a.), editor, scriere cultă anonimă sau cu paternitate controversată (text cu caracter religios, cronică istorică etc.), carte populară, operă folclorică, specie folclorică, publicaţie periodică (revistă literară sau culturală, gazetă cu rubrică sau pagină literară), curent literar, societate literară sau culturală, instituţie cu specific literar (uniune de consacrare sau profesională, institut de cercetare etc.).
Fiecare articol are un caracter monografic. Dimensiunile unui articol corespund locului ocupat de autor, publicaţie periodică etc. în cadrul general al literaturii noastre. Articolul dedicat unui autor are următoarea structură: titlul articolului (nume şi prenume; paranteză care conţine eventualele schimbări de nume şi datele biografice limită) urmat de trei secţiuni — biografie, comentariul operei, bibliografie. Secţiunile articolului sunt corelate în funcţie de ponderea activităţii autorului respectiv. în general, partea biografică selectează elementele relevante pentru activitatea literară a unui autor (informaţii despre familie, studii, formaţie intelectuală, debut, participare la cenacluri, prezenţa în publicaţii periodice, pseudonime, colegi de generaţie, implicare socială şi o prezentare de ansamblu a operei). Comentariul operei urmăreşte, de obicei cronologic, domeniile literare abordate de scriitor şi se bazează pe o medie a receptării critice, fără a exclude punctele de vedere proprii. Secţiunea bibliografică este compusă din două capitole. Primul, intitulat SCRIERI, înregistrează cronologic volumele originale, antume şi postume, precum şi principalele ediţii; tot aici sunt incluse traducerile din opera autorului în discuţie şi traducerile din scriitori străini şi români efectuate de acesta. Nu au fost menţionate lucrările fără caracter literar sau cultural (de exemplu, cărţi de matematică, medicină, drept etc.). Cel de-al doilea capitol, intitulat Repere bibliografice, înregistrează cronologic referinţe din periodice (se indică autorul, titlul articolului, denumirea periodicului — în întregime sau siglată —, anul calendaristic şi numărul ori, în unele cazuri, ziua şi luna) şi din volume (se indică autorul, titlul cărţii — în întregime sau siglat —, locul şi anul de apariţie — atunci când nu există siglă —, pagina sau paginile). Informaţiile bibliografice se opresc la sfârşitul anului 2003. Articolele consacrate unor autori reprezentativi sunt însoţite de citate critice semnificative. în cazul marilor scriitori se adaugă un tabel cronologic al vieţii şi al operei. Şi alte tipuri de articole, cu excepţia celor dedicate publicaţiilor periodice, sunt, de regulă, însoţite de un capitol bibliografic în care se menţionează ediţiile ori sursele şi de un capitol de referinţe bibliografice.
Corpul de articole al fiecărui volum este precedat de indicaţii pentru utilizarea dicţionarului, cuprinse în NOTĂ, de o listă cu abrevieri şi de lista autorilor de articole, întocmită în ordinea alfabetică a iniţialelor cu care aceştia semnează. Urmează BIBLIOGRAFIA, alcătuită din două capitole:
A.	ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE, MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII; B. ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII. Volumele citate frecvent sunt menţionate într-o formă abreviată transparent, iar pentru publicaţiile periodice, culegeri şi antologii s-au utilizat sigle formate din majuscule.
Au fost preluate şi adaptate la specificul lucrării normele lexicografice redactate de Corneliu Morariu pentru Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900.
ABREVIERI
B.	A. R.	= Biblioteca Academiei Române
ed.	= ediţie; ediţia
edit.	= editor(~ului); editori(-lor)
f.a.	=	fără an de apariţie
fasc.	=	fascicula; fasciculele
f.l.	=	fără localitate de apariţie
fragm.	=	fragment(~e); fragmentar
introd.	=	introducerea; introducere de...
îngr.	=	(ediţie) îngrijită de...
j.	= judeţul
ms.	= manuscris
ms. rom.	= manuscris românesc
n.	= născut(~ă)
pref.	= prefaţa; prefaţă de...
publ.	= publicat (de...)
reed.	= reeditat (de...)
republ.	= republicat (de...)
sec.	= secolul
supl.	= supliment
t.	= tomul
tr.	= traducere (de...); traduceri (de...)
trad.	= traducător(-ului); traducători(-lor)
voi.	= volumul; volumele
INIŢIALELE AUTORILOR DE ARTICOLE
r
A. B.	Alexandru BURLACU	D. G.	DanGRIGORESCU
A. C.	Alexandra CIOCÂRLIE	D. Gr.	Dorina GRĂSOIU
A. F.	Alexandru FARCAŞ	D. H. M.	Dan Horia MAZILU
A. G.	Andrei GRIGOR	D. M.	Dan MĂNUCĂ
A. Gţ.	Anca GOŢIA	D. Mc.	Dumitru MICU
A.-M. B.	Ana-Maria BREZULEANU	D. V.	Dumitru VLĂDUŢ
A. Ml.	Andrei MILCA	E.-E. T.	Elena-Esther TACCIU
A. P.	Augustin POP	E. M.	Emil MOANGĂ
A. S.	Aurel SASU	E. O.	Eugen ONU
A. Sm.	Algeria SIMOTA	E. S.	Eugen SIMION
A. St.	Alexandra SAFTA	F. F.	Florin FAIFER
A. T.	Alexandru TEODORESCU	F.M.	Florin MIHĂILESCU
A. Tr.	Andrei TERIAN	G.B.	Grigore BOSTAN
A. V.	Amalia VOICU	G. Bl.	Gheorghe BULUŢĂ
Al. H.	Alee. HANŢĂ	G. D.	Gabriela DRĂGOI
Al. S.	Alexandru SĂNDULESCU	G.Dn.	Gabriela DANŢIŞ
C.Br.	Carmen BRĂGARU	G. G.	Gheorghe GLODEANU
C. Bz.	Constanţa BUZATU	G. O.	Gabriela Omăt
C.C1.	Călin CĂLIMAN	Hr. C.	Hristu CÂNDROVEANU
C. D.	Crişu DASCĂLU	I. B.	Ion BÂRSAN
C. Dt.	Cristina DEUTSCH	I. C.	Ion CIOCANU
C. H.	Constantin HÂRLAV	I.D.	Iordan DATCU
C. M. B.	Cristina Martha BALINTE	I.Dg.	IrinaDIGODI
C.Pp.	CorinaPOPESCU	I. H.	Ion HANGIU
C. T.	Constantin TEODOROVICI	I. H. C.	Ion H. CIUBOTARU
C.Tt.	Călin TEUTIŞAN	1.1.	Ion ISTRATE
C. U.	Cornel UNGUREANU	I. L.	Ion LĂZĂRESCU
C. V.	Cătălina VELCULESCU	I. M.	Ioan MILEA
Ct. C.	Constantin CUBLEŞAN	I. Ms.	Ilie MOISE
D.B.	Doru BURLACU	I. O.	Ion OPRIŞAN
D. B.-D.	Doina BOGDAN-DASCĂLU	I. R.	Ilie RAD
D. D.	Daniel DIMITRIU	I. Ş.	Ion ŞEULEANU
11. c.	Ileana CIOCÂRLIE
11. M.	Ileana MIHĂILĂ
J. W.	Joachim WITTSTOCK
L. Bd.	Lucia BERDAN
L. Ch.	Lucian CHIŞU
L.Cr.	Liliana COROBCA
L. Cş.	Lucia CIREŞ
L. D.	Livia DUMITRU
L. H.	Laurentiu HANGANU
L. P. B.	Liviu P. BERCEA
L. T. G.	Lucia TOADER GRUZSNICZKI
L. V.	Leon VOLOVICI
M. A.	Manuela ANTON
M. C.	Mihai CIMPOI
M. Dg.	Mihail DOLGAN
M. Dr.	Magda DRAGU
M. Ds.	Mihai DASCAL
M. Dţ.	Marcel DUŢĂ
M. I.	Mihai IOVĂNEL
M. In.	Mariana IONESCU
M. M. I.	Marina MUREŞANU IONESCU
M. P.-C.	Mihaela PODOCEA-
	CONSTANTINESCU
M. Pp.	Mircea POPA
M. S.	Monica SPIRIDON
M. Ş.	Michaela ŞCHIOPU
M. Vs.	Marian VASILE
M. W.	Magda WĂCHTER
N.Bc.	Nicoleta BORCEA
N. Bl.	Nicolae BILEŢCHI
N. Br.	Nicolae BÂRNA
N. FI.	Nicolae FLORESCU
N. I.	Nicolae ILIESCU
N.M.	Nicolae MECU
N. S.	Nicoleta SĂLCUDEANU
O. I.	Ofelia ICHIM
O. K.	OLOSZ Katalin
O. S.	Oana SOARE
Ov. S. C.	Ovid S. CROHMĂLNICEANU
P. C.	Petruş COSTEA
P. P.	Petru POANTĂ
R. D.	Raluca DUNĂ
R. P.	Rodica PÂNDELE
R. V.	Răzvan VONCU
R. Z.	Remus ZĂSTROIU
S. C.	Stănuţa CREŢU
S. D.	Sebastian DRĂGULĂNESCU
S. I.	Stancu ILIN
S.I.-J.	Sorina IANOVICI-JECZA
S.Is.	Sabina ISPAS
St. V.	Stan VELE A
Ş. A.	ŞerbanAXINTE
Şt. C.	Ştefan CAZIMIR
T. A.	Tiberiu AVRAMESCU
T. H.	Tudor HĂNDĂBUŢ
T. R.	Tania RADU
T. T.	Teodor TIHAN
T. V.	Teodor VÂRGOLICI
V. C.	Vasile CIOCANU
V.Cr.	Valeriu CRISTE A
V. D.	Victor DURNEA
V. F. M.	Valentin F. MIHĂESCU
V. P. S.	Valeriu P. STANCU
V. S.	Vasile SPIRIDON
V. T.	Valentin TASCU
BIBLIOGRAFIE
A.	ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE,
MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII
Acterian, Privilegiaţi = Arşavir Acterian, Privilegiaţi şi năpăstuiţi, pref. Mircea Zaciu, Iaşi, 1992 Aczel, Scriitori rom. Israel = Emanuel Aczel, Scriitori de limba română din Israel. Generaţia contemporană, pref. Shaul Cârmei, Bucureşti, 2003 Adam, Planetariu = Ioan Adam, Planetariu, Bucureşti, 1984 Adamek, Trupul = Diana Adamek, Trupul neîndoielnic, Bucureşti, 1995
Adamescu, Contribuţiune = Gh. Adamescu, Contribuţiune la bibliografia românească, I-III, Bucureşti, 1921-1928
Adamescu, Ist. lit. = Gh. Adamescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1913 Aderca, Contribuţii = F. Aderca, Contribuţii critice, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1983-1988
Agârbiceanu, Meditaţie = Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie. Publicistică literară, îngr. Aurel Sasu, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1971 Alboiu, Un poet = George Alboiu, Un poet printre critici, Bucureşti, 1979 Alexandrescu, Confesiuni = Matei Alexandrescu, Confesiuni literare, Bucureşti, 1971 Alexiu, Ideografii = Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Timişoara, 1977 Anania, Rotonda = Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, 1995 Andriescu, Disocieri = Al. Andriescu, Disocieri, Iaşi, 1973 Andriescu, Relief = Al. Andriescu, Relief contemporan, Iaşi, 1974 Anestin, Schiţă = Ion Anestin, Schiţă pentru istoria teatrului românesc, Bucureşti, 1938 Anghel-Iosif, Portrete = D. Anghel, St. O. Iosif, Portrete, Bucureşti, 1910 Anghelescu, Creaţie = Adrian Anghelescu, Creaţie şi viaţă, Bucureşti, 1978 Anghelescu, Vedere = Adrian Anghelescu, Vedere dinspre Eyub, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Lectura = Mircea Anghelescu, Lectura operei, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Preromant. rom. = Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971 Anghelescu, Scriitori = Mircea Anghelescu, Scriitori şi curente, Bucureşti, 1982 Anghelescu, Textul = Mircea Anghelescu, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1988 Antonescu, Scriitori = Nae Antonescu, Scriitori uitaţi, Cluj-Napoca, 1980 Apetroaie, Lit. rom. = Ion Apetroaie, Literatura română a secolului al XX-lea, I, Iaşi, 1978 Apolzan, Aspecte = Mioara Apolzan, Aspecte de istorie literară, Bucureşti, 1983 Apostolescu, Infl. romanţ. = N. I. Apostolescu, L'Influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, pref. Emile Faguet, Paris, 1909
Dicţionarul general al literaturii române X
Apostolescu, Ist. lit. = N. I. Apostolescu, Istoria literaturii române modeme, I—II, Bucureşti, 1913-1916 Ardeleanu, „A uri" = Virgil Ardeleanu, „A urî"... „A iubi". Puncte de reper în proza actuală, Cluj, 1971 Ardeleanu, însemnări = Virgil Ardeleanu, însemnări despre proză, Bucureşti, 1966 Ardeleanu, Menţiuni = Virgil Ardeleanu, Menţiuni, Cluj-Napoca, 1978 Ardeleanu, Opinii = Virgil Ardeleanu, Opinii. Prozatori şi critici, Cluj-Napoca, 1975 Ardeleanu, Proza = Virgil Ardeleanu, Proza poeţilor, Bucureşti, 1969
Arghezi, Scrieri = Tudor Arghezi, Scrieri, voi. I-XXXIII, Bucureşti, 1962-1983, voi. XXXIV-XXXVIII, îngr. Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1985-1988, voi. XXXIX-XLIV, îngr. Mitzura Arghezi şi Traian Radu, Bucureşti, 1994-2003 Arimia-Bobocescu-Mischie-Negulescu-Păsărin, Personalităţi gorjene = Vasile Arimia, Vasile Bobocescu, Nicolae Mischie, Dan Negulescu, Alexandru Păsărin, Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei, Târgu Jiu, 2000 Baconsky, Poeţi = A. E. Baconsky, Poeţi şi poezie, Bucureşti, 1963
Baconsky, Marginalii = Leon Baconsky, Marginalii critice şi istorico-literare, Bucureşti, 1968 Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar = Jeana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1978 Balotă, Absurdul = Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971 Balotă, Arte = Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Bucureşti, 1976 Balotă, Euphorion = Nicolae Balotă, Euphorion, Bucureşti, 1969 Balotă, Ion = Nicolae Balotă, De la Ion la loanide, Bucureşti, 1974 Balotă, Labirint = Nicolae Balotă, Labirint, Bucureşti, 1970
Balotă, Scriitori maghiari = Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Bucureşti, 1981 Balotă, Umanităţi = Nicolae Balotă, Umanităţi, Bucureşti, 1973 Balotă, Universul = Nicolae Balotă, Universul prozei, Bucureşti, 1976 Baltag, Polemos = Nicolae Baltag, Polemos, Bucureşti, 1978 Baltazar, Evocări = Camil Baltazar, Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, 1974 Barbu, O ist. = Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, voi. I: Poezia contemporană, Bucureşti, 1975 Barbu, Momente = Nicolae Barbu, Momente din istoria teatrului românesc, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1977 Barbu, Sine ira = Nicolae Barbu, Sine ira..., Iaşi, 1971 Bădăuţă, Note = A. Bădăuţă, Note literare, Bucureşti, 1928 Băileşteanu, Abside = Fănuş Băileşteanu, Abside, Bucureşti, 1979
Băileşteanu, Aorist = Fănuş Băileşteanu, Aorist. Eseuri, proză, prozatori, proporţii, Bucureşti, 1988
Băileşteanu, Refracţii = Fănuş Băileşteanu, Refracţii. Prozatori români contemporani, Bucureşti, 1980
Bălan, Artă = Ion Dodu Bălan, Artă şi ideal, Bucureşti, 1975
Bălan, Condiţia = Ion Dodu Bălan, Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968
Bălan, Ethos = Ion Dodu Bălan, Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972
Bălan, Repere = Ion Dodu Bălan, Repere critice, Bucureşti, 1988
Băncilă, Portrete = Vasile Băncilă, Portrete şi semnificaţii, îngr. Ileana Băncilă, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1987 Bărbulescu, Comentarii = Simion Bărbulescu, Comentarii critice, Bucureşti, 1969 Bârlea, Efigii = Ovidiu Bârlea, Efigii, Bucureşti, 1987
XI Dicţionarul general al literaturii române
Bârlea, Ist.folc. = Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974 Bârna, Comentarii = Nicolae Bârna, Comentarii critice, Bucureşti, 2001
Bârsănescu, Medalioane = Ştefan Bârsănescu, Medalioane. Pentru o pedagogie a modelelor, Iaşi, 1983 Behring, Scriit. rom. exil = Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, tr. Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, Bucureşti, 2001 Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor = Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Iaşi, 1994 Beke, Fără interpret = Beke Gyorgy, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relaţiile literare româno-maghiare, Bucureşti, 1972 Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni = Olimpia Berea, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni (1940-1996), Timişoara, 1996
Bezviconi, Profiluri = Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1943 Biberi, Eseuri = Ion Biberi, Ultime eseuri, Bucureşti, 1985
Biberi, Etudes = Ion Biberi, Etudes sur la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1937 Biberi, Lumea = Ion Biberi, Lumea de azi, Iaşi, 1980
Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caraş = Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin, Reşiţa, 1998 Bogdan, Scrieri = Ioan Bogdan, Scrieri alese, îngr. şi introd. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968 Bogdan-Duică, Ist. lit. = Gheorghe Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. întâii poeţi munteni, Cluj, 1923
Bogdan-Duică, Studii = G. Bogdan-Duică, Studii şi articole, îngr. şi pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1975
Borbely, Grădina = Ştefan Borbely, Grădina magistrului Thomas, Bucureşti, 1995
Borbely, Xenograme = Ştefan Borbely, Xenograme, Oradea, 1997
Bote, Simbolismul = Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, 1966
Botez, Memorii = Demostene Botez, Memorii, I—II, Bucureşti, 1970-1973
Botez, Figuri = Octav Botez, Figuri şi note istorico-literare, Bucureşti, 1944
Botez, Pe marginea cărţilor = Octav Botez, Pe marginea cărţilor, Iaşi, 1923
Botez, Scrieri = Octav Botez, Scrieri, îngr. Ilie Dan, pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977
Boz, Anii = Lucian Boz, Anii literari '30, Sydney, 1981
Boz, Cartea = Lucian Boz, Cartea cu poeţi, Bucureşti, 1935
Bradu, Poeţii = Ioan Bradu, Poeţii şi prozatorii bihoreni, Beiuş, 1948
Braga, Destinul = Mircea Braga, Destinul unor structuri literare, Cluj-Napoca, 1979
Braga, Ist. lit. = Mircea Braga, Istoria literară ca pretext, Cluj-Napoca, 1982
Braga, Sensul = Mircea Braga, Când sensul acoperă semnul, Bucureşti, 1985
Braga, Sincronism = Mircea Braga, Sincronism şi tradiţie, Cluj, 1972
Braga, Tradiţie = Mircea Braga, Recursul la tradiţie. O propunere hermeneutică, Cluj-Napoca, 1987 Brateş, Aspecte = Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942 Brateş, Oameni = Radu Brateş, Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973
Bratu, Ipoteze = Savin Bratu, Ipoteze şi ipostaze. Pentru o teorie a istoriei literare, Bucureşti, 1973 Bratu-Dumitrescu, Contemporanul = Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, Bucureşti, 1959
Brădăţeanu, Comedia = Virgil Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, 1970 Brădăţeanu, Drama = Virgil Brădăţeanu, Drama istorică naţională (Perioada clasică), Bucureşti, 1966
Dicţionarul general al literaturii române XII
Brădăţeanu, Istoria = Virgil Brădăţeanu, Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, I-III, Bucureşti, 1966-1982 Breazu, Studii = Ion Breazu, Studii de literatură română şi comparată, I—II, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj, 1970-1973
Buculei, Prezenţe = Toader Buculei, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Brăila, 1993 Bucur, Istoriografia = Marin Bucur, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973
Bucur, Poezie = Marin Bucur, Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982
Bucur, Poeţi optzecişti = Romulus Bucur, Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii '90, Piteşti, 2000 Bucuţa, Scrieri = Emanoil Bucuţa, Scrieri, I—II, îngr. Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă, Bucureşti, introd. Perpessicius, 1971-1977 Bugariu, Incursiuni = Voicu Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, Bucureşti, 1971 Bulgăr, Cultură = Gh. Bulgăr, Cultură şi limbaj, Bucureşti, 1986
Bulgăr, Problemele = Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, pref.
Perpessicius, Bucureşti, 1966 Burada, Ist. teatr. = Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, I—II, Iaşi, 1915-1922 Busuioc, Scriitori ieşeni = Nicolae Busuioc, Scriitori ieşeni contemporani. Dicţionar biobibliografic, Iasi, 1997; ed. 2, Iaşi, 2002 Busuioceanu, Figuri = Al. Busuioceanu, Figuri şi cărţi, Bucureşti, 1922 Buteanu, Teatrul = [Aurel Buteanu], Teatrul românesc în Ardeal şi Banat, Timişoara, [1944] Caracostea, Scrieri = D. Caracostea, Scrieri alese, I—III, îngr. si pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1986-1992
Caragiale, Opere = I. L. Caragiale, Opere, voi. I—III, îngr. Paul Zarifopol, Bucureşti, 1930-1932, voi.
IV-VII, îngr. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1938-1942 Caraion, Duelul = Ion Caraion, Duelul cu crinii, Bucureşti, 1972 Caraion, Pălărierul = Ion Caraion, Pălărierul silabelor, Bucureşti, 1976 Caraion, Tristeţe = Ion Caraion, Tristeţe şi cărţi, Bucureşti, 1995 Carandino, De la o zi = N. Carandino, De la o zi la alta, I, Bucureşti, 1979
Carianopol, Scriitori = Virgil Carianopol, Scriitori care au devenit amintiri, voi. I, Bucureşti, 1973, voi. II, Craiova, 1982
Cartojan, Cărţile pop. = Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I—II, Bucureşti, 1929-1938
Cartojan, Ist. lit. = Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1940-1945; ed.
îngr. Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996 Călinescu, Biblioteci = Al. Călinescu, Biblioteci deschise, Bucureşti, 1986 Călinescu, Perspective = Al. Călinescu, Perspective critice, Iaşi, 1978	/
Călinescu, Cronici = G. Călinescu, Cronici literare şi recenzii, I—II, îngr. Andrei Rusu şi Ion Bălu, Bucureşti, 1991-1992
Călinescu, Gâlceava = G. Călinescu, Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojumal de moralist, I—II, îngr.
Geo Şerban, Bucureşti, 1973-1974 Călinescu, Ist. lit. (1941); Ist. lit. (1982) = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941; ed. 2, îngr. Al. Piru, Bucureşti, 1982 Călinescu, Literatura = G. Călinescu, Literatura nouă, îngr. şi pref. Al. Piru, Craiova, 1972 Călinescu, Principii = G. Călinescu, Principii de estetică, îngr. şi postfaţă Al. Piru, Bucureşti, 1968
XIII Dicţionarul general al literaturii române
Călinescu, Scrisori = G. Călinescu, Scrisori şi documente, îngr. N. Scurtu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1979 Călinescu, Studii = G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1966 Călinescu şi contemporanii = G. Călinescu şi contemporanii săi (Corespondenţă primită), I—II, îngr. Nicolae Mecu, Bucureşti, 1984-1987.
Călinescu, Ulysse = G. Călinescu, Ulysse, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1967 Călinescu, Aspecte = Matei Călinescu, Aspecte literare, Bucureşti, 1965 Călinescu, Eseuri = Matei Călinescu, Eseuri critice, Bucureşti, 1967 Călinescu, Fragmentarium = Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, 1973 Căprariu, Jurnal = Al. Căprariu, Jurnal literar, Bucureşti, 1967
Cărtărescu, Postmodernismul = Mircea Cărtărescu, Postmodemismul românesc, postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1999
Cărturari braşoveni = Cărturari braşoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, Braşov, 1972
Cândroveanu, Alfabet = Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Bucureşti, 1974
Cândroveanu, Aromânii = Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, Craiova, 1995
Cândroveanu, Lit. rom. = Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii, Bucureşti, 1988
Cândroveanu, Poeţi = Hristu Cândroveanu, Poeţi şi poezie, 1980
Cândroveanu, Printre poeţi = Hristu Cândroveanu, Printre poeţi, Cluj-Napoca, 1983
Cesereanu, Ipostaze = Domiţian Cesereanu, Ipostaze, Cluj, 1970
Cesereanu, Permanenţe = Domiţian Cesereanu, Permanenţe ale criticii, Bucureşti, 1968
Ceuca, Teatrologia = Justin Ceuca, Teatrologia românească interbelică, Bucureşti, 1990
Cheie-Pantea, Palingeneza = Iosif Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, Timişoara, 1982
Chendi, Foiletoane = Ilarie Chendi, Foiletoane, ed. 2, Bucureşti, 1925
Chendi, Fragmente = Ilarie Chendi, Fragmente, Bucureşti, 1905
Chendi, Impresii = Ilarie Chendi, Impresii, ed. 2, Bucureşti, 1924
Chendi, Pagini = Ilarie Chendi, Pagini de critică, îngr. şi introd. Vasile Netea, Bucureşti, 1969 Chendi, Schiţe = Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924
Chendi, Scrieri = Ilarie Chendi, Scrieri, I-VI, îngr. şi pref. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, 1988-2003 Chihaia, Mărturisiri = Pavel Chihaia, Mărturisiri din exil, Iaşi, 1994
Chinezu, Pagini = Ion Chinezu, Pagini de critică, îngr. şi pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1969 Chiţimia, Folclorişti = I. C. Chiţimia, Folclorişti şi folcloristică românească, Bucureşti, 1968 Chiţimia, Probleme = I. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Cimpoi, Ist. lit. Basarabia = Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. 2, Chişinău, 1997
Ciobanu, Critica = Nicolae Ciobanu, Critica în primă instanţă, Bucureşti, 1974
Ciobanu, Imaginar = Nicolae Ciobanu, între imaginar şi fantastic în proza românească, Bucureşti, 1987
Ciobanu, Incursiuni = Nicolae Ciobanu, Incursiuni critice, Timişoara, 1975
Ciobanu, însemne = Nicolae Ciobanu, însemne ale modernităţii, I—II, Bucureşti, 1977-1979
Ciobanu, Nuvela = Nicolae Ciobanu, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, 1967
Ciobanu, Opera = Nicolae Ciobanu, întâlnire cu opera, Bucureşti, 1982
Ciobanu, Panoramic = Nicolae Ciobanu, Panoramic, Bucureşti, 1972
Ciobanu, Cultura = Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923
Dicţionarul general al literaturii române XIV
Ciobanu, Ist. lit. = Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, I, Bucureşti, 1947; ed. îngr. şi pref.
Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1989 Ciobanu, Poporanismul = Valeriu Ciobanu, Poporanismul. Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti, 1946 Ciocârlie, Eseuri = Livius Ciocârlie, Eseuri critice, Timişoara, 1983 Cioculescu, Amintiri = Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1981
Cioculescu, Aspecte = Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Bucureşti, 1972 Cioculescu, Itinerar = Şerban Cioculescu, Itinerar critic, I-V, Bucureşti, 1973-1989 Cioculescu, Prozatori = Şerban Cioculescu, Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1977 Cioculescu, Varietăţi = Şerban Cioculescu, Varietăţi critice, Bucureşti, 1966
Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit. = Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, ed. 2, Bucureşti, 1971 Ciompec, Motivul = Gh. Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979 Ciopraga, Amfiteatru = Const. Ciopraga, Amfiteatru cu poeţi, Iaşi, 1995 Ciopraga, Lit. rom. = Const. Ciopraga, Literatura română între 1900-1918, Iaşi, 1970 Ciopraga, Personalitatea = Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Iaşi, 1973 Ciopraga, Portrete = Const. Ciopraga, Portrete şi reflecţii literare, Bucureşti, 1967 Ciopraga, Propilee = Const. Ciopraga, Propilee. Cărţi şi destine, Iaşi, 1984 Ciopraga, Ulysse = Const. Ciopraga, între Ulysse şi Don Quijote, Iaşi, 1978 Ciorănescu, Lit. comp. = Alexandru Ciorănescu, Literatura comparată, Craiova, 1944 Ciorănescu, Teatr. rom. = Alexandru Ciorănescu, Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, Bucureşti, 1943
Cistelecan, Poezie = Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, 1987 Cistelecan, Top ten = Al. Cistelecan, Top ten (recenzii rapide), Cluj-Napoca, 2000 Cocora, Privitor = Ion Cocora, Privitor ca la teatru, I—III, Cluj-Napoca, 1975-1982 Colesnic, Basarabia = Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, I-IV, Chişinău, 1993-2002 Comşa-Seiceanu, Dascălii = Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului. 1754-1948, Bucureşti, 1994
Condurache, Portret = Val Condurache, Portret al criticului în tinereţe, Bucureşti, 1984 Constantin, A doua carte = Ilie Constantin, A doua carte despre poeţi, Bucureşti, 1973 Constantin, Complicitatea = Ilie Constantin, Complicitatea fertilă (Poeţi români. 1950-1973), tr. Liliana şi Valentin Atanasiu, Cluj-Napoca, 1994 Constantin, Despre poeţi = Ilie Constantin, Despre poeţi, Bucureşti, 1971 Constantin, Prozatori-critici = Ilie Constantin, Despre prozatori şi critici, Cluj, 1973 Constantinescu, Studii = Emilian I. Constantinescu, Studii literare, îngr. şi pref. Cristian Popescu, postfaţă Şerban Cioculescu, Cluj-Napoca, 1983 Constantinescu, Mişcarea = Pompiliu Constantinescu, Mişcarea literară, Bucureşti, [1927] Constantinescu, Opere = Pompiliu Constantinescu, Opere şi autori, Bucureşti, 1928 Constantinescu, Scrieri = Pompiliu Constantinescu, Scrieri, I-VI, îngr. Constanţa Constantinescu, pref. Victor Felea, Bucureşti, 1967-1972 Corbea, Mărturisiri = Dumitru Corbea, Mărturisiri, Bucureşti, 1987
Corbea-Florescu, Biografii = Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Biografii posibile, I—III, Bucureşti,
1973-1984
XV Dicţionarul general al literaturii române
Corespondenţă. Ramuri = Corespondenţă. „Ramuri", îngr. şi pref. Florea Firan, Craiova, 1973 Cornea, Alecsandrescu — Eminescu = Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966 Comea, Aproapele = Paul Cornea, Aproapele şi departele, Bucureşti, 1990 Cornea, Itinerar = Paul Comea, Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984 Cornea, Oamenii = Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974 Cornea, Originile = Paul Comea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972 Cornea, Semnele = Paul Cornea, Semnele vremii, Bucureşti, 1995 Cornea, Studii = Paul Comea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962 Cornea-Păcurariu, Ist. lit. = Paul Cornea şi D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române moderne, Bucureşti, 1962
Cornel, Figuri = Theodor Cornel, Figuri contimporane din România (în colaborare), I—III, Bucureşti, 1909-1914
Cosco, Bunica = C. Cosco, Când era bunica fată, Bucureşti, 1942 Cosma, Geneza = Anton Cosma, Geneza romanului românesc, Bucureşti, 1985 Cosma, Romanul = Anton Cosma, Romanul românesc contemporan. 1945-1985,1, Bucureşti, 1988, II, Cluj-Napoca, 1998 Cosma, Bănăţeni = Aurel Cosma, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933 Costin, Viaţa = Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, I—II, Bucureşti, [1937]
Coşovei, Pornind = Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Bucureşti, 1990
Cotruş, Meditaţii = Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice, îngr. şi introd. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1983
Craia, Feţele = Sultana Craia, Feţele oraşului, Bucureşti, 1988
Craia, Orizontul = Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, Bucureşti, 1985 Crăciun, Confesiuni = Victor Crăciun, Confesiuni sonore. O istorie a literaturii române la microfon, Bucureşti, 1980
Creţu, Constructori = Nicolae Creţu, Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982 Cristea, Arcadia = Dan Cristea, Arcadia imaginară, Bucureşti, 1977 Cristea, Faptul = Dan Cristea, Faptul de a scrie, Bucureşti, 1980 Cristea, Un an = Dan Cristea, Un an de poezie, Bucureşti, 1974
Cristea, Teleorman = Stan V. Cristea, Judeţul Teleorman. Dicţionar biobibliografic, Alexandria, 1996
Cristea, Alianţe = Valeriu Cristea, Alianţe literare, Bucureşti, 1977
Cristea, A scrie = Valeriu Cristea, A scrie, a citi, Cluj-Napoca, 1992
Cristea, Domeniul = Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, 1975
Cristea, Fereastra = Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Bucureşti, 1987
Cristea, Interpretări = Valeriu Cristea, Interpretări critice, Bucureşti, 1970
Cristea, Modestie = Valeriu Cristea, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, 1984
Cristea-Enache, Concert = Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 2001
Cristofor, Ţara Sfântă = Ion Cristofor, Scriitori din Ţara Sfântă, I—II, Cluj-Napoca, 2000-2002 Crişan, Confesiuni = Constantin Crişan, Confesiuni esenţiale, Bucureşti, 1977
Crişan-Crăciun, Literatura = Constantin Crişan, Victor Crăciun, Literatura română în lume, pref.
Pierre de Boisdeffre, Bucureşti, 1969 Crohmălniceanu, Al doilea suflu = Ovid S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, Bucureşti, 1989
Dicţionarul general al literaturii române XVI
Crohmălniceanu, Cinci prozatori = Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti, 1984
Crohmălniceanu, Cronici = Ovid S. Crohmălniceanu, Cronici literare. 1954-1956, Bucureşti, 1957 Crohmălniceanu, Literatura = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I—III, Bucureşti, 1972-1975; voi. I, ed. 1, Bucureşti, 1967 Crohmălniceanu, Lit. rom. expr. = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, 1971
Crohmălniceanu, Pâinea noastră = Ovid S. Crohmălniceanu, Pâinea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1981
Cubleşan, Civic - etic = Constantin Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, Cluj-Napoca, 1983 Cubleşan, Miniaturi = Constantin Cubleşan, Miniaturi critice, Bucureşti, 1969.
Cubleşan, Teatrul = Constantin Cubleşan, Teatrul. Istorie şi actualitate, Cluj-Napoca, 1979 Culcer, Citind = Dan Culcer, Citind sau trăind literatura, Cluj-Napoca, 1976 Culcer, Serii = Dan Culcer, Serii şi grupuri, Bucureşti, 1981
Curticăpeanu, Orizonturile = Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743), Bucureşti, 1975 Curticăpeanu, Mişc. cult. = Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968
Dafin, Figuri = Ioan Dafin, Figuri ieşene, I-IV, Iaşi, [1927]; ed. 2, Iaşi, 1928 Dafin, laşul = Ioan Dafin, laşul cultural şi social, I—II, Iaşi, 1928-192 Damian, Direcţii = S. Damian, Direcţii şi tendinţe în proza nouă, Bucureşti, 1963 Damian, Intrarea = S. Damian, Intrarea în castel. încercări de analiză a prozei, Bucureşti, 1970 Dan, Proza = Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Bucureşti, 1975 Datcu, Dicţ. etnolog. = Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, Bucureşti, I—III, 1998-2001 Datcu, Repere = Iordan Datcu, Repere în etnologia românească, Bucureşti, 2002 Davidescu, Aspecte = N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1975
Demetrescu, însemnări = Romulus Demetrescu, însemnări critice, îngr. Nae Antonescu şi Dimitrie Danciu, Cluj-Napoca, 1979 Demetrescu, Profile = Traian Demetrescu, Profile literare, Craiova, 1891
Densusianu, Lit. rom. = Ovid Densusianu, Literatura română modernă, I—III, Bucureşti, 1920-1933 Densusianu, Opere = Ovid Densusianu, Opere, I-VI, îngr. şi pref. B. Cazacu, V. Russu, I. Şerb, Florica Şerb, Bucureşti, 1968-1985 Diaconescu, Dramaturgi = Romulus Diaconescu, Dramaturgi români contemporani, Craiova, 1983 Dicţ. analitic = Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV, coordonator Ion Pop', 1998-2003 Dicţ. esenţial = Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 2000 Dicţ. lit. 1900 = Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, coordonatori Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu, Bucureşti,
1979
Dicţ. scriit. rom. = Dicţionarul scriitorilor români, I-IV, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 1995-2002 Dima, Dezbateri = Al. Dima, Dezbateri critice, Bucureşti, 1977 Dima, Studii = Al. Dima, Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Bucureşti, 1962
XVII Dicţionarul general al literaturii române
Dima, Viziunea = Al. Dima, Viziunea cosmică în poezia românească, Iaşi, 1982 Dimisianu, Lecturi = Gabriel Dimisianu, Lecturi libere, Bucureşti, 1983 Dimisianu, Lumea = Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Bucureşti, 2000 Dimisianu, Nouă prozatori = Gabriel Dimisianu, Nouă prozatori, Bucureşti, 1977 Dimisianu, Opinii = Gabriel Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, 1978 Dimisianu, Prozatori = Gabriel Dimisianu, Prozatori de azi, Bucureşti, 1970 Dimisianu, Repere = Gabriel Dimisianu, Repere, Bucureşti, 1990 Dimisianu, Schiţe = Gabriel Dimisianu, Schiţe de critică, Bucureşti, 1966 Dimisianu, Subiecte = Gabriel Dimisianu, Subiecte, Bucureşti, 1987 Dimisianu, Valori = Gabriel Dimisianu, Valori actuale, Bucureşti, 1974 Dimitriu, Singurătatea = Daniel Dimitriu, Singurătatea lecturii, Bucureşti, 1980 Dobrescu, Foiletoane = Alexandru Dobrescu, Foiletoane, voi. I, Bucureşti, 1979, voi. II—III, Iaşi, 1981-1984
Doinaş, Diogene = Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, Bucureşti, 1970
Doinaş, Lectura = Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei, urmată de Tragic şi demonic, Bucureşti, 1980
Doinaş, Poezie = Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Bucureşti, 1972
Dorcescu, Embleme = Eugen Dorcescu, Embleme ale realităţii, Bucureşti, 1978
Dorcescu, Metafora = Eugen Dorcescu, Metafora poetică, Bucureşti, 1975
Dragomirescu, Sămănătorism = Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism, Bucureşti, 1934
Dragomirescu, Scrieri = Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, îngr. Z. Ornea şi Gh. Stroia, introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1969 Drăgan, Ist. lit. = Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ed. 3, Bucureşti, 1943 Drăgan, Aproximaţii = Mihai Drăgan, Aproximaţii critice, Iaşi, 1970 Drăgan, Clasici = Mihai Drăgan, Clasici şi moderni, Bucureşti, 1987 Drăgan, Lecturi = Mihai Drăgan, Lecturi posibile, Iaşi, 1978 Drăgan, Reacţii = Mihai Drăgan, Reacţii critice, Iaşi, 1973
Drăganu, Hist. litt. = N. Drăganu, Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines ă la fin du XVIII-e siecle, Bucureşti, 1938 Drouhet, Studii = Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1983 Dumitrescu-Buşulenga, Valori = Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973
Dunăreanu-Apostoleanu-Corcheş, Scriit. Tomis = Ovidiu Dunăreanu, Corina Apostoleanu, Victor Corcheş, Scriitori de la Tomis. Catalog biobibliografic, Constanţa, 1997 Durnea, Orizonturi = Victor Durnea, Orizonturi regăsite, Iaşi, 1999 Duţu, Cărţile = Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972 Duţu, Coordonate = Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968
Duţu, Explorări = Alexandru Duţu, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969 Eftimiu, Amintiri = Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942 Eftimiu, Portrete = Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965
Dicţionarul general al literaturii române XVIII
Eliade, împotriva = Mircea Eliade, împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, îngr. Mircea Handoca, pref. Monica Spiridon, Bucureşti, 1992 Eliade şi corespondenţii = Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I—III, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993-2003
Encicl. istoriografiei rom. = Enciclopedia istoriografiei româneşti, coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1978
Encicl. rom. = Enciclopedia română, I—III, publ. C. Diaconovici, Sibiu, 1898-1904
Encycl.jud. = Encyclopaedia judaica, I-XVI, Ierusalim, 1972-1978
Faifer, Dramaturgia = Florin Faifer, Dramaturgia între clipă şi durată, Iaşi, 1983
Faifer, Faldurile = Florin Faifer, Faldurile Mnemosynei, Iaşi, 1999
Faifer, Pluta = Florin Faifer, Pluta de naufragiu, pref. Paul Cornea, Iaşi, 2002
Faifer, Semnele = Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, Bucureşti, 1993 Fanache, întâlniri = V. Fanache, întâlniri..., Cluj-Napoca, 1976 Fanache, Vârstele poeziei = V. Fanache, Eseuri despre vârstele poeziei, Bucureşti, 1990 Felea, Aspecte = Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj-Napoca, I—III, 1977-1984 Felea, Dialoguri = Victor Felea, Dialoguri despre poezie, Bucureşti, 1965 Felea, Poezie = Victor Felea, Poezie şi critică, Cluj, 1971 Felea, Prezenţa = Victor Felea, Prezenţa criticii, Bucureşti, 1982 Felea, Reflexii = Victor Felea, Reflexii critice, Bucureşti, 1968 Felea, Secţiuni = Victor Felea, Secţiuni, Bucureşti, 1974
Firan, Macedonski-Arghezi = Florea Firan, De la Macedonski la Arghezi, pref. Ovidiu Papadima, Craiova, 1975
Firan, Profiluri = Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, I—II, pref. Liviu Călin, introd. Const. M.
Popa, Craiova, 1986-2003 Flămând, Intimitatea = Dinu Flămând, Intimitatea textului, Bucureşti, 1985
Flora, Lit. rom. Voivodina = Radu Flora, Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac (1946-1970), Pancevo, 1971 Florescu, Itinerarii = Nicolae Florescu, Itinerarii mirabile, Bucureşti, 1991
Fundoianu, Imagini = B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, îngr. Virgil Teodorescu, tr. Sorin Mărculescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1980 Gafiţa, Faţa lunii = Mihai Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară. Epoca 1870-1900, Bucureşti, 1974
Gâldi, Introducere = Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, 1971 Gaster, Lit. pop. = Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883.
Gârleanu şi contemporanii = Emil Gârleanu şi contemporanii săi, îngr. Georgeta Stoia-Mănescu, Bucureşti, 1988
George, Petreceri = Alexandru George, Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Bucureşti, 1986 George, Reveniri = Alexandru George, Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, 1999 George, Semne = Alexandru George, Semne şi repere, Bucureşti, 1971 George, Sfârşitul = Alexandru George, La sfârşitul lecturii, I-IV, Bucureşti, 1973-1993 Georgescu, încercări = Paul Georgescu, încercări critice, I—II, Bucureşti, 1957-1958 Georgescu, Păreri = Paul Georgescu, Păreri literare, Bucureşti, 1964
Georgescu, Polivalenţa = Paul Georgescu, Polivalenţa necesară. Asociaţii şi disociaţii, Bucureşti, 1967
XIX Dicţionarul general al literaturii române
Georgescu, Printre cărţi = Paul Georgescu, Printre cărţi, Bucureşti, 1973 Georgescu, Volume = Paul Georgescu, Volume, Bucureşti, 1978
Georgescu, Ideile politice = Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române.
1750-1831, Bucureşti, 1972 Gheorghiu, Reflexe = Mihai Dinu Gheorghiu, Reflexe condiţionate, Bucureşti, 1983 Ghidirmic, Proza = Ovidiu Ghidirmic, Proza românească şi vocaţia originalităţii, Craiova, 1988 Ghiţulescu, Istoria = Mircea Ghiţulescu, Istoria dramaturgiei române contemporane, Bucureşti, 2000 Ghiţulescu, O panoramă = Mircea Ghiţulescu, O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Cluj-Napoca, 1984
Giurescu, Contribuţiuni = Constantin Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906
Giurescu, Noi contribuţiuni = Constantin Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, Bucureşti, 1908
Glodeanu, Dimensiuni = Gheorghe Glodeanu, Dimensiuni ale romanului contemporan, Baia Mare, 1998 Glodeanu, Incursiuni = Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Bucureşti,
1999
Glodeanu, Poetica = Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Bucureşti, 1998 Gorcea, Nesomnul = Petru Mihai Gorcea, Nesomnul capodoperelor, Bucureşti, 1977 Gorcea, Structură = Petru Mihai Gorcea, Structură şi mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generaţiei şaizeci", Bucureşti, 1982 Grigor, Moromete = Andrei Grigor, Căruţa lui Moromete, Bucureşti, 2001 Grigurcu, Critici = Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Bucureşti, 1981
Grigurcu, Eminescu — Labiş - Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1989
Grigurcu, Existenţa = Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Bucureşti, 1986 Grigurcu, Idei = Gheorghe Grigurcu, Idei şi forme critice, Bucureşti, 1973 Grigurcu, între critici = Gheorghe Grigurcu, între critici, Cluj-Napoca, 1983 Grigurcu, Peisaj = Gheorghe Grigurcu, Peisaj critic, Bucureşti, I—III, 1993-1999 Grigurcu, Poeţi = Gheorghe Grigurcu, Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979 Grigurcu, Poezie = Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I—II, Iaşi, 2000 Grigurcu, Teritoriu = Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Bucureşti, 1972 Haneş, Scriitorii = Petre V. Haneş, Scriitorii basarabeni, ed. 2, Bucureşti, 1942 Haneş, Stud. cercet. = Petre V. Haneş, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1928 Haneş, Studii = Petre V. Haneş, Studii de literatură română, Bucureşti, 1910 Haneş, Studii ist. lit. = Petre V. Haneş, Studii de istorie literară, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970 Hangiu, Dicţ. presei rom. = Ion Hangiu, Dicţionarul presei româneşti (1790-1990), ed. 2, Bucureşti, 1996 Hinescu, Oameni - Ana Hinescu, Arcadie Hinescu, Oamenii de ieri şi de azi ai Blajului. Mic dicţionar, Blaj, 1994
Holban, Opere = Anton Holban, Opere, I—III, îngr. şi introd. Elena Beram, Bucureşti, 1970-1975 Holban, Literatura = Ioan Holban, Literatura subiectivă, voi. I: Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, 1989
Holban, Profiluri = Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Bucureşti, 1987 Holban, Proza = Ioan Holban, Proza criticilor, Bucureşti, 1983
Dicţionarul general al literaturii române XX
Hrimiuc-Toporaş, Atelier = Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, Atelier de istorie literară, Iaşi, 1999 Ibrăileanu, Opere = G. Ibrăileanu, Opere, I-X, îngr. Rodica Rotaru si Al. Piru, pref. Al. Piru, Bucureşti,
1974-1981
Ideologia 1848 = George Em. Marica, Iosif Hajos, Călina Mare, Constantin Rusu, Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Bucureşti, 1968 Ierunca, Dimpotrivă = Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucureşti, 1994 Ierunca, Româneşte = Virgil Ierunca, Româneşte, Bucureşti, 1991 Ierunca, Semnul = Virgil Ierunca, Semnul mirării, Bucureşti, 1995 Ierunca, Subiect = Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993
Ilea, Mărturisirile = Ion Th. Ilea, Mărturisirile unui anonim, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974
Iliescu, Poezia = Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, 1985
Iliescu, Rev. lit. = Adriana Iliescu, Reviste literare la sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1972
Indrieş, Polifonia = Alexandra Indrieş, Polifonia persoanei, Timişoara, 1986
Ionescu, Palimpseste = Cornel Mihai Ionescu, Palimpseste, Bucureşti, 1979
Ionescu, Război = Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistica românească, I—II, îngr. Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992 Ionescu, Romanul = Gelu Ionescu, Romanul lecturii, Bucureşti, 1976 Ionescu, Artă = Mariana Ionescu, Artă şi aspiraţie, Cluj-Napoca, 1977
Iorga, Ist. Bis. = Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I—II, Vălenii de Munte, 1908-1909
Iorga, Ist. lit. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, I—III, ed. 2, Bucureşti, 1925-1933 Iorga, Ist. lit. cont. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, I—II, Bucureşti, 1934;
ed. I—II, îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1986 Iorga, Ist. lit. relig. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904 Iorga, Ist. lit. XVIII = Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIIl-lea, I—II, ed. 2, îngr.
Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969 Iorga, Ist. lit. XIX = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea - de la 1821 înainte, I-II, Bucureşti, 1907-1908, III, Vălenii de Munte, 1909 Iorga, Ist. presei = Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922
Iorga, Oameni = Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-IV, Bucureşti, 1934-1939
Iorga, O luptă = Nicolae Iorga, O luptă literară, I—II, Vălenii de Munte, 1914-1916; ed. I—II, îngr.
Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979 Iorga, Pagini = Nicolae Iorga, Pagini de tinereţe, I—II, îngr. şi pref. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968 Iorgulescu, Al doilea rond = Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, Bucureşti, 1976 Iorgulescu, Ceara = Mircea Iorgulescu, Ceara şi sigiliul, Bucureşti, 1982 Iorgulescu, Critică = Mircea Iorgulescu, Critică şi angajare, Bucureşti, 1981 Iorgulescu, Firescul = Mircea Iorgulescu, Firescul ca excepţie, Bucureşti, 1979 Iorgulescu, Prezent = Mircea Iorgulescu, Prezent, Bucureşti, 1985 Iorgulescu, Rondul = Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Bucureşti, 1974 Iorgulescu, Scriitori = Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, 1978 Iosifescu, De-a lungul = Silvian Iosifescu, De-a lungul unui secol, Bucureşti, 1983 Iosifescu, Drumuri = Silvian Iosifescu, Drumuri literare, Bucureşti, 1957
XXI Dicţionarul general al literaturii române
Ist. comp. Rom. = Istoria şi teoria comparatismului în România, îngr. Al. Dima şi Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1972
Ist.filos. rom. = Istoria filosofiei româneşti, I—II, Bucureşti, 1972-1980
Ist. lit. = Istoria literaturii române, Bucureşti, voi. I, ed. 1,1964, ed. 2,1970, voi. II, 1968, voi. III, 1973 Ist. teatr. Rom. = Istoria teatrului în România, I—III, Bucureşti, 1965-1973 Ivaşcu, Confruntări = G. Ivaşcu, Confruntări literare, I—III, Bucureşti, 1966-1988 Ivaşcu, Ist. lit. = G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969 Kalustian, Simple note = L. Kalustian, Simple note, I-IV, Bucureşti, 1980-1985 Lascu, Clasicii = Nicolae Lascu, Clasicii antici în România, Cluj-Napoca, 1974 Laţia, Cărturari = Trandafir Laţia, Cărturari din Banat, Bucureşti, 1939 Laurentiu, Eseuri = Dan Laurentiu, Eseuri asupra stării de graţie, Bucureşti, 1976 Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni = Silvia Lazarovici, Dicţionarul scriitorilor botoşăneni. 1945-2000, [Botoşani], 2000
Lăudat, Ist. lit. = I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1962-1968 Lăzăreanu, Glose = Barbu Lăzăreanu, Glose şi comentarii de istoriografie literară, îngr. Ion Crişan şi George Baiculescu, Bucureşti, 1958 Lăzărescu, Prezenţe = George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia, Bucureşti, 1995 Lăzărescu, Romanul = Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, 1983 Lefter, Critica = Ion Bogdan Lefter, Anii '60-'90. Critica literară, Piteşti, 2002
Lefter, Scriit. rom. '80-'90 = Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicţionar biobibliografic, I—III, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000-2001 Leon, Umbre = Aurel Leon, Umbre, I-VI, Iaşi, 1970-1991 Leonte, Prozatori = Liviu Leonte, Prozatori contemporani, I—II, Iaşi, 1984-1989 Literatura = Literatura română. Dicţionar cronologic, coordonatori I. C. Chiţimia, Al. Dima, Bucureşti,
1979
Lit. rom. cont. = Literatura română contemporană, coordonator Marin Bucur, voi. I: Poezia, Bucureşti,
1980
Livescu, Scene = Cristian Livescu, Scene din viaţa imaginară, Bucureşti, 1982
Loghin, Ist. lit. Bucov. = C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina (1775-1918), în legătură cu evoluţia culturală şi politică, Cernăuţi, 1926 Lovinescu, Critice = E. Lovinescu, Critice, ed. definitivă, I-VII, Bucureşti, 1925-1929 Lovinescu, Ist. civ. rom. = E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, I—III, Bucureşti, 1924-1925 Lovinescu, Ist. lit. rom. cont. = E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI, Bucureşti,1926-1929; Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Bucureşti, 1937 Lovinescu, Maiorescu post. = E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943 Lovinescu, Opere = E. Lovinescu, Opere, I-IX, îngr. Maria Simionescu şi Alexandru George, Bucureşti, 1982-1992
Lovinescu, Sburătorul = E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, I-VI, îngr. Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002
Lovinescu, Scrieri = E. Lovinescu, Scrieri, I-IX, îngr. şi introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1969-1982 Lovinescu, întrevederi = Monica Lovinescu, întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Bucureşti, 1992
Dicţionarul general al literaturii române XXII
Lovinescu, Unde scurte = Monica Lovinescu, Unde scurte, I-VI, Bucureşti, 1990-1996 Lungu, Şcoala Ardeleană = IonLungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1978 Lupaş, Cronicari -1. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, I—II, Craiova, 1941 Lupi, Storia = Gino Lupi, Storia della letteratura romena, Firenze, 1955 Lupi, Umorismo = Gino Lupi, Umorismo romeno, Milano, 1939
Macrea, Contribuţii = Dimitrie Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, 1978
Macrea, Lingvişti = Dimitrie Macrea, Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1959 Maftei, Personalităţi = Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, I-IX, Iaşi, 1972-2001
Maiorescu, Critice = Titu Maiorescu, Critice, I—III, îngr. I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, 1926-1930
Mancaş, Teatrul = Mircea Mancaş, Trecut şi prezent în teatrul românesc, Bucureşti, 1979 Manea, Contur = Norman Manea, Pe contur, Bucureşti, 1984
Manolescu, Enciclopedia = Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Bucureşti, 2003
Manolescu, Literatura SF = Florin Manolescu, Literatura SF, Bucureşti, 1980 Manolescu, Litere = Florin Manolescu, Litere în tranziţie, Bucureşti, 1998 Manolescu, Poezia = Florin Manolescu, Poezia criticilor, Bucureşti, 1971 Manolescu, Arca = Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, I—III, Bucureşti, 1980-1983 Manolescu, Istoria = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, 1990 Manolescu, Lecturi = Nicolae Manolescu, Lecturi infidele, Bucureşti, 1966
Manolescu, Lista = Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I—III, Braşov,
2001
Manolescu, Metamorfozele = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, 1968
Manolescu, Poeţi = Nicolae Manolescu, Poeţi romantici, Bucureşti, 1999
Manolescu, Teme = Nicolae Manolescu, Teme, I-VII, Bucureşti, 1971-1988
Mânu, Eseu = Emil Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Bucureşti, 1978
Mânu, Reviste = Emil Mânu, Reviste româneşti de poezie, Bucureşti, 1972
Mânu, Sensuri = Emil Mânu, Sensuri moderne şi contemporane, Bucureşti, 1982
Mânu, Sinteze = Emil Mânu, Sinteze şi antisinteze literare, Cluj-Napoca, 1975
Mareea, Atitudini = Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Bucureşti, 1985
Mareea, Concordanţe = Pompiliu Mareea, Concordanţe şi controverse, Bucureşti, 1983
Mareea, „Convorbiri" = Pompiliu Mareea, „Convorbiri literare" şi spiritul critic, Bucureşti, 1972
Mareea, Varietăţi = Pompiliu Mareea, Varietăţi literare, Craiova, 1982
Marino, Biografia = Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I-VI, Cluj-Napoca, 1991-2000
Marino, Dicţionar = Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I, Bucureşti, 1973
Marino, Hermeneutica = Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, 1987
Marino, Introducere = Adrian Marino, Introducere în critica literară, Bucureşti, 1968
Martin, Acolade = Aurel Martin, Acolade, Bucureşti, 1977
Martin, Metonimii = Aurel Martin, Metonimii, Bucureşti, 1974
Martin, Paranteze = Aurel Martin, Paranteze, Bucureşti, 1981
Martin, Poeţi = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Bucureşti, I—II, 1967-1971
Martin, Pro Patria = Aurel Martin, Pro Patria, Bucureşti, 1974
XXIII Dicţionarul general al literaturii române
Martin, Dicţiunea = Mircea Martin, Dicţiunea ideilor, Bucureşti, 1981 Martin, Generaţie = Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, Bucureşti, 1969 Martin, Identificări = Mircea Martin, Identificări, Bucureşti, 1977 Martin, Singura critică = Mircea Martin, Singura critică, Bucureşti, 1986 Martinescu, Cronicari = D. Martinescu, Cronicari şi cronici din ţările române, Bucureşti, 1967 Martinescu, Umbre = Pericle Martinescu, Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 1985 Massoff, Despre ei = Ioan Massoff, Despre ei şi despre alţii, Bucureşti, 1973 Massoff, Teatr. rom. = Ioan Massoff, Teatrul românesc, I—VIII, Bucureşti, 1961-1981 Mazilu, Lit. rom. = Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984 Mazilu, Noi = Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, 1999 Mazilu, Proza = Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1986-1987
Mazilu, Recitind = Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, I—III, Bucureşti, 1994-2000 Mazilu, Vocaţia = Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, 1991 Măciucă, Motive = Constantin Măciucă, Motive şi structuri dramatice, Bucureşti, 1986 Mănucă, Analogii = Dan Mănucă, Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti, Iaşi, 1995 Mănucă, Lectură - Dan Mănucă, Lectură şi interpretare. Un model epic, Bucureşti, 1988 Mănucă, Perspective = Dan Mănucă, Perspective critice, Iaşi, 1998 Mănucă, Scriit. jun. = Dan Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, 1971
Mărcuş, Thalia = Ştefan Mărcuş, Thalia română. Contribuţii la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, postfaţă Petru Comarnescu, Timişoara, 1945 Metzulescu, Literile = Stelian Metzulescu, Literile în Ţara Banilor, I—II, pref. Paul I. Papadopol, Craiova, 1936
Micu, „Gândirea" = Dumitru Micu, „Gândirea" şi gândirismul, Bucureşti, 1975 Micu, Ist. lit. = Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, 2000
Micu, In căutarea = Dumitru Micu, în căutarea autenticităţii, I—II, Bucureşti, 1992-1994 Micu, început = Dumitru Micu, început de secol. 1900-1916, Bucureşti, 1970 Micu, Lecturi = Dumitru Micu, Lecturi şi păreri, Cluj-Napoca, 1978 Micu, Limbaje = Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane, Bucureşti, 1988
Micu, Literatura = Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Bucureşti, 1964
Micu, Modernismul = Dumitru Micu, Modernismul românesc, I—II, Bucureşti, 1984-1985 Micu, Scriitori = Dumitru Micu, Scriitori, cărţi, reviste, Bucureşti, 1980
Micu, Scurtă ist. = Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Bucureşti, 1994-1997 Micu-Manolescu, Literatura = Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Literatura română de azi.
1944-1964, Bucureşti, 1965 Mihăilă, Contribuţii = G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Mihăilescu, întrebările = Dan C. Mihăilescu, întrebările poeziei, Bucureşti, 1988 Mihăilescu, Conceptul = Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în România, I—II, Bucureşti, 1976-1979
Milea, Sub semnul = Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Piteşti, 1999
Dicţionarul general al literaturii române XXIV
Miller-Săndulescu, Evoluţia = Mărgărita Miller-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1935 Mincu, Critice = Marin Mincu, Critice, Bucureşti, I—II, 1969-1971 Mincu, Eseu = Marin Mincu, Eseu despre textul poetic, Bucureşti, 1986 Mincu, Poezie = Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Bucureşti, 1975 Minea, Letopiseţele = Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, Iaşi, 1925 Mioc, Curs = Simion Mioc, Curs de istoria literaturii române. 1900-1918, II, Timişoara, 1972 Mirodan, Dicţionar = Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I—II, Tel Aviv, 1986-1997
Mîndra, Clasicism = V. Mîndra, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973
Mîndra, Incursiuni = V. Mîndra, Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu, Bucureşti, 1971 Mîndra, Ist. lit. dram. = V. Mîndra, Istoria literaturii dramatice româneşti, I, Bucureşti, 1985 Mîndra, Jocul = V. Mîndra, Jocul situaţiilor dramatice, Bucureşti, 1978
Modola, Dramaturgia = Doina Modola, Dramaturgia românească între 1900-1918, Cluj-Napoca, 1983 Moraru, Obsesia = Cornel Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, 1996
Moraru, Semnele = Cornel Moraru, Semnele realului. Secţionări critice convergente, Bucureşti, 1981 Moraru, Textul = Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984 Moraru, Ceremonia = Cristian Moraru, Ceremonia textului, Bucureşti, 1985
Moraru-Velculescu, Bibliografia = Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I: Cărţile populare laice, partea I, Bucureşti, 1976, partea II, Bucureşti, 1978 Munteano, Panorama = Basil Munteano, Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1938 Munteanu, Opera = Aurel Dragoş Munteanu, Opera şi destinul scriitorului, Bucureşti, 1972 Munteanu, Aristarc = George Munteanu, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, 1975 Munteanu, Atitudini = George Munteanu, Atitudini, Bucureşti, 1966 Munteanu, Jurnal = Romul Munteanu, Jurnal de cărţi, I-VII, Bucureşti, 1973-1998 Murăraşu, Ist. lit. = D. Murăraşu, Istoria literaturii române, ed. 4, Bucureşti, 1946 Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni = Florin Muscalu, Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni. De la origini până în anul 2000, Focşani, 1999 Muthu, Cântecul = Mircea Muthu, Cântecul lui Leonardo, Cluj-Napoca, 1995 Muthu, Lit. rom. = Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976 Muthu, Orientări = Mircea Muthu, Orientări critice, Cluj, 1972
Nedelcovici-Popescu-Protopopescu, Cartea = Viorica Nedelcovici, Elvira Popescu, Constanţa Protopopescu, Cartea românească în lume. 1945-1972, introd. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Alte însemnări = Ion Negoiţescu, Alte însemnări critice, Bucureşti, 1980 Negoiţescu, Analize = Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Bucureşti, 1976 Negoiţescu, Engrame = Ion Negoiţescu, Engrame, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Ist. lit. = Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1991 Negoiţescu, însemnări = Ion Negoiţescu, însemnări critice, Cluj, 1970 Negoiţescu, Lampa = Ion Negoiţescu, Lampa lui Aladin, Bucureşti, 1971 Negoiţescu, Scriitori = Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Bucureşti, 1966
XXV Dicţionarul general al literaturii române
Negoiţescu, Scriitori contemporani = Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, îngr. Dan Damaschin, Cluj-Napoca, 1994
Negriei, Expresivitatea = Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977 Negriei, Figura = Eugen Negriei, Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978 Negriei, Imanenţa = Eugen Negriei, Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981 Negriei, Introducere = Eugen Negriei, Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985 Negriei, Lit. rom. = Eugen Negriei, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002 Negrilă, Dicţ. scriit. arădeni = Iulian Negrilă, Dicţionarul scriitorilor arădeni de azi, Arad, 1997 Negrilă, însemnări = Iulian Negrilă, însemnări despre scriitori, Timişoara, 1987 Negrilă, Scriitori = Iulian Negrilă, Scriitori tribunişti din perioada arădeană, Timişoara, 1983 Negruzzi, Junimea = Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", Bucureşti, 1921 Nemoianu, Utilul = Virgil Nemoianu, Utilul şi plăcutul. Comentarii asupra literaturii şi culturii, Bucureşti, 1973
Netea, Maior-Goga = Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti, 1944 Nicolescu, Şc. Ardeleană = Aurel Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971 Nicolescu, Contemporanul = G. C. Nicolescu, Curentul literar de la „Contemporanul", Bucureşti, 1966 Nicolescu, Starea = Vasile Nicolescu, Starea lirică, I—II, Bucureşti, 1975-1984 Niţescu, Atitudini = M. Niţescu, Atitudini critice, Bucureşti, 1983 Niţescu, Poeţi = M. Niţescu, Poeţi contemporani, Bucureşti, 1978
Niţescu, Proletcultismul = M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, îngr.
M. Ciurdariu, Bucureşti, 1995 Niţescu, Repere = M. Niţescu, Repere critice, Bucureşti, 1974
Niţescu, Scylla - M. Niţescu, între Scylla şi Charybda. Delimitări critice, Bucureşti, 1972 Noica, Istoricitate = Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, îngr. şi introd. Mircea Handoca, Bucureşti, 1989 Noica, Semnele = Constantin Noica, Semnele Minervei, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1994 Oarcăsu, Destine = Ion Oarcăsu, Destine şi valori, Cluj-Napoca, 1974 Oarcăsu, Oglinzi = Ion Oarcăsu, Oglinzi paralele, Bucureşti, 1967 Oarcăsu, Opinii = Ion Oarcăsu, Opinii despre poezie, Bucureşti, 1965 Odangiu, Romanul = Marian Odangiu, Romanul politic, Timişoara, 1984 Oprea, Incidenţe = Al. Oprea, Incidenţe critice, Bucureşti, 1975 Oprea, Mişcarea = Al. Oprea, Mişcarea prozei, Bucureşti, 1967 Oprea, 5 prozatori = Al. Oprea, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, 1971 Oprescu, Scriitori = Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Bucureşti, 1968 Opriş, Reviste = Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor. 1834-1974. Istoria presei şcolare româneşti, Bucureşti, 1977
Opriţă, Anticipaţia = Mircea Opriţă, Anticipaţia românească, ed. 2, Bucureşti, 2003 Ornea, Actualitatea = Z. Ornea, Actualitatea clasicilor, Bucureşti, 1985 Ornea, Interpretări = Z. Ornea, Interpretări, Bucureşti, 1988
Ornea, înţelesuri = Z. Ornea, înţelesuri. Medalioane de istorie literară, Bucureşti, 1994 Ornea, Junimea = Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975
Ornea, Junimismul = Z. Ornea, Junimismul. Contribuţii la studierea curentului, Bucureşti, 1966 Ornea, Medalioane = Z. Ornea, Medalioane, Iaşi, 1997
Dicţionarul general al literaturii române XXVI
Ornea, Poporanismul = Z. Ornea, Poporanismul, Bucureşti, 1972
Ornea, Portrete = Z. Ornea, Portrete, Bucureşti, 1999
Ornea, Sămănătorismul = Z. Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, 1970
Ornea, Tradiţionalism = Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980 Paleologu, Alchimia = Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, Bucureşti, 1983 Paleologu, Bunul simţ = Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Bucureşti, 1972 Paleologu, Ipoteze = Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980 Paleologu, Simţul practic = Alexandru Paleologu, Simţul practic, Bucureşti, 1974 Paleologu, Spiritul = Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Bucureşti, 1970
Pamfil, Spaţialitate = Alina Pamfil, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Cluj-Napoca, 1993
Panaitescu, Contribuţii = P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971 Panaitescu, începuturile = P. P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965
Panu, Junimea = G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, I—II, Bucureşti, 1943; ed. I—II, îngr. şi pref.
Z. Ornea, Bucureşti, 1971 Papadima, Creatorii = Ovidiu Papadima, Creatorii şi lumea lor, Bucureşti, 1943 Papadima, Ipostaze = Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975 Papadima, Scriitorii = Ovidiu Papadima, Scriitorii şi înţelesurile vieţii, Bucureşti, 1971 Papahagi, Critica = Marian Papahagi, Critica de atelier, Bucureşti, 1983 Papahagi, Cumpănă = Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Bucureşti, 1991 Papahagi, Eros = Marian Papahagi, Eros şi utopie, Bucureşti, 1980 Papahagi, Exerciţii = Marian Papahagi, Exerciţii de lectură, Cluj-Napoca, 1976 Papahagi, Fragmente = Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Cluj-Napoca, 1994 Papahagi, Interpretări = Marian Papahagi, Interpretări pe teme date, Cluj-Napoca, 1995 Papu, Apolo = Edgar Papu, Apolo sau Ontologia clasicismului, Bucureşti, 1985 Papu, Clasicii = Edgar Papu, Din clasicii noştri. Contribuţie la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, 1977
Papu, Lumini = Edgar Papu, Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Bucureşti, 1989 Papu, Luminile = Edgar Papu, Din luminile veacului, Bucureşti, 1967 Papu, Motive = Edgar Papu, Motive literare româneşti, Bucureşti, 1983 Păcurariu, Clas. rom. = D. Păcurariu, Clasicismul românesc, Bucureşti, 1971 Păcurariu, Scriitori = D. Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, I—II, Bucureşti, 1981-1984 Păcurariu, Teme = D. Păcurariu, Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Bucureşti, 1990 Păcurariu, Dicţ. teolog. = Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996 Păcurariu, Ist. Bis. = Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I—III, Bucureşti, 1991-1994 Pecie, Romancierul - Ion Pecie, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, 1989 Perian, Pagini = Gheorghe Perian, Pagini de critică şi de istorie literară, Târgu Mureş, 1998 Perian, Scriitori = Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, 1996 Perpessicius, Alte menţiuni = Perpessicius, Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I—III, Bucureşti, 1961-1967 Perpessicius, Lecturi = Perpessicius, Lecturi intermitente, Cluj, 1971
XXVII Dicţionarul general al literaturii române
Perpessicius, Menţiuni = Perpessicius, Menţiuni critice, I-V, Bucureşti, 1928-1946 Perpessicius, Menţiuni ist. = Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956), Bucureşti, 1957
Perpessicius, Opere = Perpessicius, Opere, voi. I-IV, Bucureşti, 1966-1971; voi. V-XII, îngr. Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1972-1983 Pervain, Studii = Iosif Pervain, Studii de literatură română, Cluj, 1971 Petraş, Lit. rom. = Irina Petraş, Literatura română contemporană, Bucureşti, 1994 Petraş, Panorama = Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000, Cluj-Napoca, 2001 Petraşcu, Icoane = Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, I-IV, Bucureşti, 1935-1941 Petraşcu, Scriitori = Nicolae Petraşcu, Scriitori români contimporani, Bucureşti, 1898 Petrescu, Configuraţii = Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, 1981 Petrescu, Romanul = Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane, Bucureşti, 1979 Petrescu, Scriitori = Liviu Petrescu, Scriitori români şi străini, Cluj, 1973
Petrescu, Studii transilvane = Liviu Petrescu, Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, Bucureşti, 1997 Petrescu, Vârstele = Liviu Petrescu, Vârstele romanului, Bucureşti, 1992
Petrescu-Paraschiva, Dicţ. lit. Dâmboviţa = Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa. 1508-1998, Târgovişte, 1999 Petreu, Jocurile = Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, Bucureşti, 1995 Petreu, Teze = Marta Petreu, Teze neterminate, Bucureşti, 1991
Petria, Vâlcea = Petre Petria, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, Râmnicu Vâlcea, 1996
Petroveanu, Pagini = Mihail Petroveanu, Pagini critice, Bucureşti, 1958
Petroveanu, Profiluri = Mihail Petroveanu, Profiluri lirice contemporane, Bucureşti, 1963
Petroveanu, Traiectorii = Mihail Petroveanu, Traiectorii lirice, Bucureşti, 1974
Philippide, Consideraţii = Alexandru Philippide, Consideraţii confortabile, I—II, Bucureşti, 1970-1972
Philippide, Scrieri = Alexandru Philippide, Scrieri, I-IV, Bucureşti, 1976-1978
Pillat, Itinerarii = Dinu Pillat, Itinerarii istorico-literare, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1978
Pillat, Mozaic = Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX. Bucureşti, 1969
Pillat, Tradiţie = Ion Pillat, Tradiţie şi literatură, Bucureşti, 1943
Piru, Analize = Al. Piru, Analize şi sinteze critice, Craiova, 1973
Piru, Critici = Al. Piru, Critici şi metode, Bucureşti, 1989
Piru, Debuturi = Al. Piru, Debuturi, Bucureşti, 1981
Piru, Ist. lit. = Al. Piru, Istoria literaturii române, I—II, Bucureşti, 1970; Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, 1981 Piru, Panorama = Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, 1968 Piru, Permanenţe = Al. Piru, Permanenţe româneşti, Bucureşti, 1978 Piru, Poezia = Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975,1—II, Bucureşti, 1975 Piru, Reflexe = Al. Piru, Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974 Piru, Valori = Al. Piru, Valori clasice, Bucureşti, 1978 Piru, Varia = Al. Piru, Varia, I—II, Bucureşti, 1972-1973
Poantă, Dicţ. poeţi = Petru Poantă, Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, 1998 Poantă, Modalităţi = Petru Poantă, Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973 Poantă, Radiografii = Petru Poantă, Radiografii, I—II, Cluj-Napoca, 1978-1983 Poantă, Scriitori = Petru Poantă, Scriitori contemporani. Radiografii, Cluj-Napoca, 1994
Dicţionarul general al literaturii române XXVIII
Podoleanu, 60 scriitori = S. Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, I, Bucureşti, [1935] Pop, Mărturia = Augustin Z. N. Pop, Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1985 Pop, Avangarda = Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990 Pop, Jocul = Ion Pop, Jocul poeziei, Bucureşti, 1985 Pop, Lecturi = Ion Pop, Lecturi fragmentare, Bucureşti, 1983
Pop, Pagini = Ion Pop, Pagini transparente. Lecturi din poezia română contemporană, Cluj-Napoca, 1997
Pop, Poezia = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj, 1973
Pop, Recapitulări = Ion Pop, Recapitulări, Cluj-Napoca, 1995
Pop, Transcrieri = Ion Pop, Transcrieri, Cluj-Napoca, 1976
Pop, Viaţă = Ion Pop, Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, 2001
Pop, Conspect = Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literatură române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, I—II, Bucureşti, 1875-1876 Popa, Clasici = Const. M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, 1987 Popa, Comicologia = Marian Popa, Comicologia, Bucureşti, 1975 Popa, Competenţă = Marian Popa, Competenţă şi performanţă, Bucureşti, 1982 Popa, Dicţ. lit. = Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1977
Popa, Forma = Marian Popa, Forma ca deformare, Bucureşti, 1975
Popa, Ist. lit. = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I—II, Bucureşti, 2001 Popa, Modele = Marian Popa, Modele şi exemple, Bucureşti, 1971.
Popa, Convergenţe = Mircea Popa, Convergenţe europene, Oradea, 1995
Popa, Estuar = Mircea Popa, Estuar, Bucureşti, 1995
Popa, Reîntoarcerea = Mircea Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Bucureşti, 1998
Popa, Spaţii = Mircea Popa, Spaţii literare, Cluj-Napoca, 1974
Popa, Tectonica = Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Bucureşti, 1980
Popa, Lit. rom. Voivodina = Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Pancevo, 1997 Popescu, Teatrul = Marian Popescu, Teatrul ca literatură, Bucureşti, 1987
Popescu, Cărţi = Titu Popescu, Cărţi cu ieşire la mare. Critica, memorialistica, literatura de călătorie, Cluj-Napoca, 1980 Popovici, Cercetări = D. Popovici, Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944
Popovici, Romanţ, rom. = D. Popovici, Romantismul românesc (1829-1840), îngr. Ioana Em. Petrescu, cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969 Popovici, Studii = D. Popovici, Studii literare, I-VI, îngr. Ioana Em. Petrescu, postfată Aurel Martin, Cluj, 1972-1989
Popovici, Eu, personajul = Vasile Popovici, Eu, personajul, Bucureşti, 1988
Prangati, Dicţ. oamenilor din Neamţ = Constantin Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ. De la Grigore Ureche până în zilele noastre, Piatra Neamţ, 1999 Predescu, Encicl. = Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea", Bucureşti, 1940 Protopopescu, Romanul = Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, 1978 Protopopescu, Volumul = Al. Protopopescu, Volumul şi esenţa, Bucureşti, 1972.
Puşcariu, Călare = Sextil Puscariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, 1968
Puşcariu, Cinci ani = Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, 1909
XXIX Dicţionarul general al literaturii române
Puşcariu, Ist. lit. = Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. 2, Sibiu, 1930
Rachieru, Poeţi Bucovina = Adrian Dinu Rachieru, Poeţi din Bucovina, Timişoara, 1996
Rachieru, Vocaţia = Adrian Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei, Timişoara, 1985
Radian, Portrete = Sanda Radian, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Bucureşti, 1986
Radu, Pagini = Olimpia Radu, Pagini de critică, îngr. şi pref. Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1988
Raicu, Descoperirea = Al. Raicu, Descoperirea păsării Sitela, introd. George Macovescu, Bucureşti, 1989
Raicu, Calea de acces = Lucian Raicu, Calea de acces, Bucureşti, 1982
Raicu, Contemporani = Lucian Raicu, Printre contemporani, Bucureşti, 1980
Raicu, Critica = Lucian Raicu, Critica -formă de viaţă, Bucureşti, 1976
Raicu, Fragmente = Lucian Raicu, Fragmente de timp, Bucureşti, 1984
Raicu, Practica scrisului = Lucian Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, 1978 Raicu, Structuri = Lucian Raicu, Structuri literare, Bucureşti, 1973
Ralea, Scrieri = Mihai Ralea, Scrieri, voi. I—III, îngr. şi pref. N. Tertulian, Bucureşti, 1972-1981, voi. IV-VII, îngr. şi pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1988-1989 Raşcu, Amintiri = I. M. Raşcu, Amintiri şi medalioane literare, Bucureşti, 1967.
Razba, Personalităţi hunedorene = Maria Razba, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX). Dicţionar, Deva,
2000
Răduică, Calendare = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti.
1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, 1981 Răduică, Dicţ. presei = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti 1731-1918, Bucureşti, 1995 Rău, Efigii = Aurel Rău, Efigii, Bucureşti, 1989
Râpeanu, Cultură = Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, I—III, Bucureşti, 1979-1989 Râpeanu, Interferenţe = Valeriu Râpeanu, Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970 Râpeanu, Memoria = Valeriu Râpeanu, Memoria şi feţele timpului, Bucureşti, 1983 Râpeanu, Noi = Valeriu Râpeanu, Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966.
Râpeanu, Scriitori = Valeriu Râpeanu, Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986 Rebreanu, Opere = Liviu Rebreanu, Opere, I—III, îngr. Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968, IV-XXII, îngr. Niculae Gheran, 1970-2003 Regman, Cărţi = Cornel Regman, Cărţi, autori, tendinţe, Bucureşti, 1967 Regman, Colocvial = Cornel Regman, Colocvial, Bucureşti, 1976 Regman, Confluenţe = Cornel Regman, Confluenţe literare, Bucureşti, 1966 Regman, Cronicari = Cornel Regman, Cică nişte cronicari..., Bucureşti, 1970 Regman, De la imperfect = Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, 1987 Regman, Dinspre Cercul Literar = Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar" spre „optzecişti", Bucureşti, 1997
Regman, Explorări = Cornel Regman, Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, 1978 Regman, Noi explorări = Cornel Regman, Noi explorări critice, Bucureşti, 1982 Regman, Nu numai = Comei Regman, Nu numai despre critici, Bucureşti, 1990 Regman, Ultime explorări = Cornel Regman, Ultime explorări critice, Bucureşti, 2000 Românii = Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Davis (SUA), 1992
Rom. magy. ir. lex. = Romăniai magyar irodalmi lexikon, I—III, îngr. Balogh Edgar, Bucureşti, 1981-1994
Dicţionarul general al literaturii române XXX
Rosetti, Dicţ. cont. = Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898), Bucureşti, 1898
Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit. = Al. Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I, ed. 2, Bucureşti, 1971
Roşu, Dicţ. lit. Iugoslavia = Costa Roşu, Dicţionarul literaturii române din Iugoslavia, Novi Sad, 1989 Rotaru, O ist. = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, I—III, Bucureşti, 1971-1987; ed. I-VI, Galaţi, Bucureşti, 1994-2001
Rotaru, Valori = Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1976-1983 Ruja, Parte = Alexandru Ruja, Parte din întreg, I—II, Timişoara, 1994-1999 Ruja, Valori = Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Timişoara, 1979
Rusu, Membrii Academiei = Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999 Rusu, Utopica = M. N. Rusu, Utopica, Bucureşti, 1969
Sadoveanu, Cărţi = Izabela Sadoveanu, Cărţi şi idei, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti,
2001
Sadoveanu, Opere - Mihail Sadoveanu, Opere, I-XXII, Bucureşti, 1954-1973
Sanielevici, Cercetări = H. Sanielevici, Cercetări critice şi filosofice, îngr. şi introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1968
Sanielevici, încercări = H. Sanielevici, încercări critice, pref. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1903 Sasu, Dicţ. scriit. SUA = Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti, 2001
Sasu, în căutarea = Aurel Sasu, în căutarea formei, Cluj-Napoca, 1979
Sasu, Progresii = Aurel Sasu, Progresii, Cluj, 1972
Sasu, Retorica = Aurel Sasu, Retorica literară românească, Bucureşti, 1976
Satco-Pânzar, Dicţionar = Emil Satco, Ioan Pânzar, Dicţionar de literatură. Bucovina, Suceava, 1993 Săndulescu, Citind = Al. Săndulescu, Citind, recitind..., Bucureşti, 1973 Săndulescu, Constelaţii = Al. Săndulescu, Constelaţii literare, Bucureşti, 1998 Săndulescu, Continuităţi - Al. Săndulescu, Continuităţi, Bucureşti, 1976 Săndulescu, Lit. epistolară = Al. Săndulescu, Literatura epistolară, Bucureşti, 1972 Săndulescu, Memorialişti = Al. Săndulescu, Memorialişti români, Bucureşti, 2003 Săndulescu, Pagini = Al. Săndulescu, Pagini de istorie literară, Bucureşti, 1966 Săndulescu, Portrete = Al. Săndulescu, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 1982 Sângeorzan, Anotimpurile = Zaharia Sângeorzan, Anotimpurile criticii, Bucureşti, 1983 Sângeorzan, Conversaţii = Zaharia Sângeorzan, Conversaţii critice, Cluj-Napoca, 1980 Scarlat, Ist. poeziei = Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1982-1990 Scrisori - Camil Petrescu = Scrisori către Camil Petrescu, I—II, îngr. şi pref. Florica Ichim, Bucureşti, 1981 Scrisori - Densusianu = Scrisori către Ovid Densusianu, I-IV, Bucureşti, 1979-1989 Scrisori - Ibrăileanu = Scrisori către G. Ibrăileanu, I-IV, îngr. M. Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă, Al. Teodorescu, pref. Al. Dima şi N. I. Popa, Bucureşti, 1966-1973 Sebastian, Eseuri = Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, îngr. şi pref. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1972
Sebastian, Jurnal = Mihail Sebastian, Jurnal de epocă, îngr. si introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti,
2002
Seche, Schiţă = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografei române, I—II, Bucureşti, 1966-1969
XXXI Dicţionarul general al literaturii române
Sevastos, Amintiri = Mihail Sevastos, Amintiri de la „ Viaţa românească", Bucureşti, 1966
Silvestru, Jurnal = Valentin Silvestru, Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984,1, Bucureşti, 1992
Silvestru, Un deceniu = Valentin Silvestru, Un deceniu teatral, Bucureşti, 1984
Simion, Dimineaţa = Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, 1980
Simion, Ficţiunea = Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I—III, Bucureşti, 2001
Simion, Fragmente = Eugen Simion, Fragmente critice, I-IV, Bucureşti, 1998-2000
Simion, Genurile = Eugen Simion, Genurile biograficului, Bucureşti, 2002
Simion, întoarcerea autorului = Eugen Simion, întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1993 Simion, Mercuţio = Eugen Simion, Moartea lui Mercuţio, Bucureşti, 1993 Simion, Orientări = Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, 1965 Simion, Scriitori = Eugen Simion, Scriitori români de azi, I-IV, Bucureşti, 1974-1989; voi. I, ed. 2, Bucureşti, 1978
Simuţ, Critica = Ion Simuţ, Critica de tranziţie, Cluj-Napoca, 1996 Simuţ, Diferenţa = Ion Simuţ, Diferenţa specifică, Cluj-Napoca, 1982 Simuţ, Incursiuni = Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994 Solomon, Dialog = Dumitru Solomon, Dialog interior, Bucureşti, 1987 Sorescu, Teoria sferelor = Marin Sorescu, Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, 1969 Sorescu, Uşor cu pianul = Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, Bucureşti, 1985 Sorescu, Interpretări = Roxana Sorescu, Interpretări, Bucureşti, 1979 Sorescu, Liricul = Roxana Sorescu, Liricul şi tragicul, Bucureşti, 1983 Sorescu, Lumea = Roxana Sorescu, Lumea, repovestită, Bucureşti, 2000
Sorianu, Contrapunct = Vlad Sorianu, Contrapunct critic. Valori, idei, tendinţe literare actuale, Iaşi, 1971 Sorianu, Glose = Vlad Sorianu, Glose critice, Bucureşti, 1968
Sorohan, Introducere = Elvira Sorohan, Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, 1997 Sperantia, Figuri = E. Sperantia, Figuri universitare, Bucureşti, 1967
Spiridon, Aparenţa = Monica Spiridon, Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii, Bucureşti, 1984
Spiridon, Interpretarea = Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, Cluj-Napoca, 1998
Spiridon, Melancolia = Monica Spiridon, Melancolia descendenţei, Bucureşti, 1989
Spiridon, Cuprinderi = Vasile Spiridon, Cuprinderi, Bucureşti, 1993
Stanca, Fragmentarium = Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj-Napoca, 1987
Stănescu, Cronici = Constantin Stănescu, Cronici literare, 1971
Stănescu, Jurnal = Constantin Stănescu, Jurnal de lectură, I—III, Bucureşti, 1978-1988
Stănescu, Poeţi şi critici = Constantin Stănescu, Poeţi şi critici, Bucureşti, 1972
Steinhardt, Critică = N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, Cluj-Napoca, 1983
Steinhardt, Incertitudini = N. Steinhardt, Incertitudini literare, Cluj-Napoca, 1980
Steinhardt, între viaţă = N. Steinhardt, între viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1976
Steinhardt, Monologul = N. Steinhardt, Monologul polifonic, Cluj-Napoca, 1991
Stoica, Caligrafie = Petre Stoica, Caligrafie şi culori, Bucureşti, 1984
Stolnicu, Printre scriitori = Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988
Straje, Dicţ. pseud. = Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, 1973
Dicţionarul general al literaturii române XXXII
Streinu, Clasicii = Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, 1969
Streinu, Pagini = Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, voi. I—II, Bucureşti, 1968, voi. III-V, îngr.
George Muntean, Bucureşti, 1974-1977 Streinu, Versificaţia = Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966 Suchianu, Aspecte = D. I. Suchianu, Aspecte literare, Bucureşti, 1928
Suciu, Lit. băn. = I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Timişoara, 1940
Suţu, Iaşii = Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, Iaşi, 1923-1928
Schiau, Cărturari = Octavian Schiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca, 1978 Şerban, Exegeze = Geo Şerban, Exegeze, Bucureşti, 1968
Şerban, Ispita = Geo Şerban, Ispita istoriei. Investigaţii, precizări, demersuri metodologice, Bucureşti, 1980
Şiadbei, Cercetări = I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicelor moldovene, Iaşi, 1939
Ştefănescu, Dialog = Alex. Ştefănescu, Dialog în bibliotecă, Bucureşti, 1984
Ştefănescu, Jurnal = Alex. Ştefănescu, Jurnal de critic, Bucureşti, 1980
Ştefănescu, Preludiu = Alex. Ştefănescu, Preludiu, Bucureşti, 1977
Ştefănescu, Prim-plan = Alex. Ştefănescu, Prim-plan, Bucureşti, 1987
Ştefănescu, Momente = Cornelia Ştefănescu, Momente ale romanului, Bucureşti, 1973
Şuluţiu, Scriitori = Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1974
Tacciu, Romanţ, rom. = Elena Tacciu, Romantismul românesc, I—III, Bucureşti, 1982-1987
Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa = Teodor Tanco, Dicţionar literar (1639-1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud.
Autori-publicaţii-societăţi, Cluj-Napoca, 1998 Tartler, Melopoetica = Grete Tartler, Melqpoetica, Bucureşti, 1984 Taşcu, Incidenţe = Valentin Taşcu, Incidenţe, Cluj-Napoca, 1975 Taşcu, Poezia = Valentin Taşcu, Poezia poeziei de.azi, Iaşi, 1985
Teodorescu-Branişte, Presă şi lit. = T. Teodorescu-Branişte, între presă şi literatură, I—II, Bucureşti, 1989
Teodorescu-Sadoveanu, Amintiri = Ion Teodorescu, Izabela Sadoveanu, Amintiri (Din lumea umbrelor. Sufletul altor generaţii), îngr. Aristiţa Avramescu şi Tiberiu Avramescu, introd. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1980 Theodorescu, Ist. bibi. = Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, ed. 2, Bucureşti, 1972 Tihan, Apropierea = Teodor Tihan, Apropierea de imaginar, Cluj-Napoca, 1988 Titel, Cehov = Sorin Titel, în căutarea lui Cehov şi alte eseuri, Bucureşti, 1984 Titel, Pasiunea = Sorin Titel, Pasiunea lecturii, Timişoara, 1976
Todor, Confluenţe = Avram P. Todor, Confluente literare româno-maghiare, îngr. si pref. Dăvid Gyula, Bucureşti, 1983
Todoran, Secţiuni = Eugen Todoran, Secţiuni literare, Timişoara, 1973 Tomescu, Calendarele = Mircea Tomescu, Calendarele româneşti. 1733-1830, Bucureşti, 1957 Tomescu, Ist. cărţii rom. = Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti. De la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968
Tomuş, Carnet = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, 1969 Tomuş, Istorie = Mircea Tomuş, Istorie literară şi poezie, Timişoara, 1974 Tomuş, Mişcarea = Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, 1981 Tomuş, Răsfrângeri = Mircea Tomuş, Răsfrângeri, Cluj, 1973
XXXIII Dicţionarul general al literaturii române
Tomuş, 15 poeţi = Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968
Trandafir, Dinamica = Constantin Trandafir, Dinamica valorilor literare, Bucureşti, 1983
Trifu, Cronica = Constanţa Trifu, Cronica dramatică şi începuturile teatrului românesc, Bucureşti, 1970
Trifu, Presa = Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, I—II, Bucureşti, 1974-1980
Trivale, Cronici = Ion Trivale, Cronici literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1971
Tuchilă, Cetăţile = Costin Tuchilă, Cetăţile poeziei, Bucureşti, 1983
Tuchilă, Privirea = Costin Tuchilă, Privirea şi cadrul, Bucureşti, 1988
Tudor, Pretexte = Eugenia Tudor, Pretexte critice, Bucureşti, 1973
Tudor, Mişcarea = Iorgu Tudor, Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire, Bucureşti, 1976 Tudor-Anton, Ipostaze = Eugenia Tudor-Anton, Ipostaze ale prozei, Bucureşti, 1977 Tupan, Scenarii = Ana-Maria Tupan, Scenarii şi limbaje poetice, Bucureşti, 1989 Ţârcovnicu, Contribuţii = V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Bucureşti, 1970 Ţepelea, Amintiri = Gabriel Ţepelea, Amintiri şi evocări, Bucureşti, 1994 Ţepelea, Opţiuni = Gabriel Ţepelea, Opţiuni şi retrospective, Bucureşti, 1989
Ţepelea, Rememorări = Gabriel Ţepelea, Rememorări de istorie, literatură şi cultură naţională, Bucureşti, 1994
Ţepelea, Studii = Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970 Ţepelea-Bulgăr, Momente = G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1973
Ţeposu, Istoria = Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, 1993
Ţeposu, Viaţa = Radu G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti, 1983 Ţirioi, Premise = Nicolae Ţirioi, Premise literare, Timişoara, 1976
Ulici, Lit. rom. = Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, voi. I: Promoţia '70, Bucureşti, 1995 Ulici, Prima verba = Laurenţiu Ulici, Prima verba, voi. I—II, Bucureşti, 1975-1978, voi. III, Timişoara, 1991
Ulici, Recurs = Laurenţiu Ulici, Recurs, Bucureşti, 1971 Ungheanu, Arhipelag = Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, Bucureşti, 1975 Ungheanu, Fiii = Mihai Ungheanu, Fiii risipitori (Noi şi secolul XIX), Bucureşti, 1988 Ungheanu, Lecturi = Mihai Ungheanu, Lecturi şi rocade, Bucureşti, 1978 Ungheanu, Pădurea = Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Bucureşti, 1973 Ungheanu, Scriitorii = Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, 1996 Ungureanu, Contextul = Cornel Ungureanu, Contextul operei, Bucureşti, 1978.
Ungureanu, Imediata = Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, I—II, Timişoara, 1980-1989 Ungureanu, La umbra cărţilor = Cornel Ungureanu, La umbra cărţilor în floare, Timişoara, 1975 Ungureanu, La vest = Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, I—II, Timişoara, 1995-2000 Ungureanu, Proza rom. = Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, I, Bucureşti, 1985 Ungureanu, Proză = Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Bucureşti, 1977.
Urechia, Ist. şc. = V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901 Ursu, Memorialistica = G. G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, 1972 Ursu, Contribuţii = N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Iaşi, 2002
Dicţionarul general al literaturii române XXXIV
Vaida, Mitologii - Mircea Vaida, Mitologii critice, Bucureşti, 1978 Valea, Oameni = Lucian Valea, Oameni pe care i-am iubit, Iaşi, 1977
Valmarin, Studii = Luiza Valmarin, Studii de literatură română modernă şi comparată, Bucureşti, 1987 Vartic, Modelul = Ion Vartic, Modelul şi oglinda, Bucureşti, 1982 Vartic, Spectacol = Ion Vartic, Spectacol interior, Cluj-Napoca, 1977
Vasile, Poezia = Geo Vasile, Poezia română între milenii. Dicţionar de autori, Cluj-Napoca, 2002 Vasile, Proza = Geo Vasile, Proza românească între milenii. Dicţionar de autori, Bucureşti, 2001 Vasile, Conceptul = Marian Vasile, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Bucureşti, 1988
Vârgolici, Comentarii = Teodor Vârgolici, Comentarii literare, Bucureşti, 1971 Vârgolici, începuturile = Teodor Vârgolici, începuturile romanului românesc, Bucureşti, 1963 Vârgolici, Portrete = Teodor Vârgolici, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 2001 Vârgolici, Retrospective = Teodor Vârgolici, Retrospective literare, Bucureşti, 1970 Vârgolici, Scriitori = Teodor Vârgolici, Scriitori şi opere, Bucureşti, 1978 Velculescu, Scriere = Cătălina Velculescu, între scriere şi oralitate, Bucureşti, 1988 Velea, Interferenţe = Stan Velea, Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989 Velea, Paralelisme = Stan Velea, Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974 Velea, Plămada = Stan Velea, Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997
Velea, Universalişti = Stan Velea, Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996 Vianu, Arta = Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I—II, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1966 Vianu, Opere = Tudor Vianu, Opere, I-XIV, îngr. Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, George Gană şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1971-1990 Vianu, Scriitori români = Tudor Vianu, Scriitori români, I—III, îngr. Cornelia Botez, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1970 Vianu, Studii = Tudor Vianu, Studii de literatură română, Bucureşti, 1965
Vintilescu, Secvenţe = Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1917), Timişoara, 1987
Vişan, Semnături = Constantin Vişan, Semnături în contemporaneitate, Bucureşti, 1986 Vitner, Semnele = Ion Vitner, Semnele romanului, Bucureşti, 1971
Vlad, Analiză-sinteză = Ion Vlad, între analiză şi sinteză. Repere de metodologie literară, Cluj, 1970 Vlad, Convergenţe = Ion Vlad, Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, Cluj, 1972 Vlad, Descoperirea = Ion Vlad, Descoperirea operei, Cluj, 1970 Vlad, Lect. prozei = Ion Vlad, Lectura prozei, Bucureşti, 1991 Vlad, Lectura = Ion Vlad, Lectura - un eveniment al cunoaşterii, Bucureşti, 1977 Vlad, Lectura rom. = Ion Vlad, Lectura romanului, Cluj-Napoca, 1983 Vlad, Povestirea = Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, 1972 Vodă-Căpuşan, Accente = Maria Vodă-Căpuşan, Accente, Cluj-Napoca, 1991 Vodă-Căpuşan, Teatru = Maria Vodă-Căpuşan, Teatru şi actualitate, Bucureşti, 1984 Vrabie, Folcloristica = Gheorghe Vrabie, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1968 Vrabie, Gândirismul = Gh. Vrabie, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizări, Bucureşti, 1940 Vuia, Studii = Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I, îngr. Mihai Pop şi Ioan Şerb, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1975 Vulcan, Panteonul = Iosif Vulcan, Panteonul român, Pesta, 1869
XXXV Dicţionarul general al literaturii române
Vulturescu, Cultură = George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar.
1700-2000, Satu Mare, 2000 Zaciu, Alte lecturi = Mircea Zaciu, Alte lecturi şi alte zile, Bucureşti, 1978 Zaciu, Bivuac = Mircea Zaciu, Bivuac, Cluj-Napoca, 1974 Zaciu, Clasici = Mircea Zaciu, Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1994 Zaciu, Colaje - Mircea Zaciu, Colaje, Cluj, 1972 Zaciu, Cu cărţile - Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981 Zaciu, Departe = Mircea Zaciu, Departe/ aproape, Bucureşti, 1998 Zaciu, Glose = Mircea Zaciu, Glose, Cluj, 1970 Zaciu, Lancea = Mircea Zaciu, Lancea lui Achile, Bucureşti, 1980 Zaciu, Lecturi = Mircea Zaciu, Lecturi şi zile, Bucureşti, 1975 Zaciu, Masca = Mircea Zaciu, Masca geniului, Bucureşti, 1967 Zaciu, Ordinea = Mircea Zaciu, Ordinea şi aventura, Cluj, 1973 Zaciu, Viaticum = Mircea Zaciu, Viaticum, Bucureşti, 1983
Zaharia-Filipaş, Retorică = Elena Zaharia-Filipaş, Retorică şi semnificaţie, Bucureşti, 1993
Zalis, Aspecte = Henri Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice, Bucureşti, 1971
Zalis, Estetica = Henri Zalis, Estetica imperfecţiei. Contribuţii la studiul naturalismului românesc,
Timişoara, 1979 Zalis, Scriitori = Henri Zalis, Scriitori pelerini, Bucureşti, 1973 Zalis, Tensiuni = Henri Zalis, Tensiuni lirice contemporane, Bucureşti, 1975 Zamfir, Cealaltă faţă = Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, 1988
Zamfir, Proza poetică = Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1971 Zamfir, Secolul = Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Bucureşti, 1989 Zamfirescu, Istorie = Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură, I—II, Bucureşti-Chişinău, 2003 Zamfirescu, Studii = Dan Zamfirescu, Studii şi articole de literatură română veche, Bucureşti, 1967 Zarifopol, Eseuri = Paul Zarifopol, Eseuri, îngr. Al. Săndulescu şi Radu Săndulescu, pref. Al.
Săndulescu, Bucureşti, 1988 Zarifopol, Pagini = Paul Zarifopol, Pagini de critică, îngr. şi postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984 Zarifopol, Pentru arta lit. = Paul Zarifopol, Pentru arta literară, I—II, îngr. şi introd. Al. Săndulescu,
Bucureşti, 1971
B.	ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII
AA = „Ardealul", Bucureşti, 1941 ş. u.
AAF = „Anuarul Arhivei de Folclor", Cluj, 1932 ş. u; din 1980, „Anuarul de folclor"; din 1991, „Anuarul Arhivei de Folclor"
AAR = „Analele Societăţii Academice Române", Bucureşti, 1867 ş. u.; din 1879, „Analele Academiei Române"
AC = „Academica", Bucureşti, 1990 ş.u.
ADLTR = Arhiva Dicţionarului literaturii române. 1900-1950, Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi ADV = „Adevărul", Bucureşti, 1888 ş. u.; 1990 ş.u.
Dicţionarul general al literaturii române XXXVI
AFT = „Amfiteatru", Bucureşti, 1966 ş. u.
AIN = „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", Cluj, 1921 ş. u.
AIX = „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»", Iaşi, 1964 ş. u.
ALA = „Adevărul literar şi artistic", Bucureşti, 1920 ş. u.; 1990 ş.u.
ALD = „Almanahul dicţionar al presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni", Bucureşti, 1926
ALIL = „Studii şi cercetări ştiinţifice", filologie, Iaşi, 1950 ş.u.; din 1964, „Anuar de lingvistică şi istorie literară"
ALR = Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969 AMET = „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", Cluj, 1958 ş. u.
AMI = Arborele memoriei. Antologia poeţilor de limbă română din Israel, îngr. Radu Cârneci, pref. Roxana Sorescu, Bucureşti, 1997 ANB = „Analele Banatului", Timişora, 1928 ş. u.
ANPR = „Anuarul presei româneşti al lumei politice", Bucureşti, 1907 ş. u.
AO = „Arhivele Olteniei", Craiova, 1922 ş. u.
APF = „Apostrof", Cluj-Napoca, 1990 ş. u.
ARG = „Argeş", Piteşti, 1966 ş. u.
ASO = Antologia scriitorilor ocazionali, îngr. E. Lovinescu, Bucureşti, 1943 AST = „Astra", Braşov, 1966 ş. u.
ATN = „Ateneu", Bacău, 1964 ş.u.
AUB = „Revista Universităţii «C. I. Parhon»", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1956, „Analele Universităţii Bucureşti"
AUC = „Analele Universităţii din Craiova", Craiova, 1972 ş. u.
AUI = „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", Iaşi, 1955 ş. u.
AUT = „Analele Universităţii din Timişoara", Timişoara, 1956 ş.u.
BOR = „Biserica Ortodoxă Română", Bucureşti, 1874 ş. u.
BRV = Bibliografia românească veche. 1508-1830, I-IV, întocmită de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1903-1944 BSS = „Buletinul Societăţii Scriitorilor Români", Bucureşti, 1916 ş. u.
BUC = „Buletinul cărţii", Bucureşti, 1923 ş. u.
BVS = „Buna Vestire", Bucureşti, 1937 ş. u.
CAP = „Capitala", Bucureşti, 1936 ş. u.
CC = „Caiete critice", Bucureşti, 1982 ş. u.
CEL = „Cercetări literare", Bucureşti, 1934 ş. u.
CFL = „Cercetări folclorice", Bucureşti, 1947.
CGM = „Cuget moldovenesc", Bălţi, Iaşi, 1932 ş. u.
CHRM = Chrestomaţie română, I—II, îngr. M. Gaster, Leipzig-Bucureşti, 1891 CI = „Cercetări istorice", Iaşi, 1925 ş. u.
CIL = Contribuţii de istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, I—III, publ. Tudor Vianu, Bucureşti, 1956-1962 CL = „Convorbiri literare", Iaşi, Bucureşti, 1867 ş. u.; Iaşi, 1970 ş. u.
CLG = „Cercetări de lingvistică", Cluj, 1956 ş. u.
CLI = „Cuvântul liber", Bucureşti, 1919 ş. u.; 1933 ş. u.
XXXVII Dicţionarul general al literaturii române
CLJ = „Clujul românesc", Cluj, 1923 ş. u.
CML = „Curentul magazin", Bucureşti, 1939 ş. u.; din 1940, „Curentul magazin literar"; din 1941, „Curentul literar"
CN = „Contimporanul", Bucureşti, 1922 ş. u.
CNP = „Contrapunct", Bucureşti, 1990 ş.u.
CNT = „Contemporanul", Bucureşti, 1946 ş. u.; din 1990, „Contemporanul - Ideea europeană" CPL = Cărţile populare în literatura românească, I—II, îngr. şi introd. I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963
CPV = Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), îngr. şi introd. Dan Simonescu, Bucureşti, 1967 CRC = „Cronica", Iaşi, 1966 ş. u.
CRE = „Curentul", Bucureşti, 1928 ş. u.
CREL = „Cahiers roumains d'etudes litteraires", Bucureşti, 1973 ş. u.
CTC = „Cele trei Crişuri", Oradea, Bucureşti, 1920; Oradea, 1990 ş. u.
CU = „Cuvântul", Bucureşti, 1924 ş. u.
CVC = „Convorbiri", Bucureşti, 1907; din 1908, „Convorbiri critice"
CZ = „Cosinzeana", Orăştie, 1911 ş. u.
D = „Datina", Turnu Severin, 1920 ş. u.
DAA = „Dacia", Bucureşti, 1941 ş. u.
DCL = Documente literare, I—II, îngr. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1971-1973
DCM = Documente, voi. I, îngr. Gh. Ungureanu, D. Ivănescu şi Virginia Isac, Bucureşti, 1973, voi. II: Documente din arhive ieşene, Bucureşti, 1976 DCS = De ce scrieţi? Anchete literare din anii '30, îngr. Gheorghe Hrimiuc-Toporaş şi Victor Durnea, pref. Victor Durnea, Iaşi, 1999 DEP = „Dreptatea", Bucureşti, 1927 ş. u.; 1944 ş. u.; 1990 ş. u.
DFC = De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1982
DIF = Din istoria filosofici în România, I—III, Bucureşti, 1955-1960.
DIPR = Din istoria pedagogiei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1956-1969.
DL = „Dacia literară", Iaşi, 1840; 1990 ş.u.
DML = Documente şi manuscrise literare, voi. I—II, publ. Paul Cornea şi Elena Piru, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1967-1969, voi. III, publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Comea, Bucureşti, 1976, voi. IV-V, publ. Paul Comea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1981-1986, voi. VI, publ. şi pref. Andrei Nestorescu, Bucureşti, 1993 DMN = „Dimineaţa", Bucureşti, 1904 ş. u.
DR = „Dacoromania", Cluj, 1920 ş. u.
DRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Dramaturgia românească în interviuri, I-V, Bucureşti, 1995-1997 DRO = „Dacoromania", Freiburg, 1973 ş. u.
ECD = „Echidistanţe", Iaşi, 1991 ş. u.
ECH = „Echinox", Cluj, 1969 ş. u.
EL = „Elâre", Bucureşti, 1953 ş.u.
F = „Familia", Pesta, Oradea, 1865 ş. u.; Oradea, 1926 ş. u.; 1934 ş. u.; 1944 ş. u.; 1965 ş. u.
FCI = „Facla literară", Bucureşti, 1923 ş. u.
Dicţionarul general al literaturii române XXXVIII
FCL = „Facla", Bucureşti, 1910 ş. u.
FDZ = „Foaia diecezană", Caransebeş, 1886 ş. u.
FF = „Făt-Frumos", Cernăuţi, Suceava, Râmnicu Vâlcea, 1926 ş. u.
FK = „Filolâgiay Kozlony", Cluj, 1961 ş. u.
FLC = „Flacăra", Bucureşti, 1948 ş. u.
FLR = „Flacăra", Bucureşti, 1911 ş. u.
FMIL = „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", Braşov, 1838 ş. u.
FON = „Foaia noastră", Budapesta, 1957 ş. u.
FRZ = „Frize", Braşov, 1934 ş. u.
G = „Gândirea", Cluj, Bucureşti, 1921 ş. u.
GBV = „Glasul Bucovinei", Cernăuţi, 1918 ş. u.
GL = „Gazeta literară", Bucureşti, 1954 ş. u.
GR = „Gând românesc", Cluj, 1933 ş. u.
GT = „Gazeta de Transilvania", Braşov, 1938 ş. u.
HT = „A Het", Bucureşti, 1970 ş. u.
IB = Lui Ion Bianu. Amintire, Bucureşti, 1916.
IGZ = „Igaz Sz6", Târgu Mureş, 1953-1989.
IIŞ = „însemnări ieşene", Iaşi, 1936 ş. u.
IL = „laşul literar", Iaşi, 1955 ş. u.
JL = „Jurnalul literar", Iaşi, 1939; Bucureşti, 1947 ş.u.; 1990 ş. u.
KOR = „Korunk", Cluj, 1926 ş. u.; 1957 ş. u.
L = „Literatorul", Bucureşti, 1880 ş. u.; 1991 ş. u.
LA = „Literatură şi artă", Chişinău, 1954 ş. u.
LAI = „Litere, arte&idei", supl. al ziarului „Cotidianul", Bucureşti, 1991 ş. u.
LAR = „Literatură şi artă română", Bucureşti, 1896 ş. u.
LCF = „Luceafărul", Bucureşti, 1958 ş. u.
LL = „Limbă şi literatură", Bucureşti, 1955 ş. u.
LR = „Limba română", Bucureşti, 1952 ş. u.
LRM = Literatura română medievală, coordonator şi pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2003 LRV = Literatura română veche (1402-1647), I—II, îngr. şi introd. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971
LU = „Luceafărul", Budapesta, Sibiu, Bucureşti, 1902 ş. u.; Sibiu, 1941 ş.u.
LUP = „Lupta", Iaşi, Bucureşti, 1884 ş. u.
LUT = „Lupta", Bucureşti, 1921 ş. u.
MA = „Mitropolia Ardealului", Sibiu, 1956 ş. u.
MB = „Mitropolia Banatului", Timişoara, 1951 ş.u.
MCF = „Memoriile Comisiei de Folclor", Bucureşti, 1987 ş. u.
ME = „Buletinul «Mihai Eminescu»", Cernăuţi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, 1930 ş. u.
MLI = „Minerva literară ilustrată", Bucureşti, 1909 ş. u.
MM = „Mitropolia Moldovei", Iaşi, 1925 ş. u.
MMN = „Meşterul Manole", Bucureşti, 1939 ş. u.
MO = „Mitropolia Olteniei", Râmnicu Vâlcea, 1950 ş.u.
MOM = „Le Moment", Bucureşti, 1935 ş. u.
XXXIX Dicţionarul general al literaturii române
MOT = „Momentul", Bucureşti, 1945 ş. u.
MS = „Manuscriptum", Bucureşti, 1970 ş. u.
NRL = „Neamul românesc literar", Vălenii de Munte, 1908 ş.u.
NRR = „Noua revistă română", Bucureşti, 1900 ş. u.
NYRK = „Nyelv-es Irodalomtudomânyi kozlomenyek", Cluj, 1957 ş. u.
O = „Scrisul bănăţean", Timişoara, 1949 ş. u.; din 1964, „Orizont"
OC = „Observator cultural", Bucureşti, 2000 ş.u.
ORT = „Orizont", Bucureşti, 1944 ş. u.; în 1947, „Revista literară"
PAU = Poeţii şi prozatorii Ardealului până la Unire (1800-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti,
1936
PBU = Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti,
1937
PE = „Presa", Bucureşti, 1939 ş. u.
PIL = „Prietenii istoriei literare", Bucureşti, 1931 ş. u.
PL = „Preocupări literare", Bucureşti, 1936 ş. u.
PLI = „Pagini literare", Turda, 1934 ş. u.
PND = Primii noştri dramaturgi, îngr. Al. Niculescu, introd. Florin Tornea, Bucureşti, 1960 POS = Poeţi de la „Sămănătorul", îngr. Petru Homoceanul, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978 PRA = Marin Mincu, Poezia română actuală, I—III, Constanţa, 1998-1999 PRL = „Propilee literare", 1926 ş. u.
PRP = Constantin Abăluţă, Poezia română după proletcultism, I—II, cuvânt înainte Eugen Negriei, pref.
edit., Constanţa, 2000 PRR = Pionierii romanului românesc, îngr. şi pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1962 PRS = „Presa", Craiova, 1930 ş. u.; din 1934, „Presa Olteniei"
PRV = „Porunca vremii", Bucureşti, 1932 ş. u.
PSS = „Poesis", Satu Mare, 1990 ş.u.
R = „Ramuri", Craiova, 1905 ş. u.; 1964 ş. u.
RA = „Revista arhivelor", Bucureşti, 1924 ş. u.
RAZ = „Raza literară", Bucureşti, 1932 ş. u.
RC = „Revista clasică", Bucureşti, 1910 ş.u.
RCM = „Revista cultului mozaic", Bucureşti, 1956 ş. u.
RCR = „Revista Cercului Literar", Sibiu, 1945.
REF = „Revista de folclor", Bucureşti, 1956 ş. u.; din 1964, „Revista de etnografie şi folclor"
REVR = „Revue roumaine", Bucureşti, 1946 ş. u.
RFR = „Revista Fundaţiilor Regale", Bucureşti, 1934 ş. u.
RI = „Revista istorică", Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi, 1915 ş. u.
RIAF = „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", Bucureşti, 1882 ş. u.
RIR = „Revista istorică română", Bucureşti, 1931 ş. u.
RITL = „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Revista de istorie şi teorie literară"
RL = „România literară", Bucureşti, 1968 ş. u.
RLRO = Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1974
Dicţionarul general al literaturii române XL
RLSL = „Limba şi literatura moldovenească", Chişinău, 1958 ş. u.; din 1989, „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară"
RMB = „România liberă", Bucureşti, 1943 ş. u.
RML = „România literară", Bucureşti, 1939 ş. u.
RMZ = „Revista muzeelor", Bucureşti, 1964 ş. u.
RP = „Rampa", Bucureşti, 1911 ş.u.; din 1915, „Rampa nouă ilustrată"
RR = „Revista română", Iaşi, 1995 ş.u.
RRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, I-IV, Bucureşti, 1985-1991 RSE = „Revue des etudes sud-est europeennes", Bucureşti, 1963 ş. u.
RSL = „Romanoslavica", Bucureşti, 1953 ş. u.
RVM = „Revista vremii", Galaţi, 1934 ş. u.
RVS = „Revista scriitoarei", Bucureşti, 1926 ş. u.; din 1929, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români"
RVTR = Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea, îngr. şi pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1970 RWR = „Revista vremii", Bucureşti, 1921 ş. u.
SBR = „Sburătorul", Bucureşti, 1919 ş. u.
SC = „Studii clasice", Bucureşti, 1959 ş.u.
SCB = „Studii şi cercetări de bibliologie", Bucureşti, 1955 ş. u.
SCD = „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie", Bucureşti, 1964 ş. u.
SCIA = „Studii şi cercetări de istoria artei", Bucureşti, 1954 ş. u.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 ş.u.
SDIR = Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-XXV, publ. N. Iorga, Bucureşti, 1901-1913 SDL = Studii şi documente literare, voi. I, publ. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, voi. II—XIII, publ.
I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1931-1946 SDM = „Societatea de mâine", Bucureşti, 1924 ş. u.
SE = „Seara", Bucureşti, 1937 ş. u.
SI = „Studii italiene", Bucureşti, 1934 ş. u.
SIL = Studii de istorie a literaturii române. De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1968 SILF = „Studii de istorie literară şi folclor", Cluj, 1951 ş.u.
SILL = Studii de istoria limbii române literare. Secolul XIX, I—II, Bucureşti, 1969 SL = „Studii literare", Cluj, Sibiu, 1942 ş. u.
SLAST = „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", Bucureşti, 1981 ş. u.
SLC = Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1968
SLF = Studii de limbă literară şi filologie, I—III, Bucureşti, 1969-1974
SLS = Studii de limbă şi stil, îngr. G. I. Tohăneanu şi Sergiu Drincu, Timişoara, 1968
SLU = „Studii de literatură universală", Bucureşti, 1956 ş. u.
SPM = „Săptămâna culturală a Capitalei", Bucureşti, 1962 ş. u.
SPS = Studii de poetică şi stilistică, îngr. Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop, Bucureşti, 1966 ST = „Steaua", Cluj, 1954 ş. u.
STD = „Studii. Revistă de istorie", Bucureşti, 1948 ş. u.; din 1974, „Revista de istorie"
STRS = Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976
XLI Dicţionarul general al literaturii române
SUB = „Buletinul Universităţilor «V. Babeş» şi «Bolyai»", Cluj, 1956 ş.u.; din 1958, „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»"
SXX = „Secolul 20", Bucureşti, 1957 ş. u.; din 2000, „Secolul XXI"
T = „Transilvania", Braşov, Sibiu, 1868 ş. u.; Sibiu, 1972 ş. u.
TBR = „Tribuna României", Bucureşti, 1972 ş. u.
TF = Temelii folclorice şi orizont european în literatura română, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1971 TIA = „Tribuna", Cluj, Braşov, 1937 ş. u.
TIL = „Timpul", Bucureşti, 1937 ş. u.
TM = „Timpul", Bucureşti, 1876 ş. u.
TMS = „Tomis", Constanţa, 1966 ş. u.
TR = „Tribuna", Sibiu, 1884 ş. u.; Cluj, 1957 ş. u.
TTR = „Teatrul", Bucureşti, 1956 ş. u.; din 1990, „Teatrul azi"
ŢA = „Ţara noastră", Sibiu, Cluj, 1907 ş. u.
U = „Universul", Bucureşti, 1884 ş. u.
UR = „Unirea", Blaj, 1891 ş. u.; Alba Iulia, 1968 ş. u.
UTK = „Utunk", Cluj, 1946 ş. u.
UVPA = Un veac de poezie aromână, îngr. Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu, introd. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1985 UVR = „Universul literar", Bucureşti, 1888 ş. u.
VAA = „Viaţa", Bucureşti, 1941 ş. u.
VAN = „Vieaţa nouă", Bucureşti, 1905 ş. u.
VBA = „Viaţa Basarabiei", Bucureşti, 1932 ş. u.
VL = „Viaţa literară", Bucureşti, 1926 ş. u.
VLT = „Viaţa literară", Bucureşti, 1906; din 1907, „Viaţa literară şi artistică"
VR = „Viaţa românească", Iaşi, Bucureşti, 1906 ş. u.; Bucureşti, 1948 ş. u.
VRA = „Vremea", Bucureşti, 1928 ş. u.
VRP = „Versuri", „Versuri şi proză", Iaşi, 1911 ş. u.
VS = „Vestul", Timişoara, 1930 ş. u.
VSD = De la Varlaam la Sadoveanu (Studii despre limba şi stilul scriitorilor), Bucureşti, 1958 VST = „Viaţa studenţească", Bucureşti, 1956 ş. u.
VTRA = „Vatra", Târgu Mureş, 1971 ş. u.
3 Dicţionarul general al literaturii române
Pagini alese
PACHIA TATOMIRESCU, Ion (16.11.1947, Tatomireşti, j. Dolj), poet şi eseist. Este fiul Elenei (n. Florea) şi al lui Dumitru Pachia, tâmplar. Urmează liceul la Filiaşi (1961-1965) şi Facultatea de Filologie la Timişoara (1966-1971). îşi ia doctoratul în filologie la Universitatea „Lucian Blaga" din Sibiu. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la şcoli generale din Fratoştiţa, Tatomireşti şi Brădeşti, judeţul Dolj, la Liceul Agricol din Filiaşi (din 1975), Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara (1982-1990) şi la Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara. Este redactor-şef la „Caietele Dacoromâniei" şi director al Editurii Aethicus din Timişoara. Publică primele versuri în „Povestea vorbei", suplimentul revistei „Ramuri", în 1966. Colaborează la „Ramuri", „Luceafărul", „Contemporanul", „Orizont", „Transilvania" ş.a., semnând şi Ion Viespan, D. Dacian-Bradu. Debutează editorial în 1972, cu placheta Munte. Traduce din poezia chineză şi din poeţi sovietici.
Poezia lui P.T. articulează un proiect ambiţios: crearea unui univers coerent, crescut din imaginarul mitologiei autohtone. Acestei voinţe constructive i se asociază în mod obişnuit o gesticulaţie solemnă, o respiraţie epică amplă, saturată de un imagism abundent, o semantică elaborată, alcătuită din figuri cu valoare simbolică (Muntele, Zoria, Matca, Bradul, Curcubeul, Fluviul, Genunea). Impresia de convenţional şi artificiu, de construct programatic, când şi când de neignorat, este contracarată de o energie genuină ce dă limbajului poetic forţă şi plasticitate.
SCRIERI: Munte, Bucureşti, 1972; Crocodilul albastru, Bucureşti, 1975; încântece, postfaţă Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1979; Zoria, Bucureşti, 1980; Lilium breve, Bucureşti, 1981; Peregrinul în azur, Craiova, 1984; Verbul de mărgârint, Timişoara, 1988; Dumnezeu între sălbatice roze, Timişoara, 1992; Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei ăacoromâneşti, Timişoara, 1996; Zalmoxianismul şi plantele medicinale, MI, Timişoara, 1997; Bomba cu neuroni, Timişoara, 1997; Stelele dalbe... dintr-o „Colindă la Timişoara în decembrie însângerat, la anul 1989", Timişoara, 1998; Fulgerul sferic - Eclair spherique, ed. bilingvă, tr. Chantal Signoret în colaborare cu autorul, Timişoara, 1999; Nichita Stânescu şi paradoxismul, Timişoara, 2000; Istoria religiilor, I, Timişoara, 2001; Ultimele poeme hadronice, Timişoara, 2002; Cereasca horă în carul cu doisprezece brebenei, Timişoara, 2002; Povestea celor trei mustăţi de fier, Timişoara, 2002. Culegeri: Mărul din rai cu stelele Crăciunului dacoromânesc, Timişoara, 1998.
Repere bibliografice: Firan, Macedonski-Arghezi, 421; Streinu, Pagini, IV, 90-92', Popa, Dicţ. Ut. (1977), 553; Popa, Clasici, 139-142; Ulici, Ut. rom., I, 315-316; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 160-161; Marian Barbu, Trăind printre cărţi, II, Petroşani, 2002, 68-69; Firan, Profiluri, II, 285-287.	'	/	S.l.-J.
PAGINI ALESE, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între
14	martie 1902 şi 16 februarie 1903. Publicaţie din constelaţia „Literatorului", P.a. continuă, „reînsufleţită şi reformată", „Revista modernă", ceea ce este evidenţiat şi de numerotarea noului periodic. în lipsa unei casete redacţionale, se menţionează că revista apare sub îngrijirea lui H. Coşoi. Articolul-program (Prima vorbă) deplânge, cu accente patetice, starea
culturală a ţării, căci „nici un curent trainic nu s-a creat la noi, nici o operă, nici o şcoală artistică nu s-a impus". La câteva numere distanţă, articolul de fond Cum s-ar putea crea o mişcare literară afirmă: „Dintre scriitorii generaţiei care ne-au precedat şi mai trăiesc încă, singurul care şi-a ţinut cu prisosinţă făgăduiala a fost I.L. Caragiale". întrebarea „Cine va marca epoca pe care vom putea să o numim a doua după aceea care a apus odată cu viaţa lui Eminescu" rămâne deschisă, iar concluzia este că „ne aflăm încă în faza de tranziţie". Pe de altă parte, se remarcă dispersarea forţelor gazetăreşti, aşa încât „avem un cititor de fiecare revistă" şi se susţine necesitatea unei publicaţii literare puternice, având drept scop crearea unei mişcări literare autentice. Dezideratul este ilustrat cu exemplul revistei „Literatorul", pentru care „literatura devenise o funcţie socială în stat". Cu această conştiinţă a misiunii ei, redacţia analizează viaţa literară şi culturală, propune discuţii „libere şi contradictorii" pe teme precum romanul românesc, curentele literare, literatura naţională. Pornind de la existenţa romanului ca o specie complexă, se consideră că acesta nu are o tradiţie în literatura autohtonă, că „autorii romanelor noastre se resimt prea mult de influenţe străine", iar operele lor „pornesc din întuneric şi pier în umbră". Sunt iniţiate anchete referitoare şi la alte chestiuni culturale de actualitate: Pe ce căi ar trebui să se îndrume literatura noastră pentru ca ea să poată deveni accesibilă şi utilă tuturor claselor sociale (8/1902). La scurt timp după apariţia săptămânalului se lansează Biblioteca literară „Pagini aurii", reunind trimestrial în volum „tot ce se va produce mai de preţ ca literatură inedită în sfera tinerilor scriitori români", în cuprinsul primului tom fiind anunţat şi un roman al lui Mihail Sadoveanu, Fraţii Potcoavă. De asemenea, alături de ediţia de lux pe hârtie satinată, revista este scoasă şi în ediţie populară. Rubricile obişnuite sunt „Figuri literare" (sunt portretizaţi Haralamb G. Lecca, D. Nanu, A. Steuerman-Rodion, G.Tutoveanu), „Note de călătorie", unde scrie Radu D. Rosetti, „Revista revistelor" şi „Ştiri literare şi artistice". Sub titlul generic „Opere noi" se fac scurte comentarii despre Fecioara în alb de Ştefan Petică (versurile „sonore ca ... visul, albe ca ... muzica au farmec, dovedesc artă" şi reprezintă „cea dintâi notă decadentă din literatura română"), Cartea de aur de Al. Macedonski („singura operă de reală valoare literară apărută în vremile din urmă", o lucrare „titanică prin realismul ei", purtând „haina somptuoasă a limbii române modeme"). în paginile revistei apar Al. Macedonski (nuvela Cămătarul), I.A1. Brătescu-Voineşti (schiţa întâmplare), Cincinat Pavelescu (versuri). După ce dăduse, sub pseudonim, cronici în „Revista modernă", Mihail Sadoveanu este prezent şi în P.a., unde în primele şase numere îi apar, în serial, capitole din romanul Fraţii Potcoavă, semnate M. S. Cobuz, apoi nuvelele îvanciu Leul, Printre gene, în amurg, Pribegii, iscălite M. Sadoveanu-Cobuz, Regretul şi Hanul boului, cu semnătura M. Sadoveanu, respectiv Mihail Sadoveanu. Sunt publicate aici şi versuri de Al. Gherghel, Enric Furtună, I. Stătescu-Naia, Virgiliu N. Cişman, Ion Petrovici, A. Mândru, Corneliu Moldovanu, D. Karnabatt, Mihai Codreanu, schiţe, nuvele şi povestiri de Gh. Silvan, N. N. Beldiceanu, H. Coşoi,
Pagini basarabene
Dicţionarul general al literaturii române 4
Ion Ciocârlan, Nae D. Ţăranu, Ioan P. Manolescu, G. Rigo (Gr. Grigoriu), D. Teleor ş.a. Apar scurte articole despre Henrik Ibsen, Lev Tolstoi, Emile Zola, Heinrich Heine şi traduceri din A. P. Cehov, Alphonse Daudet, Henry de Forge, Henry Wadsworth Longfellow, Octave Mirbeau, Maxim Gorki, Frangois Coppee, Edgar Allan Poe. Pe parcursul câtorva numere redacţia polemizează cu „Sămănătorul". Astfel, la rubrica „Revista revistelor", un articol nesemnat afirmă că „Sămănătorul" „a venit în lumea aceasta cu năzuinţe înalte, cu trâmbiţări zgomotoase, cu gesturi şi cu îmbrânciri ciudate, [...] cu pompoasa făgăduinţă că va tăia brazdă nouă în ţară", dar „naţionalismul umfla, ca drojdia, frazele cronicăreşti ale iluştrilor sămănători". După ce sesizează „lipsa cumplită de colaboratori", articolul atacă dur: „oricât de conştiincioşi suntem faţă de meritele vechilor poeţi Vlahuţă şi Coşbuc, nu putem ascunde faptul că ei nu ne mai inspiră astăzi nici o încredere". Ilarie Chendi răspunde prompt acestor acuzaţii, ceea ce atrage o nouă ripostă (întâmpinare „Sămănătorului") şi o nouă pledoarie pro domo: P.a. este „cea mai modernă revistă literară", „lipsită cu totul de orice spirit de sectarism sau de coterie", promotoare a tinerelor talente şi a luptei lor „cu prejudiţii înrădăcinate şi cu scriitori oficiali" „ Câteva numere mai târziu este salutată retragerea lui George Coşbuc şi a lui Al. Vlahuţă de la conducerea „Sămănătorului".	II.C.
PAGINI BASARABENE, periodic literar apărut la Chişinău în lunile mai şi iunie 1931, ca supliment al revistei „Poetul". Publică versuri şi proză în limbile română şi rusă. Este redactat de Iorgu Tudor, Alia Razu, Theodor Inculeţ, V. Adiasevici, ca organ al Cenaclului basarabean, condus de Iorgu Tudor. Gruparea este alcătuită, în afara celor care figurează că redactori, din Ion Buzdugan, Sergiu Cujbă, Ştefan Bulat, Ecaterina Cerchez, Vasile Luţcan, Gheorghe V. Madan, Nicolae Spătaru, Al. Terziman. Revista îşi propune „să fie pusă în slujba literaturii şi artei pentru a trezi spre activitate mai rodnică mânuitorii condeiului" din Basarabia, scopul cenaclului pe care îl reprezenta fiind „apropierea şi înfrăţirea între publicişti, slujitorii şi prietenii artei şi scrisului, sprijinirea revistelor etc." P.b. are o orientare regionalistă pronunţată, ca şi alte publicaţii conduse sau redactate de Iorgu Tudor. în primul număr se include grupajul Amintiri despre Leon Donici, alături de nuvela Admiratorul lui Leon Donici. Tot aici este publicată traducerea în limba rusă a poeziei lui St. O. Iosif Unei domnişoare. Theodor Inculeţ îl prezintă pe poetul Fotie N. Langada. Revista mai conţine versuri de Pan Halippa, Alia Razu, Ion Buzdugan, poezie şi proză de Nicolae Spătaru, texte de G. Tutoveanu, L. T. Boga, precum şi o pagină închinată lui Al. Mateevici.	I.Dg.
PAGINI BASARABENE, publicaţie apărută la Chişinău, lunar, din ianuarie până în decembrie 1936, având subtitlul „Revistă literară şi de cultură generală". L.T. Boga este director, ca redactor figurează George Dorul Dumitrescu, redactor pentru Bucureşti fiind Mihail Straje. La ultimul număr lui George
Dorul Dumitrescu i se alătură Augustin Z. N. Pop. Redactorii nu se încumetă să vină cu un program pe termen lung, ci doar cu o profesiune de credinţă. Cu prudenţă, ei îşi propun să realizeze o publicaţie „cu caracter mai mult informativ, care înregistrează faptul literar, indiferent de provenienţa lui" şi care va cuprinde „întreaga mişcare literară". Un gând este totuşi limpede exprimat: îndreptăţirea la afirmare a cuvântului românesc în Basarabia, necesitatea de a fi curmată aici starea de inferioritate a graiului românesc. încă înainte de apariţia revistei, în „Viaţa Basarabiei" se afirma că P.b. avea să se bazeze pe scriitori „cu domiciliul la Capsa" şi că redactorul venise la Chişinău mânat doar de ambiţia de a-şi asigura un titlu de glorie. Era un atac de pe poziţia unui regionalism îngust. Realităţile basarabene, literare, culturale, istorice îşi găsesc o abordare prioritară în P.b. Sunt evocaţi Leon Donici (în articole semnate de Demostene Botez, George Dorul Dumitrescu ş.a.), Constantin Stere (însemnări de Tr. Georgescu, Sergiu Matei Nica). V. Ţepordei şi George Dorul Dumitrescu se opresc asupra lui Al. Mateevici, I. Negrescu scrie despre Olga Nacu. Proza este ilustrată de B. Jordan, Leon Donici, Titus Hotnog, Gib I. Mihăescu, I. Laurenţiu (Laurenţiu Fulga), Lucia Demetrius, Jul Giurgea, Isaiia Răcăciuni, Anton Holban, Sandu Teleajen, Tr. Georgescu, Mihail Spiridonică, Al. O. Teodoreanu, Carol Ardeleanu. Sunt publicate versuri de Matei Alexandrescu, Tina Arbore, Gh. Banu, Dem. Bassara-beanu, Vlaicu Bârna, Radu Boureanu, Ion Buzdugan, Ion Calboreanu, Virgil Carianopol, Vladimir Cavarnali, AL Căli-nescu, Vladimir Corbasca, N. Costenco, Sergiu Cujbă, George Dorul Dumitrescu, D. Florea-Rarişte, G. Gregorian, Radu Gyr, D. Iov, Magda Isanos, Bogdan Istru, Vasile Luţcan, Ion Aurel Manolescu, George Meniuc, Ion Minulescu, Teodor Nencev, Sergiu Matei Nica, Ion Ojog, Ion Pillat, Ion Pogan, C. Salcia, Octav Sargeţiu, Teodor Scarlat, Iacob Slavov, Al. T. Stamatiad, Cezar T. Stoika, C.I. Şiclovanu, Viorel Şuluţiu, Nuşi Tulliu, Iulian Vesper, Al. Voitin, E. Ar. Zaharia. Revista acordă o pagină debutanţilor: George Meniuc, Eugen Secrieru, Narcise Negrescu, Leon Şeptiţchi. Două grupaje reţin atenţia: Scriitori români pentru durerea Basarabiei (în numărul 2), alcătuit din articole semnate de Tudor Arghezi, Emanoil Bucuţa, Mihail Sadoveanu, I. A. Bassarabescu, Mircea Eliade, V. Voiculescu, Ion Pillat şi Al. Donescu, include apeluri patetice de ajutorare urgentă a fraţilor de peste Prut, aprig loviţi de secetă; Toamne şi podgorii româneşti (în numărul 9), precedat de o tabletă a lui Tudor Arghezi, Lumina de toamnă, şi conţinând un florilegiu din poezia lui Mihai Eminescu, N. Iorga, Al. Macedonski, Cincinat Pavelescu, Adrian Maniu, D. Anghel, I. Buzdugan, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Lucian Blaga, Elena Farago, St. O. Iosif, G. Topîrceanu, Al. O. Teodoreanu, Volbură Poiană-Năsturaş, Nichifor Crainic, Virgil Gheorghiu, N. Cre-vedia, L. T. Boga, D. Iacobescu, D. Iov, Radu Gyr, I. Minulescu, G. Bacovia, Marcel Romanescu, B. Frunte, George Dumitrescu, Bogdan Istru, Al. A. Philippide, Demostene Botez, Nirvana Runcu (Veronica Russo), Radu Boureanu, Zaharia Stancu, Codin Negulescu. Revista nu şi-a putut asigura colaborarea unui critic literar de autoritate. O singură dată figurează aici
5 Dicţionarul general al literaturii romane
Pagini literare
semnătura lui Perpessicius. Cronica literară este asigurată de George Iancu Ghidu şi de N. Crevedia. Credincioasă promisiunii de a informa, P.b. a cultivat o serie de rubrici: „Cronica măruntă", „Cărţi", „Cronica lunară", „Cărţi noi", „Note", „Reviste basarabene". Mihail Sadoveanu nota în „însemnări ieşene": „Revista are o bună şi curată înfăţişare, suntem bucuroşi s-o recomandăm cititorilor", iar Mircea Eliade, în „Vremea", scria între altele: „A apărut al doilea număr din această miraculoasă revistă de cultură. Miraculoasă, prin numărul mare de colaboratori şi prin excelentele condiţii grafice în care se tipăreşte".	I. D.
PAGINI CULTURALE, revistă apărută la Sighetu Marmaţiei, lunar, din mai 1926 până în iulie 1929, sub redacţia lui Vasile Terente. Articolul-program, semnat de redactor, anunţă doar noua prezenţă în peisajul publicistic, în timp ce în Renaşterea unei categorii etico-sociale: idealismul (2-3/1926), Marin Dragnea circumscrie mult mai precis idealurile revistei: „Din punct de vedere literar vom merge pe cărările luminoase ale înaintaşilor. Căci noi luăm de model în avântul nostru cărturăresc pe Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Cema, Duiliu Zamfirescu etc. Suntem tradiţionalişti ca doctrină estetică, fiindcă considerăm tradiţionalismul ca pe o categorie literară salvatoare." Rubrici: „încrustări", „Memento" (ştiri culturale), „Reviste bucureştene", „Revistele clujene", „Aprecieri". P.c. cultivă o poezie minoră, de un patetism desuet, lipsită de vibraţie autentică. Se publică proză de Gh. Brăescu, I. Agâr-biceanu, Aurel Decei. Cronica literară este semnată de V. I. Ber-gheanu. în articolul Pe cărări drepte, Marin Dragnea aduce elogii poporanismului şi sămănătorismului, dezavuând energic modernismul („nu putem accepta exageraţiile noului curent"). Apar traduceri din Jokai Mor, Ady Endre, Edgar Allan Poe. Mai colaborează V. Ilea, Ion Chelcea, Angelo Stătescu, N. Batzaria.	N.S.
PAGINI DUNĂRENE, publicaţie apărută la Galaţi, anual, în 1955, 1956 şi 1960. Este o culegere din lucrările cenaclului literar „13 iunie 1916". Redactori: Manole Brazdeş, Stan Păun. Puternic marcată de dogmele epocii, P.d. îşi trasează coordonatele ideologice între „devotamentul faţă de patrie" şi „neîmpăcata ură faţă de toţi acei ce vor să frâneze drumul nostru spre pace şi belşug" (Cuvânt înainte). Rubrici: „Traduceri", „Scenarii", „Primii paşi", „Folclor" „Evocări", „Medalioane", „Documente, amintiri", „Oameni şi cărţi", „Opinii", „Note". Publică poezie Mihu Dragomir, Camil Baltazar, Stan Păun, Ion Eremia, Lucia Şerbu, iar proză semnează Traian Coşovei, Mircea Ionescu, Dimitrie Pascu, Nicolae Maftei ş.a. Contribuţii de istorie şi istorie literară dau Paul Păltânea, D. Şoitu ş.a.	N. S.
PAGINI LIBERE, publicaţie apărută la Galaţi, săptămânal, între 1 iulie şi 15 noiembrie 1908, apoi la Ploieşti în octombrie 1921, cu subtitlul „Revistă literară şi ştiinţifică săptămânală", şi
la Bucureşti, lunar, din octombrie 1925 până în mai 1926. Barbu Nemţeanu precizează din primul număr direcţia modernistă a publicaţiei şi, atacând „Revista celorlalţi", afirmă: „Nu vom zice deci: «Aprindeţi torţele să luminăm prezentul literar». Nu vom zice că «am pornit cu tâmăcoapele ca să zdrobim arta veche, pentru a închipui una nouă!» Vom spune: «Aprindeţi torţele şi daţi foc revistei care îşi propune o astfel de cruciadă»". în consecinţă, se afirmă că P.l. „se prezintă cu o atitudine cu totul modernă", căci „orice fel de artă va găsi ospitalitate în paginile libere ale revistei noastre. Singura condiţie este ca lucrările să aibă un substrat de realitate sufletească şi arta să fie artă" (.Desluşiri, 2/1908). Publică poezie Enric Furtună, Barbu Nemţeanu ş.a., proză semnează Leon Feraru. Se includ în sumar însemnări şi eseuri: V. Lateş (Omul de ştiinţa şi filosoful, Intuiţie. Cuceririle psihiatriei), N. D. Cocea (Spre arta viitoare, Trecutul, Prezentul, Viitorul). Se publică sau se reproduc traduceri din Goethe (Elegii romane), Schiller (Scufundătorul, Pompei şi Herculanum), Oscar Wilde (Theoretikos), A. P. Cehov (Ssst!...). Seria editată la Galaţi are un supliment, „Lira", apărut săptămânal din TI iulie 1908 până în 9 mai 1909, tipărit iniţial ca anexă gratuită, iar de la numărul 14/1908 ca foaie independentă; directorul, Sal. Schein, e menţionat abia în numărul 22-23/1909. Cu o structură de magazin, destinat îndeosebi divertismentului, suplimentul conţine încercări literare ale unor diletanţi. în ultima serie a P.l. problemele economice şi mai ales sociale predomină. în numărul 4-5/1925 lui Panait Istrati i se publică însemnările intitulate Ştefan al nostru, consacrate lui Ştefan Gheorghiu, lider al mişcării socialiste.	P.	C.
PAGINI LITERARE, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 21 ianuarie 1899 şi 30 aprilie 1900. Poetul Artur Stavri s-a ocupat de întreaga muncă redacţională până la numărul 25, din 10 decembrie 1899, când i se alătură Ion Gorun. Au apărut cincizeci şi patru de numere, exceptând perioada 24 iunie - 3 octombrie 1899, când apariţia a fost suspendată, probabil din cauza unor dificultăţi materiale. P.l. nu a fost o revistă „de program", ci o publicaţie prin care se încerca o concentrare a scriitorilor, indiferent de opţiuni politice sau de crezuri artistice. Articolul editorial din primul număr semnalează tendinţa unei părţi a criticii literare de a exagera cauzele şi efectele unei aşa-zise „crize" a literaturii române. Acelaşi editorial subliniază intenţia redacţiei de a face din P.l. o publicaţie deschisă, adică ferită de exclusivism, şi anunţă că are garanţia colaborării celor mai cunoscuţi scriitori. Şi totuşi, o idee directoare rezultă din bogatul şi variatul material beletristic şi critic. Sunt prezenţi scriitori care, în anii precedenţi, puteau fi întâlniţi în paginile unor reviste ca „Vatra", „Vieaţa" sau „Povestea vorbei", iar literatura publicată mărturiseşte acelaşi interes pentru viaţa omului simplu, pentru obiceiurile, tradiţiile şi preocupările lui. La P.l. încercările de modernizare, de înnoire a expresiei artistice, excepţie făcând atracţia către parnasianism a lui Artur Stavri, nu au găsit înţelegere; bunăoară, s-a respins colaborarea lui Ion
Pagini literare
Dicţionarul general al literaturii române 6
20 «AM EXEMPLARUL
PAGINI
«UMRHtf «vana aMS»î UTÎMM":
V. A, Urecuiă. Ghsorche Coşbuc, Db. Lbkcuiâ, Ion Gorus, Axnsh Stavri, ConstanţaHonoş. (iniRi.i:Hasmti.Gii. t>« M 01.00 v , I.Titfco nost seu, assa Cjo-PAG1.1 S. SAMtLCVU. Son a SviiutL K.u r, .St.ww. Aurrn tiowu , f. Sri-rw BţhMUHM >C. r>IM. ANijlIfl. iilHAlAMIIII <i. Lkoi ». T. Di’if. Ji.w l«Aiîi.
PAGINI LITERARE
l'i 'un.' i,Y ■ici.viu.i, >.iad ci':!*” fiţf nu mar tat> condeiul in mma,?te.siM delungi intervale, de dl pentru a de-pîmşw îhwâreti literaturii la noi. ~--eaderea tuturor gerturiiur literare mai Jos dc nivelai mijlociau şi ,micul interes literar a? .-lacietdţii romînc-. — în vremurile acestea, cmd alţi tubltori de literatura au aiuoiJn. disperare, sa^sautiea de înviorare a vieţii literare /vii’- înfiinţare de cercuri de ainia. cart v. încurajeze între dînşii pentru ca 5;. ''indii! kir sâ încurajeze literatura prin ».-’scripţie pubîtcâ şi prin sscumU- mga-- C.' isu.hmjv; -.î.-ît-'Jn earitat'ue,--spuriţia tatei reviste literare cu mi cm-numai şi tocmai pe îifice-Iî-î-j condeie ce sna? susţin de Hne vie râo, mJcar suh mijlocie, micui interes 1‘ierar p! puMicidus ţ-=.-,înş. cum s; p*
aci~* r-Vţ,n- l.’^rsr, ar l’utoa
ţ irs =; i.'^srr-dre tn,lra>-ia.aţa,
{înr. i*r ui.t dreptate cir aveaîcriîMîv ■Kis'i'i îi! rfţrjfîurf ji vî-caro ar îi părerea «fior antic! as iirermurif cu privite Kt «nicaâtaica sistemului a®dai:; ■■■■■■ ţiiior bme-ta-cefe pentru a se a-ii:;l3fa rai"vî Isuwîurltj niîyorîc^raiaq:,,! meu-raiare. ran :ntu$t croJenjj, Î!UenîesaH pe >Ubde ir ta;,‘re f\pct n.-!î*e, Că mu! c\~i ;Ş:1 î-vs-'i'sii' i -ie lojniftiiri ne»ii!lc. -im-pauc	- =! ivrstni cu inicitl
vifS :^U':x‘s iiicîiiî ş: muc aceia van M nepuîmu du ;t cr«a ^.pi;re ţiy^tvUuaţsj ■■a ccic i'.v:r;te sub u-jsj-i-nilv '-i {'isst-ciiîbî^vc-a :ihl‘î ■.'!’■ rice i'pi/ca’t;. arnl-i-
;t‘’Isrîir‘\ a,‘:- -'■« su-'Vu-'1- ţi
I' Ci:-:-	',ts-ns;l?îv5l	ÎS-
A<.c-aat.i „it.Unt-i y	vcriiiciita
iciii {>n« us.-j.ar; »)«h ntoi parţial J.j viî ţ‘î-;£ pe	S.ls_-em	avas'!. -~ta
.. casc d,î «,<;■«,c ,= pjpiiiikr Cî S... «viCJUU, w-.piţ.jfc-u ;5 fcnte J..
‘ r-.-e spru dl-.«--catci cu* getisSj ut'-Cârţ-:	—	ntunaî	fu-	:
şetart {fbţervaţît; sâ şît,.._s; sa{) ,!f ; c.rc t-.r«i.i, nsmai Itersrâ >& t«;.
, s''îriK'tf-*îa	;-I!inîs, t, j„.
n«ţa^ - ţs u,i ea^ttţ ţnţein ^ nu ge : ■sumppane ^	’
ii gflsi. negrvjtt, ’cnski
carî xcucEorind. vor g;1si mijlocul de a contesta unora din paginite noastre valoarea fie intrinseca, tic- de forreâ literara. Cad. in afară de critici emeriţi, si în arară de critici mat avem. >: :i p.i-catf .> p:Mic-p.t dL- iirl-f. C ir.. trebuie să o recunoaştem, m ia roţi ratnatea *e împerechează cu absoluta suiitîiifc TOsciirtu c» aceştia însfl va îri-îcrcsa vi ca» Jc- sfcur. puWîcu! austru
Şt de îWuBmriea îl va ifitcresaî:~sra .!.e.^:.: .-r m<iM ::ui	.n.i.f J!-' .'c
exuntple.-— şt discuţiile privitc»ire5ait« numai la chesîiife de' para uteratoră,— ci şi ceie carî atîtijţ numeroaseie preo^ cupari de ordin nidai, — şi în Jhimim BUrare ţi se- va face parte >i !or. cu atu mal mult câ in^aş; proi(ucţia inerara în lovdeu'iina a purtat şî va pntt#*Kaft?; ales asupra acestora, direct sau indirect.
la toate aceste chipuri şi în aî'.t ie, carî ■se vor vedea. reiuSm dar. — nîaî mu!p !a un îoc şi dofuini de a ii din ce in ce maî rrtaîţt,—relaţiile cu nahiieui rscsssru : citîttir. /icî-rn ca rvftsâm acc'le ietăţii,
o revista ntmă—o/Af reratAS -na !»câ n ivjv>/i? ’ cum ar /icc r-Sus5ctc-<is. Va-gitak bUTcvv sui c:rin<; in jurul k-r sj buna parte diu ioriii-jrif «Ha ciinoţcuît publicului SiO-.;''! accasta	disfen-
si-ozft de ;s ma» luoiti	Sbmmiri
î”-.r-_:	ui.i:	nsuîl	~ttvi mut ptssm
vechi, şi
Saiiîîrtm pe cos c- vor snaî vc-ni!
rian iii: sixfi'LA
conetiiwaiiuî pt- a M:ii, «e sft ţîsBoasc ji arooâtojfff camoti
d^ta^‘dlBKmrpt| rtnd- tetimpiMe.
îaeires Iwgke -fi desîife ţ« eave o' Aleea «tentrî vte soptl eî. cal mat fie înwto avo* .'5t din oraş. Şi tie i-iti; ort i(‘aHitîs--î» vfnta iTtHi aBfopiaiâ rit; ces despre ea« sc a« iă e fiici roi&—jt ife is care wkma. muip na se «tio ti'.'j-iiids nîeî u dată, -ii< eiui-wi nu m'aat jjtlrcsut cu alţii' in gt'iiao râctfleioasK asupri micilor stîngBcii ate afe-stnî ?ap rb exemplar de fifci a iisiarit c-» Bparta latre «sirfalte îesftBî' «n aa mstic şi plst de w® artere prin-tr-- jvlant.ţjf-Ssîfa.
Eî *t. — a loiKosra eu hh bra<l «ii cn >m #l£j.ir o feiiiic, post» 'â fwfi (twn ehaUt: dar ii? âgur, liiu'.ral Şieiaa, tind pivm? ochii pe &Jă, os fusese- fesne ar naawî 4e fratnHseJîa î.-iţii!ţţa«^i*i ţiaţă şi vigoarea avssteîsÎHtjile
f-u'itilii ei! israsf eu n“are. îlwfjk-, tâfivn vhsmes. ww ifats «astea sâ atbâ mi ast-fe! 4c piue»*. Tifsâr sainse, «s> erifajil. dstreu muîfâ înviiţshipt ţt ta raars viitor,	tselor
Silîiaa 1-ra taft ua flm pr.»ţtie. Ca sS-ţt fufa-oi»9rt;f- fsr«'i-a. RireoaU Utt mia eapîtat, Frif îejtr«. etaâ p,!Eii<eîtale,iiărteJ<anaî
singurătate
C;‘-w-V?-'- AW«T
£>IJ	1%Î.:
'nj/ir;, iaşi a.itsi'fi chsftr tiii.i ,i. C--! iţ-'-tmi t el(£.î- «■
" ui’.-a>-}« n» peinin uiis<!iţ.v,'-daj- 'ÎL> i-uţe-a, ii i'aui simplă. Îăr5 i'fi-^'iiîf:. y fe!a c;nt *A ik-	m^sstMsa.^m
sB’-ii ,,priM m j^ianHfi, f„'i t« eastS î(/ieni-ă i- HjiSaiiu rfi a i i,fei!-<ii iOA !a liinsaS,--iilVt
waii-uiB rcu^je <*- mmune. S’e îCnyti avi« ,sf-ars. H. rn.li '««■«a -,i in^oj vi\ ’â-uuî'î, ^i-i uicr^i-i î‘i-.îe *5 i-a una ţi ca aifs ţî in “Cîîi'U rr.'«.i‘«i Aisf mî n.i w-i n;ui Ouie
aijit-t-s-a ji sa sab spawirp* at-piiei' a
vnw ÎM-J	v?r	-• ,i (i-iîJf îiftrto?;i3itaiaş<îS
i.ir>-.'î ■- ■; i-'-u-wfc Bi’f-..i-Să cis-UBtit si> iivi-*' asri.t in mî-it'-fi ml, 11 nr. . parii.-uiM r,<tvî s»,f}i;î..isjiP3Sşfci!n.i*.-.:e-J.ii«J ii.îe&f-uia « îi-ii-'.r.'î.i jî .-ăţ-î .-‘i;:.' »rfawrs«.ee /»eu j»-n}w •-l.o-'iiî	ia*.	rtierurs-	jhAei	râ a-
f-tn. 1- iwriii-	•!	>i)i:'i c.c-V!i
na» ii’.’-iti si', rit s. pni'n în-nc-t ;«• oafrt ei i=a*--^:- jîietiHuic-’.îi. -.-'«alţe. l-î ci-'-i !a?. fl-n;'-Siouijî .jr.7 j;.i-‘),''liârci-.-i p -wţ* i-f Ii-aS;
KiiăMiaiţi!. irt iic-Si’-'-aî<aa<--nl.parc4<,erţ.-a. ta au ii'-r .1. »api-tfcrn.'li ptanioil tiuft* sfrre, ithW«i'U‘l.l Mutata îVfitru	-iuiplii...
Arf Cîiîif-: :i-îiiaîri ia rfaprt tfetffr <],’ iiiiiU? am,	doeinj-	S;a«rt	a	fn?h'n	o-
cîjii.	W-11 -i. *ri *-=-'?■- tiiiw. îfossti»! dec-
-	,,	1.	.	■	1.	■ .	a
auns p- 1., radele , aei.l-iiod vAiitire? mat muK oV -.a siia ce rS-ş ptttt-asei 'Îîîtoriiie...
Sk o am mirai l.'a:a reeaiiasiai
Minulescu şi chiar aceea a lui Panait Cerna. Când se împlineau zece ani de la moartea lui Ion Creangă, revista retipăreşte Popa Duhu. Nu cu mult înainte apăruse şi o traducere a lui Mihai Eminescu din Mark Twain, intitulată Obsesiune. I. L. Caragiale, care s-a numărat, ca şi Al. Vlahuţă, printre colaboratori, trimite câteva dintre cronicile sale teatrale. în coloanele periodicului e adeseori întâlnit cu versuri originale sau cu traduceri G. Coşbuc, alături de care mai sunt prezenţi St. O. Iosif, D. Anghel, O. Carp, D. Nanu, Artur Stavri, Râul Stavri, Ana Ciupagea, H. G. Lecca, D. Teleor, Ion Gorun, Radu D. Rosetti, Cincinat Pavelescu, Anton Naum, Petre Liciu. Din versurile postume ale lui N. Beldiceanu au apărut Neguri şi Doina ochilor albaştri. D. Anghel traduce din Lenau, Uhland, Lermontov, Riickert, Heine, Gautier şi Verhaeren, St. O. Iosif din Lenau, Heine şi Longfellow, iar C. Xeni tălmăceşte din Biirger, din Heine şi câteva anacreontice. In P.l. se tipăresc pentru prima dată versuri din ciclul în grădină al lui D. Anghel şi traduceri din poezia populară spaniolă, italiană, maghiară etc. ale aceluiaşi, Cântec şi Romanţă de St. O. Iosif, anecdotele lui Petre Liciu. Proza ilustrează mai bine decât versurile orientarea tradiţionalistă şi populară a revistei. V. A. Urechia dă schiţe
memorialistice, Ion Gorun, Eugeniu P. Botez (Jean Bart), Şt. Basarabeanu (V. Crăsescu), Constanţa Hodoş, Artur Gorovei, Ioan Adam şi Virgil Cioflec scriu schiţe şi nuvele cu o tematică predominant socială şi rurală. Septimiu Sever Secula, Emil D. Fagure, V. Scânteie, Laura Vampa, V. Leonescu şi D. Anghel încearcă să descrie frământările intelectualului izolat într-un mediu burghez ostil sau indiferent. Un umor uşor, chiar superficial, caracterizează schiţele lui George Ranetti sau pe acelea ale lui Alceu Urechia, ca şi numeroasele transpuneri din literatura umoristică franceză. De un bun nivel literar sunt articolele, variate ca tematică (artă, politică, viaţă socială), aparţinând Sofiei Nădejde, lui I. Găvănescul, Al. Vlahuţă, I. Teodorescu, George Ranetti. Tot aici şi-a publicat S. Sanielevici studiile referitoare la curentele literare ale sfârşitului de secol (naturalism, simbolism etc.), precum şi altele în care discută relaţiile dintre morală şi literatură, dintre frumos şi util. Ion Gorun este şi autorul unor bune cronici dramatice, în care comentează spectacolele Teatrului Naţional din Bucureşti. El se ocupă şi de literatura populară, subliniindu-i rolul în formarea literaturii culte şi influenţa asupra unor scriitori ca Alecsandri, Eminescu şi Coşbuc. La P.l. Mihail Sadoveanu a fost întâmpinat cu căldură. începând cu numărul din 4 februarie 1899 el devine un colaborator consecvent, cu schiţe, nuvele, versuri originale şi traduceri, pe care le semnează Cobuz şi M. S. Cobuz.	R.Z.
PAGINI LITERARE, revistă apărută la Arad, bilunar, între 1 martie şi 28 iulie 1916, sub conducerea unui comitet, având ca redactor pe Victor Stanciu. Este o publicaţie literară de orientare tradiţională, editată în excelente condiţii grafice, cu interes pentru domeniul cultural, artistic, filosofic şi ştiinţific, ceea ce îi conferă o înfăţişare de jurnal enciclopedic, fiind şi singura revistă literară transilvăneană din anii primului război mondial. Condiţiile neprielnice muncii intelectuale în timpul războiului duc la destrămarea grupării din jurul publicaţiei şi, odată cu aceasta, la încetarea apariţiei ei. P.l. a fost întemeiată la iniţiativa lui Ioan Lupaş, cu sprijinul lui Vasile Goldiş, care îi fixează şi orientarea prin scrisoarea-program publicată în ziarul „Românul" din 23 decembrie 1915. în articolul-program al P.L, intitulat Chemare şi semnat de Al. Ciura, se arată că războiul, cu atâtea victime printre intelectuali, a smuls din mâinile românilor transilvăneni drapelul pe care scria „literatura şi cultura poporului român". Al. Ciura pledează pentru strângerea rândurilor scriitorilor şi accentuează intenţia reflectării suferinţelor românilor transilvăneni, atât ale celor trimişi pe front, cât şi ale celor rămaşi acasă. Capitolul care ilustrează cel mai bine ideile din program este proza, cu deosebire schiţa, povestirea şi nuvela. Contribuţia cea mai importantă o aduce Ion Agârbiceanu, al cărui nume este întâlnit aproape în fiecare număr (Acasă, Griji multe, Două scrisori, Vinerea Patimilor ş.a.). Lui i se adaugă Al. Ciura (Scrisoarea din urmă), Mihail Gaşpar (Pastel, Singur), Emil Isac (La cârciuma lui Moş Patru), dar şi câţiva condeieri rămaşi necunoscuţi (I. Furtună, Marioara Văleanu, Tomiţă Ciprian,
7 Dicţionarul general al literaturii române
Pagini literare
PAGINI LITERARE
apare sub Îngrijirea unui comitet de două ori pe lună în arad,
ABONAMENTUL: pe us an 20 con.	redacţia.-	arad, strada telekv
PENTSU WGMASi,
Şl STKAJKĂTATE; PE UN-AN’ 24 CO.R. PK - AM 12 COî;.
REDACTOR;
ViCT Ol? STANCIU,
ADMINISTRAŢIA: „PAGISI UTER ARE* ARAD, STRADA JîRI-SYi NUMÂKCL î A.
CHEMARE.
î pornii, din zările negre, un viîor năprasnic şi ne-a risipit pe loţi. Ia cele patru vânturi.
Aveam o ceîăluie, o gard â ere dinei o a -să, în apărarea drapelului, pe care era .-scris: literatura şi cultura poporului ro-măn.
.Şi steagul ni sa smuls din mâni. pe urma cumplitului su-i desnoniut:! Distrugerii,
Mii de eroi-martiri s’m* prăbuşit pe cam-pul îmenz al măcelului.
AHe mii şi mii tângese in spitale» unde mulţi n'au pe nimeni să le grăiască în limba lor. şi să le întindă un petec de gazetă,
„Dafî-ne îedură românească11 - ne strigă •ilafia croi invalizi, din spitalele de pretutindeni: de lângă Riga pună in preajma Salonicului, dcia maluf Rinului, pana in Me-sopotamia.
Orbecăm prin inîunerie. cei rămaşi acasă.
Şi o şnîrebare plină de mâhnire ne sună in auz; o întrebare. îa cart* trebue să răspundem :
„Unde e steagul liieraturii, pe care vă plăcea să-l făliuiţi in zii ele de pace? Voi, cărora Dumnezeu e a dat darul de a pune pe hârtie aspiraţiile unui neam, penlru ce
aii amuţii eu foni, când suflul primejdiei s'a porni*? Credeţi că steagul trebue apărat numai în :îliele bune? Noi stăm in faţa morţii; voi cei de acasă. - câtă brumă aţi mai rămas indeplinitj-vii şi vot j/ai';r;a. până in sfârşii.
„Ridicaţi steagul din noroi, şi fâlîăili-l iar, oricât de grea vi s ar părea această sarcină.
,Ridicaţi-! sus, cu cea din urmă încordare a forţelor, până ea veni vremea, să-l lăsaţi in paza altora.
„ProhodUl cu lacrimi nefăţărifc. pe toţi fraţii, ce sau prăbuşit pe câmpul de măcel I
,.Aşierneţi. in rânduri lămurite, suferinţa .-4 jertfa noastră şi spuneţi lumii, cu jertfa ce o aducem, aşteaptă răsplata dreaptă!"
Glasul, ce vine din depărtări imense, e inirelăiai de gemete, horcâieii de moarte* şuier de gloanţe, bubuit de lunuri.
El răsbale ro/.W...
Veniţi dar cu Soţii, să închegăm rândurile rărite, si umăr la umăr, să ridicăm steagul, ce ni-s'a smuls din mâni I
Priviţi-11
Urme de noroiu şi pete de sânge l-au murdărit.
Uraganul suflă lot mat eutropilor; drapelul fâlfâie, sbălându-se cu desnădejde.
Să nu-l părăsim 1
Să nu-l abandonăm, decât când ne vom prăbuşi Şi noi, sub faldurile lui. pline dc noroiu, de sânge şi de lacrimi!...
Al. Ciura.
Toma Cocişiu). Se publică două lucrări cu caracter memorialistic: Horia Petra-Petrescu, „Domnul Moldovănuţ", evocare a lui Ioan Micu Moldovanu, şi O rectificare şi o propunere, închinată lui Jan Urban Jarnlk şi împrejurărilor în care acesta a dat curs cunoaşterii culturii române. Colaborează cu poezie socială, în spiritul ideilor din program, Andrei Bârseanu, Teodor Murăşanu, IoanN. Broşu. Semnează versuri de iubire, mai mult convenţionale, Aron Cotruş, Teodor Murăşanu, Ovidiu Hulea, I.U. Soricu, Maria S. Pallade. Orientarea spre actualitatea imediată explică faptul că nu sunt republicate scrieri mai vechi, exceptând Pipelea Gâscariul de Ioan Barac, text socotit inedit. Din acelaşi motiv, P.l. nu acordă o atenţie deosebită nici traducerilor. Totuşi, Teodor Murăşanu oferă o versiune a poeziei Clopotul scufundat de Uhland, Ovidiu Hulea traduce din Menhert Kiss, iar Al. Ciura dă fragmente din piesa Pactul de sânge de Jânos Galambos. In secţiunea a doua a publicaţiei, cu titlul general „Cronica", sunt inserate materiale din domenii variate: studii, biografii, ştiinţă popularizată, dări de seamă, recenzii, bibliografii, însemnări. „Cronica literară", susţinută îndeosebi de Al. Ciura şi de Ion Clopoţel, se ocupă de cărţi cu ecou în presa vremii şi de ediţii din scriitori români. Ioan Georgescu, în Cefei de literatură dorim noi!, revine asupra dezideratului conform căruia la baza literaturii culte trebuie să stea creaţia populară; importante
pentru intenţiile redactorilor sunt, de aceea, culegerile de literatură populară sau versurile compuse pe tipare populare. Paginile culturale cuprind comentarii privind mişcarea de idei, situaţia şcolilor româneşti din Transilvania şi Banat, precum şi studii de istorie, filologie şi filosofie. Ioan Georgescu publică eseul Idei despre cultură, iar I. Mateiu semnează o seamă de articole referitoare la învăţământ. La rubrica „Istorie" figurează câteva studii de Ioan Lupaş, precum monografia Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureşanu. N. Drăganu trimite, pentru rubrica „Filologie", studii de literatură veche şi note etimologice. Lucian Blaga susţine rubrica „Filosofie", în care publică patru eseuri, unele interpretări privind miturile şi mai multe cugetări şi aforisme. Al. S. Iorga se ocupă de artele plastice (Arta şi războiul), însoţindu-şi textele cu picturi proprii sau cu reproduceri din artişti celebri. Cronica ştiinţifică este asigurată de Victor Stanciu, Alexandru Borza, Gavril Todică, Savin Evuţian şi alţii. Revista are şi o serie de rubrici „însemnări", „Bibliografie", „Răspunsuri", „Poşta redacţiei" -destinate informării cititorilor şi susţinerii debutanţilor. P.l. aduce o contribuţie notabilă la sprijinirea mişcării literare şi a unităţii culturale româneşti.	D.	V.
PAGINI LITERARE, publicaţie apărută la Turnu Severin, ca lunar, în 14 iulie şi în august 1930, cu subtitlul „Revistă artistică - literară - socială", redactor fiind B. Constant. Partea de critică literară are în atenţie atât literatura română clasică (Ion Gherghinescu, Două prăznuiri: 40 de ani de la moartea lui V. Alecsandri, Cinci ani de la moartea lui Ioan Slavici), cât şi literatura contemporană (cronica lui B. Constant la un roman al lui Gib I. Mihăescu, Braţul Andromedei). în articolul O floare disgraţiată (1/1930), Aureliu I. Lupescu motivează scăderea gustului cititorului pentru poezia contemporană prin „intelectua-lizarea" excesivă în defavoarea „tonalităţii afective" şi prin „mocirla materialismului feroce", instaurată şi ca o consecinţă a războiului. în sumar intră pagini de proză şi poezie semnate de Grigore Patriciu, Gh. Ion, Al. Bistriţeanu ş.a.	A. -M. B.
PAGINI LITERARE, revistă apărută la Turda, lunar, între 15 mai 1934 şi decembrie 1943. Este o publicaţie cu caracter eclectic, descinzând din nucleul revistei „Abecedar", editată în 1933-1934 la Brad şi Turda. Redactor: Teodor Murăşanu. De la
15	ianuarie 1936 este condusă de un comitet de redacţie alcătuit din V. Beneş, Teodor Murăşanu, Romulus Deme-trescu, Grigore Popa, Yvonne Rossignon, Mihai Beniuc. Aşa cum reiese din articolele inaugurale semnate de Teodor Murăşanu şi Grigore Popa, P.l. se doreşte o expresie a tinerei generaţii ardelene, tinzând să se identifice cu aspiraţiile culturale ale întregii tinerimi române şi să se deosebească de alte publicaţii prin prospeţimea şi vigoarea idealurilor sale, ce au putut căpăta relief doar pe fundalul României întregite. Ambiţia redactorilor este să depăşească provincialismul, orizontul restrâns al unor reviste transilvănene, să-şi racordeze interesul şi să-şi impună receptarea dincolo de lanţul Carpaţilor. în articolul-program în loc de „Cuvânt înainte",
Pagini literare
Dicţionarul general al literaturii române 8
Teodor Murăşanu scrie că primăvara culturii româneşti va fi adusă de „noua promoţie de intelectuali şi visători din toate provinciile tinerei noastre ţări" şi anunţă „partea sa de atelier la poemul culturii şi spiritualităţii româneşti". Dezavuează „clişeele vechi, primite de-a gata", contrapunându-le elanul creaţiei neobediente faţă de tipare obosite, totuşi fără să ignore tradiţia. Cu tot impulsul înnoirii, revista doreşte să păstreze un echilibru între tradiţie şi aspiraţiile fireşti ale tinereţii creatoare, deoarece „prea multe lucruri nobile şi utile au fost declarate «pur şi simplu» desuete; prea multe înnoiri nejustificate au fost decretate exigenţe; prea multe simple nimicuri au fost găsite importante...!" Preocupat de aceeaşi problemă a generaţiei -subiect ce face carieră în perioada interbelică Grigore Popa, în articolul Peisaj ardelean, publicat tot în cel dintâi număr, depistează în istoria culturală recentă trei generaţii care ar ilustra „multiplicitatea de feţe ale Ardealului cultural de azi". Prima generaţie, cea antebelică, iluminată de angajarea în înfăptuirea idealului naţional, rămăsese - în viziunea autorului - la mentalitatea de dinainte de război, cantonată într-un militantism steril. Cea de-a doua, care „şi-a făcut studiile imediat după război" şi s-a format „în beatitudinea marei biruinţi, în plenitudinea burselor şi a posturilor vacante", este definită, fără menajamente, ca fiind „generaţia drumului invers" sau generaţia „junelui suficient". Cea din urmă, care îşi începea studiile universitare în preajma anului 1927, este considerată - nu fără subiectivism - „cea mai înzestrată şi mai bine pregătită, crescută într-o atmosferă mai elevată, prilejuită de schimbarea epocală de perspectivă"; nu mai este o generaţie ardeleană, ci, perfect adaptată, a devenit românească, identificându-se „cu întreaga tinerime română de azi". Autorul remarcă şi faptul că această ultimă generaţie, deşi cu „faţa întoarsă spre Europa, spre Occident", ştie să valorifice în aceeaşi măsură şi filonul autohton: „nici o generaţie de la cea junimistă n-a ajuns la o îmbinare mai fericită a celor două elemente, decât tânăra generaţie românească". Rubrica „Cronici" cuprinde secţiunile „Cărţi", „Reviste", „însemnări", „A.B.C.", reunind recenzii şi comentarii despre unele evenimente culturale. Rubricile „Am primit la redacţie" şi „Bibliografie" inserează bogate liste cu ultimele apariţii editoriale. Poezia publicată în revistă oferă imaginea caleido-scopică a unor programe estetice care merg de la lirica tradiţionalistă, de sorginte gândiristă, reprezentată de V. Voiculescu (Colind uitat), Vintilă Horia (Vals trist), Mircea Streinul (Moartea copacului), Radu Gyr (La o margine de tinereţe) şi Ion Pillat (cu versuri preluate din volumul în curs de apariţie Ţărm pierdut), până la lirica marcată de influenţele expresionismului german, ilustrată de poemele foarte tânărului Ştefan Baciu. Tot aici se manifestă şi doi viitori exponenţi ai Cercului Literar de la Sibiu: Radu Stanca (Fantezie) şi Ştefan Aug. Doinaş (Stea tristă de aur, Intermezzo). Mai publică versuri Emil Giurgiuca, Vlaicu Bârna, Virgil Carianopol, Mihai Beniuc, autori ce pendulează încă între expresia tradiţională, pornind de la teoria spengleriană a oraşului care ucide, şi o atitudine marcată de un pregnant prozaism „militant". Versuri mai semnează Emil Isac, Olga Caba, Al. Husar, George Popa, C. S. Anderco, Traian Chelariu, D. Gherghinescu-Vania, E. Ar.
Zaharia, Yvonne Rossignon, G. Barbul, Radu Brateş, Grigore Popa, Teodor Murăşanu, Livia Rebreanu-Hulea ş.a. Proza nu reuşeşte să respecte programul revistei în privinţa deschiderii spre inovaţie, menţinându-se într-o specificitate ardelenească ce reia întru totul teme predilecte înainte de unire. Subiectul favorit rămâne, în mare măsură, satul transilvan cu valorile sale etice. Din această proză, situată mult sub valoarea poeziei publicate în revistă, se disting paginile scrise de Pavel Dan, consistentele scrieri ale lui Ion Agârbiceanu (în cabinetul medical, Cu mocăniţa), Victor Papilian (Tragic, Ajutor), Mircea Streinul (La margine, fragment din romanul Lupta împotriva visului). Proză mai dau Ionel Neamtzu, Olga Caba, Gabriel Pamfil, N. Ladmiss-Andreescu, Ion Codrin, Octavian Ruleanu, Paul Constant. Teatrul este mai puţin reprezentat: Zaharia Bârsan, Ion Sân-Giorgiu, Nicolae Mârza. în schimb, studiile şi eseurile, prezente din abundenţă în P.I., vădesc pluralitatea punctelor de vedere în evaluarea fenomenului cultural românesc, cuprinzând o arie de investigare amplă, de la perspectiva tradiţionalist-transilvană la cea marxizantă. Unul dintre cei mai activi condeieri este Grigore Popa, care continuă să-şi dezvolte ideile din primul număr în articole ca Fenomenul românesc din Ardeal. El percepe Transilvania ca pe o zonă de interculturalitate ce îi conferă specificitate în contextul întregii ţări, combătând totodată transilvanismul profesat de înaintaşi, deoarece îl consideră o limitare a orizontului cultural. Totuşi, nu ignoră importanţa plaiului ca simbol spaţial. Foarte agresiv, eseistul reclamă nevoia de împrospătare şi întinerire a publicaţiilor transilvănene de felul „Gândului românesc", criticându-1 în termeni foarte duri pe redactorul-şef al acesteia: „Scutură-ţi revista de zgură, domnule Chinezu, adu în ea alt aer, mai multă supleţă de spirit, fă-o să pară rai proaspăt înflorit, ca să mă pot încălzi la văpaia gândului dumitale!" La antipod, în P.l. poate fi întâlnit un Mihai Beniuc încă ezitant, dar deja angajat pe calea militantismului marxist. Discursul său se remarcă printr-un ton excesiv, mesianic, ambiţionând să se lanseze „viziunea fascinantă a Timpului ce vine". în articolul Exigenţele timpului (1/1936), vorbeşte despre o Europă senilă, „cu oasele în putrefacţie" şi stabileşte - în virtutea unei judecăţi simplificatoare - două caractere pregnante ale culturii occidentale: o „profundă lipsă de idealism" ce generează, în roman, o epică „fără subiect, fără anecdotă şi fără eroi" (Marcel Proust, James Joyce, Thomas Mann), unde amănuntele penibile ale vieţii de toate zilele invadează spaţiul creaţiei, iar pe de altă parte, „lipsa de participare a maselor la bunurile culturale". Se poate observa, astfel, toleranţa ideologică şi eclectismul acestui periodic în paginile căruia îşi găsesc loc atât gândirea rarefiată a unor veleitari, cât şi ideile mişcate de fior metafizic ale lui Lucian Blaga (Despre personanţă, fragment din primul volum al Trilogiei culturii, aflat sub tipar). Publică aici şi tânărul Emil Cioran, animat încă de un naţionalism pătimaş (Lupta cu timpul, Schimbarea la faţă). Eseuri mai dau Bucur Ţincu, Stelian Constantin-Stelian, V. Beneş, 1.1. Russu, Olga Caba, Octav Şuluţiu. Un articol cu valoare de diagnostic, Tendinţe actuale în literatura noastră (6-8/1936), semnat de Romulus Demetrescu, oferă un tablou destul de exact al momentului cultural. Bazându-se pe o anchetă iniţiată în
9 Dicţionarul general al literaturii române
Pagini literare
rândul scriitorilor de Editura Ciornei, autorul comentează răspunsurile celor intervievaţi (Cezar Petrescu, Mircea Eliade, Ion Călugăru ş.a.) şi, înarmat cu asemenea argumente de autoritate, combate „conformismul nostru literar" ce se sprijină pe imitaţie şi modă. Principal recenzent al revistei, Romulus Demetrescu reuşeşte să nu fie nici obedient, nici convenţional în judecăţile sale. El remarcă două primejdii care ar pândi romanul: subiectele erotice şi problematica socială ce tinde să îl asfixieze, transformându-1 într-un schelet ideologizat, lipsit de viaţă. Bine primite sunt romanele Apostol de Cezar Petrescu, Pentru un petec de negreaţă de N.D. Cocea. O lucrare a lui Ion Breazu, Viaţa literară românească în Ardealul de după Unire, este aspru criticată pentru că, fără a se apropia de adâncimile peisajului spiritual avut în atenţie, face prea mult caz de ardelenitate. Traduceri realizează Pimen Constan-tinescu, Teodor Murăşanu (care foloseşte şi pseudonimul Silviu Bardeş), Emil Gulian, Radu D. Moldovanu. N.S.
PAGINI LITERARE, revistă apărută la Pueşti-Tutova în septembrie 1934, sub conducerea lui Lazăr Beneş. Adre-sându-se îndeosebi cititorilor din satele Moldovei, publicaţia îşi propune să stimuleze interesul pentru lectură, considerând că „literatura curată presară în adâncul conştiinţei noastre un echilibru moral", cum afirmă Dimitrie Danciu în articolul Şcoala şi literatura (1/1934). în acelaşi sens scriu M. Balaban (Arta de a citi) şi M. Nicolescu (Cartea). Deşi este recomandată mai ales literatura clasicilor, sunt incluse în sumar şi versuri de Saşa Pană: Moarte naturală din volumul Călătorie cufunicularul, în curs de apariţie la editura revistei „unu". Proza este reprezentată de un fragment din romanul Toria de Ticu Răducanu şi de schiţa Păcatul... de L. Valereanu. Informaţii despre viaţa literară a momentului se dau în notele lui Cosma Damian (Activitatea artistică-literară la +50° Celsius. Aspectul estival al laşului), în însemnările lui Ioasaf Baltazar (Dobrogea literară) şi ale lui E.Ar. Zaharia (Arboroasa literară).	A.-M.B.
lui Enric Furtună îi dedică un amplu şi elogios portret Dan Mayersohn. Deşi de un patriotism uşor exaltat în limbaj, P.l. e, în genere, corectă în privinţa istoriei şi a culturii române. Cu o excepţie: afirmaţia că în timpul războiului, din cei 850 000 de evrei câţi trăiau în România, „au dispărut 425 000 (jumătate din ei)". Alţi colaboratori: Efraim Aizicovici, Israel Weinberg, S.I. Agnon, Lipa Catz, Idov Cohen, Zeev Ben-Chaim, Henry Doru, H. Leyvik, B.H. Cohen, Moshe L. Klein, Ben Mordehai, Iţic Mangher, W. Magazinik, Sergiu Moran, Hava Novak, Ella Carp, Itzhak Korn, Yehouda Ariei, Iacob Fish, Dan Zaharia, DavidPinski.	1.0.
PAGINI LITERARE, revistă apărută la Făgăraş din ianuarie pînă în aprilie 1990. Colectivul redacţional este alcătuit din Doru Burlacu, Caius Dobrescu, Petru M. Haş, Cornel Teulea. Fără a avea un program explicit, publicaţia îşi propune să dinamizeze energiile locale. Semnează versuri Petru M. Haş, Mircea Ivănescu (Poem intitulat Ana), Florentin Piţu (sub pseudonimul Andrei Vremir) şi Alexandru Muşina. Alături de prozele scurte ale lui Petru M. Haş şi Gavril Pinte, revista găzduieşte, în foileton, romanul în cerc al lui Paul Goma. Secţiunea rezervată teatrului este ilustrată de o piesă a dramaturgului făgărăşean Cornel Teulea. Editorialele aparţin lui Caius Dobrescu, iar Doru Burlacu ţine cronica literară. Tot acesta oferă un eseu despre „neaşezarea" ţării în opera lui Grigore Ureche, în vreme ce A.I. Brumaru scrie un eseu intitulat Mihai Eminescu. Loc românesc şi locuire românească. Traducerile aparţin lui Florentin Piţu (din Samuel Beckett, Aleksandr Soljeniţân), Petru M. Haş (poeţi francezi contemporani) şi Mircea Ivănescu (din John Berryman). Revista mizează şi pe o inspirată cultivare a citatelor reprezentative, extrase din Mihai Eminescu, Jules Michelet, Cartea judecătorilor, Miron Costin ş.a. Ilustraţiile reproduc crochiuri ale artiştilor bucureşteni Ştefan Constantinescu şi Cristian Zamfirescu.	D.B.
PAGINI LITERARE, revistă apărută la Tel Aviv din decembrie 1959. Subintitulată „Publicaţie lunară editată de Asociaţia Culturală «Eliezer Steinbarg», P.l. este editată în limbile română, idiş şi ivrit. Redactor responsabil este M. Scherman, administratori - Paul Schwartz, P. Haimovici şi L. Falick. Pornind de la ideea că operele de artă, literatură, ştiinţă produse de evreii din România constituie şi o parte a patrimoniului statului Israel, colectivul de conducere al revistei îşi propune „să le prezinte şi să le popularizeze", ocupându-se în paralel de aspectele vieţii literare şi artistice din noul stat, „fără a neglija bogatul tezaur al clasicilor evrei de pretutindeni". P.l. publică îndeosebi fabulele lui Eliezer Steinbarg (câte una în fiecare număr) şi articole despre el, pagini din opera unor personalităţi ale vieţii evreieşti (Iacob Groper, Isac Horovitz, Iacob Fichman) profiluri dedicate unor figuri marcante de origine evreiască (Moses Gaster, Horia Carp), ştiri culturale ş.a. O deosebită atenţie i se acordă lui Enric Furtună, care colaborează intens cu poezii în română sau cu traduceri din idiş în română. La împlinirea a optzeci de ani,
PAGINI LITERARE, publicaţie apărută la Câmpina, lunar, din martie 2001 până în decembrie 2002, ca supliment al cotidianului „Oglinda Câmpinei". Redactor-şef este Ion Şovăilă, care asigură şi prezentarea grafică, iar în componenţa redacţiei se află Cristian Tudor, Andrei Nedelcu, Alexandrina Minculescu şi Ion Prahoviţeanu. Din august 2001, cu Florin Frăţilă editor şi cu aceeaşi echipă redacţională, P.l. este girată de Mirror Interpress SRL Câmpina, cu sprijinul Primăriei, Consiliului Municipal Câmpina şi al Asociaţiei Mutuale AMUS France-Roumanie. Din mai-iunie 2002 ca secretar de redacţie figurează Serghie Bucur şi ca redactori Cristian Tudor şi Alexandrina Minculescu. Structurat pe rubrici - „Restituiri", „Interviu", „Eseu", „Cronica literară", „Lecturi", „Memorialistică", „Diagrame", „Accent", „Jurnal", „Bibliografie", „Calendar prahovean", „Revista revistelor" -, periodicul are colaboratori îndeosebi dintre scriitorii şi publiciştii care trăiesc în spaţiul prahovean: Constantin Trandafir, Christian Crăciun, Simion Bărbulescu, Marta Bărbulescu, Mihai Apostol, Ioan Vintilă-Fintiş, Gherasim Rusu Togan, Victor Sterom, Octavian
Pagini moldovene
Dicţionarul general al literaturii române 10
Onea, Nicolae-Cristian Oprescu, Bogdan Stoicescu, Mihaela Cojocaru, Florin Dochia. Sunt prezenţi, de asemenea, cei originari din zonă sau având afinităţi cu aceasta: Adrian Voica, AL Săndulescu, Ion Roşioru, AL Cristian Milos, Mircea Coloşenco, Stancu Ilin ş.a., care semnează proză, poezie, eseuri, comentarii critice, studii de istorie literară, memorialistică, traduceri şi cronici diverse. Revista reia, programatic, articole din publicistica lui I.L. Caragiale, AL Vlahuţă, Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Nichita Stănescu, Petru Creţia, Gheorghe Tomozei. Reţin atenţia documentele de istorie literară - corespondenţă inedită I.A. Basarabescu, AL Tudor-Miu, pagini autobiografice şi versuri inedite de Marin Sorescu, o însemnare necunoscută a lui N. Iorga. Utile pentru editori şi istoricii literari sunt bibliografia consacrată lui AL Tudor-Miu (alcătuită de Cristian Tudor), fişele biobibliografice Stelian Constantin-Stelian (redactate de Ion Şovăilă), precum şi studiile dedicate lui Tudor-Miu şi lui Geo Bogza tot de Ion Şovăilă, un pasionat scotocitor al arhivelor câmpinene. C. H.
în articolul-program, după ce se deplânge starea culturii, reproşându-i-se statului că „a tăiat mişcării literare orice sprijin", se exprimă năzuinţa de a duce mai departe firul unei tradiţii culturale pentru care şi „în vremuri mai aprige înaintaşii au făcut mari şi grele sacrificii individuale". Deşi refuză, în principiu, „orice idee de regionalism", revista nu a reuşit totuşi să îl depăşească în fapt. Literatura publicată aici aparţine în mare măsură unor autori locali. Astfel, spaţiul rezervat poeziei îi revine aproape exclusiv lui George Lesnea, care contribuie cu versuri aproape număr de număr. Cu proză colaborează Aurel Lambrino, Adrian Pascu, Enric Furtună (un fragment din romanul Meletie jidovul) şi Sandu Teleajen (secvenţe din romanul Umbră şi vis), acesta din urmă fiind şi semnatarul scenetei Buzunarul cuconului Todiriţă. Dacă, în afara unor recenzii şi note incluse în rubrica intitulată „Cărţile", critica literară este cvasiabsentă, în schimb P.m. cuprind câteva comentarii eseistice pe teme filosofice sau de ideologie socială. Se publică traduceri din Serghei Esenin (poemul Căţeaua, în versiunea lui George Lesnea), Giovanni Papini (Gog), Frederic Mistral (Mireio) şi interviuri cu Ionel Teodoreanu, Ştefan Ciubotăraşu ş.a. Alţi colaboratori: Em. Serghie, Şt. Dimitrescu, Const. Argeşanu, N. Ţaţomir, Titus Hotnog.	I.M.
PAISIE, stareţul (21.XII.1722, Poltava, Ucraina - 15.XI.1794, Mănăstirea Neamţ), scriitor bisericesc, traducător. Tatăl lui se numea Ioan Velicikovski şi era preot, iar pe mamă o chema Irina. învaţă la şcoala din Poltava, la Academia de la Kiev (mănăstirea Bratska), în schiturile mănăstirii Poiana Mărului, iar între 1746 şi 1763 îşi desăvârşeşte învăţătura la Muntele Athos. în formaţia sa o importanţă decisivă au avut-o călugării din Ţările Române, buni cunoscători ai teologiei şi ai practicii ascetice. La întoarcerea de la Muntele Athos a organizat o obşte împreună cu călugării care îl însoţeau, poposind la mănăstirea Dragomirna, apoi la Secu şi în sfârşit la mănăstirea Neamţ (1779-1794). Călugărilor veniţi de la Athos li s-au adăugat mereu alţii, astfel încât la Neamţ ajunseseră a trăi laolaltă şapte sute de fraţi.
între activităţile caracteristice vieţii monahale, P. a acordat un loc de frunte copierii de manuscrise, traducerilor din greacă în română şi în slavo-rusă, confruntării de texte, îndreptării unor traduceri aflate deja în circulaţie. Şcoala pe care o formează a însemnat o înnoire atât în viaţa monahală, cât şi în activitatea cărturarilor de pe teritoriile româneşti. S-au păstrat trei sute de manuscrise rezultate din activitatea călugărilor pe care îi îndrumă sau copiate de el însuşi. A redactat, folosind desigur tradiţia anterioară, un Aşezământ în opt puncte, privitor la comportarea monahilor, şi un îndrumar, Despre rugăciunea minţii, în şase capitole şi o introducere. S-a păstrat, de asemenea, o parte din scrisorile stareţului P. Traducerile în slavo-rusă făcute în şcoala sa s-au răspândit în Rusia şi au jucat un rol cultural remarcabil, ca de altfel şi curentul spiritual al stareţilor (adoptat în 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii). Filocalia alcătuită şi tradusă de
PAGINI MOLDOVENE, revistă apărută la Iaşi, bilunar, între 5 aprilie 1932 şi 20 martie 1933, având subtitlul „Literatură -critică - informaţie". Nu se precizează componenţa redacţiei.
«Ăm
LITERATURĂ —. CRITICA	INFORMAŢIE
Paqini Moldovene GOEIHE	Versur	r
11 Dicţionarul general al literaturii române
Paiu
şcoala lui a fost tipărită la Moscova în 1793 şi reluată în ediţii ulterioare. Altă parte a transpunerilor în slavonă a fost copiată în sudul Dunării, în mănăstirile din Bulgaria, Serbia şi de la Muntele Athos. Traducerile (sau retraducerile) în română făcute de şcoala lui P. au contribuit la o prezenţă mai accentuată a dezbaterilor patristice de nivel aulic, la o rafinare nu doar a termenilor specifici, ci şi a noţiunilor abstracte şi a imaginarului de teologie dogmatică. Călugării cu care a lucrat şi-au continuat activitatea şi după moartea lui, ducând mai departe tradiţia a ceea ce s-ar putea numi o şcoală românească de traduceri patristice, elementul distinctiv faţă de încercările din veacurile anterioare fiind o mai mare receptivitate faţă de scrierile dificile. Dintre urmaşii lui pot fi menţionaţi Grigorie (viitor mitropolit al Ţării Româneşti) şi Gheorghe (Cartea cu multe întrebări), care au reorganizat mănăstirile Cernica şi Căldăruşani din Ţara Românească, Ştefan, traducător al cărţilor din Vieţile sfinţilor tipărite la mănăstirea Neamţ (1807-1815), ca şi al altor scrieri. Şi activitatea mitropolitului Veniamin Costache este, fără îndoială, legată de tradiţia culturală a şcolii de la Neamţ.
SCRIERI: Adunare a cuvintelor pentru ascultare. Viaţa stareţului Paisie de la Neamţu, Mănăstirea Neamţ, 1817; Autobiografia stareţului Paisie Velicicovschi, Iaşi, 1918; Autobiografia unui stareţ, îngr. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 1996; ed. Sibiu, 2002; Crinii ţarinii. Pagini filocalice, Bucureşti, 1996; Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I-II, îngr. Valentina Pelin, pref. şi postfaţă Virgil Cândea, Chişinău, 1998-1999.
Repere bibliografice: N. Iorga, Mănăstirea Neamţului, Vălenii de Munte, 1912; Dumitru Furtună, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1927; ed. Bucureşti, 2002; Serghie Cetvericov, Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţului din Moldova. Viaţa, învăţătura şi influenţa lui asupra Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1934; ed. Bucureşti, 2002; George Racoveanu, Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, stareţul sfintelor monastiri Neamţul şi Secul, Râmnicu Vâlcea, 1935; Paul Mihail, Traduceri patristice ale stareţului Paisie, MO, 1972, 3-4; Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului - un centru ortodox cărturăresc, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, îngr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983, 354-384; Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, Craiova, 1984; Paul Mihail, în legătură cu participarea episcopului Veniamin Costachi la înmormântarea stareţului Paisie de la Neamţ, BOR, 1987,3-4; Paul Mihail, Cuviosul stareţ Paisie de la Neamţ, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, coordonator Nestor Vornicescu, Bucureşti, 1987,483-495; Călugărul Ioannikios (Muntele Athos), A Homily for the Monastic Tonsure by St. Paisy (Velichkovsky), RSE, 1991,3-4; Alexandru Duţu, Pour une histoire de la devotion sud-est europeenne. Contributions recentes, RSE, 1991, 3-4; Paul Mihail, Slujba sfântului cuviosului Paisie de la Neamţ (După manuscrisul aflat la Muntele Athos în schitul Sf Ilie împreună cu portretul său), BOR, 1992, 1-3; Valentina Pelin, La Correspondance du staretz Paisie du Monastere de Neamţu, RSE, 1993, 3-4,1994, 1-4; N. A. Ursu, Şcoala de traducători români din obştea stareţului Paisie de la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, „Teologie şi viaţă", 1994, 11-12; Păcurariu, Dicţ. teolog., 318-319; Dario Racanello, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului, Sibiu, 1996; Românii în reînnoirea isihastă, îngr. Virgil Cândea, Iaşi, 1996, passim; Paisianismul - un moment românesc în istoria spiritualităţii europene, îngr. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1996; Virgil Cândea, Filocalia în literatura română veche, în Filocalia, îngr. Doina Uricariu, Bucureşti, 2001,11-18.	C.	V.
PAIU, Constantin (5.III.1936, Iaşi), critic teatral, autor de dramatizări şi istoric literar. Parcurgând ciclul secundar la o şcoală de elită, Liceul „Costache Negruzi" din urbea natală, P. îşi ia bacalaureatul în 1953. Anul următor îşi începe studenţia la Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza". O carieră cu destule zigzaguri îl aşteaptă după încheierea studiilor universitare, prima experienţă importantă fiind aceea de ziarist. Redactor-colaborator la foaia băcăuană „Steagul roşu" (1958-1959), în aceeaşi perioadă colaborează asiduu la emisiunile Studioului ieşean de Radio. în 1965 se angajează aici ca redactor (ajungând şef de secţie), după ce între 1959 şi 1962 lucrase ca muzeograf la Muzeul de Istorie al Moldovei, iar în anii 1962-1965 se înscrisese, ca asistent, pe traiectoria unei promiţătoare cariere universitare, brusc întreruptă prin decizie proprie. în 1985, după desfiinţarea postului local de Radio-Televiziune, este trimis în cercetare, în cadrul sectorului de istorie literară al Institutului de Filologie Română „A. Philippide". O nouă schimbare de destin profesional se produce în octombrie 1997, când accede în corpul didactic al Universităţii de Arte „George Enescu", unde în 2000 e avansat profesor. Mai fusese, în 1992-1995, conferenţiar asociat la Universitatea Ecologică „Mihail Kogălniceanu". După debutul din 1959, cu versuri, în „laşul literar", optează pentru publicistica teatrală, semnătura lui putând fi întâlnită în „Cronica", „Convorbiri literare", „Flacăra laşului", „Teatrul", „Ateneu", „România literară", „Contemporanul", „Familia", „Orizont", „Teatrul azi", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Monitorul", „Timpul", „Dacia literară", „Scena". A publicat două atrăgătoare cărticele pentru copii, Un arici pogonici, trei pitici şi-un licurici (1972) şi O-ntămplare de mirare (1981), scenariul radiofonic Dănilă Prepeleac fiindu-i imprimat, în 1984, pe un disc Electrecord. Foarte legat de Studioul de Radio Iaşi, unde şi-a trăit anii cei mai plini, P. a realizat timp de două decenii (1965-1985) emisiunile de critică teatrală şi „Teatru radiofonic", pentru care a scris şi a regizat peste o sută douăzeci şi cinci de adaptări şi dramatizări. I s-au jucat pe diferite scene din ţară scenariul pentru un Spectacol Topîrceanu (reunind Balada amintirii şi Minunile Sfântului Sisoe, cu un „epilog" original), Dănilă Prepeleac, după Ion Creangă, întoarcerea din pustiu, pe motive din scrierile lui Antoine de Saint-Exupery, Baltagul, după romanul lui Mihail Sadoveanu. Este coautor la volumul Şcoala ieşeană de teatru. Fişe de istorie (2000). Antologia Despre teatru: însemnări şi digresii (1991) strânge laolaltă cronici şi articole îndeobşte trecute cu vederea ale lui G. Topîrceanu. Operând cu siguranţă şi discernământ, slujindu-se de nedezminţita lui minuţie, P. scoate la iveală câteva însemnări şi note necunoscute ale „meteoricului cronicar dramatic". Pentru Dicţionarul general al literaturii române a redactat o seamă de articole, între care se disting cele despre Valeriu Branişte, N. Carandino, G. Ciprian, Mihai Codreanu, Costache Conachi, Al. Kiriţescu, Ion Luca. Identificând ipostazele esenţiale ale fiecărui autor, el îşi construieşte microsintezele într-o manieră bine strunită, care însă nu îl împiedică să exploateze, discret, pitorescul unor figuri şi al unor scrieri.
Pal
Dicţionarul general al literaturii române 22
Un cronicar temeinic şi judicios, de o netăgăduită probitate, se arată a fi P. în Confidenţe la arlechin (1985) şi Dintele vremii (2003), care reflectă evoluţia de la consemnarea riguroasă a unor „întâmplări scenice" la comentariul de argumentaţie complexă, întotdeauna logic, măsurat, vădind un ochi sigur în detectarea valorii netrucate. Criticul discută pertinent spectacolele susţinute de teatrele din Moldova în intervalele 1974-1982 şi 1985-2001, fără să se aprindă în entuziasme fără frâu ori să aibă voluptatea crudă a desfiinţării. Cu echilibrul său greu de clătinat, se ţine departe şi de „cumsecădenia" înfăşurată în lunecoase echivocuri şi de trufia oglindirii de sine. Competenţa omului de teatru pus pe „confidenţe" nonsubiective se clădeşte pe o impecabilă seriozitate. Emoţia, componentă a comunicării „la arlechin", este mereu supusă unei lucidităţi ce contează deopotrivă pe fermitate şi francheţe. Receptiv, cu o anume circumspecţie la nou, cronicarul salută abordarea îndrăzneaţă a unor piese clasice, dar, polemizând virtual cu „superesteţii", respinge experimentele aiurea, „năzdrăvăniile", „ereziile" născătoare de „avortoni scenici". Nu se împacă defel cu „săriturile peste cal" ale „mimetismului fals novator", în care extravaganţele celor ce „se dau în privelişte" conţin riscul denaturării, ca şi, în forme ilar-novice, pe acela al prăvălirii în elucubraţie. Mai puţin în largul lui când e să teoretizeze, P. îşi dirijează exigenţele, cu o pedală de constantă comprehensiune (cu incidentale înţepeniri în rigiditate), asupra procesului de „translare", de „eşafodare" a textului dramatic pe scenă, acest „spaţiu al semnificaţiilor esenţiale". El îşi exprimă cumpătat şi bucuria de a fi asistat la un „festin" de performanţe (regizorale, scenografice, actoriceşti) care par menite să reziste „dintelui vremii" (titlul unui volum care urma să îi apară), cum şi insatisfacţia de a fi fost martor la o cădere. „Sub semnul celor două măşti îngemănate", consacră, în articole nu lipsite de o vibraţie sufletească, pagini unor directori de scenă, unor confraţi şi, mai ales, actorului, „omul-mască" prin harul căruia se săvârşeşte miracolul de sub lumina rampei. în lumea nu rareori narcisiacă, fermecător sau iritant cabotină, câteodată coruptibilă a criticii dramatice, P. s-a impus prin integritatea demersului, a cărui miză evidentă este adevărul. Teza de doctorat Rebreanu, omul de teatru, publicată, cu reajustări, în 1995 (Premiul Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru), nu iese, în fond, din sfera preocupărilor de-o viaţă. Istoricul literar îşi reconfirmă precizia şi acurateţea reflexelor interpretative, felul său meticulos de a cerne şi a discerne. înaintând printre diferite „repere" şi „constante", el scoate în faţă posturi mai puţin cunoscute ale lui Liviu Rebreanu - cronicarul dramatic, dramaturgul, directorul de teatru; se adaugă, în secvenţe de abundentă informaţie, traducătorul şi scenaristul de film. în Repere în teatrul antic grec şi latin (2000) şi în Introducere în teatrul Renaşterii (2000), „parada" marilor creaţii din Antichitate şi din Renaştere e abordată dintr-un unghi de înţelegere, pe cât posibil, neîndatorat opiniilor unor specialişti, prin urmare ferit de „certitudini anticipate". Preocupat să identifice „ideile-reper", „dominantele ideatice şi artistice", teatrologul propune, de câte ori are ocazia, „piste de lectură" în perspectiva unor
spectacole care să valorifice înţelesurile perene. Scrise accesibil şi atractiv, cursurile sale au un timbru personal şi o anume culoare a expunerii, cucerind prin neascunsa plăcere de a povesti.
SCRIERI: Un arici pogonici, trei pitici şi-un licurici, Iaşi, 1972; O-ntâmplare de mirare, Iaşi, 1981; Confidenţe la arlechin, Iaşi, 1985; Rebreanu, omul de teatru, Iaşi, 1995; Repere în teatrul antic grec şi latin, Iaşi, 2000; Introducere în teatrul Renaşterii, Iaşi, 2000; Şcoala ieşeană de teatru. Vise de istorie (în colaborare), Iaşi, 2000; Dintele vremii, Iaşi, 2003. Antologii: G. Topîrceanu, Despre teatru: însemnări şi digresii, pref. edit., Iaşi, 1991.
Repere bibliografice: Al. I. Friduş, Viziuni complementare, CRC, 1985, 32; Cristina Dumitrescu, „Confidenţe la arlechin", RL, 1985,39; Dumitru Chirilă, „Confidenţe la arlechin", F, 1986,1; Carmen Mihalache Popa, „Confidenţe la arlechin", ATN, 1987, 3; Ion Toboşaru, Consemnări, III, Bucureşti, 1987,171-174; Florin Faifer, Criticul în împărăţia fişelor, DL, 1996,23; Ştefan Oprea, Chipuri şi măşti, Iaşi, 1996,190-192; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 312-313; Florin Faifer, Constantin Paiu - seriozitate şi francheţe, CL, 2003,2.	F. F.
PAL, Maria (16.XI.1948, Boteşti, j. Neamţ), poetă. Este fiică a Cătălinei şi a lui Cârmii Pal, funcţionar. Urmează Liceul „Roman Vodă" din Roman, absolvit în 1967, şi Facultatea de Istorie-Filosofie, secţia psihopedagogie specială, secundar limba şi literatura română, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1970-1974). Profesoară şi directoare (1990-1998) la Liceul pentru Deficienţe de Vedere din Cluj-Napoca, din 1992 este lector asociat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Catedra de psihopedagogie specială. Publică versuri începând din 1967, în revista „Şcoala nouă" a liceului din Roman, apoi în suplimentul „Condeie nemţene" al ziarului „Ceahlăul" din Piatra Neamţ. între acest moment şi anul 1999, când îi apare prima plachetă, Nesomnul metaforei, se întinde un lung interval de tăcere, curmat brusc de editarea unui mare număr de volume, uneori grupate câte trei în acelaşi an.
Mai mult sau mai puţin la unison, critica a vorbit, cu încercarea de a defini ceea ce scrie P., atât despre „o poezie de notaţie" (Constantin Cubleşan), amintind „aerul profund, sempitern, al Ardealului cel mereu născător de poeţi caracteristici" (Gheorghe Grigurcu), cât şi despre „suprarealis-mul de fond al autoarei", stând sub semnul lui Gellu Naum (Adrian Popescu), ori despre legături cu „lumea necuvintelor" lui Nichita Stănescu, câtă vreme, în volumul Străpuns de negâsire (2000), unele afinităţi „sunt uşor decelabile" (Ion Cristofor). Varietatea asociaţiilor livreşti confirmă, într-un fel, un răbdător exerciţiu literar, desfăşurat în subterană, ale cărui dimensiuni pot fi doar bănuite. Un fapt rămâne însă incontestabil, şi anume că, după un debut lipsit de relief şi fără consecinţe vreme îndelungată, P. intră în actualitatea literară cu o lirică bine articulată sub aspectul expresivităţii stilistice, mărturisind o tăioasă voinţă de a se exprima. Este o aspiraţie specifică fiinţelor pentru care pudoarea, agorafobia au constituit întotdeauna obstacole greu de depăşit. Pulsiunile, aparent dezordonate, ale unui univers structurat fastuos sub aspect metaforic fac să vibreze semnificaţiile sentimentului de
13 Dicţionarul general al literaturii române
Palaghiu
libertate, ca spaţiu dobândit cu trudă: „în crepuscul/trenul tuturor negaţiilor gonea/ cu o viteză nebună/ într-o staţie uitată/ în altă vârstă/ cu plase de pietre în mâini/ urci în vagonul înţesat/ cu gândurile tale albastre/ vuind precum furtunoasele oceane".
SCRIERI: Nesomnul metaforei, postfaţăGheorghe A. M. Ciobanu, Piatra Neamţ, 1999; Preludiu pentru tăceri - Preludefor Silence, ed. bilingvă, tr. Roxana Marcu, postfaţă Cristian Livescu, Piatra Neamţ, 2000; Cuibul flăcărilor, pref. Mircea Petean, Cluj-Napoca, 2000; Străpuns de negăsire, postfaţă Ion Cristofor, Cluj-Napoca, 2000; Tristeţi nimbate, postfaţă Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, 2001; între două bătăi de secundă, Cluj-Napoca, 2001; Măsura cenuşii, pref. Adrian Popescu, Cluj-Napoca, 2002; 50 de poeme, Cluj-Napoca, 2002. Ediţii: Memoria exilului românesc. Scrisori din arhiva Chiriachiţa şi Traian Popescu, pref. Ion Cristofor, Cluj-Napoca, 2002 (în colaborare cu Ion Cristofor); Ion Caraion, Scrisori către Nicolas Catanoy, pref. Ion Cristofor, Cluj-Napoca, 2003. Repere bibliografice: Lucian Strochi, O ingenuă-Maria Pal, „Asachi", 2000,133; Adrian Ţion, Ut pictura poesis, „Cetatea culturală", 2000,10; Ion Cristofor, Sintaxa ambiguităţii, TR, 2001,5-6; Ion Cristofor, Poezia ca „joc al căutării", „Cetatea culturală", 2001,10; Florin Rogojan, „Străpuns de negăsire", ST, 2001,7-8; Marian Barbu, Ferestre deschise, CNT, 2001, 36; Marian Barbu, Devenirea întru poezie, „Cetatea culturală", 2002,6; Elena-Esther Tacciu, „Măsura cenuşii", „Minimum", 2002,187; Mircea A. Diaconu, Meridiane feminine, CL, 2003, 3; Mariana Ionescu, „între două bătăi de secundă", „Universul cărţii", 2003, 8-9; Elena-Esther Tacciu, Pelerin printre metafore, „Minimum", 2003,192.	I.	I.
PALADE, Rodica (23.11 .1952, Roşiori de Vede), prozatoare şi jurnalistă. Este fiica Georgetei Floroiu (n. Dumitrescu), învăţătoare, şi a lui Constantin Floroiu, profesor. învaţă mai întâi în oraşul natal (1959-1969), urmează ultimele clase de liceu la Bucureşti (1969-1971) şi va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene (1977), cu o teză despre Simbolistica apei în poezia lui Lucian Blaga. Funcţionează ca profesoară la Slobozia, apoi ca bibliotecară la Institutul Politehnic din Bucureşti (1979-1983). Din 1990 devine redactor-şef adjunct la revista „22". Fără să fi frecventat vreun cenaclu, P. este solidară în intenţii şi în declaraţii cu grupul optzecist. Detectată de criticul Lucian Raicu de la „România literară", P. nu va debuta direct la revista bucureşteană, unde cenzura funcţiona mai strict, ci la „Tomis", în 1979. Prima carte, romanul Iama, vietăţile, îi apare la Cartea Românească, în 1987. Colaborează cu eseuri, articole şi proză la „Tribuna", „Amfiteatru", „Contrapunct", „Vatra" ş.a. în 1990 beneficiază de o bursă oferită de Fondation pour une Entraide Intellectuelle Europeenne şi efectuează un stagiu de documentare la Paris. Este membră a Grupului pentru Dialog Social.
Primit entuziast de critici şi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, romanul Iama, vietăţile se remarcă printr-o tăietură băieţească. Nimic din scrisul economicos, sobru practicat de P. nu se înscrie pe linia literaturii feminine şi cu atât mai puţin feministe. Textul este aproape naturalist în notaţie, cu o matură stăpânire a monologului interior şi a fluxului psihic. Dacă există o posibilitate de afiliere a acestei reţete la proza contemporană, atunci este vorba de scrisul Gabrielei Adameşteanu (printr-o
fericită întâmplare, redactorul cărţii). Decesul unui pensionar oarecare - un banal Alexandru Ionescu - şi circumstanţele rituale ale unei înmormântări de provincie îi prilejuiesc autoarei o incursiune în mediul amniotic al unei faune umane memorabile. Trei bătrâne - Berenice, Paula şi Veronica -reconstituie din fragmente incoerente de memorie destinul lor, pe al altora şi soarta unei lumi declasate. Monologul interior şi discursul indirect liber - unelte clasicizate ale romanului modern - sunt mânuite cu dexteritate pentru a compune profilurile celor trei Parce în mizerie, care nu prezic destinele, ci doar şi le reamintesc, deformat şi haotic, una dintre ele fiind chiar amnezică şi o mitomană cu veleităţi literare. Ca şi alţi prozatori optzecişti, P. are o ureche bine exersată: radiografiile diverselor medii şi grupuri sociale se bazează în mare parte pe înregistrarea de înaltă fineţe a limbajului. Stilul este matur, polisat, într-un mod care îi pune în valoare muchiile aspre, iar tehnica descriptivă şi cruzimea observaţiei sunt cu totul inedite la un prozator debutant. în fine, activitatea jurnalistică desfăşurată de P., înscrisă cu fidelitate în sumarele revistei „22", se concretizează predilect în interviuri şi articole de fond. Temele supuse analizei cuprind o arie substanţială, în primul rând de interes politico-social, dar şi cultural. Jurnalista ştie întotdeauna să dezvolte incisiv, dar şi obiectiv, subiecte de actualitate: procesul comunismului, rolul intelectualităţii în societatea civilă, trecutul şi viitorul monarhiei în România, relaţia Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică ş.a. Majoritatea personalităţilor ultimilor ani au trecut prin filtrul întrebărilor propuse de P., care îşi construieşte profesionist interviurile, reuşind să evidenţieze în dialog ipostaze diverse ale interlocutorului, ba chiar „faţa nevăzută a lucrurilor". Printre participanţii la interviuri s-au numărat de-a lungul timpului criticul literar Nicolae Manolescu, eseistul Horia-Roman Patapievici, profesoara şi disidenta Doina Cornea, politologul Vladimir Tismăneanu, istoricul Zoe Petre, directorii Televiziunii Române, realizatorii de emisiuni de la Europa Liberă şi mulţi alţii.
SCRIERI: Iama, vietăţile, Bucureşti, 1987; Faţa nevăzută a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri, Cluj-Napoca, 1999.
Repere bibliografice: Ion Vlad, Un nou şi autentic prozator, TR, 1988, 11; Val Condurache, Planeta cărţii, CL, 1988, 5; Cornel Ungureanu, Prozatori tineri, 0,1988,36; Doina Jela, Lecţia de virtuozitate, TMS, 1988, 10; Simion, Scriitori, IV, 719-723; Petraş, Lit. rom., 93-95; Lovinescu, Unde scurte, V, 85-90; Dicţ. scriit. rom., III, 554-555.	M.S.
PALAGHIU, Mircea (22.VI.1932, Andrieşeni, j. Iaşi - 1.X.1978, Bucureşti), prozator. Este fiul Emiliei şi al lui Mihai Palaghiu. Absolvent al unei şcoli tehnice de drumuri şi poduri la Iaşi, termină Facultatea de Filologie la Bucureşti, în 1960. Funcţionează ca profesor în satul Homorâciu, judeţul Prahova. Primele schiţe îi apar în „Neuer Weg" (1960). După mărturia târzie a lui Dieter Schlesak, din pricina prozelor sale satirice devine indezirabil pentru regim, este arestat şi suferă o condamnare de şapte ani. Marcat de această experienţă, se sinucide.
Paleologu
Prozator pe deplin stăpân pe procedeele comice, P. izbuteşte să creeze o foarte personală „saga" umoristică. în Orbit de prea multă dragoste (1972), prima sa carte, personajele sunt membrii familiei Mirmidon: capul familiei, personaj-narator în mai multe proze, Florentina, soţia sa, Marius, fiul cel mare. Lor li se vor adăuga în cărţile următoare Alexandru şi Constantin, băieţii mai mici. Zece texte independente alcătuiesc o carte inedită, vădind un parodist superior. Calităţile şi defectele protagoniştilor sunt dozate cu abilitate, într-o urbe unde stereotipiile, conclavurile „intelectuale" sunt esenţiale, aerul savant al motivaţiilor înconjoară întâmplări banale sau, în chipul cel mai firesc, situaţii neverosimile, cu valoare simbolică. Spre exemplu, membrii familiei Mirmidon şi vecinii lor se întrec în construirea, pe acoperişul caselor, a câte unui turn cât mai impozant. în proza titulară din Eram fericit în noaptea cu lună (1974), comicul ia naştere din întorsăturile neaşteptate pe care autorul ştie să le dea unor împrejurări cărora logica receptorului le prevede un alt traseu. Venind să ceară nişte bani unui prieten pe care îl salvase odată de la moarte şi fiind informat de soţia acestuia despre iminenţa unui refuz, Mirmidon începe - sub „pretextul" de a-şi ajuta prietenul să scape de grija bunurilor sale materiale - să îi încarce într-un camion toate obiectele de valoare. în momentul în care stăpânul casei năvăleşte înăuntru - o nouă întorsătură în atitudinea personajului -, tâlharul pare bucuros de reîntâlnire, dar se trezeşte bătut şi fugărit de fostul amic şi de consătenii acestuia. Romanul Sublima Sora Camelia (1975) este în acelaşi timp o utopie şi un imn dedicat frumuseţii sufletului omenesc, căci abia în finalul naraţiunii se înţelege că povestea de dragoste a lui Marius Mirmidon, profesor în satul Măgura, cu învăţătoarea Sora Camelia este doar rodul fanteziei celui dintâi. în Arhipelagul Alexandru (1976), scriitorul dovedeşte resurse pentru romanul dedicat adolescenţilor, urmărind procesul dificil al trecerii de la copilărie la maturitate, în condiţiile dezbinării familiale şi ale nefericirilor provocate de contactul cu mediul în care protagonistul trăieşte. O revenire la stilistica fantezistă şi la comicul amar se produce în La revedere, Cassiopeea! (1980), scriere romanescă apărută postum.
SCRIERI: Orbit de prea multă dragoste, Bucureşti, 1972; Eram fericit în noaptea cu lună, Bucureşti, 1974; Sublima Sora Camelia, Bucureşti, 1975; Arhipelagul Alexandru, Bucureşti, 1976; Petrecere la Mirmidon, Bucureşti, 1979; La revedere, Cassiopeea!, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: George Muntean, „Orbit de prea multă dragoste", RL, 1972,36; Florin Faifer, „Eram fericit în noaptea cu lună", CRC, 1974,13; Sorin Titel, Tinereţe şi exaltare romantică, RL, 1976, 3; Valentin F. Mihăescu, Delicateţea ironică, LCF, 1976, 17; Victor Atanasiu, Un posibil roman satiric, VR, 1976,9; Florin Mugur, Un basm pentru oameni mari, „Scânteia tineretului", 1977, 8764; Valentin F. Mihăescu, Literatură pentru adolescenţi, LCF, 1977, 6; Dicţ. scriit. rom., III ,555-557.	'	/ A.F.
PALEOLOGU, Alexandru (14.111.1919, Bucureşti -2.IX.2005, Bucureşti), eseist şi critic literar. Este fiul Elenei (n. Vidraşcu) şi al lui Mihail Paleologu, avocat. Familia avusese o moşie
Dicţionarul general al literaturii române 14
(drastic redusă după reforma agrară din 1945 şi apoi vândută bucată cu bucată), motiv pentru care P., după cum mărturiseşte într-o carte-convorbire, este nevoit să declare întotdeauna - formula „origine boierească" nefiind acceptată în timpul regimului comunist - că este de „origine burghezo-moşierească". Francofil, aproape de stânga în tinereţe, tatăl i-a transmis de timpuriu pasiunea pentru I. L. Caragiale şi pentru Montaigne. P. şi-a petrecut copilăria printre celebrităţile epocii, într-un mediu saturat de cultură. La Bucureşti, după ce termină şcoala primară din strada Mântuleasa, urmează cursurile Liceului „Spiru Haret" şi Facultatea de Drept. Debutează ca elev, în 1934, la „Mlădiţa", cu articolul Literatura condamnabilă, alte texte ieşind de sub tipar în „Vlăstarul", „Universul literar" şi „Gândirea", al căror colaborator sporadic rămâne un timp. în decembrie 1940 intră la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Cavalerie de la Sibiu (unde, pe câmpul de instrucţie, execută şarje cu lancea), începutul războiului găsindu-1 la Regimentul de Gardă Călare. Reconcentrat, este trimis, de data aceasta ca instructor, la şcoala pe care o urmase la Sibiu (unde nu se intersectează cu Cercul Literar, necu-noscându-i încă pe membrii acestuia). După trecerea ţării de partea Aliaţilor, activează ca referent în Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului (1944-1945), reuşind să salveze oameni şi bunuri. în 1946 şi 1947 este ataşat de legaţie în cadrul
15 Dicţionarul general al literaturii române
Paleologu
Alexandru Paleologu, D.R. Popescu şi Eugen Jebeleanu
Ministerului Afacerilor Externe. între 1948 şi 1950 face studii de regie şi teatrologie la Institutul de Teatru. în aceeaşi perioadă apucă să facă şi practică de asistent de regie la Teatrul Naţional şi la Teatrul Armatei din Bucureşti („de unde am nişte amintiri ridicole", va spune ulterior P., evocând acei ani), în cele din urmă, deşi absolvise trei ani de facultate, renunţă la cariera de regizor, convins, pe de o parte, că nu are talent, iar pe de alta, că nu va putea suporta tutela realismului socialist şi a diverşilor ideologi de serviciu, tutelă deosebit de apăsătoare şi în lumea teatrului. Prin 1948-1949, în urma unei crize sufleteşti, se converteşte la catolicism, pentru ca prin 1950-1951 să se îndepărteze de noua sa confesiune şi să se întoarcă la aceea în care a fost botezat („Eu sunt ortodox practicant fără prea multă asiduitate..."). în 1950 biografia sa, oricum şi până în acest moment foarte agitată şi sinuoasă, intră de-a dreptul sub zodia senzaţionalului, a romanului de aventuri. Căutat de Securitate, reuşeşte să dispară şi intră în clandestinitate, sub nume fals, ascunzându-se în primul an mai ales în Bucureşti (prin spitale, prin casele unor prieteni sau cunoştinţe - la fetele lui Eugen Goga, fratele poetului, de pildă - dar şi în Ploieşti, Piteşti, Drăgăşani, Iaşi, Zărneşti, Plaiul Foii - pe şantiere, în vii, în fabrici). Pe la sfârşitul lui 1950 - începutul lui 1951 ajunge la Câmpulung, în Muscel, unde îl reîntâlneşte - se cunoşteau dinainte de război - pe Constantin Noica, aflat acolo cu domiciliu obligatoriu din 1949, ca fost moşier. începe „stagiul" de cinci ani de la Câmpulung, în cursul căruia P. îl frecventează aproape zilnic pe filosoful cu zece ani mai vârstnic decât el, al cărui discipol entuziast devine. Sub îndrumarea lui Noica învaţă limba greacă. îl citeşte în original, integral, în ordinea propusă de maestru, pe Goethe, împreună îl studiază pe Kant, şi mai ales pe Hegel, în răstimpul a ceea ce ei numeau „cele 1001 de nopţi ale filosofiei". După doi ani de „supunere totală", discipolul se revoltă: începe „despărţirea de Noica". P. revine la ale sale, la Montaigne, Goethe şi Nietzsche: „Scriam â la Noica, deci eram un papagal. După un timp mi-am dat seama si am revenit la ale mele..." în Amicus Plato
sau Despărţirea de Noica, text inclus în volumul Ipoteze de lucru (1980), P. va defini „nodul conflictului cu marele meu amic Noica": „Părăsirea vieţii pentru abstracţiune...". Ca efect al „destinderii" de după Conferinţa de la Geneva (1955), beneficiază de un decret de graţiere şi reintră în legalitate. în decembrie 1956 este angajat, prin concurs, cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei al Academiei, secţia de artă medievală (bizantină). Elaborează un studiu despre pictura Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş (apărut abia în 1970) şi începe o monografie despre mănăstirea Probota (arhitectură şi pictură), manuscris confiscat de organele Securităţii. Arestat la 9 septembrie 1959, este condamnat de Tribunalul Regiunii a 2-a Militare la paisprezece ani de muncă silnică pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale". Faptele incriminate au fost: de a-1 fi instigat pe Noica să scrie o carte „duşmănoasă", în speţă „istorisirile" acestuia din Hegel, de a fi făcut să circule volumul lui Emil Cioran La Pentatlon d'exister, de a fi transcris, multiplicat şi răspândit Lettre ă un ami lointain, scrisoarea lui Cioran către Noica, apărută în „La Nouvelle revue frangaise" etc. Până şi detenţia o trăieşte P., spirit paradoxal, într-un mod aparte, amuzându-se de latura rizibilă a regimului celular. Ceea ce nu înseamnă că nu a avut de îndurat suferinţe şi experienţe dure, penibile, numai că a dorit, şi în bună măsură a reuşit, să le sfideze. Graţiat în iunie 1964, este constrâns să colaboreze cu Securitatea, după cum va mărturisi ulterior. Va fi reîncadrat la Institutul de Istoria Artei, de data aceasta în secţia de teatru. Publică în „Studii şi cercetări de istoria artei", seria teatru, muzică, cinematografie, lucrările Societatea românească, spiritul public şi teatrul între 1849-1878, De la Caragiale la Eugen Ionescu şi invers, Frederic Dame, critic dramatic, Teatrul lui Lucian Blaga, iar în „Revue roumaine d'histoire de l'art" eseul Autour du quatrieme centenaire de Shakespeare. Secretar literar al Teatrului „Constantin I. Nottara" în 1967, e angajat de Marin Preda ca redactor la Editura Cartea Românească, unde va lucra de la înfiinţarea instituţiei (1970) până la pensionare (1976). După 1965 colaborează la „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Convorbiri literare", „Argeş", „Contemporanul" ş.a. Debutează editorial după vârsta de cincizeci de ani, în 1970, cu volumul de studii şi eseuri Spiritul şi litera, premiat de Uniunea Scriitorilor. Urmează, în serie strânsă, Bunul simţ ca paradox (1972), Simţul practic (1974), Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), Ipoteze de lucru, Alchimia existenţei (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor), în cadrul şedinţelor Consiliului Uniunii Scriitorilor, P. s-a remarcat prin atitudini şi luări de cuvânt curajoase (făcând, de pildă, public abuzul confiscării de către Securitate a unor manuscrise ale lui N. Steinhardt). în primăvara lui 1989, ca unul dintre semnatarii „scrisorii celor şapte", ce exprima atitudinea de solidarizare cu protestul poetului Mircea Dinescu, este supus interdicţiei de a publica. După decembrie 1989, este ambasador în Franţa (februarie-iunie 1990), senator de Argeş al Partidului Alianţei Civice (1992-1996) şi senator al Partidului Naţional Liberal (din 1996). în planul convingerilor
Paleologu
Dicţionarul general al literaturii române 16
politice, P. a trecut de-a lungul vieţii, după cum mărturiseşte în Sfidarea memoriei (1996), „prin nişte fluctuaţii şi înainte de arestare şi după detenţie", înregistrând „nişte oscilaţii pe un evantai destul de mare": de la stânga, chiar extremă, la dreapta, nu extremă (i-a sfidat într-o împrejurare publică pe legionari), şi la cea pe care o numeşte „dreapta junimistă". Mai multă consecvenţă a arătat scriitorul în planul opţiunilor politice după decembrie 1989.
Scrisul lui P., eseistul prin excelenţă al literaturii române din ultimele decenii, dă impresia de a fi mereu în contact cu un strălucitor stil tânăr aflat într-o stare de veşnică ebuliţie. De această tinereţe permanentă, lungă cât viaţa, amânând, refuzând de fapt maturizarea deplină (cu tot ce presupune ca limitare şi închistare), ţin spiritul eminamente şi eminent ofensiv, bătăios, polemismul intransigent, atât de caracteristice eseistului şi criticului. De pildă, legenda situaţiei subalterne avute, chipurile, de Mihai Eminescu şi a mizeriei materiale în care s-ar fi zbătut marele poet e măturată pur şi simplu într-un text antologic - Funerariile poetului. Iată prăpădul pe care îl face printre clişee într-un articol „festiv" despre Sadoveanu în Alchimia existenţei sau pedepsirea exemplară a snobismului superficial, a modei uşuratice, executată de sus, cu un
zdrobitor dispreţ, după o nouă lectură (a paisprezecea) dintr-o privilegiată serie â la Ibrăileanu a romanului Război şi pace. Inclemenţa faţă de prejudecăţi şi clişee, faţă de unele puncte de vedere false adânc înrădăcinate reprezintă, de altfel, o trăsătură curat tinerească. Lenea bătrânească a minţii, scleroza senilă a gândirii găsesc în el un adversar redutabil. O excelentă şi binevenită punere la punct realizează criticul, în acelaşi timp plin de bun-simţ şi subtil (cu P. bunul simţ - socotit îndeobşte o calitate preponderent populară - se rafinează, se aristo-cratizează, poartă perucă şi pantofi cu toc înalt, fără a-şi pierde sănătoasa rumeneală a obrajilor), în legătură cu impresionismul, identificat în mod eronat de unii drept „superficialitate, capriciu, lipsă şi chiar fugă de ştiinţă, lipsă de spirit teoretic": „nu a existat şi nu va exista critic autentic nonimpresionist. A repudia impresionismul înseamnă a repudia pur şi simplu esenţa criticii"; „aş afirma - se revine în alt loc - că o critică radical nonimpresionistă e o contradicţie in adjecto". Tinerească este apoi capacitatea de a admira, în care P. vede esenţa criticii. El este un critic (şi un om) dispus să admire. E o calitate aceasta, fără îndoială, dar presupune să admiri uneori şi ce nu trebuie. Generozitatea inundă însă nu numai pagina lui critică, ci şi planul relaţiilor interumane. Omul este un spirit treaz, lucid, o inteligenţă avizată şi în acelaşi timp cu ceva candid, naiv. De „păcatele tinereţelor" ţine 4 Şi un anumit gust pentru bravadă, pentru gestul de efect: din când în când câte o afirmaţie (prea) categorică sau (intenţionat) şocantă „rupe", provoacă breşe în discursul impecabil clădit pe temeiul bunului simţ. Atunci bunul simţ dispare, iar paradoxul devine agresiv. Criticul, ce câştigă de obicei adeziunea cititorului, se „montează" dintr-o dată, din senin, se fana-tizează brusc pentru o idee inacceptabilă, ca atunci când exclude dragostea platonică din sfera iubirii autentice. Tinereţea, care la P. nu e o vârstă, ci un mod de existenţă, determină, de asemenea, atât caracterul erudiţiei sale elegante, lipsită complet de pedanterie, cât şi natura foarte disponibilă a înzestrării, nefixată la o zonă anume. Eseist, moralist, filosof, critic literar, critic de artă, de film şi nu în ultimul rând scriitor, el se poate manifesta cu strălucire în toate aceste ipostaze. Cât despre memorii, se poate spune că sunt inaugurate, printre rânduri, în Alchimia existenţei, unde amintirile despre audiţia radiofonică în familie a premierei mondiale a operei Oedip de Enescu transmisă „în direct" de la Paris, despre Liceul „Spira Haret" şi revista „Vlăstarul", la care scriau Mircea Eliade, Constantin Noica, Alexandru Ciorănescu, despre copilăria scăldată într-o elevată atmosferă de intelectualitate şi cultură, despre cum şi unde l-a recitit aproape integral pe Mihail Sadoveanu (la închisoare!), ocupă deja un spaţiu deloc neglijabil. Dovada supremă de tinereţe spirituală P. o dă însă atunci când ştie să fie în cel mai înalt grad contemporanul nostru, al celor (nu cu mult) mai tineri decât dânsul. Adică atunci când emite în legătură cu unele dintre cele mai de seamă probleme şi teme la ordinea zilei (şi a veacurilor), precum tradiţionalism, patriotism, specific, europenism, sau om, suflet, societate, istorie, cultură, putere, opiniile şi ideile bunului simţ luminat. Multe evocări
17 Dicţionarul general al literaturii române
Paleologu-Matta
extraordinare se află în Sfidarea memoriei, cartea de convorbiri cu Stelian Tănase, unde autorul confirmă explicit că îşi pune la punct memoriile. P. este şi un talentat portretist, antologic fiind portretul făcut lui N. Steinhardt. Pilduitoare pentru elevaţia meditaţiei sale este formula privind „libertatea interioară": „Preţul libertăţii e mereu exigibil şi niciodată definitiv plătit". Cărţile lui P. constituie un prilej de multilaterală „experienţă sporitoare".
Din pregătirea sa academică, referinţe face adesea scriitorul la disciplinele juridice; are şi de ce, pentru că i-au înlesnit accesul la o lectură vrednică de a fi reluată spre îmbărbătarea minţii mereu în viaţă: dreptul roman. Serveşte ca antidot în cazul histrionismului, iar refuzul specialităţii poate fi luat şi ca modestie teatrală, mefistofelică, un histrionism existenţial [...]. Eseistul şi criticul literar mimează chiar, în activitatea sa publicistică, pe simplul amator, dând paginilor lui scrise un aer de oralitate salonardă, în candoarea şi fortuitul ce sunt proprii oricărei cozerii, deşi tema s-ar părea că acuză cu totul altceva. [...] Ticuri stilistice care, fermecătoare sau poate tocmai de aceea, dau impresia de frivolitate la un om de cultură şi profund, şi temeinic, format nu fără sistemă, dacă avem în vedere că la baza cunoştinţelor sale se aflăfilosofia, iar dascăl i-afost prietenul său mai mare C. Noica, un pedagog de clasă.
I. Negoiţescu
SCRIERI: Spiritul şi litera, Bucureşti, 1970; Bunul-simţ ca paradox, Bucureşti, 1972; Simţul practic, Bucureşti, 1974; Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1978; Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980; Alchimia existenţei, Bucureşti, 1983; Souvenirs merveilleux d'un ambassadeur des Golans, Paris, 1990; ed. (Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor), tr. Al. Ciolan, Bucureşti, 1991; Sfidarea memoriei. Convorbiri cu Stelian Tănase (aprilie 1988-octombrie 1989), Bucureşti, 1996; Despre lucrurile cu adevărat importante, îngr. Adriana Babeţi, Iaşi, 1997; Interlocuţiuni, Bucureşti, 1998; Politeţea ca armă, Cluj-Napoca, 2000; L'Occident est â l'Est, Bucureşti, 2001; Moştenirea creştină a Europei, îngr. Fabian Anton, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Călinescu, Fragmentarium, 159-161; Raicu, Structuri, 223-227; Grigurcu, Idei, 175-184; Ciobanu, Critica, 181-185; Felea, Secţiuni, 344-349; Dimisianu, Valori, 138-141; Niţescu, Repere, 69-71; Ungureanu, La umbra cărţilor, 93-97; Raicu, Critica, 428-431; Constantin Coroiu, Dialoguri literare, Iaşi, 1976,83-93; Culcer, Citind, 33-41; Dimisianu, Opinii, 162-166; Ungheanu, Lecturi, 269-275; Zaciu, Alte lecturi, 179-183; Dobrescu, Foiletoane, l, 129-134, II, 242-253; Mihăilescu, Conceptul, II, 244-246; Băileşteanu, Refracţii, 43-47; Raicu, Contemporani, 181-184; Cristea, Faptul, 295-297; Grigurcu, Critici, 442-454; Zaciu, Cu cărţile, 163-170; Regman, Noi explorări, 56-58; Gheorghiu, Reflexe, 141-145; Grigurcu, între critici, 131-139; Steinhardt, Critică, 145-149; Simion, Scriitori, III, 551-561; Adrian Marino, „Alchimia existenţei", TR, 1984,11; Ştefan Borbely, „Alchimia existenţei", VTRA, 1984,4; Titu Popescu, „Alchimia existenţei", T, 1984, 7; Corbea-Florescu, Biografii, III, 120-145; Manea, Contur, 115-118; I. Negoiţescu, Eseistul Alexandru Paleologu, RL, 1990,9; Adrian Marino, Alexandru Paleologu îşi aminteşte, RL, 1991,12; Andreea Deciu, Bunul simţ strălucitor, RL, 1992, 32; Cristea, A scrie, 66-70; Lovinescu, Unde scurte, II, 34-38, III, 88-91, 225-231, VI, 141-144; Grigurcu, Peisaj, 25-33; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 333-336; Gheorghe Grigurcu, Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea, RL, 1996,30; Micu, Scurtă ist., IV, 248-250; Regman, Dinspre Cercul Literar, 253-257; Iosif Sava, Invitaţii
Eutherpei, Iaşi, 1997, 46-80; Simion, Fragmente, II, 163-172; Gheorghe Grigurcu, Antimondenul Alexandru Paleologu, VR, 1999, 1-2; Caius Traian Dragomir, Elita românească in nuce, VR, 1999, 1-2; Alex. Ştefănescu, Alexandru Paleologu, RL, 1999,10; Faifer, Faldurile, 91-95; Mircea Popa, Un boier al spiritului: Al. Paleologu, ST, 1999, 3-4; Dimisianu, Lumea, 213-217; Dicţ. esenţial, 595-597; Gheorghe Grigurcu, Metafizica politeţii, VR, 2001, 3-4; Manolescu, Lista, III, 94-106; Nostalgia Europei, îngr. Cristian Bădiliţă şi Tudorel Urian, Iaşi, 2003; Liviu Grăsoiu, în onoarea spiritului liber, CL, 2003, 6; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,132-133. V. Cr.
PALEOLOGU-MATTA, Svetlana (22.VIII.1928, Bucureşti), eseistă. Este fiica Tatianei Matta (n. Olsevschi), profesoară, şi a lui Walter Matta, inginer. învaţă mai întâi la Ismail (cursurile primare şi gimnaziul), apoi la Bucureşti, unde urmează Şcoala Centrală şi frecventează doi ani Academia de Belle Arte şi Conservatorul. în 1950 este expulzată, împreună cu familia sa, în Elveţia. După studii de romanistică la Zlirich şi Paris, obţine în 1955 un doctorat în litere, cu teza Existence poetique de Bacovia. Este profesoară de limba franceză la diferite licee timp de cincisprezece ani, apoi de literatură şi civilizaţie franceză la o şcoală de interpreţi din Ziirich, între 1978 şi 1990 funcţionând ca lector de limba şi literatura română la Universitatea de aici. Se stabileşte la Lugano.
Eseul Eminescu şi abisul ontologic, apărut într-o primă ediţie la Aarhus (Danemarca) în 1988, apoi în ţară, în 1994, se înscrie în rândul puţin numeroaselor cercetări hermeneutice ale operei eminesciene. Autoarea încearcă o abordare a „neantului" introdus de Mihai Eminescu în literele româneşti, categorie indefinibilă şi improbabilă raţional, ci numai aprioric, prin alăturarea „lumii" poetice eminesciene de Fiinţa (Sein) heideggeriană: nici Dumnezeu, nici temelie a lumii, apropiată dar şi departe de om, „depărtare" - cum numeşte eseista „starea de neascundere", despicătura din „lucru" - de găsit oriunde. P.-M. afirmă chiar că Eminescu a avut preştiinţa Fiinţei înaintea lui Heidegger, pentru că poetul român a trăit raportul cu Fiinţa prin anticiparea propriei morţi şi prin repetarea acesteia în spirit. Şi prin Nietzsche e explicată, de asemenea, poezia lui Eminescu: gânditorul german, care iubea pe cei care trăiau murind, e temeiul discursului despre poetul aflat sub semnul conştiinţei morţii încă din prima tinereţe, când dispare „iubita din Ipoteşti", eveniment ce catalizează experienţele concrete ale existenţei eminesciene. Instrumentele hermeneutice folosite de autoare în drumurile concentrice către „adevărul care se deschide" în abisul eminescian sunt, pe lângă cele dominante, heideggeriene, câteva concepte ale criticii franceze (}. Fourastie, Jean-Frangois Lyotard, M. Clavel), dar şi ale lui Adrian Marino, citat pe alocuri. Un cerc explicativ încadrează marea temă a naturii la Eminescu, poetica fiind descrisă ca una care se adecvează la „natura creatoare" în devenire, în care şinele poetului îşi descoperă identitatea. Iubirea eminesciană, expresie a „erosului românesc", e descrisă ca participare a poetului la „visul ferice", „visul misterios", adică nostalgie a fiinţei solidare cu omul prin implicarea nefiinţei intuibile sub forma morţii. Dorul
Paler
Dicţionarul general al literaturii române 18
eminescian este explicat prin Emmanuel Levinas ca „foame sublimă", care nu îşi împlineşte consumarea, un „mai puţin ca nimic" ce face ca apropierea să erupă distanţa sau categoria „departelui" (aici este citat Edgar Papu). In trasarea cercului hermeneutic care ar trebui să aducă în conexiune comprehensiunea cu onticul şi cunoaşterea, eseista descrie în moduri eliptice probleme a căror soluţie deconcertează prin aerul de paradox: „Apropierea în dragoste -«înc-o gură» - este în esenţa ei o inversă depărtare, ca până la lumea stelelor" (despre Floare albastră, unde autoarea ia ad litteram o traducere defectuoasă a a-letheiei heideggeriene - stare de neascundere, clivaj al adevărului care conţine o negaţie, nu negarea adevărului însuşi, însă - drept,,depărtare"). P.-M. urmăreşte îndeaproape şi modurile poetice ale exprimării/ transfigurării „iluminatoare" a erosului eminescian, care depăşeşte „graţia naturală" a dragostei româneşti prin „cosmicitatea categoriei departelui". In secţiunea mitopoetică, dedicată Luceafărului, premisa e curioasă („ieşit din credinţele populare ale patrimoniului zeiţei Dochia, Zburătorul eminescian [...] se proiectează în personaje ca Sarmis legendarul ori ca istoricul Muşat"), iar excursul critic derutează nu rareori prin fuga pe trasee excentrice. Reinterpretarea poemului e justificată prin idei noi de poetică, psihanaliză şi deconstructivism (prin Gaston Bachelard, C.G. Jung, Paul Ricoeur, Ernst Cassirer, Paul de Man, printre alţii), iar la Eminescu autoarea găseşte „afinităţi uimitoare" cu ontologia heideggeriană, prin simplul fapt că Heidegger „a interpretat întreaga filosofie a Incidentului", iar Eminescu s-a plasat - prin formaţie şi intuiţie genială - „pe poziţiile centrale ale problematicii care agită spiritul omenirii". De aceea, întregul discurs consacrat Luceafărului urmăreşte o fenomenologie a temelor eminesciene, în care fundamentală este cea a Fiinţei - sacrificând voluntar, în cazul acesta, frumuseţea formală -, pentru a releva „latenţa mitică" a cuvintelor, valoarea lor de simbol (în care semnificatul este deci transcendent, inexplicabil şi indefinibil). Nu de puţine ori autoarea îşi mărturiseşte stupoarea în faţa „profunzimilor care-i scapă", atunci când vorbeşte de „abisul" eminescian. Luceafărul este descris ca un complex mitic, sinteză specifică între Hyperion, Zburătorul, Narcis şi Orfeu, totul concordat cu mitologia eminesciană personală, prin „mutaţii libere", bunăoară prin proiecţia poetului în „tânărul voievod", pe care autoarea o consideră ca regresiune până la principiul cosmogonic, cu implicare escatologică. Poemul -după P.-M. - este varianta românească eminesciană a Fiinţei: o autorevelare, poetul „fiind atras de o alteritate necunoscută şi, deşi fără acces, manifestată în el", întrucâtva asemănător lui Heidegger, la care Fiinţa este orice lucru cu obligatorie implicaţie a neantului („Au nu sunt toate-nvelitori /Fiinţei ce nu moare?"); iar neantul eminescian este o „prezenţă -absenţă", precum în versul „Nu e nimic şi totuşi e...". Tentativa autoarei este una rară, încercată de puţini cercetători, de a descrie poetica implicită ca proiecţie verbală a intuiţiei ireprezentabilului. Volumul Jurnal hermeneutic (1997) continuă cercetarea eminescologică din perspectiva problematicii poetice şi socio-politice, căutând o înţelegere a lui Eminescu nu
pe principii estetice sau retorice, ci prin „comprehensiune", cum consideră P.-M. să opereze cu „sentimentul participativ", adică printr-o aprofundare empatică. Pentru autoare, a-1 înţelege pe Eminescu înseamnă participare la „sensul prezent" al Frumosului. Pe urmele lui Platon, Nietzsche şi Heidegger, eseista vorbeşte de esenţa divină a poeziei. Conferind mitului funcţie gnoseologică intercesivă, ca stadiu al legăturii inconştientului cu „recunoaşterea conştientă", cu ajutorul teoriilor psihologiei abisale jungiene şi ale hermeneuticii heideggeriene, autoarea caută „sensul poetic" al tensiunii din valoarea etică a frumosului şi a binelui atunci când vorbeşte despre „politeia" eminesciană. Planul empiric social-politic este dublat la Eminescu de un plan spiritual, de viziunea „epocii de aur" la care - chiar poetul o spunea - întoarcerea e imposibilă, dar care rămâne „măsură" şi model, „referinţă necesară" a gândirii sale, stadiu permanent şi temelie a comprehensiunii lui. Prin curajul apropierii lui Eminescu de cele mai diverse concepţii, P.-M. dă un nou impuls cercetării eminescologice.
SCRIERI: Existence poetique de Bacovia, Winterthur (Elveţia), 1958; Eminescu şi abisul ontologic, pref. N. Steinhardt, Aarhus (Danemarca), 1988; ed. Bucureşti, 1994; Jurnal hermeneutic, pref. George Vulturescu, Cluj-Napoca, 1997.
Repere bibliografice: Ioan Pintea, Eminescu sau Despre comuniunea contrariilor, VR, 1990,3; GabrielStănescu, „Eminescu şi abisul ontologic VR, 1990, 4; Constantin Trandafir, Hermeneutică eminesciană, ALA, 2000,500; Manolescu, Enciclopedia, 552-553.	E. M.
PALER, Octavian (2.VII.1926, Lisa, j. Făgăraş), eseist, prozator şi poet. Este fiul Anei (n. Şerban) şi al lui Alexandru Paler, ţărani. Un înaintaş, Bucur Paler din Lisa, ar fi fost înnobilat în 1664 de Anna Bornemisa, soţia principelui Transilvaniei. P. frecventează cursurile şcolii primare în satul natal, apoi urmează Liceul „Spira Haret" din Bucureşti (1937-1944), face ultima clasă la Liceul „Negru Vodă" din Făgăraş, sus-ţinându-şi bacalaureatul la Sibiu. Devine student la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la Facultatea de Drept de la Universitatea din Bucureşti (1945-1949). Va fi redactor la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii Române (1949-1964), corespondent Agerpres la Roma (septembrie-decembrie 1964), director general al Televiziunii Române (1965-1968), vicepreşedinte al Radiodifuziunii, coordonând emisiunile literare şi muzicale (1968-1970), redactor-şef la „România liberă" (1970-1983), iar din 1990 director onorific al ziarului. Membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (1974-1978) şi deputat în Marea Adunare Naţională (1978-1982), în anii '80 intră în conflict cu autorităţile comuniste. Debutează la „Luceafărul", în septembrie 1958, cu poezia Ulciorul. La patruzeci şi patru de ani publică o carte de definiţii lirice, Umbra cuvintelor (1970). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1972,1980) şi cu Premiul Academiei Române (1978).
Liniştea pietrei ce se mistuie în statui, tăcerile uitate în vinuri, albul care este tăcerea cuvintelor, nucii care curg în somn, frunzele din copacul originar care rătăcesc pe cer sunt temele formulate aforistic în Umbra cuvintelor: „Şi-ascult cum
19 Dicţionarul general al literaturii romane
germinează statuile în munţi"; „Un deget de aramă / bate în tăcerea uşii". P= părăseşte poezia şi optează pentru eseul moralistic ce se revendică dintr-un romanesc al ideilor. Modelele lui sunt eseiştii spanioli (Unamuno, Ortega y Gasset) şi, dintre francezi, Albert Camus. Mărturiseşte că nu cunoaşte foamea de real, cum o cunosc, de regulă, reporterii, şi că se simte mai bine printre mituri şi parabole. Faptul se vede de altfel uşor în textele care caută în orice întâmplare simbolul ei uman şi emblema ei mitică. P. nu a aspirat niciodată să fie un scriitor realist. Când călătoreşte, călătoreşte însoţit de Don Quijote şi de Sisif (mituri preferate). Sentimentul dominant este că trăieşte la o răspântie a timpurilor şi civilizaţiilor, nu acceptă ideea turnului de fildeş ca loc sublim pentru creatorul de artă pentru că nu crede în tăceri inocente. Pe când era tânăr se gândea să scrie o istorie etică a artei. Nu e atras de filosofia de sistem şi, în genere, crede, ca Nietzsche, că orice om de sistem este suspect. Nu ţine să fie nici obiectiv, cumpănit, factor stabilizator, este „iremediabil şi violent subiectiv". Ar fi vrut să trăiască în Cinquecento la Florenţa sau în Grecia pe vremea lui Platon. S-a resemnat, grija lui fiind să nu-şi trădeze destinul. Libertatea este şi pentru el dreptul de a nu minţi (o propoziţie ce se repetă în eseuri; sursa ei este camusiană). Primele însemnări despre Egipt, Grecia şi Italia, intitulate
Paler
Drumuri prin memorie (1972,1974), ezită între memorialul de călătorie, în stilul mai vechi al genului, reflecţia morală şi o discretă poezie a timpului. Sala hipostilă de la Karnak îi dă o idee morală, iar ideea îmbracă numaidecât formele unui limbaj inflamat: „Un purgatoriu pentru trufiile netrebnice... da, printre aceste coloane capabile să susţină fiecare un secol ar trebui pedepsiţi să treacă şi să facă o cură de umilinţă toţi obstinaţii ridicoli sau groteşti ai suficienţei agresive, să se ruşineze şi să plece smeriţi." Vizitând Sicilia şi Sardinia, călătorul face reflecţii despre sentimentul insularităţii: „Singurătatea Siciliei e centrifugă. Cea a Sardiniei, centripetă." Roma îi pare un oraş cu suflet baroc, statuia lui Moise din biserica San Pietro in Vincoli e „o mânie albă surprinsă într-un moment de acalmie aparentă". Veneţia suferă de narcisism, e un oraş, cu alte cuvinte, complexat, bolnav de trecut. Marcel Proust îl numea, totuşi, locul înalt al Religiei Frumuseţii, iar Paul Morand nu ezita să-l vadă ca unicul refugiu european în faţa agresiunii civilizaţiei industriale. Aici, şi peste tot, informaţia se converteşte în confesiune şi confesiunea ajunge la temele fundamentale ale existenţei. Această alianţă fixează textul lui P. între literatura propriu-zisă şi literatura moralistică. Cu Mitologii subiective (1975) el se întoarce la Grecia şi la miturile ei. Stilul devine mai direct reflexiv şi tema morală, esenţială la el, răzbate acum mai decis printre rânduri. Exemplul îndepărtat este Vara lui Camus. Eseistul vede peste tot epifanii şi socoteşte mitologia o carte despre condiţia existenţială a omului. în tragedia lui Oedip este un act de revoltă. Asumându-şi vina şi trăind demn consecinţele ei, Oedip se transformă pe sine în zeu. Rătăcirile lui Ulise reprezintă o luptă împotriva uitării, întoarcerea în Itaca este o revenire la ordinea firească a lucrurilor. Faţă de Ariadna, Tezeu se comportă ca un escroc. Morala lui este să se consoleze repede şi să fugă de complicaţiile sentimentale. Drama Casandrei este fără lumină şi fără speranţă, căci, explică moralistul, „există dureri în miezul cărora, nemaiavând nimic, putem câştiga totul; dar suferinţa Casandrei e goală de orice speranţă; un zeu sau o fiară ucide timpul înainte de a sosi în inima ei; şi nu compasiunea ne poate apăra; compasiunea are nevoie de viitor; ca şi dragostea". Ideea unui Narcis erou tragic (erou camusian) este de natură să alarmeze spiritul. Ipoteza este însă acceptabilă pentru că se bizuie pe un minim de adevăr luat chiar din datele mitului. Eseistul pune patimă şi iscusinţă în astfel de lecturi subiective, mereu în acel stil războinic - un stil al deciziei şi al ultimatumului -, eliminând spaţiile de respiraţie calmă, de răsfăţ şi ironie. Dacă trebuie să fie găsit un model românesc pentru aceste reflecţii în care obiectele sunt privite totdeauna dinspre partea universalului, încărcate de sensurile unei grandori tragice, poate fi citat Vasile Pârvan. EI a impus în cultura română modelul spiritului condamnat să ia viaţa în serios şi să nu respire decât în preajma marilor simboluri. Apărarea lui Galilei (1978) este un „dialog despre prudenţă şi iubire". Cel mai coerent şi mai ingenios, poate, din câte a publicat P. O interogaţie copleşitoare - de ce a cedat Galilei în faţa Inchiziţiei? - şi un număr de justificări morale care, la un loc, pun în discuţie relaţia dintre adevăr şi etica
Paler
Dicţionarul general al literaturii române 20
omului care luptă pentru adevăr. Premisele dialogului sunt următoarele: este, oare, bine să mori pentru o idee şi să devii un martir sau să trăieşti cu prudenţă şi să încerci să impui adevărul? Galilei se apără zicând că lumea nu are nevoie de victime şi că numai diletanţii pot avea voluptatea suferinţei: „Urăsc călăii, însă nu mi se pare important să-i urăsc ca victimă; prefer să-i urăsc contestându-i prin strigătul meu de bucurie; acest strigăt poate fi mai elocvent decât flăcările unui rug/7 Cel ce se opune lui Galilei e de părere că nu merită să trăieşti oricum şi că adevărul are adesea nevoie de sfinţi: „Galilei, cine nu crede în necesitatea adevărului sfârşeşte prin a le cere şi altora acelaşi lucru. O lume incapabilă de martiri e o lume incapabilă să apere adevărul. Aici e problema. Nu dacă tu ai fost sau n-ai fost martir. Ci dacă erai în stare să fii. Adică, dacă erai în stare să suporţi cu orice preţ adevărul unei idei în care crezi." Autorul îmbrăţişează punctul de vedere din urmă, dar trebuie spus că, pentru a da dialogului vivacitate şi a face să progreseze ideea morală, el nu simplifică teza adversă. Tema cărţii alunecă discret spre Inchiziţie şi, de la un punct, preopinenţii îşi unesc eforturile de a indica formele pe care le ia represiunea împotriva spiritului (o temă incomodă pentru ideologia totalitarismului). Dialogul e prezent şi în eseurile următoare - Scrisori imaginare (1979), Caminante (1980), Polemici cordiale (1983), Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului (1,1986) -, căci de oriunde ar porni P. ajunge în cele din urmă la ideea de adevăr şi la libertatea de a numi adevărul. E subiectul ce îl obsedează pe intelectualul din secolul nostru, om al interogaţiei, cum îl defineşte Andre Malraux. Eseistul adaugă interogaţiei radicalismul lui de preot laic, pornit din Făgăraşul natal - spaţiu al oamenilor drepţi şi încăpăţânaţi, sugerează el - pentru a reprima balaurul minciunii. Pentru a da altă înfăţişare confesiunii (care păstrează, în esenţă, accentul ei acut testamentar), inventează scrisori către marile spirite (Unamuno, Camus, Erasm, Proust, Seneca, Gide) şi însoţeşte scrisorile imaginare cu poeme reflexive. Alt mod de a repune în dezbatere relaţia dintre creaţie şi morala omului care scrie, dintre singurătate şi suferinţă, suferinţă şi iubire. Argumentele din Apărarea lui Galilei sunt reluate în epistola către Seneca, filosoful şi sfetnicul lui Nero, cu aceste vorbe aspre în ton apostolic; „Şi, acceptând să fiţi sfetnicul lui Nero, aţi acceptat ca filosofia să fie sfetnica unui ucigaş. Chiar dacă aţi vrut în felul acesta să-l temperaţi, împuţinând numărul victimelor. în loc ca Nero să condamne numai în numele unui călău, în numele unui nebun, el a condamnat, cât timp i-aţi fost sfetnic, şi în numele filosofiei. Şi ce rost mai are filosofia dacă ea se recunoaşte neputincioasă în faţa ucigaşilor?; dacă recunoaşte că singura ei şansă e să limiteze crimele, fără a putea ataca însăşi crima?" Seneca devine, în acest chip, un simbol al eşecului filosofiei şi un simbol al complicităţii omului care gândeşte. Moartea voluntară nu îl izbăveşte. Caminante e o carte de călătorie, rod a optsprezece zile petrecute în Mexic, cam stufoasă şi într-un stil exagerat profetic („din ce în ce mai limpede am înţeles că în mine ţărâna se întâlneşte cu metafizica; de unde neputinţa de a găsi o cale de împăcare durabilă cu mine însumi, celula mea
vitală fiind sfâşiată de o tensiune dublă; aduc o senzualitate tulbure până la ispitele de asceză a ideilor"). Era de aşteptat că întâlnirea cu fiesta mexicană să trezească bucuriile spiritului şi să elibereze umorul. Eseistul caută însă în continuare miturile (şarpele, piramidele, labirintul acvatic) şi nu are ochi decât pentru adevărurile lui. După sugestia Antimemoriilor lui Malraux, P. îşi subintitulează notele de călătorie Jurnal (şi contrajumal) mexican. Nu are răbdare să ţină o cronică a cotidianului, evadează mereu spre marile abstracţiuni morale. Polemici cordiale, o carte mai incitantă, este scrisă într-un stil fluent şi are mai puţină erudiţie mitologică. Aici se vede mai bine radicalismul său moral, firea lui de ideolog ardent şi ceea ce Eugen Ionescu numea, prin anii '30, cu referinţă la vocaţia diarismului, „epicismul interior". Cu alte vorbe, capacitatea de a imagina ideile, de a le pune într-o naraţiune şi de a le face, astfel, mai uşor accesibile. Inflexibil când e vorba de conceptele etice, vorbeşte acum despre „utopia cordialităţii", confirmând, pe Julien Benda, care zicea că orice moralist este, în fond, un utopist. Este, adevărat, un utopist dacă vrea să îndrepte o lume moralmente strâmbă. Şi încă nu s-a văzut un moralist care că reuşească. Cel puţin în timpul său. Ceea ce nu diminuează valoarea actului în sine. Rămâne totdeauna ceva (ceva foarte important): calitatea scriiturii. în Polemici cordiale autorul mai amestecă o dată cultura cu existenţa şi reia discuţia despre relaţia dintre morală şi creaţie, libertate şi necesitate. Sunt căutate situaţiile limită şi sunt aduse în sprijin cuvinte celebre. Paul Valery spune, în timpul războiului, că nu îl interesează evenimentele, pe el îl pasionează marea, nu valurile. Acesta este faptul de cultură, provocator pentru spiritul angajat. Vine, acum, faptul de viaţă: un tren duce spre Weimar, în timpul aceluiaşi război, o delegaţie de scriitori francezi colaboraţionişti. Trenul opreşte la un moment dat (întâmplare sau aranjament cinic) într-un câmp în care se află mai mulţi prizonieri francezi păziţi de soldaţi hitlerişti. Acestea sunt premisele. Pe baza lor eseistul imaginează cincisprezece discursuri ale laşităţii şi ale trădării, din care ideea turnului de
Octavian Paler şi Geo Bogza
21 Dicţionarul general al literaturii române
Paler
fildeş iese zdrobită cu astfel de fraze: „refuzând să aleagă, el a şi ales"; „tăcerea a ajutat ocupaţia şi a devenit complice cu ea". P. este foarte priceput în a pune gândul său tăios, ireconciliabil, în asemenea formule memorabile. Moraliştii sunt de regulă corupţi de ambiguităţile limbajului. Răsfăţul în paradox îi face inofensivi. Orice moralist este, în ultimă instanţă, un manierist. P. apără şi el ambiguitatea şi se socoteşte chiar un spirit manierist, dar gândeşte manierismul ca un exerciţiu necesar de igienă artistică, iar ambiguitatea ca o posibilitate a spiritului de a îmbogăţi obiectul analizei. Cărţile proprii îl dezmint, totuşi. Ele arată un spirit angajat, hotărât să moară pentru ideea morală, orgolios la culme şi irepresibil. Este, din acest punct de vedere, o oarecare contradicţie între inflexibilitatea moralistului şi ideile de toleranţă şi democraţie pe care le propagă. Polemicile nu mai sunt deloc cordiale în cărţile apărute după 1989. Revoluţia l-a găsit pe Pv cum singur spune, „interzis ca scriitor, şomer ca salariat şi suspect ca individ în societate". Această condiţie i-a radicalizat şi mai mult spiritul. Un stil al urgenţei şi o retorică, bine controlată, a avertismentului. Scriitorul, care publicase între timp două romane, îşi revede, acum, în libertate, eseurile vechi şi le stilizează fără a schimba esenţa judecăţilor din interior. Tipăreşte, sub această formă revizuită, majoritatea eseurilor vechi şi publică altele noi - Don Quijote în Est (1994), Vremea întrebărilor. Cronică morală a unui timp plictisit de morală (1995), Aventuri solitare (1996) ş.a. -, în care îi pot fi regăsite fantasmele. O antologie în limba franceză (Polemiques cordiales, 1991) selectează texte din Polemici cordiale şi Viaţa ca o coridă (1987). Versiunea românească se cheamă Rugaţi-vă să nu vă crească aripi (1995), cu un capitol nou, Pagini răzleţe. P. postrevoluţionar face, mai întâi în „România liberă", apoi în „Cotidianul" şi în alte ziare, o cronică morală a vieţii politice, arătându-se din ce în ce mai dezgustat de politicianismul românesc şi de ipochimenii lui. La început vituperează pe intelectualii „apolitici" , apoi înţelege zădărnicia de a părăsi literatura, recunoscând, loial, că a greşit. Face publicistică angajată în stilul lui Mihai Eminescu şi al lui N. Iorga, cu note acide. „Bizantinii" lui sunt politicienii corupţi de toate culorile politice, îmbogăţiţii din perioada de tranziţie, oamenii vechiului regim care au intrat în afaceri sau în viaţa parlamentară. Articolele din ultima vreme arată o mizantropie din ce în ce mai neagră. Moralistul crede că gena naţională este compromisă şi că răul general nu mai poate fi oprit. Opiniile lui au, de regulă, audienţă. Scrierile eseistice merg în sensul cunoscut: confesiune, meditaţii morale şi politice, fapte curente de viaţă, analizate cu o cruzime care nu exclude un scepticism fundamental. Omul vigilent al Cetăţii este un Don Quijote într-o lume (lumea Estului) în care utopiile şi nostalgiile sunt impure. Sămânţa iubirii cade pe un sol îmbibat de ură şi, în genere, de mizerie morală. Moralistul nu mai crede în soluţii, se mulţumeşte să pună doar întrebări. Autorul este din ce în ce mai solitar şi din ce în ce mai puţin solidar cu timpul său, un Don Quijote care nu mai crede în iluzii, dar continuă să se bată cu morile de vânt. Reabilitează pe Narcis (o veche fantasmă), văzând în el nu un simbol al frivolităţii, ci al cunoaşterii de sine. Altă carte publicată de P., Deşertul pentru totdeauna
(2001), constituie un original roman autobiografic, adică o autoficţiune cu o notă meditativă pregnantă. Stilul este, la suprafaţa textului, acelaşi: vehement subiectiv, moralistic, amestec de confesiune şi speculaţie în jurul marilor idei, cu o prelungire a faptelor de existenţă spre mituri şi concepte. Scriitorul îşi asumă (sau, mai bine zis, încearcă să-şi asume) biografia şi să o justifice până la un anumit punct. Vorbeşte despre ea cu gândul la destin. Modelul Malraux şi modelul Camus nu îl părăsesc. Ce e destinul? O experienţă transformată într-o conştiinţă, spunea Malraux. P. gândeşte cam în aceiaşi termeni, definind destinul ca o sumă de eşecuri depăşite prin meditaţie. Nu îşi face un portret prea favorabil. Nu se crede un învingător, deşi a publicat un număr mare de cărţi, şi cărţile au avut (şi au în continuare) succes. Face recensământul înfrângerilor şi, la sfârşit, când trage linia, se vede că intelectualul care scrie despre viaţa sa nu e deloc mulţumit de sine. Nu îi place pe unde a trecut, nu s-a simţit bine, cu adevărat, decât în copilărie, în Lisa din preajma munţilor Făgăraş. Copilăria este, şi pentru el, un paradis pierdut. Pierdut, dar nu uitat. Scriitura omului care a trecut hotarul senectuţii poate reînvia acest spaţiu miraculos. Tatăl
Paler
Dicţionarul general al literaturii române 22
(modelul uman şi metafizic), mama tăcută şi religioasă (face în fiecare seară o sută de mătănii), rânduielile casei, micile şi marile evenimente ale satului, toate revin, acum, în memoria celui care simte respiraţia neantului. Deşertul... este o cronică existenţială, fixată, calendaristic, din mai până în august. Naratorul (identificat cu autorul de pe copertă) a suferit un infarct şi, cu moartea în faţă („încarcerat în mine însumi" - zice el), îşi reconstituie trecutul şi îşi gândeşte prezentul. O face în felul său, amestecând în confesiune şi meditaţie planurile temporale şi existenţiale, într-o naraţiune fragmentară. Un eseist francez crede că fragmentul este un doliu al textului, o victimă a violenţei interioare, un accept al violului scriptic. Definiţia se potriveşte eseurilor biografice ale lui P. Ca să întărească acest doliu, autorul scrie cu două peniţe: una care notează reflecţiile, amintirile fulgurante, faptele, pe scurt, de ordin biografic (jurnalul propriu-zis) şi alta care transcrie pagini dintr-un posibil roman în care este vorba de un doctor Luca - filosof privat - şi de custodele unei biblioteci dintr-un loc care se cheamă Asybaris. Asybaris înseamnă, în ficţiunea lui P., partea noastră de infern. Interesul, la lectură, merge spre jurnalul propriu-zis (jurnal de idei etice). Aici se poate intui mai uşor portretul omului care nu ştie să-şi facă prieteni, omul sentimental care poartă în el o tristeţe nelămurită şi se ruşinează să vorbească despre ea. Nu ştie să devină „un om de lume" şi multă vreme nu vrea să audă că bătrâneţea există. Numai că bătrâneţea vine fără să fie chemată şi eseistul este nevoit s-o ia în seamă. Deşertul... e, în esenţă, o meditaţie despre bătrâneţe, suferinţă şi, fatal, despre moarte. Istoria rămâne pe plan secund şi nu este evocată decât ca să justifice fantasmele proiectate de un spirit interogativ în conflict permanent cu le dehors şi le dedans. O scenă memorabilă este aceea în care copilul din Lisa Făgăraşului ajunge la Bucureşti la Liceul „Spiru Haret" îmbrăcat în costum tradiţional, speriat de lumea din jur, blocat într-o tăcere agresivă. Ca scriitor, P. este o alianţă, curioasă, de mesianism şi scepticism. Un spirit care „vede" mereu mituri şi se plasează, în actele lui de existenţă, în marea istorie. Retorica lui este solemnă şi, deseori, reflecţiile sunt oraculare. A trecut, cum era de bănuit, la roman: Viaţa ipe un peron (1981), Un om norocos (1984). Este vorba de două parabole ample, cu câteva personaje-simboluri şi o intrigă ce nu poate fi fixată în timp şi spaţiu. Modelul epic poate fi Herman Hesse şi Ernst Jiinger (Pe falezele de marmură), cu simbolistica lor enigmatică, iar în proza românească un punct de referinţă este Echinoxul nebunilor de A.E. Baconsky. Deosebirea de cel din urmă este că P. nu pune accentul pe limbajul fastuos, matein, ci pe dialectica ideilor şi pe semnificaţia parabolei. Tema prioritară este sentimentul de culpabilitate, asociat cu frica, recluziunea, poziţia intelectualului în lumea violenţei moderne. Un profesor de istorie, retras în pustietate mai mult de frică decât din înţelepciune, îşi scrie viaţa şi din ce scrie se înţelege că el se născuse „gata răstignit". Este pregătit, vasăzică, pentru un destin tragic, iar demnitatea lui este, dacă nu să scape acestui destin, cel puţin să îl supună judecăţii spiritului. Problematica eseurilor lui Camus şi, în genere, a existenţialismului, este pusă
în termenii unei fabule în care simbolurile (îmblânzitorii de cobre, dresorii de câini, mangustele imperfecte) vin să dubleze ideile, exprimate în lungi şi remarcabile eseuri epice. Pustnicul din sala de aşteptare are pasiunea proceselor, modul lui de a cunoaşte este a pune în acuzaţie, adevărul - pentru a fi acceptat - trebuie să treacă mai întâi printr-o lungă contestaţie. El caută mereu ceva, un sens într-o lume plină de contradicţii, o cale care să îl ducă spre adevărul pur, şi nu o află pentru că drumul spre adevăr trece prin propria-i fiinţă dedublată, stăpânită de Fiara agresivă şi de Dumnezeul care nu iluminează, ci porunceşte. Existenţa lui e, într-adevăr, un lanţ de eşecuri traduse în limbajul parabolei.Copil fiind, şi-a dorit o bicicletă şi, când a obţinut-o, un şofer i-a sfărâmat-o intenţionat. A doua pasiune a fost şahul şi îndemânarea tânărului este aşa de mare, încât ajunge să joace fără tablă cu ambele culori. Dedublarea duce la o stare de dezagregare a imaginii normale a lucrurilor. Se vindecă citind o povestire de Ştefan Zweig, unde e vorba de un individ care înnebuneşte jucând şah orb. Student în drept, renunţă la ultimul examen gândind că „într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui şi eu să fiu un ratat". Aşadar: forţa de a eşua, libertatea de a merge împotriva destinului. Asta aminteşte de literatura lui Malraux şi de tipologia romanelor din anii '30. Totuşi P. nu scoate din eşecul existenţial o morală a tragismului eroic. El vrea mai degrabă să elucideze relaţia misterioasă cu mecanismul unei istorii care cultivă în om frica şi disperarea. Profesorul de istorie dă elevilor o imagine dramatică a revoluţiei franceze, apoi, pasionat de subiect, caută resorturile ascunse ale acţiunii lui Robespierre. Un nou proces se deschide, pro şi contra, în jurul noţiunii de adevăr şi despre rolul întâmplării în istorie. Unde începe corupţia incoruptibilului Robespierre, în ce punct pasiunea pentru justiţie se transformă într-o teribilă armă de represiune împotriva omului? Cele mai bune pagini din romanele lui P. analizează astfel de ecuaţii delicate, şi trebuie spus că dialectica ideilor e mai spectaculoasă la P. decât ficţiunea propriu-zisă. în Un om norocos se află tot un personaj „ciudat" - Daniel Petric, artist conştient de mediocritatea lui -, care nu acceptă complicităţile (mari, infernale) ale lumii în care destinul l-a aruncat fără să îl întrebe. Romanul, scris la persoana întâi, este tot o parabolă neagră, dominată de simboluri rău prevestitoare şi dublată de o eseistică morală şi filosofică de bună calitate. Daniel Petric trăieşte într-o veşnică stare de criză, este, ca şi naratorul, „un fanatic al nesupunerii", „un bigot al nesăbuinţei", în conflict cu toate sistemele (familie, societate etc.). Tatăl - pictor de succes
-	este un tip lamentabil de conformist, simbolul autorităţii represive. Fiul fuge de el şi viaţa lui devine un şir de eşecuri. Este obsedat, oriunde ajunge, de ideea imposturii. Ajunge cioplitor de cruci, eşuează în iubire, apoi soarta îl duce într-un azil de bătrâni care este, în fapt, un fel de lagăr concentraţional. Pensionarii fabulează, se suspectează, se toarnă între ei. Azilul este simbolul societăţii totalitare. Suferinţa şi ticăloşia se ţin, aici, de mână. Vânătorul are în spatele lui un alt vânător, turnătorul este, la rândul lui, turnat. Deasupra tuturor se află Bătrânul, un mit impus de cei care conduc acest mic infern.
23 Dicţionarul general al literaturii române
Paler
Când sculptorul vrea să îl demaşte arătând că Bătrânul nu există, nimeni nu îl crede şi este eliminat. încă un eşec pentru Daniel Petric, artistul care, recunoscându-şi mediocritatea, este de două ori condamnat să nu aibă linişte: o dată pentru că nu are talent, a doua oară pentru că îşi dă seama de acest lucru. O parabolă complexă, aglomerată de simboluri existenţialiste şi morale sumbre (poate fi comparată, din acest punct de vedere, cu Biserica Neagră, scrierea lui A.E. Baconsky), o dezbatere de idei incitantă. Romanul din parabolă trăieşte, ca şi în cazul anterior, prin fervoarea speculaţiei.
Confesiune şi dialog: acestea sunt formele specifice de existenţă ale literaturii lui Octavian Vaier, eseist şi prozator al cărui scris impecabil cadenţat are mereu solemna gravitate impersonală a unui discurs întocmit în respectul deplin al regulilor elocinţei clasice, deşi este încărcat de toate neliniştile sufletului modem şi acuză o subiectivitate violentă şi pătimaşă, recunoscută de altfel [...] Jurnalist de mare vocaţie, pasionat, mobil, inventiv, Octavian Paler are înfăţişarea austeră şi anacronică a unui consul roman în acţiune, ce trăieşte urmând cu o fidelitate absolută cugetările lui Marcus Aurelius.
Mircea Iorgulescu
SCRIERI: Umbra cuvintelor. Definiţii lirice, Bucureşti, 1970; Drumuri prin memorie. Egipt, Grecia, Bucureşti, 1972; Drumuri prin memorie. Italia, Bucureşti, 1974; Mitologii subiective, Bucureşti, 1975; Apărarea lui Galilei. Dialog despre prudenţă şi iubire, Bucureşti, 1978; Scrisori imaginare, Bucureşti, 1979; Caminante. Jurnal (şi contrajurnal) mexican, Bucureşti, 1980; Viaţa pe un peron, Bucureşti, 1981; Polemici cordiale, Bucureşti, 1983; Un om norocos, Bucureşti, 1984; Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului, voi. I: Spre centrul labirintului, Bucureşti, 1986; Viaţa ca o coridă, Bucureşti, 1987; Polemiques cordiales, tr. Alain Păruit, Paris, 1991; Don Quijote în Est, Bucureşti, 1994; Rugaţi-vă să nu vă crească aripi, Bucureşti, 1995; Vremea întrebărilor, Bucureşti, 1995; Aventuri solitare. Două jurnale şi un contrajurnal, Bucureşti, 1996; Poezii - Poems, ed. bilingvă, tr. Crisula Ştefănescu şi Emily Chalmers, Bucureşti, 1998; Drumuri prin memorie, Bucureşti, 1999; Deşertul pentru totdeauna, Bucureşti, 2001; Gazetărie de tranziţie, Bucureşti, 2002; între crâşmă şi biserică, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Victor Felea, „Umbra cuvintelor", TR, 1970,51; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „Mitologii subiective", FLC, 1976,3; Emil Mânu, „Mitologii subiective", SPM, 1976, 266; Nicolae Manolescu, „Mitologii subiective", RL, 1976,3; Nicolae Ciobanu, Actualitatea mitului, LCF, 1976, 5; Constantin Coroiu, Mitologii spirituale, CL, 1976, 3; Nicolae Manolescu, Adevărul şi viaţa, RL, 1978, 52; Ardeleanu, Menţiuni, 200-204; Stănescu, Jurnal, I, 263-270, III, 133-136; Nicolae Balotă, O dramă filosofică, LCF, 1979,10; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1979,384-396; Nicolae Manolescu, Drumuri spre Yucatan, RL, 1980,43; Popescu, Cărţi, 119-122,128-134; Sângeorzan, Conversaţii, 266-269; Culcer, Serii, 27-29; Tomuş, Mişcarea, 205-211; Zaciu, Cu cărţile, 63-68; Mircea Martin, Morala parabolei, RL, 1982,49; Iorgulescu, Ceara, 205-214; Livescu, Scene, 157-159; Sever Avram, Retragerea Afroditei, „Dialog", 1983, 4-5; Mircea Zaciu, înţelesurile cordialităţii: „Polemici cordiale", RL, 1983, 28; Gheorghe Grigurcu, „Polemici cordiale", ST, 1983, 7; Steinhardt, Critică, 149-153, 242-244; Edgar Papu, O neobosită trăire, RITL, 1984, 3; Condurache, Portret, 84-87; Cristea, Modestie, 146-151; Manea, Contur, 153-160; Moraru, Textul, 145-149; Raicu, Fragmente, 407-410; Simion, Scriitori, III, 514-528; Al. Călinescu, Pe faleza de marmură, CRC, 1985,21; Iorgulescu,
Prezent, 131-140; Mareea, Atitudini, 116-119; Sorescu, Uşor cu pianul, 207-220; Dumitru Micu, Un roman în două lecturi. Sala cu oglinzi, VR, 1986, 6; Aurora Hriţuleac, Privirea ca fir al Ariadnei, „Dialog", 1986, 115-116; Rotaru, O ist., III, 871-874; Marian Papahagi, Confesiune şi livresc, TR, 1988,13; Ioan Holban, Omul de răspântie, CRC, 1988,15,16; Gheorghe Grigurcu, Clasicism şi angajare, ST, 1988,5; Cornel Moraru, Destin de scriitor, VTRA, 1988,5; Michael Astmer, în căutarea punctelor de sprijin, „Dialog", 1988, 124-125; Gheorghe Grigurcu, între vis şi istorie, RITL, 1989-1990, 3-4 (1-2); Viorel Cacoveanu, „Niciodată nu m-am simţit atât de puternic ca atunci când mi-am recunoscut slăbiciunile" (interviu cu Octavian Paler), ST, 1990,1; Ion Bogdan Lefter, Polemici cordiale prefranţuzeşti, CNP, 1991,22; Steinhardt, Monologul, 216-219; Ştefan Borbely, Sfârşit de partidă, RL, 1992,8; C. Stănescu, „Omul care strigă să-şi învingă frica", ALA, 1992,102; Cristea, A scrie, 85-92; Simona Sora, Cum se naşte o dictatură, RL, 1993, 9; Elena Beram, Romanele lui Octavian Paler, JL, 1993, 1-4; Dorin Serghie, „Exilul este o dramă interioară" (interviu cu Octavian Paler), TR, 1993, 25; Romulus Diaconescu, „Privind în urma mea, mă stăpânesc sentimente contradictorii" (dialog cu Octavian Paler), R, 1993, 6-7; Grigurcu, Peisaj, I,
80-84; Tania Radu, Alungarea lui Don Quijote, LAI, 1994, 8; Ioana Pârvulescu, Iluzii şi deziluzii, RL, 1994,11; Octavian Soviany, împotriva înţelepciunii, CNT, 1994,13-15; Florin Sicoie, Noua poveste a lui Don Quijote, CNT, 1994,13-15; C. Stănescu, Don Quijote şi „quijotizarea" estului, ALA, 1994,208; Ioan Moldovan, „Don Quijote în Est", F, 1994, 4; Adrian Marino, Don Quijote a greşit adresa, „22", 1994, 25; Gabriel Andreescu, „Don Quijote în Est" „22", 1994, 25, 26; Grigore Scarlat, Idealuri într-o lume haotică, ST, 1994,7-8; Octavian Soviany, Cavalerul Tristului Est, APF, 1994,10-12; Cătălina Năstase, Drama mediocrităţii, JL, 1994, 49-52; Lovinescu, Unde scurte, III, 316-320, IV, 75-78, V, 38-44; George Pruteanu, Note despre Paler, „Dilema", 1995,118; Alex. Ştefănescu, A spune lucrurilor pe nume, RL, 1995,7; Alex. Ştefănescu, Un steag ţinut mereu sus, RL, 1995,37; Papahagi, Interpretări, 70-77; Radu Sorescu, Opera lui Octavian Paler, pref. Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 1995; George Gibescu, Un dialog despre prudenţă şi iubire, VR, 1996,3-4; George Pruteanu, Jurnale: Octavian Paler, „Dilema", 1996, 182; Gheorghe Grigurcu, Glose la Octavian Paler, RL, 1996, 26; Alex. Ştefănescu, Portretul scriitorului la 70 de ani, RL, 1996,26; Ioan Muşlea, Strigătele Casandrei, ST, 1996, 7-8; Alex. Ştefănescu, Ofensa adusă mediocrităţii, RL, 1996, 40; Constantin Coroiu, Corida ca metaforă a existenţei scriitorului, ALA, 1996, 324; C. Stănescu, Interviuri din tranziţie, Bucureşti, 1996,160-177; Daniel Cristea-Enache, Un calofil al Ideii, ALA, 1997, 380; Carmen Varfalvi-Berinde, Interviuri imaginare, APF, 1997, 7-8; Cosma, Romanul, II, 270-273; Glodeanu, Dimensiuni, 103-109; Romulus Diaconescu, O lume a dialogului, Bucureşti, 1998, 13-24; Nicolae Oprea, Proza eseistică a lui Octavian Paler, APF, 2000,10; Constantin Coroiu, Recurs la memorie, ALA, 2000, 528; Dicţ. esenţial, 597-603; Gheorghe Grigurcu, Un director de conştiinţă, RL, 2001, 25; Daniel Cristea-Enache, O întâlnire fericită, ALA, 2001,587; Popa, Ist. Ut., II, 1061-1062; Marin Mincu, Noi „nu suntem producători de mituri"?, LCF, 2002,9; Daniel Cristea-Enache, „De câte ori am vrut să fiu «realist», nu m-am simţit în largul meu cum m-am simţit în parabole" (interviu cu Octavian Paler), ALA, 2002, 614; Simion, Genurile, 66-72; Alex. Ştefănescu, „Certitudinile mele sunt ciuruite de îndoieli ca nişte haine mâncate de molii" (interviu cu Octavian Paler), RL, 2003, 4; Grigore Scarlat, Vlaga morală, VR, 2003, 3-4; Constantin Coroiu, Imposibila demolare, ALA, 2003, 679; Dicţ. analitic, IV, 386-388; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003, 153-155; Lidia Ciocoiu, Poetica imaginarului în proza lui Octavian Paler, Iaşi, f.a.	E.S.
Păljfy
Dicţionarul general al literaturii române 24
PÂLFFY Endre (12.IIL1908, Topliţa - 16.XI.1975, Budapesta), istoric literar şi comparatist. Face liceul la Târgu Mureş, studii de filologie la Cluj şi la Paris, unde obţine în 1931 diploma de profesor în specialitatea franceză-română. Funcţionează ca profesor la Colegiul Reformat „Bethlen Gâbor" din Aiud (1931-1940), la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj şi ca director al Liceului de Stat din Năsăud (1941-1944). După război se stabileşte în Ungaria, unde este funcţionar în Ministerul învăţământului şi al Cultelor (1945-1949), şef al Catedrei de limba română la Institutul Pedagogic din Budapesta (1949-1955), apoi docent al Catedrei de românistică a Universităţii „Eotvos Lorând" din Budapesta şi redactor-şef al săptămânalului „Foaia noastră". Postum i s-a decernat în Ungaria titlul de doctor în ştiinţele literare (1976).
în articolele şi studiile sale, P. abordează o gamă largă de probleme privind punctele de contact dintre temele şi ideologiile literare în scrisul românesc şi în cel maghiar. Cu o astfel de tematică s-a prezentat, încă în tinereţe, la Vălenii de Munte, unde, la invitaţia lui N. Iorga, a conferenţiat în anii 1938-1940 despre asemănările şi diferenţele ce pot fi descifrate între scrierile lui Mihai Eminescu şi Madăch Imre, Liviu Rebreanu şi Moricz Zsigmond, Ion Budai-Deleanu şi Arany Jănos etc. Colaborează la revistele „Acta Linguistica", „Filologiay kozlony", „Foaia noastră", „Helikon", „Irodalom-torteneti kozlemenyek", „Kortârs", „Nagyvilâg". Depăşind stadiul comparatismului de prim palier, P. s-a străduit să scoată la iveală interferenţele filosofice şi ideatice care apar între cele două literaturi şi, în general, între literaturile est-europene, ca efect al dezvoltării lor în condiţii socio-cul-turale foarte apropiate. Dintr-o astfel de perspectivă analizează Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu şi Ţiganii de la Nagyida a lui Arany Jânos, comediile lui Vasile Alecsandri şi cele ale lui Kisfaludy Kăroly, ideile critice ale lui Titu Maiorescu şi ale lui Gyulai Păi, paralelismele vieţii şi operei la George Coşbuc şi la Arany Jânos, traducerea Divinei Comedii a lui Dante de către Coşbuc şi Babits Mihăly, ideile lui C. Dobrogeanu-Gherea şi ale lui N. G. Cernâşevski, universul comediilor lui Tudor Muşatescu şi Branislav Nusic. Ca istoric literar, P. cercetează cu precădere literatura română din secolul al XlX-lea şi al XX-lea. Tipăreşte un voluminos tratat de istorie a literaturii române (A român irodalom tortenete, 1961), care oferă cititorilor maghiari o bună prezentare a scrisului românesc de la începuturi până în deceniul al şaselea al secolului trecut. Opera principală a lui P. este monografia George Coşbuc elete es kolteszete (1973), care a apărut după o îndelungată şi asiduă muncă de cercetare, reflectată într-o serie de studii şi articole consacrate vieţii şi activităţii poetului. Istoricul literar a mai colaborat la întocmirea unor medalioane (Ioan Barac, Mihail Kogălniceanu, Veronica Micle, George Coşbuc) pentru lexiconul maghiar al literaturii universale (Vilâgirodalmi lexikon, I-XVIII, Budapesta, 1970-1995) şi a semnat un număr mare de articole şi studii consacrate personalităţilor literaturii române moderne şi contemporane.
SCRIERI: A român irodalom a XX szâzadban [Literatura română a secolului XX], Budapesta, 1957; A român es magyar irodalom kapcsolatai [Legăturile literaturilor română şi maghiară] (în colaborare cu Heszke Bela şi Domokos Sâmuel), Budapesta, 1952; A român irodalom tortenete [Istoria literaturii române], Budapesta, 1961; George Coşbuc elete es kolteszete [Viaţa şi opera lui George Coşbuc], Budapesta, 1973.
Repere bibliografice: Hegyi Endre, Magyar kdnyv a român irodalomrâl, „Nagyvilâg", 1962, 12; Al. Metea, „A român irodalom tortenete", 0,1962,5; Găldi Lâszlo, „A român irodalom tortenete", FK,
1963,3-4; Dunajecz Lâszlo, Şantierele literare din Ungaria, FON, 1968, 14; Vita Zsigmond, Pâlffy Endre halâlâra, UTK, 1976,3; Tanco, Dicţ. Ut. Bistriţa, 263-264.	O.K.
PALIA DE LA ORĂŞTIE, prima traducere românească a cărţilor Geneza şi Exodul din Vechiul Testament, apărută în 1582. A fost tipărită de diecii Şerban Coresi şi Marien. Din predoslovie se înţelege că lucrarea este o urmare a mişcării generale de românizare a cultului, ce caracterizează secolul al XVI-lea, dar şi a intensei propagande calvine. Autorii traducerii - Mihail Tordaşi, episcop al Ardealului, Ştefan Herce, „propovăduitorul Evangheliei" în Sebeş, Efrem Zacan, dascăl în Sebeş, Moise Peştişel, „propăvăduitorul Evangheliei" în Lugoj, şi Archirie, protopop al Hunedoarei - au folosit un text maghiar, orientându-se şi după versiunile slavonă şi latină ale Bibliei. Textul cuprins în Palia de la Orăştie este un foarte preţios document lingvistic al epocii, important şi prin strădania traducătorilor de a unifica limba, înlăturând particularităţile regionale. Se demonstrează totodată posibilităţile limbii române, capacitatea acesteia de a fi o limbă de cultură. Apărută la scurt timp după tipăriturile coresiene, cartea aduce o nouă contribuţie la formarea limbii literare.
Ediţii: Palia, Orăştie, 1582; ed. fragmentară îngr. şi introd. Mario Roques, Paris, 1925; Palia de la Orăştie, îngr. şi introd. Viorica Pamfile, Bucureşti, 1968; Palia istorică, îngr. Alexandra Moraru şi Mihai Moraru, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Iosif Popovici, Palia de la Orăştie. 1582, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XXXIII, 1910-1911; Ioan Bălan, Limba cărţilor bisericeşti, Blaj, 1914,119-126; Iorga, Ist. Ut., 1,203-206; Ciobanu, Ist Ut. (1989), 123-126; Ist. Ut., 1,294-295; IonGheţie, Palia de la Orăştie. 1581-1582, LR, 1968,6; Dicţ. Ut. 1900, 655-656.	C.	T.
PALLADE, Maria S. (5.IV.1882, Roman - 29.X.1946, Bucureşti), prozatoare. Fiică a căpitanului Teodor Petre, P. a urmat cursurile secundare şi de specialitate la Roman şi la Bucureşti. Devine profesoară de lucru manual, predând o vreme la Şcoala Normală din Galaţi. Deşi colaborarea sa în presă este menţionată încă de când era elevă, cu numele P. apare târziu, semnând versuri în „Pagini literare" (1916), apoi proză în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Cultura poporului" ş.a. Debutul editorial are loc abia în 1926, cu volumul de versuri Din lanuri vii, urmat de o serie de romane, care nu o impun însă în atenţia lumii literare, aşa cum nici încercarea de a accede pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în
25 Dicţionarul general al literaturii române
Paloda
stagiunea 1931-1932, nu are succes, piesa Să veghem fiind respinsă deoarece era „imposibil de reprezentat scenic".
Fără chemare pentru poezie - Din lanuri vii cuprinde versificări banale ale unor meditaţii, motive folclorice sau descrieri ale unor aspecte din viaţa rurală -, P. trece definitiv la proză. Tema predilectă, tratată cel mai adesea melodramatic, este suferinţa umană şi desluşirea cauzelor acesteia. Drame întunecate constituie destinul unor personaje care fie nu şi-au ales bine drumul în viaţă, fie au fost doborâte de adversităţile sociale sau au căzut pradă unor răufăcători. în romanele Din umbra vieţei (1927) şi Pe malul marii (1937), tineri fii de ţărani, merituoşi, ajunşi la o anume poziţie în ierarhia intelectuală şi socială, sucombă din cauza neadaptării şi a neacceptării (non)valorilor „lumii bune". Fete de condiţie modestă, insuficient pregătite pentru viaţă, cad victime unor desfrânaţi sau răutăţii semenilor, încheind în mormânt scurte existenţe pline de durere şi de umilinţă, ca în Lucia (1934), Suzana (1939), Numai o primăvară (1941). Sau, dimpotrivă, bărbaţi de diferite vârste şi condiţii sociale sunt distruşi, împreună cu familiile lor, de venalitatea unei prostituate, precum în Pentru tine (1935). Nefericit este şi protagonistul din Numerus clausus
(1927), care, în pofida ratării unei prime căsătorii, avea, cel puţin aparent, toate datele pentru a se împlini, dar firea lui de artist îl împiedică. Pe fondul unei involuţii psihice structurale, întâmplarea din final (menită să demonstreze aberaţia antisemitismului), când unul dintre fii îl ucide pe necunoscutul său frate, a cărui mamă era o evreică, îi dă lovitura de graţie. O cumplită şi insolubilă dramă interioară trăieşte, în romanul Suzana, un personaj a cărui conştiinţă era încărcată de moartea părintelui său şi de a unei fete în casă, pe care o alungase după ce o lăsase însărcinată. El va încerca o ispăşire prin scris: îşi analizează şi mărturiseşte vina într-o piesă de teatru, cu scopul de a zgudui spiritele celor care comit cu prea multă uşurinţă răul. Aici ar fi cheia demersului: suferinţa ca substrat generator al artei, chiar cu o aluzie la mitul Meşterului Manole. O meditaţie, modestă, asupra condiţiei artistului îşi face loc şi în alte romane, unde este denunţat caracterul alienant al acesteia, pasiunea pentru artă (mai degrabă o himeră) fiind comparată cu un fel de morb care afectează psihicul şi comportamentul, subjugă şi cauzează nefericirea sau chiar eşecul în viaţă (Numerus clausus, Pe malul mării). Dar mult mai nociv îi apare autoarei modul de viaţă al celor bogaţi, uşuratic, imoral, egoist, iresponsabil, impulsionat de trăiri joase, cu manifestări sociale superficiale şi ipocrite, lipsit de repere. Un aer greu, încărcat de cenuşa patimilor omeneşti se lasă peste aceste ficţiuni, transformând totul într-o trăire buimacă. Singurul roman cu o tonalitate mai luminoasă este Vraja patimei (1936), unde protagoniştii ies întăriţi din încercările prin care trec, iar dragostea aduce în final fericirea. Mai mult, se ivesc situaţii şi personaje comice, realizate în special prin replică şi auto-matisme de limbaj. P. a scris, în cele din urmă, nişte romane populare, atât prin compasiunea pentru cei umili, nefericiţi, neîmpliniţi, cât şi prin scriitura accesibilă. Un anumit spirit de observaţie culege de-a valma întâmplări, moduri de vorbire şi comportament, dar acestea, nestmcturate, rămân la nivelul
unor simple constatări şi încercări de vizualizare a acţiunii, verosimile, nu şi eficiente în crearea unor situaţii şi personaje congruente, viabile. Deşi se înregistrează o oarecare evoluţie a prozatoarei, în sensul unei mai mari siguranţe stilistice, textele nu se remarcă prin expresivitate, în pofida efortului de autenticitate şi la acest nivel. _________
SCRIERI: Din lanuri vii, Galaţi, 1926; Numerus clausus, Galaţi, 1927; Din umbra vieţei, Galaţi, 1927; Lucia, Bucureşti, 1934; Pentru tine, Bucureşti, 1935; Vraja patimei, Bucureşti, 1936; Pe malul mării, Bucureşti, 1937; Suzana, Bucureşti, 1939; Numai o primăvară, Bucureşti, 1941.
Repere bibliografice: George Baiculescu, „Numerus clausus", PRL, 1927,5; C.C. Petrovici, „Din umbra vieţei". „Din lanuri vii", CL, 1928, 9-12; Agatha Grigorescu-Bacovia, „Din lanuri vii". „Numerus clausus". „Din umbra vieţei", RVS, 1929, 6-7; R. Cristian, „Numerus clausus", „Gazeta", 1934,151; A.Vr.[Aida Vrioni], „Numerus clausus". „Lucia", RVS, 1935,1-2; Aida Vrioni, „Pentru tine", RVS, 1935,12; Nicodim Ion Matei, „ Vraja patimei", „Pasărea albastră", 1936,5; Aida Vrioni, „ Vraja patimei", RVS, 1937, 1-2; S.[Alexandru Tzigara-Samurcaş], „Vraja patimei". „Pentru tine", CL, 1937,1-5; LG. Dimitriu, „Pe malul mării", CL, 1937,6-7; N.P., Maria S. Pallade, „Buletinul cărţii româneşti", 1937, 7-8; A.Vr.fAida Vrioni], „Pe malul mării", RVS, 1937,11-12; Al. Piru, „Suzana", JL, 1939,18; A. Vr.[Aida Vrioni], „Suzana", RVS, 1939,3-4; Horia Stanca, „Suzana", „Symposion", 1939, 2-3; Const. Ghenadie, „Suzana", IIŞ, 1939, 8; „Numai o primăvară", VRA, 1941, 603; G.C. Nicolescu, „Numai o primăvară", „Chemarea vremii", 1941, 60; Massoff, Teatr. rom., VII, 28.	C. T.
PALLADI, Tudor (6.VI.1946, Bălănesti-Nisporeni), poet, traducător şi critic literar. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1969). A debutat cu placheta Plăpând ca un colte
(1990). Volumul Odiseea lacrimii (1994) a confirmat o individualitate aplecată asupra unor idei şi atitudini ce ţin de definirea identităţii proprii prin cunoaşterea rădăcinilor şi a istoriei neamului. A fi un continuator demn al strămoşilor e mesajul vibrant al versurilor lui P. Poetul contribuie şi la îmbogăţirea literaturii despre şi pentru copii: Muguraşii mugurei (1991). în articolele, recenziile şi eseurile publicate în presa literară manifestă şi aptitudini de analist exigent, după cum nu i-a rămas străin nici domeniul traducerilor.
SCRIERI: Plăpând ca un colte, Chişinău, 1990; Muguraşii mugurei, Chişinău, 1991; Odiseea lacrimii, Chişinău, 1994. Traduceri: Lotosul şi trandafirul. Nuvele coreene, Chişinău, 1981; Achebe Chinua, Săgeata zeului, pref. trad., Chişinău, 1983; Din lirica afgană, Chişinău, 1984; Poeţi uzbeci, Chişinău, 1988; Iubita cu ochi de lotuşi. Din poezia de dragoste a Orientului, pref. trad., Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: Ion Ciocan, Expresia poetică a patriotismului, LA, 1995, decembrie.	I.C.
PALODA, gazetă politică şi literară apărută la Bârlad, săptămânal, între 5 februarie 1881 şi 5 mai 1883 şi de la 2 iulie 1892 până la 22 decembrie 1908. Din mai 1884 şi până la sfârşitul lunii iunie 1892, G. Caţafani, tipograf şi editor bârlădean, a scos săptămânal „Tutova", care înlocuia P., păstrând aceeaşi redacţie. Noua gazetă continuă numerotarea anilor, ca şi „Tutova", începând din 1881. Continuitatea nu este formală,
Paloda literară
Dicţionarul general al literaturii române 26
deoarece de partea politică a acestor două periodice s-a ocupat neîntrerupt, din 1882, profesorul de liceu Ştefan Neagoe. Probabil că tot el, până la 1 iunie 1893, când renunţă la direcţia politică a ziarului, se va fi ocupat şi de rubricile literare, la care colabora consecvent şi editorul G. Caţafani. Din 1895 redactor al gazetei este poetul G. Tutoveanu. P. a fost o modestă publicaţie de provincie, limitată politiceşte la susţinerea intereselor organizaţiei locale a Partidului Liberal. Ceva din cultura temeinică a profesorului ardelean Ştefan Neagoe se reflectă însă în modul de alegere a mijloacelor de manifestare publicistică şi mai ales în grija cu care se urmărea viaţa culturală a oraşului şi a ţării. O foarte activă „Poştă a redacţiei", rubrici de noutăţi literare, de bibliografie şi de varietăţi (anecdote şi schiţe umoristice) şi mai cu seamă un foileton fac din P. un periodic viu, atractiv. Alături de G. Tutoveanu, publică C. Hamangiu (coleg de liceu cu G. Ibrăileanu; semna cu pseudonimul Maria de la Banca), A. Mândru, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, care, elev fiind, debutează aici. Toţi compun versuri de factură eminesciană.	R.Z.
PALODA LITERARĂ, revistă apărută la Bârlad, lunar, între 20 ianuarie şi 28 decembrie 1904, sub directoratul lui Dimitrie Nanu. în întâiul cuvânt publicaţia îşi declară scopul de „a scoate la lumină" talentele locale. în consecinţă, în cele opt pagini din primele două numere vor fi întâlnite pseudonime sau nume mai puţin cunoscute (Profir, Ofelia, Isis - Isidor Budu, Silvia Slăvescu, Maria Arteni, A. Mândru, Dan, Rândunel, Nicu G.), semnând poezioare sau „rime vesele", traduceri, schiţe şi impresii. De la numărul următor D. Nanu, constatând puţinătatea talentelor locale ce nu reuşeau să asigure textele pentru revistă (garantată financiar timp de un an de editor şi colaboratori), trasează în articolul O nouă îndrumare literară direcţiile ce se impun: reorientarea spre traduceri („Mai bine o traducere bună, decât o originală mediocră"), selectarea riguroasă a lucrărilor originale („nu vom publica decât pe acelea care au desăvârşita maturitate a talentului"), publicarea documentelor de interes pentru specialişti şi studierea folclorului, „unde se găseşte izvorul artei noastre viitoare". Ca atare, vor deveni frecvente traducerile „libere", alese din scrieri de Pierre Corneille, Guy de Maupassant, Alfred de Musset, Helene Vacaresco, Gustave Le Bon ş.a. Pe prima sau a doua pagină se publică de regulă
portretul literar al unei personalităţi, precum Barbu Dela-vrancea, I. L. Caragiale, Ştefan cel Mare ş.a. Poeziile inserate în P.L aparţin lui Cincinat Pavelescu, D. Nanu, Al. Zamfirescu, AL Gherghel, G. Tutoveanu, A. Mândru, Ion Petro viei, Corneliu Moldovanu (şi cu pseudonimul Radu Stâncă). O parte dintre semnatari pot fi regăsiţi în paginile literare ale gazetei „Paloda". în ultimul număr se reproduce un articol al lui Titu Maiorescu, Progresul adevărului, pentru a evidenţia încă
o	dată clarviziunea acestuia în legătură cu literatura şi arta românească, redactorii declarându-se continuatori ai liniei deschise de „Convorbiri literare" şi de „Sămănătorul" lui N. Iorga. Acesta din urmă este citat mereu (cu texte din „Sămănătorul", „Făt-Frumos" şi „Luceafărul"), fiind considerat „drept cel mai mare îndrumător al literaturii noastre de astăzi". Tot aici se anunţă încetarea apariţiei revistei, „sacrificată" pentru ca „forţele băneşti şi intelectuale" să fie concentrate pentru asigurarea drumului unei alte publicaţii din constelaţia „Sămănătorului", „Făt-Frumos".	C.Br.
PALTY, Sonia (11.VI.1928, Bucureşti), prozatoare şi jurnalistă. Părinţii săi sunt Czica (n. Schulman) şi Alfred Follender, cineast. învaţă la Liceul „Sf. Iosif" şi, din 1940, la Liceul „Focşă-neanu" din Bucureşti. în 1942 a fost deportată cu părinţii în Transnistria. După război îşi ia bacalaureatul, devine ziaristă şi lucrează, din 1947, la „România liberă" (unde scrie sub pseudonimul Sonia Gheorghiu) şi, din 1950, la „Universul" (unde semnează Adina Bontaş). Dată afară din UTM, va trece ca planificator la Monchim (1951-1961). Colaborează la revistele „Pogonici" şi „Licurici" (1952-1953) şi începe să publice proză pentru copii. în 1961 se stabileşte în Israel, împreună cu soţul ei, N. Palty, editează publicaţiile în limba română „Sliha", „Revista magazin" şi cotidianul „Informaţia". Aproape două decenii va fi redactor la „L7Information dTsrael" şi „Journal dTsrael", apoi la „Revista mea" şi „Facla", colaborând asiduu şi la ziarul „Viaţa noastră" ori la revista „Izvoare". Fondează şi conduce Editura Papyrus din Tel Aviv. în 1978 şi în 1979 a fost distinsă cu premiul special oferit de Preşedintele statului Israel. Este membră a Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română din Tel Aviv.
P. dobândeşte recunoaşterea ca prozatoare în urma publicării, la Tel Aviv (1980) şi la Bucureşti (1992), a volumului autobiografic Evrei, treceţi Nistrul! (însemnări din deportare). Evocarea cuprinde un dosar de existenţă, specie care ţine de literatura-document. Cum lagărul din Transnistria, funcţionând pe teritoriul unei foste ferme sovietice de porci, nu era cunoscut, cartea are şi o valoare documentară mai largă. Astfel se explică numărul mare de traduceri, în ebraică (1983), germană (1995) şi engleză (1997). P., supravieţuitoare după paisprezece luni de deportare, reface în carte drumul spre locul de cumplită suferinţă de pe ţărmul Bugului. Odiseea fetiţei Sonia debutează cu arestarea grupului de evrei din Bucureşti, convocat într-o şcoală. Smulşi din viaţa lor obişnuită, copii, tineri şi bătrâni sunt trimişi în necunoscut de-a lungul unor drumuri nesfârşite prin sate arse. Ochiul copilului înre-
2 7 Dicţionarul general al literaturii române
Pamfile
gistrează cruzimea militarilor germani care decimează coloana zdrenţuită, dar şi violenţa unor jandarmi români neomenoşi. Oamenii trec prin moarte şi foc, iar înjosirile nu cruţă pe nimeni. Fetiţa se maturizează prin suferinţă, devine infirmieră, salvând vieţi, înmagazinând imagini, întâmplări, tragedii, pe care le va evoca peste decenii. Violarea unei evreice la toate posturile de jandarmi, moartea prin îngheţ a „strămutaţilor", evadările repetate ale unui prizonier, sfârşitul copiilor înecaţi în Bug, groaza stârnită de groapa uriaşă pregătită de germani pentru a-i cuprinde pe deportaţi se adună în pagini de coşmar halucinant, scrise cu forţă epică. Elementul vizual domină evocarea, macabrul instituindu-se ca singură realitate. Altă carte, Şi astăzi, şi mâine, mereu... (1998), înscrisă în acelaşi orizont al holocaustului, nu se mai articulează în jurul unui narator şi personaj epic unic, care să fie liant în istoria destinelor rememorate. Unii eroi, precum Mati, fac parte din universul tensionat al primului memorial, la fel şi adolescentul, „voluntar în Transnistria", care se „predă" jandarmilor spre a împărtăşi soarta întregii sale familii, sau copilul aruncat pe terasament din trenul spre Bogdanovka, locul care a dat sute de jertfe iernii şi foametei. Alte povestiri aleg un ton mai senin şi prezintă personaje „pozitive" printre ofiţerii germani, ca în Fata nr. 11 628 şi Peter.
SCRIERI: Evrei, treceţi Nistrul!, pref. Maier Rudich, Tel Aviv, 1980; ed. pref. Magdalena Popescu-Bedrosian, Bucureşti, 1992; Şi astăzi, şi mâine, mereu..., pref. Şlomo Leibovici-Laiş, postfaţă Elli Hilhne, Tel Aviv, 1998.
Repere bibliografice: Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1997,422-429; Cristofor, Ţara Sfântă, 1,157-160; Aczel, Scriitori rom. Israel, 122-124.	'	E.-E.T.
PAMFIL, Gabriel (25.VIII.1913, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul profesorului universitar Gheorghe P. Pamfil, unul dintre fondatorii învăţământului farmaceutic clujean. Termină liceul în cadrul Seminarului Pedagogic Universitar din Cluj (1931) şi face studii superioare de farmacie, în 1940 devenind doctor în farmacologie la Universitatea din Bucureşti. în anul tipăririi tezei sale de doctorat, locotenentul farmacist publică şi studiul Elemente de etică şi deontologie profesională. Colaborează la reviste literare şi de cultură - „Abecedar", „Arieşul", „Societatea de mâine", „Pagini literare", „Arta" (revistă în a cărei redacţie este în 1938), „Flacăra", „Flamura", „Sfarmă-Piatră", „Vremea", „Curentul magazin", „Pan", „Chemarea vremii", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Duminica", „Fapta", „Lumina", „Tribuna nouă" ş.a., unde publică versuri patriotice, religioase sau pe diapazon intimist, rareori proză scurtă, toate complementare într-un fel sau altul ideologiei exprimate în comentarii nutrite mai întâi de un naiv entuziasm faţă de regimul fascist şi mişcarea legionară, apoi de adânca durere cauzată de ciuntirea din 1940 a Ardealului.
P. debutează editorial în 1939, cu Gânduri de totdeauna, plachetă ce trădează încordarea experimentului, formele lirice oscilând între confesiune, dialog şi epica de inspiraţie legendară. Tema iubirii „dincolo de fire" şi inserţiile mitologice, deşi
absorbite de ingenioase colaje imagistice (în descendenţa lui D. Bolintineanu), sunt minate frecvent de expresia stângace, de versificaţia imperfectă şi de fantezia prea ancorată în livresc (Nirvana, Legenda nufărului). „Poemul naţional" România (1940), închinat monarhului, nu aduce vreo noutate, fiind mai mult un exerciţiu declamativ. Cele unsprezece părţi ale poemului, urmărind succesiunea marilor momente ale istoriei, certifică aptitudinea de a exprima idei general-umane, în pofida simbolisticii de avansată uzură pe care o etalează. Volumul Adâncuri şi soare (1940) are o expresie poetică oarecum mai armonioasă, o simbolistică ceva mai modernă. Surprinzător în ipostaza sa cvasiermetizantă (Rouă), discursul îşi pierde cu totul lirismul când cedează în favoarea fondului religios direct (închinare, Golgota) şi când în tonalitatea confesivă, marcată, livrescul va fi exhibat în intenţia pătrunderii în subteranele oniricului (Teama de întuneric). Frânturile poetice din Stinghere respiră, totuşi, o atmosferă mai densă, conţinând imagini pregnante şi dând expresie vie timidelor jocuri ale spiritului. Versurile din culegerea Din partea pământului şi-a mea (1968), rodul unui autor vizibil maturizat, mizează pe efortul de concentrare a fluxului poetic. Confesiunea şi atitudinea reflexivă primesc altoiul stilului cvasisentenţios (Aşteptare), iar în afara temei erotice, turnată în versuri care mai mult destăinuie decât sugerează (Floarea inimii), poemele, adesea ocazionale, vorbesc despre bucuria vieţii cotidiene, frumuseţea anotimpurilor şi măreţia naturii. Alte cărţi, Elegii senine (1979) şi Răspunsuri (1984), nu aduc schimbări într-un discurs liric care îşi epuizase resursele. Textele în proză ale lui P., publicate numai în reviste, au cursivitate şi se întemeiază pe o fabulă de canon romantic, cu neîndoielnic simţ al tensiunii narative, adesea accentuând nota comică până la maxima suculenţă, într-o formulă subminată totuşi de artificiu (Puterea slăbiciunii).
SCRIERI: Gânduri de totdeauna, Bucureşti, 1939; România, Bucureşti, 1940; Adâncuri şi soare, pref. Virgil Carianopol, cu ilustraţii de Vasile Dobrian, Bucureşti, 1940; Din partea pământului şi-a mea, Bucureşti, 1968; Elegii senine, Cluj-Napoca, 1979; Răspunsuri, Cluj-Napoca, 1984. Referinţe bibliografice: Al. Raicu, „Gânduri de totdeauna", „Tribuna tineretului", 1939,32-33; Predescu, Encicl., 627; L. Voita, „Adâncuri şi soare", CML, 1941,93; Al. Andriţoiu, „Din partea pământului şi-a mea", F, 1969,1; Horia Bădescu, 2 poeţi, TR, 1969,11; Teohar Mihadaş, „Elegii senine", TR, 1979,50; Constantin Hârlav, „Elegii senine", RL, 1980,35; Vasile Sav, „Răspunsuri", TR, 1984, 4; Taşcu, Poezia, 180-183; Ion Oarcăsu, Gabriel Pamfil: o efigie, ST, 1985,3.	V.	P. S.
PAMFILE, Tudor (11.VI.1883, Ţepu, j. Galaţi - 16.X.1921, Chişinău), folclorist şi prozator. Urmează şcoala primară la Ţepu (1891-1893) şi Tecuci (1893-1895), cursurile gimnaziale (1895-1899) şi Şcoala Militară la Iaşi (1899-1904), frecventând apoi Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti (1904-1906). Din 1907 predă istoria la şcoala gradelor inferioare din Regimentul 3 Roşiori din Bârlad. întemeiază împreună cu G. Tutoveanu şi Toma Chiricuţă Academia Bârlădeană (1 mai 1915), se află printre cei care înfiinţează şi conduc revistele „Ion Creangă" şi „Miron Costin" şi face parte din comitetele de conducere ale revistelor „Freamătul" (la care
Pamfile
Dicţionarul general al literaturii române 28
este şi secretar de redacţie) şi „Florile dalbe". Imediat după Unire, la propunerea lui Simion Mehedinţi, ministrul Instrucţiunii Publice, pleacă la Chişinău, unde funcţionează ca şef al Serviciului de Propagandă Naţională. în mai 1921 Secţia literară a Academiei Române hotărăşte ca P. să fie ales membru corespondent, însă acesta fiind suferind (se îmbolnăvise grav în timpul campaniei din Bulgaria, în 1916), nu a transmis în timp util că acceptă alegerea şi astfel propunerea nu a putut fi supusă votului în plenul academic. A colaborat la „Analele Academiei Române", „Calendarul foii «Lumea şi ţara»", „Calendarul gospodarilor", „Calendarul «Ion Creangă»", „Calendarul învăţătorilor", „Calendarul Ligii Culturale", „Calendarul «Lumina poporului»", „Calendarul «Neamului românesc»", „Calendarul naţional al ziarului «America»" (Cleveland, Ohio), „Calendarul poporului", „Calendarul sătenilor", „Convorbiri literare", „Lamura", „Lumina poporului", „Sfatul Ţării", „Şcoala Basarabiei", „Şezătoarea", „Viaţa literară şi artistică", „Viaţa românească", „Vocea Tutovei" ş. a.
După S. FI. Marian, P. este, cum îl defineşte Romulus Vulcănescu, „a doua figură dominantă în etapa de elaborare a domeniului etnografiei" româneşti, „un epigon târziu al romantismului ştiinţific". El alcătuieşte, într-un răgaz de viaţă scurt, cu pasiune şi cu deosebită hărnicie, numeroase lucrări de etnografie şi folclor, pornind de la ideea că orice culegător trebuie să adune datele despre cultura materială şi spirituală din zona sa în vederea realizării năzuitului, încă de pe vremea lui B. P. Hasdeu şi A. Lambrior, corpus al folclorului românesc. Cărţile sale, bine apreciate în epocă de Mihail Sadoveanu, N. Iorga şi îndeosebi de I. Bianu, care le-a susţinut publicarea sub egida Academiei Române, s-au dovedit a fi, la examenul critic mai sever al folcloriştilor de mai târziu, minate de unele deficienţe, cum ar fi sistematizarea puţin riguroasă a materialelor după specii şi localităţi, reproducerea textelor din memorie, modificarea lor prin inoportune îndreptări cărturăreşti, absenţa, în unele cazuri, a precizărilor privind sursele etc. Totuşi, lui P. i se recunoaşte meritul de a fi adunat şi publicat o impresionantă arhivă de folclor şi etnografie, reprezentativă pentru sudul Moldovei. Debutează cu o culegere de lirică populară, Cântece din ţinutul Tecuciului, în revista „Şezătoarea" (1903). Volumele de folclor infantil -Jocuri de copii adunate din satul Ţepu (jud. Tecuci) (I—II, 1906-1907), Jocuri de copii (1909) -, editate de Academia Română, se adresează „celor ce au grija educaţiunii fizice a copiilor de şcoală", cuprinzând jocuri propriu-zise, numărători, jocuri cu păcăleli, jucării, cântece de copii, dansuri, frământări de limbă. Mai sistematică şi mai interesantă prin conţinut este lucrarea Cimilituri româneşti (1908), care adaugă la colecţia din 1898 a lui Artur Gorovei 369 de ghicitori, multe din ele inedite, despre 245 de noţiuni, majoritatea fiind culese din satul natal al folcloristului. Cărţile următoare mărturisesc aspiraţia lui P. de a realiza o colecţie etnofolclorică monografică a zonei Tecuci. In răstimp de numai treisprezece ani (între 1909 şi 1921) el publică peste douăzeci şi cinci de volume de proză şi versuri populare, de credinţe şi tradiţii folclorice, precum şi monografii asupra civilizaţiei săteşti, multe privind
zona Tecuci, unele extinzându-se şi spre cele limitrofe. Un loc important în această serie este ocupat de culegerile de basme, snoave, legende, poveşti despre animale. O colecţie de lirică populară realizată în bună parte prin anchete directe, dar şi cu concursul unui număr impresionant de colaboratori care i-au comunicat texte din mai toate regiunile ţării, tipărită sub titlul Cântece de ţară (1913), conţine peste 1500 de piese şi se distinge prin câteva balade necunoscute până atunci. Cu excepţia câtorva cântece viciate de intervenţii cărturăreşti, textele vădesc autenticitate şi demonstrează „comunitatea de repertoriu şi de stil dintre sudul Moldovei şi Muntenia" (Ovidiu Bârlea). Preocuparea ce individualizează poate în modul cel mai pregnant activitatea de folclorist a lui P. este culegerea de mitologie populară. Lucrările Sfârşitul lumii (1911), Povestea lumii de demult (1913), Diavolul învrăjbitor al lumii (1914), Cerul şi podoabele lui (1915), Văzduhul (1916) şi Mitologie românească, volumul I: Duşmani şi prieteni ai omului (1916), volumul II: Comorile (1916), volumul III: Pământul (1924), mai toate cu subtitlul După credinţele poporului român, conţin un bogat material prezentat in extenso, fără scurtarea unor variante, abordarea fiind descriptivă. Lipsesc trimiterile comparatiste care, după opinia unor comentatori, ar fi sporit interesul materialului antologat. Alţii apreciază pozitiv tocmai generozitatea înregistrării cât mai multor variante, considerând că analiza critică ar fi diminuat prin selecţie colecţia. „T. Pamfile
-	apreciază Ovidiu Papadima - n-a supus din fericire tot acest ansamblu de creaţie patului procustian al unei viziuni unitare şi personale, care l-ar fi obligat să selecteze numai ceea ce se
29 Dicţionarul general al literaturii române
Pamflet
conforma ei. El a făcut o admirabilă operă de folclorist culegător şi sistematizator, lăsând viitorimii sarcina de a interpreta întreaga viaţă atât de diversă a mitologiei noastre." P. a dedicat o mare parte din cercetările sale adunării de date şi informaţii despre civilizaţia sătească, despre ocupaţiile şi cunoştinţele poporului: Industria casnică la români Trecutul şi starea ei de astăzi Contribuţiuni de artă şi tehnică populară (1910), Agricultura la români (1913), Cromatica poporului român (1914). Socotite „primele lucrări pe aceste teme în etnografia românească", aceste studii, deşi descriptive, „servesc şi azi ca puncte de sprijin în abordarea unor probleme sau compararea unor elemente de cultură materială" (I. Vlăduţiu). Alte cărţi au în vedere obiceiurile calendarului popular: Sărbătorile de vară la români (1910), Sărbătorile la români Crăciunul (1914); Sărbătorile la români Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului (1914). Folcloristul credea că a realizat câteva lucrări edificatoare asupra sărbătorilor populare tradiţionale: „Atâtea câte s-au înşirat sunt îndeajuns ca număr spre a ne putea face, după sintetizările lor, o idee limpede cu privire la caracterul religiunii ce stăpâneşte poporul român." P. s-a încercat şi în literatura propriu-zisă. Mihail Sadoveanu i-a remarcat laudativ câteva schiţe şi nuvele „cu un caracter foarte personal", în care „era cuprinsă o ageră cunoaştere a sufletului nostru", Delegaţiile de la Epureni, bunăoară, fiind considerată o „minunată bucată". V. Voiculescu s-a referit şi el la prozatorul P.: „Pornind de la folclor şi ajutat de talentul lui firesc, a năzuit şi a trecut cu izbândă în literatură, învrednicindu-se să publice schiţe, nuvele şi povestiri în cele mai de seamă reviste."
SCRIERI: Carte pentru tineretul de la sate (în colaborare cu Mihai Lupescu şi Leon Mrejeriu), Bârlad, 1907; Povestire pe scurt despre neamul românesc, Bârlad, 1907; ed. Chişinău, 1919; Industria casnică la români Trecutul şi starea ei de astăzi Contribuţiuni de artă şi tehnică populară, Bucureşti, 1910; Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1910; Agricultura la români, Bucureşti, 1913; Cromatica poporului român (în colaborare cu Mihai Lupescu), Bucureşti, 1914; ed. îngr. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2001; însemnări cu privire la moşia, satul şi biserica de la Strâmba din comuna Puieşti, jud. Tutova (în colaborare cu V. C. Nicolau), Bârlad, 1914; Sărbătorile la români Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Bucureşti, 1914; Sărbătorile la români Crăciunul, Bucureşti, 1914; Sibile şi filosofi în literatura şi iconografia românească, Bârlad, 1916; Cuiul lui Pepelea, Chişinău, 1920; Frăţia de cruce şi alte înrudiri sufleteşti la români, Bârlad, 1920; Ţinutul Hotinului la 1817, Chişinău, 1920; Noaptea Sfântului Andrei, Iaşi, 1921. Culegeri: Jocuri de copii adunate din satul Ţepu (jud. Tecuci), I—II, Bucureşti, 1906-1907; Cimilituri româneşti, introd. edit., Bucureşti, 1908; Graiul vremurilor. Poveşti, Vălenii de Munte, 1909; Jocuri de copii, Ploieşti, 1909; Feţi-Frumoşi de-odinioară. Poveşti, Bucureşti, 1910; Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, după datinile şi credinţele poporului român, adunate din comuna Ţepu (jud. Tecuci), Bucureşti, 1911; ed. îngr. Petre Florea, Bucureşti, 1999; Firişoare de aur. Povestiri şi legende din popor, Bucureşti, 1911; Sfârşitul lumii. După credinţele poporului român, Bârlad, 1911; Culegere de colinde, cântece de stea, vicleime, sorcove şi pluguşoare, întocmite pentru folosul tineretului ce urează la Crăciun şi Anul Nou, Bucureşti, 1912; Culegere de ghicitori româneşti (cimilituri), Bucureşti, 1912; Cântece de ţară, Bucureşti, 1913; ed. îngr. şi pref. C. Ciuchindel, Bucureşti, 1960; Povestea lumii de demult. După credinţele poporului român, Bucureşti, 1913; Diavolul învrăjbitor al lumii După credinţele
poporului român, Bucureşti, 1914; ed. îngr. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2001; Un tăciune şi-un cărbune. Poveşti, Bucureşti, 1914; Cerul şi podoabele lui După credinţele poporului român, Bucureşti, 1915; Mitologie românească, voi. I: Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, voi. II: Comorile, Bucureşti, 1916, voi. III: Pământul După credinţele poporului român, Bucureşti, 1924; Văzduhul După credinţele poporului român, Bucureşti, 1916; ed. îngr. şi pref. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2001; Cartea cântecelor de ţară, Chişinău, 1919; Cartea povestirilor hazlii, Chişinău, 1919; Carte de rugăciuni pentru creştinii drept-credincioşi, Chişinău, 1919; Mănunchi nou de povestiri populare cu privire la Ştefan cel Mare, Chişinău, 1919; Povestiri populare româneşti, Bârlad, 1920; Cântece bătrâneşti, doine, mustrări şi blesteme, Tecuci, 1926; Basme, îngr. V. Marian, Iaşi, 1976; Sărbătorile la români, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1997; Dragostea în datina tineretului român, îngr. şi pref. Petre Florea, Bucureşti, 1998; Mitologie românească, îngr. şi pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 2000; Povestea lumii de demult. Pământul Sfârşitul lumii, îngr. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: G. Ibrăileanu, „Jocuri de copii adunate din satul Ţepu (jud. Tecuci)", VR, 1906, 7; Simion Mehedinţi, Tudor Pamfile, „Dumineca poporului", 1921,21; V. Voiculescu, Tudor Pamfile, „Dumineca poporului", 1921, 21; V. Voiculescu, Tudor Pamfile, „Lamura", 1921,1-2; Mihail Sadoveanu, Tudor Pamfile, VR, 1921,11; Perpessicius, Repertoriu critic, Arad, 1925, 185; Ioan Bianu, Amintire despre Tudor Pamfile, „Tudor Pamfile", 1928,1-2; Valeriu Ciobanu, Tudor Pamfile, RITL, 1956,1-2; Ovidiu Papadima, Mitologie românească, ATN, 1968,7; Constanţa Bădic, Tudor Pamfile (1883-1921). Bibliografie, Galaţi, 1970; I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973,80-81; Bârlea, Ist.folc., 404-408; Romulus Vulcănescu, Gheorghe Vrabie, Etnologia. Folcloristica, Bucureşti, 1975,37-38; Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană, Cluj-Napoca, 1977,62-63; Virgiliu Florea, Un folclorist uitat, TR, 1997,3-4; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 133-136; Dumitru V. Marin, Tudor Pamfile şi revista „Ion Creangă", introd. Nicolae Constantinescu, Vaslui, 1998; Dicţ. scriit. rom., III, 566-569.	l.D.
PAMFLET, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, între 6 decembrie 1934 şi 1 noiembrie 1935, apoi bilunar, între 1 noiembrie
1935	şi 1 decembrie 1936, între 1 februarie 1937 şi 1 ianuarie 1938. Director este Cosma Damian, iar secretar de redacţie -S. Săulescu. începând cu numărul 27-28/1935, subtitlul „Hebdomadar literar, artistic, social" se va schimba în „Politic, social, literar", orientarea fiind una democratică. G. M. Zamfirescu salută apariţia revistei în articolul Cuvânt pentru o plecare la drum, socotind benefică opţiunea redacţiei pentru tonul polemic sortit să lupte „împotriva prostiei, lipsei de talent", ca „fierul roşu cu care a fost arsă cangrena". Rubrici: „Potpouri - literatură-artă-polemică", „Note literare", „Crochiu bibliografic", „Tutti frutti", „Văzute şi auzite". Publică poezie Eusebiu Camilar (Foamea a venit în mahala), Magda Isanos, V. Spiridonică, Ştefan Ciubotăraşu, Ion Aurel Manolescu ş.a., iar Ionel Teodoreanu figurează cu proză (Fabula mea şi între nas şi trompă). Apar cronici literare şi, sporadic, comentarii mai ample: Carol Drimer, Schiller în literatura românească, Ilariu Carpen, Un barbă albastră în istoria contemporană a literaturei române (însemnări polemice la adresa lui N. Iorga, prilejuite de apariţia Istoriei literaturii româneşti contemporane), JeanPascal, Octavian Goga, socialist..., Alexandru Talex, Rânduri pentru „Pamflet". Sub pseudonimul Toma Alimoş, în numărul
Pan
Dicţionarul general al literaturii române 30
35-36/1936 este inclus un articol incisiv intitulat „Obiectivitatea" d-lui Călinescu, în care i se reproşează criticului judecata asupra operei lui G. M. Zamfirescu, autorul articolului conchizând: „De altfel, d. Călinescu are pe conştiinţă o serie întreagă de cronici bune despre cărţi proaste". Sunt găzduite interviuri cu Ionel Teodoreanu şi G. M. Zamfirescu. Mai colaborează M. Gr. Constantinescu, C. Moruzan, Dan Fulger ş.a. Apar şi câteva necrologuri: G. Topîrceanu, Panait Istrati. Paginile revistei sunt înviorate de caricaturi. După ce revista îşi măreşte formatul şi devine bilunară, sumarul suferă modificări în defavoarea literaturii, preponderente fiind articolele focalizate pe evenimentul social şi politic. N. S.
PAN, revistă apărută la Bucureşti, o dată la două luni, între
1	martie şi 15 mai 1941 (cinci numere), având subtitlul „Literatură. Artă". Directori sunt George Acsinteanu şi Remus Ţincoca, iar comitetul de redacţie este alcătuit din Ion Diaconescu, Cristofor Dancu, Cuza Marinescu, Al. Alexianu, Gabriel Pamfil. Primul număr se deschide cu articolul lui Ion Barbu, Cuvânt către poeţi, o pledoarie pentru valorificarea prin poezie a fondului obscur „de păgânătate" din substraturile sensibilităţii lirice. Programul propriu-zis apare însă, într-o formă explicită, în articolul lui Cuza Marinescu, Preliminarii la cronica literară, înscriind orientarea publicaţiei între hotarele unui „românism" xenofob, angajat în combaterea „iudaismului otrăvitor şi destructiv" şi, în aceeaşi măsură, împotriva citadinismului şi a sincronismului lovinescian. La rândul său, George Acsinteanu, în Primăvara noastră, fixează aceleaşi jaloane. Rubrici: „Muze şi poeţi", „Ctitorii culturii noastre", „Ecran, teatru, muzică, dans", „în lumea cărţilor şi revistelor". Colaborează cu poezie Dimitrie Stelaru, V. Copilu-Cheatră, Constantin Barcaroiu, Ion Th. Ilea, Ion Sofia Manolescu, D. Gherghinescu-Vania, Dumitru Missir, Coca Farago, Aurel Chirescu ş.a. Publică proză B. Jordan, George Acsinteanu, Ion N. Istrăteanu. Numărul din 1-15 aprilie dedică mai multe pagini personalităţii lui Nae Ionescu - Mircea Vulcănescu, Amintiri universitare. Ulysse printre sirene, Mircea Eliade, Funcţiunea socratică a lui Nae Ionescu, Al. Constant, Mărturii despre Nae Ionescu -, acordând spaţiu şi unui amplu studiu al profesorului, intitulat Moda în filosofie. Mai apar articole consacrate lui O. Goga, M. Eminescu, V. Pârvan. Ultimul număr găzduieşte, sub titlul Un estropiat moral, câteva însemnări corozive îndreptate împotriva lui Şerban Cioculescu. Alţi colaboratori: Al. Zirra, Petre Paulescu, Const. Goran. N.S.
PAN, George Demetru (pseudonim al lui Dimitrie Gheorghiu; 21.X.1911, Piatra Neamţ - 22.X.1972, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. Este fiul Ecaterinei şi al lui Vasile Dumitru. Frecventează cursurile şcolii primare şi câteva clase de liceu la Piatra Neamţ, întrerupându-şi studiile din cauza sănătăţii şubrede. Funcţionează o vreme ca bibliotecar, apoi ca secretar de redacţie la revista „Petrodava" din Piatra Neamţ (1933-1934). Pleacă la Bucureşti, unde lucrează ca redactor la mai multe periodice, între care „Gazeta", „Lumea româ-
nească", „România", „România literară", colaborând de-a lungul vremii cu articole, eseuri, reportaje, versuri, proză şi traduceri la alte numeroase ziare şi reviste: „Azi", „Orion", „Glasul Bucovinei", „Adevărul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Timpul", „Spectator", „Naţionalul nou", „Şantier", „Cuvântul liber", „Viaţa literară", „Reporter", „Vremea", „Junimea literară", „Democraţia", „Fapta", „Tribuna", „laşul literar", „Viaţa românească" ş.a. în 1934 se numără printre sprijinitorii apariţiei revistei „Bloc". A semnat şi Gheorghe Bicaz, Dionysos, Demetru-Pan, Andrei Pietraru, Ygdrasil. Editorial debutează în 1947, cu piesa de teatru îngerul din butoi şi cu o culegere de povestiri aliniate cerinţelor ideologizante ale vremii, Ion poartă pacea-n desagă. în următorii ani îi apar alte volume de proză asemănătoare, semnalate foarte favorabil în cronici, care îl recomandau ca exemplu de scriitor necesar noii orânduiri: Ce şurubărea Manolache (1948), Moş Simion dă bineţe tractoarelor (1948), Ciotul (1950).
Comedia într-un act îngerul din butoi şi reconstituirea istorică într-un act Moş Ion Roată (1948) sunt tentative derizorii de pătrundere între autorii care asigurau dramaturgia „originală" a momentului. Colaborarea cu Aurel Baranga la scrierea piesei de teatru Inimi fără hotare se plasează în zona aceluiaşi minorat valoric. în această etapă proletcultistă se înscrie şi miniantologia de „versuri populare" Plugarii cântă Republica Populară (1948), pe care „culegătorul" o prefaţează ditirambic. După o tăcere de peste un deceniu, P. reapare ca „poet angajat" cu volumul Umanitas (1962), dedicat „memoriei lui Camil Petrescu". Circumscrise comandamentelor ideologice ale vremii, versurile din această carte se declară manifest, în cicluri cu titluri explicite, un omagiu adus gândirii iscoditoare şi îndrăzneţe, raţiunii şi conştiinţei „omului de tip nou". Iubirea iubirilor (1964) este închinat „amintirii lui Alexandru Sahia" şi reia tematica oportunistă din Umanitas. Poate fi surprinsă însă şi o aplecare asupra imaginii poetice, autorul căutând forme şi modalităţi de exprimare mai elaborate. Dincolo de mine însumi (1967), volum consacrat „memoriei lui G. Călinescu", abandonează temele conjunc-turale şi, în versuri cantabile, lucrate cu vădită grijă pentru echilibrul prozodic, propune incursiuni în universul sufletesc sau confesiuni sentimentale ponderate. Partea ultimă a cărţii este rezervată unor „interpretări" ale poeziei indienilor nord-americani, de fapt o traducere-adaptare a câtorva pagini utile pentru cunoaşterea acestei zone literare. Tot sub formă de cicluri este structurat şi Gingaşul Ariei (1968), închinat „memoriei lui Tudor Vianu". Compoziţiile reunite aici dau o imagine asupra disponibilităţilor poetice ale lui P. şi oferă poeme de notabilă calitate atât din punctul de vedere al descifrării filosofice a pretextelor (dragoste, alternative existenţiale), cât şi sub raportul elaborării formale. în sfârşit, Ultima Thule (1970) cuprinde reflecţii lirice legate de senectute şi trecere, de rostul unui poet cu un Pegas „mărunt şi cuminte", într-un fel, cele din urmă cărţi îi justifică îndelungile şi sinuoasele căutări şi îi răsplătesc perseverenţa. A realizat şi câteva dramatizări după E. Knight şi Israel Zangwill, reprezentate între 1945 şi 1947, şi a semnat un număr relativ
31 Dicţionarul general al literaturii române
Panaite
mare de traduceri. Intre 1939 şi 1948 transpune din versurile lui Catul, Petrarca, Francis Jammes, Paul Verlaine, Friedrich Nietzsche, Rabindranath Tagore, Guillaume Apollinaire, Pablo Neruda ş.a., iar între 1943 şi 1957 tălmăceşte romane, nuvele şi povestiri de Maurice Bedel, D'Ennery, Charlotte Bronte, Edgar Wallace, Upton Sinclair, Jorge Amado, Langston Hughes. în 1939 lucra la un Tratat de traduceri comparate, pe care nu a reuşit să îl termine.
SCRIERI: îngerul din butoi, Bucureşti, 1947; Ion poartă pacea-n desagă, Bucureşti, 1947; Ce şurubărea Manolache, Bucureşti, 1948; Moş Ion Roată, Bucureşti, 1948; Moş Simion dă bineţe tractoarelor, Bucureşti, 1948; Bate vânt de primăvară, Bucureşti, 1949; Ca să trăiască pădurea, Bucureşti, 1949; Ciotul, Bucureşti, 1950; Umanitas, pref. Paul Georgescu, Bucureşti, 1962; Iubirea iubirilor, Bucureşti, 1964; Dincolo de mine însumi, Bucureşti, 1967; Gingaşul Ariei, Bucureşti, 1968; Ultima Thule, Bucureşti, 1970. Traduceri: D'Ennery, Cele două orfeline, Bucureşti, 1943; Lytton Strachey, Elisabeth şi Essex, Bucureşti, 1943; Maurice Bedel, Logodnică norvegiană, Bucureşti, 1943; Florence Barclay, Poveste de dragoste, Bucureşti, 1945; Charlotte Bronte, Mascarada, Bucureşti, 1945; Upton Sinclair, Mocirla (Abatoarele din Chicago), Bucureşti, 1945; Jorge Amado, Pământ fără lege, Bucureşti, 1948, Prima zi de grevă, Bucureşti, 1949; Edgar Wallace, Gentlemanul, Bucureşti, 1948, Misterul trenului de aur, Bucureşti, [1948]; Pablo Neruda, Să se trezească pădurarul, Bucureşti, 1949; Osman Şchiopul şi alte povestiri ale scriitorilor turci, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ala Petrescu).
Repere bibliografice: R. M., Câteva dramatizări după opere celebre, „Fapta", 1945, 329, 333; Al. Cerna-Rădulescu, „Regele pomanagiilor", dramatizare după Israel Zangwill, „Tribuna românească", 1947, 67; Oscar Lemnaru, Drama scriitorului George Demetru Pan, „Dreptatea nouă", 1947, 858; Perpessicius, Alte menţiuni, II, 315-322; D. Micu, „Umanitas", CNT, 1963, 27; D. Micu, „Gingaşul Ariei", RL, 1969, 2;
H.	Zalis, „Gingaşul Ariei", VR, 1969,7; Aurel Sasu, „Ultima Thule", TR, 1970,30; Ilie Constantin, „Ultima Thule", RL, 1970,32; Popa, Dicţ. Ut. (1977), 187-188; Al. Raicu, George Demetru Pan, RL, 1972,44; Lit. rom. cont., 1,187-189; Dicţ. scriit. rom., II, 66-67.	C.Pp.
PANAITE, Nicolae (1.III.1954, Şcheia, j. Iaşi), poet. Este ultimul născut dintre cei unsprezece copii ai Rozei (n. Ailenei) şi ai lui Toader Panaite, ţărani. Urmează şcoala elementară în comuna natală, frecventând apoi, la Iaşi, Şcoala întreprinderii Mecanice de Material Rulant Nicolina (1969-1972), Liceul „Emil Raco-viţă" (1973-1979) şi cursuri în domeniul informaticii (1981-1985). Are diferite profesiuni: pedagog, îndrumător de practică profesională, operator comercial, funcţionar, proiectant. După 1989 este redactor la diferite publicaţii ieşene (între care, „Convorbiri literare"), devine director al Editurii Moldova, apoi al Editurii Alfa. împreună cu Ştefan Pruteanu, Cassian Maria Spiridon, Ionel Săcăleanu, Aurel Ştefanachi ş.a. se implică în mişcarea antitotalitară din 14 decembrie 1989, la Iaşi. Debutează cu poezii în „Convorbiri literare" (1972), iar prima carte, Norul de marmură, îi apare în 1981, ca urmare a câştigării concursului de debut organizat de Editura Cartea Românească. Colaborează şi la „Cronica", „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Opinia studenţească", „Transilvania", „Viaţa românească", precum şi la presa cotidiană
ieşeană. Este membru fondator al cenaclului Junimea (1975) şi al Studioului de Poezie ieşean (1983-1987).
Debutând în perioada înnoirii aduse de promoţia optzecistă, P. face, într-un fel, figură aparte printre colegii de generaţie. Poezia lui, mai ales cea din Norul de marmură, pare mai conformistă şi mai conservatoare decât cea a altor optzecişti, vădind mai degrabă înclinaţia pentru exprimarea în filiaţia „înaltului modernism" postbelic, decât evoluţia către soluţiile postmodeme. Modernismul rezidă nu atât în expresie, dicţie, mijloace şi recuzită, în imagistică şi sintaxa specifică, cât în poziţionarea filosofică. De postmodernism eul poetic al lui P. se „teme", se pune la adăpost („în faţa zilei cad;/ mă ridic şi iar cad.../Postmodernismul, ca nişte ape /ieşite din matcă, /îmi inundă casa; /de streşini mă prind /urcându-mă pe acoperiş, /până deasupra hornului") ori se dezice, nu cu agresivitate radicală, deoarece îi este inevitabil tributar. Observaţia probabil cel mai frecvent formulată de criticii literari este că P. este un autor religios, fiind alăturat lui Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Nicolae Ionel. încă din volumul de debut, redempţiunea e imaginată frapant, în termeni foarte liberi faţă de prescripţiile ortodoxismului dogmatic: „La umbra norului de marmură /Numai acolo/ Cuvintele copilului/ Vor fi scrise / Cu litere de purpură : / Pe zidurile catedralelor vor fi / Scrise mereu - /Până când acoperişurile / Se vor aprinde. // Incendiul, da, măreţul incendiu / Al înşelătoarelor laude ! el/ Ne va desăvârşi frumuseţea bănuitoare./ La umbra norului de marmură/ Cine va scăpa ? / Dar cine va scăpa ?". P. recurge frecvent la alegorie, construieşte tablouri fantastice, criptic-semnificative, după modelul suprarealis-mului pictural - Salvador Dall, de pildă, cu al său tablou cu ceasuri moi este evocat fie aluziv, fie chiar explicit, şi ales ca ilustraţie a copertei volumului Aproape un cerc (2001) -, alteori textualizează fervent contingentul, cumva în maniera unui Fernando Pessoa (invocat şi el) ori bacovianizează, oarecum „omagial", într-un registru mai puţin depresiv decât cel al lui Bacovia, iar altcândva practică un decorativism desuet, la limitele banalităţii (poetice), dar nu lipsit de farmec: „ - Iubito, copacii sunt râuri / Din care beau apă păsările, tămăduindu-se,/ Iubito, mai departe e luna, / Luna de care te reazimi ca de o piatră rotundă". Caracteristice sunt şi escapadele neoavan-gardiste ale lui P., care nu fac figură de acte de răsfăţ livresc, fiind depistabile mai cu seamă în Alergarea copacului roşu (1985), care cuprinde şi texte în proză, unele dintre ele de mare petulanţă imagistică, aparent absurdă, de fapt criptat-expre-sivă, uneori cvasiurmuziene (în fond enigmatic-alegorice). Esenţială este deschiderea religioasă, mai pronunţată în timp, însă fără prefaceri spectaculoase de strategii expresive. Numeroase versuri se referă la transcendenţă şi redempţiune, iar unele titluri sunt în sine edificatoare (Vine lumina, A venit cuvântul, Semnele Tale, Vestirea). Mistica vizând marile chestiuni ontologice e dublată de o „mistică" a poemului, a captării inspirate a Cuvântului, poetul devenind, undeva, „aproape un cerc". Fervoarea căutării epifaniei, comunicată de regulă într-un registru de un patetism sobru, se asociază cu o
Panaitescu
Dicţionarul general al literaturii române 32
exuberanţă de un dramatism stenic, uneori cu accente postmoderne de umor sau autoironie.
SCRIERI: Norul de marmură, Bucureşti, 1981; Alergarea copacului roşu, Iaşi, 1985; Semnele şi înfăţişarea, Bucureşti, 1989; ed., postfeţe Constantin Huşanu şi Val Condurache, Iaşi, 1995; Aproape un cerc, postfaţă Liviu Leonte, Iaşi, 2001.
Repere bibliografice: Nicolae Motoc, Tineri poeţi, TMS, 1981, 3 ; Laurenţiu Ulici, Personalizarea discursului, RL, 1981,14; Voicu Bugariu, Vuietul somnului, LCF, 1981,15; Constanţa Buzea, „Norul de marmură", AFT, 1981,6; Cristian Livescu, „Norul de marmură", CRC, 1981,25; M. N. Rusu, De la teluric la suav, AFT, 1981, 7; Lucian Vasiliu, „Norul de marmură", CL, 1981, 7; Ion Cristofor, Volume de poezie, ST, 1981,10; Cristian Livescu, „Versul cel mai inspirat se codeşte să se apropie", CRC, 1986, 2; Aurel Ştefanachi, „Alergarea copacului roşu", CL, 1987, 7; Coşovei, Pornind, 164-167; Mircea A. Diaconu, Estetica terapiei orfice, LCF, 1996,48; Constantin Miu, Devenirea întru cuvânt, ST, 1997,2-3; Gheorghe Grigurcu, Trei poeţi moldavi, RL, 1998,3; Geo Vasile, Nicolae Panaite: cercul revelaţiei, CNT, 2002, 26; Marius Manta, „Aproape un cerc", ATN, 2002, 9; Raluca Dună, „Aproape un cerc", LCF, 2003, 4; Mircea A. Diaconu, Nişte poeţi şi nişte aproximări critice, CL, 2003, 7; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,102-105.	N.Br.
PANAITESCU, Dumitru D. (9.VI.1915, Bucureşti - 7.III.1983, Bucureşti), eseist, traducător şi editor. Este fiul Alicei (n. Paleologu) şi al lui D. Panaitescu-Perpessicius. Urmează la Bucureşti Liceul „Dimitrie Cantemir" şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia filologie modernă, absolvită în 1938. Face carieră universitară la Institutul Pedagogic şi la Catedra de limba italiană de la Facultatea de Limbi Romanice şi Clasice din Bucureşti, până la pensionare (1977). Şi-a susţinut doctoratul în 1974, cu o teză despre Ramiro Ortiz. Debutează cu versuri în 1931, la „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»", iar editorial cu o traducere din literatura italiană în 1943. Câţiva ani mai târziu publică mai multe manuale de limba franceză. Revine cu transpunerea romanului Familia Malavoglia de Giovanni Verga, în colaborare cu Nina Fagon (1955), şi cu o ediţie a dramei Vlaicu Vodă de Al. Davila (1956). Volumul Carnet inactual (1970) reuneşte o serie de studii de literatură comparată axate pe aria romanică. P. este şi autorul unei remarcabile traduceri româneşti din Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi (1975), care va cunoaşte numeroase reeditări. După 1970 se ocupă de editarea scrierilor tatălui său, prefaţând şi îngrijind mai multe ediţii, iar în ultima parte a vieţii va colabora la realizarea volumului de proză literară din ediţia operelor lui Mihai Eminescu.
SCRIERI: Studii despre Dante (în colaborare), Bucureşti, 1965; Carnet inactual, Bucureşti, 1970. Ediţii: Al. Davila, Vlaicu Vodă, Bucureşti, 1956, Vlaicu Vodă şi alte scrieri despre teatru, pref. Marian Popa, Bucureşti, 1975; Perpessicius, Eminesciana, pref. edit., Bucureşti, 1971, Opere, V-XII, Bucureşti, 1972-1983,12 prozatori interbelici, pref. edit., Bucureşti, 1980, Lecturi străine, pref. edit., Bucureşti, 1981. Antologii: De la Chateaubriand la Mallarme. Antologie de critică literară franceză, tr., îngr. şi pref. Perpessicius, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1976. Traduceri: Piero Gadda Conţi, Gagliarda sau Asediul insulei Capri, Bucureşti, 1943; Giovanni Verga, Familia Malavoglia, Bucureşti, 1955 (în colabo-
rare cu Nina Facon); Domenico Rea, Regele şi lustragiul, Bucureşti, 1967; Mario Ruffini, Biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Titus Pârvulescu); Carlo Collodi, Pinocchio, cu ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti,
1975.
Repere bibliografice: Mircea Braga, „Carnet inactual", TR, 1970,38; Aurel Şorobetea, „Carnet inactual", ST, 1970,11; Şerban Cioculescu, Eminesciana, Bucureşti, 1985, 130, 231, 406; Dicţ. scriit. rom., III, 569-570.	'	'	C.Pp.
PANAITESCU, Horia (18.V.1921, Bucureşti -1986, Bucureşti), prozator. Urmează cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. A desfăşurat o îndelungată activitate de activist PCR, şef în Direcţia Presei etc.
Nuvelele şi romanele lui P. ilustrează in toto principiile realismului socialist, accesibilitatea stilului, sentimentalismul, simplitatea vulgarizatoare fiind elementele fondatoare ale acestor proze. Scenariul epic urmăreşte un traseu similar, personajul central - muncitor, inginer sau student - trăind o transformare fundamentală în momentul înrolării în lupta comunistă. întâmplările sunt plasate în diverse momente ale instalării comunismului: în timpul războiului, ca în Zâmbetul (1961), în perioada de ilegalitate a comuniştilor, precum în romanul Arderi (1959), care vaticinează societatea „burghezo-moşierească", sau în timpul „construcţiei socialiste", a înfiinţării şantierelor naţionale, unde comuniştii sunt confruntaţi cu presupuse situaţii de sabotaj, ce determină „intensificarea vigilenţei", ca în romanul Probleme personale (1974). Sentimentul ce animă psihologiile simpliste ale „revoluţionarilor" este ura de clasă. Oarecum mai izbutită este nuvela Era târziu şi era toamnă... (1964), care, îndepărtându-se de prezentarea „luptei revoluţionare", conturează o parţială întoarcere spre resursele fireşti ale literaturii. Experienţa ratată de personajul central este moartea tatălui, a cărui dispariţie din viaţa fiului este resimţită treptat, sugerată prin reacţiile altor personaje, prin comportamente neobişnuite. O atmosferă tristă se insinuează în lumea micii familii, care îşi continuă existenţa cotidiană fără a intui gravitatea momentului. Dar prim-planul naraţiunilor este ocupat, tezist, tot de activişti, de foşti ilegalişti în confruntare cu schimbările „interne" din partid, verificaţi, marginalizaţi etc. O altă direcţie a prozei lui P. este ilustrată de cărţile pentru copii. Tirbozel şi Tirbozina pe Insula Misterelor (1960) şi în luptă cu vrăjitoarele (1964) urmăresc familiarizarea celor mici cu legile fizicii şi matematicii, dar tentativa eşuează datorită stilului literar defectuos şi intens colorat ideologic.
SCRIERI: Arderi, Bucureşti, 1959; Tirbozel şi Tirbozina pe Insula Misterelor, Bucureşti, 1960; Zâmbetul, Bucureşti, 1961; Era târziu şi era toamnă..., Bucureşti, 1964; în luptă cu vrăjitoarele, Bucureşti, 1964; Când te uiţi în oglindă, Bucureşti, 1967; ed. (Adevărul fiecăruia), Bucureşti, 1976; Unde eşti, Eli?, Bucureşti, 1969; Cu duhul blândeţii, Bucureşti, 1970; Amândoi la Stratford, Bucureşti, 1972; Probleme personale, Bucureşti, 1974; Adevărul fiecăruia, Bucureşti, 1976. Traduceri: O. Henry, Pictorul şi califul, Bucureşti, 1957.
Repere bibliografice: Paul Georgescu, „Când te uiţi în oglindă", VR, 1967,9; Marieta Nicolau, „Când te uiţi în oglindă", LCF, 1967,36; Mircea
33 Dicţionarul general al literaturii române
Panaitescu
Iorgulescu, „Cu duhul blândeţii", RL, 1970,47; Viola Vancea, „Amândoi la Stratford", RL, 1973,4; George Pruteanu, „Amândoi la Stratford", CL, 1973, 3; Mihai Minculescu, „Probleme personale", RL, 1974, 30; Ov.S. Crohmălniceanu, „Probleme personale", VR, 1974,11; Mircea Constan-tinescu, „Adevărul fiecăruia", RL, 1976, 32; T. Costin, „Adevărul fiecăruia", AFT, 1976,9; Valeriu Cristea, Realitate şi ficţiune, RL, 1976,42; Popa, Dicţ. Ut. (1977), 402; Popa, Ist. Ut., II, 928-929.	M.Dr.
PANAITESCU, Petre P. (27.11.1900, Iaşi - 14.XI.1967, Bucureşti), filolog şi istoric literar. Este fiul Leoniei (n. Greceanu) şi al lui Panait Panaitescu, inginer. Urmează cursurile primare şi secundare la Iaşi şi Bucureşti, devenind, în 1918, student al Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia istorie, a Universităţii bucureştene. Şi-a luat licenţa magna cum laude în 1922 şi a petrecut un stagiu de specializare la Universitatea Jagellonă din Cracovia, în 1923 şi 1924, predând aici şi limba română. Se familiarizează cu limbile slave şi cu slavistica, făcând acum o opţiune definitivă pentru studierea istoriei medievale a românilor şi adunându-şi informaţia pentru teza de doctorat, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, pe care o va susţine în 1925, cu distincţia magna cum laude. Devine în noiembrie 1924 bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, studiază în marile biblioteci din capitala Franţei şi tipăreşte, în 1925 şi 1926, în „Melanges de l'Ecole Roumaine en France", rezultatele cercetărilor sale: studii despre Nicolae Milescu şi Petru Movilă, întors în ţară, cum înfiinţarea unei catedre de istoria Europei Orientale - la care Gh. I. Brătianu se gândea pentru tânărul istoric - la Universitatea din Iaşi trena, va primi un post de profesor suplinitor la Liceul „Mihai Eminescu" din Bucureşti, din ianuarie 1927 fiind şi docent la Catedra de istoria românilor şi conferenţiar suplinitor al cursului de istoria slavilor de răsărit la Universitatea din Bucureşti. Conferenţiar titular din aprilie 1930, profesor agregat la Catedra de istoria slavilor de răsărit (înfiinţată pentru el) şi, în fine, profesor titular începând din iunie 1935, ţine şi cursuri de paleografie chirilică la Şcoala de Arhivistică (1927-1939). între timp, în 1934, Academia Română - N. Iorga vorbea aici despre „dreptul" lui P. de a ocupa un fotoliu academic, căci, dintre „puterile care se ridică, nimeni nu merită mai mult recunoaşterea noastră" - l-a ales membru, corespondent, deşi contracandidaţi i-au fost Ilie Minea (recomandat chiar de N. Iorga) şi Constantin C. Giurescu, un fost coleg de la Fontenay-aux-Roses. Din septembrie 1940 până în ianuarie 1941 P. este rector al Universităţii din Bucureşti, instalat de legionari (la a căror mişcare aderase). Internat în lagăr în 1941, va fi suspendat de la catedră (până în iunie 1943) şi va lucra la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, apoi la Biroul Păcii, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. în ianuarie 1945 se vede eliminat din rândul profesorilor universitari, iar toamna este din nou arestat. Va urma un şir lung de penitenţe pentru „amestecul în politică": în 1949, în 1953-1954 şi în 1957, luându-i-se şi dreptul de semnătură, ceea ce îl determină să apeleze la pseudonimul Al. Grecu sau la iniţialele acestui pseudonim. La sfârşitul anului 1948 se va ocupa de organizarea Muzeului
Româno-Rus, din vară fiind angajat la Institutul de Istorie al Academiei RPR, în calitate de consilier I (în realitate abia era îngăduit ca documentarist); în 1954 devine cercetător ştiinţific principal şi între 1963 şi 1965 este şi şef de sector. Ia parte la lucrările iniţiate de Institut, prezintă comunicări la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale, îşi consumă energia şi sănătatea - cum a făcut toată viaţa - pentru propensiunea cercetărilor de istorie românească, îşi publică lucrările (semnându-le, din 1956, cu propriul nume). Se stinge lăsând pe masa de lucru manuscrisul cărţii Introducere la istoria culturii româneşti, apărută postum, în 1969.
în P., cercetător modern, înclinat să acorde prioritate instrumentelor ştiinţifice ce evită aproximările, autor al unor „monografii domneşti" - Alexandru cel Bun (1932), Mihai Viteazul (1936), Mircea cel Bătrân (1944) - şi al unor cercetări întemeiate frecvent pe izvoare inedite, unul dintre promotorii „şcolii noi" de istorie (opusă orientării lui N. Iorga) grupate în jurul „Revistei istorice române", cultura românească, cea veche în particular, a avut pe unul dintre cei mai însemnaţi istorici ai ei. Contribuţiile sale constau mai întâi în editarea unor colecţii de documente. în 1938 publică Documentele Ţării Româneşti. I. Documente interne [1369-1490], fiind ulterior unul dintre cei câţiva „benedictini"- nenumiţi - care au elaborat o imensă colecţie (28 de volume apărute între 1951 şi 1957) de Documente privind istoria României, răsplătită de Academia Română în 1965 cu premiul „Nicolae Bălcescu". Participă şi la realizarea primelor volume ale noii serii de acte vechi -Documenta Romaniae Historica -, ca şi la pregătirea colecţiei, şi ea de mari dimensiuni, Călători străini despre Ţările Române. De asemenea, a îngrijit ediţii ale operelor vechilor scriitori, a elaborat cercetări monografice consacrate unor cărturari importanţi - Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera (1958) - sau unor teme grave. Toate dovedesc că acest învăţat a înţeles pe deplin rosturile culturii şi literaturii române vechi (complexe, cu nişte exigenţe aparte) şi s-a apropiat de ele cu cele mai adecvate instrumente. Venind dinspre istorie (cu o excelentă cunoaştere a limbilor clasice şi moderne), înarmat cu ustensilele de lucru ale slavistului (ce îi asigurau pătrunderea în „bibliotecile" culturilor vecine), P. a abordat marile teme ale istoriei culturii româneşti - vechea literatură românească de expresie slavă, cronicarii ce au scris în slavonă sau în română, umaniştii peregrini, înstăpânirea limbii române în cultură -, a stăruit asupra elementelor care alcătuiesc „emblema culturală" românească a timpului vechi, s-a străduit să desluşească acele tensiuni secrete - puse în valoare de raporturile cu spaţiile culturale circumvicine românilor - care au asigurat mersul spiritului românesc prin istorie. încearcă să pună într-o lumină corectă vremea „slavonismului cultural" (profund şi insistent antipatizată de mulţi cercetători) şi să arate caracterul românesc şi performant al textelor slave elaborate de cărturarii români - învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie ar fi un exemplu -, cercetează literatura marilor cronicari moldoveni - cu studii exemplare asupra textelor, însoţite ulterior de ediţii realizate cu acribie -, se ocupă de relaţiile dintre cultura şi literatura română veche şi cele slave ori
Panaitescu
Dicţionarul general al literaturii române 34
zăboveşte asupra procesului de „românizare" a culturii noastre, veritabilă revoluţie, „dezrobire a scrisului în limba populară", ca în începuturile şi biruinţa scrisului în limba română (1965), cu relevarea funcţiei precumpănitoare a factorului intern (o „iniţiativă internă" ce viza afirmarea unor valori), a trebuinţelor lăuntrice în acest complex (începuturile scrisului în limba română nu pot fi despărţite de ridicarea [...] micii nobilimi şi a oraşelor"). S-a simţit astfel îndreptăţit (şi pregătit) să realizeze acea „vastă şi tulburătoare sinteză" (Dan Zamfirescu), lucrare „de o factură aparte" (Ştefan S. Gorovei) care este Introducere la istoria culturii româneşti, în fapt „o istorie a românilor de la originile străvechi şi până în secolul al
XlV-lea" (Constantin Rezachevici). Acordând conceptului de cultură o înţelegere ce îi deschide foarte mult orizontul de cuprindere, luând în discuţie o mulţime de fapte semnificative şi neevitând secvenţele polemice, P. reciteşte textele (căci manifestă o confienţă maximă în documentele scrise), ia în considerare şi datele puse la dispoziţie de disciplinele auxiliare ale istoriei şi explică lectorului său principalele trăsături ale proceselor culturale petrecute în vechime la români (romanizarea este pentru el o veritabilă opţiune pentru un tip de istorie culturală), toate desfăşurate într-o remarcabilă unitate, temelie a „specificului românesc" şi a dăinuirii într-un cadru - teoria „cadrelor de cultură" explică apariţii şi dezvoltări identice -guvernat de Bizanţul ortodox şi de Europa Centrală.
SCRIERI: Contribuţii la o biografie a lui N. Bălcescu, Bucureşti, 1923; Un manuscript al „Efemeridelor" lui Constantin Caragea banul, Bucureşti, 1924; Nicolas Spathar Milescu (1636-1708), „Melanges de l'Ecole Roumaine en France", 1925,1; ed. (Nicolae Milescu Spătarul), tr. Silvia P. Panaitescu, îngr. şi introd. Ştefan S. Gorovei, Iaşi, 1987; Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, ’ Bucureşti, 1925; L' Influence de V oeuvre de Pierre Mogila, archeveque de Kiev dans Ies Principautes Roumaines, Paris, 1926; Curs de istoria românilor. Influenţa rusă şi polonă asupra vechii culturi româneşti, Bucureşti, 1927-1928; Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930; La Litterature slavo-roumaine (XV-e-XVII-e siecles), son importance pour Vhistoire des litteratures slaves, Praga, 1931; Alexandru cel Bun, Bucureşti, 1932; Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936; Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944; Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947; ed. îngr. şi postfaţă Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Bucureşti, 1994; Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII) (în colaborare cu Valeria Costăchel şi A. Cazacu), Bucureşti, 1957; Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958; începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965; Introducere la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu, Bucureşti, 1969; ed. introd. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2000; P.P. Panaitescu în lumina scrisorilor din tinereţe, pref. Silvia Panaitescu, Bucureşti, 1970; Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971; Pagini de jurnal (1921-1927), îngr. Silvia Panaitescu, Cluj-Napoca, 1974; Petru Movilă. Studii, îngr. Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, postfaţă Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1996. Ediţii: N. Bălcescu, Patru studii istorice, pref. edit., Bucureşti, 1928, Scrieri istorice, introd. edit., Craiova, [1930], Scrieri sociale, Bucureşti, 1947; Miron Costin, Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, tr. edit., Bucureşti, 1929, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, pref. edit., Bucureşti, 1944, Opere, pref. edit., Bucureşti, 1958; ed. I-II, pref. edit., Bucureşti, 1965; Grigore
Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, introd. edit., Bucureşti, 1955; Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei RPR, voi. I, Bucureşti, 1959, voi. II: Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, îngr. Dalila Lucia Aramă şi G. Mihăilă, pref. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2003; Cronicile slavo-române din sec.
XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959; Liturghierul lui Macarie, introd. edit., Bucureşti, 1961; Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1965 (în colaborare cu I. Verdeş).
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, II, 246-247; Constantinescu, Scrieri, IV, 119-123; Predescu, Encicl, 628-629; Perpessicius, Alte menţiuni, I, 273-279; Dan Zamfirescu, Profesorul Petre P. Panaitescu, RSL, 1965; Andrei Oţetea, P.P. Panaitescu, STD, 1968, 1; Emile Turdeanu, P.P. Panaitescu (1900-1967), „Revue des etudes slaves", 1968; I.D. Lăudat, P.P. Panaitescu şi problemele culturii şi literaturii noastre vechi, „Buletinul Institutului Pedagogic din Iaşi", 1969; I.D. Lăudat, P.P. Panaitescu, „Introducere la istoria culturii româneşti", CRC, 1970,13; Pompiliu Teodor, Istorie şi cultură, TR, 1971,39; Ileana Corbea, Post-scriptum, MS, 1973,3; Bucur, Istoriografia, 334-339; Mircea Muthu, „ Vis elenic"şi melancolie, TR, 1974,32; Lucian Boia, Evoluţia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1976,339-344; Encicl. istoriografiei rom., 250-251; Mircea Muthu, La marginea geometriei, Cluj-Napoca, 1979, 143-146; Ştefan S. Gorovei, Petre P. Panaitescu - coordonate ale unei evoluţii, AIX, t. XIX, 1982; Ştefan S. Gorovei, Lucian Năstasă, Petre Ţurlea, „Şcoala nouă" de istorie. Mărturii documentare, AIX, t. XXII, 1985,1, t. XXIII, 1986,1, t. XXIV, 1987,2; Maria Tudor, P.P. Panaitescu despre influenţa Reformei în cultura românească, AIX, t. XXIV, 1987, 2; Constantin Rezachevici, P.P. Panaitescu - o operă de renume, o viaţă puţin cunoscută, „Revista istorică", 1992,11-12; Constantin Velichi, Amintiri despre P.P. Panaitescu, RSL, 1994; Rusu, Membrii Academiei, 391-392; Dicţ. scriit. rom., III, 570-572; Mihai Mitu, P.P. Panaitescu, RSL, 2002. D.H.M.
PANAITESCU, Val (pseudonim al lui Valeriu Stoleriu;
11.IV.1924, Iaşi), critic şi teoretician literar, comparatist, traducător. Este fiul Elisabetei (n. Stoleriu) şi al lui Vasile Panaitescu, învăţător. învaţă la Iaşi, unde urmează Şcoala Primară „Carol I" (1930-1934), Liceul Naţional (1934-1942) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi o primă licenţă în franceză, secundar română şi romanistică (1946), iar pe a doua în germană, secundar franceză şi italiană (1948). Obţine titlul de doctor în filologie în 1972, cu teza UHumour de Raymond Queneau. Bibliotecar onorific al Seminarului de Germanistică de la Universitatea din Iaşi (1942-1948), va fi ulterior bibliotecar la Biblioteca Centrală a Universităţii ieşene (1946-1949), asistent la Catedra de estetică şi literatură comparată a Facultăţii de Filologie din Iaşi (1949-1952). Prin „restrângere de activitate" (de fapt „epurare", în baza unor referinţe politice denigratoare), este trecut în învăţământul mediu, funcţionând ca profesor de limba franceză şi limba română la câteva şcoli din Iaşi (1952-1955). La reînfiinţarea secţiei de franceză la Facultatea de Filologie din Iaşi, devine asistent al profesorului N. I. Popa la Catedra de limba şi literatura franceză (1955-1956), lector de literatură universală (1956-1958) şi, printr-o nouă restrângere de activitate în 1958, va fi scos din învăţământ şi angajat secretar literar la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri" din Iaşi (1959-1962). Un timp lector de limba germană la Conservatorul „George Enescu", în 1968 va reveni la Catedra de limba şi literatura franceză,
35 Dicţionarul general al literaturii române
Pană
devenind conferenţiar (1973-1980), apoi profesor de literatură franceză contemporană (1980-1988) şi asigurând, în două rânduri, conducerea catedrei (1968-1973,1985-1988). A fost lector de limbă şi civilizaţie românească la Institut des Langues et Civilisations Orientales din Paris, în 1974. Se pensionează la cerere în septembrie 1988. Ca profesor şi om de cultură, s-a remarcat prin erudiţie, prestanţă, ţinută academică, dar şi printr-o extremă modestie, refuzând după 1990 funcţiile care i s-au propus pe linie universitară, politică sau culturală şi preferând, pentru a-şi desăvârşi scrierile, liniştea bibliotecii. în 2003 îi este acordată distincţia Les Palmes Academiques din partea Republicii Franceze. Debutează în 1946 la „Ethos". Mai târziu colaborează cu articole, studii, cronici la publicaţii din ţară şi din străinătate: „laşul literar", „Convorbiri literare", „Cronica", „România literară", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Caiete critice", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»", „Vie et language" (Paris), „Les Cahiers de 1'Herne" (Paris), „Dialogue" (Montpellier), „Temps meles. Documents Queneau" (Verviers, Belgia), „Oeuvres et critiques" (Paris-Ttibingen).
Hermeneut rafinat, specialist recunoscut, P. este un reprezentant de marcă al şcolii ieşene în domeniul studiilor franceze şi al comparatisticii. Contribuţiile sale de critică şi istorie literară - Satira lui Rabelais (1957), La Litterature frangaise du symbolisme au surrealisme (1977), Umorul lui Raymond Queneau (1979) - se definesc prin originalitatea discursului, rezultată dintr-o articulare fericită a solidităţii şi rigorii germane cu subtilitatea şi rafinamentul francez, cele două spaţii culturale care coexistă în formaţia sa intelectuală. Spirit enciclopedic şi exigent, P. este cel mai avizat exeget român al operei lui Raymond Queneau şi un specialist de prim rang în domeniul studiilor despre umor. în 2003 publică lucrarea Humorul o „sinteză istorico-literară" esenţială, o veritabilă opera magna consacrată unui domeniu ce a reprezentat preocuparea majoră de-a lungul întregii sale cariere. Aici face distincţii erudite între umor şi satiră, între „micul" şi „marele humor", acesta din urmă fiind văzut ca atitudine filosofică faţă de lume. Comentariile aprofundate referitoare la aproximativ două sute de autori din diferite literaturi şi epoci, suportul documentar impresionant fac din această carte o sumă asupra problematicii umorului, unică în spaţiul cultural românesc. P. a coordonat colective de cercetare din Facultatea de Litere ieşeană, a căror activitate s-a finalizat prin publicarea unor lucrări precum Direcţii în critica şi poetica franceza contemporană (1983), L'Analyse du poeme (1987), Terminologie poetică şi retorică (1994). A semnat numeroase studii introductive şi prefeţe la traduceri din literatura franceză şi germană (Alfred de Musset, Theodor Storm, Edmond Rostand, Jules Verne, Herve Bazin, Raymond Queneau, Roger Martin du Gard). A tradus el însuşi din K.E. Franzos, H.E. Nossak, Goethe, Queneau, Marc Bloch, H. G. Gadamer.
SCRIERI: Satira lui Rabelais, Bucureşti, 1957; La Litterature frangaise du symbolisme au surrealisme, Iaşi, 1977; Umorul lui Raymond Queneau, Iaşi, 1979; Humorul Sinteză istorico-teoretică, Iaşi, 2003. Traduceri: Karl Emil Franzos, în Nuvela austriacă în sec. al XlX-lea, Bucureşti> 1966,485-571;
Hans Erich Nossack, Interviu cu moartea, Bucureşti, 1967, Cel mai târziu în noiembrie, Bucureşti, 1973; Johann Wolfgang Goethe, Contribuţii la teoria culorilor, Iaşi, 1995; Marc Bloch, Regii taumaturgi, pref. Jacques Le Goff, Iaşi, 1997; Raymond Queneau, Florile albastre, pref. trad., Bucureşti, 1997; Hans Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, pref. Ştefan Afloroaei, Iaşi, 1999 (în colaborare cu Octavian Nicolae), Actualitatea frumosului, Iaşi, 2000; Im Hof Ulrich, Europa Luminilor, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit. (1971), 428; Al. Călinescu, „ Umorul lui Raymond Queneau", CRC, 1979,43; Constantin Ciopraga, Un umanist modem, CL, 1984, 4; Grigore Ilisei, Portrete în timp, Iaşi, Junimea, 1990,167-176; Dicţ. scriit. rom., III, 572-574; Popa, Ist. lit., II, 970-971; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 314-315; Diana-Elena Popa, „Humorul", „Antares", 2003, septembrie; Gabriel Coşoveanu, Humoristul - un sentimental refulat, „Ziua literară", 2003,78; Corneliu Ştefanache, O lucrare monumentală despre umor, „Evenimentul", 2003,8 noiembrie.	M.M.I.
PANA LITERARĂ, revistă apărută într-un singur număr la Rădăuţi în iunie 1933. Subintitulată „Publicaţie lunară de critică, literatură şi polemică", P.l. aparţine grupării de la „Iconar". Director este Ionel Creţianu, iar redactori - Gh. Tudose, Teofil Lianu, Mircea Streinul, secretar de redacţie fiind Filaret Ozar. Articolul-program (în loc de cuvânt) anunţă în termeni radicali „măreaţa campanie de exterminare a câtorva cuiburi de viciaţi, cari, în neputinţa tragică de-a crea, nu-nţeleg să facă altă treabă decât să batjocorească şi să compromită scrisul românesc, literatura naţională a prezentului, cu tot soiul de pornografii, impertinenţe şi grobianisme." Mircea Streinul, aflat în plină campanie iconaristă, vituperează împotriva „ideologiilor de import" şi a „conspiraţiei mucoşilor", propunând o „disciplină culturală" care să fie „o sinteză de românism". Rubrici: „Vitrina literară", „Instantanee literare", „Aspecte sinoptice", „Răsfoind revistele". Poezia, de profil tradiţionalist, se constituie, prin Teofil Lianu îndeosebi, într-o prelungire epigonică târzie a arsenalului liric eminescian, dar într-o versiune exsanguă, vecină cu platitudinea. Mai sunt prezenţi cu versuri Traian Chelariu, E. Ar. Zaharia, Ghedeon Coca, Iulian Vesper. Publică proză Mircea Streinul şi Teofil Lianu. Articolele cu caracter polemic aparţin lui Ionel Creţianu şi lui E. Ar. Zaharia (Ghinionul premiilor naţionale, un vehement articol antiarghezian). Mai colaborează Victor Măgură, Neculai Roşea, George Putneanu, Aspazia Munte, Cristofor Vitencu.	N.S.
PANĂ, Saşa (pseudonim al lui Alexandru Binder; 8.VIII.1902, Bucureşti - 22.VIII.1981, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Stelei (n. Iancovici) şi al lui David N. Binder, medic. îşi petrece copilăria la Dorohoi, unde începe şi cursurile liceale, absolvite în 1921 la Liceul „Matei Basarab" din capitală. Este admis la Facultatea de Medicină din Iaşi, continuându-şi studiile la Institutul Medico-Militar din Bucureşti. Devorator de literatură, cititor pasionat de reviste, P. trece printr-o expe-rienţă-limită chiar în preajma absolvirii: hotărăşte, în urma unei crize sentimentale, să se sinucidă şi îşi trage cinci gloanţe
Pană
Dicţionarul general al literaturii române 36
în cap, dintre care unul îi străpunge tâmpla, detractorii poetului spunând că leziunea cerebrală ar fi cauza naşterii revistei „unu". Medic militar, peregrinează prin garnizoane de provincie, avansând până la gradul de general. Debutează în „ziarul de dimineaţă", „Luptătorul" (1921) şi colaborează ulterior la „Rampa", unde în 1922 semnează pentru prima dată Saşa Pană, „Facla", „Bilete de papagal", „Adevărul literar şi artistic", „Vremea", „Cuvântul liber", „Meridian", „Azi", „ Adam", „Clopotul" (Botoşani), „Revista Fundaţiilor Regale", „Lumea", „Veac nou", „Revista literară", „Flacăra", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Gazeta literară", „Secolul 20" ş.a. Este redactor-şef la „Orizont" (1944-1948), la „Educaţia artistică" (1948-1952) şi figurează pentru un timp în colegiul redacţional al ziarului „Scânteia".
Fire rezervată, P. participă la întrunirile avangardiştilor, după ce mulţi ani doar urmărise cu atenţie activitatea acestora şi, contrar autonegaţiei celor mai mulţi dintre ei, strânge tot ce ţinea de manifestarea avangardismului, compunându-şi o cuprinzătoare arhivă personală. Existenţa lui e dublă: ca medic militar avansează în grad, spre dezgustul suprarealiştilor, care vedeau trădat principiul neintegrării sociale proclamat de Andre Breton, iar ca literat, cu ajutorul lui Moldov, Geo Bogza, Victor Brauner, M. Fî. Maxy, F. Brunea-Fox, B.
Fundoianu, Ştefan Roii, Ilarie Voronca şi Claude Sernet (Mihail Cosma), scoate în aprilie 1928 revista „unu", asu-mându-şi responsabilităţile redacţionale şi financiare pentru a face ca publicaţia să apară regulat până în 1932. Debutase cu placheta Răbojul unui muritor (1925), ce conţine poezie cu precădere bacoviană, pastişe şi parodii, experimentul avangardist fiind aici prezent în pofida fiorului elegiac care însoţeşte adesea imaginea unei lumi eterate. Dar acţiunea lui esenţială este ilustrarea şi promovarea suprarealismului în câmpul literelor româneşti. Sadismul adevărului (1936) adună texte despre orientarea suprarealistă, văzută ca un soi de visare semitrează, compensând prin mirabil, cu asocieri autonome ale imaginilor, tot ce nu ţine de mirific: visul e „singura REALITATE - pe care nimeni nu ne-o poate fura", „numai în cupa nesfârşită a visului încape TOTUL". Totuşi, prozo-poemele lui P. nu fac loc dicteului automat, autorul recurgând programatic la analiza lucidă a realului şi căutând în facerea poemului - uneori plin de imagini halucinatorii, populate de figuri ale inconştientului - sensul poeziei: poetul e un „secretar al inconştientului", fantasmele lui sunt expresii ale „subteranei" fiinţei, iar poezia trebuie să fie un vis trăit. Chiar receptarea poeziei trebuie să se realizeze la nivelul trăirii, al asumării integrale de energii revelate de poem ca expresie a tensiunilor: „Visul flagelat: / Domniţa care e poema // Domniţa e de jăratec, ia-o în braţe / Domniţa e de fum, sărut-o / Domniţa e sălbatecă: Mângâi-o / Domniţa e de vis: păstrează-i imaginea / Domniţa e virgină, fecundeaz-o"- Mărturisiri IV din Cuvântul talisman (1933). Poate mai echilibrat şi mai sentimental, oricum mai puţin inventiv decât comilitonii săi, P. scrie versuri din care răzbat pe alocuri vocea lui Andre Breton, cele ale lui Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ştefan Roii ori maniera poemelor lui Guillaume Apollinaire. E departe de destrucţia suprarealistă, chiar dacă uneori ironia avangardistă sau un vag ecou dadaist îşi fac simţite prezenţa. Imaginea poetică încearcă, şi la el, sinteza vis-realitate, dar reveria e mai degrabă melancolică şi uneori barochizantă, iar feeriile spectrale neagă intenţiile programatic polemice, aşa cum se întâmplă, spre pildă, în Mărturisiri II („Un ceas va dezghioca ora din prestidigitaţia nopţii / Vei închide ochii vei dormi vei dormi / somn cules cu linguriţa pleoapelor"), unde imaginarul e opus aspiraţiilor formulate în manifestul Coliba lui Moş Vinea. Gustul pentru suav se articulează pe asocieri obscure, alteori realitatea prozaică pătrunde într-un flux al dicteului automat, totul însă sub hegemonia reveriei transparente. Domesticul îşi are locul său privilegiat, printr-o perspectivă naturistă şi onirică stilizată: „Cerşetori de azur de alge minunate / Staţi acasă. / Hamacul reveriei vă e la-ndemână / Chemaţi funigeii amintirilor la banchet / Ca surâsul logodnicelor de optsprezece ani" (Peisaj clătinat). în schimb, prozopoemele lasă loc, în fluxul oniric, umorului negru şi sarcasmului. Câteva colaje din 1942, intitulate Atentat la bunele tabieturi, amintesc de absurdul straniu al lui Max Ernst. P., care pledase pentru neînregi-mentarea politică a suprarealiştilor, ajunge, după anii de privaţiuni şi tăcere din timpul celui de-al doilea război mondial, să militeze, cu apel la limbajul proletcultist al epocii,
3 7 Dicţionarul general al literaturii române
Pană
Geo Bogza, Saşa Pană şi Virgil Gheorghiu
pentru o literatură angajată, care să orienteze simpatiile stângiste ale avangardiştilor. Intervenţiile din „Revista literară" (1947), de pildă, sunt mărturii ale „acomodării" la noile orientări. Tot acum va scrie pagini convenţionale, în fapt o literaturizare (în vers, proză sau teatru) a tezelor proletcultiste, la a căror propagare contribuie de voie sau de nevoie. Importante rămân însă legăturile sale cu avangarda, P. tipărind de-a lungul timpului texte inedite de Urmuz, Tristan Tzara, Ion Călugăru şi Ilarie Voronca, iar în 1969 - Antologia literaturii române de avangardă. O carte memorialistică, Născut în '02, apărută în 1973, cuprinde informaţii preţioase, fără de care înţelegerea manifestărilor avangardei româneşti ar fi incompletă. P. evocă laconic chipuri ale familiei sale ori câţiva profesori, pentru a se opri la portretele comilitonilor, pe care le trasează în propoziţii analoage graficii lui M.H. Maxy. Sunt surprinse esenţa etică şi „geniul" fiecăruia, se încearcă adesea un diagnostic şi un scurt comentariu critic, dar nucleul semnificativ al acestor schiţe e vibratil, emoţional, născut din cultul prieteniei. Astfel sunt portretele consacrate lui B. Fundoianu, Ştefan Roii, Ilarie Voronca ş.a. Chiar figurile socotite minore, ca Dan Faur, Moldov ş.a., sunt fixate în
formule memorabile. O pagină relatează despre apariţia volumului Jurnal de sex al lui Geo Bogza, refăcând atmosfera acelui moment tensionat, în care autorul stârneşte concomitent o mare admiraţie şi o dezaprobare violentă.
Parcurgerea întregii etape avangardiste a scrisului lui Saşa Pană atrage atenţia asupra unei relative neconcordanţe între, pe de o parte, intenţiile programatice bătăioase, mărturisite peste tot, căutând cu obstinaţie expresia adecvată, şi, pe de alta, o structură reală, mai echilibrată, care, fără voie, o sabotează, insinuându-se, nu o dată, tocmai în miezul manifestului. [...] Când nu sunt o prelungire a manifestelor, poeziile exprimă nostalgia depăşirii punctului mort al echilibrului spiritual: multe dintre ele vorbesc despre insatisfacţia provocată de inevitabila cuminţire a poemului, urmată de o melancolică resemnare. Am putea spune că o mare parte a creaţiei lui Saşa Pană e un reflex al tristeţii de a nu fi un suprarealist complet
Ion Pop
SCRIERI: Răbojul unui muritor, Bucureşti, 1925; Diagrame, cu desene de Victor Brauner, Bucureşti, 1930; Echinox arbitrar, cu desene de M.H. Maxy, Bucureşti, 1931; Viaţa romanţată a lui Dumnezeu, Bucureşti, 1932; Cuvântul talisman, cu un desen de Marcel Iancu, Bucureşti, 1933; Călătorie cu funicularul, cu un portret de M.H. Maxy, Bucureşti, 1934; Sadismul adevărului, cu ilustraţii de Victor Brauner, Marcel Iancu ş.a., Bucureşti, 1936; Iarba fiarelor, Bucureşti, 1937; Vladimir, Bucureşti, 1937; Munţii noaptea neliniştea, Bucureşti, 1940; Atentat la bunele tabieturi, Bucureşti, 1942; Pentru libertate, Bucureşti, 1945; Plecări fără ancoră, Bucureşti, 1946; Erată la... „Introducere în modernism" de Dinu Stegărescu, Bucureşti, 1947; Poeme fără de imaginaţie, cu desene de Florica Cordescu şi Ligia Macovei, Bucureşti, 1947; Tâlbâc, Tureatcă & Co, cu desene de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1948; A fost odată.. .şi nu va mai fi, Bucureşti, 1949; Aşa întrecere înţeleg şi eu!... (în colaborare cu Maia Radovan), Bucureşti, 1949; Cordonul sanitar, Bucureşti, 1949; Misiunea trebuie îndeplinită, Bucureşti, 1950; Teatru mic, Bucureşti, 1950; în preajma mutărilor, Bucureşti, 1965; Poeme şi poezii alese din cărţi şi din sertar (1925-1965), pref. Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1966; Prozopoeme, pref. Laurenţiu Ulici, Bucureşti, 1971; Născut în '02, Bucureşti, 1973; Culoarea timpului, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1977. Ediţii: [Urmuz], Urmuz, Bucureşti, 1930, Pagini bizare, Bucureşti, 1970; Tristan Tzara, Primele poeme, urmate de Insurecţia de la Zilrich, Bucureşti, 1934; ed. Bucureşti, 1971, Suprarealismul şi epoca de după război, tr. edit., Bucureşti, 1947; Ion Călugăru, Casa şoarecilor, Bucureşti, 1958; Ilarie Voronca, Poeme, tr. edit., pref. Eugen Simion, Bucureşti,
1961,	Poeme alese, I-II, tr. şi pref. edit., Bucureşti, 1972, Mic manual de fericire perfectă - Petit manuel du parfait bonheur, ed. bilingvă, tr. şi pref. edit., Bucureşti, 1973; M. Blecher, Vizuina luminată, introd. edit., Bucureşti, 1971. Antologii: Antologia literaturii române de avangardă, cu ilustraţii de Victor Brauner, Marcel Iancu, M.H. Maxy, Miliţa Pătraşcu, Jules Perahim, Hans Mattis-Teutsch ş.a., pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969. Traduceri: Paul Eluard, Animalele şi oamenii lor. Oamenii şi animalele lor, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 112-118; Perpessicius, Opere, IV, 248, V, 353, VI, 254-258; Eugen Jebeleanu, „Echinox arbitrar", RP, 1931,4 018; Geo Bogza, Arta lui Saşa Pană, „Radical", 1931,16-17; Călinescu, Cronici, II, 66-68, 300-304, 387-388; Streinu, Pagini, V,
81-83; Teodor Scarlat, „Cuvântul talisman", RVS, 1933, 5-6; T.S. [Teodor Scarlat], „Călătorie cu funicularul", RVS, 1934, 10-11; Matei Alexandrescu, Primele poeme ale lui Tristan Tzara, „Litere", 1934,8; Ion Biberi, Sadisme et verite, MOM, 1936,428; George Demetru Pan, „Iarba
Pană
Dicţionarul general al literaturii române 38
fiarelor", „Lumea românească", 1937,144; Călinescu, Ist. lit (1941), 803, Ist. lit. (1982), 887, 1024; Silviu Andreescu, „Plecări fără ancoră", „Chemarea", 1945, 47; Octav Şuluţiu, „Poeme fără de imaginaţie", „Apărarea", 1947,53; Ov.S. Crohmălniceanu, „ Tâlbâc, Tureatcă et Co.", CNT, 1948,37; H. Zalis, Changements de gamison, REVR, 1966,2; Al. Protopopescu, „Poeme şi 'poezii...", TMS, 1967,1; Baconsky, Marginalii, 184-192; Piru, Panorama, 68-70; Cubleşan, Miniaturi, 119-128; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969, 206-218; Ion Pop, „Antologia literaturii române de avangardă", ST, 1970, 1; Ştefan Roii, „Atentat la bunele moravuri", CNT, 1971, 21; Călinescu, Literatura, 37-40; Ileana Vrancea, Virtuţile şi servitutile memorialisticii, LCF, 1973, 33; Cristea, Un an, 21-23; Crohmălniceanu, Literatura, II, 425-431; Zaciu, Bivuac, 80-86; Barbu, O ist, 41-42; Raicu, Critica, 20-25; Dana Dumitriu, „Culoarea timpului", RL, 1977,15; Emil Nicolae, „Culoarea timpului", CRC, 1977, 26; Grigurcu, Poeţi, 428-431; Lit. rom. cont., I, 201-202; Virgil Teodorescu, Saşa Pană, RL, 1981, 35; Bucur, Poezie, 137-150; Saşa Pană, în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983,45,679-680, passim; Simion, Scriitori, III, 60-62; Scarlat, Ist. poeziei, III, 29-30; Pop, Avangarda, 258-269, passim; Ierunca, Subiect, 190-192; Saşa Pană, în Literatura românească de avangardă, îngr. şi pref. Gabriela Duda, Bucureşti, 1997, passim; Ov. S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001,133-147,193-194; Dicţ. scriit. rom.,
III,	574-576; Popa, Ist. lit., II, 449-450; Ion Pop, La centenarul lui Saşa Pană, APF, 2002,9; Dicţ. analitic, IV, 684-686.	E. M.
PANĂ, Zahu (Zaharia) (21.VIII.1921, Beala de Sus, Macedonia
-	11.111.2001, New York), poet. Este fiul Paraschivei (n. Simacu) şi al lui Vasile Pană, negustor. Familia emigrând în România în 1926, P. învaţă mai întâi în comuna Cocina, urmează liceul la Silistra, venind apoi la Bucureşti, unde se alătură mişcării legionare. După o detenţie la Aiud (1941- 1942), trece prin experienţa frontului şi a prizonieratului. întors acasă, frec-venteză cursurile Academiei de înalte Studii Comerciale (1945-1948), pe care le va încheia abia în 1974 la Institutul de Studii Economice, fiindcă fusese arestat în timpul studenţiei, ca „duşman al noii orânduiri", şi încarcerat la Jilava, Poarta Albă, Aiud ş.a. Acum, între 1948 şi 1953 şi din 1958 până în 1964, face cunoştinţă cu mai toate închisorile comuniste. Eliberat, lucrează ca expert contabil în mai multe instituţii din Bucureşti, în 1976 se expatriază, stabilindu-se la New York, unde lucrează ca funcţionar şi expert contabil până la pensionare. Publică sporadic în „Revista scriitorilor români", „Ethos", „Acţiunea românească", „Solia", „Unirea", „Drum", reviste ale exilului românesc, iar în anii din urmă scrie în periodicele aromâne din ţară, „Deşteptarea" şi „Dimândarea". A redactat, de asemenea, o pagină pentru aromâni în ziarul „Cuvântul românesc" (Hamilton, Canada), al cărui colaborator permanent a fost.
P. debutează în 1935, la numai paisprezece ani, cu versuri în „Lumina", revista Liceului Comercial din Silistra. Tot atunci publică prima poezie în grai aromân, în revista „Armatolii" din Bucureşti. Urmărit de neşansă, îşi vede imprimată o culegere de poeme, înmuguriri, în 1940, dar, în învălmăşeala evacuării Cadrilaterului, volumul se pierde la tipografie. Altă culegere, Doruri zăbrelite, alcătuită în închisoare, nu a ajuns să fie tipărită, dispărându-i la locul detenţiei. Câteva poezii îi apar
în Antologie lirică aromână (1975), altă încercare de a-1 include în antologia Un veac de poezie aromână (1985) eşuând, fiindcă autorul părăsise ţara. Abia în 1989 P. îşi publică prima carte de poeme, Cu acul pe săpun, în editura revistei „Cuvântul românesc". Scrise în clipe de suferinţă atroce, de disperare şi de năzuinţă spre lumină, versurile poartă pecetea calvarului carceral. Este strigată aici deznădejdea unei generaţii răstignite, amărăciunea unei despărţiri ce pare definitivă, ca în poemul liminar: „Iată,/ tinereţea mea zbuciumată!// Anii mei/ de trei ori în necazuri trăiţi,/ dar în bucurii niciodată,/ odihnesc aici". Cu acul pe săpun este o carte de poezie densă, mărturie, rugă, blestem şi litanie, rod al unor ani de încercări inimaginabile. Versul se menţine expresiv şi în celelalte secţiuni ale volumului, cu precădere în cea numită Cadrilater, care înmănunchează un şir de poeme cu parfum oriental, indicibil: „Merg pe drum de ţară, printre lanuri coapte,/ carul cu turcoaice peste snopi culcate,/ turcul mână caii, picotind în noapte,/ ele tot cu gândul către lumi uitate...// Hai, Ahmed, goneşte carul cu cadâne -/ noaptea este scoasă din seraiuri parcă,/ să vezi haremuri, să dormi până mâine!.../ Ce Şeherezade tihna îţi încearcă?" (Crochiu dobrogean). în imagini opulente, pline de culoare, este „pictată" o lume „exotică", aceea a amestecului de neamuri din Dobrogea sudică, ale cărei reflexe răzbat şi la alţi autori, de la Ion Pillat la Vladimir Cavarnali şi Virgil Carianopol. P. publică şi versuri aromâne, adunate într-o substanţială carte, Avnănghipsiri, apărută în 1996. Poetul nu putea să nu cânte soarta aromânilor, locurile unde trăiesc de milenii, prigoniţi de învingători. O face în sonuri înfiorate, de bocet, ca în Niho, inflexiunile trimiţând parcă la Doina eminesciană: „Di Avlona pân' Sărună,/ maşi lăieţ armânlu adună! Di Catrina-Elbasan,/ jalea creaşti an di an.../ Di Aminciu la Tricol,/ Padea-i arsă, loclu gol.../Di Giumaia pân' Curceaua,/ cântă-ncasi cucuveaua...". P. a cules folclor aromân, editând chiar un disc de muzică polifonică al grupului vocal „Fârşeroţii". A mai publicat, în 1982, antologia Poezii din închisori, reunind, în peste şase sute de pagini, versurile mai multor poeţi trecuţi prin gulagul românesc.
SCRIERI: Cu acul pe săpun, Hamilton (Canada), 1989; Avnănghipsiri, postfaţă Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1996. Antologii: Poezii din închisori, pref. Vintilă Horia, Hamilton (Canada), 1982.
Repere bibliografice: Gheorghe Rădulescu, „Cu acul pe săpun", „Cuvântul românesc" (Hamilton, Canada), 1989,163; Matilda Caragiu Marioţeanu, „ Cu acul pe săpun", RL, 1993,11; Cândroveanu, Aromânii, 111-114; Hristu Cândroveanu, „Avnănghipsiri", „Deşteptarea", 1996,6; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 215-217; Manolescu, Enciclopedia, 553-554. Hr. C.
PANCU-IAŞI, Octav (14.IV.1929, Iaşi - 16.IV.1975, Bucureşti), prozator. Este fiul Raşelei (n. Marcu) şi al lui Vasile Pancu, funcţionar. începe cursurile liceale la Iaşi, terminându-le la Bucureşti în 1947. Este imediat angajat ca redactor la Radiodifuziunea Română (1947-1958), apoi în cinematografie (1959-1962) şi la revista „Cutezătorii" (1967-1969), unde îl lansează pe Mircea Sântimbreanu. Devine secretar al Secţiei de
39 Dicţionarul general al literaturii române
Pandrea
interiorul unui cotidian uşor idealizat, sub semnul confruntării dintre forţele binelui şi răului la nivelul microcosmosului infantil, cu întregu-i cortegiu de virtuţi educative. încă şi mai puternic ideologizat apare următorul roman, Cartea cu ochi albaştri (1959), narând experienţele dureroase ale unui orfan, Andrei, ajuns băiat de prăvălie şi îndrumat de organizaţia de pionieri să-şi găsească drumul. Ambele romane prind însă cu justeţe, dincolo de imperative politice, atmosfera senină a unei vârste, chiar dacă seninătatea nu caracteriza şi acel timp istoric. Dispărut timpuriu, P.-l. rămâne un poet al iluziilor şi al candorii copiilor.
SCRIERI: Timpul stă în loc?, Bucureşti, 1949; Atunci, în februarie, Bucureşti, 1951; Multe, multe luminiţe, Bucureşti, 1951; Votez pentru prima oară, Bucureşti, 1952; Marea bătălie de la lazul Mic, Bucureşti, 1953; Are tata doi băieţi, Bucureşti, 1956; Mai e un loc pe genunchi, Bucureşti, 1956; Ala, bala, portocala, Bucureşti, 1957; Schiţe în pantaloni scurţi, Bucureşti, 1958; Cartea cu ochi albaştri, Bucureşti, 1959; Scrisori pe adresa băieţilor mei, Bucureşti, 1960; Făt-Frumos când era mic, Bucureşti, 1963; Ariciul din călimară, Bucureşti, 1964; Punct şi de la capăt, Bucureşti, 1967; Tartine cu vară şi vânt, Bucureşti, 1968; Nu fugi, ziua mea frumoasă, Bucureşti, 1970; Vişine aproape coapte, Bucureşti, 1972; Băiatul de pe gard. 8 cărticele cu poveşti pentru copii, Bucureşti, 1972; Tânărul şi marea, Bucureşti, 1972; Singurătatea florilor (în colaborare cu Mihai Valter), Bucureşti, 1975; Tată de duminică (în colaborare cu Mihai Constantinescu), Bucureşti, 1975; Mai e mult până diseară, pref. Mircea Sântimbreanu, Bucureşti, 1977; lertaţi-mă, sunt tânăr, Bucureşti, 1982; Pere alese, îngr. Alexandru Pancu, Iaşi, [1991].
Repere bibliografice: Vicu Mîndra, „Marea bătălie de la Iazul Mic", GL, 1954,29; S. Damian, „Cartea cu ochi albaştri", GL, 1959,29; Alexandra Indrieş, Raţionalul şi extraordinarul în literatura pentru copii, 0,1966,4; Crohmălniceanu, Cronici, 68-113; Aura Pană, Etic şi estetic în romanul pentru copii, IL, 1968, 2; Popa, Dicţ. lit. (1977), 403-404; Maftei, Personalităţi, IV, 199-200; Cândroveanu, Lit. rom., 177-181; Cosma, literatură pentru copii şi tineret a Asociaţiei Scriitorilor din	n, 189-190; Dicţ. scriit. rom., III, 576-577.	HM
Bucureşti.
Volumul de debut, Timpul stă în loc? (1949), este o culegere de versuri, direcţie în care P. nu va persevera, în pofida unei PANDREA, Andrei (pseudonim al lui Andrei Dumitru Marcu; reale aplecări spre identificarea zonelor lirismului cotidian, 9.II.1936, Bucureşti), prozator şi etnolog. Este fiul Elisei, fiica lui prin recuperarea cu talent a limbajului şi a perspectivei D. D. Patraşcanu, şi al lui Petre I. Marcu (Petre Pandrea), infantile. în schimb, va scrie numeroase compoziţii în proză, de avocat, sociolog, filosof, jurnalist şi scriitor; Lucreţiu Pătrăş-dimensiuni diferite, excelând la maturitate în domeniul prozei canu este unchiul său. Ascendenţa familială îi creează lui P. scurte, unde reuşeşte să capteze farmecul inefabil al lumii dificultăţi atât în timpul studiilor gimnaziale şi liceale, cât şi aflate la graniţa dintre real şi fantastic, proprie celor care nu mai târziu, în timpul facultăţii. în 1950, în timp ce tatăl şi şi-au încheiat copilăria. Făt- Frumos când era mic (1963), Nu fugi, unchiul său se aflau în închisoare, este eliminat din şcoală şi ziua mea frumoasă (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi mai cu anchetat la Securitatea din Sinaia pentru că asculta posturile seamă Tartine cu vară şi vânt (1968) cuprind mici bijuterii în care Vocea Americii şi Radio BBC. Obţine dreptul de a se prezenta scriitorul recompune cu delicateţe şi umor universul copiilor, la examenele de sfârşit de an datorită intervenţiei lui Mihail urmăriţi atât în efortul lor de comunicare cu adulţi plini de Sadoveanu. Experienţe de acelaşi fel se vor repeta în 1956 şi în înţelegere şi simpatie, dar şi de a construi, cu multă candoare şi 1958. După examenul de maturitate din iunie 1954, dă un seriozitate, relaţii cu cei de-o vârstă cu ei. Autorul cucereşte triplu examen de admitere, la Medicină, la Biologie şi la acum prin expresivitatea limbajului, a cărui exploatare ludică Agronomie, fiind declarat admis la toate cele trei facultăţi, îl ajută să ocolească schematismele din romanele şi povestirile Optează pentru cursurile Facultăţii de Medicină Generală a de tinereţe, marcate de cerinţe educaţionale şi uneori chiar Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti (1954-1961). pigmentate ideologic. Romanul Marea bătălie de la lazul Mic Lucrează ca medic de ţară la Boişoara, Teşila şi Paltinu, expe-(1953) condensează un întreg repertoriu de motive literare rienţă transcrisă în volumul Medic la Boişoara (1967). Revine la specifice genului, într-un timp şi spaţiu bine circumscrise în Bucureşti în 1968, ca şef al Serviciului de relaţii internaţionale
Pandrea
Dicţionarul general al literaturii române 40
al Editurii Medicale, devine apoi consilier pentru medicina rurală al ministrului Sănătăţii şi secretar al Secţiei de teoria şi istoria literaturii şi artei la Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu", interesul îndreptându-i-se către cercetările de antropologie, disciplină în care îşi va susţine, în 1972, şi doctoratul. Din 1973 este bursier al Guvernului francez, pentru „etudes libres", cu stagii la College de France şi la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris. Invitat să se înscrie la un doctorat, alege etnologia. în 1979 cere şi i se acordă azil politic în Franţa, iar în 1982 îşi ia doctoratul la Sorbona. Concomitent, depune o activitate marcantă în domeniul medical. Membru al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte (1984), şef al Secţiei de folclor a Institutului de Cercetări al acestei Academii (1985), fondator (împreună cu Paul Simionescu) al Asociaţiei Sociologilor şi Etnologilor (1987), afiliată Casei Româneşti din Paris, este şi membru al Asociaţiei Ziariştilor Români-Vest (1991).
P. debutează editorial cu Hoinar prin Bucegi (1957), jurnal de drumeţie al unui împătimit al muntelui, călător cu spirit de observaţie, atent la detaliul semnificativ şi la tabloul de ansamblu, posesor al unei bune tehnici a suspansului. Medic la Boişoara este un jurnal cu însemnările aproape zilnice ale lui Andrei Marcu, proaspăt absolvent al facultăţii, repartizat într-o străveche aşezare rurală din Ţara Loviştei, cu o populaţie de trei mii de locuitori. Tânărul medic trăieşte aici aproape doi ani şi se confruntă atât cu dificultăţile oricărui început de drum, cât şi cu mentalităţile localnicilor. Cititorul asistă la primii ani ai formaţiei sale profesionale şi, în acelaşi timp, la efortul său de a cunoaşte, în profunzime, tipologia psihosocială a comunităţii în care îşi exercită profesiunea. Treptat, între protagonist şi lumea satului se stabileşte o relaţie afectivă specială, a cărei diagramă este urmărită cu fineţe analitică de autor. Naraţiune romanescă transparent autobiografică, având o minimă invenţie epică, Medic la Boişoara se susţine tocmai prin concreteţea observaţiei directe, a notaţiei realiste, precum şi prin detaliul etnografic şi lingvistic, înregistrat de autor aproape cu o competenţă de specialist, dar intercalat în text cu un deosebit simţ al adecvării. Asemănătoare, mai cu seamă tematic, cu proza din Ştergarul cu cocoş de Mihail Bulgakov, probând calităţi stilistice remarcabile şi un dar aparte de povestitor, Medic la Boişoara este cartea de vizită a scriitorului P., reprezentativă şi după trecerea câtorva decenii de la apariţie, aşa cum, în domeniul etnologiei, ilustrativă rămâne teza sa de doctorat, intitulată Contribution a l'etude ethnologicjue de la terminologie de la parente au „Pays de Loviştea" (1982).
SCRIERI: Hoinar prin Bucegi, Bucureşti, 1957; Medic la Boişoara, Bucureşti, 1967; Contribution â l'etude ethnologicjue de la terminologie de la parente au „Pays de Loviştea", Paris, 1982; Unde s-a dat bătălia de la Posada, Aalborg (Danemarca), 1994; Voievodul cailor, I, Aalborg (Danemarca), 1995; Oaia, ciobanul şi brânza, I-II, Aalborg (Danemarca), 1995-1997; Masa moşilor. Tablete şi studii etnologice, Aalborg (Danemarca), 1997; ed. Bucureşti, 1998; Cu puşca după zmei. Proză etnologică, Bucureşti, 1998; Cu puşca după zmei. Unde s-a dat bătălia de la Posada, pref. Vintilă Horia, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Romulus Rusan, Nostalgia sanctuarului, VST, 1967,42; Tudor Teodorescu-Branişte, „Medic la Boişoara", CNT, 1968, 12; Nicolae Manolescu, Jurnalul unui medic, RL, 1972,35; D. Micu, O nouă „Carte a munţilor", LCF, 1974,11; Românii, 277-278; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 136-138.	V.F.M.
PANDREA, Petre (pseudonim al lui Petre I. Marcu; 26.VI.1904, Balş - 8.VII.1968, Bucureşti), eseist, memorialist şi jurnalist. Este fiul Anei (n.Albotă) şi al lui Ion Marcu, moşnean. Urmează şcoala primară la Balş (1911-1915), studiile secundare la Liceul Militar „Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu (clasa profesorului Nae Ionescu). Construit după modelul colegiului de la Eton, liceul pregăteşte mici gentilomi, viitoarea aristocraţie militară. Şcolarii poartă beretă, mănuşi, fac duş zilnic, se tund săptămânal, sunt politicoşi, nu înjură, nu clevetesc. Sunt educaţi în spiritul camaraderiei şi al moralei creştine. Dimineaţa ascultă psalmi sau fragmente din Noul Testament, momentele sacre se repetă şi mai târziu, numărul rugăciunilor într-o zi fiind de unsprezece. în clasă funcţionează un tribunal care decide şi aplică pedepsele, cea mai aspră fiind izolarea celui picat în păcatul feloniei sau al „periuţii" (linguşirea profesorilor). Iertarea se produce în faţa clasei, după o lecţie sumară de morală. Câţiva pedagogi şi profesori -îşi aminteşte P. - făceau parte din lojile masonice de tip scoţian.
41 Dicţionarul general al literaturii române
Printre colegii mai mici se află şi viitorul conducător al „nicadorilor", poreclit „Mucea", tocilar ameninţat de repetenţie, dispreţuit de ceilalţi liceeni. Atmosfera cazonă a şcolii nu l-a influenţat, totuşi, prea mult pe P., temperament funciar anarhic, mereu în ceartă cu regulile date de alţii. Idealul de mic gentilom european preconizat de colegiu nu a fost şi idealul lui, spirit expansiv, „localist" cu aspiraţii universaliste, în 1922-1923 P. îşi continuă învăţătura la Colegiul Naţional „Carol I" din Craiova, unde trece examenul de bacalaureat cu menţiunea magna cum laude. Face studii de drept la Universitatea din Bucureşti, susţinându-şi licenţa în 1926 şi doctoratul în 1928, cu o teză despre izvoarele scrierilor juridice ale lui Simion Bărnuţiu (publicată în „Revista de drept public"). Cu sprijinul profesorului C. G. Mironescu pleacă la studii de specializare în domeniile juridic şi filosofic la Berlin, Heidelberg, Miinchen, apoi la Paris, Roma, Praga, Budapesta (1926-1933). Debutează în „Gândirea" (1923), cu articolul Literatura care ne lipseşte, semnat A. în „Gândirea" din august-septembrie 1928 i se regăseşte numele (Petru Marcu Balş) printre cei ce semnează Manifestul Crinului alb prin care se cere o libertate limitată doar de zei şi o orientare a generaţiei tinere spre „concretul frenetic şi fericitor". Ceilaţi autori ai manifestului sunt Sorin Pavel şi Ion Nestor. G. Călinescu scrie împotriva lui un pamflet (Generaţia bombastică), iar Mihai Ralea suspectează pe semnatarii mistici şi frenetici de „rasputinism", „nechezat de literaturism excesiv", „revanşă absurdă a pitecantropului refulat de dogme religioase" („Viaţa românească", 1928). Cu aceeaşi ocazie, Şerban Cioculescu inventează termenul „trăirism" pentru a marca, în deriziune, excesul de vitalitate şi deficitul de substanţă intelectuală din manifestul tinerilor. în Germania misticul P. descoperă dialectica hegeliană şi materialismul dialectic, punând de aici înainte inconformismul lui moral şi social pe alte baze. în această perioadă numele îi apare în revistele de stânga („Bluze albastre", „Veac nou", „Stânga", „Viitorul social", „Azi", „Cuvântul liber") cu articole vitriolante, de un radicalism moral şi politic pe care autorul îl va păstra în toate cărţile sale. Publică, la început, semnând Petru Marcu Balş, apoi Petre Diacu (în „Viaţa românească"), Petre Albotă şi Gaius (în „Adevărul", „Dimineaţa" şi „Dreptatea"), Petre Dragu, Dr. Petru Ionică, Dr. X, Dr. P. Din 9 octombrie 1932 începe să folosească în „Dreptatea" pseudonimul care îi va aduce notorietatea. în 1933 îi apare volumul Germania hitleristâ. Trei luni la Berlin. Documente - Idei - Oameni, una dintre primele scrieri antifasciste din Europa. Peste un an tipăreşte studiul Psihanaliza judiciară, unde recomandă o metodologie modernă a domeniului, urmat de Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu (1935). Se specializează, în urma studiilor din Germania, în sociologie, criminalistică şi în critică literară (în descendenţa, mărturisită, a lui Georg Brandes şi Hippolyte Taine). Apără, ca avocat, pe comunişti. Scapă de la moarte până în 1944 - va preciza .el mai târziu - o mie de inculpaţi. A fost - tot după precizările sale - arestat de patru ori ca agitator comunist şi de şapte ori după ce comuniştii au luat puterea. Aceştia s-au grăbit să îl condamne pe fostul lor apărător la
Pandrea
cincisprezece ani de puşcărie. Fiind cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (în aprilie 1932 P. se căsătorise cu Elisa Pătrăşcanu, fiica scriitorului D. D. Patraşcanu), a tras - după arestarea şi asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu - toate ponoasele. A fost închis în două rânduri (1948-1952 şi 1958-1964), însumând 3685 de zile şi nopţi de detenţie. A trecut prin paisprezece penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud, Craiova, Piteşti ş.a.). Nu i s-a găsit, niciodată, o vină precisă. în închisoare nu a stat degeaba: a ţinut conferinţe, a dat consultaţii, a înfiinţat „Universitatea de sub Pământ". A ieşit din detenţie în 1964 şi a luat-o de la capăt în acelaşi stil irepresibil: agitat, radical, zorit, justiţiar, cu limba rea şi fraza inspirată, trecând uşor de la maladiile morale ale „ilfovismului" (varianta cea mai decăzută a balcanismului) la Constantin Brâncuşi şi la problemele metafizicii. Această bulimie spirituală şi acest stil repezit, autoritar şi deosebit de pitoresc se văd mai bine în literatura sa confesivă. Eseurile şi portretele, scrise în anii '30 -Portrete şi controverse (I-II, 1945-1946) -, amestecă judecăţile politice cu cele estetice într-un stil arţăgos, inteligent şi colorat. Portretele critice sunt sumare şi se bazează, invariabil, pe diagnosticul ideologic completat de un diagnostic moral. „Tăietura directă" - pe care eseistul o observă în stilul de lucru al lui Brâncuşi - va fi şi stilul său de a polemiza. Numai H. Sanielevici, dintre criticii români, a mai pus o notă atât de colorată în articolele sale de polemică pe teme de antropologie. Locul savanţilor „cu ardeiul în dos" de acolo este luat aici de „teoreticienii moftangii", ilfovenii strecuraţi în spaţiul culturii, „homunculuşi livreşti" etc. în sfera politicii caracterizările sunt ultimative şi colorate ca o injurie: Hitler este un actor ratat, cu o „natură histrionică şi neroniană", Armând Călinescu e „un Tersite urât, mic, chior şi şchiop", căpetenia „nicadorilor" -„un paria ambiţios şi catilinar" etc.
Ca sociolog, P. îşi pune problema statului şi a evoluţiei sociale. O temă care preocupă generaţia tânără din anii '30. Elevii lui Nae Ionescu vor să construiască un stat cultural bazat pe ortodoxie (în varianta ţărănească). P. porneşte de la ideea unui „localism" creator, deschis spre Europa. „Localismul" său se bizuie pe etosul oltenesc, mai precis pe „spiritul cobi-liţar" care, în imaginaţia sa, va resuscita spiritual decăzuta Europă. Nu îi plac, din ideologia românească, „raţionaliştii", „criticiştii", „zeflemiştii", în speţă Titu Maiorescu şi I.L. Cara-
Pandrea
Desen de Marcel Iancu
giale. Acesta din urmă ar cultiva „fronda iresponsabilă, paradoxul ieftin, irespectul valorilor absolute, o stearpă logică [...], un criticism până la absurd", unii neavând „conştiinţa responsabilităţii scrisului şi a activităţii publice". P. se întâlneşte, în critica junimismului şi în respingerea ironiei lui Caragiale, cu criterioniştii, de care ideologic se despărţise. Şi aceştia îi reproşau lui Caragiale faptul că, prin ironia lui distrugătoare, împiedică spiritul românesc să ajungă la metafizică. P. este de partea curentului istoric - tradiţionalist şi organicist care, pornind de la Mihail Kogălniceanu, ajunge la Vasile Pârvan şi, de aici, la Nae Ionescu. „Raţionaliştii" vor, aşadar, un stat juridic, „organiciştii" unul istoric. Cei dintâi ar fi „criticişti", „alexandrini", cei din urmă sunt creatori, neliniştiţi şi agitaţi; ei pun lumea în mişcare, europenizează „tradiţia", deschid „localismul" spre modernitate. Argumentul forte este Brâncuşi, exponent al „localismelor caracterologici olteneşti", mesagerul „spiritului cobiliţar" în lume. P. reia această utopie în Pomul vieţii (1946), jurnal de reflecţii morale, manual de morală practică, dar şi colecţie de aforisme, autobiografie şi, mai ales, ficţiune autobiografică. Vladimir Streinu vede în ea „o recădere în adolescenţa spiritului", manifestul unui „fiu al soarelui", adică manifestul unui tânăr „tremurici" care dezleagă pasiunile turbulente şi nu îşi stăpâneşte frazele. Judecată aspră, minimalizatoare. P. scrie, în fond, o carte de înţelepciune în stil voit bătrânesc, pornind de la morala lumii rurale. Este un spirit exaltat, dar nu iraţional. Manualul de morală cuprinde 337 sfaturi („un hambar de observaţii cotidiene asupra vieţii de relaţie între oameni pe
Dicţionarul general al literaturii române 42
care-1 strânge orice gospodar pentru copiii săi") despre „condiţia femeii măritate", despre „aşteptarea bătrâneţii", despre neant, despre felul în care trebuie să se poarte un tânăr în lume sau o fată nemăritată etc. Ceva, cum zice autorul, în genul Baltasar Graciân, Machiavelli, Iordache Golescu, Ion Codru-Drăguşanu. Apare aici, nemotivat, şi numele lui Mallarme. Manualul vorbeşte, inspirat, despre rolul naşului şi statutul bunicului în familie, despre tipologia femeii rele şi a femeii cuviincioase, despre boala numită „ilfovită" („cretinism, criminalitate şi voie bună"), în fine, atacă subiecte mai subtile, cum ar fi singurătatea şi politeţea. Filosofia de existenţă este tot ţărănească. Idealul uman pe care îl preconizează este „mandarinul rural", „prinţul-moşnean", om vital, gospodar cu copii mulţi şi femeie credincioasă şi harnică, nu cu totul auster în familie, din moment ce moralistul îi îngăduie mandarinului de a se bucura, cât poate, de ibovnice atrăgătoare şi isteţe. Când produce asemenea sfaturi, moralistul nu îşi ascunde o simpatică trufie: „Eu mă înalţ tot mai drept, tot mai sus spre văzduhul albastru şi limpede al speculaţiei precise, neîndurate şi - nădăjduiesc - al marii creaţii. Condiţia primordială: menţinerea singurătăţii şi zăgăzuirea, dând peste bot, la orice încercare de intimitate a oamenilor mediocri. Iubesc tot mai mult pomii, plantele şi animalele. Munca şi copiii sunt două coordonate arhisuficiente pentru viaţă." Ieşit din închisoare, P. a publicat o carte despre Brâncuşi (1967), în care reia ideile sale despre spiritul Olteniei şi despre morala ţărănească. Apare, acum, mai limpede ideea despre rolul mesianic al „spiritului cobiliţar". Brâncuşi nu ar fi, din acest punct de vedere, decât „un tipic pandur al spiritului", un avanpost al modernităţii europene, un ferment artistic pornit din Hobiţa pentru a duce la Paris semnele înnoirii artei. Vorbind despre Brâncuşi, autorul vorbeşte, în fond, despre fantasmele sale. Eseul este delectabil în ciuda viziunii sale bogomilice. P. este un veritabil scriitor şi un om de carte care încalcă sistematic convenţiile. După 1990 au început să apară scrierile lui P. confiscate de Securitate, iar procesul de reconstituire şi tipărire este în curs de desfăşurare. Fiica scriitorului, Nadia Marcu Pandrea, a reuşit să publice până acum Memoriile mandarinului valah (2000), Reeducarea la Aiud (2000), jurnalele din Helvetizarea României (2001) şi Crugul mandarinului (2002), Călugărul alb (2003) ş.a. Stilul este, în toate, acelaşi: vehement subiectiv, aforistic, simpatic lăudăros, uneori autentic tragic, amestecând confesiunea cu speculaţia sociologică şi politică. Jurnal intim, memorii, eseu biografic, autoficţiune? Greu de spus. Autorul lor amestecă genurile, stilurile, timpurile, trece de la una la alta, deschide paranteze, vorbeşte despre ce a păţit azi, apoi se întoarce în anii 730 şi face portrete memorabile, în fine, la mijlocul paginii este cuprins de accedia dantescă, o boală subtilă a spiritului care la el se cheamă „afaniseală". Atins de afaniseală, spiritul îşi recapătă plăcerea de a da sfaturi. Memoriile şi jurnalele intime arată, astfel, ca o corabie a lui Noe: are de toate înăuntru, de la meditaţii despre neant la povestiri fără perdea despre viaţa studentului oltean ajuns la Berlin, unde spiritul pandur face ravagii în rândurile populaţiei feminine teutone. Numai Ion Barbu a mai povestit, în scrisorile către Tudor Vianu, cu atâta râvnă şi haz isprăvile
43 Dicţionarul general al literaturii române
Pandrea
lui erotice în lumea germană. Când le evocă, P. are alt ideal de existenţă. Se gândeşte să devină un „sihastru". Un sihastru care recomandă însă un eros roditor şi eliberator, în aceeaşi utopie de tip ţărănesc. Când firea oboseşte (dar nu pentru multă vreme), memorialistul contemplă pentru o clipă orizonturile melancoliei nervaliene: „Sunt un melancolic - scrie în Soarele melancoliei - în adâncul făpturii mele. Ca să nu-mi îngheţe, şi să nu-mi împiedice declanşarea focurilor de artificii ale feeriei, strâng de gât neagra lebădă. Mi se prelinge printre degete şi se scufundă în lacurile subterane. Acum înţelegeţi, prieteni, de ce lebăda neagră a melancoliei mele tulbură şi îngheaţă feeria amiciţiei, de ce sunt un prieten atât de detestabil?" Lebăda neagră a melancoliei este însă - avertizează chiar autorul - sugrumată la timp, şi spiritul pandur îşi găseşte energiile necesare pentru a vitupera pe „pleşcarii Bizanţului", pe huliganii de stânga şi de dreapta (în latură morală) şi pe catilinarii politici. Ce urmează se poate închipui. Nimic nu scapă, nici o „lichea fanatizată" nu este iertată. Din fericire, P. îşi mai schimbă din timp în timp impresiile asupra contemporanilor săi. în cărţile anterioare îl desfiinţa, de pildă, pe cumnatul său, Lucreţiu Pătrăşcanu; în Soarele melancoliei acesta capătă dimensiuni mitice: „Lucreţiu Pătrăşcanu a fost un personaj absolut modern, un fiu al frământatului secol XX, cu o gândire şi cu o sensibilitate acut contemporană. A sfârşit într-o tragedie de tip antic sofoclean. Un sfârşit tragic, cu
torturi fizice şi morale, timp de şase ani neîntrerupţi, în hrube sordide. îmi aminteşte de Prometeu înlănţuit pe crestele munţilor Caucaz, cu ficatul devorat de ciocul vulturilor." Alţi ipochimeni nu sunt însă iertaţi de acest mandarin rural, mândru de nobleţea lui şi inclement cu ceea ce el consideră a fi prostituatele istoriei. Vorbă grea, judecată aspră, melancolia s-a transformat, brusc, într-o stare de spirit iacobină. S-ar potrivi aici un verb folosit din ce în ce mai rar în limba română actuală: a afurisi. P. e un maestru al afuriseniei. Ştie ca nimeni altul să-şi afurisească duşmanii. De aceea îl iubeşte pe Tudor Arghezi (când îl iubeşte) şi îşi alege cu grijă cuvintele care pot ucide. în astfel de momente, eseul biografic pe care îl scrie pare sufocat de monştrii nemerniciei. Petru Groza ar fi „o prostituată a trotuarului politic", Petru Dumitriu a scris o carte (Drum fără pulbere) care este, pur şi simplu, „o ticăloşie", la celălalt capăt al istoriei N. Titulescu e un conservator „factice şi formal", un copil prost crescut, viclean şi feroce când e cazul, în fine - un spirit flexibil, prea flexibil, anxios, lipsit de loialitate, mereu la pândă. Inconfundabilul, irepresibilul P. nu îi iubeşte nici pe Brătieni. Nu ezită să îi numească (din pricina represiunilor din 1907) „ucigaşi" şi cere, imperios, să nu li se ridice statui în ţara românească. îl admiră pe Vasile Pârvan şi îl consideră maestrul, modelul său. Istoricul ar fi, ca şi el, „un luceafăr al melancoliei", „un prince-paysan". Fac parte, aşadar, din aceeaşi familie „strict mandarinală şi rural-moşnenească". Asta înseamnă, între altele, o viziune organicistă asupra lucrurilor. Pe N. Iorga îl numeşte „titanozaur", „fanariot genial" şi îl iubeşte cu intermitenţe. Este supărat pe marele istoric pentru că, după ce îi găsise o sursă documentară în bibliotecile din Germania, nu i-a mulţumit cum s-ar fi cuvenit. Venind vorba de studiile sale berlineze, P. descrie, cu talent, o masă „luculică", animată de vinuri româneşti, cu austerul Pârvan şi cu asistentul său, tânărul istoric Ion Nestor, fostul semnatar al Manifestului Crinului alb, mai puţin auster. Scenă epică memorabilă. Moralistul are ce scrie şi ce bârfi. Etica pe care o recomandă se sprijină, în continuare, pe valorile ţărăneşti. în centrul ei se află „omenia şi cuminţenia". In Memoriile mandarinului valah şi, mai înainte, în Pomul vieţii dăduse mai multe precepte. Ele împacă bucuriile trupului cu austerităţile spiritului oltenesc-european („eu nu sunt român -scrie el - sunt oltean şi european"). P. aspiră să devină, într-o pauză dintre războaiele sale, un stoic rural. Se pare că nu reuşeşte. Melancoliile spiritului trec repede şi moralistul de pe Olteţ începe o nouă bătălie. Stoicismul rural este, în aceste circumstanţe, ratat. Se salvează literatura din jurul acestei idei şi, prin ea, personajul formidabil care e P., în felul lui un personaj unic în literatura română şi chiar în viaţa noastră publică. Un Don Quijote însoţit nu de Sancho Panza, ci de un Don Juan locvace şi insaţiabil, pornit să dezlege pasiunile nobile şi fecunde şi să îndrepte lumea mistificată, obosită, despiritualizată şi stearpă. Pentru a defini exact personalitatea lui mai trebuie invocat un personaj: Saint-Just, simbolul dreptăţii, spiritul necruţător, omul cauzelor cinstite. Teoretic vorbind, aceste persoanje nu au cum trăi împreună. Don Quijote fuge după o himeră, Don Juan zboară de la o femeie la alta şi nu poate sta locului, nu are rădăcini, în timp ce Saint-Just
Paniş
Dicţionarul general al literaturii române 44
stă locului şi aplică neîndurător legea morală. Mandarinul valah intră şi iese din puşcăriile politice ale secolului său, face apologia virilităţii şi vrea să impună justiţia socială. O formulă de existenţă pe care admirabilul, utopicul, tragicul P. o verifică întâi pe propria piele înainte de a o scrie.
Adevăratul Pandrea este de căutat în eseurile politice şi sociologice, toate străbătute de o neîmpăcată opoziţie faţă de ideologia de dreapta. Cel care în 1932, după întoarcerea din Germania, unde probabil că o influenţă mai mare decât dialectica hegeliană asupra modificării lui de atitudine avusese spectacolul imund al fenomenului naţional-socialist, declara „Eu rămân om de stânga...", se impunea drept unul dintre analiştii cei mai pătrunzători ai fascismului.
Mircea Iorgulescu
SCRIERI: Germania hitleristă. Trei luni la Berlin. Documente - Idei -Oameni, Bucureşti, 1933; Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1935; Portrete şi controverse, I-II, Bucureşti, 1945-1946; Pomul vieţii (Jurnal intim 1944), Bucureşti, 1946; Brâncuşi (Amintiri şi exegeze). Bucureşti, 1967; Eseuri (Portrete şi controverse. Germania hitleristă. Pomul vieţii), îngr. Gh. Stroia, pref. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1971; Atitudini şi controverse, îngr. şi pref. Gh. Epure, Bucureşti, 1982; Memoriile mandarinului valah, Bucureşti, 2000; Reeducarea la Aiud, îngr. Nadia Marcu Pandrea, pref. Barbu Brezianu, Bucureşti, 2000; Helvetizarea României (Jurnal intim 1947), îngr. Nadia Marcu Pandrea, pref. Florin Constantiniu, Bucureşti, 2001; Garda de Fier (Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare), îngr. Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, 2001; Crugul mandarinului (Jurnal intim 1952-1958), îngr. Nadia Marcu Pandrea, pref. Ştefan Dimitriu, Bucureşti, 2002; Călugărul alb, îngr. Nadia Marcu Pandrea, pref. Victoria Dragu-Dimitriu, Bucureşti, 2003. Traduceri: Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, pref. C.I. Gulian, Bucureşti, 1956.
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, II, 333-337; Călinescu, Ist. lit. (1941), 867, Ist. lit. (1982), 954; Perpessicius, Opere, XI, 194-198; Streinu, Pagini, II, 326-329; Al. Piru, Petre Pandrea, R, 1967,12; M. N. Rusu, „Brâncuşi (Amintiri şi exegeze)" LCF, 1968,21; Geo Bogza, Petre Pandrea, CNT, 1968,28; Radu Popescu, Petre Pandrea, GL, 1968,29; M. N. Rusu, Petre Pandrea inedit, F, 1968,7; Tiberiu Iliescu, Petre Pandrea, R, 1968,8; Piru, Panorama, 508-514; Nichita Stănescu, Un om ca o inimă (Petre Pandrea), LCF, 1969,20; George Ivaşcu, Petre Pandrea. în căutarea echilibrului, ARG, 1970,12; Mihai Ungheanu, „Eseuri", RL, 1971, 34; Grigore Traian Pop, „Eseuri", R, 1971,9; Gheorghe Grigurcu, „Eseuri",
F,	1972,1; Al. Cema-Rădulescu, Arbori din ţara promisă, Bucureşti, 1972, 41-72; Ilie Purcaru, Poezie şi politică, Bucureşti, 1972, 61-74; Bucur, Istoriografia, 358-359; George, Sfârşitul, 1,150-157; M. N. Rusu, Petre Pandrea şi rolul exponenţial al criticii, F, 1974,24; Cornel Ungureanu, O familie spirituală, F, 1974,27; Piru, Reflexe, 311-312; Crohmălniceanu, Literatura, III, 384-391; Micu, „Gândirea", 119-130; Simion, Scriitori, II, 404-426; Ornea, Tradiţionalism, passim; Piru, Ist. Ut, 478; Iuliu Pârvan, „Atitudini şi controverse", TR, 1983, 14; Gh. Socol, „Atitudini şi controverse", „Revista de filosofie", 1983, 4; Dobrescu, Foiletoane, III, 237-241; Ilie Bădescu, Petre Pandrea. Agonie şi iubire, LCF, 1985, 1; Iorgulescu, Prezent, 261-264; Ornea, Actualitatea, 255-259; Marcel Marcian, Mângâie-mă, Marta, LCF, 1986, 40-41; Victoria Dimitriu, „Manuscrise identificate" şi nu numai, JL, 1998,11-12; Marin Diaconu, Coordonatele publicisticii lui Petre Pandrea, JL, 1998, 15-16; Dan C. Mihăilescu, Manifestul crinului opărit, „22", 2000, 13-14; Alex. Ştefănescu, Un sinonim pentru frenezie: Petre Pandrea, RL, 2000,15; H. Zalis, Tranşanta proiecţie de sine, CNT, 2000,21; Al. Călinescu, O epocă,
un personaj, ATN, 2000, 6; Vladimir Tismăneanu, Un antifascist european: Petre Pandrea şi tragedia stângii româneşti, „22", 2000,32; Ionel Necula, Emil Cioran în memoriile lui Petre Pandrea, DL, 2000, 39; Dumitru Tiutiuca, Petre Pandrea între autenticitate şi anarhism, CC, 2000, 9-12; Simion, Fragmente, IV, 254-264; Dan C. Mihăilescu, Tristeţi acide pentru anul 2000, „22", 2001, 569; Ion Vlad, Petre Pandrea. Semnele reînceperii, APF, 2001,10-11; Petre Pandrea, mandarinul valah, CC, 2001, 7-12 (semnează Eugen Simion, Barbu Brezianu, Nadia Marcu Pandrea, Dan Grigorescu, Jana Morărescu, Călin Căliman, Andrei Milca, Oana Soare, Mircea Cau); Dicţ. scriit. rom., III, 577-580; Stelian Neagoe, Petre Pandrea în puşcăriile comuniste, Bucureşti, 2001; Popa, Ist. lit., I, 1179-1184; Simion, Ficţiunea, III, 384-402; Cristina Arvatu, „Helvetizarea României" şi „Garda de Fier" „Revista de teorie socială",
2002,	2; Alexandru George, Siberia spiritului, ALA, 2002, 615; Alexandru George, O propunere de lectură, ALA, 2002,632; Alexandru George, Revolta demonului sub vremi, ALA, 2002,633-634; Ionel Necula, O prefaţă cu sămânţă de scandal, CNT, 2002, 41; Simion, Genurile, 254-268; Ionel Necula, O generaţie cu destin de Port-Royal sălbatic, CNT,
2003,	5-8; Alex. Ştefănescu, Petre Pandrea, RL, 2003, 18, 19; Eugen
Simion, Irepresibilul Petre Pandrea, CC, 2003, 6-8; Constantin Coroiu, Modele de rezistenţă, ALA, 2003, 670; Firan, Profiluri, II, 143-146; Săndulescu, Memorialiş ti, 234-242.	E.S.
PANIŞ, Anatolie (l.II .1932, Cârnăţeni, j. Tighina), prozator. Este fiul Gheorghiţei Paniş (n. Marin), originară din Oltenia, şi al lui Teodor Paniş, învăţători. La cedarea Basarabiei, familia lui P. trece dincoace de Prut. Urmează liceul la Corabia şi face trei ani de silvicultură la Institutul Forestier din Braşov. Intenţia lui era să studieze agronomia, însă în octombrie 1950, după doar câteva zile de studenţie la Institutul Agronomic din Craiova, este arestat. Experienţa crâncenă a detenţiei în arestul Securităţii din Craiova, în cel de pe calea Rahovei din Bucureşti, în închisoarea Jilava, în lagărele de muncă de la Canal îi alimentează, fireşte, literatura, îndeosebi un memorial târziu, Lagărul e viaţa noastră, apărut în 2002. A fost, pe rând, miner, muncitor constructor şi tehnician silvic. S-a stabilit la Snagov, unde editează anual „Almanahul pădurii".
P. a debutat cu proză la „Gazeta literară" (1967), iar editorial în 1968, cu volumul de nuvele Frumoasa mea Sandynn. Urmează alte culegeri de proză scurtă, cea intitulată Japonezii, eu şi Ihuc Mihuc (1980) fiind menţionată favorabil în presa literară. Cu Două treimi din viaţă (1980), scriere preţuită pentru detaşarea şi pigmenţii de umor cu care sunt evocate episoade dramatice, se deschide şirul romanelor lui P. Hoţii de pădure (1982) uneşte epicul, pe alocuri palpitant, cu lirismul generat de privelişti silvestre. Să îngropăm trecutul (1992) reconstituie, cu documente vii, coşmarul demolării satelor din jurul capitalei, iar Bătrânii nu mai sunt utili (1998) e o utopie înfăţişând o aşezare de bătrâni pe un munte. Decişi să îşi învingă condiţia, întemeietorii ciudatei colonii îşi menţin „adolescenţa" sufletească făcând tot felul de proiecte temerare. Cine a furat o minge? (2002) e un roman despre copii. Sub titlul impropriu Dincolo de Lisabona (1992), proiectat să fie editat înainte de 1989, se evocă cifrat încercarea disperată de-a trece Prutul a românilor basarabeni care, după ultimatumul sovietic din iulie 1940, nu voiau cu nici un chip să rămână în provincia
45 Dicţionarul general al literaturii române
Pann
răpită. în 1996 romanul avea să apară într-o nouă versiune, intitulată Ultimul tren spre România. Intrat în ţara ciuntită după mutarea graniţei de pe Nistru pe Prut, tren al suferinţei umane extreme, al umilinţei şi deznădejdii, acesta devine totuşi unica întrupare a unei speranţe. Purtător al morţii prin sete şi sufocare, trenul e aşteptat cu înfrigurare, luat cu asalt la fiecare oprire, fiind ultima şansă de evadare din infern. Asemenea unora dintre cărţile anterioare ale autorului, scrierea îmbină ficţiunea cu documentul, propunându-şi să compună, prin secţiuni istorice şi incursiuni în legendă, „romanul Basarabiei". Tragicul exod din 1940 şi, retrospectiv, momentul readucerii în 1918 a Moldovei de peste Prut la patria-mamă sunt reconstituite cu exactitate şi cu forţă evocatoare. Epicul atinge o tensiune dramatică extremă în episoadele fugii din faţa invadatorilor sovietici. Oamenii nu sunt lăsaţi să urce în tren, sunt capturaţi şi duşi cine ştie unde, trenurile sunt atacate, blocate şi se încearcă distrugerea podurilor. Când „ultimul tren spre România" ajunge la Bolgrad, cerul e acoperit de umbre policrome şi fugarii asistă cu groază la descinderea paraşutiştilor. Ultimele două sau trei vagoane se răstoarnă în urma ciocnirii cu un accelerat. Spectacolul, cromatizat prin componente tragice, nu lipsite de aspecte groteşti (încăierări, bătăi sălbatice, îmbătarea mecanicilor de locomotivă, omorârea unui şef de gară, cotcodăcitul sinistru al câtorva zeci de păsări sărite din cuşti), e de apocalips. Tragică prin chiar derularea situaţiilor, viziunea romanescă e susţinută şi de lirismul generat de deznădejdea intens omniprezentă. Din cu totul alte raţiuni, impresionant e romanul Destrămarea (2001). Replică la Desfăşurarea lui Marin Preda, acesta urmăreşte soarta unei cooperative agricole de producţie după decembrie 1989. îmbogăţită prin export de legume, cooperativa e menţinută de fosta conducere în propriul folos, până la apariţia unei legi care să permită vânzarea. Venind un virtual cumpărător care, numindu-se Neamţu, se dă drept cetăţean german, preşedintele şi contabilul vând totul la jumătate de preţ, bucuroşi de comisioanele grase, obţinute în secret. Tranzacţia provoacă revolta sătenilor, cărora nu li se plăteşte nici măcar munca din ultimul an. Agitaţia rămâne zadarnică atât din cauza complicităţii organelor de stat cu „neamţul", cât şi a incapacităţii lor de a se organiza, de a acţiona uniţi. în timp ce lumea de rând se frământă steril, foşti activişti de partid şi ofiţeri de Securitate acaparează funcţii de comandă în economie, iar localitatea oferă privitorilor un peisaj de vile superbe, aparţinând demnitarilor de odinioară, schimbaţi acum la faţă, ca şi îmbogăţiţilor prin felurite hoţii.
SCRIERI : Frumoasa mea Sandynn, Bucureşti, 1968; Răpirea din adâncuri, Bucureşti, 1970; Japonezii, eu şi IhucMihuc, Bucureşti, 1980; Două treimi din viaţă, Bucureşti, 1980; Hoţii de pădure, Bucureşti, 1982; Iubita de la Gura Teghii, Bucureşti, 1983; Ceasul, Bucureşti, 1984; Domnişoara, Bucureşti,1990; Pisici pentru export, Galaţi, 1991; Dincolo de Lisabona, Galaţi, 1992; ed. (Ultimul tren spre România), Snagov,1996; Să îngropăm trecutul, Bucureşti, 1992; Bătrânii nu mai sunt utili, Snagov, 1998; Destrămarea, Snagov, 2001; Cine a furat o minge?, Snagov, 2002; Lagărul e viaţa noastră, Snagov, 2002; Cum se adună banii, Snagov, 2003.
Repere bibliografice: Gheorghe Pituţ, Un prozator autentic, LCF, 1980, 51; Valentin F. Mihăescu, „Hoţii de pădure", LCF, 1982,27; Laurenţiu Ulici, Prejudecăţi abolite, CNT, 1982,31; Mihai Ungheanu, „Iubita de la Gura Teghii", LCF, 1984,12; Mariana Brăescu, Social şi psihologic, LCF, 1984,50; Cosma, Romanul, 1,201; Claudiu Constantinescu, Exportul de caricatură, RL, 1991, 33; Nicolae Manolescu, O istorie romanţată a Basarabiei, RL, 1993, 7; Claudiu Constantinescu, Romanul cu ajutoare, RL, 1993, 7; Ulici, Lit. rom., I, 409-410; Vlad Pohilă, O cronică tulburătoare a durerilor noastre, „Mesagerul" (Chişinău), 1997, 42; D. Micu, Dramatica literatură a vieţii, L, 1997, 43-44; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 308; Simion Bărbulescu, O utopie romanescă, LCF, 1998,41; Aureliu Goci, Dizolvarea satului tradiţional şi eşecul proprietăţii, „Ecart", 2001,157; Geo Vasile, „Destrămarea" vs. „Desfăşurarea", CNT, 2002,11; Petre Isachi, Anatolie Paniş despre o nouă comedie a destrămării şi a supunerii, „13 plus" (Bacău), 2002,5-6; Cristian Măgură, Metamorfoza infernurilor, RL, 2002, 40; Liviu Antonesei, Cazul Anatolie Paniş, „Timpul", 2002, octombrie.	D.Mc.
PANN, Anton (1796, Sliven, Bulgaria - 2.XI. 1854, Bucureşti), poet. Fiu al lui Antonie Pantoleon (Pantaleon sau Pandoleon) Petrov (mai târziu, Petroveanu), arămar, P. părăseşte locurile natale în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când mama sa, Tomaida, rămasă văduvă, pribegeşte cu copiii în nordul Dunării, aşezându-se o vreme la Chişinău şi, din 1812, la Bucureşti. Tânărul Antonie, cu vocea lui neobişnuit de frumoasă, îşi începe cariera de cântăreţ de biserică la Chişinău.
Pann
Dicţionarul general al literaturii române 46
O continuă la Biserica Sfinţilor şi la biserica Olari din Bucureşti. Câţiva ani la şcoala de psaltichie a lui Petru Efesiu (1816-1819), unde învaţă şi meşteşugul tiparului, şi, abia la 36 de ani, o încercare de a frecventa clasa a patra de franceză la Şcoala de la „Sf. Sava" — cam la atât se limitează învăţătura lui sistematică. Iar cariera de psalt şi de profesor de muzică religioasă şi-a făcut-o unde şi după cum îl mâna soarta: la biserica din Şcheii Braşovului în 1821, când se refugiază din cauza „zaverei" lui Tudor Vladimirescu, la o şcoală a episcopiei din Râmnicu Vâlcea (1826-1828) şi, din nou peste munţi, la Braşov, unde P., fire întru totul lumească, este nevoit să se refugieze a doua oară, de data aceasta însoţit de o călugăriţă răpită de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Trădat şi aparent înţelepţit, se întoarce la Bucureşti, dar avatarurile lui sentimentale, de altfel savuroase, nu contenesc, fiind legate de alte două neveste, pe care le conjură, disperat şi zadarnic, să-i fie fidele. în 1842 realizează însă o performanţă profesională: este orânduit protopsalt la Biserica Domnească de la Curtea Veche şi profesor de cântări la Seminarul Mitropoliei. Mai mult decât atât, în 1843 ajunge proprietar de tipografie. Spirit deschis, pragmatic, energic, om sociabil şi mereu dispus să îndrume pe cineva, P. face şcoală: adună în preajma lui numeroşi elevi, pe care îi iniţiază deopotrivă în psaltichie şi în rosturile tiparniţei. Intensifică tipărirea de cărţi şi, ca să-şi asigure vânzarea, călătoreşte prin ţară, pe la mănăstiri, în iarmaroace, mereu în căutare de cumpărători şi subvenţii. Pe când se întorcea dintr-un astfel de drum, se îmbolnăveşte de tifos şi moare.
înainte de toate, P. a fost un personaj cu o viaţă pitorească, spectaculoasă, până la un punct chiar scandaloasă prin îndrăzneală şi libertate morală. Om de modă veche şi concomitent de modă nouă, el face sensibilă, într-o epocă de trecere, întâlnirea dintre secole, lumi şi vârste. Conjuncţia contrariilor este de domeniul evidenţei în atitudinile şi întreprinderile lui, iar scrierile - un mozaic de preocupări practice, dar şi prilej de desfătare. Lucrează mai întâi la
„românirea" liniei melodice, la aranjarea şi şlefuirea textelor din cântările liturgice, editând, după 1840, mai multe opuscule normative în domeniu (Noul doxastar, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, Irmologhiu sau Catavasier). Mărturiseşte însă că a început să se gândească şi la altceva, la „câte o carte din cele politiceşti", ca să-şi umple timpul şi să-şi câştige existenţa. Cântărindu-şi atent talentul, dar şi pentru că ştia aproape tot despre „cetitorul" mediu, în graţiile căruia era interesat să intre, P. îşi asumă rolul de receptacul al gusturilor literare şi muzicale întâlnite în lumea urbană periferică, măruntă. Pentru „prenumeranţii" lui, care se delectau citind un anume tip de literatură, se trudea să adune, să prelucreze şi să editeze cântece de lume, cărţi populare, fabule, snoave, istorioare, proverbe. Unui gust fără mari pretenţii îi răspundeau şi calendarele pe care le-a întocmit, unde au apărut scrieri incluse ulterior şi în volume. Astfel, P. mediază, ca şi alţi scriitori populari (I. Barac, V. Aaron), cunoaşterea literaturii populare şi a celei culte. Cărţile lui au avut o răspândire neegalată în epocă, fiind reluate în numeroase ediţii, modificate, amplificate cu fiecare tiraj. O culegere de cântece de stea şi cântări religioase, în care fuseseră introduse şi un număr de poezii laice, apare în 1830, sub titlul Versuri muziceşti ce să cântă la Naşterea Mântuitorului nostru Is. Hs. şi în alte sărbători ale anului. îi vor urma o sumedenie de antologii de versuri profane, culese din circulaţia orală şi manuscrisă în mediul urban. La început - Poezii deosebite sau Cântece de lume (1831), laudă a vinului, în stil anacreonic, ca şi îndreptătorul beţivilor (1832). Cu o compoziţie eteroclită, culegerea Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului (I-II, 1850) pune la dispoziţia cititorului texte diverse, fără vreo grijă specială cu privire la paternitatea şi valoarea acestora: poezii populare, versiuni ale liricii neoanacreontice româneşti (C. Conachi, poeţii Văcăreşti, B.P. Mumuleanu), versuri ale lui I. Heliade-Rădulescu, V. Cârlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu ş.a., cuplete din Baba Hârca de Matei Millo, versuri scrise de P. însuşi, însoţite de melodii. Le apropie zugrăvirea, aproximativ identică, a iubirii ca sursă de tristeţe şi suferinţă teribilă, tonul amar-dulceag, tânguirea, jeluirea cu retorica ei arzoasă, la care P. adaugă, ici şi acolo, săgeţi iuţi, ironice. Rude peste veac -„cânticele ţigăneşti" ale lui Miron Radu Paraschivescu. Pentru că piesele adunate „se smintise din calea lor", editorul intervine, inventiv şi cu un bun instinct, în recuperarea clarităţii şi cu deosebire în plasticizarea expresiei. Acelaşi vers fluent şi un duh al exuberanţei verbale în mai toate cărţile populare pe care le prelucrează: Hristoitie au Şcoala moralului care învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune (1834), Noul Erotocrit (I-V, 1837), înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam (1850). Mai înzestrat decât I. Barac sau V. Aaron, P. trece de la culegeri, versificări şi prelucrări la înstrunări originale, unde virtuozul jocului cu vorbele, cu înţelesurile şi bogăţia lor multicoloră se află în slujba unui moralist volubil, înclinat spre ironie. încă în zona prelucrării, cartea Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853) pleacă în primul rând de la circulaţia orală a istorioarelor despre păţaniile acestui personaj al culturii populare balcanice şi orientale. Aici Nastratin reînvie proaspăt,
47 Dicţionarul general al literaturii române
Pann
dintr-o neistovită plăcere a spunerii. Fabulaţia cu tâlc se desfăşoară pe îndelete, ca matcă a unei înţelepciuni milenare, întoarsă şi asimilată într-o viziune realistă, în interiorul căreia morala, modernă, indulgentă, se transmite fără acreală, chiar şugubăţ. Tot o prelucrare este culegerea Fabule şi istorioare (I-II, 1841), unde motive livreşti şi populare de mare vechime sunt îmbogăţite în manieră esopică autohtonă. înrudirea cu poveştile şi istorioarele orientale poate fi identificată şi în O şezătoare la ţară, publicată în două părţi, în 1851-1852. Dar scrierea este mult mai aproape de spiritul folclorului românesc. E un amalgam de istorisiri, snoave, proverbe, strigături, cântece, vorbe de duh subordonate unei scheme epice. Compoziţia anticipă Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, intervenţiile participanţilor la şezătoare - conturând o tipologie morală şi socială - sunt şi aici gândite scenic, după un anume ceremonial. Numai că spectacolul aparţine unui comediograf; verva este inepuizabilă, iar fantezia lexicală pare că se autogenerează permanent. De aceea, P. nu poate fi categorisit drept folclorist, el este un creator care construieşte liber în spaţiul culturii populare, pornind de la o erudiţie aproape fabuloasă: „Erudiţia lui în materie de tradiţie orală şi populară este enormă" (G. Călinescu). La mijloc de veac XIX, timp deschis spre orizonturi noi, s-ar zice că P. rămâne cu un pas în urmă tocmai pentru a tezauriza şi fixa această erudiţie. O face într-un mod original, de vreme ce preeminentă se
dovedeşte dispoziţia ludică. Iar Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, apărută într-o primă ediţie în 1847, amplificată în 1852-1853, îi defineşte cu maximă adecvare talentul şi, în acelaşi timp, dă seama de temeiurile clasicizării acestui scriitor. Mult mai bogată decât „adunarea de pilde" a lui Dinicu Golescu, pe care o folosea, independentă de o lucrare similară a lui Iordache Golescu, necunoscând ideea de culegere fidelă, ca mai târziu la Iuliu Zanne, care îi datorează masiv, Povestea vorbii este o antologie paremiologică versificată a cărei valoare e dată, esenţial, de harul lui P. Principiul de ordonare a materialului, asociativ, face să funcţioneze „vorba, din vorbă în vorbă", asemenea unui carusel aflat într-o mişcare ameţitoare, parcă fără sfârşit. Se pleacă de la o temă-titlu (prostia, beţia, lenea, răutatea etc.), acumulându-se gradat proverbe selectate sinonimic, în prelungirea cărora, ilustrativ, apar, într-o arborescenţă barocă, povestiri, fabule, cântece. în discuţie fiind natura umană, „zidire" dar şi „grădină" a lui Dumnezeu, sentinţele se conformează unei structuri tipologice general valabile, iar „poveştile" respectă arhetipuri coborând până în Orientul antic, la care P. ajunsese prin cultura sa de sorginte folclorică. Totul pare cunoscut, intrat în chip firesc în urzeala, în codul moral al umanităţii. Dar materialitatea portretelor, incisivitatea lor, dialogul dezinhibat cu prezentul, întreg spectacolul de măşti care metamorfozează principii abstracte, universale în realitate şi chip viu, de extracţie autohtonă, precum şi cascada de efecte comice, burleşti vin dintr-o intuiţie remarcabilă: cuvântului i se transferă rolul de prim-plan, vorba se autonomizează. P. creează, astfel, o lume în care forfota cuvintelor are dimensiuni puţin obişnuite. El intră, ca întemeietor, într-o familie de spirite căreia îi vor aparţine Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu.
Povestea vorbei este o comedie a cuvintelor pure şi în acelaşi timp o comedie umană integrală, făcută din observaţii impersonale, stereo-tipe, cunoscute dinainte, surprinzătoare în totala lor lipsă de inedit, în rigiditatea lor chinezească, persiflatoare, de înţelepciune milenară.
G.	Călinescu
Pann face parte şi el din familia poeţilor întemeietori, dar în linie morală. Hristoitie au Şcoala moralului (o prelucrare) este o carte delicioasă. Alţii vor să scrie o gramatică, o retorică, inventează un limbaj pentru poezie, Pann, versificator iscusit, vrea să dea un cod al bunei purtări. Asta convine talentului său de moralist şi gustului său de a cârti. Autorul Povestei vorbei este, în fond, un ironist, un poet integral ironist, primul la noi de asemenea proporţii.
Eugen Simion
SCRIERI: Versuri muziceşti ce să cântă la Naşterea Mântuitorului nostru Is. Hs. şi în alte sărbători ale anului, Bucureşti, 1830; ed. 5 (Cântece de stea sau Versuri ce să cântă la Naşterea Domnului nostru Is. Hs.), Bucureşti, 1852; Poezii deosebite sau Cântece de lume, Bucureşti, 1831; îndreptătorul beţivilor, Bucureşti, 1832; Hristoitie au Şcoala moralului care învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune, Bucureşti, 1834; Noul Erotocrit, I-V, Sibiu, 1837; Fabule şi istorioare, I-II, Bucureşti, 1841; ed. Bucureşti, 1847; Poezii populare, I, Bucureşti, 1846; Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, Bucureşti, 1847; ed. I—III, Bucureşti, 1852-1853; ed. (Povestea
Pantea
Dicţionarul general al literaturii române 48
vorbii), introd. M. Gaster, Craiova, 1936; ed. I-II, îngr. I. Fischer, pref. Şerban Foarţă, Bucureşti, 1967; ed. îngr. I. Fischer, Bucureşti, 1975; ed. postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1982; ed. îngr. Alexandru Ruja, Timişoara, 1991; ed. postfaţă Antoaneta Macovei, Iaşi, 1997; Memoria focului mare în Bucureşti din ziua de Paşti anul 1847, martie 23, Bucureşti, 1847; Pocăinţa omului dezmerdat sau Vorbire între suflet şi trup, Bucureşti, 1849; înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam, Bucureşti, 1850; Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului, I-II, Bucureşti, 1850; ed. I-VI, Bucureşti, 1852; O şezătoare la ţară sau Povestea lui Moş Albu, I, Bucureşti, 1851; O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu, II, Bucureşti, 1852; Triumful beţiei sau Diata ce o lasă un beţiv pocăit fiului său, Bucureşti, 1852; Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Bucureşti, 1853; Culegere de poveşti şi anegdote, Bucureşti, 1854; Opere complete, Bucureşti, 1904; Opere alese, I-II, îngr. şi introd. N. Mihăescu, Bucureşti, 1941-1942; Cântece de lume, îngr. şi introd. Gh. Ciobanu, Bucureşti, 1955; Scrieri literare, I—III, îngr. Radu Albala şi I. Fischer, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1963; Felurite, îngr. şi introd. Mircea Muthu, Cluj, 1973; Pilde şi istorioare, îngr. şi postfaţă Dinu Flămând, Bucureşti, 1975; Istoria prea înţeleptului Archir cu nepotul său Anadam. O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu, îngr. I. Fischer, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, l, 92-96; Gaster, Lit. pop., 75-76, 150-159,164-168,193-195, 461-471; G. Dem. Teodorescu, Operele lui Anton Pann, Bucureşti, 1891; G.Dem. Teodorescu, Viaţa şi activitatea lui Anton Pann, Bucureşti, 1893; Iorga, Oameni, 1,59-66; Iorga, Ist. lit. XIX, 1,230-236; D. Russo, Studii şi critice, Bucureşti, 1910,27-48; Ibrăileanu, Opere, VIII, 370-371; Densusianu, Lit. rom., II, 93-109; Pillat, Tradiţie, 141-159; Cartojan, Cărţile pop., I, 251-262, II, 187-219, 241, 355-356; Călinescu, Ist. lit. (1941), 206-214, Ist. lit (1982), 218-225; Popovici, Romanţ rom., 97-108; Tudor Arghezi, Lume nouă, lume veche, Bucureşti, 1958,237-243; Ion Manole [Ion Roman], Anton Pann, Bucureşti, 1954; Vianu, Opere, II, 5-27; Perpessicius, Menţiuni ist, 447-477; Ovidiu Papadima, Anton Pann, „Cântecele de lume" şi folclorul Bucureştilor, Bucureşti, 1963; Paul Cornea, Anton Pann, Bucureşti, 1964; Elisabeta Dolinescu, Anton Pann, Bucureşti, 1967; Ist. lit., II, 343-354; Geo Şerban, Nichita Stănescu, Edgar Papu, Romulus Vulpescu, Leonid Dimov, Gh. I. Moisescu, Marin Sorescu, [Anton Pann], LCF, 1969,38; Cornea, Oamenii, 120-123; Papadima, Ipostaze, 190-229, 289-304; Muthu, Lit rom., 121-154; Dicţ. lit. 1900, 656-658; Simion, Dimineaţa, 287,321-322, passim; Constantin Mateescu, Drumurile lui Anton Pann, Bucureşti, 1981; Piru, Ist. lit., 68-70; Săndulescu, Portrete, 11-25; Scarlat, Ist. poeziei, I, 204-214, passim; Flămând, Intimitatea, 6-26; Anghelescu, Lectura, 49-54; Ilie Dan, Anton Pann, Bucureşti, 1989; Manolescu, Istoria, 1,114-119; Negoiţescu, Ist. lit., 1,19-23; N.A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997,419-432; Dicţ. analitic,
I,	249-251; Dicţ. esenţial, 603-605; Micu, Ist. lit., 82-84; Gheorghe Perian, A doua tradiţie. Poezia naivă românească de la origini până la Anton Pann, Cluj-Napoca, 2003, passim.	G. D.
PANTEA, Aurel (10 .111.1952, Cheţani, j. Mureş), poet şi eseist. Este fiul Anei (n. Deac) şi al lui Constantin Pantea, ţărani. Urmează şcoala elementară în comuna natală şi liceul în Luduş, absolvind apoi Facultatea de Filologie, secţia română-latină a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1976). între 1975 şi 1976 este redactor la „Echinox", unde se şi formează ca poet, în grupul coagulat în jurul revistei. Funcţionează ca profesor la Borşa, judeţul Maramureş, între 1980 şi 1984 va lucra în calitate de corector la ziarul „Unirea" din Alba Iulia, ulterior fiind profesor la Alba Iulia. Din 1990
este redactor la „Vatra", iar din 1997 redactor-şef la „Discobolul". Concomitent, în 1994 devine cadru didactic la Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba Iulia. Debutează cu poezie în 1969, la revista studenţească „Gaudeamus" de la Oradea, autorul considerând însă adevăratul său debut publicarea unui grupaj de poezii la „Echinox", în 1971. Prima carte, Casa cu retori, îi apare în 1980. Colaborează cu poezii, cronici literare, eseuri la „Echinox", „Vatra", „Tribuna", „Amfiteatru", „Steaua", „Apostrof", „Poesis" ş.a.
Casa cu retori aparţine optzecismului prin discursivitatea pusă sub semnul jocului insolit, prin combinaţia de oralitate ironică şi intelectualism livresc. Este esenţialmente o poezie de limbaj, amuzată de confuzia dintre poezie şi proză, dintre imagini şi metaforele-concept, dintre lumea imaginară a poemului şi lumea reală, cu obiectele ei: „Şi dintr-o dată preajma/ se umple de cormorani./ De ce numaidecât de cormorani? zise./ Secundantul, pentru că sunt preţios, am zis şi el se făcu/ nevăzut. Am iar în faţă o zi./ Roabă o vreau acelei imagini" (Pentru că sunt preţios). Ceea ce îl distinge de optzecişti este refuzul biografiei şi al subiectului: eul poetic şi eventualele lui măşti sunt depersonalizate, desubiectivizate. în Persoana de după-amiază (1983), intelectualismul inerent liricii de limbaj conduce la un sentiment agonic, al epuizării. Realul este atât de departe, de derealizat, încât pare un „animal fabulos" şi de bună seamă înspăimântător. Proliferează detaliile, materiile, substanţele, mai ales cele feminine, iar singura şansă de salvare este aceea a plonjării în poemul-ca-sine-indistinct, amorf, preformal (poemul e perceput ca „desfoliere"). Volumul La persoana a treia (1992), cu un titlu care sugerează impersonalitatea - titlurile, foarte importante în poezia lui P., sunt uneori adevărate festinuri lingvistice -, conţine un prim ciclu, Zile cu Bouvard şi Pecuchet, care gravitează în jurul „fricii de trup", şi un al doilea, Negru pe negru, în care spaima de realul ca trup devorator („o confrerie de burţi ale lucrurilor") atinge limita terifiantului. Poemele acestui ciclu al rupturilor, dramatizate într-o manieră amintind şi de poemele lui Aurel Dumitraşcu, sunt profund expresioniste, trădând un fond abisal angoasat: „M-am retras cu totul,/ stau în punctul întunecat,/ astup o gură". Aceste Veneţii, aceste lagune (1999), antologie care reordonează versurile anterioare, cuprinzând şi inedite, oferă tabloul unei poezii eteroclite compoziţional, de factură pseudonarativă, în fond situată la intersecţia dintre livresc şi existenţial, dintre notaţia intelectuală, abstract-melan-colică şi deriva limfatică a afectelor sau a simţurilor: „Carne urcată în bolţi abia concepute, ce personaj/ pitoresc pentru suburbia intimă a poemului, hai să/ începem naraţia: prin pasaje arhitecţi melancolici/ şi meşteri măsoară distanţele de la expresie/ până la sens, sunetul pasului lor măsurat abia exprimă/ o umanitate singuratică, filtrate de lumină/ mereu mai auster, feţele lor, un grup de satisfacţii/ urcând nivelele, se edifică, în urmă/ o realitate tot mai pregnantă înghite ecourile/ şi conversaţia, solitudinea trupurilor/ acum perfect acordată cu bolţile// şi Naratorul în dugheana fiecărui cuvânt/ îşi oblojeşte cum poate arsurile/ şi vedenia" (După-amiază cu academică vedenie într-o dugheană). Tensiunea
49 Dicţionarul general al literaturii române
Panta
poemelor provine din împărţirea, sfâşierea eului poetic între înlăuntru şi afară („homo conclusus" - se mărturiseşte P. într-un poem), între reveria realului şi percepţia lui, între conştiinţa unui artefact poetic geometric şi presiunea senzaţiei viscerale. Dacă într-o primă secvenţă, cu versuri discursive şi conversaţii aulice desfăşurate în ritmuri largi, domină o perspectivă fundamental estetă şi autoreferenţială, în ultimele cicluri, Capricii cu retori şi alţii şi Negru pe negru, corporalul („umezeala cărnii"), limfaticul, ameninţătoarele „pulsuri acvatice" cuceresc spaţiul poemului. „Năzuind să atingă limfa originară a fiinţei", „reporter şi scafandru în acelaşi timp", abandonându-se senzaţiilor dezarticulante, dar încercând să le ordoneze într-o viziune abstractă, poetul se transformă într-un „expresionist al peisajelor subliminale" (Al. Cistelecan). Lirica lui, asimilând şi experienţele nouăzeciste, tinde să convertească retorica intelectualistă (de tip optzecist) într-o autenticitate „textualizantă" (Marin Mincu), în care eul şi limbajul său fac corp comun.
SCRIERI: Casa cu retori, Bucureşti, 1980; Persoana de după-amiază, Cluj-Napoca, 1983; La persoana a treia, Bucureşti, 1992; Negru pe negru, Târgu Mureş, 1993; O victorie covârşitoare, pref. Ion Pop, Piteşti, 1999; Aceste Veneţii, aceste lagune, postfaţă Al. Cistelecan, Botoşani, 1999; Poeţi ai transcendenţei pline, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Pregătirea poeziei, RL, 1981,6; Ion Pop, „Casa cu retori", ST, 1981, 4; Ion Bogdan Lefter, „Casa cu retori", CNT, 1981,22; Nicolae Manolescu, Poeţi tineri la „Albatros", RL,
1981,	43; Bucur Demetrian, Un poet al materiei, R, 1992, 9-10; Ioan Moldovan, „La persoana a treia", F, 1992,12; Virgil Mihaiu, Claustraţii născuţi în '52, ST, 1993, 1; Ţeposu, Istoria, 67-69; Marin Mincu, Textualism şi autenticitate, Constanţa, 1993, 89-92; Octavian Soviany, Studiu în negru, APF, 1994,1-2; Borbely, Xenograme, 116-119; Pop, Pagini, 233-235; Dicţ. analitic, II, 341-342, III, 327-329; Dan Bogdan Hanu, Aurel Pantea şi aporiile realului, CNP, 2000,6; Dumitru Mureşan, Imagini din Valea Plângerii, VTRA, 2000, 9; Bucur, Poeţi optzecişti, 154-158; Cistelecan, Top ten, 163-166; Dicţ. scriit. rom., III, 584-586; Popa, Ist. lit., II, 630-631; Virgil Podoabă, între extreme. Eseu despre poezia lui Aurel Pantea, Cluj-Napoca, 2002.	R. D.
PANŢA, Iustin (6. XI.1964, Bucureşti - 27. IX. 2001, Sibiu), poet. Este fiul Olguţei Panţa şi al lui Aurel Panţa, profesori. A absolvit Liceul „Gh. Lazăr" din Sibiu (1983) şi Facultatea de Electronică din Bucureşti (1989). A participat la şedinţele cenaclurilor Transilvania din Sibiu şi Universitas din Bucureşti, cel din urmă condus de Mircea Martin. A fost redactor-şef al revistei „Euphorion" din Sibiu. Debutează în 1985, cu versuri, la revista „Transilvania" şi editorial, în 1991, cu volumul Obiecte mişcate. Colaborează cu poezie şi articole la majoritatea revistelor literare din ţară şi la reviste de cultură din Franţa, SUA, Marea Britanie, Italia, Danemarca, Spania, Canada, Germania ş.a. A obţinut Premiul revistei „Amfiteatru" (1987), Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor
(1991), Premiul pentru poezie la Salonul Naţional de .Carte de la Cluj-Napoca (1992), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1995) şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1995). încercările dramatice Strada Euclid nr. 8 şi
Familia M. i-au fost selectate într-o antologie din 1998 a pieselor prezentate ca „spectacole lectură" la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu.
Obiecte mişcate, prima carte a lui P., anunţă o viziune şi o poetică bine închegată, în fond o filosofie poetică. Autorul poate fi pus în descendenţa poeţilor citadini, a poeţilor realului sau a poeţilor epicizanţi (Mircea Ivănescu, optzeciştii ş.a.), cu influenţe vizibile în alegerea spaţiului (oraşul, strada, camera, gara), a tonalităţii (oralitatea) sau a sintaxei (insolita juxtapunere şi amestecul dintre poezie şi proză). Tânărul poet se distinge prin ridicarea lumii obiectelor la un fel de modus vivendi al simplităţii, un spaţiu heraclitean, care conservă memoria afectivă a trecutului, dar şi identitatea prezentului: „Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată" este unul din laitmotive. Există, de asemenea, câteva obiecte simbolice care apar la intervale regulate: vaza din sticlă albă, eşarfa vişinie, bomboniera etc., toate semne certe ale unor schimbări (sau neschimbări) interioare, greu de tradus prin cuvinte, semne ale unei realităţi, probabil singura realitate căreia i se poate da crezare, care poate avea o consistenţă. Poezia se alcătuieşte din astfel de obiecte purtătoare de stări, din fragmente de realităţi, de întâmplări, de conversaţii, reale, imaginare sau rememorate. E o tehnică mizând pe aglutinare şi pierderea reliefului exact, pe arabesc, în care se resimte influenţa mai vârstnicului prieten Mircea Ivănescu, apariţie
Panţa
Dicţionarul general al literaturii române 50
reală în poeme (ca personaj). O anume nostalgie difuză, care cedează uneori în faţa unei orgolioase, masculine vitalităţi, se explică prin împrejurări biografice, uşor de discernut: plecarea soţiei, mama copilului său, obsesia iubirii pentru ea, obsesia trecutului împreună, a cuplului / familiei destrămate etc. Iubirea rămâne tema principală a liricii lui Pv o poezie autentică, trăită, prin care el se apropie mai mult de nouăzecişti decât de optzecişti. Formula combinaţiei dintre liric şi narativ, dintre descrierea minimalistă şi sugestia inefabilă, atracţia concretului, înfăşurat în multiple foiţe de realităţi sufleteşti imponderabile şi dublat de dorinţa de a căuta simbolicul, generalul, arhetipalul, construcţia poemului liric-narativ-reflexiv în volute largi, precum la Mircea Ivănescu, dar cu tăieturi precise, bruşte, punctate de zvâcniri expresioniste, de imagini tăioase, crude, îl disting pe P. în contextul poeziei anilor '90. Propensiunea către filosofie, către cunoaşterea adevărului propriu şi a adevărului celorlalţi - adevărul, în opinia lui, se defineşte nu prin continuitate, cum se exprimă Mircea Ivănescu, adesea invocat, ci prin contradicţii, prin afirmarea contrariului său — l-a condus către un Manual de gânduri care liniştesc/Manual de gânduri care neliniştesc (2000), „o încercare de filosofie poetică", o didactică personală a lui a-fi-în-lume şi a-fi-în-tine, o etică a binelui şi a iubirii „celuilalt" (femeia, fiul, părinţii, prietenul, dar „celălalt" este şi un alt eu, malefic, care nu se lasă iubit, construit, îmbunat). Manualul... propune o etică a acţiunii, a înfăptuirii. P. încearcă să se cucerească şi să cucerească lumea („a supune" înseamnă şi „a te supune", crede el), pentru a înţelege, pentru a iubi, pentru a instaura armonia, „echilibrul", „simetria" dintre eu şi lume, dintre lumea dinăuntru şi lumea dinafară. Este o seducţie benefică a „celuilalt", a lumii, care vizează nu deriva (subiectul sedus de obiect), ci împlinirea (subiectul şi obiectul se unesc). „Raportul bărbatului cu lumea" se aseamănă „raportului lui Dumnezeu cu natura" prin aceea că bărbatul vrea să stăpânească pentru că vrea să ordoneze şi ordonează prin bunătate şi iubire. Etica lui P. uneşte, paradoxal, doctrina iubirii creştine, eroismul nietzschean şi pragmatica unui „curtean" baroc: smerenie, vizionarism, orgoliu, voinţa de a fi „propriul tău ideolog", grija de a-ţi construi o imagine. Autorul Manualului... este un zoon politikon, un ideolog al propriei personalităţi, amintind de Baltasar Graciân prin aceea că elogiază bunul-simţ, discreţia, decenţa, distincţia şi generozitatea. P. se vrea şi un Zarathustra, conştient de propria valoare, un învingător cu „sistem", care vrea să se impună, să domine şi să cucerească, dar un Zarathustra al iubirii, un războinic al binelui, un ortodox vrăjitor al lumii, care visează „o revoluţie a sensibilităţii, a emoţiei, a simţirii", „umanizarea" unei lumi „dezumanizate" de „înstrăinare", „nesimţire", „lehamite", boli grave ale lumii în care trăim. Salvarea este tot iubirea: iubirea care vrăjeşte, care transformă, nu doar individul - „iubirea este înainte de toate o experienţă arhetipală şi doar mai apoi o experienţă personală" -, dar şi lumea înconjurătoare, iubirea care se dăruieşte şi care contopeşte. Manualul... îşi propune să „educe" şi să „convingă", dar este şi joc imprevizibil, între linişte şi nelinişte, o luptă în care „autorul" provoacă, strategic, umanizarea prin sensi-
bilizare a „interlocutorului". Nu întâmplător textul se joacă, la propriu şi la figurat, între persoana întâi şi a doua: „tu" (un „tu" impersonal, reflexiv) îl desemnează pe „eu" pentru că eu şi tu, autor şi cititor, eu şi celălalt eu, eul şi lumea „se clădesc" unul prin celălalt, se amestecă, trăiesc acceaşi dramă a comunicării-comuniune: „Cine (care) pe cine (care) trebuie să salveze? eu pe ceilalţi sau ceilalţi pe mine?". Dincolo de dimensiunea filosofică a acestei insolite cărţi, aparent eseistică, însă în mod fundamental de poezie, se percepe disperarea lucidă a unui autor pendulând între bucurie şi tristeţe, forţă şi slăbiciune, linişte şi nelinişte. în fond, este un jurnal care eliberează poate ultimul strigăt de ajutor al tânărului poet, care va muri, un an mai târziu, într-un accident rutier. Este un document insolit în literatura română, o etică foarte personală, dar şi o posibilă etică şi pragmatică a scrisului, înţeles ca o formă de „strigăt de ajutor". Lăsând la o parte unele platitudini ideatice sau scăderi stilistice, Manualul..., alături de celelalte cărţi de poezie ale lui P., rămâne un reper original în literatura română contemporană.
SCRIERI: Obiecte mişcate, Bucureşti, 1991; Lucruri simple sau Echilibrul instabil, Sibiu, 1992; Limitele puterii sau Mituirea martorilor (în colaborare cu Mircea Ivănescu), Sibiu, 1994; Familia şi echilibrul indiferent, Târgu Mureş, 1995; Banchetul. Echilibrul stabil, Bucureşti, 1998; Manual de gânduri care liniştesc/Manual de gânduri care neliniştesc, Bucureşti, 2000; Cealaltă obişnuinţă, îngr. Dumitru Chioaru, Cluj-Napoca, 2002; Obiecte mişcate, I-II, îngr. Nicolae Ţone, cuvânt de însoţire Mircea Ivănescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: George Vulturescu, Omul şi obiectele, PSS, 1992, 2-3; Alex. Ştefănescu, Nume noi: Iustin Panţa, RL, 1992, 6; Laurenţiu Ulici, Poeţi tineri transilvăneni, RMB, 1992, 22 februarie; Mircea Ivănescu, Trei tineri scriitori, „Cadran", 1992, 4; Traian T. Coşovei, Cofetărie de ţară, apoi în America, CNT, 1992, 11; Ioana Pârvulescu, Natură moartă cu poem, CNP, 1992,12; Ioan Moldovan, „Euphorion" în doi poeţi, F, 1992, 3; Cristian Moraru, Despre gustul amar al memoriei, CNP, 1992,16; Al. Cistelecan, Poezia nonşalantă, LCF, 1992,18; Nicolae Oprea, Lirismul „obiectelor mişcate", VTRA, 1992, 10; Nicolae Manolescu, Obiecte sentimentale, RL, 1993,5; Diana Adamek, Miniaturi pe teme date, TR, 1993,11; Ruxandra Cesereanu, Stări sufleteşti fragile, ST, 1993,3-4; Cornel Regman, „Lucruri simple sau Echilibrul instabil", JL, 1993,13-16; Gheorghe Grigurcu, Un regizor al obiectelor, CNT, 1993, 25; Aurel Pantea, La absolvirea cursului de sintaxă poetică, VTRA, 1993,6; Nicolae Oprea, Lirica rolurilor, VR, 1994, 9-10; Al. Cistelecan, Un simulant, VTRA, 1994,11-12; Nicolae Oprea, „Familia şi echilibrul indiferent", PSS, 1995,2-3; Ruxandra Cesereanu, Justiniada, VTRA, 1995,4; Iulian Boldea, Echilibru indiferent, PSS, VTRA, 1995,4; Laurenţiu Ulici, Fenomenul literar „nouăzeciştii", „Curierul românesc", 1996, 2; Dan Silviu Boerescu, O nuntă grea - contractul matrimonial al genurilor, LCF, 1996,23; Alex. Ştefănescu, „Banchetul. Echilibrul stabil", RL, 1998,48; Marin Mincu, „Mişcarea obiectelor" poeziei, CNT, 1999,44; Bucur, Poeţi optzecişti, 159-163; Cistelecan, Top ten, 9-11; Octavian Soviany, Textualism, postmodemism, apocaliptic, Constanţa, 2000,130-133; [Iustin Panţa], „Euphorion", 2001, 4 (număr special); Nicoleta Sălcudeanu, Delicata impostură, „Cuvântul", 2001,7; Mircea Petean, Justin, ST, 2001, 9; Ruxandra Cesereanu, La moartea lui Iustin, ST, 2001, 9; Lucian Vasiliu, Iustiniana (In memoriam Iustin Panţa), CL, 2001,10; Pop, Viaţă, 250-255; Dan Bogdan Hanu, Despre lucrurile care (ne) supravieţuiesc, CL, 2002, 9; Marius Chivu, Uimirea ca obişnuinţă, RL, 2002, 30; Mircea Martin, Poezia lui Iustin Panţa, RL, 2003,41.	R.D.
51 Dicţionarul general al literaturii române
Panu
PANŢU, Ion C. (13.IIL1860, Braşov - 28.IX.1927, Braşov), prozator. Este fiul lui Constantin Pantu, magistrat. învaţă la gimnaziul românesc din Braşov şi apoi la Viena, unde face studii la Academia Comercială, Şcoala Politehnică şi la Facultatea de Filosofie. Profesor la Şcoala Comercială Superioară din Braşov (1882-1918), autor a numeroase lucrări de contabilitate şi comerţ, P. a fost unul dintre cei mai reputaţi economişti transilvăneni. în vremea studenţiei, ca membru al societăţii România jună din Viena, el înţelege de ce este util să fie sprijinită pătrunderea în Transilvania a mai noii orientări literare junimiste. Publică, din 1879, în „Albina Carpaţilor", „Gazeta Transilvaniei", „Familia", „Poporul", „Şcoala şi familia", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Rândunica", uneori semnând şi cu pseudonimul I. C. Frunză.
în nuvele, povestiri, schiţe P. se străduieşte - într-o măsură după modelul lui I. S. Turgheniev, din scrierile căruia şi traduce în „Tribuna" - să lase în urmă făgaşul prozei anecdotice, didacticiste, încercând un registru narativ axat pe atmosferă: Logofătul Matei (1887), Niţă dragă (1888), Schiţe
(1893), La târg (1895). Acest ardelean, care poate extrage zolist „documente" din viaţa periferiei braşovene (Ţica lui Coderişte), se simte în largul lui şi când scrie despre satele şi oamenii din Ialomiţa. Lirismul discret, naraţiunea lentă, întârziată prin exploatarea unor stări dramatice neostentative, difuze, precum descumpănirea, nedumerirea, dar şi buna motivaţie în ceea ce priveşte gestul, felul de a vorbi al personajelor trimit către o posibilă înscriere a lui P. în familia prozatorilor câmpiei româneşti. Istorisirea din Cale grea poate figura ca text-probă. Câteva traduceri, din H. Sienkiewicz, din finlandezul Pietari Păivărinta, din Maxim Gorki, apărute în preajma anului 1900, sunt apropiate ca tonalitate de proza autorului braşovean. în schimb, în Liniştea casei (1890) eşuează o tentativă de roman.
SCRIERI: Logofătul Matei Braşov, 1887; Niţă dragă, Braşov, 1888; Liniştea casei, Braşov, 1890; Schiţe, Braşov, 1893; La târg, Braşov, 1895. Traduceri: Pietari Păivărinta, Păţania mea de la târg. Tovarăşul de drum, Braşov, [1900], Bătrâna cerşitoare şi vraciul, Braşov, 1911; H. Sienkiewicz, Novele. Natură şi viaţă, Braşov, 1901; Maxim Gorki, Hanul tatarilor şi fiu-său, Braşov, 1902.
Repere bibliografice: Breazu, Studii, II, 144,145,148-149; Cărturari braşoveni, 176-177; Dicţ. lit. 1900, 659.	G.	D.
*
PANU, George (9.III.1848, Iaşi - 6.XI.1910, Bucureşti), memorialist, gazetar şi critic literar. Este fiul Anei (n. Gugora) şi al maiorului Vasile Panu, unul dintre aghiotanţii lui Al. I. Cuza. A urmat şcoala primară (din 1856) şi liceul (din 1860) în oraşul natal, absolvindu-1 în 1867. în acelaşi an devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. Din 1872 este membru al societăţii Junimea. Trimis, în 1879, de Titu Maiorescu la studii în Franţa, se înscrie la Ecole des Hautes Etudes şi la College „Sainte-Barbe" din Paris. Atras de programul Partidului Liberal, P. se desprinde de Junimea politică. Tot în această perioadă stabileşte legături cu grupări socialiste din Franţa şi Belgia. Obţinând doctoratul în drept la Bruxelles (1897), este numit procuror pe lângă Tribunalul din
Iaşi, apoi avocat al Eforiei Spitalelor Sf. Spiridon. Membru de vază al Partidului Liberal, primeşte funcţia de şef de cabinet al lui C.A. Rosetti. Deputat în 1884, devine un aprig inamic al guvernului lui I.C. Brătianu, pe care îl atacă vehement în ziarul propriu, „Lupta". întemeiază Partidul Radical. Violenţa tonului din articolele despre rege, mai ales din cel intitulat Omul periculos (1887), îi atrage condamnarea la doi ani de închisoare. P. pleacă însă în străinătate. Ales deputat al opoziţiei unite, este graţiat de rege şi îşi continuă activitatea politică. în Parlament se distinge prin ardoarea cu care susţine votul universal, prin înţelegerea arătată deputaţilor socialişti şi prin campaniile de condamnare vehementă a deputaţilor antisemiţi. Se apropie de Partidul Conservator, al cărui membru devine în 1897, din 1901 revenind în Partidul Liberal. Tot acum publică studii despre starea economică şi socială a ţăranilor români. Ca avocat, P. a pledat, împreună cu B. Delavrancea, în procesul intentat de I. L. Caragiale lui C. Al. Ionescu-Caion. în ultimii ani ai vieţii, este numit guvernator al Băncii Naţionale, singura funcţie oficială însemnată deţinută de-a lungul unei vieţi politice agitate.
în istoria literaturii române P. a rămas cunoscut mai ales ca autor al lucrării Amintiri de la Junimea din laşi (I-II, 1908-1910), amplă operă memorialistică despre societatea ieşeană condusă de Titu Maiorescu. După mai bine de două decenii de la desprinderea de Junimea, P. şi-a aşternut pe hârtie amintirile,
Papacostea
Dicţionarul general al literaturii române 52
publicându-le timp de aproape cinci ani (1901-1906) în revista „Săptămâna". încă de la apariţie, au trezit un interes considerabil atât pentru că priveau o societate în jurul căreia s-au dus multe discuţii contradictorii, cât şi pentru că cititorii se aşteptau la dezvăluirile senzaţionale ale unui fost junimist. Scrisă de un om cu o inteligenţă vie şi pătrunzătoare, lucrarea cuprinde scene pitoreşti, portrete pertinente, caracterizări sugestive. Fără să fie înzestrat în chip deosebit cu talent literar, autorul închipuie un fel de roman plin de culoare, dar neavând totdeauna tangenţe cu realitatea. Când îi are în vedere pe junimiştii marcanţi, memorialistul îi priveşte cu oarecare antipatie, din cauza deosebirilor de orientare politică. Paginile dedicate lui Mihai Eminescu şi lui Ion Creangă dovedesc neînţelegerea însemnătăţii lor în literatura română. Date inexacte sau fapte relatate denaturat îi servesc adesea autorului să vehiculeze atitudini antijunimiste curente în epocă. Temperament de luptător, P. a acordat o importanţă deosebită activităţii jurnalistice, conducând, înfiinţând sau fiind redactor la numeroase ziare. După ce în 1883 a colaborat susţinut la „Liberalul", în 1884 scoate ziarul „Lupta", pe care îl conduce efectiv, în calitate de director politic, până în 1892. Tipărite în fiecare număr, articolele sale politice se disting prin stringenţa logicii, bogăţia argumentării şi mai ales prin incisivitatea analizei şi vehemenţa tonului. în 1896 dirijează „Ziua", unde abordează şi chestiuni de literatură şi de sociologie. în acelaşi timp scrie la „Epoca", „Epoca literară", „L'Independance roumaine", „Fântâna Blanduziei". în 1901 întemeiază revista „Săptămâna", pe care o scrie singur, în întregime, până în preajma morţii. Fără a fi prea rodnice, preocupările de critic şi de teoretician literar îi asigură lui P. o fizionomie particulară în epocă. Cele dintâi manifestări critice stau sub semnul junimismului, în general, şi al lui Titu Maiorescu, în special. Articolele îndreptate împotriva lui B.P. Hasdeu au drept punct de plecare conceptul maiorescian al adevărului, din această perspectivă P. discutând, cel dintâi la Junimea, probleme de istorie naţională, cu o atitudine critică şi cutezătoare, nu întotdeauna şi cu argumente bine fundamentate. în lupta dusă de Junimea pentru instaurarea unui spirit nou în cercetările istorice, lui îi revine meritul evidenţierii importanţei ce trebuie dată interpretării corecte a documentelor. Aceleaşi principii au stat şi la baza ideilor despre literatură şi critică literară. Adversar al clasicismului, pe care îl acuza că împiedică manifestarea originalităţii artistice, el susţine estetica realismului. De junimism se deosebea doar prin excesiva atenţie acordată pozitivismului. Spirit iscoditor, P. este deschis mereu atât inovaţiilor artistice, cât şi evoluţiei esteticii europene către o abordare sociologică a artei. Arată un interes deosebit teatrului şi mai puţin poeziei, pentru a cărei receptare nu era suficient de înzestrat şi pe care a judecat-o cu rigiditate. De aceea nu l-a înţeles pe Eminescu, iar poezia contemporană a condamnat-o. A fost printre cei dintâi care, la noi, au discutat probleme de versificaţie modernă şi a vorbit despre dispariţia formelor clasice de versificaţie. S-a ocupat, de asemenea, de muzica şi de pictura modernă, punând în circulaţie opinii ce dovedesc intuiţie, mobilitate spirituală şi înţelegere. P. s-a încercat şi în
domeniul beletristicii, reuşind să ofere, în Portrete şi tipuri parlamentare (1893), o serie de „caractere" descrise cu un fin spirit de observaţie şi tratate cu umor sau, uneori, cu ironie incisivă. în „Săptămâna" a tipărit numeroase schiţe ori scene intitulate Din viaţa animalelor, interesante prin minuţia compoziţiei.
SCRIERI: Gestiuni politice, Bucureşti, 1893; Sufragiul universal, Bucureşti, 1893; Portrete şi tipuri parlamentare, Bucureşti, 1893; Amintiri de la Junimea din Iaşi, I-II, Bucureşti, 1908-1910; ed. I-II, Bucureşti, 1943; ed. I-II, îngr. şi pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1971; Pagini alese, îngr. şi pref. Alexandru Leon, Bucureşti, 1958.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, II, 282-285, IV, 199,202,314, 320, 330; Anghel-Iosif, Portrete, 77-84; Negruzzi, Junimea, 225-231; Dafin, Figuri, III, 33-38; C.D. Anghel, Gh. Panu, semănătorul de idei, Bucureşti, 1933; Lovinescu, Scrieri, VI, 208, IX, 303-425; Călinescu, Ist. lit. (1941), 383-384, Ist. lit. (1982), 440-441; Cecilia Caroni-Chilom, Gheorghe Panu, eseist şi critic la revista „Convorbiri literare" şi „Săptămâna", Bucureşti, 1942; Vianu, Opere, II, 225-228; Streinu, Versificaţia, 170-173; Constantinescu, Scrieri, IV, 124-126; Cioculescu, Itinerar, I, 146-150; George, Sfârşitul, I, 51-55; Ist. lit., III, 74-75, 920-926; Dicţ. lit. 1900, 659-661; Dicţ. scriit. rom., III, 586-588; Opriţă, Anticipaţia, 461-462.	D.M.
PAPACOSTEA, Cezar (11.XI.1886, Mulovişte, azi în Republica Macedonia - 5.VII.1936, Brăila), clasicist. Este fiul Theophanei-Flora Papacostea (n. Tonu) şi al lui Guşu Papacostea, institutori; comparatistul Victor Papacostea este fratele său. Urmează cursurile primare în comuna Viziru din judeţul Brăila, iar pe cele secundare la Brăila, luându-şi bacalaureatul în 1905. Este licenţiat al Facultăţii de Drept (1908) şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1909) din cadrul Universităţii din Bucureşti. Lucrează ca profesor de limbile latină şi greacă la liceul din Alexandria (1912) şi la Seminarul Central din Bucureşti (1913), iar din 1922, când îşi susţine doctoratul cu teza Tradiţie şi cugetare în literatura greacă, ca profesor de limba şi literatura greacă la Universitatea din Iaşi. Deţine funcţia de director general al învăţământului secundar şi superior, precum şi pe aceea de secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice (1918). Este ales membru corespondent al Academiei Române în 1935. Desfăşoară şi activitate politică, în calitate de deputat averescan. Debutează în 1914 cu poezii publicate în „Convorbiri literare". împreună cu D. Evolceanu, Iuliu Valaori ş.a. înfiinţează în 1926 revista de studii clasice „Orpheus", care va deveni din 1929 „Revista clasică", după unirea cu „Favonius".
Opera lui P. - care mai cuprinde scrieri pedagogice şi o monografie consacrată lui Ştefan Zeletin (1935) - se axează pe lucrări privitoare la cultura şi filosofia antică. Autorul dezvoltă în teza sa de doctorat ideile expuse în studiul între divin şi uman. O problemă a culturii elenice (1921), reluat ulterior sub titlul Evoluţia gândirii la greci (1,1927). Se urmăresc progresele spiritului omenesc în Antichitate, la egipteni, babilonieni, evrei şi mai cu seamă la greci, consideraţi a marca un moment esenţial în trecerea de la cugetarea teologică şi mitică la cea filosofică şi ştiinţifică. P. îşi completează sinteza privitoare la evoluţia gândirii antice prin studii particulare dedicate unor
53 Dicţionarul general al literaturii romane
Papacostea
momente importante din istoria filosofiei greceşti, cum ar fi Sofiştii în Antichitatea greacă. Studiu însoţit de o traducere din Platon, Gorgias (481-506, 521-527), publicat în 1934. Cercetătorul lămureşte contextul apariţiei mişcării sofiste, istoricul ei şi principalele caracteristici, cu deosebire individualismul. El evidenţiază, de asemenea, modificarea percepţiei asupra fenomenului sofist, situată între desconsiderarea arătată acestor spirite neîncrezătoare în capacitatea omului de a descoperi adevărul unic asupra universului şi vieţii de gânditorii aflaţi pe linia Socrate-Platon-Aristotel şi reabilitarea din secolul al XÎX-lea, operată de reprezentanţii idealismului filosofic german sau de cei ai pozitivismului englez, precum şi de savanţii interesaţi de istoria socială sau de filologii clasici care pun în lumină rolul sofiştilor de promotori ai retoricii, de exponenţi ai democraţiei şi de propagatori ai culturii prin conferinţe publice. Cu o reală competenţă lingvistică şi filosofică, P. se apleacă mai cu seamă asupra operei lui Platon. El alcătuieşte monografia Platon. Viaţa, opera, filosofia (1931), concepută drept studiu introductiv la traducerile sale din Platon. Lucrarea, una din primele contribuţii româneşti însemnate la istoria filosofiei greceşti, îşi propune urmărirea coordonatelor esenţiale ale gândirii platonice în vederea înţelegerii textelor, reconstituind mediul social şi filosofic de unde a pornit opera autorului elin. Cercetarea evidenţiază liniile directoare ale gândirii lui Platon (teoria amorului fizic, aceea a nemuririi sufletului şi, mai ales, doctrina ideilor închegată ca reacţie împotriva idealismului sofiştilor prin descoperirea a ceea ce e general şi permanent în sufletul omenesc), pentru a pune apoi în lumină locul ocupat de morală sau de politică în sistemul lui filosofic şi a releva valenţele artistice ale scrisului platonician. Monografia e întregită de traducerea celor mai importante dialoguri ale gânditorului elin, grupate în trei volume din seria Opere (1930-1935), tălmăciri fidele faţă de textul grec şi totodată lucrări de creaţie, transpuneri într-o limbă română colorată şi vie, capabilă să păstreze savoarea şi mişcarea de idei a originalului, fără a recurge abuziv la neologisme în redarea abstracţiunilor filosofice. P. se arată interesat şi de studierea influenţelor clasice asupra literaturii române. în lucrarea Filosofia antică în opera lui Eminescu (1930), el studiază metodic izvoarele antice ale poemelor cosmogonice eminesciene sau ale poeziilor despre viaţă şi suflet şi subliniază inspiraţia directă - iar nu prin intermediar schopenhauerian - a poetului din gândirea indiană, precum şi esenţa platonică a unor scrieri ca Luceafărul. împreună cu G. Popa-Lisseanu şi Iuliu Valaori, P. publică pentru uzul elevilor de liceu gramatici ale limbilor latină şi greacă şi lucrări referitoare la cultura şi civilizaţia romană, alcătuieşte o istorie antologică a literaturii latine pe bază de texte şi îngrijeşte ediţii selective din operele lui Cezar, Cicero, Ovidiu, Titus Livius, Lucian şi Xenofon.
SCRIERI: între divin şi uman. O problemă a culturii elenice, Iaşi, 1921; ed. (Evoluţia gândirii la greci), I, bucureşti, 1927; Cercetări pedagogice şi sociale, Bucureşti, 1925; Filosofia antică în opera lui Eminescu, Iaşi, 1930; Platon. Viaţa, opera, filosofia, Bucureşti, 1931; Sofiştii în Antichitatea greacă. Studiu însoţit de o traducere din Platon, Gorgias (481-506,
521-527), Bucureşti, 1934; Ştefan Zeletin. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1935. Traduceri: Din Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1918 (în colaborare cu I. Popescu-Mălăeşti şi I. Mihălcescu); Platon, Phaidon: despre suflet, Bucureşti, 1919, Apărarea lui Socrates. Kriton, Bucureşti, 1919, Apărarea lui Socrates. Kriton. Phaidon, introd. trad., Bucureşti, 1923, Opere, I-III, introd. trad., Bucureşti, 1930-1935, Gorgias, în Sofiştii în Antichitatea greacă, Bucureşti, 1934,25-71, Dialoguri..., revizuite şi întregite de două traduceri noi şi cu Viaţa lui Platon de Constantin Noica, Bucureşti, 1968; Homer, Odiseea. I-XII, Bucureşti, 1929.
Repere bibliografice: Emanoil Bucuţa, Platon, „Apărarea lui Socrates. Kriton. Phaidon", „Cugetul românesc", 1923, 8-9; Şt. Zeletin, Platon, „Apărarea lui Socrates. Kriton. Phaidon", „Revista de filosofie", 1923,9, 1924, 3-4; M. Mihăileanu, Platon, „Apărarea lui Socrates. Kriton. Phaidon", CL, 1924, 5; N. I. Herescu, „Filosofia antică în opera lui Eminescu", RC, 1930, 1; Constantinescu, Scrieri, IV, 127-131; D. Burileanu, „Platon. Viaţa opera, filosofia", RC, 1931,1-2; Şt. Bezdechi, O travestire a „Odiseei" în româneşte, SDM, 1931,5-7; D.M. Pippidi, Cezar Papacostea, RC, 1937,1; N. I. Herescu, Pentru clasicism, Craiova, 1937, 145-161; Bucur, Istoriografia, 296-297; Rusu, Membrii Academiei, 393; Dicţ. scriit. rom., III, 588-589.	A. C.
PAPACOSTEA, Victor (21.1.1900, Viziru, j. Brăila - 20.VI.1962, Bucureşti), comparatist. Este fiul Theophanei-Flora Papacostea (n. Tonu) şi al lui Guşu Papacostea, institutori; clasicistul Cezar Papacostea este fratele său, iar Cornelia Papacostea-Danielo-polu, comparatistă, îi este fiică. Urmează la Bucureşti cursurile liceale, întrerupte un timp din cauza războiului, şi secţia de istorie-geografie din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, unde îi are profesori pe N. Iorga, D. Russo, G. Murnu, Dimitrie Onciu, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi. După licenţă (1922) activează ca profesor în învăţământul secundar (fiind întemeietor şi director de liceu), iar din 1934 îşi începe cariera universitară. îşi luase doctoratul magna cum laude în 1932, cu teza Theodor Anastasie Cavallioti. Este fondator şi ulterior director (1937-1948) al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (care va trece la Institutul de Istorie al Academiei RPR) şi al periodicului „Balcania". Debutează în „Adevărul literar şi artistic" (1923). Volumul Bessarabien, rumănische Rechte und Leistungen îi apare în 1941. Publică în „Ţara nouă", „Revista macedoromână" (face parte şi din conducerea ei), „Pământul românesc", „Libertatea", „Revista istorică română", „Revista arhivelor", „Revue des etudes sud-est europeennes", „Revue roumaine d'histoire" (la care a fost redactor-şef adjunct) ş.a.
P. este considerat unul dintre ctitorii institutelor de studii balcanice din Peninsula Balcanică. Ca teoretician al balcanologiei, el defineşte principalii factori unificatori ai culturilor din acest spaţiu: teritoriu de interferenţă şi sinteză a culturilor, literaturilor şi civilizaţiilor, schimburi de valori spirituale între popoarele din zonă, receptarea curentelor sub forma ce corespunde fiecărui popor în parte. Are în atenţie tendinţele majore ale vieţii intelectuale din Peninsula Balcanică, privită ca parte a istoriei universale şi militează pentru studierea comparatistă a culturilor balcanice într-o perspectivă care să pună în valoare concomitent diversitatea şi unitatea, prin evitarea unor atitudini partizane, cărora unii
Papacostea-Danielopolu
Dicţionarul general al literaturii române 54
specialişti le sacrifică adesea spiritul ştiinţific. Studiile publicate în „Balcania", ca şi proiectele lansate - un tratat de istorie, o enciclopedie şi un atlas lingvistic al spaţiului balcanic
-	configurează atât un program structurat atent, cât şi orizontul preocupărilor lui P. Cercetătorul se îndreaptă şi spre istoria culturii româneşti în secolele al XVII-lea - al XlX-lea, legând-o de fenomenul politic, social şi economic. Scrie despre şcoala de limbă şi cultură slavonă de la Târgovişte, despre Udrişte Năsturel şi învăţământul din vremea lui Matei Basarab şi a lui Constantin Brâncoveanu ş.a.m.d.
SCRIERI: „Vieţile sultanilor", scriere inedită a lui Dionisie Fotino, Bucureşti, 1935; Povestea unei cărţi „Protopiria" lui Cavallioti, în Omagiu lui Constantin Kiriţescu, Bucureşti, 1937,665-674; Un observator prusian în Ţările Române acum un veac: Johann Ferdinand Neigebaur, Bucureşti, 1942; Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, îngr. Cornelia Papacostea-Danielopolu, introd. Nicolae-ŞerbanTanaşoca, Bucureşti, 1983; Tradiţii româneşti de istorie şi cultură, îngr. Cornelia Papacostea-Danielopolu, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 132-135; Bucur, Istoriografia, 222-223; Encicl istoriografiei rom., 252; Kalustian, Simple note, III, 85-88; Ornea, Actualitatea, 181-184; Alexandru Duţu, Călătorii, imagini, constante, Bucureşti, 1985, 316-321; V. Neumann, Victor Papacostea - descoperirea valenţelor universale ale naţionalului, 0,1986,16; Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, 1987,228-232; Valeriu Râpeanu, O restituire, ALA, 1991, 82; Nicolae-Şerban Tanaşoca, Victor Papacostea - un promotor al solidarităţii balcanice, „Cotidianul", 1992,124.	C. V.
PAPACOSTEA-DANIELOPOLU, Cornelia (12.VI.1927, Bucureşti - 26.IV.1998, Paris), comparatistă. Este fiică a Corneliei Papacostea (n. Manasia), profesoară în învământul secundar, şi a lui Victor Papacostea, profesor universitar, comparatist. Urmează Facultatea de Istorie-Geografie a Universităţii din Bucureşti, cu profesorii Gheorghe Brătianu, Alexandru Elian, Ariadna Camariano-Cioran, Const. C. Giurescu. A fost membru fondator şi cercetător al Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti. îşi susţine teza de doctorat în 1979, cu tema Tendinţe laice în literatura din Principate (1774-1830). Colaborează la revistele „Revue des etudes sud-est euro-peennes", „Cahiers roumains d' etudes litteraires", „Revista de istorie şi teorie literară", „Balkan Studies", „Eranistis" (Atena), „Neohellenica", „Austin Texas", „Revue roumaine d'histoire". Este distinsă, în două rânduri, cu premii ale Academiei Române: „Timotei Cipariu" (1979) şi „N. Iorga" (1985).
Direcţia principală a cercetărilor întreprinse de P.-D., ilustrate de lucrările Intelectualii români din Principate şi cultura greacă (1821-1859) (1979), Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774-1830) (1982) ş.a., este comparatismul: cultura română şi iluminismul grec, laicizarea literaturii române şi textele greceşti, istoria relaţiilor culturale româ-no-greceşti, relaţiile între popoarele balcanice, diaspora greacă în Ţările Române. Autoarea urmăreşte dezvoltarea simţului critic în cultura română şi înflorirea literaturii sentimentale în paralel cu identificarea unor scrieri satirice practic necunoscute (dialoguri, comedii, versuri, proză). Aduce noi dovezi despre
legăturile dintre intelectualii români şi greci ori subliniază implicarea celor greci (de altfel, nume bine cunoscute: Dimitrie Catargi, Gheorghe N. Suţu, Iosif Moesiodax, Neofit Duca, Daniil Philippide) în problemele ce preocupau lumea culturală contemporană lor. P.-D. are în atenţie circulaţia intensă a unor scrieri greceşti înnoitoare în epocă, precum Şcoala amanţilor delicaţi şi imnurile patriotice ale lui Rigas Velestinlis sau Consecinţele amorului ale lui Athanasios Psalidas, ca şi pătrunderea în cultura română prin intermediar grecesc a unor opere literare de seamă din literaturile europene. în Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană (1985), scrisă în colaborare cu Lidia Demeny, investighează legătura dintre manuscrise şi tipărituri în secolele al XVII-lea - al XlX-lea. Lucrările comparatiste semnate de P.-D. au fost primite cu interes în străinătate, cu deosebire în spaţiul cultural grec.
SCRIERI: Intelectualii români din Principate şi cultura greacă (1821-1859), introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979; Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774-1830), Bucureşti, 1982; Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană (în colaborare cu Lidia Demeny), Bucureşti, 1985; LTmpact de la Revolution frangaise dans la culture roumaine par les textes en langue grecque, în La Revolution frangaise et les Roumains, coordonator Al. Zub, Iaşi, 1989. Ediţii: Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, introd. Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1983, Tradiţii româneşti de istorie şi cultură, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Ath. E. Karathanasis, „Intelectualii români din Principate şi cultura greacă (1821-1859)", „Eranistis" (Atena), 1980,10; Nadia Danova, „Intelectualii români din Principate şi cultura greacă (1821-1859)", „Etudes balkaniques", 1980,1; Ornea, Actualitatea, 181-184; Cornelia Papacostea-Danielopolu. In memoriam, îngr. Lia Brad Chisocof, Bucureşti, 1999.	C.	V.
PAPADAT-BENGESCU, Hortensia (8.XII.1876, Iveşti, j. Galaţi
-	5.III.1955, Bucureşti), prozatoare şi autoare dramatică. Este fiica Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer de carieră, frate cu generalul şi dramaturgul George Bengescu-Dabija. învaţă la Institutul „Bolintineanu" din Bucureşti (1887-1894). Se căsătoreşte în 1896 cu magistratul Nicolae N. Papadat, cu care va avea cinci copii. îşi urmează soţul prin mai multe localităţi - Turnu Măgurele, Buzău, Focşani, Constanţa - şi în 1933, după pensionarea acestuia, se stabileşte la Bucureşti, împreună cu întreaga familie. Debutează incidental, în 1912, cu un necrolog consacrat actorului Petre Liciu, publicat sub pseudonimul Loys în ziarul „La Politique", iar din 1913, încurajată de G. Ibrăileanu, începe să colaboreze cu pagini de proză lirică la revista „Viaţa românească". în anii primului război mondial lucrează voluntar în gara Focşani, ca soră de caritate a organizaţiei Crucea Roşie, m 1919 îi apare cel dintâi volum, Ape adânci. Din primăvara aceluiaşi an scrie (după ce, un an mai devreme, fusese prezentă în „Lectura pentru toţi") în revista „Sburătorul" a lui E. Lovinescu, sub a cărui influenţă va trece la o formulă epică diferită şi la elaborarea ciclului romanesc consacrat familiei Hallipa. în 1936 primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946 Premiul Naţional pentru proză. Ultimul
55 Dicţionarul general al literaturii române
Papadat-Bengescu
roman, Străina, pregătit pentru tipar, s-a pierdut prin 1948, în împrejurările desfiinţării editurilor particulare. După moartea soţului său (1949), scriitoarea, mereu mai bolnavă, va duce o existenţă retrasă, modestă şi din ce în ce mai greu de suportat.
Opera semnată de P.-B. este alcătuită, într-o primă ipostază, de proza scurtă, urmată de marea creaţie romanescă şi însoţită pe parcurs de câteva încercări dramatice, ca şi de o seamă de poezii din perioada începuturilor ei literare, redactate în limba franceză. Aspirând către un ideal de puritate umană, pe care nu l-a descoperit în jurul ei, scriitoarea pare că s-a răzbunat pe lumea sa, întorcându-se împotriva sensului întunecat şi, în definitiv, dramatic al unei societăţi aflate în declin, nu datorită unor factori din afară, cât mai cu seamă unui morb interior care nu iartă. întregul univers uman imaginat repetă ciclul natural al unei maladii, de la contaminare până la dezastru. Invazia urâtului sub toate formele posibile nu e decât metafora degringoladei mai cuprinzătoare a unei lumi ce îşi macină resursele vitale în contemplarea propriei alunecări spre moarte. Omniprezenţa unui ochi de un realism lucid, necruţător în inima acestui fenomen de disoluţie tăcută, resemnată sau mai curând neputincioasă e punctul culminant al artei care individualizează o operă de mare gravitate şi de profunde conotaţii tragice. Drumul către expresia ultimă a
acestei viziuni nu a fost nici direct şi nu a fost nici rezultat al spontaneităţii, cât mai ales semnul unei conştiinţe sigure a necesităţii lui. La început s-au aflat confesiunea, manifestarea lirică, explozia sentimentală, îngemănate încă de atunci cu forţa unei rare intuiţii analitice. Primele cărţi se concentrează toate, egocentric, asupra universului interior, chiar şi când exigenţa epicului pare a impune personaje cel puţin aparent distincte. în Ape adânci, Sfinxul (1920) şi Femeia în faţa oglinzii (1921), subiectivitatea este dimensiunea dominantă, dacă nu unică, iar încercările manifestării epice rămân formule goale de substanţă proprie, adevărata lor funcţie fiind dispersia confesiunii, din străduinţa, evident legitimă, de a-i asigura măcar o minimă impersonalitate. Dar fiecare personaj e o portavoce a autoarei; în ele nu se defineşte o conştiinţă individualizată, iar atmosfera nu vorbeşte de la sine prin suportul faptelor, ci prin lirismul jerbelor de notaţii, a căror inventivitate se'dovedeşte şi fără precedent, şi fără succesiune în literatura română. Experienţa primei conflagraţii mondiale o scoate pe scriitoare din cercul vechilor preocupări, al căror rod fuseseră cărţile debutului. Tendinţa către obiectivitate epică primeşte acum sprijinul unor contacte dramatice cu spectacolul suferinţei umane şi totodată e confirmată de îndemnuri foarte încrezătoare, venite succesiv din partea unor autorităţi critice ce i-au marcat destinul: G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu. Prin romanul Balaurul (1923), nuvelele din Romanţă provincială (1925) şi Desenuri tragice (1927), precedate în 1920 de drama Bătrânul, noua orientare literară pare a se contura mai limpede. O nuvelistică a vieţii de provincie, investigând cu detaşare avatarurile omeneşti, deschide astfel calea spre creaţia de anvergură romanescă a ciclului familiei Hallipa. Atmosfera generală, precum şi unele detalii de intrigă apropie o nuvelă ca Sărbătorile de familie şi de drama Bătrânul, şi, în esenţă, de tot ce e piesă de teatru scrisă de P.-B. Mai mult ca orice, elementul care le uneşte, făcându-le precursoare nemijlocite ale romanelor, este deschiderea spre o ambianţă umană mai largă, zona investigată fiind mediul familial. Personajele ies din cadrul restrâns al introspecţiei sau al reflecţiei intime şi cu atât mai mult din cel al reveriilor romanţioase spre a se concentra mai mult asupra problematicii relaţiilor omeneşti. Solitudinii şi pasivităţii Manuelei, de exemplu, le ia locul acum atitudinea voluntară, deşi destul de retractilă, a Ginei Delescu, femeie superioară, de o rară nobleţe sufletească, în care autoarea şi-a ipostaziat, desigur, un ideal de umanitate. Pentru a-şi apăra rezerva pe care şi-a impus-o în cercul unei mediocre faune familiale, protagonista nu ezită totuşi să utilizeze armele lumii pe care de altminteri o dispreţuieşte: flirtul, gelozia provocată, jocul de societate. Ca o floare de seră, ea se regăseşte finalmente, după un scurt şi dramatic incident conjugal, în compania liniştitoare a „bătrânului" ei socru Luca Delescu, intelectual prin vocaţie şi cercetător consacrat, singura oază de umanitate într-o lume imundă, mercantilă, degradată din condiţia moralităţii, fie ea şi elementară. Frecvenţa figurilor feminine în literatura semnată de P.-B. nu este deloc
57 Dicţionarul general al literaturii române
Papadat-Bengescu
întâmplătoare, corespunzând credinţei că sufletul femeii, fiind mai complicat, e mai deschis investigaţiilor analitice, mai apt pentru sondaje revelatoare. „Studiul femeii - declara scriitoarea - mi-a părut totdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbaţi faci înconjurul faptelor şi faptele sunt rareori prea interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poţi pleca într-o aventuroasă cercetare plină de surprize." Situaţia nu se va schimba radical în romane, numai că reprezentarea caracterologici va deveni mai echilibrată, pe măsura progresului pe care îl face realismul practicat de autoare. Iniţiat în 1926 de Fecioarele despletite, ciclul familiei Hallipa atinge apogeul prin Concert din muzică de Bach (1927) şi prin Drumul ascuns (1932), pentru a se sfârşi în amplitudinea oarecum mediocră a construcţiei de tentativă sau, în orice caz, de tangenţă proustiană Rădăcini (I—II, 1938) ori poate în misterul, deocamdată neelucidat, al manuscrisului pierdut al romanului Străina. Tranziţia de la literatura confesivă a debutului la austerul edificiu romanesc este impresionantă din mai multe puncte de vedere, dar nu anulează unitatea de esenţă a creaţiei scriitoarei şi nu instituie o falie de netrecut între etapa nuvelisticii şi cea a marilor romane de familie. Lirismul introspecţiei se estompează, dar problematica nu se modifică fundamental prin contribuţia conştiinţei unor personaje care să introducă în substanţa viziunii generale o serie de unghiuri de vedere proprii şi bine conturate, adică o structură polifonică în sensul consacrat de Mihail Bahtin. Deşi de la centripetismul fazei lirice P.-B. parvine în romane la construcţia centrifugală a naraţiunii, la configurarea unor medii relativ independente şi la proiecţia de universuri sufleteşti cu existenţă epică distinctă, toată instrumentaţia menită să confere obiectivitate evocării poartă mesajul unei singure conştiinţe: conştiinţa tragică a naratoarei şi mai ales a analistei exclusiv autoscopice. Căci, oricât ar părea de ciudat, nu numai nuvelistica, dar şi romanele sunt expresii variabile şi variate ale aceleiaşi vocaţii confesive, cu diferenţa că în ultimele confesiunea se disimulează integral în formele naraţiunii obiective. O evoluţie a formelor nu este însă aici şi o modificare a substanţei vizionare. Sub masca „obiectivă" a Elenei Drăgănescu, a lui Maxenţiu sau a Inei Rim, ca şi sub cealaltă, demoniacă, a lui Walter, a doctorului Rim sau a lui Lică Trubadurul, o singură perspectivă interesează şi tulbură: perspectiva generală, pătrunsă de obsesia devoratoare a urâtului şi de conştiinţa degradării sufleteşti şi fizice a omului. Umanitatea imaginată de prozatoare, maladivă şi la propriu şi la figurat, se mişcă într-un univers închis, în cicluri care se desfac şi se refac, sub incidenţa permanentă a instinctului de proprietate şi, pe o treaptă mai înaltă, a consecinţei lui, instinctul ierarhiei sociale, declanşator al unor atitudini foarte diferite, de la trufia primitivă până la snobismul cel mai rafinat. Romanele familiei Hallipa nu relatează mecanismul unei evoluţii epice şi nu deschid o zare pentru ipostaze omeneşti ulterioare; ele sugerează prin simboluri obiective eroziunea iremediabilă a unei lumi, deriva implacabilă a
indivizilor care o alcătuiesc. Familiile se destramă una după alta, destinele sfârşesc şi ele într-un punct închis sau mort, ca spre a consfinţi triumful forţelor telurice ale unui blestem, venind întâi de toate din istoria interioară a acestei lumi. Unghiul de perspectivă al romancierei nu ascunde însă corelaţiile mai adânci ale istoriei intime, imanente, cu avatarurile mai cuprinzătoare ale unui fel de determinism malefic, chiar dacă opera nu propune niciodată deschideri propriu-zise spre structuri sau frământări istorice şi sociale. Lipsită oarecum de sentimentul dialecticii istorice, creaţia implică însă dialectica istoriei şi a socialităţii în însuşi miezul viziunii pe care o impune P.-B., dominată de pesimism şi în bună parte de mizantropie. în analize de o maximă subtilitate, care îmbină atenta observaţie a stărilor fiziologice cu evocarea unor dureroase tensiuni interioare, romanciera a surprins surparea lentă, organică a unei tragice umanităţi, secătuită şi indiferentă, rămasă doar la posibilitatea de a-şi contempla dezastrul în tăcere, lucidă totuşi cu privire la inexistenţa şanselor de supravieţuire. Dar tragicul nu beneficiază de nici o măreţie, el se îneacă în grotesc, căci tragedia nu este aici ratarea individuală, cât moartea fără glorie a unei lumi întregi, epuizată, fără resursele vitalităţii, trăind doar în virtutea unei pure inerţii istorice, ajunsă şi aceasta la finalitatea sa inevitabilă. Grotescul copleşeşte destinul sau, mai bine zis, declinul tragic, prin arivismul altei lumi, mai întreprinzătoare, care accentuează cu prezenţa ei spărturile ori cel puţin fisurile interne ale lumii aflate în agonie. înmormântarea Siei sau cariera Adei Razu, devenită fără mari dificultăţi prinţesă Maxenţiu, sunt simptomatice în acest sens, ca şi căderea celor dintâi în planul propriu celorlalţi prin fiinţe precum ciudata Mika-Le ori indiferentul Lică Trubadurul, care desăvârşesc la rândul lor procesul de disoluţie şi dispariţie a unei burghezii istovite şi parazitare, în beneficiul alteia mai noi, mai tânără şi evident mai abilă. Dar perspectiva sociologiei literare nu epuizează problematica privind viziunea lumii, cu toate că realismul
1927
1928	Este	premiată	de	Societatea	Scriitorilor	Români	pentru	Desenuri
tragice.
1929
1930
1932
Publică alt volum de nuvele, Desenuri tragice, şi romanul Concert din muzică de Bach, al doilea din ciclul Hallipa. în volumul al IV-lea, Evoluţia prozei literare, din Istoria literaturii române contemporane, prima lucrare de sinteză care consacră scriitoarei locul unui deschizător de drum, E. Lovinescu apreciază că în devenirea literaturii ei „înregistrăm traiectoria literaturii române înseşi în procesul ei de evoluţie de ia subiectiv la obiectiv"; originală prin „fuziunea lirismului cu spiritul analitic", scriitoare din „rasa stendhaliană a analiştilor", care intensifică, şi nu diminuează, viaţa sentimentală prin analiză, cu o atitudine „sinceră până la cinism faţă de fenomenul sufletesc, şi în specie faţă de feminitate", eliberată de „romantismul şi subiectivismul obişnuit al literaturii feminine", prin Concert din muzică de Bach prozatoarea „creează definitiv un gen": „O nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii noastre orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate".
Este, până în 1938, membră în comitetul redacţional al „Revistei scriitoarei", devenită „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români".
ianuarie-februarie Revista „Tiparniţa literară" omagiază statura de „mare europeană" a scriitoarei, sub semnăturile lui Ticu Archip, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, F. Aderca, A. Dominic, Mihail Sebastian şi I. Peltz.
Apare romanul Drumul ascuns.
iunie-iulie Puternicul impact al scrisului său în rândul generaţiei moderniste e marcat şi de apariţia, în patru numere din „România literară", a studiului Viaţa şi moartea în opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, semnat de Anton
în volumul al ll-lea din Memorii, E. Lovinescu replică obiecţiilor aduse dificultăţii limbii şi stilului scriitoarei printr-o substanţială caracterizare de sinteză: „Evoluţia limbii literare s-a decis totuşi în sensul scriitoarei, aşa că ceea ce au făcut simboliştii pentru poezie, d. Tudor Arghezi si adepţii săi pentru publicistică a făcut doamna Hortensia Papadat-Bengescu pentru proza literară propriu-zisă, adică descătuşarea limbii din cadrele unei concepţii arhaizante, ce-şi punea idealul în trecut, şi intrarea francă pe calea modernizării, adică a neologizării, dictată de necesităţi noţionale şi estetice. în afară de limbă, activitatea scriitoarei s-a încadrat uşor în înseşi tendinţele noastre moderniste de subtilitate, de analiză a unor stări de conştiinţă ce depăşeau marginile ruralismului curent, de explorare a inconştientului, de intelectualitate".
1933
1934
După pensionarea soţului său, se stabileşte la Bucureşti.
octombrie 14 Jurnalul lui E. Lovinescu înregistrează, după ani de întrerupere, reapariţia prozatoarei la cenaclul Sburătorul.
1934
1935
iunie Merge pentru cură balneară la Karlsbad.
1936	Călătoreşte	la	Karlsbad	şi	Paris.
Este sărbătorită la împlinirea vârstei de şaizeci de ani şi laureată cu Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români pentru romanul Logodnicul, de un juriu compus din Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Perpessicius, Şerban Cioculescu.
1938
1942
1944	septembrie	22	Este	cooptată	în comitetul de conducere al
Societăţii Scriitorilor Români.
1946	I se acordă Premiul Naţional pentru proză	şi este omagiată la
aniversarea celor şaptezeci de ani.
1949	noiembrie 25 Moare soţul scriitoarei.
1954	Este distinsă cu Ordinul Muncii, clasa I.
1955	martie 5 Hortensia Papadat-Bengescu	încetează din	viaţă la
Bucureşti, în locuinţa din strada Bărăţiei nr. 38.
Este înmormântată în cimitirul Bellu.
decembrie 9 O lectură de două ore din romanul Logodnicul produce în cenaclu mare „entuziasm", un adevărat „triumf al cărui ecou se păstrează în relatarea lui Dan Petraşincu din „Viaţa literară", unde se vorbeşte despre „elevaţia atmosferei, impusă de lectura marii noastre scriitoare": „De mult n-am mai auzit pagini de astfel de literatură puternică. [...] Credem că a
o	aşeza lângă mari scriitoare occidentale, ca Virginia Woolf şi Katherine Mansfield, este prea puţin. D-na H. P.-Bengescu depăşeşte cu totul, prin construcţie virilă şi o înaltă conştiinţă a fenomenului de artă, creaţiile care poartă amprentul feminităţii, situându-se în clasa creatorilor pur şi simplu.11 ianuarie, februarie Continuă lecturile din Logodnicul la Sburătorul.
lese de sub tipar romanul Logodnicul.
Apare romanul în două volume Rădăcini. începe redactarea romanului Străina, ultimul din ciclul familiei Hallipa, intitulat iniţial Femeia şi Leopardul (alte variante de titlu: Amurg de zei, Ciudata creatură, Problemă în absurd, Lebăda).
Este din nou, până în 1943, în comitetul de conducere ai „Revistei scriitoarelor şi scriitorilor românii
iunie Romanul Străina, cules în şpalt la Editura Ciornei, este pierdut în agitaţia de după decretarea naţionalizării.
programatic şi viril al scriitoarei o legitimează. în stratul ei cel mai profund, această viziune pune în lumină caracterul tragic al condiţiei umane, marcată indelebil de agresiunea unui lent şi neîndurător proces de degradare nu numai fizică, ci şi morală, sub incidenţa infinitelor efecte ale urâtului existenţial. P.-B. este un Goya feminin al literaturii române, este, altfel zis, în substanţa cea mai preţioasă şi mai originală a operei sale, dincolo de obiectivitatea ei chirurgicală, o evocatoare plină de amărăciune a precarităţii şi inautenticităţii fiinţei umane. Idealismul său etic primordial, contrariat şi umilit de experienţele unei biografii de care nu a izbutit să se elibereze decât prin creaţie, s-a convertit estetic în formula unui realism pe cât de încărcat de o disimulată sensibilitate, tot pe atât de
necruţător. De unde şi ecoul de profunzime al acestei opere, care ţine parcă dinadins cititorul în orizontul celei mai perfecte şi în acelaşi timp mai omeneşti banalităţi. Ceea ce alimentează însă necontenit interesul lecturii este mai presus de toate arta, cu adevărat excepţională, cu care prozatoarea ştie să pătrundă în adâncurile cele mai intime ale universurilor interioare. Concreteţea investigaţiilor analitice prin raportarea sufletescului la fiziologic, a stărilor de spirit la manifestarea senzorială pare să fie nota esenţială, specifică artei sale. Mini face de altfel, la un moment dat, o teorie insolită despre „trupul sufletesc", ce nu e decât o intuiţie percutantă pusă în seama unui personaj. Simptomatologia pronunţat fiziologică a stărilor interioare, unită cu frecvenţa cazurilor clinice, a şi
Papadat-Bengescu
Dicţionarul general al literaturii române 62
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
EDITURA „ANCORA11 BUCUREŞTI
condus câteodată la concluzia existenţei unei orientări naturaliste a romancierei. Totuşi, nu se întâlneşte decât întâmplător explicaţia pe bază de ereditate, prezenţa maladiilor justi-ficându-se mai mult prin preocuparea predilectă pentru analiză. Căci este limpede că boala provoacă îndeobşte mari mutaţii sufleteşti, fiind, pe de altă parte, şi destul de răspândită în realitate spre a putea fi ocolită de literatură. Interdependenţa psihofizică, accentul analizei pe expresia fiziologică a mişcărilor interioare sunt ideal servite de implicaţiile fenomenului maladiv. în fine, viziunea degringoladei sociale, a degradării umane sub presiunea formelor urâtului găseşte în mizeria fiziologică una dintre metaforele ei cele mai zguduitoare. Mai presus de orice premeditare, observaţia şi investigarea atentă a psihologiilor din propria ambianţă au îndreptat-o pe scriitoare spre constatări şi mai ales spre ipostaze artistice ale căror conexiuni şi semnificaţii sunt dintre cele mai profunde. Decadenţa morală şi spirituală a unor indivizi sau a unor categorii omeneşti îi apare drept rezultatul unei epuizări interioare, cu sugerarea pe alocuri a unor motivaţii ereditare. Cauza e însă stilul de viaţă al personajelor, orizontul închis şi
meschin al îndeletnicirilor lor, mai exact obsesia permanentă a poziţiei sociale, de unde şi rivalitatea mondenă dintre grupuri, când nu de-a dreptul arivismul cel mai ignobil şi mai lipsit de scrupule. Intr-un atare context, boala şi moartea dobândesc semnificaţii simbolice, îngroşând culorile sumbre ale tabloului şi figurând parcă destinul tragic al unei umanităţi damnate şi totodată condamnate. Neizbutind să treacă dincolo de propriul ei orizont prin soluţia unei salvări viitoare, romanciera extinde, aplicând procedura generalizării artistice, o viziune izvorâtă din împrejurări istorice concrete la scara condiţiei umane, ceea ce produce impresia unei atitudini preponderent mizantropice, marcată de un scepticism amar şi ireductibil. Moartea, boala, schilodirea fizică sau morală, vulgaritatea, promiscuitatea etc. sunt pentru P.-B. feţele multiplicate ale urâtului ce prezidează existenţa umană. Frecvenţa mărturiilor de repulsie şi chiar de oroare faţă de incarnările urâtului nu este întâmplătoare. Psihanalitic, s-ar putea vorbi de o reacţie a feminităţii în raport cu tot ce o înjoseşte sau o vulnerează prin gest sau prin înfăţişare, o reacţie de conservare a unei purităţi ameninţate şi fragile. Senzualitatea unor eroine este o exaltare a vieţii şi a fiinţei umane necontrafăcute, autentice, în opoziţie cu ipostaza oricărei vulgarităţi. Obsesia bestiei ca forţă ostilă şi imprevizibilă o au multe personaje feminine, terorizate de imaginea diformităţii şi dizarmoniei de care sunt iremediabil înconjurate şi asediate. Căci viaţa se amestecă inevitabil cu moartea, frumosul cu urâtul, binele cu răul, într-o dialectică pe care scriitoarea o înţelege uneori, dar nu o acceptă niciodată. Fără să fi modificat evoluţia romanului european modern, cum a făcut-o, de exemplu, contemporana ei, Virginia Woolf, P.-B. rămâne o reformatoare în literatura română, o fondatoare strălucită şi neîntrecută a prozei analitice introspective, care pătrunde în psihologiile obscure prin intermediul observaţiilor şi sugestiilor fiziologiste. Asocierea dintre operaţia sondajului interior şi bogăţia de notaţii comportamentiste la nivelul reactivităţii fizice spontane conferă analizelor o admirabilă originalitate de formulă literară. Puterea de construcţie organică, de întrupare a unei întregi umanităţi, pe spaţiul mai multor mii de pagini, alimentează de asemeni inventivitatea analizei cu resursele unei imaginaţii narative inepuizabule, ieşită poate dintr-o observaţie extraordinară, dar, hotărât, dintr-o excepţională autoscopie a conştiinţei, ca şi a sub-conştiinţei individuale. Cazul creaţiei scriitoarei e poate cazul adevăratei arte în ce priveşte modul specific de a-şi sugera, de a-şi insinua semnificaţiile. Nimic în aparenţă mai neutru decât romanele semnate de P.-B. Aerul lor de obiectivitate este, sub acest raport, incontestabil. Nimic nu este însă mai zguduitor decât această aparentă neutralitate. Căci modul de a proiecta imaginea umanităţii vorbeşte totdeauna de la sine. Este limba cea mai adecvată şi mai convingătoare a artei şi prozatoarea pare să o fi cunoscut la fel de bine ca Li viu Rebreanu sau Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu sau G. Călinescu. Chiar dacă scriitura ei se dovedeşte mai pretenţioasă la lectură, P.-B. rămâne printre aceştia la fel de
63 Dicţionarul general al literaturii române
Papadat-Bengescu
mare şi la fel de vie. Este, peste orice controverse, cea mai strălucită prozatoare a literaturii române.
în mijlocul tendinţei obşteşti spre primitivitate, literatura scriitoarei se distinge prin rafinare şi intelectualizare; porneşte de sus şi se îndreaptă în sus; e floarea unei civilizaţii coapte. [...] In procesul multdiscutat al urbanizării literaturii noastre, la care cu toţii ne străduim teoretic, Concert din muzică de Bach constituie un fapt incontestabil. O nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii noastre orăşeneşti.
E. Lovinescu
D-na Papadat-Bengescu a creat o ideologie feminină. Noţiuni ce se exclud, apropieri neîngăduite - dacă posibilitatea şi legitimitatea împreunării lor o căutăm pe suprafeţele liniştite ale logicii obişnuite. Sunt însă şi altfel de logici; există o logică a instinctului, există una a pasiunii. Bănuim un determinism al furtunei, închipuim o cauzalitate a valului. [...] O Casandră dublată de o analistă. D-na Papadat-Bengescu porneşte oricând de la una din numeroasele contingenţe ele vieţii. Un gest, o privire, nemişcarea chiar, îi dă prilejul de a săpa în adâncime, adânc, până la ultimele straturi etice ale fiinţei nostre, purtând cu sine, în conturnaţia scoborâtoare,
lumina străbătătoare a scafandrierului: inteligenţa sa. Fărâmele neînsemnate ale existenţei capătă un înţeles; absurdul se motivează. E o competiţie proprie sufletului modem.
Tudor Vianu
Operă de maturitate, ciclul Hallipilor închide între coperţile sale toate datele experienţei cuprinse în „documentele sufleteşti" din volumele anterioare, deschizând în aceeaşi măsură perspective noi pentru arhitectura romanului modern. Altfel spus, prozatorul din Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach şi Drumul ascuns reia întreaga problematică psihologică din Ape adinei, Sfinxul, Femeia în faţa oglinzei, Balaurul, Romanţă provincială şi Desenuri tragice, îşi proiectează materia epică în limitele unei structuri romaneşti, riguros organizată, asamblată în jurul unui nucleu narativ a cărui specificitate conferă, în bună parte, originalitatea, valoarea şi modernitatea scrisului bengescian: psihologia rămîne placa turnantă a creaţiei Hortensiei, dar materialul furnizat de aceasta este prelucrat în ciclul Hallipa într-un complex epic cu o textură care depăşeşte modalitatea eseistică din cărţile precedente pentru a se constitui sub semnul romanescului.
lom Holban
SCRIERI: Ape adânci, Bucureşti, 1919; Bătrânul, Bucureşti, 1920; Sfinxul, Bucureşti, 1920; Femeia în faţa oglinzii, Bucureşti, 1921; Balaurul, Bucureşti, 1923; Romanul Adrianei, Bucureşti, 1924; Romanţă provincială, Bucureşti, 1925; Fecioarele despletite, Bucureşti, 1926; Lui Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata, Bucureşti, 1926; Concert din muzică de Bach, Bucureşti, 1927; Desenuri tragice, Bucureşti, 1927; Drumul ascuns, Bucureşti, 1932; Logodnicul, Bucureşti, 1935; Rădăcini, I—II, Bucureşti, 1938; Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, postfaţă Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1957; Teatru, îngr. şi pref. Eugenia Tudor, Bucureşti, 1965; Romane, I—II, îngr. Gheorghe Radu, pref. Eugenia Tudor-Anton, Bucureşti, 1967; Opere, I-V, îngr. Eugenia Tudor-Anton, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1972-1988; Sangvine, îngr. şi pref. Doina Curticăpeanu, Cluj, 1973; Sărbătorile în familie, îngr. Eugenia Tudor-Anton, Bucureşti, 1976; Arabescul amintirii, îngr. şi pref. Dimitrie Stamatiadi, Bucureşti, 1986; Fecioarele despletite. Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, pref. Doina Modola, Cluj-Napoca, 1986; Femeia în faţa oglinzii, postfaţă Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1988; Omul care a trecut, îngr. Dimitrie Stamatiadi, Bucureşti, 1991.
Repere bibiliografice: Al. Al. Busuioceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, LU, 1912,9; A. Steuerman-Rodion, O scriitoare, „Opinia", 1915, 27; Ibrăileanu, Opere, II, 263-265; Nichifor Crainic, „Ape adânci", „Revista critică", 1919, 18; Lovinescu, Critice, VII, 78-118; Aderca, Contribuţii, 1,130-142,344-345,514-518,530-531,598-601,615-618, II, 500-505, 540-542; Vianu, Opere, III, 54-63, 646-649, V, 281-290; Davidescu, Aspecte, 64-65,506-508; G. Topîrceanu, Scrieri alese, II, îngr. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971, 364-371, 616-617; Rebreanu, Opere, XIII, 243-247, XIV, 79-81,170; Tudor Teodorescu-Branişte, Oameni şi cărţi, I, Bucureşti, 1923, 79-84; Bădăuţă, Note, 37-40; Perpessicius, Opere, II, 296-298, V, 319-329, VII, 165-167, VIII, 131-140, XII, 259; Holban, Opere, II, 611-614, III, 9-61; Constantinescu, Scrieri, IV, 136-156, VI, 10,19-20,427; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967,143-147; Ralea, Scrieri, II, 156-161; Călinescu, Cronici, 1,99-107,
II,	21-26; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 238-254, III, 396-397, IV,
290-291,329-353; Mărturia scriitorilor Ticu Archip, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, F. Aderca, A. Dominic, I. Peltz, Mihail Sebastian despre marea europeană Hortensia Papadat-Bengescu, „Tiparniţa literară", 1930, 2-3;
Papadima
Dicţionarul general al literaturii române 64
Sebastian, Eseuri, 314-337; Călinescu, Ulysse, 127-131, 257-260; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932,11,56-67,191; Eugen Ionescu, Nu, Bucureşti, 1934, 161-173; Iorga, Ist Ut cont. (1934), II, 301-302; Şuluţiu, Scriitori, 270-283; Cioculescu, Aspecte, 301-302, 372-384; Streinu, Pagini, I, 121-124, II, 143-148, 189-201, 357-376, V, 288; Miller-Săndulescu, Evoluţia, 349-361; Biberi, Etudes, 64-66; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont, 301-305,364-365,390; IeronimŞerbu, Itinerarii critice, Bucureşti, 1971,9-26; Munteano, Panorama, 241-243; Călinescu, Ist Ut. (1941), 653-658, Ist Ut (1982), 737-742; Baltazar, Evocări, 71-85; Iosi-fescu, Drumuri, 181-232; Camil Baltazar, Contemporan cu ei, Bucureşti,
1962,41-78; Valeriu Ciobanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Bucureşti, 1965; Negoiţescu, Scriitori, 244-249; Scrisori - Ibrăileanu, 1,29-116, III, 167-168; Sevastos, Amintiri, 340-343; Zaciu, Masca, 198-219; Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Bucureşti, 1969, 83-122; Zaciu, Glose, 98-99,133-139; Mincu, Critice, II, 141-162; Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, Bucureşti, 1971, 377-378, passim; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 395-418; Leon, Umbre, II, 162-166; Protopopescu, Volumul, 49-57; Rotaru, O ist, II, 639-650; Ciopraga, Personalitatea, 200-205; Constantin Ciopraga, Hortensia Papadat-Bengescu, Bucureşti, 1973; Tudor, Pretexte, 7-65; Silvian Iosifescu, Proză şi luciditate, Bucureşti, 1974,172-196; Manolescu, Teme, II, 133-136, III, 7-13; Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Bucureşti, 1975; Negoiţescu, Analize, 164-169; Maria-Luiza Cristescu, Hortensia Papadat Bengescu. Portret de romancier, Bucureşti, 1976; Dana Dumitriu, „ Ambasadorii" sau Despre realismul psihologic, Bucureşti, 1976,192-222; Hortensia Papadat-Bengescu interpretată de..., îngr. şi introd. Viola Vancea, Bucureşti, 1976; Cristea, Arcadia, 139-148; Marin Mincu, Repere, Bucureşti, 1977,253-276; Papu, Clasicii, 183-188; Tudor-Anton, Ipostaze, 188-215; Vlad, Lectura, 164-169; George, Sfârşitul, II, 208-213; Dorina Mercheş, Hortensia Papadat-Bengescu. Bibliografie, Iaşi, 1978; Protopopescu, Romanul, 105-143; Ungheanu, Lecturi, 117-128; So-rescu, Interpretări, 155-225; Al. Oprea, Faţa nevăzută a literaturii, Bucur reşti, 1980, 127-150; Ornea, Tradiţionalism, 536-549; Steinhardt, Incertitudini, 140-143; Viola Vancea, Hortensia Papadat-Bengescu. Universul citadin, Bucureşti, 1980; Alte 13 „Rotonda 13“, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1981,198-219; Manolescu, Arca, II, 21-60; Piru, Ist Ut, 328-332; Creţu, Constructori, 91-140, passim; Mariana Vartic, Hortensia Papadat-Bengescu: Individual şi social în ciclul Hallipa, DFC, 218-240; Dimisianu, Lecturi, 64-77; Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, 1983, 92-120; Lăzărescu, Romanul, 197-223; Trandafir, Dinamica, 149-157; Crohmălniceanu, Cinci prozatori, 98-164; Ioan Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Bucureşti, 1985; Indrieş, Polifonia, 144-164; Nicolae Manolescu, „Arabescul amintirii", un roman inedit, RL, 1987,27; Adriana Babeţi, Anamneze, 0,1987,31; Cristea, Fereastra, 47-68; Craia, Feţele, 39-48; Popovici, Eu, personajul, 155-170; Raicu, Descoperirea, 135-167; Negoiţescu, Ist Ut, 1,245-247; Lovinescu, Sburâtorul, I—II, VI, passim; Pamfil, Spaţialitate, 58-68; Zaciu, Clasici, 164-184; Corina Ciocârlie, Fals tratat de disperare, Timişoara, 1995,198-232; Micu, Scurtă ist., II, 162-168; Carmen-Ligia Rădulescu, Hortensia Papadat-Bengescu, marea europeană a anilor '30, Bucureşti, 1996; Dicţ. analitic, I, 46-48, 83-85, 219-220, 329-331, II, 56-58, IV, 17-20; Glodeanu, Poetica, 169-184; Hortensia Papadat-Bengescu, DCS, 21-25; Dicţ. esenţial, 605-610; Ghiţulescu, Istoria, 147-150; Sorescu, Lumea, 119-127; Ion Bogdan Lefter, Doi nuvelişti: Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Ben-gescu, Piteşti, 2001; Eugenia Tudor-Anton, Hortensia Papadat-Bengescu, marea europeană, Bucureşti, 2001; Liana Cozea, Exerciţii de admiraţie şi reproş - Hortensia Papadat-Bengescu, Piteşti, 2002.	F.M.
PAPADIMA, Liviu (11 .VI.1957, Bucureşti), prozator, critic şi istoric literar. Este fiul Ştefaniei Papadima (n. Rădulescu), profesoară de română şi latină, şi al criticului, istoricului literar şi folcloristului Ovidiu Papadima. După absolvirea Liceului „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1976), urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română-engleză, a Universităţii bucureştene, luându-şi licenţa în 1981. în 1987-1988 beneficiază de o bursă Herder la Viena, unde studiază teoria metaforei, iar în 1995-1996 este bursier al Colegiului Noua Europă pentru studiul receptării literare. în 1999 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Relaţia autor-cititor în literatura română, secolul al XlX-lea. Proza paşoptistă şi postpaşoptistă. Profesor de limba română la Şcoala Generală din Breaza, judeţul Prahova (1981-1984), va fi redactor la „Tribuna României" (1984-1987), unde răspunde de pagina culturală şi e titularul rubricii de carte, iar mai târziu redactor şi redactor-şef (1999-2000) la „Vineri", supliment al revistei „Dilema". în 1988 intră ca asistent suplinitor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere bucureştene, în 2000 devenind conferenţiar. Funcţionează şi ca lector (invitat) de limba şi literatura română la Institut fur Romanistik din Viena (1991-1994), la Facultatea de Litere a Universităţii din Amsterdam (1996-1997) şi din nou la Institut fur Romanistik din Viena (2000-2002). Din 1997 este secretar executiv al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, face parte din Grupul de alcătuire a curriculumului pentru limba şi literatura română în liceu, ţine cursuri de abilitare curriculară şi de didactică în cadrul programului de pregătire a cadrelor didactice promovat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de Consiliul Naţional pentru Curriculum. în 1999 a fost consilier prezidenţial pentru probleme de cultură şi educaţie, iar din 2000 este membru în Consiliul de Administraţie al Centrului Educaţia 2000+. Debutează cu versuri în 1969, la revista „Scântei" a Liceului nr. 32 din Bucureşti şi e inclus în antologia Copii poeţi (1968). Colaborează la „Caiete critice", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Limbă şi literatură", „Revista de istorie şi teorie literară", „Luceafărul" ş.a. Debutul editorial se produce în 1981, cu volumul de proză In livada de cremene.
Prima carte a foarte tânărului prozator P. asumă riscul unei duble confruntări: pe de o parte, cu tradiţia, venerabilă şi pe teren românesc, a memorialisticii de călătorie, mai ales ca literatură a muntelui, iar pe de alta - cu exigenţele propriei generaţii, preocupată de strategiile narative de ultimă oră. în livada de cremene face faţă acestei provocări prin autenticitatea pasiunii montane, ca şi prin preluarea, în cunoştinţă de cauză, a scriiturii postmoderne. De aici provine şi factura personală a cărţii, ea însăşi o construcţie de lanus bifrons: cu o faţă priveşte candid către grandoarea şi solemnitatea peisajului montan, având nostalgia paradisului natural, cu cealaltă scrutează eseistic misterele logosului, întorcându-se totodată deta-şat-ironic asupra entuziasmelor şi extazelor perechii ei opuse. Călătoria începută printre lucruri sfârşeşte astfel într-o expediţie hermeneutică. După „livada de cremene", P. părăseşte teritoriul prozei spre a se instala în cel al comentariului ei,
65 Dicţionarul general al literaturii române
Papadima
din competiţie ieşind biruitor ochiul exegetic. Prima şi probabil cea mai mare himeră a criticului este I. L. Caragiale. încă student fiind, alcătuise o echipă împreună cu Mioara Lujanschi, Călin Andrei Mihăilescu, Ariadna Ştefănescu şi Rodica Zafiu, cu care pornise în expediţia de descifrare a enigmei „Caragialiei" (o parte din cercetările lor au apărut în „Revista de istorie şi teorie literară", 1992-1993). întâia consemnare editorială a acestor căutări ale lui P. este lucrarea Comediile lui I. L. Caragiale (1996), inclusă într-o colecţie coordonată de Paul Comea şi destinată şcolii. Depăşind strictul interes şi nivel didactic, exegetul reconstituie „destinul pieziş" al scriitorului, stăruie, pe urmele lui Florin Manolescu, asupra evoluţiei imprevizibile a operei, cu efecte contradictorii şi derutante asupra receptării în epocă şi în posteritate, caută explicaţii şi corectează cu detaşare, de la cota prezentului, opiniile care nu au trecut „proba timpului". în felul acesta, în prima secţiune (urmată de antologia de texte şi de comentarii la fiecare piesă) se află deschiderea către viitoarele iniţiative ale criticului, care se vor axa pe pragmatica textului. Asaltul „Caragialiei" este reluat, într-o manieră mai personală, în Caragiale, fireşte (1999). Cartea reciclează, mai întâi, studiile mai vechi, care, revăzute şi aduse la zi, depistează maladiile esenţiale ale omului caragialesc: hipersintaxia şi hiperseman-tismul (în traducere aproximativă: entropia lumii operei comice), care conduc la efasarea, până la vidul lăuntric, a identităţii de sine a indivizilor şi a identităţii lor exterioare, ambele devenind „lichide", „pură convenţie". Partea a doua, relevant intitulată La răscruce, demonstrează, bazându-se aproape exclusiv pe Momente, mecanismul prin care „clasicul" Caragiale (şi, odată cu el, literatura română) devine modern, adică modul în care apare un nou concept de literatură: „în locul abordării «schismatice», cu accent pe punctele de fractură", P. optează pentru „observarea mai îndeaproape a torsiunilor şi a «convertirilor» care se petrec, la nivelul principalelor convenţii şi uzanţe literare, în proza lui Caragiale". Figura definitorie a inovaţiei lui Caragiale-prozatorul e găsită în ambiguitate, care priveşte statutul ficţional, relaţia autor-narator, ironia şi absurdul. Ultima secţiune, Numărătoarea steagurilor, reia problema deschisă în Comediile lui L L Caragiale. Nu e un studiu clasic de receptare, căci accentul cade pe „«imaginile» lui Caragiale, ale creaţiei sale, aşa cum se succedă ele de-a lungul a cinci decenii". începută cu investigarea lui Caragiale, abordarea pragmatică a literaturii ocupă întregul spaţiu al cărţii Literatură şi comunicare. Relaţia autor-cititor în iproza paşoptistă şi postpaşoptistă (1999). Mai mult decât în oricare dintre textele anterioare, P. adoptă aici o perspectivă postmodernă, de la ideatica schemelor de reconsiderare detaşat-implicată şi „ironic-afectuoasă" (Livius Ciocârlie) până la ultimele ei erupţii de amănunt în stilul „simpatetic" şi totodată „băşcălios" şi „«haios»" ^Paul Cornea). Comentatorul declară că nu ţine să „salveze" proza în discuţie, totuşi, prin noua optică, el reuşeşte să îl apropie de ea pe cititorul de azi. îi vine în ajutor mai întâi criteriul de alcătuire a corpusului de texte, care nu este unul valoric, ci în funcţie de relevanţa în comunicarea scriitorilor cu^ititorii din epocă şi de miza
I
prozelor în discuţie. Cercetătorul creionează astfel poetica prozei antejunimiste, a cărei trăsătură principală - din perspectiva comunicării - este hiperdeterminarea textuală, altfel spus, comunicativitatea excesivă. Demonstraţia are un fundament teoretic solid, convocând o bibliografie dominată de nume importante ale naratologiei, teoriei comunicării şi semioticii.
SCRIERI: în livada de cremene, Bucureşti, 1981; Comediile lui I. L. Caragiale, Bucureşti, 1996; Caragiale, fireşte, Bucureşti, 1999; Literatură şi comunicare. Relaţia autor-cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Iaşi, 1999; Calendarul după Caragiale (în colaborare cu Călin Andrei Mihăilescu şi Rodica Zafiu), Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: George Muntean, „în livada de cremene", RL,
1982,	34; Rotaru, O ist, III, 936-937; Ţeposu, Istoria, 149; Z. Ornea, Colecţia „Tezaur" de la Humanitas, RL, 1996, 30; George Ardeleanu, „Comediile lui I. L. Caragiale", LL, 1997, 2; Andreea Ciotec, Contra „junk-food" -ului intelectual, „Litere nouă", 1997,5; Florentina Costache, Caragialia non sunt turpia, RL, 1999,16; Ioana Pârvulescu, HoroSCOP critic, „Vineri", 1999, 19; Irina Iliescu, „Caragiale, fireşte", „Litere nouă", 2000,10-11; Paul Cornea, O expertiză „haioasă" a prozei paşoptiste, OC, 2000, 7; Iulia Alexa, Bolliac, Oâobescu, Spielberg şi literatura, RL, 2001, 5; Dan Mănucă, „Cercetarea literară azi. Studii dedicate profesorului Paul Cornea", LL, 2000,1-2; Ioana Bot, Pentru o nouă istorie literară, ST, 2001,2; Livius Ciocârlie, „Literatură şi comunicare. Relaţia autor-cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă", LL, 2002,1-2. N.M.
PAPADIMA, Ovidiu (23.VI.1909, Sinoe, j. Constanţa -26.V.1996, Bucureşti), critic şi istoric literar, folclorist. Este fiul Silviei Papadima (n. Balteş), învăţătoare, originară din zona Sibiului, şi al lui Nicolae Papadima, de loc din San Marina, preot şi profesor. Face şcoala primară în diferite localităţi din Moldova (1917-1921), frecventează Liceul „Al. Papiu-Ilarian" din Târgu Mureş (1921-1928) şi urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1928-1931). îşi pregăteşte doctoratul în Germania (1937-1940), ca bursier al Fundaţiei „Alexander von Humboldt", susţinându-1 în 1944, cu teza Pozitivismul în ideologia literară românească (secolul XIX). între timp funcţionează ca profesor suplinitor de limba română în învăţământul secundar din Bucureşti (1932-1933), asistent onorific la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la Catedra de istoria literaturii române moderne şi folclor (1932-1935), asistent la Academia de Studii Comerciale din Bucureşti (1933-1935), profesor titular de limba română la Liceul „Em. Gojdu" din Oradea (1935-1936), la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel (1936-1937) şi la Liceul de Băieţi din Olteniţa (1937-1941). Revenind în învăţământul universitar, va fi din ianuarie 1942 asistent, apoi şef de lucrări la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, Catedra de istoria literaturii române moderne şi folclor, până în septembrie 1949. Lucrează concomitent în colegiul de redacţie la „Revista Fundaţiilor Regale" (noiembrie 1941 - august 1947). Va fi cercetător ştiinţific, şef de lucrări (1951), colaborator extern (1955), şef de sector (1956), documentarist (1960), şef de sector (1964), şef de secţie (1967-1975) la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu") din Bucureşti. în august 1952, pe când lucra, în
/
Papadima
Dicţionarul general al literaturii române 66
cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga", la Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, este arestat în urma unui denunţ şi anchetat până în noiembrie 1953. „Principala acuzaţie a fost aceea - scrie P. - că prin articolele publicate în anii 1936-1938 am contribuit la atmosfera care a determinat intrarea României în război, în 1941, deci «crimă de război»". La procesul care a avut loc în martie 1954, proces fără martori ai acuzării şi fără apărători, s-a afirmat că „în timpul războiului, după ce s-a întors din Germania, acuzatul Ovidiu Papadima a continuat să publice articole în «Universul» şi în «Revista Fundaţiilor Regale» prin care a preamărit fascismul şi pe Octavian Goga". „Câte vorbe, atâtea falsuri", precizează P. Este condamnat la patru ani de temniţă grea, făcuţi la Jilava (unde a petrecut mai bine de doi ani), Craiova, Poarta Albă şi Gherla. Este eliberat în noiembrie 1955, însă nu are dreptul să publice până în 1963. Dacă în 1941 este distins cu Premiul „Ion Heliade-Rădulescu" al Academiei Române, iar în 1942 cu Premiul de critică literară al Societăţii Scriitorilor Români, în 1966 i se acordă Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei.
Pasiunea dintâi a lui P., care debutase ca elev de liceu în 1926, publicând versuri, dar şi cronici literare în revista „ Îndemnul-L'Impulsion", s-a dovedit a fi critica de întâm-
pinare, exerciţiu practicat cu vocaţie mai cu seamă în anii 1932-1938, la „Gândirea". Simpatia sa pentru foiletonişti ca Ilarie Chendi şi Perpessicius devine astfel uşor de înţeles. Unele dintre textele tipărite în „Gândirea" le-a strâns în volumul Creatorii şi lumea lor (1943). Figurează aici cronici despre prozatori (G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Pavel Dan, V. I. Popa, Gala Galac-tion, Ionel Teodoreanu, G. Ciprian, V. Beneş, Ion Iovescu, G. M. Vlădescu, B. Jordan, Dan Petraşincu, G. M. Zamfirescu, Lucia Demetrius, Al. Lascarov-Moldovanu, Mihail Şerban, Henriette Yvonne Stahl, T. C. Stan) şi despre poeţi (V. Voicu-lescu, Ion Pillat, Lucian Blaga, V. Ciocâlteu, N. Davidescu, Ştefan Stănescu, Emil Botta, Mihai Beniuc, Iulian Vesper, George Dumitrescu, Cicerone Theodorescu, Virgil Carianopol ş.a.). Se restituie astfel o imagine a efervescenţei literare a momentului. în spiritul publicaţiei căreia îi asigura cronica literară, criticul arată preţuire pentru scrierile vădind „posibilităţile unei literaturi creştine la noi". Concomitent, el pledează pentru elaborarea unor lucrări temeinice, modelele fiind Getica lui V. Pârvan, studiile lui G. Balş despre vechile monumente româneşti, cartea lui D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu. încercând el însuşi o recuperare în Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga (1942), care nu este o cercetare monografică, ci un eseu, P. porneşte de la mărturisirea poetului că „arta e un domeniu al sincerităţii impecabile", sinceritate trecută în acea „mistică a spovedaniei omeneşti înaintea unui Dumnezeu care a uitat de sfinţi ca să-i înţeleagă pe oameni", o mistică ce „creşte totdeauna din realitatea aspră şi nu se desparte niciodată de ea". Vorbind despre Goga, eseistul este interesat preponderent de poezia ce reflectă etnicul, dar şi de întrebările generaţiei căreia îi aparţine. Format sub influenţa profesorilor N. Iorga, Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, N. Cartojan şi, la Berlin, a lui Adolf Spamer, P. îşi alege frecvent o zonă unde istoria şi critica literară se îmbină cu folcloristica. Studiul O viziune românească a lumii (1941) este elaborat în anii când Lucian Blaga scria Spaţiul mioritic, iar Liviu Rusu eseul Le Sens de l'existence dans le poesie populaire roumaine. Pe lângă imboldul primit din partea lui D. Caracostea, autorul a citit lucrări precum acelea ale lui Louis Reynaud (L'Âme allemande), Jules Legras (L'Âme russe) şi a contelui Carlo Sforza (L'Âme italienne), toate apărute în 1934, studii interesate să descifreze ceea ce Ernest Bringkmann înţelegea prin „Geist der Nationen". Apelând în primul rând la viaţa citadină, aceste cercetări ajungeau la concluzii ce nu vor fi preluate de P., autorul propunându-şi să facă doar un „studiu de folclor" pornind de la alte premise. El ţine să precizeze că viziunea pe care a conturat-o cu fidelitate („am respectat nu numai cugetul popular, dar şi cuvintele lui") este românească întrucât „ea trăieşte organic şi firesc, în fiecare clipă, cu multe îmbinări şi nuanţe originale, în gândul ca şi în gestul fiecărui ţăran al nostru", unice fiind „nuanţele şi mai ales echilibrul în care se îmbină aceste nuanţe, aspectul sub care trăiesc toate organic". Este pusă în relief „pecetea creştină" ce „imprimă fiecare amănunt al folclorului nostru", aceasta fiind „o realitate, dar o realitate specifică lui, nu una pur
67 Dicţionarul general al literaturii române
Papadima
teologică, adică de o nedezminţită fidelitate faţă de dogme". în credinţele poporului român, Dumnezeu este atotputernic, imaginea sa fiind cea biblică, însă mult mai umanizată. Aceleaşi credinţe propun imaginea, grandioasă, a cosmosului şi pe aceea a vieţii pământeşti, cu ordinea sa. Folclorul - afirmă P. - dezvăluie atitudinile fundamentale ale românului, modul lui de a gândi şi de a vieţui, o viaţă trăită în respectul unei ordini etice, cosmosul fiind o prelungire a sufletului ţăranului şi fuzionând cu umanul. Caracterele distinctive ale viziunii româneşti asupra lumii sunt fraternitatea omului cu toate făpturile firii, liniştea, echilibrul, realismul concepţiei despre viaţă şi armonia lumii, milostenia, conştiinţa muncii, modul de a înţelege rânduiala ca izvorând din înţelepciunea lui Dumnezeu. Poporul român are o viziune profund creştină asupra lumii, natura în armonia ei fiind creată şi privegheată de divinitate. Nutrind un respect religios faţă de fire, omul se poartă cu o infinită dragoste faţă de animale, interpretează animist stihiile, întregul cosmos. Datoria omului este să prezerve puritatea firii, sfinţenia ei, să nu o întineze prin păcate necugetate. La imprimarea acestor credinţe, la formarea sufletului etnic au contribuit ordinea spirituală moştenită, folclorul („expresie" şi „ordine de viaţă"), Biserica şi Curtea boierească, în fine un gen de literatură scrisă, cărţile populare. Cartea lui P. este strigătul de alarmă al unui intelectual neliniştit de rezultatele nefaste ale modernizării, care distruge structurile civilizaţiei săteşti tradiţionale fără a pune ceva trainic în locul lor, care îl scot pe om din armonia firii, îl înstrăinează, îl însingurează. De asemenea, autorul declară că a vrut să facă mai cu seamă o lucrare de „convingere", încercând să deschidă o dezbatere pe această temă. După 1944 cel ce se afirmase ca un comentator cu vocaţie al literaturii contemporane s-a văzut constrâns să se dedice istoriei literare şi folcloristicii. Dintre noile lucrări ale lui P., cea mai importantă este Anton Pann, „Cântecele de lume" şi folclorul Bucureştilor (1963), studiu în care lărgeşte conceptul de folclor, abandonând ideea că ţăranul este singurul creator şi păstrător de folclor şi extinzând investigaţia în lumea citadină. Cartea contribuie la cunoaşterea cântecului de lume din secolul al XVIII-lea şi mai ales de la începutul secolului al XlX-lea, „produs" citadin definit drept o categorie cvasifolclorică ce preia tipare stilistice din folclor, circulă pe cale orală, dar şi în manuscrise, fiind influenţat de poezia cultă. Cercetătorul vede în Anton Pann mai mult un editor, antologia Spitalul Amorului sau Cântâtorul dorului fiind apreciată ca „un document de istorie literară şi un testimoniu de folclor orăşenesc". Amplul studiu Cezar Bolliac (1966) îl situează pe scriitorul paşoptist în epocă şi stăruie cu deosebire asupra ziaristului, despre care monograful aduce informaţii şi interpretări noi. O monografie este şi Ion Pillat (1974), iar o incursiune istorico-literară cu deschideri erudite ale perspectivei spre spaţiul european se află în sinteza Ipostaze ale iluminismului românesc (1975), unde exegetul extinde raportările de la aria occidentală, privilegiată de D. Popovici în La Litterature roumaine â Vepoque des Lumieres, către manifestarea fenomenului la bulgari, unguri, poloni şi în cultura populară. P. şi-a asumat coordonarea ştiinţifică a mai
multor lucrări colective, precum Studii de istorie a literaturii române. De la C.A. Rosetti la G. Călinescu (1968), Izvoare folclorice şi creaţia originală (1970), Temelii folclorice şi orizont european în literatura română (1971), Istoria şi teoria comparatismului în România (1972, în colaborare cu Al. Dima) ş.a.
SCRIERI: O viziune românească a lumii, Bucureşti, 1941; ed. postfaţă
I.	Oprişan, Bucureşti, 1995; Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga, Bucureşti, 1942; ed. (Octavian Goga), Bucureşti, 1944; Creatorii şi lumea lor, Bucureşti, 1943; Poezie şi cunoaştere etnică, Bucureşti, 1944; Anton Pann, „Cântecele de lume“ şi folclorul Bucureştilor, Bucureşti, 1963; Cezar Bolliac, Bucureşti, 1966; Bibliografia analitică a periodicelor româneşti (în colaborare cu Ioan Lupu şi Nestor Camariano), I—II, Bucureşti, 1966-1972; Heinrich von Kleist, Bucureşti, 1967; Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei, Bucureşti, 1968; Scriitorii şi înţelesurile vieţii, Bucureşti, 1971; Ion Pillat, Bucureşti, 1974; Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975; Evocări, postfaţă Pan M. Vizirescu, fişă bibliografică Liviu Papadima, Iaşi, 1997. Ediţii: Anghel Demetriescu, Opere, pref. edit., Bucureşti, 1937. Antologii: Cu cât cânt, atâta sînt, introd. edit., Bucureşti, 1963; Tinereţe fără bătrâneţe. Basme populare româneşti, Bucureşti, 1985; ed. îngr. şi pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 2001. Traduceri: Heinrich von Kleist, Cutremurul din Chili şi alte nuvele, Bucureşti, [1947].
Repere bibliografice: Mihail Sebastian, Un scriitor uitat şi regăsit: Anghel Demetriescu, RFR, 1938,1; G. Călinescu, Anghel Demetriescu. Cu prilejul unei ediţiuni a operei sale, ALA, 1938,901; Petru Comamescu, Un studiu asupra specificului românesc, TIL, 1942, 12 octombrie; Perpessicius, Opere, IX, 348-354, X, 23-28; Petru Comarnescu, Octavian Goga într-o nouă perspectivă, TIL, 1942, 25 decembrie; Vasile Netea, „Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga", VRA, 1943,10 ianuarie; Iulian Vesper, Un studiu despre poezia lui Octavian Goga, CRE, 1943,26 ianuarie; Petru Comarnescu, Scriitori români de azi văzuţi din perspectiva folclorului, TIL, 1943, 1 mai; Melania Livadă, O viziune entuziastă a folclorului nostru, UVR, 1943,30 august; Valeriu Ciobanu, Anton Pann und die Weltlichen Lieder, „Demos. Volkskundliche Informationen" (Berlin), 1962, 90-95; I. Oprişan, „Anton Pann, «Cântecele de lume» şi folclorul Bucureştilor", RITL, 1963, 3-4; Dumitru Pop, O valoroasă antologie, ST, 1963,12; Al. Săndulescu, „Cu cât cânt, atâta sînt", LCF, 1964,3; Teodor Vârgolici, „Anton Pann, «Cântecele de lume» şi folclorul Bucureştilor", RMB, 1964, 6011; Vasile Adăscăliţei, Anton Pann şi folclorul Bucureştilor, IL, 1964, 4; Ion Şeuleanu, Pe marginea unei antologii de lirică populară, SUB, Philologia, 1964,2; Maria Platon, „Cezar Bolliac", CRC, 1966,29; George Muntean, „Cezar Bolliac", CNT, 1966, 31; M. N. Rusu, „Cezar Bolliac", LCF, 1966,35; H. Zalis, „Cezar Bolliac", „Romanian Review", 1967,2; Marin Bucur, „Cezar Bolliac", RITL, 1967, 3; Constantin Cubleşan, „Heinrich von Kleist", TR, 1968,13; Nicolae Bot, „Literatura populară română", „Jahrbuch fiir Volksliedforschung" (Berlin), 1968,15; I. Taloş, „Literatura populară română", TR, 1968,42; Piru, Panorama, 525-527; I. Oprişan, „Literaturapopulară română", RITL, 1969, 2; Beberi, Lumea, 146-153; Perpessicius, Lecturi, 75-82; Nicolae Balotă, „Scriitorii şi înţelesurile vieţii", RL, 1971, 39; Mircea Popa, „Scriitorii şi înţelesurile vieţii", TR, 1971,43; Mircea Iorgulescu, „Scriitorii şi înţelesurile vieţii", RL, 1971,51; Bucur, Istoriografia, 485-488; Corbea-Florescu, Biografii, 1,158-167; Piru, Varia, II, 80-82; Laurenţiu Ulici, Sensul erudiţiei, RL, 1974, 2; Nicolae Mecu, „Ion Pillat", LL, 1974, 3; Pompiliu Mareea, Pornind de la o exegeză, CRC, 1974,27; Cornel Ungu-reanu, „Ion Pillat", 0,1974,30; Bălan, Artă, 205-207; Micu, „Gândirea", 972-978; Mircea Anghelescu, „Ipostaze ale iluminismului românesc", CNT, 1976,2; Mihai Zamfir, „Ipostaze ale iluminismului românesc", LCF,
1976,	25; Aurel Sasu, O sinteză polemică, ST, 1976, 27; Mircea Popa,
Papadopol
Dicţionarul general al literaturii române 68
„Ipostaze ale iluminismului românesc", ECH, 1976, 9-10; Al. Zub, „Ipostaze ale iluminismului românesc", AIX, 1977, 673-674; Mihai Coman, Sub semnul esenţialităţii, CNT, 1987, 23 octombrie; Iordan Datcu, Cu Ovidiu Papadima prin „culisele" istoriei literare, JL, 1990,16-18, 20,22; Dorina Grăsoiu, Viaţa cărţilor lui Ovidiu Papadima, RITL, 1992, 1-2; Datcu, Dicţ. etnologII, 139-141; Dicţ. esenţial, 610-612. I.D.
PAPADOPOL, Paul I. (23.1.1892, Galaţi - 26.L1953, Bucureşti), istoric literar şi publicist. Urmează cursurile secundare în localitatea natală, fiind absolvent al Liceului „Vasile Alecsandri" (1912), apoi devine licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1916). Din 1920 predă, ca profesor definitiv, româna şi latina la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (până în 1928), ţinând aici şi cursuri de italiană (1922-1923), apoi la liceul din Câmpina, unde a întemeiat Ateneul Popular „B. P. Hasdeu", şi din nou la Liceul „Mihai Viteazul", unde în 1934 obţine definitivarea. A tipărit, singur sau în colaborare, metodici, manuale şi cursuri de limbă şi literatură pentru liceu. Debutează în 1909, cu epigrame, la „Dunărea de Jos". Conduce o perioadă „Universul literar" şi revistele şcolare „Drum" (1931) şi „Mugurul" (1933-1940). Colaborează la „Universul", „Universul literar", „Drum drept", „Cuget clar", „Neamul românesc", „Provincia literară" (Sibiu), „Munca literară şi artistică", „Credinţa", „Năzuinţa" (Craiova), „România viitoare", „Orizonturi", „Revista vremii", „Cele trei Crişuri", „Licăriri", „Zburătorul", „Adevărul literar şi artistic", „Preocupări literare" ş.a. Şi-a semnat cronicile, recenziile şi, mai ales, intervenţiile polemice cu pseudonimele Alf. A. Grama, Pip, Rică Venturiano ş.a.
Figură predominant culturală, P. a elaborat studii de istorie literară, monografii privitoare la primii noştri poeţi, la Iancu Văcărescu, Gheorghe Lazăr, Anton Pann, B. P. Hasdeu^ Petre Ispirescu, Ciprian Porumbescu, St. O. Iosif, punând accent pe factorul naţional, aşa cum este reflectat în lucrările acestora. Interesul lui s-a îndreptat şi spre istoria tiparului, studiată într-o lucrare încă utilă - Din trecutul tiparului românesc (1940) - sau spre rosturile educative ale cărţii. Excesiva preocupare didactic-analitică subminează sinteza, necesară în astfel de incursiuni. Uneori criticate de confraţi, textele lasă de dorit şi la nivel formal. în cazul poeţilor Văcăreşti, P. aduce, totuşi, o situare istorică mai precisă, alături de o caracterizare pertinentă a scrierilor. Având opţiuni neosămănătoriste şi un cult exagerat pentru tradiţie, ajunge la o atitudine lipsită de receptivitate faţă de deschiderile moderniste. Activitatea lui, poate necesară în epocă, este marcată de un eclectism critic structural. P. a îngrijit ediţii accesibile, dar fără rigoare, din operele lui Anton Pann, ale poeţilor Văcăreşti, ale lui Ion Creangă, Petre Ispirescu, Vasile Cârlova, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, St. O. Iosif.
SCRIERI: Un sol al biruinţei: poetul St. O. Iosif, Bucureşti, 1930; Gheorghe Lazăr şi opera sa, Bucureşti, 1937; Limba şi literatura naţională, Bucureşti, 1938; Bogdan Petriceicu Hasdeu, un uriaş al culturii româneşti, Bucureşti, 1939; O pildă vie: Petre Ispirescu, Bucureşti, 1939; Din trecutul tiparului românesc. Câţiva tipografi mânuitori de condei, Bucureşti, 1940; Cartea. Foloasele şi neajunsurile ei, Bucureşti, 1940; Ciprian Porumbescu ca om, ca român, ca artist, Bucureşti, 1940; Poeţii Văcăreşti. Viaţa şi opera lor
poetică, Bucureşti, 1940; Un fericit înaintaş: Iancu Văcărescu, Bucureşti, 1940; Un începător de nădejde: Anton Pann, Bucureşti, 1941.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IV, 274-276; Leca Morariu, Pentru bibliografia lui St. O. Iosif (Superficialitatea bibliografului Paul I. Papadopol), „Junimea literară", 1927, 11-12; M. Popescu, „Un sol al biruinţei: poetul St O. Iosif", CL, 1930, iunie; Ionescu, Război, 1,127; Al. Iordan, „Criticul" Paul I. Papadopol, CL, 1937,8-10; Predescu, Encicl, 632; D. Popovici, „Poeţii Văcăreşti", SL, 1942,246; Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi. Dicţionar biobibliografic, Galaţi, 1973, 207; Ioan Brezeanu, Ghorghe S. Ştefănescu, Şcoala gălăţeană (1765-1948), Galaţi, 1996,362.	'	'	A.V.
PAPAHAGI, Emil-George (5.IX.1907, Istanbul - 11.IV.1970, Bucureşti), eseist. Este fiul Magdalenei (n. Petraşincu) şi al lui Nicolae A. Papahagi, profesor, director al Institutului Român din Constantinopol, autor al lucrării Les Roumains de Turcjuie. începe şcoala primară la Constantinopol (1914), îşi continuă învăţătura în particular până în 1919, când se mută cu familia la Bucureşti, unde urmează cursurile Liceului „Mihai Viteazul", luându-şi bacalaureatul în 1927. Datorită succeselor şcolare şi obţinerii Premiului I la concursul „Tinerimea artistică", are ocazia să viziteze Parisul şi Londra. Intră la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1927-1930) şi audiază totodată cursurile Facultăţii de Filosofie. Are ca profesori pe Mircea Djuvara şi pe P. P. Negulescu. După efectuarea serviciului militar, în 1931 intră în avocatură, îşi deschide un birou propriu şi lucrează pentru mai multe firme particulare (bănci etc.). Se înscrie în 1948 la doctorat, cu un subiect despre dreptul păcii, dar nu îşi va susţine examenul final. După 1948 este înalt funcţionar al unor întreprinderi de export, având astfel posibilitatea să călătorească foarte mult. Se pensionează în 1967. Nu colaborează decât rar la „Revista de filosofie", scriind fără a se gândi să publice. Singura sa carte, Eseuri, a apărut postum (1985), graţie muncii dificile de descifrare a manuscriselor, efectuată de nepotul său Marian Papahagi, care a organizat materialul şi pe alocuri a dat titluri unor capitole.
într-o însemnare care însoţeşte textul intitulat Eros poate fi citită un fel de explicaţie a necesităţii resimţite de P. de a se elibera de gânduri şi obsesii: „Am început deci în ziua de 23 august 1939 şi am sfârşit în ziua de 1 octombrie 1939, cu un sentiment de uşurare. Fie că am avut sau nu dreptate în ceea ce am scris, asta am gândit în anii care au trecut. Sunt acum liber să mă gândesc la altceva." Nota ar mai putea fi interpretată şi ca un fel de expresie a neîncrederii în valoarea meditaţiei proprii, ceea ce ar motiva tăinuirea scrierilor. în realitate, eseurile lui P. nu sunt cu nimic mai prejos decât ceea ce s-a scris în literatura filosofică românească. Ele au consistenţă ideatică, suficientă originalitate şi personalitate, acurateţe a termenilor, fluiditate în stil, erudiţie etc. Un eseu pur teoretic şi de acomodare cu gândirea universală este cel intitulat Thanatos şi Bios, în care se face un studiu lucid asupra filosofiei şi psihologiei (nu şi psihozei) morţii, în linia Spinoza-Pascal, cu întoarceri la Cicero, Democrit sau Epicur, apoi la Goethe şi La Roche-foucauld, aducând o privire clasicistă asupra fenomenului.
69 Dicţionarul general al literaturii române
Papahagi
Concluzia finală este clară în acest sens: „A privi moartea ca un fapt, nu ca un mister, în aceasta constă severitatea şi frumuseţea clasicismului." Până aici eseistica lui P. e strict filosofică. Al doilea eseu, Eros, cu o introducere intitulată Umanism şi cultură, justifică apartenenţa autorului la literatură, pentru că ideile filosofice sunt în permanenţă susţinute prin argumente din creaţia literară. Interpretarea include lecturi care se desfăşoară de la Rabelais şi Montaigne până la Shakespeare, Dostoievski şi Stendhal, dar şi la Charles Peguy, trecând prin Racine (nu lipsesc trimiterile la Sofocle şi Euripide), Pascal, Renan ş.a. Capitolul Dialoguri este pur platonician, sofismele şi speculaţiile lui Socrate fiind încredinţate unor gânditori de la noi, învestiţi cu titlul de personaje: Alexandru, George, Mihai. Capitolul Viaţă şi preţuire poate fi considerat o continuare a Erosului. Revin temele morţii, ale iubirii, ale „preţuirii" acestora.
SCRIERI: Eseuri, îngr. şi pref. Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1985. Repere bibliografice: Z. Ornea, Eseistică filosofică, RL, 1986,31; Dicţ. scriit. rom., III, 601-605.	V.	T.
PAPAHAGI, Marian (14.X.1948, Râmnicu Vâlcea - 18.1.1999, Roma), critic şi teoretician literar, eseist, traducător şi editor. Este fiul Elenei Papahagi (n. Anastasatu), farmacistă, şi al lui Constantin Papahagi, medic ftiziolog. Familia paternă, de origine aromână, migrează din Macedonia în România înainte de primul război mondial. înrudit cu filologii Pericle şi Tache Papahagi, bunicul patern, Gheorghe Papahagi, autor al unui manual de limbă turcă pentru români, se stabileşte iniţial în Basarabia, ca director al liceului din Bolgrad. El îşi urmează fratele mai mare, Nicolae A. Papahagi, director al Institutului Român din Constantinopol, director al ziarului „Le Courrier des Balkans" şi autor al lucrării Les Roumains de Turquie, privitoare la populaţia aromânească din Macedonia, provincie a Imperiului Otoman. Doi unchi paterni excelează în acelaşi domeniu: Valeriu Papahagi, asistent al lui N. Iorga, şi Emil-George Papahagi, jurist, filosof, autor al unor Eseuri editate de P. în 1985. Generaţia tatălui lui P. se remarcă într-un domeniu profesional diferit: cel medical, iar fratele său, Emilian Papahagi, a fost şeful Catedrei de chirurgie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi director al Spitalului de Urgenţă, înainte de a se exila în Germania în 1974. Ramura maternă consolidează tradiţia excelenţei în ştiinţele medicale: fratele mamei, Constantin Anastasatu, unul dintre cei mai importanţi ftiziologi români, conduce Institutul de Ftiziologie din Bucureşti şi este rector al Institutului de Medicină din Bucureşti. Absolvent al Liceului „Gh. Bariţiu" din Cluj (1966), P. devine student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj, secţia română-italiană. După câştigarea prin concurs a unei burse naţionale, îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Roma (1968-1972), secţia limbi şi literaturi romanice, obţinând licenţa cum laude, cu teza Aspetti blasfemi nella poesia lirica romanza delle origini, coordonată de profesorul Aurelio Roncaglia. Revenit în ţară, îşi susţine doctoratul în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza
Intelectualitate şi laicitate în poezia lirică italiană din secolul al XlII-lea (1985). Parcurge cariera universitară la Facultatea de Litere din Cluj: asistent (1973-1989), conferenţiar (1990-1991) şi profesor (din 1992). Predă cursuri şi seminarii de literatură italiană, filologie romanică şi limbă portugheză. începând din 1994 este şeful Catedrei de limbi şi literaturi romanice. Este ales prorector al Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1990-1992) şi numit secretar de stat în Ministerul învăţământului (august 1990-ianuarie 1991), unde se implică energic în definirea unui concept modern de autonomie universitară. Coordonează numeroase proiecte ştiinţifice, printre care unele în programul Tempus (1991-1993). După 1989 a susţinut conferinţe şi comunicări ştiinţifice în Italia ( Roma, Napoli, Veneţia, Trieste, Torino), Belgia (Bruxelles), Franţa (Tours, Avignon, Paris), Danemarca, Suedia, a avut burse de cercetare la Roma (1992,1993) şi Madrid (1995), a fost visiting professor la Universitatea „Sapienza" din Roma şi la Copenhaga (1998). Din toamna anului 1997 a fost numit director la Accademia di Romania din Roma. Şi aici s-a dovedit dinamic, inventiv, de o energie inepuizabilă, având vocaţia ctitoriei şi a pionieratului intelectual, precum şi un veritabil talent organizatoric. P. este membru fondator (împreună cu Ion Pop şi Ion Vartic) al cenaclului şi al revistei „Echinox" (1968), deţinând şi funcţia de redactor-şef (1973-1983), fondator şi director al Editurii Echinox (1990), întemeietor şi director al Centrului de Analiza Textului de la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, fondator şi director al revistei „Studi italo-romeni"(1997), coordonator al colecţiei „Bibliotheca romanica" a Editurii Dacia (1990), iniţiator şi coordonator al Enciclopediei relaţiilor culturale romăno-italiene, coordonator - în colaborare cu Mircea Zaciu şi Aurel Sasu - al Dicţionarului scriitorilor români (I-IV, 1995-2002)
Papahagi
Dicţionarul general al literaturii române 70
şi al Dicţionarului esenţial al scriitorilor români (2000). Poliglot, cosmopolit, romanist de prestigiu, P. este şi un traducător inspirat şi prodigios. Semnează în periodice sute de transpuneri din poezia lirică italiană, franceză, portugheză, braziliană, catalană, hispano-americană, versiuni ale unor cărţi de critică, estetică, poezie, însoţindu-le de prefeţe, postfeţe, bibliografii, cronologii, note etc. Avea în şantier o traducere a Divinei Comedii de Dante, din care a încheiat şi a publicat parţial în periodice - „Apostrof", „Echinox", „Vatra"
-	prima parte, Infernul A fost distins cu Premiul Internaţional „Eugenio Montale" (1988) pentru tălmăcirea poetului în româneşte şi cu Premiul Internaţional Diego Valeri-Cittâ di Monselice pentru întreaga activitate de traducător (1997). Era ofiţer al Ordinului francez Les Palmes Academiques (1994). Debutează cu critică literară în „Amfiteatru" (1968), publicând în continuare numeroase articole, cronici literare, eseuri, studii, pe teme româneşti şi romanice, în diverse reviste literare şi ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Prima lui carte, Exerciţii de lectură (1976), primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Este autorul mai multor volume de studii şi eseuri despre literaturile română, italiană, spaniolă, portugheză sau pe teme de teoria literaturii, filologie, estetică. A îngrijit şi a prefaţat ediţii (E. Lovinescu, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Emil-George Papahagi, Olimpia Radu, Gib I. Mihăescu, Mateiu I. Caragiale, Antonin Artaud). în 1995 i se acordă Premiul „Opera Magna" al Uniunii Scriitorilor.
Activitatea lui P. s-a desfăşurat pe câteva fronturi paralele de mare anvergură intelectuală: comparatistica şi studiile romanice, cu precădere italiene; brevetarea şi legitimarea unui program hermeneutic ambiţios, blindat speculativ şi testat cu aplicare la diversele vârste ale literaturii române; despărţirea apelor în producţia literară postbelică, aflată sub semnul conjuncturalului şi al presiunilor extraculturale. în 1986, cu titlul Intelectualitate şi poezie, tipăreşte o versiune revizuită a tezei sale de doctorat despre poezia italiană din Duecento, inaugurând astfel seria cercetărilor sistematice de medieva-listică italiană şi a exegezelor pe texte din literaturile romanice (italiană, spaniolă, portugheză). Câteva dintre cărţile ulterioare, în special Critica de atelier (1983; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj) şi Faţa şi reversul (1993; Premiul Uniunii Scriitorilor), reunesc interpretări substanţiale ale unor texte de Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Fernando Pessoa, Guido Gozzano, Giuseppe Manzoni,Murilo Mendes, Umberto Eco, Dâmaso Alonso, Luigi Pareyson ş.a., neocolind nici un gen, de la poezie la proză, la eseu şi la critica profesionistă de cele mai diverse orientări. în tot ceea ce a întreprins, P. a pornit de la o ipoteză particulară privind raporturile dintre literar şi social, în sens larg. Viaţa unei literaturi - e de părere criticul -poate deveni, prin chiar maximele şi minimele ei, simptomul stării de sănătate a organismului social. Prin urmare, ceea ce se numeşte în mod curent o istorie a literaturii trebuie să fie deopotrivă o istorie a ideilor literare, o istorie a stilurilor, a formelor şi valorilor, o operă critico-estetică şi filologică. Se vede aici reacţia programatică şi polemică faţă de scindarea istorică a criticii româneşti în două filiere polare. Aparent mai
viguroasă, una dintre ele, cea antifilologică şi speculativă, îşi are sursele în criticismul maiorescian, ajungând prin C. Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu până la Tudor Vianu. Cea de-a doua, reunind pe B. P. Hasdeu, Ovid Densusianu, Paul Zarifopol, N. Cartojan, D. Caracostea, Perpessicius, a demarat din filologie, dar a avut ambiţii culturale globalizante care au părut că trădează spiritul propriu-zis critic. După ce, în perioada proletcultistă, orientarea speculativă s-a dovedit vulnerabilă faţă de dogmatismul sociologizant, tehnicismul filologic a putut să ofere criticilor un refugiu în faţa presiunilor ideologice, şi dihotomia s-a refăcut pe alt plan. Aspiraţia lui P. este să întemeieze teoretic şi aplicativ o sinteză care, depăşind ruptura consacrată, să tindă la etajele superioare spre sociologie şi psihologie, iar la cele inferioare spre filologie şi stilistică. Acest arc aruncat între sociologie şi filologie se concretizează într-o critică hermeneutică integratoare, pentru care orice opţiune între eu şi text, între subiect şi obiect, între sens la nivelul textului şi sens la nivelul cititorului are o valabilitate limitată şi strict metodologică. între toate cărţile lui P., Critica de atelier a fixat cel mai bine în conştiinţa publică efortul său de întemeiere a unei fenomenologii a rescrierii (sau a unei critici a variantelor de creaţie), consacrată pregnant în cercetarea europeană de Gianfranco Contini. Pornind de la premisa că semnificaţia unui text literar se naşte nu numai în raport cu alte texte, ci şi cu sine însuşi, în dinamica producerii sau a circulaţiei sale criticul caută amprentele lecturii de sine a autorului şi constituirea în sistem a intervenţiilor sale asupra propriului text (confirmând ipoteza lui Pareyson conform căreia opera se naşte totdeauna reinterpretată). în atelierele de creaţie ale lui N. Filimon, Ion Agârbiceanu, E. Lovinescu sau Ion Barbu, P. reconstituie traseele rescrierii, pe planuri tot mai complexe de referinţă, de la simpla substituţie lexicală la modificarea armăturii macro-textuale, depăşind reorganizarea muzicală a textului către refuncţionalizările sale expresive. Operaţiunea are darul de a compromite o serie de poncife critice de circulaţie curentă. în cazul lui Filimon se atestă conştiinţa sa profesionistă reală, contestată adesea, iar în cel al lui Ion Barbu se amendează ipoteza ermetizării progresive a operei. Autorul Jocului secund nu gândeşte simplu şi se exprimă complicat, ci exact invers -demonstrează exegetul: el simte şi gândeşte complicat, şi felul în care comunică este cel mai simplu din câte îi stau la îndemână (dacă se înţelege aici simplitatea ca adecvare la o intenţie comunicativă). Interesul de lectură al lui P. acoperă în mod demonstrativ arii ample din toate perioadele literaturii române, criticul urmărind sistematic şi metodic să unifice prin interpretare ceea ce este reputat ca disparat. în volumul Eros şi utopie (1980; Premiul „G. Călinescu" al „Revistei de istorie şi teorie literară"), de pildă, texte de Mihai Eminescu, G. Ibrăileanu, Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Ion Barbu sau G. Călinescu trimit la o corelaţie stabilă între eros şi viziunea asupra spaţiului şi a locului. Lectura critică devine astfel o punte de trecere între multiplu şi unu, revelând modelele de profunzime şi comunicările intertextuale subterane ale creaţiei. Altă arie de excelenţă a criticului - mai pregnantă în Cumpănă
71 Dicţionarul general al literaturii române
Papahagi
şi semn (1991; Premiul „Titu Maiorescu" al Academiei Române) sau în Interpretări pe teme date (1995) - este literatura contemporană postbelică: domeniu care, atunci când nu a fost zona de exerciţiu predilect a dirijismului politic, a beneficiat uneori de un tratament critic superficial, căzând îndeosebi sub incidenţa criticii de întâmpinare. El însuşi cronicar al actualităţii imediate, deţinător de rubrică la revista „Tribuna" în anii '80, P. are o strategie particulară de lucru şi aici. Criticii constatative, preocupată cel mult de generaţii şi promoţii, îi este preferată analiza pe nivele paralele: paradigmele de creaţie active şi concurente la un moment dat, raporturile dintre creaţie şi conştiinţa critică a autorului. în fine, de un interes aparte se bucură aşa-numita viaţă literară - grupus-culele, cenaclurile, personalităţile, revistele, inerţiile şi împotrivirile subterane, eşecul marilor maşinării literare ghidate de sus. O dată în plus, criticul îşi manifestă predispoziţia pentru îmbinarea studiului stilistic şi sociologic, textual şi contextual.
Debutul lui Marian Papahagi (Exerciţii de lectură) mi-l aminteşte pe acela mai vechi al lui Liviu Petrescu: aceeaşi critică inteligentă şi cultivată, acelaşi stil academic, distant, fără familiaritatea zgomotos orală a unora dintre tinerii publicişti, de o eleganţă protocolară şi, ah, demodată [...]. Marian Papahagi e un «studios», în ambele sensuri ale termenului, cu solidă formaţie filologică: scrie o critică de interpretare, minuţioasă, sistematică, de tipul close reading. Ceea ce ne atrage atenţia la el e mai puţin imaginaţia şi mai mult modul foarte aplicat în care îşi fundamentează părerile.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: Exerciţii de lectură, Cluj-Napoca, 1976; ed. pref. Mircea Martin, Bucureşti-Iaşi, 2003; Eros şi utopie, Bucureşti, 1980; Critica de atelier, Bucureşti, 1983; Intelectualitate şi poezie, Bucureşti, 1986; Estudios portugueses, Lisabona, 1991; Cumpănă şi semn, Bucureşti, 1991; Faţa şi reversul, Iaşi, 1993; Fragmente despre critică, 1994; Interpretări pe teme date, Bucureşti, 1995; Raţiuni de a fi, îngr. Adrian Papahagi, Bucureşti, 1999. Ediţii: E.Lovinescu, Bizu, pref. edit., Cluj- Napoca, 1974; Emil-George Papahagi, Eseuri, pref. edit., Cluj-Napoca, 1985; Olimpia Radu, Pagini de critică, pref. edit., Cluj-Napoca, 1988; Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei, pref. Nicolae Manolescu, postfaţă Ion Vartic, Cluj-Napoca, 1994. Traduceri: LuigiPareyson, Estetica. Teoria formativităţii, pref. trad., Bucureşti, 1977; Andre Helbo, Michel Butor. Spre o literatură a semnului, precedat de un dialog cu Michel Butor, pref. Adrian Marino, Cluj-Napoca, 1978; Murilo Mendes, Metamorfozele, pref. trad., Bucureşti, 1982; Luciana Stegagno Picchio, Literatura braziliană, postfaţa trad., Bucureşti, 1986; Eugenio Montale, Poezii, îngr. şi pref. trad., Cluj-Napoca, 1988; Rosa Del Conte, Eminescu sau Despre Absolut, pref. trad., cuvânt înainte Zoe Dumitrescu-Buşulenga, postfaţă Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 1990; Guido Morselli, Divertisment 1989, Cluj-Napoca, 1992; Roland Barthes, Plăcerea lecturii, postfaţă Ion Pop, Cluj-Napoca, 1994; Paul Morand, Bucureşti, îngr. şi pref. trad., Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare cu Ion Pop).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Un critic, RL, 1977, 25; Radu G. Ţeposu, Lectura în sistem, AFT, 1977,4; Gheorghe Grigurcu, Critică tânără, VTRA, 1978,6; Lucian Raicu, Realitatea şi utopia criticii, RL, 1978,49; Ulici, Prima verba, II, 28-30; Zaciu, Alte lecturi, 192-201; Mihăilescu, Conceptul, II, 218-220; Nicolae Manolescu, Alte exerciţii de lectură, RL, 1980, 32; Ion Buduca, Personalitatea criticului, RL, 1981, 6; Grigurcu, Critici, 518-524; Zaciu, Cu cărţile, 199-203; Grete Tartler,
Castitatea poeziei, RL, 1983, 35; Gheorghiu, Reflexe, 148-150; Nicolae Manolescu, Critica variantelor, RL, 1984,1; Dinu Flămând, Spectacolul analizei, AFT, 1984,3; Dan C. Mihăilescu, „Critica de atelier", T, 1984,4; Adrian Marino, Critica filologică, TR, 1986,5; Ion Pop, „Intelectualitate şi poezie", ST, 1986, 2; Mihai Zamfir, Medieval şi universal, RL, 1986, 5; Gabriela Danţiş, „Intelectualitate şi poezie", CREL, 1987, 1; Adrian Popescu, Un alt Montale, ST, 1988,12; Tania Radu, „ Cumpănă şi semn", LAI, 1991,9; Adrian Popescu, Un erudit necesar: Marian Papahagi, TR, 1991,12; Ştefan Borbely, Constructorii. 1. Marian Papahagi, F, 1993, 2; Ierunca, Subiect, 218-223; Maria Genescu, Hermeneutica pudorii, RL, 1994,8; Octavian Soviany, Critica „filologică" şi postmodemismul, APF,
1994,3-4; Ion Vlad, Orizonturile criticii hermeneutice, TR, 1994,21-24; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 336-339; Ioana Cistelecan, O sinteză a perspectivelor, ECH, 1995, 1-2; Mircea Mihăieş, Vitamina M.P., „Cuvântul", 1995, 2; Nicolae Manolescu, Odiseea unui dicţionar, RL,
1995,	33; Ioana Pârvulescu, A,B,C, RL, 1995, 33; Gabriel Dimisianu, Scara de valori, RL, 1995,33; Andreea Deciu, Partea şi întregul, RL, 1995, 33; Diana Adamek, Interpretări pe teme date, ECH, 1995,37-38; Ulici, Lit. rom., 1,489-491; Mircea Zaciu, Scrisori nimănui, Oradea, 1996,136-142; In memoriam. Marian Papahagi, RL, 1999,3 (semnează Eugen Uricaru, Grete Tartler, Alexandru Niculescu, Sanda Anghelescu); „Dimineţile la Roma au o prospeţime de nebănuit". Dosar „Apostrof" - Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1999; Dicţ. esenţial, 612-615; Micu, Ist. lit., 779; Manolescu, Lista, III, 391-397; Petraş, Panorama, 480-487; Pop, Viaţă, 125-134.	'	M.S.
PAPAHAGI, Pericle (20.X.1872, Avdela, Grecia - 20.1.1943, Silistra, Bulgaria), folclorist şi filolog. Urmează şcoala primară în localitatea natală, cursul secundar în Bitolia, iar în 1891 devine student la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. între 1895 şi 1898 este profesor la liceul din Bitolia, ulterior funcţionând la şcoli secundare din Salonic, Giurgiu, precum şi la Silistra, unde obţine titularizarea şi este director. Făcuse, din 1905, studii de specializare la Leipzig, cu Gustav Weigand, luându-şi doctoratul în 1908. Este membru corespondent al Academiei Române (1916). Debutează în 1892, cu Cântece de leagăn la macedoromâni, în „Revista nouă" a lui B.P. Hasdeu. Editează revista „Dunărea" (1923) şi colaborează la „Analele Academiei Române", „Analele Dobrogei", „Arhiva", „Convorbiri literare", „Frăţil'ia", „Grai bun", „Grai şi suflet", „Jahresbericht des Instituts fur Rumănische Sprache zu Leipzig", „Peninsula Balcanică", „Revue historique du sud-est europeen", „Vieaţa nouă", „Viaţa românească", „Byzantion" ş.a. A mai semnat P.N. Papahagi-Var duna, P.P. Varduna.
Personalitate a filologiei române, cu o „operă vastă, care ocupă o poziţie de neschimbat în istoria culturii aromâneşti" (Matilda Caragiu Marioţeanu), autor al unor impunătoare tomuri, precum Românii din Meglenia (1900) şi Meglenoromânii (I—II, 1902), P. este, totodată, autor al unor contribuţii fundamentale la cunoaşterea folclorului aromân: Din literatura poporană a aromânilor (1900) şi Basme aromâne (1905). în prima, bogatul sumar cuprinde folclorul copiilor, medicină populară, ghicitori, proverbe, colinde, obiceiuri (paparude, Lăzărelul, Sânziene), lirică de dragoste, bocete, toate textele fiind date în aromână şi dacoromână. Capitolele sunt precedate de scurte comentarii, de referinţe la contribuţii româneşti şi străine pe aceeaşi temă; la jocurile copiilor sunt amintite studiile lui Karl
Papahagi
Dicţionarul general al literaturii române 72
Groos şi Edward Tylor, la medicina populară sunt menţionaţi Thuchmann, Solomon Reinach, iar dintre români - Costache Vârnav, B. P. Hasdeu şi D. Lupaşcu. Din literatura poporană a aromânilor este prima contribuţie ştiinţifică la cunoaşterea folclorului aromân, depăşind încercările modeste ale unor Taşcu Iliescu, Vanghele Petrescu, M. G. Obedenaru, I.D. Caragiani. „Această operă - spune Gr. G. Tocilescu ca şi celelalte scrieri asupra folclorului aromân datorate d-sale, întrunesc strict toate condiţiunile cerute, sunt dezbrăcate cu totul de orice tendinţe şi consideraţiuni patriotice rău înţelese, neurmărind decât adevărul, singurul în stare a contribui la limpezirea multor probleme relative la istoria limbilor romanice în genere, care au întreţinut şi cimentat şi mai mult dragostea pentru folclor/' Cealaltă contribuţie de seamă a lui P., Basme aromâne, a surprins „duhul aromânilor" atât în substanţa sa spirituală, cât şi originalitatea graiului, reprodus cu „deplină scrupulozitate", culegerea efectuându-se sistematic, iar colecţionarul străduindu-se să nu altereze nimic. Nu l-a preocupat frumuseţea textelor şi de aceea nu i-a evitat pe povestitorii mediocri, fiind convins că şi textele de la aceştia vor servi etnografului. în volumul Scriitori aromâni în secolul al XVIII (1909), spre a face cunoscută activitatea învăţătorilor aromâni înaintaşi, P. a reeditat vocabularul trilingv al lui Theodor Anastasie Cavallioti (Veneţia, 1770), Lexiconul în patru limbi al lui Daniil Moscopoleanul (Veneţia, 1794-1802) şi Noua pedagogie a iui Constantin Ucuta (Viena, 1797), retran-scrise în greceşte şi transliterate în alfabet latin. De asemenea, a reeditat, cu un bogat comentariu, Gramatica română sau macedo-română (Viena, 1813) a lui Mihail G. Boiagi.
SCRIERI: Meglenoromânii, I-II, Bucureşti, 1902; Gestiunea aromână, Braşov, 1906; Parallele Ausdrucke und Redensarten in Rumănischen, Albanesischen, Neugriechischen und Bulgarischen, Leipzig, 1908; Aromânii din punct de vedere istoric-cultural, Bucureşti, 1912; Din trecutul cultural al aromânilor, Bucureşti, 1912; Poezia înstrăinării la aromâni, Bucureşti, 1912; Numiri etnice la aromâni, Bucureşti, 1925. Antologii: Jocuri copilăreşti, Bucureşti, 1893; Din literatura poporană a aromânilor, pref. Gr. Tocilescu, Bucureşti, 1900; Românii din Meglenia, Bucureşti, 1900; Basme aromâne, Bucureşti, 1905; Vânătorul cel viteaz şi Frumoasa Pământului, transpunere în dacoromână de Mihail Magiari, Bucureşti, 1977. Ediţii: Scriitori aromâni în secolul al XVIII, Bucureşti, 1909; Ioan D. Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1929-1941.
Repere bibliografice: Gr. G. Tocilescu, Raport asupra culegerii de folclor, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XX, 1897-1898; S. FI. Marian, „Din literatura poporană a aromânilor", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIII, 1900-1901; Ilie Bărbulescu, „Basme aromâne" de Pericle Papahagi, „Arhiva", 1906,3; G. Pascu, „Graie aromâne", VR, 1907, 2; Th. Capidan, Pericle Papahagi, „Langue et litterature", 1943,1-2; Scrisori către Artur Gorovei, îngr. şi introd. Maria Luiza Ungureanu, Bucureşti, 1970,301-304; Anastasie Nasta, Pericle N. Papahagi, RL, 1972, 52; Bârlea, Ist. folc., 379-380; Anastasie Nasta, Basmele aromâne, RL, 1977,10; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 141-142; Rusu, Membrii Academiei, 394; Dicţ. scriit. rom., III, 605-607; Iordan Datcu, Să ne amintim de Pericle Papahagi, în Caleidoscop aromân, IV, îngr. şi pref. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 2000, 107-111; Matilda Caragiu Marioţeanu, Un profesor savant - Pericle Papahagi, în Caleidoscop aromân,
IV,	îngr. şi pref. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 2000,112-115. I. D.
PAPAHAGI, Tache (6.X.1892, Avdela, Grecia - 17.1.1977, Bucureşti), etnograf şi filolog. După ce urmează şcoala primară la Avdela şi liceul românesc din Ianina şi din Bitolia (1902-1912), face studii universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1912-1916). Profesor la Târgu Neamţ (1916-1918), trece apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde parcurge toate treptele până la aceea de profesor (1920-1948). Este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1925). Debutează în 1914 la revista „Viaţa studenţească". Colaborează la „Grai şi suflet", „Langue et litterature", „Vieaţa nouă", „Dacia" ş.a.
în demersul ştiinţific al lui P., reprezentant de seamă al şcolii lui Ovid Densusianu, se îmbină cercetarea etnolingvis-tică şi cea etnofolclorică, trăsătură caracterizantă ce se vădeşte în mai toate contribuţiile sale şi îndeosebi în Cercetări în Munţii Apuseni şi Graiul şi folclorul Maramureşului, ambele apărute în 1925. Dacă rezultatele celei dintâi lucrări nu sunt pe deplin concludente, autorul susţinând că în spaţiul examinat nu există doine, bocete, colinde, balade, basme, strigături, ghicitori, tradiţii, opinie care avea să fie infirmată de monografia lui Emil Petrovici, Folclor de la moţii din Scărişoara (1935), cealaltă investigaţie, făcută într-un interval mai mare, în 1920-1924, în aproape toate satele maramureşene, pe care le-a străbătut numai pe jos, reuşeşte „să cristalizeze toate trăsăturile fundamentale ale Maramureşului", adică graiul, folclorul în manifestarea lui artistică, etnografia, starea economică, biserica, ocupaţiile, portul şi tipul, caracterul locuitorilor, aşezările, tradiţiile, credinţele. Bogatul capitol de texte folclorice (569 de piese) cuprinde doine, strigături, oraţii de nuntă, bocete, colinde, rugăciuni, balade (categorie poe-tic-muzicală cu o prezenţă mai slabă în zona maramureşeană), descântece, cimilituri, jocuri de copii, tradiţii şi legende, datini, superstiţii, basme, în fine, muzica unor texte. P. este, totodată, un cercetător de seamă al graiului (Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, cu două ediţii, 1963, 1974) şi al creaţiilor populare ale aromânilor, în lucrări precum Antologie aromânească (1922), Folclor român comparat (1929), Aromânii. Grai, folclor, etnografie (1932), Poezia lirică populară (1948). Constată „deosebirea folclorică, atât cantitativă cât şi calitativă, dintre dacoromâni şi aromâni, în sensul că, spre deosebire de cel aromân, folclorul dacoromân e pe cât de fecund şi strălucit ca fond şi imaginaţie, pe atât de impresionant şi plăcut în manifestarea literară şi artistică". Dacă Pericle Papahagi a examinat lingvistic raporturile dintre popoarele sud-estului european, P. a publicat câteva temeinice lucrări în care, pe de o parte examinează atât lirica populară dacoromână, cât şi lirica aromână, ca în Poezia lirică populară, iar pe de alta, în Paralele folclorice (1944), are în atenţie lirica şi epica populară dacoromână comparată cu cea grecească, remarcând că producţia orală dacoromână are puţine atingeri cu cea grecească, epica grecească distingându-se, spre exemplu, printr-o mai mare concentrare a acţiunii, având un filon naţional-patriotic transpus în forme „directe şi vibrante, ca şi când ar fi ale unui poet cult". P. socoteşte că demersul său comparatist este doar o „fracţiune" din ceea ce ar trebui să fie cercetarea Peninsulei Balcanice, studiile viitoare urmând să se
73 Dicţionarul general al literaturii române
Papanace
aplece asupra creaţiei populare albaneze, bulgăreşti, sârbeşti, greceşti, turceşti. O probă de modul cum înţelegea P. cercetarea folclorică este şi Mic dicţionar folcloric (1979), în care termenilor studiaţi le sunt relevate „atingerile" cu alte culturi populare, la termenul „cuc", de pildă, vorbindu-se nu numai despre prezenţa acestei păsări a primăverii în lirica şi în credinţele daco-române, ci şi în producţiile populare finlandeze, franceze, italiene, spaniole, trimiterile mergând adânc în istorie, până la Pliniu. La fel la termenul „Sânziene", unde se fac analogii cu sărbătorile romane Lupercalia, Stultorum Festa şi Fomacalia şi cu obiceiuri similare la francezi şi italieni. P. a contribuit şi la cunoaşterea unor autori aromâni prin ediţiile pe care le-a alcătuit din scrierile lui Nuşi Tulliu, Zicu A. Araia şi T. Caciona, N. Batzaria.
SCRIERI: Aromânii din punct de vedere istoric, cultural şi politic, Bucureşti, 1915; La românii din Albania, Bucureşti, 1920; Din folclorul romanic şi cel latin, Bucureşti, 1923; Cercetări în Munţii Apuseni, Bucureşti, 1925; Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925; Creaţiunea poetică populară, Bucureşti, 1926; Etnografie lingvistică română, Bucureşti, 1926-1927; Macedoromânii sau aromânii, Bucureşti, 1927; îmages d'ethnographie roumaine, I—III, Bucureşti, 1928-1934; Folclor român comparat, Bucureşti, 1929; Originea muloviştenilor şi gopeşenilor în lumina unor texte , Bucureşti, 1930; Aromânii. Grai, folclor, etnografie, Bucureşti, 1932; Universitate? Contribuţii la istoria cultural-morală a Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti, Bucureşti, 1940; Paralele folclorice, Bucureşti, 1944; ed. Bucureşti, 1970; Concordances folcloriques et ethnographiques, I-II, Bucureşti, 1946-1948; Din rrMic dicţionar folcloric". Spicuiri folclorice şi etnografice comparate, Bucureşti, 1947; Poezia lirică populară, I, Bucureşti, 1948; Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic - Dictionnaire aroumain (mâcedo-roumain) general et etymologique, Bucureşti, 1963; ed. Bucureşti, 1974; Poezia lirică populară, Bucureşti, 1967; Mic dicţionar folcloric. Spicuiri folclorice şi etnografice comparate, îngr. şi pref. Valeriu Rusu, Bucureşti, 1979; Grai, folclor, etnografie, îngr. şi pref. Valeriu Rusu, Bucureşti, 1981. Antologii: Antologie aromânească, Bucureşti, 1922; Flori din lirica populară. Doine şi strigături, Bucureşti, 1936. Ediţii: Nuşi Tulliu, Poezii, Bucureşti, 1926; Poeţii Z. A. Araia şi T. Caciona, pref. edit., Bucureşti, 1932; N. Batzaria, Anecdote, pref. edit., Bucureşti, 1935.
Repere bibliografice: V. Bogrea, „Din folclorul romanic şi cel latin", DR, 1923; N. Iorga, „Creaţiunea poetică populară". „Cercetări în Munţii Apuseni", RI, 1926,1-3; N. Iorga, „Graiul şi folclorul Maramureşului", RI, 1926,7-9; Ovid Densusianu, „Graiul şi folclorul Maramureşului", „Grai şi suflet", 1926,403-405; Ştefan Pasca, „ Cercetări în Munţii Apuseni", DR, 1924-1926; N. Drăganu, „Graiul şi folclorul Maramureşului", DR, 1924-1926; Vasile Bogrea, „Graiul şi folclorul Maramureşului", FF, 1927,1; O. Fouche, „Graiul şi folclorul Maramureşului", „Revue des langues romanes" (Paris), 1927; L. Salvini, „Folclor român comparat", „Flori din lirica populară. Doine şi strigături", „ Archivi per la raccolta e lo studio delle tradizioni popolari italiane" (Roma), 1936, 1-2; Ion Diaconu, „Flori din lirica populară", „Ethnos", 1941, fasc. 1; N. Bănescu, „Paralele folclorice" (greco-române), RI, 1944, 1-12; G. Pavelescu, „Paralele folclorice", T, 1945,1-2; Bârlea, Ist.folc., 497-501; Nicolae Bot, Tache Papahagi, AMET, 1977; Adrian Fochi, Profesorul Tache Papahagi, REF, 1977,2; Traian Herseni, „Mic dicţionar folcloric", „Etimologica", 1979; Paul Simionescu, „Grai, folclor, etnografie", REF, 1982,2; Zamfira Mihail, Tache Papahagi, promotor al etnografiei comparate, REF, 1989, 4; Matilda Caragiu Marioţeanu, Tache Papahagi - marele singuratic, „Deşteptarea", 1992,1; Cândroveanu, Aromânii, 82-83; Datcu, Dicţ. etnolog, II, 142-145; Dicţ. esenţial, 615-616.	I.D.
PAPANACE, Constantin (15.IX.1904, Veria, Grecia -7.IV.1985, Salo, Italia), poet. Este fiul lui Enache Papanace şi se trage dintr-o familie de luptători pentru drepturile aromânilor din Balcani. Bunicul său, preotul Atanasie Papanace, este asasinat fiindcă citea Sfânta Evanghelie în limba română. P. îşi face clasele primare în Veria, iar studiile secundare în Salonic, la Şcoala Superioară Comercială. în 1925 emigrează în România, unde devine student al Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale, absolvită în 1929. Intră în mişcarea legionară, este arestat în 1930 şi în 1933-1934. Lucrează ca funcţionar la Banca Românească, apoi la Administraţia Financiară din Călăraşi şi ca şef de serviciu la Administraţia Financiară a Sectorului de Negru din Bucureşti. în 1937 este deputat de Caliacra, din partea Partidului Totul pentru Ţară al mişcării legionare. în Bazargic colaborează la ziarul „Legionarii", anterior fondase el însuşi ziarele „Graiul" (1932), „Bucium" şi „Armatolii" (1933), în care îi apără pe românii din Cadrilater. în curând ajunge ideologul şi politologul Gărzii de Fier, eminenţa ei cenuşie. In februarie 1939 fuge în Germania, de unde se întoarce în toamna anului 1940, fiind numit subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe. După ianuarie 1941 se refugiază din nou în Germania cu un grup de legionari. Aici este arestat şi încarcerat în faimoasa închisoare Spandau din Berlin, apoi cunoaşte lagărele de concentrare de la Buchenwald şi Dachau, după ce un timp avusese domiciliu forţat. în septembrie 1944 refuză colaborarea cu „guvernul" de la Viena al lui Horia Sima, ca şi propunerea acestuia de a lupta împotriva propriei ţări, chiar dacă aceasta era ocupată de sovietici. în aprilie 1945 se refugiază în Italia şi se stabileşte la Salo, pe malul lacului Di Garda. în ţară va fi condamnat la moarte în contumacie. îşi elaborează poemele, din care a publicat o parte, precum şi lucrările de politologie, unde expune ideologia legionară din perspectiva sa, diferită de a zelatorilor lui Horia Sima, şi întemeiază periodicul „Orientări" (1950-1965) şi Editura Armatolii.
P. scrie poezie în dialect, inclusă parţial în Mică antologie aromânească, pe care o editează în 1952, la Freiburg im Breisgau, sub auspiciile Bibliotecii Române de aici. Antologia este alcătuită pe scheletul celei din 1922 a lui Tache Papahagi şi reuneşte autori vechi şi mai noi, precum Constantin Belimace, George Murnu, Nicolae Batzaria, Nuşi Tulliu, Marcu Beza ş.a., iar în cea de-a doua parte - culegeri de cântece populare aromâne. în ediţia a doua a cărţii, tipărită la Bucureşti în 2001, sunt introduşi şi poeţi din România. Atât ediţia din 1952, cât şi cea mai recentă cuprind un studiu de peste o sută de pagini, Câteva consideraţii asupra evoluţiei istorice a aromânilor, apărut mai întâi în „Noul album macedo-român". în aceeaşi revistă P. publică studiile Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul european, una din cele mai însemnate contribuţii ale sale, şi Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români. Poezia din Mică antologie... este şi ea un discurs pro domo, cu accente când folclorice, când amintind de versurile lui G. Coşbuc şi Octavian Goga: „Irnia doarmi tu munţâTi armâneşti / Şi-ncărcat di ani apuagârţi chinetlu, / Prit cheari sturnăroasi maşi izvurlu, şcretlu, / Suschiră şi-nviseadză cupii picură-
Papastate
Dicţionarul general al literaturii române 74
reşti..." (Bană astimtă). Şi într-o transpunere liberă: „Pustiul doarme pe munţii aromânilor / Si încărcate de vremi, dorm şi pădurile de pini, / Prin întunecoase pripoare doar şipotul biet / suspină visând şi el la turme de mioare..." (Viaţă stinsă). Alte poeme, cele mai multe studii politice sau cu caracter istoric, amintirile şi câteva texte eseistice au fost încredinţate fratelui său, Carol Papanace, care le-a publicat în ţară, după 1989.
SCRIERI: Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului românesc, Roma, 1951; ed. pref. Ion Coja, postfaţă Simion Ghinea, Bucureşti, 1995; VOrigine et la conscience naţionale des Aroumains, Roma, 1955; ed. (Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români), Timişoara, 1995; Evocări, Madrid, 1965; ed. Bucureşti, 1997; Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul european, îngr. şi pref. Justin Tambozi, Constanţa, 1995; Mărturiile lui..., Constanţa, 1996; Reflexii asupra destinului istoric şi politic al aromânilor, pref. Ionel Zeană, Bucureşti,
1996.	Antologii: Mică antologie aromânească, introd. edit., Freiburg im Breisgau, 1952; Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Constantin Papanace, „Cuvântul românesc" (Ha-milton, Canada), 1985,109; Manolescu, Enciclopedia, 554-555.	Hr. C.
PAPASTATE, C.[onstantin] D. (26.11.1907, Piteşti -21.VIII.1993, Craiova), poet şi istoric literar. Este fiul Elenei (n. Teodoride) şi al lui Dimitrie Papastatopol. Urmează Liceul „I. C. Brătianu" din Piteşti, absolvit în 1926, devenind apoi licenţiat în filologie romanică al Universităţii din Bucureşti (1929). Face un stagiu de specializare la Dijon (1929-1930). Obţine titlul de doctor în litere (1946) cu teza Science et poesie dans la peinture animaliere de Leconte de Lisle. La Craiova va fi profesor secundar (1930-1960), ulterior cadru didactic universitar, şef al Catedrei de limbi moderne, până la pensionare (1972). Debutează cu versuri în 1925 la „Foaia tinerimii", continuând să colaboreze la „Falanga", „Ritmul vremii", „Universul literar", „Familia", „Viaţa românească", „Ramuri", „Steaua", „Luceafărul", „Vatra", „Manuscriptum" ş.a. Prima carte, Trepte, îi apare în 1944.
Poezia lui P. se resimte de experienţa simbolistă. Lumea copilăriei, trecutul, amintirea - teme recurente în operaţia de excavare arheologică a eului liric - prind corp prin evocarea, similipillatiană, a toamnelor, viei, gutuiului, a bunicilor, ca şi a universului formativ livresc (Hans Christian Andersen, Fraţii Grimm, Walter Scott, romanticii francezi). Evocarea, mizând mai mult pe muzicalitate decât pe imaginea vizuală, e mai pregnantă în rememorarea anotimpurilor, percepute în tradiţia vergiliană a lui Vasile Alecsandri, însă într-o expresie la nivelul poeticii parnasian-simboliste. în Crucea împuşcaţilor. 1907 (1982) versul de factură populară coexistă cu rezonanţe din Tudor Arghezi şi Aron Cotruş. Studiile istoricului literar P. nu sunt străine de înclinaţiile poetului. Atras de comparatism, este preocupat, în texte rămase în reviste de profil academic, de influenţa lui Lucreţiu asupra literaturii franceze, de tema-tizarea naturii în acelaşi spaţiu literar ori de poezia lui Emile Verhaeren. Şi cercetările sale pe teren românesc mărturisesc afinitatea pentru o anume vârstă a lirismului. Monografia Traian Demetrescu (1967) - conservând în demersul şi limbajul
interpretativ reziduuri sociologiste şi fiind concepută în chip tradiţional (viaţa, apoi opera, discutată pe genuri) - se remarcă prin informaţia documentară, interpretarea păstrându-se de regulă în respectul opiniilor consacrate şi cantonându-se la un nivel descriptiv şi didactic. Nu sensibil diferit se procedează în monografia Elena Farago (1975), unde însă comentariul beneficiază şi de mărturisirile poetei, de „lungi şi emoţionante convorbiri", ce aduc demersului, minuţios şi sobru, un plus de implicare afectivă şi de autenticitate. Monografiile sunt completate de editarea operei literare şi a corespondenţei celor doi scriitori. Istoricul literar s-a oprit şi asupra jurnalului inedit al lui Alecsandri (episodul Elena Negri), pe care îl editează în
1947	în original şi în traducere - transpunere discutabilă din cauza moldovenismelor, folosite cu intenţia mărturisită de a se apropia cât mai mult de limba vorbită în epoca lui Alecsandri. Ediţia (Premiul „C. Hamangiu" al Academiei Române) e însoţită de un amplu studiu privind raporturile dintre cei doi, relaţiile dintre jurnal şi poezia erotică a lui Alecsandri, influenţa scriitorilor francezi asupra poetului şi prozatorului în perioada 1845-1853, aspectele romantice şi clasice ale textului diaristic etc. Istoricul literar abordează alteori scrierile în franceză ale lui Alecu Russo, traducerile lui Costache Negruzzi din Victor Hugo ş.a. P. a publicat şi o serie de studii de uz didactic, un compendiu de gramatică franceză şi un curs de literatură franceză.
SCRIERI: Trepte, Craiova, 1944; Anotimpuri, Craiova, 1946; Vasile Alecsandri şi Elena Negri. Cu un jurnal inedit al poetului, Bucureşti, 1947; Traian Demetrescu, Bucureşti, 1967; Elena Farago, Craiova, 1975; Crucea împuşcaţilor. 1907, Craiova, 1982. Ediţii: Vasile Alecsandri, Lăcrămioare, Bucureşti, 1947; Traian Demetrescu, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1968; Traian Demetrescu, Elena Farago, Corespondenţă, Bucureşti, 1976; E. Lovinescu, Corespondenţă cu Mihail Dragomirescu şi Elena Farago, introd. edit., Craiova, 1976; Elena Farago, Versuri, introd. edit., Craiova, 1978.
Repere bibliografice: C. D. Fortunescu, „Trepte", AO, 1943; Const. D. Ionescu, „Vasile Alecsandri şi Elena Negri", R, 1947, 4; Perpessicius, Opere, XI, 453-457; Nicolae Manolescu, „Traian Demetrescu", CNT, 1967, 35; Emil Mânu, „Traian Demetrescu", RITL, 1968, 2; Firan, Macedonski-Arghezi, 350-351; Nicolae Pop, Periplu sentimental, Craiova, 1980,247-252; Micu, Ist. lit., 738; Dicţ. scriit. rom., III, 610-611; Firan, Profiluri, II, 149-151.	N.	M.
PAPATANASIU, Nicolae (7.VI.1911, Hârşova - 20.VI.1967, Bucureşti), prozator, critic literar şi publicist. Este fiul Măriei (n. Gheorghiu) şi al lui Dumitru Papatanasiu, funcţionar la Banca Viticolă din Bucureşti. Face şcoala primară la Hârşova (1918-1922), gimnaziul la Hârşova şi Brăila, apoi Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa, luându-şi bacalaureatul în 1931. Urmează cursurile Facultăţii de Drept şi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, dar nu îşi ia licenţa. Studiile le-a făcut în condiţii dificile, fiind, în acelaşi timp, funcţionar şi ziarist. Debutează la o revistă şcolară din Constanţa, „Şoptiri dobrogene", în 1930. Va colabora cu nuvele, articole, cronici literare, dramatice, muzicale, note, interviuri la „Cronicarul", „Adevărul literar şi
75 Dicţionarul general al literaturii române
Papilian
artistic", „Dimineaţa copiilor", „Radio", „Adevărul", „Capitala", „Viaţa", „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul literar", „Curentul magazin", „Dacia rediviva", „Drapelul" (este redactor al paginii literare), „Fapta" ş.a. Pe lângă notele şi comentariile referitoare la literatura română, se arată preocupat de punerea în circulaţie a operelor unor scriitori străini: Luigi Pirandello, Victor Hugo, Eugene O'Neill, Jules Verne, Knut Hamsun, Paul Claudel, Ernest Renan ş.a. Este, de asemenea, autorul unor scenarii şi reportaje radiofonice. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români. A semnat şi N. P. sau cu pseudonimele Auditor, Camil Armanu, Marsyas, Michaell Danu şi Micro-Megas.
Prima carte a lui Pv romanul Catarge (1941), este dominată de figura unui personaj, pilotul Costa Dimitriu, regăsit şi în alte scrieri. Protagonistul întruchipează călătorul absolut, himeră de care se îndrăgostesc mai multe femei (Anna-Maria, poeta Lully, Elsa Gould, Ica Antoniadi, Venetziana Vergatti, Sandra ş.a.). Prozatorul ambiţionează să construiască prototipul „bărbatului ideal(izat)" - echivalent, mutatis mutandis, al eternului feminin: misterios, viril, cu chipul ars de soare, ca şi cum „cântau în el toate melodiile sudului" şi parcă „venea dinspre şireagul de insule, de dincolo de meandrele Tainei". Acest tip de personaj se înrudeşte, până la un punct, cu aventurierii şi rătăcitorii lui Panait Istrati. Mereu atras de călătoriile pe mare, fiind mai degrabă un caracter in absentia şi aspirând să devină ţinta unor iubiri inaccesibile, nu reuşeşte să supravieţuiască dincolo de intenţiile auctoriale. Un alt bărbat, Mori, cucereşte uşor, rând pe rând, pe Anita, Arabella, Lilly şi Luiza, textul alunecând spre melodramatism, trăsătură ce minează premisele romanului. Unii critici au remarcat un soi de senzualism pur, primar la aceste personaje. Protagonistul din Catarge, care s-ar putea numi Peripateticul (şi în sens negativ), reapare în celălalt roman, Sonată dobrogeană (1942), unde întreaga schelărie epică este precară, din cauza lirismului excesiv al multor pasaje, prezent şi în titlurile unor capitole. Adrianna, în jurul căreia se centrează acţiunea, oscilează între două prezenţe masculine, Andrea şi Michaell, visând, în cele din urmă, la acelaşi Costa. Corespondent feminin al lui Costa, contaminată fiind de „molima plecărilor", ea se caracterizează totodată printr-un ciudat amestec de trăsături: femeie mondenă, vag aureolată de bovarism, cu porniri boeme. O figură de un pitoresc aparte este Mavrodaphni (Daphni cea întunecată), fiică a apelor Dunării, „femeie-sirenă", prezenţă secundară, însă destul de bine conturată, după cum se arată şi atmosfera particulară, de un poetic nedefinit, a meleagurilor dobrogene. Uneori senzaţionalul echilibrează şi susţine epicul, altfel fragmentat de pasaje artificioase: dispariţia misterioasă a bătrânului Polimeropol, sinuciderea fără noimă a lui Capetan Odyssea ş.a. Impresia de monotonie e alungată, în parte, de accentele umoristice (mai ales în descrierea exoticilor „capetani"). O oarecare pornire spre superficialitate şi frivolitate devine evidentă, chiar dacă P. tinde să o contracareze prin secvenţe, mai mult declarative, privind admiraţia pentru valori mai înalte, precum curajul. Abordarea unor destine ieşite din comun se regăseşte şi în cărţile care se adresează în
special adolescenţilor: Cartea minunilor (1943), Insula mărgăritarelor (1943), S. O. S. Expediţia pe Everest în primejdie! (1943). De această dată, „minunile" sunt reprezentate de faptele de pionierat ale unor oameni de excepţie, unii mai puţin cunoscuţi, din diverse domenii - muzical, militar, al invenţiilor, al aviaţiei: lutieri din Cremona, Mozart, Andersen, italianul Negrelii (al cărui nume este legat de istoria Canalului de Suez), Pasteur, Koch, amiralul Primauguet, Marconi, Amundsen, aviatori precum Henri Guillaumet, Howard Hughes, exploratori aerieni ai Saharei şi, nu în ultimul rând, Vlaicu, „vulturaşul Carpaţilor", ori Nils Andersen.
SCRIERI: Catarge, Bucureşti, 1941; Sonată dobrogeană, Bucureşti, 1942; Cartea minunilor, Bucureşti, 1943; Insula mărgăritarelor, Bucureşti, 1943; S. O. S. Expediţia pe Everest în primejdie!, Bucureşti, 1943. Traduceri: Bj0rnstjerne Bjomson, Pensionul de fete Rendalen, Bucureşti, 1944.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 399, 403-404; Constantin Virgil Gheorghiu, Inventar, TIL, 1941,5; Octav Şuluţiu, Pe margini de cărţi, RFR, 1942,12; Mihai Niculescu, „Catarge" şi „Sonată dobrogeană", UVR, 1942, 18; Aurel Marin, „Sonată dobrogeană", GT, 1942, 97; Ovidiu Constantinescu, „Catarge", „Bis", 1943,17; Ovidiu Constantinescu, „Sonată dobrogeană", „Bis", 1943,19; D. P. [Dragoş Protopopescu], „Catarge", VAA, 1942, 320; D. P. [Dragoş Protopopescu]/ „Sonată dobrogeană", VAA, 1942,335; Victor Crăciun, Teatrul radiofonic, Bucureşti, 1972,129, passim; Apolzan, Aspecte, 213,215; Scrisoare de la Z. Macovei, ADLTR, M-105; Liliana Lazia, Vanghele Culicea, Nicolae Papatanasiu, TMS, 1993,4; Dicţ. scriit. rom., III, 611-613.	A.	V.
PAPILIAN, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Stoichiţă; 27.111.1947, Paris), prozator. Este fiul Mihaelei (n. Papilian) şi al lui Sandu Stoichiţă, medic. Urmează la Bucureşti liceul, apoi Academia de Ştiinţe Economice, absolvită în 1970. Lucrează ca bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat (1970-1972), redactor la revista „Flacăra" (1972) şi la Radioteleviziunea Română (1972-1977). în 1985 se stabileşte definitiv în Franţa, unde va fi redactor, apoi şef al Departamentului românesc de la Radio France International. Debutează cu proză în „Echinox" (1969), iar prima carte, romanul Dihorul, îi apare în 1970. Colaborează la „România literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Tribuna" ş.a. Este nepotul scriitorului Victor Papilian.
în aparenţă, proza lui P. se încadrează perfect în peisajul anilor '70- 80 ai secolului trecut, când scriitorul şi-a desfăşurat în mare parte activitatea literară. Amestecul de conformism şi subversiune, problematizarea etică şi filosofică, investigarea moravurilor „omului nou" (cu unele concesii faţă de stereotipurile epocii, dar şi cu şarje bine dozate în punctele esenţiale), chestionarea conştiinţei şi, din când în când, a inconştientului
-	toate acestea sunt note comune paradigmei literare din care face parte autorul. Totuşi, nu de puţine ori scrierile sale relevă surprinzătoare convergenţe cu proza optzecistă, prin experimentele inter- şi metatextuale, prin utilizarea pe scară largă a kitschului şi prin construcţia unor distopii terifiante. Nota particulară a cărţilor lui P. în raport cu aceste orientări e dată de configuraţia personajului, care constituie ţinta predilectă a testărilor narative. Dincolo de modulaţiile survenite
Papilian
Dicţionarul general al literaturii române 76
de la un volum la altul, proza lui poate fi citită ca o descompunere a psihologismului tradiţional, proces care declanşează asupra protagoniştilor un lanţ de seisme identitare, fără ca ei să devină simple fiinţe de hârtie. Astfel, romanul Dihorul, carte de debut semnalată elogios de Marin Preda, aduce în prim-plan personalitatea acaparantă a lui Troceanu, un student întârziat, filosof nihilist şi mizantrop, apatic şi antipatic, croit parcă după un calup nietzschean sau dostoievskian. Scârbit de ceea ce el considera „aceeaşi condiţie umană mizeră", protagonistul declară sfidător: „să te mândreşti cu ceva omenesc este de domeniul jalei, şi câteodată de cel al morbidului". în contextul prozei scrise la cumpăna deceniilor al şaptelea şi al optulea, romanul se individualizează prin trei trăsături: ridiculizarea umanismelor (vechi sau noi) în numele unui cinism feroce, care refuză speciei umane orice iluzie compensatorie; suprimarea convenţiei prozei analitice, bazată pe distincţia dintre esenţă şi aparenţă, dintre „persoană" şi „persona"; dar, mai ales, proiectarea personajelor ca identităţi migrante, ca personalităţi instabile, în acelaşi timp failibile şi contagioase. în acest sens, romancierul se foloseşte de convenţia naraţiunilor încapsulate (câteva voci din roman se îndoiesc de obiectivitatea lui Enache, care citeşte şi interpretează hârtiile lui Troceanu, care era fascinat de persoana lui Ionel Gore etc.), fără ca strategia să vizeze efectul de autenticitate a documentului ori jocurile diegetice. Dată fiind originalitatea romanului Dihorul, volumul O seară de noiembrie (1976), unde P. se întoarce, poate şi datorită influenţei lui Marin Preda, la linia realismului clasic, a fost primit cu oarecare decepţie. Din cele trei nuvele ale cărţii, Fiul şi O seară de noiembrie înregistrează dinamica relaţiilor interumane, pe filiera romanului conştiinţei, dar fără a putea rivaliza cu romancierii momentului (Preda, Al. Ivasiuc sau Augustin Buzura). Această direcţie, vizând conştiinţa dilatată şi pasivă, lucidă şi resemnată, alertă şi naufragiată în mediocritate, constituie traiectoria pe care se plasează şi nuvelele din Pricini de iubire (1981), unde puţinele îndrăzneli pe care autorul şi le permite sunt de ordin psihologic şi stilistic. Totuşi, prin cea de-a treia piesă (Un singur drum), cartea O seară de noiembrie anunţă cealaltă axă de evoluţie a prozatorului, care se va orienta către satira corozivă şi sabotarea sistematică a clişeului, concretizate deocamdată prin persiflarea zeloşilor agenţi ai regimului (în fapt, măcinaţi de frustrări şi resentimente) sau prin parodierea poncifelor realist-socialiste. Probând afinităţi vădite cu scrierile lui Teodor Mazilu sau ale lui I. D. Sârbu, această componentă caricaturală atinge un nivel superior în culegerea de schiţe Făpturi neînsemnate (1978) şi în romanul Micelii (1981), din care cenzura a suprimat un capitol referitor la grevele din Valea Jiului. Personajele, prezente aici în număr covârşitor, au aspectul unor produse de serie, al unor obiecte croite după acelaşi calapod, care diferă infim de la un exemplar la altul. Dacă altundeva prezenţa naratorului mai trăda uneori o undă de simpatie, ea devine acum indiferentă, dacă nu chiar sarcastică, dramoletele eroilor fiind privite cu răceală sau chiar cu satisfacţie sadică. în aceste condiţii, cele două cărţi (îndeosebi Micelii) se îndepărtează de simpla notaţie realistă,
situându-se în vecinătatea utopiei negative. Viziunea sadic-pamfletară atinge apogeul în romanul Capricii (1983), probabil cea mai bună carte a lui P. Eufemismul din titlu îşi relevă în contextul epic o semnificaţie cinică: pe de o parte, se demască aici o umanitate larvară şi amorală, dominată de tropisme instinctuale şi de o insaţiabilă voinţă de putere, în cadrul căreia firavele reminiscenţe etice se maculează ireversibil în mâzga pulsiunilor narcisiace; pe de altă parte, dominaţia autorului asupra personajelor sale dobândeşte proporţii tiranice, protagoniştii fiind reduşi la statutul de marionete eviscerate şi acefale. Nu în ultimul rând, combinând eseul cu introspecţia, oniricul cu distopicul şi kitschul cu pastişa, textul e un tur de forţă în planul tehnicii romaneşti. Publicat iniţial în franceză, sub titlul Le Fardeau (1989), romanul Ex (1993) semnalează o revenire parţială la formula de la începuturile prozatorului: ca şi Troceanu, Gheorghe Huhulea e un individ cinic şi apatic, care - sugerează finalul cărţii - va sfârşi tot prin asasinat. Numai că, de această dată, refuzul societăţii şi al socialităţii este mai clar contextualizat, Huhulea fiind un descendent al vechii aristocraţii, care priveşte ordinea comunistă cu o luciditate egalată doar de dispreţul irepresibil pentru ea. Deşi ar fi putut
77 Dicţionarul general al literaturii române
Papilian
deveni un roman politic major, Ex derapează destul de repede către o intrigă donjuanescă, prea puţin susţinută de epica fragmentată a volumului. în altă carte, Paharul cu muşte (1997), se reiau parţial texte din Făpturi neînsemnate, cărora li se adaugă, într-o secţiune aparte (Liberte, libre-service), o suită de fragmente reprezentând câteva „vieţi paralele" ale unor personaje prezentate în dublă ipostază: înainte şi după decembrie 1989. Urmărind felurite destine, de la mineri şi studenţi până la disidenţi şi miniştri, P. contrapune clişeelor paralizate ale limbii de lemn, expuse până la saturaţie şi anterior, dezinvoltura noilor limbaje, violente, triviale şi agramate, într-o viziune la fel de cinică asupra societăţii pre- şi postdecembriste.
SCRIERI: Dihorul, Bucureşti, 1970; ed. Bucureşti, 2000; O seară de noiembrie, Bucureşti, 1976; Făpturi neînsemnate, Bucureşti, 1978; Pricini de iubire, Bucureşti, 1981; Micelii, Bucureşti, 1981; Capricii, Bucureşti, 1983; Le Fardeau, tr. Alain Păruit, Paris, 1989; ed. (Ex), Bucureşti, 1993; Des Mouches sous un verre, tr. Alain Păruit, Paris, 1990; ed. (Fliegen unterm Glas), Frankfurt am Main, 1992; ed. (Paharul cu muşte), Bucureşti, 1997; Le Bien queje n'ai pasfait, Paris, 2002.
Repere bibliografice: Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucureşti, 1971,117-121; Nicolae Manolescu, „Dihorul", CNT, 1971, 25; Dana Dumitriu, „Dihorul", ARG, 1971,7; Nicolae Manolescu, Doi prozatori, RL, 1976, 44; Iorgulescu, Scriitori, 229-230; Alboiu, Un poet, 66-68; Iorgulescu, Critică, 126-129; Radu G. Ţeposu, Cercul care se închide, AFT, 1981,11; Alex. Ştefănescu, O cale posibilă, RL, 1983, 14; Ioan Buduca, „Elogiul" prostiei, AFT, 1983,7; Petru Poantă, „Capricii", TR, 1983,38; Ion Simuţ, Capriciile prozei lui Alexandru Papilian, ST, 1983, 12; Radu G. Ţeposu, Aberaţii, VR, 1984,1; Raicu, Fragmente, 382-386; Ioan Holban, Scriitori în exil, CRC, 1990, 4; Ov. S. Crohmălniceanu, Omul nerevoltat, RL, 1990,41; Ion Vlad, Jurnalul unui condamnat, TR, 1993, 30-31; Octavian Soviany, Don Giovanni din subterană, CNT, 1993, 37; Lovinescu, Unde scurte, III, 259-262; Simuţ, Incursiuni,
291-297; Ulici, Lit. rom., I, 368-372; Alex. Ştefănescu, Alexandru Papilian, RL, 1997,12; Georgeta Drăghici, Făpturile din insectar, RL, 1998,49; Cosma, Romanul, II, 282-284; Perian, Pagini, 177-180; Dicţ. scriit. rom., III, 613-615; Popa, Ist. lit., II, 852-853; Dicţ. analitic, IV, 511-513; Manolescu, Enciclopedia, 556-557; Nicoleta Sălcudeanu, Patria de hârtie, Braşov, 2003,194-198.	A.	Tr.
PAPILIAN, Victor (17.VI.1888, Galaţi - 13.VIII.1956, Cluj), prozator şi dramaturg. Este fiul Elenei (n. Plitos) şi al lui Constantin Papilian, medic militar. începe cursurile secundare la Liceul „Carol I" din Craiova (1899-1901) şi le continuă la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, absolvind în 1907. Urmează aici Conservatorul de Muzică, clasa vioară, şi Facultatea de Medicină, pe care o va termina în 1916. Activează în Moldova ca medic militar în timpul campaniei din 1916-1918. Preparator la Catedra de anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, este chemat la Cluj, unde, din 1919 până în 1947, conduce Catedra de anatomie şi embriologie la Facultatea de Medicină. înfiinţează Institutul de Anatomie Descriptivă şi Topografică şi revista „Clujul medical" (1920). Autor al unor tratate de anatomie devenite clasice, prodecan şi decan al Facultăţii de Medicină clujene (1930-1932), fondator al Societăţii Române de Antropologie, membru al unor societăţi
academice europene, P. a fost un reputat om de ştiinţă. Concomitent, întemeiază un cenaclu literar (1930), pe lângă care apare revista „Darul vremii", este membru fondator al Filarmonicii din Cluj (1920), precum şi al Societăţii Scriitorilor Români din Ardeal (1936). Deţine funcţia de director al Operei Române din Cluj (1933-1936) şi al Teatrului Naţional din Cluj (1936-1940), conduce Cercul dramatic al Universităţii clujene mutate la Sibiu (1940-1945) şi face parte din comitetul de redacţie al revistei „Luceafărul" (1941-1945). Debutează în 1924 cu un text polemic, Istoria măgarului farsor şi a cioarei invidioase, replică la acuzaţiile de plagiat aduse lucrării sale Tratat elementar de anatomie descriptivă şi topografică. Semnează cu pseudonimul Sylvius Rolando prima sa carte, culegerea de nuvele Generalul Frangulea (1925), şi romanul Ne leagă pământul (1926; Premiul Academiei Române). Colaborează la „Abecedar", „Familia", „Gândirea", „Lanuri", „Luceafărul", „Pagini literare", „Ramuri", „Renaşterea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Tribuna", „Universul literar", „Viaţa românească" ş.a.
Romanul Ne leagă pământul recurge la modalitatea jurnalului ţinut de unul dintre personaje, doctorul Sebastian Cornăţeanu, pentru a reconstitui, dincolo de cazul de conştiinţă, imaginea în permanentă mişcare contradictorie a României începutului de secol XX, frământată de o răscoală ţărănească şi de război, de mişcări studenţeşti şi de agitaţii socialiste. în credinţa celor şapte sfeşnice (I-II, 1933), socotit cel mai important roman al lui P., înfăţişează antagonismele sociale, politice, naţionale şi confesionale manifestate în Transilvania după Unire, dar aspectul de frescă este subordonat unei probleme psihologice privind criza religioasă declanşată într-o conştiinţă primară. Pe urmele lui Liviu Rebreanu, romancierul creionează cu trăsături sigure un portret de grup al sectei milenariste, în cadrul căruia evidenţiază figura lui Maxim Muscă, şeful mişcării. Personaj dostoievskian, acesta oscilează între abjecţie şi candoare, micime sufletească şi extaz, prăbuşire şi înălţare morală, impunându-şi cu forţa personalitatea. Fără limită (1936), roman cu accente freudiene, urmăreşte frământările sufletului modern într-o lume care şi-a pierdut credinţa, autorul trasând cu precizie, chiar dacă fără a descoperi întotdeauna motivaţii convingătoare, istoricul disoluţiei unei căsnicii. Sectorul cel mai rezistent al scrierilor lui P. îl reprezintă însă nuvelistica, grupată în volumele Generalul Frangulea, Sufletul lui Faust
(1928), Vecinul (1938), De dincolo de râu (1938), Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire (1943) şi Nuvele olteneşti (1946). Dacă într-o primă perioadă prozatorul se înscrie pe linia roman-tic-sentimentală a lui Al. Vlahuţă, I. Al. Brătescu-Voineşti sau Emil Gârleanu, ulterior se îndreaptă spre proza fantastică, privilegiind situaţii în care accidente misterioase vin să tulbure certitudinile ştiinţei, ceea ce ilustrează teza cu privire la primordialitatea spiritului. De o factură diferită sunt câteva nuvele „olteneşti", realiste, colorate, dar fără a ceda pitorescului facil, de o mare autenticitate şi savoare comică. Omul de teatru P., cu un gust sigur în selectarea repertoriului Naţionalului clujean, este mai puţin inspirat în încercările dramatice proprii: comediile, misterele sau dramele sale
Papiu-Ilarian
Dicţionarul general al literaturii române 78
psihologice, reunite parţial în volumul Teatru (1945), sunt artificioase şi livreşti, chiar atunci când ating o problematică incitantă. După moartea autorului, au fost publicate Amintiri din teatru (1968), povestirile din Cearta oltenească (1973), o trilogie romanescă inspirată din viaţa universitară - Chinuiţii nemuririi (1976-1986), alt volum de Teatru (1975), romanul istoric Bogdan infidelul (1982), ca şi cel consacrat periferiei citadine - Coana Truda (1988), Decameronul româneasc (1996) ş.a., cărţi ce vin să completeze imaginea unui creator cu preocupări multiple. Interesat de problematica spirituală, investigată prin acţiuni şi personaje din mediul rural sau intelectual, ca şi de experienţa căutării adevărului, prezentă în romane uneori schematice şi marcate de retorism, precum şi în piese cu accente mistice sau psihanalitice insuficient prelucrate artistic, P. se distinge mai cu seamă în nuvelistică prin capacitatea analitică de fin cunoscător al mişcărilor sufleteşti. Autorul îşi valorifică această înzestrare atât în demontarea, cu o precizie de clinician fascinat însă de ocultism şi de gândirea magică, a mecanismelor alienării conştiinţelor într-o lume ambiguă şi adesea terifiantă, cu indivizi dezvăluindu-şi laturile întunecate şi stranii, cât şi în surprinderea, cu umor, îngăduinţă şi detaşare, a bizareriilor comportamentale observate în comunităţi umane pline de vitalitate. Sunt pagini care anunţă într-un fel universul lui Marin Sorescu.
SCRIERI: Generalul Frangulea, Cluj, 1925; Ne leagă pământul, Bucureşti, 1926; Sufletul lui Faust, Cluj, 1928; Un optimist incorigibil, Cluj, 1934; în credinţa celor şapte sfeşnice, I-II, Cluj, 1933; Cerurile spun, Sibiu, 1934; Nocturnă, Cluj, 1934; Alt glas, Oradea, 1936; Fără limită, Bucureşti, 1936; Vecinul, Bucureşti, 1938; De dincolo de râu, Bucureşti, 1938; A trecut..., Oradea, 1939; Cu steagul înfăşurat. Amintiri de la evacuarea Clujului, Sibiu, 1941; Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire, Bucureşti, 1943; Teatru, Sibiu, 1945; Nuvele olteneşti, Craiova, 1946; Amintiri din teatru, Bucureşti, 1968; Ceartă oltenească, îngr. şi pref. Titus Bălaşa, Craiova, 1973; Teatru, îngr. şi pref. Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, 1975; Chinuiţii nemuririi, I-III, îngr. şi pref. Titus Bălaşa, Craiova, 1976-1986; Bogdan infidelul, îngr. şi pref. Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, 1982; Coana Truda şi Nuvele bărbiereşti, îngr. Cornelia Papilian şi Constantin Cubleşan, pref. Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, 1988; Lacrima şi Amintiri din teatru, îngr. Cornelia Papilian şi Mircea Popa, pref. Mircea Popa, Bucureşti, 1988; Povestiri fantastice, îngr. şi pref. Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, 1994; Decameronul românesc, îngr. şi pref. Mircea Popa, Timişoara, 1996.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 227-230; Chinezu, Pagini, 110-116; Munteano, Panorama, 237-241; Călinescu, Ist. lit. (1941), 842-843, Ist. lit. (1982), 927-928; Papadima, Creatorii, 225-246; Sperantia, Figuri, 80-86; Zaciu, Masca, 365-372; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 519-523; Popa, Spaţii, 117-135; Dan, Proza, 205-211; Micu, „Gândirea", 781-823, 890-899; Firan, Macedonski-Arghezi, 351-355; Valea, Oameni, 96-103; Cubleşan, Teatrul, 121-137; Anania, Rotonda, 103-150; Lăzărescu, Romanul, 186-195; D. Micu, Frescă, psihologii, experienţe, RL, 1987,21; Ion Hobana, Un ins robit ştiinţei, RL, 1988, 29; Mircea Zaciu, Victor Papilian, RITL, 1988, 1-2; Omagiu lui Victor Papilian. 100 de ani de la naştere, Cluj-Napoca, 1988; Negoiţescu, Ist. lit., 1,207-209; H. Zalis, Un complex prozator ardelean, CNT, 1992,26; Dicţ. esenţial, 616-618; Ghiţulescu, Istoria, 164-166; Micu, Ist. lit., 275-278; Nae Antonescu, Scriitori şi reviste din perioada interbelică, Iaşi, 2001, 206-210; Dicţ. analitic, III, 26-27; Titus Bălaşa, Viaţa lui Victor
Papilian. Un destin amânat, Craiova, 2001; Opriţă, Anticipaţia, 75-79; Firan, Profiluri, II, 151-155.	A.C.
PAPIU-ILARIAN, Alexandru (9.X.1827, Bezded, j. Sălaj -23.X.1877, Sibiu), filolog şi publicist. Este fiul Anei (n. Hodoş) şi al preotului Ioan Bucur Pop, al cărui nume l-a preluat latinizat. învaţă la Târgu Mureş, la Blaj, unde va deveni discipolul profesorului Simion Bărnuţiu, şi la Cluj. Aici redactează, împreună cu alţi colegi, un periodic, difuzat manuscris, „Zorile pentru minte şi inimă" (1845-1846), în care îşi formulează orientările şi îndemnurile spre clarificarea unei puternice conştiinţe româneşti, semnând Alesandru Pop. Absolvind în 1847 un curs de drept, este numit funcţionar juridic la Târgu Mureş. Participă intens la evenimentele revoluţionare din 1847-1848, fiind cel mai tânăr dintre tribunii de mare autoritate - Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, A. T. Laurian, Timotei Cipariu - care se aflau în fruntea luptelor pentru revendicări naţionale. In această perioadă şi-a manifestat convingerile şi în articole publicate în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" şi „Organul naţiunale" (Blaj). Ameninţat cu moartea de unguri (care îi asasinaseră tatăl), pleacă la Viena, unde urmează Facultatea de Drept (1849-1852), apoi la Padova, unde obţine titlul de doctor în drept (1854). Este nevoit să accepte, în 1855, oferta de a preda dreptul şi istoria la Academia din Iaşi. Conflicte profesionale şi politice îl fac să demisioneze în 1858 şi, în calitate de profesor particular, are ocazia de a petrece un timp la Berlin, unde va cerceta şi aduna documente referitoare la istoria românilor. După Unirea din 1859 devine un colaborator apropiat, alături Mihail Kogălniceanu, al lui AL I. Cuza, pentru care elaborează lucrări de o mare valoare practică - Memorandum pentru raporturile românilor cu nemţii, cu slavii şi cu ungurii... (1860), Independenţa constituţională a Transilvaniei (1861), ale căror traduceri în franceză, germană, italiană vor apărea ulterior la Bucureşti, Breslau şi Torino. Deţine funcţii juridice înalte în noul stat (procuror general, ministru de Justiţie), fiind unul dintre iniţiatorii reformelor lui Cuza. După abdicarea domnitorului se dedică în mai mare măsură muncii ştiinţifice, devenind în 1868 membru al Societăţii Academice Române. In tot acest timp şi-a susţinut opiniile sau şi-a făcut cunoscute rezultatele cercetărilor printr-o vie colaborare la periodice din Iaşi şi Bucureşti - „Instrucţiunea publică", „Revista Carpa-ţilor", „Românul", „Trompeta Carpaţilor", „Analele Societăţii Academice Române" ş.a. La fel de interesantă este şi corespondenţa sa, din perioada 1845-1867, cu Timotei Cipariu, George Bariţiu, Iacob Mureşianu, Simion Bărnuţiu, Iosif Hodoş, Ion Ghica. A înfiinţat şi condus Societatea Transilvania, destinată susţinerii tinerilor studioşi din provincia natală. Atacurile adversarilor politici, declanşate împotriva sa cu mulţi ani în urmă, capătă accente paroxistice (până la o tentativă de asasinat) când P.-l. candidează pentru a fi ales deputat de Giurgiu (1872). Cum întreaga viaţă i-a fost deosebit de tensionată, o boală nervoasă îi paralizează activitatea în 1874, punând capăt unei biografii excepţionale.
79 Dicţionarul general al literaturii române
Papu
Considerând istoria un factor esenţial în deşteptarea şi definirea conştiinţei naţionale, P.-l., aflat încă în febra trăirilor revoluţionare, proiectează o amplă lucrare, din care s-au tipărit antum, la Viena, doar două volume - Istoria românilor din Dacia Superioară (1851-1852). După un preambul despre originea şi continuitatea poporului român, autorul prezintă conjunctura politică din Ungaria şi Transilvania, anterioară revoluţiei, apoi consemnează desfăşurarea evenimentelor de la 1848. în mare parte reproduceri de documente şi fragmente din periodicele vremii, paginile Istoriei... desluşesc semnificaţiile profunde ale faptelor şi transmit uneori dramatismul, entuziasmul general, patosul luptei. O publicaţie unică, de o deosebită însemnătate este Tezaur de monumente istorice pentru România (I-III, 1862-1864) - colecţie de documente, scrieri istorice străine despre români ş.a., în care sunt traduse şi editate, în premieră naţională, câteva cronici datorate lui Balthasar Walther, Stavrinos, Matei al Mirelor, Dionisie Eclesiarhul, o istorie turcească a lui Ienăchiţă Văcărescu, toate însoţite de studii introductive aparţinând lui P.-l. despre viaţa şi activitatea autorilor avuţi în vedere. Mai târziu el descoperă scrierile lui I. Budai-Deleanu, despre ale cărui manuscrise publică în 1870 o amplă dare de seamă. Sub auspiciile Societăţii Academice Române, editează şi prefaţează în 1872 Operele principelui Demetriu Cantemir, traducând şi primele două capitole din Descriptio Moldaviae, apărută în versiunea românească în volumul al doilea, în acelaşi an. O vibrantă, exaltată evocare a unui mare înaintaş este Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Sinea (1869). în domeniul filologiei, după o serie de precizări (Neologismul, articol apărut în şase numere din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", 1853) şi polemici (cu Timotei Cipariu), din care reies idei benefice pentru cultivarea limbii şi impunerea sistemului ortografic fonetic, P.-l. participă la elaborarea dicţionarului Academiei Române coordonat de A. T. Laurian. Strâns legate de activitatea sa politică şi istorică sunt studiile de drept istoric naţional şi scrierile juridice, care au contribuit la modernizarea legislaţiei şi a vieţii administrative româneşti.
SCRIERI: Istoria românilor din Dacia Superioară, I-II, Viena, 1851-1852; Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Sinea, Bucureşti, 1869; Istoria românilor din Dacia Superioară. Schiţa tomului III, îngr. şi introd. Ştefan Pascu, Sibiu, 1943; Antologie, îngr. şi pref. Corneliu Albu, Bucureşti, 1981. Edîţli: Tezaur de monumente istorice pentru România, I-III, Bucureşti, 1862-1864; Operele principelui Demetriu Cantemir, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1872.
Repere bibliografice.: Vulcan, Panteonul, 125-128; Pop, Conspect, II, 175-178; Ioan Raţiu, Alesandru Papiu Ilarian, UR, 1902, 43-52,1903, 1-6,38-52; Vasile Pârvan, Activitatea politică a lui Alex. Papiu-Ilarian, în Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1909, 373-395; Ion Clopoţel, Al. Papiu-Ilarian în faţa problemelor româneşti contemporane, Alba Iulia, 1939; Corneliu Albu, Al. Papiu Ilarian, Bucureşti, 1945; Omagiu lui Alexandru Papiu Ilarian, Zalău, 1969; Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, I-II, îngr. şi pref. Iosif Pervain, Ioan Chindriş, Cluj, 1972; Zaciu, Ordinea, 232-241; Ioan Chindriş, Alexandru Papiu Ilarian şi Academia Română, Zalău, 1973; Corneliu Albu, Alesandru Papiu Ilarian, Bucureşti, 1977; Dicţ. lit. 1900, 662-663; Ioan Chindriş, Ideologia revoluţionară a lui Alexandru Papiu Ilarian, Bucureşti, 1983; Dicţ. scriit. rom., 111,618-620.	'	C.T.
PAPP, Antoniu (1868-1917), culegător de folclor. A colaborat între 1889 şi 1892 la publicaţiile transilvănene „Familia", „Gutinul", „Gazeta de Transilvania", „Foaia ilustrată", „Gazeta poporului", „Luminătoriul" cu materiale de literatură populară culese din Bihor şi Crişana. Textele - doine, cântece, strigături, balade, poveşti -, multe de o valoare artistică deosebită, sunt reprezentative pentru zonele de unde au fost adunate. Culegătorul notează numai localităţile, fără nici o indicaţie asupra informatorilor, şi face adesea confuzii între specii. Din bogatul material cules, P. a publicat în Lira Bihorului
(1894)	doar balade. A scris şi proză, strânsă în volumele Cu vârful penei (1894) şi Suspin şi zâmbire (1899).
SCRIERI: Cu vârful penei, Gherla, 1894; Suspin şi zâmbire, Gherla, 1899. Culegeri: Lira Bihorului, Gherla, 1894.
Repere bibliografice: G. T. Niculescu-Varone, Folkloriştii români, „Izvoraşul", 1940,2; Dicţ. lit. 1900,663.	L.Bd.
PAPU, Edgar (13.IX.1908, Bucureşti - 30.111.1993, Bucureşti), estetician, eseist şi traducător. Provine dintr-o familie de funcţionari, Italia Papu (n. Bettelli) şi Iacob Papu. La Bucureşti
Papu
Dicţionarul general al literaturii române 80
învaţă la liceele „Sf. Iosif' şi „Sf. Sa va", absolvit în 1927, obţine licenţa în litere (1931) şi în filosofie (1932). Debutează la „Cuvântul", în 1929, cu o cronică plastică. îşi va completa studiile la Viena şi în Italia. După întoarcerea în ţară, funcţionează ca profesor la Liceul Naţional din Iaşi (1938-1943) şi la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti (1943-1946), în acest răstimp susţinându-şi doctoratul cu o teză despre estetica formelor deschise în artă, sub îndrumarea lui Tudor Vianu. între 1946 şi 1952 este asistent, apoi lector la Catedra de literatură universală de la Universitatea bucureşteană (1954-1961) şi conferenţiar la Catedra de scenografie a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu" (1968-1975). îşi întrerupe activitatea pedagogică între 1952 şi 1954, când lucrează ca redactor la Institutul de Lingvistică. Spre sfârşitul perioadei dejiste este arestat şi o vreme nu i se îngăduie să publice. A fost membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor şi director de studii la Universitatea Cultural-Ştiinţifică, a făcut parte din colegiul de redacţie al revistelor „Cahiers roumains d'etudes litteraires" şi „Secolul 20". A fost distins cu premii de Uniunea Scriitorilor (1968, 1978) şi de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1977).
Transferarea faptului de istorie literară într-un spaţiu referenţial interdisciplinar, cu posibilităţi sporite de teoretizare într-un ansamblu de cultură comparată, preferinţa vădită
mm.
ii : -
IU
!—
■T"
EDITURA
pentru perspectiva estetică şi cutezanţa constructivă în formularea aserţiunilor sunt dimensiuni intelectuale de domeniul evidenţei încă de la prima carte a lui P., Răspântii. Forme de viaţă şi cultură (1936). Urmărind definirea formelor de cultură în miezul devenirii lor, comentatorul utilizează consecvent metoda morfologică, rareori îngemănată cu cea pur descriptivă şi cu cea istorică. Deschiderea şi erudiţia dau relief paginii, chiar dacă unele dintre rezolvările propuse au fost depăşite de cercetările ulterioare. Cu obiective şi modalităţi apropiate în planul filosofiei culturii, Soluţiile artei în cultura modernă (1943) ilustrează două tipuri de cultură, condiţionate de cele două tendinţe care domină consecutiv ori concomitent spiritualitatea creatoare: plăsmuirea (artistică) şi cunoaşterea (ştiinţifică). Argumentele demonstraţiei sunt excerptate generos din literatura modernă şi contemporană. Unele tente ale gândirii mentorului Tudor Vianu, manifeste şi mai târziu, sunt sesizabile îndeosebi în aceste prime lucrări. în cărţile elaborate după 1944, foarte variate tipologic, P. explorează precumpănitor literatura universală în interferenţă implicită sau declarată cu metodologia literaturii comparate, a teoriei literaturii şi a istoriei culturii. Studiile care alcătuiesc volumul Din luminile veacului (1967) încearcă să analizeze cât mai adecvat scrieri româneşti şi străine (ale lui Marcel Proust, ale Virginiei Woolf) spre a le detecta laturi definitorii. în Giordano Bruno. Viaţa şi opera (1947) obiectul se lărgeşte spre cuprinderea monografică a unei personalităţi, iar bibliografia, pertinent comentată, fixează originalitatea primului filosof modern care şi-a îmbrăcat ideile în forme artistice. Nu o dată P. se opreşte, în dezacord cu alţi specialişti, asupra destinului unui gen, ca în Evoluţia şi formele genului liric (1968). Expunerea teoretică, susţinută cu fragmente poetice, parcurge întreaga istorie a liricului, de la primele forme de lirism colectiv până la cele puternic individualizate de astăzi, în relaţie directă cu istoria socială şi spirituală a umanităţii. Aceeaşi atitudine de asumare a chestiunilor controversate se află în abordarea unui raport binar, tradiţie - inovaţie, înţeles ca dualitate obiectivă a procesului creator. Să evidenţieze concordanţa trecut-viitor, caracteristică spiritului italic, dar nu numai lui, şi să avanseze câteva sugestii în confruntările teoretice ale vremii constituie scopul imediat al autorului în demersul din Feţele lui Ianus (1970). în spaţiul mediteranean, aria culturilor străvechi reprezintă prelungiri ale naturii şi, ca atare, surse de inspiraţie înnoitoare, spre deosebire de culturile nordice, noţional opuse naturii. îndrăzneţe, afirmaţiile conving prin expresivitatea ilustrărilor. Fragmentat anterior pe studiul unor teme, idei sau personalităţi, interesul pentru Renaştere se va extinde considerabil în Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare
(1967), P. intenţionând aici să dea răspuns la o întrebare fundamentală: care este factorul hotărâtor al modificărilor de structură din care a crescut spiritul modern, dat fiind că epoca segmentează istoria formelor de cultură în două tipuri esenţial diferite? Concluzia, întemeiată pe argumente din spaţiul literaturii, indică drept sursă a transformărilor acel spiritus movens al epocii, căruia îi dau substanţă descoperirile geografice. Integrată într-un spaţiu cosmic redimensionat, conştiinţa îşi va schimba propria structură, consecinţă
81 Dicţionarul general al literaturii române
răsfrântă şi de fenomenul literar. Motivele şi temele, urmărite evolutiv, se referă la geografie şi istorie exotice, culoare locală, exacţiunile coloniale, tipul uman exotic, insula şi utopia, subliniindu-se mutaţiile în percepţia naturii şi în comportamentul existenţial. Demonstraţia reprezintă un aport notabil la desluşirea rădăcinilor din care se trage omul modern, înclinat structural spre cercetarea istoristă, P. va aborda în studii de sinteză şi fenomene artistice mai dificile. Considerând barocul ca stil de viaţă, cu existenţă permanentă şi cu o epocă de înflorire maximă, nu intenţionează o cuprindere integrală, oprindu-se atunci când socoteşte că a închegat contururi cât de cât unitare şi cu semnificaţie globală. Va stărui, de aceea, în Barocul ca tip de existenţă (I-II, 1977) asupra caracterelor intensive ale stilului, fixând, cu temeiuri filosofice şi artistice concrete, câteva dintre coordonatele principale: tragismul trăirii, conştiinţa scindată, atitudinea defensivă, preocuparea pentru sporul de originalitate, ostentaţia, cultul pentru semnul perlei şi al oglinzii, obsesia interiorului, echivocul etc. Structura barocă apare, în comparaţie cu alte stiluri, inepuizabilă şi infinită, confuză şi insolubilă din cauza antagonismului ireconciliabil al trăirii, ca la Faust, Hamlet ori Don Juan, de pildă. Exegeza este împlinită prin schiţarea reperelor unei viziuni integrale a fenomenului la noi, deşi spiritul românesc nu este baroc prin natura sa. La fel va proceda autorul şi în Existenţa romantică (1980), o „schiţă morfologică a romantismului", în care se reformulează componentele de profunzime ale structurii şi ipostazele ontic-romantice (visul, mitul, muzica, ruinele, călătoria, folclorul, ocultismul şi temniţa) la nivelul formelor deschise de viaţă şi de artă. Dialectica lor de-a lungul timpului, studiată în Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare şi în Barocul ca tip de existenţă, se continuă sugestiv în această lucrare. Aluziile frecvente la scriitorii români integrează în romantism şi fenomenul autohton, ale cărui trăsături distinctive sunt evidenţiate succint într-un capitol special. De altfel, literatura universală şi fundalul culturii slujesc de multe ori ca planuri de referinţă pentru interpretarea creaţiei autohtone. Din luminile veacului proiectează comparatist scriitori români: Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Tudor Arghezi ş.a., invocând alte universuri naţionale, ceea ce le întăreşte contururile originalităţii şi îi plasează pe o scară valorică mai largă. Iar în Poezia lui Eminescu (1971), excursul analitic, concentrat asupra „elementelor structurale", asupra dimensiunilor liricii eminesciene şi a legăturilor dintre ele, afirmă datele universalităţii poetului naţional şi căile prin care aceasta se realizează - perfecţionarea expresiei poetice preexistente, întregirea momentului trăit şi prezenţa germenilor anticipativi. Aceleaşi raţiuni vor susţine şi ideea unui protocronism românesc, pe care o aduce în prim-plan volumul Din clasicii noştri (1977), aserţiunile privind „anticipările" româneşti în cultura lumii fiind însă discutabile, greu de validat. Sunt aici o serie de relecturi ale operelor unor scriitori de prim rang: Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Camil Petrescu ş.a. Protocronismul lui P. presupune un mod de lectură axat pe semnalarea antecedentelor novatoare autohtone, precum şi o strategie
Papu
culturală menită să compenseze diverse complexe ale literaturii române. Accentuând ideea „anticipărilor pe plan universal, care au avut loc de-a lungul secolelor în literatura românească", protocronismul se opune sincronismului, încercând să resitueze cultura autohtonă în context universal pe baza precedenţelor literare. Nobilă în intenţie, concepţia se sprijină însă pe un viciu de procedură care nu rămâne fără consecinţe: autorul porneşte de la o teză, urmărind ca, pe parcursul lecturii, să găsească exemplele necesare confirmării ei. Analiza comparativă de tip protocronist, bazată pe aşezarea în balanţă a unei scrieri româneşti şi a uneia străine, îşi relevă disfuncţionalităţile îndeosebi prin utilizarea a două unităţi de măsură diferite. De unde, trei tipuri de decalaje: fie textul românesc e citit fragmentar, fiind prelevate doar părţile mai reuşite, pe când cel străin este evaluat integral, cu toate scăderile sale; fie opera românească e interpretată cu un instrumentar critic mai sofisticat, pe când textul străin rămâne prizonierul unor poncife critice (comparaţia dintre Negruzzi şi Flaubert); fie scrierea autohtonă e prezentată ca excepţie ireductibilă în opoziţie cu opera străină, mereu raliată la o tipologie anume (e cazul lecturii la O scrisoare pierdută, unde eseistul exagerează importanţa Cetăţeanului turmentat). Astfel, deşi cuprinde şi interpretări plauzibile, cartea este
Papu
Dicţionarul general al literaturii române 82
alterată în esenţa ei de caracterul tezist. Din păcate, lucrurile nu se opresc aici, pentru că protocronismul lui P. va fi adoptat şi transformat într-o armă de luptă ideologică de criticii din jurul revistei „Săptămâna" (Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu, Paul Anghel ş.a.), care vor face din această concepţie unul dintre stâlpii doctrinei izolaţioniste a naţional-comunismului. In fine, în anii 70-'80 câteva studii de istorie şi teorie literară ale lui P. se întrepătrund, ca şi la început, în explicarea fenomenului de cultură umanistă, cu cele privind istoria artei: între Alpi şi Marea Nordului (1973), carte de eseuri asupra artei germane, şi Arta şi umanul (1974), cu o problematică vastă, în viziune comparatistă, iar aceasta înscrisă în perspectiva teoriei culturii. Traducerile, din literatura spaniolă îndeosebi, reprezintă pentru P. preocupări secundare.
Că Edgar Papu nu e un critic sau, oricum, nu e unul în sensul obişnuit al termenului, se vede nu numai din faptul că n-a practicat comentariul literaturii la zi [...], dar din înseşi obiectivele şi temele întregii sale activităţi. încă de la începuturi, literatura nu a constituit pentru el un domeniu de referinţă exclusivă. Interesul său se plasează la răspântia domeniilor culturii şi în punctele de întâlnire ale acesteia cu viaţa. Formele de cultură sunt considerate în paralel cu formele de viaţă nu spre a fi discriminate, ci, dimpotrivă, asociate. Cultura însăşi, în ansamblul ei, e văzută ca o formă de viaţă şi, nu întâmplător, arta e chemată să dea soluţii nu numai culturale, ci şi existenţiale.
Mircea Martin
SCRIERI: Răspântii. Forme de viaţă şi cultură, Bucureşti, 1936; Artă şi imagine, Iaşi, 1939; Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, 1943; Giordano Bruno. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1947; Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Bucureşti, 1967; Din luminile veacului, Bucureşti; 1967; Evoluţia şi formele genului liric, Bucureşti, 1968; Altdorfer, Bucureşti, 1969; Feţele lui Ianus, Bucureşti, 1970; Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1971; între Alpi şi Marea Nordului, Bucureşti, 1973; Arta şi umanul, Bucureşti, 1974; Barocul ca tip de existenţă, I-II, Bucureşti, 1977; Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, 1977; Existenţa romantică. Schiţă morfologică a romantismului, Bucureşti, 1980; Orizonturi la început de veac, Bucureşti, 1982; Motive literare româneşti, Bucureşti, 1983; Apolo sau Ontologia clasicismului, Bucureşti, 1985; Despre stiluri, Bucureşti, 1986; Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Bucureşti, 1989; Excurs prin literatura lumii, Bucureşti, 1990; Scriitori-filosofi în cultura română, Craiova, 1994. Traduceri: Epicur, Lucreţiu, Texte alese, introd. C.I. Gulian şi Marcel Breazu, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu H. Mihăescu); Florencio Sanchez, In familie, Bucureşti, 1957; Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ion Frunzetti); Federico Garda Lorca, Mariana Pineda, în Federico Garda Lorca, 4 piese de teatru, pref. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1958; J. Villafane, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1960; Ramon del Valle-Inclân, Tiranul Banderas. Curtea miracolelor, pref. trad., Bucureşti, 1967; Kurt Held, Zora cea Roşie şi banda ei, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Anton Dumitriu, „Răspântii", „Lumea românească" 1937, 92; I. Negoiţescu, „Soluţiile artei în cultura modernă", „Saeculum", 1943, 6; N.I. Popa, „Soluţiile artei în cultura modernă", „Ethos", 1944, 1; Cornel Mihai Ionescu, „Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare", VR, 1967, 12; Streinu, Pagini, IV, 236-237; Biberi, Lumea, 171-177; Martin, Generaţie, 166-173; Balotă, Labirint, 417-421;
Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971, 317-324; Sorianu, Contrapunct, 235-239; Vlad, Convergenţe, 143-148; Constantin, Prozatori-critici, 1,24-28; Raicu, Structuri, 192-197; Tomuş, Răsfrângeri, 203-208; George, Sfârşitul, I, 36-49, 272-276, II, 308-311; Martin, Metonimii, 351-354; Al. Călinescu, „Poezia lui Eminescu", CREL, 1975, 4; Paul Anghel, Nouă arhivă sentimentală, Bucureşti, 1975, 96-101, 310-320; Balotă, Arte, 323-330; Cristea, Domeniul, 362-364; Anghe-lescu, Creaţie, 310-327; Stănescu, Jurnal, 1,233-241; Ungheanu, Lecturi, 257-262; Dobrescu, Foiletoane, I, 163-169; Mihăilescu, Conceptul, II, 200-203; Şerban Cioculescu, Sugestii eminesciene, RL, 1980,10,11; Stan Velea, Edgar Papu, RITL, 1980, 3; Ştefănescu, Jurnal, 116-117; Zaciu, Lancea, 197-201; Grigurcu, Critici, 433-441; Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, 1982, 144-162; Mareea, Varietăţi, 314-317; Simuţ, Diferenţa, 188-192; Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti, 1982,187-199; Grigurcu, între critici, 110-112; Corbea-Florescu, Biografii, III, 146-159; Martin, Singura critică, 85-107; Ilie Purcaru, Literatură şi naţiune, Bucureşti, 1986,82-94, passim; Mircea Martin, Un tratat de ontologie a stilurilor artistice, VR, 1987,10; Vasile, Conceptul, 249-250; Lovinescu, Unde scurte, I, 392-394; Nicolae Florescu, La despărţirea de Edgar Papu, RL, 1993, 14; Mircea Popa, Edgar Papu -erudiţie şi valoare, TR, 1993,15; Ioana Bot, Despre iubire şi umilinţă, ST, 1993, 6; Grigurcu, Peisaj, I, 7-10; Simuţ, Incursiuni, 118-126; Dicţ. esenţial, 618-621; Manolescu, Lista, III, 55-63; Mircea Martin, Cultura română între comunism şi naţionalism (II), „22", 2002, 44; Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa, 2002,
144-160; Zamfirescu, Istorie, II, 362-373.	St.	V.,	A.	Tr.
PAPU, Letiţia (20.XI.1912, Bucureşti - 2.V.1979, Bucureşti), prozatoare şi poetă. Este fiica Italiei Papu (n. Bettelli) şi a lui Iacob Papu, funcţionari, şi soră cu Edgar Papu. A absolvit Liceul „Regina Maria" (1930) şi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1930-1934), continuându-şi studiile la Paris (1936-1939). Va fi profesoară de liceu la Turda (1939-1944) şi la Cluj (1944-1948), lector de limba franceză la Universitatea bucureşteană (până în 1954) şi la Institutul Pedagogic din Piteşti (până în 1964). Debutează cu versuri în „Gând românesc" (1937), colaborând apoi la „Universul literar", „Claviaturi", „Pagini literare", „Revista tineretului" ş.a.
Prima carte semnată de P., romanul Cercul alb (1945; Premiul Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă), deşi de proporţii reduse, este, în mod cert, cea mai reuşită scriere a autoarei. Plecând de la pretextul manuscrisului găsit, simt plasate inspirat elementele romantice ale unei iubiri, ajunsă obsesie, într-un cadru semifantastic, misterios şi magic, evitându-se melodrama prin introducerea unui „prolog" ce constituie, de fapt, epilogul întâmplărilor narate. Romanele care au urmat, Anii iubirii (1955), Sub arşiţa verii (1957), între două oglinzi (1965), Succes (1971) şi Moartea tânărului veteran (1978), ca şi volumele de proză scurtă Suită dramatică (1959) şi Mărul cunoştinţei (1968) sunt cărţi datate. Indiferent de mediul investigat (muncitoresc, studenţesc, artistic), tiparele psihologice sunt stereotipe, unele cu o rudimentară schematizare în sensul imperativelor realismului socialist mai întâi, iar mai târziu în linia unui moralism ostentativ: aceiaşi indivizi oneşti, care reuşesc să înfrângă duşmanul de clasă, ori care, neînţeleşi de semeni, izbutesc în urma unor îndelungi tribulaţii, să îşi
83 Dicţionarul general al literaturii române
Papuc
dovedească nevinovăţia. în Lângă un geam deschis (1955) şi în Noi, cei vii (1963), autoarea versifică facil şi declamativ teme frecvente în literatura momentului, vădind o atitudine entuziast-idilică în raport cu realităţile.
SCRIERI: Cercul alb, Bucureşti, 1945; Anii iubirii, Bucureşti, 1955; Lângă un geam deschis, Bucureşti, 1955; Sub arşiţa verii, Bucureşti, 1957; Suită dramatică, Bucureşti, 1959; Noi, cei vii, Bucureşti, 1963; între două oglinzi, Bucureşti, 1965; Mărul cunoştinţei, Bucureşti, 1968; Succes, Bucureşti, 1971; Moartea tânărului veteran, Bucureşti, 1978. Traduceri: Dimos Rendis, Pământul patriei, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Demostene Botez); Romain Rolland, Beethoven. Marile epoci creatoare. De la Eroica la Appassionata, introd. Horia Bratu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Nicolae Parocescu), Goethe şi Beethoven, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Nicolae Parocescu), Beethoven. Marile epoci creatoare. Cântecul învierii (Missa Solemnis şi ultimele sonate), Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Nicolae Parocescu), Beethoven. Marile epoci creatoare. Catedrala întreruptă, I-III, Bucureşti, 1965-1967 (în colaborare cu Nicolae Parocescu), Iubirile lui Beethoven, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Nicolae Parocescu).
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 152-155; Perpessicius, Opere, XI, 257-262; G. Călinescu, „Cercul alb", „Naţiunea", 1948,532; Ion Tiba, „Sub arşiţa verii", IL, 1958,6; Magdalena Popescu, „între două oglinzi" GL, 1965,43; Piru, Panorama, 394-396; Sorin Titel, „Succes", RL, 1971,44; Ioana Creţulescu, Istorie romanţată, LCF, 1978, 16; Lit. rom. cont., 1,390; Dicţ. scriit. rom., III, 624-625.	D.Gr.
PAPUC, Liviu (6. VII .1950, Dorneşti, j. Suceava), istoric literar, editor şi traducător. Este fiul Aureliei (n. Rodinciuc) şi al lui Vasile Papuc, impiegat de mişcare la CFR. Urmează şcoala generală şi liceul la Rădăuţi, apoi Facultatea de Filologie, secţia engleză-română, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1969-1973). Funcţionează la şcoli generale din Gherăseni, judeţul Buzău (1974-1975), Iaşi (1975-1976) şi Focuri, judeţul Iaşi (1976-1984). Din 1984 lucrează la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" din Iaşi, în 1992 devenind şef de serviciu. îşi ia doctoratul în 2002, cu teza Leca Morariu. Viaţa şi opera, susţinută la Universitatea ieşeană. începe să publice ca elev la Rădăuţi, în revista „Lumina" (1967), continuând, ca student, să scrie la „Alma Mater" de la Iaşi, unde a fost redactor-şef adjunct între 1972 şi 1973. Debutează editorial cu monografia Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" (1989), în colaborare cu Nicoleta Popescu şi Radu Tătărucă. în acelaşi an, alături de Constantin Mălinaş, publică la Oradea Biblioteca ediţiilor Mihai Eminescu româneşti şi străine (Premiul revistei „Familia"). în aceeaşi arie de preocupări se situează colaborările la volumele colective Biblioteca universitară între tradiţie şi devenire (1988), Biblioteca şi perenitatea culturii româneşti (1990), coordonate de Cornelia Mâţă. îngrijeşte, singur sau în colaborare, numeroase ediţii din scrierile lui Nicolae Breban, Mircea Streinul, Teodor T. Burada, Leca Morariu, Ion I. Nistor, Costache Conachi, Ioan Artemie Anderco. Activitatea de „arheologie literară" s-a concretizat şi printr-o bogată publicistică, în care se remarcă preocuparea constantă pentru literatura bucovineană. Colaborează la „Convorbiri literare" (e redactor din 1998), „Dacia literară",
„Cronica", „Timpul", „Revista română", „Steaua", „Bucovina literară", „Familia română", „Iconar", „Analele Bucovinei", „Biblioteca şi cercetarea" ş.a. Mai semnează Liviu P. Morariu, Olivian Radovici.
Volumul Frânturi de cultură bucovineană (1997) include studii despre Leca Morariu - conturând un „profil artistic al călătorului", al cărturarului preocupat de folclor, al profesorului şi al cercetătorului lui Eminescu - şi câteva portrete, dintre care se remarcă acelea ale lui Constantin Hurmuzachi, Ion Grămadă, Lascar Luţia, Claudiu Isopescu, Mircea Streinul, precum şi scurte incursiuni în existenţa unor periodice uitate, cum ar fi „Deşteptarea", „Spectatorul", „Britanica", toate având drept liant voinţa asiduă a cercetătorului de a configura specificul cultural al Bucovinei, prin necesare restituiri şi valorizări ale spiritualităţii acestei provincii româneşti cu un destin istoric particular. Cartea Marginalii junimiste (2003) propune o intrare în istoria „obscură" ori mai puţin cunoscută a societăţii Junimea, despre care stăruie impresia că, încă de multă vreme, s-a spus tot ce se putea spune. Sunt aici numeroase documente - acte oficiale, texte şi trimiteri la periodice premergătoare „Convorbirilor literare", scrisori ale lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Petru Th. Missir ori adresate lor, care nu doar clarifică perioada aurorală a Junimii şi a „Convorbirilor literare", dar aduc o serie de informaţii semnificative, preţioase pentru cercetătorul literar. Acribiei lui P., mereu pasionat de arcanele documentelor, i se adaugă bucuria descoperirii unor elemente insolite, ascunse în cele mai puţin promiţătoare surse, care umplu de culoare şi de viaţă istoria literară. Un capitol reface avatarurile tipografiei patronate de Junimea, altul se referă la librăria Junimii, cu detalii pitoreşti culese din scrisorile lui Titu Maiorescu, altundeva autorul încearcă să dezlege misterele celor „trei Junimi" - masonică, politică, literară -, integrând astfel mişcarea junimistă în destinul cultural şi politic european. Nici „caracuda"din întâlnirile societăţii ieşene nu este ignorată, ci văzută ca „grup de presiune". Fireşte, nu lipsesc importante precizări despre bibliotecarul Mihai Eminescu, spicuite cu răbdare din registrele instituţiei, ca şi din corespondenţa dintre D. Boghean şi Petru Th. Missir, din perioada întunecării tragice a poetului. P. documentează despre o Veronica Micle la Reuniunea Femeilor Române, la vârsta când semna Ana Verona Câmpeanu, despre bibliotecile personale ale junimiştilor Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, A. D. Xenopol, Ştefan Vârgolici ori Iacob Negruzzi. Nu mai puţin demnă de interes este ultima parte a cărţii, dedicată parlamentarismului junimist, ca şi capitolul special dedicat lui P. P. Carp, atât de cunoscut ca maestru al oratoriei politice şi atât de puţin ca, de pildă, traducător din Shakespeare, „apariţiune neobişnuit de interesantă" şi pentru elita apuseană. Dacă Frânturi de cultură bucovineană, ce are meritul de a constitui un document cultural solid în slujba ideii de românism dincolo de graniţele politice, este oarecum grevat de fragmentarism, Marginalii junimiste, volum dezvăluind aceeaşi răbdătoare pasiune de cercetător, se bucură, în schimb, de o perspectivă integratoare, de judecăţi de valoare mai prudent afirmate şi
Paradigma
Dicţionarul general al literaturii române 84
oferă numeroase oaze de plăcere intelectuală, lipsa de pedanterie şi rafinamentul „arheologului" literar creând o dimensiune discret-literară, binevenită pentru demersul critic propriu-zis. O bogată activitate de traducător însoţeşte la P. pe aceea de cercetător literar şi de publicist.
SCRIERI: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" (în colaborare cu Nicoleta Popescu şi Radu Tătărucă), Iaşi, 1989; Biblioteca ediţiilor Mihai Eminescu româneşti şi străine (în colaborare cu Constantin Mălinaş), Oradea, 1989; Frânturi de cultură bucovineană, Iaşi, 1997; Marginalii junimiste, Iaşi, 2003. Traduceri: Francis Scott Fitzgerald, Visuri de iarnă şi alte povestiri, Iaşi, 1992; Edgar Wallace, Conturi lichidate, Iaşi, 1994; Iris Johansen, Un colţ de paradis, Iaşi, 1994; Alfred de Musset, Gamiani sau Noaptea plăcerilor, Iaşi, 1995; Jacques Bergier, Cărţile blestemate, Iaşi, 1995; Georges Barbarin, Secretul Marii Piramide, Iaşi, 1997; James M. Buchanan, Limitele libertăţii, Iaşi, 1997; Jean Delumeau, Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (sec. XIII-XVIII), II, postfaţă Alexandru-Florin Platon, Iaşi, 1998 (în colaborare cu Mihai Ungu-reanu); Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Satco-Pânzar, Dicţionar, 170; Liviu Antonesei, Un excelent traducător, „Monitorul", 1995,1237; Dan Mănucă, Trepte spre sinteză, „Bucovina literară", 1997, 4-7; Florin Faifer, Popasuri în Ţara Fagilor, DL, 1997,27; Corneliu Ştefanache, O carte despre Bucovina, „Evenimentul", 1997,1752; George Bădărău, Amănunte esenţiale, CL, 1997,8; Mircea A. Diaconu, Generozitatea istoricului literar, „Crai nou", 1997,1885; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 317-318; Mihai Iacobescu, Unitate în diversitate, „Crai nou", 1998, 2147; Simion Bărbulescu, Publicistica literară ca vocaţie, CNT, 2000,14.	S.D.
PARADIGMA, revistă „plurilingvă de cultură", apărută la Constanţa din 15 mai 1993, iniţial lunar, apoi neregulat, sub direcţia lui Marin Mincu. Colectivul de redacţie menţionat în numărul inaugural este alcătuit din Mihai Cimpoi, Ion Dan Nasta, Ştefania Plopeanu, George Popescu, Monica Spiridon, iar colegiul consultant din Enrique Badosa (Spania), Catherine Durandin (Franţa), Alfredo Giuliani (Italia), Adam Puslojic (Iugoslavia), Manuel Simoes (Portugalia). în amplul articol din primul număr, Marin Mincu, alegându-şi-1 drept model pe Constantin Noica (căruia îi este dedicat acest număr), face o pledoarie pro domo, sprijinindu-se pe valorile autohtone care şi-au iradiat creativitatea în virtutea unei tranzitivităţi ce a sfidat frontierele româneşti. Intenţia e de a exalta tocmai acea românitate subînţeleasă, ignorată de comentatorii străini: „Oricine poate constata la faţa locului cât este de dificil să-i convingi pe francezi că lonescu, Tzara, Cioran (ale căror nume au fost franţuzite), nu sunt exclusiv «francezi» şi că Paul Celan este român. Nu se admit aprioric, şi asta devine cel mai grav lucru, nici o inserţie, fibră, cicatrice, determinaţie de românitate în structura operelor lor, ca şi cum acestea ar fi apărut din neantul pur." Pornind de la convingerea că „există o plasmă originară a limbii române", autorul articolului avansează şi o soluţie: „în loc de astfel de atitudini specifice unui soi de adolescenţă prelungită, ar fi cazul să reîncepem, serios, să facem cultură, pornind din nou de la problemele de fond, cu gravitate, cu aplicaţie, cu implicare, cu pasiune noiciană." Se poate descifra aici şi aspiraţia de a înscrie revista proaspăt
născută pe o astfel de traiectorie recuperatoare, păstrând, în acelaşi timp, o amplă deschidere spre exterior. P. promovează îndeosebi literatura contemporană română şi italiană şi dialogul dintre cele două culturi. Numerele sunt dedicate, în mare parte, unor personalităţi ale vieţii culturale contemporane, româneşti şi italiene: Mircea Ivănescu, I. D. Sârbu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Eugen lonescu, I. L. Caragiale, Ion Barbu, Marin Sorescu, Nicolae Breban, G. Călinescu, G. Bacovia, Mario Luzi, Paul Celan, Lorenzo Renzi, Umberto Eco, Pier Paolo Pasolini ş.a. Sunt incluse interviuri şi texte critice despre fiecare personalitate evocată, traduceri din opera autorului, în italiană ori în română. Reţin atenţia, în numărul 2-3/1993, şi interpretările unor semiologi italieni (Cesare Segre, Gian Paolo Caprettini ş.a.) privind opera eminesciană, alături de cele ale lui Marin Mincu (despre textualizare la Eminescu), Octavian Soviany, Ştefania Plopeanu ş.a., precum şi dosarul Eminescu a Firenze, despre traducerea Luceafărului în italiană, realizată de Sauro Albisani; în numărul 1-3/1996, traducerile în italiană şi franceză din Nichita Stănescu, textele critice dedicate operei acestuia (în special cel semnat de G. Rotiroti); în numărul 2/1998, studiul despre Ion Barbu şi poezia textualistă, semnat de Marin Mincu, în care se propune paradigma barbiană pentru poezia română actuală; în numărul 1/1999, o convorbire a lui Mihai Sora cu Marin Mincu despre Eugen lonescu şi un text al directorului P. despre lonescu, insistând pe dimensiunea universală, dar şi pe cea locală („spiritul creativ muntean", inovativ şi polemic); în numărul 1/2000, studiul lui Marin Mincu despre Tudor Arghezi şi „tentativa dramatică de constituire a eului poetic", aspiraţie prin care poezia acestuia marchează un moment esenţial în evoluţia spre modernitate a liricii româneşti. Alte numere găzduiesc dezbateri pe teme de interes „la zi": postmodemismul (6-9/1997), semiotica italiană (10-12/1997), canonul şi canonizarea. Paginile despre postmodernism conţin o discuţie teoretică detaşată, lipsită de partis-pris-uri ideologice, despre postmodernitate şi postmodernism (Marin Mincu), aspectele postmodernismului sau raportul ambiguu cu modernitatea (Alexis Nouss, Gheorghe Crăciun), fără să lipsească aplicaţiile ce au în vedere literatura română. Numărul cuprinde şi un amplu text din Gianni Vattimo, Dialectică, diferenţă, gândire slabă, în traducerea Ştefaniei Mincu. Dezbaterea cu privire la canon şi canonizare ocupă mai multe numere din 2001-2003 şi abordează probleme precum noţiunea de canon literar, modul de funcţionare al acestuia, la noi, în perioada interbelică, emergenţa unui „canon textualist". Articolul inaugural al lui Marin Mincu, Canon şi axiologie, face ordine într-un teritoriu lăsat pe seama defilărilor de revistă. Polemizând cu Gheorghe Crăciun, care disocia canonul opt-zecist de „valoare", Marin Mincu acreditează ideea perenităţii criteriului axiologic în constituirea oricărui canon, inclusiv a celui contemporan şi discută importanţa autenticităţii în canonul textualist al anilor '60-80. La anchetă participă, fiecare cu o contribuţie semnificativă, Ion Pop, Ioan Buduca, Paul Cornea, Irina Mavrodin, Angela Marinescu, Livius Ciocârlie, Daniel Cristea-Enache, Ion Simuţ, Mircea Martin,
85 Dicţionarul general al literaturii române
Parascan
Mihai Zamfir ş.a. în afară de texte critice şi eseuri, P. publică şi poezie în română şi în italiană. Se mai remarcă interviurile lui Marin Mincu cu Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Umberto Eco, Gianni Vattimo. De asemenea, sunt publicate poeme ale lui Eugenio Montale, ale Gabriellei Sobrino, ale lui Mario Luzi sau Alfredo Giuliani, corespondenţa lui Emil Cioran cu Dieter Schlesak, traducerile lui Mircea Ţuglea din Paul Celan ş.a. Alţi colaboratori: Maria Corti, Gheorghe Grigurcu, Marian Victor Buciu, Monica Farnetti şi mulţi alţii. Revista este ilustrată cu eleganţă de artişti plastici precum Spiru Vergulescu, Sorin Ilf oveanu, Sorin Dumitrescu.	N. S., R. D.
PARADOX, revistă de „cultură, reflecţie şi atitudine" apărută la Bucureşti de la 1 mai 1990 până în august 1991 (patru numere), sub direcţia lui Marcel Duţă, secretar de redacţie fiind Andrei Nestorescu. Publicaţia poartă drept moto un citat din Lucian Blaga: „Să ajungi în ţara făgăduinţei pe care o porţi în tine". în editoriale precum Cultura, şi puterea, Prin cultură la democraţie, Mitologia tiparului şi Falsa normalitate, Marcel Duţă abordează teme prin care doreşte să stabilească „raportul de atâtea ori paradoxal între cultură şi putere". Preocuparea pentru publicarea de materiale inedite sau pentru restituirea unor texte mai puţin cunoscute se îndreaptă atât spre numele mari ale culturii româneşti, cum ar fi Mircea Eliade (Despre rugăciune, conferinţă radiofonică din 9 martie 1935), Mircea Vulcănescu (Despre spiritul românesc, text preluat din „Caete de dor", 1952), Vintilă Horia (scrisoare trimisă lui Petre Pascu la 6 octombrie 1990), Constantin Noica (Războiul formelor), Dimitrie Cuclin (Confesiuni), dar şi spre traduceri în premieră din Plutarh, Mario Vargas Llosa, Mihail Bulgakov (Jurnal, în versiunea Anei-Maria Brezuleanu) sau Al. Zinoviev (Comunismul ca realitate). Cu poezii sunt prezenţi Ion Mustaţă, Victoria Ana Tăuşan, Monica Pillat, Lia Miclescu şi, sub titlul Recuperări, Pan M. Vizirescu şi Dimitrie Cuclin. în numărul 4 un interesant grupaj, O dinastie de scriitori, îi prezintă pe Ion, Dinu şi Monica Pillat, precum şi patru scrisori inedite ale lui Dinu Pillat către soţia sa. Revista mai cuprinde rubrici dedicate teatrului, muzicii, filmului, recenzii de cărţi, evocări ale unor scriitori, dintre care, sub semnătura Sandei Diamantescu, o rememorare intitulată Ultima întâlnire cu Petru Comarnescu.	M.Ş.
PARADOX, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din aprilie 2000, sub conducerea lui Marcel Crihană, ca publicaţie a Editurii Perpessicius. în editorialul Pe urmele lui Perpessicius, Marcel Crihană face elogiul marelui critic, care „a reprezentat conştiinţa estetică a momentului, alături de T. Vianu şi
G.	Călinescu", şi anunţă înfiinţarea Editurii Perpessicius, precum şi a unui cenaclu omonim. în calitate de redactor-şef, Sorina Crihană-Dascălu explică, în articolul De ce „Paradox", alegerea titlului publicaţiei: „Paradoxul se instituie într-un intermediar către depăşirea aparenţelor mai mult sau mai puţin înşelătoare", determinând „o problematizare continuă,
dar cu rost". Fiecare an de apariţie al revistei este pus sub semnul unei aniversări: anul 2000 este dedicat lui Mihai Eminescu, 2001 lui Constantin Brâncuşi, 2002 lui I. L. Caragiale, iar anul 2003 lui Nichita Stănescu. La rubrica „Planete lirice" sunt găzduiţi mai ales poeţii afirmaţi în cadrul cenaclului „Perpessicius": Ion C. Ştefan, E. Cojocaru, Dumitru Dumitrică, Constantin Mosor şi alţii. O serie de interviuri aduc date noi despre Şerban Cioculescu (text inedit, din 1984), Gheorghe Bulgăr, Solomon Marcus, Theodor Codreanu, Emil Mânu ş.a. Marcel Crihană este prezent cu editoriale, cu un lung studiu intitulat Calităţile criticului literar, dar şi cu recenzii, poezii, cugetări. Din 2002 este anexat un supliment pentru femei, „Theia", iar în 2003 se editează un supliment de cultură religioasă, „Diakrisis". Rubricile „Cenaclu", „Educaţie", „Ştiinţă şi tehnică", „Societate" relevă încercarea redactorilor de a da publicaţiei un profil cultural cât mai cuprinzător.	M. Ş.
PARASCAN, Constantin (26.1.1944, Măgireşti, j. Bacău), prozator şi istoric literar. Este fiul Măriei (n. Popa) şi al lui Constantin Parascan, ţărani. După absolvirea Liceului Teoretic din Oneşti (1966), a urmat Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1967-1972). Devine muzeograf la Muzeul Literaturii Române din Iaşi - Bojdeuca „Ion Creangă" (1972-1975), apoi muzeograf şi şef de secţie la Casa Pogor şi iarăşi, din 1989, muzeograf la Bojdeuca „Ion Creangă". Din 1998 este lector asociat la Facultatea de Litere şi Ştiinţe a Institutului de Studii Europene „Ştefan Lupaşcu" din Iaşi, iar din 2002 este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bacău. Debutează în revista „Alma Mater" cu proza Coborârea din urmă (1970), iar editorial, cu romanul Uşile nopţii, apărut în 1981.
Paradigmatic pentru proza lui P. este Vasile Proca, personajul principal al romanului Uşile nopţii, care poate fi considerat o replică a protagonistului din Intrusul de Marin Preda prin conjugarea nedreptăţii sociale cu renghiurile jucate de soartă, la care se adaugă şi o veritabilă vocaţie pentru nefericire, confirmată de eşecul familial şi de stigmatizarea fizică. Dacă personajul lui Preda mai mult problematiza detaşat decât suferea, protagonistul de aici nu are aptitudini de cazuist al culpabilităţii morale, ci este o fire poetică ce îşi sondează trecutul prin insistente incursiuni anamnetice şi prin reverii. întreg romanul e, de altfel, bazat pe reverberaţii poetice, textul fiind contrapunctat de pagini poematice. Prozatorul apelează la folosirea persoanei a doua singular, procedeu care permite o serie de suprapuneri: planul real cu cel al visului, monologul interior cu replicile interlocutorului, autorul cu naratorul. Nostalgia, cauzată de „imposibila întoarcere" la mentalitatea şi simţirea arhaică, este preponderentă şi în romanul Sufletul nostru dintâi (1984), un fel de poem în proză cu alură memorialistică şi presărat cu elemente fantastice de coloratură neoromantică, figurând un peisaj etat d'âme antropomorfizat. Intenţia regăsirii de sine, nutrită şi de nevoia confesiunii, trădează propensiunea spre interogaţie şi relativizare a celui care îşi caută „sufletul dintâi". Factura
Paraschivescu
Dicţionarul general al literaturii române 86
autobiografică a textului este susţinută de apelul la doi naratori care îşi descriu dialogic - unul diaristic, iar celălalt prin procedeul epistolar - parcursul existenţial. Prin aceeaşi strategie care mizează pe rememorare, confesiune şi jurnal se reconstituie, în romanul Vămile iubirii (1988), o ambianţă aparent romantică, creată de trei femei care doresc să realizeze, fiecare prin datele ei temperamentale, cuplul cu un partener ideal. „Vămile iubirii" fiind numeroase şi repetabile, la capătul unor istorii erotice paralele se consemnează eşecul tentativei de atingere a absolutului în dragoste. Doar Scriitorul ar putea închipui, prin mecanica scripturalului, cuplul exemplar în „cartea-femeie" - o carte care nu îşi poate găsi modelul decât prin apelul la „prototipul irealizabil" al femeii ideale. Ar fi de reţinut motoul atribuit unui Anonim: „Nu citiţi cărţi de dragoste. Iubiţi-vă! Cea mai frumoasă carte despre iubire e iubirea însăşi". Romanul Orga de argint (1994) - cel mai reprezentativ pentru tipul de proză abordat de P. - reiterează lirico-poematic, tot prin apelul la recuzita romantică, povestea de dragoste primordială. în ipostaza de istoric literar, P. se dedică, practic exclusiv, unui singur scriitor: Ion Creangă. Studiul cel mai important, Ion Creangă. Măştile inocenţei (2000), este precedat de monografia Bojdeuca „Ion Creangă“ (1984) şi de Povestea vieţii lui Ion Creangă (1996). Construindu-şi demersul de la autor înspre operă, comentatorul evită confuzia între biografia unui autor şi „viaţa şi opiniile personajelor" sale, ceea ce duce de regulă la biografii romanţate şi la conturări pripite ale eului creator. El cercetează cu minuţie şi reordonează nuanţat documentele şi actele oficiale, unele inedite, ajungând la definirea unei psihologii creatoare şi la schiţarea etapelor unui destin uman adesea derutant pentru istoricii literari. Se demonstrează că „sucitul" Creangă a avut darul disimulării, acoperindu-şi protector fondul său grav şi chiar tragic (nicicum „jovial") cu „măştile inocenţei". Acest cod al măştilor, detectabil la eul empiric, este folosit de povestitor şi retrospectiv în Amintiri din copilărie, analizate aici ca operă de ficţiune propriu-zisă, iar nu ca autobiografie. P. nu se hazardează în emiterea de ipoteze neconfirmate de documente şi acest lucru se observă şi în Anexă, apărută iniţial separat, sub titlul Ion Creangă şi lumea în care a trăit (1999), care cuprinde un tablou cronologic comparativ al vieţii şi al operei scriitorului, aşezate în paralel cu evenimentele culturale, literare şi socio-politice din epocă. în acelaşi spirit al prudenţei asertorice este redactată cartea Eminescu şi Creangă la Junimea (2002), rod al cercetării arhivelor şi al examinării a numeroase studii şi articole. Se descrie, într-un reuşit tablou de epocă, contextul apariţiei Junimii şi a „Convorbirilor literare" şi se urmăreşte apropierea celor doi scriitori de instituţia culturală care i-a consacrat.
SCRIERI: Uşile nopţii, Iaşi, 1981; Ion Creangă. „Nu ştiu alţii cum sunt..." (în colaborare), Iaşi, 1983; Bojdeuca „Ion Creangă", Iaşi, 1984; Sufletul nostru dintâi, Iaşi, 1984; Vămile iubirii, Iaşi, 1988; Muzeul Literaturii Române (în colaborare), Iaşi, 1989; Orga de argint, Iaşi, 1994; Povestea vieţii lui Ion Creangă, Iaşi, 1996; Ion Creangă şi lumea în care a trăit, Iaşi, 1999; Ion Creangă. Măştile inocenţei, pref. Zoe Dumitrescu- Buşulenga,
postfaţă Liviu Leonte, Iaşi, 2000; Eminescu şi Creangă la Junimea, Iaşi, 2002; Preoţia lui Creangă, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Ioan Holban, „Uşile nopţii", CRC, 1981, 13; Voicu Bugariu, Proză poetică, LCF, 1981,24; Dan Petrescu, întâmplări din camera cealaltă, „Dialog", 1981, 5-6; Ioan Holban, Nostalgia rădăcinilor, 1984, 48; Val Condurache, „Sufletul nostru dintâi", CRC,
1985,	1; Ioan Holban, Mărcile personajului, CRC, 1988, 32; Nicolae Rotund, Poveştile din turn, TMS, 1988,10; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 290-291; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998, 22-25; Dan Mănucă, Despre inocenţa lui Creangă, CL, 2001,5; Popa, Ist. lit., II, 867; Remus Zăstroiu, O nouă contribuţie la cunoaşterea vieţii şi operei lui Ion Creangă, RR, 2002,3; Mircea A. Diaconu, Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, Cluj-Napoca, 2002,177-192.	V.	S.
PARASCHIVESCU, Miron Radu (2.X.1911, Zimnicea -17.11.1971, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. Este fiul Paulinei Paraschivescu (n. Scorţeanu) şi al lui Romulus Paraschivescu, învăţători. Urmează şcoala primară la Vălenii de Munte, Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti şi face studii de arte plastice la Cluj şi la Bucureşti, aici devenind apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie. Debutează în 1929, cu poezia Iubire, semnată Emil Soare, la„Povestea", „foaie de expoziţie literară în versuri" din Predeal-Sărari. îşi continuă activitatea publicistică la „Gazeta învăţătorilor prahoveni" din Ploieşti (1930). Ulterior colaborează la numeroase publicaţii, majoritatea de stânga, fiind şi secretar de redacţie la „Era
87 Dicţionarul general al literaturii române
Paraschivescu
nouă" (1936), redactor la ziarul „Timpul" (1936-1938), unde conduce pagina de literatură şi artă, semnând cu pseudonimul Paul Scorţeanu (numele bunicului matern). în 1939 este numit şef al Biroului Presei, la Cluj. Redactează „Gazeta statului" (cu Ion Vinte) şi face parte din grupul care animă revista clujeană „Ţara nouă" (1939-1940), de orientare democratică radicală. Reîntors la Bucureşti, la „Timpul" (1940-1943), reia conducerea paginii culturale şi trece în aceeaşi calitate la „Ecoul" (1943-1944), cotidian condus de Mircea Grigorescu. După război lucrează la „Scânteia" şi la „România liberă" (1944-1946), e redactor-şef la „Revista literară" (1947), ulterior la „Almanahul literar" din Cluj (1949-1952), după care se retrage din presă până la mijlocul anilor '60. Acum iniţiază, cu o pasiune irepresibilă, „Povestea vorbii", supliment al revistei „Ramuri" (1966-1969). Animator literar de vocaţie, şi-a dedicat o parte însemnată a activităţii descoperirii de noi talente. Locuieşte o vreme la Braşov, apoi la Bucureşti, pentru a se izola, în cele din urmă, la Vălenii de Munte, unde va fi şi înmormântat. P. debutează editorial cu volumul Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor (1938), urmat de Pâine, pământ şi ţărani (1943), reportaje în maniera lui Geo Bogza, însumând experienţa sociologică a echipelor studenţeşti iniţiate de D. Guşti. Prima carte de poezie, Cântice ţigăneşti, îi apare în 1941 şi revelează un lirism singular prin rafinarea unei materii lirice umile şi reabilitarea ingenios-stângace a cântecului de lume şi a unui bogat limbaj argotic. Volumele următoare - Cântarea României (1951), Laude (1953), Declaraţia patetică (1960), Versul liber (1965), Tristele (1968) - marchează efortul poetului de a găsi formula unui lirism direct, dezbrăcat de artificii, solidar cu mutaţiile social-istorice ale contemporaneităţii. Modelele existenţiale şi estetice rămân Andre Malraux şi Federico Garda Lorca. P. e un adversar al lui Tudor Arghezi, ale cărui operă şi personalitate le-a atacat cu o vehemenţă nedreaptă în „Azi", apoi în „Scânteia" (1947), anticipând campania de desfiinţare a poetului, orchestrată oficial din 1948. Temperament ciclotimic, pasional, capabil de mari elanuri şi de bruşte depresii, trecut prin mai multe crize psihice (despre care mărturisesc paginile unui jurnal), P. avea cultul prieteniei ardente, dar şi pe al aversiunilor paradoxale. Proza cu caracter reportericesc - Bâlci la Râureni (1964), Drumuri şi răspîntii (1967) -, ca şi încercările de teatru - Asta-i ciudat?, In marginea vieţii, Irezistibilul Bolivar, Hamletul meu (publicat postum) - sunt de un interes minor. în schimb, poeta artifex, avea o înclinaţie specială pentru traduceri şi a dat versiuni româneşti remarcabile din San Juan de la Cruz, Charles Peguy, Max Elskamp, Louis Aragon, Rainer Maria Rilke, Ştefan George, A.S. Puşkin, N.A. Nekrasov, Federico Garda Lorca ş.a. Pentru transpunerea poemului Pan Tadeusz de Adam Mickiewicz (1956) i s-a acordat Premiul „G. Coşbuc" al Academiei RPR.
Cunoscut îndeobşte în critica literară drept poetul cel mai plin de surprize, un boem subţire printre cărţi şi un intelectual de rasă în viaţă, P. apare astăzi ca o structură omogenă, în ciuda diversităţii derutante a stilurilor exersate. în universul său liric el este în esenţă un frondeur mereu egal cu sine, apropiat când de Walt Whitman, când de Ion Barbu, când de
Giuseppe Ungaretti, de Garda Lorca sau de cântecul lăutăresc. Debutează editorial târziu, iar Cântice ţigăneşti lasă în urmă, risipită în presa vremii, o bogată activitate poetică de altă factură. Abia primele două volume din seria Scrieri (I-IV, 1969-1975), când, practic, destinul său poetic era încheiat, oferă imaginea clară a evoluţiei. Ciclul intitulat Primele, care cuprinde poemele din perioada 1926-1933, aşezat, printr-o dedicaţie de simpatie către revista „unu", sub semnul avangardismului, îngăduie prea puţin să se întrevadă devenirea ulterioară. Poate în câteva erotice se presimte stângăcia aceea subtil stilizată care va face farmecul Cânticelor ţigăneşti, după cum conştiinţa, timidă încă, a nonconformismului premerge marilor gesticulaţii de frondă din Declaraţia patetică, prin cultivarea unor imagini groteşti, drapat-protestatare, ale mizeriei sociale. în rest, poezia se păstrează în cadre elegante, bine strunite de ritmuri şi rime, ajungând chiar la un vag ermetism. Cu toate că se editează abia în 1960, Declaraţia patetică este, de fapt, contemporană cu cartea de debut a lui P. şi cuprinde, desfăşurată, întreaga sa poetică. Teoretizată însă, aceasta se va găsi într-un argument prezent în Versul liber. în concepţia asupra liricii, poetul nu excelează prin ineditul punctelor de vedere, ci prin claritatea cu care îşi configurează structura. Conceput ca un „surd protest împotriva rutinei", versul liber nu înseamnă o dezicere de la ordine. Esenţa poeziei - crede autorul, evocându-1 pe Stephane Mallarme -constă în tehnică, în exerciţiul îndelung. Ceea ce caută el este „precizia neglijentă" sau, altfel spus, „înregistrarea exactă a mişcărilor sufletului", „reconstituirea grafică a unui sentiment". Libertatea versului se traduce în felul acesta printr-o libertate constrângătoare: vers liber, adică „liber de orice vorbărie". Ceea ce pare spontaneitate şi neglijenţă nu e decât rezultatul unei elaborări. Discursul, întâmplător parcă, haotic, anonim, reprezintă chintesenţa unei „maxime personalizări". Rigoarea formală nu se referă, aşadar, la obiectivitatea sentimentului, ci la transcrierea exactă a ritmului interior al poemului. Este expresia acută a sensibilităţii, a trăirilor personale puse în slujba unei colectivităţi. De aici, o asemenea concluzie: „Ca şi nuditatea, înfăţişarea versului liber este anonimă şi egalitară: sub un limbaj comun, o inimă unanimă". Şi, într-adevăr, pe fondul unei sensibilităţi adeseori exacerbate, poezia din Declaraţia patetică dezvăluie un veritabil umanism în descendenţa lui Whitman. Poemul devine un instrument de acţiune, de luptă. El contribuie la transformarea umanităţii înseşi, precum şi la aceea a poetului. Menirea acestuia din urmă este „agitatorică" şi „duhovnicească", el trebuie să caute mântuirea prin luptă. „Eu sunt cântăreţ şi om serios / cetăţean şi tovarăş al lumii", declară P. E începutul unui discurs voit prozaic, dar de o solemnitate bine studiată. Versurile se desfăşoară în falduri largi ori ţâşnesc în fulgere scurte, conform ritmicii pe care o imprimă sensibilitatea, dispoziţia temperamentală. Ele conving, pe ansambluri mari, prin această revărsare calmă, monotonă, devenită obsedantă. Dau impresia unor simple constatări, dar sunt învăluitoare şi insinuante. Cântecul este „categoric, pe viaţă şi pe moarte". în simplitatea lui, are ceva implacabil, rechizitorial. Privită atent, ţesătura este
Paraschivescu
Dicţionarul general al literaturii române 88
complicată. Poezia e când eterică şi rafinată, când pedestră, polemică, urâtă chiar; se avântă într-o metaforă cvasiobscură, ca o iluminare bruscă, ori relatează un fapt banal, jurnalier, familiar; mângâie sau înfierează, cântă ori ţipă. Este colocvială, orgolioasă uneori, umilă altă dată, fantastă sau naturalistă. O atare „artă poetică" urmăreşte în fond o democratizare absolută a universului poetic: la nivelul limbajului propriu-zis, al temelor, al atitudinii faţă de ele. Vizate sunt aici în primul rând sentimentalismul minor, purismul, intimismul. Stilul adresativ liber şochează, bruschează „bunul-simţ". Violenţa este nelimitată. Lira „stiliştilor" îi pare lui P. „foanfă" şi „rablagită", aceştia sunt nişte „maimuţoi", „marţafoi". Umanismul invocat teoretic are o solidă acoperire estetică. Tematica însăşi e grandioasă. Este cântată în general germinaţia universală, cu substitutele ei: maternitatea, rodirea vegetală. Acelaşi scop polemic rămâne evident şi în Cântice ţigăneşti, cartea care i-a absorbit aproape integral personalitatea. Aici contrariază din nou atât reabilitarea unei comunităţi etnice, cât şi a unor specii uitate la periferia literaturii - cântecul lăutăresc, cântecul de mahala, romanţa. Surprinde naivitatea mimată cu o mare savanterie de mijloace în exprimarea unui eros frust,
aprig, a unei naturi umane febrile şi al cărei dramatism inconştient ţâşneşte în expresii adeseori vulgare sau comice. Lumea aceasta, văzută în manifestările ei de vitalitate primară, este tratată într-o „mascaradă" subtil-rafinată a limbajului care coboară, în esenţa sa, mai ales în ciclul numit Cântice de lume, din „of"-urile lui Anton Pann, dar şi din maliţia bonomă a lui
I.	L. Caragiale. „Cânticul" reprezintă mai mult decât o specie literară: anume, modalitatea artistă de a te copilări în instinctual. Totul este aici ingenuu şi elementar, pur şi abject, banal şi fantastic. „Personajele", îndeosebi cele din ciclul Balade, sunt ipoteze lirice, aşa cum şi în dramaturgia firavă a autorului ele sunt dezvoltări, halucinatorii uneori, ale aceluiaşi eros pasional. Extraordinară rămâne imaginea halucinant-lunară a Vianei, al cărei dans nocturn pare a simboliza o senzualitate cosmică. Stilul voit naiv, stângaci, dar în substanţă artist, absolvă o asemenea lume care nu cunoaşte altă morală decât pasiunea vieţii: „dincolo de rău şi bun". începând cu volumul Laude, critica a constatat o modificare a discursului poetic, cu toate că tematica va fi cea din Declaraţia patetică: elogiul umanului şi al naturalului surprinse în starea lor de germinaţie sau de împlinire. Fără îndoială, tumultul dinainte s-a potolit. Poeziile devin arabescuri subtil geometrizate, stilizate cu migală şi rafinament. Elemente altădată vituperate constituie acum materia poetică. Sunt căutate corespondenţele secrete dintre fenomene, stările difuze ale sufletului, imponderabile, ajungându-se progresiv, în Versul liber şi mai târziu în Tristele, până la înţelegerea poemului ca o tensiune sintactică. Câteva „laude", de exemplu, adresate tomatei, mărului sau lacrimilor sunt poeme aproape manieriste. Obiectele îşi pierd contururile propriu-zise, pulverizate într-o reţea de metafore de o mare frumuseţe. Fântânile, oglinzile, statuile apar ca spaţii ale contemplării, miracole ale universului interiorizat. Şi totuşi, P. nu şi-a trădat structura sa de frondeur. în anii '50, la data publicării „laudelor", o asemenea reîntoarcere la poezia esen-ţializată, în care ideea elogiului era servită de o tehnică extrem de ingenioasă, reprezenta în fond un mod de contestare a formulei epice în vogă. Poetul se numără printre cei dintâi care anunţă resurecţia lirismului, aşa cum prin Declaraţia patetică anunţase trecerea la o poezie ca mod de acţiune, brechtian, ca o dezicere de lirism. Acestea sunt extremele între care se desfăşoară aventura lirică, doar în aparenţă contradictorie, a unuia dintre cei mai valoroşi poeţi români contemporani.
Cânticele ţigăneşti au plăcut la apariţia lor, plac şi azi, dovadă că limba lor argotică nu s-a învechit. Este un mare lirism în ele? N. Manolescu crede că nu („Lipsit de mari mijloace lirice"). Cânticele n-au, este adevărat, metafizică şi, în afara iubirii, nu îmbrăţişează nici o altă mare temă lirică. N-au o concepţie asupra lumii, nu privesc îngândurate dincolo de orizonturile vieţii şi nu impun un mare concept liric. Atâta lipsă de interes pentru mituri în poezie poate da de bănuit. însă poezia poate trăi şi în afara acestor sfere, într-o bufonerie fină. Este ceea ce face Miron Radu Paraschivescu, care, râzând de miturile înalte, creează propria mitologie lirică. Din ea va ieşi o întreagă şcoală poetică (de la Geo Dumitrescu la Marin Sorescu).
Eugen Simion
89 Dicţionarul general al literaturii române
Paraschivescu
SCRIERI: Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor, Craiova, 1938; Cântice ţigăneşti, Bucureşti, 1941; ed. cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă, Bucureşti, 1972; Pâine, pământ şi ţărani, Craiova, 1943; Cântare României, Bucureşti, 1951; Laude, Bucureşti, 1953; Laude şi alte poeme, Bucureşti, 1959; Declaraţia patetică, Bucureşti, 1960; Poezii, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1961; Declaraţia patetică. Cântice ţigăneşti. Laude şi alte poeme, pref. Radu Popescu, Bucureşti, 1963; Bâlci la Râureni, Bucureşti, 1964; Versul liber, Bucureşti, 1965; Drumuri şi răspântii, Bucureşti, 1967; Tristele, Bucureşti, 1968; Scrieri, voi. I-II, Bucureşti, 1969, voi. III—IV, îngr. George Zarafu, Bucureşti, 1974-1975; Poeme, Bucureşti, 1971; Ultimele, pref. Marin Preda, Bucureşti, 1971; Poezii, îngr. şi postfaţă Ioan Adam, Bucureşti, 1973; Amintiri, Bucureşti, 1975; Journal d'un heretique, tr. Claude Jaillet, pref. Virgil Ierunca, Paris, 1976; ed. (Jurnalul unui cobai. 1940-1954), îngr. Maria Cordoneanu, pref. Vasile Igna, Cluj-Napoca, 1994; Povestind copiilor, Bucureşti, 1990; Poeme, îngr. şi pref. Ilie Constantin, Iaşi, 2000. Traduceri: Mărie-Anne Desmarest, Torente, Bucureşti, 1943; Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, Bucureşti, 1944; Nikolai Tihonov, Istorisiri din Leningrad, Bucureşti, 1944; Mihail Şolohov, Şcoala urii, Bucureşti, 1944; Jean Richard Bloch, Toulon, Bucureşti, 1945; A. S. Puşkin, Basme..., cu ilustraţii de Th. Kiriacoff-Suruceanu, Bucureşti, 1945, Ruslan şi Ludmila, Bucureşti, 1951; Tălmăciri după opt poeţi europeni, cu portrete de Mircea Alifanti, Bucureşti, 1946; Claude Roy, Parisul răsculat, Bucureşti, 1946; Maxim Gorki, Univesităţile mele, Bucureşti, 1948; N.A. Nekrasov, Poeme alese, Bucureşti, 1953, Gerul, moşu cu nasu roşu, Bucureşti, 1955, Opere alese, I-III, Bucureşti, 1955-1959, Femeile ruse. Decembristele, Bucureşti, 1956; Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, pref. Olga Zaicik, Bucureşti, 1956, Poezii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Vlaicu Bârna şi Virgil Teodorescu), Poezii, Bucureşti 1959; Juliusz Slowacki, Ceasul meditării, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1962; Giuseppe Ungaretti, Poezii, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Alexandru Balaci); Andre Malraux, Calea regală, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Cioculescu, Aspecte, 190-192; Constantinescu, Scrieri, IV, 156-160; Georgescu, încercări, II, 229-231; Petroveanu, Pagini, 66-78; Petroveanu, Profiluri, 30-45; I. D. Bălan, Delimitări critice, Bucureşti, 1964,84-91; Georgescu, Păreri, 151-155; G. Călinescu, Impresii asupra literaturii spaniole, Bucureşti, 1965, 348; Călinescu, Aspecte, 187-212; Felea, Dialoguri, 181-188; Micu-Manolescu, Literatura, 98-103; Munteanu, Atitudini, 247-251; Căprariu, Jurnal, 98-104; Regman, Cărţi, 168-176; Ion Oarcăsu, Prezenţe poetice, Bucureşti, 1968, 50-57; Piru, Panorama, 104-109; Balotă, Labirint, 355-359; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971, 325-335; Munteanu, Opera, 174-181; Caraion, Duelul, 108-114; Ciobanu, Panoramic, 9-13; Ilie Purcaru, Poezie şi politică, Bucureşti, 1972, 13-42; Balotă, Umanităţi, 401-405; Călinescu, Fragmentarium,
78-84; Raicu, Structuri, 162-168; Constantin, A doua carte, 75-99; Miron Radu Paraschivescu, MS, 1974,3 (semnează Geo Bogza, George Macovescu, Dorina Rădulescu, Ştefan Roii şi Ştefan Voicu); Felea, Secţiuni, 393-397; Paleologu, Simţul practic, 44-45; Petroveanu, Traiectorii, 78-88; Crohmălniceanu, Literatura, II, 539-546; Ungheanu, Arhipelag, 68-71; Piru, Poezia, I, 244-257; Aurel Rău, întâlniri cu scriitori, Bucureşti, 1976,121-131; Caraion, Pălărierul, 204-209; Raicu, Critica, 35-48; Pop, Transcrieri, 189-194; Martin, Identificări, 197-200; Stănescu, Jurnal, I, 167-171; Simion, Scriitori, I, 24-33; Poantă, Radiografii, I, 87-92; Baltag, Polemos, 151-156; Grigurcu, Poeţi, 92-96; Cubleşan, Teatrul, 150-154; Lit. rom. cont., 1,159-163; Cândroveanu, Printre poeţi, 39-45; Mareea, Concordanţe, 265-267; Iosifescu, De-a lungul, 223-226; Manea, Contur, 82-88; Raicu, Fragmente, 131-134; Rotaru, O ist., III, 68-81; Micu, Limbaje, 170-178; Tuchilă, Privirea,
111-120; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 373-377; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 83-85; Lovinescu, Unde scurte, II, 158-162; Constantin, Complicitatea, 72-77; Mircea Zaciu, Soarta unui cobai, F, 1994,12; Ierunca, Semnul,
241-244; AL Săndulescu, Un mare disident al anilor '50, VR, 1995,3-4; Miron Radu Paraschivescu, DRI, IV, 20-25; Alex. Ştefănescu, Miron Radu Paraschivescu, RL, 1998, 20, 23-24; Dicţ. analitic, I, 202-205; Zaciu, Departe, 50-54; Miron Radu Paraschivescu, DCS, 121-122; Dicţ.esenţial, 621-624; Stan Velea, Literatura polonă în România, Bucureşti, 2001,
79-81, passim; Alex. Ştefănescu, Miron Radu Paraschivescu, RL, 2003,27.
P.P.
PARASCHIVESCU, Radu (14.VIII.1960, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Angelei Aida Paraschivescu (n. Brudiu), contabilă, şi al lui Ion Paraschivescu, economist. A absolvit la Bucureşti Liceul de Filologie-Istorie „Ion Creangă" (1979) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia engleză-fran-ceză (1984). A lucrat ca profesor de limba engleză la Liceul „Traian Vuia" din Făget, judeţul Timiş (1984-1988), bibliotecar la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (1988-1990) şi la Biblioteca Naţională a României (1990-1993), redactor-şef adjunct la Editura Olimp (1993-1994), redactor-şef la Editura Elit din Ploieşti (1994-1995), redactor coordonator la Editura RAO (1995-2003). Debutează în „Tomis" (1992) şi publică traduceri, articole şi proză în „România literară", „Euphorion", „Lettre internaţionale", „Dilema", „Tomis", „Arcade" ş.a. Colaborează cu articole de gen la „ProSport" şi „Gazeta sporturilor", precum şi la realizarea unei enciclopedii a fotbalului (2003).
Registrul comic-satiric este mediul predilect al prozei lui P. Detaliind această predispoziţie, romanele publicate îşi deduc tonul din datele contextualizării ficţionale. Romanul de debut, Efemeriada (2000), se desfăşoară în ambianţa deceniului al nouălea al secolului trecut: pe paleta de bază predomină cenuşiul, blazarea, compromisurile, rutinele mărunte, reflexele condiţionate, psihologiile blocate în cleiul lipsei de perspectivă. Compusă din alăturarea a doi naratori, augmentată de inserturi din romanul pe care unul dintre aceştia l-a scris, Efemeriada e o construcţie inegală în primul rând datorită carenţei în focalizarea tramei şi în ajustarea anecdoticului. Reuşite sunt fragmentele, relativ autonome faţă de angrenajul narativ, în care amprenta vocală a primului narator, scriitorul aspirant Sergiu Varnali, „semnează" partiturile unui discurs cinic, sarcastic, plin de umor. O amprentă asemănătoare lasă personajul-narator Virgil Mihalcea din celălalt roman, Balul fantomelor (2000). Identitatea lui retorică trimite la un San-Antonio privat de background-ul voluntar-donjuanesc-eroic, înghesuit în datele psiho-corporale ale unui profesor de engleză la un liceu bucureştean. Compus după reţetă de best-seller, scăldat din belşug în sosul unui comic debordant, romanul Balul fantomelor potriveşte dozajul optim între consumabil şi arhivabil. Referinţele lui sunt din zona romanului comic britanic. în ceea ce priveşte traducerile, lăsând la o parte scrierile de consum (selectate din producţia lui Robert Ludlum, John Grisham ş.a.), P. se dovedeşte unul dintre cei valoroşi, mai subtili, mai atenţi la nuanţe traducători contemporani. Versiunile lui la cărţi semnate de scriitori
Paraschivescu
Dicţionarul general al literaturii române 90
precum Kazuo Ishiguro, David Lodge, Virginia Woolf, Jonathan Coe, Salman Rushdie ori Julian Barnes se numără printre vârfurile acestui segment editorial.
SCRIERI: Efemeriada, Bucureşti, 2000; Balul fantomelor, Bucureşti, 2000. Traduceri: Frangois Mauriac, îngerii negri, Bucureşti, 1991; Robert Ludlum, Testamentul lui Holcroft, Bucureşti, 1993; D. H. Lawrence, Apocalipsul, Bucureşti, 1993; Petru Popescu, Revelaţie pe Amazon, Bucureşti, 1993, în coasta lui Adam, Bucureşti, 2001; Tim Powers, Palatul mutantului, Bucureşti, 1994; Michael Beeschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte niveluri, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Anca-Irina lonescu); Annette Levy-Willard, Eu, Jane, îl caut pe Tarzan, Bucureşti, 1994; Kazuo Ishiguro, Rămăşiţele zilei, Bucureşti, 1994; Li Zhisui, Viaţa particulară a preşedintelui Mao, Ploieşti, 1995 (în colaborare cu Anca-Irina lonescu şi Cornelia Bucur); Frederick Forsyth, Dezinformatorul, Bucureşti, 1995, Pumnul lui Dumnezeu, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Cornelia Bucur); Scott Turow, Vină mărturisită, Bucureşti, 1996; Mihai Macici, Romania's Wines, Alcor, 1996; John Ranelagh, Agenţia. Ascensiunea şi declinul CIA, Bucureşti, 1997; David Lodge, Meseriei, Bucureşti, 1997, Limbajul romanului, Bucureşti, 1999, Veşti din Paradis, Bucureşti, 2000 (în colaborare cu Raluca Mihail), Terapia, Bucureşti, 2001; Norman Rose, Churchill, o viaţă de rebel, Bucureşti, 1998; Victor Sheymov, Turnul secretelor, Bucureşti, 1998; Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Mircea Ştefancu); Andrina Stiles, Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman. 1725-1800, Bucureşti, 1998, Suedia şi zona baltică. 1525-1721, Bucureşti, 1998; Russell Sherman, Rusia. 1815-1881, Bucureşti, 1998; William Golding, înfruntarea, Ploieşti, 1998, Iniţierea, Bucureşti, 2003; Ghidul Londrei, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Radu Pintea); Virginia Woolf, O cameră separată, Bucureşti, 1999; Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte, Bucureşti, 2000; Julian Barnes, O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate, Bucureşti, 2000; Tim Hindle, Cum să negociem, Bucureşti, 2000, Cum să gestionăm timpul, Bucureşti, 2000; Robert Heller, Cum să vindem, Bucureşti, 2000; John Grisham, Frăţia, Bucureşti, 2000, Campionul din Arkansas, Iaşi, 2002; Jonathan Coe, Casa somnului, Iaşi, 2001; Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul XX, Bucureşti, 2002; William Burroughs, Ghemul fundăturilor, Piteşti, 2003; John Steinbeck, Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea, Bucureşti, 2003.	M.l.
PARASCHIVESCU, Vintilă V. (7.II.1890, Bucureşti - 6.II.1965, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Anetei şi al lui Vasile Paraschivescu, muncitor. învaţă la Liceul „Gh. Lazăr" şi studiază dreptul la Universitatea din Bucureşti. Va fi avocat în Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1914-1931). Conduce apoi Oficiul Naţional de Turism al României. Primele versuri proprii îi apar în „Junimea literară" (1911), după ce în 1910 i se publică în „Viaţa românească" o traducere din Long-fellow. Ulterior face parte din cercul de la „ Vieaţa nouă", unde mentor îi este Ovid Densusianu. A colaborat la „Vieaţa nouă" începând din 1912 (cvasiregulat până în 1916, intermitent în 1917-1925), cu versuri, articole (combatant pe front, scrie cronică de război ş.a.), proză poematică etc. Semnează articole şi în alte periodice conduse de Ovid Densusianu (săptămânalul „înălţarea"). A mai publicat sporadic la „Ramuri", „Drum drept", „Convorbiri literare", „Săptămâna politică şi culturală" ş.a. Nu era lipsit de orgoliu, protestând atunci când „Viaţa literară" din Craiova îi include în sumar o nuvelă fără să
îi ceară acordul. în „Literatorul" figurează pe lista colaboratorilor revistei, dar se retrage în urma elogierii mareşalului von Mackensen de către Al. Macedonski (vara lui 1918). Se află, din 1922, printre membrii Societăţii Scriitorilor Români. Debutul editorial este reprezentat de volumul de versuri Cascadele luminei, apărut în 1921 şi premiat de Academia Română. Câteva scrisori către Ovid Densusianu (de interes documentar, dar fără valoare literară) au fost publicate postum.
Poet minor, însă caracteristic pentru simbolismul grupului de la „Vieaţa nouă", fiind - opinează D. Micu - „acela care a ţinut să-şi racordeze cât mai exact inspiraţia directivelor ideologice ale revistei", P. a dat o poezie „de concepţie", marcată de retorism, discursivitate, exces de abstracţiuni şi intelectualizare, aşadar lipsită de lirism convingător, într-un „travesti" simbolist, cum remarca E. Lovinescu: „Travestiul simbolist constă, în afară de un verslibrism frenetic, într-un oarecare exotism de expresie". Atributele de modernitate constau totuşi în recursul la versul liber şi în abordarea unei zone tematice noi. Astfel, într-un Imn muncei se glorifică sobru efortul aducător de schimbare în industrie. Ovid Densusianu consemna faptul că versurile lui P. proiectează, între altele, „înfăţişarea unui oraş modern şi ritmul mecanicist al unei existenţe care se mişcă în preajma maşinilor". Se poate spune că, prin referirile la viaţa modernă, urbană şi industrială, poetul i-a anticipat, măcar sub raport tematic, pe unii avangardişti (Geo Bogza ş.a.) şi pe unii dintre poeţii „dinamitarzi" afirmaţi în perioada 1945-1948, fără să aibă vigoarea expresivă şi energetismul acestora. S-a opinat, pe de altă parte, că ar fi schiţat un fel de „proletcultism avant la lettre", afirmaţie exagerată şi inoportună, deoarece entuziasmul în faţa modernităţii şi a tehnicii era la P. autentic, de altfel în spiritul epocii. A dat şi un volum de nuvele, Pe vifor (1938), cu piese fără relief deosebit, un recenzent considerând textele de aici ca pe o „întoarcere spre naraţiunea liberă şi simplă", ceea ce ar însemna „literatură - adică viaţă, nu rebus, nu artificiu".
SCRIERI: Cascadele luminei, Bucureşti, 1921; Pe vifor, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: O. D.[Ovid Densusianu], „Cascadele luminei", VAN, 1921,6-7; Al. A. Philippide, „Cascadele luminei", AAR, memoriile secţiunii literare, t. XLIII, 1922-1923; Lovinescu, Scrieri, IV, 568-569, VI, 140; Vianu, Opere, XIV, 471; George Acsinteanu, Vintilă Paraschivescu, VRA, 1938,525; M. S. [Mihail Sevastos], „Pe vifor", VR, 1939,2; Horia Stanca, „Pe vifor", „Symposion", 1939,2-3; Un dispărut, ST, 1965,3; D. Micu, Introducere la Poeţi de la „ Vieaţa nouă", Bucureşti, 1968, XLIV-XLVI; Ciopraga, Lit. rom., 130, 426; Vintilă Paraschivescu, DCL, II, 232-240, 247; Micu, Modernismul, 1,165,201,311; Dicţ. scriit. rom., III, 629-630.	'	N.Br.
PARASCHIVOIU, Emil (4.XI.1946, Brădiceni, j. Gorj), prozator, eseist, dramaturg şi traducător. Urmează şcoala generală la Peştişani, Liceul Militar la Câmpulung Moldovenesc (1960-1964) şi Şcoala de Infanterie la Sibiu (1964-1966), ulterior devenind student la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1966-1971). Funcţionează ca bibliotecar la Biblioteca de limbi străine a Universităţii
91 Dicţionarul general al literaturii române
Fardau
bucureştene, redactor-şef al revistei „Atlas magazin", redactor al Editurii Lecca-Brâncuşi şi al Editurii Corint. Debutează în
1968	la „Amfiteatru", cu un text experimental-dramatic, Exact sau Un câine de vânzare, colaborând apoi la „Contrapunct", „Caiete critice", „Echinox" ş.a. Este prezent în antologia Desant' 83 cu un fragment, de proză, Şic. A scris piese de teatru, risipite prin reviste, şi a obţinut un premiu pentru dramaturgie la Colocviul de literatură studenţească (1969). Primul volum, incluzând piesa Cine mă trece strada?, îi este editat abia în 2001.
Asiduu frecventator al cenaclului Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, P. s-a remarcat întotdeauna printr-o discreţie autoimpusă. A colaborat la o serie de antologii, s-a aflat printre cei care au redactat revista „Noii", alături de colegii săi de generaţie optzecistă - Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Iova, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Sorin Preda ş.a. E autor al câtorva volume de proză şi de teatru, propuse la diverse edituri. Trăieşte „pe şi la marginea literaturii", cum spune un critic. Mai mult, chiar şi la marginile textului, proza lui fiind de fapt un comentariu fin şi inteligent al ideii de literatură, o permanentă demistificare a convenţiilor narative. Profund cunoscător al literaturii franceze, el se situează, în generaţia optzecistă, cel mai aproape de literalitate, textele lui fiind pline de rapeluri culturale, de la Gustave Flaubert şi Marcel Prevost până la Samuel Beckett. Se află aici dicţionare, indexuri, aforisme, note, paranteze, antijurnale, permanente începuturi abandonate camusian. P. e un fel de scrib sumerian ce îşi ascunde existenţa sub asteriscuri şi sub tăbliţe de argilă. Teatrul lui suportă acelaşi „tratament": experimentale, mesaje despre sine, despre scriitură, secvenţe becket-tiene, pirandelliene, dactilograme ale realului. Dezordinea existenţei explodează chiar din titluri: Exact sau Un câine âe vânătoare, Vreau să am şi eu o amintire, Marşul sau A treia piesă cu soldaţi.
SCRIERI: Desant '83 (volum colectiv), pref. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1983; Cine mă trece strada?, Piteşti, 2001. Traduceri: Guillaume Apollinaire, Amorurile unui hospodar, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1992; Gustave Le Rouge, Prizonierul planetei Marte. Războiul vampirilor, Bucureşti, 1993; Edith Wharton, Rivalitate, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Proza de mâine, RL, 1983,52; Dan Radu Stănescu, Proza scurtă la un ceas definitoriu, VR,
1984,	3; Lucian Branea, „Desant 83", „Dialog", 1984, 101-102; Rotaru, O ist., III, 943-944; Cărtărescu, Postmodemismul, 441-443; Popa, Ist. lit., II, 909.	N.l.
PARDĂU, Platon (1.XII.1934, Vatra Dornei - 12.IV.2002, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Elenei (n. Mazga) şi al lui Teodor Pardău, muncitor CFR. A absolvit liceul la Vatra Dornei (1952), Facultatea de Filologie la Cluj (1958), devenind, succesiv, profesor de limbile franceză şi rusă, director al Casei de Cultufă din Vatra Dornei (1958-1959), inspector la Secţia raională dfc învăţământ Vatra Dornei (1959), redactor la ziarul „Zori noi" din Suceava (1959-1961), director al Casei Regionale a Creaţiei Populare Suceava (1961-1965), fiind şi preşedintele Comitetului de Cultură şi Artă al regiunii Suceava (1964,1967). Mai funcţionează ca redactor-şef al ziarului „Zori noi"
(1965-1968), şef de secţie la „Scânteia" (1968-1973), lector la Casa de Film nr. 4 din Bucureşti (1973-1980). Din 1980 se angajează ca publicist comentator la „Contemporanul", apoi la „România literară". Debutează cu poezii în „Tribuna (1956), colaborând ulterior şi la „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Convorbiri literare"ş.a. Prima lui carte este Arbori de rezonanţă, apărută în 1963 şi urmată de alte numeroase volume de versuri, printre care Vânătoare interzisă
(1967), Pasărea vine la noapte (1968), Planete albastre (1970) ş.a.
Ca poet, P. îşi trage seva din pământul Bucovinei, topos, fundal şi temă principală a poemelor sale. Din feerica lume a nordului ţării, dominată de vechi practici rituale, autorul preia magia cuvântului şi creează elegiac o altă lume, sui-generis, în care elementele de peisaj, oamenii şi vietăţile îşi schimbă rolurile obişnuite şi regnurile ajung la coabitări insolite. Nu de puţine ori „jocul" lingvistic trece pe primul plan. Poetul are uşurinţa de a rescrie, în limbaj incantatoriu, stări care restituie bucuria apartenenţei la un teritoriu fabulos, magic, străvechi. îndeosebi în versurile din Planete albastre se remarcă şi unele elemente expresioniste, efect al probabilei influenţe a lui Lucian Blaga. Prozatorul P. este şi el extrem de productiv, publicând uneori câte două romane pe an. Debutează cu Scara lui Climax (1970), ambiţios ca miză, dar nesemnificativ ca valoare, şi continuă cu o lungă serie de romane axate pe dezbateri morale, ambianţă cotidiană şi „nelinişti" ale existenţei contemporane. în Ore de dimineaţă (1972) tot ceea ce retrăiesc personajele venite în audienţă la un prim-secretar pune în lumină, cu prudenţă, caracterul opresiv al regimului comunist. Faptele sunt înfăţişate, bineînţeles, ca întâmplătoare. Apărut concomitent cu Ciudata mişcare a inimii în aprilie (1974), o construcţie romanescă având ca protagonist un individ zbuciumat, de profesie activist de partid, Mergând prin zăpadă e un text analitic ce prezintă cazul unui intelectual (Haralambie Quintus) care, nedreptăţit o vreme, nu îşi poate reveni, chiar după ce are câştig de cauză moral, trăind mai departe sub mania persecuţiei şi cu sentimentul ratării. Şi alt roman, Aproapele nostru, aproape (1973), conceput aproape ca un reportaj, avea acelaşi prea-plin de dramatism şi sentimentalism, evidenţiind nobleţea solidarităţii umane din timpul inundaţiilor. Multe din romanele lui P. au conflicte interesante, însă rezolvările sunt adesea teziste ori cel puţin melodramatice, iar structura e compozită, autorul schimbând mereu formulele epice şi tehnica. De unde, caracterul hibrid al prozei sale. El alternează tipul romanului realist, bazat nu o dată pe elemente reportericeşti, cu acela poematic şi parabolic, precum în Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa (1978), Scrisorile imperiale (1979), Omul coborât din turn (1980) ş.a. P. a scris şi o piesă de teatru - Zile de toamnă (1961), însemnări de călătorie - Decembrie în Cuba (1973), adunându-şi publicistica în Conversaţii patetice (1976).
SCRIERI: Arbori de rezonanţă, Bucureşti, 1963; Itinerar sucevean, Bucureşti, 1964; Monolog, Bucureşti, 1965; Vânătoare interzisă, Bucureşti, 1967; Pasărea vine la noapte, Bucureşti, 1968; Suceava, Bucureşti, 1968; Planete albastre, Bucureşti, 1970; Scara lui Climax, Bucureşti, 1970; Ore de dimineaţă, Bucureşti, 1972; Moartea lui August, Bucureşti, 1972; Acasă,
Paris-Bucarest
Dicţionarul general al literaturii române 92
Bucureşti, 1973; Aproapele nostru, aproape, Bucureşti, 1973; Decembrie în Cuba, Bucureşti, 1973; Ciudata mişcare a inimii în aprilie, Bucureşti, 1974; Mergând prin zăpadă, Bucureşti, 1974; Cercul, Bucureşti, 1975; Conversaţii patetice, Bucureşti, 1976; Cu ochii dragostei, Bucureşti, 1976; Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa, Bucureşti, 1978; Scrisorile imperiale, Bucureşti, 1979; Omul coborât din turn, Bucureşti, 1980; Diavolul de duminică, Bucureşti, 1981; Limita de vârstă, Bucureşti, 1982; Tentaţia, I-II, Bucureşti, 1983-1984; Rezerva specială, Bucureşti, 1984; Ultima tentaţie, Bucureşti, 1985; Portretul, Bucureşti, 1986; Scrisori veneţiene, Bucureşti, 1987; Bănuitele primejdii, Bucureşti, 1988; Victoria lui Manoliu, Bucureşti, 1989; Paşaport pentru Australia, Bucureşti, 1991; Avocatul diavolului, Bucureşti, 1993; Condotierul, Bucureşti, 1994; Omul de la Interpol, Bucureşti, 1994; Muza Clio, Bucureşti, 1996; Cartea morţii, Bucureşti, 1999. Traduceri: Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Lia Pardău); Manuel Cofino Lopez, Dragoste şi luptă, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Anca Dovăncescu), Când sângele-i ca focul, pref. Paul Alexandru Georgescu, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Anca Dovăncescu); Fernando Medina Ferrada, Morţii sunt din ce în ce mai nesupuşi, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Anca Dovăncescu).
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Scara lui Climax", RL, 1971, 3; Nicolae Manolescu, Biografii contemporane, RL, 1973, 6; Sorin Titel, „Aproapele nostru, aproape", RL, 1973, 34; Constantin, A doua carte,
220-223; Sorin Titel, Cazul de conştiinţă, RL, 1974, 39; Petroveanu, Traiectorii, 278-281; Roxana Sorescu, Platon Pardău, un fabulist contemporan, VR, 1975, 9; Barbu, O ist., 413-414; Ciobanu, Incursiuni, 175-182; Culcer, Citind, 200-203; Liviu Petrescu, Un roman al puterii, TR, 1977,8; Ungureanu, Proză, 234-238; Tudor-Anton, Ipostaze, 97-104; Stănescu, Jurnal, I, 104-112; Lit. rom. cont., I, 663-664; Ştefănescu, Jurnal, 205-206; Ciobanu, Opera, 260-268; Iorgulescu, Ceara, 245-252; Odangiu, Romanul, 148-152; Mariana Şipoş, Vocile realităţii, RL, 1986, 8; Holban, Profiluri, 265-276; Rotaru, O ist, III, 718-721; Vlad Sorianu, „Bănuitele primejdii", ATN, 1989, 6; Cristina Ilina Sălăjanu, Roman la minut cu morală şi nostalgie, RL, 1992, 29; Emil Mladin, Un roman tendenţios, RL, 1994,32; Ierunca, Dimpotrivă, 231-235; Rachieru, Poeţi Bucovina, 314-316; Doru George Burlacu, Voci ale literaturii, Cluj-Napoca, 1998, 55-62; Cosma, Romanul, II, 100-102; Andreea Deciu, Culoarea tristeţii, RL, 2000,7; Dicţ. scriit. rom., III, 630-632; Alex. Ştefănescu, Platon Pardău, RL, 2003,30.	L. P. B., AL S.
PARIS-BUCAREST, publicaţie apărută la Bucureşti din 15 aprilie 1922 până în februarie 1927, cu subtitlul „Revue mensuelle litteraire, artistique, mondaine, sportive". Redactor (din 1923), apoi director (din 1926): Francis Lebrun. Este publicaţia cea mai importantă pentru studierea relaţiilor româno-franceze din epocă şi pentru cunoaşterea mişcării francofone dinţară, deoarece oferă periodic informaţii asupra corpului de profesori veniţi să predea în învăţământul universitar şi liceal din România, asupra activităţii Institutului Francez, a Bibliotecii Franceze de la Bucureşti şi a tuturor activităţilor misionare organizate în ţara noastră. Fiecare număr conţine cronici despre viaţa românilor la Paris şi a francezilor în România (La France en Roumanie), precum şi date despre scriitorii în vizită la Bucureşti, despre conferinţele Uniunii Franceze din România, ale Academiei Feminine, ale Casei Franţei etc. în 1925 se acordă un spaţiu generos înfiinţării Societăţii de Prietenie Franco-Române. Un loc important îl
ocupă informaţiile despre Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, ca şi despre numeroasele cercuri şi societăţi de prietenie răspândite în ţară. Se consacră articole problemelor cultural-literare, se publică texte literare din ambele literaturi, poezii, proză, eseuri, articole, note de călătorie, impresii şi numeroase portrete (mai ales realizate de Francis Lebrun), însemnări despre comemorări şi aniversări, cronici dramatice, cronici muzicale (unele semnate de Alfred Alessandrescu), note despre mişcarea plastică, noutăţile editoriale şi cărţile franceze recent apărute. încă din primul număr semnează articole N. Iorga (Relations d'art franco-roumaines), Jean Charles (Vins de France et de Roumanie), Jean Peretz (Les Debuts du theâtre roumain), Francis Lebrun, poezii dau Olimp Grigore, Eugen Constant ş.a., cronici despre viaţa românilor la Paris trimit Elena Văcărescu şi Simion Stoicescu. Numerele următoare relatează despre tricentenarul lui Moliere, despre sărbătorile încoronării de la Alba lulia (J. Dionne), centenarul Louis Pasteur, expoziţia cărţii franceze la Bucureşti, biblioteca Elenei Văcărescu, jubileele Paul Bourget şi Anatole France, centenarul morţii lui Saint-Simon ş.a. Sunt inserate însemnări referitoare la Henri Focillon, civilizaţia greco-latină (Fr. de Thauby) etc. Literatura română în perspectivă franceză este bine reprezentată prin articole de Charles Drouhet, N. Iorga, J. Voilquin, Sandu Tzigara-Samurcaş, Leo Bachelin ş.a. Se traduce din poezia lui ALT. Stamatiad, D. Nanu, Ion Al-George, Mircea Dem. Rădulescu ş.a. Proza aparţine lui Francis de Niomandre, Andre Joubert, Fr. de Thauby, Henri Bordeaux ş.a. Se tălmăceşte din literatura lui Ion Creangă (Le Pere Douhou), LL. Caragiale (Les Deux conseillers), Victor Eftimiu (Katalina, Maître Manole), Mihail Sadoveanu, se publică articole şi eseuri de Ioan Bianu, Ovid Densusianu, G. A. Anastasiu, Gh. Marinescu, D. Guşti, Costin Petrescu, G. Murgoci, Basil Munteano, Alfred Moşoiu ş.a. J. Voilquin scrie despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, vorbeşte despre ideile literare ale lui Caragiale. Alţi comentatori aduc în discuţie opera lui Paul Valery, Pierre Loti, Maurice Maeterlinck, Raymond Radiguet, Maurice Barres, Jules Michelet, Anatole France ş.a. Alteori se oferă liste întregi de cărţi apărute în Franţa sau se prezintă bibliotecile franceze din România, la aceasta adăugându-se cronici ştiinţifice, teatrale, medicale, sportive, ştiri diverse, precum şi numeroase fotografii şi ilustraţii. Astfel, lumea culturală românească este informată prompt şi adecvat cu noutăţile din viaţa intelectuală pariziană, revista constituind o sursă de primă mână privitoare la circulaţia ideilor şi evenimentele culturale internaţionale.	M.Pp.
PARNASIANISM. Derivat din numele muntelui Parnas, loc mitologic consacrat lui Apollo şi muzelor, termenul numeşte orientarea estetică a unei grupări poetice constituite la Paris în al şaptelea deceniu din secolul al XlX-lea. Actul formal de constituire a p. s-a materializat în editarea, în 1866, a culegerii de versuri Le Parnasse contemporain, printre semnatari distin-gându-se Catulle Mendes, Leconte de Lisle, Theophile Gautier, Theodore de Banville, Frangois Coppee, Sully Prudhomme,
93 Dicţionarul general al literaturii române
Păruit
Jose-Maria de Heredia, Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Stephane Mallarme. Cinci ani mai târziu apare al doilea volum, datat însă 1869, iar în 1876, al treilea. Concepţia de artă a parnasienilor nu a fost formulată în aceste culegeri, ci în prefeţele la unele dintre volumele lui Gautier şi Leconte de Lisle ori în articolele semnate de aceşti doi poeţi în reviste ca „VArtiste", „L'Art" ş.a. La temelia p. se află principiul artei pentru artă. Lansat de Gautier, în prefaţa la romanul său Mademoiselle de Maupin (1835), reluat în alte scrieri, acest principiu prevede dezangajarea absolută a creaţiei. Se afirmă că, prin natura sa, arta exclude orice utilitarism, nu poate interveni în practica socială, nu are cum să devină eficace în acţiuni de schimbare a existenţei, nu îşi poate asuma direct un rol educativ. Dacă o face, se neagă pe sine. Frumuseţea unui obiect - susţine Gautier - este invers proporţională cu utilitatea lui: „nu-i cu adevărat frumos decât ceea ce nu poate sluji la nimic; tot ce este util e urât". Neputincioasă în lupta social-politică, artei îi stă, în schimb, în putinţă de a se autoperfecţiona. Autorul volumului Emaux et camees pledează pentru autonomia esteticului, considerând arta scop, nu mijloc, afirmând că „orice artist care îşi propune altceva decât frumosul nu e artist". Refuzându-se militantismului civic, poezia parnasiană se distanţează la fel de categoric şi faţă de intimism. „Je ne te vendrai pas, mon ivresse et mon mal", îşi previne Leconte de Lisle, într-o poezie, cititorul. în articole el condamnă explicit sentimentalismul, ia în derâdere lirismul lacrimogen, acuză poezia elegiacă de facilitate şi de concesii inadmisibile făcute gustului mediocru al unui public fără educaţie estetică. „Arta - scrie Leconte de Lisle -, a cărei cea mai strălucitoare, intensă şi completă expresie este poezia, e un lux intelectual, accesibil doar câtorva foarte rare spirite." „Independentă de sentimentul moral sau imoral", ea îndeplineşte o funcţie morală exclusiv în virtutea realizării de sine. înalţă sufletul prin faptul de a înfăptui Frumosul, de a crea Forma, ce include prin definiţie Ideea. Idee şi Formă fiind una, opera perfectă nu se obţine prin „inspiraţie", ci prin travaliu. Cu cât materia în care se împlineşte obiectul artistic e mai refractară prelucrării în acest scop, cu atât meritul creatorului e mai mare. Poetica parnasiană implică înţelegerea artei ca dificultate învinsă. în actul de creaţie, poetul are de biruit toate obstacolele inerente năzuinţei la perfecţiune, şi pentru aceasta sunt necesare luciditatea, supravegherea stărilor afective, intelectualizarea emoţiilor. Se exclud exaltarea, patosul, redundanţa, superfetaţia, tot ce ţine de facilitate. Expresia trebuie să fie concisă, densă, exactă, funcţională, aşadar poetică, dar fără înflorituri de prisos, iar ritmul şi rimele perfecte. Alături de obiectivare, de impersonalizare, desăvârşirea formală e o condiţie definitorie a p., prin aceste atribute esenţiale deosebindu-se de romantism. Leconte de Lisle a construit, asemenea lui Victor Hugo, poeme ample (Poemes antiques, Poemes barbares), a edificat viziuni ale unor civilizaţii (greacă veche, indiană, iudaică, medievală creştină), dar a făcut-o fără a infiltra în artistic ideologicul, fără a proiecta în veacuri şi milenii trecute idealuri ale epocii sale. Excluzând subiectivitatea, implicarea vădită a *
poetului, p. practică reconstituirea arheologică neutră. Pe de altă parte, cultul pentru perfecţiunea execuţiei se exprimă, la unii dintre componenţii şcolii, în frunte cu Heredia, prin compunerea de poezii în forme fixe, în special în aceea a sonetului. în poezia românească nu s-a cristalizat o orientare analoagă celei parnasiene, şi cu atât mai puţin o grupare. Cu toate că există elemente parnasiene la Carducci, D'Annunzio, Ştefan George, în prerafaelismul englez etc., p. nu s-a manifestat ca şcoală nici în alte literaturi. Există însă în operele unor poeţi români aspecte de creaţie obiectivă, de asimilare a eului poetic în descripţie, apar forme de eliminare din discursul liric a oricărei retorici, a oricărui palpit sentimental, de cenzurare a subiectivităţii, după cum există evidente preocupări pentru forma în sine, pentru realizarea de performanţe tehnice, indiferent de conţinut. Izolate la D. Bolin-tineanu, V. Alecsandri (în pasteluri, şi nu numai), C. Stamati, G. Baronzi, mai insistent cultivate de Al. Macedonski, autor al versurilor din Bronzes (1898) şi care la un moment dat se definea ca parnasian, elementele de tip parnasian diferenţiază, în contextul simbolist românesc, producţia câtorva dintre discipolii macedonskieni (Mircea Demetriade, Iuliu Cezar Săvescu, Gabriel Dorma, Al. Obedenaru, George G. Orleanu, Al. Petroff) ori sunt prezente în lirica lui Duiliu Zamfirescu. Şi „La Revue roumaine", apărută la Bucureşti în 1912, arată o preferinţă marcată pentru p„, după cum în Pajere Mateiu I. Caragiale învederează înrudirea cu parnasienii. Ion Pillat debutează cu un volum de versuri eminamente parnasiene, Visări păgâne, urmat de culegerea Eternităţi de-o clipă, în care p. e preponderent, iar la Ion Barbu sunt recuperate într-o formulă specială câteva elemente parnasiene. Mihai Codreanu adoptă ca formă poetică preferată sonetul, devenind un fel de omolog al lui Heredia, iar N. Davidescu acordă orientării o atenţie deosebită atât în poezia proprie, cât şi în incursiunile critice. Procedări de felul celor statuate de şcoala parnasiană franceză pot fi identificate, discontinuu, în toată poezia română, inclusiv în cea din a doua parte a secolului al XX-lea, la Miron Radu Paraschivescu, Cicerone Theodorescu, Tudor George, Grigore Hagiu ş.a.
Repere bibliografice: Catulle Mendes, LeMouvementpoetiquefrangais de 1867 a 1900, Paris, 1903; Pierre Martino, Pamasse et symbolisme, Paris, 1925; Henri Bremond, La Poesie pure, Paris, 1926; Maurice Souriau, Histoire du Pamasse, Paris, 1929; Francis Vincent, Les Pamassiens, Paris, 1933; Philippe Van Thieghem, Marile doctrine literare în Franţa, tr. Alexandru George, Bucureşti, 1972,242-258; N. Davidescu, Din poezia noastră parnasiană, Bucureşti, 1943; Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti 1967, 93-99, 585-586; Adriana Iliescu, „Literatorul", Bucureşti, 1968, 259-272; Ciopraga, Lit. rom., 234-262; Margareta Dolinescu, Parnasianismul, Bucureşti, 1979; Scarlat, Ist poeziei, II, 262-268.	D.Mc.
PĂRUIT, Alain (25.11.1939, Paris), traducător francez. Este fiul unei franţuzoaice din Ardennes, Micheline-Christiane (n. Păruit), profesoară, şi al lui Endre Herskovits, medic din Braşov. După ce face şcoala primară la Paris (1945-1948), urmează la Bucureşti Liceul „I. L. Caragiale" (1949-1956) şi
Păruit
Dicţionarul general al literaturii române 94
Facultatea de Filologie (1956-1961). Intre 1956 şi 1969 este jurnalist la secţia franceză a Radiodifuziunii Române. Se stabileşte ulterior la Paris, unde va fi funcţionar la o librărie (1970-1971), secretar, apoi secretar general la S.A. Colos, o firmă de comercializare a articolelor de birou (1973-1977), în fine, vânzător de televizoare la firma Sud-Tele (1983-1989). Face parte din comitetul de redacţie al publicaţiei literare „Cahiers de l'Est" (1975-1979), scrie articole despre situaţia socioeconomică şi politică românească la ziarul „Rouge" (1977-1979), îndeplineşte funcţia de secretar de redacţie la ,,L'Alternative", publicaţie „pour les droits et les libertes democratiques en Europe de l'Est" (1979-1980), iar între 1971 şi 1993 este spicher, cronicar şi reporter la secţia română de la Radio Europa Liberă. Colaborează la „L'Avant-scene", „Cahiers de L'Herne", „Caravanes", „Le Croquant", „Esprit", „Europe", „Gulliver", „Lettre internaţionale" „Les Lettres nouvelles", „Liberte" (Quebec), „Missives", „Le Nouveau recueil", „Les Nouveaux Cahiers de l'Est", „La Nouvelle alternative", „Nouvelle revue frangaise", „Poesie 98", „Poesie", „La Revue parlee", „Le Serpent â plumes", „Les Temps mo-dernes", „Tageblatt" (Luxemburg), „Ubu". Pentru activitatea sa a fost distins cu o serie de premii: Grand Prix de Traduction „Cultura Latina" (1987), Premiul Uniunii Scriitorilor (1995), Premiul Fundaţiei Culturale Române (1999) ş.a.
încă din timpul anilor de liceu P. era îndemnat de mama sa să traducă din franceză „un număr de pagini direct, fără pregătire prealabilă, cu voce tare, pentru a înţelege mai bine sensul general". Din 1971, după plecarea în Franţa, începe o asiduă activitate de traducător din literatura română contemporană. Transpune deopotrivă proză (Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Mircea Eliade, Bujor Nedelcovici, Alexandru Papilian, Norman Manea, Octavian Paler, Alexandru Vona, Mihail Sebastian, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu), eseuri, studii (Mircea Eliade, Emil Cioran), poezie (Mircea Dinescu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Cezar Baltag). Bun cunoscător al celor două limbi, P. este profund preocupat ca lectorul francez să nu aibă dificultăţi în înţelegerea scrierilor româneşti tălmăcite în limba lui Voltaire. Când traduce o carte românească face investigaţii în literatura franceză apropiată tematic şi lingvistic, pentru a găsi corespondenţe adecvate. Pentru o bună versiune din Ostinato de Paul Goma citeşte din Jean Genet, „pentru a intra în limbajul puşcăriei", şi ia aminte la limbajul argotic al unui ţigan francez. Când traduce Din calidor, cartea aceluiaşi Paul Goma, citeşte La Billebande a lui Henri Vincent şi Le Cheval d'orgueil de Pierre Jakez Helias. „Dacă trebuie să traduc, să zicem, - scrie P. - dialogul unui personaj român, îmi zic: ce-ar fi zis un personaj de aceeaşi condiţie socială, de aceeaşi vârstă, în împrejurări asemănătoare, în franceză? Fiecare cuvânt are evoluţia lui, o moştenire care există şi influenţează, chiar dacă vorbitorul nu este conştient de ea, fără a mai pomeni şi polisemia, cu dezvoltările şi ambiguităţile ei." Prin strădania şi devotamentul acestui scrupulos tălmăcitor multe scrieri ale literaturii române, cu deosebire contemporane au fost oferite lectorului francez într-o haină îngrijită. Transpunerile editate ca volume nu spun însă totul, P. publicând traduceri din literatura română şi într-o serie de reviste franceze. Cu o atât de
bogată experienţă el recunoaşte cu francheţe că nu îi reuşeşte totul. Astfel, deşi este admirator al romanului Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, nu se încumetă să îl abordeze fiindcă nu ar putea „utiliza limbajul şi atmosfera unui Paris medieval". Nu a găsit soluţii nici pentru a reda în franceză din opera lui Mihail Sadoveanu. Dincolo de astfel de dificultăţi, talentul şi meritele traducătorului sunt remarcabile.
Traduceri: Paul Goma, La Cellule des liberables, pref. trad., Paris, 1971, Elles etaient cfuatre..., Paris, 1974, Le Tremblement des hommes, Paris,
1979,	Les Chiens de mort La Passion selon Piteşti, postfaţă Virgil Ierunca, Paris, 1981, Chasse-croise, Paris, 1983, Bonifacia, Paris, 1986, Le Calidor, Paris, 1987, L'Art de lafugue, Paris, 1990, Astra, Paris, 1992; D. Ţepeneag, Exercises d'attente, Paris, 1972, Arpieges, Paris, 1973, Les Noces necessaires, Paris, 1977, Le Mot sablier, Paris, 1984, Hotel Europa, Paris,
1996,	Pont des Arts, Paris, 1998, Au pays du Maramureş, Paris, 2001; Attente, Paris, 2003; Virgil Tănase, Portrait d’homme â lafaux dans un paysage marin, Paris, 1976; Les Barbeles du rire. Humourpolitique dans les pays de l'Est, pref. trad., Paris, 1978; Mircea Eliade, Uniformes degenerai, Paris, 1981, Les Temps d'un centenaire, Paris, 1981, Les Dix-neuf roses, Paris, 1982, Les Trois Grâces, Paris, 1984, Â l'ombre d'unefleur de lys, Paris, 1985, Briser le toit de la maison. La creativite et les symboles, Paris,
1986,	Les Hooligans, Paris, 1987, Memoires II (1937-1960). Les Moissons du solstice, Paris, 1988, L'Inde, Paris, 1988, Fragmentarium, Paris, 1989, VAlchimie asiatique, Paris, 1990, Fragments d'unjoumal, III, Paris, 1990, Cosmologie et alchimie babyloniennes, Paris, 1991, Contributions â la philosophie de la Renaissance, Paris, 1992, Journal des îndes, Paris, 1992, Oceanographie, Paris, 1994, Commentaires sur la Legende de Maître Manole, Paris, 1994, La Bibliotheque du maharadjah, Paris, 1996, La Lumiere qui s' eteint, Paris, 1996, Isabel et les eaux du diable, Paris, 1999, L'île d'Euthanasius, Paris, 2001, Un Nouvelle philosophie de la lune, Paris, 2001; Bujor Nedelcovici, Le Second Messager, Paris, 1985, Crime de sabie, Paris, 1989, Le Matin d'un miracle, Paris, 1992, Le Dompteur de loups, Paris, 1994; Doru Novacovici, En Roumanie derriere les barreaux, Paris, 1985; Maria Mailat, S'il est defendu de pleurer, Paris, 1988; Mircea Dinescu, Poemes. Mirageposthume, Paris, 1989; Alexandru Papilian, Le Fardeau, Paris, 1989, Des Mouches sous un vene, Paris, 1990; Norman Manea, Le The de Proust et autres nouvelles, Paris, 1990 (în colaborare cu Andre Vornic şi Marie-France Ionesco), Le Bonheur obligatoire, Paris, 1991 (în colaborare cu Andre Vornic); Quinze poetes roumains, Paris, 1990 (în colaborare cu Andre Vornic şi Marie-France Ionesco); Mariana Marin, Les Ateliers, Paris, 1991; Octavian Paler, Polemiques cordiales, Paris, 1991; Emil Cioran, Breviaire des vaincus, Paris, 1993; Alexandru Vona, Les Fenetres murees, Paris, 1995; Virgil Ierunca, Piteşti: laboratoire concentrationnaire, pref. Francois Furet, Paris, 1996; Une Anthologie de la poesie moldave, pref. Sorin Alexandrescu, Paris, 1996 (în colaborare cu Odile Serre şi Cornelia Golua); Magda Cârneci, Psaume, Paris, 1997 (în colaborare); Ion Omescu, Au-delă des rives, în Le Fumet de la chimere, Paris, 1997; Mihail Sebastian, Depuis deux miile ans, Paris,
1998,	Journal (1935-1944), Paris, 1998, U Accident, Paris, 2002; Cezar Baltag, Chemarea numelui - L'Appel du nom, ed. bilingvă, Bucureşti-Paris, 1999 (în colaborare cu Odile Serre şi Ilie Constantin); Mircea Cărtărescu, Orbitor, Paris, 1999; Mircea Nedelciu, Danse du coq de bruyere suivi de Problemes d’identite, Paris, 2000.
Repere bibliografice: Mircea Anghelescu, De vorbă cu Alain Păruit. Literatura română în Franţa, RL, 1998,46; Alain Păruit, Ieronim şi coamele lui Moise, RL, 1999,48; Marta Petreu, Conversaţii cu Alain Păruit, APF, 2000,6; Alain Păruit, Traducerea, adică esenţialul pentru mine... (dialog cu Gabriela Adameşteanu), „22", 2002,17; Manolescu, Enciclopedia, 557-559.	'	I.D.
95 Dicţionarul general al literaturii române
Pas
PAS, Ion (pseudonim al lui Ion M. Pascu; 6.X.1895, Bucureşti
-	20.V.1974, Bucureşti), prozator, gazetar şi traducător. Provine din mediul muncitoresc, ca fiu al Măriei (n. Ispas), şi al lui Marin Pascu, mic meşteşugar. Va zugrăvi lumea în care a copilărit în întâiul său volum de schiţe, Din lumea celor obidiţi (1912). A practicat felurite meserii: zidar, tipograf (culegător, zeţar) şi legător de cărţi, mecanic. Autodidact, editează şi conduce revista „Spre lumină" (1912, împreună cu Stelian Vasilescu), „Gazeta tinerimei" (1919, împreună cu I. Tedescul si AL Terziman), precum şi publicaţiile cu orientare de stânga ',Omul liber" (1923-1925), „Cugetul liber" (1927-1929) şi „Şantier" (1933-1934, 1937), colaborând totodată la „Adevărul", „Lupta", „Facla", „Lumea nouă", „Rampa" ş.a. Articolele şi le va aduna, mai târziu, în volumul Prezenţe (1968). După 1944 este director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946), ministru al Artelor (1946-1948), prim-locţiitor al ministrului Culturii (1955-1958), preşedinte al Comitetului Radiodifuziunii Române (1958-1965). A fost căsătorit cu scriitoarea Sarina Cassvan.
Mai multe schiţe şi povestiri apărute, începând cu 1913, în „Revista copiilor şi a tinerimii", publicaţie la care a lucrat şi ca redactor, P. le-a reprodus în volumele Pentru zilele de vacanţă (1922), în lumea copiilor (1923) şi Jurnalul lui Nicuşor şi alte istorioare pentru copii (1923). în perioada următoare i-au mai fost editate câteva cărţi pentru copii - Nicuşor (1931), Păsărică, draga mea (1932) şi Găina cea moţată (1942). Fără un ecou deosebit au rămas alte două mici romane, Povestea unei fete (1927) fiind mai degrabă un reportaj din viaţa mahalalei bucureştene, iar Veşnicul învins (1931) o încercare de analiză psihologică, schematică şi cu multe elemente melodramatice, în pofida ştiinţei de a ritma alert naraţiunea. Tot atunci a dat multe traduceri, cu deosebire din autori în vogă (Maurice Dekobra, Claude Farrere, Myriam Harry, Pierre Loti ş.a.), dar şi din Jules Verne, Maxim Gorki, Emile Zola, Knut Hamsun, Anatole France, Lev Tolstoi, Victor Hugo ş.a., unele semnate cu pseudonimul P. Ioanid, îndeletnicirea sa principală fiind totuşi aceea de gazetar, implicat în campanii publicistice cu ecou în epocă. Romanele pe care le-a publicat după 1944 - Zilele vieţii tale (I-IV, 1949-1950) şi Lanţuri ' (I-IV, 1950-1954) -, cu o structură de frescă socială, sunt cronici ale unor evenimente din România sfârşitului de veac XIX şi a începutului de secol XX, perspectiva fiind tributară întru totul ideologiei şi reţetelor literare proletcultiste. Deşi nu sunt scutite nici ele de interpretări teziste, un anume interes documentar prezintă cărţile de memorialistică şi de călătorii: Carte despre oameni, locuri, întâmplări (1961), Carte despre vremuri multe (1963) şi Carte despre drumuri lungi (1965).
SCRIERI: Din lumea celor obidiţi, Bucureşti, 1912; în seara de Crăciun, Bucureşti, 1922; Pentru zilele de vacanţă, Bucureşti; 1922; în lumea copiilor, Bucureşti, 1923; Jurnalul lui Nicuşor şi alte istorioare pentru copii, Bucureşti, 1923; Lumea celor necăjiţi, Bucureşti, 1924; Drumul morţii, Bucureşti, 1925; Povestea unei fete, Bucureşti, 1927; Găina cea moţată şi alte istorioare pentru copii, Bucureşti, 1929; Familia Chiţ-Chiţ, Bucureşti, 1931; Nicuşor, Bucureşti, 1931; Veşnicul învins, Bucureşti, 1931; Păsărică, draga mea, Bucureşti, 1932; Tablouri în cărbune, Bucureşti, 1935; Găina
cea moţată, Bucureşti, 1942; Simple întâmplări, Bucureşti, 1943; în amintirea lor..., Bucureşti, 1945; Cocarda roşie, Bucureşti, 1946; Galantar, Bucureşti, 1946; Lumea noastră, Bucureşti, 1946; Noi în furtună, Bucureşti, [1946]; Oameni şi momente, Bucureşti, 1946; Noi, în URSS, Bucureşti, 1947; Drum spre pace, introd. Lothar Rădăceanu, Bucureşti, [1947]; O istorioară cu şoareci, Bucureşti, 1948; Zilele vieţii tale, I-IV, Bucureşti, 1949-1950; Lanţuri, I-IV, Bucureşti, 1950-1954; Noi, la 77, Bucureşti, 1952; Va veni o zi..., Bucureşti, 1954; Aşa a fost odată, Bucureşti, 1955; Hans Christian Andersen, Bucureşti, 1955; Ca un fluviu puternic..., Bucureşti, 1956; Trecut întunecat, Bucureşti, 1957; Carte despre oameni, locuri, întâmplări, Bucureşti, 1961; Carte despre vremuri multe, Bucureşti, 1963; întâmplări cu Bălcescu, Bucureşti, 1963; Carte despre drumuri lungi, Bucureşti, 1965; Povestiri vechi şi noi, Bucureşti, 1966; Prezenţe, introd. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1968; Scrieri, I-VTI, Bucureşti, 1970-1974; Aducere aminte, Bucureşti, 1972; Evocări, Bucureşti, 1973'^storioare alese, Bucureşti, f. a. Antologii: Războiul, pref. Henri Barbusse, Bucureşti, [1923]. Traduceri: Jules Verne, Comoara din Ostrov. Minunatele aventuri ale lui Antifer, I-II, Bucureşti, 1913, Ocolul pământului în optzeci de zile, Bucureşti, 1922, Mathias Sandorf, I-II, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu Sarina Cassvan), Steaua Sudului, Bucureşti, 1923, Mihail Strogoff, I-II, Bucureşti, [1923] (în colaborare cu Sarina Cassvan), Cinci săptămâni în balon, Bucureşti, [1923], Opt sute leghe de-a lungul Amazoniei, I-II, Bucureşti, 1935, Un bilet la loterie, Bucureşti, [1936], Interesantele aventuri ale unui chinez, Bucureşti, [1937], Insula misterioasă, I-III, Bucureşti, [1937], Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Bucureşti, f .a., Castelul din Carpaţi, Bucureşti, f .a., Hector Servadac în lumea solară, Bucureşti, f.a.; V. I. Lenin, Boala copilăriei comunismului, Bucureşti, [1921]; Alphonse de Lamartine, Graziella, Bucureşti, 1923; Maxim Gorki, Mama, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu Sarina Cassvan), Pe coastele Italiei, Bucureşti, [1928], Câteva povestiri, introd. trad., Bucureşti, 1936; Jules Renard, Roşcovanul, Bucureşti, 1924; Alexandr Kuprin, Bordelul (lana), Bucureşti, [1924]; Emile Zola, Bestia umană, Bucureşti, 1924, Adevărul, I-II, Bucureşti, 1925, Spovedania unui tânăr, Bucureşti, [1926], Greşeala abatelui Mouret, Bucureşti, [1927], „La fericirea femeilor", I-II, Bucureşti, f.a., Munca, Bucureşti, f.a.; Upton Sinclair, Jimmie Higgins, Bucureşti, [1925]; Anatole France, Zeilor le e sete, Bucureşti, 1926, Revolta îngerilor, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu
H.	Iulian), Crima lui Sylvestru Bonnard, Bucureşti, 1927; Knut Hamsun, Foamea, pref. Octave Mirbeau, Bucureşti, 1926, Caucaz, Bucureţti, f.a.; Claude Farrere, Omul care a asasinat, Bucureşti, 1927; Rabindranath Tagore, Patima iubirii, introd. Romain Rolland, Bucureşti, [1927]; Maurice Dekobra, Flăcări catifelate, Bucureşti, 1928, Sfinxul a vorbit, Bucureşti, 1930, Cu inima întristată, Bucureşti, f.a., Madona din tren, Bucureşti, f.a., Serenada călăului, Bucureşti, f.a.; Myriam Harry, Insula voluptăţii, Bucureşti, [1928]; Pierre Loti, Aziyade, Bucureşti, [1928], Pescarul din Islanda, Bucureşti, f.a.;Pierre Louys, Afrodita, Bucureşti, [1928]; Lev Tolstoi, Ana Karenina, I-II, Bucureşti, 1928 (în colaborare cu Sarina Cassvan); Fiodor V. Gladkov, Cimentul, Bucureşti, 1929; Victor Hugo, Oamenii mării, Bucureşti, [1929], Pentru adevăr şi libertate, introd. Anatole France, Bucureşti, 1935, Notre-Dame de Paris, I-II, Bucureşti, 1938, Mizerabilii, I-IV, Bucureşti, 1938; Panait Istrati, Spovedania unui învins, Bucureşti, 1930; Jean de Letraz, Douăsprezece nopţi de dragoste, Bucureşti, 1930; Maryse Choisy, O lună printre femei, Bucureşti, [1930]; Francis Carco, Viaţa de noapte, Bucureşti, 1931; Pierre de Coulevain, Aristocraţie americană, Bucureţti, 1931; Roland Dorgeles, Crucile de lemn, Bucureşti, 1932; Casanova, Memorii, I-V, Bucureşti, 1932-1933; Henri Ardei, Singură, Bucureşti,1934; AL Dumas-tatăl, Regina Margot, I-II, Bucureşti, 1937, Contele de Monte Cristo, I-IV, Bucureşti, 1938; Charles Dickens, Aventurile d-lui Pickwik, I-II, Bucureşti, 1939, Documentele postume ale clubului Pickwik, I-II,
V
Pasărea albastră
Dicţionarul general al literaturii române 96
Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Nicolae Popescu); F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Bucureşti, 1939; Theodore Dreiser, Bestiile umane, Bucureşti, 1941; Jules Mary, Cererea în căsătorie, Bucureşti, 1941; W. M. Thackeray, Bâlciul deşertăciunilor, I-II, Bucureşti, 1941; A. K. Green, Medalionul, Bucureşti, 1943; Boris Polevoi, Povestea unui om adevărat, Bucueşti,1955 (în colaborare cu Natalia Stroe); Henry Fielding, Tom Jones, I-II, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu AL Iacobescu); Claude Anet, Ariana, Bucureşti, f.a., Ţărmul dragostei, Bucureşti, f.a.; Josef Conrad, Taifun, Bucureşti, f.a.; Jean Jaures, Civilizaţie şi socialism, Bucureşti, f.a.; Rudyard Kipling, Sinucigaşul, Bucureşti, f.a.; Em. de Las Cases, Napoleon la Sfânta Elena, Bucureşti, f.a.; J. H. Rosny, îspititoarea, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Eugen Relgis, „în seara de Crăciun". „Pentru zilele de vacanţă", DMN, 1922,5497; G.M. Zamfirescu, „Drumul morţii", „Clipa", 1924,79; Perpessicius, Opere, III, 90-91, V, 106, XII, 499-500; Sandu Teleajen, „Povestea unei fete", „Gândul nostru", 1927,12; Petru Comarnescu, „Povestea unei fete", „Politica", 1927,478; L. Leoneanu, Profiluri şi opere contemporane, Bucureşti, 1929, 121-123; Const. Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930,136-137; Eugen Jebeleanu, AL Sahia, „ Veşnicul învins", RP, 1931,3972 bis; Teodor Scarlat, „ Tablouri în cărbune", RVS, 1935,6-7; Eugen Relgis, Drum spre pace, CLI, 1936,19; Mihail Chimoagă, „Simple întâmplări", VAA, 1943,833; Octav Şuluţiu, „Simple întâmplări", RFR, 1943, 11; Mihail Petroveanu, „Zilele vieţii tale", FLC, 1949, 7; Titus Ştefănescu-Priboi, „Zilele vieţii tale", CNT, 1949,148; Ov. S. Crohmălniceanu, „Lanţuri", CNT, 1951,226; Silvian losifescu, „Lanţuri", GL, 1954,42; D. Micu, „Lanţuri", VR, 1956,8; Radu Popescu,„Trecut întunecat", CNT, 1957,36; D. Micu, „Zilele vieţii tale", „Scânteia", 1958, 4170; Teodor Vârgolici, Reconstituirea unei epoci, RMB, 1965,6584; N. Tertulian, „Carte despre drumuri lungi", VR, 1965,9; Demostene Botez, Ion Pas la 70 de ani, GL, 1965, 41; Eugenia Tudor, „Povestiri vechi şi noi", GL, 1966, 29; Râpeanu, Noi, 233-239; Aurel Martin, „Zilele vieţii tale", LCF, 1968,3; Râpeanu, Interferenţe, 217-220; Emil Mânu, O operă fundamentală a literaturii lui Ion Pas, RMB, 1971, 8375; Vârgolici, Comentarii, 290-302; AL Raicu, Luminile oglinzilor, Bucureşti, 1974,185-194; Oprea, Incidenţe, 59-65; Vârgolici, Scriitori, 255-260; Ion Pas, DCS, 60-61,177; Dicţ. scriit. rom., III, 633-635; Popa, Ist. lit., 1,723.	T.V.
PASĂREA ALBASTRĂ, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 26 octombrie 1935 şi 12 aprilie 1936, având subtitlul „Literatură, teatru, muzică, plastică, cinema, turism". Director este Facioni Miciacio, iar ca redactor figurează Petre Florescu. P.a. se doreşte o publicaţie de cultură într-o lume sufocată de politică, punând accentul pe actualitatea culturală din ţară şi din străinătate, înfăţişată în ştiri scurte şi neutre, fapt subliniat şi în articolul-program Drum...: „Vrem să închegăm, unitar, o muncă în folosul obştei prea ades înşelată, o muncă hărăzită frumosului de pretutindeni." Rubricile obişnuite sunt „Glossa", „Literatură", „Teatru", „Arta prin lume", „Mozaic", „Chipuri şi imagini", „Arabesc", „Cronica literară". Poezia este ilustrată fie de versuri moderne, de factură ceremonial histrionică, ca în cazul lui Emil Botta (Leviatan), fie în ipostază tradiţionalistă, aici scriind Radu Gyr, Vladimir Cavarnali, E. Ar. Zaharia, Constantin Barcaroiu ş.a. Proză dau George Aria, Mircea Ştefănescu, iar articole, eseuri şi interviuri semnează Alexandru Talex (Vasile Pârvan, precursorul), Arşavir Acterian (Oscilaţii), Erwin Riegler (întâlniri cu Panait Istrati), Pericle
Martinescu (Moartea polemicei), Mircea Eliade („Nu mă interesează"), Anton Holban (Asemănări). Publică necrologuri G. M. Zamfirescu (Nottara în eternitate şi adevăr) şi George Aria (Gib Mihăescu a fost frânt de moarte). Sumarul este completat cu traduceri din scrierile lui Sabatino Lopez, Guido Milanesi, Alfred de Musset ş.a. Revista are un aspect grafic atractiv, datorită unor ilustraţii excelente.	N.	S.
PASCADI, Ion (3.VIII.1932, Timişoara - 21.VII.1979, Bucureşti), estetician şi traducător. După ce îşi ia licenţa în filosofie (1955), este funcţionar Ia Palatul Pionierilor din Bucureşti (1953-1955), lector la Şcoala Comitetului Central al UTM (1955-1958), şef de redacţie la Editura Academiei RSR (1958-1960), şef de sector la Institutul de Filosofie din Bucureşti, cadru didactic la Universitatea din Bucureşti. Colaborează la „Gazeta literară", „Astra" ş.a., dar mai ales la publicaţii de specialitate („Revista română de ştiinţe sociale", „Revista de filosofie", „Analele Universităţii Bucureşti", secţiile filosofie şi estetică). Debutează în 1954, cu Detaşamentul 7. însemnările unui instructor de pionieri.
însuşirea indiscutabilă a scrisului lui P. e aceea de a fi instructiv. Numeroasele studii publicate în periodice, culegeri colective, volume nu excelează prin avansarea unor puncte de vedere noi, dar îşi demonstrează utilitatea prin claritatea expunerii, prin bogăţia informaţiei, prin efortul constant de a elucida chestiunile abordate. Ceea ce le dezavantajează e o anume rigiditate, ideologică mai cu seamă, un ton cumva strepezit, cu toată oralitatea, pe alocuri, a stilului. Propensiunea didactică e învederată încă din titluri - Prelegeri de estetică (I-II, 1967), Estetica lui Tudor Vianu (1968), Esteticieni români (1969), Din tradiţiile gândirii axiologice româneşti (1970), Arta de la Ala Z (1978) -, cărţile propunându-şi nu să incite intelectual, ci să îl edifice pe cititor asupra obiectului cercetării, în Idealul şi valoarea estetică (1966), autorul, analizând noţiuni ca ideal, ideal social, ideal estetic, ideal artistic, valoare, creaţie etc., stabileşte o serie de raporturi, operează disocieri, distinge nuanţe, sistematizează idei, expune poziţii estetico-ideologice, astfel încât lucrarea poate iniţia în substanţa discuţiilor ce se poartă, din Antichitate până în timpurile mai noi, într-un sector central al esteticii. Ce caracterizează tot ceea ce esteticianul a încredinţat tiparului este strădania, convenabilă în acea perioadă, dar caducă în timp, de a demonstra validitatea punctului de vedere marxist în fiecare problemă supusă examenului critic. Alt studiu, Gusturile între da şi nu
(1968), se întemeiază pe teza că, oricât de variate, „gusturile se înscriu în perimetrul unui ideal sau altul" şi, în consecinţă, „enunţarea unei judecăţi de gust sau a alteia presupune totdeauna o apreciere care, în mod implicit sau explicit, vizează o valoare (adevărată sau falsă)". De aici, obligaţia pentru exegetul operei de artă „de a depăşi simpla reacţie de gust prin căutarea motivării ei raţionale, a ideilor şi concepţiilor care o călăuzesc". Sub titlul Estetica între ştiinţă şi artă (1971), sunt luate în discuţie noţiuni antinomice, considerate de P. doar alternative, precum ideal şi real, social
97 Dicţionarul general al literaturii române
şi individual, antic şi modern, relativ şi absolut, scop şi mijloc, conţinut şi formă, libertate şi normă, erudiţie şi creaţie, raţiune şi efect, obiectivitate şi preferinţă, imitaţie şi originalitate, ştiinţă şi umanism, pentru ca, în secţiunile următoare, să fie studiate mai cu seamă raporturi: valoare estetică - istorie, dinamică socială - evoluţie artistică, filosofie - literatură, creaţie - metodă, artă - cunoaştere, artă - progres, teorie -dogmă, text - context ş.a. Reluând concepte din aceste lucrări, şi din altele, adâncindu-le şi dezvoltându-le dintr-o perspectivă mai largă, lucrarea Nivele estetice (1972) se vrea o „sinteză morfologică", „o sinteză a modalităţilor de abordare ştiinţifică a operei". Autorul o consideră necesară, întrucât estetica intuitivă, constituită prin negarea celei speculative şi sistematice, întemeiată de filosofi, nu elucidează decât unele dintre problemele artei, de vreme ce judecata estimativă se poate bizui doar „pentru o primă aproximaţie" pe „intuiţia şi fineţea exegetului", pe când întemeierea ei riguroasă „nu se poate lipsi de cercetarea atentă, chiar de disecţia operei cu ajutorul instrumentelor oferite de noile metode". După studierea artei îndeosebi ca parte integrantă a culturii, în cartea Artă şi civilizaţie (1976) ea e abordată ca fapt de civilizaţie. Felul şi măsura în care opera de artă se afirmă sau nu în contextul de valori al unei societăţi depinde de practica socială, în care criteriile estetice acţionează în conexiune cu criterii exterioare artei. Faptul este cu deosebire evident în perioadele de trecere dintr-un mediu sociocultural în altul, în condiţii, bunăoară, de interferare a ruralului cu urbanul, ale suprapunerii unor serii diferite de civilizaţie. Asemenea procese duc la proliferarea kitschului, a artei surogat. Apar nu numai obiecte, dar şi atitudini kitsch, precum utilizarea unor opere de artă în reclama comercială. în genere, prin integrarea inevitabilă a artei în civilizaţie, statutul ei estetic ajunge să fie dominat de cel general-social. în consecinţă, există situaţia paradoxală că, pe de o parte, valorile de orice fel, inclusiv cea estetică, şi-au dobândit, fiecare, un statut autonom, pe de alta, ele sunt integrate într-un stil de epocă general, care tinde să le anuleze. Pentru a se preveni pierderea specificităţii artistice, soluţia posibilă - potrivit lui P. - e cea întrevăzută de Tudor Vianu: reconstituirea în civilizaţia modernă a pantomimei artei, existentă în Antichitate. în fine, Arta de la Ala Z reordonează alfabetic concepte şi probleme, expunerea eseistică, formulările clare fiind esenţiale în transmiterea informaţiei.
SCRIERI: Detaşamentul 7. însemnările unui instructor de pionieri, Bucureşti, 1954; Formarea idealului estetic şi a gusturilor estetice în societatea socialistă (în colaborare cu Ludwig Griinberg), Bucureşti, 1964; Idealul şi valoarea estetică, Bucureşti, 1966; Prelegeri de estetică, I-II, Bucureşti, 1967; Estetica lui Tudor Vianu, Bucureşti, 1968; Gusturile între da şi nu, Bucureşti, 1968; Esteticieni români, Bucureşti, 1969; Din tradiţiile gândirii axiologice româneşti, Bucureşti, 1970; Estetica între ştiinţă şi artă, Bucureşti, 1971; Nivele estetice, Bucureşti, 1972; Destinul contemporan al artei, Bucureşti, 1974; Artă şi civilizaţie, Bucureşti, 1976; Arta de la A la Z, Iaşi, 1978. Ediţii: Mihai Ralea, Prelegeri de estetică, pref. edit., Bucureşti, 1972. Antologii: Estetică şi umanism, introd. edit., Bucureşti, 1979. Traduceri: Mikel Dufrenne, Poeticul, pref. trad., Bucureşti, 1971; Abraham Moles, Marie-Luce Andre, Artă şi ordinator,
Pascaly
pref. trad., Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Claudia Dumitriu); Ştefan Morawski, Marxismul şi estetica, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Claudia Dumitriu).
Repere bibliografice: Dumitru Micu, Câteva păreri, GL, 1967,16; Ov. S. Crohmălniceanu, „Idealul şi valoarea estetică", AFT, 1967,17; Teodor Tihan, „Estetica lui Tudor Vianu", ST, 1968,12; Ov. S. Crohmălniceanu, „Estetica lui Tudor Vianu", RL, 1969, 7; Doru Mielcescu, „Nivele estetice", VR, 1973,5; Dan Cristea, Eseu şi eseistică, LCF, 1974,47; Voicu Bugariu, Artă propusă şi artă trăită, LCF, 1976,32; Mihai Nadin, „Artă şi civilizaţie", AFT, 1977,1; Dumitru Velea, „Arta de la A la Z", R, 1979,9; Mircea Braga, însemnări despre „criterii", T, 1979,10,11; Dicţ. scriit. rom., III, 635-637; Popa, Ist. lit, II, 1065.	D.Mc.
PASCALY, Mihail (1830, Bucureşti - 30.IX.1882,Bucureşti), autor dramatic şi traducător. De origine greacă, familia lui P. era una de oameni nevoiaşi. După şase clase urmate la şcoala de la „Sf. Sava" din Bucureşti, el intră în trupa de diletanţi a lui Costache Caragiali, pe care îl părăseşte destul de curând în favoarea lui Matei Millo. A dat reprezentaţii în mai multe oraşe, în Transilvania şi Banat fiind întâmpinat sărbătoreşte. în 1860 şi în 1862 călătoreşte la Paris, unde are ce învăţa de la actorii reputaţi ai momentului. După o concurenţă acerbă, obţine în două rânduri (1871-1874 şi 1875-1877) concesiunea Teatrului cel Mare din Bucureşti. în 1877 este primit în Societatea Dramatică, atunci înfiinţată, iar în 1878-1879 se află, împreună cu C.A. Constantiniu, la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi. Ultima perioadă a vieţii e dramatică pentru marele
v
Pascu
Dicţionarul general al literaturii române 98
actor, care îşi pierde soţia şi fiica, el însuşi fiind chinuit de ftizie, care îl va răpune.
Artist romantic pasionat şi tumultuos, P. avea o frenezie a jocului dusă până aproape de paroxism. Cu temperamentul său patetic, se lăsa furat cu uşurinţă de o manieră retorică, exaltată. Prin excelenţă interpret de melodramă, deşi nu a evitat partiturile de comedie, a abordat mari roluri ale dramaturgiei universale (Hernani, Kean, Don Carlos, Ruy Blas, Faust), fiind primul interpret, la noi, al lui Hamlet, ca şi al lui Răzvan, din piesa lui B. P. Hasdeu. Stăpânit de ideea unui teatru edificat pe baze sigure, aşezământ privilegiat şi important factor de civilizare, a întocmit nenumărate memorii, apeluri, declaraţii, precum şi mai multe proiecte de reorganizare teatrală. Sugestiile şi propunerile îi apar în publicaţiile vremii („Românul", „Timpul", „Reforma"), unde el găseşte de cuviinţă să se răfuiască, iar şi iar, cu Matei Millo, de care fusese cândva apropiat şi care îi fusese asociat la tălmăcirea unor texte dramatice franţuzeşti. Polemica se extinde şi în broşuri precum Respect adevărului (1863), semnată împreună cu Matilda Pascaly şi C. Dimitriade, unde sunt cuprinse câteva din ideile sale despre teatru. Ceea ce trebuie să urmărească scena nu este numai delectarea, ci şi instrucţia morală. Ţinta ar fi luminarea spiritelor prin adevăr, frumuseţe, nobleţe, respingându-se tot ce apare înjositor, ridicol sau artificial. în viziunea lui P., măreţia unui spectacol nu e de conceput în afara unor decoruri impunătoare, a costumelor bogate şi adecvate, a unei muzici armonioase. Autorul dramatic este lipsit însă aproape cu desăvârşire de înzestrare. Piesele sale, pline de înălţătoare sentimente patriotice, sunt compuneri ocazionale, evocând Unirea, omagiind câteva figuri de domnitori (Moartea lui Constantin Brâncoveanu, scrisă împreună cu Antonin Roques), brodând mici peripeţii în jurul unor personaje celebre în epocă (Baba Hârca, cuconul Bârzoi). S-au publicat doar Viitorul Romăniii (1859) şi 11 iuniu sau Treisprezece ani în urmă. Un ciorbagiu şi un zavragiu (1861). Localizările - după Victorien Sardou, Philippe Dumanoir şi Fernand Lafargue, Louis-Frangois Clairville şi Ernest Gillet - sunt făcute cu o anume abilitate, ceea ce nu l-a scutit pe P. de acuzaţia, excesivă, de plagiat, emisă de I. L. Caragiale. Mai emancipată faţă de original ar fi „comedia locală" Haimanalele, după Alfred-Neocles Hennequin şi Alfred-Charlesmagne Delacour. A tradus mult, şi din Moliere (Amorul doctor) sau din Victor Hugo (Ruy Blas, versiune în proză), preferinţele lui îndreptându-se, totuşi, spre autori de melodrame cum sunt Adolphe D'Ennery, Eugene Cormon, Auguste Anicet-Bourgeois, Paul Feval, Alexandre Dumas, Emile Moreau, Paul Siraudin, Eugene Labiche, Jean-Frangois-Alfred Bayard, Paul Deroulede, Casimir Delavigne, Emile Augier, Alexandre Dumas-fiul, Octave Feuillet, Edmond Gondinet, Ernest Legouve, Paul Meurice, Jules Sandeau, Victor Sejour, Louis-Emile Vanderburch, Eugene Granget, Charles Duveyrier şi alţi câţiva.
SCRIERI: Viitorul Româniii, Bucureşti, 1859; 11 iuniu sau Treisprezece ani în urmă. Un ciorbagiu şi un zavragiu, Bucureşti, 1861; Apel pentru o reorganizare neapărată a Teatrului Naţional (în colaborare cu C.
Dimitriade şi Matilda Pascaly), Bucureşti, 1863; Respect adevărului (în colaborare cu Matilda Pascaly şi C. Dimitriade), Bucureşti, 1863; Schiţe de proiect al unei reorganizări pentru un Teatru Mare al României, Bucureşti, 1869.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, 11,14-15; Letiţia Gâtză, Mihail Pascaly, Bucureşti, 1959; Ist. teatr. Rom., II, 286-291, passim; Virgil Brădăţeanu, Profiluri. Mari actori români, I, Bucureşti, 1973, 99-117; Dicţ. lit. 1900, 663-664; Dicţ. scriit. rom., III, 637-638.'	F.F.
PASCU, Giorge (1.XII.1882, Bacău - 16.IV.1951, Zlatna), istoric literar, filolog şi folclorist. Este fiul Măriei (n. Iliade) şi al lui Grigore Pascu, funcţionar public. Urmează Şcoala Primară „Vasile Conta", apoi, în 1894-1895, cursurile Liceului Naţional din Iaşi, pe care le continuă la Liceul Internat din acelaşi oraş, unde îl are ca profesor de literatura română pe G. Ibrăileanu. în intervalul 1901-1907 frecventează Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, având ca profesori, printre alţii, pe A. Philippide, A. D. Xenopol, P.P. Negulescu. Obţine doctoratul în 1909, la Universitatea din Iaşi, cu teza Despre cimilituri. Studiu filologic şi folcloric, care este şi debutul său editorial, iar în
1913	îşi ia docenţa în filologie română „cu specială privire la dialectologia românească". Ajutor de bibliotecar (subdirector) la Biblioteca Universităţii din Iaşi (1908-1911), ajunge director al acesteia (1914-1922, 1927-1932). Preocupările sale vizând organizarea, funcţionarea şi dotarea instituţiei sunt relevate de broşura Proiect de lege pentru Biblioteca Universităţii din Iaşi (1914). în 1920 suplineşte prima Catedră de istoria literaturii române vechi şi dialectologie de la Universitatea ieşeană, în 1921 devenind titular al acesteia, calitate pe care o exercită până în septembrie 1941, când este pensionat. Conduce, în 1927-1928, Institutul de Filologie Română. în martie 1944, împreună cu mai mulţi colegi, se refugiază la Zlatna, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. P. debutează ca student, în 1903, la revista „Arhiva", cu o recenzie despre o ediţie a operei lui Ion Creangă. A înfiinţat şi a condus „Revista critică", apărută la Iaşi în 1927-1940. A colaborat la „Viaţa românească", „Renaşterea română", „Curentul nou", „Cercetări literare", „Buletinul cărţii", „Convorbiri literare", „Tribuna românilor de peste hotare" şi la publicaţii străine precum „Revue de la dialectologie romane", „Miinchener Allgemeine Zeitung", „Europa orientale", „ Archivum romanicum" ş.a. A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru studiul Sufixele româneşti (1915). Şi-a mai semnat articolele polemice Filologus, Gramm sau Grammaticus.
Ca istoric literar, P. s-a ilustrat în domeniul literaturii române vechi prin cursurile ţinute la Universitatea din Iaşi. Istoria literaturii şi a limbii române din secolul XVI (1921) cuprinde într-un prim capitol analiza primelor texte (rotacizante şi nerotacizante), ca şi a cauzelor culturale ale introducerii scrisului în română, identificate în propaganda catolică, în calvinism, husitism şi luteranism. într-un capitol se discută tipăriturile din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în special cele ale lui Coresi, iar concluziile examinează şi delimitează curentele culturale, centrele de cultură şi limba cărţilor. în Istoria literaturii române din secolul XVII (1922), P.
99 Dicţionarul general al literaturii române
Pascu
studiază epocile culturale potrivit perioadelor tiparului în Ţările Române, curentele culturale (slavonesc, latinesc, grecesc, românesc), cu sublinierea izbânzii celui românesc şi analiza scrierilor şi a personalităţilor ce au ilustrat-o, câţiva scriitori fiind trataţi monografic. în 1924, ca al doilea volum din Istoria literaturii române din secolul XVIII, apare monografia Viaţa şi operele lui D. Cantemir, cel dintâi fiind publicat în 1926 şi ocupându-se de Cronicari moldoveni şi munteni. Prezentarea epocii şi integrarea autorilor avuţi în atenţie în contextul cultural al momentului este o caracteristică a manierei de abordare a istoricului literar. Astfel, şi în ultimul volum din serie, Epoca lui Clain, Şincai şi Maior (1927), el evidenţiază existenţa a două curente culturale în Transilvania: unul occidental, care a înrâurit pe românii uniţi cu Biserica Romei, şi altul răsăritean, al românilor rămaşi fideli ortodoxismului. P. precizează că, deşi împărţiţi în grupări diferite, românii de peste munţi au militat pentru aceleaşi idealuri naţionale, trecând peste confesiunile ce îi separau. Altă lucrare, Cronicarii moldoveni Gligorie Ureache şi Miron Costin (1936), este un studiu extins, de delimitare târzie faţă de opiniile lui P.P. Panaitescu din Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin (1925), iar Letopiseţul cel moldovenesc utilizat de Gligorie Ureache în legătură cu toate letopiseţele moldoveneşti în slavoneşte (1938) este consacrat reconstituirii şi analizei izvorului principal al cronicii lui Ureche. De altfel, profesorul ieşean se gândea şi la elaborarea unei ediţii ştiinţifice a operei cronicarului moldovean. Deşi examinează literatura şi cultura pe provincii, lucrările lui evidenţiază influenţele reciproce dintre scriitori, oameni de cultură şi acordă interes centrelor de iradiere culturală. Ca folclorist, P. este autorul primelor exegeze filologice şi stilistice ample asupra ghicitorilor româneşti. Potrivit observaţiei lui Ovidiu Bârlea, studiul despre cimilituri reprezintă, după monografia lui Lazăr Şăineanu despre basme, cea mai extinsă şi fundamentată lucrare despre o specie a folclorului românesc, în prima parte autorul întreprinde un studiu filologic adâncit asupra ghicitorilor, iar în a doua se ocupă de clasificare, origini, subiect, formă, extensiune, circulaţie şi dispariţie, transformare, statut special, legătura cu alte genuri folclorice, valori etnografice, metodă de culegere şi publicare a cimiliturilor. Au fost remarcate îndeosebi capitolul privind clasificarea ghicitorilor, cel despre forma acestora, unde se delimitează o serie de formule stilistice, cât şi indicaţiile metodologice referitoare la culegere, la întocmirea tipologiei bibliografice şi alcătuirea colecţiilor. Ca lingvist, P. s-a preocupat mai ales de problemele vocabularului (formarea cuvintelor, etimologie, lexicografie) şi a abordat, de asemenea, probleme de lingvistică balcanică. Dictionnaire etymologique macedo-roumain (I-II, 1925), o lucrare lexicografică în care materialul este grupat pe origini, a fost primit cu rezerve tocmai cu privire la etimologii. P. a tradus din latină Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir (1923) şi a alcătuit două ediţii din opera lui Ion Creangă, una din Poveşti şi alta din Amintiri din copilărie, apărute în 1939.
SCRIERI: Despre cimilituri. Studiu filologic şi folcloric, I, Iaşi, 1909, II-III, Bucureşti, 1911; Beitrăge zur Geschichte der rumănischen Philologie,
Leipzig, 1920; Gligorie Ureache. Izvoarele lui Ureache. Interpolările lui Simion Dascălul şi textul lui Ureache, Iaşi, 1920; Istoria literaturii şi a limbii române din secolul XVI, Bucureşti, 1921; Istoria literaturii române din secolul XVII, Iaşi, 1922; La Philologie roumaine dans les pays germaniques et en France. 1774-1822, Leipzig, 1923; Demetrio Cantemir, tr. Carlo Tagliavini, Roma, 1923; Rumănische Elemente in den Balkansprachen, Geneva, 1924; Istoria literaturii române din secolul XVIII, voi I: Cronicari moldoveni şi munteni, Bucureşti, 1926, voi. II: Viaţa şi operele lui D. Cantemir, Bucureşti, 1924, voi. III: Epoca lui Clain, Şincai şi Maior, Iaşi, 1927; Cronicarii moldoveni Gligorie Ureache şi Miron Costin, Iaşi, 1936; Letopiseţul cel moldovenesc utilizat de Gligorie Ureache în legătură cu toate letopiseţele moldoveneşti în slavoneşte, Iaşi, 1938. Ediţii: Ion Creangă, Poveşti, Bucureşti, 1939, Amintiri din copilărie, Bucureşti, 1939. Traduceri: Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1923.
Repere bibliografice: Publicaţiile ştiinţifice ale dr. G. Pascu, Iaşi, 1915; Lucian Predescu, „Giorge" Pascu şi istoria literaturii române sau O nulitate universitară, Turnu Severin, 1932; Un caz nenorocit şi trist: cazul Giorge Pascu, Iaşi, 1937; Chiţimia, Probleme, 150,199, 245, 253; Bucur, Istoriografia, 226-227; Bârlea, Ist. folc., 460-462; I. D. Lăudat, Din istoricul catedrelor Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza" Iaşi. G. Pascu, întâiul profesor de istoria literaturii române vechi, Iaşi, 1975; Iorgu Iordan, Lingvistica românească între 1918 şi 1944, în Istoria lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1978,127-128; Datcu, Dicţ. etnolog., II,
145-146; Dicţ. scriit. rom., III, 638-640.	D.	V.
PASCU, Petre (27.1.1909, Semlac, j. Arad - 23.IIL1994, Cluj-Napoca), poet şi traducător. Este fiul Elisabetei (n. Indreica) şi al lui Teodor Pascu, ţăran. învaţă la Liceul „Moise Nicoară" din Arad, unde l-a avut printre profesori pe poetul AL T. Stamatiad. îşi ia bacalaureatul în 1928 şi urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1933. Nu a practicat magistratura, ci a ocupat posturi în administraţia de stat la Bucureşti, Vinga, Arad. Mai târziu a funcţionat ca bibliotecar la Universitatea din Cluj (1948-1949) şi la Facultatea de Drept din aceeaşi localitate (1949-1950). Debutează în 1925, la ziarul „Primăvara" din Sânnicolau Mare, apoi este redactor la „Tribuna română" din Arad. Membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal, P. colaborează la „Braşovul literar", „înnoirea" (unde e secretar de redacţie), „Societatea de mâine", „Luceafărul", „Azi", „Viaţa românească", „Orizont", „Tribuna", „Foaia noastră", „Gazeta literară", „Cronica" ş.a. A semnat şi cu pseudonimul Camil Meteoru.
Primul volum, Plaiuri (1943), e considerat de critica vremii
o	promisiune, pe care P. nu o confirmă în anii următori, când nu mai publică nimic. Revine în viaţa literară după o absenţă de mai bine de douăzeci de ani, cu Bucuriile mele (1967), Gorun adânc (1972), Spadă şi corolă (1977). Poezia lui se caracterizează prin tonul reflexiv, prin viziunea echilibrată de tip clasic şi prin expresia clară, simplă. Linia melodică şi curgerea gravă a rostirii nu sunt tulburate de stridenţe, inflexiunile elegiace se menţin cu discrete nuanţări în mai toate versurile, nutrite de nostalgia ţinutului natal. După 1960 poetul atrage atenţia mai cu seamă ca un bun tehnician al versului. în 1987 publică un volum memorialistic, Aproape de ei, unde evocă importante figuri ale culturii cu care i s-a intersectat destinul. A editat
Pastior
Dicţionarul general al literaturii române 100
Scrisori bănăţene de Cora Irineu (1975) şi a tradus din scriitori maghiari (Kassâk Lajos, Moricz Zsigmond, Jozsef Attila, Jekely Zoltân, Ledonyi Mihâly ş.a.).
SCRIERI: Plaiuri, Arad, 1943; Bucuriile mele, postfaţă Perpessicius, Bucureşti, 1967; Gorun adânc, Bucureşti, 1972; Spadă şi corolă, postfaţă Vladimir Streinu, Bucureşti, 1977; Aproape de ei, Cluj-Napoca, 1987. Ediţii: Cora Irineu, Scrisori bănăţene, Timişoara, 1975. Traduceri: Moricz Zsigmond, Povestea nu ia niciodată vacanţă, Bucureşti, 1964; Kassăk Lajos, Averea şi colecţia mea de arme, Cluj-Napoca, 1980.
Repere bibliografice: George Drumur, „Plaiuri", „Bucovina literară", 1943, 46; Matei Alexandrescu, „Plaiuri", SE, 1943, 1621; D. Gher-ghinescu-Vania, „Plaiuri", TIA, 1943, 756; Ion Şiugariu, Viaţa poeziei, RFR, 1943,7; N. Popescu, „Bucuriile mele", AST, 1967,4; Adrian Popescu, „Gorun adânc", ST, 1972,2; Nae Antonescu, „Spadă şi corolă", ST, 1977, 7; Aureliu Goci, „Spadă şi corolă", RL, 1977,46; Lit rom. cont, 1,502-503; Francisc Păcurariu, Tinereţea poetului, RL, 1984,43; Dan Milcu, O carte de evocări, RL, 1989,3; Dicţ. scriit. rom., III, 640-641.	S.I.-J.
PASTIOR, Oskar (20.X.1927, Sibiu - 4.X.2006, Frankfurt am Main), traducător. Este fiul lui Oskar Pastior, profesor de desen şi fotograf. Frecventează Liceul Brukenthal din oraşul natal. Va fi deportat, împreună cu conaţionalii săi saşi din contingentele tinere, la muncă obligatorie în bazinul carbonifer al Doneţului, în intervalul 1945-1949. După repatriere îşi face stagiul militar şi prestează diferite munci pe şantiere. Studiază germanistica
la Universitatea din Bucureşti (1955-1960) şi lucrează ca reporter pentru emisiunile în limba germană ale Radiodifuziunii Române. Emigrează în Germania, stabilindu-se în
1969	în Berlinul de Vest. O sumedenie de cărţi, conţinând poezie, precum şi traduceri din scrieri ale unor autori aparţinând literaturii române, dar şi celei ruse (Velimir Hlebnikov), italiene (parafrazări libere a treizeci şi trei de sonete de Francesco Petrarca) şi olandeze (Wiel Kusters), i-au adus consacrarea în lumea scrisului, lirica sa fiind premiată de diferite foruri literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (1967), Premiul „Hugo Ball" (1990), Premiul „Ernst Meister" (1993), Premiul „Erich Fried" (2002) ş.a. Este membru al Colocviului Noua Poezie de la Bielefeld (1977), al Academiei de Arte din Berlin (1984), al Academiei pentru Limbă şi Poezie dinDarmstadt (1989), al grupului OULIPO (1993) ş.a. Alături de Herta Miiller, este, poate, cel mai cunoscut scriitor german originar din România.
La începutul activităţii sale de traducător, P. se îndreaptă spre alcătuirea unor cărţi destinate copiilor, transpunând câteva texte de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Tudor Arghezi. Rezonanţa acestui demers îl determină să îşi încerce forţele în tălmăciri de poezie şi proză scurtă contemporană. în revistele „Rumănische Rundschau" şi „Neue Literatur" publică traduceri din versurile şi naraţiunile lui Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Radu Stanca, Alexandru Andriţoiu, Constantin Ţoiu ş.a. Un efort mai îndelungat de transpunere l-a apropiat de sensurile scrierilor lui Tudor Arghezi şi ale lui Panait Istrati, P. oferind cititorului german un volum de „tablete" argheziene şi romanele Chim Chiralina şi Ciulinii Bărăganului. El consideră un moment privilegiat întâlnirea sa cu literatura lui Lucian Blaga, care i-a revelat cultura autentică a ţinutului natal şi i-a impulsionat desprinderea de climatul ideologic al anilor '60, după cum mărturiseşte în eseul Despre relaţia faţă de texte şi persoane. Descoperirea lui Blaga a avut ca rezultat, în 1968, şi transpunerea în limba germană a unui volum de poezii şi a paginilor din Hronicul şi cântecul vârstelor. Plecând din ţară, îşi concentrează atenţia asupra literaturii avangardist-supra-realiste. Publică astfel - în colecţia miincheneză „Texte timpuriii ale modernismului" - scrierile lui Urmuz, într-un volum apărut în 1976 şi însoţit de material documentar concludent, în aceeaşi colecţie fiind editate în versiune germană, în 1984, poeziile de început ale lui Tristan Tzara. Interesul manifestat pentru aceşti înaintaşi explică şi preferinţa lui P. pentru lirica mai nouă care continuă orientarea suprarealistă, bunăoară pentru opera poetică a lui Gellu Naum, din care a selectat material pentru un volum cuprinzător, Rede auf dem Bahndamm an die Steine (1998). Din motive similare a fost atras şi de imaginaţia bogată, cu tentă suprarealistă, uneori grotesc-absurdă a lui Marin Sorescu şi a publicat în traducere patru culegeri de versuri ale acestuia, elaborând totodată versiuni germane ale pieselor lona (1971) şi Matca (1974), texte valorificate ca scenarii. în peste zece antologii apărute în Germania sunt incluse poezii româneşti traduse de P., versiunile realizate de el fiind publicate şi în cele mai variate publicaţii periodice.
101 Dicţionarul general al literaturii române
Paşoptism
Traduceri: George Coşbuc, Die Geschichte von den Gănsen, Bucureşti, 1958; Mihai Eminescu, Der Prinz aus der Trăne, Bucureşti, 1963; Tudor Arghezi, Im Bienengrund, Bucureşti, 1963, Schreiloe, Feder..., Bucureşti, 1964, Von grofien und kleinen Tieren, Bucureşti, 1966; Panait Istrati, Kyra Kyralina. Die Disteln des Bărăgan, Bucureşti, 1963; Lucian Blaga, Ausgewăhlte Gedichte, Bucureşti, 1967, Chronik und Lied der Lebenszeiten, Bucureşti, 1968, Tristeţe metafizică - Metaphysische Trauer, ed. bilingvă, Bucureşti, 1995 (în colaborare); Marin Sorescu, Aberglaube, Berlin, 1974, Noah, ich will dir was sagen, Frankfurt am Main, 1975, Abendrot Nr. 15, Munchen-Ziirich, 1985, Der Fakir als Anfănger, Miinchen-Viena, 1992; Petre Stoica, Und nirgends ein Schiff aus Attika, Berlin, 1977; Urmuz, Das gesamte Werk, Munchen, 1976; Zeitgenossische Dichter aus Rumănien, Bucureşti, 1981 (în colaborare); Ştefan Bănulescu, Verspătetes Echo, Berlin, 1984 (în colaborare cu Ernest Wichner); Tristan Tzara, Diefruhen Gedichte, Munchen, 1984; Gellu Naum, Black Box, Klagenfurt-Salzburg, 1993 (în colaborare cu Georg Aescht), Rede aufdem Bahndamm an die Steine, Ziirich, 1998; Oskar Pastior entdeckt Gellu Naum, Hamburg, 2001.
Repere bibliografice: Christina Weiss, Tone, tone hemmungslos. Die jugendgedichte des nachmaligen Grofi-Dadaisten Tristan Tzara, „Siid-deutsche Zeitung", 1984, 6 decembrie; Auskiinfte von und iiber Oskar Pastior, Bamberg, 1985; lima Rakusa, Schicksal ist eine interne Angelegenheit. Marin Sorescus Gedichte „Abendrot Nr. 15", „Neue Ziircher Zeitung", 1986, 24 ianuarie; Festschrift fur Oskar Pastior, Munchen, 1987; Edith Konradt, Oskar Pastior, Koln, 1993. J. W.
PASUL VREMII, revistă apărută la Bucureşti, ca lunar, la 15 aprilie şi la 15 mai 1926. în articolul-program, Către cetitori, se afirmă că publicaţia va părăsi „sentimentalismul rural", orientându-se către valorile civilizaţiei urbane. în consonanţă cu acest program, se publică un eseu al lui Ştefan Zeletin, Agonia tradiţionalismului rural în cultura română, precum şi Neoliberalismul de Dumitru Drăghicescu. Semnează versuri Ion Pillat, V. Voiculescu, Al. Claudian, Cezar Papacostea ş.a. Sunt găzduite studii şi eseuri de Mihail Manoilescu, Râul Teodorescu, Mihail Iacob, recenzii de Mircea Eliade, Ştefan Zeletin, Al. Claudian, cronici plastice şi literare. La rubrica „Reviste" Al. Claudian se referă la polemica dintre „Gândirea", „Sburătorul" şi „Viaţa românească" în problema specificului naţional. Publicaţia beneficiază de o prezentare grafică de excepţie, reproducând lucrări de Gh. Petraşcu, N. Tonitza, I. K. Aivazovski ş.a.	IR.
PAŞOPTISM. Curent ideologic exprimând starea de spirit şi situarea politică a participanţilor la revoluţia din 1848 în Ţările Române, configurat în deceniul al cincilea din secolul al XlX-lea, p. îşi are premisele în mişcarea de înnoire de după 1821, intensificată începând de pe la sfârşitul deceniului, mişcare animată de principii iluministe, moştenite de la Şcoala Ardeleană şi punctată pe tărâmul culturii de realizări care au deschis în istoria României epoca modernă: întemeierea în Ţara Românească şi în Moldova a învăţământului naţional şi a teatrului, precum şi a presei în toate ţinuturile româneşti. în 1840 revista „Dacia literară" imprimă acestei mişcări o pronunţată orientare naţională, susţinută în continuare de „Propăşirea", „România literară", „Steaua Dunării" ş.a., iar în
Transilvania de cele două publicaţii ale lui George Bariţiu, „Gazeta de Transilvania" şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură". Denunţând „mania primejdioasă" a imitării literaturilor străine, Mihail Kogălniceanu recomandă în Introducţia la „Dacia literară" valorificarea surselor autohtone de inspiraţie: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii". Conştiinţa naţională fusese şi mobilul permanent al demersurilor iluministe, de aici pornise acţiunea Şcolii Ardelene, însă „Dacia literară" i-a precizat direcţia în sfera literaturii, i-a concretizat programatic, pe acest tărâm, orientarea principală. Ideea de naţiune, de patrie e, de altfel, ceea ce diferenţiază în general, cu pregnanţă, gândirea social-politică românească de cea occidentală. „Eu zic -specifica Simion Bărnuţiu, în discursul său din catedrala de la Blaj - că libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională." în formularea lui Ion C. Brătianu, dintr-un articol apărut în „Republica rumână" (1851), noţiunile naţionalitate, libertate, democraţie „se subsumează" şi revoluţia implică „reorganizarea Europei pe naţionalităţi", nicidecum prin „îngrămădiri silnice". Cristalizat politic în anul revoluţiei, ca efect al tot mai intenselor frământări interne, de ordin social şi naţional, dar şi sub influenţa ideilor reactualizate ale revoluţiei franceze, p. şi-a găsit expresia programatică - cu parţiale diferenţieri, în funcţie de specificul realităţilor din cele trei ţinuturi româneşti - în Proclamaţia de la Izlaz, Proclamaţia Partidului Naţional din Moldova către români, Manifestul din 1851 al Comitetului revoluţionar român din exil, ca şi în broşura Dorinţele partidei naţionale în Moldova a lui Mihail Kogălniceanu, un program revoluţionar fiind în esenţă şi discursul din 16 mai 1848 al lui Simion Bărnuţiu. Ideologia paşoptistă e definită, de asemenea, viguros în broşura lui Vasile Alecsandri Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu. P. iradiază în articolele-program ale periodicelor, în numeroase alte articole ale revoluţionarilor, în studiile unora dintre ei, precum şi în corespondenţa lor. Este prezent cu deosebire în publicistica lui Timotei Cipariu, George Bariţiu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti şi mai ales în opera lui Nicolae Bălcescu. Principalele revendicări din proclamaţiile paşoptiştilor moldoveni şi munteni sunt aceleaşi: independenţa administrativă şi legislativă faţă de Imperiul Otoman şi Rusia, abolirea Regulamentului Organic, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, emanciparea evreilor şi acordarea de drepturi politice tuturor cetăţenilor, indiferent de limbă şi religie, emanciparea mănăstirilor închinate, instrucţie egală şi completă pentru toţi cei în stare să şi-o însuşească, gardă naţională, adunare legislativă formată din reprezentanţi ai tuturor straturilor societăţii, domnitor ales pe cinci ani, reducerea listei civile a acestuia, responsabilizarea miniştrilor, libertatea absolută a presei, abolirea pedepsei cu moartea, interzicerea bătăii, instituirea unui regim penitenciar civilizat, desfiinţarea titlurilor nejustificate de funcţii. în Transilvania obiectivul major al luptei revoluţionare este conservarea fiinţei naţionale. în vederea realizării lui se
Patapievici
Dicţionarul general al literaturii române 102
impune obţinerea pentru români a egalităţii în drepturi cu aşa-zisele „naţiuni politice": ungurii, secuii şi saşii. Obstacolul major în această direcţie fiind, în 1848, proiectul de integrare a „mare principatului Transilvaniei" în Ungaria, ideea structurantă a tuturor documentelor revoluţionare va fi necesitatea împiedicării cu orice preţ a acestei uniri forţate. Literar, p. este una dintre ipostazele romantismului românesc, cea marcată istoric de revoluţie şi de unirea Principatelor. Aceasta urmează variantei preromantismului (I. Heliade-Rădulescu, V. Cârlova, Grigore Alexandrescu ş.a.), corespunzător aproximativ etapei 1820-1840, şi e succedată, după etapa refluxului, numită postpaşoptism (1860-1870), de ipostaza superioară, situată valoric la nivel european, creată de Mihai Eminescu. In varianta paşoptistă, romantismul românesc e un curent militant, mesianic, orientat spre social şi naţional, fără a exclude tematica vieţii personale, intime, contemplaţia, cultivarea pitorescului. Dominantele sunt iubirea de popor, adoptarea ca limbă literară a limbii vorbite, valorificarea creaţiei populare, cultivarea tematicii istorice, în scop educativ, patriotic, reflectarea naturii patriei şi în genere a realităţilor autohtone. Evocat anterior doar cu intermitenţe şi mai mult enunţiativ (bunăoară, de Gh.Asachi, Heliade, Cârlova), trecutul naţional devine în perioada paşoptistă, cât şi după aceea, unul dintre principalele puncte de plecare ale poeziei româneşti şi un obiect constant al prozei şi dramaturgiei. în trecut şi în legendele pe care le-a generat îşi află temele unele dintre cele mai reprezentative scrieri ale lui Asachi (baladele Ştefan cel Mare înaintea cetăţei Neamţu, Dochia şi Traian, Turnul lui But, mai toate nuvelele şi piesele de teatru), Heliade-Rădulescu (Michaida), C. Stamati (Dragoş, Eroul Ciubăr-vodă), Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana), C. Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanul, Sobieţki şi românii, Aprodul Purice), D. Bolintineanu (Legende istorice), V. Alecsandri (Cetatea Neamţului sau Sobieţki şi plăieşii români, Despot-Vodă, Dumbrava roşie, Dan, căpitan de plai), A. I. Odo-bescu (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna), B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra), G. Baronzi (piesele de teatru Matei Basarab sau Dorobanţi şi seimeni, Barba lui Ştefan cel Mare, epopeea Daciada), Grigore H. Grandea (Vlăsia sau Ciocoii noi). Spiritul paşoptist vibrează, cu vii rezonanţe, în versurile lui Andrei Mureşanu, în Cântarea României, în studiile şi rememorările lui Al. Russo ori, chiar cu o mai puternică intensitate, în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de N. Bălcescu. Sub impulsul romantismului naţional, în perioada paşoptistă are o bună reprezentare şi poezia naturii, individualizată geografic. Rare înainte de 1840 (Iancu Văcărescu, Primăvara amorului, V. Cârlova, înserare, Gh. Asachi, La Italia, Cezar Bolliac, Meditaţii), elemente de pastel pătrund tot mai abundent în poezie şi în proza poetică. Se găsesc în aproape toate scrierile vremii, cum şi în Zburătorul lui Heliade-Rădulescu, în Trecutul. La mănăstirea Dealului, Mormintele. La Drăgăşani, Meditaţie, Miezul nopţii şi alte poeme de Grigore Alexandrescu, Ermitul şi O dimineaţă pe Caraiman de Cezar Bolliac, în San-Marina, Mihnea şi baba, Florile Bosforului, Conrad de D. Bolintineanu, în Cântarea României, în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Bălcescu. Privelişti din natură nu lipsesc din aproape nici o poezie a lui
Alecsandri, şi nici din scrierile sale în proză. La deplina maturitate, „bardul de la Mirceşti" încununează nu doar propria sa operă, ci întreaga poezie românească a naturii cu ciclul Pasteluri. Proza şi dramaturgia din perioada paşoptistă -22 din cele 30 de „scrisori" cuprinse în Negru pe alb de C. Negruzzi, majoritatea scrierilor în proză şi a pieselor de teatru ale lui Alecsandri, romanele lui D. Bolintineanu, începuturile de roman lăsate de Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica - reflectă situaţii din lumea românească, infirmităţi sociale, moravuri, datini etc. Multe din scrierile caracteristice pentru p. asociază romantismului germeni de realism şi dau observaţiei realiste, adesea preponderentă, funcţie satirică. Unele caractere şi preocupări ale literaturii paşoptiste - interesul pentru istorie, dragostea de natură, oglindirea critică a climatului social, propensiunea satirică - vor trece în literatura deceniului următor Unirii (A. I. Odobescu, B. P.Hasdeu, N. Filimon, G. Baronzi, G. Creţeanu) şi se vor perpetua până în secolul al XX-lea.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, III, passim; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909; Lovinescu, Ist. civ. rom.,
I-III, passim; Paul Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 7-37; Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849, Bucureşti, 1967; Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti, I (1812-1866), îngr. şi introd. George Ivaşcu, Bucureşti, 1967; Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Bucureşti, 1968; Gândirea românească în epoca paşoptistă, I-II, îngr. Paul Cornea şi Mihai Zamfir, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1969; Cornea, Originile, passim; Maria Platon, „Dacia literară". Destinul unei reviste, viaţa unei epoci literare, Bucureşti, 1974; Cornea, Oamenii, passim; Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976; Paul Cornea, Romantismul paşoptist - în căutarea specificului naţional, în Istoria literaturii române, coordonator Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1979,99-125; Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, I-II, Bucureşti, 1982; Dan Berindei, Revoluţia română din 1848-1849. Consideraţii şi reflecţii, Cluj-Napoca, 1997; Liviu Papadima, Literatură şi comunicare. Relaţia autor-cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Iaşi, 1999; Istoria românilor, VII, Bucureşti, 2003,241-327; Dan Berindei, Revoluţia română din 1848-1849. însemnătatea şi programele ei, Bucureşti, 2003.	D.Mc.
PATAPIEVICI, Horia-Roman (18.111.1957, Bucureşti), eseist. Este fiul Georgetei Patapievici (n. Bădescu), economistă, ai al lui Dionisie Patapievici, director al Direcţiei Circulaţie Monetară din cadrul Băncii Naţionale. Urmează Liceul „Zoia Kosmodemianskaia" şi Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1982. Este cercetător ştiinţific (1986-1994), asistent universitar (1990-1994), director de studii al Centrului de Studii Germane (1994-1996), membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (din 2000), realizator TV (moderând din 2002 emisiunea „Idei în libertate"). începe prin a publica versuri la „Tribuna", în 1976. Debutul publicistic veritabil, asumat ca atare de autor, se produce însă cu proză, în 1992, la „Contrapunct", în timp ce debutul editorial datează din 1995, când apare volumul de eseuri Cerul văzut prin lentilă (Premiul Uniunii Scriitorilor). Colaborează cu eseuri, proză, poezie la revistele „22", „Litere, arte & idei", „Dilema", „Orizont", „Vatra", „Secolul 20", „Plai cu boi" ş.a.
103 Dicţionarul general al literaturii române
Patapievici
P. este unul dintre brand-mile culturale cele mai vizibile apărute şi consolidate în peisajul postdecembrist. Sunt aici două aspecte indisociabile. Pe de o parte, cărţile şi articolele publicate de P. au etalat o serie de trăsături ce au determinat selectarea lui într-unul din rolurile principale performate pe scena câmpului cultural - calităţile literare sau stilistice, considerabila plajă enciclopedică pe care o acoperă, şarmul speculativ care integrează şi manevrează referinţele. Pe de altă parte, eseistul a beneficiat de o insistentă, chiar agresivă expunere mediatică, fie ca vedetă/erou civilizator, fie ca „victimă exponenţială" (Ştefan Borbely). Segmente ale acestei mediatizări pot funcţiona ca topoi ai instabilei, agitatei, chiar istericei vieţi de tranziţie culturală, politică etc. Sunt de amintit scandalul „căpitanului Soare", care, bine speculat mediatic, l-a extras pe P. din audienţa de nişă, sau textele encomiastice care i-au gardat primele cărţi, semnate de proeminenţi lideri de opinie precum Virgil Ierunca („L-am cunoscut, până la urmă, pe Patapievici. La Paris. L-am privit îndelung. Aşadar el era cel pe care-1 aşteptam. Mi-e greu să-i fac portretul. Şi cred că nu voi izbuti vreodată.") sau Gabriel Liiceanu („Te îmbrăţişez, dragul meu Kierkegaard bucureştean. De fapt nu, greşesc spunându-ţi că eşti un Kiekegaard al nostru: am să spun mai degrabă despre Kierkegaard că este un fel de Patapievici
danez."). în condiţiile unui câmp cultural neliberalizat, nutrit în bună parte din „forţa unei structuri subterane de reflexe condiţionate având în centru aura Operei, adică, prin implicaţie, a Creatorului" (Caius Dobrescu), astfel de rampe simbolice lansează fără să admită, prin datul sistemului lor de referinţă, replică. Comentatori mai ponderaţi (ori neutri) nu văd totuşi în prima lui carte, Cerul văzut prin lentilă, compusă din eseuri alegre pe teme de filosofie, epistemologie, etică, politologie, istorie a ştiinţelor, simptomatologie românească, mai mult decât „o bună cameră de rezonanţă pentru idei puse în circulaţie de către alţii", aparţinând unui autor caracterizabil drept „un rezonator cu personalitate, informat superlativ (dar nu în profunzime), cu un scris strălucitor, deşi uneori grevat de inerente preţiozităţi lexicale" (Ştefan Borbely). Zbor în bătaia săgeţii (1995) este un autobiografic „eseu asupra formării" (subtitlul volumului) scris la treizeci de ani, sub forma adresării directe către un prieten. Tema este aceea a formării excentrice atât faţă de sistemul educaţional oficial, cât şi faţă de alţi maeştri decât aceia din cărţi - o replică, în ceea ce priveşte cel de-al doilea termen, la naraţiunea paideică ataşată unui maestru underground, Constantin Noica, în Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu. P. inventariază aici cărţile, întâlnirile, prietenii care i-au marcat conştiinţa; de asemenea, reconstituie geneza proiectelor, poemelor, eseurilor, prozelor pe care le-a conceput sau scris până la treizeci de ani pentru uzul exclusiv al spaţiului său privat şi pe care le anexează într-o „bibliografie" finală. O astfel de carte se alcătuieşte de regulă la amurgul unei vieţi în cultură, şi nu la începutul ei: eludării acestei reguli nescrise, ca şi absenţei unei autoironii rezonabile,
i	se datorează într-o măsură preţiozitatea stilistică, accentele de superbie juvenilă, verbozitatea filosofică, inseminarea cu sens cvasitranscendent a unor episoade comune, mobilizarea subiectului narator sub mistica unui „destin", a unei „viziuni". Astfel de stridenţe îşi găsesc în planul cărţii, în special în ce priveşte termenii din urmă, o legitimare cel puţin surprinzătoare. E vorba, bunăoară, de revelaţia pascaliană pe care P. ar fi avut-o la data de 13 ianuarie 1984: „Deodată m-am împotmolit, de parcă mi-ar fi fost brusc măturată cuprinderea minţii. [...] Am văzut globul terestru chiar în faţa ochilor, limpede, irizat în albastru şi strălucitor. Vedeam ţinuturile, formele de relief, mişcările oamenilor, oraşele, fluviile, nu ştiu cum. [...] puteam focaliza diferit totul, fără efort, ca şi cum ochii mei ar fi fost călăuziţi. Viziunea mea a fost tot timpul tăcută: nu am auzit voci şi nici zgomote. Am văzut creşterea civilizaţiilor, expansiunea şi moartea lor: le-am văzut moştenitorii şi am văzut continuitatea lor, în ciuda dispariţiei şi morţii." Nexul viziunii are avantajul că justifică aproape orice; şi dezavantajul imprudenţei de a planta un „myst" în ţara lui Caragiale. Culegerea de articole Politice (1996) a stîrnit un enorm scandal: nu atît prin publicistica propriu-zisă, scrisă de pe poziţia opoziţiei intelectuale la regimul politic din perioada 1990-1996, cât prin secţiunea inaugurală a volumului, compusă din scrisori expediate în 1990 lui Alexandru Paleologu. E vorba de câteva zeci de pagini în care P. îşi exprimă umoral, violent şi patetic dezgustul faţă de deturnarea
Patraşcanu
Dicţionarul general al literaturii române 104
revoluţiei române din decembrie 1989. O serie de pasaje decupate din context au fost folosite ca probe incriminatorii împotriva autorului: „nu cred cu adevărat în violenţă, altfel ar fi trebuit de mult să trec la execuţiile de tip Neceaev. Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare"; „în condiţiile votului universal şi egal dictează cei cu urina puternică. România ar fi putut fi salvată de rrromâni prin votul cenzitar. Dar România va fi distrusă de rrromâni, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu"; „sentimentul confortabil de continuitate pe care îl avem când privim retrospectiv spre istoria celor o sută de ani buni ai României (1848-1948; dar, vai, cu câte, extrem de tipice, intermitenţe!) este datorat exclusiv unei continuităţi în ceea ce am numit mai sus «pătura extrem de subţire»: românii au dat multe personalităţi remarcabile, dar numai atunci când acestea s-au format şi evoluat în medii care nu erau natural româneşti". în a doua ediţie a cărţii, sub titlul Criticilor mei, P. a deconstruit urban, nu întotdeauna şi convingător, criticile care îi fuseseră aduse - chiar şi pe acelea evident ignare. Una dintre liniile „apărării" a stat în invocarea „calităţii... de mărturie asupra unei situaţii istorice date" a epistolelor; alta în încadrarea scrisorilor în convenţia literară a „culturii de imprecaţie", nefamiliară cititorului român. Dintre critici, e de reţinut reproşul lui Liviu Antonesei, care observă în construcţia volumului o „lipsă de coerenţă", dată de ecartul dintre limbajul etnopsihologiei, esenţialist, folosit în scrisorile către Alexandru Paleologu, şi critica adusă esenţialismului în partea a doua a Politicelor. Talentul de a polariza până la umoral taberele este reşapat în eseul Omul recent (2001) - critică structurată modular, prin antamarea de referinţe din economie, epistemologie, politologie, sociologie etc. la adresa modernităţii şi a exceselor manifeste în apendicele ei postmodern (relativism, multiculturalism, corectitudine politică etc.). „Azi, nimeni nu mai poate renunţa la modernitate fără a produce o catastrofă de civilizaţie. în acelaşi timp, nimeni nu mai poate trăi doar cu ea, fără a fi în cele din urmă redus la un tip de existenţă care merită tot dispreţul" - aceştia sunt termenii dialectici ai poziţiei lui P., a căror sinteză/ reconciliere e găsită pe calea mistică a credinţei („fără o ancorare în Duhul prezenţei lui Dumnezeu, drumul pe care mergem se prăbuşeşte în abis - el este deja un abis"). Cartea a scandalizat ori a entuziasmat precar şi rapid mediile intelectuale, etichetele fiind negociate de regulă între termenii unei antiteze superficiale: encomion versus desfiinţare.
SCRIERI: Cerul văzut prin lentilă, cuvânt înainte Virgil Ierunca, Bucureşti, 1995; Zbor în bătaia săgeţii, Bucureşti, 1995; Politice, Bucureşti, 1996; ed. Bucureşti, 1997; Omul recent, Bucureşti, 2001. Traduceri: David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, pref. trad., Bucureşti, 1995 (în colaborare).
Repere bibliografice: Ioan Buduca, „Zbor în bătaia săgeţii", LCF, 1995, 22; Gabriel Liiceanu, [„Zbor în bătaia săgeţii"], „22", 1995, 24; Adrian Mihalache, Noua figură a intelectualului, LAI, 1995, 26; Ioana
Pârvulescu, Ucenicul vrăjitor, RL, 1995, 31; Cornel Ungureanu, Patapievici - spectacol nonstop, 0,1995, 9; Ierunca, Semnul, 100-102; Ovidiu Nimigean, Patetica dlui Patapievici, „Timpul", 1996,8; George Pruteanu, Eseurile împotrivirii, „Dilema", 1996, 173-174; Liviu Antonesei, în jurul „cazului" Patapievici, „Sfera politicii", 1996, 40; Gheorghe Grigurcu, Gloria sus răsare, RL, 1997,3; Borbely, Xenograme, 65-70; Ileana Ioanid, Insomniacii veacului, Bucureşti, 2001, 195-217; Adrian Miroiu, Un eseu: „Omul recent", OC, 2002, 102; Ion Bogdan Lefter, Pe altă spirală a istoriei..., OC, 2002,102; Paul Cemat, Catedrala fundamentalismului diafan, OC, 2002, 103; Livius Ciocârlie, Măsura lucrurilor, RL, 2002,9; Virgil Nemoianu, Câştigul şi pierderea, RL, 2002, 9; Bogdan Tătaru-Cazaban, A fi modern ca exerciţiu spiritual, RL, 2002, 9; Ştefan Vianu, Critica modernităţii la H.-R. Patapievici, RL, 2002,12; Ovidiu Hurduzeu, Cartea pe care o aşteptam, RL, 2002, 18; Cristian Preda, Un liberalism de tranziţie, „22", 2002, 22; Radu Mareş, Ispita romanului, VTRA, 2003, 1; Traian Ştef, Despre „cazul" Patapievici, VTRA, 2003,1; Cornel Moraru, Nevoia de universalii, VTRA, 2003,1; Dorin Ştefănescu, Recentismul - la răscrucea timpului, VTRA, 2003,1; Dan Ungureanu, Două adnotări la Patapievici, VTRA, 2003, 1; Alexandru George, Omul, fiinţă necunoscută, LCF, 2003, 20; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,157-184. M. I.
PATRAŞCANU, D.[imitrie] D. (8.X.1872, Tomeşti, j. Iaşi -
2.XI.1937, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Măriei (n. Vicol) şi al mazilului Dimitrie Patraşcanu, proprietar de vii şi terenuri agricole. A urmat la Iaşi Liceul Naţional, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind atestat licenţiat în ştiinţele istorico-filosofice, magna cum laude (1897). Concomitent a urmat şi cursurile Şcolii Normale Superioare, unde s-a împrietenit cu G. Ibrăileanu. Profesor de istorie la Bacău, se implică în viaţa politică (fiind ales deputat în mai multe legislaturi) şi debutează, se pare, cu un articol la săptămânalul local „Crainicul" (1904), dar certă ca primă apariţie e conferinţa despre Ştefan cel Mare din „Cultura română" (Iaşi, acelaşi an). După câteva materiale didactice publicate în „Natura", îşi începe din 1907 colaborarea la „Viaţa românească", de al cărei cerc va rămâne foarte legat, asigurând, administrativ-financiar, reapariţia revistei (şi a editurii cu acelaşi nume) după 1920. Prozele scurte apărute aici vor alcătui şi primul său volum, Schiţe şi amintiri (1909). Transferat la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti (1908), elaborează numeroase manuale de istorie, de la epoca veche la cea contemporană, reeditate mereu după 1914 (manualul de istorie antică era în 1943 la ediţia a douăzeci şi cincea, deşi la început a fost atacat şi autorul a trebuit să îşi apere lucrarea în broşura O critică şi un profesor, 1915), dar şi Exerciţii de compunere şi gramatică (în colaborare), carte aflată în 1934 la a paisprezecea ediţie. După izbucnirea primei conflagraţii mondiale, de care era îngrozit, ca şi de eventualitatea unei apropieri de Rusia, a militat foarte activ pentru neutralitatea României. Nu a renunţat la convingerile sale nici după intrarea ţării în război şi a rămas în capitala ocupată, manifestând o atitudine filogermană. A publicat în blamatul periodic „Lumina" numeroase articole - adunate ulterior în volumul Vinovaţii. 1916-1918 (1918) - privitoare la ceea ce credea a fi eroarea de a intra în conflict, la situaţia disperată în care se afla România în anii 1917-1918, acuzând guvernul Ion I.C. Brătianu şi politicienii de subordonarea
105 Dicţionarul general al literaturii române
Patraşcanu
interesului naţional ambiţiilor personale şi intereselor de afaceri, de intrarea în luptă cu o armată nepregătită, de alianţa cu Rusia. Cum jocurile istoriei au dat câştig de cauză politicii oficiale, după război a fost considerat „trădător" şi exclus din învăţământ şi din Societatea Scriitorilor Români (unde era membru din 1914 şi în care va fi reprimit în 1924). „Executat" moral şi politic, ostracizat cu o ură şi o perseverenţă care i-au mirat şi pe contemporani, în pofida lipsei oricărei alte culpe în afara aceleia de a fi gândit altfel, de a merge împotriva curentului general, însă cu cele mai bune intenţii şi mai raţionale argumente, aşa cum o demonstrează mai mult decât convingător textele apărute sub titlul în faţa naţiunii (1925), P. prefigurează adevărata tragedie a fiului său Lucreţiu Pătrăşcanu, executat, de data aceasta la propriu, tot pentru disidenţă politică.
Proza scurtă din Schiţe şi amintiri, Timothei mucenicul (1912; Premiul Academiei Române), Candidat fără noroc şi alte povestiri folositoare (1916) şi Un prânz de gală (1928) este destul de diversă atât tematic, cât şi ca intenţie sau realizare. Secvenţele de sugestie autobiografică Din amintirile lui Constantin Casian reliefează, în cheie discret comică, puternica individualitate a copilului şi adolescentului care a fost P., neastâmpărul, nesupunerea, refuzul de a face lucrurile pe care nu le agrea sau înţelegea, nonconformismul, atracţia irezistibilă către spectacular, nevoia de a-şi converti în acţiune aptitudinile, înclinaţia spre şotie, farsă, glumă. Naraţiunea are o energie voioasă, fremătătoare, care sugerează cu fidelitate starea de febrilitate, trăirile intempestive ale eroului, natura sa de lider fără sfială. Uşor atins de spiritul lui Ion Creangă, naratorul îşi priveşte cu duioşie adolescenţa, într-o textualizare liberă, nonşalantă, sclipind la răstimpuri de câte o formulare sau aluzie care pot declanşa ilaritatea cititorilor. Dar, în special condamnarea şcolii, a inadecvării profesorilor la cerinţele şi capacitatea copiilor de a înţelege, caricaturizarea dură a unor specimene de intruşi, toate bine armonizate într-o vervă de o naturaleţe cuceritoare, au entuziasmat pe cititorii tineri. In alte scrieri -Un caz special, Decoraţia lui Vartolomei, învingătorul lui Napoleon, Unfigzonomist, Un refren diabolic, Temperament inegal, Un prânz de gală, Trage-i cinci părechi de palme!... - se urmăreşte fixarea unui tip, care prezintă anumite particularităţi, sau a unui comportament individual într-o situaţie anume, detaşabilă prin neobişnuitul ei, prin starea sau consecinţele pe care le provoacă. Totul e privit cu umor şi, chiar dacă se exagerează uneori, nu e pentru a satiriza, ci cu scopul de a mări efectul, de a da pregnanţă întâmplării sau caracterului. Arta constă aici în a găsi amănuntul şi cuvântul potrivit pentru a scoate în evidenţă ceva - o disfuncţie mentală şi lupta interioară cu mintea care refuză să-şi facă datoria, disconfortul unor situaţii, manevrele nereuşite de a le evita sau a le pune capăt, reacţiile, gesturile scăpate de sub control, care vin în contradicţie cu dorinţa sau cu natura personajului ori teribile obsesii şi obstinaţii, deviate uneori în patologic. Umorul naratorului e subţire, cel observat pare ridiculizat „ştiinţific", pus într-o lumină caraghioasă, ca o victimă comică a unor forţe de necontrolat sau ca individ doar aparent normal. Altă categorie de personaje prezintă cupluri în care soţia, lipsită de preocupări majore, îşi îndreaptă toată atenţia spre propria
persoană sau spre lucruri de nimic, anulând sensul firesc al vieţii în doi, care devine absurdă şi chinuitoare - Plimbare, Un martir al igienii, Telegramă, Pentru bal. Alte schiţe ar putea fi socotite drept simple relatări cu haz ale unor mici întâmplări vesele sau nu, dar care au, în subsidiar, intenţii satirice - O audienţă, Inspecţie, Simfonie wagneriană, Condica doamnei Pompiliu, Excursiune de plăcere, Timothei mucenicul, în ghearele tiranului. Naratorul sau eroul, om de bună credinţă, cam inocent, este implicat în situaţii ce îi stârnesc o perpetuă mirare, stupefacţie, nedumerire, jenă ori chiar suferinţă sau se trezeşte martor la manifestări neaşteptate, oarecum inexplicabile ale unor personaje, care determină desfăşurări imprevizibile ale evenimentelor. Câteodată umorul pare un substitut al disperării, bate spre negru, devine haz de necaz, e un mod de a suporta teroarea avalanşei de rele. Deşi mai rar, şi o succesiune de întâmplări plăcute poate conduce la metamorfoze surprinzătoare. Deprimaţi şi neconsolaţi că nu pot ajunge în sânul familiei în noaptea de revelion, rămaşi „înzăpădiţi" într-o gară, doi călători, trataţi foarte bine de o cunoştinţă din partea locului, nu se mai pot hotărî să plece acasă, dispoziţia şi atitudinea lor suferind o modificare radicală. P. se întrece pe sine atunci când, prin disimulare (care uneori ia masca ingenuităţii, a naivităţii căzute parcă din cer), reuşeşte abordarea insolită a unor realităţi banale, prefăcân-du-le în secvenţe comice. Spiritul de observaţie, intuiţia, ştiinţa de a alege amănuntul definitoriu contribuie la precizia descrierii, veridicitatea dialogului sporind capacitatea de a recompune scene, moduri de a înţelege şi a vorbi. Autorul pare să spună în primul rând că aparenţele ascund altceva, că el poate vedea şi pricepe ce e ascuns, neobservat. O categorie tematică distinctă ar fi cea a relatărilor despre realităţi şi moravuri politice (pe care P. voia să le publice sub titlul Politicale) - Ce cere publicul de la un deputat, Stăruinţi, în faţa autorităţilor, Candidat fără noroc, Strategie, Geologus Horridus Teutonicus. Experienţa lui directă de candidat în alegeri şi de deputat devine sursa unor naraţiuni, unele cu o coloratură comică, altele simple reconstituiri de fapte, în care intenţionează să releve mecanismele sistemului, practicile politicienilor, aşteptările alegătorilor. Politica, o mare şi murdară farsă, îi pune pe participanţi în cele mai ridicole sau absurde situaţii, surprinse într-o serie de crochiuri ce fixează tipuri, atitudini, mentalităţi care alimentează eterna comedie umană. Unele proze, în special cele adunate în Domnu Nae (1921), au un caracter tezist, încercând să demonstreze, pe de o parte, falsul patriotism şi ridicolul celor care se arătau îngroziţi de prezenţa nemţilor, dar aşteptau să facă afaceri cu aceştia, pe de alta, să reafirme că poziţia filogermană a autorului nu avea nimic nociv pentru ţară. După ce în Timothei mucenicul folosise stilul biblic pentru a nara cu umor „ostenelile" nu prea sfinte ale unui „cuvios" preot, parodia lasă locul relatărilor pioase, cu iz evanghelic, despre pătimirile şi minunile sfinţilor ortodocşi, menite să întărească credinţa poporenilor. Apărută sub titlul Din vieţile sfinţilor (I-II, 1924-1926), cartea semnată împreună cu Mihail Sadoveanu conţine, în mod egal, prelucrări aparţinând fiecăruia în parte, colaborarea fiind doar editorială. P. este şi autorul câtorva piese într-un act, incluse în volumul
Patraşcanu
Dicţionarul general al literaturii române 106
Trei comedii (1924) şi jucate la Teatrul Naţional din Bucureşti, în anii 1943-1945. Prima, între filologi, satirizează, şarjând destul de stângaci, deformarea profesională a unui lingvist posedat de etimologie şi fonologie, a căror corectă (după părerea sa) cunoaştere devine unic criteriu de apreciere a oamenilor şi de acceptare a relaţiilor cu aceştia. Cine răspunde... se vrea o sarcastică denunţare a necazurilor provocate de emanciparea femeii şi a copilului, ce îşi permit fapte de care, până la urmă, în virtutea legilor scrise sau nu, e făcut răspunzător doar bărbatul, adus în situaţii mai mult absurde decât comice. în fine, piesa Actul al şaselea e o adevărată anticipare postmodernistă, în care intertextualitatea, pastişa ironizatoare, luarea în răspăr a valorilor morale şi culturale consacrate, demitizarea, toate alimentate de un crud scepticism, ca şi intenţia de a ridiculiza retorica ce înveşmânta fastuos penibile neadevăruri şi mizerii reuşesc să genereze un text acid. Shakespeare e admonestat batjocoritor pentru hecatombele de cadavre, „minciunile" şi incoerenţele din piesele sale, pentru stilul emfatic, iar finalul din Romeo şi Julieta, denunţat ca o caraghioasă încheiere de efect morbid, se cere rectificat conform adevărului. Moartea celor doi fusese o simplă amăgire, tinerii se căsătoriseră, îşi moşteniseră părinţii, dar Romeo ajunge să regrete amar că nu murise cu adevărat şi blesteamă ziua în care a cunoscut-o pe Julieta, de care e sastisit până peste poate, în bună măsură şi din cauza infidelităţii ei. Iubita-simbol se arată a fi un fel de îndrăgostită de profesie, gata să arunce scara din vestitul său balcon oricărui tânăr care
o	emoţionează. Insolitarea privirii, a înţelegerii, febra de a scoate în evidenţă ceea ce alţii nu văd, de a comunica cu multă energie rezultatele observaţiilor par a fi motorul întregii literaturi a lui P. Comentatorii îl plasează în imediata descendenţă a lui I. L. Caragiale, dar disting şi câteva calităţi proprii, pentru că, deşi „vede mai ales aspectele ridicole ale vieţii", aduce o „notă nouă" şi prezintă „scene fireşti", care „vibrează de inteligenţă şi pătrundere, scânteie de spirit", de „umor sănătos, natural, cald". Natură lirică, sensibil, cu un „fond de amărăciune sufletească, dar disimulată cu farmec", înţelegător, bonom, autorul urmăreşte doar să înlăture ipocrizia, prejudecăţile, cu excepţia schiţelor din Domnu Nae şi a altora din Un prânz de gală, în care predomină ironia, satira, şarja, pamfletul. Au fost remarcate capacitatea de a surprinde amănuntul (inedit) sau „micile abateri aberante de la norma-litate, cu o intuiţie revelatoare a realităţii", de a analiza „procese psihice, uneori curioase, de cele mai multe ori, amuzante". „Comicul psihologic", „generat de contrastul dintre cele două planuri: al conversaţiei reale şi al comentariilor interioare", „e realizat cu subtilitate şi efectele burleşti, atent pregătite, îl continuă foarte firesc". Unele dintre schiţele lui P. sunt reluate în mai toate antologiile de umor românesc, iar câteva au fost dramatizate în minispectacole comice pentru televiziune. încă din 1911 i s-au tradus diferite proze în germană, apoi în franceză, maghiară, portugheză, rusă, fiind publicate în culegeri sau în periodice, dar cele mai numeroase au apărut în italiană, fie în volume separate - La signora Cuparencu (Veneţia, 1929), Un episodio di gioventu (Roma, 1929), II vincitore di Napoleone (Bari, 1966), Prose (Bari, 1966), fie în antologii.
SCRIERI: Schiţe şi amintiri, Iaşi, 1909; ed. Bucureşti, 1922; Ce cere publicul de la un deputat, Bucureşti, 1912; Timothei mucenicul, Iaşi, 1912; ed. Bucureşti, 1922; O critică şi un profesor, Bucureşti, 1915; Candidat fără noroc şi alte povestiri folositoare, Bucureşti, 1916; ed. Bucureşti, 1922; Vinovaţii. 1916-1918, Bucureşti, 1918; înzăpădiţi, Bucureşti, 1920; Strategie. O excursie de plăcere, Iaşi, 1920; Domnu Nae, Bucureşti, 1921; ed. Bucureşti, 1924; Condica doamnei Pompiliu, Bucureşti, 1921; Decoraţia lui Vartolomei, Bucureşti, 1924; Trei comedii, Bucureşti, 1924; în faţa naţiunii, Bucureşti, [1925]; Un prânz de gală, Bucureşti, 1928; Un prânz de gală, pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1958; învingătorul lui Napoleon, pref. Ion Roman, Bucureşti, 1967; Opere alese, I-II, îngr. şi pref. Viorica Farcaşiu, Iaşi, 1971-1972; Povestiri, îngr. şi pref. Valentina Marin-Curticeanu, Bucureşti, 1972; Candidat fără noroc, îngr. şi introd. Ilie Dan, Iaşi, 1987. Traduceri: Din vieţile sfinţilor, I-II, Bucureşti, 1924-1926 (în colaborare cu Mihail Sadoveanu); Tristan Bernard, Georges Courteline ş.a., Humorul francez, Bucureşti, 1925.
Repere bibliografice: Chendi, Pagini, 457-459; N. Iorga, [„Schiţe şi amintiri"], NRL, 1910, 2; C.Ş. Făgeţel, „Schiţe şi amintiri", R, 1910, 2; Ibrăileanu, Opere, II, 355-357; Sanielevici, Cercetări, 128-142; C.Sp. Hasnaş, „Timothei mucenicul", FLR, 1912,10; D. Karnabatt, „Timothei mucenicul", „Seara", 1913, 1076; Trivale, Cronici, 81-89; Sadoveanu, Cărţi, 1,156-158,239-240; B. Delavrancea, „Timothei mucenicul", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXVI, 1913-1914; H. Sanielevici, „Timothei mucenicul", FLR, 1915, 17; C.Sp. Hasnaş, „Candidat fără noroc", FLR, 1916, 27; Liviu Rebreanu, „Candidat fără noroc", „Capitala", 1916,6; Lovinescu, Opere, VIII, 251-258, 489-490, IX, 240-241,504; G. Topîrceanu, „Strategie" şi „O excursie de plăcere", VR, 1921,7; Davidescu, Aspecte, 80-82,550-551; Aderca, Contribuţii, I, 401-406; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], „Domnu Nae", DMN, 1921, 5252; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], „Candidatfără noroc", „Aurora", 1922,119; Vianu, Opere, III, 45-47, V, 244-246; Scarlat Froda, „Domnu Nae", ALA, 1924,175; Perpessicius, Opere, II, 350-352, III, 233-236; Ralea, Scrieri, II, 132-134; T.B. [Tudor Teodorescu-Branişte], „Trei comedii", CLI, 1924,42; Ion Darie [Cezar Petrescu], „în faţa naţiunii", G, 1925, 8, 9; Lovinescu, Scrieri, V, 101-105, VI, 239-240; H. Blazian, „Un prânz de gală", DEP, 1928,358; Călinescu, Cronici, 1,172-174; Mihail Sebastian, D.D. Patraşcanu, CU, 1929, 1363; Const. Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930, 273-275; B.L. [Barbu Lăzăreanu], L.F1. [L. Floda], Mihail Sadoveanu, [Moartea lui D.D. Patraşcanu], ADV, 1937,16 493,16 494,16 495; Şerban Cioculescu, D.D. Patraşcanu, ADV, 1937, 16 502; Mihail Sadoveanu, Romulus Cioflec, Barbu Lăzăreanu, Izabela Sadoveanu, în memoria lui D.D. Patraşcanu, ALA, 1937, 884; Ivaşcu, Confruntări, II, 174-178; G. Călinescu, D.D. Patraşcanu, ALA, 1937,885; Călinescu, Ist. lit. (1941), 596-597, Ist. lit. (1982), 673-674, 1015; Grigore Tăuşan, O piesă uitată a lui D.D. Patraşcanu: „între filologi", CTC, 1943, 5-6; Tudor Şoimaru, „între filologi", „Bis", 1944,86; Ana-Maria Tuduri, „Trei comedii", MOT, 1945,10; Scrisori-Ibrăileanu, 1,119-198, III, 176-181; Sevastos, Amintiri, 135-141; Profira Sadoveanu, Stele şi luceferi, Bucureşti, 1969,285-293; Constantinescu, Scrieri, IV, 171-176; Ciopraga, Lit. rom., 572-574; Brădăţeanu, Comedia, 276-277; Geo Şerban, D.D. Patraşcanu, ST, 1972, 9; Rotaru, O ist., II, 100-103; Cioculescu, Itinerar, I, 219-223; Taşcu, Incidenţe, 164-180; Gala Galaction, Opinii literare, îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Bucureşti, 1979, 251-256; D. Ivănescu, D.D. Patraşcanu -documente inedite, CL, 1982, 12; Iosifescu, De-a lungul, 127-142; Constantin Kiriţescu, Portrete, introd. Costin C. Kiriţescu, Bucureşti,
1985,239-243; Valentin Silvestru, Umorul in literatură şi artă, Bucureşti, 1988,300-304; Dicţ. scriit. rom., III, 655-657.	C.	T.
107 Dicţionarul general al literaturii române
Paul
|||®p{P Â TF MIA illpfj |
Foae PoHtlkâ sl Uterarâ	•- f
Jttţ 27 Xurutrrir 1*5N.' : =
mmmmm
,1;,—
Jaxf/ \mrnhr i‘7
U iaisr jn’-iisi-tc H« «m«u. Ie ifa,■■>
A.Uit'î; ăîîl^ Şlţ £7’^-: T'Şş; Î>ai7f~c2?aa.r-?* asin.	.K;; |
iî«#î!?#ar, a»t -faaâiîa & a ’i ca jw» = jiai -’iW is.-'fr--. î |„ ip.>aB iiJ’fîa ■fr'î’i'Si iVri^H-O' 31 8~ w-ta fc l‘; , ! ■’ f -
«FWf llojiî:'"! I!.- .-.Ti’	tJ3«n-,»	--7I7	fcjW:!;..;.!	^«-(5,®!^ 4?s
jKMsi-ţ îhM-ş* sS	**	»»»	^	a^-aii*	Jî,-7j.;tis	»*rşK
*7.77,j '-7!- I ai i	‘*.'11711.1	îV.	~‘7	M	-7	ţ.^Sî.	î	r‘-	IIt:	i-mA	1	!!-'>	?-;7;?7r,7l-?-.
ni f*i i’wrajţir -ţ« wptîiî tasna* s&M-tj», apia ţBîaanvw-Ti «■
«St Saţs s»'js tmk« *wt %9s^b»cî. fofw. *«<;- * si"-?»-"	“««a*
>F Oitss *t fee ttw diHpSO itsiî rp»,râîesi# 7'-- jurti J&i.wî
7 s., .; iV'-a.^r	'■'Ut	Mi.-» U p-j!v..s=.JHSWi.)Jrtij
SAjITSSλ ii-sşă-icSBM S-JtfeMB', MB- k'.MUl» MtfstweS.-* ! -	- * J-.f pUî-îaars atr.U- ‘t* «	i«7i-;...» s-r pi:*.
-'-mei rs* tem .171-. -Jfcî Sv7.i-.--.n !\.A7JI.-'-î’ .V ia 3*b!*»K aia 7.'fs- u- jaeasr fsfcr la	ţf*grt*	ia	?sys
, îVtkk-B.-.' <*«!» SeMarie tfca-. ot'sassfc tî
& SS *MK* ffi, *S» S!7afe'-3. *' ISStfca l!jS>,-ŞK,V»7,l. aii >-* deisMMfi. *’
Msa Ea e!sâîw7i457Î.a: apsstena'i -aa^ans sşâ» Wsifaesv 4» «w «>s;;K:.ac «ii » fl '»«*!■■?=’ saiBCîtţftf. *Î8* l-’l/î«a «4"-a -1»*-' e*0P nw te	7,?7.. ţairfeia^fl i5s Tipwr iai mnofiPMîMpe. «f»B «rtitfî»
P'iiije*- ~ BlirrS s »v,rt ftBgoMjârsutî «Bssîps. w* tt «y«wţi*n "
' &W i*w&>ifc*iii,3na)iSi7.««fieW3KtJf»î.»flsai, ţ-7.i-:-ş,is-Uîi)ia.'5jB«(,-a«'.l? |
® *a*î'!liiî» sş-'Mâ'M *<«=.», i7aeKff.VT7.ji an .a*-w.>M?fî j	^ V»®;
* |st7MVj« »«-“!««« «wpc m - J ~ ''
aii t-ala.7î7ij=7a-7j. itiiaiiaî îi'aîEţ1’--	7î-i7‘aî>	7'J(	«7717*7^-.
‘var., a -.«UBIJ* . ■/■ .7	1«	fo 1-7 f’ 1 w "7 i’m!
i 7i.-e«>5fî«i T«r siiiff{7î-;j jitî wv	“’S,cl	®*
7.7^ D.-i - .M‘. .!j»j toemn	-FrtWnHi	îŞTO^fe	«	aeimvffiesrg,
--VTiti vat-ir iW-TOî 7Îa Mi7& se !S7igiie- n 4c «oysaw'-(V7i7îst-s ia fjn-aie. few«BMSs iaaji wuBwe» cwlalsî 7}? ne ţtircttfiet
,i ■>■«• na.' Acfini' 7.Î Ic ’iii'iî, r*vf»îf sl k hnahi-jt A* îS itafeu « *
.,. 4>s »^«t	,W,afffe.	st-	««,	«	«	Irrfi-e	\	B.!	5«<«;a,«	!«!i«-ta0»f-	m**	«	»«Bt(a*î iO«i«iS«t (
W,f <fe rsaua.a.tsî, fi- »c-,7«wfi - s-*n* »:	i	»*' J®1 twtlW l!ew U	«« a
,a-7« a *i luî *„sas w«. î«( fc.'-Ba *,>«* *74.7, * ; «i iBi-irUa-îrf tp.ţ> w>: « «te* *»«%.' sera twsjeurj ’er{o a«w&8i.s a sejrf* ifc	M.	ns«î'w.‘	n*»'	i	»»«’>	sassawwifrf	k*	#rfoaa«Fffll	*aţ ja’îVatasî, <-t
a. trzp- a as HSoc JSS	H“	Baî	^	i*wmsi‘(«'--IS'. - ~ ® haaAa-s- ps»w*î, «ah l« Sfia*faK«K hiteM.
7î.iS«jîi Aissajirt
.c piri-tiiim- J---A'*1 u«l7j.H-7«.’ !it.,-nîK.. Je r--;7,--j7? »■ »Bwţtn
[feifiiit*. 'V: J,	r,.-'--7	>'-■	a.feîTC
A â'iBsiW Ca« j.-aiău', Sl» rcfc®.-»!*!' 7,^ sj's-e'm şo'-*. :
PATRIA, foaie politică şi literară apărută la Iaşi, bisăptămânal, între 27 noiembrie 1858 până la 5 octombrie 1859. C. Gane şi apoi, de la 1 decembrie 1858, C. Dediu, indicaţi drept redactori responsabili, nu sunt în realitate decât giranţi, P. fiind continuarea „Albinei româneşti" şi a „Gazetei de Moldavia". Publicaţia va urma, aşa cum se arată într-un editorial scris la
1	iunie 1859, când se împlineau treizeci de ani de la apariţia primului ziar al lui Gh. Asachi, direcţia politică şi literară de la „Albina românească". Se milita astfel pentru un ideal social şi cultural care nu mai corespundea stării de lucruri din Principate. De aceea, foaia, care va fi doar un martor neutru al evenimentelor din 24 ianuarie 1859, îşi suspendă apariţia înainte de a trece un an de la tipărirea întâiului număr. Aici Gh. Asachi a continuat să publice, sub titlul general „Foiletonul Albinei române", versuri, articole şi recenzii.	R.Z.
PATRIA, gazetă politică şi culturală apărută la Cernăuţi, de trei ori pe săptămână, între 2 iulie 1897 şi 21 aprilie 1900. Organ al grupurilor politice naţionale româneşti, P. îşi încadrează activitatea între limitele impuse de legile Imperiului Austro-Ungar, încercând, în cadrul îngust al acestei legalităţi,
mobilizarea românilor din Bucovina în jurul ideii naţionale. Programul politic al foii, diferit poate în nuanţe şi amănunte, datorită condiţiilor locale, nu se deosebea, în schimb, în ceea ce priveşte orientarea de principiu de cel al marilor gazete din Transilvania şi Banat („Tribuna", „Dreptatea"). Redactori responsabili au fost Dimitrie Bucevschi (14 iulie 1897 -1 mai 1898) şi Erast Levescu (4 mai 1898 - 4 mai 1900). Redactorul era însă transilvăneanul Valeriu Branişte, fost director al „Tribunei". în cei trei ani de apariţie, publicaţia a sprijinit, urmând pilda ziarelor bucovinene anterioare (continua, de altfel, „Gazeta Bucovinei"), viaţa culturală şi literară a regiunii. Cultura, în opinia redactorilor de la P., era un mijloc de acţiune în planul mai general al confruntărilor politico-naţionale. Gazeta îşi propune să ofere cititorului posibilitatea unor lecturi literare şi de cultură, precum şi a unor articole politice de bună calitate, pentru a-1 scoate de sub influenţa jurnalismului străin, mai ales a celui de limbă germană. De aceea, este evidentă preocuparea pentru un conţinut variat şi pentru un stil publicistic îngrijit şi accesibil. Totodată se acordă o deosebită atenţie problemelor referitoare la limba literară, redactării într-o bună limbă românească şi atragerii unor colaboratori cunoscuţi din România. Nu se neglijează, de asemenea, cultivarea gustului literar. Se publică articole referitoare la literatură, reportaje, însemnări de călătorie şi dări de seamă de la manifestări culturale (spectacole, şezători). O rubrică intitulată „Literatură şi ştiinţă" urmăreşte viaţa literară a Bucovinei, dar ţine cititorul la curent şi cu mersul literaturii româneşti de pretutindeni. Un procedeu frecvent utilizat este acela de a se relua articole şi studii din ziarele şi revistele de la Bucureşti şi Iaşi sau din Transilvania („Voinţa naţională", „Opinia" din Iaşi, „Convorbiri literare", „Gazeta Transilvaniei", „Arhiva", „Floare-albastră" ş.a.). La P. este prezent destul de des G. Coşbuc, cu versuri (Lordul John), note în care explică expresii populare şi cu articole de folclor (Simboluri erotice în creaţiunile poporului român). Printre colaboratori se numără V. A. Urechia, Al. Antemireanu, Al. Ciura, Virgil Oniţiu, I. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Th. D. Speranţia, D. Nanu, J-B. Hetrat. Aici St. O. Iosif traduce din Schiller şi Heine. Alte traduceri, din Lenau şi Uhland, sunt făcute de I. Prişcu şi N. Bracinschi, iar C. Berariu tălmăceşte parţial tragedia Valurile mării şi amarului de Fr. Grillparzer. Cu versuri şi proză sunt prezenţi Em. Grigorovitza, Maria Ciobanu, Radu I. Sbiera, Teodor V. Ştefanelli, Mihai Teliman, Dimitrie Dan, C. Berariu, Elena Niculiţă-Voronca, Valeriu Branişte şi Victor Branişte. Săptămânal, gazeta publică o cronică a spectacolelor de teatru şi dă variate informaţii bibliografice.	R.Z.
PAUL, Ioan (20.111.1857, Hidiş, azi Podeni, j. Cluj -18.111.1926, Cluj), prozator. Se naşte într-o familie de preoţi; mama era soră cu scriitorul Ştefan Cacoveanu, iar tatăl era paroh în Hidiş. P. face şcoala primară la Aiud, iar liceul la Blaj, terminându-l în 1877. La Viena urmează mai întâi Politehnica, apoi, din 1879, Facultatea de Filosofie. Este unul din factorii coagulanţi ai
Paulescu
Dicţionarul general al literaturii române 108
studenţilor români din capitala imperială, luând parte la activitatea societăţii România jună. Titlul de doctor în filosofie îl obţine la Budapesta, în 1883, cu teza Direcţiunea nouă poporală în literatura frumoasă românească. După absolvire a fost profesor de română şi maghiară, dar şi de matematică, la Institutul Pedagogic şi Teologic din Caransebeş. Din 1886 predă româna, germana şi filosofia la gimnaziul din Slatina. Din 1890 profesează la câteva mari licee din Iaşi (Liceul Naţional, Liceul Internat, Pensionul „Humpel", Şcoala Militară, Şcoala Normală de Fete), până în 1916, când devine titularul Catedrei de estetică literară la Universitate. în 1919 ajunge titularul cursului de estetică literară la Universitatea din Cluj. Ca urmare a dorinţei testamentare, a fost înmormântat la Iaşi. Profesor prin vocaţie, P. a alcătuit manuale de logică şi de psihologie, în colaborare cu Miron Pompiliu - o Carte de cetire (I-III, 1897), iar cu C. Meissner - manuale de germană. A colaborat, între altele, la „Familia", unde a şi debutat în 1878 cu versuri, „Amicul familiei", „Revista nouă", „Telegraful român", „Foaia diecezană", „Viaţa românească", „Transilvania" ş.a.
Deşi atras timpuriu de literatură - pentru nuvela Nu-i nimic!, publicată în 1881, obţine şi o distincţie în 1883 -, P. este menţionabil doar ca autor al câtorva naraţiuni, între care se disting cele din volumul Florică Ceteraşul (1916). Toată proza sa este interesată de lumea rustică a Transilvaniei, care constituie un fundal constant şi detaliat uneori abundent, în tablouri etnografice şi sociale. Evenimentele sunt reduse la câteva linii (de exemplu, Florică, ţigan lăutar, „ceteraş", protagonist al unei nuvele apărute iniţial în „Viaţa românească" din 1913, moare apărând demnitatea iubitei), dispuse în ample incursiuni în viaţa de zi cu zi a ţăranilor. Descendent al nuvelisticii lui Ioan Slavici, autorul alunecă, pe alocuri, într-un didacticism care, deşi „acoperit" de un lexic pitoresc, rămâne excesiv. Atunci când încearcă să intre pe terenul teoretizărilor, P. se arată adeptul concepţiei potrivit căreia estetica este o disciplină filosofică, întemeiată pe principii eclectice.
SCRIERI: Nu-i nimic! Novelă de la 1848, Viena, 1881; Direcţiunea nouă poporală în literatura frumoasă românească, Budapesta, 1883; Florică Ceteraşul, Bucureşti, 1916; Florică Ceteraşul şi alte scrieri, Bucureşti, 1928.
Repere bibliografice: Marin Dragnea, S-a stins un mare dascăl: Ioan Paul, CL], 1926,10; Călinescu, Ist. lit. (1941), 565, Ist.lit. (1982), 637; Elis Buşneag, „Florică Ceteraşul", „Revista noastră" (Craiova), 1943, 4-5; Ciopraga, Lit. rom., 539-540; Maftei, Personalităţi, III, 250-252; Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978,84-89; Dicţ. scriit. rom., 111,641-643.	'	/	DM
PAULESCU, Petre (2.1.1914, Cioranii de Sus, j. Prahova), poet. Este fiul Stanei şi al lui Dumitru Paulescu, mici proprietari agricoli. Tatăl cade în bătălia de la Târgu Jiu, în timpul primului război mondial. P. va urma cursurile şcolii primare din localitatea natală, două clase la Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti, iar pe următoarele, până la absolvire, la Liceul Militar din Chişinău (1927-1934). Frecventează apoi, în paralel, Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specialitatea critică literară şi
estetică (1934-1937). Debutul se produce în 1932, la revista „Crai nou" din Chişinău, unde era şi redactor. Colaborează la numeroase publicaţii, printre care „Revista Fundaţiilor Regale", „Convorbiri literare", „Tribuna", „înnoirea", „Contemporanul", „România literară", „Amfiteatru", „Cronica", „Ateneu", „Argeş", „Tomis", „Astra", „Orizont", „Albina", „îndrumătorul cultural", „Cadenţe", şi activează la diferite cenacluri literare din Bucureşti: „Tudor Vianu", Comentar, Faur ş.a.
Primul volum de versuri al lui P., Cuib şi zbor (1938), va fi urmat de Luceferi de rouă (1939) şi Fuga în azur (1940). Poeziile sunt predominant religioase, singurul merit constând în sobrietate, ceea ce îl fereşte pe autor de căderea în clişeu. Stabilirea unei relaţii cu divinitatea îi creează ocazia exprimării credinţei absolute, transgresată deloc banal în plan poetic: „Azi parastasul toamnei ţi-1 dăruiesc, cuminte/Şi vreri - potire sacre
-	spre Tine le-am deschis/în vie vreau să-ţi scutur toţi merii Tăi, Părinte/Ca să mă cerţi cu sfaturi aici, în Paradis". Solitudinea dominată de ubicuitatea imaterială a Creatorului este transformată într-o legătură statornică: „Mai stai, singurătate, să bem azur din oale/ Şi-n adieri de chiot să îmbătăm durerea". Când părăseşte aspiraţia către divin, poetul îşi pierde speranţa, redevenind un inadaptat, rătăcit în cotidian: „Să scriu poeme negre pentru mine/ Şi din vremelnicie să mă strig/Tu, suflet jefuit de zări străine/Te strânge ghem, că o să-ţi fie frig". Izbăvirea vine tot de sus, când va călători „ca Saul spre Emaus" şi „va sparge singurătăţi de smalţ" cu ajutorul Atoatefăcătorului. Adesea P. descoperă totuşi, cu smerenie şi bucurie, lumea înconjurătoare (Freamăt de holde, 1944). Spaţiul pierdut al satului natal se suprapune cu cel al copilăriei, aici găsindu-şi loc chipuri de odinioară: Ion, Maria, popa Ilie cădelniţând pe cei duşi în cimitir. Şi viaţa pare un cerc al seninătăţii, trasat pe pământul sub care se odihnesc strămoşii: „îmi tot îngrop călcâiul în reavănul ogrăzii,/întârzii pe colnice, sub braţe de troiţă/ Mi-adorm prin ţarini drumul, îmi zboară ochii - şiţă -/ Şi-mi sparg singurătatea de lespedea nămiezii". Poezia târzie, aflată la o distanţă de câteva decenii faţă de primele cărţi, aduce o schimbare a registrului. Autorul abandonează versul cu prozodie canonică în favoarea celui liber, rezultatul fiind însă pierderea timbrului propriu. Saltul la titluri ca Promovările ploii, Principiul cerbilor induce o stare de derută, căci scriitorul nu mai seamănă cu el însuşi în culegerile, deloc puţine, apărute după 1970. Se păstrează din repertoriul tinereţii doar motivul singurătăţii iremediabile şi decorul silvan, dar substanţa poetică e rarefiată („Iubito, ţi-am adus exclamaţii/ de culoarea Curţii de Argeş!", „serbări anotim-pice", „ciocârlia cu fuselajul ei sonor", „noaptea nu canotează"), fiind experimentate procedee care coboară versul în anodin.
SCRIERI: Cuib şi zbor,Bucureşti, 1938; Luceferi de rouă, Bucureşti, 1939; Fuga în azur, Bucureşti, 1940; Noi, de la infanterie. Poeme de pe front, Deva,1943; Răsărit de Luceafăr, Corabia, 1943; Freamăt de holde, Bucureşti, 1944; Arhitectura ploilor, Bucureşti, 1972; Acustica rănilor, Bucureşti, 1980; Vitralii de voci, Bucureşti, 1996; Născut în Capricorn, Bucureşti, 1997; Riposta rocilor, Bucureşti, 1997; Strigătul statuilor, Bucureşti, 1997; Viitoristica mea. Profiluri lirice, Bucureşti, 1997; Viteze de
109 Dicţionarul general al literaturii române
Pavel
viziuni, Bucureşti, 1997; Daliile decid duminica, Bucureşti, 1997; Dresorul depărtărilor, Bucureşti, 1997; Emite zenitul, Bucureşti, 1997; Feerie de fiori, Bucureşti, 1997; Haide Hyperionic, Bucureşti, 1997; Apocalipsa timpilor mei, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Emil C. [Emil Cioran], „Cuib şi zbor", PRV,
1938,	1162; Mihail Chirnoagă, Ofiţeri care scriu, CL, 1939, 10-12; Nicolae Costin, Petre Paulescu sau Poezia răzvrătirii, „Sfarmă-Piatră",
1939,	146; Predescu, Encicl, 642; Ovid Caledoniu, „Fuga în azur",
„Sfarmă-Piatră", 1941,156; C. Fântâneru, „Fuga în azur", UVR, 1941, 23; Ion Potopin, „Noi, de la infanterie", VAA, 1943, 770; Mihail Chirnoagă, „Răsărit de Luceafăr", VAA, 1944,1001; Corina Popescu, „Arhitectura ploilor", RL, 1972, 7; Dan Culcer, Câte volume, câţi poeţi?,VR, 1972, 4; Scrisoare de la Petre Paulescu. 1980, ADLTR, P-23; Aureliu Goci, „Acustica rănilor", RL, 1981,36.	N.	Bc.
PAULETI, Nicolae (c.1816, Roşia de Secaş, j. Alba - 1.VIII.1848, Făget, j. Alba), culegătorde folclor, poet şi traducător. Fiu de ţărani, P. a crescut în casa unchiului său, Vasile Pauleti, preot al satului şi protopop districtual, care i-a supravegheat îndeaproape instruirea. De aici şi părerea că P. descindea dintr-o familie de preoţi. A făcut liceul la Blaj (1833-1837). După primii doi ani de liceu a urmat şi cursuri de filosofie. Perioada studenţiei la Academia Teologică din Blaj (1837-1841) coincide cu activitatea de redactor la revista manuscris „Aurora" (1838-1840) şi cu preocupările de folclor, care datează din 1838, când a cules din satul natal peste trei sute de cântece şi strigături. Astfel, apelul pentru adunarea literaturii populare difuzat de G. Bariţiu prin „Foaie literară" îl găseşte în plină activitate. Se pare că P. nu s-a îndreptat spre creaţia populară din proprie iniţiativă, ci la îndemnul lui Timotei Cipariu, ulterior abandonând însă definitiv aceste preocupări. După ce termină studiile teologice, se căsătoreşte cu fiica preotului Simion Pop din Făget, sat în care va preoţi până la sfârşitul vieţii.
Debutând cu versuri în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (1839), P. scrie mai multe poezii, alcătuieşte o amplă antologie poetică, cercetează notele despre prozodie ale lui Gh. Săulescu, încercând la rându-i, fără succes, să elaboreze un tratat de poetică românească (Anotaţii scoase din prozodia limbii româneşti), şi face câteva traduceri în versuri (din Schiller ş.a.). In timpul vieţii i s-a tipărit în volum doar o odă închinată episcopului greco-catolic al Făgăraşului, cu prilejul zilei onomastice. Celelalte versuri, cu destule stângăcii, nu au valoare deosebită. Ambiţios, autorul a ţinut să le adune, în 1840, într-un volum, rămas în manuscris: A poeziilor de Nicolae Paulethy. Bun cunoscător al limbilor latină şi greacă, P. încearcă să transpună mai multe lucrări printre care şi opera lui Ovidiu. In întregime tălmăceşte doar Antia şi Avrocom, romanul lui Xenofon, lăsând în manuscris o versiune a acestei cărţi. Punctul de rezistenţă al activităţii lui rămâne culegerea de folclor Cântări şi strigături româneşti decari cântă fetele şi ficiorii jucând, a cărei valoare documentară este de netăgăduit. Manuscrisul, trimis în 1839 lui G. Bariţiu pentru a fi publicat în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nu s-a tipărit în timpul vieţii culegătorului. Importanţa acestei colecţii, în care sunt cuprinse
cântece şi strigături notate la petreceri, sporeşte prin autenticitatea pieselor şi prin transcrierea în dialect a textelor. Culegerea, una dintre cele mai valoroase din prima jumătate a secolului al XlX-lea - editată în 1927 de Al. Lupeanu-Melin cu o serie de erori -, avea să beneficieze de o extrem de riguroasă versiune ştiinţifică, realizată în anul 1962 de Ion Muşlea.
SCRIERI: Pandorie Mărimii Sale Pre-Luminatului... domnului Ioan de Lemeni... Episcopul CC al Făgăraşului, Blaj, 1848; Scrieri, îngr. şi pref. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1980. Culegeri: De pe Secaş. Cântece şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi ficiorii şi strigă la joc, îngr. Al. Lupeanu-Melin, Blaj, 1927; ed. (Cântări şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi ficiorii jucând), îngr. şi introd. Ion Muşlea, Bucureşti, 1962.
Repere bibliografice: Ion Breazu, Versuri populare în manuscrise ardelene vechi, AAF, 1930; Ioan Bianu, Nicolae Pauleti, popă românesc unit de sat şi om de litere în Ardeal, în închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931,38-41; Ion Muşlea, „De pe Secaş", DR, 1932-1933; Bârlea, Ist.folc., 61-65; Dicţ. lit. 1900, 665-666; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 146; Dicţ. scriit. rom., III, 643-645.	l.H.C.
PAVEL, Dora (29.VI.1946, Sântandrei, j. Hunedoara), poetă şi prozatoare. Este fiica Vioricăi Voicu (n. Pop) şi a lui Eugen Voicu, învăţători. Urmează la Deva clasele primare şi gimnaziale la Liceul Pedagogic, apoi Liceul „Decebal" (1960-1964). Este licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1969). Va funcţiona ca ghid la Muzeul Unirii din Alba lulia, bibliotecară, profesoară de limba română la Alba lulia şi Deva, iar mai târziu în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca. Din 1990 devine redactor la Studioul de Radio Cluj, fiind realizatoarea emisiunilor literare şi de cultivare a limbii române. Debutează cu poezia Fără Gauguin în „Steaua" (1972) şi va fi prezentă în volumul colectiv Alpha '84. Prima carte personală de versuri este Naraţiuni întâmplătoare (1989). Publică versuri, proză, interviuri în „Tribuna", „Steaua", „Contrapunct", „Apostrof", „Contemporanul - Ideea europeană", „România literară", „Viaţa românească", „Poesis", „Familia", „Vatra" ş.a. Colaborează la ediţia jubiliară a Bibliei de la Blaj (Roma, 2000; Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române).
Poemele pe care le scrie P. - de regulă mici naraţiuni fracturate, lacunare, presărate cu eludări şi suspendări, frapante prin atmosferă (obţinută printr-o maximă concentrare, cu mijloace retorice şi elemente lexicale şi anecdotice puţine) - nu sunt parabole fluente şi consecvente (deşi semantizarea în manieră parabolică e frecvent utilizată, în secvenţe scurte, articulate ca elementele unui puzzle), ci aproximări prudente ale unei confesiuni profunde. Aparentul intimism - uneori cu accente cinic-autoironice - e, de fapt, o modalitate piezişă de contemplare a ontologicului: „spre seară acolo în încăierările din piaţă/ în prelungirea străduţelor atone unde reproşurile /nu mai contenesc / printre tâmplele de porci, pe salteaua / în tunelul slinos / printre pomii mutilaţi în labirint pe // dunga râului intoxicat unde leşurile vânzătorilor de / maţe învie şi maţele care se umflă încep să /
Pavel
Dicţionarul general al literaturii române 110
duhnească dezmorţindu-se alene // în alcoolul adierea şi ţărâna/peste piciorul şi talpa / lângă pieptul unei vulpi în corsaj de muselină / tu singur ştii cum se recheamă calmul în preajma / în faţa plăpândei contemplaţii". S-a afirmat că P. ar fi practicat „un suprarealism fără metodă" (Ion Buzera), observaţie totuşi contestabilă, deoarece suprarealiste ar fi, la rigoare, doar elementele de stranietate şi abaterile faţă de o logică expozitivă comună, curentă în poezia modernistă „cuminte", poeta posedând de fapt ceea ce se poate numi o metodă: confesiunea necruţătoare filtrată printr-o retorică abstrusă. îi sunt caracteristice cerebralismul, amestecul de livresc şi de prozaism, introspecţia necomplezentă, cu deschidere către ontologic. Un vizionarism discret, temperat de autoironie, un patos al litotei, construit la rece, îi caracterizează, de asemenea, lirica. Octavian Soviany semnala „viziunile «autoscopice», proiectând o lumină necruţătoare asupra ungherelor ascunse ale interiorităţii, unde pulsează substanţa profundă a vieţii". După o culegere de povestiri, întoarce-te, Esthera (1999), adevărată probă de încercare a uneltelor sub aspect tematic şi stilistic, P. dobândeşte consacrarea ca prozatoare odată cu publicarea romanului Agata murind (2003; Premiul Uniunii Scriitorilor). Unanimă în a-1 aprecia, exegeza încă tatonează în privinţa interpretării acestui roman, seducător şi cu totul „ciudat", sub mai multe raporturi. De pildă, unii cred că ar fi singura carte autentic postmodernistă de la noi, alţii socotesc că, dimpotrivă, ar reprezenta o întoarcere la modernism, prozatoarea frapând prin situarea în răspăr faţă de o anumită modă, cea a postmodernismului „oficial", convenţionalizat şi banalizat. Există şi unele lecturi care accentuează valenţa psihanalitică a romanului, altele, dimpotrivă, salută şi evidenţiază faptul că universul tematic s-ar sustrage grilelor psihanalitice consacrate. în orice caz, evidentă şi de necontestat este originalitatea pronunţată - la noi, deoarece cartea a fost diagnosticată, judicios, ca „înscriindu-se, atât din punct de vedere stilistic, cât şi tematic, în grilele de receptare şi problematizare ale literaturii occidentale contemporane" (Ovidiu Mircean) - a acestui roman descris ca fiind „intim şi psihologic, de orientare feministă" şi drept un „captivant roman de actualitate, condimentat cu erotism şi senzaţional" (Nicolae Oprea). Protagonista este Augusta, femeie aflată în plină maturitate, a cărei soră, Agata, murise cu decenii în urmă, la vârsta de opt ani. Cimitirul în care fusese înhumată fetiţa va fi dezafectat şi reamplasat din motive obiective - dată fiind degradarea terenului etc. - de autorităţi, iar aparţinătorii celor înmormântaţi acolo sunt invitaţi să asiste la operaţiune, pentru identificarea sepulturilor şi supravegherea transferului. Pe de altă parte, Augusta se află după o îndelungată cură de psihoterapie şi, în principiu vindecată, îşi reasumă şinele, printr-o autoscopie retrospectivă - în care anamneza morţii Agatei are un loc important -, dublată de o mistuitor- izbăvitoare dezlănţuire de erotism. Poate fi vorba astfel, parabolic, cum au observat comentatorii, de o „dublă deshumare". Nu tematica şi aşa-zicând anecdotica în sine sunt relevante în ce priveşte puterea de seducţie a cărţii, ci perspectiva, viziunea, scriitura,
dicţia şi mizanscena. Autoarea ocoleşte formule romaneşti considerate optzeciste, aşa după cum nu aderă nici la cele cultivate de unii prozatori nouăzecişti ori din generaţii mai tinere. în peisajul momentului, romanul a putut părea pe cât de răzleţ, pe atât de remarcabil. Posibile afilieri ar putea fi depistate faţă de filonul abisal şi vitalist din romanele lui Nicolae Breban, ca şi, mai evident, faţă de estetica onirismului şi, în consecinţă, faţă de procedeele suprarealismului pictural, în special în versiunea cultivată de Magritte, cu a cărui creaţie romanul comportă afinităţi frapante. Romanul Agata murind este psihologic şi analitic, dar nu după reţetele tradiţionale, ci e un text extrem de atent lucrat, recuperabil şi în cadrele esteticii realiste. Definitoriu este însă tocmai haloul de sugestie, ireductibil în chip univoc fie la tematică, fie la stil, asigurat de corelarea ingenioasă a acestora. Tematica majoră este configurată aici de investigarea raporturilor dintre Eros şi Thanatos. P. reuşeşte să acrediteze ceea ce s-ar putea numi o refondare a intimismului, repudiind deopotrivă autoanaliza verbioasă, explicarea intelectualistă, ca şi lamentaţia gratuită sau exhibarea fervent autenticistă a interiorităţii, eventual sub semnul mizerabilismului provocator.
SCRIERI: Naraţiuni întâmplătoare, Cluj-Napoca, 1989; Poemul deshumat, Cluj-Napoca, 1994; Creier intermediar, Oradea, 1997; întoarce-te, Esthera, Cluj-Napoca, 1999; Muncile lui Don Quijote, Piteşti, 2000; Agata murind, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Paradoxul grămezii, RL, 1985,7; Ioan Moldovan, „Naraţiuni întâmplătoare", F, 1989, 9; Ion Buzera, Naraţiuni deloc întâmplătoare, R, 1989, 10; Alex. Ştefănescu, Prezenţe lirice, RL, 1989,45; Valentin Taşcu, Jocul poeziei şi al întâmplării, ST, 1989,
11-12; Victor Felea, „Naraţiuni întâmplătoare", TR, 1990, 9; Traian T. Coşovei, Gramatica răbdătoare, CNT, 1991,45; Aura Christi, Mărturisiri fără margini, CNT, 1994,46; Iulian Boldea, Metamorfozele textului, Târgu Mureş, 1996,54-56; Geo Vasile, Acatist în contra literaturii leneşe, LCF, 1998,8; Horea Poenar, Ipostaze diferite ale poeticului, ST, 1998,2-3; Ioan Ţepelea, O conştiinţă poetică modernă, „Unu", 1998,10-11; Poantă, Dicţ. poeţi, 148-150; Octavian Soviany, Textualism, postmodernism, apocaliptic, Constanţa, 2000,139-142; Ştefan Firică, „întoarce-te, Esthera", OC, 2000, 5; Emma Ungur, „Muncile lui Don Quijote", ECH, 2001,3-4; Ruxandra Cesereanu, Antologiile de autor in aeternum? ST, 2001,5-6; Iuliu Raţiu, „întoarce-te, Esthera", ECH, 2001, 5-6; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 27-28; Pop, Viaţă, 292-295; CălinTeutişan, Feţele textului, Cluj-Napoca,
2002,	80-87; Mircea A. Diaconu, Meridiane feminine (II), CL, 2003, 2; Mircea Iorgulescu, Fantasmele romanului, „22", 2003,689; Marta Petreu, Când aţi citit ultima dată o carte de plăcere?, LAI, 2003,25; Nicolae Oprea, Romanul unei femei fragile, „Ziua literară", 2003, 65; Horia Gârbea, Neliniştit, fără încântare, LCF, 2003, 32; Sanda Cordoş, Deshumări şi emancipare, APF, 2003, 7-8; Ovidiu Mircean, O oglindă în care nu mai e nimeni, ST, 2003,9; Iuliana Alexa, Senzualitate şi moarte, RL, 2003,43; Crenguţa Năpristoc, „Agata murind", OC, 2003,198.	N. Br.
PAVEL, Laura (19.X .1968, Deva), critic literar şi teatrolog. Este fiica scriitoarei Dora Pavel (n. Voicu) şi a lingvistului Eugen Pavel. Urmează clasele primare şi primele clase gimnaziale la Liceul Pedagogic din Deva, continuate cu studii liceale umaniste la Cluj-Napoca (1983-1987). Licenţiată, în 1992, a Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai", secţia
111 Dicţionarul general al literaturii române
Pavel
română-engleză, devine cadru didactic la Departamentul de teatru al aceleiaşi facultăţi, în specialităţile teatrologie, estetică şi teoria dramei. în timpul studenţiei, participă la activitatea cercului de critică şi teorie literară coordonat de Ioana Em. Petrescu şi face parte din gruparea echinoxistă. Bursieră la Universitatea Liberă din Bruxelles (1993), Universitatea Indiana din Bloomington (1997) şi la Universitatea din Amsterdam (2000), va beneficia şi de o bursă din partea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (1995). Este doctor în filologie, cu teza Eugene Ionesco sau Experienţa nesupunerii
(2002). Debutează cu poezie în revista „Tribuna" (1984). Prima carte, Antimemoriile lui Grobei. Eseu monografic despre opera lui Nicolae Breban, îi apare în 1997. Publică studii şi eseuri, cronici literare şi dramatice ori proză în „Echinox", „Tribuna", „Apostrof", „România literară", „Semnal teatral", „Viaţa românească", „Contemporanul - Ideea europeană", „Observator cultural", „Contrapunct", „Steaua", „Transylvanian Review", „Euresis" ş.a. Este coautoare a Dicţionarului analitic de opere literare româneşti, coordonat de Ion Pop (I-IV, 1998-2003). La Cluj-Napoca a fost distinsă cu Premiul pentru debut la Salonul Naţional de Carte (1997), Premiul „Henri Jacquier" al Centrului Cultural Francez şi cu Premiul Universităţii „Babeş-Bolyai" (2003).
Eseul Antimemoriile lui Grobei înfăţişează o lectură critică fluentă şi coerentă, expusă seducător, a operei romaneşti a lui Nicolae Breban. Fireşte, P. examinează - într-o formulare personală, deseori originală - diferite chestiuni care au preocupat şi anterior exegeza, îl consideră pe romancier un postflaubertian, revelează asumarea de către acesta, în spaţiul ficţiunii (şi în alt mod decât, de pildă, Balzac), a unei posturi de Dumnezeu-Tatăl, accentuează importanţa extraordinară a personajului, opinând că esenţială ar fi „relaţia de tip agonal între personajul-Autor şi personajul propriu-zis fictiv", desluşeşte procesul de „deconstruire a subiectului" ş.a.m.d. Obiectivul identificării în autorul studiat a unui „scriitor tipic postmodern" este mărturisit tranşant şi urmărit cu energie, cu inspiraţie şi empatie, lucrarea fiind una din cele mai bune monografii eseistice din ultimii ani. întrucâtva asemănătoare este a doua carte publicată de P., Ionesco. Anti-lumea unui sceptic (2002), consistent eseu monografic, care îşi propune „să dezvolte, în paralel, mai multe premise explicit polemice în raport cu ionescologia franceză, anglo-americană şi românească" şi să ofere „o posibilă soluţie pentru a răspunde astăzi, în era poststructuralistă, unor multiple provocări hermeneutice". Sub titlul Ficţiune şi teatralitate (2003) sunt grupate texte critice - nu cronici propriu-zise, ci tot eseuri -referitoare la scriitori români, în majoritate contemporani. Repartizate în trei secţiuni, ele vizează prozatori (Dumitru Ţepeneag, Nicolae Breban, Ioan Lăcustă ş. a.), dramaturgi (de la Camil Petrescu şi Ion Minulescu la Marin Sorescu şi Vlad Zografi) şi critici, eseişti, diarişti (Nicolae Balotă, Arşavir Acterian, Ion Vartic, Vasile Popovici, Şerban Foarţă).
SCRIERI: Antimemoriile lui Grobei. Eseu monografic despre opera lui Nicolae Breban, pref. Irina Petraş, Bucureşti, 1997; Ionesco. Anti-lumea
unui sceptic, Piteşti, 2002; Ficţiune şi teatralitate, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Nicolae Breban, Bunavestire, pref. edit., Piteşti, 2002. Traduceri: Melanie Klein, Scrieri, vol.I: Iubire, vinovăţie, reparaţie, Binghamton -Cluj-Napoca, 1994 (în colaborare cu Emma Tămăianu şi Florin V. Vlădescu); Evelyn Underhill, Mistica, Cluj-Napoca, 1994.
Repere bibliografice: Iuliu Raţiu, „Antimemoriile lui Grobei", ECH,
1997,	7-9; Horea Poenar, învăluirea interpretării şi punerea în ordine a analizei, ST, 1998,4-5; Mihaela Ursa-Pop, Un Nicolae Breban postmodern, APF, 1998,11; Dimisianu, Lumea, 153-158; Lefter, Scriit. rom. '80-90, 29-30; Ovidiu Mircean, Celor pe care nu i-ar putea interesa sau Ce caută englezii in cartea Laurei Pavel, ST, 2003, 1-2; Gheorghe Grigurcu, O perspectivă asupra lui Eugene Ionesco, RL, 2003,11,12; Mircea Morariu, „Ionesco. Anti-lumea unui sceptic", F, 2003, 6; Nicolae Balotă, Un alt Ionesco, APF, 2003,6,7; Irina Petraş, Cărţile deceniului 10, Cluj-Napoca, 2003,334-336.	N.Br.
PAVEL, Toma (4.IV.1941, Bucureşti), poetician, istoric literar, eseist şi prozator. Este fiul Ameliei Pavel (n. Avramescu), critic de artă, şi al lui Doru Gerson (Pavel), jurist. învaţă în Bucureşti, absolvind Liceul de Băieţi nr. 13 (1957) şi Facultatea de Filologie (1962), cu o teză de licenţă despre fonologia silabei, condusă de profesorul Emanuel Vasiliu. Până în 1969 va fi cercetător ştiinţific la Centrul de Fonetică şi Dialectologie al Academiei Române. în 1970 se stabileşte în Canada, ca asistent la Departamentul de lingvistică al Universităţii din Ottawa (1970-1981), la Departamentul de literatură al Universităţii din
Pavel
Dicţionarul general al literaturii române 112
Montreal (1981-1986) şi apoi la Santa Cruz, în Statele Unite ale Americii (1986-1990). îşi ia un doctorat „troisieme cycle" la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris (1971), cu o disertaţie intitulată Recherches sur les variations isotopiques, sub conducerea lui A.-J. Greimas. Ideea de bază a cărţii -izotopia ca manifestare a flexibilităţii limbajului - revine în cartea Inflexions de voix, publicată în 1976. în această perioadă, de orientare preponderent poetică şi semiotică, participă la activităţile Asociaţiei canadiene şi a celei internaţionale de semiotică; se simte apropiat de Claude Bremond, Dorrit Cohn, Lubomlr Dolezel, ca şi de filosofii Gabriel Marcel, Saul Kripke şi Charles Taylor. Din 1990 devine profesor titular la Departamentul de romanistică şi literatură comparată al Universităţii din Princeton, New Jersey. Este membru în comitetele redacţionale ale revistelor „Litterature", „Poetics Today", „The Journal of European Studies", „Style", fondator şi editor general al seriei „New French Thought" de la Princeton University Press. A fost distins cu titlul de Cavaler al ordinului Les Palmes Academiques (1990). Vocaţia de cercetător a lui P. se manifestă precoce, ca şi aptitudinea sa de catalizator şi de ferment cultural, aflat într-o continuă ebuliţie intelectuală. Ca student, se numără printre animatorii Cercului de literatură universală al profesorului Edgar Papu. Ulterior devine membru al Cercului de poetică şi stilistică patronat de Tudor Vianu. Debutează în 1962, cu un studiu despre metaforă, în „Cahiers de linguistique theorique et appliquee". Publică numeroase eseuri, în special în „Secolul 20", „Luceafărul", „Contemporanul", „Ramuri", „România literară", paralel cu mai multe contribuţii în „Studii şi cercetări de lingvistică" „Lingua e stile", „Revue roumaine de linguistique". Scrie capitolul Limba şi stilul lui Macedonski în Istoria limbii române literare (II, 1969). Semnează studii substanţiale despre parodie, grotesc, realism, comentarii pe marginea poeticii şi stilisticii moderne, precum şi analize formaliste sofisticate ale dramelor lui Racine, trădând un interes constant pentru clasicism, care va rodi în cărţile de maturitate. Prima sa carte, eseul Fragmente despre cuvinte, apare în 1968.
Puţini ştiu că P. este autorul unor mici romane: Le Miroir persan (1977) şi La Sixieme branche (2003). în ciuda etichetei generice de pe copertă (roman), Le Miroir... e o suită de povestiri, coagulate de protagonistul unic, Louis, căruia i se confecţionează un itinerar, chiar dacă nu neapărat un destin. Intr-o tradiţie epică de certă coloratură iluministă, Louis este un personaj itinerant. Punctele de sprijin ale peregrinărilor sale sunt destul de îndepărtate în spaţiu şi nu numai. Personajul are rădăcini (şi un punct fix de fascinaţie) în Transilvania (ţinutul celor şapte cetăţi, cum este numit aici), îşi constituie un univers de referinţă în mediul universitar francez, precum şi un terminus, nu se ştie dacă definitiv, peste ocean, în Canada. Cititor din ce în ce mai pasionat, colportor, editor virtual, în fine, autor de scrieri diverse, Louis este în multe privinţe un alter ego al autorului. Pe de altă parte, textul manevrează abil, ca să oculteze această legătură ombilicală, conducând nu la insul empiric Toma Pavel, ci la temele profunde ale scrisului său. Supratema microromanului este meditaţia scriitorului
asupra forţei ontologice a cuvintelor. în reflecţiile sistematice ale poeticianului P., chestiunea este formulată nu ca răspuns, ci mai curând ca o întrebare: ce poate limbajul? Soluţia ar putea fi descoperită în primul rând în Le Mirage linguistique. Essai sur la modemisation intellectuelle (1988), în versiunea românească -Mirajul lingvistic (1993), carte reluată într-o variantă engleză cu titlul The Feud of Language. A History of Structuralist Thought (1989; Premiul „Rene Wellek" al Asociaţiei Americane de Literatură Comparată). între cele două variante, cea franceză şi cea engleză - întregită cu un Post-Scriptum: The Heidegger Affair
-	există diferenţe semnificative, iar ediţia română o reproduce pe a doua, beneficiind şi de o Addenda în exclusivitate. Structuralismul şi poststructuralismul francez din decadele a şaptea şi a opta ale secolului trecut sunt tratate în primul rând ca aspecte ale unui fenomen de fascinaţie (mirage). Conform demonstraţiei lui P., structuralismul trădează nu atât o fascinaţie exemplară a limbajului, cât un caz de autoritate intelectuală, de comportament discreţionar, în termenii autorului. Anexele incluse în versiunea românească probează că P. merge mai departe, concepând destinul spectaculos al structuralismului în relaţie cu mecanismul mutaţiei paradigmelor intelectuale şi cu efectele lui. Carte „de o seninătate destructivă", cum o numeşte Jean Frangois Revel, Le Mirage linguistique spune ceea ce lumea intelectuală franceză a trecut sub tăcere un timp îndelungat şi aruncă o lumină revelatoare asupra comportamentului discreţionar al intelectualilor francezi, care au manipulat lingvistica în scopuri precise. Autorul face radiografia inclementă a unei forme de totalitarism ştiinţific falimentar, dar şi o evaluare a costurilor sale morale. Cartea consemnează despărţirea de structuralismul tinereţii şi al debutului românesc, fiind scrisă evident din perspectiva unui mediu cultural de adopţiune - cel american -, mai puţin propice mutaţiilor bruşte şi înzestrat cu sisteme de selecţie şi de filtraj al noutăţii. Devenită în scurt timp un model în materie, altă lucrare, Fictional Worlds (1986; în versiune românească, Lumi ficţionale, 1992), proiectează o ontologie a ficţiunii la confluenţa lingvisticii cu teoria literară şi cu filosofia, asumându-şi toate riscurile de rigoare. De reţinut este şi ţinuta retorică adoptată de P.: un polemism bine temperat, care ascunde, sub aparenţe bonome, maliţii subţiri şi provocatoare. Ficţiunea este abordată topologic, în economia complexă a culturii, împreună cu alte sisteme de sens şi limbaje (ştiinţele, filosofia, mitologiile ş.a.). în evaluarea statutului ei se reintroduce reperul atât de contestat o vreme al existentului -deci al referinţei, în termeni semiotici. Printre tehnicile de lucru se numără exploatarea eficientă a unor metafore gnoseologice
-	precum noţiunea „lume", instrument conceptual esenţial al lui P. Ficţiunea este o astfel de lume, născută din posibilitatea alegerii între multiple unghiuri virtuale de vedere asupra existentului. în orice comunitate, se operează cu un număr practic infinit de grile, aplicate spaţiului cosmologic sau, în termenii autorului, asupra „actualului". Rezultatul decupajului se concretizează în modele de o mare diversitate, numite când „lumi posibile", când „peisaje ontologice". împrumutată semanticii modale, logica lumilor posibile este adaptată
113 Dicţionarul general al literaturii române
Pavelescu
necesităţilor proprii, înainte de a fi utilizată în explorarea ficţiunii. Altă linie ordonatoare a gândirii lui P. pleacă de la studiile româneşti despre dramaturgia lui Racine şi conduce către prima sinteză de proporţii publicată în Occident: La Syntaxe narrative des tragedies de Corneille. Recherches et propositions (1976). Meditaţia pe marginea clasicismului îşi dă întreaga măsură în L'Art de Veloignement. Essai sur Vimagination classique (1996). Lucrarea marchează despărţirea definitivă de curentele semiotice şi formalizante, în favoarea unei gândiri de tip interpretativ. Ilustrând una dintre însuşirile-cheie ale autorului - coerenţa explicativă a discursului -, cartea stă sub semnul unei metafore gnoseologice sensibilizante: distanţa. Doi piloni solizi susţin edificiul proiectiv al sintezei: tendinţa de a stăpâni, prin modelare, eterogenitatea materialului studiat - fenomenologia spiritului clasic fără a cădea în capcanele reducţionismului facil, şi tendinţa de situare constantă a imaginaţiei clasice în dinamismul cultural al epocii, fără a deborda limitele acestuia din urmă şi a încălca domeniul socialului. Ipoteza, evident polemică, este că proiecţiile imaginative de orice fel beneficiază de o autonomie absolută în raport cu determinaţiile exterioare; căci ele trimit la viaţa spiritului, funciarmente liberă de presiunile socialităţii. Ostentaţia demonstrativă are o ţintă precisă - sociologiile literare, prizate de intelectualitatea franceză gauchistă a anilor '60-70. In viziunea lui P., imaginarul clasicist se constituie în interiorul lumii reale ca un element alogen: un domeniu cu statut privilegiat, beneficiind de o demnitate simbolică inegalabilă. Pentru a o traduce conceptual şi a o diseca analitic, exegetul recurge inspirat la o serie de sintagme euristice de fabricaţie proprie. Cea mai însemnată dintre ele fixează înclinarea spiritului clasic spre o aşa-numită heterocronie simbolică - adică o distanţare, o îndepărtare programatică faţă de coordonatele momentului contemporan. De la această premisă porneşte comunicarea privilegiată a spiritului clasic cu sacralitatea. Luând forma asumării afective a religiosului (a oratoriului interior, în termenii de aici), această cooperare de tip particular explică geneza în secolul clasic a umanismului creştin, în toată diversitatea manifestărilor sale. Acesta este orizontul cultural explicativ în care se întreprinde o analiză sistematică a genurilor literaturii clasice - tragedia, comedia, romanul şi subdiviziunile lor -, acumulându-se, dincolo de ele, un capital preţios de revelaţii privind imponderabilele eterne ale literaturii.
SCRIERI: Fragmente despre cuvinte, Bucureşti, 1968; ed. postfaţă Mihai Sora, Piteşti, 2002; înflexions de voix, Montreal, 1976; La Syntaxe narrative des tragedies de Corneille. Recherches et propositions, Paris -Ottawa, 1976; Le Miroir persan, Montreal, 1977; ed. Paris, 1978; The Poetics of Plot: The Case ofEnglish Renaissance Drama, Manchester, 1985; Fictional Worlds, Cambridge, 1986; ed. (Lumi ficţionale), tr. Maria Mociomiţă, pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1992; Le Mirage linguistique. Essai sur la modemisation intellectuelle, Paris, 1988; ed. (The Feud of Language. A History of Structuralist Thought), tr. Ed. Blackwell, Cambridge, 1989; ed. (Mirajul lingvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale), tr. Mioara Tapalagă, postfaţă Monica Spiridon, Bucureşti, 1993; LArt de Veloignement. Essai sur Vimagination classique, Paris, 1996;
ed. (Arta îndepărtării. Eseu despre imaginaţia clasică), tr. Mihaela Mancaş, Bucureşti, 1999; Povestiri filosofice, Bucureşti, 1998; De Barthes â Balzac. Fictions d'un critique, critique d'une fiction (în colaborare cu Claude Bremond), Paris, 1999; La Pensee du roman, Paris, 2003; La Sixieme branche, Paris, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Dacă am mai fi dat premii... Cuvinte despre cuvinte, CRC, 1968,13; Adrian Marino, Povestea vorbei, CRC, 1968,40; Stănescu, Cronici, 161-163; Negoiţescu, Lampa, 207-210; Virgil Tănase, Toma Pavel romancier, „Limite" (Paris), 1980, 30-31; Monica Spiridon, Scriitorul şi „lumile" posibile, R, 1990, 9; Monica Spiridon, Despre „aparenţa" şi „realitatea" ficţiunii, VR, 1990, 10; Lovinescu, Unde scurte, I, 323-326; Andreea Deciu, Lumi ficţionale şi lumi reale, RL, 1993,19; Florin Berindeanu, Mirajul ficţiunii, RL, 1993, 19; Ovidiu Verdeş, Creşterea şi descreşterea structuralismului francez, RL, 1993, 23; Florin Mihăilescu, Complement la Toma Pavel, ST, 1993,11; Andrei lonescu, O viziune funcţională asupra ficţiunii, VR, 1994, 5-6; Virgil Nemoianu, Arhipelag interior, Timişoara, 1994, passim; Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea esteticii, Bucureşti, 1996,182-186; Mihai Zamfir, în cetatea clasicismului, RL, 1996, 42; Spiridon, Interpretarea, 133-140; Glodeanu, Incursiuni, 190-195; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 217-220; Mihai Zamfir, Preţioasele fragmente..., „22", 2003, 677; Manolescu, Enciclopedia, 559-560.	M.S.
PAVELESCU, Cincinat (20.X.1872, Risipiţi, azi Milcovul, j. Vrancea - 30.XI.1934, Braşov), poet. Este fiul Paulinei (n. Bucşan) şi al lui Ion Pavelescu, inginer. între 1883 şi 1891 urmează Gimnaziul „Dimitrie Cantemir" şi Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Pe când era încă elev, semnând cu pseudonimul P. C. de la Milcov, a debutat cu poezia Visuri triste în „Biblioteca familiei" (3 martie 1891), la care va colabora şi ulterior. în perioada studiilor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1891-1895), s-a ataşat de Al. Macedonski, începând, cu poezia Fecioara, să publice în „Literatorul" (1892). Apreciat de maestrul său, devine prim-redactor la „Literatorul" în noiembrie 1892, iar la începutul anului 1893 ajunge codirector, alături de Al. Macedonski. împreună scriu drama Saul, dar nu e greu de precizat care a fost partea de contribuţie a lui P.; premiera are loc în decembrie 1893, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, din distribuţie făcând parte C. I. Nottara, Aristizza Romanescu, Aristide Demetriad. P. îşi continuă studiile la Paris (1895-1896), luându-şi licenţa în ţară, în 1897, cu teza Despre agenţii diplomatici. Va îmbrăţişa cariera juridică. Peregrinând, în calitate de magistrat, prin nenumărate localităţi (Brăila, Corabia, Piatra Neamţ, Sinaia, Oradea ş.a.), în cele din urmă se stabileşte la Braşov. în 1916, la declanşarea primului război mondial, s-a refugiat la Iaşi, apoi, prin Rusia şi Suedia, a ajuns la Paris, unde va fi consilier juridic la Legaţia României, rămânând aici până în 1924. în capitala Franţei, la 6 decembrie 1920, începe să editeze „Le Courrier franco-roumain", care va apărea până în 1922. Conduce şi alte periodice culturale sau literare: în 1907-1908 este prim-redac-tor la „Convorbiri critice", în 1910 face parte din comitetul de redacţie al revistei „Falanga", între 1931 şi 1934 e director al publicaţiei „Braşovul literar şi artistic". Colaborează la „Lumea nouă ilustrată", „Adevărul ilustrat", „Sămănătorul", „Luceafărul", „Viaţa literară şi artistică", „Junimea literară",
Pavelescu
Dicţionarul general al literaturii române 114
„Românul literar", „Voinţa Craiovei", „Ritmul vremii" ş.a. Mai ales înainte de 1900 traduce versuri de La Fontaine, Jean Richepin, Frangois Coppee, Heine ş.a., precum şi un roman, Roza din Grenada de Jean Rameau, tipărit în foiletonul ziarului „Ţara" (1894). A mai semnat Anonimul mijlociu, C. Bucşan, Cinci-Natus, P. Cincinat de la Milcov, De la Milcov, Excelsior, Marţial, Petron, Un anonim pauper, Ion şi Cincinat (împreună cu I.L. Caragiale) ş.a. în 1908 devine cel dintâi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. La propunerea lui Octavian Goga, în 1927 i se decernează Premiul Naţional de poezie.
P. face parte dintre acei poeţi care, deşi nu au o operă de dimensiuni întinse, şi-au asigurat un loc propriu în istoria literaturii române. Volumului Poezii (1911) i-au urmat Epigrame (1925) şi Poezii (1926). în epocă celebritatea i s-a datorat epigramelor. Explicaţia constă în faptul că, după primul război mondial şi, mai ales, în ultima parte a vieţii, P. s-a lăsat antrenat şi acaparat de succesul pe care îl avea, fiind prezent în tot felul de şezători literare, în saloane, în reuniuni boeme în care dominau jovialitatea şi calamburul. Uimea asistenţa şi crea bună dispoziţie prin extraordinara uşurinţă de a improviza catrene, cu poantă savuroasă şi ironie fină, la adresa celor mai diverse personaje şi împrejurări din mediul literar-artistic, politic, juridic, gazetăresc, salonard etc. Se mai pot discerne dexteritatea cu care erau alcătuite catrenele, verva spumoasă, acuitatea instantanee a observaţiei, urbanitatea şi umorul sagace al ironiei. Prin natura şi obiectul lor, ţintind situaţii de moment, trăsături de caracter particulare, fapte izolate şi întâmplătoare, epigramele lui P. au intrat însă în zona perisabilului. Prea puţine dintre ele vizează aspecte generale, mereu repetabile, cum este epigrama intitulată Unui poet netalentat dar foarte pletos: „Găsesc că prea se-ngâmfă el / Cu păru-i arhiabondent; / Alecsandri era mai chel / Şi... parcă-avea mai mult talent!" Dar P. rămâne în primul rând ca poet liric, trubadur modern în climatul literar specific începutului de secol XX. Incontestabil, a fost un poet de talent, chiar dacă inegal. Există în producţia lui restrânsă versuri de o cuceritoare simplitate şi armonie interioară, cu un ritm melopeic, exteriorizând trăiri sufleteşti cu reverberaţii neerodate de trecerea timpului. Cultivând modalităţi lirice caracteristice epocii, ilustrând inspirat madrigalul, serenada, romanţa, cantilena, epitalamul şi liedul, P. a ştiut să evite edulcorarea lacrimogenă, sentimentalismul desuet. Unele texte au fost puse pe muzică, dar s-au banalizat prin reluarea în interpretări neadecvate. Citite cu detaşare, ele îşi relevă substanţa, fără poză şi artificiu. Versul îşi păstrează, măcar în parte, vibraţia nealterată, farmecul ingenuu al emoţiei, tălmăcit cu accente nostalgice, în imagini cromatice ce prevestesc atmosfera bacoviană: „îţi mai aduci aminte, doamnă? / Era târziu şi era toamnă, / Şi frunzele se-nfiorau, / Şi tremurau în vântul serii / Ca nişte fluturi chinuiţi, / Ca nişte fluturi rătăciţi / Din ţările durerii. // Ţi-aduci aminte iar de seara / Şi-amurgu-acela violet, / Când toamna şi-acorda încet, / Pe frunza-galbenă, chitara?" (Intimă). Senzualismul e discret şi gingaş, mai mult visat (Visez o iubire), discreţia sufletească
însoţeşte chiar şi despărţirea (Frumoasa mea), dar destăinuirea sentimentelor e câteodată prea francă: „Am spus la o alta întâi / Cuvinte, de patimă pline... / Când ştiu c-am minţit-o pe ea / La ce să te mint şi pe tine?" (Cântec). în câteva poezii P. încearcă să schimbe registrul, să se obiectiveze liric, impresionând printr-o „puternică invenţie fantastică", după aprecierea lui G. Călinescu. Astfel, tratează într-o viziune personală, graţios şi ironic, un motiv universal: „O! corbi siniştri, vă iubesc; / Voi ce pe-al iernii alb linţoliu / Cădeţi în stoluri ce-ngrozesc / Ca nişte pete mari de doliu! //în fracurile voastre negre / De ciocli aveţi ceva de gală, / Şi-n croncănitul vostru râde / O ironie triumfală! // Chiar Edgar Poe, în cinstea voastră, / A scris balada-ntunecată / Al cărei laitmotiv e tristul / Şi-ngrozitorul: Niciodată" (Corbul). în Cântecul omului, drama existenţială se răsfrânge într-un vers cu inflexiuni declamatorii şi aer vetust: „Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm! / Vin dintr-o ţară depărtată, / Pe care harta n-o arată... / Sunt obosit, aş vrea să dorm. // Sunt ani, sunt ani de când alerg / Tot înainte, tot înainte! / Cu-aceeaşi întrebare-n minte: / De unde vin şi unde merg?"
115 Dicţionarul general al literaturii române
Pavelescu
SCRIERI: Fata directorului. Evlavioasa. Camera studentului, Bucureşti, 1889; Poezii, Bucureşti, 1911; Epigrame, Craiova, 1925; Epigrame, îngr. şi pref. Tudor Măinescu, Bucureşti, 1967; Versuri. Epigrame. Amintiri. Corespondenţă, îngr. George Zarafu şi Victor Crăciun, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: I.C. Bacalbaşa, „Saul", LUP, 1894,2190; E.D.F. [E.D. Fagure], Păreri şi impresii, ADV, 1906,6 040; Gh. Dumbravă, Un epigramist: Cincinat Pavelescu, VLT, 1907, 38; C.A. [G. Ibrăileanu], „Poezii", VR, 1911,8; Ilarie Chendi, Cincinat Pavelescu, LU, 1911,15-17; Vianu, Opere, III, 43-44; Aderca, Contribuţii, I, 143-155; Lovinescu, Scrieri, II, 148-153, 419-421, VI, 109-111; Perpessicius, Opere, II, 186-189; Eugen Jebeleanu, Cincinat Pavelescu, GT, 1930, 83; E. Lovinescu, Memorii, I, Bucureşti, 1930, 230-238, III, Bucureşti, 1937, 51-53; Helene Vacaresco, Un poete latin: Cincinat Pavelesco, „Braşovul literar şi artistic", 1934, 21-22; Radu Gyr, Cincinat Pavelescu, „Generaţia nouă", 1934,13-14; Arghezi, Scrieri, XXVII, 304-305; I.C. Popescu-Polyclet, Cincinat Pavelescu (Omul şi opera), Craiova, 1935; Cezar T. Stoika, Cincinat Pavelescu, Chişinău, 1938; Călinescu, Ist. lit. (1941), 575-576, Ist. lit. (1982), 648-649,1013; Eftimiu, Portrete, 147-154;
I.	Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 148-153; Marcel Duţă, Un destin literar - Cincinat Pavelescu, SIL, 401-424; Ciopraga, Lit. rom., 291-295; Micu, început, 539-540; N.I. Simache, Date noi privind viaţa şi opera lui Cincinat Pavelescu, Bucureşti, 1970; Piru, Varia, II, 222-227; Ilea, Mărturisirile, 7-19,167-174; Scarlat, Ist. poeziei, II, 186; Dicţ. scriit. rom., III, 645-647; Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română, Braşov, 2001,224-271; Cei trei magnifici: Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu, îngr. George Corbu, George Zarafu şi Mihai Sălcuţan, Râmnicu Sărat, 2002.	T.	V.
PAVELESCU, Gheorghe (31.111.1915, Purcăreţi, j. Alba), etnolog. Urmează şcoala primară în satul natal, localitate de munte cu o străveche civilizaţie pastorală, care i-a modelat de timpuriu personalitatea. învaţă la gimnaziul din Sebeş (1928-1931), la liceul din Orăştie (1931-1936) şi face studii universitare la Cluj şi Bucureşti, devenind licenţiat în filosofie, specialitatea sociologie rurală, filosofie şi estetică literară, la Universitatea din Cluj (1940). Este doctor în sociologie al Universităţii din Bucureşti (1942), doctor în filosofia culturii al Universităţii din Cluj - Sibiu (1942) şi doctor în etnografie şi folclor al Universităţii din Cluj (1945), având ca îndrumători ştiinţifici pe Dimitrie Guşti, Lucian Blaga şi Romulus Vuia. A funcţionat ca preparator şi asistent la Muzeul Etnografic din Cluj (1937-1946), director al Secţiei de artă populară a Muzeului Naţional „Regele Carol I" din Bucureşti (1946-1947), director al Muzeului Etnografic din Cluj (1947-1950) şi conferenţiar de etnografie la Universitatea clujeană (1947-1951). în perioada 1952-1972 va fi profesor în învăţământul secundar, la Sebeşu de Jos, Sălişte, Cisnădie şi Sibiu. Când se înfiinţează Institutul Pedagogic din Sibiu (1969) este chemat la conducerea Catedrei de limba şi literatura română, din 1972 fiind conferenţiar la Facultatea de Filologie şi Istorie, unde va preda cursuri de literatură universală şi comparată, teorie şi estetică literară şi folclor. Pensionat în 1980, îşi reia activitatea în 1992, la Facultatea de Litere şi Istorie, apoi şi la Facultatea de Geografie-Turism din Sibiu. Din 1977 este preşedinte al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor din judeţul Sibiu.
încă din studenţie P. îşi începe activitatea de publicist la „Gând românesc", întâi cu recenzii şi cronici pe tema artei şi civilizaţiei populare româneşti, iar mai târziu cu studii precum Etnografia românească din Ardeal în ultimii douăzeci de ani. Tot în perioada 1938-1940 e prezent cu o serie de articole vizând unele contribuţii româneşti şi străine la cercetarea şi valorificarea culturii tradiţionale în „Pagini literare" şi „Symposion", precum şi în ziarul „Tribuna" din Cluj. După 1940 e un asiduu colaborator al revistelor „Transilvania", „Apulum", „Sociologie românească" şi „Anuarul Arhivei de Folclor", unde publică şi prima contribuţie ştiinţifică mai importantă - Pasărea suflet (1942). Acest studiu închinat riturilor funerare va inaugura una dintre direcţiile activităţii sale - cercetarea mentalităţii arhaice săteşti (credinţe, superstiţii, obiceiuri), preocupare constantă vreme de şase decenii. Mana în folclorul românesc (1944; Premiul „C. Rădulescu-Codin" al Academiei Române) aprofundează cercetările privind mentalităţile arhaice, urmărind cu acribie ştiinţifică concepte mai noi aplicate la datele culturii populare româneşti. Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni (1945) se bazează pe o investigaţie de proporţii (în patruzeci de sate), unde autorul urmăreşte un singur factor - cel magic. Structurată pe trei niveluri - viziunea magică, vrăjile şi descântecele -, lucrarea se situează în zona de preocupări din studiul Despre gândirea magică al lui Lucian Blaga, la care, de altfel, nu o dată face referiri. Alt domeniu al culturii tradiţionale căruia P. îi acordă o atenţie specială este acela al istoriei etnologiei româneşti, vizând îndeobşte contribuţiile lui G. Bariţiu, V. Alecsandri, B. Delavrancea, Romulus Vuia, Ion Muşlea, Mircea Eliade ş.a., ca şi rolul unor asociaţii culturale (Astra) şi instituţii (Muzeul Etnografic al Transilvaniei). în Studii şi cercetări de folclor (1971), sunt abordate domenii nefrecventate până atunci: epica şi lirica populară, ca în Balada populară în sudul Transilvaniei, Orizontul artistic al strigăturii, dar şi pagini din istoria folcloristicii - începuturile folcloristice în Transilvania, G. Bariţiu şi patrimoniul artistic popular, Folclorişti saxo-români - sau texte de medicină pastorală din Mărginimea Sibiului. Arta populară, cu toate componentele ei, a constituit celălalt domeniu predilect, căruia P. i-a închinat studii şi articole pertinente încă din tinereţe. Pictura pe sticlă la românii din Transilvania - comunicare prezentată la Congresul Internaţional de Antrolopogie şi Arheologie Preistorică (Bucureşti, 1937) şi publicată în „Apulum" - este urmată de Pictura pe sticlă la români („Revista Fundaţiilor Regale", 1945), prima sinteză privind unul dintre cele mai originale meşteşuguri artistice din România. Tradiţie şi contemporaneitate în arta lemnului din zona Sebeşului („Apulum", 1990) şi Elogiu ţăranului zugrav („Revista de etnografie şi folclor", 1991) urmăresc două importante aspecte ale artei populare din Valea Sebeşului, zonă în care etnograful a întreprins cele dintâi cercetări sistematice.
SCRIERI: Mana în folclorul românesc. Contribuţii pentru cunoaşterea magicului, Sibiu, 1944; Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1945; Studii şi cercetări de folclor, Bucureşti, 1971; Balade populare din sudul Transilvaniei, Sibiu, 1971; Folclor satiric din
Pavelescu
Dicţionarul general al literaturii române 116
Mârginimea Sibiului, Sibiu, 1971; Cântecele dorului, Alba lulia, 1997; Lucian Blaga şi Sibiul, Sibiu, 1998; Eminescu şi Sibiul, Sibiu, 1998; Ethnos. Studii de etnografie şi folclor, I, Sibiu, 1998; Magia la români, Bucureşti, 1998; Prezenţe sibiene, Sibiu, 1999; Lucian Blaga. Evocări şi interpreteri, Sibiu, 2003.
Repere bibliografice: Virgiliu Florea, „Studii şi cercetări de folclor", ST, 1971,6; Bârlea, Ist.folc., 539-540; Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, 1979,396; Boris Zdericiuc, Profil contemporan. Profesorul Gh. Pavelescu la 75 de ani, REF, 1990, 3-4; Ilie Moise, Gheorghe Pavelescu - 80 sau Tinereţea fără bătrâneţe a profesorului, „Studii şi cercetări de etnologie", 1995,3-13; Datcu, Dicţ. etnolog., II,
146-148.	' I.Ms.
PAVELESCU, Ion I. (1889, Bucureşti - 29.1.1924, Râmnicu Sărat), poet şi epigramist. Frate cu poetul Cincinat Pavelescu, P. era fiul Paulinei (n. Bucşan) şi al lui Ion Pavelescu, inginer. Fire liniştită, a dus un trai mai degrabă retras, cu discrete manifestări în viaţa publică. Şef de cabinet la Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor (1911), evita să iasă în lume, deşi, cu şarmul şi felul său de a fi, inspira celor ce-1 cunoşteau o promptă simpatie. Ocolea şi cenaclurile, când şi când făcându-şi apariţia în cercul de la „Literatorul". Nu se prea putea lăuda cu sănătatea, o boală de rinichi, care avea să-l şi răpună, chinuindu-1 în ultimii lui ani, petrecuţi la moşia pe care o avea la Râmnicu Sărat. A colaborat la „Convorbiri critice", „Falanga", „Ramuri", „Sămănătorul", „Ilustraţiunea română", „Minerva", „Rampa", „Ţara nouă" (Iaşi), „Flacăra", „Junimea literară", „Ilustraţiunea naţională", „Epoca", „Foaia interesantă" (Orăştie), „Les Annales roumaines", „Dezrobirea", „Drum drept", „Săptămîna" (Râmnicu Sărat), „Apărătorii patriei", „România nouă", „Calendarul literar al României Mari", „Gloria României", „Săgetătorul". împreună cu Oreste, a compus un poem alegoric, Zile de purpură (1916), însufleţit de un ardent simţământ patriotic.
In boema bucureşteană a începutului de secol, sonetele lui P., la fel şi epigramele, se bucurau de succes. Nici critica, de la cea emisă de prieteni până la câteva condeie ilustre, nu le-a trecut cu vederea. Dacă E. Lovinescu, apreciind „sforţarea şi meşteşugul real al condensării", consideră că P. „n-a avut nici idei poetice originale şi nici nu le-a realizat într-un material dur", Perpessicius, cu largheţea-i binecunoscută, îi dă acolada: „poet în întregul înţeles al cuvântului". Adevărul este de partea lui E. Lovinescu. Preocupat de acurateţea formei, P. este un îndemânatec meşteşugar al versului cizelat cu migală, ca în lirica parnasiană din care şi-a făcut un model. Dincolo de trufaşa profesiune de credinţă („Pe vecinicia prinsă într-un vers,/ Trufaş am pus sigiliul meu de aur"), palpită în stanţele din volumul Sigilii de aur (1916) un „cald fior", tremură o „lacrimă", tresaltă porniri de „voluptate". Iubirea îi inspiră trubadurului reverii de „cioplitor de stele", îi dăruieşte „fiorul unei clipe" de vrajă în plimbările sub „clar de lună", dar tot ea îl supune la „tortura" îndoielilor şi a geloziei, urmate de jalea „despărţirii". Sunt trăiri ce induc, pe alocuri, o cadenţă de romanţă („Iubita mea, îţi mai aduci aminte?"). înduioşări, tânjiri, efuziuni, toate exprimă o stare emoţională ce se sustrage rigorilor lirismului imperturbabil, izvorând din ceea
ce poetul însuşi numeşte „inima mea caldă". Numai atunci când, aidoma parnasienilor, îşi vede iubita înveşnicită prin graţia cuvântului sculptat cu scumpătate, P., cel care se iluzionează a sfida timpul, se regăseşte în zona poeziei din care şi-a făcut o lectură de căpetenie. De altfel, în afară de o tălmăcire din Jean Richepin („Rampa", 1912), el a transpus în româneşte toate poemele lui Jose-Maria de Heredia (o bună parte vor fi publicate în „Adevărul literar şi artistic", 1936-1937). A tradus în franceză sonete de Mihai Codreanu („România nouă", 1920). Câteva poezii sunt de inspiraţie istorică. O alta se vrea o replică, de colorit sumbru, la un mit (Sfârşitul lui Don Juan). „Spectrul morţii" (Hanul blestemat) se strecoară, aparent neaşteptat, în versurile tânărului P. E, desigur, un mimetism livresc („parcul mort", „vântul plânge"
-	Toamna), dar nu numai atât. „Fantoma morţii", care dă târcoale până şi amorului (Gelozie), semnalează un presentiment. în Sonete postume (1925), ceea ce precumpăneşte este starea de melancolie, cu înlăcrimate aduceri-aminte şi cu replieri într-o solitudine aburită de dezamăgirea iubirii care trece şi a visurilor care se sting. Există, răzleţ, şi strofe cu un nerv caustic. Ca epigramist, P. nu s-a bucurat de succesul de care a avut parte fratele său, cu toate că unii (Al. T. Stamatiad, printre ei) îl socoteau mai bun decât pe Cincinat. A contat, poate, şi faptul că sclipirile lui de spirit au fost adunate abia postum (Epigrame şi epitafuri, 1925). Cinice sau glumeţe, vezicante şi surâzătoare, uneori licenţioase ori mizând pe simple jocuri de cuvinte, producţiile epigramatice ale lui P. sunt lucrate atent, chiar şi atunci când ţâşnesc dintr-o inspiraţie de moment. Spontan, ca mai orice umorist, autorul nu pregetă să se angajeze în dueluri literare. Victimele sunt alese dintre scriitori (printre ei, surpriză, şi frăţânele Cincinat), dintre cei care se cred mai importanţi decât sunt, actori, pictori, medici, oameni politici. în superbia unui Epilog se disimulează, iarăşi, vagi nelinişti: „Privind la cei câţiva cu ticuri/ Pe care pana mea-i urzică,/ Posteritatea o să zică,/C-am pierdut vremea cu nimicuri".) Din păcate, posteritatea l-a uitat de mult şi pe bietul P. Un Pavelescu, Cincinat, i s-o fi părut de ajuns.
SCRIERI: Sigilii de aur, Bucureşti, 1916; Zile de purpură (în colaborare cu Oreste), Bucureşti, [1916]; Sonete postume, Râmnicu Sărat, 1925; Epigrame şi epitafuri, Râmnicu Sărat, 1925.
Repere bibliografice: Iosif Nădejde, „Sigilii de aur", ADV, 1916, 10 528; Ion Foti, Ion I. Pavelescu, UVR, 1916,30; I. F. [Ion Foti], [Ion I. Pavelescu], „Viitorul", 1924,4789; IonGane, „Sonetepostume", „Ritmul vremii", 1925,7-8; Perpessicius, Opere, II, 93-94,178-180; Lovinescu, Scrieri, IV, 492-493, VI, 125; Predescu, Encicl, 644; Ciopraga, Lit. rom., 255; Alex. Oprescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 29-30; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 116-117; Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău - Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, I, Buzău,
1999,360-361; Florin Faifer, Mezinul..., CL, 2002,11; Cei trei magnifici: Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu, îngr. George Corbu, George Zarafu şi Mihai Sălcuţan, Râmnicu Sărat, 2002.	F.	F.
PAVELESCU, Mircea (14.X.1908, Iaşi - 11.VII.1980, Bucureşti), poet, publicist şi traducător. Este fiul Artemisei (n. Millo, nepoată de frate a lui Matei Millo) şi al lui Virgiliu Pavelescu,
117 Dicţionarul general al literaturii române
Pavelescu
inspector financiar, nepot de frate al scriitorului Cincinat Pavelescu. în 1919 începe studiile secundare la Bârlad, iar în 1923 se mută la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, revenind în 1925 la Bârlad, unde termină Liceul „Gh. Roşea Codreanu". în 1927 frecventează cursurile Facultăţii de Matematică a Universităţii din Bucureşti, dar le întrerupe, înscriindu-se la cursurile Academiei Navale din Constanţa, pe care o va absolvi în 1931. Va activa ca ofiţer al marinei militare la Constanţa (1931-1945), va fi comandant al distrugătorului „Mărăşeşti", participând la război. Până în 1950 este funcţionar la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar între 1950 şi 1952 deţine funcţia de delegat al guvernului la Administraţia Porţilor de Fier, la Orşova. Debutul se produce la revista „Graiul nostru" din Bârlad, în 1925. Publică versuri şi epigrame în „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»" (1928, 1929), colaborează la „Bilete de papagal", perioadă care îi va marca personalitatea literară. Prezenţa relativ constantă în paginile „Jurnalului literar" (1938-1939) determină o distanţare de afinităţile cu poetica argheziană, concretizată în prima carte, Pasărea paradisului (1939), culegere de versuri care inaugurează o colecţie îngrijită de G. Călinescu, se bucură de aprecierile criticii şi reprezintă, poate, vârful valoric al scrisului lui P. Vocaţia lirică e dublată de aceea de umorist, în genul epigramatic; numit în 1945 redactor-şef al ziarului constănţean „Cugetul liber", dar stabilit un an mai târziu la Bucureşti, va deţine mai bine de două decenii funcţia de redactor la revista „Urzica" (1952-1974). Următoarele două volume, Arca lui Noe
(1968)	şi Ursuleţul călător (1968), sunt „cărţi de colorat", adresate copiilor, combinând componenta ludică şi un voalat lirism, alimentat de nostalgia poetului vagant. Antologia Versuri (1968) cuprinde texte risipite, decenii la rând, în presă şi vădeşte intenţia şlefuirii definitive. Frecvent prezentat în antologiile de epigrame, P. este însă un autor cu o activitate extrem de variată, colaborând cu versuri, epigrame, cronici literare, evocări şi portrete de scriitori, proză şi traduceri, articole de popularizare a ştiinţei la „Amicul tinerimei", „Rampa", „Revista dobrogeană", „Vremea", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Radical", „Seara", „Farul", „Spectator", „Axa", „Kalende", „Revista literară", „Epigrama", „Piţigoiul", „Păcală", „România literară" ş.a. A devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români încă din 1927. A mai semnat Pavel Mihăileanu, Glauco Pena, Pire.
Prima „vîrstă" a poeziei lui P. corespunde intensei colaborări la „Bilete de papagal". O recuzită romantică (motive, teme) este resuscitată de o sensibilitate modernă, cu rădăcini în trăirea proprie, dar în cadrele unei evidente retorici argheziene. Ziduri, chilii, călugări şi atmosferă „gotică" sunt prezente aici, gustul pentru universul desuet-romantic păstrându-se, altminteri, constant. Dar tonalitatea şi artificiile lui Tudor Arghezi - frazarea, rima suspendată în mijlocul unei sintagme fracturate între versuri - sunt frapante: „Şi storurile dese le-am tras deplin, ca printre/ Zăbrelele ferestrei să nu intre/ Lumina ce-ar putea să-i amintească/ Vecinătatea lui dumnezeiască" (Odihna). Nu lipsesc senzualitatea rafinată şi o „metafizică a tăcerii", obsesivă. Ca dimensiune modernă, de
sorginte simbolistă, se remarcă figurile ample, cuprinzând complicate sinestezii în chiar mecanismul intim, declanşator al fluidului poetic: un peisaj interior cu linii imprecise, între fantezie intelectuală şi senzualitate complicată, tradus într-o concreteţe inedită. Continuă este „poetica tăcerii", a climatului inactual, a reveriei în limburi ieşite din durată: „S-a sfărâmat, aproape, miezul nopţii/ Ca un bloc sonor, peste clopote..." (Soliloc). Vârsta maturităţii lirice - corespunzând colaborării la „Jurnalul literar", unde apar multe dintre piesele ce vor alcătui Pasărea paradisului - indică despărţirea de arghezianism, păstrând „aceeaşi prelungită atitudine de ironie romantică, acelaşi suflu de poetism confiscat, aceleaşi stopuri moderniste, aceeaşi frumuseţe demonstrativ ocolită" (Virgil Ierunca). Tăcerea şi amintirea, oceanul psihismului şi călătoria, motivul ruletei, atmosfera ambiguă a boemei cosmopolite, sugestia luxului şi a bucuriilor precare, a înstrăinării şi melancoliei fără leac, a iubitei mereu îndepărtate/ absente - toate aceste obsesii adună „materia" poemelor în jurul unor imagini-nucleu legate de acvatic: translucidul, ideea de acvariu, de acuarelă, liane şi alge, simbolurile călătoriei marine - catarge, ocheane, cheiuri, faruri: „Priveşte adânc în irisul intact al ocheanului/ la flora acestui ţinut fosforos - madrepore -/în jaruri imense coralii ascund aurore/ pentru inima ta" (Elegie I). Metafizica tăcerii persistă: liniştea, ca şi absenţa, capătă atribute insolit materiale: „Liniştea, această vastă pasăre de apă,/ a murit în mâinile noastre groase de nepăsare". Mecanismele poetice sunt mereu răsturnate, materialităţii i se substituie impalpabilul: „inelul de logodnă rotund ca un sărut/ pentru iubita mea tânără ca inima privighetorii" (Inel de logodnă). Investigând teritorii noi, în atingere cu poetica suprarealistă, imaginile câştigă în noutate, pierzând însă din supleţe, din fluiditate: „Priviţi şi voi, surorilor, corpul meu slăbănog/ plin de lepra unor muzici de altădată" (Estuar). George Ivaşcu descoperea în lirica lui P. „nuanţe ce amintesc pe Barbu, dar un Barbu emotiv, sau pe Ilarie Voronca, dar un Ilarie Voronca organizat", plasându-1, ca şi G. Călinescu, în descendenţă ermetică şi balcanică. Poezia fantezistă, cu peisagiile ei livreşti şi oceanice, face bună vecinătate cu un Isarlâk legendar - chiar acest legendar, în haina romantismului desuet, alunecând spre f antazare şi spre irealitatea suprarealistă. împrumutat de la Baudelaire (din care P. a şi tradus), viermele ironiei - al dez-iluzionării, al lucidităţii în cele din urmă - subminează sentimentalitatea, conferind nota proprie: un fel de tristeţe, de conştiinţă nefericită, atotprezentă în spatele gesturilor vitaliste ori al ştrengăriilor ludice, care, la rândul lor, devin manierism asumat, joc literar şi existenţial. De altfel, în epigrame, ca şi în câteva proze experimentale, P. excelează în capacitatea de asumare a unui tipar, cultivând construcţia prozodică savantă, formula preţioasă a sonetului, concentrarea „ermetică" a catrenului. în epigrame specifică este ironia casantă, exagerarea dusă la absurd, într-o manieră senin-cinică. Realitatea pe care o acoperă textul pare să-i devină umoristului, aşa cum şi afirmă undeva, cu totul indiferentă, ridicând-o la graţia unui joc superior, eliberat de orice finalitate satirică, etică. Epigrama ajunge, astfel, un fel de „răutate estetică" aducătoare de bucurie spiritului liber. A tradus din lirica franceză versuri de
Pavlicencu
Dicţionarul general al literaturii române 118
Jose-Maria de Heredia, Charles Baudelaire, din limba engleză poezii de Saki, dar şi scrieri aparţinând lui V. G. Korolenko, Victor Siveditis ş.a. Transpune şi realizează dramatizări radiofonice din Edgar Allan Poe, Tudor Muşatescu ş.a., scrie versurile pentru filmul Vulpoiul păcălit; în regia lui Ion Popescu-Gopo. Numeroase texte lirice au rămas nepublicate; adunate într-un volum, depus la Editura Albatros, după 1989 nu au mai fost găsite.
SCRIERI: Pasărea paradisului, Iaşi, 1939; Arca lui Noe, Bucureşti, 1968; Ursuleţul călător; Bucureşti, 1968; Versuri, Bucureşti, 1968. Traduceri: V. G. Korolenko, Fără grai, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Isabela Dumbravă); Varvara Karbovskaia, Persoane străine, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu V. Bimbulov); Victor Siveditis, Fabule, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Lovinescu, Sburătorul, II, 209; George Ivaşcu, „Pasărea paradisului", JL, 1939,21; Călinescu, Ist. lit. (1941), 819, Ist. lit. (1982), 904; Virgil Ierunca, Puncte, CAP, 1943,2141; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970,99-100; Epigramişti români de azi, îngr. Mircea Trifu, Bucureşti, 1979,117; Antologia umorului românesc, I, îngr. George Zarafu, Bucureşti, 1998,6-7; Dicţ. scriit. rom., III, 647-648; Cei trei magnifici: Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu, îngr. George Corbu, George Zarafu şi Mihai Sălcuţan, Râmnicu Sărat, 2002.	S. D.
PAVLICENCU, Sergiu (4.II.1949, Puhăceni, j. Chişinău), hispanist, comparatist. Este fiul Domnicăi (n. Croitoru) şi al lui Gheorghe Pavlicencu, ţărani. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „M. V. Lomonosov" din Moscova
(1972), P. este doctor în filologie (1987) şi profesor universitar (1989), din 1993 funcţionând ca şef al Catedrei de literatură universală de la Universitatea de Stat din Chişinău. Colaborează la „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară", „Basarabia", „Sud-Est", „Literatură şi artă" ş.a. cu studii şi articole despre literatura spaniolă şi latino-americană, despre relaţiile literare româno-spaniole şi de literatură universală.
Cartea de debut, Ca două gemene surori (1990), pune în lumină episoade „spaniole" din viaţa şi opera lui Nicolae Costin, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, B. P. Hasdeu. Ca hispanist, s-a impus prin monografia Romancieri spanioli din secolul al XlX-lea (1990), în care investigaţia analitică are în vedere scrieri de Fernân Caballero, Jose Maria de Pereda, Pedro Antonio de Alarcon, Juan Valera, Benito Perez Galdos, Emilia Par do Bazân, Clarln, Armando Palacio Valdes, Vicente Blasco Ibăriez. în Tentaţia Spaniei (1999) prezintă, într-un studiu comparatist, receptarea literaturii spaniole în spaţiul românesc, la nivelul traducerilor, al interpretării critice, precum şi al creaţiei originale. A tradus în limba spaniolă din proza lui Ion Creangă (Povestea lui Harap-Alb ş.a.), creaţii populare (Poveştile lui Moş Trifan, Legende moldoveneşti), iar din spaniolă a transpus nuvele de Rafael Felipe, eseuri de Ortega y Gasset ş.a.
SCRIERI: Ca două gemene surori, Chişinău, 1990; Receptare şi confluenţe, Chişinău, 1990; Romancieri spanioli din secolul al XlX-lea, Chişinău, 1990; Tentaţia Spaniei, Chişinău, 1999.
Repere bibliografice: Dan Mănucă, Editorial basarabean, RL, 1991,3; Ileana Mihăilă, „Romancieri spanioli din secolul al XlX-lea", RITL, 1992, 1-2; Eleonora Hotineanu, „Tentaţia Spaniei", „Synthesis", 2000-2001, 215-216.	S.P.
PAVLOVICI, Florin Constantin (14.111.1936, Conceşti, j. Botoşani), prozator şi traducător. Este fiul Haretei Pavlovici (n. Balan) şi al lui Dionisie Pavlovici, învăţători. Urmează şcoala primară în satul natal, liceul la Dorohoi şi Facultatea de Filosofie, secţia ziaristică, la Universitatea din Bucureşti (1953-1958), făcând şi studii de limba engleză (1966-1969) la aceeaşi universitate. între anii 1959 şi 1964 este deţinut politic. După ieşirea din închisoare va lucra ca muncitor, funcţionar, contabil (1964-1966) şi ca redactor la Radiodifuziunea Română (1969-1998).
în Tortura pe înţelesul tuturor (2001; Premiul special pentru debut „Laurenţiu Ulici" al Uniunii Scriitorilor), protagonist este autorul însuşi, arestat în 1959, sub acuzaţia că ar fi negat valoarea unei cărţi a lui Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare, că vădeşte „ploconire" faţă de literatura occidentală reacţionară, în fine că ar fi participat la un complot studenţesc contrarevoluţionar. De la Uranus, Jilava, Salcia, Strâmba, Grindu până la penitenciarul Gherla acest element „duşmănos", „ostil", „descompus", „complotist", cum este etichetat de anchetatori şi torţionari, cunoaşte toate formele de umilire, toată panoplia de „metode" folosite de aceştia. „împărţitorii de dreptate" sunt abjecţi, poltroni, cupizi, gardienii au o inepuizabilă fantezie în terorizarea deţinuţilor. Scoşi atât pe căldură sufocantă, cât şi pe ger năprasnic la munci epuizante, cu puştile paznicilor aţintite asupra lor, cu câinii asmuţiţi împotriva „trântorilor", deţinuţii muncesc până la epuizare, sunt hrăniţi cu ciorbă de murături, astfel că sunt stăpâniţi de psihoza foamei, iar unii mănâncă şerpi, şoareci, şobolani („şobolan la proţap"), lucernă, în timp ce doctorul nu tămăduieşte, ci e doar „expert în decese". Intelectualii, care nu erau puţini şi nu de mâna doua, fiindcă ei se numeau Alexandru Paleologu, Al. Zub, Al. Ivasiuc, I.D. Sârbu, erau straşnic păziţi, ca să nu îşi manifeste în vreun fel gândurile, să nu converseze, să nu-şi arate cunoştinţele, să nu uzeze de limbile străine pe care le cunoşteau. însă ei izbutesc să îşi păstreze nealterată demnitatea şi, ca să-şi deghizeze nefericirea, ţin în secret conferinţe, schimbă idei. AL Paleologu „îşi purta zeghea ca pe un costum de vacanţă, iar conversaţia lui schimba baraca mizerabilă în salon", Sergiu Al-George vorbea ca în templu,
I.D. Sârbu ca într-o aulă universitară, iar Al. Ivasiuc conferenţia strălucitor în timpul unor marşuri forţate. Conversaţia în limbi străine era delict, instrumentele de scris erau şi ele socotite delict, iar hârtia scrisă sau tipărită era vânată. Mai târziu, la Gherla, s-a admis o singură lectură, a „Scânteii", ca mijloc de reeducare. întreaga naraţiune dovedeşte talentul special al autorului, mizând pe ironia amară. P. a tradus din literaturile de limbă engleză, versiunile lui netrecând neobservate, ca în cazul tălmăcirii romanului Americanul de Henry James, căreia Nicolae Manolescu îi aprecia claritatea şi rafinamentul.
SCRIERI: Tortura pe înţelesul tuturor; Chişinău, 2001. Traduceri: Herbert Read, Originile formei în artă, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1971; Shirley Ann Grau, Trece condorul, Bucureşti, 1975; Henry James, Americanul, Bucureşti, 1980, între două tărâmuri, 1980; John Cheever, Oraşul visurilor spulberate, Bucureşti, 1983.
119 Dicţionarul general al literaturii române
Păcăţian
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Un american la Paris, RMB, 1981, 20 ianuarie; Al. Mihalcea, O excepţională frescă a Gulagului românesc, RMB, 2002, 19 ianuarie; Doru Buşcu, îndreptar hazliu de tragedie, „Academia Caţavencu", 2002, 4; Liviu Grăsoiu, O explicaţie amănunţită, CL, 2002, 3; Florin Lăzărescu, Căldura ochiului de sticlă, „Timpul", 2002, 3; Gheorghe Erizanu, „Tortura pe înţelesul tuturor", „Timpul" (Chişinău), 2002, aprilie; Ruxandra Cesereanu, „Tortura pe înţelesul tuturor", ST, 2002, 4; Al. Săndulescu, „Tortura pe înţelesul tuturor", ALA, 2002,618; Liviu Grăsoiu, în sfârşit, recunoaştere la nivel naţional, LCF, 2002, 25; Grete Tartler, „Tortura pe înţelesul tuturor", „Ziua literară", 2002,29 iulie; Andrei Ignat, Privirea umană a ochiului de sticlă, „Sens" (Chişinău), 2002, septembrie; Claudiu Constantinescu, Tratat de arheologie penitenciară, „Dilema", 2002, 499; Georgeta Drăghici, „Tortura pe înţelesul tuturor", JL, 2002,13-20; Mihail Stere Derdena, O carte în top, „Cuvântul românesc" (Hamilton), 2002,307; Daniel Cristea-Enache, Cartea unei vieţi, ALA, 2002, 640; Ion Dodu Bălan, O carte de excepţie, „Naţiunea", 2002,30 octombrie-5 noiembrie; Mircea Iorgulescu, Enciclopedia „bandiţilor", „22", 2002,661; Ecaterina lonescu, Galaxia torturii, „Memoria", 2002, 40-41; Săndulescu, Memorialişti, 325-332.	I.D.
suspendarea periodicului. Prin iunie 1861P. ar fi reapărut, dar numărul nu s-a păstrat, iar în anul 1865 Pantazi Ghica încearcă, fără succes, să scoată o nouă serie. Uşurinţa la scris a redactorului şi-a găsit un bun câmp de acţiune în P. Se critică hotărârile administraţiei, se parodiază discuţiile din Cameră sau stilul gazetarilor adverşi. Umorul, cam greoi, rezultă mai ales din calambururi şi din stâlcirea numelor proprii, dar se apelează şi la caricaturizarea excesivă, cu referiri la defectele fizice, reale sau imaginare, ale celor vizaţi. Cronici, glume, varietăţi umoristice, un „consiliu al mandarinilor" (acest gen de satiră va fi desăvârşit de B. P. Hasdeu), relatări de fapte diverse se adaugă versurilor, schiţelor, reportajelor şi articolelor politice. Superioară, poate, sub raport literar gazetei „Nichipercea" a lui N. T. Orăşanu, P. se situează sub nivelul acesteia în ceea ce priveşte atitudinea politică. O fabulă, Atelajul eterogen, publicată de Gr. Alexandrescu la 17 septembrie 1860, este prima sa colaborare poetică după încercarea la care îi fusese supusă sănătatea în vara aceluiaşi an.	R.Z.
PĂCALĂ, gazetă satirică apărută la Bucureşti, săptămânal, între 16 iunie şi 15 noiembrie 1860. Atacurile repetate împotriva guvernului, cu mijloace satirice dintre cele mai diverse, între care invectiva era un procedeu des întrebuinţat, aduc darea în judecată a redactorului Pantazi Ghica şi
ASTM' I —1860.
8AMBATA 16 HM 1.
PROGRAM.
'le trebseiate an jsrnai smoristik as-ti-zf fcsnd itagia Rcuirans a atins în realitate idealsl îîolîtik winii a kreat oamenii nei inaî Reformatori din Isnu*. — K%nd ssntemis tojJî amezagi ne roze, — tors	—	mi	k$mî
toate mergg ama nreksm am dorit.
înţielogeamS ns itnsl, \rî mal nisîte jsr-uale, ml toate snele maî smorîstrae du kiit hb-îe-l-alte, atsn^i ksnd România 115 aţinuse înki kshîiea femirel sale, min aj sugerea la ustere a tstelorS IeromiîorS OatihTot mi a tîrtsIorS Roberju MakerîlorS uomtri; — Jar
Asta-zl kmtl amS anpkah>n> not koljjsî nlauBQiel, am tras o	îa	noi.	joi	ne-atn
învilsif în ea.
Asts-xl kwid avans în uixlnele noastre toata? elementele de nresisne, de intimidare, uri tk- Uj.veraare.
Astw.l kmd touti, ssflarea ,se bsksii de libertatea 'tea mal absolslt, — nîm> tai kiar, (mslijsinita» UoiimiBlsI-) kî>luil tsrîj;iîjJ3 &l k-trorS a'iel jsmal a sssjjinst ks o ama na-triorîko. îuflikirare kas^a ne Viu<] ferocii mo-ileraft voiag s® koraîtT. nenomenita krîa». de ai înlvnjjsi; <le a le da xanarî, tni de a’i nuri snKHi'ie omenirea.
_____ Ast^-zi kiud avem® îu mţluele noastre
ţi Bedaotoy responsabil VAKTAZî OHICA.
roahi nsîerea de ms/r&Mba editviisl Nagîomii, di a sfeiraa toate ingtitsjiiilc, de n isnda .<<>-'JÎf-cT.jjS sekrcre întoktnaî ka mi tllsntrd Macini aî kwrsi .ssntciu demuî di^inol!
Asîi-zî kiiid iwjtemS înjsra, ddi.sma, kalonmia, 10i arsnka uoroisl îu iaga oumem-lorS firii a ne tone de nedeausa ItgilorS, lut ne «stemă «roia liberala mi Hatriotîka noa*-tra Holiîik'h, kare konsiari. a ne da mina ks kouservatoriî ’ict mal ckstremr. a vota ks dtn-miî în favoarea ('iitijfi în kontra) Hrogresslsî, a ijs da jp&rel legi, kvJt auatmia e dstee mî nsmai îu aiiai-mie nstemS n târî, a a;; krea nm o instîtsjjie k%m uk mtimS de la ’ie k%-nsîîiS si> ausksmS asisemetieji kreagii; — n us reforma uimik, neutra k^> de mi roiuniitU* nrtidskg binele konisn. dar uoi uî> itiiinis Ie fa'iemS: — mi ano! Eonii ini ssitt îngvajţil. iudaţi >je vor vedea ki ns asutem kaitabih de a le Dsne în iskrare vor înţelege kî> us era de nuî de kst iasda mi ne vor în&.aruu luatele. — în timn ast-tel î{ legimujg vur-înndsle mereg de lîk-rUttc, ]*airioti&n s tliTp-frtrik omului, dnipcl Naţional, uri altt mbite* asseineuea kininte sforaîtoate mi nomnsoaso skomite de noi ad-hot*, ka si eksnlsataintg no-nKlal fcn> ka ei &% o ăimwb; a ihnnu o societate de admirare tnKtsal* in k;tre st ne dţmS 110I înmiue no-&, «atente imtriotige de singurii ţi en mai înfocaţi amici at Hbu -tâtei ini alte mslte assemenea gogouji smfiato
PĂCALĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 4 februarie 1941 şi 24 februarie 1944. Director: Virgiliu Slăvescu. Revistă de satiră şi umor, P. îşi expune în articolul-program, redactat în versuri, intenţiile: „Să dezgheţ morocănoşii cu giumbuşuri şi minciuni,/ Să împrăştii norii grijei, ce s-a pripăşit în lume,/ Dăruind cu prisosinţă duhul viu al unei glume." De altfel, pe frontispiciul fiecărui număr, în loc de subtitlu, apăreau următoarele versuri: „La drum, române, ia cu tine/ O snoavă, două, nu uita!/ Aşa-i de veacuri firea ta/ Şi uneori îţi prinde bine!", cărora după intrarea României în război li s-a adăugat o strofă: „Dar când la Patria Română/ Râvneşte hidra bolşevică/ Nesăţioasă şi păgână/ Ia şi o armă, că nu strică!". în fiecare număr se reproduc scrieri umoristice ale lui I. L. Caragiale, Al. Cazaban, G. Topîrceanu, Cincinat Pavelescu, G. Ranetti ş.a. Dintre contemporani sunt prezenţi Mircea Pavelescu, A.C. Calotescu-Neicu, G. Voevidca, Petre Bellu, N. Georgescu-Cocoş, I. Gr. Perieţeanu, Tudor Măinescu, Al. Bilciurescu, Const. Rîuleţ, Leonida Secreţeanu ş.a. O schimbare radicală în conţinutul revistei se produce începând cu numărul din 28 iunie 1941, când actualitatea politică devine predominantă (războiul, neînţelegerile dintre Aliaţi, dictatura lui Stalin, primele victorii ale Germaniei naziste etc.). Fiecare număr are un editorial care imaginează o emisiune a postului de radio Moscova, redactată într-o originală limbă „româ-no-rusă" şi având următorul final: „Păcală balşoi pezevengski gazetă. Niet credevaite şto citaite./ Desfundanie!". Desenele şi caricaturile sunt semnate de Nicol, Aurel Petrescu, George Voinescu s.a.	I.R.
PĂCĂŢIAN, Teodor V. (28.XI.1852, Ususău, j. Arad -
11.11.1941, Sibiu), ziarist, autor de versuri şi prozator. Fiu al învăţătorului Vasile Păcăţian, P. a urmat gimnaziul la Lugoj şi liceul la Arad, apoi a funcţionat o vreme ca notar comunal în judeţul Timiş. Debutează cu încercări literare în „Familia" (1872), apoi publică în „Amicul familiei", „Foaia literară",
Păcurariu
Dicţionarul general al literaturii române 120
„Noua bibliotecă română" ş.a. Stabilindu-se la Timişoara, P. devine ziarist profesionist şi scrie mult timp la ziarele „Luminătoriul" şi „Dreptatea" (sub pseudonimele Brutus şi Luca Drugă). în 1885 fondează săptămânalul „Timişana" (unde semnează şi T. Odor; revista va fi continuată de „Gazeta poporului"). Ca redactor-şef al „Tribunei" de la Sibiu, publică aici articole semnate Delacerna. între 1900 şi 1917 este directorul „Telegrafului român", iar din 1919 scoate „Gazeta oficială" a Transilvaniei. A mai colaborat la „Transilvania", „Societatea de mâine", „Gazeta ilustrată", „Tribuna" (Cluj) ş.a. A editat o culegere de documente parlamentare ale românilor ardeleni -Cartea de aur sau Luptele politice naţionale ale românilor de sub Coroana ungară (I—VIII, 1903-1915), apreciată şi premiată, şi a întocmit un studiu, Jertfele românilor (1923), cu privire la sacrificiul ostaşilor din Transilvania şi Banat în primul război mondial. Activitatea în slujba libertăţii şi integrităţii naţionale i-a adus însă şi şapte procese de presă (soldate cu închisoare şi amenzi).
Unicul volum de poezii al lui P., Flori de toamnă (1882), cuprinde un fel de meditaţii elegiace, cu tristeţi inexplicabile şi dor de moarte, dar livreşti şi superficiale, sufocate de o expresie comună, ca şi versurile erotice sau patriotice. Poezia sa a fost aspru criticată de unii contemporani, ca un rău exemplu de imagini, idei şi limbă. înţelegător, autorul renunţă la versuri şi publică numeroase schiţe umoristice şi istorioare în diferite periodice, mai cu seamă în calendarele sibiene apărute între anii 1906 şi 1936, unele texte fiind incluse şi în culegerea colectivă Un ceas de şezătoare poporală (1927). Ultima colaborare (din „Calendarul «Tribuna Ardealului»", 1941) este Păţania lui badea Spiridon, o reuşită povestire populară axată pe demonstrarea incapacităţii bărbatului de a rezista la insistenţele curiozităţii feminine. Cunoscând limba germană, P. a localizat o dramă după E. Raupach - Sâmbăta morţilor (1906). A tradus unele lucrări juridice şi politice de Rudolf Ihering, John Stuart Mill, F. Holtzendorff. Ca ziarist şi prozator, P. are meritul de a fi participat la lupta pentru drepturi a românilor din Transilvania şi de a fi contribuit la dezvoltarea interesului lor pentru cultură.
SCRIERI: Flori de toamnă, Timişoara, 1882; Jertfele românilor, Sibiu, 1923; Visul lui badea Simion, Când ceasul bate treisprezece, în Un ceas de şezătoare poporală, Sibiu, 1927, 49-64. Traduceri: John Stuart Mill, Libertatea, Sibiu, 1899; E. Raupach, Sâmbăta morţilor, Sibiu, 1906; G. S. Petrov, Calea spre Dumnezeu, Sibiu, 1909.
Repere bibliografice: Miron Pompiliu, „Flori de toamnă", CL, 1883,10; Mefisto, „De pe la noi", F, 1899, 17; Chendi, Scrieri, I, 316-320; Gh. Cardaş, Teodor V. Păcăţian, PAU, 302-305; I. Lupaş, Teodor V. Păcăţianu, Sibiu, 1941; Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793-1970), Sibiu, 1970, passim; Aurel Cosma, Prin Timişoara de altădată, Timişoara, 1977,126-136; Dicţ. lit. 1900,666-667; Horia Stanca, Teodor V. Păcăţian, T, 1990,9.	C.T.
PĂCURARIU, Dim.[itrie] (9.III.1925, Şcheia, j. Suceava -18.1.2002, Bucureşti), istoric şi critic literar. Este fiul Xeniei (n. Lucaciu) şi al lui Isaia Păcurariu, ţărani. După ce urmează
Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava (1937-1944) şi Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1944-1945), va absolvi în 1949 Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. Funcţionează ca profesor la Liceul „Gh. Bariţiu" din Cluj (1949-1950), bibliotecar la Biblioteca Academiei Române (1951-1954), iar din 1953 intră ca asistent la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde va deveni profesor (1969, obţinând şi docenţa în acelaşi an), şef de catedră (1968-1979) şi decan al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (1967-1975). în 1962 îşi susţine doctoratul cu Tudor Vianu, cu teza Ion Ghica, cea dintâi monografie exhaustivă dedicată prozatorului. Predă limba, literatura, istoria şi civilizaţia poporului român la Universitatea Sorbona din Paris (1963-1964) şi ţine cursuri, ca profesor invitat, la Universitatea din Viena (1965-1967). între 1990 şi 2002 este decanul Facultăţii de Filologie de la Universitatea Hyperion din Bucureşti, unde fondează seria Comunicările „Hyperion" (I—XI, 1992-2002), rod al unei susţinute activităţi didactice, încununată cu titlul de profesor onorific al Academiei Internaţionale de învăţământ de pe lângă UNESCO (1999). A debutat în 1942 cu poezii, în cotidianul „Viaţa", publicând în anii următori poezii şi proză în ziarul „Bucuria", în revistele „Bucovina literară", „Fapta" ş.a. Mai târziu va colabora la „Luceafărul", „România literară", „Literatorul", „Synthesis", „Revue de litterature", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Revista de istorie şi teorie literară", „Quaderni deU'umanesimo" (Roma) ş. a.
P. a debutat ca istoric literar specializat în secolul al XlX-lea cu ediţia Ion Ghica, Documente literare inedite (1959), rezultat al unor valoroase cercetări în arhive româneşti şi străine. A publicat apoi, în colaborare cu Paul Cornea, Curs de istorie a literaturii române moderne (1962; Premiul Ministerului învăţământului). Preocupările de istorie literară precumpănesc în micromonografiile D. Bolintineanu (1962) şi Al. I. Odobescu (1966), prima continuată de O carte şi şapte personaje (1976, în colaborare cu Claude Pichois), cuprinzând, pe baza unui bogat material inedit, comentarii despre poeziile lui Bolintineanu din Brises d!Orient, apreciate în epocă de Philarete Chasles şi Theodore de Banville. P. a consacrat mai multe lucrări apariţiei, etapelor şi manifestării unor direcţii literare în cultura română. Cu o informaţie temeinică în domeniul istoriei culturii, Clasicismul românesc (1971), reluată în Clasicism şi tendinţe clasice în literatura română (1979), analizează, din perspectivă evolutivă, preluarea şi adaptarea clasicismului de către scriitorii români, studiind dăinuirea tipologiei clasice până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Paginile din Clasicism şi romantism (1973), Studii şi evocări (1974), Scriitori şi direcţii literare (I-II, 1981-1984) aduc precizări şi clasificări de natură istorico-literară şi teoretică privitoare la opere, personalităţi, tendinţe literare. Bun cunoscător al secolului al XlX-lea, P. a alcătuit ediţii din scrierile lui Andrei Mureşanu,
D.	Bolintineanu (despre care a realizat şi o antologie critică, Dimitrie Bolintineanu interpretat de..., 1974), a prefaţat numeroase ediţii ale unor scriitori clasici şi romantici, a coordonat şi a elaborat articole pentru Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente (1979) şi a iniţiat volumele colective Eminescu
121 Dicţionarul general al literaturii romane
Păcurariu
după Eminescu (1978), în care sunt incluse comunicările prezentate la Colocviul organizat în 1975 la Paris, şi Compa-ratismul azi (2000). Din 1990 perspectiva comparatistă se extinde şi se adânceşte în lucrările lui P. în Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor (1990; Premiul „Lucian Blaga" al Academiei Române) el abordează, mai întâi din punct de vedere teoretic, problematica unei ramuri importante a criticii literare, tematologia sau Stojfgeschichte, disociind între temă (domeniu general-abstract), motiv (concretizare a temei sub un aspect tipic) şi mit (structură deschisă, modificabilă în funcţie de epocă şi de personalitatea artistului). Câteva studii ample, solide, sistematice ilustrează în istoria literaturii universale şi româneşti evoluţia şi filiaţia unor motive specifice, bunăoară tema istorică în romantism, care capătă cu totul alte semnificaţii decât în epocile anterioare ori decât în perioada postromantică, precum şi destinul unor motive literare privilegiate, cum ar fi avariţia sau seducătorul, ori al miturilor moderne despre viteză şi maşinăriile inventate de tehnica deplasării. Fără intenţia unor exemplificări exhaustive, dar cu o erudiţie susţinută agreabil, eseurile din cartea Despre timp şi spaţiu în literatură (1994) îşi propun „o seamă de reflecţii asupra modului în care e gândit timpul şi spaţiul" îndeosebi în creaţiile dramatice, de la tragicii greci la teatrul modern şi contemporan (Gerhard Hauptmann, Henrik Ibsen, August Strindberg, Jean Giraudoux, Eugene O'Neill, Henri de Montherlant, Eugen lonescu, Friedrich Durrenmatt ş.a.). în prima secţiune este analizată tendinţa de concentrare la regulile faimoaselor unităţi şi contestările lor în diferite
momente şi literaturi. A doua secţiune are în vedere tendinţa contrarie, de evadare din cadrul spaţial şi temporal, ca aspiraţie umană de a depăşi limitele duratei terestre, implicând totodată teoria metempsihozei, a reîncarnărilor succesive în alte spaţii şi în alte timpuri, tot atâtea călătorii imaginare în trecut şi în viitor, precum şi în zone miraculoase. Ultima lucrare a lui P., Curente literare româneşti şi context european (1998), cercetează o preocupare permanentă a literaturii române: sincronizarea cu marile curente şi idei europene. Clasicismul, barocul, rococoul, romantismul, realismul, naturalismul sunt recuperate cu oarecare întârziere în spaţiul cultural românesc, procesul de sincronizare - susţine criticul -înfăptuindu-se complet abia în secolul al XX-lea, în plină epocă interbelică. Pornind de la o perspectivă istorică, pe care, de altminteri, nu o abandonează vreodată, studiile lui P. se remarcă prin probitate, pasiune pentru valorizarea detaliului revelator, discernerea sensurilor imuabile în evoluţia fenomenului literar, iar în ultima perioadă de activitate prin integrarea progresivă a dezbaterii teoretice şi a disponibilităţilor oferite de orientarea accentuat comparatistă.
SCRIERI: Curs de istoria literaturii române moderne (în colaborare cu Paul Cornea), Bucureşti, 1962; D. Bolintineanu, Bucureşti, 1962; Ion Ghica, Bucureşti, 1965; Al I. Odobescu, Bucureşti, 1966; Clasicismul românesc, Bucureşti, 1971; Clasicism şi romantism, Bucureşti, 1973; Studii şi evocări, Bucureşti, 1974; O carte şi şapte personaje (în colaborare cu Claude Pichois), Bucureşti, 1976; Clasicism şi tendinţe clasice în literatura română, Bucureşti, 1979; Dicţionar de literatură română, Scriitori, reviste, curente (în colaborare), Bucureşti, 1979; Scriitori şi direcţii literare, I-II, Bucureşti, 1981-1984; Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Bucureşti, 1990; Despre timp şi spaţiu în literatură, Bucureşti, 1994; Curente literare româneşti şi context european, Bucureşti, 1998; Din povestirile lui Anton păduraru, Craiova, 1998; Poeme simple (1942-1945), Craiova, 2000; Comparatismul azi - Le Comparatisme aujourd'hui - The Comparatism Today (în colaborare), Bucureşti, 2000. Ediţii: Ion Ghica, Documente literare inedite, pref. edit., Bucureşti, 1959; Andrei Mureşanu, Poezii şi articole, pref. edit., Bucureşti, 1963; D. Bolintineanu interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1974; Eminescu după Eminescu, pref. edit., Iaşi, 1978. Traduceri: Claude Pichois, Literatură şi progres. Viteză şi viziune a lumii, pref. şi postfaţa trad., Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Adrian Marino, „Ion Ghica", CNT, 1965, 32; Eugen Simion, „Al. I. Odobescu", GL, 1966, 47; Perpessicius, Alte menţiuni, III, 185-195; Ov. S. Crohmălniceanu, „D. Bolintineanu", RL, 1969,32; Piru, Varia, 1,35-38,105-107; Ciobanu, Panoramic, 275-279; Mihai Drăgan, „Clasicism şi romantism", CRC, 1973, 48; D. Micu, „Clasicism şi romantism", CNT, 1974, 2; Eugen Simion, Critica universitară, R, 1975,1; Dan Simonescu, „O carte şi şapte personaje", RL, 1977, 9; Marin Mincu, Colaborare şi sincronizare, LCF, 1977, 28; Constantin Ciopraga, „ Clasicism şi tendinţe clasice în literatura română", LL, 1980; AL Săndulescu, O carte despre clasicismul românesc, RMB,
1980,	30 septembrie; Mihai Dascal, Critica universitară, RL, 1981, 45; Piru, Ist. lit., 546; Dan Simonescu, „Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor", ALA, 1991, 83; Satco-Pânzar, Dicţionar, 173-174; Lucian Chişu, Eseistica literară neeuclidiană. Dim. Păcurariu despre spaţiu şi timp în literatură, L, 1995,15; Toma Grigore, Incursiuni în literatura română, Craiova, 1995,154-156; Nicolae Rotund, Dialoguri indirecte, Constanţa, 1996, 165-174; Nicolae Rotund, Incursiuni critice, Constanţa, 1997, 182-187; Ovidiu Ghidirmic, Dimitrie Păcurariu şi modelul sadovenian, R,
Păcurariu
Dicţionarul general al literaturii române 222
1999,4; Dicţ. esenţial, 624-626; Libuse Valentovâ, Jiri Nasinec, Slovnik rumunskych spisovatelu, Praga, 2001, 176-177; Alexandru Niculescu, Un profesor, un istoric literar: Dimitrie Păcurariu (1925-2002), JL, 2002, 5-10; In memoriam, în Comunicările „Hyperion", XI, Bucureşti, 2002, 307-315; Zamfirescu, Istorie, II, 571-577.	' AI.H.
PĂCURARIU, Francisc (2.1.1920, Teaca, j. Bistriţa-Năsăud -13.IV.1998, Bucureşti), prozator, poet, eseist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Szabo) şi al lui Efrim Păcurar, cizmar. îşi începe învăţătura în comuna natală şi din 1932 urmează Liceul „Gh. Bariţiu" din Cluj, luându-şi bacalaureatul în 1940. în „Luceafărul", revista liceului, îi apar în 1938 primele încercări literare - versuri şi comentarii critice. După Dictatul de la Viena, urmează cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii „Francisc Iosif I" din Cluj, din octombrie 1940 până în martie 1943, când studenţii români sunt alungaţi din universitate. în aceeaşi perioadă lucrează în redacţia cotidianului „Tribuna Ardealului", aflat sub direcţia lui Emil Haţieganu, fiind prezent aproape număr de număr cu articole, eseuri, versuri. Concomitent, colaborează la „Săptămâna" din Bistriţa. Debutează în volumul colectiv Versuri din Transilvania de Nord, editat la Cluj în 1941, prima lui carte fiind Psalmii neliniştii, apărută în 1942. Tot acum publică două eseuri în albumele Raoul Şorban şi Petre Abrudan. După alungarea trupelor de ocupaţie germano-ungare, P. a fost redactor responsabil al săptămânalului „înfrăţirea" din Târgu Mureş (1944-1945). Revine la Cluj şi încearcă să-şi termine studiile de medicină (fără succes, în cele din urmă). Participă la strădania de a se înfiinţa o nouă revistă literară, colaborează la câteva publicaţii efemere, interzise de cenzură: „Abecedar literar", „Veac 20", „Antologia primăverii", lucrează ca redactor la „România liberă" şi la „Lupta Ardealului", scrie în „Lumea", „Contemporanul", „Revista literară". Angajat la Direcţia Generală a Presei şi Relaţiilor Culturale din Ministerul Informaţiilor, va fi trimis în 1948 la Legaţia Română din Budapesta, în calitate de consilier cultural şi de presă. în scurt timp direcţia este trecută la Ministerul Afacerilor Externe, în cadrul căruia P. va lucra până în 1975, cu diferite însărcinări: consilier cultural şi de presă la ambasadele României din Budapesta (1948-1953), Belgrad (1956-1957) şi Roma (1958-1959), şef de misiune diplomatică în Argentina şi Uruguay (1959-1963), în Grecia şi Cipru (1968-1973), funcţionar superior în minister, conducând Direcţia de Relaţii cu Presa (1963-1968) şi Direcţia de Cultură şi Presă (1973-1975). A fost secretar executiv al Comisiei Naţionale pentru UNESCO (1975-1976), ulterior pensionându-se din motive medicale şi dedicându-se exclusiv literaturii. Colaborează la „Tribuna", „România literară", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Luceafărul", „Transilvania", „Cronica"ş.a.
Personalitate care se manifestă în poezie, proză şi eseu, unitară prin constanţa preocupărilor de fond, care vizează problematica existenţei individului şi a colectivităţii în istorie, P. a debutat ca poet, ipostază pe care a confirmat-o şi în anii maturităţii depline - Priveliştile lumii (1967), Omul bântuit de cuvinte (1980) ş.a. Lirica sa se plasează în linia poeziei moderne
a epocii, cu tematică existenţială (eul liric explorează motive precum trecerea, dispariţia, împăcarea cu eternitatea, dar degustă şi savoarea cotidianului, a aparent neînsemnatului), păstrând şi elemente tradiţionale din poezia ardeleană. I s-a reproşat absenţa tensiunii lirice, dar i-a fost remarcat timbrul egal al vocii poetice. Mult mai viguroasă este opera lui de prozator şi de eseist. După o primă carte de proză - Furtună sub Detunata (1957), amplă „povestire istorică" de evocare a unui episod din lupta minerilor din Zlatna, la câteva decenii după răscoala lui Horea -, P. a dat un ciclu romanesc format din cinci volume care, relativ independente, se articulează într-o ambiţioasă frescă social-istorică: Labirintul (1974; Premiul Uniunii Scriitorilor), Timpul şi furtunile (1978; Premiul „Ion Creangă" al Academiei RSR), Tatuajele nu se lasă la garderobă (1982), Geneza (1983) şi întâlnirea (1989). Prozatorul a desemnat, la un moment dat, sintagma „timpul şi furtunile", titlul unuia dintre romanele componente, drept generic al întregului ciclu şi, probabil, proiecta augmentarea acestuia (.întâlnirea, care încheie seria, este prezentat astfel drept „cartea întâi" a unui roman). Pe de altă parte, Ultima călătorie a lui Ulise (1976), deşi comportă tangenţe tematice cu naraţiunile ciclului, nu face
123 Dicţionarul general al literaturii române
Păcurariu
parte din acesta. în masivul său demers romanesc, P. şi-a propus să exploreze cu ajutorul ficţiunii (susţinută de o solidă documentare) procesele prin care istoria înrâureşte destinele individuale şi, deopotrivă, să reconstituie, prin scrutarea amănunţită, convergentă a unor destine individuale, marile convulsii istorice. Prin evocarea biografiilor a trei intelectuali ardeleni din generaţii succesive, în Geneza sunt reconstituite evenimentele din Transilvania începând din epoca revoluţiei din 1848-1849 şi până în perioada interbelică. Timpul şi furtunile investighează evenimente şi situaţii din anii premergători celui de-al doilea război mondial, Labirintul este povestea calvarului unui intelectual român rămas în Clujul anilor 1940-1944, în vreme ce întâlnirea evocă epopeea militară a eliberării Ardealului de Nord în toamna anului 1944, iar în romanul Tatuajele nu se lasă la garderobă acţiunea e situată în perioada postbelică, cu toate că abundă referirile la trecut şi evocările unor evenimente anterioare. în general, autorul reconstituie cu pregnanţă anii celui de-al doilea război mondial, cu cortegiul lor de evenimente tragice (ororile stăpânirii horthiste şi szalasiste în Transilvania de Nord, pogromul de la Iaşi, catastrofele şi suferinţele provocate de războiul propriu-zis pe frontul de Răsărit sau în alte împrejurări). Fresca epică e focalizată prin personaje-reflectori, ale căror solilocvii şi dezbateri lăuntrice sunt esenţiale pentru motivarea naraţiunii. Nu vigoarea epică este însuşirea de căpetenie a prozei lui P., ci arborescenţa şi profunzimea comentariului. „Carnaţia" existenţelor individuale în istorie este restituită plauzibil, cu arta mânuirii elementelor de culoare. Romancierul practică un tezism moderat, propunând personaje în cele din urmă viabile literar. Recurge la o varietate de procedee şi tehnici narative proprii modernităţii, în cadrele unui demers structural realist şi cu rol edifiant, subordonat unui mesaj moral. Eseistica lui P. priveşte trei domenii, ilustrate cu intensitate diferită. Primul, abordat în tinereţe, este cel al comentariului de artă plastică. Al doilea, frecventat consecvent o periodă de timp, este circumscris culturii sud-americane: Introducere in literatura Americii Latine (1965), Schiţe pentru un portret al Americii Latine (1966), Scriitori latino-americani (1966), Nepoţii şarpelui cu pene (1967), Profiluri hispano-americane contemporane (1968), Individualitatea literaturii latino-americane (1973), precum şi Antologia literaturii pre-columbiene (1973; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), amplă prezentare a credinţelor mito-religioase din spaţiul precolumbian, un adevărat eveniment editorial. Ambasador în ţări sud-americane, scriitorul a simţit imboldul - soldat cu rezultate valide - să devină şi un „ambasador" al culturii latino-americane în conştiinţa publicului din România. De această misiune, asumată din proprie iniţiativă, s-a achitat prin scrieri care atestă stăpânirea unei informaţii bogate, o cultură solidă, discernământ, perspicacitate, eleganţă stilistică. Contribuţiile sale au avut rol de pionierat, recomandând -pentru prima oară în mod sistematic şi cuprinzător - atenţiei cititorului român valori literare până atunci prea puţin sau deloc cunoscute. Sunt puse în circulaţie nume de scriitori contemporani, mulţi dintre ei încă netraduşi în româneşte, sunt
avansate consideraţii interesante despre realităţile latino-ame-ricane, dincolo de cele strict culturale sau literare. Un alt filon eseistic, cel vizând istoria, abordat în Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor. Paralelisme, interferenţe, convergenţe şi contradicţii în cursul istoriei (1988; volumul al doilea a rămas în manuscris), se situează, în parte, în continuarea tematicii din romane. Nu e vorba de o operă de istoric, ci de meditaţia unui scriitor în marginea istoriei, cu implicare personală (ca ardelean, ca martor al dramelor provocate de istorie în anii '40, ca bun cunoscător al culturii maghiare) şi, totodată, cu recurs abundent la documente şi la alte izvoare istorice. Spirit intransigent, militant decis al cauzei româneşti, adept al adevărului şi al justiţiei, martor şi trăitor al unor evenimente tragice, P. refuză şi aici retorica agresivă a şovinismului, manifestându-se cu echilibru ca un susţinător al armoniei şi colaborării interetnice.
SCRIERI: Psalmii neliniştii, Bistriţa, 1942; Raoul Şorban, Cluj, 1942; Petre Abrudan, Cluj, 1942; Laudă singurătăţii, Cluj, 1944; Furtună sub Detunata, Bucureşti, 1957; Introducere în literatura Americii Latine, pref. Miguel Angel Asturias, Bucureşti, 1965; Schiţe pentru un portret al Americii Latine, Bucureşti, 1966; Scriitori latino-americani, Bucureşti, 1966; Nepoţii şarpelui cu pene, Bucureşti, 1967; Priveliştile lumii, Bucureşti, 1967; Profiluri hispano-americane contemporane, Bucureşti, 1968; Ochean simplu, Bucureşti, 1972; Individualitatea literaturii latino-americane, Bucureşti, 1973; Labirintul, Cluj-Napoca, 1974; Răzvrătirea desenatorului de cercuri, Cluj-Napoca, 1974; Ultima călătorie a lui Ulise, Cluj-Napoca, 1976; Solstiţiu de iarnă, Cluj-Napoca, 1977; Timpul şi furtunile, Bucureşti, 1978; Omul bântuit de cuvinte, Cluj-Napoca, 1980; Tatuajele nu se lasă la garderobă, Bucureşti, 1982; Geneza, Cluj-Napoca, 1983; Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor. Paralelisme, interferenţe, convergenţe şi contradicţii în cursul istoriei, Bucureşti, 1988; întâlnirea, Bucureşti, 1989. Traduceri: Meliusz Jozsef, Cântec despre anul 1437, Bucureşti, 1948; Exerciţii pe texte de Villon, în Răzvrătirea desenatorului de cercuri, Cluj-Napoca, 1974; Antologia literaturii precolumbiene, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Radu Stanca, O antologie românească de pe alte meleaguri, T, 1942,1; Emil Giurgiuca, Versuri din Transilvania nordică, „Dacia", 1942,8; Victor Iancu, Scrisul românesc în Ardealul de Nord, LU, 1943,2; Emanoil Bucuţa, Pietre de vad, III, Bucureşti, 1943,369-370; Ion Cherejan, Câte ceva despre poezia lui F. Păcurariu, „Tribuna Ardealului", 1944,16 septembrie; C. Armaşu, „Furtună sub Detunata', GL, 1957,33; Edgar Papu, „Introducere în literatura Americii Latine", GL, 1965, 39; Darie Novăceanu, „Introducere în literatura Americii Latine", CNT, 1965, 51; Oarcăsu, Oglinzi, 212-217; Darie Novăceanu, „Scriitori latino-americani", CNT, 1967,2; Ion Lungu, „Scriitori latino-americani", T, 1967,8; Ion Lungu, „Priveliştile lumii", TR, 1967, 46; Felea, Reflexii, 191-194; George Pruteanu, „Priveliştile lumii", IL, 1968,1; Nicolae Manolescu, „Priveliştile lumii", CNT, 1969,7; Simion Bărbulescu, Francisc Păcurariu - poet, prozator, eseist, ST, 1970,1; Mircea Tomuş, „Ochean simplu", T,
1972,	8; Radu Cârneci, „Ochean simplu", ATN, 1972, 9; Poantă, Modalităţi, 70-75; Felea, Secţiuni, 150-154; Al. Balaci, „Antologia literaturii precolumbiene", CNT, 1974, 5; Vasile Igna, Un eveniment editorial: „Antologia literaturii precolumbiene", TR, 1974, 13; AL Andriţoiu, Desenatorul de cercuri, RL, 1974,26; Nicolae Balotă, Glose la poezia lui Francisc Păcurariu, F, 1974, 9; Mircea Iorgulescu, „Ochean simplu", LCF, 1974, 40; Laurenţiu Ulici, „Labirintul", CNT, 1974, 42; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Demersul unei conştiinţe lucide, RMB, 1975,21 februarie; Alexiu, Ideografii, 169-172; Tudor-Anton, Ipostaze,
Pădureanu
Dicţionarul general al literaturii române 124
105-111', Ardeleanu, Menţiuni, 109-122; Victor Felea, „Solstiţiu de iarnă", TR, 1978, 33; Munteanu, Jurnal, II, 258-262, III, 67-70; Doina Uricariu, Ieşirea din labirint, RL, 1979, 30; Sângeorzan, Conversaţii, 209-216; Zaciu, Lancea, 69-73; Băileşteanu, Refracţii, 172-184; Lit. rom. cont., 1,390-391; Tomuş, Mişcarea, 196-204; Poantă, Radiografii, 1,38-41; Felea, Aspecte, III, 26-34; Ion Simuţ, Romanul patriotic. însemnări despre proza lui Francisc Păcurariu, F, 1984, 7; Sultana Craia, Un veac de nelinişte, LCF, 1985, 3; Iuliu Pârvu, Un umanist modem: Francisc Păcurariu, ST, 1985, 3; Simion Bărbulescu, Profiluri literare contemporane, Bucureşti, 1987, 123-134; Cistelecan, Poezie, 112-113; Rotaru, O ist., III, 587-589; Cosma, Romanul, 1,191-194; Leonid Boicu, O carte importantă despre raporturile dintre români şi unguri, CRC, 1988, 28; Mircea Popa, Istoria aşa cum a fost, TR, 1988,30; Florin Constantiniu, Convergenţe şi contradicţii, VTRA, 1988, 8; Miko Ervin, Solidaritate invincibilă, TR, 1988, 36; Ion Lungu, O carte despre relaţiile româno-maghiare de-a lungul istoriei, ST, 1988,9; Mihail Diaconescu, O meditaţie gravă, T, 1988, 9; Ion Pecie, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti 1989, 289-306; Cristea, A scrie, 151-156; Simuţ, Incursiuni, 53-60; Micu, Ist. lit., 504-505; Dicţ. scriit. rom., III, 649-652. N.Br.
PĂDUREANU, Ion Bujor (10. XII. 1934, Tâmpa, j. Hunedoara), prozator şi poet. îşi începe şcoala în satul natal (1940-1945), urmând apoi Şcoala Normală din Deva (1945-1952) şi Facultatea de Filologie, secţia română-istorie, din cadrul Universităţii din Bucureşti (1954-1959). Un timp lucrează ca învăţător sau ca profesor în localitatea hunedoreană Topliţa (1953-1954, 1959-1962), ulterior fiind profesor de limba română şi istorie la diverse şcoli din Bucureşti. Colaborează la „Luceafărul", „Tribuna", „Steaua", „Viaţa românească", „Vatra", „România literară" ş.a.
P. debutează în revista „Luceafărul" (1967) cu povestirea Cetatea şi îşi publică în 1968 primul volum de proză, Frumoasa cocoşată, caracterizat prin alăturarea unui limbaj stângaci, excesiv poetizat, şi a celui de sorginte ţărănească. Titlurile indică frecvent conţinutul povestirii - Pădurea, Povestea fânului, La noi la Pădureni, Sfade, Vorbele drumului -, fiind puncte de reper în ceea ce priveşte subiectele alese pentru a evoca lumea satului. Naraţiunea este eliptică, fără amănunte şi fără un fir epic bine definit, iar personajele sunt vagi, în orizontul ales punându-se accentul când pe fenomenul „şcolarizării la sate", când pe întâmplări erotice unde predomină spectaculosul: castrări, violuri, pedepsirea femeilor adultere etc. De multe ori textul este un monolog prin intermediul căruia se încearcă ilustrarea mentalităţii ţărăneşti: „niciodată nu piere omu' cu scaun la cap". Prozatorul, altfel capabil să imprime instantaneelor sale un ritm alert şi să revitalizeze cotidianul, face abuz atât de metafore, cât şi de cuvinte şi expresii regionale şi scade valoarea textului prin adăugarea unei încărcături inoportune, mitice sau fantastice, ca în Ion Mor tu. Următoarea carte, Discuţii din priviri (1971), cuprinde, aşa cum mărturiseşte autorul, „false note de călătorie", o vizită în Franţa pro-vocându-i reflecţii privind viaţa, moartea, dragostea, adevărul, fericirea, speranţa. Interesat de peisajul citadin, ca şi de viaţa satelor, P. va încerca să reţină, caleidoscopic, cât mai multe impresii din spaţiul francez: Louvre, Poveşti lyoneze, Amiens sau Mulţumim pentru speranţă, Verdun, Reims etc. Şi aici maniera
metaforică e adesea exagerată, descripţiile cedând locul unui lirism retoric. Până şi un roman, Interogatoriu la iubire (1972), va avea aceleaşi caracteristici ţinând de tenta lirică, la care se adaugă înscrierea într-o tematică agreată în epocă: lupta comuniştilor împotriva legionarismului. Antiteza bine-rău e fără nuanţe, fie ea ilustrată prin intermediul unor personaje simbolice (Oamenii şi Umbrele Verzi). Poveste a prizonierului „nr. 113", profesor-doctor şi imagine a Vindecătorului, capturat de Umbra-Uliu, acţiunea, extrem de schematică şi tendenţioasă, se va desfăşura între capturarea profesorului, urmată de torturile la care este supus de către Umbre, şi salvarea acestuia de către comunişti, concluzia fiind vădit conjuncturală şi de un patetism rizibil. Era în ordinea firească a lucrurilor ca P. să aibă şi o producţie lirică abundentă, ale cărei trăsături se vor contura chiar din volumul Poemele pădurii
(1973): metaforizarea excesivă a banalului, utilizarea febrilă a versificării retorice, preluarea unor elemente din doina sau din balada populară, vădind o propensiune mai degrabă întârziat sămănătoristă decât una clasicizantă. Mitizarea „ţinutului pădurenilor", prezentă şi în scrierile în proză, imaginea şi simbolistica pădurii ca spaţiu al unei cosmogonii a iubirii, interpretarea sensului vieţii şi al morţii prin prisma anotimpurilor sunt teme dominante în aceste versuri cu aer aproape întotdeauna vetust. Pădurea revine ca laitmotiv de-a dreptul obsesiv chiar din titlurile poeziilor: Valuri de pădure, Pădure ascunsă, Creşti, pădure, şi te-ndeasă, Ochi de pădure etc. Şi versurile din Imperiul iubirii (1980) sau din Poeme mirate (1986) se vor încadra între aceleaşi limite, aducând note patriotarde mai apăsate, plasate oportunist în contextul politic al epocii: elogiul strămoşilor şi al limbii române ş.a.m.d. în ciuda banalităţii şi a versificaţiei facile, există la P. câteva metafore stranii, unele repetiţii şi linii melodice fericite.
SCRIERI: Frumoasa cocoşată, Bucureşti, 1968; Discuţii din priviri, Bucureşti, 1971; Interogatoriu la iubire, Bucureşti, 1972; Poemele pădurii, Bucureşti, 1973; Chemare din adâncuri, Bucureşti, 1974; Frunzele pământului, Bucureşti, 1974; Umbra Zimbrului, Bucureşti, 1977; Constelaţia ziditorului, Bucureşti, 1979; Imperiul iubirii, Bucureşti, 1980; încolţirea cuvintelor, Bucureşti, 1981; Poeme mirate, Bucureşti, 1986; Criza sentimentelor, Bucureşti, 1990; Poezii, Bucureşti, 1994.
Repere bibligrafice: Sorin Titel, „Discuţii din priviri", RL, 1971, 47; Marian Popa, „Discuţii din priviri", SPM, 1971, 51; Dan Medeanu, „Interogatoriu la iubire", CNT, 1972,21; Alexandru Ruja, „Interogatoriu la iubire", 0,1972,6; Simina Darie, „Interogatoriu la iubire", AST, 1972, 11; Emil Mânu, „Interogatoriu la iubire", AST, 1972,11; Alee Chelaru, „Interogatoriu la iubire", AFT, 1972, 12; Marian Popa, Sentimentul autenticei poezii, AFT, 1973,4; Adrian Popescu, „Poemele pădurii", ST,
1973,	13; Daniel Dimitriu, Naturalişti, caligrafi şi alţii. Ion Bujor Pădureanu, „Frunzele pămîntului", CL, 1974, 6; Emil Mânu, „Frunzele pămîntului", SPM, 1974,178; M.N. Rusu, Poezia previzibilă, AFT, 1977, 9; Popa, Dicţ. lit. (1977), 415; Lit. rom. cont., 1,536; Dicţ. scriit. rom., IV, 652-653.	'	C.Dt.
PĂLTĂNEA, Pompiliu (28.VII.1889, Brăila - ?, Paris), critic literar, dramaturg, prozator şi traducător. Este fiul lui Ioan Păltănea, mic negustor. învaţă la Liceul „N. Bălcescu" din
125 Dicţionarul general al literaturii române
Pământeanul
Brăila, absolvit în 1908, şi urmează Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1912, cu specializarea filologie modernă. în 1909 debutează cu proză la revista „Vieaţa nouă", al cărei statornic colaborator va rămâne, fiind cunoscut, în epocă şi mai târziu, ca discipol al lui Ovid Densusianu. în aceeaşi perioadă mai publică în „Noua revistă română" şi în „Adevărul de duminică", unde foloseşte pseudonimul Rebus-Brăila. Face o specializare la Paris înainte de izbucnirea primului război mondial, apoi devine ataşat de presă pe lângă Ambasada României în Franţa. între 1917 şi 1921 este membru în comitetul de direcţie al periodicului „Românul. Journal hebdomadaire franco-roumain" şi redactor-şef, până în aprilie 1921, al săptămânalului parizian „Le Courrier franco-roumain", condus de Cincinat Pavelescu. Colaborează la „Mercure de France", „Je suis partout", fiind în acelaşi timp corespondentul la Paris al cotidianului bucureştean „Universul". Este distins cu gradul de Cavaler (1920) şi apoi de Ofiţer (1927) al Legiunii de Onoare Franceze, tot în 1927 primind şi Crucea Ordinului Meritului, acordată în Spania. Va fi unul dintre organizatorii celui de-al XVI-lea Congres al Presei Latine (Bucureşti, septembrie 1927), iar în 1940 devine secretarul general al Asociaţiei Presei Străine din Franţa şi din 1944 preşedinte al Federaţiei Ziariştilor Străini din Franţa.
în studiul Adevăr şi legendă, publicat în „Vieaţa nouă" între
1914	şi 1916, P. încearcă să susţină dreptul la existenţă şi chiar la preeminenţă literară cuvenit simbolismului în spaţiul românesc. El reia, la distanţă de decenii, eforturile lui Jean Moreas şi ale altora de a salva simbolismul de acuzaţia de decadentism. Informaţia este bogată, criticul se mişcă printre sursele franceze cu uşurinţă şi le citează abundent. Argumentele nu pot fi, totuşi, altele decât ale simboliştilor combatanţi din jurul lui 1886. Autorul devine inventiv doar când trebuie să afirme caracterul naţional şi înnoitor al curentului şi să sublinieze poziţia ideologică a acestuia în disputa cu „naţionalismul demagog" şi cu „ţărănismul sectar". Sprijinindu-se pe ideile filosofice ale lui Henri Bergson şi Alfred Fouillee, el susţine ideea fluidităţii vieţii sufleteşti, care are nevoie de o expresie nouă, dar şi a energetismului propriu curentului, deschis progresului tehnic. Astfel, simbolismul ar însemna nu numai o apropiere a poeziei de specificul ei, ci şi o democratizare a artei, ce ar fi, în acest fel, pe înţelesul oricărui „suflet impresionabil", ceea ce e o exagerare. „Panteismul" unora dintre simboliştii francezi ar dovedi umanitarismul simbolismului în genere. în esenţă, curentul - crede P. - nu e numai intelectualist şi citadin, ci şi vitalist şi progresist. Ajuns aici, criticul se lansează în afirmaţii riscate, precum existenţa unei înrudiri între simbolism şi folclor, socialism sau iubirea creştină. Argumentaţia studiului suferă şi din cauza faptului că singurul teoretician sau poet român citat este Ovid Densusianu. Prima piesă publicată de P. este Gaudeamus (1911), farsă „din viaţa studenţească", în care efectul comic se produce mai ales prin rapiditatea schimbării replicilor. Atmosfera destinsă a acestui text superficial, fără pretenţii, îngăduie şi strecurarea unor ironii la adresa prejudecăţilor faţă
de simbolism. In 1912 scriitorul publică un Triptic dramatic alcătuit din Darul muzelor, Fugind de Charybdis şi Jocul zeilor, text ambiţios, vrând să ilustreze psihologii complicate şi deter-minisme sociale ce manipulează resorturile intime ale acţiunii personajelor. De fiecare dată intriga, artificială, compromite ţesătura dramatică. Sunt propuse conflicte neverosimile, de felul celui din Darul muzelor: un mariaj este nefericit din cauza bizareriei soţului, gata să se vadă înşelat ca să îşi poată dori soţia. Jocul zeilor urmăreşte tribulaţiile unui personaj care îşi propune cinic să o seducă pe mama prietenului său, pentru a-i mărturisi în final acestuia că „zeii" implacabili ai antagonismelor de clasă l-au obligat să acţioneze astfel. Prozele lui P. nu au fost adunate în volum, fiind publicate între 1909 şi 1919 doar în „Vieaţa nouă": Robii unei himere, Destăinuirea unui mort, Concert nupţial, Impresiile unui convertit ş.a. Mai izbutită este Povestea frumoasei Psyche (1912), istoria iubirii unui băiat de nouă ani pentru păpuşa surorii sale mai mari. Zbaterea sufletească a copilului e relatată într-un ton grav, fiind exclusă ironia, chiar şi aceea blândă, medeleniană. Accentul cade îndeobşte pe decoraţia stilistică a relatării, pe incantaţia frazei, înceţoşând înţelesul. Scriitorul nu are vocaţie epică, iar atmosfera misterioasă nu poate suplini deficienţele de construcţie, motivarea insuficientă a conflictului sau lipsa de fundament a pretenţiilor filosofice ale autorului. Durabile sunt rezultatele activităţii de traducător a lui P., care a realizat, în colaborare cu Titu Dinu, versiuni ale unor scrieri din latină (Horaţiu, Plaut) şi franceză (Maurice Maeterlinck). Satirele lui Horaţiu (1911; Premiul Academiei Române), transpuse în metru original, au vioiciune şi autenticitate.
SCRIERI: Gaudeamus, Bucureşti, 1911; Triptic dramatic. Darul muzelor. Fugind de Charybdis. Jocul zeilor, Bucureşti, 1912. Traduceri: Horaţiu, Satirele, Bucureşti, 1911 (în colaborare cu Titu Dinu); Plaut, Comediile lui..., Bucureşti, 1912 (în colaborare cu Titu Dinu); Maurice Maeterlinck, Pasărea albastră, Bucureşti, 1912 (în colaborare cu Titu Dinu).
Repere bibliografice: Trivale, Cronici, 81-88; Lovinescu, Ist. lit rom. cont., I, 135-139; Predescu, EncicL, 627; Bote, Simbolismul, 154-159,
221-225, 235-237; Eugeniu Sperantia, Amintiri din lumea literară, Bucureşti, 1967,136,141,144; Poeţi de la „ Vieaţa nouă", introd. Dumitru Micu, Bucureşti, 1968,285, 287-289; Ciopraga, Lit. rom., 743; Cincinat Pavelescu, Versuri. Epigrame. Amintiri. Corespondenţă, îngr. George Zarafu şi Victor Crăciun, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1972, 356, 390; Buculei, Prezenţe, 112; Dicţ. scriit. rom., III, 653-654.	ŞA.
PĂMÂNTEANUL, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, de două ori pe săptămână, între 3 iulie şi 25 septembrie 1839. Era editată pentru a combate poziţia lui I. Heliade-Rădulescu în problemele limbii literare. Un Petre înlesnitoru, pseudonim care ar putea să îl ascundă pe Cezar Bolliac sau pe Grigore Alexandrescu, critică exagerările etimologiste şi inconsecvenţa lui Heliade în raport cu părerile susţinute în prefaţa gramaticii lui de la 1828. Bolliac publică aici versuri, începând cu O patimă, apoi balada Maria din Bezdat şi alte poezii erotice. O scriere în proză cu caracter satiric, Cele dintâi ceasuri de petrecere ale unui domnişor, îi aparţine lui S. C.
Pământul nostru
Dicţionarul general al literaturii române 126
Boerescu. Un A. D. comentează situaţia creată de inundarea Bucureştilor, periodic, prin revărsările Dâmboviţei. Din Byron, sub titlul Bonivard la Şilon, traduce M. C. (Constantin Moroiu), iar A. Poenaru colaborează cu tălmăcirea unei serii de povestiri despre şcoală, reunite sub titlul Exempluri asupra iubirii de patrie. Transpunerea unei lungi nuvele, Balul viţe-legatului de M-me Charles Reybaud, îi aparţine lui Enrich Winterhalder, viitorul colaborator al lui C. A. Rosetti.	R.Z.
PĂMÂNTUL NOSTRU, revistă apărută la Călăraşi, de trei ori pe lună, bilunar, apoi lunar, dar cu mari neregularităţi, din iulie 1932 până în mai 1944. Redactor şi mai târziu director este Eugen Cialâc. De la numărul 27-29/1933 apare cu titlul „Pământul". Articolul-program afirmă că publicaţia vrea să fie un „sprijinitor de fiecare clipă al agriculturii şi al plugarului mare sau mic", precum şi un „prieten al tuturor claselor sociale şi apărătorul intereselor negoţului, industriei şi meşteşugarilor". Programul este reorientat începând din 1934, în special prin interesul acordat problemelor de literatură. Revista iniţiază câteva anchete literare, la care răspund scriitori de seamă ai epocii: Rosturile publicaţiunilor de provincie (N. Iorga, I.A. Bassarabescu, Eugen Relgis), Scriitorii despre ei şi carte (Panait Istrati, V.I. Popa, Mircea Eliade, I.A. Bassarabescu, Eugen Relgis, Ion Dongorozi, Vasile Militam), Romanul românesc (Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ion Dongorozi, Petre V. Haneş, B. Jordan, G.M. Zamfirescu, Mircea Damian, N.D. Cocea, Romulus Dianu, Virgiliu Monda, V.I. Popa, Şerban Cioculescu, Octav Dessila, N. Crevedia, Eugen Relgis, Sergiu Dan, Marta D. Rădulescu, Sandu Teleajen, Mircea Streinul). Numărul 74/1934 este închinat lui N. Iorga, iar numărul 103/1935 lui Panait Istrati, scriitorul fiind omagiat de Mihail Sadoveanu, Ion Dongorozi, Demostene Botez, Petre Bellu, Mircea Streinul, G.M. Zamfirescu ş.a. P.n. publică sau reproduce multă poezie, semnată de Victor Eftimiu, George Lesnea, Teodor Scarlat, Radu Gyr, Vasile Spiridonică, Ştefan Baciu, Horia Bottea, Octav Sargeţiu, Vasile Militaru, George Buznea, Ovid Caledoniu, Agatha Grigorescu-Bacovia, pagini de proză aparţinând lui Panait Istrati, Gala Galaction, Anton Holban, Mihail Drumeş, Cezar Petrescu, eseuri de Mircea Eliade, Emanoil Bucuţa, Petru Comarnescu, traduceri, interviuri, piese de teatru.	/.R.
PĂMÂNTUL ROMÂNESC, revistă apărută la Bucureşti, neregulat, de la 15 martie 1941 până la 1945. Redactor responsabil: Aurelian Rădulescu. în articolul Programul nostru se afirmă intenţia de a sprijini „realizarea idealului naţional", obiectivele generale fiind apoi detaliate într-un „decalog al imperativelor noastre morale şi politice". Că publicaţia avea, din start, girul autorităţilor statului, fiind menită să pregătească opinia publică, şi în special tineretul, pentru marea confruntare care avea să urmeze, se poate deduce şi din numele colaboratorilor, intelectuali consacraţi şi studenţi. C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Tudor Vianu, Anton Dimitriu, Victor Eftimiu, Gala Galaction, Horia Hulubei, Al. Posescu, Victor Papacostea, Alice Voinescu, G. Oprescu ş.a. scriu studii şi eseuri pe
PMNm
MNttC
Revista
DE
ORIENTARE NATiONAlA CULTURALA • SOCIALA
'Nlll. i.-V ţ
probleme de istorie, filosofie, religie, economie, etică, drept etc. Versurile sunt semnate de Iustin Ilieşiu, Mihai Beniuc, Petre Bucşa, Felix Anadam (pseudonim al lui Geo Dumitrescu), Emil Gulian. Demne de reţinut sunt traducerile realizate de Ion Pillat, Pimen Constantinescu ş.a., cronicile şi recenziile asigurate de Corneliu Coposu, Virgil Ierunca. Câteva numere au caracter tematic: Cultura germană şi italiană (14/1943), Elitele sociale (16/1943), Transilvania (17/1944), Anglo-saxonii (19/1945). încercarea revistei de a se adapta noilor realităţi politice (în numărul dedicat anglo-saxonilor se inserează un mesaj al Asociaţiei Ardealul către „marele conducător" Winston Churchill) a rămas fără efect, revista dispărând odată cu instaurarea regimului comunist în România.	/. R.
PĂRERI CRITICE, publicaţie apărută la Bucureşti în 1916, dar datată 1 aprilie - 1 iulie 1915, ca buletin al Societăţii Critice, condusă de Mihail Dragomirescu. în cuvântul introductiv, Dragoş Protopopescu precizează că Societatea are „ca punct de plecare principiile metodei estetice în critică, iar ca ţintă stabilirea - pe cât se poate - a unor valori obiective în literatura noastră curentă". în sumar sunt incluse opt dări de seamă asupra şedinţelor Societăţii (comunicări şi discuţii), unde sunt prezentate mai multe cărţi sau teme: Râul Teodorescu, „Rin-gala", dramă istorică în 5 acte de Victor Eftimiu, Paul I. Papadopol, Revista „Poezia" dirijată de Const. T. Stoika, Barbu Solacolu, Poezia simbolistă din „Noua revistă română", Dragoş Protopopescu, „Bisericuţa din Răzoare" de Gala Galaction ş.a. A.-M.B.
127 Dicţionarul general al literaturii române
Pătraşcu
PĂRERI LIBERE, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 21 martie 1929 până la 2 aprilie 1932. în 1932 publicaţia, devenită hebdomadar „politic, economic, artistic, literar", dedică o pagină întreagă fenomenului cultural. Fără articol-program şi colegiu redacţional, P.l. îşi asumă un profil preponderent politic, orientarea fiind liberală, dovadă şi colaborarea lui I.G. Duca. De aici rezultă şi partizanatul în aprecierea unor personalităţi: sub o fotografie a lui N. Iorga stă scris „Călăul", iar Mihail Dragomirescu este criticat violent. O mare atenţie se acordă, totuşi, fenomenului teatral, prin cronicile dramatice semnate de Val Mugur şi prin colaborările lui Ion Marin Sadoveanu, V.I. Popa, Tudor Muşatescu. Cronici literare scrie Horia Oprescu, care comentează Cohortele morţii de Al. Lascarov-Moldovanu şi Nopţi la Ada-Kaleh de Romulus Dianu. în mai multe numere sunt publicate versuri de Al. Robot.	I.R.
PĂSCULESCU, Nicolae (20.XII.1869, Orlea, j. Olt - ?), culegător de folclor. După studii la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, devine profesor la Târgovişte (1899-1904),' Brăila (1904-1905), Galaţi (1905-1906), la Pomârla, în judeţul Botoşani (1906), la Tulcea (1906-1907) şi Huşi (din 1907).
Literatură populară românească (1910), socotită de Ioan Bianu, în referatul însoţitor în vederea publicării, „de o însemnătate cu totul deosebită", „de o mare valoare", cuprinde 61 de balade, grupate după clasificarea lui G. Dem. Teodorescu (superstiţioase şi solare, istorice, haiduceşti, acestea fiind cele mai numeroase, domestice), 66 de colinde (la fereastră, de familie, de bărbat, de boieri mari, de negustor, de flăcău, de tineri, de băiat, de fată mare, de copil mic, de babă, de mocan, de cioban, de pescar, de vânător), pluguşorul (12 texte), Vasilca, sorcova, conăcării, 56 de descântece, 250 de proverbe şi zicători, 759 de ghicitori. Textele provin dintr-un spaţiu larg, cuprinzând zona unde s-a născut culegătorul, apoi zonele unde a funcţionat ca profesor, baladele fiind adunate de la câţiva buni interpreţi: Lucan Candoi din Celei, Petre Stăncilă din Orlea şi Fănică Radu din Silistraru-Brăila. Bogăţia, varietatea şi frumuseţea textelor, glosarul cuprinzător, cele 30 de melodii de balade fac din această colecţie una dintre cele mai valoroase, nu numai în momentul apariţiei ei. P. a mai cules un număr însemnat de texte, pe care însă şi le-a însuşit Gh. I. Tăzlăuanu, fostul său elev la Huşi, publicându-le în colecţia Comoara neamului (I-X, 1943).
Culegeri: Literatură populară românească, Bucureşti, 1910.
Repere bibliografice: Bârlea, Istfolc., 395-396; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 248-249.	I.D.
PĂTRAŞCU, Horia (15.V.1938, Caransebeş), prozator. Este fiul Iulianei Pătraşcu (n. Albulescu), tehnician dentar, şi al lui Ilie Pătraşcu, funcţionar CFR. Urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din Craiova şi cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale", secţia teatrologie-filmologie,
absolvind în 1968. Lucrează ca reporter la Studioul de Radio Craiova, ziarist la publicaţii locale (1956-1958), director de cămin cultural, activist la Casa Raională de Cultură din Caransebeş, redactor la Studioul Cinematografic Bucureşti (1968-1970) şi, în fine, ca redactor la „Flacăra" (1973-1990). Debutează la „Oltenia literară" în 1955, iar în volum în 1966, cu povestirile din întunericul şi profesoara de pian. I se acordă Premiul pentru proză al revistei „Luceafărul" (1964) şi Premiul de reportaj al revistei „Flacăra" (1973). Este autor de filme documentare şi artistice de televiziune, precum şi de scenarii pentru filme artistice de lung metraj, dintre care cel mai cunoscut (aproape legendar pentru anii comunismului românesc) rămâne Reconstituirea, în regia lui Lucian Pintilie (1967).
Cunoscut în primul rând ca autor de proză scurtă, P. şi-a atins totuşi maturitatea literară în ipostaza de romancier. Dacă nuvela Reconstituirea a devenit celebră după ecranizarea ei, romanul Cabana (1983) s-a impus de la sine drept cea mai închegată dintre structurile narative semnate de scriitor. Ca nuvelist şi autor de schiţe literare, el se opreşte cu predilecţie asupra zonelor fragilităţii psihologice. Mulţi dintre protagonişti sunt copii, iar povestirea înainte de apusul soarelui din volumul Pentru un călător cu trenul (1986) este, în această categorie, o piesă antologică. Trei copii, două fete şi un băiat, descoperă, în timpul unei alarme antiaeriene, teritoriul anxios şi fierbinte al primelor impulsuri erotice. Povestirea poate fi considerată un fel de remake al atmosferei tipice lui Ionel Teodoreanu, căruia i se suprapune o viziune vag isterizată, agitată şi decupată modern. Vârstele pure iradiază, de altfel, spre toate palierele prozei lui P. în fiecare text, fie el roman sau proză scurtă, există cel puţin o întrupare a inocenţei. în romanul Petrecerea (1982), trioul central este format din doi băieţi şi o fată legaţi de sentimente încă difuze, tatonante. O sensibilitate colţuroasă şi frustă are şi Fulga, tânăra din microromanul Cabana, ca şi eroii din Reconstituirea. în această din urmă proză, combustia psihologică depăşeşte observarea simplei agitaţii nervoase, a pripelii şi radicalismului juvenil, caracteristice mai tuturor personajelor de prim-plan ale scriitorului, şi evoluează abil, printre detalii speculate realist-cine-matografic, către o tragedie anodină. Doi tineri sunt aduşi de poliţie să filmeze reconstituirea unui incident pe care îl provocaseră, la beţie, într-un mic local. Scopul acţiunii - un film educativ. „Interpretarea" împrejurărilor tulbură însă profund echilibrul celor doi care, umiliţi, devin victimele unui bizar experiment psihologic. Evaluarea lui sub aspect moral rămâne subiacentă textului propriu-zis. Reconstituirea este, cu toate acestea, una dintre paginile cele mai dure despre mentalităţile autoritare din sistemul comunist. Prozator realist, cu aptitudini evidente de reporter, P. frazează simplu şi elocvent, „aude" enorm („vocea" străzii, a ambianţei, este deosebit de vie în scrierile sale), dialoghează cu dezinvoltură. Stilul se păstrează în romanele Asfalt (In adânc) (1998) şi Tancul
(2003), acum însoţit de îngroşarea absurdului. în primul text, nişte muncitori se ocupă cu săparea unor gropi tocmai când evenimentele din decembrie 1989 bat la uşa istoriei. Intriga celui de-al doilea roman se dezvoltă pornind de la faptul, puţin
Patraşcanu
Dicţionarul general al literaturii române 128
obişnuit, al intrării unui tanc, „într-o dimineaţă de iulie 2000", în curtea „tânărului Nicolae Cârnu, zis Lae, cu domiciliu autoimpus în satul Păltiniş, comuna Paltin, din apropierea capitalei". Situaţia devine cu atât mai îngrijorătoare cu cât poarta rămăsese încuiată, noroiul din bătătură neatins, iar nimeni nu îşi putea explica misteriosul fenomen, nici măcar soldaţii aflaţi în maşina de luptă. Dată fiind ambianţa semisătească, locul unde se dezbat opiniile şi se caută explicaţii raţionale pentru ciudata întâmplare e la o petrecere, eveniment la care participă, alături de cel păţit, figuri exponenţiale ale comunităţii: preotul Petrian, profesorul Olaru şi Barandabulă, „nebunul satului". Parodia, absurdă, se extinde şi la nivelul subiectului discuţiilor, care degenerează treptat în pălăvrăgeli despre comunism, terorism, intrarea României în NATO ş.a.m.d. P. se remarcă din nou prin disponibilitatea de a voala sarcasmul în tonalităţi discrete, de simplu observator.
SCRIERI: întunericul şi profesoara de pian, Bucureşti, 1966; Reconstituirea, Bucureşti, 1967; ed. Bucureşti, 1996; Petrecerea, Bucureşti, 1982; Cabana, Bucureşti, 1983; Pentru un călător cu trenul, Timişoara, 1986; Asfalt (în adânc), Bucureşti, 1998; Tancul, Bucureşti,
2003.
Repere bibliografice: Stănescu, Cronici, 164-169; Iorgulescu, Scriitori, 230-232; Sorin Titel, Romanul şi oamenii „simpli", RL, 1982, 25; Alex. Ştefănescu, Şapte personaje în căutarea unei ieşiri, RL, 1983,50; Dobrescu, Foiletoane, III, 95-101; Eugen Simion, Povestitori, RL, 1986,49; Cosma, Romanul, 1,197; Ulici, Lit. rom., 1,410-411; C.S. [C. Stănescu], în umbra operei, ALA, 1996,325; Dan Croitoru, în oraş se întâmplă ceva..., RL, 1999, 12; Dicţ. scriit. rom., III, 654-655.	T.R.
PĂTRĂŞCANU, Radu (14.1.1922, Pufeşti, j. Vrancea), poet.; Este fiul Otiliei Pătrăşcanu şi al lui Nicolae Pătrăşcanu, învăţători. Urmează şcoala primară în comuna natală şi îşi continuă studiile la Bucureşti, unde va absolvi în 1941 Liceul „Gh. Şincai", iar în 1945 Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie. Un timp a profesat avocatura în Baroul Ilfov, apoi a lucrat pe şantierul petrolifer Moineşti-Bacău şi multă vreme a fost economist într-o întreprindere de construcţii. A frecventat cenaclul „Titu Maiorescu" (Bucureşti), ai cărui membri erau mai cu seamă jurişti. Debutului din 1939 în „Curentul magazin" i-au urmat colaborări sporadice la „Prepoem", „Tribuna tineretului", „Chemarea vremii", „Universul literar", „Dacia rediviva", „Convorbiri literare", „Vremea", „Transilvania noastră", „Era nouă" ş.a. Primul volum de versuri, Cântecul argonauţilor, îi apare în 1943, abia după treizeci şi cinci de ani autorul revenind cu o altă carte de poeme, Parabole (1978), urmată de Dialoguri în agora (1980).
Cea dintâi plachetă a lui P. se remarcă prin plasticitatea imaginilor, prin forţa sugestivă a unor versuri amintind de filigranul haikuurilor, prin vibraţia aparte a meditaţiei asupra timpului şi a morţii. Tonul subtil ironic în care poetul se adresează Creatorului dă glas revoltei muritorului, culpa-bilizează „nechibzuinţa" instanţei supreme, prea puţin atentă, la momentul decisiv, faţă de consecinţele păcatelor omeneşti: obosind după zilele de muncă, Dumnezeu i-ar fi osândit pe
oameni greşelii; pentru că înţelege care vor fi consecinţele, ar dori să îi remodeleze, dar este prea târziu (Mărturisire). „Sub mincinoasa visului aripă/ Murim cu fiecare licărit de stea", „Sub mincinoasa visului aripă/ Nu ştim nici pentru ce murim"
-	psalmodiază, întors spre sine, poetul, accentuând efemeritatea vieţii printr-o sentinţă de un nihilism evident (Nimicnicie). în contrast cu meditaţia gravă asupra destinului se află o parte din versurile închinate copilăriei, cu jocuri de culori şi de sunete plăpânde: „Dintr-un fluture de ceară/ Rătăcit pe călimară/ A ieşit, el ştie cum,/ O biserică de fum" (Joc pentru îngeri). De cele mai multe ori trecerea de pragul copilăriei este percepută însă dramatic, ca o apropiere, inevitabilă, de crepuscul. Tema vremelniciei, a timpului care nu iartă se regăseşte în tot ce a scris P. Volumul Parabole include sonete situate în acest registru, dar şi poeme de dragoste ori altele cu tentă ironică, moralizatoare. Dialoguri în agora enunţă, din nou, irevocabila hegemonie a timpului asupra făpturii umane - condiţie semnalată chiar de titlurile poeziilor: fiecare începe cu substantivul „ora" urmat de determinanţi (Ora sfinxului, Ora mărturisirilor ş.a.). Cu toate că poemele par scrise „ca ultimul ceas din viaţă către moarte", autorul lor nu se sustrage vieţii, ci continuă să caute răspunsurile unor perpetue întrebări.
SCRIERI: Cântecul argonauţilor, Bucureşti, 1943; Parabole, Bucureşti, 1978; Dialoguri în agora, pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Al. [Al. Raicu], Un debut, SE, 1943,1842; Al. [Al. Raicu], „Cântecul argonauţilor", SE, 1943, 1851; Mihail Chirnoagă, „Cântecul argonauţilor", VAA, 1944, 977; Emil Mânu, „Parabole", RL, 1978,40; Mânu, Eseu, 17,59.	O.	I.
PĂTRUŢ, Picu (1818 - 3.IX.1872, Sălişte, j. Sibiu), copist şi versificator. P., numit de N. Cartojan „Anton Pann al Ardealului", s-a născut într-un sat de oieri din Mărginimea Sibiului, aşezare cu o străveche cultură tradiţională. Copilul (Oprea, după numele de botez) intră la doisprezece ani ca ajutor de crâsnic la biserica mare din Sălişte, atras de icoanele şi de cărţile din biserică. în 1848 sau în 1849 se călugăreşte la schitul Cheia, fără a rămâne însă în clauzura mănăstirii. Modesta slujbă de crâsnic îi oferă condiţii de studiu şi lucru. Interesul pentru literatura populară şi laic-moralizatoare a timpului a făcut dintr-un autodidact un om de cultură cu o bibliotecă de aproximativ două sute de volume scrise de mână. La nouăsprezece ani, copiază din Anton Pann „versuri muziceşti" şi compune în metru popular primele trei scene ale dramei religioase Irozii (Craii sau Magii), piesă în cinci variante, transcrise în 1837-1838. Dintre acestea, doar primele trei au fost reproduse integral de Elisabeta Nanu, în „Anuarul Arhivei de Folclor" (1942). Mironosiţele (manuscris datat 1852) reprezintă un mister versificat, frecvent în Europa de Vest. Iniţiativa de a pune în scenă o astfel de piesă într-o zonă folclorică cu puternice rădăcini tradiţionale îl dezvăluie pe autor ca pe un creator conştient de interesul consătenilor pentru spectacolul dramatic. Deşi e vorba de texte manuscrise, drama s-a răspândit în ţinutul Săliştei, până la Blaj şi chiar la
129 Dicţionarul general al literaturii române
Pâtulea
Braşov. Devenind cvasifolclorică, numele autorului nu a mai fost reţinut. în 1875 Mironosiţele va fi tipărită într-o formă prescurtată, datorată lui Petru Băncilă, care omite să indice paternitatea ei. E republicată de D. Şt. Petruţiu într-o versiune completă, în 1937, iar în anul următor Victor Ion Popa o va prelucra într-o piesă care preia şi titlul Mironosiţele. După ce, în februarie 1872, adună într-un caiet diferite versuri profane şi patriotice (poezii de lenăchiţă Văcărescu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu ş.a.), caiet încheiat cu un Viers la mort: Tristâ-i viaţa omenească..., P. se stinge din viaţă în urma unei boli de piept.
Cu toate că o parte a manuscriselor lui P. s-a pierdut la expoziţia organizată de Muzeul Astra în 1905, se păstrează încă peste cinci sute de poezii, imnuri, balade, compuse de el însuşi sau doar copiate. Opera sa principală este Stihos - adecă viers, lucrare caligrafiată între 1842 şi 1844, având 1400 de pagini şi cuprinzând 474 de cântări interpretate la principalele sărbători religioase şi aranjate în ordinea calendaristică veche a anului (1 septembrie - 31 august). Dintre ele, 367 sunt originale, unele fiind retranscrise de P. şi în alte volume. Se evidenţiază epopeea de peste trei mii de versuri, ilustrată cu mai bine de optzeci de miniaturi, Viers al dreptului şi curatului Iosif celui prea frumos, fiul patriarhului lacov, luoat şi alcătuit din cuvântul Sf Efrem Şirul. Cea mai mare parte a textului e scris în stil şi metru popular. Luându-şi drept model lirica populară sau versurile lui Anton Pann şi I. Tincovici, P. creează imagini de o accentuată plasticitate, ce poartă fie amprenta trăirii dramatice, fie a emoţiei şi admiraţiei, ca în ciclul închinat naturii. Macabeii, de pildă, sunt asemănaţi eroilor neamului, care îşi apără limba şi credinţa. Poezia naturii (Viersul de primăvară şi Cântarea lui Avei) are o cromatică puternică, atestând un artist în profundă comuniune cu ritmurile firii. Ţintind cultivarea tradiţiei strămoşeşti, P. prezintă vieţi şi evenimente pilduitoare şi adaugă adesea şi un vers independent, intitulat învăţătura praznicului. Imnurile sale conţin, mai toate, invocaţii ale divinităţii pentru folosul pământului şi al poporului român. în afara literaturii proprii, P. a transcris versuri folclorice sau din operele înaintaşilor, a copiat un număr impresionant de cărţi tipărite pe care nu şi le-a putut cumpăra: Biblia, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea de Dimitrie Cantemir, Isaak Lakedem de Al. Dumas-tatăl, în traducerea lui G. Baronzi, Moartea lui Avei de S. Gessner, în transpunerea lui Al. Beldi-man, Crucea de argint de Eugene Sue, tradusă de I. Heliade-Rădulescu ş.a. Copiile se individualizează prin îmbunătăţiri ale limbii şi stilului, prin explicaţii aduse noţiunilor neclare. Copistul îşi permitea chiar intervenţii personale şi folosea o limbă fără asperităţi, apropiată de aceea de dincolo de Carpaţi. Ca miniaturist, P. nu a fost un simplu ilustrator de texte, ci un povestitor în imagini plastice al unor realităţi a căror sorginte e viaţa satului românesc din vremea sa. Miniaturile lui reprezintă o operă unică, fără model anterior, realizată pentru textul Bibliei în conformitate cu propria viziune asupra diferitelor momente din istoria biblică. Activitatea sa - crede Zoe Dumitrescu- Buşulenga - „are caracterul unei sinteze care strânge laolaltă cuceririle poeziei de la începuturile ei populare şi până la Anton Pann".
SCRIERI: Colindele Paştilor sau învierea lui Cristos, în Petru Băncilă, Colindele Crăciunului şi ale Paştilor, Sibiu, 1875,47-56; Mironosiţele, în
D.	Şt. Petruţiu, „Mironosiţele". O dramă religioasă din ţinutul Săliştii, AAF, 1937; Irozii (Craii sau Magii), în Elisabeta Nanu, Un manuscris cu irozi al lui Picu Pătruţ, AAF, 1942; Miniaturi şi poezie, îngr. Octavian O. Ghibu, evocări de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Vasile Drăguţ, introd. Octavian O. Ghibu şi Crişan Mircioiu, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Onisifor Ghibu, Scriitorul-ascet Picu Procopie Pătruţ din Sălişte, „Telegraful român", 1905, 80, 82, 83, 86; Onisifor Ghibu, Un reprezentant rustic al spiritualităţii româneşti de la mijlocul secolului al XlX-lea: Picu Pătruţ din Sălişte, Bucureşti, 1940; D. Şt. Petruţiu, „Mironosiţele". O dramă religioasă din ţinutul Săliştii, AAF, 1937; N. Cartojan, Colindele cu steaua, „Artă şi tehnică grafică", 1938-1939; Ion Vlasiu, Drum spre oameni, Bucureşti, 1961, 124-130; Vasile Drăguţ, Picu Pătruţ din Sălişte, SXX, 1965,9; Paul Anghel, Arhivă sentimentală, Bucureşti, 1968,140-165; Octavian O. Ghibu, Bibliografia operei lui Picu Pătruţ din Săliştea Sibiului, BOR, 1976, 3-4; Răzvan Theodorescu, Un enciclopedist al spiritului săsesc, MS, 1985,4; Al. Zub, Univers rustic, VR, 1986,8; Mihai Rădulescu, Picu Pătruţ, ilustrator al lui
E.	Sue şi S. Gessner, MS, 1986, 4; Octavian O. Ghibu, Copia lui Picu
Pătruţ după „Divanul" lui D. Cantemir, BOR, 1987,5-6; Micu, Ist. lit, 84; Dicţ. scriit. rom., III, 657-658.	A.Gţ.
PĂTULEA, Dinu (22.IX .1947, Galaţi), poet, eseist şi traducător. Mama poetului, Ortansa (n. Dimitriu), avea preocupări intelectuale, iar tatăl, Ion Pătulea, era negustor. P. a urmat şcoala primară în oraşul natal, continuându-şi învăţătura la Bucureşti, unde va absolvi Liceul „I. L. Caragiale" (1965). Licenţiat în 1970 al Facultăţii de Limbă şi Literatură Română a Universităţii bucureştene, a funcţionat până în 1990 ca profesor la şcoala generală din Bumbueşti, judeţul Vâlcea, devenind apoi redactor la săptămânalul ecologist „Eco" şi profesor la liceul bucureştean „Marin Preda". Debutează la „Familia" cu poezie (poemul Diotima), fiind sprijinit de Ştefan Aug. Doinaş. Editorial, P. a debutat în culegerea colectivă Prier (1988), unde sunt incluse versuri care ar fi trebuit să constituie materia primului volum personal, proiectat cu titlul Romanul sau Posibilităţile Magdalinei. Dar cea dintâi carte, Fleacuri criminale, îi apare în 1993. Colaborează cu poezie, eseistică, publicistică şi traduceri la „Caiete critice", „Contrapunct", „România literară", „Literatorul", „Contemporanul - Ideea europeană" ş.a.
Cu Fleacuri criminale P. se exprimă, stilistic şi tematic, pe coordonatele caracteristice pentru poezia optzecistă. Universul său mobilizează inventarul şi anecdotica măruntă a vieţii casnice. Nu în exclusivitate, căci li se adaugă câteva traiectorii şi contexte sociale marginale, provizorii, nespectaculoase -navetismul, viaţa măruntă a gărilor obscure şi a traseelor de autobuz lăturalnice, apostolatul didactic rural ( episod, de altfel cvasiobligatoriu în biografia şi în textele majorităţii tinerilor scriitori din anii '80), cârciuma (cea din anii '90, dotată cu televizor color care recepţionează clipuri transmise prin satelit). Marasmul şi privaţiunile din anii dictaturii ceauşiste modelează atmosfera şi tematica acestor versuri. Alimentaţia, vestimentaţia - fie cele din viaţa de toate zilele, cvasimitizate de dificultatea obţinerii lor, fie cele din lumea liberă şi prosperă, uimitoare, neverosimile, semne ale unor paradisuri
Păun
Dicţionarul general al literaturii române 130
terestre posibile dar inaccesibile, întrezărite fulgurant, contemplate cu un jind impersonalizat, melancolic - deţin un loc important în recuzită. Emblematice sunt câteva personaje cu care eul liric intră în comunicare: în universul casnic, Magdalina - cea „refractară faţă de poezie" (Eugen Simion), iar în cel public - impiegatul de mişcare cu veleităţi de poet, colegele de navetă, elevii amărâţi de la ţară (un poem, intitulat două codiţe blonde, închipuie o microbiografie de „om năcăjit"), o doamnă Elfriede, posesoare a unui sortiment de bunătăţi „refegiste", cuprinzând, între altele, „această pastă de dinţi disident pe care eu aş mânca-o" ş.a. E adevărat că, după cum remarca Eugen Simion, poezia lui P. „are o latură comună cu poezia voluptuos ironic conjugală a lui Emil Brumaru", dar într-o perspectivă cumva mai scrâşnită ori mai urmu-zian-grotescă. Inventarul cotidianului prozaic nu e cultivat decorativist, cu o complezenţă neangajantă pentru pitoresc (fie el şi un pitoresc al sordidului), ci vehiculează, cu o retorică burlesc-minimalistă, desfăşurări ambiţioase. Marginalitatea şi întâmplătorul sunt aparente, semnalate cu umor răutăcios şi blând totodată, şi conectate la paradigmele imprevizibile ale heterotopiei. Arătate cu degetul, cu simulat parapon prăpăstios, ele sunt convertite pe loc în contrariul lor. Din sălaşul lui înfrigurat, năpădit de simbolice invazii de şoareci, eul liric e conectat, nu numai radiofonic, la marile dileme ale vieţii moderne, cronometrate după GMT. Condiţia periferică e eufemizată într-un chip agresiv-compensator, prin demiti-zarea „centrului". Poetul exaltă fără grandilocvenţă forţa intelectului de a opera şi judeca pe scară mare, în pofida - sau chiar stimulat de - derizoriul contingentului imediat. Din scoriile cotidiene i se naşte sufletul (căci ne plictisim). Conştientizarea marginalităţii, sentimentul de a trăi într-o lume bizară (de unde scăparea posibilă, evocată repetat, ca o litanie ironică, nu fără aluzie tragic-burlescă la situaţia „neamţului" amintit de Crăcănel în D'ale carnavalului de I. L. Caragiale, a fugii în Bulgaria) convertesc deruta măruntă în sentenţe fundamentale. Efectul decurge din contrastul dintre, pe de o parte, derizoriul ambianţei imediate şi bonomia vicleană, ludic-disperată, a unor formulări (fals) liniştitoare şi, pe de altă parte, zbuciumul mistuitor al unei anxietăţi holiste, dotată cu oarecare coloratură social-politico-culturală şi contextualizată geopolitic, în fond cu adresă ontică. Anxietate virtual dezamorsată totuşi de sugerarea unui chietism oriental, atins prin dobândirea bucuriei contemplaţiei, după procedeul hazului de necaz. Mărunta imagerie prozaică e investită, fără patos sau poză, cu semnificaţii ale interogaţiei asupra rosturilor ultime, schiţate cu nerv şi curmate brusc. Colorată anecdotic, lirica lui P. este de regulă nonnarativă: vădeşte performanţa obţinerii unui maxim de conotaţie cu un minim de anecdotică şi de naraţie. Ecouri din - sau omologii cu -poezia unor autori din generaţii mai vârstnice (atât de diferiţi între ei, precum Tudor George, Mircea Ivănescu şi Leonid Dimov) sunt perceptibile pe alocuri. De filiaţie dimoviană este, de pildă, amplul poem „narativ" cu moneda de, care pune în scenă o „eternitate iterativă" (ca Baia sau Pasărea de argint, la Dimov), cu virtuţi nelămurit alegorice. Caracteristic - sub
aspectul formal, al grafiei - pentru versurile lui P. este şi recursul la artificiile de punere în pagină, la destructurarea corpului fizic al textului, în răspăr cu uzanţele curente, printr-un fel de antiprozodie de factură personală, nu fără asemănări cu procedările avangardiste. Modalitate de insolitare pregnantă a unor părţi de discurs aparent anodine, vizând un spor de expresivitate, o lectură „ghidată": prin nonconformism tipografic, prin frazări şi fragmentări imprevizibile, prin bararea, cu o linie orizontală, a unor cuvinte (la care poetul ar fi renunţat, dar pe care le lasă lizibile, nu fără tâlc) se obţin cezuri productive semantic, goluri, zigzaguri ale traseului privirii de-a lungul şi de-a latul paginii, întreruperi şi temporizări ale citirii, care structurează decodarea poemelor într-un chip anume. în şi mai mare măsură caracteristică e o formulă de angajare social-politică total refractară faţă de orice conformism ori „nonconformism conformist", în fond o angajare mai mult filosofică şi morală decât una propriu-zis politică. Poetul contemplă şi valorizează - ori deplânge, revoltat în cheie majoră, fără emfază zgomotoasă -cu mijloace extrem-moderniste, optzeciste, stări şi tendinţe de profunzime, degradări ale omenescului, determinate de experienţa istorică a contemporaneităţii. Toate acestea, sub aparenţele cultivării unui bric-ă-brac pitoresc şi abstrus.
SCRIERI: Prier (volum colectiv), Bucureşti, 1988; Fleacuri criminale, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Eugen Simion, Magdalina şi Carolina, RL, 1989, 6; Nicolae Bârna, '80 după '80, CC, 1995, 1-2; Octavian Soviany, Sindromul Magdalina, CNT, 1995,7.	N. Br.
PĂUN, Gheorghe (6 .XII.1950, Cicăneşti, j. Argeş), prozator. Este fiul Floarei (n. Toma) şi al lui Vasile Păun, ţărani. Urmează cursurile şcolii elementare în comuna natală, apoi învaţă la Liceul „Vlaicu Vodă" din Curtea de Argeş (1965-1969). Licenţiat al Facultăţii de Matematică, secţia informatică, din. cadrul Universităţii din Bucureşti (1974), doctor în matematică (1977), P. lucrează în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române (Bucureşti). Primeşte o bursă Humboldt (1992-1993) la Magdeburg, în Germania, vizitează universităţi din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Franţa, Austria, Olanda, Finlanda, SUA ş.a. Este membru corespondent al Academiei Române din 1997. în afara lucrărilor de specialitate, a elaborat cărţi de cultură ştiinţifică şi jocuri logice. A fost distins cu mai multe premii pentru literatura SF pe care o scrie.
Prozele matematicianului P. au fost asociate cu literatura de anticipaţie, cu genul ştiinţifico-fantastic. Se observă, ca un reflex al activităţii de cercetător, latura speculativă, „fundamentarea" paradoxală a unor piese narative, în fapt mici parabole comune fantaştilor de oriunde, tratate cu vagă ironie, într-un minimum de cuvinte. Disoluţia epică a acumulării de fapte sugerează o evoluţie în cicluri, în spirală mai curând, în care oricărui model îi corespunde un dublu al său. Volumul Sfera paralelă (1984) propune astfel de revalorificări în manieră SF: Printre noi... relatează povestea unui text ucigaş care,
131 Dicţionarul general al literaturii române
Păun
transmis de autor persoanelor avizate, provoacă în serie moartea lectorilor, ba chiar şi a autorului (narator inclus) referinţei la acesta; Sfera paralelă (titlu ce sugerează improbabilul logic) narează despre ceea ce se anunţa a fi o transpunere „provincială" a temei dublului, dar care se rezolvă în cheia SF a lumilor paralele; aceeaşi tratare SF şi „cibernetică" este abordată în Sora lui Robin şi Teribila spirală. Proza din Generoasele cercuri (1989) se înscrie şi mai bine în acest program auctorial al unei scriituri hiperrealiste: un cadru scenic abia schiţat, al unei lumi de periferie, industrializată abuziv, în care se ghiceşte univoc trama absurdă sau paradoxală care animă conştiinţe oarbe uneori - un muncitor eşuat în viaţă din cauza unui incident din adolescenţă provoacă acelaşi tip de incident, în care victimă va fi de data aceasta un tânăr surprins în aceeaşi postură, aşadar repetabilitate în spirală (Cândva în parc). Romanul Oglinzi mişcătoare (1994) narează şi el programul autorului: ceea ce e prezis şi descris - chiar şi la modul oniric, când e vorba de predicţiile personajului narator - devine necesitate, într-o secvenţă spiralată. Hotel Anghila (1994), care poartă pe copertă numele autorului „tradus" în engleză (George Peacock), contează doar ca un exerciţiu parodic de proză detectivistică, în modul lui Raymond Chandler, scris cu oarecare umor. în schimb, O mie nouă sute nouăzeci şi patru sau Schimbarea care nu schimbă nimic (1993), apărut şi în traducere engleză (Londra, 1997), e o replică la O mie nouă sute optzeci şi patru al lui George Orwell şi preia întocmai cadrul şi personajele antiutopiei scriitorului englez, plasând evenimentele după zece ani, când aparatul de control al conştiinţelor, dirijat de societatea totalitară - stratificată în funcţie de cele mai abuzive privilegii - asupra căreia veghează Fratele cel Mare, suferă o revoluţie care izbucneşte prea repede, luându-i prin surprindere pe complotişti. Aceştia îl vor promova pe Fratele cel Nou, care teoretizează şi aplică o „schimbare care nu schimbă" (aluzie la semnificaţia revoluţiei din decembrie 1989, de întoarcere în acelaşi punct). Dacă, dincolo de îngro-şările de rigoare, s-a văzut în romanul lui Orwell o parabolă a societăţii totalitare, romanul lui P. grefează, tot parabolic, situaţii din România postdecembristă.
SCRIERI: Sfera paralelă, Bucureşti, 1984; Generoasele cercuri, Bucureşti, 1989; O mie nouă sute nouăzeci şi patru sau Schimbarea care nu schimbă nimic, Bucureşti, 1993; Oglinzi mişcătoare, Bucureşti, 1994; Hotel Anghila sau Vacanţa unui detectiv particular, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: Solomon Marcus, Spectacolul matematicii, R, 1983,50; Mihai Coman, întâlnire de gradul III cu literatura SF, SLAST, 1984,8; Voicu Bugariu, Literatură şi matematică, LCF, 1984,38; Nicolae Manolescu, Eseul ca „provocare", ST, 1984, 12; Cornel Robu, „Sfera paralelă", ST, 1984, 12; Mircea Tomuş, Un model al perfectibilităţii, T, 1984,12; Voicu Bugariu, Tineri prozatori, SLAST, 1986,13; Ion Hobana, Anatomy ofWonder. A Criticai Guide to Science Fiction, Londra, 1987, 562-570; Alex. Ştefănescu, Ars longa, prosa brevis, RL, 1990, 7; Ioan T. Morar, „Generoasele cercuri", „Almanah «Anticipaţia»", 1990; George Arion, Tiran după tiran, FLC, 1993,50; Paul Schveiger, „O mie nouă sute nouăzeci şi patru sau Schimbarea care nu schimbă nimic", „Viaţa noastră" (Tel Aviv), 1997, 18 iulie; Rusu, Membrii Academiei, 400; Oprită, Anticipaţia, 306-309,554-555.	E.M.
PĂUN, Octav (26.11.1928, Iaşi), folclorist. Este fiul Cleopatrei Păun. Urmează şcoala primară la Dorohoi, învaţă apoi la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi (1939-1946) şi la Liceul „Octavian Goga" din Odorhei (1946-1947). Va absolvi în 1951 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, devenind cadru didactic la Catedra de istoria literaturii române şi la Catedra de folclor a Facultăţii de Filologie bucureştene, apoi lector de limba, literatura şi civilizaţia poporului român la universităţile din Sofia (1964-1966) şi Belgrad (1967-1969,1990-1993), conferenţiar la Universitatea „Spiru Haret" din Bucureşti. Este doctor în ştiinţe filologice cu teza Paralele folclorice româno-sârbo-croate, susţinută în 1974 la Universitatea din Belgrad. Debutează cu un studiu despre literatura română veche în „Analele Universităţii Bucureşti" (1957). Colaborează la „Revista de istorie şi teorie literară", „Analele Universităţii Bucureşti", „Gazeta literară", „România literară", „Contemporanul", „Tribuna", „Lumina" (Pancevo), în publicaţii de la Skopje, Sofia, Belgrad ş.a.
Ca folclorist, P. realizează, dar mai cu seamă editează, singur sau în colaborare, colecţii de literatură populară, precum şi un curs universitar, Folclor literar românesc (1964). în 2003, sub titlul Novăceştii, publică studii de folclor comparat care îşi au punctul de plecare în teza de doctorat. Aici sunt examinate, în două capitole extinse, variantele sârbeşti şi româneşti despre Novăceşti. Cel mai semnificativ aport al cărţii este acela că autorul nu îşi susţine aserţiunile folosind traduceri germane sau franţuzeşti, ci chiar texte de primă sursă, studiate în anii când s-a aflat la Belgrad. Altă caracteristică a demersului este că nu constată doar analogii, interferenţe, paralele între cele două serii de variante, ci caută explicaţii istorice, etnografice, etnologice ale acestor confluenţe. în timpul unui stagiu de documentare, în anii 70, P. a avut şansa să descopere la Biblioteca „Goethe" din Weimar primele trei numere, până atunci necunoscute, din „Fama Lipschii pentru Daţia", întâiul periodic românesc, scos de I. M. C. Rosetti şi Anastasie I. Lascăr în 1827 la Lipsea (Leipzig). De asemenea, a editat, în colaborare cu Vasile Popeangă, Din istoria literaturii didactice româneşti, lucrare a lui Onisifor Ghibu (1975), a antologat, în colaborare cu Antoaneta Tănăsescu, Discursuri de recepţie la Academia Română (1980), a realizat o antologie de proză românească în limba bulgară (1965) şi mai târziu o antologie a poeziei româneşti din Iugoslavia (1995, în colaborare cu Simeon Lăzăreanu).
SCRIERI: Folclor literar românesc, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Barbu Theodorescu); Novăceştii, Bucureşti, 2003. Culegeri: Folclor din Dâmboviţa, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Silviu Angelescu). Ediţii, antologii: Album de paleografie românească, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Mitu Grosu); [Cei care plătesc cu viaţa], Sofia, 1965; Elogiu folclorului românesc, pref. edit., Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Maria Mărdărescu); Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice româneşti, introd. Vasile Popeangă, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Vasile Popeangă); Discursuri de recepţie la Academia Română, pref. edit., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Antoaneta Tănăsescu); ed. 2, Bucureşti, 1997; Legende populare româneşti, introd. edit., postfaţă Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Silviu Angelescu);
Păun
Dicţionarul general al literaturii române 132
Petre Lenghel Izanu, Poezii şi poveşti populare din Maramureş, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1985; Basme, cântece bătrâneşti şi doine, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Silviu Angelescu); Intrarea în casă. Antologia poeziei româneşti din Iugoslavia, pref. edit., Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Simeon Lăzăreanu).
Repere bibliografice: Bârlea, Ist.folc., 58-73; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 149-150.	I.D.
PĂUN, Paul (pseudonim al lui Zaharia Zaharia; 10.IX.1916, Bucureşti - 9.IV.1994, Haifa, Israel), poet. Bunicul său dinspre tată a trecut Prutul de frica armatei ţariste, care l-ar fi recrutat forţat, şi a trăit în Moldova. P. a făcut studii de medicină, absolvite în 1940. La începutul anilor '60 a emigrat în Israel, unde a profesat ca medic urolog. A fost şi un artist plastic apreciat, prezentând mai multe expoziţii cu ecou imediat. Debutează cu versuri avangardiste în revista „Alge" (1930), colaborând şi la „unu", „Facla", „Cuvântul liber", „Azi", „Lumea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Lumea românească", „Era nouă", „Meridian", „Viaţa românească". Editorial, intră în scena literară cu volumul de versuri Plămânul sălbatic, apărut în 1933.
PAUL PĂUN
LA CONSPIRATION DU SILENCE
INFRA-NOIR
Plămânul sălbatic este un lung poem încărcat de secvenţe onirice, dar şi de îmbinări şocante de cuvinte: „le vorbeam despre dragoste/ca despre o crimă de artă/ [...] te iubesc/cum iubeşte asasinul/carnea şi cuţitul". Acest nou Robinson Crusoe - cum se consideră poetul - descoperă, printr-o percepţie whitmaniană, o „solidaritate mondială a suferinţei" în dăruirea de sine ce capătă dimensiuni cosmice. Filonul răzvrătirii provine din nevoia de libertate pe care spiritul celui despovărat de prejudecăţi şi de clişee sociale o simte revenind printre semeni: „acum inima mea e obrazul suferinţei/purtat peste oraşe, peste mări". Aşa cum s-a întâmplat cu confraţii Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Gherasim Luca, D. Trost ş.a. din Grupul suprarealist român, poezia lui P. din placheta Marea palidă (1945) devine şi mai clar exponenta liricii suprarealiste. E un poem de câteva sute de versuri, care abundă în imagini frenetice, bizare, cu reflexe stranii, sugerând erotismul când suav, când şocant şi ciudat: „în gâtul tău curge o rochie lichidă"; „în timp ce pe braţe/[...] ţin corpul tău cât o linguriţă"; „şi totuşi între noi e un fulg îmbrăcat în călău/un cadavru cât o mică păpuşă". Peisaje absurde proiectează imagini halucinante, nu departe de picturile lui Salvador Dali: câmpul este invadat de paturi de fier ca nişte schelete, ori „sufocant, peisajul topit/răsuflă adânc, se opreşte, răsuflă". Tot în anul 1945 P. a semnat, alături de Gellu Naum şi Virgil Teodorescu, manifestul intitulat Critica mizeriei. Spiritul contestatar se revoltă împotriva a tot ce întruchipau vechile sisteme de valori, proclamând „PERMANENTUL EFORT PENTRU ELIBERAREA EXPRESIEI UMANE SUB TOATE FORMELE EI", reprezentat de suprarealism. De altfel, sub bagheta lui Andre Breton, P. şi alţi adepţi români ai curentului vor scrie în 1947 un nou manifest, Le Sabie nocturne. Alte două cărţi, de astă dată de proză, Les Esprits animaux (1947) şi La Conspiration du silence (1947), venerează cuvântul văzut ca o alchimie. Singurul volum publicat în Israel este La Rose parallele (1975), unde poetul îşi păstrează propensiunea spre suprarealism, dar îi asociază, într-un mod personal, concepte cabalistice. Opera artistului plastic P. îşi extrage esenţa şi respiră în acelaşi spaţiu genuin suprarealist pe care nu l-a părăsit niciodată.
SCRIERI: Plămânul sălbatic, cu guaşe de Jules Perahim, Bucureşti, 1933; Diamantul conduce mâinile (în colaborare cu Virgil Teodorescu şi D. Trost), Bucureşti, 1940; Marea palidă, Bucureşti, 1945; Critica mizeriei (în colaborare cu Gellu Naum şi Virgil Teodorescu), Bucureşti, 1945; Les Esprits animaux, Bucureşti, 1947; La Conspiration du silence, Bucureşti, 1947; Vlnfra-Noir. Preliminaires â une intervention surthaumaturgique dans la conquete du desirable (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi D. Trost), Bucureşti, 1947; Eloge de Malombra. Cerne de Vamour absolu (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi D. Trost), Bucureşti, 1947; Le Sabie nocturne (în colaborare cu Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi D. Trost), în Le Surrealisme en 1947. Exposition Internationale de Surrealisme presentee par Andre Breton et Marcel Duchamp, Paris, 1947; La Vie exterieure, Bucureşti, 1948; La Rose parallele, Haifa (Israel), 1975.
133 Dicţionarul general al literaturii române
Păun
Repere bibliografice: C. Ionescu-Gulian, „Plămânul sălbatic", VR, 1939,5; Streinu, Pagini, II, 144-147; Ion Caraion, Paul Păun, „Mondial magazin", 1947,35; Andre Breton, Le Surrealisme en 1947, Paris, 1947, passim; Jean-Louis Bedouin, Vingt ans de surrealisme, Paris, 1961,111; Piru, Panorama, 131-132; Piru, Ist. lit., 281,434,477; Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983,50,52, 680; Pop, Avangarda, 334-343; Ierunca, Subiect, 224-233; Ion Pop, Paul Păun, ST, 1994,12; Ştefan Baciu, însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996,220-221; Ov. S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001, 158-166, 197-198; Popa, Ist. lit., 1,251-252; Cristofor, Ţara Sfântă, II, 92-98; Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Bucureşti, 2003,510.	O. I.
PĂUN, Stelian (24.11.1913, Turnu Măgurele - 11.X.1992, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Gherghinei Păun, muncitoare în port, şi al lui Marin Păun, agricultor şi muncitor portuar. Urmează cursurile primare şi liceale la Turnu Măgurele. între 1933 şi 1939 este student la Academia de înalte Studii Comerciale şi la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti. Numit, în 1943, profesor titular la Liceul de Băieţi din Turnu Măgurele, în 1945 devine şi director, iar în 1948 este promovat inspector-şef al Inspectoratului Şcolar al judeţului Teleorman. A deţinut funcţii de conducere şi în cadrul Inspectoratului Şcolar al judeţului Ilfov, a fost membru în Comitetul Executiv al Regiunii Bucureşti şi deputat regional timp de opt ani. Debutează cu versuri în „Cuvântul liber" (1936), pentru scurt timp semnând şi Stelian Păun-Negru. în presa vremii publică, pe lângă versuri originale, şi traduceri din lirica unor poeţi americani proletari grupaţi în jurul revistei „New-masses" (New York), precum şi eseuri, recenzii, reportaje etc. Colaborează la „Lumea românească", „Câmpul" (Turnu Măgurele), „Drum" (Roşiori de Vede), „Tineretul" (Turnu Măgurele). în 1939 şi 1940 este secretar de redacţie la „Lumea românească", iar în 1945 tipăreşte gazeta „Vipera", fiind redactor-şef şi elementul catalizator al acesteia. A mai colaborat la „Teleormanul liber", „Steagul roşu", „Gazeta literară" ş.a.
Poeziile scrise de P. exploatează stângaci un aşa-zis sentiment patriotic, fiind versificări facile, în spirit agitatoric: „Cu această dragoste nepieritoare/Eu, ţară, te iubesc clocotitor/ Şi-am mers la braţ cu tine totdeauna/ în văzul şi-n auzul tuturor" (E o iubire). Dinastia regală este blamată stupid („ţara lui rege Hopânţol") şi îndemnul de a pune capăt unei rânduieli politice „învechite" este exprimat conform reţeta-rului ideologic: „Să sfărâmi lumea veche în care-ai suferit" (Cântec pentru liniştit copilul). Primul roman publicat de P., Pământ sălbatic (1966), e urmat de Faţa lumii (1971), Primăvară în infern (1981) şi Cloşca cu puii de aur (1983). în Primăvară în infern autorul încearcă să ofere o frescă a evenimentelor din aşezarea Turris de pe malul Dunării, coroborate cu cele care au marcat istoria ţării în preajma anului 1940 şi după aceea. Se străduieşte să contureze prototipuri umane, dar nu reuşeşte decât rareori, personajele fiind lipsite de consistenţă epică. Dialogurile, cu puţine excepţii, par nişte tirade înţesate documentar, adevărate lecţii de istorie ori de conduită umană care „sună" la fel, fie că
simt rostite de un adolescent sau de un adult. Se fac trimiteri, în direcţia acceptată oficial, la momente din istoria României, precum mişcarea legionară, uciderea lui N. Iorga, al doilea război mondial şi tributul în vieţi omeneşti plătit de armata ţării. Instaurarea regimului comunist este văzută ca o izbăvire. Cu certe sugestii autobiografice, protagonistul e un tânăr intelectual ai cărui părinţi, ţărani, au făcut tot posibilul să îl ajute să înveţe la Bucureşti, la facultate. Proaspăt absolvent, este numit de secretarul de partid al judeţului director al şcolii din Turris şi, puţin după aceea, inspector-şef al inspectoratului de învăţământ. Previzibil, apologia comunismului, considerat cea mai dreaptă orânduire, nu întârzie să apară: „... peste tot e nevoie de oameni buni, bine pregătiţi, şi mai presus de toate, comunişti!". P. a mai tipărit un volum de însemnări, Omul de la catedră (1974), privind educaţia, şcoala, procesul de învăţământ.
SCRIERI: Pământ sălbatic, Bucureşti, 1966; Faţa lumii, Bucureşti, 1971; Omul de la catedră, Bucureşti, 1974; E o iubire, Bucureşti, 1978; Primăvară în infern, Bucureşti, 1981; Cloşca cu puii de aur, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Virgil Carianopol, „Pământ sălbatic", VR, 1966, 9; Sorin Titel, „Faţa lumii", RL, 1971,50; Valeriu Cristea, „Faţa lumii", FLC, 1971,51; Adrian Popescu, „Faţa lumii", ST, 1972,23; Sorin Titel, Experienţă şi transcriere, RL, 1975,52; Virgil Carianopol, „Primăvară în infern", R, 1981,8; Al. Raicu, Stelian Păun - 70, RL, 1983,9; Al. Raicu, Popas aniversar, RL, 1988,11; Cristea, Teleorman, 513; Popa, Ist. lit, II, 942.	O.l.
PĂUN, Vasile D. (9.II.1850, Bucureşti - 1.III.1908, Bucureşti), poet, teoretician şi critic literar. După studii secundare făcute în Bucureşti, la Gimnaziul „Gh. Lazăr" şi la Liceul „Sf. Sava", lucrează o vreme ca funcţionar în administraţie. Va absolvi şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este apoi profesor şi director (1878) la Gimnaziul „Cantemir Vodă", profesor, din 1879, la Liceul „Sf. Sava". îşi va fi desăvârşit studiile în Germania, când, din 1883, l-a însoţit, ca preceptor, pe principele Ferdinand de Hohenzollern. La întoarcerea în ţară, ajunge profesor titular de limba şi literatura română, dar şi director (1892-1903) al Liceului „Gh. Lazăr" din Bucureşti.
în revista „Albina Pindului", unde debutează în 1868 cu poema Umbra lui Mihai, P. îşi semna versurile Basiliu Dimi-trescu sau Vasile Demetrescu. Acum, în cercul „Orientul", organizat de Gr. H. Grandea, are prilejul să îl cunoască şi să se apropie de Mihai Eminescu. Va mai colabora cu versuri, dar şi cu proză, articole şi cronici literare la „Foaia Societăţii «Românismul»", „Traian", „Columna lui Traian", „Foaia Societăţii «Renaşterea»", „Povestitorul", „România liberă", „Românul literar", la „Vatra", „Literatură şi artă română", la „Revista Societăţii «Tinerimea română»" (unde e redactor-şef), „Apărarea naţională" ori la „Secolul", aici susţinând cronica literară şi rubrica „Note şi reflexiuni". Mai semna Davus, Pavo, Simplex şi Zorilă. Versurile lui - patriotice, elegii, satire, ode (Odă la rezbel, 1877), alegorii, balade - sunt ale unui manierist care ştie să fructifice lecturi şi tehnici. Spirit reflexiv cam uscat, construind după scheme apăsat romantice, ca mai târziu
Păun-Pincio
Dicţionarul general al literaturii române 134
Panait Cerna, autorul este un calofil, preocupat de eufonia ritmică şi de calitatea prozodiei (Iezerul, Sihastrul, „poveste poetică" -1896). Ca şi prietenul său Anghel Demetriescu, P., om cu serioasă cultură clasică, informat şi cu privire la ideile şi arta contemporană, a fost un teoretician tradiţionalist, intrând în rezonanţă cu autori şi opere consacrate. Deşi teoretiza insistent asupra preeminenţei fanteziei între facultăţile generatoare de artă, înţelesul frumosului era, la el, cel clasicist. In contribuţiile lui analizează cvasididactic, citând abundent esteticieni al căror şir porneşte din Antichitate, noţiuni precum cele de urât, ridicol şi comic, glosează în legătură cu alte categorii - sublim, graţie, farmec, naivitate -, scrie comentarii scolastice intitulate Ficţiune, imagine şi comparaţiune (1896), înrudirea poeziei cu celelalte arte frumoase (muzica, pictura, plastica şi arhitectura) (1898). Şi criticul preferă „aerul limpede al imaginilor senine", arătându-se prudent faţă de poetica lui Baudelaire, „stegarul celui mai desăvârşit senzualism". Stângăciile de prozodie ori greşelile de limbă, sancţionate cu iritare, uneori chiar violent, îi stârnesc câteodată porniri marcate de suficienţă.
SCRIERI: Odă la rezbel, Bucureşti, 1877; Ficţiune, imagine şi comparaţiune, studiu comparativ de literatură poetică. Sihastrul, poveste poetică, Bucureşti, 1896; Catastrofa Nibelungilor, Craiova, 1896; înrudirea poeziei cu celelalte arte frumoase (muzica, pictura, plastica şi arhitectura), Bucureşti, 1898.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 41-45; G. Popa-Lisseanu, Vasile D. Păun, UVR, 1929,22; Perpessicius, Alte menţiuni, II, 397-398; Bucur, Istoriografia, 56-57; Dicţ. lit. 1900, 668-669; Dicţ. scriit. rom., III, 658-660.	'	'	G.D.
PĂUN-PINCIO, Ion (17.VIII.1868, Mihăileni, j. Botoşani -30.XII.1894, Bucureşti), poet. Tatăl său, Alexandru Păun, îndeplinise funcţia de subprefect în judeţul Dorohoi. Mama publicase înainte de căsătorie, sub semnătura Maria Cozmiţă, câteva texte prin revistele din Bucovina. Terminând şcoala primară la Mihăileni în 1881, P.-P. începe liceul la Pomârla şi îl va continua la Botoşani. Este perioada în care îşi publică cele dintâi versuri în „Familia" (1888), apoi în „Drepturile omului", „Contemporanul", „Ilustraţiunea română". O vreme urmează cursuri liceale şi la Iaşi, unde, cuprins de o afecţiune subită pentru arta scenei, se înscrie şi în clasa de declamaţie a Conservatorului. Dar, covârşit de neajunsuri materiale, nu-şi poate termina studiile. într-o călătorie prin Italia, din 1892, îşi alege pseudonimul Pincio după numele unei celebre grădini din Roma. La începutul aceluiaşi an, s-a angajat telegrafist în Bucureşti. De aici e mutat la Brăila şi, după un timp, în comuna Piua Petrii, judeţul Ialomiţa. Intrat în conflict cu mai marii lui, îşi va da demisia, dedicându-se ziaristicii. Acum colaborează mai regulat la „Adevărul", „Adevărul ilustrat", „Arhiva", „Evenimentul literar", „Literatură şi ştiinţă", „Munca", „Munca ştiinţifică şi literară", la publicaţiile muncitoreşti îndeosebi, P.-P. fiind atras în această vreme către mişcarea socialistă. Dar tribulaţiile vieţii de slujbaş îi zdruncinaseră sănătatea. Nu rezistă decât câteva săptămâni în
postul de casier la o berărie ţinută de I. L. Caragiale. Bolnav, se retrage la Brăila, să se îngrijească. Găseşte încă resurse de a răspunde cu entuziasm chemării revistei „Lumea nouă", care îi oferă o funcţie de redactor. Se prăpădeşte în urma unei banale infecţii. în 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei RPR.
Lirica, de o anume melodicitate, a lui P.-P., adunată postum, în 1896, este aceea a unui melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii. Prin atmosfera deprimantă provocată de spectacolul naturii în destrămare, Amurg, Dies irae (după Leconte de Lisle) sau Sfârşit de toamnă îl prevestesc pe G. Bacovia. P.-P. este însă, în primul rând, un eminescianizant. Lirismul lui, în care răzbate sunetul pur al ingenuităţii, cuprinde totuşi atâta autentică simţire, câtă să nu facă din el un searbăd epigon. Versurile erotice, în care se percep inflexiuni folclorice, capătă uneori tonalitatea idilelor lui G. Coşbuc. E poezia de factură intimistă a unui confesiv, nu lipsit cu totul de umor şi nici de autoironie. Alteori, aplecându-se spre necazurile altora, întristatul nu se mai abandonează doar propriilor pătimiri. Deşi abulic, el întrevede în aceste clipe, ca singură cale de urmat, lupta. Lirica lui socială este notabilă prin accentele de satiră. în afara unor articole şi a unor note critice, poetul a scris şi câteva schiţe, în care evocă anii copilăriei petrecute la ţară. Prozele sunt pătrunse de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi. Câteodată mila se preschimbă în indignare sau într-o ironie acidă.
SCRIERI: Versuri şi proză, Bucureşti, 1896; Versuri, proză, scrisori, pref. G. Diamandi, Bucureşti, 1911; Versuri, îngr. şi postfaţă N. Ionescu-Lazu, Bucureşti, 1946; Versuri, proză, scrisori, îngr. Andrei Rusu, pref. I. Vitner, Bucureşti, 1955.
Repere bibliografice: Botez, Scrieri, 47-50; Chendi, Schiţe, 105-108; G. Dumitrescu, Figuri uitate. Ion Păun-Pincio, VRA, 1935, 408; Barbu Lăzăreanu, Ioan Păun-Pincio, Bucureşti, 1948; Ist.lit., III, 576-578; Dicţ. lit. 1900, 669; Dicţ. scriit. rom., III, 660-662.	F.F.
PĂUNAŞUL CODRILOR, revistă apărută la Tohanul Vechi, azi Zărneşti, lunar, din decembrie 1941 până în iunie 1944. Director fondator este I. Merişescu, iar director literar Nicolae Graur. Articolul-program, Chemări, semnat de I. Merişescu, mărturiseşte dorinţa de a da publicului „tot ce poate fi mai sănătos şi mai bun" şi de a lupta împotriva „încornoraţilor" care înveninează literatura. Revista cuprinde poezii şi articole critice (scurte) despre poeţi, cu o accentuată preferinţă pentru literatura mai veche şi nemanifestând interes pentru curentul modernist. în numărul 1-2 din 1944 P.c. reproduce din „Moftul român" poezia Da.. .nebun de I.L. Caragiale. Se publică sau sunt retipărite versuri de I. Merişescu, Zaharia Bârsan, Nicolae Graur, Nicolae Isac, Radu D. Rosetti, Const. Stăvaru,
135 Dicţionarul general al literaturii române
Păunescu
Al. Mateevici ş.a. De altfel, număr de număr se reproduc texte din mari scriitori români, cu precădere poezie. în sumar este inclusă proză semnată de I. Merişescu, Ilie Gh. Crişan, Ursanu Zeletin, alături de câteva articole, apărute sub genericul,,Poeţii noştri": I. Merişescu, Octavian Goga, V. R. Stoica, Mihail Eminescu, Radu D. Rosetti, Un uitat: Haralamb G. Lecca. Publicaţia mai cuprinde un „Caleidoscop literar", cu scurte prezentări ale materialelor literare apărute în alte reviste, cugetări, anecdote, poşta redacţiei, anunţuri. Mai pot fi consemnate însemnări diverse de Nicolae Graur, N. Carpen, M. Suciu-Sibianul, V. Modorcea-Ossian.	T.H.
PĂUNESCU, Adrian (20.VII.1943, Copăceni, j. Bălţi), poet, prozator şi gazetar. Este fiul Floarei Păunescu şi al lui Constantin Păunescu, învăţători. După reocuparea Basarabiei de către armata sovietică, familia se întoarce la Bârca, în Oltenia. P. începe cursul mediu la Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova, spre a-1 continua la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti şi a-1 absolvi, în 1960, la Şcoala Medie nr. 10. în acelaşi an debutează cu versuri în „Luceafărul". Student, între 1963 şi 1968, la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, lucrează, din 1966, în redacţia revistei „Amfiteatru". în 1968 trece la „Gazeta literară". în 1970 devine redactor-şef adjunct la „Luceafărul". Timp de un an şcolar (1971-1972) beneficiază de o bursă la Iowa (SUA). Revenit în ţară, întemeiază un „cenaclu revoluţionar" de mare răsunet, ce organizează şezători în toată ţara. Din 1973, când poetului i se încredinţează direcţia săptămânalului „Flacăra", cenaclul primeşte numele acestuia şi faima lui, într-un anume sens eficientă şi în „umanizarea" ideologiei oficiale, creşte neîncetat. Aici promovează poezia contemporană, lansând numeroase talente, atât literare cât şi muzicale. Dar în anii '80 revista şi cenaclul întreţin şi intensifică până la limitele excesului şi ale imposturii cultul familiei Ceauşescu, concomitent cu semnalarea, pe de altă parte, a fel şi fel de situaţii deplorabile, de abuzuri şi injustiţii şi cu sprijinirea doleanţelor multor frustraţi şi năpăstuiţi. După explozia decembristă, P. scoate periodicele „Vremea" şi „Totuşi iubirea", fondează Editura Adrian Păunescu, reactivează cenaclul, interzis în 1985, cât şi o nouă serie a revistei „Flacăra", moderează emisiuni televizate etc. Angrenat în politica militantă, devine membru în conducerea Partidului Socialist al Muncii, de unde trece la Partidul Social Democrat; activează în Parlamentul României, ca senator al primului, apoi al celui de-al doilea partid, fiind desemnat şi între parlamentarii care reprezintă România în Consiliul Europei.
Pe tărâmul scrisului, P. excelează, înainte de orice, prin productivitate. Dintre poeţii români, e, poate, cel mai fecund din toate timpurile, având editate zeci de volume, unele de o masivitate neobişnuită. Modernist cu măsură, în primele trei cărţi - Ultrasentimente (1965), Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1968) -, poetul adoptă ulterior mijloace expresive clasice, multe de factură preeminesciană. Străbătând culegerile al căror şir începe cu Istoria unei secunde (1971), s-ar părea că se
parcurg pagini cu versuri inedite de I. Heliade-Rădulescu, V. Cârlova, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, V. Alecsandri şi mai ales Grigore Alexandrescu: „Să ne gândim la mica, lovita noastră ţară,/ să ne gândim la lume, la patrie din nou,/ să-i fie dreaptă calea, aicea şi afară,/ să ne gândim la ţară, acum de Anul Nou". Cadenţa stihurilor din piese ca Mere şi rouă, Veac de tăcere o aminteşte pe cea din macedonskienele Stepa şi Prietenie apusă. Totuşi, e de precizat că autorul nu urmează poezia veacului al XlX-lea şi în materie de lexic. Vocabularul său, minus regionalismele izolate şi unele cuvinte create, se găseşte întru totul în Dicţionarul limbii române contemporane. In majoritatea poeziilor este, în schimb, preluată prozodia din precedentul secol şi, odată cu ea, întreaga ei poetică. După toate indiciile, în înţelegerea lui P., cuvântul „poezie" e sinonimul cuvântului „vers" şi a poetiza înseamnă a versifica. Tot ce provoacă o reacţie oarecare a sensibilităţii (şi nicidecum doar ceea ce, potrivit opiniei lui Vladimir Maiakovski, se poate spune numai în versuri) are, căzând sub incidenţa privirii sale, şansa de a se face vers, şi chiar se face, într-o clipită. Aidoma poeţilor din veacurile trecute, cel care scrie Manifest pentru sănătatea pământului (1980) întrebuinţează versul la orice, îi
Păunescu
Dicţionarul general al literaturii române 136
impune toate corvezile la care e supusă vorbirea obişnuită. Recurge la el pentru a se confesa, a-şi vărsa năduful, a se căi, a se justifica, pentru a slăvi şi a veşteji, pentru a denunţa, a ameninţa, a condamna, pentru a formula judecăţi, pentru a instrui şi a îndemna, pentru a evoca şi comemora, pentru a mobiliza. Exprimând întotdeauna expansiv stări de conştiinţă masive, clare, fără nuanţe, precis formulabile, declamabile, poetul nu operează cu sugestii. Spune, pur şi simplu: nu numai pe şleau (de cele mai multe ori), dar cu enorme prisosuri verbale. Spusa poate fi aluzivă, dar nu e niciodată criptică, nu trimite la presupuse „reale" tainice, pentru a căror numire nu există vocabule proprii. De aici, şi toate consecinţele de ordin artistic. Putând (şi neezitând) să vorbească despre orice, poetul nu îşi alege cuvintele, nu acordă nici unora statut privilegiat. Se vrea doar „mânuitor", nu şi „mântuitor" de cuvinte, precum Lucian Blaga. Romantic de obârşie hugoliană, e hotărât să „mântuiască" nu vorbele, ci lumea. în loc de a oficia în sanctuare, declamă pe stadioane, în faţa mulţimii. Situat la antipodul simbolismului, lansatorul de „manifeste" cultivă tot ceea ce contrazice mai sfidător principiile poeziei „pure", şi chiar recomandările din Arta poetică a lui Paul Verlaine. Logosul său (îndatorat, totuşi, prefacerilor determinate de mişcarea simbolistă prin aceea că îşi poate şi, uneori, chiar îşi permite abateri de la anumite canoane prozodice) nu evită sentimentalismul, oralitatea, diluţia verbală, lungimile excesive, retorismul, prolixitatea, inconsistenţa, platitudinea, prozaismul. Nu le evită şi nici nu le încredinţează, antifrastic, funcţii estetice. Le acordă drept de cetăţenie nu dintr-un nonconformism estetic, din spirit de frondă faţă de codurile puriste, ci sub impulsul temperamentului, al temperaturii afective de moment. Poezia devine discurs, articol, reportaj, pamflet, afiş, proclamaţie, manifest etc. E, în cele din urmă, atâta suflet în tribunul preocupat de „sănătatea pământului", atâta simţire ingenuă, că, indiferent ce factor extern declanşează inspiraţia, inefabilul tâşneşte, în versuri, parcă de la sine. Prin structurări de aparenţă spontană, înfăptuite sub impactul fie al entuziasmului, fie, mai cu seamă, al indignării (facit indignatio versus, zicea luvenal), lirica lui P. devine, intermitent, modernistă sau dobândeşte amprente ale modernităţii. La debut ea a fost, de altfel, marcată de spiritul modem în aceeaşi măsură ca producţia lirică a aproape întregii noi generaţii. Autorul versurilor din Ultrasentimente a participat la readucerea poeziei, în anii '60, pe traiectul evolutiv normal tot atât de intens ca Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, şi chiar cu aceeaşi eficacitate. Piesele remarcabile din volumul de debut şi din cel următor, Mieii primi, reiau (în expresie personală, deocamdată doar prin amprenta tonusului afectiv) motive, trăiri şi tonalităţi de genul celor frecvente în lirica perioadei interbelice. Nota cea mai pregnant individualizantă a „uitrasentimentelor" e un naturism cu accente de senzualitate candidă, analog, cu un spor de suculenţă, celui din Paşii profetului de Lucian Blaga: „O, pepenii iluminau cerul când se coceau./ Cu urmele dinţilor de iepuri în ei,/ Stelele noi le muşcau, le sângerau,/ Cu purpurii averse de ulei" (Amurg cu
Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu
diavoli). Teritoriul liric este, de altminteri, o împărăţie a organicului, în care făpturile umane se pot naşte din plante: „La-nceputul lumii noastre delirante, / Când pământul se ţinea de soare încă, / Sau cu-o frică adâncă, / Oh, doi tineri au ieşit frumos din plante" (Tinerii). Sentimentului reîntoarcerii în părinţi, prezent la Blaga, i se răspunde prin unul al „smulgerii din părinţi". „Mieii primi" descind cu evidenţă din cei cărora Pan „le mângâie corniţele sub năstureii moi de lână", şi divinitatea nu îi abandonează nici după ce cresc: „Iar Dumnezeu străluceşte greoi în berbeci...". Dintre celelalte ecouri de dincolo de anul 1948, an care, asemenea Styxului, separă poezia întâiului deceniu republican de cea anterioară, două sunt distincte: unul arghezian, din Seceta mare, perceptibil în Halucinaţie de secetă: „De ce ai pus în ierbi, fierbinte, / O răzbunare ca un şir de gropi? / Şi dacă-ţi trebuiră oseminte, / De ce nu le-ai cules din plopi?"; altul macedonskian, însă adaptat pentru proslăvirea nupţiilor intelectului. într-o euforie mai curând dionisiacă decât apolinică, intelectul urcă, extatic, spre „plus infinit", ca (spre Soare) în Ritmuri pentru nunţile necesare, poemul lui Ion Barbu: „Treci şi de 1, treci şi de 2,/ Rupe-i spirala lui 3 cu braţul./ Du-te la 4, caTa un roi / Care spre 5 îşi îndreaptă nesaţul [...] // Sorii le macină mărilor
13 7 Dicţionarul general al literaturii române
Păunescu
spiritul / Şi-n risipire cu paşii rod / Plus infinitul, plus infinitul / Care pe numere e voievod. // [...] El e deasupra şi-n toate părţile, / Râde în sunete ca un pian, / Clatină hărţile, biruie morţile, / El e văzduhul submarţian" (Spre plus infinit). Marcată la început mai cu seamă de Blaga, creaţia lui P. avea să se înscrie, prin cele mai autentic lirice dintre poemele reunite în Fântâna somnambulă, pe o orbită argheziană. Sursa lirismului este „suferinţa cerului", sila de efemer, de „păcat", aspiraţia spre absolut, spre condiţia originară, spre reintegrarea în „Marele Gând". Poetul suferă de a nu mai suferi, de a fi devenit insensibil („Ce gros simt îmbrăcat, ce simţuri groase, / ce piele groasă, ce urechi rudimentare. / Şi ce ochi groşi, ce limbă trândăvită, / ce neîndurerare") şi cere mamei să îl nască a doua oară, resensibilizat: „Tu care poţi, întâia şi singura, să fii / izvor al fiinţei mele, mai naşte-mă o dată [...] // [...] îndurerează, mamă, din nou această carne" (îndurerează). Drama sa, analoagă aceleia a „psalmistului singuratic" - şi, în alt fel, a lui Baudelaire -, este de a dori cerul lăsându-se atras de pământ, de a se şti în neputinţa de a-şi continua zborul „spre plus infinit", sub impactul „ispitelor uşoare şi blajine": „Mi-e dor de Tine şi iubesc femei / mi-e dor de Tine şi-mi fac pod şi casă; Ţie
îţi spun cuvinte, câştig prieteni mulţi, / şi case şi păduri şi ploi şi celelalte, // şi cresc spre Tine până când mi se-nvecheşte carnea, / până când osul se toceşte la încheieturi, apoi / m-aplec într-un genunche, sufletul meu se-apleacă într-un trup / şi plouă peste mine tot mai străine ploi" (De dorul cui cresc, Doamne). Nutrind, totuşi, speranţa reinstalării în „prototip", a perceperii „cuvântului originar" („Redă-ne prototipul, dă-ne prima sămânţă / şi ca pe un păcat ce vrea să fie iar / şopteşte, Limpezimea Ta, pronunţă / acel cuvânt originar!" - întâi a fost cuvântul), noul psalmist încearcă o dezolare atât de mare, în clipele când are sentimentul că „nu se poate", încât nu ezită să reproclame (după Nietzsche) moartea lui Dumnezeu: „El a murit cu totul, / ştergeţi-vă cu albe ştergare mâna, botul, / adio, Dumnezu a fost ucis" (Alt fiu). însă chiar şi dispărut, „părintele" continuă să fie dorit. Proferând blasfemii („Ruşine, dumnezeule de bâlci"), poetul nu îşi poate, prin aceasta, extirpa „pofta de dumnezeire", simţul pentru sacru. O anume „biserică de frig" conservă pentru sufletul său adorata divinitate: „Eu ştiu ce eşti, mică biserică de frig, / în tot destinul de sacâz al meu, în toată putrefacerea facerii mele / singură tu miroşi a Dumnezeu" (Biserica de frig). în sine, dorul de absolut este un motiv romantic. Aici el capătă însă, ca anterior la Arghezi, accent modern prin violenţa formulărilor, o violenţă ce frizează uneori agresivitatea. în general, starea cea mai propice marilor elevaţii lirice e, în opera lui P., frenezia. Dintre marii moderni, Arthur Rimbaud este poetul cu care autorul Fântânii somnambule are cele mai substanţiale afinităţi şi chiar metafora titulară e o replică la Corabia beată. în Rimbaud îşi are una din rădăcini expresionismul şi, încă din primele trei cărţi de versuri, romantismul funciar al lui P. învederează propensiuni expresioniste. Potrivit propriei declaraţii, insidios autopersiflantă (din lubiţi-vă pe tunuri, 1981), stilul efuziunilor sale e un „romantism desuet şi expresionist". Nu atât stilul, cât atitudinea situează o parte a acestei poezii în prelungirea expresionismului. Prezumtivul străbătător al infiniturilor deploră, asemenea atâtor confraţi neoexpresionişti, stingerea, în mileniul nostru „târgoveţ", a „rasei" cântăreţilor: „O, disperaţii cântăreţi,/ ce rană veche îi apasă? / într-un mileniu târgoveţ / se stinge blând această rasă" (Cântăreţii disperaţi), constată consternat că, fiind „bombardat" cu rouă, pământul se degradează şi mai mult, în loc de a cunoaşte o regenerare: „Pe ale lumii două aripi căzuse roua jucăuşă, / Din ale lumii două aripi eu am văzut ieşind cenuşă. //[...] Pe ale lumii două aripi, pe ale lumii aripi două,/ Cenuşa scoate parcă sânge din locul unde-a căzut rouă" (Pe ale lumii două aripi), denunţă cu amărăciune superficialitatea sfârşitului de veac, în care „tragedia dragostei" se joacă „în faţa scaunelor goale", propunând ca antidot „iubirea pe tunuri". Ruşinat de o seamă de privelişti ale lumii de azi, şi chiar de sine însuşi, pentru faptul că, „theofor" fiind, „mai poate râvni altceva", precum „măgarul naiv al lui Dumnezeu", care, purtându-şi stăpânul în spinare, „e-n călduri şi-şi caută spasmodic femela" (Aripă zburând pălmuită), poetul îşi povăţuieşte contemporanii, cu o ironie crudă, să evite măcar naufragiul moral definitiv, să nu se abandoneze blazării
Păunescu
Dicţionarul general al literaturii române 138
absolute. Stilistic, principalul caracter particularizant al structurărilor de tip modern rămâne violenţa. Ştiind să vehiculeze şi suavităţi (câteva dintre sonetele de dragoste au o fluiditate aproape simbolistă), predicatorul „iubirii pe tunuri" preferă discursul impetuos, formularea brutală, caustică, cuvântul strident, expresia flagelantă, imaginea scandaloasă. Nici un poet român, de la Aron Cotruş încoace, nu îl întrece, şi nici măcar nu îl egalează în obţinerea de efecte literare prin manipularea doar vag prelucrată a vorbirii cotidiene aspre, a injuriei plastice la modul elementar, a expresiei pamfletare. E dificil a disocia în fiecare propoziţie constituenţii cu tentă expresionistă, modernistă în general, de cei pur romantici, însă percutanţa vocabulelor, insolitul alăturărilor, modul provocator al construcţiilor frastice şi imagistice dau multor versuri un aspect incontestabil modern. Adeseori instrumentul vorbirii poetice e paradoxul. Fie că semnalează situaţii paradoxale, fie că enunţă paradoxal, poetul obţine efecte vrednice de literatura absurdului. Simulând repudierea comerţului particular, poemul Florăresele se încheie astfel: „...au apărut florile, au înflorit - / auzi dumneata - florile, / asta ne mai trebuia,/ la asta nu ne aşteptam. Am fost luaţi / prin surprindere. Au înflorit florile". Cu paradox sau fără, expresia-şoc contrariază sensibilităţile ataşate figurilor de tip tradiţional: poetul îşi „ia capul în pumni / ca pe o cloşcă cu puii de aur / recuperată", „se învârte ca un cal prima oară chemat pentru ham"; „în cocoşi se coace sămânţa zorilor de zi", „maşinile aleargă-n lume ca mere putrede pe-un deal", toamna vine „ca o epilepsie", „ca un accent peste căderea Romii"; la vederea ochiului iubitei, adoratul se fereşte, ca şi cum ar vedea „gura unei puşti", pământul e un „ou din cuibul lui Dumnezeu". Activ intermitent în interiorul macro- şi microstructurilor poeziei lui P., spiritul modern determină în câteva rânduri şi apariţia unor elemente de natură ludică, asemănătoare celor atât de frecvente la Nichita Stănescu. Prin repetiţii, spre exemplu, se obţin jocuri de cuvinte aproape dadaiste: „Calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare" (Calul călare). Altundeva apar aliteraţii: „Murmure despre muri murinzi de mură" (Muri de mură), iar un poem, ecou al sonetului Les Voyelles al lui Rimbaud, aduce ninsoare cu vocale: „Şi ninge vocale, găteli disperate, / Un vânt de vocale în codri mai bate, / Din A şi din E şi din I se fac toate,/ Din O şi din U şi din I pe-nnoptate, / Din A se fac şei de ninsori deşelate" (Ningere de vocale). Poetul practică şi un soi de letrism: „Leng va ri şerc" (Elegie); „Mi-e creierul abcdefghijklmnoprsştţuvxw" (Creier aprins). Modernismele şi ultramodernismele de această speţă nu sunt însă decât momente de relaxare şi amuzament într-o activitate poetică impulsionată de un patos romantic eruptiv, înscris în sensibilitatea modernă îndeosebi prin adoptarea unor unelte expresioniste. Ca autor de proză narativă, P. s-a afirmat cu povestirile fantastice din Cărţile poştale ale morţii (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi cu fragmente de roman apărute în presă. A publicat şi un alert memorial de călătorie, De la Bârca la Viena
şi înapoi (1982). Vajnic publicist, şi-a strâns o parte din torenţiala lui producţie în câteva volume compacte.
Poetul stă pe un vulcan în continuă erupţie, e aruncat în slavă şi absorbit în viscerele de foc - o păpuşă în mâna propriului temperament, care nu suferă decât de prea mult. Prea mult - din orice, lipsuri ca şi însuşiri. [...] Păunescu s-a aruncat asupra poeziei cu dezlănţuirea cu care, de obicei, se dezleagă cuvintele încrucişate. în tren. Numai că el le încrucişează. Are în cap mii de rime, care cer versuri înapoia lor, precum laţul spânzurătorilor gâturi. Un prestidigitator în stare să-ţi scoată porumbelul şi din piatră seacă, fâlfâind. Ar rima, dacă ar avea trei zile libere la munte şi două la mare
-	fără cenaclu - întreg dicţionarul lui Laurian şi Massim cu Dicţionarul explicativ al limbii române contemporane. Rimându-i întâi pe Laurian cu Massim. Ce fericit amalgam latin-dac ar ieşi din această logodnă a secolului al XlX-lea cu deceniile noastre!
Marin Sorescu
SCRIERI: Ultrasentimente, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1965; Mieii primi, Bucureşti, 1966; Fântâna somnambulă, Bucureşti, 1968; Aventurile extraordinare ale lui Hap şi Pap, Bucureşti, 1970; Cărţile poştale ale morţii, Bucureşti, 1970; Istoria unei secunde, Bucureşti, 1971; Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1979; Viaţă de excepţii, Bucureşti, 1971; Lumea ca lume, Craiova, 1973; Repetabila povară, Craiova, 1974; Pământul deocamdată, Bucureşti, 1976; Poezii de până azi, pref. Eugen Barbu, postfaţă Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1978; Manifest pentru sănătatea pământului, Bucureşti, 1980; Iubiţi-vă pe tunuri, Bucureşti, 1981; De la Bârca la Viena şi înapoi, Bucureşti, 1982; Rezervaţia de zimbri, Bucureşti, 1982; Totuşi, iubirea, Bucureşti, 1983; Manifest pentru mileniul trei, Bucureşti, 1984; Locuri comune, Bucureşti, 1986; Viaţa mea e un roman, Bucureşti, 1987; într-adevăr, Bucureşti, 1988; Sunt un om liber, Bucureşti, 1989; Poezii cenzurate, Bucureşti, 1990; Trilogia căruntă, voi. I: Româniada, Bucureşti, 1993, voi. II: Noaptea marii beţii, Bucureşti, 1993, voi III: Bieţi lampagii, Bucureşti, 1994; Front fără învingători, Bucureşti, 1995; Infracţiunea de a fi, Bucureşti, 1996; Tragedia naţională, Bucureşti, 1997; Cartea cărţilor de poezie, Bucureşti, 1999; Meserie mizerabilă, sufletul, Bucureşti, 2000; Până la capăt, Bucureşti, 2002; Din doi în doi, Bucureşti, 2003; Liber să sufăr, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Călinescu, Aspecte, 315-319; Martin, Generaţie, 49-61; Regman, Cronicari, 48-55; Martin, Poeţi, 1,245-255, II, 223-230; Constantin, Despre poeţi, 151-155; Felea, Poezie, 89-93; Grigurcu, Teritoriu, 214-218; Ilie Purcaru, Poezie şi politică, Bucureşti, 1972, 95-105; Vlad, Convergenţe, 292-297; Stănescu, Poeţi şi critici, 7-17; Constantin, Prozatori-critici, 109-114; Raicu, Structuri, 339-342; Andriescu, Disocieri, 73-77; Pop, Poezia, 223-244; Poantă, Modalităţi, 179-187; Tomuş, Istorie, 227-230; Cristea, Un an, 154-159; Iorgulescu, Rondul, 64-74; Martin, Pro Patria, 132-135; Dimisianu, Valori, 87-89; Felea, Secţiuni, 64-68,101-107; Cândroveanu, Alfabet, 162-173; Zalis, Tensiuni, 172-184; Negoiţescu, Engrame, 104-107; Barbu, O ist., 120-135; Ardeleanu, Opinii, 214-218; Piru, Poezia, II, 382-394; Ungheanu, Arhipelag, 107-116; Cristea, Domeniul, 118-123; Raicu, Critica, 306-312; Alexiu, Ideografii, 29-33; Felea, Aspecte, 1,16-21, II, 94-100, III, 107-112; Ştefănescu, Preludiu, 105-111; Ungureanu, Proză,
242-245; Negriei, Expresivitatea, 209-211; George, Sfârşitul, II, 363-370; Baltag, Polemos, 236-238; Niţescu, Poeţi, 159-172; Iorgulescu, Scriitori, 122-126; Simion, Scriitori, I, 244-268; Poantă, Radiografii, I, 97-99, II,
5-12; Stănescu, Jurnal, I, 176-184, II, 37-56, III, 47-50; Dimisianu, Opinii, 77-83; Ruja, Valori, 49-54; Grigurcu, Poeţi, 118-130; Alboiu, Un poet, 109-111; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979,
139 Dicţionarul general al literaturii române
Păunescu-Ulmu
284-309; Ştefănescu, Jurnal, 200-202; Sângeorzan, Conversaţii, 121-123; Popescu, Cărţi, 101-105; Martin, Paranteze, 113-115; Tomuş, Mişcarea, 140-142; Iorgulescu, Critică, 61-65; Dobrescu, Foiletoane, II, 37-53; Moraru, Semnele, 102-112; Popa, Competenţă, 307-317; Iorgulescu, Ceara, 149-154; Mareea, Varietăţi, 194-196; Simuţ, Diferenţa, 177-180; Felea, Prezenţa, 214-219; Mareea, Concordanţe, 274-279; Pop, Lecturi, 91-100; Dimisianu, Lecturi, 184-190; Cândroveanu, Printre poeţi, 58-65; Laurenţiu Ulici, Confort Procust, Bucureşti, 1983,178-189; Ştefănescu, Dialog, 186-195; Moraru, Textul, 93-97; Condurache, Portret, 190-194; Sorescu, Uşor cu pianul, 76-92; Mareea, Atitudini, 145-147; Rotaru, O ist, III, 355-381; Ştefănescu, Prim-plan, 309-315; Micu, Limbaje, 157-167; Mircea Mihăieş, Daciada şi victimiada, O, 1990, 2; George Pruteanu, Ţambalul şi trombonul, CRC, 1990,10-11; Cornel Ungureanu, Binefacerile cenzurii, 0,1990, 41; Bedros Horasangian, Tragedia unui poet, „22", 1991,4; Gheorghe Grigurcu, Un Pietro Aretino român, RL, 1993,47; Alex. Ştefănescu, Poetul în faţa unei săli goale, RL, 1994,45-46; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 339-342; Simuţ, Incursiuni, 65-69; Lovinescu, Unde scurte, III, 218-225; Constantin, Complicitatea, 189-192; Romul Munteanu, între sublim şi banal, LCF, 1995,39; Mircea Mihăieş, Un poem autobiografic al lui Păunescu, RL, 1998, 16; Dicţ. analitic, II, 53-55,192-194; Grigurcu, Poezie, II, 223-224; Dicţ. esenţial, 626-628; Micu, Ist. lit, 351-353; Manolescu, Lista, I, 295-298; Paul Cemat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, în căutarea comunismului pierdut, Piteşti, 2001,258-269; Popa, Ist. lit., II, 259-268; Alex. Ştefănescu, Adrian Păunescu, RL, 2002, 48, 49; Zamfirescu, Istorie, II, 469-473.	D.Mc.
PĂUNESCU, Constantin (20.VI.1925, Topoloveni - 6.II.1999, Bucureşti), poet. Este fiul Teodorei (n. Radu) şi al lui Ioan Păunescu, agricultor, fruntaş al mişcării cooperatiste întemeiate de consăteanul său Ion Mihalache. După instrucţia primară la Topoloveni, urmează la Bucureşti, ca bursier al statului, Liceul „Matei Basarab" (1937-1945), unde îl are profesor pe Perpessicius, de care se apropie ca de un părinte spiritual. Trece la Universitate, la Facultatea de Peda-gogie-Psihologie (1945-1949), pe care o frecventează în paralel cu cea de Litere şi Filosofie, aici avându-i profesori pe G. Călinescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Mircea Florian. în 1952 e arestat, judecat şi condamnat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale" şi face doi ani de închisoare politică. în 1968 devine doctor în psihologie, iar în 1970 este confirmat de UNESCO ca expert pentru problemele copiilor cu handicap, domeniu în care se va ilustra cu lucrări de referinţă. în 1973, câştigând un concurs internaţional, este chemat ca profesor invitat în Elveţia, la Geneva (Institutul de Ştiinţe Sociale, unde ţine cursuri în cadrul sectorului pentru doctoranzi, condus de Jean Piaget), Lausanne şi Sion (Centrul de Formare a Profesorilor). întors în ţară, este conferenţiar la Institutul Central pentru Perfecţionarea Personalului Didactic, Catedra de psihopedagogie specială, şi totodată cercetător ştiinţific la Institutul de Psihologie al Academiei Române. După 1989 activează ca director al Institutului pentru Persoanele cu Handicap. Simultan ţine cursuri de psihologie la universităţile „Spiru Haret" şi Pro Humanitas. Debutează în revista Liceului „Matei Basarab" (1945), îndrumată de Perpessicius, iar editorial în 1969, cu Euphorion. Colaborează cu versuri la „laşul
literar", „Ateneu", „Argeş", „Contemporanul", „Familia", „Luceafărul", „România literară".
Citindu-i în manuscris un grupaj de versuri trimis în 1949, Lucian Blaga aprecia caracterul lor „incoruptibil", releva „câteva bucăţi deplin realizate" şi „indiciile certe ale unor deosebite posibilităţi". Date fiind însă împrejurările istorice vitrege, poetul îşi publică târziu prima carte, în care Perpessicius identifica „unul dintre debuturile cele mai elocvente ale lirismului nostru contemporan". Particularitatea poemelor lui P. este lirismul imnic şi glorificator - Magnificat, titlul unui volum din 1983, e simptomatic, cum, pentru exuberanţa vitală juvenilă, era şi titlul Euphorion -, dedicat nu realităţilor conjuncturale, ci poeziei, iubirii, copilăriei ca vârstă eternă, fiinţei. Poetul se află într-o continuă jubilaţie, stare extatică a slăvirii clipei de graţie când miracolele vieţii, artei şi spiritului, ale sacrului se lasă întrezărite sau revelate. Versurile păstrează ecouri din Rilke şi din Blaga ori denotă similitudini temperamentale cu V. Voiculescu cel din sonete: „Catapeteasma morţii o sprijin pe-un sonet"; „E dură neclintirea rostirii, truda-i sfântă / să-ntruchipezi nefirea-n poezie, / o catedrală unde oricare piatră cântă"; „Eu cred în adevărul nimbat de Poezie"; „Ucid neantul cu adorarea"; „Ce joc sublim: cu fiece ecou / trezim eternitatea şi murim". Poezia e trăită ca expresie şi „joc întru fiinţă", autorul fiind convins că „fără poezie, oriunde e noapte". Altă cale de acces la marile taine şi experienţe este iubirea-combustie, iubirea-adoraţie şi voluptate, împinsă până la punctul în care carnalul trece în spiritual, în vreme ce copilăria se revelează ca o experienţă originară şi reversibilă, scrutată cu uneltele poetului psiholog. O asemenea lirică imnică e pândită de grandilocvenţă, redundanţă şi discursivitate, capcane în care, contând pe inspiraţie şi prea puţin pe elaborare, P. cade adesea, mai ales în Cariatidele iubirii (1986) şi în Asceza voluptăţii (1996). Versuri preţioase se pierd astfel în sterilul poemelor nesupravegheate ca întreg. O selecţie riguroasă ar putea să dea seamă de o poezie neoromantică autentică, de tip vizionar.
SCRIERI: Euphorion, Bucureşti, 1969; Magnificat, Bucureşti, 1983; Jocul întru fiinţă, Bucureşti, 1985; ed. 2, Bucureşti, 1997; Cariatidele iubirii, Bucureşti, 1986; Labirintele crinului, Bucureşti, 1988; Asceza voluptăţii, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Perpessicius, Lecturi, 333-340; Nicolae Mecu, Doi poeţi despre condiţia poeziei, VR, 1985, 2; Radu Bagdasar, O carte despre arta iubirii, ARG, 1986,10.	N.	M.
PĂUNESCU-ULMU, T.[raian] (14.X.1903, Craiova - 19.VII.1983, Bucureşti), critic literar şi poet. Absolvent al Liceului „Carol I" din Craiova, P. îşi va lua în 1926 licenţa magna cum laude în filologie modernă, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. în 1928 obţine o bursă pentru studii în filologie romanică la Paris, în 1932 călătoreşte la Constantinopol şi pe coastele Asiei Mici. între 1926 şi 1939 este profesor de română şi franceză la Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova, iar până în 1967, când se pensionează, îşi continuă cariera didactică la Bucureşti. între 1964 şi 1969 a fost şi
Păuşescu
Dicţionarul general al literaturii române 140
bibliograf principal la Biblioteca Academiei Române. Debutează în „Convorbiri literare"(1923). Până în 1947 trimite eseuri critice şi poezie la „Gândirea", „Convorbiri literare", „Adevărul literar şi artistic", „Cele trei Crişuri", „Ion Maiorescu", „Viaţa literară", „Curentul", „Săptămâna culturală", „Arhivele Olteniei", „România nouă", supliment literar, „Universul literar" ş.a., semnând fie cu numele său, fie T. U. sau T. Ulmu. Face parte, în 1924, din comitetul de redacţie al revistei craiovene „Flamura", participând şi la conducerea periodicelor „Năzuinţa" (1926-1929), „Suflet românesc" (1926), „Pleiada" (1927-1928). Figurează, de asemenea, în comitetul de conducere al revistei „Ramuri" (1928-1947) şi publică aici numeroase articole. în 1936 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, fiind numit în acelaşi an secretar al Societăţii Scriitorilor Olteni. în 1943 redactează capitolul despre contribuţia literară a Olteniei pentru volumul colectiv Oltenia, editat de Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I", ceea ce marchează, cel puţin pe plan local, o consacrare.
Cartea de debut a lui P., Viaţa tragică şi românească a lui Eminescu (1928), este o biografie romanţată din care nu s-a tipărit decât cea dintâi parte, Copilăria şi tinereţea. Biograful doreşte să evidenţieze genialitatea poetului, manifestată din copilărie, ba chiar posibila geneză involuntară, încă neconştientizată, a unora dintre imaginile marilor opere de mai târziu. Dat fiind momentul apariţiei, lucrarea este aproape meritorie, în pofida prezenţei unor poncife şi a stilizării nereuşite a graiului moldovenesc. în 1938 apare Problema Eminescu, volum de studii elaborate între 1928 şi 1932, prezentat cu modestie drept o minimă contribuţie în direcţia sintezei pe care epoca, atât de bogată în studii eminesciene, pare să o anunţe. Criticul se ocupă doar de poemele antume, împărtăşind pudoarea lui G. Ibrăileanu faţă de cercetarea postumelor. Altfel, comentariile nu depăşesc stadiul de simplă povestire a poemelor, fără investigaţii interpretative. Se reţine sugestia „poeziei pure" eminesciene din Stelele-n cer..., Peste vârfuri ş.a., ca şi ideea de a discuta „peisajul transcendent", însă cu referire doar la Luceafărul şi Mortua est! în anii '40 P. se va ocupa de poezia lui Ion Pillat într-o serie de studii concise, reunite în cartea Poetul Ion Pillat (Contribuţii critice), publicată în 1947. Metoda critică este tot impresionistă, dar fără resurse, bazată pe observaţii directe asupra textului, lipsite de argumentare. Pillat ar fi panteist (ca şi Eminescu) în descrierile de peisaj, unde ar arăta o predilecţie pentru antropomorfizare. în ciuda acestui fapt, poetul e definit ca „un clasic al specificului românesc", ceea ce înseamnă pur şi simplu că e un adept al clasicismului, prin echilibru, altitudine intelectuală şi gustul Antichităţii, şi un poet naţional prin materialul reprezentat. într-un articol, Contribuţia literară a Olteniei, P. nu exagerează meritele provinciei în această direcţie. Al. Macedonski este recunoscut a fi cel mai însemnat autor originar din această zonă, citat însă doar prin capodoperele „de şcoală". Tudor Arghezi este, în mod bizar, considerat alogen, spaţiul cel mai întins fiind dedicat lui Traian Demetrescu şi lui C. Rădulescu-Motru. Consideraţiile critice sunt, şi aici, timide, convenţionale, lipsite de relief. Ca autor liric, P. publică doar placheta Poeme alese (1934),
cuprinzând versuri dedicate naturii, într-o transpunere colorată şi voluntară, o prelungire, în fapt, a arghezianismului, cu minime influenţe barbiene la nivelul sintaxei. Imagistica, violentă, mizează pe contrastul dintre presimţirea intensă a morţii şi revenirea primăverii sau dintre imprecaţie şi rugăciune. Profesiunile de credinţă simt tot argheziene, însă lipsite de graţie şi păcătuind prin gesticulaţie excesivă.
SCRIERI: Viaţa tragică şi românească a lui Eminescu, voi. I: Copilăria şi tinereţea, Craiova, 1928; Poeme alese, Craiova, 1934; Problema Eminescu, Craiova, 1938; Al. Popescu-Telega, hispanista, Craiova, 1943; Din problemele şcoalei româneşti, Craiova, 1944; Poetul Ion Pillat (Contribuţii critice), Craiova, 1947.
Repere bibliografice: Ion Dongorozi, „ Viaţa tragică şi românească a lui Eminescu", R, 1928,10; Al. Popescu-Telega, „Viaţa tragică şi românească a lui Eminescu", „Năzuinţa", 1928,2; Şerban Cioculescu, T. Păunescu-Ulmu, ADV, 1928, 22 octombrie; Antologia poeţilor olteni, îngr. I. C. Popescu-Polyclet, Craiova, 1929, 109-110; Traian Mateescu, Amintiri despre poezia lui T. Păunescu-Ulmu, R, 1936, 2; Metzulescu, Literile, 1,186-188; Const. D. lonescu, „Problema Eminescu", R, 1938,
6-7; Ion Schintee, „Problema Eminescu", PRS, 1938,914; Ioan Şt. Botez, „Problema Eminescu", „Orizonturi", 1938, septembrie-octombrie; Traian Mateescu, „Problema Eminescu", R, 1938, 11-12; Firan, Macedonski-Arghezi, 348-349; Dicţ. scriit. rom., III, 665-666; Firan, Profiluri II, 164.	'	Ş.A.
PĂUŞESCU, Exacustodian (19.XI.1928, Cotu Ciorii, j. Buzău), memorialist şi eseist. Este fiul Elenei (n. Negrilă) şi al lui Gheorghe Păuşescu, preot. Face şcoala primară în satul natal, la Buzău urmând, între 1940 şi 1948, Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu". în 1954 va absolvi Facultatea de Medicină din Bucureşti. Un an lucrează ca medic epidemiolog la Roşiori de Vede, pentru a deveni, succesiv, preparator şi asistent la Catedra de fiziopatologie a Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1955-1959), cercetător principal la Spitalului Clinic Fundeni, şef al Laboratorului de patologie experimentală şi imunologie al aceluiaşi spital. Este doctor în ştiinţe medicale, membru al mai multor asociaţii medicale din ţară şi din străinătate, autor a numeroase tratate de specialitate şi a peste trei sute de lucrări ştiinţifice publicate în reviste din SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia etc. Debutează la ziarul „Viitorul", în 1991, cu eseul Omenirea şi iluziile ei, continuînd să colaboreze la acelaşi jurnal, precum şi la „Liberalul" ş.a.
Literatura reprezintă pentru P. doar un hobby, iar prima carte, Douăzeci de ani de captivitate în mine însumi, îi va apărea târziu, în 1997. Este „un jurnal de idei" pentru perioada 1970-1990 şi cuprinde meditaţii privind condiţia umană, riguros structurate sub titluri precum Societatea, Omul, Natura, Politica. Autorul va reuşi să capteze câteva ipostaze ţinând de esenţa societăţii româneşti şi internaţionale de-a lungul a trei decenii prin intermediul unei scrieri voit fragmentare la nivel stilistic, dar care capătă coerenţă prin tematica abordată. Culegerea de eseuri Elucubraţii (1999), definită, în prezentarea făcută de Alexandru Paleologu, ca o carte ce echivalează cu „un act de curaj pentru că înăuntrul ei sunt demolate mituri şi
141 Dicţionarul general al literaturii române
Pâcă
anulate eroisme, sunt puse sub semnul întrebării faime considerate definitive, sunt defrişate dileme răsărite în punctele critice ale culturii umanităţii, sunt puse la zid prostia îndoctrinată şi impostura mediocrităţii, sunt revelate perspective alarmante şi, nu mai puţin, pentru că în ea sunt incluse confesiuni de o sinceritate «fără gardă»", va aborda, de asemenea, o paletă amplă de chestiuni, P. analizând în texte precum Principiul ca moft şi moftul ca principiu sau Marea tragedie a marionetelor vii atât faptul cotidian, cât şi aspecte din sfera literară, religioasă, filosofică sau politică. Paginile din Confesiuni (I-II, 2000-2003), alcătuite din Scurtă genealogie, Devenirea întru sine şi Golgota mea cea de toate zilele, vor trece accentul pe autenticitatea trăirii. Privind experienţa de zi cu zi prin prisma unui bagaj cultural vast, P. va reuşi să confere prozei sale un ritm alert. Sunt rememorate evenimente din viaţa politică şi socială a României contemporane, se face în permanenţă legătura cu trecutul, câştigă relief pasiunea pentru pictură şi muzică a autorului, cât şi cea pentru literatură, sunt evocate plastic personalităţi pe care acesta le-a cunoscut, este restituită atmosfera unor medii intelectuale frecventate în decursul a jumătate de secol. De la satul românesc buzoian şi de la lumea medicală bucureşteană notaţiile trec la aspecte din timpul celui de-al doilea război mondial şi din perioada comunistă. Câteva comentarii atrag atenţia prin capacitatea lui P. de a face consideraţii cu caracter comparatist asupra unor scriitori precum George Bemard Shaw, Francis Bacon, Vergiliu sau Shake-speare. Memorialistul poate fi considerat o apariţie surprinzătoare în spaţiul literar românesc, substanţa textelor sale interesând ca o mărturie veridică şi captivantă în acelaşi timp.
SCRIERI: Douăzeci de ani de captivitate în mine însumi, Bucureşti, 1997; Elucubraţii, Bucureşti, 1999; Confesiuni, I-II, Bucureşti, 2000-2003.
Repere bibliografice: Mihail Mihailide, Medici scriitori români, Bucureşti, 2001,219; Valeriu Nicolescu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea II, Bucureşti, 2001,257-260. C.Dt.
PÂCĂ, Teodor (1.1.1928, Ploieşti - 16.VI.1978, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Angelei (n. Cozoroff), originară din Brăila, şi al lui Dumitru Pâcă, salariat CFR, de loc din Oltenia. Tatăl viitorului poet fiind transferat cu slujba la Sibiu, P. urmează aici cursurile liceale (1938-1944), remarcându-se prin rezultate şcolare excelente, prin seriozitatea în studierea disciplinelor umaniste (limbile clasice şi moderne: franceza, italiana). Se înscrie în 1947 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, fiind în paralel stagiar la CFR. Se transferă în 1949 la Institutul „Maxim Gorki", însuşindu-şi temeinic limba rusă. Devine, din convingere, membru al Partidului Comunist, însă, pentru luări de poziţie critice radicale, este exclus din partid. Episodul îi va marca biografia, el rămânând în ochii autorităţilor o persoană potenţial periculoasă. George Astaloş deţine informaţia că P. a figurat în „documentele secrete de partid" ca „revizionist al marxismului", fiind considerat un disident. Atitudinea lui rebelă a determinat exmatricularea înainte de examenul de stat şi i-a creat dificultăţi în calea unei inserţii sociale decente şi meritate.
O propensiune structurală către formule de viaţă libertare, incapacitatea de a accepta constrângerile instituţional-profe-sionale au dus la marginalizare socială. P. a avut o existenţă boemă, punctată de „avânturi bahice" (Gheorghe Grigurcu) şi trăiri fervente, copleşită de dificultăţi materiale extreme (multă vreme nu a avut domiciliu fix, dormea pe unde apuca, pe la prieteni, în atelierele unor artişti plastici, uneori în aer liber, prin parcuri, pe sub poduri etc., iar într-o vreme pare-se că îşi procurase un pat pliant, de campanie, pe care îl purta permanent asupra sa, în vederea utilizării lui acolo unde l-ar fi prins înnoptatul). A practicat meserii şi a avut ocupaţii dintre cele mai diverse: impiegat la CFR, sortator de piei într-o tăbăcărie, profesor de rusă şi de română, electrician, zugrav, vopsitor, profesor de gimnastică şi chiar antrenor de box la Medgidia. A apărut ca interpret - în roluri secundare, „de culoare" şi pitoreşti, distribuirea fiind explicată de înfăţişarea lui hirsut-pitorească - în mai multe filme, în special istorice şi de aventuri. A fost una dintre figurile cele mai cunoscute ale boemei bucureştene a anilor '50 - 70, care mobiliza - în formaţiuni fluide (un „nucleu" relativ stabil ar fi cel constituit de „grupul de la «Singapore»", numit astfel după denumirea neoficială a unui local din Piaţa Rosetti, loc de adunare pentru libaţii, imortalizat în literatură de Tudor George, de pildă) -poeţi şi artişti importanţi, alături de marginali nerealizaţi, dar cu o bună formaţie intelectuală, şi care împărtăşeau o chemare structurală către vieţuirea în imediat, către frondă şi refuz al înregimentării în limitele convenţiilor filistine. Dintre cei de care a fost legat ori pe care i-a frecventat pot fi amintiţi, Tudor George („Ahoe"), Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Stan Palanca, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, graficianul Florin Pucă (cu care P. forma un fel de duo inseparabil, frapant şi prin, de altfel absolut întâmplătoare, paronimie onomastică). Debutul editorial, întârziat de statutul de „suspect" politic al autorului, este reprezentat de volumul Poezii (1970), singura lui carte publicată în timpul vieţii. A colaborat cu versuri la „Tânărul scriitor", „Luceafărul", a tradus - proză şi versuri - din limba rusă. Prin strădania lui George Astaloş e prezent în antologii în limba franceză, tipărite în Franţa şi în România - Ethique et esthetique (1996), Spectre lyrique (1999) -, tot el editând, sub titlul Scurtă despărţire
(2000), şi integrala liricii lui P.
Asemănător cu Tudor George, P. este un poet mai puţin fertil, însă - foarte probabil - un poet mai bun, mai profund, mai puţin artizan decât colegul său de boemă. Răzvrătit în cuget şi în atitudini, frecvent şi în tematica şi recuzita poemelor, rămâne în fond un clasicizant, desigur în cadrele modernismului. Adesea e deliberat desuet, prin arborarea, după cum remarca Gheorghe Grigurcu, a unui „limbaj defunct" şi a unor „sentimentalităţi tocite din epoca Cerna -Iosif". Manierist, el cultivă cu minimă autoironie implicită o anumită preţiozitate, deşi se arată uneori „mai «bacovian» cu mult decât Bacovia, mai plebeu în limbaj decât Stelaru" (Dumitru Micu). E foarte iscusit într-ale prozodiei, recurgând nu o dată, macedonskian sau în emulaţie cu confratele Ahoe, la formele fixe de poem: sonetul, rondelul. Construieşte - foarte
Pânzaru
Dicţionarul general al literaturii române 142
arghezian uneori - mici meditaţii existenţiale („Nu mă grăbesc să birui mai departe/ Cu nici o clipă dincolo de moarte, / Ori să-mi mulez de pe acum statuia/ Spre fala mea şi cinstea nimănuia..."), succinte arte poetice, scrutează angoase ori bizare peisaje interioare, trasează discret filoanele unei erotici afectat „deocheate", de fapt pură, profundă, ascuns-senti-mentală. Discursul poetic este în general sobru, fără risipă de zgomot şi culoare, aproape desuet-convenţional, în pofida unor irizaţii de „mitocănie" (calculată) ori de frondă explicită, într-un poem - memorabil ca exerciţiu de terifiant buf - este evocată tortura foamei atroce, rezolvată absurd, urmuzian (dar şi cu sugestii din G. Topîrceanu), prin devorarea propriului cap, după o ceartă cu viscerele. Atmosfera, anecdotica şi folclorul boemei bahice şi jovial-crapuloase sunt mult mai rar prezente în textele poetului decât ar lăsa-o de bănuit renumele său. Cea mai pregnantă compunere în acest registru este probabil Balada coşcadârilor („...Păi când intram eu la restaurant / Muierile veneau ca la stupină / La orice târfă se făcea lumină // Eram voinic deşi nu prea înalt / Nici astăzi nu mă dau pe-o crâşmă-ntreagă / Ca mine, când prin şnapsuri dau asalt /Nu era altul la măsea să tragă..."). în esenţă, lirica lui P. se afiliază mai degrabă intimismului livresc decât rebeliunii goliarde sau villoneşti, iar aceasta din urmă, când se manifestă, este învestită cu o tentă cărturărească. Mai convingătoare decât gesticulaţiile potatorice sunt fără îndoială - deşi par „desuete" - câteva pasteluri meditativ-nostalgice sau câteva schiţe bucolice ori sentimental-peisagiste, precum Reverie. Discursive, explicite, cu sintaxă corectă, clară şi rafinat elaborată, poemele nu reprezintă o „rebeliune" ori un act de frondă în ambianţa epocii, în care P. - un manierist şi un minor, însă un minor profund - e o figură secundară, chiar dacă inconfundabilă. Asemănări multiple sunt depistabile în opera lui, fie cu predecesori (Tudor Arghezi, Al. A. Philippide), fie cu contemporani (Leonid Dimov, Emil Brumaru, Tudor George ş.a.). Nu e vorba atât de înrâuriri propriu-zise, cât de convergenţe ori coincidenţe, explicabile prin apartenenţa la un context şi prin alimentarea dintr-un patrimoniu cultural (şi temperamental) comun, dar ele sunt scoase în evidenţă de relativul deficit de originalitate şi de puţinătatea operei lui P., altfel un talent real şi un suflet chinuit. Poemul probabil cel mai reuşit, foarte admirat încă de la apariţia într-o revistă, rămâne Scurtă despărţire : „Vă las în valea acestei scurte plângeri,- / Orice sfârşit vesteşte-un început,-/ Mă duc eu primul - sunt mai priceput, / Să pun din vreme şeile pe îngeri. // Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse, / V-aştept la grajdurile de smarald,- / Nu vă grăbiţi, d-abia-i amiază şi cald / Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse. // Când veţi veni-n amurg sub înserare / Vom călări frumoşi prin elizeu, / în cavalcadă, pân-la Dumnezeu, / Descălecând la tronu-i, la picioare. // Ne-om prosterna cu frunţile alese / Pe lespedea de nouri luminată,-/ Cel mai frumos din noi va spune: «Tată, / Ţi s-au întors feciorii cu mirese. //Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine / Şi rău a fost pe drumul străbătut, / Dar tot ce-ai scris să facem am făcut / Şi nu te-a dat nici unul de ruşine. // Acum ne-am întors cu toţi, - ne iată / Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată?!»".
SCRIERI: Poezii, cu desene de Florin Pucă, Bucureşti, 1970; Scurtă despărţire, îngr. şi pref. George Astaloş, cu desene de Florin Pucă, Bucureşti, 2000. Traduceri: Djalil Musa, Cântarea eroică, Bucureşti, 1958; Vsevolod Ivanov, Culorile vântului, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Mihail Cardaş); Veniamin Kaverin, Scandalagiul sau Serile pe Vasilievski Ostrov, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Suzi Racevski); V. I. Şişkov, Ceata, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Mihail Chiţiş), Taigaua, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Mihail Chiţiş); Valentin Kataev, Delapidatorii, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Mihail Chiţiş); Feodor Tiutcev, Versuri, Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Cristea, Un an, 116-119; Barbu, O ist., 258-260; Fănuş Neagu, Teodor Pâcă, RL, 1978, 25; Tudor Ţopa, Poeziile lui Teodor Pâcă, VTRA, 1978, 10; Grigurcu, Poeţi, 142-145; Negoiţescu, Alte însemnări, 139-141; Lit. rom. cont., 1,374-375; Rotaru, O ist., III, 224-225; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 436-439; Dumitru Ţepeneag, întoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iaşi, 1993,56, 62; Micu, Scurtă ist., 1,354; Florentin Popescu, Cafeneaua literară şi boemii ei, Bucureşti, 1997, 110, 201-203; George Astaloş, Damnatul unei generaţii rătăcite, în Scurtă despărţire, Bucureşti, 2000,9-25; Dicţ. scriit. rom., III, 759-760; Popa, Ist. lit., II, 466-467.	N.Br.
PÂNZARU, Ioan (15.X.1950, Focşani), istoric şi teoretician literar, traducător. Este fiul Aureliei Pânzaru (n. Scurtu), funcţionară, şi al lui Eniţă Pânzaru, avocat, din 1941 prizonier în Rusia, apoi consilier juridic. Urmează cursurile primare şi liceale la Focşani. Va absolvi în 1973, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, secţia limba franceză, în cadrul căreia va funcţiona încă de la încheierea studiilor, parcurgând treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor (2000). După 1990 îndeplineşte o serie de funcţii administrative: şef al Catedrei de franceză (1990-1992), prodecan al Facultăţii de Limbi Străine (1992-1993), coordonator al Departamentului Lingua în cadrul Agenţiei Naţionale Socrates (1996-1998), director al Centrului de Limbi Străine al Universităţii din Bucureşti (din 1998), în 2000 fiind ales prorector. Pentru meritele sale ştiinţifice a fost distins cu gradul de Cavaler al ordinului Les Palmes Academiques, de Comandor al ordinului „Cruzeiro do Sul" şi cu „Orden del Aguila Azteca". Face parte din International Society of Arthurian Studies şi din Asociaţia Română de Studii Franceze. Debutează în 1964, la „Gazeta literară", cu însemnări despre Mihail Sadoveanu. Colaborează, în principal cu solide contribuţii de medievistică romanică, la o serie de publicaţii universitare şi academice româneşti - „Analele Universităţii Bucureşti", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Synthesis", „Revista de istorie şi teorie literară"ş.a. -, dar şi străine - „South-European Journal for Semiotic Studies", „Revista de la Asociacion Espanola de Semiotica" ş.a. Atât articolele şi studiile din reviste, cât şi numeroasele capitole cu care a contribuit la lucrările colective ale Catedrei de franceză - Histoire de la litterature frangaise (I-III, 1981), La Litterature frangaise dans Vespace culturel roumain (1984) ş.a. - indică o curiozitate intelectuală neostenită, dublată de o armătură teoretică riguroasă, care îi permit şi deplasarea competentă în secolele modernităţii culturii franceze sau
143 Dicţionarul general al literaturii române
Pârvan
române. A prefaţat şi tradus lucrări teoretice şi literare din spaţiul francofon.
Prima carte a lui P., Cercetare de estetică a oralităţii. Eseu despre cântecele de gesta (1989), are la bază teza de doctorat, susţinută în 1980, sub titlul La Chanson de geste et le recit oral. Lucrarea propune o abordare complexă a oralităţii, analizată cu precădere în ipostaza cântecelor de gesta şi marcată de progresele antropologiei culturale în studiul fenomenelor literare, dar sprijinindu-se totodată pe teoria şi investigarea epopeilor homerice, ca text de referinţă, cu întregul lor cortegiu de interpretări şi teoretizări. Capitolele dedicate culturii orale şi rolului jucat de literatura specifică ei în normarea, conservarea şi cultivarea vorbirii - care se transformă în vehicul al tradiţiei, fie ea sacră sau mundană - sunt deosebit de incitante, relevând bogaţia de semnificaţii pe care modernitatea le poate depista în studierea caracterului organic al literaturii în societăţile de tip arhaic. Un pas înainte în direcţia sintetizării printr-o grilă interpretativă personală a complexului de elemente istorico-culturale care compun moştenirea literară a Evului Mediu francez în context occidental o reprezintă întroduction ă l'etude de la litterature medievale frangaise (IX-e-XLV-e siecles) (1998), lucrare reunind în juste proporţii tradiţia bine asimilată a cercetărilor internaţionale în domeniu cu viziunea proprie, ceea ce privilegiază valorile spirituale ale celor trei mari culturi monoteiste - creştinătatea, iudaismul şi islamismul - care şi-au pus pecetea pe literatura medievală franceză. Altă carte a lui P., Practici ale interpretării de text (1999), are profunde valenţe teoretice, pledând pentru recuperarea bogatei tradiţii a decodării sensului încastrat în text, de la sensul literal până la cel literar, trecând prin arcurile sensurilor alegorice, morale sau anagogice, derivate din aplecarea misticilor asupra textelor sacre şi ajungând până la marile modele interpretative ale veacurilor al XlX-lea şi al XX-lea.
SCRIERI: Histoire de la litterature frangaise (în colaborare), I-III, Bucureşti, 1981; La Litterature frangaise dans l'espace culturel roumain (în colaborare), Bucureşti, 1984; Creation et devenir dans la litterature frangaise du XX-e siecle (în colaborare), Bucureşti, 1989; Cercetare de estetică a oralităţii. Eseu despre cântecele de gesta, Bucureşti, 1989; Paysans de Vhistoire. Approche ethnologique de la culture roumaine (în colaborare cu Vintilă V. Mihăilescu şi Ioana Popescu), Bucureşti, 1992; întroduction â l'etude de la litterature medievale frangaise (IX-e-XIV-e siecles), Bucureşti, 1998; PrUctici ale interpretării de text, Iaşi, 1999. Traduceri: Claude Levi-Strauss, Mitologice, I-II, Bucureşti, 1995-1998; Marc Auge, Religie şi antropologie, Bucureşti, 1995; Gustave Flaubert, Doamna Bovary, Iaşi, 2000; Armând Mattelart, Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicării, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Al. Duţu, Glasul secolelor, RL, 1989, 40; V. Versescu, Farmecul discret al epopeii, ATN, 1991, 4; Michel Stanesco, Cercetare de estetică a oralităţii, „Cahiers de civilisation medievale", 1993, 144; Mihaela Voicu, „întroduction â l'etude de la litterature medievale frangaise (IX-e-XIV-e siecles)", „Synthesis", 1999; Ileana Bârsan, „Practici ale interpretării de text", „Synthesis", 1999; Anca Manolescu, Textul între bucurie şi investigaţie, „Dilema", 2000,367.	II.M.
PÂNZARU, Sava (8.IX.1932, Hansca, j. Chişinău), istoric literar. Este fiul Froniei (n. Donov) şi al lui Gheorghe Pânzaru, ţărani. Absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1959), P. este angajat în 1961 la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău. Doctor habilitat în filologie (1995), devine cercetător ştiinţific principal în 1996, fiind specialist în domeniul literaturii comparate şi al teoriei traducerii.
P. este autor al monografiilor Gorki în Moldova (1971, în limba rusă), şi Fire vii trepidante. L.N. Tolstoi în Basarabia (1978, în limba rusă), care au ca obiect de studiu înrâurirea celor doi scriitori asupra literaturii din spaţiul basarabean. Marcate de mai multe carenţe (supralicitarea influenţei ruseşti, ideologi-zarea forţată a unor aspecte ş.a.), cărţile se disting, totuşi, printr-o bogată informaţie şi un comentariu critic nu o dată pertinent. P. este şi coautor al lucrării Relaţii literare moldo - ruso
-	ucrainene (1978-1982), tributară exagerării influenţei unilaterale şi, în multe privinţe, forţate a factorilor culturali ruseşti şi ucraineni asupra literaturii din Basarabia. Cercetător pasionat, P. a depistat în periodice numeroase materiale de interes istorico-literar, pe care le-a folosit în studierea scrierilor lui Alexie Mateevici.
SCRIERI: Relaţii literare moldo-ruso-ucraine (în colaborare), I-III, Chişinău, 1978-1982. Ediţii: Alexie Mateevici, Opere, I-II, pref. edit., Chişinău, 1993 (în colaborare cu Ion Nuţă şi Efim Levit).
Repere bibliografice: Dumitru Apetrei, „Gorki în Moldova", „Cultura", 1972,8 ianuarie; Alexandrina Matkovski, Omagiu la aniversare, „Nistru", 1978, 11; Gheorghe Bogaci, O lucrare valoroasă, „Moldova socialistă", 1979,9 ianuarie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 275. N.Bl.
PÂRVAN, Vasile (28.IX.1885, Perchiu, j. Bacău - 26.VI.1927, Bucureşti), eseist. Este fiul Aristiţei (n. Chiriac) şi al lui Andrei Pârvan, învăţător. începe cursul primar în târgul Bereşti, judeţul Covurlui, unde tatăl său se transferase în 1887, şi îl continuă la Bârlad. Un timp va fi ucenic la o cizmărie, iar din clasa a doua începe să mediteze şcolari. în 1893 intră la Liceul „Gh. Roşea Codreanu" din Bârlad, fiind de două ori premiat la concursurile de istorie ale Societăţii „Tinerimea română". în septembrie 1900 devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, audiind şi cursuri de drept. Cu sprijinul lui N. Iorga, obţine o mică bursă, dar lucrează ca pedagog, succesiv, la un pension şi la un institut particular. Debutează în 1900 la „Noua revistă română". Din 1902 colaborează la „Convorbiri literare", din 1903 scrie şi la „Voinţa naţională", „Epoca", „Tribuna poporului" (semnând uneori cu pseudonimul V. Andrei), „Luceafărul" ş.a. în 1903 e angajat funcţionar la Biblioteca Academiei Române, iar în 1904 îşi susţine licenţa. La recomandarea lui N. Iorga şi a lui Al. Sturdza, e primit, ca bursier, la Universitatea din Jena. După doi ani trece la cea din Berlin, unde studiază filosofia. Citeşte intens literatură străină. în 1906 aderă la Frăţia Bunilor Români, organizaţie creată de N. Iorga, şi începe să colaboreze la „Sămănătorul" şi „Neamul românesc". Din anul următor scrie şi pentru „Viaţa românească" şi „Gazeta generală a
Pârvan
învăţământului". La 9 ianuarie 1909 obţine, la Universitatea din Breslau, diploma de doctor în filosofie, în baza unei teze despre naţionalitatea comercianţilor din Imperiul Roman, înapoiat în ţară, unde în 1905 fusese numit profesor la Bacău, este transferat în 1907 la Iaşi, fără a funcţiona. Recomandat în 1909 ca suplinitor la Catedra de istorie antică a Universităţii din Bucureşti, în noiembrie îşi începe cursul. în acelaşi an şcolar e şi profesor de latină la Liceul „Gh. Lazăr". Devine membru al Comisiei Monumentelor Istorice, director al Muzeului Naţional de Antichităţi (din 1910) şi e ales membru corespondent (1911), apoi titular (1913) al Academiei Române. Activitatea sa, atât de prodigioasă, îi conferă o aură de legendă. Munca la catedră, unde va fi titularizat în 1913, la Muzeu, la Academie (în 1920-1923 e vicepreşedinte, iar din 1923 secretar general), prezenţa în presă sunt amplificate prin susţinute preocupări de natură organizatorică şi administrativă, şi mai cu seamă de intense cercetări arheologice, efectuate, cu colaboratori, mai ales în Dobrogea. Pe deasupra, conferenţiază în cadrul Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, al Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor, întreprinde călătorii de studii în străinătate şi excursii ştiinţifice cu studenţii în Transilvania. Scoate în 1913-1914, cu Virgil Arion şi G. Bogdan-Duică, publicaţia „Românismul". în 1914 contribuie la întemeierea Institutului de Studii Sud-Est Europene, sub a cărui egidă ţine prelegeri. Se căsătoreşte, în noiembrie 1913, cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, care în august 1917 va muri, împreună cu fetiţa adusă atunci pe lume. Tragedia îl zdruncină, dar îl şi îndârjeşte în voinţa de a
Dicţionarul general al literaturii române 144
sfida cruzimea destinului printr-o muncă asiduă. Refugiat în timpul războiului la Dobrovăţ, judeţul Iaşi, îşi continuă aici lucrul, apoi la Odessa şi la Focşani. întors la Bucureşti, îşi reîncepe activitatea didactică, colaborează la „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" a lui D. Guşti, în care formulează un întreg program de culturalizare, participă hotărâtor la organizarea Universităţii din Cluj, printre ai cărei profesori se va număra din 1919, precum şi la constituirea, în acelaşi an, a Institutului de Antichităţi şi Studii Clasice în capitala Transilvaniei. Solicitat în 1918 să ia preşedinţia Partidului Ţărănesc, preferă să adere la Partidul Muncii, întemeiat de Paul Bujor, C. I. Parhon ş.a. Din noiembrie 1920 este recomandat director la Accademia di Romania din Roma, care, înfiinţată în acel an, va începe să funcţioneze în 1922. Colaborează cu Academie des Inscriptions (Franţa) şi cu Accademia dei Lincei (Italia), redactează regulamentul şcolilor române din Roma şi Paris, fondează, cu Aristide Blank, D. Guşti şi Marin Simionescu-Râmniceanu, Editura Cultura Naţională (1920), formulează inscripţiile pentru Arcul de Triumf din Bucureşti, reia săpăturile la Histria, efectuează săpături şi în Muntenia şi Moldova, activează intens la Academia Română, ţine cursuri, conferenţiază în ţară şi în străinătate, conduce PEN-Clubul Român (1923), colaborează la publicaţii ştiinţifice, scrie cărţi, întreţine o permanentă corespondenţă cu oameni de ştiinţă români şi străini, cu Martha Bibescu şi alţi scriitori, participă la congrese ştiinţifice internaţionale. Va fi ales membru al unor instituţii ştiinţifice de prestigiu: Reale Societâ Romana di Storia Patria, Pontificia Accademia Romana di Archeologia, Numismatische Gesell-schaft din Viena, e profesor agregat la Sorbona. Presimţindu-şi sfârşitul, îşi lasă averea, prin testament, Academiei Române, iar biblioteca o donează Şcolii Române din Roma.
Titluri de permanentă referinţă în bibliografia de specialitate, lucrările lui P. depăşesc marginile arheologiei şi ale istoriei în genere, putând fi revendicate şi de filosofie, şi de literatură. Ele i-au creat nu doar un prestigiu ştiinţific, ci şi o autoritate morală cum puţini au avut, tânărul savant exercitând asupra unei părţi din intelectualitatea umanistică o covârşitoare influenţă. Cutezătoarea lui sinteză Getica (1926) va reprezenta mai mult decât „o etapă importantă" în evoluţia arheologiei româneşti, rămânând vie prin dimensiunea creativă. Om de ştiinţă riguros până la fanatism, mergând cu probitatea până la citarea (cum el însuşi menţionează) chiar şi a „celui mai modest şi mai inocent diletant rural" căruia îi datorează vreo informaţie, P. nu a ezitat să construiască pe baza datelor - fatal lacunare - de care dispunea cele mai tulburătoare ipoteze, să combine informaţii disparate şi să le întregească, temerar, cu imaginaţia (călăuzită de o stringentă logică), încât monumentala sa lucrare învie o lume. Umanitatea dacică şi autoproiecţia acesteia în divin e adusă spre a se bucura de singura nemurire considerată reală de istoric, cea în virtutea căreia dispăruţii trăiesc viaţa ideală în conştiinţa urmaşilor. Mai mult ca probabil, savantul a proiectat peste lumea dedusă din extrem de săracele izvoare literare ale
145 Dicţionarul general al literaturii române
Pârvan
Antichităţii şi mai cu seamă din laborioasele investigaţii arheologice întreprinse o lume a propriului spirit. în viziunea lui P. dacii erau un popor de ţărani, harnic, paşnic şi drept, de o exemplară moralitate; casta preoţească unea anahoreţi locuitori în peşteri, dispreţuitori ai plăcerilor trupeşti, necunos-când vinul şi femeia, nici carnea, hrănindu-se doar cu brânză, lapte, miere şi cu vegetale; în fruntea lor se afla marele preot Deceneu, care îşi avea sălaşul în vârf de munte, de unde aducea slăvire lui Gebeleizis-Zalmoxis, zeul suprem, stăpânul cerurilor. Viziunea va fi contestată de arheologi de nediscutată autoritate. C. Daicoviciu respinge, în La Transylvanie dans l'Antiquite, aserţiunea lui P. potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost o divinitate uranică, acreditând opiniile unor savanţi străini, vehement combătute în Getica, după care geto-dacii s-ar fi închinat, din contră, unei zeităţi htoniene. De aceeaşi părere era, dintre nespecialiştii de seamă, şi Lucian Blaga care, într-un studiu din „Saeculum", contestă explicit teza lui P. Creator al unei metafizici a „adâncului", al unei „noologii abisale", era firesc ca Blaga să se ralieze celor ce aşază tronul zeului dacilor în tărâmuri subpământene. Dar universul spiritual întemeiat de P. există, nimic nu îl poate desfiinţa, după cum viziunea winckelmanniană a Greciei sau aceea a Renaşterii italiene, făurită de Burckhardt, nu a încetat a fi fascinantă ca atare, după ce i s-a demonstrat insuficienta fundamentare ştiinţifică. Chiar dacă se dovedeşte că străbunii noştri adorau divinităţi htoniene, că balaurul din steagurile lor figura nu un „zmeu", o reptilă înaripată, cum credea P., ci şarpele din adâncuri, frumuseţea construcţiei din Getica va fi mereu admirată: măreţia olimpiană a lui Zalmoxis, distincţia sacerdoţilor săi, hărnicia, tenacitatea, austeritatea spartană a dacilor, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" după Herodot. După cum va fi neîncetat apreciată limpezimea gândirii, nobleţea stilului, clasicismul structural al autorului. Adevărate creaţii literare sunt eseurile lui P. Volumul Idei şi forme istorice (1920) însumează patru studii de filosofia istoriei, unele cuprinzând pagini cu inflexiuni poematice, iar în Memoriale (1923) se află poeme în toată puterea cuvântului. Din ambele cărţi se detaşează idei care, completate cu altele, din celelalte scrieri, compun o viziune şi un program de viaţă, o filosofie practică. De nu e originală în premise şi concluzii, îndatorate şi unele şi celelalte stoicilor, în special lui Marc Aureliu, căruia istoricul i-a şi consacrat un studiu, concepţia lui P. este profund personală în accente, în articulaţiile interioare, în vibraţia inefabilă a ideii. Modalitatea argumentării, temperatura opiniilor, stilul sunt ale unui cărturar modern în care s-a întrupat un înţelept din Hell&da. Gânditorul se exprimă sacerdotal, frazele au o cadenţă gravă, unele sunt versete, tonul general este poematic, dialogurile - căci uneori P. îşi ordonează ideile în chip de dialoguri platoniene - au o maiestate de missa solemnis.
Dacă geniul lui N. Iorga era viforos sau şăgalnic, acela al lui V. Pârvan era muzical şi solemn. Când, după câteva clipe de aşteptare, studenţii priveau spre uşa ce se deschidea, apărea în faţa lor Brand. Pastorul Brand al lui Ibsen, cu haina neagră încheiată auster până
sus, călcând pe un gheţar. însă văzut de aproape, pastorul n-avea în ochii săi pătrunzători durităţi nordice, iar tristeţa încruntată într-o ironie gravă îi dădea înfăţişarea unui actor tragic.
G. Călinescu
SCRIERI: Idei şi forme istorice, Bucureşti, 1920; Memoriale, Bucureşti, 1923; ed. îngr. şi pref. Ion Vartic, Cluj, 1973; ed. îngr. şi pref. Al. Zub, Bucureşti, 2001; Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926; ed. îngr. şi postfaţă Radu Florescu, Bucureşti, 1982; Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-dunărene, tr. Radu Vulpe, Bucureşti, 1937; Corespondenţă şi acte, îngr. şi introd. Al. Zub, Bucureşti, 1973; Scrieri, îngr. şi introd. Al. Zub, pref. Radu Vulpe, Bucureşti, 1981; Studii de istorie medievală şi modernă, îngr. Lucian Nastasă, pref. Al. Zub, Bucureşti, 1999; Datoria vieţii noastre, îngr. Florică Dimitrescu, Bucureşti, 1999; începuturile vieţii romane la gurile Dunării, postfaţă Nicolae Balotă, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Vianu, Opere, I, 237-240, IX, 26-42, 473-480; Davidescu, Aspecte, 351-354; Constantinescu, Scrieri, IV, 161-170; G. Călinescu, Vasile Pârvan, „Sinteze", 1927, 3-4; Mircea Eliade, Vasile Pârvan, CU, 1927, 945; G. Călinescu, Sub masca lui Vasile Pârvan, G, 1927,9; Al. Busuidceanu, Algenor, G, 1927,9; Ion Agârbiceanu, Vasile Pârvan, T, 1928,1; G. Călinescu, Vasile Pârvan, VL, 1928, 9; Emanoil Bucuţa, Crescătorul de şoimi, Bucureşti, 1928, 118-130; Călinescu, Ulysse, 38-41; E. Lovinescu, Memorii, I, Bucureşti, 1930, 76-86; Al. Busuioceanu, Pârvan gânditorul, Bucureşti, 1933; în memoria lui Vasile Pâroan, Bucureşti, 1934; Zarifopol, Eseuri, 176-182; Iorga, Oameni, III, 236-237; Vasile Băncilă, Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern, Brăila, 1937; Arghezi, Scrieri, XXVII, 321-323; Călinescu, Ist. lit. (1941), 862-864, Ist. lit. (1982), 949-951; Ion Zamfirescu, Spiritualităţi româneşti, Bucureşti, 1941, 167-179; Ion Zamfirescu, Destinul personalităţii, Bucureşti, 1942, 143-151; Al. Dima, Gândirea românească în estetică, Sibiu, 1943,54-62; Lucian Blaga, „Getica", „Saeculum", 1943,4; Vasile Pârvan. Biobibliografie, Bucureşti, 1957; Tudor Vianu, Jurnal, Bucureşti, 1961, 31-36; Dan Botta, Scrieri, IV, Bucureşti, 1968, 90-98; Dimitrie Guşti, Opere, II, Bucureşti, 1969,350-356; Emil Mânu, Vasile Pârvan, scriitor şi filosof al culturii, LL, 1969, 59-70; Mincu, Critice, I, 76-86; Balotă, Labirint, 12-22; Ion Pascadi, Din tradiţiile gândirii axiologice româneşti, Bucureşti, 1970, 69-80; Todoran, Secţiuni, 266-288; Balotă, Ion, 86-117; Onisifor Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, îngr. şi pref. Crişan Mircioiu şi Şerban Polverejan, pref. Crişan Mircioiu, Cluj-Napoca, 1974, 258-276; Al. Zub, Vasile Pârvan. Efigia cărturarului, Iaşi, 1974; Al. Zub, Vasile Pârvan. Biobibliografie, Bucureşti, 1975; Balotă, Arte, 241-255; Lucian Boia, Evoluţia istoriografiei române, Bucureşti, 1976,269-287; Vartic, Spectacol, 12-32; Al. Piru, Vasile Pârvan, MS, 1978, 2; Micu, Lecturi, 168-177; Mircea Anghelescu, Pârvan, scriitorul..., T, 1980,6; Virgil Catargiu, Ontologia istoriei la Vasile Pârvan, Bucureşti, 1980; D. M. Pippidi, Variaţii pe teme clasice, Bucureşti, 1981, 200-212; Virgil Catargiu, Condiţia umană şi idealul etic în concepţia lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1982; Virgil Catargiu, Vasile Pârvan, filosof al istoriei, Iaşi, 1982; George Lăzărescu, Repere de cultură, Bucureşti, 1982, 126-141; Steinhardt, Critică, 228-238; Vasile Vetişanu, Vasile Pârvan: idealul uman şi valorile vieţii, Bucureşti, 1983; Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1983; Vasile Pârvan interpretat de..., îngr. Ştefan Lemny şi Al. Zub, Bucureşti, 1984; Ion Humă, Vasile Pârvan. Laudă gândului, Bucureşti, 1987; Vasile, Conceptul, 179-185; Cioculescu, Itinerar, V, 432-438; Negoiţescu, Ist. lit., I, 344; Dicţ. esenţial, 629-631; Pagini din corespondenţa Vasile Pârvan-Sextil Puşcariu, îngr. Magdalena Vulpe, Bucureşti, 2002; Zamfirescu, Istorie, II, 216-222.	D.Mc.
Pârvu
Dicţionarul general al literaturii române 146
PÂRVU, Sorin (29.IV.1946, Mihălăşeni, j. Botoşani), critic şi istoric literar, eseist. Este fiul Elenei Pârvu (n. Panu), funcţionară, şi al lui Constantin Pârvu, profesor de limba şi literatura română. Frecventează cursurile şcolii din Răuseni, judeţul Botoşani, urmează la Iaşi Liceul „C. Negruzzi" (1960-1964), Facultatea de Filologie, secţia engleză-română (1964-1969) şi Facultatea de Istorie-Filosofie (1970-1975) din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza". Sub îndrumarea lui Silvian Iosifescu, elaborează teza de doctorat Romanul comportamentului, susţinută la Universitatea din Bucureşti în 1979. Devine asistent la Catedra de engleză a Facultăţii de Litere ieşene în 1969 şi parcurge toate treptele până la gradul de profesor, obţinut în 1999. A predat cursuri de literatură română şi teorie a literaturii ca lector la School of Slavonie and East European Studies din Londra şi la Faculty of Modern and Medieval Languages din Cambridge (1982-1984), pentru ca, prin intermediul Fulbright Fellowship, să susţină cursuri de literatură americană la State University of New York at Albany (1993-1994). A fost redactor-şef la Editura Institutului European din Iaşi, membru în Consiliul Fundaţiei Soros pentru programe de limbă engleză (1993-1995) şi membru în Consiliul Director al Centrului de Studii Româneşti (din 1998). Debutează în 1972 la „Cronica", colaborând ulterior la „Convorbiri literare", „Ateneu", „Dialog", „Opinia studenţească", „Echidistanţe", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»", seriile literatură şi filosofie, „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»", „Revue roumaine des sciences sociales" ş.a.
In studiile sale P. propune o abordare din perspectivă comparatistă a literaturii române şi a celei din spaţiul britanico-american, apelând, nu de puţine ori, şi la semiotică, semiologie, filosofie sau etică. Volumul The Romanian Novei (1992) este o introducere deosebit de utilă în universul literaturii române de până la al doilea război mondial, adresată cititorilor străini dornici să primească informaţii esenţiale despre o anumită etapă din evoluţia scrisului românesc. Sunt prezentate nouăsprezece cărţi de proză, comentariul extinzându-se asupra literaturii europene, prin stabilirea unor analogii, totodată cu preocuparea de a contura originalitatea şi personalitatea operelor avute în atenţie. Sunt traduse în limba engleză fragmente reprezentative pentru fiecare roman sau nuvelă, încât cititorul să poată intui particularităţile stilistice ale fiecărui text. Se relevă că, de pildă, Ciocoii vechi şi noi ilustrează „anatomia pură", N. Filimon nemaifiind interesat să se conformeze intrigii tradiţionale, considerată ca arbitrul valorii literare; ideile devin specifice doar când plasarea în timp şi spaţiu este foarte concretă. Cât despre La Medeleni de Ionel Teodoreanu, cititorul este avertizat că „uneori este dificil de hotărât dacă literatura recreează fenomenele din viaţă sau dacă se întâmplă exact invers - adică fenomenele din viaţă sunt rezultatul absorbţiei clişeelor literare de către realitate. Acest aspect este cu atât mai dificil de decelat aici cu cât este vorba de un Kunstelroman". între titlurile alese spre a fi propuse ca o carte de vizită pentru ansamblul literaturii române, se numără Mara de Ioan Slavici, Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu, Ion şi
Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Adela de G. Ibrăileanu, Patul lui Procust de Camil Petrescu ş.a. în Proza comportamentului (1992) P. face anatomia behaviorismului în literatură, subliniind că „romanul comportamentului [...] este un reflex, o reacţie specifică la o anume conjunctură", iar „apariţia sa nu e singulară, ipostaza literară este întregită de manifestări în psihologie, sociologie, politologie, filosofie, lingvistică şi semiotică". Definitorie pentru modalitatea narativă comportamentistă - scrie criticul - este cultivarea onticului conjugată cu suprimarea psihicului. Evitarea analizei psihologice, în favoarea consemnării unui „proces-verbal", are ca scop restituirea fidelă a evenimentelor, fără incursiunea în universul propriu eului fiecărui personaj. Depersonalizarea artei în scopul obţinerii unei relaţii mai subtile între nivelul semnificat şi nivelul semnificant este evidentă. Şi în alte incursiuni critice - Desenul din praf. Idei, autori, cărţi (1998), Chipul din apă. între conceptual şi senzorial (1998), Narrative Poetry. The Mythical Mode (2001), Dicţionar SF (A-F) (2003), Dramatic Poetry. The Mythical Mode (1,2003) ş.a. - P. evidenţiază „gândirea mobilă şi mereu asociativă". Analiza critică, niciodată superfluă, trimite la autori din spaţiul anglo-american sau din cel românesc.
SCRIERI: American Fiction. Varia, Iaşi, 1988; Romanul comportamentului, Iaşi, 1989; Dicţionar de prozatori americani contemporani, Iaşi, 1989; The Theory ofthe Novei, Iaşi, 1991; Proza comportamentului, Iaşi, 1992; The Romanian Novei, Iaşi, 1992; The American Novei, Iaşi, 1993; Poetics efthe Novei, Iaşi, 1997; Desenul din praf. Idei, autori, cărţi, Iaşi, 1998; Chipul din apă. între conceptual şi senzorial, Iaşi, 1998; Narrative Poetry. The Mythical Mode, Iaşi, 2001; Dicţionar SF (A-F), Iaşi, 2003; Dramatic Poetry. The Mythical Mode, I, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Magda Ursache, Cu cărţile sub vremi, CL, 1999, 6; George Bădărău, Analiza povestirii, CL, 1999,8; Constantin Coroiu, Prozatori americani în România, ALA, 1999, 471; Constantin Coroiu, Biografii şi destine, „Evenimentul", 1999,2384,2387; Petraş, Panorama, 496-498; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 326-327.	O.I.
PÂRVULESCU, Ioana (10.1 .1960, Braşov), poetă, eseistă, critic literar şi traducătoare. Este fiica Dorei Pârvulescu (n. Vintilă), profesoară, şi a lui Gheorghe Pârvulescu, notar. Urmează şcoala generală şi Liceul „Andrei Şaguna" la Braşov şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1983. Lucrează ca profesoară de limba română şi limba franceză în Roata de Jos, judeţul Giurgiu, din 1990 este redactor la Editura Litera, din 1993 redactor la „România literară", iar din 1996 asistent, apoi, din 2000, lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. în 1999 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Prejudecăţi literare. A urmat cursuri la New Europe College, Bucureşti (1997-1998), Wissenschaftskolleg, Berlin (2001). A fost profesor invitat la Institut fur Romanistik, Viena (2002). Este membră a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari şi se numără printre fondatorii Societăţii de Comparatistică din România. A debutat cu poezia Glossă în 1976, la revista „Muguri" a Liceului
147 Dicţionarul general al literaturii române
Pecican
„Andrei Şaguna" din Braşov. Mai târziu colaborează la „Contrapunct", „România literară" - unde susţine cronica literară în perioda 1993-1996 şi ulterior „Cronica optimistei/ Cronica pesimistei" -, „Dilema", „Interval", „Caiete critice", „Lettre internaţionale", „Secolul 20", „Arca", „Contrafort" ş.a. Este prezentă mai întâi în volumul colectiv 13 poeţi (1988), prima ei carte fiind Lenevind într-un ochi, apărută în 1990.
în versurile din Lenevind într-un ochi, P. se relevă ca o poetă a dragostei, a universului intim, cotidian. Jocul delicat al sentimentului oscilează între euforie şi îndoială, între exuberanţă şi melancolie, având ca punct de referinţă armonia şi dizarmonia cuplului. Dintre simboluri o mare frecvenţă o are acela al ochilor, ca în tablourile lui Ion Ţuculescu. Cu volumul Alfabetul doamnelor. De la Doamna B. la Doamna T. (1999; Premiul Uniunii Scriitorilor), P. se dovedeşte o talentată eseistă, nedesprinsă totuşi de aptitudinea ei bine marcată de cronicar literar. Autoarea reconstituie aici tipologia personajului feminin în literatura română de-a lungul unui secol, de la C. Negruzzi (Doamna B.) la Camil Petrescu (Doamna T.), urmărind schimbarea de paradigmă a acestuia, în funcţie de care stabileşte un rămuros arbore genealogic. Astfel, Coana Chiriţa a lui V. Alecsandri devine în Bucureştiul lui I. L. Caragiale Veta şi Ziţa, chera Duduca a lui N. Filimon şi Duduca Mamuca a lui B. P. Hasdeu sunt surori, iar descendentele lor în secolul al XX-lea vor fi Emilia din Patul lui Procust de Camil Petrescu şi Georgeta din Enigma Otiliei de G. Călinescu. „Fetele fragede" - Niceta din Iluzii pierdute de Mihail Kogălniceanu, Florică din Zburătorul lui I. Heliade-Rădulescu şi, un veac mai târziu, Adela lui G. Ibrăileanu - se află în violent contrast cu personajele negative, printre care şi Pena Corcoduşa (Mateiu I. Caragiale) sau Domnişoara Hus (Ion Barbu). Erotica veşmintelor, onomastica, metaforele vegetale individualizează încă o dată vârstele şi adâncesc psihologia diverselor tipuri feminine. P. se arată un critic subtil, decriptează sensuri noi şi ajunge la concluzii originale, cum sunt acelea despre doamna T., personaj în continuă transformare şi, într-un fel, eroina principală a acestui eseu. Altă carte, Prejudecăţi literare. Opţiuni comode în receptarea literaturii române (1999), are un caracter mai teoretic, cel puţin în prima parte. Spre a obţine definiţia conceptului, exegeta apelează şi la alte discipline, precum filosofia, sociologia lecturii, istoria mentalităţilor. Trece în revistă şi delimitează o lungă serie a prejudecăţilor literare (prejudecata şi termenii apropiaţi - prostie, superstiţie, clişeu, canon etc.), observând rolul lor paradoxal: prejudecăţile împiedică, dar uneori şi ajută judecata de valoare. Spirit foarte informat, cu o solidă cultură teoretică modernă, P. este în acelaşi timp un critic penetrant, ca atunci când reface istoricul premiilor Uniunii Scriitorilor şi când consacră ample analize operelor premiate în decursul anilor, puse şi ele în legătură cu cele două sensuri ale prejudecăţii: pozitiv şi negativ. Scrise de asemenea cu talent sunt comentariile din întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003), unde P. apare şi în postura de autoare de portrete şi evocări, într-un text plin de vervă, glisând în permanenţă între retro şi modern, nu fără o plăcere ludică, antrenând şi cititorul, se
reconstituie nu numai imaginea caleidoscopică a Bucureştiului dintre războaie, dar, în mare, şi viaţa României din epocă. Este pusă la contribuţie o mare bogăţie de surse documentare, precum presa, jurnalele, memoriile şi corespondenţa scriitorilor, aceştia ocupând, de altfel, locul central în demersul de recuperare a chipului unui oraş, demers care nu exclude imaginarul. P. urmăreşte evoluţia civilizaţiei, schimbarea mentalităţilor, a modei, a vocabularului, insistă asupra urbanizării din anii '30 , când şi cultura se bucură de sprijin, iar literatura, în pas cu timpul, se modernizează, depăşind tabuurile. Ideea cardinală a cărţii rămâne aceea că în Bucureştiul interbelic normalitatea a fost posibilă prin existenţa a două coordonate esenţiale ale democraţiei: libertatea şi proprietatea.
SCRIERI: Lenevind într-un ochi, Bucureşti, 1990; Alfabetul doamnelor. De la Doamna B. la Doamna T., Bucureşti, 1999; Prejudecăţi literare. Opţiuni comode în receptarea literaturii române, Bucureşti, 1999; întoarcere în Bucureştiul interbelic, Bucureşti, 2003. Traduceri: Angelus Silesius, Cherubinicher Wandersmann-Câlătorul heruvimic, postfaţa trad., Bucureşti, 1999; Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Tania Radu, „Lenevind într-un ochi", LAI, 1991, 8; Alex. Ştefănescu, Studiu savant, joc literar şi poem critic, RL, 1999,12; Costache Olăreanu, „Alfabetul doamnelor", ALA, 1999,456; Paul Cemat, Meniu de cărţi-desert, „Vineri", 1999,6; Dan C. Mihăilescu, Din istoricul femeii la români, „22", 1999,31; Victoria Luţă, Eleganţă şi rigoare, OC, 2000, 1; Vlad Alexandrescu, Angelus Silesius, „Călătorul heruvimic", OC, 2000, 5; Svetlana Cârstean, „Dacă n-ar exista critica, literatura şi-ar pierde umbra" (interviu cu Ioana Pârvulescu), OC, 2001,
74-75; Vitalie Ciobanu, Valsul pe eşafod, Chişinău, 2001, 182-190; Bucur, Poeţi optzecişti, 164-166; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 32-34; Dan C Mihăilescu, Alfabetul Bucureştilor, „Ziarul de duminică", 2003, 3; Tudorel Urian, O carte în imagini critice reale..., RL, 2003, 23; Pavel Şuşară, O carte în imagini critice virtuale, RL, 2003, 23; Mircea Iorgulescu, Romanţă pentru vechiul Bucureşti, „22', 2003, 29; Paul Cernat, Acasă, în Bucureştiul interbelic, OC, 2003, 34; Al. Săndulescu, Călătorie în timp, RL, 2003,46.	Al. S.
PECICAN, Ovidiu (8.1 .1959, Arad), prozator şi eseist. Este fiul Mărioarei (n. Popiţa) şi al lui Alexandru Pecican, contabil. Urmează cursul elementar şi liceul în Arad (1966-1978) şi face studii la Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1981-1985), lunându-şi doctoratul cu teza Istoricul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1998). Un timp a fost profesor de istorie la Liceul Agroindustrial din Lipova (1985-1990). Revine la Cluj-Napoca şi intră în ziaristică, fiind publicist comentator la revista „Apostrof" (1990-1991). Ulterior este cercetător ştiinţific (etnolog) la Centrul de Studii Transilvane de pe lângă Fundaţia Culturală Română (1991-1994), apoi cadru didactic la Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca, fiind şi cancelar al facultăţii (1996-2000). Din ianuarie 1995 coordonează Centrul de Studii Răsăritene, este şi codirector al Institutului de Studii Posttotalitare (1997-1998). Editează revista „Studia Europaea", este director al Editurii Fundaţiei pentru Studii Europene (1997-1998) şi al Editurii Desiree, de pe lângă Fundaţia cu
Pecie
Dicţionarul general al literaturii române 148
acelaşi nume (din 2000). Are o bogată activitate în domeniul istoriei şi politologiei, fiind prezent cu contribuţii în numeroase volume colective şi face parte din diferite organisme naţionale şi internaţionale. Debutează în ziarul arădean „Flacăra roşie" (1978), cu proza scurtă Ca să vezi, iar prima lui carte de literatură este romanul Eu şi maimuţa mea, apărut în 1990. Colaborează la „Echinox" (unde asigură rubrica „Ce istorie scriem?"), „Apostrof" (unde o vreme deţine rubrica „Cronica literară"), „Contemporanul", „Steaua", „Tribuna", „Vatra" ş.a. Editează periodicul „Caietele tranziţiei" (1997-1999) şi este redactor la „Conversaţia" (Arad, 1990-1994), „Istoria azi" (1993-1994), „Contemporanul - Ideea euro-peeană" (1993-2000), „Caietele Prodan" (1994-1995), „TV Satelit" (Cluj, 1994-1996) şi la „East" (din 1998), prima revistă autohtonă pe internet.
P. e un spirit proteic, pasionat egal de cercetarea istorică şi politologică, de ficţiune şi eseistică, de invenţii SF, de viaţa de zi cu zi. Tocmai de aceea între cărţile lui nu există graniţe. Dacă scrie o lucrare precum Arpadieni, angevini, români (2001), adică despre amestecul nobiliar de pe teritoriul Transilvaniei în secolele al XH-lea - al XlV-lea, tonul aduce uneori cu acela din Cântecul lui Roland sau din Cântecul Nibelungului, iar lucrările de istorie a culturii şi civilizaţiei (Troia, Veneţia, Roma, 1998) sunt descrieri colorate, spumoase, umorul fiind una din caracteristicile autorului. De asemenea, în teza de doctorat despre B. P. Hasdeu nu se află numai un portret al istoricului, ci şi unul al scriitorului, în timp ce documentul dramatic din Un român în lagărele sovietice (1991) duce cu gândul la gulagul din literatura lui Aleksandr Soljeniţân. Razzar, cu subtitlul Primul om ar fi fost plămădit din. lut (1999; Premiul Editurii Nemira), carte ce are la bază un libret de operă rock SF pe muzica lui Csaszar Constantin, scrisă în colaborare cu Alexandru Pecican, fratele lui P., se doreşte un „roman care explorează dintr-un unghi science-fiction tema reîncarnării şi mântuirii". Interviurile incluse în volumul O utopie tangibilă. Convorbiri cu Nicolae Breban (1994) trasează un dialog viu, în care P. ştie să ţină ritmul vivace şi imprevizibil al dificilului său interlocutor. Darul acestei veri (2001) este o culegere de „texte"de factură parabolică şi cu o vădită intenţie de scriitură postmodernistă, exploatând concomintent elementul istoric şi pe cel ficţional. Literatură şi numai literatură este la P. doar romanul Eu şi maimuţa mea, scris încă din 1984. Cazul de dezorientare al personajului Ben Bernea, trimiterea lui într-un sanatoriu sau ospiciu, scenele erotice „tari", dar deloc vulgare, romanul în roman, care aparţine personajului şi în care e vorba de un criminal în serie, nu puteau trece, în anii '80, de „exigenţele" Consiliului Culturii Socialiste.
SCRIERI. Eu şi maimuţa mea, Cluj-Napoca, 1990; Un român în lagărele sovietice, Arad, 1991; O utopie tangibilă. Convorbiri cu Nicolae Breban, Bucureşti, 1994; Europa - o idee în mers, Cluj-Napoca, 1997; Lumea lui Simion Dascălul, Cluj-Napoca, 1998; Troia, Veneţia, Roma, Cluj-Napoca, 1998; Razzar (în colaborare cu Alexandru Pecican), Bucureşti, 1999; Clipuri, Cluj-Napoca, 2001; Darul acestei veri, Cluj-Napoca, 2001; Arpadieni, angevini, români, Cluj-Napoca, 2001; Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în Evul Mediu românesc, Cluj-Napoca, 2002; Trecutul
istoric şi omul Evului Mediu, Cluj-Napoca, 2002; Haşdeenii, Cluj-Napoca, 2003. '
Repere bibliografice: Mircea Ţicudean, Nimic de ascuns, APF, 1990,
3-4; Diana Adamek, Privirea lui Lancelot, TR, 1990,43; Ion Simuţ, Soarta debutului în roman, RL, 1991,24; Remus-Horaţiu Pintea, Ovidiu Pecican şi... maimuţele sale, CNT, 1991, 29; Mircea Oprită, Acorduri finale la „Noul val", TR, 1992,36; Petraş, Lit. rom., 132-134; Victor Neumann, Poveste cu trei oraşe, 0,2003,3; Cătălin Constantin, Altfel de istorie, RL, 2003, 24; Gheorghe Grigurcu, Romanul „haşdeenilor", RL, 2003, 28; Opriţă, Anticipaţia, 348-349.	C.H.
PECIE, Ion (13.VI.1951, Slobozia-Trăznitu, azi Slobozia (Popeşti), j. Argeş), critic literar, eseist. Este fiul Măriei (n. Zuluf) şi al lui Theodor Pecie, ţărani. Frecventează clasele primare şi gimnaziale în localitatea natală, iar între 1966 şi 1970 urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din Piteşti. Ca student (1973-1977) la Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, este redactor la revista „Echinox", în paginile căreia debutează cu critică literară în 1975, la rubrica de comentarii dedicate cărţilor de proză. După licenţă lucrează ca profesor la Liceul Industrial din Mizil, la Liceul „Tudor Arghezi" din Târgu Cărbuneşti (1978-1990) şi la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu"din Târgu Jiu. Colaborează cu cronici şi eseuri la „Gorjul literar", „Tribuna", „Steaua" „Transilvania", „România literară", „Ramuri" (unde semnează la rubrica „Cronica literară"), „Viaţa românească", „Literatorul". în 1979 obţine Premiul pentru critică literară al revistei „Tribuna", iar în 1982 este premiat de revista „Ramuri".
Prima carte a lui P., Romancierul în faţa oglinzii, iese de sub tipar în 1989 şi nu are, datorită circumstanţelor, ecoul pe care l-ar fi meritat atât pentru ipoteza de lectură aplicată romanului contemporan românesc (investigat la nivelul unor opere emblematice) şi calitatea analizei, cât şi pentru originalitatea opiniei critice (nu o dată în răspăr cu opiniile consacrate). Interesat de metamorfozele epicului, eseistul se opreşte asupra romanelor în vogă - unele controversate, nu numai atunci -din anii '70-'80 ai secolului trecut: Cel mai iubit dintre pământeni (Marin Preda), Săptămâna nebunilor (Eugen Barbu), Don Juan (Nicolae Breban), Viaţa şi opera lui Tiron B. (Dumitru Radu Popescu), Galeria cu viţă sălbatică (Constantin Ţoiu), Lumea în două zile (George Bălăiţă), Trei dinţi din faţă (Marin Sorescu), Labirintul (Francisc Păcurariu), Martorii (Mircea Ciobanu), Ficţiune şi infanterie (Costache Olăreanu). Eseurile simt scrise într-un ton colocvial, apelând uneori la calambur, însă dicţiunea critică valorifică enunţul teoretic şi referinţa erudită, ca şi aluzia ironică sau observaţia mulată pe detaliul tematic semnificativ. în cea de-a doua carte, Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu (2001), P. grupează patru eseuri ample, concepute, într-o primă versiune, în anii studenţiei sau în cei imediat următori. Forma lor este rodul unor rescrieri succesive (şi concentrice), marcate prin datare. Studiul Meşterul Manole, amplificare şi aprofundare a unei schiţe iniţiale (Manole, meşterul fiind chiar textul de debut al criticului în „Echinox"), urmată de o versiune intermediară
149 Dicţionarul general al literaturii române
Pegas
(Apărarea unui voievod, în „Almanahul «Ramuri»", 1985), rămâne elocvent pentru traiectul actului critic. Autorul optează pentru interpretarea celebrei balade drept „piatră de temelie în exegeza mitului estetic la români", citind-o prin prisma mitului dedalic. E implicată astfel tema căutării (itinerarul prin labirint, traseul iniţiatic, drumul spre un centru sacru). Aceste căi ale interpretării structurează şi alte eseuri. Cel despre Ion Creangă (datat 1979-1988) reţine atenţia prin lectura basmelor Povestea porcului şi Povestea lui Harap Alb („basm metafizic") ca „epopei abreviate", în care criticul identifică schema mitică a cuceririi unui „centru sacru". Organizarea discursului critic este ingenioasă, cu o savuroasă punere în scenă a ideilor, din perspectiva carnavalescului, ca în cazul eseului Liviu Rebreanu (datat 1984).
SCRIERI: Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, 1989; Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Stilul face critica, RL, 1989, 9; Constantin Lămureanu, Oglinda din noi, TMS, 1989,5; Dan C. Badea, Scrisul şi monada, AFT, 1989, 5; Monica Spiridon, Studiul oglinzii, R, 1989,5; Radu Călin Cristea, Spre poli, F, 1989,6; Ioana Bot, La oglindă, TR, 1989,32; Ioan Holban, Nona critică, CRC, 1990,30; Maria Cheţan, Ion Pecie, ECH, 1994,1-3; Ion Tarbac, Al. Doru Şerban, Ion Elena, Constantin Căruntu, Scriitori gorjeni (File de dicţionar), Târgu Jiu, 1998, 114; Gheorghe Grigurcu, Un soi de revizuiri, RL, 2003,23.	C.H.
PE DRUM..., revistă apărută la Piatra Neamţ, bilunar, din decembrie 1926 până în februarie 1927. Colegiul redacţional nu este menţionat. Din articolul editorial reiese că scopul publicaţiei ar fi înlăturarea „răutăţilor, asupririi, violenţei". Este prezent Eugen Relgis cu un fragment de roman (Cuvântul), iar
B.	Şapira semnează o evocare a filologului Vasile Bogrea, fost profesor la Liceul din Piatra Neamţ. Poeziile sunt semnate de Enric Furtună, Al.I. Botârlă, Frasin Negreşti ş.a. Se mai publică o piesă de teatru (datorată lui Th. Gavriloiu), cugetări, recenzii la reviste şi sunt consemnate câteva apariţii editoriale. I. R.
PE DRUMURI NOI, revistă apărută la Braşov între 23 februarie şi 1 mai 1929 (patru numere), sub conducerea lui Eugen Jebeleanu şi a lui Ştefan II. Chendi. în articolul-program, Gânduri pentru drumuri noi, se afirmă că publicaţia „va fi o revistă a ideilor eminamente estetice, un organ în care vom lupta pentru biruinţa frumosului în artă. Va fi o tribună a forţelor noi, dornice de viaţă, entuziaste!". Luând ca model, şi prin format, revista „Bilete de papagal" a lui Tudor Arghezi, publicaţia braşoveană găzduieşte versuri de Eugen Jebeleanu, Ştefan Muscalu, Pavel Nedelcu, Alexandru Muşlea, Mihai Munteanu, proză de Eugen Jebeleanu şi B. Jordan, eseuri şi medalioane despre Tiberiu Brediceanu, Aron Cotruş, despre lirica germană contemporană, interviuri cu pictorul Hans Mattis-Teutsch şi cu scriitorul Heinrich Zillich, traduceri din poeţi maghiari (Ady Endre şi Petofi Săndor), semnate de I.A1. Bran-Lemeny şi Eugen Jebeleanu, note, recenzii, cronica revistelor etc.	I-R.
PEDVIS, Anca (5.III.1946, Bucureşti), poetă. Este fiica Stelei (n. Ilieff) şi a lui Samuel Pedvisocar, funcţionar. Urmează la Bucureşti şcoala primară şi gimnaziul (1952-1959), apoi Şcoala Medie de Arte Plastice (1960-1964) şi Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu", absolvit în 1970. Din 1979 participă la toate saloanele anuale de pictură, la expoziţii de grup, în ţară şi în străinătate, având şi două expoziţii personale. în 1984 emigrează în SUA şi se stabileşte la New York, unde îşi continuă activitatea de artist plastic. Debutează în 1967, la „Contemporanul", prezentată de Geo Dumitrescu. Câteva scrieri îi sunt selectate în antologia A Delicate Balance, tipărită la New York în 1995, iar prima carte, Un imperceptibil miros de Socrate, îi apare în 1997. Colaborează cu poezie la „România literară", „Luceafărul", „Convorbiri literare", „Adevărul literar şi artistic", „Dorul" (Danemarca) ş.a.
Un imperceptibil miros de Socrate cuprinde poeme eclectice ca formulă şi tematică, dominate de tema socială (mizeria României) şi de tema memoriei (copilăria, exilul). Tonalitatea de multe ori personală, subiectivitatea nedecantată, discursivitatea trădează natura lor autobiografică (recunoscută în ultimul poem, Sunt un lup: „urletele mele lungi, neliterare"). „Literară" devine P. în poemele mai scurte şi fără pretenţii filosofarde, atunci când asprimea, duritatea unor imagini aproape că explodează dintr-un aparent cotidian evocator. Al doilea volum, Tirada de pe Muntele Placid - The Mount Placid Tirade (2003), exprimă intens dorinţa lepădării de trup, starea de vinovăţie, în care laitmotivul e uciderea îngerului şi a tatălui. Sentimentul tragic al lui „a-fi-în-lume", perceptibil şi anterior, conduce acum la retragerea în sine şi în meandrele memoriei. Tărâmul poetic este unul nordic, întunecat, materia este aspră, densă, îngheţată: „în sens invers, mergând/ mereu înspre Nord - eu: suflet arid, pietros,/ muşcând zăbala îngheţată a lunii..." (Inorog). Sensul drumului este unul coborâtor, mântuirea e nu incertă, ci infernală: „Şi astăzi?...
O,	trup condamnat la ţărână,/ schelet trist de cocor!../ Scară incertă, de oase, pe care cobor..." (Amară). Aşa cum mărturiseşte în Cuvântul autoarei, P. scrie o „carte neagră", a disperărilor asumate şi denunţate care, prin repetare, devin „un mecanism orb". Nu poate fi ignorată, totuşi, falsitatea unor „tirade", xmplayback pe muzica disperărilor de odinioară. Uneori poeta este foarte personală, pentru a cădea apoi în discursivitate, preluând locuri comune sau maniere străine, mai ales din poezia lui Tudor Arghezi, Nichita Stănescu sau G. Bacovia.
SCRIERI: Un imperceptibil miros de Socrate, Bucureşti, 1997; Tirada de pe Muntele Placid - The Mount Placid Tirade, ed. bilingvă, pref. Nina Cassian, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dumitru Radu Popa, O insolită întâlnire cu poezia, RL, 1998, 46; Gabriel Pleşea, Scriitori români la New York, Bucureşti, 1998,105-132; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 222-223; Raluca Dună, Poeta bifrons, LCF, 2003,35.	R.D.
PEGAS, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din 13 noiembrie 1932 până în mai 1933. Redactori sunt Gheorghe Râpă şi Ion Nistoreanu; de la numărul 3/1932 apare cu subtitlul
Peisaj
Dicţionarul general al literaturii române 150
PEGAS
&EVIST& LITERARĂ
Redacţia şi &timm>suaus:
STR- VASILE LASCAR, 21 — BUCUREŞTI Tslefor 2-Î392
GHKîRCUF Râpă i'j . Vir.iEL A A
fî! toc de cuvânt saamîs
;k vopk! C-: mu/u-
Şi acum aştept sâ-ţi î=f-i faci AArsrc-i, Sa vii dtn'lr'un SMme&l îc^î -r.Iiui Ei h&u c!c ea le lan	?
Ai 'hoKiraşie-s*, k sollu !
Ei, au BSâ chinui, bai vino Cmh ai veni- ş’nîsia cată fJu-îni ÎkC-st ponhs îofma acuma
£-,ţ ie ştiam dia totdeauna Âscrdistoare ţi eM©inie '
Si mi faci figura acum eâad Îrtbiîe Să scnu «euvăniul JfîaînîV’ ?
Hai '.ia. c aştept d'un sîer; de- oru Nu pot admite nici o scuza Ai fost întotdeauna bună De ce acuma e'Uî ursuză Ce spui? Aad? Ort asta A groaznicf Primeşte ruga mea ferbime Şi vino? Airie-1 '.om apare Fără „ctivântui Inamic"
- i	u aaij odarSB L-<K‘CC15 în- c;
'	ri-îtv! sr-e a {» !?.îr,s;	;.=;^
” ’ *r-; ’	;	■■■17 f	de-	J'"A' era
V: A VW 4 tu;,. ri.-i-rUnr. hl
..|||jj!gj^
#■111
SBBllSL-..
c.Jmi h f‘ AAIAiUAA^AfAA
Lra iîţir'o ;,î di- mam i. Soarele sejj î'-or,', simţiîvr ţ! luflunu	a	-c
suş.iiaa Canîts'îi; tr^ocsu in	c:
iîiwa. orJu'wn*? lîfp’1 clh, Bua fiisese îuvoj-. Uv e«t-CLiry;s,i, e« iuiît' c-i -,t;î n ?j dv Sc}tîemîM‘ic- Ucî'îîs-n«. ptz câktiîfa ;*cec:ţ Wi,'Hu!ţît03K*, rm ttusnvăscrA da-i\î nuiei-ik lt*r, -Aci nu psnîMsr.s. Şi asn, ţVKănd îi g5n-diadu-sc cu pui orc- du jvw îa menra pierduta. ascartM âana iw ev lucru rari’ poate da >> -ambra ori >.Al de wbcs, îji îîtrjiţf»o frunţile cu aianiale ~aa cu poaîcfe? t'3i».sşiW uit As pssuA, de sudrsari'a caiv A picura i'e ohrafi* dc- saurtca,
Acs.sr-5 îs,;hîAî iîojjorcaî-.i «căzuse, sv apacassrj ar nnsiî-râ spre o căţtf&t şi limpzţî pic-rdal. !5«? soaroU1 tol'pra îH-sş-sui de repede*
vvAAA;7A^^A:A;;AAAU^A^^A;;AA?AtXi^^AfAb^^^A-^^;c:A-
prc!rî.>rf:i ctr v4-s;-,.;i a»’s-!t=js r^.-e-'i scrjl. sc '--A/% pîî'cr. ii--* î s.s '-nn i c.'-bs jftş m-î-î-'î s-î	ini.
r-'r-tîi'-î r«; rf.-.iţs'iui ; sL'ârailor \:.i .it'-.--- v;.
jVrirîi«- r.k- »-hs-ii\ f »-n u;î LV '--pu^y.-c	-
.-ic-sci î'. tÂ-c-i? Ş; r-:	.	-WmŞiilj flmi-j. î.'.i-î.i
myii’.-KA-,	îtj;tri>;i. At t,-
JJeiafti'^cîi 1 Viv.î'ujî. IA pofi*j,u -	... ■-
‘fii itnj'lit -rt îl îViîîi, .^s-‘î Sf!" .
puţa, .AosUi n’.is--'-=- Siriei «,'r L;\ inoiţin- i;i ; !,* c--.:olţ; and" -'-'a-.; iţi.!merai i«m^m »:î 5,-t fi*;sn>îi-ur:âc îvnt <;rtK»Jri:'' Sc oar; ţi -:n clase mâai Lt itmw. F.kî îr.ii'iî’-ifenUV.i,	tvhcnmi.	}■af.iadn-şi i-s-h--,;
ţjapa v-i-şi eîsc fjic'.a vtirî>>' ds; iacsrjWi-, «orisi.
îwîoâ'-Bri -v :SirşÎ3H. Oiio şi dfu<W a»vfri ■i.s.-i’-i
drcr>! 3-j ciatlllraî ^'ihsîii!. U-i v(pn câievn ţaiy J<; m>.'-Ui d.' *-L îorra.-;,- ţuI-tcniUir îi apiroau îanîastit».* m iotancrici;! nopţii C- .-im p-s	A,;:	dram	r.n sţiai
tsrj Sa -îwaj'&'i pciii! câmp nici	th^nr^-.	...fa
năriţl-; cosiu fi i-î avrs bahtr îs picioare. f?ar m.-v-rw.
Fât;« .2.-3 p'X'fî, piv’toafx-îe avs începui s-SA ;««-};ere/.c, btî‘--Su; j« istvpuî iva.-.
feşl î;i eroitî si Pi' jţ:’jă pe marginea dnsuîiituî «a dii-ţr. do-ir vs hvtv -s rărtiţâ ia tare să *«	-\ţ.
„Literatură, ideologie, critică" şi cu altă componenţă redacţională: Gheorghe Râpă şi AL Raicu, iar ultimele două numere (cu alt format şi cu frontispiciul schimbat) menţionează ca director pe Al. Raicu, iar ca redactori pe Ion Nistoreanu şi pe Mihail Florian. Deşi nu are un articol-program (înlocuit cu poezia De vorbă cu muza, semnată P. Mircea), P. se raliază tendinţelor moderniste din literatura vremii. Versurile aparţin lui Virgil Carianopol, Al. Raicu, Teodor Scarlat, Ovid Caledoniu, dar şi unor autori obscuri. Dan Petraşincu şi Al. Raicu sunt prezenţi cu fragmente de roman (Sângele şi Drumurile unui noctambul). Bine reprezentat este sectorul de critică, în special prin recenzii, scrise frecvent de Al. Raicu, la cărţi recent apărute: G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste, Mihail Sadoveanu, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Jean Bart, Europolis, N.D. Cocea, Fecior de slugă, G. Călinescu, Cartea nunţii, Pompiliu Constantinescu, Critice. Un fulminant articol trimite Mihail Ilovici (O lichidare - Romulus Dianu, 8/1933). Revista mai conţine eseuri, medalioane, cronici, plastice şi muzicale, noutăţi şi informaţii editoriale, epigrame etc., semnate de Al. Talex, Şt. Atanasiu, Silviu Cernea, Constantin Stănescu ş.a.	I.R.
PEISAJ, revistă apărută la Roman, ca bilunar, la 1 mai şi la 20 mai 1935, având subtitlul „Literar, artistic, ştiinţific". Director
este Mihai Crăciun, iar prim-redactor este Em. Florens. în numărul inaugural G.M. Zamfirescu salută noua publicaţie: „Aşteptând talentul de mâine, viguros, tiranic şi binefăcător, biruitor, pe care orice revistă provincială ni-1 poate vesti, suntem datori să privim cu toată simpatia şi acest «Peisaj» artistic, literar şi ştiinţific al prietinilor de la poalele munţilor, legaţi în efortul lor spre frumos şi adevăr de un gând comun." Colaborează cu versuri Otilia Cazimir, Ştefan Baciu, N. Ţaţomir, Ion Manolescu, Em. Florens ş.a. în primul număr apare o cronică la romanul Nea Nae al lui N.D. Cocea. La rubrica „Magazin" se consemnează apariţii editoriale şi revuistice. P. acordă atenţie prezentării grafice, reproducând lucrări de Şt. Dimitrescu, Otto Briese, N. Tonitza ş.a. Glumele, epigramele şi noutăţile cinematografice completează sumarul unei publicaţii care s-ar fi putut impune în istoria presei româneşti dacă ar fi avut o existenţa de durată.	I. R.
PELEŞUL, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal între 21 ianuarie şi 18 iunie 1884 şi o dată pe lună din noiembrie 1887 până în octombrie 1888 şi în ianuarie-martie 1889. în 1888 a fost editată şi sub denumirea „Revista", iar în 1889 sub aceea de „Revista românească". M. I. Toncescu, poet lipsit de talent (cu o oarecare faimă pe la 1885, din cauza unui incident cu Al. Vlahuţă), şi, în anul 1889, actorul Ştefan Vellescu sunt directorii periodicului, care se situează ca orientare între gazetele tutelate de Al. Macedonski. Deşi colaborarea lui Macedonski este sporadică (un articol biografic dedicat generalului I. Em. Florescu şi un excelent portret al actorului C. Dimitriade), referirile la el sunt des întâlnite. M. I. Toncescu îi dedică versuri, Traian Demetrescu descrie în pagini pline de sensibilitate modul în care l-a cunoscut, multe dintre comentariile critice îl citează ca poet exemplar, opunându-1 scriitorilor mai în vârstă şi, în primul rând, lui V. Alecsandri. Cu încercări de critică literară colaborează Bonifaciu Florescu, Ştefan Vellescu, Traian Demetrescu şi N. D. Georgian. Alături de Toncescu, au mai publicat versuri Mircea Demetriade, Traian Demetrescu,
C.	Miile, I. I. Truţescu, H. Rănişteanu (H. Rheinstein), Al. Negrişanu-Nenoveanu, Carol Scrob şi Ştefan Vellescu. Este posibil ca poezia Pe când cerul vieţii mele a lui Iuliu Cezar Săvescu (apărută în septembrie 1888) să reprezinte debutul literar al poetului. Scrierile în proză aparţin lui D. Teleor, I. S. Spartali, Aug. R. Clavel, Bonifaciu Florescu, Traian Demetrescu, Edgar Th. Aslan, D. Manolescu-Sidery şi Vladimir Macedonski (nuvela Procesul boierului Christache). Se traduc versuri din Lenau, Lamartine, Theodore de Banville, Catulle Mendes şi Charles Grandmougin (La întoarcere, în versiunea lui Traian Demetrescu). Sub titlul Esenţa internă a artei, apar fragmente din Lumea ca voinţă şi reprezentare de Schopenhauer, în tălmăcirea lui FI. Simionescu.	R.Z.
PELIMON, Alexandru (1822 - 27.VII.1881, Novaci, j. Gorj), poet, prozator, dramaturg şi traducător. Fiu al lui Antoniu Pândele, slujbaş, apoi comerciant în Bucureşti, P. nu avea prea multă învăţătură şi a ocupat funcţii modeste la Comisia
151 Dicţionarul general al literaturii române
Pelimon
TFimr
JC U l' .t l
XAlIiO
?W.âW istopu
,a<P
U
*3BîT
Documentelor Mănăstireşti, la Consistoriul Eparhiei Buzău (1864) ori la Arhivele Statului din Bucureşti. Cu o carieră administrativă lipsită de strălucire, mai mereu fără bani, s-a dedicat compensatoriu scrisului. De-a lungul anilor, începând cu Poezii fugitive (1846), publică o puzderie de opuri cuprinzând versuri lirice şi epice, impresii de călătorie, nuvele, romane, tragedii, melodrame, vodeviluri ş.a. E o literatură de fundal, ilustrând, şi dincolo de limita cronologică, tendinţe ale epocii paşoptiste. Autorul, care scria în 1845 la „Vestitorul românesc", iar în 1848 la „Pruncul român", şi-a exprimat, fără orgoliu, doar credinţa exaltată în puterea literaturii de a modela sentimente patriotice.
De la poezia erotică - compuneri naive cu unele motive exotice - P. trece şi fixează în cadrele versului câte o suvenire despre gloria românilor. Vestita bătălie de la Călugăreni (1848), Traian în Dacia (1860), Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821 (1862), poeme care ar fi trebuit să participe la un ciclu eroic, sunt reluate în ediţii succesive ori completate cu altele, într-o avalanşă de volume a căror serie fusese deschisă în 1846 şi merge apoi de la Poezii (1847) la Amintiri poetice istorice (1881) ş.a. înrâuririle din D. Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, V.
Alecsandri se răsfrâng previzibil, adică fără relief, dar spornic, în aceste pagini. Acelaşi caracter de receptacul îl au piesele de teatru compuse de P., unde pot fi întâlnite subiecte, personaje, procedee dramatice obişnuite în epocă: melodramele Fiul mazâlului (1851), Actriţa din Moldova (1852), „tragedia" Curtea lui Vasilie Vodă (1852), comedia Păcală şi Tândală. Şi-a găsit tingirea capac (1854). Oarecum mai interesantă este proza acestui poligraf. Hoţii şi hagiul (1853), unul din primele romane româneşti duse până la capăt şi tipărite, scriere „cu aspecte picareşti" (G. Călinescu), imaginează un conflict în lumea pestriţă a periferiei bucureştene. Ca şi în romanele Jidovul cămătar. Moldova şi Bucovina (1863), Un funcţionar sinucis. Fratele şi sora (1873), se supralicitează foiletonistic intriga amoroasă, elementele senzaţionale, arsenalul sentimentalist şi didacticist. Se remarcă totuşi, ca la mai toţi romancierii mijlocului de veac XIX, buna intuiţie şi adecvarea câtorva scene de moravuri, a unor portrete în tuşă satirică. Scriind şi roman istoric, P. transpune în Bucur, istoria fundării Bucureştilor (1858) idei unioniste. O evocare se află şi în Matei Vodă la monastirea Sadova (1870), după cum Catastrofa întâmplată boiărilor în muntele Găvanul - 1821 (1864) ori Revoluţiunea română din anul 1848. Muşătoiul (1868) punctează simpatia, adeziunea faţă de sensul democratic al mişcărilor de la 1821 şi 1848. Din zona interesului documentar ies însemnările de călătorie ale lui P. împresiuni de călătorie în România (1858) şi Memoriu. Descrierea s. monastiri (1861) aparţin unui peregrin sârguincios, pornit prin locurile istorice ale Munteniei şi Olteniei. El cercetează vestigii, vizitează mănăstiri, citeşte hrisoave şi inscripţii, evocă gloria apusă. Dar călătoria „cu sacul în spate", pe jos, devine şi prilej de a descoperi, cu ochi dilatat, un chip al naturii („Viziunea şi acustica sa sunt terifice", spune G. Călinescu) ori pretext pentru literaturizări, întrucât memorialul este împănat cu subiecte de nuvele romanţioase, cu portrete schiţate maniheist în tonuri întunecate. P. a şi tradus din Al. Dumas (Tereza, 1848, Trei muşchetari, I, 1853), din Bernardin de Saint-Pierre (Paul şi Virginia, 1850, Coliba indiană, 1850), din versurile lui Schiller, Lamartine şi Mickiewicz, un fragment din Romeo şi Julieta de Shakespeare, dar şi din Joseph Fievee, Emile Souvestre ş.a., unele tălmăciri fiind cuprinse în volumele proprii.
SCRIERI: Poezii fugitive, Bucureşti, 1846; Poezii, Iaşi, 1847; Suliotul. Grecia liberă, Bucureşti, 1847; Vestita bătălie de la Călugăreni, Bucureşti, 1848; Poezii diverse, în Bernardin de Saint-Pierre, Coliba indiană..., Bucureşti 1850; Poezii, Bucureşti, 1850; Fiul mazâlului, Bucureşti, 1851; Stanţe la România, Bucureşti, 1852; Curtea lui Vasilie Vodă, Bucureşti, 1852; Actriţa din Moldova. Pe ursită, Bucureşti, 1852; Hoţii şi hagiul, Bucureşti, 1853; Colecţie de poezii nuoi, Bucureşti, 1854; Păcală şi Tândală. Şi-a găsit tingirea capac, Bucureşti, 1854; Colecţiune de poezii. Faptele eroilor; Bucureşti, 1857; Bucur, istoria fundării Bucureştilor, Bucureşti, 1858; împresiuni de călătorie în România, Bucureşti, 1858; ed. îngr. Dalila-Lucia Aramă, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1984; Traian în Dacia, Bucureşti, 1860; Memoriu. Descrierea s. monastiri, Bucureşti, 1861; Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821, Bucureşti, 1862; Jidovul cămătar. Moldova şi Bucovina, Bucureşti, 1863; Catastrofa întâmplată boiărilor în muntele Găvanul - 1821, Bucureşti, 1864; Flori de Moldo-România, Bucureşti, 1864; Epoca glorioasă a lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1867;
Pelin
Dicţionarul general al literaturii române 152
Revoluţiunea română din anul 1848. Muşătoiul, Bucureşti, 1868; Citera în Carpaţi, Bucureşti, 1870; Matei Vodă la monastirea Sadova, Bucureşti, 1870; Un funcţionar sinucis. Fratele şi sora, Bucureşti, 1873; Baia de Aramă. Lucifer. Câteva poezii alese, Bucureşti, 1874; Gloriile românilor. Mihai Viteazul, Bucureşti, 1875; Patriotism - Vladimirescu, Bucureşti, 1877; Trei sergenţi. Campania românilor în Bulgaria, Bucureşti, 1879; Oştenii români (1877-1878), Bucureşti, 1880; Amintiri poetice istorice, Bucureşti, 1881. Traduceri: Al. Dumas, Tereza, Bucureşti, 1848, Trei muşchetari, I, Bucureşti, 1853; Lamartine, Omul, Bucureşti, 1850; Bernardin de Saint-Pierre, Paul şi Virginia, Bucureşti, 1850, Coliba indiană, Bucureşti, 1850; Joseph Fievee, Zestrea Suzetei, Bucureşti, 1852; Telesforo de Trucha, Giurământul ţinut. Don Martin de Freytas, Bucureşti, 1854; Emile Souvestre, Avutul şi săracul, Bucureşti, 1856; Schiller, Cântarea clopotului, Bucureşti, 1872.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, 1,114-116; Călinescu, Ist. lit. (1941), 248, Ist. lit. (1982), 270-275; Paul Cornea, Un roman de acum un veac despre Bucureşti, GL, 1959,41; Ist. lit., II, 589-592; Ivaşcu, Ist. lit., I, 487-488; Vârgolici, Retrospective, 41-50; Dicţ. lit. 1900, 670-671; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 104-107; Mîndra, Ist. lit. dram., 1,159-161; Mănucă, Lectură, passim; Manolescu, Istoria, I, 321; Faifer, Semnele, 341-343; Dicţ. scriit. rom., 111,670-672.	G.D.
PELIN, Mihai (25.VIIL1940, Cernăuţi), prozator şi gazetar. Este fiul Victoriei (n. Agavriloaie) şi al lui Gheorghe Pelin, ofiţer. A absolvit liceul la Craiova în 1958 şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1969. A funcţionat ca redactor (1965), apoi ca secretar general de redacţie (1970) şi redactor-şef adjunct (1974) la revista „Ramuri", redactor la „Scânteia tineretului" (1967), şef de secţie la „Tribuna României" (1972), la „Flacăra" (1979) şi la Redacţia revistelor pentru străinătate (1984). între 1987 şi 1990 lucrează la Centrul de Cercetări Istorice al Fundaţiei „Iosif Constantin Drăgan" (Milano -Veneţia - Roma). După 1989 este pe rând redactor-şef la „Naţiunea", redactor şi consilier la „Baricada" şi „Totuşi iubirea", comentator publicist la „Viitorul românesc" şi „Ora", redactor la „Evenimentul zilei" şi la „Naţional", şef de secţie la „Expres magazin". Debutează cu versuri în „Oltenia literară" (1957) şi cu proză în „Luceafărul" (1963). în 1964 primeşte o menţiune la un concurs organizat de „Gazeta literară".
în proza din volumul Redactori şi pianişti (1967) accentul cade pe descrierea unor stări sufleteşti inexplicabile, pe relevarea unor trăiri imperceptibile. Subiectul, tema aproape că nu există sau se compun din câteva întâmplări vag conturate. Contează, în primul rând, reacţia subconştientului, sensibilitatea personajelor (Fularul cu centauri, O discuţie despre patine...). Povestirile din Inaderenţă (1968) rafinează maniera atât ca substanţă, cât şi ca opţiune stilistică. Prezentă pretutindeni (Indianul, Vacanţa mare), femeia e un focar de dezechilibru, un factor aproape stihinic, ce destramă universuri constituite raţional. Sanda, lulia şi celelalte personaje feminine amintesc de Linda lui William Faulkner, întruchipare tulburătoare a feminităţii. Fraza densă dă relief cuvântului expresiv. După alte pagini publicate în reviste (Dimineaţa hrănind porumbeii), care anunţau un roman intitulat Mercenarii (rămas în stadiu de proiect), P. părăseşte brusc acest tip de
proză, îndreptându-se cu Mioriţa nu s-a născut lângă stele (1973; Premiul Uniunii Tineretului Comunist) spre reportaj. Aici universul lăuntric cedează locul celui exterior, în care sunt surprinse ipostaze inedite prin diversitate şi pitoresc. Autorul îşi propune, de exemplu, să reconstituie itinerariul Vitoriei Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu (în căutarea Vitoriei Lipan). Ia drept reale întâmplarea şi personajele romanului şi trece prin sate şi hanuri, peste dealuri şi văi, ca să dea de urmele autentice ale crimei pe care o evocase scriitorul. Astfel, descoperă un peisaj fantastic, în care omul duce o existenţă dură. în locul preconceputei imagini despre blândeţea şi calmul moldoveanului, se dezvăluie, din acte, arhive, relatări,
o	lume răscolită, pasionată, trăind în permanentă tensiune, cu oameni care au mereu ceva de răzbunat, încheindu-şi viaţa în chip năprasnic. Se simte aici influenţa unor predecesori iluştri, dar destul de diferiţi, cum sunt Calistrat Hogaş şi Geo Bogza. Altă carte de reportaje este Şa pierdută pe mare (1983), din care o selecţie apare în limba rusă în anul următor. Ulterior, atras de „vocea" documentelor, P. se concentrează asupra studiului istoriei contemporane. în 1988 publică la Veneţia Requiem pentru Convenţia de la Geneva, o reconstituire a destinului tragic al prizonierilor germani capturaţi în România după 23 august 1944. Epistolarul infernului (1993) cuprinde corespondenţa dintre Ion Antonescu şi liderii democraţi Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gh. Tătărescu, alte mărturii şi investigaţii istorice fiind incluse în volumele Sionişti sub anchetă (1993), Legendă şi adevăr (1994), care se referă la atitudinea evreilor în timpul invaziei sovietice din Basarabia şi Bucovina în 1940, Culisele spionajului românesc. DIE (1955-1980) (1997) ş.a. începând din 1994 P. s-a implicat în elaborarea primelor cinci volume din Cartea Albă a Securităţii, viaţa literară şi culturală făcând obiectul volumului al patrulea, Istorii literare şi artistice (1969-1989), apărut în 1996, unde figurează în calitate de coordonator.
SCRIERI: Redactori şi pianişti, pref. Laurenţiu Fulga, Bucureşti, 1967; Inaderenţă, Bucureşti, 1968; Mioriţa nu s-a născut lângă stele, Bucureşti, 1973; Căderea Plevnei, Bucureşti, 1977; Şa pierdută pe mare, Bucureşti, 1983; Speranţa, Bucureşti, 1984; Requiem pentru Convenţia de la Geneva, Veneţia, 1988; Epistolarul infernului, Bucureşti, 1993; Sionişti sub anchetă, Bucureşti, 1993; Legendă şi adevăr, Bucureşti, 1994; Culisele spionajului românesc. DIE (1955-1980), Bucureşti, 1997; Operaţiunile „Meliţa" şi „Eterul". Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Bucureşti, 1999; Miza războiului: 6 septembrie 1940-12 iunie 1941, Bucureşti, 2000; Iluziile lui Iuliu Maniu, I-II, Bucureşti, 2000-2001; „Artur". Dosarul lui Ion Caraion, Bucureşti, 2001; Genii şi analfabeţi. Militari şi intelectuali sub lupa Securităţii, îngr. Maria Marian, Bucureşti, 2002; Opisul emigraţiei politice, Bucureşti, 2002; Italieni, vă ordon treceţi Prutul!, îngr. Virginia Carianopol, Bucureşti, 2003; Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Mincu, Critice, 1,193-195; Caraion, Duelul, 47-51; Firan, Macedonski-Arghezi, 363-365; Ungheanu, Arhipelag, 179-182; Popa, Dicţ. lit. (1977), 417; Iorgulescu, Scriitori, 233-234; Titu Popescu, Apariţii româneşti în lumea liberă, „Curentul" (Munchen), 1989, 5996; Dicţ. scriit. rom., III, 672-673; Zamfirescu, Istorie, II, 588-590. M. Vs.
153 Dicţionarul general al literaturii române
Peltz
PELTZ, l.[sac] (12.11.1899 - 10.VIII.1980, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Esrei (n. Rotenberg), lenjereasă, şi al lui Nathan Peltz, meseriaş. într-un interviu acordat lui Matei Alexandrescu în 1933, P. declara: „Sunt autodidact. N-am diplome. N-am şcoală. Am doar şcoala vieţii şi diavolul scrisului, din copilărie. La etatea de doisprezece ani, când începusem să-mi câştig existenţa (biet slujbaş într-un birou comercial), jertfeam nopţile hârtiei." A debutat în revista „îndrumarea" (1915) cu articolul Menirea noastră, susţinând intrarea României în războiul pentru reîntregire. Corector la „Gazeta ilustrată" (1916), din 1918 a început să colaboreze la „Scena", „Presa liberă" şi „Literatorul". Primele două cărţi de proză, Fiori şi Stafia roşie, îi apar tot în 1918, an în care i se mai reprezintă la Teatrul Naţional din Bucureşti piesa Veninul în
1919,	împreună cu Andrei Branişte (Tudor Teodorescu-Branişte), a editat revista „Pagini literare şi sociale", iar din 1920 a redactat „Revista pentru toţi". în 1921 s-a căsătorit cu o funcţionară, cu care a avut două fiice, Lia Peltz, profesoară, şi Tia Peltz, pictoriţă. în perioada interbelică desfăşoară o prodigioasă activitate publicistică. Va conduce revistele „Caetele lunare" (1926-1929) şi „Zodiac" (1930-1931), colaborând sau lucrând în redacţia altor ziare şi reviste, precum „Facla", „Chemarea", „Reporter", „România literară", „Sburătorul", „Tiparniţa literară", „Adam", „Bilete de papagal", „Vremea", „Adevărul", „Dimineaţa", „Lupta", „Rampa", „Izbânda", „Avântul", „Cuvântul liber" ş.a. Mai semnează I.P. Amurg, Enter, Logicus, I. Pajură, Rix. în 1929
i	s-a decernat Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru romanul Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan, iar în 1933 romanul Calea Văcăreşti îi aduce consacrarea. în februarie 1931 a fost ales preşedinte al Cercului Ziariştilor din Bucureşti. în perioada celui de-al doilea război mondial, fiind evreu, nu a mai putut să îşi continue activitatea în presă. Şi-a reluat-o după război, scriind la „Drapelul", „Era nouă" „Gazeta literară", „Viaţa românească", „România liberă" „Veac nou", „Flacăra" ş.a. Acum, concomitent cu romane ca Israel însângerat (1946), Vadul fetelor (1949), Max şi lumea lui (1957) ori cărţi cu caracter memorialistic sau umoristic, realizează, singur sau în colaborare, un număr mare de traduceri din Konstantin Paustovski, Jules Verne, George Sand, Eugene Sue, Henri Murger, Honore de Balzac, Pierre Daix, Jaroslav Hasek, O. Henry ş.a.
Calea Văcăreştiromanul lui P., a fost desemnat la apariţie ca o lucrare de mare valoare. Până să ajungă la această reuşită, scriitorul a parcurs un drum lung, rafinându-şi mijloacele de expresie şi descoperind un univers distinct. Astfel, volumul Fantoşe vopsite (1924) cuprinde poeme în proză scrise cu exuberanţa juvenilităţii. Autorul vrea să epateze prin fantezii bizare şi viziuni absurde, prin duritatea limbajului şi exacerbarea divagaţiilor sentimentale. Experimentele începutului sunt sesizabile şi în întâiul său roman, Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan. Prin destinul personajului titular prozatorul intenţiona să ilustreze, pe de o parte, aviditatea lumii contemporane, goana după înavuţire şi poziţii înalte, iar pe de altă parte, eşecul lamentabil al anonimilor ce nu îşi pot depăşi
condiţia umilă. Stan, modest slujbaş, trăieşte drama dedublării: aspiră să urce pe scara socială şi politică, dar eforturile lui, imaginare, sunt zadarnice, aruncându-1 iar în mizerie şi mediocritate. Romanul încerca să fie o satiră a parvenitismului, situaţiile strident alegorice proiectându-1 însă în neverosimil. Cu Horoscop (1932) P. începe să exploreze mediul cartierelor evreieşti, care va constitui universul specific al prozei sale, văzut dintr-o perspectivă originală, fără termen de comparaţie în literatura română, cu toate că acelaşi mediu va inspira şi pe alţi scriitori, ca Ury Benador, în romanul Ghetto veac XX. El inaugura totodată o galerie de personaje caracteristice, plasate la periferia vieţii, romanul fiind axat pe ideea predestinării. Haim Vraciul, fiul unei prostituate, trăieşte în lumea imundă a şantanurilor şi a barurilor de noapte. Vrea să evadeze de aici prin dragoste, dar horoscopul său îl condamnă să aibă ca amante tot nişte prostituate, ca Ida şi Mar got. Va rămâne, aşadar, prizonierul promiscuităţii în mijlocul căreia s-a născut. P. tinde să deconspire o realitate care alterează condiţia umană, însă unda de obiectivitate şi compasiune se rarefiază printre imaginile groteşti şi meandrele unui stil încă bombastic şi artificios. O evoluţie evidentă marchează Amor încuiat (1933),
Peltz
Dicţionarul general al literaturii române 154
care anunţă performanţa epică din Calea Văcăreşti. în Amor încuiat, atmosfera cartierului evreiesc este surprinsă mult mai sugestiv, într-o acţiune mai densă şi mai bine echilibrată, transpusă într-o naraţiune expurgată de stridenţe şi artificiozităţi stilistice. Personajul central, Fuhn, este şi el, într-un anume sens, condamnat să nu îşi poată împlini idealul erotic. Prin Calea Văcăreşti P. se încadrează într-o arie tematică specifică prozei româneşti, şi anume realitatea insolită a mahalalei, arie ilustrată îndeosebi de G. M. Zamfirescu, Ion Călugăru, Tudor Teodorescu-Branişte şi, mai târziu, de Eugen Barbu, distingându-se structural prin conţinut, prin viziune şi semnificaţii. Ca perimetru citadin, romanul circumscrie cartierul evreiesc al capitalei, acţiunea desfăşurându-se de la începutul secolului al XX-lea până după primul război mondial. Este, în esenţă, un roman al unei umanităţi ultragiate, de intensă vibraţie lirică. Autorul ştie să alterneze şi dă în acelaşi timp coerenţă secvenţelor în care destine diverse se întrepătrund, conturând imaginea unei comunităţi aparte, cufundată într-o atmosferă sumbră. Se configurează o tipologie a învinşilor, a celor cu o existenţă distrusă de neîmpliniri, căzând resemnaţi în faţa durităţii vieţii şi a zădărniciei efortului de a se salva din mediul mizer, interzis oricărei speranţe. Este o amplă, minuţioasă şi tulburătoare frescă socială, o radiografiere a unei colectivităţi peste care se abate nefericirea. Vibraţia lirică izvorăşte din înţelegerea unei realităţi crude, P. descoperind în promiscuitatea personajelor neaşteptate valenţe sufleteşti. Trasează drumul de la aspiraţie la suferinţă, deznădejde, înfrângere şi creează o atmosferă, un halou al suferinţei resemnate. Nucleul naraţiunii îl constituie drama unei familii, proiectată simbolic pe drama comunităţii. Bătrâna Leia îşi vede familia distrusă de necazurile şi năpastele aduse de un destin implacabil. Un fiu, Paul, epileptic, nefericit în căsnicie, îşi sfârşeşte viaţa ca umil plasator de mărunţişuri, Moriţ pleacă în America, stăpânit de mirajul unui trai mai bun, iar Rubin, cartofor şi afemeiat, lucrează la un atelier de perii, dar încearcă să se chivernisească prin deschiderea unui salon de dans, apoi moare în război. Cea mai amărâtă dintre toţi este însă Esther. Chinuită de o boală grea, abia agoniseşte traiul zilnic al familiei printr-o muncă istovitoare la maşina de cusut, în timp ce bărbatul ei, chelner într-un local de noapte, nu face decât să-şi cheltuiască banii pe băutură şi să doarmă. Singura alinare a femeii este fiul ei, Ficu, asupra căruia îşi revarsă toată grija şi dragostea. Dar se va pierde şi el printre anonimii cartierului, căsătorindu-se mediocru şi repetând destinul familiei şi al semenilor săi. Psihologia celor „calici, hămesiţi, învinşi de viaţă, care populau uliţa, străzile vecine, aproape întreg cartierul" este surprinsă cu înţelegere pentru comportamentul uman. Personajele, pitoreşti, bizare, par uneori ironizate, dar ironia e blândă, nuanţată de compasiune. Aceeaşi lume a ghetoului este restituită şi în alt roman, de asemenea izbutit, al lui P., Foc în Hanul cu tei (I-II, 1934). Aici apare ca personaj Micu Braun, tipul parvenitului, îmbogăţit prin sfidarea oricărui principiu moral, prin escrocherie, furt şi
Vasile Lovinescu, Eugen Lovinescu şi I. Peltz
crimă. Aventurier prin America, el se întoarce la Bucureşti şi cumpără un han, pe care îl incendiază periodic pentru a încasa suma de asigurare. Cu semenii săi se poartă nemilos. Când Ioină, un slujbaş, se îndrăgosteşte de fiica sa, Liza, Micu Braun îl dă afară pentru că îndrăznise să privească atât de sus. Ioină se înrăieşte şi, aflând la un moment dat că hanul nu fusese încă asigurat, îi dă foc, fiind apoi condamnat la închisoare. Finalul e oarecum patetic: Micu Braun moare subit, lovit de dezastru. Fără să mai atingă performanţa din Calea Văcăreşti şi din Foc în Hanul cu tei, romanele următoare sunt construite pe o problematică interesantă, cu personaje care tind să definească anumite categorii sociale. în „Actele vorbeşte" (1935), a cărui acţiune se petrece într-un orăşel de provincie, este satirizată mediocritatea intelectuală a unor administratori şi politicieni, iar în Moartea tinereţelor (1938) scriitorul, cu subtila sa compasiune lirică, evocă drama unui om care, la patruzeci de ani, este invadat de tristeţea singurătăţii şi de melancolia regretelor. Aceeaşi atitudine simpatetică animă şi Nopţile domnişoarei Mili (1935), panoramând iluziile spulberate ale unei fete bătrâne. Alte scrieri ale lui P., de acum şi de mai târziu, sunt reveniri minore, teziste la o lume care dăduse substanţă şi individualitate operei sale romaneşti.
După o lungă activitate obscură, I. Peltz s-a făcut în Calea Văcăreşti şi Foc în Hanul cu tei evocatorul evreimii din Bucureşti, determinând în chipul acesta şi o varietate de mahala românească, intransplantabilă. Lumea lui Peltz, văzută mai mult sociologic, e alcătuită din mici negustori stabili ori ambulanţi, din prostituate, actori de bâlci, oameni fără căpătâi în căutarea unui rost. Notele lor tipice sunt o nostalgie de prosperitate, personificată îndeosebi în America, şi într-o stare de nevroză şi anemie atavică, atingând mai cu seamă viscerele şi deci indirect sistemul nervos, de unde o exagerare
155 Dicţionarul general al literaturii române
Pendefunda
a mizeriei şi frica. Romanele sunt monografii de cartier şi interesează mai ales prin aspectul colectiv.
G. Călinescu
SCRIERI: Menirea literaturii, Bucureşti, 1917; Fiori, Bucureşti, 1918; Stafia roşie, Bucureşti, 1918; Meşterul Viaţă, Bucureşti, 1919; Paiaţele politice literare, Bucureşti, 1921; Fantoşe vopsite, Bucureşti, 1924; Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan, Bucureşti, 1929; Horoscop, Bucureşti, 1932; Amor încuiat, Bucureşti, 1933; Calea Văcăreşti, I-II, Bucureşti, 1933; ed. cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1957; ed. pref. Ion Simuţ, Bucureşti, 1989; Foc în Hanul cu tei, I-II, Bucureşti, 1934; ed. pref. Valeriu Râpeanu, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1961; „Actele vorbeşte", Bucureşti, 1935; Nopţile domnişoarei Mili, Bucureşti, 1935; De-a buşilea, Bucureşti, 1936; Evocări, Bucureşti, 1936; Ţară bună, Bucureşti, 1936; Pui de lele, Bucureşti, 1937; Moartea tinereţelor, Bucureşti, 1938; De-a viaţa şi de-a moartea, Bucureşti, 1939; Israel însângerat, Bucureşti, 1946; Avrumuţă se biruie pe sine, Bucureşti, 1949; Vadul fetelor, Bucureşti, 1949; Max şi lumea lui, Bucureşti, 1957; Inimi zbuciumate, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1962; Cum i-am cunoscut, Bucureşti, 1964; Fauna burzuluiţilor, Bucureşti, 1965; Amintiri despre..., Bucureşti, 1967; Instantanee comice şi nu prea, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1967; Scrieri, I-V, Bucureşti, 1969-1973; Microbar, Bucureşti, 1971; Amintiri din viaţa literară, Bucureşti, 1974; Treceri şi petreceri, Bucureşti, 1980; Mărturii privitoare la evreii din Ţările Româneşti, Bucureşti, f.a.; Am scris numai pentru promovarea omeniei. Amintiri şi evocări, îngr. Florentin Popescu, Bucureşti, 2003. Traduceri: P. Pavlenko, Soarele de stepă, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu V. Cordun); M. Nikitin, însemnări din Kuzbas, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu N. Stoian); Konstantin Fedin, Fraţii, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu N. Moroşanu); A. Golovko, Mama, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu V. Sapunea); Eduard Claudius, Oameni alături de noi, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Paul Mânu); Roman Kim, Sumiko din Hiroşima, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Irina Andreescu); Aleksandr Rekemciuk, Perioada concediilor de vară, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu A. Gherasim); Konstantin Paustovski, Ani îndepărtaţi, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Natalia Stroe); Azis Nesin, Dacă aş fi fost femeie, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Vlad Popa); Jules Verne, Istoria marilor descoperiri, I-II, pref. Ion Hobana, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu G. Nicolae); Pierre Daix, Maria, pref. Florin Mihăiescu, Bucureşti, 1964; Mulk Raj Anand, Povestea unui copil indian, pref. Eugenia Tudor, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Andrei Bantaş); Jaroslav Hasek, Micul scamator, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Traian lonescu- Nişcov); O. Henry, Poveste neterminată, pref. Marin Sorescu, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Al. Hallunga); Ivan Efremov, Coroana neagră, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu M. Roth); Otto Sailer-Jackson, Tigrii mei, Bucureşti, 1967; George Sand, Tinereţea lui Etienne Depardieu, pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1968; Eugene Sue, Misterele Parisului, I-IV, pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1968; Henri Murger, Scene din viaţa de boem, pref. H. Zalis, Bucureşti, 1972; Honore de Balzac, Modeste Mignon, Bucureşti, 1973; Sarah Bernhardt, Dubla mea viaţă. Memorii, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu I. Cassian-Mătăsaru).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 242-246, V, 348-351, VI,
138-141, VII, 158-160, 328-329, XI, 313-318, XII, 352, 418, 500-501; Constantinescu, Scrieri, IV, 177-195; Sebastian, Eseuri, 284-287; Călinescu, Cronici, II, 38-39, 216-220, 351-353; Alexandrescu, Confesiuni, 49-53; Sadoveanu, Cărţi, II, 130-133; Holban, Opere, III, 236-237; Chinezu, Pagini, 155-156; Baltazar, Evocări, 217-223; Streinu, Pagini, V, 232-235; Lovinescu, Scrieri, II, 317-320,409-413, VI, 231-233;
Călinescu, Ist. lit. (1941), 708-710, Ist. Ut. (1982), 792-794; G. Călinescu, Istoria literaturii române (compendiu), Bucureşti, 1945, 346-347; Perpessicius, Alte menţiuni, I, 207-212; Râpeanu, Noi, 240-260; Ardeleanu, însemnări, 290-309; Crohmălniceanu, Literatura, I (1967), 372-373; Piru, Panorama, 305-306; Zalis, Aspecte, 176-183; Corbea- Florescu, Biografii, 1,168-174; Al. Raicu, I. Peltz, RL, 1979,6; George Arion, I. Peltz, FLC, 1979,9; Florin Mugur, Stăpânul casei, VR, 1980,10; Piru, Ist. lit., 421-422; Mareea, Concordanţe, 246-249; Râpeanu, Memoria, 85-87; Steinhardt, Critică, 159-161; Râpeanu, Scriitori, 217-237; Craia, Feţele, 143-148; Negoiţescu, Ist. lit., 1,219-220; C. Stănescu, „Atlantida" lui I. Peltz, ALA, 1995,281; Z. Omea, Un roman al mahalalei evreieşti, RL, 1995,45; Dicţ. analitic, 1,112-113, II, 84-86; I. Peltz, DCS, 19,37-38,171; Dicţ. esenţial, 631-633; Lovinescu, Sburătorul, IV, 9,11, passim, V, 8, 9, passim, VI, 7, passim.	T.	V.
PENDEFUNDA, Liviu (10 .111.1952, Iaşi), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Măriei şi al lui Gheorghe Pendefunda, medic. în 1959 începe şcoala primară la Liceul „Mihai Eminescu" din Iaşi, unde va urma şi cursurile gimnaziale şi liceale, absolvite în 1971, an în care şi debutează cu versuri în revista „Convorbiri literare". Urmează Facultatea de Medicină şi Farmacie din oraşul natal, pe care o termină în 1977. Practică medicina generală la Scânteia, judeţul Iaşi, până în 1982, când devine medic neurolog la un spital din Iaşi. In 1991 obţine titlul de doctor în ştiinţe medicale. Un an mai târziu ocupă funcţia de medic-şef la Clinica de Neurologie a Spitalului „Sfânta Treime" din Iaşi. încă din studenţie publică versuri, proză, eseuri şi reportaje în „Cronica", „Ateneu", „Vatra", „Steaua", „Ramuri", „Convorbiri literare" ş.a. Semnează şi cu pseudonimele Petre Şiţă, Octavian Laurenţiu şi Dan Bogdan Anghel. Prima carte, Sideralia, îi apare în 1979.
Pentru P. poezia nu înseamnă neapărat imagine, ci încercare de determinare aproape matematică a unor spaţii invizibile, bănuite, sustrase percepţiei senzoriale. Se permanentizează astfel ideea de construcţie, din aproape în aproape, a unui univers guvernat de fiinţe abstracte sau de anumite concepte personificate. Placheta Farmacii astrale (1981) poate fi privită ca punct de plecare pentru una din direcţiile principale ale poeziei lui P. Viziunea şi proiectarea lumii ca o farmacie stelară se concretizează şi se amplifică în sensul explorării sentimentului cosmic. Această tendinţă capătă consistenţă în versurile din volumele Cabinetul doctorului Apollon (1984), Tihna scoicilor (1985), Căruţa cu nebuni (1992), cât şi în cartea de eseuri Dorinţă şi sinapsă (1992), pe care autorul o numeşte, în antologia Profetul la marginea imperiilor (2000), studiu de interferenţă. Alt segment al liricii lui este reprezentat de volumele Astrul cojilor de ou (1982), tripticul Falii (1983-2000), Vrăjitorii marelui vid (1997) şi de Legenda (1998). Aici textele joacă rolul unor nuclee care, deşi sunt marcate prin titluri, alcătuiesc poeme ample, unitare semantic. în culegerea de însemnări de călătorie Drumuri prin Moldova (1987), scriitorul nu îşi dezminte vocaţia: imaginile care i se înfăţişează privirii sunt transfigurate, ontologizate, poetizate.
SCRIERI: Sideralia, Bucureşti, 1979; Farmacii astrale, Iaşi, 1981; Astrul cojilor de ou, Vaslui, 1982; Falii 1, Iaşi, 1983; Cabinetul doctorului Apollon,
Penescu
Dicţionarul general al literaturii române 156
Bucureşti, 1984; Tihna scoicilor, Iaşi, 1985; Falii 2, Iaşi, 1986; Drumuri prin Moldova, Bucureşti, 1987; Căruţa cu nebuni, Iaşi, 1992; Dorinţă şi sinapsă, Iaşi, 1992; Mişcarea cerească, Iaşi, 1993; Vrăjitorii marelui vid -Magicians ofthe Emptiness, Iaşi-Springfield, 1997; Legenda, Iaşi, 1998; Falii 3, Iaşi, 2000; Profetul la marginea imperiilor, Bucureşti, 2000. Traduceri: Antonietta Dell'Arte, Bagheta magică, Iaşi, 1995; Luigi Attardi, Nonsens, Iaşi, 1995; Souleiman Awwad, între trandafiri şi cer, Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Prima verba, RL, 1979, 27; Constantin Crişan, Poezia tânără, ST, 1982,6; Cristian Livescu, Simţul stelar, CRC, 1984, 19; Valentin Taşcu, „Tihna scoicilor", ST, 1984, 8; Adrian Marino, Jurnalul provincial, TR, 1987, 18; Petru Poantă, „Drumuri prin Moldova", ST, 1987, 6; Theodor Codreanu, Ucenicia scriitorului tânăr, LCF, 1987, 46; Nichita Danilov, Din valurile presei, „Timpul", 1992,9; Ioan Holban, Un parnasian printre (post)modernişti, CRC, 1993, 17; Ioan Holban, Ce dor mi-e de-o frumoasă lume, „Symposion", 1998,18.	Ş.A.
PENESCU, Ioan (1808 - 1868), traducător şi publicist. Se cunosc puţine date despre activitatea sa, până la sosirea în Brăila, în 1832, când este numit profesor la prima şcoală românească din localitate. Urmase, probabil, cursurile lui
I.	Heliade-Rădulescu de la „Sf. Sava" din Bucureşti (P. va rămâne un simpatizant al lui Heliade şi după revoluţie), ajutat băneşte de fratele mai vârstnic, serdarul Gh. Penescu. La Brăila a fost nu numai un profesor cu merite deosebite în consolidarea şi modernizarea şcolii, ci şi un animator al vieţii culturale. A fost implicat şi în evenimentele de la 1848, iar după înfrângerea revoluţiei se află printre arestaţi, fiind însă eliberat din cauza unei boli cronice.
Din 1839, devenit proprietarul unei tipografii, P. fondează o bună gazetă comercială („Mercur"), despre care Mihail Kogălniceanu, în „Dacia literară", are cuvinte de laudă, încercarea de a mai scoate o gazetă, „Econoama română" (1839), a eşuat după primele numere. în tipografia sa ies şi două cărţi pe care le traduce din franceză: Hoţie din ideile unuia din visurile lui Lebriun (1840) şi Eudoxia sau Viitorul prevăzut (1841) de D'Arnodar, ambele fiind povestiri moralizatoare, cu lungi disertaţii despre virtute. Adept al respectării proprietăţii literare, P. cerea autorilor, în prefaţa la Hoţie..., să nu îşi însuşească nemărturisit ideile şi scrierile altora, pentru a fi feriţi de „mustrarea cugetului" şi de o „înfricoşată critică a înaltului tribunal al literaţilor". Din 1844 se mută la Bucureşti, ca profesor la Seminarul Mitropoliei. în Tipografia Mitropoliei, pe care o şi conduce din 1851, îşi va publica Prinţipuri de agricultură (1845), Manual de economie casnică (1846), Istoria sfântă, după Victor Duruy (1852), şi Catehismul bunei creşteri a fetelor (1854). Dacă nu este vorba de alt autor, omonim, atunci P. este şi dramaturgul, nu lipsit de îndemânare, care semnează câteva piese rămase în manuscris: Stanciu Braţului, melodramă în trei acte despre haiduci, Fătul haiducului, o comedie cu cântece, şi o dramă, Meşteru Manole, în care sunt intercalate pasaje din legenda populară, sub formă de arii şi coruri. Tot în manuscris se mai află o compunere ocazională: Umbra lui Mihai Viteazul la Târgovişte.
Traduceri: }. Lebrun, Hoţie din ideile unuia din visurile lui..., Brăila, 1840; D'Arnodar, Eudoxia sau Viitorul prevăzut, Brăila, 1841; Victor Duruy, Istoria sfântă, Bucureşti, 1852.
Repere bibliografice: I. Vârtosu, Ioan Penescu, „Analele Brăilei", 1929,
4-6; Gh. T. Marinescu, Note privitoare la activitatea culturală a lui Ioan Penescu, „Analele Brăilei", 1930,4; I. Vârtosu, Ioan Penescu - animator cultural al Brăilei în primii ani după 1829, Bucureşti, 1931; Gh. T. Marinescu, Ioan Penescu, „Analele Brăilei", 1931, 2, 1935, 1; Marin Bucur, Ioan Penescu, RITL, 1979,2; Dicţ. lit. 1900,672.	L.	V.
PERDAFUL, periodic satiric şi literar apărut la Iaşi, săptămânal, din octombrie 1873 până la 24 mai 1887, apoi între 20 februarie şi 20 martie 1888 şi între 14 mai 1892 şi 25 ianuarie 1893. Din noiembrie 1876 până în octombrie 1877 revista a apărut sub titlul „Figaro". Redactor, în primii ani de apariţie, a fost Mihai Negrutz, un anticonservator şi un antijunimist convins, iar în ultimii ani (1885-1893) Vasile Negrutz. Diversitatea de procedee satirice întrebuinţate, precum şi menţinerea satirei şi a umorului la un nivel literar mai întotdeauna acceptabil fac din P. o gazetă interesantă. Se criticau în primul rând politica junimistă, mai ales sub aspectele ei culturale, dar şi personalităţile societăţii ieşene: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu, N. Gane. Faţă de Vasile Alecsandri se adoptă o atitudine contradictorie - când critică aspră, când laudă fără rezerve. Criticile nu ţinteau numai actele şi
V	T	K	II1 I	^	f:
. V 22Lax politic, economic şi social,
Ziar tTmoriwtH*.
A.«>a .xitit,
AlWiiE DE 2 ORI PE W Kl Redactor. proprietar I*. Xe#rnf§.
1 \B«'\ ' ;■)>.> ,r,\n	;
V. « «	-	.	-	' • :
îî-s .	r
IV5W-;	--.1
AXr v [• ii!
ir -	.	-
T%.j£î'î»ţu« L=fc-î-a.t'«î-îW
18SHS.
Ni s:	\MT
257 Dicţionarul general al literaturii române
Peretz
atitudinile politice, ele erau îndreptate şi împotriva literaţilor junimişti: N. Gane era ironizat pentru mai puţin realizata nuvelă Două nebunii, satirele lui Iacob Negruzzi deveniseră un prilej de comentarii umoristice şi de parodie, versurile Matildei Cugler-Poni erau interpretate echivoc, obţinându-se efecte comice. După 1876 calitatea umorului din P. scade. R.Z.
PERDICHI, George I. (22.V.1912, Perivoli, Grecia - 10.XIL1966, New York), poet. A învăţat carte la şcoala românească din comuna natală, situată în Munţii Pindului, apoi a făcut, în ţară, liceul şi Academia Comercială din Bucureşti. Publică versuri şi articole pe teme sociale şi culturale la „Lumina" din Grebena (1936), „Decalogul", „Făurar", „Tinereţea", „Apărarea" ş.a. A dus o viaţă agitată politic, a cutreierat Europa, ajungând în cele din urmă în Statele Unite ale Americii, unde sfârşeşte în sărăcie şi boală (suferea de tuberculoză).
P. este unul dintre autorii aromâni mai puţin prolifici. A scris poezie, a transpus pentru prima dată în aromână Luceafărul, precum şi alte cincisprezece poeme eminesciene. îşi publică prima culegere de versuri, Grailu a geanlui, grai di moarti (1939), în vremurile tulburi din preajma celui de-al doilea război mondial. Poezia lui vorbeşte despre dorul după satul natal şi locurile din Pind, despre dragostea pentru „fara", etnia aromânilor, ce trăieşte departe de trunchiul românesc, printre străini, ca într-o furtună continuă. în lirica lui se găsesc uneori texte substanţiale, precum Xeanile, un cântec de înstrăinare, cu inflexiuni de vers popular, despre plecarea silită pe alte meleaguri, după câştig ori la învăţătură, în care se dă glas unui intens sentiment de tristeţe. P. a scris şi câteva poeme erotice, scăldate adesea într-o ironie care le sporeşte farmecul, ca în După cum s-veadi, una dintre cele mai citite şi îndrăgite producţii ale sale. Partea cea mai rezistentă a scrisului său este însă transpunerea poemelor eminesciene în grai aromân, versiunile fiind incluse şi într-o ediţie realizată în 1981 de Kira Iorgoveanu.
SCRIERI: Grailu a geanlui, grai di moarti, pref. N. Batzaria, Bucureşti, 1939; Puizii aleapţi, New York, 1991. Ediţii: Mihai Eminescu, Luţeafirlu şi Numta-al Şumbă (Călin), Bucureşti, 1940, Poezii - Puizii, ed. româno-aromână, îngr. Kira Iorgoveanu, Bucureşti, 1981 (în colaborare).
Repere bibliografice: N. Batzaria, Fiindcă am citit nişte versuri, „Dimândarea", 1938,17-18; Marin Sârbulescu, „Luţeafirlu şi Numta-al Şumbă. Călin", „Tribuna tineretului", 1941, 94; Gh. Raţiu, Un poet al Pindului, „Axa", 1941, 59; George I. Perdichi, UVPA, 389-390; Cândroveanu, Aromânii, 83-85.	Hr. C.
PERETZ, Erastia (24.1 .1914, Iaşi), prozatoare şi poetă. Este fiica scriitorului Ion Peretz. A urmat liceul şi Facultatea de Drept în Bucureşti. Se lansează în literatură de pe piedestalul titlului de Miss România 1931, an în care i se anunţa o primă plachetă de versuri plină „de naivităţi cu totul preţioase şi de o melodie discretă şi feminină", care nu a mai apărut. începe să publice însă proză la „Curierul" (Chişinău, 1932), apoi e prezentă în „Cuvântul", „Gazeta juridică" (din al cărei comitet de redacţie face parte în 1933-1934), „Linia nouă", „Convorbiri
literare", „Revista Fundaţiilor Regale" cu proză, versuri, articole literare, culturale şi cu numeroase interviuri, înscrise sub genericele „Bărbaţii politici despre cărţi şi artă" şi „De vorbă cu profesorii noştri". Debutează editorial în 1933, cu volumul de proză îmi placi!..., iar în 1935 devine membră a Societăţii Scriitorilor Români.
„Frescă de moravuri contimporane", îmi placi!... este o povestire generată de sensibilitatea rănită a unei fete, a cărei încercare de a interveni pentru a-şi ajuta o colegă aflată în impas devine o tristă odisee. Cu totală inocenţă într-ale relaţiilor publice, tânăra apelează la câţiva demnitari, însă are prilejul să afle că aceştia erau doar nişte impostori indecenţi, care o supun unei hărţuiri sexuale ofensatoare, fără a se interesa câtuşi de puţin de rezolvarea plângerii în discuţie. Sunt evidente grija pentru restituirea exactă a particularităţilor de limbaj, intenţia de caricaturizare prin descriere, dialog, notaţii sarcastice. Naraţiunea, o modestă încercare de pamflet social, e şi mai puţin izbutită literar, de unde şi o receptare ambiguă. Pe de o parte, P. este apreciată de Tudor Arghezi (pentru „pana, îndrăzneala şi sincerităţile" cu care a scris o „povestire vie"), de Lucian Boz (pentru „vioiciunea şi ochiul ascuţit", ce îi permit să realizeze, cu un "condei acid", „o vie şi susţinută şarjă contra politicienilor") şi de Nicolae Roşu (care constată „un spirit de vrajbă cu lumea înconjurătoare", dublat de o capacitate de observaţie riguroasă, valorificată într-o „naraţiune bine dozată, concentrată şi desfăşurată progresiv în volute de ironie tăioasă"); pe de alta, Perpessicius îi reproşează falsa abordare, motivare şi tratare a temei, ceea ce face ca scrierea să eşueze între pamflet şi reportaj, iar Octav Şuluţiu îi găseşte atâtea defecte, încât îi cere să renunţe la literaratură. în volumul de proză scurtă Ceai dansant (1934) P. îşi extinde aria de investigaţie, realizând dări de seamă despre modul de a fi al unor personaje aparţinând unei „protipendade" de mahala, studenţimii, presei. Petreceri stupide, preocupări şi discuţii derizorii, un orizont meschin, o agitaţie fără înţeles şi o vulgaritate sufocantă constituie mediul natural al acestor indivizi. Naratorul pare un naturalist pus pe observarea speciei, notând exact ce vede şi ce aude. Spre pildă, în Reportaj marin, într-un peisaj apăsat de o căldură ceţoasă, pe o plajă cu o jalnică ambianţă comercială şi distractivă, se înghesuie în neştire trupuri diforme, bolnave, descrise cu pletorică şi plată cruzime, în aspiraţia configurării unei lumi inconsistente, lipsite de repere, haotice. Romanul Stele căzătoare (1946) urmăreşte câteva existenţe feminine, în principal „artiste". Mai pregnante sunt două personaje, preocupate de artă şi cărţi, de calitatea propriei vieţi, cu tristeţi, neîmpliniri şi năzuinţe vagi. Prin celelalte prezenţe, caricate, se ridiculizează pretenţiile unor femei care se amăgesc sau doar îşi ascund instinctele sub un derizoriu văl romanţios. Versurile din placheta Primăvară pustie (1945) înregistrează neîmpăcarea legată de conştiinţa unui preaplin de vitalitate şi trăire sufletească, resimţit ca povară: „Aş vrea să mă dezbar de harurile mele/ Ca de nişte podoabe grele". O efervescenţă lipsită de finalitate („sunt buimacă de tinereţe, de avânt") susţine şi gândul morţii:
Peretz
Dicţionarul general al literaturii române 158
„Ia-mă, Doamne,/ Şi aşază-mă la loc de unde m-ai cules." Aşteptările spulberate („E beznă grea în lume, în suflet şi în cer"), doliul, jalea pierderii unor fiinţe dragi intensifică dorinţa dispariţiei: „Să mă dau pământului să mă soarbă/ Să mă prefacă, să mă plămădească, să mă fiarbă" (Cântec de singurătate). Vibraţia trăirilor, exprimarea lor directă, fără apel la artificii de efect, conferă poeziei scrise de P. o anumită forţă, care o face mai convingătoare decât proza sa.
SCRIERI: îmi placi!..., pref. Tudor Arghezi, cu o caricatură de Ross, Bucureşti, 1933; Ceai dansant, Bucureşti, 1934; Primăvară pustie, Bucureşti, 1945; Stele căzătoare, Bucureşti, 1946.
Repere bibliografice: O nouă poetă: Erastia Peretz, RP, 1931, 4018; Lucian Boz, O frescă de moravuri ale unei tinere scriitoare, ADV, 1933,15 304; Nicolae Roşu, „îmiplaci!...", CRE, 1933,2103; Perpessicius, Opere, VI, 348-350; I.P. [I. Peltz], „îmi placi!...", „Epoca", 1934,1488; Octav Şuluţiu, „îmi placi!...", „Azi", 1934,1; Ştefan Anastasescu, „Ceai dansant" sau Cea mai proastă carte a anului, FCL, 1934,1016; Predescu, Encicl., 647; Stelian Constantin-Stelian, „Primăvară pustie", AA, 1945, 419; Lux, „Primăvară pustie", „Drapelul", 1946, 322; Dan Petraşincu, „Stele căzătoare", „Dreptatea nouă", 1946,	239;	Fănică
Gheorghe-Grădiştea, „Stele căzătoare", „Drapelul", 1946,396; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959,42.	C.T.
PERETZ, Ion (20.IV.1876, Giurgiu - 18.11.1935, Bucureşti), dramaturg şi traducător. Este fiul lui Petrache Peretz. A început cursul secundar la Liceul „V. Alecsandri" din Galaţi, terminându-1 la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti. S-a înscris apoi la Facultatea de Drept din acelaşi oraş, pe care a absolvit-o în 1898. Câtva timp a fost şef de cabinet al lui B. Delavrancea, primar al capitalei. Şi-a continuat studiile la Paris, unde în 1904 şi-a luat doctoratul. întors în ţară, s-a înscris în barou, în 1906 fiind numit profesor de istoria dreptului vechi românesc la Facultatea de Drept din Iaşi, de unde se va transfera, în 1920, la Universitatea din Bucureşti. A fost, o vreme, inspector general al învăţământului secundar şi superior. Pe parcursul carierei didactice, cercetează pravilele româneşti din secolul al XVII-lea în legătură cu sursele lor greceşti şi elaborează un curs de istoria dreptului vechi românesc. O extensiune aduc studiile Ideea de drept şi lege în folclorul român, Căsătoria în literatura noastră populară şi Poporul turcesc şi folclorul român, acestea anticipând preocupările imagologice de mai târziu. Contribuţii de acest gen sunt publicate în reviste de specialitate sau de cultură, precum „Analele literare", „Arhiva", „Curierul judiciar", „Revista istorică", „Revista generală de drept", „Convorbiri critice" (unde în 1910 împarte direcţia cu Mihail Dragomirescu), „Viaţa românească", „Capitala", „Masca" ş.a. Li se adaugă articole social-politice şi pe teme literare, fragmente de piese tălmăcite şi originale, găzduite de publicaţiile „Patria" (la care e prim-redactor), „La Patrie", „La Roumanie", „La Revue roumaine", „L'Independance roumaine", „Opinia" (unde e director în 1912) ş.a. După război este prim-redactor la „Social-ţărănismul", director la „Curierul" din Chişinău şi colaborează la „Dreptatea" (Chişinău), „Rampa", „Politica", „Cele trei Crişuri", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români"
ş.a. începând din 1901 traduce piesele Sângele spală de Jose Echegaray, Fritzchen de Hermann Sudermann, Francesca da Rimini de Gabriele D'Annunzio, Noaptea regilor de Shakespeare, Hangiţa de Carlo Goldoni, Chantecler de Edmond Rostand, Nepoftita de Maurice Maeterlinck, Fedra de Racine, Domnişoara Cifra de Paul Gavault, Vântură-lume de la Soare Apune de John Millington Synge. A adaptat, de asemenea, pentru scenă, în versuri, „povestirea" llderim a reginei Maria. Cele mai multe tălmăciri i-au fost comandate ori au fost acceptate de teatrele din ţară, însă nu toate au fost puse în scenă. în 1915 P. prezenta Teatrului Naţional din Bucureşti o scriere proprie, drama istorică în versuri Bimbaşa Sava, care va deschide stagiunea 1918-1919, tot acum fiindu-i reprezentată şi drama în cinci acte Mila lacşici. I se va juca însă, mai întâi, în ianuarie 1918, la Iaşi, o piesă inspirată de actualitate, Pui de cuc. Mai văd luminile rampei Premergătorii (1920) şi Mărăşti (1921) la Bucureşti, Prăbuşirea la Cluj (1925) şi Iaşi (1926), precum şi Fata lui Loth la Chişinău (1929). în 1934 autorul predase, spre lectură, Teatrului Naţional din Bucureşti piesele Noapte sub Hangerli, O repetiţie şi Amor cu A mare. P. a făcut parte din comitetul de reorganizare a teatrelor, în 1920 fiind aproape jumătate de an director general al Teatrului Naţional din Bucureşti. Tot scurt timp, în 1927, va fi director al instituţiei teatrale din Chişinău. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (1919), al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1923) şi al Ateneului Român.
Fascinat de timpuriu de teatru, P. uceniceşte îndelung transpunând în româneşte piese ale unor dramaturgi iluştri, dar versiunile sale, chiar dacă au fost reprezentate, nu rămân în fondul repertorial activ. Cauza rezidă în insuficienta înzestrare poetică şi în capacitatea redusă de a echivala în traduceri subtilităţile din textele originale. Strădania i-a adus totuşi o anume dexteritate în versificare şi în construcţia conflictelor, ceea ce, împreună cu familiarizarea sa cu trecutul românesc, cu graiul vechilor pravile, al cronicilor şi al baladelor populare, i-a determinat opţiunea pentru drama istorică în versuri. Prima încercare, Bimbaşa Sava, acuză însă un dialog greoi, împiedicat în arhaisme, dar şi o incongruenţă în caracterul personajului principal, un viteaz fără patrie care promite să lupte alături de Tudor Vladimirescu pentru a câştiga inima iubitei, dar renunţă din gelozie şi caută să o cucerească prin sperjur. în cele din urmă, fără speranţă, se duce la moarte pentru a nu-şi păta numele. Nici tiradele Vladimirescului, al căror fond e preluat din documentele vremii, nu au căldura trebuitoare. Mai realizată e drama Mila lacşici. Mergând pe urmele lui A.I. Odobescu din Mihnea Vodă cel Rău, P. inventează o relaţie erotică între pretendentul la domnie, ascuns de urgia Craioveştilor la conacul „fratelui său de cruce" Dumitru lacşici, şi sora acestuia, Mila. înşelăciunea şi trădarea justifică uciderea lui Mihnea de către încrâncenatul frate al Milei, ca şi gestul sinucigaş al acestuia. Tentativa de a face din Mihnea un personaj complex, aidoma lui Vlaicu Vodă, eşuează, însă tribulaţiile sufleteşti ale Milei, între iubire şi ură, asigură acţiunii un anume dramatism. Reţin atenţia şi câteva scene
159 Dicţionarul general al literaturii române
Perian
pitoreşti, precum iarmarocul din Târgovişte ori forfota din piaţa burgului Sibiu, locul în care se produce asasinarea lui Mihnea. Detaşată parcă din Bimbaşa Sava, piesa într-un act Premergătorii rămâne, ca şi „episodul eroic" Mărăşti, o producţie ocazională, festivistă. Pui de cuc marchează apropierea autorului de subiectele contemporane, având în atenţie soarta copiilor născuţi în urma abuzurilor comise de vremelnicii ocupanţi în timpul primului război mondial. Pledoaria în favoarea „puilor de cuc" nu e susţinută scenic, personajele nu au consistenţă, iar deznodământul se bizuie pe un artificiu facil: o încurcătură de reţete farmaceutice. Pe aceeaşi linie a dramei burgheze în proză, Fata lui Loth arată o construcţie mai elaborată. Intriga se axează pe un caz judiciar
-	crima comisă de o tânără, victima fiind tatăl vitreg care, cu complicitatea mamei, îi speculase afecţiunea pentru a profita de averea ei. Piesa are un crescendo dramatic, bine transpus într-un dialog alert, doar finalul fiind forţat, artificios.
SCRIERI: Spre întregirea neamului, Galaţi, 1914; Bimbaşa Sava, Bucureşti, 1918; Mila lacşici, Bucureşti, [1919]; Premergătorii, Bucureşti, 1921; Teatru, Bucureşti, 1922; Fata lui Loth, Bucureşti, 1929; Carol II, regele românilor, tr. Erastia Peretz, Bucureşti, 1932. Traduceri: Gabriele D'Annunzio, Francesca da Rimini, Bucureşti, 1907; Maria, regina României, Ilderim, Bucureşti, 1921; William Shakespeare, Noaptea regilor, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Ion C. Bacalbaşa, „Sângele spală", „Cronica", 1907, 176; Emanuel Cerbu, O oră la d. Peretz, „Masca", 1916,1; e.n. [Emil Nicolau], „Pui de cuc", U, 1918,22; Vianu, Opere, XIV, 474-475; Nichifor Crainic, „Bimbaşa Sava", „Dacia", 1919, 46; [Ovid Densusianu], „Bimbaşa Sava", VAN, 1919,5-6; I. Nestor, „Mila lacşici", „Avântul", 1919,36; Emanuel Cerbu, „Mila lacşici", „Izbânda", 1919, 374; Emil D. Fagure, „Mila lacşici", ADV, 1919,10 973; Paul I. Prodan, Teatrul românesc în război, pref. I.A1. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, 1921, 36-39; Wratislavius, „Prăbuşirea", „Opinia", 1926,5624; I.E. Torouţiu, Hermann Sudermann în literatura românească, Bucureşti, 1930,87; Ioan Massoff, A murit un „om de teatru", RP, 1935,5133; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 360-361; Nicolae Crucianu, Ion Peretz, „România", 1939,265; Predescu, EncicL, 647; Călinescu, Ist. lit. (1941), 835, Ist. lit. (1982), 920; Ciorănescu, Teatr. rom., 240; Valentin Silvestru, Clio şi Melpomene, Bucureşti, 1977,125-127; Ion Zamfirescu, Drama istorică universală şi românească, Bucureşti, 1976,245-246; Modola, Dramaturgia, 138. V.D.
PERIAN, Gheorghe (12.1 .1952, Cenad, j. Timiş), critic şi istoric literar. Este fiul Persidei (n. Ţântoi) şi al lui Gheorghe Perian, ţărani. Frecventează Şcoala Generală din Cenad (1959-1967), Liceul Teoretic din Sânnicolau Mare (1967-1971) şi cursurile Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1972-1976). După licenţă lucrează ca profesor la şcoli generale din Reghin, Sâncraiu de Mureş şi Nazna. Din 1990 este redactor pentru câteva luni la revista „Familia", apoi cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai". în 1999 obţine doctoratul în filologie, cu teza A doua tradiţie. Forme ale poeziei naive în literatura română până la Anton Pann. încă elev, debutează la „Neue Literatur" în 1971, cu poezii, traduse în limba germană
de Richard Wagner. Ca student, participă la Cercul de eminescologie îndrumat de Ioana Em. Petrescu şi se integrează grupului din jurul revistei „Echinox", în paginile căreia începe să scrie, în 1974, critică literară. Colaborează constant la „Vatra", unde susţine rubrica „Poeţi ce vin" (mai târziu, „Scriitori ce vin"), consacrată scriitorilor postmoderni, la „Tribuna", „Steaua", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Amfiteatru", „Argeş", „Astra", „Ramuri", „Transilvania", „Discobolul", „Târnava" ş.a. De asemenea, scrie articole pentru Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002), Dicţionar analitic de opere literare româneşti (I-IV, 1998-2003), întoarcerea învinsului. întâlniri cu Mircea Zaciu (2001). Editorial, debutează în 1996 cu volumul de studii critice Scriitori români postmoderni, distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş şi cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca.
Asemenea altor critici formaţi în anii '70 ai secolului trecut la Filologia clujeană şi în ambianţa revistei „Echinox", P. se numără printre colaboratorii seriei „Restituiri", gândită de coordonatorul ei, profesorul Mircea Zaciu, şi ca un spaţiu de ucenicie şi afirmare a tinerilor critici şi istorici literari cu vădită înzestrare. Aflat între primii vizaţi de coordonatorul seriei, P. alcătuieşte o ediţie din scrierile de critică literară ale lui Mihail Chirnoagă, recuperate din manuscrise şi din presa anilor 1930-1940. Volumul, intitulat Basoreliefuri (1977), atrage atenţia asupra unui critic şi istoric literar aplicat şi riguros, informat temeinic, analist pătrunzător, pertinent în evaluările şi situările pe care le operează, atras de expunerea clară şi transparentă. Ilustrate mai întâi în eseurile, studiile şi comentariile publicate în presă, aceste calităţi ale lui P. sunt legitimate în Scriitori români postmoderni (1996) şi în Pagini de critică şi de istorie literară (1998). Prima carte este o culegere de studii consacrate unor poeţi şi prozatori reprezentativi pentru generaţia '80. Concepute în cea mai mare parte la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, aceste studii-portret sunt focalizate pe dimensiuni specifice fiecărui scriitor în parte. Prin supleţea şi siguranţa percepţiei, claritatea perspectivei, justeţea evaluărilor şi a situării istorico-literare, coerenţa ideatică, precizia predicţiilor, eseurile alcătuiesc o gamă de referinţe de neocolit. Celălalt volum reuneşte studii, comentarii, eseuri şi recenzii dedicate unor scriitori (de la Dosoftei la D. R. Popescu şi Radu Ţuculescu), unor cărţi semnificative sau unor probleme şi fenomene literare (generaţia literară, revirimentul prozei scurte, evoluţia romanului politic etc.). Se disting eseurile despre I.L. Caragiale (Comedia snobismului şi Comedia bărbaţilor), G. Bacovia, Gala Galaction. P. reciteşte opere clasice şi reexaminează probleme de istorie literară cu o vădită fineţe, precizie şi obiectivitate, fixându-şi repere în vederea unor viitoare sinteze, cum arată şi lucrarea A doua tradiţie. Poezia naivă românească de la origini până la Anton Pann (2003).
SCRIERI: Scriitori români postmoderni, Bucureşti, 1996; Pagini de critică şi de istorie literară, Târgu Mureş, 1998; A doua tradiţie. Poezia naivă românească de la origini până la Anton Pann, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Mihail Chirnoagă, Basoreliefuri, pref. edit., Cluj-Napoca, 1977.
Perieţeanu
Dicţionarul general al literaturii române 160
Repere bibliografice: Marian Papahagi, „ Echinox" - alte opt nume, AFT, 1976,6; Piru, Critici, 302-303; Sanda Cordoş, Literatura generaţiei optzeciste, CC, 1996,9-10; Radu G. Ţeposu, Ariei, scribul hieratic, VTRA, 1997,3; Ion Pop, „Scriitori români postmoderni", VTRA, 1997,3; Virgil Podoabă, Cartea clasică despre optzecişti, VTRA, 1997,3; Mihaela Ursa, „Optzecism" sau postmodernism, ECH, 1997, 4-6; Horea Poenar, „Scriitori români postmoderni", ECH, 1997,4-6; Doru George Burlacu, Voci ale literaturii, Cluj-Napoca, 1998, 168-169; Iulian Boldea, Post-modernismul românesc, „Discobolul", 1999,14; Nicoleta Sălcudeanu, Fotografie de grup cu optzecişti, „Discobolul", 1999,14; Călin Teutişan, Itinerarii critice, ST, 1999, 3-4; Al. Cistelecan, Dezertarea de pe front, VTRA, 2000, 2; Viorel Mureşan, Un „constructor" al generaţiei '80, VTRA, 2000, 2; Ana Cosma, Scriitori români mureşeni, Târgu Mureş, 2000, 117-118; Iulian Boldea, Literatura română târgumureşeană postbelică, „Târnava", 2000,1-3; Micu, Ist. lit., 749; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 39-41; Petraş, Panorama, 409-500; Diana Adamek, Transilvania şi verile cu polen, Piteşti, 2002,154-157; Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa, 2002,290. C.H.
PERIEŢEANU, l.[oan] Gr.[igore] (25.111.1879, Bucureşti -1959, Bucureşti), poet şi traducător. Trăgându-se dintr-o familie boierească, P. învaţă la Bucureşti, unde face liceul şi va absolvi şi Facultatea de Drept (1902). în timpul studiilor universitare fondează Societatea Studenţilor în Drept (al cărei vicepreşedinte a fost), precum şi publicaţia bilunară „Gazeta juridică" (1899-1901). Ocupă funcţii în administraţie (comisar de poliţie, secretar general al Primăriei Bucureşti), iar din 1905 intră în avocatură, devenind unul dintre juriştii de frunte ai vremii, atât ca practician care a pledat în procese de răsunet, cât şi ca teoretician, autor a numeroase lucrări de specialitate, colaborator şi conducător al unor reviste juridice. Ales vicepreşedinte (1934) şi preşedinte (1935) al Uniunii Avocaţilor din România, va fi şi vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Avocaţilor. Se implică şi în viaţa politică a ţării, ca deputat şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1930-1931), ministru al Comunicaţiilor (1932) ş.a. Are merite deosebite în redactarea unor proiecte de legi referitoare la unificarea codului şi a procedurii penale. Pentru câtva timp, în 1930, este şi director general al Teatrului Naţional din Bucureşti. Ca poet, debutează, probabil, în „Revista literară" (1898), iar în 1903 publică prima carte, Originale şi traduceri, scrisă în colaborare cu C.M. Mulţescu. Numeroasele sale versiuni din literaturile franceză şi belgiană - versuri, proză, teatru - apar în presă începând din 1898. Colaborează la „Literatură şi artă română", „Minerva", „Viitorul", „Flacăra", „Noua revistă română", „Universul" şi „Universul literar", „Rampa", „Generaţia nouă", „Epigrama", „Cele trei Crişuri", „Revista Fundaţiilor Regale", „Porunca vremii", „Păcală" ş.a. A folosit şi pseudonimele Iper, Narcis, Don Priego şi Don Salust.
în scrierile sale P. „merge pe drumul poeziei tradiţionale firesc şi cu îndrăzneală" (Perpessicius), având ca note distincte imaginea clară, sobrietatea şi rafinamentul formei. Este un maestru al sonetului, pe care îl cultivă cu consecvenţă, fie că celebrează iubirea, cântă marea şi miraculoasa forfotă acvatică sau descrie exuberante ori melancolice peisaje meridionale, invocând pretutindeni umbre şi întâmplări de odinioară. O
culegere târzie, Zvonul anilor (1943), reface traseul sonetistului care îşi scrie versul „în surdină", cu o fascinaţie aparte pentru „glasul apelor". P. exersează şi arta epigramei, vizând de cele mai multe ori personalităţi sau evenimente ale timpului, ca în placheta Urzici (1910) sau în alte stihuri din celelalte volume.
SCRIERI: Originale şi traduceri (în colaborare cu C. M. Mulţescu), Bucureşti, 1903; Răzleţe (în colaborare cu A. Sterescu), Bucureşti, 1907; Zvârcoliri (în colaborare cu Nicolae Petraşcu), Bucureşti, 1907; în surdină, Bucureşti, 1908; Urzici, Bucureşti, 1910; Opt portrete, Bucureşti, 1913; Cântecul plopilor, Bucureşti, 1928; Glasul apelor, Bucureşti, 1932; Escale, Bucureşti, 1934; Turcia nouă, Bucureşti, 1935; Sonete, Bucureşti, 1936; Italice, Bucureşti, 1937; Poezia mării, Bucureşti, 1937; Elogiul mării, Bucureşti, 1938; Prin Italia, Turcia şi Polonia, Bucureşti, 1938; Sonnets. La Voix des eaux. Escales..., tr. V. Filoti, Bucureşti, 1938; Ion Pillat, cântăreţul mării noastre, Bucureşti, 1940; Prin cereşti vitralii, Bucureşti, 1940; Gabriele D'Annunzio, cântăreţul mărilor italice, Bucureşti, 1941; Sonetti italici, tr. G. Villaroel şi M. Vassalo, pref. Zoe Gabrea Tomellini, Milano, 1941; Spicuiri marine în poezia eminesciană, Bucureşti, 1943; Zvonul anilor, Bucureşti, 1943; Vraja amintirilor, I-II, Bucureşti, 1947. Traduceri: Paul Bourget, Cuvântul dat. O spovedanie, Bucureşti, 1908, Andre Cornelis, Bucureşti, [1912]; Guy de Maupassant, Bel Ami, Bucureşti, [1911]; E.M. Vogiie, Jean d'Agreve, Bucureşti, [1915]; Din alte zări... Poezii şi poeme, Bucureşti,1916; Emile Zola, Greşeala abatelui Mouret, Bucureşti,1920; Al. Dumas, Cei trei muşchetari, Bucureşti, 1922; Georges Rodenbach, în exil, Bucureşti, 1925; Edmond Rostand, Samariteanca, Bucureşti, 1927; Emile Verhaeren, Hercule, Bucureşti, 1937; M. Guyot, Solidaritate, Bucureşti, 1946; Două tălmăciri - Emile Verhaeren, Maurice Magre, Bucureşti, 1946.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, „în surdină", CVC, 1910, 847-848; Grigore Tăuşan, Un traducător rar, „Viitorul", 1913, 1870; C.Sp. Hasnaş, „Opt portrete", FLR, 1913, 11; AL Hodoş, „Din alte zări...", „Minerva", 1916,2651; Tudor Arghezi, Cronica teatrului nejucat, ŢA, 1927, 13-14; Perpessicius, Opere, III, 246-247; Nichifor Crainic, „Cântecul plopilor", CRE, 1929,393; Perpessicius, Opere, III, 246-247, X, 174-176; Eugen Jebeleanu, O personalitate, GT, 1930, 105; Şerban Cioculescu, „Glasul apelor", ADV, 1932, 14836; O. Goga, „Glasul apelor", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. LIII, 1932-1933; Al. Bogdan, „Escale", LUT, 1934,3771; Sărbătorirea lui I. Gr. Perieţeanu, Bucureşti, 1934; AL Bilciurescu, „Prin cereşti vitralii", TIL, 1940,1156; Stelian Constantin-Stelian, Un interpret emerit al poeziei: I. Gr. Perieţeanu, UVR, 1943, 22; I. C. Popescu-Polyclet, I. Gr. Perieţeanu, poetul mării, „Drum nou", 1947,36; Dicţ. scriit. rom., III, 677-678. L.D.
PERPESSICIUS (pseudonim al lui Dumitru Panaitescu; 21.X.1891, Brăila - 29.111.1971, Bucureşti), poet, critic şi istoric literar, editor. Mama sa, Elisabeta (n. Daraban), îşi avea obârşia în comuna Cucora, judeţul Suceava. Tatăl, Ştefan Panait, era originar din Ianina. In timpul Războiului pentru Independenţă din 1877, se stabileşte la Brăila, unde, datorită faptului că ştia turceşte şi greceşte, ocupă funcţia de dragoman. După absolvirea şcolii primare, în 1902, P. devine elev al Liceului „Nicolae Bălcescu" din Brăila. Examenul de bacalaureat şi l-a susţinut în 1910, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la secţia de filologie modernă. Debutează în anii de facultate, cu schiţa Omida. Din lumea celor care se târăsc, semnată Victor Pribeagu şi apărută în revista brăileană „Flori de câmp" la 20 iulie 1911,
161 Dicţionarul general al literaturii române
Perpessicius
urmată mai târziu de poezia Reminiscenţă, publicată în aprilie 1913, în „Versuri şi proză", unde pseudonimul folosit e
D.	Pandâra. îşi ia licenţa în 1914 şi obţine un post de funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919). Avându-1 ca naş literar pe Gala Galaction, e prezent cu versuri în „Cronica" (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima dată pseudonimul Perpessicius, care l-a consacrat în literatura română şi care înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă", „cel copleşit de durere". La intrarea României în război, a fost mobilizat şi trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participă efectiv la lupte. în octombrie 1916 este grav rănit la mâna dreaptă, transportat la spitalul din Botoşani, unde medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului. De acum înainte P. avea să scrie cu mâna stângă. întors la Bucureşti după terminarea războiului, scoate, împreună cu Dragoş Protopopescu, Scarlat Struţeanu, Tudor Vianu ş.a., revista „Letopiseţi" (1918-1919). Aici începe să publice ciclul de versuri izvorât din experienţa războiului şi care va intra în 1926 în primul său volum de versuri, Scut şi targă. în 1919 şi-a susţinut examenul de capacitate, în toamna aceluiaşi an fiind numit profesor de limba şi literatura română la Liceul „Moise Nicoară" din Arad. în ianuarie 1920 este transferat la Liceul Militar din Târgu Mureş, iar m septembrie, mutat la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila. Vine la Bucureşti în 1922,
devenind în 1929 titularul Catedrei de limba şi literatura română la Liceul „Matei Basarab", unde va funcţiona până în 1951. Şi-a început activitatea de cronicar literar la ziarul „Românul" din Arad, inaugurând rubrica „Săptămâna bibliografică". Colaborează apoi la „Sburătorul", „Cugetul românesc" şi „Flacăra". O fructuoasă etapă pregătitoare a viitoarelor „menţiuni critice" o constituie scrisul la „Buletinul cărţii" (1923-1924). Foiletoanele sunt reunite în întâiul său volum, Repertoriu critic, apărut în 1925. Mai este prezent în „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice" a lui Camil Petrescu, la „Mişcarea literară", al cărei director era Liviu Rebreanu, la „Ideea europeană", „România nouă", „Salonul literar" şi „Viaţa literară". La sfârşitul anului 1925 preia conducerea „Universului literar", asigurând-o până spre sfârşitul anului 1927. Intră apoi în redacţia ziarului „Cuvântul", unde aproape şapte ani deţine rubrica „Menţiuni critice", mai târziu fiind câteva luni (noiembrie 1940 - ianuarie 1941) şi director al publicaţiei. De la începutul anului 1934 până în 1938 susţine cronica literară în emisiuni radiofonice. îi ies de sub tipar volumele Menţiuni critice (I-V, 1928-1946), Dictando divers (1940) şi Jurnal de lector completat cu Eminesciana (1944), îngrijeşte şi prefaţează ediţia Opere de Mateiu I. Caragiale (1936), în această perioadă începând să pregătească monumentala ediţie Opere de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963). în 1940 i s-a decernat Premiul Naţional pentru literatură. După 1944 a colaborat la ziarul „Victoria" al lui N. D. Cocea, la revista „Lumea", condusă de G. Călinescu, apoi la „Viaţa românească", în al cărei comitet de direcţie este ales în 1948. în paginile revistelor „Tânărul scriitor" şi „Luceafărul" îşi reia rubrica „Menţiuni critice", iar în „Gazeta literară" iniţiază o nouă rubrică, „Lecturi intermitente". Studiile de istorie literară elaborate în această perioadă, ca şi cronicile consacrate literaturii contemporane sunt incluse în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957) şi în seria Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (I-III, 1961-1967), precum şi în volumul Lecturi intermitente (1971). în 1945 fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru activ, fiind numit în 1957 director general al Bibliotecii Academiei Române. De numele lui P. este legat Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, pe care l-a întemeiat în 1957 şi căruia i s-a consacrat până la sfârşitul vieţii ca director şi ca fondator, în 1970, al revistei „Manuscriptum".
Asemenea lui G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, a căror individualitate s-a impus în primul rând în domeniul criticii şi istoriei literare, P. a pătruns în literele româneşti prin intermediul poeziei. Lirica sa aparţine epocii de după primul război mondial, în care literatura română simte pulsaţia noilor orientări şi tendinţe estetice, în direcţia simbolismului şi, în genere, a modernismului. Străin de orice evazionism şi exotism, evitând formulările criptice, noţiunile abstracte şi sugestiile vagi, poetul utilizează simbolurile numai ca mijloace metaforice, proiectându-le permanent în sfera realului, legându-le de împrejurări şi stări sufleteşti trăite. Aşa cum mărturiseşte, lirica sa este „biografică prin excelenţă", izvorâtă „din stricta realitate", ceea ce i-a asigurat o sporită
Perpessicius
Dicţionarul general al literaturii române 162
forţă emotivă. Astfel, Scut şi targa este aproape în totalitate un jurnal de război, reconstituind experienţele parcurse în timpul primei conflagraţii mondiale. Această lirică e întâi de toate o confesiune, expresie a trăirilor lăuntrice, proiectate pe fundalul unor realităţi dramatice, şi în acelaşi timp o poezie de atmosferă, de notaţii, transpunând, cu simplitate şi autenticitate, stări sufleteşti, senzaţii, emoţii, meditaţii şi rememorări. Periplul liric depăşeşte însă cadrul unei experienţe individuale, căpătând valori simbolice. Versul e străbătut de o melancolie reţinută, cu rezonanţe grave, disimulate cu discreţie şi fineţe de ironia contrapunctată sentimental, sesizabilă nu atât în cuvinte şi expresii, cât în atitudine. Poetul apelează adesea la simboluri mitologice, spre pildă plecarea pe front, din portul Brăila, fiind asemuită trecerii Styxului, în lumea nefiinţei, cu rostuita vamă plătită lui Caron, luntraşul celor morţi. Elementul livresc izvorăşte dintr-o structură intimă, este o stare de spirit şi defineşte, în fond, un clasicist căruia nu îi rămâne străină viziunea modernă. Diferite ca substanţă şi semnificaţii, versurile din Itinerar sentimental (1932) sunt, în esenţă, tot poezie de notaţie, de atmosferă, împlinind, cu spontaneitate şi prospeţime, expresia unor emoţii. Punctul de pornire, instituit ca motiv poetic, poate fi un eveniment cotidian, o impresie de lectură, o reminiscenţă, un simbol mitologic, o imagine din natură, o rememorare autobiografică etc. Potrivit propriilor mărturisiri, scriitorul avea în proiect şi două romane, Fatma sau Focul de paie şi Amor academic, reuşind să publice numai câteva capitole din primul. Criticul P. aparţine strălucitei pleiade care se afirmă în perioada interbelică, având o contribuţie esenţială în evoluţia literelor româneşti. E. Lovinescu îl încadrează în a treia generaţie postmaioresciană, alături de G. Călinescu, Şerban * Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, meritul cardinal al acestei generaţii fiind acela de a fi făcut din critică o disciplină intelectuală a cărei individualitate este dată de investigarea literaturii din perspectivă estetică. In peisajul acesta P. este o prezenţă, s-ar spune, aristocratică, oficiind cu ataşament şi virtuozitate, existenţa sa confundându-se cu însăşi existenţa literaturii române pe durata unei jumătăţi de secol. în 1923, când revista „Spre ziuă" îl solicită să îndeplinească, în paginile ei, serviciul unei „registraturi de cărţi româneşti", adică al unei cronici permanente, P. face, în articolul inaugural, intitulat în tinda unei registraturi, o profesiune de credinţă: „Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni [...]. Voi alunga cât mai hotărât, ca pe-o Satană, ipocrizia şi, vorbind de o scriere, voi căuta să transcriu cât mai lămurit ecourile abia distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte, cu pasiune, dispreţuind sau lăudând după împrejurări [...]. Dacă blamul va fi de multe ori surâzător, în loc să fulgere a spaimă ca-n Apocalipsă, entuziasmului meu însă nu-i voi pune frâu şi slobod îl voi lăsa să măsoare zările." în viziunea criticului, aspiraţia de a înţelege literatura ar reprezenta facultatea dominantă. Dispunea pentru aceasta de comprehensiune, atitudine simpatetică şi dezinteresare. Partizan al entuziasmului în aprecierea operei literare, a
Desen de Marcel Iancu
respins ideea de toleranţă, precizând că sensul de „înţelegere" se arată „mai potrivit". Entuziasmul său nu era unul scăpat de sub control, lesne deviabil înspre ditiramb şi apologie, ci echivala cu o vie satisfacţie în faţa operei purtătoare de valoare estetică. P. a refuzat, ca fiind incompatibil cu propria structură, tonul sentenţios, de catedră. Generozitatea, nu una de natură sentimentală, gratuit caritabilă, ci căldură a înţelegerii, bucurie a sentimentului de prietenie, aură a înţelepciunii, delicateţe în formularea opiniilor, sunt tot atâtea atribute ale modalităţii sale exegetice. Având deschidere spre variate zone ale culturii moderne, criticul nu respinge niciodată, preconceput, inovaţiile şi experimentele. Le acceptă, nu motivat de snobism, ci parcurgând un traseu al investigaţiei care descoperă valoarea artistică. De pildă, salută entuziast versurile lui Ion Barbu din Joc secund, definindu-le drept „stanţe purificate în flacăra minţii", „adevărate filtruri de melodie şi simbol, descântece pentru intelect, formule poetice ale unui ritual magic". Preocuparea lui P. este aceea de a decela frumosul autentic în opera literară. Nu reproşurile şi obiecţiile precumpănesc la el, ci dorinţa de a sesiza şi aşeza în lumină acele elemente în virtutea cărora o lucrare intră în sfera literaturii. în articolul Versificaţie şi poezieipreciza că unul dintre scopurile majore ale demersului său este acela de a găsi „bobul de perlă rătăcit în cine ştie ce scoică", adăugând: „Este, într-adevăr, unul din
163 Dicţionarul general al literaturii române
Perpessicius
exerciţiile cele mai pasionante şi una din satisfacţiile rare, aceea şi acela de a dibui în vraful unor alexandrini zvârliţi cu lopata, stihul, emistihul, imaginea sau numai cuvântul în care zac puteri închise şi a căror vrajă n-aşteaptă decât să fie trezită la viaţă." Opinia că, în ipostaza de cronicar, P. adoptă numai atitudinea elogios-ceremonioasă şi evită să-şi exprime judecăţile negative este eronată. Profesând un singular umanism estetic în epocă, şi-a rostit observaţiile cu „inima plină de toleranţă şi tandreţe", cum spunea Tudor Vianu, cu grija de a nu vulnera susceptibilităţile fireşti şi sensibilitatea creatorilor de frumos. A înveşmântat adevărurile poate dureroase în metafora elegantă a stilului său, le-a expus în mod temperat, uneori prin aluzii şi sugestii, privilegiind citatul, evitând durităţile de expresie şi postura apodictică. Liviu Rebreanu credea că P. „aduce o notă nouă în critica românească: omenia". Pe de altă parte, glosele lui impun stilul artist al criticii. Fraza este bogat ornamentată, are o vibraţie euritmică, o fluiditate melopeică, discursul se desfăşoară în falduri, somptuos, ca în arta barocului. Interpretul cultivă cu voluptate fraza de bogată şi complicată broderie, apelează la perioada amplă, în care alternează ingenios întorsătura arhaică şi rafinamentul lexical modern. în fine, pentru elaborarea ediţiei critice a operelor lui Eminescu (Premiul de Stat, 1954), P. a depus o muncă de adevărat Sisif al istoriei literare româneşti, cu un pilduitor sacrificiu de sine. Din păcate, condiţiile şi sănătatea nu i-au îngăduit să încheie acest proiect, după cel de-al doilea război mondial izbutind să dea tiparului doar încă trei volume (IV-VI, 1952-1963). Cele şase masive tomuri ale ediţiei au o valoare culturală exemplară, ele epuizând, ca text şi interpretare istorico-literară, întreaga secţiune lirică a operei eminesciene. Notele şi variantele constituie o contribuţie fundamentală la exegeza eminesciană, înfăţişând geneza operei, avatarurile ei, structura şi conexiunile interioare,
proiecţia pe coordonatele biografiei lui Eminescu şi ale epocii sale. Aparatul critic este, în esenţă, o confruntare dramatică de fapte, făcând perceptibil efortul poetului. Restabilind variantele fiecărui text, editorul este dublat de interpretul care demonstrează natura proteică a geniului eminescian, reintegrează fragmentele disparate, delimitează etapele creaţiei, cronologia ei interioară. Este pus în aplicare studiul operei ca palimpsest, descoperindu-se straturile succesive, „vârstele" poeziilor. Cronologia nu se rezumă la fixarea în timp a formelor, ci ajunge la succesiunea interioară, ce reflectă geneza poeziilor. Comentariul lui P. din Note şi variante este luxuriant, însă erudiţia, fără nimic ostentativ, este departe de a fi o aglomerare amorfă de date. Suplu, uneori cu digresiuni captivante, într-o frazare cu inflexiuni melodice, textul se citeşte ca un veritabil roman al creaţiei eminesciene.
La Perpessicius, erudiţia urmând linia curbă a frazării, întoarse mai totdeauna asupră-şi, pentru a scăpa din nou în mereu alte arcuri şi ramificări ornamentale, după estetica parcă a conversaţiei unui vechi salon occidental, erudiţia însăşi devine podoabă stilistică. Felul de a introduce chiar date bibliografice e graţios ca un pas de menuet. Decalcuri franceze de limbă în alternanţă imediată cu sintagme româneşti desuete se învecinesc în acelaşi gust al preţiozităţii cir-cumlocute. Criticul, pe lângă o pălărie împodobită de penaje, cu care salută larg, complimentos, are la şold o sabie decorativă, potrivită cu costumul, al cărei mâner lucrat artistic cere o mână fină şi gesturi inofensive. în condiţia sa internă, acest critic, mai mult sugerând decât afirmând, aparţine secolului politeţii şi este poate ultimul european căruia îi stau bine, mai bine decât multora din epocă, peruca, jaboul, mânecuţele de dantelă şi fundele de sub genunchi, până unde urcă ciorapii de mătase. E un gentilom al criticii literare.
VladimirStreinu
SCRIERI: Repertoriu critic, Arad, 1925; Scut şi targa, Bucureşti, 1926; Menţiuni critice, Bucureşti, I-V, 1928-1946; Itinerar sentimental, Bucureşti, 1932; Dictando divers, Bucureşti^ 1940; Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944; Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957; Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I-III, Bucureşti, 1961-1967; Opere, voi. I-IV, Bucureşti, 1966-
1971,	voi. V-XII, îngr. Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1972-1983; Memorial de ziaristică, Bucureşti, 1970; Eminesciana, îngr. şi pref. Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1971; Lecturi intermitente, Cluj, 1971; Patru clasici, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1974; Menţiuni critice, îngr. şi pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1976; 12 prozatori interbelici, îngr. şi pref. Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1980; Lecturi străine, îngr. şi pref. Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1981; Scriitori români, I-V, îngr. şi pref. Andrei Rusu, Bucureşti, 1986-1990. Antologii: Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Ion Pillat); ed. îngr. Ion Nistor, pref. Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000. Ediţii: Mateiu I. Caragiale, Opere, pref. edit, Bucureşti, 1936, Craii de Curtea-Veche, pref. edit., Bucureşti, 1965; Mihai Eminescu, Opere, I-VI, introd. edit., Bucureşti, 1939-1963; Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1952. Traduceri: De la Chateau-briand la Mallarme, îngr. şi pref. trad., cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938; ed. îngr. şi postafţă Dumitru D. Panaitescu, Cluj-Napoca, 1976.
Perseverenţa
Dicţionarul general al literaturii române 164
Repere bibliografice: Davidescu, Aspecte, 278-283, 386-388; Lovinescu, Scrieri,, IV, 347-349, 545-547, VI, 60-62, VIII, 243-24S; Ibrăileanu, Opere, III, 390-392; Constantinescu, Scrieri, IV, 196-232; Streinu, Pagini, IV, 206-211, V, 54-55, 306-307; Vianu, Opere, I, 223-225, III, 224-227, 513-516, V, 265; Philippide, Consideraţii, II, 230-234; Aderca, Contribuţii, II, 143-144,308-311; Călinescu, Cronici, II,
5-9; Sebastian, Eseuri, 464-472; Papadima, Scriitorii, 7-11; Cioculescu, Aspecte, 618-620; Călinescu, Ist lit. (1941), 767-770, Ist. lit. (1982), 851-854; Camil Baltazar, Scriitor şi om, Bucureşti, 1946,121-134; Savin Bratu, Cronici, II, Bucureşti, 1958,165-172; Simion, Orientări, 347-352; Cioculescu, Varietăţi, 408-414; Negoiţescu, Scriitori, 361-365; Regman, Confluenţe, 301-312; Omagiu lui Perpessicius, RITL, 1967, 1 (număr special); Ciopraga, Portrete, 260-273; Martin, Poeţi, 1,36-44; Regman, Cărţi, 292-300; Baconsky, Marginalii, 66-77, 193-198; Piru, Panorama, 491-493; Cesereanu, Ipostaze, 55-89; Vârgolici, Retrospective, 264-285; Zaciu, Glose, 199-204; Alexandrescu, Confesiuni, 116-125; Manolescu, Poezia, 44-47,159-171; Excurs sentimental Perpessicius, Bucureşti, 1971; Felea, Poezie, 214-220; Liviu Călin, Portrete şi opinii literare, Bucureşti,
1972,132-141; Vasile Netea, Interviuri literare, Bucureşti, 1972,221-230; Rotaru, O ist., II, 738-742; Grigurcu, Teritoriu, 18-22; Zaciu, Colaje, 173-175,180-183; Bucur, Istoriografia, 520-529; Cioculescu, Itinerar, I, 287-291, III, 203-207, IV, 285-290; Piru, Varia, II, 127-131; Ungheanu, Pădurea, 199-210; Felea, Secţiuni, 310-327; Teodor Vârgolici, Perpessicius, Bucureşti, 1974; Crohmălniceanu, Literatura, III, 160-173; Oprea, Incidenţe, 19-28; AL Dima, O nouă evocare a lui Perpessicius, CRC, 1976,52; Mihăilescu, Conceptul, 1,411-415; Simion, Scriitori, II, 337-353; Nicolae Manolescu, Arta criticii, RL, 1978, 35; Dimisianu, Opinii, 179-183; AL Husar, întoarcerea la literatură, Iaşi, 1978,154-161; Raicu, Practica, 202-207; George, Sfârşitul, II, 262-266; Dobrescu, Foiletoane, I, 44-49, III, 127-135; Iorgulescu, Firescul, 106-109; Apolzan, Aspecte,
195-202; Al. Oprea, în căutarea lui Eminescu gazetarul, Bucureşti, 1983, 345-369; Grigurcu, între critici, 56-67; Kalustian, Simple note, III, 184-187; Ornea, Actualitatea, 125-129; Anghelescu, Lectura, 210-214; Constantin Călin, Poezia lui Perpessicius, O, 1988, 16; Perpessicius interpretat de..., îngr. şi pref., Marcel Crihană, Bucureşti, 1988; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 309-312; Dimisianu, Repere, 83-105; Constantin Pricop, Un profesionist al criticii, RL, 1991,43; Negoiţescu, Ist. lit., I, 181-182; Marcel Crihană, Convorbiri despre Perpessicius, Bucureşti, 1993; Marcel Crihană, Alte convorbiri despre Perpessicius, Bucureşti, 1993; Lovinescu, Sburătorul, I, 38, 95, passim, II, 28, 40, passim, III, 14, 16, passim; Popa, Estuar, 156-163; Gabriel Dimisianu, Clasici români din secolele XIX şi XX, Bucureşti, 1996,340-362; Grigurcu, Peisaj, III, 41-43; Lovinescu, Sburătorul, IV, 131,137, passim, V, 21,22, passim, VI, 8,30, passim; Teodor Tihan, Umanităţi şi valori, Cluj-Napoca, 2000,78-145; Dicţ. esenţial, 633-636; Micu, Ist. lit., 320; Nae Antonescu, Scriitori şi reviste din perioada interbelică, Iaşi, 2001,199-205; Manolescu, Lista, III, 7-13; Popa, Ist. lit., 1,1100-1101.	T.	V.
PERSEVERENŢA, publicaţie apărută la Bucureşti, de două ori, apoi de trei ori pe săptămână, între 5 martie 1867 şi 23 martie 1869. Redactorul acestui „ziar politic şi literar", în care atitudinea naţională este afirmată cu vigoare şi într-un stil puţin supravegheat, este Alexandru Candiano-Popescu, viitorul conducător al „republicii" de la Ploieşti (1879) şi erou al Războiului pentru Independenţă. Difuzarea P. în Transilvania este oprită de autorităţile maghiare (în 1868, apoi în 1869) şi, pentru exemplarele expediate peste munţi, titlul va fi schimbat în 1869 în „Libertatea". între colaboratorii literari ai gazetei se află poeţii D. Bolintineanu, V. Alecsandri (cu Banul
Mărăcine, reluată din „Concordia" - 1857), N. Densusianu, Miron Pompiliu, Th. Şerbănescu, Mihail Zamphirescu. Din scrierile în proză ale lui Alecsandri se republică O preumblare prin munţi. B. P. Hasdeu tipăreşte mai întâi în P., sub titlul Răzvan-Vodă, „poemă dramatică în cinci cânturi", drama Răzvan şi Vidra. Grigore H. Grandea este autorul romanului Misterele palatului Valhala, imitaţie nereuşită după romanele lui Eugene Sue.	R.Z.
PERŞA, Dan (26.1 .1960, Gherla), prozator, poet, eseist şi critic literar. Este fiul Susanei Perşa şi al lui Gheorghe Perşa, profesori. Urmează Facultatea de Geologie, secţia geofizică, a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1985. Debutează în 1992, la revista „Tomis", iar prima carte, romanul Vestitorul, îi apare în 1997. Colaborează la „Tomis", unde este redactor, apoi la „Ex Ponto", dar şi la „Euphorion", „Vatra", „Ateneu", „Calende", „Timpul" (Iaşi), „Analele Dobrogei" ş.a., publicând versuri, fragmente de roman, eseuri sau articole de teorie şi critică literară. Vocaţia critică şi eseistică i-a fost remarcată, opinându-se că P. este şi un bun teoretician al literaturii postmoderne. A fost distins cu Premiul pentru debut la Salonul Cărţii de la Cluj-Napoca (1997) şi cu Premiul „G. Bacovia" al revistei „Ateneu".
Dacă s-ar încerca fixarea romanului Vestitorul în tabloul literaturii recente, ar fi repartizat în categoria romanului post-modernist apocaliptic, milenarist şi escatologic grav-burlesc. E, într-un fel, un postmodernism pynchonian prin convergenţă spontană. Sunt depistabile, în Vestitorul, elemente, strategii şi ingrediente socotite a fi caracteristice: heterotopia, jocurile de limbaj, dispersarea şi deconstrucţia, pastişa şi eclectismul, dar mai ales faptul că „adevărul" nu mai poate fi deosebit de ficţiune. Prezentul naraţiunii s-ar situa în principiu pe la 1835, iar locul acţiunii ar fi Scăieni, unde a funcţionat o încercare de falanster socialist-utopic, animată de Theodor Diamant. Cronologia romanului - care e asezonat şi cu consistente fragmente autoreflexive, mărturisiri auctoriale din perioada scrierii cărţii - e sistematic destructurată, în scenă intrând personaje şi evenimente din diferite epoci. Sunt invocate, între altele, calvarul instaurării forţate a comunismului în agricultură, în anii '50 ai secolului al XX-lea, fărădelegile Securităţii din aceeaşi epocă, este pus în ramă delirul totalitar al ultimului deceniu ceauşist. Efectul este de simultaneitate generalizată, de irelevanţă a cronologiei. în privinţa subiectului, acesta e un fel de nucleu absent, anticipat ori reamintit, dar nu adus direct în prezent. Nici faimosul falanster de la Scăieni, în mai multe rânduri evocat aluziv, nu e înfăţişat vreodată. Cititorul e confruntat cu situaţia paradoxală a unui epic cvasivid într-o carte densă în anecdotică şi culoare: parcă nu se întâmplă nimic, deşi se întâmplă o sumedenie de lucruri. „Vestitorul" este un cioban, alter ego decalat al lui Petrache Lupu, martor al unei teofanii opace, presupus „vestitor" ignorând sensul vestirii („Da' ce pustia să vestesc?", se tot întreabă el, nedumerit). Se disting otium-ul boieresc postfanariot, tratat în manieră mateină, şi topos-ul complotului ocult, ilustrat de
165 Dicţionarul general al literaturii române
Perţa
colonelul Vărzaru, întruchipare a „Securităţii" eterne. Cartea nu are un deznodământ ori o concluzie, pentru că - afirmă autorul - textul e virtual infinit, aşa cum şi existenţa e infinită. Al doilea roman, Şah orb (1999), poate fi considerat un lung poem şi totodată un jurnal selectiv, la limita autoficţiunii. Felul în care demarează dă impresia de utopie negativă, construită alegoric sau parabolic, cu recurs la fabulos, în registrul carnavalescului tragic ori al miraculosului grotesc şi burlesc, în genul celor propuse în aceeaşi epocă de prozatori precum Dan Stanca, George Cuşnarencu, Hanibal Stănciulescu ş.a. Ceea ce este însă contrazis de punerea în abis a fabulei apocaliptice, de fapt un text scris de protagonistul din Şah orb, roman cu un text de altă natură, cu tematică biografică şi viziune biografistă, o cvasiautoficţiune (protagonistul-narator e un posibil dublu ficţional al autorului), unde confesiunea şi autointrospecţia sunt însă alternate cu reverii ori cu vedenii onirice, dar şi cu intervenţiile unor naratori secundari, reflectori ai biografiei personajului. Anecdotica e pletorică şi, la urma urmei, comună: viaţa studenţească predecembristă şi existenţa precară, frustrantă din anii postdecembrişti, trăite de un tânăr chinuit de incertitudini şi aspiraţii generoase, mici aventuri, poveşti de amor, libaţii bahice, un caz de arivism politic (al unui cadru universitar) etc. - toate supuse comentariului auctorial. Susţinut de un patos omniprezent, venit dintr-o oximoronică jubilaţie decepţionistă suscitată de confruntarea cu marasmul, şi de un stil uneori de o verbozitate excesivă, cu derapaje ludice nu întotdeauna legitimate estetic, acest roman
-	ce pare să fi fost scris înainte de Vestitorul - e bogat în accente neoexpresioniste, dar şi raliat la practicile textuale optzeciste.
SCRIERI: Vestitorul, Bucureşti, 1997; Epopeea celestă, Craiova, 1999; Şah orb, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Tudorel Urian, Clondirul cu cerneală şi intemetul, „Cuvântul", 1997, 8; Ion Roşioru, Un roman complex, TMS, 1997, 9; Evelina Cârligeanu, A noastră carte e uneori cu susul în jos, TMS, 1997,9; Octavian Soviany, Scriptorul care nu se teme de diavol, CNT, 1997,44; Horia Gârbea, Cel ce vesteşte singur, „ArtPanorama", 1997,1; Peter Quince [Ioan Radu Văcărescu], „ Vestitorul", „Euphorion" , 1997, 4; Gabriel Dimisianu, Un nou romancier, RL, 1998,6; Constantin Dram, între alegorie şi structură, CL, 1998,4; Ioan Stanomir, Călătorie la capătul cărţii, LCF, 1999, 6; Ion Roşioru, „Epopeea celestă", TMS, 1999, 6; Tudorel Urian, Jocul vieţii şi al literaturii, „Cuvântul", 2000, 4; Ion Roşioru, „Şah orb", TMS, 2000,5; Ştefan Cucu, „Şah orb", TMS, 2000,5; Daniel Ştefan Pocovnicu, Realismul ca sacrificiu, CL, 2002, 3; Nicolae Bârna, Postmodernismul „propriu-zis" şi oglindirea sufletului omenesc, CC,
2002,	8-10; Ovidiu Dunăreanu, Un reper de seriozitate intelectuală şi exigenţă critică, ATN, 2003,1.	N.Br.
PERŢA, Lucian (23.XI.1953, Gâlgău, j. Sălaj), poet şi publicist. Este fiul Ilenei Perţa (n. Faur), lucrător comercial, şi al lui Sofron Perţa, tehnician forestier. Urmează cursurile Liceului „Dragoş Vodă" din Sighetu Marmaţiei, absolvite în 1972. Va deveni student al Facultăţii de Filologie, secţia română-spaniolă, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, în această perioadă fiind şi redactor la „Napoca universitară" şi „Echinox". Este profesor de limba şi literatura română în Valea
Barnii, judeţul Alba (1978-1979), profesor şi director la şcoli din comuna Poienile de sub Munte, judeţul Maramureş (1981-1988). Din 1990 este profesor-educator la o şcoală generală pentru copii cu deficienţe din Vişeu de Sus, în 1992 fiind numit şi director al Casei de Cultură de aici. Debutează în culegerea Cântec de început (Baia Mare, 1967), iar cel dintâi volum personal, Folclor poetic eminamente nou din Tara Maramureşului, îi apare abia în 1997. După 1990 este redactor la „Glasul de Nord" şi la „Jurnalul de Sighet". Colaborează la ziarele „Graiul Maramureşului" şi la revistele „Tribuna", „Astra", „Echinox", „Urzica", „Luceafărul" (unde susţine o rubrică permanentă), „Steaua", „Familia" (are, de asemenea, o rubrică permanentă), „Poesis" ş.a. Obţine Premiul „I.L. Caragiale" al revistei „Urzica" (1989) şi Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei (1996).
Considerat „unul dintre cei mai valoroşi maeştri într-ale parodiei" (Victor Cubleşan), P. include în Folclor poetic eminamente nou din Ţara Maramureşului parodii ori pastişe folclorice care vizează, cu ironie muşcătoare ori doar cu umor, mentalitatea „de tranziţie" din prima jumătate a anilor '90. „Speciile" şi conţinutul imitaţiilor „folclorice" se adaptează noilor realităţi: cântecele de oprimare socială se referă la tânăra angajată şi patron, cele de înstrăinare vorbesc despre fetele plecate „la turci", iar cele de cătănie includ esenţiala vocabulă NATO, „strâgăturile" sunt despre „noile realităţi capitaliste", „din diasporă", „din arhivele Securităţii", bocetele se clasifică în texte „la plătirea curentului", „la salariu", „la scumpirea benzinei", în timp ce descântecele pot fi „de conjunctură", „de intrare în NATO" (acesta „să zâce la răsăritul soarelui în faţa Bruxellesului") s.a.m.d. în volumul următor, Rondeluri implementate (1999), P. părăseşte stilul folcloric, dar nu abandonează filonul satirei sociale, politice ori de moravuri. Histrionismul funciar al autorului (primul poem ameninţă că „L. Perţa" se va „implementa" în întreaga ţară) înscrie întotdeauna o notă de autoironie, de umor bonom, care camuflează fibra moralistă în ludicul până la urmă gratuit. Multe rondeluri sunt portrete şarjate ale unor noi tipuri şi vicii umane: managerul, „omul de bine", sponsorul, şomerul, securistul, „şeful cel nou". Altele se dedică obiectelor ori evenimentelor vieţii obişnuite: Rondelul caloriferului, Rondelul genţii diplomat, Rondelul lemnelor ce vin, noilor manuale şcolare sau noilor bancnote, iar Rondelul iernii ce-o să vină are opt „versiuni", corespunzătoare diverselor partide politice. Parodii după versurile unor colegi maramureşeni sunt textele din Cuţitul ca o mască (2002) şi Groapa cu (a)muze (2002), aceasta din urmă fiind cea mai reuşită carte a lui P., care alătură atât textul original, cât şi versiunea lui parodică. Se află aici un dialog savuros, în care parodia constituie un fel de lectură critică, iar mijloacele sunt extrem de diverse: de la mimarea amuzată a unor structuri formale ori metaforice la întoarcerea pe dos a semnificaţiei originale sau la traducerea intenţionat greşită a conţinuturilor originalului, uneori cu aluzii de ordin biografic. Spre exemplu, un poem scris în registru înalt, ceremonios, despre „serile de poezie de la Deseşti" se converteşte într-o scenă de gen mult mai reală - o „băută"
Pervain
Dicţionarul general al literaturii române 166
locală încheiată cu ajutorul şefului de post. Un poem despre aşteptarea misterioasă a „trenurilor nopţii" se transformă -prin acelaşi procedeu de fals ingenuă traducere literală - într-o scenă de lamento erotic buf: „erau şi nopţi când/ nu vorbeam despre trenuri/ fireşte că tăceam/ neavând subiect de conversaţie/ [...] / dar în zadar/ ai plecat, aveai un temperament vulcanic/ apoi te-am văzut tot mai rar/ desigur, erai mecanic/ şi eu biată acar!" (Trenurile nopţii au fulgerat). Intenţia primă poate fi moralistă (demascarea imposturii ori a ridicolului poetic), dar, în ansamblu, versurile au un aer carnavalesc, de comedie spumoasă a limbajului poetic provincial. Parodiile lui P. nu doar descoperă carenţe, ele sesizează latenţele comice ale unor structuri poetice, şi de multe ori chiar le inventează.
SCRIERI: Folclor poetic eminamente nou din Ţara Maramureşului, Sighet, 1997; Rondeluri implementate, pref. Radu G. Ţeposu, Cluj-Napoca, 1999; Cuţitul ca o mască, postfaţă Octavian Soviany, Marius Tupan, Cluj-Napoca, 2002; Groapa cu (a)muze, pref. Victor Cubleşan, postfaţă Claudiu Groza, Baia Mare, 2002; Aventurile lui Cosmin în drum spre Ţara de Aur, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Radu G. Ţeposu, Lucian Perţa. Fişă pentru mai târziu, „Urzica", 1986,9; Augustin Cozmuţa, Lucian Perţa. Profil literar, „Graiul Maramureşului", 1995,1772; Marius Tupan, Unde perţiene, LCF, 1997,18; Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Brezovski, Autori maramureşeni. Dicţionar biobibliografic, Baia Mare, 2000, 412-417.	'	'	R.D.
PERVAIN, Iosif (8.1.1915, Cugir - 16. V. 1982, Cluj-Napoca), istoric literar. Este fiul Malvinei (n. Dizmacec) şi al lui Iosif Pervain, muncitor modelator. Clasele primare le face în localitatea natală, gimnaziul la Orăştie, în 1934 luându-şi bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul" din Alba lulia. Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, absolvită cu magnet cum laude (1938). E angajat încă din timpul studenţiei de Sextil Puşcariu ca documentarist la Muzeul Limbii Române din Cluj. Se orientează mai mult spre literatură, avându-i ca îndrumători pe G. Bogdan-Duică,
D.	Popovici şi Ion Breazu, alături de care se formează, şi îşi susţine doctoratul în 1948, cu o teză despre preromantismul românesc. Debutul îl face în revista „Gând românesc" cu articolul Studiul limbii române în Transilvania (1939), căruia i-au urmat o serie de colaborări în paginile ziarului „Ţara nouă", dar şi în „Transilvania" şi „Studii literare", în ultima publicând sub pseudonimul I. Verbină o serie de contribuţii documentare. Exemplul şcolii lui G. Bogdan-Duică, orientată spre investigarea surselor, se asociază, în cazul lui P., cu acela al lui
D.	Popovici, care caută să plaseze literatura naţională într-un context comparatist mai larg. Teza de doctorat aduce numeroase exemple de influenţe venite dinspre preromantismul englez, german, maghiar şi italian, autorul dovedind o bună stăpânire a mijloacelor comparatismului. Sub auspiciile lui Ion Breazu şi D. Popovici, colaborează la redactarea Bibliografiei literare iniţiate de „Dacoromania", fiind apoi cooptat de aceştia în Secţia de istorie literară şi folclor de la
Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Cluj, unde este încadrat efectiv în 1958. Va cerceta aici mai vechi teme despre istoria presei din Transilvania şi va colabora la proiectul angajat de Lucian Blaga, Românii în periodicele germane din Transilvania în secolul al XVIII-lea, excerptând material din mai toate periodicele germane din Transilvania, bibliografie revăzută ulterior de Aurel Sasu şi Ana Ciurdariu şi editată în două volume separate (1977-1983). Alte cercetări privesc istoria teatrului din Transilvania - Matei Millo la Cluj, în 1870, Societatea diletanţilor „teatrali" din Cluj (1870-1875) -, Şcoala Ardeleană sau activitatea lui G. Bariţiu, despre acesta scriind o monografie, pe care nu a mai apucat să o încheie. A iniţiat însă, în anii '70-80, publicarea unui vast corpus de documente, în calitate de coordonator al lucrării G. Bariţ şi contemporanii săi, distinsă pe parcursul apariţiei cu Premiul „N. Iorga" al Academiei Române (1978). A condus Secţia de istorie literară a institutului academic clujean, contribuind la formarea unui grup de tineri cercetători, între care s-au numărat V. Fanache, Mircea Popa, Elena Stan, Aurel Sasu, Valentin Taşcu, ca şi Maria Protase, Georgeta Antonescu, Livia Grămadă. în paralel, Pv angajat la Universitate, mai întâi ca asistent în catedra
167 Dicţionarul general al literaturii române
Peşacov
condusă de D. Popovici, parcurge toate treptele, devenind şef de catedră în octombrie 1958, iar la scurt timp profesor. De asemenea, va fi primul rector al Institutului Pedagogic din Oradea.
Volumul Studii de literatură română (1971) acoperă în bună măsură preocupările predilecte ale lui P.: marii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, apoi Ioan Slavici şi G. Bariţiu. Studiile privitoare la iluminismul românesc sunt cele mai concludente, deoarece aici calităţile cercetătorului se manifestă deplin: el merge întotdeauna la izvoare, caută să aducă date inedite, să corecteze aserţiuni şi informaţii intrate în uz, să demoleze false gloriole, luptându-se cu diletantismul unor istorici literari. Latura polemică este poate cea mai fascinantă, deoarece specialistul e dublat de un polemist împătimit, cu vorbe de duh memorabile, rămase în istoria nescrisă a vieţii academice clujene şi mai ales în memoria generaţiilor de studenţi care i-au urmărit vituperările, izbucnirile umorale de mare efect. A publicat un volum din lucrările inedite ale lui I. Budai-Deleanu, în care dă la iveală polemica necunoscută a acestuia cu Eder. O lucrare de aceeaşi factură, descoperită printre manuscrisele lui Samuil Micu (Responsum ad Crisim Josephi Caroli Eder), lămureşte etape importante din biografiile lui Şincai, Maior şi Micu, contribuind la configurarea atmosferei în care au lucrat şi a ecoului dobândit de activitatea lor. Cercetătorul e pasionat să studieze şi să scoată din uitare nume de al doilea sau al treilea rang, cum ar fi Simeon Marcovici, Gh. Lazăr, Dimitrie Eustatievici, Al. Gavra, Zaharia Carcalechi, Sevastian Tabaco-vici, harnici colportori de cultură sau deschizători de drum într-o direcţie sau alta. Prelegeri interesante a ţinut P. despre Gh. Asachi, B.P. Mumuleanu, Costache Conachi, Anton Pann, ca şi despre începuturile presei româneşti, studii de la care se poate oricând porni spre o conturare mai exactă a epocii. E vorba mai cu seamă de surprinderea climatului postiluminist, preromantic şi romantic şi a modului cum se încetăţeneşte la noi literatura mormintelor şi poezia nopţii. Subiectul l-a urmărit încă din etapa tezei de doctorat, Reflexe preromantice în literatura română: Edward Young şi Thomas Gray, în care s-a ocupat de modul cum Nopţile lui Young şi Elegia lui Gray au pătruns pe continentul european prin prelucrările lui LeTourneur, influenţând lirica lui Lamartine şi Chateau-briand. S-a născut astfel o adevărată „sentimentalitate preromantică", prizată şi la noi prin traducerile făcute de Simeon Marcovici. Raportări de mare utilitate sunt făcute la soarta poeziei lui Lamartine în România sau la circulaţia romanelor Doamnei de Tencin, ale lui Baculard d'Arnaud şi Bernardin de Saint-Pierre, înrâuriri care ajung şi la I. D. Negulici, Gh. Asachi şi I. Heliade-Rădulescu. Bun cunoscător al perioadei, cercetătorul îşi extinde investigaţiile asupra începuturilor teatrului românesc ori ale presei şi lămureşte multe din problemele insuficient clarificate în domeniu. Exigent, având în cel mai înalt grad cultul exactităţii, P. rămâne în perimetrul istoriei literare un vrednic urmaş al lui D. Popovici şi al lui Ion Breazu. S-a manifestat, sporadic, şi în calitate de critic literar în paginile unor reviste precum „Gând românesc", „Transilvania", „Almanahul literar", „Tribuna" şi „Steaua", ca şi în
„Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Cercetări de lingvistică", „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj", „Studii şi cercetări de istoria artei", „Revista de istorie şi teorie literară", „Limba română".
SCRIERI: Studii de literatură română, Cluj, 1971; Românii în periodicele germane din Transilvania (1778-1840), I-II, Bucureşti, 1977-1983; Secvenţe preromantice, îngr. Alin-Mihai Gherman, Cluj-Napoca, 1999. Ediţii: I. Budai-Deleanu, Scrieri inedite, pref. edit., Cluj, 1970; Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, I-II, pref. edit., Cluj, 1972 (în colaborare cu Ioan Chindriş); Supplex Libellus Valachorum, tr. în limba maghiară Kollo Kâroly, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Ana Ciurdariu şi Aurel Sasu); George Bariţ şi contemporanii săi, I-VII, pref. Ştefan Pascu şi edit., Bucureşti, 1973-1986 (în colaborare).
Repere bibliografice: Zaciu, Ordinea, 301-307; Bucur, Istoriografia,
479-480; Octavian Schiau, Iosif Pervain, TR, 1982,16; V. Fanache, Iosif Pervain, ST, 1982,6; Mircea Popa, Profesorul Iosif Pervain (1915-1982), „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice", 1982, 139-142; Traian Brad, Dascălii noştri. Profesorul Iosif Pervain, TR, 1991,51; IonŞeuleanu, în fruntea Catedrei de literatură română, SUB, Philologia, 1995,2; Dicţ. scriit. rom., III, 682-683; Iosif Pervain sau Cultul exactităţii, îngr. Ion Mărgineanu, Alba lulia, 2003.	M. Pp.
PEŞACOV, Gheorghe (Gheorghian) (15.IV.1785, Vidin, Bulgaria - 1.XI.1854, Bucureşti), poet. Tatăl său se trăgea dintr-o familie (Peşica) de aromâni din Vlaho-Clisura, care se stabiliseră la sfârşitul secolului al XVI-lea în Craiova şi se îndeletniceau cu comerţul. P. a învăţat la Braşov şi Craiova. Răpit de cârjaliii lui Osman Pazvantoglu, tânărul este reţinut la Vidin în cancelaria acestuia şi obligat să traducă documente slavone luate de la boierii români. După 1818, la Vidin, controlează comerţul de tranzit şi este secretarul lui Rusten Paşa. Se stabileşte apoi la Craiova, unde se numără printre intelectualii oraşului. La 1821 dădea lecţii particulare şi era profesor la Şcoala Normală din Târgu Jiu. E numit, din 1843, tălmaci în Comisia Documentală de pe lângă Arhivele Statului din Bucureşti. Aici traduce, în 1849, documentele slavo-bul-gare rămase de la Neagoe Basarab. Era prieten cu Văcăreştii, îi cunoştea pe Anton Pann şi pe B.P. Mumuleanu. Româ-nizându-şi numele, semna şi Pedestrăşescu.
P. a scris versuri în limba greacă, în bulgară (e menţionat de istoriografia literară bulgară în legătură cu începuturile poeziei culte), în română şi acrostihuri bilingve greco-române. Poeziile în româneşte sunt, în cea mai mare parte, ocazionale. Câteva au fost notate, la moartea lui Dinicu Golescu, pe o pagină a cărţii acestuia, însemnare a călătoriii mele. Altele se adresează lui Iancu Văcărescu, Eufrosin Poteca, Pavel Vasici. Un poem mai dezvoltat, alcătuit în februarie 1821, în bejenie, este un panegiric pentru Tudor Vladimirescu: Jălire a necuviincioasei morţi a heroului României. De la P. a rămas, multă vreme în manuscris, poemul Desmierdare poeticească, editat în 1981. Autorul descrie cu minuţie, în canon clasic, anotimpurile, toate formele de relief şi îndeletnicirile omeneşti. Câteva accente sincere în elogiul exuberanţei naturii şi mai multe detalii de atmosferă autohtonă dovedesc darul observaţiei spontane, contrastând cu pesimismul artificios al pasajelor de
Petcu
Dicţionarul general al literaturii române 168
poem filosofic. între manuscrisele poetului se mai află traducerea intitulată împărătesc sânual spre statornicia adevăratei fericiri omenească, după o scriere cu conţinut iluminist, o tălmăcire din Aug. von Kotzebue şi fragmente din Nopţile lui Young. Ar fi transpus în româneşte versuri sârbeşti „despre lauda răsăritului soarelui" (însoţindu-le cu o, personală, „laudă a apusului"), şi, din greceşte, „romanţuri" morale şi filosofice.
SCRIERI: [Versuri], în Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga), I, îngr. Al. Piru şi Ioan Şerb, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1970, 137-138; Desmierdarepoeticească, DML, IV, 229-258.
Repere bibliografice: M. Fănescu, Gheorghian Peşacov. Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii sale, în Arhivele Statului. 125 de ani de activitatef Bucureşti, 1957,287-301; Piru, Ist. lit., II, 206-207; Ist. lit., II,
139-141; C.Velichi, Un poete slavo-roumain: Georges Peşacov, RSL, 1968; Duţu, Cărţile, 98; Cornea, Originile, 387-396; Dicţ. lit. 1900, 672-673; Ursu, Contribuţii, 416-430.	S.C.
PETCU, George (5.1.1917, Grindaşi, j. Ialomiţa - 18.IV.1939, Bucureşti), poet. Este fiul Elisabetei şi al lui Alexandru Petcu, ţărani. Urmează primii ani de şcoală în comuna natală, iar între 1931 şi 1937 este elev al Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu. Frecventează doi ani cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar moare răpus de o boală necruţătoare. Poetul a colaborat la numeroase periodice, printre care „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", unde debutează în 1934, „Hotarul", „Decalog", „Festival", „Muguri literari", „Pământul", „Biruinţa", „Revista societăţii «Tinerimea Română»", „Afirmarea", „Flamuri", „Viaţa literară", „Buna Vestire", „Cuvântul" ş.a. Iniţiază o grupare a scriitorilor tineri, primită cu interes. îşi vede tipărite două plachete de poezie: Tălmăciri din mine (1936) şi Fata Morgana (1938).
Lirica lui P. nu a avut timp să se elibereze de stângăciile şi naivităţile începutului.Totuşi, multe fragmente, mai ales cele cu valoare concluzivă într-un poem, anunţau un autor capabil să se individualizeze printr-un timbru aparte. La el expresionismul exaltării, al cântecului de izbândă coexistă cu simbolismul stărilor crepusculare. Poezia e plină de vitalitate, iar bucuria de a trăi în armonie cu toate elementele ce compun lumea pare imposibil de zdruncinat. Titlul primei cărţi, Tălmăciri din mine, vorbeşte despre sinceritatea absolută, despre fervoarea celui care vrea să ia viaţa în piept. în poeme precum Tunet de primăvară, Crez tânăr, Avânt predomină verbul „vreau": „Vreau viscolul pribegiei,/ Iureşul de asalt al vijeliei./ Sunt un brad pe culmile tinereţii/ Vreau să mă bată toate vânturile vieţii". A doua plachetă aduce o schimbare substanţială. Ambianţa naturală devine din ce în ce mai întunecată, pulsul vieţii pare să bată din ce în ce mai slab, se întrevede şi o coordonată religioasă în Psalm sau închinarea poemului, iar „vreau" devine „aş vrea": „Mă-mbată vinul vremii, cu floare de pământ, / destin întors sub coasta de amurgite glorii,/ stelarul ceas de noapte, când mor prin văi cocorii, / şi-aş vrea pentru toţi orbii pământului să cânt! / Prin transparenţe albe, de flaute târzii,/ Simt tot mai vag în sânge teluricul «aş vrea»,/ Prin văi de nebunie se clatină o stea". In
orizontul morţii, versul din Fata Morgana păstrează, totuşi, din ce în ce mai difuz, sentimentul împotrivirii în faţa trecerii.
SCRIERI: Tălmăciri din mine, Călăraşi, 1936; Fata Morgana, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: V. I. Cataramă, „Tălmăciri din mine", IIŞ, 1937, 1; Octav Şuluţiu, „Tălmăciri din mine", F, 1937, 5; Ion Şiugariu, „Tălmăciri din mine", „Decalog", 1937, 53; Ovid Caledoniu, „Fata Morgana", „Sfarmă-Piatră", 1939,150; Ion Frunzetti, Poezia lui George Petcu, „Decalog", 1939, 4-5; George Meniuc, Semnificaţia lui George Petcu, „Decalog", 1939,96; Laurenţiu Fulga, Toamna aceea din '37, UVR, 1941, 24; Vasile I. Bocan, Un poet al Bărăganului: George Petcu, VRA, 1942,633.	Ş.A.
PETCULESCU, Valentin (16.111.1947, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Dragnea) şi al lui Vasile Petcu-lescu. Absolvind în 1972 Conservatorul „Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, devine profesor de muzică la Liceul „Dinu Lipatti" şi la Academia de Muzică din capitală. Debutează cu versuri la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" în 1979, fiind apoi prezent cu proză în volumul colectiv Desant '83. Colaborează la „Contrapunct", „Luceafărul", „România literară", „Teatrul azi", „Avanscena", „Actualitatea muzicală" ş.a.
După ce a bătut pe claviatura prozei cu multă inteligenţă şi umor, P. îşi arată competenţa armonică şi în poezie. Graţie, livresc, amintiri lirice, aderenţă la un real citit elegant, fluid, dar cu destule accente de sarcasm, în surdină („Spune-mi/ îţi mai aminteşti de Gina dintr-a VII-a?/ Fata cu pulpe transparente prin care priveam la tablă?"; „Din curte răzbate ciripit de păsări şi zvon de fotbal"). Poetul compune, ascultând atent tainele cotidianului, un rondo capriccioso clar, catifelat, dar, în aceeaşi măsură, puternic.
SCRIERI: Desant '83 (volum colectiv), pref. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1983; Oraşul fără ieşire la mare, postfaţă Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1989; Trei cântece pentru lan, Bucureşti, 1995; Mic ficţionar poetico-muzical, Râmnicu Vâlcea, 2002; Clepsidra spartă. Conexiuni, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Proza de mâine, RL, 1983, 52; Cornel Ungureanu, „Desant'83", 0,1984,3; Nicolae Prelipceanu, La „Desant '83", TR, 1984,18; Eugen Simion, Jurnalul liric, RL, 1990,9; Popa, Ist. lit., II, 557.	N.l.
PETEAN, Mircea (2.II.1952, Jucu de Mijloc, j. Cluj), poet, prozator şi eseist. Este fiul Măriei (n. Misarăş) şi al lui Ştefan Petean, ţărani. Urmează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală, apoi este elev în Cluj, la Liceul Energetic, de unde se transferă la Liceul „Ady-Şincai". Din 1972 devine student la Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai", în aceeaşi serie cu Gheorghe Perian, Aurel Pantea, Ioan Moldo van, Virgil Podoabă, Augustin Pop. Frecventează cenaclul literar al revistei „Echinox", fiind şi redactor al acesteia. După licenţă (1976) lucrează ca profesor de limbile română şi franceză la Moisei şi Bor şa, în Maramureş. în cadrul activităţii didactice, iniţiază
169 Dicţionarul general al literaturii române
Petică
experimente creative, îndrumă activitatea cenaclului literar „Metamorfoze" de la Casa Pionierilor din Borşa (1985-1989). în 1990, timp de câteva luni, este inspector şcolar şi redactor la revista „Măiastra" (Baia Mare), apoi, întors la Cluj-Napoca, e angajat redactor la Editura Dacia, unde rămâne până în 1998, când trece secretar de redacţie la Editura Cartimpex, ulterior fiind director al Editurii Limes. Debutează în presă cu versuri, la „Echinox" (1974), iar editorial, ca urmare a concursului pentru debut al Editurii Dacia, cu volumul Un munte, o zi (1981). Colaborează cu versuri, recenzii, eseuri, proză la „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul", „Familia", „Viaţa românească", „Apostrof", „Contrapunct", „Contemporanul", „Haiku" (Bucureşti), „Albatros" (Constanţa), „Dacia literară", „Interval", „Poesis", „Zburătorul" (Oneşti) ş.a.
Cu numai o carte tipărită înainte de 1989, Un munte, o zi, şi, în compensaţie, cu câte o culegere aproape în fiecare an din 1990, P. recuperează etapele amânate editorial ale scrisului său. în strânsă succesiune, volumele Cartea de la Jucu Nobil (1990), S-au produs modificări (1991), Călător de profesie (1992), Zi după zi (1993), Lasă-mi, Doamne, zăbava! (1995) şi antologia de autor Dincolo de marginea marginii (1996) marchează calea afirmării unui poet „rând pe rând grav, autoironie, ireverenţios, melancolic, îndrăgostit perpetuu, dar şi sarcastic şi ludic" (Mircea Zaciu). Poemele, diferit dimensionate - între compoziţia amplă sau aceea artizanală apropiată de haiku -configurează şi transcriu graficul unei dinamici spirituale, „metamorfozele" vocii poetice şi ale tehnicilor care îi individualizează timbrul. întemeindu-şi poezia pe forţa imaginilor, pe capacitatea lor de reprezentare, P. scrie poeme de notaţie fulgurantă şi de viziune, rod al unei mari acuităţi perceptive şi al unei remarcabile inventivităţi, atât în ordinea temelor, cât şi în aceea a expresiei. Registrul dicţiunii, al atitudinilor şi al stărilor poetice include ipostaze diverse, deseori contrastante, de la cântec la imprecaţie, de la reverie şi rememorare nostalgică la proiecţia caricaturală sau la celebrarea solemnă. Căci, în accepţia autorului, „poemul e o cutie cu nebănuite corzi/ pe care o nevăzută mână - mai acut, mai grav - / le ciupeşte din când în când". Cartea de la Jucu Nobil valorifică potenţialul liric al întoarcerii către timpul (copilăria) şi spaţiul (satul) dintâi, depozitare ale miracolului primordial, sub semnul memoriei sărbătoreşti. Primă parte a unei compoziţii poetice de mare anvergură, Cartea... este continuată cu volumul subintitulat Balade şi idilă (2000) şi finalizată ca o trilogie în 2003. Călător de profesie se structurează pe motivul fiului risipitor, iar Zi după zi adoptă formula jurnalului liric. Astfel, cum remarca Iulian Boldea, suita cărţilor dă şi o idee despre „polimorfismul expresiei acestui poet care-şi schimbă neîncetat măştile stilistice", într-un caleidoscop al „felului său de a fi", delimitând estetic un traiect existenţial şi un „chip de frăgezimi crispate".
SCRIERI: Un munte, o zi, pref. Ion Pop, Cluj-Napoca, 1981; Cartea de la Jucu Nobil, [I], Cluj-Napoca, 1990, II, Piteşti, 2000; ed. I-III, Cluj-Napoca, 2003; S-au produs modificări, Cluj-Napoca, 1991; Călător de profesie, Bucureşti, 1992; Zi după zi, Sibiu, 1993; Lasă-mi, Doamne, zăbava!, Cluj-Napoca, 1995; Dincolo de marginea marginii, Bucureşti,
1996; Ocolul lumii în 50 de jocuri creative (în colaborare cu Ana Petean), Cluj-Napoca, 1996; Ploi, zăpezi, felurite - Pluis, neiges, divers - Rains, snows, miscellanea, ed. trilingvă, tr. Mircea Goga, Yvonne Goga şi Cristina Tătaru, Târgu Mureş, 1998; Cartea întâlnirilor. Roman epistolar (în colaborare cu Andreas Wellmann), Cluj-Napoca, 1999; Folie, cirque, scandate, Cluj-Napoca-Bruxelles, 2002. Ediţii: întoarcerea învinsului, întâlniri cu Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 2001 (în colaborare cu Aurel Sasu).
Repere bibliografice: Marian Papahagi, „Echinox" - alte opt nume, AFT, 1976,6; Nicolae Manolescu, Trei debuturi, RL, 1982,15; Constanţa Buzea, „Un munte, o zi", AFT, 1982,4; Ştefan Borbely, „Un munte, o zi", AST, 1982, 5; Ioan Moldovan, Anamorfozele eului poetic, F, 1990, 4; Diana Adamek, Sărbătoarea memoriei, TR, 1990,29; Al. Cistelecan, Alte amintiri din copilărie, VTRA, 1990, 7; Gabriela Omăt, La răspântie de stiluri, RL, 1990,34; Gheorghe Grigurcu, întoarcerea fiului risipitor, F, 1990,10; Nicolae Oprea, „Cartea de la Jucu Nobil", „Calende", 1991,10; Octavian Soviany, Mic tratat de nimicnicie, APF, 1992, 1; Al. Ţion, Copilăria poetului, VR, 1992,1-2; Eugen Simion, „Catedralele memoriei" şi alte călătorii, L, 1992,50; Ion Mureşan, Imposibila călătorie, TR, 1993, 15; Ştefan Borbely, Doi poeţi echinoxişti, APF, 1993,3-4; Vasile Spiridon, Existenţa-voiaj, ATN, 1993, 5; Ţeposu, Istoria, 98-99; Gheorghe Grigurcu, Dramatismul „modestiei", CNT, 1994,6; Ioan Moldovan, Zi după zi, dar nu cronologic, F, 1994, 3; Ruxandra Cesereanu, Două melancolii atipice, ST, 1995, 6; Viorel Mureşan, „Lasă-mi, Doamne, zăbava!", PSS, 1995, 6-8; Ioan Moldovan, Echinoxiştii, F, 1995, 7-8; Iulian Boldea, Epistole şi melancolii, LCF, 1995, 41; Perian, Scriitori, 55-62; Ioan Pintea, însoţiri în Tumul Babei, Craiova, 1996, 253-255; Victor Cubleşan, Mircea Petean. O retrospectivă poetică, TR, 1997,20-21; Pop, Pagini, 239-244; Borbely, Xenograme, 118-119; Regman, Dinspre Cercul Literar, 181-184; Zaciu, Departe, 103-107; Poantă, Dicţ.poeţi, 150-152; Al. Pintescu, Caleidoscop, PSS, 1999,5-6; Călin Teutişan, Feţele textului, Cluj-Napoca, 2002, 149-156; Milea, Sub semnul, 117-128; Dicţ.scriit. rom., III, 685-686; Pop, Viaţă, 256-260; Dicţ. analitic, IV, 466-468; Nicolae Oprea, Literatura „Echinox"-ului, I, Cluj-Napoca, 2003, passim.	C.H.
PETICĂ, Ştefan (20.1.1877, Buceşti, j. Galaţi - 17.X.1904, Buceşti, j. Galaţi), poet, dramaturg şi publicist. După o legendă, familia Petică se trage din răzeşii împroprietăriţi în Buceşti de Ştefan cel Mare. Mama se numea Ecaterina (Catinca), iar tatăl, Ianachi, era notar şi jălbar al satului. P. urmează şcoala primară în Lieşti, iar în Tecuci gimnaziul (real). Cursul superior îl face în Brăila, la Liceul „Nicolae Bălcescu" (1892-1896). Elev, se alătură mişcării socialiste. Frecventează clubul muncitoresc, aflat sub îndrumarea profesoarei Izabela Andrei (Sadoveanu), vorbeşte, alături de V.G. Morţun şi Ioan Nădejde, muncitorilor din port, face propagandă la sate. îşi însuşise germana, franceza, italiana, engleza şi citea lucrări de filosofie, economie, sociologie, istoria artei. La ziarul „Lumea nouă", în ianuarie
1896,	îşi începe activitatea publicistică, fiind aici, din 1898, redactor. Susţine campania de presă împotriva bătăii în armată, demască „barbariile din portul Brăila", acuză, în spiritul estetului John Ruskin, civilizaţia burgheză de distrugerea armoniei naturale şi a frumosului la sat (Fum şi praf, Iad şi rai). îndepărtându-se de mişcarea socialistă în momentul de dezorganizare şi derută al anilor 1898-1899, însingurat, se îndreaptă spre simbolism, în care vede o răzvrătire superioară
Petică
Dicţionarul general al literaturii române 170
împotriva unei lumi nedrepte şi urâte. Intră în cercul lui AL Macedonski, este, din februarie până în iunie 1899, secretar de redacţie la „Literatorul". îşi trecuse bacalaureatul în Bucureşti
(1898)	şi urma, tot aici, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi ale Facultăţii de Matematică. Pentru a se întreţine, face gazetărie. Redactor la „Capitala" (1898-1899), „Economia naţională" (1902-1903) şi „La Roumanie" (1902), colaborator la „Depeşa", „Apărarea naţională", „Dorobanţul", evoluează spre un naţionalism cu accente xenofobe. Apare cu versuri, teatru, proză, articole de critică în „România jună", „Noua revistă română", „Literatură şi artă română", „România ilustrată" „Românul literar", „Sămănătorul", „Făt-Frumos". A semnat cu numeroase pseudonime: Caton, Erics, M. Pali, Narcis, S. Muşat, Sapho, Senez, Sentino, Sergiu, Stef, Ştefan, P. Ştefan, Trubadur ş.a. în 1902 e ales secretar al Asociaţiei Generale a Presei. Un timp a avut şi o mică slujbă: bibliotecar la Ministerul Domeniilor. Personalitate donquijotescă, ancorată în vis şi mitomanie, scandalizând prin discrepanţa dintre inteligenţa de elită şi sărăcia stridentă a omului, P. a fost una dintre figurile cele mai încărcate de nelinişti ale boemei bucureştene. Bolnav de tuberculoză, se întoarce în satul natal; moare în vârstă de douăzeci şi şapte de ani şi este înmormântat în curtea bisericii.
Poemele din ciclurile Fecioara în alb, Când vioarele tăcură, Moartea visurilor, cuprinse în volumul publicat de autor în 1902, au apărut anterior, uneori sub alte titluri, în „Literatorul"
(1899), „România jună" (1900), „Literatură şi artă română" (1899-1901). Cântecul toamnei şi Serenade demonice vor fi editate în volum postum, în 1909. După versificările începuturilor, pe teme umanitare, P. îşi găseşte un drum propriu în poezie în contact cu simbolismul. Nu a fost însă un imitator. El a trăit, pe coordonate de o excepţională nobleţe intelectuală, drama singurătăţii şi a eşecului, a fatalităţii tragice, regăsindu-se în tristeţile misterioase din lirica simbolistă. Motivul poetului blestemat, impus la noi de Macedonski, era susţinut la P. de sentimentul real (chiar dacă versul lui nu a putut evita întru totul clişeele) al condamnării fără ieşire conţinute de aspiraţia spre ideal şi transcendenţă. Văzând în artă singura cale de refacere a unităţii primare dintre om şi întregul sacru, de care tehnica şi excesiva civilizare îl îndepărtau, credea cu fanatism în misiunea poeziei sale. Primul nostru simbolist declarat, P. a transformat poezia în căutare superioară, desfăşurată ca un delir obsesiv şi muzical - „mistică înfiorare", rugăciune, murmur, strigăt de spaimă. Ciclurile de poeme sunt construcţii polifonice, cu laitmotive ce aduc la suprafaţă dureri ascunse. Emoţia intelectualizată, senzaţiile rafinate deşteptate de arte intră prin P. în poezie în stilizări când manieriste, când încărcate de o graţie naivă. Imagini picturale şi sonore se înlănţuie în asociaţii de simboluri cu sensuri polivalente, al căror ultim mister poetul pare a-1 proteja. Sugestia muzicală, simbolul întreţin tonul surdinizat, atmosfera vaporoasă, dar şi obscura ambivalenţă a figurilor. Ciclul Fecioara în alb pare un cânt de slavă închinat unei iubite de o suavitate boticelliană (La creatura di bianco vestita era titlul dat de P. versurilor în „România jună"). Dar imaginea fecioarei se încarcă de semnificaţii mai adânci, purtând nostalgia unei purităţi inaccesibile şi aproape inumane: frumosul absolut („Pe când deasupra aplecată, / în semn de veşnică iertare, / Va coborî înseninată / Privirea albelor fecioare"). Domină, fascinant, albul lilial (şi fantomatic), gestul hieratizat al rugii, într-o idealizare ce nu e străină de influenţe prerafaelite şi de surse mistice. Refrenele ritmează plângerea ţintei aflate prea sus, prea departe şi omeneasca zbatere între neprihană şi păcat: „Ah! floarea dorului ce moare"; „Vai, blândul, tristul prinţ vestit/ Ce trişti sunt crinii pe cărare!". Accentul cade pe atmosferă, picturalitatea rămâne eterată, absorbită în nuanţă, imprecisă. Ciclul Când vioarele tăcură se cufundă în muzică, lux, visare vagă. Poezia instrumentelor muzicale (viori, întristate mandoline, flautul magic) vine din simbolismul francez. Elogiul tăcerii, albul atotstăpânitor trimit la Stephane Mallarme (pentru el, ca şi pentru Ştefan George, P. nutrea un adevărat cult). Sinestezii de o deosebită fineţe asociază sunete, culori şi parfumuri până la risipirea contururilor lumii materiale. Dar elanul transcenderii alternează cu pierderea speranţei („Târziu bătură-n uşă nebunele fecioare"), ducând spre „moartea visurilor" şi poema renunţării, a alunecării în deznădejde şi moarte: „Lumina e un chin care ne-apasă, / Iar cerul nesfârsit ne dă fiori". întunecarea sufletului se infiltrează
171 Dicţionarul general al literaturii române
Petică
într-o scenografie simbolică (noaptea fără stele, negrele ruine, tumul rece, plânsul în somn al păunilor, corbii), culminând cu năluca tragică a Marelui Răstignit. La fel ca în Serenade demonice, tensiunea ideilor şi sentimentelor, sarcasmul precumpănesc. însă convingerea prezenţei unui centru regenerator, icoană a materiei spiritualizate - precum în viziunile esoterice ale lui Dante ori în cele ale rosicrucienilor -, înnobilează suferinţa omului: „Şi când vom fi streini de orice viaţă, / De stele, de parfum, de flori albastre, / O roză, ca pe-o insulă de gheaţă, / Va creşte sfântă-n sufletele noastre". Chiar dacă patetica damnării, ca şi impresia de morbideţe ori de preţiozitate imprimă liricii lui P. un aer desuet şi, alături de figurile ermetice, explică redusa ei audienţă, prin el poezia românească a încorporat pe deplin muzica, anecdota lirică fiind înlocuită de simbol şi de sugestia muzicală. Pe linia controlului ritmului şi a concentrării emoţiei, cu P. şi poemul în proză se rafinează. El este deopotrivă interesant ca dramaturg, fiind autorul primei piese de idei, care e şi prima dramă a absolutului din literatura noastră: Solii păcii (în „Literatură şi artă", 1900-1901). Un conflict interior, născut de jindul după un suprafiresc ideal, capătă aici veşmânt de basm şi de alegorie: prinţul Viorel renunţă la preapământeana Ileana pentru Simina, epifanie a perfecţiunii abstracte şi inaccesibile, dar la capătul nefireştii asceze pe care şi-o impune, a torturilor aşteptării îl întâmpină Solii păcii (apariţii sumbre, cu model în teatrul lui Maurice Maeterlinck), anunţându-i moartea. P. a mai publicat drama Fraţii şi, în „România ilustrată" din 1901, un fragment, Cântecul singurătăţii, dintr-o tragedie. Lui i s-a atribuit şi o comedie ce veştejea „trădarea generoşilor" - Prietenii poporului, apărută în aceeaşi publicaţie, sub pseudonimul Ywann. Dar aceasta, probabil şi volumul de crochiuri parlamentare intitulat Cronici, imprimat la Iaşi, în
1897,	sub acelaşi pseudonim, pot aparţine - cum precizează Constantin Constantinescu (Cosco) în amintirile sale - lui George Rădulescu, unul dintre directorii „României ilustrate". Remarcabilă în epocă prin consecvenţa ei, prin soliditatea lecturilor şi a argumentelor, este pledoaria lui P. pentru simbolism. Cunoscător, ca nimeni altul, al literaturii moderne, citită în original (Walt Whitman, Andre Gide, Arno Holz, Gabriele D'Annunzio, Hugo von Hofmannsthal, Friedrich Nietzsche), P. a fost, înainte de Ovid Densusianu, cel mai competent teoretician al simbolismului, cum se poate vedea în articolele Noul curent literar -1899, Poezia nouă, Transformarea liricei -1900. încercând să îi găsească începutul în lirica lui Mihai Eminescu şi la Macedonski, aduce în prim-plan conştiinţa nouă (acceptarea contrastelor, a părţii întunecat-sub-terane a eului) din care izvorăşte. Adept al estetismului, de la care reţine ideea perfecţiunii formale, ca şi pe aceea a metafizicii fondului, P. a dovedit, în acelaşi timp, o evoluată înţelegere a spiritului naţional în artă şi a dialecticii tradiţionalism - modernism, anticipând disputele teoretice ale deceniilor următoare (Momentul naţional în artă, 1900, Arta naţională, 1901). înainte de Lucian Blaga, a scris despre locul misterului în poezie şi despre rolul inconştientului în evoluţia formei interne în artă.
Simbolismul începe în literatura română efectiv cu Ştefan Petică. Al Macedonski anunţase curentul, îi dăduse un început de doctrină, fără să fi devenit prin asta poet simbolist propriu-zis. Precursori ai simbolismului, Traian Demetrescu, Iuliu Cezar Săvescu îl vestesc doar prin unele note ale liricii lor, care în esenţă rămâne romantică în primul caz, parnasiană în cel de-al doilea. Ştefan Petică e însă simbolist prin însăşi atitudinea lirică, prin sensibilitate, dacă nu şi prin întreaga tehnică poetică. [...] Toate sau aproape toate notele definitorii ale versurilor lui Ştefan Petică sunt proprii şi poemelor sale în proză. Pionier al acestei specii în literatura noastră, autorul Serenadelor demonice liricizează proza (teritoriu, de drept, al epicului) în conformitate cu tendinţele simbolismului. Prozopoemele sale vor converti stări sufleteşti imprecise în reprezentări vagi, vaporoase, proiectate în peisaje stranii, topite într-o atmosferă de vis, manevrând implicit fraza intens colorată afectiv, solubilă, de o fluiditate muzicală, şi în genere instrumentele vorbirii lirice. Izbeşte şi în cuprinsul lor, ca în versuri, acuitatea senzaţiilor, îndeosebi a celor olfactive, iar erotismul, aici mai puţin stilizat, se rosteşte cu violenţă sporită.
Dumitru Micu
SCRIERI: Fecioara în alb. Când vioarele tăcură. Moartea visurilor, Bucureşti, 1902; Fraţii, Bucureşti, 1903/ Cântecul toamnei. Serenade demonice, Bucureşti, 1909; Poeme, Bucureşti, f.a.; Opere, îngr. şi pref. N. Davidescu, Bucureşti, 1938; Scrieri, I-II, îngr. şi introd. Eufrosina Molcuţ, Bucureşti, 1970-1974; Versuri, Chişinău, 1999. Traduceri: [Walt Whitman, Petofi Sândor, Heinrich Heine, Friedrich Martin von Bodenstedt, Mihail Lermontov, Adam Mickiewicz, Thomas Moore, Ivan Turgheniev], în Scrieri, I, Bucureşti, 1970.
Petra
Dicţionarul general al literaturii române 172
Repere bibliografice: Chendi, Fragmente, 89-94; [Ştefan Petică], „Freamătul", 1912, 1-3 (număr omagial); Al.T. Stamatiad, Doi dispăruţi. Iuliu Săvescu-Ştefan Petică, Bucureşti, 1915; Davidescu, Aspecte, 5-6, 211-220; Perpessicius, Opere, II, 79-80, 169-171, VIII, 116-127, XII, 531-532, Grigore Tăbăcaru, Ştefan Petică, Tecuci, 1925; Al. T. Stamatiad, Câţiva scriitori, Arad, 1925, 10-44; Constantinescu, Scrieri, IV, 233-238; Călinescu, Ist. lit. (1941), 606-608, Ist. lit (1982), 685-686; C. Cosco, Când era bunica fată, Bucureşti, 1944, 250-251; D. Kamabatt, Bohema de altădată, Bucureşti, 1944,111-134; Vianu, Arta, II,
75-77; Călinescu, Aspecte, 24-41; Bote, Simbolismul, passim; Noe Smirnov, Teatrul lui Ştefan Petică, RITL, 1968, 1; Ciopraga, Lit. rom., 362-371; Micu, început, 392-401; Zamfir, Proza poetică, 291-330; Rotaru, O ist., 150-157; Cioculescu, Itinerar, I, 142-145, V, 372-376; Dumi-trescu-Buşulenga, Valori, 108-115; Dicţ. lit. 1900,673-674; ZinaMolcuţ, Ştefan Petica şi vremea sa, Bucureşti, 1980; Modola, Dramaturgia, 176-196; [Ştefan Petică], în Simbolismul european, II, îngr. şi introd. Eufrosina Molcuţ, Bucureşti, 1983, 449-460; Scarlat, Ist. poeziei, II, 221-225; Constantin Trandafir, Introducere în opera lui Ştefan Petică, Bucureşti, Minerva, 1984; Vasile, Conceptul, 155-159; Negoiţescu, Ist. lit., I, 162-164; Poezia simbolistă românească, îngr. Rodica Zafiu, Bucureşti, 1996, 179-183; Dicţ. analitic, I, 189-190, II, 55-56; Dicţ. esenţial, 636-638.	S.C.
PETRA, Nicolae (9.X.1909, Sălişte, j. Sibiu - 15.VIII.1985, Ciudad de Mexico), poet şi eseist. Se trage dintr-o familie de intelectuali: mama, Ştefania Petra, era profesoară, iar tatăl, Nicolae Petra, medic. Tânărul urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, visând să ajungă biolog şi frecventând literatura ştiinţifico-fantastică. Sub influenţa părinţilor, care voiau să îi asigure o profesiune practică, urmează cursurile Academiei Comerciale din Bucureşti, unde la scurt timp după absolvire îşi trece doctoratul. A publicat studii economice privind pătrunderea capitalului străin în România. A fost angajat un timp la compania americană de turism Wagon Ltd. Cook, devine apoi patronul unei fabrici de tricotaje la Sibiu, lucrând, în acelaşi oraş, la o mică bancă a familiei. Se căsătoreşte cu Aurelia Micu, o americancă de origine română. După intrarea trupelor ruseşti în România, soţia şi copiii pleacă în SUA, dar P. are dificultăţi, reuşind să părăsească ţara în 1946. în drum spre America, este nevoit să se oprească un timp în Belgia, unde lucrează ca docher pentru a-şi asigura subzistenţa. De-abia în 1947 primeşte viza de intrare în SUA, alăturându-se, în fine, familiei. O vreme îşi câştigă existenţa ca funcţionar de bancă, apoi lucrează ca administrator al unei ferme. La începutul anului 1950 se afla în Guatemala, ca agent de turism al companiei Wagon Ltd. Cook, apoi în aceeaşi calitate în Cuba. Din 1958 devine directorul agenţiilor firmei din America Centrală. Până la urmă reuşeşte să-şi deschidă în Ciudad de Mexico un oficiu de turism independent, numit Petra, cultivând cu asiduitate grupurile de români din întreaga lume. Aşa îl cunoaşte, la Paris, pe Virgil Ierunca, împreună cu care fondează, în septembrie 1969, „Limite", una din cele mai importante publicaţii ale exilului românesc, a cărei existenţă a depins în bună măsură de sprijinul financiar al lui P. Articole şi versuri îi simt găzduite în „Solia", ziar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, la care va fi şi redactor (1949-1950), în „Revista
scriitorilor români", „Cuvântul românesc", „Destin", „Semne", „mele", „Drum" ş.a. înfiinţează în 1960 Asociaţia Enciclopedică Română, proiectând să alcătuiască o enciclopedie a exilului. Picturile, desenele şi acuarelele lui au fost expuse în Franţa, Germania şi Mexic.
Cu o structură de moralist, P. adună în primul său volum, Predici în pustiu (1960), o suită de eseuri despre dimensiunea morală a lucrurilor. Secvenţele despre dragoste, muncă, singurătate, justiţie, minciună etc. nu sunt ostentativ normative, ci par mai degrabă rememorări pentru sine însuşi. Cu acelaşi titlu apare peste aproape un sfert de veac altă carte, cu subtitlul Inutilitatea omenirii (1982), principalul eseu de aici atrăgând atenţia lui Emil Cioran. Alte capitole dezbat chestiuni spinoase, controversate: Credinţa, O lume mai bună. Dacă în primul volum autorul se situează în linia eticismului ardelean, filtrat prin poetica eseurilor lui Montaigne, în cel de-al doilea secvenţele, denumite modest „consideraţii filosofice inconştiente", intră în umbra gândirii cioraniene. între aceste „limite" P. îşi gândeşte şi poezia. O primă plachetă este tipărită în Mexic, cu titlul Cele şapte anotimpuri (1961), iar a doua carte, antologia Poezii, apare în 1974. Poetul trăieşte intens prezentul, vâltorile vieţii născând mereu energii pentru timpul şi viaţa „de-acum". Totuşi, caligrafia versului nu poate ascunde „praful neputinţei" şi cenuşa „idealului înfrânt". E mult mai intens dorul de pământul natal, autorul încheind apoftegmatic: „O singură doină / şi numai o vorbă / ne vine de-acolo şi merge aici / şi-o singură cale aşază o ţară în veci".
SCRIERI: Predici în pustiu, voi I: Simplă învăţătură, Ciudad de Mexico, 1960; Cele şapte anotimpuri, Ciudad de Mexico, 1961; Poezii, Madrid, 1974; Predici în pustiu. Inutilitatea omenirii, Ciudad de Mexico, 1982; Caiet de aritmetică, Ciudad de Mexico, 1984.
Repere bibliografice: Vasile Posteuca, „Predici în pustiu" „America", 1961,55; Horia Stamatu, „Poezii", „Limite", 1976,21; Dumitru Ichim, Aspaţialitatea numărului temporal în poezia lui Nicolae Petra, „Cuvântul românesc" (Hamilton), 1984, 104; Virgil Ierunca, Moartea unui om, „Limite", 1985,12; Manolescu, Enciclopedia, 563-564.	S.	I.
PETRA-PETRESCU, Horia (26.XI.1884, Braşov - 12.V.1962, Sibiu), gazetar, autor dramatic, prozator şi traducător. Este fiul Anei (n. Slaba) şi al lui Nicolae Petra-Petrescu, publicist. Va absolvi şcoala primară din Şcheii Braşovului şi, în 1903, Gimnaziul Greco-Oriental din acelaşi oraş. îşi continuă studiile la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Budapesta (1903-1904), la Viena (1904-1906) şi Leipzig (1908-1910), unde obţine titlul de doctor în filosofie cu o „disertaţie inaugurală" intitulată Ioan Luca Caragiales Leben und Werke şi publicată în 1911. în perioada vieneză este ales secretar şi, pentru un răstimp, în 1906, preşedinte al Societăţii Academice „România jună". Debutase încă din 1903, în revista „Luceafărul", care apărea la Budapesta, cu o povestire, continuând să publice proză, versuri şi mai ales comentarii de literatură şi publicistică socială în numeroase gazete sau reviste. Din 1911 intră în ziaristică, angajându-se la cotidianul „Românul" din Arad. Un an mai târziu este chemat la Braşov şi numit secretar literar,
173 Dicţionarul general al literaturii române
Petra-Petrescu
stipendiat al Societăţii pentru Fond de Teatru Român; în această calitate editează publicaţia societăţii, „Revista teatrală" (1913-1914), şi îngrijeşte colecţia „Biblioteca teatrală", în care va tipări şi texte dramatice proprii - Văduvioara şi alte şase monoloage (1913) - sau localizări - La sate (1912), după Octave Feuillet, învingeri strălucite (1913), după Georges Courteline, Micul mincinos (1913). Starea precară a sănătăţii îl obligă să îşi întrerupă activitatea din 1914 până în 1918, perioadă când se află la Viena şi apoi la Praga, pentru a se trata. După război, pentru scurt timp, face parte din delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, apoi se întoarce în ţară, stabilindu-se la Sibiu, unde îşi asumă, în continuarea preocupărilor tatălui său, diverse funcţii de conducere la Astra: secretar literar, redactor şi redactor-şef al revistei „Transilvania" (din 1923), redactor al calendarelor Astrei („Amicul poporului", 1924-1933, „Calendarul săteanului", 1924-1933, „Calendarul Astra", 1925-1928,1930-1936, „Calendarul Daciei Traiane"), redactor al colecţiei de literatură „Biblioteca poporală a Asociaţiunii". în noiembrie 1941, silit de asaltul tot mai insistent al bolii, renunţă la îndatoririle şi responsabilităţile pe care le avea.
P.-P. publică în 1908 o broşură, Probleme teatrale, urmată de alte cărţi în care discută, fără pretenţii de teoretizare, cu o informaţie la zi, în primul rând din surse germane, menirea educativă a teatrului: Publicul nostru şi teatrul (1911), Teatrul de vară (1911), Este mişcarea noastră teatrală un lux? (1912), Teatrul la ţară (1914). Un poem, Faust şi aviatorul (1921), câteva drame şi comedii „poporale" precum în seara de Crăciun (1921), Gogu (1922), între două focuri (1923), culegerile de versuri Pentru cei mici şi buni (1919), Poezii (1938) sau de proză, cum sunt Pe pământ udat de sânge şi alte schiţe (1924), „Meşterul Nicu" (1926), şi câteva cărţi în care adună articole şi comentarii politice ori sociale, dar şi însemnări despre literatură - îndemnuri (1914), Gânduri de duminecă (1937) ş.a. - depun, de asemenea, mărturie despre disponibilităţile unei personalităţi caracterizate printr-o remarcabilă deschidere către cele mai variate aspecte ale realităţilor româneşti din anii premergători şi următori primului război mondial. O susţinută activitate de conferenţiar completează aceste preocupări, la care se adaugă interesul arătat actualităţii culturale şi literare din ţară, dar şi din Germania sau din Cehia, pe care o va comenta în ziare şi reviste. în acelaşi timp, întreţine corespondenţă cu unii dintre cei mai reprezentativi oameni de cultură ai epocii, între care Sextil Puşcariu, Iosif Popovici, Octavian Tăslăuanu, Ilarion Puşcariu ş.a. Beneficiind de o informaţie directă şi rapor-tându-se mereu la ceea ce socotea a fi datoria unui scriitor român din Transilvania, traduce din scrierile lui Hans Christian Andersen, J.E. Volkelt, Bj0rnstjerne Bj0rnson, Selma Lagerlof, Chateaubriand, Erkmann-Chatrian, Alphonse Daudet, Georges Courteline, Octave Feuillet, Petofi Săndor, Bozena Nemcova, Karel Capek, Maurice Maeterlinck, Alfred Sutro, Aleko Konstantinov, L.N. Tolstoi, I.S. Turgheniev, A.P. Cehov, Maxim Gorki, Leonid Andreev, Multatuli, Schiller, Roberto Bracco ş.a. A colaborat la „Luceafărul", „Viaţa românească", „Sămănătorul", „Flacăra", „Convorbiri literare",
„Familia", „Gazeta Transilvaniei", „Telegraful român" ş.a., unde semnează şi H. P. P., Bujorel, Dascălul Petrea, Horică, Marin Ilie (se preia numele unui personaj al lui N. Petra-Petrescu), Petre Olariu, Radu Mărgean sau Radu Paltin. Textele teatrale compuse de P.-P., utile în vremea când au fost publicate şi probabil jucate de actorii amatori din Transilvania, şi-au pierdut cu timpul şi prospeţimea, şi interesul. „Poporale" ca intenţie, adică adresându-se mai puţin celor cu ştiinţă de carte şi mai mult oamenilor de la sate, în seara de Crăciun sau între două focuri sunt, de fapt, comedii ocazionale, fără alte merite în afara unor vagi note de umor, intenţia moralizatoare fiind dominantă. Schiţele, nuvelele şi cele câteva povestiri fantastice din volume precum Pe pământ udat de sânge... sau O bucată de pâne din Banat şi alte schiţe originale (1925) şi din periodice merită ceva mai multă atenţie. Notaţia moravurilor se îmbină cu înregistrarea aproape mereu fidelă a felului în care vorbesc oamenii simpli. Este o „proză ţărănească", în continuarea liniei curentului poporan de la „Tribuna" lui Ioan Slavici, dar şi cu influenţe dinspre poporanismul „Vieţii româneşti". încă de luat în seamă şi astăzi sunt paginile memorialistice, cele mai multe răspândite prin periodice, şi substanţiala contribuţie publicistică. Risipindu-se într-o febrilă prestaţie de activism social şi cultural, P.-P. şi-a neglijat tocmai ceea ce pare a fi fost adevărata sa vocaţie. El se dovedeşte un lector nu doar comprehensiv, ci şi bine orientat în actualitatea literară. îl interesează în egală măsură marii scriitori ruşi (Tolstoi, Cehov, Gorki), câţiva din nordul Europei (Bj0rnson, Selma Lagerlof) sau francezi (Alphonse Daudet între alţii), dar şi romancierii germani de după 1920 ori Multatuli şi Axei Munthe. Iar notele de lectură, mai ales acelea din revista „Transilvania", unde avea o rubrică permanentă, îl arată deschis către orientări diverse, moderne şi mărturisesc, totodată, luarea-aminte pe care o manifestă faţă de reprezentanţii literaturii minorităţilor de la noi, bunăoară faţă de scriitorul şvab Adam Muller-Guttenbrunn.
SCRIERI: Probleme teatrale, Braşov, 1908; Ioan Luca Caragiales Leben und Werke, Leipzig, 1911; Publicul nostru şi teatrul, Arad, 1911; Teatrul de vară, Braşov, 1911; Este mişcarea noastră teatrală un lux?, Braşov, [1912]; Mişcarea noastră teatrală şi zbuciumul sufletesc al intelectualilor de la noi, Braşov, 1913; Poezii şi monoloage de declamat, Braşov, 1913; Văduvioara şi alte şase monoloage, Orăştie, 1913; Viaţa intelectuală românească în oraşele din Ardeal, Braşov, 1914; Teatrul la ţară, Braşov, 1914; îndemnuri, Braşov, 1914; Sestra Servatia [Sora Servatia], tr. I. Flajs Hansovâ, Praga, 1917; Pentru cei mici şi buni, Sibiu, 1919; Faust şi aviatorul, Sibiu, 1921; în seara de Crăciun, Sălişte, 1921; La răspântii, Sibiu, 1921; Gogu, Sibiu, 1922; Dacă dai de-un om de-al tău, Sibiu, 1923; între două focuri, Lugoj, 1923; Călcâiul lui Achile, Sibiu, 1924; Cehi şi români, Sibiu, 1924; Cât de departe au ajuns cu toţii, Sibiu, 1924; Gânduri de dat mai departe, Sibiu, 1924; Linda Raia. Comedie cu lacrimi în ochi, Sibiu, 1924; Nu e numai la noi aşa, Sibiu, 1924; Pe pământ udat de sânge şi alte schiţe, Sibiu, 1924; Toate plugurile umblă, Sibiu, 1924; Un tăciune şi-un cărbune. Triptic tragicomic, joc de marionete pentru oameni mari, Sibiu, 1924; O bucată de pâne din Banat şi alte schiţe originale, Sibiu, 1925; Om nou se naşte-n iaduri de dureri, Sibiu, 1925; Se-ntreabă mintea sănătoasă, Sibiu, 1925; „Meşterul Nicu", Sibiu, 1926; Mila şi compătimirea socială în literatură, Sibiu, 1926; Pacea de la Versailles, Braşov, 1926; Grivei şi alte povestiri, Sibiu, 1927;
Petra-Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 174
Nicolae Bălcescu, Sibiu, 1927; Nunta amânată, Praga, 1927; Abatele Zavoral şi Institutul Cehoslovac-Român din Praga, Sibiu, 1928; Ceva despre Cehoslovacia, Sibiu, 1928; Ultima audienţă, Braşov, 1933; Gânduri de duminecă, Braşov, 1937; Unde-i iubire, acolo e Dumnezeu, Sibiu, 1937; Poezii, Braşov, 1938; Clipe de întremare sufletească, f.l., f.a.; Pentru serile de şezătoare, f.l., f.a.; Poveşti din ţara Cehului (în colaborare), f.l., f.a. Traduceri: Maxim Gorki, Nuvele, Budapesta, 1906; J. E. Volkelt, Arta, morala şi cultura, Braşov, 1909; Bj0mstjeme Bj0mson, Mary, Arad, 1911; Octave Feuillet, La sate, Braşov, 1912; Georges Courteline, învingeri strălucite, Braşov, 1913; Micul mincinos, Braşov, 1913; Alfred Sutro, în templul adevărului, Braşov, 1914; IvanTurgheniev, Pânea altuia, Braşov, 1914; Peter Rosegger, Grigoraş-Păsăraru, Braşov, 1915; L.N. Tolstoi şi alţii, Stropi de rouă răcoritoare, Sibiu, 1921; Jose Echegaray, Marele Galeoto, Sibiu, 1924.
Repere bibliografice: „Anuarul Gimnaziului Greco-Oriental Român din Braşov", 1913, 247; Raportul anual al Societăţii Academice Române Social-Literare „România jună" din Viena. 1904-1912, Viena, 1912, 5, 12-19, 30; I. Grămadă, „România jună" din Viena, Arad, 1912, 68; Ion Scurtu, „ Viaţa şi operele maestrului Caragiale", „Seara", 1912, 725; I.I. Nedelescu, „Gogu", „Gazeta cărţilor", 1922,6; Perpessicius, Opere, XII, 286, 501-502, 546; Al. Dima, Un semănător al luminii, „Calendarul săteanului", 1937, 70-71; Horia Petra-Petrescu, în Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire, îngr. şi pref. I. Breazu, Cluj, 1937, 229-233; Şerban Cioculescu, Caragiale şi ardelenii, UVR, 1939, 34; Predescu, Encicl, 650; Gh. Preda, Activitatea Astrei în 25 de ani de la Unire, Sibiu, 1944, passim; Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1964, 38-39; Aurel Vasiliu, însemnările unui sibian despre Caragiale, LL, 1966; Elena Dunăreanu, Centenarul revistei „Transilvania", Sibiu, 1969, 34-36; Ciopraga, Lit. rom., 592-593; Eugen Onu, Horia Petra-Petrescu, „Calendar literar", 1970,141-142; Mircea Popa, Horia Petra-Petrescu, animator al mişcării teatrale din Transilvania, CNT, 1972, 24; Dragoş Şesan, Horia Petra-Petrescu, „Studii şi cercetări ştiinţifice (Bacău), 1972, 203-208; Cărturari braşoveni, 179; Publicişti ardeleni către Horia Petra-Petrescu, I-III, îngr. Elena Dunăreanu, Sibiu, 1976-1979; Primo Cesari, Un bibliotecar de la Astra, „Radical", 1993,620; Dicţ. scriit. rom., III, 689-691; Mircea Popa, Un prieten transilvănean al lui Caragiale, ALA, 2002,610.	R.Z.
PETRA-PETRESCU, Nicolae (7.XI.1848, Ibăneşti, j. Mureş -25.VI.1923, Sibiu), publicist şi traducător. Are obârşie ţărănească, tatăl său fiind printre fruntaşii satului. Frecventează şcoala primară în satul natal, continuându-şi învăţătura la şcolile din Reghin, Bistriţa şi, în cele din urmă, la Blaj, unde în 1869 îşi ia bacalaureatul. Se înscrie apoi la Seminarul Teologic din Sibiu. între timp îl cunoaşte pe mitropolitul Andrei Şaguna, cîştigându-i simpatia şi protecţia. Viitorul publicist intenţiona să studieze dreptul, dar solicitat de Visarion Roman, fondatorul Băncii „Albina", se angajează funcţionar la această instituţie. Mai târziu va fi el însuşi director al Băncii „Cordiana" din Fofeldea (lângă Sibiu). A mai îndeplinit şi alte funcţii: bibliotecar al Astrei, arhivar bibliotecar, membru în Eforia Şcoalelor Centrale Române Greco-Ortodoxe din Braşov etc. în timpul primului război mondial a pribegit în Rusia. Scriitorul Horia Petra-Petrescu este fiul său.
Sub pseudonimul Moşul, P.-P. colaborează la „Telegraful român", „Observatoriul", „Gazeta Transilvaniei", „Amicul familiei", „Amicul tinerimei", „Revista ilustrată", „Familia" ş.a. Redactează el însuşi revista „Muza" (1871) şi calendarul „Amicul poporului". încurajează culegerea folclorului, publicând, în periodice, poezii populare. Este, în acelaşi timp, autorul multor traduceri, inegale ca valoare. Preferinţele sale se îndreaptă spre literaturile rusă (Lev Tolstoi, Ivan Turgheniev, V. M. Garşin) şi germană (Schiller). în genere, traducătorul foloseşte o frază cursivă. Se remarcă îndeosebi traducerile din Tolstoi, publicate în „Gazeta Transilvaniei" şi adunate în volumul Povestiri alese. Alegerea textelor este subordonată, în majoritatea cazurilor, unor tendinţe moralizatoare. Uneori P.-P. se depărtează prea mult de original, ocolind sondajele psihologice (nuvela Patru zile de Garşin), abuzând de latinisme (Biografii romane de A. W. Grube). A mai publicat două poezii patriotice (3/15 mai şi E păcat) şi câteva localizări (Satul cu comorile, Geloşii, Pomul de Crăciun).
SCRIERI: Ciprian Porumbescu, compozitor român, f.l., [1883]; Satul cu comorile, Braşov, 1884; Geloşii, Braşov, 1905; Ilie Marin, Bucureşti, 1905; Pomul de Crăciun, Braşov, 1906; Povestiri, I, Sibiu, 1912. Culegeri: Poezii poporale, în Gh. Preda, Nicolae Petra-Petrescu (Moşul), Sibiu, 1926. Traduceri: A.W. Grube, Biografii romane, Sibiu, 1876; Clemence Robert, Mandrin, căpitanul bandiţilor, Sibiu, 1877; Carol Horn, în munţi, Sibiu, 1879; Friedrich Schiller, Nepotul ca unchi, Sibiu, 1880; [Lev Tolstoi], Povestiri alese, Braşov, 1892; Carnetul roşu, Braşov, 1901; Din putere proprie, Sibiu, 1909; Fabule după diferiţi autori, Sibiu, 1923; Istorioare orientale..., Sibiu, 1923; De braţ cu Moşul în poveşti, Sibiu, 1924.
Repere bibliografice: N. Petra-Petrescu, „Almanahul scriitorilor de la noi", 1911, 97-104; Gh. Preda, Nicolae Petra-Petrescu (Moşul), Sibiu, 1926; Petra Dascălul [Petre Olariu], Amintiri recunoscătoare, LU, 1935,
4-6; Predescu, Encicl, 650-651; Valeriu Ciobanu, Doi nuvelişti ruşi în România: V. Garşin şi V. Korolenko, RITL, 1955; Tatiana Nicolescu, Tolstoi şi literatura română, Bucureşti, 1963,50; Dicţ. lit. 1900,675; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 151-152; Dicţ. scriit. rom, III, 691-692.	C.Bz.
PETRACHE, ion (19.11 .1926, Bucureşti), poet şi prozator. A urmat liceul la Olteniţa şi, după o întrerupere, la Satu Mare, absolvindu-1 în 1948. în timpul războiului (1944-1945) a fost aviator militar. După război lucrează o vreme în aviaţia civilă utilitară, în calitate de comandant de aerodrom la Satu Mare. Devine cursant al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, pe care o încheie în 1952. Ulterior a lucrat ca redactor la „Viaţa militară", „Aripile patriei", „Viaţa românească" şi la Radiodifuziunea Română. Debutează cu versuri în „Viaţa românească" (1950). Prima sa carte este placheta Aripi, apărută în 1953, urmată de numeroase volume de versuri (din care unul destinat copiilor - Răscrucea vârstelor, 1966), precum şi de o culegere de nuvele.
Debutând la începutul anilor '50, P. a dat - la fel ca mulţi dintre colegii săi de generaţie - o lirică declamatoare, „confecţionată", puternic marcată de comandamentele oficiale de militantism politico-patriotic şi de accesibilitate propagandistică a expresiei. Ulterior, când presiunea dirijismului
175 Dicţionarul general al literaturii române
Petran
politic a mai slăbit întrucâtva, poetul s-a străduit să-şi pună în valoare filonul de sensibilitate genuin, relativ comun de altfel. Structural mai degrabă romantic, cultivând constant, dar cu un conformism prudent, procedeele expresive ale poeziei moderne, practică o lirică relativ „naivă", artizanală, fără enormităţi, dar şi fără sclipire, reuşind să apară ca un fel de Panait Cerna întârziat. în mesajul lui se pot desluşi o nelinişte difuză, aprehensiunea - discret sugerată - a neîmplinirii, a senectuţii, crâmpeie de revelaţii, de vaticinări ori imprecaţii (câteodată obscur-vindicative), plăcerea contemplaţiei, uneori înfiorări convenţionale pe teme istorice, consideraţii pe teme etice - totul schiţat indecis şi plat. Câteva caligrafieri intimiste nu sunt lipsite de oarece graţie. Dar P. pare dispus să prelucreze liric, fără discernământ sau reticenţe, orice pâlpâire mai energică a sensibilităţii sale meditative. Preponderente ar fi regretul, neliniştea, tristeţea, despărţirea, injustiţiile şi noncomunicarea, dar apar şi izbucniri, poate autoironice, agresiv-narcisiste. Metafore, mici alegorii ori parabole punctează discursul, însă majoritatea poemelor rămân declarative ori, dimpotrivă, impenetrabil obscure. Ca prozator, P. a adunat în volumul Dincolo de aparenţe (1968) câteva nuvele de nivel modest, articulate corect, totuşi convenţionale şi previzibile în desfăşurarea lor, deşi subiectele şi tratarea sunt relativ variate: un mutilat de război se întâlneşte zilnic cu o femeie imaginară; o foarte tânără aviatoare e menajată (nu numai din neîncredere în capacităţile ei profesionale, ci şi din dragoste) de comandantul aerodromului, până ce, într-o situaţie neobişnuită, ea îşi dovedeşte competenţa; un ţăran care a ucis pentru pământ se întoarce după cincisprezece ani de ocnă şi îşi regăseşte nevasta şi copilul; un cioban de munte devine miner şi e treptat lămurit de necesitatea luptei de clasă (contextul e cel al războiului, iar viziunea e tributară propagandei comuniste postbelice); o femeie dezaxată încearcă seducerea unui eminent compozitor, subiectul fiind tratat romanţios, cu elemente de senzaţional şi cu un psihologism de duzină, combinat cu exigenţe ale „demascării" disoluţiei morale a burgheziei, proprii reţetarului realismului socialist.
SCRIERI: Aripi, Bucureşti, 1953; Dimineţile patriei, Bucureşti, 1959; întâlnire de seară, Bucureşti, 1965; Răscrucea vârstelor, Bucureşti, 1966; Dincolo de aparenţe, Bucureşti, 1968; Ciob de univers, Bucureşti, 1969; Exodul umbrelor, Bucureşti, 1969; Cântec pe toate cuvintele, Bucureşti, 1972; Cer şi pământ, Bucureşti, 1974; Culorile sufletului, Bucureşti, 1974; După concert, Bucureşti, 1976; Dimineaţa împlinirilor, Bucureşti, 1978; Nopţile nu vin din afară, Bucureşti, 1979; Poeme din război, pref. Nichita Stănescu, Bucureşti, 1981; Ninge pe ascuns, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: M. N. Rusu, „întâlnire de seară", LCF, 1966,12; Mircea Vaida, „întâlnire de seară", ST, 1966, 8; B. Mihai, „Răscrucea vârstelor", LCF, 1967,12; Matei Alexandrescu, „Dincolo de aparenţe", VR, 1969,2; Mircea Filip Leteanu, „Dincolo de aparenţe", ATN, 1969,2; Nicolae Florescu, „Ciob de univers", IL, 1969, 8; Florin Manolescu, „Exodul umbrelor", RL, 1969, 50; Ion Lotreanu, „Cântec pe toate cuvintele", RL, 1972,45; Dan Medeanu, „ Cântec pe toate cuvintele", CNT, 1973,6; Dim. Rachici, „ Cer şi pământ", O,1974,30; Ioan Adam, „ Culorile sufletului", SPM, 1975, 218; Piru, Poezia, I, 373-374; Dan Mutaşcu, Sentimentalul bine temperat, SPM, 1977,332; Costin Tuchilă, „Nopţile nu vin din afară", LCF, 1979,42; Lit. rom. cont., 1,258-259.	N.Br.
PETRAN, Iosif (pseudonim al lui Iosif Pocler; 14.VI.1932, Bucureşti), prozator. îşi începe învăţătura la şcoala primară evreiască, urmând la Bucureşti şi Liceul „Cultura", apoi Liceul „I.L. Caragiale" şi Liceul Evreiesc, absolvit în 1948, precum şi Şcoala Medie Sanitară. Devine funcţionar la Ministerul de Externe. între 1961 şi 1964 va fi student la Institutul Pedagogic din Bucureşti, secţia română-franceză, lucrând ulterior ca profesor la mai multe şcoli bucureştene. Debutează în 1964 cu nuvele, obţinând premiul al doilea la un concurs al „Gazetei literare", iar prima carte de povestiri, Lişiţa, îi apare în 1965. Scrie scenarii radiofonice şi adaptează pentru radio romane şi nuvele clasice româneşti (în vreme de război de I.L. Caragiale, Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu, Enigma Otiliei de G. Călinescu ş.a.). Stabilit în Israel din 1972, scrie în presa de limbă română („Viaţa noastră", „Adevărul", „Izvoare", „Facla", „Revista mea") şi e secretar de redacţie, apoi redactor-şef la „Orient Expres". Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română din Israel şi a fost distins cu Premiul „Sion" (1993).
Scriitor prolific, P. publică până la plecarea din ţară cărţi de proză scurtă şi romane, bine primite în epocă. Multă obsesie sexuală, dialog fragmentar, laconic, sugerând stări şi pulsiuni ale inconştientului, mai mult decât structuri epice. Se simte tehnica lui Ernest Hemingway, modelul unor tineri prozatori ai momentului. Naraţiunile decupează momente crepusculare din legăturile, de regulă incidentale, ale unor cupluri. Există propensiunea spre parabolă, tributară existenţialismului, după cum intervin elemente precum absurdul, acceptarea întâmplării, sexul ca blestem şi vocaţie fatală. Stăpânirea stilului este remarcabilă. De altfel, ediţia definitivă a romanului Portul pustiu (1997) pare să adune toate trăsăturile şi temele tinereţii lui P. Scrisă în anii*'60, respinsă de editurile româneşti, cartea construieşte parabola unei insule infernale în care trăieşte o mică unitate tribală cosmopolită, mai bine zis apatridă, supusă unei dictaturi de tip comunist, ca într-un fel de Cuba. Mai existau în literatura epocii Ceauşescu alte alegorii ale insulei scoase din fluxul timpului prin imobilism, precum romanul Le Second Messager al lui Bujor Nedelcovici. Aceeaşi tragedie a istoriei este întrupată la P. în imaginea deţinuţilor înfometaţi care îşi clamează libertatea prin lozinci festive. Fiu de miliardar, Max, evreu, nimereşte în această lume, retrăind experienţa străinului în lumea comunismului totalitar. Gulagul îl supune pe acest antierou statutului alienant impus de Consiliul cel temut, ipostază a celebrului Comitet Central, dându-i sentinţa „insulă pe viaţă". Dar falia morală de tip „capitalist", lumea anterioară a lui Max, îl consemnase drept corupt. Aşa că acceptarea umilinţei de „insular" e o reacţie firească, iar evadarea va fi înţeleasă ca reintegrare în lumea originară. Sancţiunile practicate pe insulă, precum tăierea raţiei de carne, omniprezenţa lui Big Brother, poliţistul suprem, prezenţa unui doctor pervers, „specialist" în genetică şi realizând „eliminarea bătrânilor", ca şi a unui sculptor al potentaţilor comunişti completează imaginea unui sistem social atroce şi grotesc. Absurdul orwellian se adaugă parabolei, dar mesajul cărţii rămâne limpede. Nuvelele din
Petraş
Dicţionarul general al literaturii române 176
Alături de foc (1982) reiau tehnica narativă proprie scriitorului, cu unele accente noi: realitatea israeliană, experienţa militară a eroului-narator, trecut prin războaiele israeliene, mediul cosmopolit incluzând provenienţa românească a personajelor episodice. Interferarea lumilor şi a culturilor e interesantă, ca şi permanenţa fundalului creat de tensiunile israeliano-arabe. Noapte albă, reprezentativă în acest sens, evocă vizita lui Oscar
-	fost combatant de origine română care cucerise „cel mai vechi oraş din lume", Ierihonul - în casa lui Zayd, arabul cunoscut de el în 1948. Fiul adoptiv al lui Zayd, Fuad, e obsedat de nevoia de a se răzbuna, de a-1 ucide pe Oscar; acesta e apărat însă de legea ospeţiei arabe, în care Zayd crede încă. Şi prin această nuvelă P. face joncţiunea cu prozatorii stângii israeliene. Altă dublă realitate e invocată în nuvela Doctorul. Ady, naratorul, vechi israelian, o revede pe fosta sa iubită într-o călătorie în România. Simona, căsătorită cu un inginer, nu îşi face probleme şi i se dăruieşte încă o dată. Apoi dispare inexplicabil, în pofida întâlnirii fixate. De fapt, fusese urmărită de Securitate, iar soţul ei, disident, este arestat, cum se întâmplase şi cu ea. în toată proza lui P. instantaneele de viaţă au orizont psihanalitic.
SCRIERI: Lişiţa, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1965; Fotografii mişcate, Bucureşti, 1967; Contratimp, Bucureşti, 1968; Faruri de ceaţă, Bucureşti, 1970; Soarta altuia, Bucureşti, 1970; Moartea a doua, Bucureşti, 1971; Pereţi albi, Bucureşti, 1971; Alături de foc, Tel Aviv, 1982; Portul pustiu, Bucureşti, 1997. Traduceri: Eric Westphal, Vara neagră, Bucureşti, 1971; Guy de Maupassant, Mai tare ca moartea, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: Mihai Ungheanu, „Contratimp", LCF, 1968, 32; Mircea Iorgulescu, „Faruri de ceaţă", RL, 1970, 48; Alex. Ştefănescu, „Moartea a doua", LCF, 1971, 20; Popa, Dicţ. lit. (1971), 452; Mircea Iorgulescu, Iosif Petran, CL, 1972,22; Martha Cohen, Iosif Petran. Pasionanta viaţă a unui scriitor, „Tribuna magazin" (Tel Aviv), 1997, octombrie; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1997, 431-441; Elena-Esther Tacciu, „Insula infernală", „Minimum" (Tel Aviv), 1998, 1; Aczel, Scriitori rom. Israel, 121-129; Manolescu, Enciclopedia, 564.	E.-E.T.
PETRAŞ, Irina (27.XI.1947, Chirpăr, j. Sibiu), critic literar, editor şi traducătoare. Este fiica Anei Petraş (n. Ganea) şi a lui Ioan Pavel Petraş, funcţionari. După ce urmează Liceul Teoretic din Agnita (1954-1965), face studii la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1965-1970).
O	scurtă perioadă este profesoară de limba şi literatura română la Liceul Pedagogic din Zalău, apoi la Liceul Teoretic din Agnita, iar din 1972 până în 1975 la Liceul „Ady-Şincai" din Cluj. Devine asistent universitar la cursurile pentru studenţi străini de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, unde predă până în 1985. îşi ia doctoratul în 1980, cu teza Camil Petrescu -prozatorul. Părăseşte învăţământul şi se angajează ca bibliograf la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga" din acelaşi oraş. După 1989 se dedică activităţii editoriale, mai întâi la Editura Didactică şi Pedagogică, iar din 1999 la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Debutează cu versuri în revista „Luminiţa" (1957), iar prima carte, Proza lui Camil Petrescu, îi apare în 1981. Colaborează la „Steaua", „Tribuna",
„Transilvania", „Echinox", „Astra", „Vatra", „Ramuri", „România literară", „Ateneu", „Tomis" „Orizont", „Literatorul" „Supliment literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Caiete critice", „Contemporanul - Ideea europeană", „Apostrof" ş.a. A mai semnat cu pseudonimele Agneta Ganea, Ileana Ulmu.
P. desfăşoară o activitate intensă în presa literară, deţinând rubrici permanente în „Steaua", „Transilvania" (cronica traducerilor) sau în „Apostrof" (cronica literară) şi în „Contemporanul - Ideea europeană" („Genosanalize"). în 1989 tipăreşte tripla monografie aniversară Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, iar după această carte scoate aproape în fiecare an câte două sau mai multe volume, rod al unei munci asidue, ambiţioase. Revine la subiecte care au preocupat-o şi scrie din nou despre Camil Petrescu (1994), reconsiderat în interiorul câtorva „schiţe pentru un portret", sau despre Ion Creangă, studiat dintr-un unghi inedit (Ion Creangă, povestitorul, 1992; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj), ori despre Mihai Eminescu. P. atacă dintr-odată subiecte dificile. Descoperă la autorii cercetaţi elemente noi, îi abordează din perspective care îi permit multe consideraţii originale, în grila critică modernă. Nu este de neglijat latura didactică a comentariului, autoarea intenţionând aproape în mod declarat să ofere „lecţii" de interpretare, ceea ce pare că reduce substanţial devierea spre fantezie, spre metafora critică. Tot în linie didactică se aşază mai multe volume cu structură de dicţionar dedicate teoriei literaturii, esteticii, stilisticii, versificaţiei: Curente literare (1992),
177 Dicţionarul general al literaturii române
Petraşcu
Figuri de stil (1992), Genuri şi specii literare (1993), Metrică şi prozodie (1995), Teoria literaturii (1996). Aceste cărţi, de o mare utilitate pentru elevi, studenţi şi profesori, se sprijină pe o bibliografie impresionantă. Autoarea nu se rezumă la a da informaţii, ci pune în discuţie noţiunile, conceptele, le interpretează şi le exemplifică. Şi alte cărţi sunt demne de ceea ce numesc bibliotecarii „raftul liber", fiind vorba mai ales de un nou dicţionar, Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000
(2001), ca şi de „inventarierea" critică a peisajului literar contemporan: Cărţile deceniului 10 (2003), Fabrica de literatură (2003). Partea cea mai interesantă a exerciţiului de lectură şi interpretare pe care îl practică P. este însă eseistica: Ştiinţa morţii (I-II, 1995-2001), Limba, stăpâna noastră. încercare asupra feminităţii limbii române (1999) şi Feminitatea limbii române. Genosanalize (2002). Primul eseu, rezultat al unei maturităţi asumate energic, se derulează când cu detaşare, când cu accente mai personale, străluminând prin teorie umbrele lumii de dincolo şi exemplificând totul prin literatura care a abordat acest subiect. Celelalte lucrări sunt în primul rând expresia unui feminism ostentativ, aproape dispreţuitor, descoperind limbii române calităţile femeii puternice, opusă bărbatului oscilant. în al doilea rând, reprezintă un omagiu adus expresivităţii şi diversităţii poetice a limbii noastre, în ciuda handicapului recunoscut al circulaţiei limitate. Pentru aceste eseuri P. a obţinut Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (1995,1999). A transpus în româneşte mai bine de douăzeci de volume din diverse literaturi şi genuri (variind de la SF şi policier la eseu şi poezie). Traduce din Marcel Moreau, din Edgar Wallace, Anatoli Râbakov, G. K. Chesterton, Jean-Luc Outers ş.a. De semnalat e şi publicarea în facsimil, într-un elegant album (1997), a „caietelor eminesciene" de la Academia Română.
SCRIERI: Proza lui Camil Petrescu, Cluj-Napoca, 1981; Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, Cluj-Napoca, 1989; Curente literare, Bucureşti, 1992; Figuri de stil, Bucureşti, 1992; Ion Creangă, povestitorul, Bucureşti, 1992; Genuri şi specii literare, Bucureşti, 1993; Camil Petrescu. Schiţe pentru un portret, Bucureşti, 1994; Literatura română contemporană, Bucureşti, 1994; Metrică şi prozodie, Bucureşti, 1995; Ştiinţa morţii, I, Cluj-Napoca, 1995, II, Piteşti, 2001; Teoria literaturii, Bucureşti, 1996; Limba, stăpâna noastră. încercare asupra feminităţii limbii române, Cluj-Napoca, 1999; Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000, Cluj-Napoca, 2001; Feminitatea limbii române. Genosanalize, Cluj-Napoca, 2002; Cărţile deceniului 10, Cluj-Napoca, 2003; Fabrica de literatură, Piteşti, 2003. Traduceri: Henry James, Povestiri cu fantome, Cluj-Napoca, 1991; Anatoli Râbakov, Copiii din Arbat, Cluj-Napoca, 1991, Secretul cercului purpuriu, Cluj-Napoca, 1991; Edgar Wallace, Misterul narcisei galbene, Cluj-Napoca, 1991; Marcel Moreau, Discurs contra piedicilor, Cluj-Napoca, 1993, Farmecul şi groaza, Bucureşti, 1994, Artele viscerale, Bucureşti, 1997, Celebrarea femeii, Bucureşti 1998; Virgil Tănase, România mea, Bucureşti, 1996; Poeţi din Quebec, Bucureşti, 1997; Sylvain Riviere, Lieux-dits - Locuri anume, ed. bilingvă, Bucureşti, 1997, Jactance - Pălăvrăgeală, ed. bilingvă, Bucureşti, 2002 (în colaborare); Jacques de Decker, Roata cea mare, Bucureşti, 1998; Jean-Luc Outers, Locul mortului, Bucureşti, 1998, Compania apelor, Bucureşti, 2002; Michel Haar, Cântul pământului. Heidegger şi temeiurile istoriei fiinţei, Cluj-Napoca, 1998; G. K. Chesterton, Orthodoxia sau dreapta credinţă, Piteşti, 1999; D. H. Lawrence, The Rocking-Horse Winner - Căluţul câştigător, Piteşti, 1999;
Poeme. Cinci poeţi portughezi, Bucureşti, 1999; Poetes roumains contemporains, pref. trad., Quebec, 2000; Constantin Stoiciu, Fragmente frivole de eternitate, Bucureşti, 2001; Philip Roth, Animal pe moarte, Cluj-Napoca, 2001; Michel Lambert, A treia treaptă, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Mircea Mihăieş, „Proza lui Camil Petrescu", O, 1982, 9; Virgil Leon, „Proza lui Camil Petrescu", ECH, 1982, 8-9; Zorin Diaconescu, „Proza lui Camil Petrescu", AST, 1983,1; Călinescu, Biblioteci, 168-170; Al. Piru, „Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă", SLAST, 1989, 31; Gheorghe Glodeanu, „ Un veac de nemurire", TR, 1989,40; Constantin Cubleşan, Eminescu în conştiinţa critică, Bucureşti, 1994, 59-62; Dan Damaschin, „Ştiinţa morţii", „Unu", 1996,2; Ruxandra Cesereanu, O gurmandă a morţii, ST, 1996,4-5; Mircea Popa, „Ştiinţa morţii", „Adevărul de Cluj", 1996,31 iulie, 7 august; Daniel Ştefan Pocovnicu, „Ştiinţa morţii", ATN, 1996,9; Micu, Scurtă ist., IV, 155-156; Ruxandra Cesereanu, „Limba, stăpâna noastră", „Ziarul de Cluj", 1999,21 aprilie; Ion Cristofor, „Limba, stăpâna noastră", TR, 1999,25-28; Simona Iancu, „Limba, stăpâna noastră", TR, 1999, 33-36; Adrian Mihalache, „Poetes roumains contemporains", CNT, 2000,6; Aura Christi, „Ştiinţa morţii", CNT, 2000,9; C. Stănescu, „Panorama criticii literare", ALA, 2000, 510; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000, 249-250; Dicţ. scriit. rom., III, 692-694; Mircea Anghelescu, „Panorama criticii literare", RL, 2002, 5; Constantin Coroiu, „Feminitatea limbii române", ALA, 2002, 12 februarie; Daniel Cristea-Enache, „Panorama criticii literare", ADV, 2002, 3731; Ion Pop, „Panorama criticii literare", VTRA, 2002, 5-6; Ovidiu Mircean, „Feminitatea limbii române", ST, 2002,11-12; Diana Adamek, Transilvania şi verile cu polen. Clujul literar în anii '90, Piteşti,
2002,	108-115; Ion Bogdan Lefter, „Feminitatea limbii române", OC,
2003,	164; Constantin Coroiu, O bibliotecă într-o carte, DL, 2003, 2;
Claudiu Groza, „Panorama criticii literare", TR, 2003, 23; Paul Schweiger, „Şcoala morţii" 2 şi „Feminitatea limbii române", „Viaţa literară" (Tel Aviv), 2003,17 octombrie.	V.	T.
PETRAŞCU, Nicolae (5.XII.1859, Tecuci - 24.V.1944, Bucureşti), critic literar şi prozator. Este fiul Elenei (n. Biţa) şi al lui Costache Petrovici-Rusciucliu, mici proprietari în Fălciu, şi frate cu pictorul Gheorghe Petraşcu. A urmat şcoala primară în oraşul natal, iar cursurile secundare la Liceul „Gh. Roşea Codreanu" din Bârlad (1873-1880), adoptând de timpuriu numele sub care va deveni cunoscut mai târziu. în 1880 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Drept din Bucureşti, pe care o termină în 1884. Elev fiind, trimisese „Convorbirilor literare" câteva poezii, care nu au fost tipărite. Ca student, frecventează seratele de la „Intim club", unde îi cunoaşte pe câţiva dintre scriitorii şi artiştii de frunte ai ţării, între care şi pe Duiliu Zamfirescu, de care s-a legat printr-o lungă prietenie. în 1883 este introdus la şedinţele Junimii bucureştene. Ataşat în Ministerul de Externe (1885), şef de cabinet al lui P. P. Carp (1888), va fi numit secretar de legaţie la Paris (1889) şi Istanbul (1890). Din 1892, retrăgându-se din diplomaţie, ţine, la recomandarea lui Titu Maiorescu, un curs facultativ de istoria literaturii române la Universitatea din Bucureşti. Sprijină activitatea politică a Junimii în coloanele ziarului „Constituţionalul", dar se desprinde treptat atât de principiile ei literare, cât şi de cele politice. întemeiază, împreună cu D. C. Ollă-nescu-Ascanio, o nouă societate - Amicii literaturii şi artei române - şi editează, din noiembrie 1896, revista „Literatură şi artă română", al cărei director a fost până la încetarea
Petraşincu
Dicţionarul general al literaturii române 178
publicaţiei, în 1910. Debutează cu versuri în „Jurnalu pentru toţi" (1879), revistă scoasă la Iaşi de Emanoil Arghiropol. Diverse articole şi încercări critice i-au apărut în „Convorbiri literare", „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", „Ateneul român", „Vieaţa nouă", „Viaţa socială". Cronicile şi recenziile le-a semnat şi cu pseudonimele D. Carpat, A. Costin,
O.	Leandru, O. Lian, Lucenzio, Nap, I. Nestor, Don Paez, D. Riveanu, El. Rovin, Sanzio, E. Serea, Silver sau Sirius. Către sfârşitul vieţii şi-a reluat activitatea de critic literar, întreruptă aproape două decenii, alcătuind câteva monografii despre scriitorii şi artiştii pe care îi cunoscuse.
Ambiţia lui P. era de a fi socotit un îndrumător al literaturii române de la sfârşitul secolului al XlX-lea, căreia intenţiona să îi dea, după propria-i expresie, o „nouă orientare". în critică a debutat în 1887, în paginile „Convorbirilor literare", cu un articol foarte drastic la adresa lui B. Delavrancea, iscălit cu pseudonimul, ce îi va deveni obişnuit, A. Costin. Părea un adept convins al ideilor maioresciene despre literatură, motiv pentru care Iacob Negruzzi i-a şi încredinţat, pentru scurt timp, obligaţiile de redactor al „Convorbirilor literare" (1888). în polemica dintre Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea, s-a situat alături de cel dintâi, ca într-un studiu dedicat lui Mihai Eminescu (1892), prima lucrare amplă care cercetează viaţa şi opera marelui poet. Pe baza unor documente inedite, P. reconstituie cu exactitate momentele principale din existenţa lui Eminescu şi discută aplicat câteva trăsături ale operei, ce privesc componenţa vocabularului, muzicalitatea şi armonia versului, iniţiind astfel studiul formal al poeziei eminesciene. După 1892 încearcă să practice o critică literară întemeiată nu doar pe gustul artistic, ci mai ales pe ceea ce el dorea să fie criterii obiective. Socoteşte opera literară determinată în chip decisiv de mediul social, de caracterul şi de ereditatea artistului. Monografia despre Vasile Alecsandri, din 1894, deşi investighează pe larg caracteristicile epocii, nu reuşeşte să stabilească relaţia hotărâtoare dintre esenţa operei poetului şi epoca în care aceasta a fost creată. O atenţie deosebită a arătat P. relaţiei dintre public şi literatură. Cauza pentru care scriitorii români nu aveau cititori el o considera a fi intransigenţa junimistă faţă de scrierile cu caracter patriotic, singurele care - după el - puteau câştiga o largă adeziune. De aceea, în activitatea sa critică a adoptat o atitudine de toleranţă faţă de orice lucrare provenind de la un scriitor român, mai ales dacă aceasta era inspirată din istoria naţională. P. s-a remarcat cu deosebire prin campania dusă pentru reorganizarea teatrelor naţionale şi a conservatoarelor de muzică şi artă dramatică, precum şi prin aceea pentru sprijinirea scriitorilor şi a artiştilor de către stat. Preţuitor constant al artelor plastice, el este autorul unei serii de monografii despre Ion Mincu, Nicolae Grigorescu, Ioan Georgescu, G. Demetrescu-Mirea, pe care i-a cunoscut şi sprijinit prin revista sa. De altfel, arhitectul Ion Mincu este şi personajul principal din romanul Marin Gelea (1905), scriere cu numeroase inserţii autobiografice, în care P. intenţionează să descrie societatea românească şi îndeosebi lumea literar-artistică de la sfârşitul secolului al XlX-lea.
SCRIERI: Mihail Eminescu, Bucureşti, 1892; Noi în 1892, Bucureşti, 1892; Figuri literare contimpurane, Bucureşti, 1893; Vasile Alecsandri,
Bucureşti, 1894; Scriitori români contimporani, Bucureşti, 1898; Carmen Sylva, Bucureşti, 1899; Marin Gelea, Bucureşti, 1905; Zvârcoliri (în colaborare cu I.Gr. Perieţeanu), Bucureşti, 1907; Dimitrie C. Ollânescu (Ascanio), Bucureşti, 1926; Ioan Mincu, Bucureşti, 1928; Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, 1929; N. Grigorescu, Bucureşti, 1930; Anghel Demetriescu, Bucureşti, 1931; Ioan Georgescu, Bucureşti; 1931; Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 1932; G. D. Mirea, Bucureşti, f. a.; Artişti români contemporani, Bucureşti, f.a.; Icoane de lumină, Bucureşti, I-IV, 1935-1941; ed. îngr. şi pref. Dumitru Petrescu, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: Iorga, Pagini, I, 179-186; Chendi, Impresii, 205-213; Perpessicius, Opere, V, 135-139; Călinescu, Ist. lit. (1941), 479, Ist. lit. (1982), 541-542, 1004; Lovinescu, Maiorescu post., 153-171; Ciopraga, Lit. rom., 23-25, 669; Micu, început, 21-24; Bucur, Istoriografia, 130-135; Gafiţa, Faţa lunii, 509-521; Mihăilescu, Conceptul, I, 57, 124-126, 179, 229; Cioculescu, Itinerar, III, 130-134; Dicţ. lit. 1900,675-676; Vasile, Conceptul, 150-151; Dicţ. scriit. rom., III, 694-696.	'	D.M.
PETRAŞINCU, Dan (pseudonim al lui Angelo Morretta;
2.VI.1910, Odessa -1997, Roma), prozator. Tatăl, de profesiune sculptor ceramist, era originar din Sicilia, iar mama, Ana (n. Munteanu), din Slobozia. Până la vârsta de zece ani locuieşte, împreună cu familia, la Odessa, unde face şcoala primară. în
1920,	ca urmare a revoluţiei bolşevice, emigrează în România. Urmează liceul la Râmnicu Sărat şi Bucureşti. Frecventează cenaclul Sburătorul începând din octombrie 1931, când E. Lovinescu notează în „agende" că italianul „citeşte poezii declamatorii date la «Adevărul»", peste o săptămână prezentând „o schiţă fantastică, Cocoşul, acceptabilă, şi o poezie". în noiembrie „cere un pseudonim", iar în februarie 1932 „citeşte un fragment de roman", pentru care în martie „vrea o prefaţă", ceea ce „se primeşte foarte condiţionat", tot atunci fiind notat pseudonimul, deocamdată însoţit de numele real: „Moretta-Petraşincu citeşte o schiţă". P. va fi, până la moartea mentorului său, unul dintre cei mai asidui frecventatori ai cenaclului. Debutează în 1931, cu versuri, la „Adevărul literar şi artistic". în 1932-1933, conduce, alături de Horia Liman şi Ieronim Şerbu, lunarul „Discobolul". Este redactor la „Rampa", „Adevărul", „Reporter", „Lumea românească" şi „România literară". în anii războiului i se încredinţează spre redactare pagina literară a ziarului „Viaţa". Mai colaborează la „România" lui Cezar Petrescu, iar după război la ziarele „Frontul plugarilor" şi „Naţiunea". Prima carte, romanul Sângele, îi apare în 1935, autorul fiind remarcat de ziarul „Dimineaţa", care îi acordă un premiu pentru proză. După o vizită de şapte luni, în 1949, în Italia, renunţă un timp la ideea de a emigra în Occident, dar în 1951 se va stabili la Roma. Semnând cu numele său real, publică în italiană lucrări pe teme de mitologie şi religie, antropologie, filosofia limbajului, fiind sedus de cultura orientală veche, pe care o propune cititorului european în intenţia de a-i atrage atenţia asupra surselor unei posibile resurecţii spirituale a Occidentului. în 1968 predă istoria religiilor orientale la Universitatea Teologică „Marianum" din Roma. Ultimul text de ficţiune scris în limba română este romanul Omul suspect, din care în 1971 publică
179 Dicţionarul general al literaturii române
Petraşincu
fragmente în „Revista scriitorilor români" de la Munchen. E un roman autobiografic, axat pe dificultăţile de opţiune ale omului şi scriitorului cu dublă ascendenţă etnică şi lingvistică, în România postbelică P. nu e un autor propriu-zis interzis (e acceptat să viziteze ţara în câteva rânduri, însă numai odată cu aşa-numitul „dezgheţ ideologic"), totuşi nici opera sa românească, nici cea în alte limbi nu pătrund în circuitul public, scriitorul rămânând până în anii '90 aproape necunoscut.
Destinul lui P. este brăzdat de contradicţii, incertitudini şi imprevizibil. Omul civic, ca şi intelectualul, nu pare a-şi găsi niciodată locul definitiv. „Nici de dreapta, nici de stânga, se angajează întâi într-o parte, apoi în partea cealaltă, îşi dă seama că a făcut o prostie, se exilează, nu-i place Occidentul, se întoarce în România, înţelege că iar a greşit, se reîntoarce în Occident, şi atunci are o mutaţie de existenţă şi preocupări. Renunţă la vocaţia de romancier, deşi scrisese un roman în care povestise tribulaţiile disponibilităţilor sale, şi se preocupă de religiile extrem orientale, după ce se stabileşte definitiv în Occident" (Virgil Ierunca). Debutează sub auspiciile lui
E.	Lovinescu, pentru care, de exemplu, Omul gol (1936) e „o strălucită culegere de nuvele [...] ce-1 situează [...] printre continuatorii literaturii psihologice a Hortensiei Papadat-Bengescu, cea mai mare ce există în româneşte", iar în romanul Monstrul (1937) criticul remarca „influenţa rusească şi îndeosebi dostoievskiană", benefică „în sânul unei literaturi gospodărite geometric", şi îi prevedea autorului „un destin literar ce se va impune curând evidenţei, monolitic". Pozitive, elogioase chiar, sunt şi judecăţile de valoare ale lui Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Perpessicius. Nu însă şi aprecierea lui G. Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, nemulţumit de morbiditatea scrierilor lui P. Critica de după război prelungeşte tocmai această judecată negativă, mai întâi prin Al. Piru, apoi prin Ov. S. Crohmălniceanu, care le reproşează naturalismul şi freudismul. După 1989, când se reeditează romanul Monstrul, s-ar părea că receptarea prozei lui P. reintră într-o etapă favorabilă. Romanele şi nuvelele prezintă, desigur, nişte „cazuri", dar ele se află departe atât de radicalismul maniheist al opoziţiei sănătos - bolnav din naturalism, cât şi de morbiditatea şi frecventa mohoreală a investigaţiilor psihanalitice. Numitorul tematic comun al prozei lui P. îl formează relaţia dizarmonic -armonic/ rearmonizare şi continua pendulare între patologic şi normal, între care nu (mai) există o falie. Patologicul este depăşit printr-o aspiraţie a (re)integrării în cosmos sau, mai puţin pretenţios, printr-o reintrare în regula normalului: aspiraţie uneori ratată (Martin din Sângele, Cora din Cora şi dragostea, 1943), alteori împlinită (Emil din Monstrul, Costin din Miracolul, 1939). E semnificativ că între antecedentele salvării lui Emil se regăseşte sensibilitatea extremă la limbajul şi muzica ascunsă a universului, pe care I.A1. Brătescu-Voineşti o trecuse într-un personaj de nuvelă. Acest elan conferă personajelor o anumită solaritate - chiar în momentele lor de derută maximă -, provenită şi din faptul că ele apelează conştient la forţe benefice şi reechilibrante. Paradigmatic este romanul Monstrul, cea mai bună creaţie epică a lui P., unde protagonistul recurge insistent şi programatic la virtualităţile
sale pozitive, în stare să le distrugă pe cele malefice (acestea sunt „monstrul"), cauzate de relaţia exclusivistă (latent complex al lui Oedip) pe care încearcă să i-o inculce mama posesivă, insidios tiranică. Personajele reprezentative din mai toate prozele alcătuiesc o mică galerie de inadaptabili, oameni solitari şi care detestă existenţa cotidiană banală şi burgheză, „mahalaua" morală, din care vor să evadeze. Romancierul e un fin analist al acestor procese de eliberare şi rearmonizare, după cum e şi un bun observator al periferiei, cu lumea şi limbajul ei. El excelează în introspecţia stărilor în care insul e deopotrivă actor şi spectator, altfel spus, împinge analiza lucidă până la cazuistică; după cum reuşeşte la fel de bine în analiza stărilor de conştiinţă modificate, unde în prim-plan trece supracon-ştientul, ca în Sângele, aici protagonistul trăind o „nebunie lucidă", sau a rupturilor de conştiinţă. Remarcabilă e, de asemenea, manevrarea liberă, dezinvoltă a tehnicilor romanului subiectiv: alternarea naraţiunii la persoana a treia cu stilul indirect liber sau cu jurnalul (Monstrul) ori abordarea de plano a romanului-jurnal, în care naratorul-diarist prilejuieşte frecvente comentarii autoreflexive. Mai mult decât alte personaje, protagonistul romanului Cora şi dragostea resimte acut imposibilitatea de a-1 înţelege pe celălalt - monadă hermetic repliată asupră-şi. Jurnalul pe care îl ţine Mihai este un mijloc de decriptare a celuilalt, dar şi a diaristului însuşi, care îşi analizează cu maximă luciditate derapajele conştiinţei şi imposibilitatea comunicării reale - altă temă a scriitorului. în tânărul P. E. Lovinescu îl vedea pe liderul noii generaţii de romancieri. Pronosticul său avea suficiente premise. Dacă istoria postbelică ar fi fost alta, premisa ar fi putut deveni realitate.
SCRIERI: Sângele, Bucureşti, 1935; Omul gol, Bucureşti, 1936; Monstrul, Bucureşti, 1937; ed. (Copilăria cu umbre), Bucureşti, 1944; ed. Bucureşti, 1994; Miracolul, Bucureşti, 1939; Junglă, Bucureşti, 1940; Omul şi fiara, Bucureşti, 1941; Edgar Poe, iluminatul, Bucureşti, 1942; Cora şi dragostea, Bucureşti, 1943; Timpuri împlinite, Bucureşti, 1947; Un mare poet al libertăţii: Alexandru Sergheevici Puşkin, Bucureşti, 1949; La resa dei conţi, Roma, 1957; Lo spirito dell'India, Roma, 1960; Gli dei dell'India, Milano, 1966; ed. (I miti indiani), Milano, 1982; ed. (Mituri indiene), tr. Mara şi Florin Chiriţescu, Bucureşti, 1998; II pensiero Vedanta, Roma, 1968; ed. (Gândirea Vedanta), tr. Mara şi Florin Chiriţescu, Bucureşti, 1996; La parola e il silenzio, Roma, 1970; ed. (Cuvântul şi tăcerea. O posibilă reconstituire a Logosului cu ajutorul conceptului de Sabda-Sphoţa din lingvistica indiană), tr. Mara şi Florin Chiriţescu, Bucureşti, 1994; II Daimon e il superuomo, Roma, 1972; ed. (Daimon şi supraom), tr. Bogdan Zotta, Bucureşti, 1994; Aurobindo e ilfuturo dell'uomo, Roma, 1974; II Quinto millennio, Milano, 1979; I miti delle antiche civiltâ messicane, Milano, 1984; ed. (Miturile vechilor civilizaţii mexicane), tr. Viorica Alistar, Bucureşti, 1998; Miti antichi e mito del progresso. Antropologia del sacro dai paleolitico al nucleare, Genova, 1990; ed. (Mituri antice şi mitul progresului. Antropologia sacrului din paleolitic până în era nucleară), tr. Viorica Alistar, Bucureşti, 1994; I miti maya e aztechi e delle antiche civiltâ messicane, Milano, 1996. Traduceri: Louis Bromfield, Cabaretul 55. Spioana. Vas de lux. Ce devin?, Bucureşti, 1943; Femei „eroi ai Uniunii Sovietice", Bucureşti, 1944; Andre Goujon, Pământul, izvor de bogăţii, Bucureşti, 1943; Munchhausen. Isprăvile baronului Minciună. Călătorii minunate pe apă şi pe uscat, Bucureşti, 1943; Wanda Wasilewska, Dragoste simplă, Bucureşti, 1944; Gaston Baty, Doamna Bovary, Bucureşti, f.a.; Victor Hugo, Lucrezzia Borgia, Bucureşti, f.a.; K. Winter, Fascinaţie, Bucureşti, f.a.
Petre
Dicţionarul general al literaturii române 180
Repere bibliografice: G. Călinescu, „Sângele", ALA, 1935, 752; Cioculescu, Aspecte; 295; Lovinescu, Scrieri, II, 452-453, III, 260-262, VI, 294-295; Papadima, Creatorii, 338-341; G. Călinescu, „Omul gol", ALA, 1936, 807; Sadoveanu, Cărţi, II, 205-206; G. Călinescu, „Monstrul", ALA, 1937, 884; Perpessicius, Opere, VII, 331-335, IX, 166-175, XII, 195-200; Streinu, Pagini, V, 277-280; Călinescu, Ist. lit. (1941), 879-880, Ist. lit. (1982), 966; Al. A. Philippide, „Timpuri împlinite", „Semnalul", 1947, 1594; AL Piru, „Timpuri împlinite", „Naţiunea", 1947, 389; Piru, Panorama, 330-333; Mircea Popescu, „«Cuvântul şi tăcerea» lui Dan Petraşincu, „Revista scriitorilor români" (Munchen), 1970,9; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 435-436; Al. Raicu, De la Dan Petraşincu laAngelo Morretta, TBR, 1975,66; Ion Simuţ, Romanul psihanalitic: Dan Petraşincu, F, 1981,11; Elena Ştefoi în dialog cu Virgil Ierunca, CNP, 1990, 48; Negoiţescu, Ist. lit., I, 258-259; [Dan Petraşincu], JL, 1992,19-20 (semnează Ovidiu Constantinescu, Radu Enescu, Ioana Postelnicu, Mircea Popescu); Românii, 254-255; Cicerone Poghirc, Angelo Morretta (Dan Petraşincu) la 85 de ani, „Lupta" (Paris), 1995, 252; E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998,329-331, 609-611, 617, 744-745, passim; Popa, Reîntoarcerea, 89-96; Dan Petraşincu, DCS, 61-62; Lovinescu, Sburătorul, III, 135,136, passim, IV, 7, 8, 9, passim, V, 8, 9, passim, VI, 8, 9, passim; Dicţ. scriit. rom., III, 696-698; Popa, Ist. lit., 1,282-283; Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea Cavalerilor, Bucureşti, 2002, 191-206; Manolescu, Enciclopedia, 507-509.	N.M.
PETRE, George A. (23.IV.1900, Măldăeni, j. Teleorman -31.1.1958, Bucureşti), poet, publicist şi traducător. Este fiul lui Alexandru Petre, ceferist închis şase luni pentru solidarizare cu răsculaţii din 1907. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi cursul secundar la Liceul „Sf. Haralambie" din Turnu Măgurele. De aici, în ultimul an, datorită, se pare, atitudinii profesorilor faţă de debutul său liric în ziarul local „Cuvântul" (1919), se mută la Liceul „Mihai Eminescu" din Satu Mare. După bacalaureat, se va înscrie la Academia Teologică Ortodoxă din Oradea. A fost hirotonisit diacon, dar a îmbrăcat haina preoţească mult după absolvire; locuieşte până în 1940 în Oradea. Fiind încă elev şi apoi student, va continua să colaboreze, cu versuri, proză şi articole, la periodicele teleormănene „Cuvântul", „Victoria", „Drum nou", dar şi la o publicaţie precum „Satu Mare". Ulterior este redactor la revista bilingvă orădeană „Aurora", în care dă traduceri din Petofi (concomitent oferea teatrului local o versiune maghiară a piesei Akim de Victor Eftimiu) şi la cotidianul „Sentinela de Vest", apoi la „Cele trei Crişuri pentru popor" şi la „Familia". Versuri mai publică în „Adevărul literar şi artistic", „Rampa", „Universul literar", „Cortina" (Oradea) şi „Cosinzeana". în 1929 se va afla la direcţia ziarului „Gazeta de Vest", devenit mai târziu „Noua gazetă de Vest", unde iscăleşte şi cu iniţiale (G.A.P. şi g.a.p.) ori cu pseudonimele Emir Asan, Diaconu, P. Diaconu, Alter Scotus ş.a. Debuta acum şi editorial, cu placheta Dumnezău (1928), urmată de o tălmăcire din Ady Endre, Sânge şi aur (1930). în deceniul următor scrisul îi mai este găzduit de periodicele „Viaţa literară", „Societatea de mâine", „Ţara noastră", „Gând românesc", „Gândirea", „Tribuna", „România", mai rar în „Cuvântul", „Calendarul", „Curentul" ş.a. Din mai multe volume pe care le avea pregătite pentru tipar, se
editează doar unul, de poezii, intitulat Umbre şi lespezi (1938). După Dictatul de la Viena, P. e obligat să părăsească oraşul de care se ataşase şi să se mute la Bucureşti, unde va conduce Editura Dacia Traiană. în anii războiului colaborează la „Tribuna" (Braşov), „Cuvântul" (Brăila), „Dacia rediviva", „Convorbiri literare" ş.a. Traduce acum, probabil mai mult din necesităţi pecuniare, două romane - Regina Cristina de Philip Lindsay şi Kitty de Rosamond Marshall -, precum şi o piesă pusă în scenă în 1947 - 3 la purtare de P. Laurent. Curând, asupra lui planând acuzaţii de „naţionalism", activitatea sa publicistică încetează cu totul. Ar fi scris totuşi, în 1948, un roman, intitulat Copiii sergentului. Postum, în 1974, i se editează volumul Umbre şi lespezi, cu o secţiune de inedite.
Prima plachetă a lui P. ilustra doar o parte din lirica acestor ani, anume aceea legată de formaţia lui teologică şi, ca atare, fără comunicare directă cu mişcarea de la „Gândirea". Dumnezău este în fond un poem unitar, expresie a evlaviei reale şi profunde a unui slujitor al Bisericii. Preamărirea divinităţii şi rugăciunile ce i se adresează sunt în tonul bogatului limbaj liturgic, fără să cedeze la ispita unor inovaţii. Numai rareori eul liric se personalizează, precum în poezia în biserica veche, unde este retrăit momentul când, copil, „colo, la amvon, cu glas tremurător/ Glăsuiam sfielnic crezul la popor", sau în Psalm, unde se dă glas năzuinţei de a fi „profetic trubadur/ Ce-şi macină fiinţa şi-o aruncă-n jur/ Ca să-ncolţească-n inimi ca grâul din ogor", năzuinţă ce poate fi privită şi ca un crez poetic orientat spre colectivitate. Un asemenea crez pare să răzbată din piesele primului ciclu din Umbre şi lespezi, intitulate Vis străbun, Aşa era tata, Ţăran, Plugar, Danie străveche. Revelaţia atavismelor ţărăneşti, a legăturii cu predecesorii, a identificării cu ei se asociază întrucâtva şi cu ideea „testamentului" arghezian. Distanţarea se produce curând, căci strămoşul trăind în urmaş, şi „legământul" său („vis străbun", „danie străveche") sunt simţite mai puţin ca o comoară şi un izvor de energie şi dârzenie, cât ca o piedică în calea durării „visului nou", o enigmă („un alfabet vechi, neînţeles") ce „farmecă", dar şi obligă la veghe îndelungată, „cu ochiul crunt", ca o consumare anticipată a puterilor ori a bucuriei de a trăi („Cine putu prin veac a pătrunde/ Să secere holdele mele?" - Chiot pe câmpie - sau „Ce strămoş aprins de sete/ Sorbi paharul până-n fund?" - în cârciuma bucuriei). Notă distinctă conferă şi faptul că sunt folosite, cu parcimonie totuşi, lexicul regional („acioi", „natră", „obic", „başbuzuci", „parâng", „zdroncănesc"), o versificaţie ce se refuză fluidităţii şi melodiei şi o imagistică uneori voit apoetică („din sufletul meu şi-a făcut pernă / Un străbun", „casele s-au legat la cap cu prosoape/ Ca oamenii când au migrenă şi vor să scape"). Pe acest fond, eul liric dă glas tot mai des unor stări de angoasă extremă. O influenţă ce pleacă de la argheziană Duhovnicească, de la câteva poeme ale lui Lucian Blaga şi, mai departe, de la expresionism este posibilă, însă ea a prins pe solul unei firi introvertite, melancolice şi al unor autentice şi intense experienţe sufleteşti: solitudinea (Pastel), senzaţia claustrării (Sub zidul nopţii, La umbra vremii şi Gând sub lespede), dedublarea (Tremur de fântâni, Ogor sterp), pierderea crescândă
181 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
a identităţii (Anotimp stins). în acest sens sunt şi încercările de autoportretizare din Luptă fără sfârşit, din Cerşetorul orb („Cânt cu vremea surpată în ureche/ Azvârlit în prezent parodie/ Ca cerşetorul orb cu armonica veche/ Mereu aceeaşi melodie") sau din Mecanicul orb. Cel de-al doilea ciclu, nepotrivit intitulat Lespezi, se circumscrie liricii erotice, trăsătura singulară, originală, fiind dată de irealizarea trăirii. Predestinaţi unul celuilalt dintru început, cei doi sunt mereu pe traiectorii paralele ori într-un tragic contratimp. Jubilaţia viitoarei împliniri e copleşită mai totdeauna de durerea veşnicei amânări, dar mai ales de teama ratării întâlnirii, prin nerecunoaştere reciprocă, la momentul mult aşteptat. Sub anodinul titlu Alte stihuri, al treilea ciclu, compus doar din şase piese, purcede din aceeaşi angoasă în faţa morţii. Aşteptarea exasperată până la revoltă din poemul în umbra nimicului este urmată de viziunea hibernală a nonexistenţei în Viziune de iarnă şi Copilul gerului, alternând cu alta, oarecum fatalist împăcată, ca în Eterna chilie şi Stih adormitor, aceasta repede înlocuită însă de tabloul întâlnirii cu „îngerul morţii", terifiantul mesager al incomunicabilei taine supreme. Exigenţele ideologice ale regimului comunist au făcut ca în volumul din 1974 să fie eliminate o serie de poezii prezente în cel antum. Aceleaşi rigori au operat în selecţia versurilor din periodice, care aduc, în genere, variaţii (uneori cu modulaţii noi şi cu o imagistică proaspătă) pe temele cunoscute, dar şi în aceea a ineditelor, unde îşi găsesc loc doar bucuria „întoarcerii la cântec", lauda vieţii şi a lumii (în fond, a Creaţiunii) sau duioşia paternităţii.
SCRIERI: Dumnezău, Oradea, 1928; Umbre şi lespezi, Oradea, 1938; Umbre şi lespezi, îngr. Dimitrie Danciu, pref. V. Fanache, Bucureşti, 1974. Traduceri: Ady Endre, Sânge şi aur, Oradea, 1930; ed. îngr. Nae Antonescu şi Corneliu Bala, pref. Nae Antonescu, Oradea, 1996; Philip Lindsay, Regina Cristina, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu A. Profirescu); Rosamond Marshall, Kitty, Bucureşti, f.a.; ed. Timişoara, 1994.
Repere bibliografice: A. Davidescu, DL Tistu şi un tânăr poet, „Satu Mare", 1921, 7,14; George Bota, Poezia d-lui George A. Petre, F, 1927,
5-7; M. San-Marino [M. G. Samarineanu], „Dumnezău" F, 1928,1-2; C. Fântâneru, „Umbre şi lespezi", UVR, 1939, 6; Ivaşcu, Confruntări, III, 34-36; Teodor Scarlat, „Umbre şi lespezi", RVS, 1939, 3-4; Romulus Demetrescu, „Umbre şi lespezi", PLI, 1939,3-5; Octav Şuluţiu, „Umbre şi lespezi", F, 1939, 6-7; Radu Stanca, „Umbre şi lespezi", TIA, 1939, 9; Predescu, Encicl, 344, 651; Călinescu, Ist. lit. (1941), 857-858, Ist. lit. (1982), 943; Aurel Marin, „Umbre şi lespezi", GT, 1942, 82; Fanache, întâlniri, 132-142; Beke, Fără interpret, 47, 95; Contribuţii culturale bihorene, Oradea, 1974, 362-363, passim; Al. Cistelecan, „Umbre şi lespezi", F, 1975,10; Teodor Nes, A doua carte despre oameni din Bihor, îngr. şi pref. Stelian Vasilescu, pref. Ioan Chira, Oradea, 1979, 275, passim; Antonescu, Scriitori, 162-167; Stelian Vasilescu, Un poet bihorean: George A. Petre, F, 1983,2; Cezar Marian, Universul poetic, F, 1983,2; Octavian Grigore, Evocări: George A. Petre, „Placebo", 1991,5; George A. Petre, DCS, 100-101; Iordan Datcu, Veşnic pasionat de progresul inteligenţei, ST, 2000,5-6; Stelian Ceampuru, George A. Petre sau Valenţa afectiv-meditativă a pastelului, „Caligraf", 2000, octombrie; Cristea, Teleorman, 521-523.	V.D.
PETRESCU, Aurel (23.V.1927, Ploieşti - 17.XII.2003, Bucureşti), critic şi istoric literar, prozator şi poet. Este fiul Anei (n. Stroe lonescu) şi al lui Gheorghe Petrescu. Urmează cursurile Liceului „Spira Haret" din Ploieşti (1938-1946) şi este student la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj-Braşov (1946-1951). Va absolvi în 1957 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde este reţinut ca asistent. în 1968 devine doctor în filologie. între 1969 şi 1971 va fi lector la Universitatea din Leipzig şi la Universitatea „Martin Luther" din Halle. Din 1993 funcţionează ca profesor la Universitatea „ Athenaeum" din Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Filologie şi Ziaristică, fiind şi decan al acesteia. Debutează în 1957, la revista „Tânărul scriitor". Colaborează la „Analele Universităţii Bucureşti", „Limbă şi literatură", „Tribuna", „Ramuri", „Argeş", „Revista de istorie şi teorie literară", „Literatorul", „Viaţa românească" ş.a.
în cartea sa de debut, Opera lui Camil Petrescu (1972), iniţial teză de doctorat, P. examinează opera prin apelul la o seamă de factori extrinseci (raportul biografie - creaţie, influenţe etc.), dar mai ales prin investigarea ei din interior, analiza urmând fiecare din genurile ilustrate de scriitor. îmbinând demersul istorico-literar cu critica analitică, exegetul consacră trei lucrări ample lui Mihai Eminescu. Cea dintâi este Eminescu. Originile romantismului (1983), o lucrare ambiţioasă, care îşi propune să epuizeze semnificaţiile personalităţii creatoare eminesciene, aşezând-o în context universal. Adept al metodei genetice de factură ideologică, P. cercetează sursele autohtone şi străine care au fertilizat gândirea eminesciană. Aceeaşi metodă este utilizată şi în Eminescu. Metamorfozele creaţiei (1985), unde interpretul intenţionează să descifreze devenirea creaţiei eminesciene, să releve osmoza acesteia cu biografia, precum şi locul, originalitatea poetului în mişcarea romantică de pretutindeni. în cea din urmă componentă a acestui triptic, Eminescu. Limbajul simbolic (1989), se analizează oniricul romantic şi limbajul simbolic al nocturnului prin metoda criticii arhetipale a lui Cari Gustav Jung şi a ideilor lui Gaston Bachelard despre poetica reveriei. Dar P. este el însuşi un scriitor, deplasându-şi interesul mai cu seamă spre proză. în Orele albastre (1981), un memorial de călătorie prin Leipzig, călătoria devine o aventură intelectuală, descrierea oraşului german, îndeosebi prin incursiuni în istoria lui, făcându-se din resorturi culturale. Dintr-un proiect romanesc ambiţios, Neamul Basarabilor, un prim tom, Cei care am fost (1984), se ocupă de marii Basarabi (Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu), recursul la istoria şi mitologia naţională fiind prezent şi în romanul Dromichet. Semnul nemuririi (1988), care recompune epoca regelui ars de „dorinţa unei Tracii eterne". Sub soarele pământului (1987) situează acţiunea în perioada interbelică şi pare mai curând un roman social, în pofida aspiraţiei autorului de a pune în discuţie opţiuni şi frământări lăuntrice, dezbaterea având drept ţintă statutul artistului. Apocalips (1991) adoptă formula prozei SF, asezonată cu un prea marcat substrat pedagogic. P. a mai publicat placheta Cărbune şi diamant (1990), cu versuri în prozodie clasică, şi a alcătuit câteva ediţii din scrierile lui Camil Petrescu, Samson Bodnărescu şi din presa literară a secolului al XlX-lea.
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 182
SCRIERI: Opera lui Camil Petrescu, Bucureşti, 1972; Orele albastre, Bucureşti, 1981; Eminescu. Originile romantismului, Bucureşti, 1983; Neamul Basarabilor, voi. I: Cei care am fost, Bucureşti, 1984, voi. II: Sub soarele pământului, Bucureşti, 1987, voi. III: Şi care am văzut sfârşitul, Bucureşti, 1998; Eminescu. Metamorfozele creaţiei, Bucureşti, 1985; Dromichet. Semnul nemuririi, Bucureşti, 1988; Eminescu. Limbajul simbolic, Bucureşti, 1989; Cărbune şi diamant, Bucureşti, 1990; Istoria literaturii române. Note de curs, I-IV, Bucureşti, 1990-1992; Apocalips, Bucureşti, 1991; Naturi catilinare, Bucureşti, 1997; Venirea Androginului, Bucureşti, 1998; Casa rândunelelor, Bucureşti, 1998; Scrinul amintirilor, Bucureşti, 1998; Ondina, Bucureşti, 1998. Antologii, ediţii: Din presa literară românească a secolului XIX, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Georgeta Rădulescu-Dulgheru); Samson Bodnărescu, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Paul Lăzărescu); Camil Petrescu, Teze şi antiteze, pref. edit., Bucureşti, 1971, Teatru, I-III, introd. edit., Bucureşti, 1973, Maxime şi reflecţii, pref. edit., Bucureşti, 1975, D anton, pref. edit., Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Sasu, Progresii, 20-24; Gh. Bulgăr, Date şi sugestii, FLC, 1983,48; Roxana Sorescu, Două studii de eminescologie, VR, 1984, 3; D. Micu, Noi studii eminesciene, VR, 1985, 10; Ion Dur, „Eminescu. Metamorfozele creaţiei", „Revista de filosofie", 1986, 2; Vasile Spiridon, Romanul începuturilor, SLAST, 1989,36; Micu, Ist. lit., 498,780.	D.V.
PETRESCU, Camil (9.IV.1894, Bucureşti - 13.V.1957, Bucureşti), prozator, dramaturg, poet, critic şi cronicar dramatic, eseist, gazetar. A venit pe lume la spitalul bucureştean Filantropia, ca fiu al Anei (n. Keller) şi al lui Camil Petrescu, funcţionar de poştă sau ofiţer, originar, se pare, din Brăila.
Tatăl a murit la numai douăzeci şi opt de ani, chiar înaintea naşterii copilului. Abandonat în maternitate de mamă -moartă şi ea la scurtă vreme şi despre care nu va mai afla ulterior nimic, cu excepţia unor scrisori expediate în vara anului naşterii sale -, viitorul scriitor este încredinţat spre creştere unei doici din Obor, Maria, soţie a subcomisarului de poliţie Tudor Popescu. în 1901 este înscris la Şcoala nr. 8 din Gura Oborului, unde va fi coleg cu Aura Buzescu. în 1906 intră ca bursier, cu sprijinul inspectorului de poliţie Episcopescu (în casa căruia mama sa adoptivă lucra ca menajeră), la Liceul „Sf. Sava", după care se mută, în 1909, la Liceul „Gh. Lazăr", absolvit în 1913. Elev la acesta din urmă, înfiinţează un cenaclu literar, Cercul nostru, şi tot aici este premiat, în 1912, la un concurs iniţiat de revista „Flacăra", pentru răspunsurile la întrebările Care este idealul vostru ? şi Care este scriitorul român în viaţă pe care îl preferaţi şi de ce? (autorul numit de P. a fost
I.L. Caragiale). La 30 aprilie 1913 debutează în revista „Rampa", condusă de N. D. Cocea, cu articolul Teatrul Comedia. între 1913 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde îi are profesori, printre alţii, pe C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, I. Rădulescu-Pogoneanu şi Mihail Dragomirescu; este remarcat, în cadrul seminarelor, de P. P. Negulescu. în 1914 scrie la „Facla", sub pseudonimul Râul D., iar în 1915 începe să colaboreze la „Cronica" (ai cărei directori erau Tudor Arghezi şi Gala Galaction), semnând cu pseudonimele R., Radical şi K. Mill. în 1915 şi 1916 este, în paralel cu studiile universitare, cadet al Şcolii de Ofiţeri din cadrul Regimentului „Mihai Viteazul" -, înrolat dintr-o criză de orgoliu, după ce fusese respins, la începutul războiului, de comisia medicală de recrutare: „tânărul care abia devenea scriitor şi-a spus că niciodată el, care a cerut intrarea în război, nu se va mai putea privi, faţă-n faţă cu conştiinţa lui, şi mai ales că nu-i va mai putea privi în faţă pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost şi el acolo alături de ei" - îşi aminteşte scriitorul, într-un text din 1954. Proaspăt sublocotenent, în august 1916 va fi concentrat, apoi mobilizat în Regimentul 22 Infanterie -Târgovişte. Participant la luptele de rezistenţă de pe Valea Prahovei împotriva armatelor germane, este rănit în urma exploziei unui obuz - episod transpus, sub titlul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (I-II, 1930) - şi rămâne cu o infirmitate auditivă care îl va marca toată viaţa, după cum va consemna în Note zilnice: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. [...] Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii. [...] Aci, unde totul se aranjează «în şoaptă», eu rămân veşnic absent." Revenit pe front în 1917, ia parte, cu Regimentul 16 Infanterie - Suceava, la luptele din Moldova, la Caşin şi Oituz. La 24 iulie 1917 cade prizonier şi este internat în lagărul de la Şopron (Ungaria), în vreme ce, în comunicatul din
1	august al regimentului căruia îi aparţinea, este declarat mort. întors epuizat din prizonierat (10 aprilie 1918), lipsit de mijloace materiale, îi apare lui E. Lovinescu ca „un tânăr sublocotenent într-o uniformă decolorată de sfârşit de război,
183 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
supt la faţă, de un blond spălăcit, luminat totuşi de fixitatea fosforescentă a două mărgele albastre-verzui". Angajat, la 1 ianuarie 1919, în calitate de profesor suplinitor la Liceul „Gh. Lazăr", îşi trece, în martie, licenţa în filosofie, obţinând calificativul magna cum laude; doctoratul şi-l va lua cu acelaşi calificativ în 1937, în faţa unei comisii prezidate de C. Rădulescu-Motru, cu teza Modalitatea estetică a teatrului. Răspunzând chemării unor intelectuali bănăţeni, în frunte cu viitorul deputat Avram Imbroane, pleacă în Banatul proaspăt unit cu ţara pentru a se înscrie, cu devotament şi febrilitate, în acţiunea de culturalizare a provinciei. Este redactor-şef la „Banatul", devenit „Banatul românesc" (1919-1921), înfiinţează şi conduce, pe rând, publicaţiile „Limba română" (1920) şi „Ţara" (1920-1921), în care semnează atât cu numele său, cât şi cu pseudonimele Grămătic, Millu&Cam, Cronicar, Radical ş.a. Având totdeauna în minte o arhitectură programatică -trezirea conştiinţei naţionale în contextul mutaţiilor politice dramatice survenite după încheierea războiului sau stimularea, odată cu sentimentul solidarităţii civice, a individualităţii şi spiritului critic -, scriitorul abordează, în rubrici intitulate „Exerciţii de conversaţie", „Prin sate bănăţene" sau „Săptămâna politică", domenii dintre cele mai diverse, de la lecţii de scriere corectă a limbii române la cronici culturale şi dramatice, de la note de călătorie la comentarii ale realităţilor politice din Vechiul Regat -, extinse, acestea din urmă, până la proporţiile unui adevărat curs de istorie a României moderne (seria de articole România de azi). Purtat de valul entuziasmului, directorul „Ţării" - cel care promitea, în editorialul primului număr al ziarului, „să-i silească pe toţi ceilalţi să-şi ţină frumoasele lor programe şi promisiuni" - candidează, în 1921, chiar la alegerile parlamentare, înscris ca independent pe listele din circumscripţia („cercul") Oraviţa; nu obţine însă decât 118 voturi, clasându-se ultimul şi renunţând de atunci, nu fără amărăciune, la orice veleităţi politice. La 7 iunie 1919 îi apar, în „Sburătorul" lui Lovinescu, primele versuri din Ciclul morţii, a cărui publicare va continua, de-a lungul mai multor numere, şi în anul următor. Salutat cu căldură de Tudor Vianu într-o scurtă prezentare intitulată Un scriitor nou (30 octombrie 1920), debutul lui P. în „Sburătorul" marchează începutul unei relaţii sinuoase, inegale şi tensionate cu mentorul modernismului românesc - amestec de deschideri comprehensive şi aprecieri critice elogioase, reflectate în întâmpinările din cenaclu şi apoi în capitolul dedicat poetului în volumul al III-lea din Istoria literaturii române contemporane (1927), dar şi de reticenţe teoretice şi ideologice surde, efuziuni trucate şi desconsiderare ascunsă sub masca politeţurilor prevenitoare (după cum o arată lectura paralelă a agendelor lui Lovinescu şi a notelor zilnice camilpetresciene, făcută de Florică Ichim) -, relaţie al cărei moment polemic culminant este reprezentat de apariţia, ca răspuns la portretul acid făcut scriitorului în memorialul lovinescian din 1932, a pamfletului Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile (publicat iniţial în mai multe numere ale „României literare" din 1932). Revenit în Bucureşti (1922), după ce fusese primit, la 1 noiembrie 1921, în Societatea
Scriitorilor Români, P. îşi începe colaborarea la „Revista vremii", care va dura până în 1924. între 5 ianuarie şi 15 martie 1924 editează şi conduce publicaţia „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", unde încearcă să pună în practică o idee pentru care militase încă din perioada bănăţeană -organizarea „muncitorilor intelectuali" într-o structură care, aşa cum va afirma mai târziu, în eseul Despre noocraţia necesară, ar încununa „cea din urmă revoluţie" şi ar consfinţi ceea ce, în patetismul vizionar al scriitorului, ar trebui să fie „ordinea definitivă" a lumii. Conştient că, în faţa crizelor politice şi sociale europene care au dat naştere fascismului, pe de o parte, şi comunismului, pe de alta, „neutralitatea este o iluzie", P. afirmă, în continuarea gândirii platoniciene din Republica, „primatul spiritului" - „dreptul inteligenţii de a i se încredinţa toate problemele sociale, toate dificultăţile de ordin metodologic şi toate problemele epistemologice pe care le pune fenomenologia ştiinţei şi artei politice", în virtutea corespondenţei necesare dintre ordinea eternă („noocratică") a lumii şi autoritatea istorică şi politică. Odată instaurată noua ierarhie socială, scrie profetic P., mişcările revoluţionare vor deveni caduce, nemaiputându-se ridica dincolo de condiţia unor „simple răzvrătiri". Eforturile scriitorului, primite cu reticenţă şi ironie de contemporani, vor avea un ecou palid în octombrie 1926, când este numit de Ministerul Muncii - fără a fi plătit - „referent al muncii intelectuale" la Paris, „post" pe care îl va deţine însă doar câteva săptămâni. în perioada 19 decembrie 1925 - 23 decembrie 1926 editează şi conduce revista „Cetatea literară", unde publică Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici - răspunzând astfel campaniei denigratoare care, instrumentată de Pamfil Şeicaru, a culminat cu retragerea piesei Mioara din programul Teatrului Naţional din Bucureşti-, ciclul de poezii Transcendentalia, precum şi câteva scrisori imaginare semnate T. - colaboratoare enigmatică pentru contemporani, întâmpinată de E. Lovinescu în numărul al doilea al revistei: „salut miracolul pururi impresionant al ecloziunii talentului"; epistolele vor deveni parte integrantă a romanului Fătul lui Procust (I-II, 1933). între timp, i se regăseşte semnătura în revistele „Mişcarea literară", „Cuvântul liber", „Viaţa literară", „Sinteza". Din 25 noiembrie 1927 până la 13 februarie 1929 conduce „Universul literar", ale cărui numere sunt dedicate - într-o galerie portretistică ce continuă eforturile din 1920 ale directorului „Limbii române" de a modela o conştiinţă a neamului - unor personalităţi precum Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Constantin Brâncuşi, Nicoale Titulescu, Elvira Popescu. Urmează, până la izbucnirea războiului, un deceniu literar de activitate febrilă: colaborează la nenumărate reviste şi gazete („Universul", „Vremea", „Argus", „Omul liber", „Excelsior", „România literară", „Reporter", „Gazeta" ş.a.), ia parte (cu indicaţii exasperante pentru actori şi regizori) la repetiţiile teatrelor din capitală şi din provincie unde i se montează piesele, conferenţiază despre Marcel Proust, călătoreşte la Constantinopol, merge la congrese internaţionale (la cel al scriitorilor dramatici din 1938 îl va cunoaşte pe Bemard Shaw) şi, mai ales, scrie şi publică operele literare şi dramatice care l-au consacrat
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 184
-	piesa de teatru Danton (1931), romanele Ultima noapte... şi Patul lui Procust şi eseurile reunite sub titlul Teze şi antiteze (1936). In ciuda imaginii de personalitate literară marcantă şi chiar de autor de succes, conturată odată cu apariţia Patului lui Procust - poziţie consfinţită ulterior de paginile pline de substanţă dedicate romancierului şi dramaturgului de G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent -, viaţa lui P. se desfăşoară, de-a lungul celei mai dinamice epoci a României moderne, sub semnul întunecat al sărăciei şi exasperării: Notele zilnice se deschid, în 1927, cu gândul obsedant al sinuciderii („De altminteri, convingerea mea ultimă e că în anul 1928 nu voi mai intra. Sinuciderea trebuie să-mi vie din ascendenţă"), umbră care va plana asupra conştiinţei scriitorului până dincolo de 1932 - când sunt dezvăluite, în paginile „României literare", identitatea fictivă a „doamnei T." şi iminenta publicare a unui nou roman. An de an, ingratitudinea plată a autorităţilor - îi este refuzată angajarea la stat până şi ca invalid de război -, precum şi inaptitudinea sa funciară de a face din scris o ocupaţie lucrativă îi vor măcina şi umili orgoliul, împingându-1 către dispoziţia sumbră din care s-a ivit George Demetru Ladima: „Ce să fac? Dacă mă ocup de studiile filosofice, mor de foame, dacă fac gazetărie nu pot s-o fac la altă gazetă decât a mea, căci nu mă primeşte nimeni. [...] Sufăr astăzi, când de 20 de ani mă socot preţuit cu şiretenie la jumătate, că nu sunt ceea ce spunea Vinea, o «personalitate culturală», situaţie foarte productivă pentru unii." Din 1934 situaţia materială i se mai îmbunătăţeşte, odată cu angajarea ca redactor, iar din iunie 1940 ca redactor-şef la „Revista Fundaţiilor Regale", poziţie pe care o va deţine până în octombrie 1942, apoi din aprilie 1944 până în decembrie 1947, când revista este desfiinţată. Perioada tulbure a celui de-al doilea război mondial îi induce, după o înseninare de scurtă durată - este, din februarie până în decembrie 1939, director al Teatrului Naţional din Bucureşti -, o stare de agitaţie perpetuă, cu schimbări radicale şi bruşte de atitudine, surprinse - nu fără parti-pris-uri - de notele Jurnalului lui Mihail Sebastian: „Nimeni nu e mai dezorientat decât el, mai descompus de frică, mai isteric în clipele nedecise, mai catastrofic în prevederi - şi pe urmă, cu vechiul lui surâs triumfător, îţi explică nu numai că a prevăzut totul, dar că ar fi fost în stare, «dacă ar fi fost ascultat», să prevină totul." Ultimul deceniu de viaţă al scriitorului coincide cu ocupaţia sovietică a ţării şi cu anii de violenţă socială şi politică instaurată de noua putere comunistă: în paralel cu mimarea recunoaşterii meritelor sale literare - este primit la 1 noiembrie 1948 în Academia Republicii Populare Române şi i se acordă în 1949 Premiul de Stat pentru dramaturgie -, se vede silit, „în condiţii bestiale" (după propriile-i mărturii), să îşi încalce toate convingerile etice şi estetice în „opere" comandate, concepute şi amendate ideologic sub supravegherea agresivă a „culturnicilor" vremii. Futilitatea şi eşecul - astăzi perfect previzibile - ale tentativelor sale de împotrivire sunt relatate, în rânduri de un intens dramatism, în Nota preliminară la Doctrina substanţei (1988), opera capitală a viziunii sale filosofice, începută în preajma izbucnirii războiului şi
continuată, cu mari dificultăţi, după încheierea acestuia: „Cazul meu e un caz particular cu o notă de grotesc tragic. Piedicile care mi s-au pus lucid şi hotărât, peste cele obişnuite istorice, adeseori cu alternativa de a alege între lucru şi moarte, s-au justificat prin pretinsa admiraţie pentru romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu. Un soi de ticăloasă punere sub interdicţie. Ceva nerod care se simţea obligat să protejeze, să apere cu orice preţ pe «marele scriitor», împotriva capriciilor şi «veleităţilor sale ştiinţifice», considerate ca o rătăcire, ca o risipă a unui bun, care ar fi aparţinut, vezi bine, domnilor protectori. [...] Ca să nu fiu dat afară dintr-o slujbă [...], directorul X m-a obligat să scriu un roman. Ca să pot să-mi câştig apoi existenţa, mi s-a impus să scriu exclusiv piese de teatru." Că scriitorul nu îşi exagera cu nimic situaţia tragică o dovedeşte parcurgerea stenogramei unei discuţii purtate în 1952 cu câţiva „protectori" ai săi - Ion Vitner, Mihai Novicov, Nicolae Moraru, Silvian Iosifescu şi Aurel Baranga - pe marginea celei mai recente comenzi literare a autorităţilor: constrâns, cu prilejul centenarului Caragiale, să producă o biografie dramatizată a scriitorului, P. este chemat să-şi justifice obiectivitatea demersului reconstructiv în faţa unui Aurel Baranga, care îi pretinde imperativ ca figura lui Caragiale să corespundă „articolului de fond din «Scânteia»", precum şi a unui Mihai Novicov, în opinia căruia personalitatea creatoare a marelui dramaturg îşi atinge zenitul în scrierea 1907 - Din primăvară până-n toamnă, unde „Caragiale se ridică pentru a proroci [...] zilele pe care le trăim noi astăzi". Hărţuit de agresivitatea ignară a intelocutorilor-procurori, împins, cu argumente groteşti, să mistifice realitatea istorică, scriitorul ajunge să-şi declare, într-un acces de exasperare, „vinovăţia", la capătul unui proces intelectual constituit într-o copie fidelă a proceselor politice staliniste ale vremii: „într-o jumătate de oră, cu creionul în mână, tăiem tot ce spuneţi." Acesta este contextul în care apare trilogia Un om între oameni (1953-1957) - roman de factură tradiţional-obiectivă, cu o geneză prelungită de-a lungul a şapte ani (1950-1957) şi rămas în cele din urmă neterminat. Talentul scriitorului, dublat de o muncă de documentare pe cât de minuţioasă, pe atât de sterilizantă, nu reuşeşte să suplinească abdicarea silită de la principiile de creaţie care l-au impus, prin opera sa anterioară, drept unul dintre reperele spirituale ale modernismului românesc; de altminteri, întreaga scriere poartă pecetea oboselii şi a dezgustului, frazele urmându-se una pe alta în virtutea unor automatisme şi stereotipii bătătoare la ochi, lipsite de orice implicare afectivă sau ideatică.
Ceea ce individualizează opera lui P. în peisajul literaturii române interbelice este tropismul diseminant al unei incongruenţe funciare: fie că este vorba de roman, teatru sau poezie, scrisul său, departe de a se suprapune cu acurateţe unui model retoric intuitiv, proliferează dincolo de graniţele constrângătoare ale genului sau speciei aparente cu naturaleţea şi spontaneitatea cu care un lichid traversează limitele inutil trasate într-un mediu hidrofil, destrămând unitatea metafizică
-	sistemică şi cosmotică - a voinţei auctoriale tradiţionale şi multiplicând blocul discursului literar în centre de coagulare
185 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
proteice, polimorfe şi autonome. „Mulţi vor fi observat disproporţia care stă la baza romanului Ultima noapte âe dragoste; întâia noapte de război", scrie G. Călinescu în Istoria... sa, decretând că partea a doua a scrierii ar fi putut foarte bine să lipsească, fără pagube majore în plan estetic; nici Pompiliu Constantinescu („Vremea", 1930) nu vede lucrurile altfel, regretând că „d-1 Camil Petrescu nu s-a hotărât să facă două romane distincte, unul de iubire şi analiză, altul de evocare dramatică mai amplă a războiului". Cât priveşte Patul lui Procust, calitatea de roman a operei, spune iarăşi Călinescu, „durează numai sub regimul lecturii", întrucât creaţia de caractere - factor determinant al genului - este deficitară, iar personajele „nu se ţin minte", în vreme ce pentru Şerban Cioculescu („Adevărul", 1933) „unitatea romanului, blocul impresionant, valabil, definitiv" este doar povestirea lui Fred Vasilescu, cele Trei scrisori ale doamnei T. fiind, în economia scrierii, perfect dispensabile, laolaltă cu notele de subsol şi poeziile lui Ladima, care nu fac altceva decât să „îngreuieze textul" şi să „dăuneze rotunjimii armonioase a operei". Calitatea paradoxală a unei scriituri care, minată de vicii compoziţionale, îl propulsează pe autorul ei în cea mai reprezentativă triadă valorică a creatorilor de roman dintre cele două războaie - alături de Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu - îi va apărea lui Călinescu, în cronica sa de întâmpinare din „Capricorn" (1930), ca efect al unei rupturi de nivel conceptuale - „romancier onorabil, dar prozator excelent" -, formulă pe cât de sugestivă, pe atât de tensionată, a cărei dinamică, proiectând în plan sintagmatic disonanţe de adâncime, aproximează o impresie subliminară de neclaritate şi „stranietate", asemănătoare tulburării aperceptive provocate de vederea unei fotografii mişcate. Situaţia receptării critice se repetă întocmai cu textele dramaturgice, în care abundentele indicaţii parantetice, „mai degrabă nereprezentabile" (cum aprecia Călinescu), şi stânjenitoare pentru desfăşurarea dramatică (după opinia lui Pompiliu Constantinescu), fac piesele de teatru inadecvate finalităţii scenice, complicându-le analitic şi deplasându-le conturul retoric-intenţional în afara limitelor impuse de categoria lor taxinomică. în sfârşit,
E.	Lovinescu - ale cărui impresii critice preponderent pozitive sugerate de lectura Ciclului morţii vădesc mai curând prevalenţa spiritului de opoziţie de la întrunirile cenaclului Sburătorul împotriva tradiţionalismului decât o admiraţie genuină - este evident contrariat de „descripţia analitică", „obiectivitatea notaţiei" şi „prozaismul voit" al versurilor, cărora le reproşează, în subsidiar, tocmai instabilitatea generică, urmare „primejdioasă" a „înlăturării voluntare a oricărui aparat poetic". Singurul critic de marcă al epocii dintre războaie care, elaborându-şi discursul în afara unei ideologii imperativ-normative, reuşeşte să anticipeze anticonven-ţionalismul endemic al teoriilor din Noua structură şi opera lui Marcel Proust e Perpessicius: Ultima noapte..., scrie el în „Cuvântul" (1930), este, în ciuda evidentei disocieri tematice, cartea unui singur război - al conştiinţei cu ea însăşi - dus, e drept, pe două fronturi; în aceeaşi ordine de idei, Patul lui Procust nu trebuie judecat cu măsura „romanului de analiză",
pentru că, privită atent, scrierea dezvăluie existenţa nu a unuia singur, ci a două straturi romaneşti zidite în palimpsest („un al doilea roman se zideşte în adâncime, sub temeliile celui dintâi"), între care se desfăşoară „comunicări neîntrerupte, ca un adevărat sistem de intensificare, ca şi cum toată bolta aceea subterană ar sluji de vastă cutie de rezonanţă romanului de deasupra". Esenţa definitorie a scrisului lui P., continuă criticul, „este mai puţin tiparul de tehnicitate" în care scriitorul toarnă materialul experimentelor sale, „cât însuşi acest material", care, traversând paginile în ipostaza unui „fluid de autenticitate", nesocoteşte constrângerile reperelor formale cu superbia unei neobişnuite şi tainice suveranităţi. Intuiţiile lui Perpessicius au meritul cardinal de a orienta discuţia către imperativul logic al unei întrebări revelatoare: care este, de fapt, natura acestui „fluid" - evocat de fiecare dată, în disocieri analitice sau în simultaneităţi descriptive, ca substrat sangvin al „autenticităţii", „lucidităţii", „anticalofilismului" sau „documentarismului psihologic"? Ce este acest material, „aşa de omogen şi ispititor totdeauna", a cărui acţiune, misterioasă şi fascinantă, dizolvă retortele securizate ale laboratorului critic şi face inoperant tabloul epistemic - axiomatic şi modelator - al retoricii literare? O primă ipoteză trimite, evident, la fluxul modern al conştiinţei, teoretizat de William
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 186
James şi devenit, odată cu operele lui James Joyce şi ale Virginiei Woolf, o constantă literară a modernităţii. P. nu îl preţuieşte însă deloc pe romancierul irlandez, pe care probabil că nici nu îl citise, şi căruia îi reproşează ceea ce socoteşte a fi mecanicismul simplei asocieri de senzaţii, „penibilă în pretenţiile ei de artă" (Noua structură...). Cea de-a doua explicaţie, detaliată cu voinţă sistemică şi migală pasională de scriitorul român, îl vizează pe Marcel Proust. Adept declarat al „metodei proustiene" în literatură, P. îşi construieşte expunerea teoretică asupra romanului prin opoziţie tranşantă faţă de „convenţionalismul realist-naturalist" al secolului al XlX-lea, a cărui preferinţă compulsivă pentru „tipuri", reflectată în orizontul de aşteptare didacticist al cititorului comun, dar şi al criticii de întâmpinare („Această pretenţie de a «contura» un personaj [...] apare de altfel în cele mai multe cronici literare de azi, fără să mai vorbim de naivele manuale didactice, răsplătind cu laudă ori pedepsind cu reproş"), dezvăluie dogmatismul şi precaritatea unei psihologii anacronice - „raţionalistă, romantică şi pozitivistă". In contrast cu rigiditatea deterministă a scriiturii de tip mimetic, Proust introduce în literatura europeană, scrie P. în Noua structură..., onestitatea absolută a propriei conştiinţe, înlocuind, prin cultivarea asociaţiilor capricioase ale memoriei involuntare, omniscienţa auctorială tradiţională - ubicuă şi falsificatoare -cu „autenticitatea halucinantă" a subiectivităţii şi trăirii individuale. Neajunsurile, de extracţie iluministă, ale abordării raţionaliste fuseseră puse în discuţie încă de Wiihelm Dilthey -amintit de eseist între exponenţii de marcă ai „noii structuri" -, cel care, teoretizând diferenţa inaugurală a hermeneuticii moderne dintre „ştiinţele naturii" şi „ştiinţele spiritului", a exercitat o influenţă pe cât de profundă, pe atât de puţin remarcată asupra autorului român: ceea ce este creat de om (istoria, arta, filosofia, psihologia ş.a.) nu poate fi judecat, spune Dilthey, după normele extranee ale logicii dihotomice carteziene, întrucât subtilitatea gradaţiilor şi tranziţiilor infinite ale experienţei interioare nu se lasă explicată prin („redusă la") schema metodologică subiect/obiect. înţelegerea formelor obiectivate ale existenţei umane presupune o conştiinţă fatal subiectivă a identităţii, care traversează, în dinamica aceluiaşi impuls, atât subiectul, cât şi obiectul, selectând evenimentele conform idiosincraziilor unei structuri psihice date şi suprapunând multiplicitatea aspectelor eterogene ale exteriorului şi interiorului într-o unitate indivizibilă, lipsită de corespondent în lumea naturală. De aceea, spre deosebire de explicare - proprie ştiinţelor naturii -, comprehensiunea - definitorie pentru domeniile spiritului - are ca obiect întotdeauna ceva individual, propunându-şi să identifice particularităţile „trăirii" (Erlebnis) în unicitatea şi irepetabilitatea datului lor, singularitatea subiectivă fiind, în acest caz, singura valoare care poate fi afirmată dincolo de orice îndoială. De unde concluzia-program - prea adesea atribuită exclusiv influenţei proustiene - a lui P.: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele,
conţinutul meu psihologic... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini... Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi..." Viaţa fiind, în sens bergsonian, „pură devenire" - îşi continuă demersul scriitorul român -, caracterul ireversibil al momentelor sale nu poate fi surprins decât în absolutul unui prezent perpetuu - dimensiune prea puţin adecvată structurii progresiv-cumulative a unei opere romaneşti; dificultatea, aparent insolubilă, este magistral rezolvată de Proust, ale cărui amintiri involuntare, eliberate de presiunea tipologizantă a istoriei, se constituie în epifanie a duratei pure, semn al autenticităţii garantate de spontaneitatea coeziunii afective a psihicului. Poate fi însă identificat „fluidul de autenticitate" despre care vorbeşte Perpessicius cu fluenţa meandrică, leneşă şi aluvionară, a memoriei involuntare proustiene? în ciuda politicii declarative şi a patetismului argumentativ cu care îşi susţine afinitatea spirituală cu autorul Timpului regăsit, P. - aşa cum au dovedit-o studii critice importante, de la G. Călinescu la Alexandru George şi Nicolae Manolescu - este destul de departe de a transpune în practică un model de scriitură de a cărei poetică îl despart constante temperamentale şi ideologice semnificative. Patul lui Procust, salutat la apariţie ca ilustrând triumful revoluţiei proustiene în literatura română, este mai degrabă dosarul reconstituirii, cu mijloacele moderne ale psihologismului şi fenomenologiei, a ceea ce „ar fi trebuit să fie", în concepţia scriitorului, romanul realist şi literatura în general - pentru el, aşa cum remarca şi Pompiliu Constantinescu în cronica la Teze şi antiteze, stilurile culturale neavând o valoare în sine (Dostoievski şi Balzac sunt văzuţi, în Noua structură..., ca „anacronici"), ci părând a se eclipsa şi încapsula succesiv într-o căutare tensionată a „concreteţii" şi „autenticităţii". De aceea, „dosarul de existenţe" - propus, încă din subsolul primei pagini, de autor
-	este, înainte de toate, un dosar de declaraţii de intenţie şi indicaţii de regie textualistă - asemănarea cu Proust, identificată de Tudor Vianu la nivelul construcţiei frazei ca „acumulare de asociaţii în jurul unei impresii unice", fiind o problemă de ordin pur stilistic, iar nu ideatic. Patul lui Procust este un roman criticist în sens kantian, o înlănţuire savantă de „teze şi antiteze" narative, şi, în acelaşi timp, un roman al scrierii romanului - cu deosebirea că, în vreme ce forţa motrice a modernismului literar occidental este dedublarea auto-reflexivă, manifestată ca distanţare şi ironie, P. re-porneşte, adamic, din momentul imediat anterior turnurii „greşite" adoptate de realism - de la romanul epistolar al secolului al XVIII-lea. Respingând principial omniscienţa şi obiectivismul, desfăşurarea epică din Patul lui Procust este rezultatul unui subtil şi spectaculos joc intelectual, în care alternarea vocilor narative - scrisorile doamnei T. / amintirile lui Fred Vasilescu, scrisorile lui Ladima / comentariile, zgomotoase ale Emiliei, interioare ale lui Fred, însoţite, toate, de observaţii şi disertaţii teoretice ale autorului- conferă operei un dinamism de natură centrifugă, amintind de multiplicitatea perspectivală şi secvenţialitatea arhitectonică din Legăturile primejdioase. Numai că, în vreme ce scrierea lui Laclos poartă pecetea unor tipare
VIAŢA
OPERA
1894
1901
1906
1909
1912
1913
1914
1915
1915-1916
1916
1917
1918
1919
Se naşte în Bucureşti, la spitalul Filantropia, Camil Petrescu, fiul Anei (n. Keller) şi al lui Camil Petrescu, funcţionar de poştă sau ofiţer, originar, se pare, din Brăila.
Tatăl moare înainte de a se naşte copilul.
Copilul este încredinţat spre creştere unei doici din mahalaua Obor.
Mama moare la scurt timp după naştere.
Este înscris la Şcoala nr. 8 din Gura Oborului, unde este coleg cu viitoarea actriţă Aura Buzescu.
Intră ca bursier la Liceul „Sf.Sava", cu sprijinul inspectorului de poliţie Episcopescu, în casa căruia mama sa adoptivă lucra ca menajeră.
Se mută la Liceul „Gh. Lazăr", secţia reală.
Aici înfiinţează, împreună cu alţi colegi de clasă, un cenaclu literar, Cercul nostru.
noiembrie Este premiat la un concurs pentru elevi iniţiat de revista „Flacăra".
iunie Va absolvi liceul cu media 7,40.
Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
Obţine o bursă de studii Hillel.
în paralel cu studiile universitare, este cadet al Şcolii de Ofiţeri din cadrul Regimentului „Mihai Viteazul".
august Este concentrat, apoi mobilizat în Regimentul 22 Infanterie -Târgovişte.
Participant la luptele împotriva armatelor germane, e rănit în urma exploziei unui obuz şi rămâne cu o infirmitate auditivă. Revine pe front şi ia parte la luptele din Moldova, la Caşin şi
iulie 24 Cade prizonier şi este internat în lagărul de la Şopron (Ungaria).
august 1 Un comunicat oficial îl declară mort pe câmpul de luptă, aprilie 10 Se întoarce din prizonierat.
ianuarie 1 Este angajat profesor suplinitor la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti.
martie 16 Obţine licenţa în filosofie magna cum laude.
Pleacă în Banat, unde va funcţiona ca profesor, participând la acţiunea de culturalizare a provinciei.
aprilie 30 îi apare în „Rampa“ (director: N.D.Cocea) primul articol, Teatrul Comedia.
ianuarie-februarie Publică trei articole în „Facla“(director: N.D.Cocea) sub pseudonimul Râul D. iunie Colaborează - până în iunie 1916 - la „Cronica" (directori: Tudor Arghezi şi Gala Galaction).
Publică versuri în „Capitala" (director: Ion Th.Florescu). mai-iulie Scrie mai multe variante la piesa Jocul ielelor.
iulie Citeşte în casa lui Mihail Dragomirescu o variantă a piesei Jocul ielelor.
începe o colaborare asiduă la „Scena11 (director: A. de Herz). decembrie Se publică în „Letopiseţi" (director: Dragoş Protopopescu) o scenă din Jocul ielelor.
Jocul ielelor intră în repetiţie la Teatrul Regina Maria, dar premiera nu va avea loc.
ianuarie Publică în „llustraţiunea armatei" relatări din război care, prelucrate, vor intra în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Scrie prima variantă din Act veneţian.
1919
1920
1921
1922
1923
1924
iunie Se internează la Wiener Sanatorium în încercarea de a-şi recăpăta auzul printr-o operaţie.
în capitala Austriei vede tablouri de Bruegel cel Bătrân, asistă la conferinţele lui Rabindranath Tagore.
noiembrie încearcă să înfiinţeze un sindicat al ziariştilor bănăţeni.
decembrie la cuvântul la o mare adunare populară organizată pentru a susţine reîntregirea Banatului.
Candidează la alegerile parlamentare, înscris ca independent pe listele din circumscripţia Oraviţa, dar nu este ales. noiembrie 1 Este primit în Societatea Scriitorilor Români.
Revine la Bucureşti.
iunie Este distins cu Premiul Teatrului Naţional (pe care îl împarte cu alţi trei dramaturgi).
septembrie-decembrie Ţine câteva prelegeri teoretice la cursul de artă dramatică al actorului Al. Mihalescu.
mai Devine redactor-şef la „Banatul" („Banatul românesc"), funcţie deţinută până în mai 1920, când demisionează. Publică în „Răsăritul" (Chişinău) versuri şi traduce din Heine Ţesătorii Sileziei.
iunie 7 începe să colaboreze cu versuri la revista „Sburătorur (director: E. Lovinescu).
ianuarie 22 Editează la Timişoara „Limba română", „foaie pentru limbă, artă şi literatură" care va apărea până la 19 iunie, mai 16 La Timişoara înfiinţează şi conduce ziarul „Ţara", „organ popular independent" care va apărea până la 17 aprilie 1921.
octombrie Continuă să publice în „Sburătorur1 versuri din Ciclul morţii.
Tudor Vianu scrie tot aici articolul Un scriitor nou.
Redactează varianta definitivă a piesei Suflete tari.
decembrie 21 Citeşte Suflete tari în şedinţa Comitetului de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti, îi apar versuri în „Sburătorul literar".
Publică articole politice în „Revista vremii" (directori: Grigore Gafencu şi S. Şerbescu); colaborarea continuă până în 1924. începe o polemică dură cu „Viaţa românească", mai 12 Are loc premiera piesei Suflete tari la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Paul Gusty.
Colaborează sporadic la „Contimporanul".
iulie Citeşte piesa Jocul ielelor \n cenaclul Sburătorul.
Reîncepe colaborarea la „Rampa".
îi apare prima carte, Versuri. Ideea. Ciclul morţii, la Editura
Cultura Naţională.
Colaborează la „Aurora", „Cugetul românesc" (directori: Ion Pillat şi Tudor Arghezi), „Flacăra", „România".
Piesa Act veneţian e inclusă în suplimentul literar al ziarului „Spre ziuă".
Scrie piesa Mioara.
decembrie Intră ca redactor şi cronicar dramatic la cotidianul „Argus".
ianuarie 5 Editează şi conduce revista „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", apărută până la 15 martie.
Are loc la Teatrul Naţional din laşi premiera piesei Act veneţian.
Colaborează la „Adevărul" şi „Revista română".
Scrie consecvent la „Cuvântul liber" (director: Eugen Filotti), până în ianuarie 1926, când publicaţia îşi încetează apariţia, începe lucrul la drama Danton.
1925
1926
februarie-iunie Lansează la Ministerul Muncii, Cooperaţiunii şi Asigurărilor Sociale, la Instrucţiunea Publică şi la Externe memorii pentru înfiinţarea la ambasadele române din străinătate a unui post de „informator cultural", pentru a face cunoscută cultura română în străinătate.
iulie Este numit de Ministerul Muncii, Cooperaţiunii şi Asigurărilor Sociale „referent al muncii intelectuale" la Paris, post deţinut numai câteva săptămâni în toamnă.
E angajat „inspector pentru cinema" la Bucureşti.
1927
1928
septembrie Călătoreşte la Constantinopol.
1929	Se	mută	în strada Ion Câmpineanu, fiind vecin cu E. Lovinescu.
Devine membru în PEN-Clubul Român.
1930	Declarat	invalid	de război, i se acordă drepturile legale; intră în
posesia a cinci iugăre de pământ în judeţul Timiş-Torontal ş.a.
iunie Participă la Congresul Autorilor Dramatici şi al Compozitorilor, organizat la Budapesta.
1930-1931
aprilie începe să colaboreze la „Mişcarea literară" (director: Liviu Rebreanu).
Publică în volum piesa Suflete tari (Nebunia lui Andrei Pietraru).
Colaborează la „Universul literar", condus de Perpessicius; e prezent aici până în 1927.
decembrie 19 Editează şi conduce revista „Cetatea literară", care îşi încetează apariţia la 23 decembrie 1926. iarna Citeşte în cenaclul Sburătorul piesa Danton. ianuarie începe lucrul la comedia Mitică Popescu. noiembrie 8 Piesa Mioara este reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în regia lui Soare Z. Soare; premiera este un insucces.
Ultimul număr din „Cetatea literară" conţine Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici, scris în urma atacului orchestrat de Pamfil Şeicaru după spectacolul cu piesa Mioara. în paginile revistei mai publică versuri, dar şi Scrisorile doamnei T., care vor fi ulterior incluse în Patul lui Procust.
Redactează o nouă variantă a piesei Mioara. ianuarie începe redactarea unui jurnal.
Colaborează la „Viaţa literară" (directori: G. Murnu, apoi
I.	Valerian) şi la „Sinteza" (directori: G. Călinescu şi G. Nichita). Face eforturi pentru a relua apariţia revistei „Cetatea literară", noiembrie 25 Primeşte conducerea „Universului literar" (demisionează la 13 februarie 1929). ianuarie Inaugurează în ziarul „Universul" rubrica „Tăbliţe" (asigurată până la sfârşitul lunii iulie 1930).
Cezar Petrescu începe o campanie de presă împotriva dramaturgului.
martie 21 Are loc premiera comediei Mitică Popescu la compania Bulfinsky-Fotino.
Publică, în „Vitrina literară", impresii despre o călătorie la Constantinopol.
mai începe să colaboreze la „Vremea" (director: Vladimir Al. Donescu).
Apar, în „Caietele «Cetăţii literare»", piesele Mioara şi Act veneţian, reunite în volumul Teatru. noiembrie Deschide rubrica „între oglinzi paralele" în cotidianul „Omul liber" (director: Ion Th, Florescu), unde va fi prezent şi cu articole, cronici teatrale, literare, gastronomice ş.a. (până în noiembrie 1930).
Piesa Suflete tari este tradusă în limba italiană de Silvestri Georgi şi editată la Veneţia-Perugia. februarie 16 Piesa Suflete tari este transmisă radiofonic, în regia lui Ion Şahighian.
martie - octombrie Scrie romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, din care apar fragmente în „Tiparniţa literară", „Facla" şi „Excelsior".
Publică în foileton, la „Vremea", piesa Danton. noiembrie La Editura Cultura Naţională apare romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (două volume). Cartea are recenzii favorabile în presă.
Piesa Suflete tărieste jucată la Teatrul Naţional din Chişinău, în regia lui Mitu G. Dimitriu.
1932
1933
1934
1935
1936
1937
1938
august Face a doua călătorie la Constantinopol.
Este primit în Sindicatul Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti.
decembrie Face parte din Comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din Bucureşti.
iunie 6 Devine membru activ al Oficiului de Studii Legislative (preşedinte: P.P. Negulescu).
septembrie E ales vicepreşedinte al Societăţii Autorilor Dramatici Români (preşedinte: Caton Theodorian). aprilie 9 îşi susţine doctoratul cu lucrarea Modalitatea estetică a teatrului; i se acordă magda cum laude.
iunie—iulie Participă la Congresul Internaţional al Scriitorilor Dramatici, desfăşurat la Stockholm, unde îi cunoaşte pe Paul Claudel şi pe Bernard Shaw.
decembrie încearcă să fondeze o societate cinematografică numită Carpatia-Film; proiectul eşuează.
ianuarie 9 La Teatrul Naţional din Bucureşti are loc premiera piesei Act veneţian, în regia lui Ion Şahighian.
Apare a doua ediţie din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Colaborează la „Muzică şi teatru11 (director: Emanoil Ciomac). Apar în volum piesa Danton şi poemele din Transcendentalia. aprilie 7 Comedia Mitică Popescu, pusă în scenă de actorul Ştefan Braborescu, se joacă la Teatrul Naţional din Cluj.
februarie 20 începe colaborarea la „România literară" (director: Liviu Rebreanu); publică, în foileton, fragmente din viitorul volum polemic Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile.
aprilie—iunie Colaborează la „Ţara noastră11.
Lucrează la teza de doctorat.
Scrie Divorţul doamnei Dudu, un scenariu de film.
Continuă lucrul la romanul Patul lui Procust, început în 1926. februarie Apare romanul Patul lui Procust, în două volume. Publică volumul Rapid-Constantinopol-Bioram. îşi începe colaborarea la „Munca literară şi artistică11.
Editează volumul Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile.
mai 27 lese, sub conducerea sa, revista „Foot-ball naţional11, cu o serie nouă în octombrie-noiembrie 1937. decembrie Apare ediţia a doua, revizuită, a romanului Patul lui Procust (un volum).
ianuarie Intră redactor la „Revista Fundaţiilor Regale11. Colaborează la „Drept şi datorie11, revista mutilaţilor de război, şi la cotidianul „Gazeta11.
Ministerul Instrucţiunii Publice interzice lectura romanelor sale de către elevi.
martie Ţine, în cadrul unui ciclu iniţiat de Institutul de Istorie Literară, o conferinţă despre Marcel Proust. aprilie încearcă să editeze cotidianul „Raza11, dar nu primeşte autorizaţia de apariţie.
mai Apare volumul de eseuri Teze şi antiteze.
septembrie Piesa Suflete tari este înscrisă în repertoriul permanent al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Are loc premiera spectacolului Suflete tari la Teatrul Naţional din Cluj, în regia actorului Ion Tâlvan. începe o nouă campanie de presă împotriva sa, iniţiată de revista „Credinţa".
Apare lucrarea Modalitatea estetică a teatrului, editată de Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol ll“.
Scrie scenariile de film Ştefan cel Mare şi O fată într-o iarnă. Colaborează la revista „Comuna".
1939	februarie	11	Este	numit director al Teatrului Naţional din
Bucureşti, unde începe o restructurare radicală.
Pentru câteva luni devine preşedinte al Societăţii Autorilor Dramatici Români, după dispariţia lui Caton Theodorian. mai 271 se acordă Premiul Naţional pentru literatură dramatică, iunie - iulie Face o călătorie de informare la Paris şi Londra, unde ia legătura cu personalităţi din lumea teatrului, proiectează turnee, invită regizori să monteze la Bucureşti ş.a. decembrie Este înlăturat de la direcţia Teatrului Naţional.
1940-1944
1942	Comitetul Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti îl radiază din registrul membrilor.
septembrie 23 Se constituie ca persoană juridică Asociaţia „Prietenii lui Camil Petrescu".
septembrie 29 Pleacă la Roma pentru a depune lucrarea Doctrina substanţei la Biblioteca Vaticanului (va fi editată în 1988).
1943
1944	august 23 îi este bombardată locuinţa din strada Ion Câmpineanu.
1945	februarie	înfiinţează	un	Seminar	de	regie	experimentală,
destinat regizorilor şi actorilor.
1946
începe redactarea lucrării Doctrina substanţei.
Participă la întrunirile şi conferinţele grupului Ştiinţă şi cunoaştere, condus de Anton Dumitriu. Colaborează ia „Caiete de filosofie".
Este redactor-şef la „Revista Fundaţilor Regale" (iunie 1940-octombrîe 1942).
aprilie 9 Piesa Mioara este pusă din nou în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia autorului.
Se declanşează altă campanie de presă împotriva lui. în apărarea dramaturgului vin Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Ion Vinea, Tudor Vianu, Perpessicius ş.a. mai Ţine la Ateneul Român conferinţa Procesul de creaţie al operelor proprii.
Scrie, la îndemnul lui Liviu Rebreanu, piesa lată femeia pe care o iubesc, pe care o va citi în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti.
decembrie Piesa Suflete tari este pusă în scenă ia Teatrul Naţional din Craiova.
februarie 28 Are loc, la Teatrul Naţional din Bucureşti, premiera piesei lată femeia pe care o iubesc, în regia autorului, aprilie Revine, ca redactor-şef, la „Revista Fundaţiilor Regale" (până în decembrie 1947).
noiembrie începe să publice în „Fapta“ (director: Mircea Damian).
ianuarie-februarie înscrie la Tribunalul Ilfov revista „Munca
intelectuală", dar proiectul nu se realizează.
octombrie Deschide în „Lumea" rubrica „Zădărnicia scrisului".
noiembrie Comedia Mitică Popescu este admisă de Comitetul
de lectură al Naţionalului bucureştean.
decembrie 14 în regie proprie, la Teatrul Naţional din
Bucureşti este reprezentată în premieră piesa Mitică Popescu.
ianuarie Inaugurează în „Lumea" (director: G. Călinescu)
rubrica intitulată „Cascada prejudecăţilor".
martie 8 Comedia Mitică Popescu se joacă la Teatrul Naţional
din laşi, în regia lui G. Dem. Loghin.
Ţine, în cadrul unor simpozioane privitoare la problemele teatrului, organizate de Ministerul Artelor, conferinţa Primatul textului.
Scrie piesa Profesor doctor Omu.
La Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă apar primele două volume din ediţia definitivă Teatru (ultimul volum iese în 1947).
1947		ianuarie începe colaborarea la „Contemporanul".
	aprilie Se căsătoreşte cu actriţa Eugenia Marian, iunie 211 se naşte primul fiu, Camil-Aurelian. vara-toamna încearcă să înfiinţeze o companie teatrală (Teatrul de Artă), în asociere cu Fundaţia „Mihai l“ şi cu sprijinul bănesc al unor oameni de teatru şi scriitori.	Elaborează Addenda la Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici.
1948	noiembrie 1 Devine membru titular al Academiei RPR.	Scrie şi publică piesa Băicescu.
1949	Pentru piesa Băicescu i se acordă Premiul de Stat.	aprilie 15 Piesa Băicescu se joacă în premieră la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu Mihai Popescu în rolul titular.
	mai Este evacuat, împreună cu familia, din apartamentul pe care îl ocupa într-un imobil din Calea Victoriei şi se mută în strada Brezoianu.	Piesa Băicescu apare în volum.
1950	mai 61 se naşte al doilea fiu, Octavian-Eugeniu.	lese de sub tipar culegerea de nuvele Turnul de fildeş. Se documentează pentru romanul Un om între oameni.
1952		începe să scrie romanul Un om între oameni (din care va publica fragmente în „Viaţa românească").
1953		Apare primul volum din Un om între oameni.
1954	aprilie Este sărbătorit şi decorat cu prilejul împlinirii vârstei de	Scrie scenariul cinematografic Băicescu, redactat în zece
	şaizeci de ani.	variante, în care intervin o serie de alţi „autori".
1955		iunie Apare volumul al doilea din romanul Un om între oameni (ultimul va fi publicat în 1957, postum). Lucrează la piesa Caragiaie în vremea lui (fragmente apar,
	august Face o călătorie pe Dunăre.	peste doi ani, în „Viaţa românească", tot atunci fiind editată în
1956	martie Participă, ca invitat, la Consfătuirea Tinerilor Scriitori.	Poemul eroi-comic Papuciada sau Povestea despre armata viteazului Papuc e respins de Editura Tineretului, fiind publicat fragmentar numai în „Viaţa românească". aprilie 1 Conduce revista „Teatrul". lese de sub tipar volumul Nuvele, ediţie adăugită.
1957	mai 13 Camil Petrescu se stinge din viaţă la Bucureşti. Este înmormântat la cimitirul Bellu.	martie Apare volumul antologic Versuri, ultimul îngrijit de scriitor.
retorice recunoscute şi acceptate - pe care autorul, în aparenţă absent, le foloseşte pentru a conduce din umbră acţiunea -, romanul lui P. afirmă preeminenţa subiectivismului ca unică modalitate de cunoaştere şi creaţie, marcând astfel diferenţa, definitorie pentru modernitatea literară, dintre convenţie -obiectivă, normativă şi generalizatoare - şi tehnică - subiectivă, autoreferenţială şi individualizantă. (La nivel pur teoretic, distincţia apare în eseul Romanul poliţist, care opune schematismului „farmaceutic" al „reţetei" literare, forţa substanţială, creatoare de „autenticitate", a imaginaţiei personale.) Dramele eroilor camilpetrescieni nu mai sunt reconstituite convenţional-mimetic, prin observaţie „arhimedică", neutră şi echidistantă, ci retrăite de la nivelul nesubsumabil al fiecărei conştiinţe, prin surprinderea detaliului semnificativ şi a mişcărilor vieţii sufleteşti, ale cărei oscilaţii infinitezimale, substituindu-se acţiunii din naraţiunea clasică, se constituie în adevărata materie romanescă. Singura concesie făcută literaturizării este atitudinea misterioasă a lui Fred Vasilescu -poncif aparţinând, cum observa Călinescu, tocmai convenţiilor
romanului poliţist pe care arhivarul-scenarist, încurajat de succesul experienţei mistificatoare cu privire la identitatea doamnei T. din „Cetatea literară", o foloseşte pentru a ţine trează, până la ultima pagină, atenţia cititorului. Mai aproape de modelul proustian pare romanul Ultima noapte..., monografie a iubirii şi geloziei lui Ştefan Gheorghidiu, în care treptele de intensitate ale afectului devin centre de coagulare mnemonice obsesive, aglutinând evenimentele în formaţiuni narative geometric-probabiliste, dispuse de-a lungul axei imaginare a textului precum lentilele de mărimi variabile ale unui aparat optic. Insă progresia în complexitate a instrumentului de observaţie, departe de a conduce la limpeziri de contur, nu face decât să tulbure şi mai mult imaginea intricată a constelaţiilor factuale, a căror semnificaţie psihologică ultimă nu se revelează, în totalitatea ei, decât altui observator - celui care a trăit, cu ochii măriţi de febrele spaimei, suferinţele şi ororile războiului. Şi aici, distanţa faţă de Proust se menţine totuşi considerabilă, scrierea purtând, în ciuda unităţii subiective de perspectivă, suficiente însemne ale emblematicii
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 194
A i -	1$	JL
0*v •toiflmcS’	4yU&*.
-ft&r w **	^
^ *f«* a*&F c* rtvfvv^ Avi-e to+uJTC.
^l^ivKtvw H*. ^ uc^/ta-'T imA ţ*+*urta?
^rt -t^rw' 46 jw^UJ ^
^ ^	i^,(	-£*v
^g,	cU cÂtLr*, 4ţ+*fo?t
tr* AZ jr-t*u^. CciC *t*w twSruA.
^ *** ^ fJU»* £z> y&^JL-Viţ&f tvie; mCv«J. î
/..
^	*	i	&	-oMJi fi ^ewivuC,
*^-	tiuA.	iL<Z I	&'*U	^+*u*£-
£&&*. j 1'v«2e^U' t	<&	<£wtv^it«r>...
l&*Jr*+’ Sin4rf*£*’ «f^i: lj
normative tradiţionale - liniaritate cronologică, dozare a intensităţii dramatice, organizare arborescentă a discursului -pentru ca devansarea sistemului, luat ca întreg, să genereze, în percepţia critică interbelică, o impresie obscură de „nesupra-punere" şi inadecvare funcţională.
în ce îl priveşte, autorul - răspunzând unor interviuri publicate în „Facla" (1932), „România literară" (1933) şi „Timpul" (1943) - îşi defineşte prozele, în preajma şi după apariţia Patului lui Procust, ca romane „substanţiale" sau „substanţialiste", concept care, împrumutat fenomenologiei husserliene, avea să se constituie în fundamentul unei doctrine filosofice a cărei cuprindere retrospectivă tinde să supună discontinuităţile etapelor şi deplasărilor de perspectivă literare univocităţii legislative ale voinţei de sistem: „Literatura care mă interesează pe mine - cea substanţială - refuză tipi reprezentativi... Este o concepţie de ordin cantitativ, electoral, această reprezentare. [...] E fals ca artă. Personajul substanţial nu reprezintă pe nimeni, este el. Este un tip semnificativ - nu reprezentativ." Transpunând dihotomia tradiţie/inovaţie în forma antinomiei dintre ordinea reprezentării şi ordinea semnificaţiei, P. răstoarnă logica metafizică a raportului dintre esenţă şi aparenţă şi abandonează, în dimensiune politică, perspectiva democrată - deschisă, expansivă şi tolerantă -pentru automorfismul, imuabilitatea şi exclusivismul
înălţimilor aristocrate. Nu e vorba însă de o aristocraţie a sângelui - modelată biologic-darwinist -, ci de una a spiritului, care, respingând exerciţiul democratic al dialecticii, îşi împlineşte chemarea iniţiatică şi politic absolutistă („noocratică") prin precizarea şi ierarhizarea închiderilor monadice subiective, în autosuficienţa cărora se realizează fuziunea intuitivă a concretului şi esenţei: substanţialismul literar este surprinderea, simultan cu prezentarea faptelor, a amprentei lor eidetice, adică a semnificaţiei lor în ordine absolută („substanţială") - sau, în termenii specializaţi ai Doctrinei substanţei, intuirea, în forma „prezenţei", a structurii axiale, orientate noosic, materialitate („necesitate")/ spiritualitate („noos"). în proiecţie estetică strict determinată, personaje substanţiale - ex-centrice prin absenţa eterogenităţii psihologice şi supraumane prin cenzură esenţialistă - sunt, într-o măsură infinit mai accentuată decât eroii romanelor, personajele pieselor de teatru ale lui P. După cum s-a observat, entităţile dramatice camilpetresciene „nu sunt caractere, adică previzibilităţi de comportament în funcţie de o premisă dată pentru totdeauna, ci cazuri de conştiinţă" (Marian Popa), progresii geometrice în absolut, a căror monosemie structurală realizează trecerea, în viziunea autorului lor, de la convenţia naturalist-mimetică, exterioară şi superficială, la furtuna turbionară a „răsfrângerii în sine însuşi" (D-ra Ventura şi Bernard Shaw), înlocuind tabloul clasic al conflictului social şi moral cu afirmarea apodictică, nondialectică, a purităţii şi unicităţii ontologice a ideii. Gelu Ruscanu (Jocul ielelor), intelectualul ajuns director al unui ziar socialist din iluzia de a fi întrezărit în utopia marxistă propriile sale convingeri himerice referitoare la posibilitatea unei existenţe nedivizate de antinomii etice, trăieşte evidenţa incompatibilităţii dintre caracterul intersubiectiv, patronat de schimburi şi compromisuri, al vieţii sociale - materializat în tranzacţiile imunde pe care i le propune Şerban Saru Sineşti - şi claritatea desăvârşită, narcisistă şi autosuficientă, a imperativului kantian absolut. Pus în situaţia de a redeveni uman - prin acceptarea, odată cu adevărul despre moartea tatălui, a contingenţei şi failibilităţii propriei sale persoane -, Ruscanu nu se mai poate întoarce dincoace de bariera care desparte perfecţiunea transcendenţei de dimensiunea întunecată şi coruptă a imanenţei: sinuciderea nu este, în cazul său, o simplă alternativă - o probabilitate opţională -, ci o necesitate compulsivă. Andrei Pietraru (Suflete tari), tânărul cu perspective strălucite, venit în capitală pentru a-şi continua studiile, renunţă la cultivarea potenţialităţilor sale intelectuale („omeneşti") din pricina fixaţiei fascinatorii asupra Ioanei Boiu, trufaşa şi glaciala aristocrată în casa căreia lucrează ca bibliotecar, reducându-şi astfel, programatic, temeiul existenţei la „suprafaţa" infinitezimală, esenţializată fenomenologic, a unei corzi desfăşurate deasupra abisului. Odată atinse culmile îngheţate ale monomaniei ideatice -sărutul, la data şi ora stabilite, a mâinii Ioanei Boiu, urmat de cedarea totală, inexplicabilă realist-psihologic, a acesteia (într-un paralelism cu trama epică din Roşu şi negru al lui Stendhal, care exclude însă, în perspectivă substanţialistă, orice acuzaţie de imitaţie) este îndeajuns un singur gest de emoţie
195 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
şi slăbiciune comună - îmbrăţişarea prietenesc-afectuoasă a servitoarei Elena - pentru ca întregul eşafodaj sistemic, ridicat către altitudinile rarefiate şi omenesc intangibile ale ideilor, să se prăbuşească. Ceea ce lipseşte, încă din intenţia declarată a scriitorului, personajelor dramatice de referinţă ale lui P, este tocmai verosimilitatea, impresia de trăire universal valabilă („contradictorie"), provenită din sinuozitatea psihologică şi exteriorizarea dramatică a îndoielilor şi nehotărârii. Aflate într-o stare de permanentă halucinaţie, ele se situează la limita ordinii umanului - sau, cum scrie Călinescu, „ideile nu sunt întrupate în oameni vii" -, prăbuşindu-se, asemenea somnambulilor, imediat ce simt trezite la realitate. Nu este verosimil ca Andrei Pietraru să-şi anuleze, la numai douăzeci de ani, toate punţile de comunicare şi căile de împlinire mundană, după cum nu este credibil - în sens mimetic-convenţional - ca Pietro Gralla, corsarul devenit proveditor al flotei din Act veneţian, să proiecteze în figura de reputaţie îndoielnică a unei actriţe intensitatea patosului şi încordarea spirituală a iubirii absolute. Răsturnările de situaţie, iarăşi, se produc graţie intervenţiei, suprarealiste avant la lettre, a unui deus ex machina de extracţie fenomenologică, provocând ceea ce autorul numeşte, în Patul lui Procust, „dislocări de conştiinţă": este cazul schimbării abrupte de atitudine, într-o singură scenă, a Ioanei Boiu -explicată de Perpessicius, în termeni psihanalitici, ca o formă de manifestare a isteriei sexuale - sau al prefacerii lui Cellino, din Act veneţian, dintr-un personaj uşuratic şi cinic, seducător cu sistem, într-un alt Nicola, supus credincios şi plin de umilinţă, pregătit de orice sacrificiu pentru un stăpân a cărui autoritate copleşitoare se constituie în semnul paralizant al absenţei oricărei dimensiuni umane. Verosimile ca personaje sunt Matei Boiu-Dorcani - boierul de viţă veche, anacronic şi demn precum reprezentările hieratice dintr-un tablou votiv, salutat la unison de cronicile interbelice drept unica reuşită tipologică a Sufletelor tari - şi mai cu seamă Danton - revoluţionarul bonom şi plin de pătrundere a antinomiilor vieţii sufleteşti al cărui realism psihologic, determinat de resorturile unei intenţii istoric reconstructive, a propulsat scrierea, în accepţia criticii normativ „didacticiste", la rangul celei mai de seamă realizări dramatice a scriitorului. în ordinea esenţelor însă, cea care contează în demersul teoretic-demonstrativ al lui P., exemplar este, pentru destinul modernităţii pe cale de a se naşte, Robespierre - revoluţionarul pur, lipsit de scrupule şi ezitări etice („dialectice"), a cărui unilateralitate caracterială, identificată cu inflexibilitatea ideii de revoluţie, îl apropie de galeria fenomenologică a personajelor substanţiale - de care îl desparte, totuşi, o doză „letală" de schematism convenţional. Este, aşadar, substanţa pandantul filosofic al „fluxului de autenticitate"? Dacă încercările de definire filosofică a substanţei, deşi numeroase, rămân oarecum neclare şi lipsite de originalitate - postulând, în principiu, existenţa unui substrat ultim, unificator al dimensiunilor spaţiale şi temporale, al structurii şi materiei, al fondului şi formei -, autenticitatea camilpetresciană este, în chip explicit, substanţa în actul manifestării sale - dinamismul de natură intuitivă al integrării datului (a faptelor şi întâmplărilor mundane) în ordinea
esenţelor. Operând în oglindă, esenţele, la rândul lor, pot fi redate concretului, care devine, prin aceasta, semnificativ, „substanţial". în plan gnoseologic - conform definiţiei din prefaţa la Teze şi antiteze - autenticitatea, în calitatea sa de proces, nu este altceva decât cercul hermeneutic însuşi, metoda prin care partea anticipează întregul şi îl conţine în chip prezumtiv („intuitiv"), în vreme ce, invers, înţelegerea părţii se revelează doar în lumina comprehensivă a întregului. Gândirea lui P. se refuză, astfel, idealismului transcendental, despărţindu-se de Husserl şi afirmând, diltheyan, individualitatea concretă ca unică realitate eidetică: „esenţele, scrie el în Doctrina substanţei, sunt grupările organice ale senzaţiilor într-un principiu existenţial". în limbaj liric, ideile pot fi „văzute". Pornind de aici, apare evidentă (şi greu de explicat) eroarea lui Vladimir Streinu de a fi despărţit „ideea" - concept care, structurând întreaga operă a lui P., este departe de a fi un simplu ecou platonician, „abstract şi generic" - de căutarea obsesivă a „tensiunii vieţii celei vii", premisă a cărei falsitate l-a condus pe critic către identificarea abuzivă a autenticităţii camilpetresciene cu „trăirismul" scriitorilor generaţiei lui Mircea Eliade. Defectul unui astfel de raţionament provine din
i
mm
SCRIITORII
ROMÂNI
CONTEMPORANI
CAMIL
PETRE,
vi.
fEATRU
■ * * MIOARA
/.ACT VENEŢIAN
DANTON
FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ
■■■I
■
Mi
■H
\
TT
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 196
considerarea a la lettre a textelor din Teze şi antiteze şi îndeosebi a eseului Amintirile colonelului Grigore Lâcusteanu şi amărăciunile calofilismului. De altminteri, chiar P. a semnalat confuzia şi răstălmăcirea sensului specific al viziunii sale despre autenticitate: „în genere tinerii scriitori care au adoptat-o au asimilat-o cu jurnalul, cu povestirea la persoana întâi, cu acel eu care dă punctul de reper şi coordonare momentelor unei povestiri. S-a uitat însă că sunt şi povestiri la persoana întâi care nu sunt autentice. Autenticitatea presupune neapărat substanţialitatea şi de fapt amândouă atributele nu sunt decât moduri de existent ale obiectului." în perspectivă istorico-lite-rară, conceptul construit de P. comportă două aspecte majore, întâi, autenticitatea, aşa cum o demonstrează fără echivoc radicalismul ideatic din Noua structură..., este actul asumat, a cărui reuşită nu mai trebuie argumentată, al despărţirii de modelul tradiţional al literaturii - distanţare a cărei limpezime principială şi luciditate creatoare fac din P. cel mai de seamă romancier modernist român şi, în rivalitate declarată cu
E.	Lovinescu, teoreticianul sincronizării literaturii noastre cu spaţiul spiritual occidental. Egal semnificativă, apoi, este accepţia autenticităţii ca denunţare a estetismului. Recog-noscibile în opera camilpetresciană sub înfăţişările argumen-tative cele mai diverse, incidenţele condamnării estetismului european al sfârşitului de secol XIX - proiecţii ideologic-lite-rare ale experienţei copleşitoare a războiului („Cei întorşi din tranşee încă palizi au arătat că jocurile cu vorbe sunt ridicole şi că ei au văzut direct moartea") - se constituie în reperele sistematice, conştiente şi programate, ale unei ofensive fără întoarcere: de la delimitarea de „moda «poeziei pure»", reprezentată de Mallarme şi Valery (Poezia pură), şi constatarea decesului „teatrului liber şi pasional" antebelic (Criza teatrului românesc), P. ajunge, la capătul unui probatoriu febril, la punerea sub acuzare chiar a ideilor de „dramaticitate" şi „artisticitate", teatrologul imputându-i actriţei Maria Ventura (altminteri considerată o „tragediană superioară" în Fedra lui Racine) patetismul şi exterioritatea unui joc „prea izbitor «frumos»", al cărui formalism declamator trădează uscăciunea sufletească a unei emoţii profesionalizate, lipsite de dimensiunea intelectuală („substanţială") a trăirii interioare. Viaţa nu trebuie despărţită de artă, afirmă el la unison cu mişcările avangardiste, pomenindu-i pe Tristan Tzara şi pe Andre Breton; complexitatea sufletească a unui actor cu adevărat mare este prezentă, în aceeaşi măsură, şi în existenţa sa cotidiană, aşa cum - spune în continuare P. - pentru un boxer antrenamentul nu este o simplă pregătire profesională, ci însuşi modul său de a fi. De aici, intenţia expusă în nota de pe prima pagină a Patului lui Procust - deschizătoare de drumuri în teatrologia secolului a XX-lea - de a aduce pe scenă actori neprofesionişti: „Am avut totdeauna convingerea [...] că «meseria», «meşteşugul», sunt potrivnice artei. în cronicele mele de teatru, de pildă, am cerut adesea, gândind că numai astfel se va regenera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce să-şi recruteze interpreţii principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cât mai ales atrăgând în lumina rampei dintre personalităţile care şi în alte regiuni şi-au
dovedit capacitatea de creaţie." Invitată să apară pe scenă fără studii de actorie, în virtutea inteligenţei de a-şi transpune „înflorirea sensibilităţii" în spontaneitatea trăirii „autentice", doamna T. este îndemnată, cu aceeaşi convingere, să scrie fără „stil" şi chiar fără „talent", în cea mai polemică şi deconcertantă viziune asupra actului creator din literatura noastră: „Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie." Ceea ce vizează, în chip principial, „anticalofilismul" camilpetrescian nu este însă adoptarea naivelor amintiri ale colonelului Lăcusteanu ca exemplu canonic al noii literaturi - scriitorul însuşi atrăgând atenţia, în prefaţa la Teze..., că „emfaza şi verva excesivă" proprii unor articole sunt menite „obţinerii, şi cu silnicie, a audienţei" -, ci dislocarea, posibilă doar prin comparaţie exagerată, a prestigiosului şi strivitorului model cultural maiorescian: eforturile Junimii de a „organiza" şi „înfrumuseţa", scrie P., ieşite din dezgustul faţă de „verbozitatea metisă" şi „mahalagismul cultural" ale epocii postpaşoptiste au condus, odată cu tendinţa de supraevaluare a „caligrafiei stilistice", la „sacrificarea autenticului, a pateticului, a străfundurilor psihologice", ajungând să se osifice apoi în criterii axiologice dogmatice, atotprezente atât în sistemul educaţional, cât şi în critica şi estetica interbelice. Studiul Limba literară - concentrat asupra gestului genezic al lui Titu Maiorescu de a fi despărţit, în mod discriminatoriu, cuvintele „poetice" de cele „prozaice", dând astfel naştere unei lumi culturale împărţite în „clase" -este, într-o simetrie negativă desăvârşită cu „poruncile" întemeietoare ale junimismului, un eseu „în contra direcţiei" literare estetizante, labirintice şi autotelice, a sfârşitului de secol XIX. Frumuseţea unei opere de artă - polemizează P. - nu constă în gradul ei de refracţie (literaturizare) şi distanţare faţă de concreteţea (mediocritatea) mundană, ci în proprietatea termenilor, în coincidenţa „substanţială" dintre „valoarea verbală" (semnificantă) şi „valoarea conţinutului" (semnificată), care, exprimând „cu exactitate" voinţa autorului, conferă scrisului o impresie de trăire (referenţialitate) originară, nemediată. Puse alături de Amintirile... lui Grigore Lăcusteanu şi, păstrând proporţiile, de Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, departe de a revela simplitatea şi prospeţimea sufletului ţărănesc, apar ca fiind „prelucrate" şi „livreşti", tot aşa cum Scrisori către VasileAlecsandri ale lui Ion Ghica şi Ciocoii vechi şi noi, romanul lui Nicolae Filimon, deşi „singurele izbânzi în apropierea de realitate", poartă - şi ele - „stigmatele" estetizante ale retorismului, pitorescului şi voinţei de abstractizare. Rezolvarea întregii probleme nu poate veni decât prin abandonarea irevocabilă - într-un act purificator convergent teleologic cu automatismul psihologic suprarealist (indicat ca o soluţie viabilă) - a „«viciului» stilului": despărţirea de Maiorescu, teoretizată de P. cu determinarea spiritului unei culturi conştiente de propria sa maturitate, este, în evoluţia literaturii române, celălalt versant ideologic al unei lupte „mitice" în cadrul căreia, având de partea sa prestigiul
197 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
incontestabil al şefului de şcoală, Lovinescu părea unicul erou civilizator. Poate fi atribuită, prin urmare, impresia de „discordanţă" compoziţională provocată de scrisul lui P. aspectului heteromorf al confluenţei dintre „urmele" aluvionare, înşelătoare şi persistente, ale convenţiilor tradiţionaliste şi debitul, aflat în continuă ascendenţă, al „mareei" moderniste? în bună măsură, da. Pentru a răspunde însă pe de-a-ntregul întrebării sugerate de Perpessicius, trebuie prevenită, înainte de toate, o posibilă eroare logică. „Fluxul de autenticitate" - adevăratul responsabil pentru disfuncţiona-litatea instrumentelor şi confuzia „măsurătorilor" critice interbelice - şi conceptul de autenticitate sunt două lucruri distincte, la fel cum „fluxul conştiinţei" - mai apropiat de constelaţiile inconştientului decât de caracterul disociativ al intelectului - nu suportă operaţia de echivalare cu ideea de conştiinţă. Dacă autenticitatea camilpetresciană poate fi explicitată ca aproximare infinitezimală a convergenţei, în individualitate monadică, a întregului (ideatic) şi părţii (contingente), a esenţei şi imanenţei, „fluidul" care antrenează ipostazele sale literare - traversând barierele celulare ale formalismelor categoriale - are natura misterioasă, obscură şi aluzivă a unui substrat plasmatic, a unui lichid interstiţial care,
îmbibând porozitatea constitutivă a scrierii şi asigurând „comunicarea neîntreruptă" între straturile romanului-palimpsest, „ignoră", cu inteligenţa penetrantă a vitalităţii, însemnele şi limitele de demarcaţie ale paradigmelor retorice consacrate. De aceea, mai degrabă decât analizate ca romane, piese de teatru sau poeme - în sensul generic-convenţional al ideii de „carte" -, scrierile lui P. îşi dezvăluie pluralismele conceptuale şi multiplicităţile semnificante atunci când sunt citite, postmodern, ca „texte". (O asemenea lectură nu poate decât să lase deoparte, ca inutile, eforturile clasicizante ale unei părţi semnificative a criticii româneşti postbelice, lansate în „desanturi" de recuperare a „calapoadelor" literare neglijate de autor, operaţii cvasiprocustiene de înscriere a operelor sale în formele unor tipare retorice reproiectate.) Cartea este un obiect închis şi finit; textul, dimpotrivă, este o curgere infinită, un „flux" fără început şi fără sfârşit. Cartea are sensuri precise
-	reflexii structural-lingvistice ale unor semnificaţii de tip reprezentativ şi reproductiv; textul este o maşină producătoare de sensuri - o entitate cu caracter entropie -, ale cărui semnificaţii, departe de a putea fi sistematizate, proliferează continuu prin schizoidie şi diseminare, într-un proteism lipsit de determinări pretabile la clasificare. în lumina viziunii camilpetresciene, care opune literaturii realist-mimetice („tradiţionale") - finită, masivă şi static-convenţională -, şi chiar modernităţii înseşi (într-un interviu din „Floarea de foc", 1932), devenirea, polimorfismul şi „nervozitatea" literaturii „substanţiale", textul este suprafaţa fenomenală, aflată într-o permanentă expansiune, generată de procesele de „convergenţă" şi „precipitare" fenomenologică, e textura eterică şi învăluitoare, lingvistică şi ideologică în aceeaşi măsură, a unei strategii (postmoderne) de tip carismatic. Dacă romanele Ion sau Răscoala ale lui Rebreanu conving, cele camilpetresciene seduc. Celălalt aspect, mai dificil de izolat analitic, al „fluxului de autenticitate", vădeşte consistenţa difuză şi ocurenţa enigmatică ale unei pulsaţii fascinatorii. Preţuindu-se, înainte de toate, ca intelectual, P. îşi proiectează, încă de pe băncile Universităţii, evoluţia gândirii conform unei scheme ordonatoare hegeliene - dezvăluită, în 1943, revistei „Vremea" („voi scrie până la 25 de ani versuri [...]; între 25-35 de ani teatru [...]; între 35-40 de ani romane [...]. Şi abia la 40 de ani mă voi întoarce la filosofie") -, în cadrul căreia poezia, dramaturgia şi proza se constituie în treptele simbolice ale ascensiunii spiritului către „momentul" substanţial, iluminant şi integrator, al revenirii la propriul sine - „clipa" extatică a cunoaşterii absolute. (De altminteri, scriitorul nu şi-a ascuns niciodată convingerea că literatura nu este un scop în sine -declarând chiar, în „Floarea de foc", că „arta n-are ca rost al ei frumosul"; dimpotrivă, ca formă a cunoaşterii, orice artă vizează, „somnambulic", ceva care îi rămâne, mereu, exterior.) Şi, la fel cum momentele evoluţiei spiritului, în filosofia hegeliană, sunt lăsate în urmă pe măsura circumscrierii lor în formele artei, religiei şi filosofiei, genurile şi epocile literare sunt, la rândul lor, negate şi „depăşite" - „încapsulate" prin Aufhebung - în orizontul finalist, vizionar-apocaliptic, al morţii literaturii şi artei: „Din convingere profundă, de ordin dialectic
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 198
-	spune P. într-un interviu acordat „României literare" (1933) cred că toată arta e caducă." „Fluxul de autenticitate" este, în acest sens, „restul" fenomenologic opiaceu, „toxic" şi fascinant, care, eludând întotdeauna convenţiile şi limitările tabelelor taxinomice, conturează, mistic, promisiunea unui „dincolo" de factură transliterară - a „mai-mult-decât- literaturităţii".
Temperament psihologic, autorul Patului lui Procust aduce în romanele sale, ca şi maestrul său, marele magician al psihologismului francez Marcel Proust, o psihologie în spaţiu, în care trecutul cu amintirile lui se incorporează prezentului, se interpolează şi iarăşi cade în umbră, fără ca, în tot acest joc de tuburi telescopice, impresia de prim-plan şi de reliefai oricăruia dintre obiective să se umbrească. Nu „psihologia plană", a lui Stendhal, cât psihologia ramificată, de virtuoză trecere dintr-un registru sufletesc în altul, psihologia proustiană, pe care autorul Patului lui Procust o posedă în toate tainele ei şi care singură poate să ajute la reconstituirea „timpului pierdut", în sensul de trăit şi căzut în penumbrele amintirii, cum este marea orchestraţie a lui Proust, cum sunt cele două suite, de până azi, ale romanelor d-lui Camil Petrescu.
Perpessicius
Care este însuşirea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Este aceea de a fi o proză superioară. Un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică dar şi naiv, cu inocenţe (şi cu talent) de poet, vorbeşte despre dragostea lui, despre femeie, aşa cum o vede el, despre oameni, despre naşterea pământului din haos etc., şi din acest monolog nervos se desprinde încetul cu încetul o viaţă sufletească, indeterminată dar reală, un soi de simfonie intelectuală, care te surprinde prin exactitatea cu care elemente disparate se întreţes, care te încântă prin plăcerea ce poate rezulta din clarităţile psihice. Camil Petrescu a adoptat aici stilul clasic francez al analizei şi dacă uşurinţa supără puţin, meritul de inovator este incontestabil.
G. Călinescu
Spre deosebire de Rebreanu, de d-na Bengescu, de Gib Mihăescu, ceea ce izbuteşte mai bine autorul Ultimei nopţi de dragoste... nu este atât afundarea în regiunile obscure ale conştiinţei, cât exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea complexelor sufleteşti tipice, întocmai ca moraliştii clasici, dar, evident, în primul rând cu mijloacele de naraţiune şi prezentare ale unui romancier, analiza sa se aplică asupra marilor pasiuni umane, în care lămureşte elementele constitutive, în treptata lor însumare, cu un adevărat „spirit de geometrie".
Tudor Vianu
SCRIERI: Versuri. îdeea. Ciclul morţii, Bucureşti, 1923; Suflete tari (Nebunia lui Andrei Pietraru), Bucureşti, 1925; Mitică Popescu, Bucureşti, 1928; Substanţialism, Bucureşti, 1928; Teatru, Bucureşti, 1929; Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, I-II, Bucureşti, 1930; Danton, Bucureşti, 1931; Transcendentalia, Bucureşti, 1931; Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, Bucureşti, 1933; Patul lui Procust, I-II, Bucureşti, 1933; ed.2,1, Bucureşti, 1933; Rapid-Constantinopol-Bioram. Simplu itinerar pentru uzul bucureştenilor, Bucureşti, 1933; Teze şi
antiteze, Bucureşti, 1936; ed. îngr. şi pref. Aurel Petrescu, Bucureşti, 1971; Modalitatea estetică a teatrului, Bucureşti, 1937; Mioara sau Toată lumea e sinceră la douăzeci de ani, Bucureşti, 1943; Teatru, I-III, Bucureşti, 1946-1947; Băicescu, Bucureşti, 1948; Cei care plătesc cu viaţa, Bucureşti, 1949; Tumul de fildeş, Bucureşti, 1950; Nuvele, Bucureşti, 1953; Un om între oameni, I—III, Bucureşti, 1953-1957; File de viaţă, Bucureşti, 1954; Nuvele, Bucureşti, 1956; Caragiale în vremea lui, Bucureşti, 1957; Versuri, postfaţa autorului, Bucureşti, 1957; Teatru, I-IV, introd. Horia Bratu şi
V.	Moglescu, Bucureşti, 1957-1959; Opinii şi atitudini, îngr. şi pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1962; Papuciada, Bucureşti, 1966j|Opere, I-VI, îngr. Al. Rosetti şi Liviu Călin, introd. Liviu Călin, Bucureşti, 1973-1983; Teatru, I-III, îngr. şi introd. Aurel Petrescu, Bucureşti, 1973; Maxime şi reflecţii, îngr. şi pref. Aurel Petrescu, Bucureşti, 1975; Note zilnice (1927-1940), îngr. şi pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1975; ed. îngr. şi pref. Florica Ichim, Bucureşti, 2003; Trei primăveri, îngr. şi introd. Simion Dima, Timişoara, 1975; Documente literare, îngr. Al. Bojin şi Florica Ichim, Bucureşti, 1979; Publicistică, I, îngr. Florica Ichim, Bucureşti, 1984; Doctrina substanţei, I-II, îngr. Florica Ichim şi Vasile Dem. Zamfirescu, introd. Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, 1988. Traduceri: D. I. Pisarev, Studii filosofice şi politico-sociale, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Tamara Gane); P. Malearevschi, Ajunul furtunii, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ada Steinberg).
Repere bibliografice: Vianu, Opere, I, 265-273, III, 238-241, V, 144-151, 321-329; Lovinescu, Critice, VII, 25-28; Emanoil Ciomac, Camil Petrescu, poetul, RWR, 1921,5; Aderca, Contribuţii, 1, 156-165,
480-481,	509-510, 622-623, II, 187-189, 238-241, 287-288, 312-316, 321-323; Davidescu, Aspecte, 496-498; Ion Marin Sadoveanu, „Suflete tari", RWR, 1922, 15; Ion Vinea, „Suflete tari", FLR, 1922, 21; Perpessicius, Opere, II, 17-21, 107-110, 391-394, IV, 287-292, V, 207-210, 226-229, VI, 128-133, 224-226, 379-380; Emanoil Ciomac, Camil Petrescu şi poezia morţii, RWR, 1923, 4; Şerban Cioculescu, „ Versuri", FCI, 1923,5; Alexandru Bilciurescu, Un poet decadent: Camil Petrescu, „Clipa", 1923,1; Dem. Theodorescu, „ Versuri", ADV, 1923,11 950; Holban, Opere, III, 173-174; Mircea Ştefănescu, Teatrul d-lui Camil Petrescu, „îndreptarea", 1925, 102-104; Lovinescu, Ist. lit. rom.cont., II, 282-284, III, 407-414; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 165-173; Pamfil Şeicaru, „Mioara", CU, 1926, 610; Romulus Seişanu, „Mioara", U, 1926,264; A. de Herz, „Mioara", DMN, 1926,7170; Emil D. Fagure, „Mioara", LUT, 1926,1484; Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti 1927,195-202; Emil D. Fagure, „Mitică Popescu", LUT, 1928, 1901; Tita Bobeş, „Mitică Popescu", „Politica", 1928,555; Petru Comamescu, Un om imposibil, „Politica", 1928, 640; Streinu, Pagini, I, 209-215, II, 366-368, III, 132-137, IV, 144-151; Mihail Sebastian, „Mioara", CN, 1929,86; Şerban Cioculescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", ADV, 1930,14 386; Constantinescu, Scrieri, IV, 248-274, VI, 199; Călinescu, Cronici, 1,259, 308-311, II, 188-193; Şuluţiu, Scriitori, 284-296, 369-378; Boz, Cartea,
87-99; Sebastian, Eseuri, 384-398; Sebastian, Jurnal, 381-387,511-513; G. M. Zamfirescu, Mărturisiri în contemporaneitate, Bucureşti, .1938,
196-206; Mărgărita Miller-Verghy, „Danton", RVS, 1932, 1-2; Călinescu, Ulysse, 88, 112-116, 150-154; Şerban Cioculescu, „Transcendentalia", ADV, 1932, 14 796; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932,106-117; Eugen Jebeleanu, „Patul lui Procust". Domnul Camil Petrescu despre noul său roman şi despre altele, „România literară", 1933, 51; Şerban Cioculescu, „Patul lui Procust", ADV, 1933,14 386; Petru Comamescu, Camil Petrescu, romancier, „România literară", 1933, 53; Petre Pandrea, Atitudini şi controverse, Bucureşti, 1982,455-457; Al. Robot, „Patul lui Procust", RP, 1933, 4530; Rebreanu, Opere, III,
481-482;	Mircea Eliade, Itinerarii şi reportagii, VRA, 1933, 285; Papadima, Creatorii, 179-185; C. Gerota, „Rapid-Constantinopol-
199 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
Bioram", „Calendarul", 1933,381; EugenIonescu, Nu, Bucureşti, 1934,
95-158; IorgaIst.lit.cont. (1934), II, 252; Dragoş Protopopescu, „Tezeşi antiteze", PRV, 1936, 410; Lovinescu Ist.lit.rom.cont., 67, 130-131, 307-308,367-368; Mircea Ştefănescu, „Suflete tari", „Ordinea", 1937, 1735; Biberi, Etudes, 75-78; Anton Dumitriu, „Husserl", „Lumea românească", 1938, 446; Ovidiu Papadima, „Modalitatea estetică a teatrului", G, 1938,3; Ion Biberi, „Modalitatea estetică a teatrului", VR, 1938, 9; Munteano, Panorama, 246-248; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 658-666, Ist.lit. (1982), 743-750; Traian Vărăşteanu, Camil Petrescu şi teatrul substanţialist, VAA, 1942,444; Arghezi, Scrieri, XXVII, 328-334, XXVIII, 431-435; DanPetraşincu, Cazul Camil Petrescu sau Cum se pierde o inteligenţă, VAA, 1943,660; Ion Vinea, Reluarea „Mioarei", VAA, 1943, 733; N. Carandino, „Mioara", „Bis", 1943, 31; Cioculescu, Aspecte, 706-708; Al. Anestin, „Iată femeia pe care o iubesc", „Ordinea", 1944, 3571; Şerban Cioculescu, „Mitică Popescu", „Semnalul", 1945,1106; Ion Marin Sadoveanu, „Băicescu", U, 1949,90; Tudor Şoimaru, „Băicescu", ADV, 1949,17 480; N. Tertulian, Unele probleme în legătură cu opera lui Camil Petrescu, CNT, 1950, 218; Călinescu, Literatura, 88-90; Liviu Călin, Pornind de la clasici, Bucureşti, 1957,54-74; Dumitru Solomon, Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu, Bucureşti, 1958; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 378-396; Camil Baltazar, Contemporan cu ei, Bucureşti, 1962, 79-98; B. Elvin, Camil Petrescu, Bucureşti, 1962; C. Mihalache, Camil Petrescu, profesor şi ziarist la Timişoara, Bucureşti, 1964; Ov. S. Crohmălniceanu, Curs de istorie a literaturii române, Bucureşti, 1964, 417-462; Crin Teodorescu, Revelaţia începuturilor, TTR, 1965, 2; Călinescu, Aspecte, 124-136; Micu-Manolescu, Literatura, 159-163; Cioculescu, Varietăţi,
344-349; Negoiţescu, Scriitori, 250-255; Căprariu, Jurnal, 31-44; Cio-banu, Nuvela, 147-160; Ciopraga, Portrete, 173-202; Crohmălniceanu, Literatura, I (1967), 469-513,657-659; Georgescu, Polivalenţa, 187-216; Oprea, Mişcarea, 121-139; Regman, Cărţi, 155-162; Al. Bojin, Studii de stil şi limbă literară, Bucureşti, 1968,189-224; Constant Ionescu, Camil Petrescu. Amintiri şi comentarii, Bucureşti, 1968; Manolescu, Metamorfozele, 49-54; Mincu, Critice, I, 186-188; Piru, Panorama, 414-426; AL Rosetti, Cartea albă, Bucureşti, 1968,49-61; N. Tertulian, Eseuri, Bucureşti, 1968, 250-313; Balotă, Euphorion, 350-364; Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Bucureşti, 1969, 123-167, 257-260; Brădăţeanu, Comedia, 332-340; Georgeta Horodincă, Structuri libere, Bucureşti, 1970, 29-40; Paleologu, Spiritul, 109-145; Zaciu, Glose, 146-164; Mihail Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu, Bucureşti, 1971; George, Semne, 93-193; Martin, Poeţi, II, 25-32; Oprea, 5 prozatori, 155-199; Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, Bucureşti, 1971, 102, 433-437, passim; Stănescu, Cronici, 19-23; Liviu Călin, Portrete şi opinii literare, Bucureşti, 1972,142-157; Ciobanu, Panoramic, 413-426; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 437-478; Doinaş, Poezie, 84-86; Muthu, Orientări, 68-71; Vasile Netea, Interviuri literare, Bucureşti, 1972,231-252; Paleologu, Bunul simţ, 81-84, 162-165; Protopopescu, Volumul, 31-48; Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Bucureşti, 1972; Marian Popa, Camil Petrescu, Bucureşti, 1972; Camil Petrescu interpretat de..., îngr. şi pref. Liviu Călin, Bucureşti, 1972; Rotaru, O ist.,
II,	609-638; Bratu, Ipoteze, 373-392; Carianopol, Scriitori, I, 7-21; Ciopraga, Personalitatea, 197-205; George, Sfârşitul, I, 188-193, II,
229-239, III, 146-148, IV, 185-195; Georgescu, Printre cărţi, 81-92; Petrescu, Scriitori, 120-124; Piru, Varia, II, 276-284, 286-288; Raicu, Structuri, 36-51; Ion Sârbu, Camil Petrescu, Bucureşti, 1973; Ştefănescu, Momente, 112-153, 191-230; Ungheanu, Pădurea, 187-196; Zaciu, Bivuac, 26-30, 169-178; Martin, Metonimii, 300-303; Popa, Spaţii,
84-99; Cioculescu, Amintiri, 188-212; Valeriu Râpeanu, Interpretări şi înţelesuri, Bucureşti, 1975,191-195; Taşcu, Incidenţe, 109-122; Zaciu, Lecturi, 86-110; Ovidiu Ghidirmic, Camil Petrescu sau Patosul lucidităţii,
Bucureşti, 1975; Simion, Scriitori, II, 171-202; Pop, Transcrieri, 77-86; Săndulescu, Continuităţi, 175-183; Steinhardt, între viaţă, 39-41; Liviu Călin, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Bucureşti, 1976; Ciobanu, însemne, I, 46-56; Cristea, Arcadia, 149-165; Papu, Clasicii, 189-195; Tudor-Anton, Ipostaze, 180-187; Vartic, Spectacol, 43-47; Vlad, Lectura, 181-184; Baltag, Polemos, 107-111; Micu, Lecturi, 113-135; Protopopescu, Romanul, 144-165; Ungureanu, Contextul, 129-142; Brădăţeanu, Istoria, II, 199-233; Cioculescu, Itinerar, III, 213-217, IV, 296-307; Camil Petrescu. Din laboratorul de creaţie al scriitorului, îngr. Al. Bojin şi Florica Ichim, Bucureşti, 1979; Mancaş, Teatrul, 111-122; Manolescu, Arca, 1,33-34, passim, II, 61-130, passim, III, 22-24, passim; Micu, Scriitori, 128-148; Ornea, Tradiţionalism, 206-216, 218-221, 404-408; Paleologu, Ipoteze, 283-287; Marius Robescu, Autori şi spectacole, Bucureşti, 1980, 86-90; Şerban, Ispita, 79-86; Ungureanu, Imediata, 1,29-41; Irina Petraş, Proza lui Camil Petrescu, Cluj-Napoca/ 1981; Piru, Ist. Ut., 215-219; Scrisori către Camil Petrescu, I-II, îngr. şi pref. Florica Ichim, Bucureşti, 1981; Creţu, Constructori, 141-194,
217-231, 266-269, passim; Săndulescu, Portrete, 260-267; Valentin Taşcu, Procesul de desocializare a personajului camilpetrescian, DFC, 172-189; Dimisianu, Lecturi, 79-91; Grigurcu, între critici, 71-79; Lăzărescu, Romanul, 70-91; Niţescu, Atitudini, 25-42; Paleologu, Alchimia, 72-80; Ţeposu, Viaţa, 63-73; Mihai Zamfir, Ultimul Camil Petrescu, RL, 1984,9; Crohmălniceanu, Cinci prozatori, 165-210; Camil Petrescu, îngr. şi pref. Paul Dugneanu, Bucureşti, 1984; Leonte, Prozatori, 1,32-49,171-173; [Camil Petrescu], CREL, 1985,3 (semnează Aurel Petrescu, Liviu Papadima, Călin Andrei Mihăilescu, Rodica Zafiu, Liviu Petrescu ş.a.); Iorgulescu, Prezent, 7-18; Ornea, Actualitatea, 118-122,159-164; Rachieru, Vocaţia, 208-217; Ungureanu, Proza rom., 1,58-90; Anghelescu, Lectura, 178-182; Călinescu, Biblioteci, 102-107; Ion Ianoşi, Literatură şi filosofie, Bucureşti, 1986, 182-231; Scarlat, Ist. poeziei, III, 108-112; Popa, Clasici, 38-41; Dimisianu, Subiecte, 58-75,278-279; Tihan, Apropierea, 34-39; Craia, Feţele, 82-86; Maria Vodă Căpuşan, Camil Petrescu. Realia, Bucureşti, 1988; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 252-258; Holban, Literatura, 126-135; Lovinescu, Unde scurte, I, 114-117, II, 113-117; Mircea Zaciu, Procesul „tovarăşului Camil", APF, 1990,2; Negoiţescu, Ist. Ut., 1,248-250; Micu, în căutarea, 1,5-12,151-195; Mihai Zamfir, Camil Petrescu postbelic, RL, 1993,12; Ierunca, Subiect, 183-186; Pamfil, Spaţialitate, 106-130, passim; Zaharia-Filipaş, Retorică, 185-211,223-256; Lovinescu, Sburătorul, 1,3, 4, 5, passim, II, 7, 8,10, passim, III, 7, 8, 9,10, passim; Poantă, Scriitori, 23-25; Alex. Ştefănescu, Camil Petrescu, RL, 1994,15; Mihai Zamfir, Demolator şi constructor, RL, 1994,15; Geo Şerban, Alte zile din romanul războiului, RL, 1994,15; Barbu Cioculescu, Un centenar discontinuu, RL, 1994, 15; Gheorghe Grigurcu, Camil Petrescu sub zodia contradicţiei imperturbabile, RL, 1994,15; Eugen Simion, Un martir al lucidităţii, CC, 1994,4-5; Irina Petraş, „Neted ca moartea", ST, 1994,4-5; C. Trandafir, Pluralitatea perspectivelor, ST, 1994, 4-5; Gheorghe Glodeanu, Poetica autenticităţii, ST, 1994,4-5; Liviu Petrescu, Camil Petrescu şi poezia pură, CC, 1995, 6-8; Al. Balaci, „Jurnalul" lui Camil Petrescu, CC, 1994,
6-8;Mircea Popa, Camil Petrescu şi tehnica romanului, VR, 1994, 7-8; Edgar Papu, Scriitori-filosofi în cultura română, Craiova, 1994, 42-55; Irina Petraş, Camil Petrescu. Schiţe pentru un portret, Bucureşti, 1994; Zaciu, Clasici, 185-205; Micu, Scurtă ist, II, 176-188; Borbely, Grădina, 38-44; Mănucă, Analogii, 189-193; Irina Petraş, Ştiinţa morţii, Cluj-Napoca, 1995, 140-163; Ion Apetroaie, Literatură şi reflexivitate, Iaşi, 1996, 120-131; Mircea Muthu, Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti,
1996,	58-61; Mihail Sebastian, Jurnal, îngr. Gabriela Omăt, pref. L. Volovici, Bucureşti, 1996, 45-46, 67-68, passim; Theodor Codreanu, Provocarea valorilor, Galaţi, 1997,173-192; Gheorghe Grigurcu, A doua viaţă, Bucureşti, 1997, 287-298; Cosma, Romanul, II, 118-123; Dicţ.
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 200
analitic, 1, 14-16, 267-270, II, 289-290, III, 297-300, IV, 176-178, 284-286, 308-314, 369-370; Glodeanu, Poetica, 193-217; Procesul „tovarăşului Camil". Teatru documentar în stare naturală, îngr. Ion Var tic, pref. Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 1998; Ioana Pârvulescu, Alfabetul doamnelor. De la Doamna B. la Doamna T., Bucureşti, 1999, passim; Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucureşti,
1999,345-390; Lovinescu, Sburătorul, IV, 9,13, passim, V, 54,62, passim,
VI,	12,21, passim; Dicţ esenţial, 638-645; Ghiţulescu, Istoria, 65-73; Nae Antonescu, Scriitori şi reviste din perioada interbelică, Iaşi, 2001,211-224; Adela Hagiu, Roman şi mit la Camil Petrescu, Iaşi, 2001; Cipriana Petre, Didascalia în opera lui Camil Petrescu, Cluj-Napoca, 2001; Popa, Ist. Ut., I, 680-687; Anton Adămuţ, Ce nu este metoda lui Camil Petrescu, CL, 2002,12; Săndulescu, Memorialişti, 200-203.	L.	H.
PETRESCU, Cezar (1.XII.1892, Hodora, j. Iaşi - 9. III.1961, Bucureşti), prozator, gazetar şi traducător. Este fiul Olgăi, fiica senatorului liberal Iordache Comoniţă, moşier şi arendaş, şi al lui Dimitrie D. Petrescu, doctor în ştiinţe agricole la Paris. După două clase primare pregătite acasă (1899-1901) şi două la Roman (1901-1903), începe gimnaziul la Liceul Internat din Iaşi (1903-1904), îşi continuă învăţătura la Roman (1904-1907) şi iarăşi la Iaşi, la Liceul Naţional (1907-1910), cu ultima clasă în particular. Urmează Facultatea de Drept la Universitatea din
Iaşi (1911-1914). Este codirector la revista „Hiena" (1919), redactor la „Adevărul", „Dimineaţa", „Bucovina", „Ţara nouă", la ziarul „Voinţa" (1920) din Cluj, aici înfiinţând în mai 1921, împreună cu Gib I. Mihăescu, Adrian Maniu ş.a., revista „Gândirea". Redactor la ziarele „Cuvântul" şi „Curentul" (1928), mai târziu director al cotidianului politic şi literar „România" (1938-1940) şi al revistei „România literară" (1939-1940), funcţionează un timp şi ca secretar general în Ministerul Artelor (1936). Debutează cu povestirea Scrisori, publicată în „Sămănătorul" (1907), iar prima carte, Scrisorile unui răzeş, îi apare în 1922. Confraţii i-au creat lui P. legenda unui om monden, bogat, client al cazinourilor, căsătorit de cinci ori, privind lumea din goana unui Buick, în care era fotografiat uneori alături de soţiile sale mai mult sau mai puţin tinere. Realitatea pare alta, el fiind dacă nu un personaj cu un destin tragic, oricum cu unul sinuos şi contorsionat, căruia viaţa îi serveşte din când în când mari amărăciuni. Se naşte într-o familie bogată, dar se simte bine în gazetele de stânga, nemulţumindu-şi familia. Este ameninţat cu puşcăria pentru o vină pe care nu ar fi avut-o. încearcă să se sinucidă la douăzeci şi opt de ani, dar este salvat printr-un miracol. îşi sacrifică relaţiile cu mama pentru a se căsători cu iubita săracă, dar grijile existenţei îl fac să călătorească foarte mult, fiind alături de tânăra sa soţie prea puţin timp până la moartea neaşteptată a acesteia (1921). Adolescenţa şi tinereţea îi vor sta sub semnul crizelor de tuberculoză osoasă. Mai târziu, când îşi câştigase cu multă muncă autoritatea de romancier de succes, cedează unei dictaturi fără glorie precum cea a lui Carol al II-lea, conducându-i gazetele oficiale, pentru ca după război să se supună uneia de-a dreptul funeste, care, e drept, îl făcea în 1955 academician. în 1940 i se întâmplase ceva şi mai cumplit: unicul său fiu, Aurel Teodor Petrescu, nemulţumit că P. nu e de acord cu căsătoria sa înainte de a-şi termina studiile, îşi împuşcă iubita şi se sinucide, fără norocul de a putea fi salvat, ca odinioară tatăl său. Ulterior P. mai are neşansa să îşi vadă cea mai apropiată dintre surori condamnată politic la închisoare pe viaţă, concomitent cu fuga peste graniţă a celei de-a patra soţii. Moare de infarct în timp ce lucra la un stufos roman tezist (Vladim sau Drumul pierdut), care avea aproape trei mii de pagini (şi peste zece mii de file cu variante).
P. îşi considera prima carte, Scrisorile unui răzeş, „ca o lichidare a influenţei sadoveniste". La nivelul expresiei, al scriiturii, procesul desprinderii de sămănătorism, pe care prozatorul şi-l impune în nuvelele din Drumul cu plopi (1924), se vădeşte un veritabil salt, cu rezultate notabile. Fructificând buna experienţă a nuvelisticii europene (de la Guy de Maupassant la Leonid Andreev), P. uzează acum cu precădere de modalităţile prozei de analiză, având ca obiect de studiu „omul interior". Făcuse paşi în această direcţie încă din Scrisorile unui răzeş, dar prin intermediul unor eroi involuaţi spiritual (Râsul) sau al unor naturi elementare, cu o anume linearitate a cazuisticii sufleteşti (Socoteala). Drumul cu plopi schimbă perspectiva. „Omul interior" este aici un citadin, în genere intelectual, capabil de o complicată mecanică sufletească, mai elastică şi mai imprevizibilă. Ideologic însă,
201 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
prozatorul nu părăseşte cu totul orbita sămănătoristă. Se simte din modul în care personajele se raportează la oraş, din desele incursiuni întreprinse în memoria lor patriarhală, din prezenţa unor dezrădăcinaţi reali sau disimulaţi. Autorul are pretenţia de a descoperi în realitatea contingenţă un fenomen nou, de inadaptare cu extensie colectivă, datorat unei disjuncţii între ritmul rapid al civilizaţiei şi cel individual, mai lent. Sortit acestei „tragedii", contemporanul său, omul secolului al XX-lea, îi apare, peste ierarhii şi clase sociale, un incurabil inadaptat, cu echilibrul lăuntric devastat de efortul sisific pe care îl face în vederea alinierii la ordinea mereu în metamorfoză a lumii exterioare. Acesta este teritoriul de emergenţă al figuraţiei învinşilor, pentru care P. manifestă o adevărată predilecţie, începând cu protagoniştii elegiaci din Scrisorile unui răzeş şi sfârşind cu cei mai cunoscuţi eroi ai romanelor sale: sinucigaşul Radu Comşa din întunecare (I-II, 1927-1928), retrasul din lume Paul I. Năgară din Cheia visurilor (1935), iluminaţii tranşeelor din Ochii strigoiului (I-III, 1942) ş.a. Fatalitatea este însă justificarea „planetară" a crizei. Pentru a o face mai plauzibilă, prozatorul îi găseşte şi o justificare specific autohtonă. El vede iradiind şi lucrând în insul carpato-pontic, sub forma unui conflict temperamental, milenarul dualism geografic Occident - Orient. Cu cel de-al treilea volum de nuvele şi povestiri, Omul din vis (1925), P. surprinde din nou prin schimbarea registrului narativ; de la schiţe şi povestiri elegiac sămănătoriste şi nuvele în directă tradiţie maupassan-tiană trece brusc, prin descoperirea psihanalizei, la texte de cutezantă introspecţie psihopatologică. Sensibil la orice simptom de remaniere epică (fenomen pus în evidenţă şi de publicistica sa), scriitorul urmăreşte nu numai prioritatea în informaţie, ci şi o veritabilă competenţă retorică în materie. Conceptele cu care operează vor fi însă întrucâtva difuze, conturate prin coroborarea unor surse şi puncte de vedere nu totdeauna congruente. Câteva constante pot fi disociate totuşi cu uşurinţă. P. închipuie, de pildă, insul social dedublat faţă de eul său latent, pe care îl resimte traumatic un celălalt, un altul. Când perspectiva asupra personajului se revendică mai ales dintr-o direcţie freudiană, eul subliminal îi apare ca depozitar al unei experienţe elementare, urcând fie din refulări individuale infantile, fie din tare filogenetice (Râsul, Adevărul, Fereastra, Somnul ş.a.). Atunci când îi preferă ipostaza de factor moderator, de instanţă superioară dominând, ba chiar admonestând moral fiinţa socială (Păianjenul negru, Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra ş.a.), orientarea pare să sugereze apropierea de viziunea poetului şi cercetătorului englez
F.W.H. Myers, foarte popular în Europa prin lucrarea postumă Personalitatea umană şi oarecum la modă după 1921, când Andre Breton îl preia, cu unele corecţii pozitiviste, în teoriile sale asupra automatismului psihic. în ambele cazuri se vizează un singur scop: explorarea teritoriului de dincolo de conştiinţă. Dar partea de umbră, subiacentă, a conştiinţei se lasă greu descifrată, impunând prin imprevizibil şi fantasticitate. Aceasta este, de altfel, şi posibila explicaţie a expresiei „fantasticul interior", cu care scriitorul îşi particularizează un
întreg ciclu de opere. O alteritate crescândă, perfecţionată, excesivă colorează acum tot mai intens manifestarea personajelor, depărtându-le de linearitatea tipologică sămănătoristă, în acelaşi timp, preocupat de inferioritatea lor, autorul nu mai are suport pentru tirade poematice, textul câştigând rapid în epicitate. Efectele reformulării de atitudine sunt receptate de textele scrise sau revăzute în această perioadă şi care vor intra în culegerile de nuvele editate până spre anul 1930 - Aranca, ştima lacurilor (1927), Somnul (1927), Omul care şi-a găsit umbra (1928) -, chiar de unele romane - Simfonia fantastică (1929), Baletul mecanic (I-II, 1931). Şi personajele din întunecare, elaborat în această epocă, dezbat cu dezinvoltură ultimele teorii asupra mecanismului de configurare a visului, iar convertirea romancierului nu trece neobservată. Prozator de formaţie tradiţionalist-sadovenistă, investigând realitatea prioritar social şi comportamentist, P. ajunge să preţuiască revelaţiile psihanalizei şi să facă o pasiune pentru explorarea abisului vieţii interioare. Omul din vis este o nuvelă fantastică numai în măsura în care exploatează o ipoteză asupra subconştientului uman. Protagonistul acuză o gravă stare de decompensare psihică, cauzată de revenirea obsesivă a unui laitmotiv din visele sale infantile. Textul pendulează cu supleţe între registrul realului şi cel al fantasticului, graniţa între ele având o anume fragilitate. Visul fiind o formă de expresie şi manifestare a subconştientului, omul care apare în somn nu ar fi altceva decât un mesager oniric al unei realităţi viitoare, trăită ulterior în concreteţea ei istorică. Se vede de aici cât de iconoclast este scriitorul la 1925 în materie de problematică şi cât de mult îşi propune să mute jaloanele gramaticii narative în această direcţie. Tot la o potenţialitate vizionară, profetică, a subconştientului face aluzie şi nuvela Aranca, ştima lacurilor, dar într-o manieră mai sinuoasă şi cu o vizibilă aplecare către fantasticul de factură gotică. Intr-o ambianţă incert radcliffiană şi sub efectul unui vin vechi de Tokay, personajul central se simte provocat de spiritul unei moarte care, dispărută fără urmă (sinucigaşă sau victimă a unei crime), nu îşi găsise, conform mentalităţii creştine, liniştea unui mormânt. Coşmarul unei urmăriri nocturne îl face descoperitorul mult căutatului cadavru şi pacificatorul locurilor. Dar aventura sa funambulescă are aspectul unei transe hipnotice, care pune în funcţie facultăţi excepţionale de clarviziune. Trezit, conştient adică, nu se recunoaşte în nici una din etapele incursiunii şi află amănunte care îl consternează. Fusese, aşadar, instrumentul unei influenţe oculte, a unui fluid cosmic, în sensul ipotezelor de magie neagră. Premisa teoretică a nuvelei predispune, ca şi în Omul din vis, la depăşirea lejeră a firescului, a verosimilului. Prozatorul exploatează această deschidere îndeosebi în direcţia fantasticului terifiant, redescoperind convenţiile literaturii romantice, dar folosindu-le într-o convergenţă insolită şi modernă. în confruntare cu un subconştient insidios şi agresiv trăiesc şi personajele nuvelei Somnul, anticipând intransigenţa morală a eroilor lui Camil Petrescu, ca şi dureroasa autoscopie a celor din proza lui Anton Holban. Omul care şi-a găsit umbra, o amplă naraţiune, pune în
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 202
gamă epică speculaţia freudiană despre cei care eşuează din cauza succesului. Personajul, învingător în confruntarea cu capcanele socialului, îşi obţine şi supraveghează ascensiunea printr-o inflexibilă strategie şi cu sacrificiul preceptelor morale elementare. Numeroasele frustrări cristalizează însă în subconştient un sentiment de vinovăţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi şi îi trimit din interior semnele unei teribile anxietăţi, sub imperiul căreia în cele din urmă îşi curmă viaţa. De la teza freudiană scriitorul îşi permite o singură corecţie, antrenând textul într-o direcţie facil cvasifantastică. Cu toate că autorul nuvelelor şi povestirilor din deceniul '20-'30 declara orgolios în interviuri, ori de câte ori avea prilejul, că îşi doreşte eliberarea de sămănătorism, în romane el rămâne captiv, deliberat şi cu o anume frenezie, al inventarului de teme al curentului, avându-1 de cele mai multe ori companion şi pe Mihail Sadoveanu. Mai mult decât atât, P. îşi propune să dea o dimensiune romanescă, o arhitectură şi o tipologie specifică marilor motive sămănătoriste, care până la el avuseseră doar reprezentări minore. El va crea, de pildă, adevărate cicluri de romane pe tema omului robit de „rodul pământului" sau de nostalgia obârşiei; al omului cu educaţie patriarhală, nimerit în plasa de interese mercantile a „capitalei care ucide" sau eşuând prin atonie în orizontul meschin şi sufocant al „târgurilor unde se moare". De aceea, ca romancier, P. nu va agrea experimentul (într-o epocă, ce-i drept, de mari tentaţii), cu câteva excepţii: Simfonia fantastică, un fel de trenă şi cântec de lebădă al introspecţiilor sale psihanalitice din nuvele, şi Baletul mecanic, roman de aventuri exotice, amalgamând supoziţii psihanalitice cu elemente de senzaţional cosmopolit şi fantastic hoffmannesc. Se va fixa în formula romanului de tip tradiţional european, cu obârşii în Balzac, Zola, Daudet, Dickens, Galsworthy, Tolstoi, Dostoievski şi cu modele în contemporaneitate, precum Jules Romains, Jean Giraudoux, Frangois Mauriac, Jacob Wassermann, Sigrid Undset ş.a. Va da prioritate tentaţiei de radiografiere a conştiinţei şi mentalităţii congenerilor, propunându-şi o frescă paradigmatică a momentului. Primul său roman, întunecare, se doreşte un panoptic socio-moral al deceniului 1916-1926, cuprinzând epoca participării la primul război mondial şi a reaşezărilor politice de după conflagraţie. P. îl închipuie a fi romanul generaţiei sale, adică al „generaţiei sămănătoriste", şi va construi în jurul unui protagonist de sorginte rurală, Radu Comşa, care, aspirând la o realizare socială, se vede contrazis de lipsa de idealism şi morală a semenilor. Caracter curat, răzbind prin merite personale şi muncă asiduă, Radu Comşa ajunge secretarul de cabinet al unui avocat influent, deputat şi moşier, cucerind şi inima fiicei acestuia (Luminiţa) şi anunţând, printr-o posibilă şi profitabilă mezalianţă matrimonială, saltul în altă poziţie socială. Numai că inaderenţa morală la lumea în care se pregătea să intre îl face capabil de reticenţe care îi vor marca radical destinul. De pildă, trăind acut complexul de a fi fost salvat de plecarea pe front de viitorul său socru, într-un sincer elan patriotic merge voluntar în linia întâi, de unde se întoarce mutilat trupeşte şi sufleteşte. Dar lumea de după
război, deşi cu mari elanuri naţionale, ambiţii şi realizări, nu mai are pentru Radu Comşa nici un preţ, mai ales pe fundalul înstrăinării iubitei şi al incomunicării erotice, ceea ce culminează cu sinuciderea protagonistului. De altfel, întunecare a sedus cu deosebire ca roman al acestei ratări sentimentale, profilat pe ecranul primului război mondial, care nu ocupă prim-planul, ci este intermediat, ca la Tolstoi în Război şi pace, printr-o dramă credibilă, care iradiază un pacifism manifest. Optica umanitaristă, antimilitaristă şi pacifistă, devenită o adevărată modă în presa de stânga europeană, se face simţită şi în întunecare, dominând discursul şi comportamentul unor oameni ce par desprinşi din galeria dezertorilor ruşi, care rupeau frontul şi îşi împuşcau comandanţii. Tema neadaptării idealiştilor din tranşee la climatul păcii mai face obiectul altor romane ale lui P., care vor forma, într-o proiectată panoramă epică numită Cronica românească a veacului XX, ciclul Război şi pace. Bunăoară, în Plecat fără adresă. 1900 (1932), realizat după o grilă narativă gidiană, alambicat şi confuz (urmând să aibă şi o replică, Sosit fără adresă, rămasă nescrisă), cei „plecaţi la drum odată cu veacul", trecând prin experienţa războiului, îşi pierd definitiv echilibrul, capitulând precum Radu Comşa, fie prin sinucidere, fie prin ratare. în Ochii strigoiului ei nu sunt alţii decât camarazii de front ai protagonistului din întunecare, cu
203 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
prezenţă epică percutantă şi acolo. Romanul este deosebit de modern prin formulă, uzând în mare de procedeele cinematografului. De altfel, în 1944 va fi dramatizat, fiind jucat o lună pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Protagonistul este Bogdan Cernegură, care, luat prizonier de nemţi, reuşeşte să evadeze, dar este rănit la cap, rămânând amnezic douăzeci de ani. îşi revine abia în 1939, când trebuie să se adapteze unui context cu totul schimbat, găsindu-şi copila fată de măritat, iar pe tovarăşii de luptă din tranşee rataţi în grade diferite. Trama naraţiunii, cea a amneziei (încercată pasager şi într-o nuvelă, Morţi fără cuvânt la înviere), cu o carieră prestigioasă în romanul european (începând cu Colonelul Chabert al lui Balzac), nu va face însă din Ochii strigoiului o carte memorabilă, deoarece tendinţa de verbiaj a scriitorului îneacă totul în discursivism, cel puţin ultimele două volume fiind un soi de rechizitoriu retoric făcut epocii în numele dezideratelor anarhiste şi stângiste ale celor din tranşee. Alt roman realizat în marjele acestei problematici, Războiul lui Ion Sâracu (1945), e un jurnal al unei cătane de la ţară în cel de-al doilea război mondial, încercând o perspectivă asupra evenimentelor din unghiul unui ţăran, adică al unei psihologii de om simplu. Tot pe fundalul anilor '40 este proiectată experienţa de front din primul război mondial trăită de combatantul, devenit între timp profesor de liceu, Neagu Tomaziu în Tapirul (I-II, 1946-1947). Prim-planul naraţiunii este ocupat însă de tribulaţiile protagonistului la reîntâlnirea, imaginată, cu vechea sa iubită. Pentru că din cauza dimensiunilor neobişnuite, mult timp P. nu găseşte editor pentru întunecare, scrierea va intra în circuitul literar la trei-patru ani de la momentul elaborării, devenind contemporană cu textele de inspiraţie psihanalitică. Următorul roman, Simfonia fantastică , va fi de aceea mai aproape de experienţele novatoare ale prozatorului în explorarea psihologiei umane decât de tendinţele de a panorama socialul din întunecare. De altfel, el va prelua trama psihanalitică a nuvelei Somnul, într-o arhitectonică mai complexă, intersectând şi căutările gidiene, cu oarece popularitate în acel moment. Ca şi protagonistul din Somnul, Grigore Stolnicu din Simfonia fantastică îşi suspectează soţia de adulter şi îşi centrează întreaga existenţă, sub asediul anarhic al subconştientului, pe depistarea dovezilor. Filmul mental al geloziei suportă însă deformări carnavaleşti. Capitolele cărţii redau augmentarea ilară a acestei monomanii şi converg către un final patetic-macabru: lângă catafalcul pe care îi zace soţia (la a cărei moarte contribuise), personajul râde isteric, răsfoind câteva epistole platonice din adolescenţă şi închipuindu-şi-le a fi „probele" mult căutate. Scena are o plasticitate intensă, amintind - ca perspectivă grotescă asupra unui eveniment funciarmente tragic - pânzele expresionismului. Calchierea titlului Simfoniei fantastice op. 14 de Hector Berlioz nu este întâmplătoare. Scriitorul experimentează o formulă stilistică neobişnuită şi oarecum singulară în proza românească. îşi propune, de pildă, să insinueze naraţiunii modelul retoric al simfoniei lui Berlioz. Tentativa aminteşte teoretic de Andre Gide şi de proiectele orgolioase ale eroului din Les
Faux-monnayeurs (1925). Practic însă, P. este mai aproape de experienţa pe care o întreprinde Aldous Huxley în Punct, contrapunct (1928). Şi el îşi doreşte un tip de naraţiune în care conlucrarea internă, infrastructurală a capitolelor să aproximeze convergenţa orchestrală a episoadelor simfonice. Menţine, de aceea, romanul în strictă simetrie cu afabulaţia muzicală şi dă unor convenţii componistice funcţionalitate literară.
Oricât de mult ar fi fost tentat să experimenteze, să îşi modernizeze retorica narativă, poate şi din mondenitate, pentru a fi pe valul mişcării artistice europene, P. o face pe texte de mică extensie epică, nuvelistice. Dar, când îşi propune un studiu social tradiţional, se întoarce la marile teme sămănătoriste. Pe motivul oraşului tentacular, al metropolei corupătoare de suflete rurale nealterate, derivaţie a temei dezrădăcinării, creşte romanul Calea Victoriei (1930), o veritabilă cronică socială a Bucureştiului anilor '30, în care, prin intermediul câtorva protagonişti - familia magistratului Constantin Lipan, a scriitorului Teofil Steriu şi a ziaristului Ion Ozun - se încearcă o sondare a mediilor sociale, financiare, politice, artistice ale capitalei româneşti, unde Calea Victoriei este închipuită ca un soi de Wall Street balcanic. Ca şi în întunecare, eroii trăiesc intens o experienţă a inadaptării şi a prăbuşirilor interioare şi sociale. Capitala este, ca la Mihail Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, o Sodomă ucigătoare de visuri curate, de orgolii şi ambiţii artistice, de cariere politice şi financiare. Viziunea este rodul unei perspective conservator-sămănătoriste asupra oraşului modern şi de idealizare a unei etici patriarhal-rurale. Tot o întoarcere la ideologia sămănătoristă, în termeni chiar mai expliciţi, este şi microromanul Cheia visurilor, care însă nu figurează destine în ascensiune, ci, dimpotrivă, în vertiginoasă pierdere de înălţime. Protagonistul, un industriaş respectat şi invidiat pentru statutul său material şi social, este cuprins de o anxioasă criză existenţială, de care era marcat şi eroul schiţei în podgoria de odinioară, ce deschidea Scrisorile unui răzeş. în miezul oraşului modern şi fremătător, industriaşul are obsesia sacrificiilor morale făcute în cursa pentru îmbogăţire şi mai ales senzaţia acută a lipsei de trăire autentică a vieţii de până atunci. El ia o hotărâre care îl readuce la condiţia începuturilor sale patriarhale: îşi cumpără o moară părăsită la o margine de iaz şi se retrage la ţară ca să ducă o existenţă simplă. Aşadar, toată zbaterea lui spre a accede la o condiţie socială nouă, citadină, fusese inutilă. Pe acest făgaş tematic evoluează şi alte destine în romane care au ca fundal metropola cu tentaţiile ei mondene şi mercantile. Spre pildă, în Duminica Orbului (1934), Gara de Nord intersectează cu consecinţe iremediabile două destine, un judecător şi o profesoară, care timp de douăzeci şi patru de ore tind să facă un cuplu. O serie de fatalităţi, care ţin de genuinul lor caracterologic, oriental-balcanic, dar şi de experienţa vieţii lor anterioare, le compromit dorinţa de comunicare şi şansele de îngemănare. E acum, în evoluţia romancierului, o perioadă când acesta intuieşte marile teme ale existenţialismului francez (incomunicarea, singurătatea paradoxală a insului în lume, solipsismul), care pătrund în proza europeană. Ele animă romanele scrise şi publicate de P. în
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 204
ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial: Carlton (1944), Adăpostul Sobolia (1945). Astfel, personajele din Carlton trăiesc în „alveolele" unui bloc modern din centrul capitalei, copleşiţi de dramele mărunte ale incomunicării erotice şi ale însingurării citadine. Fatalitatea face ca blocul să se prăbuşească în cutremurul din 10 noiembrie 1940, demonstrând parcă teza lui Jean-Paul Sartre că viaţa aparent nesemnificativă de zi cu zi, „contingenţa", nu este „o părere pe care să o putem ignora; ea este absolutul şi, prin urmare, gratuitatea perfectă". Către concluzii de felul acestora evoluează şi Adăpostul Sobolia, unde un cuplu de tineri are revelaţia, intrând într-un adăpost bucureştean în timpul unui bombardament, că trăieşte un absolut al comunicării sufleteşti, dar iubirea lor durează, tragic, doar până fac primii paşi în afara adăpostului, când o bombă îi spulberă pe amândoi. Romanele, mai ales cele de maturitate, vor avea protagonişti problematici, devoraţi de angoasele omului modern, clamându-şi foamea de răspunsuri capitale şi afini, prin exemplaritatea acestor tensiuni, cu eroii lui Andre Malraux, Antoine de Saint-Exupery, Jean-Paul Sartre, Albert Camus ş.a. Deşi intenţiona să radiografieze mediul social, P. aduce în prim-plan investigarea vieţii sufleteşti. Pe acest traseu, tipologia învinşilor - constantă individualizatoare a prozei sale, pornită de la tipare sămănătoriste, înnobilată cu tuşe caracteristice venind dinspre Maurice Barres şi Paul Bourget, trecută prin liberalismul retoric al psihanalizei şi contaminată de „catastrofismul" lui Nikolai Berdeaev -evoluează modern, către soluţii existenţialiste. Fundalul prozei româneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea este oraşul de provincie, locul în care eroi sadovenieni educaţi după precepte rurale clacau iremediabil, învinşi de inadaptarea la universul urban, sau sfârşeau în mediocritate. Cei din schiţele, povestirile sau nuvelele lui P. nu se diferenţiază prea mult, numai că, în genere intelectuali, ei pun parcă mai mult idealism în speranţa evaziunii (Zăpada, Unchiul din America, Cariera lui Vidran etc.). în roman autorul continuă să îi scoată la suprafaţă, dar operează o schimbare: alege de cele mai multe ori o perspectivă sarcastică. De pildă, personajele din La Paradis General (1930) îşi trăiesc şi retrăiesc dramele întâlnindu-se şi povestindu-le într-un cadru oenologic şi culinar, la crâşma „La Paradis General". Pornind de la aceleaşi principii narative, Oraş patriarhal (I-II, 1932) îşi propune să fie mai puţin sarcastic cu mediul târgului românesc, scriitorul fiind mai îngăduitor cu inşii de fundal şi neiertător cu protagonistul lui, parvenitul Tudor Stoenescu-Stoian, un fel de Mitică obraznic şi fără scrupule, care pătrunde în „oraşul patriarhal" creându-şi, ca om de Bucureşti, o mitologie de persoană cu mari reuşite şi relaţii sus-puse, prin care îi subjugă pe toţi. în genere însă, Oraş patriarhal este o construcţie romanescă viabilă, impunând prin arhitectura epică balzaciană, reuşind să dea culoare şi dimensiuni stereoscopice ambianţei oraşului românesc de provincie şi aureolând-o cu tristeţea dramei dezrădăcinării. De altfel, prin aceste două romane P. şi-a propus să reprezinte în panorama sa epică conceptul exponenţial sămănătorist al „târgurilor unde se moare", cum îşi şi numeşte ciclul în care le include.
Altă idee scumpă ideologiei sămănătoriste, cea a învăţătorului de sat ca luminător al conştiinţei rurale, care trăieşte şi moare în vatra satului, alături de ţărani, este prilejul creării primului erou învingător, adaptat, în opera lui P.: Nicolae Apostol (prototipul e un profesor din anii de gimnaziu la Roman), protagonist al romanului Apostol (1933). Având o perspectivă monografică asupra societăţii româneşti, romancierului i se pare a-i fi scăpat la un moment dat din atenţie o latură mai nouă a lumii rurale româneşti, ivită la început de secol XX şi legată de pătrunderea în spaţiul ei a spiritului afacerist prin exploatarea unui recent „rod al pământului": petrolul. Va ataca tema într-un ciclu de două romane, intitulat Pământ şi cer şi cuprinzând Comoara regelui Dromichet (1931), în care eroul, Zaharia Duhu, este un romantic căutător de comori dacice, doritor de îmbogăţire, dar imaginat ca un învingător abia în celălalt roman, Aurul negru (1934), reuşita venind nu din visuri himerice, ci în urma descoperirii unui zăcământ de petrol. Viziunea rămâne însă net sămănătoristă, iar personajele cu asemenea aspiraţii sunt prezentate ca nişte infirmi morali, învinşi în toate celelalte laturi ale existenţei. Doar Zaharia Duhu, când se îmbogăţeşte şi îşi simte bunăstarea, se dezleagă uşor de ea, nevăzând-o ca rod al muncii: va dărui o imensă avere boierului scăpătat Boldur Iloveanu, sărăcit - loc comun sămănătorist - de arendaşi. Din epopeea lumii rurale româneşti a începutului de secol nu putea lipsi, pentru cel care îşi dorea o radiografie a ei, un eveniment cardinal, bulversant pentru conştiinţa contemporanilor: răscoala din 1907. Subiectul i se impune romancierului târziu, după marea reuşită a lui Liviu Rebreanu cu Răscoala şi după alte câteva scrieri de substanţă. în trilogia 1907, alcătuită din Mane, tekel, fares, Noi vrem pământ!, Pământ,.. mormânt (1937-1943), P. nu izbuteşte să treacă de locurile comune gazetăreşti decât prin câteva creaţii remarcabile în spaţiul galeriei tipologice a romanului: Iordache Cumpătă, Dimitrie Petreanu, agronomul în care încearcă să-l figureze cu oarecare idealism pe tatăl său, ş.a. Format într-o epocă de posteminescianism manifest, chiar sămănătorismul său părând a izvorî uneori din ideologia conservatoare a lui Eminescu, P. nutreşte un cult constant pentru poet. Fiindcă este şi perioada când apar marile iniţiative exegetice şi de editare ştiinţifică (I. Creţu, D. Caracostea, Perpessicius, G. Călinescu), îndrăzneşte o abordare a biografiei acestuia şi îmbină documentul cu ficţiunea într-o naraţiune de tip romanesc. Autorul mărturiseşte că nu şi-a propus să realizeze o biografie, şi cu atât mai puţin una romanţată, ci să interpreteze „o viaţă cu toate mijloacele, dar şi cu toată libertatea genului", scopul fiind „o sinteză a vieţii interioare şi a celei exterioare după procedeul romanului". Cartea se va numi Luceafărul sau Romanul lui Eminescu şi se întinde pe spaţiul a trei volume: Luceafărul (1935), care se referă la copilăria şi adolescenţa poetului, Nirvana (1936), vizând perioada studenţiei la Viena şi Berlin, şi Carmen Saeculare
(1936), care figurează ultima perioadă a existenţei poetului, cu insistenţă asupra bolii şi morţii sale. Romanul a avut succes, cunoscând numeroase ediţii, înainte şi chiar după cel de-al doilea război. Critica i-a rămas însă, în genere, nefavorabilă,
205 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
întrucât l-a raportat constant la marile exegeze interbelice. în altă zonă, literatura pentru copii, P. s-a depăşit pe sine prin Fram, ursul polar (1932), un roman realizat în linia lui Jack London, o adevărată capodoperă, ce a cunoscut şi o neaşteptată circulaţie în afara ţării, mai mult decât oricare dintre scrierile sale. Şi acesta e construit pe coordonatele mult uzitatei teze sămănătoriste a dezrădăcinării. Ca şi ceilalţi învinşi, Fram nu îşi poate găsi liniştea în mediul unui celebru circ urban (Struţki), unde este iubit şi adulat de copii. îl cheamă gheţurile Polului, din care fusese smuls. Când este pe punctul de a-şi atinge visul, îl copleşeşte însă dorinţa întoarcerii în lumea civilizată. Fram este, aşadar, ca şi personajele din Scrisorile unui răzeş, un suspendat între dorinţa adaptării urbane şi nostalgiile obârşiei. Reuşit este şi romanul Omul de zăpadă (1945), care aproximează registrul poetic al basmelor româneşti, cu fantezia lor dezinvoltă. în timpul comunismului, acceptând cu voie sau de nevoie noua direcţionare a literaturii, P. va îmbrăca în haina prozei toate sloganele propagandistice ale regimului, ajungând unul din stâlpii realismului socialist în etapa lui stalinistă. Povestirile şi nuvelele din Două inimi tinere (1951), Nepoata lui Moş Ursachi (1953), Vino şi vezi (1954), Moara de la Cotul Dracului (volum publicat postum, în 1961, cuprinzând doar două povestiri noi, restul fiind texte vechi, refăcute) exaltă teze ale momentului: soluţionarea în comunism a convieţuirii
paşnice între etniile conlocuitoare, victoria pe frontul alfabetizării, vigilenţa în lupta de clasă, entuziasmul în faţa marilor înfăptuiri de pe şantierele ţării etc. Chiar titlul Vino şi vezi trebuia să dea concreteţe epică acestui entuziasm conjunc-tural. Sub „îngrijirea literară" a lui P. au apărut numeroase traduceri, mai cu seamă din literatura rusă şi sovietică.
Romancierul se străduieşte să studieze societatea românească şi omul universal într-un ciclu de romane, unele de „investigaţie orizontală", adică socială, altele de „investigaţie verticală", adică psihologică. Cezar Petrescu voieşte să refacă „comedia umană” a lui Balzac. Rezultatele nu sunt la înălţimea intenţiilor, cu toate că nu se poate tăgădui autorului inventivitatea epică. [...] Contribuţia lui Cezar Petrescu nu trebuie neglijată într-o literatură cu prejudecata tiranică a observaţiei A închipui indivizi care caută şi descoperă comori, care se sacrifică pentru prieteni, intrând la închisoare, şi peregrinează prin lume, jucând la ruletă şi făcând asasinate, fete provinciale devenind vamp şi întâlnind pe Greta Garbo, aventurieri cu stranii şi obscure afinităţi este a elibera conştiinţa creatoare, a o dezlega de tirania realităţii
G.	Călinescu
SCRIERI: Scrisorile unui răzeş, Bucureşti, 1922; Drumul cu plopi, Bucureşti, 1924; Omul din vis, Craiova, 1925; Aranca, ştima lacurilor, Bucureşti, 1927; întunecare, I, Bucureşti, 1927, II, Craiova, 1928; Carnet de vară, Craiova, 1927; Somnul, Bucureşti, 1927; Omul care şi-a găsit umbra, Bucureşti, 1928; Simfonia fantastică, Bucureşti, 1929; Calea Victoriei, Bucureşti, 1930; La Paradis General, Bucureşti, 1930; Pif... Paf... Puf..., Bucureşti, 1930; tain şi Abel, Bucureşti, 1930; Comoara regelui Dromichet, Bucureşti, 1931; Baletul mecanic, I-II, Bucureşti, 1931; Flori de gheaţă, Bucureşti, 1931; Kremlin, Bucureşti, 1931; Plecat fără adresă. 1900, Bucureşti, 1932; Greta Garbo, Bucureşti, 1932; Fram, ursul polar, cu ilustraţii de N.N. Tonitza, Bucureşti, 1932; Oraş patriarhal, I-II, Bucureşti, 1932; Apostol, Bucureşti, 1933; Nepoata hatmanului Toma, Bucureşti, 1933; Floare de agave, Bucureşti, 1933; Aurul negru, Bucureşti, 1934; Cheia visurilor, Bucureşti, 1935; Duminica Orbului, Bucureşti, 1935; Luceafărul sau Romanul lui Eminescu, voi. I: Luceafărul, Bucureşti, 1935, voi II: Nirvana, Bucureşti, 1936, voi. III: Carmen Saeculare, Bucureşti, 1936; Cei trei regi, Bucureşti, 1935; ed. (Romanul lui Eminescu), I-II, Bucureşti, 1938; 1907, voi. I: Mane, tekel,fares, Bucureşti, 1937, voi II: Noi vrem pământ!, Bucureşti, 1938, voi. III: Pământ... mormânt, Bucureşti, 1943; îliuţă copilul, Bucureşti, 1938; Ochii strigoiului, I-III, Bucureşti, 1942; Carlton, Bucureşti, 1944; Adăpostul Sobolia, Bucureşti, 1945; Omul de zăpadă, Bucureşti, 1945; Războiul lui Ion Săracu, Bucureşti, 1945; Cocârţ şi bomba atomică, Bucureşti, 1946; Tapirul, I-II, 1946-1947; Doctorul Negrea, Bucureşti, 1949; Neghiniţă, Bucureşti, 1949; Două inimi tinere, Bucureşti, 1951; Nepoţii gornistului (în colaborare cu Mihai Novicov), Bucureşti, 1952; Despre scris şi scriitori, Bucureşti, 1953; Nepoata lui Moş Ursachi, Bucureşti, 1953; Ajun de revoluţie 1848, Bucureşti, 1954; Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1954; Oameni de cultură înaintată, mândria naţională a poporului român, Bucureşti, 1954; Pârjolul (în colaborare cu Dinu Bondi), Bucureşti, 1954; Vino şi vezi, Bucureşti, 1954; Ai noştri ca brazii, Bucureşti, 1955; Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine, Bucureşti, 1955; Fraţii inamici, Vârşeţ, 1956; Scriitorul şi epoca sa, Bucureşti, 1956; Mărturiile unui scriitor, Bucureşti, 1957; însemnări de călător, reflecţii de scriitor, Bucureşti, 1958; Cele dintâi povestiri, Bucureşti, 1959; Drumul cu plopi, Bucureşti, 1961; Moara de la Cotul Dracului, îngr. şi pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1961,j Vladim sau Drumul pierdut, Bucureşti, 1962; Evocări şi aspecte literare,
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 206
îngr. şi pref. Mircea Popa, Timişoara, 1974; Nuvele, Bucureşti, 1978; Opere, I, îngr. Mihai Dascal, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1985; Corespondenţa lui Cezar Petrescu, îngr. şi introd. Şt. Ionescu, Cluj-Napoca, 1986; Proză fantastică, postfaţă Constantin Ciopraga, Iaşi, 1986; Somnul Simfonia fantastică, îngr. şi pref. Mihai Dascal, Bucureşti, 1988; Adăpostul Sobolia, îngr. şi pref. Mihai Dascal, Bucureşti, 1989; Omul din vis, îngr. Mihai Dascal, Bucureşti, 1989; Georgetta (epistolar inedit), îngr. Dumitru Vacariu şi Lucian Vasiliu, Iaşi, 1998. Traduceri:
G.	Grebenşcikov, Neamul Ciuraevilor, Bucureşti, [1922]; M. A. Şolohov, Pe Donul liniştit, I-IV, Bucureşti, 1947-1948 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi), Povestiri de pe Don, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Konstantin Sedâh, Dauria, pref. Horia Bratu, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); A. N. Tolstoi, Pâinea, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi), Opere alese, IV, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); V. N. Ajaev, Departe de Moscova, I-II, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Balzac, Eugenie Grandet, Bucureşti, 1950, Moş Goriot, Bucureşti, 1955, Opere alese, Bucureşti, 1965, Beatrix. Eugenie Grandet, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu H. Grămescu); Feodor Gladkov, Poveste despre copilărie, Bucureşti, 1950, Volniţa, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi), Anul crâncen, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); A. S. Makarenko, Steaguri pe turnuri, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Rostislav Donici), Poemul pedagogic, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Zoe Dumitrescu şi Tamara Schăchter), Cartea pentru părinţi, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Rostislav Donici); A. G. Aleksin, Zile de tabără, Bucureşti, 1951; Tughelbai Sâdâkbekov, Oameni de azi, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Vladimir Volski); Maxim Gorki, Nuvele, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Elena Constantinescu), Mama, pref. Eugenia Tudor, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu N. D. Gane), Copilăria, pref. Tamara Gane, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg), La stăpân, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg), Universităţile mele, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg), Opere, VII, VIII, XIV, Bucureşti, 1957-1959 (în colaborare); M. Marenkov, Semnul prieteniei, Bucureşti, 1952; V.S. Grossman, Step an Kolciughin, I-II, Bucureşti, 1953; A. O. Avdeenko, Munca, Bucureşti, 1954; Vera Inber, Povestiri despre copii, Bucureşti, 1952; Henryk Sienkiewicz, Pentru pâine, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Teodor Holban), Nuvele, pref. Olga Zaicik, Bucureşti,
1960	(în colaborare cu Teodor Holban), Nuvele clasice poloneze, îngr. I.
C.	Chiţimia, Bucureşti, 1963 (în colaborare); L. N. Tolstoi, Opere, XII, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu S. Recevski), Sonata Kreutzer şi alte povestiri, pref. Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu S. Recevski şi Ştefana Velisar Teodoreanu).
Repere bibliografice: Ion Bianu, „Scrisorile unui răzeş", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XLIII, 1922-1923; Aderca, Contribuţii,
1,166-175,507-508; Al. Busuioceanu, „Scrisorile unui răzeş", „Cugetul românesc", 1923,1; Emanoil Bucuţa, „Scrisorile unui răzeş", „Ideea europeană", 1923,110; G. Bogdan-Duică, „Scrisorile unui răzeş", SDM, 1924, 30; Perpessicius, Opere, III, 187-191, IV, 34-43, 74-76,156-160,
190-194, 341-346, V, 36-43, 156-160, 345-347, VI, 182-190, 344-348, 359-362, VII, 81-84,155-158, 354-359, X, 97-107, XI, 88-93,175-183, XII, 187-195, 503-504; Ralea, Scrieri, II, 122-125; Constantinescu, Scrieri, IV, 275-319; Vianu, Opere, III, 228-232, V, 313-316; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 159-164; Sadoveanu, Cărţi, I,
230-235, II, 60-61; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., IV, 93-102; Călinescu, Cronici, II, 68-73,127-128,220-226; Arghezi, Scrieri, XXVII, 240-243; Mihail Ilovici, Negativismul tinerei generaţii, Bucureşti, 1934, 99-138; Cioculescu, Aspecte, 339-342,446-447,456-458; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., 206-209; Munteano, Panorama, 232-237; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 681-690, Ist. Ut. (1982), 765-774; Papadima, Creatorii, 212-224; G.
Călinescu, Istoria literaturii române (compendiu), Bucureşti, 1945,
336-337; Petre Pandrea, Portrete şi controverse, I, Bucureşti, 1945, 195-224; Horia Stancu, Cezar Petrescu, Bucureşti, 1958; Mihai Gafiţa, Cezar Petrescu, Bucureşti, 1963; Piru, Panorama, 247-266; Zaciu, Glose, 111-116; Botez, Memorii, I, 247-272; Papadima, Scriitorii, 68-69, 100-108; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 316-331; Ion Bălu, Cezar Petrescu, Bucureşti, 1972; Piru, Varia, II, 292-295; Rotaru, O ist, II, 667-676; Al. Oprea, Cezar Petrescu sau Apetenţele romantice ale unui prozator realist, ST, 1973,19; Ilea, Mărturisirile, 151-161; Popa, Spaţii,
65-83; Micu, „Gândirea", 681-705; Dan, Proza, 192-201; Steinhardt, între viaţă, 21-23; George, Sfârşitul, III, 176-178; Ornea, Tradiţionalism, 498-504; Ion Apetroaie, Cezar Petrescu. Un jurnal inedit, ATN, 1981,18; Mircea Popa, Cezar Petrescu sau Romanul ca sociologie a mediilor, DFC, 120-171; Lăzărescu, Romanul, 177-178; Râpeanu, Scriitori, 151-160; Cosma, Romanul, 1, 106-107; Craia, Feţele, 49-66; Cândroveanu, Lit. rom., 80-83; Steinhardt, Monologul, 321-323; Negoiţescu, Ist. lit., 1,204; Constantin Cubleşan, Cezar Petrescu 100, ST, 1992, 11-12; Alex. Ştefănescu, Cezar Petrescu, RL, 1992, 39; Popa, Convergenţe, 144-153; Mircea Zaciu, Scrisori nimănui, Oradea, 1996,89-93; Glodeanu, Poetica, 122-141; Dicţ. analitic, 1,50-51,67-70,113-116, II, 266-268, IV, 456-459, 524-528, 581-583, 631-634; Gheorghe Grigurcu, Cezar Petrescu, îndrăgostit, RL, 1999,38; Lovinescu, Sburătorul, IV, 199-200, passim, V, 37, passim; Dicţ. esenţial, 645-648; Popa, Ist lit., I, 265-267; Alex. Ştefănescu, Cezar Petrescu, RL, 2003,5; Mihai Dascal, Fascinaţia exegezei. Exerciţii de hermeneutică literară, Bucureşti, 2003,139-185. M. D.
PETRESCU, Dan (26.11 .1949, Bucureşti), eseist, traducător şi prozator. Este fiul Georgetei Petrescu (n. Teodorescu), funcţionară, şi al lui Mircea Petrescu, avocat. Urmează Liceul „Roman Vodă" din Roman şi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, absolvită în 1981. La sfârşitul anilor '80 devine disident oficial al regimului Ceauşescu. Din această perioadă datează volumul de „convorbiri libere într-o ţară ocupată" Ce-ar mai fi de spus, realizat împreună cu Liviu Cangeopol şi apărut în 1990. Va fi secretar de stat în Ministerul Culturii (1990), redactor-şef adjunct la Editura Nemira şi consilier la Editura Polirom. Debutează publicistic în 1980, iar editorial în 1985, cu ficţiuni fantastice, în volumul colectiv Proze. Colaborează cu traduceri, eseuri, cronici literare, note, proze la „Dialog", „Opinia studenţească", „Echinox", „Viaţa românească", „Vatra", „Astra", „Orizont", „Convorbiri literare", „Cronica", „Neue Literatur", „Dialogue" (Montpellier), „Liberation", „La Nouvelle alternative", „Agora", „Timpul", „Naţional" ş.a.
Eseistica lui P. este produsul unui spirit care a optat în deplină cunoştinţă de cauză pentru marginalitate. în primul rând, eseistul respinge principial orice sistem (cultural sau politic) care emite pretenţii de centralitate; din această perspectivă, a fost corect caracterizat ca fiind „un antifundamentalist şi antiautoritarist înrăit, un spirit underground, un anarhist critic şi ludic" (Paul Cernat). De aici derivă aspectul care priveşte „metoda" utilizată: textele vizate (în sens larg - texte propriu-zise, acţiuni, persoane, zvonuri, segmente mediatice etc.) nu sunt niciodată atacate frontal, ci deconstruite dinspre o margine selectată mai mult sau mai puţin subiectiv. în măsura în care P. poate fi aproximat ca un critic ironist, figura criticii
207 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
lui este metonimia: odată ce un fragment de text este destrămat, se subînţelege efectul mai larg al destrămării întregului text. Deşi, pe fond, metoda rămâne neschimbată, ea suportă în timp modulări şi variaţii ţinând de retorica aplicată, în Tentaţiile anonimatului şi alte eseuri (1990), culegere de interpretări şi note compuse înainte de 1989, textele etalează o erudiţie ostentativă, corpul lor fiind saturat sau chiar supraîncărcat de trimiteri şi referinţe: „o tehnică de înşelare a cenzurii", explică P., „de rătăcire a ochiului «prea ager» într-un hăţiş menit să pună la adăpost afirmaţiile prea dure îndărătul unor nume prestigioase, ca şi cum impresia de consens astfel creată în jurul acestor afirmaţii le-ar mai fi atenuat cumva, prin supradeterminare culturală" (e de remarcat că o „justificare" asemănătoare producea un alt membru al grupului intelectual de la Iaşi, Sorin Antohi). Prefaţa la în răspăr (2000) marchează schimbarea retoricii baroce ocolitoare într-una mai „rarefiată", mai „directă": „mi-am rarefiat stilul eseistic: ce s-a pierdut în subtilitate, mă consolez eu, s-a câştigat în directeţe". Schimbarea s-ar datora nu numai dispariţiei cenzurii sau detaliului că intervenţiile din volumul în răspăr - ca şi cele din Deconstrucţii populare (2002) -au apărut în cotidianul „Naţional", ci şi „lipsei de audienţă a unui fel de a scrie mai specializat, care devine inutil câtă vreme nu-1 mai poate pricepe aproape nimeni". Fervoarea deconstructivistă e efectul unui scepticism faţă de un model cultural puternic. Semnificativ pentru aceasta e amplul eseu Scandalul Sokal, unde P. arbitrează, cu gravitate mimată şi ironie subterană, părţile beligerante, pentru a mărturisi la sfârşit că nu citise textul fondator al scandalului, culegându-i doar ecourile. Există, totuşi, un plan în care se suspendă relativismul ironic, şi acesta este al judecăţii etice. Nisipul mişcător al „adevărurilor" ce pot fi spuse cu egală (indiferentă) dreptate în spaţiul culturii se transformă în solul ferm al adevărului unic, pe care P., ca gestionar privilegiat al său, se simte chemat să îl „restabilească". Uneori- acţiunea sa e salutară, de multe ori - doar umorală. Una dintre originalităţi e aceea de a fi inventat sintagma de „necitire avizată" şi de a-i fi speculat efectele, în recenzii la cărţi pe care declară din capul locului a nu le fi citit: rezultă de aici o delectabilă literatură comică, compusă din presupuneri, inferenţe şi colportaje pe marginea respectivelor volume. O altă invenţie este sintagma, de asemenea operaţională, de „cărţi enervante" (cărţi care nu sunt „propriu-zis proaste", dar în care „ceva sună fals, ceva e supărător şi, până la urmă, enervant, tocmai gândindu-ne că avem de-a face cu spirite luminate, emancipate, de la care ne-am fi aşteptat, poate, la mai puţine sacrificii închinate feluriţilor idoli vetuşti"). Enervarea este, de altfel, una dintre muzele cele mai fidele ale lui P. încă din Tentaţiile anonimatului el îşi manifesta simpatia pentru ceea ce numeşte „protexte" (un sinonim rezonabil e dat de combinaţia dintre „glosse" şi „enervări"): notaţii de o ironie muşcătoare pe marginea unei secvenţe culturale ('Tentaţiile anonimatului) sau mediatice (în răspăr). A transpus în româneşte scrieri ale lui Ioan Petru Culianu (cumnatul său), precum şi texte de Roger Caillois, Georges Bataille ş.a.
SCRIERI: Proze (volum colectiv), Bucureşti, 1985; Tentaţiile anonimatului şi alte eseuri, Bucureşti, 1990; Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată (în colaborare cu Liviu Cangeopol), Bucureşti, 1990; în răspăr, Bucureşti, 2000; Deconstrucţii populare, Iaşi, 2002. Traduceri: Bemard-Henry Levy, Elogiu intelectualilor, Bucureşti, 1992; Ioan Petru Culianu, Pergamentul diafan, Bucureşti, 1993, Eros şi magie în Renaştere. 1484, postfaţă Sorin Antohi, Bucureşti, 1994, Mircea Eliade, postfaţă Sorin Antohi, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Florin Chiriţescu), Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, postfaţă Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Mihaela Gliga şi Mihai Moroiu), Experienţe ale extazului, postfaţă Eduard Iricinschi, Bucureşti, 1998, Studii româneşti, I, Bucureşti, 2000 (în colaborare cu Corina Popescu), Cult, magie, erezii, postfaţă Eduard Iricinschi, Iaşi, 2003 (în colaborare cu Maria-Magdalena Anghelescu), îocari serio, postfaţă Horia-Roman Patapievici, Iaşi, 2003 (în colaborare cu Maria-Magdalena Anghelescu); Louis Pauwels, Jacques Bergier, Dimineaţa magicienilor. Introducere în realismul fantastic, Bucureşti, 1994; Roger Caillois, Omul şi sacrul, Bucureşti, 1997; Georges Bataille, Erotismul, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Virgil Leon, Ex-centricitatea anonimatului, APF,
1990,	5-7; Mircea Mihăieş, Critica ucigaşă, 0,1990, 38; Ioan Holban, Cartea de depuneri, CRC, 1991, 1-2; Ion Simuţ, Câţi Dan Petrescu există?, F, 1991,3; Florin Ardelean, Exerciţii de normalitate, F, 1991,4; Val Condurache, Eseul politic, RL, 1991, 22; Ştefan Ion Ghilimescu, „Tentaţiile anonimatului", R, 1991,7-8; Lovinescu, Unde scurte, V, 18-21; Paul Cernat, Dribling prelungit, OC, 2000, 21; Alex. Ştefănescu, Dan Petrescu enervat de literatura română, RL, 2000,27; Ştefan Borbely, Dan Petrescu - în răspăr, „22", 2001,582; Cristea-Enache, Concert, 364-376; Paul Cernat, Salubrizări postutopice, OC, 2002, 120; Daniel Cristea-Enache, Deconstrucţii cu sânge rece, ALA, 2002,624,625. M. I.
PETRESCU, Dragomir (2.IX.1886, Cobia, j. Dâmboviţa - ?), poet şi prozator. A fost învăţător în Brătuleşti (1909-1916). Participă la război, ajungând la gradul de căpitan, iar din 1920 se stabileşte la Bolgrad. A colaborat cu versuri şi proză la revistele „Albina", „Revista generală a învăţământului", „Universul literar", „Curentul". în 1936 era director al revistelor „Şcolărie" şi „Bugeacul", condus cu mari sacrificii, iar în decembrie 1938 edita „Bugeacul copiilor". în 1940, după ocuparea Basarabiei, se refugiază la Bucureşti.
A scris versuri patriotice, grupate în placheta Gânduri revărsate (1936) şi proză în maniera lui Ion Creangă (Povestirile lui Sică), publicate fragmentar în „Bugeacul". A alcătuit Antologia Bugeacului (1938), unde au fost incluse poeme consacrate ţinutului, autorii fiind atât români, cât şi străini (Derjavin, Byron, Puşkin, Adam Mickewicz ş.a.). P. a promovat românismul în Bugeac, publicând şi lucrări istorice şi politice pe această temă.
SCRIERI: Gânduri revărsate, Bolgrad, 1936; Iubirea de ţară şi de Rege, Bolgrad, 1939; Bugeacul. Entitatea lui românească, Bucureşti, 1941; Vitalitatea, biruinţa şi podoaba neamului românesc. Profesorul Nicolae Iorga, titanicul savant român, Bucureşti, 1941. Ediţii: Antologia Bugeacului, Bolgrad, 1938.
Repere bibliografice: Predescu, EncicL, 653; Scarlat Preajbă, Scurt istoric al regiunii şi revistei „Bugeacul", „Bugeacul", 1941,66-68; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 102-103.	M.C.
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 208
PETRESCU, Dumitru (4.VIII.1934, Glina, j. Ilfov - 14.XII.1985,
Bucureşti), istoric literar. Este fiul Elenei (n. Radu) şi al lui Petre Dumitrescu, mic industriaş, apoi mecanic la Uzina Chimică „9 Mai" din Bucureşti. Urmează cursurile primare în comuna natală, apoi Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti, absolvit în 1952. Studiază un an ziaristica, fiind şi reporter la Agerpres, frecventează un timp cursuri la Politehnică, dar alege în cele din urmă Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o termină în 1959. Lucrează ca pedagog (1959) şi profesor suplinitor la două licee din Bucureşti, iar în 1961-1962 este cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române. în 1962 devine asistent la Institutul Pedagogic din Bucureşti, de unde în 1964 trece la Facultatea de Limba şi Literatura Română, în cadrul Catedrei de literatură universală, apoi la cea de literatură română. în 1974 obţine titlul de doctor, cu o teză despre G. Bogdan-Duică, reluată în volumul cu care debutează editorial în 1978. Colaborează la „Analele Universităţii Bucureşti", „Luceafărul", „Ramuri", „România literară", „Viaţa românească".
Istoria literară practicată de P. evită capcanele pozitivismului printr-o justă îmbinare a judecăţii din perspectivă istorică (contextualizare) cu cea din perspectiva prezentului (actualizare) şi prin aplicarea unor criterii evaluative din instrumentarul criticii estetice şi al istoriei de valori. Prin aceste opţiuni, ca şi prin amploare, el depăşeşte în studiul G. Bogdan-Duică lucrarea de acelaşi tip a lui Vasile Netea (1940). Cartea, „excelent studiu monografic", „obiectiv, exact, nici apologetic, nici minimalizator" (Al. Piru), urmăreşte să identifice ceea ce rămâne valabil dintr-o activitate impresionantă sub aspectul erudiţiei (dimensiune pentru care autorul cercetat a nutrit un „cult cvasimistic") şi în acelaşi timp contradictorie. Performanţa monografului stă, pe lângă contribuţiile documentare şi obiectivitate, în capacitatea disociativă. Astfel - arată P. - Bogdan-Duică îşi egalează sau îşi întrece contemporanii sub raportul formaţiei, al varietăţii şi vastităţii informaţiei, dar rămâne în urma lor prin „îngustimea percepţiei estetice": acceptă teoretic noutatea, dar în practică se manifestă ca adversar al ei (de exemplu, apără legitimitatea expresionismului, totuşi teatrul lui Lucian Blaga i se pare „bizar, straniu, fantastic", adjectivele având un sens minimizator); proclamă, în teorie, ca discipol maiorescian, primatul esteticului, însă nu distinge istoria literară de cea culturală, aproape toate monografiile sale ocupându-se de figuri istorice, tangenţial (şi) literare (Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu ş.a.); pledează cauza adevărului în dialog, dar în polemici „ceea ce îi lipsea era spiritul toleranţei cu privire la opinia altora". P. intuieşte în Bogdan-Duică un caz dramatic: cărturarul harnic şi onest care „se vede întrecut şi uneori ridiculizat de semenii săi", criticul care „cunoaşte toate ideile critice şi estetice moderne", făcându-şi din ele o cheie, pe care însă nu ştie să o folosească. E la el o dramă a erudiţiei ce nu se poate elibera de arcanele analizei şi de „cultul mărunţişului literar", cum observase încă Pompiliu Constantinescu. Sunt evidenţiate contribuţia lui Bogdan-Duică pe terenul istoriei („adevărata vocaţie") şi meritele lui de pionierat în com-
paratism, relevând accentul pus pe receptarea activă a influenţelor. Un studiu echilibrat şi restitutiv este şi cel despre Nicolae Petraşcu, prezentat ca disident maiorescian, dar şi ca precursor al lui E. Lovinescu în teoria culturii. Simt subliniate meritele de pionier în eminescologie şi de practicant al criticii estetice şi al celei caracterologice de tip sainte-beuvian, Petraşcu încercând să concilieze critica de gust (maiorescian) cu critica mai nouă (Georg Brandes). Editorul P. îi restituie texte reprezentative: Biografia mea, Noi în 1892, D. T. Maiorescu, Delavrancea, precum şi eşantioane semnificative din cele patru volume ale seriei de evocări Icoane de lumină. Specializat în literatura română modernă, P. este şi semnatarul unor prefeţe la volume de poezie (B. Fundoianu, G.G. Ursu, Ştefan Dima).
SCRIERI: G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1978. Ediţii: G.Bogdan- Duică, Studii şi articole, pref. edit., Bucureşti, 1975; Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, pref. edit., Bucureşti, 1972; Ion Petrovici, însemnări de drum, pref. edit., Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Al. Piru, „G.Bogdan-Duică", LCF, 1978,31. N.M.
PETRESCU, Florin Mihai (31.111.1930, Iaşi - 3.IV.1977, Iaşi), poet. Este fiul Elenei Petrescu (n. Nievescu), educatoare, şi al lui Mihai Petrescu, funcţionar. Urmează Liceul Internat, absolvit în 1949, şi Facultatea de Filologie în oraşul natal, luându-şi licenţa târziu, mult după terminarea studiilor. Debutează la „laşul literar" în 1956, unde, în acelaşi an, va fi angajat ca redactor, iar prima carte, placheta Chemarea primăverii, îi apare în 1959. A colaborat cu versuri, traduceri şi recenzii la „Ateneu", „Familia", „Flacăra laşului", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Orizont", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a. în 1968 i se acordă Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru volumul Concert minus unu.
P. este unul dintre poeţii din jurul revistei „laşul literar", reprezentant al liricii patriotice, scrisă în spiritul grandilocvent al epocii, dar care îşi conturează încă de la debut un profil poetic: o anume înclinaţie spre lirismul duios şi o notabilă facilitate în versificarea locurilor comune. Chemarea primăverii şi Stele roşii (1960) cuprind versuri în care sunt enumerate conştiincios avantajele noii societăţi, virtuţile omului erei socialiste, aici abundând piesele cu caracter ocazional, adeziunile entuziaste la fenomenul social contemporan. Uneori, în poemele de dragoste, când autorul îşi struneşte facilitatea lirică, tonul devine elegiac şi trăirea sentimentului se impune pregnant (Cântec trist). Nici în Perspective (1963), care continuă tematic cărţile anterioare, nu lipseşte versul ocazional (Lui luri Gagarin). în schimb, Concert minus unu constituie un moment cu totul aparte în creaţia lui P. Poezia încetează de a mai fi o simplă şi directă „declaraţie patetică", un act de adeziune totală, fie ea şi conformistă, şi devine un mod de sondare şi exprimare a eului. De remarcat sunt grija pentru rimele rare şi tentativa de a sugera prin muzicalitatea versurilor o stare sufletească. în versurile din culegerea între pământ şi stele (1970) poetul pare că dobândeşte pentru prima dată conştiinţa menirii sale şi, meditând asupra condiţiei creatorului de artă, se confesează într-un registru ce aminteşte
209 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
dilemele, neliniştile multor confraţi iluştri (în ajun). Cizelarea fonică şi concizia, dar mai ales abandonarea retorismului şi a verbozităţii duc la realizarea unor piese remarcabile, ce lasă să se întrevadă mai mult ca oricând înclinaţia poetului spre meditaţie, spre introspecţia propriului destin de artist. Vis şi simetrie (1973), fără să fie o antologie în sensul propriu al cuvântului, este o sinteză a orientărilor lirice anterioare. Se întâlnesc aici atât poezii cu caracter partinic, cât şi autentice câştiguri estetice. Esenţială rămâne însă atitudinea lui P. faţă de propriul traseu poetic: o caldă împăcare cu sine şi cu lumea, fără regrete şi fără reproşuri (Drum lung). în poeziile din volumul La timpul unu (1974), ca şi în ultima plachetă antumă, Taina oracolelor (1976), nota preeminentă o constituie neliniştea ce înfioară versul, o teamă vagă ce se strecoară printre cuvinte: „Au început să mă îndrăgească morţii / Alunecând în muzicale trape" (Absenţă).
SCRIERI: Chemarea primăverii, Iaşi, 1959; Stele roşii, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1960; Perspective, Bucureşti, 1963; Concert minus unu, Bucureşti, 1968; între pământ şi stele, Iaşi 1970; Vis şi simetrie, Iaşi, 1973; La timpul unu, Iaşi, 1974; Taina oracolelor, Iaşi, 1976; Orhideea de argint, Iaşi, 1978; Cioplitor de vise, îngr. Ada Teodorescu-Fărtăiş, Iaşi, 1980; Cântecul păsării paradisului, Iaşi, 1984; Poezii, pref. Constantin Ciopraga, Iaşi, 1987.
Repere bibliografice: Gh. Achiţei, Florin Mihai Petrescu, LCF, 1960,13; Felea, Dialoguri, 264-265', Simion Bărbulescu, Florin Mihai Petrescu, IL,
1969,	7; Constantin, A doua carte, 223-227; Piru, Poezia, II, 116-120; Daniel Dimitriu, Florin Mihai Petrescu, CL, 1977,2; Horia Zilieru, Florin Mihai Petrescu, RL, 1977,14; Ioanid Romanescu, O tulburătoare poveste, CRC, 1977,16; Virgil Cuţitaru, Poezia lui Florin Mihai Petrescu, CL, 1977, 6; Maftei, Personalităţi, III, 253-255; Leon, Umbre, IV, 233-239; Lit. rom. cont., I, 286-288; Dicţ. scriit. rom., III, 712-713; Popa, Ist. lit, II, 445; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 331.	D.	Gr.
PETRESCU, Ioana (10.X.1906, Bucureşti - 20.X.1996, Bucureşti), prozatoare. Este fiică a Constanţei (n. Georgescu) şi a lui Ioan Bălănescu, ofiţer de marină, ajuns la sfârşit de carieră la rangul de viceamiral şi care, după ce în tinereţe a dat la iveală, iscălind Ioan Bălănescu-Danubian, un volum de versuri şi unul de „schiţe marine", a publicat mai multe lucrări legate de profesiunea sa. P. a urmat şcoala primară şi cursurile secundare în Bucureşti, înscriindu-se tot aici, după trecerea bacalaureatului în 1925, la Facultatea de Drept, absolvită în 1928. Debutează târziu, cu o schiţă, la „Vremea" (1937), în editura hebdomadarului apărându-i în cursul aceluiaşi an şi romanul Fapt divers. Până la încheierea războiului va mai publica în „Vremea", la intervale destul de mari, reportaje şi însemnări de drum, precum şi al doilea roman, Joc de oglinzi (1943). După aproape cincisprezece ani izbuteşte să tipărească în colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice" a revistei „Ştiinţă şi tehnică" Balaurul mărilor (1957), Cântecul Lebedei (1958) şi O întâmplare de necrezut (1960). Aceluiaşi gen îi aparţin şi amplele nuvele Audacia (1963) şi Minuni la Mărgărit (1965), cărora li se adaugă biografiile romanţate Omul din lună (Mikluho Maklai) (1959), Ua-Naasse, cântecul libertăţii. Viaţa lui Toussaint Louverture (1964), Lusitanii. Vasco da Gama şi descoperirea
drumului spre Indii (1967) şi Marco Polo - messer Milione (1984), precum şi romanele Măgura Vulpii (1968), Soarele târziu (1975) şi Firul neîntrerupt (1988).
în primul său roman, Fapt divers, P. atacă un subiect dificil, cu posibile lezări ale moralei curente. Rugată de cel pe care l-a iubit să-i adopte copilul când soţia îi moare, Mia, o „intelectuală" (citeşte cărţi de filosofie), acceptă, cu speranţa recâştigării bărbatului, dar şi cu perspectiva revanşei simbolice. Timpul pare să rezolve ecuaţia în sensul formării unui solid sentiment matern. Acesta însă prinde să vireze, când copilul creşte şi devine un tânăr asemănător în multe tatălui său, spre erotism, viraj pe care eroina îl refulează şi prin dramatizarea întrucâtva exagerată a avansării în vârstă. Nici iubirea, nici îmbătrânirea ei nu scapă prietenelor tânărului şi, la auzul constatărilor acestora, de o cruzime inerentă adolescenţei, Mia traversează o criză ce o conduce la sinucidere, simplu „fapt divers" pentru ceilalţi. Atât confuzia sentimentelor, tranziţia de la unul la altul, cât şi criza finală ofereau câmp fertil analizei psihologice. Instrumentul ales în Fapt divers este monologul interior, însă debutanta nu îl stăpâneşte deplin şi nici nu are pacienţă discursivă. Ca urmare, romanul e alcătuit din două părţi inegale, fără continuitate între ele. De asemenea, „fluxul" conştiinţei este redat în manieră poantilistă, din detalii ce caracterizează bine, dar în fugă, personajele şi decorul citadin modern, într-un „scris sobru, poate prea schematic şi într-un ritm cam sacadat" (Pompiliu Constantinescu). Romanul Joc de oglinzi ilustrează credinţa, pusă deja în gura protagonistei din Fapt divers, în darul şi pedeapsa femeii „de a fi mereu atât de mult alta". Eroina, Alma Voinea, apare mai întâi în ipostaza de cercetătoare foarte dotată, autoare a unei descoperiri epocale, performanţă anulată însă de faptul că altcineva i-o luase înainte şi îşi comunicase rezultatele. Apoi ea este, total şi fără rezerve, soţia îndrăgostită a unei seducătoare „secături", care, fără scrupule, o pasează prietenului bogat, Valentin. în sfârşit, devine o veritabilă curtezană, întreţinuta bancherului parizian Melas şi concomitent amanta berbantului Robert de Cedres. Falimentul bancherului şi apariţia unui copil din cealaltă relaţie o aduc pe Alma în pragul sinuciderii, evitată totuşi, maternitatea revelându-i-se finalmente drept condiţie firească, salvatoare. Multitudinea personajelor, mai toate vii, dar cu o unică dimensiune, schimbarea repetată a decorurilor, unele de o autenticitate neîndoielnică, altele (mai ales cele plasate în străinătate) în chip vădit de inspiraţie livrescă, arată un anume progres al prozatoarei. Acesta este sesizabil şi în povestirile târzii. Conştientizându-şi deficienţa în materie de invenţie epică, acum P. recurge îndeobşte la o tramă furnizată de istorie ori de literatură. în acest sens, Balaurul mărilor şi Cântecul Lebedei, a căror acţiune e plasată în plin Ev Mediu nordic, respectiv în zorii modernităţii italiene, atestă pricepere în reconstituirea culorii locale, mai ales printr-un lexic adecvat. Naraţiunile sunt însă alterate de conformarea la ideologia socialistă, în cea dintâi, de pildă, prin tenta anticlericală şi ateistă. Acelaşi tribut îl plătesc şi biografiile romanţate ce au în centru pe Vasco da Gama, pe călătorul rus Mikluho Maklai ori
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 210
pe revoluţionarul Toussaint Louverture, limbajul acestora, „adaptat" nivelului de înţelegere al copiilor şi adolescenţilor, scoţând şi mai mult în evidenţă tezismul. O reuşită va înregistra P. abia în Marco Polo - messer Milione, unde plăcerea evocării peisajelor orientale face în mare măsură uitată existenţa modelului. în cazul nuvelelor SF Audacia şi Minuni la Mărgărit, destinate aceluiaşi public, acţiunea se desfăşoară în România „construcţiei socialiste", iar idealizarea epocii „noi" anulează efectul multor pasaje ce surprind bine viaţa cotidiană a unor cercetători. Năzuind, probabil, să se sustragă pe cât se poate „comenzii sociale", scriitoarea se va orienta ulterior mai hotărât spre romanul istoric. Măgura Vulpii este, în fond, o poveste de dragoste desfăşurată în peisajul exotic al capitalei otomane din anii 1863-1865, locul fiind şi teatrul eforturilor întreprinse în special de Costache Negri pentru recunoaşterea definitivă a Unirii Principatelor şi pentru acceptarea secularizării averilor mănăstireşti. Acţiunea are un ritm alert, graţie şi elementelor de roman senzaţional (iubiri interzise, asasinate plătite, contrabandă cu arme, spionaj, răpiri, evadări etc.), iar decorul, fie că este vorba de Măgura Vulpii, de Bucureşti ori de cosmopolitul şi pitorescul Istanbul, vădeşte ochiul călătorului pasionat, dar şi studiul albumelor documentare. Personajul central de aici, doctorul Neagu Vulpeş, ocupă un loc important şi în romanul Soarele târziu. Frânturile de amintiri povestite intermitent lui Valentin Albotă, tânăr bancher venit să îi smulgă acceptul pentru exploatarea unei păduri multiseculare, dar convertit la valorile doctorului, învestit ca moştenitor spiritual, şi mai ales jurnalul dăruit aceluiaşi conturează viaţa de eremit tolstoian a unui conservator devotat locurilor natale, care doreşte însă şi luminarea apropiaţilor săi, moşneni musceleni, precum şi atitudinea unui om implicat în unele momente istorice prin care trece ţara. Povestea de dragoste cu fata pe care o răpise fanariotului Scarlat Gazotti este dublată de alte două, unde eroi sunt nepoata sa, Mândra, pianistul Dragoş Donea şi Valentin Albotă. Acesta din urmă se află, de asemenea, în centrul unui volet secundar, al istoriei propriei familii, identificată în mare parte cu existenţa Băncii Cambanis, care cunoaşte o „mărire" penibil atinsă şi o „decădere" fulgerătoare. O impresie de remake nu poate fi eliminată totuşi la lectura acestei scrieri. în cazul romanului Firul neîntrerupt lucrurile sunt şi mai limpezi, probând încă o dată lipsa puterii de invenţie a autoarei. în esenţă, e vorba de o actualizare şi o minimă extindere a naraţiunii din Joc de oglinzi. Ana Cerna este punct cu punct Alma Voinea, iar bărbaţii de care îşi leagă soarta poartă, mai toţi, aceleaşi nume (Cos, Răzvan, Melas). P. părăseşte viziunea naratorului ataşat eroului şi, apelând la un nou personaj feminin, doctoriţa Nora Păun, pune în scenă o confesiune reciprocă a celor două femei, în cursul unei călătorii Paris - Bucureşti. Cum renunţă şi la dorinţa de a demonstra cvasididactic teza referitoare la condiţia femeii, câştigul în verosimilitate este cert. Din păcate, scriitoarea cedează din nou presiunilor ideologice, complicând situaţia protagonistei, devenită fără să vrea „transfug", „trădătoare" de ţară, şi făcând din Nora Păun un personaj ostentativ şi totalmente „pozitiv".
SCRIERI: Fapt divers, cu gravuri de Ion Anestin, Bucureşti, 1937; Joc de oglinzi, Bucureşti, 1943; Balaurul mărilor, Bucureşti, 1957; Cântecul Lebedei, Bucureşti, 1958; Omul din lună (Mikluho Maklai), pref. Claudiu Giurcăneanu, Bucureşti, 1959; O întâmplare de necrezut, I-II, Bucureşti, 1960; Audacia, Bucureşti, 1963; Ua - Naasse, cântecul libertăţii. Viaţa lui Toussaint Louverture, pref. Sergiu Verona, Bucureşti, 1964; Minuni la Mărgărit, Bucureşti, 1965; Lusitanii. Vasco da Gama şi descoperirea drumului spre Indii, Bucureşti, 1967; Măgura Vulpii, Bucureşti, 1968; Soarele târziu, Bucureşti, 1975; Marco Polo - messer Milione, Bucureşti, 1984; Firul neîntrerupt, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 320-325; Ieronim Şerbu, „Fapt divers", „Lumea românească", 1937,29; Lucian Boz, „Fapt divers", ADV, 1937, 16 398; Horia Stamatu, „Fapt divers", BVS, 1937, 148; Mihail Chirnoagă, „Joc de oglinzi", VAA, 1943, 937; E. M. [Eliza Mârzescu], „Joc de oglinzi", CRE, 1943,5767; Ovidiu Râureanu, „Joc de oglinzi", TIL, 1944, 2485; Petru Poantă, „Măgura Vulpii", ST, 1969, 5; Gheorghe Sprinţeroiu, „Măgura Vulpii", TR, 1969, 27; S. Traian, „Măgura Vulpii", VR, 1969, 7; Popa, Dicţ. lit. (1977), 430; Cornel Munteanu, „Firul neîntrerupt", ST, 1988, 6; Cosma, Romanul, II,
134-134; Dicţ. scriit. rom., 714-715; Opriţă, Anticipaţia, 441-442. V.D.
PETRESCU, Ioana Em.[anuela] (28.XII.1941, Sibiu - 1.X.1990, Cluj-Napoca), critic, istoric şi teoretician literar. Este fiica Elvirei Popovici (n. Chiffa), profesoară, şi a istoricului literar D. Popovici. Urmează la Cluj Liceul „G. Coşbuc" (1955-1959)
211 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
si Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" (1959-1964), luându-şi licenţa cu o teză despre Aron Pumnul. După absolvire devine cadru didactic la Catedra de literatură română a Universităţii clujene, parcurgând întreaga ierarhie universitară, de la preparator la profesor. îşi susţine doctoratul în 1974, cu o lucrare tipărită în acelaşi an: Ion Budai-Deleanu şi eposul comic (Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române). în perioada 1981-1983, beneficiind de o bursă Fulbright, predă în Statele Unite ale Americii, la lectoratul român de la University of California, Los Angeles - experienţă consemnată în epistolarul american, publicat postum, cu titlul Molestarea fluturilor interzisă (1998). Dacă în domeniul cercetării P. a deschis un drum în investigarea operei lui Mihai Eminescu, ca profesor a creat, la Cluj, o şcoală de tineri şi meritorii exegeţi ai poetului. Pentru aceasta a trebuit să pună de acord şi să mobilizeze sincronic vocaţii eclectice - eminescolog prestigios, poetician cu fler analitic şi imaginaţie speculativă, istoric literar rutinat, având o perspectivă „de sus" asupra vârstelor interioare ale literaturii române. Debutează în „Cercetări de lingvistică" (1966), cu studiul Concepţia lingvistică a lui Aron Pumnul A colaborat la revistele „Tribuna", „Echinox", „Steaua", „Vatra", „Familia", „Revista de istorie şi teorie literară", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Limbă şi literatură", „Cronica", „Amfiteatru", „Tomis" ş.a. în 1989 Uniunea Scriitorilor îi acordă Premiul „Mihai Eminescu" pentru întreaga activitate. A fost soţia criticului literar Liviu Petrescu.
în 1972 P. inaugurează ediţia critică Studii literare de D. Popovici la Editura Dacia (I-VI, 1972-1989). Paralel cu realizarea acestui proiect recuperator, şi-a conceput propriile scrieri drept replici virtuale la studiile tatălui său, cu precădere la cele eminesciene - după cum mărturiseşte într-un interviu în „Tribuna". Prima carte, Ion Budai-Deleanu şi eposul comic, consacră un istoric literar cu o solidă formaţie teoretică şi comparatistă, interesat de dinamica formelor literare, capabil să însufleţească erudiţia şi să problematizeze dosare de creaţie ce păreau ireversibil clasate. Utilizând comparatismul pe scară largă şi morfologia genurilor, lucrarea vizează recontextua-lizarea Ţiganiadei în plan european, scoţând în relief originalitatea scriitorului român. Primită entuziast de critică, monografia a devenit un reper în domeniu. In 1978 P. publică studiul Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică (reeditat postum de Ioana Bot, în 1994, cu titlul propus iniţial de autoare: Eminescu, poet tragic), primul dintr-o serie de referinţă. Alături de Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti (1989) şi de Ion Barbu şi poetica postmodemismului (carte publicată postum, în 1993), cercetarea jalonează traseul unei investigaţii de respiraţie amplă. Din foişorul de observaţie Eminescu, P. proiectează devenirea poeziei româneşti de la paşoptişti la Nichita Stănescu într-un plan unic de interpretare: cel definit de relaţia dintre eul poetic, lume şi text. Autoarea nu se plasează la nivelul poeziei, ci la acela al poeticului şi al criteriilor sale labile de identificare. Un teren unde cele două dimensiuni definitorii pentru orice univers creator sunt viziunea poetică şi limbajul. Prima carte consacrată lui Eminescu urmăreşte strâns articularea celor două planuri,
studiind evoluţia raporturilor dintre eu, lume, istorie şi limbaj în destinul creator al poetului. Conceptul-cheie în funcţie de care este examinat subiectul e acela de model cosmologic. Pe fundalul cosmologiei europene prinde contur traiectoria parcursă de poet, de la modelul sferic al universului (modelul platonic) spre cel al universului privit ca mecanism (modelul kantian). Studiul surprinde, pe de o parte, ruptura dintre viziunea cosmologică eminesciană şi cea a ştiinţei contemporane (de tip einsteinian), iar pe de altă parte, apropierile, dar şi contrastele dintre perspectiva lui Eminescu şi cea a romantismului canonic occidental. La nivelul limbajului, P. relevă esenţialul: lupta creatorului cu verbul, dând poeticii sale un marcat caracter agonic. Tehnica eminesciană devine participantă activă la procesul de generare a universului poetic - fapt neglijat în genere de comentatori. Se conturează astfel un etalon de poeticitate, care în cea de-a doua carte este repercutat asupra poeziei româneşti, privită de la scara secolelor şi a epistemelor, de unde se disting doar reliefurile esenţiale. Se decupează trei zone sau vârste distincte, care nu se suprapun cu etapele cronologice instituţionalizate de istoriile literaturii. Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri şi Ion Heliade-Rădulescu ilustrează o poezie discursiv-raţională, în care privirea unui eu distanţat de lume topografiază harnic, dând naştere unor texte plasticizante şi mimetice. în acest peisaj structural Eminescu marchează momentul decisiv al cristalizării unei poetici vizionare, aşezată sub semnul privirii lăuntrice. Strict tehnic, proba apartenenţei poetului la această paradigmă este recursul la metafora revelatoare, transferată în acest scop din regimul pur retoric într-un plan fundamental, ontologic şi gnoseologic. Poetica vizionară eminesciană - demonstrează P. - iradiază dincolo de limitele veacului său, prelungindu-şi influenţa până la Ion Barbu. Schimbarea radicală în sfera relaţiilor eu poetic - lume o va aduce în lirica românească abia „infrarealismul" barbian. După război, revoluţia barbiană va fi desăvârşită de Nichita Stănescu - poet căruia, în finalul cărţii, i se rezervă o micromonografie sui-generis. Dintr-un anumit punct de observaţie, despărţirea lui Nichita Stănescu de Eminescu ia forma abandonării metaforismului de fibră romantică. Privit din alt unghi, procesul se înfăţişează ca un viraj în direcţia metalingvistică. In studiul consacrat lui Ion Barbu, labilitatea conceptului de poeticitate este pusă în relaţie cu mutaţiile modelului general al devenirii în secolul al XX-lea. E vorba de trecerea de la modernism la postmodernism, ca paradigme culturale, definite de P. drept de-structurare şi, respectiv, re-structurare a categoriei individualului. Situată în funcţie de aceste două modele, poetica lui Ion Barbu dobândeşte o poziţie privilegiată: pe de o parte, reprezintă cea mai radicală asumare a transindividualului modernist din literatura română, iar pe de altă parte, tratează transindividualul nu ca expresie a crizei, ci drept element constructiv, început al unui nou ciclu. Depăşirea modernismului se face printr-o infuzie de arhaicitate, adică prin reîntoarcerea spre un univers originar. Limpezind apele poeticului de cele ale poieticului, P. aduce amendamente serioase unor prejudecăţi consacrate ale criticii.
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 212
Unul dintre ele vizează credinţa persistentă a comentatorilor în existenţa unor vârste creatoare distincte pe traseul poeziei lui Barbu. Impresia de ruptură spectaculoasă între diferite perioade - explică autoarea - este superficială şi provine din experimentele formale ale poetului, aflat în căutarea unei dicţii iniţiatice, purificată de suportul narativ al mitului sau de structura discursivă a limbajului. în realitate, universul lui Barbu este de o consecvenţă care ar putea părea monocordă dacă unicul său obiect ar fi doar o simplă temă, şi nu o modalitate lirică fundamentală: vizionarismul iniţiatic. Considerate în ansamblu, contribuţiile semnate de P. marchează o schimbare de paradigmă în istoria literaturii române. Alături de Paul Cornea, Mihai Zamfir, Eugen Negriei, Nicolae Manolescu, Mircea Scarlat ş.a., exegeta limpezeşte chestiuni esenţiale ţinând de orizonturile generice ale scrisului şi răspunde unor întrebări esenţiale privind raportul unicatului cu seria. Printre acestea: în ce plan se citeşte devenirea într-o literatură? La nivelul dinamicii şi al proiecţiei istorice a formelor, problemele de afiliere literară se pun în cu totul alţi termeni decât în cei tradiţionali (influenţe, relaţii, circulaţie de teme, motive, imagini etc.). Operând pe două filiere diferite -limbajul şi viziunea poetică -, P. reuşeşte să definească strălucit rolul unor capi de serie ca Eminescu sau Ion Barbu pe traseul devenirii poeziei româneşti. P. a fost şi un teoretician remarcabil, interesat de punctele nodale ale studiului literaturii şi propunând adesea soluţii îndrăzneţe şi ingenioase. De altfel, multe din preocupări sunt convergente cu - şi uneori independente de - investigaţiile de ontologie şi semantică a ficţiunii demarate de critica americană în deceniile al şaptelea şi al optulea. Conceptul central al teoriilor sale este acela de „model cosmologic", pe care îl construieşte combinând date din filosofia culturii a lui Lucian Blaga şi din fenomenologia lui Gaston Bachelard şi îl defineşte drept „o realitate de profunzime a viziunii", „expresia sentimentului existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le stabileşte cu universul". Pe lângă un câştig incontestabil în plan analitic, o asemenea perspectivă implică o mai bună sistematizare a componentelor textului literar, realizată prin teoria „nivelelor configurative ale imaginii", expusă în volumul Configuraţii
(1981). Pornind de la tripartiţia materie/ configuraţie/ conţinut din estetica germană, P. procedează la o ierarhizare a „straturilor" textului, similară celor propuse de Roman Ingarden sau de Rene Wellek, dar de un grad mai ridicat de coerenţă şi complexitate. Avantajul acestei concepţii constă, mai întâi, în reliefarea interdependenţei nivelelor: „Pentru Borges, labirintul este, concomitent, tipar compoziţional, tema şi motiv emblematic" - scrie autoarea, relevând întreita ipostază a semnului literar, ca element semantic, referenţial şi autoreferenţial deopotrivă. Apoi, identificarea celor şase „nivele configurative" constituie o modalitate plauzibilă de a motiva „validitatea lecturilor multiple aplicate unuia şi aceluiaşi text literar", în funcţie de poziţionarea sistemului critic pe un anumit nivel al operei. Pe de altă parte, ipoteza „modelului cosmologic" presupune o regândire a istoriei literare pe baza unei „noi alianţe" încheiate între literatură şi
ştiinţele „tari". Consecinţele unui asemenea proiect se observă cel mai bine în tentativa de circumscriere a postmoder-nismului, unde succesiunea modelelor cosmologice este corelată cu mutaţiile de paradigmă culturală. Concretizată printr-o suită de studii publicate în anii '80 (reunite în 2003 în volumul Modernism / postmodernism. O ipoteză), concepţia formulată de P. îşi asumă o fundamentare ontologică (cele două episteme sunt privite ca destructoare, respectiv restructurare a categoriei individualului) şi o plajă inter-disciplinară extrem de vastă, cuprinzând mecanica cuantică şi filosofia culturii, teoria relativităţii şi mitologia, structuralismul genetic şi holomerii lui Constantin Noica, logica lui Stephane Lupasco şi romanul lui James Joyce. Se dezvăluie, astfel, câteva piese din ansamblul unui proiect transdisciplinar ce ambiţiona să cuprindă într-o viziune integratoare un teritoriu atât de eterogen cum este cultura contemporană.
Ioana Em. Petrescu şi-a definit individualitatea încă de la primele publicaţii, reuşind să ocupe rapid un loc în prim-plan. Ea s-a situat printre protagoniştii cercetării, deci ai unui mixtum compositum de «ştiinţă» şi «critică», năzuind să producă un compromis acceptabil între structura simbolică ireductibilă a literarităţii şi exigenţele raţiocinante ale travaliului interpretativ. Voia să îmbine capacitatea de diagnostic şi forţa expresiei cu informaţia la zi şi regulile obiectivitătii. Era o scientizantă [...] cu gustul poeziei şi simţul relativului, o inductivă cu mari apetenţe teoretice.
Paul Cornea
Vocaţia cercetătorului şi a universitarului, defel neglijabilă, determină, la Ioana Em. Petrescu, profesarea riguroasă şi exactă a categoriilor disciplinelor angajate în demersul ştiinţific întreprins. Refuzându-şi „frivolitatea" lecturilor influenţate de componenta emoţională a receptorului, chiar şi avizat, ea raţionează sacrificând impresiile, obţinând în schimb o geometrie a interpretării, marca şi expresia studiului pasionat, fascinat de conceptele disciplinelor [...], dar şi de mesajul textelor chemate să depună mărturie prin semn şi semnificaţie şi să dea seama de destinul lor atât de dependent de cititor şi de disciplina lecturii sale.
Ion Vlad
SCRIERI: Ion Budai-Deleanu şi eposul comic, Cluj-Napoca, 1974; Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, 1978; ed. (Eminescu, poet tragic), îngr. Ioana Bot, Iaşi, 1994; Configuraţii, Cluj-Napoca, 1981; Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989; Cursul Eminescu, îngr. Ioana Bot, Cluj-Napoca, 1991; Ion Barbu şi poetica postmodemismului, Bucureşti, 1993; Molestarea fluturilor interzisă, îngr. şi postfaţă Ioana Bot, Bucureşti, 1998; Modemism/postmodernism. O ipoteză, îngr., introd. şi postfaţă Ioana Bot, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii:
D.	Popovici, Poezia lui Eminescu, pref. edit., Bucureşti, 1969, Romantismul românesc (1829-1840), cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969, Studii literare, I-VI, postfaţă Aurel Martin, Cluj, 1972-1989; Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, introd. edit., Cluj-Napoca, 1984.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Metodă şi vocaţie, RL, 1974, 11; Ion Vlad, Lecturile istoricului literar, TR, 1974, 12; Zaharia Sângeorzan, Eposul comic, CRC, 1974, 14; Laurenţiu Ulici, Sensul
213 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
erudiţiei, RL, 1974, 20; Zaciu, Lancea, 202-206; Dan C. Mihăilescu, Drumuri noi în exegeza eminesciană, LCF, 1978,49; Gheorghe Grigurcu, „Eminescu " de Ioana Em. Petrescu, F, 1979,5; Mihai Zamfir, Configuraţii recente ale exegezei eminesciene, LL, 1979,3; Liviu Antonesei, Un eseu de semantică ontologică, CL, 1979, 9; Tomuş, Mişcarea, 46-49; Dana Dumitriu, Rigoare şi subtilitate, RL, 1982,9; Cornel Robu, Lectura între fragment şi sistem, TR, 1983,18; Scarlat, Ist. poeziei, II, 96-98; Cornel Ungureanu, Poezia românească văzută altfel, O,1989,39; AL Cistelecan, Poezia după Eminescu, VTRA, 1989,12; Ioana Bot, Poezia românească după Eminescu, ECH, 1990, 1-2; Monica Spiridon, Conceptul de Eminescu, R, 1990,2; Sanda Cordoş, A douăsprezecea elegie, APF, 1990, 3-4; Alexandru Duţu, Vedere şi viziune, VR, 1990,3-4; Petru Poantă, O „integrală" a eminescologiei, TR, 1990, 24; Gabriela Omăt, Critică neoromantică, RL, 1990, 31; Ion Simuţ, „Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti", F, 1990, 8; Diana Adamek, „Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti", TR, 1990,42; Ion Vlad, Harul deplinei dăruiri, TR, 1990,42; Regman, Nu numai, 284-286; Florin Manolescu, De la poetica vederii la poetica viziunii, CC, 1991,10-12; Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, îngr, Diana Adamek şi Ioana Bot, Cluj-Napoca, 1991; Mircea Popa, întâlnire postumă cu Ioana Em. Petrescu, ST, 1992,3; Ion Pop, Ion Barbu într-o nouă lectură, ST, 1994, 7-8; Ion Vlad, Conceptele poeticii moderne, TR, 1994,48; Ulici, Lit. rom., 1,491-493; Ioana Bot, Trădarea cuvintelor, Bucureşti, 1997, 26-38; Spiridon, Interpretarea, 192-203; Ileana Mălăncioiu, Mintea şi inima, RL, 1999,29; Nicolae Manolescu, O simplă amintire, RL, 1999,29; Sanda Cordoş, O graţie excepţională, APF, 2000, 10; Dicţ.esenţial, 648-650; Petraş, Panorama, 502-507; Pop, Viaţă, 118-124.	M.S., A.Tr.
PETRESCU, Liviu (17.XII.1941, Râmnicu Sărat - 5.VII.1999, Cluj-Napoca), critic literar şi eseist. Este fiul Măriei (n. Zainea) şi al lui Gheorghe Petrescu, muncitor. îşi începe învăţătura în oraşul natal, o continuă la Lugoj şi apoi din nou la Cluj. Elev al Liceului „Gh. Bariţiu" (1952-1959), apoi student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai", i-a avut colegi pe Ioana Em. Petrescu, care îi va fi soţie, Ion Pop, Mircea Borcilă, Doina Curticăpeanu ş.a. îşi ia licenţa în 1964, an când îşi începe cariera universitară la aceeaşi facultate, ajungând până la gradul de profesor de literatură comparată şi literatură română. A efectuat stagii de specializare şi a predat la lectorate de limba şi civilizaţia română la universităţi din Marea Britanie (1966), Norvegia (1971), Iugoslavia (1972), Polonia (1974), Danemarca (1978), SUA (1981-1983). A funcţionat ca decan al Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca (1990-1992). între 1992 şi 1994 a fost director al Centrului Cultural Român din New York, iar la sfârşitul anului 1998 e numit director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca. Şi-a luat doctoratul în literatură comparată cu teza Romanul condiţiei umane (1976). Debutează în revista „Tribuna" (1958) cu critică literară, şi editorial cu volumul de eseuri Realitate şi romanesc (1969; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj). Colaborează cu cronici literare, eseuri şi studii la „Tribuna", „Steaua", „Echinox", „România literară", „Luceafărul", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Synthesis", „Secolul 20", „Familia", „Transilvania", „Vatra", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Caiete critice", „Viaţa românească" ş.a. Participă la volume colective de studii şi la dicţionarele literare coordonate de Mircea Zaciu, Marian
Papahagi şi Aurel Sasu sau la cel coordonat de Ion Pop. A fost preşedinte al Societăţii Culturale „Lucian Blaga".
Primele trei cărţi ale lui P. - Realitate şi romanesc, Dostoievski (1971) şi Scriitori români şi străini (1973) - formează, nu numai prin strânsa lor succesiune în timp, un grup relativ distinct într-o operă critică unitară. Configurând aria generică şi tematică, metoda şi atitudinea intelectuală implicate în exerciţiul de interpretare a literaturii, ele constituie preliminariile construcţiei critice realizate îndeosebi în lucrările Romanul condiţiei umane (1979) şi Vârstele romanului (1992; Premiul Academiei Române). De la început, criticul se arată interesat mai ales de proză, în special de roman, şi într-o măsură de critica literară, fără să ignore poezia, comentată însă mai rar. în ceea ce priveşte romanul, se referă, în primul rând, la problematica acestuia, temele fundamentale şi la viziunea fiecăruia dintre autorii abordaţi. Suita de eseuri din Realitate şi romanesc este, de fapt, un studiu sistematic în care se examinează „problema realităţii", a realităţii „interioare", în romanul românesc, de la Duiliu Zamfirescu la Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu şi Anton Holban. Aparent limitată la un obiectiv strict precizat, cercetarea se vădeşte a fi complementară perspectivei consacrate din exegeza anterioară şi, simultan, înnoitoare până la a fi polemică, prin modalitatea de
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 214
abordare, rigoarea argumentaţiei şi originalitatea interpretării. Seria de analize, pătrunzătoare, minuţioase şi pertinente, remarcabile prin acurateţea şi intensitatea ideilor, prin numeroasele observaţii noi, edifică o demonstraţie perfect articulată. Precizările finale sintetizează punctul de vedere, perspectiva critică, indicând una dintre direcţiile de acţiune şi orizontul în care P. îşi situează demersul: „Literatura română trece în general drept o literatură cu puternice înclinaţii spre observaţia socială şi spre creaţia de tipuri. Noi am surprins tocmai o tendinţă opusă. [...] Este o tendinţă prin care realitatea exterioară este pusă la îndoială; scriitorii români se întreabă cu toată seriozitatea dacă descrierea lumii din afara noastră prezintă valoarea presupusă sau nu. Nu este o simplă problemă de estetică aceasta, ci o problemă cu implicaţii filosofice. Nu se merge niciodată până la a se nega socialul şi naturalul, dar se apreciază că factorul lăuntric deţine o importanţă mult mai mare, că aici trebuie căutat esenţialul." Interesat de „idei", de „probleme", de „raporturi fundamentale", de „esenţe", exegetul apelează la sugestii, idei şi modele din sfera filosofiei, dar nu reduce literatura şi operele cercetate la statutul de material ilustrativ. P. practică un raţionalism hermeneutic nutrit de surse filosofice (Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Jean-Frangois Lyotard) şi se bazează pe ample contextualizări spirituale. Critica sa caută, pornind de la texte, viziunea ordonatoare, iar interpretarea devine, implicit, meditaţie asupra condiţiei umane, cum atestă, în această fază, îndeosebi eseul Dostoievski. Alcătuit din patru secvenţe, eseul este o explorare în tot atâtea trepte a universului unuia dintre scriitorii fundamentali ai umanităţii, a cărui operă constituie reperul central al sintezelor ulterioare elaborate de critic. P. investighează minuţios relaţiile personajului dostoievskian cu lumea (Măreţia şi mizeria omului), raporturile dintre diferitele categorii de eroi (Măştile lui Thersit), poziţia personajului dostoievskian faţă de valorile etice (Hagiografia unui mare păcătos) şi „factura" operei (Vocaţia tragicului), specificul creaţiei dostoievskiene, considerată „prin excelenţă dramatică". Analizele, desfăşurate sub semnul dublu al integrării într-un câmp de idei specific şi al adecvării permanente la text, se disting prin fineţea şi claritatea disocierilor, prin precizia nuanţată a asocierilor, prin coerenţa generală. încheind tripticul iniţial, Scriitori români şi străini exprimă, în principal, angajarea în actualitate. în prima dintre cele „trei secţiuni generale" ale lucrării, P. îşi expune reflecţiile în legătură cu anumite probleme teoretice şi noţiuni uzuale ale criticii (invenţie, originalitate, creaţia în critică, diferenţa între eseu şi studiu, cele două euri ale creatorului ş.a.), mult discutate şi disputate în anii '70. Câteva profiluri elocvente pentru opţiunile sale (Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Ion Pop ş.a.) completează schiţa principală. Comentariile de literatură română clasică şi contemporană din a doua secţiune vizează descoperirea elementelor de poetică în operele unor scriitori ca Marin Preda, Al. Ivasiuc, Nicolae Breban, Aurel Dragoş Munteanu. în secţiunea de studii despre scriitori străini, criticul are în vedere autori ale căror opere conţin „principalele mituri literare ale
timpului". El reflectează asupra „sensurilor activismului" la Albert Camus, analizează specificitatea reprezentărilor la Dostoievski şi concepţia lui Lev Tolstoi despre principiul evoluţiei creatoare, evaluează „religia artei" la Marcel Proust sau semnificaţia „concentrării" la Andre Gide. Eseurile şi studiile deschid orizonturi de interpretare, de înţelegere, care vor fi valorificate, la alt nivel de reflecţie, în Romanul condiţiei umane, lucrare critică fundamentală. P. abordează această „temă prin excelenţă a literaturii secolului al XX-lea", metodologic urmărind nu biografia ei exterioară, ci, mai curând, „o descoperire şi evidenţiere a «modelului» ei specific". Literatura condiţiei umane relevă „conflictul dintre setea de absolut a fiinţei umane" şi „existenţa anumitor principii limitative", de ordin metafizic, ontologic şi social. în cadrul acestui conflict, romanul condiţiei umane are ca obiect numai acele structuri şi numai acele forme ce aparţin unei sfere a „datului originar". Dinamica temei tinde să se înscrie unei scheme circulare: aservire - răzvrătire - conciliere. După ce schiţează „preistoria temei", autorul propune, în capitolele Amurgul zeilor, Râul de timp şi Stăpân şi slugă, o „analitică a modelului", a circularităţii. Studiu tipologic, dar care nu evită istoricitatea, Romanul condiţiei umane are în atenţie opere reprezentative ale modernităţii, aparţinând unor scriitori ca Dostoievski, Marcel Proust, Lev Tolstoi, Thomas Mann, James Joyce, Andre Malraux, Albert Camus, Franz Kafka, Jean-Paul Sartre. în demonstraţie sunt cuprinse şi opere literare româneşti, de la Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu la Al. Ivasiuc ş.a. Un corolar al specializării în problematica romanului îl reprezintă studiul de „poetică istorică" Vârstele romanului, reluat, cu informaţia actualizată, în Poetica postmodernismului (două ediţii: 1996 şi 1998). P. examinează constituirea poeticii romanului modern într-o sinteză suplă şi erudită, edificată savant, printr-o subtilă îmbinare de perspectivă filosofică şi studiu comparatist. Trei faze sunt identificate în acest proces: primul modernism, definit printr-o poetică dominată de aspiraţia spre cunoaşterea ştiinţifică, modernismul târziu („înalt") şi postmodernismul, care validează în plan literar o transformare de epistemă, de la un model al totalităţii la unul al pluralităţii. Cu eseurile din Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni (1997) P. revine la o cercetare „sectorială" a prozei româneşti. Diagrama prozei transilvane, de la Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu la Horia Bădescu şi Tudor Dumitru Savu, văzuţi sub semnul codurilor etice şi estetice definitorii tipologic, tematic şi compoziţional, surprinde trei direcţii dominante: „un puternic filon al realismului tradiţional", o direcţie a realismului mitic şi „o mişcare de dată ceva mai recentă, prin care literatura transilvană îşi afirmă vocaţia sa antiprovincială: discursul epic textualist".
Scrisul lui Liviu Petrescu este echilibrat, ponderat, evitând, de regulă, excesele şi întotdeauna ostentaţia. [...] Autorul acceptă să consemneze „adevăruri generale şi îndeobşte cunoscute" spre a aşeza într-o lumină potrivită nu numai propriile ipoteze, dar şi evoluţia
215 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
obiectului său. Această înscriere sistematică ni-l evocă de îndată drept model pe Tudor Vianu. La fel şi calmul procedural
Mircea Martin
Dicţiunea sobră, superior didactică, impersonală în subiectivitate, este o modalitate de emisie perfect adecvată conţinutului plin de idei al teoremelor şi analizelor, ceea ce numim, prin tradiţie, stil universitar în critică, având în persoana lui pe unul din cei mai elocvenţi exponenţi.
Laurenţiu Ulici
SCRIERI: Realitate şi romanesc, Bucureşti, 1969; Dostoievski, Cluj, 1971; Scriitori români şi străini, Cluj, 1973; Romanul condiţiei umane, Bucureşti, 1979; Vârstele romanului, Bucureşti, 1992; Poetica postmodemismului, Piteşti, 1996; ed. 2, Piteşti, 1998; Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Zaharia Sângeorzan, „Realitate şi romanesc", CRC, 1969,47; G. Gheorghiţă, „Realitate şi romanesc", R, 1969,12; Tudor Cătineanu, „Realitate şi romanesc", ST, 1971, 5; Ciobanu, Panoramic, 317-319; Stănescu, Poeţi şi critici, 207-209; Piru, Varia, I, 508-510; Tomuş, Răsfrângeri, 168-174; Dimisianu, Valori, 179-182; Nicolae Manolescu, Pretexte critice, RL, 1974,9; Cristea, Domeniul, 406-410; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1975,138-143; Gheorghe Perian, Virgil Podoabă, De vorbă cu Liviu Petrescu, ECH, 1975,9-10; Iorgulescu, Al doilea rond, 177-182; Iorgulescu, Scriitori, 327-330; Zaciu, Alte lecturi, 258-263; Nicolae Manolescu, Social, psihologic şi „condiţia umană", RL, 1979,30; Ilie Guţan, Sub semnul „circularităţii", T, 1979,10; Mihăi-lescu, Conceptul, II, 215-218; Tudor Cătineanu, „Romanul condiţiei umane", ST, 1980,3; Grigurcu, Critici, 496-502; Grigurcu, între critici, 231-235; Martin, Singura critică, 229-235; Constantin Cubleşan, Liviu Petrescu -50, ST, 1992,1; Ion Vlad, Romanul modern şi postmodernismul, TR, 1992, 42; Ulici, Lit. rom., I, 493-496; Horia Bădescu, Ieşirea din Europa, Bucureşti, 1996,48-49; Radu G. Ţeposu, Vârsta a treia a modernismului, „Cuvântul", 1996,10; Gheorghe Glodeanu, „Poetica postmodemismului", PSS, 1997,1-2; Mircea Benţea, Nostalgia geometriei, F, 1997,33; Micu, Scurtă ist, IV, 151-152; Doru George Burlacu, Voci ale literaturii, Cluj-Napoca, 1998,163-168; Spiridon, Interpretarea, 176-180; Ion Pop, Claritatea gândului, RL, 1999,29; Mircea Martin, Rigoarea cu sine însuşi, RL, 1999,29; Ileana Mălăncioiu, Mintea şi inima, RL, 1999,29; Ion Pop, Liviu Petrescu - un om al cărţii, ST, 1999,6-7; Mircea Oprită, Privilegiul prieteniei, ST, 1999, 6-7; Constantin Cubleşan, Un aristocrat al cuvântului, ST, 1999,6-7; Constantin Hârlav, Note pentru un profil: Liviu Petrescu, CC, 1999,6-7; Dicţ. esenţial, 650-652; Manolescu, Lista, Ut, 336-342; Petraş, Panorama, 508-510; Popa, Ist. lit., II, 1120-1121; Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau Despre echilibru, Cluj-Napoca, 2003,63-64.	C.H.
PETRESCU, Lucreţia (1883, Bârlad -1939, Bucureşti), autoare dramatică şi prozatoare. îşi face studiile universitare în Bucureşti. Se apucă târziu de scris şi, fire timidă, se hotărăşte greu să publice. Pentru început tatonează, vrând să afle părerea unor maeştri. Citind manuscrisul piesei Păcatul, I. Al. Brătescu-Voineşti cade pradă unui entuziasm ce va provoca -fapt fără precedent, fiind vorba de o debutantă - o şedinţă a Academiei Române. Din păcate pentru autoare, euforia prozatorului stârneşte la unii cronicari reacţii acide, câteodată nedrepte. Cu proză, texte dramatice, articole, însemnări de călătorie P. colaborează la „Revista scriitoarei" („Revista
scriitoarelor şi scriitorilor români"), „Universul literar", „Adevărul literar şi artistic", „Universul", „Universul copiilor", „Duminica «Universului»", „Rampa", „Calendarul almanah al ziarului «Universul»", „Vremea" ş.a. Frecventează cenaclul Sburătorul, iar din 1934 este membră a Societăţii Scriitorilor Români.
Poate că râvnind ieşirea la rampă ca dramaturg, P. nu s-a preţuit îndeajuns ca prozatoare. Nici măcar nu a stăruit să îşi scoată nuvelele în volum (titlul ar fi urmat să fie Domniţe şi jupâniţe). Oricum, chiar şi din scrieri răzleţe reiese înzestrarea ei pentru gen: invenţie epică, fie şi într-un registru minor, spirit de observaţie nu lipsit de fineţe şi, mai ales, un limbaj agreabil, care se adaptează uşor oricărei epoci, oricărui subiect. Cel mai bine îi reuşeşte, în plan stilistic, antifraza, o manieră isteaţă, cu maliţii străvezii, de a modula insinuant subtextul, care sabotează cu delicii secrete enunţul pieziş (Pruncul serdarului Panait, Ghinea spânul, Părintele Mardarie de la Vovidenie, Herşcu tinichigiul). Din atracţia pentru trecut se înfiripă sub condeiul ei şi nuvela istorică. Sunt naraţiuni fără anvergură, dar cu un anume parfum evocator, dat şi de răsfăţul lexical prin care se manifestă voluptatea enumerării de veşminte (femeieşti, îndeosebi), podoabe şi alte găteli de odinioară (Vorniceasa Tarsiţa Pilipescu). Printre serdari, ispravnici, vornici şi alţi bărboşi cu giubea şi işlic se distinge, privită cu solidaritate afectivă, femeia - domniţa, duduca, jupâniţa - cu frământările şi capriciile care o definesc. Trăirile ei, aparent mărunte, îşi au febrilitatea lor, iubirile ce îi sunt date sunt scump plătite nu rareori. Şi în prozele având ca temă războiul, şi în cele inspirate din actualitatea imediată femeia are parte, chiar şi când greşeşte, de o înţelegere ce poate merge până la argumentul cazuistic. Când cade în păcat, de vină ar fi fiind obtuzitatea partenerului, frustrările acumulate (dorinţe ascunse cu teamă, elanuri reprimate, regrete, resemnări), iar în vremuri de cumpănă - istoria care, profitând de vulnerabilitatea lor, le agresează. Cu o turnură naţionalistă (pe alocuri propagandistică) şi o pedală melo, schiţele şi nuvelele având ca fundal războiul emit sugestia unui realism sumbru. Vieţi frânte, pătimiri, drame într-o Moldovă pustiită, prin care se târăsc spre casă, unde nu bucurii îi aşteaptă, bieţi ostaşi istoviţi, zdrenţăroşi, betegi. Siluete indistincte într-un peisaj întunecat. Mai mult contur au portretele cu tuşă de grotesc (Antohi bogasierul). Umorul, mai rar în creaţia feminină, colorează plăcut prozele scrise de P., ca în Conu Gheorghieş şi conu Alecuţă. Ii reuşesc şi poveştile în canonul basmului (Fetele craiului Ger), răscroind chisnovat miturile (Danaidele) sau cultivând un aer oriental prin care se străvede o morală spre luare-aminte (Feciorul, Răsplata). însă ceea ce atrage în scrisul bârlădencei -ca, de altfel, şi în teatrul ei - este şartul rostirii. Romanul Mărăcini (1937), în care investise oarecari nădejdi, a fost tratat cu severitate de comentatori. într-adevăr, naraţiunea, minată de intenţii confuze, se rătăceşte într-un kitsch care, paradoxal, nutreşte paginile cele mai izbutite (scena botezului de la Piteşti, cu ţopăieli, hăpăieli şi agrăiri de suburbie). Mânată de înfrigurarea parvenirii sociale, eroina, Lilica Pârvu, ar trebui probabil să ilustreze, în viziunea incertă a romancierei,
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 216
condiţia ingrată a femeii, dependentă de simţuri („tremurul întregii ei feminităţi dornice"), care îi dictează comportamentul amoros. Cu piesele de teatru P. s-a bucurat de succes, la public îndeosebi, dar nu numai. După elogiile, scăpate de sub control, ale lui Brătescu-Voineşti (un „giuvaier", „cea mai frumoasă, cea mai bine făcută dramă ce s-a scris în româneşte"), mulţi oameni de condei s-au grăbit să-şi procure Păcatul. Părerile, şi la lectură, şi după premiera din 1924, au fost împărţite. Unii (Camil Petrescu, Liviu Rebreanu) s-au lăsat impresionaţi. Alţii, fără multe ocoluri, au luat-o în râs. Şi unii, şi alţii merg prea departe. Scrisă cu nerv şi cu un talent, pe care nu i l-a negat mai nimeni, pentru dialoguri, piesa Păcatul este, în fond, o melodramă plasată, pentru culoare, într-un cadru istoric, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Autoarea îşi strecoară şi aici obsesia privind situaţia, grevată de neajunsuri, a femeii, mai apăsătoare în timpurile de demult. Un bărbat aprig la mânie, logofătul Bogdan Dragnea Merişanul, îşi terorizează nevasta, ameninţând că o aruncă afară din casă dacă nu îi dăruieşte, după cele câteva fete, şi un fecior. Cuprinsă de disperare, jupâneasa Maria, îndemnată de slujnica Tudora, schimbă fetiţa pe care o naşte cu pruncul atunci ivit pe lume al unei ţigănci. Soi rău, puradelul devine un june destrăbălat, care o hărţuieşte, cu gând păcătos, pe biata Crisanda, copila nedorită de tătâne-său. Vrând să-şi salveze fiica, nefericita mamă îl otrăveşte pe nemernic, trăind apoi o morbidă senzaţie de uşurare. Ca să o scape de furia logofătului, ajuns în pragul nebuniei, tuciuria Tudora ia vina asupra ei, murind înainte de a fi sângeros biciuită. Cu unele situaţii trase de păr (coincidenţe forţate ş.a.), piesa confirmă interesul autoarei pentru conflictele în plan psihologic. în Puiul de lup (1933), dramă în acelaşi registru (plâns în hohote, „răcnet" final), ciocnirea, cu o coloratură tezistă, e între instinctul de neam (porunca „sângelui") şi simţământul iubirii. Personajul supus tragicei dileme, Pan Vlasko, un tânăr nobil polonez, este înfrânt în luptă şi adus la curtea vornicului Dragomir. Curând, se înfiripă o idilă între junele trufaş, care suportă greu umilinţa captivităţii, şi Păunica, sora lui Mihuţ, cel care îl învinsese pe leah într-o luptă directă. Intre sentiment şi resentiment, frământările lui par să se aline, numai că destinul hotărăşte altfel. într-o nouă confruntare a moldovenilor cu polacii, nu mai suportă echivocul situaţiei în care se află şi fuge către ai săi, care însă îl rănesc de moarte, crezându-1 trădător. Readus în cetăţuie, Pan Vlasko îşi dă sufletul chiar în clipa în care cununia lui, celebrată în mare grabă, s-a săvârşit. E un erou de o anume complexitate, ofertant pentru un interpret cu fibră romantică. O comedioară de moravuri e Joc primejdios (1933). Cu o replică dezinvoltă, pudrată de un şarm de salon, scrierea, ce recurge la fentele quiproquoului, îşi are morala ei, penalizând fin cochetăria unor cuconiţe care, uitând de decenţa cuvenită, sunt gata să primească omagiul cât mai intim al unor tinerei. Unei văduve încă nurlii, Aglaia Cornea, i-ar surâde o picantă aventură cu fluşturatecul Bob Floroiu. Numai că hazardul, cu logica lui ascunsă, aranjează altfel lucrurile, lui Bob căzându-i cu tronc copiliţa doamnei, cu un nume suav, Crina, fericita întorsătură ducând, se poate bănui,
la logodnă. Substanţa morală a „comediei" Anuţa (1926) e tulburată de furtive pulsiuni feminine, chiar dacă mascate de încruntări mustrătoare. O cocotă, Lucy Morandi, mamă denaturată, se căzneşte să-şi împingă fiica, pe candida, frusta Anuţa, crescută în curăţenia vieţii de la ţară, să exercite „meseria" vinderii trupului, aducătoare de câştiguri buni-şoare. Evident, ţărăncuţa e oripilată de mediul viciat unde a nimerit şi fuge de acolo, răsplata acestei neprihăniri fiind căsătoria, ce se întrezăreşte, cu tânărul învăţător pe care, cât trăise în sat, apucase să îl îndrăgească. în Anuta obsesiile mocnite şi principiile exhibate fac un ciudat amalgam.
SCRIERI: Păcatul, pref. I. Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, [1924]; Anuţa, Bucureşti, [1926]; Dracul, Bucureşti, 1932; Puiul de lup, Bucureşti, 1933; Joc primejdios, Bucureşti, 1933; Mărăcini, Bucureşti, [1937].
Repere bibliografice: H. Sanielevici, Noi probleme literare, politice, sociale, Bucureşti, f.a., 55-105; I. Al. Brătescu-Voineşti, O operă de mare valoare, CL, 1924, ianuarie-februarie; Rebreanu, Opere, XIV, 136-138; Critica dramatică despre „Păcatul" d-nei Lucreţia Petrescu, RP, 1924,2079; Perpessicius, Opere, II, 389-390, XII, 546-547; [Şedinţa Academiei Române consacrată piesei „Păcatul" de Lucreţia Petrescu], „Buletinul Institutului de Literatură", broşura 1,1925; Camil Petrescu, „Păcatul", „Argus", 1924, 3430; Camil Petrescu, „Anuţa", „Argus", 1925, 3777; Pamfil Şeicaru, „Anuţa", CU, 1925, 316; G. Bogdan-Duică, „Anuţa", „Naţiunea", 1927,122; Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927, 203-212; Camil Petrescu, „Puiul de lup", „Argus", 1931,5531; I. Anestin, Scrieri despre teatru, îngr. şi pref. Victor Durnea, Bucureşti, 1989, 113, 116-117, 231; Miller-Săndulescu, Evoluţia, 453; Radu Gyr, „Mărăcini", PRV, 1937,821; Lovinescu, Opere, XII, 350-351; Călinescu, Ulysse, 356-359; Mihail Sebastian, Întîlniri cu teatrul, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1969, 153-154; Predescu, Encicl, 653; Călinescu, Ist lit (1941),' 848-849, Ist lit (1982), 934; Cioculescu, Aspecte, 234-236; Valentin Silvestru, „Puiul de lup", F, 1976, 2; Ion Zamfirescu, Drama istorică universală şi naţională, Bucureşti, 1976, 244-245; Valentin Silvestru, Clio şi Melpomena, Bucureşti, 1977,
135-136; Brădăţeanu, Istoria, II, 373-376; Lucreţia Petrescu, DRI, IV, 142-146.	’	RF.
PETRESCU, Radu (31.VIII.1927, Bucureşti - 31.1.1982, Bucureşti), prozator şi critic literar. Este fiul Emiliei Petrescu şi al lui Emil Petrescu, funcţionari. Familia se mută la Târgovişte în 1936, unde P. urmează cursurile Liceului „Ienăchiţă Văcărescu" (1938-1946) şi înfiinţează, împreună cu Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, un cerc literar (1944). Va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1951), susţinându-şi licenţa abia în 1970, cu o lucrare despre G. Bacovia. Lucrează ca profesor la Petriş şi Prundu Bârgăului, în judeţul Bistriţa (1951-1955), apoi ca funcţionar la Institutul de Statistică (1955), ca laborant şi bibliograf la Institutul de Cercetări Hortiviticole (1957-1967) şi la Institutul de Cercetare şi Valorificare a Legumelor şi Fructelor (1967-1970). începe să publice în 1945, la „Universul literar" şi „Orizont". Colaborează la revistele „Arta", „Convorbiri literare", „Cronica", „Luceafărul", „Ramuri", „România literară", „Viaţa românească" ş.a.
Apărut în viaţa literară târziu, la o vârstă când era pe deplin format şi scrisese bună parte din cărţile ce aveau să îi alcătuiască opera, P. face parte din acea categorie restrânsă de
217 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
în perspectivă absolută, autorul se fereşte tocmai de ceea ce în mod obişnuit dă substanţă jurnalelor: faptele mărunte şi adesea lipsite de sens ale zilei. Poate că acest demers are rolul de a exorciza realul, deloc generos cu scriitorul de-a lungul întregii sale vieţi. Undeva el spune că „geometria de aer te poate scăpa de oamenii ameninţători". Ca atare, îşi construieşte un spaţiu propriu, fapt cu pregnanţă sensibil mai cu seamă în primul volum de jurnal, Ocheanul întors (1977), unde, deşi dă o mare concreteţe lumii cu care vine în contact ca profesor stagiar într-un sat transilvănean, se închide de fapt într-un univers de senzaţii plastice şi de trăiri livreşti. Cum observă Mihai Dinu Gheorghiu, P. ţine realul la o distanţă protocolară. Totuşi, acesta nu păleşte, ci dimpotrivă, văzut de un ochi educat de pictură şi captat de un instrument senzorial foarte fin, îşi păstrează toată consistenţa. Atâta doar că îşi schimbă regimul: se mută din ordinea imediatului în ordinea literaturii, iar agentul principal al acestei translaţii este fraza de o mare densitate. Cât de elaborată, de puţin spontană este expresia din jurnalele publicate - Părul Berenicei (1981), A treia dimensiune (1984) - s-a putut constata când, după 1989, au apărut în presă fragmente pe care autorul nu apucase să le finiseze. Şi omul părea altul, încât s-ar putea afirma că P., cel cunoscut din cărţile lui, este în bună parte un produs al scrisului său. Conştiinţa artistică are pentru P. înălţimea şi intensitatea unei religii. Ca autor de ficţiune, el se înscrie pe linia flaubertiană, adică îl preocupă mult mai mult scrierea însăşi şi mai cu seamă construcţiile operei decât sensurile ce se degajă din ele. Profunzimea nu decurge din mesaj, ci din scriitori contemporani care, neacceptând nici un fel de coman- stringenţa alcătuirii care, atunci când e dusă la desăvârşire, dament al epocii, au aşteptat o perioadă de relativă liberalizare devine viziune. Dramele vieţii îl interesează prea puţin. în pentru a publica. Şi-a atras aprecierea pentru romanul Matei Meteorologia lecturii (1982), unde îşi fundamentează istoric Iliescu (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor), s-a impus ca şef al propriul demers, el distinge între linia biblică a prozei, grupului „târgoviştenilor", volumele de jurnal i-au adus un purtătoare a dramatismului existenţial, şi linia homerică, de-a început de notorietate, dar adevărata consacrare a venit abia lungul căreia precumpănesc perfecţiunea formei şi plasti-după moarte, când prozatorii optzecişti au recunoscut în el un citatea. Opţiunea sa este în mod hotărât pentru cea din urmă. antemergător şi, totodată, un mare artist. Astăzi nimeni nu îi P. are mare aplecare spre studiul volumelor şi formelor, el ştie contestă locul, dintre cele mai importante, în literatura de după să ritmeze golul şi plinul în aşa fel încât, deşi dă o mare al doilea război mondial. Singura ezitare care persistă este densitate materiei, nu o face opacă pentru că, totodată, atribuie aceea că unii critici îl acceptă în totalitate, ca prozator de primă o mare importanţă aerului înconjurător. Dacă expunerea e însemnătate, pe când alţii preferă romanelor jurnalul. La o epurată de emoţiile comune, în schimb nu îi lipseşte fiorul privire atentă apare însă clar că nu există clivaj în creaţia lui: sublimului. Felul de a povesti, detaşat, dar şi atent la unitatea e dată de relaţia cu scrisul, aceeaşi pe ambele ei amănuntul frapant, este de origine călinesciană. De pe acest versante. Jurnalul este în mod evident operă şi nu numai trunchi se ridică propria desfăşurare, uneori de o acută martor al ei. Fiinţă „în întregime construită în vederea scrierii", modernitate, încât tradiţia prozei interbelice şi ecoul sau chiar cum singur mărturiseşte, P. s-a abstras cu totul, cu întreaga lui iniţiativa căutărilor înnoitoare se îmbină cu mult firesc, existenţă, în literatură. Când scriitorul spune „literatura mea Această coexistenţă se evidenţiază în principalele sale opere de încă este viaţă", trebuie înţeles că, în ceea ce îl priveşte, în afara ficţiune: romanele Matei Iliescu şi Ce se vede (1979) ori celelalte literaturii nu a avut viaţă, de unde şi intensitatea aparte, atât a proze, Didactica nova, Sinuciderea din Grădina Botanică, In Efes, existenţei, cât şi a cărţilor sale. A fi în interiorul lumii înseamnă incluse într-un volum din 1971, ca şi O singură vârstă (1975). pentru el a fi instalat „printre Idei". în jurnal îşi tratează Romanele pun o problemă de a cărei rezolvare depinde întâmplările zilnice din perspectiva artei, adică încearcă să le imaginea autorului, care a evoluat dinspre o formulă scoată din timp şi să le înscrie în eternitate („Ce mi se întâmplă tradiţională spre una modernă, sau invers, a început prin a fi acum, de fapt mi se întâmplă în eternitate"). Din acelaşi motiv, novator, apoi s-a clasicizat. Prima concluzie rezultă din lumea este interiorizată, peisajul, de pildă, fiind lucrat în aşa fel ordinea apariţiei, mai întâi Matei Iliescu, apoi Ce se vede, iar încât să devină expresie a fiinţei. Sublimând realul, situându-1 cealaltă din declaraţia autorului că a doua carte a fost scrisă
Petrescu
Dicţionarul general al literaturii române 218
mult mai devreme, în 1954. De fapt, nici Matei Iliescu nu este un roman tradiţional. Pare să fie aşa, mai întâi din pricina ambianţei patriarhale în care se petrece acţiunea. In al doilea rând, pentru că şi modul naraţiunii despre iubirea dintre protagonişti, Matei şi Dora, este unul liniştit, chiar dacă nu lipsesc, cum semnalează Ov. S. Crohmălniceanu, proustiene răsturnări cronologice datorate capriciilor memoriei involuntare. Dincolo de acest plan, drama are loc la înălţimea esenţelor. Ca şi în jurnal, în Matei Iliescu P. încorporează idei, face din ele substanţa unei educaţii sentimentale de tip flaubertian. Faţă de acest mod de a trata iubirea, reproşul adus de acelaşi critic referitor la absenţa planului obscur, pulsionar, al relaţiei erotice este neavenit. în fond, scriitorul îşi realizează doar opţiunea pentru o literatură de tip „homeric" şi nu „biblic", adică de tip esenţial şi nu existenţial. în Ce se vede se regăsesc - ori poate se anticipează - procedee ale ultimului val al prozei modeme. După ce îşi pierduse de mult omniscienţa, naratorul a ajuns să fie creaţia personajelor, care îl modifică mereu de-a lungul textului. Se multiplică unghiurile de vedere şi se aglutinează timpii, cum remarca Mircea Zaciu. Treptat, prin reluări de fragmente şi prin reflectare de sine, naraţiunea se blochează. în locul ei se construieşte un spaţiu complicat care e spaţiul propriu al literaturii. întregul proces are şi caracter polemic. Ceea ce se absoarbe în text este universul romanului realist: acesta există în carte şi, totodată, e negat. Cititorul asistă la alchimia prin care obiectul se preface în descriere, întâmplarea în frază. Totul e însoţit de comentariul ironic nu al povestitorului, ci al personajelor care se autodefinesc ca fiinţe de hârtie. Monografia G. Bacovia (1999) e la origine teza de licenţă susţinută de P. după aproape douăzeci de ani de la terminarea facultăţii, din cauza circumstanţelor politice nefavorabile tânărului „demascat" ca elitist şi deviaţionist în „Contemporanul" din 1950. Structurată pe trei secţiuni, lucrarea reconstituie din tuşe călinesciene biografia poetului înrudit cu autorul tezei prin marginalitate socială dublată de concentrarea exclusivă asupra creaţiei, degajează apoi la nivelul fiecărui volum elementele esenţiale ale viziunii poetice, de la punctul de pornire simbolist până la renunţarea la artificiu din Stanţe burgheze, insistându-se asupra apropierii de Mihai Eminescu sau Al. Macedonski, de Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme şi, în sfârşit, pune în lumină calităţile prozei bacoviene - apreciată de estet -, cum ar fi gustul pentru senzaţiile rare şi reverii, pentru armoniile muzicale şi scenele plastice. De asemenea, cele patru serii epistolare, distincte tematic şi ca tonalitate din Corespondenţă. Sinuciderea din Grădina Botanică (2000), adresate lui Petru Creţia, Miron Radu Paraschivescu, Norman Manea şi Mircea Muthu, dezvăluie complexitatea personalităţii lui P., completând imaginea artistului dedicat propriei creaţii până la a-şi confunda viaţa cu actul scrierii, cu ipostaza scriitorului interesat de analiza critică a operelor congenerilor, de statutul literatului într-o perioadă istorică totalitară sau de profilul cititorului ideal. De la P. au rămas secţiuni de jurnal neprelucrate pentru tipar, neşlefuite şi dând senzaţia unui surplus de autenticitate. Scoase la lumină, paginile produc, într-o măsură, un efect de
contrast faţă de lucrările diaristice antume. Pe de o parte, nu mai sunt estompate sporadicele tensiuni în relaţiile cu apropiaţii literari, iar pe de altă parte, îl arată pe autor mai puţin desprins de realităţile epocii de dictatură - nu atât de cele politice, cât de reflexele lor în viaţa obişnuită - decât s-ar fi crezut. în Catalogul mişcărilor mele zilnice. Jurnal 1946-1951. 1954-1956 (1999), se contorizează şi sistematizează mişcările lipsite de spectaculozitate ale unui elev, student şi apoi mărunt funcţionar din România anilor '50, sub o formă insolită: inventare, buletine meteorologice, bibliografii, bilanţuri, liste de bucate sau fişe medicale, pentru a transfigura aceste exerciţii prozaice în experienţe autoformative. Dublând în permanenţă planul înregistrării seci cu acela reflexiv, oprindu-se asupra emoţiilor estetice, ca şi asupra detaliilor prozaice de viaţă cotidiană, diaristul reţine atmosfera de efervescenţă spirituală a dezbaterilor de idei dintre membrii Şcolii de la Târgovişte, consemnează de pe poziţii de inaderenţă organică ecoul negativ al iniţiativelor regimului comunist asupra traiului zilnic, îşi expune proiectele şi îşi dezvăluie şantierul de creaţie, în care experimentează mereu, cu o mare consecvenţă şi încredere în propria vocaţie, noi posibilităţi de expresie şi de supunere a sensibilităţii la rigorile formei literare, reconstituind astfel elementele definitorii ale unei existenţe dominate de imperativul artistic. Deşi temele rămân oarecum aceleaşi, în Prizonier al provizoratului. Jurnal. 1957-1970 (2002) diaristul privilegiază reflexul interior al întâmplărilor. Nu lipsesc totuşi notele de lectură, reproducerea unor citate (spre exemplu, din jurnalul lui Delacroix), sunt consemnate scene cotidiene, unele groteşti, sau se fac referiri la realitatea socială şi literară. Viaţa pare că aparţine unui haos larvar; numai prin scris îţi apropii nu doar adevărul, ci şi frumosul. De aceea, scriitura se schimbă, are o materialitate aproape picturală, alteori e o melopee a luminii, un spaţiu parcă suspendat, de un realism fantastic, unde un ochi migălos desenează „ritmuri pe un pretext indiferent". în întregul ei, opera lui P. reprezintă poate cea mai radicală asumare de sine a literaturii înfăptuită vreodată de un scriitor român. Ceea ce unei priviri grăbite poate să îi pară steril, devitalizat, presupune de fapt o mare capacitate de spiritualizare a formei, încât nu miră faptul că, adresându-se cititorului, autorul se referă la romanul lui în termeni religioşi: „Vei înţelege, poate, odată, că m-am referit la vizibilitatea a ceea ce e mai important. Ţi-am dat de văzut, aici, Treimea, ce se vede când te uiţi bine la lumea nescrisă şi la cea scrisă"; „Nu cred că viaţa mea e atât de interesantă încât să merite o cronică zilnică şi nici nu intenţionez cumva să transform aceste foi uşurele în tribună de pe care posteritatea să asculte lecţiile mele postume. Caietele de faţă simt cutii de sticlă, în care bag fluturi cu speranţa că, odată, uitându-mă la ele, voi avea surpriza agreabilă de a vedea că fluturii sunt tot vii şi zboară între pereţii de sticlă agitându-şi aripile colorate, trompele delicate şi ingenioase. în scurt: jurnalul nu e o carte de idei, ci de Idei".
în timp ce pentru Gide sau Green jurnalul este cronica existenţei individuale (în toate implicaţiile ei, de la politică la sexualitate),
219 Dicţionarul general al literaturii române
Petrescu
pentru Radu Petrescu existenţa reprezintă lumea cărţilor şi destinul nu este altceva decât un mod de a scrie. De aceea jurnalele sale nu vorbesc decât despre lecturile şi despre relaţiile lui cu scriitura, considerată ca actul fundamental al existenţei.Când lumea de afară pătrunde, totuşi, în însemnările zilnice, ea pătrunde, am putea zice, mai ales prin literaritatea ei: frumuseţea unui nor, caracterul fantastic al unei neguri, expresivitatea unui chip de ţăran. Lumea nu există pentru acest împătimit caligraf decât ca literatură şi pentru literatură.
Eugen Simion
SCRIERI: Matei Iliescu, Bucureşti, 1970; Proze (Didactica nova. Sinuciderea din Grădina Botanică. Jurnal. în Efes), Bucureşti, 1971; O singură vârstă, Bucureşti, 1975; Ocheanul întors, Bucureşti, 1977; Ce se vede, Bucureşti, 1979; Părul Berenicei, Bucureşti, 1981; Meteorologia lecturii, Bucureşti, 1982; A treia dimensiune, Bucureşti, 1984; G. Bacovia, Piteşti, 1999; Catalogul mişcărilor mele zilnice. Jurnal. 1946-1951. 1954-1956, Bucureşti, 1999; Corespondenţă. Sinuciderea din Grădina Botanică, îngr. Marta Petreu şi Ana Cornea, pref. Marta Petreu, Cluj-Napoca, 2000; Locul revelaţiei, îngr. Adela Petrescu, pref. Gheorghe Crăciun, Piteşti, 2000; Prizonier al provizoratului. Jurnal. 1957-1970, îngr. Ruxandra Mihăilă, Piteşti, 2002. Traduceri: Vitaliano Brancati, Anii pierduţi, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „Matei Iliescu", RL, 1970,10; Dimisianu, Prozatori, 183-187; Stănescu, Cronici, 170-175; Ardeleanu, „A urî", 156-161; Georgescu, Printre cărţi, 149-156; Tudor, Pretexte, 174-183; Iorgulescu, Rondul, 188-196; Ardeleanu, Opinii, 37-41; Culcer, Citind, 207-212; Ştefănescu, Preludiu, 209-213; Vlad, Lectura, 80-84; Georgescu, Volume, 24-31; Iorgulescu, Firescul, 201-205; Dana Dumitriu, Vocaţia esteticului, RL, 1980, 26; Cristea, Faptul, 218-222; Zaciu, Cu cărţile, 85-89; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 211-219; Culcer, Serii, 225-231; Piru, Debuturi, 82-86; Gorcea, Structură, 71-75,
88-92, 113-116,214-217; Iorgulescu, Ceara, 135-139; Simuţ, Diferenţa, 139-142; Livescu, Scene, 196-200; Ciocârlie, Eseuri, 30-40; Gheorghiu, Reflexe, 7-15; Manea, Contur, 40-44; Nicolae Manolescu, Armura de sticlă, RL, 1985, 2; George, Petreceri, 241-244; Călinescu, Biblioteci, 131-136; Mircea Zaciu, O alternativă a prozei contemporane, RL, 1986,40; Holban, Profiluri, 299-309; Mircea Mihăieş, De veghe în oglindă, Bucureşti, 1988,266-285; Mircea Muthu, Alchimia mileniului, Bucureşti, 1989,69-74; Virgil Podoabă, Proza lui Radu Petrescu. Iţele receptării, F, 1989, 7; Simion, Scriitori, IV, 260-291; Holban, Literatura, 152-163; Papahagi, Cumpănă, 115-118; Adriana Babeţi, în arhivă, 0,1990, 8;
I.	Negoiţescu, Opera lui Radu Petrescu, VR, 1990,12; Alexandru George, Radu Petrescu şi Şcoala de la Târgovişte, RL, 1991,21; Mihai Dragolea, în exerciţiul ficţiunii. Eseu despre Şcoala de la Târgovişte, Cluj-Napoca, 1992, 34-40, passim; Grigurcu, Peisaj, 1,93-95; Ioan Ilieş, Posteritatea lui Radu Petrescu, Târgu Mureş, 1993; Simuţ, Incursiuni, 156-160; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 342-345; Lovinescu, Unde scurte, III, 248-253; Costache Olăreanu, Berenice, în gară la Beclean, ALA, 1995,300; Mircea Muthu, Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, 1996,93-102; Cosma, Romanul,
II,	244-248; Glodeanu, Dimensiuni, 172-175; Cărtărescu, Postmoder-nismul, 356-363; Mihai Dragolea, Şiruri despre „o mare absenţă fremătătoare", OC, 2000,1; Gheorghe Grigurcu, Radu Petrescu despre Bacovia, RL, 2000,43,44; Mircea Benţea, Radu Petrescu. Farmecul discret al auto-reflexivităţii, Cluj-Napoca, 2000; Dicţ. esenţial, 651-655; Maria-Luiza Cristescu, Politici ale romanului românesc contemporan, Bucureşti, 2001, 73-79; Dicţ. analitic, III, 39-42, 184-185, IV, 634-636, 682-684; Manolescu, Lista, II, 111-121, III, 184-186; Simion, Ficţiunea, III, 321-339; Carmen Muşat, Strategiile subversiunii, Piteşti, 2002, 221-226, passim;
Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, Cluj-Napoca, 2003; Ion Bogdan Lefter, Primii postmodemi. „Şcoala de la Târgovişte", Piteşti, 2003, passim.	A.C.
PETRESCU, Răzvan (20.IX.1956, Bereşti, j. Galaţi), prozator şi dramaturg. Este fiul Elenei Petrescu (n. Avram), asistentă medicală, şi al lui Radu Petrescu, medic. învaţă la Bucureşti, unde urmează şcoala elementară, liceul şi Facultatea de Medicină, absolvită în 1982. Profesează cinci ani într-un dispensar din judeţul Dâmboviţa, ulterior alegând să se ocupe exclusiv de scris. între 1990 şi 1994 este redactor la „Cuvântul" şi la „Amfiteatru", trece la Editura Litera, iar mai târziu funcţionează în cadrul Grupului Editorial AII. Colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Contrapunct", „Vatra", „Viaţa românească", „Arc", „Arca", „Dilema" ş.a. Prima sa prezenţă editorială se înregistrează odată cu volumul colectiv de proză scurtă Debut '86.
Excesul de relativizare a propriei valori literare se adaugă la P. discreţiei aproape maladive. Scriitor care stăpâneşte povestirea cu un har nu deseori întâlnit, mai puţin dispus să fructifice artistic „viziuni", cât să regizeze ingenios momente de viaţă, scoţându-le din banalul cotidian, artizan al cuvintelor, dar fără patima jocurilor textualiste, P. lasă criticii dreptul de a atrage atenţia cititorilor asupra cărţilor sale. Ceea ce s-a întâmplat cu voci dintre cele mai avizate, care s-au pronunţat fără rezerve: Mircea Martin („are stofă de adevărat prozator"), Nicolae Manolescu („ilustrează admirabil procedeul realismului cu ochiuri mici de plasă"), Mircea Nedelciu („Un talent într-adevăr de excepţie în proza momentului"). Alcătuite mai ales din proze scurte, scrierile lui P. etalează variate procedee (palimpsest, intertextualitate, autoreferen-ţialitate, introspecţie), adaptate cu ingeniozitate situaţiilor-con-text şi transpuse într-un stil plin de naturaleţe epică. Tematica aleasă, definită în general de patru coordonate - ratarea, vinovăţia, moartea, însingurarea -, nu conduce spre recurenţe obositoare, prozatorul având capacitatea de a prezenta de fiecare dată câte un nou aspect al conflictelor ce jalonează existenţa. Preocuparea dozării eficiente a elementelor care articulează naraţiunea se evidenţiază încă de la început: Grădina de vară (1989) reuneşte povestiri al căror element tematic esenţial îl reprezintă ratarea, iar în subsidiar -însingurarea şi, eventual, sfârşitul; Eclipsa (1993) focalizează ideea morţii, lăsând pe fundal însingurarea şi vinovăţia; într-o după-amiază de vineri (1997) reflectă în primul rând starea de însingurare, apoi moartea şi vinovăţia. Naratorul „proteic" (Ioana Pârvulescu) se delectează „consumând" ironic experienţe. în povestirea Globul de cristal (din volumul Grădina de vară), el este pacientul în comă din salonul unui spital, care în starea-limită dintre moarte şi viaţă îşi analizează viaţa de familie, ajungând la concluzia că întreaga sa existenţă de până la momentul accidentului nu fusese decât un eşec continuu. în Farsa (din Eclipsa), naratorul trece în spatele „măştii" lui Cain, chemat în faţa instanţei pentru uciderea lui Abel, pe care, în
Petreu
Dicţionarul general al literaturii române 220
final, îl asasinează a doua oară, în chip absurd, lovind cu ciocănelul judecătorului (redevenit Abel) umbra unei făpturi greu de identificat din cauza întunericului; Jurnalul unui locatar (tot din Eclipsa) îl aduce iarăşi în prim-plan pe narator, acum posesor al unui apartament cu două camere, situat la etajul al zecelea, care constată, mai întâi cu uimire, apoi cu o angoasă din ce în ce mai accentuată, că vecinii îi mor de la o zi la alta. în Unde eşti, Eleonora ? (din într-o după-amiază de vineri), naratorul, care se prezintă drept vânzător de ziare, însoţeşte în călătoria cu metroul de Dristor o doamnă (derulând, totodată, povestirea doamnei despre insul disperat că nu o găseşte pe Eleonora), iar în rolul lui Iisus (din acelaşi volum) el împrumută vocea narativă unui actor care, pregătindu-se pentru interpretarea unei dificile partituri, se transpune într-atât, încât îşi pierde identitatea şi o adoptă pe aceea a personajului. Cel mai bine se simte însă naratorul ca observator, aceasta fiind o reminiscenţă din timpul carierei medicale a lui P., o deprindere profesională fructuoasă, mediul spitalelor revenind deseori în proza lui. în atenţie intră, bunăoară, ca la consultaţie, figurile reprezentative ale unui sat, surprinse în toiul „dezbaterilor de bufet" (La bufet, Primăvara la bufet), perorând în legătură cu efectele radiaţiilor de la Cernobâl sau schiţând actul de constituire a unui nou partid politic. Decupajul nu este inedit tematic, în imaginarul literar cârciuma fiind locul deplinei convivialităţi masculine, concurând bucătăria, destinată cu stricteţe sporovăielilor femeieşti. în alte povestiri sunt parcurse „dosare de caz": soţie şi mamă ratată (Vals!), ofiţeri de miliţie care îşi tratează cu sadism victimele, nişte tineri protestatari din ziua de 21 decembrie 1989, fără să ştie că fiecare îl torturează cu zel ideologic tocmai pe fiul colegului său (Cum a fost respins Kipling la cenaclu), un criminal condamnat la moarte şi un tată care insistă să primească, după terminarea execuţiei, nu consolări formale şi inutile, ci o misterioasă sacoşă „adusă din străinătate" (O pungă de plastic cu mânere albe). Fie că mimează oralitatea, fie că efectuează „disecţii" asupra personajelor, fie că se limitează la a expune jurnalul banalităţii existenţelor, scriitorul află soluţii care să îl salveze din încrâncenarea pe care temele frecventate o presupun. Acestea simt ironia şi aparenta detaşare (tipic medicală) în faţa gravităţii unor maladii sau chiar a morţii. Formula narativă e definită totodată prin remarcabila ştiinţă de a mânui substanţa epică şi a întreţine ritmul necesar captivării cititorului, tradus prin alternanţa dintre povestitul cu farmec şi efectele bruşte, de tipul „loviturilor de teatru". De altfel, două piese de teatru, Farsa (1994; Premiul UNITER) şi Primăvara la bufet (1995; Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „Camil Petrescu"; Premiul Uniunii Scriitorilor) nu sunt altceva decât transpuneri în registru dramatic după povestiri din volumul Eclipsa. P. realizează şi câteva adaptări ale unor poveşti scrise de Fraţii Grimm (Crăiasa albinelor, Lupul şi vulpea, Prinţul fermecat), H. Chr. Andersen (Hainele împăratului), Ion Creangă (Povestea unui om leneş) şi James Reeves (Tom Degeţel).
SCRIERI: Grădina de vară, Bucureşti, 1989; Eclipsa, Bucureşti, 1993; Farsa, Bucureşti, 1994; Primăvara la bufet, Bucureşti, 1995; într-o
după-amiază de vineri, Bucureşti, 1997; Mici schimbări de atitudine, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Eugen Simion, Un debut remarcabil, RL, 1989,23; Adriana Babeţi, Terapie intensivă, 0,1989, 32; Doru Mareş, „Prier". Proza care aduce ploaia, TMS, 1989, 8; Marian Papahagi, încercarea prozatorului, TR, 1989,28; Ioan Holban, Drama şi melodrama, CRC, 1989, 35; Liviu Petrescu, Viaţa ca o doctorie, ST, 1989,9; Irina Petraş, „1989 -Proza scurtă în avangardă", ST, 1990, 1; Gabriel Dimisianu, Proza cotidianului, CC, 1990,3; Mircea Ţicudean, Realitatea prozei tinere, ECH, 1990,3-4; Nicolae Manolescu, Polimorfe stilistică, RL, 1993,11; Claudiu Constantinescu, O artă a nevrozei, RL, 1993, 11; Augustin Frăţilă, „Eclipsa", CNT, 1993,11; Ioana Pârvulescu, „Eclipsa", „Dilema", 1993, 13; Ştefan Ion Ghilimescu, Un prozator mai subţire ca moartea, LCF, 1993, 29, Aluniţa Cofan, Sufletul formei, CC, 1993,10-11; Gheorghe Mocuţa, Un prozator dezlănţuit, „Arca", 1993,7-9; Iulian Boldea, Câteva noţiuni de epică, VTRA, 1993,8; AL Cistelecan, Proza de plăcere, „Euphorion", 1993,3; 29; Dan Stanca, Eclipsa spiritului prin suflet, VR, 1994,1; Nicolae Iliescu, „Eclipsa", „Arc", 1994,1-2; Elena Beram, „Eclipsa", JL, 1994, 1-4; Lovinescu, Unde scurte, V, 206-210; Alex. Ştefănescu, Teatrul ca discuţie, RL, 1996, 29; Radu Călin Cristea, Despre Răzvan Petrescu, „Arc", 1997,1-2; Daniel Cristea-Enache, Expresionismul bine temperat, CC, 1997, 3-4; Ioan Stanomir, întâmplări din irealitatea imediată, LCF,
1997,	30; Alex. Ştefănescu, Jazz din cuvinte, RL, 1997, 32; Daniel Cristea-Enache, La un pas de Hermes, ALA, 1997, 395; Dan Stanca, Jupuirea cotidianului, LCF, 1997,46; Evelina Cârligeanu, Succint despre amor, TMS, 1998,8; Aluniţa Cofan, Reîntoarcerea la cotidian, CC, 1998, 9-12; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998, 68-74, 154-159; Cristina Necula, „Eclipsa". O lumină asupra fiinţei, CC, 2000, 9-12; Adrian Oţoiu, Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, I, Piteşti, 2000, 52; Ghiţulescu, Istoria, 454; Manolescu, Lista, II, 303-305.	C. M. B.
PETREU, Marta (14 .111.1955, Jucu, j. Cluj), poetă, eseistă şi editoare. Este fiica Măriei (n. Oloşutean) şi a lui Augustin Crişan, agricultori. Urmează la Cluj Liceul „Emil Racoviţă" (1970-1974) şi cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" (1976-1980), în timpul cărora este şi redactor la „Echinox" (1977-1981). în 1992 obţine titlul de doctor în filosofie, cu teza Valenţele estetice ale anamorfozei logice. Lucrează ca profesoară la Liceul „Emil Racoviţă" din Cluj-Napoca (1980-1990), redactor la „Steaua" (1990) şi redactor-şef la „Apostrof", revistă pe care o fondează în mai 1990. Va fi conferenţiar, apoi profesor la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca. Debutează cu poezie în „Tribuna" (1977), iar editorial cu volumul de versuri Aduceţi verbele (1981; Premiul Uniunii Scriitorilor). Publică în „Echinox", „Tribuna", „Steaua", „România literară", „Contrapunct", „Euphorion", „Adevărul literar şi artistic", „22" ş.a. Este căsătorită cu criticul Ion Vartic.
Alături de Ion Mureşan, Aurel Pantea, Ioan Moldovan şi George Vulturescu, P. ilustrează ramura ardeleană a generaţiei '80, promovând o poezie de filiaţie expresionistă, deschisă în egală măsură către transcendenţa numinosului şi către visceral, amplificând angoasa la cote paroxistice şi exhibând trăirea imediată până în pragul disoluţiei sinelui. Ca şi în cazul poeţilor congeneri, lirica sa nu cunoaşte mutaţii spectaculoase, ci doar modulaţii discrete, provenite din expandarea ori comprimarea unor nuclee semantice care păreau amorţite în
221 Dicţionarul general al literaturii române
Petreu
latenţele imaginarului. Oarecum similară e şi dificultatea tehnică în care se găseşte P., aceea de a evita repopularea ruinelor vechilor convenţii deconstruite cu o nouă eflorescenţă retorică. Un asemenea impas e sesizat şi contracarat cu promptitudine încă din Aduceţi verbele printr-o strategie bine calculată. Asumându-şi un discurs estetizant- asertoric - prin titluri ca Prefaţă, Cântec, Elegie, Dialog, precum şi prin numeroasele poeme omologate ca simple „teze" autoarea pare să se instaleze benevol sub umbrela literarităţii, pentru ca apoi să degradeze poeticul prin sabotări sistematice: „Supravieţuirea prin simboluri/ prin deprinderi dozate bine gândite:/ febra la cinci pasta de ras biberonul// Ventuza asta pusăpe-obiecte/ îmblânzind justificând dinafară// Simboluri niciodată ratate: de pe-acum/ ne jucăm de-a senilii mergem ţepeni// înăuntru. înăuntru e bruta lucidă flămândă/ înăuntru e creierul tânăr/ pofticios - vulpe veşnic gravidă" (Teze despre zilele faste). Plasarea abstracţiunilor în proximitatea rău famată a organicului („Fragilitatea Martei - un exces de adrenalină/ luciditatea - cianura dintr-o vişină crudă"), laolaltă cu suspendarea barierelor de protecţie sintactică, generează o corupere iremediabilă a conceptului de către empirie, marcând totodată existenţa unui rest ce continuă să se sustragă eforturilor cognitive. însă de aici nu rezultă, ca în atâtea alte cazuri, o fetişizare a psihicului sau a senzorilor, căci acelaşi tratament necruţător i se aplică şi eului liric („Marta"), un fel de modellino liric supus deformărilor ciclotimice („Moare în Marta zi de zi o femeie"), pe orbita căruia gravitează câţiva bărbaţi fantomatici (Maestrul de Vânătoare, principele Pierre), atinşi uneori, prin ricoşeu, de dozele de sarcasm pe care
protagonista şi le administrează regulat: „Ora de logică:/ camera ginşii bărbatul de-o noapte/ maieutica (Maestrul de Vânătoare/ e adept al lui Socrate)// Ora de fapte:/ Marta s-a tuns/ Marta-şi visează un trup de argint/ copiază teze despre măsură// Apoi: pudra trufia rimelul lavanda" (Teze neterminate despre Marta). Poemele din Dimineaţa tinerelor doamne (1983) şi din Loc psihic (1991) aduc un imaginar mai compact, dominat de „figurile violenţei şi ale exasperării" (Eugen Simion), care se dezvoltă radial prin dilatarea spiralată a unui centru semantic. Deşi suferă pe alocuri de inflaţia neologismului de factură clinică sau filosofică, textele relevă o construcţie mai atent studiată, cu numeroase simetrii secvenţiale şi cu dispunerea geometrică a frazelor într-o mişcare circulară. Ca şi în Aduceţi verbele, versurile de aici pun în relief un principal atu poetic: „introspecţia lucidă, aproape clinică, adevărată incizie pe epiderma sentimentului" (Nicolae Manolescu). Programatic, o atare pretenţie se susţine prin discreditarea „lumii de Dincolo" spre beneficiul realităţii fruste („Spun astăzi despre suferinţă: realitatea copleşeşte imaginaţia/ cum saloanele unui spital de rând/ umilesc Infernul" - Loc psihic I), precum şi prin instrumentarea unor aluzii biografice care sapă tot mai adânc în galeriile conştiinţei: „Nu-mi lipseşte nici un organ// Augustin şi Maria: la naşterea mea/ dragostea lor era o poveste de mult uitată/ colb colb// între voi doi aşez memoria mea lătrătoare/ ca-ntr-un pat conjugal:/ nu m-aţi dorit/ dar mi-aţi prezis jupuirea" (Fericita vârstă adultă). în paralel cu etalarea visceralităţii, devenită concomitent pretext de autoscopie şi de autopsie, P. accentuează acum destructurarea poncifelor feminităţii, corodate de acizii lucidităţii şi ai ironiei: „Greierele noastre sunt izomorfe: ştim - femeile/ preţuiesc sentimentul nu dorinţa/ carnea noastră expertă/ nu e însăşi iubirea" (Scrisoare către dragostea unui bărbat II). Puseele destabilizatoare ale eului liric, experimentate cu precădere asupra propriei fiinţe, privită în dubla ipostază de individ şi specie, se conjugă astfel cu fervoarea demontării iluziilor şi a falimentării imaginarului: „Aceasta este rochia mea de duminică/ dedesubt se află trupul meu aproximativ intact/ la dracu se găseşte sufletul meu nefestiv/ Iar acesta eşti tu/ îndrăgostit până peste urechi de mine/ adică de o realitate cât se poate de fictivă/ şi complet nelocalizabilă" (Loteria din Babilonia). Ultima schimbare notabilă, realizată în Poeme neruşinate (1993) şi în Cartea mâniei (1997; Premiul Uniunii Scriitorilor), se concretizează prin emergenţa tematicii religioase, ca şi prin tentativa de renegociere a pactului cu literatura. Pe de o parte, se înglobează un număr considerabil de „antipsalmi" (Cornel Regman), cu finalitate deopotrivă tragică şi pamfletară. Chiar dacă trimiteri biblice apăruseră, în aliaj cu miteme greceşti, încă din culegerile anterioare, originală e acum suprapunerea perfectă dintre biografie şi hagiografie, poeta speculând coincidenţa dintre propriul prenume şi acela al unui personaj biblic. Din această omonimie ia naştere un discurs dublu codificat, unde revolta împotriva „Tatălui" sintetizează în egală măsură defularea şi erezia: „în abatorul acesta perpetuu/ de vietăţi lucide şi vorbitoare/ el Stăpânul pofteşte tainul de
Petreu
Dicţionarul general al literaturii române 222
osanale porţia caldă/ de tămâie: spuma de sânge/ El însuşi -Forma perfectă a existării - e ca hingherul la pândă// El Stăpânul e Măcelarul// e Hingherul" (Apocalipsa după Marta). Pe de altă parte, aceeaşi oroare de cabotinism şi truculenţă, care constituie una din obsesiile acestei poezii, provoacă la o redefinire a raportului dintre visceralitate şi livresc. Ca urmare a expunerii unei sincerităţi denudate (ori, mai degrabă, ca efect al unei revanşe perverse a scriiturii), cele două componente se contopesc până la indistincţie. Deşi conţin câteva cicluri inedite, antologiile Apocalipsa după Marta (1999) şi Falanga (2001) nu modifică substanţial datele acestui univers poetic. Evoluând într-un alt regim generic, eseistica pe care o scrie P. nu este complet izolată de lirica sa. Există chiar o comunicare secretă între domenii, probată prin transplantarea unor teme şi scheme de construcţie. Totuşi, cele două sectoare se situează pe paliere distincte: pe cât de ferventă e poeta în utilizarea unei dicţiuni nefardate, pe atât de atrasă e eseista de sofistică, de nisipurile alunecoase ale doctrinelor şi de împletirea inextricabilă dintre psihoză şi idee. Astfel, culegerea Teze neterminate (1991) reuneşte trei secţiuni relativ independente. Cu o tematică eterogenă, prima parte (Afecţiuni elective) alătură o suită de eseuri despre Hegel, Marin Preda, Albert Camus, Elias Canetti, Mircea Eliade şi Karl Marx. în comentarea scrierilor literare P. e preocupată mai puţin de valenţele estetice ale operelor, cât de (in)coerenţa gândirii care se ascunde îndărătul textului. Din acest punct de vedere, pertinentă este concluzia interpretării din „Salvatorul salvat" şi enigma celor nouăsprezece trandafiri: „la Eliade, revelaţiile sunt construite de autor, iar nu trăite de acesta şi, la o analiză minuţioasă, îşi dezvăluie lipsa de autenticitate literară şi umană". în schimb, cea de-a treia secţiune (Teze neterminate) mizează pe avantajele fragmen-tarismului şi pe insolitul asocierilor, fiind un montaj de texte care speculează contiguităţile imprevizibile. Captivante şi plauzibile în ansamblu, unele juxtapuneri - cum ar fi analogia dintre Liviu Rebreanu şi Hegel pe baza unor afirmaţii decontextualizate din Ion - resimt însă o aplecare excesivă către „demonul analogiei". De un interes literar redus este partea a doua (Parva logicalia), o sistematizare competentă a sofismelor, care va alcătui, cu câteva modificări şi adăugiri, substanţa volumului Jocurile manierismului logic (1995). Cartea care a impus-o pe P. pe piaţa românească a ideilor este Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României" (1999), o analiză detaşată şi documentată a scrierilor politice în limba română ale lui Emil Cioran, cu accent pe cartea acestuia din 1936. Avansând în cercuri concentrice şi combinând demersul exegetic cu patosul arhivistic, cercetătoarea realizează o atentă încadrare a gândirii cioraniene în climatul epocii, prin identificări şi delimitări succesive în raport cu sursele politice şi filosofice, cu mişcarea legionară, cu ideologia criterionistă ş.a. Sunt evitate atât cazuistica frivolă, cât şi tonul justiţiar revanşard, procedându-se, în bună tradiţie pozitivistă, la o examinare minuţioasă a datelor istorice, filosofice şi ideologice, ordonate cu o claritate ireproşabilă, deşi uneori cu o pedanterie redundantă. Argumentul-cheie, care susţine respingerea (cu nuanţele de rigoare) a concepţiei cioraniene, se bazează pe o
disociere justă a regimurilor discursive practicate de autor: „Schimbarea la faţă este mai distructivă decât toată opera metafizică fiindcă are alt statut ontologic. Şi anume, pentru opera metafizică a lui Cioran funcţionează convenţia auctorială şi estetică, deci ontologia operei de artă şi a creaţiei; când el scrie, de pildă, că dacă ar ajunge la putere primul lucru ar fi să-şi lichideze prietenii, nu înseamnă că Cioran [...] şi-ar fi strâns de gât prietenii; e o frază fantasmală şi un teribilism estetic, un pur joc de-a masacrul, iar nu altceva [...]. în Schimbarea la faţă însă, atitudinea este politică, iar cartea a avut o finalitate practică şi politică indiscutabilă." Preocuparea pentru reprezentanţii generaţiei '27 din secolul trecut se continuă în cele şapte eseuri despre Eugen Ionescu din volumul intitulat Ionescu în ţara tatălui (2001), textele comunicând şi cu celelalte scrieri ale eseistei: Un Gorgias de Bucureşti - în care se afirmă „coincidenţa uluitoare" dintre metafizica autorului şi concepţia şcolii sofiste - e preluat din Jocurile manierismului logic, în timp ce Ţara tatălui, ţară de fier relevă, la rându-i, o convergenţă cu modul de construcţie a imaginarului din ultimele culegeri de versuri publicate de P. Diferenţa este că, în cazul lui Eugen Ionescu, se accentuează nu izomorfismul biografico-religios, ci, prin aplicarea unei grile psihanalitice, acela dintre revolta împotriva fantasmei paterne şi complexul propriei apartenenţe etnice, resimţită ca factor inhibitiv şi autoritar. Angajată într-un pariu metodologic în aparenţă perdant, altă lucrare, Filosofia lui Caragiale (2003), reuşeşte să reconstituie din cioburile diseminate ale concepţiei dramaturgului un puzzle coerent şi plauzibil. P. a îngrijit numeroase ediţii din autori români şi s-a lansat în câteva campanii de presă care au avut ecou, cea mai semnificativă fiind aceea în care a demonstrat plagiatul prelegerilor de filosofie a religiei ţinute de Nae Ionescu după cursul de metafizică al lui Evelyn Underhill.
SCRIERI: Aduceţi verbele, Bucureşti, 1981; Dimineaţa tinerelor doamne, Bucureşti, 1983; Teze neterminate, Bucureşti, 1991; Loc psihic, Cluj-Napoca, 1991; Poeme neruşinate, Bucureşti, 1993; Jocurile manierismului logic, Bucureşti, 1995; Cartea mâniei, Bucureşti, 1997; Apocalipsa după Marta, Cluj-Napoca, 1999; Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României", Cluj-Napoca, 1999; Falanga, Cluj-Napoca, 2001; Ionescu în ţara tatălui, Cluj-Napoca, 2001; Filosofia lui Caragiale, Bucureşti, 2003. Ediţii: Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei, Cluj-Napoca, 1993; Alexandru Vona, Ovidiu Constantinescu, Ferestre întredeschise, pref. edit., Cluj-Napoca, 1997 (în colaborare cu Ion Vartic); C. Rădulescu-Motru, F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1997; Locatarii de la ducea: Veturia şi Octavian Goga, Cluj-Napoca, 1998 (în colaborare); Arthur Dan, Mituri căzute, pref. Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Al. Paleologu, Cluj-Napoca, 1999; D.D. Roşea, Introducere la „ Viaţa lui lisus". Mitul utilului, tr. Dumitru Ţepeneag, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1999; Radu Petrescu, Corespondenţă. Sinuciderea din Grădina Botanică, pref.edit, Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare cu Ana Cornea); Radu Stanca, Aquarium, pref. Ion Vartic, Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare cu Ion Vartic); Bucur Ţincu, Apărarea civilizaţiei, pref. edit., Cluj-Napoca, 2000; Vlad Mugur, Spectacolul morţii, pref. edit., Cluj-Napoca, 2001 (în colaborare cu Ion Vartic); Zaharia Boilă, Amintiri şi consideraţii asupra mişcării legionare, pref. Livia Titieni Boilă, Cluj-Napoca, 2002 (în colaborare cu Ana Cornea); Alexandru Vona, Esmeralda, Cluj-Napoca, 2003.
223 Dicţionarul general al literaturii române
Petrică
Repere bibliografice: Radu Călin Cristea, „Aduceţi verbele", O,1981, 28; Ion Bogdan Lefter, Frumoasa ştiinţă a verbului, T, 1982, 8; AL Cistelecan, „Dimineaţa tinerelor doamne", F, 1984,3; Simion, Scriitori, IV, 569-574; Ioan Moldovan, O tânără furioasă, F, 1990, 6; Nicolae Manolescu, Structura cristalului, RL, 1991, 22; Gheorghe Grigurcu, Eseurile poetei, CNT, 1991,28; Ion Vlad, Mângâierile filosofiei, TR, 1991, 33; Alex. Ştefănescu, Marta Petreu şi demonul logicii, RL, 1991,46; Ioana Pârvulescu, Metafora Martei Petreu, CNP, 1992,2; Traian T. Coşovei, Anestezii rapide, lunecoase, ALA, 1992,105; AL Cistelecan, între abstract şi menstrual, „Euphorion", 1993, 4; Eugen Simion, „Un paradis de cenuşi", L, 1992, 10; [Marta Petreu], CNT, 1993, 24 (semnează Florin Sicoie, Octavian Soviany, Traian T. Coşovei, Dorina Tudorovici); Ioan Moldovan, „Poeme neruşinate", F, 1993,10-11; Ţeposu, Istoria, 85-86; Petraş, Lit. rom., 128-130; Dan C. Mihăilescu, „Jocurile manierismului logic", LAI, 1995, 34; Ierunca, Semnul, 208-213; Diana Adamek, Aventurile deconstrucţiei logice, TR, 1996, 1; Regman, Dinspre Cercul Literar, 134-140; Poantă, Dicţ. poeţi, 152-155; Zaciu, Departe, 66-69; Victoria Luţă, Raţiune şi simţire, OC, 2000,3; Z. Ornea, Opera românească a lui Cioran, RL, 2000,22; Ştefan Borbely, Atributul excelenţei, OC, 2000, 23-24; Sorin Alexandrescu, Marta Petreu despre fascinaţia - malignă - a lui Cioran, OC, 2000, 25; Livius Ciocârlie, Un excelent studiu despre tinereţea lui Cioran, „22", 2000,31; Daniel Corbu, Generaţia poetică '80, Iaşi, 2000, 76-79; Dimisianu, Lumea, 290-293; Dicţ. esenţial, 655-657; Grigurcu, Poezie, II, 228-232; Micu, Ist. lit., 420; Bârna, Comentarii,
218-232; Dicţ. analitic, III, 372-373, IV, 445-447; Regman, Ultime explorări, 72-77; Manolescu, Lista, I, 359-364; Petraş, Panorama, 511 -515; Cristea-Enache, Concert, 398-414; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 54-56; Pop, Viaţă, 218-233; Mircea Iorgulescu, Ionescologie cu profesor, „22", 2002,15; Mircea A. Diaconu, Ceremoniile demistificării, CL, 2002,4; Ştefan Borbely, Tragicul lucidităţii: „Apocalipsa după Marta", LAI, 2003, 39; Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol Eugene Ionesco. 1909-1994, Bucureşti, 2003, passim.	A. Tr.
PETRI, Domniţa (14.V.1956, Nepos, j. Bistriţa-Năsăud), poetă. Este fiica lui Ilie Petri, profesor. După absolvirea Liceului „Liviu Rebreanu" din Bistriţa (1975), urmează cursurile Facultăţii de Automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti. Lucrează pentru un timp în învăţământ, apoi în presă. După 1989 a emigrat în Statele Unite ale Americii. Debutează în volumul colectiv Ascendenţă (1975), fiind, de asemenea, prezentă în plachetele bistriţene 9 dimineţi (1975) şi Spaţii posibile (1979), ca şi în Zece poeţi tineri (Iaşi, 1976). Prima carte, Eclipsa, îi apare în 1979. Colaborează cu versuri la revistele „România literară", „Cronica", „Amfiteatru", „Familia", „Tribuna", „Steaua", „Limbă şi literatură", „Luceafărul". A fost distinsă cu Premiul Editurii Junimea (1974), Premiul „Tinere condeie" (1975), Premiul Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş" (1975), Premiul revistei „Amfiteatru" (1976) ş.a.
Semn al unei sensibilităţi profund contradictorii, poezia scrisă de P. se defineşte printr-un manierism care se îngemănează cu sonuri vechi, venite parcă dintr-o „rădăcină de baladă", din ecouri ale satului arhaic, ce răzbat în ritmurile poemelor sale închinate unor orizonturi şi însemne izvorâte din arhetipuri indicibile („nenumite semne"). Poeta spune despre misterii în care se articulează senzualul şi gracilul, ascunsul şi imensul, asperitatea şi fiinţa spirituală, întocmai
cum e alcătuirea sa sufletească. Definitorii în versurile din Eclipsa, dar şi mai târziu, sunt ingenioasele metafore ale contradicţiilor interne, mizând pe surpriza alcătuirii paradoxale, oximoronice („Vei fi voioasă de tristă", „fragedă paloare", „voi fi puterea de a fi bătrână"). Sunt aici piese supuse unor exigenţe prozodice speciale, sonete compuse cu un deosebit simţ muzical, concentrând expunerea în metafore ale delicateţii şi candorii, care îşi găsesc sursa în „lumea" contradictorie a trăirii. P. are o ingenuitate care netezeşte livrescul artificios şi sentimentalul, perspectiva modernistă şi dulceaţa atitudinii nostalgice întoarse asupra vechimii rurale aducând versul la o formă ce asociază sensibilitatea solemnă şi viziunea suprareală. Un text, Scurtă istorie, din volumul Celălalt (1985), este artă poetică şi program, cât şi parabolă manieristă despre alteritatea masculină, care în scriitura poetei se vădeşte într-un joc al contrariilor, ce se substituie până la confuzia reciprocă. Poemul dă seama şi de metaforele tensiunilor ascunse în firea autoarei: „mi-am dictat / la masă scria un bărbat / îmi dicta, scriam după cum îmi dicta / şi dictam ce-mi dicta, el scria".
SCRIERI: Eclipsa, Iaşi, 1979; Celălalt, Bucureşti, 1985; Traversare marcată, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Al. Piru, Timpul penei. 5 preludii feminine, LCF, 1976,26; Ulici, Prima verba, II, 94-95; Nicolae Ciobanu, „Eclipsa", LCF, 1980, 4; Constanţa Buzea, „Eclipsa", AFT, 1980, 1; Lucian Vasiliu, „Eclipsa", CL, 1980,4; Valentin Taşcu, „Eclipsa", ST, 1980,4; Ciobanu, Opera, 227-229; Costin Tuchilă, „Celălalt", LCF, 1985, 37; Dumitru Radu Popa, „Celălalt", RL, 1985, 40; AL Călinescu, „Celălalt", CRC, 1985, 44; Simion, Scriitori, IV, 555-560; Ion Moise, Domniţa Petri, „Minerva", 1994,24; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 269-270; Zaciu, Departe,
66-69; Dicţ. scriit. rom., III, 725-727.	E.M.
PETRICĂ, Ion (8.VI.1934, Moldoviţa, j. Caraş-Severin), istoric literar, comparatist şi traducător. Este fiul Anei (n. Turcin) şi al lui Ioan Petrică, pădurar. Face clasele primare în satul natal, apoi urmează Liceul „General Dragalina" la Oraviţa (1945-1952). Admis în 1952 la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, este trimis după doi ani în Polonia, unde în 1958 va absolvi Facultatea de Limba şi Literatura Polonă de la Universitatea Jagellonă din Cracovia. Din 1959 lucrează la Catedra de filologie slavă, specialitatea limba şi literatura polonă, de la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii bucureştene, unde va fi promovat ca profesor în 1993. îşi susţine doctoratul în 1974, cu teza Relaţii culturale româno-polone. I se acordă în 1970 Ordinul Meritul Cultural Polonez.
P. debutează în presă în 1952, iar editorial în 1976, cu lucrarea Confluenţe culturale româno-polone, în care se întrepătrund istoria, istoria literară şi comparatismul, acoperind cronologic a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Primele capitole sunt dominate de informaţii privitoare la viaţa politică, gravitând în jurul a două evenimente cruciale: revoluţia de la 1848 şi răscoala de eliberare naţională a Poloniei din 1863. Legăturile care se înfiripă cu aceste prilejuri, îndeosebi între intelectualii participanţi la mişcările revoluţionare, sunt
Petrino
Dicţionarul general al literaturii române 224
interpretate pertinent, iar imaginea lor e substanţial completată în lumina unor documente noi, care stabilesc alte reliefuri în desfăşurarea faptelor. Prezente sporadic şi mai înainte, informaţiile culturale sporesc simţitor în capitolul consacrat emigraţiei polone în România după eşuarea răscoalei din 1863. Cele mai interesante elemente se află în capitolele finale, unde datele istorice se instalează în subtext, cedând prioritatea celor istorico-literare şi comparatiste. Pătrunderea literaturii polone în România (scrierile lui Adam Mickiewicz şi ale lui Henryk Sienkiewicz) şi a celei române în Polonia (de la Vasile Alecsandri la Mihai Eminescu), contribuţia specialiştilor polonezi şi români la promovarea reciprocă a valorilor ori ecourile literare ale relaţiilor istorice ş.a., toate dau măsura demersului întreprins de P. Implicarea afectivă, sesizabilă aici, atenuează uscăciunea enunţului factologic, realizând conturarea opiniei, fie ea critică sau admirativă. Următoarea carte, Studii polono-române (1994), are o alcătuire mozaicată, care trădează aceeaşi îngemănare între vocaţia de istoric şi preocupările istorico-literare. Mai consistent şi mai strict delimitat metodologic şi tematic este capitolul Teme româneşti în viziune poloneză, în care autorul reia, într-o versiune îmbunătăţită, excursul privind câteva evenimente istorice şi imaginea lor în literatura polonă, cu adăugiri notabile în sfera interpretării analitice. Toate motivele înfăţişate - Codrul Cosminului, Despot Vodă, Domniţa Ruxandra, revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi Războiul pentru Independenţă din 1877
-	au surse în realitate, dar eflorescenţele literare se deosebesc în funcţie de epocă, de specificul etnic şi de temperamentul autorilor polonezi şi al celor români. Căci P. aşază în paralel versiunile polone şi româneşti, scoţând în relief diferenţele şi explicându-le aplicat pe cât mai multe paliere, uneori comentariul aducând chiar a pledoarie. Fizionomia polonistului este completată de contribuţia sa la realizarea mai multor manuale şi a unor traduceri.
SCRIERI: Confluenţe culturale româno-polone, Bucureşti, 1976; Studii polono-române, Bucureşti, 1994. Traduceri: Marian Naszkowski, Zile de nelinişte (Amintiri din deceniul al patrulea), Bucureşti, 1963, Anii încercărilor, Bucureşti, 1966; Stanislaw Wygodzki, Omul cu căruciorul şi alte povestiri, pref. trad., Bucureşti, 1964; Bruno Schulz, Manechinele, pref. trad., Bucureşti, 1976; Zece poeţi polonezi contemporani, pref. trad., Bucureşti, 1978; I. Checinski, Conacul cu stafii, Bucureşti, 1979 (în colaborare); Ryszard Klys, Ucideţi oaia neagră, Bucureşti, 1979; Komel Filipowicz, Prizonierul şi fata, Bucureşti, 1980; Tadeusz Nowak, Şi de vei fi crai, şi de vei fi călău, pref. trad., Bucureşti, 1987; Tadeusz Dofega Mostowicz, Vraciul Profesorul Wilczur, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1991; Witold Gombrowicz, Ferdydurke, postfaţă trad., Bucureşti, 1996, Pornografie, postfaţa trad., Bucureşti, 1999, Trans-Atlantic, postfaţa trad., Bucureşti, 1999, Cosmos, postfaţa trad., Bucureşti, 2000; Andrzej Stasiuk, Cum am devenit scriitor, postfaţă Simona Popescu, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, Confluenţe culturale, RL, 1976, 52; Nicolae Liu, „ Confluenţe culturale româno-polone", ST, 1977,9; Ioana Creţulescu, Destine naţionale şi literare, LCF, 1977,50; Andrei Pippidi, „ Confluenţe culturale româno-polone", RSE, 1977,4; Ladislau Gyemant, „Confluenţe culturale româno-polone", AIX, t. XX, 1977;Leon Volovici, „ Confluenţe culturale româno-polone", CREL, 1978,1; Ulici, Prima verba, II, 213-214; Danuta Bierikowska, Niewieda samych siebie zubozamy, „Litera-
tura" (Varşovia), 1979,28 august; Velea, Interferenţe, 226-230; Velea, Universalişti, 269-277; Stan Velea, Revitalizarea eseului, „Crai nou", 2003,3494.	StV.
PETRINO, Dimitrie (26.X.1844, Rujniţa, j. Edineţ - 29.IV.1878, Bucureşti), poet. Este fiul Eufrosinei şi al lui Petre Petrino, nobil. A început să înveţe în familie, îndrumat îndeaproape de fraţii mamei, Constantin şi Gheorghe Hurmuzachi. în 1859 pleacă într-un lung voiaj european, cheltuindu-şi averea moştenită de la un unchi, al cărui nume - Dimitrie P. Armis -l-a folosit ulterior spre a semna unele poezii. în 1867 soţia şi copilul îi mor, tragedie care îi va marca profund existenţa. Membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, P. scrie la „foaia" acesteia. Colaborator la „Convorbiri literare", în 1875 se mută la Iaşi, unde este numit director al Bibliotecii Centrale, înlocuindu-1 pe Mihai Eminescu. Scurt timp predă şi la Universitate (1876-1878). Rupe însă relaţiile cu Junimea şi îl dă în judecată pe Mihai Eminescu pentru vini imaginare. Pleacă la Bucureşti, unde se şi stinge, bolnav de ftizie.
P. începe să scrie versuri încă din 1860, mai ales poezii bahice şi patriotice. Recenzat elogios de V. Alecsandri, volumul Flori de mormânt (1867) cuprinde lamentaţii prilejuite de tragedia familială a autorului, însă imaginile sunt emfatice şi obositoare prin monotonia sentimentului clamat. Treptat
imm şi msBss,
POESIILE
£). |3ftrink
rA°ADEtolEM
-----
Cernăuţii 1870.
Tiparul lui J. liu<:hov,iu;ki A Cuinp.
225 Dicţionarul general al literaturii române
Petrişor
poezia se mai limpezeşte şi, cu toate că se menţine în acelaşi registru al disperării din dragoste, îşi găseşte un drum propriu, lesne sesizabil în cadrul liricii preeminesciene. Autorul refuză în mod deliberat versul reflexiv, revendicându-şi exclusiv latura sentimentală, din convingerea că „le coeur est la vraie lyre". Scurta şi zbuciumata sa boemă îi influenţează morala, construită maniheist şi melodramatic, după modelul lui Rolla al lui Alfred de Musset, ca în poemul Râul (1875), un imn adus iubirii pure, care nu ar putea exista decât într-o altă lume, a morţii. Iubirea ia forma invariabilă a obsesiei, senzualismul fiind însă unul convenţional, de sorginte livrescă. Legenda Nurului (1877) preia, stângaci, simbolul prezent în stihurile lui Costache Conachi, pe care îl transpune în experienţa proprie. „Nurul" reprezintă o iubire spiritualizată prin durere şi suferinţă, ale cărei tărâmuri încep dincolo de raţional, împotriva labilităţii destinului P. a încercat să se apere prin cultivarea stăruitoare a idealului feminin, conceput idilic şi confruntat cu o realitate decepţionantă. De unde, refugiul în vis. Ca orice romantic, el a văzut posibilitatea împlinirii amoroase şi în trecut. La gura sobei (1876) imaginează un cămin paşnic şi fericit. în ansamblu, lirica lui P. încheagă locurile comune ale vremii într-un întreg oarecum armonios, caracterizat prin fluiditatea limbajului şi acurateţea prozodică, situând astfel ciclul Resunete printre cele mai reuşite versuri ale deceniului 1860-1870. Broşura Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina (1869), scrisă de pe poziţii junimiste, recomandă cunoaşterea limbii populare pentru a contribui la tendinţa de individualizare a celei literare. Tonul pamfletar la adresa lui Aron Pumnul a atras replica vehementă a lui Mihai Eminescu, de unde o inimiciţie de durată. P. a tradus versuri de Goethe, Heine, Emanuel Geibel, Lenau, Victor Hugo.
SCRIERI: Flori de mormânt, Cernăuţi, 1867; Prolog compus şi rostit de domnul D. Petrino la deschiderea concertului ce s-a dat în 27 ianuarie 1869 în Cernăuţi spre folosul Fundăciunei Pumnulene, Cernăuţi, 1869; Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina, Cernăuţi, 1869; Lumine şi umbre, Cernăuţi, 1870; Râul, Cernăuţi, 1875; La gura sobei, Iaşi, 1876; Discurs rostit la serbarea funebră ce s-a ţinut la Iaşi la 1 octombrie 1875, Iaşi, 1877; Legenda Nurului, Iaşi, 1877; Poeme, pref. G. Sion, Iaşi, [1894]; Poezii alese, pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1,191-193; Pop, Conspect, II, 226-230; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), 1,167-169; Călinescu, Ist. lit. (1941), 368-369, Ist. lit. (1982), 423-424; Cioculescu - Streinu - Vianu, Ist. lit.,
191-192; Ciorănescu, Lit. comp., 187-191; Vianu, Opere, II, 199-201; Augustin Z. N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969,151-157; Mănucă, Scriit. jun., 128-148; Dicţ. lit. 1900,677-678; Dicţ. scriit rom., III, 727-728; Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Iaşi, 2003,135-160.	DM.
PETRIŞOR, Marcel (13.IV.1930, Ocişor, j. Hunedoara), prozator, eseist şi traducător. Părinţii lui au fost învăţători. Face şcoala primară în satul natal, iar cursurile secundare la Liceul „Avram Iancu" din Brad (1942-1948). Se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj, absolvind-o în 1952. Imediat după terminarea facultăţii este închis din motive politice, rămânând în detenţie până în 1956. Eliberat temporar,
în acelaşi an este din nou arestat şi întemniţat la Jilava, Dej, Gherla, Aiud, până la amnistia din 1964. în anul următor devine student la Facultatea de Limbi Romanice, secţia franceză, a Universităţii din Bucureşti, pe care o încheie în 1970. Funcţionează ca profesor de limba franceză la Liceul „Iulia Hasdeu" din Bucureşti. Debutează cu un volum de proză scurtă, Serile-n sat la Ocişor (1971), în care dă o imagine a satului ardelean „sub un unghi anecdotic, dar cu multă culoare" (Marian Papahagi). Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Contemporanul", „Tribuna" „Steaua", „Familia", „Transilvania", „Revista de filosofie" ş.a.
P. e un solitar atât prin firea, cât şi prin biografia sa. Nu a participat decât rar la viaţa obştii scriitoriceşti, deşi s-a bucurat de aprecierea generaţiei sale. Aceasta explică, poate, şi predilecţia pentru personaje enigmatice, sumbre. Unul dintre acestea este straniul martir din secolul al XVIII-lea prezentat în romanul Crişan (1977). Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, mai bine zis preliminariile ei, fusese evocată şi într-un roman anterior, Măreasa (1975), în centrul căruia se află, de asemenea, un caracter aprig, contesa Magda Teleki, un personaj real. De altfel, aproape tot ce scrie P. porneşte dintr-o realitate imediată sau istoric dovedită. Senin este autorul doar în prozele care evocă satul copilăriei, ca în volumul de debut. Cu romanul Temeri (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) el revine la satul Ocişor şi creează un personaj feminin, Ruzalia, având ca model pe mama sa. Protagonista excelează prin respectarea tradiţiilor, a rânduielii şi moralei din comunitatea rurală românească. Şi altă scriere romanescă, intitulată Căruţa cu scânduri (1990), are în vedere lumea veche a moţilor şi bihorenilor, proiectată tot printr-un destin aparte, atribuit unui personaj, Sabin. Drept fundal sunt introduse elemente reale, efigii ale vieţii de la ţară în prima jumătate a secolului al XX-lea, dar de fapt atemporale: calul, căruţa, câinele. în toate aceste proze există un simţ deosebit al fantasticului, congener cu lumea mitică şi cu aura legendară a locurilor descrise. Unii comentatori consideră mai importantă activitatea de eseist şi estetician a lui P. Oricum, aceasta este bine conturată, având o solidă armătură filosofică. Obiectul asupra căruia îşi orientează eseistul percepţia filosofic-estetică este literatura şi arta, luate la un loc, cu toate că el se simte atras mai cu seamă de mirajul artelor plastice. In 1972 editează un album de artă dedicat pictorului german Mathias Griinewald. Interesul său pentru arte se vădeşte în eseurile din Curente estetice contemporane (1972), La Rochefoucauld. Aventura orgoliului (1973) şi Vitralii (1978). Dacă în prima carte expune principalele teorii estetice ale secolului al XX-lea, trecând în revistă ideile lui Georg Lukăcs, Edmund Husserl, Martin Heidegger, promotori ai structuralismului şi existenţialismului, dar mai ales pe cele ale lui Max Bense, cu a sa estetică informaţională, în Vitralii dezvoltă concepte (eonul estetic, entropia, opera deschisă) şi le exemplifică divers cu lucrările lui Albrecht Diirer, cu imnurile orfice, cu Don Quijote, E. A. Poe, Baudelaire, Dostoievski, Unamuno, dar şi cu Ştefan Aug. Doinaş ori cu Mircea Ivănescu. Un eseu, N. V. Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne (1996), confirmă sugestia lui
Petrodava
Dicţionarul general al literaturii române 226
Marian Papahagi privind un anumit spirit „gogolian" al personajelor lui P. Pe de altă parte, din studiul despre La Rochefoucauld se vede atenţia acordată memoriilor acestuia, fapt semnificativ, pentru că partea cea mai întinsă a scrierilor lui P. este dominată de memorie şi rememorare, întoarcerea la lumea amintirilor din copilărie constituind un nucleu epic în mai toată proza sa. în 1976 îi apare Călătorie spre Soare-Râsare, un jurnal de călătorie cu transsiberianul până în China, o experienţă fascinantă, aventura traversării Siberiei cu trenul fiind considerată mai impresionantă chiar decât descoperirea „imperiului" lui Mao. în fine, înainte de 1989 scriitorul nu avea cum să îşi tipărească memoriile din lungul său periplu forţat prin închisorile comuniste. în 1991 deschide seria Memorii, un prim volum numindu-se Fortul 13. Convorbiri din detenţie, al doilea - Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii (1994), iar al treilea - La capăt de drum (1997). Ca şi Teohar Mihadas, P. transformă cumplitele încercări din detenţie în material de proză, tonalitatea, departe de a fi vindicativă, fiind mai degrabă amuzantă, anecdotică. Personajele reale devin, ca de obicei, eroi de roman, iar dialogurile susţin autenticitatea. în prelungirea preocupărilor sale teoretice, remarcabilă este şi activitatea de traducător a lui P., îndeosebi prin transpunerea unor importante eseuri literare şi studii de istorie a artei şi filosofie a culturii (Jean-Paul Sartre, Pierre Francastel, Rene Berger, Jurgis Baltrusaitis). Tălmăceşte, în colaborare, şi din literatura gruzină.
SCRIERI: Serile-n sat la Ocişor, Bucureşti, 1971; Curente estetice contemporane, Bucureşti, 1972; Griinewalâ, Bucureşti, 1972; La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Bucureşti, 1973; Măreasa, Bucureşti, 1975; Călătorie spre Soare-Răsare, Bucureşti, 1976; Crişan, Bucureşti, 1977; Vitralii, Bucureşti, 1978; Temeri, Bucureşti, 1985; Căruţa cu scânduri, Bucureşti, 1990; Memorii, I, Bucureşti, 1991, II—III, Iaşi, 1994 -1997; N. V. Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne, pref. Luca Piţu, Iaşi, 1996; Drumuri întortocheate, Iaşi, 2001. Traduceri: Jean-Paul Sartre, Baudelaire, pref. trad., Bucureşti, 1969; Francois Caii, Arta conchistadorilor, Bucureşti, 1971; Galienne şi Pierre Francastel, Portretul, pref. trad., Bucureşti, 1973; Jean Coue, Omul de pe râul Kwai, Bucureşti, 1977; Rene Berger, Mutaţia semnelor, introd. trad., pref. Dumitru Matei, Bucureşti, 1978; Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, pref. trad., Bucureşti, 1981; Ciabua Amiredjibi, Data Tutaşchia, Iaşi, 1981 (în colaborare cu Aurel State şi Adina Nicolescu); Şatili. Proză gruzină contemporană, pref. trad., Bucureşti, 1983 (în colaborare); Al. Dumas, Muntele de nisip, I-II, Bucureşti, 1990 (în colaborare).
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Serile-n sat la Ocişor", CNT,
1971,	34; Al. Călinescu, Fantasticul ironic, CRC, 1971, 37; Dana Dumitriu, „Curente estetice contemporane", RL, 1972,34; Al. Călinescu, Autenticitatea viziunii, CRC, 1975, 51; Negoiţescu, Engrame, 158-160; Sorin Titel, Note de călătorie, RL, 1977,9; Popa, Dicţ. lit. (1977), 431-432; Cristea, Fereastra, 244-250; Constantin Hârlav, „Crişan", ST, 1978, 4; Doina Uricariu, „Vitralii", LCF, 1979, 9; Cornel Munteanu, „Temeri", TR, 1985,20; Valeriu Cristea, Ruzalia din Ocişor, RL, 1985, 51; Mircea Popa, „ Temeri", ST, 1986,2; Val Condurache, „ Căruţa cu scânduri", RL,
1991,	1; Claudiu Constantinescu, „Căruţa cu scânduri", RL, 1991, 9; Livia Fumurescu, „Fortul 13", „Cuvântul liber", 1992,541; Ruxandra Cesereanu, Cavoul agonic, ST, 1993, 8-9; Radu Mareş, Un nou filon narativ, TR, 1994, 10; Eugen Evu, „Secretul Fortului 13", „Ardealul literar şi artistic", 1997,1; Gheorghe Grigurcu, Dedublarea lui Gogol, RL,
1997,33; Doina Jela, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, Bucureşti, 1998,86; Razba, Personalităţi hunedorene, 382-383; Marian Papahagi, Marcel Petrişor, în Dicţ. scriit. rom., III, 728-730; Popa, Ist. lit, II, 830-831.	C.H.
PETRODAVA, revistă de cultură apărută la Piatra-Neamţ, lunar, din martie 1933 până în martie 1934. Comitetul de conducere este format din Ioan Drăgan, V. Scripcaru, Gh. Gh. Neculau, I. Ciupală, Vasile Dorneanu. în articolul-program se spune: „Nu urmărim deci fundarea nici unei şcoli, care să-şi găsească realizarea în expresia monumentală şi dinamică a vreunui curent literar, cultural şi social, care să modifice fizionomia universului. Unicul nostru scop se limitează la coordonarea formală şi statică a unor idei". P. a beneficiat de colaborarea unor poeţi precum George Nimigeanu, Artur Enăşescu, E.Ar. Zaharia, Mircea Streinul, alături de care scriu şi Vasile Dorneanu, Haralambie Mihăilescu, Ioan Vespremie, I. Manolache. O prezenţă foarte activă este George Demetru Pan, care publică versuri, un fragment din „tragicomedia în şapte tablouri" Târfichi, sau recenzii la A. Cerneanu şi E.Ar. Zaharia (Rostiri tari şi Apoteoze), Ioan Georgescu (Cântece din umbră) ş.a. Tot el îl salută, la rubrica „Tineri poeţi", pe N. Crevedia. Sumarul mai include reproduceri din versurile Măriei Banuş, ale lui Lucian Blaga, Serghei Esenin (în transpunerea lui Zaharia Stancu), din proza lui Aleksandr Kuprin, cronici la cărţi publicate de C. Stere (în preajma revoluţiei) şi Emanoil Bucuţa (Crescătorul de şoimi), Mircea Streinul (Carte de iconar), Iulian Vesper (Echinox în odăjdii), Ion D. Mătasă (Doi ani în Guribaba), Cezar Petrescu (Nepoata hatmanului Toma) ş.a., un necrolog al poetului Nicolae Milcu, iar Mihail Celarianu e prezent cu fragmente din romanul Polca pe furate. Este reprodus din „Rampa nouă ilustrată" un articol al lui Mircea Eliade, Reviste din provincie.	I.R.
PETROVEANU, Mihail (28.X.1923, Bucureşti - 4.III.1977, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Măriei (n. Algazi) şi al lui Jean Petroveanu. Şi-a început studiile secundare în 1934, la Colegiul „Sf. Andrei" din Bucureşti, iar bacalaureatul l-a obţinut în 1944, obligat fiind, în perioada 1941-1944, să treacă la un colegiu exclusiv pentru populaţia de origine evreiască, unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Mihail Sebastian şi pe F. Aderca. Urmează apoi cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii bucureştene, secţia franceză-română (1944-1947). Redactor la „Contemporanul" (1947) şi la Radio (1948-1952), devine redactor-şef adjunct la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1952-1955), „Viaţa românească" (1955-1956) şi „Gazeta literară" (1956-1961). între 1962 şi 1977 e redactor-şef adjunct la publicaţiile româneşti pentru străinătate. Debutează în 1945, la revista „Studentul român". A colaborat frecvent la „Contemporanul", „Viaţa românească" şi „Gazeta literară", îndeosebi cu cronici de poezie, dar şi la „Flacăra", „Steaua", „Scânteia" ş.a. Prima carte, Pagini critice, îi apare în 1958 şi însumează articole publicate în presă între 1947 şi 1957. A fost
227 Dicţionarul general al literaturii române
căsătorit cu poeta Veronica Porumbacu. Amândoi şi-au pierdut viaţa la cutremurul din martie 1977.
Evoluţia scrisului lui P. poate fi văzută ca o „diagramă" a presiunilor politice exercitate de autorităţile comuniste, după încheierea celui de-al doilea război mondial, asupra criticii literare şi a literaturii naţionale: de la proletcultismul agresiv al primului volum, interesat nu de valoarea în sine a cărţilor abordate, ci de consonanţa ideilor dintr-o scriere cu interesele partidului aflat la putere, demersul analitic al autorului câştigă, de-a lungul anilor, adâncime teoretică şi subtilitate stilistică, ajungând, odată cu „dezgheţul" ideologic din anii '60
-	în studiile despre George Bacovia, Adrian Maniu sau Ion Vinea ~, la o înţelegere superioară a poeziei şi a actului creator. Ultimele scrieri ale lui P. îmbină, în chip fericit, analiza psihologică şi critica de text rafinată, punând în lumină, aşa cum îşi dorea criticul, o „viziune despre lume", al cărei orizont ontologic îşi datorează complexitatea frecventării asidue a unui mediu spiritual aflat în perpetuă efervescenţă şi prefacere imaginară. Prefaţa la Pagini critice, partizană şi deformantă, concentrează unele dintre cele mai grosiere mistificări ale proletcultului: într-o „conversaţie" cu un „străin" care dorea să se informeze „cu bună credinţă, asupra libertăţii de creaţie în ţara noastră" este pusă pe acelaşi plan ideologia impusă literaturii în ţările căzute în sfera de influenţă sovietică cu „unitatea ideologică" a artei gotice sau renascentiste, totul împănat din belşug cu „argumente irefutabile" din operele lui Lenin. în articole dedicate Măriei Banuş, lui Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, A. E. Baconsky, Tudor Arghezi sau lui Zaharia Stancu este înfierată „poezia obscurantistă" a marilor lirici interbelici, opunându-i-se cea „inspirată din forţa poporului", care ar fi exemplar ilustrată de Mihai Beniuc şi de Aurel Gurghianu. în schimb, paginile privitoare la Bacovia reprezintă un prim pas către critica de mai târziu: combătând ideea de „artificialitate decadentă", aruncată ca un stigmat asupra creaţiei poetului, P. pune în lumină faptul că arta bacoviană, departe de a fi tributară unei reţete sterilizante, inaugurează una dintre cele mai profunde atitudini lirice din poezia românească a secolului al XX-lea. Studiul Tudor Arghezi, poetul (1961) îşi propune să identifice şi să urmărească „axa dramei argheziene", creionată, în opinia criticului, de opoziţia dintre „tendinţele faustice" ale temperamentului scriitorului şi „forţele negative ale misticismului" său. E o analiză în care stridenţa accentelor proletcultiste - de la elogiul „muncii oamenilor simpli" (Cuvinte potrivite) la „demascarea persecutorilor" (1907) - se estompează uneori, perspectiva devenind mai suplă, stilul ferm, limpede, aşa cum se întâmplă în paginile despre Flori de mucigai sau despre lirica erotică argheziană. Culegerea Studii literare (1966) coagulează, în prezentarea personalităţilor artistice ale lui Adrian Maniu, Al. A. Philippide, Ion Vinea şi B. Fundoianu, prima contribuţie substanţială a criticului la istoria literară românească. într-o vreme în care atât mişcarea tradiţionalistă, cât şi cea avangardistă erau încă subiecte prea puţin discutate, demersul lui P. are meritul de a scoate valorile spirituale interbelice din conul de umbră la care le condamnaseră ideologia şi cenzura oficiale şi de a pune în
Petroveanu
evidenţă fundamentul estetic al unor teme şi motive socotite până nu demult „burgheze" şi „decadente". îmbrăţişând datele artistice ale operelor, grupate pe genuri şi specii, ca şi activitatea intelectuală şi publicistică a scriitorilor, orizontul critic al textelor izbuteşte să sugereze câteva linii de forţă ale gândirii româneşti interbelice, contribuind astfel la fundamentarea istoriilor literare ulterioare. Cea mai de seamă contribuţie critică a lui P. este însă studiul George Bacovia (1969). Lucrare de o complexitate remarcabilă, în care subtilitatea sugestiilor, argumentelor şi formulărilor se conjugă cu profunzimea viziunii comprehensive, demersul contribuie în chip esenţial la schimbarea unui curent de opinie interbelic - susţinut şi de Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu -, potrivit căruia lirica bacoviană se înscrie într-o tendinţă literară minoră, lipsită de consecinţe pentru cultura noastră. Bazându-şi judecăţile pe o lectură atentă a textelor bacoviene, ca şi pe sugestiile rezultate din trimiteri culturale variate, având drept centru literatura franceză din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, P. nu ezită
-	în concordanţă cu ideile poetului despre propria creaţie - să îl considere pe Bacovia un scriitor decadent, în tradiţia lui Paul Verlaine, Emile Verhaeren şi Maurice Rollinat. încercarea de a-1 situa într-un context spiritual european este concretizată
Petrovici
Dicţionarul general al literaturii române 228
prin explorarea sistematică a universului său imaginar, într-un proces analitic în care efortul de definire a „arhetipurilor" liricii bacoviene recomandă cartea ca un important reper critic în domeniu.
SCRIERI: Pagini critice, Bucureşti, 1958; Tudor Arghezi, poetul, Bucureşti, 1961; Profiluri lirice contemporane, Bucureşti, 1963; Studii literare, Bucureşti, 1966; George Bacovia, Bucureşti, 1969; Traiectorii lirice, Bucureşti, 1974. Traduceri: Jules Veme, Copiii căpitanului Grant, Bucureşti, 1950.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Studii literare", „Roma-nian Review", 1967,1; Felea, Reflexii, 148-153; Al. Piru, O monografie despre Bacovia, RL, 1970,7; Dan Laurenţiu, „George Bacovia", FLC, 1970, 8; Şerban Foarţă, O monografie: „George Bacovia", 0,1970,11; Nicolae Manolescu, „George Bacovia", CNT, 1970, 12; Zaharia Sângeorzan, „George Bacovia", CRC, 1970,15; Constantin Călin, „George Bacovia", ATN, 1970, 4; George Gibescu, „George Bacovia", R, 1970, 5; Eugen Luca, „George Bacovia", VR, 1970,5; Stănescu, Poeţi şi critici, 199-203; Piru, Varia, I, 354-356; Georgescu, Printre cărţi, 58-61; Tomuş, Răsfrângeri, 157-167; Iorgulescu, Al doilea rond, 54-59; 9 pentru eternitate, îngr. Mircea Micu şi Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1977,
345-366; Georgescu, Volume, 100-102; Pillat, Itinerarii, 352-356; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979,55-69; Felea, Prezenţa, 7-10; Dicţ. scriit. rom., III, 730-732.	LH.
PETROVICI, Duşan (23.VIII.1938, Variaş, j. Timiş), poet şi traducător. Este fiul Elenei (n. Luchin) şi al lui Emil Petrovici, funcţionar. Face şcoala primară în satul natal, urmează la Timişoara Liceul „C. Diaconovici-Loga" (1948-1955), o şcoală postliceală de chimie (1962-1965) şi frecventează doi ani Facultatea de Medicină Veterinară. Lucrează întâi ca operator chimist, iar din 1970 în calitate de corector la revista „Orizont". în 1982 emigrează în Germania şi se stabileşte la Diisseldorf. Debutează cu poezie în „Orizont" (1966), iar editorial cu volumul de versuri Leloede ale puterii (1972; Premiul Uniunii Scriitorilor). Publică în mod constant în „Orizont" şi colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Echinox", „Tribuna" ş.a. După 1989 revine în spaţiul poetic românesc cu placheta Autobiografie ermetica (1992; Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), cu volumul bilingv Erotica hermetică - Die hermetische Erotik (1994) ş.a. Câteva texte i-au fost traduse în limbile sârbă şi germană şi, la rândul său, transpune din sârbă 65 de povestiri (1970, în colaborare cu Anghel Dumbrăveanu), precum şi scrieri de Vladimir Ciocov şi Miodrag Bulatovic.
Chiar din prima sa carte de versuri, bine primită de critică, P. cultivă un discurs bogat în metafore şi un limbaj poetic opacizat de jocul figurilor fonetice („ziua voom va iubi inima mea", „ţara div", „O boca-su fată niponă în primăvara asta / va creşte în mine un fluture nocturn / lelui lahor" etc.). Asemenea altor contemporani (printre care, mai ales, Nichita Stănescu), poetul redimensionează realitatea potrivit percepţiei proprii, dominată de sentimentul neaderenţei şi de o „vizualitate difuză", încercând să o acomodeze unei utopii lingvistice sui-generis. Prospeţimea vocii lirice, noutatea expresiei, chiar dacă aceasta nu este întotdeauna rezultatul
disponibilităţii proprii, ci se afiliază unei orientări din epocă, sunt incontestabile. După Obelisc (1974), culegere integral construită pe teme „patriotice", unele cu evidente atitudini de circumstanţă, imagistica autorului se coagulează în jurul unor obsesii ce vizează eul lăuntric, răspunsurile sensibilităţii poetice la realitatea imediată, unde sunt căutate „mireasma neîncepută", spaţiile de puritate. Vulnerabil să fie poetul, titlul unui poem din Neînceputa mireasmă (1975), pare să fie emblematic: cel care scrie se descoperă vulnerabil în faţa existenţei, dar şi în confruntare cu meandrele verbului (în „ciudatele saline ale creaţiei"). Starea de nesiguranţă se acutizează odată cu trecerea timpului, ca în poemele din Autobiografie ermetică. Unui lamento pe tema singurătăţii i se adaugă acum motivul înstrăinării. Obsesia vremelniciei, spaima faţă de imprevizibilul destinului uman, întotdeauna supus hazardului, constituie şi substanţa versurilor din Zaruri de apă (1999). Dar registrul imagistic se modifică şi, de asemenea, sintaxa poetică. Metaforele, abstracte şi oarecum reci la început, devin mai concentrate şi mai sensibile. Stihurile, arborescente iniţial, îşi diminuează entropia, urmând, în şerpuirea multiplă a ingambamentelor, paradigmele semantice ale textului. Dintre ele, cu precădere Eros şi Thanatos, această asociere bipolară, fundamentală pentru poezia lui P., se manifestă ca o figură de sursă expresionistă.
SCRIERI: Lebede ale puterii, Bucureşti, 1972; Obelisc, Timişoara, 1974; Neînceputa mireasmă, Timişoara, 1975; Obiecte pierdute, Timişoara, 1980; Clima temperată, Bucureşti, 1981; Autobiografie ermetică, pref. Şerban Foarţă, Timişoara, 1992; Erotica hermetică - Die hermetische Erotik, ed. bilingvă, tr. Balthasar Waitz, Timişoara, 1994; Zaruri de apă, cu desene de Dan Ursachi, Timişoara, 1999; Nopţi westfalice, Timişoara, 2003. Traduceri: 65 de povestiri, Pancevo, 1970 (în colaborare cu Anghel Dumbrăveanu); Vladimir Ciocov, Nelinişti albe, Bucureşti, 1978; Miodrag Bulatovic, Cocoşul roşu zboară spre cer, Bucureşti, 1978; Spirala de aur. Poeţi sârbi din România, îngr. şi postfaţa trad., introd. Anghel Dumbrăveanu, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Eugen Dorcescu, „Lebede ale puterii", 0,1973,3; Nicolae Prelipceanu, „Lebede ale puterii", TR, 1973,6; Nicolae Ciobanu, Prima carte, RL, 1973,10; Dan Cristea, „Lebede ale puterii", RL, 1973,12; Petru Poantă, „Lebede ale puterii", ST, 1973,4; Şerban Foarţă, Debutul lui Duşan Petrovici, 0,1973,49; Cornel Ungureanu, „Obelisc", 0,1974,23; Dana Dumitriu, în adâncul acestui fluviu, RL, 1974,25; Dorin Tudoran, „Obelisc", LCF, 1974,30; Dorin Tudoran, Lancelot, LCF, 1975,47; Dana Dumitriu, Despre cuvinte, RL, 1975, 49; Nicolae Prelipceanu, Dimensiuni ce ne încântă. Poezia lui Duşan Petrovici, TR, 1975, 50; Alexandra Indrieş, Topos şi expresie inedită la Duşan Petrovici, 0,1976, 15; Felea, Aspecte, I, 203-209; Alexiu, Ideografii, 131-134; Ruja, Valori, 115-117; Lucian Alexiu, „Obiecte pierdute", 0,1980,31; Şerban Foarţă,
O	poezie a substanţei feminine, 0,1980,35; Marcel Corniş-Pop, Elegiile obiectelor pierdute, 0,1980, 35; Lucian Raicu, Senzaţii şi imagini, RL, 1980, 37; Cornel Ungureanu, „Clima temperată", O, 1982, 9; Şerban Foarţă, Preambul, 0,1992,19; Cornel Ungureanu, Duşan Petrovici şi câţiva poeţi mai tineri, 0,1993,5; Ulici, Lit. rom., 1,224-225; Ruja, Parte, 1,202-206, II, 108-111; Dicţ. scrit. rom., III, 732-733.	S./.-J.
229 Dicţionarul general al literaturii române
Petrovici
PETROVICI, Ion (14.VI.1882, Tecuci - 17.11.1972, Bucureşti), eseist şi memorialist. Este fiul Ortansei şi al lui Dimitrie Petrovici. Părinţii erau oameni cu o bună stare materială. Pe linie maternă, se înrudea cu poetul Theodor Şerbănescu, iar după tată cu pictorul Gheorghe Petraşcu şi cu Nicolae Petraşcu, directorul revistei „Literatură şi artă română". Urmează şcoala primară în oraşul natal şi cursurile secundare în Bucureşti, la Colegiul „Sf. Sava" (1892-1899). în 1903 este licenţiat al Facultăţii de Drept, iar în 1904 şi al celei de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii bucureştene. A fost unul dintre discipolii preferaţi ai lui Titu Maiorescu. Doctor în filosofie (1905), face specializări la Leipzig şi la Berlin, avându-i profesori pe Wilhelm Wundt, Johannes Volkelt, Wilhelm Dilthey. în 1906, la întoarcerea în ţară, e numit conferenţiar de logică şi filosofie la Universitatea din Iaşi, în 1912 devenind profesor, iar între 1923 şi 1926 fiind şi decan. Din 1940 funcţionează ca profesor de istorie a filosofiei moderne la Universitatea din Bucureşti. Se afirmă din tinereţe cu o bogată şi strălucită activitate ştiinţifică, publicând studii în reputate reviste europene, precum „Revue de metaphisique et de morale", „Archiv fur Geschichte der Philosophie und Soziologie", „Revue mondiale" ş.a. Este ales membru corespondent (1927) şi membru titular (1934) al Academiei Române, membru al Academiei din Miinchen şi al altor academii şi organisme ştiinţifice internaţionale. E laureat al Premiului Naţional de proză (1940). De timpuriu s-a angajat în politică, fiind deputat în mai multe legislaturi şi ministru al Lucrărilor Publice (1921), ministru al Instrucţiunii Publice şi al Educaţiei Naţionale (1926-1927, 1937-1938) şi ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor (1941-1944), în timpul guvernării mareşalului Ion Antonescu. Din acest motiv, avea să fie condamnat de regimul comunist, acuzat de crimă de război. Va sta şaptesprezece ani în închisoare.
Deşi debutase ca poet în „Noua revistă română" (1900), publicând apoi volumul Un colţ de viaţă (1902) şi piesa în versuri O sărutare (1901), reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti, P. s-a impus ca filosof, cu o serie de lucrări de specialitate: Cercetări filosofice (1907), Teoria noţiunilor (1910), Probleme de logică (1911), Introducere în metafizică (1924), Studii istorico-filosofice (1925), Viaţa şi opera lui Kant (1936), Schopenhauer (1937) ş.a. Literatul va reveni însă ca memorialist şi eseist. în Amintirile unui băiat de familie (1938) se relevă ca un remarcabil evocator, cu darul povestirii, ştiind să reconstituie atmosfera unei lumi apuse, care generează fie inevitabile melancolii, fie un îngăduitor zâmbet ironic. Temele sunt oraşul provincial (Tecuci), cu trăsurile lui şi cu tristeţea despărţirilor, vacanţele la moşie, valsul, plimbările singuratice, primii fiori ai dragostei, deniile, vilegiatura la Slănic, Bucureştiul tramvaielor cu cai, mai toate paginile amintind proza lui Duiliu Zamfirescu. Nu mai puţin dăruit este portretistul din Amintiri universitare (1920), Figuri dispărute (1924) şi Momente solemne (1927), Din amintirile unui fost dregător (1934). Cei care figurează în bogata lui galerie sunt Titu Maiorescu, venerat ca „maestrul maeştrilor şi zeul zeilor, al cărui cuvânt era o vrajă", tumultuosul N. Iorga, foarte inteligentul, causticul orator P. P.
Carp, apoi Take Ionescu, Al. Marghiloman, Duiliu Zamfirescu, ca şi Barbu Delavrancea, în portretizarea căruia autorul împrumută inspirat câteva trăsături dominante ale celui evocat, precum patetismul, stilul metaforic. Alteori medalionul rămâne încrustat într-un panegiric (semnificative sunt textele din Momente solemne), concentrând esenţa morală a personajului, ca în cazul regelui Carol I, al lui I. C. Brătianu, N. Iorga, Octavian Goga. Virtuţile literare ale memorialisticii nu pot fi despărţite de valoarea ei documentară, întrucât e vorba despre istoria culturală şi politică a unei jumătăţi de secol, până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, căreia autorul i-a fost martor nemijlocit, implicat cel mai adesea în făurirea ei. Nu de aceeaşi calitate sunt impresiile de călătorie. P. pare să fi avut, cum declară, „mania ambulatorie", vizibilă în însemnările de drum din volumele Raite prin ţară (1926), Impresii din Italia (I-II, 1930-1938), Peste hotare (1931). El este un descriptiv, care nu ştie totdeauna să aleagă semnificativul, povestind cam fără nerv şi plutind nu o dată în generalităţi exclamative. Se simte totuşi prezenţa filosofului şi a moralistului, care sondează dincolo de aspectul „turistic", producând reflecţii interesante, bunăoară asupra specificului unei ţări sau numai al unui loc („Tesprit d'epargne" al locuitorilor din Lyon), asupra modului de viaţă al unor comunităţi (meridionalii napolitani) sau a excepţionalei concepţii urbanistice italiene. Filosoful istoriei meditează asupra muntelui şi a mării, ca simboluri de care este legată însăşi fiinţa adâncă a neamului său, trimiţând cumva la spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga. Nici sfera politicului nu îi rămâne
Petru
Dicţionarul general al literaturii române 230
străină, ca, de exemplu, în Franţa, unde face elogiul democraţiei, sau în Italia, unde portretul în alb şi negru al lui Mussolini e impregnat de ironie la adresa dictaturii fasciste. Fără să aibă forţa lui N. Iorga, P. se înrudeşte cu el prin cultivarea prodigioasă a memorialisticii şi a oratoriei, înscriind un moment în arta evocării şi a portretului.
SCRIERI: O sărutare, Bucureşti, 1901; ed. Bucureşti, 1944; Un colţ de viaţă, 1902; Cercetări filosofice, Iaşi, 1907; Noi cercetări filosofice, Iaşi, 1911; Amintiri universitare, Bucureşti, 1920; Simţiri rostite, Bucureşti, 1923; Figuri dispărute, Bucureşti, 1924; ed. Bucureşti, 1937; Introducere în metafizică, Bucureşti, 1924; Studii istorico-filosofice, Bucureşti, 1925; Raite prin ţară, Bucureşti, 1926; ed. Bucureşti, 1944; Văzute şi trăite, Bucureşti, 1926; Momente solemne, Bucureşti, 1927; Felurite (Probleme şi oameni. Evenimente. Note de drum), Bucureşti, 1928; Impresii din Italia, I-II, Bucureşti, 1930-1938; Peste hotare, Bucureşti, 1931; Titu Maiorescu. 1840-1917, Bucureşti, 1931; Deasupra zbuciumului, Bucureşti, 1932; Din cronica filosofiei româneşti, Bucureşti, 1934; Din amintirile unui fost dregător, Bucureşti, 1934; Rotocoale de lumină, Bucureşti, 1934; Figuri şi concepţii filosofice contemporane, Bucureşti, 1935; Viaţa şi opera lui Kant, Bucureşti, 1936; Schopenhauer, Bucureşti, 1937; Amintirile unui băiat de familie, Bucureşti, 1938; Evocări de mari filosofi, Bucureşti, f.a.; Fulguraţii filosofice şi literare, Bucureşti, f.a; De-a lungul unei vieţi. Amintiri, Bucureşti, 1966; Prin meandrele trecutului (Evocări inedite. Pagini memorialistice), pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1979; însemnări de drum, îngr. şi pref. Dumitru Petrescu, Bucureşti, 1983; Filosofi contemporani, îngr. şi pref. Alexandru Boboc, Bucureşti, 1997; Fulguraţii literare, pref. Viorel Roşea, Bucureşti, 1997; Talentul oratoric. Conferinţe la radio. 1932-1943, îngr. şi pref. Marin Diaconu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 326-337; Ralea, Scrieri, II, 447-448; Chinezu, Pagini, 117-120; Dafin, Figuri, I, 59-61; Călinescu, Cronici, I, 152-154, II, 265-270; Lovinescu, Critice, VIII, 144-148; Perpessicius, Opere, III, 159-162, V, 184-187, VIII, 65-67; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 221; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932, 85-97; Călinescu, Ist.lit. (1941), 832, Ist. lit. (1982), 916; Vianu, Opere, V, 254-255, IX, 355-360; Streinu, Pagini, V, 173-187; Şerban Cioculescu, „Raiteprin ţară", RFR, 1944,7; Brădăţeanu, Istoria, II, 60-61; Manolescu, Metamorfozele, 85-91; Leon, Umbre, II, 225-230; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 391-394; Corbea-Florescu, Biografii, II, 247-252; Maftei, Personalităţi, II, 197-199; Micu, „Gândirea", 934-938; Băncilă, Portrete, 94-97; Simion, Scriitori, IV, 5-10; H. Zalis, Apropierea de Ion Petrovici, LCF, 1995,22; Rusu, Membrii Academiei, 410; Lovinescu, Sburătorul, IV, 31, passim, V, 10, passim, VI, 11, passim; Dicţ. scriit. rom., III, 733-735; Săndulescu, Memorialişti, 98-106. Al.S.
PETRU, Luminiţa (21.11 .1943, Constanţa), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Ştefaniei Petru (n. Teodorof), profesoară, şi a lui Gheorghe-Eugeniu Petru, comerciant. Urmează şcoala primară, gimnaziul şi liceul la Constanţa, apoi Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti (1960-1966). Profesează ca medic în specialitatea anestezie-terapie intensivă la spitalele bucureştene Fundeni (1966-1968) şi CFR (1968-1985), ca psihiatru la Policlinica sectorului 1. Din 1995 lucrează, tot ca psihiatru, în Franţa (la Centrul Spitalicesc din Premontre), frecventând între timp şi Facultatea de Psihanaliză a Universităţii Paris VIII. Manifestă preocupări literare precoce, fiind distinsă cu un premiu al revistei „Cravata roşie" în 1956. Adevăratul debut în presă are loc în 1971, la „Cadran"
(publicaţie a cenaclului „George Bacovia"), cu proză scurtă, prefigurând primul volum, Totul şi încă ceva, ieşit de sub tipar în 1972. Scriitoarea părea plină de avânt şi, în euforia debutului, nutrea mari proiecte, pe care le dezvăluia prematur: romane, nuvele şi schiţe; nici una dintre cărţile anunţate nu a apărut. A publicat ulterior alte cărţi de proză, literatură pentru copii, a semnat traduceri (din limbile franceză şi engleză). A colaborat la „Amfiteatru", „Luceafărul", „Viaţa românească", „România literară", „Contrapunct", „Cariatide", la emisiuni de radio şi televiziune. Şi-a continuat activitatea literară în Franţa, diferite texte - poezie şi proză scurtă - fiindu-i selectate în volume colective editate ca urmare a unor concursuri literare.
în Totul şi încă ceva P. se opreşte la subiecte din actualitate. Personaje mai mult sau mai puţin „mărunte" (copii, bătrâni, studenţi, câţiva călători întruniţi fortuit într-un compartiment de tren, un tânăr bolnav incurabil atins de regresiune infantilă etc.) sunt urmărite la nivelul stărilor şi reacţiilor, fără mari preocupări de arhitecturare epică. Prozatoarea procedează impresionist, pointilist, uneori cvasiminimalist, dar demersul ei este întotdeauna dublat de compasiune (rezervată), lăsând să transpară şi o propensiune etică. Voit „descusute", fragmentate şi fragmentare, într-un fel stranii, prozele vădesc oarecare talent şi o viziune proprie (chiar dacă nu de o originalitate spectaculoasă), cu un comportamentism limitat, amendat de intermitente identificări cu personajul, din care decurg sugestii de explicare a psihologiei acestuia, comunicate lacunar. în textul povestirilor, compus din dialoguri şi notaţii fugare, rămâne mereu un crâmpei de enigmă, o provocare la o lectură participativă. De aici, cum s-a observat (Ana Blandiana), o anumită ambiguitate semnificată discret, dar virtual productivă. Uneori textul eşuează în duioşie dulceagă, în romanţiozitate banală, iar preocuparea pentru analiză sufocă naraţiunea. Deficitul epic nu pare să fie, totuşi, un defect al acestor povestiri infinitezimal-caleidoscopice, oarecum cinematografice, dat fiind că modul lor de expresie, asumat, este mai degrabă cel liric. Ceva mai consistente narativ sunt textele din Garda de noapte (1982), povestiri sau mici nuvele care mobilizează personaje din lumea spitalelor (medici şi bolnavi), dar şi din afara acesteia, din mediul citadin provincial şi din cel rural, cu oameni ale căror „dureri înăbuşite" sau episoade biografice dramatice sunt examinate compasiv, cu preocupare pentru revelarea demnităţii umane şi, în legătură cu aceasta, a condiţiei feminine. Prin Ultimul Muşatin (1984), roman istoric care îi evocă, de fapt, pe ultimii doi Muşatini - Alexandru Iliaş şi fiul său, al cărui destin fără noroc e schiţat succint -, P. dă o lucrare onorabilă în limitele genului şi ale uzanţelor în materie pentru anii în care a fost publicată. Ritmul e destul de alert, cu recurs la un dialog pitoresc, la multe personaje secundare. Protagonistul este un reflexiv, un fel de „iluminist" plin de bune intenţii, călăuzit de o viziune umanist-melioristă. Eventualul mesaj al cărţii către contemporaneitate priveşte „moralitatea exercitării puterii" (Victor Atanasiu). Tematica vieţii din mediul medical este reluată în Permis de conducere (1997), probabil cea mai izbutită carte a autoarei, dintre cele cu subiecte de actualitate. Romanul, cu substrat autobiografic
231 Dicţionarul general al literaturii române
Petru Cercel
nedisimulat (protagonista-naratoare lucrează ca medic anestezist într-un spital şi se numeşte chiar Luminiţa Petru), reconstituie plauzibil şi edificator atmosfera din mediul medical al anilor '80. Dăruirea şi abnegaţia, ca şi, la celălalt pol, demisia morală sunt proiectate pe trama unui scenariu axat pe aspiraţia spre realizare umană şi pe propensiunea structurală a autoarei către intransigenţă morală.
SCRIERI: Totul şi încă ceva, Bucureşti, 1972; Chiţibuş şi Boroboaţă (în colaborare cu Ştefan Popescu), Bucureşti, 1978; Garda de noapte, Bucureşti, 1982; Ultimul Muşatin, Bucureşti, 1984; Permis de conducere, Bucureşti, 1997. Traduceri: Charles Lamb, Eseurile lui Elia, pref. Ştefan Popescu, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ştefan Popescu); Marivaux, Ţăranul ajuns, pref. Irina Bădescu, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Ştefan Popescu); Joseph Wambaugh, Execuţia, Bucureşti, 1994; Lawrence Sanders, Norocul lui McNally, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Liviu Cosma, „Totul şi încă ceva", RL, 1972,46; Mircea Iorgulescu, „ Totul şi încă ceva", LCF, 1972,49; Ana Blandiana, „Totul şi încă ceva", AFT, 1973, 3; Tatiana Rădulescu, Prin cotidianul amorf, VR, 1982,12; Victor Atanasiu, Un interesant roman istoric, ARG, 1988,7; Ulici, Lit rom., 1,435-436.	N.Br.
PETRU CERCEL (c.1545 -1590), cărturar umanist, poet. Este fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun şi a împărtăşit soarta multor fii de voievozi români, fiind ţinut ostatic la înalta Poartă, garanţie a credinţei faţă de turci a tatălui său. După moartea domnitorului, în 1557, P.C. este surghiunit în insula Rhodos, apoi trimis într-o temniţă din Siria şi prin alte locuri. Evadează spectaculos în 1559 (dacă nu cumva a rămas în închisorile turceşti până prin 1570) şi îşi începe demersurile pentru dobândirea tronului părintesc. La Stanbul întâi, prin 1571, apoi la Braşov, unde se află după ce trecuse prin Ţara Românească şi încercase - cu sprijinul boierilor, dar fără succes - să îl detroneze pe Alexandru al II-lea Mircea. Paşii îl vor purta apoi prin Polonia (în 1572), Austria (la Viena frecventează Curtea împăratului Maximilian al II-lea), în Italia, întâi la Genova şi apoi la Roma. Face peste tot o bună impresie prin chipul desăvârşit în care ştie să se poarte şi prezenţa agreabilă (se spune că vorbea douăsprezece limbi), prin inteligenţa sa remarcabilă („un inteletto giudizio e valor mirabile" - va spune mai târziu Franco Sivori, care îi va fi secretar, în al său Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del Signor Benedetto dopo della mia partenza di Genova l'anno 1581 per andar in Valacchia), pentru modul în care practica virtuţile renascentiste (în el Stefano Guazzo vedea un cavaler al Renaşterii, un curtean perfect, precum cei portretizaţi de Baldassare Castiglione în al său II Cortegiano), prin informaţia culturală pe care o stăpânea. Papa Grigore al XlII-lea îi dă acestui prieten al ducilor italieni recomandări foarte bune pentru Henric al III-lea, regele Franţei, la a cărui Curte P.C. ajunge în 1579. Urcă (după un nou stagiu constantinopolitan, urmărit cu atenţie de Ecaterina Salvaressi, mama lui Mihnea Turcitul), în sfârşit, pe tronul Ţării Româneşti în 1583. Zideşte, ctitoreşte (a refăcut mănăstirea de la Curtea de Argeş, biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, a zidit mănăstirea Mislea),
construieşte palatul şi biserica Aulei din Târgovişte (oraş în care şi-a stabilit capitala, deranjându-i pe turci) - „il palazzo del Principe e di molta grandezza", va nota Franco Sivori - şi îl înconjoară cu grădini, înălţând biserica domnească din incintă, unită cu palatul printr-o galerie pe piloni. îşi surprinde însă conaţionalii prin gestul exotic al căsătoriei pe care o face, în 1584, cu una dintre cele trei turcoaice aduse de la Stanbul; o creştinează întâi, botezând-o Stanca, dar pomelnicul bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului o ţine minte ca „Doamna Sultana". Toarnă în scurta sa domnie - şederea sa pe tronul Ţării Româneşti se va încheia în 1585, la mai puţin de doi ani -tunuri (căci voia să se lupte cu turcii, cum va face fratele său Mihai), împodobeşte Curtea cu grădini în care erau animale sălbatice, păsări exotice în colivii şi alte ciudăţenii capabile să stârnească o „meraviglia" barocă, se înconjoară de apuseni, poartă cu aceştia discuţii savante despre latinitatea limbii române („La loro lingua - va scrie Sivori - e cosi quella della Moldavia, regno confinante. E parte mischia di latino, parte italiano, parte greca e parte schiavona"), savurează împreună cu ei poezia lui Ronsard şi face ca această atmosferă să rimeze perfect - în înţelesul ei occidental - cu acel poem scris cândva de voievod şi tipărit, sub titlul Capitolo del Prencipe di Valacchia, de Stefano Guazzo în cartea sa Dialoghi piacevoli (Veneţia, 1586). Dat jos din scaun, P.C. fuge în Ardeal, dar înşelat, jefuit, trădat, va nimeri într-o închisoare maramureşeană (Hust). Scapă şi de acolo în 1587, ia din nou calea Europei de Apus (Viena, Veneţia, Roma), cu gândul de a obţine iar tronul Valahiei. Bizuindu-se pe prietenii occidentali, cutează să meargă chiar la Stanbul, în 1589, spre a-şi pune în practică planurile. Adversarii sunt însă mai puternici şi mai abili. P.C. va fi întemniţat în fioroasa Edicule şi apoi trimis - se pare după ce fusese mutilat - în exil în insula Rhodos. Este ucis în timpul acestei călătorii pe mare.
Poemului alcătuit de P.C. i s-a spus „rugăciune" sau imn" (şi este într-adevăr un imn baroc) şi, dacă n-ar reprezenta o „întâmplare" deosebită pentru biblioteca românească de cărţi vechi, textul ar putea figura într-o istorie a liricii religioase româneşti. Invocat drept făcător şi stăpân al lumii („Potentissimo Dio del sommo, et imo, / Tu che creasti il ciel, la terra eT mare..."), ca dăruitor generos (şi nerăsplătit) şi ca mântuitor, Dumnezeu este conjurat cu o pietate în care duhul ortodox răzbate limpede: „îmi iartă, Doamne, grelele păcate/ Şi-atât de mare ai milostivire / Spre mine, sluga ta cea vinovată, / Ca să trăiesc cu tine-n nemurire / Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată...".
SCRIERI: Capitolo del Prencipe di Valacchia, în Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia, 1586, 25-26; Rugăciunea domnului muntean (tr. şi publ. Al. Ciorănescu), RFR, 1935, 9; reed. (Imn), LRV, I, 293-297, în Poezia românească de la începuturi până la 1830, îngr. Gabriela Gabor, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996,29-31.
Repere bibliografice: Gr. G. Tocilescu, Petru Cercel, Bucureşti, 1874; Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Romania, Bucureşti, 1916,153-166; Al. Ciorănescu, Nou despre Petru Cercel, RI, 1935,7-9; Al. Ciorănescu, Rugăciunea lui Petru Cercel, RFR, 1935, 9; Al. Cartojan, Petru Cercel, Craiova, f.a.; G. Călinescu, Ist. lit. (1941), 67-68; Ştefan
Petruşan
Dicţionarul general al literaturii române 232
Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul sec. XVI, Sibiu-Cluj, 1944; G. Mihăilă, Petru Cercel, LRV, 1,291-293; Pimen Constantinescu, Petru Cercel - umanist român şi poet, T, 1977,10; Dicţ. lit. 1900,679-680; Mazilu, Recitind, II, 24-25; Dicţ. scriit. rom., III, 735-738; Dan Horia Mazilu, Voevodul dincolo de sala tronului, Iaşi, 2003,34-38; Dan Horia Mazilu, Noi printre ceilalţi sau Despre literatura peregrinilor, Bucureşti,
2003,10-11.	D.H.M.
PETRUŞAN, Gheorghe (4.VIIL1938, Micherechi, Ungaria), critic şi istoric literar. Face liceul la Gyula şi studii universitare (1958-1963) la Budapesta. Editează revista bilingvă „Convieţuirea" - „Egyiitteles", colaborează la „Foaia noastră", „Noi", „Calendarul românesc", „Calendarul nostru", publicaţii româneşti din Ungaria, precum şi la „Viaţa românească".
Istoric literar şi critic de concepţie şi structură universitară, P. contribuie, prin studiile şi prin prezenţa sa în viaţa culturală a minorităţii române din Ungaria, la afirmarea valorilor identitare ale românilor. Monografia Iosif Vulcan şi revista „ Familia " (1992) examinează activitatea lui Vulcan în Ungaria, programul şi realizările revistei „Familia", contribuţiile principalilor ei colaboratori, pe care autorul monografiei le aşază în relaţie cu literatura din Principatele Române şi cu cea din Ungaria. Volumul în căutarea identităţii noastre (1994) adună studii şi articole despre literatura română clasică şi contemporană, ca şi despre viaţa spirituală a românilor din Ungaria. Preocupat de afirmarea limbii şi literaturii române, P. combate exclusivismul etnic, încercările de asimilare a minorităţii româneşti din Ungaria, de înstrăinare a ei de ceea ce îi este propriu. Este şi autor al unor manuale de istoria literaturii române pentru liceu, alcătuind şi o Antologie de literatură română (I-III, 1982-1988).
SCRIERI: Iosif Vulcan şi revista „Familia", Szeged, 1992; în căutarea identităţii noastre, îngr. şi pref. Vasile Voia, Gyula, 1994.
Repere bibliografice: Mâţe Gavril, „Iosif Vulcan şi «Familia» ", TR, 1992, 32; Valentin Chifor, O nouă exegeză despre Iosif Vulcan şi „Familia", F, 1992,11; Constatin Cubleşan, Iosif Vulcan şi orizonturile „Familiei", JL, 1992,44-52; Mircea Muthu, Minoritate şi cultură, TR, 1995,17; Cornel Munteanu, Scriitori români din Ungaria. Gheorghe Petruşan, ST, 1998,9; Bibliografie, Gyula, 1998, 73-82,131-160.	l.D.
PHILIPPIDE, Alexandru A. (1.IV.1900, Iaşi - 8.II.1979, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Nemţeanu) şi al lui Alexandru Philippide, reputat lingvist şi filolog, care i-a inspirat dragostea pentru studiul filologic şi pentru literatură. Urmează la Iaşi şcoala primară şi liceul (1906-1918), apoi frecventează, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept şi pe cele ale Facultăţii de Litere şi Filosofie. Obţine licenţa în drept în 1921. Din 1922 studiază filosofia şi economia politică la Berlin (până în 1924) şi la Paris (până în 1928). Revine în ţară şi se stabileşte la Bucureşti, unde lucrează la Direcţia Presei din Ministerul de Externe şi în Ministerul Propagandei (1929-1947). După război trăieşte destul de discret, dedicându-se aproape în exclusivitate activităţii de traducător, în 1955 este ales membru corespondent şi în 1963 membru
titular al Academiei RPR, îndeplinind, între 1965 şi 1974, şi funcţia de preşedinte al Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte. în 1967 i se decernează Premiul Herder. I s-a acordat şi Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate
(1977). Debutează în mai 1919, cu poezia Cântecul câtorva, la revista „însemnări literare", şi desfăşoară o intensă activitate publicistică. Colaborează cu versuri, eseuri şi traduceri la reviste interbelice reprezentative: „Viaţa românească", „Integral", „Gândirea", „Adevărul literar şi artistic", „Contimporanul", „Revista Fundaţiilor Regale", „România literară", „Cuvântul liber", „Dimineaţa", „Vremea" ş.a., iar în perioada postbelică la „Contemporanul", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Secolul 20" ş.a. Prima carte, Aur sterp, îi apare în 1922.
în peisajul literaturii interbelice, poezia lui P. se construieşte în afara câmpului de confruntare între diferitele orientări ce caracterizează epoca. Modernismul şi tradiţionalismul îi sunt indiferente în latura lor exclusivistă şi, fără a le conceptualiza sau fără a se angaja în dispute, poetul se defineşte în raport cu ele doar în măsura în care reprezintă dimensiuni organice ale liricii în general. Când teoretizează, o face în manieră „gestaltistă", tipologizând structurile şi atitudinile fundamentale ale spiritului. Definirile sunt simple şi poetizante. Astfel, sufletul „realist" este mânat de „avântul către lumea exterioară" şi îi sunt proprii „observaţia şi acţiunea", în vreme ce spiritul romantic este ispitit să se
233 Dicţionarul general al literaturii române
Philippide
afunde „pe calea visului şi a contemplaţiei în lumea dinăuntru, în lumea întâmplărilor psihice", la care accede prin imaginaţie si reflexivitate: „Firea romantică este mereu atrasă de propriile ei adâncuri. Sufletul realist, dimpotrivă, nu simte atât de des nevoia întoarcerii acasă, ca romanticul, exilat oarecum în viaţa de toate zilele, şi nu are, cum are romanticul, nostalgia continuă şi chinuitoare a unei alte vieţi şi a unei alte lumi." Clasificarea e simplificată (şi, desigur, ideală) şi, chiar dacă poetul o pune în formulele unui discurs neutru-constatativ, se află aici o implicită pledoarie pentru romantism, înspre ale cărui viziuni, teme şi motive esenţiale se orientează, de altfel, întreaga sa creaţie. P. recuperează însă filonul romantic al poeziei printr-o mişcare de regresiune dinspre timpurile poetice moderne către secolul marilor viziuni cosmice. Fenomenul nu este, în acest caz, unul de involuţie. La „reciclarea" temelor romantice poetul ajunge valorificând experienţa simbolistă şi expresionistă, care traversase între timp poezia lumii. Nu e de văzut aici atât o intenţie de actualizare, cât o afinitate structurală şi o încredere onestă în vitalitatea unei estetici ce părea depăşită. Opţiunea pare să fi fost atât de nedumeritoare în epocă, încât versurile din Aur sterp, volumul de debut, sunt situate de comentatori în marginea avangardismului, fiind puse în rând cu produsele excesive ale „poeziei noi". E. Lovinescu acuză chiar la tânărul poet „imaginea aruncată fără control" şi persiflează discret ceea ce părea că ţine de abuzul modernist al avangardei. Evident, experimentele avangardiste nu îi sunt străine poetului care, ulterior, în timpul celor patru ani petrecuţi la Paris, frecventează chiar mediile rebelilor literari aflaţi în plină confruntare „doctrinară". Modernist nu este însă primul său volum decât în măsura în care simbolismul nu poate fi asimilat tradiţiei. O bună parte din piesele reunite în Aur sterp reconstituie o atmosferă bacoviană - decoruri dezolante, stări de vagă tristeţe. Litaniile marelui deprimat sunt înlocuite însă de cadenţe mai iuţi, tonul devine mai ironic: „De-acum se lasă iarăşi pâclă deasă/ Şi ca o babă-n haine de mireasă,/ Cu trena lungă încâlcită-n spini,/ Se plimbă toamna prin grădini/ [...] Pe stradă trece-un mort calic,/ Vântul merge după dric" (Preludiu de toamnă). Deseori imaginile rezultă din asociaţii mai cutezătoare: „Şi-atârnă noaptea zdrenţele pe ramuri,/ îşi bagă luna nasul bleg pe geamuri; Strivit în pumni de nouri, cerul des/ îngenunchează mohorât pe zări/ Şi drumul singur rătăcit pe şes/ Se-afundă, şchiopătând, în depărtări...". Ceea ce pare însă fidelitate neabătută faţă de recuzita simbolistă se dovedeşte a fi o proiecţie onirică a propriei interiorităţi. Visul este poate motivul cel mai frecvent al poemelor lui P., iar spaţiul oniric se încheagă la limita dintre real şi simbolic. Oglinzile, de pildă, sunt suprafeţe subţiri între două lumi: a formelor şi a adâncurilor, a trecutului şi a prezentului: „Oglinzi! Adânci firide fără fund./ în voi statui de stafii se ascund;/ Pe apa voastră cu fiori de stâncă/ Un zbor de vechi priviri pluteşte încă / Şi-alunecând din gol, în voi coboară/ Năluca vremii de odinioară." Onirismul romantic suportă un proces de contaminare cu cel suprarealist. Glisarea în vis are, de multe ori, o funcţie compensatoare. Sensul este acela al dislocării din real şi al călătoriei imaginative într-un univers
Desen de Marcel lancu
golit de elementele ostile ale contingenţei: „Prin lumi de nouri vom călători,/ Văzduh mai nou din noi va înflori./ La căpătâiul cerului o stea/ înmugurită pentru noi va sta Din raze limpezi să ne facă drum/ în lumea unde negurile iernii/ Clădesc albastre mănăstiri de scrum/ în care toacă luna de vecernii...". Alteori adâncimile subconştientului sunt sondate în căutarea unei identităţi autentice. Sub suprafeţe calme, eul profund apare, nu o dată, devastat: „Mi-e sufletul o năruire de statui,/ Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă,/ Vecii de vis în mine se dărâmă,/ Făclii aprinse-n templul nimănui." Dorinţa, tragică, de extincţie a romanticului sau chemarea, mai relaxată, de dispariţie care îl „soarbe" pe simbolist fac loc unei cavalcade înspăimântate spre moarte: „E vremea. Noaptea va veni curând/ Şi vântul urlă ca un lup flămând.../ Şi-ascute timpul coasa lângă tine./ Dă pinteni Morţii. E târziu de-acum...". Nu atât veşmintele sufletului romantic sunt noi la P., cât trăirea şi situarea lui în lume. Schema romantică a inadecvării eului la lume este aceeaşi, dar eul se încarcă de o apăsare nouă, căci şi lumea a devenit alta. Cosmosul nu mai este, ca la Mihai Eminescu, spaţiu al formelor pure şi eterne, fântână din care izvorăşte absolutul şi care absoarbe elanul titanic de idealitate. Poetul percepe universul în forme degradate, cu elemente atinse iremediabil de îmbolnăvire, pustiire, năruire; cerul e obosit, valurile oceanului sunt moarte, copacii epuizaţi, cosmosul întreg pare bolnav. Sufletul însuşi este atins de o
Philippide
Dicţionarul general al literaturii române 234
maladie necunoscută şi macerantă şi se cere extirpat. Gestul ia forme paradoxal expresioniste: „Mi-e bolnav cugetul şi aş vrea să-l rup / Cum rupi unui păianjen un picior / Şi sufletul mă doare ca un trup! / Din mine-aş vrea să-l scot şi să-l omor, / Să nu-1 mai simt în mine cum se zbate / Ci să-l asvârl în gârlă şi să-i cânt pe mal / în violet minor, / Cum cântă vântul când pe-aproape-i toamnă." Vitalismul nietzscheean din poezia lui Lucian Blaga se voia eliberat în căutarea unui trup pe măsură, la dimensiunea marilor alcătuiri geologice sau cosmice, pe când la P. sufletul se dezmărgineşte înspre pustiu şi epuizare.
O	translaţie similară cunoaşte şi motivul călătoriei. Zborul cosmic eminescian avea o destinaţie certă: absolutul, al cărui spaţiu era plasticizat în imagini de o mare consistenţă, în timp ce la P. elanul îşi păstrează substanţa şi energia, dar, în lipsa unor modalităţi ontologice adecvate, rămâne irealizabil, iar sensul manifestării lui e şi el ipotetic: „Pânză rămasă fără catarg,/ Desfăşură-ţi aripile mai larg,/ Desfă din lanţurile-i ruginite/ Bătrânul şi hodorogitul vânt,/ îndeamnă-1 către mări nemărginite/ Cât mai departe de pământ/ Şi du-ne sufletele ostenite/ De căutarea unui cer mai sfânt." Poemul Izgonirea lui Prometeu poate fi un exemplu de ajustare a temelor romantice trecute prin grila modernităţii. Personajul este titanul, excepţia, geniul care, spre deosebire de Luceafărul eminescian, îşi trece în faptă disponibilităţile de generozitate şi de trăire activă. Actul său înseamnă, deopotrivă, revoltă împotriva unei ordini încremenite, dăruire şi autentificare a unor avânturi lăuntrice, între zei şi oameni, Prometeu va fi veşnicul rebel, condiţia sa e de eternă inadecvare. Izolarea resemnat-dispreţuitoare a lui Hyperion se realiza în spaţiul protector al cosmosului, conservându-i şi consacrându-i eternitatea şi echilibrul. Solitudinea prometeică e totală: refuzat atât de spaţiul celest, cât şi de cel uman, el le refuză la rându-i pe amândouă. Fericirea lui Prometeu pare a fi această nesfârşită rătăcire între lumi şi nesecata dorinţă de a se dărui prin faptă. Volumele Stânci fulgerate (1930) şi Visuri în vuietul vremii (1939) fac mai evident caracterul romantic al poeziei lui P., ca şi felul în care mijloacele modernităţii devin mai pregnante. Retorismul este substanţial diminuat, discursul liric este definitiv mutat din albia confesiunii în aceea a formulării dense, lucid alcătuită pe temeiul aluziilor şi al sugestiilor intelectuale. Diafanităţile şi edulcorările romantice se contaminează de viziunea şi expresia baudelairiană, virusate de „urâtul" estetizat. Venită tot din romantism, pasiunea cosmicitătii, fără a-şi micşora cu nimic intensitatea, este formalizată în spirit expresionist. Ceva transcende în permanenţă elementele alcătuitoare ale lumii celeste şi terestre, punându-le pe toate sub semnul fiorului metafizic, dar şi al unei spaime existenţiale nelămurite. Mineralitatea, infinitul cosmic, temporalitatea şi spiritul se contopesc într-un tot care poartă dureros în sine nostalgia vidului originar. Mai dispersat în fragmentele universului şi ale timpului decât la romantici, sufletul nu încetează totuşi să aspire la un punct de idealitate, îndepărtat de contingent la o distanţă măsurabilă în absolut. Trecut prin ontologia banalităţii sufocante a simboliştilor, încercat de fiorul metafizic expresionist, poetul recuperează romantismul printr-un proces de o specială clasicizare a atitudinii. Simptomatice sunt
unele texte din Visuri în vuietul vremii, unde se abandonează declarat elementul circumstanţial, ocazional, în favoarea unei viziuni supratemporale. Poezia cantonată în cadre conjunc-turale, aleatorii este repudiată: „Silită poezie-a vremii noastre,/ într-adevăr, prea mult a vremii noastre/ Şi prea puţin a vremurilor toate." Impulsul poetic se orientează spre vechi şi etern valabil: „Deschideţi iară vechile atlase;/ Pornim spre zările miraculoase./ Dar nici un vers pentru contemporani/ Şi poate-aşa din nou ne vom deprinde/ Să socotim cu veacuri, nu cu ani." Cultura clasică a poetului dublează vizibil temperamentul său romantic, îl atrage spre esenţe şi modele, diminuând patosul în favoarea unei contemplativităţi raţionaliste. Miturile Antichităţii sunt privite ca tipare de moralitate, comportament, trăire şi creaţie, Orfeu, Euridice, Caron, Acteon, Ulise, Proteu, Cerberul, Parcele fiind pretexte pentru decupaje de atemporalitate. Visul romantic, ca şi călătoria metempsihotică se arată mai degrabă ca o modalitate de căutare a modelului esenţial. Poezia însăşi este expresie a universalităţii esenţiale: „Pe lângă noi trec ere după ere/ Dar nu ne-ating. Privindu-le-n tăcere,/ Cuprindem totul însă rămânem mai departe/ în hexametrii noştri fără moarte." Procesul devine mai evident în poemele din volumul Monolog în Babilon (1967), singurul pe care poetul l-a publicat după al doilea război mondial. în multe dintre piesele de aici, din nou
235 Dicţionarul general al literaturii române
Philippide
neoromanticul se însoţeşte cu neoclasicul. Atât prozodia veche, apelul insistent la miturile Antichităţii, situarea accidentalului în universal, a excepţiei în generalitate, cât şi pledoaria implicită pentru raţiune („Cunoaşterea e tot o cucerire") sunt parametri ai clasicităţii. Istoria, văzută prin gândirea unui erou privilegiat al ei, Alexandru Macedon, nu mai apare ca o succesiune de evenimente cu conţinut diferit, ci ca o juxtapunere de momente etern repetabile în esenţa lor. Totuşi, sentimentul misterului romantic se păstrează: „Dar poate că zeii / Aşa cum spun nişte-nţelepţi mai noi, / Sunt doar întruchiparea concretă a ideii / De nemurire. în esenţa lor / Ce sunt nu ştie nici un muritor." Cu o operă cuprinsă în puţine cărţi, publicate la intervale mari de timp, P., care este şi un traducător de marcă al poeziei universale, propune în poezia românească a secolului al XX-lea un model de revitalizare a marilor curente, asumate într-un tot poetic rezistent la proba timpului.
Alexandru Philippide revine la Eminescu, Novalis şi Holderlin cu experienţa lirică a anilor care-l despart de ei. Romantismul lui e mult mai cerebral, se supune acţiunii inhibitive a unui veac antisentimental. Din lirica lui Al. Philippide, erosul dispare cu desăvârşire. în general, eul poetic urmează exemplul lui Baudelaire şi Mallarme, impersonalizându-se. „Cosmicismul" pronunţat e o consecinţă a acestei smulgeri deliberate din contingent. Spiritul investeşte imaginaţia cu o rară putere revelatoare. [...] Poetul nu descrie evenimente, fie ele şi sufleteşti, ci îşi caută sensurile existenţei, contemplând-o pe un plan ideal, în vaste figuraţii imaginare. Se mai petrece şi altceva: limbajul poetic însuşi suferă modificări esenţiale; metafora îşi lărgeşte enorm arcul, îndepărtându-se de câmpul senzorial imediat şi operând tot mai des cu analogii de ordin intelectual. Forma directă, confesivă, a lirismului e părăsită pentru exprimarea aluzivă eliptică; versul capătă o concentrare gnomică. Retorismul, dacă nu poate fi gâtuit, cunoaşte o frânare prin care vin să-l răcească frecvent accente sarcastice.
OV. S. Crohmălniceanu
SCRIERI: Aur sterp, Iaşi, 1922; Stânci fulgerate, Bucureşti, 1930; Visuri în vuietul vremii, Bucureşti, 1939; Floarea din prăpastie, Bucureşti, 1942; Poezii, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1962; Studii şi portrete literare, Bucureşti, 1963; Cele mai frumoase poezii, pref. AL Piru, Bucureşti, 1965; Studii de literatură universală, pref. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Bucureşti, 1966; Monolog în Babilon, Bucureşti, 1967; Scriitorul şi arta lui, Bucureşti, 1968; Visuri în vuietul vremii, Bucureşti, 1969; Consideraţii confortabile, I-II, Bucureşti, 1970-1972; Poezii, îngr. şi pref. George Gibescu, Bucureşti, 1973; Puncte cardinale europene, Bucureşti, 1973;^Scnen, I-IV, Bucureşti, 1976-1978; Vis şi căutare, Bucureşti, 1979; Poezii. îngr. şi pref. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1981; Poezii. Proză, postfaţă A. Roman, Bucureşti, 1984; Poezii, îngr. şi pref. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1995. Traduceri: Heinrich Heine, Din memoriile domnului Schnabelewopski, Bucureşti, [1928], Proză, Bucureşti, 1956 (în colaborare); E.M. Remarque, întoarcerea de pe front, Bucureşti, 1931; Charles Baudelaire, Flori alese din „Lesfleurs du mal", Bucureşti, 1934; Emil Ludwig, Bismarck, Bucureşti, [1937]; Holderlin, Novalis, Morike, Rilke, Poeme, introd. trad., Bucureşti, 1940;
E.T.A. Hoffmann, Povestiri fantastice, Bucureşti, 1943; Ştefan Zweig, Giacomo Casanova Cavaler de Seingalt, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu
H.	Blazian); Viktor Nekrasov, In tranşeele Stalingradului, Bucureşti,
1948 (în colaborare cu I. Berindei); Anatole France, Ultimul din parc, Bucureşti, 1949; M. I. Lermontov, Un erou al timpului nostru, Bucureşti, 1949, Poezii alese, pref. Mihai Novicov, Bucureşti, 1951, Teatru, Bucureşti, 1963 (în colaborare); Goethe, Egmont, Bucureşti, 1949, Teatru, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Laura Dragomirescu); Voltaire, Povestiri, Bucureşti, 1949, Naivul, introd. N.N. Condeescu, Bucureşti, 1962; N. G. Cernâşevski, Ce-i de făcut?, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); V.G. Korolenko, Muzicantul orb, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); A. S. Puşkin, Poezii, Bucureşti, 1953, Povestea pescarului şi a peştişorului, Bucureşti, 1954; Thomas Mann, Mario şi vrăjitorul, pref. Alfred Margul Sperber, Bucureşti, [1955], Lotte la Weimar, Bucureşti, 1964, Moartea la Veneţia, pref. Eugen Schileru, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Lazăr Iliescu); Friedrich Schiller, Don Carlos, infante de Spania, Bucureşti, 1955; Jules Valles, Jacques Vingtras, I-III, pref. Silvian Iosipescu, Bucureşti, 1956;
H.	Chr. Andersen, Povestiri, Bucureşti, 1958; Mao-Tze-Dun, Poeme, Bucureşti, 1959; Lesage, Istoria lui Gil Blas de Santillane, I-II, introd. N.N. Condeescu, Bucureşti, 1960; A.P. Cehov, Doamna cu căţelul şi alte povestiri, Bucureşti, 1961 (în colaborare); Leonid Leonov, Bursucii, pref. Tamara Gane, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Ada Steinberg); Rabindranath Tagore, Ghirlanda dragostei, pref. Al. Oprea, Bucureşti,
1961	(în colaborare cu Mihail Leicand); Alfred Margul Sperber, Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, 1962; Charles de Laclos, Legăturile primejdioase, Bucureşti, 1966; Flori de poezie străină răsădite în româneşte, Bucureşti, 1973; ed. bilingvă, Bucureşti, 1998; Tălmăciri din teatrul universal, îngr. şi pref. D. Ivănescu, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Davidescu, Aspecte, 318-322; Ovid Densusianu, „Aur sterp", VAN, 1922,7-9; Perpessicius, Opere, II, 122, IV, 173-176,
VII,	97-98, IX, 399-403; Camil Petrescu, „Aur sterp" „Revista vremii", 1923,2; Aderca, Contribuţii, 1,505-506, II, 220-222; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 391-395; Sadoveanu, Cărţi, II, 51-57; Streinu, Pagini, II, 22-31, IV, 57-58; Ralea, Scrieri, II, 455-457; Constantinescu, Scrieri, IV,
337-361; Călinescu, Ulysse, 85-87, 199-203; Boz, Cartea, 159-162; Şuluţiu, Scriitori, 154-164; Călinescu, Ist. lit. (1941), 750-753, Ist. lit.
(1982), 835-838; Cioculescu, Aspecte, 84-103; Vianu, Opere, XI, 271-280; Simion, Orientări, 66-83; Negoiţescu, Scriitori, 286-289; Ivaşcu, Confruntări, I, 437-442; Mihail Petroveanu, Studii literare, Bucureşti, 1966,73-123; Râpeanu, Noi, 199-203; Căprariu, Jurnal, 76-86; Regman, Cărţi, 163-167; Piru, Panorama, 53-57; Manolescu, Metamorfozele,
85-91; Mincu, Critice, 1, 189-192; Doinaş, Diogene, 66-70; Paleologu, Spiritul, 178-181; Râpeanu, Interferenţe, 166-170; Ulici, Recurs, 99-108; Bugariu, Incursiuni, 41-46; Barbu, Sine ira, 137-140; Grigurcu, Teritoriu, 13-17; Rotaru, O ist., II, 530-544; Alexandru Philippide interpretat de..., îngr. George Gibescu, Bucureşti, 1972; Balotă, Umanităţi, 378-389; Constantin, A doua carte, 50-61; Piru, Varia, II, 379-387; Dumitrescu-Buşu-lenga, Valori, 151-161; Raicu, Structuri, 116-125; Tomuş, Răsfrângeri, 215-218; Balotă, Ion, 308-339; Piru, Reflexe, 150-154; Felea, Secţiuni, 327-332; Crohmălniceanu, Literatura, II, 256-284; Ciobanu, Critica, 176-181; Nicolae Balotă, Introducere în opera lui Alexandru Philippide, Bucureşti, 1974; Ungureanu, La umbra cărţilor, 127-135; Piru, Poezia, I, 57-69; Nicolescu, Starea, I, 85-88, II, 23-29; Dorcescu, Metafora, 115-118; Munteanu, Aristarc, 272-281; Zalis, Tensiuni, 56-67; Corbea-Florescu, Biografii, II, 180-189; Pop, Transcrieri, 195-209; Simion, Scriitori, I, 698-703, II, 154-170; Fanache, întâlniri, 6-18; Cioculescu, Itinerar, II, 327-330; Laurenţiu, Eseuri, 175-184; Cristea, Arcadia, 174-177; Raicu, Practica scrisului, 147-167; Ciopraga, Ulysse,
96-112; Pillat, ltinerarii, 261-264; Grigurcu, Poeţi, 41-50; Braga, Destinul, 77-83; Doinaş, Lectura, 140-153; Paleologu, Ipoteze, 325-328; Ştefănescu, Jurnal, 37, 155-156, 184-188; Grigurcu, Critici, 525-529; Zaciu, Cu cărţile, 17-22; George Arion, Alexandru Philippide sau Drama
Phoenix
Dicţionarul general al literaturii române 236
unicităţii, Bucureşti, 1982; Bucur, Poezie, 222-236; Cândroveanu, Printre poeţi, 7-13; Horia Avrămuţ, Alexandru Philippide, Bucureşti, 1984; Cheie-Pantea, Palingeneza, 170-178; Flămând, Intimitatea, 69-75; George Gibescu, Alexandru Philippide, Bucureşti, 1985; Ovidiu Ghidirmic, Poeţi neoromantici, Craiova, 1985, 105-128; Scarlat, Ist. poeziei, III, 94-108; Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I-II, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 1986; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 291-302; Alex. Ştefănescu, Alexandru Philippide sau Visul ca viaţă, RL, 1990,15; Regman, Nu numai, 200-202; Negoiţescu, Ist. lit., 1,306-308; Alex. Ştefănescu, Alexandru Philippide, RL, 1992,38; Lovinescu, Unde scurte, III, 9-13; Constantin, Complicitatea, 52-57; Pop, Recapitulări, 160-170; Constantin Cubleşan, Senzaţional şi fantastic, ST, 1995, 4-5; Dicţ. analitic, I, 65-67, II, 75-76, III, 95-97, IV, 159-160, 406-408; Mănucă, Perspective, 101-106; Dicţ. esenţial, 657-661; Popa, Ist. lit, II, 362-368; Alex. Ştefănescu, Alexandru Philippide, RL, 2002, 37; Ioana Lipovanu, Eseistica lui Alexandru A. Philippide, Bucureşti, 2002. A. G.
PHOENIX, revistă care apare la Bucureşti, săptămânal, începând cu 22 ianuarie 1990 până în noiembrie 1995. Comitetul de redacţie este format din Paul Nancă (director), Dan Silviu Boerescu (redactor-şef), Horia Gârbea (redactor-şef adjunct), Dan Medeanu, Pavel Perfil, Bogdan Teodorescu ş.a. în intenţia de a promova „libertatea, democraţia, demnitatea", P., care se declară „publicaţie independentă", vrea ca „aceste cuvinte să aibă acoperire în viaţă prin noi înşine" (Paul Nancă, Noi zicem că...). Rubrici: „Oportunismul liber", „Din istoria rezistenţei anticomuniste", „Lovitură liberă", „Opinii", „Oglinzi", „Ţara aşa cum este", „Contacte", „Dramele cotidianului". Revista publică versuri semnate de Romulus Vulpescu, Areta Şandru, precum şi poezia Ne vom întoarce într-o zi de Radu Gyr, însoţită de o prezentare a autorului, aparţinând lui Gheorghe Rădulescu. Cronicii literare susţinute de Dan Silviu Boerescu i se adaugă mai multe articole ce vizează receptarea operei eminesciene, de menţionat fiind cel semnat de George Munteanu, înapoi la Eminescu. Eseuri pe probleme literare, dar şi pe teme de actualitate publică şi Gabriel Rusu (la rubrica „Viaţa cărţilor"), Ileana Vulpescu, Dumitru Micu, Gabriela Banu. în cadrul rubricii „Meşterul Manole" Vintilă Horia semnează numeroase eseuri, reflecţii, mărturisiri (Whisky şi Sodoma, însemnări despre haosul socialist, Memoriile lui Nichifor Crainic). Sunt incluse în sumar şi interviuri cu Petre Tuţea, Augustin Buzura, Octavian Paler, Nicolae Manolescu ş.a., traduceri din publicaţii străine, articole din sfera paranormalului, informaţii din viaţa mondenă, muzică, sport, scrisori deschise, anchete, ilustraţii. Alţi colaboratori: Mihai Zamfir, Ion Bogdan Lefter, Florian Popa.	M.	W.
PIATKOWSKI, Adelina (20.V.1920, Brăila - 17.VIII.2006, Bucureşti), clasicistă. Este fiica Elenei Grecea (n. Manoliu), institutoare, şi a lui Constantin Grecea, procuror militar. Urmează cursurile Liceului de Fete din Brăila şi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specialitatea limbi clasice, luându-şi licenţa în 1942. Funcţionează ca profesoară de limba şi literatura greacă la Facultatea de Limbi Clasice a Universităţii din Bucureşti (1946-1976). Ulterior
predă limba greacă la Universitatea Cultural-Ştiinţifică din Bucureşti (1983-1988). Obţine titlul de doctor în filologie cu teza Conflictele sociale din Grecia antică reflectate în opera poeţilor din sec. VII-VI î.e.n. (1949). Este membră a Societăţii Internaţionale de Studii Clasice „Eirene". Din 1984 face parte din comitetul de redacţie al revistei de studii clasice „Philologus". Conferenţiază la universităţile din Bochum, Konstanz, Berlin şi Jena (1981, 1986). Colaborează la „Revue des etudes sud-est europeennes", „Studii clasice", „Studii de literatură universală" ş.a.
Ca şi alţi înaintaşi clasicişti, P. a desfăşurat o activitate complexă, menită a umple spaţii goale într-un domeniu puţin frecventat. Curs de istoria literaturii greceşti. Epoca preclasică (sec. IX-VI î.e.n.) (1962), ce tratează poezia epică a lui Homer şi cea didactică a lui Hesiod, precum şi lirica din secolele VII-VI, precedă Istoria literaturii eline (1972), scrisă în colaborare cu Maria Marinescu-Himu, lucrare panoramică şi didactică de referinţă prin documentaţia vizând literatura greacă antică în toate perioadele sale de manifestare (arhaică, clasică, elenistică, romană) până la edictul lui Iustinian din 529 d.Hr., când încetează şcoala ateniană de filosofie. în fiecare perioadă sunt analizate genurile predominante şi caracteristicile sale esenţiale, conceptul de literatură la cei vechi incluzând şi istoriografia, geografia, elocinţa, filosofia ş.a., afirmate pe întinsul teritoriu locuit (sau influenţat) de greci. Autoarele vehiculează şi sistematizează o vastă informaţie, de la apariţia scrisului până la constituirea şi impunerea formelor de expresie ce stau la baza literaturii europene, punând totodată în evidenţă răspândirea şi diversitatea lor în numeroasele centre contaminate de geniul elenic. Lucrare de comparatistică, Poezia latină în lumina influenţelor greceşti. Prelegeri de topologie comparată (1976) tratează, cu excepţia poeziei dramatice, care ar fi necesitat un spaţiu adecvat, principalele genuri dezvoltate de romani, în descendenţa literaturii eline - epopeea eroică, bucolica, poezia didactică, satura latină -, abordându-se totodată chestiuni cu privire la interferenţe şi paralelisme culturale şi ideologice, preluarea modelelor şi asimilarea lor, circulaţia miturilor şi simbolurilor, a temelor şi motivelor, însuşirea meşteşugului literar etc. O iniţiativă meritorie s-a dovedit şi realizarea dicţionarului Scriitori greci şi latini (1978), coordonat împreună cu N. I. Barbu, lucrare de pionierat în lexicografia românească referitoare la aceste arii culturale, pentru care autoarea a elaborat îndeosebi articole despre poeţi (Homer, Sappho, Pindar, Anacreon, Arhiloh, Alcman, Theognis din Megara, Alceu, Simonide din Ceos, Calpurnius Siculus ş.a.). O exegeză interesantă, în care erudiţia ce o defineşte pe P, se supune principiului accesibilităţii ideilor şi demonstrării lor agreabile, este Jocurile cu satyri în Antichitatea greco-romană (1998). Studiul urmăreşte evoluţia de la primele rudimente pantomimice de esenţă mitico-religioasă până la apariţia, în secolul al V-lea î.Hr., a dramei satirice cu text literar, al cărei părinte, Pratinas din Phlius, era contemporan cu Eschil. Cu timpul, drama satirică va completa ciclul tragediilor, pentru a atenua tensiunea, încheindu-se obligatoriu cu
237 Dicţionarul general al literaturii române
Pienescu
triumful Binelui şi al Dreptăţii asupra Răului, iar manifestarea parodică şi dezvoltarea personalului şi a elementelor de compoziţie o va apropia de comedia veche. Particularitatea spaţiului roman - consideră autoarea - constă în faptul că, deşi subiectele dramei satirice au fost preluate în poemul epico-dramatic, amplificându-se în paralel mimul popular sicilian, poeţii latini nu vor scrie deloc dramă satirică, în locul ei ivindu-se comedia nouă a lui Plaut şi Terenţiu. P. a luat în seamă şi necesitatea de a alcătui cărţi de istorie în vederea familiarizării cititorului nespecializat: O istorie a Greciei antice (1988), până la moartea lui Alexandru Macedon, continuă cu Istoria epocii elenistice (1996), scrieri în care nu s-a mulţumit cu
o	simplă înşiruire de evenimente succedate pe vastul teritoriu cucerit de elini, ci a pus în valoare strălucitele lor realizări materiale şi spirituale, contribuţia lor imensă la cultura omenirii prin dezvoltarea unor discipline ca arhitectura, sculptura, ceramica, medicina, geografia, istoriografia, filosofia, literatura, oratoria, retorica ş.a. Solida formaţie pe care o are P. s-a manifestat şi în activitatea de traducătoare şi editoare a unor texte fundamentale din autorii elini, însoţite de consistente şi erudite comentarii şi note care să elucideze diversitatea aspectelor filologice, literare, istorice, filosofice, culturale implicate. împreună cu Ion Banu a coordonat ampla ediţie din presocratici, Filosofia greacă până la Platon (1,1-2 - II, 1-2, 1979-1984), exemplu de acribie ştiinţifică, în care a şi tradus (uneori în colaborare) şi comentat fragmente din Heraclit, Antisthene, Democrit, Gorgias, Cratylos, din Herodot şi din poeţi precum Alceu, Mimnermos, Aristarchos din Tegeea, Agathon, Patrokles, Cratinos, din utopii ale unor Chairemon, Hippodamos din Miles, Phaleas din Chalcedon şi din mulţi alţi autori, restituind, pentru prima oară în cultura românească, tezaurul ideilor preplatonicienilor. I se datorează, de asemenea, transpuneri de opere esenţiale din literatura elină, Istoriile lui Herodot şi ale lui Polibiu, Istoria romană a lui Cassius Dio, comedia Broaştele de Aristofan, Scrisorile, în parte apocrife, ale lui Platon ori texte din Plutarh, Porphyrios şi alţii, însoţite de comentarii şi introduceri. O investiţie temeinică, pe termen lung, în actul de cultură, rareori preţuită.
SCRIERI: Curs de istoria literaturii greceşti. Epoca preclasică (sec.IX-VI î.e.n.), Bucureşti, 1962; Istoria literaturii eline (în colaborare cu Maria Marinescu-Himu), Bucureşti, 1972; Poezia latină în lumina influenţelor greceşti. Prelegeri de topologie comparată, Bucureşti, 1976; Scriitori greci şi latini, pref. N.I. Barbu, coordonare în colaborare cu N. I. Barbu, Bucureşti, 1978; O istorie a Greciei antice, Bucureşti, 1988; Istoria epocii elenistice, Bucureşti, 1996; Jocurile cu satyri în Antichitatea greco-romană, Iaşi, 1998. Ediţii: Filosofia greacă până la Platon, 1,1-2 - II, 1-2, introd. Ion Banu, îngr. şi coordonare în colaborare cu Ion Banu, indici Cristian Popescu, Bucureşti, 1979-1984. Traduceri: Aristofan, Broaştele, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1974; Herodot, Istorii, I-II, îngr. şi introd. trad, Bucureşti, 1961-1964 (în colaborare cu Felicia Vanţ-Ştef); Cassius Dio, Istoria romană, I-III, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1973-1981; Polybios, Istorii, II—III, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1988-1995; Platon, Scrisori, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1997; Porphyrios, Viaţa lui Pitagora, în Porphyrios, Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin, îngr. şi introd. Cristian Bădiliţă, Iaşi, 1998; Epicurea, îngr. şi introd. trad., Bucureşti,
1999 (în colaborare cu Constantin Balmuş); Plutarh, Vieţile paralele: Demostene şi Cicero, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: A. Suceveanu, „Istoria epocii elenistice", „Pontica", 1997,30.	G. Dn.
PIATRA CRAIULUI, publicaţie apărută la Dragoslavele-Muscel, lunar, din aprilie 1928 până în aprilie 1929. Director-proprietar: George Ulieru, redactori: preotul I. Răuţescu şi Iosif Catrinescu (acesta din urmă de la numărul 4/1928). Revista, subintitulată „Foaie pentru luminarea poporului", nu are un articol-program, dar s-ar dori o continuatoare a „Făcliei Muscelului" (1926-1927), coordonată tot de George Ulieru. Având un grup restrâns de colaboratori, gazeta publică reţete medicale şi sfaturi practice, articole de combatere a alcoolismului şi a fumatului, pledând pentru o morală sănătoasă, întemeiată pe valorile creştine. George Ulieru traduce din Maurice Maeter-linck, Walt Whitman, Saadi, Rabindranath Tagore, Robert Burns, Francis Jammes, I. S. Turgheniev ş.a. Tot el publică fragmente dintr-un proiectat volum, însemnările unui medic de plasă. Ca orice revistă provincială, P.C. a încercat să valorifice şi folclorul, Dumitru I.Băjan semnând articolul Ielele şi originea lor. Relief are componenta religioasă.	I.	R.
PICĂTURI DE ROUĂ, revistă apărută la Craiova, bilunar, din februarie 1931 până în ianuarie 1932, fără menţionarea colectivului redacţional. Având formatul „Biletelor de papagal", publicaţia propune unul din cele mai scurte articole-program: „Un «cuvânt înainte» înseamnă mai mult decât o spovedanie, o profesiune de credinţă. Ne vom feri de aceasta. Cuvântul nostru va fi simplu şi curat: vroim ca picăturile de rouă să cadă rodnic pe floarea sufletului tău, cititorule!...". Bine ilustrată în paginile revistei, poezia îi numără între semnatari pe Constantin Nisipeanu şi pe Const. Jaleş. De consemnat articolele Arta rustică românească şi Propaganda pentru folclorul românesc. Numărul 5-6/1931 inserează o dare de seamă (ilustrată cu un portret-caricatură) despre o conferinţă a lui N. Iorga, îndrumări culturale în viitor, ţinută la Craiova, numărul 8 fiind închinat marelui istoric român, venerat de redactorii revistei. Sunt găzduite cronici literare la un volum de epigrame al lui A.C. Calotescu-Neicu, la Poezii alese de Theodor Rosen, ca şi la volumul de versuri Sub vraja umbrelor de Sabina Paulian. în 1932 publicaţia îşi schimbă formatul, dar dispare tot atunci.	/. R.
PIENESCU, G.[heorghe] (19.IIL1926, Dorohoi), editor. Este fiul Paraschivei (n. Vasiliu) şi al lui Octavian Pienescu, licenţiat în teologie şi drept, magistrat. Urmează cursurile primare la şcolile „Gheorghe Asachi" din Dorohoi (1933-1936) şi „Sauciuc Săveanu" din Cernăuţi (1936-1937), frecventând apoi Liceul „Mitropolitul Silvestru" din Cernăuţi (1937-1940), Liceul „I. C. Brătianu" din Piteşti (1940-1941) şi Colegiul Naţional „Carol I" din Craiova (1941-1945). Este student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1946-1950), devenind, succesiv,
Pietrari
Dicţionarul general al literaturii române 238
dispecer la Direcţia Centrală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărţii (1950-1951), secretar general de redacţie (1952-1953), redactor principal şi şef al redacţiei de valorificare a moştenirii literare la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă şi Editura pentru Literatură (1953-1971), ulterior la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1971-1986). Colaborează la „Argeş", „Gazeta literară", „Steaua", „România literară", „Manuscriptum", „Limbă şi literatură", „Viaţa românească", „Familia", „Curierul românesc"ş.a. A debutat editorial în 1957 cu ediţia Vasile Alecsandri, Ovidiu. în martie 1977 cutremurul i-a dărâmat blocul în care locuia, molozul îngropând roadele unei munci de cercetare literară de trei decenii.
Editor care a făcut parte din echipa de elită de la Editura pentru Literatură şi de la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, P. a fost preocupat de opera unor scriitori ca Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, A. I. Odobescu, Dinicu Golescu, Ion Agârbiceanu, Ion Sava, C. Rădulescu-Motru şi P. P. Negulescu. Demersul său cel mai îndelungat şi mai fructuos a constat însă în recuperarea din periodicele vremii a scrierilor lui Tudor Arghezi şi în restituirea lor într-o amplă ediţie. Dacă în 1959 Uniunea Scriitorilor a propus ca opera argheziană să fie editată într-o serie de opt volume, P. a alcătuit un sumar pentru treizeci şi patru, amplificat apoi până la şaizeci de volume. Timp de treisprezece ani a făcut „corvoadă" gingaşă pe lângă „peniţa" lui Tudor Arghezi, a scotocit periodicele şi ziarele la care acesta a colaborat, a citit poetului tot ce a găsit, a făcut în întregime operaţiunile cerute de o astfel de întreprindere şi cu o devoţiune exemplară a pregătit pentru tipar douăzeci şi şapte de volume în seria Scrieri (1962-1975). S-a petrecut însă una dintre cele mai nefericite întâmplări din istoria editării clasicilor români: acest editor, filolog şi textolog experimentat, cum puţini sunt, este împiedicat să ducă până la capăt seria şi nu i se permite să alcătuiască ediţia critică a operei argheziene. A evocat el însuşi, în „Familia", motivele care l-au împiedicat să finalizeze proiectul. Cum ar fi arătat ediţia critică se poate înţelege din ediţia Versuri (I-II, 1980). Tehnica de editor foarte scrupulos a lui P. este vădită, de asemenea, în modul cum a stabilit textul studiului Personalismul energetic al lui C. Rădulescu-Motru (1984), nota la ediţie ocupându-se, în zeci de pagini, de grafii, fonetică, fonetica sintactică, morfologia, formarea cuvintelor, sintaxa şi lexicul operei avute în vedere. încă în intervenţia intitulată Imixtiunea incompetentă în structura ediţiilor, apărută în revista „Luceafărul" (1980), ulterior şi în alte articole din „România literară", P. şi-a exprimat dezacordul faţă de amputarea textelor clasice şi a semnalat dificultăţile de documentare şi elaborare a ediţiilor, inexistenţa instrumentelor de lucru necesare, a aparaturii de copiere, absenţa unui cadru economic optim etc.
Ediţii : Vasile Alecsandri, Ovidiu, Bucureşti, 1957, Teatru, I-II, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1961-1962; A. I. Odobescu, Scene istorice. Câteva ore la Snagov. Pseudo-cynegeticos, Bucureşti, 1961, Opere, I, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1965 (în colaborare), Scrieri alese, I-II, introd. Tudor Vianu, Bucureşti, 1970, Doamna Chiajna. Scene istorice. Zece basme mitologice. Călătorie din Paris la Londra, pref. Tudor Vianu, Bucureşti,
1970,	Pseudo-cynegeticos. Scene istorice din cronicele române. Câteva ore la
Snagov. Articole, pref. Constantin Măciucă, Bucureşti, 1972; Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1963; Ion Agârbiceanu, Opere, I-XII, introd. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1962-1985; Ion Sava, Măşti, pref. Ileana Berlogea, Bucureşti, 1973; Tudor Arghezi, Versuri, I-II, pref. Ion Caraion, postfaţa edit., Bucureşti, 1980; C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic, Bucureşti, 1984; P. P. Negulescu, Filosofia Renaşterii, pref. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, 1986; Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, pref. Dan Horia Mazilu, postfaţă Aureliu Goci, Bucureşti, 2001; George G. Potra, Contribuţii la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti, 2002. Traduceri: Pierre Riffard, Dicţionarul esoterismului, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Doina Pienescu); Roger Faligot, Remi Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, I-II, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti,
2000,178-182; Niculae Gheran, Arghezi - ieşirea din tunel, ALA, 2002, 646.	I.D.
PIETRARI, I. D. (pseudonim al lui Iosif C. Dumitrescu; 19.111.1899, Pietrari, j. Dâmboviţa -10.11.1986, Bucureşti), poet. Este fiul Filofteiei (n. Coman) şi al lui Constantin Dumitrescu, notar. Urmează clasele primare în satul natal, fiind admis apoi la Şcoala Normală din Bucureşti, pe care, datorită întreruperii cursurilor în vremea ocupaţiei germane, o va absolvi abia în 1920. învăţător în câteva sate dâmboviţene şi în Târgovişte, s-a transferat în 1939 la Bucureşti. O vreme a funcţionat ca revizor şi inspector general şcolar. Debutează publicistic relativ târziu, în 1926, la „Graiul Dâmboviţei" (Târgovişte). Mai scrie, iscălind I. Dumitrescu-Pietrari, I. Aliniş, Secure, N. Pinten ş.a., şi în alte gazete locale, precum „Ecoul Dâmboviţei", „Ancheta", „Gorjanul", şi înfiinţează el însuşi „Suflet de ţăran" (Târgovişte, 1932), care nu rezistă mult timp. La toate dădea şi versificări ocazionale, cronici rimate sau epigrame. Acestea din urmă sunt strânse în volumul Ţepi... cu adresă (1930). Ulterior îşi tipăreşte plachetele Scrisori de primăvară (1932), Amintiri (1935), Depărtări (1936), Regelui meu (1936), Poeme cu livezi
(1937), Poeme cu vin şi haiduci (1939), abia ultimele atrăgând întrucâtva atenţia criticii. După mutarea în capitală, se apropie de cercurile literare, iar poeziile, inspirate de actualitatea tragică - amputările teritoriale suferite de ţară, intrarea în război - îi sunt găzduite în „Convorbiri literare", „Viaţa", „Curentul magazin", „Viaţa Basarabiei", „Revista Bucovinei", „Porunca vremii", „Gazeta refugiaţilor", „Gazeta luptătorilor" ş.a. De sub tipar îi ies acum Scrisori pentru poeţi (1940), Omagiale (1940), Ne fac dojana grea străbunii (1940), Carte cu eroi (1941), Spre zăpezi (1943). A mai publicat, în colaborare, Cartea cercurilor culturale (1939). După 1944, când în treacăt se cere pedepsirea lui pentru „naţionalism" şi „instigare" la războiul antisovietic, numele îi dispare din presă. Abia în 1968 este admis în Fondul Literar, de la care va primi pensie, şi izbuteşte în cele din urmă să editeze broşura Din Ţara lui April (1970), conţinând versuri pentru copii, şi o antologie de autor, Scrisori de primăvară (1972).
Originea rurală şi formaţia de normalist îl îndrumau pe tânărul P. spre tradiţionalismul clasic, cu năzuinţa de a broda tabloul idilizat al „cătunului bătrân" într-o comuitiune totală
239 Dicţionarul general al literaturii române
Pildefilosofeşti
cu natura şi cerul. întrucâtva caracteristic în Scrisori de ■■primăvară este tonul luminos, optimist, trimiţând la George Coşbuc, urmat pe alocuri şi în versificaţie. Curând, în Amintiri şi în Depărtări, se întrevede şi tensiunea dintre satul părăsit, veşnic ţintă a dorului şi a nostalgiei, potenţate tocmai de imposibilitatea întoarcerii şi a regăsirii timpului pierdut, copilăria, şi oraşul ce rămâne mereu străin, sursă de angoase. Voinţa „modernizării" nu lipseşte însă, relevându-se în afişarea identităţii dintre autor şi eul liric, în adoptarea registrului colocvial, în recursul mai frecvent la regionalisme plastice, în asezonarea şugubeaţă a lucrurilor grave („Cimi-tirule,/ Nu mă duce cu poveşti/ Că mă împroprietăreşti/ C-o fîşie de livadă/ în tăcuta ta ogradă..."), dar mai ales în multiplicarea imaginilor, a căror construcţie aminteşte imediat pe „iconari". Rezultatele sunt uneori notabile: „S-a închis amurgul ca un trandafir. /Noaptea muşcă lacom din obrazul serii/ Şi peste cătunul cu basme-n chimir/ îşi scutură cerul frunzele tăcerii" sau „M-aş vrea-n cătunul meu cu porumbei/ S-adun în piept căpiţe mari de soare". Alunecarea în artificiu („Vulpea serii/ A intrat în cortul zilei/ Şi-n gingiile tăcerii/ Sparge sâmburii luminii") şi în manierism diminuează totuşi mult efectul scontat. O înnoire e încercată şi în placheta Poeme cu livezi. Inadecvat intitulată, ea însumează declaraţiile, spovedania şi testamentul haiducului Stoica; acesta, rănit în luptă cu potera, agonizează timp de o săptămână. Episodul are încărcătură dramatică, iar personajul - relief epic, dar Stoica nu este în fond decât o mască a eului liric, care, de altfel, se exprimă şi direct („Haiduc m-am vrut pe-a cerului Vlăsie..-îndrăzneaţa haiducie). Atât motivele, cât şi cele două modalităţi sunt reluate în Poeme cu vin şi haiduci, unde un text, Eu, creionează un autoportret („Sunt din Pietrari, un cot de văgăună,/ Nepot al răposatului Coman,/ Rumân pietros şi bulgăr de furtună/ Când mirosea ucazul că-i duşman") şi o „artă poetică" („îmi place versul dur, ca o ghioagă/ S-aud din slove mustul gâlgâind, /Imaginea îmi place să o prind/ Ca lupul căprioara pe viroagă./ Nu cred în sulimanul de cuvinte/ Cum maică-mea în dresuri n-a crezut"). Paralel, P. practică şi versificările ocazionale, preamărind pe puternicii zilei (inclusiv pe regele „său") ori distribuind amabilităţi confraţilor, nu fără să încerce a le sesiza tematica şi stilul. La alt nivel este placheta Ne fac dojana grea străbunii, în care durerea sinceră şi deosebit de intensă provocată de Dictatul de la Viena şi de ultimatumul sovietic se împleteşte cu revolta împotriva celor care le-au acceptat, a lipsei de eroism şi de spirit de sacrificiu. La extrema opusă se plasează Carte cu eroi şi Spre zăpezi. Autorul e şi aici sincer, pe alocuri surprinde tragismul războiului, însă multe pasaje sunt copleşite de versificări encomiastice şi declamaţii bombastice. Experienţa dublă, de poet şi dascăl, se relevă în versurile din placheta Din Ţara lui April. în schimb, culegerea Scrisori de primăvară e mai curând un eşec, deoarece autorul nu îşi poate selecta multe dintre poeziile mai reuşite, pe altele revizuindu-le nefericit, probabil la solicitarea cenzurii.
SCRIERI: Ţepi... cu adresă, Târgovişte, 1930; Scrisori de primăvară, Târgovişte, 1932; Amintiri, Târgovişte, 1935; Depărtări, Târgovişte,
1936; Regelui meu, Târgovişte, 1936; Poeme cu livezi, Târgovişte, 1937; Poeme cu vin şi haiduci, Bucureşti, 1939; Cartea cercurilor culturale (în colaborare), Bucureşti, 1939; Scrisori pentru poeţi, Bucureşti, 1940; Omagiale, Bucureşti, 1940; Ne fac dojană grea străbunii, Bucureşti, 1940; Carte cu eroi, Bucureşti, 1941; Spre zăpezi, Bucureşti, 1943; Din Ţara lui April, Bucureşti, 1970; Scrisori de primăvară, pref. G.G. Ursu, Bucureşti,
1972.
Repere bibliografice: Paul Popescu, I.D. Pietrari, „Orientări", 1937,
7-8; B. Jordan, „Poeme cu livezi", „Şcoala română", 1937, 8-10; C. Fântâneru, „Poeme cu vin şi haiduci", UVR, 1939, 22; Ion Şiugariu, „Poeme cu livezi", MMN, 1939, 5-6; Teodor Al. Munteanu, „Scrisori pentru poeţi", CL, 1940, 7-12; C. Fântâneru, „Poeme cu livezi", UVR, 1940, 19; George Popa, Trei poeţi cu cărţile lor, TIA, 1940, 96; Perpessicius, Opere, IX, 102-104; Predescu, Encicl., 297; Octav Sargeţiu,
I.	D. Pietrari, VBA, 1941,2-3; Traian Chelariu, „Spre zăpezi", UVR, 1943, 31; Aureliu Goci, „Scrisori de primăvară", RL, 1972, 34; Mircea Iorgulescu, „Scrisori de primăvară", LCF, 1972, 38; Dorin Tudoran, „Scrisori de primăvară", FLC, 1973,9; Scrisori din 20 iunie 1980 şi 1 iulie 1980, ADLTR, D-25, D-27; Dicţ. scriit. rom., III, 743-744.	V.D.
PILDE FILOSOFEŞTI, carte populară. A circulat în limba română în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea atât prin tipărituri, cât şi prin copii manuscrise integrale sau parţiale. Punctul de plecare al acestei cărţi se află în culegerea monseniorului Antoine Galland, intitulată Les Bons mots et Ies maximes des Orientaux.Traduction de leurs ouvrages en arabe, en persan et en turc, apărută în 1694 la Paris. La Curtea lui Constantin Brâncoveanu, Antonio Maria Del Chiaro a tradus cartea în limba italiană. Din italiană în greacă a fost transpusă de Ioan Avramios (predicatorul Curţii), iar din greacă în română e tălmăcită şi tipărită de Antim Ivireanul la Târgovişte în 1713. Versiunea din 1713 avea deja diferenţe faţă de selecţia oferită de Galland şi ele se înmulţesc în reeditări: în 1783 la Râmnic, prin grija lui Grigore Râmniceanu, în 1783 şi 1795 la Sibiu, în 1786 inclusă în Octoihul mic, apoi în 1844 la Iaşi. Cele peste douăzeci şi cinci de manuscrise păstrate provin în egală măsură din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, fiind copii executate după tipărirea cărţii şi ajungând până la jumătatea secolului al XlX-lea. Asocierea în miscelanee se face cu Floarea darurilor, cu Istoria Troiei, cu cronografe, cu cronici în versuri. Uneori manuscrisele au şi miniaturi naive, precum cele ale lui Copce Negoiţă din Piatra Neamţului (1783), care îşi schiţează singur chipurile a doi filosofi, presupuşi autori ai „pildelor". Spre deosebire de Floarea darurilor, Pilde filosofeşti sunt alcătuite numai din maxime, fără exemple ilustrative. Dar aceste maxime conţin nu o dată imaginea care să le fixeze în memoria cititorului: „Mai bine iaste a bate hierul pe o necovală decât să stai toată zioa în picioare înaintea stăpânului tău cu mâinile legate la piept"; „Ucenicul ce citeşte fără de voia lui iaste asemenea cu un ibovnic ce n-are bani; călătorul ce n-are socoteală bună iaste ca pasărea fără de aripi; învăţătorul ce nu se apucă de aceea ce ştie iaste ca copacul cel fără de roade, şi dervişul fără de ştiinţă iaste ca o casă ce n-are uşă." Pilde filosofeşti se află printre primele cărţi de înţelepciune tipărite în limba română. Selecţia lui Galland din tezaurul oriental s-a făcut sub dominanta spiritului umanist, preocupat de
Pilder-Klein
Dicţionarul general al literaturii române 240
accentele aşezate în comentariile asupra demnităţii umane. Atât versiunea italiană, cât şi cea greacă şi apoi cea românească fac, fiecare în parte, propria selecţie, prin eliminări, adăugiri, prelucrări. Grigore Râmniceanu (1783) şi Leon Gheuca (1786) îşi pun, de asemenea, amprenta asupra culegerii de pilde, deschisă intervenţiilor prin natura structurii sale. într-un manuscris, varianta din epoca brâncovenească este legată de câteva capitole dintr-o lucrare a lui Samuil Micu despre „învăţătura politicească". Dar ecoul cel mai important se identifică în scrierile fraţilor Goleşti: Dinicu Golescu, Adunare de pilde bisericeşti şi filosofeşti, de întâmplări vrednice de mirare, de bune gândiri şi bune neravuri, de fapte istoriceşti şi anecdote (1826) şi Iordache Golescu, Pilde, povâţuiri i cuvinte adăvărate şi poveşti. De asemenea, Petre Ispirescu le-a cunoscut şi folosit. Şi mai interesante sunt ecourile asupra repertoriului şi modalităţilor de portretizare în frescele bisericeşti.
Ediţii: Pilde filosofeşti, Târgovişte, 1713; ed., în Duţu, Coordonate, 71-116.
Repere bibliografice: Duţu, Coordonate, 47-64; Duţu, Cărţile, 21-28, 48,105-125.	'	C.V.
PILDER-KLEIN, Hermine (3.1.1901, Albeştii Bistriţei, j. Bistriţa-Năsăud - 20.111.1998, Heidelberg, Germania), traducătoare. După absolvirea şcolii medii germane la Bistriţa, P.-K., fiica unui preot luteran şi sora istoricului literar Karl Kurt Klein, studiază germanistica şi filosofia la Universitatea din Cluj, de asemenea frecventează cursurile de filologie romanică, fiind atrasă de expunerile lui Sextil Puşcariu. îşi continuă studiile în Germania, la Marburg, obţinând în 1924 titlul de doctor, cu o *■ disertaţie în domeniul dialectologiei săseşti. îşi desfăşoară activitatea didactică la Sibiu, unde predă, la Liceul Evanghelic de fete, limbile germană şi română, şi la Bucureşti, ca asistentă a profesorului Simion Mândrescu la Catedra de germanistică a Facultăţii de Litere şi Filosofie. Renunţă, datorită obligaţiilor familiale, la cariera academică, dedicându-se în schimb traducerilor. în iunie 1958 este arestată şi, după anchete îndelungate, condamnată de un tribunal militar clujean; va fi eliberată din detenţie abia după cinci ani şi jumătate. Motivul arestării: difuzarea unei cuvântări legate de problematica emigranţilor saşi, discurs provenit din Germania. Părăsind ţara în 1969, se stabileşte la Heidelberg. în 1981 i se decernează Premiul Organizaţiei Saşilor Ardeleni din Germania pentru întreaga activitate, inclusiv pentru efortul de transpunere a numeroase scrieri literare româneşti în limba germană.
Ataşamentul faţă de literatura lui Liviu Rebreanu, originar, ca şi P.-K., din ţinutul bistriţean, o determină să tălmăcească mai întâi din proza lui: în 1942 publică în traducere, la o editură vieneză, romanul Amândoi, iar un an mai târziu, Proştii. Din 1943 datează şi prima ei transpunere din scrierile lui Mihail Sadoveanu, Nopţile de sânziene, urmată de Viaţa lui Ştefan cel Mare, Povestiri din război, Ostrovul lupilor, Dumbrava minunată. La fel, naraţiuni de Ion Creangă, basme şi Amintiri din copilărie, îi solicită atenţia, cât şi nuvele şi schiţe de I.L. Caragiale,
povestiri de B. Delavrancea, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu şi Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu. Din literatura postbelică P.-K. selectează tot pagini de proză: Bijuterii de familie şi Vânătoare de lupi de Petru Dumitriu, Desfăşurarea de Marin Preda sau Străinul de Titus Popovici.
Traduceri: Liviu Rebreanu, Alle beide, Viena, 1942, Die Einfăltigen, Viena, 1943; Mihail Sadoveanu, Sommersonnenwende, Viena, 1943, Der Wunderwald, Bucureşti, 1952, Kriegserzăhlungen, Bucureşti, 1953, Novellen und Erzăhlungen, Bucureşti, 1958, Bojarensiinde und andere Erzăhlungen, Leipzig, 1958, Das Leben Stefans des Grofien, Bucureşti, 1958, Die Wolfsinsel, Berlin, 1962; I.L. Caragiale, Novellen und Skizzen, Bucureşti, 1950; Petru Dumitriu, Saat und Emte, Berlin, 1952; Barbu Delavrancea, Novellen und Erzăhlungen, Bucureşti, 1955; Dumitru Mircea, Weifies Brot, Bucureşti, 1955; Marin Preda, Aufbruch, Bucureşti, 1955; Ion Creangă, Kindheitserinnerungen, Bucureşti, 1956, Das Mărchen von Harap Alb, Bucureşti, 1956, Der Lausejunge aus Humuleşti, Berlin, 1958; Emil Gârleanu, Der starke Held, Bucureşti, 1956; Cezar Petrescu, Fram der Eisbăr, Bucureşti, 1957; Titus Popovici, Der Fremdling, Bucureşti, 1957; Camil Petrescu, Letzte Liebesnacht, erste Kriegsnacht, Bucureşti, 1970; Ionel Teodoreanu, Gasse meiner Kindheit, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Kurt Rein, Laudatio der Dialektologin und Ubersetzerin, Trăgerin des Siebenbiirgischen Kulturpreises 1981 Hermine Pilder-Klein, „Zeitschrift fur Siebenbiirgische Landeskunde", 1981,2; Hans Bergel, Hermine Pilder-Klein zum 80. Geburtstag, „Siidostdeutsche Vierteljahresblătter", 1981,1; Hans Bergel, Eine iiberragende Frauen-persdnlichkeit, „Vierteljahresblătter", 1991,1; OrtrunScola, Annemarie Schiel, Dr. Hermine Pilder-Klein, în Siebenburgisch-săchsische Frauen-gestalten. îhr Leben und Wirken, f. 1., [1990], 85-88.	J. W.
PILLAT, Cornelia (22.111.1921, Bucureşti - 18.IV.2005, Bucureşti), editor şi memorialistă. Este fiica Ecaterinei şi a lui Gheorghe Ene Filipescu, membru de frunte al Partidului Social Democrat, arestat la începutul anilor '50, mort în închisoare. P. este absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1948), cu specializarea istoria artei, unde i-a avut profesori pe Basil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Tudor Vianu, Mihai Ralea şi unde a fost colegă cu Dinu Pillat, Virgil Untaru (Ierunca), Geo Dumitrescu, Tiberiu Tretinescu, Teohar Mihadas, Ion Caraion, Monica Lovinescu, Dan Cemovodeanu, Mihnea Gheorghiu, Marin Sârbulescu, Pavel Chihaia ş.a. S-a căsătorit în 1945 cu Dinu Pillat, Monica Pillat fiind fiica lor. După o perioadă grea de „şomaj" forţat, în care tânăra familie a fost nevoită să vândă bunuri din casă şi o mare parte din celebra bibliotecă a lui Ion Pillat, P. este acceptată în 1955 ca documentaristă la Institutul de Istoria Artei, condus de George Oprescu. în 1958 trece la Biblioteca Academiei Române, unde rămâne până în 1965, mai întâi ca bibliograf, apoi ca muzeograf. Din această perioadă datează lucrarea bibliografică Gogol în literatura română. 1860-1960, apărută în 1960, sub numele Cornelia Filipescu. în 1965 va fi reprimită la Institutul de Istoria Artei, în calitate de cercetător ştiinţific până în 1975, când se vede din nou transferată la Direcţia Monumentelor Istorice.
Autoare a numeroase studii de istoria artei, publicate în volumele Pictura murală în epoţa lui Matei Basarab (1980),
241 Dicţionarul general al literaturii române
Pillat
Variaţiuni pe teme date în arta medievală românească (2003) sau în reviste de specialitate, semnatară a unei monografii închinate bisericii Creţulescu din Bucureşti (1968), P. îşi lasă deoparte propriile preocupări şi, la sfârşitul anilor 7 70, se dedică cu devotament şi pasiune conservării şi perpetuării memoriei familiei Pillat. O face şi pentru că Dinu Pillat, dispărut în 1975, nu reuşise, din pricina vremurilor potrivnice şi a detenţiei, să împlinească dorinţa lui Ion Pillat, înscrisă testamentar, de a-i fi editată întreaga operă după un plan întocmit de el însuşi. Documentându-se în arhiva familiilor Pillat şi Brătianu şi în biblioteci, a dus la bun sfârşit o muncă de mare dificultate filologică şi de erudiţie, oferind cititorilor o remarcabilă ediţie şi poate cel mai fidel portret al poetului. Apărută iniţial în şase volume (1983-1994), la care s-a adăugat al şaptelea, cuprinzând corespondenţa lui Ion Pillat (1998; Premiul Uniunii Scriitorilor), ediţia completă va fi reluată - revizuită, adăugită şi necenzurată - începând din 2000. Dar P. surprinde cu un volum de memorialistică intitulat Eterna întoarcere (1996; Premiul Fundaţiei „Cella Delavrancea"). Critica a remarcat, dincolo de valoarea documentară a memoriilor, însuşirile scriitoriceşti ale autoarei, ingeniozitatea narativă şi harul portretistic. „Ofrandele" aduse celor trecuţi în lumea umbrelor, dar şi unei epoci apuse, au fost pe drept cuvânt comparate cu paginile din Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, căci, asemenea monahului de la Rohia, P. se împăcase cu lumea, cu suferinţele, cu Dumnezeu.
SCRIERI: Gogol în literatura română. 1860-1960, Bucureşti, 1960; Eterna întoarcere, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 1996; ed. (Ofrande), Bucureşti, 2002. Ediţii: Ion Pillat, Poezii [Opere], I, introd. Adrian Anghelescu, postfaţa edit., Bucureşti, 1983, Opere, voi. II, Bucureşti, 1985, voi. III, introd. Monica Pillat, Bucureşti, 1986, voi. IV, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1988, voi. V, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 1993, voi. VI, postfaţa edit., Bucureşti, 1994, voi. VII, Bucureşti, 1998, Opere, I-V, Bucureşti, 2000-2003.
Repere bibliografice: Ornea, Actualitatea, 140-144; Z. Ornea, O evocare tulburătoare, RL, 1996,36; Barbu Cioculescu, Războiul cărţilor, tristeţea memoriei, CNP, 1996, 8; Barbu Cioculescu, Reîntoarcerile Corneliei Pillat, VR, 1996, 9-10; Corina Anghel, „Eterna reîntoarcere", CNP, 1997, 5; Daniel Cristea-Enache, Lumini şi umbre, CC, 1997, 5-7; Gabriel Dimisianu, O lume prefăcută în nisip, RL, 2003,4.	C.Br.
PILLAT, Dinu (19.XI.1921, Bucureşti - 5.XII.1975, Bucureşti), prozator, critic şi istoric literar, editor. Este fiul pictoriţei Maria Pillat (n. Procopie Dumitrescu) şi al poetului Ion Pillat. Urmează cursurile Liceului „Spira Haret" (1932-1940), în a cărui revistă, „Mlădiţa", debutează în 1933 cu O călătorie la Constantinopol şi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1945. îşi susţine teza de doctorat, Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, cu excursul suplimentar Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat, în 1947, îndrumător fiindu-i G. Călinescu, al cărui asistent a fost între 1945 şi 1947. îşi pierde postul de la Universitate şi străbate o lungă perioada de privaţiuni, optând forţat pentru soluţii disperate, dureroase şi umilitoare. Mai târziu, în decembrie 1956, devine
colaboratorul profesorului său, în calitate de cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti. în martie 1959 este arestat şi judecat în procesul cunoscut sub numele „lotul Noica - Pillat", sub acuzaţia de „uneltire împotriva ordinii sociale şi înaltă trădare de stat", motivată, între altele, de scrierea romanului Aşteptând ceasul de apoi, care circulase în manuscris. Condamnat la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică, este eliberat din închisoare în 1964, după mai bine de cinci ani, şi îşi reocupă postul de cercetător (păstrat graţie lui G. Călinescu), activând în cadrul Institutului până cu câteva luni înainte de stingerea din viaţă.
După „Mlădiţa", P. scrie la „Vlăstarul", revista Liceului „Spiru Haret", publicând, din 1934, câteva eseuri despre nuvela şi romanul românesc, cronici literare diverse, dar şi proze lirice. Se conturează din această perioadă cele două direcţii principale ale carierei sale. Debutul criticului este considerat însă cel din 1938, când semnează în „Universul literar" articolul Nuvelistica lui Ionel Teodoreanu. Colaborează în aceeaşi perioadă şi la „Preocupări literare". Ca romancier, începe în 1941, la revista „Albatros", cu pagini din Jurnalul unui adolescent, versiune intermediară a romanului Tinereţe ciudată, tipărit în volum în 1943, cu o prefaţă de Ionel Teodoreanu. Deşi „de o dezarmantă naivitate juvenilă" (Alexandru Paleologu), romanul interesează prin prospeţimea stilului, cât şi prin
Pillat
Dicţionarul general al literaturii române 242
valorificarea liniei gidiene a esteticii autenticităţii. Cele câteva consideraţii scrise de Ion Pillat atunci când a citit romanul fiului său reprezintă o schiţă sumară a subiectului: „Romanul
-	foarte scurt şi concis şi nu din lipsă de materie, ci dintr-o concentrare organică [...] - îmi pare preţios mai ales prin dublul plan spiritual şi moral în care evoluează personajele sale. Tinereţea lor, ecou al celei a autorului însuşi, e încântătoare tocmai în nevoia, atât de firească la vârsta aceea fericită în ochii numai ai cititorului ce nu o mai are, de a se confrunta mereu cu absolutul în idei, în sentimente, în gesturi. Orice tânăr e un inadaptat." Cu toate aceste calităţi, cartea, apărută în plin război, va trece neobservată. în Moartea cotidiana (1946) autorul face un salt spre o mai mare detaşare şi luciditate în descrierea vieţii cotidiene a unei familii de mici intelectuali burghezi, ale căror existenţe cenuşii sunt surprinse pe fundalul unui peisaj urban la fel de şters şi dezolant. „Moartea cotidiană
-	scria N. Steinhardt - s-a vrut o rapidă căutătură asupra unui mediu sfâşietor de banal şi sordid, de natură a incita la deznădejde şi a da senzaţia nereuşitei." Din nou fără ecou în critica vremii, romanul nu este comentat nici după ce pare a fi redescoperit, în 1979, la adevărata lui valoare de „modernitate aproape sincronă, dacă nu protocronă a temei înstrăinării" (Emil Mânu). în 1948 P. îi scrie lui G. Călinescu despre finalizarea celui de-al treilea roman, având ca model Demonii lui Dostoievski şi intitulat iniţial Vestitorii, ulterior Aşteptând ceasul de apoi. Scriitorul trata un subiect delicat, privind mişcarea legionară, în dorinţa de a-i înţelege doctrina care a condus la fapte reprobabile şi la crimă. Din nefericire, textul, confiscat în momentul arestării, împreună cu alte fişe şi manuscrise, s-a rătăcit în arhivele Securităţii, de nu cumva va fi fost distrus împreună cu alte documente. O soartă care împiedică aceste romane să participe la viaţa genului, cu toate că aici există ceea ce Eugen Simion numea un „spirit în avangardă în proza noastră". După ieşirea din închisoare, P. renunţă să mai scrie roman. Versuri nu a compus niciodată, deşi avea o mare pasiune pentru poezie, învederată prin traduceri din R. M. Rilke, cronici literare la cărţi de poezie şi prin antologia O constelaţie a poeziei române moderne (1974), şi se dedică criticii literare. Volumul Mozaic istorico-literar. Secolul XX (1969) se ocupă de „cazuri literare insolite", precum M. Blecher, Emil Botta, Serghei Esenin, pentru că din cultură pe critic îl interesau mai ales „chestiunile care puteau furniza certitudini tensiunilor sale interioare" (Lucian Valea), dar şi reconstituirea biografiei unor autori precum Ion Pillat, Ion Barbu sau G. Călinescu, Ionel Teodoreanu, V. Voiculescu, pe care i-a considerat întotdeauna părinţi spirituali. în 1976 apare postum eseul Dostoievski în conştiinţa literară românească, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu. Din păcate neterminat, eseul include şi dezvoltă mai multe articole: Exegeze dostoievskiene, B. Fundoianu şi cazul Dostoievski, Descoperirea lui Dostoievski, Romanul românesc şi influenţa rusească.
SCRIERI: Tinereţe ciudată, pref. Ionel Teodoreanu, Bucureşti, 1943; Moartea cotidiană, Bucureşti, 1946; ed. pref. Ana-Maria Boariu, postfaţă Monica Pillat, Bucureşti, 1979; Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1947; Mozaic
istorico-literar. Secolul XX, Bucureşti, 1969; ed. 2, Bucureşti, 1971; Ion Barbu, Bucureşti, 1969; ed. 2, Bucureşti, 1982; Dostoievski în conştiinţa literară românească, pref. Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1976; Itinerarii istorico-literare, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1978; Tinereţe ciudată. Moartea cotidiană. Jurnalul unui adolescent, îngr. şi pref. Monica Pillat, Bucureşti, 1984. Ediţii, antologii: Ion Pillat, Poezii, I-II, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1967; Ion Barbu, Pagini de proză, pref. edit., Bucureşti, 1968, Versuri şi proză, pref. edit., Bucureşti, 1970; Valeriu Ciobanu, Fiul lunii, pref. edit., Bucureşti, 1969; M. Blecher, întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, pref. edit., Bucureşti, 1970; Ştefan I. Neniţescu, Ani, pref. Al. A. Philippide, Bucureşti, 1973; Ionel Teodoreanu, Pagini cu capii şi adolescenţi, Bucureşti, 1973; O constelaţie a poeziei române modeme, Bucureşti, 1974; G. Călinescu în conştiinţa literară a contemporanilor, pref. George Muntean, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: IonCaraion, „Tinereţeciudată", TIL, 1943,2343; Constantinescu, Scrieri, IV, 362-364; Perpessicius, Opere, XII, 469-473; Petru Comamescu, „Tinereţe ciudată", TIL, 1944,2413; Octav Şuluţiu, „Tinereţe ciudată", RFR, 1944,1; Al. Piru, Romanele d-lui Dinu Pillat, „Naţiunea", 1946, 232; N. Papatanasiu, „Moartea cotidiană", „Drapelul", 1947, 617; Piru, Panorama, 400-403; Nicolae Manolescu, „Mozaic istorico-literar. Secolul XX", CNT, 1969,28; George Muntean, „Mozaic istorico-literar. Secolul XX". „Ion Barbu" RITL, 1969,4; Niţescu, Scylla, 25-30; Piru, Varia, I, 339-349, 511-513; Şerban Cioculescu, O nouă antologie lirică, RL, 1974, 27; Nicolae Manolescu, Antologii de poezie, RL, 1974,30; In memoriam. Dinu Pillat, RITL, 1975,4; Iorgulescu, Al doilea rond, 67-71; Valea, Oameni, 117-122; Adrian Marino, Repere dostoievskiene, LCF, 1978, 12; Cristian Livescu, „Itinerarii istorico-literare", CRC, 1978,50; George, Sfârşitul, II, 340-342, III, 149-153; Mânu, Eseu, 244-247; Raicu, Practica scrisului, 421-425; Emil Mânu, Reîntâlnire cu Dinu Pillat, LCF, 1979, 1; Cioculescu, Itinerar, III, 338-343, IV, 427-432; Steinhardt, Incertitudini, 159-163; Paleologu, Ipoteze, 69-95; Ion Vlad, Proza lui Dinu Pillat, TR, 1984,49; Anghelescu, Lectura, 215-219; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 86-91; Simion, Scriitori, IV, 37-44; Al. Săndulescu, Un mare nedreptăţit: Dinu Pillat, JL, 1990, 18; Arşavir Acterian, Dinu Pillat între credinţă, creaţie şi puşcărie, RL, 1991, 41; Grigurcu, Peisaj, 96-99; Ierunca, Subiect, 53-56; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 345-348; Virgil Ierunca, Anotimpurile lui Dinu Pillat, RL, 1996,16; Barbu Cioculescu, Călinescu for ever, RL, 2000,22; Dicţ. esenţial, 661-662; Carmen Brăgaru, Dinu Pillat. Un destin împlinit, Bucureşti, 2000; Gabriel Dimisianu, Romancierul Dinu Pillat, RL, 2001, 46; Dicţ. analitic, III, 79-81; Popa, Ist. lit., 1,271; Carmen Brăgaru, O restituire, RL, 2002,48.	C.Br.
PILLAT, Ion (31.111.1891, Bucureşti - 17.IV.1945, Bucureşti), poet, traducător şi eseist. Este fiul Măriei (n. Brătianu) şi al lui Ion N. Pillat, senator, moşier de veche origine răzeşească. După şcoala primară şi primele trei clase ale cursului gimnazial, făcute la Piteşti în particular, urmează clasa a IV-a la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti (1905), înscriindu-se în acelaşi an la Liceul „Henri IV" din Paris, unde îşi ia bacalaureatul în 1909. Urmează studii de litere, istorie, geografie şi drept la Sorbona, susţinându-şi licenţa în litere (1913) şi în drept (1914). în 1919 se află, ca secretar, în delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. în perioada interbelică, până în 1938, este deputat şi senator. în 1936 e ales membru corespondent al Academiei Române şi i se decernează Premiul Naţional pentru literatură. Versuri ar fi început să compună de prin 1905. După
243 Dicţionarul general al literaturii române
Pillat
înapoierea de la studii, merge uneori la cenaclul revistei „Convorbiri literare" şi debutează în ianuarie 1912 în publicaţia junimistă, iar primul volum, Povestea celui din urmă sfânt; îi apare la Paris, tot în 1912. Asiduu îl frecventează pe Al. Macedonski, pe care îl cunoscuse anterior şi căruia, în acelaşi an 1912, îi editează volumul Flori sacre. Face parte, împreună cu Adrian Maniu şi Horia Furtună, din conducerea revistei „Flacăra" (1914), între 1922 şi 1924 scoate, cu Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu, „Cugetul românesc", participă, alături de N.I. Herescu şi V. Voiculescu, la conducerea „Pleiadei" (1934). Pentru un timp s-a apropiat şi de gruparea de la „Gândirea". Colaborează cu articole, versuri şi traduceri la „Adevărul literar şi artistic", „Arta", „Azi", „Calendarul", „Cronica" lui Tudor Arghezi, „Cuvântul literar şi artistic", „Flacăra", „Revista Fundaţiilor Regale", „România literară", condusă de Liviu Rebreanu, „Vieaţa nouă", „Viaţa românească" ş.a.
Versurile timpurii ale lui P., grupate în ediţia antumă definitivă (Poezii, I-III, 1944) sub titlul Casa amintirii, prezintă interes doar ca exerciţii, având ca însuşire incontestabilă îndemânarea imitativă. Sunt mimaţi cu dexteritate atât poeţi consacraţi (Mihai Eminescu, V. Alecsandri, Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu, G. Coşbuc, Panait Cerna, St. O. Iosif, D. Anghel), cât şi confraţi ceva mai vârstnici, precum Tudor Arghezi şi Al. T. Stamatiad. La Paris începe să compună după modele parnasiene, nu fără a utiliza în continuare maeştri ai poeziei naţionale, „însă teribil travestiţi, până la nerecunoaştere, în costume exotice" (G. Călinescu), precum şi poeţi din alte literaturi şi din epoci extrem de diferite, de la Omar Khayyam la Giosue Carducci, de la romanticii şi prerafaeliţii englezi la Heine, de la Lafcadio Hearn la Andre Gide, de la Maurice de Guerin la Gabriele D'Annunzio. Aceasta, mai ales în Visări
păgâne (1912). în Eternităţi de-o clipă (1914), dar îndeosebi în Amăgiri (1916) şi în Grădina între ziduri (1919), parnasianismul e complicat cu un simbolism artificios, fiind puşi la contribuţie, între alţii, Baudelaire, Mallarme, Verlaine, Rimbaud, Moreas, Rodenbach, Maeterlinck, Henri de Regnier, Albert Samain, Oscar Wilde, Valery, valorificaţi mai mult în latura exterioară, iar dintre români îndeosebi Macedonski şi D. Anghel. Se pot identifica şi reminiscenţe romantice franceze (Hugo, Alfred de Vigny), corespondenţe cu Francis Jammes, similitudini cu Duiliu Zamfirescu, şi indicaţiile de izvoare s-ar putea înmulţi. E vorba - menţionează chiar autorul - de „influenţe multiple, variate, disperate" şi - se poate adăuga - neasimilate, multe din ele neasimilabile, unele fiind refuzate de „firea adâncă" a poetului. O cercetare minuţioasă ar stabili, de asemenea, proporţiile influenţei culturii sale istorice şi geografice asupra versurilor din primele volume, atât de încărcate de nume proprii şi de cuvinte desemnând realităţi exotice, încât străbaterea lor reclamă foiletarea enciclopediilor şi a atlasului, în anii de studii, poezia este pentru P. un prilej de verificare a gustului şi a cunoştinţelor şi, în mare măsură, un exerciţiu pentru desăvârşirea meşteşugului versificării. Fără să experimenteze prea variate moduri prozodice, poetul le cultivă perseverent pe acelea în care se va exprima şi în opera de maturitate. Preferinţa lui merge către versul iambic de paisprezece silabe, dar foloseşte destul de frecvent şi endecasilabul, uneori alexandrinul, din când în când şi versul mai scurt. Foarte rar recurge la versul liber, toată iubirea sa fiind dăruită definitiv „sfintelor silabe cu rimă şi cezură". în două-trei rânduri ritmează în metru antic, construind hexametri şi tetrametri amfibrahici şi dactilici. Nu lipsesc procedările instrumentaliste. în cuprinsul lor, Visări păgâne (un fel de replică la Florile Bosforului de D. Bolintineanu), în parte şi Eternităţi de-o clipă, mai puţin Amăgiri sunt piese arheo-logic-exotice, iar sub aspectul realizării le este proprie maniera estetizantă. Motivele sunt mai ales din lumea Orientului Apropiat şi îndepărtat, dar şi din mitologia greacă (Centaurii), nelipsind (mai cu seamă în Eternităţi...) priveliştile de metropolă occidentală (Sonete pariziene), iar procedeul constă în descripţia şi declamaţia romantică bine poleită cu numiri care amintesc în permanenţă că e vorba despre un „muzeu": „în nor de fum şi flăcări se năruie şi piere/ Khanat, regat, imperiu din Tibru la Baikal./ Pe urma noastră creşte neghină şi tăcere,/ Şi pasărea de pradă şi corbul nu ne cere/ Să spunem de ni-e faima Baber sau Hasdrubal." Biruinţă a tehnicii, a îndemânării, versul este, în cazul lui P., anterior poeziei. Evoluţia poetului exemplifică - zice Vladimir Streinu - „legea după care, dacă poezia duce la ştiinţa versului, ştiinţa versului generează de asemenea poezie". O generează începând chiar din întâiul volum. în spaţiul rece al Visărilor păgâne se constituie intermitent, în marginile canoanelor adoptate, privelişti care încântă prin stilizarea delicată, prin graţie, prin conturul ferm al desenului. Piese de rezistenţă simt unele dintre cele cuprinse în grupajul Centaurii, alături de care pot fi aşezate ierarhic Barbarul şi Krum cuceritorul, ce anunţă Cântecele stepei din Eternităţi... Alcătuit sub impulsul Centaurului lui Maurice de
245 Dicţionarul general al literaturii române
Pillat
Guerin, pe care îl va şi traduce, dar cu punctul de plecare într-un vis, ciclul Centaurii comunică sentimentul straniei damnaţiuni de a fi „zeu şi fiinţă deodată" cu o energie aproape argheziană, în viziuni inedite. în Barbarul poetul nu face decât să proiecteze aceeaşi stare de vitalitate torturantă, însă în expresie mai frustă, în alt decor, asiatic, pentru ca în Krum cuceritorul să construiască, parcă din piatră, o înfăţişare de centaur sălbatic: „Pe armăsar în spume oprit, ca un erete/ Privirea o roteşte flămândă pe câmpii./ Oştirile-i în urmă se-nalţă mii şi mii,/ Desfăşurând spre zare un mişcător perete!". Motivul „barbariei" va fi reluat într-un cadru larg în Cântecele stepei, cărora Tudor Vianu le găseşte afinităţi cu Anabasis, poemul lui Saint-John Perse, tradus de asemenea de poet. în întregul lui, Eternităţi..., de o factură nu mai puţin livrescă decât prima culegere, se diferenţiază printr-o degajare de balastul erudiţiei, printr-o inspiraţie mai liberă, o anume detaşare de obiectul evocării sau al contemplaţiei. Tablourile sunt obţinute prin aceeaşi elaborare, însă au o luminozitate mai sudică, iar liniile desenului câştigă în supleţe, schiţând o tendinţă de muzicalizare. Lui P. îi reuşesc profiluri graţioase, vrednice să ornamenteze vase greceşti. Funciar parnasiene, poemele sunt lucrate deseori cu o tehnică simbolistă. Vocea de pe proră din grupajul Ecouri marine, de exemplu, e transmisă cu mijloacele lui D. Anghel. Unul dintre Sonetele corintiene, Lais, pare o variantă a vreunei „romanţe pentru mai târziu" de Ion Minulescu. Pe scară mult mai largă se recurge la tehnica simbolistă în Amăgiri. E tot un simbolism programatic, un produs de laborator, fruct rece al inteligenţei. Oricare i-ar fi procedeele, poetul continuă să fie mai aproape de Heredia decât de Verlaine. Noi progrese sunt realizate în Grădina între ziduri, dar şi aici simbolismul rămâne în bună parte exterior. P. scrie ca simboliştii fără a deveni simbolist. El împrumută recuzita şcolii, vorbeşte de „domniţa-nlănţuită de vrăji medievale", de parcuri în care „frunza cade arămie", de „zeul toamnei trist şi singur", de „apele tăcerii", în care se priveşte un „palid Narcis", de „o ţară fabuloasă cu crânguri de polip", însă toate acestea nu sunt moduri ale unei trăiri „muzicale", ci imagini, literatură. Corespondenţele sunt, dacă nu forţate, oricum exterioare: „Şi frunzele foşniră spulberate.../ Foşniră cum foşneşte amintirea". Pe scurt, livrescul continuă să fie preeminent. Modelele se lasă uşor identificate. Satan trimite la Baudelaire şi la Macedonski, prin unele detalii şi la prerafaeliţi, nu şi la Rollinat, al cărui decadentism extrem nu putea conveni unui temperament echilibrat. în Grădina între ziduri mai pot fi identificaţi Maeterlinck, Henri de Regnier, Francis Jammes, Albert Samain mai ales, aduşi însă cu multă decizie la o cheie proprie. Poezia străbate, încet dar sigur, un proces de diferenţiere, al cărui rezultat va fi un veritabil salt, marcat de volumul Pe Argeş în sus (1923). Dar una dintre piesele cele mai bune, Aci sosi pe vremuri, fusese scrisă în etapa premergătoare apariţiei volumului Grădina între ziduri şi a aparţinut iniţial acestuia. Nu e unica poezie de inspiraţie autohtonă anterioară fazei tradiţionaliste, de vreme ce Balta, Seară la Miorcani se înscriu în aceeaşi linie. Noutatea nu e doar de decor şi se exprimă într-o subiectivizare sporită, originală, a tablourilor, în
muzicalizarea picturii, în lirism. E interesant cum, pe măsură ce se emancipează de influenţe, inclusiv de cele simboliste, P. devine cu adevărat simbolist. Henri de Regnier, Albert Samain şi Francis Jammes mai ales sunt asimilaţi personalităţii proprii, în sfârşit definitiv conturată, iar simbolismul, autohtoni-zându-se, devine un principal mod al tradiţionalismului. Nota individualizantă o dă adâncimea zonelor sufleteşti. Poetul nu mai zugrăveşte peisaje, ci se autoexprimă în peisaj. Fără a dizolva priveliştile în „fantazie", ca D. Anghel, spre a transmite doar stări vagi, vaporoase, poetul Miorcanilor şi al Floricăi nici nu scrie „pasteluri". Afinităţile temperamentale cu Alecsandri, menţionat nominal într-un distih („La lampă, când ziua cu totul s-a umbri, / Voi reciti «Pasteluri» de V. Alecsandri"), sunt vădite, însă e aici un Alecsandri trecut prin toată arta europeană antinaturalistă şi antiparnasiană. în Mărturisiri (1942) P. îşi defineşte creaţia din etapa „tradiţionalistă" drept „o poezie a pământului spiritualizat în vreme, a timpului materializat în amintire". In alţi termeni, o poezie în care contrariile se substituie unul altuia: spaţiul (materia) devine stare de spirit, nonmateria, timpul se spaţializează. Meleagurile copilăriei se confundă cu leagănul lumii, „dealul albăstrit de lună" al Floricăi dobândeşte caractere edenice. Reîntâlnirea Argeşului, a Râului Doamnei, în care „arde sclipind" trecutul, este pentru poet o regăsire de sine. Florica e Olimpul lui. în cercul de vrajă al satului străbunilor, evadând din timpul profan, se intră într-un timp, s-ar putea zice,
VIAŢA
OPERA
1891	martie 31 Se naşte la Bucureşti Ion Pillat, primul dintre cei trei
copii ai Măriei Pillat, cea de-a doua fiică a lui Ion C. Brătianu, şi ai lui Ion N. Pillat, moşier şi senator.
1891-1904	îşi petrece copilăria în casa bunicilor de la Florica, în vila
Brătienilor de la Predeal, iar în timpul verii la moşia tatălui său de la Miorcani, pe Prut, în nordul Moldovei.
Urmează cursul primar şi primele trei clase de gimnaziu la Piteşti, ca elev pregătit în particular.
1905	Frecventează clasa a IV-a la Liceul „Sf. Sava“ din Bucureşti, decembrie 2 Mama îşi duce copiii (Ion, Pia şi Nicolae) la Paris, pentru a-şi desăvârşi aici învăţătura.
Se înscrie la Liceul „Henri IV“.
Vacanţele le petrece în ţară, unde ia parte, alături de unchii şi mătuşile sale, la excursii în munţii Bucegi, Făgăraş, Ciucaş, Retezat, Ceahlău, în Deltă, Bărăgan, Dobrogea şi în nordul Moldovei.
1906
1907-1908	Călătoreşte mult prin Franţa, Elveţia, Anglia, Italia, Turcia.
1909	îşi ia examenul de bacalaureat, trecând primul la matematică, compoziţie franceză, istorie şi geografie şi al doilea la filosofie.
1910	îşi întrerupe şederea la Paris pentru a efectua în ţară serviciul militar la Regimentul 2 Artilerie de Câmp, tradiţional în familia Brătienilor.
1910-1914	Ca student la Paris, tot conform tradiţiei familiale, studiază atât
istoria şi geografia, cât şi dreptul. Frecventează însă şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. Este epoca entuziasmului pentru poeţii Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia, Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Lautreamont, Henri de Regnier, Maurice de Guerin, Maurice Barres, dar şi pentru Andre Gide, Oscar Wilde, E.A. Poe, Algernon Charles Swinburne, Dante Gabriel Rossetti ş.a.
1911
1912
1913	noiembrie	Obţine licenţa în litere.
întreprinde o călătorie în Italia şi pe Riviera franceză.
Reîntors pentru scurt timp în ţară, ia parte ca sublocotenent la campania din Bulgaria.
septembrie într-o scrisoare îi trimite mamei sale poemul S-au dus, publicat peste ani, într-o nouă variantă, şi în volum.
ianuarie 13 Din Paris îi trimite bunicii sale materne poemul în catedrală, scris sub impresia unei vizite la Chartres.
mai 4 îi comunică prietenei sale Florica Rosetti, nepoată dinspre soţie a lui Titu Maiorescu, că a început să scrie poemul în proză Povestea celui din urmă sfânt; peste un timp îi va mulţumi că i-a trimis criticului câteva dintre poeziile pe care le compusese.
ianuarie în urma întâlnirii cu Titu Maiorescu, moment memorabil, tânărului poet i se recomandă să publice în „Convorbiri literare" patru poeme: Cântec nocturn, Rugă budistă, Ei însuşi, Anotimpurile, care vor fi incluse în sumarul revistei. Debutează şi în volum, la Paris, cu Povestea celui din urmă sfânt, o plachetă cu ilustraţii de Petru Georgescu-Rachtivanu. Publică volumul Visări păgâne, în care îşi adună producţia poetică din anii 1910-1912.
Prin poetul Horia Furtună îl cunoaşte pe Al. Macedonski, căruia îi editează entuziast volumul Flori sacre.
1914
1915
1916 1918
1919
1920
1921
1922
1923
1924
1925
în apartamentul din rue Pierre Curie nr. 4 se întrunesc tineri cu preocupări literare. Ei alcătuiesc gruparea Academia celor 10, care avea ca scop editarea unei Antologii române contemporane; secretar este poetul.
Obţine licenţa în drept.
Revine definitiv în ţară.
septembrie 6 Se căsătoreşte cu pictoriţa Maria Procopie Dumitrescu, fiica unui jurist, fost primar al capitalei.
Tinerii locuiesc (până în 1925) în apartamentul din strada Romană nr. 6. Acest spaţiu elegant amenajat era frecventat de prietenii poetului: Tudor Vianu, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Oscar Walter Cisek, Horia Furtună.
Se naşte fiica sa, Pia.
Odată cu retragerea trupelor în Moldova, este nevoit să plece la laşi, fiind repartizat ca ofiţer de legătură pe lângă armata franceză.
Participă la Conferinţa de Pace de la Paris, în calitate de secretar al lui Al. Vaida-Voievod.
Aflat la Paris, intenţionează să dea examenele de doctorat în
drept politic şi economic, deoarece transilvănenii îl îndemnau să
ia o catedră la Universitatea din Cluj.
noiembrie Se reîntoarce în ţară pentru a-şi susţine candidatura
pentru Parlament, depusă la Botoşani.
îşi începe cariera de parlamentar.
noiembrie 19 Se naşte fiul său, Constantin (Dinu) Pillat.
noiembrie Rainer Maria Rilke îi trimite o scrisoare de mulţumire, invitându-l să viziteze Valais.
Este deputat de Dorohoi, reprezentând Partidul Liberal.
Se mută, împreună cu familia, în propria lor locuinţă, al cărei parter era ocupat de mătuşa sa, scriitoarea Pia Alimăneşteanu.
Face parte, împreună cu Adrian Maniu şi Horia Furtună, din
conducerea revistei „Flacăra*.
lese de sub tipar volumul Eternităţi de-o clipă.
îi este editat poemul în proză Iubita de zăpadă.
Are revelaţia poeziei lui G. Bacovia, căruia îi editează volumul Plumb.
Preia conducerea revistei „Flacăra", alături de Adrian Maniu şi Horia Furtună.
Publică volumul de versuri Amăgiri şi lucrarea Poezia lui P. Cerna. încheie la laşi, împreună cu Al. T. Stamatiad, proiectul antologiei începute la Paris, pe care o intitulează Poezie nouă. Poeme alese, cu notiţe biobibliografice şi care include şi câteva traduceri din poeţi simbolişti ; lucrarea rămâne netipărită.
La Miorcani începe să compună o parte din poemele ciclului Bătrânii.
în ziua semnării Tratatului de pace de la Versailles îi apare la Paris, într-o ediţie de lux cu tiraj mic, volumul Grădina între ziduri (pe care îl va reedita la Bucureşti după un an).
Publică antologia Poezia toamnei.
Editează, împreună cu Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu, revista „Cugetul românesc" (care va apărea până în iunie 1924). iunie Aflat la Călimăneşti, traduce poezii de Georg Trakl. Traduce poeme de Francis Jammes şi Yvan Goli, iar în colaborare cu O. W. Cisek versuri de Georg Trakl (în „Cugetul românesc").
Publică volumul Pe Argeş în sus.
Transpune Stanţe de Jean Moreas şi Cântecul celor închişi de Paolo Buzzi (în „Cugetul românesc").
Traduce, în colaborare cu O.W. Cisek, Studentul de Yvan Goli (în „Contimporanul").
Tălmăceşte, în colaborare cu O. W. Cisek, Cântecul vieţii şi al morţii stegarului Cristopb Rilke de Rainer Maria Rilke (în „Cugetul românesc").
La Teatrul Naţional din Bucureşti i se reprezintă Dinu Păturică, dramatizare după romanul lui Nicolae Fîlimon, scrisă în colaborare cu Adrian Maniu.
Scoate, împreună cu Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, cu „chipuri" de Marcel lancu (al doilea volum iese în 1928). Publică volumul de versuri Satul meu.
Traduce din poetul american Edgar Lee Masters (în „Contimporanul").
1925
1926
1927	aprilie Face prima călătorie în Grecia, iulie Este ales senator de Dorohoi.
1928	Vizitează oraşele Rotterdam, Haga, Amsterdam şi Praga, în calitate de delegat al Uniunii Asociaţiilor pentru Societatea Naţiunilor.
1929	Călătoreşte în Spania.
1930-1934	Pleacă frecvent în străinătate (la Geneva, Viena, Bruxelles,
Assisi, Paris), ca reprezentant în Comisia de Cooperare Europeană sau în Comitetul Intelectual.
Vizitează a doua oară Grecia (1933). în drumurile lui, achiziţionează asiduu cărţi, ce vor alcătui o bibliotecă impresionantă, una dintre cele mai bogate din Bucureşti.
1932
1933
1934	Descoperă	Balcicul,	unde	cumpără	un	teren	la	malul	mării	şi	îşi
construieşte o vilă.
1936	mai	26 Este ales membru corespondent al Academiei Române.
Face alte călătorii peste hotare.
I	se decernează Premiul Naţional pentru literatură, alături de Gib
I.	Mihăescu, laureat postum.
1937	între	numeroasele	vizite în Occident legate de activitatea sa
politică, face a treia călătorie în Grecia, împreună cu familia. Suferă din ce în ce mai acut de tensiune arterială.
împreună cu N. I. Herescu, începe să transpună alte poeme din Francis Jammes (în „Năzuinţa").
I	se reprezintă la Teatrul Naţional din Bucureşti dramatizarea basmului Tinereţe fără bătrâneţe, realizată în colaborare cu Adrian Maniu.
Apar volumul de versuri Biserica de altădată şi albumul Florica (în colaborare cu Ştefan Popescu).
Publică în volum versiunile realizate în colaborare cu N. I. Herescu din versurile lui Francis Jammes (Poezii alese). lese de sub tipar volumul Limpezimi.
Apare culegerea întoarcere, alcătuită dintr-o selecţie de poeme aparţinând primelor sale patru volume.
Traduce douăsprezece stanţe de Jean Moreas (în „Adevărul literar şi artistic1').
Editează Cântece din popor, o selecţie din cele mai frumoase cântece populare din toate zonele ţării.
Traduce în presă din poezia americană (Walt Whitman, Emily Dickinson, Robert Frost, Cari Sandburg, Amy Lowell ş.a.). Continuă să transpună, în colaborare cu O. W. Cisek, din Georg Trakl (în „Vremea", „Contimporanul", „Tiparniţa literară").
îi apare volumul Caietul verde, adunând poezii scrise între
1928	şi 1932.
Publică în reviste traduceri din Goethe, Ştefan George, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke; transpune Drumul magilor de T. S. Eliot (în „Azi") şi Anabasis de Saint-John Perse ((în „Gândirea" şi în volum).
Apare Scutul Minervei.
Semnează în periodice versiuni din T.S. Eliot, Goethe, Paul Claudel, Saint-John Perse, Chateaubriand, W. B. Yeats.
La Editura Cartea Românească, în colecţia „Pagini alese", încep să apară, sub îngrijirea sa, ediţii de texte din mari scriitori români, însoţite de câte un studiu introductiv şi o notiţă biobibliografică. Seria este deschisă cu Ion Neculce, V. Alecsandri, Miron Costin şi continuată în anii următori cu scrieri din secolul al XlX-lea.
Publică volumul Pasărea de lut, o selecţie din poeziile apărute
Seria „Pagini alese" de la Cartea Românească e continuată de Cartea dorului, o antologie de poezii populare.
Ies de sub tipar placheta Poeme într-un vers şi o ediţie revăzută şi întregită a Caietului verde.
Publică două antologii: Poeţi basarabeni ş\ Poeţi din Ardeal şi Banat.
îşi strânge în volumul Portrete lirice o parte din conferinţele dedicate momentelor semnificative din istoria poeziei universale moderne.
Apare Ţărm pierdut, cuprinzând versuri scrise între 1934 şi
1937
1938
1939
1940
1941
1942
1943
1944
1945	aprilie 17 Suferă o congestie cerebrală în plină stradă. Transportat acasă în stare de inconştienţă, Ion Pillat moare la orele 22.
Este înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Bellu.
Vizitează Danemarca şi Olanda, participând la Congresul Ligii Naţiunilor Unite.
iunie Se află la Băile Buziaş, ţinând regim şi urmând cura de băi. Aici citeşte multă dramaturgie franceză şi poezie spaniolă.
lese de sub tipar în traducerea sa Les Fleurs du mal de Charles Baudelaire.
Scoate antologia Din poezia germană, cu versiuni transpuse din Friedrich Gottlieb Klopstock, Ştefan George, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke, Hans Carossa ş.a.
Ion Marin Sadoveanu îi cere să traducă piesa îngerul a vestit pe Maria de Paul Claudel, pentru a o pune în scenă la Teatrul Naţional (tălmăcirea apare în volum în 1939).
Descoperă lirica spaniolă, din care începe să traducă.
I	se editează volumul Balcic, ilustrat cu acuarele realizate de soţia sa, Maria Pillat-Brateş. lese de sub tipar culegerea de versuri Umbra timpului. Alcătuieşte volumul de versuri Drum lăuntrici Cumpănă dreaptă (publicat postum).
Proiectează, sub titlul Sufletul altora, o culegere din traducerile sale (editate postum).
Proiectează o carte intitulată Versuri regăsite (din perioada 1927-1941).
Traduce din Maurice de Guerin şi din Goethe (în „Gândirea"). Publică volumul de versuri împlinire. februarie în „Revista Fundaţiilor Regale" îi apar câteva pagini intitulate Mărturisiri.
Traduce din Stephane Mallarme, Shakespeare şi Paul Valery (în „Universul literar").
Apare Asfodela, o selecţie de poezii prefaţată de N.l. Herescu. Publică volumul Tradiţie şi literatură, care reuneşte articole şi conferinţe dedicate îndeosebi poeziei româneşti.
Transpune din poezia lui Friedrich Holderlin (în „Revista Fundaţiilor Regale11).
Publică în volum traducerile din poemele lui Maurice de Guerin. La Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă îi apare în ediţie definitivă întreaga operă poetică (Poezii, l-lII).
folosind un cuvânt din Joc secund, „mântuit". Acolo, integrat rânduielilor statornice, strămoşeşti, poetul se simte restituit sieşi. „Moşia aurită de-amurg şi de-amintire" devine o „mănăstire vie", înăuntrul căreia se trăieşte în absolut. Repetarea prin veacuri a unor situaţii fundamentale, dar în decor schimbat, e modul participării la eternitate: o stare în care eternul şi vremelnicul se confruntă tulburător. Poetul cutreieră, întovărăşit de fiică, locuri străbătute altcândva de bunicul său cu altă copilă, bunica celei de acum (Odihna tatii), prilej de trăire simultană în trecut, viitor şi prezent, adică în predecesori, în urmaşi şi în sine însuşi. Tema va reveni în A doua elegie din Caietul verde (1932), unde tatăl se recunoaşte în fiu şi se aude chemat cu glasul său de odinioară. Dar expresia artistică unică a unor asemenea simţăminte e poezia Aci sosi pe vremuri, în care paralelismul de situaţii, aşezarea în palimpsest
a unor scene din veacuri diferite, esenţial identice, altele numai în detalii, generează un rafinat lirism meditativ şi de atmosferă. Pe drumul pe care a venit oarecând, într-o „berlină legănată prin lanuri de secară", Calyopi, bunica, iat-o sosind acum pe viitoarea stăpână. Iubitul nu îi mai recită, seara, precum celeilalte iubitul ei, Le Lac şi „«Zburătorul» de-un tânăr Eliad", ci poeme de Francis Jammes şi Balada lunii de Horia Furtună. Câmpia este însă aceeaşi: „lac întins sub lună", aceleaşi simt clipele de extaz, în care încape iluzia nemuririi, acelaşi, poate, şi „turnul vechi din sat", cu clopotul lui sunând „de nuntă sau de moarte". în atmosfera de patriarhalitate, în legănarea molcomă a distihurilor pline de mireasma holdelor de secară, e o melancolie dulce, o împăcare înfiorată: „Ca ieri sosi bunica şi vii acuma tu:/ Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.// Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară./ Ca dânsa
Pillat
Dicţionarul general al literaturii române 250
tragi, în dreptul pridvorului, la scară". înapoiat la origini, lăsându-se absorbit în tiparele eterne ale existenţei petrecute lângă pământ, poetul coboară, vorbind în limbaj goethean, la „mume". Regăsindu-şi „bunii", el îşi regăseşte totodată eul esenţial, sufletul de copil. Munţii din preajmă, „albaştri, vineţi, de aur-verde", păzesc „basmul copilului ce-am fost". Totul, „pe Argeş în sus", e plin de bucuria copilăriei: „Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei/ [...] murmură pe ape copilăria mea". Poetul se zăreşte pe sine, cel de odinioară, „sub bolţile de vii", copil „ducând la gură un strugur de rugină". Privind prin ochelarii bunicii, vede - în alt timp - un „băiat liniştit", căruia „bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte". „Copilul ce-a fost" este, icoanele gravate în simţirea lui prind viaţă, trecutul nu e perceput ca trecut, ci e o permanenţă, o incoruptibilă actualitate. Acordând celor dispăruţi adoraţia cu care sunt înconjuraţi sfinţii, poetul preface plaiurile argeşene într-un panteon, le preschimbă într-un spaţiu sacru. Intrând „în codri ca-n biserică", zările Goleştilor sunt „altare largi suflate în aur preacurat", Florica e o „mănăstire vie,/ în care amintirea aprinde lumânări", iar „tămâia înserării înalţă-albastru fum". Priveliştile nu rămân ceea ce sunt, ele primesc un preaplin sufletesc. „Cămara de fructe" este pentru copil „raiul", a cărui uşă este deschisă cu frică: „Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată/ Cu cheia ruginie a raiului oprit [....]// Şovăitor ca robul ce calcă o comoară/ Din basmul cu o mie şi una nopţi, mă-nchin:/ Văd pepeni verzi-smaragde cu miezul de rubin -/ Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară". Fructe sunt nu doar în cămară, ci peste tot; ele spânzură grele în crengi şi cad, masive, ca în livezile miraculoase de pe malurile Tigrului şi ale Eufratului. Ceea ce duce la o spiritualizare a peisajului. Nimburi de paradis aureolează fiecare privelişte contemplată cu ochii copilăriei, conferind picturii pillatiene un farmec aparte. Procedeul frecvent, observat de Tudor Vianu, e filtrarea naturii prin artă, cu o tehnică ce este a picturii impresioniste. în loc de a zugrăvi peisaj sau obiecte, poetul le schiţează doar, fugitiv, surprinse în vibraţia luminii şi aşezate într-o perspectivă care le distanţează oarecum de privitor, fixându-le parcă într-un plan ireal. Nu priveliştile deşteaptă amintiri, ci amintirea îşi creează peisajele ce-i convin, proiectând sau cernând asupra lor lumina din interior. Copilăria renăscută face apele de argint, întunecă „povârnişul viei" într-un „praf de soare", albeşte livezile cu „pulbere de lună", ridică din hornul fiecărei case „un crin înalt de fum", preschimbă „căsuţele răzleţe din satul Izvorani" în „mici capre căţărate pe-o râpă de lumină". Dacă Pe Argeş în sus este cartea cărţilor lui P. şi una dintre capodoperele poeziei româneşti, în versurile din Satul meu (1925) poetul îşi devine propriul epigon. Cartea e un soi de monografie a Miorcanilor, mai exact o colecţie de gravuri şi stampe reprezentând oameni şi peisaje. Poeziile, fiecare numai de două strofe, sunt construite cerebral, manierismul, preţiozitatea, carenţa vibraţiei fiind manifeste. Nu lipsesc totuşi imaginile graţioase, miniaturile executate cu gingăşie şi umor. Unele par nişte exerciţii în vederea viitoarelor „poeme într-un vers": stâlpii de telegraf înfloresc în toamnă cu rândunele ce sunt „un fel de frunze negre cu piept
Desen de Ludovic Bardocz
nins", altundeva ele sunt „scriitura sonoră" a unui „Dumnezeu
-	pesemne caligraf", pe când norii de vară, „suflaţi în aur ruginiu de soare", sunt „icoane împărăteşti" expuse „pe ceru-n asfinţit". Merite de ordin „iconografic" au şi piesele prezente în Biserica de altădată (1926), mai cu seamă în ciclul Povestea Maicii Domnului. E vorba de un fel de sistematizare şi mai precisă orientare, de o canonizare a picturii din Pe Argeş în sus. Ceea ce acolo era doar sugerat aici e spus lămurit, uneori cu farmec. Acolo se afla sugestia delicată a unui paradis pământesc localizat pe malul Argeşului, pe când dincoace „instruirea" e făcută de-a dreptul: „Vezi, raiul e o casă din Muscel,/ Tot prin livezi de stele sui la el.// O casă albă cu ferestre mici,/ în care îngerii sunt rândunici.// Şi sufletele stau în cuibul lor/ Ca pui golaşi sub straşină de nor". Ideea acestei strămutări geografice a „poveştii" sacre este, indiscutabil, ingenioasă (Lucian Blaga, care a ridiculizat-o, va localiza el însuşi, în Arca lui Noe, potopul în Transilvania), şi felul aplicării pe alocuri remarcabil. Dar străduinţa poetului în a pune istoria din Evanghelii neapărat în acord cu viaţa şi mai ales cu anumite împrejurări istorice de la noi, ce nu au sens decât considerate în inefabilul unicităţii lor, ajunge ineficientă poetic. în Limpezimi (1928), cel de-al patrulea volum din seria „tradiţionalistă", P. poate fi considerat, faţă de cel din Pe Argeş în sus, ceea ce este Duiliu Zamfirescu în raport cu Vasile Alecsandri. Stoarsă de sucuri, poezia a dobândit limpezime de diamant. Un ciclu mai ales, Calendarul viei, reia nemijlocit inspiraţia din Pe Argeş în sus, dar nu spre a o amplifica, ci mai curând trădând-o. Ce fusese sau ajunsese acolo să fie transmis ca emoţie spontană devine aici
251 Dicţionarul general al literaturii române
Pillat
temă, motiv literar, căci poetul stilizează atât de radical expresia, încât, chiar generat de o percepţie directă a existenţei, versul său capătă caracter livresc. Plein-air-ist în Calendarul viei, tot astfel în ciclul Limpezimi, poetul se interiorizează în ciclul intitulat chiar astfel (Interior), în sensul că nu mai pictează natura, ci reproduce ornamentele propriei camere: „căprioara de porţelan", „peştii roşii", o „miniatură persană", lalelele din „sfeşnicul subţirelui pahar", „o icoană cu busuioc". Tot prin virtuţi picturale se menţine şi ciclul Elegii, în care frunzele se fac „de aur vechi" şi mesteacănul „îşi stoarce părul despletit la lună". Mari consecinţe în creaţia lui P. are descoperirea „ţărmului clasic". Intuită cu mult înainte, Hellada i se revelează direct cu prilejul unei călătorii în Grecia, făcută în 1927, repetată peste câţiva ani. „Descoperirea Helladei şi a artei sale [...]- specifică el însuşi - a fost un eveniment capital în viaţa mea." Era normal ca omul atât de însetat de soare, de „limpezime", de sud (înrudit şi în această privinţă cu Alecsandri) să se simtă în climatul elin ca într-o altă patrie a sa. Acest climat va fi al său, la propriu de data aceasta, prin construirea vilei de la Balcic, Dobrogea fiind, în înţelegerea lui, o prelungire a Greciei. Liric, descoperirea „ţărmului pierdut" echivalează cu o nouă regăsire. Florica îi restituise sufletul copilăresc; sub cerul Helladei, el dispare ca ins, se metamorfozează în ochiul absolut, vrăjit de splendoarea artei eterne. Vibraţia este, comparativ cu aceea din Pe Argeş în sus, incontestabil scăzută, însă armonia versului, transparenţa imaginii şi puritatea ei sporesc. Scrise mai cu seamă în endecasilab, uneori şi în versuri mai scurte, multe turnate în forma fixă a sonetului (care îşi lărgeşte stihul până la paisprezece silabe), poemele din Scutul Minervei (1933), Ţărm pierdut (1937), Balcic (1940) au parcă eleganţa statuilor greceşti şi, traversându-le, se naşte sentimentul înaintării printre colonade. O seamă de poezii din Ţărm pierdut restituie un univers păstoresc, adus din timpuri mitice, când „Clopoţeii . caprelor sunau răcoare / De ape vii printre măslini şi eucalipţi" şi când fauni tineri şedeau pe pietre albe, lângă ciobani, învăţându-i să cânte din nai, în timp ce din „marea limpede" răsărea, printre scoici şi alge, câte un chip de „zeu tăcut, ca un delfin". Alte versuri evocă Delfi, Cicladele, insula în care a poposit Ulise, întâmpinat de „fete în alb", ce „spălau lâna albă în apă curată de munte", muntele Himet, „formă pură", „sfintele cărămizi" ale mănăstirii Dafni, „ancorată pe pământul lui Apollo", teatrul din Epidaur, astăzi pustiu, dar odinioară „umplut de zei / Cu trup străveziu de vecie". Piese memorabile simt Ţărm pierdut, Asfodela (care va da şi titlul unei antologii, în 1943) şi în special Olimpia, ca o coloană de lumină sonoră: „Albe coloane, zei reci, / Trupuri fără de pată, /Frunză cu freamăt de veci, / Vreme nedezlegată". Scutul Minervei, culegere de optsprezece sonete, atât de legate între ele încât scrierea poate fi socotită un singur poem, poate fi văzută şi ca o mică estetică normativă pentru uz propriu, un program clasicizant radical. Dispreţuind „gloria lumească", „serile vrăjiri a vremii-nşelătoare", poetul se retrage „la umbra unui dafin", sub scutul Minervei, „zeiţa clară ca flacăra", „Senina", „Eterna", „mireasă şi soră", care îi dă puterea să-şi „toarne
VHMM
^WIKSIM
; i
S C RUT O RII
SR O M A N I
CONTEMPORANI
ION PILLAT■
POEZII
II
1§18'~ 1.927
FUNDAŢIA MIGALĂ PENTRU LITERATURA ŞI’ARTA
chinul în marmoră cerească". „Vechile otrăvuri" se preschimbă în „izbăviri", „turburea viaţă" trece în „armonioase arte". Balcic e o replică sui-generis la Biserica de altădată. După ce travestise oarecum convenţional cuprinsurile argeşene în ţinut biblic, P. aşază Grecia, nu fără îndreptăţire de data aceasta, în pietrosul peisaj dobrogean. Nu Grecia pură, mitologică, din Ţărm pierdut, ci o Helladă turcită, în care încape şi Iudeea. Concurând pe Dărăscu, pe Iser, poetul pictează cu o pastă foarte subţire, cretoasă, un Balcic patriarhal, cu migdali, smochini, duzi, piersici, sarcofage preistorice, fântâni, turci cu măgari, cadâne şezând pe pietre ori ducându-se să ia apă în vase de aramă. O remarcabilă pânză e cea înfăţişată în Cimitir tătăresc, cu râpe văroase şi cu pietre sure, printre care umblă asini cu urechile pleoştite, unde „Ţigăncuşe cu basma şi în şalvari / Vişinii, portocalii, de-un roşu mat, / Joacă-n pântec pe un viers tărăgănat / Şi aleargă şi se bat pentru-o para". Exprimarea directă, în genere discursul, comentariul, meditaţia lirică îi reuşesc mai rar, iar în Umbra timpului (1940), în împlinire (1942) ori în ciclul postum Cumpănă dreaptă nu sunt puţine compunerile artificioase, fade. Realizări în planul liricii
Pillat
Dicţionarul general al literaturii române 252
meditative se găseau îndeosebi în Caietul verde, elegiile de aici având o prozodie obişnuită, dar fiind scrise, mai toate, în vers alb şi reluând motivul timpului, al succesiunii generaţiilor, însă într-o notă gravă, singulară ca intensitate în opera poetului. Influenţa elegiilor duineze ale lui Rilke e evidentă în ton, în atmosfera sufletească. Idealul estetic al lui P. - precizat pe deplin în deceniul al patrulea - este poezia pură, asupra căreia disertează în mai multe rânduri - Valery, Rilke şi poezia pură, în Portrete lirice (1936), Poezia pură, în „Viaţa românească"
(1938). Rezultatul ultim în planul propriei creaţii este poemul într-un vers. Ideea de a scrie asemenea poeme i-a venit la recitirea lui Hugo „în vederea unei conferinţe" (este vorba despre Lirica lui Victor Hugo, 1935), prilej de a observa şi că anumite versuri se detaşau din context ca nişte piese de sine stătătoare. Acestea ar fi, nu doar la Victor Hugo, „versurile dăruite", numite astfel de Paul Valery şi ilustrate de P. prin formulări ca acestea: „Zburau fazani de aur în focul din cămin", „Ai spart oglinda: chipul din ţăndări nu-1 culegi", „Viaţa-i fum - şi fumul căminului ţi-e drag". în tot, opera lui este a unui slujitor al poeziei, devotat ei în exclusivitate, până la fanatism. Viaţa întreagă autorul Eternităţilor de-o clipă a năzuit cu ardoare, ca un alt Mallarme sau Valery, la poezia absolută. Autor aproape fără biografie, el şi-a trecut-o, întreagă, în operă. Ca şi pentru Mallarme, pentru P. totul în lume există spre a fi ridicat la Carte.
Ion Pillat şi-a întocmit totdeauna volumele în aşa fel încât, prin unele din motivele lor, ele se leagă cu cele trecute, pe când prin altele anunţă pe cele viitoare. Cariera sa poetică n-a cunoscut niciodată surpări de teren, tranziţii neaşteptate, evoluţii bruscate. Dezvoltarea sa a rămas tot timpul organică, încât de la o manifestare la alta există totdeauna firul unei continuităţi. Pe de altă parte, felul logic al lucrării sale n-a lăsat niciodată nedezvoltată vreuna din înmuguririle lui poetice.
Tudor Vianu
Putem reconstitui o îndelungată perioadă de lirism modern, străin şi autohton, din înseşi nervurile poemelor sale, fundal istoric pe care joacă luminile sensibilităţii sale elegiace; dacă, precum vom vedea, calificaţia de poet al experienţelor formale se justifică din abundenţă, cu indicarea naturii elegiace a liricii sale, am determinat şi vibraţia ei diferenţială, şi chiar universul moral în care se mişcă. D. Pillat este un horaţian, depănând intuiţia timpului ireparabil cu regretul insistent după copilărie şi adolescenţă, mai apoi cu presimţământul morţii, fatală finalitate a curgerii vremii, cu ireversibila ei lege, provocând totuşi o senină, o temperată melancolie.
POMPILIU CONSTANTINESCU
SCRIERI: Povestea celui din urmă sfânt, cu schiţe de Petru Georgescu-Rachtivanu, Paris, 1912; Visări păgâne, Bucureşti, 1912; Eternităţi de-o clipă, Bucureşti, 1914; Iubita de zăpadă, Bucureşti, 1915; Amăgiri, Bucureşti, 1916; Poezia lui P. Cema, Bucureşti, 1916; Grădina între ziduri, Paris, 1919; ed. Bucureşti, 1920; Pe Argeş în sus, Bucureşti, 1923; ed. Bucureşti, 1936; Dinu Păturică (în colaborare cu Adrian Maniu), Bucureşti, 1925; Satul meu, Bucureşti, 1925; Biserica de altădată, Bucureşti, 1926; Tinereţe fără bătrâneţe (în colaborare cu Adrian Maniu), Bucureşti, 1926; Florica, Bucureşti, 1926; întoarcere (1908-1918),
Bucureşti, 1928; Limpezimi, Craiova, 1928; Caietul verde, Bucureşti, 1932; ed. Bucureşti, 1936; Scutul Minervei, Bucureşti, 1933; Pasărea de lut, Bucureşti, 1934; Poeme într-un vers, Bucureşti, 1936; Portrete lirice, Bucureşti, 1936; ed. îngr. şi pref. Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1969; Ţărmpierdut, Bucureşti, 1937; George Coşbuc, Bucureşti, 1938; Balcic, cu acuarele de Maria Pillat-Brateş, Craiova, 1940; Umbra timpului, Bucureşti, 1940; împlinire, Bucureşti, 1942; Mărturisiri, Bucureşti, 1942; Asfodela, pref. N.I. Herescu, Bucureşti, 1943; Tradiţie şi literatură, Bucureşti, 1943; Poezii, I—III, Bucureşti, 1944;ţpoezn, îngr. şi pref. Aurel Rău, Bucureşti, 1965; Poezii, I—II, îngr. Dinu Pillat, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1967; Versuri, Bucureşti, 1968; Poezii, îngr. şi postfaţă Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1975; Eternităţi de-o clipă - Etemites d'un instant, ed. bilingvă, tr. Andreea Dobrescu-Warodin, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1980; Poiemata - Poezii, ed. bilingvă, tr. Maria Marinescu-Himu, pref. Aurel Rău, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Gheorghia Delighiani-Anastasiadi); Opere, I-VII, îngr. şi postfaţă Cornelia Pillat, introd. Adrian Anghelescu, Monica Pillat, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Martin, Bucureşti, 1983-1998; Opere, I-V, îngr. Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000-2003. Antologii: Poezia toamnei, Bucureşti, 1921; Antologia poeţilor de azi, I—II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Perpessicius); ed. îngr. Ion Nistor, pref. Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000; Cântece din popor, Bucureşti, 1928; Poeţi basarabeni, Bucureşti, 1936; Poeţi din Ardeal şi Banat, Bucureşti, 1936. Traduceri: Francis Jammes, Poezii alese, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu N.I. Herescu); Saint-John Perse, Anabasis, Bucureşti, 1932; Baudelaire, Poezii (Les Fleurs du mal), Bucureşti, 1937; Din poezia germană, Cernăuţi, 1937; Paul Claudel, îngerul a vestit pe Maria, Bucureşti, 1939; Maurice de Guerin, Poemes. Le Centaure. La Bacchante, ed. bilingvă, pref. Basil Munteanu, Bucureşti, [1943].
Repere bibliografice: Davidescu, Aspecte, 296-302,386-388; Vianu, Opere, III, 205-223, 511-512, XII, 715-723; Perpessicius, Opere, II, 151-154,246-252, III, 213-218,266-271, VI, 28-31,60-64, VII, 11-13, XI, 28-31, XII, 532-533; Ibrăileanu, Opere, III, 390-392; Constantinescu, Scrieri, IV, 365-422; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 174-180; Streinu, Pagini, 1,57-70, V, 45-53; Lovinescu, Ist.lit. rom. cont.,
III,	97-106; Sadoveanu, Cărţi, I, 219-220; Boz, Cartea, 101-111; Călinescu, Cronici, II, 154-159; Sebastian, Eseuri, 263-267; Chinezu, Pagini, 43-52; Şuluţiu, Scriitori, 165-174; Sebastian, Jurnal, 211-212, 224-227; Cioculescu, Aspecte, 153-154; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., 92-94; Călinescu, Ist.lit. (1941), 773-780, Ist. Ut. (1982), 857-864; Ion Pillat. Mărturii despre om şi poet, Bucureşti, 1946; T. Păunescu-Ulmu, Poetul Ion Pillat (Contribuţii critice), Craiova, 1947; Manolescu, Lecturi, 114-146; Negoiţescu, Scriitori, 163-167; Ciopraga, Portrete, 154-172; Regman, Cărţi, 235-251; Martin, Poeţi, 1,20-28, II, 19-24; Manolescu, Metamorfozele, 92-97; Piru, Panorama, 41-48; Tomuş, 15poeţi, 127-152;
D.	Micu, Ion Pillat, LL, 1969; Pillat, Mozaic, 231-253; Balotă, Labirint, 45-69; Doinaş, Diogene, 60-65; Papadima, Scriitorii, 218-226; Păcurariu, Clas. rom., 196-201; Ulici, Recurs, 91-98; Victoria Ana Tăuşan, Ion Pillat. Ceremonia naturii, Bucureşti, 1972; Carianopol, Scriitori, I, 37-53; Cioculescu, Itinerar, I, 232-235, IV, 427-432, V, 470-480; Săndulescu, Citind, 150-159; Martin, Metonimii, 221-231; Ovidiu Papadima, Ion Pillat, Bucureşti, 1974; Crohmălniceanu, Literatura, II, 97-121; Micu, „Gândirea", 456-491; Pop, Transcrieri, 65-76; Ungureanu, Contextul, 68-103; Pillat, Itinerarii, 3-62; Sorescu, Interpretări, 133-139; Cristian Livescu, Introducere în opera lui Ion Pillat, Bucureşti, 1980; Martin, Paranteze, 169-196; Adam, Planetariu, 83-111; Dumitru Şerban Drăgoi, Ion Pillat, Bucureşti, 1984; Ornea, Actualitatea, 140-144; Anghelescu, Vedere, 245-285; Nicolae Manolescu, Despre poezie, Bucureşti, 1987, 214-220; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 168-188; Mircea Martin, Ion Pillat - tradiţionalism şi modernism,
253 Dicţionarul general al literaturii române
Pillat
RL, 1990,13; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 19-36; Ion Vlad, Ion Pillat şi natura formelor literare, TR, 1991, 13; Nicolae Mecu, „Tradiţie" şi „spirit mediteranean", VR, 1991,3; Mircea Martin, Ion Pillat şi „arhetipurile de absenţă", VR, 1991,3; Negoiţescu, Ist. Ut., 1,285-286; Pop, Recapitulări, 79-86; Popa, Estuar, 85-90; Mircea Muthu, Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, 1996,61-66; Dicţ. analitic, 1,110-112, II, 374-376, III, 316-318, 367-370, IV, 117-118,404-406,459-462,510-511; Dicţ. esenţial, 662-665; Sorescu, Lumea, 217-222; Al. Cistelecan, Celălalt Pillat, Bucureşti, 2000; Mircea Popa, Inserţii, Cluj-Napoca, 2003,96-99.	D.Mc.
PILLAT, Monica (8.X.1947, Bucureşti), poetă, prozatoare şi eseistă. Este fiică a Corneliei Pillat (n. Ene Filipeseu) şi a lui Dinu Pillat, critic şi istoric literar, şi nepoata poetului Ion Pillat. Urmează la Bucureşti liceul (1961-1965) şi Facultatea de Limbi Germanice, secţia engleză-română (1965-1970). îmbrăţişează cariera universitară, devenind profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii bucureştene. Este doctor în filologie
(1978), cu teza Modernitatea nuvelei fantastice a lui Edgar Allan Poe, bursieră Fulbright şi visiting professor la Oregon State University, Corvallis, în SUA (1993). A debutat cu versuri în revista „Luceafărul" (1965), iar prima ei carte este romanul Cei 13 şi misterul (1968; Premiul Uniunii Scriitorilor). Colaborează cu studii, articole şi traduceri la „România literară", „Steaua", „Revista de istorie şi teorie literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Secolul 20", „Dilema" ş.a.
Ca poetă, P. dezvăluie în versurile din primul volum, Corăbii (1970), un lirism al stărilor sufleteşti delicat conturate, rostite în formulări de o fermă concizie. Deşi e vorba despre poezii de tinereţe, visarea şi melancolia rămân aici tonalităţi adiacente, tutelar fiind aerul grav şi meditativ. Elanul spre „neţărmurire" se vede contrapunctat de luciditatea unui eu poetic neliniştit, care percepe limitarea insinuată pretutindeni: „De-am fi putut fugi atunci/ Dar cum porneam ne-mpiedicam/ De uleioase frunze lungi/ Şi sub copaci ne prăbuşeam.// Râdea în umbră cineva / Deodată hohotul se sparse/ Tăcerea galbenă creştea/ Prin noi trecură păsări arse." Imaginaţia ecoului (1981) continuă percepţia fabuloasă a lumii şi registrul grav, dar aduce şi o esenţializare a gândirii poetice, care atinge echilibrul între tensiunea spiritului şi vibraţia lirică. Evadând din contingenţă, poeta se concentrează asupra esenţelor, pătrunde într-o lume în care mişcarea e „un dar al neclintirii", întunericul - „insomnia/ Luminii când dispare ora", uitarea -„liniştea memoriei care-şi contemplă dăinuirea", iar „fiinţa e năpădită de nefiinţă." Este intuită ordinea metafizică a lumii, însă întrebările rămân în plan secund, precumpănitoare fiind sugestia unor stări care surprind evanescenţa realului într-o fiinţare imaterială şi mai ales linia fragilă dintre cele două lumi, astfel încât dilema hamletiană devine „a fi şi a nu fi". Prin contemplaţie, deopotrivă afect şi concentrare, existenţa nu mai e limitată în timp, golul pierderilor sufleteşti este compensat de prezenţa permanentă a celui dispărut, iar sincronizarea cu umbra sau cu ecoul face posibilă comunicarea : „Care dintre noi doi e-adevărat? / Căci glasul meu se-aude ca ecoul, / Şi orice gest e-o repetare, / Iar dacă fac un pas, e pasul tău." Emoţia întâlnirii celor două tărâmuri poate fi cuprinsă doar în
cuvinte, scrisul deschide o „uşă interzisă", mijlocind descoperirea unei identităţi esenţiale, perene. Textul are capacitatea de a închide un timp de inalterabilă actualitate, ceea ce o face pe poetă să privească spre scris ca spre un reazem. Este însă un liman bântuit de o ambiguitate funciară, ce apare intens în versurile din Pluralul ca o veghe (1990) şi pe care P. a abordat-o cu un fin simţ al analizei semiotice în volumul Ieşirea din contur (1985). Creaţia prin cuvânt se configurează din frânturi de gânduri ori emoţii, dar este mereu ameninţată de „albul ciudat" al „filelor oprite-n fila/ Acelui ceas când încă scrisul/ Nu şi-a ales un sens aparte", de neputinţa fixării unui sens ultim, ce rămâne mereu inexprimabil. Scrisul e vis („îmi nălucea că scriu"), e starea cea mai propice îngemănării dintre real şi imaterial, iar poetul „transcris de viu pe zidul alb". La rândul lor, eseurile de semiotică se apleacă asupra unor scrieri din literatura română, engleză şi americană, pentru a defini aventura autorului care transpune misterul şi unicitatea fiinţei în imuabilul expresiei literare şi, pe de altă parte, modul în care textul literar îşi depăşeşte în procesul lecturii propria sa determinare şi devine un emiţător continuu de semnificaţii, fără a atinge însă iluzia „operei neţărmurite". Cu eseurile din Cultura ca interior (2001) P. se manifestă din nou ca fin anglist ce evoluează pe arii largi: de la „reverberaţii shakespeariene" la romanticul Samuel Coleridge şi la victorienele surori Bronte ori la moderniştii T.S. Eliot, Virginia Woolf, Malcom Lowry şi până la autori intens traduşi în zilele noastre, precum Angela Carter sau Vladimir Nabokov. în analize care vădesc erudiţie şi rigoare academică, autoarea îşi pune în valoare sensibilitatea poetică, apro-piindu-şi intuitiv operele, ca pe veritabile „roluri de artist". Un întreg capitol despre ambianţa în care s-a format, despre atmosfera din familia Pillat, despre „prietenii moştenite" şi oameni exemplari se defineşte ca o memorialistică de bună calitate, oferind totodată informaţii utile istoricului literar. Se reţin portretul făcut lui Dinu Pillat, din frânturi de amintiri, dar mai ales „prin vitraliul" operei, cât şi analiza poeziei lui Ion Pillat, încercări capabile să restituie trecutul ca prezent: „Ce am spus despre ei contează prea puţin, esenţial este că pe când scriam s-a întâmplat să fiu cu ei, ca niciodată, într-un prezent etern." Autoarea mărturiseşte un mod de a înţelege lucrurile centrat pe „generozitatea creştină" şi „bucuria artei", datorat lui Dinu Pillat, precum şi viziunea potrivit căreia pătrunderea operei de artă conduce la cunoaştere de sine şi modelare sufletească, pe care acesta o moştenise, la rândul său, de la Ion Pillat. Câştigul este enorm, căci arta - spune P. - dă consistenţă lumii chiar şi în vremuri de mare tulburare a istoriei. Carte a unei aventuri lăuntrice, Drumul spre Emaus (2002) este „uitare înapoi", dar şi drum înainte. In „prezentul unui ceas trecut care durează", amintirile se cheamă unele pe altele, pierderile şi regăsirile revin obsedant. Mai întâi imaginea tatălui smuls cu brutalitate de acasă într-o sfântă zi de Buna Vestire, apoi, peste ani, în liniştea mănăstirii Văratec, vestea eliberării din închisoare, care redeşteaptă neantul zilei de după arestare, confirmând că „paroxismul bucuriei, ca şi nefericirea cea mai cruntă sunt deopotrivă de nimicitoare". Primele scrisori
Pindul
Dicţionarul general al literaturii române 254
trimise de Dinu Pillat în libertate, reîntâlnirea în calmul rupt de lume al mănăstirii, contrapunctate de separarea iremediabilă ce avea să vină mult prea curând, sunt evocate cu acuitatea trăirii nedomolite de trecerea vremii. Dar în „urgia separării" se înfiripă presimţirea unui alt fel de a fi împreună, „într-un acasă al ideilor eterne", pentru că „mersul printre cărţi" are puterea să înfrângă abisurile. Din pagini de carte, însemnările tatălui călăuzesc pelerinajul fiicei care, pornită în căutarea părintelui pierdut, se descoperă pe sine. Tatăl este regăsit în scris, în substanţa sufletească proprie amândurora. Profesiunea de credinţă mărturisită în versuri este întărită acum cu sensul experienţei personale. Semnificaţia acestui volum, în care prozele scurte şi poemele se succedă, alternând evocarea cu aerul rarefiat al trăirii poetice, este împlinită de vocaţia sacralităţii ce se înalţă senină, amintind din nou moştenirea paternă a scriitoarei. P. a scris şi literatură pentru copii, a tradus din lirica Elenei Văcărescu şi a Iuliei Hasdeu. De asemenea, a publicat studii despre William Shakespeare în seria Comunicările Hyperion (1994-1998).
SCRIERI: Cei 13 şi misterul, Bucureşti, 1968; Corăbii, Bucureşti, 1970; Corabia timpului, Bucureşti, 1976; Imaginaţia ecoului, Bucureşti, 1981; Modernitatea nuvelei fantastice a lui E. A. Poe, Bucureşti, 1983; Ieşirea din contur, Bucureşti, 1985; Pluralul ca o veghe, Bucureşti, 1990; Sentinţe suspendate, Bucureşti, 1998; Cultura ca interior, Bucureşti, 2001; Drumul spre Emaus, Bucureşti, 2002; Redemption ThroughArt. Studies in Medieval English Literature, New York-Bucureşti, 2003. Ediţii: Dinu Pillat, Tinereţe ciudată. Moartea cotidiană. Jurnalul unui adolescent, pref.edit., Bucureşti, 1984. Traduceri: Elena Văcărescu, Scrieri alese, Bucureşti, 1975; Iulia Hasdeu, Versuri, proză, corespondenţă, Bucureşti, 1976; Rose Tremain, Restauraţia, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Nicolae Săulescu).
Repere bibliografice: Ştefan Aug. Doinaş, Lirica feminină, GL, 1967, 18; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Pe marginea unei pagini de poezie, LCF, 1967,22; Veronica Porumbacu, Surâsul copilăriei şi misterul, GL, 1968, 22; Mihai Ungheanu, „Cei 13 şi misterul", LCF, 1968, 26; Nicolae Manolescu, Literatură pentru copii şi nu prea, CNT, 1968, 28; Valeriu Cristea, „Cei 13 şi misterul", AFT, 1968,33; Gabriel Dimisianu, „Cei 13 şi misterul", LCF, 1972, 45; Constantin, A doua carte, 227-229; Ungheanu, Arhipelag, 220-223; Sorin Titel, Literatură pentru tineret, RL, 1977, 3; Eugen Simion, Fantasticul livresc, LCF, 1977, 4; Ov. S. Crohmălniceanu, Cărţi pline de farmec, cărţi pline de delicii, FLC, 1977,5; Veronica Porumbacu, „Corabia timpului", ST, 1977, 2; Barbu Cioculescu, „Corabia timpului", RL, 1977,23; Ut. rom. cont., I, 747; Ion Cristofor, Poezia Monicăi Pillat, ST, 1982, 1; Barbu Cioculescu, „Imaginaţia ecoului", R, 1982, 6; Steinhardt, Critică, 109-112; Cristea, Modestie, 88-91; Eugen Simion, în laboratorul criticii, RL, 1985,40; Irina Grigorescu, „Ieşirea din contur", LCF, 1985,37; Cândroveanu, Lit. rom., 181-184; Gabriela Omăt, Pluralul într-o stinsă şoaptă, RL, 1990, 38; Dumitru Micu, Profil de poetă, „Viitorul", 1990,38; Grigurcu, Poezie, II, 233-235; Marcel Duţă, O dinastie de scriitori - Ion, Dinu şi Monica Pillat, „Paradox", 1991, 2; Cosma, Romanul, II, 195-196; Barbu Cioculescu, Mitologie cotidiană, RL, 1999,15; Liviu Grăsoiu, Un rol printre miliardele de roluri, VR, 1999,8-9; Dan Stanca, Cultura ca sentiment profund, RMB, 2001,3 540; Ştefan Aug. Doinaş, „Cultura ca interior", „Curentul", 2001, 14; Dicţ. scriit. rom., III, 750-751; Popa, Ist. lit., II, 565-566; Barbu Cioculescu, Monica Pillat - Creaţie şi meditaţie asupra creaţiei, „Columna", 2002, 2; Barbu Cioculescu, Luminile umbrei, „Vremea", 2002, 7; Roxana Racaru, Drum şi regăsire, RL, 2002, 44; Dan Stanca,
Jurnalul unei căutări religioase: „Drumul spre Emaus", RMB, 2002,3 863; Liviu Grăsoiu, O altă faţă a memorialisticii, CL, 2002,12; Alin Croitoru, „Cultura ca interior", OC, 2003, 170; Ileana Marin, Memoria inimii: „Drumul spre Emaus ", TMS, 2003,2.	II.	C.
PINDUL, publicaţie apărută la Bucureşti de la 15 noiembrie 1898 până în 1899. Aflată „sub direcţia unui comitet", revista este condusă efectiv de Nuşi Tulliu, în a cărui locuinţă se va afla redacţia. O serie de numere încep cu articole-apel, în care scriitorii aromâni sunt chemaţi să lucreze asupra graiului aromân, atunci în stadiul de „bună marmură necioplită". Semnează versuri Nuşi Tulliu (şi cu pseudonimul Tullius), Iota (sau Iotta) Naum, Costică Cosmu, iar proză scriu N. I. Mocu, Aristide Tulliu, I. de la Gavana, G. Zverca ş.a. Petru Vulcan dă pagini dintr-o „dramă macedo-română" în trei acte, în timp ce Taki Papleacu traduce o comedie grecească. Se mai publică articole pe teme etice şi politice.	/. D.
PINGUINUL, gazetă de umor şi satiră apărută la Bucureşti, săptămânal, din 28 februarie până în 21 martie 1937. Girant responsabil: Filip Dumitru. Printre colaboratori se numără Geo Bogza (cu reportajul Telefonul public 40. 4. 01 40), Ştefan Roii, Paul Teodorescu, Lascăr Sebastian, C. L. Vâlceanu, Andrei Tudor. Caricaturile lor Victor Brauner şi Jules Perahim imprimă revistei un aer de modernitate, chiar avangardist. M. Pp.
PINTEA, Emil (16.XII.1944, Cluj - 6.1.2004, Cluj-Napoca), poet şi bibliograf. Este fiul Anastasiei Pintea şi al lui Simion Pintea, funcţionari. învaţă la Cluj, unde urmează şcoala primară, Liceul Sportiv (1950-1961) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai", absolvită în 1968. Este angajat bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, unde lucrează până la sfârşitul vieţii. Debutează cu versuri în revista „Luceafărul" (1968), fiind prezent mai târziu în volumul colectiv Alpha 87. Poezie va mai publica abia în anul 2000, când semnează placheta Rare Ploi Rare. Prezent cu articole şi studii de biblioteconomie în revistele „Academica", „Steaua", „Renaşterea", „Minerva" (Bistriţa), „Transylvanian Review", colaborează cu recenzii, traduceri, poezii, proză scurtă la revistele de cultură, mai cu seamă la cele din Transilvania. A fost consultant de specialitate al proiectului arhitectural românesc prezentat la concursul internaţional de la Paris pentru construirea noii Biblioteci din Alexandria (1989). A obţinut Premiul I la Concursul Naţional de poezie şi eseu „Octavian Goga" (1997).
Lirica lui P., puţin bogată şi cuminte, nu intenţionează să depăşească o anume tradiţie ardelenească. Poetul e consecvent în a rima şi a ritma după canoane, iar versul lui se distinge prin acurateţe, prin nuanţele patriotice decente şi prin notaţia peisagistică inspirată. Un Lied sună melodios şi cald, la limita contemplaţiei: „Zilele trec cum frunzele vin,/ anii se duc şi-mpreună devin,/ aripi de fluturi pe mlaştini de cer./ Norii ca insule mici ce se cern." Peste ani, în Rare Ploi Rare, P. se desprinde vag de această formulă, rimând doar când şi când.
255 Dicţionarul general al literaturii române
Pintea
Asemenea stihuri se lasă citite în intimitate, dar nu produc vreun ecou şi nici nu atrag prea mult atenţia criticii. Ca şi pictura, poezia pare să fi fost aici mai mult un exerciţiu de sensibilitate, o demonstraţie pentru sine a capacităţii proprii de creaţie. Partea cea mai rezistentă a activităţii lui P. o constituie însă efortul de cercetare şi bibliografiere a unor importante reviste de cultură. Singur sau în colaborare a avut răbdarea de a întocmi indici de autori şi scrieri pentru publicaţiile „Gândirea" (1921-1944), „Boabe de grâu" (1930-1935), „Blajul" (1934-1936) şi „Steaua" (1949-1974). Totodată este notabilă continuarea lucrării Bibliografia literaturii române, coordonată iniţial de Tudor Vianu, care realizează trecerea în revistă a scrierilor din anii 1961-1965. Fără îndoială, asemenea întreprinderi, lipsite de spectaculozitate, sunt de o mare utilitate pentru cercetarea fenomenului literar românesc.
SCRIERI: „Blajul" (1934-1936), Cluj, 1972; „Steaua" (1949-1974) (în colaborare), I-III, Cluj-Napoca, 1979; „Boabe de grâu" (1930-1935), introd. Melania Pintea, Cluj-Napoca, 1986; Bibliografia literaturii române (în colaborare), I-V, Cluj-Napoca, 1996-2000; „Gândirea" (1921-1944), Cluj-Napoca, 1998; Rare Ploi Rare, Cluj-Napoca, 2000. Antologii, ediţii: „Gândirea". Antologie literară, Cluj-Napoca, 1992; Radu Dragnea, Supunerea la tradiţie, pref. Mircea Popa, Cluj-Napoca, 1998.
Repere bibliografice: Z. Ornea, Literatura „Gândirii", RL, 1992, 22; Nae Antonescu, Antologia „Gândirea", ST, 1992, 5-6; Mircea Muthu, „«Gândirea». Antologie literară", APF, 1992,11; Adrian Popescu, Emil Pintea 50, ST, 1995,1-2; Zaciu, Departe, 29-32; Nae Antonescu, Un valoros indice bibliografic, ST, 1999, 3-4; Adrian Popescu, Fluenţa discursului, ST, 2000,9-10.	V. T.
PINTEA, loan (26.X.1961, Runcu Salvei, j. Bistriţa-Năsăud), poet şi eseist. Este fiul Floarei (n. Dâncu) şi al lui Anchidim Pintea, ţărani. Urmează liceul la Beclean (1975-1980) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă, secţia teologie pastorală, la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1990-1994). Profesează, succesiv, ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Bistriţa (1984-1990), director la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Valorificarea Creaţiei Populare Bistriţa-Năsăud, iar din 2002 ca şef de serviciu la Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. Se numără printre cei care iniţiază la Bistriţa Saloanele „Liviu Rebreanu". Cofondator al publicaţiei „Deisis" (Miinchen) (editată de Mitropolia Ortodoxă din Germania), al cărei redactor-şef este în 1995-1996, îndeplineşte funcţia de redactor-şef la „Renaşterea", revista Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului (din 1993), şi la periodicul bistriţean „Mişcarea literară" (2003). A fost deputat în Parlamentul României (1996-2000) şi consilier cultural al arhiepiscopului Bartolomeu Anania, apoi preot paroh în satul Chintelnic, judeţul Bistriţa-Năsăud. Debutează în 1975, la „Limbă şi literatură română" (seria pentru elevi), şi editorial în volumul colectiv de versuri Alpha '85. Cea dintâi carte, Frigul şi frica, îi apare în 1992. Colaborează la „Luceafărul", „Astra", „Minerva", „Viaţa românească", „Interval", „Arca", „Cadran", „Convorbiri literare", „Tribuna", „Vatra", „Steaua", „Euphorion" ş.a.
Circumstanţa că P. a ucenicit în preajma lui N. Steinhardt
-	etapă al cărei rod direct a fost apariţia cărţii de convorbiri
Primejdia mărturisirii (1993) - şi că a devenit el însuşi preot motivează deschiderea înspre fundamentele mistice ale imaginarului poetic. Dar terminologia şi aluziile la mitosul biblic propun un lirism ce stimulează reflecţia, iar nu scriitura profetică. Desfăşurarea alegorică a versurilor, nutrită de parabole biblice, nu este o simplă transpunere plasticizată a unor episoade evanghelice, ci mai curând o asumare a spiritului acestora. Uşurinţa de a utiliza „materialul" biblic şi recuzita din domeniu îl face pe autorul volumului Grădina lui Ion (2000) să proiecteze imagini sacrosancte peste o realitate comună şi să evite turnurile livreşti ori abordarea „partizană". Aşa se explică apariţia tensiunii lirice la limita dintre carnal şi spiritual, dintre păcat şi mântuire, dintre tăgadă şi ispăşire, în timp ce viziunea (i)luminată are loc sub semnul crucificării şi al resuscitării promise, însoţite de numeroasele semnificaţii pe care acestea le implică. P. este sensibil la reflexele celeste cu puteri de regenerare asupra lumii, aflată în vreme de criză milenaristă şi orientată chiasmatic spre orizontalitatea pământească. Se regăsesc la P. motive cristice fundamentale: iubirea pentru aproape şi identificarea cu acesta, comunicarea ce tinde să devină comuniune, sacrificiul necesar producerii iluminării, inclusiv al aceleia poetice. El este pătruns de posibilitatea salvării fiinţei omeneşti prin puterea credinţei izbăvitoare, promisa răsplată finală revenind doar celor drepţi şi răbdători. Cu sufletul iluminat de iubirea divină, poetul ocoleşte „vămile pustiei", nu crede în singurătatea îndoliată de pe via dolorosa sau în zodia destrămării, iar privirea nu i se înceţoşează de umbra păcatului. Tonalitatea versurilor ocoleşte dojana, ba mai mult, nu degajă asprime „ioanică". Figura „preabunului loan", cel ce vorbeşte de Apocalipsă „deasupra cârdului de gâşte plutind", iar apoi „se sfâşie în pustie", după ce şi-a îndemnat semenii să nu ia în deşert numele Domnului, domină ciclurile din Frigul şi frica. Poemele afirmă nădejdea creştină, susţinută de „bucuria întrebării", care caută să descifreze secretul pietăţii şi al fervorii create în jurul divinităţii, iubirea şi ardoarea în a celebra „mormântul gol". Autorul „amalgamului entuziast" prezent în culegerea Admiraţii ortodoxe (2003) ştie că metafizica poetică echilibrată duce mult mai direct spre întâlnirea cu divinul decât versurile ce repetă canoane teologale sau dau frâu liber fantasmelor lirice sanctoide. Poemele glisează înspre exerciţiul spiritual, intră treptat într-un ritm de evlavie şi exultă prezenţa harului pogorât peste lume. Confesiunea, mereu însoţită de candoare, sugerează truda căutării cucernice şi transcrie satisfacţia iluminării interioare, căci P. crede că ordinea divină asigură o mai lesnicioasă apropiere de bucuriile umile ale vieţii.
SCRIERI: Frigul şi frica, Cluj-Napoca, 1992; însoţiri în Turnul Babei, Craiova, 1996; Mormântul gol, Cluj-Napoca, 1999; Grădina lui Ion, pref. Adrian Popescu, Bistriţa, 2000; Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu loan Pintea, Bistriţa, 2002; Admiraţii ortodoxe, postfaţă Dan C. Mihăilescu, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu loan Pintea, Cluj-Napoca, 1993, Dăruind vei dobândi, Cluj-Napoca, 1994, Călătoria unui fiu risipitor, Bucureşti, 1995, Ispita lecturii, introd. edit., Cluj-Napoca, 2000, Eu însumi şi alţi câţiva, Cluj-Napoca, 2001, Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală", I—II, Iaşi, 2001-2002 (în colaborare cu Radu Săplăcan), Eseu romanţat
Pintescu
Dicţionarul general al literaturii române 256
asupra neizbânzii, Iaşi, 2003; Cartea de la Runc, Bistriţa, 2002 (în colaborare cu Gheorghe Pop şi Ionel Tompa); Radu Săplăcan, Exerciţii de balistică, Cluj-Napoca, 2003 (în colaborare cu Sorin Gârjan).
Repere bibliografice: Steinhardt, Monologul, 251-255; Laurenţiu Ulici, Debuturi, RMB, 1992, 804; George Vulturescu, „Frigul şi frica", PSS, 1992,10-11; Eugen Simion, N. Steinhardt mărturisitorul, L, 1993, 34; Al. Cistelecan, Expresionisme cu aghiasmă, „Euphorion", 1993, 1; Adrian Popescu, Alegoria reînviată, ST, 1993, 2; Mircea A. Diaconu, Poeţi ardeleni, CL, 1999, 9; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 57-59; Dan Ciachir, Cronica ortodoxă, îngr. Mircea Platon, Iaşi, 2001, 111-119; Mircea Platon, Fără îndoială, Iaşi, 2001, 98-101; Olimpiu Nuşfelean, Dialogul ca izbândă, CL, 2002,7.	V.S.
boeme, Cluj-Napoca, 2001. Traduceri: Poezie sovietică modernă şi contemporană, pref. trad., Cluj-Napoca, 1988; Boris Pastemak, Sora mea, viaţa, Timişoara, 1998, Se topeşte zăpada, Timişoara, 1998; Anna Ahmatova, Anno Domini, Timişoara, 1998; Pierre Paris, Casa umbrelor, Satu Mare, 2001 (în colaborare cu Claudia Pintescu).
Repere bibliografice: Gheorghe Glodeanu, „Colocviile vântului", TR, 1985,16; Mihaela Ursa, „Jocul dragostei şi al hazardului", ST, 1994,10-11; Mariana Filimon, Un univers paralel, CNP, 1998,6-7; Adrian Popescu, „Poeta artifex", ST, 1999, 8-9; Virgil Mihaiu, „Cârlige de cuvinte", ST,
2000,11-12; Vulturescu, Cultură, 167-173; Lefter, Scriit. rom. '80-90,
III,	59-61; Petraş, Panorama, 517-518; Mircea A. Diaconu, Poeţi ai Sătmarului, CL, 2002,5.	Ct.	C.
PINTESCU, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Gorşcovoz; 5.II.1947, Zalău), poet, eseist şi traducător. Este fiul Salustiei (n. Şerban) şi al lui Alexandru Gorşcovoz, şef de gară. După ce termină liceul la Baia Mare (1964), urmează Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1964-1971). Se înscrie în Baroul din Satu Mare, practicând avocatura. între timp va absolvi, în sistemul învăţământului fără frecvenţă, şi Facultatea de Filosofie a Universităţii clujene (1977). Ca student, frecventează cenaclurile revistelor „Tribuna" şi „Echinox" şi debutează în 1967, la „Amfiteatru". Mai colaborează la „Steaua", „Familia", „Transilvania", „Contemporanul", „Flacăra" ş.a. Semnează şi Alexandru Olar, Al. Olar-Varnali, Horia Algor. Numărându-se printre protagoniştii grupului format în jurul revistei „Poesis" din Satu Mare, este şi membru al Fundaţiei „N. Steinhardt" de la Rohia, preşedinte al Filialei Satu Mare a organizaţiei Lions Club International, patron asociat al Editurii Decalog din Satu Mare. Figurează cu versuri în antologiile Popas printre poeţii tineri (Cluj-Napoca, 1974) şi Caietul debutanţilor pe anul 1978 (Bucureşti, 1979).
în prima lui carte, Literatură şi eveniment (1983), P. adună eseuri privind literatura rusă şi sovietică, semnate de-a lungul anilor în presă. Sunt aici pagini care pun în ecuaţie istoria şi literatura, discutând modul în care marile evenimente se răsfrâng în scrierile literare. Două plachete, Colocviile vântului (1985) şi Euthanasia (1991), îl definesc pe P. ca pe un poet aflat în căutarea personalităţii. Versul se situează pe linia tradiţională şi ca prozodie, şi tematic. Ulterior poezia accede la un anume rafinament al ideii, dar adesea rămâne insuficient elaborată liric, jocul unor sonorităţi verbale ajungând la graniţa calamburului, ceea ce ar reprezenta, totuşi, numai o performanţă facilă. Antologia Poezie sovietică modernă şi contemporană (1988) propune o selecţie în care predomină autorii din generaţiile mai tinere şi oferă versiuni româneşti fidele originalului, echivalând fericit atât incisivitatea verbului unora, cât şi metaforismul frapant al altora.
SCRIERI: Literatură şi eveniment, Cluj-Napoca, 1983; Colocviile vântului, Bucureşti, 1985; Euthanasia, Satu Mare, 1991; Jocul dragostei şi al hazardului, 1994; Recife, Satu Mare, 1996; Prospero şi „teatrul sărac", Cluj-Napoca, 1997; Radiografia zăpezii, Satu Mare, 1997; Rusia între „dezgheţ" şi „ transparenţă", Cluj-Napoca, 1997; Poeta artifex, tr. Miruna Pintescu, Timişoara, 1998; Hibernia, pref. Ion Pop, Bucureşti, 1999; Enclave, postfaţă Gheorghe Glodeanu, Botoşani, 2000; Ordalia. Alte
PIPPIDI, Dionisie M. (17.XII.1905, Craiova - 10.VII.1993, Bucureşti), clasicist. Este fiul Lemoniei (n. Argyroudis) şi al lui Mihai Pippidi, comerciant. Face studii universitare de drept şi litere la Bucureşti, specializându-se apoi la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris şi la Accademia di Romania din Roma. îi sunt mentori D. Evolceanu în ţară, Jules Marouzeau şi Jerome Carcopino în Franţa, Augusto Rostagni în Italia. îşi începe cariera universitară în 1933, ca asistent la Iaşi, devenind profesor în 1945. A funcţionat şi la Muzeul Naţional de Antichităţi, la Institutul de Arheologie, unde asigură funcţia de director între 1971 şi 1982. Este doctor al Universităţii din Bucureşti (1932) cu teza Tacite et Tibere. Une contribution ă l'etude du portrait dans Vhistoriographie latine, publicată în acelaşi an, iar mai târziu doctor honoris causa al universităţilor din Lyon şi Geneva, membru corespondent (1963) şi titular (1990), preşedinte al Secţiei de istorie şi arheologie a Academiei Române, membru al Institutului Arheologic German şi al Institutului Arheologic Austriac, membru corespondent, apoi asociat, al Institutului Franţei (Academie des Inscriptions et Belles-Lettres), membru corespondent al Academiei Britanice, precum şi preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice. A debutat cu studiul „Occentare sive carmen condere". Contribuţie juridică la lămurirea unei probleme de istorie literară, publicat în „Orpheus" (1928). Colaborează la „Revista clasică", „Studii clasice", „Revista Fundaţiilor Regale", „Studii literare" ş.a.
P. este autorul a numeroase studii de istorie şi cultură antică, apărute în ţară şi în străinătate: Recherches sur le culte imperial (1939), Autour de Tibere (1944), Contribuţii la istoria veche a României (1958), lucrare mult amplificată în ediţia din 1967, Studii de istoria religiilor antice (1969); I Greci nel Basso Danubio dall' etâ arcaica alia conquista romana (1971), Scythica Minora. Recherches sur Ies colonies grecques du litoral roumain de la Mer Noire (1975), Parerga. Ecrits dephilologie, d'epigraphie et d'histoire ancienne (1984), Studii de istorie şi epigrafe (1988). A coordonat şi Dicţionar de istorie veche a României (1976). Pasiunea arheologică pentru reconstituirea lumii vechi, cu specială preocupare pentru coloniile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Pontului Euxin, nu lasă deoparte nici un domeniu al cunoaşterii, inclusiv mărturiile filologice, literare şi de istorie a religiilor, pe care le supune unor comentarii erudite, atent mereu la respectarea „documentului", indiferent de natura sa, şi la
257 Dicţionarul general al literaturii române
Piru
valorificarea lui. Aceste studii şi eseuri, tot atâtea incursiuni în istoria culturii antice, din care nu lipsesc surprizele nici pentru literat şi unde se simte exemplul lui Vasile Pârvan, prilejuiesc o lectură incitantă şi ca dialectică a ideilor, susţinută deseori de un verb incisiv, polemic. în plan strict filologic, clasicistul P. a dat o traducere a Poeticii lui Aristotel (1940), cu comentarii şi întregiri bibliografice la reeditarea din 1965, constituind un model de exegeză atât prin pertinentele note pe marginea textului, pe care aproape îl dublează, cât şi prin excursurile referitoare la principalele probleme ridicate de acesta - teoria despre comedie şi concepţia despre istorie a Stagiritului -, precum şi despre natura inspiraţiei la Aristotel şi Horaţiu. Ca traducător, a publicat Fragmentele eleaţilor, cu texte din Xenofon, Parmenide, Zenon şi Melissos (1947), incluse ulterior, ne varietur, în Filosofia greacă până la Platon (1,2,1979), lucrare de referinţă în domeniu, coordonată de Ion Banu şi Adelina Piatkowski. Tot cu texte din autori preplatonici a contribuit, în antologia Arte poetice. Antichitatea (1970), însoţind-o de un studiu introductiv şi comentarii ce îi aparţin şi unde adună, în tălmăcirea unor nume prestigioase (Constantin Balmuş, Constantin Noica, Gheorghe Guţu, Mihail Nasta, Ionel Marinescu), cele mai importante opere poetologice ale lumii vechi, unele transpuse pentru prima oară în româneşte. Acelaşi interes l-a arătat P. şi în culegerea Proză istorică greacă (1970), în care pune în valoare, de asemenea în transpunerea unor reputaţi clasicişti (Virgil Popescu, Petru Creţia, Mihail Nasta, Florea Fugariu, Radu Alexandrescu), scrieri din tezaurul istoriografie elin (Hecataios Milesianul, Herodot, Tucidide, Xenofon, Polibiu, Plutarh, Arrian). Volumul Variaţii pe teme clasice (1988) reuneşte studii publicate anterior despre poemele homerice Iliada şi Odiseea şi locul lor în epica greacă, lirica arhaică elină, drama attică, de la originea tragediei până la marii reprezentanţi clasici, un eseu despre istoriografia la greci, insolita comparaţie între Aristotel şi abatele Bremond cu privire la „purificarea" tragică. O componentă importantă a activităţii lui P. o formează critica poetologică, domeniu care îl situează printre cei mai de seamă exegeţi români clasicişti. In Formarea ideilor literare în Antichitate (1944), studiu pe care îl actualizează în 1972 după ultimele cercetări mondiale, savantul face o expunere a celor trei perioade distincte în evoluţia poeticii antice: clasică, elenistică şi greco-romană. Pentru perioada clasică analizează idei şi concepte prezente la presocratici şi la Platon şi Aristotel, referitoare la categoria frumosului, natura operei de artă, funcţia civilizatoare şi educativă a poeziei, misiunea socială a poetului, inspiraţie şi caracterul ei iraţional, starea de „entuziasm" a creatorului şi „nebunia" divină ce îl conduce în actul creaţiei, mimesis, comedia veche şi tehnica dramatică, despre catharsis şi funcţia sa, ilustrată în tragedie, scopul ultim al poeziei fiind, la Aristotel, desfătarea intelectuală. Teoreticienii epocii elenistice (Filodem din Gadara, Neoptolemos din Parion, Ariston din Chios, Erathostene din Alexandria) se preocupau mai cu seamă de chestiuni tehnice, bunăoară de alegerea subiectului, de formă şi expresivitate artistică, precum şi de personalitatea creatorului. Perioada greco-romană este reprezentată de Horaţiu (îndatorat în Arta
poetică lui Neoptolemos din Parion), Dionys din Halicarnas, partizan al şcolii attice şi propagator influent al clasicismului în curs de constituire, şi de autorul tratatului Despre sublim, pe care P. îl consideră „fără rival în Antichitate şi unul din marii critici ai tuturor timpurilor". în ansamblu, scrierile lui P. demonstrează vocaţia sa enciclopedică spre completitudine, aspiraţia umanistă şi universalistă de îmbrăţişare a unor domenii înrudite, în vederea reconfigurării unei imagini - pe cât posibil - vaste asupra spiritualităţii lumii antice.
SCRIERI: Tacite et Tibere. Une contribution â l'etude du portrait dans Vhistoriographie latine, Bucureşti, 1932; Recherches sur le culte imperial, Paris-Bucureşti, 1939; Formarea ideilor literare în Antichitate, Bucureşti, 1944; ed. 2, Bucureşti, 1972; Autour de Tibere, Bucureşti, 1944; Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1958; ed. Bucureşti, 1967; Epigraphische Beitrăge zur Geschichte Histrias in hellenistischer ună romischer Zeit, Berlin, 1962; Studii de istoria religiilor antice, Bucureşti, 1969; I Greci nel Basso Danubio dalV etă arcaica alia conquista romana, tr. Gabriella Bordenache, Milano, 1971; Scythica Minora. Recherches sur Ies colonies grecques du litoral roumain de la Mer Noire, Bucureşti-Amsterdam, 1975; Variaţii pe teme clasice, Bucureşti, 1981; Parerga. Ecrits de philologie, d'epigraphie et d'histoire ancienne, Bucureşti-Paris, 1984; Studii de istorie şi epigrafie, Bucureşti, 1988. Antologii: Arte poetice. Antichitatea, îngr. şi introd edit., Bucureşti, 1970; Proză istorică greacă, îngr. şi introd. edit., Bucureşti, 1970. Traduceri: Aristotel, Poetica, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1940; ed. 2, Bucureşti, 1965; Fragmentele eleaţilor, îngr. trad., Bucureşti, 1947, reed. în Filosofia greacă până la Platon, 1,2, îngr. şi coordonare în colaborare cu Ion Banu, Bucureşti, 1979; M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, pref. trad., Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Liliana Pippidi).
Repere bibliografice: Ion Biberi, Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1968,48-62; Nicolae Manolescu, Studii clasice, RL, 1981,47; Ion Ianoşi, Idealul clasic, CNT, 1981, 45; Grigurcu, între critici, 112-115; Petre Alexandrescu, La moartea profesorului D. M. Pippidi, „22", 1993, 29; Rusu, Membrii Academiei, 414; Dicţ,. scriit. rom., III, 751-752. G.Dn.
PIRU, Alexandru (22.VIII.1917, Mărgineni, j. Bacău -6.XI.1993, Bucureşti), critic şi istoric literar. Familia ar avea o ascendenţă aromână. P. urmează şcoala primară în comuna natală, iar cursurile secundare la Liceul „Principele Ferdinand" din Bacău, secţia reală (1928-1936). Devine student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, unde are profesori, între alţii, pe G. Călinescu, Iorgu Iordan, Dan Bădărău, fiind licenţiat în filologie modernă (1940). Urmează şi Şcoala Normală Superioară, pe care o termină în 1941. îşi susţine examenul de capacitate în învăţământul secundar la Bucureşti (1942) şi este clasat primul pe ţară (în comisie: Al. Rosetti şi D. Popovici), alegându-şi ca disciplină secundară limba franceză. Predă la Liceul Naţional din Iaşi (1943-1944), apoi la Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare din Bucureşti (1944-1947). Este numit asistent la Catedra de literatură română modernă a lui G. Călinescu de la Facultatea de Litere din Bucureşti la 1 ianuarie 1946. în iunie 1947 trece examenul de doctorat cu teza Opera lui G. Ibrăileanu, luat cu menţiunea magna cum laude, conducător ştiinţific fiind
G.	Călinescu. Va fi scos din învăţământul universitar odată cu acesta, la 1 octombrie 1949, din motive politice. Timp de şapte
Piru
Dicţionarul general al literaturii române 258
ani lucrează sporadic ca topometru, strungar, paznic, salvamarist. Copiază de mână, la solicitarea lui G. Călinescu, ediţia a doua a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, pe care tot el o va reedita în 1982. Nu a făcut niciodată caz de persecuţiile şi privaţiunile la care a fost supus. Solicitat în mai multe rânduri să vorbească despre eliminarea lui G. Călinescu şi a asistenţilor săi de la Universitatea din Bucureşti, a publicat în „Caiete critice" (1993) un articol documentat şi obiectiv, fără a se referi, nici de data aceasta, la destinul său, cu o discreţie şi o mândrie pe care puţini le-au înţeles şi le-au apreciat. Este reintegrat, în 1956, ca asistent, iar din 1966 ca profesor prin concurs, la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi la Universitatea din Craiova, unde va fi şi decan din 1969 până în 1974, asigurând până în 1976, ca redactor-şef, şi conducerea revistei „Ramuri". Continua, în amfiteatru, vechiul stil maiorescian al prelegerii magistrale. Avea, totuşi, o cordialitate remarcabilă în relaţiile cu studenţii şi la examene dădea întotdeauna note mari. Era ceea ce se cheamă un om bun, în ciuda atitudinilor lui războinice din presa literară. Trăia, în ultimii ani, într-un cerc restrâns de prieteni. Dorea să păstreze legăturile cu învăţământul filologic, dar, în două rânduri, Senatul Universităţii din Bucureşti i-a respins după
1990	cererea de a rămâne profesor consultant. O injustiţie enormă, de neiertat. Cei care îl dăduseră afară în 1949 şi îi luaseră locul la catedră îl împiedicau acum să mai aibă contact cu studenţii. A fost căsătorit cu Elena Piru.
P. a debutat în „Jurnalul literar" (1939) cu recenzii critice, după ce publicase versuri, ca student, în ziarele ieşene. Este semnalat în 1941 de G. Călinescu în Istoria literaturii române.... Colaborator permanent la „Naţiunea", s-a format spiritualiceşte în cercul lui G. Călinescu. Fiziologia criticii şi Istoria literaturii franceze de Albert Thibaudet şi De la Baudelaire la suprarealism de Marcel Raymond i-au fost, la începuturile critice, cărţile de căpătâi. Intre 1946, când scoate la Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă prima carte, Viaţa lui G. Tbrâileanu, şi 1959, când apare Opera lui G. Ibrăileanu, adică treisprezece ani, nu a publicat nimic. Ulterior va avea o activitate bogată. După exemplul lui N. Iorga şi G. Călinescu, acoperă spaţiul întregii literaturi române. A început cu articole despre autorii contemporani, strânse în volumul Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 (1968), a trecut la studii monografice, aplicând, iarăşi, îndemnul lui G. Călinescu, potrivit căruia un critic tânăr trebuie să îşi încerce forţele în spaţiul clasic. în 1961 publică Literatura română veche, urmată în 1964 de Literatura română premodernă, iar în 1981 scoate Istoria literaturii române de la început până azi. Critic total, istoric literar erudit, P. este mefient faţă de noile metode, considerând că „nu metodele fac critici, ci invers". Viaţa lui G. Ibrăileanu este o biografie în stil pozitivist, cu încercarea, totuşi, de a face portretul intelectual şi psihologic al unui om reputat, până atunci, prin ascetismul şi obsesiile lui profesionale. Pentru P. Ibrăileanu este un creator complex, tulburat, ca Titu Maiorescu, de drame interioare, inclusiv acelea de ordin sentimental, un spirit superior tinzând spre contemplaţie, în fine, un moralist strălucit. Când investighează opera, criticul merge dincolo de text, caută filiaţia ideilor şi metamorfozele spiritului care le pune în mişcare. Temperează legenda şi dă, prin analiză, o imagine verosimilă a lui Ibrăileanu: un critic prob, fin cititor de literatură, informat, chiar erudit, cu mari posibilităţi de disociere în sfera ideilor. în analiza critică şi în descrierea operei, P. foloseşte un stil exact, concentrat, de o simplitate de bun-gust, însoţit de o ironie cordială. Romanul Adela este văzut ca o „patetică elegie a dragostei nesatisfăcute", o operă superior analitică („cel mai bun roman românesc de analiză"), o elegie (formula este fericită) „de o mare vibraţie lirică, în tonuri wertheriene mai potolite, străbătute de un inefabil regret, în stilul elegiac al lui Anghel". Studiul despre Ibrăileanu este, în totalitate (Viaţa... şi Opera...), o operă solidă, cea mai importantă ce s-a scris despre criticul ieşean. Nu i s-ar putea reproşa decât uşoara tendinţă de a minimaliza, prin comparaţie, pe E. Lovinescu, adversarul bucureştean al lui G. Ibrăileanu. în acelaşi stil sunt scrise şi monografiile despre Costache Negruzzi, Liviu Rebreanu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, cu observaţii foarte fine despre ultimii doi şi cu ipoteze critice noi faţă de G. Călinescu, şi celelalte studii cuprinse în Varia (I—II, 1972-1973), Reflexe şi interferenţe (1974), Permanenţe româneşti (1978), Valori clasice (1978) ş.a. P. şi-a fixat
259 Dicţionarul general al literaturii romane
Piru
un mod de a citi operele clasice, care corespunde unui mod de a gândi literatura. Face întâi o descriere a operei şi o diagramă a ideilor, pune apoi omul într-o categorie morală (răzbate aici ceva din pasiunea lui G. Ibrăileanu pentru temperamentul ce stă în spatele ideilor), nu omite biografia, evitând, totuşi, erorile criticii biografice. Arma lui de preţ este maliţia. Când faptele o cer, el ştie să o folosească în chip admirabil, ceea ce face suportabilă, la lectură, reconstituirea faptelor exterioare operei. Literatura română veche şi Literatura română premodernă, reunite în 1970, reexaminează literatura română de la Filotei, Nicodim şi Grigore Ţamblac până la Iancu Văcărescu şi Barbu Paris Mumuleanu. Pentru faza veche (până la 1780) împarte literatura pe secole, pentru epoca de tranziţie (1780-1830), când fenomenele culturale se diversifică, istoricul literar grupează autorii şi scrierile după apartenenţa lor la o comunitate ideologică şi socială (Şcoala Ardeleană) sau după genul literar (Poezia clasică lirică, Un pamfletar). Nu pune preţ pe periodizare, considerând că altceva este esenţial în valorizarea literaturii vechi: concentrarea informaţiilor şi calitatea lecturii. Lecţia lui G. Călinescu din Principii de estetică (istoria literară ca ştiinţă epică) este urmată cu fidelitate în liniile ei generale şi adaptată unui spirit critic original. P. are un pronunţat simţ epic: vede uşor detaliul biografic înveselitor şi dă mai totdeauna citatul care trebuie. O privire sistematică asupra întregii literaturi române se află în Istoria literaturii române de la început până azi, după modelul lui G. Călinescu (compendiul din 1945) şi E. Lovinescu (Istoria literaturii române contemporane, 1937). Rostul lucrării este să vizioneze critic o materie imensă şi variată şi să stabilească o justă scară de valori. întreprindere totdeauna riscantă, prilej de mari nemulţumiri. Nu a scăpat de ele nici P. El împarte literatura pe epoci mari de creaţie (epoca veche, epoca de tranziţie, perioada modernă, epoca marilor clasici), iar când într-o epocă sunt mai multe direcţii clasifică autorii şi scrierile în funcţie de stilul estetic general. Revine, astfel, la criteriul lui G. Ibrăileanu, dar se desparte de criticul de la „Viaţa românească" prin introducerea factorului estetic în compartimentarea epocii. E mai aproape de G. Călinescu în clasificarea literaturii din secolul al XX-lea decât de E. Lovinescu, care împărţea operele în funcţie de genurile de creaţie şi, în interiorul genului, de ideologia literară. G. Călinescu trece direct de la epoca veche la „clasicii întârziaţi" (Văcăreştii, Costache Conachi, Ion Budai-Deleanu) şi, de aici, la romantici (Vasile Cârlova, I. Heliade-Rădulescu), la „mesianicii pozitivi" (Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu), la „întemeierea prozei" (Costache Negruzzi), „romanticii macabri" (Bolin-tineanu) şi la „patrioţi şi unionişti", prezentând, într-un capitol special pe Vasile Alecsandri. P. introduce o epocă de tranziţie (1780-1829) şi, desfiinţând toate compartimentele propuse de G. Călinescu, pune literatura română de la 1830 la 1862 sub semnul competiţiei dintre clasicism şi romantism. Acolo unde G. Călinescu descoperă „micul romantism" (Barbu Dela-vrancea, I. Al. Brătescu-Voineşti), discipolul său află o pendulare între clasicism şi naturalism, asociind la această tendinţă şi pe Duiliu Zamfirescu. C. Dobrogeanu-Gherea deschide capitolul „naturaliştilor umanitari", iar St. O Iosif anunţă
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, loviţ Popescu şi Alexandru Piru
„revirimentul romantismului", altă formulă pentru a numi pe sămănătorişti. Autorul evită terminologia lui E. Lovinescu (sămănătorism, poporanism, tradiţionalism), cum o evitase şi G. Călinescu, introducând titluri noi. Poporaniştii sunt cuprinşi în capitolul Realismul democratic (G. Călinescu îi spunea „tendinţa naţională"), moderniştii capătă o calificaţie nouă: „sincronism şi diferenţiere", iar tradiţionaliştii, ortodoxiştii (grupaţi în două încăperi ale spiritului liric de G. Călinescu) ilustrează în istoria lui P. „tendinţa de resuscitare a spiritului etnic". E. Lovinescu găsea şi alte diviziuni (poezia de fantezie, poezia de „concepţie", poezia descriptivă, realistă etc.). P. desfiinţează asemenea frontiere şi reorganizează teritoriul literaturii moderne pe spaţii mai întinse. Poezia, proza, critica, dramaturgia merg împreună sub acelaşi steag estetic şi cu participarea mai multor promoţii de autori (criteriul generaţiei rămâne secundar). Mai e de spus că în noua istorie ermeticii sunt despărţiţi de dadaişti şi de suprarealişti (ei convieţuiau în istoria lui G. Călinescu) şi primesc acum o altă denumire: „de la parnasianism la manierism", ceea ce pare corect şi oportun, în fine, se introduce un punct de marcaj nou, anul 1930 (Orientări noi după 1930), considerându-se că atunci se afirmă o generaţie nouă de scriitori şi, inevitabil, un nou stil de a gândi literatura. Emil Botta, G. Călinescu, Mircea Eliade sunt incluşi în această categorie. Literatura română actuală începe, după P., în 1948 cu Marin Preda. Istoricul literar nu mai descoperă aici stiluri, tendinţe estetice, ia scriitorii importanţi pe rând şi îi defineşte prin datele esenţiale ale operei, într-un spaţiu ce variază de la şase-şapte pagini (Marin Preda) la o jumătate de rând, atât cât necesită simpla transcriere a unui nume. Maniera lui de a prezenta este aceea cunoscută din cărţile anterioare: stil decis, autoritar, fără figuraţie, care nu admite controversa, dar o provoacă în chip invariabil. Stilul critic este adecvat materiei sintetizate şi câteva mari capitole sunt remarcabile. Tot ce scrie P. despre epoca veche, despre literatura de tranziţie sau despre marii clasici se citeşte cu interes şi plăcere. El „rezumă", cum zic cei care îl contestă, dar cu inteligenţă şi cu o ironie ce
Piru
Dicţionarul general al literaturii române 260
fac din rezumat o pagină critică delectabilă şi edificatoare. Lectura criticului depinde de un anumit mod de a înţelege literatura, nu vechi, tradiţionalist, ci legat de principiile unei critici estetice generale. Acelea pe care le folosea, în fond, şi G. Călinescu şi, după el, le-au folosit şi criticii din a patra generaţie postmaioresciană. Unele aspecte se pot discuta. Poate fi apropiat Dimitrie Bolintineanu de Gerard de Nerval? Sunt „ hilariante" amintirile colonelului Locusteanu? Camil Petrescu le considera sublime, iar G. Călinescu le apropia (păstrând proporţiile) de memoriile lui Saint-Simon. A fost „impus" Victor Eftimiu de cenaclul Sburătorul? Eftimiu devenise un nume de circulaţie înainte de apariţia cenaclului condus de E. Lovinescu. Acesta a fost, e drept, un critic de primă oră al fecundului dramaturg. P. scrie un capitol frumos despre G. Ibrăileanu, relevând aspectele esenţiale ale operei. Nu face însă acelaşi lucru cu E. Lovinescu. Semnalează cu satisfacţie „injustiţiile", erorile criticului (între ele, aceea etern citată despre Camil Baltazar) şi îi minimalizează monografia despre Titu Maiorescu. Nu se poate susţine că talentul lui E. Lovinescu se reduce în Memorii la faptul că este „capabil [...] de a nara cu haz anecdote auzite sau trăite". înainte de toate, E. Lovinescu este în Memorii un moralist de prim ordin. Procedeul de a scoate la lumină injustiţiile critice nu mai funcţionează însă în capitolele rezervate lui G. Călinescu sau
lui G. Ibrăileanu. Nicolae Labiş este expediat în câteva fraze şi, la urmă, se strecoară îndoiala asupra autenticităţii versurilor din Lupta cu inerţia. Cezar Baltag, poet emblematic, concep-tualizant, nu a ieşit „din mantaua lui Nicolae Labiş", cum zice P., ci din alte modele. Bine scrise, cu observaţii fine, sunt capitolele despre poezia lui Nichita Stănescu şi Leonid Dimov, favorabil e şi acela despre Marin Sorescu. Criticul elogiază proza lui Fănuş Neagu şi are îndreptăţirea să o facă, dar este reticent cu Ştefan Bănulescu, iarăşi nejustificat, deoarece Bănulescu este, în genul prozei mitice, unul dintre scriitorii contemporani cei mai dotaţi. Ar fi fost oportună o mai mare importanţă acordată prozei lui Augustin Buzura. în fine, la critică, sunt introduse câteva nume noi şi este înregistrată prezenţa în câmpul eseisticii filosofice a lui Constantin Noica. P. continuă să rămână reticent faţă de Valeriu Cristea, unul dintre cei mai importanţi critici români de după război. Penetrante, în schimb, sunt capitolele despre Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Nicolae Breban, AL Ivasiuc, Dumitru Radu Popescu. După exemplul lui G. Ibrăileanu, E. Lovinescu şi G. Călinescu, P. a făcut şi literatură de ficţiune. Cearta (1969) este un roman despre psihologia cuplului, văzută în sensul lui Andre Gide. Bărbatul caută în dragoste unicitatea, absolutul, femeia se mulţumeşte cu relativul şi varietatea. Femeia nu are caracter, ci numai temperament. E, aşadar, o incompatibilitate funciară la mijloc şi, din această cauză, pasiunea dintre inclementul Andrei Patriciu şi frivola Grazia-Maria nu poate să dureze. Două schiţe psihologice se observă aici: una este aceea a gelosului metodic, alta este aceea a femeii inconştiente, graţios amorale. A iubi înseamnă pentru Grazia-Maria a exista. Plăcerea prozatorului de a specula în jurul unei teme dificile (manifestările erosului) se vede numaidecât. După generaţia lui G. Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, P. rămâne istoricul literar cel mai temeinic pe care îl are, în formulă tradiţională, literatura română postbelică.
Pasionant, plin de vervă şi nelipsit de umor, căci Al. Piru ştie să monteze într-un peisaj - în reprezentarea altora, arid, dezolant, de o plicticoasă monotonie - un spectacol fascinant, în care rigoarea ştiinţifică nu sacrifică niciodată pasta expresivă de culoare şi în care gesturile şi mimica „actorilor", de o, uneori, fermecătoare vetusteţe, alteori de o modernitate uluitoare, ascunsă, însă, sub voalul unei sintaxe arhaice, recompun profilul vital, autentic, al unor „contemporani de demult". Concepţia consecvent estetică îi guvernează demersul şi-l fereşte de rătăciri zadarnice în teritorii străine literaturii sau măcar formelor ei incipiente. Şi aici, ca şi în critică, cercetarea sa refuză superficialitatea. Construcţia nu se ridică la întâmplare, în necunoscut. Ea este consecinţa unui „sondaj absolut", a unui „studiu total", în care nimic n-a rămas neexaminat, nedrămuit. Nici un element esenţial nu va lipsi, aşadar, edificiului înălţat, căci autorul are orgoliul de a epuiza subiectul pe care-l abordează, de a-l clasa, apoi, definitiv, „dosarul" lui nemaiputând oferi nimic inedit unui eventual nou exeget.
Nicolae Baltag
261 Dicţionarul general al literaturii române
Piru
SCRIERI: Viaţa lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1946; Opera lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1959; Literatura română veche, Bucureşti, 1961; Literatura română premodernă, Bucureşti, 1964; Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1965; C. Negruzzi, Bucureşti, 1966; G. Ibrăileanu (Viaţa şi opera), Bucureşti, 1967; Poeţii Văcăreşti, Bucureşti, 1967; Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, 1968; Cearta, Bucureşti, 1969; Istoria literaturii române, I-II, Bucureşti, 1970; Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu, Bucureşti, 1971; Varia, I-II, Bucureşti, 1972-1973; Analize şi sinteze critice, Craiova, 1973; Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974; Poezia românească contemporană. 1950-1975, I-II, Bucureşti, 1975; Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, 1977; Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1978; Permanenţe româneşti, Bucureşti, 1978; Valori clasice, Bucureşti, 1978; Marginalia, Bucureşti, 1980; Debuturi, Bucureşti, 1981; Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, 1981; Discursul critic, Bucureşti, 1987; Critici şi metode, Bucureşti, 1989; Surâzătorul Alecsandri, Bucureşti, 1991; Eminescu azi, Bucureşti, 1993. Ediţii, antologii: G. Călinescu, Iubita lui Bălcescu, Bucureşti, 1965,1. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, Bucureşti, 1966, Studii şi comunicări, pref. edit., Bucureşti, 1966, Principii de estetică, postfaţa edit., Bucureşti, 1968, Universul poeziei, postfaţa edit., Bucureşti, 1971, Literatura nouă, pref. edit., Craiova, 1972, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pref. edit., Bucureşti, 1982;
V.	Voiculescu, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1966; Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga), I—III, pref. edit., Bucureşti, 1970 (în colaborare cu loan Şerb); Mihai Eminescu, Numai poetul Memento mori. înger şi demon. Melancolie. Noi amândoi avem acelaşi dascăl. Luceafărul, pref. edit., Craiova, 1973; G. Ibrăileanu, Opere, I-X, pref. edit., Bucureşti, 1974-1981 (în colaborare cu Rodica Rotaru), Privind viaţa. Adela. Amintiri, pref. edit., Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Rodica Rotaru); Ion Pillat, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Călinescu, Ist. lit. (1941), 883, Ist. lit. (1982), 969; George Munteanu, „Literatura română veche", CNT, 1962, 22; Ion Rotaru, O istorie a literaturii române vechi, GL, 1962,22; Aurel Martin, „Literatura română premodernă", GL, 1964, 30; Paul Georgescu, O contribuţie de prestigiu la tratarea istoriei literaturii noastre, RMB, 1964, 6210; Streinu, Pagini, IV, 244-249; Ion Biberi, Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1968,96-106; Mihai Ungheanu, „Panorama deceniului literar românesc 1940-1950", LCF, 1969, 20; Nicolae Manolescu, „Panorama deceniului literar românesc 1940-1950", CNT, 1969,21; Mincu, Critice, I, 217-221; Tia Şerbănescu, „Cearta", RMB, 1970,7872; Constantin Călin, „Cearta", ATN, 1970,3; Eugen Simion, Un roman: Al Piru, „Cearta", RL,
1970,	15; Gheorghe Grigurcu, „Cearta", F, 1970, 4; Constantin Cubleşan, „Cearta", ST, 1970,4; Cesereanu, Ipostaze, 129-135; Râpeanu, Interferenţe, 236-242; Vlad, Analiză - sinteză, 63-69; Ardeleanu, „A urî", 162-167; Călinescu, Literatura, 16-21; Ciobanu, Panoramic, 132-135, 268-274; Stănescu, Poeţi şi critici, 147-150; Mihai Drăgan, Al. Piru, istoric literar, ST, 1973,8; Cristian Livescu, Legile lecturii critice, ATN, 1973, 12; Bucur, Istoriografia, 569-571; Grigurcu, Idei, 85-90; Raicu, Structuri, 214-216; Dimisianu, Valori, 127-135; Martin, Metonimii, 355-362; Ungureanu, La umbra cărţilor, 16-19; Serafim Duicu, Generaţia vârstnică, VTRA, 1976, 2; Liviu Leonte, O panoramă a liricii actuale, CRC, 1976, 13; Liviu Petrescu, „Poezia românească contemporană. 1950-1975", ST, 1976, 3; Iorgulescu, Al doilea rond, 27-37; Valentin F. Mihăescu, Autoritatea criticului, LCF, 1977,37; Ion Lotreanu, Caligrafii critice, Bucureşti, 1977,129-149; Ştefănescu, Preludiu, 239-243; Mircea Anghelescu, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830", LL,
1978,	2; Ardeleanu, Menţiuni, 253-262; Baltag, Polemos, 126-133; Dimisianu, Opinii, 206-215; Regman, Explorări, 29-39; Simion, Scriitori, I, 704-713; Stănescu, Jurnal, I, 246-249; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor, Iaşi, 1978,275-284; Ungheanu, Lecturi, 263-268; Pompiliu
Mareea, „Permanenţe româneşti", RL, 1979,4; Mihăilescu, Conceptul, II, 166-171; C. Trandafir, Erudiţie şi vigoare polemică, ATN, 1980, 4; Ştefănescu, Jurnal, 111-113; Eugen Simion, Critica foiletonistă, RL, 1981, 17; Eugen Simion, O istorie a literaturii române, CNT, 1981,48; Ov. S. Crohmălniceanu, Materie şi organizare, FLC, 1981, 49; Romul Munteanu, Ierarhizarea valorilor, FLC, 1981,49; Dan Zamfirescu, O mare istorie, FLC, 1981, 49; Grigurcu, Critici, 55-69; Constantin Călin, Un critic inconfundabil, ATN, 1982,3; Iorgulescu, Ceara, 103-108; Livescu, Scene, 213-218; Mareea, Varietăţi, 298-310; Simuţ, Diferenţa, 193-196; Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti, 1982, 93-103; Grigurcu, între critici, 143-159; Sângeorzan, Anotimpurile, 115-138; Dobrescu, Foiletoane, III, 135-145; Moraru, Textul, 13-16; Mareea, Atitudini, 175-177; Ştefănescu, Prim-plan, 71-77; Cosma, Romanul, I, 292-293; Radu, Pagini, 80-81; Eugen Simion, Critica metodelor, RL, 1989,14; Regman, Nu numai, 133-147; Teodor Vârgolici, „Surâzătorul Alecsandri", ALA, 1991,95; C. Trandafir, Proiectul Alecsandri, L, 1992, 451; Mihaela Ursa, Un nou Alecsandri, TR, 1992, 48; Andrei Grigor, Alexandru Piru, CC, 1992,10-12; Eugen Simion, Eminescu azi, L, 1993, 27; Lucian Chişu, Luntrea lui Caron, L, 1993, 45; Nicolae Iliescu, Addenda unei vieţi, L, 1993,45; Romul Munteanu, La despărţirea de Al. Piru, L, 1993, 45; Eugen Simion, Alexandru cel Bun, L, 1993, 45; Al. Săndulescu, Alexandru Piru, RL, 1993, 45; Grigurcu, Peisaj, I, 53-56; Florin Mihăilescu, „Criticul care «ştia tot»", ST, 1994,1-2; C. Stănescu, Fiii risipitori şi marile familii, ALA, 1994, 220; Teodor Vârgolici, Şase secole de literatură, ALA, 1994,221; Alexandru George, Alt caz între mai multe, RL, 1994, 14; Nicolae Mecu, Al Piru, RITL, 1994, 1; Ovidiu Ghidirmic, Hermeneutica literară românească, Craiova, 1994,160-170; Al. Piru comentat de Marin Iancu, Bucureşti, 1995; Andrei Grigor, O primă carte despre Al. Piru, CC, 1995, 3-4; Niţescu, Proletcultismul, 268-270; Romul Munteanu, Alexandru Piru, LCF, 1997, 47; Dicţ. esenţial, 665-668; Manolescu, Lista, III, 90-93; Simion Bărbulescu, Introducere în opera lui Al. Piru, Piteşti, 2001; Alex. Ştefănescu, Al Piru, RL, 2002,10; Remember Al Piru, CC, 2002, 1-2 (semnează Eugen Simion, Pavel Ţugui, Petre D. Anghel, Eugen Negriei, H. Zalis, Aureliu Goci ş.a.); Gavril Istrate, Alexandru Piru, CL, 2002,6; Niculae Gheran, Portrete şi modele, ALA, 2003,650; Constantin Coroiu, A fi magistru înseamnă să fii întâi discipol, CL, 2003,7; Pavel Ţugui, [Al Piru], CC, 2003,4-8. E.S.
PIRU, Elena (18.111.1919, Iaşi - 30.X.1974, Bucureşti), istoric literar. Este fiica Anei Bjoza (n. Gheorghiu) şi al lui Iosif Bjoza, funcţionari, şi soţia istoricului şi criticului literar Al. Piru. Urmează la Iaşi cursurile secundare la Liceul „Oltea Doamna" (1930-1937) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1937-1941), unde îl are profesor pe G. Călinescu, din care îşi face, ca şi AL Piru, un model. Paleograf la Arhivele Statului din Iaşi, arhivist la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti, bibliotecar principal la Biblioteca Academiei, P. ajunge în cele din urmă cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, condus de G. Călinescu. Debutează în 1956, la „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", cu un eseu despre opera Hortensiei Papadat-Bengescu, în care urmăreşte evoluţia scriitoarei de la „psihologism, senzualism, lirism" la „realismul social". Colaborează la „Ateneu", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Manuscriptum", „Viaţa românească".
Deprinzând de timpuriu - la îndemnul şi după modelul lui
G.	Călinescu - disciplina documentării, P. se devotează cerce-
Pistolea
Dicţionarul general al literaturii române 262
tării arhivistice, atât pe cont propriu, cât şi în calitate de colaboratoare apropiată a magistrului, care îi consemnează de fiecare dată contribuţia documentară, ca în monografiile N. Filimon şi Gr. M. Alecsandrescu. Preocupată de opera lui
A.	I. Odobescu şi pasionată a mărturiilor despre viaţa acestui autor, publică acte şi un „testament moral" al scriitorului, precum şi un proiect de editare a vastei lui corespondenţe. Axată, ca istoric literar, pe perioada paşoptistă şi postpaşop-tistă (inclusiv pe cercetarea influenţei franceze), colaborează cu Paul Cornea şi cu Roxana Sorescu la editarea unor manuscrise literare din epocă. Cercetătoarea de arhive savurează parfumul timpurilor revolute şi, bunăoară, evocă participativ, după Ion Ghica, Bucureştii vremii lui Caragea vodă. Altminteri, puţinele sale lucrări de istorie literară, rămase în reviste, sunt sobre până la sicitate. în cele trei studii micromonografice cu care colaborează la volumul al doilea al tratatului academic de istorie a literaturii române (loan Voinescu II, Alexandru Canta-cuzino şi G. Sion), accentul cade pe exactitatea reconstituirii biobibliografice, în vreme ce interpretarea operei e nespecta-culoasă, uneori deficitară (de pildă, romanul Serile de toamnă la ţară de Al. Cantacuzino este mult subevaluat).
SCRIERI: loan Voinescu 11, Alexandru Cantacuzino, G. Sion, în Ist. lit., II, 599-603,609-614. Ediţii: Documente şi manuscrise literare, voi. I-II, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1967-1969 (în colaborare cu Paul Cornea), voi. III, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Paul Cornea şi Roxana Sorescu).
Repere bibliografice: Ovidiu Papadima, Elena Piru (1919-1974), RITL, 1974,4; Dicţ. scriit. rom., III, 755-756; Micu, Ist. lit., 749. N.M.
PISTOLEA, Vasile (16.IV.1947, Căvăran, azi Constantin Daicoviciu, j. Caraş-Severin), critic literar. Este fiul Măriei (n. Fiat) şi al lui Petru Pistolea, ţărani. A făcut liceul la Arad şi la Timişoara (1962-1966), unde urmează şi Facultatea de Filologie (1967-1972). Funcţionează ca profesor de română şi franceză în localitatea natală, iar din 2001 devine lector la Colegiul de Institutori din Caransebeş. îşi ia doctoratul în filologie (2001) cu teza Augustin Buzura şi structurile prozei generaţiei '60, susţinută la Universitatea de Vest din Timişoara.
Precedat de o îndelungată activitate publicistică, debutul editorial al lui P. are loc târziu, cu eseul Augustin Buzura. De la romanul existenţialist la sociografia romanescă (1993; Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor). Bine documentată, lucrarea surprinde proteismul estetic al scriitorului şi insistă pe elementele novatoare pe care scrierile lui Augustin Buzura le impun în proza generaţiei '60. Cartea următoare, Fragmentarium (1995), are un caracter eterogen mai pronunţat, dar reflectă deschiderea criticului, ale cărui analize merg în căutarea „orizonturilor spiritului creator", de la literatura populară (Desăvârşirea fiinţei. Mioriţa) la proza contemporană (Repere pentru o poetică/poietică a prozei). Adevărata măsură şi-o dă P. în lucrarea Generaţia '60 şi redescoperirea modernităţii/ modernismului (2001), versiune augmentată a tezei de doctorat. In istoria literaturii române postbelice, după o lungă şi furtunoasă perioadă dogmatică, anii '60 marchează începutul
unui scurt interval de deschidere, când, în domeniul prozei, se afirmă o serie de scriitori de excepţie care redescoperă modernismul interbelic. De acest moment privilegiat se ocupă P. Criticul vede romanele lui Augustin Buzura, scriitor în opera căruia „nevoia de adevăr şi verticalitatea conştiinţei sunt imperative etice primordiale", ca mărturii ale unui timp dramatic, ca un act de responsabilitate civică, dar şi ca o formă de împotrivire la ceea ce Mircea Eliade a numit „teroarea istoriei". Este vorba de prima generaţie postbelică, ce depăşeşte atât dogmatismul proletcultist, cât şi paradigma realismului socialist şi instituie o adevărată renaştere spirituală în peisajul cultural autohton. Ideile expuse iniţial îşi găsesc aplicarea în secţiunea Generaţia '60 între etic şi estetic, iar cel mai amplu capitol este Obsesia eticului sau Cruciada pentru adevăr (Augustin Buzura). Dintre „novatorii structurilor epice" din această perioadă, criticul se opreşte la trei figuri emblematice: Sorin Titel, D.R. Popescu şi Paul Georgescu. Cel mai deschis inovaţiei, experimentului naratologic este considerat Sorin Titel, care a înţeles printre primii că adâncirea viziunii realiste nu se poate face fără revoluţionarea scriiturii. Bine scris şi documentat, studiul îl situează pe P. în rândul comentatorilor avizaţi ai romanului românesc postbelic.
SCRIERI: Augustin Buzura. De la romanul existenţialist la sociografia romanescă, Timişoara, 1993; Fragmentarium, Timişoara, 1995; Generaţia '60 şi redescoperirea modernităţii/modernismului, pref. Iosif Cheie-Pantea, postfaţă Gheorghe Glodeanu, Reşiţa, 2001.
Repere bibliografice: Ionel Bota, Prima monografie despre proza lui Augustin Buzura, „Timpul" (Reşiţa), 1994,39; Adrian Dinu Rachieru, Cruciada pentru adevăr, „Orient latin", 1994,3; Horea Poenar, „Augustin Buzura. De la romanul existenţialist la sociografia romanescă", ST, 1994,9; Alexandru Ruja, „Fragmentarium", „Renaşterea bănăţeană", 1995, 126; Gheorghe Jurma, Un spirit creator, „Timpul", 1995,133; Ionel Bota, Metafora spiritului creator, „Timpul", 1995,208.	G. G.
PIŞCU, Daniel (27.VI.1954, Lupeni), poet şi prozator. Este fiul Florinei şi al lui Ştefan Pişcu, medic. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1979). Ca student, participă la şedinţele Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Debutează cu poezie în „Amfiteatru" (1978), iar prima carte, Aide-memoire, îi apare în 1989. Colaborează şi la „România literară", „Timpul", „Interval", „Convorbiri literare", „Vatra", „Luceafărul", „Cronica", „Astra", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Tineretul liber", „Pagini bucovinene", „Bucovina literară", „Arca", „Hyperion", „Euphorion", „Poesis", „Apostrof", „Contrapunct", „Familia" ş.a. Din 1997 susţine câţiva ani cronica literară în cotidianul „Bună ziua, Braşov".
Poezia lui P. cultivă o anume delicateţe ce răzbate din banalul cotidian, relevată cu umor bonom într-o notaţie finală a fiecărei compoziţii, ca o mică surpriză, după câteva rânduri cizelate tocmai pentru a exprima maxima simplitate de înţeles. Giuseppe Ungaretti ar putea fi un model al acestei maniere, la fel de bine şi tehnica japoneză a notaţiei, dar P. diluează expresia şi o goleşte conştient de orice tensiuni, căutând cu luciditate binevoitoare banalitatea insidioasă a oricărui fapt.
263 Dicţionarul general al literaturii române
Pitiş
Aici pot fi remarcate o legătură cu avangarda anilor '30 (poemul care dă titlul volumului de debut este grăitor), dar şi înscrierea în stilistica optzecistă. Exigenţa cu care şi-a întârziat publicarea primei culegeri, unde se află versuri ce premerg literaturii generaţiei, fac din apariţia cărţii şi un punct terminus al orientării. Ca autor de proză, P. publică şi o scriere post-modernistă, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor (2002). începutul e un joc dramatizat, cu dialoguri mucalite, ironice, antilivreşti, demitizatoare de canoane literare, în bonom răspăr cu tot. în fapt, ar fi o încercare de teatru absurd înregistrată de autor, ceea ce apoi se transformă într-o naraţiune cu un plan de roman axat pe amintiri: profesori şi prieteni din studenţie, nume şi personaje reale. Dialogul alternează cu rememorarea, notaţia e lapidară, de o maximă economie, într-o totală absenţă a podoabelor sau a pretenţiei stilistice, denunţând orice emfază auctorială. în fine, poemele din Game (2002) fac parte dintr-o culegere la care P. se referă adesea (work in progress) în romanul său, ca fiind anterioară volumelor editate. Sunt aici exerciţii manieriste bazate pe succesiunea gradată a notelor din gamele muzicale, unde fiecare notă este prima silabă a primului cuvânt din cele opt versuri, fiecare vers fiind clădit pe un picior metric invariant ş.a.m.d.
SCRIERI: Aide-memoire, postfaţă Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1989; Scrisorile de acasă, Piteşti, 1995; Titlul poemului este aforism, Botoşani, 1997; Mă chemau păsările, Timişoara, 1999; Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Braşov, 2002; Game, Braşov, 2002.
Repere bibliografice: Eugen Simion, Trei poeţi, RL, 1989, 43; loan Holban, Sancta simplicitas, CRC, 1990, 17; Ioana Pârvulescu, O reconstituire, CNP, 1990,24; Val Condurache, O lectură târzie, RL, 1991, 22; Mircea Doreanu, Absurd şi candoare, AST, 1995, 2-3; Bucur, Poeţi optzecişti, 167-171; Roxana Pană-Oltean, Vârsta şi scriitura inocenţei, RL, 2000, 21; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 61-63; Catrinel Popa, Regula jocului, RL, 2002,27.	E.	M.
PITIŞ, Ecaterina (13.XII.1882, Braşov - 14.1.1963, Braşov), poetă şi publicistă. Este fiica Raveicăi (n. Din) şi a lui Nicolae Pitiş, avocat. Urmează o şcoală de contabilitate, apoi deţine funcţii la diferite instituţii braşovene sau din alte oraşe -pedagogă la o şcoală profesională din Sibiu, directoare a internatului unei şcoli profesionale din Arad. A debutat în
1900,	la revista „Literatură şi artă română" (Bucureşti), unde continuă să publice şi în anii următori, dar treptat îşi extinde colaborarea şi la alte periodice, în principal la „Gazeta Transilvaniei" (între 1900 şi 1944, cu unele pauze), „Luceafărul", „Sămănătorul", „Convorbiri literare", „Ramuri", „Viaţa românească", „Cosinzeana", „Românul" (Arad), „Patria" (Cluj), „Transilvania", „Gândirea", „Gândul nostru", „Societatea de mâine", „Ţara noastră", „Ţara Bârsei", „Prometeu", „Acţiunea" (Galaţi). în alte câteva zeci de publicaţii semnătura îi apare sporadic, în afară de versuri, şi sub traduceri, proză, articole. O situaţie specială o are prezenţa scrisului său, uneori cotidian, la „Biruinţa" (Cluj, 1926-1927) şi la „Gazeta Transilvaniei" (1942-1944), unde susţine câteva rubrici permanente („Icoane de pe stradă", „Icoane fugare", „Instantanee"), cu texte situate între articolul de gazetă şi proza scurtă,
în care abordează, în general cu intenţii educativ-mora-lizatoare, cele mai diverse aspecte din imediata apropiere, din viaţa publică sau din lumea largă. O dominantă a acestui gen de publicistică ar fi aplecarea asupra cazurilor nefericite, fie că e vorba de flori, arbori, păsări, animale, fie de copii, sărmani, bolnavi, bătrâni etc., receptivitatea faţă de manifestările suferinţei fiind o constantă a sensibilităţii scriitoarei. La apariţia volumului Poezii (1909), P. era considerată reprezentativă pentru lirica feminină, fiind aleasă, în 1911, membră a Societăţii Scriitorilor Români. In presa vremii îi mai sunt semnalate două opuscule de poveşti: Bălăior şi Tămâiţa (Orăştie, 1911) şi A fost odată... (Braşov, 1913).
în versurile sale P. intenţionează o situare în lume, o descriere a propriei lumi, a reperelor ei esenţiale, într-o viziune uşor convenţională, idilizată sau dramatizată poate şi sub influenţa unor modele livreşti. Privirea, atenţia sunt focalizate asupra naturii, ca realitate absolută, singura sursă de certitudine şi, uneori, de bucurie, într-o viaţă aflată sub semnul părăsirii, suferinţei, zădărniciei şi morţii. Sensibilitatea senzorială generează câteva tablouri din natură sau din mediul rural, realizate cu fineţe picturală, în imagini şi sugestii delicate. Dar cum principalul motor este durerea, în cele mai multe poezii se insinuează stări de îndurerare şi suferinţă, care fac din aparentul pastel un revelator al răului sufletesc. Sunt
Pitiş
Dicţionarul general al literaturii române 264
consemnate tot mai des tristeţea locurilor părăsite, a fiinţelor abandonate, ravagiile toamnei în natură, „cântecul frunzelor uscate", „aspru şi amar", ceea ce o face pe poetă să se simtă şi mai pustie, mai singură, măcinată de regrete şi de jale. Este fascinată de pacea şi frumuseţea cimitirelor - o mare tentaţie pentru suflet de a evada către altă lume. în zecile de poezii publicate în periodice după 1909, P. continuă să versifice în aceeaşi manieră simplă, comună şi cam vetustă, aproximativ aceleaşi teme şi stări. Hotărâtă să transforme „lacrimile" în „mărgăritare", alcătuieşte compoziţii plastice uşor eterate, cu peisaje sub lună, cu edenice înserări în livezi şi mici gospodării, cu verdele ierbii stropit de aurul păpădiilor. Dar, pe de altă parte, se intensifică trăirile provocate de sentimentul trecerii, resimţită ca o îngropare sub umbra „aripei uitării", pe când în suflet „se zbate tristă" „candela vieţii" „ca-ntr-un cavou pustiu", iar plânsul seacă inima şi o face „rece bulgăr de ţărână". „Drumeţ rătăcitor", cu „visuri fără rost", cu viaţa risipită, cu „un gol în piept, nemărginit", poeta are viziunea coşmarescă a invaziei tristeţii, ca nişte duhuri rele care năvălesc de pretutindeni şi dau senzaţia copleşitoare a unei lente implozii: „pustiul meu e fără de hotare", „mă scufund în el ca într-o mare". Deşi în forme nu prea originale sau expresive, versurile reuşesc să figureze imaginea unei sensibilităţi vii care, ajutată de modele oferite de predecesori (în special de Mihai Eminescu), dar şi de simplitatea exprimării, accede la o modestă posteritate.
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1909.
Repere bibliografice: Dragomirescu, Scrieri, 218; Tr. D. L., „Poezii", CL, 1909,7; I. Borcia, „Poezii", LU, 1909,19; N. Iorga, [„Poezii"], NRL, 1909,7; C. Ş. Făgeţel, Volumul de poezii al d-rei Ecaterina Pitiş, R, 1909,11; Ion Scurtu, Poetele noastre: Ecaterina Pitiş, MLI, 1909, 6; Ion Clopoţel, Antologia scriitorilor români de la 1821 încoace, IV, Arad, 1918,209-211; Lovinescu, Scrieri, IV, 394-395; [Ecaterina Pitiş], PAU, 575-582; Petru Homoceanul, Ecaterina Pitiş, „Luceafărul de ziuă", 1957,3; Cărturari braşoveni, 182; [Ecaterina Pitiş], POS, 297-306; Georgina Rovenţa, Monografii şi studii literare, Bucureşti, 1992,68-71; Dicţ. scriit. rom., III, 756-757.	'	'	C.T.
PITIŞ, George I. (1.III.1858, Braşov - 11.XII.1920, Bucureşti), folclorist şi etnograf. Este ultimul dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui Ion Pitiş, ţărani. Urmează şcoala primară şi liceul la Braşov şi, din 1880, Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Copilăria şi vacanţele petrecute în Şcheii Braşovului l-au ajutat să cunoască modul de viaţă, îndeletnicirile şi creaţiile artistice ale celor în mijlocul cărora trăia. Ca student, este atras de preocupările unor reputaţi folclorişti - B. P. Hasdeu, M. Gaster, Lazăr Şăineanu, Gr. G. Tocilescu -, de la care îşi însuşeşte elemente de concepţie şi metodă, fructificate în activitatea sa. Teza de licenţă, Despre Areopag, susţinută în 1887, îl recomandă ca pe un bun cunoscător al limbilor clasice şi al culturii antice. A funcţionat ca profesor de greacă şi latină, timp de treizeci şi şapte de ani, la Craiova, Galaţi şi Bucureşti. Autor al unor manuale de gramatică elină, P. a tradus din Homer (lliada, cartea I) şi a publicat, în original, o ediţie comentată a dialogului Kriton de Platon.
în urma culegerilor efectuate pe baza cercetărilor directe, desfăşurate după cele mai exigente metode ale timpului, P. a colaborat cu studii de folclor şi etnografie la „Revista nouă", „Convorbiri literare" şi „Gazeta Transilvaniei". Simt de reţinut Un ochi plânge, unul râde, Poveste cu Miazâ-Noapte şi Şina de fier şi Şişte, pricolici, necuratu (1890), Uitatul (1891), Cei trei fraţi (1891) şi Turca în Persani (1893). începute în Şcheii Braşovului, anchetele sale au fost extinse treptat până în Ţara Haţegului. Insistând, deopotrivă, asupra jocurilor de petrecere, obiceiurilor la sărbători şi a celor rituale, asupra îndeletnicirilor tradiţionale, subliniind valoarea artistică a folclorului literar prin analize de texte, P. se dovedeşte un etnolog aplicat. Studiază Jocurile de petrecere (1888) şi observă că unele dintre ele, mai ales cele de copii, îşi au originea în vechi practici magice ale grupurilor de vârstă matură. Mai amplu concepute, lucrările referitoare la „juni" - Sărbătoarea junilor la Paşti (1889) şi Junii la Crăciun (1890) - reprezintă contribuţii de seamă la cunoaşterea acestui străvechi obicei românesc. Intenţia lui P. de a realiza un studiu monografic asupra tuturor practicilor rituale la naştere, nuntă şi înmormântare nu s-a materializat decât în parte, lucrarea alcătuită nedepăşind faza descriptivă. Cercetările sale reţin totuşi atenţia prin câteva probleme privitoare la evoluţia acestora sau la valoarea literară şi socială a cântecelor de leagăn şi a bocetelor, ca în Nunta în Şchei până la 1830 (1888), îngropăciuni. Persani (1893) şi Obiceiuri populare la românii din Şchei (Naşterea şi creşterea) (1903). Din literatura populară l-a interesat îndeosebi proza. Deşi nu ilustrează teme şi motive noi, poveştile pe care le-a cules, după modelul lui I. Pop-Reteganul, Petre Ispirescu şi D. Stăncescu, sunt importante pentru valoarea documentară, sub raportul psihologiei mediilor investigate. Au rămas în manuscris numeroase culegeri şi însemnări referitoare la credinţele populare, colindele, descântecele, legendele, strigăturile şi snoavele adunate din zona cuprinsă între Braşov, Săcele, Covasna şi Sălişte. Tot în manuscris se află şi paisprezece texte lirice culese înainte de 1880 şi considerate a fi cele mai vechi cântece consemnate de la românii din Şchei. Studiile de etnografie ale lui P., în care se ocupă de industria casnică în Şcheii Braşovului, portul din Ţara Haţegului şi păstoritul din Sălişte, Săcele, Covasna şi din Dobrogea au fost, parţial, valorificate ulterior. Etnologul a lăsat una dintre cele mai vechi descrieri ale stânei din sud-estul Transilvaniei, precum şi numeroase date în legătură cu obiceiurile şi credinţele păstorilor. Prin limitarea ariei de cercetare, însoţirea descrierilor cu schiţe şi desene, ca şi prin notarea fonetică a materialelor culese, P. anunţă şcoala lui Ovid Densusianu.
SCRIERI: [Studii de folclor şi etnografie. Texte folclorice], în Ion Muşlea, George Pitiş, folclorist şi etnograf, Bucureşti, 1968. Traduceri: Homer, lliada (Cartea 1), Bucureşti, 1888.
Repere bibliografice: Chiţimia, Folclorişti, 327-370; Ion Muşlea, George Pitiş, folclorist şi etnograf, Bucureşti, 1968; Bârlea, Ist. folc., 308-310; Iordan Datcu, Sabina C. Stroescu, Dicţionarul folcloriştilor. Folclorul literar românesc, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1979,347-348; Dicţ. lit. 1900,680-681.	'	I.H.C.
265 Dicţionarul general al literaturii romane
Pituţ
PITUŢ, Gheorghe (1.IV.1940, Sălişte de Beiuş, j. Bihor -6.VI.1991, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Este fiul Elenei (n. Foghiş) şi al lui Paşcu Pituţ, muncitor silvic. După ce urmează şcoala primară la Sălişte, gimnaziul la Sudrigiu şi cursuri liceale de silvicultură la Năsăud şi Sighetu Marmaţiei, începe Facultatea de Filologie la Cluj (1962-1964) şi o continuă la Bucureşti (1964-1967). Este corector la „Gazeta literară" (1967-1968), redactor la „România literară" (1968-1971), redactor, secretar de redacţie la „Viaţa românească" (1973-1991). La recomandarea lui Dumitru Stăniloae, din 1970 până în 1972 a beneficiat de o bursă de studii la Universitatea din Koln. Debutează cu versuri la „Tribuna" (1963) şi îşi publică cea dintâi carte, Poarta cetăţii, în 1966. A mai semnat în „Amfiteatru", „Luceafărul" ş.a.
Cronologia volumelor lui P. nu corespunde cu perioadele de elaborare, şi aceasta atât din cauza ritmului de lucru al scriitorului, cât şi din cauza imixtiunii ideologicului ori chiar a cenzurii. De aceea, cu toate că se afirmă deplin după 1970, poetul ar trebui încadrat mai degrabă în ramura ardeleană a generaţiei '60, alături de loan Alexandru şi Ana Blandiana, cu care este congener prin obârşie şi prin afinităţi. „Primitiv modern" (Marian Popa), P. este un poet tradiţionalist prin materialul inspiraţiei şi modernist prin imagerie şi poetică. Nostalgia vârstei edenice a copilăriei, atmosfera cântecelor şi
poveştilor din satul natal, misterele pământului şi ale cosmosului, percepţia tragică a condiţiei omului contemporan, sfâşiat între magia imaginarului ţărănesc şi „jungla marilor oraşe", reprezintă tot atâtea trasee de conectare la o tradiţie care coboară până la Lucian Blaga şi Octavian Goga. Nu sunt de ignorat nici sursele unui tradiţionalism livresc sui-generis, care înseamnă asimilarea unor mari modele poetice - Ion Pillat, Aron Cotruş - şi cultivarea sonorităţilor eminesciene în poeziile cu formă fixă (sonete). Poarta cetăţii propune un univers pe deplin structurat, din coordonatele căruia poetul va porni în mai multe direcţii, fără a le părăsi cu totul vreodată. Ezitarea între interogaţii şi ipoteze, între pulsiuni vitaliste şi fatalism, pe axa a două simboluri - pădurea şi cetatea -, instituie o poezie misterioasă, care obţine efecte din impactul ideilor cu concretul şi din sugestia unui spaţiu opac, neguros, unde cunoaşterea raţională nu are acces. Forţa evocatoare a naturii nu pune totuşi cadrul natural într-o relaţie de opoziţie integrală cu cetatea. Pădurea nici nu este, de fapt, evocată liric şi elegiac, demersul cultivând mai mult magia imaginii şi formele rafinate ale simplităţii. Maniera naturală de transformare a ideii poetice în text, una din calităţile cele mai preţioase ale lui P., se impune chiar de la primul volum, amplificând impresia de rostire fundamentală sau de cercetare a marilor taine ale naturii, pe care o creează imaginile cinetice. Nevoia de regăsire imaginară a stărilor de început este responsabilă de o întreagă mitologie lirică asociabilă cu poezia tradiţionalistă: satul, părinţii, copilăria, creionul învăţătorului care face semne misterioase pe hârtie. Expresia nu este însă deloc tradiţională. Un ecou din Poemele luminii ale lui Blaga străbate versurile albe ale lui P., în spatele cărora se desluşesc contururile grave ale unor interogaţii, spaime şi nelinişti ale veacului. Discursul se deschide, astfel, spre misterele cosmosului, simplitatea mecanismelor poetice neputând crea imagini bucolice sau tablouri idilizante, ca în poezia lui Nichifor Crainic ori în versurile lui V. Voiculescu. Anul 1968 anunţă o „erupţie" pentru scriitor, însemnând apariţia a cinci volume în numai trei ani, hotărâtoare pentru destinul lui literar. Cine mă apără (1968), cartea care deschide seria, adânceşte interogaţiile din Poarta cetăţii şi confirmă că, fără a fi monocord, poetul îşi propune să evolueze, asemeni lui Blaga, în cercuri concentrice, a căror axă va fi, în cazul său, sondarea permanentă în profunzimile simbolurilor şi miturilor cosmice, altfel spus căutarea a ceea ce el însuşi va denumi ceva mai târziu „sunetul originar". P. .nu este, cu toate acestea, un neoromantic. Căutarea „muzicii sferelor" în şinele lăuntric sau în sinea lucrurilor nu echivalează cu un act de cunoaştere metafizică. Distinct este tocmai sentimentul de abis, de întuneric, de neant chiar, pe care îl comunică lirica sa. Energetismul, enorm, ia forma unor stări de mirare sau de întrebare în faţa misterelor lumii, steaua începând să fie un termen de referinţă. Versul din Frunze, pomi, arbori (1968) nu reuşeşte să iasă din siajul anterior, balastul descriptivo-baladesc fixând, mai mult decât era cazul, imaginea poetului în spaţiul tradiţionalismului, din care evadează abia în Ochiul neantului (1969). Deschizându-se sub semnul nopţii, lirismul intră într-o zonă gravă, răsfrângând spaima în faţa condiţiei umane şi făcându-se ecoul unor stări
Pituţ
Dicţionarul general al literaturii române 266
intermediare induse de intuirea unor simboluri, tragice şi impenetrabile, în spatele concretului cotidian. Din postura de homo viator (în care va fi întâlnit în sonetele sale), poetul dialoghează cu neantul, ce întunecă până şi blagiana lumină. Casa, culorile, satul, lucrurile devin reprezentări duale ale stărilor celui ce are percepţia dureroasă a marii aglomerări citadine unde omul se simte alienat, pierdut. Sunetul grav al discursului şi semnele întunecării viziunii despre lume, evidentă în ultimii ani ai deceniului '80-90, îşi fac simţită prezenţa încă de acum. Fum, carte datată 1971, dar apărută şi difuzată cu un an mai devreme, exploatează capacitatea de a delimita, cu simplitate expresivă, imagini necristalizate, difuze, însoţite de prezenţa nebuloasă a unor sensuri mai mereu intuite, însă niciodată dezvăluite pe deplin. Imaginea fumului care ascunde înfăţişările concretului (singurătatea poetului-copil, mizeria oraşului, abisul sufletesc al omului modern) îi caracterizează cât se poate de bine poetica. Stelele fixe (1977; Premiul Uniunii Scriitorilor) reprezintă un titlu şi o imagine mai veche, figurând ca atare chiar în Cine mă apără. Acum P. îşi strânge toate faţadele discursului, de unde forţa de impact care i-a propulsat numele în prim-planul liricii româneşti. Stelele fixe îi clasicizează de fapt lirica, iar autorul îşi găseşte în imaginea astrelor nemişcate simbolul privilegiat al tuturor acelor mistere către care trimite fie prin argheziene interogaţii, fie prin blagiene tăceri. Puritatea expresivă a versului generează senzaţia unor structuri armonice în straturile de adâncime ale textului, semn sigur al deplinei stăpâniri a materiei poetice. Anii de după apariţia cărţii Stelele fixe aduc o tot mai accentuată intruziune a cenzurii în destinul scriitorului. Constrâns să îşi restrângă apariţiile ca poet, el se concentrează asupra publicisticii şi prozei, volumul Locuri şi oameni scriitori şi parabole (1982), ca şi romanul Aventurile marelui motan criminal Maciste (1983) constituind, prin plasarea deliberată în ireal, o încercare de expurgare a răului existenţial şi artistic reprezentat de presiunea ideologiei oficiale. Destinul lui P. se frânge neaşteptat, în plină maturitate creatoare. După
1991	este redescoperită o latură ignorată, şi anume ipostaza de sonetist. Spectator al lumii, din avanpostul mirării naive autorul se îndreaptă către o poezie specială, dialogând cu un homo universalis, căruia îi comunică o viziune heraclitică asupra existenţei. Sensibilitatea scrutează tot mai acut răul universal, orizontul e tot mai întunecat, sub semnul tulburător al tragicului. Strămutarea pe un alt astru, vis ultim, traduce nevoia de evaziune, ca panaceu împotriva urâtului. Este greu de spus care ar fi fost traiectoria lui P. dacă destinul său ar fi fost altul.
Senzaţia acută a materiei colcăitoare, teroarea de ceea ce e grotesc şi absurd în ordinea naturii se traduc într-o notaţie lipsită, deliberat, de graţia caligrafiei Metafora e făcută să descurajeze ochiul obişnuit cu subtilităţi livreşti... In această cruzime a sincerităţii poetice, trebuie să observăm nu numai o expresie temperamentală, ci şi o reacţie faţă de extraordinara inflaţie de abstracţiuni din poezia actuală. O neîncredere totală se manifestă, atunci, în posibilitatea cuvîntului de a exprima ideea, şi poetul alege expresia atingătoare, fără graţii lirice.
Eugen Simion
SCRIERI: Poarta cetăţii, Bucureşti, 1966; Cine mă apără, Bucureşti, 1968; Frunze, pomi, arbori, Bucureşti, 1968; Ochiul neantului, Bucureşti, 1969; Sunetul originar, Bucureşti, 1969; Fum, Bucureşti, 1971; Stelele fixe, Bucureşti, 1977; Locuri şi oameni, scriitori şi parabole, Bucureşti, 1982; Noaptea luminată, pref. Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1982; Aventurile marelui motan criminal Maciste, Bucureşti, 1983; Stelele fixe, îngr. Valentina Pituţ, postfaţă Romul Munteanu, Bucureşti, 1995; Sonete, îngr. Valentina Pituţ, Bucureşti, 1995; Umbra unui ţipăt, Timişoara, 1996; Scrisori de iubire din 21 de poeme, Timişoara, 1997; Ochiul neantului, îngr. Valentina Pituţ, Bucureşti, 1998; Celălalt soare, îngr. Valentina Pituţ şi Nicolae Ţone, posfaţă Romul Munteanu, Bucureşti, 1998; Olimp - Der Olymp, ed. bilingvă, tr. Dieter Schlesak, Bucureşti, 1998; Călătorie în Uriaş, Bucureşti, 2002; Când îngerii adorm pe crengi, îngr. Valentina Pituţ, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 2003; Culoarea visului, I, îngr. Valentina Pituţ, Bucureşti, 2003. Traduceri: Hilde Domin, Numai o floare ca sprijin, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Martin, Poeţi, I, 239-244; Mincu, Critice, I,
170-173; Martin, Generaţie, 62-71; Constantin, Despre poeţi, 195-201; Felea, Poezie, 94-99; Munteanu, Opera, 232-236; Popa, Dicţ. lit. (1977), 437; Caraion, Duelul, 115-117; Grigurcu, Teritoriu, 204-209; Stănescu, Poeţi, 37-39; Raicu, Structuri, 362-367; Poantă, Modalităţi, 115-119; Petrescu, Scriitori, 152-154; Cândroveanu, Alfabet, 174-178; Ungheanu, Arhipelag, 251-253; Mincu, Poezie, 113-122; Negoiţescu, Engrame, 108-111; Piru, Poezia, II, 253-256; Barbu, O ist., 137-140; Laurenţiu, Eseuri, 185-191; Raicu, Critica, 345-347; Alexiu, Ideografii, 49-53; Iorgulescu, Scriitori, 126-129; Simion, Scriitori, I, 234-239; Poantă, Radiografii, 1,239-241; Baltag, Polemo s, 227-229; Ruja, Valori, 146-152; Grigurcu, Poeţi, 198-205; Alboiu, Un poet, 138-140; Dimitriu, Singurătatea, 198-202; Doinaş, Lectura, 224-229; Sângeorzan, Conversaţii, 97-99; Lit. rom. cont, 1,603-605; Martin, Paranteze, 96-98; Ciobanu, Opera, 178-181; Moraru, Textul, 103-106; Grigurcu, Existenţa, 395-398; D. Filipescu, Prozatorul care se dezvăluie, LCF, 1986, 27; Ştefănescu, Prim-plan, 286-290; Ioanid Romanescu, Cine să-l apere?, CRC, 1991,21; M. N. Rusu, Fotografia lui Pituţ, RL, 1991,25; [Gheorghe Pituţ], VR, 1991, 6 (semnează Cezar Baltag, Gheorghe Istrate, Gheorghe Grigurcu); Andrei Grigor, Singurul Gheorghe Pituţ, L, 1992, 45; Constantin, Complicitatea, 154-157; Alex. Ştefănescu, Poetul ca moralist, RL, 1995, 42; Adrian Popescu, Arhetipala casă, ST, 1995,12; Vasile Spiridon, Existenţa transilvană, LCF, 1996,6; Munteanu, Jurnal,
VI,	107-120; Rodica Mureşan, Gheorghe Pituţ. De veghe în cuvânt, Timişoara, 1998; Rotaru, O ist., V, 317-320; Grigurcu, Poezie, II, 240-249; Dicţ. scriit. rom., III, 757-759; Popa, Ist. lit., II, 313-314; Roxana Racaru, Glasuri dulci de la nadir, RL, 2003,15; Geo Vasile, Sonetele lui Gheorghe Pituţ, RL, 2003,27; Dicţ. analitic, IV, 166-168.	R.	V.
PIŢU, Luca (14.1.1947, Cajvana, j. Suceava), eseist. Este fiul Magdalinei (n. Şoldan) şi al lui Vasile Piţu, agricultori. Urmează liceul la Gura Humorului şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, absolvită în 1968. Devine aici, în 1971, cadru didactic la Catedra de limba şi literatura franceză, unde după 1990 va preda teoria traducerii şi logica discursului ficţional. Şi-a susţinut doctoratul în 1982, la Bucureşti, cu teza Lautreamont: la rhetorique de son oeuvre. Debutează în 1975, la „Opinia studenţească", cu eseul Cheia hermeneutică, iar editorial - în limba franceză, cu Le Chasseur de corbeaux (1986), eseu introductiv la o traducere a Poveştii poveştilor de Ion Creangă, realizată de Mariana Goujon şi
267 Dicţionarul general al literaturii române
Piţu
Jean-Paul Goujon, iar în româneşte cu volumul Naveta esenţială (1991; Premiul Uniunii Scriitorilor, refuzat de autor). Colaborează la „Opinia studenţească", „Echinox", „Dialog", „Caiete critice", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Bulletin des amis de Pierre Louys", „Viaţa românească", „Vatra", „Luceafărul", „Contrapunct", „Convorbiri literare", „Orizont", „Timpul" (Iaşi), „România literară" ş.a. Alături de Emil Brumaru, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Al. Zub şi de alţi câţiva scriitori şi universitari, a făcut parte, în anii '70-'80, din ceea ce a fost numit „grupul de la Iaşi", un grup de atitudine civică antitotalitară. Poliţia politică a regimului avea atenţia îndreptată asupra acestor „recalcitranţi" - dintre care unii aveau să se manifeste, la un moment dat, în mod public ca opozanţi ai dictaturii ceauşiste - şi, în acele împrejurări, P. avea să fie anchetat de Securitate (din mai 1983), iar încercarea de a fi scos de la catedra universitară, în 1989, îşi găseşte tot astfel explicaţia. După 1989 călătoreşte în Franţa şi în alte ţări europene, dar şi în Pakistan. în perioada 1992-1994 a fost lector de limbă română la Universitatea Nancy I.
P. îşi publică prima carte ca autor de limbă franceză. Opuscul de rafinament ludic şi erudiţie manipulată burlesc, Le Chasseur de corbeaux, editat în Franţa, conceput iniţial ca o prefaţă, a devenit în cele din urmă o lucrare independentă, păstrând, fireşte, puternice legături referenţiale cu Povestea poveştilor de Ion Creangă, text a cărui prezentare era destinat să fie. Asocierea spiritului cărturăresc cu licenţiozitatea şi, în general, cu erotomania literaturizată în chip estet se produce la P. pe linia unei vechi şi consistente tradiţii franceze, care merge de la Rabelais la Pierre Louys şi Guillaume Apollinaire, iar eseistul le altoieşte în chip valid cu recursul la mai săraca producţie în materie din literatura română. Nesecata vervă erudit-colocvială, filologico-filosofico-epicureică, va fi etalată abundent şi în eseurile în româneşte, izvodite după acelaşi „tipar" foarte personal, cu deosebire frapant în context autohton, dată fiind raritatea demersurilor similare. Sub „acoperirea" reprezentată de etalarea unui impresionant belşug de cunoştinţe şi de perspicacitate hermeneutică, P. scrie de fapt literatură, oferind texte care se citesc cu şi de plăcere, dar şi cu folos (fiind neconvenţional „instructive"). Eseistul are predilecţie cvasiexclusivă pentru textul scurt: cărţile lui sunt alcătuite din fragmente eseistice concentrate (pe care el însuşi le desemnează drept „textule", „texticule", note şi „notule", „eseuri explodate, cogitaţiuni intemperante, aluviuni moldo-vineşti, ghiveciuri bahluvioase, anamneze desferecate", „lucrături frontaliere" etc.), diferite prin tematică ori structură, însă izbitor de asemănătoare între ele, ca segmente ale unui continuum, ale unui solilocviu virtual infinit şi atotcuprinzător. Definitorie este identitatea lor stilistică, inconfundabilă. Scriitorul combină erudiţia cu spiritul ludic, cultivă un vocabular neologistic şi tehnicist (cu alimentare copioasă din terminologia ştiinţelor limbajului, în special a poeticii, semioticii şi retoricii, discipline în vogă în epoca formării lui P., dar şi din arsenalul filosofiei şi al altor discipline umaniste), împănat imprevizibil şi savuros cu arhaisme, regionalisme (moldoveneşti), vocabule şi ziceri proprii registrului familiar
ori caracteristice pentru exprimarea colocvială şi necenzurată, frustă sau buruienos-colorată, uneori propriu-zis licenţioasă. Multe dintre paginile lui P. sunt dotate cu un bogat corp de note, hipererudite şi ludice deopotrivă, asemănătoare într-o oarecare măsură celor din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu. In pofida diversităţii tematice, dat fiind că energia stilului primează asupra fondului, iar stilul şi strategiile scripturale, atuuri forte, sunt menţinute statornic pe aceleaşi coordonate, indiferent de subiectul abordat, textele sunt foarte asemănătoare între ele, marcate de o monotonie a petulanţei giumbuş-lucare. Mai mult ori mai puţin autoficţiuni, au statut de pagini de jurnal condensat ori de memorialistică referitoare la perioade recente, dacă nu la stricta actualitate, de schiţe de publicistică de moravuri, pe teme moral-civice etc., dând seama de lecturi, de evenimente familiale, sentimentale sau sexuale, de vacanţe şi călătorii, de episoade curioase, dramatice, semnificative ori pur şi simplu amuzante din existenţa zilnică a autorului, a mediilor universitare ieşene, a obştii scriitoriceşti, a satului natal etc., colportând uneori, pur şi simplu, bârfe, înnobilate prin scânteierea stilistică şi prin hazul mizanscenei, şi mai ales prin divagaţiile hermeneutice pe care le prilejuiesc, ori trasând portrete ale unor contemporani. Filonul intimist - de altfel depistabil mai pretutindeni - nu predomină totuşi, iar prim-planul este ocupat de comentariile şi glosările pe teme şi subiecte „cărturăreşti". Demersul eseistului este, practic, în orice moment, pluridisciplinar. Alături de stil, vivacitatea intelectuală şi autoritatea erudiţiei sunt principalii factori de seducţie în scrierile lui P. Din rândul foarte numeroşilor autori comentaţi, invocaţi, evocaţi, convocaţi pentru sprijinirea propriei argumentaţii, citaţi ori pur şi simplu menţionaţi pot fi enumeraţi Lautreamont, Rimbaud, Pierre Louys, Albert Camus, Rene Char, Maurice Blanchot, Claude Levy-Strauss, Michel Foucault, Emil Cioran, Michel Tournier, Ion Creangă. Trebuie remarcat că, deşi respinge „sistemul", conformarea la canoanele eseului amplu, ale studiului ori monografiei, cultivând fragmentarul şi fulguraţia, P. dă despre Lautreamont şi despre Creangă două micromonografii sub forma unor eseuri. Despre cel referitor la Creangă, inclus în Naveta esenţială - cu titlul Adaos humuleştenesc -, reluat, cu unele modificări, sub titlul generic Exerciţii de recitire vemală, în Ultima noapte de dragoste şi întâia noapte de filosofie (1992), vorbesc titlurile textelor componente, în sine edificatoare: Vânătorul de ciori merită o prefaţă cinegetică, Fragmente dintr-un discurs ornitologic, întrebarea leneşului, Soacra cu ochi pineal şi semnificantul transcendental, Excurs în limba povestirilor humuleştene, Reîntoarcerea la soacră (dar şi la nurori), Moş Nichifor Perlocuţionariul, Al patrulea codoşlâc, Patafizica omenească. Exerciţiile de hermeneutică şi studiile de „patafizică" ale lui P. pot părea expresia unui răsfăţ gratuit şi „evazionist", dar, în pofida aparenţelor, ele nu sunt lipsite de o gravitate subiacentă. Titluri de cărţi ori de eseuri precum Sentimentul românesc al urii de sine (1991), Cloaca valachica, Locul fetid al devenirii noastre întru fiinţă, sfidător-polemice, atestă acest filon autodenigrator, identificat de Cornel Moraru ca fiind un „complement negativ la noicianul sentiment
Piuariu-Molnar
Dicţionarul general al literaturii române 268
(românesc) al fiinţei". Deşi funciar polemic şi, în felul lui, angajat, demersul eseistic al lui P. rămâne unul beletristic prin excelenţă, ilustrând de minime nişte consideraţii teoretice formulate cândva de E. Lovinescu: „în afară de expresie, arta mai reprezintă [...] biruinţa ingeniozităţii intelectuale, speculativă şi inutilă, asupra fondului noţional." Scrisul lui e un regal pentru publicul neposomorât. Fastidios nu o dată prin exces de vervă, are totuşi resurse să intereseze şi să delecteze.
Dar nu e vorha aici de un scriitor. în Luca Piţu se manifestă întreita figură a eticianului, esteticianului şi filosofului E greu de spus care dintre ei predomină.
Mircea Mihăieş
SCRIERI: Le Chasseur de corbeaux, Muizon (Franţa), 1986; Lettre ă un ami occidental, Muizon (Franţa), 1990; Naveta esenţială, laşi, 1991; Sentimentul românesc al urii de sine, Iaşi, 1991; însem(i)nările Magistrului din Cajvana, pref. Ion Bogdan Lefter, Iaşi, 1992; La cafeneaua hermeneutică, Iaşi, 1992; Ultima noapte de dragoste şi întâia noapte de filosofie, Iaşi, 1992; Fragmente dintr-un discurs in(?)comod, Iaşi, 1993; Eros, Doxa & Logos, Iaşi, 1995; ed. 3, pref. Gheorghe Grigurcu, Iaşi, 2003; Breviarul nebuniilor curente, postfaţă Victor Georgescu, Iaşi, 1996; Temele deocheate ale timpului nostru, Piteşti, 2002. Ediţii: Rachilde, Domnul Venus, tr. RoxanaGheorghiu, pref. edit., Iaşi, 1991. Traduceri: Alfred Jarry, Căutarea Messalinei: romanul vechii Rome, îngr. şi pref. trad., Iaşi, 1998.
Repere bibliografice: Liviu Antonesei, Un eseist, „Dialog", 1981, 79-80; Ion Bogdan Lefter, Aventurile editoriale ale unui eseist ieşean, CNP, 1992, 2; Mircea Mihăieş, Un San-A. printre cuvinte, 0,1992,1; Dan C. Mihăilescu, Sfoara cu motocei, LAI, 1992,13; Nicolae Bârna, Filiera franceză şi hâtra zăbavă bahluviană, CC, 1992,3-4; Cornel Moraru, „Sentimentul românesc al urii de sine", VTRA, 1992,5; Mihai Dragolea, Viaţa şi opiniile patafizicianului Luca Piţu, F, 1992, 9; Marian Victor Buciu, F(r)icţiunile lui Luca Piţu, R, 1993,4; Bogdan Dumitrescu, Lecturi suplimentare, RL, 1993, 47; Ioana Pârvulescu, Un cronicar moldav pe gustul postmodemiştilor, RL, 1994, 8; Horea Poenar, în partea dinspre Luca Piţu, ST, 1994, 7-8; Gheorghe Grigurcu, Despre Luca Piţu, RL, 1996,22; Ovidiu Nimigean, Monstrum eruditionis, „Timpul", 1996,5; Nicolae Ţone, Pe cât de talentat, pe atât de capricios: Luca Piţu, VR, 1996, 7-8; Alex. Ştefănescu, Erudit şi libertin, RL, 1997,11; Traian Ştef, Luca Piţu şi sentimentul nostru românesc, F, 1997,11; Borbely, Xenograme, 71-73; Luminiţa Fassel, Literatura multilingvă în Europa de Est. Funcţia stilistică a germanismelor la Luca Piţu, VTRA, 1998, 1; Gheorghe Grigurcu, Magistrul din Cajvana, RL, 1998,9; Ruxandra Cesereanu, Ura de sine nu miroase-a bine?, VTRA, 1998,11; Ovidiu Morar, Capcanele logosului, CL, 1999, 7; C. Rogozanu, O scriitură pierdută, RL, 1999, 37; Ionel Necula, Luca Piţu sau Colocvialitatea gândului metafizic, CNT, 1999, 45; Dan Gulea, Ideolectul cajvanian, OC, 2000, 33; Catrinel Popa, Scriitura paradoxală, OC, 2000, 33; Ionel Necula, Luca Piţu într-un discurs incomod, VR, 2001, 12; Bârna, Comentarii, 187-194; Cristea-Enache, Concert, 415-420; C. Stănescu, Ceartă în familie, ALA,
2002,	627; Andrei Bodiu, Conservatorul Piţu, OC, 2003,168; Gabriel Liiceanu-Luca Piţu, Epistolar, DL, 2003,51; Ovidiu Morar, Unfal[n]ic anarh, CL, 2003,11.	N.Br.
PIUARIU-MOLNAR, loan (1749, Sadu, j. Sibiu - 16.111.1815, Sibiu), traducător, editor, cărturar. Este fiul Patrasiei şi al preotului loan Piuariu, supranumit Popa Tunsu, figură
legendară a luptei românilor împotriva catolicizării. După absolvirea liceului săsesc din Sibiu, deprinde meşteşugul de a vindeca bolile de ochi, pe care îl practică neoficial până când obţine diploma de magistru chirurg la Facultatea de Medicină din Viena (1774), în urma frecventării unor cursuri de specialitate şi a unui examen cu profesori vestiţi de oculistică. După un stagiu în Banat, este numit în 1777 medic oculist al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Ajunge celebru în întregul imperiu (dar şi în Ţările Române), astfel încât în 1791 i se creează o catedră la Liceul Medico-Chirurgical din Cluj (instituţie de învăţământ superior), unde este cel dintâi profesor român de rang universitar. în paralel cu strălucita carieră de oftalmolog, are o foarte diversă şi susţinută activitate socială şi cultural-iluministă. A fost un timp şi „medic al săracilor" şi a cunoscut în amănunţime starea socială a românilor din Transilvania, fapt care l-a determinat să lupte până la sfârşitul vieţii pentru ameliorarea condiţiei lor. După ce în 1782 adresase o petiţie împăratului, avizată favorabil, ceea ce i-a permis importante acţiuni pentru dezvoltarea învăţământului românesc, P.-M. devine coautor, alături de Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior ş.a., al documentului Supplex Libellus Valachorum, text tipărit prin grija sa în 1791. îşi face o densă reţea de relaţii, extinsă şi în Ţara Românească şi Moldova, care îl ajută să îşi realizeze ţelurile, se implică în aproape toate aspectele vieţii sociale, având iniţiative care de multe ori au dus la rezultate practice importante (între care şi înfiinţarea în 1811, la Sadu, a unei fabrici de postav). Pe plan cultural, activitatea sa apare la fel de diversă şi rodnică. A tradus şi prelucrat cărţi de popularizare a unor cunoştinţe teoretice şi practice, a întocmit manuale şcolare, o gramatică, dicţionare. Intre 1789 şi în 1795 a avut câteva iniţiative de a scoate, pentru prima dată în româneşte, un periodic. O înştiinţare din 1795 detalia profilul enciclopedic al unei proiectate reviste ce urma să se numească „Vestiri filosofeşti şi moraliceşti". A organizat Societatea filosoficească din Mare Principatul Ardealului (1795), ai cărei membri erau reprezentanţi de seamă ai Şcolii Ardelene, dar şi Iancu Văcărescu şi alţi cărturari de peste munţi. Colaborând strâns cu tipografiile din Sibiu, Cluj şi în special cu cea din Buda, P.-M. a editat sau a facilitat apariţia a numeroase cărţi ortodoxe, răspândite apoi în toate provinciile româneşti. De altfel, a fost singurul dintre fruntaşii români ai secolului al XVIII-lea care şi-a păstrat credinţa ortodoxă, izbutind totuşi să se impună la înalt nivel, obţinând chiar un titlu de nobleţe (von Miillerscheim). Prin diversitatea activităţilor şi intensitatea angajamentului, prin realizări, prin influenţa avută în epocă, însăşi viaţa lui P.-M. poate fi considerată o operă care îl aşază alături de cei mai de seamă reprezentanţi ai iluminismului românesc.
Ca şi ceilalţi cărturari ardeleni, P.-M. este intens preocupat de cultivarea limbii române, ca o premisă esenţială a luminării poporului. Urmând îndeaproape modelul gramaticii lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai (Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), el alcătuieşte un manual - Deutsch-Wallachische Sprachlehre (1788) - accesibil, practic, cu reguli simple, concise şi cu exemple adecvate. întocmeşte şi un bogat dicţionar
269 Dicţionarul general al literaturii române
Plai românesc
german-român, care însă va apărea postum (Worterbuchlein Deutsch und Wallachisches - Vocabularium nemţesc şi românesc, 1822). Colaborează la dicţionarul început de Samuil Micu şi continuat de alţi învăţaţi ai vremii, tipărit abia în 1825 şi cunoscut sub numele de Lexiconul de la Buda. Din aceeaşi dorinţă de a ridica limba română la nivelul celorlalte limbi oficiale ale imperiului, dar şi dintr-o evidentă înclinaţie literară, el a compus o Odă întru pomenirea mutării cei de-a pururea a Augustei Măriei Tereziei, publicată în 1780 şi semnată M. Lucrarea Retorică adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări, editată de P.-M. în 1798 (şi a cărei alcătuire i-a fost mult timp atribuită), este o traducere anonimă mai veche după Francisc Scufos, Tehni ritorikîs (Veneţia, 1681). Este primul tratat de acest gen apărut în româneşte, un act cultural reprezentativ pentru năzuinţele iluminiştilor, prin îndemnul patetic la însuşirea „meşteşugului" de a vorbi frumos, logic, convingător. Aceleaşi scopuri erau urmărite şi în Istorie universală adică de obşte, care cuprinde în sine întâmplările veacurilor vechi (I, 1800), transpusă după Claude Frangois Millot. Şi aici cărturarul român se străduieşte să dea o formă cât mai adecvată, sensibilă adesea, conţinutului, demonstrând, aşa cum o face în mai toate textele sale, gust şi aplicaţie literară. A mai colaborat cu Samuil Micu la traducerea intitulată Hronologia împăraţilor turceşti (rămasă în manuscris). Mult căutată şi utilă a fost prelucrarea Economia stupilor (1785), în care, ca şi în cele câteva lucrări de medicină, P.-M. aduce importante contribuţii la stabilirea terminologiei ştiinţifice româneşti.
SCRIERI: Odă întru pomenirea mutării cei de-a pururi a Augustei Măriei Terezia, Sibiu, 1780; Economia stupilor, Viena, 1785. Ediţii: Retorică adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări, Buda, 1798; ed. îngr. şi pref. Aurel Sasu, Cluj-Napoca, 1976. Traduceri: Claude Francois Millot, Istorie universală adică de obşte; care cuprinde în sine întâmplările veacurilor vechi, I, Buda, 1800.
Repere bibliografice: Iorga, Ist lit, III, 290-294; loan Lupaş, loan Piuariu-Molnar. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1939; Popovici, Studii, I, 272-278; N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962,39, 59-61; Dumitru Belu, Cea dintâi omiletică în limba română. Retorica de la 1798, MA, 1963, 9-10; Ist lit.,II, 98-103; Sasu, Retorica, 116-149; Mircea Popa, loan Molnar Piuariu, Cluj-Napoca, 1976; Dicţ. lit 1900, 681-682; Ursu, Contribuţii, 332-352.	C. T.
PLACEBO, revistă apărută la Alexandria, apoi la Videle, neregulat, între 1990 şi 2003, iniţial cu subtitlul „Pagini literare teleormănene", schimbat de la numărul 12-13/1994 în „Cultură, arte, idei". în numărul 2-3/1990 se menţionează că este editată de revista „Argeş", iar de la numărul următor, de „Calende". Tot acum este anunţat ca realizator Ştefan Mari-nescu Vida, preşedinte al Societăţii de Litere şi Arte Placebo, pentru ca la numărul 5 să fie anunţat colegiul de redacţie: Stelian Ceampuru, Valentin Dobrescu, Anghel Gâdea, Octa-vian Grigore, Florin Marincea-Crângeanu, Ştefan Marinescu Vida (coordonator), Romulus Toma. Vor mai face parte din colegiu, pe termene variabile, Bogdan Ghiu, Traian T. Coşovei şi Mihail Grămescu. Este de semnalat, în primul rând, numărul
6/1991, închinat lui Marin Preda, cu scrisori inedite ale acestuia către un fost coleg de şcoală primară. Aici mai semnează Romulus Sălăjan, Ştefan Marinescu Vida, Romulus Toma, Al. Popescu-Tair şi Dobre Burcea. Opera lui Marin Preda este o preocupare permanentă a revistei, despre proza sa scriind Stelian Ceampuru (Stilul oral în „Moromeţii"), Elisabeta Ghiţă (Despre copilărie în proza lui Marin Preda), Anişoara Dobre („Răzbunarea lui Moromete" sau Marin Preda şi onoarea de a fi contrazis de istorie) ş.a. O prezenţă permanentă are coordonatorul publicaţiei, care semnează (şi cu pseudonime) recenzii, cronici ş.a. Sunt găzduite versuri de Constantin Salcia, Nicoleta Milea, Valentin Dobrescu, Romulus Toma, Adela Popescu, Iulian Bitoleanu, Adrian Bucurescu, George Pena, Ion Toboşaru, proză de Gheorghe Filip, Anghel Gâdea, Mihai Voiculescu, Mihail Grămescu, eseuri de Lucian Teodosiu, pagini de critică rămase de la Mircea Scarlat (Prima încercare de epopee românească). Traduceri din Ernest Hemingway, Iuri Bondarev şi Mario Benedetti realizează Stelian Ceampuru.	/.D.
PLAI, revistă apărută la Plaiul Cosminului (judeţul Cernăuţi), lunar, din martie până în mai 1934, avându-i ca redactori pe Aspazia Munte şi pe Neculai Pavel. Ca publicaţie a Editurii Iconar, al cărei iniţiator şi conducător era Mircea Streinul, P. încearcă să promoveze literatura bucovineană. Poeziile sunt semnate de Iulian Vesper, George Drumur, N. Tcaciuc-Albu, Aspazia Munte ş.a. Mircea Streinul este prezent cu însemnări şi „răspunde pentru articolele şi notele nesemnate". în numărul al doilea este inserat un amplu interviu luat lui Mircea Streinul de E. Ar. Zaharia.	M. Ş.
PLAI ROMÂNESC, revistă apărută la Cernăuţi, cu periodicitate neregulată, din 7 octombrie 1990 până în 1995. Publicaţie a Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu" din regiunea Cernăuţi, P.r. are ca redactori pe Vasile Tărâţeanu (1990-1994), Ilie T. Zegrea (până în aprilie 1995), Ştefan Broască (din iulie 1995). Primul număr include în sumar Secvenţe de la Podul de conştiinţă „Mihai Eminescu", adică fragmente din discursurile unor scriitori - loan Alexandru, Ion Vatamanu, Vasile Leviţchi, Grigore Bostan -, rostite cu prilejul dezvelirii bustului poetului în faţa casei lui Aron Pumnul din Cernăuţi. La rubrica „Scriitori bucovineni" se publică versuri de Mircea Lutic, Grigore Bostan, Simion Gociu, Ilie Motrescu, Constantin Hrehor, Ion Beldeanu, Ion Cozmei ş.a. O rubrică, „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină", prezintă medalioane şi profiluri de scriitori, savanţi, oameni de artă, politicieni originari din Bucovina, dar stabiliţi la Chişinău. „Eveniment editorial" şi „Cronica literară" (susţinută de criticul literar Ştefan Broască) sunt destinate cu precădere vieţii cultural-literare din zona Cernăuţi, exprimând dorinţa redactorilor de a trezi forţele locale la viaţă culturală proprie. Alţi colaboratori: Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, George Muntean, Mircea Grigoroviţă, Ion Popescu.	G.	B.
Plaiuri
Dicţionarul general al literaturii române 2 70
PLAIURI, revistă de literatură, cultură şi economie apărută la Slănic-Prahova la 1 februarie şi la 1 martie 1937. Director: Nicolae Pătraşcu. In articolul-program, Am fâlfâit un steag, se arată că noua publicaţie are menirea de a da un „imbold spre lume şi viaţa literară, de a sădi în sufletul fiecărui ins credinţa întru Hristos şi de a răscoli în suflet dragostea către patrie, către cruce, neam şi rege". Prin tematica materialelor şi valoarea colaboratorilor, P. se înscrie între publicaţiile asumat provinciale, pentru al căror rol pledează, încă în numărul inaugural, Nicolae Graur (Importanţa revistelor provinciale). De semnalat articolul lui George Negru despre câteva obiceiuri folclorice locale, cel al lui Andrei Udrea, Ce înseamnă a fi bun gospodar, precum şi eseul aceluiaşi Nicolae Graur, Snobismul în artă. Cele două numere mai includ versuri semnate de Nicolae Pătraşcu, Iulian Dragu, Marieta Panait şi pagini de proză ale directorului revistei (autor al volumului Frânturi de lumină). La acestea se adaugă câteva recenzii, epigrame, cugetări, o cronică a revistelor ş.a.	I.R.
PLAIURI DOBROGENE, revistă apărută la Constanţa, lunar, din octombrie 1926 până în aprilie 1927. Redactor: Constantin Muche Blond. Cei mai mulţi colaboratori sunt profesori de
ANUL J, No. i
dlgiuri
1 DDBRDEEnE 1
FSSViSTA CULTURALA LUNARA
- Su!» nRi-Mirea D-n.: L M.-iiLOSi} -
CHBIUt
jta «a strâial .şt;»»- £SBOşfea.te* ■
ies! fciss oraţ«! E drepr că ; : 4î®îiest5-cârrcarC -iteelsă. spre îs- ; csţBriL 'DoEaî.ţyî Bs-dţa, s&jse r-s? elba a etesiua:, fcsol ©^stmstă, ia soaira c-5 haide st fcgaar îiîuv ci* ,.is pfâvanfe ies; cate r-vrss.: nui- ■
Lrs. {', .■iw.'bii;	t’Hîr’e arfr-
ţ2e nori. de aarjavaiurî,: sîăeo lărsile «raa .acofe caţiîaai au î; .pe-rrsu ifc'p'îrţ: ţie s;-3 d.'R cctc os-:: MîjtKwt -"- ţî dese * ~ cepe ©a&t v : tnnji&aa ;r sia revărsarea Smiu- ?i : sb;;r.«e’:cs iaeonă n? OGre :rfc*s*2
Acum Ass Iş; jcrcas^e o pricwâ
tarifa-â «a «te! vaRîlst, ca. bel îrsp-
Casa prietesci e?s «ir, peacoi-j p? iăfiîâ îiSmb*;} ac,-Ja orarcoil si Ar~ divelor, vejhi ;;şi slova primelor
!îff
sasui apjccâ:stlu-sitf Un spre i-a îe mângâierea serei. Sc-.-îşojsia: âaaga
Puncte îuâa piîaa a mul oreisgte ■râah i3.ii plea *arăi grea ai vre-ssii ; peaduie aşcuBst* «riae-va In capote. Gemătul xeardejor de visară In bm ;
gfeîă, «âa rânceda a canalului în a re psafooiri reverbereto ctsmpăfâle ■ paseaw imeM ds #a, reflectate ta : paiele grase alt* ţtfel«îtiî plutitor.
steîeloî mioape, se vi& riesprorae firi sS sifsvadâ fa' «adele aMâ : ‘mai ihnpv-zi ate.ggrfet captive, unde, ;
VIOLETE DE PARMA
Att m sosii din Pama vide:?
Cu 'nmnrâri de tan os Idcai Şi~Gn etebetreat cu-aeef semn din epitet De cer de vis, etern jr.cdsez,si ’
Azi au sosit din Par mu vioi ere, iar cu prin gene 'arăt ie~um mângâiat Cu~un siai p;os de sfiaie. dragi auzii
Şi l-am maî prins şi-acolo 'a porteu sfdc^d — Acolo Biide-o inima discret:
Va Oale :n dor de boţii da primăvară
Ca si na vis nostalgic de poci! C. M^HLOXD
ld cofe spsiîi prea sitoe, inîreru-
sjîfcoBi';
pîatfă care câboisu ia vstaî « ?iw
«arsa prfeisîcă cot d'feiăi pepasifesn : cat? aşezase acolo aîveesia dfe car?
■lilSţf
km st îâsa îttvola poeîîet sfsîîpfe a îiksM. ţi ceasatar. Privea siactri- . tâleâ naiva a toaa^îior ea sw$â na- ■ ?¥« §î sfecefii s&m$A esaagaîe cS.es- :
ţâaŞfeţ&i: îi^®?Hit‘ţîsiîiâeţ '■/«: ■’ ISlis^lflaîăiaft'S!#; #î!Şşţ.Sfi'Sili ;î
;S|^|®|îW5Ss;«e|e$î	^ţfnsşefo	I
^i^âa!S|aîs;’ QŞito;	; -teâfc ■•
'.-lifisMşjî îipslft': :/dJd:. d 'MS®#SŞS:#M6şfsaftiŞşîSff
'^iă0$aţ^âffdd:r:f
liceu, magistraţi şi funcţionari, majoritatea din Dobrogea, câţiva din Suceava sau Chişinău. Alături de aceştia este de înregistrat prezenţa în sumar a Hortensiei Papadat-Bengescu, cu fragmentul Cheiul (1/1926). Revista publică traduceri din Ovidiu, Heine, Selma Lagerlof. Aici D. Stoicescu glosează pe marginea unei epistole a lui Cezar Bolliac către Alexandru Sutzu şi trimite comentariul intitulat Ultima operă a lui Delavrancea, iar Zoe Verbiceanu publică un articol despre Panait Cerna. Semnează versuri C.M. Blond (Constantin Muche Blond), George Voevidca, A. Mândru, I.C. Popescu-Polyclet, Ion Bentoiu. Alţi colaboratori: Irene Fleury, Fausta Rădulescu, Marius Verbiceanu, Eduard Sbiera ş.a.	I. R.
PLAIURI MOLDOVENE, publicaţie lunară apărută în comuna Borşani - Putna, din septembrie până în 18 decembrie 1932 şi în martie şi aprilie 1935. Director fondator: Gh.N. Trandafir. Având o orientare neosămănătoristă, revista publică versuri semnate de Ionel Hagiu, D.T. Reţeanu, culegeri de folclor basarabean şi bucovinean, sfaturi casnice şi medicale, anecdote. Sunt de reţinut o scrisoare inedită de la Vasile Militaru, prin care directorul revistei era autorizat să îi reproducă fabulele, ca şi articolul Ce vrea bolşevismul?, unde acestui „curent social", considerat „o boală molipsitoare, care, pe toate căile, caută să subjuge omenirea", i se demască esenţa distrugătoare (anularea identităţii naţionale, ateismul, dictatura proletariatului, confiscarea proprietăţii şi colectivizarea bunurilor). Numărul 4 este consacrat „memoriei Marelui Om al Şcoalei, Spiru C. Haret", personalitatea fiindu-i evocată de George Grecea, M. Antonescu şi I. Răileanu.	/.	R.
PLAIURI NĂSĂUDENE, revistă apărută la Bucureşti, neregulat, între 1 iulie 1943 şi 1 mai 1945. Redactori sunt Emil Boşca-Mălin, Ion Th. Ilea şi Vasile Netea, iar secretar de redacţie Emanoil Cobzalău. De la numărul 4 E. Boşca-Mălin devine director, iar de la numărul 20-21/1944 prim-redactor e Ilie T. Echim. La numărul 31-33/1945 direcţia e asigurată de E. Boşca-Mălin şi Ion Costan. Din redacţie au mai făcut parte George Sbârcea, Iustin Ilieşiu, Octavian Ruleanu ş.a. Fără să lanseze un program explicit, dar apărând sub deviza Virtus romana rediviva, publicaţia are un caracter cultural larg şi, aşa cum o arată diversele ei rubrici - „Luminişuri", „Scormonind trecutul", „Maramureşul voievodal" -, este consacrată în primul rând valorilor şi tradiţiilor regionale, restituite şi comentate în numeroase articole pe teme istorice, folclorice, pedagogice ş.a. Un loc însemnat - şi chiar o rubrică specială, „Plaiuri literare" - se acordă literaturii. Se publică îndeosebi versuri de Ion Th. Ilea, Lucian Valea, Iustin Ilieşiu, Emanoil Cobzalău, N.I. Herescu, A. Mândru, Vlaicu Bârna ş.a., dar şi proze scurte de Ion Agârbiceanu şi Octavian Ruleanu. Comentariul critic la zi lipseşte aproape cu totul, dar pot fi întâlnite aici câteva contribuţii de istorie literară: Vasile Netea scrie despre începuturile literare ale lui George Coşbuc şi semnează articolul Opera unui scriitor al Someşului: Ion Pop Reteganul, iar Zoe Moldovanu dă însemnările intitulate O fiică a Năsăudului:
2 71 Dicţionarul general al literaturii române
Platon
Anul î Nr. 1
8 Pagini 30 Lei
Virfus Romana Redliviva
1 Iulie 1943
nMwmm
R E D A C I I A $1 ADMINISTRAŢIA
Veronica Micle. Alţi colaboratori: Iosif E. Naghiu, Mircea Damian, Oct. C. Tăslăuanu, Emanoil Bucuţa, Leon Scridon, Gavril Scridon, Ernest Bernea, Vasile Al-George ş.a. I.M.
PLAIURI ROMÂNEŞTI, revistă culturală apărută la Bucureşti la 10 ianuarie şi în februarie 1929 (două numere). Director: Ciprian Doicescu. Prin program, enunţat în Directive, publicaţia se circumscrie liniei tradiţionaliste: „Precizându-ne astfel orientarea după o artă originală, în puterea creaţiei noastre, ne declarăm, concomitent, sceptismul faţă de un anumit public neînţelegător şi chiar «modernizat»." Acest program este susţinut şi de un eseu al lui Eugeniu Sperantia, Tradiţie şi organism social Paginile de proză sunt semnate de Victor Papilian, iar poeziile de Ciprian Doicescu şi Alexandru Carrusy. Lui Ramiro Ortiz îi aparţine articolul Poeziile italiene ale lui Asachi şi lui C. Rădulescu-Motru însemnările intitulate De ce literatura română e lipsită de actualitate?. Sumarul mai include recenzii la cărţi de Mihail Celarianu şi Al. Iacobescu, cronici muzicale şi plastice, revista revistelor etc. Dacă revista şi-ar fi continuat apariţia, între colaboratorii de marcă ar fi urmat să se numere, după cum se menţionează la un moment dat, N. Iorga, Simion Mehedinţi, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Const. Brăiloiu, Tudor Vianu ş.a.	I.R.
PLAIURI SĂCELENE, revistă apărută la Satulung - Săcele, lunar, din ianuarie 1934 până în iulie 1940, „îngrijită" de Victor Tudoran şi Ion Crisbăşanu; de la numărul 7-8/1934 redactor rămâne doar Victor Tudoran. In primii trei ani P.s. are un format aidoma revistei „Bilete de papagal". „Dacă rostul «Vieţii săcelene», revista cu care am pornit la drum în 1930, era de a cerceta trecutul, a trezi obiceiurile şi a transmite specificul săcelenesc - se spune în articolul-program -, rostul «Plaiurilor săcelene» este de a reda - sub formă de informaţie - prezentul şi a prevedea viitorul, care nu ne prea surâde." Publicaţia îşi propune să facă „o legătură mai strânsă între săcelenii răspândiţi pe întinsul României Mari [...] şi cei rămaşi acasă, cu amintirea celor plecaţi". Deşi porneşte ca revistă „sătească", P.S. obţine colaborarea a numeroşi scriitori: poeţii Dimitrie Danciu, Elena Farago, George Tutoveanu, Ion Apostol Popescu, E.Ar. Zaharia, Haralambie Ţugui, I.A1. Bran-Lemeny, I.U. Soricu, prozatorii N. Batzaria, Cezar Petrescu, la care se adaugă filosoful Vasile Băncilă (Regionalism şi românism, Lucian Blaga şi regiunea Săcelelor), traducători, istorici. în numărul 3/1937 apare o scrisoare de la „sculptorul statuar" Ion Jalea, care va reveni, în numărul următor, cu articolul Pavilionul românesc la Expoziţia Internaţională din Paris. Recenziile au în vedere cărţi de Mihail Dragomirescu, Aron Cotruş, Aurel Marin, Gh. Atanasiu, E.Ar. Zaharia, Vasile Băncilă. Revista a încercat în 1935 şi experienţa unor numere tematice, dedicate, de pildă, poetului săcelean Nicolae Nicoleanu sau lui Alexandru Lapedatu. Alţi colaboratori: Aurel A. Mureşianu (cu un studiu privind problema ceangăilor din Săcele), Vlad Şeitan, Ion Păltânea, Victor Jinga, Zenovie Popovici.	I. R.
PLATON, Maria (28 .XII.1924, Năneşti, j. Vrancea), istoric literar. Este fiica Mărioarei (n. Ilie) şi a lui Alexandru Goleanu, militar. Urmează şcolala primară la Chilieni, în judeţul Hotin (1931-1935), iar cursurile secundare la Liceul Ortodox de Fete din Cernăuţi (1935-1940) şi la Liceul „Oltea Doamna" din Rădăuţi, susţinând examenul de bacalaureat în 1943. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene, luându-şi licenţa în februarie 1948. în 1949 devine asistent la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere din Iaşi, după ce, între 1947 şi 1949, predase limbile română, franceză şi rusă la gimnaziul din Dărmăneşti şi la Şcoala Normală de Fete din Bacău. Cariera universitară (lector - 1953, conferenţiar -1969, profesor -1976) este mărturia vocaţiei didactice, bazată în egală măsură pe o excelentă comunicare cu studenţii şi pe o susţinută activitate de cercetare în domeniul istoriei literare. In 1969 îşi ia doctoratul în filologie cu lucrarea „Dacia literară" (1840). între 1982 şi 1985 conduce Catedra de literatură română a Facultăţii ieşene de Filologie, iar din 1985 funcţionează în calitate de profesor consultant. în două rânduri (1970-1972, 1975-1977) a predat cursuri de limbă şi literatură, de cultură şi civilizaţie română la Universitatea „Paul Valery" din Montpellier, unde în 1972 obţine alt doctorat, cu teza Vasile Alecsandri et le Felibrige. Preocupările istoricului literar acoperă zone întinse şi variate ale culturii şi literaturii, trecute adesea şi
Plămădeală
Dicţionarul general al literaturii române 2 72
prin filtrul unei abordări comparatiste: teoria literaturii, literatura română din epoca paşoptistă şi a marilor clasici, literatura feminină, literatura pentru copii, istoria romanului românesc din secolul al XlX-lea. Au rezultat cursuri universitare (.Istoria literaturii române modeme, I-II, 1962-1976; Dimitrie Anghel, poetul, 1965, ş.a.) şi contribuţii monografice dedicate fie unei reviste precum „Dacia literară" (1974), fie unor scriitori -Vasile Alecsandri et le Felibrige, Vasile Alecsandri, poeţii felibri şi „Cântecul gintei latine" (1980), Alice Călugâru. O poetă pe nedrept uitată (2001). Alte contribuţii sunt incluse în volume colective: Culture et litterature roumaines (Montpellier, 1972), De la „ Viaţa românească" la „Ethos" (1989), Scriitori români (analize literare) (1990) ş.a. Un complement adecvat îl constituie publicarea ediţiei integrale a revistei „Dacia literară", însoţită de un studiu introductiv substanţial (Medalia de Aur la Salonul Cărţii, Bucureşti, 1972), sau a unor ediţii alcătuite din scrierile lui Nicolae Bălcescu (1988) şi ale Elenei Văcărescu (1997, 1998). Colaborează cu studii, cronici şi recenzii la „Revue de langues romanes", „Actes du Congres de la Latinite", „Melanges Louis Michel", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»", „Anuarul de lingvistică şi istorie literară", „Revista de istorie şi teorie literară", „Limbă şi literatură", „laşul literar", „Cronica", „Ateneu", „Convorbiri literare" ş.a.
Depăşind stricta abordare istorico-literară, în cursurile universitare şi în cărţile sale P. urmăreşte mereu direcţiile de evoluţie ale unei perioade ori sensurile specifice ale unei opere şi, totodată, semnificaţiile generale ale faptului istoric şi biografic. Materialul, colectat cu ingeniozitate şi circumspecţie, îi oferă adesea posibilitatea unei construcţii textuale care depăşeşte cadrul literaturii autohtone. Efortul comparatist se dovedeşte unul coerent şi susţinut de realitatea scrierilor aduse în discuţie, fără racordări exagerate şi fără forţarea unor uşi deschise. Contribuţia personală ţine atât de viziunea asupra ansamblului sau de ordonarea datelor într-o structură probată cu argumente pertinente, cât şi de fluenţa, subtilitatea expunerii. Istoria literaturii române moderne, primul curs publicat, fără să schimbe înfăţişarea tradiţională a epocii premergătoare anului 1848, ocoleşte primejdia unei tratări din perspectiva ideologiei dominante în anii '60 ai secolului al XX-lea. P. oferă un comentariu, în linii mari personal, care se sprijină pe o reconstituire credibilă a fundalului istoric, pe alcătuirea unor serii de fapte şi de tipologii caracterizante şi pe
o	continuă încadrare axiologică. „Dacia literară". Destinul unei reviste, viaţa unei epoci literare este un studiu monografic temeinic, în care prospectarea exactă a cadrului istoric se îmbină cu cercetarea temeinică a împrejurărilor socio-cultu-rale. Personalitatea lui Mihail Kogălniceanu, creionată cu acurateţe şi pregnanţă, are credibilitate şi carismă. Programul revistei, cu toate semnificaţiile lui, e raportat la realităţile anilor în care periodicul a apărut, dar se urmăreşte şi însemnătatea iniţiativei lui Kogălniceanu pentru deceniile postpaşoptiste, precum şi deschiderile pe care le-a făcut posibile. Cu Alice Călugăru. O poetă pe nedrept uitată P. propune, utilizând puţinele informaţii păstrate sau oferite de investigaţiile anterioare, ca şi pe acelea obţinute prin eforturi proprii, o biografie cât mai
completă a scriitoarei, precum şi o analiză cu mijloace actuale a operei poetice şi a romanului La Tunique verte. Textul propriu-zis este însoţit de un florilegiu de versuri şi de o anexă care include acte, documente şi informaţii biobibliografice. Acelaşi interes pentru zone puţin cercetate ale vieţii literare este vizibil şi în Vasile Alecsandri, poeţii felibri şi „ Cântecul gintei latine". Sunt urmărite aici, prin apelul la o documentaţie parţial nouă, istoricul mişcării felibrilor, ecourile trezite în lumea latină, relaţiile dintre Alecsandri şi poeţii felibri, dar se face şi un istoric al legăturilor culturale româno-franceze din secolul al XlX-lea, căruia i se adaugă o privire asupra modului în care s-a valorificat literar ideea latinităţii la noi după 1900. Pasiunea pentru aspectele puţin cunoscute, acurateţea caracterizărilor şi siguranţa situărilor generale constituie şi de această dată trăsături care individualizează o contribuţie de istorie literară şi culturală demnă de toată atenţia.
SCRIERI: Istoria literaturii române moderne, voi. I, voi. II, partea I-II, Bucureşti, 1962-1976; Vasile Alecsandri et le Felibrige, Montpellier, 1972; Universitatea „AII. Cuza", Iaşi (în colaborare), Bucureşti, 1972; „Dacia literară". Destinul mei reviste, viaţa unei epoci literare, Iaşi, 1974; Vasile Alecsandri, poeţii felibri şi „Cântecul gintei latine", Iaşi, 1980; Alice Călugăru. O poetăpe nedrept uitată, Iaşi, 2001. Ediţii: „Dacia literară", sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu, introd. edit., Bucureşti, 1972; N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voevod Viteazul, postfaţa edit., Iaşi, 1988; Elena Văcărescu, Romanul vieţii mele. „Printre cei mari ai unei lumi dispărute", pref. edit., Iaşi, 1997; Elena Văcărescu şi Franţa. Memorii, oameni şi idei, pref. edit., Iaşi, 1998.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, „Dacia literară", RL, 1972, 14; Al. Zub, „Dacia literară", AIX, t. X, 1973; Cornea, Oamenii, 72; Al. Dobrescu, „«Dacia literară». Destinul unei reviste. Viaţa unei epoci literare", CL, 1974,12; Despina Tomescu, „Dacia literară". Destinul unei reviste, RITL, 1974,3; Antoaneta Macovei, „Dacia literară", AUI, t. XXI, filologie, 1975; Liviu Leonte, Raporturi culturale franco-române, CRC, 1980,15; Valentin Taşcu, „Vasile Alecsandri, poeţii felibri şi «Cântecul gintei latine»", ST, 1981,3; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 336-337. R.Z.
PLĂMĂDEALĂ, Leonida (17.XI.1926, Stolniceni, j. Lăpuşna -29.VIII.2005, Cluj-Napoca), prozator şi eseist. Este fiul Elisabetei (n. Pojoga) şi al lui Vasile Plămădeală, cântăreţ bisericesc. Urmează şcoala primară în satul natal (1933-1937), înscriindu-se apoi la Seminarul Teologic din Chişinău. După ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, vine cu familia la Bucureşti, unde îşi continuă studiile la Seminarul Teologic, absolvit în 1945, când intră la Facultatea de Teologie. Ultimul an de studii (1948-1949) îl face la Cluj, unde îşi dă şi licenţa. Se călugăreşte în 1949, sub numele Antonie, la mănăstirea Prislop. Condamnat politic de Tribunalul Militar din Bucureşti, se sustrage de la efectuarea pedepsei ascunzându-se în nordul ţării, unde predă limba română la diverse şcoli, printre care şcoli miniere din Baia Mare şi şcoli monahale de la mănăstirile Slatina şi Râşca. Va fi în cele din urmă închis la Jilava (1954-1956). După eliberare îşi câştigă existenţa ca muncitor necalificat, economist, suportând regimul „reeducării prin muncă", pe care l-au cunoscut şi alţi deţinuţi politici. Reintră în viaţa bisericească abia în 1968, ca secretar-şef al Institutului
273 Dicţionarul general al literaturii romane
Pleiada
Teologic din Bucureşti. Trimis la studii la Oxford (1968-1970), obţine titlul de doctor în teologie cu o lucrare despre rolul Bisericii în gândirea occidentală. Cu teza Biserica slujitoare în gândirea orientală primeşte acelaşi titlu şi la Bucureşti. Devine episcop vicar la Patriarhie (1970-1980), răstimp în care funcţionează şi ca rector al Institutului Teologic (1971-1973). Urcă în ierarhia bisericească, ajunge în 1980 episcop de Buzău, iar în 1982 mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului. Este membru în mari concilii bisericeşti europene şi mondiale, din 1992 fiind ales membru de onoare al Academiei Române. Debutează editorial cu romanul Trei ceasuri în iad, apărut în 1970. Colaborează, în afară de revistele de teologie, la „Tribuna", „Luceafărul", „România literară" ş.a.
Pe lângă studiile de teologie, P. publică şi lucrări dedicate unor figuri care aparţin deopotrivă lumii bisericeşti şi istoriei literaturii, cum ar fi Neagoe Basarab, Chesarie de Râmnic, Leon Asachi, Gheorghe Şincai, Andrei Şaguna, Miron Cristea. Bunăoară, studiul Lazăr Leon Asachi în cultura românească (1985) este compus dintr-un amplu portret biografic, urmat de editarea unor texte, predici, cuvântări şi pastorale. Fundamentală este editarea lucrării Loghica, „scrisă în limba franţuză de Lazăr Leon Asachi, membru al Academiei Parisului şi a Berlinului". între paginile care privesc în bună parte istoria literară se înscriu excursul Dascăli de cuget şi simţire românească
(1981)	şi altele cu acelaşi profil, preeminent documentar. De interes este şi volumul intitulat Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală... Convorbiri cu Carmen Dumitriu şi Dragoş Şeuleanu (1999). Pe lângă discuţiile despre numeroasele şi adeseori complicatele probleme ale Bisericii Ortodoxe în relaţiile ei cu alte culte şi secte religioase, dincolo de structura şi ţinta morală a comentariilor, rememorările duc inevitabil spre anii de detenţie şi spre perioada de dominaţie a regimului comunist ateu. Ca şi în celelalte studii cultural-religioase, şi în aceste dezbateri dialogate se simte „smerenia prelatului". în literatura de ficţiune P. rămâne cu romanul Trei ceasuri în iad. Este o carte a cărei naraţiune se desfăşoară pe mai multe planuri, cu toate că prima impresie este de roman SF. Imediat după terminarea războiului, unui german, Peter Gast, i se transplantează memoria altuia, Anton Adam, aflat pe patul de moarte. Concomitent i se fac şi unele retuşuri de chirurgie estetică. Trimis în oraşul lui din Bavaria, nu e recunoscut de familie, oricâte dovezi de apartenenţă încearcă să dea mamei, logodnicei şi celorlalţi. Numai un nebun al locului îl recunoaşte. Personajul este de fapt un criminal hitlerist ascuns de medici sub o nouă înfăţişare şi sub o altă identitate. Trecând din fantastic în real, textul se impune în cele din urmă ca o „naraţiune de tip parabolic" (Mircea Muthu), dar şi ca o alegorie a crizei de identitate, a raportului mistic dintre trup şi suflet ori ca o scriere ce dezvoltă şi o componentă politică. Dana Dumitriu considera romanul ca unul „de analiză, un roman-alegorie, o parabolă cu implicaţii multiple, etice, filosofice, sociale, psihologice, metafizice." S-ar putea spune că ascensiunea lui P. pe scara ierarhică a bisericii a oprit desfăşurarea unui real talent literar.
SCRIERI: Trei ceasuri în iad, Bucureşti, 1970; Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească, Bucureşti, 1977; Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981; Nume şi fapte din istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1983; Lazăr Leon Asachi în cultura românească, Sibiu, 1985; Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), Bucureşti, 1986; Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939, Bucureşti, 1987; Românitate, continuitate, unitate, Sibiu, 1988; Tâlcuiri noi la texte vechi, Bucureşti, 1989; Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, îngr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1995; De la Gherman din Dacia Pontică, Nicolaus Olahus şi Cazania lui Varlaam la Inocenţiu Micu, Ion Creangă şi Gh. Lazăr, Sibiu, 1997; Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală... Convorbiri cu Carmen Dumitriu şi Dragoş Şeuleanu, pref. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, 1999. Antologii: Spiritualitate şi istorie la întorsura Buzăului, Buzău, 1983; Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „Trei ceasuri în iad", RL, 1970, 19; Alex. Ştefănescu, în limitele unei parabole, LCF, 1970, 24; Cornel Ungureanu, „Trei ceasuri în iad", 0,1970,6; Nicolae Manolescu, „Trei ceasuri în iad", LCF, 1970,27; Viola Vancea, Prospecţiuni în proză, RL, 1970,28; Gheorghe Pituţ, Implicaţii morale, RL, 1971,2; Liviu Grăsoiu, Un roman psihologic, ATN, 1971,1; Dan Mutaşcu, Un ospăţ de idei, SPM, 1977, 336; Dan Zamfirescu, O contribuţie remarcabilă la istoria culturii româneşti, RL, 1977,36; Mihai Diaconescu, Istorie şi valori etice, RL, 1981, 29; Mihai Ungheanu, „Dascăli de cuget şi simţire românească" LCF, 1982, 6; Mircea Muthu, Contribuţii de istorie literară, ST, 1982,2; Constantin Crişan, „Dascăli de cuget şi simţire românească", CRC, 1982,31; Traian Vedinaş, „Dascăli de cuget şi simţire românească", TR, 1982,37; Calinic Argatu, O restituire de valoare, LCF, 1985, 2; Gabriel Ţepelea, Un eminescolog şi o importantă arhivă, RL, 1985, 2; Mircea Anghelescu, „Lazăr Leon Asachi în cultura românească", T, 1985,3; Gheorghe Bulgăr, „Lazăr Leon Asachi în cultura românească", ST, 1985, 12; Mihai Ungheanu, Exactitatea admiraţiei, Bucureşti, 1985, 203-210; George Munteanu, Un scriitor necunoscut: Lazăr Leon Asachi, RL, 1986, 11; [Antonie Plămădeală], MA, 1986, 6 (număr omagial); I. D. Lăudat, Amintirea unui scriitor: Lazăr Leon Asachi, CL, 1986, 8; Al. Graur, Un precursor: Lazăr Asachi, RL, 1986,36; Virgil Cândea, „Lazăr Leon Asachi în cultura românească", RITL, 1986,2-3; Vlaicu Bârna, De la document la sinteză, ST, 1989,10; Cornea, Semnele, 73-77; loan Pintea, însoţiri în Tumul Babei, Craiova, 1996,81-93; Cosma, Romanul, II, 212-214; Rusu, Membrii Academiei, 416; Dicţ. scriit. rom., III, 760-762; Zamfirescu, Istorie,11,504-511.	'	V.T.
PLEIADA, publicaţie apărută la Bucureşti în 1904 (două numere). „Revistă de poezie de orientare modernistă", P. se află sub o conducere al cărei delegat este Donar Munteanu. Se anunţă reapariţia „Literatorului", marcându-se astfel şi apartenenţa celor prezenţi în paginile P. la grupul din jurul lui Al. Macedonski. Colaborează N. Ţincu, Mircea Demetriade, Cincinat Pavelescu, Al. Macedonski (Epigraf, Inscripţie pe un orologiu, Oh, suflete orb), Al. T. Stamatiad (sub pseudonimul Alexandru Adrian), Iuliu Cezar Săvescu, D. Karnabatt ş.a. Mircea Demetriade traduce din Verlaine (Cântecul toamnei), iar Al. Macedonski din Victor Hugo (Dervişul). Donar Munteanu semnează medalioane despre Al. Depărăţeanu, Ion Kalinderu,
C.	Dissescu, Ion Th. Florescu, C. Boicescu.	M.Pp.
PLEIADA, publicaţie apărută la Craiova, lunar, din noiembrie 1927 până în februarie 1928, cu subtitlul „Revistă pentru
Pleiada
Dicţionarul general al literaturii române 2 74
poezie, critică şi ideologie". Redactori: N.I. Herescu şi T. Păunescu-Ulmu. în locul editorialului programatic, T. Păunescu-Ulmu publică articolul Un aspect al poeziei lui Eminescu. Acelaşi autor scrie în numărul inaugural despre Vasile Pârvan, iar în ultimul număr semnează eseul între roman şi viaţă. Numeroase recenzii prezintă cărţi de Ştefan Zeletin, Ion Marin Sadoveanu, Al. Popescu-Telega, Zaharia Stancu, Ernst Neumann, Andre Gide. Versurile, în general de factură tradiţionalistă, îi au ca autori pe V. Voiculescu, Ion Pillat, Aron Cotruş, George Murnu, N.I. Herescu, Ion Buzdugan. De altfel, lui V. Voiculescu îi este dedicat şi ultimul număr al P., care include un eseu de N.I. Herescu, urmat de un grupaj din lirica voiculesciană, cu unele poeme inedite. Sunt de amintit, de asemenea, mai multe însemnări şi articole de Ion Dongorozi (Reorganizarea Teatrelor Naţionale din provincie şi Dascălii şi politica), Al. Popescu-Telega (Poeţii Americii Latine) şi N.I. Herescu (în chestiunea traducerii lui Horaţiu de E. Lovinescu). P. va reapărea în 1934 la Bucureşti.	/. R.
PLEIADA, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 15 martie şi 15 iunie 1930, sub direcţia lui Valeriu Grecu. într-un Cuvânt înainte, se arată că „«Pleiada» s-a creat spontan, ţâşnită din entuziasm juvenil. Nu-i o grupare exclusivistă, dimpotrivă, cea mai largă cu putinţă". Se publică foarte multă poezie, semnată de Radu Gyr, Radu Boureanu, Ion Pillat, V. Demetrius, ALT. Stamatiad, George Murnu, G. Talaz, George Dumitrescu, Ilariu Dobridor, Ion Mihai Georgescu, George Pallady, D. Nanu ş.a. Paginile de proză aparţin lui Valeriu Grecu şi lui Adrian Hurmuz. Foarte bogată este secţiunea de recenzii, în cadrul căreia Valeriu Grecu, George Dumitrescu şi Const. Orăscu prezintă cărţi de Damian Stănoiu, ALT. Stamatiad, Mihai Codreanu, D. Iacobescu, Mihail Dragomirescu, Cezar Petrescu, Const. Kiriţescu, George Murnu, Ionel Teodoreanu, Ion Agârbiceanu ş.a. Sumarul P. mai include eseuri de Radu Gyr (Omagiu romantismului), Mihail Dragomirescu, pagini de jurnal basarabean semnate de George Dorul Dumitrescu, studii de istorie şi critică literară aparţinând lui D. Murăraşu (Articolele lui Eminescu în „Timpul", Teoria păturii superpuse şi Eminescu). De semnalat recenzia lui N.N. Creţu la Icoane de lemn, în care Tudor Arghezi este acuzat că „naufragiază în grosolană trivialitate", la antipodul acestuia situându-se Mihail Sadoveanu, care „face parte dintre puţinele excepţii fericite care nu şi-a înjosit talentul".	I.	R.
PLEIADA, revistă „pentru poezie şi artă" apărută la Bucureşti în ianuarie 1934 (un singur număr), avându-i ca redactori pe N.I. Herescu, Ion Pillat şi V. Voiculescu. Continuând „Pleiada" craioveană (1927-1928), publicaţia bucureşteană include în sumar un studiu al lui Tudor Vianu, Poezia lui Ion Pillat, urmat de un grupaj din lirica autorului (ciclul Scutul Minervei), apoi versuri de V. Voiculescu şi Ştefan I. Neniţescu. Aici N.I. Herescu, latinistul care polemizase cu E. Lovinescu pe marginea unei traduceri din Horaţiu, tălmăceşte poezii din
Catul, scriind şi articolul Dan te în româneşte. Tot el semnează un necrolog al poetului Nicolae Milcu.	I.	R.
PLEIADA, revistă apărută la Iaşi, lunar, din ianuarie până în iunie 1938. „Purtător de grijă" al acestei „culegeri de literatură şi artă" este iniţial Petru Pascaru, de la numărul 2 director fiind Cezar Popa, iar ca redactori figurează Petru Pascaru şi Iosif Ion Baiu. Este vorba despre o echipă care se aflase în „blocul" de la conducerea revistei „Manifest". Colaborează cu versuri Eusebiu Camilar, D. Florea-Rarişte, Pavel Nedelcu, Ştefan Baciu, George Vaida, Victor Măgură, George Moroşanu, Alexandru Călinescu, Aurel Iovănescu, Boris Baidan şi AL Piru. Proza e susţinută de Petru Pascaru (sub pseudonimul Petre Noureanu), Mihail Chimoagă, Iosif Ion Baiu ş.a. Mihail Chirnoagă recenzează volume de Alexandru Călinescu şi Ştefan Baciu, iar Cicerone Călinescu îl evocă pe I.G. Duca, ucis de legionari cu patru ani în urmă. V.I. Cataramă publică articolul D.G. Călinescu şi noua Junime, iar cronica plastică se ocupă de pictura lui Ştefan Dimitrescu. La rubrica „Profesori ieşeni" sunt prezentate câteva figuri universitare: Andrei Oţetea, care „aduce cu sine un suflu puternic de tinereţe şi înnoire în Alma Mater", Gh.I. Brătianu ş.a. Reproducerile din pictura lui O. Briese dau personalitate unei reviste care încerca să iasă din perimetrul provincial.	I.	R.
PLEIADE, revistă de cultură apărută la Satu Mare, lunar, apoi neregulat, din ianuarie 1990 până în 1994. Redactor-şef: Radu
275 Dicţionarul general al literaturii române
Pleşea
Ulmeanu. Primul număr e îngrijit de un colectiv format din George Achim, Nae Antonescu, Ion Blendea, Mihai Fodor, Gal Elemer, Gheorghe Glodeanu, Cornel Munteanu, Dumitru Păcuraru, Alexandru Pintescu, Anamaria Pop, Ilie Sălceanu. Ulterior Radu Ulmeanu devine director, redactor-şef fiind Ion Vădan, secretar general de redacţie Ion Ghiur, redactor principal Vasile Tarta, iar subtitlul consemna faptul că publicaţia este scoasă de Casa de Editură Pleiade. De la numărul 2/1991 din colegiul de redacţie face parte şi Grigore Scarlat. în articolul La început se arată că P. îşi propune „să facă ceea ce trebuie să facă o revistă dintr-o zonă periferică a ţării, să prezinte o grupare de scriitori de baştină şi în acelaşi timp să asigure o conexiune cu întregul fenomen cultural românesc". Acest tip de regionalism se reflectă pe deplin în conţinutul, destul de variat, al revistei şi în structura grupului de colaboratori. Se publică versuri de Radu Ulmeanu, Vasile Tarta, Ion Vădan, George Vulturescu, Ion Baias, dar şi ale unor autori de limbă maghiară ca Lang Zsolt şi Irinyi Kiss Ferencz. în numărul 3-4/1991 pot fi citite o serie de inedite ale lui Gheorghe Pituţ şi câteva poeme ale unei talentate poete, Raluca Sălăjan, dispărută la numai şaptesprezece ani. Dacă proza este ilustrată sporadic (de menţionat doar fragmentul de roman Aventuri în Levant al lui Ion Chiorean), în schimb revista are o bogată secţiune critică, incluzând cronici de Cornel Munteanu, recenzii de Ion Ghiur, eseuri critice de Gheorghe Glodeanu, Silvia Ceuca, Alexandru Zotta, contribuţii de istorie literară aparţinând lui Ion Buzaşi (subiectul fiind Eminescu şi Blajul). Cel mai asiduu comentator este însă Nae Antonescu, care scrie despre poezia lui Emil Giurgiuca, despre romanul Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, despre personalităţi ca Emil Cioran, Mircea Eliade ş.a. Nu lipsesc traducerile, cum sunt cele din poezia lui Boris Pasternak (în versiunea lui Alexandru Pintescu). Alţi colaboratori: Doru Radoslav, Gh. Bulgăr.	I.M.
PLEŞEA, Gabriel (9.VIII.1942, Bucureşti), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Floricăi Pleşea (n. Olteanu), soră medicală, şi al lui Radu Pleşea, funcţionar. învaţă la Liceul „Gh. Lazăr" din capitală şi urmează tot aici cursurile Facultăţii de Filologie, secţia engleză, absolvind în 1967. Lucrează iniţial la Serviciul de protocol al Societăţii Mineral Import-Export din Bucureşti, de unde trece pe postul de corespondent de relaţii la Institutul pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (1969-1971) şi ulterior ca documentarist la Centrul UNESCO (1972-1975). In 1976 pleacă în Statele Unite ale Americii, unde începe lungul drum al reprofesionalizării. Urmează cursurile Facultăţii de Relaţii Internaţionale, secţia economie şi informatică, la Universitatea Columbia din New York, încheiate în 1979 cu obţinerea titlului de maşter. Se întoarce în ţară, în vizite frecvente după 1993, la una din ele fiind încununat, la Neptun, cu un premiu al Uniunii Scriitorilor pentru Scriitori români la New York, volum apărut în 1998. Colaborează la „Secolul 20", unde debutează ca traducător în 1970, „Ramuri", „Tribuna", „Viaţa românească", „Romanian Review", „Luceafărul",
„Jurnalul literar", „România liberă", „New York Magazin" (New York), „Lumea liberă românească" (New York), „Dorul" (Copenhaga) ş.a. Face parte din Foreign Press Association (New York), United Nations Correspondents' Associations (New York) şi din Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe.
După o relativ bogată activitate de traducător din literatura engleză şi americană, P. încearcă prin romanul Bitter Be Thy Bread (1989), publicat şi în ţară în propria-i transpunere, sub titlul Aruncă pâinea ta pe ape (1994), virtuţile prozei de amplitudine. Pornind de la datele experienţei sale, imprimă naraţiunii tenta unei dezbateri cu deschidere parabolică asupra soartei omului la sfârşit de mileniu şi a omului dezrădăcinat, rupt de patrie, în mod special. Frământările insului însingurat, trăind printre străini ca în mijlocul pustiei, încercările zadarnice de a se adapta şi de a intra în comuniune cu noua colectivitate, ca şi persistenţa, de dincolo de fire, a tiparelor etnice de judecare a lumii şi lucrurilor alcătuiesc însăşi substanţa cărţii, căpătând dimensiuni şi valenţe simbolice mai puţin cunoscute literaturii române. De fapt, naraţiunea e un spaţiu de revelare a zbuciumului interior al personajului central şi a universului său de gânduri şi preocupări, cartea fiind, în pofida amplelor dialoguri, un lung monolog. Formal, se înscrie pe linia prozei de analiză psihologică tradiţională, cu surprinzător de puţine înrâuriri străine. Problema înstrăinării îl preocupă pe P. şi în romanul Imposibila reîntoarcere (1996), clădit tot pe firul propriei biografii. Liber, după 1989, să se întoarcă în ţară, el ezită. Capătă însă în cele din urmă conştiinţa că este un paria, care se iluzionează şi cu privire la noua sa identitate. într-o cu totul altă postură, în cel de-al treilea roman, Dosarul cu bârfe (2000), autorul-personaj se amuză, privind, ca la un spectacol, la tinereţea petrecută în ţară, rememorată odată cu parcurgerea dosarului de la Securitate, dăruit de un prieten din copilărie, „fost şi rămas iniţiat în intrigile perioadelor pre- şi post-totalitare". Distanţarea de evenimente, alura evocatoare, conştiinţa că totul s-a petrecut cândva şi nu mai poate înrâuri prezentul dau curgerii epice un calm narativ egal cu sine, lipsit de tensiune, cu un dramatism bine strunit. P. şi-a reunit în cele din urmă romanele în rama unei trilogii, intitulată chiar Trilogia exilului (2002), dând altă greutate episodicului, iar întregului, constituit din fragmente succesive, un sens major. Pe parcursul elaborării, romancierul s-a preocupat de mai buna cunoaştere a operei scriitorilor americani din ultima generaţie, pe de o parte spre a intra în consonanţă cu spiritul epocii, iar pe de alta, spre a-1 familiariza pe cititorul român cu actualitatea literară de peste Ocean. Rezultatul direct al acestor eforturi îl constituie volumul Scriitori americani contemporani (1997), unde sunt reunite eseuri despre Norman Mailer, Kurt Vonnegut, William Styron, John Updike, Joseph Heller, Erika Jong, Joan Didion, Toni Morrison, Joyce Carol Oates, Paul Auster, May a Angelou, Arthur Miller, Edward Albee şi Tony Kushner, mulţi dintre ei fiind pentru prima dată prezentaţi la noi. Aproape concomitent publică Scriitori români la New York, carte în care intră „interviuri, fragmente de operă, semnalările criticii" despre nouă scriitori care trăiesc în marele oraş
Pleşoianu
Dicţionarul general al literaturii române 2 76
american: Nina Cassian, Mircea M. Ionescu, Constantin Virgil Negoiţă, Anca Pedvis, Dumitru Radu Popa, Mirela Rozno-veanu, Mircea Săndulescu, Ştefan Stoenescu şi autorul însuşi. Pentru fiecare dintre ei P. a inclus un interviu, o selecţie concludentă din operă şi o semnalare critică reprezentativă. Bine alcătuit, echilibrat în aprecieri, volumul oferă repere istorico-literare necesare pentru un însemnat grup de scriitori din afara graniţelor ţării. Şi în publicistica sa, foarte diversă, adunată sub titlurile Corespondenţe din New York (1999) şi Concordia ca necesitate înţeleasă. Peticul pe gaura din drapel (2001), P. încearcă să judece realităţile de acasă cu dorinţa de a fi obiectiv.
SCRIERI: Bitter Be Thy Bread, New York, 1989; ed. (.Aruncă pâinea ta pe ape), Bucureşti, 1994; Imposibila reîntoarcere, Bucureşti, 1996; Scriitori americani contemporani, Bucureşti, 1997; Scriitori români la New York, Bucureşti, 1998; Corespondenţe din New York, Bucureşti, 1999; Dosarul cu bârfe, Bucureşti, 2000; Concordia ca necesitate înţeleasă. Peticul pe gaura din drapel, Bucureşti, 2001; Trilogia exilului, Bucureşti, 2002. Traduceri: Cinci poveşti cu cowboy, îngr. şi pref. Petru Popescu, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Petru Popescu); Edgar Rice Burroughs, întoarcerea lui Tarzan, Bucureşti, 1973; Charles Dickens, Impresii din Italia, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Emil Mladin, Fabrica de scriitori din Manhattan, RL, 1994, 29; Teodor Vârgolici, Romanul unui exilat, ALA, 1994, 231; Mirela Roznoveanu, O posibilă reîntoarcere; Titu Popescu, Din experienţa exilului, în Gabriel Pleşea, Scriitori români la New York, Bucureşti, 1998, 133-144, 154-158; Alex. Ştefănescu, Un scriitor agitat, RL, 1999, 38; Micu, Ist. lit., 653-654; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 225-228.	I.O.
PLEŞOIANU, Grigore (30.1.1808, Cerneţi, j. Mehedinţi -30.1.1857, Bucureşti), traducător. Este fiul Elisavetei (n. Greceanu) şi al lui Paraschiv Pleşoianu, urmaş al unui neam de
mici boieri olteni. Elev, la „Sf. Sa va", al lui Gh. Lazăr şi al lui I. Heliade-Rădulescu, P. a fost, între 1826 şi 1832, profesor la Şcoala Naţională din Craiova. Nemulţumit de condiţiile din şcoală, pleacă în satul natal, după un schimb de scrisori vehemente cu Eforia Şcoalelor. în 1836, fiind înlocuit la şcoala din Cerneţi cu loan Maiorescu, se mută la Bucureşti şi se retrage curând din învăţământ. Pe temeiul studiilor mai vechi de la şcoala lui Gh. Lazăr, devine în 1838 inginer hotarnic, noua profesiune aducându-i avere şi ranguri: pitar în 1839, serdar din 1850.
P. a fost un pedagog cu prestigiu, preocupat, în spirit iluminist, de înnoirea metodelor de predare şi de îmbunătăţire a manualelor. Numeroasele abecedare şi „dialoguri" pentru învăţarea limbilor franceză şi greacă, compuse sau traduse de el, vădesc, prin prefeţele şi istorioarele care le însoţesc, grija pentru „luminarea" tinerilor printr-o chibzuită educaţie morală şi religioasă, după „regule bune şi omenoase". De aceea, întreaga atenţie a traducătorului se îndreaptă spre literatura moralizatoare. Voltaire, Marmontel (Aneta şi Luben), Fenelon (întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise), M-me Cottin (romanul epistolar Emilia Mansfield) şi, mai ales canonicul german J. Chr. Schmid sunt autorii preferaţi, nu pentru valoarea lor literară, ci pentru accesibilitatea şi caracterul educativ al scrierilor lor. Doar lunga introducere la romanul lui Fenelon (o transpunere fidelă a unui studiu al lui La Harpe, Vorbire asupra poeziii epice şi de bunătatea poemii lui Telemah) indică un anume interes pentru normele estetice clasiciste, în perioada începuturilor teoriei literare româneşti. Lipsa de discernământ a lui P. în alegerea operelor străine, vizibilă mai ales după 1833 şi criticată de Mihail Kogălniceanu într-o notiţă din „Dacia literară", se explică şi prin dorinţa de a pune la îndemâna copiilor povestiri atractive şi uşor de înţeles. O versiune românească după romanul Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe, pe care o anunţase în „Curierul românesc" (1830), nu a mai apărut. După exemplul lui Heliade, P. şi-a expus ideile despre starea socială şi culturală a Ţării Româneşti în prefeţele cărţilor traduse. într-o Idee repede despre istoria românilor, capitol adăugat la manualul lui P. Blanchard Cele dintâi cunoştinţe (1828) şi retipărit în „Curierul românesc", el realizează, cu accente pamfletare, imaginea ţării devastate de turci şi de fanarioţi. Prefaţa la Aneta şi Luben este o amplă satiră socială, sub forma unei conversaţii cu un boier retrograd, prilej de a enumera sarcastic moravuri feudale şi nedreptăţi mai vechi sau mai noi. Se cer aici învăţătură şi cultură pentru toţi, „legi drepte şi moraliceşti", un teatru în limba română. Dialogul e purtat cu vervă, autorul dovedind un dar deosebit de a contura, prin replici spirituale, dar şi triviale uneori, tipuri pitoreşti şi mentalităţi caracteristice epocii. Vigoarea polemică a primelor prefeţe a scăzut însă repede. Cele mai multe conţin, pe lângă mărturii autobiografice, obişnuitele îndemnuri şi precepte de morală tradiţională.
Traduceri: [P. Blanchard], Cele dintâi cunoştinţe, pref. trad., Bucureşti, 1828; Marmontel, Aneta şi Luben, pref. trad., Bucureşti, 1829; [Voltaire, Marmontel], în Deosebite istorii morale desfătătoare şi pline de învăţătură, Bucureşti, 1831; Fenelon, întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise, I-IV,
277 Dicţionarul general al literaturii române
pref. trad., Buda, 1831; Engolpion de aur sau Desluşirea înţelesului icoanei lui Chevit Tebeanul, pref. trad., [Sibiu], 1833; [J. Chr. Sehmid], Istoria Ghenovevii de Brabant, pref. trad., Bucureşti, 1838, Copilul pierdut şi Licuriciul pref. trad., Bucureşti, 1838, Columbul, pref. trad., Bucureşti, 1839, Canarul, pref. trad., Craiova, 1840; [Ambrosius Marlianus], Theatron politicon, I—III, pref. trad., Buzău, 1838.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, I, 81-82, 127-128; N. Bănescu, Un dascăl uitat: Grigore Pleşoianu, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXXVII, 1915; D. Popovici, Gr. Pleşoianu şi La Harpe, SL,
1943,	193-200; Ilie Popescu-Teiuşan, Grigore Pleşoianu, DIPR, I, 285-329; G. Călinescu, I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, Bucureşti, 1966, 96-106; Piru, Ist. lit., II, 252-256; Dinu A. Dumitrescu, Un animator: Grigore Pleşoianu, R, 1967,2; N. A. Ursu, O disertaţie necunoscută de la 1822 despre, limba română literară, SLF, 1,155-170; Viorica Diaconescu, Grigore Pleşoianu - pionier al literaturii româneşti pentru copii, AUB, limbă şi literatură română, t. XVIII, 1969, 2; Dicţ. lit. 1900, 682-683; Dicţ. scriit. rom., III, 762-764.	L.	V.
PLEŞU, Andrei (23.VIII.1948, Bucureşti), eseist. Este fiul Zoei (n. Rădulescu) şi al lui Andrei Pleşu, medic. Frecventează şcoala primară la Sinaia, Pârscov (judeţul Buzău) şi la Bucureşti, unde urmează Liceul „Spiru Haret" (1959-1966) şi Institutul de Arte Plastice „N. Grigor eseu", secţia istoria şi teoria artei (1966-1971). I-au fost profesori, printre alţii, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Vasile Drăguţ, Dan Hăulică. în 1980 îşi ia doctoratul în istoria artei, cu o teză publicată în acelaşi an sub titlul Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană (Premiul Uniunii Artiştilor Plastici, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Face câteva stagii ca bursier Humboldt la Universitatea din Bonn (1975-1977) şi la cea din Heidelberg (1983-1984). Cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei al Academiei (1971-1979), e apoi lector la Facultatea de Arte Plastice a Institutului „N. Grigorescu" (1980-1982), de unde e destituit pentru că participase la „meditaţia transcendentală", condamnată de forurile de partid sub cuvânt că ar fi o formă de acţiune antistatală. E suspendat şi din funcţia de secretar al Secţiei de critică a Uniunii Artiştilor Plastici şi i se ridică dreptul de semnătură. Vrednică de semnalat e solidaritatea colegilor de breaslă, care au refuzat să scrie un text nou pentru albumul I. Popescu-Negreni, ce fusese elaborat de P., dar nu mai putea să apară sub numele lui după măsurile luate împotriva autorului. După doi ani este angajat ca referent în Biroul de documentare al Uniunii Artiştilor Plastici şi, la scurt timp după aceea, ca documentarist la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti, unde rămâne până în 1989, fiind „transferat" în cele din urmă ca muzeograf la Casa Memorială „George Enescu" din Tescani. După 1989 va fi profesor la Academia de Arte Frumoase şi la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, rector al Colegiului Noua Europă, lector la Berkeley University, în SUA (1994). De asemenea, va fi desemnat ministru al Culturii în primul guvern postrevoluţionar şi mai târziu ministru de Externe (1997-1999), membru al Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (din 2000). Este membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi primul redactor-şef al revistei
Pleşu
„Dilema", editată de Fundaţia Culturală Română. I s-au acordat numeroase premii şi distincţii în ţară şi peste hotare, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare din partea Republicii Franceze (1999); este membru al mai multor academii de arte şi ştiinţe, doctor honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig" din Freiburg (2000) şi al Universităţii „Humboldt" din Berlin (2001).
P. s-a afirmat ca unul dintre cei mai înzestraţi eseişti ai generaţiei sale. A debutat încă de pe când era student, în 1968, cu un eseu despre originile artei, apărut în revista „Amfiteatru", colaborând ulterior şi la „Contemporanul", „România literară", „Luceafărul", „Secolul 20", „Viaţa românească" ş.a. La douăzeci şi şase de ani îi apare prima carte, Călătorie în lumea formelor (1974), în care face dovada unei reale puteri asociative, întemeiată pe o solidă cunoaştere a marilor direcţii din filosofia artei. Câteva însemne sunt evidente de pe acum: informaţia cuprinzătoare care conlucrează cu o intuiţie precisă, concluziile demersului analitic fiind adesea surprinzătoare. Fără să caute originalitatea cu orice preţ, eseistul ajunge la formulări axiologice personale, pentru că abordează operele de artă dintr-o perspectivă în care raporturile dintre idee şi semnul plastic sunt interpretate într-un sistem de relaţii multiple, aflându-se în atenţie atât arta contemporană artistului discutat, cât şi istoria formelor. Aproape în acelaşi mod e construită şi monografia Guardi (1981), unde contribuţia pictorului veneţian
Pleşu
Dicţionarul general al literaturii române 2 78
la crearea peisajului e pusă în evidenţă prin raportarea la marile concepţii privitoare la natură ce prindeau contur în secolul al XVIII-lea şi aveau să dea întreaga măsură a semnificaţiei lor în pictura engleză către sfârşitul secolului. Din păcate, ecoul critic al monografiei a fost slab, căci la puţină vreme avea să izbucnească scandalul „meditaţiei transcendentale". Oricine compară destinul acestei cărţi cu cel al tezei de doctorat, editată numai cu un an înainte, îşi dă seama de consecinţele sancţiunilor absurde luate împotriva autorului: în timp ce Pitoresc şi melancolie... primise două premii, monografia Guardi nu are parte nici măcar de comentarii substanţiale. Lucrurile par a intra pe un făgaş cât de cât normal în 1986, când
i	se editează volumul Ochiul şi lucrurile, conţinând precumpănitor cronici, eseuri şi exegeze dedicate artelor plastice. S-ar putea să fi fost gândit ca replică la Les Mots et Ies choses, lucrarea lui Michel Foucault, mutând domeniul „arheologiei ştiinţelor umane" de la limbajul verbal la cel vizual. Subiectele variate mărturisesc o preocupare comună - descoperirea „histrio-nismului", adică a puterii artistului de a se metamorfoza. „Iluzia" prezenţei omului în centrul universului, despre care vorbeşte Foucault, devine aici un alt fel de iluzie: „masca", noţiune implicită în spectacolul histrionic, înseamnă capacitatea actorului de a lua înfăţişări diverse pentru plăcerea celorlalţi. Dintre toate cărţile scrise de P., întâmpinată cu numeroase comentarii a fost Minima moralia (1988). Titlul ar putea conţine o trimitere la Theodor Adorno şi la lucrarea acestuia din 1951, dar esteticianul german adăugase un subtitlu - Reflecţii dintr-o viaţă mutilată - pe care autorul român nu pare a şi-l însuşi, subtitlul său fiind Elemente pentru o etică a intervalului. Cartea lui P. (el însuşi trăind pe atunci o „viaţă mutilată") stabileşte un punct central al perspectivei etice: omul cu adevărat moral e cel ce respectă o lege pe care ştie că ar putea să o ignore, să nu i se supună. Relativitatea oricărui cod etic trebuie recunoscută odată cu autoritatea acestuia, individul constituie „criteriul de validitate a legii", întâlnirea lui cu „arhetipurile comportamentale ale spiritului universal" traducându-se în reperele siderale ale legii. Despre îngeri (2003) este a doua parte dintr-o „trilogie a intervalului"care ar mai trebui să cuprindă, pe lângă Minima moralia, şi un volum privind „problematica parcursului spiritual, a «căii»". Cartea are o structură „în oglindă", în cadrul căreia se îmbină speculaţia, specularul şi spectacularul. Oricât ar uza de instrumentele ludicului sau ale divagaţiei, prima parte (Introducere în angelologie) rămâne un tratat în toată regula, unde artificiile stilistice nu alterează înlănţuirea ideilor. Astfel, într-o privire deopotrivă erudită şi problematizantă, unde farmecul discret al citatului alternează cu speculaţia dezlănţuită, P. traversează problemele importante ale „angelologiei": legitimarea temei îngerilor prin depăşirea binarismului logic, raportul între om şi înger, discutarea argumentului tomist privind existenţa acestor mediatori, situarea îngerilor în zona ontică a „imagi-nalului", monahia ca stare de apropiere maximă în raport cu condiţia angelităţii etc. Se propune la un moment dat chiar un decalog intitulat Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti). Cu o configuraţie mai fragmentară, partea a doua
(Experienţe, tatonări, lecturi) este simetrică celei dintâi: dacă obiectul Introducerii... îl constituiau îngerii, acum privirea eseistului se opreşte asupra angelităţii, înţeleasă ca o constantă ce se infuzează în cele mai variate compartimente ale existenţei. Aici îngerii devin adesea pretexte pentru consideraţii despre limbaj şi artă, despre bine şi rău, despre intelect şi iubire. De altfel, autorul avertizase încă de la început că „a te ocupa de îngeri devine încet-încet [...] un mod de a revizita întreaga cultură a lumii". Debutând ca o hermeneutică subtilă a unui topos cultural, Despre îngeri se instituie treptat ca o meditaţie profundă asupra modului de a fi în lume. în 1994 P. reuneşte în Limba păsărilor (Premiul Uniunii Scriitorilor) eseuri despre materializarea tipologică a devenirii limbajului. Structurile supuse analizei, în capitole despre idiomurile simbolice (psihanalitice, mitic-arhaice, picturale), idiomurile credinţei (în mistica răsăriteană şi în epicureismul disperării existenţialiste), idiomurile formării (în funcţionarea eficientă a exerciţiului paidetic), idiomurile cereşti (subiect din sfera angelologiei), depăşesc regimul unei aşteptate, însă mult prea limitate, dezbateri lingvistico-filosofice, prezentă, de altfel, în Introducere (Limba păsărilor. însemnări pe marginea unui dialog platonician), lărgindu-şi cadrul către „orizontul de universalitate spre care tinde orice idiom particular". Popularitatea eseistului, mai ales pentru generaţia tânără, a fost câştigată şi prin intervenţiile sale orale; spontaneitatea, strălucirea replicii, adresa directă a argumentului polemic, jocul dezinvolt cu paradoxul, limbajul, întotdeauna suplu, stăpânit cu graţie, au făcut ca P. să fie privit ca un om ce nu se teme de duelul verbal, indiferent de interlocutor. Se adaugă meritele criticului care a susţinut cu argumente solide arta unor grupări (bunăoară, Grupul de la Poiana Mărului) sau a unor pictori (Horia Bernea, Florin Mitroi ş.a.), puţin apreciată sau chiar atacată de comentatorii oficiali ai vremii.
Andrei Pleşu, a cărui formaţie de critic plastic e sprijinită pe serioase cunoştinţe în filosofie şi în limbile vechi, denotă, pe lângă o inteligenţă mobilă şi profundă, o enormă plăcere a stilului artistic. Şi dacă o anumită intemperanţă [...] a dispărut între timp, nu rămâne mai puţin vizibilă şi astăzi înclinarea lui spre fraza impecabilă, lucrată, construită, şi rareori spontană, sau spre spectacolul cuvântului, care nu aparţine limbii vorbite, dar nici, pe de-a-ntregul, celei scrise, combinându-le abil şi corectându-le una prin alta.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: Călătorie în lumea formelor, pref. Ion Frunzetti, Bucureşti, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Bucureşti, 1980; ed., Bucureşti, 1992; Guardi, Bucureşti, 1981; Ochiul şi lucrurile, Bucureşti, 1986; Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Bucureşti, 1988; Dialoguri de seară (cu Părintele Galeriu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu), Bucureşti, 1991; Jurnalul de la Tescani, cu desene de Horia Bernea, Bucureşti, 1993; Limba păsărilor, Bucureşti, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Bucureşti, 1996; Transformări, inerţii, dezordini. 22 luni după decembrie 1989 (Andrei Pleşu şi Petre Roman în dialog cu Elena Ştefoi), Iaşi, 2002; Despre îngeri, Bucureşti, 2003. Ediţii: Eugen Schileru, Preludii critice, pref. edit., Bucureşti, 1975; Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, 1990 (în
279 Dicţionarul general al literaturii române
Plop
colaborare cu Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu şi Sorin Vieru); Mircea Eliade, Drumul spre centru, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Gabriel Liiceanu); Nikolai Berdeaev, Sensul creaţiei, tr. Anca Oroveanu, pref. edit., Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Gh. Geană, Critica de artă ca filosofie a vieţii, VR, 1980, 2; Nicolae Manolescu, între Tristan şi Don Juan, RL, 1980, 26; Doina Uricariu, Nici pitoresc, nici melancolie, LCF, 1980,30; Mihai Dinu Gheorghiu, „Pitoresc şi melancolie", CL, 1980, 9; Marius Robescu, „Pitoresc şi melancolie", VR, 1980, 9; Gabriel Liiceanu, „Pitoresc şi melancolie", RL, 1980,41; Victor Ieronim Stoichiţă, Andrei Pleşu, ECH, 1980,8-10; Mircea Mihăieş, „Pitoresc şi melancolie", 0,1980,47; Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, 1983, passim; Eugen Simion, Confortul ideilor. Andrei Pleşu, RL, 1986, 13; Alexandru Paleologu, Profesiunea de critic de artă, VR, 1986,9; Livius Ciocârlie, Critica de artă ca „introducere la un mod de a fi", RL, 1986,41; Ştefan Borbely, „Ochiul şi lucrurile", VTRA, 1986,12; Epistolar, îngr. Gabriel Liiceanu, Bucureşti,
1987,	passim; Mircea Iorgulescu, Calea şi ţinta, RL, 1988,18; Mircea Mihăieş, La interval, O, 1988, 20; Ion Ianoşi, Talent şi inteligenţă, SLAST, 1988,20; Radu Enescu, Maximus in minima moralia, F, 1988,24; Ion Ianoşi, Minimalism şi maximalism, RITL, 1988,1-2; Radu G. Ţeposu, „Minima moralia", TBR, 1988, 369; Adrian Marino, Morala literară „minimă", TR, 1988,31; Monica Spiridon, Omenesc, prea omenesc..., R,
1988,	9; Dan C. Mihăilescu, Jurnal de interval, T, 1988, 9; Constantin
Pricop, O etică a oamenilor de litere, CL, 1988,10; Mircea Martin, Arta de a fi moral, VR, 1988, 11; Mircea Martin, Imprevizibilul şi previzibilul spontaneităţii morale (interviu cu Andrei Pleşu), ATN, 1990,1; Gabriela Adameşteanu, „Dacă tot ceea ce s-a făcut în acest an riscă să dispară prin acest gest, răspunderea mea devine mult mai grea" (interviu cu Andrei Pleşu), „22", 1991,1; Z. Ornea, Performanţa Pleşu, RL, 1991,6; Gabriela Negreanu, Dincolo de pitoresc şi melancolie, ALA, 1992,134; Ion Ianoşi, Andrei Pleşu, APF, 1992,12; Marta Petreu, „Fiecare existenţă omenească e un mandat divin" (convorbire cu Andrei Pleşu), APF, 1992,12; Dorin Popa, Convorbiri euharistice, Iaşi, 1992, 131-174; Ioana Pârvulescu, Gândire după natură, RL, 1993,44; Octavian Soviany, Fragmentarium de înţelepciune dionisiacă, CNT, 1993,47; Simion, Mercuţio, 159-164; Ştefan Borbely, Andrei Pleşu, F, 1994,6; Ierunca, Dimpotrivă, 143-144; Ierunca, Semnul, 71-79; Lovinescu, Unde scurte, IV, 294-300; loan Buduca, Problema maestrului spiritual, LCF, 1995, 4; George Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, RL, 1995,6; Ioana Pârvulescu, în căutarea Turnului Babei, RL, 1995,11; Roxana Sorescu, Cu Andrei Pleşu despre intelectualii români şi Europa, LCF, 1995,12,13; Mircea Muthu, în interval, TR, 1995, 14; Diana Adamek, Zeul ascuns, TR, 1995,14; Ulici, Lit. rom., 1,496-497; Ioana Pârvulescu, „Binele e discret, răul e spectaculos" (interviu cu Andrei Pleşu), RL, 1996, 33; Iosif Sava, Invitaţii Eutherpei, Iaşi, 1997, 263-307; Spiridon, Interpretarea, 141-145; Dicţ. esenţial, 668-673; Rodica Binder, îngerul melancoliei, OC, 2001,55; Manolescu, Lista, III, 398-402; Popa, Ist. lit., II, 1063-1064; Gheorghe Grigurcu, Conştiinţa peripatetică (plimbăreaţă) a domnului Andrei Pleşu, CL, 2002,1; Alexandru George, După vreo douăzeci de ani, ALA, 2002, 619; Constantin Coroiu, Un „marginal", un „împuternicit" şi un Eckermann feminin, ALA, 2002,624, 625; Alex. Ştefănescu, Andrei Pleşu, RL, 2002, 50; Tudorel Urian, Pitoresc şi filosofie, RL, 2003, 34; Ioana Pârvulescu, îngerii domnului Pleşu, RL, 2003,47.	D.G.
PLOIEŞTIUL LITERAR, publicaţie apărută la Ploieşti, săptămânal, apoi bilunar, între 1 august 1920 şi 1 decembrie 1921, sub conducerea unui comitet. De la numărul 2-3/1920 îşi schimbă numele în „Ploieştii literari", de la numărul 5/1920 subtitlul „Revistă literară" devine „Revistă bilunară ilustrată.
Artă. Literatură. Ştiinţă", iar odată cu intrarea în cel de-al doilea an de apariţie survine ultima modificare: „Stropi de rouă. Revistă enciclopedică bilunară". Dezideratul exprimat de redactori în deschiderea primului număr, acela de a publica „novele, amintiri, versuri, schiţe umoristice şi de a căuta să obţină concursul scriitorilor noştri de valoare", îi determină ulterior să solicite „corespondenţi harnici pentru locurile vacante, în provincie". Alături de rubricile specifice unui magazin - „Doctorul sănătoşilor", „Rubrica amuzantă", „Coloana veselă", „Cugetări", „Varietăţi. Ecouri. Jocuri distractive", „Rubrica ştiinţifică", „Cronica sportivă" -, sunt de semnalat „Mişcarea culturală", cu ştiri din Bacău, Târgovişte, Galaţi, sau „Cărţi şi reviste", cuprinzând scurte impresii de lectură. Sunt publicate sonete şi rondeluri de Şt. V. Ionescu şi Dem. Bassarabeanu, pasteluri de AL Terziman, precum şi alte versuri de G. Baiculescu, Al. Tudor-Miu (care debutează aici), Tănase Bădescu (care semnează şi A.T. Bădescu), V. Macovei, Em. I. G. Diaconescu, Eugenia Atanasiu, Dem. Baciu (care foloseşte şi semnătura Bacdemvi), epigrame şi epitafuri de N. Mihă-escu-Nigrim, fragmente de nuvele de S. Semilian, povestiri de Iordan Lucaci, N. N. Beldiceanu. Cu articole privind literatura au colaborat şi Gala Galaction, N. Dunăreanu, D. Iov, Liviu Marian, Alfred Moşoiu, Zaharia Stancu. Pentru foarte multe texte sunt folosite pseudonime. Apar traduceri din Lev Tolstoi, Marcel Prevost, Charles Baudelaire.	II.C.
PLOP, Teodor (22.X.1909, Mămăliga-Hotin - 6.XII.1990, Bucureşti), poet. Este fiul Alexandrei (n. Baltă) şi a lui Ion Plop, ceferist. Urmează cursurile şcolii primare din satul natal şi îşi continuă studiile la Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi, pe care îl va absolvi în 1929. Ca elev, încearcă, împreună cu Mircea Streinul şi alţi colegi, să scoată o revistă şapirografiată, „Caietul celor patru" (1928), la care colaborează cu proză, dar conducerea şcolii interzice apariţia publicaţiei. Debutul propriu-zis se produce în timpul studenţiei la Facultatea de Drept din Cernăuţi, când publică versuri în gazeta locală „Tribuna". Se înscrie, concomitent, la Facultatea de Teologie, abandonând-o după un an. îşi trece licenţa în drept în 1933 şi practică avocatura la Hotin. După 1944 şi-a continuat activitatea în Bucureşti, ca avocat al Academiei Române, apoi ca liber profesionist. în 1933 îi apare prima plachetă de versuri, Frunză elegiacă. în 1941 înfiinţează şi conduce periodicul „Cetatea Hotinului", unde semnează Toader Ţarălungă. Colaborează cu versuri şi articole literare la „Glasul Bucovinei", „Cronica" (Cernăuţi), „Pagini basarabene", „Poetul", „Junimea literară", „Gândirea", „Jurnalul literar", „Bucuresci", „Curentul magazin", „Universul literar", „Drapelul", iscălind adesea Tudor Plop-Ulmanu şi Tudor Ulmanu.
Primul volum de poezii al lui P. a cunoscut trei ediţii, fiecare cu un sumar îmbogăţit, şi a avut o bună întâmpinare în presă, dar abia Versuri despre mine cel adevărat (1942) cristalizează substanţa poetică. La o mare distanţă în timp, autorul încredinţează tiparului încă un volum, Desene naive (1983), exerciţiul liric ajutându-1 să-şi configureze o poziţie mult mai
Plopeanu
Dicţionarul general al literaturii române 280
obiectivă faţă de propria poezie. In Frunză elegiacă motivul frunzei stinghere, tremurând în aerul umed al toamnei, simbolizează destine anonime şi efemere. Poetul îşi dezvăluie confesiv trăirile, fluxul liric aşezându-se, cuminte, într-un tipar destul de previzibil şi pe alocuri banal. Bunăoară, dragostea e „batere de aripă", ramurile „scuturatu-s-au/ ca şi iubirea", doar spaima de moarte ia chipul unei fiare la pândă, într-o imagistică ceva mai elaborată. O undă naţionalistă, specifică anilor de după 1940, îl scoate temporar din contemplarea propriei suferinţe. încearcă să edifice, printr-un artificiu de arhitectură fonetică, „o graţioasă definiţie" - cum spunea G. Călinescu - a provinciei martirizate: „Basarabia/ Cuvânt cu patru a/ ca o biserică/cu patru turle albe/ pe zările istoriei/ căria nu ştiu cine/ i-a furat clopotul...". Versul se înscrie într-un registru calm, până şi revolta e transpusă în stihuri în care „ecoul luptei mai stins va răsuna". Uşoara revigorare din Versuri despre mine cel adevărat este vizibil marcată de realitatea războiului şi de eşecul iubirii („De-acuma ne vor despărţi/ şi fluvii late de tăceri/ cu ţărmuri joase de dureri"). Peste decenii, în Desene naive, poetul îşi propune, cu voce puternică, „să spargă absurdele tipare". Se vede că a căpătat încredere în sine însuşi, dar încercarea de a sfărâma „asaltul de banalitate" este iluzorie, elanul fiind stăvilit fie de autoironie, fie de o lucidă mărturisire: „O destul! M-am înecat în versuri/ Şi nu-s poet, sunt simplu om". Mai mult, cedând noii orientări ideologice, autorul introduce şi versuri „cerute" de momentul politic: „ca şi marea ne cântă gloria/timp ce noi făurim istoria!" ş.a.m.d. O broşură din 1942, Traian Valter. Scrisoare unui erou în eternitate, este un necrolog liric, închinat unui prieten mort pe frontul de la Odessa în 1941. în arhiva lui P. există informaţii despre existenţa unei plachete, Doamnei... Scrisoare poşte-restante (1942), despre asidua preocupare de a elabora studii referitoare la familia Hasdeu, în special la Iulia, din ale cărei scrieri a tradus. Tot aici se află numeroase pagini de corespondenţă, cuprinzând scrisori de la Mircea Streinul, Artur Gorovei, G. Călinescu, Perpessicius ş.a., precum şi versuri netipărite.
SCRIERI: Frunză elegiacă, Cernăuţi, 1933; ed. Cernăuţi 1937; ed. Cernăuţi, 1943; Traian Valter. Scrisoare unui erou în eternitate, Hotin, 1942; Versuri despre mine cel adevărat, Hotin, 1942; Desene naive, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: G.B., „Frunză elegiacă", BVS, 1937, 78; G. Călinescu, Anul literar 1937, ALA, 1938, 891: Predescu, EncicL, 665; Călinescu, Ist.lit. (1941), 856, Ist. lit. (1982), 941; D.V., „Versuri despre mine cel adevărat", „Revista Bucovinei", 1942, 8; Mihai Niculescu, Poetul Teodor Plop, UVR, 1942,30; Aurel Tita, „Frunză elegiacă", CRE, 1944, 5791; V. Jeleru, Teodor Plop, UVR, 1944, 2; Călinescu, Scrisori, 65-66.	N.Bc.
PLOPEANU, Ştefania (pseudonim al Măriei Cojocaru; 27.XII.1944, Plopeni, j. Constanţa), poetă, eseistă şi traducătoare. Este fiica Elenei (n. Voicilă) şi a lui Ilie Cojocaru, ţărani. Urmează Liceul „Mihai Eminescu" din Constanţa (1958-1962) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţiile
română (1962-1967) şi franceză (1970-1974). Lucrează ca profesoară la Liceul Agricol din Poarta Albă (1967-1974), apoi la Liceul de Construcţii nr. 18 din Bucureşti (1974-2001). Este director administrativ la Editura Pontica (din 1991) şi redactor la revista „Paradigma" (din 1992). în 2002 îşi ia doctoratul în filologie cu lucrarea Mioriţa - o hermeneutică ontologică. Debutează cu poezie în „Contemporanul" (1964), iar editorial cu volumul de versuri Cum eu... (1974). Colaborează la „Luceafărul", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Tomis", „Cronica", „Convorbiri literare" ş.a. Poezia i-a fost antologată în mai multe volume apărute în ţară şi în străinătate. Este căsătorită cu criticul literar Marin Mincu. Cu excepţia liricii, autoarea îşi semnează textele cu numele Ştefania Mincu.
Desfăşurată într-o tonalitate gravă, uneori abstractă şi transportând o emoţie puternic spiritualizată, poezia scrisă de P. focalizează coliziunea dintre ontologie şi discurs. Prima carte, Cum eu..., indică o amplasare în zona (neo)moder-nismului, între Lucian Blaga şi Nichita Stănescu. Hieratismul şi rusticitatea se asociază în serii alegorice dezvăluind o tratare solemnă a mitului, iar fabula e turnată în imagini evanescente care funcţionează ca analogon al stărilor eului. O vizibilă schimbare de registru aduc culegerile Vorbindu-vă prin semne (1979) şi Elegii vorbite (1982), în care se simte influenţa poeziei italiene (Carlo Porta, Edoardo Sanguineti, Spatola ş.a.). Limbajul îşi sporeşte acum coeficientul de plasticitate şi de colocvialitate, miturile sunt resemantizate prin poziţionarea lor în contexte derizorii („hei Apollo/ sau Phaeton ce-ai căutat cu cvadriga/ pe teren accidentat"), livrescul e domesticit într-o vastă reţea intertextuală, în timp ce procesul scrisului cunoaşte o mai largă difuziune tematică: „Pe mal stă un copil răutăcios/ strappandoipesci/ despărţindu-i/ în fâşii fără formă/ e nevoie de foarte multe cuvinte/ pentru a descrie cu ce se ocupă el/ de aceea stau şi înconjur/ cu gard viu această imagine". Ce-i drept, aluziile scripturale devin uneori excedentare, transformând poemele în versete teoretizante inabil camuflate: „Textul fiind singurul rezultat/ (fie şi provizoriu) al unui act de creaţie literară/ ne rămâne să-i cercetăm dârele/ în absenţa subiectului/ care a fost fie dat dispărut/ în furtună/ fie mort în patul său/ fie ars (şi pus în urnă)/ şi răspândit/ înspre cele patru vânturi". Un recul aparent în planul poeticii se observă în Scrisoarea femeii urâte (1984) şi în Cartea seducţiei (1986), unde P. pare să revină la dicţiunea oraculară din cartea de debut. Tehnica e, totuşi, alta: crisparea metaforică se detensionează aici prin dialogism, teritoriul referinţelor suportă o schimbare benefică, iar înscenarea textului torsionează versurile într-o sintaxă de melopee. O nouă etapă anunţă volumul Cavalerul din drezină (1992), care atestă reorientarea poeziei către dimensiunea etică. Autoreferenţialitatea revine, dar cu o funcţie diametral opusă faţă de poemele „italiene", de vreme ce nu mai indică reflexivitatea subiectului liric, ci vidul de substanţă al obiectului („cavalerul"), simplă „fiinţă de hârtie" gonflată prin transfuzii frazeologice. Când masca livrescului cade, descripţia aglutinantă relevă autentice disponibilităţi pamfletare: „Cu picioarele înainte/ duceţi cavalerul şi arătaţi-i/ sala macilor roşii candelabrele/ de infuzii stelare
281 Dicţionarul general al literaturii române
Pluguşor
ascunse-n/ eprubete de os/ oh purtaţi-1 în căruţă/ ca pe-un mare găgăuţă/ până când cerul în febră/ ca un buboi roşu şi târziu/ o să-l coacă să-l răscoacă/ să-l ţină-n loc ca pe o folie/ de polietilenă găurindu-1 cu ochii vineţi, galbeni, negri/ cu săgeţi ascuţite, cu ace, cu ghimpi -/ înainte şi înapoi, cavalere!/ înainte, cavalere!/ înapoi, cavalere!". întreruptă de Starea de juxtapunere (1997), un experiment cu privire la efectele contiguităţii semnificanţilor, problematica morală e reluată în Cum stau eu aici pe terasă şi contabilizez obscenitatea istoriei (2001), poate cea mai bună carte a poetei. Dioramă grotescă a unor escatologii alternative, poemele sunt o sumă de parabole care avertizează asupra iminentelor apostazii ale delirului istoric. Anticipată de o antologie comentată din versurile poetului (1987), monografia Nichita Stănescu între poesis şi poiein (1991) constituie o analiză din perspectivă semiotică. Teza studiului insistă pe „refundarea" poeticului întreprinsă de autorul Elegiilor, proces concretizat, în viziunea susţinută de P., printr-un „mod aparte de a transgresa poeticitatea prin ea însăşi către poezie", în sensul cuceririi realului şi al instaurării propriei literalităţi. Deşi alunecă uneori în stereotipie, metoda utilizată nu cade în manieră dogmatică şi devine un instrument eficient în plan hermeneutic. De exemplu, capitolul „Epica magna" sau Procesul desemnificării amestecă stângăcii („Reluarea procesului productiv [...] reia la nesfârşit procesul productiv") şi forţări ale schemei (acceptarea morţii ca refuz al sistemului semiotic dominant, idee preluată prin Jean Baudrillard) cu formulări plastice („Epica magna e epopeea unei Troie de după războiul troian") şi observaţii de reală subtilitate (circularitatea semnificanţilor din Epica magna e decodată ca reprezentare voalată a „totalitarismului sistemului semiotic"). De altfel, principala calitate a criticii practicate de P. constă în ingeniozitatea ipotezelor, întotdeauna polemice şi provocatoare. O deficienţă rezidă în insuficienta contextualizare a interpretării, ceea ce face ca unele concluzii să fie aplicabile unui număr indeterminat de conţinuturi. Cele două trăsături se observă în relecturile poeţilor „clasici", aflate în volumul Despre starea poeziei (2003). Convingătoare e, pe de o parte, lectura lui Tudor Arghezi ca poet de tip persuasiv, care „nu mai referă despre real, ci se adresează spre real". Pe de altă parte, nesatisfăcătoare e circumscrierea liricii eminesciene în cheia biograficului -„temă majoră", în jurul căreia gravitează celelalte teme; deşi veridică, observaţia poate fi aplicată în cazul oricărui poet romantic. Alte cronici şi studii din aceeaşi carte relevă însă o incontestabilă evoluţie la P., care se deplasează acum dinspre semiotică şi psihanaliză către ontologie şi hermeneutică. Rezultatul acestei reorientări este şi amplul eseu Mioriţa - o hermeneutică ontologică (2002; Premiul Uniunii Scriitorilor), care propune o reinterpretare a baladei dintr-o perspectivă estetico-filosofică, în linia Heidegger-Gadamer-Ricoeur-Vattimo. Ideea centrală, potrivit căreia corpusul mioritic ar abrevia o concepţie ontologică similară celei heideggeriene, e plauzibilă, chiar dacă indică o anumită predispoziţie către suprainterpretare. Eseul cuprinde şi o serie de precizări substanţiale cu privire la dimensiunea iniţiatică a baladei, fenomenologia morţii, experienţa temporalităţii, conceperea
Mioriţei ca răscruce intertextuală (şi nu ca simplu evantai de variante dezvoltate în jurul unui text-cadru), structura actan-ţială a discursului, „pasivitatea" ciobanului, componenta orfică ş.a. în ultimele două decenii P. a realizat şi numeroase traduceri, având un rol considerabil în difuzarea şi promovarea culturii italiene contemporane în România.
SCRIERI: Cum eu..., Bucureşti, 1974; Vorbindu-văprin semne, Bucureşti, 1979; Elegii vorbite, Bucureşti, 1982; Scrisoarea femeii urâte, Bucureşti, 1984; Cartea seducţiei, Bucureşti, 1986; Nichita Stănescu între poesis şi poiein, Bucureşti, 1991; Cavalerul din drezină, Constanţa, 1992; Starea de juxtapunere, Bucureşti, 1997; Cum stau eu aici pe terasă şi contabilizez obscenitatea istoriei, Bucureşti, 2001; Mioriţa - o hermeneutică ontologică, Constanţa, 2002; Despre starea poeziei, Constanţa, 2003. Ediţii: Nichita Stănescu, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1987. Traduceri: Silvio Avalle D'Arco, Modele semiologice în „Commedia" lui Dante, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Marin Mincu); Maria Corti, Principiile comunicării literare, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1981, Cântecul sirenelor, postfaţă Marin Mincu, Constanţa, 1991, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanţa, 2000 (în colaborare cu George Popescu); Cesare Segre, Istorie - cultură - critică, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1986; Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, I-II, postfaţă Marin Mincu, Constanţa, 1991 (în colaborare cu Marin Mincu), Insula din ziua de ieri, Constanţa, 1995 (în colaborare cu Marin Mincu), Limitele interpretării, Constanţa, 1996 (în colaborare cu Daniela Bucşă), Şase plimbări prin pădurea narativă, Constanţa, 1997, Baudolino, Constanţa, 2001, Kant şi ornitorincul, Constanţa, 2002; Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, postfaţă Marin Mincu, Constanţa, 1993, Aventurile diferenţei, Constanţa, 1996, Etica interpretării, Constanţa, 2000, Subiectul şi masca, Constanţa, 2001, Dincolo de interpretare, Constanţa, 2003; Lucio Klobas, Gândirea extremă, pref. Giuliano Gramigna, postfaţă Marin Mincu, Constanţa, 1996; Alberto Moravia, Dispreţul, Constanţa, 1997; Gianni Vattimo, Pier Aldo Rovatti, Gândirea slabă, Constanţa, 1998; Pier Paolo Pasolini, Petrol, pref. Giuseppe Zigaina, Constanţa, 1999; Mario Luzi, Poezii, Constanţa, 2002.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Judeţul sufletului cu trupul, RL, 1980, 9; Dinu Flămând, „Elegii vorbite", VST, 1983, 14; Hristu Cândroveanu, „Elegii vorbite", FLC, 1983, 28; Grete Tartler, Armonia disonanţelor, RL, 1985, 41; Nicolae Manolescu, Antiromantism, RL, 1987,2; Ulici, Lit. rom., I, 225-227; Grigurcu, Poezie, II, 236-239; Dicţ. scriit. rom., III, 769-772; Mircea A. Diaconu, Ştefania Plopeanu şi avatarurile scrisului barbar, CL, 2002, 6; Mircea Martin, O carte-reper, „Ziua", 2003,23 ianuarie; loan Buduca, Mioriţa - hermeneutica faptului de a muri, VR, 2003,5; Florin Mihăilescu, Surprizele unei interpretări, VR,
2003,	5; George Popescu, Proba autenticităţii într-o hermeneutică ontologică a „Mioriţei", VR, 2003, 5; Cornel Ungureanu, Insurecţia Mincu, VR, 2003,5.	A.	Tr.
PLUGUŞOR, formă a colindei legată de obiceiul uratului din ajunul Anului Nou. Regional, obiceiul se mai numeşte „cu plugurelul", „cu plugul", „cu buhaiul", „cu cârceia", iar colindătorii - „plugari", „plugăraşi" sau „urători". Se practică, în forme mai simple sau degradate, de către copii, iar în forme ample, adesea spectaculoase, de bărbaţii tineri sau maturi şi, mai rar, de femei. Urătorii se organizează în grupuri de două sau mai multe persoane şi urează la fiecare familie fericire şi mai ales recolte bogate. Textul este un recitativ epic (în
Poantă
Dicţionarul general al literaturii române 282
Muntenia se şi cântă uneori), prezentat de un solist pe fond zgomotos de tălăngi, de pocnete de bici, imitaţii de răgete, uneori cu acompaniament muzical, într-o atmosferă de mare veselie. In forma sa clasică şi cea mai răspândită, p. narează desfăşurarea amănunţită a cultivării şi recoltării grâului, a măcinatului şi coacerea pâinii. Poemul, care are uneori sute de versuri, este salvat de monotonie prin numeroase pasaje hazlii. Ca şi alte forme de colinde, p. cuprinde formule introductive, mediane şi finale. Spre deosebire de celelalte colinde, acordă o mai mare libertate de improvizaţie şi, prin aceasta, dă prilejul exercitării nestingherite a talentului fiecărui narator. Astfel s-a ajuns la unele forme de p. care au renunţat total la conţinutul tradiţional agrar, devenind cronici ale unor evenimente locale şi actuale, satira fiind aici nelipsită. Mai rar, textul urat este o baladă, poate din necesitatea adaptării textului la situaţia celor cărora li se face urarea (Mioriţa urată la păstori) sau, în unele zone, datorită preferinţei pentru literatura de haiducie (balade haiduceşti). O formă deosebită de cele anterioare este p. lipsit complet de episodul epic ori redus ca întindere, adesea cântat, întâlnit în special în Muntenia. Se pare că acest tip se află numai în repertoriul copiilor şi nu ar fi exclus să fie o folclorizare a p. scris de
G.	Sion. în evoluţia tipului tradiţional nu poate fi ignorat nici rolul variantei publicate de V. Alecsandri. O situaţie specială are p. pe teritoriul Transilvaniei, unde ia forma de epilog al colindei propriu-zise şi se numeşte urarea colacului sau mulţumită. Ca şi celelalte forme ale colindei, p. îşi are originea într-un ritual magico-religios. Funcţia sa ritualică s-a transformat treptat într-una de divertisment şi felicitare, ceea ce i-a asigurat permanenţa. S-a găsit o corespondenţă a p. în sărbătorile romane Opalia, în care se celebra cultul soţiei lui Saturn, Ops, simbol al abundenţei şi al fertilităţii, dar ipoteza că ar continua nişte manifestări autohtone legate de solstiţiul de iarnă pare mai verosimilă. Principala direcţie de realizare artistică este aceea a satirei şi umorului, care se obţin printr-o variată gamă de mijloace. Consemnând muncile agricole din epoci mai îndepărtate, unele variante conservă amănunte valoroase din punct de vedere documentar. Prin funcţia lui originară, p. se înrudeşte cu descântecul (a fost atestată şi denumirea descânteca plugului), de care îl apropie uneori şi un anume tipar în dezvoltarea epicului. Prin amploare, prin modul de rostire, dar mai ales prin cultivarea alegoriei şi a divagaţiilor amuzante, se aseamănă cu oraţia de nuntă. Deoarece ocazia de care se leagă p. coincide cu aceea a reprezentării teatrului popular de Anul Nou, sunt dese situaţiile în care cele două manifestări se reunesc, colinda servind ca preambul al piesei. P. poate fi încadrat şi într-un ciclu de obiceiuri cu caracter agrar, căci în ziua de Anul Nou după el urmează semănatul şi obiceiul cununii la seceriş. Dintre toate formele colindei, p. se dovedeşte a fi cel mai rezistent, dato-rându-şi vitalitatea conţinutului său laic, marii adaptabilităţi la situaţii şi funcţiei educative a satirei.
Surse; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866; Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880; G. Dem.
Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885; Gr. G. Tocilescu, Materialurifolkloristice, I, partea II, Bucureşti, 1900; Al. Vasiliu, Cântece, urâturi şi bocete de-ale poporului, Bucureşti, 1909; N. Păsculescu, Literatură populară românească, Bucureşti, 1910; Cântece de stea şi pluguşor ce se cântă la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos şi la Anul Nou (Sf. Vasile), Huşi, 1936; V. Cojocaru, I. Pantelimon, Pluguşor, Paşcani, [1936]; Gh. Cucu, 200 colinde populare, îngr. C. Brăiloiu, Bucureşti, 1936; M. Bejenariu, Culegeri de cântece de stea. Colinde şi uraturi pentru Crăciun şi Anul Nou, Huşi, [1943]; George Cozma-Diaconu, Colinde şi pluguşoare, Fălticeni, f.a., P. Gheorgheasa, Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, Bucureşti, f.a.; Folclor din Moldova, I-II, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: V. Bumbac, Serbarea Anului Nou la români, „Albina", 1869,1; G. Dem. Teodorescu, încercări critice asupra unor credinţe, datine şi moravuri ale poporului român, Bucureşti, 1874,58-62; Gh. Ghibănescu, Pluguşorul, „Analele literare", 1888,1; S. FI. Marian, Sărbătorile la români, I, Bucureşti, 1898,22-24; C. Rădulescu-Codin, D. Mihalache, Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, Bucureşti, 1909,13; Tudor Pamfile, Agricultura la români, Bucureşti, 1913,29-32; Th. D. Speranţia, Mioriţa şi Căluşarii - urme de la daci, Bucureşti, 1915, 169-191; A. Lambrior, Obiceiuri din deosebite timpuri ale anului, „Făt-Frumos", 1926, 5, 6; Gh. Neagu, Poezii culte ajunse populare, PL, 1940, 4; Augustin Z. N. Pop, „Cucamuca" în semnificaţia pluguşorului, REF, 1960,1-2; Dumitru Pop, Pluguşorul în Transilvania, REF, 1960,1-2; Vasile Adăscăliţei, „Mioriţa", text de plug, REF, 1960,1-2; Ist. lit., I,27-29; Pavel Ruxăndoiu, Formule descriptive ale poeziei riturilor agrare, AUB, filologie, t. XII, 1963; Henri H. Stahl, Comentarii etnografice pe tema „Pluguşorului", REF, 1965, 2; Ernest Bernea, „Buhaiul" la Fundul Moldovei - Bucovina, REF, 1967,4; Ovidiu Papadima, Literatura populară română, Bucureşti, 1968, 208, 385; Gh. Vrabie, Folclorul Obiect, principii, metodă, categorii, Bucureşti, 1970, 215-220; Dicţ. lit. 1900, 683-684; Vasile Adăscăliţei, Istoria unui obicei. Pluguşorul, Iaşi, 1987; Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Cluj-Napoca, 1989,25-131.	L Cş.
POANTĂ, Petru (7.IV.1947, Cerişor, j. Hunedoara), critic literar. Este fiul Iuliei (n. Poantă) şi al lui Nicolae Poantă, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal, iar liceul la Hunedoara, absolvindu-1 în 1965. îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1965-1970). După terminarea facultăţii este angajat redactor la revista „Steaua", unde va rămâne două decenii, până în 1991, când devine consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Cluj. Timp de patru ani, între 1997 şi 2001, este redactor la Editura Didactică şi Pedagogică şi director la Centrul Creaţiei Populare, după această dată revenind ca director la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural din Cluj-Napoca. Debutează în revista „Tribuna" (1966) cu o traducere din Georg Trakl, iar prima cronică literară îi apare în „Echinox" (1968). Cartea Modalităţi lirice contemporane, publicată în 1973 şi distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, marchează debutul editorial. Colaborează la „Echinox", „Steaua" (în care deţine mult timp cronica literară), „Tribuna", „Transilvania", „Vatra", „Ateneu", „Literatorul", „Contemporanul - Ideea europeană", „România literară", „Apostrof" ş.a. Semnează mai multe articole în Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002) şi este
283 Dicţionarul general al literaturii române
Poantă
coordonator al colecţiei „Biblioteca şcolii" a Editurii Didactice şi Pedagogice.
Profilul esenţial al lui P. este cel de cronicar literar, învestitura fiindu-i dată chiar din anii studenţiei, când îi revine sarcina de a susţine cronica literară la revista „Echinox", al cărei membru fondator şi animator a fost. Exerciţiul a fost benefic, P. a obţinut astfel un statut important, care a făcut ca, imediat după terminarea studiilor, să fie cooptat redactor la „Steaua", unde i s-a încredinţat, de asemenea, cronica literară. A ştiut să îşi organizeze ulterior vastul material adunat în paginile revistei şi a tipărit volumul Modalitâţi lirice contemporane, receptat mai degrabă ca o sinteză decât ca o culegere de cronici şi recenzii. Cu această carte criticul va fi recunoscut ca unul dintre cei mai pertinenţi comentatori de poezie. In structurarea sumarului procedează, în stil călinescian, la gruparea poeţilor pe afinităţi şi caracteristici. Mai întâi fixează un fundal al poeziei după 1950 (după Nicolae Labiş, considerat
o	punte de trecere de la o „modalitate" la alta), exact definit: „In fond, în aceeaşi perioadă, exista «absenţa» fecundă a unor mari poeţi, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Al. Philippide ş.a. Tinerii care debutează după 1960 vor evolua în bună parte sub influenţa catalitică a acestor naturi, vor redescoperi sursele reale ale lirismului sub prestigiul conştiinţei lor exemplare." Materia este împărţită pe capitole-idei: Specificul liricii sociale, Patos şi angajare, Resurecţia lirismului, Refacerea tradiţiei, fiecare corespunzând câte unei generaţii şi unei tendinţe. De o atenţie deosebită se bucură,
explicabil, poeţii din jurul revistei „Steaua": A.E. Baconsky, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Al. Andriţoiu, Ion Horea, Ion Brad. Dar nu sunt uitaţi cei de ia Cercul Literar de la Sibiu, fixaţi sub semnul „baladescului": Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş. în sfârşit, vin poeţii din valul lui Nichita Stănescu, realizându-se astfel o panoramă a poeziei acestor ani, din care nu lipseşte mai nimeni. Cartea este scrisă cu maturitate, cu un ton „suav-agresiv", cum ar spune autorul ei. în Radiografii (I-II, 1978-1983; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj pentru primul volum), criticul îşi menţine formula, dar de această dată nu mai renunţă la forma iniţială a cronicilor literare, publicându-le ca atare. îşi lărgeşte doar aria de abordare, ocupându-se de proză (D. R. Popescu, Augustin Buzura, Eugen Uricaru), de unii clasici (Ion Creangă) sau de scriitori uitaţi (loachim Botez). Consecvent, P. mai tipăreşte o carte asemănătoare, Scriitori contemporani. Radiografii (1994), în care, pe lângă cei deveniţi între timp „mai vechi", consacraţi aşadar, îşi găsesc locul cei nou-veniţi în literatură. Rodul acţiunii constante de urmărire a destinelor poeţilor generaţiei din imediata sa apropiere este şi Dicţionar de poeţi Clujul contemporan (1998, reluat în a doua ediţie în 1999). Dicţionarul nu este deloc „local", pentru că îi cuprinde şi pe cei care au debutat sau au început să scrie la Cluj, iar acum se află pretutindeni în ţară (loan Alexandru, Ana Blandiana, Gheorghe Pituţ, Angela Marinescu, Nicolae Prelipceanu, Matei Gavril ş.a.). Altă carte a produs însă o reală surpriză: când toată lumea se obişnuise cu prestaţia criticului în mers cu generaţia sa, el apare cu un studiu-eseu despre un clasic, Poezia lui George Coşbuc (1976). Specializarea în poezie i-a permis să discute detaşat despre poetul năsăudean într-un moment când acesta intrase într-un con de umbră. Criticul - pentru că nu intenţionează să devină istoric literar, nici măcar în acest subiect - este unul dintre cei care reuşesc să şteargă ceva din eticheta „poet al ţărănimii", pe care i-o pusese C. Dobrogeanu-Gherea. îl face pe Coşbuc chiar „poet de salon", mai ales în ceea ce priveşte lirica lui erotică. Dintr-un sentiment de fraternitate şi de pe poziţia cenaclistului de la „Echinox", P. scrie Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (1997; Premiul revistei „Poesis"), realizând o monografie a grupării ce era considerată ca opozantă la proletcultism şi la creaţia de „comandă socială". Cu prilejul sărbătoririi a treizeci şi cinci de ani de la întemeierea revistei „Echinox", P. publică Efectul „Echinox" sau Despre echilibru (2003; Premiul Uniunii Scriitorilor), o scriere care trădează în autorul ei un sentimental, numai că, şi de această dată, nostalgia nu îl împiedică să fie exact în afirmaţii. Criticul a semnat numeroase prefeţe, mai ales la cărţile unor debutanţi şi a întocmit câteva ediţii din loachim Botez, George Coşbuc, Vasile Băncilă, Radu Stanca.
SCRIERI: Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973; Poezia lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, 1976; ed. (George Coşbuc, poetul), Bucureşti, 1994; Radiografii, I-II, Cluj-Napoca, 1978-1983; Scriitori contemporani. Radiografii, Cluj-Napoca, 1994; Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Cluj-Napoca, 1997; Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, 1998; ed. Cluj-Napoca, 1999; Efectul „Echinox" sau Despre echilibru, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii, antologii: Die Lebensschaukel, postfaţa edit., Cluj, 1972; loachim Botez, însemnările
Podaru
Dicţionarul general al literaturii române 284
unui belfer, pref. edit., Cluj-Napoca, 1974; George Coşbuc, Poezii, pref. edit., Cluj-Napoca, 1979; Eterna epigramă, pref. edit., Cluj-Napoca, 1981; Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, pref. edit., Cluj-Napoca, 1991; Caietul cu poeţi, Cluj-Napoca, 1996.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Fragmentarism şi viziune critică, RL, 1973,49; Ulici, Prima verba, 1,45-47; Al. Dobrescu, Destinul formelor literare, CL, 1974,1; G. Gheorghiţă, Comentarii de poezie, R, 1974,1; Laurenţiu Ulici, Riscurile meseriei, RL, 1974,8; Alexandru Ruja, Lirica între sinteză şi adevăr, O, 1974, 10; Mircea Zaciu, Un debut excepţional, ST, 1974, 3; în discuţie: Petru Poantă, „Modalităţi lirice contemporane", TR, 1974,16; Ion Vlad, Condiţia poeziei contemporane, TR, 1974,45; Mircea Iorgulescu, „Modalităţi lirice contemporane", LCF, 1975, 50; Nicolae Manolescu, G. Coşbuc, azi, RL, 1976,52; Radu G. Ţeposu, „Poezia lui George Coşbuc", ECH, 1977,1; Gheorghe Grigurcu, „Poezia lui George Coşbuc" F, 1977,2; Popa, Dicţ. lit (1977), 437-438; Valentin Taşcu, „Poezia lui George Coşbuc", ATN, 1978,2; H. Zalis, Portret de critic tânăr, TR, 1978, 43; Sultana Craia, Realitatea recenziei, LCF, 1978, 50; Cornel Ungureanu, „Radiografii", 0,1978,50; Ion Simuţ, „Radiografii", ECH, 1978,10-12; Iorgulescu, Scriitori, 330-332; Zaciu, Alte lecturi, 188-191; Valentin Taşcu, „Radiografii", CRC, 1979, 3; Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, RL, 1979,4; Adrian Popescu, Decizie şi expresivitate, TR, 1979, 6; Mircea Popa, între subiectiv şi obiectiv, TR,
1979,	6; Victor Felea, O pledoarie pentru critică, TR, 1979, 6; Valentin Taşcu, Radiografia critică, TR, 1979, 6; Cristian Livescu, „Radiografii", CNT, 1979,6; Fănuş Băileşteanu, însemnările critice ale lui Petru Poantă, ST, 1979,6; Dan C. Mihăilescu, Critica: între rigoare şijubilaţie, TR, 1980, 49; Grigurcu, Critici, 404-412; Tomuş, Mişcarea, 319-323; C. Sorescu, Alţi portretişti fără voie, LCF, 1983,22; Ion Vlad, Examenul critic al operei, TR, 1983,28; Tania Radu, Stilul artist, FLC, 1983,32; Radu Săplăcan, „Radiografii" II, AST, 1983,9; Valentin Taşcu, „Radiografii" II, ST, 1983, 9; Grigurcu, între critici, 261-267; Gheorghe Grigurcu, „Radiografii" II,
F,	1984,3; Adam, Planetariu, 214-218; Ierunca, Dimpotrivă, 93-97; Ulici, Lit rom., 1,514-517; Doina Curticăpeanu, „Cercul Literar de la Sibiu", F, 1998,1; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000, 253-254; Dicţ. scriit. rom., III, 772-773; Cristea-Enache, Concert, 340-345; Petraş, Panorama, 523-525; Manolescu, Lista, III, 376-380; Micu, Scurtă ist., IV, 92-93; Pavel Azap, „Efectul «Echinox» sau Despre echilibru", TR, 2003, 23; Marta Petreu, „Efectul «Echinox» sau Despre echilibru", APF, 2003,11; Diana Adamek, Transilvania şi verile cu polen. Clujul literar al anilor'90, Piteşti, 2003,95-98; Nicolae Oprea, Literatura „Echinox-ului", I, Cluj-Napoca, 2003, passim.	V.	T.
PODARII, Aurel (14.IX.1941, Tritenii de Sus, j. Cluj), prozator şi publicist. Este fiul Ludovicăi şi al lui Simion Podaru, ţărani. Face şcoala elementară în localitatea natală, liceul la Turda, după care urmează Institutul Agronomic din Cluj, absol-vindu-1 în 1964. Lucrează în agricultură, la Ripiceni, în judeţul Botoşani (1964-1966), şi la Gherla (1967). Ulterior este profesor la Şcoala Profesională de Mecanici Agricoli din Beclean, apoi, tot aici, director al Liceului Agricol. între 1974 şi 1982 se angajează la Fabrica de Nutreţuri din Beclean, unde ajunge director (1982-1985). Inspector ICAPPA la Bistriţa (1986-1991), va fi mai târziu director al Casei de Cultură din Beclean. Debutul are loc la revista „Astra", în 1968, cu povestirea Caii. Primul volum de proză scurtă, O fotografie veche, înrămată, îi apare în 1994. Colaborează la „Cronica", „Tribuna" şi „Steaua", „Minerva" (Bistriţa), „Banatul" ş.a. Laureat al Concursului „Liviu Rebreanu" (Bistriţa, 1983) şi al Concursului Naţional de Proză „Pavel Dan" (Cluj-Napoca, 1987), i
se acordă în 1996 un premiu la Salonul Naţional de Carte din Cluj-Napoca.
P. scrie o proză realistă, cu subiecte din actualitatea imediată, dezvăluind plăcerea de a epiciza faptele mărunte. Personajele sunt oameni simpli, portretizaţi într-o lumină aspră, cu linii colţuroase, ca şi cum ar fi tăiaţi în lemn. Autorul este un continuator al liniei narative pe care a ilustrat-o Pavel Dan, înaintaşul care îi este consătean. Mai multe interviuri bine realizate, cu întrebări penetrante, iscoditoare, grupate în Exerciţii la microfon (1996), caută să fixeze, în primul rând prin selectarea interlocutorilor, portretul unei epoci, în detaliile ei particulare. Pe de altă parte, din preocuparea pentru tradiţiile culturale ale zonei natale se naşte o lucrare precum Teodor Murăşanu, un poet care-a trăit demult... (1998).
SCRIERI: O fotografie veche, înrămată, pref. Radu Mareş, Cluj-Napoca, 1994; Exerciţii la microfon, Cluj-Napoca, 1996; Teodor Murăşanu, un poet care-a trăit demult..., Cluj-Napoca, 1998; Chef cu terorişti, Bistriţa, 2000.
Repere bibliografice: Andrei Moldovan, Acel fel de proză, TR, 1995,5; Alex. Ştefănescu, Mai mult eliptic decât concis, RL, 1995, 23; Olimpiu Nuşfelean, Din memoria satului ardelean, CNT, 1995, 36; Rodica Dragomirescu, O carte de interviuri, „Arca" (Arad), 1996, 7-9; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 279-280.	Ct.C.
PODOABĂ, Virgil (27.V.1951, Topa Mică, j. Cluj), critic literar. Este fiul Măriei (n. Pop) şi al lui Augustin Podoabă, agricultori. Urmează la Cluj Liceul „ Ady-Şincai" (1966-1970) şi Facultatea de Filologie (1972-1976). în timpul studenţiei a fost redactor la revista „Echinox" şi a condus, împreună cu Gheorghe Perian, cenaclul omonim. După absolvire lucrează ca profesor la Şcoala Specială nr. 13 din Zalău (1976-1980), metodist şi bibliotecar la Oradea (1980-1990), redactor la revista „Familia" (1990) şi redactor-şef la „Gazeta de Vest" din Oradea (1991-1992). Din aprilie 1990 este redactor la revista „Vatra" din Târgu Mureş, iar din 1992 lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania" din Braşov. în 2003 îşi ia doctoratul în filologie, cu teza Experienţa revelatoare şi tematizarea ei în literatura română contemporană, susţinută la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Debutează cu critică literară în „Echinox" (1973), iar editorial cu volumul între extreme, un eseu despre poezia lui Aurel Pantea (2002; Premiul Uniunii Scriitorilor). Colaborează la „Echinox", „Familia", „Vatra" „Steaua", „Caiete critice", „Arca", „Tribuna", „Viaţa românească", „Limes", „Calende", „Discobolul", „Paralela 45" ş. a.
Cărţile lui P. sunt, de fapt, micromonografii privitoare la scriitori optzecişti din Transilvania, concepute dintr-o perspectivă deopotrivă empatică şi polemică. Dacă empatia dezvăluie un sistem de afinităţi elective, polemica ţinteşte două mize complementare, ţinând atât de statutul canonic al autorilor comentaţi, cât şi de metoda de lectură a scrierilor acestora. Ambele componente sunt tematizate în introducerea la între extreme. Pe de o parte, autorul denunţă „critica tehnică" prin care a fost citită poezia optzecistă, propunând în contrapartidă o „critică de identificare", adică un „gen de lectură fenomenologică şi estetică totodată, care combină/
285 Dicţionarul general al literaturii române
Poenar
îmbină [...] hermeneutica existenţială - vizând experienţa revelatoare, originară, a subiectului creator, ca şi, apoi, ontopoetica explicită şi implicită în operă - cu critica tradiţională de judecată estetică"; pe de altă parte, observă că optzecismul poetic camuflează, de fapt, o dualitate - există aici
o	linie „textualizantă", „postmodernă" (lunedismul), dar şi o linie „ontologizantă", „modernă" („neoexpresioniştii" ardeleni Alexandru Muşina, Mariana Marin ş.a.). P. reclamă o reabilitare a celei din urmă, în care se încadrează şi obiectul analizei sale, poetul Aurel Pantea. Interpretarea liricii acestuia, realizată prin suprapunerea unor grile de lectură de dată recentă (Jean-Frangois Lyotard, Jean Baudrillard, Richard Rorty) pe fenomenologia lui Gaston Bachelard, conduce la o figură coerentă şi convingătoare: „poezia lui Aurel Pantea se zbate mereu între aceste două extreme: la un capăt, abisul visceralităţii confuze şi al psychei freudiene şi jungiene; iar la celălalt, exerciţiul spiritului de contemplaţie ca eufemism al dezastrelor şi haosului descoperite la extrema cealaltă". Afirmaţia este apoi detaliată prin descrierea imaginarului elementarizant al poetului şi a statutului reprezentării în şi prin discurs. Mai puţin reuşită se arată însă încadrarea finală a lui Aurel Pantea („El se numără printre acei poeţi, foarte puţini, care [...] creează gustul în virtutea căruia vor fi judecaţi"), de vreme ce o asemenea afirmaţie e mai degrabă efectul grilei de lectură utilizate decât al operei investigate. De altfel, acest studiu indică limitele criticii lui P.: subtilă şi eficientă în analiza imanentă a textului, metoda se relevă failibilă sub aspectul contextualizării istorice, unde, ca urmare a adeziunii interpretului la operă şi în absenţa componentei „tehnice" care să producă discriminări şi comparaţii, fiecare scriitor analizat tinde să apară drept „acategorial". Pe nişte coordonate similare - restructurarea revizionistă a raportului dintre provincie şi capitală, semnalarea clivajului din interiorul paradigmei optzeciste, profesarea unei „critici de identificare", centrată pe „experienţa revelatoare" a textului - se plasează şi următoarea carte a lui P., Anatomia frigului. O analiză monstruoasă (2003; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Mureş). Principala diferenţă vine din caracterul ludic mai direct asumat al textului, confirmat de incursiunile hedonist-metafizice ale criticului şi de semnalarea „monstruozităţii" analizei, provenită din „(dis)proporţia ei deşănţată faţă de scurtimea textului analizat" - nuvela Drumul spre Polul Sud, aparţinând lui Alexandru Vlad. Ca şi în eseul precedent, criticul remarcă la prozatorul clujean o „poetică a nealinierii", concretizată prin nesupunerea la programul textualist şi livresc al congenerilor săi şi prin producerea unei proze referenţiale, umplută cu „substanţă existenţială". Drept martori, P. îi convoacă acum în ajutorul său pe Gabriel Marcel, Georges Bataille şi Emmanuel Levinas, din această întâlnire rezultând un discurs speculativ şi digresiv, cu numeroase observaţii pertinente, dar şi cu destule momente de suprainterpretare.
SCRIERI: între extreme. Eseu despre poezia lui Aurel Pantea, Cluj-Napoca, 2002; Anatomia frigului. O analiză monstruoasă, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Ion Pop, Aurel Pantea în monografie, „Piaţa literară", 2002, 13; Livius Ciocârlie, Scrisoare pe marginea unei cărţi,
VTRA, 2002,5-6; Nicoleta Cliveţ, Postmodemismul revelat, „Cuvântul",
2002,	7; Al. Cistelecan, Extras dintr-un manuscris, VTRA, 2002, 8-9; Nicoleta Sălcudeanu, O carte prea perfectă, „Discobolul", 2002, 7-9; Ana-Roxana Mihalache, „între extreme", ECH, 2002,10-11; Catrinel Popa, Virgil Podoabă despre Aurel Pantea, OC, 2002, 135; Rareş Moldovan, Criticul său, F, 2003,9.	A.	Tr.
PODOLEANU, Ion (16.1.1929, Ulmu, j. Chişinău - 9.VL2005, Chişinău), prozator şi dramaturg. Este fiul lui Isidor Podo-leanu. A absolvit Universitatea Pedagogică „Ion Creangă" din Chişinău (1951). Şi-a făcut aspirantura la Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1951-1954). Redactor la „Literatură şi artă", va fi mai târziu director al teatrelor „Luceafărul" (1980-1985) şi „A.S. Puşkin" din Chişinău. A colaborat în revistele „Nistru" şi „Chipăruş".
Chiar de la prima carte, Din gura satului (1963), P. s-a dovedit un adept al schiţei care exploatează situaţii pe cât de simple, pe atât de hazlii, adoptând un stil oral adecvat personajelor „recrutate" din rândurile ţăranilor mucaliţi, botezaţi prin supranume ce îi definesc caracterologic. Tentativa autorului de a aprofunda mesajul etic şi de a evada din sfera folclo-rismului superficial, vădită în culegerile de nuvele Traverse (1966) şi Creioane colorate (1980), nu s-a soldat cu rezultate apreciabile, îndemânarea de a prezenta personaje caracterizate prin pitoresc şi de a închipui dialoguri fireşti şi-a găsit o mai bună întrebuinţare în câteva scrieri dramatice: Săptămâna Patimilor (1974), Pe-un picior de plai (reprezentată în 1970 şi publicată în 1979; Premiul de Stat), Pe-o gură de rai (1982), cu toate că în unele este vizibil tributul plătit ideologiei comuniste.
SCRIERI: Din gura satului, Chişinău, 1963; Legenda puterii, Chişinău, 1963; Traverse, Chişinău, 1966; Pe-un picior de plai, Chişinău, 1979; Creioane colorate, Chişinău, 1980; Pe-o gură de rai, Chişinău, 1982; Urmaşii dacilor şi ai Romei, Chişinău, 1999.
Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Alte disocieri, Chişinău, 1971, 142-147; Andrei Hropotinschi, Revelaţia slovei artistice, Chişinău, 1979, 187-209; Alexandru Cosmescu, Maiştri şi învăţăcei, Chişinău, 1979, 106-113; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 188.	l.C.
POEM, revistă apărută la Turnu Măgurele între 25 februarie şi
1	mai 1937 (cinci numere), sub îngrijirea lui Const. Ene, N.I. Crăcea şi T. Diuclea. Aşa cum transpare dintr-un scurt articol inaugural intitulat înainte..., unde se fac consideraţii despre dificultatea artei adevărate, arătându-se că „marea frumuseţe a gândului se dăruieşte scump, greu", publicaţia are simpatii pentru modernism şi ermetism. Conţinutul ei rămâne însă foarte modest. Se publică versuri, proză scurtă, recenzii, articole pe teme estetice şi culturale, semnate de un grup restrâns de colaboratori, între care, alături de redactori, se numără Ilariu Carpen, Valeriu Brustur, Şt. Dincă, Florea Călin, I.O. Suceveanu, Cristache Gh. Milian, Mircea Georgescu. I.M.
POENAR, Horea (9.XII.1973, Bunteşti, j. Bihor), critic şi teoretician literar. Urmează Liceul „Avram Iancu" din Brad (1988-1992) şi Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-
Poena.ru
Dicţionarul general al literaturii române 286
Bolyai" din Cluj-Napoca, secţia română-engleză (1992-1996). Lector în cadrul aceleiaşi facultăţi, din 2001 este şi director al revistei „Echinox". Debutează cu critică literară în revista „Steaua" (1994; Premiul pentru debut în publicistică al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj), iar prima carte, micromonografia Cristian Popescu, îi apare în 2001, fiind distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj. Colaborează la „Steaua", „Echinox", „Tribuna", „Apostrof", „Vatra" ş.a.
Formula critică a lui P. presupune o viziune piramidală asupra domeniului, în cadrul căreia „vârful" figurii l-ar constitui teoria literară, iar „baza" ei - cronica şi analiza de text. Semnificaţia şi importanţa unui demers critic ar fi conferite de situarea în această ierarhie. Din acest motiv, indiferent de temă sau de miză, criticul vizează atingerea unei perspective teoretizante chiar şi atunci când o asemenea poziţionare nu e necesară ori este de-a dreptul improprie. De pildă, în eseul Cristian Popescu, opera poetului devine un laborator experimental pentru verificarea unor achiziţii teoretice recente sau pentru etalarea ultimelor lecturi. Din cuprinsul comentariului, liricii lui Cristian Popescu i se rezervă doar o treime, restul consumându-se prin divagaţii fastidioase despre metoda critică, conceptele de generaţie, optzecism, nouăzecism, poetica autorului ş.a. Astfel încât, în lipsa excursului analitic şi a contextualizării istorice, ideea principală a cărţii - poezia lui Cristian Popescu „eo configurare de destin literar şi personal, linia distinctivă între text şi eu fiind tot mai firavă" - rămâne suspendată între truism şi incontinenţă. Aceleaşi carenţe apar şi în O plimbare de dimineaţă pe strada Servandoni (2003). Urmărind să realizeze o „teorie a atitudinii critice", în fapt o dislocare a conceptelor critice uzuale, P. lansează un contradiscurs care, dorindu-se subversiv, rămâne doar prolix, fără a reuşi să fundamenteze o alternativă viabilă la critica tradiţională. Această ambiguitate funciară este şi motivul pentru care lucrarea nu reuşeşte să justifice de ce modelul critic pe care îl promovează („E timpul pentru discursul critic de a muta accentul pe sine, de a depăşi servilitatea nejustificată faţă de un text cu care seamănă în mod sugestiv şi deloc surprinzător prea mult pentru a-i purta respect exagerat") ar putea constitui un proiect teoretic de perspectivă şi nu o simplă mostră de narcisism exacerbat.
SCRIERI: Cristian Popescu, Braşov, 2001; O plimbare de dimineaţă pe strada Servandoni. O teorie a atitudinii critice, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Petraş, Panorama, 527-528; Nicoleta Cliveţ, Debuturi în critică, VTRA, 2002,3-4; Sanda Cordoş, Debutanţi după stil nou, VTRA, 2002, 8-9; AL Cistelecan, Trei cronicari (doi - în travesti), VTRA, 2002,11-12.	A.Tr.
POENARU, Emil (19.XI.1933), dramaturg, prozator şi jurnalist. Debutează în revista braşoveană „Astra" cu povestiri, la rubrica „Jurnalul unui procuror". Atât dramaturgia, cât şi proza lui P. sunt circumscrise în două arii: istoria naţională şi adaptareâliterară a bogatei experienţe de procuror a autorului. Astfel, piesa într-un act Stejarul (1968) urmăreşte evocarea (reluată peste unsprezece ani în Acuzatul Gheorghe Şincai)
unor episoade semnificative din viaţa cărturarului transilvănean: conflictul cu autorităţile, plecarea la Viena, detenţia, perioada petrecută în castelul contelui Wass, moartea. Personajele suferă de schematismul tributar dogmatismului epocii în care au fost concepute, textul abuzând de poncife. De acelaşi păcat suferă şi personajele din Preţul omeniei (1976), între doi tineri ilegalişti comunişti, Emil şi Ileana, pe de-o parte, şi cel numit Domnul, pe de altă parte, neputându-se stabili -chipurile din motive ideologice şi în ciuda statutului comun de întemniţaţi - vreo pistă reală de comunicare. Burebista (1978) prezintă cititorilor literaturizarea unui episod al istoriei îndepărtate şi anume unirea triburilor dacice sub sceptrul primului lor mare rege. Tensiunea provocată de obsesia unirii - posibilă prin abilitatea şi înţelepciunea lui Deceneu - şi de orgoliile căpeteniilor de triburi este bine dozată. Celălalt palier al scrierilor lui P. - „teatrul-dezbatere" şi „proza-document", cum au fost numite - revelează un autor preocupat de tema vinovăţiei şi de examinarea propriei conştiinţe. Metafora „sălii de aşteptare", prezentă într-o piesă de teatru şi dezvoltată apoi într-un roman dedicat eticii juridice, are o dublă semnificaţie: loc de „consumare a existenţei noastre" şi spaţiu al conştiinţei. Personajele sunt cazuri şi ilustrează puncte de vedere în acest tribunal ficţional, iar numele lor, generice, sunt grăitoare: Procurorul, Profesorul, Poetul, Hamalul, Responsabilul, Doamna, Domnişoara, Fata. O colecţie de povestiri pe teme juridice (care iniţial au făcut obiectul unei rubrici susţinute în revista „Flacăra") sunt adunate şi în Testament cu ilustrate colorate (1977). Mai mult literaturizate decât literare, deseori moralizatoare, uneori chiar melodramatice, aceste fişe de caz invită totuşi la reflecţie asupra uşurinţei cu care inocenţii, pradă imo(amo)ralităţii celor din jur, pot săvârşi fapte necugetate. Naratorul-procuror nu se grăbeşte să-şi acuze personajele, mizând îndeobşte pe „recuperarea" eroilor săi şi fiind interesat de meditaţia asupra justeţii legii în raport cu vinovăţia reală a indivizilor.
SCRIERI: Stejarul, Braşov, 1968; ed. (Acuzatul Gheorghe Şincai), Bucureşti, 1979; File din activitatea şi lupta comuniştilor braşoveni (în colaborare cu Mircea Băltescu), Braşov, 1971; Sala de aşteptare, Braşov, 1971; Complot la Sarmizegetusa, Bucureşti, 1973; Sala de aşteptare, Bucureşti, 1974; Preţul omeniei, Braşov, 1976; Testament cu illustrate colorate, Bucureşti, 1977; Burebista, Bucureşti, 1978; Calendarul de la Sarmizegetusa Regia (în colaborare cu Şerban Bobancu şi Cornel Samoilă), Bucureşti, 1980; „Bună seara, Maria", Bucureşti, 1982; La Colonna di Traiano e Decebalo, Roma-Madrid, 1983; Primăvara eroului, Bucureşti, 1984; Un proces (Braşov, mai-iunie 1936) în faţa istoriei, Bucureşti, 1986; Un monument pentru Decebal, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Voicu Bugariu, Un complot la Sarmizegetusa, TR, 1973,18; Nicolae Baltag, „Sala de aşteptare", LCF, 1974, 28; N. Maria, „Testament cu ilustrate colorate", AST, 1977,4;Voicu Bugariu, Fascinaţia realităţii, RMB, 1978,10 423.	<	A.F.
POENARU, Petrache (10.1.1799, Beneşti, j. Vâlcea - 2.X.1875, Bucureşti), cărturar. Fiu al Smarandei (n. Otetelişanu) şi al vtori-vistiernicului Constantin Poenaru, P. face parte dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi, dar cu obârşie veche, suind
287 Dicţionarul general al literaturii române
Poenaru
până în veacul al XVI-lea. Dat mai întâi la învăţătură în seama unui dascăl grec, intră în 1812, cu sprijinul unchiului său Iordache Otetelişanu, ca bursier la şcoala adăpostită în clădirea fostei mănăstiri Obedeanu din Craiova. O vreme copist la Bucureşti, în 1819 va fi numit, în locul lui Eufrosin Poteca, profesor de elină la „Sf. Sava". Concomitent, urma cursurile Academiei greceşti de la Schitu Măgureanu. în 1821 ajunge secretar al cancelariei lui Tudor Vladimirescu. După moartea acestuia, avea să se dedice studiilor şi preocupărilor culturale. Sprijinit de rude, el pleacă în 1822 la Viena, iar în 1824 reuşeşte să obţină o bursă de patru ani pentru a se specializa în Franţa, la Şcoala Politehnică, în matematicile teoretice şi practice. între timp devenise un bun cunoscător de limbă franceză şi latină, italiană şi germană. La Paris urmează, din 1826, cursuri de inginerie, mineralogie şi geologie. După absolvire va efectua, în vederea completării şi aprofundării studiilor teoretice, o călătorie prin Franţa, iar în 1830 se va afla în Anglia. întors în ţară în 1832, va fi numit profesor de fizică şi matematică la „Sf. Sava" şi inspector, apoi director la Eforia Şcoalelor. în 1832, folosind şi experienţa sa apuseană, redactează un regulament al şcolilor, care reprezintă cea dintâi încercare de organizare a învăţământului în Ţara Românească. Pentru strădania sa neobosită a fost recompensat în câteva rânduri, fiind făcut mare comis (1834), mare clucer (1841), agă (1851). A ocupat numeroase funcţii administrative, iar din 1841 face parte din Obşteasca Adunare. în anul 1848 P., care fusese membru şi în Comisia pentru eliberarea robilor ţigani, este arestat. în 1864 domnitorul Al. I. Cuza îl numeşte în Consiliul de Stat. în epocă
el are şi o participare activă la viaţa culturală a ţării. în 1833 era printre cei care înfiinţaseră Societatea Filarmonică, în 1845 făcea parte din Asociaţia Literară, în 1855 lucrează, împreună cu alţii, la proiectul de ortografie cu litere latine. A iniţiat Societatea Agronomică şi Şcoala de Agricultură de la Pantelimon. In 1861 Astra îl desemnează membru de onoare. A fost vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Societăţii pentru învăţătura Poporului Român. în 1870 va fi primit în Societatea Academică Română, cu un discurs de recepţie despre Gh. Lazăr. E unul dintre întemeietorii Grădinii Botanice din Bucureşti şi ai Muzeului Naţional de Antichităţi.
Destoinic discipol al lui Gh. Lazăr, P. s-a devotat de-a lungul întregii vieţi învăţământului românesc. în calitatea sa de director al Eforiei Şcoalelor (1832-1848), s-a străduit să facă din şcoală o instituţie de stat cu caracter permanent, în care limba de predare să nu fie greaca şi franceza, ci româna. în virtutea convingerilor sale iluministe, nutrea credinţa că numai reformele culturale ar putea contribui la îmbunătăţirea stării morale şi materiale a poporului. Preocuparea pentru situaţia învăţământului românesc se reflectă şi în cuvântările pe care le ţine cu prilejul festivităţilor şcolare. Aceste discursuri, însufleţite de simţăminte şi elanuri nobile, au o elocvenţă caldă şi convingătoare. A publicat în „Curierul românesc", „Muzeu naţional", „Gazeta Teatrului Naţional", „România", „Cantor de avis şi comers", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Vestitorul românesc", „Trompeta Carpaţilor". Articolele lui conţin, îndeobşte, sfaturi practice pentru lucrarea pământului, învăţăminte folositoare în gospodărie sau sunt rapoarte şcolare, cuvântări festive ş. a. La
1	octombrie 1843 P. scoate foaia „învăţătorul satului", cea dintâi publicaţie, gratuită şi oficială, destinată mediului rural. Semnând de obicei cu iniţiale, redactorul foloseşte o exprimare agreabilă şi pe înţeles, vădind o familiarizare cu graiul ţărănesc. în afară de poveţe pentru îndreptarea moravurilor, mai inserează o serie de articole, strânse apoi într-un volum (învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătasă adunate şi întocmite pe clima Tării Româneşti, 1849), şi publică proză de factură didactică (Bogăţia muncitorului sau Tainele lui moş Stan). P. a întocmit mai multe cărţi de şcoală. împreună cu Florian Aaron şi G. Hill elaborează un Vocabular franţezo-românesc, (I-II, 1840-1841). Din perioada studiilor în străinătate, cât şi în legătură cu unele probleme de învăţământ, a rămas de la el o interesantă corespondenţă. înregistrând cu admiraţie realizările tehnicii, le descrie cu precizie şi pătrundere, fără stupefacţia altor călători români care l-au precedat. Priceput în tehnică, P. este el însuşi om cu idei şi iniţiative. Şi-a brevetat, de altfel, o invenţie, măruntă dar ingenioasă, numită „condei portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală", un predecesor al stiloului. Scrisorile profesorului sunt ceremonioase, pline de modestie şi bun-simţ, cu fraze lungi şi uneori greoaie, având câteodată o tentă cronicărească. Sunt, pe alocuri, şi izbucniri vehemente, de mânie, care dau o anumită tensiune acestor epistole. în 1871, în forul academic, P. dă citire discursului de recepţie Giorgiu Lazăr şi şcoala română. E o schiţă biografică alcătuită cu admiraţie şi pietate
Poenaru
Dicţionarul general al literaturii române 288
pentru marele său înaintaş. Unele date, cum sunt acelea care privesc evenimentele de la 1821, au şi implicaţii autobiografice.
SCRIERI: Giorgiu Lazăr şi şcoala română, Bucureşti, 1871; [Discursuri pedagogice], în A. Vasculescu, Petrache Poenaru - organizatorul şcoalei române, Bucureşti, f.a., 17-32, în George Potra, Petrache Poenaru - ctitor al învăţământului în ţara noastră, Bucureşti, 1963,329-364, în Gândirea pedagogică a generaţiei de la 1848, îngr. şi introd. A. Manolache, Gh.T. Dumitrescu, Gh. Pârnuţă, Bucureşti, 1968,52-66.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 1-4; A. I. Odobescu, Petrache Poenaru. Cuvântare asupra vieţei şi activităţei sale, Bucureşti, 1889; Urechia, Ist. şc., 1,188-191, II, 25-27,105-108; Pompiliu Eliade, Histoire de Vesprit public en Roumanie au dix-neuvieme siede, ed. 2, Paris, 1905, 238-243; N. Iorga, Petrache Poenaru, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XXVIII, 1905-1906; Iorga, Ist. lit. XIX, I, 135-138; loan C. Filitti, Scrisori inedite ale lui Petrache Poenaru, Craiova, 1934; A. Vasculescu, Petrache Poenaru - organizatorul şcoalei române, Bucureşti, f.a.; George Potra, Petrache Poenaru - ctitor al învăţământului în ţara noastră, Bucureşti, 1963; Ist. lit., II, 295-298; Dicţ. lit. 1900, 684-685. I.L.
POENARU, Vasile (22.VIII.1955, Miloşeşti, j. Ialomiţa), poet, publicist şi traducător. Este fiul Eugeniei (n. Strapazan) şi al lui Bucur Poenaru, ţărani. Urmează la Bucureşti Liceul „Nicolae Bălcescu" (1970-1974) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română-engleză, absolvită în 1979. Profesor la o şcoală generală din Bucureşti, va fi din 1980 până în 1987 redactor la „Tribuna României". Face în 1981-1982 şi un curs postuniversitar la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice „Ştefan Gheorghiu". în 1990 fondează Editura Coresi. între 2000 şi 2003 se specializează în telecomunicaţii în SUA. Coordonează revistele didactice „Speak English. English for Romanian" (1990-1994) şi „Le Francophile" (1990-1992) şi, de asemenea, este autorul mai multor lucrări cu caracter didactic (literatură română, limbă engleză, matematică). Debutează la „Scânteia pionierului" în 1966, iar editorial, cu Naşterea mea în poezie, în 1969. Scrie şi literatură pentru copii, fiind distins, pentru Cartea serbărilor şcolare (1999), cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Debutul cu Naşterea mea în poezie, la paisprezece ani, este remarcat în epocă. P. pare un Nichita Stănescu mai dur, un adolescent exploziv, cu gesturi zvâcnite, debordând de energie. Forţa de expresie, metaforismul insolit, combustiv, limbajul neologic caracterizează versurile din acest volum, poate cel mai original al poetului. Aici se dezvăluie o conştiinţă poetică timpurie şi un talent viguros. Ezitările între dinamismul cosmic şi descriptivismul melancolic, uneori de conotaţie religioasă, între imaginea concretă şi abstracţiune vor constitui polii discursului său şi ulterior. în Jungla marină (1971) proliferează concatenările concret-abstracte de materii: oameni-copaci sunt „cuplaţi într-o sete cosmică şi grea", alteori copacii sunt „cai crescuţi în trupul meu". Poemele proiectează peisaje cosmice, alegorice, încărcate de imagerie metaforică: cai negri, luna-păianjen, crengi de şarpe, cenuşă, iarbă (Galop de foc, Cocoşi de sete etc.). „Jungla marină" simbolizează lupta eului cu materia uriaşă, informă, care îl înlănţuie: „La capătul lumii într-o junglă marină/ mă lupt cu
lianele vii zi şi noapte./ Roiesc în ochii mei insectele luminii./ Munţii de lei înfuriaţi/ cu verzi maimuţele de ger în gheare/ rostogolesc mărăcinişuri de sunete şi culori/ în sângele meu dilatat./ O sete neagră/ materializează zorile./ Musteşte de noapte carnea soarelui/ în pârjolul de apă" (Jungla marină). După această explozie de materialitate, Muntele (1975) aduce o clasicizare de tip şaizecist (model Ion Gheorghe) a imaginarului şi a expresiei, anunţată de câteva poeme anterioare (spre exemplu, Invocaţia către Zamolxis din Jungla marină). Paradoxal, tema nu este muntele, ci Bărăganul, „nuntirea" cu această câmpie „mamă şi fecioară". Atras de poemul lung, cosmogonic, alegoric (Cosmosul necesar), consacrat în anii '60-'70, şi de un neoromantism de factură cvasifolclorică (ciclul Scrisorile voievodului), P. înregistrează un recul valoric. Dar, imprevizibil, se îndreaptă brusc şi fără prea mare însufleţire spre optzecism. în Investigaţii (1984) se simte influenţa liricii americane contemporane şi a poeziei narative a cotidianului, practicată în anii '80 de Mircea Ivănescu şi de alţii: de la titluri precum Nisipul clepsidrei proiectează lumi, Dumnezeu are un Mercedes Benz, Curiozitatea vinde en-gros marfă de contrabandă la tonalitatea ludic-ironică şi la „subiectele" prozaice ori livreşti. Trei cărţi publicate în 1999 corespund unor etape de creaţie diferite: Ninsori în Bărăgan se întoarce la tematica spaţiului şi a timpului originar (câmpia, copilăria), într-o lirică epurată complet de experimentele optzeciste, Sonete cultivă destul de cuminte obscuritatea şi polisemantismul tipice sonetelor shakespeariene, iar în Cerbul lovit între coarne, rupturile, agresivitatea amintesc de forţa versurilor de început, contrabalansată acum de o luciditate amară, poemul cu implicaţie existenţială, socială şi religioasă substituind poezia elanului cosmic din adolescenţă.
SCRIERI: Naşterea mea în poezie, Slobozia, 1969; Jungla marină, Bucureşti, 1971; Muntele, Bucureşti, 1975; Investigaţii, Bucureşti, 1984; Pisica din vis, Miloşeşti, 1990; Povestea vântului turbat, Bucureşti, 1999; Povestea calculatorului îndrăgostit, Bucureşti, 1999; Povestea planetei gânditoare, Bucureşti, 1999; Povestea prinţesei Maria, Bucureşti, 1999; Povestea fetiţei vrăjite, Bucureşti, 1999; Povestea câinelui zburător, Bucureşti, 1999; Povestea tatălui risipitor salvat de Moş Crăciun, Bucureşti, 1999; Vine, vine Moş Crăciun, Bucureşti, 1999; Cartea serbărilor şcolare, Bucureşti, 1999; Ninsori în Bărăgan, Bucureşti, 1999; Sonete, Bucureşti, 1999; Cerbul lovit între coarne, Bucureşti, 1999; Jungla marină. 1969-1999, Bucureşti, 1999; Fabule după Esop, Bucureşti, 2000; Zâna din salcia plângătoare, Bucureşti, 2002; Aventurile lui Luca, Bucureşti, 2002. Traduceri: Nichita Stănescu. Bas-Relief with Heroes, Memphis, 1988 (în colaborare cu Thomas C. Carlson); Light at Such a Time. Eight Romanian Poets Today, Memphis, 1988 (în colaborare cu Thomas C. Carlson şi Ştefan Stoenescu).
Repere bibliografice: Petre Ghelmez, Un debut de excepţie: Vasile Poenaru, ARG, 1971,11; Domiţian Cesereanu, Un debut precoce?, LCF, 1972, 3; Ion Pop, Poezia genezelor, ECH, 1972, 6-7; Poantă, Modalităţi, 126-128; Mincu, Poezie, 228-230; Popa, Dicţ. lit. (1977), 438; Lit. rom. cont., I, 754-755; Dumitru Radu Popa, Pariul identităţii, LCF, 1984,25;
H.	Zalis, Deveniri promiţătoare, VR, 1984,7; Ion Cristofor, „Investigaţii", ST, 1985,8; Popa, Ist. lit., II, 624-625.	R.D.
289 Dicţionarul general al literaturii române
Poetul
POESIS, revistă apărută la Satu Mare, lunar, începând din ianuarie 1990. în numărul 3/1990 se precizează că este editată sub îndrumarea unui colectiv coordonat de Gheorghe Glodeanu, Emil Matei, Alexandru Pintescu şi George Vulturescu, de la numărul 4-5/1990 director fiind George Vulturescu, iar în numărul 12/1992 este anunţat alt colegiu de redacţie: George Achim, Alexandru Pintescu şi Paul Emanuel Silvan, modificat din nou în 1993: Daniel Corbu, Alexandru Pintescu şi Grigore Scarlat. Publicaţia, ale cărei subtitluri sunt, succesiv, „Eseistică, poezie, cultură", „Revistă de poezie", nu are un articol-program. Rubricile obişnuite sunt „Accente", „Puncte de vedere", „Stele fixe", „Radiografii", „Biblioteca «Poesis»", „Confluenţe", „Repere şi interferenţe", „Restitutio", „Galaxii", „Cronica literară" ş.a. Revista e axată pe publicarea de versuri. Dacă debutanţilor ori poeţilor în curs de afirmare le este acordat un spaţiu larg, numelor consacrate, precum V. Voiculescu, Radu Gyr, Ben Corlaciu, Leonida Lari, Grigore Vieru ş.a., le este rezervată rubrica „Antologie «Poesis»," unde aceştia figurează, de obicei, cu un poem. Semnează versuri Horia Bădescu, Adrian Alui Gheorghe, Gabriela Melinescu, Matei Vişniec, Magda Cârneci şi mulţi alţii. Proza este prezentă doar sporadic: câteva fragmente de Ion Vădan, Iustin Panţa şi Ion Caraion (Spitalul amorului - „proiect de roman rămas neterminat", 2/1994). Sectorul publicisticii literare este
cseisiitA 0 panzîe # culiurâ 0 eselfticâ * pocarie # tullură 0 eneis+iect 0 ooix‘e S cultura
însă foarte dens, ilustrat de George Glodeanu, Mircea Muthu, Mircea Popa, Dan Silviu Boerescu, Mircea Handoca, Nae Antonescu, Nicolae Oprea, I. Negoiţescu, Mihai Ursachi. în numărul 3/1990 poate fi citit şi un eseu al lui Emil Cioran, Despre două tipuri de societate, urmat de câteva însemnări ale lui Constantin Noica, Pentru Emil Cioran, reproduse din „Familia" anului 1934. Ion Caraion figurează cu eseurile Pentru cinci minute de libertate (5-6/1991) şi O pată de sânge intelectual (9/1993). Şi secţiunea consacrată traducerilor este bine susţinută, aici fiind incluse transpuneri din scrierile lui Friedrich Nietzsche, Boris Pasternak, Charles Baudelaire, Paul Valery, Paul Claudel, Henri Michaux, Paul Eluard, Boris Vian, Salman Rushdie ş.a. Sunt inserate numeroase şi substanţiale interviuri. Acordând premii, iniţiind colocvii, P. şi-a impus personalitatea în peisajul presei literare de la noi, fiind deschizătoare de drumuri şi chiar formatoare de mişcare artistică. Alţi colaboratori: Dan Damaschin, Mihai Cimpoi.	D. B.
POETUL, revistă apărută la Chişinău, neregulat între ianuarie şi mai 1921, în 1931 şi lunar din 1 noiembrie 1937 până în 1 noiembrie 1938. Subtitlurile publicaţiei sunt, succesiv, „Versuri şi critică", „Revistă de literatură", „Literatură şi artă", „Itinerar artistic şi literar". Director este lorgu Tudor, iar ca redactor-şef figurează Sergiu Matei Nica. Editată sub auspiciile Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, P. îşi propune să promoveze „elementele basarabene valoroase", acordă o atenţie deosebită tinerilor scriitori şi comentează viaţa literară din Basarabia într-o serie de articole, cum ar fi Literatura basarabeană de azi de Mircea Streinul, Prinosul Basarabiei în literatura românească de Pan Halippa, Aspecte din anul literar
1938	de Iacob Slavov, Cuvânt din partea scriitorilor tineri de Sergiu Matei Nica, Pentru scrisul din Basarabia de Nicolae Spătaru, Vechea Basarabie literară de Gh. Bezviconi. Sunt republicate versuri de Octavian Goga, Cincinat Pavelescu, Panait Cerna, St.O. Iosif, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, dar sunt găzduite şi poezii de Pan Halippa, Liviu Marian, lorgu Tudor, Sergiu Cujbă, Olga Cruşevan, Iacob Slavov, Sergiu Grosu, Teodor Plop, Boris Baidan, Bogdan Istru, George Meniuc, Lotis Dolenga, Vladimir Cavarnali ş.a. La capitolul critică literară, Alexis Nacco face o prezentare a poetului Alexie Mateevici, iar T. Pamfil scrie despre volumul Cântări basarabene de Sergiu Cujbă. Poeţii traduşi sunt Heine, Puşkin şi Lermontov. Ultima pagină conţine de obicei versiuni în ruseşte ale unor poezii apărute în revistă. în seria deschisă în 1937 P. va fi o publicaţie mult îmbunătăţită, încercând să atingă nivelul revistelor din capitală. Cronica literară e semnată de Sergiu Matei Nica, iar cea plastică de Şt. Danu şi Gh. Bezviconi. în câteva numere Elena Alistar semnează un eseu despre mişcarea feministă din Basarabia. Rubrici: „Vitrina cărţii basarabene", „Profiluri literare", „Eşarfe", „Sub semnul spiritului", „Portrete în cărbune", „Opinii, efigii, chenare...", „Muguri", „Colţul feminin", „Din literatura străină", „Poeţi tineri bucovineni". Din decembrie 1938 până în iunie 1940 redactorii de aici îşi vor continua activitatea la revista „Itinerar".	L. Cr.
Poezia
Dicţionarul general al literaturii române 290
POEZIA, revistă apărută la Bucureşti între 1 februarie şi 1 august 1915. Redactor este Const. T. Stoika, semnatar al rubricii „Ecuaţii", în care îşi propune să stabilească apropierea între poeţi români şi francezi de factură modernă: D. Anghel şi Maurice Rollinat, Mihai Codreanu şi Jose Maria de Heredia, Ovid Densusianu - „un Verhaeren al poeziei noastre". în afara propriei producţii poetice şi a unor traduceri din Lucreţiu, Const. T. Stoika promovează poeţi modernişti, ca V. Deme-trius, Mihail Săulescu, dar şi pe G. Murnu, Mia Frollo (traducători din autori clasici şi din poezia italiană) sau pe Dragoş Protopopescu (cu poezia Far off Memory). Victor Eftimiu este prezent cu fragmente din piesa Ringala, iar Mihail Sorbul cu scene din Patima roşie. Arhimandritul Iuliu Scriban este cel care, prin articolele De la Triumf la Golgota şi Destin şi viaţă, imprimă un accent religios revistei. Ovid Densusianu publică pagini din cursul Literatura nouă la popoarele romanice. Ultimul număr, închinat lui Panait Cerna, cuprinde, în afara unor comentarii ale lui Duliu Zamfirescu, Mihail Dragomirescu şi Const. T. Stoika (Divinitatea în poezia lui Cerna), o poezie inedită a lui Cerna (Poveste tristă) şi traduceri ale acestuia din Charles Baudelaire şi Frangois Coppee. M. Ş.
POEZIA, revistă apărută la Craiova, lunar, din ianuarie 1934 până în aprilie 1935. Fondatori: Leonard Divarius, Const. Jaleş, Const. I. Manea. De la numărul 2/1934 redactori rămân Leonard Divarius şi Const. L Manea, iar de la numărul 5-6/1934 publicaţia e redactată doar de primul. Lipsită de un articol-program, P. vădeşte o vagă orientare modernistă, ce transpare atât din poeziile incluse în sumar, cât şi din scurtele comentarii, recenzii şi însemnări cuprinse în rubricile „Cronica poeziei" şi „Reviste". Printre semnatarii versurilor se numără, în afara redactorilor, Elena Farago, Coca Farago, Al. Iacobescu, Tiberiu Iliescu, T. Păunescu-Ulmu, Eugen Constant, Ilariu Dobridor, Aurel Tita, Ştefan Bălceşti, Constantin Nisipeanu, Mihail Cruceanu, Sabina Paulian.	I.	M.
POGAN, Ion (pseudonim al lui Vasile-Florin Tărăbuţă; 10.IV.1905, Bucureşti -1968), poet. Urmează liceul la Bucureşti (1915-1923), tot aici absolvind Facultatea de Drept (1927). Face o carieră de magistrat. Debutează cu poezie în „Adevărul literar" (1924), iar prima carte, Linişti şi comori, îi apare în 1929. A colaborat la „Universul literar", „Clipa", „Ritmul vremii", „Mişcarea literară", „Bilete de papagal", „Viaţa literară", „Vitrina literară", „îndreptar" ş.a. A editat la Brăila revista „Relief dunărean" (1934).
Lirică de confesiune şoptită, palidă la nivelul expresiei şi la cel al substanţei, poezia lui P, se aşază la început în prelungirea simbolismului minor, sentimental, discret şi suav, evoluând apoi către preţiozitate şi alambicare, fără un spor sensibil de vigoare şi calitate. Cel mai individualizat volum e Zogar (1936). Titlul e dat de numele unui căţel, iar poemele componente, aşezate sub un moto lămuritor („Les chiens sont des candidats â Thumanite", aparţinând lui Jules Michelet), exprimă „o lirică «a câiniei»" (G. Călinescu), evocând câteva din momentele scurtei existenţe a micului animal şi durerea la
dispariţia prietenului patruped. Poetul procedează la antropomorfizarea câinelui, transformat în „interlocutor" tăcut, de fapt în rezonator al unor angoase, exaltări şi gânduri proprii cu accente vitaliste, în simbol al ingenuităţii sufleteşti. G. Călinescu a opinat că punctul de plecare al ciclului de poeme ar fi fost poemul lui Ion Barbu despre „răpusul câine Fox", ceea ce pare o exagerare. Barbiene sunt, într-adevăr, câteva rare şi răzleţe sonorităţi, poate întâmplătoare, poate mărturisind o reală, dar neconcludentă, influenţă. Ca realizare poetică, Zogar e net inferior versurilor barbiene, nici imaginile nu frapează, nici înlănţuirea lor, şi nici muzicalitatea limbii sau pregnanţa rostirii. în absenţa sugestiei şi a fiorului estetic, poezia lui P. se cere „descifrată" numai la nivelul sentimentelor, care se dezvăluie a fi delicate, autentice şi neafectate. Versuri şi imagini cât de cât remarcabile sunt puţine, stilul e zgrunţuros, viziunea - fărâmiţată, iar sinergia expresivă - absentă. Se reţin, totuşi, câteva izbutite crochiuri dinamice ale unor trăiri emoţionale în peisaj câmpenesc sau silvestru şi câteva accente valide poeticeşte. Producţia ulterioară se menţine pe coordonatele unui anumit manierism modernist cu ţinută decentă, dar lipsit de originalitate.
SCRIERI; Linişti şi comori, Bucureşti, 1929; Relief Bucureşti, 1932; Zogar, Bucureşti, 1936; Lavine, Bucureşti, [1943]; Crizantemele lumii, pref. Ion Biberi, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice; Călinescu, Cronici, I, 199, II, 98, 100-102, 326-329; Pompiliu Constantinescu, „Zogar", VRA, 1936, 428; Perpessicius, Opere, III, 313-314, VI, 47-48; VII, 228-229; Streinu, Pagini, V, 144-146; Călinescu, Ist. lit. (1941), 818, Ist. lit. (1982), 903; Micu, Scurtă ist., II, 79.	N.Br.
POGHIRC, Cicerone (20.111.1928, Măscurei, j. Vaslui), filolog şi istoric literar. Este fiul Măriei Poghirc şi al lui Dumitru Poghirc, învăţători. Urmează şcoală primară în Iana, iar gimnaziul şi clasele liceale la Bârlad (1939-1947). începe studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, secţia clasică, dar le va termina la Bucureşti, în 1951, fiind numit asistent la Catedra de filologie clasică. Face şi studii de specializare în lingvistica indoeuropeană la Universitatea din Leningrad (1955-1959). Şi-a susţinut doctoratul în 1959, cu teza Raporturile vechii macedonene cu greaca veche. Urcă treptele ierarhiei până la gradul de profesor (1968). Activează ca şef al Catedrei de limbi orientale (1967) şi al Catedrei de filologie clasică (1974-1976), prodecan al Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale (1963-1970), director general în Ministerul învăţământului (1970-1972). Predă în calitate de visiting professor la universităţile Indiana, Michigan şi Berkeley din SUA (1973-1974) şi la Universitatea din Padova (1976-1979). Este secretar şi vicepreşedinte al Societăţii de Studii Clasice, preşedinte al Societăţii de Studii Orientale (1969-1979), membru al Societăţii Române de Lingvistică şi la Indogermanische Gesellschaft (RFG) ş.a. în 1979 se stabileşte în Franţa şi predă la universităţile din Bochum şi Paris, din 1982 fiind secretar general al Centrului Român de Cercetări din capitala Franţei. Colaborează la Dicţionarul limbii române (VI, 1965) şi la tratatul Istoria limbii române (II, 1969), editează volume ale lui Theofil
291 Dicţionarul general al literaturii române
Pogor
Simenschy. în exil publică eseuri, articole, recenzii ş.a. în „Lupta", „Cuvântul românesc", „Dacoromania" ş.a.
In lucrarea B.P. Hasdeu, lingvist şi filolog (1968), concepută ca o primă etapă în valorificarea operei savantului, P. realizează o sinteză a ideilor viabile oferite de acest erudit de tip renascentist, pe care îl consideră un precursor în majoritatea domeniilor lingvisticii şi filologiei. Servindu-se de capitole privitoare la biografia şi formaţia intelectuală a autorului studiat, ca şi de o sinteză bibliografică a lucrărilor sale ştiinţifice, P. îi reliefează activitatea de indoeuropenist, de slavist sau de cercetător al elementelor de substrat din română, oprindu-se cu deosebire asupra meritelor sale în dezbaterea unor probleme de lingvistică generală privitoare la aplicarea metodei comparativ-istorice sau la reconstrucţia lingvistică, în elaborarea teoriei limbii ca sistem, a circulaţiei cuvintelor sau a inexistenţei unor graniţe precise între dialecte. Lucrare cu caracter expozitiv, sistematică şi precisă, bazată pe reproducerea unor citate ample din lucrările luate în discuţie, monografia conţine doar arareori observaţii critice. Cercetătorul, sedus de o personalitate de excepţie, îi prezintă pe un ton apologetic ideile, fără să sancţioneze decât în treacăt erorile sau exagerările, şi se arată adesea părtinitor în aprecierea poziţiei lui Hasdeu în polemicile în care a fost implicat. Chiar dacă entuziasmul prevalează câteodată asupra spiritului ştiinţific, studiul are meritul de a reconstitui dimensiunile operei lui Hasdeu printr-o lectură sistematică şi atentă a unei producţii lingvistice şi filologice de mari dimensiuni, în bună măsură risipită în publicaţiile timpului.
SCRIERI: B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968; Philologica et linguistica. Ausgewăhlte Aufsătze (1953-1983), îngr. şi pref. Helmuth Frisch, Bochum, 1983. Ediţii: Theofil Simenschy, Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii, I, pref. edit., Bucureşti, 1978, Un dicţionar al înţelepciunii, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Al. Graur, „B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog", LR, 1969,3; Ecaterina Ţăranu, „B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog", IL, 1969,8; N.S. Tanaşoca, „B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog", RSE, 1969, 3; Doina Negomireanu, „B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog", CLG, 1969, 2; Traian Nicola, Liceul „Gheorghe Roşea Codreanu" din Bârlad, Bârlad, 1971, 204-205; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 204-205; Dicţ. scriit. rom., III, 773-774; Manolescu, Enciclopedia, 565-567.	A.C.
POGOR, Vasile (20.VIII.1834, Iaşi - 20.111.1906, Iaşi), poet şi traducător. Este fiul Zoei (n. Cerchez) şi al comisului Vasile Pogor. învaţă la pensionul Malgouverne din Iaşi, iar din 1849 face studii juridice la Paris, unde obţine şi doctoratul. întors în ţară, participă la conspiraţia îndreptată împotriva lui Al. I. Cuza, după detronarea acestuia fiind numit prefect al judeţului Iaşi. în 1866 a redactat, împreună cu C. Negruzzi şi alţii, jurnalul „Constituţiunea". Prieten cu Titu Maiorescu, P. P. Carp, Iacob Negruzzi şi Th. Rosetti, P. este, alături de aceştia, unul dintre întemeietorii societăţii Junimea, ale cărei şedinţe, găzduite vreme îndelungată în propria-i casă, le înviora cu glumele sale maliţioase. Până în anul 1871 a fost proprietarul tipografiei în care s-au imprimat revista „Convorbiri literare" şi majoritatea scrierilor junimiştilor. Mult timp preşedinte al Societăţii de încurajare a junimei române studioase, deputat,
prim-preşedinte al Curţii de Apel din Iaşi, refuză în 1870 să devină ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dar mai târziu acceptă funcţia de primar al oraşului Iaşi (1880-1881, 1888-1897). Debutează în 1861, cu traduceri, la revista „Ateneul român" a lui V.A. Urechia, colaborând apoi la „Din Moldova", „Gazeta de Iaşi", „Originea", dar mai ales la „Convorbiri literare".
înzestrat cu o inteligenţă vie, sceptic şi zeflemist, P. avea şi patima cititului. Determinist convins la începuturile activităţii sale, adept al lui H. T. Buckle şi Auguste Comte, eclectic în idei, a evoluat treptat către schopenhauerianism şi apoi către budism. în ceea ce priveşte literatura, a fost un nonconf ormist, mai mult dintr-o atitudine etică decât estetică. Moştenind de la tatăl său preferinţa pentru satira în spiritul secolului al
XVIII-lea, a cultivat-o mereu, până către sfârşitul vieţii. Fără aptitudini deosebite, a abordat şi poemul de meditaţie, pe care a încercat să îl îmbine cu satira. Meditaţiile lui se concentrează cu predilecţie pe tema deşertăciunii. Poate şi sub influenţa lui Schopenhauer şi a lui Mihai Eminescu, a scris poemul Nirvana. Calea vieţii, unde versifică incolor precepte budiste, extrase din cărţile orientalistului francez Eugene Bournouf (din care a şi tradus câteva fragmente). Aceleaşi înclinaţii transpar şi din nuvela Cele cinci surori de la Târgul Neamţului, a cărei atmosferă aminteşte de Cezara lui Mihai Eminescu. P. a fost atras şi de „cânticelul comic", scriind Paharnicul Chifterescu, un text plin de ironii la adresa boiernaşilor provinciali, ignoranţi şi puşi pe căpătuială. O bogată activitate a desfăşurat în calitate de traducător. Demnă de reţinut este tălmăcirea primei părţi din Faust de Goethe, la care a început să lucreze înainte de 1859,
Pogor
Dicţionarul general al literaturii române 292
asociindu-şi-1 apoi pe N. Skelitti. Traducerea a apărut în 1862, fiind cea dintâi în literatura română. Nemulţumit de faptul că în prima versiune a transpus versurile în proză, P. a reluat singur textul, publicând în „Convorbiri literare" (1879,1880) o nouă variantă, fragmentară, superioară celei dintâi. Poreclit la Junimea „biblioteca contemporană", din cauza întinselor sale lecturi, el a tradus şi a publicat în „Convorbiri literare" în special versuri, din cei mai diverşi autori, de la literatura chineză clasică până la literatura franceză contemporană. Este cel dintâi traducător român al lui Charles Baudelaire şi al nuvelelor lui E. A. Poe.
Traduceri: Goethe, Faust, Iaşi, 1862 (în colaborare cu N. Skelitti).
Repere bibliografice: Negruzzi, Junimea, 5-6,47-50,128; Iorga, Ist. lit cont. (1934), I, 103-104; V. I. Cataramă, Vasile Pogor, Iaşi, 1939; Călinescu, Ist. lit. (1982), 436-438; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 181-182; Mănucă, Scriit. jun., 149-175; Dicţ lit. 1900, 685-686; Dan Mănucă, Cea dintâi traducere românească a lui „Faust", DL, 1994,2; Dicţ. scriit. rom., III, 774-775; Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Iaşi, 2003, 171-173,232-245.	'	DM.
POGOR, Vasile, comisul (1792, Pogorăşti, j. Botoşani -10.XII.1857, Iaşi), poet. Dintr-o modestă familie de răzeşi, fiu al Măriei şi al lui Alexandru Pogor, P. îşi făureşte cu tenacitate o carieră administrativă. Grămătic la Episcopia Huşilor, prin 1811 ar fi fost angajat la Consulatul Rus din Bucureşti. în 1819, primind rangul de serdar, pătrunde în rândurile micii boierimi. Din 1826 până în 1852 va ajunge mare comis, vel spătar, vel agă, postelnic, vornic. La 1834 şi, din nou, în 1838 e numit director al Departamentului Dreptăţii, în 1849 este membru în Divanul Domnesc, la 1854 face parte din Comitetul cercetării socotelilor şi a bugetelor, ca director al Casei Vămilor, iar în 1856 ajunge prezident al Divanului de Apel. Având complexul unei ascendenţe obscure, P. rămâne, în pofida ascensiunii sale, un nemulţumit. Nu întâmplător în 1839 participase la conspiraţia lui Leonte Radu.
Opera lui P., cu ţintă satirică, îşi are un impuls tocmai în această nemulţumire. Cunoscând limbile greacă, franceză şi rusă, comisul e un spirit nutrit şi de enciclopedismul şi iluminismul veacului al XVIII-lea. Elemente clasiciste şi preromantice coexistă în poezia sa. El s-a bucurat de notorietate datorită unei scrieri - apărută în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", în 1839 - căreia i s-a dat titlul Niam vine şi niam să trece. în versuri ce tind să fie o meditaţie pe temă fortuna labilis se presimte Glossa lui Mihai Eminescu. Deşarte sunt vanitatea şi lăcomia, dorul de parvenire, când totul stă sub semnul vremelniciei. Timpul aduce celor pământeşti grozave risipiri. După moarte, făptura omenească se desface iarăşi în „stihii" (aer, lut, foc, apă). Purceasă din textele Ecleziastului, viziunea lui P. conţine şi unele elemente materialiste. Descriind, cu oarecare imaginaţie plastică, sinistra părăginire a palatului domnitorului Mihail Sturdza, P. este unul dintre primii poeţi români ai ruinelor. însă vocaţia scriitorului moldovean, om cu un temperament pătimaş, nu e reflecţia, ci satira, pamfletul. Cu sarcasme muşcătoare, degenerând în trivialităţi, satirele lui, tipărite postum, contestă îndreptăţirea privilegiilor moştenite, fostul răzeş socotind că protipendada
este răspunzătoare de starea de înapoiere a Moldovei. Cu zel justiţiar, el izvodeşte o Vedenie, ce au văzut un schimnic Varlaam de la mănăstirea Secului din Moldova, la anii de la zidirea lumei 7329, iar de la întruparea mântuitorului nostru Iisus Hristos, 1821. E o poemă alegorică, în care duhul schimnicului Varlaam, înălţat în slava cerului, purtat apoi în infern, unde i se oferă priveliştea groaznicelor cazne la care sunt supuşi păcătoşii, asistă în cele din urmă la judecata pe care o face un personaj simbolic, Dreptatea, demnitarilor trădători, vinovaţi de pătimirile Moldovei, începând chiar cu domnitorul (Mihai Suţu) şi mitropolitul (Veniamin Costache). Pedeapsa, pentru fiecare, e sângeroasă şi umilitoare: puşi în falangă, sunt crunt bătuţi la tălpi. Sunt scene şi imagini zugrăvite cu o ciudată voluptate, autorul zăbovind pe îndelete asupra chinurilor şi zvârcolelii celor osândiţi. Eminescu, necunoscând autorul, a fost reţinut de această poemă, pe care a transcris-o cu grijă, intervenind în manuscris. Unele stihuri prevestesc pasaje din Scrisoarea I, alte ecouri fiind de regăsit în articolele politice ale marelui poet. Ca şi C. Aristia, P. încearcă unele creaţii lexicale: „samuroblane", „aniscrielnic" (letopiseţ). O „facire epic-comică împrotiva întrunirii grecilor asupra Porţii otomaniceşti" urma să fie Eterida, din care s-a păstrat doar invocaţia către adevăr. în O satiră veche sau Cântic pe care odă nu bine l-au poreclit, comisul revine la ideea că singurul titlu de merit pentru cineva îl constituie vrednicia, nu „evghenia vechimei". în afara unui dialog în versuri, de factură populară, între Ţara Ungurească şi Moldova, unde se pot detecta, iarăşi, elemente preeminesciene, P. mai compune o diatribă la adresa unor instituţii ale vremii, Dialog între Fire şi Moldova. Invocaţiile către Moldova, bogată, dar îndurerată de starea ei prezentă, amintesc de Cântarea României. Nişte versuri franţuzeşti din 1830, Oubli, vădesc lecturi clasice (Boileau) şi romantice (Victor Hugo). Admirator al lui Voltaire, P. transpune în 1838 Henriada, după ce în 1837 tălmăcise Zaira. Alte traduceri, din Crebillon şi din alţi autori încă neidentificaţi, s-au păstrat în manuscris.
SCRIERI: Scrieri, îngr. şi pref. Vasile Sandu, Bucureşti, 1986. Traduceri: Voltaire, Henriada, pref. trad., Bucureşti, 1838.
Repere bibliografice: Călinescu, Ist. lit (1941), 95, Ist. lit (1982), 91-92; Perpessicius, Menţiuni ist., 431-435; Piru, Ist. lit., II, 287-296; Ist. lit., II, 218-228; Ivaşcu, Ist. lit., I, 348-349; Cornea, Originile, 284-287; Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti,
1977,639-647; Dicţ. lit. 1900, 686-687; Dicţ. scriit. rom., III, 776. F.F.
POLITICA, cotidian apărut la Bucureşti între 5 iunie 1926 şi 10 iulie 1928, cu subtitlul „Ziar popular independent de informaţie şi critică". în numărul 5/1926 Alfred Hefter (director sau poate chiar proprietar) afirmă în articolul Un ziar nou că P. va avea o atitudine politică obiectivă, neutră şi că „prin coloanele lui aleargă spiritul epocii". Ideile sunt reluate de Hefter în bilanţul După un an, cu o precizare privind refuzul „de-a silabisi formulele curente lansate de idealişti sau de sceptici, de revoluţionari sau de tradiţionalişti". Continuând prestaţia de la cotidianul ieşean „Lumea" (cu suplimentele sale literare, precum „Lumea. Bazar săptămânal"), redacţia asigură un echilibru între partea informativă şi cea de comentariu social şi
293 Dicţionarul general al literaturii romane
Polizu-Micşuneşti
cultural. Fiecare număr include, pe prima pagină, medalionul unei personalităţi a lumii politice sau culturale, din ţară ori de peste hotare. Articolele politice, îndeobşte pertinente, sunt scrise de Alfred Hefter (care semnează şi B. Am.), S. Grosman,
H.	St. Streiman (în rubrica intitulată Ziua e scurtă... sau între da şi nu), Micaela Catargi, Mihail Manoilescu ş.a. Cronici economice furnizează câtva timp Lazăr Iliescu. Pentru a câştiga audienţă ziarul recurge la metode verificate, la început publicând în foileton scrieri precum Memoriile lui Terente. Vagabondul apelor de Gh. Mironescu, notele de călătorie (pe un itinerar occidental) ale lui Jean Naum şi, în sfârşit, romanul „sportiv" Tragica viaţă a jokeului Stewer, iscălit Petru de Lozia, probabil pseudonim al lui Petru Comarnescu. Un spaţiu generos se alocă iniţial şi publicisticii unor scriitori: Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, Artur Gorovei,
D.	Karnabatt, Sărmanul Klopstock ş.a. La rubrica „«Politica» teatrală, literară şi artistică", tot mai consistentă, Em. Serghie şi Tita Bobeş semnează note şi cronici teatrale, iar Petru Comarnescu inserează articole pe teme de cultură, recenzii, cronici plastice (iscălite şi Radu Veniamin) şi muzicale. Li se alătură Marcel Botez, specializat în cronici muzicale, şi Oscar Walter Cisek, care glosează pe marginea evenimentelor din domeniul artelor plastice. Treptat, rolul lui Petru Comarnescu devine tot mai mare; va face public, de altfel, în februarie 1928, că e responsabil al paginii. Lui i se datorează texte cu ascuţiş critic privitoare la Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu, la activitatea lui Camil Petrescu sau la direcţia revistelor „Gândirea" şi „Viaţa românească". Poate tot el dă glas „decepţiei" în faţa volumului Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi, dacă pseudonimul Caron îi aparţine. La iniţiativa lui se recurge tot mai frecvent la interviuri şi anchete, a căror miză creşte progresiv. Astfel, dezbaterea „Politica" şi abecedarul, referitoare la reforma învăţământului, reunind opiniile lui C. Rădulescu-Motru, Gh. D. Mugur, Mircea Djuvara, Apostol D. Culea,
G.	Taşcă, Tudor Vianu, D. Guşti, Petre Andrei, Ion Petrovici ş.a., e urmată de Oratoria a murit? (care în subsidiar ridică şi problema „neoclasicismului"), cu participarea lui C. Rădu-lescu-Motru, I. Petrovici, N. Iorga, E. Lovinescu, Mihail Manoilescu, Mihail Dragomirescu, I. Valjan, I. Gr. Perieţeanu, Ion Peretz ş.a. Ancheta Arta românească (Lămuriri privitoare la problema specificului românesc), desfăşurată în intervalul ianuarie- apriliel927, reuşeşte să înscrie răspunsuri venind de la N. Iorga, V. Drăghicescu, George Enescu, Marin Simionescu-Râmniceanu, Francisc Şirato, Ion Jalea, Constantin Brăiloiu, Oscar Han, Mihail Jora, G.D. Kiriac, Ion Pillat ş.a., iar Cum trebuie să fie condus Teatrul Naţional? numără printre participanţi pe C. Rădulescu-Motru, Iacob Negruzzi, Al. Davila,
I.	Valjan. Altă anchetă, privitoare la „decorativul teatral", nu va fi finalizată. Se consacră, de asemenea, pagini omagiale Italiei (cu prilejul vizitei reprezentantului Casei de Savoia), lui Ion Petrovici (la douăzeci de ani de carieră didactică), lui Octavian Goga. Este marcată şi împlinirea a patru ani de la moartea lui Urmuz, republicându-se Pâlnia şi Stamate. Cu excelente calităţi de organizator, Petru Comarnescu oferă congenerilor săi posibilitatea de a se exprima în eseuri şi analize (uneori remarcabile). Printre ei se află Ionel Jianu, Ion
Orleanu (cu un ciclu despre opera lui Marcel Proust), Victor Stoe, loan G. Diamandy, Mihail Polihroniade, Const. Clonaru ş.a., prefigurând grupul criterionist de mai târziu. Alţi colaboratori: Ion Marin Sadoveanu (însemnări pe teme teatrale), Emanoil Bucuţa, Constantin Gane (specializat o vreme în „revista revistelor"), G.M. Cantacuzino, Camil Baltazar, Emanoil Ciomac, Mihai Ralea, N. Bagdasar, Vintilă Russu-Şirianu, Filip Corsa, Oct. C. Tăslăuanu, Coriolan Bărbat, G. Călinescu (cu articolul Mihai Ralea şi o cronică la piesa îuliu Cezar a lui Enrico Corradini) ş.a. După dispariţia P. structura şi personalitatea paginii culturale se regăsesc la ziarul „Ultima oră", unde redactor va fi acelaşi Petru Comarnescu.	V.D.
POLITICA VREMII, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 14 noiembrie 1937 şi 23 ianuarie 1938. Redactor responsabil: Gaby Michailescu. De la numărul 9/1938, director este Ion Rotaru. In loc de articol-program se publică un desen sugestiv, în care un bărbat tânăr ameninţă cu pumnul o seamă din mărimile politice ale zilei, reprezentate caricatural plutind în nori. Procedeul de a înlocui textul cu imaginea e folosit frecvent, desenele unor plasticieni talentaţi, între care Victor Ion Popa, ilustrând temele zilei şi exprimând totodată spiritul insurgent şi tonul polemic al publicaţiei, ale cărei ţinte sunt politicianismul şi oportunismul. Dacă predominantă rămâne critica vieţii sociale şi politice, literatura şi arta nu sunt nicidecum neglijate. Apar poezii de Teodor Scarlat, Constantin Salcia, Vlaicu Bârna, Ion Moldoveanu şi, mult mai numeroase, proze scurte de G.M. Zamfirescu (Viaţa care se apără), N. Papadopol, L. Leoneanu, Silviu Cernea, Sergiu Dumitrescu. în numărul 9/1938 se reia un text confesiv din 1925 al lui Panait Istrati (Spovedania). Revista are o rubrică dedicată cronicii literare, dar fără un titular constant, şi face loc, de asemenea, câtorva medalioane şi comentarii consacrate unor scriitori români sau străini: G.M. Vlădescu, Lângă un mormânt proaspăt (despre D.D. Patraşcanu), Constantin Barcaroiu, Panait Istrati,
B.	Jordan, „Universităţile" lui Maxim Gorki ş.a. Traducerea povestirii Ai comis o crimă? de Luigi Pirandello, rubricile „Note de artă" (ţinută de N. Pora), „Note în marginea actualităţii" şi mai ales cea intitulată „Măşti, culise, reflectoare", conţinând însemnări şi articole foarte percutante, nu o dată polemice, pe teme teatrale şi cinematografice (între semfiatari remarcându-se Gaby Michailescu), completează sumarul unei reviste care se distinge prin vivacitatea ei. Alţi colaboratori: Eugen Boureanul, Alexandru Talex.	I. M.
POLIZU-MICŞUNEŞTI, Mihail (1842, Bucureşti - 2.VII.1916, Bucureşti), autor dramatic. Provine dintr-o familie boierească: mama, Ruxandra, era o Oteteleşanu, iar tatăl, Dumitrache Polizu, era magistrat, membru al înaltei Curţi de Casaţie. După anii de şcoală militară petrecuţi la Dresda, P. se întoarce acasă în 1868. îmbrăţişând cariera armelor, este trimis la Viena, într-o şcoală militară; curând, însă, va intra în diplomaţie, ca secretar de legaţie la Berlin. în ţară, a mai fost primar al Constanţei. Membru onorific în Comitetul teatral, după plecarea lui Petre Grădişteanu de la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti
Pompei
Dicţionarul general al literaturii române 294
e numit director interimar, iar în 1911 inspector al teatrelor. Colaborează la „Convorbiri literare", „Literatură şi artă română", „Revista ilustrată" ş.a. A fost şi compozitor, autor de romanţe, mai ales pe versuri de Mihai Eminescu. Pictor, şi-a prezentat tablourile la câteva expoziţii, luând şi un premiu în 1874.
A început să scrie târziu, părăsind fără regrete vechile-i deprinderi mondene. Compune o nuvelă, Băiatul cu steaua („Convorbiri literare", 1891), facilă şi misogină, dar apoi se lasă acaparat de teatru. S-a bucurat de bune aprecieri, nu numai din partea publicului. Titu Maiorescu îl recomanda ca pe un creator, pe scenă, al limbii de salon. Piesele aşa-numite „de salon" ale lui P.-M. (.Lăcrămioare, editată în 1893, Flori de piatră) au un dialog suplu, alert, câteodată spiritual. Cu subiecte împrumutate dintr-o ambianţă apropiată spectatorului (familia, cu problemele ei, căsătoria, cu bucuriile şi neplăcerile inerente), comediile sale dezinvolte, de o anume graţie, vădesc şi meşteşug, ceea ce le-a asigurat succesul. Tipărită postum, în volumul Opere complete (1920), piesa La 30 de ani - poate după Paul-Bernard Rosier -, un amestec de farsă şi vodevil, s-a jucat stagiuni de-a rândul. Tonul surâzător, de badinerie, este acela care convine cel mai mult comediografului, cum se întâmplă în sprinţara idilă Dragoste de cioban. în schimb, Lizi („Convorbiri literare", 1894) este o melodramă întocmită după regulile genului (lacrimi, taine, dezvăluiri senzaţionale). P.-M. e un scriitor cu lecturi moderne, un admirator, probabil, al dramaturgiei scandinave, al lui H. Ibsen îndeosebi. Piesa Lizi poate fi raportată la Hedda Gabler. De asemenea, unele analogii se pot face între Pământ (1910) şi Strigoii; conflictul, pe plan moral, angajează boierimea, care ar da semne de degeneres-cenţă, şi ţărănimea. împovărat de o „ereditate păcătoasă", tânărul Ştefan se zbuciumă, cu minţile tulburate. Intriga se complică prin introducerea unor revendicări ale ţăranilor care, sătui de „strâmbătate", vor pământ. în peroraţii moralizatoare, care îi sunt proprii, autorul stigmatizează şi păgubitoarele, vinovatele convenţii. Teatrul lui, vădind şi oarecare preocupări de psihologie, este unul cu tendinţă, nu numai etică, dar şi socială - şi amândouă, de altminteri, se întrepătrund. O „dramă socială" ambiţionează să fie Zburătorul, dar construcţia e melodramatică, la fel ca şi aceea din Lizi sau din Judecată şi osândă. în chestiunile sociale, dramaturgul, urmărit de nebuloase, utopice idealuri „socialiste" (Spre ideal, 1920), rămâne confuz, fiind însufleţit mai mult de simţăminte şi elanuri generoase. De aici, accesele retorice sau unele pasaje inundate de un lirism abundent, dar factice. în afara unei expresii de o anume mlădiere şi acurateţe, meritul lui P.-M. este acela de a fi încercat să elaboreze un teatru de factură modernă.
SCRIERI: Lăcrămioare, Bucureşti, 1893; Pământ, Bucureşti, 1910; Opere complete, I, îngr. şi pref. Virgil Zaborovschi şi Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1920.
Repere bibliografice: I.C.B. [IonC. Bacalbaşa],M. Polizu-Micşuneşti, „Steagul", 1916,180; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti,
1944,	223-226; Brădăţeanu, Istoria, II, 68-69; Dicţ.'lit. 1900, 687-688; Dicţ. scriit. rom., III, 777-779.	F.F.
POMPEI, Gavril (pseudonim al lui Pompei Cocean; 15.VIII.1950, Târlişua, j. Bistriţa-Năsăud), poet şi prozator. Este
fiul Anei (n. Copil) şi al lui Maxim Cocean. Face şcoala generală în satul natal (1957-1964), urmează Liceul „Andrei Mureşanu" din Dej (1964-1968) şi Facultatea de Biologie-Geo-grafie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, pe care o va absolvi în 1973. Obţine tot aici doctoratul în geografie (1980), cu monografia Munţii Apuseni. între 1973 şi 1981 este geograf la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă" din Bucureşti. Din 1988 devine cadru didactic al Facultăţii de Geografie a Universităţii clujene, promovând până la gradul de profesor (1993). Debutează cu o poezie în revista „Familia" (1973) şi figurează în Caietul debutanţilor al Editurii Albatros (1977). Colaborează cu versuri la „Viaţa românească", „Tribuna", „Steaua", „Familia", „Unu" (Oradea) ş.a.
Unele din cărţile scrise de geograful P. au un caracter pronunţat literar. întâmplări cu peştera (1979) cuprinde o suită de descripţii reportericeşti ale frumuseţilor peşterilor din România. Autorul are darul vizualizării imaginilor, conturând plastic splendoarea acestor ţinuturi subterane. între Carpaţi şi Pirinei (1998) este tot o carte cu însemnări de călătorie, scrisă alert, cu descrieri de peisaj, dar şi cu frecvente comentarii culturale ce dau farmec relatărilor. Omul de ştiinţă este mereu dublat de un reporter dinamic şi de un prozator care poate interesa. Şi paginile din Chei şi defilee din Munţii Apuseni (1988) pot fi citite ca nişte note de călătorie. Fire romantică, P. rămâne poet şi aici, dar natura lui lirică se desfăşoară mai cu seamă autonom, în versurile din Arcul voltaic (1986), Jocul cu umbra (1994), Starea de labirint (1995) ş.a. Căutând „miezul cărnos al inefabilului", autorul îşi trădează la fiecare pas nostalgiile, iar gesturile largi, retorice ale nevoii de ieşire din chingile oricărui corset exprimă o atitudine contestatară, al cărei dramatism e sublimat metaforic. De aici, şi meditaţia gravă asupra condiţiei umane, ce face verbul tăios ca o lamă. Uneori poetul recurge la formula unor pseudopsalmi (Ştiu) ori la notaţia sentimentală, într-o delicată şi graţioasă caligrafie imagistică (Ziua lacrimei), ca şi la pastelul ingenios şi rafinat.
SCRIERI: întâlniri cu peştera, Cluj-Napoca, 1979; Arcul voltaic, Bucureşti, 1986; Chei şi defilee în Munţii Apuseni, Cluj-Napoca, 1988; Jocul cu umbra, Cluj-Napoca, 1994; Starea de labirint, Cluj-Napoca, 1995; Geografia turismului românesc, Cluj-Napoca, 1997; Floarea de rouă, Cluj-Napoca, 1998; între Carpaţi şi Pirinei, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice; Constantin Cubleşan, „Jocul cu umbra", „Unitatea naţională" (Cluj-Napoca), 1994,58; Mihaela Ursa, „Jocul cu umbra", ST, 1994,12; Olimpiu Nuşfelean, Meditativ şi peregrin, TR, 1997, 3-4; Poantă, Dicţ. poeţi, 156-157; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 282-283. Ct.C.
POMPILIU, Miron (20.VI.1848, Stei - 20.XI.1897, Iaşi), poet, critic literar şi folclorist. Este al doilea fiu al Anei (n. Popa) şi al preotului Nicolae Popovici, al cărui nume l-a purtat până la debutul în publicistică, schimbându-1 apoi în Moise Popiliu şi mai târziu în Miron Pompiliu. A urmat cursul primar în Stei, fiind trimis ulterior la şcoala germană din Băiţa şi la liceul din Beiuş, unde a fost coleg cu I. S. Bădescu, S. FI. Marian şi V. Ranta-Buticescu. După terminarea studiilor liceale la Oradea, obţine bacalaureatul la Beiuş (1866) şi se înscrie la Facultatea de Drept din Pesta. în 1868 este nevoit să fugă, din motive politice, la Bucureşti, unde devine student al Facultăţii
295 Dicţionarul general al literaturii române
Pompiliu
de Litere. Aici este membru al societăţii Orientul şi intră în comitetul de redacţie al revistei „Albina Pindului". împriete-nindu-se cu B. P. Hasdeu, colaborează la „Traian" începând chiar cu primul număr. Se înscrie la Universitatea din Iaşi în 1869 şi îşi ia licenţa la Facultatea de Litere în 1873. Timp de doi ani a fost secretar al Universităţii, apoi profesor la Şcoala Centrală de Fete şi la alte licee şi pensioane ieşene.
Din 1869 P. se manifestă ca unul dintre cei mai dinamici membri ai societăţii Junimea. Colaborator al „Convorbirilor literare" încă din primul an de apariţie, a fost prezent în revistă printr-o bogată şi diversă publicistică. A susţinut Junimea prin întreaga sa activitate, aderând necondiţionat la ideologia ei literară şi politică, pe care a promovat-o mai ales în recenzii şi cronici. Nu a ezitat să îi condamne, uneori vehement, pe scriitorii ardeleni care îl sprijiniseră şi să critice reviste din provincia natală, la care scrisese el însuşi. Atacurile sale, îndreptate împotriva neologismelor şi a construcţiilor calchiate după modele străine, urmau să fie alături de articole similare ale lui Titu Maiorescu. Din aceeaşi atmosferă junimistă provin şi antipatia manifestă faţă de literatura patriotardă sau faţă de fraza bombastică, precum şi elogiul simplităţii imagistice şi al sobrietăţii stilistice. Apreciind literatura „cu valoare în sine" şi dispreţuind-o pe cea „de ocazie", criticul considera perfecţiunea artistică drept adecvarea perfectă a formei la fond. Ca scriitor, P. a debutat în „Familia" din 1866, odată cu Mihai Eminescu. A colaborat apoi la numeroase alte periodice: „Traian", „Albina Pindului", „Albina", „Concordia", „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina". Versurile sale de început, alcătuite în spiritul doinelor, sunt
copleşite de reminiscenţe din literatura epocii şi lipsite de simţul limbii. în schimb, în poeziile dedicate copilăriei autorul găseşte o tonalitate oarecum proprie, rezultată din simplitatea şi armonia imaginilor. El are psihologia înstrăinatului, a „osânditului" şi de aceea versurile de după 1880 sunt dominate de motivul obsedant al copilăriei fericite. Preferă două teme: pădurea (simbolizând prospeţimea) şi râul (simbol al liniştii), pe care, melancolic, le combină până la saturaţie. Mai realizate, basmele, în special Ileana Cosinzeana, din cosiţă floarea-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă, sunt creaţii proprii, după modele folclorice din Bihor. P. îi precedă pe loan Slavici şi pe Ion Creangă, iniţiind astfel prelucrările de acest gen atât în „Convorbiri literare", cât şi în literatura română. Se adaugă o limbă mlădioasă, cu perioade ample, bine construite, precum şi un umor ţărănesc savuros. Asemenea lui Slavici şi lui Eminescu, el foloseşte portrete, descrieri şi imagini romantice, care dau povestirii o notă pe alocuri livrescă. De altfel, înclinaţiile sale romantice sunt vizibile şi în numeroasele traduceri făcute din Goethe, Schiller, J. Kerner, Uhland, Fr. Riickert, August von Platen, Heine, Lenau, Fr. Halm, Emanuel Geibel, Lamartine şi Arany Jănos. O activitate deosebit de fructuoasă, începută imediat după terminarea liceului, a desfăşurat P. în calitate de culegător de folclor. Delegat din partea societăţii Orientul să adune folclor transilvănean împreună cu I. S. Bădescu şi N. Droc-Barcianu, a colindat în multe rânduri regiunea Bihorului, valea Crişului Negru şi împrejurimile Sibiului, publicând apoi mii de versuri care aparţin aproape tuturor speciilor folclorice. O atenţie deosebită a acordat baladei, culegerea sa fiind dată tiparului în 1870. Acoperind o arie tematică largă, baladele de aici au deschis drum unei întregi serii de poezii populare care vor intra în atenţia revistei „Convorbiri literare". Culegătorul era călăuzit de ideea valorii documentare a folclorului, pe care îl socotea capabil să ofere date despre originea şi istoria poporului, prin relevarea tradiţiilor naţionale, ameninţate în contemporaneitate de elemente străine, împrumutate fără măsură. A recurs la transcrierea fidelă a textelor, pe care le-a însoţit de numeroase adnotări. în unele cazuri are grijă să noteze nu numai localitatea unde a efectuat culegerea, ci şi numele informatorului. Spre a întregi imaginea vieţii românilor din Bihor, a scris un studiu etnografic şi un altul despre graiul din această regiune (printre primele în lingvistica românească). Pasionat de problemele şcolii, P. a avut şi bogate preocupări didactice. A realizat o selecţie de scrieri literare clasice şi contemporane în Antologie română pentru uzul şcoalelor secundare (1885), împreună cu loan Paul a alcătuit o Carte de cetire (I—III, 1897), iar în 1887 a îngrijit o ediţie a poeziilor lui Costache Conachi.
SCRIERI: Poezii, îngr. şi pref. Mircea Popa, Oradea, 1998. Culegeri: Balade populare române, Iaşi, 1870; Codreana Sânziana, Braşov, 1895; Literatură şi limbă populară, îngr. şi introd. Vasile Netea, Bucureşti, 1967. Ediţii: Costache Conachi, Poezii, pref. Caterina Vogoride-Konaki, introd. Em. Vogoride-Konaki, Iaşi, 1887.
Repere bibliografice: Caragiale, Opere, IV, 417-421; Panu, Junimea (1943), I, 353, II, 82-83; Const. Pavel, Miron Pompiliu, Beiuş, 1930; Lovinescu, Scrieri, II, 15-20; Călinescu, Ist. lit. (1941), 380-382, Ist. lit.
Poni
Dicţionarul general al literaturii române 296
(1982), 438-439; Miron Pompiliu, Oradea, 1968; Ist lit., III, 59-60, 875-880; Virgiliu Ene, Folclorişti români, Timişoara, 1977, 83-95; Iordan Dateu, Sabina Cornelia Stroescu, Dicţionarul folcloriştilor, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1979, 348-349; Dicţ. lit 1900, 688-689; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 156-157; Liviu Papuc, Revenirea lui Miron Pompiliu, CL, 1999,9; Dicţ. scriit. rom., III, 779-780.	D.M.
PONI, loan (8.VIII.1819, Roman - 6.XI.1853, Iaşi), autor de versuri şi traducător. Este fiul Ecaterinei (n. Buhlea) şi al lui Constantin Ponici. învaţă la Roman, urmând apoi cursurile Academiei Mihăilene şi ale Conservatorului Filarmonic-Dra-matic din Iaşi. în stagiunea 1839-1840 se angajează în trupa condusă de Costache Caragiali, iar ulterior, remarcat de Matei Millo, intră la şcoala de declamaţie iniţiată de acesta. în anii 1844-1846 evoluează pe scena Teatrului de Varietăţi din Iaşi, iar între 1846 şi 1853 apare în spectacolele date de Teatrul cel Mare din Copou. întors din străinătate, unde fusese la studii, va lua parte la pregătirea revoluţiei de la 1848. După înfrângerea mişcării, P., membru al Asociaţiei patriotice, este închis. Şi până atunci, fiind considerat un personaj incomod, chiar primejdios pentru stăpânire, mai suportase câteva arestări. Va mai juca la Bucureşti, în reprezentaţii ale trupei lui Costache Caragiali (1850), precum şi la Teatrul cel Mare (1853). După plecarea lui Matei Millo la Bucureşti, în stagiunea 1852-1853 preia, secondându-1 pe Neculai Luchian, conducerea teatrului ieşean. O soră, Anica, era şi ea actriţă, iar alta, Zamfira, va fi mama savantului Petru Poni.
P., care debutează pe scenă în 1839, a fost un remarcabil actor de tragedie, ilustrându-se în interpretarea unor eroi romantici, cât şi în dificile roluri de compoziţie. A publicat şi versuri, originale şi traduceri (din Adele Hommaire de Hell), în foile vremii („Spicuitorul moldo-român", „Albina românească", „Zimbrul", „Almanah de petrecere pentru moldo-ro-mâni", „Almanah pentru români"). în stihuirile lui de factură meditativă, autorul pare tentat de lirica de idei, muncit de întrebări nebuloase asupra veşniciei timpului şi a misterului vieţii („ascunsul firii"). Altă preferinţă, care îi vine din experienţa de om de teatru, este aceea pentru monologul dramatic în versuri. A tradus, din franţuzeşte, poezii şi piese de teatru (Philippe Dumanoir, D'Ennery, Joseph Bouchardy).
Repere bibliografice: Massoff, Teatr. rom., I, 364-365; Brădăţeanu, Istoria, I, 175-176; Olga Flegont, loan Poni, SCIA, teatru-muzică-cinematografie, 1968, 1; Trifu, Cronica, 242-244; Virgil Brădăţeanu, Profiluri. Mari actori români, I, Bucureşti, 1973, 62-73; Dicţ. lit. 1900, 689-690.	'	'	F.F.
PONOMARI, Fiodor (20.111.1919, Goian-Transnistria -6.VI.1968, Chişinău), poet şi prozator. Este fiul lui Miron Ponomari. A studiat matematica la Institutul Pedagogic „T.G. Şevcenko" din Tiraspol (1934-1939). Versuri i-au apărut mai întâi în gazeta „Moldova socialistă". Debutează editorial în 1940, cu poemul de inspiraţie folclorică Cucoana şi argatul în poemul Prietenie (1948) şi în versurile din culegerile Baştina norocului (1954), Pe făgaşul vieţii (1959), Luceferii pământului (1962) ş.a. se află mai toate reţetele ideologice ale momentului,
autorul prezentând prozaic, dar mai cu seamă denaturat, realitatea. Se întâlnesc printre scrierile sale şi unele poezii de o emotivitate căreia nu îi poate fi pusă la îndoială sinceritatea. Proza - culegerile de schiţe şi povestiri Pământ reînnoit (1953), La umbra nucului bătrân (1956) ş.a. - are, de asemenea, un caracter minor publicistic, vehiculând clişee şi lozinci caracteristice epocii.
SCRIERI: Cucoana şi argatul, Tiraspol, 1940; Prietenie, Chişinău, 1948; Pământ reînnoit, Chişinău, 1953; Răspuns fiicei, Chişinău, 1953; Baştina norocului, Chişinău, 1954; La umbra nucului bătrân, Chişinău, 1956; Pe fagaşul vieţii, Chişinău, 1959; Floarea satului, Chişinău, 1960; Luceferii pământului, Chişinău, 1962; Pagini alese, pref. Petru Zadnipru, Chişinău, 1970; Poezii, Chişinău, 1986.
Repere bibliografice: Vasile Coroban, Profiluri literare, Chişinău, 1972,471-475.	'	V.C.
PONTICE, revistă apărută la Constanţa, lunar, din ianuarie
1939	pînă în august 1940. Proprietar este Aurel Vulpe, iar ca redactor răspunzător figurează George Duma, colectivul redacţional schimbându-se pe parcurs. în editorialul-program, intitulat Sub două îndemnuri, se arată: „S-au strâns, prin urmare, laolaltă, toţi cei d-aci, care s-au manifestat pe terenul istoric, arheologic, artistic în general, şi au fundat «Ponticele», în amintirea celui dintâi poet care a trăit, a visat şi s-a stins pe ţărmul mării noastre". Sunt publicate versuri de ALT. Stamatiad, George Gregorian, N.I. Herescu, Ion Minulescu, Radu Gyr, Virgil Carianopol, Ion Pillat, Alexandru Gherghel, AL Şteflea ş.a., fragmentele de proză avându-i ca autori pe Valerian Petrescu, G.M. Vlădescu, AL Lascarov-Moldovanu, George Acsinteanu. în numărul 2/1939 K.H. Zambaccian publică eseul Un pictor pornit din Constanţa: Marius Bunescu, în timp ce Radu D. Rosetti e prezent cu un Fragment autobiografic (8-9/1939), evocând anii în care a funcţionat ca procuror la Constanţa. Studii temeinice de istorie şi arheologie semnează Radu Vulpe, Pericle Papahagi, C. Florian, Gr. Florescu. Numărul 6-7/1939 este dedicat lui Mihai Eminescu, conţinând articole semnate de N. Iorga, Elena Văcărescu, Valerian Petrescu, Grigore Trancu-Iaşi. Secţiunea de traduceri este ilustrată de transpunerile lui Pimen Constantinescu (din Giacomo Leopardi) şi ALT. Stamatiad (din lirica japoneză). La „Cronica literară" sunt recenzate cărţi de Şerban Cioculescu, Dimitrie Olariu, Octavian C. Tăslăuanu, Gheorghe A. Cuza. Prin ţinuta grafică şi valoarea colaboratorilor P. se impune ca o revistă provincială meritorie.	I.	R.
POP, Anamaria (7.IV.1952, Turda), poetă şi traducătoare. Este fiica Ilenei Pop (n. Bojthe), învăţătoare, şi a lui Gheorghe Pop, profesor. Gimnaziul şi liceul le-a făcut la Turda, absolvind apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1979). Lucrează ca ziaristă la „Cronica sătmăreană" din Satu Mare, apoi la „Gazeta de Nord", din 1991 fiind manager la o agenţie de publicitate, ulterior realizator de programe la Radio Transilvania (1996), consultant pentru programe Phare al Comisiei Europene (1996-1998), director al Centrului Cultural al României la Budapesta (din 1999).
297 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
Debutează cu poezie în „Tribuna" (1968), iar editorial în 1972, cu volumul Castelul din siclame albe, însoţit de o recomandare a lui Victor Eftimiu. Colaborează la „Tribuna", „Steaua", „România literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Amfiteatru" ş.a. Activă traducătoare din limba maghiară, P. obţine premiile „Fiist Milan" şi „Dery Tibor".
Discursul liric se circumscrie la P. unui ceremonial tragic al cuvântului care fiinţează sub semnul unei crispări interioare: „De atâtea cântece / s-a vestejit iarba din mine, / apele au miros de sărut putred" (Schimbare). Poeta simte apăsarea timpului bântuit de războaie şi cataclisme (seceta planetei, bolile, stresul cotidian etc.) şi preconizează o nouă renaştere prin regăsirea ritmurilor naturii („sub pleoapa pădurii / se naşte inorogul"). Purificarea se poate face şi prin dragoste, prin întoarcerea la marile resurse şi candori ale copilăriei. De unde, şi evocarea unei mitologii a familiei, prezentă foarte des, ca punct de referinţă într-un ritual ce instituie un dialog cu fiinţele protectoare. Poezia sa preferă verslibrismul, ocolind muzicalitatea şi cantabilitatea versului tradiţional. Apelul la simboluri, la discursul parabolic este frecvent, P. situându-se consecvent de partea unui optzecism temperat, chiar dacă un anumit localism sui-generis transpare uneori în ţesătura lirică
-	„amintirea Ardealului mă doare" (Poem pentru o biografie) -sau dacă face trimiteri la istorie - „Decebal mă strângea la piept / trec în împărăţia istoriei" (Esenţă, Mit) etc. O senzualitate difuză se insinuează prin retortele cerebralităţii, configurând o imagistică mitologic-bucolică sau naturist virginală, din care nu lipsesc fantasticul domestic, inserţia livrescă sau pirueta ironic-spirituală: „Hai să ne plictisim împreună, / dar nu oricum... / este foarte important cum foloseşti / elementul candoare / doar ştii / reginele îşi iubesc supuşii... / până atunci, / eu voi privi şoseaua / îmbătând pionul cu o aducere aminte / tu nu uita, / dă-i calului să mănânce / un pumn de cuvinte" (Poem de plictiseală). Gravitatea reflexivă îşi caută o expresie directă, concentrată, fie ea una abstractizantă, nu lipsită de obscurizări artificiale, de complicata aventură a simulării. O opţiune mai clară pentru autorefe-renţialitate, mergând spre tehnicile intertextuale, spre disoluţia limbajului se poate detecta în Pasul corbilor (1980), Coridă (1983) şi Trăgătorul la ţintă (1999), unde încărcătura de modernitate e mult mai vizibilă. O subtilă critică a realităţilor unui timp tiranic, cel al „epocii socialiste", se instituie aici printr-o lucidă şi ironică prospectare a derizoriului vieţii colective, din care se evadează prin ironie şi badinaj, prin apel la spectacolul cu măşti, la ipostaza de saltimbanc şi arlechin, la demistificarea stereotipiilor şi anomaliilor vieţii (Poem pentru ultima reprezentaţie, Poem pentru gardienii de suflet). între cerebralitate şi senzualism, trăirea este la P. perpetuă alternanţă.
SCRIERI: Castelul din siclame albe, pref. Victor Eftimiu, Bucureşti, 1972; Pasul corbilor, Bucureşti, 1980; Coridă, Bucureşti, 1983; Trăgătorul la ţintă, Piteşti, 1999. Traduceri: Hervay Gizella, Amprente, pref. Ana Blandiana, Bucureşti, 1988; Esterhâzy Peter, Verbele auxiliare ale inimii, gostfaţă Mircea Nedelciu, Iaşi, 1997, O femeie, Bucureşti, 2002; Goncz Ârpăd, Moştenirea, Cluj-Napoca, 1998; Kukorelly Endre, Malul-Memoria, Budapesta, 1999; Szocs Geza, Rănită, sepia, Bucureşti, 1999; Bito Lâzlo, Cheile raiului. Avraam şi Isac, Bucureşti, 2001; Nadar Peter, Sfârşitul unui roman de familie, Iaşi, 2001; Szabo Magda, Abigel, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Daniel Dimitriu, „Castelul din siclame albe", CL, 1972, 21; Mihai Minculescu, „Castelul din siclame albe", RL, 1972,43; Alexandru Lungu, în căutarea cuvintelor, VR, 1973,3; Al. Pintescu, între mitizare şi ironie, VR, 1984, 4; Constantin Olariu, Esterhâzy Peter, „Verbele auxiliare ale inimii", RL, 1998, 10; Annemarie Sorescu, Trăgătoarea la ţintă, 0,2000,8.	M.Pp.
POP, Augustin (13.IX.1952, Panticeu, j. Cluj - 6.II.1998, Cluj-Napoca), poet. Este fiul Dochiţei (n. Ochiş) şi al lui Augustin Pop. A studiat la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia română-italiană (1972-1976) şi a urmat trei ani cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1976-1979). A funcţionat ca profesor de limba şi literatura română la o şcoală din Huedin (1976-1980), apoi a lucrat în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca. în 1993-1994 a beneficiat de o bursă la Universitatea Catolică din Milano pentru pregătirea unei teze de doctorat despre poezia lui Umberto Saba. Participă la evenimentele din 21-22 decembrie 1989 de la Cluj, citind mulţimii poezii din ciclul Libertăţile dictatoriale, scrise în 1985. Primele încercări poetice îi apar în revista „Zorile" a Liceului „Gh. Bariţiu" din Cluj, debutul propriu-zis având loc în 1974, la revista „Echinox", al cărei redactor a şi fost între 1974 şi 1976. A mai colaborat la „Steaua", „Vatra", „Amfiteatru", „Familia", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Apostrof", „Tomis", „Astra", „Argeş", „Calende", „Poesis", „Contrapunct" ş.a. în 1990 a scos, împreună cu un grup de tineri scriitori din Cluj-Napoca, publicaţia „Graffiti".
Deşi cronologic face parte din generaţia optzecistă, în momentul debutului P. nu îi împărtăşea poetica. Cu excepţia ciclului final, unde se întrezărea o viitoare schimbare de atitudine, primul său volum, Ceea ce fulgerul amână, tipărit în 1981, este expresia unui lirism singular în epocă. Spre deosebire de majoritatea tinerilor poeţi care practicau stăruitor personalizarea discursului, implicarea în cotidian, ironia şi autoironia ori jocurile textuale, autorul apare mai degrabă ca un ermetic care, respingând provocările realităţii, se dedă la o tainică ars combinatoria. Meticulos elaborate, mizând pe sugestie şi pe forţa de iradiere a unor simboluri care revin, caligrafiate cu rafinament, poemele iau nu o dată aspectul unor ceremonii de metaforizare a limbajului. Gestul liric este aici mai mult învăluitor decât dezvăluitor şi solicită un anume efort de decriptare. P. a lăsat însă destul de repede în urmă această fază, iar a doua carte, Apropierea (1990; Premiul revistei „Poesis"), aduce o radicală modificare de viziune şi stil. Poetul ermetic şi estetizant dinainte iese din labirintul imaginarului pur pentru a pătrunde în acela al realităţii. Acum poemele refuză aproape programatic să fie altceva decât stenograme ale clipei sau ale zilei, scurte dări de seamă biografice, glose pe marginea vieţii din jur şi a propriilor trăiri. Ele se hrănesc dintr-un acut sentiment al derizoriului existenţial, dar şi dintr-o atitudine radicală în faţa răului social şi politic. Astfel, textele din ciclul Libertăţile dictatoriale, scrise în perioada ceauşismului agresiv, exprimă laconic şi percutant oprimarea fiinţei în universul totalitar, ale cărui mecanisme s-au infiltrat
Pop
Dicţionarul general al literaturii române 298
malefic în conştiinţe. Aici tonul devine parodic, demistificator, poetul dând în vileag absurdul totalitarismului prin mimarea logicii strâmbe şi a limbajului plin de clişee al acestuia. Uneori demistificarea, mai puţin apăsată, e cu bătaie mai lungă, aşa cum se întâmplă în parabolele ironic-meditative prezente mai cu seamă în ultima parte a cărţii şi care, precum poemul Zeul din maşinărie, dovedesc nu numai ingeniozitate, ci şi profunzime. O parte din versurile lui P. sunt traduse în limbile italiană, germană, franceză, engleză, fiind incluse în numeroase antologii. îngrijeşte şi prefaţează o ediţie din poezia lui Al. Macedonski (1981) şi participă la elaborarea unor lucrări colective: Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Dicţionarul romanului tradus, Dicţionarul general al literaturii române.
SCRIERI: Ceea ce fulgerul amână, pref. Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1981; Apropierea, Cluj-Napoca, 1990; Umbra libelulei, Cluj-Napoca, 1993; Jocul cu clipa, Cluj-Napoca, 1995; Telejurnalul de la Cluj, îngr. Rodica Marian şi Ştefan Borbely, Piteşti, 2000. Ediţii: Al. Macedonski, Poezii, pref. edit., Cluj-Napoca, 1981.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Trei debuturi, RL, 1982,15; Poantă, Radiografii, II, 127-129; Lucian Alexiu, Literatura de sertar, O, 1990,39; Diana Adamek, Salt în inima lucrurilor, TR, 1990,40; Ţeposu, Istoria, 73; Perian, Scriitori, 106-114; Borbely, Xenograme, 109-112; Poantă, Dicţ. poeţi, 157-158; Milea, Sub semnul, 129-132; Grigurcu, Poezie, II, 250-252; Dicţ. scriit. rom., III, 780-781; Popa, Ist. lit., II, 632-633.	IM
POP, Augustin Z. N. (30.VIII.1910, Bucureşti - 1.IV.1988, Bucureşti), istoric literar. Este fiul Floarei (n. Marinescu) şi al lui Zamfir Pop, preot. învaţă la Bucureşti, unde se înscrie la cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în 1931. Profesează până în 1953 în sistemul preuniversitar, iar din 1955 este angajat patru ani cercetător principal la Biblioteca Academiei Române. Ulterior îşi începe cariera universitară, ajungând profesor şi îndeplinind, la Institutul Pedagogic din Piteşti, funcţia de decan al Facultăţii de Filologie (1966-1968) şi pe aceea de rector (1968-1971). îşi susţine în 1968 teza de doctorat la Universitatea din Cluj, iar în 1970 primeşte şi titlul de doctor docent. Debutează în 1929 la revista „Sepia" şi colaborează de-a lungul anilor la „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Luceafărul", „România literară", „Biserica Ortodoxă Română", „Tomis", „Transilvania", „Ramuri" ş.a. A semnat şi A. Pop, Augustin Pop, Aug. Pop, Olga Profir, Antioh Profir, Elsa Breţeanu.
Primele lucrări ale lui P. sunt contribuţii documentare la biografia mitropolitului Varlaam, cuprinse în Neamul mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei (1938) şi în Biografia mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei (1940). Se adaugă un volum de studii din 1943, intitulat Glosări la opera mitropolitului Dosoftei, şi, din domeniul asupra căruia se va concentra ulterior, câteva cercetări privitoare la biografia lui Mihai Eminescu. Se remarcă de pe acum importanţa dată surselor documentare, meticulozitatea cercetărilor în arhive, efortul de reconstituire a biografiilor, problematizarea unor aspecte mai puţin dezbătute. De pildă, în cartea despre opera lui Dosoftei, parcurgând, în capitolul Psalmi şi psaltiri versificate în Europa, întreaga tradiţie a speciei lirice de până la transpunerea
mitropolitului, autorul consideră că principala cauză a lipsei de interes pentru versificări de acest gen în aria de cult ortodoxă o constituie slaba cuprindere a psalmilor în ritualul sacru (cele câteva iniţiative din Transilvania, înregistrate după 1673, apar sub influenţă calvină). Aceeaşi metodă, privilegiind informaţia documentară, stă la baza întregii activităţi a lui P., ce reuneşte lucrări de istorie literară centrate în jurul controverselor din biografia lui Mihai Eminescu, cum sunt Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu (1962), Mărturii. Eminescu - Veronica Micle (1967), Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu (1969), întregiri documentare la biografia lui Eminescu (1983), Caleidoscop eminescian (1987), ori cercetări lărgind considerabil sfera tematică a preocupărilor, de pildă prin studiile despre mai mulţi scriitori paşoptişti: Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu (1960), Contribuţii la biografia lui Bălcescu (1963), Câteva contribuţii documentare la opera şi biografia lui Costache Negruzzi („Limbă şi literatură", 1969), întregiri la biografia lui I. Eliade Rădulescu (1972) ş.a. De asemenea, o parte semnificativă a contribuţiilor publicate în reviste alcătuieşte substanţa cărţilor Din istoria culturii argeşene (1965), Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş (1985). Altă lucrare, Ovid Densusianu. Fişier (1973), cuprinde imagini ale manuscriselor, note bibliografice, fotografii din arhiva personală a filologului român, reproduceri după coperta celor dintâi ediţii ş.a. Dacă rigoarea selecţiei şi autenticitatea surselor utilizate nu pot fi puse la îndoială în scrierile lui P., conştiinciozitatea istoricului literar fiind împinsă către limita ultimelor detalii, interpretarea pe care o dă unor situaţii permite întrezărirea
299 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
compromisurilor faţă de perspectiva istoriografică oficială. Cel mai relevant este felul excesiv în care documentele existente sunt „citite" pentru a demonstra că Eminescu purta o mare prietenie „clasei ţărăneşti" şi că se îndrăgostise de Veronica Micle tocmai pentru că aceasta provenea dintr-un „mediu muncitoresc" etc. Simulând obiectivitatea şi combătând atât „romanţările" unor autori ca N. V. Baboeanu şi Octav Minar, autori ai „cărţilor de succes facil", unde poeta era prezentată ca „frivolă şi cauza calamităţilor din existenţa lui Eminescu", cât şi pe „apologeţii de ocazie", care o transformaseră într-o „poetă de forţă şi o sfântă", comentatorul insistă asupra originii proletare, a „îngustărilor materiale" şi a „sărăciei din anii copilăriei", considerate elemente determinante în consolidarea prieteniei cu „antiromanticul umanist" Eminescu. Dincolo de aceste „accidente", atât de distonante încât îşi învederează fără dubiu statutul de inserţii conjuncturale, ansamblul cercetărilor lui P. furnizează un vast material informativ, biografic şi bibliografic, punând în valoare strădaniile acestui cărturar de a completa episoade lacunare din istoria literaturii române cu date obţinute în urma parcurgerii fondurilor documentare mai puţin accesibile ori ignorate de antecesori.
SCRIERI: Neamul mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, Bucureşti, 1938; Contribuţii eminesciene, I-II, Bucureşti, 1938-1940; Biografia mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, Bucureşti, 1940; Glosări la opera mitropolitului Dosoftei, Cernăuţi, 1943; G.T. Kirileanu, Bucureşti, 1956; Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1960; Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1962; Contribuţii la biografia lui Bălcescu, Bucureşti, 1963; Din istoria culturii argeşene, Piteşti, 1965; Mărturii. Eminescu - Veronica Micle, Bucureşti, 1967; Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1967; Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969; Scriitorii argeşeni şi copiii, Piteşti, 1970; întregiri la biografia lui I. Eliade Rădulescu, Bucureşti, 1972; Ovid Densusianu. Fişier, Deva, 1973; Pe urmele lui Mihai Eminescu..., Bucureşti, 1978; Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu..., Bucureşti, 1979; Pe urmele Veronicăi Micle..., Bucureşti, 1981; întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, 1983; Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1985; Caleidoscop eminescian, Bucureşti, 1987. Ediţii: Mihail Kogălniceanu, Scrisori. Note de călătorie, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Dan Simonescu); Veronica Micle, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1969, Corespondenţă, pref. edit., Cluj-Napoca, 1979; Ion Popescu-Piscu, Viaţa mea, aceasta, pref. edit., Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Veronica Micle şi „a doua vedere", GL, 1967,46; D. Şoitu, „Mărturii. Eminescu - Veronica Micle", IL, 1967,12; AL Piru, „Mărturii. Eminescu - Veronica Micle", LCF, 1968, 13; loan Adam, „Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu", „Scânteia", 1969, 8258; Mircea Beşteliu, „Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu", R, 1969, 11; George Firănescu, Contribuţii documentare (vechi şi noi) la biografia lui Mihai Eminescu, TMS, 1969,11; Marin Bucur, „Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu", VR, 1970,1; George Gibescu, „Mărturii. Eminescu - Veronica Micle", R, 1970, 2; Piru, Varia, I, 164-170; Cioculescu, Itinerar, I, 125-128; Bucur, Istoriografia, 402-403; Viorel Horj, „Pe urmele lui Mihai Eminescu...", F, 1978,6; Vasile Mihăescu, „Pe urmele lui Mihai Eminescu...", CL, 1978,8; Eugen Dorcescu, „Pe urmele lui Mihai Eminescu...", 0,1978,46; Dan Mutaşcu, Portret itinerant, SPM,
1978,	386; Marius Pop, „Pe urmele lui Mihai Eminescu...", T, 1979, 2; Şerban Cioculescu, Cum edităm?, LCF, 1979,16; Şerban Cioculescu, Veronica Micle, „Corespondenţă", RL, 1979, 16; Ion Buzaşi, Veronica
Micle, „ Corespondenţă", T, 1979,4; Olimpia Berea, „Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu...", O, 1980, 26; George Chirilă, „Pe uimele lui Mihail Kogălniceanu...", CNT, 1980,36; Crăciun Parasca, „Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu...", F, 1980,6; Dumitru Ignat, „Eminescologul e un devotat creaţiei eminesciene", ATN, 1986, 1; M. N. Rusu, „Caleidoscop eminescian", SPM, 1987,865; N. Mihăescu, Cu privire la Eminescu, SPM, 1987,871; AL Raicu, Popas sentimental, CNT, 1987,3; Dicţ. scriit. rom., III, 782-783; Popa, Ist. lit., II, 1092.	'	CM3.
POP, Dumitru (18.111.1927, Băseşti, j. Maramureş), folclorist şi etnolog. Este fiul Anei (n. Vălean) şi al lui Alexandru Pop, ţărani. Face şcoala elementară şi începe liceul în localitatea natală, apoi învaţă la Iaşi (1939-1945) şi Cărei (1945-1947). îşi dă licenţa în limba şi literatura română la Cluj (1951), iar doctoratul în ştiinţe filologice (1969) la Universitatea din Bucureşti, cu teza Folcloristica Maramureşului. îşi începe cariera universitară ca asistent (1951), fiind apoi lector (1952), conferenţiar (1962), profesor (1970), iar din 1992 profesor consultant la Catedra de literatură comparată şi teoria literaturii a Facultăţii de Filologie (Litere) de la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Concomitent este cercetător ştiinţific principal (1957-1959), apoi conducător al Secţiei din Cluj a Institutului de Folclor al Academiei Române (1966-1969), decan al Facultăţii de Filologie (1968-1976), director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" (1974-1976). A funcţionat ca lector, în 1964, la Universitatea din Montpellier (Franţa). Colaborează la „Anuarul Arhivei de Folclor" (serie nouă), „Anuarul Muzeului Etnografic al
Pop
Dicţionarul general al literaturii române 300
Transilvaniei", „Cronica", „Demos" (Berlin), „Dacoromania" (Germania), „Etnographia" (Ungaria), „Familia", „Folclor literar", „Limbă şi literatură", „Marisia", „Revista de etnografie şi folclor", „Steaua", „Studii şi comunicări de etnologie", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Tribuna" ş. a.
Activitatea de folclorist şi etnolog a lui P. este bogată, privind majoritatea aspectelor culturii populare. Ea poate fi compartimentată în mai multe secţiuni, între care teoria generală a folclorului, metodologia cercetării, categorii şi motive folclorice, istoria folcloristicii, relaţia literatură orală -literatură scrisă etc. Câteva contribuţii de istorie literară şi culturală întregesc profilul cărturarului şi dau o imagine mai exactă a multitudinii preocupărilor sale. El este mai întâi un pasionat şi competent culegător de folclor. Din cele câteva mii de piese colecţionate în diferite zone etnofolclorice (Câmpia Transilvaniei, Codru, Bihor, Lăpuş, Năsăud), a publicat o parte în volume colective - Poezii populare din Sălaj, Poezii populare din Lăpuş, incluse în Folclor din Transilvania (1,1962) - ori de sine stătătoare - Folclor din Bihor (1969) şi Folclor din zona Codrului (1978). Culegerile se remarcă prin acurateţe, prin respectarea riguroasă a metodelor de înregistrare şi a criteriilor de selecţie a textelor. „Am eliminat tot ceea ce părea deficitar sub raportul autenticităţii, toate textele care purtau semnele imixtiunii culegătorului", notează cercetătorul în prefaţa la Folclor din Bihor. Criteriile estetic şi documentar sunt cele care decid în principal antologarea materialelor. Ambele criterii sunt subordonate principiului reprezentativităţii, astfel încât textele oferă de regulă o imagine reală a repertoriului folcloric din zonele investigate, cu o atenţie sporită acordată variantelor, importante pentru sesizarea procesualităţii în folclor. O pondere însemnată o au aici textele legate de obiceiuri. Studiile; care precedă culegerile se definesc ca nişte micromonografii etnofolclorice informate şi atent concepute, capabile să reţină specificul zonei şi să îi fixeze locul în contextul creaţiei populare. Folcloristica Maramureşului (1971) este primul studiu de anvergură al lui P., Folclor literar românesc (1,1957) fiind doar un text de curs. în cele două secţiuni ale studiului sunt trecute în revistă preocupările pentru folclorul maramureşean (culegeri, deschideri teoretice şi metodologice, direcţii, etape) şi se ordonează texte din reviste şi ziare mai puţin accesibile cititorului de azi. Lucrarea este o contribuţie la istoria folcloristicii, autorul considerând că asemenea cercetări sunt necesare în vederea realizării unei sinteze. Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească (1989) înmănunchează câteva studii distincte: Intre obiceiurile calendaristice şi cele legate de vârstele omului, Pluguşorul - sinteză folclorică românească, Paparuda, Caloianul, Drâgaica, Imagini de colindă în cântecul ceremonial de seceră. Pe lângă obiectivele strict ştiinţifice, cercetătorul îşi propune să demonstreze, prin intermediul riturilor analizate, vechimea agriculturii ca ocupaţie principală la români, permanenţa satului românesc, ambele înţelese ca semne ale continuităţii etnice. Fiecare text reprezintă o contribuţie densă la elucidarea unor fenomene etnoculturale. Intemeindu-se pe o bibliografie solidă, pe un bogat corpus de variante, pe informaţii şi documente de teren semnificative, autorul procedează la examinarea minuţioasă a faptelor supuse observaţiei.
Intenţia sa este de a propune puncte de vedere noi, bazate pe o recitire a realităţii folclorice, diferită de cea a cercetării anterioare. în cazul Drăgaicei, P. realizează prima încercare de monografiere a obiceiului din literatura românească de specialitate. Cât priveşte metoda utilizată, el este interesat de originile, de „formele primare", de geneza fenomenelor abordate. Aceastea sunt raportate la alte rituri arhaice, la nivelul de mentalitate care le-a generat. Sunt urmărite stadiile de evoluţie a ritului ori a întregului obicei, seriile tipologice, recuzita rituală, textele poetice de ilustrare, mutaţiile intervenite în mentalul colectivităţilor tradiţionale. Nu lipseşte nici perspectiva comparativă, mai cu seamă contextul sud-est european, pentru a semnala elementele de poligeneză ori de conculturaţie. Şi studiile rămase în periodice se caracterizează printr-o paletă tematică amplă, evidenţiind varietatea preocupărilor lui P. în unele dintre acestea, autorul discută chestiuni esenţiale ale culturii şi literaturii noastre orale, venind cu perspective interpretative interesante.
SCRIERI: Folclor literar românesc, I, Cluj, 1957; Folcloristica Maramureşului, Bucureşti, 1971; Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Cluj-Napoca, 1989; Studii de istoria folcloristicii româneşti, Baia Mare, 1997; Cercetări de folclor românesc, Cluj-Napoca, 1998; Universul culturii tradiţionale şi promovarea lui în cultura şi viaţa contemporană, Cluj-Napoca, 2003. Culegeri: Poezii populare în Sălaj, Poezii populare din Lăpuş, în Folclor din Transilvania, I, Bucureşti, 1962, 155-218, 443-470; Folclor din Bihor, Oradea, 1969; Folclor din zona Codrului, Baia Mare, 1978; Folclor din Crişana şi Banat de la începutul secolului XX, introd. edit., postfaţă Georgeta Corniţă, Baia Mare, 1998.
Repere bibliografice: Ion Taloş, „Folclor din Bihor", „Jahrbuch fur Volksliedforschung" (Freiburg), 1970, 119-120; Ion Şeuleanu, „Folcloristica Maramureşului", TR, 1971, 4; Vasile Adăscăliţei, „Folcloristica Maramureşului", CL, 1971, 5; Ion Chiş Ster, „Folclor din zona Codrului", AAF, 1980,214-216; Paul H. Stahl, „Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească", „Etudes et documents balkaniques et mediterraneens", 1989, 14; Mihai Coman, Transformările „formelor simple", RL, 1990,19; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 158-161.	I.Ş.
POP, Grigore Traian (4.XI.1939, Şieu-Odorhei, j. Bistriţa-Năsăud), eseist. Urmează liceul la Năsăud, îşi ia bacalaureatul la Bistriţa şi devine student la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1958-1963). Funcţionează ca profesor la Institutul Pedagogic din Craiova şi, tot aici, la Şcoala Specială, apoi ca redactor la revista „Ramuri", la „Scânteia tineretului" şi la „Româniafilm". După 1989 a condus scurt timp ziarul „Dimineaţa". Este director al Editurii Eurasia. Debutează în 1962, la „Tribuna", cu versuri. Colaborează la majoritatea revistelor de cultură cu studii şi eseuri de filosofie, istorie literară şi mai rar cu critică. Din 1967 publică în „Ramuri" un Dicţionar de filosofie românească, unde scriitori ca Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu sunt prezentaţi altfel decât în spiritul dogmatismului marxist, în 2003 inaugurează în „Caiete critice" un serial intitulat O mie de poeţi postdecembrişti.
Deşi are formaţie de filosof şi istoric, P. este cunoscut şi pentru spiritul său de polemist, manifestat în revista „Literatorul", sau în ipostaza de critic literar, ilustrată în suplimentul literar-artistic „Ecart" şi în „Caiete critice". în 1998 publică o
301 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
carte despre generaţia '30, Mircea Eliade şi Nobelul interzis, unde vehiculează teoria că, deşi Eliade era cea mai îndreptăţită personalitate postbelică pentru a obţine în anii '80 prestigioasa distincţie, în acel moment s-a declanşat o adevărată campanie de culise împotriva sa. Acuzat pentru mai vechiul său „legionarism", Eliade ajunge victima unei orchestraţii nedrepte din umbră şi a unor ciudate manipulări, fiind boicotat din cursa spre Nobel, ca şi personajul său din Nouăsprezece trandafiri, care devine implicit un text al anamnezei. In cele două volume din lucrarea bibliografică Reviste de filosofie şi sociologie (1979-1983) P. realizează o panoramă a publicisticii filosofice româneşti de la origini până în 1947, iar în ediţia Titu Maiorescu, Prelegeri de filosofie (1980), alcătuită în colaborare cu Alexandru Surdu, scoate la lumină cursurile ţinute de mentorul junimist la Universitatea din Bucureşti între 1883 şi 1905. în Lecturi filosofice (1991) sunt adunate studii şi eseuri mai ales despre scriitori filosofi: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Pius Servien, Mircea Eliade. Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din cer (I—III, 1995-1996) şi Mişcarea legionară - idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului (1999) se doresc o istorie completă a mişcării legionare, autorul fiind preocupat, ca istoric, de un fenomen interbelic pe care îl stăpâneşte bine. Crima din templul de jad (1996) este, în aparenţă, un roman poliţist, dar implică şi o parabolă postmodernistă.
SCRIERI: Reviste de filosofie şi sociologie, I-II, Bucureşti, 1979-1983; Lecturi filosofice, Craiova, 1991; Crima din templul de jad, Bucureşti, 1996; Mircea Eliade şi Nobelul interzis, Bucureşti, 1998; Puşi contra Dumitru Dinulescu, Bucureşti, 2001. Ediţii: Titu Maiorescu, Prelegeri de filosofie, pref. edit., Craiova, 1980 (în colaborare cu Alexandru Surdu); Pius Servien, Introducere la un mod de a fi, introd. edit., Craiova, 1987.
Repere bibliografice: Alexandru George, Necesitatea disocierii, LCF, 1995, TI) Geo Vasile, Viaţa şi ficţiunile lui Mircea Eliade într-o interpretare inedită, LCF, 1998,29; Liviu Grăsoiu, Primele exegeze, CL, 2003,5. A. Ml.
POP, loan Es. (27.111.1958, Vărai, j. Maramureş), poet. Este fiul Victoriei (n. Ciocian) şi al lui Simion Pop, diacon. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Baia Mare, secţia română-engleză. Participă la reuniunile cenaclului din jurul revistei studenţeşti „Nord", al cărei redactor-şef este între 1981 şi 1983, şi, sporadic, la şedinţele cenaclului Universitas din Bucureşti. A funcţionat multă vreme ca profesor de limba română la Ieud (Maramureş). în 1989 pleacă la Bucureşti, unde lucrează pentru câteva luni la Casa Poporului, ulterior fiind angajat la „Luceafărul", întâi corector, apoi redactor şi secretar-general de redacţie. După 1989 va fi jurnalist la „Cotidianul", editor executiv la „PRO TV Magazin", editor al „Ziarului de duminică", suplimentul cultural al „Ziarului financiar". Colaborează cu poezie la „Luceafărul", „Nouăzeci", „România literară", „Astra", „Tribuna", „Vatra", „Contemporanul", „Transilvania", „Contrapunct", „Convorbiri literare" ş.a. Debutează, ca student, cu ciclul de poeme Vid de memorie, în revista „Nord", iar prima carte, leudulfără ieşire, îi apare în 1994, autorul obţinând premii pentru debut din partea Uniunii Scriitorilor, a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a revistei „Poesis", precum şi Premiul Festivalului Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei.
Poezia lui P. - leudul fără ieşire, Porcec (1996; Premiul Primăriei Municipiului Bucureşti) şi Pantelimon 113 bis (1999; Premiul Uniunii Scriitorilor), reunite în antologia Podul (2000; Premiul Academiei Române) - nu aparţine nici unei şcoli, mode ori vreunui curent literar contemporan. Se pot recunoaşte elemente optzeciste ori nouăzeciste (procedee, metode, tipuri de limbaj, registre stilistice etc., chiar un „aer de familie"), s-a vorbit chiar de o depăşire prin „asimilare" a optzecismului (Alex. Ştefănescu), de improprietatea ambelor etichete (Ion Pop), dar modul de a „asimila" al lui P. este atât de diferit structural, spre pildă, de cel al lui Mircea Cărtărescu, care sintetizează şi el o întreagă experienţă optzecistă, încât se poate afirma că poetul maramureşean vine de mai departe. Lirica lui P. îşi trage sevele din trupul încă viu al modernismului. Fascinaţia ar consta într-o asumare a poeziei ca act ontologic, în orfismul ce transformă spaţiul liric dintr-un tărâm al artificiului, al convenţiei, într-unul al existenţei; forţa poeziei lui P. este forţa miraculoasă a limbajului poetic de a se metamorfoza în lume şi de a fiinţa ca atare, în vreme ce rafinamentul postmodern este de a citi şi de a transforma lumea în limbaj. Lirica lui aparţine unui spaţiu al limitei dureroase: naşterea-moarte, cămaşa-trup, casa-azil ori blocul de nefamilişti, eternul azi din care nu se poate ieşi, acel loc unde „viaţa se bea şi moartea se uită", vers inaugural, dar mai ales emblematic pentru o poetică a damnării, a existenţei trăite beckettian - amestec de absurd şi revelaţie - în aşteptarea morţii. O citire în cheie biografistă nu va atinge decât tangenţial „spaţiul" acestei poezii. Oricare dintre cărţile lui P. nu creează totuşi senzaţia unei fragile lumi de hârtie, ci a unei existenţe concrete: o lume cu personajele ei, cu istoria, cu fricile ei, cu timpul şi spaţiul ei, cu propria ei modalitate de rostire. Universul poetic este o replică la lumea reală, este Anticartea din muzeul lăuntric - o proză inclusă în sumarul antologiei Podul - care, vie şi monstruoasă, ar putea dărâma „muzeul" uman: istoria, moartea, limitele temporale şi spaţiale, limbajul din care nu se poate ieşi, tot ceea ce închistează şi sugrumă omul, din afara ori din lăuntrul său. Un fel de poetică a secundarului sau, folosind terminologia autorului, o teorie a „colateralului" însufleţeşte acest univers: neşansa, nenorocul, boala, degradarea, oroarea, răul interior, moartea - ca premise „pozitive", ca modalităţi de a accede la valorile opuse. Discursul poetic se constituie astfel în discurs al unei ontologii. De aceea, analogiile cu simboliştii francezi, cu moderniştii E.A. Poe ori T.S. Eliot, cu poeţi precum Virgil Mazilescu, Emil Botta, Cristian Popescu, raportările la optzecism şi nouăzecism nu spun prea mult despre adevărul poeziei lui P. E o lirică bine structurată, ce se distinge printr-o profunzime şi o seriozitate de tip „modernist", poate uşor desuetă dacă nu ar fi deghizată în haine la modă precum intertextualitatea, aluziile livreşti, practicile textualiste, epicul, pitorescul, prozaicul ori ludicul ironic-absurd. Temele sunt moartea, transcendenţa, neputinţa ieşirii din timp şi din spaţiu, căutarea de sine, căutarea lui Dumnezeu şi a unei religiozităţi proprii, născută din îngenunchere şi oroare. O poezie ce are ca obsesie viaţa ca moarte ori moartea ca viaţă, prizonieratul în timp şi spaţiu, într-o ereditate întunecată, şi e, paradoxal, plină de sevă vitală,
Pop
Dicţionarul general al literaturii române 302
are consistenţa unei realităţi şi dimensiunea unei etici şi a unei metafizici. Ceea ce pare construit nu este decât parodiere a practicilor poetice şi a obişnuinţelor de limbaj, o încercare de izolare a limbii comune, pentru a ieşi din „fundătura vorbirii noastre." Pentru că este nevoie de un alt limbaj, pentru o altă lume şi o altă cunoaştere: „înaintez prin dosul fiinţei/ pe dedesubtul ei,/ unde nu se află încă nimic închegat". Scrisul se, face pe dinăuntru, este un scris în propriul trup, o scriere-cău-tare şi sfâşiere de sine. In arta poetică intitulată iov.iova.iona.ion, înţesată de aluzii livreşti, biblice şi autobiografice - o întâlnire între poetul Gheorghe Iova şi autor, la intersecţia Căii Victoriei cu Lemnea, într-o vineri seara, pe 16 noiembrie - poate fi citită „plângerea" lui Iova-Iov, care de fapt îl exprimă pe mereu „interiorul" Iona-Ion: „scriu greu. vâr vârful creionului în piele până unde/ dau sub ea de mine. scriu cât de-adânc simt eu că trebuie/ să scriu./.../ scriu până când litera se scufundă sub carne. într-o zi voi/ fi citit/ numai pe dinăuntru, voi fi o carte legată în propria-mi/ piele, şi de nepătruns, şi când mă vor deschide/ am să mă mut pe cealaltă parte a mea. voi rămâne/ mereu interior, vor căuta, voi râde.// deci hai la megara ori hai la berbecul, bătrâne,/ dar astăzi e ultima oară, căci mâine/ n-are cum fi nicicând mâine." Nu există mişcare pentru că nu există ieşire: totul este înăuntru şi e vorba de un complex al lui Iona, un Iona poet, locuitor al chitului care este poezia-trup, din care nu se poate salva, în care se crestează pe sine pentru a ieşi în afara sa. Argheziana unghie de la mâna stângă devine aici un simbol al încercării sisifice de sfâşiere a spaţiului conţinător, în mod paradoxal identic cu eul-conţinut: „dar eu cioplesc la o unghie grozav de mare" sau „eu acum vorbesc de sub unghii: ele au crescut deja/ nemăsurat de mari, poate mai mari decât capacele de la sicrie./ precis au intrat iar prin pereţii vecinului, poate că îl acoperă şi pe el acum." Unghiile sunt
inutila armă de luptă împotriva spaţiului-carceră, ele cresc şi trec prin pereţii vecinului, care nu este însă decât celălalt, dublul. Totul se învârteşte în cerc, precum în halucinantul poem Nâneşti, camera, blocul, casa sunt pe rând carceră, corabie a nebunilor, bâlci derizoriu, sicriu, arcă pândită de distrugere şi ambiguu destinată salvării. Oraşul, alt loc al geometriei morţii, este împărţit în două de un râu: pe un mal aşteaptă eul, pe celălalt mal aşteaptă celălalt; când podul care uneşte cele două maluri se prăbuşeşte, eu şi celălalt pornesc unul spre altul, după o pândă şi o aşteptare de-o viaţă: „abia acum cine trece trece cu adevărat", şi se înţelege că trecerea prin sine, regăsirea înseamnă de fapt prăbuşire. Acest straniu „celălalt" ia adesea chipul unor personaje: Hans, Zoii, Mircea, Elvira, copilul, tatăl, vecinul, străinul, amicul, fiecare cu drama lui, cu simbolistica lui. „Celălalt" este atât „el", cât şi „eu", de aceea pronumele care exprimă cel mai bine identitatea poetică este „noi", un dublu cuprinzător, care conţine, desparte şi uneşte. Discursul poetic are aceeaşi funcţie duală: uneşte şi desparte limbajul comun de celălalt limbaj, pe care îl inventează sau doar îl visează. Se remarcă unele procedee specifice: despărţirea în silabe a cuvintelor la sfârşitul versurilor, punctuaţia amintind de proza beckettiană, în care punctul nu mai marchează sfârşitul unei propoziţii, folosirea frecventă a refrenului, a jocurilor de cuvinte, obţinute prin desfacerea şi recontextualizarea metaforică a unor expresii din limbajul cotidian: „adulmec/ ceasul rău şi văd că se potriveşte/ cu-al meu", „tot timpul au avut grijă ai mei ca eu să nu am timp", „am 30 de ani de moarte de la naştere încoace", „ca ieri ştiu că mâine n-o să fie nici mâine decât/ tot azi şi azi şi azi mereu/ şi de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru", „amurgul zeilor ne-a găsit gata/ nepregătiţi", „doamne, ce de viaţă mai avea şi el în el!/ toată numai bună de murit". Fără să îi lipsească savoarea „(neo)realistă" ori rafinamentul ludic-livresc, poezia „blestemată" a lui P. se impune prin forţa limbajului şi a viziunii, care generează un univers poetic halucinant, autonom, absolut original în poezia română contemporană, la celălalt pol aflându-se Cristian Popescu.
SCRIERI: Ieudul fără ieşire, Bucureşti, 1994; Porcec, Bucureşti, 1996; Pantelimon 113 bis, Bucureşti, 1999; Podul, postfaţă Dan Cristea, Bucureşti, 2000; Rugăciunea de antracit - The Anthracite Preyer, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 2002; Petrecere de pietoni, postfaţă Dan C. Mihăilescu, Piteşti, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, loan Es.Pop, LCF, 1990, 1; Laurenţiu Ulici, O nouă generaţie. Promoţia '90, LCF, 1990, 17; loan Buduca, De-a scriitorii români contemporani, LCF, 1990, 18; Cristian Popescu, Portret de prieten, LCF, 1990,18; Ioana Pârvulescu, Alt jurnal, alte închisori, RL, 1994, 21; Aura Christi, Delirul promiscuităţii, CNT, 1994,43; Octavian Soviany, Epopeea din strada Olteţului, CNT, 1994,44; Alex. Ştefănescu, Mărturisire la sfârşit de an, RL, 1996-1997,51-52; N. Scheianu, loan Es.Pop, „Nord magazin", 1997,36; Mircea A. Diaconu, Mortificare şi infern, „Bucovina literară", 1997, 11; Regman, Dinspre Cercul Literar, 165-168; Ion Pop, Versuri din lumea fără ieşire, VTRA, 1998, 2; Marin Mincu, Un poet textualist: loan Es. Pop, VR, 1999,1-2; Ruxandra Cesereanu, Mic dicţionar de poeţi români onirici.. .loan Es. Pop, răbdare în delirul narativ, ST, 1999, 5-6; Cărtărescu, Postmodernismid, 475-476; Grigurcu, Poezie, II, 253-256; Bucur, Poeţi optzecişti, 172-174; Daniel Corbu, Generaţia poetică '80, Iaşi, 2000,80-83; Irina Petraş, loan
303 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
Es. Pop - „Om singur lângă om singur", CNT, 2001,24; Ştefania Ciurea, „Podul", OC, 2001,59; Pop, Viaţă, 302-306; Raluca Dună, loan Es.Pop şi nostalgia modernismului, VR, 2002, 10-11; Marius Chivu, Singura rugăciune neiertătoare..., RL, 2003,17.	R.D.
POP, loan F. (4.1.1959, Valcău de Sus, j. Sălaj), poet şi eseist. Este fiul Măriei (n. Bodea) şi al lui Flore Pop, ţărani. Urmează şcoala primară şi primele două clase de liceu în comuna Sâg, judeţul Sălaj, absolvind apoi Liceul de Filologie-Istorie din Oradea (1984). Este licenţiat în teologie-istorie la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Departamentul Oradea (2002). A lucrat un timp ca muncitor şi controlor tehnic de calitate la întreprinderea Metalica din Oradea (pînă în 1992). între 1990 şi 1994 funcţionează ca redactor la „Gazeta de Vest", ulterior devine redactor al revistei „Noua Gazetă de Vest" (1994-1996), referent cultural la Cercul Militar din Oradea (1995-1996), muzeograf la Muzeul Ţării Crişurilor şi, din 2003, cadru didactic la Universitatea din Oradea. De asemenea, lucrează ca secretar de redacţie al revistei orădene de cultură creştină „Vestitorul". Debutează cu poezie în 1984, la „Familia", şi editorial cu Pedale de hîrtie (1994). Colaborează cu versuri, eseuri, articole la „România literară", „Familia", „Vatra", „Poesis", „Echinox", „Luceafărul" ş.a.
în Pedale de hârtie şi în volumele ce urmează P. propune formula unui textualism autodistructiv, apocaliptic şi pe alocuri parodic, care îşi asumă descendenţa onirică şi neoexpresionistă. El tematizează actul poetic cu ironie livrescă şi luciditate tragică. Marca specifică e un fel de „greaţă" sartriană de realitate şi de literatură. Relaţiile dintre realitate şi ceea ce „descrie" poezia, dintre corporalitate şi poem, dintre realul dinafară şi cel dinăuntru sunt surprinse într-un dublu joc agonic, care epuizează posibilitatea sensului. Spaţiul concentric al poemului devine absurd. Fluxul de asociaţii conceptuale, concrete ori livreşti, uneori funambuleşti, nu duce la eliberarea unei emoţii ori la coagularea unei semnificaţii. Tensiunea dintre scris şi existenţă, imposibil de reconciliat, şi denunţată ca atare, în tonalitate gravă, dar şi autoironică, va genera o ură de sine care organizează pulsiunile acestor poeme în proză, adesea obscure la nivelul semnificaţiei. Dense, întunecate, textele construiesc spaţii ale unei materialităţi excesive, netranscendente. PoemeşinimiC (1996) continuă să ţeasă aceleaşi „thanatice arabescuri", uneori melancolice, somnolente, alteori violente, apropiate adesea, ca tipologie a imaginarului ori ca tonalitate, de poemele în proză din rimbaldianul Une Saison en enfer. Versurile alcătuiesc un singur text poematic, jurnalul infernal al unei realităţi (interioare şi exterioare) insuportabile: „târziu, am strigat la uşa spitalului/ amurgul îşi plimba sânii cu miros de dinamită/ strigătul a albit totul în jur, a îngreunat mersul -/ acolo m-am născut, sub propria mea privire/ pe batistuţe colorate, pe care mi le aşterneam singur/ acolo mi-am încercat până târziu iniţialele/ (un gol am lăsat pentru a umple un alt gol)/ din realitatea mahmură, fără ritm, fără rimă/ mai erau doar trei lopeţi de aruncat/ târziu/ când visele ne îmbrâncesc, ne pocnesc
oasele/ mâinile mele îndelung m-au pipăit, urlând singuratice" (din cuvântul tău rostit în pustiu, 3). In Poeme de sedus realitatea (2000), materia poetică se concentrează, spaţiul poemului se condensează, dar peisajul rămâne tot al apocalipsei: „Orizont tumefiat în care mucegaiul sapă noi răvaşe, seară cu/ dinţi ce rupe din maluri bucăţi reci, indiferente, fiecare trecere/ ne naşte mai goi şi mai străini./ cei rămaşi mai aşteaptă încă/ viermuiala viselor rătăcite sub pernă, locul unde cioburile / sângelui strălucesc orbitor, cuprinşi în întuneric ca într-un / cearceaf de muribund, cu mâini schilodite fluturând din zid semne/ de var. urechea din creier în care urlă în fiecare noapte moarteA". Amestecul de visceralitate şi simbolism, metaforismul excesiv, imaginarul (auto)distrugerii caracterizează aceste, în fond, parabole ale morţii cotidiene.
SCRIERI: Pedale de hârtie, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Cluj-Napoca, 1996; Poeme de sedus realitatea, Cluj-Napoca, 2000.
Repere bibliografice: Florin Lazăr, „Pedale de hîrtie", ECH, 1995,6-9; Andrei Grigor, Sau poet sau nimic, L, 1996,38; Gheorghe Mocuţa, Un onirist insolit, „Arca", 1996,10-12; Bucur Demetrian, Spre un orizont al viziunii, R, 1996, 10-12; Victor Cubleşan, Poeme şi nimic, ST, 1996, 11-12; Carmelia Leonte, D'ale matematicii, CRC, 1997,7; Ştefan Borbely, Imperiul pustiei, PSS, 1997,1-2; loan Moldovan, La a doua carte, F, 1997, 2; Munteanu, Jurnal, VII, 240; Grigurcu, Poezie, II, 257-261; Simona-Grazia Dima, Forţa neideologică a discursului, VR, 2001,7-8. R. D.
POP, Ion (2.VII.1941, Mireşu Mare, j. Maramureş), poet, critic şi istoric literar, editor şi traducător. Provine dintr-o familie de ţărani, Ana (n. Teudean) şi Vasile Pop. Frecventează şcoala primară în localitatea natală, apoi la Cluj Şcoala Elementară nr. 5, Liceul „Emil Racoviţă" (1955-1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" (1959-1964). După licenţă devine cadru didactic la aceeaşi instituţie. în 1971 îşi susţine doctoratul în filologie, cu teza Avangardismul poetic românesc. Din 1990 este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii clujene, unde va fi şi decan (1996-2000). între 1973 şi 1976 lucrează ca asistent asociat la Universitatea Paris III - Sorbonne Nouvelle, revenind aici în câteva rânduri, ca lector. în perioada 1990-1993 îndeplineşte funcţia de director al Centrului Cultural din Paris. Debutează cu versuri în 1959, la „Steaua", afirmându-se mai întâi ca poet în paginile publicaţiilor literare clujene, ulterior prin grupajul de poeme apărut în 1963, cu o prezentare de Mircea Zaciu, în „Luceafărul". Editorial, este prezent în 1966 cu volumul de versuri Propuneri pentru o fântână, iar în 1969 îi apare prima carte de critică literară, Avangardismul poetic românesc, aproape simultan cu a doua culegere de versuri, Biata mea cuminţenie. De la începutul anului 1969 este redactor-şef al revistei „Echinox", pe care o conduce până la plecarea în stagiul parizian, la începutul anului 1973, când este înaintat director al publicaţiei, iar Marian Papahagi devine redactor-şef. Astfel se constituie „triumviratul" Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic (redactor-şef adjunct din 1972), care conduce echipele redacţionale succesive de la „Echinox" până la schimbarea intempestivă, în 1983, a formulei de către autorităţile comu-
Pop
Dicţionarul general al literaturii române 304
nişte. în perioada primului stagiu sorbonard, P. alcătuieşte, împreună cu Dumitru Ţepeneag, numărul special Ecrivains roumains d'aujourd'hui al revistei „Les Lettres nouvelles" (1976), condusă de Maurice Nadeau. De asemenea, poartă convorbiri, realizează interviuri cu scriitori şi artişti de prestigiu din Franţa şi Elveţia, textele, amplificate ca număr în timp, formând substanţa unor excelente volume intitulate Ore franceze (I-II, 1979-2002), primul fiind distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Continuă să colaboreze cu eseuri, cronici, studii şi interviuri la „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Echinox", „Amfiteatru", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Vatra", „Familia", „Viaţa românească" ş.a. Participă la realizarea unor lucrări colective, precum Scriitori români. Mic dicţionar (1978) şi Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002), Studii literare, coordonat de Ion Vlad, Eminescu după Eminescu (1978), coordonat de Zoe Dumitrescu-Buşu-lenga, prefaţează volume de versuri ale poeţilor echinoxişti, alcătuieşte ediţii din scrierile avangardiştilor români, traduce, colaborează la enciclopedii străine. După 1989 îşi continuă activitatea pe aceleaşi direcţii şi coordonează, la rându-i, o lucrare de amploare, Dicţionar analitic de opere literare româneşti
(I-IV, 1998-2003), redactat de un colectiv al Catedrei de literatură română, literatură comparată şi teoria literaturii de la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. De asemenea, conferenţiază în ţară şi în străinătate şi participă la diverse colocvii, fiind preocupat îndeosebi de problematica avangardei literare. Grupaje din versurile sale apar traduse în limbile franceză, germană, maghiară, sârbă etc., în reviste şi antologii.
Deşi P. intră în scena literară cu lirică, o vreme cel puţin „criticul pare să-l fi estompat, în conştiinţa publică, pe poet" (Ştefan Borbely). Nici coabitarea dintre poezie şi critică nu este atât de paşnică pe cât ar lăsa impresia. E drept că poetul practică o formulă mereu în ton cu epoca, dovedind, de la un volum la altul, o capacitate notabilă de autoregenerare; şi că, totodată, unele „metafore obsedante" (copilăria, masca, ritul, jocul, convenţia şi revolta etc.) reverberează adesea în exegeză, devenind „teme" sui-generis ale discursului critic. Dar, pe de altă parte, lirica reprezintă o perpetuă încercare de emancipare a poetului de sub tutela criticului. Livreşti, reflexive şi auto-referenţiale, poemele postulează ingenuitatea ca deziderat intangibil, şi nu ca pistă de decolare a aventurii lirice. Din acest punct de vedere, drumul străbătut acoperă distanţa de la stadiul de „prizonier al convenţiei" la acela de „rentier" al acesteia (Al. Cistelecan). Deşi nedeclarată, captivitatea aceasta se manifestă suficient de clar încă din primele două cărţi. Tributare tradiţiei ardelene pe filiera Goga-Blaga, Propuneri pentru o fântână şi Biata mea cuminţenie descriu o lume citadină prin structură, dar patriarhală prin substanţă, coagulată prin polarizarea unor motive specifice: cuvântul, dezrădăcinarea, mama, sângele, elementele în genere. Totuşi, o anume permeabilitate la cotidianul prozaic, nota de colocvialitate soresciană a discursului (în primul volum) şi forţarea stănesciană a limitelor limbajului (în cel de-al doilea) atestă sincronizarea formulei cu poezia generaţiei. în următoarea etapă, marcată de versurile din Gramatică târzie (1977) şi Soarele şi uitarea (1985), imaginarul se deschide, în bun spirit echinoxist, invaziei înşelătoare a livrescului: ecartul sau consonanţa dintre limbaj şi lume, răsfrângerea limbajului asupra lumii sau doar asupra lui însuşi constituie teme favorite ale meditaţiei lirice. Practicând o poezie a poeziei, autorul e, totuşi, mai puţin atras de mecanismele de funcţionare a textului, cât de modalităţile de a prinde realul în plasa deasă a discursului: „în colţul de sus al ferestrei/ văd frunze de nuc tremurând/ în boarea amiezii/ şi-o pană de graur căzând.// Tot ce pot face pentru ea/ e s-o notez aici, să-i prind în vârful/ creionului, în negrul de cărbune,/ puţinul aur:/ poate c-o s-o fac să cadă mai încet" (Moment). Mai mult, o dată cu ultimele cărţi - Amânarea generală (1990) şi Elegii în ofensivă (2003) -, textul îşi recapătă dimensiunea referenţială: dinamizat prin teatralizare şi subminat de o ironie corozivă, dusă uneori până la cinism şi sarcasm, poemul face loc acum parabolei morale („Când s-au trezit cu un pumn în gură,/ mulţi dintre ei/ au amuţit pe vecie.// Alţii însă/ au fost fericiţi./ Au găsit totuşi/ un os de ros/ pentru dinţii lor/ de lupi tineri" - Place de la Concorde) sau orfic existenţiale („Pe obraji mă ardeau încă urmele pietrei/ din bărbia zdrelită se mai prelingea câte-un
305 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
strop negru,/ iar eu vorbeam deja, inspirat, despre inter-textualitate, despre felul/ cum versul, mâncând versuri, nu se îngraşă totuşi,/ ci, asimilând creator, produce un sânge nou" -Mânia pietrelor). Legătura dintre această poezie, formal livrescă, dar „intenţional antilivrescă" (Gheorghe Grigurcu) şi formula critică a lui P. echivalează cu o dublă relaţie de supunere şi dominaţie, în care subiectul şi obiectul se generează reciproc, şi este privită, în introducerea la Poezia unei generaţii (1973; Premiul Uniunii Scriitorilor), ca imagine paradigmatică a criticii înseşi: „Lectură trăită, în actul căreia cititorul reface un model plauzibil al operei, lăsându-se însă deopotrivă el însuşi «modelat», critica presupune în egală măsură orgoliul şi umilinţa, curajul stăpânirii şi al aservirii." Prin urmare, atât poezia, cât şi critica presupun o modelare concomitentă a eului şi a lumii, a poetului/interpretului şi a textului. Iar modalitatea critică cea mai adecvată acestui ideal este o exegeză empatică, bazată pe comuniunea dintre lector şi discurs şi preocupată mai degrabă de reconstituirea universului imaginar al operei decât de descrierea angrenajului său retoric. în fond, aşa se explică şi atracţia vădită a lui P. pentru Şcoala de la Geneva (şi pentru critica de identificare în genere, de la fenomenologie la tematism şi de la Gaston Bachelard la Jean Starobinski). O atare convergenţă se materializează printr-un vast sistem de afinităţi elective, probat de numeroasele cărţi de critică şi eseistică traduse din franceză (Georges Poulet, Jean Starobinski, Gerard Genette, Tzvetan Todorov, Paul Ricoeur ş.a.), de studiile minuţioase din Lecturi fragmentare (1983) - sunt comentaţi aici, între alţii, Albert Beguin, Marcel Raymond, Georges Poulet, Roland Barthes, Jean-Pierre Richard, Paul Zumthor ş.a. -, dar mai ales de convorbirile reunite în dipticul Ore franceze. Tot în prelungirea acestei reţele de afinităţi se aşază, într-o manieră surprinzătoare, preocuparea constantă pentru studierea avangardismului autohton. O posibilă motivaţie se găseşte în Avangardismul poetic românesc, unde P. susţine că avangarda „nu numai că respinge o anumită tradiţie sau afirmă zgomotos noul, ci se îndoieşte de însăşi posibilitatea existenţei literaturii ca mod specific de expresie a omului". De altfel, eseurile de aici, alcătuind prima cercetare postbelică de anvergură consacrată fenomenului, pivotează în jurul raportului dintre spulberarea şi instituirea convenţiei. Prin ricoşeu, prima parte a lucrării abordează şi aspecte tangenţiale (raportul dintre tradiţie şi inovaţie, reabilitarea concretului, condiţia manifestelor, arhitectura viziunii, oniricul, statutul ontologic al poeziei, rolul inconştientului etc.), în timp ce a doua secţiune cuprinde o serie de profiluri ale unor autori reprezentativi: Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Ştefan Roii, Saşa Pană, Geo Bogza, Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu. Scrisă cu o cunoaştere amănunţită a fenomenului, dar şi cu aderenţă afectivă, cartea relevă, de asemenea, capacitatea criticului de a-şi cristaliza observaţiile în imagini memorabile. De pildă, ideea conven-ţionalizării revoltei e contrasă într-o metaforă splendidă: „Căci, de atunci, principele, care e poetul, obosit de rotunjimea sferei ţinute - însemn al puterii - în mână, îi pune colţi ascuţiţi, pentru ca, măcar din când în când, să-l pătrundă
puţină durere. Sângele scurs din dreapta lui se încheagă însă în jur, şi mereu mai trist e prinţul de noul rotund. Tânjind printre cele şase zile egale ale săptămânii, el mai caută încă sărbătoarea unei răni." O abordare mai sistematică - şi, fatalmente, mai didactică - se întâlneşte în Avangarda în literatura română (1990). Teza rămânând aceeaşi, accentul cade acum pe radiografia limbajelor şi nu a autorilor. Odată delimitate compartimentele (precursorii, dadaismul, constructivismul, futurismul, integralismul, suprarealismul, „marginalii"), comentariul se desfăşoară pe trei niveluri: discutarea manifestelor (de unde se deduce o posibilă suprastructură retorică ce urmează a fi verificată prin confruntarea cu textul literar), descrierea poeticilor individuale şi o foarte aplicată analiză de text. Fără a fetişiza obiectul studiat, P. punctează, în concluzie, rolul deopotrivă terapeutic şi catalitic al avangardei. Din corpul acestei exegeze sunt extrase şi dezvoltate ulterior două monografii autonome: A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei (1993) şi Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj). în cea din urmă, criticul procedează după canoanele genului, dublând parcurgerea pe genuri a operei prin fine disocieri tematice şi cronologice. Totuşi, analiza, care îşi propune să demonstreze că poezia lui Gellu Naum prezintă „un fel de coerenţă mai de adâncime, mai secretă, mai ascunsă privirii profane", comportă riscul de a anula specificul suprarealist al textelor, vărsându-le în rezervorul mai amplu al modernismului. Critic de poezie, P. şi-a exercitat cu succes aptitudinea asupra liricii româneşti din secolul al XX-lea, de la postroman-tism la postmodernism. Comentând toate formulele poetice, exegetul s-a dedicat, cu aceeaşi fervoare, relecturii clasicilor şi impunerii modernilor. Distincţia dintre cele două segmente fiind greu de făcut, criticul le aplică acelaşi tratament, discută autorii pe un ton participativ şi neumoral şi se interesează mai degrabă de aspectul hermeneutic decât de acela strict axiologic. E aici şi o formă de evaluare implicită, de vreme ce critica lui P. e una afirmativă prin excelenţă, orientată exclusiv către promovarea valorilor. Totuşi, o anume diferenţă există, pornind chiar de la situarea faţă de obiect: pe când analiza modernilor urmăreşte o circumscriere globală, în afara oricărei teze, lecturile clasicilor sunt aproape întotdeauna fragmentare, parţiale, adică ghidate de o ipoteză de lucru care urmează a fi demonstrată pe parcurs. Aşa se întâmplă, de pildă, în Transcrieri (1976), Jocul poeziei (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române) şi în Recapitulări (1995). Cât priveşte Lecturi fragmentare, aceasta este o culegere eteroclită cuprinzând, în proporţii diferite, texte despre clasici, moderni, dar şi despre critica literară. Tot în prima categorie se situează monografia Lucian Blaga. Universul liric (1981), care pune cel mai bine în lumină metoda criticului. Proiectată ca alianţă între neoretorică, tematism şi mitocritică, metoda concepe opera poetică drept „confesiune revelatoare" menită să asigure interfaţa eului cu lumea prin medierea discursului; în consecinţă, textul valorează doar în măsura în care comprimă o imago mundi, o reprezentare a cosmosului. De altfel, cele trei ipostaze lirice ale eului la Blaga (eul stihial/panic,
Pop
Dicţionarul general al literaturii române 306
„omul problematic", eul regresiv) sunt delimitate în funcţie de câteva constante atitudinale, asociate unor nuclee ale imaginarului şi întrupate în forme retorice proprii. însă poate cea mai bună carte a criticului este Jocul poeziei, care se concentrează asupra evoluţiei liricii româneşti din secolul trecut. Utilizând un corpus poetic generos - de la George Bacovia, Tudor Arghezi şi Ion Barbu până la Leonid Dimov, Mircea Ivănescu şi Mircea Cărtărescu P. urmăreşte autonomizarea progresivă a discursului liric în raport cu realitatea extra-literară, cu alte cuvinte trecerea de la mimesis la poesis. Văzut ca simptom al modernizării liricii autohtone, procesul e condensat exemplar într-o frază din capitolul introductiv: „în faţa jocului lumii şi ajocului în lume, jocul ca lume al poeziei e, de fapt, acel «real imaginar» care le cuprinde, sub semnul libertăţii neîngrădite a spiritului uman de a se recunoaşte mereu, de-a lungul istoriei, în roluri mereu schimbate, reluate mereu." Pe de altă parte, poezia postbelică este circumscrisă cu precădere în altă parte, Poezia unei generaţii, Pagini transparente (1997), Viaţă şi texte (2001; Premiul Uniunii Scriitorilor), precum şi în Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile poeziei (1980), care este prima abordare monografică a operei poetului. Cea mai semnificativă se dovedeşte seria de interpretări din Poezia unei generaţii, unde, asemenea lui Mircea Martin şi lui Marin Mincu, P. dezvoltă conceptul „generaţie de creaţie", formulat de Tudor Vianu. Fără a fi afectat de idiosincrasiile generaţioniste, criticul formulează, totuşi, un posibil program şi propune un posibil canon. Programul ar fi comprimat în sintagma „lupta cu inerţia" a lui Nicolae Labiş şi ar cuprinde, pe lângă afirmarea vădită a noului, „patosul confesiunii", „candoarea descoperirii universului" şi „luciditatea dominării lui", precum şi o nu mai puţin importantă „etică a creaţiei"; de asemenea, autorul punctează reinstaurarea paradigmei moderniste şi restabilirea contactelor cu perioada interbelică. Canonul reuneşte zece poeţi - Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Ion Gheorghe, loan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Marin Sorescu -, al căror precursor şi spirit tutelar este considerat Labiş, învestit cu atribute de „mit" şi de „existenţă-model". P. a comentat cu aceeaşi simpatie şi scrierile unor poeţi din generaţiile mai noi. Astfel, Viaţă şi texte include portretele unor scriitori afirmaţi în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea. Nefiind un cronicar în sensul comun al termenului, criticul oferă mai degrabă nişte micromonografii unde încearcă să surprindă „figura spiritului creator" al autorilor. Se poate spune că interpretul nu ţine să exceleze prin expresivitate, nu simte nici tentaţia jurnalismului, dar intuieşte fără greş esenţialul unei opere. Pericolul pare a fi altul: aplicând o grilă de analiză mult mai complexă decât obiectul, criticul tinde uneori să îl deformeze prin supralicitare. Totuşi, în majoritatea cazurilor, discursul critic probează nu numai o adecvare perfectă, ci şi o capacitate unică de sinteză. De pildă, comentând titlul unui volum de loan Es. Pop (leudulfără ieşire), autorul îl justifică prin „faptul, în acelaşi timp foarte banal şi foarte profund, că poetul a fost repartizat (ca profesor) în acea localitate nordică sau - mai exact - că ea i-a fost repartizată, ca lot (ce poate fi citit şi
franţuzeşte), ca parcelă de soartă, eşantion al destinului, decis, aşadar, de instanţe superioare". între „viaţă" şi „texte", P, descoperă nu numai o punte de contact, ci şi o consubstanţialitate secretă.
Dacă nu e un teoretician şi, cu atât mai puţin, un doctrinar, Ion Pop are însă o conştiinţă teoretică [...], ceea ce înseamnă, în primul rând, capacitate de situare faţă de metodologiile critice afirmate în ultimele decenii, fără mimetism, ci printr-o firească deschidere spre nou, fără vreo infidelitate faţă de propriile înclinaţii şi aptitudini, ci printr-o amplă desfăşurare a lor. Ion Pop e astăzi, cu certitudine, unul din cei mai buni critici ai poeziei din câţi avem, iar în planul analizei pe text este de-a dreptul imbatabil
Marian Papahagi
SCRIERI: Propuneri pentru o fântână, Bucureşti, 1966; Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969; Biata mea cuminţenie, Bucureşti, 1969; Poezia unei generaţii, Cluj, 1973; Transcrieri, Cluj-Napoca, 1976; Gramatică târzie, Cluj-Napoca, 1977; Ore franceze, I, Bucureşti, 1979, II, Iaşi, 2002; Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile poeziei, Bucureşti, 1980; Lucian Blaga. Universul liric, Bucureşti, 1981; Lecturi fragmentare, Bucureşti, 1983; Jocul poeziei, Bucureşti, 1985; Soarele şi uitarea, Cluj-Napoca, 1985; Amânarea generală, Cluj-Napoca, 1990; Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990; A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei, Bucureşti, 1993; Recapitulări, Bucureşti, 1995; Pagini transparente. Lecturi din poezia română contemporană, Cluj-Napoca, 1997; Gellu Naum. Poezia contra literaturii, Cluj-Napoca, 2001; Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, 2001; Descoperirea ochiului, pref. Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2002; Elegii în ofensiva, Bucureşti,
2003.	Ediţii: Ilarie Voronca, Act de prezenţă, introd. edit., Cluj, 1972, Scrieri, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1992-1993, Interviul Unsprezece povestiri, 1989 (în colaborare cu Barbu Brezianu şi Irina Fortunescu); Ştefan Roii, Ospăţul de aur, introd. edit., Bucureşti, 1986. Traduceri: Georges Poulet, Conştiinţa critică, pref. trad., Bucureşti, 1979; Jean Starobinski, Textul şi interpretul, pref. trad., Bucureşti, 1985, 1789. Emblemele raţiunii, pref. trad., Bucureşti, 1990; Eugen Ionescu, Note şi contranote, pref. trad., Bucureşti, 1992; Gerard Genette, Introducere în arhitext, pref. trad., Bucureşti, 1994; TristanTzara, Şapte manifeste Dada. Lampisterii. Omul aproximativ, pref. trad., Bucureşti, 1996; Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, pref. trad., Bucureşti, 1999; Paul Ricoeur, De la text la acţiune, pref. trad., Bucureşti, 1999; Paul Morand, Bucureşti, îngr. şi pref. trad., Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare cu Marian Papahagi).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Doi poeţi, CNT, 1966, 43; Ilina Grigorovici, „Avangardismul poetic românesc", LCF, 1969, 25; Grigurcu, Teritoriu, 232-235; Piru, Varia, I, 312-314, II, 365-368; Petrescu, Scriitori, 78-85; Grigurcu, Idei, 147-151; Tomuş, Răsfrângeri, 148-156; Dimisianu, Valori, 182-186; Piru, Poezia, II, 490-494; Zaciu, Lecturi, 185-187; Regman, Colocvial, 208-210; Iorgulescu, Al doilea rond, 96-100; Popa, Dicţ. lit. (1977), 438-439; Vlad, Lectura, 63-67; Poantă, Radiografii, 1,236-238; Zaciu, Alte lecturi, 184-191; Iorgulescu, Scriitori, 333-336; Dobrescu, Foiletoane, I, 206-210; Felea, Aspecte, II, 246-250; Eugen Simion, „Ore franceze", RL, 1980, 1; Nicolae Manolescu, Descrierea unui poet, RL, 1980,39; Dana Dumitriu, Imaginaţie şi rigoare critică, RL, 1981,33; Grigurcu, Critici, 177-183; Dana Dumitriu, „Lucian Blaga. Universul liric", CREL, 1982, 1; Gheorghiu, Reflexe, 150-152; Grigurcu, Intre critici, 216-219; Victor Felea, „Lecturi fragmentare", TR, 1984, 7; Dan C. Mihăilescu, Lectură critică şi identificare, T, 1984, 3; Adriana Babeţi, Fragmente de lectură, O, 1984, 40; Mircea Mihăieş,
307 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
Vocaţia modernităţii, O,1985, 43; Taşcu, Poezia, 184-188; Cistelecan, Poezie; 53-59; Piru, Critici, 276-279; Nicolae Manolescu, Avangardismul în perspectivă retorică, RL, 1990,36; Eugen Simion, îngerul abstract sau Păzitorul de litere, RL, 1990, 41; loan Moldovan, De la dicţionar la realitate, F, 1990, 11; loan Holban, S-ar părea..., CRC, 1990,49; Vasile Spiridon, între euristică şi evaluare, ATN, 1990,11-12; Monica Spiridon, Avangardismul bine temperat, R, 1990,12; Mircea Martin, Avangarda, un capitol de istorie literară, VR, 1990,12; Ştefan Borbely, Un sfert de veac de poezie, RL, 1991,4; Gheorghe Grigurcu, Aventura semnului, VR, 1991, 2; Florin Mihăilescu, Critica între oglindă şi portret, CC, 1991,3; Alex. Ştefănescu, Demnitatea scrisului, RL, 1991,28; Cristea, A scrie, 159-163; Papahagi, Interpretări, 43-47, 70-76, 103-107; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 348-350; Nicolae Oprea, Ion Pop - monograf şi poet, VTRA, 1995, 8; Cornel Moraru, O lectură modernă a poeziei lui Blaga, VTRA, 1995, 8; Radu G. Ţeposu, Bunul simţ şi contemplaţia, VTRA, 1995, 8; Doina Jela, Un iluminist şi un european, VTRA, 1995,8; Mihai Dragolea, Un revoltat bine temperat, VTRA, 1995, 8; Dumitru Mureşan, Poezia marginii, VTRA, 1995,8; Iulian Boldea, Jocul şi „măştile" poeziei, VTRA, 1995,8; Virgil Podoabă, Până la capăt, VTRA, 1995, 8; AL Cistelecan, Cum se construieşte o generaţie, VTRA, 1995,8; loan Buduca, Cuminţenia lui Ion Pop, VTRA, 1995, 8; Adrian Popescu, Transmutaţia creatoare, VTRA, 1995,8; Diana Adamek, „Recapitulări", TR, 1995,42-43; Iulian Boldea, Metamorfozele textului, Târgu Mureş, 1996, 115-118; Simuţ, Critica, 24-27; Grigurcu, Peisaj, II, 131-134; Micu, Scurtă ist., IV, 150; Doru George Burlacu, Vocile literaturii, Cluj-Napoca, 1998,173-175; Poantă, Dicţ. poeţi, 161-164; Milea, Sub semnul, 98-101; Marin Mincu, VR, 1999,12; Dimisianu, Lumea, 348-352; Grigurcu, Poezie, II, 262-272; Dicţ. esenţial, 673-675; Manolescu, Lista, III, 315-322; Popa, Ist. lit., II, 1120; Andrei Terian, Naumizaţi, naumizaţi..., „Euphorion", 2002,6-9; Mircea A. Diaconu, Ion Pop, CL, 2002,9; Gheorghe Grigurcu, Conştiinţa avangardei, RL, 2002, 39; Nicolae Oprea, Literatura „Echinox"-ului, I, Cluj-Napoca, 2003,248-259.	C.H., A. Tr.
POP, Ionel (24.XI.1889, Gherla - 27.1.1985, Bucureşti), prozator. Este fiul Elenei, sora lui Iuliu Maniu, şi al lui loan Pop, preot, profesor la Gherla şi apoi vicar al Năsăudului. După cursuri secundare la Năsăud şi la Blaj, absolvite în 1907, face studii de drept la universităţile din Budapesta, Berlin şi Miinchen, susţinându-şi în 1911 doctoratul la Budapesta. Devine avocat stagiar la Blaj, iar din 1915 la Târgu Mureş. în 1918 este secretar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, ulterior de mai multe ori deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. După 1944 profesează la Cluj, iar din 1948 se stabileşte la Bucureşti. Debutează în 1908 la „Românul" din Arad. între 1932 şi 1947 este redactor al revistei de vânătoare-pescuit-chinologie „Carpaţii". Colaborează şi la „Lupta" (Budapesta), „Cosinzeana", „Glasul patriei", „Magazinul", „Ocrotirea naturii", „Revista politică şi literară", „România pitorească", „Steaua", „Transilvania", „Unirea", „Veac nou", „Viaţa românească". A semnat şi cu pseudonimele Junior, Nemo, I. Venator ş.a.
Fin observator al naturii, al vieţuitoarelor din păduri şi din ape, P. este un vânător şi un pescar animat de un „sentiment cavaleresc". El face mai mult literatură decât vânează, asemenea lui Mihail Sadoveanu, a cărui călăuză de vânătoare în munţii Sebeşului a fost şi cu care va fi comparat, deoarece -scrie Şerban Cioculescu - „de la Mihail Sadoveanu încoace,
marele lui prieten, nimeni nu a reuşit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibraţia simţirii, într-o formă proprie". P. îşi relevă bogatele cunoştinţe de naturalist în lucrări precum Capra neagră (1957), Vulpea (1957) şi Mamifere din România (I-II, 1971, în colaborare cu Vasile Homei) ori în romane, cum se întâmplă în Inima pădurii (1986). Dar mai la îndemână îi este povestirea, exersată cu succes în culegerile întâlniri cu animale (1960), întâlniri neaşteptate (1970), De la urs la pănţâruş (1972), Poieniţa ielelor (1974) şi Văpaia (1984) sau în paginile memorialistice intitulate îmi aduc aminte (1972), unde este evocat şi Mihail Sadoveanu, căruia P. i-a împărtăşit multe din cunoştinţele sale cinegetice. Cărţile sunt constituite nu doar din descrieri, mărturisind devoţiune şi nesfârşită încântare, nu doar din reverii naturistice, hrănite de o realitate ridicată spre mit, ci şi din evocarea dramelor unor sălbăticiuni, spre exemplu a unui jder care cade într-o cursă, a unui ţap negru din Munţii Făgăraşului ş.a. De asemenea, sunt portretizaţi savuros, frecvent cu un umor delicat, oameni simpli, iniţiaţi şi uneori chiar erudiţi în tainele naturii. Câteva volume ca De la urs la pănţâruş, întâlniri neaşteptate şi Paşi prin lumea păsărilor, i-au fost traduse în limba germană, o versiune semnată de Yves Auger apărând şi în franceză - Rencontres avec Ies betes (Neuchâtel, 1973).
SCRIERI: După focul de armă, Bucureşti, 1956; Capra neagră, Bucureşti, 1957; Vulpea, Bucureşti, 1957; Din fauna noastră, Bucureşti, 1959; întâlniri cu animale, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1960; Hoinăreli prin natură (în colaborare cu Demostene Botez), Bucureşti, 1961; Instantanee din viaţa animalelor, Bucureşti, 1964; Paşi prin lumea păsărilor, Bucureşti, 1965; Vânătorul şi natura, Bucureşti, 1969; întâlniri neaşteptate, Bucureşti, 1970; Mamifere din România (în colaborare cu Vasile Homei), I-II, Bucureşti, 1971; De la urs la pănţăruş, Bucureşti, 1972; îmi aduc aminte, Cluj, 1972; Vânători - oameni şi câini, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972; Poieniţa ielelor, Bucureşti, 1974; O palmă de râu şi nişte istorii vânătoreşti, Bucureşti, 1978; Un ochi râde, altul plânge, Bucureşti, 1981; Priviri în atelierul naturii, Bucureşti, 1982; Văpaia, Bucureşti, 1984; Povestiri vânătoreşti, Bucureşti, 1986; Inima pădurii, Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: Eugeniu Sperantia, „Vânătorul şi natura", ST, 1969,11; Barbu Solacolu, „îmi aduc aminte", VR, 1972,12; Cioculescu, Itinerar, II, 342-344, III, 218-222, IV, 280-284; Doina Uricariu, Actualitate şi izvoare, LCF, 1976,27; Sânziana Pop, Un martor al istoriei şi al literaturii, LCF, 1985,6; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 284-286; Dicţ. scriit. rom.,111,785-787.	,	/	I.D.
POP, Mihai (18.XI.1907, Glod, j. Maramureş - 8.X.2000, Bucureşti), folclorist. Este fiul Iuliei (n. Lazăr) şi al lui Ştefan Pop. A absolvit Liceul „Dragoş Vodă" din Sighetu Marmaţiei (1925) şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1925-1928), unde l-a avut ca profesor pe Ovid Densusianu. Se specializează în slavistică la universităţile din Praga, Varşovia, Cracovia, Bonn (1929-1934), cu profesorii M. Murko, P. Bogatârev, I. Horak, M. Tille, Roman Jakobson. Se apropie de orientările structuraliste ale Cercului Lingvistic de la Praga şi urmează cursuri de literatură comparată şi folclor, de studiere a structurii interne a creaţiei
Pop
Dicţionarul general al literaturii române 308
populare, de ştiinţa literaturii. în 1942 îşi susţine doctoratul în filologie la Universitatea din Bratislava, cu teza Cuvintele compuse de origine veche slavă bisericească în vechea limbă română scrisă, pe care a pregătit-o cu profesorul M. Weingart şi a susţinut-o, ulterior, cu I. Stanislav. în 1963 devine doctor docent în ştiinţe filologice al Universităţii din Bucureşti. Este profesor suplinitor la Liceul „Spira Haret" din Bucureşti (1928-1929), iar în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, asistent la Catedra de istorie a literaturii române şi folclor (1936-1939), şef de catedră fiind D. Caracostea. Ocupă mai târziu funcţiile de conferenţiar (1957-1962) şi profesor (1962-1975). între 1968 şi 1972 este şeful Catedrei de literatură română veche şi folclor a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. A participat la acţiunile iniţiate de Institutul Social Român, coordonate de D. Guşti, şi a condus, alături de Anton Golopenţia, cercetările în plasa Dâmbovnic, în judeţul Argeş, fiind şi membru al echipelor studenţeşti în campaniile de culegere a folclorului organizate de C. Brăiloiu. Din 1949, când se înfiinţează Institutul de Folclor din Bucureşti, răspunde de activitatea de cercetare în calitate de coordonator. Va fi director adjunct ştiinţific (1954) şi director al Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei Române (1965-1975). Devine membru al multor organisme
ştiinţifice internaţionale: preşedinte al Societăţii Internaţionale de Etnografie şi Folclor, membru al Consiliului Internaţional de Folclor din cadrul UNESCO, membru al Academiei Americane de Ştiinţe Sociale, membru corespondent al Societăţii Austriace de Antropologie, preşedinte al Societăţii Române de Antropologie Culturală, membru în Comisia de Folclor a Academiei Române ş.a. Este ales membru de onoare al Academiei Române (2000). A predat la Universitatea din Marburg (Germania, 1973), la Universităţile din Berkeley şi Ann Arbor (SUA, 1974-1975), la Universitatea din Paris (1978). A fost distins cu Premiul Fîerder (1967). Redactor-şef al „Revistei de folclor" (din 1956) şi al „Revistei de etnografie şi folclor" (1964-1975), membru în consiliile de redacţie ale publicaţiilor „Studii şi cercetări de istoria artei", „Revista de studii sud-est europene", „Limbă şi literatură" ş.a., colaborează la „Analele Universităţii Bucureşti", „Romanoslavica", „Secolul 20", „Folclor literar" (Timişoara), „Revue roumaine de linguistique", „Memoriile Comisiei de Folclor", „Journal of the International Folk Music Council", „Fabula", „Schweiz-Archiv fiir Volkskunde" (Basel), „Acta Ethnographica Academiae Scientiarum Hungaricae", „Uomo & cultura" (Palermo) ş.a. Publică studii în volumele colective Istoria literaturii române (1,1964), Studii eminesciene (1965), Studii de poetică şi stilistică (1966), Folclor din Ţara Loviştei (1970), Educaţie şi limbaj (1972) ş.a.
P. îmbină activitatea didactică cu cea de cercetare şi contribuie la formarea nucleului de specialişti de la Institutul de Etnografie şi Folclor. Adept al direcţiilor novatoare, este unul dintre promotorii structuralismului şi ai semioticii în folcloristică. A sprijinit cooperarea cu marile şcoli folcloristice europene şi americane şi a colaborat cu personalităţi marcante şi cu instituţii de prestigiu ale domeniului. Apreciind lucid momentul în care se aflau disciplina folcloristică în România şi domeniile înrudite, iniţiază un program de cercetare academică multidisciplinară (Corpusul folclorului românesc, „Revista de etnografie şi folclor", 1969). Spirit generos, deschis inovaţiilor şi orientărilor moderne, oferă specialiştilor şi celor pe care îi îndrumă idei, direcţii de studiu, material documentar, sugestii pentru viitoare cercetări de interes etnologic. Datorită unei bogate informaţii în domeniul etnologic şi al cunoaşterii, în egală măsură, al fenomenului folcloric românesc şi al celui european, studiile şi articolele sale conţin observaţii şi aprecieri cu adevărat inedite, care oferă posibilităţi pentru o dezvoltare ulterioară. A elaborat şi un îndreptar pentru culegerea folclorului (1967), destinat amatorilor, dar util şi specialiştilor. A făcut cercetări sistematice de folclor în zonele Câmpulung Moldovenesc, Maramureş, Făgăraş, Gorj, Vrancea, Dâmbovnic-Argeş, Roman, Poiana Mare-Băileşti, Calafat-Se-garcea, Podgoria Aradului, zona petrolieră a Olteniei, Valea Motrului, Vâlcea. în colaborare cu Pavel Ruxăndoiu, a semnat lucrarea Folclor literar românesc (1976), text de bază al cursurilor universitare. Acesta oferă o perspectivă completă asupra conceptelor privitoare la folclorul literar şi la sistemul genurilor folclorice româneşti. Problematica folclorului contemporan, raporturile dintre tradiţie şi inovaţie, metodologia
309 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
cercetării sunt tot atâtea teme dezvoltate în studii precum La struttura della ballata rumena „Mioriţa" („Uomo & cultura", 1970), Un Theme akritique dans la poesie epicjue roumaine („ Actes du Premier Congres International des Etudes Balkaniques et Sud-Est Europeennes", 1971). P. acordă un mare interes cântecului epic, despre care ţine un curs special. Publică un grupaj referitor la caracterul istoric al epicii populare, raporturile dintre universal şi naţional şi legăturile dintre motivele dezvoltate în baladele româneşti şi în cele balcanice. Proza populară epică reprezintă un alt capitol important al preocupărilor sale, care se materializează într-un curs despre structura basmului, ca şi în mai multe lucrări privind caracterul naţional şi istoric, stratificarea în stilul povestitorilor populari, aspecte actuale ale cercetării structurale a basmului, perfor-marea şi receptarea povestirilor, legendele. A scris, de asemenea, despre caracterul formalizat al culturii orale, rolul educaţional al limbajului culturii populare, despre probleme generale ale etnologiei europene. Textul poetic care însoţeşte ritualul îi oferă posibilitatea elaborării unor studii remarcabile; observând structurile şi semnificaţiile obiceiurilor, el subliniază felul în care se constituie în seturi de sisteme (L'lncantation-narration, mythe, rite, Mitul marii treceri). Interesul pentru descifrarea acestor sisteme se concretizează în volumul Obiceiuri tradiţionale româneşti, publicat în 1976. Autorul acordă mai multă atenţie tradiţiilor din ciclul calendaristic: colindatul, căluşul, Anul Nou, privit ca un „discurs ceremonial", iar din ciclul celor de familie se opreşte la „mitul marii treceri". Pentru cercetarea obiceiurilor a folosit şi pelicula cinematografică, filmul despre căluşul din Bârca fiind unul dintre cele mai complete. Abia spre sfârşitul vieţii P. îşi adună, în Folclor românesc (I-II, 1998), principalele studii.
SCRIERI: Dâmbovnicul, o plasă din judeţul Argeş (în colaborare), Bucureşti, 1942; îndreptar pentru culegerea folclorului, Bucureşti, 1967; Folclor literar românesc (în colaborare cu Pavel Ruxăndoiu), Bucureşti, 1976; Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976; Folclor românesc, I-II, îngr. Nicolae Constantinescu şi Alexandru Dobre, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Vrabie, Folcloristica, 395,396,409,420,421; Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973,49,394,395,398,406, 426) Biberi, Lumea, 154-161) Nicolae Constantinescu, Claritate, noutate, profunzime sau Despre tinereţea fără bătrâneţe a profesorului, REF, 1987,3; Şcoala Mihai Pop, îngr. Gheorghe Deaconu şi loan St. Lazăr, Râmnicu Vâlcea, 1997; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 161-163.	S.ls.
POP, Nicolae (l.XII 1928, Mirşid, j. Sălaj), publicist. Este fiul Anei (n. Moş) şi al lui Vasile Pop. Face liceul la Braşov (1942-1945), Zalău, Satu Mare şi Bucureşti. între 1950 şi 1951 urmează cursul unor şcoli militare din Ineu şi Beiuş. Devine student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, cursuri fără frecvenţă, abia în anii 70. Lucrează ca redactor la o serie de publicaţii militare: „Imagini militare" (1952-1954), „Viaţa militară" (1954-1958,1960-1970), „înainte" (1971-1980), „Revista gărzilor patriotice" (1980-1984) şi ca secretar de redacţie la Editura Militară (1958-1960).
P. face parte dintre cei câţiva (Aurel Baranga, N. Ţaţomir, Nina Cassian, Marcel Breslaşu, Stelian Filip) care au scris fabule în ultima jumătate de secol XX. în volumul Ventuze
(1977)	figuraţia alegorică nu mai este animalieră, ci sunt puse să dialogheze baionete, raniţe, gloanţe, cătări, flinte, pistoale, centuri, lopeţi, tunuri. Ca şi în culegerea Fabule (1982), textele se adresează cu precădere tinerilor şi mizează pe o morală care face apel la proverbe. Interesul cărţii de interviuri Perimetru sentimental. Dialoguri cu scriitori olteni (1980), unde se urmăreşte cum se reflectă în opera interlocutorilor atitudinea faţă de ţinutul natal, stă mai cu seamă în originalitatea unor răspunsuri care pun sub semnul îndoielii „tema" convorbirilor. Contrariantă este, de pildă, replica lui I. D. Sârbu: „Determinările regionale le consider bune în anecdote şi în folclor." De altfel, cele cincizeci şi cinci de dialoguri sunt inegale ca importanţă, fie ea numai documentară, deoarece, cum spune Cornel Ungureanu, „prea mulţi sunt autori de mâna a doua, veleitari care dau sfaturi şi fac plângeri".
SCRIERI: Ventuze, Bucureşti, 1977; Perimetru sentimental. Dialoguri cu scriitori olteni, Craiova, 1980; Fabule, Bucureşti, 1982; Cartea cu fabule, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Grigore Beuran, O culegere de fabule: „ Ventuze", TR, 1977,26; Laurenţiu Ulici, Rime şi ritmuri, RL, 1977,29; Ştefan Luca, „Ventuze", F, 1979, 9; Şerban Cioculescu, Oltenia literară, R, 1981,1; Cornel Ungureanu, „Perimetru sentimental", O, 1981, 7; Aurel D. Câmpeanu, „Fabule", ST, 1983,10; George Zarafu, Fabulele lui Nicolae Pop, ARG, 1984,2.	I.D.
POP, Sânziana (24.VI.1939, Cluj) publicistă şi prozatoare. Este fiica Alexandrei Pop (n. Lupan), profesoară, şi a medicului şi ziaristului Ga vrii Pop, director al revistei „Tribuna" din Braşov. învaţă la Liceul German din Braşov (1950-1953), apoi la Liceul nr. 3 din acelaşi oraş (1953-1956) şi va absolvi, în 1960, cursurile Facultăţii de Filologie la Universitatea din Bucureşti. După o perioadă de colaborări la „Gazeta literară", „Scânteia tineretului" şi „Luceafărul", se angajează redactor la „Luceafărul", unde în 1964 devine şef de secţie. Debutează editorial cu volumul Nu te lăsa niciodată, apărut în 1966 şi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. în 1990 înfiinţează revista „Formula AS", care devine repede un fenomen de succes, comercial, dar şi sociocultural, atingând un tiraj puţin obişnuit.
P. este unul dintre cei mai înzestraţi reporteri literari ai perioadei 1970-1980, formându-se la şcoala (şi în fascinaţia) lui F. Brunea-Fox şi Geo Bogza. Cea mai mare parte a scrisului i-a rămas în paginile revistelor. Reportajele din coloanele „Luceafărului" anilor '70 (multe semnate în colaborare cu Gabriela Melinescu) erau adevărate sărbători sociostilistice, descoperind feţele sensibile ale realităţii, universul poetic inocent al copiilor handicapaţi, lumea pescarilor din Deltă (fiinţe fabuloase, din specia personajelor lui Panait Istrati şi Ştefan Bănulescu), a oamenilor de la munte (îndeosebi din regiunile Braşovului, Făgăraşului, din defileul Rucăr-Bran). Deşi uneori corodată de exigenţele propagandistice ale ceauşismului, formula reportajului scris de P. rezistă cu succes
Pop
la proba timpului, în special graţie substanţei sufleteşti a autoarei: romantică, frumoasă, pe cât de suavă, pe atât de energică, ziarista adoră drumeţiile, peisajul viforos şi amalgamat, ştie să extragă ce e de preţ în peisajul uman, stilul este cald, alert, proaspăt şi franc, nerefuzându-şi patetismul de calitate. O parte din această frenetică activitate va fi selectată în volumele Viaţa cere viaţă (1974, în colaborare cu Gabriela Melinescu), Propuneri pentru paradis (1975) şi Scrisori din linia întâi (1984), iar rezonanţele ei se vor simţi din plin în paginile revistei „Formula AS". Ca prozator, P. se remarcă, în naraţiunile din Nu te lăsa niciodată mai întâi, prin percepţia vitalist-panteistă şi senzualismul adolescentin, afine cu cele întâlnite în proza din aceşti ani scrisă de Gabriela Melinescu. Cele două autoare au în comun frenezia trăirii, un aer băieţesc, dezinvolt, naturaleţea stilului. P. accentuează latura noncon-formistă a feminităţii încă „neîncepute" şi totuşi provocatoare (Vară). Personajul-narator oscilează între copilărie şi adolescenţă, dar erosul stă în centrul universului său: de la erosul încă nedefinit - în deambulări nesfârşite, soarele, iarba, dealul exercită o atracţie misterioasă - la autooglindire sau dorinţă orientată către un partener real. Sunt consemnate mici
Dicţionarul general al literaturii române 310
întâmplări din viaţa unei fete de vârstă incertă (între zece şi cincisprezece ani), circumscrise sferei familiale sau burgului, un Braşov încă dominat de modelul lumii rurale, cultul libertăţii, al lui „fais ce que tu voudras" fiindu-i întru totul caracteristic. Autoarea preia limbajul şi perspectiva personajului, ceea ce îl va face pe Ov. S. Crohmălniceanu să trimită la Din veghe în lanul de secară de J.D. Salinger. Naraţiunea nu este totuşi simplistă, în parte şi datorită construcţiei de tip puzzle: realitate cotidiană, reverie, miraculos. Trecerile sunt alunecări bruşte dintr-o lume în alta, din real în poezie ori într-un tărâm al absurdului, cu pasaje onirice de un fior poetic intens. Ritmul alert al epicului, stilistica netrucată, concreteţea şi vibraţia descripţiei sunt atuuri prezente şi în romanul Serenadă la trompetă (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), apariţie de succes în epocă, echivalând farmecul unui Alain-Fournier autohton. Proză tipică a tinereţii explozive, Serenadă... captează trăirile juvenile din Şcheii Braşovului, cu iubiri adolescentine în descendenţa „Heidelbergului de altădată", cu tristeţi ploioase şi o sportivitate incandescentă, amestec de senzualism ameţitor, lirism nobil, de freamăt introspectiv şi frondă înduioşătoare. Cum s-a remarcat, autoarea nu are suflu epic, talentul ei se desfăşoară pe spaţii reduse, cu o spontaneitate şi o „graţie lirică" specială, care defineşte o generaţie de tineri scriitori de la mijlocul anilor '60. Romanul se va întâlni, în anii '80, cu îngereasa cu pălărie verde, cartea Adinei Kenereş, iar în anii '90 cu Braşovul Simonei Popescu, în linia unei feminităţi insurgent-evocative.
SCRIERI: Nu te lăsa niciodată, pref. Gh. Achiţei, Bucureşti, 1966; Serenadă la trompetă, Bucureşti, 1969; Viaţa cere viaţă (în colaborare cu Gabriela Melinescu), Bucureşti, 1974; Propuneri pentru paradis, Bucureşti, 1975; Scrisori din linia întâi, Bucureşti, 1984. Traduceri: Walter Matthias Diggelmann, Puţin înaintea sfârşitului, Bucureşti, 1969, Isidor Ruge a fost achitat, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Rodica Demian).
Repere bibliografice: Gheorghe Grigurcu, „Nu te lăsa niciodată", F, 1966,9; Viola Vancea, Proza feminină, RL, 1969,26; Cristea, Interpretări,
171-173; Damian, Intrarea, 135-138; Negoiţescu, Lampa, 225-257; Stănescu, Cronici, 176-184; Iorgulescu, Rondul, 171-174; Ungheanu, Arhipelag, 117-123, 188-191; Ungureanu, Proză, 248L250; Iorgulescu, Scriitori, 234-236; Negoiţescu, Alte însemnări, 196-198; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 268-274; Cosma, Romanul, I, 260-261; Stănescu, Jurnal, III, 115-118; Cornel Ungureanu, Sânziana Pop -confesiunea frenetică, TR, 1991,5; Dicţ. scriit. rom., III, 787-790; Popa, Ist. lit., II, 891-892; Dicţ. analitic, IV, 126-127.	T.R.,	R.D.
POP, Simion (25.IX.1930, Vărai, j. Maramureş), publicist şi prozator. Este fiul Rozaliei (n. Ciocean) şi al lui Teodor Pop, ţărani. învaţă la Satu Mare, terminând liceul în 1949. Va absolvi la Bucureşti Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1952) şi Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu", secţia ziaristică (1968). Lucrează ca gazetar la săptămânale din Satu Mare şi din Baia Mare (1949-1951) şi ca reporter la Radiodifuziunea Română (1952-1958). Deţine funcţiile de secretar şi apoi de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor (1958-1968). Este redactor-şef al revistelor de turism „România
311 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
pitorească" şi „Vacances en Roumaine" (1972-1989). Debutează la „Almanahul literar" din Cluj în 1949, iar prima carte, culegerea de povestiri Călătorie cu bucluc, îi apare în 1955.
în volumele de reportaje ale lui P. - Lauda tinereţii. Cronică de reporter de pe şantierul Salva -Vişeu (1956), Paralela 45 (1,1958; Premiul Academiei RSR, II—III, 1970-1981), Anul 15 (1959) sau Ore calde (1962) -, cu stilul festivist şi neobosit entuziast al speciei în epoca socialistă, se înfăţişează realitatea din perspectiva propagandei oficiale. Paginile dovedesc totuşi verva publicistului atent la cotidian, ca şi acuitatea prozatorului capabil să reconstituie dimensiunea morală sau simbolică a evenimentelor şi să schiţeze profiluri pregnante. între jurnalistică şi literatură se situează notele de călătorie din Pieton în Cuba (1963), Orga de bambus (1966; Premiul Uniunii Scriitorilor), Jurnal hellenic (1974), Cartea Chinei (1977) sau din Oraşe infidele (I-II, 1985-1986), unde autorul se interesează mai degrabă de diversitatea tipurilor umane şi de varietatea manifestărilor spiritului decât de pitorescul unor peisaje insolite. Povestirile şi nuvelele din Călătorie cu bucluc, ca şi cele din Pământul spânzuratului (1957), Afişe de bal (1960), Faetonul (1970) sau din Ploaia bleu (1970) valorifică înzestrarea epică a lui
P. în construirea unor scene pline de vivacitate, cât şi predilecţia pentru studiile de caracter. Dacă publicistica lui are tentă literară prin interesul pentru psihologic sau simbolic, romanele Triunghiul (1964), Criza de timp (1969), Marşul alb (1974), Luptătorul fericit şi iubirea lui pătimaşă (1979), Bestiariu (1981), Student la istorie (1985) sau Excelenţa Sa (1997), uneori deficitare sub raportul investigaţiei analitice, dar mereu atente la social şi actualitate, cu o frază concisă şi rapidă, par marcate uneori în exces de experienţa jurnalistică. Fie că trece în revistă prin prisma unui triunghi erotic, dar după schema realismului socialist, mutaţiile de conştiinţă pricinuite de transformările de după al doilea război mondial într-un mediu mineresc (Triunghiul) sau urmăreşte cursa împotriva morţii a unui om accidentat, care îşi rememorează viaţa într-o confesiune aflată la limita halucinaţiei (Criza de timp), fie că celebrează patetic sau solemn eroismul voluntarilor pe frontul antihitlerist (Marşul alb, Luptătorul fericit şi iubirea lui pătimaşă) sau cercetează datinile şi istoria Maramureşului în încercarea de a descifra adevăruri uitate (Student la istorie), autorul este egal cu sine însuşi, în pofida încercărilor de înnoire a formulelor epice. El experimentează modalităţi diferite, de la notaţia lirică la cea alegorică, de la tuşa fantastică la observaţia directă de reporter, recurge la expresia frustă, condensată şi dinamică a ziaristului, dar şi la mijloace ale prozatorului modern, cum ar fi fracturarea fluxului temporal, întretăierea planurilor narative, sondarea inconştientului şi exploatarea valenţelor simbolice ale situaţiilor şi gesturilor. Eseuri, poezii sau poveşti pentru copii completează opera unui scriitor prolific, nu întotdeauna şi semnificativ.
SCRIERI: Călătorie cu bucluc, Bucureşti, 1955; Lauda tinereţii. Cronică de reporter de pe şantierul Salva-Vişeu, Bucureşti, 1956; Pământul spânzuratului, Bucureşti, 1957; Paralela 45,1—III, Bucureşti, 1958-1981; Anul 15, Bucureşti, 1959; Afişe de bal, Bucureşti, 1960; Ore calde, Bucureşti, 1962; Oameni ai zilelor noastre, Bucureşti, 1963; Pieton în Cuba, Bucureşti, 1963; Triunghiul, Bucureşti, 1964; Orga de bambus, Bucureşti, 1966; Criza de timp, Bucureşti, 1969; Amfora sabină, Bucureşti, 1970; Faetonul, Bucureşti, 1970; Ploaia bleu, Bucureşti, 1970; Cimitirul vesel. Monografie sentimentală despre Săpânţa (în colaborare cu I. Miclea Mihale), Bucureşti, 1972; Nord, Bucureşti, 1972; Sunt fiul lui Nan. Păţanii cu cai, paraşute şi un avion, Bucureşti, 1972; Civica, Bucureşti, 1973; Marşul alb, Bucureşti, 1974; Jurnal hellenic, Bucureşti, 1974; Amphitrion, Bucureşti, 1976; Cartea Chinei, Bucureşti, 1977; Destine muncitoreşti, Bucureşti, 1979; Luptătorul fericit şi iubirea lui pătimaşă, Bucureşti, 1979; Fotograful de îngeri, Bucureşti, 1980; Bestiariu, Cluj-Napoca, 1981; Student la istorie, Bucureşti, 1985; Oraşe infidele, I-II, Bucureşti, 1985-1986; Călare pe lup, Bucureşti, 1990; Debarcând în amurg, Cluj-Napoca, 1990; Ultimul Unicom. Dialogurile Unicornului cu Vulcana (în colaborare cu Judit Nâdor), Bucureşti, 1995; Excelenţa Sa, Bucureşti, 1997; Nomad în Mesoamerica, Bucureşti, 2001. Traduceri: Horacio Quiroga, Anaconda, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Paul Teodorescu); Franz Kafka, America, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Erika Voiculescu).
Repere bibliografice: Ion Vitner, Prozatori contemporani, II, Bucureşti, 1962, 252-267; Ardeleanu, însemnări, 231-236; Dimisianu, Schiţe, 61-64; Matei Călinescu, „Orga de bambus", VR, 1967,2; Regman, Cărţi, 186-192; Adrian Marino, „Orga de bambus", CRC, 1967,14; Marian
Pop
Dicţionarul general al literaturii române 312
Popa, „Triunghiul", LCF, 1967,52; Bălan, Condiţia, 133-137; Sorianu, Glose, 121-125; Gabriel Dimisianu, „Criza de timp", FLC, 1969, 49; Constantin Cubleşan, „Paralela 45", TR, 1970, 31; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971, 356-363; Martin, Pro Patria, 173-175; Stănescu, Jurnal, 1,291-295; Popescu, Cărţi, 148-150; Sultana Craia, „Bestiariu", LCF, 1982,16; Costin Tuchilă, Actualitate şi insolit, RL, 1985,50; Cosma, Romanul, l, 217-218; Miko Ervin, întâlnire cu anul 2000, Cluj-Napoca, 1989,139-143; Dicţ. scriit rom., III, 790-791. A.C.
POP, Vasile (14.VI.1875, Domneşti, j. Vrancea - 6.III.1931, Bucureşti), publicist şi prozator. Este fiul Ecaterinei (n. Rareş) şi al lui Ion Pop, ţărani. înainte de a absolvi şcoala primară, intră ucenic la un dentist, apoi la un armurier, după care lucrează câţiva ani într-o fabrică din Bucureşti, specializându-se ca lucrător mecanic. Animat de idei socialiste, debutează cu un articol în ziarul „Munca" al lui C. Miile (1893), apoi continuă intens cu proză şi versuri umoristice în „Adevărul", „Vieaţa", „Povestea vorbei", „Lumina" (Ploieşti), unde semna rubricile „Ghionturi versificate" şi „Glume", „Sămănătorul", „Evenimentul" (Iaşi), unde a fost şi redactor în 1904-1905, „Viaţa" (1906), „Viaţa literară şi artistică", „Dimineaţa", „Minerva", în care îi apar şi trei romane poliţiste în foileton semnate Const. Fulger, „Minerva literară ilustrată", „Seara" şi sporadic în multe altele. în 1897 i se editează primul opuscul, Fleacuri. Se pare că, la un moment dat, avea o anumită situaţie socială şi financiară, pentru că în 1914 era director şi proprietar al periodicului „Trăiască Franţa!", apoi „redacteur en chef" la revista „Les Annales roumaines", care milita cu înflăcărare pentru intrarea României în război. în timpul primului război mondial primeşte o misiune, pentru a cărei îndeplinire face o mare călătorie, ajungând în Statele Unite ale Americii pe calea , cea mai lungă - Vladivostok - Japonia - şi trăind o experienţă deosebită, relatată în volumul înconjurul lumii fără voie (1927) şi prelucrată literar într-o trilogie romanescă. Revenit în ţară, publică proză în „Renaşterea română" (Sibiu), „Izbânda" şi scoate altă serie de volume, iar în 1926-1927 este director la „Gazeta Prahovei" (Ploieşti), pe care o scrie aproape singur, semnând diverse rubrici - „Vorbe de clacă", „Licăriri", „Lucruri simple" - şi cu iniţiale sau cu pseudonime (Aladin, Gh. Bradul, Gh. Scytul, ultimul folosit mult şi în „Lumina"). Concomitent, era şi prim-redactor al ziarului „Săgeata", încercările de a aborda şi alte genuri s-au soldat cu eşecuri: volumul Versuri (1900) i-a fost desfiinţat de critică, iar „drama" Surpriza, inclusă în 1903 în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti, va intra în atenţia Comitetului de lectură abia în 1930. Devenit un moralist serios şi oficial, în 1921 ţinea la Ploieşti „conferinţe populare", publicate în broşuri: Dragoste de dinastie, Stăruinţa ordonată, Respectul de religie. Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, a avut unele atribuţii în structura administrativă a acesteia. Viaţa sa zbuciumată cunoaşte apogeul nefericirii în 1931, când P. orbeşte.
Proza umoristică publicată la început este şi singura parte relativ reuşită a scrisului lui P. Culegerile Fleacuri, Râs şi plâns
(1906), Poveşti hazlii (1908) aduceau un gen deosebit de umor, naratorul, mai totdeauna şi personaj principal, adoptând o
atitudine de autopersiflare, de victimă naturală, care priveşte ca normale toate neplăcerile ce se ţin lanţ - bătăi, izgoniri brutale, eşecuri dure, arestări. Din această răsturnare a perspectivei, la care se adaugă şi hazul stârnit de cel care râde de sine, rezultă un tip de umor oarecum inedit. Lăsându-şi fantezia să spargă contururile fireşti ale realului, exagerând până la absurd sau grotesc desfăşurarea întâmplărilor, autorul pune în faţa oamenilor o oglindă deformatoare, realizând şarje funambuleşti, prin care critică exasperat diferite tare sociale, dar şi defecţiuni ale relaţiilor între indivizi, generate de numeroasele păcate omeneşti. Câteva volume de mai târziu -Ce păţeşte omul bun (1922), Amice, eşti un prost! (1923), Din viaţa speluncelor (1923) - continuă în acelaşi gen, cu ceva mai multă precizie stilistică şi mai puţină exagerare în relatarea faptelor. Amorul, sub formele lui jucăuşe, dramatice sau tragice, este altă temă a prozei sale. în special culegerile Cum iubeşte o fată
(1907), Cum să iubim?!... (1908), Fericirea se cucereşte (1909), Iubirea e biruitoare (1911), O dragoste din ochi (1915), Ah, cât eşti de frumoasă! (1915) conţin numeroase scene unde P. intenţionează să releve forţa iubirii de a determina destinele omeneşti. Ideea sa despre literatură nu trece însă de melodrama ieftină, confecţionată după reţete deja desuete, pentru cititori puţin pretenţioşi. El simplifică lucrurile, alunecă involuntar în parodie, astfel încât scenele stereotipe (toţi tremură, se îngălbenesc, sunt inundaţi de sudoare sau leşină), desele împuşcături care rezolvă situaţiile devin clişee ridicole. De altfel, nu epica îl preocupă pe autor, ci dialogurile, care vor să dezbată anumite idei. Principala teză, promovată şi argumentată cu ardoare de multe personaje, este necesitatea emancipării femeilor, dreptul lor de a-şi alege partenerii, libertatea de a acţiona ca şi bărbaţii în relaţiile amoroase. Personajele feminine vor să fie îmbinări de gingăşie şi forţă de caracter, fiinţe voluntare, neinhibate de prejudecăţi, care, între altele, agresează delicateţea unui critic precum G. Ibrăileanu. Cu o vână de răzvrătit, P. pune în discuţie stări şi practici cărora încearcă să le demonstreze injusteţea sau chiar nocivitatea. Mai pregnante sunt astfel de problematizări în volumul Din ocna vieţei (1902), care poate fi luat şi ca titlu generic pentru o lungă serie de alte proze strânse în culegeri sau rămase în periodice. Constatarea unui ocnaş că „viaţa e o glumă proastă" ar putea fi luată drept moto al scrisului acestui prozator, de unde şi atitudinea lui hâtră, nonşalantă chiar şi atunci când relatează întâmplări dureroase, triste, revoltătoare. Axate exclusiv pe spectacular şi senzaţional, romanele simt abordabile numai din punct de vedere tematic. în Domniţa VioMca (1905), protagonista, tânăra soţie a unui boier lipsit de scrupule şi nemilos, îşi asumă responsabilităţile de diriguitoare a moşiei şi satului, purtându-se omeneşte cu toţi. E divinizată de ţărani (aceştia, priviţi foarte superficial de autor, apar ca primitivi, puerili, naivi şi uşor de manipulat), care, încercând să nu o supere cu nimic, devin mai buni, mai solidari, mai productivi. Dorind să fructifice impresiile călătoriei în Japonia şi SUA, P. le dă o formă romanescă. Americana îndrăgostită (1920) e o poveste oarecum insolită, făcând loc mai ales ideilor şi atitudinilor feministe. Celelalte două volume ale ciclului - Cuceritorul de
313 Dicţionarul general al literaturii române
Pop
inimi (1921), Vândută depropria-i mamă (1922) - sunt însăilări de peripeţii ale unor personaje care de care mai ieşite din comun, autorul abandonând orice intenţie documentară şi păstrând din specificul mediilor şi moravurilor americane doar imaginea unui teribilism infantil. „Romanul popular" Cuza-Vodă (1912, semnat C. Fulger) ori, mai târziu, Eroii lui Mihai Viteazul (1932) constituie perigeul involuţiei literare a autorului. într-un surogat de literatură el abuzează, din necesităţi comerciale, de elementul senzaţional ieftin. Apreciind, iniţial, calitatea, noutatea umorului, verva şi uşurinţa de a povesti şi imagina, folosirea cu oarecare succes a „logicii absurdului", înţelegerea şi duioşia cu care P. se apropie de cei umili şi nefericiţi, capacitatea de a pătrunde şi reconstitui psihologia copiilor sau dramatismul conflictelor pasionale, unii comentatori au recunoscut că ar avea „ceva de spus". Mult mai numeroase şi mai persistente au fost criticile care i s-au adus, a căror vehemenţă mergea până la „excluderea" sa din literatură. Dincolo de orice interpretare, în favoarea prozatorului există un argument de sociologie literară: a fost unul dintre cei mai prizaţi autori români ai epocii, cu un puţin obişnuit succes de librărie.
SCRIERI: Fleacuri, Bucureşti, 1897; Versuri, Ploieşti, 1900; Din ocna vieţei, Bucureşti, 1902; ed. 2 (Ocna vieţei), 1907; De dragul celor mici, Bucureşti, 1904; Domniţa Viorica, Bucureşti, 1905; Râs şi plâns, Bucureşti, 1906; Cum iubeşte o fată, Bucureşti, 1907; Prin vraja dragostei, Bucureşti, 1907; Poveşti hazlii, Bucureşti, 1908; Cum să iubim?!..., Bucureşti, 1908; Mai tare ca iubirea, Bucureşti, 1909; Fericirea se cucereşte, Bucureşti, 1909; Iubirea e biruitoare, Bucureşti, 1911; Cuza-Vodă, Bucureşti, [1912]; Ah, cât eşti de frumoasă!, Bucureşti, 1915; O dragoste din ochi, Bucureşti, 1915; Regina noastră Maria, Bucureşti, 1919; Americana îndrăgostită, Bucureşti, 1920; Cuceritorul de inimi, Bucureşti, 1921; Vândută de propria-i mamă, Bucureşti, 1922; Ce păţeşte omul bun, Bucureşti, 1922; Sărutul de binefacere, Bucureşti, [1922]; Ruga unei mame, Bucureşti, 1923; Amice, eşti un prost!, Bucureşti, 1923; Din viaţa speluncelor, Bucureşti, 1923; înconjurul lumii fără voie, Ploieşti, 1927; Eroii lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1932.
Repere bibliografice: V.A. Urechia, „Versuri", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIII, 1900-1901; B. Brănişteanu, „Din ocna vieţei", ADV, 1902,4663; Ilarie Chendi, „Din ocna vieţei", CL, 1902, 11; Iorga, O luptă, l, 64-65,99-101,279-280; At. M. Marienescu, „Ocna vieţei", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXVI, 1903-1904; Lovinescu, Critice, I, 75-83; Otto Wilder, „Domniţa Viorica", VAN, 1906,1; Ibrăileanu, Opere, IV, 23-24,195-197; Mihai Pastia, „Domniţa Viorica", „Curentul nou", 1906,3; At. M. Marienescu, „Domniţa Viorica", AAR., partea administrativă şi dezbaterile, t. XXVIII, 1905-1906; V.V. Haneş, „Revolverul" şi nestâmpărul unui nuvelist, VAN, 1908,13; G.G. Ionescu, Vasile Pop, R, 1908, 5; Mihail Negru, „Cum să iubim", „Românul din Ardeal", 1908,1; Mihail Dragomirescu, „Poveşti hazlii", CVC, 1909,25; Ilarie Chendi, „Iubirea e biruitoare", LU, 1911,10; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], „O dragoste din ochi", RP, 1915, 89; I. Vinea, „Americana îndrăgostită", ADV, 1920, 11089; Const. Şăineanu, „înconjurul lumii fără voie", ADV, 1928,13 548; [Drama şi moartea lui Vasile Pop], DMN, 1931, 8 667-8 672, 8684,8 693-8 695; B. [B. Brănişteanu], Moartea lui Vasile Pop, ADV, 1931, 14 475; Eugen Jebeleanu, Alexandru Sahia, Vasile Pop, RP, 1931, 3 939; Arghezi, Scrieri, XXVI, 187-192; Ion Breazu, Vasile Pop, DR, 1931-1933; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 113-114; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 232; Călinescu, Ist. lit. (1941), 565, Ist. lit. (1982), 637; Dicţ. scriit. rom., III, 791-792. C. T.
POP, Vasile Gr. (13.X.1850, Crasna-Storojineţ - 21.VI.1909, Bucureşti), istoric literar, autor de versuri şi proză. Se numea Vasile Gherman Pop şi se trăgea dintr-o familie de ţărani bucovineni. Urmează gimnaziul la Suceava, ajutat de cavalerul Eugeniu de Stârcea. Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1872), P. a fost, în capitală, profesor şi funcţionar în Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor. începe să publice în „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina" (1865) balade (după model popular) şi poezii patriotice, trimite versuri la „Steluţa" din Botoşani, iar la „Traian" (1869) dă o colecţie de doine din Bucovina. Colaborează şi la „Noul curier român", „Reforma". Ca secretar al cercului literar Orientul, fusese desemnat să culeagă folclor bucovinean, aici, ca şi la Societatea Românismul fiind înscris cu numele Vasile Gramen (anagramă care, prescurtată ulterior, va fi utilizată şi ca semnătură).
Discursivele meditaţii morale şi lirica cetăţenească aparţinând lui P. intră în broşura Aurora Bucovinei (1872). Versurile sunt însoţite de o „privire fugitivă asupra literaturei române în genere, iar în special asupra mişcărei literare din acea provincie a Daciei". în 1875-1876 îi apare, în două volume, Conspect asupra literaturei române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, una din primele încercări de istorie literară la noi. Cu destinaţie didactică, cartea îşi propune să cuprindă literatura, teatrul, periodicele, societăţile literare şi publiciştii din toate provinciile româneşti. Dacă tratează obârşiile - perioada colonizării romane în Dacia - în chip fantezist, lucrarea are, în schimb, meritul de a fi subliniat însemnătatea literaturii populare ca tezaur al specificului naţional. Din cultura veche P. menţionează pe Neagoe Basarab, „erudit al epocii sale", pe Coresi şi Varlaam, cronicarii şi cărturarii Şcolii Ardelene, iar între primii noştri poeţi, pe Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Anton Pann. Partea a doua subliniază însemnătatea „direcţiei noi" şi a personalităţii lui Titu Maiorescu, aproape toţi junimiştii fiind incluşi în lucrare. Mihai Eminescu este văzut prin prisma portretului pe care Maiorescu i-1 consacrase. Aprecierile simt de multe ori simplificatoare, iar accentul cade pe acţiunea culturală, însă pentru secolul al
XlX-lea Conspectul... oferă cele mai multe informaţii asupra unor publicişti şi scriitori puţin cunoscuţi. Surse i-au fost bibliografia lui Dimitrie Iarcu şi Lepturariu rumânesc... al lui Aron Pumnul. P. a mai publicat versuri în Suveniri (1874), nuvelele Eufrosina sau Virtutea unei femei (1875), Rezultatul inspiraţiunei unei mame (1891), o traducere după George Bom, Catarina Comaro, ş.a.
SCRIERI: Aurora Bucovinei. Poezii. Cu o privire fugitivă asupra literaturei române în genere, iar în special asupra mişcărei literare din acea provincie a Daciei, Bucureşti, 1872; Suveniri, Bucureşti, 1874; Eufrosina sau Virtutea unei femei, Bucureşti, 1875; Conspect asupra literaturei române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, I-II, Bucureşti, 1875-1876; ed. îngr. şi introd. Paul Lăzărescu, Bucureşti, 1982; Rezultatul inspiraţiunei unei mame, Bucureşti, 1891. Traduceri: George Bom, Catarina Comaro, Bucureşti, 1879; H. Sternberg, Milena cea frumoasă, I—III, Bucureşti, 1881-1882.
Repere bibliografice: Bucur, Istoriografia, 28-30; Dicţ. lit. 1900, 691; Kalustian, Simple note, 1,184-190; Popa, Tectonica, 239-243; Dicţ. scriit. rom.,111,793.	'	S.C.
Pop-Florantin
Dicţionarul general al literaturii române 314
POP-FLORANTIN, loan (8.VIII.1843, Popteleac, j. Sălaj -29.VIII.1936, Bucureşti), prozator şi estetician. Este fiul Măriei şi al lui Vasile Pop. îşi începe învăţătura în casa părintească, după care se înscrie la un gimnaziu din Cluj, terminându-1 în 1863. Student al Facultăţii de Filosofie la Viena, o va absolvi în 1867, tipărind cu acest prilej o disertaţie despre sistemul fonetic al limbii române. Vine în România şi este numit profesor de filosofie la Botoşani şi Bârlad, iar în 1870, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, se transferă, tot ca profesor, la Iaşi. In 1872-1873 l-a suplinit pe Maiorescu la Catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi. P.-F. a fost membru al societăţii Junimea din 1868, dar, impulsiv şi orgolios, cu toate că avea aceleaşi idealuri estetice, se îndepărtează de gruparea ieşeană. Preocupat de orientările mai noi ale filosofiei şi disciplinelor înrudite, a tipărit manuale de psihologie şi logică şi a popularizat metodele pedagogice ale lui Friedrich Frobel.
Activitatea de scriitor a lui P.-F. cunoaşte două perioade: cea din timpul Junimii şi cea ulterioară. Prima este şi cea mai interesantă şi originală, asigurându-i un loc distinct în istoria literaturii române. Nuvelele scrise între 1869 şi 1871 (Decebal, Pribeagul, O floare albă, Juanita, O casă neagră, Tuhutum şi Zoa-Zuirvan), caracterizate printr-o atmosferă stranie, amintesc, în ansamblu, de povestirile romanticilor germani şi anticipează nuvela Sărmanul Dionis a lui Mihai Eminescu. Imaginaţia prozatorului se dovedeşte nu numai aprinsă şi bogată, dar şi bine stăpânită. Istorie şi exotism se confundă într-o lume romantică, uneori delirantă, abundentă în ciudăţenii şi surprize. Personajele par desprinse din legendă şi basm, numele sunt sonore şi neobişnuite, izvorâte dintr-o imaginaţie onomasiologică aparte. Eroii cad adesea în transă, acţiunea desfăşurându-se astfel sub semnul ambiguităţii, accentuată şi de un onirism care precedă tehnica lui Gala Galaction. Adesea ei se comportă ca nişte posedaţi. Bunăoară, Decebal e dominat de patima luptei şi a puterii, iar drama lui se înscrie pe un fundal care, în concepţia autorului, nu e naţional, ci etic. Această tehnică apropie proza lui P.-F. de basmul popular. Pe de altă parte, stilul este un amestec de provin-cialisme greoaie şi supărătoare şi de metafore îndrăzneţe, vizând frecvent paradoxul. Fraza, adesea ritmată, e construită armonios. Volumul Cântece voiniceşti despre zile din bătrâni (1870) cuprinde balade de factură populară, iar Anecdote poporane (1893) se bazează pe şarjarea limbajului, în timp ce Romeo (1873), Horea (1885), Avram lancu, regele Carpaţilor (1891) sunt încercări de roman istoric. Se adaugă o amplă epopee, Ştefaniada (1925), şi o piesă cu subiect istoric, Avram lancu (1924). Un merit deosebit îi revine lui P.-F. în calitate de estetician. El este, la noi, autorul primului tratat de estetică tipărit (I-II, 1874-1887). în concepţia sa, această ramură a filosofiei studiază materia şi sistemul formal al artei, pentru a găsi un principiu fundamental şi general, apt să rezolve toate problemele. Pentru el plăcerea estetică se constituie într-un domeniu diferit de cel al atitudinilor practice, caracteri-zându-se prin seninătate şi independenţă, şi se produce numai atunci când sufletul se află într-o stare de „joc", adică de mişcare liberă (idee preluată din estetica germană a epocii). în
felul acesta, apar „frumosul în sine", dar şi „urâtul" atunci când jocul nu prieşte spiritului. P.-F. e astfel şi printre primii esteticieni români care defineşte noţiunea de „urât", în acelaşi timp în care ea circula intens şi în estetica europeană. Un accent deosebit cade pe aspectul senzorial al frumosului, în speranţa autorului de a afla unele legi estetice precise, el putând fi considerat, în acest sens, un precursor al lui Mihail Drago-mirescu. Cel mai important dintre principiile sale stabileşte însuşirile jocului estetic, care, pentru a provoca frumosul, trebuie să fie proporţionat, moderat şi armonic. Idealul estetic al lui P.-F. se vădeşte a fi de natură junimistă, foarte apropiat de cel al lui Titu Maiorescu.
SCRIERI: Cântece voiniceşti despre zile din bătrâni, Bârlad, 1870; Fundament de filosofie, Iaşi, 1871; Romeo, Iaşi, 1873; Estetica, I-II, Iaşi, 1874-1887; Decebal, Craiova, 1882; Tinereţea lui Ştefan cel Mare, Iaşi, 1882; Horea, Iaşi, 1885; Avram lancu, regele Carpaţilor, Iaşi, 1891; Anecdote poporane, I, Bucureşti, 1893; Reforma metoadelor în ştiinţă şi practică şi teoria consecutismului universal, Bucureşti, 1895; Frumuseţea liniară şi frumuseţea omului, Iaşi, 1896; Ortografia corectată, faţă de erorile Academiei Române, Bucureşti, 1915; Mama Tudora, Bucureşti, 1915; Maica stariţa, Bucureşti, 1920; Avram lancu, Bucureşti, 1924; Ştefaniada, Bucureşti, 1925.
Repere bibliografice: Negruzzi, Junimea, 134-136,244; Iorga, Ist. Ut. cont (1934), 1,121-122; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 373-374, Ist. Ut. (1982), 430-431; Mănucă, Scriit. jun., 175-212; Ist. filos. rom., 1,554-563; Ist. Ut., III, 58-59; Maftei, Personalităţi, III, 267-269; Dicţ. Ut. 1900, 697-698; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 170-174; Constantin Cubleşan, Romantic şi fantast, ST, 1993, 2; Dicţ. scriit. rom., III, 795-796.	DM.
POP-MĂRCANU, Vladimir (8.VIII.1922, Popeşti, j. Bihor), poet. Este fiul Floarei şi al lui Dumitru Pop, ţărani. Face şcoala elementară în comuna Marca, judeţul Sălaj, apoi o şcoală agricolă (1936-1940). Lucrează multă vreme în comerţ şi târziu va absolvi Liceul „Decebal" din Deva (1957) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1967). Din 1959 e director economic la Teatrul Dramatic din Petroşani. în 1965 este transferat la Deva în calitate de director al Centrului de Librării, funcţie pe care o va deţine până la pensionare, în 1987. Debutul editorial se produce în 1981, cu volumul de versuri pentru copii O poveste cu primăvară. Colaborează la „Cosin-zeana" şi „Cuvântul liber" (Deva), „Revista învăţământului preşcolar" (Bucureşti) ş.a.
Poezia lui P.-M. se înscrie pe linia tradiţiei româneşti a literaturii pentru copii. Sunt închinate versuri pline de căldură elementelor naturii, frumuseţilor ţării ş.a.m.d., într-o suită de tablouri în culori vii, calde, din care nu lipsesc, după canoanele genului, protagoniştii poznaşi, fie copii, fie simpatice animale, ce probează întru totul un cod moral exemplar. #
SCRIERI: O poveste cu primăvară, cu desene de Nicolae Sârbu, Timişoara, 1981; Livada, Timişoara, 1986; Cântecul biruinţei, Bucureşti, 1988; Miresmele câmpului, Sibiu, 1993; Vacanţa la bunici, Deva, 1995; Castelul de smarald, Deva, 1996; Moş Crăciun, Deva, 1996; Vine iepuraşul, Deva, 1997; Alfabetul. Să-l înveţe toate minţile isteţe, Deva, 1997; Grădina, Deva, 2000.
315 Dicţionarul general al literaturii române
Pop-Reteganul
Repere bibliografice: Radu Ciobanu, „Livada", „Drumul socialismului" (Deva), 1986, 13 decembrie; Radu Ciobanu, O vocaţie, „Drumul socialismului" (Deva), 1989,11 martie; I. Nichita, „Miresmele câmpului", „Graiul Sălajului", 1993,10 decembrie; Vladimir Pop-Măr-canu la 80 de ani. Biobibliografie, Deva, 2002.	Ct. C.
POP-RETEGANUL, Ion (10.VL1853,Reteag,j. Bistriţa-Năsăud
-	3.IV.1905, Reteag, j. Bistriţa-Năsăud), folclorist şi prozator. Părinţii, Maria (n. Săbăduş) şi Dumitru Pop, erau ţărani nevoiaşi. P.-R. începe să înveţe carte în Reteag, urmează şcoala normală din Năsăud, continuându-şi studiile la Gherla şi la Deva. Din 1873, când este numit învăţător la Orlat, lângă Sibiu, se dedică educării şi instruirii ţăranilor, considerând că emanciparea naţională se poate înfăptui numai pe calea progresului material şi cultural. Entuziast şi energic, dornic să cunoască lucruri şi oameni noi, activează ca învăţător în sate din zonele Haţeg, Făgăraş, Lugoj, Blaj şi Năsăud, preocupat în acelaşi timp de culegerea folclorului de aici. Citea, de predilecţie, studii de pedagogie, folcloristică şi etnografie. întreţinea legături cu alţi folclorişti, printre care T.T. Burada, Elena Niculiţă-Voronca, Artur Gorovei, Jan Urban Jarnlk, At. M. Marienescu, G. Cătană. La sfârşitul secolului al XlX-lea numele lui P.-R. putea fi întâlnit în mai toate publicaţiile vremii. A
condus el însuşi „Cărţile săteanului român", „Convorbiri pedagogice", „Revista ilustrată", „Foişoara", „Gazeta de duminică" şi a colaborat la „Gazeta Transilvaniei", „Telegraful român", „Familia", „Transilvania", „Amicul familiei", „Luminătoriul", „Contemporanul", „Tribuna", „Timişana", „Gazeta poporului", „Fântâna Blanduziei", „Gutinul", „Biblioteca familiei", „Noua revistă română", „Luceafărul" ş.a. Semna şi Anibal Detunătescu, Doctor Zeno, Feciorul tatii de la noi din sat, I. P. Reteganul, Someşanul, Stan Păţitul.
Pedagog cu vocaţie, P.-R. a susţinut ideea unui învăţământ cu finalitate practică, orientat spre agricultură şi pomicultură, în acest spirit, făcea educaţia şcolarilor şi sătenilor atât în şcoală, cât şi în afara ei. Concepţia pedagogică e ilustrată şi de producţiile literare, căci proza lui conţine, în subtext, îndemnuri moralizatoare. Povestirile şi nuvelele, scrise într-o limbă neaoşă, anticipând uneori temele lui Liviu Rebreanu (Susana cea nebună are unele analogii cu Ion), sunt frânturi din viaţa sătească, cu scene de atmosferă foarte veridice. Fără a fi deplin realizate artistic, ele au cunoscut o mare circulaţie. Articolele de istorie literară ale lui P.-R. popularizează viaţa şi opera unor autori care răspundeau ideilor sale despre rolul scriitorului: I. Barac, D. Ţichindeal, Andrei Mureşanu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu ş.a. Sporadic, a publicat şi traduceri, alegând mai cu seamă povestiri cu semnificaţii etice. Ca folclorist, are în vedere diversele perspective din care poate fi studiată creaţia populară: estetică, psihologică, socială, lingvistică etc. El a fost un adept al ideii circulaţiei şi a contaminării unor motive folclorice în aria universală. Cu o informaţie temeinică şi cu o bogată activitate de culegător, a formulat şi principii cu privire la metoda de adunare şi publicare a folclorului: Programa pentru adunarea materialului literaturii poporale şi Despre modul de a aduna materialul literaturii populare. Cerea redarea exactă a versurilor, iar în privinţa prozei folclorice recomanda păstrarea nealterată a fondului, recunoscând că fiecare povestitor creează o nouă variantă. Intenţionând să alcătuiască un corpus de folclor, ca oglindă a vieţii poporului, a strâns basme, legende, cântece, balade, colinde, bocete, oraţii de nuntă, obiceiuri etc. Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului (I-V, 1888), cea mai cunoscută din colecţiile sale, apreciată de B. P. Hasdeu pentru autenticitate, cuprinde basme din toată Transilvania. Dintre basmele publicate în secolul al XlX-lea, cele culese de P.-R. se pare că se situează cel mai aproape de sursa populară. Unele, dezvoltate pe motive universale (reînvierea prin găsirea inimii, eroul care salvează luna şi soarele ş.a.), pot fi alăturate celor mai bune poveşti ale altor popoare. Culoarea locală apare foarte pregnant din obiceiuri, onomastică, localizări şi grai. Culegerile de versuri realizate de folclorist cuprind multe texte inedite, rămase, în parte, în manuscris. în prefaţa la Trandafiri şi viorele (1884) face o clasificare a versurilor folclorice în cântece bătrâneşti, voiniceşti, ostăşeşti, de bucurie, de dragoste, de jale, de dor, de urât, satirice, de nuntă şi chiuituri. Din acelaşi volum reţin atenţia cântecele de cătănie, o frumoasă variantă a motivului „amărâtă turturea", „cântecele găinii" din ceremonialul nunţii, precum şi colindele cu destinaţie specială (după ocupaţie, vârstă, sex). Despre haiducul Pintea Viteazul a alcătuit o culegere de „tradiţii, legende, schiţe istorice" şi un
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 316
studiu. P.-R. a îmbinat preocupările folcloristice cu cele de etnografie, descriind portul şi diverse obiceiuri, în repetate rânduri solicitând informaţii prin apelurile şi chestionarele pe care le lansa.
SCRIERI: Rusalin a lui Dămian, Braşov, 1881; Stan Bolovan, Braşov, [1886]; Ţiganii, Blaj, 1886; Isteaţă şi pace!, Braşov, [1887]; Norocul şi mintea, Braşov, [1887]; Leonat cel tânăr, Gherla, 1893; Novele şi schiţe, I-II, Gherla, 1898-1899; Povestiri din viaţa ţăranilor români, I-II, Sibiu, 1900-1901; Novele, Bucureşti, 1901; Povestiri, pref. Octavian Goga, Sibiu, 1908; Lucă-minte slabă şi alte povestiri pentru popor, Sibiu, 1925; Stan Bolovan şi alte povestiri ardeleneşti, Sibiu, 1929; Copiii Ursuţului şi alte povestiri pentru popopr, pref. Horia Petra-Petrescu, Sibiu, 1931; Dascălul loniţă, Sibiu, 1932; Odinioară şi acum. Amintiri din copilărie, pref. Horia Petra-Petrescu, Sibiu, 1933; Amintirile unui şcolar de altădată, îngr. şi introd. Ion Apostol Popescu şi Serafim Duicu, Bucureşti, 1969. Culegeri: Fagul ciobanului Todor, Braşov, 1881; Trandafiri şi viorele, Gherla, 1884; Chiuituri de care strigă feciorii la joc, Gherla, 1887; Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului, I-V, pref. Alexiu Viciu, Braşov, 1888; ed. îngr. Vasile Netea, Bucureşti, 1943; ed. Bucureşti, 1957; Cine nu ştie striga cetească cartea asta, adecă Chiuituri de care strigă feciorii în joc, Gherla, 1891; Starostele sau Datini de la nunţile românilor ardeleni, Gherla, 1891; Poveşti din popor, pref. Zaharia Boiu, Sibiu, 1895; Bocete adecă Cântări la morţi, Gherla, 1897; Opşaguri cât cioplite, cât pilite şi la lume împărţite, Gherla, 1897; Pintea Viteazul Tradiţii, legende şi schiţe istorice, Braşov, [1898]; Românul în sat şi la oaste apreţiat din cântecele lui poporale, Gherla, 1899; 125 chiuituri de care strigă feciorii în joc, Gherla, f.a.; Poezii poporale. Cântece bătrâneşti, Sibiu, 1900; Zidirea lumei. Adam şi Eva. Originea sfintei cruci şi cele 12 Vineri după tradiţii poporale şi manuscrise vechi, Gherla, 1901; De la moară. Poveşti şi snoave, I-II, Budapesta, 1903; Povestiri din viaţa ţăranilor, Sibiu, 1911; 1000 doine, strigături şi chiuituri ce se obişnuiesc la jocurile şi petrecerile noastre poporale, ed. 4, Braşov, 1923; Din Ţara Haţegului. Povestiri, Sibiu, 1930; Munţi, animale şi pământ, Sibiu, 1935; Legende, povestiri şi obiceiuri româneşti, îngr. şi pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1943; Crâncu, vânătorul codrului, Bucureşti, [1963]; Crăiasa zânelor. Poveşti ardeleneşti, îngr. şi pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1970; De n-ar fi poveştile, îngr. N. Nistor şi I. Drăgoiescu, pref. Vasile Rusu, Sibiu, 1971; Poveşti populare, îngr. Doina David, Timişoara, 1989. Antologii: Inimioara adecă Floarea poeziei naţionale, Sibiu, 1885; Buchetul. Culegere de cântece, Gherla, 1894; Prietinul săteanului român, Gherla, 1895.
Repere bibliografice: IonSimionescu, Un scriitor folositor, „Ateneul",
1901,	7; Chendi, Foiletoane, 82-86; Iorga, Oameni, I, 91-95; I. Breazu, Literatura „Tribunei" (1884-1895), DR, 1934-1935; Horia Petra-Petrescu, Din viaţa lui Ioan Pop-Reteganul, „Ţara Bârsei", 1935,4; Din viaţa dascălului Ion Pop-Reteganul, Cluj, 1938; Vasile Netea, Ion Pop-Reteganul, Bucureşti, 1943; Netea, Maior-Goga, 143-165; Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, I, îngr. şi introd. Ion Taloş, Bucureşti,
1971,	169-200; Ion Apostol Popescu, Ion Pop-Reteganul, Bucureşti, 1965; Ist. lit, III, 881-888; Bârlea, Ist. folc., 285-291; Virgiliu Ene, Folclorişti români, Timişoara, 1977, 130-141; Dicţ. lit. 1900, 702-703; Ioan Ilieş, Acasă la Ion Pop-Reteganul, Bistriţa, 1995; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 163-165; Dicţ. scriit. rom., III, 796-798.	L.Cş.
POPA, Constantin (10.111.1936, Cozia, j. Iaşi), poet şi dramaturg. Este fiul Lucreţiei (n. Harabagiu) şi al lui Alexandru Popa, muncitor la CFR. Urmează primele şase clase la Huşi, apoi se transferă la Liceul „Junimea" din Iaşi. Frecventează tot aici cursurile Şcolii Medii Tehnice Sanitare (1950-1954). După absolvire e angajat felcer-igienist în Târgu Ocna. în această
perioadă activează într-o formaţie teatrală, fapt care l-a determinat să dea examen, în 1958, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale" din Bucureşti. în 1960 este arestat sub acuzaţia de calomnie la adresa guvernului şi democraţiei populare, pentru ca după două luni de anchetă să fie eliberat. Ca actor la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri" din Iaşi, P. a interpretat din 1965 până în 2000, anul retragerii sale de pe scenă, zeci de roluri, multe principale. în acest răstimp se înscrie în 1970 la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza", luându-şi licenţa în 1975, cu teza Raţional şi absurd în opera lui Eugen Ionescu. în 1991 devine profesor la Universitatea de Arte „George Enescu" din Iaşi. Pubică sporadic în presă („Convorbiri literare", „Cronica", „Teatrul", „Contemporanul", „România literară" ş.a.). Prima carte, placheta Preţul alegerii, îi apare în 1976, urmată de Cuvinte învinse
(1978), Perioada de instrucţie (1981), împăcarea cu Faust (1986), Şcoala de îngeri (1991), Teroarea clepsidrei (1996), Donatorul de umbră (2000). Este preocupat de punerea în scenă a pieselor proprii, reunite târziu în volumul Maşina de vânt (1996).
Versurile lui P. par a fi rezultatul asimilării progresive a marilor modele din lirica românească, modele de care se distanţează pe măsură ce poetul îşi află mijloacele expresive proprii. El nu pastişează nimic, transferă în paginile sale doar acea substanţă poematică ce este compatibilă cu sine. De multe ori textele sunt organizate ca nişte replici adresate unor opere literare celebre: „Să fie chiar adevărat/ că bulgării negri fluturi se făceau,/ plângând peste o pată de sânge/ care vorbea?" (poem dedicat lui Nichita Stănescu) sau „Al începutului ou purificat/ în rece unghi aşezat,/ Sunet egal cu drepte paralele/ Dormind muzica-ntre ele,/ Suflet ridicat/ La un nesfârşit pătrat, Milostivul ucigaş de nimbi" (versuri consacrate lui Ion Barbu). Poetul devine cu adevărat autentic atunci când lirica sa îmbracă veşmântul discursului dramatic, situându-se între luciditate, joc ironic şi amărăciune. Poemul fără titlu ce închide volumul Teroarea clepsidrei cristalizează o viziune asupra vieţii şi a lumii: „Să-ţi mai spun: viaţa e un lung şir de uşi închise/ pe care crezi că le deschizi./ Sigur, poate fi şi un lung şir de uşi deschise/ pe care, însă, de obicei, nimeni nu ştie să intre./ Cu mare oboseală, îţi spun că nu e nimic de făcut./ Cu aceeaşi mare oboseală, îţi spun că totul se poate./ Să treci prin viaţă * neobservat e o imposibilitate./ Să treci observat, e costisitor şi, sigur, un/ dubios spectacol". Ca dramaturg, P. reuşeşte să susţină, într-o scenerie alegorică, un text contestatar ce are drept ţintă regimul comunist. Personajele sale trăiesc sub presiunea unui sistem agresiv, absurd, ce uniformizează conştiinţele şi reduce individul la o simplă marionetă, aptă să facă figuraţie într-un mare spectacol ideologic. „în fiecare din piesele mele cineva strigă după ajutor chiar dacă acest strigăt este surdizat, încifrat uneori pentru a păcăli cenzura", mărturiseşte autorul într-un pasaj autoreferenţial. Piesele, scrise şi jucate în perioada dictaturii, pot fi citite şi acum cu interes, pentru că autorul a izbutit să îmbine jocul subversiv (cu anecdotică efemeră) cu un anumit tip de esenţializare reflexivă.
SCRIERI: Preţul alegerii, Iaşi, 1976; Cuvinte învinse, Iaşi, 1978; Perioada de instrucţie, Iaşi, 1981; împăcarea cu Faust, Iaşi, 1986; Şcoala de îngeri,
317 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
Iaşi, 1991; Teroarea clepsidrei, Iaşi, 1996; Maşina de vânt, pref. Florin Faifer, Iaşi, 1996; Donatorul de umbră, Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: Mihai Dinu Gheorghiu, Zece poeţi tineri, CL, 1976, 6; Al. Piru, „Preţul alegerii", LCF, 1976, 28; Sergiu Negură, „Cuvinte învinse", CL, 1979,9; Al Călinescu, „Calul verde", TTR, 1981, 11; Vasile Mihăescu, „Perioada de instrucţie", CL, 1982,3; Al. Călinescu, Crochiuri, CRC, 1986,29; loan Holban, Puneţi mâna pe el, oameni buni!, CRC, 1991,23; Ştefan Oprea, Metafora agresiunii, CRC, 1991,29; Ulici, Lit. rom., 1,299-300; Florin Faifer, Măştile absurdului, CRC, 1996,5-6; Dicţ. scriit. rom., III, 799-800.	Ş.A.
POPA, Constantin M. (1.IX.1943, Braşov), critic şi istoric literar. Este fiul Măriei (n. Licurici) şi al lui Mihai Popa, funcţionar. învaţă la Craiova, unde urmează Şcoala „Tudor Vladimirescu" şi Liceul „N. Bălcescu", absolvit în 1961. Devine student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1961-1966), iar mai târziu îşi ia doctoratul cu teza Morfologia ceremonialului în opera lui Mihail Sadoveanu, susţinută în 1997 la Universitatea din Craiova. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română în Filiaşi, apoi în Craiova, la Liceul de Arte şi Meserii „Constantin Brâncuşi", Şcoala „Alexandru Macedonski" şi la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti". Activitatea la catedră va fi întregită de publicarea a numeroase antologii comentate, de uz didactic, din operele unor scriitori români, realizate, majoritatea, în colaborare cu Florea Firan. Debutează în 1966 la „Tribuna", iar prima carte este Replay, apărută în 1980. Publică mai multe volume de eseuri critice, pagini de jurnal, monografii, îngrijeşte şi prefaţează ediţii din opera lui M. Blecher, H. Bonciu (prima reeditare neexpurgată a romanelor Bagaj şi Pensiunea doamnei Pipersberg) şi a altor autori, coordonează, în colaborare, lucrări precum Sud-Vest. O antologie comentată a scriitorilor contemporani din Oltenia (1998). Este, din 1998, redactor-şef al publicaţiei „Mozaicul". Colaborează la „Tribuna", „Ramuri" (unde în 1976-1977 susţine cronica literară), „Luceafărul", „Steaua", „Vatra", „Contemporanul", „Literatorul", „Observator cultural", „Arhivele Olteniei", „Scrisul românesc" ş.a.
în volumul Replay demersul critic al lui P., fără să atingă excelenţa în materie şi fără să învedereze o originalitate frapantă, îşi manifestă legitimitatea şi relevanţa. Unul dintre primii comentatori (Voicu Bugariu) a găsit o formulare ce pare adecvată pentru acest gen de interpretare: „critica respectuoasă". într-adevăr, comentatorul nu încearcă răsturnări ale ierarhiilor valorice curente, nu promovează iniţiative de revizuire radicală, nici nu respinge operele comentate, de vreme ce sunt alese cele care îi câştigă adeziunea şi admiraţia ori din rândul valorilor consacrate, clasicizate. P. expune într-un stil median, echidistant faţă de calofilie şi preţiozitate şi, pe de altă parte, faţă de ariditatea tehnicistă. Câteva volume simt selecţii de cronici, studii sau eseuri critice, alăturând texte ce vizează atât scrierile unor clasici ori scriitori „de patrimoniu", cât şi pe cele ale unor contemporani, inclusiv ale unor începători. Dispunerea în secţiuni delimitate tematic schiţează implicit o tentativă de sistematizare. într-o secţiune din Replay sunt adunate însemnări consacrate unor scrieri de călătorie, în alta intră comentarii la scrieri cu subiecte istorice
etc. Scriitorii contemporani luaţi în discuţie sunt diferiţi sub varii raporturi (de la vârstă şi notorietate, până la importanţa şi valoarea operei), fiind comentaţi poeţi ca Marin Sorescu, Sina Dănciulescu, Radu Cârneci, Titus Vâjeu, eseişti şi critici precum Edgar Papu, Cornel Regman, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, D. I. Suchianu, prozatori ca Al . Ivasiuc, Francisc Păcurariu, D. R. Popescu, Mircea Horia Simionescu, Ion Băieşu, C. Novac, Maia Belciu, Dan Mutaşcu, Corneliu Leu, Radu Theodoru, Eugen Uricaru, Nicolae Prelipceanu, Radu Mareş, Tudor Octavian ş.a. Comentariul diferă, de asemenea, de la un caz la altul, mergând de la simpla cronică până la studii aplicate şi consistente, pronunţat analitice, cum sunt cele dedicate lui Laurenţiu Fulga, care ocupă o întreagă secţiune a cărţii, reprezentând o cvasimicromonografie. în partea finală sunt grupate texte ce vizează scriitori clasicizaţi: Gala Galac-tion, Ion Minulescu, Hortensia Papadat-Bengescu. în Clasici şi contemporani (1987), al doilea volum al lui P., înclinaţia către comentariul analitic şi demersul hermeneutic este reconfirmată. Structurarea şi compoziţia sunt în linii mari asemănătoare şi în Braţul de la Lepanto (2003), unde regruparea tematică interferează cu cea întemeiată pe periodizarea istorico-literară; astfel, o secţiune intitulată Cercul lui Fât-Frumos include contribuţii exegetice referitoare la operele lui Ion Creangă, loan Slavici, Mateiu I Caragiale, Mihail Sadoveanu, H. Bonciu, Gib
I.	Mihăescu, G. Călinescu, altundeva sunt investigate poezia contemporană a autenticismului neinhibat şi a tragismului existenţial, dar şi „proza în costum postmodern". Cartea se ocupă, de asemenea, de ipostazele eseului critic contemporan, cu ilustrări din paginile unui mare număr de autori, din toate generaţiile, o atenţie specială fiind acordată câtorva dintre cei care au tratat „tema postmodernistă". P. a publicat şi lucrări monografice, cu focalizare exclusivă asupra creaţiei câte unui scriitor de mare calibru. Despre Mihail Sadoveanu scrie un amplu eseu - Ceremonialul sadovenian (1997; Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Craiova), versiune a tezei de doctorat. Precizând care sunt premisele („La prozatorul român, sacrul are o calitate absolută") şi instrumentele de lucru, exegetul se străduieşte să investigheze modul în care scriitorul „«mediază» între sacru şi profan". Opera lui Sadoveanu este abordată din perspectiva raporturilor arhaic-livresc, a continuităţii între arhaicitatea persistând în context etnofolcloric şi o anumită tradiţie iniţiatică transmisă livresc. P. îşi dezvoltă cercetarea tematizând-o sistematic, urmărind ocurenţa ceremonialului în toate sectoarele lumii ficţionale sadoveniene. Hermeneutic şi cu deschidere interdisciplinară, demersul rămâne totuşi unul de critică literară, iar Sadoveanu este vizat ca artist, ca autor de literatură. în micromonografia Hermeneutica lui Adrian Marino (1993) comentariul este descriptiv, explicativ şi rezumativ, de informare concisă, util pentru iniţierea în opera teoreticianului. Tot despre Adrian Marino a publicat, în 2001, o monografie, însoţită de o antologie comentată şi de un dosar al receptării critice. în Noaptea lui Vincent (1998) sunt adunate pagini de jurnal.
SCRIERI: Replay, Bucureşti, 1980; Clasici şi contemporani, Craiova, 1987; Cui i-e frică de comentariul literar ?, Craiova, 1991; The Paradoxist Literary Movement, Phcenix-Chicago, 1992; Hermeneutica lui Adrian
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 318
Marino, Craiova, 1993; Ceremonialul sadovenian, Craiova, 1997; Noaptea lui Vincent, Craiova, 1998; Adrian Marino, Braşov, 2001; Braţul de la Lepanto, Craiova, 2003. Ediţii: M. Blecher, întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Corp transparent. Corespondenţă, pref. Radu G. Ţeposu, Bucureşti-Craiova, 1999 (în colaborare cu Nicolae Ţone); H. Bonciu, Bagaj. Pensiunea doamnei Pipersberg, pref. edit., Craiova, 2000. Antologii: Literatura diasporei, Craiova, 1994 (în colaborare cu Florea Firan); Sud-Vest. O antologie a scriitorilor contemporani din Oltenia, Craiova, 1998 (în colaborare).
Repere bibliografice: Voicu Bugariu, Cartea de debut. Critica respectuoasă, LCF, 1981,36; Laurenţiu Ulici, Lectură analitică, RL, 1982, 9; Marin Beşteliu, Jaloane pentru o viitoare exegeză, R, 1987, 12; Constantin Cubleşan, „Hermeneutica lui Adrian Marino", ST, 1994, 5; Bucur Demetrian, „Noaptea lui Vincent" sau Jurnalul, eterna întoarcere, CL, 1998,11; Ioan Lascu, Un triplu jurnal, F, 1999,6; Dicţ scriit. rom., III, 800-801; Petraş, Panorama, 533-536; Marian Barbu, Trăind printre cărţi,
I,	Petroşani, 2001,263-265; Florea Miu, Cuvinte şi spaţiu, Craiova, 2001, 239-246; Tudor Nedelcea, Interferenţe spirituale, Craiova, 2002, 483-484; Firan, Profiluri, II, 176-178.	N.Br.
POPA, Cornel George (6. VII. 1958, Popricani, j. Iaşi), prozator. Este licenţiat ca inginer constructor. Lucrează ca muncitor necalificat, pedagog, recepţioner, primitor-distribuitor, funcţionar, ziarist. Colaborează la publicaţiile „Opinia studenţească", „Convorbiri literare", „Amfiteatru", „Orizont", „Cronica", „Timpul", „Contrapunct" ş.a.
Volumul de debut al lui P., Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii (1992), conţine proze scurte sau foarte scurte a căror eterogenitate, coroborată cu performanţa lor stilistică, probează versatilitatea şi mobilitatea autorului. Culegerea are aspectul unei mape de schiţe, executate în vederea pregătirii unei scrieri mai ample. Prozele sunt lucrate pe o bandă extinsă a regimurilor şi modalităţilor ficţionale; pot fi inventariate atât texte stabilizate la nivelul realismului mărunt, cât şi texte fantastice sau absurde. Nu sunt dispreţuite micile experimente vizând convenţiile narative. O referinţă ar putea fi proza scurtă americană de tip Hemingway, măcar prin ceea ce priveşte demotivarea ficţiunilor, inserarea lor într-un dispozitiv lipsit de background, „explicaţii", „poantă" sau finalitate explicită. De aici, sentimentul de absurd care resemantizează chiar datele prin nimic absurde de realism nedilematic. Nesimţitul (1997) a atras mai acut atenţia criticii asupra calităţilor de prozator ale lui P. Romanul valorifică, în termenii unui realism dur, abilitatea autorului „de a alterna ... registrele, de la cel de tip proces-verbal, tranzitiv, neutru, la cel inspirat-metaforic, aproape liric" (Daniel Cristea-Enache). Anecdotica e asigurată de tribulaţiile unui tânăr cu succes social şi erotic care, în urma unui accident de maşină, rămâne impotent. Trama este aceea clasică a unei metamorfoze, infirmitatea modificând violent şi brusc relaţia cu ceea ce se întâmplă în jur. La nivel narativ, cartea nu este lipsită de complicări ale tehnicii de expunere, prin delegarea ca personaj-narator a unui soi de dublu vizibil şi agresiv al autorului."
SCRIERI: Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii, pref. Ion Cristoiu, postfaţă Ioan Buduca, Iaşi, 1992; Dobitocul de ţânţar, Bucureşti, 1996; Nesimţitul, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, Vin tineriil, RL, 1996,45; Alex. Ştefănescu, Un posibil best-seller, RL, 1997,28; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998,64-68; Cristea-Enache, Concert, 253-256. M.l.
POPA, Dorin (5.VII.1955, Ştiubieni, j. Botoşani), poet. Este fiul Maricăi (n. Aramă) şi al lui Costache Popa, maistru croitor. Urmează primii trei ani de şcoală în satul natal, după care aproape în fiecare an schimbă instituţia de învăţământ, la Iaşi şi Câmpulung Moldovenesc, în cele din urmă absolvind, în 1975, Liceul „Dimitrie Cantemir" din Iaşi. între 1979 şi 1984 e student al Facultăţii de Fizică a Universităţii „Al. I. Cuza", iar mai târziu (1994-1996) urmează şi studii postuniversitare, specialitatea jurnalistică, în cadrul aceleiaşi universităţi. îşi începe cariera didactică predând fizica la mai multe şcoli din Iaşi. După 1989 ocupă funcţia de redactor-şef adjunct la „Timpul" şi lucrează ca redactor la Editura Universităţii „Al. I. Cuza" (1990-1992). Pentru o perioadă mai mare de timp va fi publicist-comentator la „Contemporanul" (1991-1999), ulterior fiind lector la Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării al Facultăţii de Litere ieşene. A beneficiat de mai multe burse de studii în străinătate (Italia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Spania). Debutează cu poezie în „Convorbiri literare" (1973). în studenţie este, pe rând, redactor, secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct şi redactor-şef la revista „Dialog". Colaborează la „Opinia studenţească", „Vatra", „Apostrof", „Orizont", „Viaţa românească", „România literară", „Amfiteatru" ş.a. A publicat poezie şi în reviste din străinătate, fiind distins cu numeroase premii literare internaţionale.
Deşi se manifestase ca poet încă de la începutul anilor '80, P. reuşeşte să publice primul volum, Utopia posesiunii, abia în 1990, fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Liniile dominante ale acestei cărţi pot fi considerate caracteristici definitorii, confirmate în versurile din culegerile ulterioare: Fără întoarcere (1992), Tentativă de spovedanie (1994), Ce mai aştept (1996), Moartea mea - Viaţa mea (1997), Când o femeie vine către tine (2001) ş.a. Poezia lui P. stă sub semnul unei interiorităţi care, în mod paradoxal, este exhibată în „transcrieri disperate", printr-o sinceritate aproape violentă, netrucată, dar pătimaşă: „tot ce aş putea atinge/ şi nu ating/ tot ce aş putea înţelege/ şi nu înţeleg/ tot ce aş putea fi/ şi nu sunt" (Autoportret). Multe texte au în componenţa lor fragmente interogative sau se constituie ele însele în întrebări rostite şovăielnic, cu o disperare surdă: „ce mai aştept acum/ când nimic nu mai aştept?!/ mi-am numărat cu atenţie/ toate malformaţiile/ neputinţele toate/ şi nenorocul întreg,/ cu suflet uşor,/ în sufletul meu/ l-am adunat/ ce mai aştept?" (Ce mai aştept). Fiecare poem pare o spovedanie, o fugă prin întunericul de necuprins al unei existenţe ce nu ar putea fi înţeleasă altfel decât ca experienţă tragică. O culpă de neiertat îl face pe poet să se simtă permanent în afara legii, în afara lumii: „în afara legii/ te-am iubit/ în afara legilor/ am respirat/ în afara legii/ mă buşeşte plînsul". Nici măcar suferinţa nu pare să asigure calea spre izbăvire, toate posibilităţile de ieşire din starea de naufragiu fiind de multă vreme abandonate: „şi încă mă apropii prăbuşindu-mă de-a valma/ în cele curgătoare/ o, demult am ucis, demult am ucis cea mai fragilă/ punte de salvare". Versurile, citite ca un tot, dezvoltă o continuă interogaţie, dar eul liric rămâne fără răspuns.
319 Dicţionarul general al literaturii romane
Popa
întâia oară pentru că acel „tu" invocat devine din ce în ce mai abstract şi mai îndepărtat, a doua oară deoarece responsabilitatea eşecului este aşezată pe umerii unui interlocutor apropiat şi vulnerabil care, scindat într-un „şir lung de încăperi/ ce nu mai vor, brusc, să comunice/ între ele", nu oferă nici măcar şansa unui dialog interior. Deşi uneori inegală, fiind în permanenţă în căutarea propriilor resurse, poezia are o coerenţă şi un timbru statornic. Alt segment important îl reprezintă două cărţi de interviuri, Convorbiri euharistice (1992) şi Cu Părintele Galeriu, între Geneză şi Apocalipsă (2002). Prima reuneşte interviuri cu patru personalităţi ale culturii noastre, Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Sorin Dumitrescu şi Andrei Pleşu, iar cea de-a doua e un dialog amplu pe teme religioase, cu „întrebări semeţe" şi cu „răspunsuri smerite". P. este şi autorul unor lucrări teoretice cu profil jurnalistic, unde, din perspectivă didactică, sunt sistematizate şi analizate numeroase aspecte mass-media.
SCRIERI: Utopia posesiunii, Iaşi, 1990; Fără întoarcere, Iaşi, 1992; Convorbiri euharistice, Iaşi, 1992; Poesis. Elf lyrische Miniaturen, Kastellaun, 1993; Tentativă de spovedanie, postfaţă loan Holban, Iaşi, 1994; Poemes, Saint-Malo, 1995; Ce mai aştept, Timişoara, 1996; Moartea mea - Viaţa mea, pref. Liviu Leonte, Iaşi, 1997; Ce ţi-e scris - Your Destiny, tr. Laura Ioana Cuţitaru, Eugenia Ionescu şi Eileen McFarren, postfaţă Codrin Liviu Cuţitaru, Iaşi, 1998; Niemand versteht niemanden
-	Personne ne comprend personne - Nimeni nu înţelege pe nimeni, ed. trilingvă, tr. Simone Reicherts, Gabriela Linde, Christian W. Schenk, Doina Mihaela Sava şi Mărie Therese Sart, Iaşi, 1998; La cumpăna luminii, Piatra Neamţ, 1999 (în colaborare cu Emilia Popa); Per dona me
-	lartâ-mâ, ed. bilingvă, tr. Dana Diaconu şi Rafael Pisot, pref. Al. Zub, Iaşi, 1999; Când o femeie vine către tine, Iaşi, 2001; For Ever, for Never, Iaşi, 2001; Introducere în studiul şi istoria mass-media, Iaşi, 2002; Textul jurnalistic, Iaşi, 2002; Mass-media, astăzi, Iaşi, 2002; Cu Părintele Galeriu, între Geneză şi Apocalipsă, Bucureşti, 2002; Genuri şi specii jurnalistice, Galaţi, 2003.
Repere bibliografice: loan Holban, Hergheliile întunericului, CRC, 1990,19; Nicolae Diaconescu, „Utopia posesiunii", R, 1990, 7; Vasile Spiridon, Elegia sudurii fisurate, LCF, 1991,14; Traian T. Coşovei, „ Utopia posesiunii", CNT, 1991,20; Mihai Iacob, Actualitate şi euharistie, RL, 1992,34; Romaniţa Constantinescu, Tentativă de seducere, RL, 1992, 44; loan Holban, Poezia ca o rană deschisă: Dorin Popa, CNT, 1993,39; Teodor Georgescu, Salvarea prin iubire, „Timpul", 1994, 3; Cristian Tamaş, pe viaţă şi pe moarte, cu patimă dansez ...", DL, 1994,14; Octavian Soviany, Poezie şi exorcism, CNT, 1995, 6; Nicolae Turtureanu, Un poet laureat: Dorin Popa, CRC, 1996,13-14; Victoria Luţă, Caligrafii poetice, RL, 1999, 31; Faifer, Faldurile, 111-113; Cistelecan, Top ten, 90-92; Bucur, Poeţi optzecişti, 178-181; Constantin Ciopraga, Dorin Popa: măştile poetului, CL, 2002,10; Liviu Antonesei, „Introducere în studiul şi istoria mass-media". „Textul jurnalistic", „Timpul", 2002,11; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 340-341. Ş.A.
POPA, Dumitru Radu (26.X.1949, Bucureşti), prozator şi eseist. Este fiul Mariei-Magdalena Popa (n. Levandowsky), medic, pianistă, traducătoare, autoare de cărţi pentru copii, şi al lui Grigore Gr. Popa, medic. Urmează şcoala elementară şi începe liceul la Craiova, fiind absolvent al Liceului „I.L.Caragiale" din Bucureşti (1967) şi al Facultăţii de Limba şi
Literatura Română, secţia română-franceză, a Universităţii bucureştene (1972). Funcţionează ca redactor la „Universitas" (1968-1969), la revista „Amfiteatru" (1970-1972), la Editura Albatros (1972-1974), la „Tribuna României" (1974-1985). în octombrie 1985 emigrează, stă un an în Franţa şi apoi pleacă în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la New York. Din 1986 până în 1989 urmează cursuri de maşter la Universitatea Columbia, în domeniul cercetării bibliografice a dreptului internaţional şi comparat, în aceeaşi perioadă fiind bibliotecar la Facultatea de Drept de la New York University, unde ulterior va deveni profesor, director al Bibliotecii de Drept şi decan asistent al Facultăţii. A debutat în 1968, cu proză şi eseu critic, la „Amfiteatru". După refuzul mai multor edituri de a-i edita volumul de nuvele Oraşul prenatal, abia în 1980 îşi vede publicată prima carte, eseul Antoine de Saint-Exupery. Aventura conştiinţei. A colaborat cu eseuri şi cronici literare la „Amfiteatru", „Tribuna României", „România literară", „Luceafărul", „Dialog", „Echinox", „Ramuri", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Caiete critice", „România liberă". Din 1990 publică volume şi studii în domeniul dreptului internaţional şi comparat în reviste americane de specialitate şi traduceri de poezie românească în reviste literare precum „Willow Spring", „International Review of Poetry", „New York Literary Journal". După 1986 a fost prezent, câţiva ani, cu cronici culturale la Radio BBC.
Cartea de debut, Antoine de Saint-Exupery. Aventura conştiinţei, nu are o relevanţă deosebită pentru opera lui P. Monografie deopotrivă critică, filosofică şi de popularizare, este scrisă într-un limbaj viu, cu un stil eseistic echilibrat. Cea dintâi culegere de proză, Călătoria (1982), recomandată de Ion Caraion şi Radu Petrescu, conţine multe texte remarcabile, unele cu aluzii politice foarte curajoase. Proza lui P. se înscrie pe linia literaturii simbolic-alegorice, a realismului magic şi a fantasticului absurd. Pot fi găsite corespondenţe cu Urmuz şi cu oniricii anilor '70, Leonid Dimov şi D. Ţepeneag, dar mai apropiat pare autorul de Franz Kafka (parabola absurdă), de Gabriel Garcia Mârquez (intensitatea metaforică, ritmul halucinant), de Hermann Hesse (mai ales cu povestirile şi basmele sale simbolice, cu parabola iniţiatică) şi de Jorge Luis Borges (fantasticul livresc, jocul lumilor ficţionale). Cele mai multe povestiri au drept protagonist şi narator un personaj alienat, ambiguu paranoic, implicat în tot felul de scenarii, iniţial realiste, dar care se dezvăluie, brusc ori treptat, ca funambuleşti. Tema spectacolului absurd, existenţial şi livresc, apare chiar din prima proză, intitulată într-o seară: „eul" primeşte vizita unor personaje deopotrivă reale şi livreşti: corbul lui E. A. Poe şi un Ulise necanonic, un antierou, cum de fapt antieroi sunt mai toate personajele lui P. Tema individului şi a identităţii, fundamentală pentru autor, e inaugurată în cea de-a treia proză, Estivală, al cărei personaj, acel „eu" alienat, bântuit de obsesii şi fixaţii, va deveni mai târziu eroul ficţiunilor omonime din Fisura (1985), Panic Syndromel (1997; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi La revoluţia română (2000). Depersonalizarea individului, prins iremediabil în sistem, primeşte conotaţiile unui ritual funebru de trecere, dar
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 320
moartea nu e decât o iniţiere într-un absurd şi mai absurd („agenţii" sau funcţionarii morţii simt inexpresivi sau ironici, cinici, asemenea unor agenţi de securitate sau funcţionari de partid). Fisura trimite la parabola universului concentric-con-centraţionar din romanele şi prozele kafkiene, la aşteptarea beckettiană a unei epifanii care se dovedeşte nu doar absurdă, inutilă, ci şi infernală. Tema e reluată în registre uşor diferite în nuvele precum Totul despre fugă, Partida, A doua zi, Amuzament cotidian, Noul deţinut, Alegere de grădinar. Câteva proze, mai ample (Ferdinand, Sobrante Vega, Triumful talentului, Convalescenţa), unele chiar împărţite în capitole, se particularizează prin construcţia dezarticulată: alternarea de planuri narative, uneori şi de stiluri, registre, tonalităţi diferite, succesiune ilogică de întâmplări, sub care se ascund diverşi topoi literari, tratate ad absurdum. Nuvela Ferdinand e un SF burlesc, Dialectica tăcerii tratează tema identităţii valorificând motivul dublului într-o naraţiune metaficţională, pusă sub semnul infernului dantesc şi kafkian, dar în registru ironic, cu aluzii politice („E un tablou tipic burghez în descompunere"). Există, de asemenea, ecouri din Samuel Beckett sau din Eugen Ionescu în câteva proze alegorice, concentrate, cu un limbaj foarte precis, totuşi aluziv, neutre ca tonalitate şi comentariu auctorial, dar trădând o intensă ironie (Amuzament cotidian, Autodistrugătorul, Proprietatea ş.a.). Pe de o parte, ficţiunile construiesc, simbolic, o soluţie existenţială, prin personaje care refuză un sistem absurd - dar acest refuz este absurd la rândul lui, pentru că nu există ieşire din universul concentraţionar. Spre exemplu, puşcăriaşul nevinovat din A doua zi sparge în fiecare zi o cană, chiar dacă aceasta înseamnă o condamnare perpetuă, dar e singura lui formă de protest. Pe de altă parte, personajul lui P. este un abulic, un neputincios care găseşte în sistem acea raţiune superioară de a fi care îi lipseşte. Parabola este valorificată în nuvela Fisura, unde esenţială e - conotaţia politică dovedindu-se evidentă - teoria lumilor paralele, a relativităţii existenţelor: nu se ştie dacă cealaltă lume, în care naratorul pătrunde printr-o „fisură" (în podeaua de lângă biroul său), este o lume fictivă, un paliativ al imaginaţiei unui individ neîmplinit în viaţa cotidiană sau e rodul unei minţi bolnave, schizofrenice, al unui vis-viziune cu caracter ezoteric. Naratorul coboară în lumea cealaltă, unde asistă la spectacolul teribil al unui sistem totalitar, unde viaţa socială şi privată sunt un crud carnaval de crime reale şi înscenate. Despre „lumea reală", în care personajul este un funcţionar de birou exemplar, nu se ştie mare lucru, despre personaj, doar că e un abulic anost, iar despre celălalt oraş cititorul află treptat, odată cu naratorul, tot mai multe lucruri, care par întâi absurde, apoi, treptat, înfiorătoare. Paradoxul este tocmai acesta: abolirea voinţei individului nu prin forţă, ci prin metoda insidioasă a convingerii, a convertirii. Naratorul renunţă la sine, la realitate, pentru a primi o existenţă guvernată de sensul impersonal al sistemului: misiunea sa este să copieze continuu, cu mâna stângă. Minciuna oferită astfel este remediul absurd al lipsei unui adevăr personal, individual. Celelalte proze, deşi bine scrise, nu se ridică la valoarea acestei nuvele. în general, sunt naraţiuni fantastice, alegorice sau stranii, pigmentate de umor şi ironie şi construite pe tehnica sugestiei şi a detaliului
aparent neutru, cu finaluri deschise şi posibilităţi multiple de interpretare, inclusiv politică. Panic Syndrome! dezvoltă aceeaşi linie a fantasticului, epurată de temele întunecate ale spaţiului concentraţionar. Spaţiul narativ este acum unul american, dar bâlciul existenţei umane rămâne acelaşi. Tema identităţii e explorată de această dată din perspectiva, ironic-amuzată, a unui „eu" panicat, care suferă de o „boală fără nume", asemănătoare cu „moftul" lui I.L. Caragiale. Este un fel de cerc vicios al psihopaţilor, dintre care personajul bolnav se dovedeşte cel mai sănătos. Aceeaşi temă este tratată în nuvela Alegerea, construită cu o tehnică tipic postmodernă: amestecul de realităţi temporale paralele (lumea avocaţilor de la New York, pretenţios-frivolă, cu accente de Satyricon, şi lumea „paranormală" a anului 1692, populată de vrăjitoare), comunicarea ambiguă dintre lumi, scenariul ezoteric, impregnat de
o	subversivă ironie auctorială, livrescă. Din povestirile unui frizer proiectează spaţiul comunităţii româneşti din Queens, şi anume zona „luzărilor" şi a micilor întreprinzători, cu poveşti ce pot fi citite într-o cheie politico-alegorică. Dacă cele trei povestiri se caracterizează prin limbajul savuros de sorginte caragialiană, ca şi printr-o intrigă simbolic-detectivistă, Tablourile e o delicată proză de atmosferă pe tema (mai veche în proza lui P.) a „intrării privitorului în tablou", de un erotism abia sugerat, scrisă în stil impresionist, proustian, dintr-o perspectivă auctorială aluziv-neutră (ca la Henry James). Se perindă, într-o naraţiune evanescentă, momente din timpul interior al unei Lady V., admiratoare a lui James Whistler, fragmente din jurnalul ei, „călătoriile" ei imaginare în tablourile lui Whistler şi în viaţa pictorului. Căutarea identităţii coincide cu o căutare a adevăratei feminităţi şi a sexualităţii feminine, dar şi a unui alter ego estetic. Moartea protagonistei, dincolo de banala conexiune Eros-Thanatos, este momentul în care „privitoarea", femeia fără vârstă, face pasul decisiv pe celălalt tărâm, al ficţiunii estete (şi al bărbatului). Un moment epifanic în care realitatea reală şi (i)realitatea interioară, imaginată, visată, se unesc, când Lady V. şi pictorul Whistler se ating într-o arhetipală îmbrăţişare-fantomă, de senzuale trupuri spirituale. Romanul Traversând Washington Square
(1999)	vorbeşte tot despre timp, identitate, lumi paralele, relaţia subiect privitor - obiect privit, fiind articulat ca două povestiri în oglindă, dar cartea este, din punct de vedere estetic, inferioară celorlalte, adoptând, pe alocuri, tonalitatea şi tehnicile romanului de succes american. La revoluţia română reia tema şi tonalitatea din Panic Syndrome!. Romanul, alcătuit dintr-o succesiune de trei nuvele, două legate prin prezenţa aceluiaşi personaj-narator şi de acelaşi eveniment istoric -aşa-zisa revoluţie română, aşa cum a fost trăită de comunitatea românească de la New York -, a treia, fantastică, un mixaj de teme mai vechi (din nuvelele Alegerea şi Tablourile), comunicând cu primele două prin motivul peştelui (motiv dublu, sacru şi profan, cristic şi demonic), este o savuroasă comedie de limbaj postmodern, un bâlci al deşertăciunilor, dincolo de care se ghicesc ironia şi îndoiala autorului faţă de sensurile lumii (româno-americane) în care trăieşte.
321 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
SCRIERI: Antoine de Saint-Exupery. Aventura conştiinţei, Bucureşti, 1980; Călătoria, Bucureşti, 1982; Fisura, Bucureşti, 1985; Panic Syndrome!, pref. Dan Cristea, Bucureşti, 1997; închide ochii! Povestirile seminţei, Bucureşti, 1998; Traversând Washington Square, Bucureşti, 1999; La revoluţia română, Bucureşti, 2000; Sabrina şi alte suspiciuni, Iaşi, 2003. Traduceri: Virgil Mazilescu, Little Bones in Winter, îngr. trad., Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Thomas C. Carlson).
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Un eseu al devenirii, RL, 1980, 48; Dana Dumitriu, Provizoratul stărilor, RL, 1982, 23; loan Holban, Frumoasa lume ascunsă, CRC, 1990,13; Adriana Bittel, Convorbire în trei, cât ne-au ţinut bateriile, RL, 1995,24-25; Ilie Constantin, Locuitorii unei planete explodate, RL, 1995, 50; Gabriel Pleşea, Scriitori români la New York, Bucureşti, 1998, 159-194; Ilie Constantin, Plecarea prin luptă, Bucureşti, 1998,183-201; Alex. Ştefănescu, Un exeget al fantasmelor, RL, 1999,22; Dimisianu, Lumea, 446-449; Titu Popescu, Editoriale, Aarhus (Danemarca), 2000, 151-160; Tudorel Urian, Du iu spic romgliş?, „Cuvântul", 2001,7; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 230-233; Dicţ. scriit. rom., III, 801-803; Cristea-Enache, Concert, 186-189; Mihaela Albu, Citind la New York scriitori români, Botoşani, 2002, 127-140; Manolescu, Enciclopedia, 569-570; Nicoleta Sălcudeanu, Patria de hârtie, Braşov, 2003,189-193.	R.D.
POPA, Dumitru Titus (19.X.1940, Sub Pădure, j. Mureş), poet şi jurnalist. Este fiul Anei şi al lui Dumitru Popa, ţărani. Va absolvi cursurile Liceului „Al. Sahia" din Târnăveni (1957) şi pe cele ale Facultăţii de Drept din Bucureşti (1967), fiind doctor în ştiinţe juridice. Urmează şi un curs postuniversitar de jurnalism, între 1967 şi 1972 lucrând ca redactor la „Scânteia", iar între 1987 şi 1990 ca şef al Catedrei de presă la Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu". Ulterior este redactor-şef la „Românul" (1990) şi „Românul magazin" (1991-1993). Intră în lumea politică, fiind numit secretar de stat, membru al Guvernului (1993-1994), director general al Televiziunii Române (1994-1996), membru în Consiliul de Administraţie al Radiodifuziunii Române (1995-1999). Desfăşoară şi activitate didactică în cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative şi la Facultatea de Jurnalism a Universităţii Hyperion din Bucureşti, aici deţinând şi funcţia de decan.
P. începe să publice versuri în „Luceafărul" şi în „Tribuna", însă iese din anonimat odată cu prezentarea pe care Nina Cassian o face unui grupaj de poezii, la rubrica „Poşta literară", în revista „Astra" (1971): „Semnalez la acest poet o gestică de anvergură care nu are nimic de a face cu retorica sau cu cabotinismul, un simţ al metaforei inedite şi înaripate, originalitatea confesiei şi ca însemne mai vizibile, deşi secundare, foamea de cuvinte, lupta dură cu care le supune şi exploziile lor recunoscătoare. De asemenea, un fel de delir cu armonii dureroase". încurajat de aprecieri, P. alcătuieşte un prim volum de poeme, Seara pe arbori, editat în 1975, oscilând între lirica simbolistă de atmosferă şi tradiţionalismul cu accente romantic-patriotice, dominat de figuri ale eroilor transilvăneni (Avram Iancu, Horea). Indecizia stilistică se menţine şi în următoarele cărţi, unde se manifestă aspiraţia către poezia cu valenţe metafizico-filosofice, eşuată progresiv în baladescul miturilor naţionale. în Alegerea fiinţei (1977)
coexistă versuri despre căutarea de sine, fiinţă, matrice existenţială, adevăr, raţiune, conştiinţă, Sfânta Treime, cu poeme închinate Şcolii Ardelene, lui Crişan, Gheorghe Şincai şi Avram Iancu: „Trăiesc perfid cu umbra de-atunci (cât se cuvine) / Sunt propriul meu tată şi fiu - triunghi pe cer" (Clara sublim -1). Din când în când chiar şi aceste trasee caracteristice sunt întrerupte de structuri vădind exersarea câte unui nou registru, cum este cel expresionist din poemul Subpădure: „Animalul bolnav e adus. Din cheagul de sânge ce l-a atins/ Va sări un şuvoi pentru moarte şi mult mai mult/ pentru viaţă". Ordinea şi armonia (1981) trimite prin titlu către sistemul normelor clasice, însă repertoriul temelor se limitează, mai evident de această dată, la prelucrări axate pe simbolul baladesc al călăreţului pribeag (Cântec transilvan, Balada mezinului, Bătrânul Petru, Omul cu nume loan) şi la imnuri de glorificare a latinităţii, strămoşilor traci şi a ţării (Scrisoare latină, România, Burebista). Mesianismul, mistica şi retorica naţionalistă, acordurile psaltice domină versurile din Avram Iancu sau întemeierea prin jertfă (1984), stabilindu-se corespondenţe metaforice între simboluri ale istoriei ţării şi personaje biblice (Craii porniţi de la răsărit: Horea, Cloşca, Crişan, Mihai întreitul, Psalm, Transilvania, Patria însă, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu). O încercare de a aborda alte perspective tematice se înregistrează în Pecetea elină (1985) şi în Zei în lacrimi (1987), ambele puse sub semnul reîntoarcerii la principiile organizatoare ale universului începuturilor. Nici de această dată autorul nu îşi poate struni condeiul de la devieri înspre poeme encomiastice de un ridicol sporit de contextul hibrid. După 1989 activitatea literară a lui P. încetează, el dedicându-se în exclusivitate alcătuirii de lucrări precum Dreptul comunicării (1999), Deontologia profesiunii de ziarist
(2000), Conceperea şi elaborarea ziarului (2001), în aria de interes a specialiştilor în drept, comunicare şi jurnalistică.
SCRIERI: Seara pe arbori, Bucureşti, 1975; Alegerea fiinţei, Bucureşti, 1977; Ordinea şi armonia, Bucureşti, 1981; Proba labirintului, Bucureşti, 1983; Avram Iancu sau întemeierea prin jertfă, Bucureşti, 1984; Pecetea elină, Bucureşti, 1985; Zei în lacrimi, Bucureşti, 1987; Deontologia profesiunii de ziarist, Bucureşti, 2000; Conceperea şi elaborarea ziarului, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Nina Cassian, „Poşta literară", AST, 1971, 6; N.S., Dumitru Titus Popa, AST, 1978, 3; Alexandru Hancu, „Alegerea fiinţei", TR, 1978, 31; Ermil Rădulescu, Lirică confesivă, LCF, 1978, 9; Alexandru Horia, Solemnitatea discursului poetic, LCF, 1986,26; Ulici, Lit. rom., 1,300; Popa, Ist. lit., II, 291.	C.M.B.
POPA, George (19.X.1912, Mediaş - 19.IX.1973, Mediaş), poet. Se trage dintr-o familie de ţărani - mama se numea Maria (n. Ghecăşan), iar tatăl, Gheorghe Popa, era zilier. Urmează şcoala primară la Biertan, Târnava Mare şi Gârbova. în 1930, absolvind Şcoala Normală din Deva, este numit învăţător în Ghelinţa şi Lemnia, din Covasna, apoi în Dârlos şi Valea Lungă, din judeţul Sibiu. în 1937 se află, ca învăţător, în Mediaş. Debutase cu versuri la „Gazeta Hunedoarei" în 1930. în 1933-1934 îşi face stagiul militar la Cernăuţi (şi ajunge să îi
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 322
cunoască pe literaţii bucovineni Mircea Streinul, Traian Chelariu, Iulian Vesper), iar în 1939 este concentrat tot în Cernăuţi, făcând parte din unitatea de pază a frontierei pe Ceremuş. în septembrie 1933, împreună cu Mihail Axinte şi alţii, scotea, la Mediaş, revista „Lanuri". Articolul-program, foarte probabil datorat lui P., invoca idealul unui „tradiţionalism dârz, evolutiv", edificat pe cuvântul „neuzat", mustind de dărnicia pământului natal. Prezent aici cu poeme, redactează, alături de N. Albu şi V. Copilu-Cheatră, rubrica de recenzii „Cărţi", precum şi rubrica „Cronica". Nu a fost un cronicar sistematic şi de doctrină, dar, ghidat mai ales de intuiţie, a lăsat aprecieri sigure despre Ştefan Petică, Ion Minulescu, G. Ibrăileanu, Anton Holban, Aron Cotruş, Al. Dima, Tudor Arghezi, Matei Alexandrescu, Radu Boureanu ş.a. în 1939 tipăreşte în „Lanuri" eseul Literatura ardeleană de azi, tras, tot atunci, şi într-o plachetă. în aceşti ani poetul era publicat în „Satul", „Orientări" (Moineşti), „Hyperion", „Abecedar", „Societatea de mâine", „Adevărul literar şi artistic" şi „Viaţa literară", „Progres şi cultură", „Braşovul literar şi artistic", „Frize", „Glasul Bucovinei" şi „Junimea literară", „Pagini literare" (Bucureşti), „Gând românesc", „Luceafărul", „Buha". Plecarea spre legendă, primul său volum de versuri, apare în 1936 şi e distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români, premiu împărţit cu Virgil Carianopol şi Virgil Huzum. Stabilit la Mediaş - unde a fost învăţător, profesor de limba română şi muzică, bibliotecar şi, în 1946, reprezentant al Direcţiei Generale a Teatrelor şi Operelor din Transilvania -, membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal, colaborează la „Pământul", „Front literar", „Naţiunea", „Eu şi Europa", „Ecoul", „Familia", „Buna Vestire", „Jar şi slovă", „Stol", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Curentul magazin", „Meşterul Manole", „Curţile dorului", „Universul literar", la caietele de poezie „Zarathustra", „Sfarmă-Piatră", „Vremea", „Claviaturi", „Revista Fundaţiilor Regale", „Transilvania". în 1944 era redactor al gazetei „Mediaşul nou", apoi secretar de redacţie la „Ecoul Târnavelor" (1945). Neschimbat în formula lirică, trimite revistelor „Luceafărul de ziuă", „Tribuna Sibiului", „Tribuna", „Utunk" părţi din ciclurile Tristul argonaut şi Inimă sub arcuş, care, împreună cu stanţele singurului său volum de dinainte de 1945, vor intra într-o antologie de autor, Mâhniri lângă leagăn (1972). P. lăsase Editurii Dacia din Cluj-Napoca o carte de memorii şi portrete din peisajul literar interbelic (Radu Stanca, Aurel Marin, Peter Neagoe, Emil Isac, Ion Agârbiceanu, Ion Chinezu ş.a.), însă volumul Scriitori la ora amintirii nu a mai apărut. In manuscris i-au rămas şi două culegeri de traduceri: proze de Ady Endre (Dreptatea familiei Ohidy) şi povestiri pentru copii de Benedek Elek. A mai semnat George Mihail, Dan Artemiu, P. Georgescu.
Deşi poezia lui nu impresiona nici prin volum, nici prin bogăţia temelor, P. a reuşit totuşi să se impună printr-o voce lirică distinctă. Pornind de la rădăcinile folclorice ale ardelenismului său (invocate în poema Transilvanie, gură de rai) şi impregnat de atmosfera lumii lui Lucian Blaga, el va afla, cu sinceritate şi autenticitate, o cale proprie în mirajul legendei (pe care o vedea drept „spiritualism" „adaptat la forme de viaţă")
-	centru ordonator al imaginarului său. Poetul dovedeşte un adevărat har al sublimării vieţii şi al transfigurării ei printr-o melodicitate pură: „Dar noi am prins de talpă rădăcini, /Mâinile ni-s funii de lumini". Peisajul păduros de acasă arată, în frânturi, îndrăgite icoane („Mestecenii visează încă sub coajă de lapte/ La frunze şi la câmpurile coapte", Anotimp), însă acestea nu reprezintă decât o fracţie a plămadei divine ce se urzeşte din vocile pământului, chemările cerului şi vibraţiile inimii omeneşti, „către toate zările deschisă": „Sunt seri când cerul tot se topeşte-n violină/ Şi-n vârful degetelor stele nu tac./ Ies atunci poemele şi noaptea-i plină/ De ele, ca nişte fructe care se desfac" (Violină). încântarea regăsirii panice este treaptă a unui urcuş - i se spune „exod spre vis", „călătorie", „Fata morgana" - către râvnita „mare cetate", domeniul „amintirii viitoare" a absolutului: „...câte ne-au tulburat de-atâtea ori/ Acolo nu rămân fără răspuns". P. se simte împlinit scrutând cu obstinaţie o inferioritate atinsă, ca de o aripă de înger, de miracolul presimţirii „izvoarelor albastre", a existenţei proiectate în etern: „Caleştile aşteaptă cu fluturii la ham/ Să trecem"..., „Pornim spre ţară nouă, cu soarele în scut", „Vibrare calmă lunecă-n fântâni" (Scrisoare pentru liniştea celor râmaşi). Şi, în năzuinţa către „un semn mai nou şi pur", el nu va obosi în a-1 descoperi prin intermediul actului de creaţie: „Seara e câteodată aspră şi plină,/ Cartea e numai mătase şi numai lumină". Poemul uneşte eul cu murmurul orfic al lumii şi cu aspiraţia ei spre lumină: „Braţele suie înalte în apele dimineţii -/ în fiecare deget tremură un clopoţel", „Călătoreşti prin pajiştea literelor moi de lună/ Şi fiecare altă cantilenă sună" (Poem despre cărţi). Astfel, amprenta personală -dezvăluită, de obicei, în trăirea iubirii, în amărăciunea neajungerilor şi sub povara timpului - apare, în faţa ritmurilor „inimii lumii", fie, până la extrem, efasată (Elegie, Absentă), fie incorporată în rit şi, în consecinţă, dez-individualizată, proiectată în tipare (Prinţul porneşte spre legendă, Sfârşit de heruvim: „Frânghii de ierburi îmi leagă picioarele goale,/ Rece, apa mi-a intrat în sandale,/ îmi vestejesc aripile şi căzând sună/ Ca un fluier cu găuri de lună"). Sugestia regăsirii dimensiunii sacre a existenţei prin moarte, prin creaţie şi jertfă, cuprinderea rapsodică, în cadru de baladă, prilejuiesc reuşite pagini şi atunci când poetul reface mari mituri folclorice -Mioriţa şi Meşterul Manole. Singurătatea artistului ca fiinţă de excepţie, un „ales", fatalitatea cu rezonanţele ei de descântec („Trecea nesimţind/ în inimă cum/ Trandafir de fum/ Negru se tot suie/ Fără cărăruie,/ Negru înfloreşte/ Nalt, împărăteşte") din Baladă, Cioban murind, Manole vorbeşte zărilor, şi, deopotrivă, reînvierea unui etos eroic, ce nu apune odată cu moartea lui Avram lancu sau a lui Horea, Cloşca şi Crişan, din Crăişor de munte, Trei umbre, noaptea, restituie emoţii adevărate în marginea emoţiei colective, cu o perfectă intuire a tonalităţii participative. Totuşi, meritul poetului este acela de a fi întrezărit în euritmia fluid-elegiacă a interiorităţii sale modalitatea de a aduce o notă modernă în poezia ardeleană, direcţionată, în genere, de activism şi civism etnic. P. este şi autorul unei exegeze critice, Poetul Ion Moldoveanu şi destinul său linosian (1942). Foarte înzestrat, dispărut în plină tinereţe,
323 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
poetul e comparat aici cu miticul cântăreţ Linos, ucis în zorii vieţii, din invidie, de zeul Apollo.
SCRIERI: Plecarea spre legendă, Mediaş, 1936; Literatura ardeleană de azi, Mediaş, 1939; Poetul Ion Moldoveanu şi destinul său linosian, Sibiu, 1942; Mâhniri lângă leagăn, îngr. şi pref. V. Fanache, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: V. Copilu-Cheatră, Oameni: George Popa, „Ogorul şcoalei", 1936, 1-2; Horia Stanca, „Plecarea spre legendă", „Naţiunea", 1936, 270; N. Roşu, Doi poeţi: Mircea Streinul şi George Popa, CRE, 1936, 3158; Pompiliu Constantinescu, „Plecarea spre legendă", VRA, 1936, 460; Nicolae Albu, „Plecarea spre legendă", „Clipa", 1936,1; Ion Moldoveanu, „Plecarea spre legendă", „Freamătul şcoalei", 1936,10-11; Octav Şuluţiu, „Plecarea spre legendă", F, 1937,5; Mihail Chimoagă, Medalion liric: George Popa, „Pământul", 1937,168; Ion Şugariu, Tânăra lirică ardeleană, UVR, 1938, 18; Antologia învăţătorilor în literatură, îngr. B. Jordan, Bucureşti, 1939, 16, 209; Perpessicius, Opere, X, 121-125; Olimpiu Boitoş, „Poetul Ion Moldoveanu şi destinul său linosian", LU, 1943,6; Nicolae Albu, „Poetul Ion Moldoveanu şi destinul său linosian ", AA, 1944,6; George Togan, Ne cheamă Ardealul, Bucureşti, 1944,113-116; Chinezu, Pagini, 281-282; Titu Popescu, „Mâhniri lângă leagăn", T, 1972, 6; Aureliu Goci, „Mâhniri lângă leagăn", RL, 1972,40; Valentin Taşcu, „Mâhniri lângă leagăn", F, 1972,11; Mânu, Reviste, 127,159; Piru, Varia, II, 433-435; Fanache, întâlniri, 161-167; Nae Antonescu, O revistă de prestigiu: „Lanuri", T, 1978,2; Titus Andronic, George Popa şi memoriile sale, T, 1978,9; Titus Andronic, George Popa. 80 de ani de la naşterea poetului, TR, 1992,43; Dicţ. scriit.rom., III, 803-805.	S.C.
POPA, George (7.VII.1923, Panciu), poet, eseist şi traducător. Este fiul Elenei (n. Vulpoi) şi al lui Constantin Popa, ţărani. Urmează şcoala primară în localitatea natală, Seminarul „Sf. Gheorghe" din Roman (1934-1942) şi Facultatea de Medicină din Iaşi (1943-1949). După absolvire e angajat preparator la aceeaşi facultate, parcurgând toate gradele universitare până la cel de profesor. După pensionare devine profesor consultant la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" din Iaşi. De-a lungul timpului a publicat, în ţară şi în străinătate, sute de lucrări de specialitate, domeniile sale de cercetare fiind pneumologia, cardiologia, hematologia şi imunologia. Intre 1978 şi 1990 este visiting professor la Clinica de Hemato-Onco-logie a Facultăţii de Medicină din Freiburg. Debutează în „laşul literar" (1963) cu traduceri din Omar Khayyam. Colaborează cu poezii, articole şi traduceri la „Convorbiri literare", „Cronica", „Poezia", „Steaua", „Tribuna", „Ateneu", „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Dacia literară"„Journal des poetes", „Fantasmagie", „Periscop" (Belgia), „Sinteza-Kruşevaţ" (Iugoslavia) ş.a. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici (1967) şi al Uniunii Scriitorilor (1970). A obţinut mai multe premii literare, printre care Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, pentru opera omnia (2003).
Coordonatele esenţiale ale liricii lui P. sunt trasate încă din primul volum, Laudă formei (1969), o pledoarie implicită în favoarea resuscitării modelelor clasice de poezie. Toate plachetele de versuri care vor urma, de la Constelaţia Hyperion
(1978)	la Meditaţii orfice (2003), sunt înscrise pe direcţia aspiraţiei spre împlinirea prin formă a sublimului ce derivă din
fericita joncţiune dintre expresia spiritualizată şi ideatica de extracţie filosofică. Din acest motiv, multe poeme sunt mai mult nişte aforisme versificate: „Nu ştim ce-i adevărul. Nu ştim nici dacă este./ Ori prea-i amar, şi Zeul nu vrea să-l ştim şi noi?/ Ci, omul fiind singur, zidit fără ferestre,/ A izvodit cuvântul spre a putea fi doi" sau „Neaşezare-i totul, ca şi cum Absolutul/ Mereu se tot amână de teama neschimbării/ Ce-ngheaţă primenirea, norocul re-creării./ Această-nţelep-ciune de mult ne-o-nvaţă lutul". Mai multe culegeri de eseuri
-	Spaţiul poetic eminescian (1982), Prezentul etern eminescian
(1989), Aporii ale tragicului (2001), Metafora şi cei trei oaspeţi ai poemului (2002) şi Spiritul hyperionic sau Sublimul eminescian (2003) - limpezesc şi amplifică idei despre poezie exprimate deja de autor în lirica sa. Lucrările dedicate artelor plastice -Semnificaţiile spaţiului în pictură (1973), Auguste Rodin (1976) - şi traducerile din Omar Khayyam, Rabindranath Tagore, Rainer Maria Rilke ş.a. întregesc profilul unui scriitor definit de tentaţia spre totalitate.
SCRIERI: Laudă formei, Bucureşti, 1969; Semnificaţiile spaţiului în pictură, Bucureşti, 1973; Auguste Rodin, Bucureşti, 1976; Constelaţia Hyperion, Iaşi, 1978; Spaţiul poetic eminescian, Iaşi, 1982; Orfeu şi Euridice, Iaşi, 1986; Prezentul etern eminescian, Iaşi, 1989; Istoria culturii şi a civilizaţiilor. Un compendiu al spiritualităţii universale, Iaşi, 1997; însemnările unui oaspete al luminii, Iaşi, 1998; Iniţieri, Iaşi, 1999; Imposibila aventură, Iaşi, 2001; Aporii ale tragicului, Iaşi, 2001; înălţarea mai sus de sine, Iaşi, 2002; Catrenele din Valea Vinului, Iaşi, 2002; Metafora şi cei trei oaspeţi ai poemului, Iaşi, 2002; Spiritul hyperionic sau Sublimul eminescian, Iaşi, 2003; Meditaţii orfice, Iaşi, 2003. Traduceri: Omar Khayyam, Rubaiyate, Bucureşti, 1969; Rabindranath Tagore, Antologie lirică, Bucureşti, 1987, Jertfa lirică, Iaşi, 2000, Lebăda, Iaşi, 2001, Figurina. Coşul cu fructe, Iaşi, 2003; Hafiz, Divanul, Iaşi, 1997; A.K. Coomaraswamy, Hinduism şi budism, Iaşi, 1997; Rainer Maria Rilke, Elegiile duineze. Sonete către Orfeu, Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: Aurel Leon, „Auguste Rodin", CL, 1977,9; Liviu Leonte, Lirism şi interpretare, CRC, 1979, 19; Zaharia Sângeorzan, „Constelaţia Hyperion", RL, 1979, 40; Dimitrie Costea, Poezia emoţiei intelectuale, CRC, 1980,4; Mihai Drăgan, O carte nouă despre Eminescu, CRC, 1983,20; Constantin Ciopraga, Eminescu şi spaţiul poetic, ATN, 1983,10; Virgil Cuţitaru, Pasiuni integratoare, CL, 1983,11; Dimitrie Costea, „Imposibila aventură", CL, 2002, 8; Cristina Zetu, Eternul feminin între lumină şi întuneric, CL, 2003,10.	ŞA.
POPA, Grigore (31.VII.1910, Podeni, j. Cluj - 24.IX.1994, Bucureşti), poet şi eseist. Este fiul Veronicăi şi al lui Vasile Popa, ţărani. Urmează clasele primare în localitatea natală (1916-1922), apoi frecventează Liceul „Regele Ferdinand" din Turda (1922-1929). îşi ia licenţa în filosofie în 1933, la Universitatea din Cluj, ca absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie. în martie 1933 participă la înfiinţarea societăţii Frăţia Ortodoxă Română, pe care mai târziu o va conduce în calitate de secretar general. între 1934 şi 1936 funcţionează ca profesor de liceu la Cluj, iar în 1938 primeşte o bursă de doi ani la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, continuându-şi studiile în capitala Franţei. în 1939 îşi ia doctoratul în filosofie magna cum laude, cu teza Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard, sub
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 324
îndrumarea lui D.D. Roşea. Din nou profesor de liceu, la Sibiu (1940-1942), devine asistentul lui D.D. Roşea la Catedra de teoria cunoaşterii şi istoria filosofiei a Universităţii din Cluj, mutată temporar la Sibiu. înlăturat în 1945 din învăţământ, este arestat, condamnat şi deţinut în mai multe închisori, până în toamna anului 1947. între 1948 şi 1949 lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, iar până în 1952 ca documentarist la Institutul de Lingvistică al Academiei, Filiala Cluj, apoi ca psiholog. Arestat din nou în 1958, la mijlocul anilor '60 se mută la Bucureşti cu familia. Se angajează psiholog la Centrul de Reumatologie, mai târziu devenind cercetător în cadrul Institutului de Medicină şi Farmacie. Colaborează la „Darul vremii", revistă condusă de Victor Papilian, în paginile căreia debutează ca poet în 1930, la „Abecedar", „Pagini literare", „Herald", „Societatea de mâine", „Gândirea", „Gând românesc", „Luceafărul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Saeculum", „Sfarmă-Piatră", „Meşterul Manole", iar în perioada postbelică la „Familia", „Steaua", „Viaţa românească", „Jurnalul literar", „Poesis", „Apostrof" ş.a. Fondează şi conduce ziarul „Ţara" (Sibiu, 1941-1944) şi este unul dintre animatorii ultimei serii a revistei „Luceafărul" (Sibiu, 1941-1945). A semnat şi cu pseudonimele I. Andreiu, I. Daru, Espectador, Grigorie Tobie.
Deşi îşi strânge relativ târziu, şi parţial, producţia poetică în volumul Cartea anilor tineri (1939), vibraţia lirică este autentică şi irupe din majoritatea textelor scrise de P. Propensiunea către metaforă, firească indiferent în ce domeniu se manifestă, dar consubstanţială cu personalitatea, creaţia şi izvoarele poeziei lui Lucian Blaga, a putut fi interpretată ca descinzând din aceasta. Versurile dezvăluie familiaritatea autorului cu spiritul poeziei europene, îndeosebi cu Rainer Maria Rilke şi Ştefan George, şi în acelaşi timp trădează comuniunea cu spiritul filosofiei existenţialiste. Lirica lui P. e un imn închinat naturii, percepută ca altar cosmic, întrupare panteistă a divinităţii, manifestare a sacrului în toate ale firii. Fiinţele apropiate, dătătoare de viaţă, Tatăl şi Mama, capătă alura unor forţe primordiale, mai mult decât mitologice, iar liniştea satului, a pământului şi a codrului e întrevăzută ca o imagine a Edenului. De aici, dorinţa de comuniune cu natura şi de reîntoarcere către lumea miracolelor vii şi a misterului insondabil, către viaţa simplă şi solemnă, străjuită de dumnezeire. O aspiraţie nemărginită spre pacea divină, spre puritatea celestă individualizează în epocă această poezie. Din păcate, cel de-al doilea volum de versuri, Pentru tine, sfânta Transilvanie, anunţat în 1943 ca fiind sub tipar, nu a mai apărut, iar volumul Ceasul minunilor, ce ar fi reunit ultimele poeme din timpul războiului, a rămas tot în stadiul de manuscris. O activitate mai bogată a desfăşurat P. în spaţiul eseisticii literar-filo-sofice, prin intermediul căreia încearcă să-şi contureze crezul existenţialist. De fapt, independent de Nae Ionescu - ale cărui cursuri nu le-a audiat - şi în bună măsură pe un drum paralel cu D.D. Roşea, el se defineşte drept cel mai fervent susţinător, la noi, al existenţialismului. Fascinat încă din anii studenţiei de sociologia lui Georg Simmel, promotor al „filosofiei vieţii", P. îşi dedică întreaga tinereţe aprofundării, interpretării într-o
perspectivă personală şi nuanţării metafizice a ideilor existenţialiste. Fără a construi un sistem - de altfel existenţialismul neagă din principiu „temniţele" oricărui sistem -, el e printre puţinii filosofi, nu numai români, care încearcă să îşi fundamenteze afirmaţiile pornind de la rădăcinile cele mai îndepărtate ale curentului: coboară până la Socrate, Apostolul Pavel, Sf. Augustin, Blaise Pascal (L'Actualite de Pascal, 1937), Nietzsche. în teza de doctorat se opreşte la viziunea filosofică a lui Kierkegaard şi comentează în mai multe eseuri punctele de vedere ale contemporanilor Lev Şestov, Gabriel Marcel, Nikolai Berdeaev, Martin Heidegger, Karl Jaspers (Existenţialismul, 1943). în gândirea sa - inspirată de scrierile lui Soren Kierkegaard („Pascal al Nordului") şi îmbogăţită cu accente personale - existenţialismul s-ar defini prin preocuparea exclusivă faţă de „individul concret, unicul", „accentul cel mare" căzând „pe subiectul cunoscător, pe individul care filosofează din necesitatea de a-şi analiza şi înţelege în primul rând propria dramă", a filosofa însemnând aici „a te salva". Este de remarcat că filosofia existenţială reprezintă „o manieră personală de a fi, ale cărei forme de realizare se desfăşoară între ispitele imanenţei şi transparenţele transcendenţei", este „expresia filosofică a spiritului omenesc, răstignit între imanenţă şi transcendenţă, având conştiinţa vie şi dramatică a acestei situaţii fundamentale". Specifică filosofiei existenţialiste ar fi operarea cu categoriile „concrete", concepte „verificate de musturile existenţei, de dramele [...], înălţările şi întristările acesteia." „A cunoaşte - se afirmă în continuare -înseamnă a exista, iar a exista însemnează a realiza adevărul prin propria ta viaţă şi a-1 răscumpăra, dacă e necesar, prin moarte." Existenţialismul apare ca un stil de viaţă în care fundamentală pentru împlinirea gândului e puterea voinţei, dăruirea pasională - tensiune prin care se deschide calea comuniunii cu divinitatea, dialogul omului cu Dumnezeu. Filosoful putea să conchidă astfel că existenţialismul ar fi mai degrabă o filosofie a mântuirii decât una a disperării. în consens cu acest crez, P. îmbrăţişează fenomenul literar-artistic şi filosofic, încercând să schiţeze în limitele filosofiei culturii fie profilul „conducătorului" (Inteligenţa socială şi psihologia conducătorului, 1935), fie matricele stilistice specifice popoarelor lumii: stilul românesc, ortodox, indic, european, american, eladic, romanic, francez, spaniol, italian, germanic, englez, rus (Stiluri de viaţă, 1937). Interpretarea culturii în perspectiva existenţialismului e tema lucrărilor Prezenţa divină în filosofia contemporană (1942), Invitaţii - la Frumos, Poezie, Credinţă, înţelepciune, Metafizică, Moarte, Aventură, Câmp, Tradiţie, Comuniune, Românism, Eroism (1941), în duhul ortodoxiei naţionale (1942) şi se poate afla chiar în Armând Godoy, poete latin et chretien (1942), studiu ce evidenţiază neliniştea metafizică în toate sferele gândirii contemporane şi cu deosebire în domeniul cel mai sensibil - poezia, valoarea acesteia fiind condiţionată de „cifrul metafizic" implicat actului creaţiei. Arta - rod al cufundării în tumultul vieţii şi al trăirii ei sub tensiunea aspiraţiei către cele eterne - i se pare, de altfel, a fi, alături de „credinţa fierbinte" şi „gândul metafizic", una dintre căile prin care omul poate deveni „din rob al lui Dumnezeu"
325 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
„colaboratorul său". în Peisaj ardelean (1943) şi în Itinerar spiritual (1943), P. îşi adună o parte din publicistică, îndeosebi din paginile ziarului „Ţara" şi ale revistei „Luceafărul". Sunt înmănuncheate, în prima carte, articolele de susţinere a scrierilor lui Lucian Blaga şi Octavian Goga, iar în a doua -notaţiile pe marginea apariţiilor recente din literatură şi filosofie, volume şi ediţii din Martin Heidegger, Raymonde Vincent, Daniel Rops, Stephane Mallarme, Leon Daudet, Giovanni Papini ş.a.
SCRIERI: Inteligenţa socială şi psihologia conducătorului, Cluj, 1935; L'Actualite de Pascal, Paris, 1937; Stiluri de viaţă, Cluj, 1937; Cartea anilor tineri, Sighişoara, [1939]; Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard, Sibiu, 1940; ed. pref. Achim Mihu, Cluj-Napoca, 1998; Invitaţii - la Frumos, Poezie, Credinţă, înţelepciune, Metafizică, Moarte, Aventură, Câmp, Tradiţie, Comuniune, Românism, Eroism, Sibiu, 1941; Armând Godoy, poete latin et chretien, Sibiu, 1942; în duhul ortodoxiei naţionale, pref. Grigorie T. Marcu, Sibiu, 1942; „Luceafărul". Un capitol de luptă şi credinţă românească, Sibiu, 1942; Prezenţa divină înfilosojia contemporană, Sibiu, 1942; Existenţialismul, Sibiu, 1943; Peisaj ardelean, Sighişoara, 1943; Itinerar spiritual, Sibiu, 1943; Douăzeci şi cinci de ani de viaţă spirituală în Ardeal, Sibiu, 1944; Ardealul, grădina rădăcinilor româneşti, Bucureşti, [1945]; Jurnal metafizic, îngr. şi postfaţă Marin Diaconu, Bucureşti, 1998; Pentru tine, Sfântă Transilvanie, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1998. Traduceri: Dimitrie Guşti, Egoism şi altruism, Bucureşti, 1969; Georg Simmel, Rembrandt, Bucureşti, 1978; Thomas Thilo, Arhitectura clasică chineză, Bucureşti, 1981; Theodor Lipps, Estetica. Psihologia frumosului şi a artei, I-II, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Ştefan Lazăr, Literatura ardeleană de azi, ŢA, 1935, 786; Vlaicu Bârna, Breviar, RP, 1936, 5688; Zevedei Barbu, „L'Actualite de Pascal", PLI, 1938, 1-2; Nichifor Crainic, „Stiluri de viaţă", G, 1938,3; Aurel Marin, „Stiluri de viaţă", „Ţara Bârsei", 1938, 4-6; G. Călinescu, Fişe literare, JL, 1939,43; Perpessicius, Opere, VIII, 290-292; Mihai Beniuc, „Cartea anilor tineri", „Ţara nouă", 1939, 6; Ştefan Baciu, „Cartea anilor tineri", G, 1939, 9; Predescu, Encicl., 674; Pompiliu Constantinescu, „Cartea anilor tineri", VRA, 1941,617; Petru Comarnescu, „Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard", RFR, 1941, 6; Călinescu, Ist. lit. (1941), 856, Ist. lit. (1982), 942; Octav Sargeţiu, „Invitaţii...", VBA, 1942,8-9; I. Şg.flonŞiugariu], „Armând Godoy, poete latin et chretien", RFR, 1943, 2; Costin Murgescu, Carnet intelectual, VRA, 1943,706; George Mărgărit, „Existenţialismul", CGM, 1943,8-10; Aurel T. Anton, Poetul, gânditorul şi ziaristul Grigore Popa, „Pământul", 1944, 251; Ion Apostol Popescu, Literatura ardeleană nouă, Bucureşti, 1945,99-105; Micu, „Gândirea", 632-633; Eugenia Vodă, „Pentru mine calvarul a început la 35 de ani şi s-a terminat la 80" (interviu cu Grigore Popa), RL, 1990,35; Grigore Popa (fişă biobibliografică), APF, 1993,1-2; Mihai Sora, Drumeţ cu iască şi amnare, JL, 1996,45-48; Horia Stanca, în amintirea lui Grigore Popa, JL, 1996,45-48; Marin Diaconu, Superlativul vieţii, JL, 1996, 45-48; Micu, Ist. lit., 220, 430; Dicţ. scriit. rom., III, 805-806.	I.O.
POPA, Marian (15.IX.1938, Bucureşti), critic, istoric şi teoretician literar, comparatist, prozator. Este fiul Măriei Popa (n. Rapolti), spălătoreasă, cum va declara ostentativ scriitorul. Urmează cursurile şcolii elementare la Bucureşti şi în 1952 începe, tot aici, o şcoală medie de mecanică, la care renunţă în 1955, când se angajează mai întâi ca manipulant de materiale şi macaragiu la o fabrică de gheaţă, apoi ca frezor şi rabotor la
Uzinele Autobuzul. în 1961 se înscrie la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii bucureştene (absolvise liceul la seral în 1958). După terminarea studiilor (1966), rămâne asistent la Catedra de literatură universală şi comparată. îşi susţine doctoratul în 1972, cu o lucrare despre călătoriile epocii romantice. în anul următor obţine o bursă a Fundaţiei Humboldt şi efectuează un stagiu la Stuttgart, iar din 1983 funcţionează ca lector la Universitatea din Koln. Formaţia intelectuală i-a fost dirijată, din anii de studii, de Romul Munteanu. între 1975 şi 1978 conduce, în cadrul Facultăţii de Limba şi Literatura Română, clubul studenţesc Litere. în 1987 s-a stabilit în Germania. Debutează la „Viaţa studenţească" în 1965, colaborează apoi la „Luceafărul", „Săptămâna", „România literară", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", Steaua" ş.a. Prima carte, Homofictus, îi apare în 1968.
Homo fictus evidenţiază precumpănitor modalităţi proprii teoriei literare, susţinute de excursuri istorico-literare comparatiste şi, oarecum spre exterior, de o abordare eseistică. Interdisciplinaritatea procedeelor decurge din aceea a temei, P. propunându-şi să asambleze un fel de poetică ilustrată a personajului literar din proza modernă universală. Considerarea personajului ca structură logică ori sistem individualizat de relaţii anunţă concepţia personală de lucru, sesizabilă şi prin evidenţierea criteriilor de clasificare mai vechi - raporturi de distribuţie, temă şi relaţii cu cei din jur, atitudini, temperament, simbolistica numerelor, exponenţa unei teorii etc. din care autorul nu va prelua pentru alcătuirea propriei construcţii decât elemente dispersate. în intenţia de a restrânge relativismul demonstraţiei şi al clasificărilor, explicitează cu prisosinţă, complicând logica raţionamentelor, absorbit parcă de polisemia obiectului cercetat. Un mod de tratare similar configurează şi Comicologia (1975; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), modificând doar acentuarea funcţională a părţilor componente. Şi aici teoria literară îşi apropie întreaga sferă conceptuală a subiectului şi impregnează discursul, subordonându-şi mai ferm materia istorico-literară utilizată spre exemplificare, ierarhizarea judecăţilor, strunind într-o măsură libertatea asociativă a eseului. La ofertele temei se adaugă şi o disponibilitate ludică, învederând tentativa autorului de a se sustrage capcanelor din „tratatele" serioase. Astfel, bibliografia enormă, ce tinde spre exhaustivitate, depăşeşte bilanţul simplificator de opinii şi pare uneori articulată şi exhibată ironic, parodic, în acest „tratat" de comicologie, cel dintâi la noi. Aceluiaşi domeniu, complinit cu un exerciţiu de factură foarte personală, mereu în răspăr faţă de pretenţiile şi limbajul unei discipline ce se vrea „ştiinţifică",
i	se integrează şi volumele Modele şi exemple (1971), Forma ca deformare (1975) şi Competenţă şi performanţă (1982). Conţinutul eterogen, având în vedere predilect etapa contemporană, este pus în pagină eseistic. P. combină pozitivismul spectaculos cu regia ironică, unde spiritul speculativ îşi adjudecă spaţii întinse. Argumentarea porneşte de la fenomene particulare, traseul nu stârneşte iniţial vreo surpriză, pentru ca, la un moment dat, comentatorul să submineze habitudinile şi să propună o reţea de idei ce nu mai are nimic de-a face cu
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 326
locurile comune. Asocierile, întemeiate frecvent pe antifrază şi paradox, intră într-un joc riscat, cutezător, teribilist chiar. Ţintele sunt absurditatea actului critic, refuzul poeziei, tragedia limbajului, scientismul poetic şi multe altele. Semnalabil şi în alte lucrări, comparativismul va monopoliza în Călătoriile epocii romantice (1972) structurarea materiei şi perspectiva comentariului. Tendinţa autorului de a inventaria exhaustiv subiectul coboară pe alocuri observaţia critică în descripţie factologică, fisurând densitatea stilului, care se va revigora abia în secţiunea de sinteză din final. Cultivată la romantici ca specie literară pentru comunicarea subiectivităţii, cartea de drumeţie particularizează tipul călătorului instabil, multilateral şi contradictoriu. Atenţia exegetului se îndreaptă spre zonele explorate - muntele, lacul, ruinele, oraşul aureolat de istorie şi Orientul -, asimilate de romantici voiajului metafizic şi psihologic, în timp ce natura şi vechile civilizaţii sunt receptate printr-o obstinată mistică a transcendentului. Prezenţă nu numai de subtext în toate aceste studii, literatura română va fi abordată autonom în alte câteva lucrări. Introducând expunerea analitică în sisteme binare, P. evaluează în monografia Camil Petrescu (1972) aportul filosofic în opera literară din perspectiva substanţialismului, iar în Viscolul şi carnavalul (1980) descrie proza lui Fănuş Neagu în relaţie cu natura. Cu Dicţionar de literatură română contemporană (1971, ediţia a doua în 1977) realizează prima trecere în revistă a fenomenului literar postbelic, un adevărat preambul la Geschichte der rumănischen Literatur (1980). Intenţia zeflemitoare, notabilă în exegezele critice, se regăseşte în proza lui P., îndeseobi în încercările antiliterare din romanul „sentimental" Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (1977) şi în însemnările de „voiaj" din Călătorie sprâncenată (1980), unde ironia, războiul cu stereotipiile, locul comun şi kitschul irup în fulgerări de burlesc şi grotesc halucinant, hotărând, „atotputernică", arhitectura intrigii, tipologia, fluxul stilistic şi finalitatea estetică, ca şi în romanul Podul aerian (1981), proză a „deriziunii", cu o mai complexă bătaie şi amplitudine. In sfârşit, cele două volume din Istoria literaturii române de azi pe mâine (2001) reprezintă în intenţie o proiecţie „structurată anagogic" şi întemeiată pe o perspectivă de evaluare a „trei tipuri de fapte: permanente, repetabile şi noi". Subliniate în comentariu prin enumerare şi confruntare, cele trei categorii susţin impresia curgerii istorice, cu o mare pondere acordată ideopoliticului, întrucât - aşa cum avertizează P. - „operele acestei literaturi sunt celulele unui corp unic, absorbind şi emanând semnale diferite ale mediului". Fără a fixa opinii de ultimă instanţă, Istoria... angajează doar aspecte ale devenirii unor convingeri. Constructivă în principiu, relativitatea declarată a demersului istorico-literar alunecă însă prea lesne în exagerări câteodată ilare, originalitatea cu orice preţ fiind nu
o	dată păgubitoare unui proiect provocator. Impresionantă prin efortul investit în săvârşirea ei, o întreprindere altminteri acut necesară este împinsă către zonele nesigure ale partizanatului de atitudine, ludicul fiind aici un vehicul spre o miză cu implicaţii grave, legată de configurarea agitatei vieţi literare după 1950. Valoarea Istoriei..., controversată, ar fi de
luat în seamă în sfera studiului tipologic aplicat scriitorilor contemporani.
SCRIERI: Homofictus, Bucureşti, 1968; Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1977; Modele şi exemple, Bucureşti, 1971; Camil Petrescu, Bucureşti, 1972; Călătoriile epocii romantice, Bucureşti, 1972; Comicologia, Bucureşti, 1975; Forma ca deformare, Bucureşti, 1975; Doina Doicescu şi Nelu Georgescu, Bucureşti, 1977; Călătorie sprâncenată, Bucureşti, 1980; Geschichte der rumănischen Literatur, tr. Thomas Kleininger, Bucureşti, 1980; Viscolul şi carnavalul, Bucureşti, 1980; Podul aerian, Bucureşti, 1981; Competenţă şi performanţă, Bucureşti, 1982; Istoria literaturii române de azi pe mâine, I-II, Bucureşti, 2001; Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, Bucureşti, 2003. Antologii: Realismul, I—III, introd. edit., Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Grigurcu, Idei, 225-230-, Tomuş, Răsfrângeri, 93-98; Ungureanu, La umbra cărţilor, 114-117; Culcer, Citind, 57-62; Iorgulescu, Scriitori, 336-339; Alboiu, Un poet, 9-13; Ştefănescu, Jurnal, 114-115; Culcer, Serii, 204-207; Grigurcu, Critici, 208-216; Grigurcu, între critici, 219-225; Sângeorzan, Anotimpurile, 185-189; Moraru, Textul, 40-43; Velea, Universalişti, 278-286; Cosma, Romanul, II, 112-114; Dan Mănucă, O istorie cu... istorii, CL, 2001, 9; Mircea Iorgulescu, Istoria literaturii ca spectacol de marionete, „22", 2001, 52, 2002,1; Dicţ. scriit. rom., III, 806-809; Petraş, Panorama, 537-538; Dan C. Mihăilescu, O pădure falsă pe un munte de adevăruri, LAI, 2002, 9-13; Nicolae Manolescu, Critică literară şi denunţ, RL, 2002,12; Manolescu, Enciclopedia, 570-571.	St. V.
POPA, Mircea (29.1 .1939, Lazuri de Beiuş, j. Bihor), critic şi istoric literar. Este fiul Anei (n. Negrău) şi al lui Alexandru Popa, preot. Face clasele primare la Bogei şi Ciutelec, iar gimnaziul la Popeşti, judeţul Bihor. După ce urmează cursurile liceale la Oradea (1953-1955) şi Vadu Crişului (1955-1956), se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, pe care o va absolvi în 1960. Peste zece ani îşi trece doctoratul în filologie, cu teza Ilarie Chendi, reluată în volumul de debut din
1973.	Va fi câţiva ani profesor la Săcuieni şi Aleşd, judeţul Bihor, apoi muzeograf la Muzeul Banatului din Timişoara. Din 1963, la Cluj-Napoca, se dedică cercetării în cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" al Academiei Române, din 1980 conducând colectivul de istorie literară al Institutului. în 1995 devine şi profesor la Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba Iulia. Debutează cu un articol de istorie literară în revista „Steaua" (1963), semnând apoi studii, articole, recenzii în „Ateneu", „Familia", „Limbă şi literatură", „Literatorul", „Luceafărul", „Revista de istorie şi teorie literară", „Synthesis", „Tribuna", „Vatra", „Viaţa românească" ş.a. Participă la simpozioane literare din Debreţin, Belgrad, Sofia, publică şi în revista „Noi" a românilor din Ungaria sau în „Analele Societăţii de Limba Română" din fosta Iugoslavie. Colaborează la realizarea a două volume din seria de corespondenţă George Bariţ şi contemporanii săi (II—III, 1975-1977), lucrare distinsă cu Premiul „N. Iorga" al Academiei Române.
I	s-au acordat, de asemenea, şase premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, Premiul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga" de la Sebeş ş.a.
327 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
Istoric literar prin vocaţie, P. ilustrează spiritul şcolii clujene în cercetare, reprezentată de Sextil Puşcariu, G. Bogdan-Duică, D. Popovici, Ion Breazu, Iosif Pervain, modele spre care aspiră şi pe care le omagiază frecvent, ca în volumul Viguri universitare clujene (2002). Este evident însă efortul de a depăşi opţiunea pentru pozitivism a câtorva înaintaşi, apro-piindu-şi metodele moderne de abordare a fenomenului literar. Semnificativ în acest sens este studiul Tectonica genurilor literare (1980), care are drept motouri citate din Jean Starobinski şi Gerard Genette, ceea ce indică implicit orientarea către un anume tip de critică. Autorul este preocupat mai mult de istoria ideilor literare, de teoria şi morfologia genurilor literare, din perspectiva istoriei culturii şi a sociologiei literaturii. Cu asemenea concepte, el va investiga aspecte ale cărţilor populare, topografia romanului românesc sau începuturile criticii literare la români. P. este un cercetător pasionat, care apelează la surse de prima mână, valorificând arhive şi publicaţii vechi, îndeosebi cele privind spaţiul transilvan. Scoate la iveală multe informaţii istorico-literare noi (precum cele privind prima carte de fabule din literatura noastră, aparţinând lui Nicolae Oţelea, sau începuturile teatrului în Transilvania) şi participă la elaborarea unor instrumente de lucru utile, cum sunt Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi până în 1918 (1980, în colaborare cu Valentin Taşcu) şi bibliografia Mihai Eminescu în Transilvania
(1866-1918) (2000). Ştie să îmbine fericit în demersul său deschiderea spre spaţiul operei cu examinarea minuţioasă a contextului în care aceasta s-a produs. Emblematic, într-o carte intitulată Spaţii literare (1974), autorul aşază pe frontispiciu o definiţie a criticii literare aparţinând lui Lucian Blaga. Rolul criticii ar fi în primul rând acela „de a ridica în conştiinţă, adică pe un plan de luciditate, valorile de penumbră ale unei opere poetice". De aici şi întoarcerea spre ceea ce ar constitui fundalul unei epoci, „penumbrele" ei, adică scrierile unor autori mai puţin cunoscuţi, precum Constanţa Dunca-Schiau, I. C. Fundescu, Al. Papiu-Ilarian, Grigore Sima, Octavian C. Tăslăuanu, Zaharia Bârsan, Al. Ciura, Livia Rebreanu ş.a. Istoricul literar este dublat de un critic literar incisiv, incomod pentru unii, dar cu opţiuni ferme în valorizarea operelor literare. Nu întâmplător a dedicat o excelentă monografie lui Ilarie Chendi, combatant şi protagonist al unor dispute literare cu impact în epocă. Pentru exeget Chendi nu este un critic vetust, ci există permanent într-un prezent referenţial, la exigenţele căruia P. supune demersul de restituire a autorilor transilvăneni chiar şi atunci când se apleacă asupra contribuţiilor modeste ale unor exponenţi ai culturii locale. Dacă în vederile sale intră un reprezentant al Şcolii Ardelene, ca în monografia Ioan Molnar Piuariu (1976), analiza scrierilor cărturarului serveşte ca argument în rediscutarea poziţiei acestuia în cadrul iluminismului şi al istoriei literaturii române în general, reevaluarea fiind extinsă în studiile care alcătuiesc volumul Aspecte şi interferenţe iluministe (1997). Virtuţile criticului trec în prim-plan în interpretarea circumscrisă unei teme, ca în Octavian Goga între colectivitate şi solitudine (1981) sau în Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu (1982). O propensiune mai nouă este încercarea de recuperare a unor valori de prim rang ale culturii din Transilvania (Timotei Cipariu. Ipostazele enciclopedistului, 1993), de integrare a culturii române în mişcarea literară europeană (Convergenţe europene, 1995), de studiere a interferenţelor (Apropieri literare şi culturale româno-maghiare, 1998) şi de scrutare critică a valorilor exilului românesc (Reîntoarcerea la Ithaca, 1998). In plină epocă totalitaristă P. a colaborat la volumul Le Siecle des Lumieres et la Bible (Paris, 1986) cu studiul La Bible chez Ies Roumains. A semnat articole în Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002), este, de asemenea, unul dintre coordonatorii proiectului Dicţionarul general al literaturii române. A îngrijit şi prefaţat ediţii din scrierile lui Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Emil Isac, Victor Papilian, Vasile Goldiş, George Bariţiu, Grigore Cugler, Vintilă Horia ş.a.
SCRIERI: Ilarie Chendi, Bucureşti, 1973; Spaţii literare, Cluj-Napoca, 1974; Ioan Molnar Piuariu, Cluj-Napoca, 1976; Istoria presei literare din Transilvania de la începuturi până în 1918 (în colaborare cu Valentin Taşcu), Cluj-Napoca, 1980; Tectonica genurilor literare, Bucureşti, 1980; Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, Cluj-Napoca, 1981; Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1982; Timotei Cipariu. Ipostazele enciclopedistului, Bucureşti, 1993; Estuar, Cluj-Napoca, 1995; Convergenţe europene, Oradea, 1995; Aspecte şi interferenţe iluministe, Timişoara, 1997; Apropieri literare şi culturale româno-maghiare, Cluj-Napoca, 1998; Reîntoarcerea la Ithaca, Bucureşti, 1998; Mihai Eminescu.
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 328
Contextul receptării, Reşiţa, 1999; Homo militans, Cluj-Napoca, 2000; Mihai Eminescu în Transilvania (1866-1918). Bibliografie, Cluj-Napoca, 2000; Presa şi ideea naţională, Alba Iulia, 2000; Figuri universitare clujene, Cluj-Napoca, 2002; Contribuţii şi precizări documentare, Cluj-Napoca, 2003; Inserţii, Cluj-Napoca, 2003; Istoria presei româneşti din Transilvania de la începuturi până în 1918 (în colaborare cu Valentin Taşcu), Bucureşti, 2003; Pagini bihorene, Oradea, 2003. Ediţii: Octavian Goga, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1972; Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, pref. edit., Cluj-Napoca, 1974, Vederi şi istorie, pref. edit., Galaţi, 1992; George Bariţ şi contemporanii săi, II—III, Bucureşti, 1975-1977 (în colaborare); Vasile Goldiş, Scrieri social-politice şi literare, introd. edit., pref. Ştefan Pascu, Timişoara, 1976; Nicolae Oţelea, Alese fabule, pref. edit., Cluj-Napoca, 1985; Emil Isac, Teatru. Proză, pref. edit., Bucureşti, 1986; Victor Papilian, Lacrima. Amintiri din teatru, pref. edit., Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Cornelia Papilian), Decameronul românesc, pref. edit., Timişoara, 1996; Grigore Cugler, Apunake şi alte fenomene, pref. edit., Oradea, 1996, Alb şi negru, pref. edit., Bucureşti, 2003; Ion Agârbiceanu, Cartea legendelor, pref. edit., Cluj-Napoca, 1996; Comeliu Coposu, Semnele timpului, pref. edit., Timişoara, 1997; Miron Pompiliu, Poezii, pref. edit., Oradea, 1998; Vintilă Horia, Acolo şi stelele ard, pref. edit., Bucureşti, 1999, Moartea morţii mele, pref. edit., Cluj-Napoca,
1999,	El fin del exilio, tr. Ileana Scipione, Sandra Popescu-Duma, Tudora Şandru Mehedinţi, pref. edit., Madrid, 2002, Credinţă şi creaţie, pref. edit., Cluj-Napoca, 2003; Constantin I. A. Nottara, Suflete obosite, pref. edit., Bucureşti, 1999; Lucian Boz, Scrisori din exil, tr. Doru Burlacu, Călin Teutişan şi Rozalia Groza, pref. edit., Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, I, 245-247; Iorgulescu, Al doilea rond, 106-111; Popa, Dicţ. Ut. (1977), 441; Iorgulescu, Scriitori, 339-340; Tihan, Apropierea, 138-143; Constantin Cubleşan, Vocaţia istoricului literar, TR, 1989, 5; Cioculescu, Itinerar, V, 30-34; Ilie Radu-Nandra, Un exeget al publicisticii lui Lucian Blaga, ST, 1994, 3; Z. Ornea, O carte despre Cipariu, RL, 1994,26; Constantin Cubleşan, De la Timotei Cipariu la Marin Preda, ST, 1995, 6; Cornea, Semnele, 67-72; Muthu, Cântecul, 56-58; Ulici, Lit. rom., 1,528-530; Micu, Scurtă ist., IV,
172-173; Adrian Marino, Exilul românesc şi literatura, RL, 1998, 33; Petru Poantă, „Reîntoarcerea la Ithaca", LCF, 1998, 37; Doina Curticăpeanu, Scara de cristal, F, 1999, 1; Dan Mănucă, Virtuţile istoricului literar, CL, 1999, 12; Carmen Andraş, Apropieri, „Altera", 1999,12; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000, 261; Dicţ. scriit. rom., III, 809-810; Petraş, Panorama, 539; Popa, Ist. lit,
II,	1123; Stelian Vasilescu, Oameni din Bihor, Oradea, 2002,387-388; Ion Buzaşi, Istoria faptului literar, RL, 2003,25; Ion Mărgineanu, Oameni din Munţii Apuseni, Alba Iulia, 2003,2 70-271.	S. I.
POPA, Nicolae (13.11 .1959, Buda, j. Ungheni), poet, prozator şi eseist. A urmat Şcoala Poligrafică din Chişinău şi, tot aici, cursurile Universităţii de Stat (1978-1983), absolvind ulterior Institutul de Literatură din Moscova (1989). A fost redactor la „Literatura şi arta" şi „Sfatul ţării". Din 1994 este, succesiv, redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef la revista „Basarabia".
în versurile din volumele Timpul probabil (1983) şi Ghid pentru cometa Halley (1987), P. se defineşte ca un poet din categoria ironiştilor sentimentali, care întreţin lirismul într-o zonă elegiacă, dar şi într-un registru dramatic. în postura ciudată de „ghid al cometei Halley", el se vrea un tânăr Orfeu, care să restabilească legăturile rupte între om, natură şi lucruri sub semnul cântecului identificat cu existenţa. Poezia din
Lunaticul nopţii scitice (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România) acreditează „lunaticia" - stare de tensiune, trăire paroxistică, „barbară" şi panică (în sensul lui Lucian Blaga), poetul apărând drept un „băutor de imagini tari" în faţa unei eternităţi dumnezeieşti sau satanice. în Careul cu raci (2003), cea mai importantă carte de versuri a sa, P. se dezvăluie un neomodernist expresionist, ezitând între suferinţa melancolică, neputincioasă şi revolta ameninţătoare, între transparenţa şi alegoricul evaziv al notaţiei, între voinţa de puritate şi conştiinţa maculării. înainte de toate, este însă un poet social, al „vinei" tragice de a se fi născut basarabean: „Cărări de câini se adâncesc în ploaie,/ cărări mereu speriate de gheare,/ de lanţuri,/ de stârvuri osoase jumulite din mers.// Schelălăim pe aici,/ sub o stea de nămol,/ noi, câinii, noi,/ stăpânii câinilor,/ înnebuniţi de fazele năpârlirii.// Ne-a rămas atât de puţină tristeţe/ pentru câtă suferinţă se arată!// Creşte prea mare tritonul/ în ochiul de apă/ în care ne oglindim laolaltă cu focul.// Departe, în cer,/ pe o stea mlăştinoasă,/ urletul câinelui/ moare încovrigat ca şi câinele " (Cărări de câini). Sentimentul părăsirii, al pustiirii lumii şi a sinelui covârşeşte aceste poeme. Este un sentiment de gol imens, de pierdere a oricărei speranţe de mântuire. De la neliniştitele poeme cu îngeri ale lui V. Voiculescu la lumea creştină suferindă, vidată de sensul mântuirii şi instalată într-o aşteptare absurdă, ca în poemul, emblematic, Copilaşii din cer, este o mare distanţă: raiul lui P. nu e decât un loc al plângerii; simbolurile consacrate ale interiorităţii paradisiace (casa, grădina) devin spaţii goale, infernale. Dacă tonalitatea, repertoriul tematic şi stilistic rămân adesea tributare modelului gândirist, poemele au suficientă forţă şi autenticitate pentru a sparge acest tipar, izvorând dintr-o emoţie modernist-expresionistă. Există şi poezii de atmosferă, descriptiv-intimiste, care mizează pe sugestie şi care îşi deconspiră cheia alegorică spre final; nu lipsesc nici ironia, conştiinţa livrescă sau oralitatea discursivă. Lirismul de factură alegorică, în cheia unei drame individuale şi naţionale (Careu) sau păstrând o trakliană ambiguitate simbolică (Praful şi pulberea), ajunge până la simplitatea şi ingenuitatea trucată, postmodemă a unor poeme precum Căci spune chinezoaica: „Nu mai desena omuleţi,/ oricât de mici,/ oricât de veseli,/ dacă nu-ţi poţi stăpâni creionul/ şi-l laşi să se împlânte/ - fie şi numai un pic -/ în inima celui desenat.// Desenează altceva./ Desenează ceva ce n-are inimă./ Să zicem: o femeie scriind.// Căci spune chinezoaica: «în meditaţie sunt ca o fiară»." Romanul Cubul de zahăr (1991) îmbină formula sadoveniană tradiţională cu intertextualitatea postmodernă prin prezenţa auctorială a naratorului. Naraţiunea este axată pe contrastul dintre proiecţia utopică a visurilor şi aspiraţiilor adolescentine ale protagonistului, Sava (cubul de zahăr este simbolul armoniei, purităţii, „dulceţii vieţii" şi perfecţiunii morale), şi perspectiva antiutopică pe care o impune mediul alienant al satului de codru Bahuseni, cufundat în infernul sovietizării şi al rusificării. Personajele sunt nişte dezrădăcinaţi, înstrăinaţi în vatra strămoşească, ale cărei temeiuri morale au fost surpate. Ideea încrucişării absurde a mistreţilor cu scroafele este o
329 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
proiecţie grotescă a experimentelor monstruoase care au distrus comunitatea rurală basarabeană. P. a mai publicat volumul de proză Păsări mergând pe jos (2001; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), articole polemice şi cronici literare.
SCRIERI: Timpul probabil, pref. Mihai I. Ciubotarii, Chişinău, 1983; Ghid pentru cometa Halley, Chişinău, 1987; Cubul de zahăr, Chişinău, 1991; Lunaticul nopţii scitice, Chişinău, 1995; Păsări mergând pe jos, Chişinău, 2001; Careul cu raci, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Leo Butnaru, Probabilitate şi probitate, LA, 1983, 25 august; Mihai Cimpoi, între idilă şi dramă, LA, 1983, 3 noiembrie; Ion Ciocanu, Marginalii la un debut, în Cartea poeziei, Chişinău, 1985,117-120; Andreea Deciu, Neajunsurile perfecţiunii, RL,
1992,	4; Voichiţa Sasu, Dulce-amarul vieţii basarabene, TR, 1992, 14; Mihai Cimpoi, Utopia şi antiutopia lui N. Popa, LA, 1993, 15 aprilie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 245-246; Em. Galaicu-Păun, Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Chişinău, 1999,124-127; Cistelecan, Top ten, 49-51; Nicolae Popa, în Poezia acasă, îngr. Iulian Filip şi Mihai Stan, Târgovişte, 2003,108-109.	M.C., R.D.
POPA, N.[icolae] I. (25.11.1897, Puieşti, j. Vaslui - 21.VI.1982, Iaşi), comparatist, critic şi istoric literar. Este fiul Aspasiei (n. Pavelescu) şi al lui Ioan G. Popa, învăţător, şi frate cu dramaturgul Victor Ion Popa. Urmează şcoala primară din Călmăţui-Tecuci (1903-1907) şi devine bursier al Liceului Internat din Iaşi (1907-1915). După absolvire, fiind elev la Şcoala Militară, participă ca voluntar la războiul din 1916-1918; avansat sublocotenent, ia parte la campaniile de la Mărăşeşti şi Oituz, fiind de trei ori decorat (1923,1924 şi 1931). Student al Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi, obţine în 1921 licenţa în franceză, secundar română, cu menţiunea magna cum laude. în 1923 susţine la Bucureşti examenul de capacitate, în urma căruia este numit profesor titular la Seminarul „Veniamin" din Iaşi. între 1924 şi 1931 studiază la Paris, ca membru al Şcolii Române din Franţa, apoi ca bursier al Ministerului Educaţiei Naţionale. Urmează cursuri la College de France, Sorbona, Ecole Pratique des Hautes Etudes, Ecole Normale Superieure, documentându-se în marile biblioteci pariziene în vederea doctoratului. Lucrează sub îndrumarea unor profesori de renume, precum Fernand Baldensperger, Paul Hazard, Gustave Cohen, Fortunat Strowski. începe să colaboreze la „Revue de litterature comparee" şi atrage atenţia specialiştilor prin amplul studiu Le Sentiment de la mort chez Gerard de Nerval, publicat în 1925, la editura pariziană J. Gamber. întors la Iaşi, este numit profesor de limba franceză la Liceul Internat şi la Seminarul Pedagogic Universitar. în acelaşi timp, face parte dintre animatorii Cercului de Studii Franco-Române Luteţia din Iaşi (în 1936 e vicepreşedinte) şi se afirmă cu articolele publicate între 1936 şi 1940 la „însemnări ieşene", unde e şi secretar de redacţie. îşi susţinuse doctoratul în litere în 1935, luat magna cum laude, la Universitatea din Bucureşti, sub conducerea lui Charles Drouhet, cu studiul introductiv şi ediţia critică a volumului Les Filles dufeu de Gerard de Nerval. Cele două volume fuseseră deja publicate în 1931, la editura pariziană Champion, în seria
„Opere complete ale lui Gerard de Nerval", şi se bucuraseră de o primire excelentă. Este momentul care îl consacră pe P. ca „nervalian" de prim rang, ediţia sa rămânând una de referinţă, în 1939-1940 predă la Şcoala Normală Superioară din Iaşi, iar în 1942 e numit profesor suplinitor la Catedra de limba şi literatura franceză a Universităţii ieşene, devenind titular în 1946. Va juca un rol salutar când, în ciuda dificultăţilor, reuşeşte să pună la adăpost, în propriul domiciliu, o parte din fondul de carte al Cercului Luteţia, desfiinţat de autorităţile comuniste în noiembrie 1948, odată cu Institutul Francez de la Bucureşti şi cu întreaga misiune franceză în România. Va fi şef al Catedrei de franceză de la Universitatea din Iaşi până în anul pensionării (1969), cu o întrerupere impusă de desfiinţarea acestei catedre, între 1950 şi 1957. După 1957 reorganizează învăţământul universitar ieşean de studii franceze, reuşind să coaguleze un nucleu de profesori valoroşi şi să formeze o şcoală în domeniu. Paralel cu strălucita carieră didactică, a deţinut funcţii administrative de mare responsabilitate: director al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri" (1946-1947), decan al Facultăţii de Filologie (1948-1950), şef de secţie şi responsabil al colectivului de istorie literară de la Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Filialei Iaşi a Academiei Române (1959-1970). în această ultimă calitate, P. a contribuit în mod esenţial la formarea unui solid nucleu de cercetare în domeniul criticii şi istoriei literare. Bogata activitate a profesorului s-a bucurat de o binemeritată recunoaştere: în 1956 este distins cu Premiul „C. Dobrogeanu-Gherea" al Academiei Române pentru studiile consacrate lui V. Alecsandri, N. Băl-cescu, Alecu Russo; în 1936 şi în 1981 i s-a atribuit distincţia Les Palmes Academiques, atât pentru meritele de exeget al literaturii franceze, cât şi pentru contribuţia la difuzarea limbii şi culturii franceze în România. Din 1962 a fost membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, calitate în care participă la numeroase congrese internaţionale, prezentând comunicări, tipărite apoi în publicaţii de specialitate. A ţinut conferinţe pe teme de istorie şi critică literară în ţară, precum şi la universităţile din Praga, Bratislava, Budapesta ş.a. Debutul publicistic are loc în 1922 în „Buletinul Seminarului Pedagogic din Iaşi" cu articolul Literatura romantică franceză în educaţie. Semnătura sa va fi prezentă în „Viaţa românească", „ Athenaeum", „Gând românesc", „însemnări ieşene", „Ethos", „Opinia", „Revue de litterature comparee" (Paris), „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Revista de istorie şi teorie literară", „Synthesis", „Secolul 20", „Cronica", „Convorbiri literare" ş.a.
P. rămâne, înainte de toate, un model al profesorului, prin ţinută academică, eleganţă, rigoare, îmbinate cu supleţe, generozitate şi corectitudine fără reproş. Pe de altă parte, activitatea didactică a diminuat un timp ce ar fi putut fi consacrat mai generos structurării propriei opere. Aceasta trebuie reconstituită din sutele de texte (studii, articole, cronici şi recenzii) publicate de-a lungul anilor în numeroase periodice româneşti sau străine. O încercare - parţială - o constituie volumul Studii de literatură comparată (1981). Mai multe linii de forţă organizează subteran această constelaţie textuală, din
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 330
care, global, se configurează profilul unui umanist de tip clasic, permanent deschis înnoirii, sedus uneori de reflexele actualităţii, dar niciodată trădând valorile fundamentale. Ceea ce îi asigură notorietatea europeană simt, fără îndoială, studiile consacrate lui Gerard de Nerval. Acribia cu care s-a aplecat, la început de carieră, asupra volumului Les Filles dufeu, va deveni stilul inconfundabil al cercetărilor proprii. Textul stabilit în ediţia critică, cât şi studiul critic aferent, precum şi celelalte incursiuni în opera lui Nerval din perioada pariziană vor tranşa chestiuni multă vreme controversate şi vor oferi răspuns unor aspecte obscure. Cu acest tip de studii exegeza nervaliană, atât de frecvent supusă speculaţiilor, intră în etapa sa ştiinţifică şi lucrul a fost recunoscut fără rezerve de universitarii şi specialiştii francezi în domeniu. P. se numără, de asemenea, printre promotorii cercetărilor româneşti de literatură universală şi comparată, contribuind la constituirea unei şcoli comparatistice româneşti.
SCRIERI: Le Sentiment de la mort chez Gerard de Nerval, Paris, 1925; Les Sources allemandes de deux „Filles dufeu “ de Gerard de Nerval, Paris, 1930; „Rezistenţele" franceze în literatura comparată, Iaşi, 1938; Studii de literatură comparată, îngr. şi pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1981. Ediţii: Gerard de Nerval, Les Filles dufeu, I-II, introd. edit., Paris, 1931.
Repere bibliografice: Henri Clouard, Une these importante, „Le Jour", 1935, 15 iulie; Andre Billy, Une edition critique des „Filles du feu", „L'Oeuvre", 1935,16 iulie; Adrian Marino, Un român despre o problemă de literatură comparată, RFR, 1944,1; Gavril Istrate, Laus labori, CRC, 1968, 7; Bucur, Istoriografia, 274-275; Constantin Ciopraga, Spirit şi metodă, CRC, 1977,12; AL Dima, Profesorul N. I. Popa - octogenar, CRC, 1977,12; Val Panaitescu, Profesorul Nicolae I. Popa la 80 de ani, ALIL, t. XXVI, 1977-1978; Marina Mureşanu Ionescu, Un interpret român al lui Gerard de Nerval, CRC, 1979,10; Lidia Gavrilescu, Bibliografia scrierilor prof dr. docent N. I. Popa, Iaşi, 1979; Marina Mureşanu Ionescu, Nicolas Popa et les etudes sur Nerval, „Etudes nervaliennes et romantiques" (Namur), 1981; AL Călinescu, Am întâlnit şi comparatişti fericiţi, CL, 1982, 5; Val Panaitescu, Am văzut un om. Profesorul N. I. Popa, CRC, 1982, 30; Aurel Leon, Uimire până la sfială, CRC, 1982, 30; Maftei, Personalităţi, V, 191-195; Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, 1989,212-219; Cornea Semnele, 232-236; Actes. Journees de la francophonie. I. Centenaire Nicolas I. Popa (1897-1982), Iaşi, 1998,27-80,
91-95; Gavril Istrate, Profesorul. O mare conştiinţă, ALIL, t. XXXIV-XXXVIII, 1994-1998; Sorina Bălănescu, N. I. Popa - director al Teatrului Naţional din Iaşi, ALIL, t. XXXIV- XXXVIII, 1994-1998; Remus Zăstroiu, Portretul unui necunoscut. N. I. Popa, publicist, ALIL, t. XXXIV-XXXVIII, 1994-1998; Dan Mănucă, Pildele unui doctorat ratat, CL, 1998,7; Gavril Istrate, N. I. Popa, CL, 1999,9; Dicţ. scriit. rom., III, 810-811.	'	M.M.I.
POPA, Valeriu Mircea (4.X.1947, Timişoara), poet. Este fiul lui Carmen Elena şi al lui Todor Mircea Popa, inginer în metale rare. Urmează Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, secţia psihopedagogie specială - limba şi literatura română, absolvită în 1976, făcând în particular şi studii de muzică; are şi preocupări de artă plastică. Participă la Festivalul de Muzică Pop al Facultăţii de Arhitectură, unde i se acordă premiul pentru compoziţie şi text la ediţiile 1969 şi 1971. A funcţionat ca profesor defectolog în
şcoli ajutătoare (învăţământul special), iar după 1990 a trecut în învăţământul universitar, fiind lector de psihologie la Facultatea de Teologie Romano-Catolică şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi profesor asociat al Academiei de Artă. Debutează cu un grupaj de poeme în 1981 la revista „Vatra". în 1982 este inclus în Caietul debutanţilor al Editurii Albatros, iar în 1993 îşi publică prima carte, Furnicile şi oglinda. Colaborează cu versuri la „Contemporanul-Ideea europeană", „România literară", „Vatra" ş.a.
P. face parte din categoria celor pentru care poezia este exerciţiu spiritual, tentativă mereu reluată de captare a fiinţei, într-un limbaj de maximă densitate şi rigoare. Debutul târziu şi parcimonia apariţiilor lui publicistice şi editoriale se explică prin aceste exigenţe. Furnicile şi oglinda, carte de sertar, însumând poeme scrise în deceniul 1979-1989, a trecut neobservată de critică, poate şi din cauză că apăruse în regie proprie şi în regim hors commerce. Autorul ei era ca şi necunoscut, deşi în 1983 Cezar Ivănescu atrăsese atenţia asupra lui, intuindu-i câteva caracteristici - monotonia „până la exasperare", dar şi „senzaţia miracolului existenţial", „conştiinţa damnării", „mizerabilismul de nuanţă bacoviană", „absenţa ostentaţiei moderniste". Volumul va fi promovat tot de „critica artiştilor", şi anume de poeţi precum Angela Marinescu, Constantin Abăluţă şi Nora Iuga, sensibili la autenticitatea viziunii şi la severitatea formală a versurilor ultimului venit în cercul solitarilor. Lucrurile se repetă cu Războinicul cu ciorapi de piele (1996), editată tot în regie proprie, şi abia cu Ultimele pătrare de frig (1998; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) P. intră şi în atenţia criticilor. Referindu-se şi la cartea de debut, AL Cistelecan scrie: „Dac-ar fi fost luat în seamă, acest prim volum l-ar fi scos pe poet în vedetă, trecându-1 din linia de rezervă în linia întâi a postexpresioniştilor." Versuri precum cele din poemul Speranţa - „o viaţă întreagă, până la genunchi în apă. / să cerni mâlul galben. îmbrăcat în zdrenţe. / visând pietricele strălucitoare", rezumă emblematic întreaga poezie a lui P. Aparent (sau în primă instanţă) înregistrare a cotidianului mecanic, impur şi hâd, lirica lui traduce, de la un capăt la celălalt, o voltaică tensiune de depăşire a cotidianului şi a materiei joase, ceea ce în planul limbajului corespunde cu stilizarea şi esenţializarea notaţiei, până la punctul în care imaginea ei devine epură confină cu figura (opusă polemic) a spiritului. Ambii poli ai operaţiunii de transgresie sunt reprezentaţi fără nici o urmă de retorică a exhibării eului, ci - cu toată personalizarea gramaticală - în registrul moral şi estetic al impersonalităţii suverane. Retras în cochilia sinelui, sondat cu tranşanţa şi transparenţa autospecţiei blecheriene, solitarul se contemplă de la distanţă, cu o totală răceală: „...pot să mă uit la mine de departe. /aşa cum aş privi un mort"; „şi tu departe de toate acestea. / dincolo de propriile gesturi. îndeplinite reflex. / cauterizându-ţi golurile memoriei / frica". Poemele transcriu o metafizică a existenţei, ale cărei repere tematice, revenind obsedant, sunt izolarea şi solitudinea, frica şi disperarea, vacuitatea memoriei şi vidul prezentului, într-un cuvânt agresivitatea şi inconsistenţa realului; un univers terorizant, dominat de răsturnarea firescului -„un zâmbet / ca o cicatrice"
331 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
e una dintre paradigmele lui - şi de vidul semiotic şi ontologic
-	„acum vom trăi mâine. / astăzi e prea târziu". Războinicul cu ciorapi de piele continuă această radiografiere a cotidianului, însă aici faptul comun este nu o dată supus insolitării generatoare de imagini stranii, simbioză de tehnică expresionistă şi suprarealistă: „soţia eschimosului îşi dezbrăca / rochia din blană de focă / şi imediat după aceea / săniile pornesc din partea de sus a sânilor / trasează în goană lungi semne sângerii". Discursul liric e mai puţin segmentat, eliptic şi abrupt, conservându-şi totuşi adresa directă, tensiunea şi urgenţa căutărilor, cum şi ambivalenţa. Căci există în versurile lui P. un paradox al nihilismului, şi nu întîmplător este citat Emil Cioran, „scepticul de serviciu" al veacului trecut. Fără să îşi confecţioneze iluzii facile din paravane şi ocheane colorate, poetul se află angajat într-o acerbă bătălie, a cărei miză stă în înfruntarea polemică a realului, depăşirea şi „răscumpărarea" condiţiei umane impure, animat fiind de o mistică profană, denudată stilistic de orice retorică de triumfalism al revelaţiei sau, din contra, de clamare a eşecului dureros: expediţia e mereu dură, poetul ştie că drumul ei nu se termină niciodată, dar important pentru el este să se afle pe cale. Expresia cea mai concludentă a acestei căutări crâncene, febrile şi totodată de o foarte sobră expresie este volumul, purtând un titlu semnificativ, Camera de subsol sau Răscumpărarea (2001; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Există aici o sinteză a lirismului damnării, dar şi al transcenderii şi purificării, în care imaginilor opace (de pildă, plumbul) le sunt contrapuse polemic figurile simbolice ale suprafeţelor reflectorizante sau/şi transparente: oglinda, apa, gheaţa, sticla, diamantul, oţelul, aurul, toate culminând în imaginea purificată a muzicii şi luminii. în centrul cărţii stă lunga compoziţie rayela sau 21 poeme găsite - odisee a spiritului în căutarea totalităţii / unităţii şi sacralităţii. Cele douăzeci şi şapte de piese consemnează tot atâtea trepte ale realului - cum ar fi spus Noica -, supus alchimic transsubstanţierii, anunţată, ca într-un laitmotiv de uvertură, în primele versuri ale poemului: „şi totuşi înăuntrul trupului său / oricine poate preschimba plumbul în aur". E un traseu iniţiatic, în care fragmentarul, disparitatea şi distorsiunea sensurilor sunt depăşite prin experienţe asimilabile rugăciunii („oasele craniului devin transparente / dacă vibraţia sunetului Amen / ajunge în dreptul privirii / ce repede se dizolvă / triunghiurile de plumb") sau ascezei profane („dacă o să înfăşori cu răbdare pe mosor / firul de sânge / vei ajunge până la suflet"). Expresie a disperării existenţiale şi metafizice, versul lui P. sfârşeşte - cu menţiunea că acesta e un „sfârşit continuu" - în experienţa integrării cosmice şi a salvării. în plină epocă postmodernă, lirica lui hieratică reabilitează virtuţile fondatoare ale marii poezii.
SCRIERI: Furnicile şi oglinda, pref. Constantin Abăluţă, Bucureşti, 1993; Războinicul cu ciorapi de piele, Bucureşti, 1996; Ultimele pătrate de frig, Bucureşti, 1998; Camera de subsol sau Răscumpărarea, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Cezar Ivănescu, Valeriu Mircea Popa, LCF, 1983, 13; Angela Marinescu, Poeme rupte, VTRA, 1990,2; Nora Iuga, A călca pe muzică printre zdrenţe, RL, 1995, 4; Nicolae Prelipceanu, Valeriu Mircea Popa. Poezia în 200 de exemplare, RMB, 1995,1603; Constantin
Abăluţă, Analiza critică a unui poet, CNP, 1997,2-3; Nora Iuga, Poezia metalică, LCF, 1997, 19; Aurelian Titu Dumitrescu, Un suprarealist mistic, VR, 1998,4-5; Gheorghe Grigurcu, Sociabilitate şi solitudine, RL,
2000,	25; Aura Christi, Războinicul şi jobenul galben, CNT, 2000, 44; Constantin Abăluţă, Moartea şi înălţarea la cer a hamsterului, „Ziarul de duminică", 2002,7; Octavian Soviany, Viaţa ca un miracol, LCF, 2002,8; Vasile Pruteanu, „Camera de subsol sau Răscumpărarea", ATN, 2002,2; Aura Christi, Valeriu Mircea Popa. Un „scandal literar", CNT, 2002,12; Al. Cistelecan, Doi poeţi, „Ziua literară", 2002, 12; Iuliana Alexa, Metaforele şi răscumpărarea, RL, 2002, 13; Horia Gârbea, Un poet singuratic, LCF, 2002, 17; George Vulturescu, „Camera de subsol sau Răscumpărarea", PSS, 2002, 3-4; Gheorghe Grigurcu, O lacrimă a lucidităţii, RL, 2002,28.	N.M.
POPA, Vasko (29.VI.1922, Grebenaţ - 5.1.1991, Belgrad), poet. Este fiul Emiliei şi al lui Vasile Popa. Urmează şcoala primară şi liceul la Vârşeţ, luându-şi bacalaureatul în 1940. Frecventează cursuri de filosofie la Belgrad, unde îşi ia licenţa târziu, în 1949. Face şi studii de medicină la Bucureşti în perioada războiului, petrecând o perioadă şi la Viena. Etapa bucureşteană îi oferă şansa contactului cu poezia lui Tudor Arghezi, dar şi cu cea a suprarealiştilor români. Arghezi, Ion
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 332
Barbu, Gellu Naum vor deveni modele importante ale experimentelor sale lirice. în 1943 este internat câteva luni în lagărul german de la Becicherecu Mic. Om al stângii, P. va deveni după război redactor-şef al revistelor „Libertatea literară" şi „Lumina", apărute la Vârşeţ. Secretar general al Societăţii de Colaborare Culturală Iugoslavia - Franţa, scriitorul leagă prietenii cu marii poeţi francezi ai avangardei. Din 1950 va începe să publice poezii în limba sârbă. în 1953 scoate volumul Kora [Scoarţa] - un eveniment în poezia din Iugoslavia. Lecţiile suprarealiste franceze sau cele ale liricii moderne române sunt preluate cu inteligenţă, nu fără apeluri succesive la folclorul sârb. Reeditată în numeroase rânduri, cartea va deveni, la rându-i, un model. Următoarele volume sunt traduse în mai multe limbi şi îi asigură notorietatea în cercurile literare europene. Deşi transpuse şi la noi de A.E. Baconsky, Nichita Stănescu, Marin Sorescu , loan Flora ş.a., versurile au fost receptate cu dificultate în România.
Ineditele lui P., descoperite de Petru Cârdu, demonstrează că avea intenţia de a se exprima şi în româneşte. Versurile arată nu doar faţa unui iubitor de divertismente literare, ci par a fi rezultatul unei meditaţii asupra poeziei. Compuse în anii 1947-1948, textele sunt ironice, autoironice, joviale, construind un şir de punţi către universul de mai tîrziu. La fel cu poeziile lui Paul Celan scrise în româneşte sau cu cele semnate de Tristan Tzara ori asemenea textelor de tinereţe ale lui Eugen Ionescu, Ilarie Voronca sau B. Fundoianu, ele evocă o apartenenţă şi un stil. Ca poet în limba română, P. putea să urmeze în anii '50 două căi. Prima ar fi fost a poeziei similifolclorice pe care o practicau confraţii săi din brigăzile agitatorice, dând tonul în literatura proletcultistă a românilor din Iugoslavia. A doua cale era dialogul cu poezia din România. Modelele din ţară erau însă şi mai dezamăgitoare în anii 1948-1949, când începea ofensiva versificării lozincard-agitatorice pe care o propuneau, conform comenzii ideologice, Mihai Beniuc, Eugen Frunză, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu ş.a., iar din literatura română fuseseră excluşi toţi scriitorii pe care el îi admira. Suprarealiştii erau vânaţi cu necruţare, Arghezi intra sub interdicţie, Blaga era anatemizat, Eminescu era comparat cu poetul proletar Theodor Neculuţă ş.a.m.d. Loialitatea faţă de cultura română însemna chiar alegerea exilului interior. Originalitatea lui P. e descoperirea interiorităţii care oglindeşte. înainte de a-şi elabora arta poetică din Cunoaştere, în care fixează paradigma negaţiei, el a scris în româneşte La masă cu tristeţea, poezie metaforic programatică: „Afară ninge/ Visul lasă urme / Nu visa// Şi cerul din pahar/ Şi el are stele// Cu cine dansează/ Zâmbetul meu?// Te rog să le spui/ Să uite că sunt cântec// Zici că are grâu verde/ Intre gene". Poetul exersează un limbaj al interdicţiei şi, poate, o terapie. El trebuie să manevreze cu energie partitura lui „nu", dar trebuie să privească atent lumea din imediata apropiere, unde lucrurile îşi destăinuie mesajul secret, potenţialul cosmic. Prima impresie este de cântec de pahar, de romanţă ratată, de plângere amoroasă, a doua lectură atrage atenţia asupra unui proiect neobişnuit, ce se va împlini mai tîrziu, în altă limbă. Nu e de neglijat nici sugestia folclorică,
dialogul rapid, insertul antipoetic, comedia amoroasă: „Mărie, merliţa mea,/ Creanga s-a frânt, lumea-i grea// Dar cuibul tău, dar palma mea?// Grâul verde din ochii mei/ L-au cosit ochii lui răi / / Mărie, holda mea, măi!// Nu te-a întrebat umbra ta/ Unde-i pe lună umbra mea?// Mărie, a stins-o noaptea.// Zâmbetul ţi-a-nţelenit/ Vocea albă ţi-a-nnegrit/ Treci! Căraşul l-am grăbit." Alintul e neobişnuit, apelativul „merliţa" aparţinînd unei iniţiative aparte, legat, probabil, de folclorul zonei. Dar în miraculosul bestiar îşi face loc o pasăre psihopompă. Mierla evocă o confluenţă şi o sugestie - regimul sentimental îl prefaţează pe cel imnic. Un ecou palid al lui Arghezi („Tu, creangă cazi, tu frunză te ridici") întîlneşte o temă vie: aceea a cuibului şi a palmei care ocroteşte şi poate transfigura un univers. Citabil este spaţiul holdei, al grâului verde. Enigmaticul începe să-şi facă loc în versuri care au, totuşi, fluenţă. O „amintire vieneză" (Pe bulevard) introduce (nu fără explicabile stîngăcii) dialogul dezabuzat, uşor cinic, conversaţia fantastă: „Salut tramvaiul cunoscut/ ce vine din cartierul meu// Niciodată n-ai să-mi strângi pleoapele/ între palatele-ţi depărtatele// - Ce facem, mergem, puiule?// - Dragostea mea n-are franci// dar dacă vrei să bei două ramuri!// Şi maşinile mă ocolesc." Există chiar şi mici intermedii sămănătoriste, cu versuri care evocă ruperea de satul-matrice, precum cele din Carasul între depărtări: „O, crede-mă, dacă vrei/ că am sosit de la Coştei.// Mă caută grâul verde/ mă află şi mă pierde.// Chem şi chem, chem satul meu/ glasul îmi revine greu.// Glasul îmi revine plângând / nu-s aripi, nu-i cer, nu-i vânt// de foc, de joc să le spui/ în mijlocul satului// I-am ars umbra de la geam/ şi cum de zile mai am...". De relevat că în poezia scrisă de P. în limba sârbă stilul discursiv dispare, elocvenţa este asasinată. Poetul învaţă de la avangardişti subminarea confesiunii, a despletirii lirice, a plângerilor suave. El trăieşte implozia, reducţia, buna aşezare a negaţiei. Nu mai versifică, nu mai utilizează limbajul declarativ. Se opreşte asupra unor sintagme, încercându-le capacitatea sugestivă, forţa de a ocroti enigma. Apar, prin urmare, negaţiile, dar se forjează şi un limbaj al pierderii, al retragerii şi al absenţei, se construieşte un discurs secret. Grâul verde, umbrele, aripile ş.a. vor fi transferate în versurile din Kora. 1949 este anul rupturilor grave - despărţirea oficială a României de Iugoslavia se sincroniza cu înstăpânirea realismului socialist la Bucureşti şi cu excluderea din literatură a celor ce nu aderau la noua formulă. Există însă două momente importante ale reîntâlnirii lui P. cu literatura română. Primul are loc după ce Gh. Gheorghiu-Dej şi Iosip Broz Tito consfinţesc împăcarea. în 1956, la primul Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română, poetul va rosti, ca delegat al ţării vecine, un discurs unde, dincolo de limbajul clişeizat, pot fi descoperite câteva repere. Semnificativă e invocarea punctelor comune, care se vor dovedi rădăcini şi vor fi temele lui predilecte: începuturile scrisului, frescele de pe pereţii mănăstirilor, arta populară. Poetul rebel nu se dezminte atunci când vorbeşte despre datoria scriitorului de a transcrie doar adevărul, de a nu accepta compromisurile. Dar partea cea mai semnificativă a discursului este finalul, în care Tudor
333 Dicţionarul general al literaturii române
Popa
Arghezi este aşezat alături de Eminescu, I. L. Caragiale şi Mihail Sadoveanu. Al doilea moment este cel al întâlnirii cu Nichita Stănescu, în 1966, când acesta îi va traduce şi prefaţa un volum, tipărit de Editura Albatros, în seria „Cele mai frumoase poezii".
O sublimare a sensurilor, o tentaţie de cristalizare în simbol, o sublimă dezagregare a simbolului, o comparare a lui în materie comparabilă cu fisurarea în stea a geamului mat, străbătut de o piatră transparentă [...] simbolul coboară din generalitatea lui, se filtrează făcând loc sentimentului singularizat, unic, capabil să reproducă vizual partea nevăzută a lucrurilor şi să convertească în cuvinte ceea ce nu ţine de cuvinte.
Nichita Stănescu
Un modernist arhaic, avangardist cu măsură. El şi-a altoit tradiţionalismul din sânge cu ultimele cuceriri poetice, tăind, c-o custură, creanga foarte sus şi lăsând să înmugurească ceva ca o coroană nouă şi minunată: poezia sus-numitului Vasko Popa, cetăţean al Vârşeţului şi al lumii...
Marin Preda
SCRIERI: Câmpia neodihnei, tr. Radu Flora, pref. Miodrag Pavlovic, Pancevo, 1965; Versuri, tr. şi pref. Nichita Stănescu, Bucureşti, 1966; Poezii noi, tr. şi postfaţă Radu Flora, Pancevo, 1976; Poezii, I-II, tr. Ioan Flora, Pancevo, 1983; Sare de lup, tr. Marin Sorescu şi Slavomir Popovici, pref. Marin Sorescu, Bucureşti, 1983; Câmpia neodihnei, tr. Ioan Flora, pref. Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1995; Inel celest, îngr. şi tr. Ioan Flora, pref. Cornel Ungureanu, Bucureşti, 2000; Rumunske i drugepesme [Cântece româneşti, şi altele] îngr. şi tr. Petru Cârdu, Vârşeţ, 2002; Opera poetică, I-II, tr. Ioan Flora, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: [Vasko Popa], „Lumina", 1985,7-9 (semnează Alexandăr Petrov, Charles Simici, Aurel Baranga, Geo Bogza, Gellu Naum, Marin Sorescu, Alain Bosquet, Jean-Pierre Faye ş.a); [Vasko Popa], „Lumina", 1987,7 (semnează Simeon Lăzăreanu, Octavio Paz, Branko Mijkovici, Edoardo Sanguineti, Weores Sandor, Tadeusz Rozewicz, Eugenio de Andrade, Gerald Bissinger, Paul Wiens, Eva Strittmatter, Ioan Flora, Charles Simici, Ion Mircea ş.a.); [Vasko Popa], „Lumina", 1991, 1-3 (semnează Ioan Flora, Petru Cârdu, Cornel Ungureanu, Marin Sorescu); Aurel Rău, Portrete de zile mari, Bucureşti,
2000,	120-121; Răzvan Voncu, Secvenţe literare contemporane, II, Bucureşti, 2001, 186-188; Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, 2002,229-311.	C.U.
POPA, Victor Ion (29.VII.1895, Bârlad - 30.111.1946, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Este fiul Aspasiei (n. Pavelescu) şi al lui Ioan G. Popa, învăţător. Comparatistul N. I. Popa este fratele său. în 1906 devine elev al Liceului Internat din Iaşi, dar după primele cinci clase se transferă la Liceul Naţional din acelaşi oraş, pe care îl va absolvi în 1914. Se înscrie la Facultatea de Drept, urmând, concomitent, şi cursurile de arta actorului la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi. Debutase la 1 decembrie 1912, cu poezia Linişte, în „Revista noastră" a Liceului „Unirea" din Focşani, semnând cu pseudonimul Gheorghe A. Hamza. în 1914 îi apar primele desene în revista „Versuri şi proză". în 1916, când România intră în război, P. urmează Şcoala de Ofiţeri din Botoşani, obţinând gradul de sublocotenent în Regimentul 12 Infanterie. Ia parte la luptele la la Mărăşti şi Oituz, fiind rănit. în 1920 vine la Bucureşti şi se
angajează redactor şi desenator la „Revista copiilor şi a tinerimii". Deţine cronica artistică în cotidianul „Ora" (1921). Prima piesă de teatru, Ciuta (Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici, Premiul „I.L. Caragiale") i se reprezintă în septembrie 1922 la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Teatrul Naţional din Iaşi. în 1923 este ales secretar al comitetului de conducere al Societăţii Autorilor Dramatici Români. în 1925 începe o prodigioasă carieră în domeniul teatral: director de scenă la Teatrul Popular, iniţiator al unui teatru pentru copii, director de scenă la Teatrul Naţional din Craiova (1926), director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927-1929), regizor la Teatrul Ventura (1930), director al Teatrului „Muncă şi Voie Bună" (1938-1944; din 1941 teatrul s-a numit „Muncă şi Lumină"), profesor la Catedra de dramă, comedie şi regie scenică a Conservatorului din Bucureşti, director al Oficiului Naţional Cinematografic (1943). în 1936, împreună cu Dimitrie Guşti, ia parte la organizarea Muzeului Satului din Bucureşti, iar în 1937 e comisar al Pavilionului României la Expoziţia Internaţională de la Paris. Colaborează cu articole, cronici şi comentarii teatrale, cu versuri şi fragmente din scrierile dramatice sau cu desene şi caricaturi la numeroase ziare şi reviste, între care „Acţiunea", „Boabe de grâu", „Curentul", „Curentul magazin", „Gazeta", „Gândirea", „Fîiena", „Lumea", „Neamul românesc", „Politica vremii", „Reporter", „Spectatorul" ş.a.
Popa
Dicţionarul general al literaturii române 334
In principalele creaţii dramatice ale lui P. trama se bazează pe împlinirea dragostei, cu toate adversităţile care o împiedică. Carmen Anta, eroina din Guta (publicată în 1924), crede numai în puterea iubirii adevărate şi de aceea respinge insistenţele afaceristului Costea Moceanu, iubindu-1 pe modestul funcţionar Octav Şoimu. Inaptă de vreun compromis, îşi apără cu demnitate sentimentele, până la sacrificiul de sine: în urma şantajului lui Costea Moceanu, refuză să îi devină soţie şi se sinucide. în Muşcata din fereastră (reprezentată în 1928, publicată în 19^0; Premiur Academiei Române), puterea dragostei biruie prejudecăţile şi obtuzităţile familiei. învăţătorul Grigore vrea să o mărite pe fiica sa, Olguţa, cu învăţătorul Ionică. Dar fata îl iubeşte pe Radu, fiul conului Zamfir Cociaş. Toate încercările lui Grigore de a împiedica iubirea celor doi tineri sunt zadarnice şi, în cele din urmă, Radu o răpeşte pe Olguţa. Piesa este străbătută de o undă de dramatism molcom, de duioşie şi simpatie pentru eroină, dezaprobând cu discreţie rigiditatea celor vârstnici. Cea mai cunoscută piesă a lui P., Take, Ianke şi Cadâr (pusă în scenă în 1932, editată în 1938), este axată pe ideea de toleranţă, de respectare a sentimentelor, a purităţii sufleteşti. Piesa, construită sub semnul aceluiaşi balans între aspiraţia spre fericire şi constrângerile impuse de o lume cam vetustă, aduce în final o idee care reaşază totul în echilibru: unirea a doi tineri de religii diferite se poate împlini. Ana, fiica evreului Ianke, se căsătoreşte cu Ionel, fiul românului Take, intermediar fiind turcul Cadâr, a cărui înţelepciune îşi are temeiul într-o experienţă personală cu deznodământ nefericit. Piesa se distinge printr-un subtil şi savuros comic de situaţii, cele trei personaje principale fiind individualizate prin comportamentul lor. Ca prozator, deşi recuperează în romanul Floare de oţel (1930) fapte şi întâmplări care au avut loc pe front, în timpul primei conflagraţii mondiale, P. nu scrie o simplă cronică a evenimentelor. Accentul cade pe destinele oamenilor, ale ostaşilor şi ofiţerilor. Este adusă în scenă o tipologie umană variată, caractere şi comportamente diferite, relevate atât prin acţiunile pe care le întreprind, cât şi prin subtile introspecţii psihologice. în esenţă, Floare de oţel este un roman al devenirii, radiografiind evoluţia protagonistului-narator de la fragilitatea romantică a adolescenţei la robusteţea maturizării prin contactul dur cu realităţile frontului, prin participarea la lupte. Romanul Velerim şi Veler Doamne (1933; Premiul Societăţii Scriitorilor Români) are un conflict insolit, de o mare intensitate dramatică, ilustrând destinul zbuciumat al unui om obişnuit, care nu îşi poate atinge idealul şi e obligat să înfrunte răutatea celor din jur. Manlache Piesa, eliberat după zece ani de ocnă pe care îi făcuse pentru că omorâse, în legitimă apărare, pe ibovnicul nevestei sale, năzuieşte să aibă un cămin al său. In tot acest timp îl obsedează cuvintele unui colind: „După dealul cel mai mare,/ Velerim şi Veler Doamne,/ Răsărit-a mândrul soare./ Dară soare nu era,/ Ci lăcaş de mănăstire/ Cu pereţi de alămâie/ Şi cu poarta de tămâie...", însă visul nu devine realitate, pentru că nevasta divorţase şi se recăsătorise, iar satul îl urgiseşte. Când angrosistul de cereale Hrisant e omorât pe drumul Iveştilor, bietul Manlache, bănuit că ar fi el făptaşul, fuge şi e adăpostit de duhovnicul închisorii din Târgu Ocna. Ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu,
Mihail Sadoveanu văzut de Victor Ion Popa
Manlache izbuteşte să îi descopere pe criminali, nişte găzari, pe care îi prinde şi îi predă jandarmilor. Dar Manlache Piesa sfârşeşte tragic: înfruntă un ofiţer german şi va fi împuşcat de acesta. Sfdrlează cu ţofează (1936) este povestea unui copil de ţăran, Toader Mândruţă, al cărui vis e să ajungă aviator. După ce învinge numeroase greutăţi, izbuteşte să facă primul zbor, dar se prăbuşeşte şi, ca urmare, trăieşte drama de a nu fi înţeles şi acceptat de nişte oficialităţi obtuze. Mai puţin realizat este romanul Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (I—III, 1939), o biografie romanţată a lui Aurel Vlaicu. Prozatorul s-a remarcat şi prin câteva schiţe şi nuvele suculente, predominant umoristice, grupate în volumele Povestiri cu prunci şi cu moşnegi (1936), Ghiceşte-mi în cafea (1938) şi Bătaia (1942).
Neîndoios, d. Victor Ion Popa purcede din vâna atât de viguroasă a d-lui Mihail Sadoveanu. Sensibilitatea sa domoală, de moldovean duios, natura provincialistă a lexicului, inflexiunea lirică a tonului narativ ne deşteaptă în spirit ecoul prozei sadoveniste. [...] Cu Velerim şi Veler Doamne ne întărim din nou impresia asupra înrudirii, în spirit, în procedee, în lexic, cu cel mai mare liric sămănătorist. Aici se cuvine însă o lămurire preliminară. A califica drept sămănătorist pe d. Victor Ion Popa ar însemna să dăm o judecată parţială şi exterioară. Fiindcă d-sa nu este umil din acei nenumăraţi epigoni ai unui curent astăzi istoric, pastişând numai în
335 Dicţionarul general al literaturii române
Popa-Caracaleanu
umbra unui excepţional talent. Moldovean el însuşi, duios prin natură, cunoscător al sufletului rural, aşa cum ne-a dovedit şi Muşcata din fereastră, d. Victor Ion Popa duce mai departe o anumită sensibilitate etnică, regionalistă.
POMPILIU CONSTANTINESCU
SCRIERI: Ciuta, Bucureşti, 1924; Păpuşa cu piciorul rupt, Bucureşti, 1926; Pufuşor si Mustăcioară. Bucureşti, 1926jj Floare de oţel, Bucureşti, 1930; Muşcata dţn fereastra, Bucureşti, 1930; Shakespeare în infern, Bucureşti, 1932, Velerim si Veler Doamne, Bucureşti, 1933; Vicleimul, cu un desen de Lena Constante, Bucureşti, 1934;Acord familiar, Bucureşti, 1935; Cuiullui Pepelea, Bucureşti, 1935; A fost odaTaunrazboi, Bucureşti, 1936; 'încercarea, Bucureşti, 1936; Povestiri cu prunci şi cu moşnegi, Bucureşti, 1936; ^Sfârlează cu fofează/ Bucureşti 1936; Plata birului. Deşteapta pământului. Căţelul sau aşa ceva..., cu desenele Lenei Constante şi ale autorului, Bucureşti, 1937; Ghiceşte-mi în cafea, Bucureşti, 1938; Mironosiţele, Bucureşti, 1938;^afc^^^^flr^ucureşti, 1938; Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, Î-III, Bucureşti, 1939; Bătaia, Bucureşti, 1942; Cantonament buclucaş, Bucureşti, 1942; Cântecele mele, Bucureşti, 1946| Teatru, îngr. Ştefan Cristea, pref. Sanda Radian, Bucureşti, 1958; Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel, Bucureşti, 1958; Scrieri despre teatru, îngr. Vicu Mîndra şi Sorin Popa, pref. Radu Beligan, Bucureşti, 1969; Ghiceşte-mi în cafea, îngr. Cornel Simionescu, pref. N.I. Popa, Bucureşti, 1972; Un om îndurerat, îngr. şi pref. Sorin Popa, Bucureşti, 1973; Mic îndreptar de teatru, îngr. şi postfaţă Virgil Petrovici, Bucureşti, 1977; Muşcata din fereastră, îngr. şi pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1984; Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel, îngr. Ion Neaţă, Timişoara, 1985. Traduceri: G.B. Shaw, Profesiunea d-nei Warren, Bucureşti, [1926]; P.I. Jouve, Spitalul, Bucureşti, f.a.; Rudyard Kipling, Marinarii fără teamă, Bucureşti, f.a. Lev Tolstoi, Viaţa mea. Povestirea unei ţărănci din Rusia, Bucureşti, f.a.; Oscar Wilde, Crima lordului Arthur Saville, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Davidescu, Aspecte, 499-501; Lovinescu, Opere, IX, 225-226; Camil Petrescu, Victor Ion Popa, U, 1927, 275; Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927,221-224; Mircea Ştefănescu, Victor Ion Popa, VRA, 1928, 9; Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, îngr. şi pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1962,422-424,445-447; Ionel Jianu, „Muşcata din fereastră", VRA, 1929, 84; Ion Marin Sadoveanu, „Muşcata din fereastră", G, 1929, 11; George Mihail Zamfirescu, „Take, Ianke şi Cadâr", G, 1932,4; Ion Sân-Giorgiu, „Take, Ianke şi Cadâr", „Secolul", 1932,8; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932, 241-243; Constantinescu, Scrieri, IV, 423-429, VI, 48; Perpessicius, Opere, VI, 351-356, VII, 181, VIII, 290-292; Octav Şuluţiu, „Velerim şi Veler Doamne", „România literară", 1933, 88; Baltazar, Evocări, 250-258; Chinezu, Pagini, 147-154; Călinescu, Cronici, II, 349-350; C. Rădulescu-Motru, „Muşcata din fereastră", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. LIII, 1932-1933; Cioculescu, Aspecte, 269-272; Papadima, Creatorii, 269-271; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 217-218,368-369; Vivian Bell [Ionel Jianu], Cu Maria Mohor şi Victor Ion Popa în intimitate, RP, 1938,6016; Mihail Sebastian, întâlniri cu teatrul, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1969,171-175; Vianu, Opere, XII, 379-382; George Mihail Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, Bucureşti, 1938, 51-55; Munteano, Panorama, 252-257; Dragoş Protopopescu, „10 000 000", G, 1941,10; Călinescu, Ist lit (1941), 701-702, Ist lit (1982), 785-786,920; Al. Piru, Victor Ion Popa, „Naţiunea", 1946, 1; Streinu, Pagini, II, 272-273; Vicu Mîndra, însemnări despre literatură şi teatru, Bucureşti, 1958,171-176; Valeriu Râpeanu, „Teatru", GL, 1959, 15; Teodor Vârgolici, „Teatru", LCF, 1959, 3; Brădăţeanu, Comedia, 363-374; N. I. Popa, Realitate şi transfigurare, CRC, 1972,7-8; Leon, Umbre, II, 122-125; Rotaru, O ist, II, 713-718; Carianopol, Scriitori, I, 145-164; Ştefan Cristea, Victor Ion
Popa, Bucureşti, 1973; Constantin Parfene, Victor Ion Popa, Iaşi, 1973; Victor Stoleru, Crochiuri de istorie literară, Bucureşti, 1974, 61-74; Crohmălniceanu, Literatura, III, 9-24; Micu, „Gândirea", 878-880; Vicu Mîndra, Victor Ion Popa, Bucureşti, 1975; Ciobanu, însemne, 248-253; Brădăţeanu, Istoria, II, 326-335; Râpeanu, Scriitori, 161-188; Negoiţescu, Ist lit., 1,218-219; Victor Ion Popa, RRI, II, partea II, 1003-1014; DRI, IV, 147-155; Micu, Scurtă ist., II, 230-232; Constantin Parfene, Victor Ion Popa, eflorescenta policromă, Vaslui, 1995; Dicţ. analitic, I,
187-189, III, 109-110, IV, 210-212,356-359; Victor Ion Popa, DCS, 76,
173-174; Dicţ. esenţial, 675-678; Ghiţulescu, Istoria, 101-104.	T. V.
POPA CARACALEANU, Camelia (14.XI.1948, Turnu Măgurele), poetă şi eseistă. Este fiica Alexandrei (n. Stoica) şi a lui Nistor Popa, profesor. După absolvirea Liceului „Unirea" din oraşul natal, se înscrie în 1969 la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1974. Obţine titlul de doctor în filologie (2000), fiind profesoară la Liceul „AL I. Cuza" din Alexandria. Debutează cu poezii în ziarul „Teleormanul" (1977) şi colaborează ulterior la „Contemporanul", „Luceafărul", „Argeş", „Caligraf" ş.a. Prima carte, placheta Albastrele ninsori, îi apare în 1996.
Versurile de început dezvăluie o poetă deja formată, tinzând chiar, ca în Cugetare, la creionarea unei ars poetica, rod al unei elaborări în care intră har şi trudă. Autoarea îşi transpune trăirile în confesiuni reţinute, învăluite în mister, inima fiindu-i o „carte de taină", cu nelinişti şi aşteptări, iar rănile vindecându-se doar prin cuvânt. Starea de uimire în faţa miracolului vieţii înseamnă şi frecvente întoarceri în copilăria plină de lumină şi puritate. Scriind o poezie a luminii prin excelenţă, P.C. îşi va semnala preferinţa pentru această tonalitate încă din titluri: Cuib de lumină (1996), Lumină în amurg
(1996), Iluminări (1998) ş.a. O vibraţie intensă intervine deseori în proiecţii unde sunt prezente culorile „de sânge şi foc" (Amurg), iar o analogie trimite la „sufletul rebel/ De pictor flamand". Rebelă este şi pădurea de stejari a Deliormanului, „intrată în baladă" (Origini), după cum purtătoare de mister este şi imaginea fântânii cu „sufletul mut" din volumul Cu stelele-n palmă (1997), versul vădind relaţii subtile cu folclorul muntenesc, pe care autoarea l-a cules şi studiat, cum se întâmplă în teza sa de doctorat, Transfigurarea fondului folcloric în nuvelele lui Gala Galaction (2001), care reia, într-o formă mult amplificată, o lucrare din 1996.
SCRIERI: Albastrele ninsori, Alexandria, 1996; Cuib de lumină, Bucureşti, 1996; Fantastic şi folcloric în nuvelistica lui Gala Galaction, Bucureşti, 1996; Lumină în amurg, Bucureşti, 1996; Pulberi de stele, Bucureşti, 1996; Cu stelele-n palmă, Bucureşti, 1997; Lacrimi de stea, Bucureşti, 1997; Miracol, Bucureşti, 1997; Peregrin prin univers, Bucureşti, 1997; Constelaţia lirei, Bucureşti, 1998; Floare de colţ, Bucureşti, 1998; Iluminări, Bucureşti, 1998; Preludii, Bucureşti, 1998; Flautul amurgului, Bucureşti, 1999; Proza lui Sergiu Dan, Bucureşti, 1999; Reverie, Bucureşti, 1999; Transfigurarea fondului folcloric în nuvelele lui Gala Galaction, Alexandria, 2001.
Repere bibliografice: Florin Burtan, „Albastrele ninsori", „Teleormanul", 1996,1687; Cristea, Teleorman, 151; Victoria Ana Tăuşan, Când ninge albastru, „Teleormanul", 1997, 2064; Dumitru Vasile Delceanu, Camelia Caracaleanu. Abundenţa poeziei, „Cetatea" (Turnu Măgurele), 1998,14; Anişoara Dobre, „Transfigurarea fondului folcloric în nuvelele lui Gala Galaction", „Meandre", 2001,1.	S.l.
Popa-Homiceanu
Dicţionarul general al literaturii române 336
POPA HOMICEANU, Vasile (26.VI.1951, Homiceni, j. Neamţ), prozator şi poet. Este fiul Aristiţei (n. Filip) şi al lui Gheorghe Popa, ţărani. învaţă la Bârgăuani şi la Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ (1965-1970). După absolvire lucrează câţiva ani ca muncitor agricol, apoi ca operator meteo. Intre 1975 şi 1979 urmează Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, devenind licenţiat în psihologie. Este angajat psiholog la Penitenciarul din Iaşi, iar din 1989 la Societatea Electrica din acelaşi oraş. Are o susţinută activitate de cercetare psihologică aplicată, cu rezultate incluse în volume colective de studii şi în reviste de specialitate sau comunicări în cadrul unor reuniuni ştiinţifice. Debutează cu versuri în suplimentul cultural al ziarului „Ceahlăul" (1967), colaborând ulterior cu versuri, proză, eseuri la „Dialog", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Ateneu", „Cronica", unde semnează rubrica „Născocitorul de gânduri" şi i se acordă în 1998 un premiu pentru proză. în 1992 îi apare primul volum, romanul Iarna, pentru cine mor vulpile.
Secvenţe dintr-o copilărie marcată de traume psihice şi fizice vin să ilustreze în Iama, pentru cine mor vulpile de ce fluxul conştiinţei îşi întrerupe uneori cursul la suprafaţă, străbătând spaţiile incerte ale unui subconştient bântuit de fantasme spăimoase. Aflat la o răscruce, un tânăr îşi rememorează viaţa pentru a se clarifica şi a decide cum trebuie să meargă mai departe. Percepţii dureroase ale realităţii, o ambianţă ostilă, despărţirea de familie, lipsa reperelor generează o derută permanentă. Personajul pare a se limpezi abia după o serie de întâmplări dure - suferinţele şi umilinţele din timpul stagiului militar, o detenţie nedreaptă într-o închisoare populată de fiinţe bestiale, moartea mamei naturale şi a celei adoptive (o femeie infernală) -, care îl eliberează de obsesiile copilăriei, permiţându-i intrarea în normalitate. Deşi tinde să demonstreze că aparent solida existenţă vizibilă este construită pe subterane ameninţătoare ale sufletului omenesc, romancierul opreşte derularea evenimentelor pe o imagine luminoasă, optimistă. P. H. încearcă să textualizeze fluxurile libere ale memoriei afective, cu toate contorsionările lor faţă de axa timpului sau de cea logică, şi să dea consistenţă stărilor psihice normale ori morbide. Aproape totul capătă aspectul unei confesiuni lirice, adesea cu o tonalitate poematică. Romanele Imposibilă, pânda (1993), Cea mai credibilă moarte (1995), Ninge de Paşti în paradis (1996), Patimi în Labirint (1997; Premiul Naţional „Mihai Eminescu"), Infernul albastru (1999), precum şi proza scurtă din Noaptea păsării de aur (2001) au ca numitor comun încercarea de a reconstitui suferinţele unor personaje de condiţie socială umilă, de obicei aparţinând mahalalei, sau ale unor conştiinţe dislocate din normal. Motivele, circumstanţele sunt diferite, dar, în general, ele se explică prin particularităţi psihice, întâmplări nefericite, factori ostili din mediul familial sau social, toate supuse de personaje unei priviri insuficient distanţate. Cauze şi relaţii dificil de lămurit produc derută şi suferinţă continuă, nebunie, crimă, moarte. Absenţa lucidităţii, manifestările instinctuale, relativitatea reperelor, sărăcia, primejdiile şi brutalitatea instaurării comunismului, condiţiile din detenţie, din armată sau din spitalele de psihiatrie
macerează existenţa individului, uniformizând-o până la anulare. Personaje cu minţi şi suflete vitriolate simt lumea ca pe o grozăvie fără sens, văd numai oameni aproape monstruoşi, comportamente bestiale, sunt atinşi de răutăţi, defecte, mirosuri fetide, vorbe agresive. Confuzia, dezorientarea constituie o permanentă sursă de dezordine şi nenorocire. Uneori, în special în Imposibilă, pânda, ficţiunea are tendinţa de a se metamorfoza în parabolă, dar rezultatul e un text dezarticulat. La nivelul fragmentelor există o anume coerenţă în maniera narativă, dar, pe ansamblu, persistă etalarea informului, pentru că se acţionează şi se vorbeşte în neştire. Secvenţele realităţii, percepute ca în vis sau ca prin ceaţa unei minţi bolnave, se deformează, se descompun, se mişcă haotic prin memoria personajelor şi trec în text la întâmplare, în intenţia de a sugera precaritatea identităţii eului, nonsensul existenţei umane. In cele din urmă, P. H. pare să se fi cantonat în zona dintre beletristică şi psihologie/psihiatrie, din dorinţa de a valorifica o experienţă. O plachetă de versuri, Sintagmele ochiului (2003), înscrie un salt parcă într-o vreme de apoi, când totul va fi îngheţat. Cuvinte, sintagme, câmpuri semantico-simbolice, imagini răzleţe se alătură, se întretaie, se resping, vorbind despre imposibilitatea comunicării. Lucruri, fragmente trec doar prin faţa ochiului, căci spiritul e epuizat sau bolnav de existenţă, înţepenit într-o nebunie mută: „Gândesc cu trupul", „spusele n-au sânge/ n-au carne n-au văz nici auz/ zac moloz adunat frământat biciuit" (Idee); „bolnav sunt/ de experienţe vândute/ de poleiala cuvântului/ de ţipătul în pustiu" (Vis concentric).
SCRIERI: Iarna, pentru cine mor vulpile, Iaşi, 1992; Imposibilă, pânda, Galaţi, 1993; Cea mai credibilă moarte, Galaţi, 1995; Ninge de Paşti în paradis, Iaşi, 1996; Patimi în Labirint, pref. Constantin Dram, Iaşi, 1997; Infernul albastru, Iaşi, 1999; Noaptea păsării de aur, pref. Constantin Dram, Iaşi, 2001; Sintagmele ochiului, pref. AL Husar, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: George Bădărău, „Imposibilă, pânda", „Timpul", 1994,11; Ion Holban, Salonul refuzaţilor, Iaşi, 1995, 233-234; Bogdan Ulmu, Radiografia suferinţei, CRC, 1998, 1; Simion Bărbulescu, în căutarea adevăratei identităţi, CL, 1998,7.	C.	T.
POPA-LISSEANU, Gheorghe (12.X.1866, Lisa, j. Braşov -14.V.1945, Bucureşti), clasicist. îşi face studiile universitare la Bucureşti, absolvind Facultatea de Litere şi Filosofie şi Şcoala Normală Superioară (1890). Activează ca profesor de limba latină la liceele „Sf. Sava", „Matei Basarab" şi „Gheorghe Lazăr" din capitală. Deţine funcţiile de inspector şcolar (1914), director general al învăţământului secundar (1919), precum şi de consilier tehnic în Ministerul Instrucţiunii Publice (1922-1928). Este profesor la Secţia pedagogică universitară (1928-1931). în 1919 devine membru corespondent al Academiei Române, între 1922 şi 1927 e şi deputat liberal, vicepreşedinte al Camerei în 1924. Colaborează la „Banatul", „Graiul românesc", „Orpheus", „Revista clasică", „Reînvierea", „Universul" ş.a.
P.-L publică studii istorice, filologice şi arheologice privitoare la problemele formării poporului şi a limbii române,
337 Dicţionarul general al literaturii române
Popas literar
continuităţii daco-romane, precum şi ale Evului Mediu românesc: Tablele cerate descoperite în Transilvania (1890), Cetăţi şi oraşe greco-romane în noul teritoriu al Dobrogei (1914), Romanica (1925), Românii în izvoarele istorice medievale (1939), Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă (1941), antologia Dacia în autorii clasici (I-II, 1943). Cea mai importantă contribuţie istoriografică a sa o constituie alcătuirea unui vast corpus de surse narative clasice şi medievale privind istoria românilor, Izvoarele istoriei românilor. Fontes historiae Daco-Romanorum (I-XV, 1934-1939), primele şase tomuri fiind distinse cu Premiul Academiei Române în 1935. Cercetează, de asemenea, mitologia populară românească (articole în „Convorbiri literare"), alcătuieşte monografii ale unor teritorii locuite de români, analizează activitatea unor promotori ai culturii române, ca Gh. Lazăr sau
I.	Heliade-Rădulescu. îşi valorifică experienţa didactică în diverse moduri: redactează studii de pedagogie şi metodică a predării limbilor clasice, alcătuieşte, singur sau în colaborare, numeroase manuale şcolare şi editează texte clasice pentru uz şcolar (excerpte din scrieri ale lui Cezar, Cicero, Tit Liviu, Ovidiu, Vergiliu, Esop, Xenofon, Lucian). Dacă numele lui ca autor al lucrărilor Gramatica limbii latine. Morfologia, sintaxa şi noţiuni de stilistică (1909) şi Noţiuni elementare de versificaţiune latină. Prosodia şi metrica (1916) sau al antologiei Istoria literaturii latine pe bază de texte (1928) este cunoscut mai cu seamă elevilor şi studenţilor clasicişti, P.-L capătă o notorietate mai largă datorită unei cărţi de vulgarizare a cunoştinţelor despre Antichitate, Mitologia greco-romană în lectură ilustrată (I-II, 1912-1926). Cultura română îi datorează şi câteva bune traduceri din Cicero, Pliniu, Eutropiu şi Lucian.
SCRIERI: Mitologia greco-romană în lectură ilustrată, I-II, Bucureşti, 1912-1926; ed. Bucureşti, 1999; Noţiuni elementare de versificaţiune latină. Prosodia şi metrica, Bucureşti, 1916; Basarabia, Bucureşti, 1924; Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr (în colaborare cu G. Bogdan-Duică), Bucureşti, 1924; Legende şi poveşti antice. Prelucrate după autori clasici greci şi romani, Bucureşti, 1926; Izvoarele istoriei românilor. Fontes historiae Daco-Romanorum, I-XV, Bucureşti, 1934-1939; Românii în izvoarele istorice medievale, Bucureşti, 1939. Antologii: Istoria literaturii latine pe bază de texte, Bucureşti, 1928; Dacia în autorii clasici, I-II, Bucureşti, 1943. Traduceri: Reinhold Kopke, Metrica versurilor lirice ale lui Horaţiu, Bucureşti, 1895; Eutropius, Istoria romană, Bucureşti, 1916, Corespondenţa lui Pliniu cu împăratul Traian, Bucureşti, 1920; Lucian, Toxaris sau prietenia. Convorbire între un grec şi un scyth, Bucureşti, 1924; Cicero, Discursul pentru Archias, Bucureşti, 1925.
Repere bibliografice: Cezar Papacostea, „Romanica", „Orpheus", 1926,1; V. Al. Georgescu, „Istoria literaturii latine pe bază de texte", RC, 1929,1; I. D. Suciu, Gheorghe Popa-Lisseanu, RIR, 1945,15; P. Grigoriu, Gheorghe Popa-Lisseanu şi educarea conştiinţei naţionale, „Bucureşti. Materiale de istorie şi istoriografie", 1980, 10; Rusu, Membrii Academiei, 420.	A.C.
POPA MAZILU, Teodora (11.IX.1928, Galaţi), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Măriei (n. Kiriţescu) şi a lui Vasile Popa, maistru militar de aviaţie. Urmează la Bucureşti Liceul „Iulia Hasdeu" (1940-1948) şi Facultatea de Drept (1948-1953) şi este, succesiv, redactor la Radiodifuziunea Română, Editura pentru Literatură (din 1960) şi Editura Eminescu (1969-1975).
P.M. scrie o poezie de notaţie lirică în volumele Curcubeul
(1987), Sunetul luminii (1989), Al cincilea anotimp (2003), cu unele accente de sentimentalism desuet, apelând la o recuzită imagistică lipsită de relief. Dominate de sentimentul vremelniciei, versurile câştigă în profunzime şi dramatism în Al cincilea anotimp, carte scrisă după pierderea unei fiinţe apropiate. P.M. compune texte şi pentru melodii de muzică uşoară, aducând un spor de seriozitate într-un domeniu în care predomină improvizaţia. Romanul Ispita (1999) ar fi o variantă românească a romanelor populare europene de aventuri şi dragoste, cu schimbări de situaţie desfăşurate în trei arii geografice - România, Elveţia şi Marea Britanie. Dar P.M. s-a dedicat, timp de trei decenii, tălmăcirilor din literatura franceză clasică şi contemporană, cu rezultate notabile mai ales în transpunerea unor scrieri de Charles Perrault, Cardinalul de Retz, Adele de Boigne, George Sand, Al. Dumas-tatăl, Emile Zola. A tradus şi câteva romane populare din secolele al XlX-lea şi al XX-lea, aparţinând lui Eugene Sue, Frederic Soulie.
SCRIERI: Curcubeul, Bucureşti, 1987; Sunetul luminii, Bucureşti, 1989; Ispita, Bucureşti,1999; Al cincilea anotimp, Bucureşti, 2003. Traduceri: Charles Perrault, Frumoasa din pădurea adormită. Poveşti, Memorii, pref. Anca Georgescu Fuerea, Bucureşti 1968; Hans Christian Andersen, Povestea vieţii mele, Bucureşti, 1969; Joseph-Emile Miiller, Arta modernă, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1970; Emile Zola, O pagină de dragoste, Bucureşti, 1971, Visul, Bucureşti, 1992; Pierre Boulle, O meserie de senior, Bucureşti, 1972; Charles Diehl, Teodora, împărăteasa Bizanţului, Bucureşti, 1972; George Sand, Povestea vieţii mele, I-III, Bucureşti, 1972, O iarnă în Major ca, Bucureşti, 1992; Al. Dumas-tatăl, Ludovic al XlV-lea şi secolul său, Bucureşti, 1972, Cele două Diane, I-II, Bucureşti, 1973, Gemenele, Bucureşti, 1976, Ludovic al XV-lea şi Curtea sa, Bucureşti, 1989, Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta, Bucureşti, 1992, Otrava şi pumnalul familiei Borgia, Bucureşti, 1992, Lupoaicele din Machecoul, Braşov, 1993; Marie-Anne Desmarest, Torente, I—III, Bucureşti, 1975-1981; Philippe Heriat, Familia Boussardel, I-III, pref. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1975-1981; Cardinalul de Retz, Memorii, I-III, Bucureşti, 1979; Frangoise de Motteville, Memorii despre Ana de Austria şi Curtea sa, I-II, Bucureşti, 1981; Adele de Boigne, Memorii (Povestirile unei mătuşi), I-III, pref. Marcel Petrişor, Bucureşti, 1982, Un secol de zădărnicie, I-II, Bucureşti, 1993; Bemard Dorival, Pictori francezi ai secolului XX, I-II, pref. Octavian Barbosa, Bucureşti, 1983; Henri Rochefort, întâmplări din viaţa mea, I-II, Bucureşti, 1983; Honore de Balzac, Jean Louis. Copilul renegat, Bucureşti, 1984, Mireasa furată, Bucureşti, 1997; Frederic Soulie, Castelul din Ronquerolles, I-II, Bucureşti, 1985; Eugene Sue, Paiaţa, I-II, Bucureşti, 1987; Maurice Leblanc, Misterul eşarfei purpurii (Confidenţele lui Arsene Lupin), Bucureşti, 1991, Contesa de Cagliostro, Bucureşti, 1992,0 crimă în paşi de dans, Bucureşti, 1992, Domnişoara cu ochii verzi, Bucureşti, 1992; Pierre de Coulevain, Obsesia iubirii, Bucureşti, 1991, Nobilimea americană, Bucureşti, 1998, Triumful Evei, Bucureşti, 2000; Archibald Joseph Cronin, Doamna cu garoafe, Bucureşti, 1991; Hermann Sudermann, Puntea pisicii, Bucureşti, 1993; Guy de Teramond, Banda aşilor de pică, Bucureşti, 1994; Frumoasa cu plete de aur. Basme clasice franceze, Bucureşti, 1997; Germaine Acremant, Doamnele cu pălării verzi, Bucureşti, 1998.	T.A.
POPAS LITERAR, revistă apărută la Craiova, bilunar, apoi neregulat, între 17 septembrie 1944 şi 15 septembrie 1947.
Popel
Dicţionarul general al literaturii române 338
Director: D.F. Ionescu-Ghindeni. Şi-a schimbat frecvent subtitlul, păstrând însă de fiecare dată o formulă care defineşte preocuparea publicaţiei pentru actualitatea literară şi culturală. Cum se afirmă în articolul inaugural Ce ne trebuie, revista „se vrea cu tot sufletul în slujba cauzei culturale a provinciei din sânul căreia iese", asumându-şi, ca modestă misiune, „încurajarea condeierilor olteni". Fără a-şi depăşi condiţia provincială, P.l. publică mai cu seamă versuri, între semnatari numărându-se Elena Farago, D.F. Ionescu-Ghindeni (foarte des, inclusiv la rubrica „Poeţi olteni tineri"), Şt. Zamfirescu, Preda Savu, Dem. Bassarabeanu, C. Barcaroiu, Eugen Constant, Adrian Stănciulescu ş.a. Din sumar nu lipsesc, deşi sunt sporadice, prozele scurte (schiţa Vioara fără coarde de Al. Cazaban ş.a.), articolele de critică şi istorie literară (Vasile Conta şi arta poetică de Mihu Dragomir, Ultimul sămănătorist de AL Cerna-Rădulescu) şi traducerile (poeme de Puşkin şi povestirea Casa judecăţii din urmă de Oscar Wilde).	I.M.
POPEL, Corneliu (19.1.1950, Darabani - 18.VI.1978, Iaşi), poet. Urmează cursurile şcolii generale şi liceul în localitatea natală. între 1969 şi 1973 frecventează Facultatea de Filologie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi. După absolvire este profesor de limba română în satul Runcu, judeţul Iaşi, până la stingerea prematură din viaţă, în urma unei maladii neiertătoare. Născut sub o zodie întunecată, viaţa lui P. este marcată de la început de ameninţarea morţii. Este descoperit de Lucian Valea, profesorul său de literatură, care în 1965 îi înlesneşte debutul cu versuri în pagina culturală a ziarului „Zori noi" din Suceava. Student fiind, e prezent cu poezie în mai toate revistele ieşene şi inclus în antologia Cerul în apă (1970). A colaborat la „laşul literar", „Alma Mater" („Dialog"), unde semnează cu pseudonimul Daniil Vania, „Cronica", „Amfiteatru", „Luceafărul", „Convorbiri literare", „Ateneu", „Clopotul" (Botoşani) ş.a. Debutează cu un volum personal, Fraţii mei blânzi, în 1974. A doua şi ultima carte antumă, Aurea saecula, iese de sub tipar în 1977.
încă din Fraţii mei blânzi, P. apare ca un poet matur. Versul decantat, scurt, tăiat parcă anapoda, de fapt savant, deschide libertatea oferită interpretării de ambiguitatea subtil orchestrată, plină, provenită nu dintr-un aspect lacunar, ci din condensare semantică. Originalitatea autorului nu a scăpat criticii, care intuieşte aici o poetică proprie şi o etică poetică exemplară. „Patria" lui P. nu are nimic în comun cu cea slăvită, oportunist, de atâţia contemporani, deşi poate trimite la spaţiul naturii care se oferă ochiului. „Patria" este ceea ce poezia reîntemeiază în spiritul unui popor („de unde vii tu/ începe Patria, cântecul acela etern"), poetul fiind un agent mesianic al acestui tărâm supracelest, înscris într-o geografie universală, în care se înalţă Muntele (unul dintre puţinele cuvinte scrise cu majusculă), axis mundi, simbol al divinului, lo'c în care transcendentul coboară. P. nu apelează niciodată direct la retorica religioasă, dar spaţiul cântat este sacralizat, totul pare străluminat de semnele graţiei, aşa cum simţea Sfântul Augustin. Nu e vorba de o lirică mistică în înţelesul comun, ci de o poetică mistică. Cealaltă carte, Aurea saecula, conţine în
titlu o superbă ironie cu ţintă politică, dar are, ca miză de profunzime, un conţinut existenţial cu totul străin de istoricitate. Se produce acum o „întoarcere acasă", universul poetic, ce ameninţa să se pulverizeze în abstract şi simbolic, îşi recapătă consistenţa, emoţia se încarcă de senzualitate, lumea se umanizează: „gust vinul ceresc şi asupră-mi coboară/ bucuria celui care se-ntoarce acasă" (Izvorul nostru-i aici). Dar melancolia şi presentimentul morţii nu întârzie să-şi semnaleze prezenţa: „Scârţie lung cariul în pieptul vechi al morii/ unde te duci călătorule?", rezonanţă, parcă, a versului eminescian. Fiorul existenţei capătă acum o dimensiune tragică. Iubirea şi moartea, pruncul ca speranţă, ca viitor increat devin teme obsedante, într-o tensiune perpetuă, stranie: „Să alergi printre meri/ cu moartea pe buze/ spune-mi iubito/ cine-o ar mai putea face?" (Orpheu). Prin această antinomie structurală - sete de viaţă, bucurie, senzualitate vitală, voinţă de creaţie şi conştiinţa sfârşitului apropiat - lirismul lui P. îşi află limita cea mai înaltă a expresiei. Apărut postum, Elogiul înţelepciunii
(1979)	e dominat de o tonalitate testamentară, apăsătoare şi monocordă. Vibraţia lirică e diminuată, efortul de disciplinare a sentimentelor se stinge în oboseală şi confuzie existenţială. Tonalitatea, aproape continuă, e similară cornului melancolic eminescian şi obsesia capătă conturul „vânătorii sacre". Culegerea Voce eternă. Pro Patria (1985) restituie şi ineditele. Se regăsesc aici materia lirică specifică, obsesiile fundamentale, sintagme şi imagini emblematice, dar textele nu ating niciodată tensiunea antumelor, ceea ce presupune că sunt doar bruioane.
SCRIERI: Fraţii mei blânzi, Iaşi, 1974; Aurea saecula, Iaşi, 1977; Elogiul înţelepciunii, Iaşi, 1979; Voce eternă. Pro Patria, Iaşi, 1985.
Repere bibliografice: Constantin Ciopraga, Un poet autentic, „Opinia ; studenţească", 1974,4-5; Miron Blaga, Un poet al graţiei şi sublimului, „Opinia studenţească", 1974,4-5; Horia Zilieru, Corneliu Popel, CL, 1978, 6; Constantin Ciopraga, Corneliu Popel, RL, 1978, 27; Teohar Mihadaş, A plecat un poet, TR, 1978, 28; Andrei Corbea, „Aurea saecula", „Dialog", 1978, 61; Andrei Corbea, „Elogiul înţelepciunii", „Dialog", 1979, 71-72; Daniel Lascu, Poezia ca discurs despre înţelepciune, CL, 1980,3; Cezar Ivănescu, Corneliu Popel, LCF, 1982,4; Maftei, Personalităţi, IV, 220-222; Radu Mareş, Pe cont propriu, Cluj-Napoca, 1986,260-287; Miron Blaga, „ Voce eternă. Pro Patria", F, 1986,2; Nicolae Turtureanu, Celui care tace. 15 ani după Corneliu Popel, CRC, 1993,13; Dicţ. scriit. rom., III, 814-816; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 346-347.	'	S.D.
POPESCU, Adela (7.II.1936, Beuca, j. Teleorman), poetă. Este fiica Andreicăi Popescu (n. Marinescu) şi a lui Ion Popescu, învăţători; a fost căsătorită cu istoricul literar George Muntean. Urmează cursurile primare în satul natal şi la Radna, gimnaziul la Lipova şi la Bucureşti, unde frecventează apoi Liceul „Iulia Hasdeu" (absolvit în 1953) şi Facultatea de Filologie (cu licenţa în 1959). între timp va absolvi şi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1955), fiind concomitent redactor la Studioul Cinematografic „AL Sahia" şi reporter la săptămânalul „Albina". Debutează cu versuri la „Tânărul scriitor", în 1953. Publică în „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Scrisul bănăţean", „Viaţa românească" ş.a., precum şi în reviste din străinătate (Grecia, Italia, Japonia, Iugoslavia,
339 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
Noua Zeelandă, SUA, Ucraina, Ungaria). Prima ei carte e o culegere bilingvă, Entre nous, le temps - între noi, timpul, apărută în 1975 la Paris, în Editura Saint-Germain-des-Pres. Volumele care au urmat vor purta acelaşi titlu, dar sumarul se va lărgi continuu, până la a se dubla de fiecare dată. Ceea ce atrage atenţia este reuşita poetei de a-şi difuza versurile peste hotare, traduse în mai multe limbi.
Temperament romantic, P. contemplă lucrurile şi creaţiile umane din perspectiva lunecoasă a timpului, trecând poemelor (altfel de o limpiditate mediteraneană) un constant frison elegiac. între participare şi contemplare, ea o alege pe aceasta din urmă, după cum optează pentru o afirmare discretă a eului, şi nu pentru exhibarea lui grandilocventă. Timpul şi contemplaţia distanţează, efasând contururile lucrurilor şi patosul trăirii, bemolează entuziasmele, dar reumple experienţele cu substanţa unor sensuri mai pure, smulse parcă irepresibilei treceri. Versurile caligrafiază de regulă asemenea stări: „Şi te iubesc acum când nu mai am / Cuvinte norocoase să te cheme, / Când între noi stă timpul ca un geam / Şi ne privim tăcuţi ca în portrete.../ Aş vrea să râd cum râde-un diamant / Şi-aş vrea să te prefaci nepăsător, / Dar peste umăr cupe să ciocnim, / S-âprindem întunericul, să fim / Ca-ntr-un tablou celebru de Rembrandt...". Poezia iubirii, predominantă, aşază între prezent şi trecut interstiţii aburoase, înceţoşând imaginile, ca într-o tehnică sfumato. De aici, şi principalele trăsături ale discursului poetic: discreţia confesiunii, calmul melancolic al amintirii, diafanul tablourilor stilizate. O autoironie discretă vertebrează contemplarea cu ochi abstras a lumii, văzută shakespearean ca o scenă de teatru. Expresia, urmărind esenţializarea, impune prin concizie şi acurateţe. Din detaşarea „mişcată" de afect şi din estomparea eului P. şi-a făcut o atitudine lirică uşor de recunoscut, iar din eleganţa frazării şi idealul cizelării nesilite - un mod personal de expresie.
SCRIERI: Entre nous, le temps - între noi, timpul, ed. bilingvă, cu gravuri de Holley Chirot, Paris, 1975; Between Us, Time, ed. plurilingvă, tr. Kiki Skagen Munshi, pref. Thomas C. Carlson, cu gravuri de Holley Chirot, Washington DC, 1992; între noi, timpul, Bucureşti, 1998; între noi, timpul, ed. bilingvă, tr. şi postfaţă Sumiya Haruiya, pref. Shuichi Kato, Tokyo, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Despre dragoste; pe gânduri..., RL, 1975,27; Emil Mânu, Semnificaţia unui debut, 0,1975,32; Andrei Corbea, Debut editorial: „între noi, timpul", TBR, 1976,87; Roxana Sorescu, „între noi, timpul", RL, 1976,26; Florin Mihăilescu, Debut matur, VR, 1976,8; Nicolae Mecu, „Entre nous, le temps", REVR, 1976,4; Al.A. Philippide, Un debut egal cu o împlinire, RL, 1978,10; Al. Piru, Un succes poetic, „Dimineaţa", 1993,74; Adrian Marino, Poezie cosmopolită, „Tribuna Ardealului", 1993,77; Romul Munteanu, Adela Popescu - o poetă necunoscută, „Meridian", 1993,288; Dionisie Mirea [D. Micu], Refuzul inerţiei, L, 1993,48; Teodor Vârgolici, Un volum de poezii plurilingv, ALA,
1994,	232; Ştefan Cazimir, „între noi, timpul", ALA, 1999,485; Ştefan Hostiuc, Confesiuni „ Poesis": Adela Popescu, PSS, 2003,10-12.	N. M.
POPESCU, Adrian (24.V.1947, Cluj), poet, prozator şi eseist. Este fiul Anei (n. Verde) şi al lui Grigore Popescu, medic. La Cluj va absolvi liceul (1965) şi Facultatea de Filologie (1971). Ulterior lucrează ca redactor la „Steaua", în 2000 devenind
redactor-şef al publicaţiei. Este unul din membrii fondatori ai revistei „Echinox". Debutează în 1962 la ziarul „Făclia", iar în 1963 îi apare cea dintâi poezie în „Steaua". Prima carte, Umbria, este publicată în 1971, fiind distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Colaborează la ^Steaua", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul", „Vatra", „Viaţa românească", „Convorbiri literare" ş.a. I s-au decernat mai multe premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor (1979,1997), Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române (1989).
încă de la volumul de debut, Umbria, se pot discerne la P. două tendinţe sau componente ale lirismului: poezia ca „meşteşug" şi poezia ca revelaţie (de conotaţie religioasă), între construcţia lucidă şi ritmul orfic, între livresc şi simbol, între decorativism şi viziune, într-un cuvânt între formă şi spirit pendulează această lirică, mereu aspirând să cuprindă atât frumuseţea „terestră" (perfecţiunea ritmului, a cadenţei şi imaginilor), cât şi frumuseţea „celestă" (plenitudinea unei semnificaţii multiple: personală, simbolică, religioasă). Tensiunea versurilor, uneori blândă, melancolică, alteori încrâncenată, cu accente patetice, dublează fertil răbdarea şi încrederea „ucenicului" în „steaua" destinului său: „Prin pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur şi fluturi de noapte/ Cât ai mers stârnind praf alb cu tălpile/ Până la steaua în care te-ai aprins.// Din vale urca un fum albăstrui/ Şi se simţea dulceaţa unui nor de răşină/ Ca şi cum acolo un sat de dulgheri/ Şi-ar fi făcut sălaş tăinuit/ Sau subţiri păstori de albine/ Ce te-au rugat să şezi cu ei la cină./ Prin
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 340
pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur şi fluturi de seară,/ Până când n-ai mai fost decât un lung/ Fuior de raze-n mâna nimănui" (Prin pulberea lumii). Atât Umbria, cât şi Focul şi sărbătoarea (1975) aparţin, după cum va mărturisi mai târziu autorul în Revelaţii despre poezie (2001), unui „univers al purităţii şi al candorii", unui „lirism extatic-adolescentin". Fapt constatat mai întâi de critică: Mircea Iorgulescu, în postfaţa antologiei O milă sălbatică (1983), foloseşte termeni precum „vocaţia sublimităţii şi a extazului", „poet al beatitudinii şi deopotrivă al beatificării", observând şi că debutul coincide cu apogeul valoric al poeziei lui P. Primul volum are, într-adevăr, o ingenuitate a percepţiei senzorial-spirituale, o prospeţime a imaginii care se vor pierde ulterior, când tentaţia intelectualizării, comună echinoxiştilor, şi predilecţia pentru construcţia hibridă, prolixă răpesc tocmai farmecul percepţiei pline, originare, cosmice. Nu e de neglijat influenţa formativă a lui Lucian Blaga - „model prim şi esenţial" (Eugen Simion) -asupra liricii de tinereţe a lui P., care reuşeşte să prindă acea stare de aşteptare binecuvântată, cvasiinconştientă, a unui „copil-slujitor" al misterelor lumii, prezentă şi în Cortegiul magilor din volumul Călătoria continuă (1989), dar şi presimţirea morţii ca ascundere în lumină: „Şi nu te poţi ascunde nicăieri/ Decât într-o lumină/ Pe care o gâtuie vântul" (Un mugur, în ^ Umbria). Universul este un loc al armoniei dintre spirit şi trup, Dumnezeu şi om, mundus naturalis şi mundus imaginalis. Prin aceeaşi descendenţă se explică în primul rând percepţia intensă a caracterului sacru al lumii şi plasarea omului în orizontul misterului religios. Tot de la Blaga (în sensul unei valorizări pozitive) vine şi sentimentul trecerii, „cântecul vârstelor", care ţâşneşte din viaţă şi din moarte în egală măsură: „Tânăr fiind şi plin de năluci am slujit frumuseţea/ netrecătoare drapată-n petalele trandafirului roşu/ ora de-acum e mai săracă-n uimiri şi mai rece/ dar neclintit nu abdic de la-nţelesul minunii/ roua din capelele crinilor nu s-a uscat pentru mine// Mă cunosc şi mă judec eu însumi mai aspru cu vremea/ divizat şi întreg, păcătos şi ascet, înrobit oarbelor patimi/ şi cast, ezitant şi plin de tărie, rotund şi impar;/ versant al vârstei mature prin tine urcuşu-l-ncerc/ poartă-mi mâna să-mi sap trepte-n luciosul perete" (Cântec de vârstă, din volumul Vocea interioară, 1987). Din acelaşi poem poate fi dedus un program etic care îşi propune „un cântec aspru şi grav", un cântec al destinului - netrecător -, un „cântec al faptelor". Altundeva poetul va spune: „Dacă nu suntem la fel cu versurile noastre/ la ce bun să mai scriem?" (Struguri). Dacă în Unde fuge mercurul, poem inclus în Curtea Medicilor (1979), se autodeclară, ironic (la adresa criticilor literari), „cuviincios", „tradiţionalist", „un blând poet naturist", unul din poemele apărute peste un deceniu propune o altfel de estetică, aspră, necruţătoare: „vreau sticla pe care o spargi să-ţi faci un vârf/ de lance un stil ascuţit şi neîndurător/ să scriu cu el pe zid silabele zilei de foc/ sângele ascuns al sinelui să răzbată vijelios/ ca dintr-o arteră tăiată în fâşiile paginii/ îmbibându-le cu seva lui netemătoare" (Un stil ascuţit). De altfel, acest program estetic, impropriu structurii poetice a lui P., nu este urmat decât accidental. Firea lui nu este
înclinată către violenţa ce ţine de „estetica ţipătului", ci mai degrabă către sugestia imponderabilă, încărcată de sensuri întunecate, de un insinuant tragism. Poetul, solar, dar privi-legiind lumina crepusculară, filtrată, blândă - omul-Flacără, în Pisicile din Torcello (1997)	excelează în arta sugestiei eva-
nescente, a pastelului alegoric-simbolic. Tendinţa, firească pentru o astfel de natură poetică, este de manierizare. începând chiar de la Focul şi sărbătoarea şi din ce în ce mai pregnant în următoarele cărţi, se simte cum poemele se desfăşoară în spaţii exterioare, decorative (ca un simptom, abundenţa substantivelor). Modelul clasic şi influenţa italiană - de la modelul bucolicii elegante şi al sonorităţilor vergiliene la modelul poeziei preţioase, obscur-strălucitoare - covârşesc substanţa genuină a imaginarului. Lirica se desfăşoară de-acum pe două coordonate destul de amestecate, inclusiv valoric: pe filiera neotradiţionalistă, de inspiraţie religioasă, trecută prin expresionismul blagian, şi pe aceea a unei poezii cu un tipar clasico-italian de factură barocă, picturală, cu elemente narative sau biografice (în jurul motivului călătoriei sau al memoriei), în care se ascund aspiraţia către înnoire stilistică sau deschiderea către fluxul vieţii imediate, concrete. Multe poeme par însă artificiale, livreşti, puritatea lor e strict formală, hieratismul rămâne simplu gest aferat, imaginile îşi pierd pregnanţa simbolică. Deşi lirica este, în ansamblu, muzicală, cu un ritm impecabil şi o dicţiune ritualică, nu vor mai fi atinse cadenţele vrăjite şi intensitatea vizionară din Umbria inaugurală. P. este şi autorul unor volume de proză, Tânărul Francisc (1992) şi Cortegiul magilor (1996), în care reia, în stilul unei hagiografii romanţate, biografia Sfântului Francisc ori rescrie romanesc tema călătoriei iniţiatice a celor trei magi, într-un discurs narativ reuşit (mai puţin finalul, nonficţional), la persoana întâi (ceea ce îi conferă o anumită ingenuitate), combinând oniricul, proza de atmosferă fantastică şi naraţia de tip istoriografie. Eseurile din Spuma şi stânca (1991) şi Revelaţii... mărturisesc convingeri despre poezia proprie, despre lirică în genere şi despre scrisul unor confraţi, mai ales din generaţia autorului, dezvăluind o personalitate în căutarea echilibrului dintre spirit şi formă, vechi şi nou, interior şi exterior, sacru şi profan. Unele opinii concentrează opţiuni statornice: poezia ca stare de „sărbătoare" (lăuntrică), de unde şi preferinţa pentru omul „în haine de sărbătoare" (metaforă pentru poetul neotradiţionalist al anilor '70), faţă în faţă cu omul „în haine de lucru" (poetul postmodern, optzecist) sau necesitatea dimensiunii etice a poeziei (idealul coincidenţei dintre viaţa şi opera artistului). Tot în căutarea modelelor tradiţiei, monografia Lancea frântă (1995) se ocupă de lirica lui Radu Gyr.
Există o demnitate, niciodată trădată, a expresiei poetice la Adrian Popescu, ce presupune eliminarea trivialităţilor şi a stridenţelor, metamorfoza miraculoasă a tot ceea ce răneşte ochiul şi sensibilitatea în caste imagini rezultate din filtrarea stilistică, dar, în ultimă instanţă, şi o manifestare a unei etici a scrisului artistic ce conotează, ca pe un adevărat crez superior, în ordine morală, şi nu numai estetică, eleganţa literară a textelor.
Marian Papahagi
341 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
SCRIERI: Umbria, Cluj, 1971; Focul şi sărbătoarea, Cluj-Napoca, 1975; Câmpiile magnetice, Bucureşti, 1976; Curtea Medicilor, Bucureşti, 1979; Suburbiile cerului, Bucureşti, 1982; O milă sălbatică, postfaţă Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1983; Proba cu polen, Cluj-Napoca, 1984; Vocea interioară, Cluj-Napoca, 1987; Călătoria continuă, Bucureşti, 1989; Spuma şi stânca, Cluj-Napoca, 1991; Tânărul Francisc, Cluj-Napoca, 1992; Lancea frântă. Lirica lui Radu Gyr, Bucureşti, 1995; Cortegiul magilor, Cluj-Napoca, 1996; Italia subiectivă, pref. Marian Papahagi, Iaşi, 1997; Pisicile din Torcello, Bucureşti, 1997; Fără vârstă, pref. Dan Cristea, Bucureşti, 1998; Poezii, Bucureşti, 1998; Umbria, pref. Ştefan Borbely, Bucureşti, 2000; Revelaţii despre poezie, Cluj-Napoca, 2001; Drumul strâmt, Cluj-Napoca, 2001; Ucenicul ascultător, postfaţă Dan Cristea, Bucureşti, 2002. Traduceri: Alessandro Baricco, Ocean Mare, postfaţa trad., Iaşi, 2003; Mătase, postfaţa trad., Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Umbria", CNT, 1972,10; Daniel Dimitriu, „Umbria", CL, 1972, 9; Poantă, Modalităţi, 154-156; Dana Dumitriu, Jocul lucid al imaginaţiei, RL, 1975, 21; Nicolae Manolescu, La al doilea volum, RL, 1975, 27; Mincu, Poezie, 224-225; Piru, Poezia, II, 490-494; Alexiu, Ideografii, 87-92; Alboiu, Un poet, 223-224; Iorgulescu, Scriitori, 129-132; Regman, Explorări, 15-18, 235-239; Poantă, Radiografii, I, 253-257, II, 90-95; Grigurcu, Poeţi, 485-489; Ruja, Valori, 118-121; Felea, Aspecte, II, 219-226; Cristea, Faptul, 166-170; Sângeorzan, Conversaţii, 109-113; Iorgulescu, Critică, 74-78; Moraru, Semnele, 129-136; Iorgulescu, Ceara, 169-173; Regman, Noi explorări, 72-74; Tuchilă, Cetăţile, 191-206; Ştefan Aug. Doinaş, „O milă sălbatică", RL, 1984, 28; Ion Pop, „Proba cu polen", ST, 1984,12; Tartler, Melopoetica, 42-45; Taşcu, Poezia, 189-196; Grigurcu, Existenţa, 399-402; Popa, Clasici, 146-150; Cistelecan, Poezie, 122-126; Ştefănescu, Prim-plan, 316-323; Radu, Pagini, 64-65; Tuchilă, Privirea, 152-162; Simion, Scriitori, IV, 366-374; Fanache, Vârstele poeziei, 217-222; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 153-156; Papahagi, Cumpănă, 218-229; Irina Petraş, „Spuma şi stânca", ST, 1991, 10; Constantin, Complicitatea, 199-201; mici, Lit. rom., 1,107-112; Pop, Pagini, 183-191; Aurel Pantea, Naraţiuni transfigurate, VTRA, 1998,4; Poantă, Dicţ. poeţi, 164-168; Irina Petraş, „Fără vârstă", APF, 1999,5; Milea, Sub semnul, 31-38; Cistelecan, Top ten, 93-95; Grigurcu, Poezie, II, 273-296; Octavian Soviany, Lumina şi Umbra, LCF, 2001, 45-46; Dicţ. analitic, III, 206-209, 338-339, IV, 290-292; Dicţ. scriit. rom., III, 817-819; Manolescu, Lista, 1,308; Popa, Ist. lit, II, 329-331; Gheorghe Grigurcu, Despre un Dumnezeu estet, RL, 2002,29; Dan Cristea, „ Vârstele" poetice ale lui Adrian Popescu, CL, 2002, 11; Mircea Iorgulescu, Echinoxiştii, „22", 2003,713.	R.	D.
POPESCU, Aurelian I. (24.111.1931, Jupâneşti, j. Gorj -13.1.1993, Craiova), folclorist. Este fiul Nataliei (n. Motoro-geanu) şi al lui Ion Popescu, brigadier silvic. învaţă la Liceul „Tudor Vladimirescu" din Târgu Jiu (1942-1945) şi urmează Şcoala Pedagogică, absolvită în 1950. Devine învăţător şi profesor suplinitor de limba şi literatura română în Lunca Cernii, judeţul Hunedoara. între 1953 şi 1957 este student la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, după absolvire funcţionând ca profesor la liceul din Haţeg. în martie 1958 este arestat de Securitate, judecat şi condamnat la zece ani de închisoare de Tribunalul Militar Iaşi, pentru că participase în 19<57, la Iaşi şi la Putna, la sărbătorirea a cinci sute de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Deţinut politic până în 1964, va fi apoi doi ani şomer. în 1966 este încadrat documentarist şi ulterior cercetător ştiinţific la Centrul de Istorie, Filologie şi Etnografie din Craiova al Academiei
Române. îşi ia doctoratul cu teza Haiducul şi haiducia în folclor. între 1975 şi 1979 va lucra în calitate de lector la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice din Craiova, de unde se transferă ca lector la Facultatea de Filologie a Universităţii craiovene, devenind în 1990 profesor şi decan. în ultimii ani de viaţă este senator PNŢCD în Parlamentul României. Colaborează la „Ramuri", „Arhivele Olteniei", „Analele Universităţii din Craiova", „Gazeta Gorjului", „Coloana" (Târgu Jiu), „Philologica" ş.a.
Principala contribuţie a lui P. în domeniul folcloristicii este culegerea Cântece bătrâneşti din Oltenia (1970), care conţine aproape o sută de balade (fantastice, vitejeşti, istorice, păstoreşti, haiduceşti, familiale etc.) din partea mijlocie a judeţului Dolj, zonă mai puţin cercetată. Colecţia este alcătuită mai mult pe principiul reprezentării decât pe acela al valorii pieselor incluse. înregistrate cu mijloace moderne, textele dovedesc prezenţa încă vie a genului în Oltenia, culegerea fiind una dintre cele mai bogate publicate până la acea dată. Studiul Ideea de dreptate şi libertate în cântecul popular (1988), consacrat haiducului şi haiduciei, este în bună măsură didactic şi sociologizant. Având o memorie prodigioasă, fostul deţinut politic P. şi-a notat şi a inclus în antologia Poezia în cătuşe (1995) versuri scrise în temniţă de Radu Gyr, Ion Omescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, Eugen Luca, Vasile Pânzaru, Dumitru Arvat ş.a. în antologie au intrat şi o serie de poezii cuprinse în volumul din 1982 al lui Zahu Pană, Poezii din închisori.
SCRIERI: Atlasul complex Porţile de Fier (în colaborare), Bucureşti, 1972; Pasărea măiastră, Bucureşti, 1974; Dreptul la viaţă, Craiova, 1979; Ideea de unitate naţională în viziunea populară, Craiova, 1980; „Ghiluşul" şi „Suflet oltenesc" (în colaborare), Craiova, 1988; Ideea de dreptate şi libertate în cântecul popular, Craiova, 1988; Folclor literar românesc, Craiova, 1989. Culegeri: Cântec vechi din Oltenia, Craiova, 1967 (în colaborare); Cântece bătrâneşti din Oltenia, pref. Dumitru Şandru, Craiova, 1970. Antologii, ediţii: Cântec de pe Jiu, Craiova, 1971 (în colaborare cu I. Russu-Şirianu); C. S. Nicolăescu-Plopşor, Poveşti olteneşti, pref. edit., Craiova, 1975, Tivisoc şi Tivismoc, postfaţa edit., Craiova, 1987; Războiul pentru Independenţă în viziunea populară, pref. edit., Craiova, 1976; Poezia în cătuşe, pref. edit., postfaţă Nicolae Panea, Craiova, 1995.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, 1877 în literatura populară şi în cea cultă, RL, 1977,18; Ion Taloş, 1877 în folclor, ST, 1977, 5; Nicolae Bot, „Războiul pentru Independenţă în viziunea populară", ST, 1977, 5; Rodica Florea, „Războiul pentru Independenţă în viziunea populară", RITL, 1977, 3; C. Negreanu, „Ideea de dreptate şi libertate în cântecul popular", LL, 1989,3; Livia Bot, „Ideea de dreptate şi libertate în cântecul popular", AAF, 1991,346-347; Nicolae Panea, Domnul profesor, „Suflet oltenesc", 1994,2; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 168-169; Firan, Profiluri, II, 178-180.	'	I.D.
POPESCU, Bogdan (29.IV.1968, Bucureşti), prozator. Este fiul Ioanei Popescu şi al lui Dragomir Popescu, profesori. Face ciclul primar şi cel gimnazial la şcoala din Prundu, învăţând apoi la Liceul „I.L. Caragiale" din Bucureşti, absolvit în 1986. Efectuează stagiul militar şi urmează cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1987-1992), lucrând
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 342
ulterior ca profesor de franceză la Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau". Va debuta în „Literatorul" (1992), cu povestirea Păcătosul (prezentată de Eugen Simion); aproape concomitent publică în „Caiete critice" un comentariu la un roman de Bujor Nedelcovici. Va colabora cu povestiri sau fragmente de proză, precum şi cu articole, comentarii, recenzii şi cronici literare la „Literatorul", „Contemporanul - Ideea europeană" şi „Caiete critice", revistă la care din februarie 1993 este redactor, iar din 2002 unul din titularii cronicii literare. Prima lui carte este Vremelnicie pierdută (2001; Premiul pentru debut al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române).
Vremelnicie pierduta, ar fi, la prima vedere, un volum de proze scurte. De fapt, în pofida fragmentării sale, e un text unitar, o nuvelă amplă ori, mai bine zis, un mic roman. Scriitura probează, prin tematică şi viziune, o raliere la un patrimoniu tradiţional, săvârşită însă pe coordonatele extremei modernităţi. Vremelnicie pierdută e o literatură lucrată „bine, la gherghef", cum observă Eugen Simion. Oralitatea este un atribut definitoriu şi e obţinută printr-o meşteşugită transfigurare lingvistică, întemeiată pe o atentă „ascultare a vocilor". Sub aparenţele colocvialităţii şi ale capriciului asociativ, se desfăşoară o compoziţie bine arhitecturată, prin îmbinarea unor cicluri ori filoane narative, dintre care cel mai frecvent ilustrat se află sub un singur titlu - Amintiri prefăcute. Plin de seva concretului, Vremelnicie pierdută e totuşi un text antirealist, în care primează nu observaţia (excelentă, de altfel), ci travaliul scriitoricesc, procedeele puse în lucrare în această carte cu naratori multipli, cu glisări ale cronotopului, cu sumedenie de sertare narative, de retuşuri ori variante ale realităţii ficţionale, cu adevărate cascade de citări, incluse unele în altele, prezente în discursul unor naratori de la un moment dat incerţi, alcătuind un fel de „gură a satului". Prozatorul schimbă unghiul şi codul pe neaşteptate, operează întoarceri şi rupturi în logica receptării naraţiunii, inclusiv în logica fabulosului. Are loc, între altele, şi un fel de telescopare a timpului prin povestire. Apar referiri ori racordări la ultimii şaizeci-şaptezeci de ani: e vorba, undeva, de legionari, apoi de vremea în care existau „domnu' Prim de la judeţ" şi „preşedintele de CAP", dar e vorba şi de anii de după 1989. Scriitorul nu face însă operă de cronicar, nici de sociolog ori de etnograf. Iar timpul istorisit e mai degrabă unul circular, sugestie a eternei întoarceri. Oricum, importantă e „istoria mică", privind familia, comunitatea, şinele, faptele de viaţă aşa-zis neînsemnate şi comune, cărora le este descoperit şi restituit caracterul esenţial. Există în această carte semnale de intertextualitate, de referiri la mitologia românească (un exemplu, între altele, e oferit de scenariul mioritic al uciderii lui Daie Gulu, cel nemuritor, de către doi mocani). Un repertoriu de ingrediente din basme, balade, povestiri fantastice folclorice şi istorisiri de demonologie populară e mobilizat în capitolul Un orb, unde e prezentată povestea misteriosului personaj Sfânta de pe Vale: oaia năzdrăvană, viziunea paradisiacă a „gurii de rai", şerpii şi smârcul malefic, câinele iadului, fata frumoasă şi iubeaţă ca
metamorfoză vicleană a Tălpii-Iadului ş.a. Toate sunt recuperate în ordinea „realistă" prin invocarea stării bahice a personajului care le-a perceput, recuperare contrazisă însă, în alte pasaje, astfel încât textul rămâne ambiguu. în naraţiune este vorba de o lume a satului pestriţă şi alterată. E, în parte, lumea fiului lui Bălosu din Moromeţii de Marin Preda ori cea a personajelor din proza lui Ion Iovescu, în care tinerii se îmbracă orăşeneşte, scriu scrisorele de amor, petrec „boiereşte" etc., o lume afectată de vicisitudinile istoriei. Se reţin numeroase secvenţe narative, cum ar fi transformarea sătenilof în îngeri înaripaţi, episodul venirii Raiului pe Pământ, într-o versiune apropiată de cea a lui Ivan Turbincă, catastrofa în care piere satul întreg la o revărsare a Dunării, ca o variantă acvatică a Sodomei şi Gomorei, şi încă altele, dintre care tema „Strămoaşei", cumva izolată, în răspăr, livrată contrapunctic, sub formă de mici pasaje culese cu alte caractere decât restul cărţii. Se poate spune că arhitema e mântuirea, nu cea strict religioasă, ci literară, prin povestire. Astfel, pasajul aşteptării unei mari inspecţii şcolare, aşteptare anxioasă, febrilă, generatoare de isterie colectivă, şi în cele din urmă zadarnică, episod înrudit poate cu nuvela lui Gh. Brăescu Vine doamna şi domnul gheneral, dar trasat în tonuri mult mai tari, groteşti, mărqueziene parcă, poate fi citit şi ca o parabolă a aşteptării Zilei de Apoi. Dar tema escatologică şi soteriologică e, în chipul cel mai vădit, invocată aici prin recursul mai mult decât aluziv - la fel ca în romanele lui Petru Cimpoeşu, Dan Stanca, Liviu loan Stoiciu - la mitul cristic. Există un personaj potenţial mesianic, un pandant sau o nouă întrupare a Mântuitorului. El moare, dar învie în final (după o îndelungată letargie care aminteşte de crisalida din Orbitor, romanul lui Mircea Cărtărescu) şi, după un periplu comparabil cu cel al Sey Mondy, protagonistul din Saludos al lui Alexandru Ecovoiu, „visează", de fapt enunţă, formulează, re-creează - povestind
-	Lumea. Se află în Vremelnicie pierdută o întoarcere a buclei asupra ei înseşi, o autoprezentare a naraţiunii, cu valenţe în cele din urmă ontologice. Existent şi viu ar fi doar ceea ce a fost povestit. Iar personajul mesianic, copilul nefericit, mort şi înviat, e un povestitor, e povestitorul. El e desigur şi „ultimul om" (asemenea „ultimului" Aureliano din Un veac de singurătate al lui Mârquez), dar e şi creatorul lumii prin povestire (ca Mircişor al lui Cărtărescu, din Orbitor). Se cuvine observat şi că P. e, într-o oarecare măsură, un prozator neooniric de factură personală, care operează cu material aşa-zis rural. în fond, apelul la visare, combinat cu solipsismul postmodern, constituie, chiar şi în chip explicit, motorul literaturii pe care o practică. Realitatea pare iniţial evanescentă, inconsistentă, opacă, ternă, inertă, muribundă. Apariţia unui bătrân „povestaş" (Moş Mitu, înconjurat de umbre uşoare, siluete omeneşti diafane care zburătăcesc în jurul lui) trezeşte totul la o viaţă adevărată. Când bătrânul începe să vorbească, se face soare, universul devine consistent, viu, e creat prin povestirea-visare. în altă parte un personaj exclamă: „Bă, dacă nu v-aş visa eu, pe voi şi cu satu acesta cu sfinţi, nici măcar n-aţi
343 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
fi, prăpădiţilor !". Prin remarcabilul său debut, P., prozator puţin prolific, se anunţă a fi din stirpea lui Ştefan Bănulescu.
SCRIERI: Vremelnicie pierdută, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Valeriu Cristea, în aşteptarea unui debut, L, 1996, 34; Răzvan Voncu, Secvenţe literare contemporane, II, Bucureşti, 2001, 77-78; Daniel Cristea-Enache, Sticla vrăjită, ALA, 2002, 608; Eugen Simion, Debutul unui prozator, „Cotidianul", 2002,170; Nicolae Bârna, Veşnicie regăsită, VR, 2002,10-11.	N. Br.
POPESCU, Constantin (15.XII.1973, Bucureşti), prozator. Provine dintr-o familie de intelectuali. A absolvit la Bucureşti Liceul „I. L. Caragiale" (1992) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia spaniolă-engleză (1998). Funcţionează ca profesor de limbile spaniolă şi engleză la liceele „I. L. Caragiale" şi „Cervantes" din capitală, fiind ulterior traducător şi asistent de producţie şi regie în cadrul firmei Filmer. Colaborează, începând din 2002, la „România literară", care îi va acorda şi Premiul pentru debut la apariţia romanului Mesteci şi respiri mai uşor (2002), carte ce obţine, de asemenea, un premiu oferit de revista „Moftul român" şi o distincţie din partea revistei „Cuvântul".
Făcând parte dintr-un val de tineri furioşi ai „noii generaţii", P. pare că adună la un loc, în textul său, scriitori dintre cei mai diferiţi, români şi străini. Scrisul lui este ilustrativ pentru o generaţie care trăieşte în epoca industriei divertismentului, într-o lume de consumaţi şi consumatori. Predilecţia romancierului pentru muzică este simptomatică şi ea pentru „noul val", care retrăieşte într-un fel de prelungire ironico-nostalgică mişcarea flower-power a generaţiei hippie. Personajele inadaptate ale lui P. par totodată vechii „cireşari" ai lui Constantin Chiriţă, pe care evenimentele din 1989 i-au prins nepregătiţi. Tinerii fac brusc trecerea de la comunism la occidentalizare forţată, de tip second hand, la fel de brutală ca şi pierderea inocenţei lor, ajungând la plictis şi catastrofism, devenind maturi într-un prezent patetic, disperat, dar şi băşcălios. De altfel, evadarea se va face prin carnal, prin sex, limbajul găştilor de cartier înlocuind dialogurile de până la 1989 din romanele cu şi despre tineri. O altă apropiere a „douămiiştilor" este faţă de film, care se face simţită în secvenţele deflash-back şi ralanti prezente în acest puzzle al oralităţii. Roman al prieteniei, Mesteci şi respiri mai uşor este şi o carte poetică. Chiar dacă stă sub semnul anarhistului Baudelaire şi se deschide prin mult uzitatul şi uzatul „deci", se încheie cu „atât" al lui Nichita Stănescu. Interminabile dialoguri, desacralizări, Mitici postmoderni, umor: fostul Mic Paris stă acum sub semnul publicităţii TV sau al panourilor ce invadează străzile, dar şi al patimei internetului, site-urilor, barului-totem şi mai ales al referinţelor culturale sau profane de tot felul. Tinerii lui P. nu mai ştiu să se bucure, „săraci", „neînţeleşi", ei devin din frumoşi crai şi din nebuni ai marilor oraşe nişte băieţaşi „şmecheri" de la colţul străzii. Romanul este o fabulă a „politichiei", cu secvenţe precum mineriada din 1991,
relatarea meciului de fotbal România - Suedia, atmosfera din tractirul pestriţ al lui Ciaplin etc.
SCRIERI: Mesteci şi respiri mai uşor, pref. Bogdan Ghiu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Andrei Milca, Constantin Popescu şi catastro-fismul de Dâmboviţa, CC, 2003,1-2; Iulia Popovici, Tuşele groase ale mei literaturi subţiri, „22", 2003,706; Marius Chivu, Proză cu ph-ul scăzut, RL, 2003,48.	A.MI.
POPESCU, Cristian (1.VI.1959, Bucureşti - 21.11.1995, Bucureşti), poet. Este fiul Corinei şi al lui Vasile Popescu, colonel. A absolvit Liceul „Sf. Sava" (1979) şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1990). înainte de 1989 are diverse ocupaţii, între care aceea de paznic de noapte la Observatorul Astronomic. Din 1990 este redactor la „Luceafărul" şi redactor-şef adjunct al suplimentului acestei reviste, „Nouăzeci". în 1994 este angajat ca redactor la secţia culturală a cotidianului „Adevărul"; deţine în „Adevărul literar şi artistic" rubricile „Caiet de citire şi de caligrafie. Fragmente de jurnal" şi „Biblioteca rulantă". Debutul editorial se produce în 1988, când îi apare volumul Cuvânt înainte. Este vorba de fapt de un semidebut - din două motive. Cu un an înainte, în 1987, publicase, în colecţia „Cartea cea mai mică" susţinută de revista „Convingeri comuniste", broşura Familia Popescu. Apoi, Cuvânt înainte suportă din partea cenzurii modificări masive -
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 344
ceea ce îl va determina pe P. să desemneze volumul Arta Popescu (1994) drept adevăratul său debut.
P. este considerat liderul aşa-numitei generaţii'90, formată în bună parte în cadrul cenaclului Universitas, înfiinţat şi condus de Mircea Martin. Deductibilă, în principal, din Arta Popescu, lirica lui este decisivă pentru descrierea poeziei care începe să fie scrisă în anii '80. O serie de trăsături pot fi observate aici: poezie a cotidianului sau a textului, înclinaţia către introducerea elementelor ţinând de oralitatea şablonardă, intertextualitate marcată; totuşi, deschiderea produsă de P. este, probabil, singulară. Poetica minimalistă îşi găseşte o ilustrare remarcabilă la el. Decorul e minim: cadrul fizic se limitează la un tramvai, la o poză de familie, la o mahala etc. Elementele acestei fâşii de existent (văzute „obiectual" şi „evenimenţial") sunt obiectul unei prelucrări suficient de libere pentru a putea fi considerate „naturale"; realismul nu e parazitat de convenţionalisme, adică de constrângeri ţinând de formal (dispare marcarea grafică - prin versificare - a genului), de tematic (nu apar în structura textelor elemente prefabricate, din al căror puzzle să fie reconstituită silogistic metafizica textelor) şi de stilistic (stilul înalt „poetic" este cel mult obiectul unei operaţii de ironizare prin înglobarea sa în structuri kitsch care funcţionează antifrastic; în cazul stilurilor folosite - oral, infantil, naiv -, acestea se desfăşoară sub mâna moale, nestridentă a autorului, care îşi asumă una sau alta dintre vocile narative). Convenţia acestui „realism" este laxă, în sensul deplasării accentului dinspre artificial către o intonare „naturală". La aceasta contribuie şi diversitatea suporturilor pe care autorul le acoperă cu semnele poeticului. Poemele se insinuează în cutele celor mai tranzitive tipuri de mesaje: anunţuri pentru ziare, necroloage, texte din Cartea recordurilor, mica publicitate, scenarii etc. Titlul Arta Popescu este cât se poate de semnificativ. Dincolo de posibila filiaţie ironică - trimiterea la numele sopranei Arta Florescu -, explicitată de altfel în câteva rânduri, sintagma formulează o heterotopie, o juxtapunere imposibilă: pe de o parte Arta, cu majusculă, cu toate rafturile ei de convenţii şi de ierarhii; de cealaltă parte, Popescu, un nume dintre cele mai banale, care prin frecvenţă se goleşte de atributul desemnării unei individualităţi - numele unei fiinţe stas, anonime, un şablon. Titlul trimite în fond la accepţiunea primară a artei: aceea de meserie sau chiar, într-un mod mai accentuat-metafizic, de meserie de a trăi. în acest sens poate fi citată o afirmaţie a lui P. din 1991: „împotriva categoriei esteticului. Mai bine spus o încercare de altoire, de dovedire a ne-diferenţierii între estetic, pe de-o parte, şi celelalte domenii, pe de alta, o re-împrospătare a unora prin celelalte. [...] Visez o şcoală în care elevii ar învăţa arta ca pe o modalitate de a trăi". Esteticul pare să devină o funcţie directă a practicii exersate în planul propriu-zis ontologic. Ficţiunea este supusă unei continue goliri de sângele specific, de altă culoare decât a realului; procedeele acestei desangvinizări pot fi caracterizate în mare ca inducere a unei iluzii mimetice complete a textelor (identificarea autorului empiric cu autorul abstract, sinonimizarea biograficului ca obiect al ficţiunii cu ficţiunea ca „reflectare" a biograficului, asimilarea funcţiei estetice cu funcţia unui modus vivendi etc.). Fundalul referenţial care
asigură fiinţele, obiectele, evenimentele ce vor fi coagulate, etalate, combinate, relatate, dezvoltate este tras în principal din două direcţii. Prima este aceea a ficţiunii autobiograficului şi cuprinde inventarul de obsesii, moartea, în primul rând: „Moartea n-a fost pentru Cristian Popescu o abstracţie, o amânare, o exterioritate radicală; dimpotrivă, o proximitate concretă, o componentă a vieţii, o iminenţă continuă" (Mircea Martin). O parte a literaturii autorului vine din spaţiul memoriei, ce ia nu o dată forme fantastice: fantasticul e dat de perspectiva temporală ce acoperă şi resemantizează golu^le distanţei dintre eveniment şi rememorarea lui, alteori de nebulozitatea cotidianului perceput nevrotic. A doua direcţie, cea livrescă, este valorificată prin intertextualitate, în special Arta Popescu fiind, în bună măsură, un ecou cultural intertextual. Sursele care alimentează acest mecanism sunt texte şablonizate, frânturi de texte, citate ultracunoscute, autori cu o circulaţie aproape generală. Principalii autori-sursă sunt Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale. Caiet de citire şi de caligrafie (2003), volum postum, şantier al unui proiect care ar fi urmat să încorporeze două volume de câte 333 de fragmente, recuperează şi remontează o parte a publicisticii risipite în revistele „Adevărul literar şi artistic" şi „Luceafărul". Culegerea este tot un jurnal, în măsura în care toată literatura lui P. nu e altceva: „un jurnal cotidian şi liturgic, în acelaşi timp sacru şi profan, banal şi esenţial pe aceeaşi pagină" (C. Stănescu). Fiind o culegere unitară în sensul că spiritul autorului poate fi întâlnit în fiecare pagină, Caiet de citire şi de caligrafie are, altfel, o alcătuire destul de eterogenă: poeme, fragmente de jurnal propriu-zis, ciorne, reflecţii despre artă, eseuri religioase, amintiri, schiţe după realitate, fişe de lectură etc. Se completează în nuanţe şi detalii ceea ce fusese mobilat în scrierile anterioare: piesele de mobilier nu proliferează, inventarul de obsesii rămânând acelaşi. Una din modalităţile caracteristice - regresia la o perspectivă infantilă în sesizarea realului - se păstrează şi aici: starea de convenţionalitate previzibilă în care funcţionează adultul, matricea de locuri comune în care el se mişcă nu sunt asimilate ori, dacă sunt, fenomenul se produce ca distorsiune, ca răstălmăcire, ca deviere. Literatura lui P. vine dintr-o conştiinţă autoprogra-mată să coboare în acea stare ingenuă a limbajului în care logica se frânge şi se reformulează după legi străine ei - legi familiare însă poeziei. în ceea ce priveşte sursele, o referinţă elocventă şi rezonabilă pare a fi Marin Sorescu, prin ciclul La lilieci. Aceeaşi dependenţă a vocabularului poetic de un nivel „umil" al limbajului, aparent nepoetic, acelaşi tip de valorificare a structurilor/ şabloanelor limbii vorbite, cu toate detaliile şi curiozităţile ei. P. a adaptat pentru scena Teatrului Odeon din Bucureşti ... au pus cătuşe florilor de Fernando Arrabal şi La ţigănci de Mircea Eliade.
Ce pot spune în câteva fraze despre această poezie decât că impresionează prin decizia cu care pune în joc, în jocul ei, existenţa. Cu inflexiuni din Bacovia şi din Urmuz (acestea sunt umbrele tutelare, dar deloc tiranice), Cristian Popescu se arată gata să-şi joace nu numai prezentul, dar şi trecutul, nu numai biografia, ci şi genealogia, să se despartă, adică să demitizeze figura mamei,
345 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
amintirea tatălui etc., cu o detaşare de-a dreptul terifiantă pe alocuri. Dedramatizarea existenţei, bagatelizarea solemnităţii, a tragicului chiar, ating în scurte texte culmi încă necercetate până acum de poeţii români. Dar toată această licitaţie a marilor sentimente nu sfârşeşte în distanţare ironică şi sarcasm, ci într-o reasumare. De aceea efectele comice, strălucite altfel, sunt pasagere. Tragicul existenţei este reasumat împreună cu comicul ei inerent. [...] Disocierea ironică, spectaculoasă, sfârşeşte într-o îmbrăţişare sentimentală.
Mircea Martin
SCRIERI: Familia Popescu, Bucureşti, 1987; Cuvânt înainte, Bucureşti, 1988; Arta Popescu, Bucureşti, 1994; Caiet de citire şi de caligrafie, îngr. şi postfaţă Nicolae Ţone, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Marin Mincu, Doi poeţi postmodemişti, RL, 1988, 15; Nicolae Manolescu, Un tramvai numit dorinţă, RL, 1988,41; Radu Enescu, „Cuvânt înainte", F, 1989, 2; Traian T. Coşovei, „Familia Popescu", CNT, 1990,33; Cristea, A scrie, 241-243; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 350-353; Munteanu, Jurnal, V, 185-188; C. Stănescu, „Ciorna aia din palmele ălor morţi", ALA, 1994,212; Radu Sergiu Ruba, Destinul cu perechea sa de palme, „22", 1995,11; Ruxandra Cesereanu, Poemul hibrid, ST, 1995,3; Ovidiu Verdeş, Une Parabole postmodemiste: Bacovia relu par Cristian Popescu, „Euresis", 1995,1-2; Carmen Matei Muşat, Asediul ficţiunii, LCF, 1995,33; Care e locul lui Cristian Popescu în poezia postbelică? (anchetă de Dan Silviu Boerescu), LCF, 1996, 7; Ion Bogdan Lefter, Un poet fără noroc, RL, 1996, 10; Cristian Tudor Popescu, Timp mort, Iaşi, 1998,125-128,152-154; Mircea Martin, Cristi Popescu sau Despre moarte ca „operă personală", MS, 1999,1-4 (număr special); Grigurcu, Poezie, II, 297-299; Manolescu, Lista, I, 416-419; Popa, Ist lit, II, 658-660; Horea Poenar, Cristian Popescu, Braşov, 2001; Iulian Boldea, Provocarea memoriei, CL, 2002,7; Mihai Iovănel, Cristian Popescu - autor şi personaj, ALA, 2003,675.	M. I.
POPESCU, Cristian Tudor (1.X.1956, Bucureşti), prozator şi gazetar. Este fiul Victoriei şi al lui Tudor Popescu, ofiţer. Urmează la Bucureşti Liceul „Mihai Viteazul" şi Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din cadrul Institutului Politehnic, absolvită în 1981. Ulterior lucrează ca analist programator. După 1989, în calitate de redactor-şef al cotidianului „Adevărul", devine unul dintre cei mai importanţi gazetari din România. Este, de asemenea, redactor-şef al săptămânalului „Adevărul literar şi artistic". Debutează în 1984 la revista „Echinox", cu povestirea SF Grădina de cenuşă. Primul volum, culegerea de „ficţiuni speculative" Planetarium, îl publică în 1987.
Prozele SF cuprinse în Planetarium sunt scrise de P. în contextul anilor '80 ai secolului al XX-lea, perioada „noului val", a almanahului „Anticipaţia", a fervorii cenaclurilor de gen şi a fanzinelor. Un număr de tineri, majoritatea de formaţie pozitivistă, abordează literatura SF de pe alte poziţii decât o făcuseră cei din generaţiile anterioare, tributare în mare măsură unei viziuni idilice, ideologizante sau în cel mai bun caz lirice. „Noul val" al deceniului al nouălea aduce în peisaj o mentalitate anglo-saxonă, o viziune mai pragmatică, unde accentul cade atât pe text, cât şi pe SF. Textul capătă stil, iar SF-ul rigoare şi vocabular. O postfaţă-manifest avansează următoarea diferenţă specifică a „ficţiunilor speculative"
(sintagmă pe care autorul o preferă aceleia de literatură ştiinţifico-fantastică) faţă de literatura mainstream: „literatura generală pune în evidenţă idei despre lume, SF-ul construieşte lumi pentru idei." Consecvent acestui program, P. construieşte povestirile în jurul unui model cerebral, de o logică riguroasă, care nu exclude însă manevrele emoţionalului. Semnificativă pentru descrierea modelului este performanţa sa intelectuală, forţa de a percuta o finalitate ideatică prin specularea, culminând cu o finalizare şoc, a unor premise conţinând date prezente, trecute ori viitoare, reale sau imaginare, posibile sau improbabile. Cele două secţiuni ale cărţii prezintă câteva diferenţe relative la regula de compoziţie. Scrierile din prima parte - Cassargoz şi alte povestiri - presupun o realitate nu mult diferită de cea curentă. Lumea ficţională se naşte prin distorsionarea rezonabilă a unui chip care îşi păstrază familiaritatea, chiar dacă măruntaiele îi sunt roase pe dinăuntru de un vierme ipotetic - ronţăit care declanşează declicul speculativ. în cea de-a doua secţiune - Planetarium -exerciţiul imaginativ este total. Prozatorul inventează o serie de ontologii alternative construite pe aer, obturând aproape complet circuitele semantice care fac recognoscibilă, coerentă şi confortabilă realitatea curentă. Totuşi, fie că extrapolează date ale unei realităţi (cvasi)familiare, fie că proiectează arhitecturi cu totul stranii, textele au ca referinţă constantă şi ireductibilă umanul, aproximat din perspectiva unui model puternic vascularizat etic. Este de remarcat performanţa în registrul stilistic, tonul „flegmatic, sceptic, agresiv-blazat" (Cornel Robu), fraza ce „are nerv, tăietură ironică, brutalitate, sarcasm, dar şi capricii lirice, flexiuni miloase, neaşteptate erupţii de energie sentimentală" (Mircea Opriţă). Vremea Mânzului Sec (1991), roman scris înainte de 1989, marchează trecerea lui P. la literatura non-SF. Semnând o prezentare pe coperta a patra, Ov. S. Crohmălniceanu vorbeşte de „o resuscitare originală a romanului picaresc"; rătăcirile personajelor în crepusculul lipsei de orizont ar justifica o astfel de etichetă. Cartea surprinde, într-un melanj ironic-melancolic, mecanica blazată care ritmează existenţa în anii '80. Nimic nu pare să se întâmple, în afara unor nonîntâmplări (rutina unei slujbe inutile), a unor amoruri apatice sau a unor nesfârşite discuţii. Majoritatea cărţilor de după 1989 - Copiii fiarei (1997), Timp mort (1998), România abţibild (2000), Un cadavru umplut cu ziare (2001), Nobelul românesc (2002) -, subintitulate „scrieri", asumându-şi aşadar calitatea de literatură, strâng texte publicate iniţial în „Adevărul" şi în „Adevărul literar şi artistic". Eterogene - atribut al cărui corelativ este coerenţa excelenţei stilistice, indiferent de regimul violent-vitriolant, rece sau cald-patetic -, cuprinzând editoriale, analize politice sau sportive, cronici şi eseuri literare, reportaje, un scenariu cinematografic (Timp mort, ucronie proiectată asupra evenimentelor din 1989), pamflete sau ficţiuni propriu-zise, aceste culegeri de texte „circumstanţiale" sunt în fond rezultatul unei acţiuni de scriere la două mâini, prozatorul adaptându-şi vocea şi instrumentele la cele ale gazetarului. Va avansa, de altfel, în nume propriu, sintagma „literatură a zilei": „crisparea existenţială din România împinge literatura pe
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 346
teritoriul gazetăriei, la limita reflectării instant.[..] Scriitorul trebuie să-şi asume o condiţie asemănătoare actorului de teatru, a cărui artă vie durează o seară, ceea ce nu-i interzice nicidecum valoarea şi frumuseţea. Să scrie nu cu gândul că va fi citit peste o sută de ani, ci cu dorinţa de a fi în mintea şi inima oamenilor pentru o zi." P. a publicat şi o antologie SF, Imperiul oglinzilor strâmbe (1993), însoţită de o amplă prefaţă teoretică (SF ca paraliteratură). Pe lângă seria de autori anglo-saxoni selectaţi, volumul conţine texte de Ov. S. Crohmălniceanu, Camil Baciu, Vladimir Colin, Sergiu Fărcăşan şi I. D. Sârbu.
SCRIERI: Planetarium, pref. Voicu Bugariu, Bucureşti, 1987; Vremea Mânzului Sec, Bucureşti, 1991; Copiii fiarei, Bucureşti, 1997; Timp mort, Iaşi, 1998; Omohom, pref. Lucian Boia, Iaşi, 2000; România abţibild, Iaşi, 2000; Un cadavru umplut cu ziare, Iaşi, 2001; Nobelul românesc, Iaşi, 2002. Antologii: Imperiul oglinzilor strâmbe, pref. edit., Bucureşti, 1993. Traduceri: Norman Spinrad, Bug Jack Barron!, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Mihai-Dan Pavelescu); Stanislaw Lem, Edificiul nebuniei absolute, pref. trad., Bucureşti, 1995, întoarcerea din stele, pref. trad., Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Mihai-Dan Pavelescu).
Repere bibliografice: Dan Stanca, Şansa şi neşansa, RL, 1991, 46; Cornel Robu, Cristian Tudor Popescu, în Timpul este umbra noastră, Cluj-Napoca, 1991, 394-397; Z. Ornea, O antologie SF, RL, 1993,15; Claudiu Groza, Cu ochii bine deschişi, APF, 1997,7-8; Dorin Tudoran, Kakistocraţia, Chişinău, 1998, 551-554; Cristina Tamaş, „Vremea Mânzului Sec", TMS, 1999, 3; Ion Simuţ, Un prozator persecutat de un gazetar, F, 1999,4; Simion, Fragmente, IV, 259-264; Alex. Ştefănescu, Un Cristian Tudor Popescu mai puţin cunoscut, RL, 2000,16; Mircea Morariu, Jurnalismul polemic, F, 2000, 6; Luminiţa Marcu, Scriitorul deghizat în jurnalist, RL, 2001, 23; Radu Pavel Gheo, Despre Science Fiction, Satu Mare, 2001, 154-158; Cristea-Enache, Concert, 238-245; Opriţă, Anticipaţia, 298-300.	M.l.
POPESCU, Dumitru (18.IV.1928, Turnu Măgurele), prozator, poet şi eseist. Este fiul Elenei Aurica Popescu, mic meseriaş. Urmează şcoala primară, gimnaziul şi Liceul Comercial în oraşul natal, înscriindu-se apoi la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, pe care o va absolvi ca licenţiat în ştiinţe economice în 1951. Este, de asemenea, absolvent al Şcolii Superioare de Partid „A.A. Jdanov" din Leningrad (1956). Activează în presă ca redactor, apoi secretar general adjunct la „Contemporanul" (1950-1955), redactor-şef la „Scânteia tineretului" (1956-1960), este director general la Agerpres (1960-1962), vicepreşedinte al Comitetului de Cultură şi Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri (1962-1964). Revenit în presă, conduce, între 1965 şi 1968, ziarul „Scânteia", pentru a prelua, după aceea, Direcţia Culturii şi Presei din Comitetul Central al PCR (1969-1971). Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste între 1971 şi 1976, va fi membru al Comitetului Politic Executiv şi secretar al Comitetul Central al PCR cu probleme de presă (1976-1981) şi preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române (1969-1971,1976-1981). Din 1981 până în 1989 funcţionează ca rector al Academiei de Studii Social-Politice „Ştefan Gheor-ghiu". Ideolog oficial al regimului ceauşist, poreclit şi Popescu-Dumnezeu, P. a instituit un control dur în cultură,
vizând obedienţa faţă de comandamentele politice ale momentului. Debutează în 1949 la „Teleormanul liber", iar prima carte, Impresii de călător, îi apare în 1962.
Impresii de călător, ca şi Drumuri europene (1965) revelează un scriitor cu deosebită aplecare spre eseu. Voiajând prin ţări europene (Franţa, Marea Britanie, Italia, Grecia), afro-asiatice (Egipt, Irak), ajuns şi dincolo de Oceanul Atlantic (Cuba), P. surprinde aspecte pe cât de variate, pe atât de caracteristice ale naturii, climatelor sociale şi formelor de civilizaţie descoperite, nu fără a opera succinte incizii istorice şi a semnala (ca4n descrierea luminozităţii stranii din Grota Azzurra) fapte explicabile doar prin „fenomene miraculoase", petrecute pe când „planeta noastră era un unic soare". Vocaţia poetică învederată intermitent în notele de drum se manifestă în mai multe culegeri de poeme: Pentru cel ales (1968), Un om în agora
(1972), Gustul sâmburelui (1974), Raza de cobalt (1979), Insomnia dragonului (1989), Ieslea Minotaurului (1993). De regulă libere şi nerimate, versurile comunică vibraţii ale unei conştiinţe active, angajată în construcţia unei aşa-zise „lumi noi", nota lirică individualizantă fiind un patos al afirmării edifiante, al situării declarative în conformitate cu exigenţele raţiunii, îmbinate însă cu cerinţe conjuncturale. Aceasta ar implica scrutarea lucidă a realităţii, disocierea autenticului de fals, intoleranţa faţă de
POPESCU
rom^n
editura eminescu
347 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
impostură, fie ea şi „socialistă", orizontul rămânând acelaşi: societatea pe care activistul o visează. Orice sofistică dispare însă în prezenţa versului encomiastic din volumul cu titlul Pentru cel ales. De cu totul alt gen sunt poemele din ciclul Versurile liedurilor dedicate Magdalenei şi ale proiectelor de arii pentru „Văpăi vesperale", anexat romanului Cenuşa din ornic
(1988): reverii, fantezii, divagaţii graţios meditative, cu figuraţie de basm, geografie exotică, mitologie greacă şi biblică ori cu gingăşii caligrafiate atent. Fatalmente datate, eseurile din Biletul la control! (1968), Ieşirea din labirint (1973), mai târziu şi cele din Eclipsă în Cetatea Soarelui (1996) abordează probleme contemporane cu optica unui militant (apoi fost militant) politic, însă cu o gesticulaţie care afectează libertate de spirit, lărgime de vederi, intelectualitate, moralism clasic. în proza narativă P. debutează, imprevizibil, cu o construcţie amplă -trilogia romanescă Pumnul şi palma (1980-1982). Trecerea era totuşi doar în aparenţă nepregătită, întrucât nu eposul defineşte natura scrierii, ci efervescenţa publicistică, ideologică. Osatura epică structurează cadrul unor dezbateri de idei, al unor confruntări de natură etico-socială. Prin rememorarea prilejuită de moartea unui înalt funcţionar de partid, a raporturilor acestuia, timp de aproximativ două decenii, cu un alt activist, un timp colaboratorul său cel mai apropiat, discursul romanesc devine o dezbatere pe tema exercitării puterii, „exemplificarea" fiind orientată tezist. Confruntări de opinii tensionate, care vor să pună în lumină două moduri de a concepe puterea şi, implicit, două atitudini ideologice, reflectând, la scară redusă şi cu un tezism deformant, o tensiune existentă la vârful piramidei. Potrivit unei menţiuni a scriitorului, din Am fost şi cioplitor de himere (1994), personajele nu ar fi două persoane istorice deosebite, ci unul singur, dictatorul contracarat de propria lui virtualitate, de „umbra" lui posibilă. Cele două atitudini exprimă ideologia comunismului autoritar, brutal, opresiv, stalinist şi ideologia comunismului „cu faţă umană". în optica auctorială, adecvată ţelurilor propagandistice ale scrierii, ideală ar fi a doua atitudine, idee înscrisă conjunctural în panoplia de idei a comunistului de tip nou. Următorul roman, Muzeul de ceară (1984), construit sub forma unui monolog adnotat de un scriitor, relevă tot impasul unui „revoluţionar de meserie", un director de centrală industrială, dezumanizat prin identificare cu funcţia exercitată, nu sub impulsul unui fanatism fie şi pseudorevoluţionar, ci al arivismului, stimulat de soţie. Cu următoarele două romane, Vitralii incolore (1985) şi Cenuşa din ornic, proza lui P. încercuieşte alt domeniu, acela al existenţei individuale, nu fără configurarea cadrului social şi istoric. Liantul primului roman e drama unui chirurg oftalmolog, înfăţişat în ambianţa profesională, în alternanţă cu alta, în care se defineşte virtuala sa pereche ideală, o balerină. Sfâşierile interioare pe care şi le provoacă reciproc îndrăgostiţii simt prilej pentru o analiză excesivă, explicabilă prin predispoziţia autorului de a despica oricând firul în patru. Dintre romanele de după 1989, două au caracter „eseistic", iar unul conţine cronica unor familii, cu intruzii discrete de poezie. Scris la persoana întâi, Focul de paie (1999) e un fel de jurnal intermitent,
nedatat, minuţios, atribuit unui fost demnitar. Fost ministru secretar de stat, acum pensionar, acesta se întâlneşte, în diferite locuri, cu amici, foşti colegi, cunoscuţi. De fiecare dată participă la un mod de viaţă nou: între ei se înfiripă conversaţii, se încing discuţii. Subiectele sunt de toate felurile, dar ponderea o deţin cele politice. Unii interlocutori fuseseră, după 1989, în închisoare (ca şi autorul însuşi), dar nici unul nu dezvăluie ceva din această experienţă, şi, în genere, nu abordează chestiuni de actualitate concrete. Toţi emit, în schimb, reflecţii asupra situaţiei de după prăbuşirea comunismului. în aserţiunile lor critica se îmbină cu autocritica. „Ăştia", guvernanţii de azi, „sunt iresponsabili sau hoţi", pe când ei, foştii, erau numai orbi. Reflecţia-pivot a textului aparţine unui fost ministru şi vicepreşedinte al guvernului: socialismul a fost, în România, un „foc de paie", nu avea cum să nu eşueze în competiţia cu orânduirea opusă. Iar disertaţia continuă în termenii previzibili ai noii ideologii, la fel de persuasiv ca şi în demonstraţia anterioară, direcţionată invers. Mai narativ, mai plin de substanţă epică, Omul zăpezilor (2003) dezvăluie alte modalităţi de adaptare la climatul social de după 1989 a unora dintre cei bine situaţi politic şi/ sau economic în societatea socialistă. Cheagul romanului Pasajul (2002) e biografia unui ins de origine socială modestă care, prin propriile puteri, ajunge departe. Parcurgerea etapelor din viaţa protagonistului prilejuieşte şi reconstituirea altor vieţi, şi, implicit, traversarea întregului secol trecut, începând de pe la finele celui de-al treilea deceniu. Compus din tranşe de viaţă obişnuită, romanul iese spre final din formula realistă prin obişnuitele inserţii eseistice ale autorului. în discuţii se emit păreri şi constatări de natură politică, dar şi reflecţii cu iz filosofic. Componenta mai interesantă a scrierilor lui P. este, în cele din urmă, memorialistica. Cu o detaşare ce se vrea deplină, cu asumarea francă a subiectivităţii, fostul înalt demnitar rememorează în Timpul lepros (1992), Am fost şi cioplitor de himere şi în Elefanţii de porţelan
(1997)	fapte, evenimente, resuscită situaţii în care fusese implicat, portretizează personalităţi istorice de prim rang, româneşti şi străine, construind astfel un foarte subiectiv tablou de epocă, în care persistă intenţia de a surprinde în comportamente riguros circumstanţiate relativa esenţă umană.
SCRIERI: Impresii de călător, Bucureşti, 1962; Drumuri europene, Bucureşti, 1965; Biletul la control!, Bucureşti, 1968; Pentru cel ales, Bucureşti, 1968; Un om în agora, Bucureşti, 1972; Ieşirea din labirint, Bucureşti, 1973; Gustul sâmburelui, Bucureşti, 1974; Raza de cobalt, Bucureşti, 1979; Pumnul şi palma, voi. I: O dimineaţă înşelătoare, Bucureşti, 1980, voi. II: Ochiul ciclopului, Bucureşti, 1981, voi. III: Marşul cariatidelor, Bucureşti, 1982; Muzeul de ceară, Bucureşti, 1984; Vitralii incolore, Bucureşti, 1985; Cenuşa din ornic, Bucureşti, 1988; Insomnia dragonului, Bucureşti, 1989; Timpul lepros, Bucureşti, 1992; Ieslea Minotaurului, Bucureşti, 1993; Am fost şi cioplitor de himere. Convorbire realizată de loan Tecşa, Bucureşti, 1994; Eclipsă în Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1996; Elefanţii de porţelan, Bucureşti, 1997; Focul de paie, Bucureşti, 1999; Pasajul, Bucureşti, 2002; Omul zăpezilor, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Poantă, Modalităţi, 22-25; Barbu, O ist., 109-113; Bălan, Artă, 159-172; Alexiu, Ideografii, 27-29; Baltag, Polemos, 206-209; Grigurcu, Poeţi, 114-117; Ruja, Valori, 41-45; Ştefănescu, Jurnal, 188;
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 348
Lit rom. cont., I,640-643; Martin, Paranteze, 69-71,130-132; Zaciu, Cu cărţile, 109-119; Munteanu, Jurnal, III, 215-218; Livescu, Scene, 160-165; Ciobanu, Opera, 255-259; Stănescu, Jurnal, II, 155-170, III, 86-89; Poantă, Radiografii, II, 62-66; Odangiu, Romanul, 125-131; Moraru, Textul, 166-173; Mareea, Atitudini, 82-92; Iorgulescu, Prezent, 206-211; Rotaru, O ist, III, 818-828; Cosma, Romanul, 1,164-166; Bălan, Repere,
188-196; Lovinescu, Unde scurte, II, 51-55; Gheorghe Grigurcu, Impudoarea unui nomenclaturist: Dumitru Popescu, CNT, 1991, 50; Gheorghe Grigurcu, La umbra lui Popescu-Dumnezeu, RL, 1992, 19; George, Sfârşitul, IV, 274-279; Simuţ, Incursiuni, 61-64; Gheorghe Grigurcu, Tovarăşul „Dumnezeu", RL, 1995,13; Micu, Ist. lit., 486-487; Manolescu, Lista, II, 128-131; Dicţ scriit. rom., III, 819-822; Popa, Ist. lit,
II,	751-753.	D.Mc.
POPESCU, Dumitru Radu (19.VIII.1935, Păuşa, j. Bihor), prozator, dramaturg, eseist şi poet. Este fiul Măriei Popescu (n. Benţea) şi al lui Traian Popescu, învăţători, originari din Mehedinţi. După ce urmează liceul la Oradea, face trei ani studii de medicină la Cluj (1953-1956), tot acolo urmând Facultatea de Filologie, absolvită în 1961. Corector, apoi redactor la „Steaua", din 1970 este redactor-şef la „Tribuna", ulterior redactor-şef la „Contemporanul" (din 1980) şi la „România literară" (1988-1989). Secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, membru în Biroul Uniunii Scriitorilor, va fi între 1981 şi 1989 preşedinte al organizaţiei. în 1968 devine membru supleant al Comitetului Central al PCR, iar în 1975 deputat în Marea Adunare Naţională. Este ales membru corespondent al Academiei Române în 1997. Autor deosebit de productiv, P. debutează în 1953, cu versuri, în „Crişana" (Oradea), spre a colabora apoi susţinut, mai ales cu proză, la „Steaua" şi la numeroase alte periodice. în 1958 îi apare primul volum, Fuga, urmat, an de an, de noi culegeri de proză scurtă şi mai ales de multe romane şi piese de teatru, precum şi de eseuri şi poezii.
Situată în linia prozei realist-critice ardelene, integrată conjunctural „realismului socialist", nuvelistica juvenilă a lui P. posedă însă, de la început, trăsături ce o particularizează. Realismul aspru, rebrenian, încorporează, prin crearea atmosferei, un lirism mai intens şi mai subtil decât în scrierile lui Ioan Slavici şi Ion Agârbiceanu, sensurile celor mai rezistente naraţiuni concentrându-se în simboluri. Preludii ale creaţiei romaneşti majore a lui P. includ nu atât povestirile din culegerea Fuga şi romanul Vara oltenilor (1964; Premiul Uniunii Scriitorilor), îndatorate schematismului din epocă, cât unele nuvele. O caracteristică a acestora e dilatarea percepţiei realului până la fabulos şi mitic. Cadrul multor întâmplări fiind satul din regiunea sud-vestică a ţării în anii războiului şi ai secetei, ele oferă suport unor stări alienante, provocatoare de exasperări paroxistice, de proiecţii demenţiale, de halucinaţii. Sunt particularităţi care, în cele mai izbutite nuvele, ies nu doar din calapoadele strâmbe ale realismului socialist, ci din orice tipare consacrate ale literarului şi devin în romanele de maturitate constituenţi formativi ai unui stil de o noutate deconcertantă. Printre cei dintâi, P. a dărâmat zăgazurile din calea invenţiei în materie de tehnică romanescă, fără a nimici
însă realismul. A substituit oricărui realism limitativ, chiar şi celui mai puţin rigid, „realismul neţărmurit". în proza românească nu existau romane construite asemenea celor din ciclul ce debutează cu F (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi din cel intitulat Viaţa şi opera lui Tiron B. (I-II, 1980-1982; Premiul Uniunii Scriitorilor). Funcţia literei titulare e aceea de a preveni cititorul, asemenea unui semn pe o poartă, că, deschizând cartea, pătrunde într-o lume bizară, tulbure, întoarsă pe dos, răscolită, scoasă din ţâţâni. Un ţăran şi-a instalat culcuşul într-un plop, profesorul de desen de & o şcoală oarecare umblă desculţ şi nu răspunde oamenilor la salut, în schimb salută vitele şi câinii, un alt personaj, fără să aibă înclinaţiile zoofile ale băiatului din Cătunul lui Faulkner, ce aleargă dement după o vacă, îşi adoră capra şi nu iese nicăieri fără ea, iar o femeie, sărind noaptea pe o fereastră, nimereşte într-un pom şi adoarme agăţată de crengi. Este vorba despre un sat în care o bătrână a murit nu la multă vreme după ce satul a parcurs o etapă de convulsii teribile, suferind toate chinurile cauzate de încercările comuniste de a restructura arbitrar lumea rurală. Perioada cea mai crâncenă a colectivizării forţate a trecut, însă calvarul continuă şi nu s-au stins suferinţele şi spaimele îndurate. în cele ce îşi spun oamenii adunaţi la un priveghi nu iradiază atât sufletul dintotdeauna al ţăranului, cât un suflet colectiv ce se resimte de pe urmele seismului istoric traversat, care trăieşte dureros în prezent şi în trecutul apropiat, asimilat însă prezentului, un suflet agitat, smuls din matca sa. Moartea însăşi pare o negaţie a propriei imagini, o parodie a morţii. Până în ultima clipă, Măria, muribunda, se dovedeşte atât de lucidă, atât de stăpână pe propria natură, încât mulţi se aşteaptă să se ridice din pat şi să se comporte ca un om sănătos. Bătrâna îi recunoaşte pe toţi cei din jur, unora le aminteşte cu o precizie uluitoare întâmplări de demult. Tot timpul vorbeşte limpede, are umor şi, ca şi cum ar vrea să-şi bată joc de teama superstiţioasă a celor de faţă, cântă cântece de lume şi vorbeşte foarte puţin reverenţios despre tărâmul de dincolo. La un moment dat, strigă uneia dintre fiice să îi aducă furca. După deces se petrec lucruri groteşti: o femeie se sperie şi ţipă, alte două, cuprinse la rândul lor de spaimă, dau să fugă afară odată cu cea care ţipase, se împiedică şi cad toate trei, una peste alta, spărgând damigeana cu vin. Aparent, nici o gravitate, dar, de fapt, gravitatea există. Dincolo de situaţiile stupide, de grotesc, romanul conţine un poem al morţii, într-o formulă de mare elevaţie. Măria moare socratic. Membrele i se răcesc treptat, ca altădată acelea ale filosofului atenian, şi, asemenea lui, este stăpână pe ea însăşi până în clipa stingerii. Nucleul epic al cărţii e dispariţia unui zbir comunist, asasin, a cărui ucidere şi-o revendică, fără temei (spre a-şi crea un fel de aură), un beţiv. Din acest nucleu pornesc fire ce, întinzându-se şi complicându-se la nesfârşit, încâlcindu-se pe alocuri într-o manieră bizară, vor străbate un şir de romane: Vânătoarea regală (1973; Premiul Uniunii Scriitorilor), O bere pentru calul meu (1974), împăratul norilor (1976), Ploile de dincolo de vreme (1976). Cel mai izbutit dintre acestea e, de departe, Vânătoarea regală. Este un roman-anchetă, un dosar de mărturii disparate,
0
349 Dicţionarul general al literaturii române	Pop6SCU
alcătuit ca un sistem de oglinzi ce reflectă din unghiuri diferite o secvenţă de timp istoric, surprinsă într-un anume spaţiu. Posedat, ca un alt Hamlet, de voinţa de a face lumină, de a împrăştia misterul ce învăluie de mulţi ani împrejurările dispariţiei fără urmă a tatălui său, tânărul procuror Tică Dunărinţu determină (cam în acelaşi fel în care sunt coordonate istorisirile din Patul lui Procust ale lui Camil Petrescu) mai mulţi inşi de vârste şi profesii diferite să relateze tot ce ştiu despre cel dispărut şi despre oamenii cu care el avusese mai mult de-a face, evocând astfel şi ambianţa unor momente esenţiale din existenţa lui. Considerate în sine, faptele narate sunt numai pretexte şi încifrează semnificaţii depăşind cu mult materialitatea lor, multe episoade includ simbolul, metafora sau capătă caracter de alegorie, de parabolă. Discontinuităţile, ruperile de nivel, derogările de tot soiul de la normal, ancorarea în excentric, amestecul de tragic şi grotesc, de sublim şi ilar au rolul de a compune o lume în care totul e răsturnat, în care nu funcţionează reguli, criterii. O lume în acelaşi timp încordată într-un crâncen efort al ieşirii din sine, al autodepăşirii, o lume străbătând hăţişurile unui timp presupus a fi al unei geneze, dar care duce (cum avea să se dovedească mai târziu) la o fundătură istorică. Deocamdată se speră în evoluţii benefice. Temeliile vechii societăţi au fost sfărâmate, oamenii trec dintr-o existenţă în alta. Astfel, ei îşi duc dincolo întreaga memorie, întreaga experienţă, şi nu doar pe cea individuală. Poartă în ei tot ceea ce psihologia categoriilor morale în care se înscriu a acumulat în cursul istoriei. Traume şi distorsiuni, şi mai ales porniri dezumanizante. Uri, spaime, complexe atavice răbufnesc în expresii paradoxale, demenţiale, desfigurând caractere, impunând conduitei multora manifestări de neînţeles. Prin răsturnările sociale au ieşit la suprafaţă exemplare umane deformate moral sau incapabile să îşi domine înclinaţii şi veleităţi nocive, ca brutalitatea, cruzimea, orgoliul exacerbat, arivismul, setea de putere. Parvenit într-o anumită funcţie, un ins se comportă ca un satrap, consătenii ajungând să se teamă de el. In jurul micului despot s-a aciuat o clică de profitori, care reprimă orice tendinţă de respingere a situaţiei existente. Drept exponenţi ai „noului" trec nişte impostori, taraţi moral, activişti de partid „exemplari", care îi terorizează nu doar pe ţărani, ci şi pe comuniştii naivi, stăpâniţi încă de credinţa într-o idee. Frescă socială sui-generis, Vânătoarea regală este şi o meditaţie asupra adevărului şi demnităţii. Romanul rezistă eroziunii timpului nu prin componentele ce acreditează iluzia posibilităţii de a birui anormalul, absurdul, monstruosul în condiţiile comunismului, ci prin dezvăluirea hidoşeniilor şi strâmbătăţii sistemului comunist. Celelalte romane ale ciclului sunt mai puţin dense. Cu Iepurele şchiop, întâiul volum din ciclul Viaţa şi opera lui Tiron B., literatura lui P. înscrie cele mai spectaculoase performanţe. Epicul se alcătuieşte din naraţiuni independente, „capitole-nuvele", atribuite lui Tiron B., ziarist ardelean de aceeaşi vârstă cu secolul. Construite fiecare altfel, rememorativ, dialogic şi în multe alte chipuri, utilizând cele mai diferite tehnici, de la aceea a povestirii la cele instituite de Noul Roman şi de literatura absurdului, naraţiunile
amalgamează elemente din toate tipurile de roman - realist clasic, analitic, frescă, politic, popular, senzaţional, de mistere, poliţist, dezbatere. Aliază banalul cotidian cu extraordinarul şi fantasticul, gingăşia cu trivialitatea, frivolul cu poeticul, eroicul şi carnavalescul, vulgarul cu sublimul, grotescul cu tragicul, realismul demitizat cu romantismul mizerabilist (idealizarea declasaţilor, disculparea delincvenţilor), relatarea cursivă, limpede cu dialogul polemic sofisticat, cu monologul contorsionat sau cu cel dramatic, uneori subiacent dialogului, pe care, ca în teatrul lui Eugene O'Neill, îl contrapunctează, îmbină artificialul literar nedisimulat cu aliteratura, utilizează vocabularul periferic şi exprimarea protocolară, injuria pitorească şi citatul distins, fraza eliptică şi perioada orchestrată poematic ş.a.m.d. Totul pare uneori un joc intelectual, o demonstraţie de virtuozitate artistică, o însumare de „exerciţii de stil". Trama epică se alcătuieşte din acţiuni având ca scop doborârea dictaturii antonesciene şi reconsiderarea alianţelor politico-militare ale României. Reconstituite pe bază de documente, acţiunile sunt luminate mult mai complex, mai edificator decât în literatura anterioară consacrată prefacerilor din august 1944. înfăţişaţi (totuşi) unilateral, ca
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 350
singurii factori dinamizanţi ai pregătirilor menite să asigure izbânda actului politic pus la cale, comuniştii, fie aceştia personaje fictive, ca Ilie Dragomir, prezenţă centrală în toate episoadele evocând momente istorice, sau personalităţi reale, unele doar menţionate (Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş ş.a.), sunt portretizaţi fără a fi idealizaţi. Când în case conspirative, când în localuri publice, Ilie Dragomir are întrevederi şi cu lideri ai partidelor istorice, cu intelectuali de prestigiu, şi cu exemplare de la periferia societăţii. După cum specifică autorul, intenţia sa a fost de a-i prezenta pe cei care au conceput şi realizat actul din august 1944 într-o „unitate uneori nescutită de contradicţii şi chiar de paradoxuri", de a „desluşi în ambianţa vremii factorii mai puţin spectaculoşi [...] care au făcut posibilă ieşirea României din război" şi de a-i scoate la lumină pe acei „anonimi" care în momente istorice decisive devin, „ca în corul antic, ochii şi urechile lumii şi vocea ce va pecetlui dezlegarea adevărului". în special prin „anonimi" (un soldat, o servantă, un fotograf, un agent de poliţie ciudat) sunt aduse în carte secvenţe de istorie. Prin unii, mai cu seamă prin ubicuul fotograf Gogu Pană, naraţiunile se articulează într-o manieră specială, adesea cinematografică, restituind scene din toate mediile sociale. Astfel se întocmeşte un caleidoscop care, împreună cu analiza psihologică, sugestiile mitologice şi celelalte componente ale scriiturii, participă la construirea a ceea ce prozatorul numeşte, în postfaţă, „romanul total". Un „cineroman" şi un roman-eseu, un roman-problemă în acelaşi timp. în cel de-al doilea volum al ciclului, Podul de gheaţă, sceneria e proiectată pe un fundal mitic, dându-i-se semnificaţii ontologice, omologându-se parţial actele personajelor cu acelea ale unor eroi arhetipali. Oamenii sunt vag individualizaţi, unii nu au nici măcar nume (colecţionarul de fluturi, „femeia utopică", orbul), alţii, cei mai mulţi, poartă sau sunt desemnaţi fie prin numele de familie, fie prin prenume (Lucuţă, Gotlieb, Marcovici, Paramon, Logofet, Apăchioară, Diamantopol, Boboc, Dina, Ortansa), chiar numai prin numele mic (Zoii) sau printr-o simplă iniţială (V). Actorii secvenţelor de spectacol istoric contemporan repetă, cu modificările de rigoare, acte ale protagoniştilor mitici. Participant la asasinarea lui Pătrăşcanu, Lucuţă intră în categoria ucigătorului de frate, a cărui spiţă urcă până la Cain. în aceeaşi tipologie se încolonează, prin complicitatea la crime sau la asasinat moral, Marcovici, Paramon, Gotlieb, Zoii şi Tibor Antal, procurorul care, fără intenţia expresă de a-1 preda călăilor, a deconspirat ascunzătoarea unui tânăr hăituit pe nedrept. Omologi ai acestor fratricizi sunt paricizii Loga şi Beldeanu, medicii în stare, prin intrigă şi calomnie, prin teroare morală permanentă, să grăbească moartea superiorilor (Iuliu Haţieganu, Sebastian Voiculescu) spre a le lua locul. Victimele acestor monştri, ale acestor „centauri", inşi incapabili să îşi înfrâneze instinctele bestiale, sunt Dora Roza, Teofil Boboc şi alţii. Personajul principal e Zoii, fost militant, bărbat ce se crezuse constructor al unui pod de aur şi care, în realitate, a zidit unul de gheaţă. E un suflet dezamăgit, torturat de căinţe, de remuşcări. Drama acestui om sfârşit, retras în satul natal, unde nu e aşteptat de nimeni, zbuciumul acestui
suflet pustiit învederează imposibilitatea evitării răului prin boicotarea istoriei. Atitudinea capitulării adoptată de el (şi, mai înainte, de istoricul Dan Damian) echivalează cu o sinucidere. Refăcând în sens invers drumul izgoniţilor din Eden, Făt-Frumos nu rămâne în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Conştiinţa sa nefericită („iepurele şchiop") îl readuce în lumea muritorilor. Următoarele romane - Rezervaţia de pelicani (1983), Oraşul îngerilor (1985), Dumnezeu în bucătărie
(1994), Truman Capote şi Nicolae Ţie (1995) nu continuă nici unul din cele două cicluri (F şi Viaţa şi opera lui Tiron B.). Primul mitizează un infern concentraţionar; al treilea încifrează mituri în ambianţe de lume românească sud-vestică din ultimii ani, unde oamenii se numesc Gogoneaţă, Caşuba, Titirişcă, textul incluzând şi reproducerea unui interviu al lui Zinoviev, cu referiri la Gorbaciov. în afara ciclurilor se află şi un roman mai vechi, Cei doi din dreptul Ţebei (1973).
Autor tot atât de prolific şi în teatru, P. se remarcă şi aici în primul rând prin plurimorfismul creaţiei. Nimeni nu a introdus pe acest tărâm atât de numeroase tehnici noi de construcţie dramatică. Peste treizeci de piese, precedate şi urmate de altele rămase în periodice, cum se va întâmpla şi după culegerea selectivă de debut Aceşti îngeri trişti (1970), sunt extrem de inegale valoric. Autorul prelucrează material din surse foarte variate, de la mitologie şi basm la realitatea socială şi viaţa contemporană, de la războaiele getice la al doilea război mondial, experimentând modalităţi literare divergente, ultramoderne şi tradiţionale, inclusiv folclorice, prozastice şi poematice, corelează, ca şi în proză, atitudini opuse, tabloul realist cu metafora şi simbolul, conferă unor situaţii prozaice sens alegoric, dimensiuni de parabolă, proiectează faptul istoric, ca şi pe cel biografic anonim, în mit, plonjează frecvent în fantastic. în aspectul construcţiei şi în genere al teatralităţii, unele piese sunt excesiv de stufoase, prolixe, diluate, grevate de o discursivitate superfluă, stridente chiar în raport cu cele mai anticlasice structuri. Dar tot ceea ce e de natură să contrarieze norme şi gusturi, tot ce solicită cititorului şi spectatorului eforturi de percepere se legitimează, în intenţie cel puţin, prin demersul care problematizează. Căci invarianta operei dramatice (ca şi a prozei) lui P. e problematizarea. în prima lui piesă, Mama (publicată în „Steaua", 1960), este adus acasă din război, prin visele protagonistei, fiul acesteia şi astfel se creează o poezie tragic duioasă a unui climat familial de o patriarhalitate iluzorie. Sfera vieţii individuale, integrată într-un parametru sau altul al socialului, mai vast sau mai restrâns, livrează materia constitutivă şi pieselor următoare: Vara imposibilei iubiri (reprezentată în 1967 la Teatrul Naţional din Cluj), unde simţăminte tandre sunt zdrobite, în timpul războiului, de un ins fără suflet, bestial, Aceşti îngeri trişti (pusă în scenă în 1969 la Teatrul de Stat din Târgu Mureş, distinsă cu Premiul Academiei), ale cărei personaje sunt tineri muncitori pe un şantier - o fată lilială, Silvia, şi un băiat, Ion, aspru, mereu zbârlit, susceptibil, marcat de traume îndurate în copilărie, ambii victime ale propriei modestii şi onestităţi, Timpul în doi, analiză a bovarismelor unei soţii ce se aventurează imaginar într-o relaţie adulterină,
351 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
curmată prin spânzurarea ipoteticului amant cu şnurul fierului de călcat. Un dramatism mai complex conţine climatul vieţii de familie în Pasărea Shakespeare, unde o tânără, Irina, asemenea unui crin răsărit într-o cloacă, nu izbuteşte să iasă din acest mediu decât prin sinucidere. Mediul familial devine spaţiul unei acţiuni epico-dramatice terifiante şi în Pisica în noaptea Anului Nou, unde un tată, smuls din familie în perioada condamnărilor arbitrare, reapare în mijlocul ei după douăzeci de ani, în noaptea Anului Nou, travestit în Moş Gerilă. Reacţiile convivilor, după spulberarea „mistificaţiei", definesc calitatea morală a fiecăruia. Altă familie, cea din Ca frunza dudului din rai, nu îşi acoperă murdăria, ca pisica, ci o etalează, ca porcii. Şeful acesteia, Ionel, e, de altfel, director al unei ferme de râmători. Dramaturgul rescrie aici tragedia legată de Medeea, adusă într-un sat românesc din epoca socialistă. Un fenomen de „porcire" prezintă şi piesa cu titlul antifrastic Luminile paradisului Unul din personajele principale e un savant angajat în serviciul răului. Simbolic, laboratorul său e instalat pe o cocină, în care va fi în cele din urmă aruncat. Moartea psihică lentă, cadaverizarea progresivă e tema piesei Maimuţa nudă sau Războiul de la 8 la 10. Un arbore nesfârşit
simbolizează timpul, iar cineva spune că doar cel ce reuşeşte să urce pe el fără oprire se poate sustrage mortificării psihice. Când nu denunţă alienări ale psihicului uman, dramaturgul semnalează, între alte situaţii, sufocări în mizerie, precum cea a unei spălătorese şchioape, Silvia, a cărei viaţă, autocurmată în final, se iroseşte într-un subsol (Visul sau Damenvals), imaginează personaje enigmatice, bătrâni care au când nouăzeci, când nouă sute de ani şi care îşi amintesc de un ciudat Herbert, înţelept nebun sau nebun înţelept, un soi de prototip al nebunilor ce mişună în opera lui P., îndatorată modelului shakespearean şi prin asemenea prezenţe (Nişte fluturi frumos coloraţi), sau dezbate tema dezrădăcinării, condiţia tragică a expatriatului (Rugăciune pentru un disc-jockey sau Ziua de pe insulă). Coşmarescă, acţiunea piesei Pădure cu pupeze se petrece într-un vechi conac părăginit, aflat în mijlocul unei păduri, ce adăposteşte manechine de lemn, fără capete. Din pădure vin sunete scoase de pupeze. într-o atmosferă stranie, mai apăsătoare decât cea din teatrul lui August Strindberg, piesa adună - într-un chip amintind de Luigi Pirandello, dar şi de alţi dramaturgi care, de la Shakespeare, întruchipează scenic, alături de personaje presupuse reale, şi himere ale închipuirii unora dintre ele - făpturi teratologice groteşti, incarnări ale nebuniei diabolice. în afara unor texte ca acestea, al căror centru dramatic e plasat într-un spaţiu de regulă închis, antologiile de teatru ale lui P. conţin şi piese cu subiecte desprinse din actualitatea social-politică, precum Balconul sau Clătite cu urdă şi mărar, Hoţul de vulturi şi, mai cu seamă, Studiu osteologic asupra unui schelet de cal dintr-un mormânt avar din Transilvania. Prima „expune" o aniversare în timpul căreia se mănâncă nişte „clătite cu urdă şi mărar" şi denunţă, prin tânărul Adrian Ionescu (în final şi prin rememorări ale tatălui său), degenerarea politico-morală a unui şef de şantier şi a tuturor „revoluţionarilor sătui", prin care au luat naştere „aristocraţia proletară" şi „ciocoismul socialist". Personajul din Hoţul de vulturi e un Prometeu caricatural: director al şantierului unei hidrocentrale, exaltat, romantic, naiv, luat peste picior de muncitori, înşelat de soţie, neînfrânt totuşi, în stare să-şi suporte drama, hotărât să muncească în continuare şi după dezmeticire, după smulgerea brutală din ceaţa iluziilor. Inspirat de o descoperire arheologică, Studiu osteologic... e o vastă cronică politică, reflectând întreaga epocă dintre sfârşitul ultimului război mondial şi „zilele noastre", când - spune autorul - biografia ce structurează piesa „nu se sfârşeşte". Această biografie este a unei ţărănci, Măria, eroină „dintr-un şir de femei anonime care au stat la temelia istoriei", „imul dintre soldaţii anonimi ai desăvârşirii noastre". O caracteristică a operei lui P., propensiunea spre parabolă, se manifestă în chipul cel mai explicit în Cezar, măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă şi în Dirijorul. Prima piesă reface înălţarea şi pierzania lui Cezar în versiune parodică, iar Dirijorul exemplifică într-un cadru grotesc triumful prin crimă al mediocrităţii, imposturii şi imoralităţii. Un dirijor, Nan, et omorât pentru că, după cum afirmă unul dintre virtualii succesori (care se numeşte Spânul, Dinţosul,
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 352
înaltul ş.a.m.d.), „nu ia bacşiş" şi astfel le „insultă meseria". Metaforic şi problematizant prin excelenţă, teatrul lui P. (căruia în 2003 i se acordă un premiu al Uniunii Scriitorilor) demistifică, asemenea romanelor şi nuvelelor sale, aşa-zisele „transformări revoluţionare", înfăţişându-le în tablouri şi viziuni apocaliptice.
Să spunem că proza lui D. R. Popescu descumpăneşte prin insolit? N-am spune deloc o noutate. Important este să găsim cum şi prin ce descumpăneşte; care e specificul insolitului său. Proza din F sau Vânătoarea regală (capodoperele scriitorului), ca şi aceea din Viaţa şi opera lui Tiron B., aglutinează elementele realului aglomerează disparităţilefrapante şi fragmentele dezbinate ireversibil în spaţii închise şi le accelerează neliniştitor mişcarea. Textul e o apă tulbure ca însăşi realitatea în care trebuie să faci efort să distingi lucrurile, să scoţi la suprafaţă sensurile. Lipsa transparenţei, tendinţa de a încifra şi a ascunde semnificaţiile aparţine realităţii înseşi. Problemele de conştiinţă nu sunt simple, principiile morale nu rezolvă totul, unu plus unu fac cu mare dificultate doi, o sumă totuşi neomogenă, tristă şi problematică. Romanul e o gură de vărsare a realităţii, ca o deltă; de aici, caracterul său aluvionar: el se formează prin depuneri succesive de straturi din cea mai diversă şi îndepărtată provenineţă. în peisajul de stuf, mlaştini şi ape există puţin pământ nou sigur.
Ion Simuţ
SCRIERI: Fuga, Bucureşti, 1958; Zilele săptămânii, Bucureşti, 1959; Umbrela de soare, Bucureşti, 1962; Fata de la miazăzi, Bucureşti, 1964; Vara oltenilor, Bucureşti, 1964; Somnul pământului, Bucureşti, 1965; Dor, Bucureşti, 1966; Duios Anastasia trecea, Bucureşti, 1967; F, Bucureşti, 1969; Prea mic pentru un război aşa de mare, Bucureşti, 1969; Aceşti îngeri trişti, Cluj, 1970; Ploaia albă, Bucureşti, 1971; Cei doi din dreptul Ţebei/ Cluj, 1973; Piticul din grădina de vară, Bucureşti, 1973; Vânătoarea regală, Bucureşti, 1973; Căruţa cu mere, Bucureşti, 1974; O bere pentru calul meu, Craiova, 1974; Teatru, Bucureşti, 1974; Aceşti îngeri trişti, Bucureşti, 1976; împăratul norilor, Bucureşti, 1976; Ploile de dincolo de vreme, Cluj-Napoca, 1976; Virgule, Cluj-Napoca, 1978; Viaţa şi opera lui Tiron
B., voi. I: Iepurele şchiop, Bucureşti, 1980, voi II: Podul de gheaţă, Cluj-Napoca, 1982; Leul albastru, pref. Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1981; Câinele de fosfor, Bucureşti, 1982; 9, postfaţă Val Condurache, Iaşi, 1982; Rezervaţia de pelicani, Bucureşti, 1983; Galaxia Gr ama, Bucureşti, 1984; Oraşul îngerilor, Bucureşti, 1985; Teatru, I-II, îngr. Valentin Silvestru, Bucureşti, 1985-1987; Moara de pulbere, Bucureşti, 1989; Dragostea e ca şi-o râie, Bucureşti, 1994; Dumnezeu în bucătărie, Bucureşti, 1994; Mireasa cu gene false, Bucureşti, 1994; Truman Capote şi Nicolae Ţie, Bucureşti, 1995; Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, Bucureşti, 1995; Complexul Ofeliei, Bucureşti, 1998; B. Stoker şi contele Dracula, Bucureşti, 1998; Actori la Curtea prinţului Hamlet, Bucureşti, 1999; Săptămâna de miere, Bucureşti, 1999; Dudul lui Shakespeare, Bucureşti, 2000; Falca lui Cain, Bucureşti, 2001; Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti, Bucureşti, 2001; Puşca lui Caragiale, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Georgescu, încercări, II, 171-175; Damian, Direcţii, 284-288,310-313; Ardeleanu, însemnări, 135-159; Dimisianu, Schiţe, 51-55, 183-197; Drăgan, Aproximaţii, 211-213; Dimisianu, Prozatori, 95-99; Balotă, Labirint, 401-406; Ardeleanu, „A urî", 132-137; Negoiţescu, Lampa, 160-173; Stănescu, Cronici, 185-189; Sorianu, Contrapunct, 173-176; Bugariu, Incursiuni, 117-121; V Iad, Convergenţe, 298-305; Ciobanu, Panoramic, 245-249; Constantin, Prozatori-critici,
80-83; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1975,255-263; Iorgulescu, Rondul, 107-114; Streinu, Pagini, III, 138-140; Felea, Secţiuni, 368-371; D. Micu, Periplu, Bucureşti, 1974,265-270; Ardeleanu, Opinii, 32-36; Cristea, Domeniul, 218-224; Oprea, Incidenţe, 83-90; Ungheanu, Arhipelag, 102-106; Ciobanu, Incursiuni, 139-144; Negoiţescu, Engrame, 140-153; Iorgulescu, Al doilea rond, 214-222; Balotă, Universul, 193-211; Tudor-Anton, Ipostaze, 56-61; Vlad, Lectura, 273-288; Ungureanu, Proză, 124-146; Dimisianu, Nouă prozatori, 118-135; Ştefănescu, Preludiu, 201-208; Ardeleanu, Menţiuni, 51-62; Simion, Scriitori, I, 616-625, IV, 202-226; Poantă, Radiografii, 1,41-46, II, 27-30,135-140; Călinescu, Perspective, 48-52, 59-63; Mirela Roznoveanu, Lecturi moderne, Bucureşti, 1978, 163-197; Mioara Apolzan, Casa ficţiunii, Cluj-Napoca, 1979,117-153; Braga, Destinul, 101-105; Mancaş, Teatrul, 213-215; Cubleşan, Teatrul, 161-165; Ştefănescu, Jurnal, 190-194; Sângeorzan, Conversaţii, 194-208; Băileşteanu, Refracţii, 162-171; Tomuş, Mişcarea, 216-228; Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, 1981; Valentin Taşcu, Dincoace şi dincolo de F, Cluj-Napoca, 1981; Iorgulescu, Critică, 160-168; Culcer, Serii, 147-154; Brădăţeanu, Istoria, III, 255-265; Iorgulescu, Ceara, 174-188; Mareea, Varietăţi, 242-246; Simuţ, Diferenţa, 157-160; Munteanu, Jurnal, III, 223-225, IV, 312-323; Livescu, Scene, 150-156; Cocora, Privitor, III, 76-97; Felea, Prezenţa, 210-213; Gorcea, Structură, 11-70,116-119,131-143,147-151, passim; Popa, Competenţă, 213-223; Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, 1982, 277-294; Diaconescu, Dramaturgi, 130-160; Ţeposu, Viaţa, 151-157; Faifer, Dramaturgia, 94-103; Manolescu, Arca, III, 140-165; Leonte, Prozatori, 1,146-158, II, 133-167,266-273; Vodă-Că-puşan, Teatru, 133-142; Ghiţulescu, O panoramă, 209-232; Raicu, Fragmente, 318-324; Dobrescu, Foiletoane, III, 67-74; Moraru, Textul, 136-139; Condurache, Portret, 92-108; Felea, Aspecte, III, 133-136; Odangiu, Romanul, 71-80; Ungureanu, Proza rom., I, 358-403; Iorgulescu, Prezent, 105-121; Mareea, Atitudini, 93-103; Braga, Sensul, 184-187; Sorescu, Uşor cu pianul, 143-155; Călinescu, Biblioteci, 178-183; Măciucă, Motive, 53-60; Marian Popescu, Chei pentru labirint. Eseu despre teatrul lui Marin Sorescu şi D. R. Popescu, Bucureşti, 1986; D.R. Popescu interpretat de ..., îngr. şi pref. Andreea Vlădescu Lupu, Bucureşti, 1987; Cristea, Fereastra, 128-143; Holban, Profiluri, 67-88; Rotaru, O ist, III, 725-753; Ştefănescu, Prim-plan, 199-212; Popescu, Teatrul, 125-140; Tihan, Apropierea, 106-117; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 267-270; Lovinescu, Unde scurte, 1,356-361, IV, 152-157, V, 9-13,234-238; Virgil Podoabă, „Podul de gheaţă", F, 1990,2; Gheorghe Grigurcu, Nu trebuie să uităm!, CNT, 1991,31; Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, Craiova, 1993, 110-124; Simuţ, Incursiuni, 260-272; Petraş, Lit. rom., 35-38; Ierunca, Dimpotrivă, 161-166; Valeriu Cristea, Literatura română merge înainte, CC, 1995,3-4; Constantin Cubleşan, „Dumnezeu în bucătărie", ST, 1995, 4-5; Constantin Cubleşan, D. R. Popescu-60, ST, 1995, 7-8; Valentin Silvestru, Omul de teatru, L, 1995, 35-36; Eugen Simion, D. R. '60, L,
1995,	40; D.R. Popescu, DRI, IV, 160-210; Petrescu, Studii transilvane, 133-158; Cosma, Romanul, II, 78-84; Glodeanu, Dimensiuni, 57-66; Perian, Pagini, 177-180; Poantă, Dicţ. poeţi, 168-170; Dicţ analitic, II, 37-39, III, 339-341; Dicţ esenţial, 680-683; Ghiţulescu, Istoria, 291-306; Maria-Luiza Cristescu, Politici ale romanului românesc contemporan, Bucureşti, 2001, 80-87; Manolescu, Lista, II, 217-229; Popa, Ist. lit., II, 707-720; Răzvan Voncu, Secvenţe literare contemporane, Bucureşti,
2001,	I, 85-93, II, 53-55, 172-173; Negriei, Lit. rom., 331-338; Sorin Crişan, Circul lumii la D.R. Popescu, Cluj-Napoca, 2002; Mirela Marin, Antiutopia şi utopia valorilor, Bucureşti, 2003; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,55-60.	D.Mc.
353 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
POPESCU, Elena Liliana (20.VII.1948, Turnu Măgurele), poetă şi traducătoare. Este fiica Tudorei (n. Lupu) şi a lui George Ioana, inspector bancar. Absolventă a Liceului „B. P. Hasdeu" din Buzău (1965), îşi ia licenţa la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti (1970), unde rămâne ca asistent universitar, devenind ulterior profesor la Catedra de informatică. Colaborează la „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", „Familia", „Hyperion", „Meandre", „Nord literar", „Orient latin", „Poezia", precum şi la reviste din Canada, SUA, Mexic, Spania, Serbia. Prima carte, Ţie, îi apare în 1994.
Autoare a mai multor volume de versuri, P. se apropie de poezie venind dinspre matematică, de unde o notă de originalitate. în descendenţa lui Ion Barbu, refuză tumultul sentimental şi preferă spaţiul, cu vădite nuanţe clasice, al ideilor. Lirica sa cultivă interogaţiile despre sensurile grave ale existenţei. Placheta Ţie cuprinde trei cicluri intitulate sugestiv Şi atunci?, Către mine şi Sunt, fiind însoţită de o prezentare a Anei Blandiana. Despre Tărâmul dintre gânduri (1997) Dan Sluşanschi afirmă: „Harul este cel care învăluie, ca un nimb irizat, aceste poeme cizelate aproape de canoanele clasice ale poeziei, cu o puritate şi cu o fineţe a graiului care au ajuns neobişnuite în peisagiul nostru literar". Cânt de iubire - Song of Iove (1999), ca şi Cânt de iubire - Pesma Ijubavi (2001) includ selecţii din versurile apărute anterior. Imn Existenţei (2000), volum dedicat lui Mihai Eminescu, este structurat în funcţie de secţiunile Imn Existenţei, Imn Vieţii, Imn Libertăţii, Imn Tăcerii. Pentru P. versul se întrupează din tăcere: „Lasă-i poetului/ doar tăcerile din/ Tăcerea/ ce naşte/ din/ cuvinte/ Cuvântul." în Pelerin (2003) intervine o deschidere mai accentuată spre vis, fabulos şi imaginar. Lumea este concepută ca un basm, iar viaţa e înţeleasă ca miracol ce îşi are originea în „scânteia din amnarul rămas în paradis". în parabola proiectată de poemul Uitată e minunea, sensurile trimit la posibilitatea răscumpărării existenţei prin artă, starea poetică fiind văzută ca un echivalent al stării paradisiace din epoca mitică a originilor. Se invocă o lume a gândurilor „neîntrupate încă-n cuvinte", înlăn-ţuindu-se „în poeme nemairostite vreodată", în timp ce poetul, asemenea unui pelerin, rătăceşte „prin neştiutele iluzii" şi caută răspunsuri la marile întrebări care îl frământă. Versurile aspiră acum la o concizie aproape aforistică, vădind o preocupare accentuată pentru cizelarea formei. în disputa dintre sentiment şi raţiune, este preferat tărâmul vrăjit al „formelor-gând". în esenţă, noi imnuri sunt aduse existenţei, imnul definind lirica scrisă de P. Unele teme, cum ar fi condiţia cuvântului sau cea a tăcerii, revin obsedant.
SCRIERI: Ţie, Bucureşti, 1994; Tărâmul dintre gânduri, pref. Dan Sluşanschi, Bucureşti, 1997; Cânt de iubire - Song ofLove, ed. bilingvă, tr. Adrian George Sahlean, pref. Dan Sluşanschi, Bucureşti, 1999; Imn Existenţei, Bucureşti, 2000; Cânt de iubire - Pesma Ijubavi, ed. bilingvă, tr. şi pref. Draga Mirjanic, Timişoara, 2001; Pelerin, pref. Gheorghe Glodeanu, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: George Ioana, Zborul - vis şi destin, Bucureşti, 1999. Traduceri: Ramana Maharishi, Introspecţia, Bucureşti, 1993, înţeleptul de la Arunâchala, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1997; Viaţa impersonală, îngr. şi postfaţa trad., Râmnicu Vâlcea, 1994;
Moises Castillo Floriân, Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine, pref. trad., Cluj-Napoca, 2002.
Repere bibliografice: Constantin Drugaş, „Tărâmul dintre gânduri", F, 1998,5; I. Muncian, B. Crstici, Matematica şi Poezia, „Oglinda", 1998, 7-8; R. Opreanu, Dincolo de gânduri, „Orient latin", 1999,1-2; Theodor Damian, Matematician şi poet - Elena Liliana Popescu, „Lumină lină"-„Gracious Light" (New York), 1999,1; Mircea Handoca, Poezia Lilianei Popescu, JL, 1999,10; Theodor Damian, Imn Existenţei, „Lumină lină"-„Gracious Light" (New York), 2000, 3; Solomon Marcus, Din clipă, veşnicia, „Lumină lină"-„Gracious Light" (New York), 2000, 4; Gheorghe Glodeanu, Modelul intelectual al lirei, CNT, 2001, 315; Gheorghe Glodeanu, Joaquin Garrigos, El modelo intelectual de la inspiracion poetica, „Empireuma", 2001,27; Theodor Damian, Pelerin la New York, „ Caiete botoşănene", 2003,2.	G. G.
POPESCU, Florentin (3.IV.1945, Lera, j. Buzău), poet, prozator, istoric literar şi gazetar. Este fiul Floricăi (n. Cheşca) şi al lui Octavian Popescu, tehnician veterinar. Urmează şcoala primară în satul natal, liceul la Pătârlagele şi Buzău, absolvind în 1969 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Devine redactor la „Viaţa studenţească" (1968-1969), „Viaţa Buzăului" (1969-1970) şi „Informaţia Bucureştiului" (1970-1971), apoi la Editura pentru Turism (Sport-Turism) (1971-1985) şi la Editura Albatros (1985-1991), la „Vocea României" (1992-1998) şi „Manu-scriptum" (din 1999). Este fondator şi director al revistei „Colibri" (1990-1991) şi al editurii cu acelaşi nume. Colaborează la „Luceafărul", unde debutează în 1963, „România literară", „Argeş", „Ateneu", „Amfiteatru", „Steaua", „Vatra", „Cronica", „Manuscriptum", „Orizont" ş.a. Este distins în 1968 cu Premiul pentru poezie al revistelor „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru", care premerge debutului în volum, cu Obsesia păsărilor (1970).
Pe fundalul unei intense activităţi jurnalistice, marcată de apariţia ulterioară a numeroase volume de reportaje - Ţara fântânilor (1972), Rapsodii la vatra Mioriţei (1975), Reîntâlnire cu cetatea adolescenţei (1979), Carte de dragoste pentru Bucureşti
(1986)	-, P. îşi consolidează în timp profilul unui poet modic distinct. Lirica sa, unitară ca tonalitate, întâlneşte zone tema-tico-prozodice foarte diverse, cu trimitere concomitentă la modelul câtorva poeţi: Lucian Blaga, Ion Pillat, V. Voiculescu, dar şi Al. Macedonski şi Ion Minulescu. Dorinţa lepădării de materie, a desprinderii de lut, a înălţării spre azurul spiritului constituie matca întregii sale poezii, ceea ce este sugerat, între altele, şi de utilizarea insistentă a simbolurilor şi metaforei zborului. Versul relevă însă, nu o dată, discursivităţi şi o exaltare imagistică artificioasă. Călătoria la unul din leagănele civilizaţiei îi descoperă lumi fabuloase, devenind prilej de confruntare cu sine însuşi şi sursă pentru o lirică a descripţiei reflexive, ca în Peregrin la Ninive (1988). O chemare specială către civilizaţiile dispărute ale Orientului arată şi dicţionarul Divinităţi, simboluri şi mistere orientale (I-V, 1999-2003). Proza îl trădează pe poet, reconstituind metaforic şi liric timpuri revolute şi figuri intrate în legendă şi basm, de aici („oameni, locuri şi tradiţii din ţinutul Buzăului"), ca şi din depărtări, cum
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 354
se vede în Contemporan cu visul (1978), Povarna şi alte povestiri
(1987), Babilon, oraşul blestemat (1998), Poveştile Babilonului
(2000).	în câteva povestiri este găsită o tonalitate potrivită de reînviere a istoriei, într-o naraţiune densă, aflată între documentar şi proză. Interesat statornic de opera şi personalitatea lui V. Voiculescu, născut pe meleagurile buzoiene, istoricul literar P. scrie câteva cărţi: Pe urmele lui Vasile Voiculescu (1984; Diploma de onoare a Uniunii Scriitorilor), V. Voiculescu şi lumea lui (1993), V. Voiculescu la Pârscov (1996), V. Voiculescu, contemporanul nostru (1997) şi Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu (2000), lucrare realizată pe baza studierii arhivelor Securităţii, seria încheindu-se cu o exegeză completă dedicată poetului, Viaţa lui V. Voiculescu (2003). Concomitent, o atracţie deosebită a exercitat-o figura lui Alexandru Odobescu, surprinsă în lucrarea Al I. Odobescu şi Buzâul (1995) şi în monografia Romanul vieţii şi operei lui Alexandru Odobescu
(2001).	O încercare îndrăzneaţă de îmbrăţişare a întregii literaturi române dintr-o perspectivă nu lipsită de capcane şi dificultăţi realizează P. în O istorie anecdotică a literaturii române
(1995), în care pasiunile, excentricitatea unora, viaţa de cafenea, dragostea şi opţiunile politice devin puncte de plecare în conturarea unor portrete de scriitori, vizibilă fiind tentativa de a le apropia de cititor mai mult decât o fac incursiunile de tip academic. P. a îngrijit ediţii din O. Goga, G. Bacovia, I. Peltz şi a alcătuit câteva antologii tematice. Diversitatea preocupărilor dezvăluie personalitatea unui autor nutrit de bune lecturi, cu deschidere spre zone mai puţin frecventate.
SCRIERI: Obsesia păsărilor, Bucureşti, 1970; Mereu peregrinul, Bucureşti, 1972; Ţara fântânilor, Bucureşti, 1972; Cuvinte de grâu, Bucureşti, 1975; Rapsodii la vatra Mioriţei, Bucureşti, 1975; Ctitorii brâncoveneşti, Bucureşti, 1976; Contemporan cu visul Oameni, locuri şi tradiţii din ţinutul Buzăului, Bucureşti, 1978; Reîntâlnire cu cetatea adolescenţei, Bucureşti, 1979; Ţărmul uitat şi alte poeme, Bucureşti, 1981; Diligenţa cu păsări, Bucureşti, 1983; Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Bucureşti, 1984; Carte de dragoste pentru Bucureşti, Bucureşti, 1986; Povarna şi alte povestiri, Bucureşti, 1987; Peregrin la Ninive, Cluj-Napoca, 1988; Flăcări şi porumbei, Bucureşti, 1989; Puii de urs nu merg cu automobilul, Bucureşti, 1989; Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, 1992; V. Voiculescu şi lumea lui, Bucureşti, 1993; O istorie anecdotică a literaturii române, Bucureşti, 1995; Al I. Odobescu şi Buzăul, Buzău, 1995; V. Voiculescu la Pârscov, Buzău, 1996; V. Voiculescu, contemporanul nostru, Buzău, 1997; Cafeneaua literară şi boemii ei, Bucureşti, 1997; Babilon, oraşul blestemat, Bucureşti, 1998; Divinităţi, simboluri şi mistere orientale, I-V, Bucureşti, 1999-2003; Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, Bucureşti, 2000; Poveştile Babilonului, Bucureşti, 2000; Romanul vieţii şi operei lui Alexandru Odobescu, Constanţa, 2001; Amintirea care ne rămâne, Bucureşti, 2002; Viaţa lui V. Voiculescu, Bucureşti, 2003. Antologii: Glas al libertăţii, glas al unirii, pref. edit., Bucureşti, 1988; Antologia poeziei religioase româneşti, pref. edit., Bucureşti, 1992; Satul românesc în poezie, postfaţa edit., Bucureşti, 1994; Cele mai frumoase colinde, Bucureşti, 1996; Cafeneaua literară şi boema din România de la începuturi până în prezent, Bucureşti, 2002; N. Porsenna, Antologie de lirică universală, pref. edit., Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Florin Manolescu, „Obsesia păsărilor", RL, 1970, 15; Radu Cârneci, Pro amiciţia, ATN, 1970, 6; Aureliu Goci, „Mereu peregrinul", RL, 1972, 42; Alexandru Lungu, „Mereu peregrinul", ATN, 1972,12; Magda Ursache, „Mereu peregrinul", CRC,
1973,2; Popa, Dicţ. lit. (1977), 446; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980,108-109; Radu Cârneci, Drumurile şi faptele unei vieţi, CNT, 1984, 8; Şerban Cioculescu, „Pe urmele lui V. Voiculescu", RL, 1984, 10; Mihai Ungheanu, „Pe urmele lui V. Voiculescu ", LCF, 1984,26; Ovidiu Papadima, V. Voiculescu, VR, 1984, 11; Romul Munteanu, „Peregrin la Ninive", FLC, 1988, 31; Tudor Cristea, Poezie şi ceremonial, ARG, 1988, 12; Gheorghe Tomozei, Rezervaţia de fluturi, Bucureşti, 1988,242-244; Ulici, Lit. rom., 1,300-302; Ion Apetroaie, Literatură şi reflexivitate, Iaşi, 1996,89-93; Lucian Chişu, Scriitorului îi sade bine cu gluma, L, 1996, 35; Aureliu Goci, „O istorie anecdotică a literaturii române", „Cultura naţională", 1996, 8; Teodor Vârgolici, Istoria literară între anecdotic şi dramatic, ALA, 1996, 309; Micu, Scurtă ist., III, 323; Teodor Vârgolici, „Cafeneaua literară şi boemii ei", ALA, 1998,436; Valeriu Nicolescu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Buzău, 2001,478-481; Dicţ. scriit. rom.,
III,	826-829; Rotaru, O ist., V, 220; Teodor Vârgolici, Momentele vieţii lui Alexandru Odobescu, ALA, 2003.	I.	O.
POPESCU, George (20.11 .1948, Bratovoeşti, j. Dolj), poet, critic literar şi traducător. Este fiul Măriei (n. Nicola) şi al lui Marin Popescu, agricultori. Urmează Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu" din Craiova (1962-1966) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova, secţia română-italiană (1966-1971). După absolvire lucrează ca bibliotecar şi gazetar în presa culturală locală (1971-1983) şi ca redactor la „Ramuri" (1983-1992). Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova (din 1992), redactor-şef al revistei „Paradigma" (tot din 1992). îşi ia doctoratul în 1998, cu o teză despre Lucian Blaga, susţinută la Universitatea din Constanţa. Debutează cu poezie în „Ramuri" (1964), iar editorial cu volumul de versuri Desprinderea de brumă, apărut în 1984. Colaborează la „Viaţa românească", „Luceafărul", „Ramuri", „Mozaicul", „Transilvania", „Convorbiri literare", „Sinteze", „Scrisul românesc" ş. a.
Italienist ca profesie şi formaţie spirituală, P. lasă să transpară în scrierile sale pecetea acestui climat cultural. Pe de o parte, îşi dovedeşte buna cunoaştere a limbii şi culturii italiene într-o sinteză asupra poeziei din secolul trecut - Poesia italiana del Novecento (1998) - şi prin studiile consacrate unor poeţi precum Giacomo Leopardi, Eugenio Montale sau Mario Luzi, în ultima secţiune din Mecanica formei (1999); totodată, traduce în româneşte numeroase volume din literatura şi critica italiană şi contribuie la popularizarea poeziei române în Italia. Pe de altă parte, profilul de italienist al autorului se întrevede şi în celelalte lucrări ale sale. Astfel, cu excepţia debutului, cărţile de poezie - Ştiinţa veselă (1993), Magna Impuritas (1999), Scrisori către lady Di (2003) - conjugă hiperrealismul şi livrescul, lumea conturându-se ca un mozaic de topoi culturali prin corodarea cărora poetul încearcă să realizeze o epurare a concretului brut. Ca „poet posttextualist", el urmăreşte reziduurile textului „într-o lume desfigurată de semnele apocalipsei" (Marin Mincu). în plan estetic însă, mijloacele alese nu sunt întotdeauna dintre cele mai potrivite, provocând uneori o supraîncărcare gongorică a frazei şi o diluare a raporturilor semantice: „iar la paris london siracusa/ în birtul unei provincii camuflate sub haina/ minoritarului
355 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
angoasă şi galerii/ angst und seele (fără majuscule) că/ n-am ajuns la fitil - spune scribul montalian -/pe pârleazul grijii de azi: bani puteri japonezi (orbiţi de amurgul occidentului)/ chinezi peşin la kilogram" (Magna Impuritas). Critica lui P. atestă o predilecţie similară pentru textualismul de sorginte italiană, coroborat cu alte achiziţii din teoria literară contemporană. Acest eclectism metodologic se observă îndeosebi în Tensiunea esenţială (1997), probabil cea mai bună carte a autorului. Conceput ca un studiu al operei lui Lucian Blaga, volumul identifică nucleul gândirii acestuia în „tensiunea esenţială" dintre metaforă - înţeleasă nu ca simplu trop, ci ca instrument deopotrivă ontologic şi gnoseologic - şi revelaţie, proces urmărit în toate sinuozităţile sale, de la antinomie la dialectică şi apoi la coincidentia oppositorum. Respingând tentaţia de a explica compartimentele operei lui Blaga unul prin celălalt, criticul caută un nucleu de profunzime, care să explice în egală măsură generarea discursului poetic şi a celui filosofic. P. optează pentru o perspectivă mai pronunţat semiotică, ce prezintă avantajul de a efectua nu numai o radiografie a universului poetic, ci şi a poeticii ca atare. Metoda rămâne aceeaşi în Mecanica formei, ce urmăreşte „aventura poeticului", „examinarea [...] câtorva moduri de înfiinţare a poeticului", centrul de greutate fixându-se asupra liricii româneşti, de la Mihai Eminescu la generaţia '80. Perceput adesea ca un discipol al lui Marin Mincu, P. a scris despre modelul său autohton o monografie - Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii (2000). In ciuda mizei riscante şi a elanului empatic care îl străbate, textul se susţine printr-o cercetare laborioasă, ca şi prin pertinenţa unor formulări de sinteză, Marin Mincu fiind aşezat „între Dracula şi Ovidiu".
SCRIERI: Desprinderea de brumă, Craiova, 1984; Ştiinţa veselă, Constanţa, 1993; Tensiunea esenţială. Metaforă şi revelaţie în opera lui Lucian Blaga, Constanţa, 1997; Poesia italiana del Novecento, Craiova, 1998; Mecanica formei. Eseuri despre aventura poeticului, Constanţa, 1999; Magna Impuritas, Constanţa, 1999; Gian Paolo Pasolini. Ereticul corsar, Constanţa, 2000; Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii, Bucureşti, 2000; Scrisori către lady Di, Craiova, 2003. Traduceri: Loredana Bogliun, Vorbind despre noi, Craiova, 1989; Alberto Moravia, Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă, Craiova, 1991; Mimmo Morina, Kuma. Oracol despre cuvântul revelat, Craiova, 1991; Antonino Contiliano, Exilul utopiei, Craiova, 1991; Cartea tibetană a morţilor, Craiova, 1992; Giovanni Verga, O păcătoasă, Craiova, 1994; Leonardo Sciascia, Cu orice risc, Craiova, 1995; Soren Kierkegaard, Maladia mortală, pref. trad., Craiova, 1997; Umberto Eco, Cinci scrieri morale, Constanţa, 1997, Cum se face o teză de licenţă, Constanţa, 2000, Supraomul de masă, Constanţa, 2003; Maria Corti, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanţa, 2000 (în colaborare cu Ştefania Mincu); Gian Paolo Caprettini, Semiologia povestirii, Constanţa, 2000; Leonardo Sole, Cuvânt ce tremură, Craiova, 2000; Lorenzo Renzi, Cum se citeşte poezia, Constanţa, 2001; Marco Lucchesi, Grădinile somnului -Giardini del sonno, ed. bilingvă, pref. trad., Craiova, 2003; Aldo Onoraţi, Sincopele iubirii, Craiova, 2003.
Repere bibliografice: Mona Momescu, Poeţi promovaţi de „Pontica", TMS, 1993,12; Marin Mincu, George Popescu, PRA, 1,269-270; Mircea A. Diaconu, Două experienţe poetice, CL, 2000, 4; Peter Quince, Marin Mincu în miezul realului, „Euphorion", 2002,1-3; Firan, Profiluri, II, 190-191; Ştefania Mincu, Despre starea poeziei, Constanţa, 2003, 161-163. '	'	'	A.Tr.
POPESCU, Ion Apostol (6.III.1920, Scăueni, j. Vâlcea -23.1.1984, Gherla), poet, istoric literar şi folclorist. Este fiul Măriei (n. Popescu) şi al lui Apostol Popescu, silvicultor. Face şcoala primară la Robaia, judeţul Argeş, şi la Jiblea, judeţul Vâlcea (1927-1932), Şcoala Normală la Râmnicu Vâlcea (1932-1938) şi Sibiu (1938-1940), urmând Facultatea de Litere şi Filosofie la Sibiu (1943-1945) şi Cluj (1945-1947). Este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1970), cu teza Ion Pop-Reteganul. Profesor de liceu la Gherla (1947-1963), devine apoi cadru didactic la Facultatea de Filologie din Târgu Mureş. Debutează cu folclor în „Izvoraşul" (1935), iar în volum cu însemnările din Literatura ardeleană nouă (1945). Este redactor la „Prietenii artei" (1947), colaborează la „Artă, teatru, cinema, muzică", „ Astra", „Claviaturi", „Făclia", „Luceafărul literar", „Provincia", „Ramuri", „Scrisul bănăţean", „Steaua", „Tribuna", „Tribuna Transilvaniei", „Voinţa Transilvaniei" ş.a.
în Literatura ardeleană nouă P. încearcă să contureze profilurile unor scriitori ca Victor Papilian, George Boldea, Ion Moldoveanu, Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca, Ion Th. Ilea, Aurel Marin, Teodor Murăşanu, Grigore Popa, Ion Şiugariu, Ştefan Baciu, Vlaicu Bârna, Lucian Valea, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Pavel Dan, George Ţepelea, V. Copilu-Cheatră, Octav Şuluţiu şi Vasile Netea. Este vorba mai mult de o „caldă interpretare" a unei literaturi căreia i se desprind drept caracteristici principale „sănătatea artistică rară", dinamismul şi vigoarea. P. va stărui însă în poezie şi în folcloristică. Versurile pe care le scrie sunt ale unui poet egal cu sine în celebrarea bucuriilor calme, a roadelor toamnei, a cuplului familial, „inspiraţia sa majoră fiind de ordinul ginecolatriei" (Şerban Cioculescu). Monografia Ion Pop-Reteganul (1965), „cea mai valoroasă şi cea mai temeinică ce s-a scris până azi asupra vieţii şi operei Reteganului" (Ion Agârbiceanu), este totuşi lacunară, autorul omiţând bogata culegere a folcloristului, păstrată în manuscris la Biblioteca Academiei Române. Colecţionarul de folclor P. înregistrează oraţii de nuntă de pe Someş, basme de la armenii din Gherla şi în 1969 scrie un studiu despre iconarii de la Nicula, dedicat „cu fervoare şi dărnicie" - cum remarca A.E. Baconsky - unuia dintre „cele mai strălucite capitole de sensibilitate românească".
SCRIERI: Literatura ardeleană nouă, Bucureşti, 1945; Ion Pop-Reteganul, pref. Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1965; Iubiri, Bucureşti, 1968; Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula, pref. A. E. Baconsky, Bucureşti, 1969; Studii de folclor şi artă populară, Bucureşti, 1970; Flaut pentru o frumoasă, Bucureşti, 1971; Istoria literaturii române, I-II, Târgu Mureş, 1971; De vorbă cu Marco Polo, Bucureşti, 1974; Trec printre oameni, Bucureşti, 1978; Mănăstirea Nicula (în colaborare cu arhimandritul Cleopa Nanu), Cluj-Napoca, 1985; De ziua inimii noastre, îngr. Constantin Mohanu, pref. Şerban Cioculescu, Craiova, 1987. Ediţii: Ion Pop-Reteganul, Amintirile unui şcolar de altădată, introd. edit., Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Serafim Duicu). Culegeri: Basme armeneşti din Transilvania, Bucureşti, 1967; Frumoasa privighetorilor. Basme armeneşti din Transilvania, Cluj-Napoca, 1974; Oraţii de nuntă (Colăcării, cântece şi strigături culese de pe Valea Someşului), Bucureşti, 1979; Poezii populare din Ardeal, în Folclor din Transilvania, VIII, Bucureşti, 1986, 267-558.
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 356
Repere bibliografice: Vasile Adăscăliţei, „Ion Pop-Reteganul", CRC, 1966, 4; Constantin Mohanu, „Ion Pop-Reteganul", LCF, 1966, 30; Iordan Datcu, „Basme armeneşti din Transilvania", ARG, 1967,9; Sarchis Selian, „Basme armeneşti din Transilvania", „Nor Chiang", (Bucureşti), 1967,38; S. Jamgotchian, Descoperirea recentă a unui manuscris armean în România, „Kragan Terţ" (Erevan), 1968, 2; Suren Kolangian, „Basme armeneşti din Transilvania", „Kragan Tert" (Erevan), 1968,20; Victoria Jiquidi, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula", AFT, 1969,12; Cristina Atanasiu, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula", RL, 1970, 5; Dimitrie Dancu, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula", ST, 1970,2; Ion Taloş, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula", TR, 1970,18; Virgil Cândea, Un omagiu artei de la Nicula, SXX, 1970,2; I. Oprişan, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula", RITL, 1970,4; Serafim Duicu, „Studii de folclor şi artă populară", F, 1970, 10; Ion Buzaşi, Creaţii de nuntă someşene, T, 1980,1; Şerban Cioculescu, Folcloristica, RL, 1980, 50; Teodor Mihadaş, Ion Apostol Popescu, ST, 1984,2; Emil Lazăr, Ion Apostol Popescu, ST, 1995,3; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 169-170; Dicţ. scriit. rom., III, 829-830.	I.D.
POPESCU, Iulian (9.VI.1948, Constanţa), teoretician şi critic literar. Este fiul Floricăi (n. Pătraşcu) şi al lui Nicolae Popescu, profesor. Absolvent în 1966 al Liceului „M. Eminescu" din Constanţa, devine în acelaşi an student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia fran-ceză-română, obţinând licenţa în 1971. Este numit asistent la Catedra de limba franceză, unde parcurge treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor (1998). îşi ia doctoratul la Universitatea din Bucureşti (1984). în perioada 1991-1994 a fost lector la Universitatea „Paul Valery" din Montpellier (Franţa). După întoarcerea în ţară e ales prodecan al Facultăţii de Litere ieşene, în 1998 devenind decan. Debutează în „Convorbiri literare" (1976) şi colaborează, mai cu seamă cu articole şi studii de specialitate, la „Cronica", „Convorbiri literare", „Revista de istorie şi teorie literară", „Cahiers roumaines d'etudes litteraires", „Kodikos-code. Ars semiotica" (Tiibingen), „Dialogue" (Montpellier) ş.a. Publică volumele De la Theorie du discours poetique (1988), Stil şi mentalităţi (1991), Sensuri din forme (1996) şi Semantiques (1998). De asemenea, este coautor al lucrării Direcţii în critica şi poetica franceză contemporană (1983).
Scrierile lui P. au un pronunţat caracter teoretic. în Stil şi mentalităţi sunt sistematizate şi interpretate mai ales opinii actuale referitoare la conceptele de normă, discurs, scriitură, ritm sau semn. Autorul se angajează în demonstraţii convingătoare şi deseori analizează critic, cu argumente solide, afirmaţiile unor cercetători consacraţi, creatori de şcoală în domeniul lor de investigaţie. îşi propune totodată să identifice în cadrul general cultural unele „mentalităţi structurale", ce „caracterizează şi determină structura generală a semni-ficantului literar într-o anumită perioadă istorică". Opune modelului structural o viziune proprie, în care definiţia limbii recuperează o parte din complexitatea reală a fenomenului lingvistic, întrucât cele două tipuri de discurs avute în vedere
-	discursul practic şi cel poetic - nu mai pot fi considerate „emanaţii a două sisteme autarhice şi opuse, ci ca limite ale aceluiaşi sistem". Sensuri din forme este o culegere de studii unde P. nu renunţă total la dimensiunea teoretică a discursului
său, deşi aceasta funcţionează aici ca un instrument al interpretării. în textele despre scriitori precum Mihai Eminescu, Emil Cioran, B. Fundoianu sau Nichita Stănescu, comentatorul caută mereu să se distanţeze de locurile comune, încercând să răspundă altfel la marile întrebări ale criticii literare româneşti: „M-am aplecat ceva mai mult asupra formei eminesciene şi, dintr-o perspectivă care poate părea insolită, am îndrăznit să caut, la rându-mi, un răspuns la o întrebare pe care şi-au pus-o atâţia alţii: în ce constă de fapt esenţa geniului eminescian?". Preocuparea pentru relevarea unui punct de vedere personal, netributar concepţiilor clasicizate, e vizibilă şi în alte lucrări, cu un pronunţat caracter didactic.
SCRIERI: Direcţii în critica şi poetica franceză contemporană (în colaborare), Iaşi, 1983; De la Theorie du discours poetique, Iaşi, 1988; Stil şi mentalităţi, Constanţa, 1991; Sensuri din forme, Iaşi, 1996; Semantiques, Iaşi, 1998. ,
Repere bibliografice: Radu Voinescu, „Clasicism" şi „modernism", RL,
1993,	22; Leonida Maniu, „Sensuri din forme", AUI, filologie, t. XLII, 1996; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 347.	Ş.A.
POPESCU, Magdalena (1 .111.1943, Bucureşti), critic şi istoric literar, editoare şi traducătoare. Este fiica Silviei (n. Baicu) şi a lui Octavian Popescu, preot. învaţă la Bucureşti, unde urmează Liceul „Gheorghe Lazăr" (1949-1960) şi Facultatea de Filologie (1960-1965). Până în 1966 P. (căsătorită Bedrosian) funcţionează ca redactor la Radiodifuziunea Română, apoi ca preparator şi asistent la Catedra de limbi străine a Institutului de Petrol şi Gaze din Bucureşti. Din 1968 este redactor la „România literară", unde publică aproape săptămânal la rubricile de cronică literară. In 1970 devine redactor la Editura Cartea Românească, între 1990 şi 1996 deţinând aici funcţia de director. Ulterior lucrează în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române, fiind unul din coordonatorii proiectului Dicţionarul general al literaturii române. Debutează în 1964 la „Gazeta literară". Mai colaborează la „Contemporanul", „Luceafărul", „ Astra", „Ateneu", „Caiete critice" ş.a.
O serie de studii de mare întindere, impecabil articulate argumentativ şi - conform unei reţete cu care P. se identifică ab initio - epuizând o arie problematică, sunt consacrate unor scriitori din cele mai variate epoci, de la cea veche (Miron Costin, Dimitrie Cantemir) la cea modernă (Ion Vinea) şi contemporană (Mircea Ciobanu, Marin Preda). Cu acesta din urmă P. a avut o relaţie particulară: de editor preferat şi de comentator exigent al cărţilor sale, de consilier al editorului şi, nu în ultimul rând, al prozatorului, torturat de „blestematele chestiuni insolubile" ale creaţiei. în ultima parte a vieţii Marin Preda a făcut publice colocviile sale cu P. pe marginea şantierului trilogiei finale, Cel mai iubit dintre pământeni. în volum debutează cu Slavici (1977; Premiul Uniunii Scriitorilor), studiu critic care este în toate privinţele un happax legomenon: exemplar unic al unei tipologii pe care o ilustrează în mod ideal. Cartea este o anatomo-fiziologie a operei prozatorului ardelean, semnificativă prin concluzii şi exemplară prin
357 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
instrumentarul folosit. Autoarea îl citeşte pe Slavici ca un dispecer instalat la pupitrul de comandă al unui sistem automat de conexiuni. Cartografia lumii ficţiunilor lui Slavici scoate la iveală o veritabilă arhetipologie umană. In epicentrul operei se află insul şi contractul său cu obştea: o relaţie a cărei tensiune determină mişcarea în timp a operei lui Slavici. Lumea socială - arată P. - nu imprimă în mod mecanic amprente pe retina creatorului şi nici în plastilina limbii. Percepţia, ca şi reprezentarea literară sunt condiţionate de sisteme de pre-judecăţi care exclud ideea inocenţei creatoare. In reţeaua de conexiuni a ficţiunii cu nonliterarul, autorul este întâiul releu şi mediator. După cum demonstrează P., în romanul lui Slavici „chipul societăţii se schimbă odată cu imaginea pe care autorul şi-o face despre rostul scrisului său şi despre literatură". în această imagine se ascunde şi un calcul preliminar, privind reacţia probabilă a publicului. Interpreta demontează mecanismul care, după Vasile Popovici - într-o carte ce continuă demonstraţia de aici - dă naştere personajului numit „trialogic". Mai precis, în plasa de evenimente, romancierul urmăreşte cu meticulozitate norme, recurenţe sau scheme. Pe măsură ce le descoperă, el le transmite, le explică şi le comentează pentru publicul care se cere convins. în al doilea moment al interpretării sale, P. urmăreşte cum cade Slavici, treptat, în capcana propriului profesionalism: lumea devine un
simplu exemplu pentru axiomele deja statornicite de romancier. Ia naştere astfel un repertoriu de prefabricate şi de stereotipii, inventariate minuţios şi cu fineţe. într-un orizont de referinţă mai amplu, obiectul de interes al studiului este moralistul Slavici, fixat într-o atitudine didactică. în opera sa moralismul obliterează profund diverse compartimente ale textului şi întreţine tensiunea între povestire şi subtextul său motivant. Acesta din urmă se erijează - spre sfârşitul perioadei creatoare a lui Slavici - în discurs tezist, transformând evenimentele narate în simple pretexte. Interpretările date de exegetă schimbă cu totul optica tradiţională asupra scriitorului. Demersul epic al lui Slavici este grevat de o socialitate complexă, greu de descoperit cu ochiul liber (conform intuiţiilor critice candide) şi imposibil de transpus în termenii, de o mare naivitate teoretică, ai simulacrului de lume. Prozatorul ardelean este un caz de şcoală pentru dificultăţile şi avantajele unei lecturi profesioniste, bine dotate instrumental şi corect conduse metodologic. Cartea scrisă de P. arată ce înseamnă practic o revizuire critică şi cum poate renaşte un autor plonjat în indiferenţă pioasă, dacă este actualizat cu fler şi metodă. Autoarea uzează de o serie de stratageme sofisticate, compartimentele şi etajele operei fiind explorate sistematic şi după aceea puse în consonanţă: descrierea, explicarea, proiecţia speculativă se împletesc. Slavici este examinat într-un orizont comparatist amplu - Preda, Dosto-ievski, Tolstoi -, care îl situează şi îl luminează contrastiv. Biografia e recuperată ca reper în construcţia operei, menţinându-se o tensiune fructuoasă euristic între creator şi insul „care n-a vrut să fie scriitor". în mare parte prozatorul este şi un pretext pentru a trece în revistă evoluţia şi turnantele istoriei literare româneşti, dinamica prozei, tipologia creatorilor de la noi şi de aiurea şi de a evalua stadiul perspectivelor şi metodelor critice, justificate şi cântărite, la vedere, înainte de a fi puse la lucru. Valoarea demonstrativă a studiului ţine şi de modul neostentativ de adaptare a unei metodologii moderne. De altfel, ansamblul exegezei e lipsit de denivelări sau stridenţe şi - lucru remarcabil la proporţiile lucrării - perfect echilibrat. Este una dintre marile izbânzi critice de după 1945. în viaţa literară şi publică P. este cunoscută ca o editoare cu o activitate epatantă, nu numai ca suprafaţă, ci şi ca eficienţă şi vocaţie. Antenele sale au fost orientate cu precădere spre critică şi proză. în circumstanţe potrivnice spiritului critic, redactorul de carte a luat pe cont propriu - asumându-şi toate riscurile şi suportând, când a fost cazul, toate consecinţele - ofensiva promovării şi menţinerii în circuit a unui anumit tip de interpret al literaturii: profesionist, talentat, exigent cu sine şi cu ceilalţi, rezistent la ucazurile promulgate de sus. Dimensiunea paideică, pregnantă în cartea despre Slavici, flerul elevat didactic al celei care nu scapă din vedere articulaţii şi schimbări de turnantă ale istoriei creatoare s-au exprimat plenar în eforturile îndrumătorului literar care a fost P. Literatura română îi datorează în bună parte apariţia în arena sa a promoţiei de scriitori optzecişti.
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 358
SCRIERI: Slavici, Bucureşti, 1977. Traduceri: Petru Dumitriu, Omul cu ochi suri, I-III, Bucureşti, 1996; Paul Ricoeur, Despre interpretare, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Valentin Protopopescu); Pascal Bruckner, Hoţii de frumuseţe, Bucureşti, 1999; Petru Popescu, întoarcerea, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Smaranda Bedrosian); Frangoise Dolto, Ines Angelino, Când părinţii se despart, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Smaranda Bedrosian).
Repere bibliografice: Cornel Moraru, „Slavici", FLC, 1977,2; Eugen Negriei, „Slavici", R, 1977,12; Manolescu, Lista, III, 347-350; Mircea Iorgulescu, Dincolo de metode, RL, 1978, 49; Georgescu, Volume, 135-138; Ştefănescu, Jurnal, 152-153; Ciobanu, însemne, 293-301; Grigurcu, Critici, 184-187; Tomuş, Mişcarea, 331-334; Ulici, Lit rom., I, 517-519; Dicţ. scriit rom., III, 830-831.	M.	S.
POPESCU, Marian (8.IX.1952, Bucureşti), critic şi teoretician teatral, traducător. Este fiul Stelianei şi al lui Gheorghe Popescu. Urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română, secţia română-engleză, a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1976. în 2000 îşi ia doctoratul în filologie magna cum laude, la aceeaşi Universitate, cu teza Teatrul românesc în perioada contemporană. 1990-1997. Funcţionează ca profesor de limbă engleză la Târgovişte (1976-1979), bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat (1979-1983), producător delegat la Casa de Filme nr. 3 (1983-1987) şi la Casa de Filme nr. 4 (1987-1990). Este unul dintre cofondatorii UNITER, al cărei vicepreşedinte (apoi vicepreşedinte executiv) va fi în perioada
1990-1994. Concomitent, lucrează ca redactor-şef adjunct la revista „Teatrul azi" (1990-1992). în 1991 îşi începe cariera universitară, mai întâi la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, din 1996 la Universitatea „Lucian Blaga" din Sibiu, unde ajunge şef al Catedrei de artă teatrală. Din 2001 ţine şi cursuri pentru un masterat interdisciplinar organizat de Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucureşti, unde în 2003 este profesor asociat. în 2002-2003 e cooptat cercetător asociat la Facultatea de Litere, Departamentul artelor spectacolului, din Arras, Franţa. în paralel cu activitatea didactică, din 1993 va fi director şi director onorific al Editurii Unitext. în 1997 conduce câteva luni Direcţia Instituţiilor de Spectacole din Ministerul Culturii şi Cultelor, în noiembrie-decembrie 1999 e consilier la Departamentul Cultură-Educaţie al Preşedinţiei României, iar în 2003 consultant artistic la Teatrul de Stat din Oradea. Debutează la „România literară" în 1975. Colaborează cu numeroase cronici dramatice, eseuri, recenzii şi articole în „România literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Flacăra", „Revue roumaine", „Steaua", „Tribuna", „Orizont", „Familia", „Teatrul azi", „Litere, arte & idei", „Cuvântul", „22", precum şi la publicaţiile Institutului Internaţional de Teatru şi la reviste de specialitate din SUA, Franţa, Spania, Croaţia şi Ungaria. A susţinut emisiuni proprii şi ca invitat la Televiziunea şi Radiodifuziunea Română sau la posturi private de radio şi TV. A fost distins cu Premiul pentru critică teatrală al revistelor „Tribuna" (1982) şi „Ateneu" (1988), cu Premiul pentru teatrologie al UNITER (1991,2001) ş.a. De asemenea, i s-a acordat Ordinul Steaua României în grad de ofiţer (2003).
Preocupat încă din anii studenţiei de dramaturgie (lucrarea sa de diplomă se intitula Despre conceptul de tragic în teatru), P. face o pasiune din cercetarea destinului acestei arte în contemporaneitate, devenind un foarte asiduu teoretician al fenomenului. Pe linia lui Ion Marin Sadoveanu, care opera distincţia între dramă (text literar) şi teatru (spectacol), consideră că suportul textual este incomplet fără desăvârşirea prin spectacol. Dacă Ion Marin Sadoveanu era tentat să acorde poemelor dramatice ale lui Shakespeare, Moliere, Ibsen, Strindberg ş.a. autonomia faţă de scenă, ele putând fi înţelese, gustate şi numai prin lectură, P* crede că în teatru nu poate exista excepţie, spectacolul constituind încununarea dramei. în consecinţă, pare a vedea rolul regizorului mai important decât al autorului. Ţine totuşi să releve, teoretizând cu subtilitate, specificul literar al textului dramatic - legile lui, deosebite faţă de proză şi poezie - şi militează pentru cunoaşterea prealabilă a acestuia, încât la reprezentare spectatorul să poată compara drama cu punerea ei în scenă, sensurile încifrate şi dezlegările scenice refractate. P. raportează continuu arta spectacolului nu numai la arta literară intrinsecă textului de la care se porneşte, ci şi la domeniile implicite ale viziunii, precum fenomenologia, filosofia culturii, istoria, sociologia şi antropologia. Nu e uitată funcţia teatrului, privită cu optimism, teoreticianul visând romantic la reîntoarcerea acestuia la rosturile iniţiale, ca artă a cetăţii. Toate aceste chestiuni sunt discutate incitant în Chei pentru labirint (1986) - o incursiune plecând de la analiza operei dramatice a lui Marin Sorescu şi D.R. Popescu -, în Teatrul ca literatură (1987) şi Drumul spre Ithaca. De la text la imagine scenică
(1990). Cele trei volume conturează, din diverse perspective, viziunea originală a autorului, punând bazele unei poetici româneşti moderne a teatrului. In paralel cu aspiraţia spre teoretizare, P. propune în Oglinda spartă. Teatrul românesc după 1989 (1997) şi în The Stage and the Carnival Romanian Theatre after Censorship (2000) o sinteză asupra fenomenului teatral postrevoluţionar, cuprizând nu numai o schiţă a diverselor lui faţete, ci şi „a culturii şi societăţii româneşti după 1989". în toate lucrările sale teatrul românesc şi în genere cultura română sunt privite cu deschidere către fenomenul universal, autorul avansând puncte de vedere comparatiste de viu interes. Această abordare se sprijină, de altfel, şi pe o prodigioasă activitate de traducător, cu deosebire din dramaturgia britanică, din autori precum Harold Pinter, Edward Bond, Howard Barker, Martin Crimp, David Pownall, Sarah Kane, J. Graham Reid, David Edgar, Willy Russell, Ray Coney ş.a., iar din Peter Brook lucrarea Spaţiul gol.
SCRIERI: Chei pentru labirint. Eseu despre teatrul lui Marin Sorescu şi D.R. Popescu, Bucureşti, 1986; Teatrul ca literatură, Bucureşti, 1987; Drumul spre Ithaca. De la text la imagine scenică, Bucureşti, 1990; Oglinda spartă. Teatrul românesc după 1989, Bucureşti, 1997; The Stage and the Carnival. Romanian Theatre after Censorship, Piteşti, 2000. Traduceri: Peter Brook, Spaţiul gol, pref. George Banu, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Valentin Silvestru, Un merituos debut editorial, RL, 1986, 27; Dan C. Mihăilescu, „Cheile" unui debut, T, 1986,10; Ion Bogdan Lefter, Teatrul văzut dinspre „noul val", RL, 1988,15; Mircea Ghiţulescu, „Teatrul ca literatură", ST, 1988, 5; Piru, Critici, 264-267;
359 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
Mircea Morariu, „Drumul spre Ithaca", F, 1991,1; Florin Faifer, Spectacol de concepte, TTR, 1991,1-2; Val Condurache, Mânuirea sentimentelor, RL, 1991,8; Ion Oarcăsu, „Drumul spre Ithaca", ST, 1991,2-3; Miruna Runcan, între mitologii şi obsesii, „ArtPanorama", 1998, aprilie; Dan C. Mihăilescu, „ Oglinda spartă. Teatrul românesc după 1989", „22", 1998,24; Claudia Groza, Chipul în oglindă, APF, 1998,10; Dan C. Mihăilescu, Lucrând pentru dincolo, „Ziarul de duminică" (supl. al „Ziarului financiar"), 2001,2 martie.	I. O.
POPESCU, Mircea (14.X.1919, Fieni - 17.VIII.1975, Roma), critic şi istoric literar, traducător. învaţă la Liceul „Gheorghe Şincai" din Bucureşti, unde îl are profesor de italiană pe G. Călinescu, face doi ani de studii la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, secţia limba şi literatura italiană (1938-1940), sub directa îndrumare a profesorului AL Marcu, la recomandarea căruia obţine o bursă în Italia. In toamna anului 1942 ia licenţa magna cum laude la Universitatea din Roma, cu lucrarea I cantari di Tristano. îşi prelungeşte perioada de specializare încă doi ani datorită unei burse acordate de statul italian în vederea susţinerii unui doctorat în filologie. Sfârşitul războiului îl surprinde la Roma, iar evenimentele ce au urmat îl determină să rămână definitiv în Italia. în 1945 -1946 conduce Lectoratul de limba şi literatura română de la Universitatea din Milano, iar în 1947 se întoarce la Roma ca profesor secundar, mai târziu devenind asistent de filologie romanică la Universitatea de Stat. Are o intensă activitate în presă, încercând să popularizeze valori ale literaturii române atât prin articole critice, cât şi prin traduceri, găzduite într-o revistă precum „Caravella" sau în volume. Publică în versiune italiană Artă şi valoare de Lucian Blaga, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu.
P., care în ţară scrisese la „Universul literar" şi la „Curentul liber", colaborează aproape la toate revistele politice şi culturale ale exilului românesc, de la „Caete de dor" la „îndreptar" şi „Cuvântul în exil", de la „România" din New York la „Destin" din Madrid, de la „Fiinţa românească" şi „Ethos" la „Limite" şi „Buna Vestire". între 1954 şi 1957 activează ca redactor al publicaţiei româno-italiene „România", apărută la Roma. Din 1962 până la sfârşitul vieţii îngrijeşte redacţional „Revista scriitorilor români", periodic tipărit la Miinchen sub egida Societăţii Academice Române. Prezenţa lui P. la manifestările culturale ale exilului este deosebit de semnificativă. El este principalul cronicar al literaturii româneşti din exil. în anii '60, în paginile revistei „La Fiera letteraria", prezintă cele mai însemnate opere ale scriitorilor români din ţară şi din afara ei. Scrie nu numai despre Mircea Eliade, Vintilă Horia, Eugen Ionescu şi Emil Cioran (ultima carte tradusă în italiană de P. a fost, de altfel, Storia e Utopia, 1969), dar şi despre Tudor Arghezi (din care a şi transpus un însemnat număr de poezii), Lucian Blaga, Ana Blandiana şi loan Alexandru. în 1967, în cadrul colecţiei de studii şi eseuri a Societăţii Academice Române, publică Saggi di poesia popolare romena, o primă încercare de sinteză a cercetărilor de valorificare mitologică a folclorului în conformitate cu perspectivele deschise de studiile lui Mircea Eliade. Când apare Poesia romena moderna (1969), devine clar că P. viza realizarea unei istorii a literaturii
române, atâta vreme cât privirea sa asupra evoluţiei poeziei româneşti urmărea aproape cronologic dezvoltarea istorică a speciilor, de la Dosoftei până la Arghezi, Blaga, Barbu sau Vintilă Horia, trecând prin Eminescu, Coşbuc, Goga sau Bacovia. Storia della letteratura romena, încadrată în colecţia „Storia della letterature del Sud-Est Europeo" (coordonată de Luigi Santucci la Editura Fratelli Fabri din Milano), apare în 1970, demersul fiind considerat de Virgil Ierunca „foarte important pentru situarea obiectivă a literaturii noastre în Italia". Autorul aplică în mod constant, după exemplul călinescian, căruia îi rămâne fidel, un anume exclusivism estetic în detrimentul culturalului, nu negat, dar sistematic trecut în planul secund. în cadrul Şcolii Ardelene, bunăoară, reţine doar figura pregnantă a lui Ion Budai-Deleanu, considerat singurul artist viabil, la fel cum Dimitrie Cantemir este tratat numai ca scriitor, din vechea cultură românească fiind puse în valoare expresivitatea artistică a adaptărilor şi traducerilor de texte religioase, „concepţia estetică" a traducătorului. în contextul dezvoltării moderne a literaturii româneşti, istoricul literar rezervă, ca şi G. Călinescu, un capitol pentru Macedonski şi noua poetică, iar pe Eminescu îl încadrează în perimetrul lui Titu Maiorescu şi al Junimii, alături de Ion Creangă şi I.L. Caragiale, care alcătuiesc, după opinia sa, „triada de seamă a literaturii române". Punctul de vedere al criticului impresionist îşi găseşte, dezvoltându-se, raţiunea tocmai într-o viziune unitară a literaturii şi evoluează în sensul unor coordonate ale specificităţii naţionale şi europene. Dacă G. Călinescu accentua raporturile personalităţii artistice cu istoria, P. supune individualitatea literară evoluţiei istorice şi conştiinţei naţionale în conglomeratul ce particularizează sud-estul european. în comentarea literaturii române interbelice se evidenţiază capitolele Ermetism şi avangardă şi Nelinişti tinereşti şi autohtonism filosofic, întrucât au meritul să ridice analiza critică din sterilul ideologism al epocii şi să nuanţeze realitatea artistică a perioadei. Era totuşi firesc ca această istorie literară din 1970 să nu aibă o perspectivă adecvată asupra literaturii contemporane din România. într-o succintă secvenţă finală, Perioada nefericită de după război, se găseşte soluţia spre a evita discuţia asupra eşecurilor dogmatice ale realismului socialist, în cadrul căruia nu sunt amintite decât cedările morale, cu repercusiuni dramatice în plan artistic, ale lui Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. Aici apar, probabil pentru prima oară într-o istorie literară, referiri la literatura de rezistenţă scrisă în ţară şi, de asemenea, la operele scriitorilor români din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, Ştefan Lupaşcu şi Alexandru Busu-ioceanu. Admiraţia pentru poezia argheziană, vizibilă prin aplecarea asupra universului autorului Cuvintelor potrivite, pe care îl recomandă cu stăruinţă cititorului italian, acuzând cu severitate tălmăcirile aproximative realizate de Salvatore Quasimodo, nu domină, aşadar, lucrarea sa istoriografică. In Poesia romena moderna raporturile literare sunt altfel intuite şi descrise de critic, în sincronie cu subiectivismul judecăţii de valoare. P. gândeşte „trei secole de poezie românească" tocmai în funcţie de existenţa lui Tudor Arghezi, parcurgând drumul în sens invers, de la Arghezi spre începuturi.
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 360
SCRIERI: Saggi di poesia popolare romena, Roma, 1967; Poesia romena moderna, Roma, 1969; Storia della letteratura romena, Milano, 1970; Istoria literaturii române - Storia della letteratura romena, ed. bilingvă, tr. Michaela Şchiopu, pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 2001. Traduceri: Antologia della letteretura romena, Milano, 1969.
Repere bibliografice: Mircea Eliade, Roma nu va mai fi aceeaşi, „Limite" (Paris), 1975,20; Monica Lovinescu, La început a fost... exilul, „Limite" (Paris), 1975, 20; Ierunca, Subiect, 57-61; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003,152-164; Manolescu, Enciclopedia, 572-574.	'	N.FI.
POPESCU, Nicolae D. (9.VIII.1843, Bucureşti - 8.VI.1921, Bucureşti), prozator. Este fiul Niculinei şi al lui Dumitru Popescu, preot la Biserica Icoanei din Bucureşti. Şi-a întrerupt şcoala înainte de vreme şi în 1861 intră copist la Ministerul de Externe, unde va fi arhivar până în 1913, când se pensionează. Colaborând şi la unele dintre publicaţiile vremii - „Amicul familiei", „Telegraful", „Ghimpele", „Revista contimporană", „Revista literară şi ştiinţifică", „Columna lui Traian", „Vatra", „Revista literară", „România ilustrată" ş. a. -, P. produce industrios un gen de proză ieftină, destinată cititorului naiv, fără gust şi pretenţii. De altfel, timp de peste patru decenii, începând din 1866, el a scos o mulţime de calendare populare, forma cea mai adecvată de difuzare a acestei literaturi de colportaj: „Calendarul pentru toţi", „Calendarul istoric şi popular", „Calendarul basmelor", „Calendarul amuzant şi picant", „Calendarul pentru toţii fiii României" etc. Semna şi Nedea, Popnedea.
Istoria, punct de plecare pentru „nuvele" ori „romane" precum Radu al III-lea cel Frumos (1864), Meşterul Manole sau Fundarea monastirei Curţii de Argeş (1882), Fata de la Cozia (1887),: Maria Putoianca (1892), Bătălia de la Călugăreni (1894), Juneţea lui Mihai Viteazul (1895), Mihai Viteazul şi călăul (1895) ş.a., ori Războiul pentru Independenţă din 1877, „exploatat" în Amazoana de la Rahova (1879), Prizonierul român de la Plevna (1879), Santinela de la Griviţa (1889), Căpitan Buzdugan (1890), Primul rănit (1890), Botezul de sânge (1892), Peneş Curcanul (1892), Sora de caritate (1892) ş.a., sunt percepute în cheie elementar patriotică şi moralizatoare, poligraful fabricând foiletonistic intrigi, personaje, întâmplări. O faimă specială i-au adus lui P. ciclurile care narau isprăvile unor haiduci (lancu Jianu, Tunsul, Miu Cobiul, Bujor, Codreanu ş. a. m. d.), editate şi reeditate neistovit până târziu, după 1900. Ţinând de traseul comercial al scrisului, aceste broşuri respectau un tipar: întruparea simplistă a conflictului dintre bine şi rău, idealizarea „bunilor", exploatarea excesivă a senzaţionalului, aglomerarea, previzibilă şi de rău gust, a scenelor tari, tenebroase, cu violenţe, omoruri etc. P., care a fost comparat cu Ponson du Terrail şi a avut la rându-i numeroşi imitatori autohtoni (Panait Macri, Ilie Ighel-Deleanu ş.a.), fusese citit cu interes, în zorii formării lor, de Mihail Sadoveanu, N. Iorga, Gala Galaction ş. a. Mai publică, prelucrate, alterate, basme şi legende, editează începând din 1878, cu modificări şi adăugiri de la o ediţie la alta, Dorul inimei, culegere amintind epigonic de Spitalul Amorului a lui Anton Pann, unde sunt agregate
versuri populare, romanţe, „cântece de dor şi amor", cuplete, poezii de V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Al. Sihleanu ş. a., versificări proprii, traduceri. Era de aşteptat să aleagă spre a traduce Crimele misterioase de Emile Gaboriau şi să caute la Charles Desnoyer şi A. D'Ennery (La Bergere des Alpes) o schemă pentru piesa Păstoriţa Carpaţilor, localizare jucată stagiuni în şir.
SCRIERI: Radu al III-lea cel Frumos, Bucureşti, 1864; Amazoana de la Rahova, Bucureşti, 1879; Prizonierul român de la Plevna, Bucureşti, 1879; Dorul inimei, Bucureşti, I-II, 1878-1879; lancu Jianu, Bucureşti, 1880; Miul haiducul, Bucureşti, 1881; Tunsul haiducul, Bucureşti, 1881; Moartea lui Bujor haiducul, Bucureşti, 1882; Bujor haiducul, Bucureşti, 1882; Codreanu haiducul, Bucureşti, 1882; Meşterul Manole sau Fundarea monastirei Curţii de Argeş, Bucureşti, 1882; Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1885; Fata de la Cozia, Bucureşti, 1887; Santinela de la Griviţa, Bucureşti, 1889; Căpitan Buzdugan, Bucureşti, 1890; Primul rănit, Bucureşti, 1890; Botezul de sânge, Bucureşti, 1892; Maria Putoianca, Braşov, 1892; Peneş Curcanul, Bucureşti, 1892; Războiul dintre haiduci şi ruşi, Bucureşti, 1892; Sora de caritate, Bucureşti, 1892; Radu Anghel, I-II, Bucureşti, 1893; Bătălia de la Călugăreni, Bucureşti, 1894; Juneţea lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1895; Mihai Viteazul şi călăul, I, Bucureşti, 1895; Isprăvile tâlhăreşti ale lui Nicolae Grozea, Dumitru Lungu şi Ioniţă Tunsul, Bucureşti, f.a. Culegeri: Carte de basme, I-IV, Bucureşti, 1892. Traduceri: Emile Gaboriau, Crimele misterioase, Bucureşti, 1880.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 28-30; Sadoveanu, Opere, VI, 329-333; N. Iorga, Pagini alese, I, îngr. Mihai Berza, Bucureşti, 1965, 44-45; Călinescu, Ist lit. (1941), 530, Ist. lit. (1982), 598; Pillat, Itinerarii, 87-97; Dicţ. lit 1900, 692-693; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 128-131; Teodor Vârgolici, Scriitorii clasici şi armata, Bucureşti, 1986,198-199; Faifer, Semnele, 211-212; Dicţ. scriit. rom, III, 831-834; Ioana Drăgan, Romanul popular în România -literar şi paraliterar, Cluj-Napoca, 2001, passim.	G.D.
POPESCU, Petru (1. II. 1944, Bucureşti), prozator, poet, eseist şi traducător. Este fiul actriţei Nelly Cutava şi al lui Radu Popescu, cronicar dramatic. A absolvit la Bucureşti Liceul „Spiru Haret" (1961) şi Facultatea de Limbi Germanice, secţia engleză (1967). în 1966 publică placheta Zeu printre blocuri, debut poetic salutat de criticul Paul Georgescu pentru caracterul citadin şi novator, dar criticat de alţi comentatori pentru o prea vizibilă raliere la stilul poeziei moderne americane. Ca prozator, începe cu povestiri publicate în presă (una dintre ele, Moartea din fereastră, câştigă Premiul revistei „Amfiteatru"), iar în 1967 îi apare primul volum de proză scurtă, intitulat tot Moartea din fereastră. Ca romancier, începe cu Prins (1969), o descriere sinceră şi tristă a „generaţiei fără idealuri", captivă a comunismului. Romanul Dulce ca mierea e glonţul patriei (1971) îi aduce scriitorului succesul. Cele două romane sunt transpuse imediat în limbile polonă, cehă, slovacă, maghiară şi germană, iar altul, Sfârşitul bahic (1973), este tradus de îndată în Marea Britanie şi Suedia. în afară de cărţile proprii, P. publică traduceri şi alcătuieşte o antologie pentru tineret, Cinci poveşti cu cowboy (1972), care cuprinde proză a scriitorilor americani O. Henry, Stephen Crane şi John Graves, cât şi Poveste cu cowboy, reprodusă din volumul Moartea din fereastră. Tot acum scrie primul său scenariu, Drum
361 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
în penumbră, ecranizat în 1972 de regizorul Lucian Bratu, filmul fiind apreciat pentru prezentarea veridică a vieţii omului de rând, fără cosmetizarea propagandistică impusă în epocă. Aflat în postura de scriitor de succes, unanim apreciat şi situat în prim-planuL vieţii literare, P. petrece o parte din anii 1971-1972 la Viena, ca bursier al Premiului Herder. Colaborează la „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească", „Amfiteatru", „Argeş", „Teatru", „Contemporanul", „Argeş", „Scânteia tineretului" ş.a. cu eseuri privind estetica prozei contemporane, comentarii despre literaturile engleză şi americană, ulterior adunate sub titlul Intre Socrate şi Xantipa
(1973). E admirat de un public larg şi curtat de oficialitate, fiind, între altele, promovat, ca reprezentant al tinerilor scriitori, în organele centrale ale organizaţiei de tineret patronate de PCR. în 1973 face parte din echipa de ziarişti care îl însoţea pe Nicolae Ceauşescu în vizita oficială în America de Sud, prilej cu care - observând de aproape mecanismele puterii - i se întăreşte intenţia de a-şi părăsi ţara. In 1974 se află un semestru la Universitatea Iowa din SUA, în cadrul Programului Internaţional al Scriitorilor. La înapoiere scriitorul se opreşte la Londra, hotărând să nu se mai întoarcă în ţară. Locuieşte mai întâi în Marea Britanie, iar din 1978 în SUA, la Hollywood. îşi continuă activitatea literară în limba engleză, publicând la început versuri - Boxes, Stairs and Whistle
Time (1975), apoi romane, scrieri de nonficţiune. în urma absolvirii unei prestigioase şcoli de specialitate, The American Film Institute din Hollywood, scrie numeroase scenarii cinematografice, unele în colaborare cu soţia sa, scenarista Iris Friedman. Regizează filmul Death of an Angel (1985), după un scenariu care îi aparţine. După decembrie 1989 scriitorul vine în mai multe rânduri în România, unde îi simt reeditate cărţi scrise în româneşte şi apar în traducere unele din cele scrise în limba engleză.
în doar nouă ani (1966-1974), P. pătrunde în forţă în literatură: două volume de versuri (Zeu printre blocuri şi Fire de jazz. 1964-1966 - 1969), două de proză scurtă (Moartea din fereastră şi Om în somn -1971), unul de eseuri (între Socrate şi Xantipa), un scenariu cinematografic ecranizat (Drum în penumbră) şi cinci romane (Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei, Să creşti într-un an cât alţii într-o zi -1973, Sfârşitul bahic, Copiii Domnului - 1974). S-a impus, cumva spre surprinderea generală, însoţită fie de admiraţie, fie de adversitate, în postura, rar ilustrată şi dificilă, a scriitorului de succes. Un succes fulminant de public (cărţile lui devin best-selleruri), dar şi de critică, de vreme ce scriitorul practica o literatură accesibilă, atractivă, de mare popularitate şi, concomitent, o literatură menită să satisfacă exigenţe estetice. O primă secţiune, intitulată Idei patetice, din culegerea între Socrate şi Xantipa expune un consistent şi bine articulat program estetic şi literar, explicitat cu o expresivitate persuasivă. Este un program original, într-o epocă în care creaţia literară, de-abia eliberată de constrângerile realismului socialist, îşi îndreptase, prin reacţie compensatoare, energiile către „arta pură" şi către experimentul ultramodernist. P. propune o „a treia cale": cea a romanului realist, relativ conservator ca tehnică, a romanului lizibil, fără inovaţii tehnice ostentative, fără excese experimen-taliste, însă modern prin substanţă, un roman conectat la actualitate şi deschis către un public citadin şi instruit. îşi exprimă rezerva faţă de modelul francez al Noului Roman, considerat periferic, şi trimite la modelul american, în ipostaza lui accesibilă, mai atrăgătoare. Structural combativ şi netimorat de convenienţe, scriitorul procedează, apărându-şi ideile, la lansarea unei lungi diatribe la adresa criticii literare din epocă. Opiniile proprii sunt incluse şi într-un grupaj de comentarii cu privire la Camil Petrescu, Marin Preda, Geo Bogza, Adrian Marino, Al. Piru, Matei Călinescu ş.a., precum şi într-o secţiune ce vizează mai ales literatura modernă şi contemporană engleză şi americană, încă puţin cunoscută la noi (Nathaniel Hawthorne, Norman Mailer, Truman Capote, John Updike, Edgar Lee Masters, Robert Frost ş.a.). P. debutase însă ca poet, iar versurile lui afirmau familiaritatea cu lirica americană, respirau un aer proaspăt, un individualism juvenil, triumfător, de alură sportivă, un narcisism susţinut de elan vitalist intelectualizat, dublat de propensiunea către meditaţie şi introspecţie. Poetul producea exerciţii de destructoare calculată a percepţiei şi a transcripţiei imagistice, privilegiind substratul existenţial (iar nu livresc), într-un vers „caligrafiat" ultramodernist, cu ingenioase manevre tipografice (rândurile sunt întrerupte de spaţii albe, astfel încât în pagină să fie
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 362
aliniate la ambele margini etc.). Poezia e preponderent enunţiativă, moderat metaforică, autorul procedează la încifrări expresive, trasează uneori crochiuri frapante de „peisaj", preconizează autenticitatea („să ne scoatem paltoanele/ să ne scoatem şi pielea/ să ne scoatem ochii şi inima/ pe masă// noi oamenii sinceri/ noi nu avem arme/ atacăm fără gloanţe murim fără discursuri" etc.) şi profesează, în termeni moder-nist-alegorici, angajarea existenţială ardentă („lumânările tuturor vieţilor scad/ fiecare unde e ascunsă / numai a mea arde şi creşte se consumă şi creşte/ din flacăra ei se clădeşte şi rodeşte/ o şi eu am să mor şi de moartea mea se moare/ dar eu voi da foc cerului cerul/ va surâde acestui incendiu"). Poemele pot fi considerate, totuşi, exerciţii de digitaţie, ţinând seama de talentul de prozator afirmat cu brio la scurtă vreme, cu nuvelele incluse în Moartea din fereastră. Cea mai izbutită este piesa titulară, poveste - cu noimă alegorică - a unui bondar care se stinge captiv între geamurile duble ale unei încăperi, fascinat de peisajul verde-luxuriant de afară şi înspăimântat de tenebrele din interiorul clădirii. De altfel, fiecare text pare să fie câte un „exerciţiu" tematic şi stilistic, bine dus la capăt. Importante însă cu adevărat sunt romanele lui P., care învederează citadinismul, modernismul scriiturii, întotdeauna alertă, bogată, elegantă, preocuparea pentru autenticitatea discursului literar. Recursul la experienţa autobiografică şi la inserţia cotidianului este evident, cu toate că nu e vorba de romane autobiografice, nici de jurnale deghizate în roman. Prozatorul ştie să construiască, să generalizeze, asigurând totodată demersului său prezenţa palpitului „vieţii trăite". Există, desigur, accente convenţionale, există şi multe stridenţe, consecutive pactizării cu procedee ale prozei „populare", dar ele rămân, în parte, neglijabile. Prins abordează o temă gravă: confruntarea unui om aflat în plină tinereţe cu somaţia morţii apropiate, final anunţat, inexorabil. Cu toate acestea, romanul nu e sufocat de tonalitatea sumbră, ci e stenic şi incitant, autorul utilizând somaţia inevitabilului pentru a determina o situare lucidă a celui „prins", personaj în care, în chipul cel mai evident, a investit mult din propriul sine. O poveste de dragoste, precum şi alte întâmplări extrase din cotidian conferă romanului consistenţă epică. Finalul este simbolic, stingerea tânărului e dedramatizată printr-o buclă a resemnării victorioase, căci personajul domină grozăvia morţii absurde prin puterea autointrospecţiei şi printr-o înţelegere calmă a existenţei. Romanul sintetizează cu acuitate şi un ansamblu de mentalităţi, comportamente, reacţii şi atitudini ale tinerei generaţii de orăşeni instruiţi din anii 70. Acest profil de generaţie e trasat cu o luciditate surprinzătoare în epocă. Cartea e în acelaşi timp şi un poem al oraşului modern. Dulce ca mierea e glonţul patriei, de asemenea scris la persoana întâi, aduce în prim-plan un protagonist tânăr. Mulţi comentatori l-au receptat ca pe un roman autobiografic, ceea ce nu este, chiar dacă scriitorul i-a dat personajului mult din inferioritatea şi din experienţa sa. Procedeul apare curent la P., teoretizat ca atare, la fel ca şi exprimarea naratorului la persoana întâi şi „în nume propriu". Naraţiune a experienţei de viaţă acumulate de un tânăr intelectual, absolvent al unei facultăţi de istorie, în
timpul efectuării serviciului militar. Dulce ca mierea e glonţul patriei e un roman de iniţiere şi în plan erotic. Băiat dezgheţat, cu o biografie destul de bogată în episoade amoroase, protagonistul trăieşte acum prima dragoste adevărată, o dragoste copleşitoare şi enigmatică, curmată înainte de a fi ajuns la plenitudine, dar care consacră la rându-i atingerea bărbăţiei depline. E o iubire citadină, modernă şi evoluată, cu doza ei de straniu şi mister şi totodată susceptibilă să îndemne la analogii literare: în femeia iubită, Laguna, se poate recunoaşte o versiune a doamnei T. din Patul lui Procust de Camil Petrescu. Pe lângă temele principale - armata şi dragostea -, reţin atenţia şi alte teme ori motive: moartea şi frica de moarte, violenţa, oroarea de sordid şi derizoriu, prietenia, solidaritatea ş.a. Să creşti într-un an cât alţii într-o zi, tot un roman de actualitate şi despre tineri, pare mai puţin consistent, dar face loc modalităţii picareşti şi umorului, iar Sfârşitul bahic, cu acţiunea plasată în anii '50, în toiul „obsedantului deceniu", reconstituie istoria recentă. Anticipând într-un fel Galeria cu viţă sălbatică, romanul lui Constantin Ţoiu, Sfârşitul bahic, bine construit, cu o epică densă, pasajele eseistice diminuând în favoarea acţiunii (uneori cu elemente de senzaţional), conţine o diatribă virulentă la adresa perioadei staliniste, procedare în principiu încurajată oficial în perioada ceauşistă, dar care vizează, în subtext, aspectele blamabile ale oricărui regim totalitar. Ultima scriere publicată de P. înainte de plecarea din ţară, Copiii Domnului, un microroman ori, mai degrabă, o nuvelă amplă, o poveste populată cu eroii unei „mitologii" monahale şi haiduceşti autohtone, poartă subtitlul O legendă munteană şi reprezintă un omagiu adus lui Gala Galaction. în fine, ce a publicat P. în limba engleză poate interesa cititorul român tocmai pentru că întregeşte portretul unui autor al cărui traseu românesc s-a întrerupt înainte de vreme. Before and After Edith (1978) e un roman aparent de suspans, dar în fapt o poveste de dragoste pe fundalul Vienei primului război mondial şi cu multe referiri la România. Amazon Beaming (1991) e o carte-document, pornind de la experienţa excepţională trăită de un cercetător şi explorator american, Loren Mclntyre. Istoria descoperirii celui mai îndepărtat izvor amazonian, luxurianţa şi bizareria peisajului, dar mai cu seamă existenţa fascinantă a populaţiei indiene mayoruna sunt recuperate într-o naraţiune captivantă. The Return (1997), carte cu un caracter pronunţat autobiografic, foarte bogată în informaţii şi confesiuni, concepută cu un oarecare scrupul al obiectivitătii, prezintă un interes particular pentru cititorul român. The Oasis (2001) are un subtitlu care o rezumă în chip esenţial: A Memoir of Love und Survival in a Concentration Camp. E o biografie romanţată (o poveste de dragoste începută în condiţii tragice, într-un lagăr nazist), plină de dramatism, pornind de la mărturia unor rude prin alianţă - Blanka şi Mirek Friedman, părinţii soţiei lui P., originari din Cehoslovacia, supravieţuitori ai holocaustului - şi de la o minuţioasă documentare, cu grija de a reconstitui atmosfera epocii evocate şi de a restitui adevărul teribil al acelor evenimente. Almost Adam (1996), un roman înrudit cu Amazon Beaming, valorifică ceea ce se poate numi aventura ştiinţifică, aici studiul întreprins de un tânăr
363 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
antropolog american asupra unei mici populaţii africane trăind în sălbăticie şi aflată într-un stadiu cvasiprotouman, ca un fel de fosilă vie antropologică.
Scriitorul acesta cu aer de dandy, de „monden", jucând oricând figură bună în înalta societate; a „căzut" peste câteva „mituri" ale generaţiei anilor '70: singurătatea colectivă, limbajul secret al muzicii „tinere", subversivitatea adolescenţei, drama lipsei de ideal etc. Scriitor citadin prin natură şi cultură, descendent, cum îi place să spună, dintr-o familie de ofiţeri patrioţi, Petru Popescu n-a dispreţuit, de la primele cărţi, succesul, ci l-a căutat cu lumânarea. L-a avut, pe merit, căci, fără a face concesii gustului comun, a găsit căile de comunicare cu un public relativ larg, care i-a cumpărat cărţile.
C.	Stănescu
SCRIERI: Zeu printre blocuri, pref. Paul Georgescu, Bucureşti, 1966; Moartea din fereastră, Bucureşti, 1967; Fire dejazz. 1964-1966, Bucureşti, 1969; Prins, Bucureşti, 1969; Om în somn, Bucureşti, 1971; Dulce ca mierea e glonţul patriei, Bucureşti, 1971; între Socrate şi Xantipa, Bucureşti, 1973; Să creşti într-un an cât alţii într-o zi, Bucureşti, 1973; Sfârşitul bahic, Bucureşti, 1973; Copiii Domnului. O legendă munteană, Bucureşti, 1974; Boxes, Stairs and Whistle Time, Londra, 1975; The Last Wave, Sydney, 1977; Before and After Edith, Londra, 1978; ed. (înainte şi după Edith), tr. Antoaneta Ralian, Bucureşti, 1993; In Hot Blood, Los Angeles, 1986; Amazon Beaming, New York, 1991; ed. (Revelaţie pe Amazon), tr. Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1993; AlmostAdam, New York, 1996; ed. (în coasta lui Adam), tr. Radu Paraschivescu, Bucureşti, 2001; The Retum, New York, 1997; ed. (întoarcerea), tr. Magdalena Popescu şi Smaranda Bedrosian, Bucureşti, 2001; The Oasis, New York, 2001; ed. (Oaza), tr. Florin Sicoie, Bucureşti, 2002. Traduceri: Marica Beligan, Cenuşa mea va fi caldă, Bucureşti, 1968; E. M. Forster, Aspecte ale romanului, postfaţa trad., Bucureşti, 1968; James Baldwin, Din sălbăticie, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Corina Cristea); Cinci poveşti cu cowboy, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Gabriel Pleşea).
Repere bibliografice: Paul Georgescu, Medalion: Petru Popescu, VR, 1965, 9; Gelu Ionescu, Petru Popescu, AFT, 1966,10; Valeriu Cristea, „Zeu printre blocuri", VR, 1967, 1; Valeriu Cristea, „Moartea din fereastră", AFT, 1968,1; Nicolae Manolescu, Petru Popescu, AFT, 1968, 1; Nicolae Manolescu, „Moartea din fereastră", CNT, 1968, 4; Paul Georgescu, Tânărul şi fereastra, GL, 1968,20; Victor Ivanovici, „Moartea dinfereastră", VR, 1969,3; Gheorghe Grigurcu, „Moartea din fereastră", F, 1969, 4; Dan Laurenţiu, „Fire de jazz", LCF, 1969, 20, 21; Matei Călinescu, Poezie şi sinceritate, CNT, 1969, 23; Radu Enescu, „Fire de jazz", F, 1969, 6; Zaharia Sângeorzan, Doi poeţi: Petru Popescu şi Ion Hurjui, CRC, 1969,28; Ion Caraion, „Fire dejazz", VR, 1969,7; Cornel Regman, Un roman-roman, TR, 1970,1; C. Stănescu, „Prins", „Scânteia tineretului", 1970,6433; Adrian Marino, Un roman despre viaţă şi moarte, RL, 1970,4; I. Negoiţvescu, Un realist victorios: Petru Popescu, LCF, 1970, 4; Eugen Luca, „Prins", CNT, 1970,6; Dan Cristea, „Prins", ARG, 1970, 2; Liviu Leonte, „Prins", IL, 1970, 3; Virgil Ardeleanu, „Prins", ST, 1970,3; Constantin Cubleşan, „Prins", TR, 1970,16; Paul Georgescu, Moartea achizitivului temperat, VR, 1970, 5; Voicu Bugariu, „Prins", AST, 1970, 5; Călin Constantin, „Prins", ATN, 1970, 5; Gheorghe Grigurcu, „Prins", F, 1970,12; Damian, Intrarea, 112-119; Dimisianu, Prozatori, 175-178; Hristu Cândroveanu, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", LCF, 1971,11; Nicolae Balotă, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", RL, 1971,12; Liviu Leonte, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", CRC, 1971, 13; Marcel Petrişor, Un roman cu întrebări, LCF, 1971,13; Marian Popa, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", SPM, 1971,13; Mircea Iorgulescu,
„Dulce ca mierea e glonţul patriei", RL, 1971,14; Ion Vlad, Romanul între poezie şi obiectivare, TR, 1971,15; I. Negoiţescu, Din nou realismul, F, 1971,4; Dana Dumitriu, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", ARG, 1971, 4-5; Titus Vâjeu, Cultul adevărului, AST, 1971, 5; Mircea Zaciu, O conştiinţă patetică, ST, 1971, 5; Ov. S. Crohmălniceanu, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", VR, 1971,6; Al. Călinescu, Petru Popescu, CRC, 1971,25; Daniel Dimitriu, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", CL, 1971, 7; Al. Raicu, Petru Popescu, RL, 1971,36; I. Sârbu, însemnări târzii despre un roman remarcabil, CRC, 1971,37; Stănescu, Cronici, 190-194; Voicu Bugariu, Dezinvoltura tragică, CRC, 1972, 2; Corneliu Nistor, Cu prozatorul Petru Popescu la Viena, 0,1972,2; Virgil Ardeleanu, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", ST, 1972, 1; Al. Călinescu, Persoana întâi în roman, CRC, 1972,14; Laurenţiu Ulici, Un poet, un prozator, LCF, 1972, 19; Traian Podgoreanu, Obsesiile unui „prins", RL, 1972, 38; Nicolae Bârna, La o nouă ediţie. Petru Popescu, „Dulce ca mierea e glonţul patriei", LCF, 1972, 52; Cornel Regman, Selecţie din selecţie, Bucureşti, 1972, 354-359; Georgescu, Printre cărţi, 169-179; Petrescu, Scriitori, 138-142; Iorgulescu, Rondul, 164-170; Martin, Metonimii, 327-335; Ungheanu, Arhipelag, 124-143; Nicolae Manolescu, Basic instinct, RL, 1993, 14; Claudiu Constantinescu, Florile râului, RL, 1993,14; Valeriu Cristea, „Eu sunt unul din scriitorii care s-au afirmat de ambele părţi ale Cortinei de Fier sau ale Atlanticului" (convorbire cu Petru Popescu), CC, 1993,5-6; OctavianSoviany, Schimbarea la faţă, CNT, 1994,10-12; Andrei Grigor, Chipul timpului la începuturi, CC, 1994,4-5; Ulici, Lit. rom., 1,342-344; C. Stănescu, Interviuri din tranziţie, Bucureşti, 1996, 74-93; Cosma, Romanul, II, 215-217; Dicţ. analitic, 1,340-342, III, 415-417; Micu, Ist. lit, 652-653; Ungureanu, La vest, II, 103-111; Dicţ. scriit. rom., III, 834-837; Popa, Ist. lit., II, 873-874; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 235-238; Manolescu, Enciclopedia, 574-578.	N.Br.
POPESCU, Radu (c. 1655-1729, Bucureşti), cronicar. Este grec după tată - Hrizea, vistiernicul din Popeşti, era fiul unui Gheorghe Carida, cititor de cărţi de drept, care venise de lângă Ianina - şi Bălean după mamă - Maria era fiica marelui ban Gheorghe şi soră a lui Ivaşco Băleanu. Ştia latineşte, greceşte şi turceşte (deşi nu se cunoaşte unde şi cu cine a învăţat) şi părea menit urcării rapide a treptelor dregătoriilor. S-au opus însă un destin potrivnic, împrejurările politice şi „amestecăturile" pe care nu le-a ocolit. Era logofăt de vistierie în 1675, dar, după ce tatăl său a fost ucis în 1680 de seimeni din porunca lui Şerban Cantacuzino, a luat calea exilului, cu toţi ai lui, plecând în Turcia şi apoi în Moldova. I-a servit ca sol lui Constantin Brâncoveanu (în Ardeal, pe lângă generalul austriac Heissler), a fost clucer de arie între 1692 şi 1696. Spirit neliniştit şi inamic al Cantacuzinilor şi al lui Brâncoveanu prin tradiţii de familie, ia parte în 1700 la o uneltire contra voievodului şi poposeşte pentru scurt timp în temniţă. Sub Brâncoveanu nu va mai deţine decât demnităţi mărunte (ispravnic pentru haraciul din judeţul Vâlcea în 1701, ispravnic al Ocnelor Mari de la Râmnic în 1703, mare vornic de Târgovişte în 1712), în stare, toate, să îl nemulţumească şi să îi rănească orgoliul. Va face carieră abia în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, ajungând mare vornic în 1716, mare ban şi iarăşi mare vornic în 1719. Consideraţia pe care i-a arătat-o fanariotul nu îl va împiedica pe P. să uneltească şi împotriva lui şi - refugiat la Braşov între 1716 şi 1718 - să facă front comun (el, vechiul duşman al Cantacuzinilor) cu cei ce voiau să îl aducă pe tron pe fiul lui Şerban
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 364
«	..ţ«f fi* ?
ipV^i- ««/4.	:
yyk	Oţ*4*	%MWj>\	»?•<»*»«*»*. A4»^.f«/Â :
c*m«1	^iw
*	au’*.;
■lll
Cantacuzino, sprijinit de austrieci. Valurile care au trecut peste el l-au făcut să îmbrace rasa monahală la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în 1724. Devenit monahul Rafail, va lucra în continuare, în chilia sa, la cronica pe care o începuse de câtăva vreme.
în jurul paternităţii asupra compilaţiei de cronici cunoscute sub titlul Istoriile domnilor Târâi Rumâneşti s-au purtat discuţii furtunoase, pasionante, neîncheiate încă. Primii editori ai textului au atribuit cronica - mai mult din necesităţi „de serviciu" - lui Constantin Căpitanul (Filipescu). Această ipoteză, care îl promova în postura de autor pe un cărturar stimabil (înrudit cu Bălenii - era văr cu mama lui Grigore Băleanu, dar şi cu Cantacuzinii, căci îi venea nepot de fiică postelnicului Constantin Cantacuzino), nu a rezistat - în ciuda unei cariere îndelungate, printre sprijinitori numărându-se Aron Densu-şianu şi N. Iorga - observaţiilor critice, primul care a şubrezit acest punct de vedere fiind Gr. G. Tocilescu. Nu a întrunit consensul cercetătorilor nici părerea potrivit căreia autorul
Istoriilor... ar fi P. - avansată de o literatură stufoasă purtând semnături precum I. G. Sbiera, C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Alexandru A. Vasilescu, N. Cartojan, Constant Grecescu, I. D. Lăudat, Al. Cărăuşu, D. Stan, Mircea Anghelescu, Dumitru Velciu -, prezumţie căreia i s-a acordat atenţie, întrucât era vorba de un nepot al marelui ban Gheorghe Băleanu. S-a spus
-	şi nu fără dreptate - că motive de ordin cronologic împiedică, în primul rând, acceptarea lui P. în ipostaza de autor al întregului corpus (adică şi al secvenţei care povesteşte evenimentele scurse între 1290 şi 1688), căci, descriind, cu aere de martor ocular, nişte evenimene de prin 1663,1665,1669, acel autor aparţine evident altei generaţii decât celei a fiului vistiernicului ucis din porunca lui Şerban Cantacuzino. Au optat pentru un alt autor, anonim, al secvenţei numite îndeobşte Cronica Bâlenilor Al. Piru, P.P. Panaitescu, Liviu Onu, Dan Horia Mazilu. Pentru destui cercetători P. nu este decât autorul cert al secvenţei intitulate Cronica despre Nicolae Mavrocordat (1688-1728), la a cărei redactare a purces prin 1718 sau 1719, lucrând la ea până în preajma morţii sale. Imaginea de scriitor obiectiv, preocupat de instituirea unui etic nealterat şi urmând judecăţi nepărtinitoare, pe care se străduieşte să o construiască în text, este serios amendată de consideraţia, încărcată de un soi de pioşenie, cu care cronicarul lucrează la zidirea „monumentului" lui Nicolae Mavrocordat, conştiinciozitatea cu care el îmbrăţişează opiniile patronului său (chiar şi filoturcismul) şi le profesează cu sârguinţă. Ajunge uneori până la un servilism deconcertant şi ilariant. Aflaţi în preajma unei încuscriri cu Nicolae Mavrocordat, odioşii Cantacuzini (stolnicul şi fiul său, Ştefan Vodă, pieriseră şi din cauza „amestecului" lui Nicolae Mavrocordat), împroşcaţi până atunci cu sudalme, declaraţi ucigaşi prin vocaţie şi „feciori ai dracului", dobândesc subit bunăvoinţa cronicarului şi, în cap cu stolnicul Constantin Cantacuzino, „bătrân şi vestit", îşi regăsesc nobleţea necesară pentru elogierea proiectatei alianţe: „fiind dă neam blagorodnic, şi mai cinstit între toate neamurile boierimii Ţărâi Rumâneşti". Imaginii solare a unui Mavrocordat cu o conduită exemplară - păstrător al tradiţiilor („au dat boieriile celor ce li s-au cuvenit"), doritor de armonie, „înţeleptu, blându şi bun", prezenţă notabilă în Imperiu, administrator chibzuit şi cu dragoste de ţară, atotiertător -, ce reclamă lauda, în ciuda cenzurii retorice introduse de autor („Care aceste toate [...] dă le voiu trece eu cu vederea, pietrile vor striga"), îi este opus un Brâncoveanu tiranic, jefuitor, duplicitar, orgolios, demolator, setos de putere şi de parvenire, regizor perfid al unor aventuri politice europene. într-un cuvânt - contramodelul indezirabil, produs al unei vindicte pasionate. Zugrăvind un astfel de Brâncoveanu, P. participă la o dezbatere şi polemizează cu panegiriştii, încercând o definiţie proprie pentru dubletul fericire-laudă: „Iaste osebire între laudă şi între fericire, că să fericescu mulţi împăraţi, crai, domni, boiari, pentru norocul ce au în viiaţa lor, după pofta şi voinţa celor trupeşti lucruri, cum avuţii multe să aibă, cu cinste, cu îndelungări de stăpâniri şi altele ca acestea. Sânt darurile norocului pe care şi alţi păgâni şi tirani le-au avut, iar nu s-au laudat de niscaiva fapte bune, că lauda iaste numai a
365 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
faptelor celor bune ce face cineva în viiaţa lui şi pe urma lui rămâne acea bunătate de o laudă oamenii." Contestând tocmai virtutea, cronicarul îl transformă pe Brâncoveanu (obiect al unui blestem naţional, căci acceptase majorarea haraciului pentru binele său) într-un beneficiar lipsit de merite al jocului, favorabil la început, al norocului („dar acestea au fost toate darurile norocului"), într-o existenţă incompatibilă cu „fapta bună". P. aţâţă sârguincios un fel de foc purificator care vrea să opereze eradicări globale ori clarificări de etapă. Trădarea politică, manevrată de o omenească lăcomie, este divulgată în cazul Cantacuzinilor (inşi cu o veritabilă vocaţie a „umbletelor"), a lui Brâncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino, mistuiţi de propriile lor ambiţii, a lui Dimitrie Cantemir, producător al gesturi irecuperabile. Aceştia - şi mulţi alţii lângă ei: Toma Cantacuzino, pildă de nerecunoştinţă şi cultivator de himere, serdarul Barbu Cornea, „tâlharul cel mare" - au adesea un sfârşit care confirmă premoniţiile cronicarului. El are însă şi ştiinţa ridiculizării subţiri (îi persiflează pe uneltitorii neperformanţi, ţesători ai unor „sfaturi vrednice de râs", „deşarte" şi „vrednice de batjocuri"), prin bagatelizare şi minimalizare, dar îi este la îndemână şi persiflarea în absenţa distilării ironiei, pe fondul unui râs gâlgâitor („dicretul" imperial prin care beizadea Gheorghe era numit nu domn sau guvernator, ci „ban Craiovei", „l-au făcut" pe fiul lui Şerban Cantacuzino „din cal măgari"), sincopat de plasticizări paremiologice, căci P., un Miron Costin cumva „miniaturizat" datorită vehemenţelor, moralizează necontenit. Adevăratul scriitor este cel din prima parte a cronicii, memorialistul capabil să supună faptele şi personajele care le produc unor analize atente, să descifreze intenţii şi mobiluri şi să descrie destine, să stăruie asupra unei idei, urmărindu-i drumul ciclic în care preceptul ordonează substanţa epică. Când trece la notaţia ca de jurnal, cronica se umple de mărunţişuri a căror banalitate autorul se preface a nu o observa. Textul se transformă într-un fel de almanah-calendar în care sunt aglomerate, fără efort selectiv, incendii, perioade de secetă, molime, războaie turco-austriece, abdicări spectaculoase, decese mai însemnate („întâi au murit Filip, duce de Orleansu", „Murit-au şi Inochentie al treisprezecelea, papa al Râmului") şi logodne de prin Europa („într-acest an fiind logodit Ludovic al cinci[sprezece]lea, craiul franţozesc, cu fata craiului Işpanii şi aducând-o în Paris numai să facă nuntă, au aflat pricină că ar fi fost mică dă zile, şi au stricat logodna, şi o au trimis-o înapoi la Işpaniia"), nunţile ori cumetriile ce implicau cumva persoana lui Mavrocordat, ştirile senzaţionale („într-acest an în luna lui noiemvrie, s-au înfâmplat preasfinţitului patriiarh al Ţarigradului, kir Ierimii, mare şi primejdioasă întâmplare...") şi reviziile financiare prganizate în întreaga împărăţie. Mare amator de lexic neologic (lecturile sale din „diarii" şi din calendare îi furnizau material din belşug), P. face figură de autor cu informaţia la zi. Pentru acest scriitor de factură barocă - la care curiozitatea nu mai înseamnă, ca la predecesori, doar iscodire - spaţiile exotice, Orientul prezintă o atracţie deosebită. Zona aceasta, trăitoare sub semnul fabulosului, îi oferă subiecte senzaţionale şi îi prilejuieşte fastuoase
parăzi de savanterie istorico-geografico-lingvistică. Cronicarul se delectează procurând tălmăcirea câte unei sintagme exotice („Şăhdahud-han Dăgăstanleas, care tâlcuindu-să să zice lăcuitoriu în munţi") sau coborând în istorie pentru a urmări succesiunea stăpânirilor politice fixată în toponimie: „acest Dervent să zice elineşte Alixandriia, cetate a lui Alixandru cel Mare, iar turceşte îi zice Demir-capi". Din înşiruirile onomastice cu sonorităţi ciudate (Şahtahmuz - feciorul şahului Persiei, Miruveiz, Bengli Mustafa-paşa, Azac, Bagdat, Abdulah-paşa, Chirul şi Arakis, Nasirtasi, califul Muntevechelul, Gelas, cetatea Hai ş.a.) explodează, impresionant, secvenţele de erudiţie care impun un frecventator al savanţilor celebri în lumea otomană (citează coordonatele cetăţii Hemedea după „tabelele gheograficeşti ale lui Uluc-bei gheograful [...] lungimea 83° şi lăţimea 35°") şi al scrierilor de istorie arabă („Acest Tefliz [Tbilisi] l-au fost ars odată Muntevechelul, fiind haliv la leatul turcesc 230, iar de la Hristos 817"). Cronica lui P. dispune de realizări ce depăşesc vizibil tiparele din povestirile identificate în letopiseţele predecesorilor săi. Construcţia naraţiunii - fie că este vorba de istorisiri moralizatoare, de pamflete (duşmanii scriitorului sunt nenumăraţi, ai domnitorului la fel) ori de un fel de proză de aventuri (precum cea care relatează „răpirea lui Nicolae Mavrocordat") - este mereu complicată, cu conjecturi interesante, cu intersectări şi supraetajări dibaci utilizate. Aceste structuri sunt neîndoielnic un act de adeziune la tiparele literaturii baroce, adeziune deloc surprinzătoare la un gânditor care îşi justifică nestatornicia unei existenţe pline de meandre prin lipsa de substanţă a demersurilor omeneşti, la capătul cărora nu se poate afla decât recluziunea - soluţie pregnant barocă: „ci fiind vornic mare eu, Radul Popescu, în cinstea şi în dragostea măriei-sale, şi viind la vreme dă bătrâneţe, şi dă slăbiciune, socotind că şi ale lumii sânt toate dăşarte, singur din bunăvoie am cerut voie de la măria-sa şi am mers de m-am călugărit". Scriitorul care meditase la alternările de situaţii modulate de „norocul zavisnic" are capacitatea de a sesiza, dincolo de exploziile propriei antipatii (cu mari virtuţi la nivel literar), vanitatea strădaniilor constructorilor de (condamnabile - zice moralistul) proiecte himerice, ambiţionaţi iluzoriu numai de „fumurile dăşărtă-ciunii", şi de a sugera plasarea sfârşitului implacabil al existenţelor (chiar dacă este vorba de nişte inamici declaraţi) sub semnul inexorabil al „sorţii alunecătoare". Parcurgând paginile încărcate de vehemenţă declanşată de resorturi complexe ale cronicii lui P., cititorul va avea certitudinea că a participat la o mare şi mult aşteptată întâlnire cu un scriitor adevărat.
Radu Popescu, cu toate defectele lui ca istoric, are însă mai multă cursivitate în povestire decât Stoica Ludescu. El nu se pierde în lungi şi oţioase imprecaţii biblice, ci dizolvă indignarea şi ura în naraţiune. Este o limbă rea, cârcotaşă. înregistrează toate zvonurile răutăcioase, chiar şi vulgare ale timpului, când e vorba de adversari. [...] Dar Radu Popescu are ceva din darul marilor cronicari moldoveni, izbutind să scoată la lumină colţuri interesante din trecutul zbuciumat al ţării, în care se vede coloarea timpului şi psihologia societăţii. Şi factura sintactică a stilului are o tehnică mai modernă. Fraza e mai degajată
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 366
din angrenajul coordonărilor şi al incidentelor. Ţâşneşte câteodată viu şi energic în dialoguri scurte. E caracteristică în această privinţă scena dinamică, povestită cu efecte teatrale a mazilirii lui Antonie-vodă din Popeşti.
N. Cartojan
SCRIERI: Istoriile domnilor Ţârii Rumâneşti scrise de Constantin Căpitanul (publ. N. Bălcescu), „Magazin istoric pentru Dacia", 1845, 83-114, 147-186, 211-250, 279-326, 343-379,1846,3-35; Cronica Ţârii Rumâneşti, „Magazin istoric pentru Dacia", 1847,21-62,93-178; Istoria Moldo-României, voi. II: Istoria Ţărei Româneşti, Bucureşti, 1859, 278-399; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, cuprinzând istoria munteană de la început până la 1688, îngr. şi pref. N. Iorga, Bucureşti, 1902; Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, îngr. Mihail Gregorian, pref. Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961, 225-577; Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, îngr. Constant Grecescu, introd. Constant Grecescu şi Eugen Stănescu, Bucureşti, 1963; Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronici brâncoveneşti, îngr. şi postfaţă Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1988,308-325.
Repere bibliografice: Gr. G. Tocilescu, Studie critice asupra cronicelor române, RIAF, II, 1884, voi. I, fasc. 2; Aron Densusianu, Istoria limbei şi literaturei române, ed. 2, Iaşi, 1894, 224-225; I. G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi, 1897, 200-220, 324-326; Iorga, Ist. lit XVIII, I, 122-131, 143-161,167-172, II, 156, 500-505; Giurescu, Contribuţiuni; Em. Panaitescu, Cronicarul Radu Popescu şi „Istoriile domnilor Ţârii Româneşti", Bucureşti, 1908; Puşcariu, Ist. lit, 146-149; P.P. Panaitescu, în jurul lui Mihai Viteazul Răspuns d-lui Iorga, RIR, 1937,1-2; Călinescu, Ist. lit. (1941), 34-37, Ist. lit. (1982), 30-33; Alexandru A. Vasilescu, Contribuţiuni la biografiile cronicarului Radu Popescu şi compilatorului Constantin Căpitanul, mîn amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944,533-546; Cartojan, Ist. lit., III (1945), 239-250; I. Ionaşcu, Mărturii relative la cronicarul Radu Popescu, Bucureşti, 1945; Eugen Stănescu,, Cronica „Istoriile domnilor Ţârii Româneşti" şi locul ei în istoriografia românească, Bucureşti, 1963; D. Mioc, „Istoriile domnilor Ţării Româneşti" de Radu Popescu vornicul, STD, 1964, 1; Piru, Ist. lit., I, 171-179, 297-304; Cioculescu, Varietăţi, 62-69; Panaitescu, Contribuţii, 390-476; Lăudat, Ist. lit, II, 58-109; Ist. lit, 1,394-401,537-542,547; Ivaşcu, Ist. lit, I, 214-217; Al. Cărăuşu, D. Stan, Cu privire la paternitatea cronicii „Istoriile domnilor Ţării Româneşti", în Actele celui de-al XH-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, II, Bucureşti, 1971,33-35; Mircea Anghelescu, Din nou despre paternitatea Cronicii Bălenilor, R,
1972,	4; I.D. Lăudat, Problema „paternităţii" „Istoriilor domnilor Ţării Româneşti", LL, 1972,2; Mircea Anghelescu, Din nou despre „Cronica bălăcenească", RITL, 1973,4; Mariana Stescu, Radu Popescu (Bibliografie), Iaşi, 1973; Al. Duţu, Umaniştii români şi cultura europeană, Bucureşti,
1974,	83, 96-100, 112, 185; Mircea Anghelescu, Asupra cronicilor muntene din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, RITL, 1976,1; Al. Andriescu, Stil şi limbaj, Iaşi, 1977,70-77; Dan Horia Mazilu, Cronicarii munteni, Bucureşti, 1978, 89-145, 281-328; Dicţ. lit. 1900, 693-696; Dumitru Velciu, Cronicarul Radu Popescu, Bucureşti, 1987; Mazilu, Vocaţia, 74-81; Sorohan, Introducere, 256-259; Dicţ. analitic, II, 199-202; Dicţ. esenţial, 683-685; Mazilu, Recitind, III, 135-139.	D.H.M.
POPESCU, Radu (1.1.1913, Bucureşti - 31.VII.1985, Bucureşti), cronicar dramatic. Este fiul Ecaterinei şi al lui Tudor Popescu, avocat. învaţă la Bucureşti, unde va absolvi Liceul „Gh. Lazăr" (1930) şi va urma cursurile Facultăţii de Drept, încheiate în 1934, studiind apoi şi la Paris. După absolvire va fi scurtă
vreme avocat în Baroul Ilfov, funcţionar şi aproape toată viaţa liber profesionist. Debutează la revista „Bluze albastre" în 1933. Semnează cronică dramatică la „Contemporanul" şi la „România liberă", colaborând de-a lungul timpului şi la „Viaţa literară", „România literară", „Viaţa românească" (unde e şi redactor), „Teatru" (unde funcţionează un timp ca redactor-şef) ş.a. A mai scris pamflete politice, reportaj, cronică socio-judiciară. Este tatăl scriitorului Petru Popescu.
Singurul volum publicat de P. este Cronici dramatice (1974; Premiul „I.L. Caragiale" al Academiei RSR), cuprinzând cronicile din perioada aprilie 1970 - decembrie 1973. Apreciate în epocă, intervenţiile sunt marcate de obedienţă faţă de orientarea ideologică oficială, autorul lor fiind unul dintre soldaţii disciplinaţi şi influenţi, prin care sistemul a controlat viaţa culturală, în speţă pe cea teatrală. în structura comentariului intră, de obicei, prezentarea autorului, povestirea textului, modul în care s-a realizat punerea în scenă (regizorul, actorii) şi reacţia publicului. Dar acesta nu este un parcurs steril, cu rol strict expozitiv, ci o incursiune analitică atât în ceea ce priveşte piesa, cât şi mizanscena. Unele cronici se opresc asupra spectacolelor ce pleacă de la scrieri aparţinând unor autori români (Mihail Sebastian, Horia Lovinescu, Miron Radu Paraschivescu, Teodor Mazilu ş.a.), altele se ocupă de montări din dramaturgia universală (Shakespeare, John Arden, Jean Anouilh ş.a.). Vivacitatea stilistică ar fi caracteristica prin care ar putea fi definită maniera critică a lui P., trăsătură prezentă în analiza literar-dramaturgică a pieselor, dar mai ales în portretizări. Cronicarul ştie să evalueze şi relaţia autor-regizor, aşa cum se întâmplă, bunăoară, când vorbeşte despre Horia Lovinescu: „Cum spuneam, Lovinescu are forţa sa de rezistenţă (care nu e, în orice caz nu în primul rând, forţa directorială) în faţa regiei şi regizorilor, forţă pe care un intelectual fin cum e Dan Nasta ştie să o accepte şi să o înţeleagă, nu să o suporte." P. apropie cronica dramatică de critica literară şi de eseu, textul fiind alert chiar şi atunci când din substanţa lui se profilează opinii conformiste.
SCRIERI: Cronici dramatice, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: Andrei Strihan, Două cărţi de critică teatrală, RL, 1974,52; Dumitru Radu Popa, „Croniques dramaticjues", REVR, 1975,2; Nicolae Vâlceanu, „Cronici dramatice", VTRA, 1975,3; Popa,Ist lit., II, 944-945.	C.Dt.
POPESCU, Răsvan (31.V.1962, Bucureşti), prozator şi publicist. învaţă la Bucureşti, unde va absolvi Liceul „Gh. Şincai", frecventând apoi cursurile Facultăţii de Inginerie Geologică şi Geofizică (1982-1987), urmate de un stagiu ca geolog în complexul minier din Valea Jiului. Din 1990 îşi începe cariera jurnalistică: va fi corespondent al postului de radio BBC (1992-1996), apoi va face publicistică de televiziune, în 1998 devine secretar de stat, conducând Departamentul Informaţiilor Publice, şi purtător de cuvânt al Guvernului. Din 2000 este membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
După intenţia mărturisită de P. în pseudo-jurnalul Purtătorul de cuvânt (2002), scrierile sale ar reprezenta „un
367 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
mozaic", „o reflecţie asupra condiţiei umane în fragmente". Punctul de pornire al acestora este autobiografic: în Omul cu cioc şi gheare (1994) autorul îşi proiectează tinereţea petrecută într-un cartier marginal şi începuturile meseriei de ziarist, iar în Subomul (1993) şi în Prea târziu (1996) buna surprindere a atmosferei din mină indică reminiscenţe din stagiul de geolog. Preferinţa se îndreaptă spre cazurile extrem-dramatice, înscrise pe fundalul cenuşiului exasperant sau al negrului sordid, ceea ce consonează cu alegerea universului închis ca spaţiu de desfăşurare a acţiunii. Transpunerea ficţională presupune o documentare atentă, dar şi permanenta grijă de a o depăşi prin încapsularea parabolică, uneori cu derivaţii de factură senzaţională. Tehnica de compoziţie a scrierilor, majoritatea transpuse scenaristic sau articulate pornind de la scenarii de film, este puternic cinematografică, uneori în dauna închegării epice: autorul pare a turna cadru după cadru, îmbină gros-planul şi filmarea cu încetinitorul, prinde foarte bine, şi cu minime precizări, profilurile, conflictele şi mai ales atmosfera tensionată, decupează atent scenele, desface în bucăţi gesturile personajelor şi are grijă să asigure suspansul. Geneza romanului Prea târziu este interesantă. La originea sa ar sta un volum de reportaje din viaţa minerilor, intitulat O lume fără cer, care ar fi fost predat Editurii Cartea Românească, dar care nu a fost publicat niciodată, principala cauză fiind dispariţia lui Florin Mugur. Ulterior autorul topeşte materialul în volumul de povestiri Subomul, care l-a atras pe Lucian Pintilie, regizorul propunându-i lui P. să scrie scenariul pentru filmul Prea târziu, dar este şi scheletul romanului omonim. în realitatea subpământeană a minei din Fundesac au loc o serie de crime şi textul se organizează sub forma unei anchete. Rezolvarea presupune recurgerea la un deloc binevenit efect de senzaţional: ucigaşul nu e racolat dintre cei care alcătuiesc fauna sordidă a locului (personaje reuşite ar fi îngeru' sau omul cu caprele), ci este „subomul", creatură cu aspect de maimuţă, ins tarat psihic, refugiat pentru totdeauna în mină. Nu parabola, destul de anemică, interesează - moartea concomitentă a anchetatorului şi a „subomului" -, ci configurarea atmosferei de sfârşit de lume din acest cadru închis. Război în bucătărie, scenariu premiat în 1997 la Festivalul de Film de la Veneţia şi publicat în 2001, este tot o parabolă, cu două branşe respiratorii: toleranţa interetnică şi motivul iubirii tragice. întâmplările propriu-zise sunt, de astă dată, un simplu pretext: într-un cotlon uitat de lume, pe fundalul evenimentelor din martie 1990 de la Târgu fylureş, un dezertor român se îndrăgosteşte de o unguroaică, amândoi trebuind să lupte cu urmărirea autorităţilor şi cu ura tatălui fetei. Surprinde mai ales finalul, ambiguu, înregistrând fuga abulică a băiatului după moartea neaşteptată a tatălui fetei.
SCRIERI: Subomul, Bucureşti, 1993; Omul cu cioc şi gheare, Bucureşti, 1994; Prea târziu, cu un argument de Lucian Pintilie, Bucureşti, 1996; Război în bucătărie, postfaţă Theodor Bama, Piteşti, 2001; Purtătorul de cuvânt, Bucureşti, 2002.
# '
Repere bibliografice: Victor Cubleşan, „Subomul", TR, 1993,19; Emil Mladin, Colivii pentru păsări de cârpă, RL, 1994,28; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998, 74-79.	O.S.
POPESCU, Simona (10.111.1965, Codlea, j. Braşov), poetă, prozatoare şi eseistă. Este fiica Elenei Popescu (n. Voicu) şi a lui Ovidiu Popescu, funcţionari. Urmează Liceul „Unirea" din Braşov (1979-1983) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză (1983-1987). în studenţie participă la şedinţele Cenaclului de Luni şi ale cenaclurilor Junimea şi Universitas. Este profesoară în satul Iordăcheanu, judeţul Prahova, corector la Editura Cartea Românească şi, din 1996, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. în 2002 îşi ia doctoratul în filologie. Debutează cu poezie în „Dialog" (1984), iar editorial cu volumul Xilofonul şi alte poeme (1990). La începutul anilor '90 face parte, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, din „grupul literar de la Braşov", cunoscut şi sub numele de „mişcarea maşscriistă". A colaborat la „Dialog", „Echinox", „România literară", „Contrapunct", „Interval", „Euphorion" ş.a. Este căsătorită cu scriitorul Ion Bogdan Lefter.
In ciuda formulelor variate pe care P. le utilizează, cărţile ei par secvenţe coextensive ale unui text unic, care îşi revendică un statut transgeneric. Poezia, proza şi eseistica se coagulează în jurul aceloraşi nuclee semantice (refuzul literaturii institu-ţionalizate, supremaţia poeziei ca „mod de viaţă", plictiseala, nebunia, adolescenţa, memoria, corporalitatea, organicul în genere), care compun un program deopotrivă estetic şi existenţial. Temele sunt abordate frontal în Volubilis (1998), o colecţie de eseuri, dialoguri şi articole de presă. Dar, în virtutea unor afinităţi elective, ele asigură şi substanţa volumului despre Gellu Naum şi suprarealism - Salvarea speciei (2000) -, o „ficţiune critică" realizată sub forma unui mozaic de citate, rezumate, comentarii, amintiri şi dialoguri, unde, fără a emite pretenţii de istoric literar, P. mizează pe o cunoştere empatică a poetului. Totuşi, pe lângă pasajele memorialistice sau pur ficţionale, sunt de notat tentativa autoarei de a disloca vechile poncife suprarealiste (dicteul automat, hazardul obiectiv, umorul negru etc.) prin reabilitarea unor noi teme (plictisul, solitudinea, senzorialul, corporalitatea, copilăria), precum şi prin aflarea unor punţi stabile de contact între suprarealism şi postmodernism. In primul său articol cu caracter programatic (Sensul poeziei, astăzi, 1987), P. îşi defineşte propria formulă poetică. Măcar în teorie, aceasta este consonantă cu post-modernismul optzecist (dialogism şi plurivocitate, eterogenie şi simultaneitate, mimesis şi autenticitate), deşi nu fără unele corecţii cu privire la conţinutul şi funcţia „poeziei realului". De altfel, diferenţa faţă de optzecism rezidă mai ales în instrumentarea tehnicilor textuale: nicăieri livrescul nu va fi utilizat ca scop în sine, ci transformat într-un vehicul de acţiune existenţială. Procedeul se observă încă din Xilofonul şi alte poeme, unde poemul titular fixează una din strategiile predilecte ale autoarei, aceea de a atrage fragmentele eteroclite care plutesc la suprafaţă în vârtejul centripet al obsesiei. Cea mai reuşită piesă din volum este Plicty, „o radiografie ingenioasă a stării de spleen" (Nicolae Manolescu). Textul constituie în acelaşi timp o provocare şi un experiment: polifonic şi intertextual (procesând atât fragmente livreşti, cât şi frânturi din conversaţii cotidiene), pueril şi atent manufacturat, poemul transferă
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 368
senzaţia de plictiseală dinspre tematica spre retorica discursului. în fond, complicata armătură sintactică din Plicty nu e altceva decât o monodie bine controlată, care secretează continuu acelaşi sentiment al vidului semantic: „Intre nişte oameni de secol trecut/ care cască şi umblă în căutare tare are re/ (probantur amicitiae) / stau duminica în pat picotesc merg pe stradă şi moţăie/ lumea e făcută parcă pentru ei/ pentru somn/ veşnicul/ mă simt de parc-aş fi mama mamei mele/ între nişte oameni din alt secol/ care trăiesc ca să-şi crească fragezii pui/ sau să se apere de ţânţari// nu mi-e foame/ nu mi-e sete/ dar simt un gol/ în stomac// mi-e tare urât". Consubstanţialitatea dintre poetică şi problematică se conservă ca principiu compoziţional şi în Juventus (1994), o inedită arheologie a stării de a fi tânăr. Numai că aici repertoriul atitudinilor este mult mai amplu, etalându-se între umoare şi clişeu sau între candoare şi sarcasm. în palimpsestul fiinţei, subiectul liric îşi descoperă multiple identităţi subcutanate, obiectivate sub forma unor voci concurente. Regăsindu-se în fiecare, dar neputând fi transpus fără rest în nici una din ele, eul pulverizat se complace în procesul dramatizării acestor reprezentări agonale: „Poate avea dreptate ăla care spunea/ ce jigodii sunt tinerii toţi/ sălbatici inconştienţi şi lipsiţi de milă/.../ poate-avea dreptate sau poate n-avea/ pentru că tu eşti de fapt un june simpatic dar/ va veni o vreme când vei vrea să faci/ cu iubire ceva/ vei fi îmbelşugat ca o rodie/ sau te vei fărâmiţa şi vei rămâne/ o din ce în ce mai bătrână jigodie" (Ca o rodie sau doar o jigodie). Mai puţin prizată de critică, Noapte sau zi (1998) e totuşi o carte remarcabilă, un soi de Levant nouăzecist, cu precizarea că aici prin vămile poemelor nu mai sunt traficate doar texte, ci limbaje, complexe imaginare şi, în ultimă instanţă, lumi poetice: „Ies din cotloane şi animalele nopţii/ nocturidele falenele nictalopii/ vânătorii pânditorii cu/ blană cu fălci şi cu gheare/ miriade de guri înfometate/ înfloresc şi-n ocean/ întunericul se umple încet/ specia invizibilului se pregăteşte/ liliacul orb ţiuie să nu se lovească/ drumul să-l afle/ şi buha se-aşază pe-acoperişul părăsit/ fluturele păros întinde aripile pe scoarţa văruită/ gândacul cel negru mişună/ şi-asemeni lui întregi mărunte seminţii/ de apă de aer şi de uscat." Sub alibiul polarităţii tutelare, P. îşi desfăşoară textele după un ritm de sistolă şi diastolă, vertebrând dublul regim (nocturn/diurn) al fiinţei prin dublul regim al poeziei, disputată în egală măsură de vizionarism, teratologie, oniric şi grotesc, ca şi de prozaism, naturaleţe, trezie şi organic. Prefigurat de Juventus, Exuvii (1997; Premiul ASPRO) este un roman atipic, mai degrabă un vast poem în proză. Amortizând la extrem acţiunea şi fragmentând sintaxa narativă, scrierea e concepută ca o înlănţuire de miniparabole pe tema identităţii. în concordanţă cu simbolul din titlu, personajul-narator suportă o suită de „năpârliri", diseminate cronologic, dar coexistente în spaţiul simultan al memoriei: „mă simt un fel de matrioşkă, un fel de mamă uriaşă, o mamă-copil, care ţine în creierul ei masculin, ca matrioşka în burtă, o grămadă de homunculi, de păpuşi, de creaturi care nu mai există, care nu există încă, din ce în ce mai bătrâne şi într-un fel din ce în ce mai copilăroase, poate până la
baba măruntă, scofâlcită care va fi şi cea mai neajutorată, mai copil decât toate". Totuşi, romanul refuză convenţia confe-siv-diaristică a proustianismului, conturându-se mai degrabă ca biologie decât ca psihologie. Amintind de halucinantele incursiuni corporale ale lui M. Blecher, Exuvii e o autobiografie somatică ce întregeşte imaginea de ansamblu a unei opere.
SCRIERI: Xilofonul şi alte poeme, Bucureşti, 1990; Pauză de respiraţie (în colaborare cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea), Bucureşti, 1991; Juventus, Bucureşti, 1994; Exuvii, Bucureşti, 1997; Noapte sau zi, Piteşti, 1998; Volubilis, Piteşti, 1998; Salvarea speciei Despre suprarealism şi Gellu Naum, Bucureşti, 2000. Ediţii: Gellu Naum, Calea Şearpelui, introd. edit., Piteşti, 2002.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Marea plictiseală, RL, 1990, 15; Florin Manolescu, Un debut exemplar, LCF, 1990, 9; Codrin Liviu Cuţitaru, Starea de „plicty", CRC, 1990,19; Mircea Cărtărescu, Plictis şi nostalgie, ATN, 1990,5; Eugen Simion, Criza de identitate, RL, 1990,29; Mircea Martin, Poezie feminină?, VR, 1990,7; Cristian Tudor Popescu, Petala de duraluminiu, ALA, 1990,40; Dan Grădinaru, Plictiseala Simonei Popescu, CNT, 1991,17; Gheorghe Grigurcu, Treptele alienării, F, 1991, 8; Andreea Deciu, Portretul artistei în tinereţe, RL, 1994, 23; Ioana Pârvulescu, Vârste pe pânza vremii, RL, 1994,25; Ion Pop, Tinereţea, ce alternativă1., VTRA, 1994, 8; loan Moldovan, „Juventus", F, 1995, 3; Vitalie Ciobanu, Făpturile care am fost, „Contrafort", 1998,1-2; Andreea Deciu, Cititor cu ziua, „Vineri", 1998, 4; Dan C. Mihăilescu, Sorbitor, „22", 1998,10; Emil Brumaru, Declaraţie de lectură, „Monitorul" (Iaşi),
1998,	66, 72, 78; Svetlana Cârstean, Simoniada, „Dilema", 1998, 307; Mihai Dragolea, Din interes pentru viaţă, VTRA, 1998,4; Iulian Băicuş, Corpuri şi litere, RL, 1998, 27; Codrin Liviu Cuţitaru, Femeia textuală, „Timpul", 1999, 2-4; Bucur, Poeţi optzecişti, 186-193, 230-232; Grigurcu, Poezie, II, 303-312; C. Rogozanu, Critică şi suprarealism, RL,
2001,	14; Carmen Muşat, Gellu Naum, Simona Popescu şi jocul de învăluiri-dezvăluiri al poeziei, „22", 2001, 587; Manolescu, Lista, I, 420-423; Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Piteşti, 2001,28-32; Pop, Viaţă, 302-306; Mircea A. Diaconu, Egografii - literalmente şi în toate sensurile, CL, 2002,11; Carmen Muşat, Strategiile subversiunii, postfaţă Mircea Martin, Piteşti, 2002,14, passim; Ştefan Borbely, Regnul fiinţei proteice, LAI, 2003,7; Marius Chivu, Teribila devenire a copilului, „22", 2003,692; Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Bucureşti, 2003,145-150; Dicţ. analitic, IV, 514-515.	'	A.	Tr.
POPESCU, Spiridon (13.VIII.1864, Rogojeni, j. Galaţi -8.V.1933, Bucureşti), prozator. Ar fi trebuit să-l cheme Dumitraşcu, la fel ca pe bunicul său, preotul Ion Dumitraşcu. Fiindcă tatălui lui P. i se zicea Constantin a Popei, băiatul, la rându-i, e cunoscut, până ce e dat la şcoală, ca „sin Popa", învăţătorul îl trece însă în scripte cu numele Popescu, pe care îl va purta de aici înainte. Mama, Safta (n. Tofan), nu deprinsese azbuchea, dar tatăl, care atunci când muncile câmpului îi lăsau răgaz se îndeletnicea cu croitoria şi ştia carte. P. se şcoleşte, din 1871, în sat la el, apoi la Oancea. In 1878 e înscris la Seminarul din Galaţi, dar dă concurs pentru o bursă la instituţia similară de la Socola din Iaşi. Ca să se întreţină, se angajează cântăreţ la biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, apoi şi la mănăstirea Socola. După ce, timp de un an, urmează Şcoala Politehnică din capitală, în 1890 îşi dă bacalaureatul şi devine student la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene; îşi va lua licenţa în
369 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
matematică şi fizică în 1895. în 1891 intră, la Iaşi, ca bursier la Şcoala Normală Superioară, unde îl are coleg pe G. Ibrăileanu. Din 1894 până în 1928 îşi exercită vocaţia de om de catedră: suplinitor la Bârlad (1894-1895), profesor la Curtea de Argeş (1895-1897), Vaslui (1897-1899), unde primeşte şi funcţia de director, Tulcea (1899-1904), în fine la Bucureşti, la liceele „Mihai Viteazul" (1904-1916), unde e numit director, şi „Gheorghe Lazăr" (1916-1928). Singur sau în colaborare, alcătuieşte manuale de aritmetică şi de citire. Apreciat de Spiru Haret pentru calităţile lui de dascăl, este promovat în 1912 inspector general al învăţământului primar. în câteva rânduri a intrat, ca deputat, în Parlament. După debutul din „Arhiva" (1890; va reveni în coloanele revistei în 1893), colaborează cu proză, articole privind viaţa de la ţară, precum şi de popularizare a ştiinţei, amintiri la „Lupta", „Evenimentul literar", în a cărui redacţie figurează, „Albina", „Avântul" (Galaţi), „Comoara tinerimii", unde activează în comitetul de redacţie, „Votul universal" (Galaţi), „Revista generală a învăţământului", „Viaţa românească", „Flacăra", „Liga «Deşteptarea»", pe care o dirijează, „Şcoala Normală" (Iaşi), „Educaţia", „Adevărul literar şi artistic" ş.a. A mai semnat cu pseudonimele N. Dumbravă, S.P. Rogojeanu, Tofan, N. Tofan. In 1912 a intrat în Societatea Scriitorilor Români.
Nimeni şi nimic nu l-ar putea abate pe P. din convingerile lui „ţărăniste". Chemarea lui e aceea de luminător. înfiinţează la Vaslui, împreună cu Mihai Pastia şi Ioan Adam, cele dintâi biblioteci săteşti, ţine conferinţe, scrie foiletoane trase apoi în broşură. Oferă sfaturi şi îndemnuri, la acestea cuvenindu-se să
ia aminte şi învăţătorii, şi preoţii, care nu sunt deloc un model de conduită. Despre foloasele cărţii P., în demersurile căruia se observă o pronunţată înclinaţie didactică, vorbeşte stăruitor, cu pilde ce se vor grăitoare, ca în Contribuţiune la munca pentru ridicarea poporului (1904; Premiul „Adamachi" al Academiei Române), unde configurează, în paletă poporanistă, portretul unui „apostol" dăruit menirii lui în - utopie de început de secol
-	„satul ideal". Cumnat cu Constantin Stere, P. cată însă cu mâhnire la „satul real", cu sumbra lui mizerie. Şi suferă pentru că satul e vatra de românism curat, primejduit de relele ce se abat dinspre oraş, „iadul gol" - contaminaţie sămănătoristă -, unde valorile autentice se alterează, se părăduiesc. Articolele, mizând pe stratagemele persuasiunii, vădesc indiscutabile aptitudini de psiholog. încă student, P. emite, la un congres, avizate Consideraţiuni psihologice din viaţa ţăranului român (intervenţie tipărită în 1893). Şi, îndeobşte, scrierile de orientare sociologică şi le concepe ca pe nişte „studii asupra sufletului şi vieţii ţărăneşti". O manieră de abordare de sorginte poporanistă, de pe urma căreia şi literatura lui are de câştigat. Relevând o plăcere, ca de şezătoare, a istorisirii, suita narativă Din povestirile unui vânător de lupi (1912), cam simpluţă altminteri, e înviorată de buna intuiţie a sufletului infantil. Povestind, autorul îşi exercită pornirea de a instrui, de a lămuri pe cei înţeleniţi în neştiinţă. Şi, totodată, de a tâlcui întâmplările pe care se apucă să le depene. Copilăria, cu ingenuităţile şi şăgălniciile ei, este evocată în volumul Zori de iulie (1912) cu un surâs cât duios, cât amuzat (Din vacanţele de iarnă, La cireşe, Din vremea răcanului, Varga domnului, Hotărâre nestrămutată). într-o seamă de „copii după natură" sunt surprinse, apoi, alte imagini, întunecate, ale vieţii de clăcaş. Ajunşi la sapă de lemn, obidiţii, care muncesc pe rupte ca să-şi stingă obligaţiile către boieri, nu au cui să se plângă. Exasperaţi, ei nu mai ştiu unde să caute dreptatea (Să dea ordin după dreptate!...). înşelaţi la târg (De la târg), loc al păcătoşeniei, măcinaţi de boli („Ah, ce vremuri!..."), smintiţi în bătăi şi acasă, la prăşit şi secerat, şi în armată (La ţintă), unii se cufundă în băutură, câte un nesăbuit înecându-se, la propriu, în licoarea revărsată din butoaie (Duşmanul). Creierul le e năclăit nu doar de aburii alcoolului, dar şi de superstiţii şi eresuri. Cred în blesteme, aşa cum, intraţi în vreun impas, îşi anină speranţa în descântece, în datul în bobi, în leacurile băbeşti („Tot făcut mi-a fost", Diplomata din Vădeni, Doctorul şi baba). Precum nefericita mamă din schiţa Izbăvirea blăstămului, care, având o fată mută şi cu mintea inertă, îşi explică tragedia prin lucrături haine ale soartei: „întâlnitura", „pocitura", „strigătura". Dincolo de astfel de spaime primitive, zbuciumul atinge, literar vorbind, cote de dramatism. Dacă în naraţiuni ca acestea intervine şi plăsmuirea, în schiţele şi nuvelele lui P. faptele parcă ar fi înregistrate pe viu (Moş Ion Postelnicul, în Măstăcani, fragment din romanul, anunţat dar neapărut, Om nou). De altfel, chiar autorul le recomandă ca fiind „documente omeneşti". Contribuie la această impresie şi sensibilitatea ascuţită pentru intonaţiile rostirii, ceea ce dă scrisului său, impregnat de suculente regionalisme, un aer de naturaleţe. Prozele documentând asupra existenţei din spaţiul ţărănesc au - mărturisit
-	substanţă autobiografică. Cu timpul, mai cu seamă spre
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 3 70
sfârşitul vieţii scriitorului, invenţia se tot restrânge, sub condeiul nostalgic făcându-şi loc licăririle aducerilor-aminte. Amintiri din timpul războiului, cu un drum de coşmar până la Bâmova (Din vremea războiului), suveniruri, consemnate ca într-un jurnal, din şcoală şi din timpul stagiului petrecut în minister. Un amestec de bucurie şi de nesăţioasă curiozitate îi stârneşte băieţaşului din Rogojeni plecarea, împreună cu tatăl său, la Galaţi. Evocările, îngânând expresii cu binecunoscută pecete („Doamne, mult îmi era drag drumul la bunica", „dragă Doamne", „o bătăiţă ca aceea"), au ceva din dicţiunea Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă. Un personaj care revine, într-o schiţă sau alta, ca partener de „taifasuri" este moş Gheorghe. Un ţăran deştept, circumspect, hâtru, cu un bun-simţ ce îl face să-şi deschidă urechea la argumentele prin care mai tânărul consătean caută să-i împrăştie ignoranţa. Reapare, nu chiar cu aceleaşi trăsături, în nuvela Moş Gheorghe la Expoziţie (Din psihologia celor mulţi), apărută în volum în 1912. Bătrânul din Horincea, urnit fără voia lui la expoziţia jubiliară de pe câmpia Filaretului, unde se etalau realizările înfăptuite în patruzeci de ani de monarhie, are, ajuns în Bucureşti, reacţii viscerale, de respingere şi dezgust. Colindând prin oraş, cu teamă şi neîncredere, cu ochi ironici, dar şi cu gura căscată, el exteriorizează o naivitate cât reală, cât jucată - e un fel de Moş Ion Roată, s-a zis -, minunându-se uneori parşiv, bodogănind întruna, blestemând, scoţând din volbura sufletului porniri crunte, sîngeroase („cum le-aş mai tăia gâturile!"). Scârbit rău, moş Gheorghe nu îi are deloc la inimă pe „surtucari", fie ei politicieni, judecători, finanţişti, care îşi bat joc de norod („Ptiuuuu! trăsni-i-ar Cel-de-sus!"). Altfel, cârtitorul nu-şi acoperă privirea când ceva îi atrage atenţia. Stă şi cercetează „cu de-amănuntul", mormăind mulţumit: „Bun, tată, bun de tot!". Fără să vrea, are şi haz. Văzând „bustul lui Duca", îl căinează că e cu ochii scoşi; Heliade cel de bronz i se pare că e gata-gata să-l otânjească pe careva („când te-oi cârpi!"); la teatru, nu se dumireşte cum de nu curg luminile din poli-candre. Şi iarăşi se înnegurează horinceanul dinaintea statuii lui „conu Lascăr", Lascăr Catargiu, boier din alte vremuri, căruia tare i s-ar plânge de „mişelia" din ţară. Bucşit de resentimente, bombănitorul unchiaş, cu toată trena lui de pitoresc, nu e neapărat un erou simpatic. Nuvela Rătăcirea din Stoborăni prevesteşte romanul Răscoala al lui Liviu Rebreanu. G. Călinescu o consideră chiar „un strălucit izvor". E o naraţiune vie, cu un ritm bine susţinut, respirând un adevăr care ţine de realismul psihologic. Din loc în loc, dramatismul se răsuceşte în comic, în grotesc. în Stoborăni bântuie zvon de răzmeriţă. Săraci din cale-afară, ţăranii freamătă într-o aşteptare pătrunsă de nelinişti. Nu trebuie decât o scânteie ca disperarea lor să explodeze. Prilejul unor răfuieli le dă o exaltare ce duce uşor la necugetate violenţe. Ei îşi răzbună devastând, incendiind, lovind barbar cu furci, topoare, ciomege, punând mâna şi cărând acasă tot ce nu sfărâmă. E o „rătăcire" care nu îi antrenează în vârtejul ei pe toţi. Unii se codesc să participe, alţii ar vrea să-şi obţină drepturile într-alt fel, cu vorbă bună. Dar, şi fără ei, răscoala îşi continuă iureşul devastator până ce intervine forţa de represiune. Capii mişcării sunt bătuţi cu centiroanele şi toţi „rătăciţii" vor trebui să repare
ce au stricat şi să dea înapoi proprietarilor mărfurile prădate. Răscoala se sfârşeşte prost. Nu asta - sugerează autorul - era calea. în final, un personaj simbolic, Ion Tăcutu, invocă îngândurat, ca pe o soluţie pasămite izbăvitoare, „legea", legea reformei agrare, aşteptată să vină mai degrabă. Cu firea lui blajină, P. nu avea cum să aprobe turbulenţele.
SCRIERI: Considemţiuni psihologice din viaţa poporului român, Iaşi, 1893; Contribuţiune la munca pentru ridicarea poporului, Galaţi, 1904; Din povestirile unui vânător de lupi, Bucureşti, [1912]; Moş Gheorghe la Expoziţie, Bucureşti, 1912; ed. pref. Zoe Dumitrescu, Bucureşti, 1950; Zori de iulie, Bucureşti, 1912; Taifasuri cu moş Gheorghe, Orăştie, 1913; Pagini alese, îngr. şi pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1959; Scrieri, îngr. şi pref. Ion Tiba, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: Gheorghe Ghibănescu, Un anarhist, „Opinia", 1907,167; Ibrăileanu, Opere, II, 366-373, IV, 169-171,380-381,385-386, 439; Lovinescu, Scrieri, V, 93-94; Călinescu, Ist lit (1941), 591-593, Ist lit (1982), 668-669; Cornelia Ştefănescu, Note despre viaţa şi activitatea publicistică a lui Spiridon Popescu, RITL, 1960, 4; D. Micu, Istoria literaturii române, II, Bucureşti, 1965, 92-94; Cornelia Ştefănescu, Spiridon Popescu, VR, 1966, 3; Ciopraga, Lit rom., 531-535; Micu, început, 385-387; [Spiridon Popescu], TF, 241-242; Rotaru, O ist., II,
92-94; Bălan, Artă, 67-88; Pompiliu Mareea, „Rătăcirea din Stoborăni", LCF, 1977,10; Zaciu, Lancea, 116-121; Piru, Ist. lit, 239-240; Dicţ. scriit rom., III, 838-840.	'	F.F.
POPESCU, Spiridon (4.IX.1952, Ohaba, j. Gorj), poet şi publicist. Este fiul Ilenei (n. Morma) şi al lui Dumitru Popescu, ţărani. Urmează şcoala generală în comuna natală, apoi Şcoala Profesională din Lupeni şi Liceul Pedagogic din Târgu Jiu, întrerupt după trei ani. Lucrează ulterior la Termocentrala Rovinari. înainte şi după 1989 este redactor la mai multe ziare: „Opinia", „Gorjeanul", „Ora", „Actualitatea Gorjului"; în
1991-1992 este redactor-şef al ziarului ţărănist „Cuvântul dreptăţii". Debutează în 1974, la revista „Ramuri", şi editorial în 1991, cu Oglinda dintre noi. Colaborează la „Ramuri", „Luceafărul", „România literară", „Convorbiri literare", „Vatra", „ Astra" ş.a. A mai semnat S. Bălănescu şi Arina Velovan.
Volumele lui P. - trei dintre cele cinci sunt antologii -conţin versuri de cea mai diversă factură: poezie epică, şarje, balade, anecdote, epigrame, parabole, poezie cu rimă, poeme în proză, poeme în versuri scurte etc. Autorul îşi încearcă mâna în toate modurile şi speciile posibile, fără o opţiune sau o marcă stilistică personală. încă din Oglinda dintre noi, abordează în aceeaşi cheie „subiecte" frivole ori grave (teme predilecte: moartea, Dumnezeu, poezia), alternând continuu registrele şi tonalităţile. P. adoptă poza Poetului (unele versuri au inflexiuni ce amintesc de Nichita Stănescu) şi mimează un fel de tristeţe bacoviană. Directeţea orgolioasă, ludicul frust ar fi nota caracteristică a versului. Totuşi, încă de la început se poate constata predilecţia către anecdotic şi ironie (inclusiv autoironie), către epicul ori portretul şarjat. Poetul declară, de altfel: „Sunt un Frangois Villon, născut din flori,/ în jurul meu roiesc spânzurători" (Sunt un Frangois Villon). Se disting unele poezii tip joc (cu „poantă" finală), de o simplitate cvasi-folclorică. O anumită ingenuitate se manifestă, cu graţie jucată,
3 71 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
argheziană, şi în poemele cu tematică religioasă: „A venit la mine şi mi-a spus:/ «Lasă-mă să-ţi zic Isus»./ M-a luat deoparte-apoi: «Ai fost tâmplar,/ Fă-mi până mâine-o cruce de stejar»./ Văzând că nu-1 refuz, mi-a mai cerut,/ Mieros, şi-un pumn de cuie cu-mprumut./ A doua zi, când era gata tot, /Ca o femeie m-a luat de cot/ Şoptindu-mi candid: «Haidem, frăţioare, / Să facem pe Golgota o plimbare...»".
SCRIERI: Oglinda dintre noi, Târgu Jiu, 1991; 21 de grame de suflet, Piteşti, 1996; Supliment de existenţă, îngr. şi pref. Gheorghe Grigurcu, Târgu Jiu, 1997; Eseu despre glorie - Essai sur la gloire, ed. bilingvă, tr. Paula Romanescu, Bucureşti, 1998; Diavol cu coame de melc, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Toma Grigorie, Fascinaţia gloriei, R, 1998,7-8; Ion Tarbac, Al. Doru Şerban, Scriitori gorjeni, Târgu Jiu, 1998,128-129; Vasile, Poezia, 222-224; Firan, Profiluri, II, 197-198.	R.D.
POPESCU, Ştefan (20.VII.1912, Bucureşti - 16.1.1995, Bucureşti), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Zoei (n. Ştefan) şi al lui Vasile Popescu, ţărani. în Bucureşti face şcoala primară „ A.T. Laurian" şi Liceul „Matei Basarab", iar în 1936 va absolvi Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi licenţa în filologie romanică. Urmează studii de specializare Ia Dijon şi Paris (1938-1939). Scurt timp este profesor suplinitor, bibliotecar, apoi secretar de redacţie la ziarul „Timpul", la revista „Sociologie română" a Institutului Social Român, condus de D. Guşti, redactor la Radio Bucureşti (1945-1948), iar mai târziu tehnoredactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, director adjunct la „Reclama comercială" (1965-1967). Editează revista „Cadran" (1931, 1939). Debutează în 1928, cu un sonet, în revista şcolară „Muguri", iar în 1939 îi apare volumul Poeme. Scrie la „XY", unde e şi secretar de redacţie, „Viaţa literară", „Lumea", „Orizont", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Reporter", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. A folosit, mai ales în anii de început, pseudonimul Sabin Vasia. Publică peste treizeci de cărţi de poezie, proză, critică, teatru şi peste cincisprezece volume de traduceri, ediţii, antologii etc.
Versurile lui P. sunt alcătuite dintr-un amestec, adeseori subtil, de ludic şi gravitate, de libertate modernistă şi de constrângere la tiparul tradiţional, exprimând o concepţie panteistă, uneori în tonalitate whitmaniană, totdeauna vitalistă şi umanitaristă. începând cu poeme de avangardă cuminţi, ca în Alfabet (1939), sau cu poezii fodorizante, ca în Leroi-ler (1941), va trece după 1944, şi pentru că avea o mare uşurinţă a versificaţiei, către poezia epică festivistă, lozincardă: Tuturor (1948), Neobosita laudă (1969) ş.a. Cu un simţ critic notabil şi cu o conştiinţă lucidă a uzurii în timp, poetul se antologhează parcimonios în volumul Poeme. 1931-1965 (1965) şi mai ales în Puterea iubirii (1971). Proza însă, cultivată cu precădere după
1960,	îndeosebi pe subiecte istorice, uneori cu o poetizare a stilului în descendenţă sadoveniană, captivează prin claritate narativă, prin ştiinţa portretizării şi intuiţia psihologică şi, în acelaşi timp, prin exactitatea reconstituirilor de epocă. O nuvelă amplă, Premieră de gală (1957), concentrează acţiunea
într-o singură seară, din noiembrie 1955, la Viena, când spectacolul extraordinar cu Fidelio de Beethoven redeschide, după război, celebra Staatsopera; atmosfera de gală cosmopolită e completată cu una strict muzicală, prin reproducerea portativelor cu muzica interpretată. Dar P. îşi dă măsura talentului mai cu seamă în naraţiunea istorică. Romanul Paşala (1968) are un aer baladesc, descriind pitoresc viaţa de huzur în raiaua Brăilei pe la 1734 într-o succesiune concentrată şi rapidă de capitole, cu intermitenţa specifică serialelor cinematografice, cu episoade de luptă şi răzbunare, cu iubiri pătimaşe şi răpiri haiduceşti. Ştiinţa stilizării arhaizante este demnă aici de A. I. Odobescu. Alt roman, Pajura cu două capete (1977), narează domnia lui Mihnea Vodă cel Rău şi pune în valoare virtuţile dramatice ale dialogului, îmbinând evocarea istorică documentară cu dinamica ficţiunii epice moderne. Un prim volum din Critice, intitulat Realităţi şi exigenţe literare (1947; Premiul Academiei Române), adună publicistica militantă a lui P., cronicile sale de întâmpinare, îndeosebi din revista „Cadran". Câteva eseuri au fost bine primite de critică: Poezia trubadurilor (1942), Van Dyck (1969), Michelangelo. Vremea, omul, opera (1970). A tradus din Montesquieu (Scrisori persane), Marivaux (Ţăranul ajuns), Iannis Ritsos ş. a. O duzină de romane istorice, terminate sau nu, evoluând narativ de la cucerirea Daciei până la Nicolaus Olahus, au rămas în manuscris.
SCRIERI: Poeme, Sighişoara, 1939; Alfabet, Bucureşti, 1939; Leroi-ler, Bucureşti, 1941; Excursie în munţi, Bucureşti, 1941; Poezia trubadurilor, Bucureşti, 1942; Nici cu gândul nu gândeşti, Craiova, 1943; Cu inima în pumni, Bucureşti, 1944; Cum a fost cu putinţă, Bucureşti, 1945; Se ridică ceaţa, Bucureşti, 1945; Critice, voi. I: Realităţi şi exigenţe literare, Bucureşti, 1947; Tuturor, Bucureşti, 1948; Premieră de gală, Bucureşti, 1957; Poeme. 1931-1965, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1965; Paşala, Bucureşti, 1968; Adio, Xenia Vilari, Bucureşti, 1969; Neobosita laudă, Bucureşti, 1969; Nestematele unelte, Bucureşti, 1969; Van Dyck, Bucureşti, 1969; Michelangelo. Vremea, omul, opera, Bucureşti, 1970; Imnuri, Bucureşti, 1971; Puterea iubirii, Bucureşti, 1971; Ascuns, Bucureşti, 1972; Un pitic cât un ibric, Bucureşti, 1972; Poeme cu soldaţi, Bucureşti, 1972; Zăpezi, Bucureşti, 1973; Murmur, Bucureşti, 1974; Triumf, Bucureşti, 1975; Măiastra, Bucureşti, 1976; Pajura cu două capete, Bucureşti, 1977; Chiţibuş şi Boroboaţă (în colaborare cu Luminiţa Petru), Bucureşti, 1978; Aievea, Bucureşti, 1984; Sfetnic de taină, Bucureşti, 1985; De din vale de Rovine, Bucureşti, 1986; Până la marea cea mare, Bucureşti, 1988. Traduceri: Lu Sin, Adevărata poveste a lui Ah-Qui, Bucureşti, 1954; Igor Neverly, Amintiri de la „Celuloza", Bucureşti, 1955; Alex. Wedding, Chemarea gheţarilor, Bucureşti, 1956; Ludwig Renn, Trini, Bucureşti, 1957; Montesquieu, Scrisori persane, Bucureşti, 1957; Iannis Ritsos, Poeme, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Iannis Veakis); Menelaos Ludemis, Un copil numără stelele, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Dimos Rendis), Orologiul lumii bătea miezul nopţii, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Iannis Veakis), Zile zbuciumate, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Ian Halliannis); Dido Sotiriu, Morţii aşteaptă, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Iannis Veakis); Charles Lamb, Eseurile lui Elia, pref. trad., Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Luminiţa Petru); Marivaux, Ţăranul ajuns, pref. Irina Bădescu, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Luminiţa Petru).
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 430-434; Perpessicius, Opere, IX, 251-252; Dan Petraşincu, Poezia d-lui Ştefan
Popescu
Dicţionarul general al literaturii române 3 72
Popescu, VAA, 1941,170; Călinescu, Ist lit (1941), 857, Ist lit (1982), 942; Piru, Panorama, 143-145; Gabriel Dimisianu, „Adio, Xenia Vilari", RL, 1969,4; S.Damian, „Paşala", RL, 1969, 6; George Munteanu, Trei volume de Ştefan Popescu, CNT, 1969,30; Piru, Poezia, 1,241-242; Mihai Minculescu, Recompunerea unui portret, RL, 1977,32; Lit. rom. cont., I, 190-191; Liviu Bratoloveanu, Nedisimulata candoare, RL, 1982, 50; Teodor Vârgolici, „De din vale de Rovine", RL, 1987,6; Popa, Ist. lit., II, 398-399; Dicţ scriit. rom., III, 840-842.	M.Dţ.
POPESCU, Titu (1.V.1942, Stupea, azi Ciprian Porumbescu, j. Suceava), critic literar, estetician şi prozator. Este fiul Letiţiei (n. Totoianu) şi al lui Titu Popescu, jurist. învaţă la Liceul „Horia, Cloşca şi Crişan" din Alba Iulia (absolvit în 1960), urmând apoi Facultatea de Filologie, secţia română, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, pe care o termină în 1965. între 1966 şi 1987 face parte din mai multe redacţii de ziare judeţene („Crişana" din Oradea, „Tribuna Sibiului") şi reviste, ultima fiind redacţia revistei „Transilvania" din Sibiu (din 1972). în 1976 obţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti, cu teza Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti. Din 1987 se stabileşte în Germania, ca azilant politic. Aici devine colaborator al mai multor publicaţii ale exilului românesc, iar între 1989 şi 1993 este redactor-şef la „Curentul", care apare la Miinchen. Debutează în 1965 la „Tribuna", iar prima carte, Mihail Dragomirescu estetician, îi este editată în 1973. Colaborează mai cu seamă cu articole de critică literară şi de estetică la „Steaua", „Cronica", „Astra", „Familia", „Orizont", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „România literară" ş.a.
Format la şcoala clujeană de istoriografie şi estetică-teorie literară, P. îşi impune de la început reguli dintre cele mai severe. Nu se aventurează în critica de întâmpinare decât ocazional şi preferă să parcurgă traseul istoric al esteticii româneşti. Aşa se explică faptul că a debutat cu portrete cvasicomplete ale unor teoreticieni: Mihail Dragomirescu şi Mihai Ralea (Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea, 1974). Probitatea, temeinicia acestor cărţi impresionează, dar câştigul constă mai ales în modificarea unor imagini clişeizate, în viziunea integratoare. Exersat cu acest tip de studii, care pot fi considerate şi modele, P. trece în mod firesc la sinteză, elaborând o construcţie dificilă, precum Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti (1977). Noţiunea de specific naţional este o categorie care a suferit deformări începând cu gherismul, continuând cu poporanismul şi sămănătorismul şi terminând cu aşa-zisa „estetică marxist-leninistă". Riscul abordării unui asemenea subiect, practic devalorizat prin supralicitare sociologizantă, este asumat şi evitat. P. vrea să se pronunţe exact, în scopul reabilitării ideii în cauză, şi de aceea partea teoretică are în vedere definirea „semnificaţiilor estetice ale specificului naţional", iar partea a doua exemplifică susţinerile teoretice prin figuri ale esteticii româneşti, precum Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, Mihai Ralea, E. Lovinescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, G. Călinescu. Plecând de la aceste „dovezi", înscrise într-un orizont contemporan, Necesitatea esteticii (1979) întreprinde şi o radiografie a lucrărilor recent apărute în domeniu. După acest
„examen", P. îşi permite un moment de respiro şi scrie frecvent cronică literară la revista „Transilvania". Criticul ţine sub lupă cărţi diverse, dar mai cu seamă de critică şi teorie literară, pronunţându-se cu sobrietate despre Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, Adrian Marino, Eugen Simion ş.a. Volumul care va reuni aceste însemnări este, după cum spune însuşi autorul, „un jurnal de lectură", cu un titlu metaforic, Cărţi cu ieşire la mare (1980). Exerciţiul critic va fi reluat târziu, în timpul exilului, când strânge în volumul Editoriale (2000) recenzii la scrieri de Adrian Marino, Mircea Zaciu, Constantin Cubleşan, Ion Negoiţescu, Cornel Ungureanu ş.a. Preocupările de ' estetică sunt continuate însă, până la plecarea din ţară, constant: studii despre „morala în artă", observată prin literatura de călătorie, ca în Arta ca trăire şi interpretare (1982), Concepte şi atitudini estetice (1983) şi D. Caracostea - un critic modern (1987). în Germania P. pare a-şi schimba profilul, îndreptându-se spre proză. După o scurtă perioadă oarecum dificilă, de adaptare la condiţiile exilului, în 1989 publică Un an cât o speranţă, un roman-confesiune despre condiţia azilantului, despre care Radu Bărbulescu spune că este „o dureroasă expresie a singurătăţii". în acelaşi an editează un album de artă dedicat pictorului clujean Radu-Anton Maier, pribeag şi el în Germania. Despre exil şi literatura lui va scrie în mod obişnuit
-	despre Emil Cioran, Basil Munteanu, Horia Stamatu, căruia îi consacră şi o monografie în 1993. Va lua interviuri unor scriitori plecaţi din spaţiul cultural românesc (Octavian Bârlea, George Banu, Jacob Popper, Alexandru Lungu, Pavel Chihaia). Acum cele mai interesante pentru el sunt cărţile ce se află la limita dintre eseu şi proză, jurnalele de călătorie, însemnările privind istoria culturii şi civilizaţiei. Modelul ar fi Adrian Marino cu al său jurnal spaniol Ole, Espanal, P. publicând în replică volumul Calul troian (1996). în acelaşi gen se înscriu Povestiri din Italia (1993) şi Antichitatea mirabilă (2002), o privire metaforică, ilustrată fotografic şi poetic, despre Roma şi Atena. Incitant este studiul Estetica paradoxismului (1995), care se ocupă de un „curent" puţin cunoscut, fondat de matematicianul Florentin Smarandache, aflat şi el în exil. încă două cărţi de artă, Sibiu - album sentimental (1998), despre care Mircea Zaciu spunea că este „o carte cuceritoare prin ineditul ei, prin ingeniozitatea ei şi, nu în ultimul rând, prin parfumul nostalgic ce-1 degajă", şi albumul Martin Prei -fascinaţia culorii
(2000)	întregesc o operă diversă, dar susţinută de gustul pentru frumos şi de fascinaţia esteticului.
SCRIERI: Mihail Dragomirescu estetician, Bucureşti, 1973; Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea, Cluj-Napoca, 1974; Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti, Cluj-Napoca, 1977; Necesitatea esteticii, Timişoara, 1979; Cărţi cu ieşire la mare, Cluj-Napoca, 1980; Arta ca trăire şi interpretare, Timişoara, 1982; Concepte şi atitudini estetice, Bucureşti, 1983; D.Caracostea - un critic modem, Cluj-Napoca, 1987; Un an cât o speranţă, postfaţă Radu Bărbulescu, Miinchen, 1989; ed. Sibiu, 1992; Radu-Anton Maier, Miinchen, 1989; Poetul Horia Stamatu, Miinchen, 1993; Povestiri din Italia, Miinchen, 1993; ed. (Senzaţie la Florenţa), Sibiu, 1995; Estetica paradoxismului, Bucureşti, 1995; ed. (The Aesthetics of Paradoxism), tr. Florentin Smarandache şi Lucian Popescu, Râmnicu Vâlcea, 2002; Calul troian, Miinchen, 1996; Sibiu - album sentimental,
373 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu
Sibiu, 1998; Der steineme Mensch, Miinchen, 1999; Editoriale, Aarhus (Danemarca), 2000; Nimeni nu-i profet în ţara lui, ci în exil, Bucureşti, 2000; Martin Erei -fascinaţia culorii, Sibiu, 2000; Convorbiri despre exil şi literatură, Bucureşti, 2001; Antichitatea mirabilă, Miinchen, 2002; Din perspectiva exilului, Cluj-Napoca, 2002.
Repere bibliografice: Eugen Uricaru, „Mihail Dragomirescu estetician", ST, 1973,4; Constantin Coroiu, „Mihail Dragomirescu estetician", CRC, 1973,35; Constantin Cubleşan, „Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea", T, 1974,9; Traian Liviu Birăescu, „Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti", 0,1977,4; Dan Mutaşcu, Un eseu, SPM, 1977,361; Doina Uricariu, Specificul naţional în estetică, LCF, 1977, 49; Mircea Braga, „Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti", T, 1977,12; Florin Mihăilescu, Literatura unei probleme, VR, 1978,6; Al. Andriescu, „Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti", CREL, 1978,4; Ion Pascadi, „Necesitatea esteticii", T, 1979,6; Mihai Coman, Necesitatea unei pledoarii, LCF, 1979,30; Ioan Adam, Estetică şi sistematizare, CNT, 1979, 38; Cornel Ungureanu, „Cărţi cu ieşire la mare", O, 1981, 12; Dan Mutaşcu, Trăire şi interpretare, SPM, 1982,611; Mircea Braga, „Arta ca trăire şi interpretare", ST, 1983,1; Gavril Mate, Pledoarie pentru o estetică ştiinţifică, TR, 1983,26; Adrian Marino, Promisiunea ideilor fecunde, TR, 1986, 30; Adrian Marino, Ideocritica, TR, 1987, 35; Adrian Marino, Psihologia exilului, JL, 1990,32; Adrian Marino, Literatura documentului uman, JL, 1990,38-39; Adrian Popescu, Fascinaţia spiritului roman, ST, 1995,7-8; Dicţ. scriit. rom., III, 842-845.	V. T.
POPESCU, Tudor (8.IX.1930, Constanta - 22.VIII.1999, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Este fiul Ecaterinei (n. Bărbulescu) şi al lui Gheorghe I. Popescu, subofiţer de marină, învaţă la Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa (1941-1948) şi la Liceul „Matei Basarab" din Târgovişte (1949), apoi urmează Facultatea de Filosofie (1949-1953) şi, fără să-l absolve, Institutul de Teatru „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1953-1955). Este şef de redacţie la Editura Tineretului (1956-1966), director al unei Case de filme din Bucureşti (1967), redactor-şef al revistei „Educaţia pionierească" (1969-1975), redactor la „Era socialistă", redactor-şef la „Urzica"
(1989), director pentru scurt timp al Teatrului „Radu Stanca" din Sibiu. Debutează editorial cu romanul Ultima aventură (1957). A fost distins cu mai multe premii, acordate de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1979), Uniunea Scriitorilor (1981), Academia Română (1983).
P. s-a făcut cunoscut mai întâi ca prozator, citit îndeosebi de adolescenţi, pentru care a scris numeroase romane de acţiune. Ultima aventură „relatează" peripeţiile unor tineri aventurieri, călători în Spania şi în zona amazoniană a Braziliei, la sfârşitul secolului al XlX-lea. Un băiat priveşte marea... (1960), construcţie romanescă precară, înglobând clişee realist-socialiste, îşi fixează acţiunea în perioada interbelică, personajul, un hamal în port, având nu atât o existentă picarescă, cât experienţe care îi hotărăsc orientarea politică. în spiritul conjunctural al epocii este alcătuită şi culegerea de nuvele, axate pe probleme etice, Dragostea începe oricând (1962). Mare parte dintre romanele următoare, tributare de asemenea sloganelor ideologice oficiale, sunt de spionaj şi poliţiste: Drum fără întoarcere (1963), Vulpea simte capcana (1964), Ecuaţia cu trei necunoscute (1965), „H.W." îşi caută umbra (1965), Brăţara
de cretă (1966), iar altele sunt evocări istorice: Un dac la Roma (1967), conceput în genul superproducţiilor cinematografice, Cel mai isteţ, cel mai viteaz (1978), o ficţiune despre Decebal. Deşi, după propria-i mărturisire, încă de prin 1955 îşi încercase condeiul în dramaturgie, P. debutează târziu, în 1976, cu piesa Uneori liliacul înfloreşte spre toamnă, de-acum înainte con-centrându-se asupra acestui domeniu, în care s-a impus rapid. Unei tentative dramaturgice SF, Terra 2 (jucată în 1978), îi succedă, în acelaşi an, piesa Băiatul cu floarea, care „preia" lumea adolescenţilor din romane, moment ce reprezintă, de fapt, desprinderea din anonimat a dramaturgului. Succesul i-1 aduce comedia Scaunul (reprezentată în 1979), ipostază inedită pentru autor, alternând registrul comic cu cel grav, într-o meditaţie asupra existenţei sociale a individului. Scrierile lui dramatice cunosc în continuare o ritmicitate puţin obişnuită: între 1976 şi 1984 văd lumina rampei şaptesprezece piese, iar până în 1992 mai compune patruzeci şi şapte, precum şi o mulţime de texte scurte. Preocupat de actualitate - are doar o singură dramă istorică, Ispita (pusă în scenă în 1979), inspirată de perioada dacică -, el exersează, cu oscilaţii valorice sensibile, o problematică diversă şi o sumedenie de modalităţi, scriind comedii satirice sau amare, farse, drame, melodrame, încercări de parabolă filosofică (Ultima noapte a lui Don Juan) ş.a. Preponderent e filonul comic, prin care piesele şi-au
Popescu-Cadem
Dicţionarul general al literaturii române 3 74
câştigat popularitate. Cu înclinaţie de moralist şi ingeniozitate în compoziţie şi tipologie, scriitorul denunţă impostura, fariseismul, parvenitismul, oportunismul, incompetenţa, abuzul de putere, traficul de influenţă, birocratismul, mistificarea, corupţia, gândirea dogmatizată şi exprimarea în clişee, logoreea pretenţioasă, demagogică etc. Apelează nu o dată la grotesc, caricatură, parodie, după cum deseori în spatele umorului se află implicaţii existenţiale grave. Astfel, piesele simt, în esenţă, pledoarii pentru adevăr, pentru autenticitatea fiinţei umane, nobleţe spirituală şi etică. Reprezentative ar fi -alături de Scaunul - Concurs de frumuseţe (1979), Paradis de ocazie (Cuibul) (1979), Arta prezicerii pe termen scurt (Omul nu-i supus maşinii) (1980), Jolly Joker (1983), Un suflet romantic (1984), aceasta din urmă replică, întrucâtva, la Jocul de-a vacanţa, piesa lui Mihail Sebastian. Foarte ancorat în actualitatea socială a momentului, dar nu întotdeauna deschis unor semnificaţii mai generale, carenţă la care se adaugă concesiile făcute opticii oficiale, teatrul său intră după 1989 într-un con de umbră. Perimate sunt mai cu seamă dramele (Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă, jucată în 1980, Lungă poveste de dragoste, reprezentată în 1982), cultivând genul „pieselor de producţie", „de şantier" sau ficţionalizând destinul unor activişti comunişti cărora li se conferă iluzorii sensibilităţi, profunzimi spirituale ş.a.m.d. Tentativele scriitorului de a-şi adapta unele lucrări -de pildă, Milionarul sărac (1987), devenită Milionarul la minut -la noile condiţii sociale şi politice nu au dat rezultate. După cum nici piesele din anii postrevoluţionari - Ajutor, salvaţi un dobitoc! sau Hoţul sentimental, Cinci clovni în faţa trecutului, Casa blestemată ş.a. - nu au reuşit să îi aducă succesul de dinainte.
SCRIERI: Ultima aventură, pref. F. Aderca, Bucureşti, 1957; Un băiat priveşte marea..., Bucureşti, 1960; Dragostea începe oricând, Bucureşti, 1962; Drum fără întoarcere, Bucureşti, 1963; Vulpea simte capcana, Bucureşti, 1964; Ecuaţia cu trei necunoscute, Bucureşti, 1965; „H.W." îşi caută umbra, Bucureşti, 1965; Brăţara de cretă, Bucureşti, 1966; Un dac la Roma, Bucureşti, 1967; Doi domni fără umbrele, Bucureşti, 1971; Turistul singuratic, Bucureşti, 1974; Urcuşul, Bucureşti, 1975; Cel mai isteţ, cel mai viteaz, Bucureşti, 1978; Cuibul, Bucureşti, 1979; Parodii teatrale, Bucureşti, 1980; Prietenii, Bucureşti, 1980; Paradis de ocazie, Bucureşti, 1981; Cocorii sufletului nostru, Bucureşti, 1982; Jolly Joker, Bucureşti, 1983; Un prieten devotat, Bucureşti, 1985; Sorin şi Irina, Bucureşti, 1985; Domide contra Napoleon, Bucureşti, 1986; Arta dialogului, Bucureşti, 1987; Milionarul sărac, Bucureşti, 1987; O dragoste nebună, nebună, nebună, Bucureşti, 1990; Ultimele comedii, pref. Valentin Nicolau, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Ion Potopin, „Ultima aventură", VR, 1958, 4; Sorin Alexandrescu, „Un băiat priveşte marea...", GL, 1961, 2; Voicu Bugariu, „ Un dac la Roma", AST, 1967, 8; Popa, Dicţ. lit. (1977), 447; Cristian Livescu, Două piese de Tudor Popescu: „Scaunul" şi „Cuibul", TTR, 1979,6; Cocora, Privitor, 129-136; Cubleşan, Civic-etic, 172-176; Diaconescu, Dramaturgi, 76-80; Ghiţulescu, O panoramă, 151-158; Florin Faifer, Tema singurătăţii, VR, 1994,1; Tudor Popescu, DRI, IV, 211-234; Tudor Popescu, RL, 1999,36; Ghiţulescu, Istoria, 252-256; Dicţ. scriit. rom., III, 845-847; Popa, Ist. lit., II, 960-961.	E.	O.
POPESCU-CADEM, Constantin (27.VII.1928, Bucureşti), istoric literar, editor şi poet. Este fiul Casandrei (n. Miulescu) şi al lui Dumitru Popescu, funcţionar. A urmat la Bucureşti
şcoala primară, Liceul „Gh. Şincai", absolvit în 1948, şi Facultatea de Filologie, secţia limbi clasice, luându-şi licenţa în
1961.	Este profesor de latină şi română în învăţământul gimnazial şi liceal din capitală, încheindu-şi cariera didactică în 1995, la Colegiul „Mihai Viteazul". Debutează la revista „Urzica", în 1970, cu epigrame. Aici îşi însoţeşte, pentru prima dată, numele de familie, cu apendicele Cădem, rezultat din combinaţia abrevierii prenumelor părinţilor săi. Se dedică cercetărilor arhivistice şi descoperă, de-a lungul anilor, la Arhivele Naţionale din Bucureşti şi la unele arhive din provincie, numeroase documente care aduc modificări importante în privinţa datelor referitoare la viaţa şi opera unor însemnaţi scriitori români, începând cu poeţii Văcăreşti şi continuând cu Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale, E. Lovinescu, Emil Cioran, Mircea Eliade ş.a. în 1975 revista „Manuscriptum", la care îşi stabileşte colaborarea, îi deschide un spaţiu intitulat „Document în replică", unde publică ani în şir articole însoţite de probe documentaristice. Mai colaborează la „Revista de istorie şi teorie literară" „România literară", „Noi, tracii" şi la „Jurnalul literar".
Cercetător pasionat, P.-C. descoperă şi editează în 1984, la capătul unor explorări laborioase, teza de licenţă a lui Mircea Eliade, Contribuţii la filosofia Renaşterii. Provenind dintr-o perioadă de afirmare ştiinţifică şi publicistică a viitorului savant şi scriitor, lucrarea a avut un pandant într-o suită de aproximativ douăzeci de articole - note de călător, impresii intelectuale, relatarea cunoştinţei cu Giovanni Papini, Ernesto Buonaiuti, Giovanni Gentile -, texte publicate în aceiaşi ani în „Cuvântul", „Universul literar" şi „Sinteza" , reproduse pentru prima dată de P.-C., ca Itinerar italian, într-o addenda. Tot mai interesat de „subiectul" Mircea Eliade, cercetătorul şi-a continuat sistematic investigaţiile: identifică şi editează în 1992 şi teza de doctorat Psihologia meditaţiei indiene. Studii despre yoga. Moment crucial în destinul tânărului Eliade, studiul deschide calea construcţiei operei sale ştiinţifice şi literare. Şi aceste pagini simt însoţite, pentru o mai completă explicitare şi înţelegere, de un scurt fragment din Memorii, ce limpezeşte motivul alegerii subiectului, susţinut de aprecierea corectă a sistemelor filosofice indiene. Intr-o succesiune de studii cu argumente fără echivoc, dublate de probe - acte mitrice, de stare civilă, scrisori olografe -, P.-C. comunică, de asemenea, importante clarificări şi rectificări la biografia lui Tudor Arghezi, mai ales privind părinţii, anii de şcolaritate, împrejurările aderării şi ale ieşirii din cinul monahal, ale primei căsătorii şi ale primului său născut etc. Legendă şi adevăr în biografia lui Tudor Arghezi („Manuscriptum", 2/1975), primul din serie, a provocat o dispută aprigă, întinsă pe mai mulţi ani, din care au ieşit la iveală informaţii noi, unele provenind chiar de la descendenţii scriitorului. Frecventator avizat al arhivelor literaturii române moderne, P.-C. identifică alte acte importante, fonduri epistolare şi chiar manuscrise inedite. Jurnalul Caietele de la miezul nopţii al lui Alexandru Busuioceanu este unul dintre acestea. întins, cu unele sincope în timp, între 1939
375 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu-Negură
şi 1957, mărturisire „în oglindă" nuanţată şi pe alocuri amară, deznădăjduită autoscopie în special în anii exilului spaniol, jurnalul vorbeşte şi despre nume importante de români risipiţi în lume odată cu instaurarea puterii populare la Bucureşti -Emil Cioran, Mircea Eliade, N. I. Herescu, Vintilă Horia, Aron Cotruş, Horia Stamatu, Basil Munteanu ş.a. Născută dintr-un impuls polemic fast, ampla monografie Titu Maiorescu în faţa instanţei (2002) abordează aspecte din viaţa intimă a omului de cultură, din jurnalul şi din corespondenţa sa, confruntate constant cu documente autentice şi aducând la lumină secvenţe biografice mai puţin sau deloc cunoscute. Sunt revelate relaţiile cu francmasoneria şi activitatea francmasonică a Junimii, un capitol anume e rezervat raporturilor cu Mihai Eminescu în contextul ultimilor ani de viaţă ai poetului, altul, fastuos (Titu Maiorescu şi femeile), se apleacă amănunţit şi nuanţat asupra fiecărei femei care a jucat un rol însemnat în viaţa sentimentală a mentorului junimist - Emilia Maiorescu, Clara Kremnitz, Cleopatra Poenaru-Lecca, enigmatica Olga Neumann. Versurile din Rondeluri (2003), o carte insolită în contextul preocupărilor lui P.-C., se centrează exclusiv pe motivul morţii: moartea ca reîntoarcere la ceea ce a fost fiinţa umană înainte de a se naşte, viaţa ca interstiţiu fulgurant care întrerupe pentru o clipă veşnicia. în faţa morţii totul îi apare poetului derizoriu, iar viaţa, zbaterile, iubirea sunt văzute ca fiind ilar zadarnice.
SCRIERI: Titu Maiorescu în faţa instanţei, Bucureşti, 2002; Rondeluri, Bucureşti, 2003. Ediţii: Mircea Eliade, Contribuţii la filosofia Renaşterii, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1984, Psihologia meditaţiei indiene. Studii despre yoga, introd. Charles Long, Epilog de Ioan Petru Culianu, Bucureşti, 1992; Alexandru Busuioceanu, Caietele de la miezul nopţii (Jurnal 1939-1957), tr. şi pref. edit., Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Mircea Zaciu, Lecturi şi zile, TR, 1975, 30,31; Liviu Grăsoiu, Nici legendă, nici adevăr, LCF, 1975,37; Vasile Gh. Sega, Originea lui Tudor Arghezi, R, 1975,9; I.D. Lăudat, Precizări în legătură cu biografia lui Tudor Arghezi, CRC, 1975, 39; Mitzura Arghezi, Postscriptum la o dezbatere, MS, 1976,1; Vasile Gh. Sega, Din nou despre originea lui Arghezi, R, 1976,3; I.D. Lăudat, Ascendenţii, CRC, 1980,21; Florea Firan, Noi date argheziene, R, 1980,9,10; I.D. Lăudat, Precizări în legătură cu biografia lui Tudor Arghezi, AUI, literatură, t. XXVI, 1980; Mitzura Arghezi, Câteva precizări necesare, RL, 1983,6; Şerban Ciocu-lescu, Argheziana, Bucureşti, 1986, 442-448, 467-470; Pavel Ţugui, Arghezi necunoscut, Bucureşti, 1998,6-8,14-17,32-48,58-63. R.P.
POPESCU-MARIN, Magdalena (18.VII.1933, Roman), traducătoare. Este fiica Elenei (n. Vasiliu) şi a lui Ioan Popescu, oficiant sanitar militar. După studii liceale în oraşul natal, urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1952-1957), devenind cercetător ştiinţific la sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Obţine titlul de doctor în filologie în 1974, sub îndrumarea lui Al. Graur. Colaborează la „România literară", „Arc", „Lettres roumaines", „Luceafărul" şi la periodice elveţiene ca „Gasetta Romontscha", „Igl Ischi", „La Quotidiana", „Annalas".
P.-M. începe din 1973 studiul retoromanei, abordând atât lingvistica (mai ales asemănările dintre română şi retoromană),
cât şi literatura, mai ales din spaţiul elveţie, şi se afirmă ca prima traducătoare în România din acest idiom neolatin. Cunoscând bine cultura romanşă, contribuie la cunoaşterea acestui spaţiu în România. O primă lucrare, Antologie de poezie romanşă (1980), este realizată împreună cu profesorul american Augustin Maissen. Au urmat mai multe transpuneri: Toni Halter, Călăreţul de la Greina, Gion de Crap Sais, Misterul din Palasecca, Gion Deplazes, Destine, Bârlogul vulturilor şi Teribil de suspect, Iso Camartin, Reflecţii de la Sils-Maria ş.a. La acestea se adaugă o antologie de proză romanşă, Omul de la fereastră (1992). Pe de altă parte, a tălmăcit, în antologia Das Spiel von Leben und Tod... (2002), piese de teatru ale lui Ion Băieşu, Horia Gârbea, Horia Lovinescu, D. R. Popescu şi D. Solomon. P.-M. este cunoscută în teritoriul retoroman din Elveţia sub numele „Madleina della Rumenia", iar pentru meritele ei Consiliul cantonului Graubiinden (Grisons) i-a decernat, în 1999, un premiu.
Traduceri: Antologie de poezie romanşă - Antologia dalia poesia romontscha, ed. bilingvă, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Augustin Maissen); Toni Halter, Călăreţul de la Greina, Bucureşti, 1991; Omul de la fereastră. Proză romanşă, introd. trad., Bucureşti, 1992; Gion de Crap Sais, Misterul din Palasecca, Bucureşti, 1995; Gion Deplazes, Destine, Bucureşti, 1995, Bârlogul vulturilor. Teribil de suspect, Bucureşti, 1998; Georg Simmel, Cultura filosofică, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Nicolae Stoian); Iso Camartin, Reflecţii de la Sils-Maria, Bucureşti, 1999; Das Spiel von Leben und Tod..., Ziirich, 2002 (în colaborare cu Beat A. Follmi); Frangoise Choquard, Iarna lucidă, Bucureşti, 2002; Silvio Camenisch, Dulcea mea Laura, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Al. Graur, O antologie romanşă, RL, 1980, 9; Bartolome Tscharner, Madleina Marin - Vambassadura dil romontsch en Rumenia, „La Casa Paterna. La Punt" (Cuera), 1990,10 august; Prosa romontscha en lungatg rumen, „Gasetta romontscha", 1992, 31 iulie; Gion Deplazes, Madleina Popescu-Marin - ina sentupada, „La Quotidiana", 1999,8 septembrie; Tudora Şandru Mehedinţi, Premiu de recunoştinţă, RL, 1999, 45; Andreea Deciu, Marginalitatea fericită, RL,
1999,	45; Victoria Milescu, Francoise Choquard, „lama lucidă", „Universul cărţii", 2002,8-9.	I.D.
POPESCU-NEGURĂ, Alexandru (21.111.1893, Râmnicu Sărat
-	30.1.1974, Bucureşti), poet şi gazetar. Este fiul Măriei şi al lui Constantin Popescu, „proprietar podgorean". Urmează şcoala primară şi liceul la Râmnicu Sărat. în 1912, starea familiei nefiind tocmai prosperă, se angajează funcţionar la CFR. încorporat în toamna anului 1914, participă la luptele de pe front până în primăvara lui 1917, când este trimis la Şcoala de Geniu din Huşi, unde îl are coleg pe Dan Barbilian (poetul Ion Barbu). Demobilizat la sfârşitul războiului, intră, cu sprijinul fostului său profesor de română, Dumitru Mazilu, ca reporter la ziarul „Dacia" din Bucureşti, unde şi debutează în 1920, adoptând pseudonimul Al. Negură. în iama lui 1921 se mută la Arad, e din nou funcţionar la CFR, dar nu abandonează activitatea de gazetar, fiind corespondent la ziarele „Universul", „Lupta" şi mai târziu la „Adevărul", „Dimineaţa" şi „România". In septembrie 1921, împreună cu Ioan Jivi-Bănă-
Popescu-Polyclet
Dicţionarul general al literaturii române 376
ţeanu şi Aurel Cosma, scoate la Arad revista satirică „Urzica", iar în primăvara lui 1922 participă, cu un grup de intelectuali, între care Aron Cotruş şi Constantin Savu, la fondarea ziarului „Solidaritatea". Tot în 1922, alături de Aron Cotruş, Al. T. Stamatiad, Tiberiu Vuia, Romul Ladea, Gh. Groza şi alţii, ia parte la întemeierea unui cenaclu literar pe care îl va frecventa şi Cincinat Pavelescu. Gazetar fervent şi animator cultural din vocaţie, P.-N. a susţinut revista „Hotarul" pe toată durata editării acesteia (1933-1940). După 1944 a activat în cadrul cenaclului „Al. Sahia" şi a condus filiala din Arad a Uniunii Scriitorilor, până la mutarea ei la Timişoara. Primele poezii îi sunt publicate în „Flacăra" (1923), iar placheta Sărmanul pescar iese de sub tipar în 1926. Colaborează cu articole, recenzii, reportaje, cronici culturale, poezii şi epigrame la „Universul literar", „Rampa", „Salonul literar", „Duh", „învierea", „Piatră de hotar", „Ştirea", „Renaşterea română", „înainte", „Bravo", „Luceafărul", „Banatul", „Vremea", „Transilvania", „România de Vest", „Familia", „Cele trei Crişuri", „Cuvântul liber", „Viaţa socială" ş. a. A mai semnat PAN, Mefisto, Alyk.
în spirit „realist", versurile primului volum al lui P.-N. exaltă „poezia profesiunilor", abia următorul, Fulgi (1927), aducând o rezonanţă lirică mai autentică, aceea a simbolismului provincial, nutrită de amintirea adolescenţei. Parodii adevărate (1930) constituie o replică minoră la versurile selectate spre a fi trecute în registru parodic. Rod al marginaliilor versificate este şi culegerea de epigrame Răutăţi mici pentru oameni mari (1932). Pe urmele lui Octavian Goga şi Aron Cotruş se situează volumul Ardealul (1941), poezie a revoltei anonime sau evocând figuri exemplare (Horea, Iancu). De aici încolo, versul intră într-o criză a mijloacelor, ultima carte, Ecoul tăcerii (1972), reluând unele piese din plachetele anterioare, adăugând puţine şi nesemnificative texte din periodice. Privită în ansamblu, poezia lui P.-N. apare ca o sumă de căutări ale sunetului propriu, în varii direcţii, adesea divergente, şi cu înrâuriri marcate: simbolismul retoric, de atmosferă provincială, cu rezonanţe din romanţele lui Ion Minulescu, cu tristeţea estetizată a acestuia. E un simbolism „trădat" în poezii cu tipar popular, palide, cu lexic neutru şi frazare stângace, ca în Ardealul într-o arhitectonică mai fermă şi întrucâtva mai plină de sugestie lirică sunt versurile „constructiviste" din primul volum, Sărmanul pescar, respirând o anume vigoare a imaginilor, a gesturilor, a limbajului, amintind pe Leon Feraru, care cânta furia ciocanelor dintr-o fierărie. P.-N. exaltă un supraom valah şi captează în violenţa contrastelor un duh al revoltei: „Cum zidul creşte parcă smuls din ei...", zidarii „ard de setea de a sfârteca / Văzduhul rezemat pe fund de zări, [...] Şi-a semăna, cu braţul lor gigantic, / Pe sânu-i alb, negritele oraşe!". Poetul cântă impulsurile titanice, într-un univers lipsit de orizont metafizic, în care omul se autoglorifică în „dezolare". Cu toate influenţele ortodoxiste, devenite poncifuri, şi dincolo de ideologia subiacentă, aici subzistă câteva imagini viabile.
SCRIERI: Sărmanul pescar; Arad, 1926; Fulgi, Arad, 1927; Parodii adevărate, Arad, 1930; Răutăţi mici pentru oameni mari, Bucureşti, 1932; Ardealul, Arad, 1941; Ecoul tăcerii, Bucureşti, 1972.
Repere critice: Perpessicius, Opere, XII, 285; F. Aderca, „Sărmanul pescar", SBR, 1926,2; Aureliu Goci, „Ecoul tăcerii", RL, 1972,13; Octavian Moşescu, Alte vitralii, Bucureşti, 1973,107-109; Piru, Poezia, 1,80-81; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980,49; Petru Novac Dolângă, Mărturisiri şi repere, Timişoara, 1980,56; Scrisoare de la Dimitrie Danciu. 1980, ADLTR, D-32; Scrisoare de la Silvia Popescu-Negură. 1981, ADLTR, P-16; Valeriu Nicolescu, Buzău-Rîmnicu- Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Bucureşti, 2001,481-482.	S.D.
POPESCU-POLYCLET, Ion C. (18.XII. 1883, Craiova -1962), poet şi publicist. Urmează Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti. Practică un timp avocatura, apoi funcţionează ca magistrat la Craiova. Debutează în „Noua revistă olteană" (1903), unde susţine cronica literară şi publică versuri. Prima carte, Viorele, îi apare în 1904. Colaborează la „Viitorul", „Apărarea naţională", „Noua revistă română", „România jună", „Ramuri", „Românul literar", „Sămănătorul", „Revista modernă", „Carmen", „Cronicarul", „Literatorul", „ Revista idealistă", „Convorbiri critice", „Luceafărul", „Presa Olteniei", „Gorjanul", „Situaţia", „Jurnalul", „Condeiul" ş.a. A mai semnat cu pseudonimele Alexandru Amar, Polyclet, I. Polyclet, I.C.P. Polyclet.
Prin versurile din Viorele şi din Zări albastre (1913) P.-P. ilustrează în registru minor orientările simboliste ale lirismului românesc de la începutul secolului al XX-lea. Realizările sale poetice sunt modeste („auzi tu vântul cum suspină/ prin frunze moarte de verbină"), autorul mizând mai degrabă pe declamarea emoţiei decât pe transpunerea cât de cât originală a unei trăiri. Florile ocupă prim-planul celor mai multe poezii, sufletul e devastat de tot felul de melancolii, iar ftizia care înroşeşte batiste este invocată obsesiv. Arareori versul se apropie de eufonia proprie lui Ştefan Petică („în noaptea calmă şi senină/ încet viorile suspină/ Romanţa veche şi uitată"), stihurile luând frecvent turnura unor romanţe. O caracteristică a versurilor din Zări albastre o constituie prezenţa unor modele poetice, recursul, cu un rezultat şters, la maniera lui Maurice Maeterlinck, Jose Maria de Heredia, Jean Moreas, Albert Samain. Ca epigramist, P.-P. se situează printre pionierii genului la noi. Deşi de mici dimensiuni, cele patru volume de epigrame, apărute între 1913 şi 1942, i-au întreţinut notorietatea printre contemporani. A mai îngrijit Antologia poeţilor olteni (1929), bogată în referinţe asupra mişcării lirice a zonei. în 1935 i-a dedicat lui Cincinat Pavelescu o broşură evocativă, dar fără valoare istorico-literară.
SCRIERI: Viorele, Craiova, 1904; Zări albastre, Craiova, 1913; La vale, Craiova, 1913; Amurg de toamnă, Craiova, 1925; Epigrame, Craiova, 1932; Epigrame, Craiova, 1934; Cincinat Pavelescu (Omul şi opera), Craiova, 1935; Epigrame şi epitafuri, Craiova, 1936; Reliefuri, Craiova, f.a.; în picaj, Craiova, 1942. Antologii: Antologia poeţilor olteni, Craiova, 1929. Traduceri: Guy de Maupassant, Tare ca moartea, Bucureşti, 1909; Lucilla Chiţu, Versuri, introd. trad., Craiova, 1937.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IV, 50-54, VI, 17-18; Metzulescu, Literile, I, 134-136; Predescu, Encicl, 680; Firan, Macedonski-Arghezi, 378-380; Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română, Braşov, 2001,120; Firan, Profiluri, II, 195-196.	LCh.
377 Dicţionarul general al literaturii române
Popescu-Telega
POPESCU-SIRETEANU, Ion (13.IX.1934, Mănăstioara-Siret,j. Suceava), editor, istoric literar şi prozator. Este fiul Veronicăi (n. Boghian) şi al lui Gheorghe Popescu, ţărani. Face şcoala primară în satul natal şi la Şiret, liceul la Timişoara şi Oradea (1949-1953), iar studiile universitare le urmează la Facultatea de Filologie din Iaşi (1954-1958). Lucrează ca profesor de limba română la Drăguşeni, judeţul Suceava (1958-1961), inspector metodist la Secţia de învăţământ a raionului Bârlad (1961-1962), ulterior fiind cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universităţii „ Al.I. Cuza"din Iaşi, iar din 1990 şef al Catedrei de limba română pentru studenţi străini. îşi ia doctoratul cu teza Termeni păstoreşti în limba română (1976) şi publică mai multe lucrări dedicate limbii române: Limbă şi cultură populară (1983), Cuvinte româneşti fundamentale (1995), Memoriu limbii române (I-IV, 1997-2003). Participă şi la elaborarea monografiei Tezaurul toponimic al României. Moldova (I-II, 1991-1992; Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române). Colaborează la „Contemporanul", unde debutează în 1965, „Cronica", Convorbiri literare", „Dacia literară", „Revista română" ş.a.
Dintre scrierile literare ale lui P.-S., destinate cu deosebire copiilor şi tinerilor, o marcă de originalitate vădeşte Păcală şi ai săi (1994), al cărei personaj nu este încremenit într-un timp de odinioară, cum îl prezintă snoavele populare româneşti, ci imaginat în contemporaneitate, ca vecin, frate şi prieten, prezent în piaţă, magazin, restaurant, şcoală etc., pus pe şotii, dar şi făcând aluzii la viaţa politică. Este şi autorul unor volume de versuri şi poeme în proză: Intre două veşnicii (1996), De dragoste (1999), Cale şi drum (2001) ş.a. P.-S. strânge în mai multe cărţi amintiri ale celor care i-au cunoscut pe Titu Maiorescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, N. Iorga, Liviu Rebreanu ş.a., antologiile publicate fiind deosebit de utile cercetărilor asupra vieţii şi operei acestora. Nu se rezumă la textele apărute în publicaţii periodice, ci solicită unor contemporani evocarea unor personalităţi, în această categorie intrând, de pildă, paginile în care Petru Caraman îl evocă pe fostul său profesor G. Ibrăileanu. Lucrarea Şiretul, vatră de istorie şi cultură românească (1994), al cărei principal autor şi coordonator este, se defineşte ca monografie culturală şi istorico-literară, alcătuită dintr-o serie de medalioane despre cărturari şi scriitori legaţi de această străveche localitate, cum au fost, între alţii, S.F1. Marian, T. V. Ştefanelli, Elena Niculiţă-Voronca, Alexandru Voevidca, Tudor Flondor, Mihai Teliman, Liviu Marian, Vasile Posteuca, Vasile Andru.
SCRIERI: Păcală şi ai săi, Iaşi, 1994; Fabule pentru copii, Iaşi, 1995; între două veşnicii, Iaşi, 1996; Poveşti şi povestiri, Iaşi, 1996; De dragoste, Timişoara, 1999; Oraşul Şiret şi împrejurimile, Iaşi, 1999; Cale şi drum, Timişoara, 2001; La porţile norocului, Iaşi, 2002; Oameni şi întâmplări din satul meu, Iaşi, 2002. Antologii, ediţii: Poezia ieşeană contemporană, Iaşi, 1968; G. Tutoveanu, Versuri, pref. G.G. Ursu, Bucureşti, 1968; Amintiri despre Eminescu, Iaşi, 1971; I. Heliade-Rădulescu, Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1973; Amintiri despre Titu Maiorescu, Iaşi, 1973; Amintiri despre Sadoveanu, Iaşi, 1973; Amintiri despre Ibrăileanu, I-II, Iaşi, 1974-1976; Amintiri despre Iorga, I, Iaşi, 1980; Amintiri despre Ion Creangă, Iaşi, 1981; Iuliu Cezar Săvescu, Scrieri, pref. edit. şi Lucian
Chişu, Bucureşti, 1984; Amintiri despre Liviu Rebreanu, Iaşi, 1985; Şiretul, vatră de istorie şi cultură românească (în colaborare), Iaşi, 1994.
Repere bibliografice: Teofil Răchiţeanu, Antologie poetică ieşeană, TR, 1969, 15; Al. Piru, G. Tutoveanu, „Versuri", RL, 1969, 3; Constantin Ciopraga, Eminescu în amintirile contemporanilor, „Glasul Patriei",
1971,	35; Şerban Cioculescu, M. Sadoveanu-taciturnul, RL, 1973, 23; Şerban Cioculescu, Portretul lui Titu Maiorescu, RL, 1973, 37; Mihai Ungheanu, Amintiri despre Sadoveanu, „Scânteia tineretului", 1973,20 octombrie; Mihai Drăgan, Maiorescu în amintirile contemporanilor, CRC, 1973, 50; Şerban Cioculescu, G. Ibrăileanu, „mag" şi cavaler al inefabilului, RL, 1975, 7; Ardeleanu, Opinii, 163-168; Eugenia Tudor-Anton, G. Ibrăileanu reflectat în oglinda amintirilor, VR, 1976,6; Şerban Cioculescu, Portretul lui Ibrăileanu, RL, 1977,7-8; Al. Piru, Din viaţa lui Ibrăileanu, LCF, 1977,13; Nicolae Manolescu, Studiu de portret, RL, 1977,15; Romulus Diaconescu, Creangă în memoria contemporanilor, R, 1981, 12; Rachieru, Poeţi Bucovina, 326-327; Constantin Blănaru, Virtuţile perene ale fabulei, „Ţara Fagilor", 1998,3; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 130-131; Radu Rotaru, Poemele lonpopescului cel siretean, CRC, 1999, 7; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 347-349; Ilie Dan, Reîntâlnire cu Păcală, RR, 2003,1.	'	I.D.
POPESCU-TELEGA, Alexandru (9.IV.1889,Telega,j. Prahova -1970, Bucureşti), hispanist. Fiu de ţărani, P.-T. a făcut şcoala primară în satul natal şi la Breaza, apoi a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti. între 1909 şi 1913 a fost student al Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii bucureştene. Câteva luni a audiat prelegeri de specialitate la universităţi din Italia (Florenţa) şi Franţa (Montpellier). Din 1919 va fi profesor la Colegiul Naţional „Carol I" din Craiova. îşi susţine doctoratul în litere cu o teză despre receptarea lui Cervantes în Italia (1931). Ca urmare a demersurilor făcute de N. Iorga şi de Iorgu Iordan, este numit în 1939 profesor de limba şi literatura spaniolă la Universitatea din Bucureşti, unde din 1944 va suplini şi Catedra de limba şi literatura italiană. In 1937 e ales membru al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1941 membru corespondent al Academiei Regale Spaniole.
Student fiind, P.-T. debutează, în 1912, la „Vieaţa nouă", revista condusă de Ovid Densusianu, al cărui legatar va deveni şi despre care va publica, în 1934, o amplă cercetare, prima monografie în domeniu. Aici el abordează sistematic opera de lingvist, de critic, de poet şi de animator literar a fostului său profesor. Poate şi la îndemnul lui Densusianu, se va dedica cercetării spaţiului literar iberic, publicând studii despre autori spanioli, catalani, portughezi. Este considerat cel dintâi hispanist profesionist român, activitatea desfăşurată de el contribuind la cunoaşterea aprofundată, la noi, a particularităţilor literaturilor din Peninsula Iberică. Pe lângă studii, a publicat articole de popularizare, cu deosebire în periodice din Craiova, dar şi din Bucureşti. Din 1919 şi până în 1944 a colaborat nu numai la „Sburătorul", „Ideea europeană", „Ramuri", „Roma", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa literară", dar şi la „Crainicul" (Târgu Jiu), „Renaşterea" (Râmnicu Vâlcea), „Universul", „Curentul magazin", „Lumea românească", „Vremea", „Cuget românesc" ş.a. Din 1922 e cooptat membru în comitetul de redacţie al publicaţiei craiovene „Năzuinţa", al cărei director va fi în 1928-1929,
Popfiu
Dicţionarul general al literaturii române 3 78
ulterior conducând hebdomadarul „Săptămâna", apărut în 1931-1932, tot la Craiova. P.-T. a cercetat cu precădere literatura spaniolă, în studii despre Cervantes, Lope de Vega, Unamuno, Manuel Machado, Ruben Dario. în „Pleiada" (1927) semnează cel dintâi studiu românesc despre poezia latino-americană, popularizată şi prin numeroase traduceri. S-a arătat interesat nu numai de scriitorii clasici, ci şi contemporani. Atras îndeosebi de Cervantes, analizează, după principii istorico-literare pozitiviste, raporturile dintre biografie şi operă, răspândirea scrierilor sale în spaţiul italian, locurile prin care a trecut autorul. După ce în 1942 a realizat o lucrare despre traducerile româneşti din Don Quijote, a dat în cele din urmă şi propria lui versiune (I-II, 1944-1946), la care trudise ani în şir. P.-T. face o transpunere corectă, fluentă, în care se foloseşte, pentru a da savoare textului, de arhaisme şi regionalisme. Traducerea e însoţită de note filologice şi istorico-literare destinate să îl ajute pe cititor în situarea operei lui Cervantes în viaţa literară, culturală şi socială din Spania. Hispanistul este şi autorul unor studii de folclor comparat, în care caută, cu prudenţă, analogii şi similitudini între literatura populară română şi cea spaniolă. Lecturi romanice (1939) adună o parte din contribuţiile apărute în diverse periodice despre literaturile spaniolă, franceză, catalană, italiană, portugheză. Lucrarea Gramatică spaniolă (1942) este precedată, în 1941, de antologia didactică Pâginas escogidas de literatura espanola. P.-T. a tradus, pentru prima dată integral la noi, o scriere din literatura catalană, datorată lui Joan Maragall (Laude, 1922). A transpus din Ricardo Leon, Camilo Castelo Branco, Calderon de la Barca, Lope de Vega, Dolores Medio, Miguel de Unamuno, Juan Ramon Jimenez, Manuel Machado, Vicente Blasco-Ibânez ş.a. precum şi din Giovanni Verga şi Francis Carco.
SCRIERI: Din viaţa şi opera lui Unamuno, Craiova, 1923; Cervantes. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1924; Lirica portugheză de azi, Craiova, 1926; Rătăcirea lui Ion Vancea, Craiova, 1926; Asemănări şi analogii în folclorul român şi iberic, Bucureşti, 1927; Idolul vremii, Craiova, 1930; Cervantes şi Italia, Bucureşti, 1931; Ovid Densusianu, Craiova, 1934; Două drame de Lope de Vega interesând istoria şi literatura românilor, Craiova, 1936; Lecturi romanice, Bucureşti, 1939; Cervantes, Bucureşti, 1940; încercări de traducere ale lui „Don Quijote" în româneşte, Bucureşti, 1942; Pe urmele lui Don Quijote, Bucureşti, 1942; Romancero, Bucureşti, 1947. Traduceri: Ricardo Leon, Iubirea iubirilor, Bucureşti, 1922; Joan Maragall, Laude, Bucureşti, 1922; Prozatorii spanioli contemporani, pref. trad., Bucureşti, 1923; Camilo Castelo Branco, Iubire de pierzanie, Bucureşti, 1927; Giovanni Verga, Povestea unei pitulici, Râmnicu Vâlcea, 1939; Armando Palacio Valdes, Sora San Sulpicio, Bucureşti, 1940; Pedro Calderon de la Barca, Viaţa este vis, Bucureşti, 1942, Doamna Spiriduş, pref. Paul Alexandru Georgescu, Bucureşti, 1966; Lope de Vega, Teatru ales, pref. trad., Bucureşti, 1943, Pata cu ulciorul Ţărăncuţa din cetate, Bucureşti, 1943; Jose Maria Ferreira de Castro, Pădurea virgină, Bucureşti, 1944; Miguel de Cervantes, Iscusitul Don Quijote de la Mancha, I-II, Bucureşti, 1944-1945; Mihail Sadoveanu, Un mulino arrastrado por el Şiret, Bucureşti, 1962, El zodiaco del Câncer, Bucureşti, 1963; Dolores Medio, în căutarea Nataliei Blay, Bucureşti, 1964.
Repere bibliografice: T. Lăstun, Ricardo Leon, „Iubirea iubirilor", traducere de Al. Popescu-Telega, „Aurora", 1923, 403; A. Achim, „Prozatorii spanioli contemporani", ALA, 1923, 157; Emanoil Bucuţa,
„Prozatorii spanioli contemporani", „Cuget românesc", 1923, 12; Perpessicius, Opere, XII, 227; Al. Lascarov-Moldovanu, „Cervantes", „Răsăritul", 1925, 4; E. [Mircea Eliade], „Prozatorii spanioli contemporani", „Revista universitară", 1926, 1; Pompiliu Constantinescu, „Rătăcirea lui Ion Vancea", VL, 1927, 40; N. I. Herescu, „Asemănări şi analogii în folclorul român şi iberic", „Pleiada", 1927,2; Sandu Teleajen, „Rătăcirea lui Ion Vancea", „Gândul nostru", 1927, 2; Al. Marcu, Un răspuns, VL, 1929,104; Lascăr Sebastian, Un mare specialist şi un mic plagiat, ALA, 1931,560; Traian Mateescu, „Idolul vremii", VL, 1931,133; Metzulescu, Literile, 1,193-195; T. Păunescu-Ulmu, Al Popescu-Telega, hispanista, Craiova, 1943; Traian Blajovici, „Pe urmele lui Don Quijote", LU, 1943,5; Ion Biberi, „ Cervantes", „Democraţia", 1944,7; M. Lorinczi, Grigore Dima, Retrospectivă Alexandru Popescu-Telega, VR, 1970, 1; Emil Mânu, Comparatismul de catedră, în. Istoria şi teoria comparatismului în România, I, Bucureşti, 1972,173-174; AL Dima, Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1972,63-64; Cioculescu, Aspecte, 448-450; Stelian Cincă, Preocupări hispanice la Craiova, AUC, ştiinţe filologice, t. II, 1973; Domniţa Dumitrescu, Ecos catalanes en la cultura rumana, CREL, 1977,1; Eugen Constant, Evocări, Craiova, 1980, 73-75; Ion Pătraşcu, Un strălucit reprezentant al hispanismului românesc, AUC, ştiinţe filologice, t. IX, 1981; Apolzan, Aspecte, 375-376; Datcu, Dicţ. etnolog., III, 131-132. D.M.
POPFIU, Justin (23.X.1841, Dijir, j. Bihor - 27.111.1882, Leta Mare, azi Liteni, j. Cluj), autor de versuri şi publicist. Trăind şi învăţând la Baia Mare, Cărei, Oradea, în condiţiile dificile ale oprimării românilor, P. creşte în spiritul naţionalist, care constituie, alături de religie, fundamentul său moral, raţiunea activităţii de mai târziu. încă din liceu începe să redacteze reviste („Deşteaptă-te, române", „Muza crişană"), iar în perioada studiilor la Colegiul „Sf. Barbara" din Viena are un rol foarte activ în organizarea studenţilor români. Deşi este hirotonit în 1863, va fi profesor de limba şi literatura română la liceul din Oradea. A elaborat o Istorie a literaturii române, folosită ca manual în şcoala sa. A devenit pentru un timp un fel de lider al mişcării literare orădene, reorganizând şi conducând Societatea de leptură, editând almanahul literar „Fenice" (1866-1867), în care a publicat versuri şi proză (mai izbutită fiind o povestire cu titlul Fiia lui Menumorut). Orientându-se tot mai mult spre preocupările religioase, scoate în 1868 revista „Amvonul", apoi trece ca profesor de liturgică la un seminar, pentru ca în 1880 să devină protopop la Leta Mare. A mai colaborat cu versuri, proză, articole la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Familia", „Sionul românesc" ş.a.
Activitatea literară a lui P. este mai mult o formă de propagandă a ideilor sale politice şi morale. însuşindu-şi procedeele retoricii clasice, el a devenit un bun orator religios (predicile apar în „Amvonul"). încercările poetice (Poezie şi proză, 1870) sunt stângace, grandilocvente. Animat de sentimente morale şi de intenţii moralizatoare, autorul tratează superficial, naiv şi prozaic teme de istorie naţională, folosind motive din D. Bolintineanu. Sunt, îndeosebi, panegirice prolixe, atribuind personajelor istorice calităţi ideale. Prozodia greoaie, mulţimea epitetelor fade şi improprii, flexiunile forţate nu atestă un poet. în 1867 P. rostea la o adunare a Astrei un lung discurs în care preamărea, anacronic şi bombastic, trecutul cultural şi afirma necesitatea imperioasă a definirii şi
379 Dicţionarul general al literaturii române
Popolul suveran
sistematizării riguroase a ceea ce se scrisese în literatura română. Dar tonul exaltat al expunerii a provocat îndreptăţită ironie a lui Titu Maiorescu.
SCRIERI: Poezie şi proză, Oradea, 1870.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1, 120, 135-136, 168-169; Pop, Conspect, II, 190-191; Eugeniu Potoran, Poeţii Bihorului, Oradea, 1934,38-43; Teodor Nes, Figuri bihorene - Iustin Popfiu (1841-1882), F, 1936,4; Gh. Cardaş, Iustin Popfiu, PAU, 180; Vasile Vartolomei, Iustin Popfiu. La centenarul naşterii, Cluj, 1941; Dicţ. lit. 1900, 697; Popa, Tectonica, 251-253.	C.T.
POPIŢI, Grigore (13.111.1900, Pătaş, j. Caraş-Severin-15.1.1980, Timişoara), poet şi memorialist. Este fiul Măriei şi al lui Vasile Popiţi, păstor. învaţă la Liceul de Stat Maghiar şi la Institutul Pedagogic Ortodox Român din Caransebeş (1916-1920), iar mai târziu urmează cursurile unor şcoli militare. A funcţionat un timp ca profesor la Şcoala CFR din Timişoara, în 1929 intrând în armată, cu gradul de sublocotenent, la Regimentul de Vânători din Timişoara, de unde a fost mutat în 1942 la Marele Stat Major. în 1947 a devenit director al Regionalei Banat a Arhivelor Statului. Debutează cu publicistică în 1920 la „Banatul românesc". Primele poezii i-au apărut în 1921 în „Cronica ilustrată" (Timişoara), apoi în 1922 în „Lumea copiilor" (Bucureşti), în acelaşi an colaborând şi la „Flacăra". Publică şi în „Universul literar", „Viaţa literară", „România militară", „Românul", „Banatul", „Luceafărul", „Fruncea", „Suflet nou", „Vestul", „Scrisul bănăţean" („Orizont") ş.a. Semnează şi cu pseudonimele Sebastian Crăciunescu, Gr. Pătăşanu. Este unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului Altarul cărţii din Timişoara (1933), iar în 1936 al Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat, al cărei secretar general şi apoi vicepreşedinte a fost.
Placheta de debut a lui P., Glasul sufletului şi al trupului (1932), reuneşte îndeosebi poezii sociale, amintind de Aron Cotruş, şi exprimă oarecum simplist durerea, revolta şi speranţele celor înrobiţi. Volumul anunţa, de asemenea, în ultimul ciclu, poezia vieţii păstoreşti, element care va marca fizionomia lui P. Prin Cântece din fluier (I-II, 1935-1944) şi Dragoste (1945), el devine un cântăreţ al universului folcloric ţărănesc, recuperat ca o lume dominată de simplitate, delicateţe şi puritate afectivă. Proiectând peisaje precum cel de la poalele muntelui Semenic, poetul se arată un descriptiv calm, cutreierat de o fugară melancolie. în expresia lirică împrumută procedee lingvistice şi stilistice din folclor: „Mândro-n ochii tăi frumoşi, / Firul dragostei mi-1 coşi, / Tine-reţea-n alţii nu-i, / Ochi căprui, ochi căprui"; „A plecat bădiţa sus, / Sus în stână şi mi-a spus / Că-mi ia dragostea cu dor, / Până-n vârful munţilor." P. este şi autorul unui volum de evocări, Pe cărările tinereţii (1979). Ca arhivist, a dat la iveală preţioase materiale cu privire la istoria Banatului, surse documentare necunoscute până atunci. A tradus şi a publicat în periodice scrieri de Ady Endre, H. Heine, Lenau ş.a., precum şi din scriitorii de limbă maghiară şi germană din România.
SCRIERI: Glasul sufletului şi al trupului, Timişoara, 1932; Cântece din fluier, I-II, cu gravuri de Catul Bogdan, Timişoara, 1935-1944; Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939; Dragoste, cu gravuri
de Marcel Olinescu, Timişoara, 1945; Conspectul arhivelor din Banat, Bucureşti, 1950; Cântece din fluier, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1968; Pe cărările tinereţii, pref. Mircea Şerbănescu, Timişoara, 1979.
Repere bibliografice: Virgil Treboniu, „Glasul sufletului şi al trupului", RAZ, 1934, 15; Florea Florescu, „Cântece din fluier", ŢA, 1935, 806; Octavian Şuluţiu, „Cântece din fluier", F, 1935,10; Ion B. Mureşianu, „Date şi documente bănăţene (1728-1887)", VS, 1940,2 369; Petru Sfetca, Eroul-căpitan Gr. Popiţi, VS, 1942, 2 734; Grigore Popiţi, în 11 poeţi bănăţeni, îngr. Ion Stoia Udrea, cu portrete de Catul Bogdan, Timişoara, 1942,89; Perpessicius, Opere, IX, 467-468; Dumitru Micu, „Cântece din fluier", GL, 1968,1; Al. Jebeleanu, Poetul Grigore Popiţi la 70 de ani, ST, 1970, 3; Ţirioi, Premise, 68; Encicl. istoriografiei rom., 271; Aurel Turcuş, „Pe cărările tinereţii", 0,1979,35; Petru Novac Dolângă, Mărturisiri şi repere, Timişoara, 1980, 124-133; Dicţ. scriit. rom., III, 849-850.	'	'	D.V.
POPOLUL SUVERAN, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 19 iunie şi 11 septembrie 1848 (26 de numere). Primele două numere poartă titlul „Poporul suveran" (ca şi numerele 8-14), celelalte, „Popolul suveran". Redactor responsabil este Dimitrie Bolintineanu, suplinit, în lipsă, de AL Zanne, iar redactori, Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, Petre Teulescu şi Nicolae Bălcescu (acesta e şi redactor responsabil între 2 şi 13 august). P.s. a fost unul dintre organele de presă ale revoluţiei muntene de la 1848. Pe frontispiciu figura deviza revoluţiei franceze, „Libertate, egalitate, fraternitate", înlocuită ulterior cu dictonul latinesc Vox populi, vox dei. Ţinta publicaţiei, afirmată în arti-colul-program, era sprijinirea drepturilor poporului „în contra tiraniei" şi unirea Principatelor. Cu o orientare sobră şi consecvent revoluţionară, exprimând în primul rând idealurile lui Bălcescu, P.s. a dezbătut ideile şi problemele imediate ale revoluţiei de pe o poziţie democrată: a protestat împotriva amestecului puterilor străine în treburile ţării, a criticat lipsa de promptitudine a Guvernului Provizoriu în rezolvarea problemei ţărăneşti, a susţinut necesitatea înarmării populaţiei şi a atragerii tuturor păturilor sociale în revoluţie, a demascat falsul patriotism. Au apărut în P.S. studii privind chestiunea ţărănească (N. Bălcescu, Despre împroprietărirea ţăranilor, I. Ionescu de la Brad, Proprietatea muncii şi a pământului este sfântă), precum şi lucrarea Drepturile românilor către înalta Poartă de N. Bălcescu. Articolele (aparţinând lui D. Bolintineanu, I. Ionescu de la Brad, Cezar Bolliac, N. Bălcescu) sunt nesemnate. Deşi P.S. s-a subintitulat „gazetă politică şi lite-
POPWUl SIVERAN.
r%*icrfciHMrrtK'i,mi.urnei*ui.	\
tjftitiftyrmt	Cadwsrfer*.	I*.	!**#**	.Imwi l«% t%.
Poporanism
Dicţionarul general al literaturii române 380
rară", literatură se publică puţină, exclusiv legată de momentul revoluţiei. Bolintineanu dă, în primul număr, un marş, celebrând ziua revoluţiei (Cântec de libertate; improvizat în ziua de 11 iunie) şi reproduce, după „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", O noapte pe malul Dunării cu o temă de actualitate -robia ţăranilor. O satiră în proză îi aparţine lui Grigore Alexandrescu. Gazeta găzduieşte pamfletul anonim Cuvânt a unui ţăran câtră boieri. La rubrica „Urzici" sunt caracterizate moravuri şi persoane ostile revoluţiei. De câteva ori apar şi ştiri teatrale. Se traduce, în foileton, Carlota Corday de Lamartine.	S. C.
POPORANISM, curent ideologic şi literar afirmat în ultimul deceniu al veacului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Noţiunea a fost lansată de Constantin Stere în ciclul de foiletoane Din notiţele unui observator ipocondric, publicat de suplimentul literar al ziarului „Adevărul" în toamna anului 1893, dezvoltată în paginile revistei „Evenimentul literar" tot de Stere, căruia i se alătură, tot aici, G. Ibrăileanu şi, mai târziu, intervenţiile din „Viaţa românească" (1906). Termenul reprezintă traducerea cuvântului rus narodnicestvo şi trimite la modelul ideologic şi cultural al narodnicismului rusesc, amendat şi completat în spiritul realităţilor româneşti. Apariţia p. este marcată şi de unele tendinţe ale experienţei politice şi literare de la noi, începând cu epoca de la 1848 şi prelungite în viaţa publicistică şi literară a ultimei părţi a veacului al XlX-lea, în care termenii „poporal", „poporan", „popular", utilizaţi în diverse accepţii, cunosc o mare utilizare. P. continuă şi principiile tendenţionismului în artă preluate de la „Contemporanul", militând pentru asigurarea specificului naţional şi respingând ideea de gratuitate, „arta pentru artă". Se pleacă de la premisa că arta exprimă viaţa în toate manifestările ei, într-o manieră sinceră şi cu mijloace specifice, conchizându-se însă ambiguu că e menită să procure „plăcerile cele mai nobile şi mai frumoase", să instituie „simpatie şi iubire între toate fiinţele care constituie societatea". încrederea în simpatia şi iubirea generală, în armonizarea vieţii sociale şi în eliminarea contradicţiilor prin intermediul artei este contrazisă însă de ideea apartenenţei artistului la un ideal politic şi social nutrit de o anumită clasă socială cu interese opuse altora (G. Ibrăileanu, sub pseudonimul Cezar Vraja, înrâurirea artei, „Evenimentul literar", 1894), ca şi de funcţiile destinate, teoretic, artei şi literaturii: de a lumina şi organiza „masele muncitoare şi producătoare", de a le scoate, prin culturalizare, din inerţie şi nepăsare şi de a le ajuta să devină un factor politic conştient, transformator (C. Stere, sub pseudonimul C. Şărcăleanu, Poporanismul, „Evenimentul literar", 1894). în formularea lui
C.	Stere p. era „mai mult un sentiment general, o atmosferă [...] intelectuală şi emoţională decât o doctrină şi un ideal bine hotărât", care îşi propune să cultive „iubirea nemărginită pentru popor - sub care se înţelege totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare -, apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-1 ridica la înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatârnat". Raţionamentul, care prezintă diferenţieri vizibile faţă de
doctrina narodnicismului rus, îşi trăgea argumentele din climatul politic, ideologic, cultural specific României sfârşitului de veac, dezvoltând convingerea că „întreaga clădire socială", toate avuţiile sunt creaţia maselor muncitoare, a ţărănimii în special, faţă de care „păturile suprapuse", în primul rând intelectualitatea, au „mari datorii de plătit". Stere avea conştiinţa că p. are unele contingenţe cu socialismul, dar nu se confundă cu acesta deoarece „pentru a fi socialist, nu poporanist, pe lângă elementele arătate mai sus, ar trebui să aibă încă ceva, o teorie istorico-socială şi un ideal foarte bine hotărât". Disocierea de ideologia socialistă, mai mult, propunerea ca în cazul României mişcarea socialistă să se transforme într-una reformistă, poporanistă vor fi obiectul altor intervenţii ale lui C. Stere (Socialiştii şi mişcarea naţională, Poporul în artă şi literatură, Social-democratism sau poporanism? etc.). în ultimă analiză - susţine Stere - de vreme ce programul social-democrat este „o imposibilitate şi un nonsens", se optează pentru un „socialism ţărănesc", realizat prin reforme, culturalizare, răspândirea cunoştinţelor practice, utile în lumea satului, împroprietărire, desfiinţarea marilor latifundii şi sprijinirea micilor proprietari, vot universal, egalitate în faţa legilor etc. Pe plan literar p. argumentează teoria specificului naţional. Ideea esenţială este „întoarcerea la popor", având ca modele vechea şcoală moldovenească, pe Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, revistele „România literară", „Convorbiri literare", „Contemporanul" ş.a., iar ca intenţii lupta împotriva imitaţiei şi a elitismului, încurajarea creaţiei originale, abordarea unei problematici autohtone, într-o „mentalitate ţărănească, adică românească, pentru că, vom dovedi aiurea, numai ţăranul are o mentalitate specifică, orăşenii şi clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai puţin neromânească, clasa cultă fiind în genere o parte din Cosmopolis, o mahala a Cosmo-polisului european, din punctul de vedere al mentalităţii ei, nu vorbesc de origine" (G. Ibrăileanu, Poporanismul, „Curentul nou", 1906). Tot aici este acuzat sămănătorismul, care idealizează lumea ţărănească, exploatând doar pitorescul ei: „trebuie să fim ţărănişti nu pentru că ţăranul e pitoresc [...], ci pentru că avem de plătit către ţăran o datorie enormă". Ca ideologie literară, p. capătă însă un contur distinct în „Viaţa românească", apărută la Iaşi în martie 1906, sub conducerea lui
C.	Stere, Paul Bujor, I. Cantacuzino şi G. Ibrăileanu. în articolul-program, Către cetitori, publicaţia preciza că eforturile sale vor fi îndreptate spre dezvoltarea culturii naţionale, văzută ca o parte integrantă a celei universale, în care fiecare popor aduce nota specifică a geniului său creator, într-un permanent schimb de valori şi de experienţe. Contribuţia poporului român - constata „Viaţa românească" - a fost destul de redusă, deoarece vitregia istoriei l-a silit să se ocupe mai mult de „conservarea sa fizică, şi nu i-a rămas acel prisos de energie care se cheltuieşte pentru cultură". Vremurile pot deveni favorabile progresului culturii naţionale cu condiţia eliminării anomaliilor sociale, a „prăpăstiei" care separă „cele două naţii" - poporul de jos, singura „clasă pozitivă", păstrătoare a „sufletului românesc", şi „clasele de sus", rupte
381 Dicţionarul general al literaturii române
Poporanism
Redacţia revistei Viaţa românească: rândul întâi: G. Ibrăileanu, C. Stere, Al.A. Philippide, N. Gane, Paul Bujor, rândul al doilea: A.N. Gane, I. Botez, C. Botez, G. Pascu, G. Kernbach. Rândul al treilea: Octav Botez, M. Carp, LI. Mironescu, P. Iliescu
de popor, dominate de cultura străină pe care nu o asimilează, ci o imită, caricaturizând-o, aşa încât „în loc să absorbim cultura străină [...] ne absoarbe ea pe noi, [...] ne asimilează". Ceea ce duce spre alte idei: „O cultură naţională, de un caracter specific, nu se va naşte decât atunci când masele mari populare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la formarea şi la aprecierea valorilor culturale - limbă, literatură, forme de viaţă etc. - şi acest lucru nu se va întâmpla decât atunci când, prin cultură, viaţa politică mai largă şi ridicarea economică, ţărănimea va căpăta în stat valoarea socială proporţională cu valoarea sa numerică, economică, morală şi naţională, când vom fi un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor, când trecerea de la vârful la baza piramidei sociale se va face pe nesimţite". Pledoaria continuă, subliniind că scopul revistei este cultura naţională, iar „realizarea mijloacelor către acest scop" se înscrie într-un ideal: „Şi, dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, naţional şi democratic un nume cuprinzător, numele este poporanismul". In 1909 se revine, precizându-se că p. nu este o invenţie a „Vieţii româneşti" sau o nouă şcoală propusă în literatură, ci este continuarea şi dezvoltarea procesului de „naţionalizare a culturii [...], a
literaturii şi limbii române", proces apărut la începuturile culturii noastre moderne şi concretizat în activitatea marilor creatori din veacul al XlX-lea, este reluarea cu alte mijloace şi într-o nouă perspectivă a „curentului poporan", ostil cosmopolitismului şi urmărind edificarea unei literaturi originale, inspirată din folclor, istorie, realităţi sociale şi psihologice autohtone şi prin valorificarea posibilităţilor expresive ale limbii române. O asemenea cale - se spune - au urmat majoritatea marilor culturi ale lumii, în aspiraţia lor spre modernizare şi consolidare a valorilor naţionale, iar în această privinţă pot fi considerate modele scrierile lui Hugo, Lessing, Herder, Puşkin, Gogol, Gerhart Hauptmann, Lev Tolstoi, Ibsen ş.a. în cadrul acestei orientări „poporane", simpatia pentru ţăran este identificată, în ultimă instanţă, cu simpatia şi devotamentul faţă de interesele poporului român. Un îndemn la profunzime şi obiectivitate, mărturie a înţelegerii unei realităţi specifice, oferă Alecsandri, Russo, Eminescu, Caragiale, Slavici, Coşbuc, Goga, Agârbiceanu ş.a., dintre străini fiind invocaţi Dickens, George Eliot, Dostoievski, Anatole France ş.a. Afirmaţiile se sprijină pe credinţa că toată creaţia literară a umanităţii confirmă determinarea ei prin
Poporanism
Dicţionarul general al literaturii române 382
D.D. Patraşcanu, N. Lupu, I. Botez, Spiridon Popescu şi G. Ibrăileanu
împrejurările istorice, sociale şi general culturale, ceea ce justifică - în viziunea lui Ibrăileanu - preocuparea p. pentru „punerea în valoare a energiilor noastre naţionale, străduinţa de a face ceva pentru clasa ţărănească" (Iarăşi poporanismul în literatură). Intr-o retrospectivă din 1925, Ce este poporanismul?, Ibrăileanu avea să spună că mişcarea „n-a fost un sentiment de clasă, ci un sentiment generos pentru altă clasă", preocupată fiind de existenţa categoriilor sociale productive, rurale şi urbane, dar mai ales de „ţăranul social", adică „ţăranul sărac [...] care avea nevoie de reforme, de ridicare, de transformare", prin „distrugerea totală a formelor vechi". De aici decurge ostilitatea faţă de rămăşiţele economice feudale, de ţărănismul şi tradiţionalismul conservator, de ţăranul patriarhal „cu plete şi chimir, care nu ştie să citească şi stă în poeticul bordei, cântând din trişcă", dar şi faţă de Neoiobăgia lui C. Dobrogeanu-Gherea, considerându-se că România „dacă nu poate fi scoasă din balcanism prin industrie mare, ea se poate ridica din balcanism, din mizerie, din incultură, din minciună
politică, prin democraţia rurală şi industriile posibile la noi, plus marea industrie etatizată a petrolului şi a altor produse naturale - singura adaptare posibilă a noastră la viaţa europeană". P. - după opinia lui Ibrăileanu - „e accentuarea ideii banale (dar care trebuie mereu amintită) că literatura română, ca oricare alta, nu poate să fie decât naţională", „că scriitorul român are să întrupeze în opera sa spiritul specific al poporului său", de găsit „întrupat şi concentrat în poezia populară", ceea ce duce firesc la următoarea concluzie: „Aşadar, poporanismul român are în favoarea lui, pe de o parte, ideile literare ale lui Russo, Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Maiorescu şi, pe de altă parte, faptele literare, adică întreaga dezvoltare a literaturii culte române, dezvoltare datorată contactului cu spiritul naţional întrupat mai frumos în literatura populară". Alături de C. Stere, G. Ibrăileanu devine unul din teoreticienii p., mai ales al celui literar, în acest sens lucrarea sa Spiritul critic în cultura românească (1909) reprezentând şi o încercare de justificare a apariţiei curentului,
383 Dicţionarul general al literaturii române
Poporul
văzut ca o consecinţă a unor vechi şi ilustre tradiţii. Tot Ibrăileanu, în 1920, în numărul inaugural al celei de-a doua serii a revistei „Viaţa românească", marchează, în articolul După război, începutul sfârşitului pentru p. Deşi opţiunea pentru realism şi pentru o literatură izvorâtă din realităţile naţionale se păstrează, în atitudinea faţă de societate şi de clasele sociale intervin corective care anulează justificarea iniţială a orientării: „Reformele sociale şi politice, datorită războiului, dacă se înfăptuiesc cinstit, fac să dispară ţăra-nul-suferinţă, ţăranul-rob, ţăranul nedreptăţit etc. Literatura dinainte de război, în care e zugrăvit acest ţăran, devine istorică. înainte de război nu putea exista om simţitor şi cu sufletul înalt care să nu simtă numai milă pentru ţăranul nedreptăţit, ci şi vina faţă cu dânsul, şi datoria de a-1 consola şi de a lucra pentru dezrobirea lui. Această stare de suflet care formează conţinutul sentimental şi moral al acelui curent care s-a numit poporanism şi care a apărut numai acolo unde ţărănimea forma aproape tot poporul, şi totuşi era ţinută în lanţuri şi în întuneric, în Rusia şi în România, ţări sclavagiste şi analfabete, această stare de suflet va fi, şi ea, un lucru al trecutului, odată cu dispariţia cauzei care o producea." Aşa cum observa G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ca mişcare literară p. contribuie la difuzarea şi manifestarea în literatura română a preceptelor realismului, la apropierea de complexitatea vieţii, de sufletul poporului, deschizând mult dezbătută problemă a specificului naţional, punând în prim-plan interesele fiinţei naţionale, cerinţele unei dreptăţi sociale concepute în limitele umanitarismului şi ale unui larg democratism. Deşi contestat cu duritate de unii contemporani, mai ales în latura lui ideologică restrictivă şi plecând de la unele nereuşite artistice, p., prin „Viaţa românească", publicaţia lui reprezentativă, a adunat mulţi scriitori şi alţi intelectuali ai vremii - I. Al. Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Jean Bart, Gala Galaction, D. D. Patraşcanu,
G.	Ibrăileanu, C. Stere, Spiru Haret, ca şi mai vârstnicii I. L. Caragiale, loan Slavici, B. Delavrancea, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, N. Gane, Calistrat Hogaş ş.a. -, nu toţi animaţi de aceste convingeri, dar asigurând prestigiul revistei, ecoul ei în epocă şi în posteritate. în litera lui, p. a fost ilustrat doar de autori periferici din ambianţa publicaţiei ieşene, precum Spiridon Popescu, 1.1. Mironescu ş.a. După primul război mondial p. îşi pierde însă aproape total autonomia ca ideologie, fiind abandonat chiar de iniţiatorii lui, care îl consideră, în noile condiţii sociale, un fenomen istoric revolut.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 419-423, 447-450, 468-474, V, 114-123, 140-148, 182-185, 555-574; Duiliu Zamfirescu, Poporanismul în literatură, Bucureşti, 1909; Victor Iamandi-Adrian, Poporanismul literar al „Vieţii româneşti" , pref. N. Iorga, Iaşi, 1913;
H.	Sanielevici, Poporanismul reacţionar, Bucureşti, 1920; Lovinescu, Ist.civ.rom., I-III, 80-119; II, 67-71, passim, IV, 108-135, passim; Ralea, Scrieri, II, 376-379; Lovinescu, Ist.lit .rom. cont., I, 80-119, II, 67-71, passim, IV, 108-135, passim; Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism, Bucureşti, 1934; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 191-192, passim; G. C. Nicolescu, Ideologia literară poporanistă. Contribuţia lui G. Ibrăileanu şi bibliografia problemei, Bucureşti, 1937;
Călinescu, Ist.lit. (1941), 585-604, Ist. lit. (1982), 661-681; Valeriu Ciobanu, Poporanismul Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti, 1946; Ion Enache, Contribuţii la critica poporanismului, Bucureşti, 1959; D. Micu, Poporanismul şi „ Viaţa românească", Bucureşti, 1961; Sevastos, Amintiri, passim; Ciopraga, Lit.rom., 88-101; Micu, început, 82-99; Z. Ornea, Poporanismul, Bucureşti, 1972; Vasile, Conceptul, 200-218; Micu, Ist. lit, 173-174.	'	AI.H.
POPORUL, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, de două ori pe săptămână, seria întâi de la 18 august 1871 la 8 octombrie 1876 şi seria a doua de la 17 mai 1881 la 21 aprilie 1892. între aceste limite, apariţia gazetei a fost neregulată (1553 de numere); din 1884 i s-a interzis difuzarea în Ungaria. Director şi redactor, cu excepţia unei perioade scurte din anii 1875-1876, când P. este redactat de un comitet, este gazetarul liberal N. Bassarabescu. în foiletonul periodicului (intitulat „Folliola"), au publicat versuri, proză şi articole dedicate vieţii literare B. P. Hasdeu, C. D. Aricescu, Gr. G. Tocilescu, A. I. Odo-bescu, N. Ţincu, C. Eraclide. Tot în foileton au apărut O săptămână la schitul Frumoasa, promiţătoare încercare de roman, cu bune descrieri de natură şi ale mediului social (semnată cu iniţiala M.), precum şi traduceri din Hans Christian Andersen, Thomas Moore şi P. Zaccone (romanul Lanterna roşie, al cărui protagonist este un român, principele Mihai Orbescu). Seria a doua a gazetei nu a mai publicat literatură.	R.Z.
POPORUL, publicaţie apărută la Budapesta, ca săptămânal, cu mari întreruperi de la 7 ianuarie 1894 până la 31 decembrie 1919, având subtitlul „Foaie economică". Din martie 1897 apar ediţii separate în limbile română, maghiară, germană, slovacă şi ruteană. Director este Desideriu Bombay, iar ca redactor responsabil figurează Gheorghe Alexici, care semnează şi Coresi ori Popa Coresi. în Precuvântare se precizează că este vorba de o foaie populară („tot omul s-o poată ceti"), al cărei scop este să întărească unitatea: „una suntem toţi în iubirea patriei; unească-ne deci şi năzuinţa ca prin economie înţeleaptă să ne îmbunătăţim soarta, să ridicăm bunăstarea noastră şi a tuturor şi a ţării". Pe lângă rubricile despre agricultură şi economie, publicaţia face loc unui bogat lot de creaţii folclorice şi prezintă fotografii de români din diverse zone ale Transilvaniei. A existat - şi aici este contribuţia lui Gh. Alexici
-	o preocupare constantă pentru reproducerea cât mai fidelă a creaţiilor populare. în numărul 18 se şi face o precizare în acest sens: „Ţinta noastră este a întrupa în ortografie cât se poate de credincios graiul viu al poporului, adecă de a sămna sunetul precum se rosteşte. Numai aşa are valoare adunarea poeziilor poporane". Un loc aparte ocupă şi paginile reproduse din opera unor scriitori ca V. Alecsandri, C. Negruzzi, Victor Vlad--Delamarina, Radu D. Rosetti, G. Coşbuc, Th. D. Speranţia, I.L. Caragiale, Sofia Nădejde, Al. Vlahuţă, Gr. Alexandrescu, Mihai Eminescu, Carmen Sylva, Al. Donici, St. O. Iosif, I. Minulescu ş.a. O serie de fotografii îi prezintă pe regele Carol I şi pe regina Elisabeta, pe V. Alecsandri, mitropolitul Miron Romanul, Emanoil Gojdu. Foaia nu a plăcut unora, cărora li se răspundea în 1899: „Sunt oameni cari ne-au duşmănit mereu, pentru că
Poporul român
Dicţionarul general al literaturii române 384
ne-am făcut slugi ai unei cauze sfinte româneşti. Dar când n-au avut cauzele bune duşmani? Cine izbeşte în noi dă cu noroi în steagul culturii române; cine ne înjură pentru că voim să luminăm poporul este nepretinul neamului nostru şi cine strigă împotrivă cu gura spumegătoare de veninul pizmii este unealta intereselor josnice, un nefericit care-şi teme pâinea."	I.D.
POPORUL ROMÂN, gazetă apărută la Budapesta, o dată până la de patru ori pe săptămână, între 3 octombrie 1901 şi iulie 1911, apoi la Arad, între 13 august 1911 şi 2 octombrie 1914, cu
o	întrerupere din ianuarie 1908 până în decembrie 1909. Redactor responsabil şi proprietar-editor este Dimitrie Birăuţiu. De la numărul 2/1905 subtitlul este „Foaie politică, socială şi economică", din 1907 e „Organ al Partidului Naţional Român", iar proprietar devine Aurel Vlad şi redactor responsabil Vasile Macrea. De-a lungul anilor, din redacţie au mai făcut parte C. Pleşoianu, G. Bucurescu, Radu Timişianu, Gh. Susan, Atanasiu Hălmăgianu, Octavian Goga, Ioan Lupaş, Ion Agârbiceanu, Onisifor Ghibu, Gh. Popp, V.C. Osvadă, Vasile Lucaci, I. Suciu. P.r. a avut suplimentele „Cucu", „Gura satului", „Foaie ilustrată". Deşi cu un caracter preponderent informativ, difuzând ştiri şi comentând evenimente legate de viaţa românilor transilvăneni, publicaţia acordă oarecare atenţie şi
A.îl*- l.	£«uUir*-'?.'. j-.i Srp.cinyrm \ 0..-.uan i- î i
CE VOIM?
Fraţi Românii
csS e* « Sîsjif ş! ţwr fî KM» îs	sesse	'fnwre,	as3îskSi;î	YssSst Vsî ife fs s «getele, gtefcrtfe sîţKasBţ feflat ţi ce
'	- Suferii «s# '#iusMsft-îisa^ss Vssasft	s» essfli	tssa.	Sa*	aSscst	49 «sssî » sa, îs
SŞărtfţ ^ftirssiţ--sssse$s mrtss-fes^»si	a»s «= <»	•
'	W^"î&fe.-OBsase	*o'	wfe gnBttpe *gr	d *&&gr«siasgg prih-^cs^sa^* -■
te ws-îSşss $ «SsSsşfe sar pe. îfca* «se» î»fc-#SsaeSe Sbj ş ea -Sasa*--■* «ass» a »es Ci 4w» sase s ÎS *« swSeo!-- K -î *.-» is afsfcw ?- si .* ;rfî »a	cS* ost
-S ¥tSri>, «tfi iBfttf KBîg	fa	3SS*, ÎQ56«S^ de R«?&.î.
»eaB.T^«S*^?SaţBS	Hteş!	sppfeîs*	ps.gte.	ifeaî k rf apS-ă îls: vS	sr	SS5
■ sc* s	acHfc»,	frsţr	SKiwal
o . •:	t r.-j	.?■	i	•:-?	-s	:.sa®--s?	«ifaadS	ţi	piere,
Pt fee	^	r%î	’5®»s* =feSBiî%«.-;-^5. ’sw fcfe-s. VuwA 6 v senţ o- r;-;
*«•	wsi * «****'
E.MS-3BS fesrf. ps Sfrţ îsis* « JSera®. VH» S S Sf «5 ÎSit basprfsrfcS ŞS fe ®,«SS K JÎM» i3f lîVibxîcSă Vî SS&JÎS ţi si
Os& v«î .v„'îs ţifess» îs ssea <rccs, .slsâ *i îî«: *;t . aesreştfesţ. Sssâ *s swsra casa a pi %s5.- s %t	mSk	ss
^Popotul Român** ^«*ŞÎ5. Şapte icsoîstnLiisisofflwcuitf ş
JPopomi Româa*1	**. «^seturi &«<■ vu ţuinţ»«5E®ica;;
„Pop0rUl|R0mân" v* S	-J	*SnBoraJ	v»wi;
„Poporul Român** *ţ	?a sşrsts-:. *esa fi »a JapS» îs «sos* fcţsssfet- Vesirt;
.jPopor® Româa" sa	S siiwsrsmis î-i«sa 31 Vam; ţ? tt sftrţiî ă*
,Poporul Român*4 îa-^ţ* ra«fe j,«a; h»» v ^0^®,
: 1	^vi	£■;:	V
:^ti"' v-î ^	y..:v ::J v‘; '- ’v ■>,: ^/}-	■ vfi
:ivri?S 'ff	.i;	?
Dimitrie Birâ«ţltî,
E4S«nîi şî retessţ»* toM .,>>sp»raî RwHtot'*
literaturii. în rubrici precum „Partea literară", „Pentru ceasurile de odihnă" şi mai ales „Foişoara", apar adesea versuri populare sau în stil popular, snoave, articole pe teme culturale. Tot aici pot fi întâlnite numele unor colaboratori importanţi, între care Octavian Goga cu poemul Cântecele mele, George Coşbuc cu povestirile întoarce-ţi inima spre Dumnezeu şi Mânia, Mihail Sadoveanu (Probota, Călăraşul), Ion Agârbiceanu (Hoţul), Emil Gârleanu, Mihail Lungianu, Victor Eftimiu. Ioan Slavici contribuie cu articolele Eugeniu Carada, Socialismul creştinesc, Mişcarea noastră literară (toate în 1910). Ceva mai rar se publică şi traduceri din Alphonse Daudet, Anatole France, Tolstoi, Vergiliu (o prelucrare în proză a Eneidei, sub titlul Pribegirea strămoşului Enea peste ţări şi mări şi urzirea Gintei Latine, în serial, începând cu numărul 21/1907). Alţi colaboratori: Petre Dulfu, Ecaterina Pitiş, I. Pop-Reteganul, Zaharia Bârsan, Emil A. Chiffa, Nuşi Tulliu.	I.M.
POPOVICI, Alecu (17.111.1927, Iaşi - 9.IX.1997, Bucureşti), dramaturg şi critic dramatic. Este fiul Profirei Popovici (n. Beltzer), farmacistă, şi al lui Remus Popovici, jurist, funcţionar superior la IOVR. Urmează la Iaşi Şcoala „Gh. Asachi" (1933-1937), Liceul Naţional (1937-1945) şi Facultatea de Medicină (1945-1950), pe care o va absolvi însă la Bucureşti (1951). Până în anii 70 P. a deţinut mai multe funcţii în domeniul teatral: profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti, director în cadrul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, director al Teatrului „Ion Creangă", secretar literar la Teatrul „Constantin I. Nottara". în paralel, este, pentru o perioadă, redactor-şef al publicaţiei „Săptămâna culturală a Capitalei", iar din 1956 până în 1970 face parte din comitetul de redacţie al revistei „Teatrul", unde ţine lunar, cu unele intermitenţe, cronică dramatică. Debutează în 1943, cu elegia Zbucium, în „Năzuinţi", publicaţie a Liceului Naţional ieşean. Scrie şi la „Vremea", lucrează ca ziarist la „Opinia" (1946-1948) şi „Lupta Moldovei" (1948-1950). Prima lui piesă, Răţoiul, se joacă în 1948-1950 la Teatrul Naţional din Iaşi. Uniunea Scriitorilor i-a conferit în 1961 un premiu pentru piesa Băiatul din banca a doua, iar în 1993 un premiu pentru întreaga activitate.
îmbinarea pantomimei cu „laconismul estradei" şi cu „fastul feeriei" - sintagme prin care P. definea genul hibrid al teatrului de păpuşi şi marionete, sunt cel mai bine puse în evidenţă în prima lui piesă de gen, Cea mai frumoasă aventură (Cetatea florilor). întâmplări despre copii pentru a fi jucate de păpuşi
(1959), în care este imaginată „odiseea" fantezistă şi amuzantă a construirii unui oraş utopic. Piesei i s-ar putea reproşa dispersarea subiectului pe mai multe paliere tematice şi accentul moralizator, această ultimă tendinţă intensificându-se ulterior. Astfel, textele dramatice reunite în întâmplări m păpuşi (1964), ca şi volumul de proză scurtă Băiatul cu ricşa (1962) se resimt de imixtiunea ideologicului, sesizabilă mai ales în tematică (idealizarea aşa-zisului ev nou şi a realizărilor sale, denunţarea unor tare umane, revelarea, prin crearea unor mici fabule, a structurii viciate a democraţiilor occidentale etc.) şi în
385 Dicţionarul general al literaturii române
Popovici
tonul moralizator. Treptat dramaturgul, care a scris câteva zeci de piese, reuşeşte să se debaraseze, de zgura ideologică, surprinde vârsta copilăriei şi peripeţiile ei într-o manieră vivace (ca în Şut...gol!/ piesă într-un act, 1971, Nu mă temi, subintitulată „farsă" ş.a.), cu toate că nu reuşeşte întotdeauna să camufleze intenţia pedagogică. Interesează şi activitatea de cronicar dramatic a lui P., care comentează de regulă spectacole cu piese subsumabile genului comic, de la estradă la farsă sau comedie. Se reţin îndeosebi consideraţiile asupra teatrului de păpuşi, unde pe autor îl preocupă trasarea unei istorii minimale a speciei şi a specificului său scenografic sau regizoral.
SCRIERI: Cea mai frumoasă aventură (Cetatea florilor). întâmplări despre copii pentru a fi jucate de păpuşi, Bucureşti, 1959; Băiatul din banca a doua, Bucureşti, 1961; Băiatul cu ricşa, Bucureşti, 1962; Copii, haideţi la teatrul de păpuşi!, Bucureşti, 1963; Costache Antoniu, Bucureşti, 1964; începe teatrul, Bucureşti, 1964; întâmplări cu păpuşi, Bucureşti, 1964; Pasărea colibri Poveşti populare braziliene povestite de ..., Bucureşti, 1964; Eu şi prietenii mei, Bucureşti, 1965; Fotografia din perete (Monolog în... 4), Bucureşti, 1965; Afară-i vopsit gardu, înăuntru-i leopardu, Bucureşti, 1966; Vrei să te joci cu noi?, Bucureşti, 1966; Mici şi mai mici, Bucureşti, 1966; Nimic despre fotbal, Bucureşti, 1966; O fetiţă caută un cântec, Bucureşti, 1967; Cui îi e frică?, Bucureşti, 1967; Zâmbiţi, vă rog, Bucureşti, 1967; De iarnă..., Bucureşti, 1968; Retuşaţi modelul, Timişoara, 1968; Zamfir Chiţ-Chiţ, Bucureşti, 1968; Misterioasa dispariţie a balaurului Coca, Bucureşti, 1969; Aventurile luiAşchiuţă, Bucureşti, 1970; Băiatul cu ghitara, Bucureşti, 1971; Şi-am încălecat pe-o şa..., Bucureşti, 1971; Şut... gol, Bucureşti, 1971; Zboară, zboară..., Bucureşti, 1971; Grădina poveştilor, Bucureşti, 1972; Poveste la grădina zoologică, Bucureşti, 1976; Verişorii, Bucureşti, 1977; Fabule şi pseudofabule, Bucureşti, 1986; Delfinul va sta în... cadă, Bucureşti, 1992; Povestea poveştilor, Bucureşti, 1995. Traduceri: Balzac, Hanul roşu, Bucureşti, 1963; Arkadi Buhov, Povestiri umoristice, pref. Sergiu Fărcăşanu, Bucureşti, 1964; Holger Pukk, Tu ştii cum să te porţi ?, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Ştefan Topală); O. Sekora, Căţelul zburător, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Theodor Holban).
Repere bibliografice: Piru, Panorama, 167-168; Aurel Baranga, Alecu Popovici sau Triumful modestiei, SPM, 1972,75; Marius Robescu, Scufiţa cu trei iezi, RL, 1973, 18; Amza Săceanu, Faţa văzută şi nevăzută a teatrului, Bucureşti, 1974, 226-233; Aurel Bădescu, Teatrul tinerei generaţii, CNT, 1975, 13; Ştefan Iureş, Poveştile de aur, TTR, 1975, 4; Popa, Dicţ. lit. (1977), 449; Ileana Lucaciu, în lumea fanteziei, SPM, 1979, 431; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991, 94-95; Alecu Popovici, DRI, IV, 235-243; Popa, Ist. lit, 1,1 066.	O.	S.
POPOVICI, Constantin (21.V.1924, Romăncăuţi - Cernăuţi), istoric literar şi prozator. Este fiul Nadejdei şi al lui Teodor Popovici. învaţă la gimnaziul din Lipnic, apoi la Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi. în 1951 a absolvit Facultatea de Filologie, secţia limbă şi literatură rusă, la Universitatea din Cernăuţi, unde a urmat şi doctorantura. Un timp este conferenţiar la Institutul Pedagogic din acelaşi oraş, iar din
1955	lucrează la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe din Chişinău, în calitate de colaborator ştiinţific şi şef al sectorului de relaţii literare (din 1962). Doctor habilitat în filologie (1974), este profesor universitar (1988), membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
(1989), academician (1995). în 1991 devine director al
Institutului Minorităţilor Naţionale. Debutează cu monografia Motive sociale în poezia lui Eminescu (1963, în limba rusă).
în centrul preocupărilor lui P. se află valorificarea literaturii clasice naţionale şi studierea relaţiilor literare româno-ruso-ucrainene. Monografia Eminescu. Viaţa şi opera (1974), culegerea Mihail Eminescu. Studii şi articole (1966), albumul monografic M. Eminescu şi opera lui în documente, mărturii şi ilustraţii (1985) învederează un eminescolog pasionat. Contribuie la mai buna cunoaştere a operei eminesciene şi prin îngrijirea, prefaţarea şi comentarea câtorva volume de publicistică şi corespondenţă, amintiri ale contemporanilor şi studii. Rod al unei munci scrupuloase, bine documentată şi vădind spirit critic, monografia despre Eminescu oferă o interpretare de ansamblu a omului şi a scriitorului, de la antume la postume, la variante, articole, scrisori, note, însemnări. Tendinţa de a integra opera eminesciană în contextul literaturii universale şi de a o examina în plan comparativ, detectarea unor afinităţi sau a unor influenţe, analiza variantelor particularizează exegeza lui P. Problema relaţiilor literare constituie obiectul altor studii monografice, precum Ion Creangă şi basmul est-slav (1967), Teatrul ucrainean la Chişinău în a doua jumătate a sec. XIX - începutul sec. XX (1974, în limba rusă), precum şi al culegerilor de articole Pagini de prietenie literară (1978) şi Aprecieri şi medalioane literare (1979). P. a coordonat lucrarea colectivă Relaţiile literare moldo-ruso-ucrai-nene (I-II, 1978-1982, în limba rusă), fiind şi unul dintre autori. Este, de asemenea, coautor al lucrărilor Istoria literaturii moldoveneşti (1958), Relaţii literare şi folclorice moldo-ruso-ucrai-nene (1967), Istoria literaturii moldoveneşti (II, 1988) ş.a. Colaborează la întocmirea unor enciclopedii şi culegeri de folclor din Basarabia şi Ucraina. A scris şi câteva romane, excesiv politizate: Nistru în flăcări (1977, în limba rusă), Z ori în freamăt (1980, în limba rusă), Destine vitrege (1985), în care înfăţişează conform comenzii politice soarta românilor din Bucovina şi Basarabia în perioada bolşevică. Volumul Memoria anilor (1986) conţine amintiri din timpul celui de-al doilea război mondial.
SCRIERI: Mihail Eminescu. Studii şi articole, Chişinău, 1966; Ion Creangă şi basmul est-slav, Chişinău, 1967; Eminescu. Viaţa şi opera, Chişinău, 1974; Pagini de prietenie literară, Chişinău, 1978; Aprecieri şi medalioane literare, Chişinău, 1979; Destine vitrege, Chişinău, 1985; M. Eminescu şi opera lui în documente, mărturii şi ilustraţii, Chişinău, 1985; Memoria anilor, Chişinău, 1986.
Repere bibliografice: Nicolae Bileţchi, O sinteză critică asupra operei eminesciene, „Moldova socialistă", 1977,15 mai; Dumitru Coval, File din epopeea unor zile mari, LA, 1982,19 august; Mihail Dolgan, Responsabilitatea cuvântului critic, Chişinău, 1987,54-66; Mihail Dolgan, Constantin Popovici, RLSL, 1994,3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 274. M.Dg.
POPOVICI, D.[umitru] (25.X.1902,Dăneasa,j. Olt - 6.XII.1952, Cluj), istoric literar şi comparatist. Este fiul Ioanei (n. Popescu) şi al lui loan Popovici, învăţător. Urmează şcoala primară în Şerbăneşti, judeţul Olt (1909-1914), Liceul „Radu Greceanu" la Slatina (1914-1923) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a
Popovici
Dicţionarul general al literaturii române 386
Universităţii din Bucureşti (1923-1927). încă din studenţie funcţionează ca asistent onorific al lui D. Caracostea (1924-1926), însă după obţinerea licenţei în litere este profesor de liceu la Slatina (1927-1930) şi Iaşi (1930-1936). în răstimp (1930-1934) urmează la Paris cursuri postuniversitare de neogreacă cu A. Mirambel şi de literatură comparată, avându-i profesori pe Fernand Baldensperger, Paul Hazard şi Mario Roques. Concomitent, predă limba română la Şcoala de Limbi Orientale Vii şi la Sorbona. în 1935 obţine titlul de doctor în litere, cu o teză despre ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu, editată în acelaşi an. Din 1936 până la moarte este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj, urmându-i la catedră lui G. Bogdan-Duică, dar venind cu o viziune total diferită, formată la şcoala franceză a compara-tismului modern. în 1928 publică articole de istorie literară în revista „Oltul" din Slatina, însă adevăratul său început ca specialist trebuie considerat studiul Poezia lui Cezar Bolliac, apărut în 1929 în „Viaţa românească". în 1935 contribuie la întemeierea revistei „de ideologie şi ştiinţă a liceelor militare" „Atheneum" din Iaşi, fiind secretar de redacţie. în numărul inaugural semnează studiul Vico şi Heliade, iar în următorul fragmente din „Santa Cetate". între 1942 şi 1948 conduce la Sibiu publicaţia „Studii literare", pe care o şi înfiinţase. în 1941
i	se naşte unicul copil, Ioana Emanuela, viitorul critic şi istoric literar Ioana Em. Petrescu.
Studiul de debut al lui P. anunţa un istoric literar preocupat de ideologia care stă la baza fenomenului literar, în cazul în speţă ideologia socială a lui Bolliac, inclusiv influenţele exercitate asupra ei. Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu (1935) face un pas mai departe pe terenul istoriei ideilor, abordate genetic (contextul istoric care le-a produs) şi comparatist (contextul european). Dacă în ceea ce priveşte cercetarea strictă a scriitorului paşoptist lucrarea nu era tocmai o premieră (de ideologia lui se mai ocupaseră, chiar dacă numai parţial, G. Bogdan-Duică, G. Oprescu, Tudor Vianu), nu e mai puţin adevărat că ea inaugura explorarea sistematică a unei problematici ce avea să constituie obiectivul pe termen lung al istoricului literar: studiul ideologiilor literare din perspectivă comparată şi sociologică. Subiectul era ingrat; despre revoluţionarul, gânditorul şi scriitorul paşoptist se formulaseră deopotrivă blamuri şi elogii, iar opera descuraja prin masivitatea şi diversitatea ei contradictorie. Meritul lui P. stă în abordarea comprehensiv-detaşată, din unghiul perioadei traversate de scriitor şi pe care acesta o ilustrează exemplar. Faptul că Heliade n-a putut „să urmărească o problemă până în amănuntele sale ultime" coincidea cu însuşi „imperativul epocii sale: în locul explorării intensive, în adâncime, care duce la specializare, activitate extensivă, care duce la enciclopedism". Istoricul literar urmăreşte cum, sub eclectismul şi disparitatea suprafeţelor diverselor scrieri, se încheagă comandamentele ce conferă operei o unitate de adâncime: ideea de naţionalitate conjugată cu cea cosmopolită şi umanitaristă a „omului evanghelic", cultul „datelor generale ale sufletului omenesc" şi „respectul de regulă şi de model". „Santa Cetate". între utopie şi poezie, studiul din acelaşi an, având în centru poemul heliadesc, este de fapt o cercetare erudită a fundamentelor poeziei sociale de după „eşuarea" în utopie - pe teren istoric - a „tuturor experienţelor socialiste", dar în beneficiul poeziei, care îşi revendica astfel generoasa temă. Lucrarea investighează gândirea socială a lui Teodor Diamant, N. Bălcescu, C. A. Rosetti, Ion Ionescu de la Brad şi izvoarele ei (de la Biblie şi Sf. Augustin la socialiştii francezi), ca premise ale ideologiei romanticilor români, şi complineşte Ideologia..., aprofundând una dintre coordonatele gândirii lui Heliade - acest „jidov rătăcitor al spiritualităţii române" -, al cărui tip de personalitate e definit astfel: „Cu structura lui sufletească, Heliade, pelerin al ideii de mai bine, nu-şi putea manevra veleităţile sale revoluţionare decât între umanitarismul biblic şi pacifismul fourierist. în felul acesta, poezia lui socială, care cuprindea prea mult cer şi prea mult viitor, era ursită să nu fie niciodată ceea ce ar fi trebuit să fie poezia socială: o poezie a prezentului şi a pământului." în anexele studiului sunt editate poemele Santa Cetate şi Harpa lui David, dar şi Cateşismul socialiştilor. Tripticul de lucrări consacrate lui Heliade se încheie cu ediţia critică Opere (I-II, 1939-1943). Ampla introducere, în fond o micromonografie, reciclează idei din celelalte două studii, dând caracterizări sintetice care se reţin: „Smuls din lumea intelectuală în care se formase,
387 Dicţionarul general al literaturii române
Popovici
scriitorul nostru se găseşte prins în ritmul trepidant al vieţii spirituale din secolul trecut. Faptul acesta avea să-l facă să fie, pe plan social, un conservator care pluteşte pe valurile socialiste; în literatură, un clasic îndrăgostit de poezia romantică, iar în ordine religioasă, un credincios care bate totuşi la porţile fiecărei idei, întrebând dacă Dumnezeu locuieşte înlăuntru." Date fiind masivitatea şi inegalitatea valorică a operei, ediţia -cea mai importantă până la cele îngrijite de Vladimir Drimba şi Mircea Anghelescu - este selectivă, incluzând în primul volum versuri (traduceri, imitaţii, originale) şi proza de imaginaţie, iar în al doilea articole despre literatură şi limbă. Anunţate de exegeza operei lui Fieliade, cercetările lui P. despre epoca Luminilor se materializează iniţial în cursul ţinut în anul universitar 1938-1939 - Literatura română în epoca „luminării", care se ocupă numai de Şcoala Ardeleană, prezentată comparatist, pe fundal european, şi uzând de o bogată bibliografie franceză şi germană privitoare la iluminism. Expunerea umplea un gol în istoria literară românească, reticentă în abordarea secolului al XVIII-lea sau limitîndu-se la unirea cu Biserica Romei. în această completare stă însăşi teza demonstraţiei: prin faptul că, în creuzetul mişcării, filosofia raţionalistă ieşise învingătoare asupra doctrinei religioase, Luminile transilvănene au convertitit cosmopolitismul tipic iluminismului occidental (cu baza în universalismul catolic) într-o doctrină naţională, care avea să declanşeze Renaşterea în întregul spaţiu spiritual românesc. Ajuns aici, P. formulează o ipoteză ademenitoare privind personalitatea literaturii transilvane moderne. Tensiunea existenţială şi culturală din care se naşte Şcoala Ardeleană, precum şi stagiul clasic mai îndelungat al literaturii din această regiune ar conferi ab initio epicii ei moderne o trăsătură specifică, şi anume absenţa lirismului: „romanul liric, în care epica era anulată de lirica plângătoare, nu putea prospera într-o atmosferă în care sufletele simţitoare nu erau în elementul lor. Iată pentru ce în Ardeal epica s-a păstrat într-o stare mai pură decât în celelalte părţi ale Ţărilor Române". Ideile cursului din 1938-1939 sunt topite în vasta sinteză La Litterature roumaine â l'epoque des Lumieres (1945), precedată, de altfel, şi de alte lucrări adiacente, însă nedidactice: studiile La Litterature roumaine de Transylvanie au dix-neuvieme siecle (apărut în volumul colectiv La Transylvanie din 1938 şi retipărit în acelaşi an în broşură separată) şi Contribuţia românilor din Transilvania la literatura română (publicat în 1942 în revista „Transilvania", iar în 1943 tradus în „Rassegna culturale della Romania"). Sinteza din 1945 cercetează fenomenul luminist în tot spaţiul cultural românesc, însă, date fiindu-i anvergura, caracterul omogen şi forţa de impact la nivel naţional, Şcoala Ardeleană ocupă şi aici poziţia centrală. Mişcării i se recunoaşte meritul unei schimbări de axă în plan naţional: „Activitatea Renaşterii transilvane contribuie în chip esenţial la eliberarea poporului român de complexul spiritual sud-est european". Fenomenul transilvan e urmărit şi în prelungirile lui din secolul al XlX-lea, când exagerările latiniştilor „atrag prăbuşirea curentului care inspirase literaturii române elanul novator". O atenţie specială i se acordă lui Ion Budai-Deleanu, marele scriitor al epocii (care va face şi
obiectul cercetării Doctrina literară a „Ţiganiadei", apărută în „Studii literare", 1948), a cărui epopee este analizată sub raportul izvoarelor, ideologiei subiacente, temelor satirei, tehnicii, limbii. Culegerea Cercetări de literatură română (1944), care inaugura „Biblioteca «Studii literare»" a Universităţii din Cluj, colecţie creată şi coordonată de P., abordează masiv epoca paşoptistă, după ce aceasta făcuse obiectul unor cursuri: Literatura română în perioada lui Asachi şi Heliade (1939-1940), Generaţia „Daciei literare" (1941-1942), Russo şi Bălcescu (1942-1943) ş.a. Cartea reia introducerea la ediţia Heliade, tot o reluare fiind studiul despre Dimitrie Bolintineanu, publicat iniţial ca introducere la ediţia Scrieri alese (1942), pe care P. o îngrijeşte. Bolintineanu, „scriitorul cel mai caracteristic pentru epoca în care a scris, epocă agitată de pasiuni politice, care impuneau scriitorului un ideal străin de artă", este reconsiderat pentru prima dată prin prisma preromantismului (influenţa lui Volney, Ossian şi a baladei medievale occidentale). Studiul realizează o exemplară hartă valorică a acestui scriitor atât de inegal, unde se insistă cu ochi critic şi fin ironic asupra epopeii şi artificioaselor „legende istorice", cu „harna-şamentul [lor] verbal", dar şi asupra performanţelor din baladele fantastice. în mod curios, este comentat prea puţin Conrad - cel mai valoros poem filosofic românesc până la Memento mori al lui Mihai Eminescu -, plasat totuşi, împreună cu memorialistica de călătorie, printre „punctele cardinale în desfăşurarea unei întârziate literaturi preromantice" ce au contribuit esenţial „la crearea atmosferei poetice în care îşi făcea ucenicia, influenţat de poezia lui Bolintineanu, Mihai Eminescu". Dacă în studiile de ideologie talentul literar al austerului cercetător era revelat de punerea în scenă a ideilor, aici el se manifestă în lapidaritatea şi plasticitatea caracterizărilor. Celelalte studii ale culegerii au în vedere aspecte particulare din opera lui Cezar Bolliac („primul teoretician al romantismului în cultura română"),Vasile Alecsandri (raportat la generaţia Junimii), Primele manifestări de teorie literară în cultura română etc. Istoria literară a secolului e continuată cu Romantismul românesc, curs ţinut de profesorul clujean în ultimul său an de viaţă şi publicat de Ioana Em. Petrescu în 1969. Epoca paşoptistă îi reţinuse şi până atunci atenţia, totuşi cursul prezintă o materie inedită. Sinteza se ocupă de primul romantism românesc (faza de până la 1848), caracterizat prin împletirea elementelor romantice cu cele preromantice (exegetul nu credea în existenţa la noi a unui curent preromantic constituit), luministe (ca la Heliade), clasice (precumpănitoare la Gh. Asachi, iar la Grigore Alecsandrescu aflate în echilibru cu cele romantice, clasice şi luministe, Anul 1840 fiind textul cel mai reprezentativ). în miezul lucrării se distinge momentul „Daciei literare", care suscită dimensiunea naţională a literaturii (texte exemplare: programul lui Mihail Kogălniceanu şi poemul Cântarea României), triumfătoare prin Eminescu, nu înainte însă de a trece prin Alecsandri, definit ca expresia „celei mai patetice lupte dintre local şi universal pe care o cunoaşte literatura românească". Se insistă şi asupra influenţelor socialismului utopic la Bolliac şi Bălcescu (un „romantic de esenţă tare"), ca şi asupra operei epice a lui
Popovici
Dicţionarul general al literaturii române 388
-3OEZIA LUI
VII HAI EMINESCU
Costache Negruzzi (e aici o analiză antologică a nuvelei Alexandru Lăpuşneanul), însă nu sunt uitaţi nici ardelenii (cu accent pe G. Bariţiu) şi basarabenii, poeţii munteni minori, nici creaţia „în spirit popular" a lui Anton Pann. Romantismul românesc - venind după lucrarea parţială şi pierdută în amănunte a lui Bogdan-Duică din 1923 despre „întâii poeţi munteni" - se impune ca prima sinteză completă asupra perioadei. în spiritul concepţiei sale generale, P. acordă un loc proeminent descrierii contextului istoric şi cultural, doctrinei literare şi liniilor de forţă ale ideologiei literare. Poezia lui Mihai Eminescu, un curs din 1947-1948 (editat postum, în 1969), poate fi considerat ţinta finală a istoricului literar, către care se îndreaptă toate scrierile lui referitoare la romantism şi la emanciparea treptată a literaturii române. Cursul venea în continuarea exegezei structurale şi genetice a lui D. Caracostea, trecea însă accentele pe contextul istoric şi pe biografia intelectuală a poetului şi îmbina criteriul cronologic cu cel tematic şi stilistic. Definitorie pentru personalitatea poetului este coordonata titaniană, care sfârşeşte în perspectiva reflexivă a geniului, formele lirice deplasându-se, corelativ, de la odă la satiră şi, mai departe, la elegie, pe când palierul stilistic evoluează de la comparaţie la metaforă şi la limbajul gnomic. Cum arată Ioana Em. Petrescu, în forma ei definitivă
interpretarea urma să aibă un caracter structuralist, să identifice formele logice (biografia intelectuală), universul poetic şi formele afective. Studiul despre poezia lui Eminescu e precedat de istoricul exegezei, în cursul Eminescu în critica literară (1946-1947) fixându-se reperele: Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, G. Călinescu, D. Caracostea. Capitolele rezervate ultimilor doi constituie centrul de greutate prin anvergura, dar şi prin opoziţia dintre opţiunile lor metodologice, stil analitic, finalităţi. Capitolul aferent lui Călinescu luminează, în schimb, opţiunile epistemologice ale lui P. Calificat fără nuanţe ca „impresionist" şi promotor al subiectivismului în critica şi istoria literară, sancţionat drastic pentru viziunea lui asupra firii „rudimentare" a omului şi poetului, certat pentru zăbava în „descrierea operei" şi pentru accentul pus pe creaţia postumă, lui Călinescu nu i se recunoaşte decât meritul analizelor de text. Perspectiva se arată aici reducţionistă şi nedreaptă. în câteva rînduri, specialistul şi-a descris metoda, începând cu primele lui studii şi rotunjind-o în cele de maturitate. Când prezintă concepţia literară a lui Bogdan-Duică (1938), el arată că literatura comparată trebuie să depăşească studiul „dependenţelor de fond" şi să le adauge pe cele „de expresie". Metoda e expusă integral în cursul Literatura română modernă. Tendinţe de integrare în ritmul cultural european (1939-1940). Principalul punct de referinţă pe teren românesc era studiul Tehnica criticii şi a istoriei literare de G. Călinescu (1939), de care istoricul literar clujean se desparte polemic. Acceptă postulatul relaţiei dintre critică şi istoria literară şi primatul esteticului, dar respinge sever relativismul deschis de conceptul de critică şi istorie literară creatoare, care duce la contestarea statutului istoriei literare ca ştiinţă: „Analizând nu opera de artă în elementele ei obiective, ci rezonanţa pe care această operă o are în sufletul lui, un istoric de artă devine în mod automat un artist." Or, afirmă P., mereu atent la „valorile obiective ale materialului supus intuiţiei", „identic lui însuşi, materialul intuit organizează în spiritele normale o bază identică, ceea ce face posibilă existenţa istoriei artei ca disciplină ştiinţifică, cu cerinţe specifice şi metode proprii". Istoria literară e definită astfel drept „ştiinţa care degajează, ierarhizează şi interpretează valorile literare". Odată ce stabileşte că ea are a se ocupa de operă ca rezultat al unei „elaborări spirituale care se cere urmărită în toate etapele sale şi în toate elementele puse la contribuţie", autorul cursului ajunge să o integreze firesc în sfera literaturii comparate. El preconizează un comparatism modern, în consonanţă cu ultimele achiziţii teoretice occidentale, care mutau accentul de pe factorul extern pe metabolizarea influenţei şi originalitate, evidenţiind rolul personalităţii: „istoria literară va căuta să determine cu toată preciziunea posibilă materialul exterior: izvoare, influenţe, dar ea va trebui să aibă permanent în vedere şi reacţiunea artistului creator faţă de acest material, pentru că valoarea artistică a unei opere este determinată numai de unicitatea vibraţiei pe care materialul extern, general, comun, o împrumută de la sufletul creator". Mai mult, istoria literară trebuie să înregistreze şi „reacţiunea unei opere de artă asupra ei însăşi", prin care „fragmentul anterior influenţează
389 Dicţionarul general al literaturii române
Popovici
întotdeauna asupra aceluia în curs de realizare." La fel de importantă este (cum se arătase în cursul despre iluminism) tratarea literaturii ca „fenomen de cultură", „care se cere integrat timpului său", căci „fenomenul literar" nu e independent de „istorie". Tot acolo se insistă pe necesitatea „privirii comparative", alta decât studiul influenţelor şi al impactului lor: „Numai o confruntare mai largă de date şi de fapte ne va ajuta să dezvăluim sensul general al unor evenimente cărora, altfel, am fi ispitiţi să le atribuim o importanţă locală." Noi precizări aduce sinteza La Litterature roumaine â Vepoque des Lumieres, de data aceasta folosindu-se de Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu (principalul reper de care se disociază), „lucrare atât de inegală şi totuşi atât de preţioasă", căreia i se impută, între altele, absenţa periodizării. Obiecţia ţintea o carenţă încă mai profundă: autorul e interesat de individualitatea scriitorilor, nu şi de ceea ce constituie „caracterele comune ale unui curent ori ale unei epoci". Ce periodizare propune P. se poate vedea din introducerea la lucrarea în franceză despre luminismul românesc. El nu ia în calcul literatura veche, care ar fi lipsită de originalitate, dată fiind puternica influenţă slavonă şi grecească debitoare apartenenţei noastre ortodoxe. în consecinţă, ceea ce îl interesează este procesul modern de emancipare, început în chip major şi decisiv cu epoca Luminilor (1779-1829). Aceasta e urmată de etapele 1829-1840 (luminism şi romantism), 1840-1867 (romantism „în teorie") şi 1867-1893 (Junimea). în viziunea exegetului evoluţia literaturii române moderne e totuna cu istoria eliberării de ceea ce îi era străin şi a regăsirii de sine, mai întâi prin conştientizarea apartenenţei latine şi europene şi apoi, prin romantism, a identităţii naţionale în context universal. Mai general, savantul afirmase că „privită din punct de vedere cultural, istoria poporului român este, pentru o durată de secole, istoria eliberării sale spirituale". Cum ar fi arătat istoria perioadei de după 1893 se poate întrezări tot din cartea din 1945. Urmând „prăbuşirii idealului junimist", literatura interbelică nu şi-ar fi găsit încă propria identitate („nu ne dă câtuşi de puţin impresia că străbate o perioadă de revenire în urma naufragiului"), „sinteza românească" sub semnul ortodoxiei fiind lipsită de consistenţă, de vreme ce „nu-i cuprinde pe câţiva dintre scriitorii cei mai remarcabili ai epocii actuale". întreruptă la vârsta când se elaborează marile sinteze, marginalizată şi relegată îngustului cerc al „specialiştilor", plasată la capitolul „istoria literară universitară", capitol apăsat de prejudecata aridităţii solemne şi pedante, concurată masiv de baroca, exuberanta, seducătoarea Istorie... a lui Călinescu, minimalizată sau ocultată de călinescofilii â outrance şi (re)editată târziu, opera impunătoare şi modernă a lui P. nu s-a bucurat de influenţa pe care o merita. Istoricul literar este şi autorul unei literaturi de imaginaţie, în cea mai mare parte rămasă în manuscris. Tot ce s-a publicat deocamdată, în „Tribuna" (1970, 1972), e un fragment din comedia parabolică Regele din Propontide.
Pentru prima dată, după multe încercări, epoca formării literaturii române moderne era examinată în datele ei majore şi interpretată în raport cu orientările esenţiale ale literaturii universale. [...]
Literatura română în epoca Luminilor inaugurează o epocă în istoria literară română. Ea este concepută în perspective de literatură comparată şi izbuteşte, pentru întâia dată la noi, să ridice comparativismul de la rolul modest al căutării „influenţelor" la acela de a explica îndrumarea esenţială a literaturii într-o anumită epocă.
Tudor Vianu
Moartea atât de timpurie a autorului, la vârsta când un critic şi un istoric este în plină activitate creatoare, a lăsat neterminată [...] întreaga construcţie a primei istorii literare româneşti în care fenomenul literar nu mai era văzut strict pragmatic, ci prin prisma integrării sale în dinamica generală a doctrinelor ideologice, în perspectivă sociologică şi nu mai puţin pe un vast tablou al evoluţiei artistice din Europa acelei vremi.
Mircea Anghelescu
SCRIERI: Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1935; „Santa Cetate". Intre utopie şi poezie, Bucureşti, 1935; La Litterature roumaine de Transylvanie au dix-neuvieme siecle, Bucureşti, 1938; Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944; La Litterature roumaine â Vepoque des Lumieres, Sibiu, 1945; Romantismul românesc(1829-1840), îngr. Ioana Em. Petrescu, cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969; Poezia lui Mihai Eminescu, pref. Ioana Em. Petrescu, Bucureşti, 1969; Studii literare, I-VI, îngr. Ioana Em. Petrescu, postfaţă Aurel Martin, Cluj, 1972-1989. Ediţii: I.Heliade-Rădulescu, Opere, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1939-1943; D. Bolintineanu, Scrieri alese, pref. edit., Craiova, 1942.
Repere bibliografice: Ovidiu Papadima, „Ideologia literară a lui
I.	Heliade Rădulescu", G, 1935, 7; Stelian Constantin-Stelian „«Santa Cetate». între utopie şi poezie", CL, 1936,1-3; D. Caracostea, [D. Popovici], DR, 1936-1938; Şerban Cioculescu, „Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu", „Lumea românească", 1938, 503; Streinu, Pagini, II, 281-291; I. Verbină [Iosif Pervain], I. Heliade Rădulescu, „Opere", tom I, GR, 1940,1-4; D. Caracostea, I. Heliade Rădulescu, „ Opere", tom I, AAR, memoriile secţiunii literare, t. LXII, 1941-1942; Eugen Todoran, Studii literare, T, 1944,1; Vlad, Analiză - sinteză, 25-36; Piru, Varia, 1,49-51, 135-138; Paul Cornea, Dimitrie Popovici sau Istorismul „deschis", TR, 1972,48; Vlad, Convergenţe, 65-70; Bucur, Istoriografia, 463-476; Zaciu, Ordinea, 257-264; Nicolae Manolescu, Literatura română în epoca Luminilor, RL, 1973,7;V. Fanache, Studiile literare ale lui D. Popovici, ST,
1975,	2; Munteanu, Aristarc, 98-112; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1976,377-385; Mihai Zamfir, D.Popovici - unul din mentorii noştri, LCF, 1978,1; Iorgulescu, Firescul, 122-127; Conceptul de istorie literară în cultura romanescă, îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1978, 68-71; Păcurariu, Scriitori, II, 125-130; AL Hanţă, Idei şi forme literare (până la Titu Maiorescu), Bucureşti, 1985,134, passim; Anghelescu, Lectura, 187-192; Nicolae Manolescu, Eminescu şi comentatorii săi, RL, 1989,46,48; Mircea Anghelescu, Istoricul literar, T, 1990,1; Mircea Popa, D. Popovici - emblema personalităţii, ST, 1992, 10; Cornel Munteanu, D. Popovici şi reconsiderarea statutului eminescologiei, F, 1993, 1; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996, 439-444; Dicţ. esenţial, 685-687; Micu, Ist. lit., 325; Firan, Profiluri, II, 198-200.	'	'	N.M.
POPOVICI, Mircea (21.IV.1923, Bucureşti), poet. Este fiul Măriei (n. Ungureanu) şi al lui Ovidiu Popovici, ofiţer, combatant în ambele conflagraţii mondiale. Bunicul, Alexan-
Popovici
dru Popovici, institutor la şcoala de la Trei Ierarhi în acelaşi timp cu Ion Creangă, a colaborat cu acesta în alcătuirea unor manuale pentru clasele elementare. P. a făcut şcoala primară în Bucureşti şi a dat examen de admitere la Liceul „Ion Neculce", dar, printr-o hotărâre a familiei, este trimis să urmeze Liceul Militar la Iaşi. Aici, profesorul N. I. Popa îi înlesneşte contactul cu poezia franceză. Se va înscrie apoi la Şcoala Militară Superioară din Capitală, concomitent urmând şi Facultatea de Drept (1942-1947). Prezentat de prietenul său Constant Tonegaru lui E. Lovinescu, citeşte poezie la cenaclul Sburătorul în 1942-1943, iar prin Mihail Crama intră în cercul din jurul lui Vladimir Streinu, viitorul său mentor. A frecventat, de asemenea, întâlnirile grupului de la „Fapta", aflat sub conducerea lui Mircea Damian. Debutează în 1944, la „Kalende", cu poezia Cetatea moartă. Versuri îi apar în gazetele bucureştene „Democraţia", „Semnalul", „Jurnalul de dimineaţă", „Fapta", „Dreptatea nouă", în „Caiete de poezie" (suplimentul „Revistei Fundaţiilor Regale"), „Moldova liberă" (Iaşi), „Facla" (Brăila), „Iconar" (Rădăuţi). în 1945 Fundaţia „Regele Mihai I" îi premiază, alături de Versuri de Geo Dumitrescu şi de Plantaţii de Constant Tonegaru, volumul manuscris de poeme intitulat Izobare, iar cartea apare în 1946. O boală de plămâni pune capăt scurtei cariere de ofiţer (a luptat în cel de-al doilea război mondial) a lui P. Reformat, se mută în Iaşi şi se orientează către o altă profesie. Urmează Institutul Politehnic, după care va fi inginer proiectant şi profesor al Facultăţii de Construcţii până în 1984, când se pensionează.
Poet al „generaţiei pierdute", strălucit reprezentată de Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Ştefan Baciu, Constant Tonegaru, P. nu a putut trece peste zbuciumul perioadei de ruptură de după război şi traversează o lungă perioadă de tăcere literară. Cu Licenţe emotive din 1987 revine la poezie după mai bine de patruzeci de ani, răstimp în care, rar, mai fusese prezent în „laşul literar", „Cronica", „Convorbiri literare", „Ateneu". Dacă volumul de debut, Izobare, prezentat elogios de Vladimir Streinu şi de George Ivaşcu, a reţinut atenţia e pentru că versurile consonau cu tendinţele timpului: „ne consideram nişte novatori" („Un singur fel de ocupaţie în starea civilă: inovatori"). Şi totuşi, poezia lui P., ce fixează în notaţii obstinate febra mecanică a unui veac încins „cu arc voltaic", pulsând în „ritmul tacheţilor", în „angrenajul pistoanelor" şi „violenţa reoforilor" aprinşi, nu face elogiul progresului, al tehnicii. Dimpotrivă, viziunea sa e cea a copleşirii şi uniformizării umanului prin impersonalitatea trufaşă, de o rece ferocitate, a maşinii. Şi când „din zvon de mecanisme", din ideile funcţionând „la priză", din inima - „crater violent care aruncă matematic cenuşă" „o nouă alchimie" nu se înfăptuieşte (în spirit, ostil „suişului", aflându-se instalat acelaşi „orizont planimetric" al comandamentelor trupului), opoziţia poetului nu întârzie să se manifeste. Ea dă tuşe groteşti tablourilor („Oameni se izbesc de geamul vitrinei, de poduri, / striviţi de obloane, cu zgomot ca nişte lăcuste", străzi „plesnesc la-ncrucişare, ca tendoanele", tramvaie foşnesc „ca viermi de mătase") ori susţine refugiul în aventura imaginară („cu evantaiul nopţii pe noi şi în pumni cu
Dicţionarul general al literaturii române 390
aritmetica cerului şi a stelelor ude"). De asemenea, aduce pirueta ironică, prin care bagatelizează, în felul lui Rimbaud, clişeele trăirilor uniforme şi emoţiile edulcorate (Fata Morgana e „banală", iubita „era când faună tropicală, când floră; / în păr avea plantaţii necuprinse de secară"; în „măscăriciul rampei" se vede pe sine însuşi). Impresia generală e una de frondă juvenilă, însă aici se întrezăreşte un lirism structural. Acesta trece în prim-planul romanţelor sentimentale (şi ele subminate de acorduri burleşti) din Licenţe emotive şi din volumele care vor urma: Poezii (1988), Paletă de amurg (1991), General Museum (2001). Amprenta timpului ajuns în impasul amiezii, moment simbolic ce desparte sensul ascendent al existenţei de coborâş, este omniprezentă. Mişcarea e lentă, chipurile sunt fără umbră, farmecul liniştii înşelător: în oglindă câine, dublul său evocă „umbra altcuiva", copleşitoare. Trecutul se poate transforma oricând în material exploziv: „îmi este amintirea istorie de pulberi / atât de condensată şi nici nu se îndură / să iasă din cutia blindată, de conservă, / decât zvârlind cuprinsul în marea aventură". Retragerea din viaţă pare iminentă: „Nu mai am nici un fel de poveşti / Când defilează albe umbrele pe umăr / şi marea-i retrasă în plasele cu peşti". Elegiacul, discret, dar mereu prezent, este corectat de ludice acorduri senzuale şi de duioşia domesticului, ce-1 alătură, în Hora de cuişoare şi Butaforie, lui Emil Brumaru: „Ce veri fierbinţi strivite cu fierul de călcat / îmi suflă lumânarea ca fluturi grei de lene? / Vom sta la barieră în mici singurătăţi / Când ploi de apă dulce răstoarnă damigene". Pe imagini sustrase perimetrului casnic, unele năstruşnice, parcă alese în glumă - în fapt, ocolind, datorită unei discreţii ce îl caracterizează, să-şi dezvăluie gravitatea -, P. dă un panoptic al frângerii general omeneşti în faţa timpului, aşa cum prin „izobare", termen tehnic, înţelegea o presiune sufletească permanentă, unificatoare, ca stare a poeziei: „Că am ascuns în rumeguş / lumina de cuţit, la foc, / Să vină carii, ei să facă / din dop de plută - zarul cu noroc" (Mobilă cu lustru). Semnele morţii se instalează în plin, odată cu dispariţia femeii iubite. In Hora miresii şi Pavană pentru o infantă vie, din General Museum, poetul face apel, cu multă graţie, la modele folclorice şi mitologice, care îndulcesc pierderea prin percepţia semnelor unei sacralităţi-punte între tărâmurile despărţite: „Te-au suit păsări în pom / ca să-ţi pună verighetă... Ai atâtea frunze-n palmă / şi un crin pe inelar". Gesturile suprarealiste, evocatoare de absenţă (în Salut panglica pălăriei, fără cap, ocupă scena), accentele de umor negru („Tu mă credeai la bariere / trăgând cu puşca în jivine / dar dacă schimbi fusul orar / dă-mi cangea să mă prind de tine") sunt, de asemenea, pregnante. Şi când reuşeşte să evite capriciile unor asociaţii alese pentru efect, P. găseşte în poezie un spaţiu care e numai al său prin balansul, convingător, între uşurinţa jocului şi tristeţe.
SCRIERI: Izobare, Bucureşti, 1946; Licenţe emotive, Iaşi, 1987; Poezii, Bucureşti, 1988; Paletă de amurg, Iaşi, 1991; General Museum, Iaşi, 2001.
Repere bibliografice: Streinu, Pagini, II, 133-139; G. Ivaşcu, Doi poeţi premiaţi, CNT, 1946, 5; Călinescu, Literatura, 40-44; Piru, Panorama, 176-178; Barbu, O ist., 63-65; Crohmălniceanu, Literatura, III, 209-210;
391 Dicţionarul general al literaturii române
Popovici
Mânu, Eseu, 145-146; Al. Călinescu, Recuperări, CRC, 1988,40; Nicolae Manolescu, Doi poeţi de altădată, RL, 1989,1; Simion, Scriitori, IV, 45-47; Grigore Ilisei, Portrete în timp, Iaşi, 1990, 185-199; Laurenţiu Ulici, Efectul de sincronism, LCF, 1990,1; Vasile Spiridon, Contrapunct crepuscular, RL, 1991,28; Constantin Coroiu, Mărturii în timp, Bucureşti, 1997, 169-176; Florin Şindrileanu, Antologia poeziei româneşti culte de la Dosoftei până în 1993, Bucureşti, 1998, 558; Marin Mincu, Poeticitatea românească postbelică, Constanţa, 2000,72-74; Popa, Ist. lit, 1,240-241; Al. Piru, Istoria literaturii române, Bucureşti, 2001,307-308. S. C.
POPOVICI, Sebastian (27.IX.1905, Ştiubieni, j. Botoşani -5.X.1974, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Elenei (n. Popescu) şi al lui Adrian Popovici, preot. Urmează liceul la Pomârla (1916-1924), apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie la Universitatea din Iaşi, încheiate cu o licenţă în filosofie (1931). Funcţionează ca profesor la Liceul Militar şi la Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi (1933-1940) şi obţine un doctorat în psihologie-pedagogie. Scurtă vreme este profesor la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1940-1941), apoi subdirector în Ministerul Culturii Naţionale (1941), director al Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului (1945). Revenit ca profesor la o şcoală din Buftea, va activa din 1949 la diverse şcoli generale din Bucureşti, până în 1968, când se pensionează. E prezent în publicistică încă dirM.933, cu un articol literar în „Calendarul" (Bucureşti), iar versuri îi apar în revista „Sfarmă-Piatră" (1938). Colaborează la „însemnări ieşene", „Claviaturi", „Orizont", „Viaţa Basarabiei", „Vremea", „Dacia rediviva", „Universul literar", „Curentul magazin", „Revista Fundaţiilor Regale", „Convorbiri literare" ş.a.
In prima plachetă a lui P., Din ploile oraşului meu (1938), pot fi uşor detectate influenţe directe din poezia lui G. Bacovia sau a lui Tudor Arghezi. Se întrevede totuşi un lirism atras de aspectele stihiale, spectaculare, din natură şi din om, ca şi preocuparea lui P. pentru latura formală, care duce uneori la preţiozitate stilistică, la manierism gongoric. Dumnezeu la mine-n casă (1940) se menţine, în linii mai sobre, între limitele aceluiaşi tipar, căruia i se adaugă o mai pronunţată componentă religioasă care, deşi autentică, nu îl individualizează pe autor ci, dimpotrivă, îl apropie de grupul numeros şi divers al ortodoxiştilor, şi un panteism liric ce poate fi uşor descifrat şi în proza lui P. De o mai mare consistenţă e volumul de versuri Iarba fiarelor (1942), unde, în spiritul liricii de la „Gândirea" şi, într-o măsură, al lui Arghezi, poetul se îndreaptă în direcţia prozaizării misterului, a „materializării" celor inefabile, închipuind ritualuri religioase în spaţiul şi în ritmurile naturii, tot în maniera senzualistă argheziană, în cadrele unui „păgânism" poetic convenţional. Copilărind în ambianţa unei Bucovine aspre, cu seve puternice, P. încearcă să fructifice în egală măsură o sensibilitate exacerbată a naturii, turnată în tipare impecabile. Personificarea naturii are totuşi drept rezultat un obositor lanţ de alegorii naive şi, sub înrâurire sămănătorist-ortodoxistă, „păşunismul" se mută în plan celest: „Carul Mare a desjugat/ Nori-n clin - pe boltă// Poate vrând să poposească/ într-un lan - cu florile,/ A lăsat boii să pască/ Pân' s-or sparge zorile" (.Recolta nouă). Antropomorfizarea şi animismul au adesea efecte antipoetice:
zăpada primăverii pare „aşternutul murdar şi răscolit/ Din care îl trezeşte - pe soare - cineva" (Dezmorţire). Metafora şi, în genere, figurile bazate pe asociaţii şi analogie suferă de o prea strânsă logică şi efectele (sugestiile) scapă uneori intenţiei lirice, de unde şi câte un sâmbure de grotesc neintenţionat: „Pâraiele din dealuri sfioase îşi fac vânt/ Ca nişte păsărele cu aripile smulte" (Porniri). încordat în voinţa de construcţie, în efortul stilistic, lirismul rămâne unul al suprafeţelor, al convenţiilor, trădând adesea pe moralist şi pe pedagog. Când nu e copleşită de artificiu, de angrenajul baroc, greoi ornamentat, sensibilitatea poetului, reală, dă naştere unor imagini pline de graţie şi senzualitate: „Salcia ca o fecioară/ Stă pe mal să se dezbrace,/ Lăsând părul lung să-i joace/ Alintat de vânt de seară" (în parc). Şi ca prozator, P. are o pronunţată preferinţă pentru lumea rurală, din care extrage, bunăoară, subiectul romanului Vătaful Neculai (1943). Compus riguros, ca o dramă, cu o rostogolire epică viguroasă, romanul dezvoltă, dincolo de intenţiile morale transparente, forţa de a captiva. Prea pătimaşul cocon George, întors de la Paris, unde a făcut studii de arte frumoase, o necinsteşte pe Anica, fata în casă. Un lanţ de nenorociri se desfăşoară, „temperat" totuşi de vătaful Neculai care, apelând la conu' Grigore, tatăl vitreg al lui George, salvează ce se mai poate salva. George e ucis, din gelozie, de un Glanetaş bucovinean (Ion Vizitiu), Anica îşi îneacă pruncul în fântâna parcului („grădină a deliciilor", metaforă a unui Occident imoral), iar duduca Adela, la rându-i, se sinucide, după ce află dedesubturile asasinării fiului său. Personajele nu au decât o psihologie sumară, interioritatea lor e bântuită de furtuni pasionale ori, dimpotrivă, de catastrofe morale care îi duc, în aceeaşi măsură, la gesturi extreme. Accentele lirice care împrumută ambianţei naturale semnificaţii augurale suferă de acelaşi metaforism supraîncărcat. Autentic este limbajul personajelor, ceea ce creează identităţi pitoreşti, cum este baba-ţiganca, roabă anonimă şi preoteasă pythică demnă de lumea lui Mateiu I. Caragiale. Prin simpatia lui faţă de omul simplu, faţă de înţelepciunea populară, P. se situează în sfera unui fel de postpoporanism, având puncte de atingere cu atmosfera din Păcat boieresc de Mihail Sadoveanu. Cu subiecte venite din lumea oraşului, dar întorcându-se mereu la teme sociale ce îşi află rădăcinile în lumea satului, Dincolo de vis (1946) adună povestiri inegale, într-o tentativă de sondare mai nuanţată în psihologia personajelor. Naraţiunile încearcă să surprindă momente de criză, cu mijloace destul de neconvingătoare. Cea mai întinsă dintre ele, Vocea, uzând de rupturi temporale şi lacune în biografia personajelor (acum selectate din lumea cultă şi artistică, citadină), suferă prin supralicitarea coincidenţelor, a convergenţei destinelor. Lăuntricul rămâne confuz, tenebros, autorul cantonându-se în explorarea comportamentelor, pentru care vădeşte intuiţie sigură. în esenţă un moralist, exigent şi blând totodată, scriitorul e dublat, dar nu fericit, de pedagog. Traducerile lui P. din Alexei Tolstoi şi N. Rakovskaia, ca şi dramatizările radiofonice după povestirile lui Cezar Petrescu şi I.I. Miro-nescu completează o activitate meritorie.
SCRIERI: Din ploile oraşului meu, cu o gravură de Rudolf Rybiczka, Cernăuţi, 1938; Dumnezeu la mine-n casă, Cernăuţi, 1940; Iarba fiarelor,
Popovici
Dicţionarul general al literaturii române 392
Bucureşti, 1942; Vătaful Neculai, Bucureşti, 1943; ed. îngr. Dan Popovici, Bucureşti, 2002; Dincolo de vis, Bucureşti, 1946. Traduceri: Alexei Tolstoi, Copilăria lui Nichita, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Eugenia C. Hariton), Cheiţa de aur sau Aventurile lui Buratino, Bucureşti,
1948	(în colaborare cu Eugenia C. Hariton); N. Rakovskaia, Băiatul din Leningrad, Bucureşti, 1947 (în colaborare cu Alexandrina Ştefănescu).
Repere bibliografice: Dan Bălteanu, „Din ploile oraşului meu", U, 1939, 179; C. Fântâneru, „Din ploile oraşului meu", UVR, 1940, 46; Mihail Chimoagă, „Iarba fiarelor", VAA, 1943,822; Ion Giugariu, „Iarba fiarelor", RFR, 1943,5; Traian Chelariu, „ Vătaful Neculai", UVR, 1943, 311; Octav Şuluţiu, Pe margini de cărţi, RFR, 1944,1-2; Al. Dima, Cărţi şi reviste literare româneşti, R, 1947,3; Ştefan Popescu, Critice, Bucureşti, 1947,89-92; Dicţ. scriit rom., III, 853-855.	S.D.
POPOVICI, Titus (16.V.1930, Oradea - 29.XI.1994), prozator, dramaturg şi memorialist. Este fiul Floricăi Popovici (n. Ciupe), învăţătoare, şi al lui Augustin Popovici, funcţionar de poştă. Urmează cursul primar în oraşul natal, pe cel secundar în Arad, la Liceul „Moise Nicoară" (1941-1945), şi în Oradea, la Liceul „Em. Gojdu" (1945-1949), iar Facultatea de Filologie (1949-1953) la Universitatea din Bucureşti, fără a-şi lua licenţa.
Inspector (1952) în Comitetul pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri, după absolvirea facultăţii va fi scriitor liber profesionist. Munceşte la negru, scriind romane apropriate de alţii (Jacob Popper, Silviu Podină). Un volum, Mecanicul şi alţi oameni de azi, purtând semnătura sa şi a lui Francisc Munteanu şi cuprinzând schiţe apărute iniţial în „Viaţa românească"
(1950), cu care autorii debutau editorial în 1951, nu a intrat în librării, fiind dat la topit. Prima carte difuzată a lui P., culegerea Povestiri (1955), relevă un prozator cu peniţă sigură, cu spirit de observaţie, cu simţul umorului şi vocaţie satirică. Cum el însuşi o specifică în Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, roman apărut postum, în 1998, scriitorul nu a publicat înainte de 1990 „nici o pagină de literatură care să treacă peste anul 1945-1946"; dacă ar fi făcut-o, „ar fi însemnat să mintă cu bună ştiinţă", şi „nu era în stare". A murit într-un accident, la vânătoare, lângă Tulcea.
Tributare opticii impuse de ideologia şi politica oficială, construite pe dihotomia maniheistă inerentă realismului socialist (nou-vechi, pozitiv-negativ, oameni noi-oameni vechi), primele romane ale lui P., Străinul (1955) şi Setea (1958; Premiul de Stat), se disting, în producţia industrioasă a timpului, prin însuşiri autentic literare, precum expresivitatea descripţiilor, pregnanţa unor situaţii, portretizarea carac-terizantă, suculenţa graiului ţărănesc ardelean şi, în general, a vorbirii personajelor. Axat pe evoluţia lui Andrei Sabin, vădit alter ego al autorului, elev eliminat din liceu pentru că, într-o teză, şi-a exprimat protestul împotriva războiului hitlerist, caracter dârz, inteligenţă tăioasă, romanul nu rămâne o carte doar de investigaţii interioare, ci întocmeşte în jurul problematicii dezbătute o frescă socială de proporţii. Sunt supuse unei minuţioase analize familia, liceul, prietenii lui Sabin, personajele politice locale ale momentului, presa locală, apoi oraşul şi satul bihorean, frontul, evenimentele social-politice. Drept rezultat, scrierea restituie atmosfera epocii şi în spaţiul ei circulă o diversitate de tipuri. Suslănescu, Potra, Craioc, Vâslan, Robber, Salvator Varga, Emil Motzeanu, baronul Romulus Papp de Zerind compun o galerie de portrete caricaturale, în care abjecţia, atribuită fără nuanţă, din principiu, unor reprezentanţi ai claselor posedante şi ai micii burghezii se exprimă în forme groteşti. Un moment caricat semnificativ e cel care, descriind ecoul actului de la 23 august 1944 în oraş, denunţă schimbarea la faţă a corifeilor „opoziţiei democratice", cei care timp de patru ani făcuseră temenele ocupanţilor nemţi, încercând, în acelaşi timp, să apară drept „opoziţionişti" şi „rezistenţi". în episoadele de cadru rural se conturează figura lui Mitru Moţ, ţăran sărac, bântuit de toate nenorocirile, oropsit şi umilit de neamul lui Cloambeş, persecutat de autorităţi, trimis pe front în locul altuia mai înstărit, dar neîncovoiat de loviturile sorţii, încrezător în înfăptuirea dreptăţii. Cu minuţie este descris exodul populaţiei refugiate din calea trupelor fascisto-horthiste năpustite asupra satelor româneşti în primele zile după întoarcerea armelor. Cu un realism crud sunt fixate situaţii de pe front. Continuând unul din firele acţiunii din Străinul, romanul Setea, primit extrem de favorabil de critica vremii, reeditat, tradus, devenit scenariu cinematografic, înfăţişează satul Lunca după întoar-
393 Dicţionarul general al literaturii române
Popovici
cerea din război a lui Mitru Moţ, un tânăr ţăran. Sunt pictate portrete individuale (protagonistul, Gavrila Ursului, Picu, Gligor al Hăhăului şi mai ales bătrâna Ana Moţ, un Ion în variantă feminină) şi tablouri de mase în mişcare, simt reliefate situaţii dramatice şi comice. Construit altfel decât Străinul, unde axul subiectului îl forma o dramă individuală, Setea aduce în prim-plan nu imul, ci mai multe personaje care participă, în roluri diferite, la aceeaşi mişcare pentru pământ. Raportul dintre cele două cărţi e analog, într-o măsură, celui dintre Ion şi Răscoala, romanele lui Liviu Rebreanu. Prezentând, în viziune comunistă, reforma agrară din 1945, ca o reformă de un tip aparte, prozatorul descrie confruntarea dintre două forţe care, în interpretarea dată conform orientării propagandistice a momentului, nu îşi dispută doar o anumită suprafaţă de pământ, ci însuşi timpul istoric: ţărănimea săracă, „îndrumată" de comunişti, şi clasele avute. Momentul culminant al confruntării, realizat, în pofida tezismului, cu talent, e cel în care luncanii se bat cu ţăranii unguri. Ţăranii săraci se pregătesc să-şi împartă moşia baronului Papp. Atmosfera e tensionată, şi tensiunea creşte la apariţia pe şosea a unei lungi coloane de bărbaţi zdrenţăroşi cu chipuri sălbatice. Poartă la brâu cuţite şi, în mâinile uriaşe, butucănoase, au sticle de rachiu. Localnicii recunosc în oamenii aceia colonia de moţi
-	proletari agricoli abrutizaţi de viaţa pe care o duc - de pe moşia lui Papp. înşiruiţi de o parte şi de alta a şoselei, luncanii aşteaptă. Apropierea coloanei provoacă în rândurile lor o stare de nervozitate. Taberele stau faţă în faţă. între ele - un avocat care încearcă să vorbească. întrerupt la fiecare frază, persiflat, nu mai ajunge să-şi încheie discursul. Directorul şcolii, comunist, declară că „moşia nu mai este a cetăţeanului Romulus Papp, ci a foştilor soldaţi, a văduvelor de război şi a săracilor din satul Lunca". în cele din urnrâ moţii, care scoseseră, cu mişcări încete, cuţitele, se liniştesc. în schimb, vestea că vor fi nevoiţi să împartă moşia cu nişte „venetici" îi scoate din fire pe luncani. Aceştia încep să strige, să agite furcile. O încăierare sângeroasă pare inevitabilă. Din mulţime izbucneşte însă o voce mustrătoare, a lui Mitru Moţ, care potoleşte spiritele. Cea de-a treia mişcare a mulţimii devine confruntare sângeroasă. Atacaţi prin surprindere, noaptea, de un comando legionar, Ardeleanu, comunistul Teodorescu şi Gligor al Hahăului sunt nevoiţi să fugă. Primul şi al treilea îşi pierd viaţa. Supravieţuitor, Teodorescu porneşte, într-o cavalcadă fantastică, împotriva atacatorilor, urmat de ţăranii ridicaţi la dangătul de clopot. Apărută în 1970, după un deceniu şi mai bine de la abandonarea de către autor a uneltelor romancierului, spre a le încerca pe acelea ale literaturii dramatice şi cinematografice, nuvela Moartea lui Ipu reia cu mijloace mai subtile filonul satiric din Străinul, arătându-i pe falşii „luminători" într-o situaţie-limită, de natură a dezvălui întreaga mizerie morală ce li se atribuie. Un soldat neamţ este găsit mort pe câmp şi, dacă până a doua zi în zori nu s-ar fi stabilit cine l-a suprimat, toţi fruntaşii comunei aveau să fie executaţi. Reuniţi seara în casa preotului, vinovaţii îl conving, cu viclenie, pe un ţăran cam slab de minte, Todor Ciupe, zis Ipu, să ia fapta asupra lui. Motivaţia acceptării de către acesta de a sejăsa omorât rămâne puţin plauzibilă; în schimb, cruzimea ipocrită, egoismul,
filistinismul celor ce nu îşi fac scrupule din a sacrifica un inocent ies la lumină într-un mod ce aminteşte de Boule-de-Suif, nuvela lui Maupassant. Din perspectiva ideologică îndeobşte conformistă adoptată în proză e privită existenţa şi în teatrul lui P. Acţiunea dramei Passacaglia (1960) se petrece în august 1944. Doi militari germani pătrund în casa unui profesor de muzică, evreu, al cărui fiu adoptiv, Andrei, muzician genial, tocmai interpretează la pian Passacaglia lui Bach. Unul din oaspeţii nedoriţi, profesor de filosofie în viaţa civilă, e atât de impresionat încât, îmbrăţişându-1 pe Andrei, afirmă că, pentru el, războiul s-a sfârşit. Se schimbă însă brusc atunci când Andrei se declară evreu (fără a fi). îl arestează pe tânăr şi, undeva, la marginea oraşului, îi zdrobeşte mâinile. Sensul, apăsat tendenţios, e pedepsirea artistului pentru iluzia - pe care un alt tânăr, comunistul Mihai, apărut tot pe neaşteptate, încearcă să i-o spulbere - că arta înfrăţeşte oamenii. Dar subiectul piesei include şi alte idei, care îl complică, în dauna unităţii. Una, enunţată în treacăt, e recunoştinţa fiului faţă de părintele adoptiv. Alta, exemplificată de profesorul de muzică: posibilitatea salvării de ratare. Virtualul nucleu al unei drame e iubirea dintre Andrei şi fiica profesorului, Ada, atrasă şi de Mihai, spre care Andrei, complexat de infirmitatea lui, o împinge. Pluralitatea surselor de dramatism (politico-ideo-logică, etico-ideologică, etnică, erotică) generează în Passacaglia mai multe nuclee dramatice, reunite arbitrar într-o singură piesă. O unică idee, politico-filosofică, sudează piesa şi scenariul de film Puterea şi adevărul (1973): rămânerea în urma vieţii a unui conducător de partid care, deţinând o înaltă funcţie, se crede infailibil şi transformă puterea clasei pe care o reprezintă în putere personală. Fidel ideologiei canonice, dramaturgul opune unui comunist sclerozat un comunist în plină vigoare şi luminat. Viziunea politico-ideologică din scrierile lui P. apărute sub comunism e negată integral, explicit, polemic, în textele publicate după 1989. Povestirea Cutia de ghete (1990) urmăreşte o zi din viaţa unui mic funcţionar, Ion Popescu, om de rând, care după ce îşi dorise fierbinte un copil, se vede constrâns să îşi ducă fetiţa, născută moartă, la crematoriu, într-o cutie de ghete. Mergând cu tramvaiul, într-o perioadă când traseele erau frecvent deviate din cauza „vizitelor de lucru" prezidenţiale la diferite „unităţi socialiste", nefericitul părinte parcurge, de la maternitate până la marginea nordică a Capitalei, o adevărată odisee. Schimbând o mulţime de vehicule, care îl poartă prin tot oraşul, suportând înghesuiala şi îmbrâncelile inevitabile, parând întrebări indiscrete şi jigniri, vorbind în gând, cu jale, pruncului defunct, ascultând certuri şi comentarii sarcastice în doi peri privitoare, prin subînţelesuri, la „El", la „Cel mai...", umilul cetăţean retrăieşte situaţii caracteristice climatului social-istoric general şi îşi aminteşte acte personale de revoltă, planuri infantile de suprimare a tiranului. în mintea lui resuscită textul unei scrisori către regina Marii Britanii, în care cerea majestăţii sale să îi retragă impostorului distincţiile nemeritate, precum şi tentativa, minuţios chibzuită, de ucidere a lui Nicolae Ceauşescu, la o vizită în întreprinderea lor. Cartea de la Gura Zlata (1991) e un eseu memorialistic, un fel de jurnal de vacanţă, agrementat cu amintiri diverse, din toate etapele
Popovici
Dicţionarul general al literaturii române 394
vieţii, aducătoare de peisaje, situaţii, oameni şi întâmplări, o cozerie alertă, trimiţând, într-un fel, la Pseudo-cynegeticos de A.I. Odobescu. Retras într-o aşezare din Munţii Retezat, unde vânează, pescuieşte, citeşte, scrie, meditează, însinguratul îşi notează reveriile, experienţele de „hoinar singuratic", reproduce textele publicate în „Vânătorul şi pescarul sportiv", pe când dirija acest periodic, derulează rememorări cinegetice şi piscicole, evocă momente din copilărie şi adolescenţă, scene şi conversaţii (la Mogoşoaia, la mare, în Deltă şi în alte locuri) cu scriitori şi alţi intelectuali, români şi străini (Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, Ionel Pop, Miron Radu Paraschivescu, Dimos Rendis, Carlos Alvarez), călătorii în Italia, în Grecia, un sejur în Iowa City, narează „întâmplări al căror destin e să nu fie crezute" şi „aventuri care trebuie să fie crezute". De la numeroşii oameni obişnuiţi, pe care îi întâlneşte cu diferite ocazii, află fapte de istorie contemporană secretă privind războiul civil din Rusia, procesele staliniste, războiul de partizani al lui Tito, anturajul regal român sub Carol II, oligarhia comunistă română. Sunt inserate şi o mulţime de improvizaţii lirice şi lirico-epice, lucrate cu virtuozitate. Nu lipsesc citatele în diferite limbi, cât şi extrasele din autori latini. De altfel, P. îşi etalează cam ostentativ cunoştinţele. Cartea de la Gura Zlata a apărut şi într-o variantă intitulată Râul uitării (1994), ce nu include textele din „Vânătorul şi pescarul sportiv", dar păstrează poeziile. Două din scrierile postdecem-briste, ambele apărute în 1998, se recomandă romane: unul, „roman memorialistic", iar celălalt, „roman" pur şi simplu. Disciplina dezordinii (1998) e însă un memorial direct, nud, en miettes. Un colaj de fragmente autobiografice în bună parte justificative, unele total inedite, altele reluate, amplificat sau condensat. Expunerea nu e în ordine cronologică, ci în funcţie mai ales de reconstituirea unor momente din epocă, începând cu ultima plenară a Comitetului Central al PCR, cea din 12 decembrie 1989. Deosebit interes suscită, desigur, dezvăluirile de natură politică. Adolescent la sfârşitul războiului şi, într-un fel, participant la el, naratorul comunică mărturii ale acelei vârste, reface edificator, colorat, atmosfera de provincie vest-ardeleană trinaţională (români, unguri, evrei) de la începutul şi mijlocul deceniului al cincilea al secolului trecut, spre a-şi introduce apoi cititorii în lumea politică şi în cea literară, de la noi şi de aiurea. Se consemnează, bunăoară, că P. a citit în gimnaziu cărţile comandanţilor legionari, care i-au repugnat, că s-a iniţiat în socialismul ştiinţific prin L'ABC du communisme al lui N. I. Buharin, că la alegerile din 1946 a votat, deşi nu avea dreptul, fiind minor, şi încă în mai multe secţii, cu complicitatea supraveghetorilor, că la cele din 1975 undeva au apărut pe buletine, scrise cu litere de tipar, „nişte înjurături naţionale" şi excremente, că Grigore Vasiliu-Birlic s-a înscris în PCR sub efectul spaimei stârnite de afirmaţia lui Vâşinski, la un banchet, că intelectualii români aveau de ales între „titluri, onoruri şi bani ori Siberia". Lectura devine însă acaparantă prin smulgerea unor măşti de politicieni şi scriitori veneraţi, prin desecretizarea vieţii lor intime, prin punerea sub reflector a unor practici medievale de conducere instituite de Ceauşescu, operante chiar la cel mai înalt nivel de partid şi de stat. Fostul scriitor de curte, membru al CC al PCR, răsfăţatul
familiei conducătoare, invocă destăinuiri ale unor comunişti de frunte, comparşi ai lui Gheorghiu-Dej, potrivit cărora acesta nu trăia deloc ascetic în lagăr; îl arată pe Hruşciov beat mort, de ţuică de Văleni, scuipându-1 pe Ceauşescu, menţionează că în timpul războiului Emil Bodnăraş, arestat ca spion sovietic, a fost curând eliberat şi „circula prin ţară ca vodă prin lobodă", nu fără a trece, de mai multe ori, frontiera de Est, şi că locuia la Buftea, adăpostit de Barbu Ştirbei. Scriitori de prestigiu sunt demitizaţi. Memorialistul citează afirmaţia unui jurnalist moscovit, potrivit căreia romanul Pe Donul liniştit nu ar fi fost scris de Mihail Şolohov, ci de un ofiţer alb, Kriucikov, amant al mamei sale. Muşcător sunt încondeiate şi alte personalităţi, în special Mihai Beniuc. în schimb, un comunist luptător în Spania, Valter Roman, e portretizat admirativ. In totalitate, scrierea exprimă o abjurare categorică, în termeni duri, a crezului politic nutrit de autor în tinereţe. Adoratul, altădată, comunism este acum, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, definit drept „încercarea de expansiune rusească planetară drapată în pânză roşie", un „sistem artificial, avorton al istoriei, însoţit şi de un colaps spiritual general". Cartierul Primăverii... e, structural, o parodie de roman, o compunere analoagă (cu toate marcantele diferenţieri) Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu. O scriere cu un caracter esenţialmente satiric, indicat printr-un moto din Iuvenal: „Difficile est non satyram scribere". Preludată arbitrar de trei texte fără adeziune, materia „epică" e distribuită în şase capitole, fiecare având în frunte, cu efect violent antifrastic, citate din Stalin şi din Ceauşescu. Subiectul nu excelează prin coerenţă, iar caricatura, de data aceasta orientată altfel, este excesivă. Un politician burghez, deosebit de versatil, Costache Bălănuţă, internat sub Ion Antonescu în lagăr, cunoaşte acolo un comunist de seamă, Vasile Vasiliu-Roşiorii-dă-Vede, care după 1944 va deveni şeful cu puteri nelimitate al partidului şi al statului. Angajat cu promptitudine în slujba noului regim, Bălănuţă nu scapă totuşi de Canal, dar supravieţuieşte, iar Lică, „prietenul" său, măcinat de o boală care îl va răpune, îi trasează absurd sarcina de a întemeia un partid. Unul burghez. Mitingul ce punctează evenimentul e un spectacol de fantezie, oniric la modul demenţial. Nevertebratul politician are o fiică, Ioana Costa, urâtă ca moartea, dar nu lipsită de isteţime, ştiind să se orienteze chiar mai bine decât tatăl ei şi astfel ajungând, după pierderea avutului părintesc, din femeie de serviciu, inginer-şef într-o întreprindere şi colaboratoare preţioasă a Securităţii. Alt personaj central e Ninel Aurăreanu, nepot de rabin, fiu al unui militant comunist în ilegalitate, Beniamin Goldmann (Horia Crişan), ucis de poliţia politică antonesciană după înapoierea din războiul civil spaniol. E atât de fanatic devotat internaţionalismului proletar, încât dă fiului său numele lui Lenin inversat. Născut în Ardealul de Nord, Ninel reuşeşte să se sustragă deportării din aprilie-mai 1944 la Auschwitz, dar va fi capturat, toamna, de poliţia maghiară şi dus, împreună cu alţi tineri evrei, spre vest, până la Szekesfehervăr, unde îi ajunge armata roşie „eliberatoare". Ostaşii acesteia îl cotonogesc însă mai rău decât horthiştii. Stabilit sub regimul democrat-popular la Bucureşti, virtualul fin intelectual devine ofiţer superior de Securitate, însărcinat,
395 Dicţionarul general al literaturii române
Popovici
J
într-un episod al romanului, cu rechiziţionarea obiectelor de patrimoniu din casele foştilor demnitari. „Lălăită, şuie şi desărată" - în estimarea autorului (evident insidioasă) -, povestirea nu e în Cartierul Primăverii... decât pretext. Pe canavaua narativă sunt incrustate situaţii, momente epice, profiluri detaşabile, de un interes uneori captivant, dezvăluiri senzaţionale. Acestea nu sunt produsul ficţiunii, unele apar şi în celelalte cărţi ale prozatorului. Imaginarul e concurat şi eclipsat în roman de inserţii memorialistice şi documentare, ce introduc în culisele celor mai înalte sfere politice, de la noi şi din fosta URSS. Apare în schiţă o lume nouă literar, analoagă celei din romanul interbelic mai ales, deosebită prin sursa şi implicit, în parte, prin natura materialului uman, o lume vulgară, de o abjecţie primitivă, un climat de Sodoma şi Gomora, bestial, feroce. Potrivit unei caracterizări auctoriale, acum posibilă, în România comunistă deţinătorii puterii erau „nişte mici burghezi semirurali sau lumpenproletari, lacomi de bunuri pământeşti, vanitoşi şi plini de suspiciune, convinşi că în Cursul scurt de istorie a PCUS al URSS li s-a dat o cheie universală pentru toate problemele prezente şi viitoare ale lumii contemporane". Conducătorii de vârf formau „o ceată destul de pestriţă", „o bandă adunată pe criteriul fidelităţii faţă de un şef", asemenea „tovarăşilor" lui Terente sau Al Capone. în acest bestiar sunt uşor de identificat, între alţii, sub nume inventate, Gh. Gheorghiu-Dej (Vasile Vasiliu-Roşiorii-dă-Vede), Ana Pauker (Vera Rosenblum), Ion Gheorghe Maurer (Mihai Radu Florian), Puiu (Nicolae Ceauşescu), Duţa lui Briceag (Elena Ceauşescu), Sultănica Gâlciu (Suzana Gâdea). Deosebit de aceştia se arată Lucreţiu Pătrăşcanu (Coriolan Andrei), intelectual autentic, însă crud şi dogmatic, şi el revoluţionar din speţa lui Robespierre, Saint-Just, Troţki. Fiind un roman satiric, parodic, Cartierul Primăverii... nu putea, prin definiţie, să fie realizat cu mijloace de creaţie obiectivă. E ceea ce autorul însuşi specifică repetat, în dialoguri cu un critic fictiv şi nu numai, subliniind că, în loc să urmeze principiul realist de „a lăsa faptele să vorbească de la sine", „a intervenit tot timpul" în naraţie, a practicat „comentariul ironic", a „tratat în caricatură" o seamă de personaje, le-a „desfiinţat prin grotesc". Cu alte cuvinte, a aplicat categoriei personajelor pe care altădată le-ar fi prezentat, obligatoriu, ca pozitive tratamentul menit -tot printr-un imperativ categoric - acelora ce incarnau, în viziunea de atunci, abjecţia claselor exploatatoare osândite de istorie.
Ca majoritatea prozelor din epocă, şi acest roman [Străinul] făcea loc conflictelor sociale, respecta viziunea maniheistă şi schemele psihologiei de clasă, rezolva „corect" raportul dintre libertate şi necesitate, exact cum preconiza metoda realist-socialistă. Şi acest lucru e mai evident în cel de-al doilea roman - cel politic şi social - pe care-l cuprinde cartea. [...] Cu toate aceste stridenţe tributare epocii, materialul de viaţă e atât de pregnant, intuiţiile psihologice atât de numeroase, galeria fizionomiilor atât de bogată, încât senzaţia de minciună şi fals istoric se estompează, iar scrierea devine veridică, adică eficace şi în plan propagandistic.
Eugen Negrici
SCRIERI: Mecanicul şi alţi oameni de azi (în colaborare cu Francisc Munteanu), Bucureşti, 1951; Povestiri, Bucureşti, 1955; Străinul,
Bucureşti, 1955; Setea, Bucureşti, 1958; Cuba, teritoriu liber al Americii, Bucureşti, 1962; Columna, Bucureşti, 1968; Mihai Viteazul, Bucureşti, 1969; Moartea lui Ipu, Bucureşti, 1970; Puterea şi adevărul, Bucureşti, 1973; Actorul şi sălbaticii, Bucureşti, 1975; Pe aici nu se trece, Bucureşti, 1976; Profetul, aurul şi ardelenii, Bucureşti, 1976; Judecata, Iaşi, 1984; Passacaglia, Bucureşti, 1989; Cutia de ghete, Bucureşti, 1990; Qartea.de la Gura Zlata, Bucureşti, 1991; ed. (Râul uitării), f.l., 1994; Disciplina dezordinii, Bucureşti, 1998; Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Georgescu, încercări, I, 136-164, II, 68-84,
269-280;	Damian, Direcţii, 77-100; Petroveanu, Pagini, 99-111; D. Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 148-171,
270-281;	Silvian Iosifescu, în jurul romanului, Bucureşti, 1961,218-235;
Mihai Novicov, Chipul luptătorului comunist în proza contemporană, Bucureşti, 1961, 37-49; Perpessicius, Alte menţiuni, !, 189-194; Ion Vitner, Prozatori contemporani, I, Bucureşti, 1962,120-142; Râpeanu, Noi, 194-196; Căprariu, Jurnal, 209-222; Oprea, Mişcarea, 69-83; Regman, Cărţi, 43-57; Ciobanu, Panoramic, 186-189; Martin, Metonimii, 336-338; Iorgulescu, Rondul, 98-106; Dimisianu, Valori, 68-71; Ungheanu, Arhipelag, 150-153; Ciobanu, Incursiuni, 217-220; Ştefănescu, Preludiu, 161-167; Ungureanu, Proză, 166-174; Ştefănescu, Jurnal, 195-197; Cocora, Privitor, III, 142-143; Diaconescu, Dramaturgi, 217-219; Faifer, Dramaturgia, 104-110; Leonte, Prozatori, 1,136-145, II, 98-100,252-255; Ungureanu, Proza rom., 1,310-322; Rotaru, O ist., III, 682-687; Ştefănescu, Prim-plan, 160-166; Cosma, Romanul, 1,124-129; Liviu Leonte, Participarea la istorie, RL, 1989,17; Simion, Scriitori, IV, 129-143; Ov. S. Crohmălniceanu, Câţi nu l-au omorât pe Ceauşescu, CC, 1991,4-5; Val Condurache, Povestiri din cartierul de Est, RL, 1991,34; Lovinescu, Unde scurte, II, 96-99, 228-231; Poantă, Scriitori, 17-19; Dorin lancu, Exegi monumentum, ST, 1994,12; Alex. Ştefănescu, Titus Popovici, RL, 1994, 48; Petraş, Lit. rom., 19-21; Mănucă, Analogii, 210-215; Petrescu, Studii transilvane, 58-63; Gabriel Dimisianu, Un Procopius român, RL, 1998,28; Dan Croitoru, Cronica unei „iepoci", RL, 1999, 7; Daniel Cristea-Enache, O carte perversă, ALA, 1999, 483; Bogdan Popescu, Gloria postumă, CC, 2000,4-8; Gheorghe Grigurcu, Duplicitatea lui Titus Popovici, RL, 2000, 47; Dicţ. scriit. rom., III, 855-858; Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, în căutarea comunismului pierdut, Piteşti, 2001,213-227; Popa, Ist. lit., 1022-1025; Dicţ. analitic, III, 86-89, IV, 129-133; Negrici, Lit. rom., 133-138.	D.Mc.
POPOVICI, Vasile (13.V.1956, Cuvesdia, j. Arad), critic şi teoretician literar. Este fiul Georginei (n. Munteanu) şi al lui Alexandru Popovici, pădurar. Urmează la Timişoara Liceul Silvic (1971 -1975) şi Facultatea de Filologie, Istorie şi Filosofie, secţia franceză-română (1976-1980). Lucrează tot la Timişoara, ca profesor la Şcoala Generală nr. 15 (1980-1989), cercetător la Centrul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române
(1989),	consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură Timiş
(1990),	director al Editurii de Vest (1990-1992) şi, din 1991, ca lector la Facultatea de Litere. A fost parlamentar de Timiş al Partidului Alianţei Civice şi vicepreşedinte al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor (1992-1996), consul general al României la Marsilia (1998-2002), ulterior devenind consilier diplomatic la Ambasada României din Paris. în 1997 îşi ia doctoratul în filologie cu teza Personajul literar, susţinută la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Debutează în „Orizont" (1979) cu un articol de critică literară, iar editorial cu volumul Marin Preda - timpul dialogului (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor). Colaborează la „Orizont", „Forum stu-
Popovici
Dicţionarul general al literaturii române 396
denţesc", „România literară", „Familia", „Steaua", „Transilvania", „Vatra", „Viaţa românească", „Caiete critice", „A treia Europă" ş.a.
Focarul criticii lui P. îl constituie relaţia dintre personaj şi persoană (fie aceasta o entitate reală sau o individualitate fictivă), raport pe care autorul îl abordează, de regulă, cu instrumentele naratologiei, secondată uneori de psihanaliză, sociologie sau ontologie. Astfel, studiul Marin Preda - timpul dialogului analizează opera de tinereţe a prozatorului, în care criticul vede nu atât o vârstă biologică, cât „o anume stare de creaţie'", concretizată în nuvele şi în Moromeţii, scrieri unde descoperă un „timp al dialogului", în opoziţie cu celelalte romane, tributare unui „timp al istoriei" (al monologului). Firul director urmăreşte implicaţiile dialogului - înţeles într-o accepţiune mai largă, apropiată de „dialogismul" lui Mihail Bahtin - în proza lui Marin Preda, precum şi importanţa sa ca „formă fundamentală de existenţă a personajelor". Pendulând între close reading şi teoretizarea din mers, P. ajunge la observaţii de substanţă privind „imaginile ascunse" ale textului (privirea, turnirul, „mijlocul", erotica, salcâmul, acvaticul), poetica descrierii, jocul, teatralitatea şi „tehnica autointerpretării", chiar dacă unele puncte de vedere sunt neconvingătoare (de pildă, lectura nuvelei Desfăşurarea, unde comentatorul escamotează clişeele de epocă). Cartea cuprinde una din strategiile predilecte ale criticului, susţinută de presupoziţia că opera îşi conţine nu numai sensul, ci şi codul de lectură şi concretizată prin detectarea unor „noduri" textuale care trimit în egală măsură la mesajul, la retorica şi la lumea prozei. în ciuda mizei aparent modeste, este vizată o ţintă cu bătaie mai lungă: văzând în autorul Moromeţilor „un artist, un autoreflexiv", P. pledează, cu argumente rezonabile, pentru o nouă încadrare a prozatorului, care excedă zona realismului brut. Anvergura teoretică este alta în Eu, personajul
(1988), volum care reuneşte două ample eseuri. Primul, Romanul inconştientului, descrie această formă narativă prin referire la scrierile lui loan Slavici, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Marin Preda. Paradigma fiind circumscrisă în funcţie de tematizarea (conştientă sau nu) a tărâmului inconştientului, sunt delimitate două direcţii de evoluţie în proza noastră: Slavici - Preda - Sorin Titel şi Rebreanu -Papadat-Bengescu - Breban. Principalul beneficiar al acestei categorizări este Slavici, romanul Mara fiind citit ca o transpunere a mitului oedipian şi, totodată, ca descoperire avant la lettre a tehnicilor psihanalitice. Mai important este însă celălalt eseu, Cel de-al treilea personaj, care va genera, prin reluare şi amplificare, volumul Lumea personajului (1997). Corpusul de ilustrare este similar: Slavici, Mihail Sadoveanu, Rebreanu, Preda, cărora li se adaugă, la rescriere, Balzac, Dostoievski, Tolstoi şi Gide. Dar interpretările conduc aici la o substanţială şi originală teorie a personajului, ce provoacă sondaje profunde în armătura prozei realiste. Relevând unele incidenţe cu teoriile lui Mihail Bahtin şi Rene Girard, P. realizează o „sistematică a personajului literar" bazată pe relaţia dintre identitate şi alteritate. Utilizând ca punct de referinţă sistemul persoanelor gramaticale, teoreticianul distinge trei „Arhipersonaje": monologic (un „El" privat de relaţia cu Celălalt, o „sumă de atribute" având o existenţă pur
obiectuală: Dinu Păturică, Dionis, Goriot ş.a.), dialogic (un „Eu" care se defineşte în funcţie de un „Tu", un subiect veritabil constituit prin raportul cu alteritatea: Bernard din Falsificatorii de bani de Gide sau personajele lui Dostoievski) şi trialogic (un „Eu" care se constituie în relaţie cu „Tu", dar şi cu „El", o conştiinţă fluidă şi complexă care se reflectă atât în interlocutor, cât şi în posibilii martori: Anna Karenina sau eroii lui Slavici). Teoria e remarcabilă prin coerenţa fără cusur, prin acoperirea intensivă a domeniului şi prin vastele aplicaţii pe care autorul ei le realizează sau, cel puţin, le presupune. Fără a trasa o evoluţie, concepţia sa indică o suită de revoluţii în structurile narative, ceea ce justifică pretenţiile modelului de a fi utilizat ca grilă valorică, cu amendamentul că schema funcţionează exhaustiv doar în textele guvernate de convenţiile mimesisului. De aceea, critica poeticii lui Gide din perspectiva acestei teorii se justifică doar parţial, de vreme ce în Falsificatorii de bani verosimilul este numai unul din factorii care se confruntă în angrenajul motivaţiilor compoziţionale. în schimb, productivitatea analitică a teoriei este maximă în perimetrul ficţiunii realiste, ceea ce îi permite interpretului să manevreze conceptele pe terenul său favorit. Analiza prozei lui Slavici constituie o probă concludentă: printr-o lectură pătrunzătoare, atentă la detalii, dar şi la conexiunile dintre diversele planuri ale textului, criticul demonstrează ideea „teatralizării epicului" şi spulberă o serie de prejudecăţi din receptarea prozatorului ardelean, cum ar fi acelea privind incongruenţele de construcţie, inabilitatea stilistică sau tezismul moralizator. Tot astfel, interpretul susţine cu probe veridice dominanta realistă a Baltagului sadovenian, confirmată prin sabotarea logicii mitice de către logica mimesisului. Deşi pare a gravita pe o altă orbită de preocupări, eseul Rimbaud (1997; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara) se dezvoltă pe un teritoriu similar celor anterioare. Utilizând o metodă care postulează „emergenţa operei în biografie şi a biografiei în operă", criticul delimitează trei ipostaze ale poetului („diurnă", „umbros-sălbatică" şi „vizionară"), a căror combinatorie ar face din Rimbaud un „protagonist într-o piesă în care a jucat toate rolurile", unic actor în spectacolul creaţiei de sine. Organizat secvenţial, demersul critic montează scrieri şi episoade ale biografiei rimbaldiene (poemele în limba latină, corespondenţa, Corabia beată, relaţia cu Verlaine, Iluminările, Un anotimp în Infern etc.), vizând stabilirea corespondenţelor între cele două planuri. Ipoteza pare incitantă, deşi se clădeşte uneori pe conjecturi improbabile (de exemplu, poemul Corabia beată e citit ca „o fantastică transpunere imagistică a unui coit in extenso"). Interpretând poezia lui Rimbaud drept „sursă originară a realităţii", P. delitera-turizează imaginea poetului francez, dezvăluindu-şi, totodată, afinităţi cu unii critici timişoreni (Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieş) preocupaţi de aceeaşi sferă a biograficului.
SCRIERI: Marin Preda - timpul dialogului, Bucureşti, 1983; Eu, personajul, Bucureşti, 1988; Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, Cluj-Napoca, 1997; Rimbaud, Cluj-Napoca, 1997. Ediţii: Sorin Titel, Ţara îndepărtată. Pasărea şi umbra, postfaţa edit., Bucureşti, 1989; Lucian Raicu, Scene, fragmente, reflecţii, pref. edit., Bucureşti, 2000.
397 Dicţionarul general al literaturii române
Popovici-Bănăţeanul
Repere bibliografice: Eugen Simion, Tânărul Preda, RL, 1983, 42; Nicolae Manolescu, Două cărţi despre Marin Preda, RL, 1984, 23; Ion Bogdan Lefter, Imagini de adâncime, AFT, 1986, 12; Eugen Simion, Sistematica personajului literar, RL, 1988,48; Nicolae Manolescu, A treia dimensiune, RL, 1989,19; Ioan Holban, Relaţia teatrală, CRC, 1989,23; Ţeposu, Istoria, 167-168; Papahagi, Fragmente, 252-256; Cornea, Semnele, 169-175; Virgil Podoabă, Fenomenologia personajului literar, VTRA, 1996,11; Cornel Moraru, Personajul trialogic, VTRA, 1996,11; Adrian Cristea, Personajul ca lume, „Paralela 45", 1997, 1; Gheorghe Grigurcu, Aventura personajului, RL, 1997,47; Livius Ciocârlie, Rimbaud e un altul, RL, 1998,12; Spiridon, Interpretarea, 187-190,205-208; Dicţ. scriit. rom., III, 858-861; Manolescu, Lista, III, 436-438; Lefter, Scriit. rom. '80-90,III,96-98.	AJr.
POPOVICI-BĂNĂŢEANUL, Ioan (17.IV.1869, Lugoj -10.IX.1893, Lugoj), poet şi prozator. Este fiul Susanei (n. Dobrin), precupeaţă, şi al lui Nicolae Popovici, maistru opincar. A urmat în oraşul natal cursurile unei şcoli primare bisericeşti, iar din 1880, gimnaziul catolic maghiar, de unde este eliminat în 1884, sub motivul că ar fi desfăşurat o activitate considerată subversivă de autorităţi. Se înscrie în 1884 la liceul românesc din Braşov, apoi la cel din Beiuş. în 1887 revine la Braşov, unde urmează cursurile Liceului „Andrei Şaguna" până în 1889, când devine student la Institutul Teologic-Peda-gogic din Caransebeş. Este ales secretar, apoi vicepreşedinte al societăţii de lectură a studenţilor din institut şi redactor al revistei literare „Progresul", editată de aceştia. în urma unui conflict politic se vede nevoit să părăsească Banatul şi, în primăvara anului 1892, pleacă la Bucureşti, unde se angajează ajutor de contabil la Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. în ianuarie 1893 citeşte la Junimea nuvela în lume, iar în martie se întoarce în Banat, intenţionând să termine Institutul Teologic. Viaţa plină de privaţiuni îl marcase definitiv şi, ftizie de mai multă vreme, se stinge în toamna aceluiaşi an.
îndată după sfârşitul prematur, scrierile lui P.-B. cunosc o răspândire rapidă, înlesnită cu deosebire de articolul elogios scris de Titu Maiorescu, criticul căruia i se datorează şi cogno-menul Bănăţeanul. Debutând în 1888 cu poezii în „Tribuna", va continua să scrie versuri, care se disting prin fineţea şi subtilitatea sentimentelor, expuse cu simplitate. Este nota care le particularizează în cadrul curentului eminescian. Motive frecvente - copilăria fericită, resemnarea în faţa morţii -primesc un timbru ceva mai personal cu deosebire în poemele în proză. Influenţat de G. Coşbuc, P.-B., care a semnat şi cu pseudonimele Niţă de la Lugoj şi Oreste, a scris şi poveşti în versuri, inspirându-se din legende şi basme populare. De altfel, el cunoştea bine folclorul bănăţean, ca unul ce culesese, în vara anilor 1886 şi 1887, poezii din împrejurimile Lugojului. Ceea ce l-a impus însă în istoria literaturii române este nuvelistica. Format în spiritul prozei realiste a lui Ioan Slavici, el nu era totuşi străin de principiile realismului european. în copilărie cunoscuse îndeaproape mediul cojocarilor bănăţeni, viaţa maiştrilor, a calfelor şi a ucenicilor, personaje care îi vor popula proza. Cea dintâi nuvelă apărută în presă se intitulează Din lume (1890), ultima - După un an de jale (1893), iar în acest
interval apar Un sfârşit jalnic (1891), De la târg, în lume (1893). Unele nuvele sunt subminate de accente melodramatice şi de procedee naturaliste. Ca toate scrierile sale în proză, nuvela în lume - cea mai reuşită - îşi ia subiectul tot din viaţa meseriaşilor. în genere, intriga este sumară, interesul îndrep-tându-se mai ales către personaje. De obicei este vorba de fiinţe sfioase, cu o viaţă interioară zbuciumată, pe care nu şi-o exteriorizează, de unde şi lipsa de înţelegere din partea celorlalţi, suferinţele îndurate. Ele nu pot fi concepute în afara unui anume rigorism moral, caracteristic mediului lor social. Scriitorul excelează în înfăţişarea atmosferei rigide, constituită în jurul unui cod etic mai mult îngust decât ferm, pe care uneori oamenii se amuză ei înşişi să îl încalce (De la târg). La impresia de realism degajată de nuvelele lui P.-B. contribuie naturaleţea dialogurilor, precum şi sobrietatea stilului, proprietatea limbii, rareori tulburată de stângăcii ori de regionalisme.
SCRIERI: Din viaţa meseriaşilor, pref. Titu Maiorescu, Bucureşti, [1895]; Nuvele. Din viaţa meseriaşilor, I, Bucureşti, 1909; Darul lui Christos. La fereastră, Sibiu, 1909; în lume, pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1955; în lume, îngr. şi introd. Nicolae Ţirioi, Timişoara, 1973. Traduceri: Henrik Ibsen, Expediţiune nordică, Lugoj, 1907.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, III, 175-196; E. Lovinescu, Paşi pe nisip, Fălticeni, 1906, 114-119; Ibrăileanu, Opere, I, 191-196;
Popp
Dicţionarul general al literaturii române 398
Ilarie Chendi, Portrete literare, Bucureşti, 1911, 71-76; Traian Topliceanu, Viaţa şi opera lui loan Popovici-Bânăţeanu, Caransebeş, 1930; Iorga, Ist. lit cont (1934), I, 369-370; Grigore Scorpan, Un poet eminescian uitat: loan Popovici-Bânăţeanu, Iaşi, 1937; Călinescu, Ist. lit. (1941), 566-567, Ist lit. (1982), 638-639; D. Vatamaniuc, L Popovici-Bănăţeanul, Bucureşti, 1959; Ist lit, III, 61-63; Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978,145-158; Dicţ. lit 1900, 700-701; Ungureanu, Imediata, 1,171-176; Vintilescu, Secvenţe, 144-160,245-255; Cornel Ungureanu, loan Popovici-Bănăţeanul, 0,1993, 7; Dicţ. scriit. rom.,111,861-862.	'	'	D.M.
POPP, Vasilie (1789, Chimitelnic, j. Mureş - 6.III.1842, Zlatna), versificator, folclorist şi istoric literar. Fiu de preot, dintr-o familie care a numărat mai multe generaţii de clerici greco-catolici, P. a fost dat să înveţe într-o şcoală catolică din Târgu Mureş şi la Liceul Piarist din Cluj. Aici compune câteva elegii în limba latină (dedicate profesorilor, colegilor şi guvernatorului Transilvaniei), acestea fiind printre primele poezii latineşti tipărite, scrise de un român. Din 1811 urmează la Viena cursurile Facultăţii de Filosofie şi ale Facultăţii de Medicină. Mai scrie Elegia de laudibus Medicinae şi alta închinată împăratului Francisc I, ultimele sale poeme latineşti. A fost interpret la Curtea imperială austriacă şi, poate, chiar profesor al arhiducelui Maximilian. în 1814 şi-a trecut doctoratul în filosofie şi în 1817 doctoratul în medicină, cu o lucrare în limba latină despre obiceiurile de înmormântare la români, Dissertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebeiis daco-romanorum. Este primul medic cu studii universitare al românilor din Braşov, unde va profesa din 1818. La invitaţia lui Gh. Asachi, în 1821 vine în Moldova, ca profesor de filologie şi filosofie şi ca director al Seminarului de la Socola. Nu rămâne la Iaşi decât câteva luni; izbucnirea mişcării eteriste, închiderea şcolii îl determină să se întoarcă în Transilvania. La Braşov pune ordine în arhiva bisericii Sf. Nicolae din Şchei. O istorie a bisericii, Brevis notitia Ecclesiae Bolgarszegiensis ad St. Nicolaum, rămasă în manuscris şi atribuită lui, nu îi aparţine. In schimb, Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna (1821) este importantă şi filologic, ca punct de plecare pentru terminologia medicală în limba română. Din 1829 a fost medic la Zlatna şi a făcut parte din Direcţia sanitară a minelor.
Puţin cunoscută, activitatea literară şi culturală a lui P. impresionează nu prin volum, ci prin îndrăzneala cu care sunt abordate domenii încă ignorate la acea vreme. Prima încercare de folclor comparat este, la noi, disertaţia lui de doctor în medicină. Preocupat să combată practici dăunătoare sănătăţii, el include un bogat material documentar asupra riturilor populare de înmormântare din toate provinciile locuite de români, comparându-le cu cele ale romanilor, grecilor şi slavilor. Sunt citate surse germane, franceze, italiene, Dimitrie Cantemir şi Del Chiar o. Vechimea, stadiul primitiv al materialului înregistrat sporesc interesul lucrării, în care se demonstrează romanitatea folclorului nostru. în 1827, prefaţând Psaltirea prorocului şi împărat David a lui I. Prale, dă o schiţă a istoriei literaturii române. Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până
la vremile noastre(1838) face cunoscute vechi centre tipografice şi cărţile care au apărut aici, constituindu-se în cea dintâi încercare autohtonă de bibliografie. înainte de această disertaţie nu erau cunoscute tipografiile de la Uniev, Sâmbăta Mare, Cluj. Ideile expuse în prefaţa ei sunt foarte aproape de programul de mai târziu al „Daciei literare". P. vorbeşte despre „neapărata trebuinţă de a cunoaşte istoria naţiunei şi literatura naţională"; el vrea să arate cu această istorie a scrisului românesc că „pe la începutul veacului al XVI-lea, în care timp puţine naţii au scris în limba lor, românii au scris bine româneşte". A susţinut „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" şi „Gazeta de Transilvania", exercitând şi o bună influenţă asupra lui G. Bariţiu; îi recomanda să renunţe la ortografia greoaie a lui Petru Maior, să nu intervină în limbă eliminând fără măsură slavonismele, să popularizeze literatura celorlalte provincii româneşti. A pledat şi pentru introducerea în şcoală a diplomaticii, disciplină auxiliară a istoriei. A publicat, în „Foaie pentru minte...", o biografie a lui V. Fabian-Bob. Traduce din Bucolicele lui Vergiliu, tălmăcirile (apărute postum în „Foaie pentru minte...") remarcându-se prin fidelitate faţă de original. Limba rămâne însă trudnică, lipsită de supleţe.
SCRIERI: Elegia [...] CaroloMichaeliMoger, Cluj, 1808; Elegia [...] Georgio Banffi, Cluj, 1808; Elegia [...] Emerico Wass, Cluj, 1809; Elegia ad inclytos status, Cluj, 1810; Elegia de laudibus Medicinae, Viena, 1813; Elegia Francisco Primo, Viena, 1814; Dissertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebeiis daco-romanorum, Viena, 1817; Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre, Sibiu, 1838; ed. îngr. şi introd. Eva Mârza şi Iacob Mârza, Alba Iulia, 1995.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 280-287; I. Muşlea, Viaţa şi opera doctorului Vasilie Pop, Cluj, 1928; Sextil Rusu, Cea dintâi lucrare medicală în limba română, „Despre apele minerale" de Vasilie Pop, Cluj, 1935; I. Muşlea, Contribuţiuni nouă la viaţa şi opera doctorului Vasilie Popp, Cluj, 1936; I. Muşlea, Dr. Vasile Popp. La centenarul morţii sale, Sibiu, 1942; Popovici, Romanţ rom., 326-327; Ist. lit., II, 117-119; Dan Mihăilescu, Este Vasilie Popp primul bibliograf român?, „Cumidava", 1969, 633-635; Vasile Netea, Preocupările lingvistice şi literare ale lui Vasilie Popp, LL, 1970; Profiluri mureşene, I, Târgu Mureş, 1971,63-70; Dicţ. lit. 1900, 701; Eva Mârza, Iacob Mârza, Iluminism şi romantism la Vasilie Popp. O listă cu cărţi din 1842, în Cultură şi societate în epoca modernă, îngr. Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu şi Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca, 1990; Pagini transilvane, Cluj-Napoca, 1994,163-187. S. C.
POPPER, Jacob (31.V.1921, Bucureşti - 5.II.1996, Roma), prozator şi eseist. îşi petrece copilăria la Iaşi, unde este elev la Liceul Internat, după absolvirea căruia urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene. Redactor la ziarele „Moldova" şi „Lupta Moldovei" (1945-1947), înfiinţează revista literară „Pygmalion" (1947), suspendată de cenzură după două numere, trece ca redactor la „Flacăra", „România liberă", „Contemporanul" (1948-1951) şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. înscris în Partidul Comunist în 1946, este exclus în 1949, fiind îndepărtat în 1958 şi din Uniunea Scriitorilor. A emigrat în 1964 şi, după o şedere la Roma, s-a
399 Dicţionarul general al literaturii române
Pora
stabilit la Miinchen. Intre 1965 şi 1980 a fost redactor la Radio Europa Liberă. începe să scrie de timpuriu, colaborând în 1939 la ziarul „laşul" şi la „Jurnalul literar". Debutează editorial cu Iliuţă în Tara Soarelui (1951), o carte pentru copii.
Cu o formaţie intelectuală ce beneficiază şi de o tradiţie de familie, P. a cultivat, după etapa iniţială, marcată de obedienţă conjuncturală, o scriitură modernă şi calofilă. Romanul L'uomo e Vombra (1966, cu versiunea românească în 1992) imaginează un episod din existenţa lui Galileo Galilei, relatat din perspectiva unui discipol, Ercole Argenti. Folosind motivul manuscrisului furat, romanul exploatează problematica inevitabilului conflict între libertatea de gândire a intelectualului de excepţie şi voinţa de control a Puterii, reprezentată aici prin Sfântul Oficiu, dar poate fi definit drept „moral-istoric". Tradiţia familială (fratele bunicului său, inginerul- explorator Iuliu Popper, mort la treizeci şi şase de ani la Buenos Aires, în împrejurări neelucidate, a fost regele Ţării de Foc şi a devenit un personaj legendar în Argentina) şi sentimentul apartenenţei la un neam al cărui spirit îl poartă indelebil reprezintă sursa romanului fantezist-istoric Estrellita şi regele Ţării de Foc (1993). O revoluţie, o poveste de dragoste, problematică politică, morală, proiecţie în fantastic, toate acestea compun o poveste ce aminteşte de un roman de Jules Verne, cu aventuri şi personaje exemplare. Scriitorul probează capacitatea de a crea atmosferă din notaţii pline de acurateţe privind natura, prezenţa umană, specificul local. Textele din „Momentul adevărului" şi alte prospectări critice (1994) sunt eseistice, scrise într-o manieră colocvială, ce poartă marca oralităţii impuse de faptul că erau concepute spre a fi transmise pe calea undelor, la Radio Europa Liberă. Inevitabil modelate de subiectivitatea autorului şi de contextul în care au fost realizate, comentariile difuzate în cadrul emisiunilor „Tribuna liberă" şi „Meridiane culturale" conţin un bogat referenţial cultural. Frecvent polemice, uneori colorate de umor, intervenţiile radiofonice au mai ales valoare documentară, vorbind despre climatul unei perioade şi despre perspectiva configurată de „baricada" din Occident. Monografia George Coşbuc, publicată de P. în tinereţe
(1951), ilustra o percepţie sociologizantă în exces, înscrisă de fapt într-o comandă ideologică. La senectute, şi-a rescris studiul de pe altă poziţie, deplasând accentele în Celălalt Coşbuc (1995), care este practic o carte nouă.
SCRIERI: Iliuţă în Ţara Soarelui, Bucureşti, 1951; Taina albă, Bucureşti, 1956; ed. (Uenigma bianco), Florenţa, 1973; George Coşbuc, Bucureşti, 1951; L'uomo e Vombra, Firenze, 1966; ed. (Omul şi umbra), Iaşi, 1992; Pe ring cu Eugen Barbu. Dispută în şase runde, un apolog şi o veşnică pomenire, Bucureşti, 1990; în culisele Europei Libere, Bucureşti, 1992; Estrellita şi regele Ţării de Foc, cu o scrisoare de Vintilă Horia, Bucureşti, 1993; „Momentul adevărului" şi alte prospectări critice, Sibiu, 1994; Focul de pistol al lui Settembrini. Pagini regăsite din condica unui uşer, Sibiu, 1995; Celălalt Coşbuc,-postfaţă Constantin Cubleşan, Sibiu, 1995. Traduceri: Ghitare cu ghimpi. Cântece şi poeme contestatare din Europa şi America Latină (Parafraze, tălmăciri, interpretări), Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Dan Coman, Marginalii -la romanul „Taina albă", ST, 1956, 6; Nicolae Manolescu, Un „polemist" şi sursele lui de informare, RL, 1991,26; Sorin Vieru, Erezii şi eretici, VR, 1992,10-11; Tita
Popescu, Omul şi... umbra, ST, 1993, V, Adrian Popescu, Umbra lui Galilei, ST, 1993, 3-4; Radu Voinescu, „El Rey", RL, 1993, 35; Ov. S. Crohmălniceanu, O poveste adevărată, captivantă, CC, 1993,10-12; Titu Popescu, Cărţi şi autori din diaspora. Jacob Popper, ST, 1994, 9; Călin Manilici, Uşerul Europei Libere, ST, 1995,10-11; Constantin Cubleşan, Un frate risipitor, ST, 1996,1-2; Aurel Rău, Despărţire de Jacob Popper, ST, 1996,1-2; Titu Popescu, „Celălalt Coşbuc", ST, 1996,1-2; Radu Mareş, Condiţia polemicii literare, TR, 1996,21; Titu Popescu, „ Un foc de pistol"... postum, JL, 1997,1-4; Manolescu, Enciclopedia, 579-580.	G. Bl.
POPULARUL, publicaţie apărută la Bucureşti, zilnic, între 16 octombrie 1937 şi 2 martie 1938. Redactor responsabil este Victor Stănescu, care de la numărul 64/1937 devine director politic, iar Ion (Ionel) Munteanu director, ultimul fiind înlocuit de Mugur Christea (de la numărul 107/1938). Intenţionând să fie în primul rând un ziar de informaţie, P. se dovedeşte echidistant din punct de vedere politic. în loc de articol-pro-gram, în primul număr apare o întâmpinare de Tudor Arghezi, în care poetul spune, între altele, că „Ziarismul e un gen ca teatrul. Ochiul, gândul, toate funcţiunile de intelect şi sufleteşti ale ziaristului se împrumută, într-un singur tempo complex, din intuiţie şi sinteză." De altfel, în 1937 Arghezi va continua să scrie aici o serie de tablete, compuse în maniera sa metaforică şi percutantă: Vatra arsă, Tinereţe şi ţărână, Stilul Brobdignac, Mehr Luft, Scadenţa, Arthur Rimbaud, George Enescu, Atitudinea inutilă. Tot tablete publică frecvent Victor Eftimiu, semnatar şi al unor amintiri despre I.L. Caragiale, ca şi al unor cronici teatrale, găzduite de rubrica „Popularul artistic-literar". Remarcabilă e prezenţa lui Gala Galaction, cu articolul Ediţiile Sfintei Scripturi (12/1937) şi, mai ales, a lui E. Lovinescu, autor în 1937, în afara a două articole publicate sub genericul Probleme de limbă, a trei episoade din serialul memorialistic intitulat lorgaica, al cărui protagonist, portretizat tăios în aqua forte, este istoricul N. Iorga (serialul va fi interzis de cenzură). Au mai colaborat Lucia Demetrius, Şerban Cioculescu, N. Carandino, Mia Frollo, C. Cristobald.	l.M.
PORA, Mircea (4.VI.1944, Topolovăţu Mare, j. Timiş), prozator. Este fiul Aurorei (n. Nemoianu) şi al lui Iuliu Pora, medic. Urmează Liceul „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1955-1961) şi Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1965-1970), obţinând şi o diplomă postuniversitară la INALCO (Paris), sub îndrumarea profesoarei Catherine Durandin, în 1990-1992. Este profesor de istorie în judeţul Timiş între 1970 şi 1988. Lector, din 1994, la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii „Banatul" din Timişoara, revine după un timp ca profesor de liceu. în 1980 debutează în „Orizont" şi ulterior figurează în volumul colectiv Drumul cel mare (1985), iar prima carte de proză, Indiile galante, îi apare în 1993, fiind distinsă cu Premiul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor. Colaborează la „Amfiteatru", „Viaţa studenţească", „Forum studenţesc", „Aradul literar", „Vatra", „Familia", „Calende", „Focus Vest" ş.a.
Pora
Dicţionarul general al literaturii române 400
Dincolo de formele epice folosite (naraţiunea obiectivă, rememorarea, documentul, jurnalul etc.), proza lui P. relevă câteva trăsături ce indică un autor capabil să evite excesele şi să controleze efectele asupra cititorului. Formula este, în general, aceea a postmodernismului, cultivat cu nonşalanţă, în orice caz fără fanatism. Paginile, vii şi pline de culoare, configurate ca un puzzle, simt străbătute de ironie, de umor burlesc sau grotesc, adică de ceea ce trimite la distanţarea de lumea contemplată şi reconfigurată în text, cu care scriitorul nu vrea ori ezită să se identifice. Personajele, sumar creionate, însă memorabile prin destin, limbaj şi comportament, îşi trăiesc, cu resemnare uneori, cu exasperare alteori, existenţa desfăşurată între estetism şi trivialitate. Maniera predilectă este aceea a alăturării celor mai diverse tehnici narative, într-un vacarm epic ţinut totuşi sub control. Chiar într-unul din primele texte ale lui P., Biblioteca antiqua, critica remarcă un „ciudat amestec de «consignaţie» epică, unde coexistă «pacific» cronica istorică mistificată, decalcul după documentul istoric, jurnalul intim, memorialul de călătorie, crochiul marin, poezia idilei rustice etc." (Radu Enescu). Expresia este frustă, proaspătă, adeseori neaşteptată, mizând frecvent pe imaginaţia parodică, pe estetizarea limbajului ştiinţific, ca şi pe recuperarea în plan ironic a vorbirii cotidiene. Asupra prozelor ficţionale ori semificţionale ale lui P. stăruie, alternativ, umbra tutelară a lui Livius Ciocârlie şi a lui Mircea Horia Simionescu. Paginile de memorialistică propriu-zisă au farmecul reconstituirii aerului de epocă, iar cele de publicistică valorizează sarcasmul unui om al cetăţii indignat sau doar mâhnit de derapajele, fără număr parcă, ale timpului contemporan.
SCRIERI: Indiile galante, Timişoara, 1993; Celălalt tărâm, Timişoara, 1994; Glasuri lângă leagănul meu, Timişoara, 1996; Nicăieri, Timişoara, 1998; Imperiul de praf, Timişoara, 2000; Băi, profesore..., Timişoara, 2001; Ieşind din vis puţin îngândurat, Timişoara, 2002.
Repere bibliografice: Radu Enescu, Prezenţe editoriale bihorene, F,
1985,	4; Cornel Ungureanu, Debutanţii, 0,1994,1; Carol Sebastyen, „Indiile galante", „Cuvântul", 1994, 4; Cornel Ungureanu, Generali şi soldaţi, O, 1995, 1; Cornel Ungureanu, Prozatorii. Continuitate şi alternative, O,1997, 1; Eugen Bunaru, Complicitatea scriitorului, O,1998, 7; Florin-Corneliu Popovici, No man's land, „Paralela 45", 1999, 21 septembrie; Olimpia Berea, Parabolă şi melancolie, „Paralela 45", 2000, 20 iunie; Emilia David, „Imperiul de praf, OC, 2000,19-25 septembrie; Adrian Dinu Rachieru, Un moralist, CNT, 2001,12; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 98-100; Magda Răduţă, „Băi, profesore...", OC, 2002, 30 aprilie; Alexandru Ruja, Distilerii epice, „Paralela 45", 2003, 3 iunie; Ţintă fixă: Mircea Pora, VTRA, 2003,4-5 (semnează Tudor Creţu, Virgil Podoabă, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Eugen Bunaru ş.a.); Ion Arieşanu, „Ieşind din vis puţin îngândurat", O,2003,8; Alexandru Ruja, Un prozator în ascensiune, 0,2003,9.	D.B.	D.
PORA, N.[eculai] (23.VII.1881, Bucureşti - 12.XII.1940, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Vasilicăi (n. Popescu) şi al lui loan Pora, funcţionar. Face studii liceale la „Sf. Sava" din Bucureşti, unde urmează şi Facultatea de Litere şi Filosofie, lucrând apoi ca secretar literar la Editura Cartea Românească. Debutează în 1903, la „Revista idealistă", cu
poezii, iscălite V. Brad şi N.P., iar prima carte, Din alte vremuri, îi apare în 1910. Colaborează la „Revista noastră", „Ramuri", „Calendarul «Minervei»", „Viaţa literară", „Convorbiri critice", „Universul literar", „Vieaţa nouă", „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Secolul", „Seara", „Dimineaţa", „Convorbiri literare" ş.a. A mai semnat N. Pralea, Ion Gruia, Barbu Lăutarul.
Prezenţă consemnată sporadic în critica vremii, P. trece drept un autor al „tranziţiei" (E. Lovinescu), fără calităţi care să îl individualizeze sau să îl ataşeze altei direcţii decât sămănătorismului întârziat, pe care îl ilustrează într-o totală desincronizare faţă de tendinţele momentului. In povestiri, schiţe şi nuvele încearcă subiecte sentimentale, intriga romanţioasă, acţiunea cu sens pilduitor, într-o ambianţă cu „icoane" de la ţară sau din trecut. Din acelaşi arsenal vine însă şi surprinderea unor situaţii la graniţa anormalităţii sau chiar din zona patologicului, cu consecinţele lor în planul proiecţiilor obsesive, ca în volumul între viaţa şi moarte (1912) sau în romanul Stigmat (1940). Schematice şi teziste, în limita aceloraşi clişee sămănătoriste, sunt romanele Măscărici (1933) şi Cântec de sirenă (1934). Reuşitele prozatorului se conturează extrem de rar, şi anume în crearea unei atmosfere de sorginte fantastică, cu variantele sale - basm, feerie, vis -, şi nu în construcţii epice de tip obiectiv. P. a tradus proză, în special din literatura italiană.
SCRIERI: Din alte vremuri, Bucureşti, 1910; între viaţă şi moarte, Bucureşti, 1912; Muzeul A. Simu, Bucureşti, 1913; într-o noapte pe Bărăgan, Bucureşti, 1914; Farniente, Bucureşti, 1916; Taina cea mare, Bucureşti, 1916; Hagi-Minciună, Bucureşti, 1917; De dragul lor..., Bucureşti, 1918; Excursiunea învăţătorilor ardeleni în vechiul Regat (8-24 august 1921), Cluj, 1921; Vraja cântecului, Bucureşti, 1923; într-o ţară, departe, Bucureşti, 1925; Oglinda fermecată, Bucureşti, 1925; Din lumea lor, Bucureşti, 1926; Floarea din poveste, Bucureşti, 1926; Măscărici, Bucureşti, 1933; Cântec de sirenă, Bucureşti, 1934; O ulcică la taica, Bucureşti, [1935]; Congresul păpuşilor, Bucureşti, [1938]; Pici şipitcoace, Bucureşti, [1938]; Când se deschide cerul, Bucureşti, 1939; Stigmat, Bucureşti, 1940; Năzdrăvăniile luiMitufugar, Bucureşti, f.a. Traduceri: Ugo Ojetti, Folchetto, D'Annunzio, Linia inimii şi alte nuvele, Bucureşti, 1914; Giuseppe Giacosa, O partidă de şah, Bucureşti, [1917]; Luciano Zuccoli, Cuconiţe şi dudui, Bucureşti, [1918], Mititica, Bucureşti; [1926]; Gabriele D'Annunzio, Episcopo & C-ie, Bucureşti, f.a.; Grazia Deledda, Jocurile vieţii, jocurile morţii, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Trivale, Cronici, 78-80,240; Tudor Vianu, „De dragul lor...", L, 1918,16; Victor Eftimiu, „într-o ţară, departe", LUT, 1925,973; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 183-184; Perpessicius, Opere,
II,	313-314, III, 121, 124-125, VI, 157-159, XII, 312-314, 418; Const. Şăineanu, „ Vraja cântecului", ADV, 1928,13579; Izabela Sadoveanu, „ Vraja cântecului", ALA, 1929,447; Camil Baltazar, N. Pora, „Tiparniţa literară", 1929,6-7; AL Robot, „Măscărici", RP, 1933,4558; Al. Robot, D.N. Pora la al doilea roman: „Cântec de sirenă", RP, 1934,4760; Ovidiu Papadima, „O ulcică la taica", G, 1936, 4; Octav Şuluţiu, „O ulcică la taica", F, 1936,2; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 233; Al. Raicu, „Când se deschide cerul", „Tribuna tineretului", 1939, 28-29; Al. Bilciurescu, „Stigmat", TIL, 1940,1126; Ciopraga, Lit. rom., 592; Dicţ. scriit. rom., III, 862-863.	S.	l.-J.
401 Dicţionarul general al literaturii române
Porsenna
PORSENNA, N.[icu] (13.1.1892, Bucureşti - 18.1.1971, Bucureşti), prozator, traducător şi publicist. Este fiul Măriei (n. Cordea) şi al lui Gheorghe Ionescu, tipograf. P., al cărui nume literar provine din prenumele său, Nicu Porsenna, îşi face studiile la Liceul „Matei Basarab" (1902-1910), apoi la Universitatea bucureşteană, unde urmează Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie, al căror licenţiat devine în 1914. Până în
1948	va practica avocatura, funcţionând şi ca jurisconsult sau cu alte însărcinări în diferite consilii de administraţie. Concomitent, are o susţinută activitate literară şi publicistică, începută cu versuri la „Viaţa socială" (1910) şi continuată cu alte numeroase colaborări la „Noua revistă română", „Flacăra" (la care a fost şi redactor în 1921-1922), „Gloria României", „Rampa", „Parlamentul românesc", „Politica socială", unde publică proză, articole literare, teatrale, politice. Pe această linie se înscrie şi înfiinţarea unor periodice - „Latinul" (1914), „Ghilotina" (1915), „Arena" (Iaşi, 1918, în asociere), „Ideea liberă" (1937), în care sunt promovate idei şi atitudini de extrema dreaptă - sau direcţia revistei „Muncitorul naţional român" (1941). Opiniile exprimate în presă sunt rezultatul unor preocupări timpurii, concretizat în câteva lucrări de gen: Interdependance des facteurs sociaux (1913, în colaborare), un studiu de sociologie teoretică scris cu intenţia de a corecta ideile lui Emile Durkheim, urmat de alte lucrări - Războiul popoarelor (1914), Principiul libertăţii în evoluţia politică a statelor europene şi atitudinea României (1915), Heghemonia politică în raport cu dezvoltarea economică a statelor (1916). Observator şi analist al realităţilor interne, cu precădere al clasei politice (el însuşi a fost deputat conservator în Parlament), P. încearcă, în special în Regenerarea neamului românesc (1937), o radiografiere a cauzelor subdezvoltării şi sărăciei, criticând violent pe conducătorii de oricând ai ţării, consideraţi principalii vinovaţi, propunând soluţii de ameliorare, într-un demers continuat şi în Proporţia etnică şi primatul muncii româneşti
(1938). Formal, ţine să precizeze că propunerile lui nu au nimic comun cu antisemitismul sau cu „bestialitatea proletară ce a caracterizat şi osândit pe vecie regimul comunist" sovietic. Cu timpul, se adânceşte tot mai mult în cercetarea fenomenelor paranormale şi a parapsihologici, ca în Visul profetic (1943), Apariţiuni şi fantome materializate (1946) sau în texte ce însoţesc traduceri precum Nemurirea sufletului de William Crookes ori Amintirile unui medium de Ernest W. Oaten, în versiunea Nataliei Şt. Ionescu. Editorial, debutează în literatură cu volumul de proză scurtă La judecata zeilor (1913), urmat de alte culegeri şi de romane. In 1921 este primit în Societatea Scriitorilor Români. S-a implicat în conducerea editurilor Gutenberg şi Cugetarea, precum şi în punerea în practică a unui program pentru înfiinţarea de biblioteci în toate întreprinderile şi instituţiile din ţară, iniţiat în calitatea sa de consilier în Ministerul Muncii (1941). După ce în 1939 a cheltuit trei milioane de lei pentru a-şi ecraniza nuvela Se-aprindfăcliile, în distribuţie cu George Vraca, Emil Botta ş.a., între 1942 şi 1945 îndeplineşte funcţia de (vice)preşedinte la Cooperativa Filmul Românesc. Personalitate publică cu vederi de dreapta, s-a văzut silit să se ascundă după 1948, dar nu va reuşi să scape şi va fi închis între 1957 şi 1964.
La judecata zeilor este o carte originală atât ca formulă editorială, cât şi ca mod de abordare a subiectelor. într-un Prolog în versuri, câteva personaje pun în discuţie ideea de artă literară şi improvizează experimental o scurtă poveste, totul constituindu-se într-o spirituală metaliteratură, unde P. anticipează o modă estetică de peste decenii. Gluma se îngroaşă când trece la „judecarea zeilor", nu numai demitizând pe fondatorii unor mari religii - Buda, Moise, Hristos -, dar încercând să „probeze" şi falsitatea învăţăturilor acestora. S-ar putea spune că vehemenţa cu care Hristos îşi reneagă propriile precepte şi suferinţa cu care îşi trăieşte condiţia de sacrificat al divinităţii, în nişte scopuri îndreptate împotriva omului, aluziile la marile violenţe prin care creştinismul a fost impus ca religie oficială precedă, modest, atitudinile de mai târziu ale unor Gore Vidai sau Jose Saramago. în Moartea galbenă este schiţat un fel de (auto)portret al omului plenar, preocupat de tot ce înseamnă cunoaştere, de la intuiţia artistică la filosofie, ştiinţă şi în final la ocultism, la practicile parapsihologice, considerate etapa ultimă a desăvârşirii spirituale. La fel de nonconformiste sunt prozele din culegerea Dincolo de iubire şi de moarte (1915), în care se simte, ca şi în primul volum, impactul direct al ideilor unor scriitori ca Oscar Wilde sau Anatole France, manifestat printr-o ironie ce face din râs suprema realitate a existenţei umane. Şi în Prologul „romanului" Magdalena (1915) autorul remarcă distanţa între prozaismul vieţii şi literatura obişnuită (numită „repaosul duminical al sufletului"), propunându-şi să relateze altfel, mai adevărat, fără nici o poetizare, o scurtă întâmplare amoroasă, în care naratorul, deşi personaj principal, se detaşează net de acesta, el fiind supraeul, spiritul lucid, sceptic, care se priveşte cu ironie, îşi comentează cu mult umor, cu superioritate sentimentele şi faptele, menţinând toată întâmplarea într-o tensiune amuzat-amăruie. Scurte inserţii din texte celebre, cu rol de comentarii ilare, sau alte referinţe derizorii la teorii/ modalităţi literare vădesc intenţia de a deconstrui actul literar, ca în postmodernism. Un fel de joacă a unui spirit viu, subtil şi sarcastic, cu scopul de a atrage atenţia asupra mistificării prin cuvinte şi construcţii artificiale, creatoare de lumi paralele, care alienează individul, făcându-1 să cadă în nefiresc şi absurd. Experienţa războiului - la care P. participase
-	nu rămâne fără urme, şi culegerea de proză Strigoii (1920) deschide seria naraţiunilor „serioase", menite să demonstreze dezastrele provocate de accidentele iubirii ori să critice violent diferite aspecte ale vieţii sociale: Spre fericire (1921), Visătorii (1925) - o povestire despre alegerile şi oamenii din Cadrilater, dar şi cu multe săgeţi contra literaţilor români, Se-aprind făcliile (1935) şi romanul Rug (I-II, 1943), care absoarbe şi substanţa epică din Spre fericire. Piesa titulară din culegerea de proză Se-aprind făcliile povesteşte cazul unei fete care a căzut victimă unui amor pe cât de irezistibil, pe atât de nepotrivit, cu intenţia de a ilustra caracterul iraţional, implacabil şi dezastruos al pasiunii, dar şi incongruenţa dintre spiritele superioare şi ambianţa umană de rând. Se remarcă schiţa O aventură din tinereţe a lui Sherlock Holmes, spumoasă, piperată şi cu câteva gaguri, în care sunt făcute praf toate calităţile
Portnoi
Dicţionarul general al literaturii române 402
celebrului detectiv şi pretenţiile de moralitate ale englezilor. Cu o construcţie insuficient supravegheată, cedând gustului pentru melodramatic, Rug este un mixaj de întâmplări menite să definească un personaj extraordinar, tipul răzvrătitului care, cu o inteligenţă diabolică, ia în răspăr fundamentele şi obişnuinţele sociale, nerecunoscând nici o altă valoare decât propria plăcere. Lăsându-se purtat numai de frenezia cuceririlor şi a pasiunilor erotice, spiritual, cult, teribil, seducătorul provoacă drame şi tragedii. Sfârşitul e paradoxal: eroul, om plin de calităţi, este „judecat" şi ucis de un ins decăzut, inferior, purtător de cuvânt al opiniei publice. E la P. un amestec de inteligenţă şi atitudine naivă, teribilistă, accentuată de recursul la senzaţional, la personaje exemplare (mai cu seamă în cazul femeilor), înconjurate de stârpituri sau de caricaturi, iar la nivelul textului, prin inserări de scurte comentarii şmechereşti, uneori numai de dragul de a le face. Poate gustul pervertit de reţetele literaturii de consum l-a împiedicat să realizeze o operă care, aşa cum se anunţa, putea fi remarcabilă cel puţin raportată la epoca sa. Critica vremii şi istoria literară l-au ignorat, iar puţinii gazetari care au consemnat apariţiile unor volume i-au adus câteva laude superficiale. Doar primul său comentator a sesizat „sporul de energie artistică" pe care P. îl obţine „prin atitudinea neobişnuită" în modul de a privi lucrurile, printr-o „inspiraţie neobişnuit de fecundă" (Dem. I. Theodorescu). O dramă istorică în versuri, Vulturul (scrisă împreună cu Scarlat Froda şi publicată în periodice), care elogiază figura şi faptele lui Mihai Viteazul, a fost jucată în 1917 la Teatrul Naţional din Iaşi, cu C. Nottara în rolul principal. După ce a tradus biografia Cicerone de Lamartine (1941, cu ample adnotări), Balada închisorii din Reading de Oscar Wilde (1944, publicată împreună cu Corbul lui E.A. Poe), P. a realizat o Antologie de lirică universală, editată postum, în 2002, dând versiuni româneşti după numeroase poezii ale unor autori de limbă latină (Lucreţiu, Catul, Properţiu, Ovidiu ş.a.), franceză (Villon, Ronsard, Lamartine, Hugo, Musset, Baudelaire, Verlaine, Verhaeren ş.a.), germană (Goethe, Schiller, Novalis, Heine, Lenau, Rilke, Trakl ş.a.), engleză (Shakespeare, Donne, Blake, Byron, Shelley, Keats, Tennyson ş.a.). în câteva „lămuriri" el îşi expune opiniile şi intenţiile în materie de traducere, afirmând că preferă să respecte spiritul unui autor, al unei opere, sunetul special al fiecăreia, ceea ce presupune studiul aprofundat, asumarea personalităţii scriitorului avut în vedere. Oricum, tălmăcitorul reuşeşte variante de o fluenţă armonioasă, bine cizelate, care nu şi-au pierdut actualitatea stilistică şi expresivă.
SCRIERI: La judecata zeilor, Bucureşti, 1913; Dincolo de iubire şi de moarte, Bucureşti, 1915; Magdalena, Bucureşti, 1915; ed. Bucureşti, 1993; Strigoii, Bucureşti, 1920; Spre fericire, Bucureşti, 1921; ed. Bucureşti, 1991; Visătorii, Bucureşti, 1925; Se-aprind făcliile, Bucureşti, 1935; Rug, I-II, Bucureşti, 1943. Traduceri: Alphonse de Lamartine, Cicerone, Bucureşti, 1941; ed. (Cicero), Timişoara, 1999; William Crookes, Nemurirea sufletului, Bucureşti, 1942; Oscar Wilde, Balada închisorii din Reading, Bucureşti, 1944; ed., Bucureşti, 1993;
Antologie de lirică universală, îngr. şi pref. Florentin Popescu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Dem. I. Theodorescu, „La judecata zeilor", „înainte", 1913,275; „Dincolo de iubire şi de moarte", „Alarma", 1915, 116; I. Vinea, „Strigoii", ADV, 1920, 11191; Dragoş Vrânceanu, „Se-aprind făcliile", CRE, 1935,2589; C. Pan. [C. Pantazescu], „Se-aprind făcliile", ŢA, 1935, 879; Ion Pas, Un nuvelist: N. Porsenna, „Se-aprind făcliile", „Gazeta cărţilor", 1935, 377; G. [Al. Gregorian], „Se-aprind făcliile", PRV, 1935,150; Stelian Segarcea, „Se-aprind făcliile", „Flacăra", 1940,13; Aurel Chiriacescu, „Rug", CAP, 1943,2134; Mihai Atanasiu, „Rug", SE, 1943,1671; I. Tarbescu, „Rug", „Observatorul poporului", 1943, 32; Scrisoare de la Zoe Porsenna. 1985, ADLTR, P-82; Dicţ. scriit. rom., III, 864-865; Florentin Popescu, N. Porsenna (1892-1971). Revelaţia unor pagini memorialistice, MS, 2001,1-4.	C.	T.
PORTNOI, Ramil (11.1 .1908, Vărzăreşti, j. Ungheni -18.XII.1965, Chişinău), critic şi istoric literar, dramaturg. Este fiul lui Marcu Portnoi, mic comerciant. Absolvent al Universităţii din Cernăuţi (1932), s-a stabilit după 1940 la Chişinău, unde va fi redactor la revista „Octombrie", apoi consultant literar la Uniunea Scriitorilor. Debutează în 1953, cu monografia Ion Creangă.
Lui P. îi aparţine meritul de a fi alcătuit şi prefaţat prima, în spaţiul basarabean postbelic, culegere din poeziile lui Mihai Eminescu şi de a fi scris monografia Ion Creangă, în care însă primează argumentul de ordin sociologic. Textele din Analize şi aprecieri (1959), Ecouri critice (1963) şi Articole critice (1966) respectă servil linia dogmatismului comunist în literatură. S-a manifestat şi ca dramaturg, cu piesele Cântecul Lăpuşniţei (1953), Păsăruici nezburătoare (1957), Casă trainică (1960), Frumoasa pădurilor (1963) şi Ion al lui Ion (1968), toate vehiculând clişee conjuncturale. A colaborat la mai multe lucrări colective: Literatura sovietică moldovenească (1965), Istoria literaturii moldoveneşti (1,1958) ş.a. De asemenea, a tradus din scrierile lui A.S. Puşkin, A.N. Ostrovski, A.P. Cehov, Maxim Gorki, Mihail Şolohov.
SCRIERI: Ion Creangă, Chişinău, 1953; Cântecul Lăpuşniţei, Chişinău, 1953; Păsăruici nezburătoare, Chişinău, 1957; Andrei Lupan, Chişinău, 1958; Analize şi aprecieri, Chişinău, 1959; Casă trainică, Chişinău, 1960; Ecouri critice, Chişinău, 1963; Frumoasa pădurilor, Chişinău, 1963;. Articole critice, Chişinău, 1966; Ion al lui Ion, Chişinău, 1968; Piese, Chişinău, 1968; Pagini alese, Chişinău, 1977.
Repere bibliografice: Nicolae Bileţchi, Profiluri literare, Chişinău,
1972,477-482; Simion Cibotaru, Scrieri alese, Chişinău, 1985,392-394; Andrei Lupan, Ctitori de lumină, Chişinău, 1986, 220-227; Ion C. Ciobanu, Modelări artistice, Chişinău, 1986, 162-193; Mihail Dolgan, Responsabilitatea cuvântului critic, Chişinău, 1987,54-66; Cimpoi, Ist.lit. Basarabia, 273.	N.BI.
PORTOFOLIUL ROMÂN, revistă literară şi istorică apărută la Bucureşti, lunar, din martie 1881 până în iunie 1882. Redactor şi editor: Bonifaciu Florescu. Periodicul are un cerc eterogen de colaboratori, publicişti şi poeţi, animaţi de intenţii lăudabile şi grupaţi într-o societate pentru studiul istoriei naţionale, aşa cum rezultă dintr-un preambul scris de B. Florescu. O rubrică
403 Dicţionarul general al literaturii romane
Porumbacu
intitulată „Revista politică", pe care o redactau alternativ B. Florescu şi Pantazi Ghica, urmăreşte - punctul de vedere fiind cel liberal - viaţa politică şi activitatea legislativă. Un scop politic, nemărturisit, are şi selecţia documentelor istorice, pe care B. Florescu le publică număr de număr sub titlul Portofoliul român sau Acte istorice. Excelent redactat, într-un limbaj publicistic îngrijit şi accesibil, „Buletinul bibliografic" se mărgineşte să recenzeze doar cărţile trimise revistei. Colaborează cu versuri şi proză Demetru Constantinescu (D. Teleor), Mircea Demetriade, T. G. Djuvara şi G. D. Georgian. Se publică traduceri din literatura populară poloneză şi cehă, realizate de T. Dumbrăveanu. O cronică dramatică vie, susţinută în fiecare număr de Pantazi Ghica, discută viaţa teatrală a Bucureştilor şi mai ales literatura dramatică, semnalând lipsa de originalitate şi desprinderea de realitate a unor piese.	R.Z.
PORTO-FRANCO, revistă apărută la Galaţi, lunar, din 4 februarie 1990. Redacţia are iniţial următoarea componenţă: Ion Chirie (redactor-şef), Theodor Codreanu şi Sterian Vicol (redactori-şefi adjuncţi), Ion Trif Piesa (secretar general de redacţie), Simion Ajarescu, Viorel Dinescu, C. Gherghinoiu, Radu Macovei (redactori). Articolul-program, intitulat Destin, şi editorialul celui de-al doilea număr, Proba de mare, menţionează că oraşul Galaţi „vrea să devină un port al culturii, să-şi demonstreze forţa creatoare şi să se pună pentru totdeauna în slujba spiritualităţii româneşti". Obiectivele revistei se pot identifica în timp. Editată de Societatea „Costache Negri" şi de Editura Porto-Franco, publicaţia va găzdui mai cu seamă producţia scriitorilor din zonă, fiind în acelaşi timp deosebit de sensibilă la evenimentele politice (şi literare) de peste Prut. Un posibil program se află şi într-un număr care face bilanţul a opt ani de apariţie: se afirmă că revista a militat pentru „descurajarea vedetismului, a exclusivismului estetic şi ideologic", dezbaterile din paginile ei tinzând să propună „puncte de vedere diferite, de pe platforme democratice". Rubricile obişnuite sunt „Rug de cuvinte", „Scepticul de serviciu", care comentează autori şi opere, „Interviul nostru", în cadrul căreia sunt inserate convorbiri cu personalităţi din stânga ori din dreapta Prutului, „Spaţii lirice", unde se adoptă principiul localismului creator. Revista mai conţine îndeobşte o amplă cronică literară dedicată unor cărţi semnificative din literatura contemporană, precum şi recenzii despre noile apariţii. Incitante sunt şi rubricile „Jurnal de poet", exprimând o viziune „subiectivă" asupra poeziei şi poeţilor, „Limba română - patria comună", cu puncte de vedere asupra peisajului cultural din întregul spaţiu de limba română, „Şcoala în tranziţie", cu exegeze şi eseuri utile învăţământului, „Galaxiile spiritului", unde se prezintă fenomene literare semnificative din întreaga lume. Mai pot fi citite pagini din literatura de sertar a unor scriitori disidenţi, sub genericul „Universul arhivelor româneşti" sunt relatate episoade din istoria Moldovei de Sud, la rubrica „Mărturii" sunt evocate personalităţi originare de pe aceste meleâguri
(Ion Petrovici, Dimitrie Cuclin ş.a.), se publică cronici la spectacole teatrale ori muzicale sau la expoziţii de artă plastică, se aduc în pagină jurnale şi contrajumale, corespondenţă inedită provenind de la Alexie Mateevici, Nichifor Crainic, Perpessicius ş.a. Din ianuarie 2000 P.-F. are alt colegiu redacţional: Sterian Vicol (redactor-şef), Mircea Mihai (redactor-şef adjunct), Radu Dorin Mihăescu (consilier editorial). Formatul publicaţiei se schimbă, iar rubricile se îmbogăţesc: „Remember", „Invitaţii revistei", „Restituiri", „Scena şi viaţa", „Debut", „Cartea străină", „Poeţi gălăţeni", „Pagini dunărene", „Ancheta «Porto-Franco»", „1001 de reviste", „Lecturi incomode" ş.a. Mai colaborează Ion Zamfirescu, Emil Mânu, Ion Rotaru, Petru Creţia, Gheorghe Buzatu, Barbu Cioculescu, Mircea Zaciu, Eugen Simion, Alexandru George, Al. Zub, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Leo Butnaru, Cezar Ivănescu, Ioanid Roma-nescu, Mihai Ursachi, C. Trandafir, Petru Ursache ş.a.	I. B.
PORUMBACU, Veronica (24.X.1921, Bucureşti - 4.III.1977, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica lui Betty (n. Grunbaum) şi a lui Arnold Schwefelberg, avocat. P. (care s-a considerat formată sufleteşte de Lina Solomie, doica sa din Porumbacu de Sus-Făgăraş) învaţă la Liceul „Elena Doamna" din Bucureşti(1932-1940), urmează cursuri particulare de stenodactilografie (meserie practicată până în 1944, un an funcţionând şi ca învăţătoare, la o şcoală elementară de periferie), frecventează Colegiul „Omescu" pentru studenţi evrei (1943-1944), având printre profesori pe Mihail Sebastian şi pe F. Aderca, apoi se înscrie, iniţial la cursurile fără frecvenţă, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1948. Şi-a însuşit, mai ales ca autodidact, principalele limbi de cultură europene, studiind totodată desenul (cu pictoriţa Zoe Vermont; va publica, în 1974, un volum de schiţe portretistice) şi acuarela (cu Ecaterina Delighioz). In 1941 se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist. între 1945 şi 1949 lucrează ca redactor la Radio (emisiunile pentru străinătate), între 1949 şi 1953 este redactor, apoi redactor-şef adjunct la revista „Viaţa românească", ocupând aceeaşi funcţie la „Gazeta literară" din 1953 până în 1956, când devine şef de secţie în administraţia Uniunii Scriitorilor. în 1970 preia postul de profesor la cercul literar al Palatului Pionierilor din Bucureşti. împreună cu soţul ei, Mihail Petroveanu, a fost printre victimele cutremurului din martie 1977. Este distinsă cu Medalia Muncii (1949), Premiul de Stat (1953), Ordinul Muncii (1954), Premiul Ministerului Artelor (1957), Premiul Ministerului învăţământului şi Culturii (1958), Meritul Cultural (1969) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1971). A debutat, susţinută de Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumi-trescu şi Ion Caraion, în 1943, cu versuri, semnate Maria Radu, în pagina literară a ziarului „Ecoul", colaborând ulterior la principalele publicaţii cultural-politice ale deceniilor comuniste: „Lumea" (sub direcţia lui G. Călinescu), „Flacăra", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „Steaua", „Tribuna", „Luceafărul", „Ateneu", „Orizont" ş.a. în
Porumbacu
Dicţionarul general al literaturii române 404
1947 debutează editorial cu două plachete, una de proză scurtă, La capătul lui'38, cealaltă de versuri, Visele Babei Dochia, apreciată, în avanpremieră, de G. Călinescu, în „Naţiunea". Va scrie, vreme de trei decenii, extrem de abundent, mai ales poezie, notabile fiind, pe varii criterii, volumele Anii aceştia (1950), Mărturii (1951), Ilie Pintilie (1953), Prietenii mei (1953), Generaţia mea (1955), Lirice (1957), Dimineţile simple (1961), Poezii (1962), Memoria cuvintelor (1963), întoarcerea din Cythera (1966), Histriana (1968), Mineralia (1970), Ferestre deschise (1971), Cerc (retrospectivă de autor, 1971) Voce (1974). Ca prozatoare, practică mai ales, în linia momentului, reportajul social-politic şi de călătorie - Note din R.P. Ungară (1952), Pagini din Coreea
(1960), Bilet în circuit (1965), Drumuri şi zile (1969), mai târziu abordând şi romanul, de fapt evocarea memorialistică străveziu deghizată, în Porţile (1968) şi Voce şi val (1976). Realizează şi câteva zeci de traduceri, dintre care se remarcă Louise Labe, Sonete (1957), Din lirica feminină, o antologie cu arie de cuprindere pe toate meridianele (1960), Mariana Alcoforado, Scrisorile portugheze (1967), Emily Dickinson, Versuri (1969) şi Poeme (1974, 1977), Edith Irene Sodergran, Poeme (1972), Else Lasker-Schtiller, Pianina albastră (1975), dar şi alte transpuneri, din Schiller, Racine, Max Frisch, care au reprezentat în epocă momente consemnabile, iar pentru scrisul
propriu nutrimente fertile (cazul Emily Dickinson îi atrage chiar o comparare flatantă). A scris şi un poem dramatic, Fata apelor (1954), dar nu a perseverat în dramaturgie. I s-au publicat versuri în reviste din Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, SUA şi a fost inclusă în antologii editate în franceză (Alain Bosquet), italiană (Mario de Micheli), greacă (Iannis Ritsos), spaniolă (Pablo Neruda), rusă (Iuri Kojevnikov) ş.a.
în ultimul val al „generaţiei războiului", precedată la un deceniu de Maria Banuş, iar cu Nina Cassian debutând concomitent, P. nu lansa, asemenea celor două, o „voce" poetică sau un mesaj aparte. Obţinând intermitent acurateţe formală, ea etala doar o foame juvenilă de expresie, distonând cu înclinările spre intimism şi dezabuzare. Document pentru starea de spirit a unei vârste biografice dar mai ales literare, placheta, firavă, Visele Babei Dochia încerca, prin cele trei cicluri din sumar, Umbra Negoiului, Umbra oraşului şi Umbra Omului, să sugereze un parcurs de emancipare a conştiinţei despre lume, optând pentru preamărirea Omului în locul unui Dumnezeu caduc. în erupţiile de energetism rebel ale vârstei, tânăra nu clama expansiunea eului, ci contopirea cu masa: „Ţip pe uliţi cu oamenii,/ în oaste cu ei azvârl suliţi./ Să-mpuşte toţi dumnezeii mărunţi./ Mă iubesc copiii desculţi. / Ei sunt fiii mulţi ai pământului." Marcată de momentul postavangardist, cu ofensiva prozaicului, demonetizarea lirismului, vidarea miturilor, radicalizarea opţiunilor sociale, poeta exersează formulele moderniste aflate în circulaţie. Mai definită decât amprenta vitalismulului expresionist al lui Lucian Blaga e tutela argheziană, sub care P. produce crochiuri gracile în linia miniaturalului infantil sau animă brutal peisaje; din stânga modernistă a insurgenţei şi frondei, în siajul lui Ion Caraion, Constant Tonegaru şi mai ales Geo Dumitrescu, vine persiflarea lirismului prin ludic sau prin „tifla" şi poanta seacă: „Am dat lumea de-a dura în cer/ ca o minge din vale în vale./ / Am luat omul de ciuf, de mâner,/ Acum e călare pe soare...". Dar adevăratul preludiu la prestaţia din următoarele două decenii este o Baladă din 16 februarie, închinată grevelor ceferiste din 1933 şi lui Vasile Roaită, „mucenicul" „fâlfâind în loc de flamură" pe sirena uzinei. îndată după aplicarea dictatului jdanovist asupra literaturii ca „armă" de agitaţie şi propagandă, supusă „metodei de creaţie" a realismului socialist, P. s-a precipitat în primul eşalon al scriitorimii de serviciu, devenind un model de „poet fruntaş" în aplicarea directivelor, citat în toate bilanţurile şi laureat cu toate distincţiile orei. în contextul anilor '50, e reprezentativă pentru un studiu de caz angajarea ei totală, fără conflict interior. Nici un rest din formulele literare antebelice, pentru care alţii sunt „criticaţi" violent şi penalizaţi în consecinţă. Dimpotrivă, poeta e printre oficianţii rechizitoriilor (în cazul notoriu al Ninei Cassian) şi o vădită jubilaţie a înregimentării „proletare" face din versurile publicate până în 1965 cea mai exactă ilustrare a succesivelor reţete obligatorii lansate sub umbrela realist-socialistă. Când linia partidului se revizuieşte, fatalmente unele cărţi îi sunt retrase din circulaţie (Mărturii, Note din R.P. Ungară), iar cum majoritatea volumelor sunt şi antologii din precedentele, sumarul tot mai rarefiat al ciclurilor reluate indică ultima grilă
405 Dicţionarul general al literaturii române
Porumbacu
a „actualităţilor" partinice. Principala marcă „realistă" a reprezentat-o, timp de un deceniu, reportajul versificat, aşa-numita lirică epică, pretinzând a capta „pulsul" vieţii noi prin fabulaţii eroice. Atât temele zilei - priorităţi de partid în consolidarea regimului -, cât şi modelele de vers admise - de la metrul baladei populare la catrenele cu rimă regulată - se pot inventaria în variante standard, câte o imagine ingenioasă fiind anevoie de detectat: lupta pentru pace, glorificarea URSS, a lui Lenin, Stalin şi a „victoriilor" poporului sovietic în construirea socialismului, eşaloanele de tineri (foşti mineri ilegalişti, foşti ocnaşi) plecând la studii în URSS, imnuri pentru Hristo Botev, Iannis Ritsos sau Nazim Hikmet, imprecarea Wall-Street-ului, ura de clasă („şi versul tău să fie fără milă"), conjugată cu „alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime", chipul hidos al speculantului, al chiaburului („...vor chiaburi să-ndese-n cota lor/ nisip şi grâu hoţeşte, la grămadă"; „Dar iată-ţi scărmă-narăm noi cojocul,/ Mineri, strungari, mulţimea de ţărani"), mai apoi ţăranul mijlocaş în frământarea tonică a aderării la colectiv, miciuriniştii, legumele gigant produse de irigaţii („Când n-ai să poţi uşor, dintre legume,/ O varză s-o ridici c-un singur braţ,/ 1-aud pe preşedinte cum ne-o spune:/ Dar zdravăn aţi ştiut să irigaţi"), electrificarea, potrivit chemării lui Lenin („Şi într-un sat uitat de vreme/ înalţii brazi cu becurile vii/ Sunt arcuri de triumf slăvind pe Lenin"), întrecerile socialiste, strungarii, turnătorii, cazangiii, tractoriştii, texti-listele, zidăriţele, scriitoarea activistă candidând pentru consiliul popular, poetul conştient că scrisul lui e o armă. Şi la începutul anilor '60, volumele Dimineţile simple sau Memoria cuvintelor, mult comentate ca regenerare lirică, prezintă încă perspectiva socialistă asupra vieţii, cu biografii luminoase de oameni simpli, hrăniţi de speranţe şi idealuri, dar survin acum o „melancolie optimistă" (Paul Georgescu) şi o „litanie", în manieră minoră, a domesticităţii feminine „umile", panicată de semnele alterării tinereţii. După „deschiderea" politică din 1965, scriind întoarcerea din Cythera, P. abandonează „lirismul ideologic" şi, potrivit unui loc comun din critica vremii, „îşi regăseşte vocea proprie", abordând acum versul liber. în realitate, îndatorată formulei lirice baconskiene, îşi caută un „teritoriu liric" prin interiorizare. Pentru prima oară tatonează înţelepciunea tăcerii, temă care va da unor poeme din lirica ei târzie substanţă şi dramatism: „Toate cuvintele, toate,/ retrase-n cochilii,/ Şi înseşi coarnele n-ar/ Mai ieşi cer-cetătoare-n văzduh./ Toate privirile, toate,/ Sub pleoape retrase. Şi palid,/ Strâns între buze, de mult,/ Zâmbetul mult aşteptat." Cartea marchează „un alt anotimp al fiinţei", cu amintirile - „mătănii lunecând între degete" şi poate fi citită ca document liric al trezirii din iluzii a unei generaţii: „Corabie, se depărtă tinereţea/ de mine / [...] şi toate/ amintirile mele fluturând în înfrângeri albastre." Domină confesarea dezamăgirii, a însingurării şi dezolării după mari himere risipite: „Odată, spre Cythera vântu-i purtase./ Morţii curenţi submarini/ singuri i-aduc înapoi./ Nude catarge. Scheletul văzduhului mort i-nsoţeşte. / Singuri şi-alături se-ntorc./ Ţărmii de aur dispar...". în Histriana poeta, mult abundentă odinioară, adoptă formula epitafului lapidar şi astenic (modele
ca Ion Pillat, Jules Renard sau Eugenio Montale au fost remarcate aici), gravitând cu o serenitate amară, pe tema clipei inundate în milenii. Nouă ca stare a eului e reflexivitatea calofilă asupra morţii: „Estetică, pe ţărmul pontic, Moartea". Un memento mori, de astă dată sub emblematica expresă a macabrului, e şi volumul Mineralia, care adânceşte conştientizarea unei răsturnări a destinului - „sârmă de echilibrist pe care calc,/ cu capul în jos", proiectând propria carcasă minerală într-un abis geologic, „până la principiul dintâi": „port trupul ca pe o raclă de moaşte,/ din care, de-acum, nimic nu mai naşte"; arar, memoria refuză înstrăinată vechea exaltare festivă, pentru că personajul liric e prizonierul definitivei înstrăinări: „oasele mele,/mai departe de mine decât/ rocile mari ale lumii". Ca o închidere cu tâlc a cercului, „psalmii luminii" din Voce încearcă să comunice jubilaţia „unei noi resurecţii" după „iarna letargică", fără nevoia de a mai „ţese distanţa dintre gura mea şi enorma ureche a lumii" şi exersând „cu smerenie" instalarea în tăcere, sub efigia „Cuminţeniei pământului", „această făptură închisă-n muţenie: talpă de piatră". Prozatoarea, fără vocaţia ficţiunii, a practicat de la început notaţia biografică sumar disimulată. La capătul lui '38 asambla minuscule decupaje din „jurnalul de dăscăliţă" într-o şcoală de periferie, cu exaltări umanitariste şi anxietăţi biografice: războiul, handicapul etnic, un mariaj de teama singurătăţii, suspansul activităţilor conspirative ale uteciştilor. Reportajele anilor '50 ilustrează, cu binecunoscutul trium-falism coborât în cotidian, „turismul politic" în patrie şi pe alte meridiane, etalând felurite fapte „mirabile" ale unor personaje, femei mai cu seamă, transfigurate de hipnoza comunistă. Drumuri şi zile aduce şi o mostră de turism cultural dincolo de Cortina de Fier, unde, în sfârşit conştiinţă estetică şi nu ideologică, P. colindă avizat cetăţi şi muzee din Italia până în Scandinavia. Comentate ca proză de mărturisire, Porţile şi Voce şi val, în care lumea literară a obsedantului deceniu e deghizată sub nume fictive, sunt mai ales cărţi de autojustificare a unei angajări, a opţiunii „între moartea de deportat docil şi sfârşitul de luptător. Tertium non datur". Scrise fluent, cu vătuit regret al ieşirii din avanscenă, ambele sunt un colaj de pagini diaristice şi retrospectivă târzie, avansând, cu rare asprimi, multă autocompasiune şi versiuni eufemistice ale unor acte imputabile.
SCRIERI: La capătul lui '38, Bucureşti, 1947; Visele Babei Dochia, Bucureşti, 1947; Anii aceştia, Bucureşti, 1950; Festivalul păcii, Bucureşti, 1950; Mărturii, Bucureşti, 1951; Femeia în Republica Populară Română, constructor activ al socialismului, Bucureşti, 1952; Note din R.P. Ungară, Bucureşti, 1952; Ilie Pintilie, Bucureşti, 1953; Prietenii mei, Bucureşti, 1953; Fata apelor, Bucureşti, 1954; Generaţia mea, Bucureşti, 1955; îlinca pleacă la ţară, Bucureşti, 1957; Lirice, Bucureşti, 1957; întreg şi parte, Bucureşti, 1959; Din lumea noastră, Bucureşti, 1960; Pagini din Coreea, Bucureşti, 1960; Dimineţile simple, Bucureşti, 1961; Poezii, Bucureşti, 1962; Poezii, Bucureşti, 1963; Memoria cuvintelor, Bucureşti, 1963; Lung e drumul Dunării, Bucureşti, 1964; Bilet în circuit, Bucureşti, 1965; întoarcerea din Cythera, Bucureşti, 1966; Histriana, Bucureşti, 1968; Porţile, Bucureşti, 1968; Drumuri şi zile, Bucureşti, 1969; Mineralia, Bucureşti, 1970; Cerc, Bucureşti, 1971; Ferestre deschise, Bucureşti, 1971; Voce, Bucureşti, 1974; Legende la nişte portrete, Bucureşti, 1974; Cercul şi
Porumbescu
Dicţionarul general al literaturii române 406
Anamaria, Bucureşti, 1974; ed. Bucureşti, 1979; Voce şi val, Bucureşti, 1976; Versuri, îngr. şi introd. Paul Georgescu, Bucureşti, 1977. Traduceri: Louis Aragon, Poeme, Bucureşti, 1947; Friedrich Schiller, Wilhelm Tell, introd. Alfred Margul-Sperber, Bucureşti, 1950, Teatru, I-II, introd. Lothar Rădăceanu, Bucureşti, 1955; Stepan Şcipaciov, Versuri, pref. Mihai Beniuc, Bucureşti, 1951, Căsuţa din Şuşenscoe, Bucureşti, 1954, Versuri de dragoste, Bucureşti, 1962; Stephan Hermlin, Rândul întâi, Bucureşti, 1953; Joszef Attila, Versuri, Bucureşti, 1955; Frantisek Hrubin şi Jiri Trnka, Baba Iama Florioara, Bucureşti, 1956; Louise Labe, Sonete, introd. ALA. Philippide, Bucureşti, 1957; Vorosmarty Mihâly, Opere alese, Bucureşti, 1958; Racine, Atalia, Bucureşti, 1959; Din lirica feminină, Bucureşti, 1960; Wilhelm Raabe, Gâştele din Biltzow, introd. Mihai Isbăşescu, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Olimpia Borănescu-Filitti); Kiss Jeno, Să fiţi prieteni, Bucureşti, 1961, Copiii mei, vă spun acum, Bucureşti, 1963; Poeţi nordici, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Taşcu Gheorghiu); Rafael Alberti, Poezii, pref. Mihai Beniuc, introd. Francisc Păcurariu, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Geo Dumitrescu); Alain Bosquet, Poezii, pref. Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Virgil Teodorescu); Salamon Erno, Versuri, Bucureşti, 1965, Cântec pentru urmaşi, îngr. şi pref. Szăsz Jânos, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Virgil Teodorescu şi Haralambie Grămescu); Szemler Ferenc, Poezii, Bucureşti, 1966; Mariana Alcoforado, Scrisorile portugheze, pref. ALA. Philippide, Bucureşti, 1967; Aristide Charpentier, Marcel Mayan, Balada vremii care trece, Bucureşti, 1967; Poezia nordică modernă, I, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1968 (în colaborare); Egner, Bandiţii din Cardemomme, Bucureşti, 1968; Max Frisch, Biografia timpului fugar. Don Juan sau Dragostea pentru geometrie, Bucureşti, 1968; Emily Dickinson, Versuri, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1969, Poeme, Bucureşti, 1974, Poeme, introd. trad., Bucureşti, 1977; Weores Sandor, Versuri, Bucureşti, 1972; Edith Irene Sodergran, Poeme, pref. A.E. Baconsky, Bucureşti, 1972; Berde Mâria, Vatra încinsă, pref. trad., Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Tothfalusi Anna); Radnoty Miklos, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Tothfalusi Anna); Else Lasker-Schullef, Pianina albastră, pref. trad., Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: G. Călinescu, în loc de corespondenţă, „Naţiunea", 1946, 94; George Munteanu, Un cântec al anilor acestora, „Almanahul literar", 1950,10; Nestor Ignat, O carte despre frumuseţea vieţii noi, „Scânteia", 1952,2254; Ion Vitner, Pirul Ariadnei, Bucureşti, 1957,195-203; Călinescu, Literatura, 106-113; Georgescu, încercări, II, 131-135; Ion Vitner, Meridiane literare, Bucureşti, 1960, 70-78; G. Călinescu, Stele în vârful degetelor, CNT, 1961, 41; Georgescu, Păreri, 169-174; Felea, Dialoguri, 188-202; Micu-Manolescu, Literatura, 121-122; Călinescu, Aspecte, 281-287; Paul Georgescu, „întoarcerea din Cythera", GL, 1966,13; M.N. Rusu, „întoarcerea din Cythera", LCF, 1966, 21; Şerban Foarţă, „întoarcerea din Cythera", O, 1966, 6; Gabriel Dimisianu, „întoarcerea din Cythera", VR, 1966,8; Magdalena Popescu, „Porţile", RL, 1968,31; Ion Caraion, Planete, VR, 1968,7; Felea, Reflexii, 75-79; Piru, Panorama, 191-193; Dana Dumitriu, „Drumuri şi zile", RL, 1970,10; Ilie Constantin, „Mineralia", RL, 1970,25; Petru Poantă, Lirica feminină, ST, 1970,9; Maria Banuş, Radiografie şi destin, ARG, 1970,10; Constantin Ciopraga, Voci feminine, CRC, 1970, 47; Dumitru Micu, Retrospectivă lirică Veronica Porumbacu, CNT, 1971, 52; Felea, Poezie, 100-107; Perpessicius, Lecturi, 123-125; Aurel Martin, Timpul zguduirilor intime, ARG, 1972,2; Daniel Dimitriu, „Cerc", CL, 1972,9; Poantă, Modalităţi, 35-39; Al. Andriescu, Dicţionar literar autobiografic, CL, 1973,15; Daniel Dimitriu, Recuperări, RL, 1974, 23; Petru Poantă, „Voce", ST, 1974, 7; Piru, Poezia, I, 329-335; Valeriu Cristea, „Voce şi val", RL, 1976,50; Ov.S. Crohmălniceanu, Vocea şi valul, LCF, 1977,6; Geo Şerban, Remember, SXX, 1977, 4-5; Felea, Aspecte, I, 109-112,
228-230; 9 pentru eternitate, îngr. Mircea Micu şi Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1977,373-404; Ion Caraion, Aceste culori coborâte din lucruri, RL, 1978, 14; Horia Bădescu, O antologie postumă, ST, 1978, 4; Georgescu, Volume, 96-99; Popa, Dicţ. lit. (1977), 451-452; Mânu, Eseu, 95-98; Felea, Aspecte, 1,109-112, II, 8-9; Ion Cristoiu, Obsedantul deceniu în memorialistică, SPM, 1980,504; AL Jebeleanu, Episolariu, 0,1987,31; Cândroveanu, Lit. rom., 283-286; Micu, Limbaje, 170-178; Micu, Ist. lit., 345, 346, 354; Dicţ. scriit. rom., III, 865-867; Popa, Ist. lit., II, 357-358; Dumitru Micu, Timpuri zbuciumate, Bucureşti, 2001, 323-324; Nina Cassian, Memoria ca zestre, I, Bucureşti, 2003,43,165,187,283,344,347, 348; Negriei, Lit. rom., 53,149-150.	G. O.
PORUMBESCU, Marin (12.V.1921, Bucureşti - 21.X.1994, Constanţa), prozator. După absolvirea liceului bucureştean „Mihai Viteazul" (1941), urmează, între 1945 şi 1949, studii de drept. Participă la al doilea război mondial ca sublocotenent în rezervă, prozele sale de mai târziu descriind de regulă universul absurd-apocaliptic al războiului şi tragicele bulversări pe care le produce omenirii. între 1946 şi 1951 este funcţionar în Ministerul de Comerţ Exterior, iar între 1951 şi 1957 ofiţer. Stabilit la Constanţa, se implică în activităţi culturale la nivel local: între 1959 şi 1967 lucrează la Casa Regională a Creaţiei Populare, o perioadă este şi secretar al cenaclului Ovidius, iniţiază şi conduce studioul experimental Teatrul de Duminică. Debutează în 1941, ca elev de liceu, la „Mugurul". Colaborează la „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Steaua", „România literară", „Viaţa militară", „Dobrogea nouă" ş.a. Prima lui carte e, în spiritul epocii, o scriere între reportaj şi monografie, realizată în colaborare, Constanţa şi împrejurimile ei (1960).
încă de la volumul de povestiri şi nuvele Ucigaşul de papagali (1968), de altfel şi cel mai reuşit din punct de vedere estetic, P. se relevă ca un scriitor greu de anexat unui curent sau unei generaţii: scopul său pare a fi singularitatea de dragul singularităţii. într-o oarecare măsură, povestirile pot fi afiliate canavalei expresioniste prin predilecţia pentru cronotopul universului închis, prin reprezentarea (schematic) contorsionată a lumii, populată de oameni-voci-manechin. Majoritatea prozelor sunt parabole şi par a fi construite, într-o manieră bizară, prin înţesarea metaforelor sau a nucleelor liricoide sau eseistice pe un vag schelet epic. Cultivarea fragmentarismului şi a rupturilor epice sau finalul, imprevizibil, obscurizează şi mai mult conţinutul unor scrieri ce par emanaţia unei schizoidii auctoriale. în general, aspectul de incoerenţă vine din amalgamarea mai multor formule tematice şi narative, din beţia de cuvinte sau din incapacitatea scriitorului de a fixa un palier epic. Calul troian este o istorie insolită, care se alcătuieşte ca o succesiune de povestiri stranii, cu deschideri spre miraculos, eseu mitologic, parabolă sau povestire fantastică. Tauromahie începe ca un comentariu detaliat al unei coride, iar în ultima parte devine o parabolă despre conflictul adevăr-aparenţă. Piraia, cea mai izbutită proză de aici, descrie o evadare, prezentarea fluxului interior derapând brusc în analiză de tip comportamentist, pentru a se îmblânzi în final într-un eseu demonstrativ despre sacrificiu.
407 Dicţionarul general al literaturii române
Porunca vremii
Alte proze utilizează formule complet stranii, cum se întâmplă în Ultimul apel, unde simt consemnate sincopat, haotic şi dezlânat stilistic, ca într-un proces-verbal al unui autist, vorbele unor deţinuţi dintr-un lagăr de concentrare, pentru ca în cele din urmă şi acest text să se revendice ca discurs al unui personaj desprins din panoplia absurdului. Următoarele culegeri de proză scurtă, Guşterii şi patru pipe (1970) şi Ceasul viu (1973), par a fi rezultatul unei crize de creaţie. P. parcă a înţepenit în propria formulă şi schiţele de acum sunt fragmente caricatural-absurde ale textelor anterioare: fie metafore dezvoltate ale războiului (Ceasul viu), fie „parabole dramatizate" pe tema morţii (Cumătră joacă loto), fie „satire audio-vizuale" în registrul absurdului, fie îmbină fabula cu straniul (Casa). Prozatorul depăşeşte faza minimalistă în textele din Păsări subterane (1972), unde, silit să evolueze pe spaţii mai ample sau să articuleze un discurs epic, se retrage în cele din urmă în aceeaşi cochilie a bizareriei ca formulă de construcţie. în nuvela Fraţii Euscorpius este conturat parabolic şi poematic un univers carceral, unde defilează umbre umane care gândesc sau vorbesc sincopat în metafore. Nu există graniţe bine delimitate între monologul interior al personajelor şi dialogul dintre ele sau între planul real şi cel fantastic, precum într-o secvenţă ce surprinde (sau imaginează) invazia scorpionilor.
SCRIERI: Constanţa şi împrejurimile ei (în colaborare cu Tiberiu Petrilă şi Demetru Popescu), Bucureşti, 1960; Constanţa-Litoral, Bucureşti, 1962; Ucigaşul de papagali, Bucureşti, 1968; Guşterii şi patru pipe (literatură de scurt metraj), Bucureşti, 1970; Păsări subterane, Bucureşti, 1972; Ceasul viu, Bucureşti, 1973. Culegeri: Mult mi-e dragă Dobrogea, Constanţa, 1963; Dobroge, mândră grădină, Bucureşti, 1963. Antologii: Trepte, Constanţa, 1960; Miniaturi dobrogene, Constanţa, 1962; Epistole de pe malul mării, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1963; Dialoguri de pe malul mării, Bucureşti, 1964; Secvenţe marine, pref. Cornel Regman, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Nicolae Motoc).
Repere bibliografice: Magdalena Popescu, „Ucigaşul de papagali", RL, 1969,17; Ermil Rădulescu, Interpretări de proză, AST, 1969, 5; Sergiu Teodorovici, „Ucigaşul de papagali", IL, 1969, 6; Dan Radu Stănescu, „Ucigaşul de papagali", VR, 1969, 11; Eugen Lumezianu, „Ucigaşul de papagali", TMS, 1970, 1; Mircea Iorgulescu, „Guşterii şi patru pipe", RL, 1971,4; Mirela Roznoveanu, „ Ceasul viu", TMS, 1971,7; Nicolae Balotă, „Ceasul viu", RL, 1971,34; Ovidiu Dunăreanu, Marin Porumbescu, TMS, 1986,2; Sorin Roşea, „Ucigaşul de papagali", TMS, 1992,5; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 173; Dicţ. scriit. rom., III, 869-870.	O.S.
PORUNCA VREMII, periodic apărut la Bucureşti între 18 decembrie 1932 şi 30 iunie 1944, la început săptămânal (până la 11 mai 1935), apoi zilnic. Subtitlul suferă câteva modificări, din „Tribună de luptă cetăţenească" devenind, atunci când publicaţia se transformă în cotidian, „Tribună zilnică de luptă naţionalistă şi creştină", formulă menţinută în antet până în
1939.	Fondator şi director este Ilie Rădulescu. Organ de presă al extremei drepte româneşti, P.v. oglindeşte fondul de idei şi de mentalitate care va angaja ţara în aventura războiului, aşa cum se observă şi din articolul-program, intitulat O spovedanie. .., semnat cu numele revistei. Intoleranţa, adeseori xenofobă, dă şi tonul multora din intervenţiile privind viaţa literară,
autorii lor simţindu-se îndreptăţiţi când să laude (N. Crevedia, Scrisoare deschisă poetului Ion Pillat), când să vitupereze, în funcţie de poziţia celor avuţi în vedere faţă de ideologia extremei drepte: t. m. (Teodor Al. Munteanu), «Marele» critic Gh. Călinescu demascat definitiv, D. Lovinescu şomează..., N. Crevedia, Trista sărbătorire a d-lui Ionel Teodoreanu, Horia Niţulescu, Scandalul Şerban Cioculescu, A., Domnul Camil Petrescu şi colaborările mediocre ş.a. Calul de bătaie al multora dintre comentatori este „literatura Sărindarului", cu trimitere la presa de pe această stradă bucureşteană: Ovid Densusianu-fiul, în Literatura Sărindarului, unde sunt atacaţi de pildă, Mihai Ralea şi Demostene Botez, cel mai adesea fiind vizaţi însă scriitorii evrei, ori Th. Râşcanu, în Jidanii în literatură, cu referire la I. Peltz, Ury Benador, Sergiu Dan ş.a. Este veştejit romanul-foileton (Ion M. Negreanu, Romanul foileton), ca produs subcultural iudaic; sunt colportate, cu evidentă plăcere şi „sfântă indignare", ştiri referitoare la plagiate imaginare, cum ar fi acela al lui Thomas Mann, care s-ar fi „inspirat" din opera unui prozator român, Aurel Păcurariu (Petru Sfetca, Scriitorul-jidan Thomas Mann fură dreptul de proprietate literară al unui scriitor român). Toate acestea în vreme ce, într-o suită de omnisciente articole de direcţie, sunt indicate „cu claritate" priorităţile „adevăratului" creator de ficţiune (Pan M. Vizirescu, Scriitorul în Statul Naţional, I.P. Prundeni, Rostul scriitorilor). Caracterul imperativ al unor formulări, alături de permanentul apel la intransigenţă faţă de duşmanul „de rasă" ajung să caracterizeze pagina a doua a jurnalului, care găzduieşte rubrici precum „Litere-Ştiinţă-Arte", „Teatru-Revistă-Cinema", „Lampa lui Aladin", „Porunca literară, artistică şi culturală", „Mişcarea literară şi artistică", „Minte şi inimă românească", „Carnet literar şi artistic", „Cărţi noi". Ani întregi în pagina întâi apare câte un poem antisemit semnat Radu Bardă, pseudonim aparţinând lui Vasile Militam, ori câte o fabulă, de obicei cu acelaşi mesaj, a aceluiaşi, dar semnată de data aceasta cu numele real. între poeţii publicaţi de P.v. se numără Ion N. Iancovescu (Un glas din pustiu), alături de Radu Gyr (Balada tâlharului în ştreang, Soartă, poem interzis pe vremea dictaturii carliste, Noi, nevrednicii), Pan M. Vizirescu (Avram lancu), Virgil Carianopol (Scrisoare către Radu Gyr), Ion Potopin, V. Copilu-Cheatră, Constantin Barcaroiu, G. Şt. Cazacu, Vasile Dobrescu, I. D. Pietrari, Aurel D. Ene ş.a. In cursul anului 1939 se promovează o „Antologie a sonetului", rubrică în care sunt incluse texte de Mihai Eminescu, N. Iorga, N. Rădulescu-Niger. Despre poezia lui Radu Gyr scrie Constantin Orăscu, în timp ce Liviu Stan recenzează volumul Horia de Aron Cotruş, Pan M. Vizirescu se referă la volumul de poeme postume Din larg de Octavian Goga, George Sbârcea face o cronică la volumul Poezia lui Lucian Blaga de C. Fântâneru, iar Petre Paulescu recenzează antologia lui Matei Alexandrescu, Ardealul cântat de poeţi. Un caz interesant este acela al articolului O eroare: spaţiul mioritic al domnului Blaga de Dan Botta, inclus în mai multe numere din 1941, unde Lucian Blaga este acuzat că atunci când a conceput Spaţiul mioritic i-ar fi plagiat semnatarului studiul Frumosul românesc din „Gândirea" (octombrie 1935). în intenţia de a da colorit
Postelnicu
Dicţionarul general al literaturii române 408
naţional puternicului său partizanat politic, P.v. organizează numeroase numere tematice (închinate lui Mihai Eminescu, Octavian Goga). Apar şi articole (de obicei nesemnate) despre Rilke, Holderlin ş.a. Un eclectism tot atât de puternic motivat politic se recunoaşte şi în domeniul prozei. Al. Gregorian recenzează Donna Alba de Gib I. Mihăescu, autor pentru care P.v. are un adevărat cult, de vreme ce despre el scriu Dragoş Protopopescu ş.a., iar pagina a doua a numărului 1503/1939 este dedicată în întregime prozatorului (semnează A. Pop-Marţian, Apriliana Medianu ş.a.), ca şi aceea a numărului 1730/1940. Sunt recenzate laudativ volumele unor colaboratori apropiaţi, cu vederi politice de dreapta. Este cazul romanului Fortul 13 al lui Dragoş Protopopescu (despre care scrie Toma Vlădescu), autor intervievat de C. Panaitescu (D. Dragoş Protopopescu ne iniţiază în secretele „Fortului 13"). Despre Buruieni de dragoste de N. Crevedia scrie Nicolae Bogdan (N. Crevedia, romancier), după ce din acelaşi roman apăruseră aici două fragmente masive (Candidat la însurătoare şi în Italia, cu o fată). Fraze generoase, ignorând ierarhia valorică, dedică unor romane modeste Nicolae Bogdan (semnează Adrian Baltag şi comentează Căsătorii - 5 lei cuvântul de G. M. Amza), Const. Tomescu (despre Al. Antemireanu, Din vremea lui Căpitan Costache), Radu Gyr (cartea avută în vedere e Invitaţia la vals de Mihail Drumeş). De la un moment dat, printre colaboratori se numără şi prozatorul Vintilă Horia, care tipăreşte o suită de articole doctrinare (Despre moartea scriitorilor, Criza culturii franceze, Noul sens al „gândirismului"). în anul 1944 Elena Bacaloglu semnează un lung serial dedicat lui Dostoievski -însemnări în care domină nota senzaţională, alături de un acid ton polemic, incriminând panslavismul. E semnalată apariţia traducerii integrale, datorată lui Al. Popescu-Telega, a romanului Don Quijote de Cervantes şi se vorbeşte despre Din jale se întrupează Electra, tălmăcire din Eugene O'Neill făcută de Petru Comarnescu, piesa fiind jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti. Alţi colaboratori: N. Olt (D. Nicolescu-Olt), Dem. I. Iliescu Palanca, Victor George Dumitrescu, Nichifor Crainic, Septimiu Bucur, Eugen Victor Popa.	/. /.
POSTELNICII, Ioana (pseudonim al Eugeniei Banu; 18.111.1910, Poiana Sibiului, j. Sibiu - 28.XI.2004, Bacău), prozatoare. Este fiica Evei (n. Albu) şi a lui Constantin Banu al Lesii de pe Vlaşini, staroste al curelarilor sibieni. învaţă la Institutul Călugăriţelor Ursuline (1917-1920) şi la Liceul „Domniţa Ileana" din Sibiu (1920-1928). S-a înscris la Facultatea de Litere din Cluj, însă după doi ani (1928-1930), căsătorindu-se, se transferă la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar renunţă la studii. în perioada 1940-1944 a deţinut funcţia de secretar literar al Teatrului Naţional din capitală, iar între 1946 şi 1948 a fost inspector de teatru la Departamentul Artelor şi gazetar la „Naţiunea". Debutează cu nuvela Ioana în „Vremea" (1938). Semnează şi Bogdana Postelnicu sau Sergiu Duşescu. în 1995 i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate, în 1997 Premiul Opera omnia al revistei „Ateneu",
iar în 2001 Ordinul „Serviciul credincios" în grad de Cavaler şi Ordinul „Pentru merit" în grad de Comandor.
încă de la începuturile sale literare, P. pătrunde în ambianţa cenaclului Sburătorul, formându-şi personalitatea sub auspiciile lui E. Lovinescu. în Acjua forte (1941) Lovinescu mărturisea că, de la primele pagini pe care tânăra le-a citit în cenaclu, a trăit „momentul în adevăr al deschiderii la viaţă a unui talent". Paginile făceau parte din primul roman, Bogdana
(1939), pe care E. Lovinescu îl considera „de o maturitate de expresie artistică destul de rară". O apreciere similară făcea şi Vladimir Streinu, relevând că romanul atestă „o maturitate de expresie, unduioasă şi fermă, după trebuinţă, ca şi o pătrunzătoare observaţie interioară, fie a senzaţiilor celor mai fugitive, fie a dezvoltărilor sufleteşti aproape halucinatorii". Introspecţia sufletului feminin are subtile infuzii de lirism, păstrându-se într-un plan epurat al emoţiilor erotice, tensiunile izvorând din convorbirile dintre un bărbat şi o femeie. Bine primit a fost şi cel de-al doilea roman, Beznă (1943; Premiul Societăţii Scriitorilor Români şi Premiul „I.A1. Brătescu-Voineşti" al Academiei Române). Protagonista, Marta, se zbate în căutarea adevăratei iubiri, dar speranţa fericirii se năruie dramatic. Zbuciumul ei e surprins cu o mare
409 Dicţionarul general al literaturii române
Posteuca
putere de analiză a sufletului feminin. într-o activitate de şase decenii, scriitoarea s-a impus prin disponibilitatea de a parcurge variate registre epice, de a apela la diferite modalităţi compoziţionale, abordând nuvela şi romanul, reportajul şi povestirea, jurnalul de călătorie şi memorialistica literară. A fost tentată şi de dramaturgie, scriind, în colaborare cu Tiberiu Vornic, piesa împărătiţa lui Machidon (1955). în epoca dominată de realismul socialist, a plătit şi ea tribut tezismului ideologic în romanele Pădurea Poenari (1953), Oraşul minunilor (1957), Frank and Smith Company (1982). Distanţarea de coerciţiile ideologice se observă în scrierile pentru copii - Şerfi (1958), Toate au pornit de la... păpuşă (1972; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov), Ce ne povestesc Milena şi Crina (1982) -, ca şi în memorialistica autobiografică şi de călătorie - Roată gândului, roată pământului (1977) şi Seva din adâncuri (1985). De o cu totul altă factură şi integrând altă substanţă este ampla construcţie epică Plecarea Vlaşinilor (1964), continuată de întoarcerea Vlaşinilor (1979; Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române) şi de Urmaşii Vlaşinilor (1999). în locul analizei psihologice şi al ambianţei citadine, autoarea aduce o dramă zguduitoare din lumea oierilor sibieni în anii premergători răscoalei lui Horea. Evocând destinele strămoşilor săi, ca o adevărată urmaşă a baciului Alexa Banu, conducător al Vlaşinilor, P. asigură romanelor autenticitate şi fior participativ. Comunitatea Vlaşinilor este zugrăvită, într-un fel, din interior, fără a fi pierdute din vedere ritmurile dintotdeauna, ambiţionând să se configureze într-o viziune mitică. Plecarea Vlaşinilor se axează pe un conflict istoric, resuscitând confruntarea dintre comunitatea ciobanilor români din zona muntoasă a Sibiului şi stăpânirea habsburgică ce încerca să-i silească să adopte „uniaţia" cu biserica romano-catolică, pentru a-i despărţi de neamul lor de dincolo de munţi. Vlaşinii sunt „dăruiţi" de Maria Tereza oraşului Sibiu, oierii fiind obligaţi să plătească noi biruri şi arende către guvernatorii saşi. Obştea Vlaşinilor încearcă să reziste, dar este nevoită să ia calea pribegiei, să treacă munţii în Ţara Românească. Nenorocirea e provocată însă de Nicolae Branga, un ticălos care vrea să se îmbogăţească şi să parvină prin ruinarea celorlalţi. El îi trădează, uneltind cu autorităţile hasburgice prinderea şi executarea conducătorilor comunităţii româneşti. Branga triumfă pentru scurt timp, deoarece răzbunarea celor scăpaţi din dezastru îl va zdrobi chiar în momentul în care devenise căpetenia comunităţii. întoarcerea Vlaşinilor răstoarnă cronologia evenimentelor, „înviindu-1" pe Branga şi înfăţişându-1 ca pe un mare afacerist în climatul fanariot din Ţara Românească. Abia în finalul romanului, când revine cu obştea în locurile de origine, Branga va fi pedepsit crunt. Ambele romane au o construcţie epică solidă, conturând un suflet colectiv, dar mai puţin individualităţi pregnante. Sugestiv e redată atmosfera burgului transilvănean, ca şi viaţa pastorală a Vlaşinilor, cu practici şi ritualuri vechi, unele pagini, ca acelea care descriu urcarea turmelor la munte, fiind adevărate poeme în proză. Evocând o lume patriarhală, P. a izbutit să imprime naraţiunii o expresivitate aspră, să încadreze cu naturaleţe arhaismele şi regionalismele. După aceste vaste construcţii epice, scriitoarea
face dovada unei imprevizibile energii, revenind la proza de analiză psihologică, cu volumul de nuvele Eternele iubiri (1986) şi cu romanul Remember (1995). Nuvelele par identice cu cele publicate cu mult timp în urmă, cum fuseseră Nedumerire, Eroarea, Drame mici ş.a. La o cât de sumară confruntare se constată însă că textele simt structural diferite de cele anterioare. Păstrând doar aceleaşi titluri şi unele elemente ale conflictelor iniţiale, P. le-a rescris fără să le altereze substanţa prin adaptări şi actualizări forţate. Datorită nuanţării investigaţiei psihologice, motivării mai subtile a dramelor sufleteşti, amplificării conflictelor şi a tensiunii epice, nuvelele din Eternele iubiri au o vibraţie mai profundă. Cu un titlu ce aminteşte de nuvela lui Mateiu I. Caragiale, romanul Remember se structurează pe alte coordonate, fiind o evocare limpidă şi totodată o confesiune despre psihologia feminină.
SCRIERI: Bogdana, Bucureşti, 1939; Beznă, Bucureşti, 1943; Povestea lui Toma Ferigă, Bucureşti, 1952; Pădurea Poenari, Bucureşti, 1953; împărătiţa lui Machidon (în colaborare cu Tiberiu Vornic), Bucureşti, [1955]; Oraşul minunilor, Bucureşti, 1957; Şerfi, Bucureşti, 1958; Adolescenţii, Bucureşti, 1962; Plecarea Vlaşinilor, Bucureşti, 1964; Toate au pornit de la... păpuşă, Bucureşti, 1972; Roată gândului, roată pământului, Bucureşti, 1977; întoarcerea Vlaşinilor, Bucureşti, 1979; Ce ne povestesc Milena şi Crina, Bucureşti, 1982; Frank and Smith Company, Bucureşti, 1982; Seva din adâncuri, Bucureşti, 1985; Eternele iubiri, Bucureşti, 1986; Remember, Bucureşti, 1995; Urmaşii Vlaşinilor, Bucureşti, 1999. Traduceri: I. Popov, Familia, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Xenia Stroe); Alexandr Lukin, D. Polianovski, Frontul din umbră, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Igor Vascenco); Jakub Kolas, Mlaştina, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Maria Roth).
Repere bibliografice: Aida Vrioni, „Bogdana", RVS, 1939, 5-6; Dan Petraşincu, Femeile în literatura românească, RML, 1939, 8; Gh. D. Loghin, „Bogdana", IIŞ, 1939,8; Streinu, Pagini, V, 269-276; Călinescu, Ist. lit. (1941), 851, Ist. lit. (1982), 936; E. Lovinescu, Aqua forte, Bucureşti, 1941, 316-323; Virgil Ierunca, „Beznă", TIL, 1942, 1848; Mihail Chirnoagă, „Beznă", VAA, 1943,767; Octav Şuluţiu, „Beznă", RFR, 1943,11; I. Negoiţescu, Un romancier nou: Ioana Postelnicu, VAA, 1943, 895, 896; Constantinescu, Scrieri, IV, 435-437; Vicu Mîndra, „împărătiţa lui Machidon", GL, 1955,40; Virgil Brădăţeanu, „împărătiţa lui Machidon", CNT, 1955,46; Vicu Mîndra, Pericolul melodramei, GL, 1958,17; Negoiţescu, Scriitori, 477-482; Corbea-Florescu, Biografii, I, 175-184; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor, Iaşi, 1978, 247-260; Regman, Noi explorări, 75-78; Bălan, Repere, 179-186; Cândroveanu, Lit. rom., 83-86; Negoiţescu, Ist. lit. I, 260-261; George, Sfârşitul, IV, 238-242; Liana Cozea, Spleen şi deziluzie în romanul citadin al Ioanei Postelnicu, F, 1995,7-8; Teodor Vârgolici, Omagiu doamnei Ioana Postelnicu, ALA, 1996,312; Dorina Grăsoiu, Ioana Postelnicu - între plecarea şi întoarcerea Vlaşinilor, LCF, 1997,10; Cosma, Romanul, II, 130-132; Ioana Postelnicu-90, Sibiu, 2000; Dicţ. analitic, III, 343-346; Dicţ. scriit. rom., III, 870-872; Lovinescu, Sburătorul, V, 89, 96, passim, VI, 7, 8, 9, passim; Popa, Ist. lit., II, 682; Zamfirescu, Istorie, II, 577-583.	T. V.
POSTEUCA, Vasile (10.IX.1912, Stăneştii de Jos, azi în Ucraina
-	6.XII.1972, Chicago, SUA), poet, gazetar şi eseist. Este penultimul copil din cei şase ai unei familii de ţărani bucovineni: mama se numea Ileana (n. tot Posteuca), iar tatăl, Ieremie Posteuca, a murit în 1914 pe front, în Galiţia. P. face clasele primare în satul natal, pe cele secundare la Liceul
Posteuca
Dicţionarul general al literaturii române 410
„Laţcu Vodă" din Şiret şi Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Cernăuţi, fiind licenţiat magna cum laude în 1936, în limba şi literatura română, secundar istorie şi pedagogie. în timpul studenţiei devine membru al asociaţiei Arboroasa, căreia în 1934 şi 1935 i-a fost şi preşedinte, apoi vicepreşedinte al Centrului studenţesc din Cernăuţi (1936). Se orientează spre mişcarea legionară şi spre extrema dreaptă, reprezentând studenţimea bucovineană la congresele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România. în 1936 el redactează, de altfel, Cartea Congresului Studenţesc de la Suceava. între 1935 şi 1940 predă limba şi literatura română la Liceul „Carmen Sylva" din Cernăuţi şi apoi la Hotin, fiind îndepărtat, de câteva ori, din învăţământ şi arestat din cauza activităţii legionare. Afirmaţia potrivit căreia P. ar fi organizat „echipe ale morţii", lansată sub presiunea Securităţii de Radu Gyr (în „Glasul patriei",1964), nu se confirmă. Nu este mai puţin adevărat că ţinuta sa înflăcărată, participarea în costum naţional la manifestările legionare, folosirea versului în scop agitatoric au creat în epocă imaginea unui luptător fervent, iar aceasta l-a însoţit pretutindeni, plasându-1 într-un con de umbră şi damnându-1 sub raport social şi politic. Debutul scriitoricesc are loc în 1932, cu poeme publicate în „Junimea literară" din Cernăuţi, P. fiind susţinut de profesorul Leca Morariu, sub îndrumarea căruia şi-a elaborat teza de licenţă Viaţa şi opera lui Emanoil Grigorovitza. în cercul „Junimii literare" stabileşte strânse relaţii de prietenie cu Traian Chelariu şi cu profesorul Ion I. Nistor, directorul publicaţiei; de asemenea, cu sociologul Traian Brăileanu, în casa căruia se iniţiază în 1935 revista „Iconar". Mai colaborează cu versuri la „Convorbiri literare", „Universul literar", „Buna Vestire", „Glasul Bucovinei", „Gazeta gospodarilor". Mircea Streinul îi publică un grupaj de poeme în antologia Poeţi tineri bucovineni (1938). Primul volum de poeme, Cântece de ţară, i-a fost confiscat în 1938, de la Editura Bucovina, unde se tipărea, din dispoziţia lui Armând Călinescu, întrucât s-ar fi descoperit în unele versuri aluzii critice şi remarci directe la persoana regelui, după cum mărturiseşte mai târziu, în anii exilului, poetul. Aceeaşi soartă a avut-o şi „manuscrisul unei culegeri folclorice, de câteva sute de cântece şi descântece", întocmită în colaborare cu profesorul Gavril Ionescu, volum care, aflat în pragul tipăririi, a fost distrus, se pare, în perioada ocupaţiei sovietice a Bucovinei. De altfel, acum P. se refugiază la Bucureşti, continuându-şi activitatea literară şi jurnalistică la „Cuvântul", precum şi la alte publicaţii de extrema dreaptă. După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, spre a se salva de prigoana antonesciană, îşi lasă soţia şi copiii în ţară, trece singur în Polonia, unde este arestat şi dus la Rostock, lucrând în fabrici de avioane până în decembrie 1942, când este internat în lagărul de la Buchenwald. în etapa petrecută la Rostock a colaborat, se pare, la cea de-a treia serie a revistei „Axa", editată sub direcţia lui Paul Costin-Deleanu, iar în timpul detenţiei de la Buchenwald a început să redacteze, într-o primă variantă, cartea de amintiri Talică, băiatul drumului şi a ţinut un jurnal detaliat asupra vieţii din lagăr, pe care avea să îl continue până la moarte. Eliberat în august 1944, e trimis în
„armata naţională", încropită la Viena de „guvernul naţional" constituit, sub conducerea lui Horia Sima, de trupele germane aflate în retragere. în mai 1947 soseşte la Freiburg im Breisgau, unde, până în 1949, va fi lector onorific de limba română la Universitate şi preşedinte al Comitetului Român din zona franceză a Germaniei. Un an şi ceva mai târziu P. trece prin Paris, se întâlneşte cu scriitorii pribegiţi acolo, frecventează scurtă vreme cenaclul literar organizat la cafeneaua Corona de Mircea Eliade şi începe să publice versuri, note critice, prezentări literare şi eseuri în primele reviste ale exilului românesc anticomunist, precum „Luceafărul" şi „Caete de dor". în iunie 1950 emigrează în Canada, la Windsor, apoi la Toronto. Colaborează cu poeme, pagini de proză şi eseuri la „Vers", „îndreptar", „Dacia", „înşir'te mărgărite", „Arc", „Semne", „Carpaţii", „America" (în „Calendarul" căreia îi apar fragmente din romanul Băiatul drumului), „Cuvântul în exil", „Buna Vestire", „Fiinţa românească", „Exil", „Revista scriitorilor români" ş.a. întrucât diploma universitară nu îi este recunoscută, se vede nevoit, spre a deveni profesor secundar de limbile germană şi franceză, să susţină o nouă licenţă (1955), ceea ce îi permite să se înscrie la doctorat, obţinând titlul în 1962, cu teza Experienţa interioară în poezia lui Rainer Maria Rilke. Profesor de liceu la Toronto, Lakefield, Sydenham şi King-City (1956-1966), abia în ultima perioadă a existenţei sale reuşeşte să obţină suplinirea unei catedre universitare la State College din Mankato, în Minnesota, SUA. în 1963, împreună cu Nicolae Petra, din 1967 şi cu Nicolae Novac, iar din 1968 alături şi de Ion Cârja, face să apară revista literară „Drum" care, în 1967, devine organul de presă al Asociaţiei pentru Literatura şi Cultura Românească în America.
în 1953, la Madrid, P. dă publicităţii o interesantă antologie, Carte de cântece româneşti, în care accentuează rolul instructiv şi formativ al demersului, acela de a pune „în mâna fraţilor din America şi a tuturor refugiaţilor români de pe toate continentele" nu altceva decât o culegere „de imuri naţionale, de cântece patriotice, de romanţe, de cântece populare, de doine, colinde şi pluguşoare". Poetul, întărit în convingerea că „atâta vreme cât vom cânta, nu ne vom pierde", recurge apoi la o selecţie din propria producţie lirică din anii de lagăr, inclusă, alături de versurile lui Nicolae Novac şi N.S. Govora, în volumul colectiv Poeme fără ţară (1954). Punând în evidenţă condiţia poetului damnat, această lirică a înstrăinării şi a disperării, e similară cu aceea a lui Octavian Goga sau a lui Aron Cotruş, modele pentru cei trei autori ai cărţii madrilene. Se desprinde însă şi răzbate mai puternic, prin timbrul autentic şi prin specificul dramatic şi mistic, mesajul particular al lui P. din ciclul Icoane de dor. Există, de asemenea, atât ca atitudine lirică şi revelaţie cosmică a sonurilor, cât şi ca definire a cadrului spiritual mereu reevaluat, destule elemente şi sintagme eminesciene încorporate. Pe de altă parte, valenţele unor prelucrări nuanţate ale motivelor populare se impun în Cântece din fluier (1960), prima carte personală din exil, unde se instituie un dialog al singurătăţii pe plaiul veşnic invocat, înfrăţit cu celestul („Revarsă-ţi harul tău pe plaiuri,/ Pe coama munţilor, pe ape./ Aprinse rugi din mii de naiuri/ Mireasma inimii-n
411 Dicţionarul general al literaturii române
Posteuca
năstrape// [...]// întâiul cântec, Doamne, iată-L./ Ning flori de rai şi clopoţei./ Tu-mi cânţi în fluier: Unul, Tatăl.../ Tot cerul cântă-n anii mei"). Se remarcă predilecţia autorului pentru cântec. Plecând de la „cântece de ţară", el se regăseşte sub alte orizonturi în „cântece din fluier", adaptate firesc exilului („Gârboviţi de mers şi de-aşteptare,/ Gândul ni-i cu spini şi ciumăfăi,/ Hăulind a dor din zare-n zare,/ Ca demult, când am pornit, flăcăi,/ Cu icoana ţării-n chiotoare..."). Eul liric se complace adesea în ipostaza pastorală, numărându-şi zilele ca pe mioare şi vieţuind în singurătăţile crestei, doar cu imaginile de acasă, derulate cândva, în alt anotimp, în preajma femeii iubite şi cu dorul secătuitor după copii. Toiagul marchează drumul ştiut al întoarcerii, al coborârii din veac, iar baciul care „culege steaua" - intrarea în atemporal, descifrând sensurile unei vieţuiri ritualice. Poetul născoceşte doine şi rugi, căci despărţit de orice putinţă a comunicării obişnuite, el îşi apropie înaltul, într-o continuă veghe, dar şi cu o stranie regăsire de sine sub „cer albastru de baladă/ Şi cuvântul lui Hristos...". în viziunea lui P., prezentă şi în poemul Rumânească, se invocă iarăşi un „neam al nevoii" şi se preconizează recuperarea unui drum al ispăşirii spre ţară („Crucea Ta o duc în spate,/ Drum al vântului şi-al ploii/ Dor pribeag, singurătate.../ Şi cum urc cu Tine-n pripă,/ Tu Te scrii în pieptul meu,/ Zbor cu moartea-ntr-o aripă,/ Scump altar Lui Dumnezeu."). Cântece din fluier adună poeme datând din anii '50-'51, din care doar puţine şi-au găsit locul în paginile revistelor româneşti din exil. De aici, şi o anume tentaţie a înregistrării conjuncturale, ca şi o vizibilă tendinţă spre nararea în versuri. Dacă în Poeme ghivizii (1962) jocul liric antrenează la un moment dat desprinderea de temele frecventate şi înscrierea într-o modernitate a poeticului uşor pastişată şi parodiată, în Catapeteasmă bucovineană (1963) revenirea la obsesivele imagini ale tragediei româneşti după sovietizare ocupă tot spaţiul trăirii poetice, autorul arătându-se încă o dată încrâncenat în spovedania sa mistică: „Şi iată acum, Doamne, năvălind tăvălug/ Noaptea Asiei, peste Putne, Ceremuşuri;/ Arde Biblia Bucovinelor, arde aieve,/ Până-n zenit ca un rug". Poetul se defineşte şi aici „băiatul drumului", ca şi în prozele publicate în „Calendarul «America»", începând din 1952. Sensul căutărilor priveşte întoarcerea, răscumpărarea şi datoria asumată faţă de un trecut răvăşit de o istorie bolnavă: „Mă cheamă, mamă, glas din pământ,/ Mă cheamă mormintele, fagii;/ Mă dor anii pribegi, m-apleacă desagii./ Aş vrea să mă-ntorc cu iuţeală de vânt". întregul poem, conceput ca o rugă într-o biserică a Bucovinei dintotdeauna, se încheie aproape apoteotic, dincolo de discursivitatea în care alunecă pe alocuri glasul liric: „Şi curând vor vedea vânzătorii de Ialte,/ Caiafa cu viţelul de aur şi comisarul ateu,/ Cum se ridică din morţi neamul meu;/ Spre-altarul Tău, din lumi mai înalte,/ Cum coboară majestos Dumnezeu...". Ultima carte de versuri antumă a lui P., în marea şi-n mormintele din noi (1967), oferă parcă o sinteză a motivelor cultivate în anii exilului. Poetul şi-a limpezit cântarea, iar simbolurile simt clar sensibile. Metafora drumului iniţial s-a revelat în lăuntricul drum, valenţele mioriticului se axează exclusiv pe metafizic, nota religioasă a cântecului se descifrează în semnificaţiile implicate
în răstignire, jertfă şi renaştere spirituală, cosmicul se transformă din peisaj în rost, în destin stelar al fiinţei, moartea e doar adormire. Poetul damnat pare că se transformă chiar în cântec, tinde spre reculegere şi meditaţie, ceea ce îl determină să renunţe la discursivitatea narativă şi la descriptivismul melodic al începuturilor. în marea şi-n mormintele din noi reprezintă, probabil, cea mai semnificativă carte de cântece ale lui P. Romanul Băiatul drumului (2000) ilustrează altă dimensiune, cea narativă, ce se lăsa întrevăzută pe alocuri chiar în versuri. Este o proză de evocare prin excelenţă, în care filonul liric se descătuşează deseori din chingile acţiunii propriu-zise, autorul preferând o relatare şi o descripţie statică a întâmplărilor narate. Demersul epic aminteşte de tipul de proză al începuturilor lui Eusebiu Camilar sau Mircea Streinul, cu aceeaşi stăruitoare preocupare pentru reînvierea tipologiilor specifice satului bucovinean, într-o succesiune de tablouri ce caută să ilustreze trecerea şi petrecerea vieţii în spaţiul carpatic românesc. Timpul trecut, în care sunt proiectate faptele, caracterizarea personajelor prin pitorescul rostirii, excesiva folosire a anecdoticului şi cantonarea în fragment, fără grijă pentru construcţie, înlocuită prin adiţionarea episoadelor sau prin intercalarea unor scene retrospective, ce tind să dilate limitele între care scriitorul îşi propune să nareze, fracturează unitatea romanului în capitole independente, sporind senzaţia de dezorientare epică. De altfel, nu puţine capitole au fost publicate independent, ca nuvele, majoritatea în revista „Vers". în fine, extrem de variată se dovedeşte a fi publicistica literar-culturală şi eseistica din exil a lui P. Risipite într-o mulţime de publicaţii, textele transpun, în bună măsură, episoade memorialistice, reconstituite în lumina adevărului şi a obiectivitătii, cum ar fi, printre altele, Amintiri de la „Iconar", apărute postum în „Drum" (1975,1976). Scrisul are nerv gazetăresc, impunând mereu un punct de vedere personal, chiar cu riscul ca semnatarul să intre în răspăr cu tendinţele momentului istoric. Ceea ce impresionează, până la urmă, este consecvenţa ideilor susţinute şi exemplificate frecvent cu propria-i experienţă.
SCRIERI: Viaţa şi opera lui Emanoil Grigorovitza, Cernăuţi, 1936; Cântece de ţară, Bucureşti, 1938; Icoane de dor, în Poeme fără ţară, pref. Aron Cotruş, cu ilustraţii de Eugen Drăguţescu, Madrid, 1954; Cântece din fluier, Cleveland, 1960; Poeme ghivizii, pref, Horia Tănăsescu, Ciudad de Mexico, 1962; Catapeteasmă bucovineană, cu schiţe de Nicolae Petra, Ciudad de Mexico, 1963; în marea şi-n mormintele din noi, Madrid, 1967; Poeme fără ţară, îngr. Gabriel Stănescu, pref. Gheorghe Rădulescu, postfaţă Ovidiu Vuia, Norcross (SUA), 2000; Băiatul drumului, îngr. şi pref. Ion Creţu, Câmpulung Moldovenesc, 2000. Ediţii: Mihai Horodnic, File de poveste, Cernăuţi, 1936 (în colaborare cu I. Negură), Haiducii, Bucureşti, 1938; Carte de cântece româneşti, pref. Aron Cotruş, Madrid, 1953; Leca Morariu, De la noi, Madrid, 1970.
Repere bibliografice: Gheorghe Antonovici, „junimea literară", GBV, 1933, 3985; G. Călinescu, Cronică literară, VR, 1938, 5; Perpessicius, Opere, VIII, 79-80, X, 257-259; Mircea Streinul, Note la poezia bucovineană de azi, RFR, 1938, 5; Traian Mihăilescu, V.I. Posteucă, „Prepoem", 1940,14; Constantin Vârtej, Lirica bucovineană, „Cetatea Moldovei", 1941, 10; Pamfil Şeicaru, Mângâierea dorului de ţară, „Carpaţii", 1954,2; Pamfil Şeicaru, Note pe marginea cărţii „Poeme fără
Postmodernism
Dicţionarul general al literaturii române 412
ţară", „Carpaţii", 1954-1955,4-5; Nicolae Novac, „Cântece din fluier", „America", 1962,24; Ion Velicu, „Poeme ghivizii", „America", 1962,92; Nicolae Novac, „Catapeteasmă bucovineană", „Revista scriitorilor români", 1963,2; NA. Gheorghiu, Cronica poeziei, „Fiinţa românească", 1964,2; Radu Gyr, V. Posteucă - un cimpanzeu al faunei legionare, „Glasul patriei", 1964, 3; I.G. Dumitriu, Cărţile exilului, „Revista scriitorilor români", 1966, 5; Nicolae Cârja, „în marea şi-n mormintele din noi", „Drum", 1968,4; loan A. Mirea, Drumul iconarilor, „Drum", 1973,1-2; Mircea Popescu, Prinos fratelui Vasile, „Drum", 1973, 1-2; Vianor Bendescu, Vasile Posteuca. Bibliografie, Madrid, 1982; Ion Creţu, Vasile Posteucă - necunoscut acasă, LA, 1993, 32; Rachieru, Poeţi Bucovina, 339-345; Sergiu Grossu, Scrisorile lui Vasile Posteuca, JL, 1998, 21-24; Mircea A. Diaconu, Mişcarea „Iconar". Literatură şi politică în Bucovina anilor '30, Iaşi, 1999, passim; Dicţ. scriit. rom., III, 872-874; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 238-241; Manolescu, Enciclopedia, 580-583.	N. FI.
POSTMODERNISM. Termen frecvent utilizat şi examinat în ultimele decenii în câmpul disciplinelor umaniste - filosofia culturii, istoria civilizaţiilor şi a mentalităţilor, istoriografie, teoria artei şi critica de artă, teoria, istoria şi critica literară etc. -, p. rămâne mai degrabă un subiect de dispute şi controverse decât un concept pe deplin clarificat, fixat şi general acceptat. Nu este considerat un curent artistic şi/sau literar cu identitate şi cuprindere relativ clar definite - cum au fost simbolismul, parnasianismul, dadaismul, letrismul, constructivismul, expresionismul, chiar suprarealismul -, şi nici o modalitate estetică cu desfăşurare istorică mai amplă, ca romantismul ori realismul. E mai degrabă un stil cultural atotcuprinzător, ca barocul, de pildă, ba chiar un concept prioritar filosofic, interesând situarea ontologică şi gnoseologică a omului în postmodernitate. Acest mod de a-1 concepe este îndrăzneţ şi riscant, dat fiind că p. se raportează la trecutul recent şi prezentul imediat, epoci despre care se pot formula mai degrabă ipoteze şi presupuneri prudente. Literal, termenul înseamnă „după modernism", dar lucrurile rămân vagi în privinţa datării şi a periodizării. Nici durata de manifestare a modernismului nu e fixată consensual. Utilizat sporadic, cu înţelesuri diferite, încă din prima parte a secolului al XX-lea -istoricul englez Arnold Toynbee, bunăoară, numea post-modernă epoca de după anul 1870 -, mai târziu tot mai frecvent, vizând evoluţii din domeniul artelor (arhitectura şi literatura, dar şi artele plastice şi muzica), adjectivul „post-modern" (împreună cu derivatele sale) s-a specializat în desemnarea unui anumit tip de literatură americană din perioada de după al doilea război mondial, şi în special după 1960 (literatura unor autori ca Thomas Pynchon, John Barth, William Gass, Donald Barthelme, Kurt Vonnegut ş.a.). în scurtă vreme accepţiunea s-a amplificat, ajungând la numirea unui nou spirit al veacului, a condiţiei civilizaţiei în epoca actuală (o carte a filosofului Jean-Frangois Lyotard, apărută în 1979, se intitulează La Condition postmoderne. Rapport sur le savoir), cu implicaţii în plan ontologic şi gnoseologic. Definitorii pentru p. ar fi renunţarea la credinţa în posibilitatea unui adevăr transcendent, dobândirea conştiinţei că lumea nu poate fi reprezentată şi că, de fapt, reprezentările nu reflectă realitatea, ci o creează. La nivelul de conceptualizare cel mai cuprinzător, se vorbeşte de lumea postmodernă, care ar fi
intrat în epoca postmodernităţii. Aşadar, termenul a devenit un concept mai ales filosofic, dar în contexte particulare continuă să aibă şi semnificaţia de stil cultural, chiar de curent literar. Deocamdată p. e un termen mobil, fluid, în permanentă redefinire. S-ar putea ca aceasta să rămână principala lui caracteristică şi poate de aceea comentatorii aduc în atenţie mai întâi un tablou al fluidităţii şi polisemiei extreme a termenului. Iată un exemplu, dintre numeroase altele similare: „Pe traseul întortocheat al devenirii noţiunii, au survenit uitări şi reveniri spectaculoase, ajustări şi aclimatizări puţin previzibile. Rico-şeul de la un continent la altul (Europa-America-Europa) i-a deviat considerabil sensul originar (valabil exclusiv în sfera istoriei civilizaţiilor şi a mentalităţilor). Dinamica de ping-pong între ţărmurile opuse (nu doar geografic) ale Atlanticului, între un domeniu şi altul, mergând de la urbanistică şi arhitectură la teoria literară, apoi la metadiscursurile plasticii, filmului sau coregrafiei, între o etnie şi alta ş.a.m.d. -dinamica aceasta, deci, explică extensia semantică aiuritoare a conceptului, un veritabil leviathan de înţelesuri, adeseori contrare. Astăzi, postmodernism înseamnă aproape totul (o variantă antifrastică a lui nimic). O secţiune transversală prin bibliografia - imensă - acumulată în ultimul timp pe marginea problemei în cauză demonstrează că există cam atâtea postmodernisme câte zone geografice, culturi, domenii speculative şi de creaţie există (eventual şi câteva în plus). [...]
ta
Q
o
o,
MIHAI DINO
JEAM-FRANCOIS LV07 1HA8 HASSAN <3QY SCARPETTA
Viata Românească
413 Dicţionarul general al literaturii române
Postmodernism
Acoperind o simptomatologie culturală imposibil de stăpânit într-un sistem unic de referinţă, postmodernismul este actualmente, în plan noţional, o omonimie generică derutantă, alimentând o serie de confuzii" (Monica Spiridon). Există totuşi un set de trăsături care simt invocate şi larg acceptate pentru recunoaşterea şi identificarea p., există un fel de portret robot operaţional, obţinut prin adiţionarea sau compilarea particularităţilor pregnante ale diferitelor p. în ce priveşte literatura, şi în special proza literară, se admite că ar fi caracteristice trăsături şi practici precum deconstrucţia, intermitenţa vieţii ficţionale, descentrarea, eclectismul, scepticismul generalizat, absenţa oricărei pretenţii de obiectivitate şi adevăr, solipsismul şi narcisismul auctorial, destructurarea deliberată şi mereu surprinzătoare a formei, în general pluralitatea şi mobilitatea infinită a formelor artistice şi a procedeelor narative (de pildă, schimbarea frecventă a naratorului, a registrului stilistic, a timpului ori locului naraţiunii, destructurarea până la aneantizare a cronologiei ficţionale etc.), fantezismul fără limite, subminarea funcţiei de reprezentare a realului (susţinută de credinţa că realul nu există în afara jocurilor de limbaj), autoreferenţialitatea, deconspirarea ficţiunii ca artefact şi convenţie, recursul la metalimbaj, preferinţa accentuată pentru ludic, ironie, contradictoriu, incertitudine referenţială, experiment lexical, caracterul fragmentar şi dezorganizat al textului, repudierea elitismului şi a seriozităţii convenţionale, caracterul aparent fortuit şi derizoriu al imageriei şi al intrigii (conform unui model entropie), recurgerea la sarcasm, la grotesc şi la bizarerie, la elemente tematice şocante şi la procedee compoziţionale abstruse, amestecul derutant între fabulos şi realism, manipularea kitschului şi conivenţa deliberată cu arsenalul de teme şi procedee ale culturii „populare", excelenţa şi sofisticarea tehnicii (dublate însă de refuzul fetişizării performanţei tehnice, de tip modernist, în detrimentul conţinutului, şi întoarcerea la conţinuturi, la atracţiozitatea şi savoarea povestirii, la vigoarea naraţiunii), intertextualitatea, recursul la pastişă şi parodie, revizitarea deliberată a trecutului (adică utilizarea, cu distanţare ironică, dar cu îndemânare tehnică, a unor procedări literare proprii unor epoci anterioare), ficţionalizarea istoriei şi - în subtext, pe planul filosofiei implicite - refuzul oricărei „mari naraţiuni totalizatoare", al oricărui discurs legitimator, al vreunei realităţi transcendente şi al vreunui adevăr obiectiv. La toate nivelurile conceptuale la care este vehiculat, p. rămâne însă o realitate incertă, plurală, în permanentă redefinire, refuzân-du-se oricărei sistematizări descriptive scientist-obiective. E adevărat că teoriile postmoderniste tocmai asta susţin: că de acum înainte ar fi imposibile o descriere şi o analiză ştiinţifică sau obiectivă (în înţelesul „vechi", presupus perimat, al termenilor), întemeiată pe logica binară, pe principiul noncontradicţiei ş.a.m.d., logica postmodernă fiind una de tipul „şi-şi", iar nu una de tip „sau-sau". Mobilizând, în toată lumea, impresionante energii teoretice şi hermeneutice, pătrunzând şi difuzându-se şi la nivelul orizontului cotidian şi al mentalităţilor populare, p. - căruia unii îi prevăd un viitor infinit, iar alţii i-au proclamat deja sfârşitul -, acest „concept-şperaclu", maleabil până la irelevanţă, văzut a da
seama de o vârstă a civilizaţiei care a generat o „literatură a epuizării", calificat în fel şi chip (considerat, spre exemplu, un „nihilism voios", sau un „romantism postelectronic", sau o „epocă de aur postistorică" ş.a.m.d.), a devenit un adevărat mit cultural, al cărui proteism nu îi afectează, ci, dimpotrivă, îi sporeşte importanţa.
în cultura şi în literatura română, referirile la p. au intervenit odată cu consolidarea „modei" pe plan mondial. Prima utilizare cu oarecare ecou a termenului pare să fi fost aceea din numărul 4/1978 al revistei „Secolul 20", în care erau publicate, sub genericul Proza post-modemă americană, trei texte de Donald Barthelme traduse de Radu Surdulescu, Antoaneta Ralian şi Mircea Ivănescu şi precedate de un studiu de Andrei Brezianu, intitulat Post-modernii americani, o traiectorie spre viitor, care prezenta noua proză nord-americană şi se încheia într-o notă de circumspecţie şi uşor scepticism. Ulterior termenul apare sporadic în presa culturală românească, pentru ca pe la mijlocul anilor '80 interesul pentru p. să cunoască, destul de brusc, o intensificare sensibilă, chiar spectaculoasă. De îndată ce rigoarea şi străşnicia controlului ideologic slăbiseră, necesitatea sincronizării, postulată de E. Lovinescu în epoca interbelică, fusese asumată ca o datorie în mediile literar-artistice şi academice umaniste, mai cu seamă de facţiunea lor novatoare şi prooccidentală. în cei aproximativ cincisprezece ani anteriori avuseseră loc şi alte preluări rapide şi entuziaste de curente de gândire, teorii sau metodologii în vogă în cultura occidentală - structuralismul, semiotica, contribuţiile de teorie literară ale Şcolii formale ruse, venite tot prin filieră occidentală, precum şi diferite metode de hermeneutică literară etc., în oarecare măsură şi poststructuralismul şi deconstructivismul. în cazul p., a cărui aclimatizare la noi este iniţiată în anii '80, acesta privea în mod direct creaţia literară, nu numai cercetarea şi interpretarea ei, fiind recepţionat, în primă instanţă, ca un curent literar. Centrul de iradiere din care provenea nu mai era cel selectat tradiţional de cultura română modernă, ci cel nord-american, chiar dacă prestigiul exegezei europene, mai ales al celei filosofice, îl consolida. Termenul era, de pildă, folosit cu naturaleţe de Nicolae Manolescu în 1986, într-un eseu despre poezie. După mărturia lui Alexandru Muşina, cam în aceeaşi epocă „termenul în cauză a fost dezbătut în două (furtunoase) şedinţe ale Cercului de critică al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (condus de criticul Eugen Simion)". Un moment însemnat a fost marcat de apariţia în 1986 a unui număr al revistei „Caiete critice" consacrat integral p. Colectivul de redacţie al numărului era alcătuit din Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Ion Bogdan Lefter, Damian Necula, iar drept consultanţi speciali erau menţionaţi Monica Spiridon şi Ştefan Stoenescu. Sumarul cuprindea texte semnate de Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu, Livius Ciocârlie, Breon Mitchell, Ion Lucăcel, Ştefan Niculescu, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Geta Dumitriu, Monica Spiridon, Dan Ion Nasta, Magda Cârneci, Mircea Mihăieş, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Mihaela Simion Constantinescu, Mircea Cărtărescu, Călin Vlasie, Vasile Andru, Ion Bogdan Lefter, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Mihai Dinu Gheorghiu, precum şi, publicate în traducere,
Postmodernism
Dicţionarul general al literaturii române 414
importante texte teoretice sau fragmente eseistice de John Barth, Gerald Graff, Jean-Frangois Lyotard, Ihab Hassan, Guy Scarpetta. Acest consistent dosar-dezbatere a produs un ecou deosebit şi persistent. După 1989 discutarea şi cercetările privind p. se amplifică spectaculos, conceptul fiind practic instituţionalizat prin acordul unei importante părţi a obştii scriitoriceşti şi a mediilor universitare, masiv primenite prin accesul unor specialişti din rândul generaţiilor mai tinere. Dar se poate vorbi de p. - fie şi pe plan strict literar - într-o societate precum cea românească, al cărei deplin acces la modernitate rămâne ezitant? întrebarea, incomodă, a fost pusă, iar răspunsul posibil se cade să fie unul nuanţat. Sigur că p. e produsul firesc al unor societăţi care au intrat în epoca postindustrială, adică este propriu evoluţiilor din Statele Unite ale Americii, din Europa Occidentală şi din alte câteva ţări industriale avansate, dar în materie de evoluţii culturale excesul de determinism socio-economic nu are cum fi recomandabil. Mult invocata, la noi, „ardere a etapelor" e totuşi posibilă, măcar într-o măsură. în etapa globalizării circulaţia şi transferul codurilor şi practicilor culturale se face cu mai mare uşurinţă. Şi dacă prin p. se înţelege un ansamblu de strategii artistice şi un set, relativ coerent, de sugestii teoretice asociate acestora, atunci poate fiinţa chiar şi acolo unde societatea nu a pătruns efectiv în ceea ce se numeşte postmodernitate. La fel cum, spre pildă, romantismul s-a putut manifesta în literatura din Ţările Române într-o epocă în care stadiul lor de dezvoltare istorică era foarte diferit, în zilele noastre poate exista p. în literatura română. Au apărut importante sinteze de critică, istorie şi teorie literară aplicată care au identificat, investigat şi legitimat filonul postmodernist în literatura română contemporană (Liviu Petrescu, Gheorghe Perian, Mircea Cărtărescu, Mircea A. Diaconu, Maria-Ana Tupan, Adrian Dinu Rachieru ş.a.), iar comparatişti ori specialişti în literaturi străine (Dan Grigorescu, Mihaela Constantinescu) au publicat pertinente cercetări vizând fenomenul şi manifestarea lui în culturile în care s-a cristalizat. Consolidat astfel în spaţiul literar românesc, p. dobândeşte o conotaţie axiologică pozitivă: ceea ce este identificat drept postmodern este considerat automat bun, valoros ori, în orice caz, dezirabil, dată fiind sincronicitatea - fie ea şi întârziată - cu literatura americană. în confruntarea doctrinelor estetice, această conotaţie valorizantă a fost utilizată pentru tranşarea unor rivalităţi de prestigiu şi legitimitate, cu substrat generaţionist. S-a acreditat, la nivelul percepţiei curente, ideea că în literatura română p. este perfect echivalent cu optzecismul, fiind manifest exclusiv în literatura generaţiei '80. Analize mai nuanţate - datorate chiar unor reprezentanţi ai generaţiei '80 (cum este Mircea Cărtărescu) - vin să precizeze termenii chestiunii: nu toţi optzeciştii sunt pe deplin şi în egală măsură postmoderni, p. ar fi reprezentat în poezie numai de câţiva dintre cei afirmaţi la Cenaclul de Luni, iar în proza optzecistă ar fi ilustrat mai ales de roman, exemplul emblematic fiind Femeia în roşu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, în vreme ce proza scurtă optzecistă şi experienţele prozastice textualiste (calificate ca „tardo-moderniste") nu i-ar aparţine. Din rândul generaţiilor
literare anterioare, optzeciştii care şi-au asumat postura de corifei ai p. - Mircea Cărtărescu, în studiul Postmodernismul românesc (1999), şi Ion Bogdan Lefter, critic de direcţie şi ideolog al p. optzecist - îi recunosc drept precursori pe reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia Simio-nescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu) şi pe unii mari poeţi
-	consideraţi a fi fost marginalizaţi - contemporani cu epoca modernismului postbelic (Leonid Dimov, Mircea Ivăneşcu). Din epocile mai vechi este identificată o întreagă constelaţie de autori şi opere reprezentând „curiozităţi literare, experimente, anticipări", Mircea Cărtărescu aflând prefigurări „postmoder-niste" în cronici rimate din secolul al XVIII-lea, în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, în scrieri ale lui Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Iordache Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, Anton Pann, Al. Macedonski. Exponenţii modernismului postbelic, activi în anii '60-'80, sunt, cu rare excepţii, contestaţi şi depreciaţi valoric, acuzaţi de retardare estetică, dar şi de culpa de a fi cauţionat, prin pasivitate, regimul totalitar comunist, lăsându-se „recuperaţi" şi recunoscuţi drept valori „oficiale". Implicarea subiectivă a comentatorilor, viziunea polemică duc însă la simplificarea partizană a unui „dosar" prin excelenţă complicat. Deşi e evident că „puţini autori şi puţine opere întregi sunt pur postmoderne" (Mircea Cărtărescu), susţinătorii p. ideologic tind să afirme că p. literar ar fi reprezentat integral şi exclusiv de o fracţiune a generaţiei optzeciste şi să ignore - cu unele excepţii - premise sau anticipări postmoderniste prezente în scrierile antecesorilor şi ale contemporanilor lor modernişti. Dar încă în „Caiete critice" din 1986, într-un studiu dens şi documentat, care viza cu precădere modernismul şi p. literar occidental, Ştefan Stoenescu semnala drept exemple de opere postmoderne din literatura română contemporană poemul Ziua în care îl înmormântează pe tata de Constantin Abăluţă şi romanul F de D. R. Popescu. Acelor exemple le-ar putea fi adăugate altele, tot din operele unor preoptzecişti, precum Marin Sorescu sau oniricii Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu ş.a. în Poetica postmodernismului (1996) Liviu Petrescu face referiri nu numai la proza optzecistă, ci şi la Galeria cu vită sălbatică de Constantin Ţoiu, la romanele lui Paul Georgescu, la Corn de vânătoare de Al. Ivasiuc şi chiar la Huliganii de Mircea Eliade, scrieri în care depistează manifestarea uneia sau alteia din trăsăturile ce vor defini poetica p. Trebuie însă menţionat că, deşi există argumente serioase care să susţină existenţa efectivă a orientării în literatura română contemporană, ilustrată nu numai de unii dintre optzeciştii canonici, ci şi de scriitori ceva mai tineri, afirmaţi după 1990, cum ar fi prozatorii Adrian Oţoiu şi Dan Perşa, totuşi scenariul întrucâtva triumfalist acreditat de exegeza militantă a p. românesc - linia Cărtărescu-Lefter - nu se bucură de o acceptare unanimă. Contestările comportă, şi ele, un sistem de argumentaţie convingător. Unul dintre cei mai energici contestatari, considerând imaginea p. românesc inautentică, idilic-voluntaristă, manipulată şi confecţionată, va fi - de la începuturile dezbaterii - poetul şi eseistul Alexandru Muşina, tot un reprezentant al generaţiei '80. încă din 1986, într-un text intitulat PostmodemîsmUPJa porţile Orientului,
415 Dicţionarul general al literaturii române
Postmodernism
pregătit pentru numărul special din „Caiete critice" - şi, se pare, refuzat sau omis de la publicare de redacţie, poate pentru caracterul lui net „în răspăr" faţă de sensul general al discuţiei -, Muşina îşi exprima scepticismul faţă de posibilitatea de a se vorbi despre un p. românesc în condiţiile istorice date. Constatând „manifestarea - în câmpul literelor române - a două fenomene, de anvergură diferită", şi anume: „apariţia unei remarcabile şi «revoluţionare» (în plan literar) generaţii de scriitori (generaţia '80)" şi „brusca «modă» a termenului postmodernism", scriitorul opina că problemele asupra cărora trebuia meditat erau: „1) cu ce sens este şi poate fi folosit în literele noastre cuvântul postmodernism? 2) este sau nu este generaţia '80 postmodernistă? 3) cât de utilă şi stimulatoare este, pentru înţelegerea literaturii contemporane, pentru nivelul discuţiilor teoretice şi pentru producerea literaturii înseşi, folosirea vocabulei postmodernism?". Pro-priile-i răspunsuri la chestiunile formulate erau marcate de rezervă şi scepticism. Trecând în revistă utilizarea termenului p. aplicat la literatura română, Muşina conchidea asupra impreciziei şi confuziei vădite de accepţiuni foarte diverse şi contradictorii: „Sintetizând şi ordonând, postmodernist e Mircea Cărtărescu (Mircea Cărtărescu), postmodernişti sunt poeţii Cenaclului de Luni (Florin Iaru), postmodernişti sunt «textualiştii» (Cristian Livescu), postmodernişti sunt poeţii generaţiei '80 (Ion Bogdan Lefter şi «red» din «Caiete critice»), postmodernişti sunt toţi poeţii contemporani valoroşi, de la Ion Gheorghe la Mircea Cărtărescu (Nicolae Manolescu)". Concluzie care îl îndemna să avanseze, swiftian, o „modestă propunere": „Logic, există următoarele posibilităţi: 1. să renunţăm la termen; 2. să-l folosim cu sensul (sensurile) pe care termenul îl (le) are în Occident, şi anume: a) curent din proza ultimilor 20 de ani, mai ales cea anglo-saxonă (cu autori ca Pynchon sau Barth); b) tipologie creatoare [...]; c) un anume moment cultural, ce urmează modernismului, caracterizat printr-o anume epuizare a invenţiei, prin sentimentul că tradiţia nu e sufocantă, prin eclectism şi reluarea/sinteza (în cheie ironică şi parodică) a tuturor formelor/manierelor anterioare; 3. să-l folosim pentru a desemna fenomene specifice literaturii noastre contemporane, ireductibile la modelele occidentale. Operaţie care presupune o reconstrucţie a sensurilor, o reelaborare teoretică a unui concept care are deja o altă «biografie» şi un alt sens în Occident. Toate astea nu înainte să optăm între următoarele puncte de plecare: postmodernismul desemnează în spaţiul literar românesc: a) curent poetic lansat în Cenaclul de Luni; b) generaţie de creaţie distinctă; c) un anume moment poetic, şi anume cel postbelic, caracterizat printr-o «rescriere» în altă cheie a modelelor (tipurilor) poeziei interbelice. [...] d) nu în ultimul rând, un anume mod de a face proza care consună cu cel al lui Barth sau Pynchon. Aici chiar că pot spune liniştit că Mircea Horia Simionescu e un postmodern [...]. Cum sunt postmoderni şi Paul Georgescu, Ştefan Agopian sau Ioan Groşan (din Caravana cinematografică şi Şcoala ludică, dar nu şi din Marea amărăciune) sau acelaşi, sub pseudonimul Ars Amatoria, în seriale ca O sută de ani de zile la porţile Orientului. Dar, şi aici e întrebarea, sunt oare Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Sorin Preda, Viorel Marineasa sau Daniel
Vighi, şase dintre cei mai importanţi prozatori tineri, post-modemişti? Eu cred că nu[...]". După o pledoarie detaliată în favoarea scepticismului faţă de utilizarea dată la noi termenului p., Alexandru Muşina considera îndreptăţit să reafirme, între altele: „ - a susţine că întreaga poezie română contemporană e postmodernistă e un generos şi frumos sofism, care funcţionează compensator şi calmant (în plan social-cultural) şi narcotizant (în plan estetic); [...]- poeţii şi prozatorii generaţiei '80 nu sunt, în marea lor majoritate, nişte postmodernişti; [...]-folosirea termenului se impune, deci, dar numai cu accepţiunea pe care i-o dau teoreticienii occidentali, fără a încerca să îl manipulăm şi, mai ales, fără iluzii; - fără iluzii, în sensul că folosirea unui termen nou nu ne face neapărat mai inteligenţi sau mai talentaţi, că literatura noastră nu devine mai valoroasă sau mai «competitivă» pe plan universal dacă «avem şi noi postmoderniştii noştri»." Optzecist disident - faţă de vulgata lefterianistă şi cărtăresciană privind p. românesc -, Muşina şi-a afirmat poziţia critică, a susţinut necesitatea şi legitimitatea în poezie a unui „nou antropocentrism", pe care l-a teoretizat, şi a continuat să critice îndârjit fetişizarea fenomenului prin texte cu caracter cvasi-pamfletar: Să-avem şi noi postmoderniştii noştri
(1989), Paradisul din tomberon (1994), Postmodernismul socialist (1999) ş.a. O critică la fel de aspră va fi formulată de tânărul eseist Ciprian Şiulea, într-un text cu titlu ironic - Postmodernismul iluminist -, inclus în volumul Retori, simulacre, imposturi (2003). Ţinta principală este activitatea de „corifeu" şi ideolog a lui Ion Bogdan Lefter, examinată pornind de la volumul acestuia Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii" culturale, apărut în 2000, pe care comentatorul îl consideră a fi „un text mai degrabă de propagandă decât de teorie". Ciprian Şiulea reaminteşte din capul locului faptul că „de aproape două secole, românii creează mitologii naţionale compensatorii, care devin repede referinţe obligatorii în scrierea istoriei şi pentru proiectele societăţii (sau pentru lipsa lor)" şi identifică în p. românesc un astfel de mit compensatoriu, cel mai recent dintre ele: „Mitul postmodernismului românesc datează dinainte de 1989. El avea atunci şi o valoare instrumentală în cadrul strategiei cultural-politice de impunere a noilor generaţii şi de evitare a ingerinţelor sistemului, dar, tocmai pentru a dovedi că funcţia lui nu depinde neapărat de conjunctura politică şi culturală a comunismului, adevărata maturitate a dobândit-o doar în ultimii ani. In numele acestui mit legitimator, care dezminte categoric retardarea noastră (nu numai culturală), s-au rostit destule aberaţii, găsindu-se destui reprezentanţi români (protocronişti, eventual) ai postmodernismului: Blaga şi Noica, T. Mazilu şi D. R. Popescu, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu". Identificând teza principală a lui Ion Bogdan Lefter - „există un postmodernism românesc incontestabil, anticipat în anii '60 şi definitiv instalat în anii '80, care sincronizează, dar nu prin imitaţie, cultura română cu cea occidentală. Postmodernismul este rezultatul unei evoluţii organice a culturii române şi, pe alt plan, al rezistenţei prin cultură şi al unei bătălii canonice pe care această generaţie a purtat-o nu doar în numele ei personal, ci şi în al întregii culturi române" -, Ciprian Şiulea procedează la o critică amănunţită, contestând-o „din perspectiva adevărului, în sensul general de
Postmodernism
Dicţionarul general al literaturii române 416
confruntare cu realitatea", nu pentru a o respinge în numele unei alte versiuni, proprii, despre p. românesc, ci preocupat să examineze „coerenţa internă a demersului, pertinenţa acestui discurs în contextul imediat al culturii române". Reamintind trăsături definitorii - „Postmodernismul înseamnă, pe scurt, declinul transcendenţei, relativizarea valorii şi conştientizarea caracterului de convenţie al reprezentărilor noastre despre lume, despre noi înşine şi despre creaţiile noastre, în particular, literare. Odată cu anunţata moarte a lui Dumnezeu, moare şi omul ca fiinţă plenară (de unde imposibilitatea unui nou umanism sau antropocentrism), pentru că Dumnezeu nu a fost, de fapt, decât valoarea transcendentă şi absolută, fundamentul pe care omul a putut concepe unitatea existenţei, sensul ei şi al lui propriu. Dispariţia transcendenţei aduce o doar temporară şi iluzorie centralitate a omului; în fapt, el îl urmează imediat pe zeul ucis, rămânând un simplu individ lipsit de o raţiune mai înaltă decât cea personală, care poate oricând să alunece spre absurd şi aberaţie (de unde şi angoasa ce serveşte de contrapunct hedonismului postmodern). [...] Un postmodernism «autenticist» e o contradicţie în termeni, în măsura în care a fi postmodern înseamnă (şi) a conştientiza şi a accepta un număr maxim de convenţii, însă nu din resemnare, ci [...] prin asumarea totală a riscurilor şi savurarea precarităţii condiţiei ca atare, prin integrarea ludică şi ironică în mecanismul proliferării convenţiilor" -, eseistul opinează că raportarea la acestea ar învedera inadecvarea susţinerilor celui avut în vedere: „Postmodernismul românesc descris de Ion Bogdan Lefter este, în mod cel puţin bizar, unul umanist, antropocentric şi realist. Autorul descrie postmodernismul în termeni precum: «întoarcerea la real», «reumanizarea», «recâştigarea referenţialităţii textului», «un patetism mai profund» şi «patetica angajare ontologică», întoarcerea la mesaj şi la figurativ. Bizareria vine în parte din faptul că generaţia '80, despre care se discută în principal, e mult mai complexă decât această descriere ideologizantă, dar mai ales din constatarea că trăsăturile respective nu prea au mult de-a face cu postmodernismul. Un curent literar (cultural) care este umanist, realist, autenticist etc. pur şi simplu nu are cum să fie postmodern". Demersul critic al lui Ciprian Şiulea vizează în esenţă un anumit mod de a transforma p. românesc într-un mit compensator triumfalist, prin nesocotirea spiritului critic, rămas într-o marginalizare categorică „faţă de mainstream-ul mesianic, delirant propagandistic şi «constructiv» cu orice preţ şi în orice condiţii". Existenţa unor asemenea controverse vădeşte faptul că un consens cu privire la identitatea, natura, particularităţile, amploarea şi importanţa fenomenului pe tărâm românesc e departe de a se fi produs. Nu numai pe plan teoretic, ideologic şi principial, dar şi la nivelul scrisului literar propriu-zis p. „canonizat" al optzeciştilor e supus unor provocări de natură să îi fragilizeze aparenta preeminenţă. P. literar nu rămâne monopolul unei generaţii de creatori. Câţiva autori afirmaţi în anii '90 - Adrian Oţoiu, Daniel Bănulescu, Dan Perşa, loan Es. Pop ş.a - pot apărea ca fiind „încă şi mai postmodernişti" decât optzeciştii canonici, deşi li se contestă importanţa şi legitimitatea, fiind consideraţi mai degrabă epigoni imperfecţi sau retrograzi ai optzeciştilor: „Ca
atmosferă artistică şi, câtă e, ca ideologie literară, cei ce se intitulează nouăzecişti simt cu un pas înapoi faţă de anii '80", crede Mircea Cărtărescu. Pe de altă parte, după 1989 romanul postmodernist a fost ilustrat, strălucit, nu numai de optzecişti (Mircea Cărtărescu, George Cuşnarencu) şi de nouăzecişti (Daniel Bănulescu, Adrian Oţoiu, Dan Perşa), ci şi de scriitori din generaţii mai vârstnice (Dumitru Ţepeneag), iar unul dintre prozatorii români postmoderni cei mai importanţi - nu numai romancier - s-a dovedit Livius Ciocârlie, care, prin vârstă, nu aparţine generaţiei '80. Pe de altă parte, perspectiva cumva milenaristă în care unii optzecişti afirmă şi susţin p., considerat ca ultimă şi de nedepăşit modalitate literară, subapreciindu-i atât pe preoptzecişti, cât şi pe postoptzecişti -văzuţi ca autori retrograzi, neinteresanţi şi nelegitimi, reiteratori naivi de procedee şi viziuni descalificate istoriceşte, afiliaţi unor etape ori formule anterioare p., unor viziuni ori modalităţi de creaţie iremediabil caduce (modernism „metafizic", autenticism, orfism, minimalism, mizerabilism patetic, „nou realism", angajare etică şi socială etc.) -, stârnesc iritare şi reacţii de ripostă. Unii dintre cei vizaţi contraatacă, contes-tându-le optzeciştilor valoarea, învinuindu-i de a fi livreşti, inautentici - confecţioneri manierişti, plăsmuitori de „universuri de carton" - şi evazionişti, demisionari de la angajarea existenţială (din nou valorizată, mai ales în rândul foarte tinerilor scriitori), şi, în focul polemicii, procedează fie la contestarea p., fie la redefiniri pro domo, uneori fanteziste şi discutabile.
Repere bibliografice: Postmodernismul, CC, 1986,1-2 (număr special); Radu Enescu, Despre postmodernism. După sau dincolo?, F, 1988, 1; Mircea Mihăieş, Bazar postmodernist, F, 1988, 4; Antologia poeziei generaţiei '80, îngr. şi pref. Alexandru Muşina, Piteşti, 1993; Ţeposu, Istoria, passim; Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, tr. Ştefania Mincu, postfaţă Marin Mincu, Constanţa, 1993; Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, îngr. Gheorghe Crăciun, Bucureşti, 1994; Emilia Parpală-Afana, Poezia semiotică: promoţia '80, Craiova, 1994; [Postmodernismul], „Euphorion", 1994,43-45; Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, tr. Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, postfaţă Mircea Martin, Bucureşti, 1995, 221-259; Le Postmodernisme dans la culture roumaine, „Euresis", 1995, 1-2 (număr special); [Postmodernismul], „Echinox", 1995,6-9; Magda Cârneci, Arta anilor '80. Texte despre postmodernism, Bucureşti, 1996; Alexandru Muşina, Unde se află poezia?, Târgu Mureş, 1996; Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, 1996, 93-169; Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, 1996; Liviu Petrescu, Poetica postmodemismului, Piteşti, 1996; Marcel Comiş-Pop, The Unfinished Battles. Romanian Postmodernism Before and After 1989, Iaşi, 1997; Linda Hutcheon, Politica postmodemismului, tr. Mircea Deac, postfaţă Călin Andrei Mihăilescu, Bucureşti, 1997; Gheorghe Crăciun, în căutarea referinţei, Piteşti, 1998; Carmen Muşat, Perspective asupra romanului postmodern şi alte ficţiuni teoretice, Piteşti, 1998; Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Experimentul literar românesc postbelic, Piteşti, 1998; Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1999; Adrian Dinu Rachieru, Elitism şi postmodernism, Iaşi, 1999; Mihaela Constantinescu, Forme în mişcare: postmodernismul, Bucureşti, 1999; Dan Grigorescu, Romanul american al secolului XX, Bucureşti 1999, 262-335; Mihaela Ursa, Optzecismul şi promisiunile postmodemismului, Piteşti, 1999; Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarulunşi „bătălii" culturale,
417 Dicfionarul general al literaturii române
Poşta română
Piteşti, 2000; Adrian Oţoiu, Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, I-II, Piteşti, 2000-2003; Dan Grigorescu, Jocul cu oglinzile. însemnări despre literatura şi arta postmodernă, Bucureşti, 2000; Octavian Soviany, Textualism, postmodernism, apocaliptic, Constanţa, 2000; Mihaela Constantinescu, Post/postmodemismul: cultura divertismentului, Bucureşti, 2001; Cristian Moraru, Rewriting. Postmodem Narrative and Cultural Critique in the Age of Cloning, New York, 2001; Alexandru Muşina, Sinapse, Braşov, 2001, 61-66, 99-128, 183-220; Dan Eugen Raţiu, Disputa modernism-postmodemism, Cluj-Napoca, 2001; Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa, 2002, 213-321; Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, tr. Dan Popescu, Bucureşti, 2002; Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Braşov, 2002; Carmen Muşat, Strategiile subversiunii, postfaţă Mircea Martin, Piteşti, 2002; Maria-Ana Tupan, Discursul postmodem, Bucureşti, 2002; Gheorghe Crăciun, Literatura - posibilităţi şi limite postmodeme, OC, 2003,176; Dumitru Chioaru, După postmodernism: neantul sau un nou clasicism?, OC, 2003, 176; Ioana Em. Petrescu, Modernism/post-modemism: o ipoteză, îngr. Ioana Bot, Cluj-Napoca, 2003; Marian Victor Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX, voi. I: Poezia, Craiova, 2003, 56-219; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,185-218.	’	N.Br.
POSTOLACHE, Ion Larian (18.XI.1916, Adjud - 7.XII.1997, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Siminei (n. Dobre) şi al lui Dumitru Postolache, tâmplar. învaţă la Liceul „Unirea" (1928-1936) şi la Liceul Comercial (1936-1939) din Focşani. Face studii universitare la Academia Comercială din Bucureşti, în anii 1942-1945 este reporter de război. Tehnician la „Gazmetan", Bucureşti (1947-1951), lucrează până în 1953 ca proiectant la Institutul de Proiectări pentru Industria Uşoară. Debutează cu poezie în 1933, la revista „Căminul" din Focşani. Participă la cenaclul Adonis şi frecventează cenaclul Sburătorul (1940-1943). în 1945 conduce, la Sibiu, gazeta „Curierul", pe lângă care funcţionează un cenaclu la care participă Lucian Blaga, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Ioana Postelnicu, Ecaterina Săndulescu. în anii 1946-1947 înfiinţează la Bucureşti un cenaclu literar, iar în 1970 ia parte la fondarea cenaclului „Tudor Vianu". Colaborează la gazetele focşănene „Atacul", „Milcovul", „Pentru patrie" şi apoi la „Prepoem", „v Adonis", „Curentul literar", „Universul literar", „Luceafărul", „Argeş", „Ateneu". Prima carte, Fluturi de bronz, îi apare în 1937, fiind urmată în 1941 de Hronic (divertisment).
Fără să poată ieşi din tradiţionalismul clasicizant antebelic, în Grădina cu cactuşi (1969), după o tăcere de aproape trei decenii, P. cântă parcul, cu havuzul „ca o liră de cristal", lima trecând printre ramuri, „banca" pe care „vingt ans apres" stau alţi îndrăgostiţi, copilăria de şcolar, cu „vacanţe care au fost de demult", salcâmul sub care dorm morţii, reinterpretând nostalgic pe Lucian Blaga, satul de obârşie „de la Focşani mai la vale", sat din vremea lui vodă Cantemir, via etc. Accentele pillatiene simt şi ele vizibile: „La vie, Strâmbă-Lemne, bătrânul mic te-mbată / Cu verzile miresme de iod şi-amărăciuni;/ în el rămâne luna uşor decolorată, / Când ziua stinge jarul cereştilor tăciuni." Acolo, în vie, studentul de odinioară citise pe Dante şi pe Baudelaire: „De mult au fost acestea - Pe unde-o fi studentul/ care citea la vie pe Dante şi Baudelaire?/ Priveşte-te-n oglindă cum te-a crispat prezentul, / Tu, visător de glorii şi aripi pentru cer." Nu lipsesc evocările stilizate în
maniera lui Mateiu I. Caragiale, cel din Pajere, reînviind amintirea domniţei Ralu Caragea, întemeietoarea teatrului: „Comedianţii-s în favor la Curte./ S-amestecă cu dânşii chiar Ralu / Şiparc-aud grăind pe-unvelpostelnic:/ «Disearăavem teatru, psihimu»." Aproximativ în acelaşi stil paseist sunt lungile „balade" Toamnă la Hanul Ancuţei şi Beizadea Tingire. Mai interesante, prin acuitatea notaţiei născute din faptul trăit, se dovedesc compunerile intitulate Poeme de front. Când, în Oraţii (1972) de pildă, poetul încearcă să cânte cu tot dinadinsul „noul", Pillat şi Blaga sunt uitaţi cu totul şi banalităţile goale îşi fac locul de îndată. „Meşter" neoparnasian într-ale prozodiei, P. încearcă să se sincronizeze cu mai tinerii emuli ai lui Miron Radu Paraschivescu, inovând în sensul lui Ion Caraion sau al lui Geo Dumitrescu, adoptând şi el disimetria în versificaţie şi mai ales expresia violent prozaică, ca în Baladă a dimineţilor cenuşii, dedicată filosofului Ion Petrovici: „La cinci şi jumătate precis, / Ceasornicul mă dă afară din Paradis./ Pe străzi, trec tramvaie cu scrâşnet de fier,/ Sirena fabricei aleargă înnebunită prin cartier". Virtuozitatea prozodică îi caracterizează şi traducerile din mari epopei ale lumii.
SCRIERI: Fluturi de bronz, Focşani, 1937; Hronic (divertisment), Bucureşti, 1941; Grădina cu cactuşi, Bucureşti, 1969; Oraţii, Bucureşti, 1972; Amurgul zăpezilor, Bucureşti, 1982; Mătănii, Bucureşti, 1990; Balade apocrife, Bucureşti, 1992. Traduceri: Imnuri vedice, pref. Sergiu Al. George, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Viorica Vizante); Texte alese din lirica sanscrită, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Charlotte Filotti); Poezia Egiptului faraonic, pref. Constantin Daniel, Bucureşti,
1974	(în colaborare cu Ion Acsan); Mahabharata (Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti), pref. Mircea Maliţa, introd. Constantin Daniel, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Charlotte Filitti); Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, I-V, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Charlotte Filitti).
Repere bibliografice: [Ion Larian Postolache], „Prepoem", 1940,9; D. Kamabatt, Poetul Ion Postolache, SE, 1943,1634; D. Micu, „Grădina cu cactuşi", RL, 1969,38; Adrian Beldeanu, „Oraţii", CRC, 1973,4; Mircea Iorgulescu, „Oraţii", LCF, 1973,8; Lit. rom. cont., 1,511-512; Gh. Bulgăr, „Amurgul zăpezilor", RL, 1984, 8; Al. Raicu, Un baladist autentic, RL, 1986,46; Rotaru, O ist, III, 148-149; Dicţ. scriit rom., III, 874-875. I.R.
POŞTA ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Braşov, bisăptă-mânal, între 1 ianuarie 1888 şi 6 aprilie 1889. Theochar Alexi era editor şi redactor responsabil al acestui periodic, pe care îl subintitula „Foaie pentru poporul român". într-un prospect difuzat la sfârşitul anului 1887 se arată că P.r. va urmări să îndrepte interesul publicului larg către problemele politice, culturale şi literare la ordinea zilei. Un editorial din 1888 subliniază nevoia dezvoltării gustului pentru lectură, în scopul consolidării sentimentelor naţionale şi al cultivării datinilor strămoşeşti. Beletristica inserată se circumscrie acestui program. Th. Alexi este autorul unor nuvele istorice prolixe, al unor comedii (Vistavoiul Mar cu), pe care le traduce şi le localizează fără a indica sursa, al unei tragedii (Domnul Tudor) şi al unui vodevil, Lăcustele, în care printre personajele principale figurează Al. I. Cuza şi Moş Ion Roată. Alături de Th. Alexi, cu poezii de valoare modestă colaborează George Simu, I. P. Coman, Valentin Dioniu şi Iuliu I. Roşea. învăţătorii
Poteca
Dicţionarul general al literaturii române 418
A. Hodârnău, Z. Florian ş.a. trimit literatură populară culeasă din satele unde profesau. Din scrierile lui Costache Negruzzi se republică O alergare de cai şi Istoria unei plăcinte. în mai multe recenzii ample (la Fata de la Cozia de Iuliu I. Roşea, la Logofătul Matei de I. C. Panţu), N. Ch. Quintescu face observaţii pertinente în legătură cu relaţia dintre literatură şi istorie. Tot el critică imitarea exagerată a modelelor străine. La „Poşta redacţiei" din mai 1888 i se răspunde unui I. P. în B. (poate I. Popovici-Bănăţeanul), care trimisese mai multe încercări de proză şi poezie. începătorul este sfătuit să persevereze, deoarece textele trimise, deşi nepublicabile, mărturisesc semnele unui „frumos talent". Fără a constitui o preocupare principală, se face loc şi la câteva traduceri. Din Petrarca dă o Madrigală şi mai multe sonete I. Bocaniciu, din Hans Christian Andersen tălmăceşte Maria S. Dănăilă o nuvelă, sub titlul Mitutica. Alte transpuneri sunt din Mark Twain (Istoria Venerei capitoline), din Maupassant şi Frangois Coppee.	R.Z.
POTECA, Eufrosin (c. 1785, Nucşoara, j. Prahova -10.XII.1858, Gura Motrului, j. Mehedinţi), scriitor bisericesc. Fiu de ţărani, P. (din botez Radu, iar după călugărirea din 1808 Eufrosin) a studiat la Bucureşti, la Academia Domnească, între 1812 şi 1816. Remarcându-se la cursurile de filosofie, a fost numit profesor la aceeaşi şcoală, condusă de Neofit Duca, de unde în 1818 se transferă ca profesor de geografie şi religie la şcoala românească înfiinţată de Gh. Lazăr. Trimis de Eforia Şcoalelor la studii în străinătate, împreună cu alţi trei tineri
bursieri, urmează cursuri de filosofie, istorie şi teologie la Pisa (1820-1823) şi Paris (1823-1825). La întoarcere este numit profesor de filosofie la „Sf. Sava", unde rămâne până în 1832, cu o întrerupere de un an (1828), când pleacă la Buda pentru a-şi tipări traducerea Filosofia cuvântului şi a năravurilor după J.-Th. Heineccius, filosof raţionalist folosit de P. în cursurile sale. Mereu în conflict cu Mitropolia, al cărei preot era, se va retrage, până la sfârşitul vieţii, ca egumen la mănăstirea Motru, de unde şi numele Motreanu, cu care a semnat uneori.
Cursul de filosofie, rămas în manuscris, şi numeroasele cuvântări festive, adunate, în parte, în Cuvinte panighirice şi moralnice (1826), pun în evidenţă un spirit iluminist. Printre cărturarii munteni din generaţia premergătoare revoluţiei de la 1848, P. a fost unul dintre cei mai radicali adversari ai instituţiilor feudale din Ţările Române. Influenţat de Bacon şi Descartes, el este adept al „dreptului natural", al reformelor sociale, al răspândirii culturii prin şcoli şi tipărituri în limba naţională. Cere în repetate rânduri o „lege a dreptăţii", conformă cu ordinea firească, cu „regula magnifică a lumii". Este şi un orator remarcabil, priceput mânuitor al procedeelor retorice. Cuvântările sale abundă în lamentaţii patetice pentru soarta ţării, mlădiate cu o artă rafinată, cu grijă pentru echilibrul şi sonoritatea frazei. O descriere a primăverii pe meleagurile ţării, dintr-un discurs către domnitor, capătă accente de imn de bucurie închinat reînvierii naturii. Limba expresivă şi suplă a textelor sale oratorice se regăseşte în traducerile, din franceză şi greacă, după cărţile de morală religioasă ale lui Claude Fleury şi J.-B. Massillon şi îndeosebi în transpunerea după cartea lui Bossuet, Vorbire asupra istoriii universale (1853).
SCRIERI: Cuvinte panighirice şi moralnice, Bucureşti, 1826; [Cuvântări], în J.-Th. Heineccius, Filosofia cuvântului şi a năravurilof/Buda, 1829, în G. Dem. Teodorescu, Viaţa şi operile lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1883. Traduceri: Dim. Darvari, Mai naintegătire spre cunoştinţa de Dumnezeu prin privirea celor ce sunt, pref. trad., Buda, 1818; J.-Th. Heineccius, Filosofia cuvântului şi a năravurilor, Buda, 1829; Sfânta Scriptură pe scurt, Buzău, 1836; ed. 2, Bucureşti, 1847; Claude Fleury, Obiceiurile israielitenilor şi ale creştinilor, Bucureşti, 1845; J.-B. Massillon, Mic post ori Cuvinte alese, Bucureşti, 1846; Bossuet, Vorbire asupra istoriii universale, Bucureşti, 1853.
Repere bibliografice: G. Dem. Teodorescu, Viaţa şi operile lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1883; Dimitrie Dobre, Eufrosin Poteca Motreanul, Bucureşti, 1899; Iorga, Ist. lit. XIX, I, 61-64,135-136; Dan Simonescu, Bossuet în literatura românească, CL, 1927, septembrie-noiembrie; Petre V. Haneş, Eufrosin Poteca traducător al lui Bossuet, PIL, 1931; I. Vârtosu, Pagini din autobiografia lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1937; C. Rădu-lescu-Motru, Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist. lit. (1941), 122-123, Ist. lit. (1982), 120-122; C. Rădulescu-Motru, Din autobiografia lui Eufrosin Poteca, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XII, 1943; I. Vârtosu, Eufrosin Poteca egumen la mănăstirea Motru, Craiova, 1944; Adrian Marino, Iluminiştii români şi idealul „luminării", IL, 1965, 4; G. Călinescu, I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, Bucureşti, 1966,84-95; Piru, Ist. lit., II, 249-252; Ist. lit., II, 164-168; Ilie Popescu Teiuşan, Eufrosin Poteca, DIPR, III, 66-83; Cornea, Originile, 224-225,229-230; Istfilos. rom., 1,180-182,208-209; Dicţ. lit. 1900, 705; Păcurariu, Dicţ. teolog., 366-367; Dicţ. scriit. rom., III, 875-876. L. V.
419 Dicţionarul general al literaturii române
Potra
POTOPIN, Ion (2.IX.1916, Potopinu, j. Olt - 10.V.1998, Bucureşti), poet. Este fiul Măriei (n. Mitrache) şi al lui Antonie Magnea, ţărani; va adopta mai târziu numele satului în care s-a născut. După absolvirea Liceului „Ioniţă Asan" din Caracal, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care nu o va termina din cauza războiului, încorporat în 1939, va fi trimis pe front în 1941, fiind demobilizat în 1945, cu gradul de locotenent de infanterie. Târziu, în 1960, va reuşi să-şi ia licenţa la Facultatea de Cinematografie, secţia teatrologie, a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti. Se înscrie la doctorat, dar teza, Dialectica eroului tragic, nu va fi finalizată. între 1945 şi
1949	profesează ca ziarist şi şef de birou în Ministerul Comunicaţiilor, din 1950 e inspector de cadre la Banca de Investiţii din Braşov, iar între 1952 şi 1955 este inspector cultural la Sfatul Popular al regiunii Braşov. în 1956 se transferă la Oficiul de Stat pentru Turnee Artistice din Bucureşti, în acelaşi an fiind angajat la Biblioteca Academiei Române, ca şef al Cabinetului de muzică, unde va lucra până la pensionare, în 1981. încă elev, debutează cu versuri în 1934, la ziarul „Zorile Romanaţului". Literatura lui va ilustra un oportunism imperturbabil, angajat publicistic şi editorial în trena tuturor regimurilor politice: legionarism, dejism, ceauşism.
Prima carte a lui P., Cartea rănilor; apărută în 1946, este prezentată de Editura Casa Şcoalelor ca o expresie a unui „lirism realist şi progresist", iar autorul drept un reprezentant al generaţiei tinere care a rupt tăcerea şi s-a alăturat cu versul său eforturilor de înnoire a ţării. Poemul inaugural este intitulat chiar Cântec de ţară, tonul declarativ, emfatic şi hiper-bolizant anunţând parcă viitorul traseu al unui poet ce vrea să prindă în lăncile sunetelor „fruntea furtunilor ce s-au întors", să calce „din tunete-n sunete" etc. Măsura relativă a talentului o dau însă versurile care consemnează, ca într-un jurnal de front, impresii de pe câmpul de luptă. Cu inima ca o „hieratică rană", P. nu observă latura spectaculară a războiului, faptele de eroism, ci aspectele tragice: „moartea calcă dreaptă peste trupuri/unindu-ne prin foc cu inamicul". Este sensibil la „frunţile enigmatice de soldaţi", la oamenii care nu înţeleg ce se întâmplă cu ei, la întâlnirea cu „arhanghelul negru", sentimentul dominant fiind de mirare şi oboseală: „Atâtea izbânzi ne-au obosit/prea mult sânge am irosit" (Revedere). Clamor (1968) are profilul unei ediţii de autor, fiind o selecţie din versuri scrise de-a lungul a trei decenii. De la Toamna-n hlamide cenuşii, datând din 1938, până la poeziile de acum, totul e învăluit într-o melancolie difuză, epigonic romantică, punctată când şi când de clamări în pustiu. O Efemeridă care încheie placheta vorbeşte despre inutilitate şi gol lăuntric în curgerea implacabilă a timpului. Imaginea ultimă nu se compune la P. dintr-o poezie interiorizată a senectuţii, ci dintr-o accentuare a adecvării la conjunctural. Discobolul
(1972), Poema română (1980), Maieutica luminii (1985), Drumul luminilor (1987) conţin texte encomiastice folosind o anume îndemânare a punerii în scenă şi deturnând unele concepte estetice pentru a da oarece lustru versului obedient, suprasaturat de clişee, proslăvind partidul şi conducătorul lui. Sonetul este specia pe care autorul o exersează abuziv, titlul unei poezii fiind Tortură-mi e tiparul tău sonor.
SCRIERI: Cartea rănilor, Bucureşti, 1946; Clamor, Bucureşti, 1968; Discobolul, Bucureşti, 1972; Murmurul statuilor, Bucureşti, 1974; Profil de ivoriu, Bucureşti, 1976; Poema română, Bucureşti, 1980; Maieutica luminii, Bucureşti, 1985; Drumul luminilor, Iaşi, 1987; Gheorghe Lovendal, Bucureşti, 1987. Ediţii: Poarta cuvintelor, Bucureşti, 1971; I. Valjan, Generaţia de sacrificiu, pref. edit., Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Despina Vasilescu-Valjan), Cu glasul timpului, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Despina Vasilescu-Valjan). Traduceri: Filippo Sacchi, Toscanini. Un secol de muzică, Bucureşti,
1967	(în colaborare cu Marina Cârlova); Frederic Chopin, Muzica unei vieţi. Corespondenţă, pref. trad., Bucureşti, 1982; Lubomir Donizka, Stele pe cerul muzicii Evoluţia muzicii uşoare universale, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Doina Zalman).
Repere bibliografice: Const. Ciopraga, „Discobolul", CRC, 1972,51; Lit. rom. cont., 1,509-511; Nicolae Georgescu, „Maieutica luminii", LCF,
1986,	4; Simion Bărbulescu, „Maieutica luminii", RL, 1986, 35; Dicţ. scriit. rom., III, 876-877; Firan, Profiluri, II, 202-203.	S.l.
POTRA, Florian (3.III.1925, Timişoara - 6.V.1997, Bucureşti), teatrolog şi traducător. Este fiul Anittei Francisca Maria (n. Brusaco) şi al lui Iulian Potra, licenţiat în ştiinţe economice şi sociale. Urmează Liceul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara, trecându-şi bacalaureatul în 1943. Face apoi studii la Universitatea „La Sapienza" din Roma, unde obţine licenţa în litere magna cum laude în 1948. Câţiva ani trăieşte din sport, devenind căpitanul echipei naţionale de scrimă. Este cercetător la Academia RPR (1953-1954), redactor la Uniunea Scriitorilor (1954-1955), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956) şi la revista „Teatrul" (1956-1961), secretar literar la Teatrul Regional Bucureşti (1961-1963), redactor şi secretar general de redacţie la „Secolul 20" (1963-1968), consilier general, inspector general la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1968-1970), inspector principal la Centrul Naţional al Cinematografiei (1970-1971), conferenţiar, profesor, şef de catedră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", titular al cursului de istoria şi teoria filmului (1971-1997). Debutează în 1961, la revista „Teatrul", cu piesa în noaptea asta nu doarme nimeni, iar editorial cu volumul Experienţă şi speranţă. Ecran românesc (1968). Colaborează la „Steaua", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Teatrul", „Cinema", „Contemporanul", „România literară" ş.a. Traduce peste o sută de scrieri dramatice, multe dintre ele reprezentate la diferite teatre din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării. I s-au conferit numeroase distincţii internaţionale: Ordinul Meritul Republicii Italiei (1978, 1995), Premiul şi Medalia pentru cel mai bun traducător al teatrului italian în Europa, acordat de Institutul Italian al Dramei (1979) ş.a., precum şi premii naţionale: Premiul Asociaţiei Cineaştilor (1975,1984), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea în italiană a romanului Craii de Curtea-Veche şi a nuvelei Remember de Mateiu I. Caragiale (1980), Premiul Academiei Române (1981, 1983), Premiul Uniunii Cineaştilor pentru opera omnia (1996).
Spirit cu o temeinică pregătire filosofică, estetică şi culturală prelucrată marxist, P. reprezintă de-a lungul câtorva decenii un factor de echilibru în ierarhizarea valorilor, în
Povestea vieţii
Dicţionarul general al literaturii române 420
tentativele de sistematizare şi structurare a cercetării teatro-logice şi filmologice româneşti. Principalele sale preocupări s~ au îndreptat spre definirea unui stil naţional în cinematografia românească, ilustrative fiind studii precum Istorie şi luptă socială, Cinematograful românesc în căutarea propriului chip, Naţional şi universal în arta filmului, considerate de autor „argumente preliminare", dezvoltate în volumele O voce din off
(1973), Voci şi vocaţii cinematografice (1975). Dintre numeroasele puncte de vedere susţinute cu o argumentaţie estetică de sorginte marxistă (unele intervenţii sunt publicate în „Studii şi cercetări de istoria artei", „Revue roumaine d'histoire de l'art" ş.a.), semnificative prin pertinenţa analitică sunt pledoariile pentru o estetică a filmului contemporan, consideraţiile privind receptarea spectacolului cinematografic sau specificitatea „lecturii" filmului, elogiul adus filmului de autor, tratarea literaturii ca experienţă culturală a cineastului. Rămâne exemplară ţinuta unor portrete, precum cele dedicate lui Jean Georgescu, Luigi Pirandello, Luchino Visconti, Dario Fo, Mozart ş.a. Se adaugă numeroase pagini pregătite pentru o istorie a filmului românesc. Ca traducător, P. a oferit nu numai versiuni din literaturile lumii, preferinţele îndreptându-se către literatura italiană, ci şi transpuneri, îndeosebi în italiană, ale unor scrieri de Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Laurenţiu Fulga ş. a.
SCRIERI: Experienţă şi speranţă. Ecran românesc, Bucureşti, 1968; O voce din off. Teme cinematografice, Bucureşti, 1973; Voci şi vocaţii cinematografice. Naţional şi universal în arta filmului, Bucureşti, 1975; Profesiune: filmul. Incursiune în timpul şi spaţiul cinematografului românesc, Bucureşti, 1978; Reconstruiri. Scrieri de critică teatrală, Bucureşti, 1981; Aurul filmului. Opere evocând trecutul, Bucureşti, 1984; Aurul filmului. Opere evocând prezentul, Bucureşti, 1987. Ediţii: Pavel Dan, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1956. Traduceri: Carlo Goldoni, Gâlcevile din Chioggia, Bucureşti, 1957, Războiul, Bucureşti, 1957; Liliana Bemasconi, Baia măgăruşului, Bucureşti, 1959; Noemi Gil Janeiro, Flacăra vrăjită, Bucureşti, 1959; Giovanni Grazzini, Fellini despre Fellini, Bucureşti, 1960; Aldo Nicolaj, Soldatul Piccicd, Bucureşti, 1960; Guido Aristarco, Cinematografia ca artă. Istoria teoriilor filmului, Bucureşti, 1965, Utopia cinematografică, pref. trad., Bucureşti, 1992; Vasco Pratolini, Statornicirea raţiunii, pref. trad., Bucureşti, 1966; Luigi Pirandello, Teatru, introd. trad., Bucureşti, 1967, Uriaşii munţilor, Bucureşti, 1971; Tudor Arghezi, Animali piccoli e grandi, Bucureşti, 1968; Italo Svevo, Senilitate, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Ştefan Delureanu); Giorgio Bassani, Bâtlanul, pref. trad., Bucureşti, 1973, Romanul Ferrarei, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Rodica Locus-teanu); Antonio Gramsci, Cinci minute pentru tata. Scrisori către copii, însemnări pedagogice, pref. trad., Bucureşti, 1974; Giuseppe Dessi, Ţara de umbre, pref. trad., Bucureşti, 1976; Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche. Remember - I crai della Vecchia Corte. Remember, ed. bilingvă, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Ileana Berlogea, Pirandello în România, SXX, 1967,6; Michaela Şchiopu, Pirandello, RITL, 1967,4; Ion Cantacuzino, „ O voce din off", RL, 1973,29; Valerian Sava, „ O voce din off", „Cinema",
1973,	7; Aurel Bădescu, Giorgio Bassani, „Bâtlanul", CNT, 1973, 34; Constantin Hârlav, Giorgio Bassani, „Bâtlanul", TR, 1973, 39; Ion Lazăr, Mai mult decât o „propunere", LCF, 1975,31; Valerian Sava, „ Voci şi vocaţii cinematografice", „Cinema", 1975,8, Antoaneta C. Iordache, Florian Potra, 0,1975,10; Sorin Titel, Lecturi cinematografice, RL, 1976, 14; Manuela Cernat, Florian Potra, „Scânteia", 1980, 11 695; Elena Nestor, „Reconstruiri", RL, 1981,52; Dan Ciachir, Mateiu I. Caragiale în
italiană, SPM, 1982,613; Ştefan Cazimir, Nu numai Caragiale, Bucureşti, 1984,246-256.	'	C.Cl.
POVESTEA VIEŢII, revistă apărută la Bucureşti şi apoi la Focşani, săptămânal, între 13 februarie şi 10 aprilie 1900. S-au editat şase numere în care, alături de proza şi versurile lui Al. Şt. Vernescu (directorul revistei) şi de cele ale prim-redac-torului Adrian Sulcină, se publică diverse scrieri aparţinând lui Al. Macedonski, Panait Muşoiu, Petru Vulcan, Radu D. Rosetti, Panaite Zosân, D. Nanu, G. Marinescu, Eugen Fîero-vanu, Matei Rusu, I. Neagu (care semna şi Elena Dăscălescu), Const. Cantilli, Dem. Demetrescu-Piatra ş.a. AL Macedonski recenzează volumul de versuri Romaniţe al directorului revistei şi, folosind recenzia ca pretext, întreprinde o trecere în revistă cuprinzătoare a situaţiei literaturii naţionale, urmărind mai ales principalele curente literare (romantism, simbolism ş.a.). Lui C. Dobrogeanu-Gherea i s-a republicat aici studiul dedicat scriitorului ucrainean Taras Şevcenko, iar Panait Muşoiu colaborează cu două traduceri din Leopardi.	R.Z.
POVESTEA VORBEI, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 10 octombrie 1896 şi 4 mai 1897. Eclectismul ideilor şi imprecizia formulărilor caracterizează programul acestei publicaţii. Colaboratorii şi mai ales caracterul literaturii incluse indică, totuşi, o tendinţă naţională şi populară, care s-ar
VIST!A * V0HBf !~\x 1
t â ‘ -	*	-	s
UM PESCAR PASIONAT
■ fi? -
I* M	Kt.
* fr- ■	**	-	.	....
*	*■	Ut»	fr''*.«w *».
*	.**»>	««s
** -»* s*. V-l ţ*-<	;» tti—« -
I*.	t.	I	ku>:	• «t»' * > fi	4? .	>
**»», ii >5*. ** l*v«
«feti *ui 4»’ .. .i ■*
« ’***» VHM»» >~ Î.V.	.v.MVVto, -
H*,
M	M»,	:t~|- j ,«*
V* W* «««MfeHH	* a-M. . .'V,'	, ■
■Hrf MifttMi <fe-t at, t..	,	,»<-*.-«»-
*}.. - - ...
421 Dicţionarul general al literaturii române
Povestire
fi vrut situată în prelungirea orientării de la „Vatra". Ion Gorun, redactorul şi criticul literar al revistei, nu avea însă autoritatea şi experienţa necesare pentru a strânge în jurul noului periodic acelaşi grup de scriitori sau pentru a forma un altul, echivalent ca valoare ori, cel puţin, ca influenţă. Dacă nu a reuşit să constituie un cerc şi o direcţie de opinie literară, P.v. a asigurat o continuitate de preocupări. Este vorba de cultivarea unei literaturi pentru popor, inspirată din realitatea autohtonă, şi de străduinţa de a oglindi cât mai obiectiv viaţa culturală şi literară a ţării. Mai mult decât atât, P.v. s-a preocupat de îndrumarea şi formarea tinerilor scriitori, în primul rând a debutanţilor. O atentă „Poştă a redacţiei", scrisă probabil de Ion Gorun, se adresa cu răbdare şi cu o prietenească ironie corespondenţilor din toată ţara. Comprehensiunea arătată de redacţie începătorilor avea să fie răsplătită de valoarea celor care şi-au legat începuturile literare de această revistă. La 12 decembrie 1896 (numărul 12) i se răspundea unui Nirvan (pseudonim folosit de Ion Minulescu): „Poate altele sau nu!", pentru ca acelaşi Nirvan să publice în 20 aprilie 1897 (numărul 28) o poezie încărcată de juvenilă melancolie, Gândurile, iar o săptămână mai târziu, de data aceasta semnând I. M., în aşteptare, versuri de atmosferă eminesciană. Sonet, poezie pe care o publică la 17 ianuarie 1897 Panait Cerna, reprezintă, de asemenea, un debut. Aceluiaşi i se răspunde în aprilie: „P. Cerna. Belbruno şi Almi, prea subită şi neexplicată catastrofă. Versuri frumoase", dar nu i se mai tipăreşte nimic. Alături de Ion Gorun (care semna şi Cr.), cu articole şi recenzii sunt prezenţi H. Sanielevici (Hassan), S. Sanielevici (Sandu, Sanea) şi I. Teodorescu. Fărâ a fi un colaborator permanent, G. Coşbuc publică notiţe filologice, nuvele şi traducerea unui fragment din Eneida de Vergiliu. I. L. Caragiale trimite schiţa O blană rară, critică a literaturizării excesive, iar Al. Vlahuţă, un Sonet. Scriu frecvent poeţii Artur Stavri şi Râul Stavri, A. Toma (care iscălea Ştefan Tomşa),
H.	G. Lecca, Radu D. Rosetti, Cincinat Pavelescu, A. Steuer-man, G. Murnu, D. Teleor şi G. Ranetti. Aici D. Teleor şi
D.	Marinescu-Marion au tipărit şi schiţe umoristice în care se ironizează, câteodată prea apăsat, neajunsurile vieţii cotidiene. Alte schiţe şi nuvele, cu subiecte extrase în primul rând din mediul rural, aparţin lui Ion Gorun, Constanţei Hodoş, lui Petru Vulcan, V. Pop, Ioan Adam, Spiru Hasnaş, Şt. Basara-beanu (V. Crăsescu), Artur Gorovei, Matei Rusu, A. Steuerman,
I.	Teodorescu. Câteva traduceri din Maupassant, Anatole France
şi Marcel Prevost sunt făcute, probabil, tot de Ion Gorun. Din Lenau şi Petofi tălmăceşte St. O. Iosif, din Petofi şi Heine transpune A. Toma, iar din Jean Lahor dă o versiune
D.	Anghel.	R.Z.
POVESTIRE DESPRE DRACULA VOIEVOD, scriere anonimă redactată în secolul al XV-lea, în versiuni germane şi slavone. Povestirile despre Vlad Ţepeş, larg răspîndite în Europa Centrală şi de Sud-Est, îşi au sorgintea în creaţiile folclorice din Ţara Românească privitoare la domnul român, creaţii al căror ecou s-a răsfrânt în spaţiul din sudul Dunării şi în Transilvania. Anecdotele populare reunesc o serie de mărturii şi fapte reale, alături de motive folclorice universale,
adaptate figurii lui Vlad Ţepeş, şi de câteva povestiri tendenţioase. Ele simt prelucrate şi dezvoltate original în două scrieri literar-istorice (una germană, alta slavonă), ce reflectă viziuni etice şi filosofice diferite. Cele două versiuni reprezintă expresia artistică a unui larg curent de opinie asupra lui Vlad Ţepeş, înregistrat în epocă, creând o imagine favorabilă acestuia în aria Ţării Româneşti şi în sudul Dunării şi una deformată, negativă, în spaţiul din nordul Carpaţilor până la Buda. Povestire despre Dracula voievod are, în general, în numeroasele variante din germană şi rusă, titlurile Geschichte Dracole Waide şi Skazanie o Drakulevoevode. Versiunea germană, având la bază textul original, scris în intervalul august -noiembrie 1462 de un sas, probabil din Braşov, creează domnitorului român efigia literară a tiranului Dracula. Această optică asupra lui Vlad Ţepeş servea intenţiei lui Matei Corvin de a-1 discredita pe domnitorul român în faţa Apusului, justificând astfel schimbarea atitudinii politice faţă de acesta şi abandonarea campaniei antiotomane în care se angajase. Portretul lui Dracula din versiunea germană, în care se accentuează cruzimea, demonismul şi inumanitatea eroului, prin descrierea unor suplicii şi atrocităţi, corespunde şi mentalităţii medievale occidentale, unde predomină ideea morţii asociată cu imaginea tiranului sadic. Larga difuzare a povestirii germane în Europa Centrală şi Apuseană s-a datorat atât legăturilor ecleziastice din mediul catolic, cât şi celor comerciale întreţinute de saşi cu centrul Europei, dar şi relaţiilor politice ale Curţii de la Buda. Popularitatea textului german este asigurată şi de o serie de broşuri, tipărite în numeroase ediţii, unele nedatate, la Niirnberg (1488, 1499, 1515,1521), Bamberg (1491), Leipzig (1493), Augsburg (1494, 1530), Strassburg (1500). Personalitatea lui Vlad Ţepeş şi legendele despre el au avut ecou în literatura umaniştilor europeni, interesaţi nu numai de originea latină a românilor, ci şi de rolul acestora în stăvilirea expansiunii otomane. Povestirile germane au fost integrate în aceeaşi perioadă în cronica austriacului Thomas Ebendorfer, în comentariile lui Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius II), au fost folosite de legatul papal Nicolae de Modrussa şi prelucrate în versuri în poemul lui Michael Beheim. Mai târziu anecdotele despre Vlad Ţepeş sunt receptate de scrierile istoriografice ale lui Filippo Buonaccorsi-Callimachus şi mai ales de cronica lui Antonio Bonfini, de unde pasajul trece în cosmografia lui Sebastian Miinster şi în prelucrarea cehă a acesteia, datorată lui Jan din Puchow. Cronica abaţiei de la Melk (Ghronicon Mellicense) şi cea a lui Jacob Unrest, ambele opere istoriografice austriece din a doua jumătate a secolului al XV-lea, conţin date şi elemente legendare despre Vlad Ţepeş. Versiunea slavonă, ulterioară celei germane, având cu aceasta o serie de elemente anecdotice comune, dar cu episoade mai dezvoltate literar, se deosebeşte prin optica favorabilă în care este aşezat domnul român. Textul slavon îmbină anecdote de sursă folclorică şi înregistrări de fapte sau situaţii istorice precise - luarea lui Vlad Ţepeş ca prizonier, eliberarea lui, ultima sa domnie, informaţii despre familia şi moartea acestuia. Varianta slavonă nu s-a păstrat în redacţia originală, ci, ca rezultat al circulaţiei în mediul ortodox, în numeroase manuscrise ruseşti, cel mai vechi fiind
Povestire
Dicţionarul general al literaturii române 42.2
copia din 1490 a călugărului Efrosin. Versiunea rusă a fost considerată însă fie o producţie originală, independentă de versiunea occidentală, ea fiind opera unui călător rus (poate chiar solul şi diacul Feodor Kurâţin) la Buda, la Curtea lui Matei Corvin, în 1481-1482, fie o adaptare sau traducere a unui original slav anterior, scris în mediobulgară, probabil de un român ce trăise la Buda, şi în acest caz povestirea despre Vlad Ţepeş ar reprezenta o lucrare aparţinând literaturii slavo-ro-mâne. Altă opinie consideră, de asemenea, povestirea slavonă o operă originală, redactată în nordul Transilvaniei şi Maramureş. Rămas anonim, autorul acestei scrieri, ce se poate încadra, ca şi O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, într-o tipologie literară medievală românească de sorginte populară, pare a fi un român, probabil cleric ortodox din Transilvania, preot sau călugăr, care şi-ar fi încheiat redactarea textului, scris în slavona de redacţie română, în cursul unui an, până la 13 februarie 1486 sau, oricum, în intervalul 1482-1486. Mult mai apropiată de realitatea istorică decât versiunea germană (ce i-a putut servi ca izvor numai prin informaţiile legate de relaţiile şi expediţiile lui Vlad Ţepeş în mediul negustorilor saşi), povestirea slavonă, nu lipsită de unele accente acuzatoare cu privire la cruzimea excesivă a voievodului, îi compune acestuia un portret ale cărui dominante sunt vitejia, înţelepciunea, mândria, orgoliul de „mare stăpânitor", trăsătură preluată din tradiţia bizantină. Sunt scoase în evidenţă latura antiotomană a acţiunilor voievodului, lupta cu boierimea pentru centralizarea statului, măsurile sale de o extremă severitate fiind menite să îndrepte neajunsuri social-morale frecvente în epocă: hoţia, trândăvia, ignoranţa, trufia celor puternici, necinstea ş. a. Solilor turci care nu se descoperă, motivând că păstrează obiceiul ţării lor, vodă, spre a le întări această obişnuinţă, le fixează fesurile pe cap cu câteva cuie. în lupta pe care o dă cu sultanul, înfuriat de tratamentul solilor, domnul român pedepseşte cu tragerea în ţeapă pe cei răniţi la spate. Oferindu-se să intre în slujba sultanului, el îşi îndeplineşte serviciul pedepsind şi omorând o mulţime de turci din locurile prin care trece. în ţară stârpeşte cerşetoria, iar hoţia dispare în vremea sa, încât la o fântână publică se putea bea apă cu o cană de aur, pe care nimeni nu îndrăznea să o fure. Un negustor îşi recapătă repede punga furată şi mărturiseşte deschis că a primit un galben în plus care, tăinuit, i-ar fi atras lui însuşi moartea. Cu viaţa plătesc şi femeile trândave (bunăoară, cea care îşi lasă bărbatul să umble cu o cămaşă ruptă şi murdară), precum şi cele certate cu virtutea. Un călugăr ipocrit, care îndrăzneşte a-1 dojeni pe vodă pentru pedepsele date, este omorât şi el, pasămite pentru a nu pierde ocazia de a deveni mucenic. Unei slugi care strâmbă din nas la mirosul trupurilor trase în ţeapă i se oferă o ţeapă mai înaltă, în vârful căreia va avea mai mult aer. Domnitorul ştie să răsplătească un răspuns sau o faptă înţeleaptă; în felul acesta se acoperă de cinste solul care ghicise că ţeapa strălucită era destinată unui personaj de vază, ce putea fi chiar el, dacă s-ar fi arătat fricos sau şovăielnic. întemniţat, apoi eliberat şi ajuns din nou la domnie, Ţepeş moare într-o luptă, ucis de ai săi, care îl luaseră drept turc. Pe lângă informaţiile istorice conţinute, povestirea despre Vlad Ţepeş se impune prin elemente
caracteristice literaturii medievale: satira, sarcasmul, ironia dialogurilor, tablouri groteşti şi eroice. Mai vechi probabil decât celelalte două versiuni, povestirile româneşti despre Vlad Ţepeş s-au transmis doar pe cale orală, prezenţa lor, identificabilă ca sursă de inspiraţie, fiind atestată şi prin recente cercetări de folclor în satele argeşene învecinate reşedinţei voievodale de la Poienari. Anecdotele despre Vlad Ţepeş au influenţat în secolul următor paginile consacrate domniei acestuia în Letopiseţul cantacuzinesc, iar mai târziu oferă motive de inspiraţie pentru Ţiganiada, epopeea lui Ion Budai-Deleanu. Povestirile sunt prelucrate de Petre Ispirescu în Viaţa şi faptele lui Vlad-Vodâ Ţepeş, una dintre anecdote serveşte drept punct de plecare în piesa Praznicul calicilor de Mihail Sorbul, după cum imaginea voievodului este evocată după alte câteva decenii în „tragedia populară" A treia ţeapă de Marin Sorescu. Vlad Ţepeş din povestirea germană devine în romanul Contele Dracula (1897) al irlandezului Bram Stoker prototipul, de largă circulaţie, al literaturii de groază, legenda astfel modificată fiind menţinută în atenţie prin dramatizări şi prin numeroase ecranizări.
Ediţii: Povestire despre Dracula Voievod, în I. Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896; reed. în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, îngr. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, 200-214; [Povestiri despre Dracula Voievod], în Pândele Olteanu, Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1961; [Povestiri despre Dracula Voievod], în Ion Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: I. Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896; Grigore C. Conduratu, Michael Beheims „Gedicht ilber den Woiwoden WladII- Drakul", Bucureşti, 1903; N. Iorga, încă ceva despre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, CL, 1904, 4; Constantin I. Karadja, Incunabule povestind despre cruzimile lui Vlad Ţepeş, în închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, 202-206; N. P. Smochină, Elemente româneşti în naraţiunile slave asupra lui Vlad Ţepeş, Iaşi, 1939; N. Iorga, Contribuţii la legăturile româneşti cu ruşii şi ungurii. I. Ceva nou despre „Povestea rusească a isprăvilor lui Vlad Ţepeş", AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXI, 1939; P. P. Panaitescu, Viaţa lui Vlad Ţepeş. Povestire despre Dracula Voievod. Introducere, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, 197-200; Pândele Olteanu, Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1961; Piru, Ist. lit, I, 24-26; Anton Balotă, Pândele Olteanu, „Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş", SCL, 1962, 1; P.P. Panaitescu, /. Striedter, „Die Erzăhlung vom walachischen vojevoden Drakula in der russischen und deutschen Uberlieferung", „Revue roumaine d'histoire", 1963, V, I.S. Luria, Povest o Drakule, Moscova-Leningrad, 1964; I.S. Luria, în legătură cu originea subiectului povestirilor din secolul al XV-lea despre Dracula (Vlad Ţepeş), RSL, 1964; Ist. lit., I, 277-278; Şerban Papacostea, Cu privire la geneza şi răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Ţepeş, RSL, 1968; Emil Vrabie, Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş, RSL, 1968; Alexandru V. Boldur, Un român transilvănean - autor presupus al „Povestirii ruse despre Dracula", în Apulum, Alba Iulia, 1970; Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula), Bucureşti, 1976, 147-269; Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti,
1976,	175-226; Ion Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea, Bucureşti, 1978; Dicţ. lit 1900, 707-709; Radu Florescu, Raymond McNally, în căutarea lui Dracula, tr. Antoaneta Ralian,
423 Dicţionarul general al literaturii române
Prale
Bucureşti, 1992; Tudor Nedelcea, Vlad Ţepeş Dracula, Craiova, 1994; Sorohan, Introducere, 59-62; Dan Horia Mazilu, Un „Dracula" pe care Occidentul l-a ratat, Bucureşti, 2001,152-158.	A.Sm.
POVESTITORUL, revistă apărută la Bucureşti, neregulat, între 4 iulie şi 19 septembrie 1876. Redactată de Bonifaciu Florescu, prezent cu versuri în limba franceză, proză şi numeroase traduceri, P. poate fi socotită una din primele publicaţii româneşti dedicate difuzării literaturii străine de calitate. Mai colaborează cu versuri şi proză N. V. Scurtescu, I. Al. Lapedatu, D. N. Saphir, V. D. Păun, Pantazi Ghica şi N. Ţincu. Traduceri fac B. Florescu, V. D. Păun, N. Ţincu, P. V. Grigoriu şi I. Alessandrescu. Sunt selectate pagini din La Rochefoucauld, Voltaire, Vauvenargues, M-me Colomb, Xavier de Maistre, George Sand, Sainte-Beuve, Gerard de Nerval, H. Murger, Nathaniel Hawthorne (prin intermediar francez), E.A. Poe (se foloseşte versiunea lui Charles Baudelaire), precum şi din A. Karr, L.-A. Garnier, L. Ernault, A. Second, Charles Lemonnier, Jules Tardieu. Câteva contribuţii critice, dintre care se detaşează aceea dedicată lui Grigore Alexandrescu, unde sunt analizate paralel versurile scriitorului român şi cele ale lui Lamartine, făcându-se astfel printre cele dintâi încercări de literatură comparată la noi, îi aparţin, de asemenea, lui Bonifaciu Florescu.	R.Z.
PRADĂ GÂNDULUI, revistă apărută la Iaşi, lunar, din martie până în iulie 1929, având subtitlul „Literară, artistică, ştiinţifică, critică". Director este Gh. Matei, iar redactor, Valeriu Olăniuc. în Cuvânt înainte se afirmă: „Nu vom reprezenta nici o «şcoală» cu direcţii noi şi nici nu vom lupta contra adevărului, care e mai presus de toate." Publicaţia îşi propune promovarea tinerilor scriitori şi susţinerea unui curent cultural local. Rubricile obişnuite sunt „Cronica artistică", „Cronica dramatică", „Note, însemnări". Colaborează cu versuri George Lesnea, Valeriu Olăniuc, Emil Botez, C. Nica ş.a. Proză semnează Gh. Matei. Revista mai cuprinde articole pe teme teatrale, plastice, istorice şi culturale. Alţi colaboratori: Villy Ottescu, G. Mărgărit, Lucian Predescu.	A.P.
PRAHOVA, revistă apărută la Ploieşti, bilunar, între 25 octombrie 1934 şi iulie 1935, purtând subtitlul „Socială-culturală-literară". Publicaţia are ca prim-redactor pe Ionel Tudosie şi se defineşte printr-un naţionalism moderat. Colaborează protoiereul Nae Vasilescu, Nic. M. Pârvulescu, I. A. Bassarabescu, D. I. Topciu, Ath. N. Păunescu, A. Fulga (Constantin Apostol), Ştefan Mateescu ş.a. De un umor involuntar dă dovadă Ionel Tudosie amintind de „glasul lui Candiano-Popescu, revoluţionarul conducător de ieri", prezent „şi astăzi în inima" ploieştenilor, cetăţeni care acum ar avea însă „respect pentru legile ţării care le garantează libertatea şi sunt profund monarhici". Rubricile obişnuite sunt „Recenzii", „Note literare" şi „Idei, oameni, scrieri". Poezie semnează Ştefan Mateescu, N. Andreiovici, Constantin
Apostol, S. Avramescu, G. I. Mironescu şi Liviu Bratoloveanu. Sunt publicate nuvele de I. V. Ionescu, Ştefan Alexiu, L. Leonescu, Radu Cosmin şi un fragment de roman, Domnul ţăranilor, de Ionel Tudosie. în numărul 14 e inserată o proză, Zamfira, aparţinând lui Adrian Maniu. O serie de articole prezintă istoria oraşului Ploieşti.	E.M.
PRAHOVA NOASTRĂ, revistă apărută la Ploieşti, săptămânal, între 9 decembrie 1937 şi 10 martie 1944. Director este Ion Niculescu-Vătăşoiu. Poezie publică Gincinat Pavelescu (Trecătorului, Lied), Florea Voican, Octav Ardeleanu, Ştefan V. Ionescu, Ionel Fernic, Ştefan Alexiu, Nichita Coman, Leonida Secreţeanu, Procopie Ionescu, R. Lazăr, George Gr. Toma, Alex. R. Ionescu, N. I. Herescu. Proză semnează Ştefan Alexiu, Leonida Secreţeanu, Maria Nicolau. Revista mai conţine articole politice, sociale, ştiinţifice, ştiri şi informaţii locale şi naţionale, epigrame. Alţi colaboratori: Florin Constantinescu, Dona Iacob, Petre A. Butucea, Iuliu Sabin Şendrei. A. P.
PRALE, Ioan (1769, Vulcinetul Răzeşi-Soroca - 1847, Iaşi), poet. Figură bizară, care amuză şi consternează deopotrivă, P. a lăsat nu atât o operă, cât o legendă. A putut fi chiar socotit de unii un bărbat genial, care aspiră la universalitate. Era însă numai un om ciudat, poate nu tocmai întreg la minte, de o
Pravila
Dicţionarul general al literaturii române 424
inventivitate aiuristică. Prin 1824 născocise un curios sistem de scriere pasămite simplificată la şapte semne. Nu se ştie unde şi-a făcut studiile. De tânăr, s-a stabilit la Iaşi, unde îndeplineşte funcţia de psalt bisericesc. E posibil ca „micul între musicoşii sistimii vechi", cum avea să iscălească, să fi predat un timp la Seminarul de la Socola. înainte de a-şi da sfârşitul, în septembrie 1847, şi-a compus singur epitaful.
Nici în poezie P. nu-şi dezminte firea plină de ciudăţenii, în 1820 „potrivise" în româneşte şi în greceşte o carte - un prohod al Domnului şi al Sfintei Fecioare - cu un titlu contrariant: Urmări pe mormintiri. Giamnân limbi, ceea ce vrea să însemne că e vorba de un text bilingv. Confuză e şi o psaltire în versuri, alcătuită în 1827 şi prefaţată de Vasilie Popp, Psaltirea prorocului şi împărat David. Nebulosul stihuitor ticluieşte o sumedenie de forme lexicale, cuvinte compuse („omfăt" -copil, „călclegi" - călcător de legi) şi expresii năstruşnice („moldovelinească", „grădină florue", „ilectră de fânear" ş.a.), în împerecheri nu rareori absurde („pomul lângă al său lapte"), înşiruite în fraze care par sau chiar sunt fără nici o noimă. Versurile lui P., numit de Mihai Eminescu „firea cea întoarsă", sunt dintre cele mai stranii ce s-au iscodit în literatura română.
SCRIERI: Urmări pe mormintiri. Giamnân limbi, Iaşi, 1820; Psaltirea prorocului şi împărat David, pref. Vasilie Popp, Braşov, 1827.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1,127-129; Pop, Conspect, II, 241-242; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 401-402; Călinescu, Ist. lit. (1941), 95-96, Ist lit (1982), 92-93; Piru, Ist. lit., II, 304-307; Ist lit. II, 216-218; Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti,
1977,654-656; Dicţ. lit 1900, 709; Dicţ. scriit rom., III, 877-879. F.F.
PRAVILA RITORULUI LUCACI, manuscris juridic datând din secolul al XVI-lea. Sub acest nume este cunoscută partea românească din manuscrisul slavo-român intitulat Pravila Sfinţilor Apostoli şi a celor şapte sfinte săboare ale preacuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu părinţii noştri; despre episcopi şi despre preoţi şi despre călugări şi despre oameni mireni, învăţături de tot felul Menţionat şi sub denumirea Pravila de la Putna, manuscrisul a fost întocmit şi copiat în 1581 de „ritorul şi scholasticul" Lucaci, un învăţat profesor de retorică şi logică de la mănăstirea Putna. Originalul traducerii în româneşte este necunoscut. Se pare că Lucaci nu era un simplu copist, ci a şi corectat versiunea românească, dându-i o formă mai explicită, în scopuri didactice. Fiind cel mai vechi text literar din Moldova şi cel mai vechi manuscris juridic românesc, Pravila... oferă un preţios material pentru cercetarea începuturilor culturii scrise, a dezvoltării limbii literare şi pentru studiul formării termenilor de specialitate.
Ediţii: Pravila ritorului Lucaci, îngr. şi introd. I. Rizescu, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Al. Grecu [P. P. Panaitescu], începuturile dreptului scris în limba română, STD, 1954,4; Nicolae N. Smochină, N. Smochină, O pravilă românească din veacul al XVI-lea, BOR, 1965,11-12; Alexandru Mareş, Prima pravilă bisericească tipărită în limba română şi raporturile ei cu cele mai vechi versiuni ale Nomocanonului prescurtat, SLF,
1,269-293; Dicţ. lit 1900, 709-710.	C. T.
PREDA, Constantin (12.1.1961, Damian, azi Sadova, j. Dolj), poet şi jurnalist. Este fiul Gheorghiţei (n. Apostolache) şi al lui Petre Preda, ţărani. îşi începe învăţătura în localitatea natală, continuând-o la Liceul „Fraţii Buzeşti"din Craiova (1974-1978). în 1994 devine absolvent al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti. Lucrează ca metodist la Casa de Cultură a Tineretului din Craiova (1982-1990) şi ulterior ca redactor la periodicele „Cuvântul libertăţii", „Gazeta de Sud" şi „Naţional". Debutează cu grupajul de versuri Despre starea planetei, în „Viaţa românească" (1982), iar editorial, în 1984, cu placheta Sora mea, înserarea. I s-au decernat Premiul „Suplimentului literar-artistic al «Scânteii tineretului»" (1983), Premiul Uniunii Tineretului Comunist (1984), Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor (1998, 2001), Premiul „Mihai Eminescu" al Fundaţiei Scrisul Românesc (2000).
Deşi debutul lui P. prefigurează o accentuată preferinţă pentru banalizarea intenţionată a recuzitei poetice tradiţionale, pentru acuta autoreflexivitate a eului, sunt căutate sursele de inspiraţie în cadre şi situaţii dintre cele mai derizorii („în noaptea asta/ vreau să scriu cel mai lung poem/ de dragoste/ e ora zero unu/ sunt schimbul trei/şi în atelierul electric colegul meu/ de serviciu discută cu nea firu - mecanicul/ de la compresoare-/despre starea planetei// tu (poate) dormi iubito cu genunchii/ albi, uşor desfăcuţi peste cearşaful/ violaceu/ (sunt sigur că ai sânii calzi)/ ca o respiraţie de luceafăr/eu rătăcit printre metafore/albe/aud numai apa pulsând/ în calorifere" - Despre starea planetei). Poetul se impune ca un imaginativ romantic la vremuri noi, un creator de tablouri în care satul natal, fără a-şi pierde identitatea, capătă dimensiuni fantastic-suprarealiste. La fel ca în picturile lui Chagall, îngerii se strecoară epifanic printre case rustice nămeţite („şi trece îngerul în fiecare seară călare/pe-o rază de aur şi nani, nani/ îmi aşez pe frunte coroana// adorm cu capul pe butucul călăului/ şi butucul înverzeşte/ zăpezile înalte au stins lămpile din pereţi" - p.s.), animalele planează prin aer, elementele primordiale învăluiesc protector fiinţa („să-ţi iei aerul ca zid de apărare/ şi-o stea să-ţi iei apoi s-o faci femeia ta/ cu ochii unui arbore într-o-nserare/ să plângi de parcă ai fi-nmormântat pe cineva" - să plângi). Registrul metaforic, ale cărui simboluri recurente sunt ninsoarea, teiul, toamna, păsările, fluturii, compensează un discurs axat pe teme cu rezonanţe grave, precum însingurarea, moartea, uitarea. Tot în direcţia relativizării tragicului funcţionează recursul la soluţii metrice similare celor populare, jongleurul cu imaginile zicându-şi cu măiestrie cântecul de jale pe uliţi, prin crâşme, pe la nunţi („surioară, soţioară/ cu mijloc de tămâioară/ cu lacremi de gheaţă-n vară// lasă-mă să-ţi fiu cărare/printr-un fir de lumânare/ care plânge în uitare" - mort pribeag pe sub coline; „soldă risipită prin taverne mici/ jumătate lapoviţă jumătate bici// tristeţea dă cu banu-n sus/e pajură sau chipul meu bălai apus?" - noaptea mea e mai mult zi). Adesea, efectul textului poetic este susţinut vizual prin desenele realizate de Florin Preda-Dochinoiu, fratele autorului, cartea în sine căpătând statutul unui proiect al interferenţelor artistice. O
425 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
varietate compoziţională se reuneşte în cadrul volumului Tablou cu îngeri păzitori (2000), unde P. alătură portrete de scriitori (Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Florin Mugur, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Emil Brumaru ş.a.), construite în stilul unor naiv-patetice, plurimetaforizate poeme în proză („Poezia lui Sorescu [...] este o vlăstărie frumoasă, în care dorm cuiburi de cuci"; „poezia lui Păunescu nu este numai flora - alpină, ci şi zarea scursă în bobul de grâu; are ceva din măreţia cerbului carpatin, dar şi tremurul păpădiei; e apartenenţa poetului la istorie, dar şi vocea sa de copil; e credinţă, oraţie, vin şi imposibilă nuntă"), părţi de jurnal (Fantasme cu mirese zburând) şi un album cu fotografii personale (Ţechinii amintirilor).
SCRIERI: Sora mea, înserarea, Craiova, 1984; Fiecare cu steaua lui, Craiova, 1985; Fire de poet, Craiova, 1988; Oare acesta să fie sufletul?, Craiova, 1990; Plânsul, floarea secretă a morţii, Craiova, 1995; Teama de a te pierde, pref. Nicolae Ţone, Bucureşti, 1997; Simbria mea, sărutul, Timişoara, 1998; Te-am iubit soldâţeşte, cu dragostea unui întreg regiment, Bucureşti, 1999; Tablou cu îngeri păzitori, Craiova, 2000; Fantasme cu mirese zburând, pref. Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 2001; Ştiu pe de rost moartea, Craiova, 2002; Poezii, Drobeta-Turnu Severin, 2002; Melopee pentru Aniţa, Craiova, 2003.
Repere bibliografice: Constanţa Buzea, O creangă cu albine cu tot, AFT, 1986,1; Laurenţiu Ulici, Prima verba, RL, 1986,6; Valeriu Cristea, Valenţele talentului, RL, 1989,10; Gheorghe Tomozei, Cu ofloare-n colţul gurii, FLC, 1989, 14; Coşovei, Pornind, 54-56; Lucian Chişu, Forţa ascunsă a lirismului, L, 1996, 34; C. Stănescu, Un extraterestru, ADV, 1997, 2260; Ciprian Chirvasiu, în zăgazurile metaforei pure, VR, 1997, 7-8; Marian Barbu, Impunerea unui poet, LCF, 1998, 47; Ion Roşioru, Fiesta lirică, TMS, 1999,1; Ion Roşioru, Tratat de voluptate, TMS, 2000,3; Carletta Elena Brebu, „ Tablou cu îngeri păzitori", ATN, 2001,5; Carletta Elena Brebu, „Teama de a te pierde", ATN, 2001,7; Florea Miu, Cuvinte şi spaţiu, Craiova, 2001, 247-252; Popa, Ist.lit., II, 471; Vasile, Proza, 224-225; Florea Miu, Un neoexpresionist modern, LCF, 2003, 4; Firan, Profiluri,11,204-205.	C.M.B.
aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurătorile întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente, de altfel, şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina admiraţiei." Despre copilăria sa P. va scrie în repetate rânduri, în opera de ficţiune, în publicistică şi, direct, în proza confesivă. Nu o idealizează, nici nu o ponegreşte. „Se spune - remarcă prozatorul în aceeaşi convorbire - că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria; în realitate copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile." Copilul P. nu este, într-o familie de ţărani atât de numeroasă, răsfăţat. Este socotit „blegul" familiei, pare adormit, fraţii mai mari îşi bat joc de el, îl trimit să ia o greblă sau o lopată şi el stă, ca prostul, în faţa uneltei şi nu o găseşte sau, de-o găseşte, nu ştie de unde să o apuce. Suferă - spune prozatorul mai târziu -de un fel de „încetineală", o maladie bizară de care, în copilărie, era atins, se pare, şi Gustave Flaubert, „idiotul familiei", cum îl prezintă Sartre în celebru său studiu. Blegul din familia lui Tudor Călăraşu are însă tragere de inimă la carte şi, când învaţă să citească, împrumută cărţi de la un consătean. Dar familia nu îl lasă să lenevească, lectura nu e ocupaţie activă, folositoare, aşa că Marin este trimis să pască oile şi, ca păstor, are probleme cu o oaie rea, Bisisica, opusă din toate punctele de vedere mitului mioritic. Când se îmbolnăveşte de friguri, mama îi pregăteşte cămaşa de înmormântare şi discută cu sanitarul satului despre iminenţa decesului. Copilul ascultă
PREDA, Marin (5.VIII.1922, Siliştea Gumeşti, j. Teleorman -16.V.1980, Mogoşoaia), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului (Joiţa Preda, ca văduvă de război). Tatăl are din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion (deveniţi Paraschiv, Achim şi Nilă în Moromeţii), iar mama, două fete: Maria şi Miţa (Ilinca şi Tita în roman). Din a doua căsătorie se nasc Marin şi Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei. Tatăl este prototipul lui Ilie Moromete. Prozatorul se desparte, astfel, de mentalitatea secolului său: nu crede, ca Jean-Paul Sartre, că instituţia paternităţii este putredă şi că regula este că „toţi taţii sunt răi". Face din Ilie Moromete o figură emblematică a lumii ţărăneşti, un mit care - explică el într-o convorbire din ianuarie 1968 - l-a împiedicat să dea prioritate violenţei şi abjecţiei în literatura sa: „Scriind, totdeauna am urmărit ceva, o creaţie preexistentă care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu; acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de
Preda
Dicţionarul general al literaturii române 426
convorbirea şi o va nota, mai târziu, într-o schiţă memorabilă, în 1930 este dat la şcoală, la opt ani. Intenţia tatălui autoritar este ca, după ce învaţă să citească şi să scrie, Marin să fie retras de la şcoală şi pus la muncă. Este un elev bun, dar nu încă un elev eminent. La sfârşitul clasei a IV-a (1933-1934) se clasifică al treilea, cu media 8. Are un învăţător bun, Ionel Teodorescu, care pune o vorbă bună pe lângă familie să îl dea la carte. O fotografie din această perioadă arată un băiat care, comentează scriitorul, „parcă avea mintea undeva, pierdută în somn [...] nu părea încă să se fi trezit la o gândire mai vioaie, mai sprintenă [...] aveam într-adevăr această stare de încetineală". Neavând mijloace materiale să meargă la Şcoala Normală, continuă şcoala în sat, clasele V-VII, pe care le termină primul dintre cei doisprezece elevi. Susţine examenul final la o şcoală dintr-un sat vecin, Golăneşti. în vara anului 1937 merge cu tatăl său la Câmpulung Muscel pentru a da examen la Şcoala Normală. Călătorie celebră, descrisă de prozator în proza memorialistică. O schiţă, de fapt, despre despărţirea de sat. Nu este admis la examen din cauza miopiei; încearcă la Şcoala de Arte şi Meserii de la Miroşi (Teleorman), dar nici aici nu are succes. Sfătuit de un „fals librar", Constantin Păun, ajunge la Abrud şi apoi la Cristur-Odorhei (septembrie 1938). Aici are ca profesor de română un om inimos şi priceput, Iustin Solanţiu. Acesta remarcă o parafrază după Calistrat Hogaş făcută de elev şi îi prevede un mare destin: „Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor". Neîncrezător, şcolarul zice în gând: „Hodoronc, tronc". în
1940,	în urma Dictatului de la Viena, Şcoala Normală din Cristur-Odorhei este desfiinţată şi P. ajunge la Şcoala Normală din Bucureşti, după ce, în prealabil, trece pe la Siliştea Gumeşti. A doua călătorie cu tatăl său. Adolescentul are sentimentul că tatăl îşi ia mâna de pe umărul lui şi îl trimite, singur şi neajutorat, în lume. La Bucureşti are profesor, între alţii, pe Vladimir Streinu. Nu îl place, nu se ştie prea bine de ce. începe să scrie un roman pe care îl va abandona. Citeşte Balzac şi Stendhal, Biblia, Mizerabilii, Dialogurile lui Platon. Mai înainte citise Descartes. Lecturile vor fi vaste, preferinţele merg spre domeniul filosofiei şi, de bună seamă, al prozei. Citeşte din „marii ruşi" (Tolstoi şi Dostoievski), iar mai târziu, în tinereţe, prozatorii americani şi francezi. Citeşte în felul lui profund, atent la nuanţe. Valeriu Cristea a scris un studiu convingător despre lecturile lui P., răsturnând prejudecata că un scriitor venit de la ţară nu poate avea acces la marea cultură. îşi face o cultură solidă şi este unul dintre creatorii cei mai culţi din generaţia sa. Nu e doctor docent în literatură sau filosofie, dar era imprudent să începi cu el o discuţie despre literatură: putea, oricând, să te surclaseze. Constantin Noica a dovedit, după moartea prozatorului, că P. citise bine pe Nietzsche şi îl înţelesese, iarăşi, bine. Era un spirit profund şi lecturile lui merg de la Biblie la Cartea tibetană a morţilor. La începutul anilor '40 asistă la mişcările politice ale momentului şi le va fixa, peste câteva decenii, în Delirul (1975), romanul unei epoci tragice şi, totodată, romanul generaţiei sale. „înainte să ajung s-o fac eu, istoria tulbure şi ameninţătoare dădea buzna peste noi" - scrie prozatorul în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă (1977). îi apare prima oară numele la poşta redacţiei a revistei „Albatros" (1941), publicaţie studenţească condusă de Geo Dumitrescu. „Scrieţi mai explicit, păstrăm De capul ei" -
notează redactorul. încearcă să-şi găsească o slujbă, nu prea reuşeşte. Cei care l-au cunoscut în această perioadă (Al. Cerna-Rădulescu, George Macovescu, Geo Dumitrescu) îl prezintă ca pe un tânăr firav, famelic, cu faţa întunecată, tăcut. Frecventează cercul de la Tiparul Universitar şi pe cel de la ziarul „Timpul". Este gata să publice, în 1942, în „Albatros", poemul întoarcerea fiului rătăcit, pregătit pentru „caietul" colectiv Sârmă ghimpată, a cărui apariţie este oprită de cenzură. Un vers anunţă: „nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame". în primăvara aceluiaşi an intră corector la „Timpul", ziar ce are o pagină literară („Popasuri"), coordonată de Miron Radu Paraschivescu. I se tipăreşte, în martie, schiţa Pârlitu'. Amintindu-şi de acest debut, Miron Radu Paraschivescu va spune că numai faptul de a-1 fi publicat pe P. i-ar da dreptul de a intra în istoria literaturii române. Tânărul mai semnează aici povestirile Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp. Cele mai multe vor intra în volumul de debut întâlnirea din Pământuri (1948). Citeşte în cenaclul Sburătorul, şi ceea ce citeşte îi place lui E. Lovinescu. „Are talent, are talent", ar fi zis criticul. încurajat, tânărul revine cu o proză dură, Calul, care descumpăneşte pe Lovinescu: „Descriptiv, descriptiv". Un intim al cenaclului (s-a dovedit mai târziu că e vorba de prozatorul Dinu Nicodin, om bogat) cumpără, la îndemnul lui Lovinescu, manuscrisul nuvelei Calul. O formă delicată de a-1 ajuta. Scriitorul, încolţit de mizerie, acceptă oferta: „reprezentau cam două salarii ale mele de proaspăt secretar de redacţie", notează el. în 1943, primăvara, este încorporat în armată, la Turnu Măgurele, apoi într-o localitate de lângă Cernăuţi (Regimentul 3 Grăniceri). în aprilie-mai 1944 se află la Bârlad, iar în aprilie 1945 este lăsat la vatră şi redevine corector şi colaborator la „Timpul" (până la sfârşitul anului 1946). Cunoscuse, mai înainte, în timp ce lucra în redacţiile ziarelor bucureştene, o tânără femeie, N. S., soţia altui gazetar. Are cu ea o legătură de aproximativ zece ani. S-au păstrat circa şaptezeci de scrisori, extraordinar de importante, din această perioadă. Se află aici, notată cu o sinceritate maximă, psihologia unui tânăr creator îndrăgostit şi speriat că poate rata în ambiţia lui de a face o mare operă literară. Colaborează la revista „Tinereţea" (1945) şi la „Lumea" lui G. Călinescu. Este corector, pentru puţină vreme (toamna-iarna 1946), la „România liberă", apoi funcţionar la Societatea Scriitorilor Români. Participă, în 1946, la un concurs deschis de Editura Cultura Naţională, dar nu câştigă. Premiul este dat Cellei Delavrancea pentru volumul Vraja. P. îşi revede prozele şi, în 1948, câştigă concursul de la Cultura Naţională (în juriu se află şi unul dintre prietenii săi, poetul Ion Caraion). Tot în 1948 apare întâlnirea din Pământuri, punct de reper în istoria literaturii române. Cartea este primită favorabil de Ov. S. Crohmălniceanu şi, mai ales, de tânărul prozator Petru Dumitriu. Critica literară, din ce în ce mai politizată, rămâne reticentă. Cum arată scriitorul la douăzeci şi cinci de ani? Iată un portret făcut de Paul Georgescu: „La 25 de ani, după cum se ştie, era slăbuţ, foarte brunet - pirpiriu; semăna leit cu Panait Istrati, brăileanul fiind mai năsos. Ceea ce izbea la el era fixitatea privirii, atenţia nemaipomenită a privirii, care nu se îndrepta totdeauna către convorbitor sau spre ceea ce vedea; era o privire atentă, întoarsă asupra lui însuşi, asupra
427 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
senzaţiilor lui, poate. Pare ciudat, şi probabil că acest lucru s-a mai corectat cu timpul, dar lui Marin îi era foarte greu să înţeleagă punctul de vedere al altuia, nu vorbesc neapărat de mine, care îi eram atât de diferit, ci în general punctul de vedere al celuilalt. Avea impresia că acela spune nişte enormităţi, nu ceva greşit, ci ceva nespus de bizar. Asta îl făcea fie să se enerveze, fie să râdă, fie să alterneze enervarea cu râsul, fiindcă impresia îi provoca o anume perplexitate. Punctul de vedere al altcuiva, mai ales dacă era scriitor sau un critic, îl urmărea multă vreme. Uneori mi s-a întâmplat ca, după trecerea vremii, să mă întrebe ce-a vrut să spună cutare acum 15 ani sau ce-am vrut să spun eu cu 15 ani mai înainte, fraze pe care le şi uitasem. Un gest infinitezimal, năzăreală poate, devenea - după un gol de timp - ceva enorm şi esenţial. Lui, lumea îi apărea plină de semne ciudate, foarte semnificative, dar greu de descifrat. Era un tip obsesiv, de o gravitate adâncă, atent să nu treacă pe lângă el o esenţă sau formula cosmosului, poate. Anumite păreri îl frapau, îl perplexau, îl făceau să se gândească multă vreme la un comportament sau la un punct de vedere, să sfredelească adânc. Era eminamente serios." începe să scrie pe la sfârşitul anului 1948 un roman despre lumea ţărănească. Sunt temele şi personajele din Moromeţii. Nu e mulţumit şi îl abandonează. Trece printr-un moment de criză. Este bolnav, nu poate să scrie
şi, când poate, nu îi place ce scrie. Publică nuvela Ana Roşculeţ (1949), proză cu temă proletară, în spiritul realismului socialist, metodă recomandată de ideologii epocii. P. răspunde comenzii sociale şi ce iese este o catastrofă. Se va ruşina, mai târziu, de acest eşec şi va cere prietenilor săi literari să-l elimine din bibliografia scrierilor sale. Unii comentatori, printre ei vechiul său prieten Geo Dumitrescu, alături de Mihai Novicov (critic partinic), îl acuză de naturalism, deviaţiuni ideologice etc. în 1950 încearcă un nou roman (Matei Dimir), dar nu reuşeşte nici cu el. Călătoreşte în Moldova (prin părţile Huşilor) şi asistă la inaugurarea unei gospodării colective. Observă un tânăr ţăran tăcut şi ignorat de ceilalţi, „un om de la marginea adunărilor" - cum va spune în alt loc prozatorul - şi este atras de gesturile lui. Scrie nuvela Desfăşurarea (1952), bine primită de critică. Proză de actualitate, cu o teză politică formulată explicit, ameninţată de clişeele „metodei unice" (realismul socialist), nu lipsită, totuşi, de calităţi estetice. Prozatorul autentic care este P. reuşeşte, chiar în condiţii ideologice precare, să creeze un personaj notabil: omul de la marginea adunărilor. Revine, în 1953, la romanul abandonat, în 1954 începe o idilă, la mare, cu tânăra poetă Aurora Cornu. Căsătoria cu ea durează până în 1959. S-au păstrat scrisorile pe care P. i le trimite. Apare romanul Moromeţii (1955), cu ilustraţii de Perahim. Are un mare succes şi va fi socotit, de aici înainte, capodopera scriitorului. Este urmat în 1956 de povestirea Ferestre întunecate. Călătoreşte în Vietnam (decembrie 1957) şi, în 1959, în Uniunea Sovietică. Se îmbolnăveşte grav de nevroză. S-a păstrat un jurnal intim din timpul bolii; este consemnată aici despărţirea de Aurora Cornu care - va mărturisi ea mai târziu - voia să-şi regăsească identitatea ca artist şi să facă o mare carieră internaţională. P., mai realist, primeşte cu alte motivaţii (mai intime şi, evident, mai profunde) această ruptură care, în mod cert, îl afectează. Nevroza, o „boală albă", nedefinită, perfidă îl împiedică să scrie. După succesul cu Moromeţii încearcă să evadeze din universul ţărănesc. Vrea să devină un scriitor profesionist, ca Balzac, un scriitor care poate ataca orice subiect, nu numai ceea ce a trăit nemijlocit. Vrea să devină, pe scurt, şi un prozator citadin. începe Risipitorii, unde schimbă nu numai tipologia, dar şi tehnica epică, aducând în prim-plan individul care se luptă cu cruzimile istoriei. Din numeroasele variante, nici una nu îl satisface. Romanul apare în 1962 şi este primit cu rezerve de critica literară. Autorul revine asupra cărţii, o rescrie în mai multe rânduri. Ceva câştigă P. - şi literatura română - prin acest roman experimental: prozatorul se vindecă, scriind, de nevroză şi impune o nouă viziune asupra relaţiei dintre individ şi istorie; scriitorul trebuie să ia apărarea omului, nu a istoriei, care se dovedeşte a nu fi o zeiţă nepătată. S-au păstrat carnetele de atelier şi din ele se vede limpede ce chin (este termenul ce se repetă) presupune scrisul predist. „Chinul" este amplificat în acest caz de voinţa de a depăşi ceea ce în altă parte el numeşte „tema naratorului". Tema şi, desigur, viziunea asupra ei. Autorul ţine o condică a numelor, face fişa personajelor, stabileşte scenariul, apoi îl schimbă şi o ia de la capăt. Este limpede, nu scrie uşor, nu merge pe mâna inspiraţiei, gândeşte mult şi notează esenţialul. Când reuşeşte, este extraordinar de bucuros. „Deodată neputinţa de a scrie a
Preda
Dicţionarul general al literaturii române 428
dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât ce scrisesem până atunci, în doi ani l-am terminat şi abia peste opt sute de pagini [...] mi-am recitit romanul şi nu l-am mai regăsit bun", notează el. în 1963 tipăreşte Friguri şi, în vara aceluiaşi an, îi moare tatăl, simbolul acelei calme lumini din Câmpia Dunării („s-a stins ca o lumânare, începând din primăvara şi până în toamnă"). Traduce, împreună cu Eta Vexler - cu care se căsătorise în 1959; se desparte de ea în 1966 -, Ciuma de Albert Camus, un scriitor pe care P. îl admiră. Publică, după doisprezece ani, al doilea volum din Moromeţii (1967), atacat dur de „Luceafărul" condus de Eugen Barbu. Tinerii critici de la „Gazeta literară", la care se asociază şi seniorul Şerban Cioculescu, apără romanul ce înfăţişează o lume ţărănească peste care năvăleşte brutal istoria. Unii critici cred că nu are strălucirea stilistică din primul volum, dar are ceea ce trebuie unui roman: substanţă epică, o tipologie ce se reţine şi, mai ales, sugerează cu pregnanţă estetică destrămarea lumii rurale. Moartea lui Ilie Moromete este simbolică. P. încearcă să scrie o piesă de teatru, Martin Bormann (premieră la 29 decembrie 1967), dar fără succes. Romanul Intrusul (1968) înregistrează, în schimb, un mare ecou. Prozatorul pleacă de la un accident de muncă semnalat de Ion Băieşu (un tânăr muncitor de la Săvineşti care, făcând o faptă de eroism, este mutilat şi părăsit de toţi, inclusiv de femeia pe care o scosese din condiţia ei lamentabilă de existenţă). De ce? Este tema autorului, o temă camusiană. P. se căsătoreşte cu Elena Mitev (1968) şi în 1970 i se naşte primul copil (Nicolae), urmat în 1971 de Alexandru. în martie 1970 se înfiinţează Editura Cartea Românească, iar P. este numit director. Rămâne în această funcţie (singura pe care a avut-o) până la moarte. Directorul îi publică pe toţi scriitori buni, inclusiv pe adversari. Cele mai bune cărţi din deceniul al optulea apar aici. Adrian Păunescu îl convinge să răspundă săptămânal la o întrebare în „Luceafărul". Aşa a fost scrisă Im-posibila întoarcere (1971), o carte excepţională de mici eseuri, reflecţii literare şi morale. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, Demonii de Dostoievski, unul dintre marile lui modele literare. Când, după apariţia „tezelor" din iulie 1971, află că Nicolae Ceauşescu are de gând să reintroducă în literatură realismul socialist, scriitorul se duce, la incitarea lui Adrian Păunescu, să îi spună lui Ceauşescu: „dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid". Relatarea dialogului este semnată de Adrian Păunescu în volumul Timpul n-a mai avut răbdare. P. revine la ciclul Moromeţilor şi publică, în 1972, Marele singuratic. In aprilie-octombrie acelaşi an au loc „convorbirile" cu Florin Mugur, poet remarcabil şi redactor la Cartea Românească. Rezultă o carte splendidă de confesiuni, reflecţii morale, filosofice, apărută în 1973. Face o antologie din scrierile lui I. L. Caragiale (Opere alese, I-II, 1972), cu o prefaţă în care defineşte personajele marelui comediograf ca nişte indivizi „buimăciţi de vorbe". I. L. Caragiale e modelul lui stilistic. Este şi el un auditiv. în toamnă călătoreşte în Franţa. „Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, acea de a renunţa la scris, nu aş lua-o" - declară prozatorul. O confesiune care spune esenţialul
Mircea Dinescu, Eugen Simion, Marin Preda şi Al. Piru
despre destinul lui P. începe să pregătească romanul Delirul. Consultă la Biblioteca Academiei Române ziarele din vremea războiului. Carnetele rămase (carnetele de atelier) arată seriozitatea acestei documentări. Romanul apare în 1975. „Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu încă de la începutul carierei mele literare [...] nu este o operă a cărei gestaţie să fie scurtă", comentează autorul. Cartea are un enorm succes de public. Sentimentul aproape general este că aici se demistifică istoriografia oficială şi se încearcă să se spună adevărul despre o istorie complexă, tragică. Apar reacţii violente în unele publicaţii sovietice. Convinşi că scriitorul încearcă să îl reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu, unii critici literari contestă politiceşte romanul. Contestaţiile continuă şi azi (S. Damian), cu argumente mai mult sau mai puţin estetice. Ca să echilibreze lucrurile, scriitorul introduce, în ediţia a doua, istoria unui tânăr revoluţionar ucis la Jilava. Comentatorii de la Europa Liberă au identificat în acest personaj pe tânărul Nicolae Ceauşescu şi, de atunci, l-au repudiat pe P. Suspiciunea nu se susţine. Personajul are un nume şi, în roman, el este deja mort. Cum l-ar fi putut flata pe Nicolae Ceauşescu această ipostază? Acuzaţie fără noimă, în stilul războiului rece. Iritat, hărţuit din toate părţile, P. se gândeşte la altă carte. Scrie într-un timp record Viaţa ca o pradă (1977), roman autobiografic, şi începe altul, Cel mai iubit dintre pământeni, Ia care lucrează trei ani. Nu vrea să vorbească despre tema lui. întrebat de prieteni, dă răspunsuri vagi. Trece, în acest timp, printr-o dramă familială, este preocupat de soarta copiilor săi şi de destinul creaţiei sale, uneori chiar disperat; scrisul îl acaparează şi îl epuizează. Are presentimentul morţii şi este îngrijorat în privinţa soartei manuscrisului său. Trăieşte la Mogoşoaia de mulţi ani. Camera lui este plină de cărţi, aşezate peste tot. Jumătate din pat este acoperit de un maldăr de volume. Ferestrele se deschid spre Parcul Bibeştilor, cu o pajişte splendidă şi copaci mari, seculari. Scriitorul se plimbă, ritualic, seara cu un băţ sculptat în mână pentru a se apăra de cîinii de care, nu se ştie de ce, se teme. Nu îi place să se plimbe decât pe asfalt. „Am mers prea mult, când eram copil, desculţ pe pământul gol", replica el curioşilor. Stă de vorbă cu oameni
429 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
simpli (portarii de la Casa de Creaţie), ascultă poveştile lor, îi trage de limbă, reţine câte o expresie interesantă, regăsită, apoi, în cărţile sale. Când călătoreşte de la Bucureşti cu taxiul, îi provoacă la discuţii pe şoferi şi, de la unii, află istorii de viaţă crude şi pitoreşti, pe care le trece în carnetele sale. Aşa descoperă pedagogia unui tânăr şofer care potoleşte gura rea a soacrei într-un mod ieşit din comun. In viaţa literară este stimat, criticii literari îl numesc „un clasic în viaţă", scriitorii buni îi caută prietenia, unii confraţi îl urăsc sincer şi îl injuriază sistematic (în „Săptămâna", de pildă), criticii tineri sunt, în majoritate, alături de el şi îi susţin cărţile. Când nu e provocat, P. este un om fermecător, îi plac mesele bune la Capsa, spune istorii amuzante, savurează vorbele de spirit, ascultă cu interes întâmplări cu miez, râde cu poftă (râsul lui e celebru). Nu îi plac indivizii retorici, îi opreşte brutal: „Ce tot spui d-ta, acolo? Ştii, doar, că eu sunt un om serios?!" - adică: Domnule, vorbeşti prostii, nu mă interesează ce spui, baţi câmpii de pomană. Uneori este tăcut şi se uită la individul din faţa lui cu o privire albită, absentă. Privirea arată că nu îl interesează discuţia şi nu îi place compania interlocutorului. Este preocupat de altceva, are temele lui. Romanul la care lucrase în mare secret apare, în trei volume, la începutul anului 1980. Cu puţin înainte fusese propus candidat pentru Marea Adunare Naţională în judeţul natal, avându-1 contracandidat pe Laurenţiu Fulga. Se duce în campanie electorală şi, de la aceste întâlniri, au rămas documentele unor gazetari. Este ales deputat, dar când să se ducă la prima sesiune, întârzie două ore, spre stupoarea conducerii de stat şi de partid. Apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni reprezintă un mare eveniment. Mii, zeci de mii de oameni îl caută, îl citesc, îl comentează, autorul este chemat peste tot, dă interviuri etc. Un eseu din interiorul romanului (eseul naratorului) se numeşte emblematic Era ticăloşilor. Criticii vorbesc de un „roman total" şi laudă curajul moral şi curajul estetic. Alţii îi reproşează inapetenţa filosofică şi stilul prea crud al naraţiunii. Filosoful Constantin Noica o găseşte autentică şi originală. O discuţie care nu s-a încheiat încă. Duşmanii, din ce în ce mai iritaţi şi mai inflexibili, dau un verdict negativ, radical. Opiniile lor nu tulbură însă receptarea, cu adevărat nemaipomenită, a trilogiei. în noaptea de 15 spre 16 mai P. moare în condiţii nici azi elucidate. Unii vorbesc de un asasinat bine executat, adică fără urme, alţii cred că a fost un accident tragic. Marele public percepe dispariţia prozatorului ca o tragedie naţională şi o primeşte cu o mare emoţie. „Va trebui să învăţăm să trăim, de acum înainte, fără Marin Preda", spune la căpătâiul scriitorului unul dintre prietenii săi. Peste un an apare, sub îngrijirea lui Eugen Simion, volumul Timpul n-a mai avut răbdare: mărturii, documente, eseuri scrise de cei care l-au cunoscut şi i-au admirat opera. Adversarii nu întârzie să îl atace, contestându-i, întâi, etica, apoi opera. Nu acceptă ca un prozator să aibă un talent mai mare decât ei. Posteritatea nu a fost uşoară pentru P. După decembrie 1989 a intrat în vizorul procurorilor morali, al revizioniştilor de tot felul. A fost şi este încă demonizat, contestat, marginalizat, socotit „o dejecţie a lumii rurale", cum zice un scriitor (Alexandru George) despre el, şi trecut în categoria scriitorilor „nomenclaturişti". Portret completamente fals, acuzaţii nedrepte. P. este un scriitor moral şi, trăind
şi scriind într-o dictatură, a căutat să nu spună neadevărul şi să-şi salveze, astfel, opera. Era convins că este posibilă o rezistenţă prin cultură: „Trebuie să facem în aşa fel încât să rezistăm o sută de ani." A dispărut, ca şi Liviu Rebreanu, înainte de a împlini cincizeci şi opt de ani.
întâlnirea din Pământuri, prima carte a lui P., reprezintă un moment decisiv în evoluţia prozei rurale româneşti. Mitizată, idilizată şi, de cele mai multe ori, falsificată de sămănătorişti şi de alte curente tradiţionaliste, lumea ţărănească nu este, pentru criticii modernişti, un subiect atractiv. E. Lovinescu recomandă evoluţia de la rural la urban ca premisă a sincronizării literaturii române, Camil Petrescu avertizează că nu poţi face roman de analiză cu psihologii elementare. G. Călinescu este mai receptiv (şi mai obiectiv), spunând fraza celebră, în esenţă justă, că un mare filosof şi un ţăran sunt pentru literatură subiecte egal de îndreptăţite. Liviu Rebreanu părea că epuizase, prin realismul lui complex, posibilităţile prozei rurale, Mihail Sadoveanu continua, imperturbabil, să facă o proză lirică, fastuoasă, privind ţăranul român dinspre partea mitului. Cel care încearcă să schimbe aceste modele şi să înfrângă, astfel, prejudecata că modernitatea epicii depinde de temele alese este P. Ideea lui, exprimată în mai multe rânduri, este că, pentru un prozator autentic, un filosof de profesie şi un tăietor de lemne au o egală valoare deoarece scriitorul nu analizează complexităţile şi subtilităţile profesiunii, ci condiţia umană a individului. Poziţie bună, idee justă într-o literatură cum e cea română, unde false dileme provoacă interminabile discuţii. Nouă este, întâi, în povestirile din întâlnirea din Pământuri şi mai ales în Moromeţii, viziunea asupra ţăranului. Deosebirea faţă de Rebreanu e esenţială. Pentru P. ţăranul este un individ complex, cu părţi întunecate în fiinţa lui, dar şi cu un spirit capabil să ajungă la contemplaţie. Se prefigurează, încă de pe acum, ceea ce s-ar putea numi natura moromeţiană: ironică, subtilă, imaginativă, în stare de o reprezentare complexă despre lume. Paţanghel din O adunare liniştită e un exemplu. Este, apoi, stilul epic, construit după modelul lui
I.	L. Caragiale, prozator al lumii urbane. Stilul se bizuie pe subtilităţile limbajului oral. Sunt cel puţin trei categorii de povestiri în întâlnirea din Pământuri, în funcţie de tema dominantă (şi viziunea asupra ei). Prima este aceea a naraţiunilor scrise în modul unui realism dur (Calul, La câmp, înainte de moarte). Un ţăran hotărăşte să ucidă calul bătrân devenit o povară în curte. în drum spre locul de sacrificiu, dialoghează omeneşte cu el, apoi îl omoară şi-l jupoaie de piele, supunându-se, astfel, pragmatismului lumii rurale. Nota lirică este totalmente absentă. E doar prezentarea rece, concentrată, a faptelor (Calul). Doi tineri ciobani, Stroe şi Bâlea, surprind pe câmp o fată dormind şi o violează. O replică brutală la vechile scrieri despre amorul câmpenesc. Scena pare filmată cu încetinitorul, fără comentarii, lăsând cititorul să înţeleagă evenimentele acestei psihologii abisale (La câmp). Când află că va muri în curând, un ţăran bolnav se manifestă sălbatic împotriva doctorului care îi stabilise sorocul. Şi aici faptele sunt înregistrate metodic şi rece, fără alunecări sentimentale (înainte de moarte). A doua categorie este aceea a povestirilor în care intervine o notă fantastică, anxioasă. în Colina, de pildă, fantasticul e, ca în Vedenia lui Gib. I. Mihăescu,
431 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
o	proiecţie a spaimei. Vasile Catrina merge la câmp şi acolo, împresurat de o ceaţă deasă, ameţeşte şi observă că păduricea se aprinde şi piere, colina se umflă şi plesneşte ca o băşică uriaşă, în fine, apare şi un moşneag care, apoi, dispare. Personajul lui P., spirit lucid, nu poate să spună, în faţa atâtor semne de irealitate, decât „Ei?, ce, m-au găsit dracii?!". Mai subtilă, de un fantastic poesc este povestirea Amiază de vară, scrisă mai târziu şi inclusă de autor în ediţia definitivă a nuvelelor sale. Intr-o zi caniculară de vară o ţărancă aude maşina de cusut mergând singură, e înspăimântată, nu înţelege nimic. Vocea aspră a bărbatului sosit de la câmp (vocea lucidităţii) destramă această vrajă plină de teamă. Este, în fine, a treia categorie (întâlnirea din Pământuri, O adunare liniştită) unde P. înregistrează subtilităţile sufletului rural. Adolescentul Dugu o vede goală pe Drina şi se îndrăgosteşte fulgerător de ea. Pentru a o cuceri, se bate cu Achim, un mă-gădău care îşi revendică prioritatea asupra fetei. Lupta pentru inima Drinei sugerează nu numai iniţierea în dragoste, potrivit canoanelor lumii rurale, dar şi trecerea adolescentului în vârsta bărbăţiei. După ce câştigă bătălia cu Achim, Dugu are alt comportament, calcă altfel - observă părinţii. Toate acestea sunt bine prinse într-un text strâns, de o excepţională fineţe. O adunare liniştită indică deja un mare prozator. Tehnica narativă este mai complexă şi mai profundă, ştiinţa de a povesti e vizibilă. Nuvela - o capodoperă în felul ei - prefigurează stilul ironic din Moromeţii. Paţanghel a făcut o călătorie la munte şi povesteşte, acum, prietenilor săi ce a păţit cu vecinul său, Miai, om rău şi lacom. Povestirea este o petrecere cu vorbe, cu treceri de la stilul direct la stilul indirect liber, o suită de scene dintr-o comedie umană în tonuri ţărăneşti. Petru Dumitriu are dreptate să spună despre această carte de debut că „e de îndeajuns spre a-1 clasa pe autor ca mare meşter al povestirii, al retoricii rurale [...] de asemenea, ca scormonitor încăpăţânat şi îndrăzneţ al sufletului omenesc". „Puterile mari" (epice, desigur) pe care i le prevedea Petru Dumitriu în 1948 se verifică după câţiva ani în Moromeţii, o capodoperă de stil, unul dintre cele mai puternice romane din literatura română. Este istoria unei familii ţărăneşti din Câmpia Dunării, din primăvară până în toamnă. Satul se cheamă Siliştea Gumeşti (ca şi satul natal al autorului) şi, reluat în alte cărţi (Marele singuratic, Delirul), devine un fel de imago mundi. Alungate de istorie în alte locuri, personajele lui P. revin cu gândul sau cu pasul la Siliştea Gumeşti, drumurile lor trec totdeauna prin acest spaţiu privilegiat, individualizat literar în chipul în care alte spaţii reale (Salinas - marea vale din romanele lui John Steinbeck sau comitatul Yoknapatawpha în romanele lui William Faulkner) au devenit puncte de reper într-o geografie a imaginarului. Satul se concentrează în Moromeţii la viaţa unei familii şi numai prin atingere la viaţa unei comunităţi mai largi. Dar sonda, fixată pe un spaţiu restrâns, intră adânc în straturile unei spiritualităţi vechi. Din înregistrarea vieţii de familie în fazele ei tipice - trezirea dimineaţa sub glasul aspru al tatălui, plecarea la câmp, masa, întoarcerea de la câmp, din nou masa, cu participarea întregii familii etc. - iese la iveală un cod al existenţei ţărăneşti. Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel în roman. Un ţăran se întoarce de la câmp şi, mconjurat de întreaga familie, mănâncă aşezat pe prag, „parcă
deasupra tuturor". Un prim indiciu de autoritate într-o lume în care tiparele arhaice au supravieţuit. Această cină ţărănească, prezentată pe mai multe pagini, nu are nimic din culoarea şi opulenţa marilor ospeţe din pictura olandeză. Solemnitatea şi modestia culinară îi dau, dimpotrivă, un caracter aproape sacru. Ca în picturile vechi, lumina naraţiunii cade pe chipul părintelui care veghează asupra copiilor înghesuiţi în jurul unei mese joase: „Când ieşeau din iarnă şi până aproape de Sfântul Niculae, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să ştie când, copiii se aşezară cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu Moromete. Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie." Ilie Moromete stăpâneşte în chip absolut peste o familie formată din două rânduri de copii învrăjbiţi între ei din cauza pământului. Descrierea mesei este înceată şi ritualul ei dezvăluie relaţiile adevărate din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se înţeleg cu cei din a doua, iar tatăl, pentru a păstra unitatea familiei, este dur şi justiţiar. Când mezinul, Niculae, face mofturi la masă, mâna tatălui îl loveşte necruţător. Din primele douăzeci de pagini cititorul ia cunoştinţă de toate problemele familiei: existenţa celor două loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, disensiunile dintre fraţii vitregi, planul de a fugi la Bucureşti al lui Paraschiv, Achim şi Nilă, bigotismul mamei, primejdia „foncierii" şi a datoriei la bancă, dorinţa băiatului cel mic, Niculae, de a merge la şcoală şi ostilitatea celorlalţi copii faţă de această năzuinţă etc. P. se foloseşte de aceste scene expozitive pentru a studia în linişte râurile ce se vor desface apoi în numeroase ramificaţii. Moromeţii are trei părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu: aici masa, în partea a doua prispa pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei, în ultima secerişul, precedat de o pregătire aproape mistică, sub puterea unei mari exaltări, în orice caz, a plecării la câmp. Indivizii se diferenţiază prin mici detalii de comportament. Nilă are o frunte „lată şi groasă" şi ori de câte ori acest personaj greoi, ezitant, apare în carte, fruntea încordată, marcând chinul unei gândiri încete, nu va lipsi din notaţiile prozatorului. Paraschiv are un râs ciudat („parcă ar fi pârât ceva"), şi semnul lui fizionomie distinctiv este satisfacţia rea, vulgară, exprimată de împletirea buzelor lungi („întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite"). Insă modificarea vieţii interioare în Moromeţii este marcată mai ales de glasuri. Glasul arată umoarea, caracterul şi poziţia individului în ierarhia socială. Catrina, supusă bărbatului,
VIAŢA
OPERA
1922
1930-1934
1934-1937
1937
1938
1940
1941
1942
1943
1945-1947
1946
1948
august 5 Se naşte în comuna Siliştea Gumeşti, judeţul Teleorman, Marin Preda, fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu. Frecventează, cu unele întreruperi şi la insistenţa învăţătorului ionel Teodorescu, şcoala primară în comuna natală, îşi continuă învăţătura la aceeaşi şcoală.
Examenul de absolvire a clasei a Vll-a îl susţine în comuna Ciolăneşti, judeţul Teleorman.
vara Respins, din cauza miopiei, la examenul medical efectuat
la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, încearcă să se
înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea
teleormăneană Miroşi, dar refuză să-şi redacteze teza. Este
primul admis la Şcoala Normală din Abrud.
toamna Din cauza desfiinţării şcolii din Abrud, se transferă la
Şcoala Normală din Cristur-Odorhei.
septembrie în urma Dictatului de la Viena, localitatea Cristur-
Odorhei intrând în teritoriul ocupat, se transferă la Şcoala
Normală din Bucureşti, unde îl va avea profesor de literatura
română pe Vladimir Streinu.
primăvara Prin intermediul lui Geo Dumitrescu face cunoştinţă cu membrii grupării poetice Albatros: Al. Cerna-Rădulescu, Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil Ierunca), Marin Sârbulescu ş.a. iunie Termină anul al IV-lea al Şcolii Normale.
Lucrează la un şantier din Fierbinţi. încearcă să-şi găsească un mijloc de trai.
primăvara Sprijinit de Geo Dumitrescu, e angajat corector la ziarul „Timpul11.
Lucrează o vreme şi la Institutul de Statistică, toamna Chemat să recruteze laTurnu Măgurele, se constată că nu poate urma Şcoala de Subofiţeri întrucât nu îşi terminase studiile.
ianuarie-aprilie Frecventează cenaclul Sburătorul. primăvara îşi începe stagiul militar (încheiat în aprilie 1945). iulie împreună cu Constant Tonegaru, ia parte la înmormântarea lui E. Lovinescu.
Cu sprijinul lui Ion Vinea, este angajat secretar de redacţie la „Evenimentul zilei".
Este corector la „Timpul" (până la sfârşitul anului 1946) şi, pentru un timp, la „România liberă11.
O	vreme este angajat la Societatea Scriitorilor Români.
septembrie Intră ca secretar de presă la Ministerul Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul romanului Desculţ de Zaharia Stancu; intenţiona să îi facă un referat negativ, găsind lipsită de autenticitate viziunea asupra lumii rurale, încearcă să îl cunoască pe G. Călinescu, dar este decepţionat de lipsa de reacţie a criticului.
decembrie îşi părăseşte slujba de la Ministerul Informaţiilor.
Trimite două schiţe publicaţiei „Albatros"; potrivit unei consemnări la „Poşta redacţiei", ar fi fost reţinută doar cea intitulată De capul ei, fără a fi publicată, din cauza suspendării revistei. *
Scrie poezia întoarcerea fiului rătăcit, care urma să fie inclusă în volumul colectiv Sârmă ghimpată, alcătuit de grupul de la „Albatros11 şi interzis de cenzură.
aprilie 15,16 Debutează cu schiţa Pârlitu’ în ziarul „Timpul11, la rubrica „Popasuri11, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică povestirile Calul şi La câmp, incluse cu modificări semnificative în volumul de debut, şi Salcâmul, nucleul constitutiv al viitorului roman Moromeţii. Alte schiţe publicate: Strigoaica, Noaptea.
Va citi în cenaclul Sburătorul schiţele De capul ei (publicată ulterior cu titlul Măritişul) şi Calul, aceasta din urmă achiziţionată, cu o sumă considerabilă, de Dinu Nicodin. Publică, în „Vremea războiului11, povestirea Colina.
Colaborează la „Tinereţea", „Lumea", „Contemporanul", „Studentul român", „Revista literară" ş.a.
Mai toate prozele publicate în acest răstimp (Plecarea, Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oară, întâia moarte a lui Anton Tudose) nu vor fi incluse în volumul de debut, dar din ele vor fi preluate diferite elemente în Moromeţii.
Alcătuieşte volumul întâlnirea din Pământuri pentru a participa la un concurs de debut organizat de Editura Cultura Naţională (câştigat de Cella Delavrancea).
Apare, în două ediţii succesive, volumul întâlnirea din Pământuri. Deşi întâmpinat favorabil, este criticat din punct de vedere ideologic.
Scriitorul mărturiseşte că intenţionează să scrie un roman din viaţa oamenilor de la câmpie, netributar viziunii lui Liviu Rebreanu sau celei a lui Mihail Sadoveanu.
1949	Devine membru al Uniunii Scriitorilor.
1952	I se acordă Premiul de Stat pentru Desfăşurarea.
Este redactor la revista „Viaţa românească".
1954	Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu.
1955	Călătoreşte la Kiev, ca delegat al Uniunii Scriitorilor.
1956	îşi aduce părinţii în Bucureşti.
1957	martie 20 Este distins cu Premiul de Stat pentru Literatură,
clasa I, pentru romanul Moromeţii.
Este ales membru în Biroul Uniunii Scriitorilor, octombrie-noiembrie la parte la o excursie a oamenilor de artă în câteva ţări din Mediterana.
decembrie Face o călătorie de documentare în Vietnam, pe ruta Bucureşti-Moscova-Omsk-Tomsk-lrkuţk-Ulan Bator-Beijing-Hanoi.
1959	Divorţează	de	Aurora	Cornu.
vara Călătoreşte la Moscova, Leningrad şi în Crimeea.
Se căsătoreşte cu Eta Vexler (de care se va despărţi în 1966).
1959-1960
1962
1963	La Conferinţa Scriitorilor critică activitatea lui Mihai Beniuc şi a conducerii Uniunii, pledând pentru respectarea scriitorului şi a misiunii lui.
vara îi moare tatăl.
1964
1965	Participă, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, la un colocviu dedicat romanului contemporan, desfăşurat la Viena. martie Este ales deputat într-o circumscripţie din Bucureşti, mai Călătoreşte, pentru o întrunire a PEN-Clubului Francez, la Paris, unde îi cunoaşte pe Elvira Popescu şi pe Eugen Ionescu. Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
1967
1968	I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Intrusul Se căsătoreşte cu Elena Mitev.
1969	' Timp de o lună de zile vizitează Germania Federală.
1970	februarie 241 se naşte primul fiu, Nicolae.
martie Este numit director al Editurii Cartea Românească.
\
Se republică, separat, în colecţia „Cartea poporului" a Editurii pentru Literatură şi Artă, nuvela O adunare liniştită.
Apare nuvela Ana Roşculet care, în pofida caracterului conformist, este supusă atacurilor în presa vremii.
Potrivit mărturisirilor scriitorului, de acum datează o primă versiune a romanului Moromeţii.
Publică în volum nuvela Desfăşurarea (apărută iniţial în „Viaţa românească1).
Conform propriilor mărturisiri, ar fi început să lucreze la al doilea volum din romanul Moromeţii.
Nuvela Desfăşurarea este ecranizată de regizorul Paul Călinescu.
Apare romanul Moromeţii (publicat mai întâi în „Viaţa românească").
Se tipăreşte în volum nuvela Ferestre întunecate (apărută anterior în „Viaţa românească'4), din care se vor prelua diferite elemente în volumul al doilea din Moromeţii.
Apare nuvela îndrăzneala (publicată iniţial în „Viaţa românească").
De acum datează proiectele Ion Fântână, Adam Fântână, Marioara Fântână, încercări de constituire a volumului al doilea din Moromeţii.
lese de sub tipar prima versiune din Risipitorii, roman cu o geneză prelungită.
Susţine o rubrică în „Scânteia tineretului", unde răspunde scrisorilor primite la redacţie. Cazul înfăţişat în una din ele îi reţine atenţia, fiind dezvoltat ulterior în romanul Intrusul
I	se tipăreşte în volum nuvela Friguri, inspirată de experienţa vietnameză.
Apare ediţia a VIl-a, revăzută, a primului volum din romanul Moromeţii
împreună cu Eta Preda, traduce romanul Ciuma de Albert Camus.
Apare ediţia a ll-a, „în întregime revăzută", a romanului Risipitorii
Publică volumul al doilea al romanului Moromeţii lese de sub tipar romanul Intrusul.
Publică piesa Martin Bormann, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1967-1968.
Apare ediţia a lll-a, „revăzută, definitivă", a romanului Risipitorii aprilie începe să colaboreze la „Luceafărul" (seria condusă de Ştefan Bănulescu), în cadrul rubricii „în fiecare săptămână, Marin Preda răspunde la o întrebare". Un articol, Obsedantul deceniu, va avea un puternic ecou în lumea scriitoricească. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, romanul Demonii de Dostoievski.
1971	ianuarie 6 Se naşte al doilea fiu, Alexandru.
Călătoreşte în Elveţia şi în Franţa.
la atitudine împotriva „tezelor din iulie".
1972	mai Este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, august 5 Este sărbătorit la Uniunea Scriitorilor, toamna Stă un timp la Paris.
E distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Marele singuratic,
1973
1974	martie 1 Este ales membru corespondent al Academiei RSR.
1975	vara Face o călătorie în Grecia.
1976
1977	mai 26-27 La Conferinţa Naţională a Scriitorilor este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
I	se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Viaţa ca o pradă.
1978	Face parte din delegaţia Uniunii Scriitorilor la Congresul PEN-Clubului.
iunie La invitaţia unor scriitori, vizitează Olanda.
1980	februarie-martie Candidează, în circumscripţia Drăcşenei-
Teleorman, pentru un loc de deputat în Marea Adunare Naţională.
mai 16 Marin Preda se stinge din viaţă la Mogoşoaia.
Este înmormântat în cimitirul Beliu din Bucureşti.
Apare volumul de eseuri Imposibila întoarcere, rod al colaborării la „Luceafărul".
Publică romanul Marele singuratic.
Alcătuieşte o antologie în două volume din scrierile lui l L. Caragiale, pe care o prefaţează cu paginile intitulate Despre actualitatea lui I. L Caragiale.
începe documentarea, îndeosebi în fondurile de la Biblioteca Academiei, pentru romanul Delirul.
Apare volumul Convorbiri cu Marin Preda, realizat de Florin Mugur.
Este publicată ediţia definitivă a volumului întâlnirea din Pământuri.
Apare prima ediţie a romanului Delirul, şi, la scurt timp, a doua, revizuită. Romanul este criticat în presa românească şi străină, atât din motive ideologice (reabilitarea figurii mareşalului Ion Antonescu), dar şi ca realizare artistică, lese de sub tipar o nouă ediţie a celor două volume ale romanului Moromeţii, socotită de scriitor „definitivă", în regia lui Iulian Milcu, este ecranizat romanul Marele singuratic, după un scenariu al scriitorului.
Editează romanul memorialistic Viaţa ca o pradă.
îi apare ultima scriere antumă, trilogia romanescă Cel mai iubit dintre pământeni, care cunoaşte un mare succes de critică şi de public.
temătoare de copiii vitregi, are un glas „îndepărtat şi îmbulzit de gânduri". Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când „puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi să tresară de teamă", când un glas „schimbat şi necunoscut", fals, ironic. Victor Bălosu, voiajorul, are un glas „spălat", Ţugurlan - un glas „neprietenos şi străin", Guica - spioana satului - are unul înecat de curiozitate şi plăcere. Cuvântul exprimă o relaţie, glasul marchează natura acestei relaţii. Boţoghină, ţăranul bolnav, nevoit să-şi vândă o parte din pământ, discută cu Tudor Bălosu şi cu fiul acestuia, Victor, într-un chip care indică o înstrăinare totală: „Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, atât Boţoghină, cât şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura." Tema centrală în Moromeţii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei. Ea este anunţată de prozator într-o frază liminară, programatică, de care s-a făcut în interpretarea critică mult caz: „în câmpia
Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari." Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. Timpul este viclean, răbdarea nu e decât o formă de acumulare pentru o nouă criză. La sfârşit, când drama Moromeţilor este narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite spulberată, prozatorul revine asupra notaţiei de început: „Timpul nu mai avea răbdare." Este una din multele imagini ale simetriei în literatura lui P., plină de evoluţii închise, de ample mişcări în cerc, şi vrea să dea o idee despre rotaţia procesuală a vieţii după o lege statornică şi misterioasă care acţionează şi în natură. Chiar demersul epic se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii. Scriitorul revine în cartea nouă la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea anterioară, proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. Lui Moromete nu îi place negustoria, iar banii îi pricinuiesc o furie neputincioasă. Dispreţul lui faţă de Bălosu vine de aici. Pământul este făcut să dea produse, iar
435 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
produsele să îi hrănească pe membrii familiei şi să acopere cheltuielile casei, atât. Paraschiv, Achim şi Nilă au o poftă nemăsurată de câştig şi prima lor formă de răzvrătire faţă de autoritatea tatălui este nemulţumirea faţă de imobilitatea lui socială. Ei murmură şi îl vorbesc de rău în sat că a dat porumbul ieftin şi că, în genere, el „nu face nimic", „stă toată ziua". A face ceva este a face bani. Tinerii Moromete au simţul acumulării capitaliste, ei vor să transforme grâul, lâna, laptele în bani, Modelul lor e Tudor Bălosu, semnul noilor relaţii în economia satului. E momentul în care începe declinul protagonistului. Până atunci el ţinuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor Bălosu, trăise senin, cu un sentiment înalt al independenţei. Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală, şi semnalul acestui proces este, ca şi înainte, glasul: „Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi. Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am dat! Dacă veneau şi-mi spuneau:«Mă, noi vrem să fugim de acasă» - crezi că i-aş fi împiedicat eu, Scămosule!?. «De ce să fugiţi, frăţioare? le-aş fi spus. încet nu puteţi merge?»". Schimbarea glasului („tulbure şi însingurat") anunţă o modificare interioară profundă. Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările şi în faptele vieţii se stinge, liniştea îl părăseşte, iar fără linişte existenţa nu mai este o încântare, ci o povară: „Cum să trăieşti, dacă nu eşti liniştit?". Moromete şi Dumitru lui Nae, prieteni vechi, nu se mai văd, ei, care se vedeau de departe şi totdeauna cu o mare bucurie. Ideea romanului este că omul creator e învins de circumstanţele istoriei. Din Moromete, senior al câmpiei, om inteligent şi cu o fantezie bogată, comentator subtil al moravurilor ţărăneşti, nu mai rămâne decât capul de humă făcut de Din Vasilescu în timpul unei adunări în Poiana lui Iocan. Existenţa dăinuie, carevasăzică, prin artă. în al doilea volum din Moromeţii, drama idealismului ţărănesc este tema prioritară. La început ideea mare a cărţii - dispariţia unei civilizaţii străvechi şi, fatal, a unui mod de existenţă sub presiunea schimbărilor fulgerătoare prin care trece satul românesc - nu se vede limpede. Stilul este mai eseistic şi cititorul, obişnuit cu personajele din primul volum, acceptă cu greu ipostaza lor (mediocră social) de acum. Când pe scena cărţii reapare Ilie Moromete, lucrurile se schimbă. Ilie Moromete e, şi aici, personajul unei proze superioare. îndată ce, ieşit dintr-o lungă, mediocră amorţeală, îşi recapătă plăcerea de a medita, de a ironiza, statura lui ia proporţi fabuloase. Ea stă însă sub semnul unui hotărât tragism. în spatele replicilor formulate cu aceeaşi dezinvoltură, se simte că mulţumirea eroului nu mai e aceeaşi, loturile, în parte refăcute, nu îi mai dau siguranţa dinainte. Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras, feciorii plecaţi la Bucureşti nu se mai întorc, iar când tatăl, decis să refacă unitatea pierdută a familiei, îi cheamă cu o nefirească duioşie, refuzul lor ia forme neaşteptate. Moromete încearcă, atunci, să-şi recâştige fiul ce îi mai rămăsese (Niculae), şi el nedreptăţit. Faţă de actualul activist de partid, bătrânul ţăran avea conştiinţa încărcată: îl împiedicase să înveţe. Constrâns de „fonciere", de cotele împovărătoare, Moromete îi solicită, acum, bani, speriat că într-o zi şi aceştia îi vor fi refuzaţi. Este evident că autoritatea
lui nu mai are asupra cui se exercita, şi în iluzia că mai poate reface ceva, că mai poate trăi ocolit de evenimente, stă măreţia tragică a acestui bătrân ţăran idealist. Nici un copil nu îl mai ascultă şi observaţiile lui spirituale se întorc împotriva sa. Ilinca îi răspunde: „vorbim duminică", adică altă dată, când n-avem de lucru; Niculae îi respinge cu agresivitate ideile. Discuţiile dintre tată şi fiu capătă, în acest context, sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa, în ultimă instanţă între două civilizaţii. Tânărul Moromete crede într-o nouă religie a binelui şi a răului şi, odată câştigat de ideile schimbărilor, el devine apostolul lor incoruptibil. Ideile de înnoire radicală a satului, afirmate de fiu, întâmpină protestul tatălui, neîmpăcat cu gândul că tot ceea ce a făcut el a fost greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. Niciodată în proza postbelică nu s-a pus în discuţie cu un mai mare curaj estetic destinul civilizaţiei ţărăneşti şi nu a căpătat, până acum, o motivare literară mai pregnantă. Ce se impune înainte de orice e iluzia lui Ilie Moromete. Prezentând-o sub toate formele, P. se menţine aproape peste tot în linia fină şi înaltă a vocaţiei sale epice. Sunt, în acest sens, câteva scene antologice. Cea care vine imediat în minte e aceea în care bătrânul ţăran, udat până la piele de o ploaie repede şi caldă de vară, sapă cu o hotărâre ce vine din adâncurile fiinţei lui şanţul care să apere şura de paie, în timp ce, în altă parte a satului, se pregătesc răsturnări spectaculoase. în îndârjirea cu care el vrea să apere nenorocitele de
Preda
Dicţionarul general al literaturii române 436
paie se citeşte o disperare fără margini, formulată şi altfel, în frazele pe care le adresează cuiva, un personaj nevăzut. Vorbele capătă, deodată, altă rezonanţă decât cea obişnuită, şi Moromete pare profetul unei cauze iremediabil pierdute: „Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el! [...] Că tu vii să-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi de ce crezi tu că n-ai fi ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu? [...] Aşa că vezi [...] eu te las pe tine să trăieşti! Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta... Şi ce-o să mănânci, mă Biznac? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule?". Moromete se vede, în continuare, cu vechii săi prieteni liberali (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joichii, Giugurdel), dar adunările lor nu mai au fastul şi hazul celor de altădată. Figurile centrale ale satului sunt acum Bilă, Isosică, Manta-roşie, Ouăbei, Adam Fântână, actori ai puterii comuniste. Isosică, fiul unei femei care îl văzuse pe Dumnezeu, este secretar de partid. Inteligent, inventiv, el pune la cale intrigi pentru a-şi îndepărta adversarii politici. Instrumentul este Ciulea, nevasta, femeie rea de gură, spioana satului. Isosică vrea să îl compromită pe Adam Fântână, responsabilul morii din sat, însă operaţiunea eşuează prin trădare. învingător în cele din urmă iese Vasile al Moaşii, om dur, simbol al violenţei politice care pătrunde în viaţa tradiţională a satului. Satul autentic, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor socratice, pe scurt - civilizaţia moromeţiană nu mai poate supravieţui. Simbolul acestei civilizaţii în asfinţit, Ilie Moromete, are, după un moment de revitalizare (dragostea pentru Fica), o agonie lentă, lipsită de măreţie. Fără cai, el este purtat în roabă de nepotul Sande şi, după un timp, moare spunând doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă." Fiii s-au împrăştiat demult, casa Moromeţilor trece în mâinile Titei, unicul copil rămas în preajma bătrânului ţăran. Dispare, odată ce praporii flutură la poarta Moromeţilor, satul ca imagine a lumii statornice, arhetipale. Moromete tragic, omul unei civilizaţii care piere, trăieşte de aici înainte în închipuirea fiului. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai profund, în legătură cu această temă gravă, în literatura română. Romanul, în ansamblu, este substanţial, răstoarnă convenţiile literare ale momentului, sugerând reala tragedie a lumii ţărăneşti în perioada comunistă.
între primul şi al doilea volum din Moromeţii, P. a încercat să evalueze şi lumea urbană. Sunt două cicluri romaneşti în opera lui: ciclul moromeţian (Moromeţii, I-II, Marele singuratic, parţial Delirul şi, tot parţial, romanul autobiografic Viaţa ca o pradă) şi ciclul care ar fi nimerit să fie numit, după o definiţie memorabilă dată de prozator, ciclul omului care este o divinitate încolţită de circumstanţe, unde cadrul este lumea citadină, iar temele se referă la relaţia dintre individ şi istorie (Risipitorii, Intrusul, Delirul, bună parte din Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni). Ar trebui, poate, să fie distinsă şi a treia categorie, aceea a romanelor ce fac legătura între cele două medii (sat-oraş) şi dintre cele două cicluri (Delirul, Viaţa ca o pradă, în parte Marele singuratic). Satul nu dispare complet în aceste romane orăşeneşti. Scriitorul are mereu un ochi atent la ceea ce se petrece acolo. Spionii lui se duc sau se întorc din
satul românesc postbelic şi îi dau de veste. Nu toate romanele pe teme urbane au aceeaşi valoare estetică. Risipitorii este un experiment în care faptul important este că P. nu mai acceptă raţiunile superioare ale istoriei în raport cu destinul individului. Din roman al spaţiului social, Risipitorii devine un roman al timpului psihologic, accentul căzând pe funcţiile morale ale individului, urmărite în existenţa (sau existen-ţialitatea) lor. Constanţa, doctorul Munteanu, Gabi Sterian ratează în viaţa sentimentală, şi eşecul lor provoacă eşecul altora. Explicaţiile diferă, într-un caz e vorba de conformism moral, în altul de incapacitatea de a vedea şi accepta eroarea. Prozatorul descoperă o relaţie coerentă, secretă, care leagă viaţa individului de ceea ce el numeşte, în altă parte, „subdestin". Epoca, destinul pot justifica multe, dar nu totul, în triumful sau în eşecul individului intră şi o voinţă bine sau rău dirijată, o ezitare, o lipsă de angajare morală, complicitatea, pe scurt, a forţelor subiective lângă complicitatea existenţei obiective. Doctorul Munteanu ratează în dragoste şi profesiune pentru că vrea carieră socială. Este un risipitor. Voind să slujească adevărul, el acceptă compromisul. Eşecul lui este existenţial, dar nici o cauză nu îl poate explica până la capăt. Prietenul său, doctorul Sârbu, este personajul socratic al cărţii, un doctor Munteanu mai puţin orgolios şi mai intransigent moral. Viciul lui este viciul reflecţiei. Constanţa, tânăra pe care o părăseşte Munteanu pentru a se recăsători profitabil cu fiica unui demnitar comunist, reprezintă eşecul prin ricoşeu. Este tipul femeii buimace, femeia „cu două mâini stângi", de o anumită profunzime psihologică. Risipitorii nu e un mare roman, dar este unul care schimbă ceva (important) în proza românească. Readuce în prim-plan condiţia existenţială a individului în luptă cu fatalităţile istoriei şi cu alte fatalităţi, greu de prevăzut şi greu de definit. De ce ratează aceşti tineri făcuţi să fie triumfători şi fericiţi în viaţă? Intrusul reia tema într-un roman mai substanţial. O istorie simplă: un tânăr, Călin Surupăceanu, ucenic vopsitor într-o mahala bucureşteană, ajunge pe un şantier. La îndemnul inginerului Dan, se califică, devine electrician, ajută la ridicarea unui oraş nou şi se pregăteşte, după o complicată poveste sentimentală, să se stabilească în mijlocul unei lumi venite de peste tot. Omul este sociabil, se împrieteneşte repede, are ceea ce se cheamă vocaţia adaptării, se pare că nimic nu o să îl împiedice să trăiască mulţumit în oraşul unde el a pus prima piatră. Nimic nu anunţă în el un Meursault, o victimă a complicităţii vieţii şi a istoriei. Nu e totuşi aşa, ceva neprevăzut se întâmplă şi curmă firul unei existenţe fără traumatisme. Cartea începe în momentul în care neprevăzutul apare şi împinge destinul acestui mărunt electrician spre o zonă tragică de existenţă. Călin Surupăceanu săvârşeşte un act curajos, având pentru el consecinţele cele mai dureroase. Ars pe faţă şi pe mâini, mutilat, el încearcă să ducă viaţa dinainte, dar nu mai e posibil. Accidentul pune între el şi lumea în care până atunci se integrase o barieră de netrecut. Cartea se deschide în clipa în care personajul se hotărăşte să părăsească oraşul în care îşi lasă soţia, copilul şi prietenii, pentru a merge în altă parte, într-un loc necunoscut, fără să se ştie dacă acolo unde se duce, alungat de nelinişti, va găsi linişte şi înţelegere. Ca Meursault, eroul lui Camus, Călin Surupăceanu este victima unei conjuraţii de forţe
437 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
pe care nu le pricepe. Există o culpabilitate a omului, a istoriei, a lumii, un complot al indiferentei generale? Cine este vinovat de eşecul unui individ care făcuse un act de eroism? Există un capitol în Intrusul în care protagonistul încearcă să-şi explice această tristă înlănţuire pe deasupra voinţei şi înţelegerii oamenilor. E un fel de parabolă a posibilităţilor de existenţă. Ca un nou Candide (un Candide al epocii industriale), Călin Surupăceanu reface în fantezie istoria societăţii omeneşti şi în această utopică derulare vrea să afle care este cea mai bună dintre existenţe şi în ce chip trebuie să trăiască omul pentru ca fratele să nu îşi omoare fratele, pentru ca ura şi violenţa să nu triumfe în lume, împiedicând să se manifeste vocaţia spre fericire a omului. El încearcă puterea religiei, verifică efectele forţei, ale înţelepciunii, se întreabă, apoi, dacă omul nu ar trebui readus în starea lui paradisiacă, adică la starea inocenţei. Totul e însă zadarnic, pentru că în insula utopică unde Călin şi Maria se retrag, pentru a pune bazele unei lumi fără tragedii, încolţesc ura şi îndoiala, violenţa şi complicitatea. încheierea e că nu se poate ieşi din propria condiţie şi că o fatală complicitate împinge individul spre zone abisale de existenţă. „Omul
-	spune prozatorul - e o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor." Ce sugerează aici este că nu există totdeauna o potrivire între logica destinului individual şi logica existenţei, că individul poate deveni, împotriva voinţei şi calităţilor sale, victima istoriei, mânat de o forţă oarbă, căreia prozatorul îi spune subdestin. Cu Marele singuratic P. revine la romanul tradiţional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, intrigă sentimentală etc.). Cu o experienţă nouă, totuşi, în ceea ce priveşte tehnica epică (introduce masiv eseul romanesc). Tema mai intimă este încercarea de a ieşi din istorie. Eşuând în încercarea de a impune o „nouă religie", Niculae Moromete încearcă acum să trăiască în umbra istoriei. Istoria pătrunde însă şi în acest refugiu. întâi sub forma unei fatalităţi existenţiale: dragostea pentru Simina, o pictoriţă care îşi arată talentul numai când este îndrăgostită; ea îl scoate pe Niculae Moromete din izolare şi îl aduce în istorie. Dar Simina moare şi Niculae cunoaşte o nouă decepţie. Circumstanţele se dovedesc mai puternice decât divinitatea din omul tare, inteligent, obsedat de o nouă morală în lume. Epilogul nu e reuşit în acest roman al Fiului, în care apare şi tânărul Moromete, tatăl autoritar, personajul fabulos al literaturii lui P. Cu Delirul scriitorul continuă, dar pe o linie colaterală, istoria Moromeţilor, eludând cronologia reală în favoarea unei cronologii stricte de creaţie. El procedează în felul unui pictor mural care, fixând scenele esenţiale, observă că nu a mai rămas spaţiu gol şi îl acoperă trăgând din tema centrală un fir ce duce în cele din urmă la o creaţie nouă, autonomă şi, în acelaşi timp, solidară prin simbolurile fundamentale cu celelalte secvenţe ale compoziţiei. Punctul de plecare este şi aici Siliştea Gumeşti, centrul universului romanesc al lui P., însă după cincizeci de pagini pregătitoare, excepţionale sub raport literar (scena de dragoste dintre Paul Ştefan - „al lui Parizianu" - şi tânăra ţărancă Ioana), acţiunea se mută la oraş (Bucureşti), şi de aici, pe urmele evenimentelor, în alte centre europene. O scenă se petrece în cabinetul lui Hitler, alta la cartierul general al armatei engleze, un personaj ajunge pe frontul de Răsărit şi narează ce vede acolo etc. Romanul are structura unui evantai şi îmbrăţişează,
racordând totul la un punct fix de observaţie, un număr enorm de fapte şi destine. Ideea care stă în spatele acestor evaziuni, neobişnuite în proza românească, este simplă: istoria timpurilor moderne este contagioasă, un fenomen apărut într-un punct geografic tinde să se universalizeze, faptele izolate se leagă între ele ca lichidul în vasele comunicante. Totul este interdependent, şi a trăi în afara acestor determinări este imposibil. Delirul ar putea fi definit ca istoria a trei tineri care iubesc aceeaşi femeie în nişte timpuri grele. Unul este un intelectual de provenienţă rurală, cu studii neîncheiate, dar cu o inteligenţă pătrunzătoare şi un mare instinct de adaptare (Paul Ştefan), al doilea - un medic tăcut şi dur (Spurcaciu), iar ultimul - un jurnalist inteligent şi intrigant (Adrian Popescu). Femeia pe care şi-o dispută tinerii este Luchi, o medicinistă orgolioasă şi imprevizibilă, ca toate femeile din proza lui P. Studiul acestor pasiuni va ocupa un loc important în roman, însă, înainte de a defini psihologia individuală, prozatorul încearcă să fixeze, potrivit metodelor sale, psihologia socială a momentului şi, astfel, prezintă un număr de documente, face istorie pură, copiază articole din presa timpului, rezumă în chip personal conflictul dintre Garda de Fier şi mareşalul Antonescu, descrie scene de război şi dă, după Shirer, o versiune pitorească şi sugestivă a bătăliei pentru Anglia. Toate acestea se citesc cu interes, iar cei care îi reproşează prozatorului excesul de informaţii cad într-un suspect purism estetic. Totdeauna romancierul realist a pus psihologiei o ramă istorică şi, întâlnind un eveniment capital (războiul), l-a descris în chip documentat pentru a justifica o stare de spirit mai generală. Un exemplu, pe care îl citează şi P., e Lev Tolstoi, altul, mai aproape de noi, e Camil Petrescu. Ideea ce stă în centrul cărţii este că nu numai istoria îşi selectează exponenţii, ci şi indivizii superior dotaţi (în bine sau în rău) pot orienta într-un sens sau altul istoria. Istoria, în orice caz, nu este o zeiţă inocentă, indivizi abjecţi fac uneori ceea ce vor cu ea. Romancierul mărturiseşte a fi interesat de latura umană a acestui complicat determinism, respingând ideea fatalităţii, despre care Tolstoi credea că acţionează şi în istorie. Ca personaj literar, Paul Ştefan se defineşte mai ales prin viaţa lui sentimentală. Cariera socială este un pretext pentru prozator de a înfăţişa un mediu şi a pune cu acuitate probleme de ordin istoric. Iubirea pentru Luchi îi dezvăluie complexitatea morală. Invitat de secretarul de redacţie, proaspătul jurnalist intră în familia Dumitrescu, unde o cunoaşte pe Luciii, femeie voluntară şi capricioasă, anturată de alţi doi tineri intelectuali. O veche rivalitate şi totodată o veche prietenie îi leagă pe cei doi, sub supravegherea şi încurajarea medicinistei care, în ciuda aparenţelor, se dovedeşte o fiinţă inocentă. Luchi fusese la un pas de căsătoria cu doctorul Spurcaciu, preferat pentru sentimentul de stabilitate pe care îl inspira. Logodna s-a stricat din cauza intrigii celuilalt concurent, Adrian Popescu (el mărturiseşte a fi avut legături intime cu Luchi), scuzat în intervenţia lui neloială de pasiunea pe care o are pentru fată. Conflictul este pe cale de a se aplana, cei doi o frecventează din nou pe Luchi şi caută, separat, să îi obţină deciziunea. Medicinista se simte fericită în compania acestor bărbaţi inteligenţi şi evită să ia o hotărâre. Li se alătură Paul Ştefan care, mai norocos decât ceilalţi, câştigă repede simpatia fetei şi chiar mai
Preda
mult decât atât. Inteligenta, imprevizibila Luchi este, erotic, o neştiutoare şi, din motive ce se vor lămuri mai târziu, se dăruie tânărului ziarist, după care, jignită şi înspăimântată de fapta ei, evită să îl mai vadă. Fericirea lui Paul Ştefan a fost, şi pe un plan, şi pe celălalt, scurtă, istoria, care se arătase binevoitoare cu el, se dovedeşte a fi necruţătoare. P. voia să continue această cronică şi a lăsat în manuscris un număr de pagini care urmăresc destinul personajului central, Paul Ştefan. Acesta e arestat, întâi, pentru acţiuni antifasciste, apoi din nou, după 23 august 1944, din cauza bănuielii că, sub un nume de împrumut, a atacat Uniunea Sovietică. O confuzie de nume care îl duce în închisoare. Prozatorul intenţiona să se întoarcă la destinul protagonistului din Delirul după publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Nu a mai avut timp. A scris, între timp, Viaţa ca o pradă, roman cu o formulă complexă: autoficţiune, portrete de scriitori cunoscuţi, experienţe de lectură, reflecţii morale, mici naraţiuni ce pot fi citite independent. Tema prioritară este naşterea şi criza vocaţiei literare, temă care îl preocupă şi pe Jean-Paul Sartre în Cuvintele. P. vorbeşte despre personajele din cărţile sale anterioare (Nilă, Ilie, Paraschiv, Gheorghe, „omul chemat" din Delirul, Megherel ş.a.) ca de nişte indivizi cu o stare civilă precisă şi reia la persoana întâi scene pe care le-a narat înainte, indirect, în opera de ficţiune. Trecerea de la universul livresc la cel exis-
Dicţionarul general al literaturii romane 438
tenţial se face fără nici o pregătire specială. Prozatorul este sigur de complicitatea şi de puterea de înţelegere a cititorului său; fratele Nilă, portarul unui bloc de pe strada C.A. Rosetti, nu este altul decât personajul din Moromeţii şi Delirul. Greoi, cu fruntea groasă şi pururi încruntată, ca şi când destinul întregii lumi s-ar sprijini pe ea, omul se plimbă cu aceleaşi gesturi şi trece prin aceleaşi evenimente şi în confesiunea autobiografică de acum. P. nu spune în nici un loc: fiţi atenţi că Nilă de aici, fratele meu, este prototipul personajelor din cărţile mele! Nu simte nevoia unei justificări. Această confuzie voită de planuri îi dă cititorului sentimentul că faptele s-au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. Rar caz de identificare între literatura şi existenţa biografică a creatorului. Viaţa ca o pradă s-ar putea numi, din toate aceste pricini, un roman indirect (ca Şantier al lui Mircea Eliade), unde personajele, după ce au trăit o dată ca ficţiuni, vin a doua oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali, identificabili, într-o nouă naraţiune, ce îşi propune să de-conspire literatura în umbra căreia a crescut. Cartea a avut succes (de public şi de critică). Asemenea scrieri plac din motive diferite. Unii sunt interesaţi de biografia autorului, alţii vor să afle lucruri noi despre opera lui. P. vine, prin structura specială a cărţii, în întâmpinarea tuturor. Romanul începe cu faptele petrecute în planul existenţei (deşteptarea conştiinţei individuale în mijlocul familiei) şi dezbate în primele capitole o temă ce a intrat şi în epica propriu-zisă: despărţirea de familie, evadarea din lumea ţărănească. Despărţirea de familie este, în primul rând, despărţirea de părintele autoritar. Mitul paternităţii este reluat aici din alt unghi. Tatăl mai apare o dată mişcându-se, stângaci, în hainele unui mare personaj. Moromeţianismul a devenit, ca şi donquijotismul, bovarismul, o atitudine umană, determinabilă, un stil de existenţă. După ce a creat un concept moral prin opera lui literară, prozatorul îl identifică, acum, în sfera vieţii obişnuite. Viaţa începe să imite literatura. Cel mai iubit dintre pământeni poate fi definit ca un roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-un destin. Este rodul unei lecturi întinse şi profunde, iar prin numărul de idei pe care le pune în discuţie poate fi socotit un roman intelectual. Meditaţia devine o formă a epicului (un epic al ideilor), noţiunile curente de fericire, iubire, existenţă, autoritate, putere, familie trec prin mintea unor indivizi care exercită profesiuni intelectuale (filosofi, scriitori, istorici) şi fac din speculaţie bucuria existenţei lor. Această latură este puternică şi seducătoare, totuşi romanul tinde să fie mai mult decât atât. El îşi asumă problemele mari ale unei istorii complicate, personajul central trece prin mai multe medii sociale şi, direct sau indirect, trăieşte evenimentele importante ale epocii. Un roman politic, aşadar. Cel mai iubit dintre pământeni este, negreşit, şi un roman politic, cel mai substanţial, cel mai curajos (un curaj al esteticului) ce s-a scris la noi pe o temă gravă, cercetată în ultimul deceniu de mulţi prozatori. Nota dominantă a cărţii nu este însă dată de manifestarea politicului în existenţa individului, tema privilegiată nu e puterea. P. scrie, în esenţă, istoria unui sentiment (iubirea) şi îi analizează degradarea progresivă până ce iubirea coboară aproape de abjecţie. Destinele personajelor sunt luate de valul unei pasiuni obscure, demenţiale şi duse spre limita de jos a existenţei lor
439 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
Marin Preda împreună cu Eugen Simion
(limita insuportabilului). Luciditatea măreşte forţa pasiunii, dar nu o apără de suferinţă şi cădere. Cel mai iubit dintre pământeni este un roman de dragoste şi un roman despre mitul fericirii. Fericirea prin iubire, cum zice naratorul (eroul) la sfârşit, parafrazându-1 pe Sfântul Pavel: „dacă dragoste nu e, nimic nu el". Asta vrea să sugereze că existenţa omului nu are sens în afara acestui mit, chiar dacă mitul imprimă destinului
-	cum se întâmplă cu Victor Petrini - un curs tragic. E un punct esenţial al cărţii, însă epicul evadează mereu din el, meditaţia împinge romanul spre alt cerc de probleme, erosul nu este pur, izolat, ci angajează toţi factorii existenţei. A îmbrăţişa totalitatea unei existenţe este ambiţia romancierului. Ambiţie veche în literatură. Balzac nu gândea altfel când studia viaţa unui sentiment în raport cu banii şi puterea. Stendhal vede în iubire un mod de a fi, orgoliul este motorul care pune în mişcare, în cărţile lui, marile pasiuni. Şi orgoliul duce deseori spre moarte. Dostoievski a dovedit că iubirea poate fi o poartă ce dă spre infernul uman. Există un sublim în abjecţie, există totdeauna puţină abjecţie în sublimul pasiunilor. De ce cad atât de jos unele suflete, de ce sentimentele cele mai curate coboară, cu trufie, în subteran? - se întreabă el. Roman total (prin premise, formulă epică şi deschidere socială şi spirituală), vast,
arborescent şi, prin realismul fundamental, profund, ieşit dintr-o gândire matură, decisă să înfăţişeze fără cruţare adevărurile unei epoci. Fapt esenţial într-o operă unde ficţiunea se însoţeşte cu o istorie relativ recentă şi, în consecinţă, verificabilă. Iar P. câştigă acest dificil pariu. Impresia de autenticitate în confesiune este, de la început, izbitoare. Istoria nu e nici înfrumuseţată, nici inutil coborâtă, cum se întâmplă adesea în cărţile proaste. Printr-un efort de analiză, e înţeleasă şi înfăţişată din unghiul unui destin uman. Se regăsesc, în fond, mai toate temele prozei lui P. Scriitorul le mai convoacă o dată, într-o ceremonie finală. Ceremonia se întâmplă să fie dominată de o mare dramă socială. Iubirile, urile, carierele, trădările şi suferinţele sunt, toate, prinse într-un sistem numit „era ticăloşilor". Cea dintâi temă este de ordin sentimental. Un intelectual, Victor Petrini, se vede închis pentru o faptă pe care cititorul nu o află decât la sfârşit, după ce biografia personajului este povestită de el însuşi. Un roman, aşadar, de o mie două sute de pagini narat la persoana întâi. Motivul detenţiei este politic, însă tema politică se pierde şi se regăseşte în râul unei istorii vaste. O istorie care începe cu o intrigă sentimentală, ca toate marile romane din secolul al XlX-lea. Petrini o cunoaşte pe Matilda, soţia prietenului său, poetul Petrică
Preda
Dicţionarul general al literaturii române 440
Nicolau. E o femeie voluntară şi imprevizibilă. Căsnicia cuplului Nicolau este un infern. Poetul are o fire sucită, tenebros de bănuitoare. Căsătorit, este dominat de tatăl său, autoritar şi absurd. Matilda nu e însă o inocentă, umorile ei simt teribile, inventivitatea ei în rău nu are măsură. Petrică este, în varianta dată de el însuşi, un martir, iubirea nu e libertatea, ci servitutea lui cea mai înjositoare. Avertizat, Victor Petrini intră în viaţa acestui cuplu în destrămare şi, trecând peste prietenie, încurajează un sentiment care va fi şi pentru el fatal. Cronica acestei iubiri nefericite cuprinde o bună parte din roman. Matilda este primul caracter puternic al cărţii, greu de definit ca tip de sensibilitate feminină. Nu seamănă cu nici una din femeile din cărţile anterioare ale lui P. Acelea erau buimace şi intransigente, iar lumina era semnul frumuseţii lor interioare. Matilda este o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucărie a unei forţe obscure. Faptul că ea are sânge rusesc ar explica, printr-o prejudecată literară, complicaţia psihologiei, căderile şi înălţările ei. Prozatorul nu vrea să dea o explicaţie a psihologiei, construieşte numai un caracter şi introduce un număr de situaţii în care caracterul se verifică. Matilda are în interiorul ei „duşmani bizari [...] care îi chinuiau puternica ei forţă vitală", însă care sunt aceşti duşmani nici naratorul (victima) nu ştie. Femeie instruită (este arhitectă), Matilda cade periodic sub puterea acestui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de nerecunoscut: dă un spectacol lamentabil în faţa familiei reunite cu ocazia unui botez, îşi loveşte soţul şi sparge, spumegând de furie, nişte frumoase vitralii. „Ştiu - justifică ea în stilul eroilor dostoievskieni - eu am în mine şi ceva grosolan", însă căinţa e scurtă şi, după oarecare timp, violenţa şi grosolănia pun din nou stăpânire pe ea. Femeia intratabilă îl iubise însă pe Petrini doi ani (cât durase despărţirea de Petrică Nicolau), fusese extraordinară, şi Petrini, bărbatul îndrăgostit, nu înţelege ce s-a petrecut cu femeia pe faţa căreia apăruse, atât de promiţător, lumina simbolică. Matilda are o forţă de mistificare neistovită, în ea renaşte, periodic, „blestemata chestiune insolubilă", o ură năprasnică încolţeşte contra bărbatului cu care a făcut un copil. Romanul adună probele, dar refuză să dea un verdict. Când Petrini se îndrăgosteşte de altă femeie, Suzy Culala, se întâmplă ca Matilda, disponibilă, să apară la momentul potrivit, tulburând încă o dată existenţa filosofului. Suzy reprezintă alt tip de feminitate, opus Matildei, însă nu mai puţin fatal pentru Petrini. Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de identitate. Trăieşte mereu în alt registru, inventează disponibilităţi, stări ce îl fascinează pe filosof. Nu e trufaşă şi nu are crize de demnitate, existenţa ei lunecă la suprafaţa evenimentelor, fără mari traume. A trecut, totuşi, prin situaţii grele (eliminată din facultate, a muncit ca zidăriţă pe un şantier), dar sufletul ei nu s-a înăsprit. îndrăgostită de Petrini, îi mărturiseşte, cu o panică pe jumătate jucată: „Te iubesc! Aoleo...", ca şi când o tandră tragedie ar fi atins-o. Suzy îşi ascunde însă adevăratul statut conjugal (e căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea), şi lipsa ei de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav. Atacat în timpul unei excursii la munte de voinicul, bestialul dipsoman, Petrini este nevoit să se apere şi, în încăierarea ce urmează (bătălia are loc în cabina unui teleferic), îl împinge pe Pencea în prăpastie. O
crimă involuntară, a doua (Petrini omorâse, în detenţie, un torţionar care îşi pusese în gând să îl extermine) în viaţa filosofului. Romanul tinde, aici, spre senzaţional (o situaţie asemănătoare se întâlneşte în Intrusul), dar senzaţionalul este scurt şi, ca în literatura lui Dostoievski, nu are alt rol decât să radicalizeze poziţiile şi caracterele în naraţiune. Petrini ajunge la închisoare şi, în aşteptarea procesului, îşi scrie romanul vieţii, cu sentimentul că o carte este un fenomen tot atât de miraculos şi fatal ca şi celelalte mari fenomene ale existenţei: naşterea, iubirea, moartea. înfrânt în viaţa socială, înfrânt de mai multe ori în iubire, filosoful, care nu încetează să se gândească la gnoză şi la noua lui religie, află în scriitură o bucurie recuperatoare. Realizarea în spirit, sugerează naratorul, poate fi şansa noastră. Despărţirea de Suzy este fatală, chiar atunci când Petrini, după doi ani de detenţie, o regăseşte şi îi află adevărata identitate. Femeia îşi pierduse fascinaţia. Sinceră, fixată într-o structură determinabilă, Suzy devine o femeie comună. Fără fantezie, feminitatea ei e mediocră. Filosoful o părăseşte şi se dedică, de aici înainte, micii zeităţi ocrotitoare Silvia, fiica lui. Lângă romanul sentimental există şi un roman politic. Victor Petrini este un caracter tare, un om „care îşi asumă totul", incapabil de compromis. O suspiciune a Securităţii îi provoacă detenţia la Canal şi apoi într-o mină de plumb timp de trei ani. Prilej pentru autor de a înregistra fapte abominabile, într-o naraţiune bine articulată estetic. Confesiunile, portretele, reflecţiile morale (foarte serioase, foarte profunde) alcătuiesc un dens roman de moravuri, scris de un moralist de forţă. Puţini au remarcat această dimensiune (excepţională) a epicii lui P. Prozatorul este un moralist autentic, aforismele lui (în sferă existenţială) sunt memorabile. A scris, în fond, un roman puternic, care nu s-ar putea numi altfel decât romanul unei conştiinţe reflexive în timpul unei dictaturi odioase. P. a publicat şi un număr important de însemnări despre literatură, articole, portrete, adunate în 1989 în Creaţie şi morală. Acestea, asociate cu Imposibila întoarcere, pot da o idee despre opiniile estetice ale prozatorului şi despre capacitatea lui de reflecţie. Reiese limpede, la lectură, că realismul lui psihologic se bizuie pe valorile clasice ale omului. Familia, prietenia, iubirea, relaţiile dintre părinţi şi copii, morala comunitară, respectarea rosturilor şi a regulilor de convieţuire - sunt lucruri esenţiale pentru el. Nu îi plac oamenii „nesăbuiţi", fiinţele întunecate, naturile abjecte, şi, într-un articol celebru din 1968, a făcut un portret memorabil al „spiritului primar agresiv", manifestat în toate compartimentele vieţii sociale. Tânăr, propune patru modele epice (Tolstoi, Dostoievski, Hugo şi Balzac), mai târziu lărgeşte aria lecturii. îl citise pe Proust şi admira, pentru cruzimea realismului, pe Celine. Nu îi iubea pe „noii romancieri" şi, în genere, pe cei care nu ţin seama de condiţia umană a individului. Preţuieşte, din literatura română, înainte de orice, pe I. L. Caragiale şi nu îi plac „făcătorii de cuvinte". La moartea lui s-a vorbit mult de existenţa unui jurnal intim care a dispărut în chip misterios. O parte s-a găsit după câteva decenii şi fragmente s-au publicat în „Ziua" (2002). Au fost recuperate, de asemenea, ceea ce s-ar putea numi carnetele de atelier ale romanelor Risipitorii, Delirul şi câteva note privitoare la Cel mai iubit dintre pământeni. P. nu crede că jurnalul intim poate avea
441 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
valoare literară şi e de părerea lui G. Călinescu că a-1 da publicităţii este un nonsens. Nu îi place diaristica lui Andre Gide („operă inteligibilă"). Acceptă, totuşi, că jurnalul poate însoţi opera „pe dedăsupt, luminând-o de aproape cu o lumină crudă".
Obsedantă la Marin Preda a fost şi rămâne tentativa de a găsi şi de a regăsi punctul de echilibru între vocaţia unui realism frust; neînduplecat în observarea aspectelor crude, de o cruzime inocentă (vocaţie ce s-a manifestat cu o violenţă triumfătoare în nuvelele de debut) şi preocuparea dobândită, din ce în ce mai pronunţată şi tinzând să acopere tot orizontul operei, pentru viaţa conştiinţei morale: de a păstra, în condiţiile unei literaturi acut deliberative, ceva din decizia aspră, din violenţa primei sale naturi.
Lucian Raicu
E din ce în ce mai greu să ne închipuim literatura română fără Marin Preda. Pe măsură ce trec anii, contribuţia sa - devenită masivă - la dezvoltarea şi consolidarea romanului naţional - recunoscută de la început ca demnă de un interes deosebit - ne apare drept una din cele mai importante. în ce constă ea? La o întrebare atât de directă, nu putem răspunde decât tot într-un mod direct. Reducând în acelaşi timp discuţia la ceea ce considerăm esenţial, determinant. Meritul principal al lui Marin Preda e de a fi dat prozei noastre un volum de conştiinţă corespunzător. Cum trebuie să înţelegem termenul de conştiinţă în legătură cu ceea ce vrem să spunem? Nu în sens civic, moral sau artistic - sensuri faţă de care autorul Imposibilei întoarceri şi al unei opere atât de perfecte ca Moromeţii nu este şi nu poate rămâne străin, ci în acela mai special de complexitate a trăirii, de totalitate a experienţelor interioare (şi orice experienţă, de orice natură, devine în ultimă instanţă interioară), de amplitudine a comprehensiunii.
Valeriu Cristea
Dacă romanul n-ar fi îmbibat de o mare poezie -a nu se confunda cu lirismul - şi de o mare ştiinţă a poeziei, distribuită savant, cu o cunoaştere strategică a dozajelor, amintindu-ne de cuvintele lui Malraux că „Orice artă este lupta contra destinului", paginile Moromeţilor ar ilustra doar un magistral sculptor şi rapsod. Originalitatea însă a artei ce se descoperă în această carte demarează pare-se tocmai din poezia gândirii sale, a unei inteligenţe care sublimează şi preschimbă filosofia în metaforă şi dă naraţiunii un sistem nervos în continuă alertă, introducând o trusă de acute în epica obişnuită, însă care ştie proceda concomitent cu atâta obiectivă plasticitate şi fineţe încât combustiunile, acuitatea şi violenţa irecuzabilelor sale argumente trec direct în sângele puterii noastre de asimilare, de disponibilitate, cu revelabila lesniciune încorporată medicamentelor ideale. Rebreanu, descriind ţărani, descria forţe şi mulţimi; literatura lui e parcă o literatură a biologiei. Sadoveanu, povestind ţăranii, a poetizat instincte, înţelepciuni şi elemente; literatura lui e parcă o simfonie cvasivegetală. Marin Preda, urmărind prosopopeea rurală, problematizează şi adună sub proiectoarele gândirii circumvoluţiuni şi conştiinţe care sunt ale unei pături socotite amorfă, dar care nu-s amorfe, şi pe care parcă le auzi murmurând introspectiv: „Prea multă mare, noi am văzut destulă mare" (l-am citat pe Cesare Pavese). Literatura lui Preda e o literatură a potenţializării cerebrale, a focarelor nervoase. „Ce este
stilul?", se întreabă Apollinaire. Pentru o sută de oameni, o manieră complicată de a spune lucruri simple. După noi, o manieră foarte simplă de a spune lucruri complicate.
Ion Caraion
SCRIERI: întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1948; ed. pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1973; O adunare liniştită, Bucureşti, 1949; Ana Roşculeţ, Bucureşti, 1949; Desfăşurarea, Bucureşti, 1952; ed. pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1964; Moromeţii, [I], cu ilustîaţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1955; ed. 7, Bucureşti, 1964; Moromeţii, I-II, Bucureşti, 1967; ed. pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1968; ed. I-II, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970; ed. I-II, Bucureşti, 1972; ed.
I-II, Bucureşti, 1975; ed. I-II, îngr. Constantin Mohanu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1995-1996; Ferestre întunecate, Bucureşti, 1956; îndrăzneala, Bucureşti, 1959; Niculae Moromete, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1959; ed. pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1985; Risipitorii, Bucureşti, 1962; ed. 2, Bucureşti, 1965; ed. 3, Bucureşti, 1969; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1972; Friguri, Bucureşti, 1963; întâlnirea din Pământuri. Desfăşurarea, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1966; întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1968; Intrusul, Bucureşti, 1968; îngr. şi pref. Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1974; Martin Bormann, Bucureşti, 1968; Imposibila întoarcere, Bucureşti, 1971; ed. Bucureşti, 1972; Marele singuratic, Bucureşti, 1972; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1978; Delirul, Bucureşti, 1975; ed. 2, Bucureşti, 1975; ed. îngr. şi pref. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1991; Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977; Cel mai iubit dintre pământeni, I-III, Bucureşti, 1980; ed. I-III, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1984; Albastra zare a morţii, îngr. şi pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1983; Scrieri de tinereţe, îngr. şi introd. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1987; Creaţie şi morală, îngr. Victor Crăciun şi Corneliu Popescu, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1989; Scrisori către Aurora. Eugen Simion - Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda, postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1998; Opere, I-IV, îngr. Victor Crăciun, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003. Antologii: I. L. Caragiale, Opere alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1972. Traduceri: Albert Camus, Ciuma, introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Eta Preda): F.M. Dostoievski, Demonii, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Nicolae Gane).
Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, „întâlnirea din Pământuri", CNT, 1948,82; Petru Dumitriu, Despre viaţă şi cărţi, 1954, 38-44,223-231;]. Popper, Un scriitor talentat şi o concepţie literară greşită, „Scânteia", 1948, 7 iunie; Nicolae Corbu, „întâlnirea din Pământuri", „Scânteia", 1948, 7 iunie; Anton Strihan, Despre un viitor roman al lui Marin Preda, FLC, 1948,42; Horia Stancu, „Ana Roşculeţ", VR, 1949,11; Geo Dumitrescu, Pentru ascuţirea vigilenţei în lupta împotriva naturalismului, FLC, 1950, 12, 13; Al. I. Ştefănescu, Cu privire la „Ana Roşculeţ", VR, 1950, 5; Paul Georgescu, „Desfăşurarea", „Scânteia", 1952, 25 decembrie; Lucian Raicu, „Moromeţii", CNT, 1955, 36; D. Micu, „Moromeţii", CNT, 1955, 50; S. Damian, Un complicat: Ilie Moromete, GL, 1956, 18; D. Micu, Drama individualismului în „Moromeţii", CNT, 1956, 29; Note ocazionale în favoarea romanului realist socialist (interviu), VR, 1957,6; Savin Bratu, Cronici, I, Bucureşti, 1957,
219-237; Iosifescu, Drumuri, 242-268; Crohmălniceanu, Cronici, 366-391; Matei Călinescu, Iluzie şi realitate, GL, 1958, 29; I.D. Bălan, „îndrăzneala", LCF, 1959,18; N. Tertulian, O nuvelă valoroasă dedicată eliberării, GL, 1959,23; Ov. S. Crohmălniceanu, O nuvelă în cinstea lui 23 August: „îndrăzneala", VR, 1959,6; D. Micu, „îndrăzneala", „Scânteia", 1959,4 597; D. Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 108-137; Matei Călinescu, „întâlnirea din Pământuri", GL, 1960, 32; Silvian Iosifescu, în jurul romanului, Bucureşti, 1961, 218-235; Ion Vitner, Prozatori contemporani, I, Bucureşti, 1961, 7-64,313-315; Ov.S.
Preda
Dicţionarul general al literaturii române 442.
Crohmălniceanu, „Risipitorii", GL, 1962, 43; Nicolae Manolescu, „Risipitorii", CNT, 1962,49; Paul Georgescu, Transformări în conştiinţă, GL, 1963,15; Gabriel Dimisianu, Critică şi receptivitate („Friguri"), GL, 1963,36; Al. Piru, Direcţii în romanul românesc contemporan, GL, 1963, 52; Streinu, Pagini, IV, 154-156; Damian, Direcţii, 7-76; Nicolae Manolescu, „Friguri", CNT, 1964, 4; Savin Bratu, însemnări despre nuvela românească contemporană, VR, 1964, 12; I.D. Bălan, Delimitări critice, Bucureşti, 1964,213-216; Paul Georgescu, Recitind „întâlnirea din Pământuri", VR, 1965,9; Ion Lungu, Itinerar critic, Bucureşti, 1965, 31-46,119-162; Micu-Manolescu, Literatura, 181-193; Mihai Novicov, Literatura şi viaţa, Bucureşti, 1965, 29-49; Simion, Orientări, 260-266; Nicolae Manolescu, Autorul şi eroul lui („întâlnirea din Pământuri". „Desfăşurarea"), CNT, 1966, 27; Al. Oprea, Nuvelele lui Marin Preda, LCF, 1966,34,36; Mihai Ungheanu, „întâlnirea din Pământuri", R, 1966, 9; Ardeleanu, însemnări, 54-73; Regman, Confluenţe, 78-86; Gabriel Dimisianu, „Timpul nu mai avea răbdare" („Moromeţii", II), AFT, 1967, 23; Ştefan Bănulescu, Marin Preda. Cronica elementară, GL, 1967,38; Ov. S. Crohmălniceanu, „Moromeţii", II, VR, 1967,10; Nicolae Manolescu, „Moromeţii", II, CNT, 1967, 50; C. Stănescu, Un personaj de mit: Ilie Moromete, „Scânteia tineretului", 1967, 5777; Ciobanu, Nuvela, 183-199; Oprea, Mişcarea, 29-49; Regman, Cărţi, 205-215; N. Caran-dino, „Martin Bormann", GL, 1968, 2; Valentin Silvestru, „Martin Bormann", CNT, 1968, 3; D. Micu, „Moromeţii", II, „Lupta de clasă", 1968,2; Nicolae Manolescu, „Intrusul," CNT, 1968,30; Lucian Raicu, „Intrusul", FLC, 1968, 30; Piru, Panorama, 406-409; Sorianu, Glose, 97-102; D. Micu, „Intrusul", „Lupta de clasă", 1969, 6; Magdalena Popescu, „Risipitorii", RL, 1970, 1; Nicolae Manolescu, Romanul timpului moral, CNT, 1970, 4; Adrian Marino, Interpretări (despre „Risipitorii"), RL, 1970, 10; Cristea, Interpretări, 46-51; Dimisianu, Prozatori, 21-46; Nicolae Manolescu, Realism modem şi povestire, LCF, 1971,1,2; [Marin Preda], LCF, 1971,28 august (semnează Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Al. Piru); Al. Piru, Problemele scriitorului, RL, 1971,38; Ov. S. Crohmălniceanu, Secretul unui succes literar, CNT, 1971, 41; Al. Piru, „Moromeţii", I-II, R, 1971, 11; Ardeleanu, „A urî", 14-26; Mincu, Critice, II, 219-233; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971, 378-391; Stănescu, Cronici, 24-57; Ov. S. Crohmălniceanu, Un privilegiu literar, LCF, 1972, 10; Al. Piru, „Intrusul". „Marele singuratic", R, 1972,4; D. Micu, „Marele singuratic", „Scânteia", 1972,9 137; Matei Călinescu, Farmecul literaturii, RL, 1972,31; Al. Piru, Perspectivă critică, RL, 1972,32; Gheorghe Grigurcu, Clasicismul operei lui Marin Preda, F, 1972,8; M. Niţescu, Un realist modem, VR, 1972,8; Caraion, Duelul, 329-353; Ciobanu, Panoramic, 113-126; Munteanu, Opera, 180-205; Protopopescu, Volumul, 161-182; Vlad, Convergenţe, 306-319; AL Piru, „Risipitorii", RL, 1973, 2; Nichita Stănescu, Marin Preda - scriitor contemporan, ARG, 1973, 10; Andriescu, Disocieri, 251-260; George, Sfârşitul, I, 286-289, III, 240-249; Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Bucureşti, 1973; Petrescu, Scriitori, 94-97, 145-148; Raicu, Structuri, 150-156; Tudor, Pretexte, 112-131; Mihai Ungheanu, Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Bucureşti, 1973; Andriescu, Relief, 158-171; Iorgulescu, Rondul, 230-256; D. Micu, Periplu, Bucureşti, 1974,245-256; Dimisianu, Valori, 22-36; Paleologu, Simţul practic, 19-26; Simion, Scriitori, I (1974), 266-305; D. Micu, Un remarcabil roman politic, CNT, 1975,11; Al. Andriescu, „Delirul", CL, 1975,3; D. Micu, Un roman de Marin Preda, TBR, 1975, 58; Ov. S. Crohmălniceanu, Când criticul..., RL, 1975, 22; Nicolae Manolescu, Un roman istoric şi politic, RL, 1975, 26; Ion Ianoşi, „Delirul" la a Il-a ediţie, „Scânteia", 1975,10 294; Al. Piru, „Delirul", R, 1975,11; Ardeleanu, Opinii, 15-22, 209-213; Cristea, Domeniul, 164-195; Ungheanu, Arhipelag, 29-58; Ungureanu, La umbra cărţilor, 136-144; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1975,200-248,345-350; Ion Bălu, Marin Preda, Bucureşti, 1976; Ionescu, Romanul, 128-140; Iorgulescu, Al doilea
rond, 206-214; Raicu, Critica, 74-114; Regman, Colocvial, 91-100; Marin Preda interpretat de..., îngr. şi pref. Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1976; N. Steinhardt, Stendhal, istorie, Marin Preda, VR, 1977,1; Cezar Ivănescu, Patosul realităţii, CL, 1977, 4; Val Condurache, Epos şi memorie, CL, 1977,6; Pompiliu Mareea, „ Viaţa ca o pradă", R, 1977,6; AL Piru, Anii de ucenicie ai lui Marin Preda, LCF, 1977,32; Dinu Flămând, Cum am scris „Delirul" (interviu cu Marin Preda), AFT, 1977,9; Ciobanu, însemne,
114-127; Cristea, Alianţe, 393-489; Marin Mincu, Repere, Bucureşti, 1977,277-287; Ştefănescu, Preludiu, 133-149; Ungureanu, Proză, 6-40; Memorialistică şi istorie, LCF, 1978, 6 (semenează Mihai Ungheanu, Z. Omea, Laurenţiu Ulici, Doina Uricariu, Dan Cristea); Ardeleanu, Menţiuni, 14-30; Dimisianu, Opinii, 105-115, 142-145; Georgescu, Volume, 13-23; Georgeta Horodincă, Studii literare, Bucureşti, 1978, 76-159; Mânu, Eseu, 169-209, passim; Raicu, Practica scrisului, 222-234; Regman, Explorări, 272-283; Mirela Roznoveanu, Lecturi modeme, Bucureşti, 1978, 70-99; Simion, Scriitori, I (1978), 398-465; Stănescu, Jurnal, I, 47-85, II, 100-103, III, 118-121; Ungureanu, Contextul, 236-272; Mircea Popa, Timp şi destin istoric la Marin Preda, ST, 1979,7; George Arion, Interviuri, Bucureşti, 1979-1982,1,266-272, II, 237-241; Iorgulescu, Firescul, 142-146; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979,36-54; Mihai Zamfir, Cel mai camusian dintre scriitorii români, LCF, 1980,15,16; Eugen Barbu, Nedreapta cădere, LCF, 1980,20; Pompiliu Mareea, Preţul cuvântului, FLC, 1980,21; Mircea Iorgulescu, O mare conştiinţă, RL, 1980,21; Valeriu Cristea, Paginile cele mai necesare, RL, 1980,21; C. Stănescu, Un film scris de Marin Preda, „Scânteia", 1980,
11	742; Augustin Buzura, Imposibila despărţire, CNT, 1980,21; Ştefan Aug. Doinaş, Marin Preda ca amintire, VR, 1980, 5-6; Marian Popa, Marin Preda - un scriitor universal, TBR, 1980,183; Nora Iuga, Wenig Zeit, den Himmel anzuschen, „ Volk und Kultur", 1980,6; AL Călinescu, Finalitatea confesiunii, FLC, 1980, 33; AL Piru, Destine paralele, FLC, 1980,33; Ov.S. Crohmălniceanu, Dramatismul sentimentului, RL, 1980, 48; Băileşteanu, Refracţii, 87-106; Manolescu, Arca, 1,270-319; Raicu, Contemporani, 7-18; Sângeorzan, Conversaţii, 163-174; Zaciu, Lancea, 25-32; Octavian Paler, Dincolo de focul de câlţi, RL, 1981, 20; Romul Munteanu, însemnări despre Marin Preda, FLC, 1981, 20; Cezar Ivănescu, Un destin, LCF, 1981,20; Ileana Mălăncioiu, Obsesia tatălui, VR, 1981, 4-5; Stelian Dumistrăcel, Antimimetismul lingvistic al lui Moromete, CRC, 1981,24; Nicolae Manolescu, „Efectul" Preda, RL, 1981, 24; Cornel Ungureanu, Vieţile paralele, 0,1981,25; Stelian Dumistrăcel, Marin Preda: expresia lingvistică a fascinaţiei oraşului, CL, 1981, 8; Ion Ianoşi, Cel mai iubit dintre filosofi, RL, 1981, 37; Mircea Iorgulescu, Postumele lui Marin Preda, RMB, 1981,11476; Sergiu Filerot, „întoarcerea fiului rătăcit", unica poezie a lui Marin Preda, RL, 1981,44; Bugariu, Analogon, 75-108; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 135-155; Dobrescu, Foiletoane, II, 78-86; Iorgulescu, Critică, 87-98; Moraru, Semnele, 261-271; Piru, Ist.lit., 507-513; Simion, întoarcerea autorului, 255-282; Timpul n-a mai avut răbdare, îngr. şi pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1981; Tomuş, Mişcarea, 183-191; Zaciu, Cu cărţile, 23-47; Stelian Dumistrăcel, Marin Preda: forma şi semnificaţia neologismului, CRC, 1982,18; Marin Preda - 60 de ani de la naştere, CNT, 1982,32 (semnează Ion Vlad, Victor Crăciun, AL Piru); Ion Cristoiu, „Desfăşurarea", SLAST, 1982, 52, 53; Iorgulescu, Ceara, 109-128; Mareea, Varietăţi, 263-279; Popa, Competenţă, 155-212; Simuţ, Diferenţa, 135-140; Petre Stoica, Amintirile unui fost corector, Bucureşti, 1982, 150-171; Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti, 1982, 5-19; Florin Mugur, Marin Preda, FLC, 1983,21; Ciocârlie, Eseuri, 13-29; Dimisianu, Lecturi, 104-118; Iosifescu, De-a lungul, 220-230; Mareea, Concordanţe,
220-225,287-293; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983, 89-109; Paleologu, Alchimia, 96-103; Vasile Popovici, Marin Preda -timpul dialogului, Bucureşti, 1983; Steinhardt, Critică, 129-132; Ţeposu, Viaţa, 118-132; Laurenţiu Ulici, Confort Procust, Bucureşti, 1983,16-40;
443 Dicţionarul general al literaturii române
Preda
Vlad, Lectura rom., 65-79; Petru Poantă, Marin Preda al începuturilor, TR, 1984, 18; Constantin Sorescu, Cristian Popescu, Marin Preda, SLAST, 1984,22; Lucian Raicu, Scene din viaţa literară, TMS, 1984,10; Traian Podgoreanu, Marin Preda şi romanul filosofic, RITL, 1984,3,4; Victor Atanasiu, Viaţa lui Ilie Moromete, Bucureşti, 1984; Ciopraga, Propilee, 118-127; Cristea, Modestie, 105-133; Leonte, Prozatori, I, 102-119, II, 32-97, 239-252; Odangiu, Romanul, 46-60; Raicu, Fragmente, 119-130; Ştefănescu, Dialog, 196-216; Ion Vartic, Marin Preda şi „ucenicia" fiului, ST, 1985,1; Vasile Popovici, Venise Marin Preda neanunţat, O, 1985, 14; Victor Crăciun, Un scenariu (inedit) cinematografic de Marin Preda: „Primejdii nevăzute", SLAST, 1985, 21; Mircea Iorgulescu, Prozatorul semnificativ, R, 1985, 7; Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Bucureşti, 1985, 303-335; Sorescu, Uşor cu pianul,
115-130; Mihai Ungheanu, Exactitatea admiraţiei, Bucureşti, 1985, 373-383; Ungureanu, Proza rom., 1,198-263; Ion Vartic, Axioma finală, TR, 1986, 45; Călinescu, Biblioteci, 262-270; Ion Cristoiu, Lumea literaturii, Bucureşti, 1986, 159-181; Valentina Marin Curticeanu, Critica şi modelul, Bucureşti, 1986,33-47,89-118; Marin Preda, RRI, II, partea 2, 1130-1246; Mircea Popa, Marin Preda şi noua literatură a satului, ST, 1987,2; Ion Cristoiu, „întâlnirea din Pământuri", CRC, 1987, 23; Ion Cristoiu, Ochiul naratorului, RL, 1987,29; N. Steinhardt, Guica sau Imanenţa exasperată, ST, 1987, 7; Ion Vlad, Marin Preda, condiţia povestitorului, TR, 1987,32; Nicolae Manolescu, „Scrieri de tinereţe", RL, 1987, 50; Liviu Petrescu, Marin Preda - scriitor abisal, ST, 1987, 12; Băileşteanu, Aorist, 120-127; Cosma, Romanul, I, 114-124; Cristea, Fereastra, 69-71,119-122; Dimisianu, Subiecte, 88-90; Holban, Profiluri, 27-37; Rotaru, O ist, III, 605-629; Ştefănescu, Prim-plan, 103-120; Popovici, Eu, personajul, 108-116, 173-181; Tuchilă, Privirea, 18-30; Zamfir, Cealaltă faţă, 201-220; Holban, Literatura, 294-304; Ungureanu, Imediata, II, 185-193; Stelian Dumistrăcel, Marin Preda: jocul periculos cu fetişurile şi cuvintele fetişizate, CRC, 1990, 21; Cornel Munteanu, Triunghiul erotic în proza lui Marin Preda, F, 1990,11; Lovinescu, Unde scurte, 1,257-262,332-336, II, 17-20,120-126, III, 131-141, VI, 316-321; Alexandru George, O mistificare şi o iluzie posibilă, RL, 1991,42; Petreu, Teze, 32-71; Steinhardt, Monologul, 281-285; Mihai Ungheanu, Un roman insurecţional: „Delirul", L, 1992,32; Octavian Paler, Digresiuni pe marginea cazului Marin Preda, VR, 1992, 8-9; Cristea, A scrie, 10-42; Savu I. Dumitrescu, Marin Preda - între viaţă şi moarte, Bucureşti, 1992; Nicolae Manolescu, „ Viaţa ca o pradă", RL, 1993,8; Cornel Ungureanu, Viaţa ca un război, O, 1993, 4; Andreea Vlădescu, Marin Preda sau Triumful conştiinţei, Bucureşti, 1993; Monica Spiridon, Omul supt vremi (Eseu despre Marin Preda, romancierul), Bucureşti, 1993; Zaharia-Filipaş, Retorică, 97-116; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 353-368; Simuţ, Incursiuni, 235-249; Grigore Smeu, Marin Preda: o filosofie a naturii, Bucureşti, 1994; Nicolae Manolescu, Marin Preda, RL,
1995,	20; Caraion, Tristeţe, 29-53; Marin lancu, Andreea Vlădescu, Marin Preda. Dicţionar de personaje, Bucureşti, 1995; Popa, Estuar, 170-183; Marieta Popescu, Marin Preda comentat, Bucureşti, 1995; Marin Preda, DRI, IV, 247-254; Andrei Grigor, Marin Preda-incomodul, Galaţi, 1996; Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Iaşi, 1996; Cornel Munteanu, Marin Preda. Fascinaţia iubirii, Bucureşti, 1996; Adrian Dinu Rachieru, Marin Preda. Omul utopic, Bucureşti, 1996; S. Damian, Să închizi politicos uşa la plecare. Postscriptum la despărţirea de Marin Preda, ALA, 1997,361-364; Cornel Ungureanu, De la văduvele abuzive la fetiţele vesele, LCF, 1998,28,30; Dicţ. analitic, 1,161-164,281-284, II, 175-178, 260-263, III, 97-102, IV, 377-379; Glodeanu, Dimensiuni, 35-46; Simion, Fragmente, I, 358-362, II, 261-273; Alexandru George, Fotografia unei erori: „ Cel mai iubit dintre pământeni", LCF, 1999,14-16; Mariana Şipoş, Dosarul „Marin Preda", Timişoara, 1999; Dicţ. esenţial, 690-694; Ghiţulescu, Istoria, 455-456; Manolescu, Lista, II, 35-55, III, 148-150; Cristea-Enache, Concert, 121-126; Maria-Luiza Cristescu, Politici ale
romanului românesc contemporan, Bucureşti, 2001, 88-94; Constantin Miu, Tipologia personajelor feminine în proza lui Marin Preda, Bucureşti, 2001; Popa, Ist. lit., 1,287-297,1007-1013, passim, II, 692-706, passim; Rodica Zâne, Marin Preda, Braşov, 2001; Nicolae Manolescu, Un mare pesimist, RL, 2002, 32; Alex. Ştefănescu, Marin Preda, RL, 2002, 38; Marin Preda '80, CC, 2002,8-10 (semnează Eugen Simion, Ana Selejan, Nicolae Bârna, Dinu Pătulea, Mihai Fulger, Oana Soare, Andrei Milca, Călin Căliman, Octavian Paler, Mircea Micu, Fănuş Neagu ş.a.); Gabriel Dimisianu, Momentul literar 1945-1948. Primul Marin Preda, RL, 2002,48; Dan Manolescu, Un destin singular: Marin Preda, Buzău, 2003; Emil Mânu, Viaţa lui Marin Preda, Bucureşti, 2003; Gelu Negrea, „Cine eşti dumneata, domnule Moromete?", Bucureşti, 2003; Răzvan Voncu, Despre Preda şi alte eseuri neconvenţionale, Bucureşti, 2003. E.S.
PREDA, Mira (16.VI.1925, Ocna Sibiului), poetă şi prozatoare. Este fiica Paraschivei (n. Topârceanu) şi a lui Ioan Preda. După absolvirea Şcolii de Aplicaţie „Andrei Şaguna" din Sibiu (1938) şi a liceului de specialitate din aceeaşi localitate (1946), urmează un timp cursurile Institutului de Limbă Italiană din Sibiu, iar în 1949 obţine diploma de absolvire a Institutului „Nicolae Amira" (arte industriale) din Bucureşti. Târziu, în
1978,	obţine şi atestatul de ziarist profesionist. Ocupă de-a lungul anilor mai multe funcţii: profesoară de desen, desenator decorator la Ateneul Român, bibliotecară la Sibiu. Debutează cu poezie în „Gazeta Sibiului" (1941) şi colaborează cu versuri la „Flacăra Sibiului", „Tribuna Sibiului", „Arcade", „Transilvania", unde semnează şi critică literară, „Drum nou", „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Scânteia", „Luceafărul", „Ateneu", precum şi la reviste din Italia, Belgia ş.a.
Prima carte publicată de P., Promontorii (1968), cuprinde versuri solemne, de un lirism adesea fascinant, iar sonetele din Ascunsa vulnerate (1971; Premiul revistei „Tribuna") dezvăluie afinitatea poetei pentru cultura elină, ca refugiu ideal din faţa unei realităţi agresive. Victor Eftimiu opinează că sonetele închid „o sensibilitate modernă, în care limbajul de cronicar se împleteşte armonios cu neologismul ştiinţific". Urmează alte volume de versuri, ce au menirea de a-i configura personalitatea: Cenuşa unui ceas (1975), Legile zborului (1976), Cuantele liniştii (1979; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi Amor in patriam
(1982), expresie în bună măsură subtilă a dragostei de ţară ca identificare cu rostul poetului. Strămoşii, originile, vestigiile, ce se regăsesc într-un prezent continuu, oferă sursa unor versuri şi a unor modalităţi destul de variate, atinse totuşi de o oarecare emfază meditativ-pedagogică. Distihurile din Adevăruri de pe Podul Minciunilor (1985) conturează originalitatea autoarei, ce „pare a fi - dincolo de datele sensibilităţii feminine - crearea unei viziuni poetice unitare", cum remarcă Mircea Ivănescu într-un text de prezentare. Acţiunea romanului Riposta (1989), proiectată pe fondul unor trăiri sufleteşti dramatice, creează cadrul propice investigaţiei psihologice, marcând astfel un crez uman şi social. Este o carte despre război şi împotriva războaielor, cât şi un elogiu adus medicilor de front în timpul ultimei conflagraţii. Dialogurile şi reflecţiile pe care le polarizează ilustrează dura realitate a epocii, iar claritatea, ordinea, logica şi elocvenţa acţiunii reţin atenţia. P.
Preda
Dicţionarul general al literaturii române 444
transpune în volumul Rememorând fântâna (1974) din sonetele poetului sibian Christian Maurer.
SCRIERI: Promontorii, Bucureşti, 1968; Ascunsa vulnerate, pref. Victor Eftimiu, Bucureşti, 1971; Cenuşa unui ceas, Bucureşti, 1975; Legile zborului, Bucureşti, 1976; Cuantele liniştii, postfaţă Mircea Tomuş, Bucureşti, 1979; Amor in patriam, Bucureşti, 1982; Adevăruri de pe Podul Minciunilor, Bucureşti, 1985; Riposta, Bucureşti, 1989; Avalanşa, Bucureşti, 1998; Frontul alb, Bucureşti, 2000; Meridiane de singurătate, Bucureşti, 2003. Traduceri: Christian Maurer, Rememorând fântâna, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Comeliu Micandru Buchholzer).
Repere bibliografice: D. Micu, „Promontorii", GL, 1968, 23; Alex. Ştefănescu, „Ascunsa vulnerare", LCF, 1971,39; Mircea Ivănescu, Mira Preda, T, 1974,4; Mirela Roznoveanu, „Legile zborului", RL, 1976,35; Ilie Guţan, „Legile zborului", T, 1976, 9; Emil Mânu, Puritatea emoţiei, RMB, 1980, 9 ianuarie; Mircea Tomuş, „Cuantele liniştii", T, 1980, 2; Simion Bărbulescu, „Amor in patriam", RL, 1982,51; Dicţ. scriit. rom., III, 885-886.	A.Gţ
PREDA, Sorin (12.XII.1951, Bucureşti), prozator. Este fiul Anicăi Preda (n. Astene), actriţă la Teatrul de Păpuşi din Bacău, şi al lui Alexandru Preda (frate al lui Marin Preda), funcţionar. Urmează Liceul de Muzică la Bacău (1965-1969) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia româ-nă-franceză, a Universităţii din Bucureşti (1970-1974). Ca student, este membru al cenaclului Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, şi al grupării literare care scoate revista murală „Noii". Lucrează ca profesor la Roman (1975-1981), redactor la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" (1982-1989), apoi la „Tineretul liber" (1989-1993), „Zig-zag" (1993-1994), „Arc" (ianuarie-iulie 1995) şi „Formula AS" (din 1995). Din 1997 este cadru didactic asociat la Universitatea Media, iar în 2003 şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii din Bucureşti. Debutează în 1967, într-o gazetă din Bacău, dar adevăratul debut poate fi considerat cel din 1972, la „Amfiteatru", iar prima carte, Povestiri terminate înainte de a începe, îi apare în 1981. Este inclus în culegerea colectivă Desant '83, alături de Mircea Nedelciu, George Cuşnarencu, loan Lăcustă, Constatin Stan, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu ş.a., scriitori care vor ilustra optzecismul. Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Vatra", „Ateneu", „Tomis", „Contrapunct" ş.a. A semnat şi Andrei Tomşa. I s-au acordat mai multe premii, din partea revistelor „Luceafărul" (1980), „Ateneu" (1981), „Amfiteatru" (1985).
Sub un titlu provocator, primul volum al lui P. însumează, s-ar putea spune, teste de abilitare prozastică, atestând o surprinzătoare maturitate. Deţinător al tuturor secretelor de meşteşug, autorul „povestirilor terminate înainte de a începe" experimentează, ca mai toţi optzeciştii, modalităţi de scriitură modernă dintre cele mai diferite, de la literaturizarea, în spiritul Noului Roman, a „micului fapt adevărat" (ca în Nina, de exemplu) la transfigurarea banalului prin inserţii de bizar, absurd, „miraculos" cotidian, suprarealist, de senzaţional şi fantastic terifiant, prin cultivarea oniricului. înconjurată, pe patul de moarte, de fii, o bătrână cere să fie întinsă pe podea,
pentru că altfel nu-şi poate da sufletul. Unui moşneag îi e teamă de fotografii. Crede că, dacă ar fi fotografiat, ar muri. Şi chiar asta se întâmplă. într-o seară, auzind un hârşâit ce venea din baie, locatarul ciudat al unei garsoniere practică o spărtură în perete, şi prin aceasta pătrunde în casă o arătare: un moşneag fioros, cu unghii încovoiate ca nişte gheare, cu „trupul sucit şi răsucit, disproporţionat", cu „picioarele mai mici decât trupul, mâinile mai mici decât picioarele, gâtul gros şi prost plasat (aproape în dreptul umărului)". Specimenul se numeşte Jurvale. El adoarme vorbind şi, când e treaz, consumă toate proviziile alimentare ale posesorului încăperii. Altuia nebunia i se trage de la nevastă, care l-a părăsit. Nenorocitul sfârşeşte în pădure, sfâşiat de câini, zdrobit de măciuci. O compunere demonstrativă e şi primul roman al lui P., Parţial color (1985), ce dă în vileag viaţa (pseudo)conjugală, de după divorţ, a naratorului. Despărţit de nevastă, sub efectul intrigilor soacrei, Traian Daia, actor şi regizor, cadru didactic la o şcoală populară de teatru, apoi instructor al unei formaţii artistice uzinale, comunică în continuare cu Mara. Cu timpul, cei doi chiar vor locui împreună, nu fără a întreţine paralel relaţii de amor extradomiciliale. Scriere autoreferenţială într-un fel, romanul se autoprezintă şi ca „document". Pe de o parte, naratorul lasă să se înţeleagă că lucrează la un roman, insinuând astfel că paginile pe care le scrie nu sunt decât literatură, pe de alta, ultima filă reia începutul cărţii, cu specificarea că o face spre edificarea unui psihanalist, căruia Traian Daia i se încredinţase. Autoreferenţialism şi autenticism, contopite. Concret, Parţial color pare un colaj naturalist de „felii de viaţă". Un prim capitol asamblează situaţii de existenţă cotidiană ternă, nu fără momente mai deosebite, precum o aniversare în familie, o întâlnire întâmplătoare a foştilor soţi, într-un local, discuţii „acasă", privitoare îndeosebi la copil, „cucerirea" de către Traian Daia a unei femei etc. în text sunt intercalate, frecvent, citate dintr-un manual privitor la ceea ce s-ar putea numi mediocritate mic-burgheză (Calea fericirii de dr. Victor Pouchet, Bucureşti, 1934): unica lectură a Marei. Nu lipsesc discuţiile despre literatura franceză. Capitolul următor narează mai cu seamă o experienţă de pacient, trăită, din cauza unei depresii nervoase, de narator. în fine, personajul parcurge convalescenţa în locuinţa Marei, stă, câtva timp, şi la un prieten, în afara oraşului, într-un patriarhal cadru rustic. Finalul e ambiguu, întreţinându-se deliberat echivocul asupra raportului dintre real şi halucinaţie: nu e clar ce trăieşte aievea şi ce delirează personajul. Prin medicul curant din spitalul psihiatric în care ajunsese, scriitorul încearcă să exemplifice teze ale psihanalizei. „Endoestezia" şi „isteria" omului de teatru, tentativele lui de a evada din ambianţa familială pot semnifica o reacţie viscerală împotriva unui mediu sufocant şi imbecilizant. Literar, romanul excelează în construcţia unor scene de viaţă cotidiană fadă, în conturarea de profiluri banale, dar şi în dezvăluirea unor psihologii tarate, printre care şi aceea a copilului Andrei Daia, îndărătnic, obraznic, înclinat spre cruzime şi perversitate. Analog este construit romanul Plus-minus o zi (1988). Exmatriculat din facultate pentru un act W indisciplină, în anul întâi, studentul Emil Cela, şahist de
445 Dicţionarul general al literaturii române
Predescu
performanţă, primeşte ordin de încorporare. Având vocaţia scrisului, el ţine un jurnal, şi pagini din acesta trec ca atare în roman. Dar, în proporţie covârşitoare, cartea e un memorial, redactat când la persoana întâi, când la a doua, naratorul adresându-se formal sie însuşi. Rezultă un document subiectiv al vieţii de cazarmă, incluzând şi reconstituiri autobiografice din memorie, incursiuni în existenţa familiei personajului şi mai ales dezvăluiri ale experienţelor sale erotice. Cu o minuţie vrednică de Noul Roman şi care pe alocuri arată influenţe din James Joyce, prozatorul descrie ambianţa cazonă, dar mai cu seamă detaliază acte, impresii, stări sufleteşti proprii în exclusivitate personajului. Sensibilitatea soldatului cu dar de scriitor mai înregistrează privelişti bucureştene din diverse momente ale zilei, îndeosebi matinale, peisaje rustice, imagini nocturne metropolitane ş.a.m.d. Suportul epic, sumar, al inepuizabilului flux descriptiv este - în exprimarea eufemistică a mamei lui Emil Cela - „petrecerea timpului liber" de către „domnul soldat", „în afara cazărmii", cu „acea fiinţă detestabilă şi mult mai în vârstă" decât el, Viviana, chelneriţă la un restaurant. La Bucureşti se îndrăgosteşte de el o bibliotecară, tânără divorţată, întâmplător amantă a tatălui lui Emil. Cartea se încheie cu sugerarea posibilităţii de întemeiere a fericirii amândurora pe această nouă iubire. Scriere de acelaşi tip ca Parţial color, cel de-al doilea roman al lui P. dobândeşte o dimensiune în plus prin insinuarea ideii, existentă în nuvele, că în viaţa omului acţionează uneori puteri oculte, demonice. Viviana intră în biografia lui Emil Cela după ce el stătuse de vorbă cu un ins cam ciudat, pretins medic, care reapare la nuntă şi dovedeşte a-i cunoaşte trecutul şi a-i putea citi gândurile. îi destăinuie că e în stare şi să transmită gânduri la mare distanţă, printr-o telepatie „superior organizată". în cele din urmă, provoacă o încăierare între nuntaşi, ce ar putea aminti de spectacolul grotesc stârnit de Mefisto în pivniţa lui Auerbach. După spargerea nunţii îi însoţeşte pe Emil şi pe Viviana în locuinţa ei, unde îşi dezvăluie şi virtuţi de hipnotizator. Cu complicitatea gazdei vrăjitorul face cu soldatul-student ce vrea. în final îl determină să plece în plină noapte, fără ca ea să încerce serios să îl reţină. Când, peste câteva zile, o caută la telefon, o voce de bărbat (probabil a lui) îl îndeamnă să o uite. Inserţie de mister într-un roman al cotidianului.
SCRIERI: Povestiri terminate înainte de a începe, Bucureşti, 1981; întâlnirea, în Desant '83, Bucureşti, 1983; Parţial color, Bucureşti, 1985; Plus-minus o zi, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Constantin Călin, „Povestiri terminate înainte de a începe", ATN, 1981,4; Nicolae Manolescu, „Povestiri terminate înainte de a începe", RL, 1981,25; Ion Bogdan Lefter, Un prozator: Sorin Preda, VST, 1982,19; Mihai Ungheanu, „Parţial color", LCF, 1985, 24; Ioan Holban, „Parţial color", CRC, 1985, 37; Radu G. Ţeposu, Tragicul lucidităţii, FLC, 1985,38; Val Condurache, „Parţial color", CL, 1985,9; Ion Pecie, „Parţial color", R, 1985,10; Cristian Livescu, „Parţial color", ATN, 1985,11; Virgil Podoabă, Un prozator tânăr, F, 1985,11; Irina Petraş, „Parţial color", T, 1985,12; Ion Bogdan Lefter, Romane colorate, VR, 1986,8; Cristian Livescu, Sorin Preda, ATN, 1987,11; Rotaru, O ist,
III,	938-939; Radu G. Ţeposu, Prozatorul Sorin Preda, AFT, 1988,6; AL
Piru, Memoria şi viaţa, SLAST, 1989,5; Marian Odangiu, Câtă literatură, atâta viaţă, 0,1989,6; Virgil Podoabă, „Plus-minus o zi", F, 1989,2; Ioan Holban, Romanul ca o partidă de şah, CRC, 1989,9; Romul Munteanu, Amintirile unui soldat amnezic, FLC, 1989,12; Vlad Sorianu, „Plus-minus o zi", ATN, 1989,3; Ion Buzera, „Plus-minus o zi" sau Despre convenţia amneziei, R, 1989,3; Cornel Moraru, Criza de imaginaţie, VTRA, 1989,3; Laurenţiu Ulici, Criza de identitate, CNT, 1989, 21; Doru Burlacu, „Plus-minus o zi", ST, 1989,6; Adrian Dinu Rachieru, „Plus-minus o zi", AST, 1989,7; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 162-169; Cristea, A scrie, 206-210; Ioana Pârvulescu, Luxul lecturii, RL, 1993,22; Ţeposu, Istoria, 127-129; Petraş, Lit rom., 172-173; Valeriu Bârgău, Generaţia '80. Precursori şi urmaşi, Deva, 1999, 162; Cărtărescu, Postmodernismul, 419-422; Raluca Alexandrescu, Despre un vapor care se clatină dar nu se scufundă (interviu cu Sorin Preda), OC, 2000,39,40; Dicţ. analitic, III, 275-277; Lefter, Scriit. rom. '80-'90, II, 103-105; Popa, Ist. lit, II, 923; Ioan Holban, Romanul ca o partidă de şah, CL, 2003,9.	D.	Mc.
PREDESCU, Lucian (27.VII.1907, Iaşi -12.1.1983, Bucureşti), istoric literar şi editor. Este fiul Elenei (n. Savu) şi al lui Lucian Predescu, funcţionar. Urmează clasele primare la Botoşani, Galaţi, Iaşi şi din nou la Galaţi, unde frecventează şi Liceul „Vasile Alecsandri" (1918-1926). Este absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie la Universitatea din Iaşi (1931) şi îşi susţine teza de doctorat cu monografia Diaconul Coresi la Universitatea din Cluj (1933). Funcţionează ca paleograf la Arhivele Statului din Iaşi (1930-1931), iar mai târziu se angajează ca redactor la ziarele „Universul" (1935-1937) şi „Cuvântul" (1937). Referent la Ministerul Propagandei (1942), impiegat la Ministerul Culturii Naţionale, de la sfârşitul anului 1943 până în primăvara lui 1945 este şef de serviciu la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Subsecretariatul Românizării. Rămas cinci ani fără slujbă, va fi angajat abia în 1951 bibliotecar-şef şi apoi referent tehnic la Muzeul Militar Central din Bucureşti. Pensionat în 1956, se reîncadrează bibliograf-şef la Biblioteca Academiei Române, unde rămâne până în martie 1958, când se vede înlăturat din motive politice, ca autor al lucrării Enciclopedia „Cugetarea", pe care o publicase în 1940. A colaborat, în afara ziarelor „Universul" şi „Cuvântul", la „Adevărul", „Adevărul literar şi artistic", „Albina", „Analele Dobrogei", „Arhiva" (Iaşi), „Arhivele Olteniei", „Almanahul ziarului «Dimineaţa»", „Buletinul «Mihai Eminescu»", „Biserica Ortodoxă Română", „Cercetări istorice", „Convorbiri literare", „Cuget clar", „Calendarul ziarului «Universul»", „Datina" (Craiova), „Dimineaţa" (Cernăuţi), „Făt-Frumos", „Floarea de foc", „Glasul Bisericii", „Junimea literară", „Limba română", „Lumea românească", „Neamul românesc", „Opinia" (Iaşi), „Pradă gândului", „Revista arhivelor", „Revista de pedagogie", „Secolul", „Şcoala vremii", „Tempo" ş.a. între 1944 şi 1960 i s-a interzis să publice. A reuşit, totuşi, să dea tiparului numeroase articole nesemnate sau sub iniţiale. A folosit şi pseudonimul Ciluna Căluci. Debutează încă din anii studenţiei în paginile revistei „Cercetări istorice" (1926), iar prima carte, O controversă literara: cine e autorul poemei „Cântarea României", îi apare în 1929.
Stăpânind deopotrivă domeniul istoriei literare şi al istoriei propriu-zise, P. se apleacă asupra începuturilor scrisului şi
Predescu
Dicţionarul general al literaturii române 446
literaturii române în două momente distincte ale vieţii sale: în perioada elaborării tezei de doctorat dedicată diaconului Coresi, când poartă polemici cu Giorge Pascu şi cu Dan Simonescu şi publică fragmente comentate din cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Eustratie Logofătul, Radu Popescu, Mihail Moxa, Udrişte Năsturel, Radu şi Şerban Greceanu; în anii 1960-1974, când îi apar în reviste o serie de lucrări: Mihail Moxa şi opera sa, O controversă literară-religioasă. Contribuţia fraţilor Radu şi Şerban Greceanu în cultura bisericcească şi laică, Udrişte Năsturel şi răspândirea romanului religios „ Varlaam şi loasaf", Influenţa romanului „ Varlaam şi loasaf" în folclorul românesc, Contribuţii la viaţa cronicarului Gr. Ureche, Contribuţii la două opere bisericeşti: I.„Palia de la Orăştie", 1582, II. „Leviticul de la Belgrad", cam 1650, Contribuţii la viaţa şi opera lui Dragoş Eustratie Logofătul, Informaţiuni necunoscute asupra lui Dimitrie Cantemir, Al. Hâjdeu, mitropolitul Dosoftei, Neculai Milescu, Miron Costin, mitropolitul Veniamin Costache, Vlad Dracul şi Tudosie Dubău, Schitul „Petru şi Pavel", Carantinele în toponimia şi literatura românească ş.a. Prin datele şi informaţiile noi -extrase în genere din manuscrise vechi, unele necunoscute - P. pune de multe ori într-o altă lumină contribuţia cărturarilor de care se ocupă. Cu egală competenţă abordează literatura secolului al XlX-lea, de la Gh. Asachi, Vasile Cârlova, Nicolae Bălcescu, Al. Sihleanu, Alecu Russo la Ion Creangă, I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, din opera cărora publică ediţii comentate sau cărora le dedică studii monografice. Exceptând lucrarea Caragiale, subintitulată Tragicul destin al unui mare scriitor (1939, în colaborare cu B. Jordan), ce se dezvoltă într-o atractivă „viaţă romanţată", monografiile închinate lui Ion Creangă (1932), Duiliu Zamfirescu (1937), Barbu Delavrancea (1938) şi Panait Cerna (1933) sau studiul introductiv la ediţia Ion Creangă, Opere complete (1940) se încheagă pe structura clasică a prezentării „vieţii şi operei", cu o tentă vizibil didactică. Scrierile sunt înfăţişate pe genuri şi specii, în mod cronologic, cu evidenţierea valorii şi a specificului utilizării mijloacelor artistice. Se insistă însă prea mult pe rezumarea subiectelor în detrimentul analizelor. Familiarizat cu aproape toate momentele de seamă ale literaturii şi culturii române, P. încearcă să le cuprindă în sinteza Istoria literaturii române (1936). Amplificată la ediţia a doua, cartea este intitulată aproape călinescian avant la date: Istoria literaturii române de la început până astăzi. Materia este împărţită pe provincii istorice şi pe curente, foarte succint, în genere conform viziunii încetăţenite. Contribuţia esenţială e de marcare a unor detalii. Lucrarea cea mai importantă a lui P. rămâne însă Enciclopedia „Cugetarea", subintitulată Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, cu o ediţie cenzurată şi alta necenzurată. Propunându-şi să recupereze o imagine cât mai completă şi mai fidelă a culturii şi a civilizaţiei române din cele mai vechi timpuri, autorul ţine să noteze domeniile abordate chiar pe pagina de titlu a lucrării: „Istorică, culturală, literară, publicistică, ziaristică, folklorică, militară, religioasă, juridică, economică, medicală, tehnică, ştiinţifică, artistică (muzică, pictură, sculptură, dramaturgie), politică, diplomatică, sportivă etc." Limitându-se strict la spaţiul naţional, el nu
înglobează decât personalităţile străine care au avut în vreun fel de-a face cu românii şi România: au scris despre noi, au îmbrăţişat şi au susţinut cauza românească de-a lungul timpului, s-au căsătorit cu nativi români sau au vizitat ţara. Deşi îmbrăţişează to -e domeniile, oferind informaţii care nu se găseau în nici o altă lucrare, Enciclopedia... pune în evidenţă
-	datorită formaţiei filologice a alcătuitorului - în principal aspectele literar-culturale: scriitorii şi artiştii, creaţiile lor (prezentate succint în articole de sine stătătoare), periodicele* instituţiile şi ctitoriile. P. şi-a amplificat lucrarea, cu intenţia de a o tipări, în 1942, apoi în 1965. Din cauza războiului, ulterior din cauza interdicţiei, reeditarea nu a fost posibilă, autorul continuând, totuşi, întregirea cărţii până la stingerea sa din viaţă. Cu aspiraţii de proiect hasdeean, manuscrisul, sub formă de fişe (aproximativ 160 000 de termeni şi c. 500 000 de fişe, aproximativ 18 000 de pagini de tipar, 16-17 volume), reprezintă cel mai important efort de acest fel din cultura noastră. P. a lăsat în manuscris şi o culegere de proză artistică sub titlul Nuvele, schiţe şi descrieri, texte din anii 1921-1923, relevând disponibilitate tematică şi aptitudini literare.
SCRIERI: O controversă literară: cine e autorul poemei „Cântarea României", pref. Ilie Bărbulescu, Iaşi, [1929]; „Giorge" Pascu şi istoria literaturii române sau O nulitate universitară, Turnu Severin, 1932; Ion Creangă. Viaţa şi opera, I-II, Bucureşti, 1932; Panait Cerna. Viaţa şi opera, Cernăuţi, 1933; Diaconul Coresi, Bucureşti, 1933; între nepricepere şi ştiinţă, Bucureşti, 1933; Istoria literaturii române, Bucureşti, 1936; ed. 2 (Istoria literaturii române de la început până astăzi), Bucureşti, 1937; Duiliu Zamfirescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1937; Barbu Delavrancea. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1938; Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor (în colaborare cu B. Jordan), Bucureşti, 1939; Doi cronicari moldoveni, Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1939; Enciclopedia „Cugetarea", Bucureşti, 1940. Ediţii: Din cronicarii români. Grigore Ureche, Eustratie Logofătul, Miron Costin, Bucureşti, [1933]; Din cronicarii români Radu Hrizea Popescu, Mihail Moxa, Radu şi Şerban Greceanu, Udrişte Năsturel, Bucureşti, f.a.; Vasile Cârlova, AL Sihleanu, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1933; Ion Creangă, Opere complete, Bucureşti, 1940; Alecu Russo, Opere complete, Bucureşti, 1942; N. Bălcescu, Opere complete, I-II, pref. edit.; Bucureşti, [1944].
Repere bibliografice: J. Byck, O lucrare despre Coresi, Bucureşti, 1933; Dan Simonescu, „Diaconul Coresi", „Raza de lumină", 1933, 86-101; Perpessicius, Opere, IX, 79-87; Dicţ. scriit. rom., III, 887-888. I.O.
PREDESCU, Nicolae (26.XI.1834, Bucureşti - 26.IV^1906, Bucureşti), prozator şi critic literar. Strănepot al lui Filaret, episcop de Râmnic, şi văr cu Eugeniu Predescu, membru al Asociaţiei Literare (1845), P. îşi face studiile în capitala Franţei, după ce trecuse prin şcoala de la „Sf. Sava". După o călătorie aventuroasă pe Dunăre, evocată mai târziu, în 1855 descinde la Paris, pentru a urma dreptul. îşi ia licenţa în 1859, iar în 1861 îşi trece, tot la Paris, şi doctoratul. întors în ţară, avea să fie consilier la înalta Curte de Casaţie.
într-un elan de tinereţe, P. scrie în franţuzeşte un roman, Le Comte de Walneg (1862), a cărui teză e supremaţia spiritului asupra materiei, a idealului asupra realului. Totul, de la personaje la stil, este de împrumut în această carte care,
447 Dicţionarul general al literaturii române
Prelipceanu
altminteri, vădeşte aptitudinile de prozator ale autorului şi o anume uşurinţă a expresiei, abundentă, retorică şi adeseori convenţională. Contele de Walneg este o plăsmuire livrescă, însumând trăsături ale eroilor „damnaţi" din literatura romantică. Palid, sumbru şi tăcut, învăluit în melancolie, pare marcat de o suferinţă fără leac. E un solitar, dispreţuind viaţa artificială şi zgomotoasă din saloane şi regăsindu-şi liniştea în mijlocul unei naturi luxuriante, „templu" în care poate medita în voie la deşertăciunea şi nestatornicia celor lumeşti. O idilă castă se înfiripă între el şi o tânără, Aurelie, dragostea lor fiind tratată de romancier într-un registru de melodramă, cu lacrimi şi extazuri, până la sfârşitul patetic al celor doi. Fata moare de ftizie, iar contele de prea multă durere. Lecturile, trimiterile livreşti sunt puse mereu, din plin, la contribuţie. în descrierea ambianţei sau a personajelor (visătorul conte, însetat de absolut, baronul de Brinville, juisor cinic şi amoral, nefericita actriţă Aurelie, un „înger căzut", încercată, ca şi contele, de ardoare mistică pentru sublimităţi), scriitorul se foloseşte de foarte multe referinţe, îndeosebi din domeniul picturii şi al sculpturii. De altfel, în „Trompeta Carpaţilor" (1865), publică un studiu despre Theodor Aman, P. fiind unul dintre premergătorii criticii plastice româneşti. El s-a încumetat şi în critica literară, articolele fiind reunite în volum abia în 1900, sub titlul Poeţi şi artişti. Sunt aici aprecieri asupra operei lui Ienăchiţă Văcărescu, lancu Văcărescu, V. Alecsandri, D. Bolin-tineanu, Grigore Alexandrescu, precum şi comentarii despre pictura lui Theodor Aman şi Nicolae Grigorescu. într-o manieră predominant asociativă, adeseori prolixă, şi într-un limbaj vag, învechit, înţesat de construcţii gramaticale greoaie, discursul e descriptiv, cu incursiuni în artele plastice, zonă în care autorul manifestă nu numai gust şi o gândire nuanţată, dar şi dezinvoltură. Sensibilitatea criticului reacţionează mai ales la colorit, el vede plastic, încercând să facă apoi literatură pe marginea operelor luate în discuţie. Sunt presărate din loc în loc şi opinii de teorie a literaturii şi a artei: în artă predomină „modul de a spune", arta nu trebuie să moralizeze cu dinadinsul, tendinţa se cuvine să fie resorbită în materia operei, iar realitatea se cere a fi înfăţişată nu ca atare, în nuditatea ei, ci transfigurat. Aportul cert al cărţii este însă mai ales documentar, atât prin mărturiile autobiografice, cât şi prin informaţiile inedite furnizate despre unii poeţi şi artişti ai epocii, pe care P. îi studiază cu destulă râvnă, dar fără prea multă pătrundere.
SCRIERI: Le Comte de Walneg, Paris, 1862; Poeţi şi artişti, Bucureşti, 1900; Păgânul şi creştina, Bucureşti, 1914.
Repere bibliografice: Cornea, Oamenii, 128-144; Dicţ. lit. 1900, 710; Dicţ. scriit. rom., III, 888-889.	F.F.
PRELIPCEANU, Nicolae (10.VIII.1942, Suceava), poet, prozator şi jurnalist. Este fiul Elenei (n. Dima) şi al lui Vasile Prelipceanu, avocat. Face şcoala elementară la Crasna (judeţul Sălaj) şi Marghita (judeţul Bihor), urmează liceul la Curtea de Argeş (1956-1960), iar în 1961 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, pe care o va absolvi în 1966. După efectuarea serviciului militar la Şcoala de
Ofiţeri în Rezervă de la Otopeni (1967), ocupă diverse funcţii ocazionale: director de club la Universitatea „Babeş-Bolyai", redactor la ziarul judeţean „Unirea" din Alba Iulia. In 1969 este angajat redactor la revista „Tribuna" din Cluj, unde rămâne până în 1986, când se mută la Bucureşti. Aici schimbă mai multe locuri de muncă, fiind când ziarist, când funcţionar în aparatul cultural, când om politic. Este redactor la „Viaţa românească" (1987-1990), apoi redactor-şef adjunct la „Luceafărul", face parte din redacţia „Cotidianului" (1991-1992) şi a revistei „Alianţa civică". Se numără între membrii fondatori ai Alianţei Civice, în 1995 ajungând vicepreşedinte al acesteia. Poetul nu refuză funcţiile cu caracter managerial sau politic: secretar al Uniunii Scriitorilor (1991-1992), consilier-şef al Inspectoratului pentru Cultură Bucureşti (1992-1993), director de programe la Societatea pentru o Televiziune Independentă (1996-1997), consilier de stat pentru mass-media şi imagine al prim-ministrului Victor Ciorbea (1996-1997). Fire greu adaptabilă la rigorile vieţii oficiale, îşi dă aproape de fiecare dată demisia (chiar şi din postul de secretar al Uniunii Scriitorilor) şi revine ca şef al secţiei de cultură la cotidianul „România liberă", unde mai lucrase şi în 1994. P. debutează cu poezie în 1962, la revista „Contemporanul", dar se impune atenţiei cu un ciclu de poezii publicat în revista „Tribuna" (1965). Prima lui carte, Turnul înclinat, apare în 1966 şi se bucură de o primire de
Prelipceanu
Dicţionarul general al literaturii române 448
excepţie, cum de altfel i-au fost primite aproape toate cărţile, P. fiind unul dintre cei mai „bogaţi" posesori de premii literare. Obţine Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj pentru volumul de versuri 23 iluzii (1971) şi pentru romanul Tunelul norvegian
(1978), iar pentru volumul de interviuri Dialoguri fără Platon (1976) i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor, ca şi pentru Vine istoria (1972), carte de reportaje scrisă în colaborare cu Radu Mareş şi Vasile Sălăjan. Obţine, de asemenea, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie cu De neatins, de neatins (1978), Fericit prin corespondenţă (1982) şi Binemuritorul (1996). Opera poetică i-a fost antologată de mai multe ori: Degetul de gheaţă
(1984), Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu? (1999), Versuri (2000). Este prezent în majoritatea antologiilor de poezie română contemporană apărute în ţară şi în străinătate. Versurile i-au fost traduse în maghiară, germană, engleză, franceză, suedeză.
Poate că vocaţia lui P. a fost publicistica, el fiind un jurnalist înnăscut, activ şi „posedat" de meserie. Nu a făcut însă din aceasta o obsesie. Vocaţia în care a „produs" s-a dovedit, până la urmă, proza: Vara unui fost campion de pian (1973), romanul Tunelul norvegian, iarăşi un volum de proză scurtă, Zece minute de nemurire (1983), şi încă un roman, Scara interioară (1987). Rafinat în povestiri, fantezist şi ingenios în romane, care sunt inundate şi obscurizate de „valul" poetic, autorul îşi mobilizează şi aici acele resorturi care deconspiră vocaţia sa „celestă". De fapt, mai nimeni nu a reţinut că el ar fi altceva decât poet, deşi a experimentat destul de perseverent în proză, fiind în egală măsură textualist, „realist magic" (Ion Vlad) sau „post-modemist" (Liviu Petrescu). în poezie, în schimb, s-a menţinut în permanenţă la aceeaşi cotă, înaltă, determinată în primul rând de constanta sa esenţială: ironia. Cu această „armă", mai mult decât o unealtă, P. s-a fixat în zona denumită de el însuşi „calmul plat", în toate timpurile prin care a trecut, deşi acestea au fost deseori contradictorii: reculul proletcultismului, explozia vitalistă a lui Nicolae Labiş şi loan Alexandru, revoluţia metaforizantă a lui Nichita Stănescu, textualismul, revolta surdă a optzeciştilor, postmodernismul şi toate celelalte tendinţe ale liricii contemporane. Drapelul său, păstrat neabătut în banduliera ironiei, l-a ferit de orice contaminare şi nu l-a obligat să-şi schimbe maniera, de vreme ce a sa era de fiecare dată adaptabilă la cerinţele momentului. Ironia, o artă greu de exersat, este folosită drept „scut şi pavăză". Prin cunoaşterea de sine şi mai ales acceptându-se, P. a scris poate cel mai clar poem al autodefinirii, Poetul ironic, din volumul Jurnal de noapte (1980), ce nu are nimic comun cu „timpul ideologic" în care a apărut: „Poetul ironic stă în bucătărie şi spală vasele/ din care a mâncat o pâine ironică/ tot acolo scrie şi gândeşte/ mirosul complex al bucătăriei fiind mai aproape/ de adevăratul miros al lumii" ş.a. De la şi spre acest centru de greutate pleacă şi vin fără excepţie metaforele poetului. în Antu (1968) se află rostiri cam în spiritul lui Don Quijote (cu care este oarecum afin) sau se tratează timpul şi vremea cam într-o doară (chiar dacă „în dulcele stil clasic"): „Altminteri va fi toamnă/ altminteri vor fi ploi/ ovalul picăturii/ îl vom trăi şi noi/ mai neştiind de nimeni/ mai altfel
decât este/ se va uimi pământul/ de faptele aceste." Apoi totul devine „de neatins, de neatins", ca în volumul cu acelaşi titlu, cadru ironic în care îşi permite să lanseze o interogaţie, adică o anchetă cu întrebarea „Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu?", semn sub care îşi va strânge poeziile într-o antologie: „Ştiu vei răspunde că ai stat singur la tine în casă/ că ai gândit singur la tine în casă împotriva/ Nopţii Sfântului Bartolomeu/ că ţi-ai scris gândurile pe hârtie singur/ că de fapt nici nu te născuseşi în secolul ăla/ că gândeai împotriva Nopţii Sfântului Bartolomeu/ aşa nenăscut cum erai." Surprinde premoniţia situaţiilor sufleteşti din decembrie 1989. Avalanşa, neîntreruptă, egală cu ea însăşi în orice situaţie, ajunge până la momentul nostalgiei şi al presentimentului inevitabilului (tratat şi el cu aceeaşi nuanţă nonşalantă): „Adevărul gol-goluţ ăsta e/ că tare aş mai vrea să mor/ într-o zi însorită de primăvară/ când proştii/ printre care şi eu/ se bucură de viaţă." Autobiografia pare astfel scrisă meticulos, în versuri deseori memorabile. Portrete i s-au dedicat de asemenea, fiecare cu plasticitate şi exactă privire, cum ar fi cel semnat de Dan Cristea: „Aşadar, depănând amintiri, în verile anilor '70, putea fi văzut la mare un tânăr cu alură de baschetbalist, cu mâini şi picioare lungi, umblând uşor aplecat, probabil din cauza înălţimii apreciabile. Era căutat, chiar răsfăţat şi disputat de grupuri de prieteni, căci constituia, în genere, un ferment al veseliei şi bunei dispoziţii de vacanţă [...] Extrem de mobil şi volubil, îşi sprijinea vorbirea abundentă cu o tot atât de abundentă gestică, mâinile zbătându-i-se, pur şi simplu, în momentele discuţiilor prelungite, ca nişte aripi grele de pelican. Umorul şi ironia îi punctau orice intervenţie verbală, creând astfel parcă un aer de securitate a întâlnirii, după cum nu-i erau defel străine clipele de tăcere melancolică sau reverie solitară."
SCRIERI: Turnul înclinat, Bucureşti, 1966; Antu, Bucureşti, 1968; 13 iluzii, Cluj, 1971; Vine istoria (în colaborare cu Radu Mareş şi Vasile Sălăjan), Cluj, 1972; Arheopterix, Bucureşti, 1973; Vara unui fost campion de pian, Cluj, 1973; întrebaţi fumul, Cluj-Napoca, 1975; Dialoguri fără Flaton, Cluj-Napoca, 1976; Ieri, azi şi mai ales mâine, Cluj-Napoca, 1977; De neatins, de neatins, Iaşi, 1978; Tunelul norvegian, Cluj-Napoca, 1978; Jurnal de noapte, Cluj-Napoca, 1980; Un civil în secolul douăzeci, Bucureşti, 1980; Fericit prin corespondenţă, Iaşi, 1982; Zece minute de nemurire, Cluj-Napoca, 1983; Degetul de gheaţă, postfaţă Dan Cristea, Bucureşti, 1984; Arma anatomică, Bucureşti, 1985; Scara interioară, Cluj-Napoca, 1987; Maşina de uitat, Bucureşti, 1990; Binemuritorul, Bucureşti, 1996; Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu ?, postfaţă Eugen Negriei, Bucureşti, 1999; Versuri, postfaţă Eugen Negriei, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, „Tumul înclinat", TR,
1967,	8; Nicolae Baltag, „Tumul înclinat", GL, 1967,13; M. N. Rusu, „Tumul înclinat", LCF, 1967,15; Mircea Tomuş, „Tumul înclinat", ST, 1967,8; Oarcăsu, Oglinzi, 264-269; Dumitru Micu, „Antu", RL, 1969,2; Ion Oarcăsu, „Antu", TR, 1969,2; Dan Laurenţiu, „Antu", LCF, 1969, 14; Mircea Zaciu, Poezie - iluzie?, VTRA, 1971,1; Horia Bădescu, „13 iluzii", ST, 1971, 3; Dinu Flămând, „13 iluzii", LCF, 1971,12; [Nicolae Prelipceanu], TR, 1971, 14 (semnează Victor Felea, Adrian Marino, Marcel Petrişor, Ion Pop şi Ion Vlad); Constantin Hârlav, „13 iluzii", ECH, 1971,5; Ion Vlad, Trei volume de proză, TR, 1973,18; Aureliu Goci,
449 Dicţionarul general al literaturii române
Preocupări literare
„Arheopterix", RL, 1973, 23; Mircea Iorgulescu, „Arheopterix", LCF, 1973, 25; Marcel Pop-Comiş, Nicolae Prelipceanu prozator şi poet, O,
1973,	29; Daniel Dimitriu, N. Prelipceanu, CL, 1973, 14; Gheorghe Grigurcu, „Arheopterix", F, 1973, 7; Valentin Taşcu, „Vara unui fost campion de pian", F, 1973,8; Dana Dumitriu, „ Vara unui fost campion de pian", ARG, 1973, 9; Poantă, Modalităţi, 243-246; Cristea, Un an, 248-252; Felea, Secţiuni, 244-251; Ion Marcoş, Debutul unei generaţii, TR, 1975,20; Dan Laurenţiu, Univers deschis, LCF, 1975,51; Barbu, O ist, 422-423; Piru, Poezia, II, 403-406; Zalis, Tensiuni, 204-208; Al. Andriescu, „întrebaţi fumul", CRC, 1976,1; Laurenţiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, AFT, 1976,1; Dana Dumitriu, Imagini şi cuvinte, RL, 1976, 7; Mircea Goga, „Dialoguri fără Platon", CNT, 1976,51; Dorin Tudoran, Fără prejudecăţi, RL, 1977, 35; Radu Săplăcan, Povestirile lui Nicolae Prelipceanu, TR, 1977,40; Cornel Ungureanu, „Ieri, azi şi mai ales mâine",
O,	1977, 43; Alex. Ştefănescu, Publicistica, RL, 1977, 48; Alexiu, Ideografii, 126-128; Felea, Aspecte, 1,163-167, II, 204-206; Vlad, Lectura, 195-197; Victor Felea, „Ieri, azi şi mai ales mâine", TR, 1978,1; Laurenţiu Ulici, Gustul parabolei, CNT, 1978, 50; Iorgulescu, Scriitori, 133-134; Poantă, Radiografii, I, 245-247, II, 22-27; Raicu, Practica scrisului, 372-375; Horia Bădescu, Un mare timid, TR, 1979, 2; Ion Cocora, Personaj şi mască, TR, 1979,2; Lucian Alexiu, „De neatins, de neatins", O,
1979,	9; Nicolae Manolescu, Delicata ironie, RL, 1979, 11; Emil Hurezeanu, Contribuţii la un concert pentru un poet tânăr, TR, 1979,27; Valentin Taşcu, Imaginaţia limbajului, ST, 1979, 7; Const. M. Popa, „Tunelul norvegian", R, 1979, 9; Grigurcu, Poeţi, 359-362; Ion Vlad, Jurnalul poetului, TR, 1980,11; Eugen Simion, „Jurnal de noapte", RL, 1980,19; Lucian Alexiu, „Jurnal de noapte", 0,1980,20; Mircea Vaida, „Un civil în secolul douăzeci", TR, 1980, 42; Cristea, Faptul, 162-165; Sângeorzan, Conversaţii, 100-105; Marius Robescu, Un poet la răscrucea fenomenelor, VR, 1981,3; Gheorghe Grigurcu, Temperatura unei poezii: Nicolae Prelipceanu, TR, 1981, 50; Tomuş, Mişcarea, 156-159; Livescu, Scene, 129-133; Regman, Noi explorări, 59-67; Laurenţiu Ulici, „Fericit prin corespondenţă", CNT, 1983,6; Mircea Popa, Poezia unui sceptic, ST,
1983,	2; Lucian Alexiu, Repertoriu liric, 0,1983,18; Eugen Dorcescu, Poezie şi hermeneutică, 0,1984,37; Victor Felea, „Degetul de gheaţă", TR,
1984,	38; Constantin Pricop, Ironie şi gravitate, CL, 1984,11; Tartler, Melopoetica, 159-162; Ştefan Aug. Doinaş, Disciplina inspiraţiei, VR, 1985,3; Laurenţiu Ulici, Momentul adevărului, CNT, 1985,42; Ion Vlad, „Dialogul" în discursul liric, TR, 1985,45; Lucian Alexiu, Lirism şi ironie,
0,1985, 47; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985, 297-301; Taşcu, Poezia, 197-204; Grigurcu, Existenţa, 349-353; Ion Vlad, Jocul prozei, TR, 1988,15; Liviu Petrescu, Insul de hârtie, ST, 1988, 4; Alex. Ştefănescu, Posibil roman al formării, RL, 1988, 51; Munteanu, Jurnal, IV, 175-177; Mircea Mihăieş, Casandra, fin de siecle, 0,1992,2; Cornel Ungureanu, Poetul în septembrie, 0,1992,17; Poantă, Scriitori, 84-87; Ulici, Lit rom., 1,112-116; Alex. Ştefănescu, Exegeza tristeţii, RL, 1996,21; Dicţ. analitic, 1,274-276; Milea, Sub semnul, 106-109; Grigurcu, Poezie, II, 313-319; Mircea A. Diaconu, Nicolae Prelipceanu, „binemuritorul", CL, 2000,1; Alex. Ştefănescu, Frumuseţea ideilor, RL, 2000,9; Dicţ. esenţial, 694-697; Popa, Ist. lit., II, 508-511; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,37-41. V.T.
PREMIERA ARTISTICĂ-LITERARĂ, publicaţie apărută la Iaşi în 1929 şi în 1930 (douăsprezece numere), cu prilejul fiecărei premiere a Teatrului Naţional. Directori: I. Fr. Botez, Jean Melle. P.a.-I. intenţionează să fie „o revistă-program cu o contribuţie literară valoroasă şi cu un variat şi bogat material informativ asupra întregii mişcări artistice din ţară şi din străinătate". Poezie semnează Gerry Spina şi I. Fr. Botez. Cele
mai semnificative articole sunt Analiza emoţiilor de E. Lovinescu, Literatură şi politică de Nichifor Crainic, Adevărul în teatru de Adrian Maniu, Din trecutul teatrului moldovenesc de Iorgu Iordan, în aceşti ani director al Naţionalului ieşean. Se mai publică un necrolog consacrat lui AL Davila, interviuri, programele premierelor. Alţi colaboratori: Ion Marin Sadoveanu, Adrian Pascu, Vladimir Orleanu.	A.	P.
PREMIERA ILUSTRATĂ, revistă apărută la Bucureşti între 17 noiembrie 1928 şi iulie 1929, cu subtitlul „Bazar săptămânal de critică şi informaţie. Teatru şi cinema". Redactori: N.N. Şerbănescu (care semnează şi Teofil Şerban) şi Mihai Arţă-reanu. Publicaţia îşi fixează ca ţel „să îmbrăţişeze toate manifestările de cultură ale teatrului românesc" şi să promoveze „literatura cuminte şi sănătoasă, a unor vremi trecute, dar nu prea depărtate". Aceasta „se va împleti cu literatura nouă, fără ca setea de noutate să ne facă să admitem «curentele» răsunătoare, izvorâte din minţi bântuite de furtună" (Lămuriri, 1/1928). Proză semnează I. Vinea, George Mihail Zamfirescu. I. Peltz, Adrian Hurmuz, Al. Văitoianu, Mircea Damian, Scarlat Callimachi, Lazăr Oltea, Nicolae Bogdan. Fragmentele din piese de teatru aparţin lui N. Iorga (Fratele păgân), Ion Minulescu (Amantul anonim), George Mihail Zamfirescu (Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el...), Mircea Ştefănescu, Ştefaniei Zottoviceanu, Didei Solomon-Callimachi, lui R. Antonescu, Isaiia Răcăciuni (care scrie şi despre expresionism), George Silviu, Sarinei Cassvan, lui C. Cehan-Racoviţă, Matei Nisi-peanu, Scarlat Callimachi. La ancheta Publicul şi autorii răspund Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, I. AL Brătescu-Voineşti, Corneliu Moldovanu. Fiind una dintre cele mai importante reviste de tip magazin ale vremii, P.i. încearcă să surprindă viaţa cultu-ral-artistică a momentului. Publică o serie de cronici dramatice, cinematografice, literare, culturale, muzicale, informaţii culturale, caricaturi, umor. Alţi colaboratori: Ion Marin Sadoveanu, Radu Mislea, Ioan Timus, Sandu Teleajen.	A.P.
PREOCUPĂRI LITERARE, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 1 ianuarie 1936 şi august 1944, ca publicaţie a Societăţii Prietenii Istoriei Literare. Directori sunt Petre V. Haneş (1936-1938), Vasile V. Haneş (1939-1942), Vladimir Streinu (1942-1943), Virgil Tempeanu (de la numărul 3-4/1944 până la încetarea apariţiei). Revista are drept ţinte „să propage interesul pentru scriitorii români în genere şi, în special, pentru cei consacraţi", „să creeze un mediu favorabil cercetărilor de istorie literară privitoare la scriitorii români, fără să excludă însă pe scriitorii străini", să opună „propagandei furibunde pentru operele ucigătoare de suflete" „una tot atât de furibundă pentru operele înălţătoare" (Propagaţi, răspândiţi.., 1/1936). Referitor la atitudinea faţă de tradiţia culturală, Vladimir Streinu pledează pentru eclectism: „Vom deschide revista atât scriitorului cultivator al tradiţiei, cât şi celui ce se iluzionează a fi împotriva ei şi care, dacă e scriitor adevărat, nu face decât să o sporească" (Cuvânt, 3/1942). Vladimir Streinu
Preocupări literare
Dicţionarul general al literaturii române 450
PREOCUPĂRI
LITERARE
Revista Soc- Prietenii Isteriei Literiurt Director: V. V. HANEŞ
>m«!; i ivi »Mk \
! ■> i t > R1! iii! WAK-\ «ii K.ttW*
isroRif i n t.iMW \ m ovaw ^
i u*i iiI 13* ii\sc si I
Ihmmru L asirian	(ir.	7un^nn
Ttx»tkw'escti Cili.. iiem. '	"	.	pgtrr	K '//«MM85»'
NOTE, DAR* l>£ SEAMA
Aftit'fifc tkspn* U. Kv;;ai;iîi-.-.'uni t| Hjnria runtksco;	f ifunUfîî-- resn!dor:
î*eirs? \x iiiîirş} --	.	-	■.“	.	•
fîâspwis ţiJxîisita (ruack^cs} — Ştţiift|ei-e publice ale St.»:, Prtelf-nfî tsf«v rid I îitrar*: pr ţ<i=l t --	-	-	-
ANUL VII. Nr, h	■■■■-.	r-.i	-i.	:'‘s-	i	.:■.
■■■ -' LEî la^:
intenţionează să publice mai multă literatură de imaginaţie şi de idei, precum şi critică literară. Şi într-adevăr, în perioada cât a fost condusă de el, P.l. include în paginile ei cele mai prestigioase semnături. Rubrici: „Literatură", „Probleme de artă", „Istorie literară românească", „Literatură populară", „Istorie literară străină", „Pagini clasice", „însemnări critice", „Note, dări de seamă". Cu poezie sunt prezenţi Lucian Blaga (Mânzul, Răsărit magic; Veghe, Sfântul Gheorghe bătrân), Ion Pillat (Pândă, Iarnă târzie, Spectrul rozei, Eternităţi vremelnice), Al.A. Philippide (Viziune, Pământului), V. Voiculescu (Lunaticii), Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, C. Tonegaru, Eugen Jebeleanu, Dimitrie Stelaru, Virgil Carianopol, Mihail Cruceanu, Mihai Moşandrei, Ion Petrovici, Dinu Soare, David Filipescu, G. Tutoveanu, Eugen Constantinescu, Gh. Bumbeşti, Mircea Pavelescu, George Dan. Se publică sau se reproduce proză aparţinând lui Tudor Arghezi (un fragment din romanul Lina), Mihail Sadoveanu (un fragment din Fraţii Jderi), Calistrat Hogaş, George Mihail Zamfirescu, E. Lovinescu, Ion Biberi, Radu Tudoran, Emanoil Bucuţa, Ionel Teodoreanu, Dan Petraşincu, Ioana Postelnicu, loan Popovici-Bănăţeanul, Mihail Şerban, A. Mândru, Ion Diacu-Xenofon, Boris Deşliu, Ioana
Tăutu (pseudonim aparţinând Monicăi Lovinescu). Cele mai semnificative articole de estetică şi teorie literară sunt Epocile criticii literare şi Noi izvoare ale esteticii lui Maiorescu de Tudor Vianu, Critica prin contradicţie principială de E. Lovinescu, Conceptul de creaţie şi de normă de Pompiliu Constantinescu, Estetica lui Schopenhauer de N. Mihăescu-Nigrim, Concepţia lui Gustave Lanson despre istoria literară de Petre V. Haneş, Metodele actuale în istoria literară de Radu Manoliu, Creaţiunea poetică după Miguel de Unamuno de Adrian Maniu, Artă pentru artă de Eugen Ciuchi, Semnificaţia etică a artei de Victor Iancu, Instinctul creator în arta literară de Grigore Tăuşan. Analizei unor aspecte ale operei şi vieţii lui Mihai Eminescu îi sunt consacrate numeroase articole: Structura motivului în poezia lui Eminescu „ O, mamă..." de Tudor Vianu, Sonet şi cântec de lume la Eminescu de Perpessicius, Romantismul lui Eminescu de Sever A. Constantinescu, Mihai Eminescu la 21 de ani de Petre V. Haneş, Din izvoarele poeziei „Epigonii" de D. Murăraşu, Izvoarele motivelor şi procedeelor din poeziile lui Eminescu de Radu Manoliu, Portretistica la Eminescu de Zinca Milcovici, Mihai Eminescu în englezeşte de AL Emery-Kish. Dintre articolele dedicate altor scriitori sunt de menţionat: N. Iorga, stilist de E. Lovinescu, I. Petrovici, scriitor de Vladimir Streinu, lenăchiţă Văcărescu, poet de Petre V. Haneş, Poeţii Bucovinei de Agatha Grigorescu-Bacovia, Hasdeu şi filosofia istoriei de Mihail Iorgulescu, Opera lui Nicolae Bălcescu de Vasile V. Haneş, Poetul Grigore Alexandrescu de Eugen Ciuchi, Maiorescu şi „ Convorbirile literare" de C. Gerota, Opera lui George Topîrceanu de Al. Epure, Versurile „Ţiganiadei" lui I. Budai-Deleanu de Mihail Gregorian. Interesul pentru literatura universală este vizibil: Destinul lui Balzac de Ion Biberi, Nuvela clasică germană de Virgil Tempeanu, Literatura slovacă de Elena Eftimiu, începuturile literaturii poloneze de I. C. Chiţimia, Versul japonez de Ana Xenofon ş.a. Se fac traduceri din poezia lui Horaţiu, Ovidiu, La Fontaine, Baudelaire, Verlaine, Mistral, Petofi şi din proza lui Walter Scott, Edmondo De Amicis, Wladisîaw Reymont. Numărul 6-7/1942 este dedicat lui Ion Petrovici. Revista mai publică un articol al lui Liviu Rebreanu, intitulat Geneza romanului meu „Adam şi Eva" (4/1942), scrisori inedite ale lui I. L. Caragiale (8-9/1942), altele ale lui D. Ţichindeal (1,4,5/1936), amintiri, folclor (poezii populare din război, balade, doine, colinde, strigături, descântece, obiceiuri de Crăciun). Alţi colaboratori: Paul I. Papadopol, Dan Smântânescu, Gh. I. Neagu, Mia Frollo, V. Lainiceanu, Gallia Tudor, C. Goran, Şerban Cioculescu, I. Şiadbei, Al. Tzigara- Samurcaş, Romulus Demetrescu, D. Iamandi, Augustin Z. N. Pop, Cicerone Theodorescu, loan C. Filitti, AL Iordan, Traian Topliceanu, George Baiculescu, Claudia Millian, Ştefan Popescu, Aurel Dinulescu, AL Vasiliu, Eufrosina Dvoicenko, Emilia Şt. Milicescu, Mircea Tomescu, C. Fierăscu. Prin opţiunea pentru articolul şi eseul de istorie literară bine documentat şi prin prestigiul său în epocă, P.l. atrage semnături ale unora dintre oamenii de cultură importanţi ai momentului.	AP.
451 Dicţionarul general al literaturii române
Preromantism
PREPELIŢĂ, Mihai (19.X.1947, Bahrineşti-Cernăuţi), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul unor ţărani întorşi în locurile de baştină după ani de deportare în Siberia şi Kazahstan. învaţă la Bahrineşti, apoi la Cernăuţi şi urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Chişinău, pe care o va absolvi în 1970. Concomitent, este student la Universitatea de Arte din Moscova (1969-1971), funcţionând ulterior ca secretar literar şi pictor-scenograf la Teatrul „ A.S. Puşkin" din Chişinău (1972-1976) şi ca pictor-scenograf la Teatrul „Vasile Alecsandri" din Bălţi (1978-1979). îşi face aspirantura în cadrul Institutului de Artă Dramatică „ A.V. Lunacearski" din Moscova (1979-1982). Din 1994 acest „pelerin disperat" (cum îl defineşte Adrian Dinu Rachieru) are cetăţenie română şi se stabileşte la Bucureşti.
Potrivit mărturisirilor proprii, P. debutează „furtunos" cu versuri prin 1969, împreună cu Leonida Lari, la o şedinţă de cenaclu a Universităţii din Chişinău. Publică mai târziu volumele de poezie Peste Carpaţi, peste cutremure... (1989), 101 poeme haiku (1994), cuprinzând versuri aforistice de un dramatism incisiv, ca şi cele din cartea Necropole pentru suflet (1996). Proza, îndeosebi romanul îmblânzirea curcubeului (1981), conţine pagini memorabile despre viaţa tragică a părinţilor săi, a consătenilor pierduţi în „Siberii de gheaţă". O lucrare valoroasă sub aspect istorico-literar este evocarea documentară Za gorizontom (1986), ca şi romanul Tânguiosul glas de clopot... (1989), care reconstituie perioada cernăuţeană a lui Mihai Eminescu. „Cultivând cu uşurinţă toate genurile posibile de artă", acest „peregrin romantic incurabil" (Mihai Cimpoi) semnează şi o carte de interviuri, Dialoguri de sânge (1995), piesele îndurarea norocului şi Ţipăt fără drept de apel, în limba rusă, intrate în anii'80 în circuitul samizdatului, adaptări dramatice (după Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ion Druţă ş.a.), cărţi pentru copii, monografii (Constantin Constantinov, 1982), eseuri despre teatru, muzică, cinema, literatură, numeroase traduceri (inclusiv o carte de transpuneri în ruseşte din poezia optzeciştilor români, realizată în colaborare). în fine, în 2003, publică volumul de teatru Dacă rusoaicele nu mai au de la cine naşte copii, agaţă un român... . Pregăteşte pentru tipar o amplă antologie (în şase limbi) intitulată 500 poeţi români de pe glob.
SCRIERI: Mama noastră - pasăre albastră, Chişinău, 1980; îmblânzirea curcubeului, Chişinău, 1981; ed. I-II, Bucureşti, 1997; Constelaţia tinerelor talente, Chişinău, 1982; Constantin Constantinov, Chişinău, 1982; Za gorizontom, Moscova, 1986; Tânguiosul glas de clopot..., I, Chişinău, 1989; Peste Carpaţi, peste cutremure..., Chişinău, 1989; 101 poeme haiku-101 poemes haiku-101 Haiku Poems, ed. trilingvă, tr. Constantin Frosin, Virginia Cazacu, Bucureşti, 1994; Dialoguri de sânge, Bucureşti, 1995; Necropole pentru suflet, Bucureşti, 1996; Altarul muzelor, Bucureşti, 1997; La casa cu nebuni, Bucureşti, 1997; Ucenic la Eminescu, Bucureşti, 1997; Din gulagul românilor..., Bucureşti, 1998; Eu sunt născut în Bucovina..., Bucureşti, 1999; Codrii Cosminului, Bucureşti, 1999; Poem nocturn sau Testamentul unui poet postmodemist, Timişoara, 2000; 111 poeme haiku, Bucureşti, 2001; Dacă rusoaicele nu mai au de la cine naşte copii, agaţă un român..., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Eliza Botezatu, O realizare literară, LA, 1982,24 iunie; Liliana Lazia, „101 poeme haiku", TMS, 1996,11; Rachieru, Poeţi
Bucovina, 354-355; Ioan Romeo Roşiianu, „101 poeme haiku", CRC, 1997,5; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 234-235; Ghiţulescu, Istoria, 456-457; Ion Murgeanu, Ut pictura poesis, „Curierul român", 2003,8. G.B.
PREPOEM, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din iulie 1939 până în decembrie 1940, iar seria a doua din martie până în iunie 1941. Redactor: Traian Mihăilescu. „Refractari oricăror formule tranzitorii", colaboratorii publicaţiei adoptă de la început „o atitudine de viu entuziasm" şi îşi propun să şteargă „colbul negru al deosebirilor de concepţii", să întindă „mâini prieteneşti valorilor ascunse", să sădească „în sufletul celor mulţi" dorinţa de preţuire a tinerilor scriitori, subtitlul „Revistă de afirmare a tinerei poezii româneşti" fiind astfel grăitor. Sunt prezenţi cu versuri Geo Dumitrescu, Ştefan Baciu, Virgil Carianopol, Alexandru Lungu, Nicolae Tăutu, Victor Săhleanu, Alexandru Călinescu, Pavel Nedelcu, Dan Mureş, Ion Negescu, Constantin Pâcle, C. Aldea, Pavel Butan, Petre A. Butucea, Marin Sârbulescu, Zaharia G. Buruiană, Petre Paulescu, Ilariu Spulber, Traian Mihăilescu, Mircea Streinul, V. Spiridonică, Coca Farago, Virgil Treboniu, Grigore Ancu, Vladimir Cavarnali, Ion Horia Munteanu, Mircea Papadopol, Alex. Tair, Petre Frânculescu, Mihu Dragomir, Ovidiu Râureanu, Corneliu Sav, Mircea Georgescu, Aurel Marin, Constantin Mitea, Alexandru Mircescu. Se publică proză de Nicolae Milcu, iar Radu Gyr dă un fragment din piesa de teatru Chip cioplit. Eseuri literare semnează Alexandru Busuioceanu, Radu Gyr, Mihail Chirnoagă, Pimen Constantinescu, C. Pârlea, Traian Mihăilescu, Florea Creţeanu, Stelian Segarcea, Virgil Treboniu, Mihu Dragomir, Vladimir Cavarnali, Petru Stati, Zaharia G. Buruiană, Marin Sârbulescu, Ovidiu Râureanu. Articolele de critică literară aparţin lui Mircea Streinul, C. Pârlea, Traian Mihăilescu, Const. R. Crişan, Marin Găisseanu, Victor Bănciulescu. în paginile revistei Pimen Constantinescu traduce din poezia lui Gabriele D'Annunzio, Massimo Bontempelli şi Nicola Moscardelli, Mircea Streinul din versurile lui Georg Trakl, Alex. Tair din lirica lui Francis Jammes, iar Florea Creţeanu din poezia lui Serghei Esenin. Numărul 2/1939 este dedicat lui Alexandru Călinescu, iar numărul 12/1940 lui Nicolae Milcu. Alţi colaboratori: Ion Aurel Manolescu, Dimitrie Scheianu, Ion Pena, Şt. P. Isopescu, Constantin Almăjanu, Costel Moraru, Grigore Bugarin, Liviu Bratoloveanu, Ion Larian Postolache, Pavel P. Bellu, Dorian Grozdan, Dimitrie Moldoveanu, George Drumur, Florin Dumitrana, Constantin I. Goga, George Valea, Ionel Henţiu, George Şoimu, N. Cristescu, Cristofor Vitencu, Teofil Lianu, Aurel Bogaci, Cristian Sârbu, Gh. Burdea, B.I. Gâdea, Alex. Marghidan.	AP.
PREROMANTISM. Curent artistic apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, p. s-a manifestat ca reacţie la clasicism şi ca prefigurare a romantismului. Apărut în terminologia isto-rico-literară franceză abia către sfârşitul secolului al XlX-lea, p. a devenit un concept frecvent şi operaţional după primul război mondial, datorită în special monografiei Le Preromantisme a lui
Presa
Dicţionarul general al literaturii române 452
Paul van Tieghem (I-III, 1924-1947). Anterior, termenul fusese întrebuinţat de Fernand Baldensperger, prima dată doar pentru desemnarea fazei incipiente a romantismului, fiind considerat o „prefaţă" a marelui curent, iar după A. Monglond
-	o „uvertură a simfoniei". Van Tieghem numeşte, de altfel, prin acest termen „ansamblul stărilor de spirit sau de sensibilitate, al tendinţelor, sentimentelor, ideilor, formelor, operelor care, la sfârşitul perioadei clasice, conţin trăsături ce anunţă romantismul secolului al XlX-lea". Unii istorici literari postbelici îl prezintă însă ca un curent de sine stătător. Fapt este că p. marchează o etapă de tranziţie între cele două curente ce se exclud principial. încă de la începutul secolului al XVIII-lea, clasicismul începe să fie zdruncinat din afară şi din interior. Giambattista Vico afirmă că sentimentul premerge raţiunii şi chiar o predetermină, iar abatele Du Bos, Fenelon, Ludovico Muratori atribuie sensibilităţii o funcţie creatoare decisivă. în planul creaţiei, clasicismul e dinamitat de Marivaux, prin îmbinarea originală a comicului cu psihologicul. Creşterea continuă a interesului pentru stările afective, pentru sentiment, sensibilitate, viaţă interioară duce în secolul al XVIII-lea la apariţia, în marile literaturi, a sentimentalismului (Samuel Richardson, Mackenzie, Jean-Jacques Rousseau, Bernardin de Saint-Pierre, Goethe). Unii cercetători identifică această orientare cu p., pe care îl includ în ea, sau, invers, integrează sentimentalismul în p. Orientarea proliferează mai cu seamă pe tărâmul liric, procurându-şi noi conţinuturi, îndeosebi prin englezii Robert Blair, James Herway, Thomas Gray, francezul Volney, ruşii N. M. Karamzin şi V. A. Jukovski. în poezia românească s-au produs infiltraţii preromantice încă de la primii poeţi, modelaţi de clasicism (Alecu Văcărescu, lancu Văcărescu, Costache Conachi, Gheorghe Asachi), însă p. pătrunde masiv în versurile lui Barbu Paris Mumuleanu, Mihail Cuciuran, I. Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Stamati, Al. Hrisoverghi, N. Dimachi şi în proza poetică a lui Cezar Bolliac. Integral preromantică e lirica lui Vasile Cârlova. La toţi ceilalţi poeţi, p. coexistă, fuzionează chiar, într-o manieră specifică literaturii române, cu romantismul şi clasicismul. Disocierea de romantism e, de altfel, în genere greu de operat. Ambele curente afirmă subiectivitatea, cultivă sentimentul, urmează principiul înfăţişării lumii aşa cum este percepută de subiectul liric, şi nu aşa cum pare a fi aievea, obiectiv. însă în timp ce romantismul arborează acest principiu cu ostentaţie, programatic, îl teoretizează, îl expune în manifeste orgolioase, p. îl aplică discret, neavând o estetică proprie, explicită. S-a spus, pe bună dreptate, că „preroman-tismul exprimă mai mult o psihologie decât o filosofie" (Mircea Anghelescu). îi lipseşte şi combativitatea. Pasiv, „feminin", p. nu adoptă atitudini polemice, nu cultivă ironia ce va caracteriza epoca romantică. Eminamente interiorizată, poezia preromantică instaurează climate de singurătate, dominate de linişte, posibile doar departe de zgomotul cetăţii, sub regimul toamnei, al amurgului, al serii, al nopţii, pe fundalul unor peisaje cu păduri, lacuri, râuri ori cu cimitire, morminte, biserici părăsite, ruine transfigurate de lumină selenară sau survolate de vânt, cutreierate de stafii. Dând expresie şi
impresiilor auditive (dar nu până la absolutizarea muzicii, ca mai târziu în simbolism), poetul preromantic reţine vaierul copacilor, susurul apei, ciripitul păsărilor, dangătul clopotelor. Fără să aibă, ca Charles Baudelaire, intuiţia „corespondenţelor", el semnalează asemănări între ipostazele sau mişcările naturii şi emoţiile sale. Starea cea mai caracteristică pentru preromantic e melancolia, iar aceasta poate include sentimentul morţii, care nu provoacă anxietăţi, ci predispune la meditaţie asupra eternei treceri. De aici, frecvenţa motivului fortuna labilis. Simţăminte delicate sunt generate de iubire, specificul expresiei preromantice fiind determinat de spiritualizarea şi idealizarea acesteia. P. propune un eros serafic, evanescent. Modelul p. îşi găseşte ilustrarea şi în producţii ale poeţilor români de prim-plan, în poezii de Heliade-Rădulescu (O noapte pe ruinele Târgoviştii, Zburătorul), în versurile lui V. Cârlova (Păstorul întristat, Rumurile Târgoviştii, înserare), Grigore Alexandrescu (Miezul nopţii, Adio. La Târgovişte, Eliza, Aşteptarea, Inima mea e tristă, Candela, Cimitirul, Câinele soldatului, Meditaţie). Motive poetice asemănătoare, uneori chiar identice, vor apărea la simbolişti, îndeosebi la cei originari din Moldova (D. Anghel, Ştefan Petică, I. M. Raşcu, Barbu Nem-ţeanu, Demostene Botez), interpretate, fireşte, cu altă tehnică.
Repere bibliografice: Paul van Tieghem, Le Preromantisme, I-III, Paris, 1924-1947; A. Monglond, Le Preromantisme frangais, I-II, Grenoble, 1930; Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971; Irina Petraş, Curente literare, Bucureşti, 1992, 75-77; Alin Mihai Gherman, între iluminism şi preromantism, Cluj-Napoca, 2003.	'	D.Mc.
PRESA, publicaţie apărută la Craiova, săptămânal, între 20 octombrie 1930 şi 23 decembrie 1935, cu subtitlul „Ziar independent, redactat de membrii Sindicatului Presei din Oltenia". P. propune o mai bună punere în relaţie a ziaristului cu societatea (D. Tomescu) şi discutarea ideilor „ce frământă societatea noastră" (C. D. Fortunescu). Cu articole colaborează Al. Popescu-Telega, Gh. D. Mugur, Ion Călugăru, AL Iaco-bescu (sub pseudonimul Daniel Aramă), D. Tomescu, Corneliu I. Mihăescu, mulţi dintre aceştia susţinând ideea înfiinţării unei universităţi şi a unei asociaţii a scriitorilor la Craiova. O rubrică permanentă, „Presa literară şi artistică", cuprinde o cronică dramatică şi un carnet literar care prezintă în special manifestări dramatice şi muzicale locale sau cărţi nu foarte pretenţioase, sub semnătura unor Corneliu I. Dumitrescu, G. Diamandi, Nelu Ionescu, George Mătăsaru, Ion I. Rujeanu, Const. Jaleş. Sunt publicate epigrame, unele reuşite, precum şi poezii de Numa Cartianu, Constantin Nisipeanu, D. Ciurezu, N. Vulovici, Eugen Constant, Eugenia Lupoiu, Mihail Negru, Al. Iacobescu (care publică şi traduceri din Puşkin şi Camoes). O transpunere din Emil Ludwig e semnată de D. Tomescu.	E. M.
PRESS A, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, de trei ori pe săptămână între 18 februarie 1868 şi 15 februarie 1869, apoi zilnic de la 16 februarie 1869 la 26 aprilie 1876 şi de la 23
453 Dicţionarul general al literaturii române
Pricină
ianuarie 1877 la 14 mai 1881. Orientarea politică era liberală, dar periodicul reprezenta o anumită fracţiune a partidului, nemulţumită de ideile lui C. A. Rosetti şi de ziarul acestuia, „Românul". Cu articole politice au colaborat, printre alţii,
C.	Esarcu, I. Strat, Gr. Vulturescu şi mai ales D. A. Sturdza, autor al editorialelor şi, probabil, redactor în primii ani de apariţie. în 1870 gazeta a fost administrată de C. D. Aricescu, colaborator şi mai înainte, apoi de B. V. Vermont şi, de la 30 octombrie, de Gr. H. Grandea. P. a publicat rar literatură originală, şi atunci mai mult reluări din „Convorbiri literare". Printre cei care au scris aici se află AL Macedonski - cu proză,
D.	Petrino (după conflictul cu Junimea), N. Skelitti, M. Grego-
riady de Bonacchi, Pantazi Ghica. O bogată activitate jurnalistică are, în primii ani (1868-1869), Gr. Alexandrescu, semnatar de articole politice, înviorate de accente satirice (Leneşa, Arendaşul prudent ş.a.), şi traducător din Ed. Laboulaye. Cu articole de polemică politică sau de critică este prezent şi Pantazi Ghica, acesta tipărind aici şi o scrisoare în care critică scrierile teatrale ale lui B. P. Hasdeu. Cezar Bolliac dă fragmente din studiile sale de arheologie, Gr. H. Grandea îşi republică articole literare (Geneza poeziei, Starea literaturii noastre. Câţiva poeţi noi), iar I. Heliade-Rădulescu trimite redacţiei, în 1868, o scrisoare în care îşi reafirmă credinţa în principiile etimologiste. P. retipăreşte, din „Convorbiri literare", poezii de V. Alecsandri şi Iacob Negruzzi, precum şi studiul lui Titu Maiorescu în contra direcţiei de astăzi în cultura română. Lui G. Sion i se reproduce conferinţa despre Ţiganiada de I. Budai-Deleanu. în decursul anilor se fac şi traduceri din scrierile lui Petrarca, Shakespeare, Young, Goethe, Schiller, E.T.A. Hoffmann, Byron, Heine, Hugo, AL Dumas, dar şi din scriitori mai puţin cunoscuţi cum sunt Ed. About, E.-J. Delecluze, Ad. Miitzelburg ş.a. O tălmăcire îngrijită a romanului Wilhelm Meister. Anii de învăţătură de Goethe, făcută de B. V. Vermont, este tipărită în foileton în cursul anului 1872.	R.Z.
PREZENTUL, revistă apărută la Galaţi, săptămânal, între 7 martie 1932 şi 17 iulie 1933. Director este Ion Florin Begnescu. Publicaţia îşi propune să realizeze „o prezentare a celor mai recente fapte din domeniul politicii, literaturii, etc. [...] într-un mod cât se poate de obiectiv", dovedind „curaj, cinste, precizie", aşa cum indică şi cuvintele înscrise pe frontispiciu. Deşi ponderea o deţin informaţiile din actualitatea politică, se întâlnesc şi rubrici de cultură generală, scurte articole de orientare culturală, semnalări de cărţi şi expoziţii, articole omagiale dedicate unor scriitori. „Variete", o pagină eclectică, însumează însemnări despre lumea filmului şi a vedetelor sale, informaţii sportive, sfaturi practice, dar şi comentarii pe teme literare (între Bernard Shaw şi Clement Vautel). La rubrica intitulată „Curier literar" intră semnale referitoare la apariţii editoriale (de exemplu, romanele Răscoala de Liviu Rebreanu şi Patul lui Procust de Camil Petrescu) sau la cărţi aflate în acel moment în lucru: sunt anunţate volumul al treilea din Antologia poeţilor de azi de Ion Pillat („secondat de Z. Stancu"), romanul Mica publicitate de Tudor Muşatescu, un volum de
nuvele al lui Mihail Sebastian. în 1933 „Cronica literară" devine o rubrică aproape permanentă, Lucian Ruga, semnatarul ei, comentând cu aplicaţie romane precum Camere mobilate de Damian Stănoiu, Europolis de Jean Bart, Maidanul cu dragoste de George Mihail Zamfirescu („această dantescă a mahalalei bucureştene consemnată într-un roman de necruţătoare şi pătimaşă forţă"), Locul unde nu s-a întâmplat nimic („Trebuia un Mihail Sadoveanu, [...] variat scriitor, care să cuteze să pătrundă în stepa aceasta a banalului şi să reuşească, prin minuţioase şi răbdătoare introspecţiuni, să dea lumii personaje literare viabile") sau Adela, scrierea lui G. Ibrăileanu. în schimb, Cartea nunţii de G. Călinescu este doar „un roman de revizuire, de critică, de rafinare a dragostei", întrucât „apreciabilul şi subtilul nostru critic [...] nu se dezbară de scrutarea critică". Cel mai mare entuziasm îl stârneşte însă romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade, prin construcţia personajelor, abordarea inovatoare a naraţiunii („sub forma originală a revizuirii unui jurnal") şi mai ales prin măiestria expunerii şi arta cuvântului („fraza reală, copie fidelă şi nudă a ideii, expresia românului civilizat şi sobru").	II.C.
PRIBEAGUL, revistă apărută la New York la 1 februarie 1911 (număr unic). Proprietari sunt George Zamfir şi Ioan Stanciu. Idealul formulat în articolul Programul de muncă este îndeplinirea „datorinţei de român". Poezie semnează George Zamfir (Pribeagul, Visuri), Ecaterina Pitiş (La coliba din pădure), A. Seca (Scrisoare din America), iar lui Octavian Goga i se reproduce poezia De demult.... Proza este reprezentată de Ion Chiru-Nanov (Două lumânări), C. Cerna (Plin de carte până-n gât) şi Const. Nutzescu (O clipă de viată). Publicaţia se deschide cu un articol de protest privind starea ţăranului român din Transilvania (Drepturile ţăranului român din Ţara ungurească de G.Z. Braşoveanul, pseudonim al lui George Zamfir), urmat de o relatare, Măcelul de la Galaţi. Redactorii militează pentru drepturile sociale şi naţionale ale românilor din Transilvania, exprimându-şi solidaritatea cu acţiunile şi cauza lor (Paznicii păcii şi cins tei).	M. Pp.
PRICINĂ, Valeriu (26.VII.1947, Chiojdu, j. Buzău), poet. Este fiul Anei (n. Muşoiu) şi al lui Dumitru Pricină, militar de profesie. Face şcoala elementară în Bucureşti, unde familia se stabileşte în 1950, urmează un an la liceele militare din Câmpulung Moldovenesc şi Breaza, apoi se mută la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, unde va şi absolvi. Frecventează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1972 (e coleg de grupă cu Gheorghe Iova şi Ioan Lăcustă), şi între
1977	şi 1980, Academia Trupelor de Uscat „N. Bălcescu" din Sibiu. Din 1972 începe o carieră de jurnalist militar la Televiziunea şi Radiodifuziunea Română: reporter, redactor, redactor-şef. După 1989 va fi şef al Grupului Audiovizual al Armatei, director pentru mass-media în cadrul Trustului de Presă al Armatei. în 2001 se pensionează, cu gradul de colonel. Debutează cu poezie la „Luceafărul" în 1968, iar ca jurnalist, în acelaşi an, la Radio. Primul volum de versuri, Alcătuire de chip,
Pricop
Dicţionarul general al literaturii române 454
îi apare în 1978. Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Ramuri", „Viaţa armatei" ş.a.
Alcătuire de chip conţine cu preponderenţă pasteluri, scrise de P. într-o tonalitate minoră, blândă, în tradiţia expresionismului blagian. Sunt poeme elegiace sau animate de un elan vitalist, unele decorative, altele tinzând către viziune, în care se celebrează taina unei naturi însufleţite. Totul gravitează în jurul unor lexeme precum suflet / inimă, apă, lacrimă, somn, blând, lună, vis etc. Cuvintele-metafore trimit adesea la un simbolism panteist-naţional: „Dar într-o peşteră din soare bate inima lui Zamolxe/ bate pentru un prunc/ botezat într-o cofă cu luceferi/ şi mâinile mele caută în seminţe rădăcini/ pentru alcătuirea de chip/ sub care visez" (Alcătuire de chip). Dacă elementarul, coborârea spre origini determină mişcarea interioară a acestor poeme, în versurile de dragoste surprind prospeţimea, insolitul de inspiraţie suprarealistă ale unor imagini („Eu am rupt apă din râu ca să-ţi dau...", „Zbura o fată pe-aproape" ş.a.m.d.). Un târgoveţ; pe la-nceput de veac (1981) este o carte cvasiexperimentală, scrisă, mare parte, într-un limbaj arhaizant, din perspectiva unor personaje din epoci apuse şi uneori din spaţii exotice: Scrisoarea exaporitului către ultimul padişah, însemnarea domnilor celor buni. Acestea alternează cu poeme obişnuite, scrise într-un limbaj neologic, confesive (tip autoportret) ori esopice, încât textele nu au o coerenţă stilistică şi de viziune, fiind inegale şi valoric. Cu toate că versuri, imagini sau poeme reuşite sunt concurate continuu de locuri comune, amestecul de colocvial şi metaforic, un anumit stil balcanic, liric-baroc (spre exemplu, în Memento!), dau suflu şi savoare versului arhaizant. Unele pagini pot fi citite şi ca parabole politice. Memorial pe scut (1989] combină două tematici: poezia patriotică şi cea de dragoste. In primele două cicluri, dedicate Patriei (asociate timpului şi matricii materne), cultului eroilor, se simte ideologizarea din epocă, dar tema este abordată, totuşi, în maniera romantic-naivă a lui Nichita Stănescu. Imaginarea unui jurnal de front, scris la persoana întâi, poate fi văzută ca un experiment în care cele două teme, războiul şi dragostea, se armonizează destul de bine. Se impune ultimul ciclu, Varia vestis, alcătuit din poezii de dragoste sau din pasteluri încărcate de emoţia, mai ales melancolică, a unei inferiorităţi supuse trecerii timpului.
SCRIERI: Alcătuire de chip, Bucureşti, 1978; Un târgoveţ, pe la-nceput de veac, Bucureşti, 1981; Memorial pe scut, Bucureşti, 1989; 101 poeme de dragoste, Bucureşti, 1995; Poeme, pref. Radu Voinescu, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Valentin F. Mihăescu, Alcătuire de chip, „Literar" (supl. la „Azi"), 1998,80; Titus Vâjeu, O remarcabilă antologie lirică, „Radio România", 1999,130; Claudiu Groza, Despre o carte de poezie, APF, 1999, 6; Simion Bărbulescu, Tradiţie şi inovaţie în poezia românească, CL, 2000, 5; Valeriu Nicolaescu, Buzâu-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Bucureşti, 2001,485-486; Popa, Ist lit.,11,600.	'	R.D.
PRICOP, Constantin (20.1.1949, Piatra Neamţ), critic şi istoric literar, poet. Este fiul Aurorei Pricop (n. Pătraşcu), învăţătoare, şi al lui Constantin Pricop, profesor. Urmează şcoala
elementară la Piatra Neamţ, apoi Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava şi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Al I. Cuza" din Iaşi, absolvită în 1972. în 1971-1972 este redactor-şef al revistei studenţeşti „Alma Mater". Lucrează, succesiv, pe posturile de corector, redactor şi secretar general de redacţie la revista „Convorbiri literare", în 1991 intră ca lector la Universitatea „Ştefan cel Mare" din Suceava, iar din 1992 predă la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, unde avansează până la gradul de profesor. Mai îndeplineşte funcţia de redactor-şef al publicaţiilor „Sud-Est" (1991-1992) şi „Continent" (din 1999). Colaborează cu poezii şi critică literară la „România literară", „Cronica", „Dacia literară", „Steaua", „Contrafort", „Contrapunct" ş.a.
P. debutează în revista şcolară suceveană „Sinteze", iar editorial cu volumul de versuri Viaţa fără sentimente (1982), unde „acumulează observaţii nonsubiective în naturi moarte de-a binelea" (Marian Popa). O stilistică austeră înrămează aici o afectivitate minimă sau absentă. Răceala conceptualului apare în acelaşi timp ca efect retoric şi cauză producătoare; dar în ambele cazuri ea este o semiprezenţă, în sensul în care este integrată mai curând ca sugestie decât ca factor explicit. în montajul imaginilor predomină ralantiul, semantizarea lentă, iar ca instrument bisturiul, care decupează doar aparent cu indiferenţă. Nu cerebralul, ci arbitrarul este absent: „Lama taie orice;/ zâmbetul sticlos/ nu lasă speranţe./ Stă sub apă, subţire,/ gata să separe/ orice imagine/ de modelul ei viu./ Secţionare nesângeroasă./ în fisură se preling/ aburi otrăvitori./ Cel viu rămâne/ pentru totdeauna singur./ Imaginea mai pluteşte o vreme./ Se descompune apoi/ într-un ochi de baltă./ Tulburat de vânt" (Cuţit). Cea mai importantă carte a lui P. este Marginea şi centrul (1990), un eseu care disimulează, sub aparenţele modeste de culegere de fragmente teoretice şi analize aplicate, orgoliul de a schiţa o teorie a criticii şi, implicit, un manifest. Autorul pledează pentru relaxarea sau mai curând pentru reformarea conceptului de „critică estetică", adică pentru depăşirea unei sintagme legitim operaţionale strict contextual (deceniul al şaptelea al secolului trecut, marcat de foiletonism şi de recuperarea militantă a valorilor interbelice). Problemele majore ale vieţii, puse în joc de literatură, ar cere mai mult decât consideraţii circumscriind „calitatea imaginilor", „unitatea stilistică" etc. Chiar dacă astfel de calificări dau o idee despre „specificul" literaturii, ele
o	reduc, după P., la condiţia de hobby, refuzându-i „semnificaţia majoră pe care o are în viaţa noastră" . Teoria este construită modular, coagularea ei fiind pusă în perspectiva unei arheologii pe sărite a modernităţii literare româneşti. Studiile de caz, consacrate lui I. L. Caragiale, Urmuz, Nichita Stănescu ş.a., sunt remarcabile, polemice, cu multe lucruri originale. O amplificare a acestor idei poate fi aflată în Seducţia ideologiilor şi luciditatea criticii (1999; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi). P. focalizează perioada interbelică, deconstruindu-i structurile, raporturile de forţă, direcţiile/ traseele, viciile reprezentative. Din rândul ultimelor, autorul se opreşte la „predominanţa literară din cultura română ca un element favorizant pentru circulaţia ideologiilor". El crede că „marile probleme ale
455 Dicţionarul general al literaturii române
Prietenia literară
societăţii româneşti au fost discutate la modul eseistic-literar, nu ştiinţific", concluzia fiind totodată un reproş a cărui referinţă depăşeşte interbelicul. Volumul Literatura şi tranziţia (2000) conţine eseuri şi medalioane pe teme diverse, precum cenzura, necesitatea reevaluărilor, contextualizările politice ale literarului, balcanismul, postmodernismul, criza criticii etc. Regimul predilect al discursului este cel general-abstract, cu exemplificări minime, riscul, neevitat întotdeauna, fiind preluarea de truisme. într-o lucrare de istorie a literaturii române vechi, Naratori şi modelare umană în medievalitatea românească (2000), semnată alături de Elvira Sorohan şi Valeriu P. Stancu, P. analizează şi defineşte aplicat timpul naraţiunii în cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce.
SCRIERI: Viaţa fară sentimente, Bucureşti, 1982; Marginea şi centrul, Bucureşti, 1990; Seducţia ideologiilor şi luciditatea criticii, Bucureşti, 1999; Literatura şi tranziţia, Iaşi, 2000; Naratori şi modelare umană în medievalitatea românească (în colaborare cu Elvira Sorohan şi Valeriu P. Stancu), Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: Andrei Hoişie [Andrei Corbea], „Viaţa fără sentimente", „Dialog", 1982,5; Constanţa Buzea, „ Viaţaţară sentimente", AFT, 1982,7; Laurenţiu Ulici, Gândul poetic, RL, 1982,25; Ion Bogdan Lefter, Nu risipi cuvintele, VR, 1982, 9; N. Steinhardt, Tactica tirului camuflat, AST, 1984, 3; Alex. Ştefănescu, Refuzul locului comun, RL, 1991,6; Gheorghe Grigurcu, Marginea care devine centru, F, 1991,5; Ioan Holban, Război declarat foiletonului, CRC, 1991,10; Adrian Marino, Semne noi în critică, JL, 1991,27-30; Rachieru, Poeţi Bucovina, 362-364; Codrin Liviu Cuţitaru, Ideologii, mentalităţi şi elite, OC, 2000, 9; Dicţ. scriit. rom., III, 892-893; Popa, Ist. lit., II, 628; Gheorghe Grigurcu, O analiză a fenomenului critic, RL, 2002,4.	M. I.
PRICOP, Dumitru (21.V.1943, Negrileşti, j. Vrancea), poet şi publicist. Este fiul Ioanei şi al lui Ion Pricop, ţărani. Face şcoala primară în satul natal, şcoala generală la Bârseşti (1950-1957) şi liceul la Vidra. Urmează apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1964-1970). Va fi profesor la Păuleşti şi Jariştea, judeţul Vrancea, redactor la ziarul „Milcovul" (1969), director al Casei de Cultură din Odobeşti (1971-1972), instructor cultural al Inspectoratului Judeţean pentru Cultură Vrancea (1973-1978), profesor la Liceul Agricol din Focşani (din 1978). Debutează cu un grupaj de poezii în Caietul debutanţilor la Editura Albatros (1975), colaborând la „Ateneu", „Argeş", „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească", „Steaua", „Orizont", „Tomis", „Vatra", „Revista V" ş.a. Din poezia sa au apărut traduceri în limbile franceză, engleză, italiană, hindi, albaneză, greacă etc.
P. este un tradiţionalist tonic şi cuminte, rafinat în expresie, echilibrat, decent. Poezia lui îmbracă, deseori parodic, modernisme graţioase şi livreşti, tocmai pentru a potenţa chemarea istoriei şi a pământului: „Mă dor părinţii care nu-s decât / nişte ţărani aşa ca toţi ţăranii / ce-n viaţa lor nu s-au luat de gât / decât cu greutăţile şi anii. // Mă doare satul care m-a născut / din uterul ţărânii sângerânde / un sat de munte îngropat în lut / cu stelele iluziei flămânde." Mereu la persoana întâi, oficiind parcă, poetul încearcă potriviri muzicale şi, uneori, mitice: „Eu l-am văzut pe Oedip, tulburătoru-i
chip"; „Să-nceapă ploaia / E inutilă arca / Eu voi rămâne singurul aici"; „Rămân pe veci păstorul umbrei mele / îmbogăţit de frunzele din jur / căzând atât cât drumul către stele / îmbracă forma cântecului pur". Discursul mistic, sensibil acoperă o revenire la matcă şi o coborâre în lume, cu chinurile şi plăcerile ei: „Cam ce să mă mai doară ca să pot / rosti apocaliptic - ca profeţii / că voi rămâne-acelaşi sacerdot / slujind mereu prin grajdurile vieţii". P. se dovedeşte un poet cantabil, performant, conservatorist în temă şi ingenios manierist în formă: „M-am îmbrăcat în cântec mai târziu / am aşteptat să mi se-nchege chipul / la fel de-nalt cât pot de scund să fiu, / la fel să-mi ştiu granitul şi nisipul".
SCRIERI: Patima muntelui, Bucureşti, 1978; Lumile din strigăt, Bucureşti, 1981; Locuitor în Oedip, Bucureşti, 1983; Lacrima arlechinului, Bucureşti, 1985; Stelele din adâncuri, Bucureşti, 1988; Iniţiere în obsesii, Bucureşti, 1990; Dumitru al peşterii - Dimitri de la caverne, tr. Constantin Frosin, Galaţi, 1997; Paharul însângerat, Galaţi, 2001; Iniţiere în obsesii, Ploieşti, 2002; în căutarea muntelui albastru, Focşani, 2003; Muntele patimii, Ploieşti, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Poeţi în antologie, RL, 1976,37; Al. Piru, „Patima muntelui", LCF, 1978,42; Laurenţiu Ulici, Spiritul şi litera tradiţiei, RL, 1978,45; Constanţa Buzea, „Patima muntelui", AFT, 1978,10; Mihai Dinu Gheorghiu, „Patima muntelui", CL, 1978,11; Alex. Ştefănescu, Spiritul însetat de real, „Scânteia tineretului", 1978, 9 195; Valentin F. Mihăescu, „Lumile din strigăt", LCF, 1981, 25; Liviu Papadima, „Locuitor în Oedip", TBR, 1984, 207; Gheorghe Istrate, „Locuitor în Oedip", LCF, 1984,48; Alex. Ştefănescu, „Lacrima arlechinului", RL, 1985,38; Valentin F. Mihăescu, „Lacrima arlechinului", LCF, 1985,44; Aureliu Goci, Orizont mioritic, LCF, 1988,39; Ulici, Lit. rom., I, 302-304; Florin Muscalu, „Dumitru al peşterii", „Revista V", 1998,4; Geo Vasile, „Dumitru al peşterii", LCF, 1998, 4; Popa, Ist. lit, II, 302; Viorel Dinescu, „Paharul însângerat", „Antares", 2002, 55-57; Constantin Ciopraga, Un sonetist: Dumitru Pricop, CL, 2003,1. N.l.
PRICULICIUL, gazetă satirică apărută la Pesta şi apoi la Timişoara, săptămânal între 2 ianuarie şi 30 aprilie 1872, 31 martie şi 31 decembrie 1874, bilunar între 13 ianuarie şi 15 septembrie 1875. în 1872 periodicul, redactat de poetul Iulian Grozescu, este un supliment al ziarului politic „Albina" şi se află, astfel, sub influenţa politică a familiei bănăţene Mocioni. în consecinţă, P. combate politica activistă şi pe reprezentanţii ei din Banat, precum şi excesele administraţiei dualiste, dar, prin pana, uneori inspirată, a lui Iulian Grozescu, satira capătă un sens mai general. Schiţele, anecdotele, versurile satirice critică politicianismul, parvenitismul. Hazul nu lipseşte, deşi referirile frecvente la evenimente nesemnificative, cu răsunet local, fac astăzi textele mai greu de înţeles.	R.Z.
PRIETENIA LITERARĂ, revistă apărută la Caracal, lunar, apoi bilunar, din noiembrie 1938 până la 15 aprilie 1941. Director este Nellu Cristescu, iar redactori - Emil Gavriliu, Gh. Miu-lescu, M. Lefter. P.l. se autodefineşte ca o publicaţie „pur literară", „în afară de orice zbucium privitor la social", neangajată politic sau ideologic. Poezie de factură tradiţionalistă publică Nellu Cristescu, Vasile Dumitrescu, Gh. Miulescu, Ion
Prietenii artei
Dicţionarul general al literaturii române 456
Potopin, C. Pârlea, D. Costea, Emil Gavriliu, Petre A. Butucea, Gh. Manea-Manolache, Traian Mihăilescu, Virgil Treboniu ş.a., în timp ce proză semnează Emil Gavriliu şi Ion Potopin, un articol de critică literară, „Glossa" lui Mihai Eminescu, aparţinându-i lui C. D. Uţă. Revista reproduce Amintiri din „Junimea'" de Iacob Negruzzi, inserează în câteva numere o conferinţă a lui Ionel Teodoreanu, Cum am scris „Medelenii", rostită la Caracal în ianuarie 1941, scurte articole despre George Coşbuc, G. Topîrceanu, I. Budai-Deleanu, Octavian Goga, G. Ibrăileanu, precum şi epigrame, strigături, rebusuri, în sumar intră şi rubricile „Recenzii" şi „Poşta redacţiei". Alţi colaboratori: V. Enescu, Marin I. Georgescu- Celaru, I. Borangic, Ion P. Dacianu. P.l. încearcă să depăşească limitele provincialismului prin interesul manifestat dincolo de scrisul literar local.	A.P.
PRIETENII ARTEI, revistă apărută la Cărei, ca bilunar, la 1 şi 15 iunie 1947. Director este Ion Cherejan, comitetul de redacţie fiind format din Ovidiu Drimba, Ion Caraion, Emil Mânu, Gh. Bulgăr, Ion Apostol Popescu. Orientarea publicaţiei este neoumanistă, ca reacţie la confuzia postbelică: în articolul-program Noi şi arta, Ion Cherejan afirmă: „Să refuzăm confuzia şi s-o denunţăm"; întrucât „arta este cea mai nobilă răzvrătire a omului", vicisitudinile contextului istoric pot fi „depăşite de generaţia tânără care, adeptă a principiilor creştine", respinge „planul demonic" şi devine conştientă că o resurecţie a omului nu este posibilă decât prin artă. O rubrică permanentă, „Cronică", e susţinută de N. T. (Nae Tarabă), semnătură sub care scrie Nae Antonescu. El îi comemorează pe Pavel Dan şi pe Duiliu Zamfirescu, îl elogiază pe C. Daicoviciu, iar pe Zaharia Stancu îl consideră lipsit de conştiinţă estetică: „are talent, scrie frumos, dar îşi bate joc de artă". Texte programatice mai dă Călin Popovici, de asemenea asupra „confuziei", intervenţia având unele accente antiestetizante. Gh. Bulgăr scrie despre necesitatea cultivării individualismului în vederea renaşterii Europei, iar I.A. Terebeşti (adică Nae Antonescu) despre originea sinonimelor. Poezie semnează Margareta Dorian - Ileana Cosânzeana, cu câteva versuri în stil modernist („Odăile umblă - ciorapi, dezmăţaţi, prin casă"), A. E. Baconsky - Nocturnă, cu intuiţii poetice încă necristalizate, Emil Vora - Corăbiile negre.	E. M.
PRIETENII ISTORIEI LITERARE, publicaţie apărută la Bucureşti în 1931, în aprilie şi în august 1933, apoi în decembrie 1934. Director: Petre V. Haneş. P.i.l. este un buletin al societăţii cu acelaşi nume, înfiinţată în 1926 şi menită să studieze trecutul literar românesc, din convingerea că „nu poate fi vorba de o operă de mari sinteze, de apropieri, de influenţe şi legături cu celelalte literaturi până ce nu vom avea cercetări cât mai precise, controlate, complete în domeniul istoriei literare româneşti", aşa cum se spune în articolul de fond din primul număr al anului 1933. Acesta cuprinde un facsimil Mihai Eminescu, o scrisoare inedită a poetului către Samson Bodnă-rescu şi o epistolă inedită a Veronicăi Micle către Eugenia
! PRIETENII ISTORIEI LITERARE
'	tiIKKCTOA
P S T R ?, V. HAN£Ş
Frangolea. Tot aici apare un articol semnat de Ana Xenofon, Istoria teatrală, alături de texte precum cel aparţinând lui Petre V. Haneş, Reeditarea literaturii clasice româneşti, şi de lista comunicărilor făcute la Societatea Prietenii istoriei literare. De Eminescu se mai ocupă Barbu Lăzăreanu (Dicţionarul de rime), iar despre Eufrosin Poteca, I. Heliade-Rădulescu, Timotei Cipariu ş.a. scrie Petre V. Haneş. Alte trei scrisori inedite, de la Titu Maiorescu către Samson Bodnărescu, o traducere a articolului Mari lucrări publice literare de Mario Roques, datorată lui Petre V. Haneş, care mai semnează câteva note despre editarea Fabulelor lui Grigore Alexandrescu şi prezentări ale ediţiilor Poezii populare de Vasile Alecsandri şi Basme de Petre Ispirescu, recent apărute, întregesc sumarul revistei.	T.	H.
PRIETENUL NOSTRU, revistă apărută, bilunar şi din al doilea an de existenţă lunar, la Priboeni (Muscel) între 15 aprilie 1911 şi iunie 1916 şi la Câmpulung din ianuarie 1923 până în februarie 1926. Este o publicaţie de popularizare, îngrijită de un comitet de preoţi şi învăţători din Muscel, la iniţiativa lui C.
457 Dicţionarul general al literaturii române
Prigor
Rădulescu-Codin. în prima etapă redacţia se află în comuna Priboeni (Muscel), unde locuia C. Rădulescu-Codin, iar administraţia se află la Câmpulung. Fidelă scopului propus, această „revistă pentru popor" îşi alcătuieşte sumarul din cântece bătrâneşti, snoave, poveşti, legende, tradiţii, aforisme etc., unele culese de învăţători şi preoţi, altele preluate din cărţi, ziare, reviste (cel mai des din „Neamul românesc pentru popor", gazeta lui N. Iorga). Se publică şi poezii semnate de I. N. Pârvulescu, C. Rădulescu-Codin, D. Nanu, hrisoave descoperite la Biblioteca Academiei Române de acelaşi C. Rădulescu-Codin, traduceri şi prelucrări după Lev Tolstoi şi Rabindranath Tagore, fragmente din transpunerile lui G. Coşbuc din sanscrită ş.a. Apar şi numere închinate unui oraş (Câmpulung) sau unei personalităţi (Spiru Haret), discursuri rostite de rege cu diverse ocazii, iar la „Partea ştiinţifică" se găsesc sfaturi practice pentru locuitorii de la sate. în numărul din 15-30 ianuarie 1912 redacţia îşi propune reorganizarea publicaţiei, prin „întocmirea ei pe baze mai largi, ca să folosească tuturor claselor sociale din Muscel". în consecinţă, se anunţă apariţia unor articole care să privească „învăţământul, clerul, comerţul, industria, meseriile, proprietatea şi toate problemele economice şi sociale ale vremii în care trăim, fără a se afişa nici o culoare politică". Dar de la 1 septembrie 1912 revista devine organ de cultură populară al asociaţiilor preoţilor şi învăţătorilor din judeţul Muscel, urmărind, aşadar, tot „luminarea şi ridicarea sătenilor", precum şi dezvoltarea gustului acestora pentru citit.	C.	Br.
PRIGOR, Maura (pseudonim al Coraliei Simionescu-Costescu; 15.VIII.1900, Slatina - ?), prozatoare. Soţie de colonel, P. era fiica bacteriologului Sava Simionescu, care a profesat şi în Dobrogea. Nostalgia acelor ţinuturi, unde a copilărit, se răsfrânge în prozele ei de mai tîrziu. A învăţat la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, făcându-şi apoi studiile superioare la Universitatea din Geneva. împinsă de veleităţi scriitoriceşti, participă la şedinţele cenaclului Sburătorul, unde, potrivit însemnărilor amfitrionului, face o figură mediocră. S-a avântat şi în politică, aderând la Partidul Naţional Agrar, ulterior la Partidul Naţional Creştin. De numele ei se leagă înfiinţarea unor cooperative pentru femei la sate. A elaborat, se pare, şi un roman inspirat de viaţa de la ţară - care nu se găseşte în marile biblioteci -, O comoară de fată (Scrisori cu întâmplări adevărate către prietenele mele sătence). „De profesie casnică", după cum o încondeiază, răutăcios cum îi era felul, Mircea Damian, are timp să publice articole în care îşi dezvăluie aptitudini de temperamentoasă militantă. Fondatoare şi directoare a săptămânalului „Tribuna femeii" (1930), care se ocupă, după cum ricanează acelaşi Mircea Damian, „exclusiv de chestiuni femeieşti, feminine şi feministe", P. se agită pentru drepturile semenelor ei, punându-şi speranţe în „femeia nouă", cu felul ei de a fi „curajos, nou, întreprinzător". Cu o retorică de căuzaşă, ea cere şi un „teatru nou", „un teatru comprimat, scăpat de regulile învechite, descătuşat şi îndrăzneţ". Debutul într-ale literaturii şi-l făcuse în 1929, la
„Vitrina literară". Mai colaborează, cu proză, publicistică şi, foarte rar, cu versuri, la „Adevărul literar şi artistic", „Ţara noastră", „Munca literară şi artistică", „Familia", „Curentul magazin", „Vremea". în 1934 avea „sub tipar" un volum de poezii, Corăbii de argint Un an mai târziu a fost primită în Societatea Scriitorilor Români.
Scris la persoana întâi, romanul Biserica nouă (1930) nutreşte oarecari ambiţii, trădate însă de insuficienţele naraţiunii. Afundându-se, ca într-o „aiurare", în zone unde stranietatea înlătură coerenţa limpede, iar „halucinaţia" învârtejeşte totul, P., care se crede o subtilă analistă, se pierde într-o volbură „complicată şi obscură". Un preot, Andronic, pus pe reforme prin care vrea să edifice „biserica nouă", se îndrăgosteşte amarnic de o evreică, „splendidă şi îmbătătoare", Rahila, ce pare că ar vrea să treacă la creştinism. Patima „teribilă şi arzătoare" îi înteţeşte înnebunitor „vibraţiunile" inimii, împingându-1 spre păcatul pe care nu ajunge să-l săvârşească. Puterea de neînvins a instinctului îi dă o surescitare învecinată cu sminteala. Luptându-se din greu cu propria senzualitate, idealistul Andronic, cel ce năzuise să fie un „popă reformator", zbătându-se între căinţă şi dorinţă, se prăvăleşte în marasmul unor trăiri haotice şi impure. După sinuciderea, nemotivată, a Rahilei, degringolada lui se precipită spre un jalnic sfârşit. Dacă postura sentenţios-cogitativă nu o prinde deloc pe autoare, târând confesiunea într-o înceţoşare fără speranţă, stările fluide, închipuirile vaporoase îi smulg, nu chiar „vorbe de argint", dar, orişicât, exprimări ceva mai norocoase. Cu un fir epic încâlcit, romanul Statuia care arde (1934) pluteşte în aceeaşi nebuloasă cu pretenţii moral-filosofice. Codrea, un „răzvrătit" pe care nu îl sperie hărţuielile la care se vede supus, e stăpânit de un ideal, de un „vis luxuriant". Un proiect utopic şi confuz, vizând, din câte se poate înţelege, reformarea justiţiei (în iluminările lui, el crede în posibilitatea unei „justiţii ideale") şi chiar a sistemului social (întrezărind, înfrigurat, „un sistem social în stare să ridice la înălţimi necugetate idealul moralităţii"). Tiradele de „apostol nebun", cuprins de delir, îi aduc mulţi adepţi, printre care, în Dobrogea fierbinte, frumoasa, dar ciudata, fanatica turcoaică Ijleal. Fata cu plete negre şi ochi verzi se lasă îndată fascinată de „erou". Farmecul ei îl tulbură pe rebel, care va afla târziu, după moartea tinerei într-un groaznic accident, că banii pe care ea îi trimitea şi care erau meniţi să susţină reforma erau dobândiţi într-un chip necurat, Ijleal oferindu-şi graţiile unui bulgar respingător, şef al iridentei din Cadrilater. Şi în Statuia care arde, acelaşi conflict între spirit şi trup, între real şi ireal. întretăiat, ca şi în romanul precedent, de preţios ilare cogitaţii sau de bruşte scăpătări în sentimentalitate (suspinuri, leşinuri, frecvente izbucniri în plâns), discursul se reabilitează cât de cât în pasajele în care fâlfâie „nălucirea" şi imaginile eterice par să lunece din vis într-un coşmar. La fel, în nuvelele din Tundă (1940), unde se salvează rare insuliţe conturate în registrul sugestivităţii vagi, nelămurite, cu vedenii „fumegânde", ca într-un „miragiu". Peisajul dobrogean, cu întinderile de nisip pârjolit de soare şi cu tainice bălţi străjuite de stufărişuri, o incită pe prozatoare, care, pe alocuri, surprinde câte ceva din atmosfera locului, ca şi
Prisnea
Dicţionarul general al literaturii române 458
din psihologia aparte a pătimaşelor fiinţe, de etnii diferite şi cu un colorit exotic, ce îşi duc traiul aici. Iubirile sunt aprinse, au ceva sălbatic în această lume ce nu s-a desprins de primitivitate. Şi tot astfel vrăjmăşiile, ducând la năprasnice întâmplări.
SCRIERI: Biserica nouă, Craiova, 1930; Statuia care arde, Bucureşti, 1934; Tundă, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: I. Peltz, Maura Prigor, „Zodiac", 1930, 1-2; Mărgărita Miller-Verghi, „Biserica nouă", RVS, 1930,8-10; M. D. [Mircea Damian], Femeile între ele, FCL, 1930, 883; D. N. [Dinu Nicodin], „ Statuia care arde", ŢA, 1934,566; Dinu Roco, „ Statuia care arde", „Epoca", 1934,1569; Al. Robot, „Statuia care arde", RP, 1934,4888; [Maura Prigor], „Almanahul Asociaţiei Publiciştilor Români", 1938, 76-77; G. Bota, „Tundă", F, 1940, 3-4; Predescu, Encicl, 694; Ion Samarineanu, „Biserica nouă", F, 1942,1-2; Dicţ. scriit. rom., III, 893.	F.F.
PRISNEA, Constantin (2.II.1914, Botoşani - 22.IV.1968, Bucureşti), publicist. Provenit dintr-o familie de muncitori, P. urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe la Universitatea din Iaşi. Colaborează la „Cuvântul liber", „Manifest", „Clopotul" şi redactează „Slova", „revistă literară şi socială" apărută la Botoşani, în 1935. Membru al Partidului Comunist Român din 1937, va ocupa după 1944 înalte funcţii administrative, fiind la un moment dat ministru adjunct la învăţământ şi Cultură. în ultimii ani ai vieţii e angajat redactor-şef la „Albina".
Reportajele lui P. literaturizează, pe linia realismului socialist, „transformările" care cuprind ţara după instaurarea comunismului. Se prezintă tezist, conform unei scheme rudimentare, o imaginară îmbunătăţire a vieţii societăţii româneşti la toate nivelurile: turism, agricultură, educaţie, ca în După alungarea faraonilor (1957) şi însemnări din ţara nouă, (1959). Trecutul, reprezentat de lumea apusă a „faraonilor", este negat in corpore prin prisma „realizărilor" puterii comuniste. Alte culegeri de reportaje consemnează călătorii în Franţa, Rusia, Uzbekistan (Călătorii, 1967), popularizează producţia autohtonă de vinuri (Ţara vinurilor, 1961) sau prezintă obiective turistice (Mănăstirea Neamţ, 1969, cu versiuni în germană, engleză, franceză). Textele nu au calităţi literare deosebite, ilustrând fidel directivele ideologice ale epocii. Reportajele din Catedrala scufundată (1968) îmbină notaţiile asupra locurilor vizitate cu observaţii muzicale, artistice, într-un stil facil, de vulgarizare, departe de modelele consacrate ale genului.
SCRIERI: După alungarea faraonilor, Bucureşti, 1957; însemnări din ţara nouă, Bucureşti, 1959; Ţara vinurilor, Bucureşti, 1961; Bacchus în România, Bucureşti, 1964; Şi noaptea credeau în lumină, Bucureşti, 1964; Călătorii, Bucureşti, 1967; Catedrala scufundată, Bucureşti, 1968; Mănăstirea Neamţ, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Virgil Bârlădeanu, „Şi noaptea credeau în lumină", „Presa noastră", 1965,1; I. Al. Barbu, „Şi noaptea credeau în lumină", TR, 1965, 4; Gheorghe Anca, „Călătorii", LCF, 1967, 28; Lucian Dumbravă, „Călătorii", IL, 1967, 9; Sevastiţa Bălăşescu, „Călătorii", „Revista bibliotecilor", 1968, 1; Gabriel Dimisianu, „Catedrala scufundată", GL, 1968, 14; loan Grigorescu, Constantin Prisnea, CNT, 1968,17; Popa, Dicţ.lit. (1977), 458-459.	M.Dr.
PRIVIGHETOAREA, revistă editată la Bocşa şi la Reşiţa, bilunar, între 1 octombrie 1882 şi 1 octombrie 1883. Primele nouă numere au apărut în redacţia lui G. Crăiniceanu, înlocuit apoi de C. Groza, dar iniţiativa editării aparţine tipografului reşiţean Simion Pocreanu. P. era concepută ca o „foaie populară", după modelul publicaţiilor similare din Germania. Rolul ei era, în intenţia celor care o redactau, acela de a contribui la dezvoltarea literaturii naţionale, prin includerea în sumar a unor pagini de poezie populară şi prin stimularea interesului pentru lectură şi pentru scris, mai ales în rândul celor cu un nivel de cultură modest. Au publicat, alături de Simion Pocreanu şi de cei doi redactori, Constantin Almăjanu, Şt. Albu, A. Roxim, Th. D. Speranţia. Se tipăresc doine din Maramureş culese de I. S. Bădescu, anecdote versificate, articole despre reprezentanţii Şcolii Ardelene sau despre scriitori români. Câteva traduceri de basme germane se adaugă materialului literar original.	R.Z.
PROBLEME DE TEATRU Şl CINEMATOGRAFIE, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din iunie 1954 până în decembrie 1961, cu subtitlul „Culegere de traduceri şi referate din literatura sovietică de specialitate". Este editată de Academia RPR, Institutul de Studii Româno-Sovietic, în colaborare cu Consiliul General ARLUS şi cu Ministerul învăţământului şi Culturii. De la numărul 3/1960 din comitetul de redacţie fac parte Radu Beligan (redactor responsabil), Aurel Baranga, Simion Alterescu, Margareta Bărbuţă, Dumitru Ganciu ş.a. Conţinând studii şi articole traduse din presa sovietică, referitoare la teatru şi film, publicaţia oferă un material preţios celui interesat să studieze influenţa sovietică asupra teatrului şi filmului românesc din epocă şi prezintă interes cu privire la câteva probleme de tehnică teatrală şi cinematografică. Astfel, se discută dramaturgia lui Tolstoi şi Brecht sau a unor scriitori mai puţin importanţi. Pe toată durata apariţiei revista include în sumar numai două articole semnate de autori români: D.I. Suchianu face „cronica filmului sovietic", iar Radu Beligan, după întoarcerea de la Moscova, scrie relatarea intitulată Un valoros schimb de experienţă. Publicaţia ilustrează aşezarea interpretării fenomenului artistic sub presiunea ideologiei culturale şi politice din URSS.	A. P.
PROCOPOVICI, Alexe (14.111.1884, Cernăuţi - 22.VI.1946, Cluj), filolog şi istoric literar. Absolvent al Liceului „Aron Pumnul" şi al Facultăţii de Litere a Universităţii din Cernăuţi (unde i-a fost student lui Sextil Puşcariu), P. a fost profesor de liceu la Cernăuţi şi Şiret (1906-1919), apoi succesorul lui Puşcariu la Catedra de limba şi literatura română de la Facultatea de Litere a Universităţii din Cernăuţi: agregat stagiar (până în 1921, an când începe să colaboreze la „Dacoromania"), agregat (1921-1922), profesor titular (până în 1938). Aflat în primele rânduri ale luptei pentru dezrobire naţională, suferind urmări ale acestei atitudini, P. este un militant în presa unionistă şi un nume care începea să se afirme în publicaţiile cu caracter ştiinţific. înfiinţează el însuşi la
459 Dicţionarul general al literaturii române
Procopovici
Cernăuţi, împreună cu romanistul E. Herzog, un cerc de studii filologice şi fondează „Revista filologică" (1927-1928). în 1919 îşi ia doctoratul în litere şi, pe baza unui raport alcătuit de Sextil Puşcariu (dar prezentat membrilor Secţiei Literare a Academiei de I. Bianu), P. - „cel mai de seamă filolog pe care îl are Bucovina" (Sextil Puşcariu) - devine membru corespondent al Academiei Române (primire care i-a iritat nespus pe E. Lovinescu şi pe alţii). Acelaşi Puşcariu l-a ajutat pe P., a cărui semnătură era tot mai prezentă în numeroase publicaţii ştiinţifice din ţară şi din străinătate, iar pentru lucrarea Mic tratat de lingvistică generală (1930) primise o parte a premiului „Ion Heliade-Rădulescu" al Academiei Române, să se transfere în 1938 la Universitatea din Cluj, ca titular al Catedrei de lingvistică generală. îşi va urma apoi maestrul la Catedra de limba română. Din 1939 face parte din comitetul de direcţie al revistei „Dacoromania", iar în 1941 îi urmează lui Sextil Puşcariu la conducerea Muzeului Limbii Române. A fost în câteva rânduri prodecan şi decan al Facultăţii de Litere, iar când, în urma Dictatului de la Viena, Universitatea din Cluj a trebuit să se refugieze la Sibiu, a funcţionat o vreme şi ca prorector. Moartea l-a surprins în plină putere de creaţie pe acest devotat slujitor al filologiei şi lingvisticii româneşti ce şi-a făcut datoria în spiritul pe care îl deprinsese - cum singur afirmă în Mic tratat... - la „buna şcoală românească pe care o
ilustrează nume ca B. P. Hasdeu, A. Philippide, Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu".
Adept al unei documentări exhaustive şi al unei solide informări în analizele duse uneori până la rafinări extreme, nesfiindu-se să adopte adesea poziţii polemice, P. şi-a folosit contribuţiile din domeniile istoriei limbii române - Din istoria raporturilor noastre interdialectale („Dacoromania", 1927), Din istoria pronumelui în limba românească („Revista filologică", 1927) ş.a. -, foneticii, lexicografiei şi sintaxei atât în eşafodajul cercetărilor sale de filologie, cât şi în construcţiile cu care opera istoricul literar. S-a aflat mereu în apropierea subiectelor „fierbinţi" ale filologiei româneşti a timpului: vechile traduceri româneşti cu chestiunile privind datarea, localizarea, raportul dintre versiuni, identificarea izvoarelor, a traducătorilor şi copiştilor, evoluţia tiparului în limba română (De la Coresi diaconul la Teofil, mitropolitul lui Matei Basarab, în volumul Omagiu lui Ioan Bianu, 1927), înrâurirea husită în vechea cultură română (Arhetipul husit al catehismelor noastre luterane, „Făt-Frumos", 1927), idee în care P. l-a urmat pe N. Iorga, momentele importante ale sintezei culturale româneşti (Limpeziri. Grecism, fanariotism, slavonism, românism, întâietăţi regionale, în volumul omagial dedicat lui I. Lupaş, 1941) etc. în
1922	a publicat la Cernăuţi, sub titlul Introducere în studiul literaturii vechi, câteva lecţii de istorie a literaturii româneşti prezentate în faţa studenţilor în anul universitar 1920-1921. Avea doi profesori faţă de care a nutrit o statornică admiraţie: Iorga şi Puşcariu. Mai mult „manual îndrumător" decât carte savantă, Introducerea... (cu absenţe semnalate de recenzenţi) propune un unghi de analiză a fenomenului literar şi cultural ce nu şi-a pierdut valabilitatea. Sub semnul preţuirii valorilor literare şi culturale româneşti, autorul caută să pună în lumină faptele ce au realizat coerenţa sistemului, au definit rosturile şi semnificaţiile elementelor participante, relaţiile dintre ele. Sunt definite comprehensiv contactele cu textele bizantine (cunoscute, cele mai multe, în „redacţie slavonă"), stratul creştin şi dezvoltarea instituţiei religioase. Teza fundamentală a cărţii lui P. priveşte reevaluarea, în mersul culturii şi literaturii române, a importanţei veacului al XV-lea, cu prelevarea însemnătăţii acelui „val trecător, răcoritor şi binefăcător" care ar fi fost husitismul, dezvoltările depăşind însă uneori cuprinderea unei „iniţieri" şi tinzând să contureze acea „hegemonie română" atât de apropiată convingerilor autorului. Introducerea... valorifică (într-o selecţie personală, ce a fost amendată de cercetarea ulterioară) informaţiile aflate atunci în circulaţie în istoriografia literară românească, propune o metodă şi un inventar metodologic, desluşeşte transformările semnificative petrecute în etapa de început a literaturii româneşti şi încearcă să le angreneze într-un proces şi într-un sistem.
SCRIERI: Introducere în studiul literaturii vechi, Cernăuţi, 1922; Ediţii: Coresi, Carte cu învăţătură (1581), Bucureşti, 1914 (în colaborare cu Sextil Puşcariu); Cronica lui I. Neculce, I-II, introd. edit., Craiova, 1932.
Repere bibliografice: Sextil Puşcariu, Raport (prezentat de I. Bianu) asupra activităţii d~lui Alexie Procopovici, AAR, partea administrativă, t.
Prodan
Dicţionarul general al literaturii române 460
XXXIX, 1919; Lovinescu, Critice, V, 101-109; Al Procopovici, „Carpatii", 1946, 7; Şt. Pasca, Alexe Procopovici (1884-1946), DR, 1948; Romulus Todoran, Alexe Procopovici, „Langue et litterature", 1948,1-2; Bucur, Istoriografia, 187-189; Mircea Borcilă, Alexe Procopovici, CLG, 1977,1; Sextil Puşcariu, Memorii, îngr. Magdalena Vulpe, pref. I. Bulei, Bucureşti, 1978, 318-323, 341; Eugen Pavel, AL Procopovici şi vechiul scris românesc, CLG, 1985,1; Elisabeta Faiciuc, Bibliografia lucrărilor lui Alexe Procopovici (1906-1984), CLG, 1985,1; Dan Horia Mazilu, Alexe Procopovici şi literatura română veche, LL, 1990,2-4.	D. H. M.
PRODAN, Paul I. (29.VI.1890, Focşani-29.IV.1938, Bucureşti), cronicar dramatic şi dramaturg. Urmează cursurile liceale la Bucureşti, unde va absolvi şi Facultatea de Drept. Face şi un stagiu de doctorat la Paris, nefinalizat. Practică avocatura şi intră în ziaristică, mai întâi ca redactor la „L'Independance roumaine", apoi la „Viitorul". Scoate la Bucureşti „Revista critică" (1918-1919), la care va fi şi director. Jurnalistica lui P., cu vederi originale, noi - a scris cronici teatrale, literare, artistice, dar şi articole politice - şi fecunda activitate de autor dramatic, jucat şi pe scenele particulare, fac să fie numit în 1927 inspector general al teatrelor. După un an era inspector în Ministerul Artelor. Este ales secretar general al Societăţii Autorilor Dramatici (1931) şi membru în Asociaţia Criticilor Dramatici şi Muzicali. O perioadă intră în diplomaţie, ca ataşat comercial, fiind, într-o vreme, şi şef de cabinet în Ministerul Industriilor. Din 1933 a condus, în calitate de director general, Teatrul Naţional din Bucureşti.
P. debutează în 1910, cu schiţa Trandafirul galben, la revista „Junimea" din Râmnicu Vâlcea, iar prima carte, piesa de teatru Viţă de neam, îi apare în 1914. Colaborează la „Epoca", „Neamul românesc", „Rampa", „Cronicarul", „Cuvântul liber", „Izbânda", „Teatrul" ş.a. A mai semnat Fidelio, Pan, Pan-dor. După primul război mondial va scrie numeroase drame şi comedii, dintre care nu puţine sunt şi reprezentate în epocă: Cărarea (jucată în 1918), alegoria Raze de soare (1919, în colaborare cu I. Dragu), Vârtejul (1922), Concert simfonic (montată în 1922), Iubire (pusă în scenă în 1924), Galantonu (1925), Procesu altuia (1926, în colaborare cu Paul Porumbeanu), comediile Prietenii (1927), Bilet permanent (1927), Vocaţiunea (1927), Ultima dragoste (1927, în colaborare cu Al. G. Florescu), Fraţi de cruce (jucată în 1929), Printre artişti (1929), Menaj de artişti (1930), Adevăratul Cristodulo (1933), E aşa de drăguţ/ (1933), Licuricii (1933, în colaborare), Când viţa tânără înfloreşte... (reprezentată în 1935). Cronicarul, bine informat în legătură cu actualitatea teatrală europeană, susţine repertoriul dramatic autohton, dar nu respinge deschiderea către autorii străini. El cere cu insistenţă respectarea spiritului propriu fiecărui text dramatic, face observaţii judicioase referitoare la regie sau la jocul actorilor şi recunoaşte ce este viabil în noile orientări ale vremii. Sub raport valoric însă, producţia dramatică a lui P., în a cărei construcţie se vede mâna unui bun meşteşugar, deşi jucată cu succes, suferă în conturarea personajelor şi în validarea artistică a acţiunii.
SCRIERI: Viţă de neam, cu o scrisoare de A. de Herz, Bucureşti, 1914; Teatrul românesc în război, pref. I. Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, 1921;
Cărarea, Bucureşti, 1922; Concert simfonic, Bucureşti, 1924; Iubire, Bucureşti, 1925; Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927; Fraţi de cruce, Bucureşti, 1932. Traduceri: M. Constantin-Weyer, Cavelier de la Salle, Bucureşti, 1934.
Repere bibliografice: Emil Nicolau, „Raze de soare", U, 1919,106; Romicus [Romulus Seişanu], „Cărarea", U, 1921,84; Emil D. Fagure, „Teatrul românesc în război", LUT, 1921, 9; I. M. S. [Ion Marin Sadoveanu], „Teatrul românesc în război", RWR, 1922, 6; Rebreanu, Opere, XIV, 155-156; Romicus [Romulus Seişanu], „Concert simfonic", U, 1924,248; George Târnoveanu, Iubire, „îndreptarea", 1925,55; A. de Herz, Cronica teatrală, DMN, 1925, 6 575; H. Blazian, „Fraţi de cruce", DEP, 1929, 625; Romicus [Romulus Seişanu], „Menaj de artişti", U, 1930, 14; H. Blazian, „Menaj de artişti", DEP, 1930, 683; Lovinescu, Scrieri, VI, 352-353; Dr. Pr.[Dragoş Protopopescu], „Adevăratul Cristodulo", „Calendarul", 1933,339; Adrian Maniu, O carte dintr-un şir de cărţi, U, 1934,87; G. Călinescu, Cronica literară. Traduceri, ALA, 1935, 773; Lovinescu, Ist lit. rom. cont., 374; Predescu, EncicL, 696; Ist teatr. Rom., III, 72,201-202; Straje, Dicţ. pseud., 575; Massoff, Teatr.rom., VII, 124, passim; George Genoiu, Un cronicar dramatic: Paul I. Prodan, CRC, 1981,42.	R.Z.
PRODROMOS, revistă apărută între 1964 şi 1970, cu redacţia la Freiburg im Breisgau (Germania) şi la Evry (Franţa), iniţiată de Paul Miron şi de loan Cuşa. Are o apariţie bianuală în primii doi ani, anuală în următorii, cu o întrerupere în 1969. Odată cu creşterea numărului de pagini, în subtitlul „Foaie de gând şi apropiere creştină", cuvântul „foaie" e înlocuit cu „revistă". Alături de texte teologice (D. Stăniloae, fragmente din Filocalia, Victor Moldovan, Căile teologiei româneşti), eseuri şi articole cu teme religioase (Mihai Eminescu, Religia, Mircea Vulcănescu, Creştinul în lumea modernă, Nae Ionescu, Ştiinţificii şi teologia, Simbolism mistic ş.a.), informaţii despre viaţa ecumenică şi despre aşezămintele monahale româneşti, găzduite la rubrica „Aşezăminte româneşti în străinătate" (Dumitru Bacu, Capela Sturdza din Baden-Baden, N. A. Gheorghiu, Biserica ortodoxă din Paris), P. cuprinde multe pagini de poezie, proză scurtă, memorialistică, texte critice şi prezentări ale revistelor literare din exil. în primul număr apar două poezii de V. Voiculescu (facsimile după manuscris) - Doamne şi Călătorie spre locul inimii, şi două închinări de loan Cuşa - Uşile, Sunt Paul. Ulterior, contribuţiile literare ocupă cea mai mare parte, dacă nu tot spaţiul, ca în numărul 7/1967. Sunt publicate scrieri ale lui V. Voiculescu (versuri inedite - Clopotul, Amputatul, 8-9/1968), loan Cuşa (poezii), Paul Miron (versuri, proză scurtă), Nicu Caranica (versuri în dialect aromân şi fragmente din Povestea foamei), Horia Stamatu (poezii şi eseuri critice - Ion Barbu: „Ochean", Mircea Vulcănescu şi generaţia sa, Dan Botta, exponent liric al unei generaţii ş.a.), Mircea Eliade (Fragmente pentru Dan Botta, Trepte pentru Mircea Vulcănescu, Profesorul Nae Ionescu), Vintilă Horia (versuri), Mircea Popescu (Dan Botta şi tainele poeziei populare), Andre Scrima (Fărădesaţiul limitelor, După o rostire inedită a lui Heidegger, Cuvinte târzii despre Nae Ionescu), Monica Lovinescu (Despre un sens al istoriei şi două jilţuri, O istorie a logicii fără Nae Ionescu), Virgil Ierunca (versuri, articolul Dan Botta, traducător al lui Frangois Villon ş.a.), I. Domi-nic, Jean Pârvulescu (poeme), D.C. Amzăr, Paul Barbăneagră
461 Dicţionarul general al literaturii române
Progresul social
ş.a. Numerele 5/1966 şi 10/1970 cuprind mari grupaje de texte de şi despre Mircea Vulcănescu şi Nae Ionescu, iar numărul 7/1967 este dedicat integral lui Dan Botta. în cel mai realizat număr al colecţiei, 8-9/1968, considerat „o dată în istoria spiritualităţii exilului românesc" (cum se afirmă în „Fiinţa românească"), sunt prezenţi, alături de scriitorii exilului, şi „acei scriitori care, în ţară, n-au prostituat cuvântul": Lucian Blaga (inedite), V. Voiculescu (inedite), Constantin Noica, Nicolae Manolescu, Dumitru Ţepeneag, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Matei Călinescu, Ion Negoiţescu. în acelaşi număr sunt incluse un text de Martin Heidegger (cuvântul la aniversarea lui Ludwig von Ficker), un grupaj de traduceri sub genericul Poeţi francezi de azi..., realizat de Ioan Cuşa şi Paul Miron (versuri de Pierre Emmanuel, Michel Deguy, Jean-Claude Renard ş.a.), şi un poem de Holderlin, tălmăcit de Paul Miron.	M. P.-C.
PROGRES Şl CULTURĂ, revistă apărută la Târgu Mureş, lunar, între octombrie 1933 şi iunie 1938, ca organ al Asociaţiei învăţătorilor Români din judeţul Mureş. Redactor responsabil:
PROGRES SI CULTURĂ
M
u
n
¥:
VTI
m
i
M
0
Ifi
fi
r~yt
i
SfS
.y
î\v i. \	-'.J.
’«* ■ I	-»r	r~i.	i	.	~	l	..
H
Anul L	No^mvrie l!»:w	Nn.	2.
::r<, a	■■j.-mi	wi-.s
Ion Butnariu, secretar de redacţie: Nicolae Albu. Rubrici: „Cărţi", „Reviste", „Poşta redacţiei". Sunt incluse versuri (multe retipărite) de Ştefan Baciu (Dedicaţie, Rugăciunea poetului, Fum de inspiraţie, Grimm), D. Gherghinescu-Vania, Traian Chelariu, Mircea Streinul, Teofil Lianu, Constantin Ştefăniu, Vasile Netea, Alexandru Ceuşianu, Vlaicu Bârna, Maximilian Costin, Alexandru Sara, C. S. Anderco, Ion Th. flea, Petru Natea, Mihail Dragoş ş.a. Proză semnează Alexandru Ceuşianu, Nicolae Albu, Gh. Atanasiu, Vladimir Nicoară, Nicolae Minamin, Traian Şuteu. Cu însemnări şi critică literară colaborează Septimiu Bucur, D. Gherghinescu-Vania, Nicolae Albu, Ion Th. Ilea, Vasile Netea, Aurel Pop, Gh. Aniţei, Petru Natea, Maximilian Costin, Alexandru Sara, David Lazăr ş.a. Aici Gherghinescu-Vania traduce poezii ale lui Paul Verlaine, Maximilian Costin un poem al lui Stephane Mallarme, iar E.C. Zamfir tălmăceşte versuri aparţinând lui Zareh Boronian. Revista publică numeroase materiale cu caracter pedagogic, social şi cultural, câteva articole despre Gh. Şincai, Petru Maior, Alexandru Papiu-Ilarian şi Vasile Pop, cugetări, epigrame. Alţi colaboratori: Nicolae Rusu, Lucreţia Manoilă Runcu, Ştefan Gh. Grecu, Vasile I. Posteuca, Marin Radu Voinea, V. Hondrilă, Mihail Pintea, Traian Marcu, Vasile Al. Gheorghe, Corneliu Albu, George Popa, Teodor Scarlat, Florin Stănică, Victor Laurenţiu, George Hanganu, Florica Ciura, Mihail Moldoveanu, Natalia Popescu, I. Miclea, I.C. Murăsanu.	A.	P.
PROGRESUL, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, bisăptămânal, din 5 septembrie până la 29 decembrie 1861. Un I. A. Comăneanu este redactorul acestei publicaţii ale cărei simpatii se îndreaptă către grupările politice de centru, nedecise încă între liberali şi conservatori. Colaboratori literari sunt Al. Pelimon şi Al. Depărăţeanu, primul cu versuri şi proză, cel de-al doilea cu versuri. Dimitrie Bolintineanu dă articolul Chestiunea Unirii la Constantinopol, iar Cezar Bolliac publică o retrospectivă a evenimentelor premergătoare Unirii, intitulată Acţiunea română şi reacţiunea boierimii antinaţionale.	R.Z.
PROGRESUL SOCIAL, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din 20 martie 1932 până la 20 decembrie 1933. Director: Ştefan Mihăiescu. De orientare ţărănistă, revista „se consacră studiului senin şi documentat al vieţii politice, sociale şi economice" (Ştefan Mihăiescu, Rostul nostru). Rubrici: „Cronica economică", „Cronica politică", „Cronica externă", „Cronica culturală", „Note, cărţi, reviste". Cu proză colaborează George Mihail Zamfirescu, iar articolele de critică literară aparţin lui Tudor Teodorescu-Branişte, Emil Gulian şi lui N. N. Tonitza. Cronica literară este susţinută de George Mihail Zamfirescu. P.S. publică eseurile Preliminarii despre munca intelectuală de Camil Petrescu, Romanul românesc în cadrul evoluţiei sociale de AL A. Philippide, Georges Duhamel sau O nouă concepţie de a fi văzut în artă războiul de N. Davidescu. Sunt tipărite, de asemenea, două materiale de interes literar aparţinând lui Eugen Relgis: O după-amiază la Romain Rolland şi înţelesul actual
Prohin
Dicţionarul general al literaturii române 462
al învăţăturii tolstoiene. Comentarii cu caracter politic şi social semnează Tudor Arghezi (în fiecare număr), Ion Vinea, H. Sanielevici, N. Davidescu. Alţi colaboratori: C. Sfinţescu, H. Blazian, Cristea Niculescu, D. Drăgulănescu.	A. P.
PROHIN, Victor (2.X.1942, Vindrei, Federaţia Rusă), prozator. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1965). A funcţionat ca redactor la Radio, redactor-şef adjunct al revistei „Chipăruş", redactor la „Basarabia". P. debutează cu volumul pentru copii Puiul de stea (1969), urmat de culegerile de nuvele umoristice Supracotoi (1970), Olimpia (1976), S-a copt frunza
(1979), în care vădeşte un umor fin, alimentat din observarea atentă a realităţii şi dintr-o înţelegere nuanţată a firii omeneşti. Folosirea ingenioasă a detaliului, exprimarea laconică, densitatea evenimentelor şi poanta subtilă reprezintă tot atâtea virtuţi ale prozatorului.
SCRIERI: Puiul de stea, Chişinău, 1969; Supracotoi, Chişinău, 1970; Oraşul fară nume, Chişinău, 1972; Olimpia, Chişinău, 1976; S-a copt frunza, Chişinău, 1979; Noi doi şi bunelul, Chişinău, 1984.
Repere bibliografice: Antonia Callo, Semnificaţia detaliului, „Nistru", 1977,2; Vasile Coroban, Justeţea observaţiei, LA, 1977,16 iunie; Nicolae Vieru, Un pui de stea pentru un pui de om, LA, 1982, 26 octombrie; Antonia Callo, Culorile frunzei coapte, „Nistru", 1987, 11; Efim Tarlapan, Unul din generaţia celor însetaţi, LA, 1992, octombrie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 221.	I.	C.
PROLETCULTISM, termen utilizat în critica şi istoria literară (ca şi în critica de artă), cu referire la perioada dintre anii 1948 şi 1960, când „generaţia Labiş" se emancipa, într-un context de relativă relaxare politică, de rigorile dogmatice. Această uzitare este, de fapt, abuzivă; p. înţeles ca formulă a politicilor culturale şi a literaturii din deceniile al cincilea - al şaptelea ale secolului al XX-lea reprezintă resemantizarea prin extensie a unui concept importat din spaţiul sovietic; ea depăşeşte cu mult intervalul în care cuvântul reflectă o realitate din câmpul cultural: anii 1945-1948 sau, ţinând cont de anticipări şi remanente, 1944-1951, de atunci încolo urmând a se instaura „literatura realismului socialist". Termenul de origine este vocabula rusească „proletkult", abreviere a sintagmei „pro-letarskaia kultura", care s-a crezut, chiar printre zelatorii sinceri ai literaturii angajate, a denumi modalitatea literară cea mai adecvată într-o „dictatură a proletariatului", cum se definea regimul politic al momentului. în realitate, p. nu mai era, de la începutul anilor '30, o noţiune agreată de partidul comunist sovietic şi destul de repede va fi combătut prin directivă oficială şi în România, într-o „campanie de luptă" în stilul obişnuit al activismului de partid. Proletarskaia Kultura fusese, în primul deceniu şi jumătate al Rusiei Sovietice (1917-1932), o organizaţie de descendenţă avangardistă (cu tangenţe programatice şi stilistice futuriste), care îşi propunea demolarea ideologiei burgheze, printr-o propagandă radicală de stânga, însă refractară disciplinei de partid, ceea ce aduce reprobarea drastică, de către V.I. Lenin însuşi, la Congresul Proletkultului din ianuarie 1920, urmată de ieşirea treptată a
mişcării din prim-plan. Adept al empiriomonismului, inspirat de Emst Mach şi Richard Avenarius, ideologul principal al mişcării era A. A. Bogdanov. în reviste precum „Kuzniţa" sau „Na postu", Proletkult milita pentru o cultură de mase, înţeleasă ca început absolut al unei ere spirituale noi, autonomă şi autarhică, internaţionalist proletară, un timp al triumfului tehnic - utilajele şi maşinile devin, alături de chipul monumentalizat al muncitorului, o emblemă a noii poezii -, în care legatul trecutului e abolit cu desăvârşire. Răspunsul la „nihilismul" retrospectiv şi la neangajarea partinică a Proletkultului s-a bazat pe teza leninistă - din celebrul articol Organizaţia de partid şi literatura de partid - a „celor două culturi", burgheză şi proletară, cu corolarele „valorificării critice a moştenirii culturale" şi, în planul actualităţii, al „literaturii de partid", ambele deopotrivă controlate de „spiritul de partid". La noi, în primii ani ai literaturii dirijate, s-au manifestat două fenomene raportabile la p., adaptat între timp sarcinilor trasate literaturii de V.I. Lenin, I.V. Stalin şi, mai târziu, de A.A. Jdanov. Cel dintâi a fost proliferarea poema-tizărilor diluviale, simplist grandilocvente, cu oralitate ostentativ accesibilă; în vers liber, patetic, cadenţat, după modelul lui Vladimir Maiakovski (familiar proletcultiştilor sovietici), erau hiperbolizaţi proletarii cu salopetă, şapcă şi pumnul ridicat dârz, se celebra maşinismul şi noul decor citadin, saturat de drapele şi lozinci; în anii '45-'46 a fost lansat şi un concept care e „varianta românescă a proletcultismului" (Ana Selejan): „cultura pentru mase" sau „cultura cu sens unic", pregătind trecerea spre realismul socialist. Al doilea fenomen raportabil la p. a fost ofensiva demolatoare asupra valorilor literaturii naţionale, prin vasta acţiune de interzicere şi epurare a fondurilor de carte şi de eliminare din viaţa literară a „exponenţilor literaturii burgheze" în viaţă, între care aproape toate numele mari ale scriitorimii interbelice: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, G. Călinescu, Ion Barbu ş.a. La începutul deceniului al şaselea, o consfătuire organizată în ianuarie 1951 la Uniunea Scriitorilor denunţa p. ca „trogloditism"; în primăvara aceluiaşi an, o plenară a Uniunii Scriitorilor, consacrată problemelor poeziei, va declanşa o campanie oficială de „luptă" cu p. şi „reminiscenţele" lui, identificate în lozincile versificate festivist, în „idilism", „didacticism" şi „schematism" şi mai ales în „neglijarea meşteşugului" - prin care era vizată libertatea formală, simptom neliniştitor de anarhism pe frontul propagandei. Definiţiile acestor pretinse maladii artistice fiind laxe, era perfect posibil ca, sub pretextul combaterii lor, să se interzică apariţia oricărei lucrări ce nu convenea întru totul diriguitorilor activităţii culturale. Se practica o cenzură mai straşnică decât cea a Bisericii în Evul Mediu. Orice gratuitate sau inovaţie de limbaj, orice expresie necanonică risca să fie penalizată - nu doar publicistic - ca infracţiune de violare a accesibilităţii şi implicit ca mod al dispreţului faţă de oamenii muncii, prin sfidarea puterii lor de înţelegere. Tot ceea ce, în proză şi teatru, ieşea din şabloanele propagandei de partid se expunea stigmatizării, ca abatere, fie „naturalistă", fie „idilică", fie „negativistă", fie „obiectivă", de la tipic, de la ceea ce trebuia să fie „semnificativ" din punct de
463 Dicţionarul general al literaturii române
Proletcultism
Gavril Miklossy, Griviţa 1933
vedere ideologic. Un articol de direcţie, publicat în „Almanahul literar" de George Munteanu, descria astfel culpele raportabile la p.: „Formalismul, schematismul, idilismul -aceste piedici în calea dezvoltării poeziei noastre - îşi au rădăcinile nu numai în necunoaşterea realităţilor actuale, ci şi în subaprecierea tacită de către anumiţi poeţi a câştigurilor realizate în materie de creaţie de poeţii clasici. Deşi, datorită îndrumării înţelepte a partidului, bazate pe experienţa sovietică, la noi nu şi-au putut găsi loc manifestări nihiliste deschise faţă de zestrea culturală valabilă a trecutului, de felul celor de la Proletkult şi RAPP, din anii formării culturii URSS, în practica de creaţie a unor poeţi - mai ales a unora dintre cei tineri - este vizibilă totuşi o anumită atitudine care trădeză mentalitatea proletcultistă. Asemenea poeţi dispreţuiesc studiul, nu-s exigenţi faţă de lucrările lor, ignoră nepăsători culmile atinse de arta omenirii în dezvoltarea ei milenară, crezând că-şi pot rezolva sarcinile versificând lozinci." Printre cei acuzaţi de asemenea erori se numărau Dan Deşliu, Ion Brad, Aurel Rău, care s-ar fi situat pe „linia minimei rezistenţe" în materie de „măiestrie"; existau şi exemple pozitive: Nina Cassian, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu. încălcarea unor convenţii artistice, fie şi perimate, spargerea unor tipare
atrăgea blamul organelor de îndrumare şi control, nu doar fiindcă putea face comunicarea mai greu accesibilă oamenilor simpli, ci şi pentru că inovaţiile învederau o dorinţă de vedetism, expresie a individualismului burghez, şi, mai mult decât atât, deveneau susceptibile de a tenta sincronizarea producţiei de artă româneşti cu modele occidentale „perverse", „decadente". Fixată în aceşti parametri, pretinsa „luptă" împotriva p. nu putea decât să genereze p. De fapt, astfel de campanii erau un mod de a substitui un canon tematic şi discursiv care ieşise din priorităţile propagandei partidului cu noua ficţiune referitoare la „realităţile vieţii noi", fizionomia de clasă a oamenilor, sentimentele îngăduite a se exprima, imaginea asupra trecutului. Astfel, alt articol de răsunet în epocă, împotriva manifestărilor proletcultiste în literatură, semnat de Mihai Gafiţa în „Viaţa românească" din 1951, având drept scop să „denunţe" „manifestările" p. în poezie, dar şi în „valorificarea" trecutului cultural şi istoric pornea de la exigenţele legate de „chipul omului nou": „Plenara a constatat că nu întotdeauna chipul acestui om reiese cu claritate din operele artistice, că nu e întotdeauna mobilizator, convingător." înlocuind „zugrăvirea"-complexităţii sufleteşti a muncitorilor prin „cântarea muncii, maşinilor, abstracţiilor
Prometeu
Dicţionarul general al literaturii române 464
proletare", adepţii p. comiteau una din marile „devieri" de la realismul imediat, la fel de imputabilă ca „devierile" privind moştenirea culturală: „în numeroase lucrări de reconsiderare scriitori ca Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri, Negruzzi, simt legaţi în mod nemijlocit de burghezie. [...] A socoti că purtătoare a idealurilor progresiste în revoluţia de la 1848 este burghezia şi nu masele populare înseamnă a nega caracterul democratic al acestei revoluţii." Romanul Un om între oameni, realizat în acea perioadă de Camil Petrescu, răspundea strict acestei exigenţe, prezentându-1 pe Bălcescu drept exponent al maselor. începutul realismului socialist a coincis cu astfel de recuperări „critice" în domeniul „moştenirii culturale" - în fond anexări şi reconfigurări ale fizionomiei unor mari înaintaşi, începând cu Eminescu, Caragiale, Creangă -, apoi cu denunţarea unor „isme": modernism, formalism (vizând notele de avangardism şi scriitura necanonică), cosmopolitism, naturalism (adică realismul nud, neconvenabil dezideratului „vizionar" al doctrinei). Ca o specie de formalism este tratat şi p., iar pentru întărirea caracterului „partinic" al literaturii este combătută altă atitudine specifică programului său originar, apolitismul. După calendarul politic al momentului, exigenţele realismului socialist se vor relaxa în etape, cu excepţia acestei redute niciodată cedată oficial: angajarea partinică. Sub lozinca „o literatură cu bogat conţinut de idei şi aleasă formă artistică", aparatul cultural de partid a continuat să impună literaturii, şi după denunţarea p., o „tematică majoră" (construirea socialismului în industrie, transformarea socialistă a agriculturii, munca pe şantierele socialismului, schimbarea mentalităţii ţăranului mijlocaş, restructurarea morală a intelectualului, lupta pentru pace, împotriva imperialismului etc.) şi să vegheze inclement la menţinerea creaţiei pe făgaşul trasat de „avangarda" clasei muncitoare, la sporirea neîncetată a „purităţii" ei ideologice comuniste. Principiile orientative formulate îndată după instaurarea „democraţiei populare" nu şi-au pierdut, pe parcursul evoluţiei istorice, nimic din rigiditatea iniţială, dar în aplicarea lor au început să apară, cu timpul, nuanţări. Impactul unor evenimente, ca moartea lui I.V. Stalin, revoluţia ungară din 1956, cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, retragerea trupelor sovietice din România, schimbarea conducerii în 1965, a determinat elasticizări în politica de îndrumare a culturii, cu urmări benefice în literatură şi în toate artele. Combaterea p. ca formalist şi apolitic era un alibi pentru dictatul partidului, şi nu al „clasei muncitoare", în cultură, mult mai transparentă fiind condamnarea ca deviere ideologică. Imixtiunea Partidului Comunist Român în procesele culturale şi artistice s-a menţinut, astfel, sub varii formule, până la căderea comunismului. Asimilat cu această practică, termenul p. a fost resimţit ca o permanenţă a deceniilor de comunism în literatură, tinzând a desemna, printr-o metonimie până la un punct legitimă, întreaga perioadă.
Repere bibliografice: Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din RPR. 18-23 iunie 1956, Bucureşti, 1956; Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948), voi I: Trădarea intelectualilor, Sibiu, 1992, voi. II: Reeducare şi prigoană, Sibiu, 1993; Ana Selejan,
Literatura în totalitarism, [I-VI], Sibiu, Bucureşti, 1994-2000; Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, îngr. şi introd. Eugen Negrici, Bucureşti, 1995; M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, îngr. M. Ciurdariu, Bucureşti, 1995; Marian Papahagi, Literatura în criză: din epoca cenzurii până la revoluţie, ECH, 1998,1-3; Marin Radu Mocanu, Cazarma scriitorilor, Bucureşti, 1998; Liviu Teghiu, Fenomenul proletcultist în literatura română, Timişoara, 2000; Alexandru Ştefan, Politici culturale în câmpul literar românesc între 1944-1948, „Sfera politicii", 2001, 89; Paul Cemat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, în căutarea comunismului pierdut, Piteşti, 2001; Vasile Pistolea, Generaţia '60 şi redescoperirea modernităţii / modernismului, pref. Iosif Cheie-Pantea, postfaţă Gheorghe Glodeanu, Reşiţa, 2001,45-72,113-120; Popa, Ist. lit., I-II, passim; Sanda Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune, ed. 2, Cluj-Napoca, 2002; Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa, 2002, passim; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia, I, Bucureşti, 2003.	D.Mc.
PROMETEU, publicaţie literar-socială apărută la Huşi, lunar, în noiembrie 1926 şi din august până în noiembrie 1929. Colectivul redacţional nu este menţionat. De orientare pro-marxistă şi prosovietică, publicaţia are în programul ei „promovarea unui curent de idei generoase corespunzător vremii". Pe frontispiciu figurează în fiecare număr o cugetare de Dostoievski („Cine se teme de ridicol nu iubeşte adevărul") şi una de I. AL Brătescu-Voineşti („Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă"). Revista publică o singură poezie originală (Prometeu), aparţinând lui I. Şarvari. în rest, se reproduc fragmente lirice din împărat şi proletar de Mihai Eminescu şi din Triumful aşteptării de AL Vlahuţă. în numărul din 1926 intră un text al lui Traian Demetrescu intitulat Evreul. Lui Upton Sinclair, scriitor american cu puternice simpatii de stânga, îi sunt consacrate două articole. Se republică un fragment din pomul Prometeu de Goethe în traducerea lui Panait Cerna, iar Zeling M. Nachim transpune din idiş o proză a lui David Frischman. Retipăriri sunt, de asemenea, articolul Morala socialistă de C. Dobrogeanu-Gherea, câteva însemnări despre materialismul istoric, munca manuală şi munca intelectuală, relatarea unei discuţii despre caracterul de clasă al literaturii, purtată de Clara Zetkin cu Lenin, precum şi articolul închisorile ruseşti, în care un avocat francez, după o vizită în URSS, în timpul căreia ar fi stat de vorbă cu prizonieri politici, declară că acolo „regimul penitenciar e uman şi acceptabil". Se mai publică diferite materiale despre revoluţia din octombrie, un articol despre originea şi istoricul Internaţionalei,
o	declaraţie de adeziune a lui Romain Rolland la revoluţia sovietică, epigrame şi aforisme.	AP.
PROMETEU, publicaţie apărută la Braşov, lunar, din aprilie 1934 până în februarie 1939, cu subtitlul „Revistă de luptă pentru propăşire, frumos şi adevăr". Director: Ioan AL Bran-Lemeny; redactori: Victor A. Beldiman, Horia E. Frunză (Ioan Gh. Iordache); comitetul de redacţie: Mircea Suciu-Sibianu, Ioan Popa, G. Tulliu, Ioan Brânzea. Din 1935 secretar de
465 Dicţionarul general al literaturii române
Propăşirea
redacţie este Aurel Navrea, din noiembrie-decembrie 1935 intră în comitetul de redacţie şi Petru I. Teodorescu, iar din martie-aprilie 1936 secretar de redacţie devine Nae Ieremia, în comitet figurând şi Eft. Mărculescu, apoi loan Ludu, Radu Prişcu, Victor Munteanu, Al. Popescu-Dorna, V. Marinaş ş.a. Rubrici: „Literatură, artă, critică", „Recenzii", „Note şi încrus-tări". La început sumarul cuprinde articole din actualitatea politică, socială (naţională şi internaţională), economică, medicală, eseuri de psihologie şi filosofie, apoi literatură, recenzii, cronica revistelor. Articolul-program, intitulat Noi avem ceva de spus, rezumă intenţiile redactorilor: dorinţa de a „face literatură", de a „publica articole şi studii din diverse domenii de cultură (social, economic, politic etc.)", de a „susţine interesele superioare ale ţării în cadrul principiilor generale de dreptate, cinste şi legalitate, fără compromisuri", de a nu „maimuţări curente străine" şi de a „nu servi partide ci, deasupra lor, ţara, sub toate aspectele ei". „Credincioşi acestor principii - se spune în continuare -, nu admitem poezia de meşteşug şi de joacă, focul de artificii, jongleria de cuvinte cu inversiuni şi perversiuni de imagini şi noţiuni, cu escamotări de umbră şi lumină, poezia de ifose şi poză." în articolul Am încheiat un an comitetul revistei îşi declară adeziunea la curentul cultural naţionalist susţinut de Octavian Goga şi N. Iorga: „Suntem mândri că ne găsim pe acelaşi plan cu acţiunea doctrinară şi cristalizatoare a d-lui Octavian Goga, cu munca de sămănător de idei de înaltă cultură a d-lui Nicolae Iorga şi acum, în urmă, cu mişcarea epocală şi înnoitoare de ţară a d-lui Alexandru Vaida-Voevod". Se publică poezie de loan Al. Bran-Lemeny, Horia E. Frunză, Lucian Costin, Ecaterina Pitiş, Victor Tudoran, Vasile Netea, Florica Muşat, Radu Prişcu, Al. Iacobescu, Maria Baiulescu, Dimitrie Danciu, V. Marinaş, Octav Sargeţiu, I.Ch. Severeanu, în timp ce proză semnează Ecaterina Pitiş, Victor A. Beldiman, Gh.Tulbure, George Moroianu. îşi găsesc loc şi câteva articole de critică literară: loan Al. Bran-Lemeny, Cincinat Pavelescu, Mihail Dragomirescu, Critica decadentă (eseu despre Pompiliu Constantinescu, Perpessicius şi Şerban Cioculescu - nişte „şcolari" care „nerăbdători să producă, nu şi-au terminat educaţiunea critică şi-au ieşit la răspântii cu scrisul lor abundent, dar lipsit de fundament") ş.a. Pimen Constantinescu îl prezintă pe Arturo Foâ (articolul e însoţit de o traducere), Petru I. Teodorescu semnează cronici la poemul dramatic Tragedia omului de Imre Madâch, apărut în traducerea lui Octavian Goga, la romane ale lui Mihail Dragomirescu, Margareta Mărculescu şi Ionel Teodoreanu, scrie despre Mihail Dragomirescu - Profe-sorui-criticul-literatul, în timp ce loan AL Bran-Lemeny recenzează Puncte cardinale în haos de Nichifor Crainic, iar loan Ludu, în Despre literatura modernistă, se declară împotriva „literaturii corcite, de bâlci şi de verbalism hibrid", în acord cu opiniile lui Mihail Dragomirescu, Octavian Goga şi N. Iorga. Treptat publicaţia capătă o certă orientare de extrema dreaptă, în 1937 Nae Ieremia vorbeşte despre Corneliu Zelea Codreanu, în 1938, în articolul Spiritul literaturii fasciste, Anton Balotă comentează cu simpatie fascismul, ca şi legătura dintre fascism şi literatură. în P. apar traduceri din Goethe (Bun sosit şi rămas
bun, în transpunerea lui Ion Sân-Giorgiu), Petofi Săndor, iar din Ady Endre se tălmăceşte poemul Fericiţi sunt cei ce îmbătrânesc (Horia E. Frunză). La sfârşitul fiecărui număr este plasată rubrica „Note", unde sunt găzduite portrete, evocări, epigrame.	T.H.
PROPAGANDA, cotidian politic apărut la Iaşi între 1 iulie 1898 şi 9 iunie 1899. Unul dintre redactori este poetul Mihai Codreanu, a cărui publicistică politică şi literară dă culoare paginilor acestei gazete liberale, altfel neglijabilă. Scriitorul exersează aici, scriind mult şi semnând puţin, în mod obişnuit cu pseudonime (Cain, Cod, Macbeth, Don Sallust) şi iniţiale. De la comentariul evenimentelor politice din ţară şi din Iaşi la discutarea afacerilor de politică externă, făcută cu un aplomb de cronicar avizat, dar şi cu o umbră de scepticism şi ironie, el atacă cele mai variate domenii ale gazetăriei - rubrica „Palatului de justiţie", rubrica „pieţei", faptul divers, cronica teatrală, ştirile politice sau culturale ş.a. Totodată, este principalul susţinător al paginii literare, pentru care traduce din Charles Baudelaire şi Jean Richepin, compune versuri, influenţate de Baudelaire sau de Eminescu, şi proză, rele-vându-se ca nuvelist, fin observator al unor medii sociale specifice epocii. I. Dafin, Adrian Milan, H. Sanielevici (Hassan), C. Stere şi AL Vişan scriu, de asemenea, la pagina literară a gazetei.	R.Z.
PROPAGANDA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 25 decembrie 1903 şi 11 ianuarie 1904. Comitetul redacţional nu este menţionat. Publicaţie cu program antisămănătorist, P.l. consideră că iese „din nevoia de un dezinfectant puternic care să purifice atmosfera vieţii noastre literare". Apropiată de Partidul Naţional Liberal, propune în fiecare număr un portret al câte unui fruntaş din partid. O rubrică permanentă, „Ecouri literare", este un fel de revistă a presei, a cărei ţintă preferată e N. Iorga, dar nici C. Dobrogeanu-Gherea nu e privit favorabil. într-o recenzie despre ediţia lui loan Scurtu la romanul Geniu pustiu, proza lui Eminescu e considerată „banală şi copilărească", iar în altă parte se afirmă că „limba degeneratului Eminescu, limba degeneratului Alecsandri şi limba tuturor marilor noştri degeneraţi a fost primenită cu cuvinte româneşti, importate... din Transilvania". Semnează poezie AL Cantilli (sub pseudonimul I. Costin), de un eminescianism bine asimilat, Nicolae Ţimiraş, elegiac şi cuminte, Artur Stavri şi Mircea Demetriade, cu un poem răzvrătit. Proza, nereuşită, este semnată Alexandru Florini şi Antoinette.	E.	M.
PROPĂŞIREA, publicaţie săptămânală, cu profil ştiinţific, literar şi social, apărută la Iaşi, la Cantora Foaiei săteşti, între 9 ianuarie şi 29 octombrie 1844, sub redacţia „răspunzătoare" a lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica şi Panaiot Balş. Difuzarea întâiului număr tipărit, datat 2 ianuarie 1844, a fost interzisă de cenzură. Revista, care se subintitula
Propilee literare
Dicţionarul general al literaturii române 466
m;\m	mvikwue	im
I.	An	9j	husajm
„Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale", apare peste o săptămână sub titlul „Foaie ştiinţifică şi literară". Intenţia de a edita o nouă revistă, după suprimarea „Daciei literare", era prezentă în conştiinţa grupării scriitorilor din Moldova şi a epocii încă din toamna anului 1842, dar va fi înfăptuită după mai bine de un an. Programul noii publicaţii continuă acţiunea iniţiată de „Dacia literară", urmăreşte aceleaşi obiective în planul culturii şi literaturii, afirmă cu aceeaşi hotărâre militantismul generaţiei revoluţionare, dar cuprinde şi elemente noi, cum ar fi preocuparea pentru ştiinţe, economie politică şi jurisprudenţă. Sinteză a cerinţelor epocii, dar şi a unor tendinţe ale spiritului românesc, ideologia publicaţiei câştigă asentimentul celor mai reprezentativi scriitori ai vremii, din toate provinciile locuite de români. în afară de redactorii răspunzători, mai colaborează Costache Negruzzi cu nuvela Toderică şi cu poezia Gelozie, după Ch.-H. Millevoye (semnată Carlu Nervii), cu o traducere din Antioh Cantemir şi un articol, Despre limba românească, apoi Costache Negri cu câteva poezii, D. Ralet cu schiţe de moravuri, AL Donici cu fabule originale şi traduceri din Antioh Cantemir, Ion Ionescu de la Brad cu un articol despre agricultură şi A. Vincler cu două articole de economie. Lui N. Bălcescu i se tipăresc Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum şi Comentarii asupra bătăliei de la Câmpii Rigăi sau Cosova, lui D. Bolintineanu îi apar cinci poezii (dintre care Barcarola şi O noapte la morminte), Grigore Alexandrescu trimite două poezii (în ceasuri de mâhnire şi Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia) şi fragmente dintr-un memorial de călătorie. Au mai publicat versuri lancu Văcărescu, Cezar Bolliac (Muncitorul), Andrei Mureşanu, Mihail Cuciuran. Dar prezenţa literară cea mai importantă este a lui Vasile Alecsandri, cu poeziile Baba Cloanţa, Sora şi hoţul, Andrii Popa, Visul ş.a., cu prozele Istoria unui galbân şi a unei parale, O preumblare prin munţi, O intrigă de bal-masche ş.a. Alte scrieri în proză aparţin lui C. Negri (ciclul Veneţia) şi lui D. Ralet (fiziologiile O plimbare la iarmarocul Fălticenilor, Provincialii şi iaşenii ş.a.). Adeziunea de care s-au bucurat principiile enunţate îşi sporeşte astfel autoritatea prin valoarea contribuţiilor literare şi ştiinţifice, deoarece în jurul revistei s-au grupat cei mai talentaţi scriitori români. Sunt de remarcat, alături de articolele lui N. Bălcescu, cuvântul introductiv la cursul de istorie naţională al lui M. Kogălniceanu, articolul
despre unirea vămilor între cele două principate (suprimat de cenzură) şi cele de economie scrise de Ion Ghica. Studii de filologie, de istorie sau juridice au semnat A.T. Laurian şi P. Balş. In ciuda cenzurării unora dintre prevederile programului, redacţia nu a abandonat intenţiile exprimate iniţial şi, inevitabil, a ajuns în conflict cu ocârmuirea. Unele pasaje din nuvela Toderică a lui C. Negruzzi, comentariul lui V. Alecsandri la o fabulă tradusă de Donici din Antioh Cantemir, precum şi multe alte aluzii la stările de lucru din Principate au dus la suspendarea revistei. Expresie a unei epoci revoluţionare şi a unei generaţii militante, P. este una din publicaţiile de seamă ale literaturii române atât prin valoarea colaboratorilor, cât şi prin ideologia politică şi literară şi, împreună cu „Dacia literară", care o premerge, şi cu „România literară", care îi va urma peste un deceniu, pregăteşte evenimente de mare importanţă pentru destinul României: mişcarea revoluţionară de la 1848 şi Unirea Principatelor.	A.	T.
PROPILEE LITERARE, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 15 martie 1926 şi decembrie 1930, avându-i ca directori pe Romulus P. Voinescu şi Ion Foti, iar ca secretar general pe Nestor Urechia. în lipsa unei „mari tribune pentru public în general", publicaţia îşi propune să fie „o foaie cinstită, eclectică, imparţială, instructivă şi beletristică, de îndrumare şi de informaţie, care să aparţină tuturor". Respingând orice vulgaritate, cât şi polemica stearpă şi răuvoitoare, redactorii anunţă că vor „ţine la curent cititorii, în multe şi variate rubrici, de ceea ce se întâmplă peste tot", cele treizeci şi două de pagini ale revistei fiind gata să găzduiască „toate părerile, toate şcolile, toate talentele, cu condiţia să fie reale şi să intereseze". Consecventă cu titlul ales, publicaţia, cu precădere universitară, este structurată în rubrici stabile, vizând cronica literară, culturală, teatrală, muzicală, artistică, politică şi economică, iar pe parcurs se face loc şi altora, precum cronica ştiinţifică, cinematografică, fantezistă, a revistelor, a Bucegilor etc. în afara rubricilor consacrate, se publică poezie, poeme în proză, eseuri, schiţe, nuvele, romane în foileton, teatru, aforisme, cugetări, traduceri (cu precădere din literatura clasică greacă şi latină), pagini de istorie „povestită", curiozităţi diverse (un fel de meridiane socio-culturale) şi „Ştiaţi că?", însoţite de caricaturi, desene, reproduceri. în articolul Un program de activitate, sub pseudonimul Simeon Rufu, Ion Foti anunţă că redactorii nu îşi vor lua vacanţă în timpul verii, rămânând să informeze publicul cititor despre fenomenul cultural de pretutindeni. Declarându-se „monarhici din convingere", „tradiţionalişti prin educaţie şi cultură", „susţinători numai ai ideilor sănătoase, a concepţiilor clare în artă" şi „propovăduitori ai Frumosului, unit numai cu Binele", ei îşi definesc în continuare un program susţinut de bilanţul numerelor apărute: „La această revistă, noi ne-am propus să apărăm eternele principii ale artei clasice, care este una în toate timpurile. Am deschis rubrici pentru toate specialităţile artei; am găsit colaboratori, de mâna întâia, care pot face cinste cu articolele lor oricărei mari publicaţii străine. Studiile magistrale
467 Dicţionarul general al literaturii romane
Protase
ale dl. profesor Şt. Bezdechi, ale eminentului matematician, o ilustraţie a ştiinţei noastre, dl. profesor Petre Sergescu; articole admirabile muzicale ale lui Pryam, care constituie o înaltă autoritate, apoi minunatele schiţe, povestiri şi articole ale marelui povestitor Nestor Urechia, colaborarea atât de preţioasă a dl. profesor G. Murnu, a finului poet Horia Furtună, a excelentului critic T. T. Branişte, precum şi plăcerea pe care o avem anunţând şi colaborarea ilustrului nostru învăţat, dl. profesor Vasile Pârvan, apoi înalta cinste pe care ne-a făcut-o marea noastră regină, publicând articolele în revista noastră, ca şi articolele promise, în afară de cel apărut, ale graţioasei principese Ileana, toate acestea au făcut din publicaţia noastră cea mai autorizată tribună a sufletului şi a culturii româneşti." Dovedindu-se, într-adevăr, o tribună culturală, în jurul revistei s-au grupat mulţi scriitori de renume. în paginile de poezie apar semnăturile lui Ion Minulescu, D. Nanu, Horia Furtună, N. Davidescu, George Murnu, Al. T. Stamatiad, Virgil Tempeanu, Victor Eftimiu, Radu Gyr, Const. Rîuleţ, V. Demetrius ş.a. Proza este ilustrată de Nestor Urechia şi Aurel Savela, care scriu schiţe şi nuvele, de Ion Foti cu numeroase „apoloage" (fabule, basme, poveşti orientale), dar şi cu un roman în foileton, „de moravuri din Turcia", intitulat Vis şi realitate (15-23/1926). Vasile Pârvan este prezent cu studiul Dacia în epoca celtică (16/1926), iar Şt. Bezdechi (şi sub pseudonimul Tiberiu Boldur) semnează ample articole dedicate artei şi culturii greceşti, exemplificate adesea cu traduceri (Euripide, Aristofan, poezie clasică în genere). îl secondează cu transpuneri din aceeaşi zonă
G.	Murnu. Lirica franceză îşi găseşte un bun traducător în D. Nanu. Tălmăcirile în proză aparţin aceloraşi G. Murnu şi Şt. Bezdechi, dar sunt realizate şi de D. Ciurezu (din Kuprin) sau de loan Cazacu (din Merejkovski). La rubrica de teatru sunt găzduite fragmente din comedia Păcală de Horia Furtună, piese într-un act semnate de Ion Foti şi de Romulus P. Voinescu (uneori coautori). Rubrica de istorie, intitulată „Din trecutul nostru", este ţinută de Nestor Urechia (şi sub pseudonimele N. Pan şi Stroe Milescu), dar mai ales de Em. C. Grigoraş, care publică prezentări ale lui Dimitrie Cantemir, reproducând şi fragmente din Istoria ieroglifică, a cărei valoare literară e, de asemenea, subliniată. Cronică literară fac din când în când Şt. Bezdechi (cu texte referitoare tot la reprezentanţii culturii clasice) sau Ion Foti, dar mai ales George Baiculescu şi Tudor Teodorescu- Branişte. Baiculescu discută cu precădere autori români, de la I.A. Bassarabescu şi C. Sandu-Aldea la Gh. Brăescu, Aron Cotruş, Ilarie Chendi, Gib I. Mihăescu sau la Radu Gyr, Ion Pillat, Perpessicius, Tudor Muşatescu, Emanoil Bucuţa, Elena Farago, loan Adam, Ionel Teodoreanu, în timp ce Const. Rîuleţ publică Amintiri de la cenaclul maestrului Macedonski iar Tudor Teodorescu-Branişte alcătuieşte fişe biobibliografice amănunţite şi articole docte despre autori străini prea puţin cunoscuţi publicului larg: Pirandello, Bernard Shaw, Henri Beraud, dar şi despre Jean Richepin, Georges Courteline, Balzac ş.a. Comentarii despre literatura polonă semnează, din al doilea an de apariţie, Marya Kasterska. Cronica teatrală este asigurată de B. Cecropide, iar
din 1927 de A. Clamet, cea muzicală de Pryam, cea artistică de Claudinus, cea politică de Ion Foti, care semnează şi Virgiliu Cuff a, Simeon Rufu, Publiu Serena.	C.	Br.
PROPRIETARUL ROMÂN, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, de două ori pe săptămână, între 23 decembrie 1860 şi 19 aprilie 1862. Aşa cum specifică I. Heliade-Rădulescu în editorialul intitulat Proprietarul român, jurnalul trebuie încadrat între periodicele care continuă „Curierul românesc". Tot Heliade indică şi programul cultural al gazetei (Programa), care îşi propune să urmărească viaţa literară românească şi să publice scrieri originale şi traduceri ale celor mai bune opere literare străine. Heliade şi-a tipărit în coloanele gazetei multe articole politice. Tot aici a apărut „misterul" Proces general între două ordii şi naţia sau Spoiţii cu roşu şi spoiţii cu alb, satiră politică violentă, între ale cărei personaje pot fi recunoscuţi C. A. Rosetti (Musiu Rapace) şi I. C. Brătianu (Musiu Bimbirică). Sunt criticaţi în această satiră şi poeţii epocii (poetul „urlător", poetul „zis umanitar"). Petre Grădişteanu a susţinut în P.r. cronica dramatică. Se mai tipăreşte un roman, neterminat şi nesemnat, intitulat Zece ani din viaţa unui om de lume, dedicat lui Matei Millo.	R.Z.
PROTASE, Maria (30.X .1929, Rupea), istoric literar. Este fiica Măriei (n. Borcoman) şi a lui loan Magdun, agricultori. Urmează Liceul de Fete din Sighişoara (1945-1949) şi Facultatea de Filologie a Universităţii clujene (1949-1953). După absolvire devine cadru didactic la Universitatea din Cluj, unde va preda până la pensionare. în 1972 îşi ia doctoratul în filologie, cu un studiu monografic despre Petru Maior. Debutează în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»" (1958), cu studiul Preocupări de teorie literară la români (1780-1830), şi editorial cu volumul Petru Maior - un ctitor de conştiinţe (1973). Colaborează la „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Studii literare", „Studii şi cercetări lingvistice", „Cercetări de lingvistică", „Studii. Revistă de istorie", „Steaua", „Tribuna", „Manuscriptum" ş.a. De asemenea, participă la realizarea unor importante proiecte colective, cum ar fi Istoria literaturii române (II, 1968), Scriitori români (1978), Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002) şi Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000). A fost căsătorită cu istoricul Dumitru Protase.
Pentru P. domeniul predilect de cercetare îl constituie istoria literaturii române din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, cu accent pe autorii din Transilvania. Prin diverse studii, ediţii (Timotei Cipariu, Ion Heliade-Rădulescu, loan Slavici) şi colaborări la volume colective, autoarea urmăreşte o cât mai adecvată contextualizare a personalităţilor şi operelor investigate, mobilizându-şi în acest scop competenţele istorice, filologice şi exegetice. Aceste trăsături se concretizează îndeosebi în lucrarea Petru Maior - un ctitor de conştiinţe, care se încadrează în tradiţia canonică a studiului monografic, desfăşurându-se pe două planuri (viaţa şi opera) şi speculând interferenţele dintre acestea. Construită pe o bază documentară solidă, lucrarea corectează o serie de erori biografice,
Protestarea
Dicţionarul general al literaturii române 468
reconstituie atmosfera ideologică a perioadei iluministe şi oferă un portret coerent şi plauzibil al cărturarului ardelean. P. nu se rezumă la factologia seacă, întrucât, pe lângă abordarea sursologică şi stilistică a textelor lui Petru Maior, întreprinde o analiză complexă a gândirii autorului, relevând conexiunile invizibile dintre feluritele compartimente ale operei. Totodată, interpretarea vizează desprinderea cărturarului din contextul strict iluminist, scrierile lui Petru Maior fiind percepute ca punţi de trecere către romantismul generaţiilor următoare.
SCRIERI: Petru Maior - un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, 1973. Ediţii: Ioan Slavici, Nuvele, pref. Ion Breazu, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Iosif Pervain şi Romulus Todoran), Moara cu noroc, pref. Domnica Filimon-Stoicescu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Iosif Pervain şi Romulus Todoran); Timotei Cipariu, Jurnal, pref. edit., Cluj, 1972; Ion Heliade-Rădulescu, Suvenire şi impresii ale unui proscris, pref. edit., Cluj-Napoca, 1975.
Repere bibliografice: Ion Buzaşi, Timotei Cipariu, „Jurnal", UR, 1972, 1447; Serafim Duicu, „Petru Maior - un ctitor de conştiinţe", „Steaua roşie", 1973,271; Aurel Şorobetea, „Petru Maior- un ctitor de conştiinţe", ST, 1974,1; Alexandru Duţu, „Petru Maior - un ctitor de conştiinţe", RSE, 1974,2; Ioana Em. Petrescu, „Petru Maior - un ctitor de conştiinţe", SUB, Philologia, 1975,1.	AJr.
PROTESTAREA, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 20 februarie şi 22 iulie 1906. Sunt incluse în sumar poezii de N. Ţincu, opiniile lui E. Lovinescu despre proza lui Mihail Sadoveanu, comentariile lui Petre Locusteanu referitoare la orientarea literară girată de N. Iorga. Petre Locusteanu susţine şi „Cronica teatrală", alternativ cu Emil D. Fagure. De menţionat o proză lui Al. Gh. Doinaru, Ocnaşul, precum şi o conferinţă a lui Eugen Ghica-Budeşti, Naţionalism în artă. Se traduce din literatura lui Conan Doyle şi se publică în foileton romanele Taras Bulba de Gogol şi Fără dogmă de H. Sienkiewicz.	M.Pp.
PROTOCRONISM. încă de pe la sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea, ideea de p. plutea în atmosfera dezbaterilor culturale româneşti. Termenul care va desemna orientarea, ce se va contura din ce în ce mai limpede, avea să fie însă propus de Edgar Papu, chiar în titlul unui articol publicat în revista „Secolul 20" în 1974. Acelaşi autor va fi, peste câţiva ani, şi teoreticianul en titre al noului concept, precum şi cel dintâi aplicator al metodologiei sale, de-a lungul unui întreg volum, apărut în 1977, sub un nume simplu şi neutru, Din clasicii noştri. în realitate, acesta a avut efectul unui adevărat detonator, căci a declanşat în lumea literară românească una dintre polemicele cele mai răsunătoare şi mai îndelungate ale epocii postbelice. începând prin a semnala cu probitate o seamă de manifestări şi elemente precursoare, Edgar Papu nu îşi revendică decât meritul de a fi „botezat" o tendinţă mai generală, cum i se părea la acea dată, şi care se afirma cu o vigoare tot mai evidentă. Exegetul nu ascunde faptul că noţiunea, împreună cu vocabula folosită, fusese din capul locului „gândită în opoziţie cu ideea sincronismului, adică a
năzuinţei ce alimentează o conştiinţă retardatară". Nu numai că scriitorii şi, în genere, oamenii de cultură români nu ar fi fost întotdeauna îndatoraţi unor surse străine, cu precădere occidentale, dar nu o dată în decursul vremii ei ar fi intuit şi pus în operă, cu mult înaintea acestora, atitudini şi tehnici de creaţie, rămase neomologate în context internaţional, prin handicapul unei limbi de circulaţie limitată, precum şi a unei culturi prea puţin cunoscute şi mai ales nerecunoscute. Cercetătorilor trecutului nostru literar le-ar reveni obligaţia urgentă de a aduce la lumină anticipaţiile sau priorităţile româneşti şi de a le argumenta într-un cadru comparatist corespunzător. Edgar Papu se oferă să le deschidă drum prin cele paisprezece studii consacrate în cartea sa lui Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mateiu I. Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu. în pofida excelenţei exegetice, a mult apreciatului său spirit analitic, de reală fineţe, concluziile la care ajunge exegetul sunt mai mult decât îndoielnice. A vedea în Neagoe Basarab un precursor al barocului, hombre secreto, cu un veac înaintea lui Baltasar Graciăn, în Cantemir un antecesor al romantismului european şi un pesimist mai radical decât Eminescu, a susţine că Negruzzi îl anticipează pe Gustave Flaubert pe linia realismului integral, că Alecsandri prefigurează fie şi numai cu câţiva ani impresionismul, că Mateiu I. Caragiale îl depăşeşte pe Flaubert în materie de perfecţionism creator, fiind „poate cel mai laborios prozator din istoria literară a lumii" şi anunţând prin Craii de Curtea- Veche romanul Ghepardul al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, a-1 decreta pe Camil Petrescu „un mare precursor pe plan universal", concurent al lui William Faulkner şi înaintaş al unor Michel Butor, Nathalie Sarraute sau Umberto Eco, făcând din Patul lui Procust „cu anticipaţie o opera aperta şi, în acelaşi timp, primul exemplu cunoscut de nouveau roman", toate aceste alegaţii şi tentative exegetice atât de neaşteptate prin caracterul lor insolit suferă, cel puţin prin forma lor, de o vădită înclinaţie spre exagerare tipologică şi axiologică, adeseori pe un ton hiperbolic mai curând penibil, căruia nu i s-ar putea contesta bunele intenţii, ci necesara prudenţă şi relativitate a spiritului ştiinţific. Apoi - cum avea să i se obiecteze lui Edgar Papu mai târziu -, chiar dacă toate aceste aspecte invocate ar fi într-adevăr nişte anticipaţii indiscutabile, ele nu au avut efectul scontat în peisajul culturii europene în momentul producerii lor. O restabilire post-factum se izbeşte pe de altă parte de specificul inalienabil al artei, întrucât, dacă în ştiinţă sau în filosofie prioritatea unei descoperiri sau a unei idei este categorică şi constrângătoare, în creaţia estetică ceea ce complică situaţia unei eventuale anticipaţii este, fără îndoială, originalitatea de ansamblu a unei opere, componentă ireductibilă a înseşi valorii sale. întrucât, în ultimă instanţă, în artă ceea ce contează şi se impune definitiv este prioritatea valorii şi nu valoarea priorităţii. Numeroasele discuţii care au urmat apariţiei cărţii Iui Edgar Papu au adus importante clarificări, parte din ele admise chiar de autor, care a renunţat a mai situa conceptul
469 Dicţionarul general al literaturii române
Protopopescu
său în opoziţie cu sincronismul şi a început să sublinieze, dimpotrivă, caracterul de complementaritate: „Fenomenul sincronismului este valabil la noi, dar a fost considerat a fi singurul. Pe lângă el mai există însă şi celălalt fenomen, al protocronismului, de care mă ocup în cartea mea." Iar exegetul îşi va continua preocuparea în altă lucrare, publicată în 1983 şi intitulată Motive literare româneşti. Aplombul revendicativ apare aici diminuat în beneficiul analizelor, întotdeauna punctul forte al autorului. Accentul cade acum pe specificul românesc, corelat însă cu ambianţa zonei noastre geografice şi spirituale, în care circulă anume note distincte, sau stenoterme
-	cuvânt împrumutat de la Simion Mehedinţi, prin raportare la cele de circulaţie generală - sau euriterme. Consecinţele cele mai notabile ale cercetărilor lui Edgar Papu au fost dezbaterea de idei în jurul conceptului p. şi, pe de altă parte, metamorfoza acestuia în anii deceniului al nouălea. Impactul cu totul neobişnuit al întregului fenomen se explică, indubitabil, prin promovarea de către regimul comunist, după 1964-1965, a unei politici de aşa-zisă independenţă naţională, care a recurs la exaltarea pompieristică şi, în fond, ipocrită a sentimentului patriotic şi la exploatarea abilă a unei întregi mitologii etnoculturale. A fost ceea ce s-a numit naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, o ideologie diversionistă care a servit de minime unei alte diversiuni, rezultată prin deturnarea intenţiei genuine aflate într-o ipoteză de exegeză literară. Discuţia a trecut uşor la un moment dat într-un teren pragmatic şi conjunctural, transformând p. într-un „argument" al închiderii şi autosuficienţei culturale, o evoluţie împotriva căreia orice efort al părintelui ideii a devenit inoperant. Plasându-se tot în perspectiva culturală, adepţii şi discipolii p. au operat însă cu indecenţă şi oportunism transferul conceptului din planul său propriu în unul total inadecvat, dar foarte favorabil satisfacerii unor interese nu numai „de partid şi de stat", dar şi de grup cultural, într-o luptă pentru putere, care a marcat profund lumea literară românească din ultimul deceniu de viaţă al regimului comunist. Printre cei mai fervenţi promotori ai diversionismului protocronist s-au numărat Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu şi grupul din jurul revistei „Săptămâna", în frunte cu Eugen Barbu. Din punct de vedere teoretic, aceştia nu au adus nici o contribuţie mai substanţială faţă de maestrul lor, prezenţa făcându-li-se simţită mai ales în întreţinerea polemicii contra adversarilor şi chiar a scepticilor, iar pe de altă parte în confiscarea ideii protocroniste pentru a o abate de la sensul ei strict literar spre funcţia, deloc inavuabilă, de instrument în serviciul ideologiei şi politicii naţio-nal-comuniste, care se identificau în aşa-zisa „epocă de aur" cu aportul lui Ceauşescu. Agitaţia întreţinută insistent de aceştia a făcut posibilă apariţia şi proliferarea altor forme de exces tradiţionalist şi de grandomanie autohtonizantă, din rândul cărora cea mai cunoscută, larg răspândită în zona studiilor istorice fidele doctrinei oficiale, a fost moda „tracomaniei", numită astfel încă demult de Şerban Cioculescu, întrucât originea ei era destul de veche, putându-se fixa cel puţin în Dacia preistorică a lui Nicolae Densusianu. Dovediţi primii în multe planuri ale creaţiei culturale, românii ar fi fost deo-
potrivă precursori în numeroase iniţiative istorice, iar strămoşii noştri primordiali, dacii, i-ar fi devansat pe cuceritorii lor romani prin limbă şi vechime etnică. Oricât de mult sunt socotite compromise prin esenţa şi mai cu seamă prin derapajele extraliterare deplorabile, ideile p. au supravieţuit, vitalitatea lor fiind legată de preeminenţa sentimentului legitim naţional, dar în primul rând a orgoliului disproporţionat pe care acest sentiment îl generează într-o mentalitate vernaculară, insuficient adaptată la normele şi exigenţele lumii moderne.
Repere bibliografice: Edgar Papu, Protocronismul românesc, SXX,
1974,	5-6; Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură, Bucureşti, 1975, passim; Edgar Papu, Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, 1977; [Dezbateri referitoare la protocronism], RL, 1977,10,32,35,51, LCF, 1977,41,42,44,46,47,51,1978,43,44, AFT, 1977,11, SPM, 1981,574,1982,593, FLC, 1982,3,5, SLAST, 1982,26,27, „Scânteia", 1984,5; Dobrescu, Foiletoane, 1,163-169; Dan Zamfirescu, Via magna, 1979, 109-294; Andrei Pleşu, Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului, SXX, 1981,1-3; Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti, 1982, passim; Paleologu, Alchimia, 7-14; Papu, Motive, passim; Dan Zamfirescu, Accente şi profiluri, Bucureşti, 1983, passim; Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, 1984; Rachieru, Vocaţia, 36-59, passim; Mihai Ungheanu, Exactitatea admiraţiei, Bucureşti, 1985,159-223,387-477; Ilie Purcaru, Literatură şi naţiune, Bucureşti, 1986,82-94, passim; Corneliu Vădim Tudor, Mândria de a fi român, 209-263, passim; Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, tr. Mona şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1994, passim; Ştefan Aug. Doinaş, Protocronismul recurent, „22", 2001, 35; Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa, 2002, passim.	F.M.
PROTOPOPESCU, Alexandru (30.VIII.1942, Fălticeni -17.X.1994, Bucureşti), critic literar şi poet. Este fiul Matildei (n. Procopie) şi al lui Dan Protopopescu, profesor de limba şi literatura română. Urmează cursurile liceale în oraşul Târgu Ocna şi, din 1960, devine student al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza" din Iaşi, pe care o va absolvi în 1965. Lucrează ca asistent la Institutul Pedagogic din Constanţa (1965-1967), redactor la revista „Tomis" (1967-1974), bibliotecar principal la Biblioteca Judeţeană din Constanţa (1974-1976) şi ca profesor de liceu, ducând apoi, ani în şir, o existenţă de boem incurabil. Şi-a luat doctoratul în filologie. Debutează cu versuri la „laşul literar" în 1960, colaborând cu critică şi versuri şi la „Argeş", „Ateneu", „Orizont", „Tomis", „Viaţa românească", iar cu publicistică la „Dobrogea nouă". Cronicile literare, publicate ani în şir în „Tomis", îl anunţau ca pe unul dintre cei mai înzestraţi comentatori ai anilor 70.
Volumul de debut al lui P., Exilul imaginar (1968), caută să refacă traseul de formare a unei conştiinţe poetice, transpus în versuri de factură foarte diferită, de la simplul calambur la elegia meditativă gravă, de la poemul livresc la cel de confesiune directă. Scriind, adeseori artificial şi retoric, o poezie cu ecouri din Lucian Blaga şi V. Voiculescu, dar şi din Ion Minulescu sau Ion Vinea, autorul pare să îşi demonstreze mai mult cultura poetică şi stăpânirea mijloacelor decât o
Protopopescu
Dicţionarul general al literaturii române 470
vibraţie lirică autentică: „Port pe cap nenumărate turnuri, / Rotitoare zidiri, foişoare - ale lumii, / Răcoroase capete de mare, / începute şi neterminate/' Intuiţii critice notabile, exprimate câteodată preţios, apar în Volumul şi esenţa (1972), grupaj de studii privitoare la romane româneşti interbelice şi contemporane, axate mai cu seamă pe problemele configurării direcţiei psihologice în literatura noastră, ca reflectare specifică a modelului introspectiv european. Romanul psihologic românesc (1978) aprofundează cercetarea anterioară şi se impune drept cea dintâi lucrare de sinteză asupra psihologismului în construcţiile romaneşti de la noi. După ce stabileşte premisele teoretice ale analizei, fundamentate pe importante lucrări de estetică a romanului, criticul realizează un tablou aproape exhaustiv al speciei pentru epoca interbelică. Chiar dacă uneori ezită în demarcarea vechiului roman de analiză de noul roman psihologic şi manifestă o anumită opacitate faţă de operele lui Gib I. Mihăescu sau Mircea Eliade, P. dovedeşte că nu se livrează locurilor comune în investigarea acestui subiect, ci dezvoltă o viziune, o interpretare liberă, foarte personală, mergând nu o dată împotriva curentului critic anterior. Lectura lui relevă acuitate a observaţiei şi o reală capacitate analitică atunci când surprinde situarea scrierilor autohtone în vecinătatea, dar şi, în acelaşi timp, în afara psihologismului modern.
SCRIERI: Exilul imaginar, Bucureşti, 1968; Volumul şi esenţa, Bucureşti, 1972; Romanul psihologic românesc; Bucureşti, 1978; ed. postfaţă Vasile Andru, Piteşti, 2000; Un mileniu de copilărie, îngr. Vasile Andru, Piteşti, 2000.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Exilul imaginar", RL, 1968,4; Magda Ursache, „Exilul imaginar", CRC, 1968, 11; Nicolae Motoc, „Exilul imaginar", TMS, 1968, 12; Mircea Iorgulescu, „Volumul şi esenţa", RL, 1973, TI; Alex. Ştefănescu, „Volumul şi esenţa", TMS, 1973,8; Iorgulescu, Scriitori, 340-341; Nicolae Manolescu, Psihologie şi romanesc, RL, 1978,25; Dan C. Mihăilescu, Critica romanului psihologic, TR, 1980,38; Al. Piru, Marginalia, Bucureşti, 1980,137-140; Ştefănescu, Jurnal, 62-63; Grigurcu, Critici, 413-420; Simuţ, Diferenţa, 97-102; Grigurcu, între critici, 280-284; Vasile Andru, Un boem atipic, VR, 1995, 5-6; Rachieru, Poeţi Bucovina, 370-371; Dicţ. scriit. rom.XII, 893-894; Alex. Ştefănescu, Alexandru Protopopescu, RL, 2003,23.	A.C.
PROTOPOPESCU, Dragoş (18.X.1892, Călăraşi - 26.XI.1948, Bucureşti), eseist, poet, prozator, dramaturg şi traducător. Este fiul Octaviei (n. Blebea) şi al lui Constantin Protopopescu, profesor de limba latină şi, o vreme, revizor şcolar (scriitorul va semna câtva timp Protopopescu-Blebea sau Dragoş Blebea). Urmează şcoala primară în oraşul natal, liceul la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, iar în 1911 devine student al Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti. După cum va mărturisi mai târziu, profesorii ale căror prelegeri l-au atras cel mai mult au fost N. Iorga, Mihail Dragomirescu şi Ovid Densusianu. Sub protecţia acestuia din urmă, va publica primele versuri în revista „Vieaţa nouă". La început e ispitit exclusiv de poezie: în nici una din publicaţiile la care a colaborat în anii studenţiei nu s-a manifestat în genul ce avea să îl consacre - eseul. Adeziunea sa la programul antisămănătorist s-a produs în
primul rând ca urmare a influenţei lui Densusianu, influenţă ce va rămâne o trăsătură permanentă a liricii lui. E. Lovinescu va recunoaşte în tânărul poet „un urmaş al lui Angliei". Simbolismul lui P. e însă o rezultantă a unor înrâuriri diverse în care se numără, de pildă, şi Panait Cerna, şi poeţii belgieni, cu efectele lor cromatice şi cu fragmentele de peisaj industrial, şi Ion Minulescu (fără tehnica melodică a cantilenei acestuia), şi G. Bacovia (fără ca lexicul voit „nepoetic" să producă aceeaşi tensiune tragică). în afara „Vieţii noi", el colaborează în perioada 1911-1916 la diverse reviste al căror program era înrâurit de simbolism: „Farul", „Versuri şi proză" (unde semnează cu pseudonimul Valde), „Sărbătoarea eroilor", „Flacăra", dar şi la altele cu o orientare mai puţin decisă - de pildă, „Poezia". Mai târziu, în 1918-1919, va conduce revista „Letopiseţi". Pe de altă parte, publică în paginile unor reviste ce se declarau net pentru o intervenţie, în războiul ce izbucnise în Europa, alături de Franţa şi Anglia, cum erau „Vremuri nouă" sau „Calendarul «Luceafărul»", unde colaborările se explică mai curând prin afinităţile cu cei care militau pentru idealul unităţii naţionale. Din 1913 începe să manifeste interes faţă de literatura occidentală, prima lui traducere fiind un fragment din Maiorul Barbara de G. B. Shaw, publicată în „Vieaţa nouă"; e, de altfel, cea dintâi transpunere în limba română dintr-un text al dramaturgului irlandez şi singura publicată până la război. Şi alte personalităţi ale literaturii engleze modeme sunt prezentate pentru întâia oară cititorilor români prin traducerile sau prin articolele lui P.: Oscar Wilde, Arthur Symons, W. B. Yeats sau canadianul Bliss Carman, „tragicul şi pitorescul poet vagabond". Se poate spune că tânărul îşi alege cu grijă subiectele în stare să pledeze pentru cauza intrării României în război. în acest sens merg intervenţiile lui în favoarea valorilor culturale franceze, comentariile despre forţa lor de infuziune benefică în cultura Belgiei, a ţărilor Maghrebului sau a Suediei, fiind subliniată atitudinea francofonă a unor scriitori, în frunte cu Selma Lagerlof şi Ludvig Nordstrom. între timp publică multe traduceri din latină şi din engleză, transpuneri făcute direct, nu prin intermediar, ceea ce creează una din problemele încă nelămurite ale biografiei sale: când şi cum a învăţat limba engleză care, atunci, nu se studia nici în liceu, nici la universitate. La fel de neclară, din pricina lipsei informaţiilor directe şi a marii discreţii a lui P., va fi perioada primei conflagraţii mondiale. Probabil că a fost pe front, date fiind absenţa în aceşti ani din paginile publicaţiilor şi tonul unor poeme din anii '20 (Poemele restriştei, 1920), în care se pot recunoaşte impresii, amintiri, notaţii din război. In 1915 îşi susţinuse licenţa cu o teză intitulată Stilul lui Dimitrie Cantemir, sub îndrumarea lui Ovid Densusianu. Demersul analitic se sprijină, pe de o parte, pe unele sugestii preluate dintr-o încercare de istorie a prozodiei româneşti publicată în 1909 de N. I. Apostolescu şi, pe de alta, pe principiile relativ recente ale lui W. Thomson şi Paul Verrier. Studiul stilistic nu va rămâne o preocupare singulară, de vreme ce, aproape de sfârşitul carierei, P. va aborda una dintre cele mai complicate chestiuni din istoria poeticii engleze
-	stilul lui Shakespeare. Sunt prea puţin cunoscute
471 Dicţionarul general al literaturii române
Protopopescu
Desen de Marcel Iancu
circumstanţele plecării lui la studii în Franţa. în primăvara lui 1924 îşi susţine teza de doctorat la Sorbona, Un Classique modeme: William Congreve, sub conducerea unuia dintre cei mai de seamă anglişti ai timpului, Louis Cazamian. Ceea ce uimeşte e repeziciunea cu care şi-a redactat lucrarea, din moment ce ediţia operelor complete ale lui Congreve apăruse în 1923 şi e limpede că acesta e textul folosit de doctorandul român. Mai mult decât atât: în bibliografie sunt citate ediţii foarte recente şi lucrări de istorie literară apărute în 1924. Textul e compus cu acribie, nu e doar o înşiruire de scânteietoare impresii de lectură, ci, fără să evite paradoxul (care va fi una din marile plăceri ale eseistului), analizează în profunzime opera lui Congreve, argumentându-i convingător apartenenţa la poetica Restauraţiei. în general, în spiritul şcolii lui Cazamian, dar şi al aceleia a lui Densusianu, tânărul anglist consideră că nici o informaţie de bibliotecă sau de arhivă nu trebuie lăsată deoparte, că istoria literară înseamnă, mai presus de orice, informaţie completă asupra unui subiect, încă înainte de a-i fi apărut, la Paris, teza de doctorat, el publicase în ţară o selecţie din scrierile autorului englez, versuri şi fragmente din comedii, foarte asemănătoare culegerilor de texte pentru studenţi, aşa cum erau ele folosite în
universităţile din Anglia: A Sheaf of Poeticul Scraps (Unknown Congreve) (1923). Din 1921 inaugurase o activitate care avea să dea scrierilor sale un profil foarte caracteristic. Se afla la Londra, fapt natural pentru un doctorand care îşi pregătea o teză cu subiect de literatură engleză, şi cerceta în biblioteci -îndeosebi în cea de la British Museum - ediţii vechi, colecţii de publicaţii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, memorii (cartea din 1923 va purta subtitlul Unknown Congreve şi va cuprinde texte nepublicate în ediţii). Nu rezultă că ar fi fost acum, aşa cum se credea la un moment dat, ataşat de presă la Londra, iar părerea potrivit căreia doctorandul român s-ar fi întreţinut din onorariile articolelor publicate în presa franceză nu se susţine decât în parte: colaborările sale (în general, corespondenţe culturale) în paginile ziarului „Le Temps" sunt foarte puţine. în schimb, probabil că primise drepturi de autor din ţară. Majoritatea însemnărilor privitoare la cultura mai veche sau contemporană a Angliei, care vor fi publicate şi în volumul Pagini engleze (1925), fuseseră tipărite în perioada 1921-1924 în reviste româneşti, îndeosebi în „Viaţa românească" şi „Ideea europeană", în „Glasul Bucovinei", „Codrul Cosminului", dar şi în „Roma", revista lui Ramiro Ortiz, „Dreptatea" sau „Mişcarea literară". Colaborează la început cu versuri, unele semnate cu pseudonimul Dinu Lance, altele cu numele adevărat. Tonalitatea poeziei e aceeaşi ca în poemele sale de dinainte de război, din „Vieaţa nouă". Contactul direct cu atmosfera culturală a Occidentului, într-o vreme când poetica simbolistă părea un fapt al trecutului, nu i-a modificat viziunea. Consecvenţa (între timp, în 1919, colaborase şi la „Literatorul" lui Al. Macedonski, adăugând astfel un argument la adeziunea lui la simbolism) e una dintre trăsăturile caracteristice ale portretului său intelectual, deşi, ca teoretician, era deschis spre diverse forme ale poeziei mai noi. Lui i se datorează cel dintâi studiu de mare întindere consacrat lui W.B. Yeats, după cum în corespondenţele sale londoneze apar pentru prima oară în paginile unor publicaţii româneşti scurte caracterizări - în general judicioase - ale unor reprezentanţi ai poeziei tinere anglo-saxone: Ezra Pound, T. S. Eliot, Robert Graves, Wilfred Owen, Laurence Binyon, Stephen Phillips, Laurence Hausman, T.S. Moore. în Fenomenul englez, cartea lui din 1936, vor fi adăugaţi imagiştii, gruparea din jurul revistei „Criterion", tinerii de pe atunci W.H. Auden, Stephen Spender, Dylan Thomas. P. e un spirit clasicist care, nu o dată, se sfieşte de propriile preferinţe literare şi caută să le estompeze printr-o proclamare a adeziunii totale la doctrinele moderne. De altminteri, e o perioadă faţă de care manifestă o reticenţă vădită - romantismul. Ciudată atitudine a celui care, alături de Lucian Blaga, O.W. Cisek, Tudor Vianu, Petre Andrei, aduce înaintea conştiinţei literare româneşti exemplul expresionismului, al acestui „romantism al secolului XX", cum aveau să îl numească atâţia comentatori. în prezentarea lui, romantismul englez e preţuit pentru formele echilibrate, de felul celor din poezia lui James Thomson sau William Words-worth, puse aproape întotdeauna în opoziţie cu cele ale liricii lui Byron şi, într-o anumită măsură, a lui Shelley. E adevărat că, în general, P. nu depăşeşte în demersurile sale comparatiste
Protopopescu
Dicţionarul general al literaturii române 472
liniile tradiţionale trasate de şcoala lui Femand Baldensperger şi Paul Hazard. A folosit şi pseudonimele Dinu Lance, Eustratie Logofătul, iar unele texte le-a semnat P. Dragoş.
Pagini engleze cuprinde studii şi eseuri publicate până atunci în presa culturală. Ele deschid un orizont puţin luminat de cercetările româneşti ale vremii. Tânărul autor avea o cultură istorico-literară solidă şi nu se limita la perioada clasicismului englez, spre care îl îndreptau în chip firesc preocupările de până atunci, el fiind unul dintre primii anglişti români care s-au familiarizat cu problemele literaturii medievale, inclusiv ale celei din epoca anglo-saxonă şi ale începuturilor în limba engleză. Cea de-a doua carte, Fenomenul englez, este cea mai importantă cercetare a lumii din Insulele Britanice din câte au fost publicate la noi până după cel de-al doilea război mondial. La curent cu principalele evoluţii ale spiritului englez, P. asociază modalităţi critice provenind din viziuni tradiţionale - de pildă, din Volkerpsychologie a lui Wilhelm Wundt, în versiunea, relativ recentă, a lui D. Harding
-	cu unele mai noi, cum era energetismul preluat de la profesorul său C. Rădulescu-Motru. Un loc central îl ocupă aici studiile referitoare la Shakespeare. Astfel, Miracolul shakespearian este, înaintea unui curs ţinut în 1945-1946, cea mai amplă cuprindere a marilor probleme ale creaţiei dramaturgului realizată până la acea dată în România. Textele shakespeariene îi erau familiare (de altfel, până în anul apariţiei Fenomenului englez, tradusese mai multe piese, dintre care unele fuseseră reprezentate la Teatrul Naţional din Bucureşti, altele difuzate la Radio), cercetase epoca elisa-bethană (de mai mulţi ani ţinea cursuri şi seminarii consacrate acestei perioade la Universitatea din Cernăuţi), iar istoria Angliei renascentiste îi era bine cunoscută. Pornea aici de la un studiu apărut, tot în 1936, în „Revista Fundaţiilor Regale", cu un titlu, Shakespeare printre noi, ce pare să îl anticipeze, aproape cu trei decenii, pe cel al lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru. Cercetarea e o sinteză la care participă şi biografismul de factură Sidney Lee, şi critica de text, pe temeiul unor criterii diverse (precum analiza psihologică a lui A.C. Bradley, comentariul istorico-filologic al lui Furners, critica sociologică a lui Rumelin). în spiritul interpretărilor - pe atunci foarte noi
-	ale lui Middleton Murry, P. se opune tendinţei de a-1 socoti pe Shakespeare doar ca pe un vehicul al „faptului divers" şi îndeamnă la repetarea demonstraţiei privind discrepanţa dintre biografie şi creaţie (discrepanţă numită de autor „miracol"). In tradiţia şcolii româneşti de interpretare a lui Shakespeare - dar cu argumente mai numeroase şi mai pertinente - el se declară partizan al „teoriei stratfordiene", care îl identifică pe autorul operei în persoana actorului de la The Globe. Teoria e dezvoltată şi astfel, adoptându-se uneori tonul pamfletului: iniţiatorii dezintegraţionismului shakespearian sunt atacaţi cu vehemenţă şi reduşi la ridicol cu arme extraliterare. Complexitatea afilierii culturale a lui P. iese mai limpede la iveală când se urmăreşte reacţia lui faţă de literatura română, mai ales faţă de cea contemporană. Semnificativ e, din această perspectivă, interesul său faţă de formele tradiţionale, chiar şi atunci când s-ar spune că descoperă creaţia literară a
secolului al XX-lea. Era un spirit a cărui colaborare la diverse reviste nu pare deloc să fi fost urmarea unor afinităţi ideologice. Publică aproape concomitent la „Viaţa românească", la „Sburătorul literar", „Universul literar", „Cuget românesc", „Ideea europeană", „Gândirea", „Calendarul" şi „Porunca vremii" (la ultimele două figurând şi ca redactor), la „Buna Vestire" (unde a fost director), reviste ale căror programe se rânduiesc precumpănitor în sfera tradiţionalismului de diverse nuanţe şi origini teoretice, de la poporanism la ortodoxism şi la naţionalismul exacerbat al extremei drepte. Dar el va răspunde şi apelului lansat în 1925, la reapariţia „Neamului românesc literar", către colaboratori de la „Sămănătorul", „Floarea darurilor" şi de la seria mai veche a „Neamului românesc literar" şi, trecând peste marea inimiciţie faţă de redactorul revistei, Ion Sân-Giorgiu, va colabora şi la această publicaţie, dominată de personalitatea lui N. Iorga. Admirator constant şi entuziast al lui Iorga, i-a şi dedicat un amplu articol referitor la teatrul său. Ilustrând orientarea spre formele literaturii tradiţionaliste, alte articole sunt consacrate dramaturgiei lui Octavian Goga şi a lui Lucian Blaga, acestea fiind în epocă printre puţinele studii despre opera teatrală a scriitorilor avuţi în vedere. Admiraţia (nu o dată, cu accente encomiastice) faţă de Iorga pune în lumină o contradicţie dramatică a biografiei lui P. Cel care a aderat la politica Legiunii „Arhanghelul Mihail" (a fost delegat de Corneliu Zelea Codreanu să conducă tratativele cu Iuliu Maniu pentru stabilirea unui pact electoral şi a şi candidat pentru un loc de deputat, desemnat de legionari) a rămas, în plan cultural, un admirator al Occidentului anglo-francez. Chiar şi în privinţa ideilor politice, poziţia lui este de-a dreptul uimitoare: articolele din presa cotidiană (de obicei, în ziarele de extrema dreaptă) sunt vizibil influenţate de ideile legionarismului şi conţin adesea formulări puerile, în vreme ce eseurile pe teme culturale vorbesc cu mare respect despre democraţiile europene şi ironizează „pasul de gâscă" al militarismului german. Stimat ca exeget al literaturii engleze - G. Călinescu, de pildă, cunoscut pentru parcimonia calificativelor de acest fel, îl considera „un om de fină cultură" -, P. a fost privit cu multe rezerve când a scris proză narativă, schiţe, nuvele şi mai ales romane. Plasate într-o zonă a absurdului cu consecinţe benigne, ele sunt concepute - mai curând decât în maniera lui Mark Twain, pe care o sugera G. Călinescu - în stilul cultivat în paginile săptămânalului american „The New Yorker", asemănările cu literatura lui E. B. White sau James Thurber fiind evidente. Sunt în Iarmarocul metehnelor (1932) poveşti cu vapoare navigând în mări exotice, macabre relatări ale unor crime, încheiate cu glume năucitoare: exasperat că nu îi vine rândul la bărbierit, un personaj taie gâtul frizerului şi e mulţumit că, de acum încolo, va rezolva definitiv chestiunea, de vreme ce „ocnaşii sunt raşi complet"; un birtaş, îndurerat că papagalul său şi-a pierdut frumosul penaj, se îmbarcă pe un vas încărcat cu fosfaţi care, însă, explodează, eroul îşi pierde un picior (recuperat, bineînţeles, cu un colac de salvare) şi, după o înfocată controversă privind felul înmormântării, se hotărăşte să înhumeze piciorul ş.a.m.d. Autorul însuşi îşi dădea seama
473 Dicţionarul general al literaturii române
Protopopescu
că aceste compuneri nu pot aspira la o recunoaştere critică şi le numea „simple tatonări", cu toate că uneori nu erau lipsite de fantezie şi de umor. Şi romanele lui P. - Condamnaţii la castitate (1933), Fortul 13 (1936), Tigrii (I-II, 1937) - continuă să surprindă prin rezolvări facile, prin lipsa unei preocupări de a realiza o construcţie narativă coerentă, de felul celor pe care comentatorul le punea în evidenţă în proza modernă din Anglia. Critica i-a reproşat aluziile politice incluse strident în text. Pe de altă parte, implicarea politică nu i-a adus succesul social pe care îl sconta. După uciderea, în decembrie 1933, a lui
I.	G. Duca, prim-ministru al ţării, în afara asasinilor au fost arestaţi patruzeci de membri şi simpatizanţi ai Gărzii de Fier, printre ei aflându-se şi P., care va fi în cele din urmă achitat. După 1935 numele lui nu mai e menţionat printre cele ale fruntaşilor legionari, iar în timpul guvernării legionare din septembrie 1940 - ianuarie 1941 nu i se încredinţează nici un fel de demnitate politică. Mai mult, are de întâmpinat dificultăţi din partea ministrului legionar al Cultelor şi Artelor din guvernul Gigurtu. De altfel, în cea de-a doua jumătate a deceniului al patrulea părea să se concentreze asupra chestiunilor literare. Sunt anii în care publică Fenomenul englez, când colaborează la unele dintre cele mai importante reviste ale ţării, în primul rând la „Revista Fundaţiilor Regale", ceea ce sugerează încă o dată lipsa de prejudecăţi politice a unui intelectual cu atitudini atât de contradictorii. în 1939 e invitat să preia şefia Catedrei de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, după ce din 1925 fusese titularul aceleiaşi catedre la Universitatea din Cernăuţi, oraş unde, în 1926-1927, este şi director al Teatrului Naţional. Ca profesor, va introduce o atmosferă lipsită de orice fel de crispare, destinsă, şi, în acelaşi timp, va promova metode noi, moderne, de predare, care solicitau o participare activă a studenţilor. Şi aici va fi acelaşi intelectual care iubeşte paradoxul, pune culoare în prezentarea faptelor, detestă monotonia, rutina şi conformismul. Cei mai mulţi studenţi ai săi îşi amintesc de puternica impresie pe care o făcea asupra lor, de eleganţa demonstraţiei (şi a simplei lui prezenţe la catedră), de modernitatea atitudinii şi a mentalităţii, de lipsa oricăror tendinţe didacticiste. A fost, alături de Charles Drouhet, Basil Munteanu, Alexandru Marcu şi Ovid Densusianu, unul din profesorii importanţi de cultură europeană la Universitatea din Bucureşti. Sfârşitul i-a fost tragic. Cei apropiaţi de el în anii de după război, mai ales în 1947-1948, îşi amintesc că devenise de nerecunoscut: era deprimat, de-a dreptul înfricoşat, viitorul
i	se înfăţişa crâncen. P., pe care G. Călinescu îl cunoscuse ca pe „un om dedicat bucuriilor inedite, somptuos, plin de o jovială comunicativitate", era acum doborât de o mare tristeţe. Era atât de speriat, încât se mutase de acasă într-o odăiţă din clădirea Facultăţii de Litere, unde se credea mai la adăpost. S-a dovedit că avea, într-adevăr, motive de teamă: în 1948, era „epurat" din învăţământul universitar, asemenea multora dintre colegii săi. în toamna acelui an încearcă să se sinucidă, tăindu-şi venele. E salvat şi internat în spitalul Filantropia, dar nu renunţă la gândul de a-şi curma zilele: ia liftul până la ultimul etaj, coboară apoi pe scări, apasă pe butonul de apel şi,
căţărându-se pe grilajul de protecţie, îşi pune capul în calea liftului care venea în jos. Moare cu baza craniului sfărâmată. Ziarele nu au relatat nimic, dar vestea a ajuns repede în mediile intelectuale. Apoi, ca în cazul atâtor cărturari români, numele lui a dispărut din fişierele bibliotecilor, scrierile i-au fost trecute în ceea ce se numea „fondul special". Abia către sfârşitul anilor '60 a putut să fie menţionat în lucrările de specialitate. Mult mai târziu a început să fie publicată o ediţie (proiectată în patru volume), conţinând opera de exeget al literaturii anglo-saxone şi de comentator al literaturii române.
SCRIERI: Stilul lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1915; Poemele restriştei, Bucureşti, 1920; Zvon de pretutindeni, Bucureşti, 1921; Valoarea latină a culturei engleze, Cernăuţi, 1923; Un Classique modeme: William Congreve, pref. Louis Cazamian, Paris, 1924; Caracterul de rasă al literaturii engleze, Cernăuţi, 1925; William Congreve. Prose, Miscellanies, and Letters, Bucureşti, 1925; Pagini engleze, Bucureşti, 1925; Iarmarocul metehnelor, Bucureşti, [1932]; Romantismul englez, Bucureşti, 1932; Condamnaţii la castitate, Bucureşti, 1933; Fenomenul englez, Bucureşti, 1936; Fortul 13, Bucureşti, [1936]; Tigrii, I-II, pref. Paul Zarifopol, Bucureşti, 1937; Curs de engleză. Romanul englez, Bucureşti, 1945-1946; Curs de engleză. Shakespeare, Bucureşti, 1945-1946; Gramatica vie a limbii engleze. Introducere la grai şi suflet englez, Bucureşti, [1947]; Fenomenul englez, I-III, îngr. Dan Grigorescu şi Horia Florian Popescu, introd. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1996-2003; Shakespeare. Viaţa şi opera, îngr. Fabian Anton, Bucureşti, 1998; Shakespeare. Romanul englez, îngr. şi introd. Andi Bălu, Bucureşti, 2000. Antologii: A Sheaf of Poetical Scraps (Unknown Congreve), Bucureşti, 1923. Traduceri: Shakespeare, Hamlet, Bucureşti, 1938, Coriolan, Bucureşti, 1940, Furtuna, Bucureşti, 1940, Henric V, Bucureşti, 1940, Poveste de iarnă, Bucureşti, 1942, Regele Lear, Bucureşti, 1942, Scorpia îmblânzită, Bucureşti, 1943, Tragedia lui Othello, maurul din Veneţia, Bucureşti, 1943, Doi domni din Verona, Bucureşti, 1944, Noaptea regilor (A douăsprezecea noapte), Bucureşti, 1945, Nevestele vesele din Windsor, Bucureşti, f.a.; Teatru englez (Bernard Shaw, Eugene O'Neill, John M. Synge), I, Bucureşti, 1943; Eugene O'Neill, Michael şi Anna (Welded), Bucureşti, 1946; G. B. Shaw, Casa inimilor sfărâmate, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Em. Bucuţa, „Poemele restriştei", „Tinerimea nouă", 1920,10; Ion Vinea, „Poemele restriştei", ADV, 1920, 11 080; Claudia Millian, „Zvon de pretutindeni", „Dacia", 1921, 286; M.R. [Mihai Ralea], „Caracterul de rasă al literaturii engleze", VR, 1925, 7; Perpessicius, Opere, II, 416-419, VI, 71-75, 318-321, IX, 136-144, XII, 242-244, 419; Lovinescu, Scrieri, IV, 542, 566-567, VI, 264; Camil Petrescu, „Fântâna Domnului", „Argus", 1932,5716; Ovidiu Papadima, „Iarmarocul metehnelor", G, 1932, 12; Pompiliu Constantinescu, „Iarmarocul metehnelor", VRA, 1933, 275; Călinescu, Cronici, II, 185, 426-427; Zarifopol, Pentru arta lit., II, 61-63; Pompiliu Constantinescu, „Condamnaţii la castitate", VRA, 1933,312; G. Călinescu, „Condamnaţii la castitate", ALA, 1934, 690; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 283-284; Ovidiu Papadima, „Fortul 13", G, 1936, 5; Pan M. Vizirescu, „Fortul 13", RFR, 1936,10; Toma Vlădescu, „Fenomenul englez", U, 1937,10; Ovidiu Papadima, „Fenomenul englez", G, 1937, 2; Nicolae Roşu, Orientări în veac, Bucureşti, 1937,112-123; C. Fântâneru, „Tigrii", UVR, 1938, 4; G. Călinescu, „Hamlet", ALA, 1938, 910; Radu Gyr, Dragoş Protopopescu, BVS, 1938, 258; Călinescu, Ist. lit. (1941), 714, Ist. lit. (1982), 798; Ion Marin Sadoveanu, „Demonul vesel", TIL, 1942,1 741; Ion Marin Sadoveanu, „Pygmalion", TIL, 1942,1 780; Al. C. Ionescu, Autori, actori, regizori, Bucureşti, 1943, 92-103, 123-128; Eliade, împotriva, 50-52; E. Legouis, Louis Cazamian, A History of English
Proverb
Dicţionarul general al literaturii române 474
Literature, Londra, 1971, 703; Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Bucureşti, 1971, 206, 209-218; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 375-376; Omea, Tradiţionalism, 117, passim; Nae Antonescu, Dragoş Protopopescu, RL, 1992, 32; Dragoş Protopopescu, DRI, IV, 259-270; Dicţ. esenţial, 697-698; Andi Bălu, O perspectivă românească asupra literaturii engleze, Bucureşti, 2002.	D. G.
PROVERB, specie folclorică exprimând, adeseori metaforic şi uneori rimat, într-o propoziţie sau într-o frază, un adevăr cu valabilitate generală, impus prin tradiţie. Denumirea speciei este de provenienţă cultă (din latinescul proverbium şi francezul proverbe) şi a înlocuit mai vechiul parimie, de origine neogrecească. în popor se folosesc termenii cuvânt, pildă, vorbă, zicală, zicătoare. Izvorât dintr-o experienţă colectivă îndelungată, p. a circulat la toate popoarele, din cele mai vechi timpuri. Pătrunzând foarte devreme în scris, s-a confundat cu maximele, sentinţele, pildele filosofilor şi scriitorilor din Antichitate, a fost difuzat prin texte juridice, religioase şi cărţi populare. Şi-a păstrat, totuşi, o existenţă folclorică proprie. Odată intrate în circuitul oral, p. presupuse a fi de origine cultă au devenit anonime, nedeosebindu-se de creaţiile moştenite prin tradiţie. în legătură cu geneza speciei, se poate stabili o clasificare: p. universale, aflate în patrimoniul folcloric al tuturor popoarelor din cele mai vechi timpuri, p. împrumutate fie pe cale orală, fie prin scris, p. locale, sintetizând experienţa şi situaţii specifice din viaţa unui popor. Ultimele pot fi, după conţinut, istorice, religioase, mitologice, reflectând evoluţia istorică, socială şi filosofică a poporului respectiv. Altă clasificare ţine seama de forma artistică a acestor creaţii populare: metaforice (sau alegorice) şi nemetaforice, în proză sau în versuri. Din punct de vedere gramatical, p. sunt propriu-zise cele ce apar sub forma unei propoziţii enunţiative, afirmative sau negative, care exprimă în mod direct o judecată completă -şi imperative, sub forma unor propoziţii imperative, afirmative sau negative, care prin conţinutul lor implică ideea de bine şi impun un sfat, un îndemn. Derivate din p. propriu-zise simt p. exclamative şi p. dialogate. Tematica relevă cele mai variate aspecte ale existenţei umane, p. fiind, în ansamblu, expresia unei filosofii de viaţă, în care conţinutul etic se îmbină cu cel social-istoric şi cu poveţele practice. Creat într-un anumit moment istoric, p. are un sens iniţial, care exprimă ideea de la care se pleacă. Cu cât această idee este mai generală, cu atât pot apărea semnificaţii mai numeroase, în contexte particulare, dar subordonându-se sensului primar. P. universale au un caracter general valabil („Corb la corb nu-şi scoate ochii", „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti", „Câinele care latră nu muşcă", „Unde nu-i cap, vai de picioare", „Ulciorul nu merge de multe ori la apă"), pe când cele locale, istorice, îmbrăţişează o arie mai restrânsă („Vodă da şi Hâncu ba", „Turcul te bate, turcul te judecă"). Numeroase sunt aspectele negative selectate, faţă de care p. dezvăluie o atitudine cu tendinţe explicit educative („Lupul păru-şi schimbă, dar năravul ba"). Multe p. care conţin norme de conduită raportate la condiţiile de viaţă din diferite epoci exprimă concepţii contradictorii („Aurul deschide raiul", dar
„Mai bine sărac şi curat, decât bogat şi pătat"). în centrul atenţiei stă omul cu calităţile şi mai ales cu defectele sale; de aici, un mare număr de p. satirice („După război mulţi viteji s-arată", „Popa mănâncă şi de pe viu şi de pe mort"). Spre deosebire de zicătoare (care se constituie ca expresie figurată fără o existenţă independentă şi nu exprimă o concluzie, ci doar o sugerează), cu care este înrudit, p. are un conţinut bine determinat, exprimând o judecată completă şi o concluzie. Prin conţinut se apropie de maximă, dar se deosebeşte de aceasta prin alcătuirea lui metaforică. P. se exprimă prin propoziţii sau prin fraze întregi, concise, uneori eliptice, cu o accentuată stereotipie sintactică. Pentru a-i spori valoarea, se folosesc comparaţii, metafore, alegorii şi uneori elemente de versificaţie, ritm sau rimă. Chiar în cazul p. metaforice, plasticitatea se realizează printr-o anume simetrie a frazei, prin concizia şi selecţia termenilor („Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge"). Intonaţia şi accentul sunt folosite pentru relevarea sensului. Un procedeu care subliniază atitudinea selectivă pe care specia o implică este exagerarea („Femeia îl scoate dator şi pe dracu"). Caracteristice sunt posibilitatea aplicării la situaţii practic nelimitate ca număr şi îmbinarea mai multor sensuri, uneori contradictorii. în circulaţia orală p. dobândeşte un mare număr de variante, prin adaos sau prin eliminare, prin nuanţări diferite în raport cu semnificaţia de bază sau prin substituiri. Cu toate acestea, dintre speciile folclorice, p. este cel mai apropiat de literatura cultă. în scris, a circulat, la noi, prin intermediul cărţilor populare (Albinuşa, Archirie şi Anadan), al diferitelor manuscrise şi al operelor marilor cronicari din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. îndemnuri la culegerea „vorbelor cu tâlc" vin îndeosebi din Transilvania, de la Dimitrie Ţichindeal, Timotei Cipariu ş.a. Prin 1845 vornicul Iordache Golescu întocmeşte o culegere intitulată Pilde, povăţuiri i cuvinte adăvărate şi poveşti. Culegeri propriu-zise sunt cele ale lui Anton Pann, I.C. Hinţescu, Petre Ispirescu, iar cea mai importantă colecţie o publică Iuliu A. Zanne. P. se întâlnesc în literatura cultă, la începutul veacului al XlX-lea, în Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, dar mai ales în a doua jumătate a secolului ele colorează poveştile, povestirile şi amintirile lui Ion Creangă.
Surse: Anton Pann, Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, Bucureşti, 1847; I. C. Hinţescu, Proverbele românilor, Sibiu, 1877; ed. îngr. Constantin Negreanu şi Ion Bratu, pref. I.C. Chiţimia, Timişoara, 1985; Petre Ispirescu, Zicători populare, RIAF, 1885, vol.V, 153-165; Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor, I-X, pref. G. Dem. Teodorescu, Bucureşti, 1895-1903; ed. voi. I, îngr. Mugur Vasiliu, pref. Nicolae Constantinescu, Bucureşti, 2003; I.-A. Candrea, Dicţionar de proverbe şi zicători, Bucureşti ,1912; Din înţelepciunea poporului. Proverbe, zicători, ghicitori, îngr. Corneliu Bărbulescu şi Gh. Ghiţă, Bucureşti, 1957; Proverbe româneşti, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1967; Iordache Golescu, Proverbe comentate, îngr. şi pref. Gh. Paschia, Bucureşti, 1973; Proverbe şi zicători bănăţene, îngr. Costa Roşu, Novi Sad, 1996; Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti, îngr. şi pref. Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu, Bucureşti-Chişinău, 2001.
Repere bibliografice: G. Dem.Teodorescu, Cercetări asupra proverbelor române, Bucureşti, 1877; Gaster, Lit. pop., 197-201; I.C. Chiţimia,
475 Dicţionarul general al literaturii române
Provincia literară
Paremiologie, RITL, 1960,3; Ist lit, 1,193-199; Ovidiu Bârlea, Proverbe şi zicători româneşti, Bucureşti, 1966; Pavel Ruxăndoiu, Aspectul metaforic al proverbelor, SPS, 94-113; Pavel Ruxăndoiu, Proverbele ca gen folcloric, în Folclor literar, I, îngr. Eugen Todoran şi Gabriel Manolescu, Timişoara, 1967, 183-199; Vasile Netea, Primele colecţii de proverbe româneşti publicate, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, 401-439; Ovidiu Papadima, Literatura populară română, Bucureşti,
1968,596-605; Gh. Vrabie, Folclorul. Obiect, principii, metodă, Bucureşti, 1970,276-282; I. C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971, 239-267; Dicţ. lit 1900, 712-713; Cezar Tabarcea, Poetica proverbului, Bucureşti, 1982; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc,
II,	Bucureşti, 1983, 313-344; Constantin Negreanu, Structura proverbelor româneşti, Bucureşti, 1983; Gabriel Gheorghe, Proverbe româneşti şi proverbele lumii romanice, Bucureşti, 1986; Constantin Negreanu, Alexandru Stănciulescu-Bârda, Istoria proverbului românesc, Bârda, 1998; Stelian Dumistrăcel, Dicţionar de expresii româneşti, Iaşi, 2001; Pavel Ruxăndoiu, Proverb şi context, Bucureşti, 2003; Alexandru Stănciulescu-Bârda, Povestea vorbelor de duh, Bârda, 2003. L. Bd.
PROVINCIA, revistă apărută la Turnu Severin, săptămânal sau bilunar din decembrie 1944 până în noiembrie 1946, apoi lunar din decembrie 1946 până în mai 1947. Directori sunt Ion Baloşin (până în iulie 1946) şi ulterior Constant Răutu. Subtitlul s-a modificat de câteva ori, fiind iniţial „Gazetă independentă de informaţie şi reportaj", iar în 1947 „Revistă de literatură şi artă". Intenţia redactorilor este de a informa opinia publică „corect şi cinstit" asupra „tuturor problemelor ce guvernează viaţa sub aspectul lor multiplu - social, cultural, economic etc." (Ion Baloşin, Rostul nostru, 1/1944). Aproape doi ani P. este preponderent informativă, se axează îndeosebi pe publicistica referitoare la actualitatea socială şi politică şi pe informaţii locale. Orientarea culturală în această perioadă se rezumă la pagina „Gând şi slovă", apărută sub îngrijirea lui Ion Antonie, care publică o seamă de studii de critică şi istorie literară şi atrage colaborarea câtorva poeţi. Sub conducerea lui Constant Răutu, se înregistrează o schimbare de perspectivă şi conform noului program propus de acesta în articolul După trei ani, P. devine exclusiv literară şi se împarte în trei secţiuni: „Proză", „Versuri" şi „Cronica". Li se adaugă o anchetă în rândul scriitorilor şi câteva articole succesive intitulate La ce lucrează scriitorii. Pe parcursul existenţei sale, publicaţia pune accent pe „puterile creatoare ale locului", în spiritul unui regionalism menit să contribuie prin valorile proprii la „marele element al românismului" (I. Cetină, Rostul periodicelor provinciale). Rubricile obişnuite sunt „Ştiri - Fapte - Comentarii", „Cronica", „Epigramă şi humor", „Şcoala şi biserica", „Tribuna liberă", „Diverse", „Anchetele noastre". Sunt găzduite versuri de Ion Pillat (Singur şi Vechime), Verona Brateş, Petru Homoceanul, Emil Vor a, Grigore Bugarin, Emil Zegreanu, Veturia Constantinescu. Se publică proză aparţinând lui V. Voiculescu (Capul de zimbru), Victor Papilian (fragmente din romanul Bogdanus infidelis notarius), Theodor Râşcanu (Pui de cuc, fragment de roman), Constantin Neicu-Calotescu, Gh. Atanasiu. în domeniul dramaturgiei P. atrage colaborarea lui Camil Petrescu, acesta exprimându-şi aprecierea şi publicând un fragment din piesa Mitică Popescu (21/1945). Cronica
literară e semnată de Ion Antonie, care scrie şi articole despre Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Pillat, V. Voiculescu, Ion Minulescu, G. Ibrăileanu, Duiliu Zamfirescu, Calistrat Hogaş, Ovid Densusianu, Panait Istrati. Din septembrie 1946 cronica de carte şi studiile de istorie literară aparţin lui Al. Dima (Structura estetică a lui G. Ibrăileanu), Mihail Atanasescu (Un distins romantic: Matei Caragiale), P. Isvoranu (Ideile lui Titu Maiorescu), Constant Răutu. De asemenea, Const. D. Ionescu recenzează volumul Vraja de Cella Delavrancea, iar Gh. Atanasiu prezintă Pânza de păianjen, un roman al Cellei Serghi. C. Rădulescu-Motru este autorul articolului Filosofia lui Caragiale, cu publicistică sunt prezenţi Constant Răutu, Petru Comarnescu (Capitala şi provincia), Ion Potopin. Nu lipsesc transpunerile din literatura universală: Petre Stănescu traduce cartea a Vl-a din Eneida (Charon, luntraşul infernului), Ion Tundrea transpune fragmente din Divina Comedia de Dante, Const. Vulturescu dă fragmente din Kalevala, A. E. Baconsky tălmăceşte îngerul de Lermontov şi Prietenilor de Puşkin, poet din care este tradusă şi poezia Viscol (Anna Barbu), Petru Sfetca oferă o versiune la Fereastra de Rainer Maria Rilke, iar Francisc Păcurariu transpune Balada domniţelor de odinioară de Frangois Villon. Se publică şi interviuri cu Victor Papilian, N.D. Cocea, Virgil Birou, Mihail Drumeş, iar la o anchetă privind problemele literaturii răspund Ion Agârbiceanu, Emil Isac, George Păun, Al. Dima, Theodor Râşcanu, Tudor Teodorescu-Bra-nişte. în paginile revistei se găsesc şi câteva articole comemorative (despre Nicolae Bălcescu, Nicolae Cartojan şi Romain Rolland), semnate de Ion Antonie şi Constant Răutu, precum şi scrieri memorialistice (Anton Bibescu, Amintiri despre Mihail Sebastian). P. mai cuprinde anchete teatrale, o cronică a revistelor în cadrul unei rubrici intitulate „Cărţi şi reviste", alături de cronica teatrală, cinematografică, plastică, muzicală, cât şi un număr mare de ştiri politice, artistice, culturale, sportive, informaţii medicale, reflecţii, anecdote, epigrame. Alţi colaboratori: Ionel Sârbu, Nicolae Bocşa, Teofil Lianu, Vasile Dobrian, Mircea Popovici, Pimen Constantinescu, Ion Apostol Popescu, Mihai Spiridonică, Victor Jurcă,
D.	Hinoveanu.	M.W.
PROVINCIA LITERARĂ, publicaţie apărută la Tecuci, bilunar, între 4 martie şi 20 august 1908, sub îngrijirea lui Constantin Muche Blond. Este o revistă eclectică, fără program, tipic provincială, orientată în genere spre o literatură puternic marcată de sentimentalism. Sunt tipărite două postume ale lui Ştefan Petică (Pelerin şi Serenadă demonică), versuri de Traian Demetrescu (reluări), Alice Călugăru, Constantin Muche Blond (C.M. Blond), Tr. Alexandrescu, Const. Nutzescu, N. Burlă-nescu-Alin, Basil Gheorghiu ş.a. Proză semnează Neli Cornea,
H.	Coşoi, Constantin Muche Blond, D. Karnabatt, G. N. David, Nestor Ionescu. Apar traduceri din Heinrich Heine, Maxim Gorki, Jean Richepin, Catulle Mendes, Alexis Bouvier. Revista mai conţine epigrame, maxime, cugetări, anecdote, curiozităţi. Alţi colaboratori: G. Tutoveanu, I. Duca, Const. S. Stoenescu, T. A. Teodoru.	AP.
Provincia literară
Dicţionarul general al literaturii române 476
PROVINCIA LITERARĂ, revistă apărută la Câmpulung, lunar, din mai până în decembrie 1928 şi în august 1938, ca „organ de propagandă al Cercului Cultural «Provincia»". Director-fon-dator: I.C. Jinga, redactor: Alexandru Robaş. Editată de cei care scoseseră revista „Muguri" (1922-1923), publicaţia îşi propune „să menţină tradiţiile literare", să sprijine „orice mişcare culturală românească" şi să încerce să promoveze „câteva condeie noi". Rubrici: „Cronica", „Recenzii", „Ştiri", „Poşta redacţiei". Cu versuri sunt prezenţi G. Bacovia, Eugen Jebeleanu, Dinu Sever, Anton Gurgu, Vasile Dobrescu, Pavel Nedelcu, Vasile Georgescu, V. Oancea, Alexandru Călinescu, Aurel Chirescu, Romulus Ionescu, Viorica Lăzărescu, Victor Valeriu Martinescu, G. Şt. Cazacu, Valentin Munteanu ş.a. Proză semnează Const. Râureanu, Neculae Patraulea, Eugeniu Florian, Al. Petrescu, Dan Silvianu ş.a. Traduceri din E.A. Poe, Alphonse Daudet, Oliver Schreiner, Jules de Marthold dau George Ulieru (sub pseudonimul Alma Deodor), I.C. Jinga, Aurel Bugariu. Se mai publică articolul Nicolae Iorga. Omul şi opera de Eugen Jebeleanu, recenzii, cronici, note, epigrame, cugetări de Carmen Sylva şi Alfred de Musset. Alţi colaboratori: Agatha Grigorescu-Bacovia, Nic. Manolescu, Mircea I. Jereghie, Alexe Marinescu, Cezar Robeanu. încrezătoare în tradiţia literară românească şi în acelaşi timp deschisă tinerilor scriitori, P.l. reuşeşte, prin calitatea colaboratorilor, să depăşească limitele unei publicaţii de provincie.	A.P.
PROVINCIA LITERARĂ, publicaţie apărută la Sibiu, lunar, din octombrie 1932 până în decembrie 1934, cu subtitlul „Revistă de literatură, critică şi artă". Directori sunt Eugen Constant şi Paul Constant. Al treilea frate, poetul Savin Constant, e comemorat în 1933, la cinci ani de la dispariţia sa. Eugeit Constant este un critic declarat al societăţii burgheze, subliniind de la început că „trăim sub hipnoza tutelară a fetişismelor". Se doreşte „trezirea tineretului din provincie", în special prin conferinţele Grupării Intelectuale „Thesis", din care fac parte Al. Dima, I. Popescu-Sibiu, Horia Petra-Petrescu, Pimen Constantinescu ş.a. Printre cei care conferenţiază la „Thesis" se află şi Emil Cioran, care prezintă Experienţa eternităţii, o pledoarie „împotriva temporalismului şi istorismului modern", şi susţine o amplă expunere intitulată Antropologia filosofică, în timp ce I. Popescu-Sibiu alege subiectul Psihanaliza în literatură. Dacă Horia Petra-Petrescu ajunge la concluzia că „poezia pare o regină detronată" (Puterea poeziei mai există?), AL Dima consideră, în Generalităţi substanţiale, că tineretul e tot mai mult absorbit de roman şi eseu, neglijând nuvela şi poezia. Pe tema Revistele de provincie vor scrie Paul I. Papadopol şi C. D. Fortunescu, amândoi afirmând că acestea sunt „pe nedrept hulite". Papadopol mai intervine cu un articol, Rolul social al literaturii, în care creaţia literară este socotită „cea mai înaltă şcoală a omenirii". Poezie şi proză publică atât fraţii Constant, cât şi Dem. Bassarabeanu, Numa Cartianu, C. Nisipeanu, Ion Th. Ilea. Câteva profiluri reuşite ale criticilor G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Mihail Sebastian sunt grupate de Tiberiu Iliescu sub titlul Momente de critică de anotimp. Pimen Constantinescu semnează traduceri din Giovanni Papini şi Arturo Graf.	M. Ş.
PROZA, revistă apărută la Craiova, bilunar, între 1 februarie şi
1	martie 1914. Publicaţia, „scrisă de Emil Gârleanu", are ca obiectiv principal stimularea vieţii intelectuale a localităţii. Rubrici: „Veşti" şi „Bibliografie". Gârleanu, din 1913 director al Teatrului Naţional craiovean, include în sumar patru proze: schiţa Sultan, nuvela Geloşii, cât şi Pe Bistriţa la vale. Pe potecile Ceahlăului şi De pe un carnet. însemnări din zilele mobilizării. îi aparţin şi câteva articole de atitudine: critică felul puţin onest în care francezul Andre de Lorde a adaptat Năpasta lui I.L. Caragiale, pledează, într-o scrisoare deschisă adresată lui
I.G. Duca, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, pentru transformarea bojdeucii lui Ion Creangă într-un „mic muzeu", susţine, în Teatrul la sate, organizarea de reprezentaţii teatrale în mediul rural şi condamnă pătrunderea în Europa a tangoului, dans care „prinde, ca meserie, la femeia cabare-turilor", dar „pare josnic pentru doamna sau domnişoara din societate". Revista mai publică procesul- verbal din ziua de 28 aprilie 1908, întocmit de St. O. Iosif cu ocazia şedinţei de constituire a Societăţii Scriitorilor Români, Emil Gârleanu făcând şi unele consideraţii referitoare la istoricul SSR şi la schimbările care au avut loc între timp în comitetul de conducere.	A.P.
PRUNCII, Nicolae I. (1845, Focşani - 14.VII.1888, Focşani), poet. Printre colaboratorii „Convorbirilor literare" se număra şi focşăneanul P., primar al oraşului între 1881 şi 1884, căruia i-au apărut versuri încă în primele numere, din 1867, ale revistei şi apoi în 1880-1881. El este autorul a două volume, Suspinele primăverei (1868) şi Poezii (1887), cuprinzând stanţe tipărite iniţial în gazetele vremii: „Originea" şi „Curierul de Iaşi", „Oltul", „Revista literară şi ştiinţifică", „Timpul", „Pressa", „Amicul familiei", „Album macedo-român". La „Literatorul", care i-a publicat o epistolă în 1881, era considerat convorbirist. P. încearcă o poezie de atitudini byroniene -contraste tari, senzaţii puternice şi gesticulaţie patetică, traducându-i disperarea de proscris al sorţii. Nereuşita este totală, prin lipsa fiorului liric şi platitudinea limbajului. Eronat, lui P. i s-a atribuit pseudonimul Gr. Gellianu.
SCRIERI: Suspinele primăverei, Focşani, 1868; Poezii, pref. Alexandru Mavrocordat, Focşani, 1887.
Repere bibliografice: Iorga, Ist lit. cont (1934), I, 58-59; Rodica Florea, Poeţi convorbirişti în perioada 1867-1895, SIL, 165-166; Dicţ. lit. 1900, 713-714.	S.C.
PRUNCUL ROMÂN, periodic politic şi literar apărut la Bucureşti, de trei ori pe săptămână, între 12 iunie şi 11 septembrie 1848. Redactorii „răspunzători" ai acestui adevărat buletin neoficial al revoluţiei au fost C. A. Rosetţi şi Enrich Winterhalder. Primul a dat şi orientarea politică a gazetei, prin articole de fond, şi a scris relatări amănunţite ale evenimentelor importante. P.r. reprezintă publicistic o fracţiune a mişcării revoluţionare, fracţiune condusă de I. C. Brătianu şi de C. A. Rosetti. Tinerii colaboratori - poetul I. Catina, C. I. Arion, Gh.
477 Dicţionarul general al literaturii române
Pruteanu
IIIVAKJ.A POM'hN.
ti. li Ifctii*»	I.
Bacaloglu, Barbu G. Gănescu, V. Boerescu, G. Vernescu şi I. Ionescu de la Brad - îşi redactau articolele sub imperiul unei stări de exaltare patriotică şi revoluţionară. îndemnurile la luptă, care se succedă număr de număr, adresate către „fraţii români" „din toate clasele", reflectă ceva din febrilitatea acelor zile. Sinceritatea sentimentelor compensează, în parte, emfaza tonului şi indecizia stilistică, dar nu poate ascunde o oarecare dezorientare, manifestată în exprimarea crezurilor politice. Se reţine, totuşi, apelul la unitate naţională adresat românilor din Moldova. Puţina literatură apărută în coloanele P.r. nu este la nivelul publicisticii politice. Versurile poeţilor C. D. Aricescu, G. Creţeanu şi Al. Pelimon rămân doar exerciţii ocazionale, care ilustrează momentele memorabile ale verii anului 1848. Mai inspirat pare să fi fost doar I. Catina, în ale cărui înflăcărate imnuri răsună ecourile revoluţiei.	R.Z.
PRUTEANU, Aglae (22.X.1866, Vaslui - 28.111.1941, Iaşi), memorialistă. Viitoarea mare tragediană s-a născut într-o familie de condiţie modestă. Mama, Ecaterina, era casnică, iar tatăl, Constantin Theodoru, lucra ca intendent de spital. P. urmează clasele primare la Vaslui, fiind dată apoi la un pension particular. Curând, din pricina taxei prea ridicate, e retrasă de acolo şi o vreme va învăţa acasă, cu o profesoară din vecini. După o scurtă trecere prin Şcoala Profesională „Sf. Sava" din Iaşi, este înscrisă în 1885 la Conservator, având şansa, la clasa de declamaţie şi mimică, să fie eleva unui maestru, Mihail Galino. Nu-i trebuie mult ca să-şi afirme calităţile ieşite din comun, astfel încât în 1886, după producţia de sfârşit de an, e angajată la teatrul din urbe. Devenită Aglae Pruteanu prin căsătoria, în 1887, cu actorul Dimitrie Pruteanu, urcă repede treptele: societară clasa II în 1894, societară clasa I în 1895. Până în 1896, când se inaugurează edificiul Teatrului Naţional, actriţa evoluează la Teatrul cel Mic din Copou şi, după ce clădirea se mistuie într-un incendiu, în sala Pastia şi în aceea a circului Sidoli. I se dusese vestea şi, mai ales după câteva reprezentaţii susţinute în capitală, ar fi putut uşor să devină o stea a scenei bucureştene. Ataşamentul faţă de Naţionalul ieşean, ca şi afecţiunea ce o lega de State Dragomir, partenerul din atâtea spectacole de răsunet, au făcut-o să nu dea curs unor astfel de chemări. în 1930 a trebuit să accepte ieşirea la pensie. în 1932, după o ultimă apariţie, peste cariera marii actriţe s-a lăsat definitiv cortina. Ultimii ani i-a trăit în singurătatea unui cămin în care doar câteva fotografii şi teancul de cronici mai aminteau de strălucirea din trecut. Cu vocea ei vibrantă, cu timbru de argint (deşi, amănunt contrariant, fuma mahorcă) şi cu temperamentul ei generos, P. a păşit încă din timpul vieţii în legendă. Era o răsfăţată a publicului ieşean, pe care îl electriza cu interpretări pline de
nerv în roluri de primă ingenuă, mai întâi, iar în zenitul carierei, de femei pasionale, etalând o întreagă gamă de exaltări. Cu o intuiţie suplă, căutând să pătrundă în tainiţele sufleteşti ale personajelor, trecea uşor de la vodeviluri la melodrame şi drame psihologice ori la partituri din repertoriul clasic şi romantic. Aici, îndeosebi, se manifesta la cote înalte jocul ei fremătător. O avantaja şi silueta cu atribute statuare. Din sutele de creaţii, au rămas multă vreme în amintirea spectatorilor cele realizate în Anna Karenina şi Cadavrul viu, după Lev Tolstoi, Hamlet, Romeo şi Julieta, Othello de Shakespeare, Dama cu camelii de Al. Dumas-fiul, Hedda Gabler şi Nora de Ibsen, Maria Stuart de Schiller.
P. a încercat să se apropie şi de literatură. A început cu versuri, care i s-au publicat, sub semnătura Geta, în „Opinia" (1898-1899). Sunt naive pianotări de flagrant mimetism eminescianizant. Cu „glasul trist şi plângător", tânăra se cufundă în reverii, suspinând după un „vis pierdut de mângâiere", un amor „ideal, ceresc". Sentimentalele notaţii au pe alocuri o oarecare muzicalitate. Surprinzător, P. s-a apucat şi de publicistică, scriind nu numai despre teatru (o incursiune în istoria mişcării teatrale din Moldova, în „Cele trei Crişuri"), ci atacând şi teme sociale (în „Revista scriitoarei", „Lumea", „Opinia"). încercările dramatice (comediile într-un act Trei fete de măritat şi Altădată şi acum) ale artistei nu au ajuns să fie reprezentate. Mai mult contur au paginile memorialistice, începută în manieră literaturizantă, cu patetisme candide, suita Amintiri din teatru (1922) se încarcă pe parcurs de accentele unei deprimări provenite dintr-un şir de nemulţumiri şi frustrări. Replierea în amintire are o funcţie consolatoare, atenuând senzaţia de oboseală şi sentimentul de zădărnicie pe care i-1 provoacă memorialistei „zilele reci şi întunecoase din prezent". Când nu se lasă biruită de melancolie, P. retrăieşte cu un viu simţământ serile când evolua, sub luminile rampei, în compania unor colegi de neuitat. Portretistica - se reţin figurile unor Mihail Galino, N. Luchian, C. Bălănescu, Grigore Manolescu şi Aristizza Romanescu - colorează întrucîtva filele nostalgicelor suveniruri. Capacitatea de a admira a autoarei nu îi diminuează reflexivitatea, ea discutând în limitele unei „critici impresioniste", în care afectul se conjugă cu luciditatea, „concepţia" unor întruchipări scenice. Mai există în carte „autocritica", adică o rememorare, în deplină, orgolioasă conştiinţă de sine, fără false sfiiciuni, a vieţii unei dive căreia ursitoarele nu s-au îndurat să-i menească şi o faimă europeană.
SCRIERI: Amintiri din teatru, Iaşi, [1922].
Repere bibliografice: Dafin, Figuri, 1,65-67; Dafin, laşul, 1,213-216; Otilia Cazimir, A murit şi Aglae Pruteanu, RFR, 1941,5; N. Barbu, Aglae Pruteanu, Bucureşti, 1965; N. Barbu, Dicţionarul actorilor Teatrului Naţional din laşi, Iaşi, 1976,207; Traian Nicola, Valori spirituale vasluiene,
II,	Vaslui, 2001,189-204.	F.F.
PRUTEANU, George (15.XII.1947, Bucureşti), eseist şi publicist. Este fiul Sofiei Pruteanu (n. Musafia), telefonistă, şi al lui Paul Pruteanu, profesor universitar, specialist în istoria medicinei. Absolvent în 1965 al Liceului „Vasile Alecsandri"
Psaltirea
Dicţionarul general al literaturii române 478
din Iaşi, P. devine în acelaşi an student al Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Al. I. Cuza". Se transferă la Bucureşti, obţinând diploma de licenţă în 1970. Debutează cu versuri în 1965 la „Familia". Este ziarist la „Contemporanul" (1971), apoi, la Iaşi, lucrează ca redactor al revistelor „Cronica" (1972-1975) şi „Convorbiri literare" (1976-1980, 1984-1986) şi este cadru didactic la Catedra de limbi moderne a Facultăţii de Filologie (1980-1984). Din 1990, vreme de zece ani, ocupă funcţia de lector la facultatea similară a Universităţii din Bucureşti. îşi ia doctoratul în 2000, devine conferenţiar, predând la mai multe unităţi de învăţământ superior din ţară. Are o bogată activitate publicistică. în 1997-1999 a moderat la televiziune o emisiune de cultură a limbii, care a avut o foarte bună audienţă. După 1989 s-a implicat şi în viaţa politică, fiind, succesiv, parlamentar din partea câtorva partide.
Demersul critic al lui P., ce poate fi urmărit în numeroase cronici, recenzii şi note publicate în presă, face dovada unui spirit aflat la intersecţia dintre rigoarea academică şi tonul pe alocuri ludic al ironistului; nu lipsesc pasajele în care autorul îşi etalează erudiţia, nici cele de o vioiciune mai rar întâlnită în texte de această factură. Impresia dominantă rămâne una de ascuţime a percepţiei şi de obiectivitate, la care se adaugă efectele pozitive ale unei abordări îndeobşte situate în perspectivă interdisciplinară. Prima carte, Pactul cu diavolul Şase zile cu Petru Dumitriu (1995), este un interviu amplu, care îi oferă lui P. ocazia de a-şi pune în valoare calităţile de interlocutor atent şi implicat în discuţia pe care o dirijează cu abilitate. Reconstituirea unor evenimente din viaţa lui Petru Dumitriu duce la reliefarea unui punct de vedere nepătimaş asupra perioadei istorice pe care scriitorul a traversat-o nu fără accidente. Deşi subiectele dezbătute sunt încărcate de dramatism, cei doi nu devin nici o clipă patetici, iar luciditatea şi, uneori, detaşarea caracterizează acest discurs ambivalent. Trebuie remarcată şi iscusinţa lui P. de a-şi pune în dificultate interlocutorul, care uneori se eschivează, nu răspunde direct provocărilor. Textul nu e numai un interviu, ci o carte armonios construită, din care se deduc cu claritate şi opiniile celui care întreabă. Fără îndoială, P. excelează în publicistică, fiind un observator şi un interpret de cele mai multe ori critic al societăţii româneşti postrevoluţionare. Cronica unei mari dezamăgiri. O istorie mediatică (2000) este urmată în acelaşi an de Partidul şi partida (atitudini politice). Ambele culegeri lasă să se întrevadă traiectoria sinuoasă a unui intelectual care se expune în permanenţă, având pretenţia ca propriile convingeri să devină model paideic. Aparent neomogene, articolele selectate au o coordonată esenţială comună, afirmată cu o anume ostentaţie - intoleranţa faţă de impostură, lichelism şi demagogie. Prin Feldeinţa călinesciană (2001) P. revine la vocaţia sa adevărată, comentariul de literatură. Ca şi în Pactul cu diavolul el întreprinde un studiu de caz - subtitlul e „studiu monografic" -, de această dată în mod declarat. Termenul „feldeinţă" este împrumutat din limbajul lui Dimitrie Cantemir. Personalitatea lui G. Călinescu, considerată chiar de majoritatea celor apropiaţi plină de contraste şi paradoxuri, e supusă unei analize lucide, amănunţite şi lipsite de complexe.
După mărturisirea autorului, cartea încearcă reconstituirea „specificităţii psihicului călinescian, ca o pregătire şi o anticipare a dezvoltărilor referitoare la duhul variatelor lucrări pe care le-a elaborat". Simt decelate documente semnificative, „pornind de la premisa că un om este şi ceea ce face, dar şi ceea ce ascunde". Liantul dintre teoria literară (Călinescu citind) şi psihologia aplicată (Narcisism. Frondă), complementaritatea dintre istoria literaturii (Călinescu şi Arghezi) şi cea a culturii, văzută ca suport al creaţiei (Cultul culturii), oferă studiului substanţă şi coerenţă. Prin reconstituire se ajunge la portret: „Sistemul de contraste funcţionează implacabil. Un anxios care se voia olimpian. Individ de geniu, aşezat pe un agresiv complex de superioritate - poate fi inhibat de privirea rece a unui student! Orgolioasă timiditate, sensibilitate exacerbată. Călinescu era un Hercule cu multe călcâie ahileene." P. se arată preocupat şi de teoretizarea anumitor aspecte ale mass-media. în Elemente esenţiale de tehnică mediatică (2001) prezintă sistematic noţiuni, concepte şi practici proprii domeniului. Autorul e şi aici aplecat spre interdisciplinaritate, iar discursul său nu neglijează raporturile ce se stabilesc între text, imagine şi valoare estetică.
SCRIERI: Pactul cu diavolul Şase zile cu Petru Dumitriu, Bucureşti, 1995; Cronica unei mari dezamăgiri. O istorie mediatică, Iaşi, 2000; Partidul şi partida (atitudini politice), Bucureşti, 2000; Feldeinţa călinesciană, Constanţa, 2001; Elemente esenţiale de tehnică mediatică, Constanţa, 2001. Traduceri: Robert K. Ressler, Tom Shachtman, Vânător de ucigaşi, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Radu G. Ţeposu, Un boier cu frică de Dumnezeu, „Cuvântul", 1995,2; Alex. Ştefănescu, Petru Dumitriu despre pactul cu diavolul, RL, 1995, 7; C. Stănescu, Un om „dublu", ALA, 1995, 259; Eugenia Tudor-Anton, Dialog cu un Faust român, LCF, 1995, 14; Gabriel Liiceanu, Arheul Pruteanu, „22", 1996,10; Tudor Octavian, în genul lui Pruteanu, RMB, 1996,18; Dorin Tudoran, A venit impersonalul, RMB, 1999,15; Luca Piţu, Divagând despre Georgel Pruteanu, F, 2000,
11-12.	Ş.A.
PSALTIREA HURMUZACHI, PSALTIREA SCHEIANĂ, PSALTIREA VORONEŢEANĂ, manuscrise religioase din secolul al XVI-lea. Psaltirea Humuzachi cuprinde o traducere în limba română a psalmilor. Manuscrisul nu a fost încă publicat. Psaltirea Scheiană este o copie a unei traduceri în limba română a psalmilor lui David, la care se mai adaugă zece cântări şi „simbolul atanasian" al credinţei. Psaltirea Voroneţeană conţine copia unei traduceri parţiale a psalmilor, paralel cu textul slav corespunzător. Aceste manuscrise prezintă particularităţi paleografice şi lingvistice specifice şi sunt considerate ca fiind printre primele texte scrise în limba română. Toate trei fac parte din categoria textelor rotacizante, ca şi Codicele Voroneţean.
Ediţii: Psaltirea Scheiană, îngr. şi pref. I. Bianu, Bucureşti, 1889; Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, II, îngr. I.-A. Candrea, Bucureşti, 1916. - Psaltirea Voroneţeană (publ. G. Giuglea), RIAF, voi. IX, 1910, partea II, voi. XII, 1911, partea I-II; Slavisch-rumănisches Psalterbruchstiick, îngr. Constantin Găluşcă, Halle, 1913.
479 Dicţionarul general al literaturii române
Puiu
Repere bibliografice: N. Iorga, „Psaltirea Scheiană" (1482). Tomul I. Textul, „Arhiva", 1889-1890, 759-761; Aron Densusianu, Tradiţiunea literară din „Psaltirea Scheiană", „Revista critică literară", 1897,4; Ovid Densusianu, Studii de filologie română, Bucureşti, 1898, 17-43; Gh. Ghibănescu, Glosarul „Psaltirei Scheiane", Iaşi, 1902; I.-A. Candrea, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, I, Bucureşti, 1916; Giorge Pascu, Istoria literaturii şi limbii române din secolul XVI, Bucureşti, 1921, 63-92; Constantin Lacea, Copiştii Psaltirii Scheiene, DR, 1922-1923; Gebhard Bliicher, Filigranele braşovene şi tipăriturile chirilice din secolul al XVI-lea, „Revista bibliotecilor", 1967, 7; Ion Gheţie, Simbolul atanasian din „Psaltirea Scheiană", LR, 1973, 3; Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Bibliografie filologică românească. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1974, 99-108.	'	C.T.
PUBLICĂRILE UNUI GRUP DE IUBITORI Al LITERATUREI Şl Al ŞTIINŢEI, revistă apărută la Ploieşti în aprilie 1898. Susţinătorul material al publicaţiei pare să fie Victor Bilciurescu. El este prezent cu versuri, cu anecdote versificate şi cu un articol în care face istoricul cercului literar de la „Revista nouă". O poezie a lui N. Nicoleanu, pe care AL Macedonski i-o trimisese lui Bilciurescu pentru a fi publicată, dă prilejul unui studiu asupra celor trei ediţii apărute până atunci din scrierile poetului. Se compară - comentatorul dovedind însuşiri de istoric literar şi editor - textul din ediţia Şaraga (1895) cu textul din manuscrisul găsit acum, discutându-se diferenţele, lecţiunile greşite etc. Revista reproduce Apari să dai lumină de Mihai Eminescu şi articolul Cele una sută şi una fabule ale d-lui Sion de P. P. Carp. RZ.
PUIU, Enache (18.IV.1928, Caramurat-Caliacra -15.111.2005, Constanţa), poet, istoric şi critic literar. Este fiul Ecaterinei (n. Popescu) şi al lui Gheorghe Puiu, ţărani. Urmează Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1950. Obţine, la aceeaşi universitate, titlul de doctor în filologie în 1972. Cariera sa didactică se desfăşoară la Liceul „Mircea cel Bătrân", iar din 1965 ca lector la Catedra de literatura română a Institutului Pedagogic din Constanţa. Odată cu apariţia Facultăţii de Litere şi Teologie în cadrul Universităţii „Ovidius", va deveni conferenţiar al acestei instituţii, unde lucrează până la pensionare (1990-1999). Debutează, concomitent, în 1947 cu poezii în „Naţiunea", condusă de G. Călinescu, şi la „Revista literară", al cărei director era Miron Radu Paraschivescu. Colaborează la „Tomis", „România literară", „Contemporanul", „Steaua", „Ramuri", „Orizont" ş.a., folosind şi pseudonimul Ştefan Careja. Este inclus în antologia de poezie contemporană dobrogeană Fereastra dinspre mare, editată de revista „Tomis" în 1995. A fost distins cu Premiul pentru critică şi istorie literară al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor şi al revistei „Tomis" (1997), precum şi cu Premiul de Excelenţă pentru opera literară şi activitatea de promovare a literaturii, acordat de aceleaşi instituţii (2000).
Aşa cum o ilustrează simbolic cele două semnături pe care le foloseşte alternativ, personalitatea lui P. se răsfrânge
disjunct asupra celor două arii ale activităţii sale literare. Pe de
o	parte, istoricul literar care îşi înscrie numele în bibliografia esenţială a culturii române cu monografia Viaţa şi opera lui Miron Costin (1975), debut editorial şi totodată lucrare fundamentală într-un domeniu de strict profesionalism. Cartea impresionează prin seriozitate, competenţă şi bogăţie a informaţiei, bine puse în lumină de un stil alert, cu certe calităţi literare. Aceeaşi rigoare filologică, aceeaşi minuţie niciodată pedantă caracterizează şi lucrarea Scriitori şi reviste la Pontul Euxin (1997), scrisă cu o căldură bine temperată de obiectivitatea criticului, mereu blajin ca om, niciodată îngăduitor peste dreapta măsură când ţine condeiul. Pe de altă parte, istoricul literar l-a purtat vreme de jumătate de veac în filigran pe poetul adolescent cu alt nume, Ştefan Careja, „poet rimbaldian", cum îl considera Al. Piru (având doar pe jumătate dreptate). Departe însă de a-1 fi „ucis" pe acest adolescentin „frate de umbră", P. îi dăruie o nouă tinereţe publicându-şi producţiile lirice, risipite cu parcimonie prin periodice, în două culegeri de poeme, Bulevardul Şarpe (1997) şi Lacul laptelui (2000). O poezie a sentimentelor dulci-amare, oscilând cu graţie muzicală între tradiţie şi modernitate, un spaţiu unde poetul pare că descoperă secretul tinereţii fără bătrâneţe, încheind destinul său de cărturar precum îl începuse, în jocurile calde şi înmiresmate de culori dobrogene ale versului.
SCRIERI: Viaţa şi opera lui Miron Costin, Bucureşti, 1975; Scriitori şi reviste la Pontul Euxin, Constanţa, 1997; Bulevardul Şarpe, Constanţa, 1997; Lacul laptelui, Constanţa, 2000. Ediţii: Ştefan Vlădoianu, Sângele lui Nessus, Bucureşti, 1995; Aurel Dumitrescu, Frontul şi Ea, Constanţa,
1996.
Repere bibliografice: Ion Caraion, Reîntâlnire, RL, 1970,11; Şerban Cioculescu, „Viaţa şi opera lui Miron Costin", RL, 1975,28; Pavel Chi-haia, Umanistul Miron Costin, SPM, 1975, 31; Mircea Anghelescu, Miron Costin într-o nouă monografie, VR, 1975,9; Liliana Botez, „Viaţa şi opera lui Miron Costin", RITL, 1976,1; Const. A. Stoide, „Viaţa şi opera lui Miron Costin", AIX, 1976; Piru, Ist. lit., 547; Mona Momescu, Ion Roşioru, „Scriitori şi reviste la Pontul Euxin", TMS, 1997, 6; Constantin Cubleşan, La Pontul Euxin, ST, 1997, 9-10; Nicolae Rotund, „Bulevardul Şarpe", TMS, 1998, 5; Gheorghe Grigurcu, Neconsimţiri, RL, 1998,48.	II.M.
PUIU, Ion (1.XI.1945, Corneşti, j. Ungheni), dramaturg. A studiat la Institutul de Artă Teatrală „ A.V. Lunacearski" din Moscova şi a urmat Facultatea de Scenografie la Teatrul Academic „Mossoviet". A fost actor şi scenograf la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu", la Teatrul „Luceafărul" din Chişinău, precum şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri" din Bălţi.
Piesele Odochia (1980) şi Osânda (1984), scrise cu o bună cunoaştere a mecanismului dramaturgie, abordează o problematică morală şi psihologică generată de impactul pe care îl are asupra oamenilor perioada postbelică, marcată de mari catastrofe morale şi sociale (foametea, colectivizarea, deportarea intelectualilor şi a ţăranilor înstăriţi din satele basarabene în Siberia). Meditaţia etică, valorificarea dimensiunilor simbolice şi parabolice ale întâmplărilor, relevarea „pragurilor psihologice" în relaţie cu momentele unei realităţi care pro-
Pumnul
Dicţionarul general al literaturii române 480
voacă înstrăinarea sufletească şi morală sunt trăsături definitorii ale dramaturgiei lui P.
SCRIERI: Odochia, Chişinău, 1980; Osânda, Chişinău, 1984.
Repere bibliografice: Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 266,399. M.C.
PUMNUL, Aron (27.XI.1818, Cuciulata, j. Braşov - 24.1.1866, Cernăuţi), filolog şi istoric literar. Provenind dintr-o familie de ţărani ardeleni din părţile Făgăraşului, P. a urmat şcoala primară la Odorhei, de unde în 1836 trece la liceul din Blaj. Aici are ca profesori, printre alţii, pe George Bariţiu şi Simion Bărnuţiu, care l-au îndrumat spre studiul filosofiei. Timp de doi ani, din 1841, este elev al Liceului Piarist din Cluj. Din 1843, primind o bursă de studii din partea Episcopiei din Blaj, urmează cursuri de teologie şi filosofie la Colegiul „Sf. Barbara" din Viena. Acum se conturează formaţia sa intelectuală, P. orientându-se hotărâtor înspre filosofia raţionalistă a Luminilor, devenită, ca şi pentru ceilalţi cărturari ardeleni, temeiul unui program de „luminare" a românilor din Transilvania în vederea consolidării culturii naţionale. Idealurile sale iluministe şi patriotice sunt enunţate şi în programul societăţii studenţeşti „Românimea cea tânără", pe care o fondează în cadrul colegiului. Cu o bună pregătire filosofică (citise temeinic pe Aristotel, Spinoza, Voltaire, Rousseau, tradusese Fizica lui Fr. Chr. Baumeister), formată mai ales în spiritul kantianismului, se întoarce în 1846 la Blaj, unde ţine un curs de filosofie, prelucrând, ca şi Bărnuţiu, prelegerile kantianului W. T. Krug. în publicistică debutase încă din 1845, la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", cu un studiu privitor la ortografia limbii române (Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva). Unele articole sunt ; semnate şi Pumne, care pare să fi fost adevăratul lui nume de familie. în 1847 e redactor şi colaborator, cu articole filosofice şi de morală religioasă, la revista lui Timotei Cipariu „Organul luminărei", apoi la „învăţătoriul poporului", unde publică Viaţa năciunei române, dulceaţa limbei şi a simţemântelor ei (1848). La evenimentele din timpul revoluţiei de la 1848 a participat intens, influenţând şi acţiunile tinerilor intelectuali români din Blaj, al căror îndrumător spiritual era. El a redactat proclamaţia în vederea adunării populare de la Blaj şi a fost ales membru al Comitetului Permanent de la Sibiu. Pus sub urmărire de către autorităţile maghiare, fuge la Bucureşti. Aici Guvernul Provizoriu îl numeşte comisar de propagandă. Din Bucureşti, după înăbuşirea revoluţiei, se refugiază la Iaşi, apoi la Cernăuţi, unde, primit cu deosebită căldură de Eudoxiu Hurmuzachi, va rămâne până la sfârşitul vieţii. Continuând lupta pentru drepturile românilor, îşi începe de îndată colaborarea la revista „Bucovina". Deşi departe de ţinuturile natale, românii din Făgăraş îl aleg senator în Consiliul Districtual. în 1849 devine primul profesor de limba şi literatura română la Ober-Gymnasium, liceul german din Cernăuţi. Toate mărturiile foştilor săi elevi confirmă distinctele calităţi de pedagog ale lui P., ca şi ataşamentul şi afecţiunea cu care era înconjurat. Ca profesor, publicist, autor de manuale, prin activitatea sa fără preget pentru promovarea culturii româneşti i s-a creat un nimb de „apostol al românismului", în
jurul cărturarului ardelean formându-se o adevărată mişcare culturală naţională. în spiritul acestei mişcări şi în cultul reputatului dascăl s-a format şi Mihai Eminescu, în anii de şcoală la Cernăuţi. Poetul a şi locuit o vreme în casa profesorului său, citind neobosit din bogata lui bibliotecă de cărţi româneşti. De numele lui P. se leagă şi debutul poetului: în 1866, la moartea profesorului, în culegerea omagială a elevilor, Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul, M. Eminoviciu (privatist) publică elegia La mormântul lui Arune Pumnul.
Ideile despre limbă ale lui P., susţinute cu pasiune, de la catedră sau în articole, i-au adus, îndeosebi postum, discreditarea ca filolog. E vorba, în primul rând, de încercarea de reformare a lexicului limbii române, prin renunţarea la cuvintele de origine străină şi înlocuirea lor cu altele create artificial, prin adăugarea unor sufixe româneşti la rădăcini latine, neţinându-se seama de perioada de acţiune, limitată în timp, a legilor fonetice, aplicate de filolog din proprie voinţă, fără discernământ. în felul acesta el urmărea să „elibereze" limba română de dependenţa faţă de latina cultă, pe care o considera, aberant, ulterioară limbii române. Creaţiile lexicale
F>.
481 Dicţionarul general al literaturii române
Punct
hibride ale „pumnismului" au fost ridiculizate de V. Alecsandri şi respinse, cu argumente lingvistice, de Titu Maiorescu în primele sale articole despre limba română. Studiile lui P. au totuşi meritul de a fi susţinut convingător necesitatea înlocuirii slovelor (chirilice) cu litere latine în scrierea limbii române şi de a fi participat la clarificarea căilor de evoluţie a limbii literare, în concepţia lui, limba este „sufletul" naţiunii, temelia şi condiţia unei culturi naţionale. în istoria literară, P. a rămas cunoscut datorită lucrării Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, prima antologie de literatură românească, alcătuită, cu scopuri didactice, în patru tomuri (şase părţi), apărute treptat, din 1862 până în 1865. Simplă culegere de texte literare sau de popularizare a unor cunoştinţe practice, Lepturariu rumânesc... devine, începând cu tomul al treilea, un tablou cuprinzător al literaturii şi culturii. Selecţia, bogată, este însoţită de biografiile autorilor, cuprinzând informaţii adunate cu stăruinţă din cărţi şi periodice sau obţinute, în scris, direct de la autori. Comentariile urmăresc cu precădere contribuţia fiecărui autor la lupta pentru emanciparea naţională, fără a se face distincţie între activitatea literară şi cea cultural-politică. Dincolo de absenţa unor criterii în alegerea textelor, antologia realizează o perspectivă amplă asupra culturii româneşti, de la traducătorii textelor religioase şi cronicari până la autorii contemporani. Scriitorii din toate provinciile româneşti se întâlnesc pentru prima dată în paginile aceleiaşi lucrări. Incluzând peste o sută de nume (cu selecţia de texte cea mai amplă figurează Gh. Asachi, V. Alecsandri, Anton Pann), antologia nu omite aproape nici un scriitor român cunoscut la acea dată. Pentru P., literatura, cum o definea şi într-un Curs de literatură rumânească, însemna „cuprinsul tuturor scriptelor câte s-au făcut în limba rumânească de când a început a se scrie într-însa şi până astăzi", rostul ei fiind, înainte de toate, unul educativ. în acelaşi curs sunt prezentaţi succint Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Dosoftei, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir. Dintr-o altă lucrare, un tratat de prozodie, nu s-a păstrat decât un fragment intitulat Foarma din afară a poeziei române, în care terminologia este artificială şi greoaie. îndeosebi prin Lepturariu rumânesc... - carte de căpătâi a viitorului poet Mihai Eminescu -, P. este unul dintre întemeietorii istoriei literare româneşti.
SCRIERI: Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, Cernăuţi, 1850; Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni,
I-IV, Viena, 1862-1865; [Scrieri filologice şi de istorie literară], în I. G. Sbiera, Aron Pumnul Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui..., Cernăuţi, 1889.
Repere bibliografice: Vulcan, Panteonul, 61-66; Maiorescu, Critice, I, 127-131; I. G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare, Cernăuţi, 1889; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 45-47; Densusianu, Lit. rom., III, 17-19; Constantin Loghin, Aron Pumnul - Mihai Eminescu, Cernăuţi, 1943; Ist. lit., II, 629-632; Ioana Em. Petrescu, Un discipol paşoptist al lui W. T. Krug:Aron Pumnul, SUB, Philologia, 1968, fasc. 1; Rotaru, Ist. lit., 1,204-206; Paul Leu, O carte uitată - „Lepturariu rumânesc", Bacău, 1972; Bucur, Istoriografia, 24-27; Macrea, Contribuţii, 74-96; Dicţ. lit. 1900, 715-717; Popa, Tectonica, 248-250; Petru Rezuş, Aron Pumnul, Iaşi, 1994; Dicţ. scriit. rom., III, 896-898.	L.	V.
PUNCT, publicaţie apărută la Bucureşti între 15 octombrie
1924	şi 7 martie 1925, având subtitlul „Revistă de artă con-structivistă internaţională". Director este Scarlat Callimachi, iar ca redactor figurează Ştefan Roll. Primul număr conţine, alături de o pictopoezie de Scarlat Calllimachi şi un linoleum de Victor Brauner, un fel de manifest avangardist semnat de Ilarie Voronca (VOrreille ă carreaux), unde se subliniază ideea de schimbare („trebuie să schimbăm trenul"), revista anunţată fiind una „de literatură constructivistă". Abia de la al doilea număr subtitlul indică o extindere a profilului, iar în numărul 4 Scarlat Callimachi prezintă articolul-program, Revista „Punct", în care declară: „Trebuie să distrugem, cu riscul violenţelor şi exageraţiunilor inerente unei revoluţii - fie ea şi în artă -, toate creaţiile submediocre fie în pictură, fie în literatură, fie în sculptură şi muzică. Trebuie să sădim în firile speriate, revoltate, ale publicului, plăcerea contemplării formelor noi de artă." Aceste „forme noi" sunt identificate în constructivism. Comparat cu „a patra dimensiune" din geometrie, acesta ar depăşi „romantismul expresionismului" şi ar tinde spre „armonie abstractă" şi „creaţie pură", urmărind sinteza elementelor esenţiale. O asemenea artă este socotită ultima expresie a veacului şi a timpurilor moderne, „în secolul automobilului şi al avionului". în timp ce „sămănătorismul blamează civilizaţia oraşului", „constructivismul o exaltă." Concluzia este: „Vrem artă nouă, într-o ţară liberă şi nouă" (Scarlat Callimachi). O contribuţie importantă la definirea teoretică a conceptelor o are Ilarie Voronca, prezent număr de număr cu serialul Constatări, în care abordează rând pe rând problema literaturii constructiviste, a modernizării teatrului, a arhitecturii etc. Pentru el „literatura şi plastica nouă cer o sensibilitate şi o inteligenţă aparte", teatrul trebuie „să se nască spontan", iar imaginea trebuie să fie rezultatul unor ingenioase abstractizări, rezultând din studierea geometrică a raporturilor de linii şi culoare abstractă; constructivismul va deveni astfel „stilul epocii, expresia secolului". Noutăţile din domeniu sunt ilustrate cu desene de Marcel lancu, Victor Brauner, M.H. Maxy, Miliţa Pătraşcu, Hans Mattis-Teutsch, susţinute cu informaţiile de la rubricile „Etuva" (note semnate Ubu-roi), „Semnalizări" (Ilarie Voronca), „Puncte" (Ion Vinea), „Cronica dramatică" (Scarlat Calllimachi). Este promovată poezia scrisă de Ilarie Voronca, Ion Vinea, Scarlat Callimachi, Ştefan Roll, Dida Solomon, Mihail Cosma, F. Brunea-Fox, F. Aderca. Pentru a realiza ceea ce redactorii numesc „bazar internaţional", textele în limba română simt amestecate cu cele în franceză, germană, italiană, uneori în cadrul aceleiaşi poezii, trecându-se cu uşurinţă de la o limbă la alta, după îndemnul
REVISTĂ Pg ARTĂ CQNSTRUCTtYiSTĂ INTERNAŢIONALĂ
DIRECTOR: SCARLAT CALLiMACH! | MO NOEMBWig- 1S34
Puntea de fildeş
Dicţionarul general al literaturii române 482
lui Ilarie Voronca din Gramatică: „Ciudăţenia şi ilogismul sau antigramaticalul unui idiotism tradus din o limbă în alta înseamnă cu drept o împrospătare de expresie", tot ce este vechi fiind socotit „academizat", uzat, perimat. Astfel de texte provin şi de la colaboratorii străini: Theo van Doesburg (Vers une construction collective), Louis Emie (Pourcjuoi danser sur la corde?), Pierre Bourgeois (Suggestions), Alice Baill (.Pour ma „chambre de rever"), Philippe Soupault, Marcel Raval, Alberto Vianello, Lioubomir Mitzitch, Juliette Roche, Kurt Schwitters, Paul Eluard, Georges Linze. De asemenea, foarte mulţi dintre colaboratorii români ai revistei scriu în limba franceză. în domeniul prozei, lui Urmuz i se publică aici câteva dintre lucrările care i-au adus faima: Emil Gayk, Plecarea în străinătate, Cotadi şi Dragomir. Marcel Iancu e şi autor de texte ingenioase (T.S.F. Dialogue entre le bourgeois mort et Vapotre de la vie nouvelle), Scarlat Callimachi scrie piese absurde (Rebeca şi Zail Sturm), tot el prezentând publicului arta lui Marcel Iancu, socotită o manifestare semnificativă a mişcării de avangardă, în literatura şi arta din P. predomină absurdul, ilogicul, anormalul, elementul care şochează, după „morala" lui Urmuz din finalul prozei Plecarea în străinătate: „Dacă vreţi cu toţii în timpul nopţii un somn în tihnă să gustaţi / Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligaţi." în numărul 16 se anunţă încetarea apariţiei revistei, în vederea fuzionării ei cu „ Contimporanul".	M.	Pp.
PUNTEA DE FILDEŞ, revistă apărută la Bucureşti în aprilie
1925	şi la 2 mai 1926. Poeziile sunt semnate de A. Dominic, B. Fundoianu, Emil Dorian, A. Axelrad, Eugen Relgis, A. Toma, Camil Baltazar, Iser Sol, B. Luca, F. Aderca, Virgiliu Moscovici, Ion Pribeagu, I. Peltz, Horia Carp, Ury Benador, Ion Călugăru, F. Brunea-Fox, I. Ludo. Tot aici A.L. Zissu scrie articolul Ce-i iudaismul?, iar St. Antim dezvoltă subiectul Antisemitism şi feudalism. Interesante sunt contribuţiile referitoare la filosofie ale lui I. Brucăr sau notele semnate de Marcel Iancu, precum şi cele ale lui}. Bercovitz (Dubla naţionalitate). însemnări despre Israel trimite Horia Carp, iar Adrian Verea şi Emil Dorian publică piesele de teatru Delir şi Istorie banală.	M.Pp.
PURCARU, Ilie (5.XI.1933, Râmnicu Vâlcea), prozator şi poet. Este fiul Aurorei Purcaru (n. Năchiescu) şi al lui loan Purcaru, profesori. Urmează liceul la Craiova şi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, devenind redactor la „Scânteia" (1950-1958) şi „Scânteia tineretului". Este cofondator al revistei „Ramuri" (1964), redactor-şef (1968-1969) şi redactor-şef adjunct (1972-1974) la „Tribuna României", redactor la „Flacăra" (din 1974). Debutează cu versuri în 1950, la „Contemporanul", iar editorial, în 1955, cu un reportaj în volumul Zile fierbinţi, alături de V. Negru. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1973), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) ş.a.
Consacrat reportajului, P. îl practică intens în presă, decenii în şir, nu fără a publica şi aşa-zise „reportaje monografice", întinse pe spaţiul întreg al unor volume. Denumirea e doar parţial adecvată, şi anume în ceea ce se referă la „evul
nou", adus în pagină conform unei paradigme ideologice impuse în epocă. Constituenţii scrierilor sale depăşesc, totuşi, marginile speciei, îi estompează convenţionalismul şi oportunismul prin lirism, prin digresiuni istorice, sociologice, etnologice, etnografice, prin analize ce dau unor pagini caracter de studiu, într-un cuvânt, prin înfăţişări proprii mai degrabă eseului. Cartea Ev nou în Ţara Banilor (1961) este deschisă de un capitol structurat ca un veritabil poem, Cântec oltenesc. Continuând oraţia poematică într-un ton bemolizat, capitolul De unde începe istoria declanşează valuri de consideraţii, cu întoarceri în istorie şi coborâri până în arheologie, sugerate de asocierea formei de arc a Olteniei cu firea aprigă a locuitorilor ei. în alt stil, cu rezonanţe de Cântarea României, de tabletă argheziană imnică ori din Cartea Oltului a lui Geo Bogza, uneori cu un meşteşug parcă împrumutat cusăturilor ţărăneşti, paginile consacrate lumii oltene de altădată exemplifică abundent şi variat imaginea pe care intenţionează să o compună autorul. Analog sunt concepute şi următoarele cărţi. în Harpe şi ape (1962), de exemplu, România, privită pe hartă, apare, prin sistemul ei hidrografic, ca o harpă, al cărei „punct de reazim" e Dunărea. Imaginând Dunărea (precum Bogza, Oltul) urcând la cer, scriitorul o asemănă cu un arbore gigantic, ale cărui crengi se pierd în stratosferă. „Copac" de apă, Istrul a fost şi o „arteră de foc" în lupta popoarelor riverane. Numai că, atunci când discursul e politizat în exces, în spiritul vremii comuniste - şi asta se întâmplă nu rareori -, tendenţiozitatea retoricii devine stridentă, iar încântarea în faţa imaginaţiei poetice dispare, lăsând cititorul pradă unui sentiment de lehamite. Concomitent cu reportajul, P. profesează eseul publicistic, prezent în paginile din Un elefant pentru doi oameni. Scurt periplu prin civilizaţiile tinere ale planetei (1973), România - convergenţe la universal (1975), alcătuieşte culegeri de interviuri - Poezie şi politică (1972), Literatură şi naţiune (1986) ş.a. în poezie debutează editorial în 1974, cu Bunica Beps, volum integrat ulterior în mai amplul Mausoleul bunicii Beps (1999). Nota caracteristică e o tandreţe ce se comunică pe calea unui umor intelectual de sursă livrescă. Traversând claviaturi diverse ale poeziei române din secolul al XX-lea, de la St. O. Iosif la Ion Barbu, de la Mateiu I. Caragiale la Radu Stanca, bătând cu specială insistenţă pe clape călinesciene, nu fără a recurge la jonglerii care lui Călinescu îi displăceau (rime funambuleşti, de exemplu), poetul pastişează cu graţie, picurând în surâsul ironic duioşie, alături de admiraţie. Bunica Beps e un fel de Ghenca, şi într-o piesă (înspre noapte) e portretizată paralel cu aceasta, transcriindu-se, în acest scop, versuri din poemul călinescian.
SCRIERI: Zile fierbinţi, Bucureşti, 1955; Calitatea producţiei - onoarea fabricii, Bucureşti 1956; Ev nou în Ţara Banilor, Bucureşti, 1961; Harpe şi ape. Album dunărean, Bucureşti, 1962; Colocvii. Artistul şi opera sa, de la
I.L. Caragiale la Eugen Barbu (în colaborare cu Ştefan Bănulescu), Bucureşti, 1964; Escale spre noi înşine, Bucureşti, 1966; Focuri în junglă, Bucureşti, 1967; La Roumanie, Bucureşti, 1967; Poezie şi politică, Bucureşti, 1972; Un elefant pentru doi oameni. Scurt periplu prin civilizaţiile tinere ale planetei, Craiova, 1973; Asaltul, Craiova 1974; Bunica Beps, Bucureşti, 1974; România - convergenţe la universal, Bucureşti, 1975; încă 3 kilometri până la Apele Vii, Craiova, 1976; Paralaxe la „Mioriţa". 30 de sate în 30 de ani, Bucureşti, 1978; Planuri în lut, Craiova, 1979; Marşul de
483 Dicţionarul general al literaturii române
Purice
August; Bucureşti, 1980; Ţara Loviştei - oameni şi locuri, Bucureşti, 1980; Geografii rebele, Bucureşti 1984; Vorbesc ţăranii, Bucureşti 1985; Literatură şi naţiune, Bucureşti, 1986; Carte cu olteni şi neolteni care au consacrat Oltenia oltenilor, Craiova, 1988; Mausoleul bunicii Beps, pref. Marin Sorescu, postfaţă Paul Anghel, Bucureşti, 1999; O expediţie în „Sahara Olteană", Craiova, 2001.
Repere bibliografice: Gh. Ardeleanu, „Escale spre noi înşine", F, 1966,10; Boris Buzilă, „Escale spre noi înşine", „Romanian Re vie w", 1967,1; Dana Dumitriu, „Bunica Beps", RL, 1974,40; Dorin Tudoran, „Bunica Beps", LCF, 1974,44; Valentin Taşcu, „Bunica Beps", F, 1974,12; Mihai Pelin, „România - convergenţe la universal", LCF, 1976, 26; George Arion, „încă 3 kilometri până la Apele Vii", RL, 1977,4; Voicu Bugariu, Fiorul materiei, LCF, 1978,52; Grigurcu, Poeţi, 278-280; Dan C. Mihăilescu, Semnele perenităţii, LCF, 1980,1; Mareea, Varietăţi, 261-262; Marian Vasile, „Geografii rebele", R, 1985,3; Eugen Mihăiescu, „Vorbesc ţăranii", LCF, 1985,50; Ovidiu Ghidirmic, Ilie Purcaru. De la publicistică la poezie, R, 2000, 1; Dicţ. scriit. rom., III, 898-899; Popa, Ist. lit., II, 1031-1032.	'	D.Mc.
PURDESCU, Cristiana-Maria (21.11.1964, Negreni, j. Teleorman), poetă. Este fiica Ioanei (n. Mitrea) şi a lui Stan Diaconu, tâmplar. A urmat Şcoala Generală din Negreni şi a absolvit Liceul Agroindustrial din Olteni, judeţul Teleorman (1982). Este licenţiată a Facultăţii de Ştiinţe Naturale şi Agricole (1985) şi a Facultăţii de Biologie (1995) din cadrul Universităţii din Bucureşti. Funcţionează ca profesor de biologie în judeţele Botoşani şi Gorj, iar din 1993 în Bucureşti, unde mai târziu va preda la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza" (din 1996) şi la Colegiul Naţional „I. L. Caragiale" (din 2000). Debutează editorial în 2000, cu volumul Poezii.
încă din prima carte, lirica scrisă de P. are câteva caracteristici păstrate şi ulterior: concizia expresiei, spontaneitatea stilului, conferite de simplitatea cuvintelor. Poeta realizează o confesiune lirică în versuri cu accente bacoviene, vizibile mai ales în componenta temperamentală. Versul e străbătut de tensiune lirică, rezultat al cultivării unei tematici bazate pe stări precum tristeţea şi nostalgia şi al îmbinării dramatismului cu delicateţea: „Pretutindeni melancolie, / întuneric şi umbre, / umbre şi dragoste latentă,// Pretutindeni" (Pretutindeni). Latura dramatică nu este însă accentuată, poezia este una de atmosferă, cu o anumită lentoare a mişcării, încercând să transpună stări evanescente: vis, somn, umbre, valuri, şoapte. Eul liric îşi desfăşoară existenţa între viaţă şi vis, între dorinţă şi trăire (Sufletul neliniştit). Şi Vânătoarea de umbre (2001) se caracterizează prin permanenta oscilaţie între inocenţă şi tentaţie: „Eu sunt copilul cel rău. / Chiar şi-n tăcere, / Când urc o treaptă în rugăciune, / Ispita mă linge, păcatul mă cere..." (Caut umbre). Eroina lirică, „hoinară-ntre pământ şi cer" (Voi levita), se află în „ căutare de umbre", chemând fantoma iubitului şi un „ieri" mereu regretat. P. scrie despre iubire, moarte, ispită şi frustrare, în reverberaţia unei melancolii potenţate de motive recurente: toamna, noaptea, vântul, ploaia, ceaţa, configurând un sugestiv peisaj al reveriei: „Noapte de toamnă şi vânt / Pe străzi / Frunze multicolore. / Stele şi lună.// în dormitor, un orologiu bătând, / Gând confuz.// Curge timpul spre / Nicăieri. / Până la iarnă e doar un pas" (.Noapte de toamnă). Dualitatatea se accentuează în
Viaţa, un ecou (2002), unde îşi găseşte expresia o lume interioară tensionată, marcată de interogaţii. Pentru P. poezia înseamnă, înainte de toate, mărturisire, iar singurătatea se dovedeşte o stare productivă. Se încearcă o definire a iubirii, sentiment care ocupă un spaţiu important în imaginarul poetic: „E foc şi frig, / şi lacrimă şi zâmbet.// Speranţă şi / întuneric şi lumină, / soare orbitor şi umbră, / şi nelinişte " (Iubirea). Erosul lasă să se întrevadă o trăire tulburătoare şi în altă carte, Respir amurgul
-	Respiro il crepusculo (2002), unde este proiectat un micro-univers obsesiv, revelatorii fiind tot poeziile de dragoste. în fine, în versurile din Singurătatea îngăduită - Solitude permise (2003) îşi face loc o tentativă de salvare, prin intermediul creaţiei, dintr-o lume ce „poartă pecetea morţii / şi muzica uitării": „Copleşită de regrete târzii, / Parez elegant lovitura, / Refugiindu-mă în fantezii artistice " (în fantezii).
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 2000; Amor & Psyche,ed. bilingvă, tr. Geo Vasile, Bucureşti, 2000; Vânătoarea de umbre, Bucureşti, 2001; Viaţa, un ecou, Bucureşti, 2002; Respir amurgul-Respiro il crepuscolo, ed. bilingvă, tr. Adriana Lăzărescu şi George Lăzărescu, pref. George Lăzărescu, Bucureşti, 2002; Singurătatea îngăduită - Solitude permise, ed. bilingvă, tr. Adina Vasilescu şi Vlad Alexandru Vasilescu, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Călin Stănculescu, „Poezii", RMB, 2000, 14 iunie; Geo Vasile, „Amor &Psyche" sau Eliberarea sinelui, „Universul cărţii", 2000, 8-9; Mariana Ionescu, Trăire şi tentaţie, „Universul cărţii", 2001,4-5; Mariana Ionescu, „ Vânătoarea de umbre", „Jurnalul de Bucureşti", 2001,434; Geo Vasile, în siajul autenticităţii, LCF, 2002,43; Traian T. Coşovei, Existenţă şi confesiune, CNT, 2002, 48-52; George Lăzărescu, O nouă poetă deja confirmată, „Universul cărţii", 2002,
11-12; George Lăzărescu, „Respiro il crepuscolo" - testimonianze di una sensibilită multiforme, „Sette giorni", 2003,37.	A. St
PURICE, Lucia (24.1.1949, Voloave, j. Soroca - 23.V1998, Chişinău), eseistă. Este fiica Tatianei (n. Cramarciuc) şi a lui Simion Purice. Şi-a făcut studiile la Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău. A fost mai mult timp reporter şi cronicar cultural la revistele „Nistru" şi „Literatura şi arta". Debutează editorial cu volumul Eleonora Romanescu
(1983). Grav bolnavă şi imobilizată la pat multă vreme, P. continuă să scrie şi să publice monografii, cât şi culegeri de eseuri în care meditează asupra relaţiilor dintre artă, consumator şi societate, asupra rolului sacrului şi asupra condiţiei umane, văzând lumea din jur prin „chenarul geamului", din perspectiva gânditorului şi intelectualului solitar, frustrat de bucuriile vieţii obişnuite, nu şi de acelea ale contemplaţiei şi reflecţiei filosofice. Reconstituirea unor evenimente culturale şi portretizarea unor personalităţi se face în manieră eseistică şi denotă erudiţie, inteligenţă.
SCRIERI: Eleonora Romanescu, Chişinău, 1983; în faţa formulelor de veşnicie, Chişinău, 1986; A patra dimensiune (în colaborare cu Vlad Zbârciog), Chişinău, 1991; Lumea în chenarul geamului, Bucureşti, 1996; Pasărea în alertă, Chişinău, 1998; Arca lui Noe, Chişinău, 1999.
Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Lumea privită prin geam, LA, 1995,38; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 208.	M.C.
Puslojic
Dicţionarul general al literaturii române 484
PUSLOJIC, Adam (11.IIL1943, Kobişniţa, Serbia), traducător şi poet. Este fiul Elenei şi al lui Dragoliub Puslojic, ţărani români din Valea Timocului. Tatăl moare la douăzeci şi trei de ani, fără să-şi vadă fiul, fiind ucis de naţionaliştii croaţi, încât copilul este crescut de bunicii paterni. Clasele primare le urmează la Kobişniţa, apoi se mută în oraşul apropiat, Negotin, unde îşi face studiile liceale, absolvind Facultatea de Filologie la Belgrad. Debutează în 1963 cu poezie, în revistele „Vidici" (Belgrad) şi „Razvitak" (Zaiecear), acum publicând şi traducerea a patru poeme de Nichita Stănescu. Prima carte, Postoji zemlja, îi apare în 1967, iar peste doi ani iese de sub tipar şi volumul de traduceri Zivot u tocku, selecţie din versurile lui Marin Sorescu. Contactul cu limba română îi fusese mediat mai cu seamă de întâlnirea cu Nichita Stănescu, la Festivalul de Poezie de la Struga, în 1962. între cei doi se va lega, în timp, o prietenie cvasimitologică. Alături de Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica şi Srba Ignjatovic, P. este unul din poeţii cărora Nichita Stănescu le dedică volumul Belgradul în cinci prieteni (1972). în 1986 Nichita Stănescu şi loan Flora îi traduc o selecţie din poezia în limba sârbă, alcătuind antologia Apă de băut. P. este unul dintre membrii fondatori ai Laboratorului literar 9 şi ai asociaţiei Krajinski krug, iniţiator al „clocotrismului" (grupare artistică), o figură importantă care animă viaţa literară în Belgradul anilor '60-'80, redactor sau redactor-şef al mai multor reviste literare, secretar general al Uniunii
Scriitorilor din Serbia şi, de asemenea, un ferment al relaţiilor culturale româno-sârbe, întemeietor al Asociaţiei de creaţie Frăţia Sârbo-Română. A jucat un rol decisiv în impunerea lui Nichita Stănescu în orizontul culturii sârbe, la un moment dat, în presa belgrădeană, poetul român fiind propus pentru Premiul Nobel din partea unui grup de scriitori sârbi. Distins cu numeroase premii, e şi membru de onoare al Academiei Române (1995) şi doctor honoris causa al Universităţii din Timişoara.
P. a tradus mult din poeţi români contemporani (Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Petre Stoica ş.a.), moderni (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, G. Bacovia) şi clasici (Mihai Eminescu), a îngrijit ediţii româno-sârbo-croate. Primul volum de versuri scris integral de P. în limba română este Plâng; nu . plâng (1995), o experienţă ce stă sub semnul unei literaturi „filoromâne" (Adrian Dinu Rachieru), în sensul că marele model, Nichita Stănescu, alături de Blaga şi Arghezi, guvernează universul său liric. Este o poezie modernistă în linia neoexpresionismului tradiţionalist blagian, frământată de îndoieli şi revolte argheziene, uneori încărcată de o tristeţe bacoviană şi mai ales de un puternic lirism, care irupe în maniera impetuoasă a lui Nichita Stănescu. Lirica, directă, de tipul confesiunii adresate unei persoane anume (poemele sunt datate şi, majoritatea, poartă o dedicaţie), este dominată de două mari teme: scrisul şi prietenia. De altfel, ele se întrepătrund, poeţii, asemenea eroilor antici Ghilgameş şi Enkidu, sunt în primul rând prieteni, suferind împreună, în aceeaşi aventură dureroasă a fiinţei şi a limbajului. Poezia constituie în mod esenţial o formă de comunicare cu lumea, cu celălalt şi cu acel Cuvânt primordial (se poate recunoaşte aici înrâurirea lui Nichita Stănescu, aspiraţia sa spre cosmic). Ceea ce caracterizează versul lui P. este o religiozitate vie, interogativă, precum şi simplitatea dicţiunii poetice. Cu toate că unele poeme sunt celebrări melodioase ale unor emoţii sau întâmplări reale, multe reuşesc să ridice evenimentul la nivelul unei epifanii, astfel încât Plâng, nu plâng merită să fie reţinut dincolo de calitatea sa de experiment lingvistic „filoromân". Altă carte, Versuri din mers (2003), care conţine şi un frumos ciclu de poeme traduse de Nichita Stănescu, adânceşte un fel de patos al simplităţii, în poeme cvasireligioase, străbătute de fior metafizic, de o suferinţă de netămăduit, obsedate de moarte şi de scris. Metafora este limbajul însuşi, poezia e act al fiinţei, spontan, total, a scrie înseamnă a trăi. Această suprapunere conduce la o producţie inegală: pe lângă poeme valoroase, în care se simte o emoţie profundă, apar şi alte texte, rod al unor efuziuni lirice ocazionale, nesubstanţiale poetic. Sub podul lui Apollodor. Despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume (1998), un dialog între P. şi ziaristul Gheorghe Pârja, gazda lui Nichita din Deseştiul maramureşean, se transformă într-un volum de memorialistică în care cei doi încearcă să fixeze biografia întâlnirilor şi a „prieteniei năprasnice" (Mircea Dinescu) cu „îngerul blond". Este o evocare, dureroasă şi încă mirată, a personalităţii lui Nichita Stănescu, văzută prin ochii prietenului care participă, se împărtăşeşte din miracolul unui spectacol continuu, dar în acelaşi timp şi cronică a boemei româno-sârbje, a unei epoci de frumoasă nebunie întru poezie.
485 Dicţionarul general al literaturii romane
Puşcariu
0	faţă tragică, bărbătească, încercând, parcă, să se regăsească după un dezastru... între timp omul care plânge în gând şi are faţa tragică şi dârză şi-a lăsat o barbă de călugăr himalaian şi-l plânge în poeme pe prietenul său dispărut, ca Ghilgameş pe Enkidu în celebrul poem sumerian. A publicat recent un volum scris direct în limba română şi cine îl răsfoieşte are surpriza să descopere un poet aproape mistic. Ceea ce nu se potriveşte deloc cu firea sârbului agitat, vorbăreţ, cu mintea plină de fantasme ce bat adesea spre onirismul balcanic. Este un om original şi un poet, îmi dau seama, remarcabil Un spirit care nu are stare şi din nestarea lui iese mereu câte ceva: o traducere, un volum de versuri proprii, o carte cu traduceri din poezia românească. .. A publicat până acum înjur de 70 de volume din literatura română şi a scris el însuşi peste 20 de volume. [...] Adam Pusjlovic este, în fond, un mare fantast care n-a obosit să cutreiere şi să petreacă într-o Balcanie a spiritului, ca şi prietenul său Nichita Stănescu şi cei care au fost şi sunt ca ei...
Eugen Simion
SCRIERI: Pasărea dezaripatâ, tr. Nichita Stănescu, Bucureşti, 1972; Apă de băut, tr. Nichita Stănescu şi Ioan Flora, postfaţă Mircea Tomuş, Bucureşti, 1986; Nu-mi amintesc prea bine, bunul meu prieten, tr. Ioan Flora, Pancevo, 1986; Plâng, nu plâng, pref. Mariana Dan, postfaţă Adrian Dinu Rachieru, Timişoara, 1995; Adaos, Bucureşti, 1997; Gradul zero al poeziei -Nulti stepen poezije, ed. bilingvă, tr. Nichita Stănescu şi Ioan Flora, postfaţă Mircea Tomuş, Timişoara, 1998; Sub podul lui Apollodor. Despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume (Gheorghe Pârja în dialog deschis cu Adam Puslojic), Bucureşti, 1998; Versuri din mers, Bucureşti, 2003. Traduceri: Marin Sorescu, Zivot u tocku, Krusevac, 1969, Pesme, 1987, Povratak faraona, Titograd, 1988, Postanje, dan i druge pesme, 1994, Mladost Don Kihota, 1996, Lestve za nebo, Krusevac, 1997; Anghel Dumbrăveanu, Tristia, Krusevac, 1970, Bunari Srbije, Belgrad, 1993 (în colaborare), Dijamant tame, 1993, Ne Nikiti Staneskuul, 1993, Seoba, 1993, Strasni sud, 1993, Ravnoteza, 1993, Himera, 1993, Rosa canina, 1993, Danijelu Tură, 1993, Unisono, 1993, Pomicanje zvezda, 1993, Zaseda traje, Krusevac, 1998, Munjevito uzvracen dar, Krusevac, 1998; Nichita Stănescu, Nereci, Krusevac, 1971, Dozivanie imena, Timişoara, 1973, Jedino moj zivot, Belgrad, 1984, Pesme odabrane i neobjavljene, Belgrad, 1995 (în colaborare), U vazduhu ove kuce, Belgrad, 1995, Belgradul în cinci prieteni-Beograd u pet prijatelja, ed bilingvă, Timişoara, 1997, Tuzna Ijubavna pesma, Krusevac, 1997, Cetiri ptice prevmute u letu, 2003; Petre Stoica, Kutja za zmijama, Krusevac, 1971; Lucian Blaga, Nebeski dodir, Belgrad,
1975,	Sveta ptica, Belgrad, 1995, Natpis najednom izvoru, Belgrad, 1996, Sto pesama, ed. bilingvă, Belgrad, 1996; Patru poeţi - Cetiri pesnika (Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga), ed. bilingvă, pref. Mircea Tomuş, 1978; Antologija savremene rumunske poezije, Saraievo, 1978; G. Bacovia, Olovo, Saraievo, 1979; Geo Bogza, Zasto ne zatvaras usta, Nis, 1981, Eseji, Belgrad, 1986, Zasto piseml, 1986; Ioan Flora, Terapija rada, Belgrad, 1981, Cinjenicko stanje, Belgrad, 1985, Izdaja metafore, Pristina, 1985, Mermema ogledala, 1988, Eseji o krtici, 1989, Mlada sova na samrtnoj postelji, Belgrad, 1989, Ljubicasti tabani, 1998; Iz savremene rumunske poezije, 1986; Dumitru Radu Popescu, Anastasijan zalan bese hod, Belgrad, 1988 (în colaborare); Mircea Dinescu, Pesme, Belgrad, 1992, Pijanstvo s Marksom, Belgrad, 1998, Pismo za Vaclava Havela, 1998; Knjizevno delo Lucijana Blage. Iz kritika
1	eseja rumunskih autora, 1996; Po nasoj kozi. Trinaest novih rumunskih pesnika, 1997; Predrag Bogdanovic Ci, Biblioteca rătăcitoare, îngr. şi postfaţă Răzvan Voncu, Oradea, 2000 (în colaborare cu Ioan Flora şi Răzvan Voncu); Adrian Păunescu, Razumemo, Krusevac, 2001, Osam pesama, 2003, Pismo srpskom prijatelju, Krusevac, 2003, Povratak na Atlantidu, Belgrad, 2003, Put ka Homeru, 2003.
Repere bibliografice: Radu G. Ţeposu, Sarcasm şi ideal, FLC, 1987,6; Dinu Flămând, Spectacolul prudenţei, RL, 1987, 10; Marin Sorescu,
Adam Puslojic - omul, opera şi încă ceva, R, 1987,10; Munteanu, Jurnal, IV, 131-135; Ungureanu, Imediata, II, 336-345; Alexandra Crăciun, împărtăşania prin cuvânt, CC, 1995,3-4; Virgil Mihaiu, A plânge, a nu plânge, ST, 1995,4-5; Simion, Fragmente, 1, 164-167; Mircea Cau, Un dramatism detensionat, CC, 1999,10-12; Rusu, Membrii Academiei, 437-438; Micu, Ist. lit., 429; Răzvan Voncu, Secvenţe literare contemporane, Bucureşti, 2001-2002,1,145-147, II, 188-193.'	R.D.
PUŞCARIU, Ioan (10.X.1824, Sohodol, j. Braşov - 24.XII.1911, Sohodol, j. Braşov), publicist şi autor de versuri. Este unul dintre cei nouă copii ai Stanei (n. Tăulea) şi ai preotului Ioan Puşcaşiu, fiind frate cu cărturarii Iosif şi Ilarion Puşcariu. După ce a urmat şcoala primară în comuna natală, s-a înscris, în 1834, la şcoala normală germană din Braşov, trecând, peste trei ani, la gimnaziul catolic. Din 1841 s-a mutat la Sibiu, unde audiază cursuri de teologie. între 1843 şi 1846 urmează şi termină liceul la Cluj, înscriindu-se apoi la Academia de Drept din Sibiu (1846-1848). Participă la evenimentele de la 1848 (acum îşi schimbă numele din Puşcaşiu în Puşcariu), fiind membru în Comitetul Permanent al revoluţionarilor români transilvăneni, iar ceva mai târziu, în Ţara Românească, comisar de propagandă pentru judeţul Argeş. După înăbuşirea revoluţiei va îndeplini diverse funcţii în administraţia din districtul Făgăraşului, fiind apoi, până la pensionarea sa, în 1890, administrator al comitatului Cetatea de Baltă (din 1862), calitate în care a fost distins cu titlul de cavaler ereditar, căpitan suprem al districtului Făgăraş (din 1865), consilier în Ministerul Cultelor (1867) şi membru al Curţii Supreme Judecătoreşti din Budapesta. în 1877 este ales membru onorar al Societăţii Academice Române, iar în 1900 membru titular al secţiei literare. A colaborat cu articole de popularizare şi versuri umoristice la „Aurora română" şi „Viitorul", periodice care apăreau la Budapesta, la „Telegraful român" şi „Almanahul scriitorilor de la noi". Prima lui carte, Orele libere (1867), e semnată cu iniţialele I.c.d.P. A mai folosit pseudonimele Ioan de la Buceci, Non quis, sed quid, Un contemporan.
P. a fost unul dintre animatorii vieţii culturale a românilor din Transilvania. A avut o grijă deosebită faţă de bunul mers al şcolilor româneşti, a introdus limba română în administraţia politică şi juridică a Făgăraşului, a făcut parte din comisia pentru stabilirea unei ortografii unitare româneşti în Ardeal. Publică în „Telegraful român" (1860) un articol unde propune înfiinţarea unei societăţi („pentru cunoaşterea literaturii române şi pentru cultura poporului român"), care să organizeze viaţa culturală ardeleană. Propunerile sale constituie punctul de plecare al Astrei. A alcătuit, nu totdeauna cu rigoarea necesară, studii de istorie, între care se disting lucrările Date istorice privitorie la familiele nobile române (I-II, 1892-1895) şi Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului (I-IV, 1904-1907). Volumele de amintiri, Reminiscentie din anul
1860	(1897) şi Notiţe despre întâmplările contemporane (1913), cuprind date despre viaţa politică şi socială a Transilvaniei şi sunt scrise într-o limbă cursivă şi vioaie. Autor a numeroase versuri, P. prefera satira şi anecdota în versuri, specii pe care le-a cultivat cu stăruinţă. Volumul său de „imitaţiuni" (1900) este însă firav, încercând să se susţină prin umor, dar unul
Puşcariu
Dicţionarul general al literaturii române 486
lipsit de fineţe. Ceva mai reuşite sunt poemele didactice (Mărul, 1883, Strugurii, 1898), cu atmosfera lor bucolică. Foarte cunoscut era P. ca autor al poeziei Patria română, ale cărei avântate sentimente patriotice şi naţionale i-au asigurat o largă răspândire în Transilvania.
SCRIERI: Orele libere, Sibiu, 1867; Mărul, Budapesta, 1883; Reminis-centie din anul 1860, Sibiu, 1897; Strugurii, Sibiu, 1898; Dintre imita-ţiunile lui loan de la Buceci, Braşov, 1900; Alfabetul secuilor şi slovele cirilice, Bucureşti, 1905; Notiţe despre întâmplările contemporane, pref. Ilarion Puşcariu, postfaţă loan Lupaş, Sibiu, 1913.
Repere bibliografice: Iorga, Oameni, II, 46-47; Curticăpeanu, Mişc. cult., 62-64; Emil Micu, „Stegarul naţional" de pe Câmpul Libertăţii: loan Puşcariu, AST, 1968,5; Al. I. Ciurea, loan Puşcariu, MO, 1969,1-2; Dicţ. lit. 1900, 717; Rusu, Membrii Academiei, 438.	D.M.
PUŞCARIU, Sextil (4.1.1877, Braşov - 5.V.1948, Bran, j. Braşov), filolog, critic şi istoric literar, memorialist. Este fiul Eufrosinei (n. Ciurcu) şi al lui Iosif Puşcariu, preot şi judecător în ţinutul Făgăraşului, apoi la Braşov, unde desfăşoară o bogată activitate culturală, fiind colaborator la „Gazeta Transilvaniei"; loan Puşcariu este unchiul său. Urmează şcoala primară, gimnaziul şi liceul românesc şi german la Braşov, unde în 1895 îşi trece examenul de absolvire. Student al Universităţii din Leipzig (1895-1899), va fi elevul lui Gustav Weigand şi unul dintre colaboratorii Institutului de Limbă Română, organizat de acesta pe lângă Universitate. După ce susţine doctoratul, îşi continuă studiile filologice şi lingvistice la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (1899-1901), cu
Gaston Paris şi Jules Gillieron, apoi la Viena (1901-1906), cu W. Meyer-Liibke. în 1904 obţine docenţa şi din toamna anului 1905 îşi începe cariera universitară în capitala Austro-Ungariei, unde conduce Seminarul Român, întemeiat la sugestia lui şi suprimat în 1906 la presiunile guvernului de la Budapesta. Devine membru corespondent al Academiei Române în 1905, iar membru activ în 1914. Din 1906 este profesor de filologie română la Universitatea din Cernăuţi, unde va îndeplini şi funcţia de decan. Tot la Cernăuţi conduce revista „Glasul Bucovinei" (1918-1919), care milita pentru unirea cu România. Stabilit la Cluj în 1919, organizează Universitatea nou-înfiin-ţată, unde va fi, în două etape, rector (1919-1920,1940-1941), funcţionând aici până la pensionare. întemeiază în 1919 Muzeul Limbii Române, primul institut românesc de lingvistică, fiind şi director al buletinului „Dacoromania" (1920-1948). încă din noiembrie 1905 Academia Română îi încredinţase continuarea Dicţionarului limbii române, la care lucraseră B. P. Hasdeu şi A. Philippide. P. reuşeşte să elaboreze trei volume, până la litera L (lojniţă). Tot el iniţiază Atlasul lingvistic român, din care au apărut în timpul vieţii lui tot trei volume. Academia Română îl distinge cu Premiul „Ion Heliade-Rădulescu". Cu o activitate recunoscută pe plan european, este ales membru al mai multor instituţii ştiinţifice: Academia Saxonă din Leipzig, Academia de Ştiinţe din Berlin, Comitetul Permanent Internaţional de Lingvistică ş.a. A fost reprezentantul României la Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală de pe lângă Liga Naţiunilor. Se afirmă, în acelaşi timp, ca poet şi prozator şi mai cu seamă ca istoric şi critic literar, colaborând la „Vatra", „Gazeta Transilvaniei", „Foaia poporului", „Calendarul poporului", „Lumea ilustrată", „Familia", „Tribuna", „Transilvania", „Luceafărul", „Ramuri", „Sămănătorul", „Junimea literară", „Viaţa românească", „Noua revistă română", „Convorbiri literare", „Tribuna", „Telegraful român", „Ţara Bârsei", „România jună", „Cele trei Crişuri", „Societatea de mâine", „Gândirea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Cugetul românesc", „Dacia", „Zeitschrift fur Romanische Philologie", „Literaturblatt fur Romanische und Slavische Philologie", „Revue des langues romanes" ş.a. A fost director al revistei „Cultura" (1924) şi al ziarului „Drum nou" (1931). A semnat şi Sex.Til., Sextil, Dr. Matei Genune, M. Corvin.
P. debutează cu o snoavă în „Gazeta Transilvaniei" (1892). în „Vatra" îi apar apoi primele traduceri (din Lessing, Heine şi Paul Schontau), iar în „Gazeta Transilvaniei" suita intitulată Scrieri din Italia. în acelaşi deceniu îi ies primele cărţi, Schiţe (1896), Snoave (1897) şi juvenilia (1898). Dându-şi seama de modicitatea talentului scriitoricesc, autorul nu perseverează. Numele îi poate fi întâlnit, în schimb, destul de frecvent în presă în calitate de critic şi istoric literar. îşi adună foiletoanele critice în 1909, sub titlul Cinci ani de mişcare literară (1902-1906). Au urmat Istoria literaturii române. Epoca veche (1920), Literatura română (1925), Pe marginea cărţilor (1926 şi 1938). Deşi receptiv în tinereţe la fenomenul modern european (îndeosebi la teatrul naturalist şi simbolist, la dramaturgia lui Franz Wedekind şi a lui August Strindberg), P. este în esenţă un critic tradiţionalist. A nutrit o mare admiraţie faţă de N. Iorga, fiind influenţat de critica sociologică, biografică, psihologică. E activ mai ales în
487 Dicţionarul general al literaturii române
Puşcariu
„Luceafărul", unde, chiar din primul an de apariţie al revistei, popularizează operele scriitorilor din Regat. Admiră poezia populară, în care crede că predomină lirismul, îl preocupă specificul naţional al literaturii române (Ce e românesc în literatura română ?, 1929), influenţa romantismului european şi a literaturii germane (Deutsche Kultur aufdas rumănische Volk, 1933). Scrie, cu sensibilitate şi înţelegere, dar fără a se remarca prin idei originale, despre mai toţi marii autori de literatură, de la I. Heliade- Rădulescu la Mihai Eminescu, de la C. Negruzzi şi V. Alecsandri la G. Coşbuc, loan Slavici şi Liviu Rebreanu. Din literatura contemporană îi reţin atenţia duioşia şi sinceritatea lui St. O. Iosif, versurile din primul volum al lui O. Goga, filonul vigurosului talent epic al lui Mihail Sadoveanu. Surprinzător pentru un critic care nu gusta poezia lui AL Macedonski şi nici curentele de avangardă, în timp ce se entuziasma citind versurile Măriei Cunţan, este modul în care analizează poezia lui D. Anghel, elogiind-o chiar pentru elementele ei simboliste. Marele merit al lui P. rămâne acela de a-1 fi descoperit pe Lucian Blaga şi de a-i fi patronat debutul în „Glasul Bucovinei", unde apar Gorunul, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi alte poezii care vor intra în volumul Poemele luminii, premiat de Academia Română, împreună cu Pietre pentru templul meu, la propunerea lui P. Dar cazurile D. Anghel şi Lucian Blaga sunt excepţii. în rest, el dovedeşte adesea lipsă de gust (în fond de vocaţie critică) şi foloseşte un stil didactic, pedestru. Istoria literaturii române. Epoca veche este de departe depăşită de lucrările similare aparţinând lui N. Iorga şi N. Cartojan, fiind, cum singur o numeşte, „un curs popular", o sinteză a începuturilor de meşteşug literar, accentul fiind însă pus pe artele plastice, care se dezvoltă în etapa medievală la intersecţia Orientului cu Occidentul. Autorul crede că ortodoxia ne-a ţinut timp de secole departe de catolicism şi de arta vecinilor vestici şi nordici. Familiarizat cu literatura universală, îl admira pe Ibsen, căruia i-a consacrat articole ample, şi, în tinereţe, pe Strindberg şi pe Wedekind, din opera căruia, ca şi din cea a lui Heine şi Cehov, a tradus prin reviste. Ceea ce rezistă cu adevărat din activitatea literară a lui P. este memorialistica, publicată postum în volumele Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), apărut în 1968, şi Memorii, editat în 1978, unde însemnările merg până în 1927. Valoarea amintirilor este în primul rând documentară, privind bogata biografie a autorului şi implicit viaţa politică, apoi una literară, poate mai modestă, dar nu lipsită de importanţă, prin evocarea peisajului literar şi artistic al vremii, prin surprinderea unor momente şi scene semnificative şi, în chip deosebit, prin seria de portrete consacrate unor personalităţi ale sfârşitului de veac XIX şi din primele trei decenii ale celui următor. Este reconstituită atmosfera culturală a Leipzigului, oraşul primei sale studenţii, unde frecventează cu asiduitate librăriile, magazinele cu obiecte de artă, concertele de la Gewandhaus. în tainele muzicii îl introduce Fany Dobrogeanu-Gherea (căsătorită cu Paul Zarifopol), care studia aici la Conservator. Rafinându-şi sensibilitatea, tânărul devine un pasionat meloman. La Sinaia, în timpul verii, îi cunoaşte pe C. Dobrogeanu-Gherea şi pe I.L. Caragiale, cărora le schiţează
în fugă portretele. Entuziasmul lui P. capătă noi dimensiuni la Paris, oraş a cărui puternică individualitate, în primul rând artistică, o fixează memorabil. E fascinat de muzee (îi admiră pe impresionişti, însă nu şi pe viitorii cubişti şi suprarealişti) şi de cafeneaua Closerie de Lilas, unul din locurile tradiţionale de întâlnire ale poeţilor şi artiştilor. Veneau aici şi români, printre care St. O. Iosif şi D. Anghel, ultimul fixat într-un portret sugestiv: „acest pachet de nervi, mic, slăbuţ, cu ochii bulbucaţi şi pleoapele înroşite de nopţi nedormite, cu o ţăcălie mefisto-telică ce îl făcea să pară şi mai tras la faţă, cu o chelie de diplomat şi cu un râs de copil". De asemenea, de reţinut este imaginea tânărului Mihail Sadoveanu sau a lui Titu Maiorescu. Memorialistul face elogiul „Sămănătorului" şi îşi declară fidelitatea faţă de orientarea culturală a revistei. Ajuns la Viena, trăieşte alte momente care îi vor persista în amintire, oferindu-i prilejul să se dovedească şi un bun povestitor. După 1914 memoriile lui P. se intersectează cu însemnările de jurnal şi cu sutele de scrisori către soţia sa, mai toate fără vreun relief literar. Mobilizat în armata austriacă pe frontul italian, el nu încetează să spere în realizarea visului unirii cu ţara. Revenit la Cernăuţi în 1918, relatează activitatea febrilă în vederea reîntoarcerii la patria-mamă a provinciilor româneşti înstrăinate. Memoriile devin politice, fără a fi totuşi ignorată literatura, o pagină aproape antologică fiind aceea în care descrie cum a luat cunoştinţă de poezia lui Blaga. Se află aici o bogăţie covârşitoare de date privind activitatea prodigioasă a lui P. ca întâiul rector al Universităţii Daciei Superioare de la Cluj, despre aprecierea de care se bucura pe plan internaţional lingvistul şi despre misiunea la Liga Naţiunilor, unde îi cunoaşte pe Elena Văcărescu, pe Nicolae Titulescu şi pe filosoful Henri Bergson.
SCRIERI: Schiţe, Craiova, 1896; Snoave, Braşov, 1897; Juvenilia, Braşov, 1898; Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, 1909; Rumănische Literatur von 1800 bis zu Gegenwart 1905, Erlangen, 1909; Istoria literaturii române. Epoca veche, I, Sibiu, 1920; ed. Sibiu, 1930; ed. îngr. Magdalena Vulpe, postfaţă Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1987; La letteratura romena, Roma, 1923; Literatura română, Arad, 1925; Pe marginea cărţilor, Cluj, 1926; Ce e românesc în literatura română?, Braşov, 1929; Deutsche Kultur aufdas rumănische Volk, Jena-Lepzig, 1933; Pe marginea cărţilor, Bucureşti, 1938; Biata cumătră e departe, Bucureşti, 1943; Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, 1968; Braşovul de altădată, îngr. Şerban Polverejan, pref. Ion Colan, Cluj-Napoca, 1977; Memorii, îngr. Magdalena Vulpe, pref. Ion Bulei, Bucureşti, 1978; Spiţa unui neam din Ardeal, îngr. Magdalena Vulpe, Cluj-Napoca, 1998. Ediţii: Coresi, Carte de învăţătură (1581), Bucureşti, 1914 (în colaborare cu Alexe Procopovici). Antologii: Antologie română, Halle, 1938 (în colaborare cu Ion Breazu).
Repere bibliografice: Octavian C. Tăslăuanu, Dr. Sextil Puşcariu, LU, 1903, 23; I. Duma, „Cinci ani de mişcare literară", LUP, 1909, 218; AL Procopovici, „Istoria literaturii române", GBV, 1921, 694; Ştefan Ciobanu, „Istoria literaturii române", „Şcoala Basarabiei", 1922, 1-2; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 1,30-31,107-109; Constantinescu, Scrieri,
IV,	438-447; Gh. Toma, Sextil Puşcariu, Bucureşti, 1942; Scrisori de la Octavian Tăslăuanu, Sibiu, 1943; Eliade, împotriva, 25-26; Manolescu, Poezia, 27-32,121; Mircea Vaida, Sextil Puşcariu, critic şi istoric literar, Cluj, 1972; Brateş, Oameni, 135-141; Bucur, Istoriografia, 180-182; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 211-214; Ilie Dan, Contribuţii,
Putna
Dicţionarul general al literaturii române 488
Bucureşti, 1978,105-132; Sasu, în căutarea, 55-61; Anghelescu, Lectura, 183-186; Ţepelea, Opţiuni, 239-258; Domiţian Cesereanu, Sextil Puşcariu, istoric literar, ST, 1995,1-2; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996, 482-485; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 175-176; Elisabeta Faiciuc, Sextil Puşcariu. Bibliografie, Cluj-Napoca, 1998; Rusu, Membrii Academiei, 438-439; Dicţ. esenţial, 698-701; Pagini din corespondenţa Vasile Pârvan-Sextil Puşcariu, îngr. Magdalena Vulpe, Bucureşti, 2002; Săndulescu, Memorialişti, 137-145.	Al.	S.
PUTNA, gazetă politică apărută la Focşani, bisăptămânal, între 10 mai 1880 şi februarie 1881. Din numerele ieşite după 25 decembrie 1880 nu s-a păstrat nici un exemplar. La acest periodic a colaborat, cu poezia Ecoul, Duiliu Zamfirescu în iulie 1880. Este una din primele lui producţii lirice tipărite, la trei ani după debutul în „Ghimpele". Apar, de asemenea, ştiri privind studiile universitare ale scriitorului, examenul de licenţă, întâii paşi în magistratură, ca supleant la tribunalul din Hârşova. Mai publică aici I. C. Tacit, profesor din Braşov, şi se retipăresc, din „Ghimpele", poezii de N. Nicoleanu şi o biografie a poetului, scrisă de G. Dem.
Teodorescu, însoţite de un studiu al operei, care s-ar putea să-i aparţină lui Duiliu Zamfirescu.	R.Z.
PYGMALION, revistă apărută la Iaşi, ca bilunar, la 15 februarie şi la 1 martie 1947. Girant responsabil: Jacob Popper. în articolul-program, Secretul lui Pygmalion, se pledează pentru „literatura angajată în problemele vieţii noastre". Colaborează cu poezie Constant Tonegaru (Pădurea împietrită), Otilia Cazimir, Nicolae Ţaţomir, Al. Popovici, Gh. Chivu, Radu Vasiliu, iar proza este semnată de Ion Istrati, Otilia Cazimir, Leonard Gavriliu ş.a. Tudor Arghezi e inclus în sumar cu un medalion consacrat lui G. Ibrăileanu, Henri Dona scrie despre „libertatea artistului", Savin Bratu despre cartea străină. Se fac cronici la volumele Cântec de galeră de Cicerone Theodorescu şi Un om aşteaptă răsăritul de Mihai Beniuc, în timp ce George Lesnea traduce din Puşkin. P. este o revistă tipică pentru perioada de tranziţie de la literatura liberă din perioada interbelică la cea dirijată, cu mesaj. De altfel, după două numere a fost suspendată de cenzură.	M. Pp.
491 Dicţionarul general al literaturii române
Quintescu
QUIL, Tana (pseudonim al Anei Maria Băjescu Oardă; 27.XII.1894, Bucureşti - 1976, Bucureşti), poetă. Este fiica Cleopatrei Băjescu Oardă, profesoară, şi a lui Constantin Băjescu Oardă, medic. îşi va alcătui pseudonimul pornind de la Tanaquil, numele soţiei lui Tarquiniu cel Bătrân. Tânăra urmează tradiţia familiei pe linie maternă şi începe studii de filologie romanică şi filosofie la Bucureşti, audiază cursuri şi la Universitatea din Iaşi, ca studentă refugiată în anii războiului, dar revine în capitală, unde susţine examenul de licenţă cu Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu şi Ion Bianu. în perioada ieşeană drumul i se intersectează cu al lui Ion Vinea, a cărui soţie devine. Chiar dacă mariajul nu va dura, relaţia de prietenie dintre cei doi continuă pe tot parcursul vieţii. Q. funcţionează ca profesoară de literatura română şi istorie la Institutul Notre-Dame din Bucureşti, apoi ca translator de limba franceză în Ministerul Muncii. Colaborează la „Contimporanul", „Tiparniţa literară", „unu", „Chemarea", „Clopotul".
Semnătura pentru care optase apare pentru prima oară în săptămânalul „Deşteptarea politică şi socială" din Iaşi (2/1917), sub un articol de atitudine feministă. Revista se edita datorită moştenirii primite de Q. în urma decesului tatălui său, conducerea asumându-şi-o Ion Vinea. în paginile publicaţiei sunt găzduite scrieri de B. Fundoianu, Tita Bobeş, I. Ludo, Alexis Nour. Abia odată cu apariţia revistei avangardiste „Contimporanul", la care va fi o colaboratoare constantă între
1923	şi 1931, Q. va fi prezentă şi cu versuri, grupate, mult mai târziu, sub titlul Nocturne, într-o plachetă din 1968. Ciclul Dedicaţii, care deschide singura ei carte, reuneşte versuri adresate lui Geo Bogza, Perpessicius, Marcel lancu, Petru Comarnescu, Zaharia Stancu, Camil Baltazar, Ion Vinea. Timbrul liric care o defineşte poate fi însă recuperat din alte poeme, ce respiră un expresionism temperat, pe fondul unui feminism nonagresiv, nici iritant, nici provocator. Iubirea înseamnă foc devastator, de aceea obrazul iubitului e „palid ca pământul în care/ n-a plouat", iar chipul lui pare „icoană arsă în pământ". Catrenele de inspiraţie iberică, „copie", emană temperatura şi senzualitatea proprii erosului hispanic, cu toate că uneori cadenţa şi vocabulele vin dintr-o gamă minoră: „Nici cu tine, nici fără tine/ Nu-mi pot găsi leac de dor/ Cu tine fiindcă mă ucizi/ Şi fără tine fiindcă mor." Deşi face o notabilă muncă de traducător, preferându-i pe Romain Rolland (Antoaneta, 1924) şi pe Barbey d'Aurevilly (Răzbunarea unei femei, 1927), pe coperta volumelor, ca autor al versiunilor româneşti figurează, la dorinţa editorilor, Ion Vinea.
SCRIERI: Nocturne, pref. Saşa Pană, Bucureşti, 1968. Traduceri: Romain Rolland, Antoaneta, Bucureşti, 1924; Barbey d'Aurevilly, Răzbunarea unei femei, Bucureşti, 1927.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Nocturne", RL, 1969, 3; Tana Quil, ALR, 418-423; Elena Zaharia-Filipaş, Ion Vinea, Bucureşti, 1972, 45-46; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973, 133, 346, 357; Straje, Dicţ. pseud., 581; Saşa Pană, Tana Quil, RL, 1976, 15; Pop, Avangarda,
156; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Bucureşti, 2001, 34; Popa, Ist. lit., II, 449; Lucian Pricop, Dicţionar de avangardă literară românească, Bucureşti, 2001,137. N.Bc.
QUINTESCU, Nicolae Ch. (21.11.1841, Craiova - 12.VIII.1913, Bucureşti), critic literar şi traducător. Fiu al unui negustor, Q. urmează cursurile Colegiului „Sf. Sava" din Bucureşti, iar din
1861	studiază filologia la Berlin şi la Bonn. Termină studiile universitare în 1867, susţinându-şi doctoratul în acelaşi an, cu o teză despre diminutivele limbii române. întors în ţară, este profesor de limba şi literatura latină la Universitatea din Iaşi, transferându-se în 1881 la Universitatea din Bucureşti; va fi, din 1898, şi director al Şcolii Normale Superiore. îndată după sosirea la Iaşi, Q. devine membru al societăţii Junimea, colaborând la „Convorbiri literare" cu studii, articole şi recenzii. în urma unui conflict cu Titu Maiorescu, împotriva căruia scrie şi un pamflet (sub pseudonimul Victor Motreanu), în 1875 îi părăseşte pe junimişti. în septembrie 1877 este ales membru al Societăţii Academice Române, în secţia literară, al cărei secretar a fost aproape două decenii.
Deşi funcţionează ca profesor de limba şi literatura latină, Q. nu a publicat decât un singur studiu de specialitate, dedicându-se problemelor de filologie română. Prin lucrările sale susţine câteva din principalele idei junimiste. Arată o deosebită preţuire pentru limba vie, condamnând excesele neologice. Apreciază şi recomandă pe acei scriitori la care află subiecte naţionale şi o limbă curată. Rapoartele sale academice, printre cele mai amănunţite şi mai documentate din câte se prezentau în epocă, sunt extrem de favorabile, de pildă lui Ioan Slavici, Barbu Delavrancea ori lui St. O. Iosif, chiar dacă altcândva trec cu vederea, în mod intenţionat de altfel, neajunsurile artistice ale unui Iuliu I. Roşea sau Aron Densusianu. Alături de alţi junimişti, Q. a contribuit la cunoaşterea operelor lui Goethe în limba română, traducând, în 1876, Egmont într-o versiune în care elementul popular este precumpănitor, iar fraza are o cursivitate în bună măsură modernă. Mai puţin izbutite sunt Omagiul artelor, prelucrare după Schiller, precum şi jurnalul de călătorie intitulat De la Bonn la Coblenz, pe apă şi pe jos (1881), însăilare firavă de impresii comune.
SCRIERI: De la Bonn la Coblenz, pe apă şi pe jos, cu o scrisoare de V.A. Urechia, Bucureşti, 1881; „Pygmalion", „Fata de la Cozia" şi „Lăpuşneanu". Studiu critic comparativ, Bucureşti, 1887. Traduceri: Goethe, Egmont, pref. trad., Iaşi, 1876; Schiller, Omagiul artelor, Bucureşti, 1882.
Repere bibliografice: Albumul Societăţei „Junimea", SDL, IV, 324; Encicl. rom., 1,711; Maiorescu, Critice, II, 141,151,153,160; C. I. Istrati,
I.	Bianu, [Discursuri funebre], AAR, partea administrativă, t. XXXVI, 1913-1914; Iacob Negruzzi, Dicţionarul „Junimei", CL, 1925, iunie; Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Bucureşti, 1931, 75-77; Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, Bucureşti, 1972, 93-94, 104, 112, 287-288, 343; Dicţ. lit. 1900, 718; Faifer, Semnele, 229; Dicţ. scriit. rom.,
111,904-905.	'	D.M.
Rebreanu, Liviu
Revista Fundaţiilor Regale
495 Dicţionarul general al literaturii române
Rachieru
RACHICI, Dim.[itrie] (6.III.1934, Călugăreni, j. Arad - 1.II.1999, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Hedeş) şi al lui Sava Rachici, ţărani. îşi începe învăţătura în satul natal, apoi frecventează cursurile Liceului „Moise Nicoară" din Arad, absolvit în 1953. Se înscrie la Institutul Pedagogic din Timişoara, după terminarea căruia devine student al Facultăţii de Filologie, secţia limba rusă, la Universitatea din Bucureşti, susţinându-şi licenţa în 1963. Bibliotecar în capitală (1963-1966), lucrează ulterior în presă, unde îndeplineşte funcţia de redactor al revistelor „Colocvii" (1966-1971) şi „Tribuna şcolii" (1971-1988). Debutează în 1952, cu poezia omagială Republică, slavă ţie!, la ziarul „Flacăra roşie" din Arad. Colaborează la „Scrisul bănăţean" („Orizont"), „Viaţa românească", „România literară", „laşul literar", „Argeş", „Steaua" ş.a.
Primul volum, Intre mare şi cer (1964), amalgamează cu zel retoric atât poezii despre mare şi timp (Pescăruş, Farul de pe coastă) ori despre natură (Poemul vântului, Dansul ploii dintâi, Primăvara intimă), cât şi versificări teziste, avându-i ca protagonişti pe „eroii" zilei: colectivişti, cosmonauţi, muncitori pe şantierele „mândriei socialiste". Dacă „jurnalele" în versuri respectă locurile comune trasate ideologic în epocă, ori de câte ori R. tinde să adopte stilul poeziei autentice în cărţile ulterioare, iniţiativa sa cade în exces imagistic, risipire de tropi şi vertij al unei metafizici în care simbolurile de bestiar fabulos eşuează deseori în grotesc, iar temele (iubirea, moartea) nu depăşesc stadiul unor elemente de recuzită, încât astfel de producţii nu ajung să dea impresia unui lirism meditativ: „Parcă asul de ghindă/parcă cerul cu oase/de îngeri,/ totuşi/ poate gările - aprinse - / fiindcă trecem uniţi/ peste ape ce-ntreabă,/fiindcă răspunsul/aruncat ni-e în faţă -/ pod fără-ntoarcere" (Şansă); „Iar râul a pornit la deal/şi dealul a pornit la vale:/pe-ntinsu-acesta mineral/ plouau secunde abisale" (Secunda abisală). Excepţia de la această grandilocvenţă a discursului poetic o reprezintă prelucrarea „în viziuni antinomice moderne" prezentă în Proverbele lui Solomon, carte apărută în 1996. Colaj versificat de cuvinte biblice de duh, de proverbe româneşti sau extrase din folclorul altor popoare, de snoave şi anecdote, aceste stihuri ludic-moralizatoare lasă a se întrezări o posibilitate mai adecvată lirismului lui R., mizând pe umor, ironie şi sarcasm dezabuzat: „Nu şovăi în viaţă, de eşti bărbat întreg:/Bărbaţii şovăielnici doar firimituri culeg"; „.. .Iar dacă ştii că nu ştii, dar totuşi vrei să ştii,/ Fă-ţi din ştiinţă capră şi mulge-o zi de zi"; „La-nchidere de carte, proverbul cel mai scurt:/Fii înţelept, fii rege, dar suflă şi-n iaurt". Marcă a derutei permanente de a găsi matca într-un spaţiu în care apetitul pentru literatură nu avea cum să fie condiţie suficientă este şi romanul O liceană diabolică (1996). Anterior R. încercase, odată cu seria scrierilor avându-1 drept personaj principal pe Târlici, să abordeze domeniul al cărui public-ţintă îl compun copiii şi adolescenţii. Numai că între naivele aventuri ale lui Târlici şi pornografia afişată în naraţiunea din 1996, involuţia frizează lipsa de măsură în relatarea unor întâmplări, chipurile de o „extraordinară" complexitate existenţială. în faţa acestui deşeu epic, cu greu se poate ascunde regretul că R. nu s.-a oprit la banalele, dar, în fond, acceptabilele încercări poetice de până atunci.
SCRIERI: între mare şi cer, pref. Mihail Davidoglu, Bucureşti, 1964; Târlici, Bucureşti, 1967; Dinamica secundă, Bucureşti, 1968; Absolvo te, Bucureşti, 1970; Căldura pământului, Bucureşti, 1972; întindere solară, Bucureşti, 1973; într-un auz de floare, Bucureşti, 1974; Teritoriul unui surâs, Bucureşti, 1976; îngândurările, Bucureşti, 1978; Cu Târlici şi alţi voinici, Bucureşti, 1980; Apropierea planurilor, Bucureşti, 1982; Contaminarea de ireal, Bucureşti, 1982; Târlici şi trandafirii îndrăgostiţi, Bucureşti, 1983; Instanţa retinei, Bucureşti, 1984; Scrierea cu safire, Bucureşti, 1986; Drumurile lui Târlici, Bucureşti, 1987; Rana de argint, Bucureşti, 1988; Veghe solemnă, Bucureşti; 1990; Viteji ai neamului, Bucureşti, 1990; Omul cu cheile, Bucureşti, 1996; Proverbele lui Solomon, Bucureşti, 1996; O liceană diabolică, Bucureşti, 1996; Femeile regelui David, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, Poezie, GL, 1968, 23; Radu Cârneci, „Dinamica secundă", ATN, 1968, 6; Ion Maxim, „Dinamica secundă", 0,1968,6; Cornel Ungureanu, „Căldurapământului", 0,1972, 9; Constantin, A doua carte, 231-233; Dana Dumitriu, „într-un auz de floare", 0,1974, 42; Cândroveanu, Alfabet, 179-182; Piru, Poezia, II, 213-216; Paul Dugneanu, „Teritoriul unui surâs", LCF, 1976,15; Marian Odangiu, Nostalgia spaţiului originar, O, 1978, 47; Mircea Mihăieş, „Apropierea planurilor", 0,1982,15; Virgil Mazilescu, „Contaminarea de ireal", RL, 1983, 22; Petre Gheorghe Bârlea, „Târlici şi trandafirii îndrăgostiţi", RL, 1983,47; Alexandru Ruja, „Instanţa retinei", 0,1985, 6; Marian Popa, Lirism ilustrativ, LCF, 1987,42; Cândroveanu, Lit. rom., 286-288; Nicolae Bârna, Sufletul de schimb, RL, 1989, 35; Ileana Comănescu, Mima lui Solomon, CC, 1996,6-7; Popa, Ist.lit., II, 468; Dicţ. scriit. rom., IV, 3-4.	C.M.B.
RACHIERU, Adrian Dinu (15.IX.1949, Soloneţ, j. Suceava), eseist, critic literar şi prozator. Este fiul Feliciei Rachieru (n. Strilciuc) şi al lui loan Rachieru, învăţători. Urmează Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava şi cursurile Facultăţii de Filosofie, secţia de sociologie, a Universităţii din Bucureşti (1966-1971). Funcţionează ca sociolog la diverse întreprinderi timişorene (1971-1986), apoi în calitate de cercetător ştiinţific la Centrul de Igienă şi Sănătate Publică (1986-1993), inspector-şef la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Timiş (1993-1994), consilier la Editura Augusta şi profesor la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii Tibiscus. Colaborează la „Orizont", „Luceafărul", „Astra", „Rostirea românească", „Glasul Bucovinei", „Literatorul", „Meridianul Timişoara", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Transilvania" ş.a. A fost distins cu Premiul revistei „Luceafărul" (1982) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Debutează în „Viitorul social" (1973) şi editorial cu Orizontul lecturii (1983), volum ce relevă câteva trăsături constante ale scrisului lui R.: nesaţ informativ, supus însă unei cenzuri delimitatoare, capacitate de sinteză, cu ştiinţa de a impune ceea ce este esenţial în subiectele tratate, în cazul de faţă romanul politic, romanul obsedantului deceniu, teoria curajului auctorial, tradiţie şi inovaţie în critică, problema generaţiei literare etc. Preocuparea de a înţelege literatura ca pe un câmp de relaţii este evidentă în cartea următoare, Vocaţia sintezei
(1985), cuprinzând „eseuri asupra spiritualităţii româneşti", în care sunt discutate, fără idei preconcepute, relaţiile dintre literatură şi cultură (apoi dintre aceasta şi istorie), dintre
Racoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 496
occidental şi oriental, dintre protocronism şi sincronism. în prima parte este evidenţiat rolul de normă îndeplinit de tradiţie, iar în partea a doua simt prezentate câteva „serii" de scriitori, grupaţi nu atât pe principiul afinităţii literare, cât pe acela al atitudinii lor culturale. Dacă Pe urmele lui Liviu Rebreanu (1986) urmăreşte, nu fără un discret sentimentalism, relaţia dintre scriitor şi lumea în care a vieţuit, propunându-se ca o veritabilă „carte de recitire" a tot ce cuprinde semnificativ vasta bibliografie asupra prozatorului, Scriitorul şi umbra (1995), eseu consacrat lui Sorin Titel, impune ca dominantă relaţia dintre autor şi propriul său text. Refuzând didacticismul critic şi privind opera printr-o lentilă livrescă, R. se opreşte asupra temelor (naştere şi moarte, inocenţă, singurătate, suferinţă) şi a simbolurilor (casa, circul, călătoria). Următoarele cărţi, dedicate lui Marin Preda (1996) şi lui Liviu Rebreanu (1997), schiţează un nedisimulat şi cu atât mai demn de interes proiect critic de situare a unor mari prozatori faţă de utopiile lor private. Utopiile sunt gândite drept mari goluri decupate premeditat, în care sunt absorbite operele reale -adecvări cu mijloace şi grade diferite la proiecte niciodată realizate integral. Remarcabil apare efortul de a discerne, de fiecare dată, elementele de actualitate strictă pe care scrisul prozatorilor discutaţi le conţine, dar şi acela de a le reimpune valoarea în condiţiile în care aceasta este, nu o dată, pusă sub semnul întrebării. R. aduce în cercetarea literară o perspectivă sociologică proaspătă, dovedind cu mijloace superioare şi îndeosebi prin efectele ei în plan interpretativ cât de utilă este o asemenea abordare, când domolită de un spirit erudit, când stimulată de cel polemic. în postură de romancier, R. şi-a propus să scrie trilogia Legea conservării scaunului, anunţată încă în 1987 (într-un interviu din „Tribuna"). Sociologul, mizând pe „argumentele" prozatorului, avansează, în cheie postmodernă, o radiografie a patologiei puterii, aşa cum s-a manifestat ea ante- şi postdecembrist. Alert, alternând bucolicul cu inciziile sarcastice, romanul Vina (2002), prima parte a trilogiei, îl are ca protagonist pe Alex Trifa, un profesor de istorie trăitor în satul Strâmtura, ins dilematic, ezitant, posibil scriitor, decis să reconstituie epic odiseea tatălui, mort pe frontul de Răsărit.
SCRIERI: Orizontul lecturii, Timişoara, 1983; Vocaţia sintezei. Eseuri asupra spiritualităţii româneşti, Timişoara, 1985; Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1986; Cele două Românii?, Timişoara, 1993; Scriitorul şi umbra. Eseu despre proza lui Sorin Titel, Reşiţa, 1995; Marin Preda. Omul utopic, Bucureşti, 1996; Liviu Rebreanu. Utopia erotică, Timişoara, 1997; Elitism şi postmodernism, Chişinău, 1999; Bătălia pentru Basarabia, Timişoara, 2000; Alternativa Marino, Iaşi, 2002; Biblioteca din iarbă, Timişoara, 2002; Vina, Timişoara, 2002; Globalizare şi cultură media, Iaşi, 2003. Antologii: Poeţi din Bucovina., introd. edit., Timişoara, 1996.
Repere bibliografice: Dan Culcer, „Orizontul lecturii", VTRA, 1985,2; Ion Simuţ, „ Vocaţia sintezei", F, 1986,9; D.I. Cenuşer, Exegeza rebreniană azi, T, 1987, 6; Rodica Mureşan, Adrian Dinu Rachieru şi umbra scriitorului, „Bucovina literară", 1996,1-2; Roxana Sorescu, O premieră, LCF, 1996, 7; Mircea Popa, Sorin Titel sau Scurta călătorie printr-o existenţă, TR, 1996, 18; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 121-123, Cristian
Livescu, Manipularea prin utopie, CL, 1997, 10; Petraş, Panorama, 550-551; Dicţ. scriit. rom., IV, 4-6; Constantin Dram, Scriitura aventurii şi aventura scriiturii, CL, 2003, 2; Virginia Blaga, în contra beletristicii critice, „Bucovina literară", 2003,3-4.	C.D.
RACOVEANU, George (10.11.1900, Crăgueşti, j. Mehedinţi -1.V.1967, Freising, Germania), jurnalist, prozator şi eseist. Este fiul unui învăţător. îşi începe învăţătura în satul natal, apoi urmează Liceul „Traian" din Turnu Severin. Colaborator apropiat al lui Nae Ionescu la „Cuvântul", director al revistei de teologie „Predania", R. se distinge ca un incisiv polemist încă de la începutul activităţii sale. Prieten al lui Mircea Eliade, apreciat în mod deosebit de Mircea Vulcănescu, intră în polemică deschisă cu aceştia în 1935, cu ocazia apariţiei romanului De două mii de ani de Mihail Sebastian, în care el însuşi s-a identificat cu personajul Marin Dronţu. Ca teolog creştin ortodox, neagă posibilitatea mântuirii lui Iosif Hechter, eroul lui Sebastian, susţinând cu argumente de dogmatică punctul de vedere expus de Nae Ionescu în prefaţa cărţii, ceea ce a determinat reacţiile adverse din epocă ale celorlalţi doi discipoli, printre numeroşi alţi cronicari literari, sociologi, politologi, inclusiv ale lui Mihail Sebastian în eseul polemic Cum am devenit huligan. Scandalul literar în jurul romanului De două mii de ani a clarificat oarecum poziţia doctrinară de extrema dreaptă adoptată de R., dar a revelat şi o închistare a teologului într-o atitudine îngust tradiţionalistă, prin nimic confirmată ulterior. Monografia asupra lui Paisie de la Neamţ sau aceea consacrată gravurii în lemn din Moldova evidenţiază, pe lângă un spirit erudit, o deosebită intuiţie în descifrarea valorilor artistice autentice şi o conştiinţă românească echilibrată, ivită dintr-o sinteză organică a elementelor specificităţii naţionale, de unde lipsa de exces şi de vulgaritate din polemicile sale, perspectiva metafizică a dezbaterilor publice pe care le propune, într-un fel înrudită cu cea proprie lui Nae Ionescu, pe care l-a recunoscut mereu ca magistru. De aceea, eroarea de ordin politic comisă de R. în perioada interbelică nu a umbrit calităţile de excepţie ale intelectualului, care a reuşit să-şi înţeleagă, în îndelungatul său exil, confuziile tinereţii. A părăsit ţara în 1940, urmărit de poliţia antonesciană, şi a suportat, împreună cu alţi intelectuali români de aceeaşi orientare, internarea în lagărul de la Buchenwald. După terminarea războiului s-a stabilit în Germania, la Freising, lângă Miinchen. A trăit până la moarte „fără salariu, fără siguranţă, de pe azi pe mâine, în contact doar cu câteva persoane, cu câţiva prieteni, cu o familie în care îşi regăsea atmosfera din ţară" (Octavian Bârlea). Precaritatea acestei existenţe indică şi starea de provizorat pe care R. înţelege să şi-o asume, vieţuind numai între parametrii spirituali ai românităţii şi preocupat doar de realităţile politice ale patriei pierdute, faţă de care se simte obligat să adopte o atitudine militantă, un statut de soldat incapabil să accepte înfrângerea. Este punctul de vedere exprimat de el însuşi în noiembrie 1948, în „Foaie volantă", sub titlul Dreptul de a hotărî în numele naţiunii, ca replică la Apelul lansat de generalul Nicolae Rădescu, prin publicaţia „Uniunea
497 Dicţionarul general al literaturii române
română", către toţi românii din exil. Se vădeşte ca un program politic ivit din experienţa gazetarului, gata să considere că lupta pentru eliberarea ţării este un deziderat major al tuturor cetăţenilor ei, indiferent unde se găsesc. Un asemenea program se află şi în activitatea din exil a gazetarului, fiindcă acesta acordă paginii tipărite o greutate considerabilă ca semnificaţie a trăirii, ca mod de respiraţie intelectuală. Pentru R. gazetăria oferă mai mult decât un jurnal de existenţă, devenind expresie integrală de manifestare a creativităţii în raport şi în funcţie de rosturile supreme de impunere a adevărului, fie el istoric, teologic, estetic sau moral. Publicaţiile „îndreptar" („foaie pentru gând şi faptă creştinească", 1950), „Legea" („organ de luptă creştină românească", 1956) şi mai ales „Cuvântul în exil" (început în iunie 1962) îi marchează biografia din refugiu pe întreaga ei durată, ceea ce dovedeşte cât de necesară i-a fost tribuna presei. Editorialele din „Cuvântul în exil" sunt tipărite atât în germană, cât şi în engleză, demonstrând nu numai capacitatea jurnalistului de a se mişca în spaţii lingvistice ample, ci şi convingerea că problematica românească reprezenta în acel moment o obligaţie europeană de salvare a umanităţii în faţa agresiunii comuniste. De altfel, Stâlpii de foc, articol cu care „Ţara" îşi deschidea, la Roma, numărul 3 din primul an de apariţie (1949), anunţă modul în care R. înţelegea să-şi desfăşoare misiunea publicistică. La fel, în plan teologic gazetarul impune un concept „ecumenic", dar niciodată nu acceptă denigrarea sau minimalizarea „mesajului creştin ortodox" şi replică adesea polemic şi virulent la atacuri dogmatice ale Bisericii Catolice şi ale celei Unite, fără a le ignora sau discredita meritele într-o Europă pe care o vede desăvârşit creştină. Sub raport strict literar, R. încearcă, în colaborare cu Octavian Bârlea, o traducere liberă a Psalmilor şi scrie, de asemenea, câteva povestiri, precum Omorârea lui Robete, Prunii, Luptele stareţului Athanasie cu diavolul din mănăstiri, ce pun în valoare un remarcabil talent narativ, un limbaj hâtru cu subtile trimiteri spre parabolic, autorul având darul caracterizărilor succinte, pline de vervă şi culoare anecdotică. Altă categorie de proze, risipite în revistele exilului, au o pronunţată tentă memorialistică, de pildă Fapte şi cuvinte din preajma lui Nae Ionescu (proiect al unui volum care nu a ajuns să fie realizat), dar şi însemnări pentru îndreptarea păcătoşilor. Interesul pentru Nae Ionescu e vizibil şi în faptul că R. retipăreşte în 1951 câteva din textele publicistice ale acestuia, prefaţându-le cu o tabletă semnată împreună cu Mircea Eliade, în care subliniază valoarea logicianului român în familiarizarea auditoriului universitar „cu problemele existenţialismului, într-un timp când acest curent era aproape ignorat în Occident". Celelalte broşuri şi lucrări, fie că este vorba de eseul Omenia şi „Frumuseţea cea dintâi" (1962), o schiţă tipologică asupra specificităţii româneşti, sau de Noua gravură românească în lemn pentru ilustrarea cărţii (1949), reflectă o structură intelectuală aleasă şi profundele legături ale autorului pribeag cu spaţiul său de obârşie.
SCRIERI: Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, stareţul sfintelor monastiri Neamţul şi Secul, Râmnicu Vâlcea, 1935; Gravura în lemn la mănăstirea
Racoviţă
Neamţul, Bucureşti, 1940; Noua gravură românească în lemn pentru ilustrarea cărţii, cu gravuri originale de George Rusu, Freising, 1949; Omenia şi „Frumuseţea cea dintâi", pref. Mircea Eliade, Freising, 1962; Omorârea lui Robete, pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Eliade, împotriva, 202-205, 245-250', Vasile Posteuca, Din însemnările de la Buchenwald, „Cuvântul în exil", 1967, 58-59; Octavian Bârlea, întristată adunare, „Cuvântul în exil", 1967, 58-59; Ierunca, Subiect, 252-254; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003,138-146.	N.	FI.
RACOVIŢĂ, Dimitrie D. (10.X.1862, Buzău - 8.VII.1891, Bucureşti), critic dramatic şi prozator. Este fiul pitarului Dumitru Racoviţă, profesor şi publicist el însuşi. Un publicist interesant, cu vână de critic, se dovedeşte şi R., care, semnând adesea cu pseudonimul Sphinx, colaborează intens la „Binele public", unde a debutat în 1879, „Literatorul", „Epoca", la „România liberă" şi „Revista nouă", unde era şi redactor.
Articolele sale pe teme diverse din „România liberă", făcute cu un condei incisiv, uneori caustic, iau în derâdere moravuri ale vieţii politice, parlamentare, surprinzând fizionomii şi atitudini caracteristice. însemnările din „Binele public" şi le-a înmănuncheat în culegerea Observări sociale şi morale (1881). Sunt meditaţii, copleşite de poncife, asupra nestatorniciei destinului, asupra familiei şi societăţii, a sărăciei şi bogăţiei, a fericirii. în fiziologiile lui (ciclul Tipuri apărute din „Literatorul"), R. configurează în tuşe repezi, nervoase, profiluri sugestive (parvenitul, cocheta ş.a.m.d.). Este în această pictură de caractere o pornire pătimaşă, disimulată îndeobşte sub scepticism ironic, divulgată în accentele de sarcasm. Schiţele şi nuvelele, alunecând spre melodramă, pendulează între real şi ireal. Protagonistul e de obicei un visător, suflet romantic, fascinat de himere, întotdeauna înfrânt în contactul cu realitatea, care îi spulberă orice iluzie. Ar putea să pară curioasă o afirmaţie a criticului care - admirator al lui Emile Zola - îşi mărturiseşte „fanatizmul" pentru „naturalizm" şi pentru „adevăr". însă crezul lui literar este tocmai acesta. într-o cronică amplă consacrată nuvelelor lui B. Delavrancea, Sphinx - în care C. Dobrogeanu-Gherea întrezărea un critic de valoare - formulează condiţia operei de artă: adevăr, coerenţă lăuntrică, sinceritate în analiza simţămintelor, exactitate în descrierea ambianţei; arta nu trebuie să aibă de-a face cu politica („frumosul e frumos ori de unde ar fi, independent de timp şi de loc"). Vocaţia lui R. e cronica dramatică. Fire polemică, el îşi comunică impresiile „verde", „neted", fără a menaja pe nimeni, nici chiar o personalitate ca V. Alecsandri. Recunoaşte dramelor acestuia calităţi poematice, nu şi disciplina unei construcţii dramaturgice, evidentă la
I.L. Caragiale, ale cărui comedii sunt preţuite mai mult pentru autenticitatea personajelor şi a mediului. Cu toate acestea, dacă unele mărturii sunt adevărate, R. ar fi pus la cale, la premiera cu D-ale carnavalului, o zgomotoasă manifestaţie de ostilitate. Excedat de inflaţia piesei istorice, falsă şi grandilocventă, Sphinx recomandă inspiraţia din viaţa societăţii româneşti, precum şi „compilarea" de „documente omeneşti", deziderat ce exclude zugrăvirea de „fiinţe ideale". Ironizează „căznitele
Racul
Dicţionarul general al literaturii române 498
producţiuni dramatice" ale lui Schiller şi teatrul, „ruină măreaţă", al lui Victor Hugo. în privinţa repertoriului, e de părere că ar trebui să cuprindă scrieri de valoare (indiferent dacă sunt indigene sau traduceri), chiar peste putinţa de apreciere a publicului, la un moment dat. Respinge farsa, feeria, opereta şi acceptă cu multe rezerve (îi displace, de pildă, Victorien Sardou) melodrama. Zăbovind mai puţin asupra creaţiilor actoriceşti, criticul nu-şi ascunde admiraţia pentru marii interpreţi, dintre care lui Ştefan Iulian, Grigore Manolescu, C. I. Nottara le consacră pătrunzătoare portrete (Profile din teatru). în publicistica vremii, o voce de luat în seamă, din păcate stinsă prematur, a fost aceea a lui Sphinx. A tradus, după un text intermediar francez, Othello de Shakespeare.
SCRIERI: Observări sociale şi morale, Bucureşti, 1881.
Repere bibliografice: C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, I, îngr. Z. Ornea, Bucureşti, 1976,35-67; Ist. teatr. Rom., II, 462-463; Ist. lit., III, 947-948; Dicţ. lit. 1900, 719-720.	F.F
RACUL, Ion (16.IX.1923, Valea Hoţului - Transnistria -
11.IV.1985, Chişinău), critic şi istoric literar. Este fiul lui Pavel Racul, ţăran. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1950), unde mai târziu va fi decan al Facultăţii de Istorie şi Filologie (1954-1957), profesor (1976), şef al Catedrei de literatură moldovenească şi prorector (1957-1964,1969-1974). Doctor în filologie (1954), debutează cu monografia Chipuri de comunişti în proza moldovenească postbelică (1967), scrisă în conformitate cu dogmele ideologiei comuniste şi ale realismului socialist. Şi în următoarele volume - Articole şi studii literare (1969), Proza sovietică moldovenească. 1924-1941 (1979), Creaţia lui Andrei Lupan în şcoală (1982), Mesajul ideologico-estetic al literaturii contemporane (1983) - R. practică o critică sociologizantă.
SCRIERI: Chipuri de comunişti în proza moldovenească postbelică, Chişinău, 1967; Articole şi studii literare, Chişinău, 1969; Literatura şi viaţa poporului, Chişinău, 1973; Proza sovietică moldovenească. 1924-1941, Chişinău, 1979; Creaţia lui Andrei Lupan în şcoală, Chişinău, 1982; Mesajul ideologico-estetic al literaturii contemporane, Chişinău, 1983.
Repere bibliografice: Mihail Dolgan, Marginalii critice, Chişinău, 1973,74-82; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 271.	M.Dg.
RADIAN, H.[enri] R. (27.VI.1907, Bucureşti - 9.IX.1992, Bucureşti), traducător. Este fiul Sofiei (n. Pollinger) şi al lui Jean Radian, licenţiat în comerţ. Face clasele primare în limba germană, apoi urmează la Bucureşti Liceul „Matei Basarab" şi Liceul „Dimitrie Cantemir", unde îşi va susţine bacalaureatul, în 1924-1925 face parte din redacţia ziarului „Rampa", unde şi debutează, sub pseudonim, continuând să publice, în acelaşi mod, poezii, epigrame şi proză la „Vremea", „Ziarul călătoriilor", „Adevărul literar şi artistic", „Epigrama" ş.a. îşi încheie studiile la Academia de Arhitectură (luându-şi licenţa în 1937) şi profesează ca arhitect până la pensionare (1969), preocupare finalizată şi în plan teoretic cu publicarea eseului Cartea proporţiilor (1981), altă lucrare, un dicţionar de
arhitectură, rămânând în manuscris. Editorial, debutează tălmăcind, în 1957, împreună cu Constantin Ţoiu, romanul Subteranele libertăţii al brazilianului Jorge Amado. Prima traducere publicată independent e piesa Vizita bătrânei doamne de Friedrich Diirrenmatt, apărută în 1961 în revista „Secolul 20", în volum în 1965 şi pusă în scenă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale" din Bucureşti. R. va colabora, de altfel, atât la Radio, cât şi cu teatre din Bucureşti şi din provincie, multe dintre versiunile sale la piese din dramaturgia universală, clasică ori contemporană, fiind jucate: drama Câinii de Tone Brulin, Regele Ioan, prelucrarea lui Friedrich Diirrenmatt după Shakespeare, comedia de succes De ce dormi, iubito? de Jos Vandeloo ori Burgravii, drama istorică a lui Victor Hugo, transpusă tot în versuri ş.a. A fost distins cu numeroase premii, între care Premiul „Martinus Nijhoff" (Olanda, 1976) şi Premiul Ministerului Culturii din Belgia (1977).
R. a desfăşurat o laborioasă activitate de traducător (cunoştea limbile germană, franceză, spaniolă, portugheză, italiană, olandeză), orientându-se mai cu seamă către spaţii lingvistice şi perioade istorice puţin sau deloc cunoscute, creând punţi spirituale între acestea şi cultura românească. Au fost considerate adevărate evenimente echivalenţele sale la eruditele studii ale lui Johan Huizinga (Amurgul Evului Mediu, Erasm, Homo ludens, Cultura olandeză în secolul al XVII-lea) sau versiunea la Cartea pictorilor, text de la 1604 aparţinând lui Carel van Mander, ca şi transpunerea tragediei clasice în versuri a lui Joost van den Vondel, Gijsbreght van Aemstel, ori a Sonetelor lui Camoes. A făcut cunoscute pentru prima oară la noi opere din literaturile Ţărilor de Jos ale unor scriitori clasici (Hendrik Conscience, Multatuli, Louis Couperus, Herman Teirlinck, Simon Vestdijk) sau contemporani (Heere Heeresma, Hugo Raes, Hugo Claus, Oek De Jong sau Jan Mens), autori cu stiluri foarte diferite, într-un efort de recreare, cu sensibilitate şi profesionalism, a originalului în veşmânt românesc, cu grija pentru păstrarea specificului fiecărui autor. A tradus din germană studii dificile de teorie literară şi estetică din Wolfgang Kayser, Karl Vossler ori Georg Lukăcs (capitolele XIV-XVI transpuse din Estetica reprezentând cam o treime din tratat), precum şi proză artistică, bunăoară masivul roman Toamna de Adalbert Stifter, ce constituie o încercare stilistică pentru oricare germanist. R. probează o mare disponibilitate pentru actul traducerii, adaptându-se oricărei culturi şi oricărui gen - versuri, roman, dramă, eseu, studiu literar.
Traduceri: Jorge Amado, Subteranele libertăţii, I-III, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Constantin Ţoiu); Theun de Vries, Fata cu părul roşu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Sergiu Dan); Friedrich Diirrenmatt, Vizita bătrânei doamne, în Romulus cel Mare, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1965; Jose Lins do Rego, Negrul Ricardo, pref. Mihai Murgu, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu A. Lambrino); Multatuli, Max Havelaar în Indiile Olandeze, pref. Alexandru Sever, Bucureşti, 1967; Andre Gide, Fructele pământului. Noile fructe, pref. Toma Pavel, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Mona Rădulescu şi Corneliu Rădulescu), Isabela. Simfonia pastorală, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Mona Rădulescu şi Corneliu Rădulescu); Hildebrand [Nicolaas Beets], Camera obscura, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1968; Jose Cardoso Pires,
499 Dicţionarul general al literaturii române
Radian
Oaspetele lui Iov, Bucureşti, 1969; Lion Feuchtwanger, Arme pentru America, Bucureşti, 1970; Erich Kăstner, Şcoala dictatorilor, în Fabian. Şcoala dictatorilor. Versuri, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970; Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1970, Erasm, pref. Cornelia Comorovski, Bucureşti, 1974, Homo ludens, pref. Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1977, Cultura olandeză în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1991; Heere Heeresma, O zi la plajă, pref. Petre Solomon, Bucureşti, 1970; Robert Merle, Un animal înzestrat cu raţiune, Bucureşti, 1970; Jan Mens, Meşterul Rembrandt, Bucureşti, 1971; Graciliano Ramos, Săo Bemardo, Bucureşti, 1972; Simon Vestdijk, Grădina de aramă, Bucureşti, 1972, A cincea pecete, pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 1976; Literatura mărturisirilor, I-II, pref., Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1972 (în colaborare); Hella S. Haasse, Misterul Bomarzo, pref. Ion Frunzetti, Bucureşti, 1973; Raffaello Brignetti, Pescăruşul albastru, pref. Rodica Locusteanu, Bucureşti, 1973; Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul XX, I-II, postfaţă B. Elvin, Bucureşti 1973 (în colaborare); Hugo Raes, La stânga liniei de elicoptere, pref. Ion Hobana, Cluj-Napoca, 1974; Georg Lukâcs, Estetica, II, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dieter Paul Fuhrmann); Hendrik Conscience, Leul Flandrei, pref. Constantin Stan, Bucureşti, 1974; Luis de Camoes, Sonete, pref. Paul Alexandru Georgescu, Bucureşti, 1974; Carel van Mander, Cartea pictorilor, pref. Viorica Guy Marica, Bucureşti, 1977; Cornelis Jan Kelk, Jan Steen, Bucureşti, 1978; Wolfgang Kayser, Opera literară, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1979; Herman Teirlinck, Rolanda, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1979; Joost van den Vondel, Gijsbreght van Aemstel, pref. trad., Bucureşti, 1980; Hubert Faensen, Vladimir Ivanov, Arhitectura rusă veche, I-II, pref. Hubert Faensen, Bucureşti, 1981; Albert Blankert, Johannes Vermeer din Delft, Bucureşti, 1981; Louis Couperus, Comedianţii, Bucureşti, 1981, Iskander, pref. trad., Bucureşti, 1986; Vicente Blasco Ibânez, Călătoria unui romancier în jurul lumii, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1983-1984; Adalbert Stifter, Toamna, pref. trad., Bucureşti, 1984; Jorge Isaacs, Maria, Bucureşti, 1985; Jos Vandeloo, Casa cu străini, postfaţa trad., Bucureşti, 1986; Karl Vossler, Din lumea romanică, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1986; Hugo Claus, Mâhnirea Belgiei, Bucureşti, 1989; Heinrich von Kleist, Logodna din Santo Domingo, pref. Thomas Kleininger, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Alice Voinescu); Oek De Jong, Un cerc în iarbă, Bucureşti, 1991; Hanny Alders, Amurgul templierilor, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Marin Tarangul, Johan Huizinga, „Amurgul Evului Mediu", RL, 1970,19; Aurel Dragoş Munteanu, Jan Mens, „Meşterul Rembrandt", „Scânteia", 1972,8 iulie; Gelu Ionescu, „Literatura mărturisirilor", CNT, 1972,45; Alexandru Balaci, Luis de Camoes, „Sonete", RMB, 1974,10 iulie; Nicolae Manolescu, Erasm şi lecţia umanismului, RMB, 1974,31 iulie; Nicolae Balotă, O sumă a esteticii, RL, 1974,45; Gelu Ionescu, Johan Huizinga, „Homo ludens", ST, 1977,5; Fănuş Băileşteanu, Johan Huizinga, „Homo ludens", CRC, 1978, 35; Vasile Sporici, Eveniment artistic la Teatrul Dramatic Bacovia, „Steagul roşu", 1981, 6984; Radu Popescu, „De ce dormi, iubito?" de Jos Vandeloo, RMB, 1981, 27 februarie; Mihai Rădulescu, Joost van den Vondel. O tragedie antirăzboinică, TTR, 1981,10; Thomas Matteij, Brieven uit Bockarest, 1986-1990, Haga, 1991, 60, 99-100, 231; Thea Julieta Radian, In memoriam H.R. Radian, SXX, 1993, 349-351; Cornelia Maria Savu, Hanny Alders, „Amurgul templierilor", „Curierul naţional", 1993, 3 noiembrie; Andreea Deciu, Miza cea mare şi o miză mai mică, RL, 1998,43. G.Dn.
RADIAN, Sanda (pseudonim al Ricăi Bralover; 13.XII.1929, Bucureşti - 13.VII.1991, Bucureşti), istoric literar, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Ernestinei (n. Şmilovici), soră cu mama poetei Nina Cassian, şi a lui Solomon Bralover, funcţionar. A
urmat şcoala primară şi liceul în Bucureşti. După absolvirea Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti (1951), a practicat diverse activităţi redacţionale, fiind şi lector universitar între 1955 şi 1961, iar mai târziu redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. A colaborat, de-a lungul anilor, cu articole şi recenzii la „Viaţa românească", „Gazeta literară", „Limbă şi literatură", „România literară" ş.a.
Contribuţia principală adusă de R. în domeniul istoriei literare se află în studiul din 1983 despre evoluţia fabulei în literatura română - Măştile fabulei (istoric, izvoare, precursori, tradiţionalism şi inovaţie, perspective contemporane) - şi în cel despre tipologiile feminine în proza din prima jumătate a secolului trecut - Portrete feminine în romanul românesc interbelic
(1986). Acesta din urmă pleacă de la observaţia că personajul feminin joacă în istoria genului un rol preponderent ca ferment al diegezei şi că, în ciuda trecerii timpului şi a fluctuaţiilor modei, concepţia despre feminitate „s-a păstrat în aceleaşi limite, aproape intactă". Punând în lumină rolul pe care eroinele l-au jucat în modernizarea genului la noi, autoarea se opreşte asupra exemplarităţii acestora sub aspect sociologic. Analiza raporturilor dintre spaţiul public şi cel privat în romanele interbelice, realizată în spiritul orientărilor contemporane ale ştiinţei istorice şi răspunzând provocărilor criticii literare feministe, este o tentativă meritorie de sincronizare cu evoluţiile recente ale studiilor culturale (capitolul Arte frumoase şi arte menajere). R. a alcătuit şi prefaţat numeroase ediţii de uz şcolar din clasicii literaturii române (V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Alecu Russo, I. Creangă), precum şi câteva ediţii comentate (I.I. Mironescu, G. Topîrceanu, I.L. Caragiale). De experienţa în acest domeniu, de familiarizarea cu diversele formule ale literaturii române este legată şi opera sa de prozator. Două volume de povestiri, purtând etichetele „fantastice", „ştiinţifico-fantastice" şi „aproape fantastice" -Reverberaţie rupestră (1982), Locuitorii planetei albastre (1988), ultimul pentru copii -, schiţează o tentativă de a explora umoristic, înaintea modei intertextualismului, cele mai neaşteptate surse livreşti şi de a experimenta formule narative diverse (Misiune disciplinară, Metropolitană, In adâncuri). Conţinutul baladei Zburătorul de Ion Heliade-Rădulescu este dezvoltat într-o mică nuvelă, La izvoarele poeziei, plină de pitoresc, cu personaje din lumea satului. R. a tradus în special din literatura franceză (Alphonse Daudet, Jules Verne) şi din cea belgiană (Georges Rodenbach, Hendrik Conscience).
SQRIERI: Sinteze de istoria literaturii române (în colaborare cu Venera Dogaru), Bucureşti, 1971; Corelaţii între literatura română şi literatura universală, Bucureşti, 1978; Maupassant între realism şi fantastic, Bucureşti, 1979; Reverberaţie rupestră, Bucureşti, 1982; Măştile fabulei, Bucureşti, 1983; Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Bucureşti, 1986; Locuitorii planetei albastre, Bucureşti, 1988. Ediţii: I.I. Mironescu, Oameni şi vremuri, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1959; Alecu Russo, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1959; Jean Bart, Schiţe marine, pref. edit., Bucureşti, 1960; G. Topîrceanu, Balade vesele şi triste, pref. edit., Bucureşti, 1973; Grigore Alexandrescu, Fabule, pref. edit., Bucureşti, 1986; I.L. Caragiale, Nuvele şi povestiri, pref. edit., Bucureşti, 1991. Antologii: Antologia fabulei româneşti, Bucureşti, 1961.
Radical
Dicţionarul general al literaturii române 500
Traduceri: Jules Veme, O fantezie a doctorului Ox, I-III, pref. Ion Hobana, Bucureşti, 1973, Ţinutul blănurilor, I-II, Bucureşti, 1980, Agenţia Thompson and Co., Bucureşti, 1983, Satul aerian. închipuirile lui Jean-Marie Cabidoulin, Bucureşti, 1986; Alphonse Daudet, Frumoasa nivemeză, pref. trad., Bucureşti, 1978; Georges Thines, Ochiul de fier, pref. trad., Bucureşti, 1980, Vacanţa de la Rocroi, pref. trad., Bucureşti, 1988; Georges Rodenbach, Clopotarul, pref. trad., Bucureşti, 1982; Hendrik Conscience, Războiul ţăranilor, pref. trad., Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Teodor Vârgolici, „Măştilefabulei", RL, 1983,51; Paul Cornea, „Măştile fabulei", LL, 1984, 1; Al. Călinescu, „Portrete feminine în romanul românesc interbelic", CRC, 1986,45; Nicolae Bârna, „Portrete feminine în romanul românesc interbelic", RL, 1987,23; Cornea, Semnele, 50-55; Oprită, Anticipaţia, 436-438,478-480.	C.Pp.
RADICAL, revistă apărută la Craiova, lunar, din ianuarie până în iulie 1929, apoi între 15 septembrie 1930 şi iunie 1931. De la numărul 16/1931 director este Constantin Nisipeanu. Programul, de esenţă modernistă, este semnat Ionathan X. Uranus, pseudonim aparţinând lui Mihail Avramescu. Sunt prezenţi cu versuri Constantin Nisipeanu, Mircea Pavelescu, N. Furcă, G. Ivaşcu, Mihail Avramescu, Mihail Werner, Mihail Steriade, Horia Roman, Ion S. Radu, Ionel Marinescu, Dem. Bassarabeanu, Eugen Ionescu (Elegie hârtiei roz), Andrei Tudor, Ilariu Dobridor, Petre Strihan, Ioan Georgescu, C. I. Şicloveanu, Ion Pogan, Nelu Ivanovici, Cicerone Theodorescu, Liviu Deleanu, Eugen Constant, Emil Gulian. Proză semnează Cosma Damian, Octav Şuluţiu, Virgil Huzum, Mircea Damian, Alexe Robu, Traian Mateescu, C.N. Negoiţă, Al. Sahia. Pe coperta fiecărui număr se reproduce o fotografie sau o caricatură a unor scriitori ca Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Elena Farago, cărora li se consacră şi articole de prezentare. Numa Cartianu recenzează Roxana de Gala Galaction, Paradisul suspinelor de Ion Vinea, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Poarta neagră de Tudor Arghezi. Aici Mihail Avramescu (Ionathan X. Uranus) scrie despre el însuşi şi semnează un Manifest către hingheri ori figurează sub alt pseudonim, M. Abrams, ca autor al unor Note preliminarii la o filosofie a magiei Articole dau Virgil Huzum şi Ion Pogan, iar Alexe Robu publică un fragment din romanul Călătorul de la nr.15.	M. Pp.
RADICALUL, gazetă politică săptămânală apărută la Iaşi din martie până la 26 iunie 1891. Ca atâtea alte publicaţii politice, R. era editată în scopuri electorale. Redactorii au însă experienţă jurnalistică. O cronică ştiinţifică, literară şi artistică, alta a vieţii ieşene, parodii şi satire ale activităţii partidelor se adaugă publicisticii electorale, înviorând paginile foii, la care colaborează Ovid Densusianu (cu studiul Primele ambasade ruse în Apus), Al. A. Bădărău şi un M.C., probabil Mihai Codreanu, atunci în vârstă de cincisprezece ani.	R.Z.
RADINA, Remus (9.IV.1924, Craiova), memorialist. Şi-a petrecut copilăria la Segarcea, judeţul Dolj, a urmat Liceul Militar „D.A. Sturdza" din Craiova, absolvit în 1943. Este premiat în 1941 de cotidianul „Curentul" pentru povestirea Legenda
Crinului. Frecventează cursurile Şcolii de Ofiţeri Activi de Cavalerie din Târgovişte, pe care le încheie în 1945, cu gradul de sublocotenent. După alegerile din 1946 demisionează din armată, pentru a nu participa la reprimarea mişcărilor anticomuniste. Timp de trei ani este student al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Trece apoi clandestin graniţa în Iugoslavia, este întemniţat la Covaciţa şi expulzat în România. Din nou deţinut în închisorile din Timişoara, Jilava şi Uranus, va fi judecat de Tribunalul Militar şi internat în lagărele de muncă forţată de la Peninsulă, Poarta Albă şi Galeş. In închisoare, unde rămâne până în 1956, aflat în preajma numeroşilor intelectuali victime ale regimului comunist, devine un adevărat luptător pentru drepturile deţinuţilor politici şi, totodată, autor de versuri, difuzate oral. în 1980 emigrează în Franţa. Va ajunge, alături de Cicerone Ioniţoiu şi alţii, un luptător pentru cunoaşterea în Occident a dramelor poporului român şi a victimelor lagărului comunist. Membru fondator al Asociaţiei Deţinuţilor Anticomunişti Români, cu sediul la Paris, participă la manifestările organizate împotriva regimului dictatorial din România.
Cartea Testamentul din morgă, scrisă în ţară, va fi dată în manuscris lui Eugen Ionescu în 1978, când R. face o călătorie în Franţa. Publicată curând după aceea în foiletonul „Cuvântului românesc" din Hamilton (Canada), este difuzată în 1979 şi prin postul de radio Europa Liberă (emisiunea Tinerama), iar în 1981 apare la Miinchen, la Editura Ion Dumitru. Adevărată proză autenticistă, Testamentul din morgă sfidează prin duritatea faptelor relatate - experienţele trăite în lagărele comuniste - orice plăsmuire ficţională. Fără a avea merite literare deosebite, scrierea este, după Eugen Ionescu, semnatarul prefeţei, „o carte mare, pe care puriştii o vor găsi simplă uneori, dar care este o mare mărturisire, încă una, vibrantă, simplă pe bună dreptate şi, din fericire, adevărată, înalt şi brav omenească", ce „răscumpără josniciile noastre, slăbiciunile noastre: cine îşi pierde viaţa o va câştiga: cine crede că o câştigă, o va pierde. Remus a câştigat-o".
SCRIERI: Testamentul din morgă, pref. Eugen Ionescu, Miinchen, 1981.
Repere bibliografice: George Ciorănescu, Testamentul din morgă al unui supravieţuitor al temniţelor comuniste, „Apoziţia" (Miinchen), 1982-1985,8-9; Remus Radina, O mărturie, JL, 1994,17-20; Popa, Ist. lit., II, 1041-1042; Manolescu, Enciclopedia, 584-585.	M.P.-C.
RADIO, săptămânal apărut la Bucureşti, cu întreruperi, între 23 septembrie 1928 şi 21 decembrie 1938. Subintitulat „Jurnal practic, folositor, ştiinţific şi distractiv", R. este în primul rând o publicaţie pentru popularizarea radiofoniei. Nu se menţionează echipa redacţională până la numărul 53/1929, când revista îşi schimbă titlul în „Radio şi radiofonia", avându-1 ca director pe E. Petraşcu. Cu toate că are un profil tehnic, cuprinzând programele radio curente, publicaţia îşi propune şi preocupări literare, deoarece în eter se trimit „lecturi şi recenzii" ori sunt chemaţi în faţa microfonului scriitori români. Astfel, aici apar versuri de Horia Furtună, iar
F.	Aderca susţine număr de număr cronica radio, într-o rubrică permanentă, „Carnetul bunului radiofonist", structurată în câteva secţiuni: „partea vorbită, partea muzicală şi interviuri cu personalităţi ale momentului". R. anunţă intrarea în
501 Dicţionarul general al literaturii române
Rados
comitetul programelor Societăţii Române de Radiodifuziune a lui Liviu Rebreanu (72/1930). Totodată, se publică articole sub semnătura lui Tudor Arghezi (Parazitul mătuşii) şi a lui Adrian Maniu. Sunt prezentate programele literare radio, cuprinzând emisiuni realizate de Tudor Arghezi (cu precădere în anii 1931 şi 1932), F. Aderca, Ion Mânu, Ion Pribeagu, Perpessicius, N. Iorga. Revista mai cuprinde sfaturi tehnice, corespondenţă cu cititorii, ştiri de pretutindeni, caricaturi.	T.H.
RADOF, Ştefan (1.XII.1934, Buftea), poet. învaţă la Bucureşti, la Colegiul Naţional „Sf. Sava" (1944-1948) şi la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ Exterior (1948-1952). între 1953 şi 1955 este deţinut politic, pentru „uneltire împotriva orânduirii de stat". După ce iese din închisoare, urmează cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" (1960-1964). Face un stagiu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, iar din 1965 este actor la Teatrul „Constantin I. Nottara" din Bucureşti. Debutează în 1964, cu poezie, la revista „Ateneu", colaborând apoi la „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „România literară", „Contemporanul".
Lirica lui R., modernă prin limbaj şi tehnică, este purtătoarea unei stări de spirit romantice în ceea ce priveşte viziunea asupra sensurilor poeziei şi a rosturilor actului creator. încă de la debut - Casca de foc (1972) - poemul apare ca rod al unei stări de graţie, un „foc verde" în ale cărui flăcări se întrezăresc tâlcurile ascunse ale unei lumi ce poate părea, în lipsa acestei „participări" mistice, lipsită de orice semnificaţii înalte. Tematica biblică a celor mai multe poezii (Ziua întâi, Facerea, Adam, Ieşirea din rai), constituite în subiecte de meditaţie asupra rosturilor existenţei umane, îndeamnă la o lectură atentă, în consonanţă cu sobrietatea manifestă a tonalităţii lirice. Versurile din Şoimul în iarnă (1986), cel mai realizat volum al lui R., continuă acest tip de viziune; atitudinea hieratică a poetului, oficiant al misiunii sale sacre -de martor al „trecerii zeului" -, este susţinută de un limbaj intens metaforic, a cărui gravitate, asemănătoare sunetului unui violoncel, pune în lumină ritmul lent al clipei de graţie, într-un montaj scenografic şi regizoral unde se simte experienţa actorului: „Cu rouă pe faţă / şi ceaţa-n spinare; / prin ocheane de nori / din templul fără coloane / coboară / jefuitorii de nopţi, / s-adune rămăşiţele voastre / din iarba sărată / de ploi selenare // Transparenţi ca un nimb / puterile-n ei / până-n seară se sting."
SCRIERI: Casca de foc, Bucureşti, 1972; Iris, Bucureşti, 1976; Statui în iarbă, Bucureşti, 1983; Şoimul în iarnă, Bucureşti, 1986; Efectul de seră, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Adrian Popescu, „ Casca de foc", VR, 1972, 9; Artur Silvestri, Orgoliile cuvântului, LCF, 1977, 42; Lit rom. cont, I, 494-495; Daniel Nicolescu, „Statui în iarbă", RL, 1984,19; Sanda Diaco-nescu, „Statui în iarbă", TTR, 1984,1; Nicolae Georgescu, „Statui în iarbă", LCF, 1984,22; Alexandru Horia, „Şoimul în iarnă", LCF, 1987,7; Popa, Ist. lit, II, 598; Iulia Argint, Ferestre de iarbă, RL, 2003,30. L.H.
RADOS, Andreas (4.X.1938, Nestorio-Kastoria, Grecia), traducător şi eseist. Este fiul Alghelikiei (n. Paliobei) şi al lui Aristidis Rados, zidar. în timpul războiului civil din Grecia,
familia sa a fost nevoită să ia calea exilului. R. a făcut cursurile primare şi gimnaziale în Grecia, Albania şi în România, la Roman, Blaj şi Sinaia. Urmează liceul la Bucureşti (1951-1955), începe Facultatea de Filologie tot aici, continuând-o la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi. După absolvire, în 1960, devine asistent la Institutul Pedagogic din Galaţi, iar în 1962 se transferă la cel din Iaşi. în 1965 trece la Catedra de limbi slave a Facultăţii de Filologie ieşene. Aici înfiinţează, în 1973, Seminarul de neogreacă, pe care îl va conduce până la pensionare. Debutează în „laşul literar" (1959). Colaborează, uneori sub pseudonimul A. Fotinos, cu articole, eseuri şi traduceri la „Studii de literatură universală", „Revista de istorie şi teorie literară", „Secolul 20", „Luceafărul", „laşul literar", „Convorbiri literare", „Steaua", „Cronica", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", „Orizont", „Ateneu", „Transilvania", „Tomis" ş.a., precum şi la periodice din Grecia şi Cipru („Nea synora", „Tomes", „Kainourghia epohi", „Ipirotiki estia", „Logotehniki dimiourghia", „Gramata kai tehnes"). Deţine premiul „Valoarea culturală" acordat de Uniunea Literaţilor Greci (1984) şi Premiul revistei „Cronica" pentru promovarea literaturii româneşti în Grecia şi a literaturii greceşti în România (2003).
R. este un profesionist al traducerii din limba neogreacă în limba română, antologiile lui purtând, concomitent, amprenta entuziasmului, a iubirii pentru patria natală. Scriitorii avuţi în vedere sunt, cel mai adesea, luptători pentru libertatea naţională sau spirituală a Greciei: Dyonissios Solomos, Rigas Ferreos Velestinlis, Kostis Palamas, Kostas Varnalis, Odysseas Elytis, Anghelos Sykelianos, Iannis Ritsos, Menelaos Ludemis, Rita Boumi-Pappâ, Lia Hatzopoulou-Karavia, Nikos Anoghis, Năsos Vaghenas, Hristos Mavris ş.a. Jertfind câteodată aspecte de fond în favoarea formei perfectibile, R. urmăreşte îndeosebi tematica legată de paradigmele mitologice eline, de istoria ţării, de natura ei generoasă şi, nu în ultimul rând, de erosul care se manifestă cu plenitudine în lirica neogreacă. Altădată, în eseuri sau în comentarii aplicate, găseşte puncte de asemănare între cultura greacă şi cea română. Astfel, între Odysseas Elytis şi Nichita Stănescu identifică nuclee de relaţionare, cum ar fi propensiunea către apolinic, mai propriu spus, către soare, centru de energie şi vitalism, reflectat la ambii, prin prisma sufletului poetic, aspirând mereu la perfecţiune. R. este şi un bun traducător în neogreacă al liricii contemporane româneşti, selecţia sa oprindu-se la Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ştefan Aug. Doinaş, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi ş.a.
SCRIERI: Scriitori ruşi şi sovietici în România (în colaborare cu Liviu Moscovici), Iaşi, 1974; Literatura neogreacă în România (1950-1980). Bibliografie selectivă (în colaborare cu Liviu Moscovici), Iaşi, 1981; Literatura neogreacă contemporană în România. Bibliografie (în colaborare cu Liviu Moscovici), Iaşi, 1998; De la Odysseas Elytis la Nichita Stănescu. Echivalenţe culturale, Iaşi, 2001. Traduceri: Rita Boumi-Pappâ, înflorire în pustiu, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Leonida Maniu); Un cântec despre România, pref. Ilias Iliou, Iaşi, 1980; Jean Coutsocheras, Cu aripa şi tridentul, pref. Romul Munteanu, cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Constantin Crişan); Odele Mării Egee. Poeţi greci contemporani, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Ioanid Romanescu); Surâsul Afroditei. Poeţi ciprioţi contemporani, îngr. şi pref.
Radu
Dicţionarul general al literaturii române 502
trad., Iaşi, 1995 (în colaborare cu Leonida Maniu şi Leonidas Rados); Soarele Verghinei. Poeţi contemporani din Salonic, Iaşi, 2003 (în colaborare cu Leonida Maniu).
Repere bibliografice: Adrian Popescu, Rita Boumi-Pappâ, „înflorire în pustiu", ST, 1974,12; Constantin Coroiu, Dedicaţii lirice, RMB, 1980, 11227; Al. Pascu, Un cântec despre România, CRC, 1981,26; Polixenia Karambi, Cultura şi literatura română în Grecia, RL, 1981, 43; Ioan Holban, O poezie care a trebuit să-şi uite trecutul, CRC, 1991,12; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 355-356.	A.	V.
RADU, George (18.XII.1930, Cuza Vodă, j. Călăraşi), prozator şi eseist. Este fiul Saftei (n. Codru-Gherman) şi al lui Marin Radu, crescător de cai de rasă. Face şcoala primară în satul natal (1937-1942), urmează Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi (1942-1950) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1951-1955). Paralel, audiază cursuri la Conservatorul „Ciprian Porumbescu" şi la Facultatea de Arte Plastice. După absolvire devine cadru didactic la Catedra de literatură a Facultăţii de Ziaristică din Bucureşti, iar între 1968 şi 1970 conduce Direcţia Bibliotecilor din Ministerul Culturii. îşi susţine doctoratul în filosofia culturii (1978), cu teza Circulaţia ideii de progres în cultură. Debutează în „Contemporanul" cu Eseu despre lectură (1958), iar editorial, ca prozator, cu volumul Cântecul drumului (1977), cuprinzând texte scurte, tributare unui moment tezist, dar din care se reţin povestirile Sărbătoarea cailor, Cântecul drumului şi Pantofii. Colaborează la „România literară", „Contemporanul", „Teatrul", „Luceafărul", „Tomis", „Adevărul literar şi artistic" ş.a. în urma unor vizite în Finlanda (a creat o bibliotecă de carte românească în oraşul Toijala), publică mai multe cărţi consacrate culturii şi civilizaţiei finlandeze. în romanul Funia de nisip (1987) dezvoltă teme din viaţa satului, prezente anterior în câteva povestiri din Cântecul drumului, carte din care, la rândul lui, romanul Aniversarea (1990) reia temele citadine.
Funia de nisip foloseşte ca metaforă, pentru situaţia ţărănimii din România postbelică, povestirea populară despre ţara învinsă căreia puterea învingătoare îi pretinde să facă o funie de nisip, după ce îi ceruse, mai înainte, să-şi omoare toţi bătrânii. Când reprezentantul ţării învinse solicită să i se dea un model de funie de nisip, învingătorul înţelege că „nu şi-au omorât toţi bătrânii". Aniversarea exploatează tot o metaforă, a ciocârliei închise într-o colivie de aur, care, deşi are grăunţe din belşug, doreşte să se elibereze şi să-şi caute singură hrana. Alexandru Zevedei, personajul principal al romanului, preferă „izgonirea din rai" pentru a se consacra nestingherit muncii ştiinţifice. Prietenul său, Cristian Balaur, tip conformist, ajunge ministru în ierarhia socialistă şi se confruntă cu propriul fiu, care îl face responsabil de situaţia gravă în care se află ţara. Romanul Ave, Maria (2000) este o poveste de dragoste între un student român, Paul, şi colega sa evreică, Miria-Maria. Iubirea lor evoluează nu fără complicaţii, într-o societate de oameni normali, nesofisticaţi, demonstrând că atunci când există cunoaştere şi înţelegere, obstacolele de orice fel sunt depăşite.
SCRIERI: Finlanda, Bucureşti, 1976; Cântecul drumului, Bucureşti, 1977; Ideea de progres cultural, Iaşi, 1981; Suomi, terra magica. Pe urmele eroilor
„Kalevalei", Bucureşti, 1984; Funia de nisip, Bucureşti, 1987; Aniversarea, Cluj-Napoca, 1990; Finlanda, la noi acasă, Bucureşti, 1993; Ave, Maria, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Al. Tănase, Criteriile progresului cultural, RL, 1981, 34; Dem. Niculescu, Evocarea tradiţiilor rurale, CNT, 1987,16; Mihai Ungheanu, „Funia de nisip", LCF, 1987, 18; Laurenţiu Ulici, „Funia de nisip", RL, 1987, 27; I.P. Haneş, „Aniversarea" - un roman vizionar, „Evenimentul", 1990, 23; Victor Bârlădeanu, O premieră în biblioteca românească: „Ave, Maria" de George Radu, „Ultima oră" (Tel Aviv), 2000,1772.	Şt.C.
RADU, Olimpia (14.V.1947, Cluj - 24.VI.1973, Cluj), critic literar. Este fiica Corneliei (n. Hentea) şi a lui Ştefan Radu, matematician şi astronom. învaţă la Liceul „Gh. Bariţiu" (1954-1965) şi la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1965-1970). Face parte din grupul de studenţi şi tineri scriitori care întemeiază cenaclul Echinox (1967) şi revista cu acelaşi nume, unde este redactor (1968-1973) şi unde va debuta, semnând uneori şi Lia Negru, trece apoi la „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»". Mai colaborează la „Amfiteatru", „Ateneu", „Steaua", „Tribuna", „Viaţa studenţească".
Dispariţia prematură a frânt evoluţia unui talent „de superioară înzestrare" (Ioana Em. Petrescu), R. fiind un critic ce s-a ilustrat convingător prin eseurile, cronicile şi recenziile risipite în paginile publicaţiilor la care a colaborat. Aşa încât restituirea scrierilor sale în volumul Pagini de critică (1988), alcătuit de Marian Papahagi, este considerată „o ediţie îndelung aşteptată", „un act de dreptate" şi „un act necesar mişcării ideilor, în critica actuală" (Ioana Bot). Comentatorii observă, pe temeiul textelor, o preferinţă pentru interpretarea prozei, evidentă atât în eseuri succinte şi pătrunzătoare, ca Spiritul epopeic, Paradoxul povestirii sau Arhetipuri ale personajelor sadoveniene, cât şi în studiul, de altă anvergură, intitulat Surse ale fantasticului în proza românească. Paginile rămase de la R., elaborate în intervalul a doar câţiva ani, răspund unor destinaţii şi exigenţe diferite, publicistice sau didactice, însă ele poartă amprenta unităţii de atitudine şi viziune. Pretutindeni, explicitată şi în micul eseu programatic Critica - lectură, există o particulară coeziune a demersului, marcată de apelul constant la modalitatea şi conceptele analizei arhetipale, cu aplicare în primul rând la proza lui Mihail Sadoveanu, dar şi la scriitori ca V. Voiculescu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu. Edificată asupra orientărilor contemporane, R. se înscrie între primii critici români care cultivă, la sfârşitul anilor '60, analiza arhetipală (Ioana Em. Petrescu). Explorările în problematica prozei fantastice indică siguranţă analitică, exactitate, fineţe disociativă şi simţ teoretic, imaginaţie a ideilor, orientare pertinentă în bibliografia critică a temei, semn că eseista intrase pe un făgaş propice pentru lansarea proiectului său critic. R. este un nume reprezentativ nu numai pentru configuraţia iniţială a „Echinoxului", ci, aşa cum observa Laurenţiu Ulici, şi pentru profilul scriitoricesc al promoţiei '70.
SCRIERI: Pagini de critică, îngr. şi pref. Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1988.
503 Dicţionarul general al literaturii române
Radu
Repere bibliografice: Dinu Flămând, Olimpia Radu, ECH, 1973,5-6; Marian Papahagi, Pentru Pia, ECH, 1973,5-6; Eugen Uricaru, Primul dintre noi, ECH, 1973,5-6; Marcel Runcanu, Ne rămân amintirile, ECH, 1973,5-6; Aurel Şorobetea, Pia, ECH, 1973,5-6; Adrian Popescu, Pia, ECH, 1975, 6; Aurel Şorobetea, Pietâ, ECH, 1976, 6-7; Petrescu, Configuraţii, 44; Adriana Babeţi, Textul întrerupt, 0,1988,31; Ioana Bot, 0 ediţie îndelung aşteptată, TR, 1988, 32; Val Condurache, „Echinox". Dialog, CL, 1988,10; Grigurcu, Peisaj, II, 314-318; Ulici, Lit. rom., I, 530-531; Carmen Varfalvi-Berinde, Olimpia Radu, ECH, 1994, 1-3; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,274; Petraş, Panorama, 552; Nicolae Oprea, Literatura „Echinoxului", I, Cluj-Napoca, 2003, 18-21; Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau Despre echilibru, Cluj-Napoca, 2003,133-139.	C.H.
RADU, Pavel Gheo[rghiţă], (3.X.1969, Oraviţa), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Ioanei şi al lui Gheorghe Radu. Urmează la Timişoara Liceul Silvic (1983-1987) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia română-engleză, din cadrul Universităţii de Vest (1989-1994). După absolvire este profesor la Iaşi şi Timişoara (1994-1999), redactor-şef adjunct al revistei „Helikon" din Timişoara (1998), redactor la „Timpul" din Iaşi (2000-2001), redactor şi realizator la Studioul de Radio Iaşi (1999-2001). în 2001 emigrează în Statele Unite ale Americii, unde stă numai un an, lucrând ca vânzător, recepţioner marfă etc. Se întoarce în ţară şi din 2002 este redactor la Editura Polirom. Debutează cu proză, în 1993, la săptămânalul „Jurnalul SF". Mai colaborează cu proză, poeme, cronici, eseuri, traduceri la „Orizont", „Dilema", „Timpul", „Ficţiuni" (Satu Mare), „ArtPanorama", „România literară", „Monitorul", „Obiectiv" ş.a. Prima carte, culegerea de povestiri SF Valea Cerului Senin, îi apare în 1997. Este membru fondator al Asociaţiei Culturale CLUB 8 din Iaşi (2003).
în peisajul dinamic al comunităţii SF din deceniul al zecelea din secolul trecut, R. este o prezenţă vizibilă şi semnificativă. Prin ce are mai relevant ca literatură propriu-zisă, vocabularul său (stilistic, imaginar) poartă amprenta literaturii SF anglo-saxone din anii780; William Gibson ar fi referinţa care aproximează acest aer de familie ce nu trebuie totuşi confundat cu un simplu mimetism. Povestirile cele mai bune din cartea de debut (Legea talionului generalizată, Poveste cu umbre şi eroi, Ziua verde a lui Percival, Valea Cerului Senin) ficţionalizează spaţiile dintre franjele unui decor postatomic, posttraumatic, populat de o umanitate decrepită şi mutantă. Secvenţele narative, unele de mai mare amploare, au între ele legături periferice de. anecdotică. Omogenitatea ţinând de anecdotică şi imaginar este coroborată cu omogenitatea stilistică: tăietură sigură a frazelor, simetrizare între enciclopedia de bază şi cea imaginară, etalare precisă a jargonului şi argoului, tranzitivitate coruptă nestrident de irizări întunecat-melacolice. Volumul mai conţine digitaţii relativ minore de ludică textuală (Bede, Personae), de satiră ucronică (Ţară în carnaval) sau de transfer mimetic (Insula viermilor). Culegerea Despre Science fiction (2001) selectează o parte din eseistica SF a lui R. Cartea conţine cronici şi recenzii la scrieri autohtone sau traduse (semnate de Sebastian A. Corn, Voicu Bugariu, Michael Haulică, Liviu
Radu, Cristian Tudor Popescu, Ona Frantz ş.a.), studii de caz (Philip K. Dick; volumul colectiv - cu valoare de manifest al generaţiei SF a anilor '90 - Motocentauri pe acoperişul lumii) şi eseuri teoretice (Science fiction-ul şi literatura înaltă, Science fiction-ul şi judecata canonică, Subiectivismul în literatura SF, Fantasticul în SF ş.a.), oferind autorului „prilejul de a-şi exersa acribia critică şi spiritul disociativ în observaţii nuanţate, demne de reţinut" (Mircea Opriţă). Pe lângă specializarea în SF, R. are o bogată activitate de eseist în câmpul literaturii mainstream şi în cel general-cultural. Inspirat de experienţa americană, volumul Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a (2003) e un non-fiction structurat secvenţial-epistolar, o decompoziţie a visului american executată de la firul ierbii. Personajul este un intelectual estic care lasă în urmă o Românie a unei dezamăgitoare tranziţii: un orizont dificil în economia supravieţuirii zilnice, furnizând în acelaşi timp suficiente referinţe pentru nostalgii culturale. America părea să fie pentru imigrant o soluţie pe termen indefinit, ceea ce justifică o serie de posturi în meserii necalificate, dar rezonabil remunerate (vânzător la KFC, recepţioner marfă la librăria „Barnes & Noble" din Washington). Presiunea modelului idilic iniţial din mintea tânărului asupra vieţii made in USA slăbeşte pentru a face loc unei perspective dezvrăjite, chiar cinice, exersată asupra clişeelor existenţiale din Lumea Nouă. De aici succesiunea de „noduri" tematizând critic un aspect sau altul al vieţii de peste Ocean (consumism etc). Pentru parcursul narativ al cărţii, întoarcerea în România reprezintă finalizarea logică a unei iniţieri care eşuează ca iniţiere, nu şi ca exerciţiu bibliografic-documentar.
SCRIERI: Valea Cerului Senin, Bucureşti, 1997; Despre Science fiction, Satu Mare, 2001; Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, Iaşi, 2003. Traduceri: Iuri Stoyanov, Tradiţia ascunsă a Europei (Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu), Iaşi, 1999; Leo Strauss, Cetatea şi omul, Iaşi, 2000; Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, coordonator Jacques Delors, Iaşi, 2000; Max Weinreich, Universităţile lui Hitler. Contribuţia intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor, Iaşi, 2000; Mary Douglas, Cum gândesc instituţiile, Iaşi, 2002; David Lodge, Muzeul Britanic s-a dărîmatî, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Liviu Radu, Nevoia de inocenţă, „ArtPanorama", 1997,1; Horia Nicola Ursu, Un debut cu „va urma", „Ficţiuni", 1998,2; Liviu Radu, Despre o anumită disperare, „Ficţiuni", 1998, 2; Voicu Bugariu, Un debut remarcabil, „Ficţiuni", 1998,2; Lucia Simona Bumbu, „Despre Science fiction", OC, 2001,75; Florin Lăzărescu, Misionarul SF, „Timpul", 2002,2; Ovidiu Nimigean, Prin feerica Fairie a lui Radu Pavel Gheo, „Obiectiv" (Iaşi), 2002, 9-10 martie; Iulian Tănase, Manifest împotriva ciorbei de burtă, „Academia Caţavencu", 2002, 26; Luminiţa Marcu, Cine se întoarce din America, „Evenimentul zilei", 2003, 3430; Constantin Coroiu, Despre America, cu sinceritate, ALA, 2003, 677; Constantin Coroiu, Mierea din adâncuri, ALA, 2003, 678; Nicolae Prelipceanu, America lui Radu Pavel Gheo, RMB, 2003, 21 august; Al. Călinescu, America, America..., ATN, 2003,8; Simona Sora, România lui Gheo, „Dilema", 2003,547; Mircea Iorgulescu, Din Far East în Far West şi înapoi, „22", 2003,711; C. Rogozanu, Poliromii, OC, 2003,198; Opriţă, Anticipaţia, 564-568.	M.l.
Rahoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 504
RAHOVEANU, Ion (pseudonim al lui Ion Bâscă; 5.X.1928, Răhău, j. Alba - 27.VI.1994, Sebeş), poet. Este fiul Anei (n. Neaga) şi al lui Gheorghe Bâscă, agricultori. Urmează primele clase în comuna natală, gimnaziul la Sebeş, liceul la Alba Iulia şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, absolvită în 1955. Este redactor la Studioul de Radio Cluj (1957-1970) şi la revista „Tribuna" (1970-1972), inspector principal la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Cluj (1972-1975), director al Centrului de îndrumare a Mişcării Artistice din judeţul Sibiu (1975). în 1975 se pensionează medical. Debutează cu poezie în „Lupta Ardealului" (1948) şi editorial cu volumul Creanga de măslin (1961). Colaborează la „Steaua", „Tribuna", „Luceafărul", „Orizont", „Transilvania", „Convorbiri literare", „România literară" ş.a.
De la Creanga de măslin până la Rugul palidităţii (1973) R. se dovedeşte un fidel slujitor al poeziei înregimentate politic, în registrul minor al genului. Versurile publicate în anii '60 - '70 sunt dedicate partidului, războiului nuclear, reconstrucţiei lumii noi, minerilor, lui Lenin, oţelarilor, patriei, chiar demolărilor şi noii „urbanistici", aşa cum se întâmplă în Urbanistică din volumul Cerul dintre noi (1963) sau într-un text cu titlu cinic, Lasciate ogni dolore, din Strada mică (1964). Poemele, simple ca formulă, melodioase, multe cu rimă pereche, sunt optimist sau ameninţător revoluţionare, animate de un idilism muncitoresc, „angajate", mimând un sentiment romantic-auroral. Universul „pastelurilor" lui R. este însufleţit, în plus, de un panteism specific, astfel încât toate elementele sunt în mod straniu purtătoare ale unui „mesaj" comunist intrinsec, de la „mestecenii-stindard" la „privighetoarea din Carpaţi" (metaforă pentru poet) sau la „steaua roşie a zării". Culegerile conţin şi câteva poezii erotice, candide sau elegiace. în Rugul palidităţii se oferă spectacolul unei lirici de sugestie, ermetizante, în care ideologicul s-a disipat într-un metaforism obscur: „în această singurătate meditativă,/ în trecerea străvezie a durerii,/ printre degete, ca de nisip a timpului,/ o ancoră sau o fântână/ peste efemerida copilărie -/ existenţa îşi lasă uitarea şi mâna/ ce ni se subţiază pământie.// Ostile totuşi durabil ne intră în lupte,/ rosturile ni se răresc în zadar,/ între înfrângeri bătălii se câştigă/ în amurgul nostru intermediar" (Investiţie în alb). Dar în Orizontul regăsirilor (1976), „volum submediocru" (Dana Dumitriu), ideologia naţional-comunistă se discerne uşor (Munţii Apuseni, străbunii, Horea, eroii, lupta pentru patrie etc.), surprinzând însă violenţa acesteia: „Lumină decisiv de clară-aştept,/ pedepsitoare şi înălţătoare,/ spectralul său augur de monument / care ucide spre eternizare" (Vârstă de răscruce). Placheta Râul târziu (1981), dincolo de un ciclu întru totul comunist, poate prezenta un oarecare interes pentru poemele de dragoste, elegiace, influenţate de Lucian Blaga. Aceeaşi tematică erotică se regăseşte în Spaţiu cardinal (1982), deşi unele versuri mai sunt tributare naţional-comunismului, ceea ce se observă şi în Sideralul vis (1984). Există aici şi o uşoară epurare de excesul metaforic şaizecist, o citadinizare a inspiraţiei. Sideralul vis este, totuşi, mai degrabă un volum de versuri patriotice în descendenţa lui Ioan Alexandru şi descriptiv în cheie pillatiană, prin revenirea la ruralitate. Toate aceste elemente -
rural şi citadin, poezie şaptezecist-patriotică şi şaizecist-erotică
-	se reîntâlnesc, într-un amestec eteroclit, în Intrarea în memorie
(1987), autorul nereuşind să atingă nici acum corzile unui lirism autentic.
SCRIERI: Creanga de măslin, Bucureşti, 1961; Cerul dintre noi, Bucureşti, 1963; Strada mică, Bucureşti, 1964; Zile de munte, Bucureşti, 1965; între cetăţi şi râuri, Bucureşti, 1966; Tară de cântec, Bucureşti, 1966; Decolare, Bucureşti, 1967; Zodie milenară, Bucureşti, 1968; Lacrimi pe spadă, Bucureşti, 1969; Baba Novac, Cluj, 1971; în constelaţia Clujului, Cluj, 1971; Imn copilăriei, Bucureşti, 1973; Rugul palidităţii, Cluj, 1973; Porţi de legendă, Bucureşti, 1975; Orizontul regăsirilor, Cluj-Napoca, 1976; Drumuri de duminică, Bucureşti,1979; Râul târziu, Cluj-Napoca, 1981; Spaţiu cardinal, Bucureşti, 1982; Sideralul vis, Timişoara, 1984; Intrarea în memorie, Cluj-Napoca, 1987.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Trei poeţi tineri, CNT, 1962, 11; Mihai Botez, „Decolare" şi „Ţară de cântec", LCF, 1967,19; Mircea Vaida, „Lacrimi pe spadă", TR, 1969,20; D. Micu, „Lacrimi pe spadă", RL, 1969,25; Daniel Dimitriu, Ion Rahoveanu, CL, 1973,16; Pamfil Matei, „Imn copilăriei", T, 1974, 3; Piru, Poezia, II, 151-154; Dana Dumitriu, Confesiuni rimate, RL, 1976,39; Olimpia Berea, „Orizontul regăsirilor",
O,	1977, 2; Ion Arieşanu, O poezie a seninătăţii, O, 1982, 48; Ion Arieşanu, Un gen de elegie, 0,1987, 24; Micu, Limbaje, 284-286; Dicţ. scriit. rom., IV, 6-8; Radu Săplăcan, Exerciţii de balistică, îngr. Ioan Pintea şi Sorin Gârjan, Cluj-Napoca, 2003,186-189.	R.	D.
RAICU, Al.[exandru] (18.VI.1914, Hârşova - 22.11.1991, Bucureşti), poet, prozator şi jurnalist. Este fiul Măriei (n. Bicovescu) şi al lui Cristea Raicu, mecanic. în 1932 a absolvit Liceul „C. Alimănişteanu" din Olteniţa, iar în 1936, după un an la Medicină, Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, între 1936 şi 1945 a funcţionat ca profesor de limba română la liceele bucureştene „Matei Basarab", „Nicolae Bălcescu", „Mihai Viteazul", „N. Kreţulescu", „Profesorii Asociaţi" şi, în paralel, ca director al revistei „Pegas" (1932-1933), redactor la „Seara", „Capitala", „Curentul", „Fapta", secretar general de redacţie la „Naţiunea", condus de G. Călinescu, redactor-şef adjunct la „Frontul plugarilor" (1949-1952), redactor la „Agricultura nouă" (devenită „Agricultura socialistă"), de unde a ieşit la pensie. A debutat în 1929 la revista „Limba română". A colaborat la „Răboj", „Plai", „Litere", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Facla", „Credinţa", „însemnări ieşene", „Orion", „Bobi", iar, timp de peste un deceniu, până la moarte, a realizat pagina a doua a „României literare". A semnat cu pseudonimele Ralex, Ion Drincea şi Alexandru lancu. Deşi era membru al Societăţii Scriitorilor Români, a fost exclus ulterior din Uniunea Scriitorilor, invocându-se drept motiv „lipsa de activitate". în realitate, fusese trecut la index pentru volumul de versuri Carnet de soldat (1942), carte antibolşevică, având ca temă războiul pentru recucerirea Basarabiei. S-a văzut astfel constrâns să lucreze o lungă perioadă în anonimat, fiind apoi reprimit în cadrul breslei scriitoriceşti şi recompensat pentru cărţile sale destinate copiilor cu un premiu naţional.
R. este autorul a peste douăzeci şi cinci de volume originale şi a câtorva traduceri. De la poezie la proză, de la
505 Dicţionarul general al literaturii române
Raicu
reportaj la cărţi pentru copii, de la memorialistică la istorie literară - nimic nu i-a fost străin. Totuşi, predominantă în creaţia sa rămâne poezia. Debutând în 1936 cu placheta Vitralii, continuă să dea la iveală alte producţii lirice: Hronic (1939), Cântec de ţărână (1939), Cetăţile înecate (1941), Carnet de soldat. Poet sensibil, cu înclinaţie spre lirismul nostalgic, el nu se poate sustrage total influenţelor şi în multe versuri se pot depista cu uşurinţă rezonanţe argheziene sau chiar timbrul de romanţă din Intimă de Cincinat Pavelescu. Atent la valoarea sonoră a cuvântului şi la forţa sugestivă a imaginii, R. cizelează cu grijă versul, asociind, nu o dată, vizualul cu auditivul, în tablouri memorabile. Nu se fereşte să îmbine (uneori bizar) lirismul cu erudiţia istorico-literară. Volumul Cetăţile înecate, notabil prin coerenţa imagistică, e conceput ca proiecţie a unui vis-coşmar, cu un univers gata să se descompună, cu cetăţi pustii, unde foarte rar figurile legendare ale copilăriei - domniţa din basme, îngerii nopţii - mai vizitează imaginaţia. în 1968 poetul revine cu placheta Sosesc romantic, deosebită în esenţă, dar păstrând delicateţea şi suavitatea sentimentului, precum şi dezinvoltura stilului. Trăieşte acum din amintiri, cu vaga impresie că timpul începe să îl apese, dar, programatic, îşi temperează efuziunile, reuşind să evite sentimentalismul. Cu ciclul Corăbii romane, poetul „soseşte" mai degrabă simbolist decât romantic. Dacă până acum contururile se profilau discret, în nuanţe austere de alb şi negru, aici poeziile aduc o varietate cromatică neaşteptată. Necunoscutele scrisori de dragoste ale preadevotatului slujitor Alexandru (1971) e un lung poem de dragoste, alcătuit din diverse fragmente, fiecare purtând un titlu. Cele patru mari cicluri, Dimineaţa, Amiaza, Amurgul, Noaptea, diferenţiate stilistic, marchează momentele virtuale în evoluţia oricărui sentiment. Adept şi al formelor fixe, R. se manifestă ca un virtuoz al genului în Rondelul grădinii de sidef (1974), unde echilibrul, armonia, muzicalitatea versurilor creează atmosferă, chiar dacă, uneori, frapează asemănarea cu Al. Macedonski. Anotimpul izvoarelor (1975) este un omagiu adus eroilor neamului, atât celor din trecut, cât şi celor din contemporaneitate. Volumele următoare - Viaţa, cântecele şi speranţele cioplitorului de barcaze (1976), Cartea dimineţii (1978), Adio, Baudelaire (1981), Intrarea în pădure (1984), Pasteluri şi balade (1987), Cristalul de sare (1990) - evidenţiază un bun meşteşugar al versului, poet elegiac, înfiorat de nostalgii, dar fără cutremurări dramatice, tonalitatea esenţială rămânând tristeţea resemnată, calmă. Surprinzător, dar singurul său roman, Puntea din vale (1948, cu o postfaţă de G. Călinescu), nu este liric, ci are un pronunţat caracter epic, autorul dovedind şi calităţi narative deosebite (ca, de altfel, şi în nuvela Vâltoarea,
1950). E drept, cărţile de memorialistică şi istorie literară tipărite ulterior - Luminile oglinzilor (1974), Autografe (1983), Descoperirea păsării Sitela (1989) - au reliefat disponibilitatea pentru evocare, pentru portretizare, capacitatea de a surprinde personalitatea unui scriitor, trăsătura lui specifică prin relatarea unor întâmplări mai puţin cunoscute. Talent literar arată R. şi în reportaje: Hai cu mine (1942) şi Pe drumuri de ţară (1957). O mare parte a activităţii sale a dedicat-o însă creaţiei pentru copii: Un alai la pescuit (1972), Cerbul de lumină (1977),
Secretul de la Fântâna Roşie (1981), în grădina de lumină (1984). Ca traducător, s-a manifestat sporadic şi nesemnificativ.
SCRIERI: Vitralii, Bucureşti, 1936; Hronic, Bucureşti, 1939; Cântec de ţărână, Bucureşti, 1939; Cetăţile înecate, Bucureşi, 1941; Carnet de soldat, Bucureşti, 1942; Hai cu mine, pref. Ionel Teodoreanu, Bucureşti, 1942; Puntea din vale, postfaţă G. Călinescu, Bucureşti, 1948; Vâltoarea, Bucureşti, 1950; Vizite, Bucureşti, 1955; O întâmplare cu tâlc, Bucureşti, 1956; Pe drumuri de ţară, Bucureşti, 1957; Sosesc romantic, Bucureşti, 1968; Necunoscutele scrisori de dragoste ale preadevotatului slujitor Alexandru, Bucureşti, 1971; Un alai la pescuit, Bucureşti, 1972; Luminile oglinzilor, Bucureşti, 1974; Rondelul grădinii de sidef, Bucureşti, 1974; Anotimpul izvoarelor, Bucureşti, 1975; Viaţa, cântecele şi speranţele cioplitorului de barcaze, Bucureşti, 1976; Cerbul de lumină, Bucureşti, 1977; Cu George Franga despre Muzeul Teatrului Naţional, Bucureşti, 1977; Cartea dimineţii, Bucureşti, 1978; Adio, Baudelaire, Bucureşti, 1981; Secretul de la Fântâna Roşie, Bucureşti, 1981; Autografe, Bucureşti, 1983; Intrarea în pădure, Bucureşti, 1984; în grădina de lumină, Bucureşti, 1984; Pasteluri şi balade, Bucureşti, 1987; Un caz neobişnuit, Bucureşti, 1989; Descoperirea păsării Sitela, pref. George Macovescu, Bucureşti, 1989; Cristalul de sare, Bucureşti, 1990. Antologii: Eroica, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Cornel Popescu). Traduceri: James Hilton, Scadenţa destinului, Bucureşti, 1940, Stella Monsell, Craiova, 1994; Lajos de Zilahy, Pijamaua neagră, Bucureşti, 1941.
Repere bibliografice: Călinescu, Ist. lit. (1941), 858, Ist. lit. (1982), 944; Radu Tudoran, „Hai cu mine", „Evenimentul zilei", 1942, 1252; Gheorghe Cătană, Alexandru Raicu, ARG, 1972, 5; Caraion, Duelul, 130-132; Dana Dumitriu, „Rondelul grădinii de sidef', RL, 1974,42; Piru, Poezia, 1, 182-185; Streinu, Pagini, V, 150; Popa, Dicţ. lit. (1977), 461; Valeriu Cristea, Literatura educativă, RL, 1978, 26; Lit. rom. cont., I, 196-198; George Muntean, Luminile oglinzilor, RL, 1984, 24; Teodor Vârgolici, Confesiuni literare, RL, 1989, 29; Micu, Scurtă ist., II, 348; Faifer, Faldurile, 69-72; Dicţ. scriit. rom., IV, 8-10.	D.	Gr.
RAICU, Anda (12.1.1941, Olteniţa - 18.1.2002, Bucureşti), prozatoare şi jurnalistă. Este fiica Măriei (n. Crângaşu) şi a scriitorului Alexandru Raicu; prenumele la naştere este Paula Vicenţia. în 1957 a absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti şi în 1963 Facultatea de Limba şi Literatura Rusă (secundar româna). A funcţionat ca redactor la ziarul „Informaţia Bucureştiului" (1965), la biroul de presă al ONT (1965-1968), la „Vacanţa în România", publicaţie turistică pentru străinătate, editată în trei limbi (1968-1989), „România pitorească", în 1990 devenind redactor-şef, ulterior director al acestor reviste şi al SC România Pitorească SA. în 1995 va fi desemnată prim-vicepreşedinte al Asociaţiilor Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din România. Debutează în 1968 la revista „Luceafărul" şi colaborează la „România literară", „Orizont", „Tomis" ş.a. A semnat şi Anda Basarab, Andreea Ilveanu, Rodica Nisipeanu, Paula Manolescu. în 1987 i se acordă Premiul Uniunii Ziariştilor pentru reportaj, iar în 1995 Asociaţia Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din România îi conferă distincţia „Senior al profesiei".
Primul volum de proză scurtă, Deschiderea spaniolă, publicat de R. în 1971, a oferit o certitudine în privinţa talentului autoarei. Caracteristicile esenţiale, păstrate şi în cărţile următoare - romanele Norda (1979), Fiul luminii (1983), Valsul
Raicu
Dicţionarul general al literaturii române 506
dimineţii (1987) şi culegerea de nuvele Catalan (1981) sunt acuitatea observaţiei, capacitatea de a conferi semnificaţie de simbol unor elemente din cotidianul imediat (sesizabile cu preponderenţă în prozele scurte), îmbinarea suflului epic cu fineţea analizei psihologice, posibilitatea de a recrea atmosfera unor medii sociale diverse. Continuând tradiţia prozei realiste, R. reuşeşte să construiască o galerie de personaje dintr-o varietate de unghiuri de abordare. Şi modernitatea naraţiunii rezultă din modul caleidoscopic al prezentării aceluiaşi eveniment. Astfel, în Valsul dimineţii, un prim roman dintr-un ciclu anunţat, urmărind destinul familiei Voican, care trăieşte într-un orăşel de provincie, într-un moment ce pare a fi deceniul al patrulea al secolului trecut, prozatoarea surprinde nu doar psihologia unor oameni maturi, extrem de diferiţi între ei, chiar dacă sunt fraţi, dar mai ales pe aceea atât de labilă a copiilor, deveniţi adolescenţi, Matei, şi sora sa, Regina. în plus, aici, mai marcat poate decât în scrierile anterioare, e pus în evidenţă şi umorul, este exploatat darul de a creiona personaje nu doar prin ceea ce spun, ci şi prin modul cum o spun, de multe ori ele individualizându-se tocmai prin coloritul verbal, prin spontaneitate în dialog.
SCRIERI: Deschiderea spaniolă, Bucureşti, 1971; Norda, Bucureşti, 1979; Catalan, Bucureşti, 1981; Fiul luminii, Bucureşti, 1983; Valsul dimineţii, Bucureşti, 1987; România. Amintire fotografică, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Costin Tuchilă, „Norda", LCF, 1979,37; Mircea Benţea, „Norda", ST, 1980, 6; Eugenia Tudor-Anton, Un roman de debut, VR, 1980, 6-7; Titel, Cehov, 203-206; Olimpia Berea, „Valsul dimineţii", O,1988,17; Liviu Grăsoiu, Tradiţia prozei obiective, LCF, 1988,30.	D.Gr.
RAICU, Lucian (12.V .1934, Iaşi), critic literar. Este fiul Ucăi Leibovici (n. Solomon), funcţionară, şi al lui Carol Leibovici, mic comerciant, şi fratele lui Virgil Duda. Va absolvi liceul la Bârlad, Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1954) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1958). Face parte din redacţia revistelor „Viaţa românească", „Gazeta literară" şi „România literară". Din 1986 se stabileşte, împreună cu soţia sa, scriitoarea Sonia Larian, la Paris, unde colaborează cu cronici la Radio France Internationale. Debutează în 1952 la „Viaţa românească", iar prima carte, monografia Liviu Rebreanu, îi apare în 1967, fiind distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Urmează eseuri - Gogol sau Fantasticul banalităţii
(1974), Nicolae Labiş (1977; Premiul Uniunii Scriitorilor), Calea de acces (1982), Journal en miettes cu Eugene lonesco (1993) -, culegeri de cronici - Structuri literare (1973; Premiul Uniunii Scriitorilor), Critica - formă de viaţă (1976), Practica scrisului şi experienţa lecturii (1978), Printre contemporani (1980; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române), Fragmente de timp (1984; Premiul Uniunii Scriitorilor) - şi volume de reflecţii - Reflecţii asupra spiritului creator (1979), Scene din romanul literaturii (1985), Scene, reflecţii, fragmente (1994) ş.a. Criticul excelează când se ocupă de mari scriitori precum G. Bacovia, Mihail Sadoveanu sau N. V. Gogol. în 2003 a primit Premiul special acordat de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor.
Adept al criticii de participare, R. nu are, propriu-zis, o metodă, ci recurge la o lectură atentă şi comprehensivă. Dornic să intre în intimitatea textelor, el dispreţuieşte blazarea şi suficienţa unor confraţi care, comentând, nu fac decât să-şi confirme părerile prestabilite, de aceea şi este ostil pedanteriei, atribuită criticilor întemeiaţi pe o teorie. Nu validitatea propriului demers îl preocupă, ci adevărul lui. Suspectează orice abordare obiectivă, „ştiinţifică" a literaturii, chiar şi când aceasta dă rezultate, după cum îl pun în alertă contextualizarea operei şi situarea ei într-o desfăşurare istorică. Gândeşte literatura din toate timpurile ca pe un prezent continuu şi se pronunţă pentru aşezarea împreună a clasicilor şi a modernilor. E drept însă că, în ceea ce priveşte literatura română, nu are o chemare deosebită către cei dintâi. Caută unicitatea ireductibilă a operei, nu locul ocupat într-un ansamblu. Se fereşte de clasificări, caracterizări, concepte, aruncă o privire înnoitoare, conformă spiritului modern, fără să pornească de la o concepţie prestabilită şi fără să folosească un aparat sofisticat. Cu o astfel de perspectivă, nu se apropie de metodele noii critici, ale cărei grile de lectură le socoteşte constrângătoare. Nu e mai puţin adevărat că, în acest fel, suspicios faţă de orice abordare obiectivă a literaturii, minimalizează contribuţia reală a criticii noi, în schimb previne cu justeţe împotriva exagerărilor ei. Practicat în felul acesta, exerciţiul criticii devine o experienţă interioară, atât a sensibilităţii, cât şi a spiritului.
507 Dicţionarul general al literaturii române
Raicu
Deşi desăvârşit profesionist al scrisului şi al aprecierii, R. scapă de blazarea specialistului, păstrându-şi intactă bucuria de a citi. Porneşte de la „tăcerea" originară, acea tăcere dinspre care, în ceasurile fericite, urcă ecourile operei. Caută mijlocul de a rămâne fidel acesteia, nefăcând altceva decât să o pună pe ea în valoare, nicidecum pe sine. Numai dacă accepţi smerenia de a te supune operei, vei avea tu însuţi voce personală - crede criticul. Ştiind că adaptarea la capodoperă e dificilă, se sileşte să nu simplifice ceea ce este complex. Totuşi, după părerea lui, a fi excesiv de clar înseamnă a sacrifica densitatea operei de dragul unei plăcute transparenţe. Sceptic întrucâtva, conştient de limitele actului critic, îşi spune că, uneori, în faţa operei mari trebuie să şi taci, mărturisind, de pildă, neputinţa de a scrie despre Mihai Eminescu. Dă cât poate mai mult cuvântul scriitorului, se lasă călăuzit de citatul semnificativ, încât textul critic este, pe mari porţiuni, punerea în pagină a dezvăluirii de sine a autorului avut în vedere, demers completat însă de comentariul analitic, cel mai adesea subtil şi revelator. Un exemplu este secvenţa din interpretarea romanului Zodia Cancerului de Mihail Sadoveanu, unde, procedând astfel, reuşeşte să absoarbă în textul critic toată savoarea petrecerii împreună a abatelui de Marenne cu Ilie Turculeţ. R. nu neglijează limbajul, în care ştie că se încorporează sensurile literaturii, ale poeziei îndeosebi, dar ceea ce caută el este altceva. Aşa se explică poate faptul că, deşi acordă cel mai înalt prestigiu poeziei, iar în calitate de cronicar al „României literare" i se dedică aproape exclusiv, fiind considerat, alături de Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai subtili analişti de poezie ai epocii, el scrie cu har mai ales despre prozatori, iar când se apleacă asupra poeţilor reţine, ca la Bacovia (în Calea de acces) ori la Mircea Ivănescu (în Practica scrisului şi experienţa lecturii sau în Fragmente de timp), prozaismul poeziei lor. Dacă situează pe primul loc poezia este pentru că versul înfrânge rutina sufletească şi te învaţă să trăieşti. A trăi cum se cuvine înseamnă, în vederile criticului, a fi sensibil la suferinţă, iar literatura cultivă această sensibilitate. Ea nu goleşte cititorul de anxietăţi, ci, dimpotrivă, le accentuează, dar le luminează sensul, îţi permite să reflectezi asupra lor şi, astfel, să le exorcizezi. Adevărurile există, dar sunt difuzate în meandrele textului ori chiar ascunse îndărătul lui, iar hermeneutul le descoperă numai atât cât trebuie ca să se înţeleagă care este preţul vieţii, după cum şi ce este derizoriu în ea. Cele două aspecte fac corp comun şi de aceea R. privilegiază acele opere în care comicul şi tragicul se întrepătrund până la a nu se mai putea disocia. In afara relaţiei literaturii cu viaţa, îl interesează creativitatea, natura ei, funcţionarea spiritului creator. O adevărată revelaţie au produs textele din Reflecţii asupra spiritului creator şi din Scene din romanul literaturii, care au început să apară după ce criticul atinsese deplina maturitate, acordându-şi acum libertatea de a reflecta - în afara obligaţiilor profesionale - asupra cărţilor, scriitorilor şi existenţei în fragmente ce nu se organizează într-un tot articulat. Profunzimea, ca şi fineţea deosebită a spiritului dobândesc acum o rezonanţă şi mai intensă decât în cronici şi eseuri. Din loc în loc apar şi momente autobiografice atât de vii, încât îi dau
cititorului regretul că autorul nu a trecut totuşi pragul către memorialistica propriu-zisă. Poate că nicăieri altundeva inconfundabila îmbinare de gravitate cutremurată şi de umor subţire nu este mai evidentă decât în aceste cărţi. Analistul dezveleşte cu aceeaşi grijă fiinţa artistului, ca şi pe a omului în general, cu atât mai mult cu cât are de dat seama despre un paradox: artistul este un ins de mare vitalitate, dar, pe de altă parte, şi sărăcia interioară poate fi un factor de creaţie, uneori mai intens decât bogăţia. Există, prin urmare, fără ca această distincţie să îi ierarhizeze valoric, artiştii „calzi" şi artiştii „reci". Pe R. îl fascinează vidul lăuntric când devine instrument de captare a sensului, mai exact - a pierderii de sens. El nu ezită să pună în legătură vidul cu puterea de viaţă şi obţine mari performanţe când se ocupă de scriitori ca Bacovia sau Gogol, la care oboseala şi vitalitatea s-au manifestat complementar. Nu înseamnă că prima sa monografie, cea despre Liviu Rebreanu, ar fi mai puţin însemnată. Dimpotrivă, reprezintă, aşa cum s-a spus, întâia exegeză a marelui prozator făcută din unghi modern. R. îl priveşte pe Rebreanu în perspectivă existenţială, urmărind să facă înţeles procesul prin care freamătul interior şi neliniştea s-au transformat în operă,
Raicu
Dicţionarul general al literaturii române 508
Marin Preda, Eugen Simion, Lucian Raicu
devenind calm şi obiectivitate. Cu alte cuvinte, tot spiritul creator este cel observat. Totuşi, însuşirile criticului îşi dau întreaga măsură în cartea Gogol sau Fantasticul banalităţii, unde reuşeşte să evite ceea ce i s-a întâmplat în întâlnirea cu alţi mari scriitori, şi anume ca, însufleţit de religia literaturii, să îi aşeze într-o lumină transcendentă, de infailibilitate, de supremă înţelegere a vieţii, până la a stârni o reacţie de respingere. La Gogol descoperă mai mult decât la oricine fuziunea dintre sentimentul derizoriului şi imboldul creator, adică strania fertilitate a stării de gol. Gogol apare ca un scriitor care îşi confruntă genialitatea cu propria mediocritate: el este un Cicikov înstrăinat de sine. Pornind de la acest nucleu, care face ca totul să ajungă posibil, prozatorul rus a destrămat - crede R. - orice respectabilitate şi chiar ordinea lumii. Acţiunea corozivă a râsului pare să nu fi avut niciodată rezonanţe mai tragice. Aspecte asemănătoare, mai puţin vâna comică, scoate la iveală şi eseul concentrat asupra lui Bacovia din volumul Calea de acces. Prin astfel de analize se ajunge la concluzia că a fi mare scriitor nu este un privilegiu, ci aproape un calvar, de vreme ce literatura mare se naşte din inaptitudinea de a trăi. Pe de altă parte, ea reprezintă şi o privire edificatoare asupra vieţii. Scriitorul mare este un ştiutor, căci înţelege totul şi nimic nu îi scapă. Cu această convingere, criticul îi supradimensionează întrucâtva chiar şi pe cei mai mari, fie ei Lev Tolstoi sau Eugen Ionescu. încrederea totală, aproape religioasă, în ei îl face să valorifice şi latura autobiografică a operei, deşi tendinţa e să rămână rezervat faţă de confesiuni, ca adevărată literatură apărându-i numai aceea în care chipul autorului se ascunde după măşti. Nu lipseşte din cărţile lui R. nici reflecţia asupra propriului act creator, a criticii în general, ca în paginile din Critica -formă de viaţă ori din Practica scrisului şi experienţa lecturii. Din unghiul lui de vedere, criticul nu este numai un observator al scenei literaturii, ci şi un participant activ la ea, mai întâi fiindcă, la fel ca oricare alt scriitor, se revelează pe el însuşi; în al doilea rând, tot ca orice scriitor autentic, el scrutează în amănunţime lucrurile, în cazul lui operele, degajat de ceea ce fusese dinainte ştiut. Pe deplin scriitor se vădeşte a fi R. însuşi. Chiar faptul că practică o critică de participare, de
unde şi emoţia şi freamătul din voce, contribuie la aceasta. Emoţia este stârnită şi de contemplarea propriului abis, energia căutării se alimentează din tensiunea produsă la întâlnirea dintre entuziasm şi scepticism, dintre vitalitate şi oboseală. Criticul este un afectiv, dar şi un ironic, iar ironia o îndreaptă spre sine ca şi spre alţii, textul critic fiind, nu de puţine ori, subiacent polemic. Toate aceste trăsături se exprimă nespectaculos, într-o frază aparent ternă, prin mici inflexiuni, prin străluciri mărunte care pot încânta. Ele sunt reunite sub arcul unei inteligenţe remarcabile şi al unei adânci sensibilităţi. Din păcate, după plecarea din ţară, frecvenţa scrierilor lui R. a scăzut. Cea mai importantă carte a sa, cea despre Gogol, a fost tradusă în limba franceză (1992), dar valoarea acestui eseu admirabil nu s-a impus în spaţiul criticii franceze. în Franţa R. se consacră cronicii radiofonice de carte apuseană, activitate nu lipsită de interes, dar în care investiţia spirituală nu mai este cea din trecut. în cele două volume de trecere dintre perioada bucureşteană şi cea pariziană - Scene, reflecţii, fragmente, situat în continuarea reflecţiilor despre „scena" literaturii, şi Journal en miettes cu Eugene Ionesco - e inserată şi evocarea unor momente din viaţa literară românească a anilor '50-60. Se dovedeşte cu acest prilej că lui R. i-ar fi stat în putere să reconstituie, cu pătrundere, fineţe şi discernământ, peisajul cultural al momentului, mai complicat şi mai plin de nuanţe decât se crede îndeobşte. Oricum, a ieşit nealterat din acea epocă, încât a putut apoi să dea, începând cu monografia despre Rebreanu, măsura marelui său talent.
Principala calitate a lui Lucian Raicu, pe care o posedă într-un grad excepţional şi care ar putea fi definită prin cuvintele inteligenţă, capacitate analitică, perspicacitate, determină nu numai întreaga structură a criticii sale, ci şi obiectul şi finalitatea ei. Instrumentul îşi creează, în acest caz, domeniul asupra căruia se exercită un spaţiu de pătrundere nelimitat. Din care suprafeţele sunt, bineînţeles, excluse. Pentru criticul preocupat întotdeauna doar de partea ascunsă, mai greu accesibilă a operei, o cantonare, fie şi de moment, în locul comun sau într-un plan al evidenţei, devine insuportabilă.[...] O altă calitate de prim ordin a criticii lui Lucian Raicu este marea disponibilitate a expresiei. Criticul are nu numai serii de idei, ci şi serii de cuvinte, gata în orice moment să le „îmbrace" pe cele dintâi, fără nici o urmă de crispare, cu o uşurinţă ce ţine de har, de talent, în fraze precise, limpezi, cursive, „rotunde". Stilul, deşi „sec", place, are un farmec al său, specific, ce ţine probabil de modul „ascuţit" al rostirii, de proprietatea termenilor, de adecvarea netrudnică a expresiei.
Valeriu Cristea
SCRIERI: Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1967; Structuri literare, Bucureşti, 1973; Gogol sau Fantasticul banalităţii, Bucureşti, 1974; ed. (Avec Gogol), tr. Odile Serre, Lausanne, 1992; Critica -formă de viaţă, Bucureşti, 1976; Nicolae Labiş, Bucureşti, 1977; Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, 1978; Reflecţii asupra spiritului creator, Bucureşti, 1979; Printre contemporani, Bucureşti, 1980; Calea de acces, Bucureşti, 1982; Fragmente de timp, Bucureşti, 1984; Scene din romanul literaturii, Bucureşti, 1985; Journal en miettes cu Eugene Ionesco, Bucureşti, 1993; Scene, reflecţii, fragmente, Bucureşti, 1994; Scene, fragmente, reflecţii, îngr. şi pref. Vasile Popovici, Bucureşti, 2000. Antologii: Eugen Jebeleanu interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1979.
509 Dicţionarul general al literaturii române
Ralea
Repere bibliografice: Regman, Cronicari, 29-38; Stănescu, Poeţi şi critici, 142-146; Drăgan, Reacţii, 73-78; Grigurcu, Idei, 121-125; Martin, Metonimii, 377-381; Dimisianu, Valori, 160-164; Ungheanu, Arhipelag, 338-345; Cristea, Domeniul, 374-383; Iorgulescu, Al doilea rond, 116-125; Ştefănescu, Preludiu, 281-284; Georgescu, Volume, 161-165; Simion, Scriitori, I, 723-726; Stănescu, Jurnal, 250-255; Mihăilescu, Conceptul, II, 137-143; Dobrescu, Foiletoane, 1,98-109; Cristea, Faptul, 303-308; Zaciu, Lancea, 185-189; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 305-310; Zaciu, Cu cărţile, 171-180; Grigurcu, Critici, 313-330; Felea, Prezenţa, 44-59; Grigurcu, între critici, 200-203; Steinhardt, Critică, 200-204; Ioan Buduca, Miracole raţionale, ST, 1983,9; Manea, Contur, 118-127; Cristea, Modestie, 229-232; Martin, Singura critică, 148-179; Cristea, A scrie, 102-107; Florin Manolescu, Ora jurnalului, LCF, 1993, 12; Daniel Ilea, „Avec Gogol"... şi Lucian Raicu, 0,1993,17; Grigurcu, Peisaj, I, 290-305; Ierunca, Subiect, 209-212; Papahagi, Fragmente, 193-199; Lucian Raicu văzut de Livius Ciocârlie, Gheorghe Grigurcu, Cornel Moraru, Leon Volovici, Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Mihai Dragolea, Iulian Boldea şi Daniel Ilea, VTRA, 1994,2; Mircea Iorgulescu, „Bătrânul Raicu" şi noi, ceilalţi, RL, 1994,18; Alex. Ştefănescu, Lucian Raicu, RL, 1994,18; Constantin Hârlav, Recitativ de identitate, CC, 1994, 6-8; Lovinescu, Unde scurte, IV, 111-116; Florin Mihăilescu, Un anumit sentiment al culturii, ST, 1995, 3; Dimisianu, Lumea, 339-347; Dicţ. esenţial, 702-704; Micu, Ist. lit., 711-712; Manolescu, Lista, III, 233-241; Popa, Ist. lit., 1,1092-1093; Alex. Ştefănescu, Lucian Raicu, RL, 2003,42; Manolescu, Enciclopedia, 585-586.	A.C.
Traduceri: Frances Goodrich, Albert Hackett, Jurnalul Annei Frank, Bucureşti, 1957; Thomas Hardy, Tess d'Urberville, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Eugenia Câncea); George Eliot, Moara de pe Floss, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Eugenia Câncea); J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Lucian Bratu); D.H. Lawrence, Parfum de crizanteme, Bucureşti, 1967; Truman Capote, Harfa de iarbă şi alte povestiri, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Constantin Popescu); John Updike, Centaurul, Bucureşti, 1968; Frangoise Sagan, Vă place Brahms?, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Cella Serghi); J.R.R. Tolkien, O poveste cu un hobbit, Bucureşti, 1975; Lawrence Durrell, Justine, Bucureşti, 1983, Balthazar, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: [Catinca Ralea], SXX, 1980,10-12 (semnează Antoaneta Ralian, D.I. Suchianu, George Macovescu); Grigore Ilisei, Un mare gazetar: Catinca Ralea, CL, 1981,2; Valentin Lipatti, Catinca, RL, 1982,3; Gheorghe Tomozei, Catinca, RL, 1983,9; Dicţ. scriit. rom., IV, 12-13.	II.C.
RALEA, Mihai (1.V.1896, Bucureşti - 17.VIII.1964, Berlin), eseist, estetician, critic literar şi memorialist. Este fiul Ecaterinei (n. Botezatu) şi al lui Dumitru Ralea, magistrat. Face cursul primar la Huşi şi Liceul Internat la Iaşi, absolvindu-1 în 1914. După ce îşi ia licenţa în drept şi litere la Universitatea din Iaşi (1918), urmează studii la Paris (Ecole Normale Superieure),
RALEA, Catinca (5.IX.1929, Bucureşti -19.1.1981, Bucureşti), traducătoare şi jurnalistă. Este fiica Ioanei (n. Suchianu) şi a esteticianului şi sociologului Mihai Ralea. Urmează cursurile secundare în SUA şi este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Franceză a Universităţii din Bucureşti. Se impune ca reporter şi redactor de radio şi televiziune. Ca traducătoare a debutat în 1957 cu Jurnalul Annei Frank, piesă de Frances Goodrich şi Albert Hackett. A publicat interviuri, traduceri şi comentarii mai cu seamă în revista „Secolul 20".
Personalitate cu un farmec cuceritor, înzestrată cu o inteligenţă ascuţită şi cu o exprimare limpede şi atrăgătoare, R. a stăpânit cu succes arta radiofonică. în reportajele şi emisiunile sale se comenta informaţia culturală, se stabileau conexiuni, se sugerau contexte. Totdeauna în actualitate, jurnalista a realizat interviuri cu un număr impresionant de personalităţi din toate sferele vieţii sociale: Samuel Beckett, William Saroyan, Saul Bellow, Henry Moore sau Marshall McLuhan, Henry Kissinger, Edward Heath, Christian Bamard, Louis Armstrong, Duke Ellington, Grigore Moisil ş.a. între traducători, R. ocupă un loc de seamă prin echivalenţe perfecte ale expresivităţii moderne. A transpus pentru cititorul român fie coerenţa stilistică din proza lui D.H. Lawrence prin contra-punctări de ritmuri, nuanţe şi tonalităţi, fie limbajul şi stilul colocvial, cu multe repetiţii şi expresii specifice englezei americane, proprii lui J. D. Salinger, fie stilul baroc al lui Lawrence Durrell din Justine şi Balthazar, transpunerea acestor prime două romane din Cvartetul din Alexandria, publicată postum, în 1983, reprezentând şi încununarea carierei sale de traducător (ciclul va fi încheiat în 1984 de Antoaneta Ralian prin tălmăcirea romanelor Clea şi Mountolive).
Ralea
Dicţionarul general al literaturii române 510
între 1919 şi 1923. Aici obţine doctoratul în drept, cu teza Proudhon. Sa conception du progres et son attitude sociale (1922), şi doctoratul în filosofie la Sorbona, cu teza L'Idee de revolution dans les doctrines socialistes. Etude sur l'evolution de la tactique revolutionnaire (1923). întors în ţară, va fi numit, la Universitatea din Iaşi, asistent la Catedra de filosofie condusă de Ion Petrovici, apoi conferenţiar la Catedra de pedagogie socială (1923-1926), profesor de psihologie şi estetică (1926-1938). Din 1938 este profesor la Universitatea din Bucureşti. Discipol al lui G. Ibrăileanu, va deveni director, din 1933, la revista „Viaţa românească", la început împreună cu G. Călinescu, apoi cu D.I. Suchianu. Intră în politică alături de ţărănişti, fiind o vreme directorul oficiosului Partidului Naţional Ţărănesc, „Dreptatea". Spre deosebire de alţi fruntaşi ai partidului, în 1939 intră în Frontul Renaşterii Naţionale, partidul unic, efemer întemeiat şi patronat de Carol al II-lea, fiind numit ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Pentru concepţiile lui de stânga şi atitudinea antihitleristă, a fost internat o perioadă, în timpul războiului, în lagărul de la Târgu Jiu. După 1944 ocupă o serie de înalte funcţii politice: ministru al Artelor în guvernul Petru Groza, ministru al României la Washington (din 1946 până în 1948), vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, apoi primeşte însărcinări din ce în ce mai decorative: preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, preşedinte al grupului român pentru Uniunea Interparlamentară. Membru al Academiei RPR (1948), devine director al Institutului de Psihologie al Academiei şi şeful Catedrei de psihologie la Universitatea din Bucureşti. R. debutează în revista „Convorbiri literare" cu studiul Importanţa sociologică a lui G. Tar de (1916), apoi publică în „Studii filosofice", în acelaşi an, Relaţiunile dintre imagine şi gândire. Scrie la „Viaţa românească", la care trimite regulat Scrisori din Paris, în perioada studiilor sale în capitala Franţei. A mai colaborat la „însemnări literare", „Adevărul literar şi artistic", „Dreptatea", „Cuvântul liber", „Dimineaţa", „Fapta", „Revista română", „Minerva", „Contemporanul", „Secolul 20" ş.a. Şi-a tradus teza de doctorat în filosofie, publicând-o sub titlul Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste (Studiu asupra tacticei revoluţionare) (1926). Ca doctrinar politic, a elaborat studiul Perspectivele ţărănismului în faţa noilor curente sociale (1934), iar ca psiholog, sociolog şi filosof, domeniile sale principale de activitate, a publicat numeroase lucrări: Formarea ideii de personalitate. Studiu de psihologie genetică (1924), Contribuţii la ştiinţa societăţii (1927), Psihologie şi viaţă (1938), Introducere în sociologie (1944), Explicarea omului (1946, tradusă şi în franceză în 1949), Studii de psihologie şi filosofie (1955), Istoria psihologiei (I-II, 1955-1956, în colaborare cu C. I. Botez), iar în colaborare cu Traian Herseni, Sociologia succesului (1962) şi Introducere în psihologia socială
(1966). După 1944 a publicat şi lucrări propagandistice, conforme cu ideologia oficială: Caracterul antiuman şi antiştiin-ţific al psihologiei burgheze americane (1954), „Războiul psihologic", instrument al agresiunii imperialiste (1954).
Veritabilul teoretician şi eseist R. se află în cărţile şi studiile apărute înainte de război: Fenomenul românesc (1927) pune în lumină, cel puţin în parte, concepţia criticului literar,
Mihai Ralea împreună cu Al. Rosetti
continuator al lui G. Ibrăileanu la „Viaţa românească", iar în Valori (1935) poate fi descoperit un moralist superior, un spirit critic şi un cugetător de mare fineţe. Autorul încearcă acum să propună o ipoteză de definire a psihologiei poporului român. Nemulţumit de rezultatele neconcludente ale antropologiei, apelează la conceptul, care i se pare mai eficient, de psihologie a popoarelor. Deosebirile dintre popoare, prea puţin fiziologice, sunt în cea mai mare măsură sufleteşti, determinate social şi cultural. Psihologia unui grup etnic se schimbă, nu este eternă. Sufletul colectiv trebuie considerat în prezent, însă - ţine să precizeze R. - există mari linii de evoluţie mai puţin supuse schimbării şi care durează secole, în timp ce altele dispar după câteva decenii. Pentru constituirea specificului unui popor socoteşte necesare două condiţii. Mai întâi este nevoie de secole de libertate, care să urmeze consolidării definitive ca stat naţional. întrucât românii nu beneficiază de o asemenea situaţie, psihologia noastră nu e complet întocmită, e în devenire, nu e precizată, e în curs de precizare". A doua condiţie este existenţa unei culturi proprii, în ceea ce ne priveşte, autorul se arată şi mai sceptic, spre a nu spune de-a dreptul negativist. Literatura română e prea tânără ca să ajute la definirea specificului, lipseşte tradiţia literară şi culturală, lipsesc şi individualităţile eminente. Foarte curios, R. ignoră complet folclorul, pe Miron Costin ori pe Dimitrie Cantemir, pe scriitorii paşoptişti de la care se revendica, cel puţin în parte, „Viaţa românească", pe B. P. Hasdeu, şi mai ales pe Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale (invocat o dată) şi pe marele său contemporan Mihail Sadoveanu. Deşi cele două condiţii nu ar fi satisfăcute, el se încumetă totuşi să întreprindă o „încercare de caracterizare psihologică", folosind observaţiile proprii, dar şi istoria (adică tot o sursă culturală). După opinia lui, psihologia poporului român se situează echidistant „între voluntarismul activist al Apusului şi pasivitatea fatalistă a Orientului". Influenţele venite din ambele părţi „s-au topit formând o sinteză nouă, de echilibru", numită adaptabilitate. Aici sunt descoperite principalele trăsături definitorii, prin acest echilibru „ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de aceea a Apusului". Dezvoltând
511 Dicţionarul general al literaturii române
Ralea
ideea adaptibilităţii, devenită „arma noastră de luptă în existenţă", R. constată „spiritul nostru tranzacţional", bunătatea, toleranţa, lipsa dorinţei de răzbunare. în completarea portretului psihologic, afirmă că românul are inteligenţă vioaie, suplă, că ţăranul e înzestrat cu un spirit critic foarte dezvoltat, ironic şi filosofic; lipsit de educaţie religioasă, acesta nu este mistic, ci mai degrabă superstiţios. Ceea ce omite să evidenţieze (tocmai el, doctrinarul ţărănist) este dragostea de pământ a omului de la ţară. După ce pune încă o dată în lumină funcţia adaptării, ca expresie a vitalităţii noastre de-a lungul atâtor vicisitudini ale istoriei, teoreticianul disociază între imitaţie (pe care o criticase aproape în spirit junimist, ca formală) şi adaptare. Aceasta din urmă „e o prefacere, o ajustare, o localizare. Ea înseamnă trecerea printr-un temperament special al unui sistem de viaţă [...] adaptarea are un sens activ, presupune o voinţă de transformare". Atrage în modul cel mai serios atenţia că „adaptibilitatea e o sabie cu două tăişuri! Ea poate însemna evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate. în ea se găsesc conţinute virtual şi posibilităţile de progres, şi de decadenţă. Totul va depinde de directiva culturală, socială şi morală care va fi imprimată poporului de conducătorii săi. Destinul care ne aşteaptă e astfel dublu. La răspântie, se cere mai multă înţelepciune decât oriunde." Două sunt ideile fundamentale care îl conduc pe R. în calitate de teoretician şi critic literar: specificul naţional şi metoda psihologică, dublată adesea de cea sociologică. Amândouă provin de la mentorul său, G. Ibrăileanu, el dezvoltându-le şi adăugându-le unele nuanţe într-o demonstraţie coerentă, însă nu întotdeauna convingătoare din punct de vedere estetic. Ca şi Ibrăileanu, crede că influenţa Occidentului e foarte benefică în politică, ştiinţă şi tehnică, dar nu în literatură. Se pronunţă împotriva sincronismului, ignoră complet simbolismul şi curentele moderniste, „care literatură mare sau cel puţin propriu-zisă nu pot da". Se afla astfel într-o gravă eroare, căci mai toată literatura interbelică îl va contrazice. Criticul transformă specificul naţional într-o judecată de valoare absolută, conceptul de specific vine de la sine, nu poate fi impus. In articolul Critica psihologică şi critica estetică (în cadrul unei polemici cu Paul Zarifopol), R. invocă exemplul marilor critici din secolul al XlX-lea, care „întrebuinţează toate explicaţiile pentru fenomenul literar, de la biologie şi sociologie până la psihologie", locul pe care îl rezervă analizei estetice fiind cu totul minor, ca un fel de anexă, un apendice. Estetismului, într-adevăr excesiv, al lui Paul Zarifopol, R. îi răspunde cu un psihologism la fel de excesiv. Din fericire, nu va fi totdeauna consecvent cu metoda sa şi nu va transforma cel puţin unele dintre comentariile sale în simple şi derizorii „analize tehnice". în alte privinţe, criticul se dovedeşte mai judicios şi chiar de-a dreptul modern, bunăoară când face constatarea că o operă literară ascunde semnificaţii mai adânci, de care nu a fost conştient nici cel care a realizat-o: „O operă e totdeauna mai bogată decât crede sau vrea autorul ei. Ea cuprinde fără voia lui posibilităţi de asociaţii, de sugestii, excitări mentale, altele şi mult mai multe decât pe acelea pe
care le-a indicat el." Cât priveşte statutul criticului literar, crede că este „un creator de puncte de vedere noi în raport cu o operă", căreia, prin interpretările, prin semnalarea unor aspecte nesesizate de cititor, îi întreţine longevitatea. Fără să fi fost un cronicar literar sistematic, R. şi-a exprimat opinia despre unii dintre cei mai însemnaţi contemporani. Despre poeţi a scris adesea necomprehensiv. Excepţie fac articolele consacrate lui Tudor Arghezi, Ion Pillat, Al. A. Philippide, G. Topîrceanu. La Arghezi, poezia Blesteme i se pare „unică în literatura noastră", fiind admirat aici „geniul batjocurii, înălţat până la dimensiuni metafizice". De altfel, este primul care îl defineşte în chip decis pe Arghezi drept „cel mai mare poet de la Eminescu încoace". în schimb, se dovedeşte cu totul nereceptiv faţă de poezia lui Lucian Blaga, care, primind influenţe din Apus, nu ar aduce nimic local, adică nu ar fi specific naţională. O singură dată se arată mai înţelegător faţă de lirica modernă şi anume atunci când scrie despre Stânci fulgerate de Al. A. Philippide, poate şi pentru că autorul făcea parte din cercul „Vieţii româneşti", şi tot atunci, amintindu-1 tangenţial pe Ion Barbu, îi consideră pe cei doi ca singurii poeţi de mare talent afirmaţi în atmosfera antipoetică de după război. Articolul despre G. Topîrceanu conţine observaţii rezonabile despre râs, văzut ca sentiment şi chiar ca atitudine filosofică, dar supralicitează valoarea celui analizat. Prozatorii care au intrat în sfera de interes a lui R. sunt în general tot cei aparţinând cercului de la „Viaţa românească" şi, chiar dacă mulţi dintre ei erau minori sau de raftul al doilea (Jean Bart, D.D. Patraşcanu ş.a.), îi laudă excesiv. Aşa se întâmplă şi cu
I.A1. Brătescu-Voineşti, în care vede „un mare povestitor", judecată ce nu a rezistat în timp. Mai consistentă este evaluarea lui C. Stere, pornind de la primele două volume din romanul în preajma revoluţiei. Din afara cercului, îl apreciază elogios pe Liviu Rebreanu, dar nu gustă modernitatea Hortensiei Papadat-Bengescu, nerecunoscând nici o calitate romanului Concert din muzică de Bach. Revenind la cei de la „Viaţa românească", comentează pe larg şi entuziast La Medeleni de Ionel Teodoreanu, considerând, spre deosebire de G. Călinescu, psihologia adolescentului tot atât de interesantă pentru scriitor ca şi aceea a omului matur. în acelaşi timp, nu poate să nu observe că romanul e prea literar şi, de aceea, în bună măsură artificial, că e prea încărcat şi are un stil prea ornamentat, potrivindu-i-se caracterizarea de stil rococo. Un studiu fundamental este acela despre Mihail Sadoveanu, situat, prin puternica sa originalitate, alături de Eminescu şi Caragiale. Efectuând o analiză etnopsihologică, R. îl defineşte pe marele scriitor un „spirit pandur", iar natura zugrăvită de el, istorizantă. Examinează şi de astă dată opera din punctul de vedere al specificului naţional, literatura lui Sadoveanu reprezentând „formaţia progresivă a sufletului nostru, procesul genetic al sufletului românesc". Totodată, observă că numeroase dintre povestirile şi romanele lui Sadoveanu reflectă amurgul feudalismului, intersectat cu „formarea mediului orăşenesc burghez" (de exemplu, Venea o moară pe Şiret). R. s-a ocupat în câteva rânduri, cu aceeaşi atitudine simpatetică, şi de critici. Trei sunt personalităţile care i-au
Ralea
Dicţionarul general al literaturii române 512
Desen de J.AI. Steriadi
reţinut atenţia în mod deosebit: G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol şi G. Călinescu. Mărturiseşte că întâlnirea cu Ibrăileanu, acel „spiritus rector" al „Vieţii româneşti", a fost cel mai important eveniment din viaţa lui, care l-a marcat din punct de vedere literar, filosofic şi politic. încearcă să-i definească metoda, caracterizată prin analiza psihologică a procedeelor estetice şi preferinţa pentru romanul de creaţie de tip Dickens, Tolstoi, antimodernism, îi discută bogata activitate polemică şi îi subliniază meritele în încurajarea tinerelor talente. Deşi s-a disociat de Paul Zarifopol în problema autonomiei esteticului, s-a lăsat sedus de inteligenţa lui ascuţită, de necruţătorul lui spirit critic, care denunţa gustul comun, improvizaţia snoabă, miticismul, imitaţia servilă şi grimasa. Ca mai toţi criticii importanţi ai epocii, şi R. s-a entuziasmat de Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, în care a văzut o capodoperă a genului, ca şi de Istoria literaturii române de la origini până în prezent, apreciind talentul portretistic al autorului, spiritul sclipitor, ironic, bogăţia informaţiei şi a punctelor de vedere originale. Nu e de acord însă cu eclectismul sau integralismul metodologic. Nu putea accepta supremaţia şi funcţia integratoare a esteticului, care îşi subsuma toate celelalte metode: sociologică, psihologică, inclusiv ideea de specific naţional. Un studiu memorabil consacră unei probleme fundamentale a
literaturii române: De ce nu avem roman? (1927). Deşi genul începuse a se impune încă din a doua jumătate a secolului al
XlX-lea, iar după război avea reprezentanţi de seamă în Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, R. continuă să afirme că romanul e o „lipsă naţională". întrebarea rămânea totuşi îndreptăţită, dată fiind naşterea dificilă şi evoluţia târzie a genului. Un prim răspuns ar fi lipsa tradiţiei: literatura română nu a cunoscut epopeea, ci doar balada, care se transformă în nuvelă. Apoi, romanul e un gen greu, care presupune o anume cultură. Structura noastră socială - spune criticul - era de aşa natură, încât se opunea acestui „import". Romanul este o expresie a spiritului burghez, realist, iar noi am avut o burghezie abia către sfârşitul secolului al XlX-lea. Lectura era un apanaj al clasei boiereşti, mai ales al femeilor, fiind preferate cărţile franţuzeşti. Lipsa publicului larg, doritor să citească romane originale româneşti, îl împiedica pe autor să trăiască din scris, el văzându-se nevoit să exercite o profesie, ceea ce îl distrage de la concentrarea necesară romanului. R. mai considera că la români „individul nu e complet detaşat de mediu", că în societate s-ar manifesta spiritul tranzacţional, de compromis. De aici, puţinătatea conflictelor. Observaţiile acestea sunt însă contrazise, cel puţin în parte, chiar de romanele apărute în epocă. Adversar al sincronismului, deşi e un degustător al lui Marcel Proust şi Andre Gide, pe care îi comentează, criticul rămâne un admirator al lui Balzac, Dickens, Tolstoi, al romanului realist, obiectiv. Dacă e să fie căutat scriitorul R., mai mult decât în eseuri poate fi descoperit în însemnările de călătorie. Memorial (Note de drum din Spania)
(1930)	şi Nord-Sud (Egiptul, Olanda, Anglia, Spania) (1945) conţin adesea pagini de o mare plasticitate şi pregnanţă, descrieri de ţări, oraşe, oameni, de drumuri în spaţii vaste. Se întâlnesc aici un colorist, un comentator fin de artă, un reflexiv şi mai ales un observator acut al „psihologiei popoarelor", aplicată acum pe scară largă. Revine reflecţia raţionalistului şi a democratului de stânga care, chiar în inima civilizaţiei europene, ştie să admire, dar să şi critice (poate nu întotdeauna cu îndreptăţire). El spune lucrurilor pe nume, cu riscul de a ultragia orgoliul naţional, ce îi place şi ce nu la un popor, fiecare cu caracterul şi moravurile care îi alcătuiesc, în cele din urmă, cu bune şi rele, fizionomia. R. e un om de condei prin excelenţă intelectual, raportându-se frecvent la istorie şi la istoria culturii, sensibil în faţa peisajului, a elementelor de civilizaţie, a aspectelor sociale şi spirituale, atent la amănunte semnificative, care vin să îi întărească o idee. Uneori utilizează metafora, găseşte expresia sau propoziţia memorabilă, textul său fiind mai totdeauna agreabil, stârnind interesul şi curiozitatea. Nu cultivă nici encomionul, nici diatriba, ci doar observaţia lucidă, când şi când ironică, nefiindu-i străine - e adevărat, ceva mai rar - admiraţia şi entuziasmul. Două exemple sunt elocvente pentru capacitatea autorului de a caracteriza. Spaniolii sunt un „amestec de bigotism, pasiune şi senzualitate", popor catolic prin excelenţă, al cărui suflet se zbate între voluptate şi remuşcare, astfel încât mai peste tot regăseşti „două categorii de oameni: preoţii şi amanţii, adică
513 Dicţionarul general al literaturii române
Ralet
cei care iubesc şi cei care regretă". Foarte individualizaţi sunt şi englezii. Ceea ce frapează la ei ar fi rezerva, discreţia, aroganţa, egoismul, izolarea, indiferenţa superioară. Empirişti, confun-dându-se cu clipa prezentă datorită prosperităţii generale, englezii „au ajuns la acea vârstă când întregul popor se transformă în aristocraţie", deşi sentimentul de clasă e foarte dezvoltat. Spiritul lor e paradoxal: „Ca orice popor mare, poporul englez e dublu: progresist şi conservator, idealist şi practic, tolerant şi feroce, democrat şi aristocrat, iubitor de libertate şi tiranic." R. abdică însă de la modul detaşat-superior de abordare a lucrurilor şi de la principii verificate în ultima sa carte de însemnări de călătorie, în Extremul Occident (Note de drum dinAntile, California, Canada) (1955), unde realităţile sunt adesea denaturate, printr-o excesivă şi regretabilă politizare.
Volumul Valori este o carte de teoreme morale, estetice, sociale, politice etc., enunţate apodictic, dar demonstrate cu strălucire, deşi în mare viteză - pe ton şi stil de vervă orală într-un tren de lux şi plăcere. Ralea nu are nici un gust pentru specialişti şi nici o stimă faţă de trebuinţele moderne de specializare; direcţiunile cele mai diverse ale spiritului îl solicită egal - dar Don Juan cochetează cu toate fie pe rând, fie în acelaşi timp, totdeauna frenetic.
Şi totuşi, micile eseuri ale lui M.D. Ralea sunt poate asemenea cu acei iceberguri plutitori pe mările Nordului, al căror volum de impresionante proporţii se află nu deasupra apelor, ci dedesubt.
Vladimir Streinu
M. Ralea repetă, într-o oarecare măsură, destinul lui Paul Zarifopol, fiind ca şi acesta un raţionalist în luptă cu facilităţile talentului: ale lui şi ale altora. Critica literară n-a fost profesiunea lui principală, dar pe măsură ce trece timpul vedem că opera lui critică rezistă mai mult decât altele. Ce ne place azi la el este extraordinara mobilitate a spiritului, amestecul de vigoare şi abilitate în demonstraţie. Ideile lui Ralea despre critica literară sunt şi azi fecunde. Formulate cu patruzeci de ani în urmă, ele erau revoluţionare. Opinia des citată despre critic ca un creator de puncte de vedere noi în raport cu opera deschide calea unei alte idei, esenţială în critica actuală, despre opera literară ca o infinitate de soluţii. Deschiderea este regimul longevităţii în artă şi M. Ralea are meritul de a fi anticipat la noi acest adevăr. Tot el pune şi problema lectorului care „generalizează şi îmbogăţeşte mereu opera de artă". Este în germene ideea lectorului productiv pe care o agită azi noua critică. De la Valery şi Proust împrumută opinia despre sensurile inconştiente („virtualităţile nepotenţate") ale operei. Literatura spune mai mult decât a voit creatorul ei, opera este superioară autorului, biografia nu poate explica totul etc.
Eugen Simion
SCRIERI: Formarea ideii de personalitate. Studiu de psihologie genetică, Iaşi, 1924; Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului, Bucureşti, 1926; Democraţie şi creaţie, Bucureşti, 1926; Contribuţii la ştiinţa societăţii, Bucureşti, 1927; Fenomenul românesc, Bucureşti, [1927]; Interpretări, Bucureşti, 1927; Comentarii şi sugestii, Bucureşti, 1928; Perspective, Bucureşti, 1928; Istoria ideilor sociale, Craiova, 1930; Memorial (Note de drum din Spania), Bucureşti, 1930; Atitudini, Bucureşti, 1931; Valori, Bucureşti, 1935; Psihologie şi viaţă, Bucureşti, 1938; înţelesuri, Bucureşti, 1942; între două lumi, Bucureşti, 1943; Introducere în sociologie,
Bucureşti, 1944; Nord-Sud (Egiptul, Olanda, Anglia, Spania), Bucureşti, 1945; Explicarea omului, Bucureşti, 1946; Anatole France, Bucureşti, 1955; în Extremul Occident (Note de drum din Antile, California, Canada), Bucureşti, 1955; Studii de psihologie şi filosofie, Bucureşti, 1955; Cele două Franţe, Bucureşti, 1956; Scrieri din trecut, I-III, Bucureşti, 1957-1958; Visages de la France, preţ Roger Garaudy, Paris, 1959; Sociologia succesului (în colaborare cu T. Hariton [Traian Herseni]), Bucureşti, 1962; Introducere în psihologia socială (în colaborare cu Traian Herseni), Bucureşti, 1966; Portrete, cărţi, idei. Studii de literatură universală, Bucureşti, 1966; Prelegeri de estetică, îngr. Ion Pascadi, Bucureşti, 1972; Scrieri, voi. I-III, îngr. şi pref. N. Tertulian, Bucureşti, 1972-1981, voi. IV-VII, îngr. şi pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1988-1989; Explicarea omului, îngr. N. Tertulian, pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1996; Fenomenul românesc, îngr. şi introd. Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1997. Traduceri: Lu Sin, Opere alese, I-II, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1959-1962 (în colaborare cu Ioana Ralea).
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 116-128; Călinescu, Cronici, 110-113, II, 17-21, Constantinescu, Scrieri, IV, 448-462; Aderca, Contribuţii, II, 24-29, 55-57; Sadoveanu, Cărţi, I, 195-200, 214-215; Al. Dima, Specific naţional şi tradiţie, D, 1927, 5-6;
I,D.G.	[Ioan D. Gherea], „Interpretări", ALA, 1928,372; Paul Zarifopol, Despre critica rentabilă, ALA, 1928, 384; Davidescu, Aspecte, 459-465; Perpessicius, Opere, VII, 117, XI, 189-193; Vianu, Opere, III, 323-337, V, 266-267; Streinu, Pagini, I, 225-229, II, 319-325; Al. A. Philippide, „ Valori", CLI, 1935,21; Mihail Sebastian, Un eseist, RFR, 1935,6; Mircea Mancaş, „Psihologie şi viaţă", ALA, 1938,917; Constantin Noica, O carte a d-lui Mihai D. Ralea, RFR, 1938,3; Călinescu, Ist. lit. (1941), 827-828, Ist. lit. (1982), 911-912; Biberi, Lumea, 83-88; Şerban Cioculescu, „Nord-Sud", „Semnalul", 1945, 1 078; [Mihai Ralea], VR, 1965, 2 (număr special); Ivaşcu, Confruntări, 1,393-404; Negoiţescu, Scriitori, 296-301; N. Tertulian, Eseuri, Bucureşti, 1968, 73-102; Ion Pascadi, Esteticieni români, Bucureşti, 1969,113-174; Botez, Memorii, 1,179-213; Cesereanu, Ipostaze, 90-100; Al. Rosetti, Note din Grecia, India, Israel Diverse. Cartea albă, pref. Liviu Călin, Bucureşti, 1970, 149-150; Bugariu, Incursiuni, 188-192; D.D. Roşea, Oameni şi climate, Cluj, 1971, 157-172; Rotaru, O ist., II, 733-736; Petre Anghel, Mihai Ralea şi vocaţia eseului, Bucureşti, 1973; Georgescu, Printre cărţi, 108-113; Piru, Varia,
II,	231-233, 313-316; Petrescu, Scriitori, 89-93; Paleologu, Simţul practic, 49-54; Titu Popescu, Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea, Cluj-Napoca, 1974; Crohmălniceanu, Literatura, III, 360-378; D. D. Roşea, Mihai Ralea. Omul şi opera, Bucureşti, 1975; Mihăilescu, Conceptul, 1,445-450; Simion, Scriitori, II, 354-368; Raicu, Critica, 31-34; Cristea, Arcadia, 127-132; N. Tertulian, Experienţă, artă, gândire, Bucureşti, 1977,289-320; Baltag, Polemos, 80-85; Cioculescu, Itinerar,
III,	227-331; Paleologu, Ipoteze, 232-236; Sorescu, Interpretări, 226-275;
Ornea, Tradiţionalism, 395-404; Grigurcu, între critici, 34-41; Sângeorzan, Anotimpurile, 45-89; Ornea, Actualitatea, 243-250; Vasile, Conceptul, 263-264; Ion Vianu, Ritualuri, RL, 1991, 46; Florin Mihăilescu, Introducere în opera lui Mihai Ralea, Bucureşti, 1997; Gheorghe Grigurcu, Despre Mihai Ralea, RL, 1998,30; Ornea, Portrete, 86-95; Al. Săndulescu, Mihai Ralea şi problemele romanului românesc, ALA, 1999,474; Al. Săndulescu, Mihai Ralea, critic literar, ALA, 1999, 475; Al. Săndulescu, Mihai Ralea, călător, ALA, 1999,480,485; Micu, Ist. lit., 323; Dicţ. esenţial, 704-707.	AI.S.
RALET, Dimitrie (1817 - 25.X.1858, Botoşani), poet, prozator, dramaturg şi traducător. Este întâiul născut al Măriei (n. Mustaţă) şi al spătarului Alexandru (Alecu) Ralet. în jurul anului 1840 şi-ar fi încheiat, pe cât se pare, studiile de drept,
Ralian
Dicţionarul general al literaturii române 514
poate la Universitatea din Cracovia. Intrat în magistratură, este în 1841 judecător şi apoi preşedinte de tribunal în oraşul copilăriei lui, Botoşani, îndeplinind această funcţie şi în 1842-1843, 1847-1848. Ataşat „partidei naţionale" din Moldova, fruntaş al mişcării liberale, ia parte la evenimentele ce au loc aici în 1848, către sfârşitul lui martie. Director în 1849 în Departamentul Dreptăţii, va fi numit în 1854 vornic al averilor mănăstireşti. în 1855 a fost ales preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi. In acelaşi an este trimis, împreună cu C. Negri, de domnitorul Grigore Al. Ghica, la Constantinopol, în chestiunea spinoasă a averilor mănăstirilor închinate. întors la Iaşi în vara lui 1856, se angajează, intrând în felurite comitete şi comisii, în campania de înfăptuire a unuia dintre marile sale idealuri - Unirea. în locuinţa lui din clădirea Societăţii de Medici şi Naturalişti se desfăşoară adunarea care va propune susţinerea candidaturii lui Al. I. Cuza. Dar R., care se îmbolnăvise în timpul misiunii pe care o îndeplinise la Constantinopol, se stinge înainte ca marele act al Unirii să fi fost un fapt împlinit.
A scris mult şi variat, recurgând uneori la semnăturile D. Ralleti, D. Ralleto, Raleto. în 1840 îi apare un volumaş intitulat Scrieri, cuprinzând proză, în care, cu sentenţiozitatea vârstei şi cu unele accente de mizantropie, R. îşi dezvăluie predilecţia pentru tipologia şi reflecţia morală şi, totodată, aplecarea spre satiră. Dar cu trei ani mai devreme el încă se mai afla sub zodie romantică, de vreme ce traducea în placheta Plăcerea sămţirei (1837) din Lamartine, precum şi alte stihuri, împânzite de simţăminte din „ceasuri singuratice". Poeziile proprii, unele de înrâurire folclorică, şi le publică, înainte şi după 1848, în „Albina românească", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Zimbrul", „Calendarul literar al «Foii Zimbrului»". Cu un ascuţit simţ al ridicolului, R., pe care stilul muşcător, sarcastic sau persiflant îl prinde, reuşeşte mai bine în fabule, care au şi o construcţie ingenioasă. Vituperând multe din „rălele" ce dăunau vieţii sociale a vremii, îi şfichiuie, bineînţeles, pe cei care nu pricep necesitatea Unirii. I se datorează şi câteva epigrame. Că scriitorul s-a subordonat câteodată căuzaşului o dovedesc pamfletele lui versificate, care au circulat pe foi volante sub titlul Plutarhul Moldovei şi care i-au fost atribuite de Mihail Kogălniceanu. O însemnătate pur documentară prezintă două broşuri, România după tractat (Bruxelles, 1857), o indignată cronică satirică în versuri, şi Unirea şi clevetitorii ei (Iaşi, 1857). Cele 101 maxime şi întrebări sunt cugetări retorice lipsite de adâncime, un fel de jocuri de cuvinte vizând politica, dragostea, morala. în „România literară" lui R. îi apare O scrisoare de pe Bosfor, în care orice urmă de blazare şi de mizantropie s-a şters, deşi acum era bolnav şi singur. O proză, Soarta cânelui, e inserată în „Almanah de petrecere pentru moldo-români" (1852). Om cult - cunoştea limbile greacă şi latină, franceză şi germană -, publicistul intervine în dezbaterile filologice ale vremii în articolul Limba noastră, combătând purismul şi etimologismul latinist şi sugerând folosirea limbii populare şi a celei cronicăreşti. în proza satirică, R. şarjează o serie de ciudăţenii sau fapte compromiţătoare, ridicole, din viaţa boierului sau a burghezului arivist. Apetenţa pentru portretul moral este evidentă,
scriitorul izbutind câteva tipuri caracteristice. Schiţele de moravuri, aceste „caractere" ale lui R., apar în „Propăşirea" (1844). „Cânticelele comice", „scenele naţionale" pe care le-a scris (Beţivul, Păun Burlacul, Pavel Clopotarul, Harţă sau Balaban Răzeşu, toate publicate în 1857) dau în vileag, cu năduf, dar şi cu ironie, păcate morale şi anomalii sociale. însemnările prilejuite de misiunea diplomatică, Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole (1858), sunt scrise, cu nedezminţita ironie a autorului, într-o manieră ce dezvăluie plăcerea digresiunii. De aici, structura oarecum mozaicată. Obsedat de marile chestiuni politice la ordinea zilei, R. le face loc şi în paginile jurnalului său.
SCRIERI: Scrieri, Iaşi, 1840; Beţivul, Bucureşti, 1857; Păun Burlacul, Bucureşti, 1857; Scene naţionale, Bucureşti, 1857; Harţă sau Balaban Răzeşu, Bucureşti, 1857; Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole, Paris, Jgâî ed. îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1979. Traduceri: [Lamartine, autori neidentificaţi], în Plăcerea sâmţirei, Iaşi, 1837.
Repere bibliografice: Popovici, Romanţ, rom., 364-367; Ist. lit., II, 597-599; Cornea, Originile, 595-596; Titus Moraru, Fiziologia literară, Cluj, 1972,149-153; Mircea Anghelescu, Necunoscutul D. Rallet, RITL, 1975, 4; Dicţ. lit. 1900, 721-722; Manolescu, Istoria, l, 227-231; Dicţ. scriit. rom., IV, 17-19.	F.	F
RALIAN, Antoaneta (24.V.1924, Bucureşti), traducătoare. Este fiica lui Peppy (n. Rosenblatt) şi a lui Leon Stein, director de bancă. Urmează liceul la Roman şi, între 1944 şi 1948, Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză-italiană. între 1950 şi 1961 coordonează traducerile din limbi străine în cadrul Direcţiei Generale a Editurilor, iar din 1961 până la pensionare (1982) este redactor la Editura pentru Literatură Universală, devenită Editura Univers. Debutului din 1956, cu volumul Ochelarii, cuprinzând transpuneri din nuvelele scriitoarei italiene Anna Maria Ortese, îi urmează, întinsă pe multe decade, o carieră de traducător preponderent din literaturile anglo-saxone. De-a lungul anilor a colaborat cu recenzii, note de călătorie, interviuri cu scriitori britanici şi americani, tălmăciri în „Luceafărul", „România literară", „Secolul 20". A fost distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti în 1979 pentru traducerea romanului Darul lui Humboldt de Saul Bellow, în 1984 pentru versiunile la două romane ale lui Lawrence Durrell, Clea şi Mountolive (încheind astfel transpunerea în româneşte a Cvartetului din Alexandria, începută de Catinca Ralea), în 2000 pentru tălmăcirea romanului Sexus al lui Henry Miller. Uniunea Scriitorilor a premiat-o pe traducătoare pentru Tropicul Capricornului de Henry Miller în 1997, iar în 2000 pentru întreaga activitate. în 2002 primeşte Diploma de apreciere din partea Departamentului de Stat al SUA pentru activitatea de promovare a literaturii americane în România.
Prin cele peste o sută de romane, piese de teatru şi eseuri traduse de R. au intrat în circuitul culturii româneşti autori britanici şi americani de renume. Fluenţa versiunilor semnate de R., asigurând un transfer firesc şi lăsând impresia întâlnirii fericite cu originalul, implică de fapt aptitudini cu totul speciale: intuiţie în înţelegerea autorului tradus, pătrunderea
515 Dicţionarul general al literaturii romane
Rally
sensurilor ocultate sau doar sugerate, cunoaşterea contextului cultural al operei şi, nu în ultimul rând, un gust literar sigur, antrenat prin lectură de bună calitate. Sunt trăsăturile unui pasionat om de cultură pentru care actul traducerii înseamnă „o indispensabilă necesitate culturală". înzestrată cu „o mentalitate de rebusistă", pasionată de jocul echivalenţelor lingvistice, R. a selectat autori foarte diferiţi, păstrând intacte, în ciuda dificultăţilor de transpunere, particularităţile stilistice ale textelor şi întreaga lor aură de unicat. A redat simţul atmosferei şi ritmul narativ al lui Henry James, a sesizat forţa intuitivă specific feminină, greu de reprodus, din romanele Katherinei Mansfield sau particularităţile lui Iris Murdoch, calitatea poetică a romanelor Virginiei Woolf, fluiditatea trecerilor de lă gândurile personajelor la dialogul nerostit dintre ele şi virtuozitatea mânuirii „vorbirii libere indirecte", a obţinut intensitatea pătimaşă din scrisul lui D.H. Lawrence, coerenţa pe care romanele acestuia o capătă tocmai din alternanţe de ritm narativ, nuanţe ori tonalităţi, a găsit echivalenţe pentru stilul eseistic al lui Aldous Huxley, ca şi pentru inventivitatea stilistică a lui Raymond Federman ori pentru jocul ludic şi umorul „originalului" Saul Bellow; a recreat amalgamarea magiei verbale orientale cu ironia nostalgică a modului narativ postmodern din opera lui Salman Rushdie. Depăşind, după cum mărturiseşte într-un interviu, reticenţe de mentalitate, autoarea a oferit publicului românesc romanele lui Henry Miller, apariţiile fiind salutate de critica literară ca veritabile evenimente editoriale. Sesizând alternanţa registrelor într-o proză poetică de o senzualitate ardentă şi spiritul de frondă care ţinteşte dezinhibarea instinctuală, R. a transpus, fără referiri aluzive sau perifraze, argoul erotic sexual din cărţi care nu au nimic comun cu pornografia. în traducerea sa, au fost jucate, pe scene din întreaga ţară, piese de Edward Albee, Arthur Miller, Tennessee Williams, Arnold Wesker, Iris Murdoch, Tom Stoppard. De multe ori şi-a însoţit cărţile cu prefeţe şi comentarii avizate. După 1989 majoritatea versiunilor sale au fost reeditate.
Traduceri: Anna Maria Ortese, Ochelarii, Bucureşti, 1956; H.G. Wells, Omul invizibil, Bucureşti, 1957; Len Doherty, Fiii minerului, Bucureşti, 1961; Anita Desai, Ţipătul păunului, pref. trad., Bucureşti, 1966; Oscar Wilde, Prinţul fericit şi alte nuvele, Bucureşti, 1966; Carlo Collodi, Aventurile lui Pinocchio, Bucureşti, 1967; Henry James, Daisy Miller, pref. Sorin Alexandrescu, Bucureşti, 1968, O coardă prea întinsă, Bucureşti, 1991; Katherine Mansfield, Preludiu, Bucureşti, 1969, Garden Party, Bucureşti, 2002; Nathaniel Hawthorne, Casa cu şapte frontoane, pref. trad., Bucureşti, 1969; D. H. Lawrence, Fii şi îndrăgostiţi, Bucureşti, 1971, Fata pierdută, Bucureşti, 1978, Şarpele cu pene, Bucureşti, 1989, Amantul doamnei Chatterley, Bucureşti, 1991; Virginia Woolf, Spre far, pref. Vera Călin, Bucureşti, 1972; John Galsworthy, Sfârşit de capitol, I-III, Bucureşti, 1972-1973; Edgar Rice Burroughs, Tarzan, Bucureşti, 1973; Charles Dickens, Poveste despre două oraşe, Bucureşti, 1973, Osul de peşte fermecat, Bucureşti, 1975; Amos Tutuola, Jungla fantomelor, pref. trad., Bucureşti, 1974; Maurice Baring, Daphne Adeane, Bucureşti, 1975; Anthony Bloomfield, Răzbunarea, Bucureşti, 1976; Aldous Huxley, Şi restul e tăcere, pref. Marian Popa, Bucureşti, 1977; Saul Bellow, Darul lui Humboldt, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti,
1979,	Iama decanului, Bucureşti, 1992, Ravelstein, postfaţă Sorin Antohi, Iaşi, 2001; Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei, pref. trad., Bucureşti,
1980; Iris Murdoch, Vlăstarul cuvintelor, Bucureşti, 1981, Marea, marea, Bucureşti, 1983, Discipolul, Bucureşti, 1987; Douglas Reeman, Bătălia din adâncuri, Bucureşti, 1981; John Cowper Powys, Cercul nebunilor, Bucureşti, 1982; Lawrence Durrell, Mountolive, Bucureşti, 1984, Clea, Bucureşti, 1984; G. K. Chesterton, Hanul zburător, Bucureşti, 1985; George Meredith, Unul dintre cuceritorii noştri, pref. trad., Bucureşti, 1986; Aharon Appelfeld, Badenheim '39, Bucureşti, 1988; Thomas Hardy, Idilă pe un turn, Bucureşti, 1988; Raymond Federman, îndoita vibraţie. Zâmbete în Washington Square, Bucureşti, 1989, Celor pe care i-ar putea interesa, Bucureşti, 2000; AL Dumas-fiul, Dama cu camelii, Bucureşti, 1991; Norman Spinrad, Solarienii, Bucureşti, 1992; Radu Florescu, Raymond McNally, în căutarea lui Dracula, Bucureşti, 1992; Petru Popescu, înainte şi după Edith, Bucureşti, 1993; Sydney Sheldon, Şi dacă mâine va veni, Bucureşti, 1993, Nisipurile timpului, Bucureşti, 1994; Josephine Hart, Păcatul, Bucureşti, 1993, Iubire otrăvită, Bucureşti, 1994; Eileen Goudge, Grădina minciunilor, Bucureşti, 1994; Elizabeth Gage, Tabu, Bucureşti, 1995; Flannery O'Connor, Judecata de Apoi, pref. Ştefan Stoenescu, Bucureşti, 1997; Henry Miller, Tropicul Cancerului, Bucureşti, 1997, Tropicul Capricornului, Bucureşti, 1997, Sexus, Bucureşti, 2000, Plexus, Bucureşti, 2002; Bernard Malamud, Cârpaciul, Bucureşti, 1998; J. D. Salinger, Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului, Bucureşti, 1998; Russell Banks, Deriva continentelor, postfaţă Ştefan Stoenescu, Bucureşti, 1999; Nadine Gordimer, Nimeni alături de mine, Bucureşti, 2000; Daniel Boorstin, Căutătorii, Bucureşti, 2001; Salman Rushdie, Pământul de sub tălpile ei, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Petru Popescu, Catherine Mansfield, „Preludiu", RL, 1969,14; Nicolae Balotă, Romanul poetic al Virginiei Woolf, RL, 1972, 43; Dan Grigorescu, Anthony Bloomfield, „Răzbunarea", CNT, 1977,2; Dan Grigorescu, Huxley, „Şi restul e tăcere", CNT, 1977, 38; Geta Dimitriu, „Darul lui Humboldt" în româneşte, SXX, 1979,226-227; Sorin Titel, Adevăr şi reflecţie în opera lui John Cowper Powys, RL, 1983,7; Aurel Dragoş Munteanu, „Marea, marea", LCF, 1983, 40; Livia Szasz Câmpeanu, în căutarea formei, RL, 1983,44; Aurel Dragoş Munteanu, Nostalgia Mediteranei, LCF, 1983,52; Aurel Dragoş Munteanu, Fin de pârtie, LCF, 1984,28; Dan Grigorescu, Cuartetul lui Durrell, RL, 1984,30; Nicolae Manolescu, Basic Instinct, RL, 1993, 27; Alex. Ştefănescu, Spectacol literar scandalos şi cuceritor, „Tinerama", 1997,360; Adriana Bittel, Harul doamnei Ralian, RL, 1999, 22; Pia Brînzeu, Imaginaţia post-apartheid, RL, 2000,22; Cezar Paul Bădescu, Otravă şi melodramă, „Dilema", 2000,393; Bogdan Ghiu, Postscriptum la „Ravelstein", LCF, 2002, 14; Costi Rogozanu, O doamnă extraordinară, „Evenimentul zilei", 2002, 3202; Simona Sora, Răspunsul e simplu, „Dilema", 2002, 506; Luminiţa Marcu, Cu sau fără voie de la partid, „Evenimentul zilei",
2002,	3213; Grete Tartler, Sub grinzile înţelepciunii zen; Zeiţa fiica negustorului, RL, 2002,39; Dicţ. scriit. rom., IV, 19-20; Costi Rogozanu, Literatura de culoare, „Evenimentul zilei", 2003, 3243; Ruxandra Cesereanu, Henry Miller, „Plexus", OC, 2003,180; Simona Sora, Erotice, „Dilema", 2003,55; Hinca Anghelescu, Romanul care se scrie singur, RL, 2003,14; Geo Vasile, Lumea în 80 de cărţi, Bucureşti, 2003,23,28,32,36, 128,235,253.	'	II.C.
RALLY, Alexandru-Traian (7.IX.1897, Brăila - 16.111.1986, Bucureşti), poet, traducător şi bibliograf. Este fiul Cora-liei-Alexandrina (n. Pavlu) şi al lui Heraclie Ralli, funcţionar, poet de expresie franceză, cu două plachete tipărite la Brăila în 1885 şi 1886. După terminarea şcolii primare în urbea natală, R. a urmat ciclul secundar la liceele „Sf. Gheorghe" şi „Gh. Lazăr" din Bucureşti, trecându-şi bacalaureatul în 1916. Se înscrie la
Rampa
Dicţionarul general al literaturii române 516
Facultatea de Litere şi Filosofie din acelaşi oraş, absolvită abia în 1921, după război, la care a participat ca sublocotenent. Şi-a completat studiile în Franţa, mai întâi cu o bursă la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, pregătind o teză de doctorat în literatura franceză medievală. După ce debutează, în 1915, cu o traducere din Alfred Tennyson, în ziarul „ Acţiunea", până la începerea conflagraţiei mai colaborează cu versuri (originale şi tălmăciri) la „Noi pagini literare", „Flacăra" şi „Capitala", iar în anii 1919-1921 la „Dunărea" (Galaţi), „Sburătorul", „Lectura pentru toţi", „Revista critică", „Adevărul literar şi artistic" şi „Roma". Probabil în aceeaşi perioadă propunea Teatrului Naţional din Bucureşti traducerea piesei în trei acte Linda de Jay Mallory. Editorial, debutează în 1925 cu volumaşul Studente. Luminiţe. Flori presate. La Paris, abandonându-şi proiectul iniţial, s-a consacrat, împreună cu soţia sa, Getta-Helene Rally, studiului bibliografic, concretizat în lucrarea Bibliographie franco-roumaine (I-II, 1930). întors în ţară, a fost o vreme secretar al Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă. După cel de-al doilea război mondial s-a dedicat traducerilor din lirica medievală franceză, izbutind să tipărească transpuneri din opera lui Ronsard
(1967), Tristan şi Iseut,în versiunea modernă a lui Joseph Bedier (1970), şi o antologie din creaţiile Pleiadei (I-II, 1975-1976).
Preferinţele lirice ale tânărului R. sunt destul de eclectice: în ciclul Flori presate, din cartea de debut, stau alături versiuni din Tennyson, Edouard Pailleron, Sully Prudhomme, Riickert, Frangois Coppee, Paul Verlaine, Francis Viele-Griffin şi Edmond Rostand. Balanţa se înclină oarecum în favoarea simbolismului în ciclul Studente, ce reţine atenţia prin surprinderea atmosferei de un exotism sublimat, intelectualizat, a lumii amfiteatrelor. Originalitatea temei, buna utilizare a sugestiei şi stăpânirea versificaţiei nu compensează total deficitul de forţă lirică. însuşirile artizanului, familiarizarea îndelungă cu spiritul culturii medievale, răbdarea de giuvaergiu în cizelarea poeziilor cu forme fixe vor face însă din R. un tălmăcitor de excepţie al vechilor lirici francezi, nu o dată versiunile lui fiind aproape desăvârşite. Valoarea antologiilor alcătuite de el este sporită de note şi comentarii, toate dezvăluind o cunoaştere în profunzime a subiectului, concurând-o pe aceea a specialiştilor francezi. Merite deosebite are şi Bibliographie franco-roumaine, „operă excepţională prin proporţii, prin erudiţie şi prin utilitate" (Perpessicius), care, completând şi îmbunătăţind lucrarea lui G. Bengescu din 1907, rămâne un instrument preţios, indispensabil pentru studierea relaţiilor culturale româno-franceze.
SCRIERI: Studente. Luminiţe. Flori presate, Craiova, [1925]; Bibliographie franco-roumaine (în colaborare cu Getta-Helene Rally), I-II, pref. Mario Roques, Paris, 1930. Traduceri: Ronsard, Antologie lirică, introd. trad., pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1967; Tristan şi Iseut, reînnoire de Joseph Bedier, pref. Gaston Paris, Bucureşti, 1970; Antologie lirică. II. Pleiada, partea I-II, Bucureşti, 1975-1976.
Repere bibliografice: A. Bădăuţă, „Studente", G, 1925,11; P. Bănescu, „Studente", „Ţara voievozilor", 1925, 6-7; B. Vr. [Bogdan Varvara], „Studente", LUT, 1925,975; Lovinescu, Sburătorul, 1, passim; Al.A.Ph. [Al.A. Philippide], „Bibliographie franco-roumaine", ALA, 1930, 495;
Şerban Cioculescu, „Bibliographiefranco-roumaine", ADV, 1930,14267; Mihai Ralea, „Bibliographie franco-roumaine", VR, 1930, 9-10; Perpessicius, Opere, V, 121-124; Predescu, EncicL, 714; Streinu, Pagini, IV, 53-56; Perpessicius, Lecturi, 293-295; Nicolae Scurtu, Un cărturar-Al. Rally, RL, 1986,13; Buculei, Prezenţe, 201; Dicţ. scriit. rom., IV, 20-22. V.D.
RAMPA, revistă apărută la Bucureşti, de cinci ori pe săptămână, între 16 octombrie 1911 şi 22 iunie 1913 şi între 28 septembrie şi 27 august 1914, sub direcţia lui N.D. Cocea. în articolul-program din primul număr, R., care poartă subtitlul „Teatru, muzică, literatură, artă", exprimă intenţia de a fi „un organ de informaţie, de critică şi de îndrumare pentru artişti şi pentru public", menit să trezească interesul pentru „admirabilele manifestări ale artei", „credinţa în puterea de prefacere şi înălţare sufletească a cuvântului scris". Publicaţia se axează îndeosebi pe dramaturgie, comentând reprezentaţiile scenice din Bucureşti şi din provincie, şi se ocupă cu precădere de activitatea şi opera autorilor dramatici, în consens cu articolul-program, unde teatrul este considerat „dascăl suprem, care uneşte într-o sinteză desăvârşită toate artele: arhitectură, pictură, sculptură, dans, poezie şi muzică". La şase luni de la apariţie, în articolul intitulat Ce-a fost şi ce trebuie să fie „Rampa", N.D. Cocea afirmă că publicaţia „nu s-a ocupat îndeajuns de literatură sau prea puţin" şi îşi propune lărgirea ariei tematice şi îmbrăţişarea întregii realităţi culturale a momentului, pentru a deveni „un organ de luptă şi de îndrumare". Cu toate acestea, predominante rămân informaţia şi dezbaterea în jurul problemelor legate de teatru. Revista are următoarele rubrici: „Informaţiuni", „Ecouri", „Din culisele teatrului", „Revista revistelor", „Moda la teatru", „Rampa la Paris", „Noutăţi literare şi artistice", „însemnări literare", „Viaţa intelectuală", „Ştiri" ş.a. Se publică versuri de Victor Eftimiu, Elena Văcărescu, AL T. Stamatiad, Ion Pribeagu. Sunt găzduite numeroase scrieri în proză, aparţinând lui Emil Isac (însemnări orientale, Două femei, Impresii exotice, Annie), Liviu Rebreanu (Boierul şi bărbierul), Ion Minulescu (Imperiul modei), Gala Galaction (Bisericuţa din Răzoare), I.A1. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Anghel, I.C. Vissarion, V. Demetrius, Petre Aldea, AL Cazaban. Dramaturgia este ilustrată de AL Davila, Victor Eftimiu, E. Lovinescu (Cine era?, comedie într-un act), Emil Isac, Radu D. Rosetti, Mihail Săulescu (Săptămâna luminată). Sub semnătura lui E. Lovinescu se publică, de asemenea, un articol comemorativ despre St.O. Iosif, precum şi pagini reprezentative pentru concepţia sa estetică: Latinitate, Intelec-tualizarea literaturii şi înnoiri, o pledoarie pentru „rodirea, fertilizarea propriei noastre individualităţi prin înrâuriri culturale ce pornesc din îndelungata dezvoltare şi înflorire a unor individualităţi apropiate, peste care s-au aşternut vremuri de civilizaţie", Răscoala robilor, în care îi acuză pe N. Iorga şi pe Ovid Densusianu de propagarea naţionalismului şi de lipsă de talent. La rubrica „însemnări literare" Mihail Sorbul recenzează volumele Eternităţi de-o clipă de Ion Pillat, Din trâmbiţe de aur de Al. T. Stamatiad, Bisericuţa din Răzoare de Gala Galaction. Cu articole de critică literară mai figurează Corneliu Moldovanu, Petre Aldea, C. Sp. Hasnaş (sub pseudonimul Const. Paul), Ion Dragoslav, Emil Nicolau, Dinu Dumbravă,
517 Dicţionarul general al literaturii române
Rampa nouă ilustrată
Radu Baltag (care semnează Adrian Corbul). Importantă este colaborarea lui Liviu Rebreanu, prin cronica dramatică pe care o inaugurează în februarie 1913 şi o încheie în august 1914, prin eseuri despre Mihail Sorbul, I. Al. Brătescu-Voineşti şi prin câteva articole în care îşi expune opiniile (Modernismul ş.a.). Se publică eseuri de Ion Minulescu (Elogiul imperfecţiei, Povestea canalului de Panama sau între talent şi caracter) şi Emil Isac (Literatura progresului, Polemici literare, Caragiale, Eminescu, Literatura nouă), iar Tudor Arghezi scrie despre Camil Ressu. Colaborează cu publicistică George Topîrceanu, Gala Galaction, N.D. Cocea, Al. Davila, N. Davidescu, Mihail Săulescu, Mihail Cruceanu, A® Orna-Galaţi, Ion Dragu, Petre Locusteanu. Se fac traduceri din Boccaccio, Racine, Goethe, Schiller, Cehov, Puşkin, Shelley, Coleridge, Zola, Mallarme, Ibsen. Tudor Arghezi traduce poezia Iubire de vulturi de Walt Whitman şi piesa Cafeneaua cea mică de Tristan Bernard, N.D. Cocea transpune romanul Thais de Anatole France şi fragmente din romanul Maria-Clara (Marie-Claire) de Mar-gueritte Audoux. în paginile revistei se iniţiază ancheta Curentele noastre literare, replică la o alta intitulată Poporanismul, întreprinsă de revista „Luceafărul". Răspunsurile, obţinute de Mihail Cruceanu, aparţin unor scriitori de marcă ai vremii, precum Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuţă, Barbu Delavrancea, Mihail Dragomirescu, Victor Eftimiu, D. Anghel, I.A1. Bră-tescu-Voineşti, Ovid Densusianu, Al. Davila, ALT. Stamatiad. Invitat să răspundă la anchetă, E. Lovinescu scrie articolul Curentele ca frunzele, în care îşi afirmă neîncrederea în „valoarea de sine stătătoare a curentelor literare": „Literatura e una singură: literatura bună. Ea poate îmbrăca, fireşte, deosebite forme. Aceste forme exagerate se numesc de obicei curente." Tot în problema curentelor literare, este consemnată opinia lui AL Macedonski, care consideră că singurul curent cu sorţi de izbândă este cel al „bunului simţ", „în mijlocul căruia va scânteia minunea unei inspirări dumnezeieşti". R. mai cuprinde prezentări ale revistelor literare, semnalări ale apariţiilor editoriale, ştiri din actualitatea literară şi culturală, cronica teatrală, cinematografică şi muzicală, reproduceri de afişe cu spectacole de teatru, programele concertelor simfonice, epigrame, anecdote, ilustraţii, publicitate, ştiri sportive. Alţi colaboratori: I.A. Bassarabescu, George Emil Botez-Rareş, A. de Herz, Zaharia Bârsan, Mihail Sevastos.	M. W.
RAMPA NOUĂ ILUSTRATĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, zilnic, de la 2 septembrie 1915 până la 16 august 1916, de la 15 noiembrie 1918 până la 20 iunie 1938, apoi săptămânal între 30 noiembrie 1941 şi 16 aprilie 1944, sub titlul „Rampa. Teatrală şi cinematografică", iar cotidian din 21 octombrie 1946 şi din nou săptămânal din ianuarie 1947 până la 18 iulie 1948, sub titlul „Rampa. Ziar de teatru, muzică, sport şi cinema". Directori: M. Faust Mohr (1915-1926), Scarlat Froda (1927-1938), George Gregorian (1941-1944). în 1946 din comitetul de redacţie fac parte N.D. Cocea, Petru Comarnescu, I. Flavius, Alexandru Kiriţescu, Ioan Massoff ş.a. Din 16 aprilie 1916 subtitlul este „Ziar artistic, teatral, literar, sportiv, cotidian", modificat în câteva rânduri, în 1946 devenind „Revistă de teatru, muzică,
plastică şi cinema", iar din 19 ianuarie 1947 „Mare revistă săptămânală ilustrată de teatru, muzică, plastică şi cinema". R.n.i. este o continuare a cotidianului „Rampa" (1911-1914), urmărind, ca şi acesta, în primul rând punerea în circulaţie a informaţiilor din actualitatea teatrală, dar şi din celelalte domenii culturale, cu accent pe fenomenul literar al timpului, ilustrat prin colaborarea unor autori marcanţi. Până în 1924 aici, ca şi în „Rampa", continuă să publice mult Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Emil Isac, cărora li se alătură B. Fundoianu, Andrei Branişte (Tudor Teodorescu-Branişte). în anii '40 R.n.i. atrage colaborarea marii majorităţi a scriitorilor reprezentativi ai epocii, cu orientări ideologice din cele mai diverse. Prin calitatea articolelor şi prin prestigiul colaboratorilor săi, R.n.i. se impune ca una dintre cele mai importante publicaţii culturale ale vremii, o panoramă consistentă şi extrem de generoasă a literaturii. Rubrici: „Informaţiuni", „Ecouri", „Cronica teatrală", „Cărţi şi reviste", „Teatru în teatru", „Teatru în provincie". „Rubrica femeii", „Sport", „Note", „Cronica modei", „Cronica muzicală", „Rubrica filmului", „Viaţa în aer liber", „Cronica mondenă", „Vitrina cărţii româneşti", „Cronica zilei", „Rampa în provincie" ş.a. Se publică versuri semnate de Octavian Goga (Atât de veche, Răsună toaca, Moş Crăciun, Coboară toamna), Tudor Arghezi (Peisaj, Monotonie creştină), Lucian Blaga (în marea trecere), Ion Barbu (Panteism), G. Bacovia, Ion Minulescu, Ion Pillat, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Adrian Maniu, Ştefan Petică (inedit, în numărul 2558/1926), Demostene Botez, B. Fundoianu, Elena Farago, Eugen Jebeleanu, Camil Baltazar, Radu Gyr, Virgil Carianopol, Aron Cotruş, Tudor Muşatescu, Victor Eftimiu, F. Aderca, Mihail Săulescu, Constantin Argeşanu. Cele mai multe scrieri în proză se datorează lui Victor Eftimiu, Emil Isac şi Tudor Muşatescu, dar sunt inserate şi pagini din I.L. Caragiale (Ion Brezeanu), Ioan Slavici (Eminescu la Bucureşti), Mihail Sadoveanu (Incident dramatic), Liviu Rebreanu (Răzbunarea), Camil Petrescu (Pagini de ciornă, Despre teatru), E. Lovinescu (Moartea lui Iov), Ion Marin Sadoveanu, Gh. Brăescu, Ion Vinea, Gala Galaction, A. Dumbrăveanu, Cezar Petrescu şi B. Fundoianu. Dintre dramaturgi sunt prezenţi Ion Minulescu (Manechinul sentimental), Tudor Muşatescu, Gh. Brăescu, Victor Eftimiu, Alfred Moşoiu, Anton Bibescu, Paul I. Prodan, Adrian Pascu, Mircea Rădulescu. Cronica de carte şi rubricile care se ocupă de mişcarea literară actuală sunt asigurate din 1915 până în 1922 de Tudor Teodorescu-Branişte, care iscăleşte constant Andrei Branişte, iar din 1925 până în 1930 de Romulus Dianu, alături de Petru Comarnescu şi Adrian Maniu (care susţine şi cronica plastică), de Octav Şuluţiu şi A.P. Samson în 1930, de Eugen Jebeleanu şi Alexandru Sahia în 1932, de Horia Groza şi AL Robot până în 1935, iar între 1935 şi 1937 de Mihail Sebastian. Sunt recenzate volume aparţinând lui Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ion Pillat, V. Voiculescu, Anton Holban, Emil Cioran, Ion Minulescu, Nae Ionescu, Aron Cotruş, Ilarie Voronca şi mulţi alţii. R.n.i. cuprinde numeroase articole şi comentarii de critică şi istorie literară, profiluri de scriitori din literatura română şi universală, prezentări de reviste literare din ţară şi străinătate,
Rampa nouă ilustrată
Dicţionarul general al literaturii române 518
studii de teorie literară şi estetică. E. Lovinescu publică articole despre Dimitrie Anghel, despre piesa O scrisoare pierdută a lui I.L. Caragiale, despre Panait Istrati, comentariile Sămănătorismul Localul şi universalul, Importanţa studiului prozei lui Eminescu, Literatura moldoveană. în numărul 2045/1924, Lucian Blaga semnează articolul Din viaţa culturală românească. Prozatorii de după război, unde remarcă în pagina literară „gesturi abrupte, o voinţă ciudată spre o adâncire de perspectivă, patimă crescândă, dar şi o linişte contemplativă cum n-am cunoscut acum zece ani", analizând apoi contribuţia adusă de Liviu Rebreanu, Emanoil Bucuţa, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, F. Aderca, Ionel Teodoreanu ş.a. B. Fundoianu scrie în 1915-1916, dar şi după război, despre Tudor Arghezi, Dimitrie Anghel, Stephane Mallarme, Albert Thibaudet, Marcel Proust ş.a., iar Ion Vinea despre H. Heine. Mai colaborează cu însemnări şi comentarii de critică şi istorie literară Perpessicius (Romanul de război, Premiile literare, în care propune rotaţia criticilor în acordarea premiilor literare, loan Slavici şi Premiul Naţional de proză), Mihail Dragomirescu, Nichifor Crainic (Arta lui Lucian Blaga), Cezar Petrescu (Andre Maurois), Dan Botta, Ion Marin Sadoveanu (Pentru romantism), N. Davidescu, Emil Isac, Dragoş Protopopescu, Lucian Boz, D. Trost, Mihail Săulescu, Alfred Moşoiu, Paul I. Prodan, Al. Bogdan, Corneliu Moldovanu, Cincinat Pavelescu. în 1947 şi în 1948 cronica literaturii dramatice este semnată de Nina Cassian, apoi de Camil Baltazar. Foarte consistentă în domeniul publicisticii pe teme culturale şi literare, R.n.i. obţine materiale de la loan Slavici (Cultul formei, Cum se scrie româneşte), Liviu Rebreanu (Artă pentru artă?, Primejdia cărţii, note despre criza editorială din ţară), Tudor Arghezi, cu un număr mare de intervenţii începând din 1925. E. Lovinescu, unul dintre cei mai fideli colaboratori, trimite articole de fond, printre care Războiul generator de frumos estetic, De la „Mite" la „Bălăuca", Mai mare ca natura (despre arta realistă şi simbolism), Cum devii pamfletar, în care îl acuză pe Tudor Arghezi de „lipsă de inspiraţie şi o atât de puţină stăpânire a materialului sensibil al poeziei", Critica, în care îşi expune concepţia despre menirea criticii, Istoria civilizaţiei române moderne, în care dă „câteva indicaţiuni" referitoare la sinteza asupra civilizaţiei române. Alt colaborator constant este Camil Petrescu, cu articole precum Scriitorul român, Modernism şi modem, Teatrul de idei, Despre teatru, Intre artă şi fotografie, Cărţile noui. Texte eseistice dau Cezar Petrescu (Teatru şi literatură, Romanul oraşelor, despre romanul românesc citadin, în care vede „oglinda realităţii româneşti", Imaginaţie, realitate şi literatură), Constantin Noica (Noi şi cultura străină, Literatura e a nebunilor, nu a noastră, Filosofie şi public), Mircea Eliade -Teme folcloristice şi creaţie artistică, Nimic altceva decât romane?, unde pledează pentru literatura eseistică, la fel ca Mihail Sebastian în Eseu şi critică. în 1933 Eugen Ionescu are numeroase articole, printre care Decesul criticei („Critica literară a murit, cum au murit epopeea şi tragedia clasică"). Eseul, cu un loc privilegiat în revistă, e ilustrat şi de Nae Ionescu, Emil Cioran, B. Fundoianu, Panait Istrati, Gib I. Mihăescu, Carol Ardeleanu, Emanoil Bucuţa, Horia Stamatu sau Lucia Demetrius, care asigură şi cronica dramatică în câteva numere din 1947, Petru
Manoliu, Mihail Sebastian, colaborator fidel în 1935 (Renaşterea nuvelei, Artă şi revoluţie, Cum mor cuvintele, Critica, funcţiune publică), Anton Holban, Dan Petraşincu, Mihail Sorbul, N- Tonitza, F. Aderca, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu (Pledoarie pentru actori), Zaharia Stancu, Valentin Silvestru, George Topîrceanu, Petru Manoliu. în cadrul rubricii „Foiletonul Rampei" sunt incluse traduceri din Moliere (Burghezul gentilom), Anatole France (Insula pinguinilor şi Domnul Thomas),
F.M. Dostoievski (Spovedania lui Stavroghin), A.P. Cehov, Balzac, H. Sienkiewicz, Emile Zola, Oscar Wilde. Victor Eftimiu traduce poeme de Jean Moreas, Const. A.I. Ghica transpune O aventură pariziană de Guy de Maupassant, Al. Iacobescu - două poezii de Leopardi, iar Tulliu Robeanu -Căsătoria Juliei de Marcel Prevost. La rubrica „Anchetele Rampei", realizată, o vreme, de Mihail Cruceanu, sunt cuprinse interviuri cu scriitori, critici şi oameni de cultură români, care îşi expun părerile despre fenomenul literar actual şi, uneori, despre propriile opere. Astfel, N. Iorga vorbeşte despre Istoria literaturii române, Octavian Goga face o expunere cu caracter autobiografic, G. Călinescu se referă la Cartea nunţii, Viaţa lui Mihai Eminescu şi la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, carte în curs de apariţie în acel moment. Referitor la mişcarea literară a primelor decenii din secolul al
XX-lea, loan Slavici consideră că „s-a pierdut cultul formei, la care Junimea ţinea atât de mult", literatura actuală fiind caracterizată de „goană mare, grabă, uşurinţă, superficialitate", cu o singură excepţie, Victor Eftimiu, în timp ce Lucian Blaga consideră că „trebuie să ieşim din revoluţia literară şi să începem organizarea materialului poetic ţâşnit din Sturm und Drang-ul ultimului deceniu". Interesante sunt şi interviurile cu Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu (care afirmă că „romanul, aproape inexistent înainte de război, la noi este azi cu mult superior poeziei"), cu E. Lovinescu despre locul poporanismului în istoria civilizaţiei române şi despre „căderea" sa în alegerile pentru Academia Română, cu Camil Petrescu, despre piesa Suflete tari, despre şcolile literare şi procesul de creaţie, despre piesa Mitică Popescu şi despre fenomenul literar al vremii. De asemenea, convorbirile cu Cezar Petrescu despre proiectele sale literare, despre romanul 1907, cu Tudor Arghezi, cu Mircea Eliade, despre romanele întoarcerea din rai, Huliganii şi Domnişoara Christina, cu Emil Cioran, Ion Minulescu, G. Bogdan-Duică, Nichifor Crainic, Tudor Vianu, Panait Istrati, Ion Agârbiceanu, Peter Neagoe, Hortensia Papadat-Bengescu, George Enescu şi cu George Bernard Shaw, Andre Maurois, Frangois Mauriac. în 1922 şi 1923 se editează un supliment săptămânal, iar în 1924 şi 1925 „Almanahul «Rampa»". în sumar intră interviuri cu actori şi oameni de teatru, comentarii şi corespondenţe referitoare la viaţa teatrală din Bucureşti şi din ţară, o bună publicitate a repertoriului teatral şi a spectacolelor de teatru şi de revistă. Paginile publicaţiei, întotdeauna dense şi atractive, mai conţin articole comemorative (despre Alexandru Davila, Anton Holban ş.a.), scrieri cu caracter memorialistic, articole-bilanţ privind evenimentele editoriale, informaţii cu privire la premiile Societăţii Scriitorilor Români şi la premiile teatrale, cuvântări rostite de diferite personalităţi, cronică de artă plastică, cronică muzicală,
519 Dicţionarul general al literaturii române
Ramuri
cronică medicală, precum şi cugetări şi aforisme, curiozităţi, pagini umoristice şi ştiri sportive, ilustraţii, caricaturi, reclame, publicitate. Mai colaborează Ion Pribeagu, Haralamb G. Lecca, George Voevidca, George Nutzescu, Lucrezzia Karnabatt, Ioan I. Livescu, Ioan Timus, Const. Graur, Emanoil Cerbu, Grigore Tăuşan, Victor Rodan, Victor Kernbach ş.a. M. W.
RAMURI, revistă apărută la Craiova de la 5 decembrie 1905 până în mai 1947, cu unele întreruperi, schimbându-şi locul de apariţie şi periodicitatea. La început este editată lunar, în 1908-1910,1912-1914,1919-1921,1923-1924 apare bilunar, în octombrie 1910 - mai 1911, în 1915-1916 şi în 1922 iese săptămânal, iar în 1945 apare un singur număr. Nu apare în anii 1918, 1930-1933, 1946. în 1913 are subtitlul „Revistă literară ilustrată", apoi în perioada 24 ianuarie 1915 -15 iulie 1917 fuzionează cu revista „Drum drept" a lui N. Iorga, în 1916 este editată la Bucureşti, iar în 1917 la Iaşi, din ianuarie 1922 până în aprilie 1927 titlul „Drum drept" devenind subtitlu. Fondatori ai publicaţiei sunt C.Ş. Făgeţel, D. Tomescu, N. Bănescu, ca director figurând şi N. Iorga (1923-1927). De-a lungul anilor, va fi condusă de un comitet, care este menţionat pe coperta revistei; începând cu anul 1923 se renunţă la caseta redacţională. în primii ani acest comitet are următoarea componenţă: N. Bănescu, Şt. Braborescu, D.N. Ciotori, C.Ş. Făgeţel, G.C. Ionescu-Siseşti, N. Vulovici. Alte nume de redactori: Elena Farago, Emil Gârleanu, I.M. Marinescu, C.D. Fortunescu, C.S. Nicolăescu-Plopşor. încă din primii ani periodicul intră în confreria grupării sămănătoriste, al cărei program îl susţine şi şi-l însuşeşte. Articolul-program Credinţele şi gândul nostru, semnat de D. Tomescu, face elogiul direcţiei literare conduse de Iorga, acesta fiind considerat un adevărat „împărat al gândirii", iar „Sămănătorul" reprezentând „direcţia cea cuminte şi sănătoasă" din viaţa literară românească. R. se consideră „o mlădiţă sfioasă, răsărită din trunchiul viguros al unui curent literar care cucerise întregul suflet românesc", cum scrie C.Ş. Făgeţel. Alte articole de directivă: Rostul şi atitudinea noastră (1908, D. Tomescu), După şase ani de luptă. Literatura în 1911 (1911, C.Ş. Făgeţel). Revista cuprinde o cronică literară şi una artistică, rubrici de poezie, proză, traduceri, comentarii („Notiţe"), folclor, articole de estetică, teoria artei, filosofie, psihologie, morală, religie, istorie, geografie, etnografie, precum şi corespondenţă, evocări, comemorări, necrologuri ş.a. Printre cei care contribuie la ilustrarea paginilor se numără Francisc Şirato, Mircea Olarian, Costin Oper, Nadia Bulighin, I. Niţescu, Sever Burada,
0.	Rădulescu, G. Billek. Poezia deţine în R. un loc important şi e reprezentată de Octavian Goga (Revedere, A fost odată...), G. Topîrceanu, Ion Minulescu, St. O. Iosif, N. Davidescu, Elena Farago, Eugen Constant, Marcel Romanescu, N. Vulovici, Al. Iacobescu, Al.C. Calotescu-Neicu, N. Milcu, Ştefan Bălceşti,
1.C.	Popescu-Polyclet, Victor Eftimiu, Ecaterina Pitiş, I.M. Marinescu, Maria Nicolau, G. Tutoveanu, Dem. Bassarabescu ş.a. După 1920 între colaboratori figurează Lucian Blaga (Lume), Tudor Arghezi (Oraş medieval), Ion Pillat (Elegie,
Recuerdo, Cules), V. Voiculescu (Avariţie, înaintea aurorei, Apocalips), Zaharia Stancu. Dintre prozatori pot fi întâlniţi Ioan Slavici (Amurg de viaţă, Fragmente din jurnalul intim în formă epistolară), D. Anghel (Pelerinul pasionat, Povestea celor necăjiţi, Tinereţă), Mihail Sadoveanu (Biserica Jitarului), Liviu Rebreanu (Ordonanţa domnului colonel, Mărturisire), Gib I. Mihăescu (Scjuarul), Victor Papilian (P.N.V., Popa ăl bătrân) ş.a. Ion Agârbiceanu este prezent aproape de la început, cu un mare număr de schiţe şi nuvele (Adormirea lui Moş îoniţă, Râvna părintelui Man, Lumea bătrânilor, Legământul diavolului, Baba llina se pregăteşte de drum, Se-mpacă doi duşmani, Pocăinţa neamului). Alţi prozatori cu afinităţi sămănătoriste sunt Emil Gârleanu (Călătorie, O lacrimă pe o geană), I. Al. Brătescu-Voineşti (Părtaşul), Cezar Petrescu (învierea căpitanului Lazăr, Omul din vis), Caton Theodorian (De închiriat, în paraclisul iubirii), Al. Lascarov-Moldovanu (O vizită), Ion Ciocârlan, Eugen Boureanul, Petre Partenie, Tiberiu Crudu, Ion Dragu. Dramaturgia este ilustrată de Victor Eftimiu (Rapsozii), N. Iorga (Tudor Vladimirescu, Sarmală, amicul poporului), G.M. Vlădescu (Omul care nu mai vine), Lucian Blaga (un fragment din Zamolxe) ş.a. Cu literatură de călătorie colaborează N. Iorga, G.C. Ionescu-Siseşti (note din Germania), Virgil Tempeanu (Note de drum), C.D. Ionescu (Prin Munţii Mehedinţilor) ş.a. Se publică, de asemenea, numeroase traduceri din Goethe, Schiller, Dante, Boccaccio, Leopardi, Tagore, Puşkin, Lermontov, Krâlov, Sienkiewicz, Cehov, Rilke, Valery şi chiar din versurile lui Baudelaire, transpuse de Ion Pillat şi ALT. Stamatiad, în timp ce Elena Farago dă versiuni din Verhaeren, iar D. Nanu din Leconte de Lisle. Alţi traducători sunt AL Iacobescu, I.M. Marinescu, N. Iorga, M.D. Ioanid. Un loc important se acordă literaturii populare. Dintre culegătorii de folclor pot fi amintiţi C. Rădulescu-Codin, D. Lungulescu, T. Păunescu-Ulmu, serioase studii în domeniu fiind semnate de AL Dima, Scarlat Struţeanu, Ovidiu Papadima, D. Caracostea, AL Popescu-Telega. în ceea ce priveşte comentariul literar, acesta e susţinut de N. Iorga, G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, Tudor Vianu, D. Tomescu, C.Ş. Făgeţel, Al. Dima, T. Păunescu-Ulmu. Cele mai multe articole se ocupă de promovarea literaturii tradiţionaliste, faţă de arta modernă înregistrându-se adesea vizibile rezerve (Extremismul literar de Petre Drăgescu, Tradiţie şi literatură de T. Păunescu-Ulmu). Revista duce chiar polemici cu E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu şi cu unele reviste de avangardă (Intelectualizarea, Impertinenţă sau aiurea de D. Tomescu), pe tema promovării specificului naţional. Tudor Vianu scrie despre Universul moral al lui Macedonski şi Gustul estetic, Scarlat Struţeanu investighează opera eminesciană, Petre Partenie se ocupă de Vasile Alecsandri. O prezenţă deosebită are în paginile revistei N. Iorga, care abordează numeroase probleme de istorie literară sau aspecte privitoare la viaţa din trecut. Astfel, el semnează un articol despre oraşele olteneşti în perioada modernizării (1760-1830), în aceeaşi zonă de preocupări fiind secondat de N. Bănescu, D. Furtună, Lazăr Toma, C.D. Fortunescu, Sextil Puşcariu, I. Lupaş, M. Strajanu, Constantin Cehan- Racoviţă. Interesul pentru document şi arhivă este viu şi sunt scoase la
Ramuri
Dicţionarul general al literaturii române 520
lumină numeroase date noi despre scriitori ca Gr. Alexandrescu, B.P. Hasdeu, Iosif Vulcan, Costache Caragiali, Ion Maiorescu, Traian Demetrescu. Publicaţia mai include o bună „revistă a revistelor", precum şi note şi comentarii despre morală, religie, psihologie, învăţământ, istorie, geografie, etnologie etc., contribuind în chip esenţial la configurarea peisajului cultural al vremii. Alţi colaboratori: Emanoil Bucuţa, Zaharia Bârsan, Aron Cotruş, N. Batzaria, N.M. Condiescu, N.I. Herescu, Ion Dongorozi, A. Mândru, Mihai Moşandrei, I.U. Soricu, George Voevidca, G. Vâlsan, I. Pavelescu, G.D. Pencioiu, G. Rotică, Liviu Marian. M.Pp.
RAMURI, revistă apărută la Craiova, lunar, din august 1964, iniţial editată de Comitetul de Cultură şi Artă al regiunii Oltenia (ulterior judeţul Dolj), ca serie nouă a publicaţiei din perioada 1905-1947. în numărul 3/1964 se consemnează membrii conducerii: Ilie Purcaru, redactor responsabil, apoi redactor-şef, Benedict Gănescu - prezentarea artistică. Cu numărul 1/1965 este menţionat şi un colegiu de redacţie, din care fac parte Eugen Constant, Sina Dănciulescu, Petre Dragu, Ilarie Hinoveanu, C.S. Nicolăescu-Plopşor. Un cuvânt de deschidere afirmă, în spiritul ideologiei oficiale, că R. „îşi trage sevele din izvorul învăţăturii marxist-leniniste, din tradiţiile progresiste ale culturii noastre şi din marile elanuri ale contemporaneităţii". Era un protocol obligatoriu, în realitate R. dovedindu-se, în timp, un spaţiu de manifestare pentru creatorii din Oltenia, dar şi din întreaga ţară. Tot în numărul 1/1964 Tudor Arghezi semnează o tabletă de salut. Pe prima pagină mai pot fi citite alte „saluturi" şi un poem „angajat" produs de Petre Dragu. Alte poezii aparţin lui H. Grămescu, Ilarie Hinoveanu, Eugen Constant, Şinei Dănciulescu, lui Marin Sorescu, Damian Ureche, Nicolae Dragoş. Cronica literară este onorată în acest număr şi în următoarele de Şerban Cioculescu. Primul număr mai conţine un grupaj intitulat Colocvii Brâncuşi, unde îşi exprimă opiniile George Oprescu, V.G. Paleolog, Ilie Purcaru, Mario De Micheli, Andre Frenaud, în timp ce Dinu Săraru inaugurează cronica teatrală, în numărul 2/1964 încep să colaboreze G. Călinescu (cu articole de „direcţie nouă"), Tudor Vianu (eseu) ş.a. Ulterior se înregistrează şi alte nume prestigioase: ALA. Philippide, Traian Herseni, Edmond Nicolau. De la început revista vrea să cultive o gamă largă de genuri, cu accent pe poezia locală, reportaj, eseistică. în primii ani Miron Radu Paraschivescu este titularul rubricii „Corespondenţă", pe care o transformă, începând cu aprilie 1966, într-un supliment literar intitulat „Povestea vorbii", inclus în corpul revistei şi apărut până în mai 1969. Aici au fost prezentaţi şi li s-au publicat versuri, proză, articole multor scriitori care în aceşti ani îşi recăpătau dreptul de semnătură (Gellu Naum, Iordan Chimet, Aurel Ciurunga, Virgil Carianopol, N. Crevedia ş.a.) sau se aflau la începutul carierei (Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, D. Ţepeneag, Petru Popescu ş.a.). Cu numărul 6/1969 redactor-şef devine AL Piru, iar redactor-şef adjunct Ilarie Hinoveanu, sub conducerea cărora se remarcă orientarea spre preponderenţa criticii literare, ilustrată de personalităţi din toată ţara. Cronica literară susţinută de AL Piru e tranşantă,
deşi adeseori subiectivă. De la numărul 4/1976 conducerea revistei e preluată de un „colegiu redacţional", în care Romulus Diaconescu este numit întâi „şef de rubrică" (mai târziu redactor-şef adjunct), iar Mihai Pelin rămâne redactor-şef adjunct. în următorii doi ani publicaţia tinde să devină locală, provincială şi tot mai politizată. R. îşi recâştigă prestigiul odată cu numirea ca redactor-şef a lui Marin Sorescu (7/1978), redactor-şef adjunct fiind Romulus Diaconescu. în noua formulă valoarea ei creşte simţitor, prin colaborarea celor mai de seamă poeţi din ţară, fără a fi însă neglijaţi nici poeţii, prozatorii, criticii şi reporterii din zona Olteniei. Tonul general devine mai viu, metaforic-agresiv. Cronica literară va fi scrisă, într-un stil personal, de Marin Sorescu (Uşor cu pianul pe scări este titlul volumului de critică în care au fost reunite în 1985 o bună parte din aceste cronici). Anul 1989 se încheie cu numărul 10. în ianuarie 1990 apare seria nouă a revistei, editată de acum înainte de Uniunea Scriitorilor din România, serie care se deschide cu un articol-program al redactorului-şef Marin Sorescu, intitulat Coşmarul s-a terminat. Ca majoritatea revistelor de cultură postrevoluţionare, R. este preocupată de evenimentele din 1989, de politică, de tranziţie etc. Cu numărul 3/1991 Marin Sorescu nu mai figurează ca redactor-şef, funcţia fiind preluată de Gabriel Chifu. De la numărul 4/1991 se reduce formatul publicaţiei, care se tipăreşte în condiţii mai modeste. Explicaţia se găseşte în numărul 12/1991, când în articolul Moartea culturii române, încadrat în chenar negru, este acuzată scumpirea peste măsură a hârtiei şi a manoperei tipografice şi se anunţă că „revista îşi suspendă apariţia până la decizia Guvernului de a sprijini cultura naţională". R. reapare în 1993, editată de Uniunea Scriitorilor şi Fundaţia Ramuri, cu Gabriel Chifu ca redactor-şef şi un „colegiu de onoare" format din Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu, Virgil Nemoianu, Eugen Negriei. Rubricile sunt cele tradiţionale, cu spaţii fixe pentru cronica literară, recenzii, spectacole, poezii de cenaclu, reportaje: „Ancheta noastră", „Cărţi - Reviste", „Cronica literară", „Ediţii critice", „Povestea vorbii", „Mişcarea ideilor", „Spectacole - Arte", „Oltenii de la o lună la alta" ş.a. Poezia găzduită acoperă întreaga arie a creaţiei naţionale, nelipsind aproape nici un nume important din poezia contemporană. In acelaşi timp, R. a căutat să impună o grupare oltenească, promovând forţe poetice locale şi din zona învecinată. De-a lungul timpului s-au afirmat numeroase nume care, în absenţa acestei reviste, ar fi fost condamnate la un ecou provincial: Ion Potopin, Romulus Cojocaru, Valeriu Armeanu, Petre Ghelmez, Nadina Cordun, Mihai Duţescu, Dragoş Vrânceanu, Mariana Costescu, Ileana Roman, Ioana Dinulescu, Dumitru Velea, Ovidiu Hotinceanu, Ioana Proca, Gabriel Chifu, Dan Lupescu, Florea Miu ş.a., chiar Marin Sorescu aflându-se la începuturile sale. înainte de 1990 calitatea liricii propuse oscilează între festivismul impus de cadrul politic al epocii şi intenţia de aliniere la valorile naţionale şi europene. Sunt selectate totodată versuri de Ion Caraion, Victor Eftimiu, Miron Radu Paraschivescu, Ştefan Roii, Ion Bănuţă, Ştefan Bănulescu, Ilie Constantin, Mircea Ivănescu, Eugen Jebelelanu, Ştefan Popescu, Tiberiu Utan, Violeta Zamfirescu, Al. Andriţoiu, Mircea Ciobanu, Radu Cârneci, Anghel Dumbrăveanu, Geo Dumitrescu, Ştefan Aug.
521 Dicţionarul general al literaturii române
Ramuri fragede
Doinaş, Dan Deşliu, Dan Laurenţiu, Florin Mugur, Gabriela Melinescu, Ioanid Romanescu, Leonid Dimov, Ovidiu Genaru, Smaranda Jelescu, Adrian Păunescu, Aurel Rău, Gheorghe Tomozei, George Ţărnea, Victor Felea, Ion Horea, Mihai Ursachi, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu, Horia Zilieru, Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, loan Alexandru şi mulţi alţii. Proza ocupă un spaţiu mai restrâns, nefiind unul dintre punctele forte ale publicaţiei. Rar se face loc unor fragmente de roman, unor nuvele, schiţe de Marin Preda, Gheorghe Suciu, Radu Tudoran, Dumitru Radu Popescu, Mircea Ciobanu, Radu Petrescu, Ion Cristoiu, Fănuş Neagu. Dintre scriitorii olteni pot fi menţionaţi Vasile Băran, Mihai Pelin, Liviu Hotinceanu, Mircea Cojocaru, Andrei Pandrea, Marius Tupan, Constantin Mateescu, Nicolae Calomfirescu, Jean Băileşteanu, Romeo Popescu ş.a. Piese de teatru se publică mai rar, autorii selectaţi fiind Marica Beligan, Mircea Radu Iacoban, Victor Crăciun, Radu Sorescu şi, evident, Marin Sorescu (cu Vărul Shakespeare). Este de remarcat prezenţa în sumar a unor texte dramatice de Eugen Ionescu. Unul dintre capitolele cele mai interesante ale sumarului îl constituie reportajul literar, pe teme de interes social-politic. Reporterii cu o frecvenţă constantă sunt Ilie Purcaru, Paul Anghel, Mihai Caranfil, Adrian Păunescu, Mihai Pelin, Ştefan Tunsoiu, Constantin Dumitrache, Mihai Duţescu. R. acordă un spaţiu şi o importanţă deosebită criticii literare. Faptul că primul ei cronicar literar este Şerban Cioculescu rămâne semnificativ. Mai târziu, autoritatea, ca şi maniera ironică, proprii lui Al. Piru au sporit spiritul ofensiv al acestui sector. In sfârşit, Marin Sorescu a făcut ca oficiul critic de la R. să conteze în evaluarea literaturii momentului. în jurul celor trei s-a strâns cu timpul un grup de critici: Florea Firan, Ilina Grigorovici, Titus Bălaşa, Ovidiu Ghidirmic, G. Gheorghiţă, George Sorescu, Ion Pecie, Fănuş Băileşteanu, Constantin Barbu, Patrel Berceanu, Ion Deaconescu, Constantin M. Popa, C.D. Papastate, Mihaela Andreescu, Ion Buzera, Bucur Demetrian. Cu o frecvenţă variabilă sunt inserate studii, articole, recenzii, semnate de critici din toate zonele ţării: Mihai Ungheanu, Ion Biberi,
G.	Ivaşcu, Al. Dima, Vladimir Streinu, Mircea Zaciu, Vartan Arachelian, C. Stănescu, Emil Mânu, Mircea Iorgulescu (impus mai întâi chiar aici), Adrian Marino (cu numeroase comentarii de ideologie literară), Gheorghe Grigurcu, Mihai Novicov, Teodor Vârgolici, Dan Culcer, Eugen Negriei, Laurenţiu Ulici, Romul Munteanu, Niculae Gheran, Aureliu Goci, Mircea Anghelescu, Dan Zamfirescu, Eugen Simion, Al. Oprea, Ov. S. Crohmălniceanu, Dinu Flămând, Serafim Duicu, Nicolae Manolescu, Costin Tuchilă, Cornel Ungureanu, Valentin Taşcu ş.a. Critica de teatru şi de artă încearcă să scoată în evidenţă valorile locale. Constantin Brâncuşi şi Ion Ţuculescu sunt creatori care oferă dese prilejuri de afirmare a orgoliului local, lor consacrându-li-se mai multe dezbateri, mese rotunde, numere omagiale. De atenţie se bucură şi teatrul craiovean. Chiar dacă nu sunt prea numeroase, comentariile pe marginea fenomenului artistic compensează prin prestigiul semnatarilor: Petru Comarnescu, Lucian Pintilie, I. D. Sârbu, Ion Zamfirescu. Mai scriu aici Victor Parhon, Dinu Săraru, Valentin Silvestru, Anatol Vieru. în jurul revistei se formează criticii Al. Finţescu, Romulus Diaconescu, Paul Rezeanu, Patrel
Berceanu ş.a. Atent structurat este şi sectorul traducerilor, care beneficiază de contribuţia lui Taşcu Gheorghiu, Ion Caraion, a Aurorei Cornu, a lui Teohar Mihadaş, Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaş, Pimen Constantinescu, Mihnea Gheorghiu, Marin Sorescu, lista autorilor tălmăciţi fiind foarte amplă: Platon, Ovidiu, Ady Endre, Anna Ahmatova, Alain Bosquet, Robert Desnos, T.S. Eliot, Serghei Esenin, Juan Ramon Jimenez, Saint-John Perse, Giuseppe Ungaretti, Ezra Pound, Lawrence Ferlinghetti, Allen Ginsberg, Walt Whitman, Ivo Andric, Eugenio Montale, Octavio Paz, Robert Sabatier, William Saroyan, Tagore, Georg Trakl şi mulţi alţii. R. îşi deschide paginile multor intervenţii în domeniile ştiinţelor, filosofiei, sociologiei, economiei, istoriei, politicii, aparţinând lui C.I. Gulian, Octav Onicescu, George Vâlsan, Tudor Bugnariu,
H.H. Stahl, Vasile Netea, Nicolae Mărgineanu, Vasile Veti-şanu, Ovidiu Trăsnea, N. Bagdasar, Pavel Ţugui, Virgil Mocanu, Alexandru Balaci, Petre Preoteasa, Elisabeta Trăistaru, Constantin Noica, N. Steinhardt, H. Zalis, Emil Cioran, Mihai Sora. O atenţie deosebită se acordă studiilor folcloristice. De evidenţiat sunt anchetele, dezbaterile, colocviile pe diverse teme, cu participare naţională şi internaţională. De asemenea, interviurile luate de Matei Alexandrescu, Ilarie Hinoveanu, Ion Jianu şi Marin Sorescu unor personalităţi culturale şi ştiinţifice. Florea Firan prezintă numeroase pagini de corespondenţă, interesând mai multe etape din existenţa revistei. Mai este de semnalat serialul Fişe de dicţionar filosofic, contribuţiile pe tema Pledoarie pentru o istorie a Olteniei. Redacţia a fost, desigur, obligată, mai ales în anii '80, să umple pagini întregi cu texte politizate conjunctural, dar nimeni nu poate acuza publicaţia craioveană de exces de zel. Redacţia rămâne o prezenţă distinctă în peisajul revistelor româneşti, cu rezultate remarcabile, cu un aspect grafic agreabil (exceptând ultimii ani), fiind continuatoarea unei tradiţii.	V.	T.
RAMURI FRAGEDE, publicaţie apărută la Bucureşti între 18 decembrie 1922 şi 29 martie 1923 (trei numere). Director este Mihail Aur. Antonescu, iar prim-redactor N. Turculeţ. Revistă a Societăţii „loan Heliade Rădulescu" a elevilor Liceului „Sf. Sava" din Bucureşti, R.f. are ca scop „să probeze dragostea de frumos a elevilor colaboratori". In cuprins se includ versuri, schiţe, maxime şi aforisme (din Seneca, Michelangelo, Shakespeare, Byron, Ernest Renan, Eminescu), glume, şarade. La cronica dramatică se prezintă spectacolul înşir'te mărgărite de Victor Eftimiu, iar cronica ştiinţifică propune articole de mediatizare a unor cunoştinţe de astronomie, fizică ş.a. Petru Comarnescu, secretar al Societăţii, îşi inaugurează aici activitatea de critic, semnând cronica muzicală şi pe cea artistică. Scriind despre expoziţiile „Tinerimea artistică" şi „Arta română", el semnalează „o seamă de talente menite să facă şcoală publicului încă nedeprins cu arta nouă şi oarecum abstractă". Pictorii remarcaţi pentru curajul de a prezenta „lucrări cu totul ieşite din cadrul banal şi tradiţionalist" sunt Nicolae Tonitza, Ion Theodorescu-Sion, Camil Ressu, Theodor Pallady, Marius Bunescu, Francisc Şirato, Dimitrie Ghiaţă ş.a. Tot aici Dan Botha, viitorul poet Dan Botta, acum elev şi bibliotecar al Societăţii, debutează în 1923 cu sonetul Clopotul sfărâmat,
Ranetti
Dicţionarul general al literaturii române 522
traducere din Charles Baudelaire. R.f. va fi succedată de „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»", editată în 1927. II.C.
RANETTI, George (19.X.1875, Mizil - 2.V.1928, Bucureşti), gazetar şi umorist. Este fiul Linei (n. Ioachimescu) şi al lui Mathei Vasile Ranete, avocat. Urmează şcoala primară la Mizil şi Liceul „Sf. Petru şi Pavel" la Ploieşti. Frecventează o vreme cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. Funcţionar la poştă (1896-1897), conduce apoi publicaţiile „Moş Teacă" (1899-1901) şi „Zeflemeaua" (1901-1904) şi face gazetărie la „Moftul român", revista lui I. L. Caragiale. împreună cu N. D. Ţăranu editează revista satirică „Furnica" (1904-1916, 1918-1930), pe care o va scrie mulţi ani aproape în întregime, cu un remarcabil succes de public. A colaborat şi la alte publicaţii: „Epoca", „Lupta", „Povestea vorbei", „Pagini literare", „Viaţa românească", „România" (Iaşi). A semnat cu numeroase pseudonime, printre care Kiriak Napadarjan, Romeo, Prinţul Ghytza, Contele de Techirghiol, Gheorghe Delacoperativă, Dom Paladu, Don Paludu, Farmazon, Menelic, Coco, Ghiţă Delagambrinus, Tarascon, Cyrano, Gheorghe Biciuşcă, Jorj Delamizil ş.a.
„Crescut în umbra marelui Caragiale" (Perpessicius), R. se face repede cunoscut şi apreciat pentru verva umoristică şi
GEORCid RANETTI
De Inimă Albastră
DOM--BACSDU
flJiîli:	;	.‘î.LVHţft	Prejul	40	te»
\ s ţt u - I ■'* \! S
pentru uşurinţa cu care versifică în cele mai diverse stiluri, parodiind deseori opere cunoscute. Fabulele sale mizează în special pe dialogul plin de surprize al obiectelor sau animalelor, iar cupletele în limba franceză, pe traducerea literală a unor expresii idiomatice româneşti, efectele comice fiind nu o dată la limita decenţei. O prezenţă constantă este personajul Dom Paladu - iniţial caricatură a unui om politic al vremii, apoi „un moş Teacă tivii" -, prototip al bucureş-teanului gălăgios şi atoateştiutor, surprins în cele mai variate ipostaze. O tentativă de a crea tipuri contemporane reprezentative conţin şi „istorioarele cinematografice" de atmosferă caragialescă, avându-1 drept erou pe Matache Pisălog, mahalagiu de un grobianism inocent, refugiat la berărie pentru a scăpa de teroarea consoartei. Inventivitatea jovială caracterizează majoritatea prozelor scurte, mai cu seamă pe cele care aduc în scenă animale cu tabieturi şi comportamente omeneşti: caii de birjă hotărăsc să intre în grevă, sprijinindu-se pe autoritatea Societăţii pentru Protecţia Animalelor (O tragicomedie în Piaţa Teatrului), un câine îşi istoriseşte păţaniile (Domnul Cuţu prizonier) etc. Nu s-au păstrat localizările şi traducerile scriitorului (se pare, numeroase) din repertoriul teatral al momentului. Vocaţia teatrală a lui R. este ilustrată însă pe deplin de scenetele versificate în care predomină şarja lexicală. Se distinge dintre acestea Romeo şi Julieta la Mizil (1907), poveste a unor intrigi amoroase şi electorale pline de pitoresc dintr-o urbe de provincie. Dacă „jurnalistul n-a avut o conştiinţă estetică pe măsura fanteziei comice" (Constantin Ciopraga), publicistica de atitudine a lui R. dovedeşte în schimb o anumită ţinută civică. Sunt abordate aici teme la ordinea zilei: răscoalele ţărăneşti, războiul balcanic, viaţa parlamentară, tragedia soldaţilor în primul război mondial. Se remarcă seria de articole din „Epoca" (1902-1904) în sprijinul demonstraţiilor studenţeşti împotriva spectacolelor de teatru în limba franceză, reproduse în volumul Franţuzomania (1904). Implicarea într-o mai amplă acţiune de utilitate socială pare să fi fost intenţia permanentă a scriitorului: o afirmă răspicat într-o profesiune de credinţă datând din 1914: „E-o mătură/ E-o mătură de rând/ Obiectul ce port eu în mână/ în vraja nopţilor cu lună./ Şi-a mă numi poet, artist/ Sau dramaturg, sau ziarist/ Ar fi... s-o faceţi prea de oaie./ Eu sunt: măturătorul de gunoaie" (Adevărata mea meserie).
SCRIERI: De inimă albastră, pref. autorului, Bucureşti, 1899; Strofe şi apostrofe, Bucureşti, 1900; Ahturi şi ofuri, pref. Anton Bacalbaşa, Bucureşti, 1901; Eu râd, tu râzi, el râde, Bucureşti, 1903; Franţuzomania, Bucureşti, 1904; Scrisori din Italia, Bucureşti, [1904]; Fabule, Bucureşti, 1907; Romeo şi Julieta la Mizil Sâracu' Dumitrescu, Bucureşti, 1907; Schiţe vesele, Bucureşti, [1908]; Matache Pisălog, Bucureşti, 1914; D-atunci şi d-acolo. Versuri uşurele scrise-n clipe grele, Bucureşti, 1921; Poezii, Bucureşti, 1924; Domnişoara Miau, Bucureşti, 1926; De inimă albastră. Dom Paladu, Bucureşti, 1928; Madam Strakinidy, Bucureşti, [1928]; Versuri, îngr. şi pref. Mihu Dragomir, Bucureşti, 1956. Traduceri: August Strindberg, Tată, Bucureşti, 1895.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, Dramaturgia română, Bucureşti, 1905,171-175,189; Ibrăileanu, Opere, IV, 227-231; Arghezi, Scrieri, XXVII, 188-189; Călinescu, Ist. lit. (1941), 728-729, Ist. lit. (1982), 728-729,1019; Ciopraga, Lit. rom., 298-300; Perpessicius, Memorial de
523 Dicţionarul general al literaturii române
Raşcu
ziaristică, Bucureşti, 1970, 257-258; Straje, Dicţ. pseud., 587-589; Brădăţeanu, Istoria, II, 76-77; Constantin Paiu, „Romeo şi Julieta la Mizil", RL, 1986,41; Cioculescu, Itinerar, V, 360-365; Dicţ. scriit. rom.,
IV,	22-23.	C.Pp.
RANTA-BUTICESCU, Vasile (1841, Mierţa, j. Sălaj - 8.X.1922, Cluj), prozator şi autor de versuri. Fiu al unui primar poreclit Butica, de unde şi cognomenul Buticescu, R.-B. învaţă mai întâi la Beiuş, Şimleu Silvaniei şi la Liceul Piarist din Cluj, unde face şi studii de drept. Din 1867 este notar la Tribunalul Comitatului Cojocna şi judecător la Tribunalul Urbarial din Cluj, iar din 1872 judecător la Bistriţa. Debutând cu versuri în 1864, la „Aurora română" din Pesta, devine, din 1866, când îi este premiată o nuvelă, unul dintre colaboratorii statornici ai revistei „Familia", unde publică, până în 1903, versuri, povestiri, nuvele. Mai scrie în almanahul orădean „Fenice", în revistele „Amicul familiei", „Minerva", „Lumea literară", „Rândunica" ş.a. La Gherla îi apar volumele Poezii (1881) şi Novele (1902).
Dacă în versuri - de dragoste, mergând spre istorie ori avându-şi sorgintea în poezia populară - R.-B. îi imită greoi pe
V.	Alecsandri şi pe D. Bolintineanu, în proză se simte mai în largul lui. Ca şi alţi colaboratori ai „Familiei", preferă subiectele istorice şi legendare, dându-le o interpretare apăsat moralizatoare. Melodramatice şi schematizate sunt şi câteva nuvele cu personaje din lumea „intelighenţei" ardelene. Doar în proza care se opreşte asupra vieţii ţărăneşti, autorul, eliberat de clişee fals cărturăreşti, câştigă în adecvare şi ştie să nareze simplu, sprinten şi armonios. De la un timp, aici poate fi pusă în discuţie şi influenţa lui loan Slavici. Ţărani care au mereu în gând munca, bunăstarea şi răsplata după faptă, personaje a căror soartă e legată de credinţe şi vrăji întrupează ceea ce ţine de realitatea şi poezia rusticităţii. Vorbe înţelepte, proverbe şi zicători colorează aceste pagini alerte, care au făcut din autorul lor unul din cei mai citiţi povestitori ai Transilvaniei, prezent şi în numeroase antologii.
SCRIERI: Poezii, Gherla, 1881; Novele, I, Gherla, 1902.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 187-188; N. Drăganu, Vasile Ranta-Buticescu, DR, 1921-1922; Breazu, Studii, I, 166-167; Vasile Vartolomei, Mărturii culturale bihorene, Cluj, 1944,153-159; Georgeta Antonescu, Nuvela ţărănească a lui V. Ranta-Buticescu, SUB, Philologia, 1979,1; Dicţ. lit. 1900, 722-723; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 295-297; Dicţ. scriit. rom., IV, 23-24.	G.D.
RAŞCU, l.[on] M. (19.111.1890, Iaşi - 7.XII.1971, Bucureşti), poet, critic şi istoric literar. Este fiul Cleliei şi al lui Mihai Raşcu, profesor. Strămoşii după mamă erau francezi din Pierrefonds (departamentul Oise), plecaţi cândva „spre zarea ţărilor orientale" (Balada străbunilor). R. urmează la Iaşi Şcoala „Vasile Alecsandri", Liceul Internat (1901-1909) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1909-1913), unde l-a avut profesor pe G. Ibrăileanu. Din 1916 a funcţionat ca profesor de liceu la Iaşi, Brăila, Tecuci, Bârlad. Intre 1919 şi 1923, ca profesor la Liceul „Unirea" din Focşani, organizează şi conduce Societatea „Grigore Alexandrescu" a elevilor şi editează anuarul acesteia (1919-1922). Din 1925 până în 1929 studiază la Şcoala Română
de la Fontenay-aux-Roses, urmărind cu interes toate noile apariţii în domeniul teoriei şi criticii literare. La Sorbona frecventează cursurile de literatură comparată ale profesorilor Fernand Baldensperger şi Paul Hazard, proiectând studii comparate despre scriitori români şi francezi, îndeosebi cu privire la existenţa unor surse comune de inspiraţie. După întoarcerea în ţară este profesor la Liceul „Gh. Şincai" din Bucureşti. Debutează cu versuri, sub pseudonim, la cincisprezece ani, în revista „Dumineca", iar în 1910 la „Opinia", ca prozator şi critic literar, cu un articol de susţinere a poeziei simboliste, relevând valoarea „necunoscutului" G. Bacovia. Colaborează la „Spre lumină" (revistă şcolară din a cărei redacţie a făcut parte), „Veselia", „Moldova de Sus", „Universul literar", „Sămănătorul", „Farul", „Grădina Hespe-ridelor" şi, mai susţinut, încă de când era elev, la „Vieaţa nouă" a lui Ovid Densusianu. A folosit pseudonimele I. Cim., I. Cimbru, I. Cimbru-Frăgar, Evandru, I. Frăgar, I. Ieronim, M. Zopir ş.a. întreaga sa viaţă profesor de o rară valoare, R. s-a distins şi ca editor de reviste literare. Astfel, în septembrie 1911 înfiinţează revista modernistă „Versuri", devenită în decembrie 1911 „Versuri şi proză", unde publică V. Demetrius, G. Bacovia, N. Davidescu, Claudia Millian, Ion Minulescu, Mihail Cruceanu, Ion Pillat şi care îşi propune să susţină literatura nouă: „Simpatia noastră necondiţionată va merge
Desen de Marcel Iancu
Raţiu
Dicţionarul general al literaturii române 524
către aceia care, oricum şi-ar intitula şcoala din care pretind că fac parte, vor exprima în opera lor sufletul nou al veacurilor." în ianuarie-decembrie 1930 scoate revista lunară „îndreptar", care găzduieşte simbolişti români şi prezintă modernişti francezi mai puţin cunoscuţi.
Sub cupole de vis (1913) reprezintă prima carte a lui R., cu versuri de factură simbolistă, prin atmosfera lor contemplativă şi tonalitatea nostalgică. Sunt detectabile motivele proprii simbolismului, cât şi influenţa, între alţii, a lui Albert Samain, al cărui poem, Polypheme, îl tradusese mai înainte, în 1911. Prin binoclul întors, ciclul final al volumului, surprinde trăirea celui ce priveşte tulburat, dar şi cu intermitentă distanţare, reminiscenţe ale copilăriei (Vedenii). Cărţile ulterioare, Oraşele dezamăgite (1914), Nelinişti (1927), Renunţările luminoase (1939), părăsesc într-o măsură recuzita simbolistă, poemele proiectând un peisaj sufletesc conturat de nelinişti şi aduceri-aminte, tristeţi şi contemplaţie. într-un registru nedramatic, imaginaţia substituie banalului cotidian o lume de dincolo de realitate. Un volum antologic, Poeme (1967), cuprinde şi câteva inedite. în istoriografia literară R. rămâne în primul rând prin studiul Eminescu şi cultura franceză, din care publicase fragmente, sub titlul Ecouri franceze în opera lui Eminescu, în revista „îndreptar". Lucrarea, apărută postum, în 1976, analizează cu rigoare şi onestitate ecourile franceze în opera poetului. Termenul folosit este „ecouri", şi nu influenţe ale culturii şi literaturii franceze, „ceea ce nu va exclude adesea constatarea unor înrâuriri directe". Autorul este preocupat să îşi justifice demersul comparatist, să arate că orizonturile inspiraţiei eminesciene simt mult mai largi decât se considera în epocă, iar pe de altă parte susţine că analiza izvoarelor şi a gradului de înrâurire nu înseamnă diminuarea personalităţii lui Eminescu, deoarece marii autori nu se sustrag influenţelor, ci le asimilează în opere a căror valoare nu este prin aceasta ştirbită. Studiul este structurat potrivit criteriului cronologic (mai cu seamă pentru antume), dar urmăreşte şi dispunerea operei pe genuri (articole teoretice, poezie, proză). Capitole speciale sunt consacrate ecourilor din Lamartine în nuvela Sărmanul Dionis. Demersul porneşte de la analiza „elementelor formale" (titlurile, numele proprii, lexicul, versificaţia) şi ajunge la nivelul imaginilor şi al expresiilor poetice, cu deschidere spre viziunea existenţei. Eminescu şi Alecsandri (1936) urmăreşte comparativ teme, motive şi vocabular care îi apropie pe cei doi poeţi, autorul fiind tot timpul preocupat să argumenteze temeinicia afirmaţiilor sale.
SCRIERI: Sub cupole de vis, Iaşi, 1913; Oraşele dezamăgite, cu un portret de Iser, Iaşi, 1914; Nelinişti, Bucureşti, 1927; Cum se dezorganizează învăţământul, Bucureşti, 1933; 32 opere din literatura română, Bucureşti, 1933; La Lisieux, cu Sfânta Tereza, Bucureşti, 1934; Eminescu şi catolicismul, Bucureşti, 1935; Vibrări, Bucureşti, 1935; Eminescu şi Alecsandri, Bucureşti, 1936; Convingeri literare, Bucureşti, 1937; Alte opere din literatura română, Bucureşti, 1938; Renunţările luminoase, Bucureşti, 1939; Setea liniştei eterne, Bucureşti, 1943; Amintiri şi medalioane literare, Bucureşti, 1967; Poeme, îngr. şi pref. D. Micu, Bucureşti, 1967; Eminescu şi cultura franceză, îngr. Albert Schreiber şi D. Mură-raşu, pref. D. Murăraşu, Bucureşti, 1976. Traduceri: Albert Samain, Polyphem, Iaşi, 1911; Marcel Schwob, Cruciada copiilor, Iaşi, 1912.
Repere bibliografice: D. Kamabat, „Polyphem", „Minerva", 1911,920; G. Topîrceanu, „Sub cupole de vis", VR, 1913,4; Pamfil Şeicaru, I. M. Raşcu, „Răsăritul", 1913,3; Emil Isac, „Oraşele dezamăgite", GT, 1916,2; Perpessicius, Opere, III, 9-13, V, 148-151, VII, 160-161, VIII, 254-258, X, 178-183; Octav Botez, „Nelinişti", VR, 1927, 5; Pompiliu Constantinescu, „Nelinişti", SBR, 1927,11-12; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 291-293; Călinescu, Cronici, II, 287-292; G. Călinescu, „La Lisieux, cu Sfânta Tereza", ALA, 1934,722; Nichifor Crainic, I.M. Raşcu, G, 1934,7; G. Călinescu, „Eminescu şi catolicismul", ALA, 1935,762; D. Popovici, „Eminescu şi catolicismul", „ Atheneum", 1935,5; G. Călinescu, „ Vibrări", ALA, 1935,774; Vladimir Streinu, Despre o modalitate a judecăţii literare, RFR, 1936,7; N.I. Popa, „Eminescu şi Alecsandri", IIŞ, 1937,2; N.I. Popa, „Convingeri literare", IIŞ, 1937, 13-14; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 148-149; N.I. Popa, „Renunţările luminoase", IIŞ, 1939,8; Călinescu, Ist. lit. (1941), 626-627, Ist. lit. (1982), 705-705; Ciopraga, Lit. rom., 416-420; Micu, început, 478-483; Barbu Solacolu, Poetul I.M. Raşcu, VR, 1972,2; Rotaru, O ist., II, 208; Bucur, Istoriografia, 211-212; Nicolae Mecu, Eminescu şi cultura franceză, LL, 1977,330-333; Popa, Dicţ. lit. (1977), 467; Manolescu, Teme, III, 108-112; Micu, Scriitori, 219-241; Scarlat, Ist. poeziei, II, 344-347; Mihail Steriade, Scrisori către I. M. Raşcu şi Florin Steriade, Bucureşti, 1984; Dicţ. scriit. rom., IV, 24-26.	II. C.
RAŢIU, Iuliu (20.VII.1930, Olteneşti, j. Vaslui), prozator. Este fiul Măriei (n. Stan) şi al lui Dumitru Raţiu, funcţionar. Urmează Facultatea de Pedagogie-Psihologie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1952. Debutează în 1948, la „Revista elevilor", în acelaşi an devenind redactor al publicaţiei „îndrumătorul cultural". Apoi va activa în cadrul Consiliului Naţional al Pionierilor de la înfiinţarea acestui organism, ocupându-se, printre altele, cu editarea a numeroase broşuri de propagandă şi de popularizare. A fost textier al multor cântece adresate tineretului. A înfiinţat, după 1990, revistele „Spiriduş" (1993), „Top Junior" (1994), „Luceafărul copiilor" (2001). Prima carte, O nemaipomenită colivie, îi apare în 1961.1 se acordă Premiul „Albatros" pentru romanul Planetă de adolescent (1967), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Răzbunarea roboţilor (2001), Premiul special al Ministerului Culturii şi Cultelor pentru O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi (2003).
Câteva dintre scrierile lui R. - O nemaipomenită colivie, Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I (1963), Soarele din peşteră (1966), Cei mai buni prieteni (1989) -, încadrabile în seria literaturii pentru copii şi tineret, păcătuiesc prin schematismul tematicii sau al situaţiilor prezentate, precum şi prin tonul moralizator. Autorul preia multe dintre şabloanele prozei de gen din epocă: imaginarea unor situaţii convenţionale, meliorismul perspectivei, personaje tip, bunăoară profesori cu deosebit tact pedagogic care le înlesnesc elevilor rebeli fie vindecarea unor presupuse vicii caracterologice, fie depăşirea unor stări sufleteşti speciale. Concepute convenţional şi utilizând nu o dată clişeul tematic al utopiei tangibile (de pildă, în Uluitorul zbor al rachetei..., inspiraţi de primii cosmonauţi sovietici, un grup de băieţi ajung să proiecteze în laboratorul şcolii o microrachetă), scrierile sale - „pilde mălăieţe", cum le caracterizează Mircea Iorgulescu - vădesc o capacitate de invenţie minimă, frecvent bruiată de corectivul moralizator. în
525 Dicţionarul general al literaturii române
Raţiu
altele, precum romanele Planetă de adolescent şi La revedere, Făt-Frumos (1969), R. încearcă să diminueze viciul şablonard prin structurarea materialului narativ pe mai multe paliere tematice sau prin apelul la elemente de butaforie epică uneori ridicole. Cea mai izbutită naraţiune pare să se afle în mini-romanul Anotimpul dragostei (1973), unde universul tulbure al sufletului adolescentin este plasat într-o parabolă despre risipire. Intenţia de a epuiza tema îl face însă pe autor să adune la un loc mai multe personaje decât era necesar, fiecare ilustrând un alt caz de „ratare" provizorie şi să complice excesiv firul epic al scrierii. Interesante sunt şi câteva povestiri din volumul Răzbunarea roboţilor, care evoluează sub semnul pseudofabulosului (cearta cailor „albaştri, roşii, violeţi" din Cai verzi, „armăsarul cu aripi" din imaginaţia unui copil, răzbunarea benignă a unor roboţi) sau a deliberatei confuzii livreşti („judecata" personajelor din literatura universală pentru copii). R. a elaborat şi O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, redactată într-un stil colocvial şi prezentată ca scurtă „sinteză analitică", în care inventariază, amalgamat, diferite scrieri socotite subsumabile genului: epopeile antice, literatura medievală, literatura populară românească, opere din literatura franceză, engleză, germană, americană ş.a.
SCRIERI: O nemaipomenită colivie, Bucureşti, 1961; Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I, Bucureşti, 1963; Soarele din peşteră, Bucureşti, 1966; Floare de pe Bărăgan, Bucureşti, 1965; Planetă de adolescent, Bucureşti, 1967; Clasa în care nu se întâmplă nimic, Bucureşti, 1968; La revedere, Făt-Frumos, Bucureşti, 1969; Ah, aceşti adolescenţi!, Bucureşti, 1970; Dincolo de joc, Bucureşti, 1972; Anotimpul dragostei, Bucureşti, 1973; împărăţia de zahăr, Bucureşti, 1974; Enigma florii albe, Bucureşti, 1975; Vulturi pe arborele de foc. Călătorii geografice în Nigeria, Bucureşti, 1978; Rondul de flori, Bucureşti, 1979; Şopârla electronică, Bucureşti, 1982; Copilul invizibil, Bucureşti, 1983; Fratele meu, curajul, Bucureşti, 1985; Gustul mărului de aur, Bucureşti, 1987; Cei mai buni prieteni, Bucureşti, 1989; Animale, păsări...şi desene, Bucureşti, 1993; Praful de pe cutia Pandorei, Bucureşti, 2000; Răzbunarea roboţilor, Bucureşti, 2001; Anotimpul clipei, Bucureşti, 2003; O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Bucureşti,
2003.
Repere bibliografice: Viniciu Gafiţa, Două cărţi pentru adolescenţi, „Revista de bibliografie", 1967, 8; Gh. Atanasiu, „Planetă de adolescent", GL, 1967, 11; Eugenia Anton, „Planetă de adolescent", VR, 1969,3; Mircea Iorgulescu, „Ah, aceşti adolescenţi!", RL, 1970,41; Popa, Dicţ. lit. (1977), 467-468; Artur Silvestri, Compendiu. „Vulturi pe arborele de foc", LCF, 1979,11; Mircea Şerbănescu, „Rondul de flori", O,
1980,	32; George Chirilă, „Rondul de flori", CNT, 1980, 44; Hristu Cândroveanu, „Şopârla electronică", CNT, 1982,41; Constantin Paiu, Un basm modern. Cine oare-i Făt-Frumos?, RL, 1984, 22; Gheorghe Zarafu, „Copilul invizibil", CNT, 1984, 45; Cândroveanu, Lit. rom., 184-188; Victoria Milescu, De vorbă cu Iuliu Raţiu, „Universul cărţii", 2001,3; Popa, Ist. lit., II, 1013; Mariana Ionescu, „Răzbunarea roboţilor", „Universul cărţii", 2003,1-2.	O. S.
RAŢIU, Virgil (21.111.1951, Sânmărtinu de Câmpie, j. Mureş), poet, prozator şi publicist. Este fiul Dorinei (n. Săcărea) şi al lui Zacheiu Raţiu, preot greco-catolic. Urmează Şcoala Generală nr. 1 şi Liceul „Liviu Rebreanu" la Bistriţa, absolvind în 1970. Lucrează ca muncitor la Combinatul de Prelucrare a Lemnului
din acelaşi oraş (1972-1975), iar din 1975 este administrator, metodist, referent de specialitate (literatură-teatru) şi director la Casa Municipală de Cultură din Bistriţa. Din 1996 este director al Editurii Aletheia, redactor la „Mesagerul literar şi artistic", suplimentul cotidianului „Mesagerul de Bistriţa-Năsăud", precum şi secretar de redacţie al revistei „Mişcarea literară". Debutează în 1973, cu poeme, în ziarul bistriţean „Ecoul", iar editorial cu volumul de poezie Atunci când te rdntorci acasă (1976). Colaborează la „Vatra", „Tribuna", „ Astra", „Luceafărul", „Cronica", „Interval", „Euphorion", „Familia", „Minerva" ş.a. A semnat şi cu pseudonimul Septimiu Nicuşan.
La început poezia lui R. este exuberantă, cu un discurs pe alocuri patetic, prin retorica iubirii de patrie, de Ardeal şi de locurile natale. în Carte de bucate necolorate (1996), destinată copiilor, se inventează un univers gastronomic în reţetar ludic, cu ingrediente alimentare şi rapel explicit la joc (Sandviciul din jocul de moară, Ciorba de şotron, Chec cu şah şi stafide ş.a.). Formula lirică extrem de accesibilă din minivolumul Cartea cu Alfonzel conectat la Internei - The Book of Alfonzel connected to Internei (1999) limitează, intenţionat, teritoriul vârstei destinatarului, pentru care glosarul din final cuprinde explicaţia unor termeni precum: „Internet, Internei, Interneţi, Internetat" ş.a., ce devin, nu întâmplător, „fondul principal de cuvinte" al textului. în alt registru se înscrie Carte de rugăciuniţe (2000; Premiul Filialei Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor), o culegere adresată tot copiilor, cuprinzând rugi (Tatălui, Maicii, îngerului), dar şi poeme precum Ruga părintească către ai săi, Cum mă închin, Titanic ş.a. Expresia sentimentelor candide în dialogul cu divinitatea se oglindeşte într-o scriere naivă, de aparentă sorginte folclorică. Romanul parodic Cărţile cu Alfonz. Dintre primele cărţi (1988) este construit în jurul personajului principal, vânzătorul de ziare Alfonz Carbit, surprins într-un univers absurd şi grotesc, amendat de narator la fiecare pas cu ironie şi sarcasm. în final, Alfonz se „demască", el fiind, deopotrivă, creator şi personaj al romanului. Tot el explicitează provenienţa titlului, care se datorează unor manuscrise, unor „tabele privind mişcările planetare extrase din Tabelele alfonsiene", dar şi inadvertenţa demersului său în construcţia personajului al cărui nume îl poartă. Alfonz este o marionetă într-o lume privită cu lupa, o lume fără identitate. Cu o notă comună, ironia, publicistica lui R. din Cartea cu politice (2001) cuprinde articole apărute în „Cadran", „Contrapunct", „Cotidianul", „Minerva", „România liberă" ş.a, în perioada 1990-2001. Realitatea este surprinsă cu umor amar, uneori în apoftegme murphyene, alteori în texte „prozo-politice", urmărind consecvent critic clişeele contemporane, prin subiecte ca „limba de lemn", „calitatea şi cantitatea manipulărilor", „cantitatea şi calitatea prietenilor" ş.a.
SCRIERI: Atunci când te reîntorci acasă, Bucureşti, 1976; Cărţile cu Alfonz. Dintre primele cărţi, Cluj-Napoca, 1988; Carte de bucate necolorate, Cluj-Napoca, 1996; Cartea cu Alfonzel conectat la Internei - The Book of Alfonzel connected to Internei, ed. bilingvă, tr. Zoia Oniţa, Deva, 1999; Carte de rugăciuniţe, Deva, 2000; Cartea cu politice, Bistriţa, 2001. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, în discurs, RL, 1977,12; Alex. Ştefănescu, Comicul gravităţii, „Urzica", 1989, 766; Cornel Moraru,
Raza literară
Dicţionarul general al literaturii române 526
Vocaţie satirică, VTRA, 1989,4; Oliv Mircea, Patimile după Alfonz, TR, 1989,22; Ioan Holban, Exerciţii de intuiţie, CRC, 1989,29; Ion Mureşan, Romanul ca mozaic, TR, 1989,37; Alexandru Ţion, Registre ale comicului, AST, 1989,9; Cristina Miiller, Ficţiuni utile, AFT, 1989,10; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 298-299; Ion Moise, „Cartea lui Alfonzel conectat la Internei", „Răsunetul", 1999, 28 decembrie; Ion Moise, „Carte de rugăciuniţe", „ Răsunetul", 2000,20 aprilie.	LT.G.
RAZA LITERARA, revistă apărută la Bucureşti, lunar, seria I de la 15 septembrie 1932 până la 15 ianuarie 1933 şi între decembrie 1933 şi noiembrie 1938, iar seria a Il-a între noiembrie 1938 şi martie 1940. Director fondator - Al. Alexandrescu, director literar - Nicolae Graur, redactor - G. Tăvală. De la numărul 6, directori sunt Al. Alexandrescu şi G. Tăvală, apoi G. Tăvală şi Mitică Badea. Publicaţia, care excelează în poezie şi în critică, stă sub semnul recuperării operei lui Al. Macedonski (dintre redactori făcând parte şi fiul acestuia, Pavel A. Macedonski) şi a orientării moderniste, pusă în evidenţă de articolele critice şi de selecţia colaboratorilor. La început se structurează în jurul câte unei personalităţi, fiind omagiaţi, pe rând, Victor Eftimiu, Mihail Dragomirescu, AL Macedonski, O. Goga, N. Titulescu, I.A. Bassarabescu ş.a. Colaborează un mare număr de scriitori, mulţi poeţi din generaţia tânără debutând sau scriind frecvent aici: Gh. Tudor, Radu Gyr, Dimitrie Danciu, Vintilă Horia (sub numele său adevărat, V. Caftangioglu, cu Iluzii spulberate), Ştefan Tita, Ticu Archip, Mihu Dragomir, Sidonia Drăguşanu, AL Călinescu, Lucian Costin, Aurel Chirescu, Aurel Marin, Geo Bogza, Eugen Ionescu, Virgil Treboniu, Constantin Virgil Gheorghiu. Se publică, de asemenea, versuri de G. Bacovia, Vasile Militaru, Victor Eftimiu, G. Gregorian, Artur Enăşescu, Isaiia Răcăciuni, Horia Furtună, Ion Pillat, Zaharia Stancu, Emil Botta, Ion Vinea, D. Iov, AL T. Stamatiad ş.a. Proza este ilustrată de Gala Galaction, Tudor Arghezi, I.C. Vissarion, Mihail Lungianu, George A. Rareş, G. Tăvală, Zaharia C. Buruiană, G. Tacu (cu un fragment din romanul Sacrificiul), Ştefan Stănescu, Pavel A. Macedonski, George Nedelcovici (cu un fragment din romanul Amor şi agonie) ş.a. în sumar figurează multe articole pe teme de actualitate literară, cronici, prezentări de cărţi. Numeroase materiale au în vedere opera lui AL Macedonski, din scrierile mai puţin cunoscute reţinându-se poezia Doina sărăciei (3/1937), T.D. Răducanu se întreabă: Merită opera lui Macedonski o reabilitare?, iar Tudor Vianu oferă un fragment din prefaţa la ediţia scrierilor macedonskiene. Revista publică numeroase traduceri din Catul, Leopardi, Vigny, Verlaine, Baudelaire, Esenin, Petofi, Goethe, Lenau, Carducci, Whitman, Amy Lowel, Jovan Ducic, iar poetul bulgar Nikola Mihalov îşi găseşte doi fideli admiratori în N. Teodorova şi George A. Rareş, care îi transpun frecvent versurile.	M.	Pp.
RAZE POETICE, săptămânal apărut la Bucureşti între 15 iulie şi 5 septembrie 1932 (cinci numere), sub direcţia lui Virgil Treboniu. Articolul-program, îndreptar pentru început, semnat
de George Marian (Eugen Constantinescu), arată intenţia revistei de a se consacra numai poeziei. Publică Virgil Treboniu, Constantin Dodu ş.a. George Marian scrie despre D. Bolintineanu. Sunt prezentate volumele Sonete de AL Obede-naru şi Versuri de V. Demetrius.	M.Pp.
RĂBOJ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din martie 1932 până în aprilie 1933 şi de la 7 decembrie 1935 până la 1 februarie 1936. Redactori sunt Horia Fulger şi Bazil V. Nistor (prima serie), Ioan Vasiliu, V. Scupra şi M. Georgescu (seria a doua). In subtitlu, publicaţia îşi precizează profilul, marcând interesul pentru „literatură, polemică şi informaţie literară". Primul număr nu include un articol-program şi doar mai târziu, de la numărul 4, din articolele semnate de Horia Fulger se poate desprinde mesajul noii generaţii. Acest mesaj merge în direcţia organizării sindicale a tinerilor scriitori, care se desprind polemic de idealurile „generaţiei bătrâne", trăitoare doar pentru prezent şi prea puţin preocupată de consecinţele pe care le vor suporta cei tineri (E primejdie!). In numărul următor, Horia Fulger atacă „literatura de succes", adică producţia facilă a lui Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Pitigrilli, „tiribiri şi alţi în iri" şi este comentat modul de acordare a premiilor literare de către Societatea Scriitorilor Români, care i-ar fi nedreptăţit pe Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Bacovia şi Lucian Blaga, preferându-1 pe Eftimiu, „actual deputat guvernamental, autorul Kimonoului înstelat et ejusdemfarinae" (Reflecţii întârziate). Predomină articolele de atitudine şi polemică literară, orientarea vădită spre literatura tânără (Manifestul cultural de Mihail Ilovici, Critici, cronicari şi moaşe literare de Ovidiu Constant), paginile incisive precum cele de la secţiunea „Cărţi, autori, păreri". Alte comentarii au în vedere grava problemă a analfabetismului (Toamna întunericului), conservatorismul revistelor de dreapta (Simple constatări), lipsa de îndrumare ideologică şi critică şi de fermitate în judecata de valoare, ceea ce trimite la concluzia că „e nevoie de un critic". Se aduc în discuţie şi alte probleme de actualitate, cum ar fi modernismul, avangarda, tradiţia literară din Bucovina (Gama literară a „Arboroasei" de E.Ar. Zaharia), situaţia revistelor mici (Reviste mici de Camil Petrescu, Dezarmare pentru „Răboj" de Mihail Sebastian) etc. Poezia, inserată în rubrica „Stihuri pe răboj", e bine reprezentată de voci tinere: Mircea Streinul, George Drumur, E. Ar. Zaharia, Ion Roşea, Aurel (George) Putneanu, AL Raicu, Gheorghe Antonovici, Ştefan Horint, Ghedeon Coca, Teodor Scarlat, Virgil Carianopol, Al. Şerban şi tânărul istoric literar D. Popovici, în timp ce proză semnează Bazil V. Nistor, Gheorghe Antonovici, Horia Fulger, Ovidiu Constant, Neculai Roşea şi Mircea Streinul (Vraciul vorbă rea), Dan Petraşincu (Roma), Silviu Cernea, Adam Lăpuşneanu ş.a. Rubricile de note şi comentarii polemice intitulate „încrustări pe răboj", „Din condei", „Prin vitrine", „Frânturi" dau sare şi piper paginilor şi ancorează publicaţia în actualitate. Seria a doua impune altă echipă redacţională şi o nouă structură a revistei. Aceasta beneficiază acum de o cronică literară ţinută de Ioan Vasiliu, care scrie despre Huliganii lui Mircea Eliade,
527 Dicţionarul general al literaturii române
Răcăciuni
Fata din umbra de Radu Boureanu, Rabbi Haies Rejul de Petru Manoliu, Cara-Su de I. Valerian, are o „cronică dramatică" şi o „cronică plastică" datorate lui Mihail N. Georgescu. Sectorul de eseistică este remarcabil ilustrat de Mircea Eliade (Câţi din d-voastră?, Studentul de ieri, studentul de azi), Anton Holban (comentarii referitoare la Marcel Proust), C. Rădulescu-Motru, Al. Talex. Poezia este semnată de C. Creţeanu, D.G. Luca,
V.	Scupra, Constantin Barcaroiu, George Vaida, Ion Sofia Manolescu, proza de Anton Holban (Puiu), V. Scupra şi Ion Silvian (fragmente din romanul înfrângeri). Medalioane consacrate lui Liviu Rebreanu, Vladimir Cavarnali, Al. Rosetti, Artur Enăşescu, Kipling sunt semnate de Paul Bărbulescu şi M. Vlădescu, iar notele, redactate cu vivacitate, comentează aspecte ale actualităţii literare.	M.	Pp.
RĂCĂCIUNI, Isaiia (pseudonim al lui Isaiia Nacht; 21.IX.1900, Gâşteni-Răcăciuni, j. Bacău - 16.VI.1976, Bucureşti), dramaturg, prozator şi traducător. Este fiul Zeldei (n. Gittner) şi al lui Beniamin Nacht, arendaş; actorul N. Stroe este fratele său. Din 1909 învaţă la Bucureşti, urmând gimnaziul la Şcoala Evanghelică (1911-1912), unde îl are profesor de limba română pe loan Slavici. Ar fi frecventat apoi Academia Comercială. în 1920-1921 este secretar literar la Editura Gutenberg, iar după stagiul militar devine contabil la Centrala Cărţii (unde îi cunoaşte pe Emanoil Bucuţa, Perpessicius ş.a.). Are preocupări literare timpurii, traducând din Maxim Gorki, Verlaine, Rilke. Debutează în ziarul „Dacia" (1920), sub pseudonimul Ion Negrea, iar ca dramaturg, cu piesa Trei cruci, „apocalips în nouă tablouri", datată de autor 1922. Din 1924 susţine cronica dramatică la săptămânalul „Clipa", participă la reuniunile cenaclului literar organizat de redacţia revistei, frecventează seminarul condus de Mihail Dragomirescu la Facultatea de Litere, e prezent şi devine cunoscut în mediile teatrale şi literare. în 1927 îi sunt reprezentate comedia Mirele şi drama Uzina la Teatrul Popular din Tismana. Tot în 1927 scrie, împreună cu N.N. Şerbănescu, scenariul pentru filmul Iancu Jianu. Publică în „Premiera ilustrată" (1928-1929) o serie de articole (despre Stanislavski, Hermann Sudermann, Georg Kaiser, Franz Wedekind, Karl Sternheim, August Strindberg, despre estetica dramei expresioniste etc.), în care îşi afirmă adeziunea la curentul expresionist, pe care îl elogiază şi îl explică teoretic. Mai colaborează la „Adevărul", „Azi", „Ecoul", „Rampa", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a., folosind şi pseudonimele Ion Negrea, Ion Noapte, I. Nopteanu, Vladimir Spătaru şi Ric-Rac (în colaborare cu N. Stroe şi N. Vlădoianu). Din 1929 lucrează ca secretar literar la Editura Cultura Naţională, sub directoratul lui Al. Rosetti, iar din 1933, îndeplinind aceeaşi funcţie, şi la Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, unde director era tot Al. Rosetti. Participă astfel nemijlocit la editarea operelor multora din marii scriitori din perioada interbelică (G. Călinescu, Ion Barbu, G. Bacovia, Camil Petrescu ş.a.). în 1931 i se reprezintă drama Poşte-restante la Teatrul Maria Ventura, în regia lui Victor Ion Popa şi având în distribuţie actori ca Aura Buzescu,
George Vraca, Romald Bulfinski, Ion Iancovescu ş.a. Debutul ca prozator îl reprezintă romanul Mâl (1934). în 1935 comedia Bursa neagră i-a fost pusă în scenă de George Mihail Zamfirescu la Teatrul Naţional din Iaşi; originea dramaturgului stârnind ostilitatea unor cercuri antisemite, acestea au obţinut suspendarea spectacolului după doar două reprezentaţii. în 1939 un scenariu pe care îl realizează după o nuvelă a lui N. Porsenna, Se aprind făcliile, stă la baza unui film realizat în regia lui I. Şahighian. în 1944 i se reprezintă Omul de departe la Teatrul Baraşeum din Bucureşti. Intre 1945 şi 1948, e director la Editura Cugetarea-Georgescu Delafras. Ulterior, retras din viaţa literară, continuă să scrie, însă nu publică decât un volum de memorialistică, Amintiri (1967), precum şi câteva traduceri. A lăsat în manuscris texte dramatice (parţial tipărite postum) şi un jurnal care „acoperă" patru decenii.
R. este considerat unul dintre pionierii dramaturgiei expresioniste în literatura română (Ov. S. Crohmălniceanu). Cea mai apropiată de expresionism este drama Trei cruci, dar şi alte piese, în special Omul de departe, unde se pot depista motive şi procedee expresioniste: exaltarea erotică, elogiul instinctualităţii privite ca o cale de regenerare faţă cu marasmul „burghez", iluminări mistice extatice, contestarea civilizaţiei, constatarea demoniei oraşului modern, apelul la idei nietzscheene şi la idealul unui „om nou", introspecţia nemiloasă şi autodevorantă, amestecul de blazare şi de exaltare, gesturile bruşte, imprevizibile, stilul patetic, imaginile şocante, energia conflictului, organizat antitetic. Interesante sub aspectul acomodării expresionismului la noi, piesele rămân modeste sub raport estetic, cea mai izbutită fiind, probabil, Poşte-restante, prin însuşiri mai degrabă realiste decât expresioniste, ca şi Omul de departe, aceasta din urmă reductibilă, în cele din urmă, la genul bulevardier superior, ilustrat cu succes şi de alţi dramaturgi, de la A. de Herz la Victor Eftimiu. Ca prozator, R. a fost remarcat mai ales pentru romanul cu substrat autobiografic Mâl, proiecţie a unei obsesii erotice. Scris într-un stil limpede şi alert, gazetăresc, marcat de ritmul precipitat al dezvoltării conflictului, ca într-o piesă de teatru (Perpessicius l-a numit, prin opoziţie cu romanul-fluviu, „roman-cascadă" sau „roman-torent"), Mâl poate interesa prin tematică, fiind - observa tot Perpessicius - „un roman de predestinări tragice, un roman de dragoste nefericită, dragostea unui tânăr autor dramatic şi a unei tinere baletiste, prinşi în şuvoiul patimei", cât şi prin recursul la sugestiile psihanalizei. Ca document, aduce o imagine sugestivă a lumii tineretului „occidentalizat" al Bucureştilor anilor '30, tineret noctambul, care practică amorul liber şi se bucură cu voluptate de confortul modern, „exotic". Elogiat de G. Călinescu şi de Perpessicius, Mâl a fost judecat cu asprime de E. Lovinescu („...viaţa de culise, de zonă inferioară, e zugrăvită în scene filmate, inexperimentate, deşi cu intenţii moderniste şi de pigmentare sexuală"). Alt roman, Paradis uitat (1937), tot cu substrat autobiografic, evocă nostalgic copilăria personajului principal, în atmosfera idilică a vieţii rurale patriarhale („...fenomen de sămănătorism evreiesc" - E. Lovinescu). „Daţi-mi-L înapoi pe Iisus" e o nuvelă amplă (tipărită în 1944,
Răchiţeanu
Dicţionarul general al literaturii române 528
scrisă însă în anii '30), în care R. investighează problema identităţii spirituale a intelectualului român de origine evreiască, ilustrată prin forma acută a conflictului lăuntric între tentaţia sionismului militant şi combatant, cu năzuinţă mesianică, şi ataşamentul faţă de ţara de baştină. în final protagonistul, Jair Stuparu, sfâşiat între imboldul de a emigra în Palestina şi cel de a nu se despărţi de solul natal şi de spiritualitatea românească, se sinucide. Autorul includea această nuvelă într-un proiectat ciclu de scrieri dramatice şi în proză, realizat doar în parte şi rămas în manuscris. în amintirile sale a schiţat, selectiv, episoade din cariera de dramaturg şi de editor, evocând figurile unor personalităţi literare şi teatrale pe care le-a cunoscut: George Mihail Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale, G. Bacovia, N. D. Cocea, Mihail Sebastian, G. Călinescu, Ilarie Voronca, Gala Galaction, Camil Petrescu ş. a.
SCRIERI: Trei cruci, Bucureşti, [1922]; Mâl, Bucureşti, 1934; Paradis uitat, Bucureşti, 1937; „Daţi-mi-L înapoi pe îisus", Bucureşti, 1944; Amintiri, Bucureşti, 1967; Teatru, îngr. şi pref. Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, 1990. Traduceri: John Drinkwater, Viaţa lui Cromwell, Bucureşti, f.a.; Edmond Flegg, Moise, Bucureşti, f.a.; Heinrich Mann, Vânătoarea dragostei, Bucureşti, f.a.; Lytton Strachey, Regina Victoria, Bucureşti, f.a.; A.S. Puşkin, Fata căpitanului, Bucureşti, 1938; Prosper Merimee, Carmen, Bucureşti, 1938; Heinrich Heine, Atta Troll. Visul unei nopţi de vară, Bucureşti, 1945; H. Kellermann, Dansul morţii, Bucureşti, 1950; Luise Dornemann, Jenny Marx, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu H. Dumitru); Anna Seghers, Morţii rămân tineri, I-II, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu P. Mureşanu).
Repere bibliografice: N. Stancovici, „Trei cruci", „Clipa", 1925,99; G. Călinescu, „Mâl", ALA, 1934, 730; Perpessicius, Opere, VII, 73-74; Sărmanul Klopstock, Isaiia Răcăciuni, RP, 1934, 5084; Vlaicu Bârna, „Paradis uitat", RP, 1936,5676; Dan Petraşincu, „Paradis uitat", DMN,
1937,10	065; Gala Galaction, Romanul din care înveţi, ADV, 1937,16 380; Lovinescu, Ist lit rom. cont., 287; Perpessicius, Lecturi, 248-251; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., 170-174; Micu, Lecturi, 151-152; Isaiia Răcăciuni, RRI, III, 1-14; Sebastian Vlad Popa, „Post-restante", CC, 1991,3; Ghiţulescu, Istoria, 167-169; Dicţ. scriit. rom., IV, 26-28. N.Br.
RĂCHIŢEANU, Teofil (pseudonim al lui Teofil Purcel; 5.1.1943, Răchiţele, j. Cluj), poet. Este fiul Minei (n. Capota) şi al lui Petru Purcel, ţărani. După absolvirea şcolii elementare în satul natal, urmează Liceul Teoretic din Huedin (1959-1963), apoi se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia limba şi literatura română, pe care o va absolvi în 1969, susţinându-şi licenţa cu un studiu monografic consacrat lui Radu Stanca. Student încă, se remarcă în cenaclurile literare clujene, debutând cu versuri, în 1964, la „Tribuna". în 1969 îi apare primul volum de poezii, Elegii sub stele. Colaborează la „Tribuna", „Steaua", „Transilvania", „Viaţa românească", „România literară", „Luceafărul", „Amfiteatru", „Echinox", „Vatra", iar după 1989 şi la „Minerva" (Bistriţa), „Târgoviştea", „Adevărul de Cluj" ş.a. La terminarea studiilor universitare este angajat muzeograf la Muzeul „Octavian Goga" de la Ciucea (1970-1971), apoi, timp de trei ani, îşi caută loc într-o redacţie, dar în 1974 optează definitiv
pentru catedra de limba şi literatura română de la şcoala din comuna natală. După unsprezece ani de la debutul editorial, îi apare volumul Somn de voevod (1980), ce echivalează cu o adevărată lansare în cadrul promoţiei tinere. De altfel, Geo Bogza îl remarcase încă din 1973, când îi consacrase o tabletă în „Contemporanul" (Scrisori de la un tânăr poet).
Dezinteresat de căutările formale ale liricii moderne şi, în general, de orice fel de artificiu prozodic, R. este fidel formulei clasice, cultivând versul tradiţional, cu pregnante rezonanţe folclorice, într-o atitudine contemplativă, elegiacă. El stă retras undeva la munte, departe de zgomotul cafenelelor literare, înfăşurat în norul său de melancolie („Mai singur, tot mai singur, în munţii mei bătrâni, / Nici o dorinţă-n mine, nici un îndemn. Doar zvonul / Declinului, cum, parcă, pe cerul altui ev, / Suflând, un zeu ar duce spre orizonturi norii..."). Poetul cutreieră ţinuturi păduroase, în care trecutul istoric vibrează încă viu în oameni, dar şi în frunzele copacilor, în ierburi, unde „şi-n aer a rai şi a vecie amiroase" şi îşi decantează sentimentele, emoţiile în litanii de o mare discreţie pe eternele teme: viaţa, moartea, ciclicitatea anotimpurilor, istoria neamului. Ardealul se regăseşte nu atât în peisaj - deşi pastelul stă mereu la îndemână - cât în duhul lui, prin sufletul jelalnic al îngemănării cu natura, cu istoria, ca însemne ale dăinuirii: „Lângă morminte stau - de-un ceas? De-o zi? - / Oh, mut eu stau acolo ca pământul / Pe dealuri iarba vălure-se lin / Şi zăvorât în mine stă cuvântul" (Lângă morminte). Structural, R. este un bard, un cântăreţ, avându-şi ascendenţa nu în Lucian Blaga, ci în Octavian Goga şi în Aron Cotruş, iar pe linia St. O. Iosif-Panait Cerna vădeşte filiaţii eminesciene: „Cade frunza, cade frunza / Şi, noian s-aşază-n vale - / Este jalea? Este jalea: Codrului Măriei Sale?". Stilul popular se regăseşte într-o asimilare de substanţă organică a concepţiei poetice folclorice, care obligă la respectarea structurii formale tipice, pe care autorul o exersează cu uşurinţă de la colind până la bocet şi blestem sau la rezonanţe baladeşti pe motivul Iancului. Un ciclu de elegii, închinate satului patriarhal ce se stinge mocnit într-o vatră ancestrală neîntreţinută azi cu credinţă, este Satul care moare. Lamentoul atinge coardele grave ale resemnării, când însuşi sensul dumnezeiesc dătător de viaţă pare să fi dispărut. Un sentiment al zădărniciei învăluie suflul existenţial al fiinţării. Aceleaşi mâhniri ale unei însingurări voite se degajă şi din ciclul de catrene Efulguraţii, în care poetul, retras dintr-o lume ce-i este străină, sentimentalizează romanţios pe pragul unor iubiri pierdute. De o limpezime cristalină, lirica lui R. aduce miresmele pure ale unor spaţii agreste sacre, nealterate de surogate ale vieţii moderne. Dar poetul însuşi e un solitar, un sihăstrit în felul său, rezonanţa în actualitate a versului asigurându-i-o meditaţia profundă asupra eternului uman.
SCRIERI: Elegii sub stele, Bucureşti, 1969; Somn de voevod, Bucureşti, 1980; Planete de melancolie, Cluj-Napoca, 1986; Poeme-nserate, Bucureşti, 1990; Poezii de mai demult, Cluj-Napoca, 1994; Partea mea de dragoste, Cluj-Napoca, 1996; Ora singurătăţii, Cluj-Napoca, 1998; Efulguraţii (Pagini de jurnal. 1967-1990), Cluj-Napoca, 2002; Efulguraţii [versuri], Cluj-Napoca, 2002; Tărâmul de rouă, Bucureşti, 2002.
529 Dicţionarul general al literaturii române
Răduică
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Elegii sub stele", TR, 1969,37; Teodor Tihan, „Elegii sub stele", ST, 1969,9; Geo Bogza, Paznic de far, Bucureşti, 1974,534-536; Zaharia Sângeorzan, „Planete de melancolie", CRC, 1986, 34; Ion Cristofor, „Planete de melancolie", ST, 1986, 11; Constantin Cubleşan, „Poeme-nserate", „Mesagerul transilvan", 1990, 16; Mircea Ţicudean, Poezie „pură" românească, APF, 1990,3-4; Cornel Regman, „Poeme-nserate", JL, 1990,44; Iuliu Pârvu, „Poeme-nserate", ST, 1990, 11-12; Adrian Ţion, „Voievodul melancoliei" din Munţii Apuseni, TR, 1995,46-47; Ulici, Lit rom., 1,304-305; Poantă, Dicţ. poeţi, 173-175; Dicţ. scriit. rom., IV, 28-29; Iuliana Alexa, A fi sau a nu fi original, RL, 2003,13.	Ct.C.
RĂCNETUL CARPAŢILOR, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din martie 1990 până în iulie 1992, cu subtitlul „Organ al Partidului Liber Schimbist", sub conducerea unui colegiu de redacţie. în articolul-program Caragiale e cu noi, semnat de Ştefan Cazimir, se menţionează că R.C. îşi propune „să practice umorul intenţionat". Valentin Silvestru, Octavian Andronic, Mircea Cornişteanu, Florin Andrei Ionescu, Leonard Gavriliu, Grid Modorcea, Ion Rotaru, Al. Andriţoiu, Tudor Vasiliu ş.a. colaborează cu o serie de texte umoristice, care urmăresc să aducă în atenţia opiniei publice măsuri şi hotărâri politice neinspirate, să satirizeze politicianismul patibular al perioadei postdecembriste, să încurajeze literatura de tip umoristico-satiric, văzută ca formă de apărare a valorilor.	M.Pp.
RĂDĂCEANU, Lothar (19.V.1894, Rădăuţi - 24.VIII.1955, Helsinki), ideolog literar. Este fiul lui Doris (n. Andrimovitsch) şi al lui Ludwig Wurzer, profesor. Face liceul la Cernăuţi şi la Viena. între 1919 şi 1924 studiază filosofia, germanistica şi romanistica la Universitatea din Cernăuţi, susţinându-şi licenţa în 1925. S-a angajat încă din tinereţe în mişcarea socialistă. Din 1920 intră şi în jurnalistică, fiind redactor la Vor-wărts" din Cernăuţi, iar din 1925 la „Socialismul". A publicat studii, eseuri şi articole pe teme sociale şi politice, toate ghidate de ideologia marxistă, în „Der Kampf" din Viena, „Gesellschaft" din Berlin, „Mişcarea socială" ş.a. Oligarhia economică. Studiu asupra istoriei capitalismului în România (1927) poate fi considerată o lucrare semnificativă pentru orientarea publicisticii lui. Este, de asemenea, autor de versuri, găzduite de diferite reviste şi iscălite cu pseudonimele Robert Hart şi Walter Rahuz. Câteva articole privitoare la cultură i-au apărut în „Icoane maramureşene", „Cugetul liber", „Şantier", „Gândul vremii" ş.a. A fost imul dintre fruntaşii Partidului Socialist din România, militând pentru formarea şi consolidarea Federaţiei Partidelor Socialiste din România (1924-1927). Membru în Comitetul Executiv al Partidului Social Democrat din România (1926-1938), s-a aflat printre cei care au acceptat unificarea cu Partidul Comunist Român şi mai târziu înfiinţarea Partidului Muncitoresc Român, fiind ales membru al Comitetului Central (1948). A deţinut funcţiile de ministru al Muncii (1944-1946), al Muncii şi Prevederilor Sociale (1946-1952), preşedinte al resortului afaceri externe în Marea
Adunare Naţională ş.a. Din 1952 devine profesor de germanistică la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1955 este ales membru titular al Academiei RPR.
Articolele semnate împreună cu Eugen Relgis în volumul Umanitarism şi socialism (1925) dezvoltă pe un ton polemic idei legate de evoluţia culturii moderne. Studii literare marxiste
(1946)	şi Probleme de istorie a literaturii germane (1956) reiau, amplificând sau schematizând, idei prezente în critica literară de orientare socialistă din lucrările de limbă germană. Interpretările lui R. sunt teziste, maniheiste, simplificatoare. Ele ignoră condiţia artistică a textelor invocate, cât şi mersul general al literaturii, evidenţiind însă, într-o manieră tendenţioasă, atitudinea politică a scriitorilor.
SCRIERI: Umanitarism şi socialism (în colaborare cu Eugen Relgis), Bucureşti, 1925; Studii literare marxiste, Bucureşti, 1946; Probleme de istorie a literaturii germane, Bucureşti, 1956.
Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit (1977), 468; Horst Fassel, Deutsche Literatur von den Anfăngen bis 1770,1, Iaşi, 1977,35-36; Rusu, Membrii Academiei, 446.	M. Dţ.
RĂDUICĂ, Georgeta (13.VIII.1914, Crevenicu, j. Teleorman -22.X.2002, Bucureşti), bibliograf. Fiică de învăţători, R. a urmat şcoala primară în comuna Bălăria, judeţul Teleorman, iar la Bucureşti, Şcoala Centrală de Fete (1926-1933) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia română-germană (1933-1937), apoi Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu" (1938) şi Şcoala de Paleografie de la Arhivele Statului (1937-1938). încadrată la Biblioteca Academiei Române, unde lucrează până în 1975, a fost, succesiv, bibliograf, şef de serviciu, cercetător ştiinţiific. Paralel, funcţionează un timp ca profesoară la Şcoala Normală de Fete, la Liceul „Gheorghe Lazăr", la Gimnaziul „Costeasca" (1945-1948). Colaborează la „Deutsche Biicherei" (Leipzig), „Verlagsbuchhandlung" (Diisseldorf), la „Contemporanul", „Almanah literar", „Studii şi cercetări de bibliologie", „Revista bibliotecilor", „Studia et Acta Musei «Nicolae Bălcescu»", „Almanahul Societăţii România Jună" (Viena), „Revista germaniştilor români" ş.a. Este unul din coordonatorii şi autorii operei bibliografice Publicaţiile periodice româneşti (II-III, 1969-1987).
R. elaborează, împreună cu soţul ei, Nicolin Răduică, două lucrări fundamentale de informare. Prima, Calendare şi almanahuri româneşti (1731-1918). Dicţionar bibliografic (1981; Premiul Academiei Române), înregistrează şi prezintă monografic, din punctul de vedere al bibliografiei, 450 de colecţii de calendare şi almahuri, cu un total de peste două mii de volume, apărute în Muntenia, Transilvania, Moldova, Bucovina, Crişana, Banat, Oltenia, Dobrogea şi peste hotare. Materia e sistematizată în capitole care au în vedere partea calendaristică, proza, poezia, partiturile, iconografia, colaboratorii etc. Lucrarea a fost considerată încă de la apariţie „monumentală, menită a fi pentru multă vreme un inegalabil termen de referinţă" (Mircea Zaciu). Cea de-a doua, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918) (1995), cuprinde descrieri bibliografice de o mare rigoare ştiinţifică a peste 7500 de publicaţii, începând cu
Rădulescu
Dicţionarul general al literaturii române 530
Calendar, scos de Petcu Şoanul în Şcheii Braşovului (1731). Pentru prima dată sunt prezentate multe publicaţii puţin cunoscute, editate în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia, între care şi acelea scoase de prizonierii români în lagăre, de meglenoromâni sau istroromâni şi de românii din exil.
SCRIERI: Calendare şi almanahuri româneşti (1731-1918). Dicţionar bibliografic (în colaborare cu Nicolin Răduică), pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1981; Dicţionarul presei româneşti (1731-1918) (în colaborare cu Nicolin Răduică), Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Mircea Zaciu, Calendare şi almanahuri, T, 1980,2.	I.D.
RĂDULESCU, Banu (Şerban) (12.11.1924, Bucureşti -9.XII.1998, Berlin), prozator. Este fiul Angelei (n. Lovin) şi al lui Alexandru Rădulescu, profesor de muzică. Studiile medii le-a început la Liceul Militar „Ştefan cel Mare" din Cernăuţi, unde l-a avut profesor de limba română pe Augustin Z.N. Pop, care i-a descoperit înclinaţiile literare, trimiţându-1 la concursurile Tinerimii Române, unde obţine diverse premii. S-a transferat la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, pe care îl va absolvi în 1943. Dă examen la Institutul Medico-Militar din Bucureşti. în 1947 este scos din armată din cauza atitudinii sale
anticomuniste, continuându-şi studiile ca student civil. La 23 august 1948 este arestat într-un grup de medici cu convingeri liberale şi face închisoare până în 1954. încearcă să îşi reia studiile, dar abia în toamna anului 1955 i se admite reînma-tricularea. După ce îşi susţine examenul de stat, profesează ca medic stagiar (1956-1957) la Spitalul Filantropia din Bucureşti, perioadă în care, în timpul revoluţiei din Ungaria, se vede din nou arestat, fiind eliberat însă la scurt timp. Intre 1957 şi 1963 funcţionează ca medic de circumscripţie în comuna Geoagiu din judeţul Hunedoara, iar apoi ca medic de policlinică în Bucureşti. îmbolnăvindu-se de tuberculoză, e nevoit să abandoneze medicina, dedicându-se în exclusivitate literaturii. După decembrie 1989 ia iniţiativa înfiinţării publicaţiei „Memoria. Revista gândirii arestate", al cărei redactor-şef devine în mai 1990, din noiembrie 1991 fiind desemnat şi preşedinte al Fundaţiei Culturale Memoria. Debutul publicistic s-a produs la vârsta de treisprezece ani în revista craioveană „Flamura". A mai colaborat la „Viaţa socială", „Ramuri", „Pagini dunărene", „Viaţa militară". A fost distins cu diverse premii, acordate de revistele „Ramuri" şi „Viaţa militară" sau de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (pentru romanul Nimic despre fericire, 1984). După perioada de detenţie a semnat cu pseudonimul Andrei Rotaru.
Debutând târziu, la patruzeci şi trei de ani, R. se dovedeşte încă de la primul volum - Dincolo de aşteptare (1967) - un prozator matur, stăpân pe mijloacele de expresie. Nuvelele cuprinse aici - reluate în volumul Oameni şi oameni (1973) - se axează pe diverse întâmplări din viaţa soldaţilor. Concepute cinematografic, ca nişte secvenţe de film, ele creează prin succesiune senzaţia de viaţă trăită în momentele ei cele mai semnificative: iluzia dragostei împlinite (Visul soldatului), gustul amar al iubirii înşelate (Erika), speranţa în supravieţuire (Speranţa), certitudinea sfârşitului iminent (Dincolo de aşteptare). Varietatea modalităţilor narative, fineţea analizei, autenticitatea întâmplărilor relatate dovedesc calităţi ce nu vor fi infirmate de scrierile ce vor urma. Astfel, în romanul Verdictul (1970) pretextul care declanşează şi impulsionează „acţiunea" este de factură poliţistă, autorul păstrând un timp indecizia asupra genului de literatură pe care intenţionează să îl abordeze. Curând ciudatul caz pe care protagonista trebuie să îl elucideze - crimă sau sinucidere - se transformă într-o adevărată problemă de autognoză, fiindcă similitudinile cu propria-i viaţă simt atât de flagrante, încât la un moment dat se creează impresia bizară că procuroarea îşi anchetează propriul caz. în nuvelele din Lumină şi piatră (1972), intenţia autorului se concentrează asupra unor trăiri limită, ocolind cotidianul banal. Modalitatea narativă este însă firească, evitându-se deliberat patetismul, chiar când acesta, datorită subiectului, s-ar fi impus. Este cazul doctorului din nuvela Noaptea, care, cunoscându-şi diagnosticul de canceros, îşi trăieşte ultimele clipe cu demnitate şi decenţă şi evită compasiunea semenilor. Cea mai izbutită carte a lui R. rămâne romanul Păsările mari nu cântă (1976). Tot excursul narativ este alcătuit din amintirile disparate ale unui medic care suferă un puternic traumatism psihic după ce a leşinat în timp ce îşi opera propriul băiat. Deşi
531 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu
aparent incoerente, rememorările se dovedesc suficient de logice ca să se poată reconstitui nu doar destinul personajului, ci şi al întregii sale familii. Cartea, plină de sugestii şi întrebări dramatice, conduce spre o concluzie unică: personalitatea de excepţie, tiranică în formele ei de manifestare, îi anulează pe cei din jur, chiar atunci când toate acţiunile izvorăsc din cele mai lăudabile intenţii. Nimic despre fericire (1984) este un roman de dragoste al cărui final îl constituie actul răpirii Transilvaniei de către horthişti. Sunt analizate destinele unor tineri siliţi să îşi plieze existenţele în funcţie de un implacabil eveniment istoric, cu totul străin lor. în iarbă, cu faţa la soare (1989), un roman cu evidentă tentă autobiografică (de fapt, memoriile abia deghizate ale prozatorului), desfăşoară povestea existenţei unui medic extrem de dotat, ins de o mare puritate sufletească şi cu o exemplară capacitate de dăruire, închis sub regimul comunist şi suferind o grea condamnare politică, el nu mai reuşeşte să îşi reia drumul firesc al profesiunii, eşecul marcându-i şi viaţa intimă.
SCRIERI: Dincolo de aşteptare, Bucureşti, 1967; Verdictul, Bucureşti, 1970; Lumină şi piatră, Bucureşti, 1972; Oameni şi oameni, Bucureşti, 1973; Păsările mari nu cântă, Bucureşti, 1976; Nimic despre fericire, Bucureşti, 1984; în iarbă, cu faţa la soare, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „ Verdictul", RL, 1970,15; Radu Ciobanu, „Verdictul", 0,1970,4; Valentin F. Mihăescu, Un roman al eşecului, LCF, 1977,23; Romulus Vulpescu, „Păsările mari nu cântă", RL, 1977,32; Popa, Dicţ. lit. (1977), 468-469; V. Tudor, „Nimic despre fericire", TR, 1985,12; Marius Petrescu, într-un registru „egal cu sine", LCF, 1989,50; Radu Ciobanu, Un roman cu medici şi despre medici, T, 1990,3; Nicolae Balotă, Povestea unei vieţi, CC, 1990,2; Virgil Leon, Conversaţii cu Banu Rădulescu, APF, 1992,3-5; Dicţ. scriit. rom., IV, 30-31. D.Gr.
RĂDULESCU, Corneliu (25.X.1937, Coşuleni-Hotin), prozator. Este fiul Ninei Rădulescu (n. Gumeniuc), învăţătoare, şi al lui Nicodim Rădulescu, preot. Urmează cursurile primare şi gimnaziale la Oteşani (judeţul Vâlcea), Homorod şi Geoagiu (judeţul Hunedoara), iar pe cele liceale la Alba Iulia (1951-1954). Va frecventa două secţii filologice ale Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia rusă (1955-1959) şi secţia română (1966-1971). îşi începe cariera didactică la Şcoala Generală din Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, iar din 1959 până în 1980 este profesor la Liceul nr. 2 din Lupeni. Debutează cu o recenzie în revista „Steaua" (1957), apoi publică proză în „Tribuna" (1958). Colaborează la „Cariatide" (Hunedoara), „Abataj" (Petroşani), „Arhipelag", „Opinii culturale", „Semne" (Deva), „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul" ş.a.
Cea dintâi carte a lui R., Vara (1972), împrumută titlul unei ample nuvele ce reconstituie cu mijloace narative moderne, bine stăpânite, evenimente din trecut (aici, din perioada de sfârşit a războiului) văzute prin caleidoscopul mişcător al amintirilor. De altfel, autorul excelează în registrul prozei scurte, de varii dimensiuni, găsind în fragmentarul viziunii subiective a naratorului-actant un mijloc adecvat de recompunere a realului la nivelul limbajului. Deseori apelează la
lungi monologuri pigmentate cu rememorări de dialoguri, asumate însă de aceeaşi voce narativă, ca un gând neîntrerupt transcris în plan literar. Unele reuşite ale acestei tehnici sunt certe şi au fost confirmate de critică. In Bocet pentru Ion Zăpadă sau Farfuria zburătoare, din volumul Zidul în care s-a tras cu puşca (1979), realul contemporan, de o banalitate adesea sordidă, este proiectat în transistoric, dobândind valenţe mitice. Această carte, poate cea mai interesantă ca varietate, are şi o valoare de document, aici R. aplicând cu mare curaj tehnicile sale compoziţionale pentru a camufla şi scoate în afara timpului prezent mărturiile cu privire la greva minerilor din Valea Jiului din 1977 (Nenumăratele oglinzi ale memoriei. File dintr-un dosar posibil). Celor două culegeri li se adaugă Povestiri pe o temă dată (1987), un adevărat exerciţiu de virtuozitate narativă. Fiecare din cele trei tomuri va furniza câte unul din capitolele „romanului în trei povestiri sau trei povestiri într-un roman" intitulat Ta-ram-ta-ta sau Cinci băieţi şi dulcea libertate (2000), unde aceste episoade disparate sunt redistribuite într-o încercare de recompunere a unui destin pe modelul roma-nului-puzzle. Şi două romane anterioare, Prin defileu (1975) şi Uitarea şi neuitarea inocenţilor (1983), sunt construite pe aceleaşi jocuri de clarobscur ale memoriei subiective. în vreme ce primul ridică din apele timpului continentul trecutului în folosul unui cuplu de îndrăgostiţi în căutarea fericirii, în fapt a propriei identităţi profunde, miza celui de-al doilea este mult mai gravă. înrudită în esenţă, preocuparea pentru recuperarea timpului de odinioară se realizează aici polifonic, pe multiple planuri şi cu o varietate de tehnici, mergând de la inserarea de text „autentic" (jurnal, scrisoare) la monologuri îmbinate cu naraţiuni ce au valenţe dramatice. Colectivitatea însăşi este pusă în discuţie în momentul când bătălia care se dă pentru memorie depăşeşte graniţele dramelor individuale şi atacă însăşi fiinţa etnică. Condiţia de „suplinitori" devine o categorie socială specifică epocii, reprezentând refuzul accesului la împlinire. Lupta pentru esenţele transistorice revine sub forma umbrei omniprezente a Cetăţii, a cărei înrădăcinare în trecut apare ca unică pavază în faţa turpitudinilor prezentului socialist, mergând de la degradare morală până la crimă. Dreptul la neuitare al „inocenţilor" capătă accente eroice şi sensuri vizibil politice. Jocul cu umbre, subintitulat „roman (oarecum) parodic", redactat în 1988, dar publicat abia în 2000, reia, cu nuanţe kafkiene, problematica reconstruirii identităţii prin recursul la memorie, în contextul anamnezei (aici, cu justificare terapeutică), al obsedantei vinovăţii fără vină, înscrisă în codul genetic al lumii căreia R. îi alcătuieşte rechizitoriul în jocurile de oglinzi ale memoriei.
SCRIERI: Vara, Cluj, 1972; Prin defileu, Bucureşti, 1975; Zidul în care s-a tras cu puşca, Bucureşti, 1979; Uitarea şi neuitarea inocenţilor, Bucureşti, 1983; Povestiri pe o temă dată sau Pseudo-etico-panorama, Bucureşti, 1987; Jocul cu umbre, Petroşani, 2000; Ta-ram-ta-ta sau Cinci băieţi şi dulcea libertate, Cluj-Napoca, 2000.
Repere bibliografice: Liviu Petrescu, „Vara", RL, 1972,22; Constantin Cubleşan, Roman polemic, TR, 1975,41; Petru Poantă, „Prin defileu", ST, 1976,3; Popa, Dicţ. lit. (1977), 469; Mircea Popa, Valenţe ale prozei scurte, TR, 1979,44; Radu Ciobanu, „ Uitarea şi neuitarea inocenţilor", T, 1984,4;
Rădulescu
Dicţionarul general al literaturii române 532
Ovidiu Moceanu, „ Uitarea şi neuitarea inocenţilor", ST, 1984,10; Viorel Dârja, „Uitarea şi neuitarea inocenţilor", CL, 1984, 12; Braga, Sensul, 178-182; Maria Razba, Corneliu Rădulescu. Biobibliografie, Deva, 1987; Gheorghe S. Suciu, Subtext şi motivare, TR, 1988,43; Razba, Personalităţi hunedorene, 419-421; Dumitru Hurubă, „Jocul cu umbre", Cuvântul liber", 2001,2 943.	HM
RĂDULESCU, Dorina (25.V.1909, Roznov, j. Neamţ -21.VIII.1982, Bucureşti), prozatoare, poetă şi publicistă. Este fiica Măriei şi a lui Isac Rudich. Prin 1922-1923, în casa familiei din strada bucureşteană Labirint se ţinea un cenaclu, al cărui animator era B. Fundoianu şi pe care îl frecventau Ilarie Voronca, Victor Brauner, Claude Sernet, F. Brunea-Fox, Ion Călugăru, Ştefan Roll (care şi face cunoscut acest lucru într-o evocare). Tânăra R. are, se pare, simpatii pentru mişcarea comunistă din ilegalitate şi o existenţă desprinsă parcă dintr-o viitoare scriere de gen: autodidactă, este funcţionară la un magazin, debutează cu reportaje la „Cuvântul liber" (1935), iar în anii războiului scrie într-un ziar de front. A mai colaborat şi la „Graiul nou", apoi la „Contemporanul", „Lumea", „Gazeta literară", „România literară" ş.a. A fost redactor, în 1947-1948, la revista „Viaţa capitalei".
Cu toată discreţia şi detaşarea presupuse de adoptarea persoanei a treia singular şi de formula rememorării, în romanul Vârtej (1964) se poate întrezări transpunerea ficţională a unui fragment din biografia scriitoarei (copilăria şi tinereţea). Scrierea este un bildungsroman, care reconstituie aventura formării unei conştiinţe prinse în vârtejul istoriei, de la evocarea copilăriei într-un târguşor patriarhal (cu reminiscenţe din proza scriitorilor din Moldova sau din cea a lui B. Delavrancea în creionarea portretelor bunicilor) la aceea a uceniciei într-un magazin bucureştean şi până la cotitura surprinzătoare a experienţei de pe frontul din Rusia. Dat fiind caracterul puţin comun al unor întâmplări, reinvestirea ficţională a propriei biografii se face cu un permanent scrupul de a îmblânzi neobişnuitul şi de a evita pateticul strident al situaţiilor, alegându-se formula rememorării trucate (şi nu aceea similidiaristică), cenzurată şi prin ironia blândă şi folosindu-se uneori notaţia seacă, reportericească (scenele din periplul ca asistentă medicală, în timpul celui de-al doilea război mondial). Cu tot caleidoscopul de evenimente şi medii (descrierea activităţii legionarilor, a comuniştilor din ilegalitate, pagini menţionabile despre periferia bucureşteană, în tradiţia unor Ion Călugăru sau I. Peltz), romanul ar fi fost unul comun fără încorporarea memorialului rusesc, unde autoarea reuşeşte, prin notaţia de tip fragmentar, cu fraze scurte, sacadate, atente la nuanţele sordidului sau ale dramaticului, să creeze o bună proză de atmosferă. In chip neaşteptat, descrierea colhozurilor, a experienţei siberiene e făcută netendenţios; există chiar pasaje antologice: bombardarea trenului de refugiaţi, convoiul evacuaţilor, unele scene din spitale. Din volumul Adevăr şi fantezie (1970), în care sunt reunite diferite intervenţii publicistice, interesează însemnările de călătorie (acelea din Italia, spre exemplu) şi îndeosebi câteva reportaje din „Cuvântul liber", un colaj aproape fotografic,
unde R. surprinde, într-un stil nestrident contestatar, „pulsul" realităţii sordide a lumii de „umiliţi şi obidiţi" ai periferiei, cu „carnavalele monstruozităţii" (Moşii, Ghetto) şi figurile ei specifice (Ghiţă Boambă, Orbul, Păsărarul etc.). De reţinut este şi notaţia de tip suprarealist şi absurd din Magazinul.
SCRIERI: Vârtej, Bucureşti, 1964; Adevăr şi fantezie, Bucureşti, 1970; Taina crâiesei. Basme, cu ilustraţii de Lena Constante, Bucureşti, 1972; Ancora, pref. Ana Blandiana, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Gheorghe Drăgan, „Vârtej", IL, 1965,1; Dinu Săraru, „Adevăr şi fantezie", „Scânteia", 1970, 8652; Antoaneta Tănăsescu, „Adevăr şi fantezie", CNT, 1970, 52; Mircea Iorgulescu, „Adevăr şi fantezie", RL, 1971,6; Ştefan Roll, Numai adevăr, LCF, 1971,9; Vladimir Colin, „Adevăr şi fantezie", VR, 1971, 3; Val Condurache, „ Vârtej", CL, 1973, 23; Sorin Titel, întoarcerea în timp, RL, 1973, 46; Magda Ursache, „Vârtej", CRC, 1973, 49; Constantin Zărnescu, „ Vârtej", TR, 1973,50; George Macovescu, Dorina Rădulescu, RL, 1982, 35; Radu Popescu, Cu sufletul viu, RL, 1982, 37; Mircea Iorgulescu, Farmecul discreţiei, RL, 1986,33; Dicţ. scriit. rom., IV, 31-32. O.S.
RĂDULESCU, D.[umitru] St. (6.III.1908, Bechet, j. Dolj), prozator, autor dramatic şi istoric literar. Este fiul Stanei (n. Ionescu) şi al lui Stelian Rădulescu, mic comerciant. Urmează gimnaziul la Craiova şi Şcoala Superioară de Comerţ la Brăila, apoi studii, neterminate, la Academia Comercială din Bucureşti. Funcţionar la Primăria Municipiului Bucureşti (1933-1943), va avea până în 1948 o bibliotecă de împrumut, un anticariat de cărţi şi tablouri şi o editură. între 1950 şi 1968 conduce serviciile de documentare a două institute de proiectare din Bucureşti. Debutează în 1934, la „Vremea", cu nuvela Mortul, iar editorial, în 1938, cu volumul de teatru Popa Borcea. Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Expres", „Luceafărul", „Reporter".
R., care în anii 1934-1935 a frecventat cenaclul lui E. Lovinescu, unde a şi citit câteva nuvele, publică proză - La barbut (1942), Tinca (1996), Casa de odihnă (1996), Obsesia (1997)
-	şi teatru - Popa Borcea, Vine nebunul, Luţă (1955). Romanul Tinca evocă lumea, bine cunoscută de autor, a colecţionarilor de artă şi este scris cu luciditate şi umor. Despre piesa Vine nebunul regizorul Sică Alexandrescu afirma că i-a oferit prilejul de a descoperi „un nou autor dramatic cu vână comică". La senectute R. şi-a descoperit vocaţia istorico-literară, alcătuind dicţionare de personaje din opera lui Liviu Rebreanu, din romanul Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, din romanele lui Duiliu Zamfirescu şi din Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon. Articolele din dicţionarele sale sunt întocmite descriptiv, prin rezumarea conştiincioasă, onestă a fişei caracterologice a unui personaj.
SCRIERI: Popa Borcea, Bucureşti, 1938; La barbut, Bucureşti, 1942; Vine nebunul, Luţă, pref. Sică Alexandrescu, Bucureşti, 1955; Dicţionarul personajelor din opera lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1995; Casa de odihnă, Bucureşti, 1996; Tinca, Bucureşti, 1996; Obsesia, Bucureşti, 1997; Dicţionarul personajelor din „Sfârşit de veac în Bucureşti" de Ion Marin Sadoveanu, Bucureşti, 1997; Dicţionarul personajelor din „ Viaţa la ţară" şi „Tănase Scatiu" de Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, 1998; Vecinele, Bucureşti, 1999; Dicţionarul personajelor din „Ciocoii vechi şi noi" de
533 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu
Nicolae Filimon, Bucureşti, 2000. Traduceri: Alexandre Dumas, 1001 de fantome. Testamentul domnului De Chauvelin, Cluj-Napoca, 1981; Quintus de Smirna, Războiul Troiei sau Sfârşitul lliadei, pref. Eugen Cizek, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: H. Zalis, Liviu Rebreanu în trei faţete definitorii, LCF, 1995,31; George Munteanu, O performanţă dicţionaricească, LCF, 1995,41; Constantin Cubleşan, Liviu Rebreanu -110, ST, 1995,12; Gh. Bulgăr, „Dicţionarul personajelor din opera lui Liviu Rebreanu", LL, 1996; Fănuş Băileşteanu, Personajele lui Liviu Rebreanu, L, 1996,3; H. Zalis, Tipuri de investigaţie deosebit de utile, „Azi literar", 1998,2 martie. /. D.
RĂDULESCU, Marin (3.V.1932, Şuta Seacă, j. Dâmboviţa), istoric literar. Este fiul Ioanei (n. Bonaş) şi al lui Ion I. Rădulescu, ţărani. După ce urmează Liceul Militar „General de Divizie Makarovici" din Iaşi (1945-1949) şi Liceul „Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte (1949-1952), va frecventa la Bucureşti Facultatea de Filologie, secţia traducători (1952-1956) şi Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu", secţia pictură (1964-1970). A fost profesor de limba şi literatura franceză, literatură universală, istoria artei, desen şi matematică la câteva licee din Bucureşti (1956-1990).
Apariţia, în 1992, a unei impunătoare lucrări în trei volume a lui R., Baudelaire. Existenţă şi creaţie, a fost socotită de Al. Piru un eveniment. Autorul ei s-a documentat patru decenii, a cercetat sute de monografii şi studii apărute în străinătate şi în România, periodicele vremii, ediţiile critice, corespondenţa poetului, confesiunile celor care l-au cunoscut pe Baudelaire şi a strâns o impresionantă iconografie. Pictor şi meloman, R. mărturiseşte că la originea temerarei sale întreprinderi a stat „o afinitate electivă" cu poetul francez, care a constat în tentativa de „refacere a sincronismului artelor". Primul tom al lucrării, Estetica baudelairiană, evocă etapele vieţii, poetica, activitatea de publicist, eseist, critic literar şi de artă, întâlnirile cu Delacroix, Edgar Poe, Wagner ş.a. Cel de-al doilea, Creativitatea baudelairiană, include analize, iar cel de-al treilea, Limanul speranţei. Exilul, este consacrat ultimei perioade de viaţă, aici aflându-se şi istoricul receptării operei lui Baudelaire în România, atât în ceea ce priveşte traducerile, cât şi opiniile critice, de la cele care s-au ilustrat prin lipsă de înţelegere la cele care au impus în România lirica baudelairiană. Intrigat că W. T. Bandy, într-un inventar publicat în 1962 privind studiile şi cercetările despre Baudelaire apărute în lumea întreagă, nu a inclus şi ecourile româneşti, R. consideră că este utilă o bibliografie a versiunilor în limba română şi a receptării critice la noi. Alcătuind-o, autorul oferă informaţii impresionante prin minuţiozitate, consemnând de câte ori şi de cine au fost traduse poeziile lui Baudelaire. Albatrosul, spre exemplu, a fost transpus de treizeci şi trei de ori, între alţii de Panait Cerna, Mihai Codreanu, Tudor Arghezi, Al. A. Philippide, N. Iorga, Lazăr Iliescu, N. Mihăescu, Şerban Bascovici, N. Ţimiraş, Ion Caraion, George Dan, Aurel Tita, Al. Andriţoiu, AL Colorian, Grigore Hagiu, Romulus Vulpescu, C. D. Zeletin.
SCRIERI: Baudelaire. Existenţă şi creaţie, voi. I: Estetica baudelairiană, voi. II: Creativitatea baudelairiană, voi. III: Limanul speranţei. Exilul, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Al. Piru, „Estetica baudelairiană", L, 1993,2; Al. Piru, „Creativitatea baudelairiană", L, 1993, 3; AL Piru, „Limanul speranţei. Exilul", L, 1993,4; Mioara Caragea, „în karma mea scria să-l slujesc pe Baudelaire" (interviu cu Marin Rădulescu), „Cotidianul", 1993,2 martie; Ileana Mihăilă, „Baudelaire. Existenţă şi creaţie", RITL,
1993,1-2; Elena Hotineanu, „Baudelaire. Existenţă şi creaţie", RLSL, 1993,5.	I.D.
RĂDULESCU, Marta D. (24.IV.1912, Piteşti - 51X1959), prozatoare şi poetă. Este fiica lui Dan Rădulescu, profesor universitar. Urmează Liceul „Regina Maria" din Cluj şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care nu o termină. Debutează cu o poezie în „Dimineaţa copiilor" (1929) şi editorial cu volumul de „schiţe uşoare" Clasa VII A (1931). A editat „Revista mea" (1935-1936) şi a colaborat la „Curentul", „Gândirea", „Ideea literară", „Realitatea ilustrată", „Societatea de mâine", „Viaţa literară", „Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor" ş.a.
O oarecare vâlvă locală a produs, la momentul apariţiei, Clasa VII A. Observaţia directă, neprelucrată, din schiţele cu caracter de pamflet, unora le-a părut „lucidă" şi a trecut drept talent, altora, însă, intenţionat maliţioasă la adresa corpului profesoral, în special a celui feminin, născută dintr-un veşnic spirit de frondă al unei eleve protejate de un tată universitar. Dacă acest volum a putut lăsa impresia unei oarecare înzestrări pentru observaţia realistă şi vioiciunea dialogului, cert este că Sunt studentă! (1933), construit pe acelaşi calapod, schimbat fiind doar cadrul şcolar cu cel universitar, fixează coordonatele în care trebuie citită această prozatoare: schiţe satirice şi caricaturi ce nu pot depăşi nivelul de copiere a realităţii, fără nici o tentativă de transfigurare artistică. Literatura genului va cunoaşte multe cărţi inspirate din viaţa şcolară, unele devenite bestseller, precum Cişmigiu et Comp. de Grigore Băjenaru, care, deşi facile, sunt salvate de umorul, nostalgia, duioşia cu care sunt rememorate scenele din viaţa şcolară. în cazul prozei scrise de R., clişeele abundente, artificialitatea dialogului, comparaţiile extrem de banale vin să sublinieze caracterul de „schiţe uşoare". Acelaşi caracter facil, minor, este întâlnit şi în poeziile din Mărgele de măceş (1931), versificate în maniera cântecelor de lume ale lui Anton Pann: „Dragoste, de n-ai mai fi, dulce în viaţă cum ar fi"; „Totul însă printre oameni se strecoară binişor/ Ca şi apa ce din munte lunecă încetişor." Din ciclul romanesc Ferentarii a fost editat doar primul volum, Streina (1940), cel de-al doilea, Privighetorile mute, căruia I. Al. Brătescu-Voineşti îi făcuse o prefaţă, trebuia să apară în anul următor, dar evenimentele au făcut imposibilă tipărirea lui.
SCRIERI: Clasa VII A, Craiova, 1931; Mărgele de măceş, Craiova, 1931; Sunt studentă!, Bucureşti, 1933; Cartea celor şapte basme, Bucureşti, 1934; Să ne logodim!, Bucureşti, 1934; Ferentarii, voi. I: Streina, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, IV, 463-469; Perpessicius, Opere, V, 140-142,253-254, VI, 201-203,348, VII, 57-58; Şerban Cioculescu, „ Clasa VII A", ADV, 1931,14 577; Constantin Stan, „Mărgele de măceş", „Mişcarea", 1932,355; Al. Robot, „Sunt studentă!", RP, 1933, 4 607;'F. Aderca, E studentă!, ADV, 1933, 15176; AL A. Philippide, „Sunt studentă!", ALA, 1933,15176; Dragoş Protopopescu,
Rădulescu
Dicţionarul general al literaturii române 534
O fată de talent, „Calendarul", 1933, 371; Dan Petraşincu, „Sunt studentă!", „Discobolul", 1933,9; Bogdan Amaru, Colivia cu „sburători", VRA, 1934,566; Paul Daniel, „Să ne logodim!", „Epoca", 1934,1 603;
I.	Massoff, Cazul Marta D. Rădulescu, RP, 1934,4 904; Lovinescu, Ist lit rom. cont., 265-266; SterianSegarcea, „Streina", „Progresul", 1940,106; Lucian Predescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1949, 339; Dicţ. scriit. rom., IV, 32-34.	C.Br.
RĂDULESCU, Mihai (15.V .1936, Bucureşti), prozator, eseist şi traducător. Aparţine unei familii de intelectuali. Urmează şcoala primară şi cursul secundar la Maison des Frangais, la Liceul Francez şi la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, apoi devine student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu", secţia regie de operă, dar aceasta desfiinţându-se în 1955, trece la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. In noiembrie 1956 este arestat pe motive politice şi condamnat la patru ani de închisoare, pe care îi execută la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni. După eliberare îşi câştigă existenţa pe şantiere, ca instalator de calorifere şi hamal, iar ceva mai târziu ca instructor pentru teatrul de păpuşi. I se admite să îşi continue studiile universitare şi frecventează cursurile secţiei de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Germanice din Bucureşti, pe care le încheie în 1968. Rămâne asistent la facultatea pe care a absolvit-o, iar din 1972 e angajat lector de limba engleză şi limba franceză la Institutul Teologic din Bucureşti, de unde se şi pensionează. Nu i s-a aprobat să-şi dea doctoratul în anii dictaturii. Un capitol din teză va fi publicat în Shakespeare, un psiholog modem, prima lui carte, apărută în 1979. După 1989 fundează Editura Ramida.
R. a abordat mai multe domenii, remarcându-se mai ales ca prozator şi eseist. Până în 1990 i se editează mai ales transpuneri din literatura engleză şi americană (George Eliot, Oscar Wilde, Herbert Spencer, precum şi Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonâ, 1973, alte texte incluse în Antologie de poezie americană de la începuturi până azi, 1978, ca şi volumul Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, 1981), din literatura franceză (Montaigne,Victor Hugo şi versiuni selectate în Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi), dar şi din literatura armeană (prelucrări sau repovestiri). „Transpuneri" în alt limbaj sunt şi cele mai multe din piesele scrise acum - dramatizări, adaptări, scenarii radiofonice după opere celebre, române şi străine: Mitică Râmătorian, după N. Filimon (1976), Micul Eyolf (1967), adaptare radiofonică după H. Ibsen, Peripeţiile lui Nils Holgersson (1969), după Selma Lagerlof, Crispin, rivalul stăpânului său (1986), după Lesage. Cele câteva piese originale
-	unele pentru teatrul de păpuşi - par simple divertismente. Se reţine, totuşi, Ceasornicarul revoluţiei sau Beaumarchais la St. Lazar (1982), prin intermediul căreia autorul face să răbufnească suferinţele şi privaţiunile trăite în închisorile comuniste. In studiile şi eseurile reunite în Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru (1985), R. încearcă să fundamenteze „stilistica antropologică" sau „antropologia stilistică" pornind de la sugestiile lui Buffon sau de la ideile lui
Gilbert Durând. Consideraţiile sale pe marginea unor piese de teatru de Ibsen, Strindberg, Gorki, Beaumarchais ş.a. simt rodnice pentru regizor, actor şi spectator atâta timp cât rămân la nivelul aprecierii „comportamentului nonverbal", dar pot fi utilizate şi ca adjuvant în înţelegerea sensurilor profimde ale textului. Când se încearcă însă o generalizare din perspectiva filosofiei culturii, ele nu mai au aceeaşi relevanţă. Contribuţia cu adevărat originală a lui R. se conturează abia după 1989, când poate să publice paginile de sertar şi să dezvăluie dramatica sa experienţă de detenţie. Pasiunea manifestată mai înainte faţă de literatura biografică sau pentru subiecte care să îi prilejuiască „introducerea documentului în cadrul ficţiunii, aceasta din urmă neavând alt rol decât să sprijine adevărul documentar, să-l scoată în evidenţă, să-l impună cu mijloacele colorate ale beletristicii", vizibilă încă din romanul Mozart. Şapte zile pentru nemurire (1987), subsumează total tehnicile artistice. „Romanele" Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor" (1993), Codrul scufundat (1994), Popa Piso din Zărneşti (1994), Condamnat să învingă (1995), „Rugul aprins" de la mănăstirea Antim la Aiud (1998) şi Hrandt (2002) sunt clădite pe structura unor experienţe reale, în evidenţierea cărora perspectiva auctorială este de multe ori înlăturată spre a face loc documentului nud: materiale de arhivă, mărturii ale contemporanilor sau pur şi simplu înregistrări pe bandă în care personajul se autodestăinuie. E un fel de proză auten-ticistă, pe care autorul o practică intuitiv. între textele detenţiei se află şi cele consacrate suferinţei şi umilinţelor trăite de feţele bisericeşti: Sânge pe râul Doamnei (1992), Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), Martiriul Bisericii Ortodoxe Române (1994), Preoţi în cătuşe (1997, în colaborare cu Irineu Slătineanu). Stăruinţa în relevarea prigoanei împotriva preoţilor nu este întâmplătoare. înfăţişând torturile săvârşite de torţionarii atei din închisorile comuniste, R. sugerează asemănarea cu torturarea martirilor creştinismului, ceea ce -spune autorul - „transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unul al istoriei sacre". Familiarizat cu tot ce s-a scris în exil şi în ţară despre detenţia şi prigoana comunistă, R. realizează în 1998 o lucrare insolită, Istoria literaturii române de detenţie, în două volume intitulate Memorialistica reeducărilor şi Mărturisirea colaborării, unde sunt prezentate într-o viziune proprie contribuţii memorialistice şi de ficţiune. în acest imens material narativ sau poetic, susţinut în cea mai mare parte de experienţa trăită, există în cele din urmă o aspiraţie spre concizie de o mare vibraţie şi deschidere către mister. De asemenea, în naraţiunea Pe bulevard în jos..., din volumul de povestiri cu acelaşi titlu (1990), se schiţează o complicaţie survenită din senin, cu urmări grave asupra destinului protagonistei, în linia prozei lui Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Mircea Eliade.
SCRIERI: Shakespeare, un psiholog modem, Bucureşti, 1979; Civilizaţia armenilor, Bucureşti, 1983; Ultima nădejde, Bucureşti, 1983; Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru, Iaşi, 1985; Mozart. Şapte zile pentru nemurire, Bucureşti, 1987; Pe bulevard în jos..., Bucureşti, 1990; O vizită la regele Mihai I, Bucureşti, 1990; Caidul.
535 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu
Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste, Bucureşti,1992; Sânge pe râul Doamnei, Bucureşti, 1992; Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor", Bucureşti, 1993; Dactilografele şi revoluţia, Bucureşti, 1993; „Rugul aprinsDuhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste, Bucureşti, 1993; Codrul scufundat, Bucureşti, 1994; Evadarea lui Liviu Rebreanu, pref. George Anca, Romulus Vulcănescu, Bucureşti, 1994; Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1994; împuşcarea călăreţului, Bucureşti, 1994; Popa Piso din Zămeşti, Bucureşti, 1994; Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens, pref. Victor Săhleanu, Bucureşti, 1995; Condamnat să învingă, pref. Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1995; Flăcări sub cruce, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995; Testament între îngeri şi diavol, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995; Un viitor călugăr greco-catolic din preajma „Rugului aprins" (în colaborare cu Pericle Martinescu şi Justin Paven), Bucureşti, 1996; Preoţi în cătuşe (în colaborare cu Irineu Slătineanu), pref. Vasile Andru, Bucureşti, 1997; Morţii noştri vii din temniţă, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997; Antim Ivireanul - învăţător, scriitor, personaj, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997; „Rugul aprins" de la mănăstirea Antim laAiud, pref. Vasile Andru, Bucureşti, 1998; Patru eseuri despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998; Istoria literaturii române de detenţie, I-II, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1998; Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni, Bucureşti, 1999; Iubirea ca pasărea cerului şi alte povestiri, Bucureşti, 1999; Hrandt, pref. Bedros Horasangian, postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2002. Traduceri: Oaspetele nepoftit. Poveşti armeneşti, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dirayr Mardichian); George Eliot, Silas Marner, Bucureşti, 1969; Victor Hugo, Ultima zi a unui condamnat la moarte. Bug-]argal, Iaşi, 1971; Oscar Wilde, Intenţiuni, pref. Mihai Miroiu, Bucureşti, 1972; Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, Cluj, 1973 (în colaborare cu Grigore Năstase); Montaigne, Aforisme, pref. trad., Bucureşti, [1977]; Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, Iaşi, 1981; Augustin, De magistro, introd. Lucia Wald, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Constantin Noica).
Repere bibliografice: Ciobanu, Opera, 286-289; Nicolae Ciobanu, Un spirit heliadesc, „Spectator", 1983-1984, 3; Răzvan Teodorescu, întregirea operei, CNT, 1986,31 mai; Romulus Vulcănescu, Antropologia stilistică, LCF, 1986,42; Dionisie Mirea, Orizontul cotidianului, CC, 1991, 4-5; Romaniţa Constantinescu, Poveste şi proteste, RL, 1992,22; Dan C. Mihăilescu, Fervori din vremuri apuse, „22", 2000,7.	I.	O.
RĂDULESCU, Mircea Dem. (21.VII.1889, Giurgiu - 6.VI.1946, Bucureşti), poet şi dramaturg. Este fiul Ecaterinei (n. Drăgănescu) şi al lui Dumitru Rădulescu, profesor. Urmează cursurile primare în oraşul natal şi, tot aici, intră la Liceul „Ion Maiorescu". Lipsit de orice înclinaţie către matematici, rămâne repetent în clasa a IV-a, încât, la paisprezece ani, se mută la Bucureşti, la Liceul „Mihai Viteazul", mai târziu trecând la* secţia modernă a Liceului „Sf. Sava", absolvit în 1909. Frecventează Facultatea de Drept, fără intenţia unei cariere de jurist. Participă la primul război mondial, la începutul campaniei ca simplu soldat în Regimentul 5 Vlaşca, la Bălănoaia şi la Comana, după care este mutat la cenzura militară de pe lângă Marele Cartier General de la Iaşi, unde rămâne doi ani, până la încheierea păcii. Temporar, deţine funcţia de director al Şcolii de Comerţ nr. 1 din Bucureşti sau de inspector la Direcţia Artelor, lucrează ca prim-redactor al revistei „Dacia" (1931).- încă elev de liceu, recomandat de profesorul Ghiţă Popp lui St. O. Iosif, debutează cu o traducere
din Chamisso în„Sămănătorul" (1908), apoi trimite poezii proprii la „Viaţa literară", publică poemul Povestea firului de argint la „Viaţa românească" (martie 1909). A mai colaborat la „Ramuri", „Adevărul", „Flacăra", „Rampa", „Teatrul", „Revista teatrală" (Braşov), „Convorbiri critice", „La Revue roumaine", „Minerva literară ilustrată", „Universul literar", „România nouă", „Universul", „Ilustraţiunea română", „Universul copiilor", „Tribuna română", „Săptămâna CFR". în 1913 îi apare o traducere în versuri după Les Romanesques de Edmond Rostand şi în 1914 întâiul volum de versuri, Leii de piatră. Următoarele culegeri de versuri sunt Eroice (1915), Poeme eroice (1915; premiat de Academia Română în urma raportului lui B.. Delavrancea) şi Suflet şi uzincF\ 1919). Este membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1914, membru în conducerea SSR din 1919, membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români din 1923. Figurează ca redactor al ziarului „România" (1917-1918), înfiinţat la Iaşi, aici publicând numeroase, poqzii de război. în perioada refugiului ieşean R. se dovedeşte extrem de productiv: scrie într-o primă formă o piesă de inspiraţie istorică, Serenada din trecut, jucată la Teatrul Naţional de aici (1917), şi, împreună cu avocatul Costică Solomonescu, compune textul pentru spectacolul de revistă Di granda (1919), care va avea un succes de public notabil, ca şi altă revistă, Ce naşte din pisică (1920). în colaborare cu Alfred Moşoiu, alcătuieşte o „fantazie în versuri într-un act şi un prolog", O noapte la Mir ceşti (1920). Cu o intuiţie sigură a formulei de succes, construieşte piese cu subiect atractiv şi decoruri fastuoase, valorificând senzaţionalul, pitorescul, dramele pasiunii: Bizanţ (1924), despre împărăteasa Theophana, Petronius (1928), pornind de la Satyricon şi exploatând atmosfera decadenţei neroniene, şi Maria din Mangop (1933), despre iubirea adulteră a lui Ştefan cel Mare pentru Voichiţa. Scriitorul are o producţie abundentă în varii direcţii: opere ocazionale precum poemul dramatic Legenda Coroanei (1922), piesa în versuri Făuritorii (1937), dedicată zilei de 24 ianuarie; culegerea de schiţe Portrete şi amintiri (1924), volumul Poeme pentru Galateea (1925); plachete de lirică patriotică - Cântarea eroilor (1933), Hotarele sfinte (1935), Rapsodii româneşti (1935),-poemele din Cruciada noastră (1942); basmele în versuri Povestea ghiocelului (1937), Barbă-Roşie (1940), Crăiasa piticilor (1945). I se acordă Premiul Naţional pentru artă dramatică în 1943.
înrudit cu simboliştii printr-o vădită propensiune către universul citadin, R. poetizează în Leii de piatră vitrinele luxoase, automobilul, viaţa elegantă, mondenitatea frivolă, captând rezonanţe şi emoţii estetizate care îl apropie de lirica lui Ion Minulescu. Descriptiv, este atent la detaliul decorativ, îmbinând indiscreţia şi rafinamentul. „Subiectul" pieselor sale lirice este luxul, strălucirea mondenă, amintind creaţia târzie a lui Charles Baudelaire, dandysmul, preocuparea obsesivă pentru exterioritate, femeia ca „obiect" preţios, asemenea artei. Poezia capătă uneori vagi, retorice elanuri constructiviste, R. fiind sedus mai degrabă de aspectul pictural, pitoresc al agitaţiei din porturi, fabrici, şantiere. El pare să ocolească orice popas reflexiv, orice angajare
Rădulescu
Dicţionarul general al literaturii române 536
sentimentală şi, în general, se cantonează în orizontul ideilor comune, ca atunci când compune o imprecaţie la adresa idolului Aur. Limbajul este adecvat, colorat neologistic, într-o frazare abil retorică, ce dovedeşte o mare uşurinţă a versificării. Poeme eroice sunt, din acest motiv, mai puţin atinse de aerul vetust al altor producţii contemporane de acelaşi gen, deşi sunt în descendenţa accentuată a modelelor V. Cârlova, V. Alecsandri,
G.	Coşbuc, O. Goga. Nu întâmplător, autorul a fost înscris în continuarea neosămănătoriştilor ori ca neoromantic, catalogat „romanţios şi desuet" (Mircea Scarlat). El nu se poate despărţi de o anume gesticulaţie teatrală, gen Victor Eftimiu, ceea ce imprimă liricii un aer artificial. în piese, cu mare impact în epocă, miza o constituie înfruntările pasionale, conflictele morale care scindează în chip spectaculos personalitatea. Bunăoară, la Ştefan cel Mare, în egală măsură dedicat raţiunii istorice, pe care o adoptă ca destin personal, şi laturii sale impulsiv-senzuale, dramatica schismă interioară face din personaj o figură ambiguă, situată oarecum „dincolo de bine şi de rău", dar şi la graniţa echivocului moral. în aceeaşi zonă poate fi situată Theophana, protagonista din Bizanţ, unde politicul şi pasiunea interferează. Permeabil la diverse, uneori contradictorii ideologii, în Serenada din trecut scriitorul încearcă, prin figura lui Petru Cercel, „poet, trubadur, elegant, boem", să pună în conflict scenic inerţia tradiţiei autohtone cu dinamismul civilizaţiei occidentale, al cărei fiu adoptiv domnitorul era. Conflictul nu mută însă cu totul accentul în zona ideilor nobile, fiindcă autorul este, până la capăt, sedus de soluţiile literare „sentimentale", înlocuind în chip fals intriga ucigaşă prin duelul cavaleresc. Privit în întregul său, scrisul lui R. se situează în zona literaturii „alexandrine", a maximei dexterităţi prozodice, nedepăşind prin nimic modelele, altfel uşor de recunoscut. Popularitatea în epocă se datorează limbajului flexibil şi unei anume acurateţi a expresiei, care a determinat critica să vorbească de „sonorităţi plăcute", de „uşurinţă caligrafică". Preocupat de asimilarea modernităţii europene, R. a tradus relativ numeroase fragmente din lirica franceză, din Ruy Blas de Victor Hugo, piesele L' Aiglon de Edmond Rostand şi Eriniile lui Leconte de Lisle, versuri de Alfred de Musset, Frangois Coppee, Jean Richepin ş.a., precum şi din poezia germană.
SCRIERI: Leii de piatră, Bucureşti, 1914; Eroice, Bucureşti, 1915; ed. 2, îngr. Barbu Delavrancea, Bucureşti, 1921; Poeme eroice, Bucureşti, 1915; Pe-aicea nu se trece (în colaborare cu Corneliu Moldovanu), Iaşi, 1917; ed.3, Bucureşti, 1938; Cupletele din celebra revistă „Di granda", Bucureşti, 1919; Suflet şi uzină, Bucureşti, 1919; O noapte la Mirceşti (în colaborare cu Alfred Moşoiu), Bucureşti, 1920; Serenada din trecut, Bucureşti, 1921; ed.2, Bucureşti, 1936; Sufletul patriei, Bucureşti, 1921; Legenda Coroanei, Bucureşti, 1922; Bizanţ, Bucureşti, 1924; Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1924; Poeme pentru Galateea, Bucureşti, 1925; Petronius, Bucureşti, 1928; Cântarea eroilor, Bucureşti, 1933; Hotarele sfinte, Bucureşti, 1935; Rapsodii româneşti, Bucureşti, 1935; Făuritorii, Bucureşti, 1937; Povestea ghiocelului, Bucureşti, 1937; Barbă-Roşie, Bucureşti, 1940; Cruciada noastră, Bucureşti, 1942; Războiul nostru sfânt pentru ţară şi cruce, Bucureşti, 1943; Crăiasa piticilor, Bucureşti, 1945. Traduceri: Edmond Rostand, Romanţioşii, Bucureşti, 1913.
Repere bibliografice: G. Topîrceanu, „Leii de piatră", VR, 1913, 11-12; G. Topîrceanu, „Poeme eroice", VR, 1915,11-12; Paul I. Proaan, Teatrul românesc în război, Bucureşti, 1921,56-58; Aderca, Contribuţii, I, 471-472; Ion Marin Sadoveanu, „Bizanţ", G, 1925,8; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 219-223; Ion Anestin, „Maria din Mangop", VRA, 1933, 306; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 128-129,357-359; Predescu, Encicl, 711; Călinescu, Ist. lit. (1941), 835, Ist. lit (1982), 920-921; Ciopraga, Lit rom., 287-289; Massoff, Teatr. rom., VII, 114; Şerban Cioculescu, O samă de cuvinte... contemporane, FLC, 1979, 34; Brădăţeanu, Istoria, II, 315-316; Piru, Ist. lit., 424; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 98-99; Mircea Dem. Rădulescu, DRI, IV, 271-288; Dicţ. scriit. rom., IV, 34-35.	S.D.
RĂDULESCU, Neagu (26.XII.1912, Bucureşti - 3.VI.1972, Bucureşti), prozator. Este fiul Ecaterinei Rădulescu, balerină, şi al lui Radu Rădulescu, funcţionar. Urmează la Bucureşti cursurile primare (la „Sf. Iosif") şi secundare (Liceul „Sf. Sava"), apoi Facultatea de Litere şi Filosofie, al cărei licenţiat devine în 1936. Talent precoce şi fire activă, încă elev fiind debutează în 1927 la „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»". în 1931 (martie-decembrie) editează „XY. Literatură şi artă", „revistă a noii generaţii", la care scriu, între alţii, Eugen Ionescu, Emil Botta, Andrei Tudor, Octav Şuluţiu. împreună cu Miron Suru, scoate în 1933-1934 caietul de literatură „Herald", care se voia un „bazar de literatură tânără" şi unde publică poezie Nicolae Crevedia, Ilarie Voronca, Andrei Tudor, Mircea Streinul, dar şi V. Voiculescu, proza fiind ilustrată de Anton Holban (un fragment din romanul Ioana), Tudor Teodorescu-Branişte, Traian Mateescu ş.a., eseurile de
C.	Noica şi Vlaicu Bârna, iar critica literară de Octav Şuluţiu. în aceiaşi ani plănuieşte şi o antologie a poeţilor tineri, care nu e finalizată. Debutează editorial în 1934, cu o carte de proze scurte, Dragostea noastră cea de toate zilele, distinsă cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români. Colaborează cu articole de atitudine civică, dar şi cu proză, eseuri, cronici şi caricaturi la „Cronica", „Ulise", „Facla", „România literară", „Bobi", „Cronicarul", „Viaţa literară", „Luceafărul literar", „Linia nouă", „Reporter", „Decembrie", „Rampa", „Drum", „Drum nou" ş.a., iar după război la „Revista familiei", „Revista literară", „Luceafărul", „România literară", „Tribuna" ş.a. în 1931-1932 frecventează cenaclul Sburătorul, unde îi prezintă lui E. Lovinescu revista „XY", citeşte proză şi schiţează caricaturile celor prezenţi. De altfel, scriitorul îşi va însoţi opera literară cu desenele proprii, caricaturistul, care îşi alege modelele îndeosebi din lumea literar-artistică şi sportivă, numărându-se între cei mai apreciaţi profesionişti ai genului.
Dragostea noastră cea de toate zilele anunţa un prozator cu ochi de caracterolog şi de umorist, recrutându-şi materia din lumea mahalalei bucureştene, a vieţii de provincie şi a mănăstirii. Dacă se adaugă şi lumea cazonă, şcolărească şi sportivă, sunt aici principalele ţinte asupra cărora moralistul R. îşi fixează atenţia. E. Lovinescu îl reţinea în Istoria literaturii române contemporane din 1937 la secţiunea Poezia epică urbană, capitolul Epica umoristică şi satirică: „Tânărul caricaturist [...] e ultimul nostru umorist, cu spirite dislocate, dar cu o notaţie plină de fantezie şi de pitoresc", iar G. Călinescu, în Istoria
537 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu
literaturii române de la origini până în prezent din 1941, îl plasa în secţiunea Momentul 1932, menţionându-1, după Mircea Damian şi Stoian Gh. Tudor, la „umorul proletar": „evocă umoristic, pe urmele lui Bacalbaşa, mizeriile vieţii de cazarmă şi stenografiază nu fără pitoresc limbajul mahalalelor". Prozatorul practică incizii scurte, dar cu alonjă nuvelistică, în biografia oamenilor obişnuiţi, valorificând resursele cotidianului, deopotrivă dramatice, mizere şi stereotipe, ca şi potenţialul său de insolit şi pitoresc: un amploiat ajuns muritor de foame din cauza firii lui idealist-fantaste e luat, la o înmormântare, drept prietenul preferat al decedatului, având astfel ocazia să se înfrupte copios din pomana făcută cu ostentaţie ridicolă (prilej de şarjare a convenţiilor şi ipocriziei); un „domn în redingotă" e un strigoi în ochii paznicului de la cimitir; un muribund, trăgând cu urechea la meschinele socoteli de înmormântare făcute de rude, îşi regizează singur un pompos ceremonial ş.a.m.d. în general, tehnica narativă mizează pe răsturnarea expectaţiei (anticlimax comic sau, dimpotrivă, tragic), reuşind să alieze dimensiunea gravă a vieţii cu grotescul, privirea înduioşată cu observaţia tăioasă, la nevoie sarcastică, a mediilor şi tipurilor. Profilurile au uneori linii argheziene, mai ales în prezentarea lumii monahale. Anunţat de unele proze din Nimic despre Japonia (1935), sondajul lumii literare şi artistice se continuă la scara întregii cărţi în Turnul Babei (1940), colecţie de situaţii anecdotice cu subtext caracterologic inspirate din viaţa scriitorilor şi a oamenilor de teatru. Profilurile sunt realizate rapid, dintr-o singură tuşă: la Capsa, cutare poet e „galben ca o lămâie, strecurându-şi sub trenchcoat o faţă de masă să-şi facă din ea cămaşe", un altul pare „un copil de trupă timid", în vreme ce comeseanul lui stă „încruntat într-o atitudine de neînţeles Edgar Poe dâmboviţean"; cutare actor seamănă „şi cu un intendent, şi cu un şef peste plasatori, şi cu un oltean cu cobiliţa pe umeri: hai la pere! Periliii! Pergamutiliii! - cu orice, numai cu o vedetă nu". Lumea scenei revine în Teatru în beţe (1943) -suită de benzi desenate prilejuind lui Pamfil Şeicaru să scrie în cuvântul înainte (intitulat Neagu Rădulescu, istoric literar şi artistic): „Mai mult decât un caricaturist, Neagu Rădulescu reprezintă o splendidă manifestare a spiritului critic, rezumând în câteva linii o judecată precisă, clară, de o seducătoare independenţă. Albumul lui este un capitol introductiv dintr-o vastă istorie a vieţii literare şi artistice româneşti." Romanul Sunt soldat şi călăreţ (1937), cu sursa în experienţa de ostaş „teterist", este de fapt tot o suită de schiţe, scrise „fără venin"
-	cum le califică autorul însuşi -, nu însă şi fără irepresibila vocaţie a şarjei. Liantul episoadelor (încorporarea recrutului şi repartizarea sa la „pifani", instrucţia „de front", cu stupidele reluări la infinit ale întoarcerilor pe loc, vizita mătuşii nurlii care provoacă latenţele sexuale ale militarilor, concediul, lăsarea la vatră etc.) îl reprezintă soldatul Neaţă Ion, alter ego al scriitorului în notă autoironică şi umoristică. Personajul - un Păcală cazon - e reluat picaresc în Soldatul Neaţă în război (1943) şi Păţaniile soldatului Neaţă (1943). Liceul şi universitatea prilejuiesc sondajul altei zone, aceea a adolescenţei. 4 pe trimestrul 2 (1941) şi Fetele au crescut (1943) radiografiază
psihologia unei vârste dificile, fragilă, dar şi rebelă, contorsionată în inhibiţii, dar şi cu nesecate disponibilităţi de visare şi de emancipare: eliberare de tutela şi convenţiile adulţilor, eliberare de propriile complexe. In obsesia erotică, apropiată ca manieră de abordare de proza lui Gib I. Mihăescu, s-au identificat influenţa lecturilor din Freud, dar şi o dimensiune coextensivă firii de artist a prozatorului: „Caricaturală în genere, viziunea lui Neagu Rădulescu e structural senzuală [...]. Fenomen natural la un scriitor secondat de un artist al formelor, al volumelor, al culorilor, al liniilor, al imaginaţiei plastice" (Aurel Martin). Naraţiunile pe teme sportive - hipismul în Napoleon fugea repede (1947), fotbalul românesc interbelic în Un balon râdea în poartă (1968) - sunt creaţia unui scriitor agreabil, sprijinit consecvent de talentul graficianului. Pretutindeni în prozele lui R-, notarea realistă, exactă şi totodată dezinvoltă a gesturilor şi vorbirii se îmbină în chip firesc cu tentaţia senzaţionalului, fantasticului şi abisalului psihologic. Definitorie rămâne însă perspectiva moralistului şi a umoristului, care uzează de o gamă largă de mijloace, de la zâmbetul îngăduitor, solidar cu duioşia, până la distanţarea sarcastică. Sub camuflajul ironiei şi al jovialităţii sudice, cu tentă caragialescă (s-a vorbit de „miticismul" naratorului şi al eroilor săi), se ascunde un liric şi un sentimental care râde ca să nu plângă, dotat cu înţelepciunea celui ce priveşte viaţa, semenii şi pe sine însuşi ca spectacol. Povestirile avându-1 ca protagonist pe Neagu Beagu îl înfăţişează şi în postura - nu mai puţin autentică şi atractivă -de scriitor pentru copii.
SCRIERI: Dragostea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1934; Nimic despre Japonia, Călăraşi, 1935; Sunt soldat şi călăreţ, Bucureşti, 1937; Neagu, Bucureşti, 1937; Turnul Babei, Bucureşti, 1940; ed. Bucureşti, 1999; 4 pe trimestrul 2, Bucureşti, 1941; Fetele au crescut, Bucureşti, 1943; Soldatul Neaţă în război, Bucureşti, 1943; Păţaniile soldatului Neaţă, Bucureşti, [1943]; Teatru în beţe, pref. Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 1943; Neaţă în concediu, Bucureşti, 1944; Viaţa în patru labe, Bucureşti, 1944; Goe fotbalist, Bucureşti, 1945; Neagu Beagu Cotoiagu, Bucureşti, 1945; Luluţa Pămpărluţa, Bucureşti, 1947; Marinică Mănâncătot, Bucureşti, 1947; Napoleon fugea repede, Bucureşti, 1947; Paiaţe, Bucureşti, 1947; Un balon râdea în poartă, Bucureşti, 1968; Un creion pe stadioane, Bucureşti, 1968; Din fotoliul 13, pref. Aurel Baranga, Bucureşti, 1969; Un catâr binecrescut, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1970; Fotbal cu pâine, Bucureşti, 1971. Traduceri: Marcelle Tinayre, Madame de Pompadour, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: Dan Petraşincu, „Sunt soldat şi călăreţ", DMN,
1937,10	858; G. Călinescu, „Sunt soldat şi călăreţ", ALA, 1937, 854; Lovinescu, Ist. lit rom. cont, 266; Perpessicius, Opere, IX, 156-158, 433-435; Călinescu, Ist lit (1941), 844, Ist. lit (1982), 929; Popa, Dicţ. lit (1977), 469; Opriş, Reviste, 99-100; Traian Stoica, O convorbire cu Pericle Martinescu despre Neagu Rădulescu, „Almanahul «Flacăra»", 1982, 129-135; Cristea, Teleorman, 429; Dicţ scriit. rom., IV, 35-36. N.M.
RĂDULESCU, Tatiana (7.VI.1954, Sibiu), poetă. Este fiica Antoanetei (n. Armeanu) şi a lui Sava Rădulescu, medic veterinar. Urmează în Bucureşti Şcoala Generală „Barbu Ştefănescu Delavrancea", Liceul „Matei Basarab" şi Facultatea
Rădulescu-Codin
Dicţionarul general al literaturii române 538
de Filologie, secţia română-franceză, absolvită în 1978. Lucrează apoi ca profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Generală nr. 43 şi, din 1988, la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti. Debutează cu versuri la revista „Familia" în 1975 şi editorial în 1987, cu volumul Liniştea aerului, distins de Asociaţia Scriitorilor din Iaşi cu Premiul „Mihai Eminescu" pentru debut. Colaborează cu versuri, cronici literare şi cronici plastice la „România literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Poesis", „Contemporanul".
Critica literară a relevat coerenţa mito-poetică şi forţa imagistică, de sorginte expresionistă, din Liniştea aerului. Evitând sentimentalismul, poeta fascinată, totuşi, de iluzie îşi proiectează ipostazele lirice într-un mod dinamic, prin succesiunea motivelor: viaţa ca teatru, singurătatea, arborele emblematic, criza de identitate, proiecţia celuilalt. Simbolurile naturii originare se armonizează cu acelea ale spaţiului citadin asimilat devenirilor interioare. Următoarele cărţi, Oaspetele de piatră şi Iluzia risipei de sine, ambele publicate în 1998, sunt diferite ca viziune poetică. în Oaspetele de piatră, R. continuă traseul poetic din cartea de debut: poemele etalează mozaicul straniu al existenţei, dând sugestia sfârşitului, marcat de gravitatea spunerii, de unde se insinuează compasiunea şi drama. Motivele cele mai frecvente - trupul martirizat prin propria-i condiţie, frigul, rana, masca, întunericul, descompunerea, soarele orb, străinul, dublul - dobândesc valenţe simbolice, înscrise cu o căutată originalitate în perspectiva „lumii ca teatru". Un ritual al suferinţei se adecvează unei existenţe descifrate în notele tragicului: „Te costă păgubitor de mult/ curajul de a-ţi inventa o identitate./ Nu poţi lua decât/ o fâşie de existenţă/ transcrisă întotdeauna/ cu sângele altuia./ Protocolul zilei/ te face tot mai nisipos, chiar biciul nu-1/ mai simţi când incizează tranşee pe piele" (.Identificare). Poezia se constituie ca un dialog continuu, cu sine sau cu celălalt, martorul vieţii, desemnat frecvent prin „oaspetele de piatră", metaforă structurantă a universului liric şi emblemă a conştiinţei revelatorii şi frustrante. In Iluzia risipei de sine, R. disociază în mod deliberat registrele stilistice: poezia de notaţie contrastează cu structurile de tip clasic care vor să fie variaţiuni pe o temă de Rilke, meditaţia şi fiorul naturist coexistă sub semnul unui estetism asumat. Dualitatea iubire / moarte este obsesia modulată în diversele secţiuni ale cărţii. Renunţând la dramatismul sfâşietor, poeta acceptă acum legea „risipei de a înflori în ţărână", pentru ca discursul ei să declanşeze jocul dificil al îmblânzirii şi armonizării lumii înconjurătoare. îşi simte (aduce) îngerii aproape, în buna tradiţie a „poemelor cu îngeri": „Vino, aproape, îngere,/ şi surpă în mine/ aburindă a simţurilor cetate". Reuşeşte să găsească o variantă a motivului angelic consonantă cu imaginarul său: „Cu pupile obosite fixezi/ cadenţa roţilor dinţate/ cum desfac un trup nenăscut,/ jumătate vis, jumătate...// A venit îngerul la cină/ lăsând să-i picure din rană must cald./ Făgăduielile, căldura palmei, haloul/ albastru al cuvintelor sale/ se rostogoleau în urnă, pe încinsul asfalt" (din ciclul în camera căptuşită cu plută). R. a publicat împreună cu poeta Magdalena Constantinescu (stabilită la Miinchen) volumul Chip nevăzut (2001). în secţiunea
care îi aparţine, intitulată Oraşul iubirii, grupează versuri în parte cu temă religioasă, imnuri pascale, precum şi poezii în care iubirea este încadrată de ample volute imagistice, cu o libertate a mişcării secondată de o sintaxă riguroasă.
SCRIERI: Liniştea aerului, Bucureşti, 1987; Oaspetele de piatră, Bucureşti, 1998; Iluzia risipei de sine, Bucureşti, 1998; Chip nevăzut (în colaborare cu Magdalena Constantinescu), Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Florin Costinescu, Interogaţie şi mişcare, CNT, 1988,49; Constanţa Buzea, Sărbătoare şi limb al identităţilor, AFT, 1988, 12; Ioan Holban, „Liniştea aerului", CL, 1989, 5; Mariana Ionescu, Consecvenţa poetului şi îmblânzirea lumii, „Carnet literar", 1999, 9; Octavian Soviany, O teroare a frigului, LCF, 1999, 32; Aurelian Titu Dumitrescu, Epistolar târziu, Bucureşti, 2003,83-117.	M. In.
RĂDULESCU-CODIN, Constantin (1.XL1875, Zgripceşti, j. Argeş - 29.111.1926, Priboieni, j. Argeş), folclorist. Este fiul Stanei şi al lui Radu Uţa, ţărani. Face clasele primare în satul natal şi la Piteşti, iar Şcoala Normală la Bucureşti şi la Câmpulung (1891-1896), timp în care se formează sub îndrumarea profesorului de limba şi literatura română Gh. Şapcaliu, fost student al lui A. I. Odobescu şi al lui B. P. Hasdeu. Din 1897 a fost învăţător în comuna argeşeană Priboieni şi apoi revizor şcolar al judeţului Muscel (1914-1926). A condus publicaţiile „Prietenul nostru" (1911-1916,1923-1926), „Gazeta ţăranilor din Muscel" (1920-1921) şi „Revista pentru popor". Debutează ca folclorist în 1896, publicând o poezie populară în „Convorbiri literare", şi editorial în acelaşi an, cu volumul Din Muscel. Cântece poporane. Colaborează la „Albina", „Ion
539 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu-Dulgheru
Creangă", „Neamul românesc literar", „Sămănătorul", „Ramuri", „Şezătoarea", „Foaia interesantă" ş.a. Culege proză populară, îndeosebi legende, pe care le include în mai multe volume: Dâfii, snoave şi poveşti (1904, în colaborare cu Şt. Duţescu), Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel (1910), îngerul românului. Poveşti şi legende din popor (1913), Făt-Frumos. Poveşti (1913), Vine roata la ştirbină. Poveşti, snoave şi legende (1914), Cojocul lui Sărăcită (1925), Cal de zmeu, Leu paraleu şi alte poveşti, legende, pilde, snoave din popor (1926), Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice ş.a.
în toate culegerile sale R.-C. dovedeşte o grijă deosebită pentru autenticitatea materialelor, pentru puritatea limbii, pentru relevarea unităţii fenomenului creaţiei populare. Totuşi, el nu redă cu fidelitate textele, ci le repovesteşte pe baza schemei originare şi a expresiilor specifice pe care, ca şi Petre Ispirescu şi D. Stăncescu, le notează în timpul povestirii: „O bună parte din ele sunt scrise vorbă cu vorbă, aşa cum le-am auzit din gura povestitorilor, şi la foarte puţine poveşti n-am putut da pe lângă fondul - care e nealterat - forma aşa cum am auzit-o; am căutat să le scriu totuşi în felul cum le spun povestitorii." Folcloristul se apropie în colecţia alcătuită încă din 1913, rămasă în manuscris şi apărută postum, Literatură populară, volumul I: Cântece şi descântece ale poporului (1986), de exigenţe ale cercetării moderne a creaţiei populare, îndeosebi prin atenţia acordată culegerii mai multor variante ale unui cântec, aspect chiar teoretizat („S-au trecut atâtea variante pentru a se vedea cum - la depărtări nu prea mari - cântecul variază şi ca formă, având diferite expresii şi cuvinte dialectale de mare însemnătate, cât şi ca fond"), apoi prin racordarea unor creaţii poetice la vechi credinţe (ca în cazul cântecului Manole), prin trimiterea la variante din alte colecţii (autorul a avut în vedere douăzeci şi cinci de culegeri mai importante), prin cercetarea sistematică a repertoriului unor rapsozi. Sunt calităţi care situează această lucrare între cele mai interesante din secolul al XX-lea. Spre deosebire de majoritatea culegătorilor, R.-C. şi-a exprimat şi ideile în volumul Comorile poporului (1906). Influenţat de opiniile lui V. Alecsandri, Mihai Eminescu, Adam Mickiewicz, Gustav Weigand ş.a., el consideră folclorul o vastă enciclopedie, în care include creaţiile anonime, cât şi pe cele culte devenite populare.
SCRIERI: Monografia comunei Priboieni-Muscel, Câmpulung, 1904; Comorile poporului. Literatură, obiceiuri şi credinţe, Câmpulung, 1906; Cuvântări pentru popor, I, Câmpulung, 1906; Şcoalele din judeţul Muscel în timpul războiului şi ocupaţiunii 1916-1917 şi 1917-1918, Câmpulung, 1918; Comuna Corbii din Muscel şi locuitorii săi, Piteşti, 1921; Muscelul nostru. Lămuriri asupra rostului şi cuprinsului monografiei judeţului şi celor 63 comune, Câmpulung, 1922; Muscelul nostru, voi. I: Comuna Corbii şi locuitorii săi, Câmpulung, 1922; Dragoslavele (în colaborare cu I. Răuţescu), Câmpulung, 1923; Câmpulungul Muscelului, Câmpulung, 1925. Culegeri: Din Muscel. Cântece poporane, I, pref. G. Coşbuc, Bucureşti, 1896; O seamă de cuvinte din Muscel, introd. Gustav Weigand, Câmpulung, 1901; Dăfii, snoave şi poveşti, Craiova, 1904 (în colaborare cu Şt. Duţescu); Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele. Culegere din părţile Muscelului, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu D. Mihalache); Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, Bucureşti, 1910; Cântece voiniceşti şi ostăşeşti, Bucureşti, 1910 (în colaborare); îngerul românului.
Poveşti şi legende din popor, Bucureşti, 1913; Făt-Frumos. Poveşti, Bucureşti, 1913; Vine roata la ştirbină. Poveşti, snoave şi legende, Bucureşti, 1914; Chira Chiralina. Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1916; Ghiţă Bondoc. Schiţe şi poveşti din popor, Bucureşti, 1916; Cântece din război zise de flăcăi şi fete mari între 1914-1919, Câmpulung, 1919; Cojocul lui Sărăcilă, Bucureşti, 1925; Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşti, f.a.; Cal de zmeu, Leu paraleu şi alte poveşti, legende, pilde, snoave din popor, Bucureşti, 1926; Nevasta leneşă şi alte poveşti, legende, pilde, snoave din popor, Bucureşti, 1926; Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii Muscelului, Bucureşti, 1929; Poveşti, îngr. şi pref. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1957; Literatură populară, voi. I: Cântece şi descântece ale poporului, îngr. loan Şerb şi Florica Şerb, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: I. Bianu, „Comorilepoporului. Literatură, obiceiuri şi credinţe", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1906-1907; Vasile Bogrea, „Muscelul nostru", DR, 1922-1923; Dan Simonescu, în amintirea folcloristului C. Rădulescu-Codin, „Şezătoarea",
1927,1-2; M. Robea, C. Rădulescu-Codin - un pasionat şi harnic folclorist, „Cultura poporului", 1956, 5; Dan Simonescu, Folcloristul C. Rădulescu-Codin, REF, 1958,4; D. Udrescu, învăţători de altădată, ARG, 1968, 1; Bârlea, Ist. folc., 383-387; Silvestru Voinescu, Argeşeni în spiritualitatea românească, Piteşti, 1980, 94-99; Ion M. Dinu, Figuri de dascăli argeşeni, Goleşti, 1991, 79-83; Gh. Pârnuţă, Ovidiu Isbăşescu, Flaminiu Mârţu, Oameni din cetatea de scaun. Personalităţi şi figuri muscelene, Câmpulung, 1995,237-238; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 179-181; Dicţ. scriit. rom., IV, 37-39; Spiridon I. Cristocea, Argeş. Dicţionar de istorici, Piteşti, 2003,244-245.	i.	D.
RĂDULESCU-DULGHERU, Georgeta (31.VII.1924, Bălăneşti, j. Olt - 17.XII.1994, Bucureşti), editoare şi traducătoare. Este fiica Elenei (n. Vitan) şi a lui Marin Rădulescu, funcţionar în Ministerul Lucrărilor Publice. După absolvirea Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1948), a lucrat ca redactor la Editura Ştiinţifică (1948-1951), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1951-1959), apoi a fost corector la Editura Ştiinţifică (1959-1963) şi documentarist la Institutul de Lingvistică al Academiei până în 1977, când se pensionează din motive de sănătate. La debut a semnat cu numele Georgeta Rădulescu.
Excelentă editoare de texte, cu preponderenţă din clasicii români din secolul al XlX-lea, R.-D. a debutat cu o ediţie (în colaborare) din poeziile lui V. Alecsandri (1957). Autorul Pastelurilor va rămâne multă vreme o preocupare constantă. Seria Opere (I-VII, 1966-1981, primele două volume în colaborare cu G.C. Nicolescu, iar al treilea cu Gheorghe Vrabie) este remarcabilă pentru acurateţea textului şi pentru aparatul de note şi variante. Importantă va fi, de asemenea, ediţia dedicată lui Titu Maiorescu, Opere (I-IV, 1978-1988), realizată în colaborare cu Domnica Filimon. Publicarea Jurnalului şi a Epistolarului (I-IX, 1975-1989), tot împreună cu Domnica Filimon, operă de restituire a scrisului intim al lui Titu Maiorescu, deşi neîncheiată, reprezintă unul dintre evenimentele istoriografiei literare româneşti după cel de-al doilea război mondial. R.-D. a mai alcătuit ediţii (antologie, stabilire de texte), singură sau în colaborare, din operele lui G. Coşbuc, Dimitrie Anghel, Al. Davila, Mihail Sadoveanu. în colaborare cu Aurel Petrescu a alcătuit, în 1967, antologia Din presa literară românească a secolului XIX.
Rădulescu-Lemnaru
Dicţionarul general al literaturii române 540
Ediţii: V. Alecsandri, Poezii, I-II, introd. Cornel Regman, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu G.C. Nicolescu şi C. Căplescu), Opere, voi. I-II, introd. G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1965-1966 (în colaborare cu G.C. Nicolescu), voi. III, introd. Gheorghe Vrabie, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Gheorghe Vrabie), voi. IV-VII, Bucureşti, 1974-1981; Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Al. Husar); Din presa literară românească a secolului XIX, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Aurel Petrescu); Titu Maiorescu, Jurnal şi Epistolar, I-IX, introd. Liviu Rusu, Bucureşti, 1975-1989 (în colaborare cu Domnica Filimon), Opere, voi. I-III, introd. Eugen Tudoran, Bucureşti, 1978-1986 (în colaborare cu Domnica Filimon), voi. IV, Bucureşti, 1988. Traduceri: K. Schweikert, Cineva a cerut vin roşu, Bucureşti, 1955; Matilde Serao, Ţara făgăduinţelor Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Doina Derer-Condrea).
Repere bibliografice: Ion Maxim, înţelegerea şi însemnătatea lui Titu Maiorescu, VR, 1979, 4; Şerban Cioculescu, Poeţi români, Bucureşti, 1982,47-51; Săndulescu, Portrete, 91-104; Ornea, Actualitatea, 59-72; Anghelescu, Lectura, 43-48; Ornea, Interpretări, 194-199; Ornea, înţelesuri, 43-48.	AI.S.
RĂDULESCU-LEMNARU, N.[icolae] (14.X.1908, Sălciile, j. Prahova), prozator, publicist, poet şi dramaturg. Este al doilea din cei şase copii ai Constanţei (n. Constantinescu) şi ai lui Ştefan Lemnaru, agricultor şi mulţi ani primar al comunei. Patronimicul Lemnaru vine de la strămoşii săi, luptători de-ai lui Horea, fugiţi de prigoana chezaro-crăiască şi nemeşească şi aşezaţi la Sălciile, unde s-au îndeletnicit cu meşteşugul prelucrării lemnului. Generaţiile familiei sale au fost prinse în vârtejul istoriei. Bunicul, Radu Lemnaru, a fost luptător în Războiul pentru Independenţă din 1877, iar tatăl, combatant în primul război mondial, cade prizonier la Turtucaia şi ajunge în lagărul Lansdorf din Alsacia, de unde se întoarce acasă în 1919. R.-L. va participa la al doilea război mondial şi, pentru fapte de arme, pe lângă alte medalii, i se acordă, în august 1943, Coroana României. A absolvit Şcoala Normală din Buzău în 1927 şi, ulterior, a urmat matematica, la cursurile fără frecvenţă, la Bucureşti. Din 1927 este învăţător în localitatea Plăcinta din judeţul Tighina. Revine peste câţiva ani în judeţul Prahova şi predă matematica timp de patru decenii în diverse localităţi şi în cele din urmă la Ploieşti. Debutează cu versuri şi proză în 1928, la revista „înfrăţirea". înainte de al doilea război mondial, publică două cărţi: Figurine (teatru şcolar, 1935) şi Strămoşii (proză istorică, 1936). Colaborează la „Satul", „Universul literar", „Colocvii", „Presa" etc. şi desfăşoară o largă activitate cultural-educativă, inclusiv ca instructor artistic (1936). Se numără printre cei care au pus bazele cenaclului literar Lectura (1944) sau ale revistelor „Mioriţa"
(1931), „Şcoala Prahovei" (1934-1944) şi „Opinia liberă" (1944). După război, lucrează câţiva ani ca inspector şcolar de Prahova, apoi, urmare a faptului că în vara lui 1942 publicase în revista „Şcoala Prahovei" (din al cărei comitet făcea parte) un articol antibolşevic, Catedrala din Novotscherkask, este o vreme eliminat din învăţământ. După ce îşi reocupă locul la catedră, încep deceniile unei neostenite activităţi pe plan cultural obştesc, în cenacluri, prin conferinţe, întâlniri cu cititorii etc. Ecoul articolului antibolşevic îi întârzie până la
şaizeci de ani şi publicarea cărţilor: în 1968 îi apare placheta Primăvară târzie. Continuă să publice povestiri şi schiţe: Povestea caporalului Filip (1970), Ruinele castelului (1972), Povestiri din veac în veac (1984), Teorema celor trei perpendiculare (1989), Povestea coifului tracic (1991); romane: Fiica lui Zoltes
(1975), Zăpezile (1978), Burebista (1982); literatură pentru copii: Ursuleţii lui Rădună (1973), Mălin, feciorul codrului (1975), Iepurele cel isteţ. Vitejii (1993); comedia într-un act Discurs parlamentar şi piesa şcolară Sunt străjer! Volumul intitulat (neinspirat) de editor Firul de păr alb (2000) strânge versuri scrise de-a lungul timpului.
în Primăvară târzie şi Firul de păr alb, R.-L. propune o poezie stenică de factură clasică (prin tehnica prozodică şi motive), exprimând trăirile unui eu în care se reflectă frumuseţea lumii şi a existenţei. Prospeţimea unei lumi proiectate în imagini luminoase, limpezi, graţioase, urmând să surprindă ipostazele unor anotimpuri încântătoare, cu note din Coşbuc şi Pillat, angajează un discurs liric vibrând de un bine temperat entuziasm, de încântare pentru spectacolul naturii, ingenios personificată, şi pentru sesizarea elementarului (marea, îndeosebi). într-o creaţie poetică restrânsă şi vizibil inegală, regretul supunerii inevitabile la „marea trecere" aduce un lirism autentic: „Cocoşi răniţi în aripi - anii mei/ Trec îngropând sub glezne timpul sferic/ Prin vămi unde vitraliile serii / L-acoperă-n ninsori de întuneric.// Veni-vor ciocârlii să îi dezgroape / Cu bruma toamnelor mijind sub gene,/ Dar plumbii aripilor tot mai mult/ L-or afunda-n chilii subpământene.// Hei - anii mei - sirepi cu splina arsă/ în nopţile leproaselor tranşee/ Unde e oare tava cu jeratic / Să trecem iar în chiot prin lactee" (Anii mei). R.-L. s-a impus îndeosebi prin proza cu tematică istorică. Profesiunea de credinţă mărturisită în Cuvântul înainte la Fiica lui Zoltes explică preocuparea constantă pentru istorie, susţinută de o combustie patriotică. Romanul prezintă povestea unei comunităţi daco-romane din locurile prahovene de azi, cât şi drama daco-romanilor de pe toată întinderea Daciei sub împăratul Aurelian: rezistenţa lor împotriva valurilor de barbari. în acelaşi gen, cu precădere instructiv, se va încadra şi Burebista, încercând să reconstituie dimensiunile unei epoci pe fundalul căreia se proiectează destinul regelui dac. Prima parte reia mitul Daciei Felix, viaţa unui ţinut în care ritualurile arhaice menţin echilibrul, bogăţia, calmul, frumuseţea existenţei. Destinul personajului Burebista urmează pe cât posibil adevărul istoric, naraţiunea sporeşte tensiunea prin diverse situaţii conflictuale, iar scena morţii eroului îmbină patetismul cu tragicul. Materialul epic este distribuit cu o anumită ştiinţă a gradaţiei şi include scene de efect, de altfel ca întreaga proză a lui R.-L., iar figura bine reliefată a protagonistului se impune memoriei. Al doilea traseu al prozei lui R.-L. are ca tematică istoria imediată, trăită de scriitor cu conştiinţa semnificaţiei şi importanţei faptelor. Povestirile de război din volumul Povestea caporalului Filip, situate între reportaj şi ficţiune, dovedesc interesul pentru literaritate, preocuparea de structurare a textului, fie prin folosirea laitmotivului (Marşul) sau a ramei tematice (Povestea caporalului Filip, însemnările
541 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu-Motru
căpitanului Comşa), fie prin discernerea dramelor mărunte ('Vavilia), ca în prozele lui I. Al. Brătescu-Voineşti, sau prin creionarea sarcastic reprobatoare a unor caractere (Ţigara). în atenţia criticii a intrat şi romanul Zăpezile, al cărui protagonist, eminentul profesor de istorie Constantin Bisoca, fost student al lui N. Iorga, preia de la autor experienţa frontului, ca şi o vizită făcută mai înainte în Polonia. Dincolo de biografia lui se întrezăresc atmosfera războiului, aşa cum o trăiesc cei rămaşi acasă (rebeliunea legionară, asasinarea lui N. Iorga, mişcarea de pe front şi ecoul ei în Prahova), dar şi lumea românească de după conflagraţie, reflectată în viaţa profesorilor de liceu, buni şi răi, convertibili şi aceştia din urmă. Romanul suferă însă de concesiile făcute ideologiei vremii.
SCRIERI: Figurine, Ploieşti, 1935; Strămoşii, Ploieşti, 1936; Primăvară târzie, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1968; Povestea caporalului Filip, Bucureşti, 1970; Ruinele castelului, Bucureşti, 1972; Ursuleţii lui Rădună, Bucureşti, 1973; Fiica lui Zoltes, Bucureşti, 1975; Mălin, feciorul codrului, Bucureşti, 1975; Zăpezile, Bucureşti, 1978; Burebista, Bucureşti, 1982; Povestiri din veac în veac, Bucureşti, 1984; Teorema celor trei perpendiculare, Bucureşti, 1989; Povestea coifului tracic, Bucureşti, 1991; Iepurele cel isteţ. Vitejii, Bucureşti, 1993; Firul de pâr alb, pref. loan Romeo Roşiianu, Baia Mare, 2000; Discurs parlamentar, Ploieşti, f.a.; Sunt străjer!, Ploieşti, f.a.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Povestea caporalului Filip", RL, 1975,35; Simion Bărbulescu, „Burebista", CNT, 1982,38; Constantin Michael-Titus, Pagini româneşti. Priviri din afară, Londra, 1983, 107-110; AL Raicu, „Burebista", RL, 1983, 10; Petru Rezuş, Roman istoric, LCF, 1983, 25; Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalităţi prahovene. Dicţionar biobibliografic, Ploieşti, 1997, 326; Popă, Ist. lit., II, 1082.	'	'	MM
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin (2.H.1868, Butoieşti, j. Mehedinţi - 4.III.1957, Bucureşti), eseist, dramaturg şi memorialist. Este fiul Justinei (n. Butoi) şi al lui Radu Popescu, proprietar şi secretar particular al lui Eufrosin Poteca. Copilului i se va da la naştere numele bunicului său, pandurul Constantin Rădulescu din Cărbuneşti, refugiat, după evenimentele din 1821, la mănăstirea Gura Motrului, unde stareţul Eufrosin Poteca îl pregăteşte pentru misiunea de preot în satul Butoieşti, schimbându-i numele în Popescu. R.-M. începe şcoala în satul natal, după un an intră la Institutul Gustav ArnoM din Craiova, unde face şi Liceul „Carol I", absolvit în 1885, apoi urmează la Bucureşti Facultatea de Drept, absolvită în 1888, şi Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi licenţa în filosofie în 1889. în vara aceluiaşi an, în drum spre Franţa, îl însoţeşte pe Titu Maiorescu, profesorul său, într-o călătorie în Austria, Germania şi Elveţia. în toamnă se va înscrie la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris, unde nu rămâne decât un an, plecând în Germania să se specializeze în psihologie, după sfatul profesorului său francez, neurologul şi filosoful Jules Soury. Un semestru, în 1890-1891, se află la Miinchen, atras de cursurile profesorului Cari Stumpf, dar va pleca la Leipzig, unde va lucra în laboratorul filosofului şi psihologului Wilhelm Wundt şi unde îşi pregăteşte teza de doctorat Zur Entwickelung von Kant's Theorie derNaturkausalităt, pe care o va
susţine în 1893. Se întoarce în ţară şi funcţionează, între 1894 şi
1898,	ca bibliotecar al Fundaţiei Universitare „Carol I". în 1897 îşi începe şi cariera didactică, fiind numit conferenţiar de istoria filosofiei antice şi estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. în 1900 devine docent în psihologie şi istoria filosofiei, fiind numit profesor definitiv abia în 1904, iar în 1906 înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală din ţară. Fondează în 1900 şi conduce până în 1916 „Noua revistă română", iar după război, „Ideea europeană" (1919-1928). Din 1905 scoate seria „Studii filosofice", continuată din 1923 de „Revista de filosofie". în 1910 pune bazele Societăţii de Studii Filosofice, devenită Societatea Română de Filosofie. Ales în 1923 membru titular al Academiei Române, în iunie 1924 îşi susţine discursul de recepţie Andrei Bârseanu şi naţionalismul, cu un răspuns al lui Dimitrie Guşti. Este preşedinte al secţiunii literare (1931-1935), vicepreşedinte (31 mai 1935-3 iunie 1938, 31 mai 1941-2 iunie 1944) şi preşedinte al Academiei Române (3 iunie 1938-31 mai 1941). în 1948, odată cu reorganizarea forului academic, va fi înlăturat din Academia Republicii Populare Române, fiind repus în drepturi postum, în iulie 1990.
Filosof prin vocaţie, cum îl definea Dimitrie Guşti, R.-M. este preocupat de crearea unui sistem propriu, denumit personalismul energetic, pornind de la Kant, dar dezvoltând idei neokantiene. în cartea sa din 1927, Personalismul energetic, scrie că personalitatea este „rezultatul sintetic al evoluţiei prin care a trecut întreaga energie universală". Realitatea exterioară şi interioară fiind energie, în cursul său de psihologie încerca să
Rădulescu-Motru
Dicţionarul general al literaturii române 542
depăşească, încă din 1899, vorbind „despre suflet", dualismul materie-spiritualitate. Aceste idei le expune şi în lucrarea Puterea sufletească (1908), mai cu seamă în capitolele Afirmarea personalităţii omeneşti în principalele momente ale culturii şi Puterile sociale. Cultura. Autorul insistă asupra relaţiei dintre cultură şi individualitate şi în domeniul psihologiei colective, societatea fiind un organism, iar conştiinţa ei manifestându-se tot în forme individuale. Creaţia şi-o justifică individul în măsura în care contribuie la dezvoltarea bunurilor sufleteşti, la cultura poporului din care face parte. în studiul Cultura română şi politicianismul (1904), se afirmă peremptoriu: „Dar bucuriile sufleteşti, deşi transformă şi înnobilează activitatea individului, nu nimicesc însă raţiunea de a fi a acestuia, adică individualitatea [...]. Cultura desăvârşită hotărăşte diferenţierea permanentă între popoare; ea este, neîndoios, cea mai înaltă manifestare a individualităţii." R.-M. critică deformările politicianiste ale filosofiei sociale, conform cărora un popor îşi poate împrumuta valorile şi instituţiile, amintind de lumea criticată de I.L. Caragiale. Reiterează critica junimistă, deşi într-un studiu din 1918, Cultură şi vocaţie, îşi nuanţează poziţia, în sensul că nu e împotriva europenizării, ci doar împotriva „importurilor" greşite, care nu ţin seama de „afinităţile" dintre culturi, de permisibilitatea sau respingerea imitaţiei, de vocaţia noastră etnică. Din perspectiva filosofiei culturii, relaţiile lui R.-M. cu literatura apar ca normale. în 1901, sub titlul Cestiuni de estetică, îşi pune întrebarea De ce literatura română e lipsită de actualitate?. Răspunsul s-ar afla în dezinteresul publicului românesc, obişnuit a privi producţiile literare prin prisma culturii apusene. îndemnul său către cititor era în tonul discuţiilor literare ale începutului de veac XX, acordând literaturii naţionale „actualitatea pe care o merită, fiindcă această actualitate trăieşte în cea mai bună parte a sufletului tău, sufletul naţiunii tale". Chiar din prima lui carte, F. W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa (1897), în capitolul Originea tragediei, filosoful român analizează lucrarea lui Friedrich Nietzsche Die Geburt der Tragodie aus dem Geiste der Musik. El explicitează categoriile estetice apolinic şi dionisiac (din îmbinarea cărora, printr-un act al voinţei eline, s-a născut tragedia antică) şi rolul lor în dezvoltarea ulterioară a artelor. Principiile erau ale lui Schopenhauer şi Wagner, pe ultimul repudiindu-1 spre sfârşitul vieţii. R.-M. ţine să precizeze în introducere: „Dând publicităţii rezumatul filosofiei lui Nietzsche n-am deloc intenţiunea s-o recomand ca pe o direcţiune sănătoasă a filosofiei contemporane. Sunt departe de a o aproba, necum să doresc a-i face prozeliţi." Adaugă însă că filosoful este foarte popular în Germania şi cunoscut în Franţa (mai cu seamă sub influenţa lui Georg Brandes), difuzarea ideilor lui şi în România părându-i-se foarte probabilă. Profeţia se va adeveri, şi R.-M., format în spiritul filosofiei clasice germane, va scoate două noi ediţii (1916,1921), din care înlătură observaţiile restrictive, iar după război, în 1925, publică un articol intitulat De la Kant la Nietzsche, în care recunoaşte că Nietzsche este totdeauna interesant şi original: „între Kant şi Nietzsche filosofia a înregistrat o mare schimbare. Punctul de vedere al lui Nietzsche nu mai este static, cum era la Kant, sau panlogic, cum era la Hegel, ci
evolutiv biologic." Kant are cultul raţiunii, pe când Nietzsche pe acela al instinctului. El reprezintă personalismul în chipul cel mai radical, conchide autorul, citând lucrarea Also sprach Zarathustra, pe care o consideră „biblia personalismului nietzschean". în anii '30-'40 ai secolului trecut, R.-M. va fi tot mai mult preocupat de sintezele sale: Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (1936), Psihologia poporului român (1936) şi Timp şi destin (1940); în 1942 va da Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, iar după război va publica Morala personalismului energetic (1946) şi va încerca să „împace" două concepte, elaborând Materialismul şi personalismul energetic
(1947). în scrierile lui există o simbioză profitabilă între filosofie şi literatură, iar apropierea de opera lui Nietzsche i-a accentuat această tendinţă. La „Noua revistă română"- unde nu face politică militantă, deşi era un doctrinar conservator - se va înconjura de critici şi scriitori importanţi, cunoscând direct pulsul viu al vieţii literare. în cercul de colaboratori erau
H.	Sanielevici, Ovid Densusianu, Mircea Florian, Mihail Dragomirescu, N. Iorga, Ion Petrovici, I.-A. Candrea, Lazăr Şăineanu, Simion Florea Marian, Izabela Sadoveanu, F. Aderca ş.a. în revistă este promovată poezia modernistă semnată de
I.	Vinea, N. Davidescu, Tristan Tzara, G. Bacovia, Emil Isac ş.a. şi sunt publicate fragmente din teatrul lui Mihail Sorbul. Pe lângă munca de îndrumare, directorul va fi prezent în paginile revistei cu numeroase eseuri, precum Ideile sociale şi arta, Literatură şi patriotism, Jubileul lui Caragiale, Din psihologia ziariştilor noştri: mahalagismul, Ce însemnează Eminescu pentru cultura românească ş.a. în acest din urmă articol este apreciată poezia lui Eminescu, afirmându-se că influenţa sa asupra generaţiilor ce vor urma „va sta încrustată de-a pururi între podoabele sufletului românesc, cât timp acesta va exista". R.-M. va păstra interesul pentru presă şi după primul război mondial, mai cu seamă prin săptămânalul „Ideea europeană", realizat cu echipa de la „Noua revistă română", însă orientat spre cultura europeană. Spaţiul acordat literaturii propriu-zise este restrâns, dar un loc important îl au eseurile şi anchetele sociale şi literare. Dintre textele semnate de redactorul responsabil al periodicului se reţin Intelectualii, Adevăruri pentru România Mare. Scrisori din mijlocul ţăranilor, Intelectualii şi ţărănimea, Românism - europenism. Spiritul deschis către marile literaturi şi spre curentele literare noi explică prezenţa în paginile publicaţiei a lui Charles Drouhet, cu articolul Cultura franceză în România, sau a lui Tudor Vianu, cu Expresionismul, o estetică nouă. O relaţie specială are, în cadrul colaborărilor sale la reviste literare, cu I. L. Caragiale. încă din 1896 trimite ziarului „Epoca", pentru rubrica „Litere-Arte-Ştiinţă", coordonată de I. L. Caragiale, un articol critic la adresa lui G.I. Ionnescu-Gion, Un caz de literatură patologică - Marea frescă istorică a Ateneului Român. Cu exemplele oferite aici, Caragiale realizează o parodie ucigătoare în „Epoca literară", sub titlul Literatura patologică. între profesor şi scriitor se stabileşte o frăţească prietenie în timpul campaniei electorale a lui Take Ionescu. Apoi, în „Noua revistă română" se reproduce în 1910 o epistolă în facsimil a dramaturgului, cu nota că piesa Titircă, Sotirescu et Co era aşteptată cu nerăbdare de „elita intelectualilor noştri". Tot aici apare instantaneul începeml,
543 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu-Motru
scris de Caragiale pentru Compania Davila, iar la sărbătorirea a şaizeci de ani de viaţă ai scriitorului revista iniţiază o subscripţie naţională pentru marele exilat, pe care însă acesta o refuză politicos într-o scrisoare. în 1932 filosoful ţine câteva conferinţe radiofonice, printre care Amintiri despre Caragiale şi Caragiale şi filosofia, rămase în manuscris. în spaţiul aceluiaşi interes special se înscrie şi publicarea în „Ideea europeană" a unor Amintiri despre Caragiale de Luca Ion Caragiale. In fine, sunt puţin cunoscute încercările literare ale lui R.-M.: comedia într-un act Domnul Luca (1910) şi drama în patru acte Păr de lup (1911). în prima piesă acţiunea se petrece în salonul unui avocat, în centrul ei fiind Luca, om de afaceri, ce poartă discuţii ilare despre „filosofia" afacerilor, iar comicul dintre aparenţă şi esenţă este adeseori reuşit. în Păr de lup acţiunea se petrece în Oltenia, în 1860. Conflictul se declanşează între Traian, un tânăr întors de la studii din străinătate, numit judecător de noua administraţie a lui Al. I. Cuza, şi tatăl său, boierul Colfescu, care se asociază cu un spoliator al ţăranilor, hangiul Vlaicu. Traian e ajutat de Matei Triteanu, ginerele lui Colfescu, pe care vrea să îl îndoctrineze cu ideile lui Saint-Simon şi să îl transforme într-un „adevărat element de cultură pentru satul nostru atât de înapoiat". Tânărul judecător îi îndeamnă pe ţărani la răzmeriţă, simţind atavic „părul de lup". Când răsculaţii se pornesc, Traian este împuşcat de tatăl său. Cu toată calitatea artistică modestă, cele două piese au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, sub directoratul lui Pompiliu Eliade. Ultima mare realizare a lui R.-M. este jurnalul, început în 1943, în ziua când împlinea şaptezeci şi cinci de ani, şi încheiat în 1952. Intitulat Revizuiri şi adăugiri va fi editat după mai bine de patru decenii (I-VIII, 1996-2001). Paginile simt un amestec hibrid între memorii şi jurnalul intim. Menţionabile sunt părerile despre Titu Maiorescu, de pildă, dar mult mai interesante se arată însemnările jurnaliere. Există cel puţin trei straturi ale scriiturii. Primul ar fi dat de evenimentele dramatice la care diaristul a asistat: sfârşitul războiului, ocuparea ţării de către ruşi, abdicarea regelui, comunizarea ţării, încercarea de suprimare a unei părţi a intelectualităţii româneşti; al doilea strat se naşte din consemnarea zvonurilor care circulau în Bucureşti despre evenimentele ce se precipitau, iar al treilea rezultă din încercările savantului de a adăugi şi revizui postulatele propriei filosofii sub asaltul unei noi realităţi. Preţioase sunt şi notaţiile privind familia, formaţia intelectuală a tatălui sub oblăduirea părintească a lui Eufrosin Poteca* ce i-a lăsat, prin testament, cărţi şi acte. Sub zodia tragicului se înscriu suferinţele morale şi materiale ale lui R.-M. în ciuda vicisitudinilor, el are puterea să spere şi să prevadă aproape exact durata epocii comuniste: cel mult cincizeci de ani. Stilul este sobru, cu un ritm determinat de evenimentele vremii şi marcat de observaţii morale acide, îndeosebi în portretele unor colegi sau în evocările foştilor profesori. Jurnalul sfârşeşte prin a fi citit ca o ficţiune, sau, cum ar spune Eugen Simion, ca „ficţiunea nonficţiunii".
SCRIERI: F. W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa, Bucureşti, 1897; ed. îngr. şi postfaţă Marta Petreu, Cluj-Napoca, 1997; Cestiuni de estetică. De ce literatura română e lipsită de actualitate?, Bucureşti, 1901; Cultura română
şi politicianismul, Bucureşti, 1904; Puterea sufletească, Bucureşti, 1908; Domnul Luca, Bucureşti, [1910]; Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, Bucureşti, 1910; Păr de lup, Bucureşti, [1911]; Andrei Bârseanul şi naţionalismul, Bucureşti, 1924; Personalismul energetic, Bucureşti, 1927; ed. îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 1984; Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Bucureşti, 1935; Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1936; Psihologia poporului român, Bucureşti, 1936; Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1940; Timp şi destin, Bucureşti, 1940; ed. îngr. şi pref. Constantin Schifirneţ, bucureşti, 1997; Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, Bucureşti, 1942; Din autobiografia lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1943; Morala personalismului energetic, Bucureşti, 1946; Materialismul şi personalismul energetic, Bucureşti, 1947; Mărturisiri, îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1990; Etnicul românesc. Naţionalismul, îngr. şi pref. Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1996; Revizuiri şi adăugiri, I-VIII, îngr. Rodica Bichis, Gabriela Dumitrescu şi Stancu Ilin, cu un comentariu de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1996-2001; Dialectica, postfaţă Gheorghe Vlăduţescu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 178-186; A.D. Xenopol, Raport despre „Puterea sufletească", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXI, 1908-1909; A. Ieşean, C. Rădulescu-Motru, „Junimea literară", 1909,10; N. Em. Teohari, Forma şi fondul în literatură. Dl. C. Rădulescu-Motru, NRR, 1912, 1; C. S. Făgeţel, Literatura d-lui C. Rădulescu-Motru, „Drum drept", 1915, 20; M.R., „F. W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa", CL, 1916,4; O. C. T. [Octavian C. Tăslăuanu], Ideea europeană şi C. Rădulescu-Motru, LU, 1919, 18; Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, SBR, 1919, 35; Aderca, Contribuţii, I, 176-183, 245-247; [Alocuţiunea de primire în Academie, rostită de V. Pârvan în şedinţa Academiei Române de la 5 iunie 1923], AAR, dezbaterile, t. XLIII, 1922-1923; Răspunsul dlui D. Guşti la discursul de recepţie al dlui C. Rădulescu-Motru, AAR, discursuri de recepţiune, t. LVIII, 1924; Ion Petrovici, Kant şi cugetarea românească, „Revista de filosofie", 1924,1-2; Lovinescu, Ist. civ. rom., II, 177-186, III, 6-19, passim; Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, VR, 1926,53; Vasile Băncilă, Doctrina personalismului energetic al dlui Rădulescu- Motru, Bucureşti, 1927; Ionel Jianu, Interviu cu dl profesor C. Rădulescu-Motru, RP, 1928,3068; N. Bagdasar, „Puterea sufletească", „Revista de filosofie", 1930, 3; Omagiu profesorului C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1932; Mircea Djuvara, C. Rădulescu-Motru, „Revista de filosofie", 1940, 3-4; Simion Ghiţă, C. Rădulescu-Motru et la philosophie kantienne, „Revue roumaine des sciences sociales", philosophie et logique, 1968, 2-3; Nicolae Gogoneaţă, Sistemul filosofic al lui C. Rădulescu-Motru, „Revista de filosofie", 1968, 4; Constantin Georgiade, Amintiri despre profesorul C. Rădulescu-Motru, „Revista de psihologie", 1973,3; Omea, Actualitatea, 184-189; Corina Hrişcă, C. Rădulescu-Motru, filosof al culturii, Cluj-Napoca, 1987; Vasile, Conceptul, 185-191; D. Otovescu, Cultură, personalitate, vocaţie în concepţia lui C. Rădulescu-Motru, Craiova, 1990; Ştefan Afloroaei, Timp istoric şi critică a culturii: C. Rădulescu-Motru, în Cultură şi societate, îngr. Al. Zub, Bucureşti, 1991, 344-366; Z. Omea, Rădulescu-Motru despre sufletul românesc, RL, 1992,14; Valeriu Râpeanu, C. Rădulescu-Motru -Jurnal inedit, „Curierul naţional", 1994, 990; Teodor Vârgolici, Confesiunile lui C. Rădulescu-Motru, ALA, 1997, 380,1999,461, 2000, 520,2001,559; Z. Omea, Relaţia între timp şi destin, RL, 1998,10; Pan M. Vizirescu, C. Rădulescu-Motru, CL, 1998, 4; Gheorghe Grigurcu, Rădulescu-Motru a avut dreptate, RL, 1999,1; Z. Ornea, O ediţie curioasă, RL, 2000,1; Z. Ornea, Final de jurnal, RL, 2001, 36; Valeriu Râpeanu, Jurnalul unui intelectual din ce în ce mai singur, „Curierul naţional", 2001, 3289; Simion, Ficţiunea, III, 121-122; Săndulescu, Memorialişti, 82-97; Constantin Schifirneţ, C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, I, Bucureşti, 2003.	S.l.
Rădulescu-Niger
Dicţionarul general al literaturii române 544
RADULESCU-NIGER, Nicolae G. (2.1.1861, Bârlad - 3.VI.1944,
Câineni, j. Vâlcea), prozator, poet, dramaturg şi traducător. Este fiul negustorului Radu Gheorghiu. A copilărit la Brăila, fiind înmatriculat la şcoală cu numele Rădulescu. După moartea tatălui (1877) revine la Bârlad, unde, încă elev, debutează cu proză la „Paloda", în 1879, an în care îi apare şi romanul Fiii ucigaşului. Termină liceul şi pleacă la Bucureşti, unde începe o îndelungată activitate de ziarist, lucrând sau doar colaborând la „România", „Revista Societăţii «Tinerimea română», „Revista literară", „Revista nouă", „Revista copiilor", „România muzicală", „Ovidiu", „Familia" ş.a. A condus „Apărătorul săteanului" (1906-1907), „De vorbă" (1908), „Cultura" (1920-1922), în toate publicând masiv versuri, proză, piese de teatru, articole. în 1892 devenise funcţionar, urcând în ierarhie până la treapta de director în Ministerul Cultelor şi Artelor (1920-1926). Şirul apariţiilor editoriale e foarte abundent. Caracterul explicit instructiv al scrierilor din prima parte a vieţii îi aduce recunoaşterea oficială (premii, medalii - Bene Merenti în 1900 ş.a.). Mai târziu va deveni membru al Societăţii Scriitorilor Români.
Poporanist, dar şr sămănătorist avant la lettre, R.-N. şi-a fixat, pare-se, un program de ameliorare a realităţilor rurale (în urma unui stagiu de câţiva ani la ţară şi prin ţară). în cele patru volume intitulate Rustice (1893-1894, ultimul premiat de Academia Română), el descrie, în versuri şi în proză, peisaje sau munci campestre, aspecte „din viaţa zilnică a ţăranului" (cum sună titlul unui ciclu), versifică în manieră folclorică diverse motive. Mici întâmplări constituie nuclee epice pentru prozele din aceste culegeri, fără virtuţi deosebite, dar considerate de autor bune prilejuri de a-i instrui şi moraliza pe săteni. în anii următori scrisul său vine în întâmpinarea programului iniţiat de Spiru Haret, cu intenţia precisă de a reforma viaţa satului. Elaborează trilogia Patriotism, cuprinzând romanele Străin în ţara lui... (1900), Tribunul poporului... (1903) şi Măria sa, Ogorul (1907), care au în comun nu numai tema, ci şi câteva personaje şi trasee epice. Victor Cozmin şi fiul acestuia sunt văzuţi ca oameni ideali, care joacă un rol providenţial în satele unde trăiesc, sunt nişte reformatori, schimbând mentalităţi, atitudini şi comportamente. Acestor romane li se adaugă câteva proze scurte: Satul Griviţa (1908), La gura imiei (1908), Povestirile lui moş Iftimie Hârobor (1910). Meliorist convins, R.-N. dă lecţii în diferite domenii, inclusiv în cel al dragostei şi căsniciei, toate „pildele" fiind cuprinse în poveşti „captivante", din care nu lipseşte senzaţionalul. Tema patriotismului are şi o componentă apăsat naţionalistă, semnalând pericolul reprezentat de elementul etnic alogen. Dacă în trilogie acesta rămânea un aspect tangenţial, în romanele Orfanii neamului (1913), Ciormăreanu & Faerman (1916) conflictul cu străinii devine motorul acţiunii, resortul imaginării unor tipuri de români exemplari. în tentativa de a acoperi literar mai toate mediile sociale, după ce în Tribunul poporului romancierul criticase clasa politică, dezvăluind şi unele mecanisme prin care aceasta îşi aservea presa, cu gazetarii ei corupţi, versatili, în Magistraţii noştri (1908), Viaţă de artistă (1909), Ciormăreanu... („roman din lumea comerţului"),
Părintele Veniamin (1921, „romanul tainelor călugăreşti") R.-N. prezintă figuri din ce în ce mai diverse. Realităţile sociale constituie fundalul evoluţiei unor personaje destul de bine individualizate, chiar dacă nu totdeauna verosimile. Tendinţa de reconstituire biografică şi de configurare a unor personaje devine uneori un fel de „studiu de caz", ca în Căpitanul Ropotă (1893), Viaţă de artistă, Fire de artist (1928), Inimi de femei (1928). Felul particular de a fi al actorului, pictorului, scriitorului, succesele, cu efectul lor asupra vieţii şi psihologiei individului, constituie substanţa epică descriptivă a acestor romane, revenind ca teme secundare şi în alte proze. Un „caz" deosebit e adus de romanul De la leagăn până la mormânt (1925), unde personajul principal, care identifică omenescul cu răul şi se dedică cercetării naturii şi horticulturii, pare să întruchipeze mizantropia (teoretică) a lui R.-N. Extinzându-şi interesul şi spre „inimi de femei", el alcătuieşte o adevărată galerie de eroine sublime, completată cu poveşti de dragoste, nelipsite în proza sa, dar devenite subiecte în sine în mai multe romane. Unele sunt tragice (Romanul căsniciei, 1898, A fost un vis..., 1920), altele triste, dar terminate cu bine (Gelozie, 1890, Puterea destinului, 1914), câteva au finaluri eclatante, după traversarea unor momente de criză (Jertfă, 1890, Două dureri, 1921), mai toate sunt convenţionale, desfăşurate pueril, maniheist. De altfel, multe volume ale lui R.-N. sunt doar rodul dorinţei de a face literatură de agrement: întâmplări senzaţionale, descriere pitorească a unor petreceri şi amoruri de vacanţă, în staţiuni turistice exotice ş.a.m.d. Tehnica narativă constă, în general, într-o ţesătură de intrigi, întâmplări, dialoguri cu pretenţii intelectuale, consideraţii eticiste, menite să pună în valoare un protagonist ori să menţină tensiunea epică, dar alunecând în platitudine şi nesemnificativ. între literatura cu teză strident moralizatoare şi cea uşoară, naiv „captivantă", R.-N. ratează şansa de a scrie literatură adevărată, paginile lăsând impresia că sunt fie nişte compuneri didactice cu ambalaj literar, fie o producţie artificială, ieftină, de coloratură melodramatică. Doar parţial există şi secvenţe izbutite, axate în special pe relatarea unor situaţii dramatice, care au darul să mişte pe cititorul mai sentimental. O prelucrare după Doamna de Segur (Bietul TudoreU, „roman pentru copii şi tineret", 1921), traducerile - din Maupassant, Sienkiewicz, Gorki - ar putea fi şi un indiciu cu privire la preferinţele prozatorului. Drama Doamna Kiajna (scrisă în colaborare cu N. Ţincu), reprezentată în 1891 la Teatrul Naţional din Bucureşti (apoi tipărită), este o exemplificare pentru abordarea simplistă a caracterului aprig, mândru, crud al personajului. Două comedii cu subiecte din mahalaua bucureşteană - Printre vecini, jucată la Teatrul Naţional din Iaşi (1893) şi la cel din Craiova (1895) şi Nunta lui Lică, reprezentată la Craiova (1894), ambele nepublicate - sunt urmate, mult mai târziu, de Poştaşul dragostei (1913), cu un umor forţat, generat de nişte banale intrigi din acelaşi mediu. Pentru săteni R.-N. a scris câteva comedioare - Talpa iadului (1906), De pe urma beţiei (1906), Păcală argat (1907), Păcatele lui Gânju (1907) -, care vin în completarea mesajelor moralizatoare din proza cu ambianţă rurală. Pentru copii, cărora le va dedica şi Cartea şcolarilor (1923), alcătuieşte piesa într-un act Povestea
545 Dicţionarul general al literaturii române
Rădulescu-Pogoneanu
vorbei (1907) şi „poemul dramatic" Crăciunul (1912). Tot în categoria compoziţiilor dramatice instructive se înscriu două texte ocazionale - De vorbâ-n sat (1913, omagiere a memoriei lui Spiru Haret) şi sceneta Veniţi, copile scumpe (1918, glorificare a Marii Uniri) -, dramatizarea în versuri a unui roman de Carmen Sylva (Astra, 1905), o localizare (Bărbaţii noştri, jucată în 1890) ş.a. R.-N. a scris enorm şi a fost citit în epocă, mai cu seamă romanele din prima perioadă având un impact asupra cititorilor interesaţi de lumea rurală. Superficial şi plat, în pofida sentimentelor înalte pe care ar fi vrut să le pună în mişcare, scrisul său, întâmpinat cu mari rezerve de criticii literari ai vremii, nu a rezistat în timp.
SCRIERI: Fiii ucigaşului, Bârlad, 1879; Memoriile mei căţeluşe, Bârlad, 1880; Jertfa. Gelozie, Bucureşti, 1890; Doamna Kiajna (în colaborare cu N. Ţincu), Bucureşti, 1891; Scriitori, cetitori şi critici, Bucureşti, 1892; Căpitanul Ropotâ, Bucureşti, 1893; Rustice, I-IV, Bucureşti, 1893-1894; Romanul căsniciei, Bucureşti, 1898; Străin în ţara lui..., Bucureşti, 1900; Din valurile vieţei, Bucureşti, 1901; Tribunul poporului, Bucureşti, 1903; Astra, Bucureşti, 1905; Talpa iadului, Braşov, 1906; De pe urma beţiei, Braşov, 1906; Păcală argat, Braşov, 1907; Păcatele lui Gânju, Braşov, 1907; Povestea vorbei, Braşov, 1907; Măria sa, Ogorul, Bucureşti, 1907; La gura văiei, Bucureşti, 1908; Magistraţii noştri, Bucureşti, 1908; Satul Griviţa, Bucureşti, 1908; Viaţă de artistă, Bucureşti, [1909]; Povestirile lui moş Iftimie Hârobor, Bucureşti, 1910; Mintea şi norocul, Braşov, 1910; Alegătorul liber şi alte 13 monoloage, Braşov, 1910; Furtună... trecătoare, Bucureşti, [1911]; Crăciunul, Bucureşti, 1912; Poştaşul dragostei, Braşov, 1913; De vorbă-n sat, Bucureşti, [1913]; Orfanii neamului, Bucureşti, 1913; Puterea destinului, Bucureşti, 1914; Pe Coasta de Azur. O iarnă la Menton, Bucureşti, 1914; Viaţă zbuciumată, Bucureşti, 1914; Unchiul Christea, Bucureşti, [1914]; Pentru patrie, Bucureşti, 1915; Glasul apelor, Bucureşti, 1915; Rătăciţii, Bucureşti, 1915; Ciormăreanu & Faerman, Bucureşti, 1916; Veniţi, copile scumpe, Piatra Neamţ, 1918; Logodnicul durerii, Bucureşti, 1919; Intrigă amoroasă, Bucureşti, 1920; Romanul unei iubiri, Bucureşti, 1920; Seducătorul, Bucureşti, 1920; Dascălul, Bucureşti, 1920; Măriuca, Bucureşti, 1920; A fost un vis!.... „ Suharea" la Dom' Tănase în Delea-Nouă, Bucureşti, 1920; Bietul TudoreU, Bucureşti, 1921; Două dureri, Bucureşti, 1921; ed. Bucureşti, 1991; Bucuria cea din urmă, Bucureşti, 1921; Deziluzii, Bucureşti, 1921; Părintele Veniamin, Bucureşti, 1921; Cartea şcolarilor, Bucureşti, 1923; Dor ascuns, Bucureşti, 1924; De la leagăn până la mormânt, Bucureşti, 1925; Teatru şcolar şi sătesc, Bucureşti, 1926; Fire de artist, Bucureşti, 1928; Inimi de femei, Bucureşti, [1928]; Omul de cristal, Bucureşti, 1930. Traduceri: Edmond Rostand, Wilhelm al Doilea Otrăvitorul, Bucureşti, 1915; Henryk Sienkiewicz, Amantă, Bucureşti, [1920], Micul lăutar, Bucureşti, 1920, Eterna victimă, Bucureşti, 1922; Maxim Gorki, Lepădăturile societăţii, Bucureşti, 1921; Guy de Maupassant, Femeea plăcerilor, Bucureşti, [1921].
Repere bibliografice: D.C. Ollănescu, „Rustice", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, 1893-1894; Iosif Vulcan, „Romanul căsniciei". „Străin în ţara lui...", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, 1900-1901; V. Cristeanu, „Din valurile vieţei", „Revista literară", 1901,18; G.I. Ionnescu-Gion, [„Amor criminal"], U, 1902,33; A.D. Xenopol, „Din valurile vieţei", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, 1902-1903; Titu Maiorescu, „Tribunul poporului", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, 1903-1904; Botez, Scrieri, 265-272; G.C. Ionescu-Siseşti, „Măria sa, Ogorul", R, 1908,9; P. Partenie, „Lagura văiei", R, 1908,9; Mihail Dragomirescu, „Magistraţii noştri", CVC, 1909, 1; M. C. [Mihai Carp], „Povestirile lui moş Iftimie Hârobor", VR, 1911,5; A.R., „Orfanii neamului", „Viaţa literară", 1914, 2; N. Vlădescu,
N. Rădulescu-Niger, „Revista funcţionarilor publici", 1926, 7-8; Călinescu, Ist. lit. (1941), 525, Ist. lit. (1982), 592; Leontin Iliescu, Rădulescu-Niger, U, 1944, 195; Miron Radu Paraschivescu, N. Rădulescu-Niger, „Ecoul", 1944, 230; Mărcuş, Thalia, 126; G.T. Nicu-lescu-Varone, Un scriitor uitat: N.G. Rădulescu-Niger, RL, 1969, 46; Massoff, Teatr. rom., VI, 442, 451, VII, 536; Modola, Dramaturgia, 305; Dicţ. scriit. rom., IV, 39-42.	C.	T.
RĂDULESCU-POGONEANU, Elena (29.1.1876, Râmnicu Sărat -1958, Bucureşti), istoric literar şi publicistă. Este fiica lui Ion Datcu, blănar, şi soţia lui I.A. Rădulescu-Pogoneanu. După ce urmează Şcoala Normală în Bucureşti, absolvită în
1899,	face studii în Franţa, la Şcoala Normală Superioară de la Sevres, încheiate în 1901. Obţine în 1904 şi licenţa în filologie modernă la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. îşi desfăşoară cariera de profesoară de limba franceză şi de limba română la Şcoala Normală „Azilul Elena Doamna", apoi la Şcoala Centrală de Fete şi la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu" din Bucureşti. Alcătuieşte mai multe lucrări de metodică şi manuale pentru toate clasele secundare. Colaborează cu articole şi eseuri la „Arhiva românească", „Boabe de grâu", „Convorbiri literare", „Lamura" ş.a. Preocupată de viaţa şi opera lui Vasile Alecsandri, precum şi de epoca lui, după un studiu apărut în „Lamura" (1921), elaborează o documentată monografie, publicată iniţial ca studiu introductiv la ediţia Poezii (I-II, 1940), pe care o îngrijeşte. Predilecţia pentru reconstituiri biografice se manifestă şi în alte studii, incluse în sumarul unor reviste sau tipărite separat: Vasile Alecsandri şi Wilhelm de Kotzebue. O scrisoare către Alecsandri (1942), Maria Cantacuzino (1943) ş.a. Traduce literatură pentru copii (Kate Douglas Wiggin, Rebecca de la Valea Soarelui ,1928).
SCRIERI: Şcoala Centrală de Fete, Bucureşti, 1935; Viaţa lui Alecsandri, Craiova, 1940; Vasile Alecsandri şi Wilhelm de Kotzebue. O scrisoare către Alecsandri, Bucureşti, 1942; Maria Cantacuzino, Bucureşti, 1943. Ediţii: Vasile Alecsandri, Poezii, I-II, introd. edit., Craiova, 1940. Traduceri: Kate Douglas Wiggin, Rebecca de la Valea Soarelui, Bucureşti, 1928.
Repere bibliografice: D. Popovici, „Viaţa lui Alecsandri", SL, 1942; Bucur, Istoriografia, 390; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980,70-71; Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, I, Buzău, 1999,378.	I.D.
RĂDULESCU-POGONEANU, l.[on] A. (14.VIII.1870, Pogoanele, j. Buzău -14. III. 1945, Bucureşti), istoric literar şi editor. Este fiul Mariţei şi al lui Anghel Rădulescu, mic comerciant. .Urmează gimnaziul şi liceul la Buzău. Licenţiat al Facultăţii de Litere şTFilosofie din Bucureşti, cu teza Morala stoică (1893), obţine titlul de doctor în filosofie la Leipzig cu teza Uber das Leben und die Philosophie Contas (1901). Funcţionează ca profesor de liceu în Bucureşti (la „Sf. Sava", „Matei Basarab", „Mihai Viteazul", Gh. Lazăr") şi tot aici, din 1913, ca profesor de pedagogie, sociologie, etică şi estetică la Universitate, fiind titularizat în 1923. A fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române. S-a format sub înrâurirea directă a lui Titu
Răileanu
Dicţionarul general al literaturii române 546
Maiorescu, faţă de care a nutrit întreaga viaţă un veritabil cult, şi s-a numărat între tinerii pe care Iacob Negruzzi şi-i asocia în 1893 la conducerea revistei „Convorbiri literare", făcând parte din redacţie până la 1900. Aici şi-a publicat majoritatea studiilor filosofice şi literare. A mai colaborat la „Arhiva românească", „Noua revistă română", „România jună" „Adevărul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Argus" ş.a.
Ca istoric literar, R.-P. aduce contribuţii notabile în eminescologie, cercetând printre primii manuscrisele depuse de Maiorescu la Biblioteca Academiei. Editează, în cadrul unui studiu referitor la epoca vieneză a poetului - Câteva pagini inedite din tinereţea lui Eminescu (1903) o parte din articolul Naţionalii şi cosmopoliţii, iar în altă lucrare - Kant şi Eminescu. Traducerea „Criticii raţiunii pure", (1906) - semnalează şi comentează echilibrat (ţinând seama de dificultăţile întâmpinate de tălmăcitor) traducerea opului kantian, urmărindu-i implicaţiile în opera eminesciană şi inserând în corpul studiului fragmente elocvente. Cercetează laboratorul nuvelei Cezara, editează fragmente din Archaeus, articolul Ecuilibrul (vorbind primul de influenţa lui Hegel), precum şi pagini din corespondenţa poetului cu Maiorescu şi Creangă. Alte contribuţii documentare se referă la Vasile Alecsandri (pagini din corespondenţă), A.I. Odobescu şi Maiorescu (preocupările lor pedagogice), Panait Cerna (pe care însă îl supralicitează ca poet). O atenţie specială îi acordă R-P. lui Maiorescu în calitate de profesor şi mentor (Profesorul Maiorescu, Un adevărat „învăţător" al neamului - ambele articole din 1910 - ş.a.), într-un ton encomiastic care îl va face pe E. Lovinescu să îl înscrie, alături de Simion Mehedinţi, în „ortodoxia cultului" întreţinut magistrului. Cea mai importantă contribuţie a istoricului literar rămâne însă editarea Jurnalului lui Titu Maiorescu (perioada 1855-1891), sub titlul însemnări zilnice (I-III, 1937-1943). Textul este prefaţat de ample studii introductive şi însoţit de informate note explicative şi de traducerea pasajelor scrise de critic în limba germană. Din acelaşi devotament pentru maestru au ieşit ediţiile Istoria contimporană a României (1866-1900) (1925) şi Critice (I-III, 1926-1930). Colaborator la Dicţionarul limbii române realizat sub auspiciile Academiei Române, scrie şi articole despre ortografie şi gramatică şi întocmeşte, împreună cu I.-A. Candrea, Mihail Dragomirescu sau cu Nicolae Cartojan, manuale de limba şi literatura română pentru gimnazii şi licee. Preocupat intens de educaţie, transpune în româneşte Lienhard und Gertrud, romanul lui J.H. Pestalozzi, şi întocmeşte o sinteză privitoare la viaţa şi opera ilustrului pedagog elveţian.
SCRIERI: Morala stoică, Bucureşti, 1893; Uber das Leben und die Philosophie Contas, Leipzig, 1902; Probleme ale culturii româneşti, Bucureşti, 1902; Johann Heinrich Pestalozzi, Bucureşti, 1910; Studii, Bucureşti, 1910; Despre Eminescu, îngr. Marcela Chiriţă şi Mioara Neagu, Buzău, 1995. Ediţii: Titu Maiorescu, Istoria contimporană a României (1866-1900), pref. edit., Bucureşti, 1925, Critice, I-III, pref. edit., Bucureşti, 1926-1930, însemnări zilnice, I-III, introd. edit., Bucureşti, 1937-1943. Traduceri: J.H. Pestalozzi, Leonard şi Gertruda, introd. trad., Bucureşti, 1909.
Repere bibliografice: Gr. G. Tocilescu, „Probleme ale culturii româneşti", AAR, memoriile secţiunii literare, t.XXV, 1902-1903;
Izabela Sadoveanu, Studii, VR, 1910,5; Lovinescu, Scrieri, III, 230-234, VIII, 70-74; Gala Galaction, Galeria dascălilor mei, DMN, 1931, 8 723; Perpessicius, Opere, XII, 344-351; Pompiliu Constantinescu, Titu Maiorescu, „însemnări zilnice", VRA, 1937,479; Vladimir Streinu, Spre Titu Maiorescu, RFR, 1937, 5; Aurelian Sacerdoţeanu, IA. Rădulescu-Pogoneanu, RA, 1944-1945, 2; Ornea, Junimismul, passim; Bucur, Istoriografia, 110; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 20-22; Ştefan Bârsănescu, Medalioane, Iaşi, 1983, 64-69; Cioculescu, Itinerar, IV, 141-143; Z. Omea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureşti, 1986-1987, passim; Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, I, Buzău, 1999, 3 77-3 78; Dicţ. scriit. rom., IV, 42-44.	N. M.
RĂILEANU, Petre (13.IV.1951, Brăila), critic literar şi eseist. După ce urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din oraşul natal, face studii la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvind în 1974.0 scurtă trecere prin învăţământ - ca profesor la Iveşti, judeţul Galaţi - este urmată de o carieră în cadrul Editurii Militare şi, după 1990, la Editura Fundaţiei Culturale Române, unde va fi pe rând redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef. Colaborează la „Viaţa românească", „România literară", „Contemporanul", „Ramuri", „Suplimentul literar-artistic «Tineretul liber»". în 1992 se stabileşte în Franţa, unde obţine un doctorat în litere la Universitatea Sorbonne Nouvelle - Paris III, cu o teză despre avangarda literar-artistică românească în context european.
Prima carte a lui Rv Corabia lui Ghilgameş (1990), cuprinde câteva eseuri pe teme ca: natura interioară a creaţiei, în opoziţie cu conceptul de mimesis; eroul - paradigmă a desăvârşirii umane şi sfidare a limitelor temporale ale existenţei; mitul iubirii, între retorica celebrării şi „războiul" între sexe; scriitorul - magister ludi; impactul scriiturii asupra trăitului; intertextualitate, pastişă, ironie, „ordinul ironic" etc. „Cum poate viaţa să devină esenţială?" este întrebarea la care încearcă să dea un răspuns eposul eroic. în jurul acestei interogaţii sunt construite părţile unui eseu, sintetizate în două sintagme preluate din Homer: „bărbaţii Ares" şi „fabricanţii de ecouri". „Bărbaţii Ares", metaforă pentru tipologia eroică, subsumează personaje ale vârstei mitice (Ghilgameş, Ahile, Ulise) şi istorice (Alexandru Macedon, Cezar). Ţinta vieţii lor este exemplaritatea şi dobândirea nemuririi. Nemurirea înseamnă înfrângerea limitelor temporale, precum în scenariul iniţiatic din Epopeea lui Ghilgameş sau din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fie perpetuarea unui „nume bun după moarte" - ţelul personajelor din eposul homeric. Este apoi analizat cazul deschizătorului seriei eroilor din vârsta istorică: Alexandru Macedon. Acesta indusese, printre membrii expediţiei sale, istorici şi scriitori, înţelegând că numai textul scris poate conferi nemurire numelui său. „Fabricanţii de ecouri" sunt autorii de ficţiuni şi din perspectiva lor se construieşte partea a doua a eseului. R. este preocupat îndeosebi de cazurile în care un program estetic sau motive retorice şi teme poetice se transformă în program existenţial, toate actele vieţii cotidiene fiind astfel ordonate şi deturnate din perspectiva creaţiei. Exemplul tipic pentru
547 Dicţionarul general al literaturii române
Răsăritul
literatura Evului Mediu i se pare a fi trubadurul Jaufre Rudei, cel care introduce în poezie motivul „iubirii de departe" - amor de lonh. în capodopera lui Cervantes, Don Quijote, eseistul crede a găsi confirmarea deplină a ipotezelor sale de lectură: caracterul construit al primului „personaj de hârtie" din istoria literaturii - o construcţie polemică în raport cu romanele cavalereşti anterioare şi, bineînţeles, în conformitate cu programul estetic al autorului -, complicitatea autor-personaj, jocul subtil cu convenţiile literare, punerea în ramă epică a dezbaterilor pe teme de estetică şi, în particular, de poetică a romanului. R. lansează un concept care ar ilustra cel mai bine cazul eroului lui Cervantes, „kriptomnezia": simptomul celor pentru care memoria culturală, ficţiunile literaturii devin substanţă trăită, proprie experienţă. „Kriptomnezia" ar fi o modalitate sugestivă de a defini şi mentalitatea aşa-zis post-modernă. Studiul Gherasim Luca (2003), apărut în colecţia „Les Roumains de Paris", coordonată la Editura Oxus de Basarab Nicolescu, îl prezintă pe poet în cadrul avangardei literare româneşti, de la debutul în „Alge" şi de la colaborarea la publicaţii de stânga la momentul suprarealist, inclusiv opera scrisă în limba franceză. O secţiune a studiului fixează locul lui Gherasim Luca în contextul suprarealismului românesc (Gellu Naum, D. Trost, Paul Păun ş.a.) şi îl raportează la manifestările europene similare, la tematica şi inovaţiile, la obsesiile congenerilor.
SCRIERI: Corabia lui Ghilgameş, Bucureşti, 1990; „La Dialectique demoniaque". Le Parcours roumain de Gherasim Luca, Paris, 1995; Le Surrealisme et Vamour (în colaborare), Paris, 1997; Fin de siecle: un nou început, Bucureşti, 1999; Tzara et l'Internationale du surrealisme (în colaborare), Paris, 2000; Gherasim Luca, Paris, 2003; Europa, mon amour; Bucureşti, 2003. Ediţii, antologii: L'Avant-garde roumaine, Bucureşti, 1996; Iubite Fondane... (scrisori inedite), Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Michel Carassou); Fundoianu/Fondane et l'avant-garde, Paris, 1999 (în colaborare cu Michel Carassou); Ion Raţiu, Istoria unei candidaturi deturnate, Bucureşti, 2001. Traduceri: Jacques Herold, Maltraite de peinture, introd. trad., Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Gabriel Rusu, Despre eroi şi cărţi, „Suplimentul literar-artistic «Tineretul liber»", 1991,2; Emile Lanc, Les Avant-gardes roumaines, „Le Mensuel litteraire et poetique" (Bruxelles), 1996,10; Edouard Jaguer, „L'Avant-garde roumaine" - L'Europe â l'heure de ses capitales: Bucarest, „Infosurr" (Paris), 1996, 4; Lefter, Scriit rom. '80-'90, III, 116-118; Irina Marin, Peregrinări prin trecutul Europei, RL, 2003,29.	I.D.
RĂSĂRITUL, publicaţie apărută la Bârlad, săptămânal, între 15 ianuarie 1912 şi 23 aprilie 1915, editată de G. Tutoveanu. în articolul-program, intitulat Pentru cei mulţi, editorul reclamă proasta organizare a sistemului educativ românesc, pro-punându-şi să publice informaţii de politică internă (declarat anticonservatoare) şi externă (cu precădere privitoare la chestiunea bulgară şi la Basarabia), calendarul săptămânii, sfaturi medicale, agricole, juridice, ştiri diverse şi o poştă a redacţiei. încă de la al treilea număr, directorul ziarului inaugurează o „Tribună literară", rubrică prin care se doreşte ca literatura de bună calitate să depăşească cercul restrâns al
iniţiaţilor. Cele mai importante contribuţii rămân intervenţiile lui Pamfil Şeicaru, care semnează tableta Târziu şi singur (ecou al luptelor din Bulgaria), o revistă a presei intitulată „Săptămâna literară" (în mai multe numere), un medalion închinat publicistului D. Tomescu sau „celui mai mare poet al neamului", Mihai Eminescu, uneori cronica artistică ori cea literară, unde figurează cu cronici la volumele de poezii ale lui G. Tutoveanu La arme şi Albastru. Gazeta include şi versuri de acelaşi G. Tutoveanu (La Putna, Cuza-Vodă etc.) sau reproduce din Al. Vlahuţă (Hristos a înviat!), I. Stătescu, D. Iov, dar şi poeme satirice la adresa liberalilor sau a conservatorilor, iscălite cu pseudonime. Epigrame cu aceeaşi tematică apar în majoritatea numerelor, unele semnate N. Grozea. De reţinut sunt şi cugetările grupate la rubrica „O vorbă pe săptămână" (semnată Filosof), explicaţiile privind tradiţia înroşirii ouălor datorate lui Simion Florea Marian ori necrologurile despre Aurel Vlaicu (redactat de învăţătorul Vasile I. Stoica) şi Emil Gârleanu (scris de Pamfil Şeicaru). în numărul 16/1912, Vasile
I.	Stoica salută, într-un amplu articol, înfiinţarea la Bârlad a primei biblioteci publice orăşeneşti din ţară, din iniţiativa şi prin grija lui G. Tutoveanu. în numărul din 26 martie 1915 se anunţă cedarea drepturilor de editare lui I.G. Ciorescu. Noua conducere subliniază, în următoarele două numere care vor mai apărea, că R. „acum mai mult ca oricând, este izvorâtă din necesităţi politice locale". Cu toate acestea, în noua formulă, gazeta nu va rezista.	C.	Br.
RĂSĂRITUL, revistă apărută la Chişinău, lunar, între 1 septembrie şi 25 decembrie 1918, la Chişinău şi Bucureşti, bilunar şi mai târziu săptămânal, între 15 ianuarie 1919 şi mai 1944. în primul an iese sub redacţia lui I. Manolescu (care devine director) şi a lui I.U. Soricu. Din septembrie 1919 în comitetul de redacţie figurează G. Tiţeica, Floria Capsali, Marin Ştefănescu, C. Sandu-Aldea, Nichifor Crainic, V. Militaru, Ion Dragoslav, redactori fiind ulterior I. Gr. Oprişan (1927), Scarlat Preajbă (1932) ş.a. Din 1936 R. apare sub conducerea unui comitet director compus din Scarlat Preajbă şi Enescu-Bughea. Publicaţia, subintitulată la un moment dat „Revistă pentru învăţături şi îndemnuri bune", are, în general, orientare tradiţionalistă şi religioasă. Sunt frecvente numerele comemorative şi jubiliare sau se elogiază personalităţile care au animat şi sprijinit periodicul. Aşa se întâmplă în 1928, la zece ani de la apariţie, când se dă şi sumarul pe 1918-1928, apoi în numărul închinat lui G. Tiţeica (2/1930, unde semnează şi Dan Barbilian), în altele închinate lui Ion Manolescu, Mihail Dragomirescu, Ion Petrovici, Mihai Eminescu (5-6/1939). Interesant este numărul jubiliar 1-4/1938, în care se reproduc fotografiile principalilor colaboratori. R. parcurge mai multe etape de evoluţie. în primul an colaborează numeroşi scriitori basarabeni (Al. Mateevici, Nadejda Ştirbei, Elena Dobro-şinschi, George Lungulescu), apoi predomină scriitorii tradiţionalişti, indiferent de zona de provenienţă: poeţii V. Militaru,
I.U. Soricu, Ion Al-George, Constantin Asiminei, Ion Buzdugan, N. Batzaria, Nuşi Tulliu, Ion G. Dinu, Gr. Veja,
Răsăritul
Dicţionarul general al literaturii române 548
; a-fi:iST ig?j
^■J^V
"'H
Snntcrui acestui r.urr.ăr:
. ■' -.-V •'■'-■ ;ţ
* * -■-.	f	\F*-	:>	"'.‘
>-V	aiT	lJ
Const. Goran, I. Dragoslav, Christea N. Dimitrescu (Cridim),
D.	Iov, George Voevidca, Nichifor Crainic, A. Mândru, Artur Enăşescu, Teodor Castrişeanu, Const. Barcaroiu, Zaharia Stancu, Agatha Grigorescu-Bacovia, Leon M. Negruzzi, D. Nanu, I. Valerian, V. Voiculescu, Ion Ojog, Mihai Moşandrei, Gallia Tudor. Se publică proză de C. Sandu-Aldea, G. Tiţeica, Al. Cazaban, A. Mândru, Al. Lascarov-Moldovanu, N. Pora, Eugen Boureanul, I. Gr. Oprişan, Gh. D. Mugur, Jean Bart, Lia Hârsu, I. Dragoslav, Carol Ardeleanu, Camil Petrescu. Revista dispune de un sector de propagandă culturală şi religioasă (Marin Simionescu, G. Tiţeica, Petre Sergescu, Gh. D. Mugur), la un moment dat fiind invadată de psalmi şi de literatură religioasă. Istoria şi critica literară sunt ilustrate o vreme de Al. Lascarov-Moldovanu, I. Valerian, Mihail Dragomirescu, Toma
G.	Spătaru (Pe urmele lui Creangă, 8/1926), N. Iosif (date despre St. O. Iosif) ş.a. Ulterior intervin şi semnăturile lui E. Lovinescu, Aron Cotruş, Liviu Rebreanu, Radu Gyr, George Dumitrescu, Eugen Constant, G.M. Vlădescu, Emanoil Bucuţa, Nichifor Crainic, Victor Bilciurescu, Dan Smântânescu, I. Agârbiceanu, Maria Cunţan. în R. lui V. Militaru i se tipăresc fragmente din romanul Voichiţa, iar lui Mihail Şerban din romanul Sanda. Se publică mult folclor şi traduceri din Horaţiu (N.I. Herescu), Racine (D. Nanu), Albert Samain, Ada Negri, Baudelaire. în bună parte, revista nu depăşeşte graniţele regionalismului şi ale unei activităţi limitate la propaganda culturală.	M.Pp.
RĂSĂRITUL, publicaţie apărută la Bucureşti, zilnic, între 4 februarie şi 4 aprilie 1938, sub direcţia lui Ilie Rădulescu. In loc de program, se publică o scrisoare a lui Octavian Goga. In primul număr Cezar Petrescu semnează articolul Nu aşteptăm minuni, ci fapte!, în care pledează pentru „primenire", scriitorul oferind apoi câteva fragmente din romanele 1907 şi Două lumi. De altfel, Cezar Petrescu e unul dintre cei mai activi colaboratori ai ziarului, cu numeroase articole pe temele cele mai diverse. Alături de el se află Constantin Virgil Gheorghiu, care ţine o vreme şi cronica literară, şi D. Murăraşu. Sporadic semnează Nichifor Crainic (Fondul muncii), C. Barcaroiu, N. Crevedia (proza Din păţaniile lui Vasile Tăgârţan). Pentru scurt timp gazeta dispune de o pagină de satiră şi umor, „Cucurigu", redactată de Ion Manu. R. se ocupă şi de popularizarea operei lui D'Annunzio sau a pictorului Lowendal, dar, în general, partea politică, de orientare naţionalistă, o copleşeşte pe cea literar-artistică.	M.	Pp.
RĂSCRUCI, revistă apărută la Alba Iulia la 1 februarie şi 1 martie 1941 (două numere), sub direcţia lui Gheorghe Moise. Poezie publică Ion Oană, Emil Târnoveanu, Ion Gheorghe, Mircea Şandru, Petru Şipoş, Ion Negoiţescu (Cetate cu palmieri, Pinguinul ou), iar proză scriu I. D. Sârbu, Romulus Rusu, Ion Oană, Letiţia Petrescu. Ion Oană traduce din Paul Valery şi Maurice Maeterlinck, însoţind versurile cu scurte prezentări. Ion Negoiţescu semnează comentariul intitulat Despre poezie. Revista se afirmă ca o formă de expansiune a Cercului Literar de la Sibiu, înscriindu-se în mişcarea de rezistenţă împotriva Dictatului de la Viena: „în versurile noastre să plângă Ardealul, în gândirea noastră să zvâcnească tăria pumnului lui Horia, în hotărârea noastră să ardă jalea pribegitului lancu" (I.D. Sârbu).	M.Pp.
RĂSPÂNTIA, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 decembrie 1944 şi 1 februarie 1947, sub direcţia lui I. Ludo. Articolul-program, intitulat De ce suntem nerăbdători şi semnat de Leopold Filderman, are în atenţie suferinţele îndurate de evrei. In consecinţă, publicaţia se ocupă de problemele comunităţii evreieşti din România, de trecutul ei cultural, politic, social, religios, în articole aparţinând lui Z. Leon, Barbu Lăzăreanu, Arnold Dagani, I. Sachter, H. Hahn, Manuel Menicovici, Marius Mircu ş.a. I. Ludo semnează articolul In memoria lui N. Iorga. Sunt evocate crime legionare şi naziste, mai ales deportările şi pogromurile, redacţia susţinând regimul instaurat în august 1944 şi incriminând vechile partide politice (de pildă, articolul de condamnare a lui Iuliu Maniu, intitulat Procesul, scris de I. Ludo). Se publică şi literatură, comentarii, traduceri, cele mai multe din scriitori evrei precum Şalom Alehem, Isaia Horowitz, Rachel Korn, Z. Weinper, Eliezer Steinbarg, Itzik Manger, mulţi dintre ei în transpunerea lui Emil Dorian. în R. sunt prezenţi Liana Maxy, Dan Faur, Margareta Dorian, Gerry Spina, Lascăr Şaraga, Maier Rudich ş.a., alcătuind gruparea de sprijin a revistei. Proză scriu I. Ludo, Lucian Boz, A.L. Zissu, Ada
549 Dicţionarul general al literaturii române
Rău
Ludo, F. Brunea-Fox. Se dau traduceri din Lion Feucht-wanger, Şalom Alehem, Ben. Aharon, A. Kabac ş.a. Alţi colaboratori: Ion Pas, Gala Galaction, George Silviu, Tudor Teodorescu-Branişte, Lucreţiu Pătrăşcanu, C.I. Parhon, Athanase Joja.	M.Pp.
RĂSTIMP, revistă apărută la Turnu Sever in, trimestrial, din 1998. Este editată de Consiliul Judeţean Mehedinţi, Centrul Cultural Mehedinţi şi Secţia de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare. Din colegiul de redacţie fac parte Isidor Chicet (redactor-şef), Cornel Boteanu, Nicolae Chipurici, Titu Dinuş, Constantin Juan Petroi, Vasile Şişu, Ion M. Ungureanu şi Ionela Curtu. Prin studii, articole, recenzii şi culegeri de texte publicaţia face cunoscute valori ale tradiţiei populare mehedinţene. Colaborează Petru Ursache, Pavel Ciobanu, Lucia Berdan, Silvia Chiţimia, Liviu Gavriluţă, Ion Pogorilovschi, Nicolae Panea, Mişu Ion Surdu, Virgil Tătaru, Al. Stănciulescu-Bârda, Ion M. Ungureanu, Gh. I. Cernăianu, Silvia Badea, Gh. T. Popescu, Eugenia Ioniţă, Iftimie Nesfântu, Mihai Cosma, loan Lascu, V. Oprenescu, Petrică Birău, Victor Rusu, C.A. Protopopescu, Vasile Golban. De la numărul 1/2002 Iordan Datcu semnează la rubrica intitulată „Cartea de etnologie şi editorii ei".	I.D.
RĂU, Aurel (9.XI.1930, Josenii Bârgăului, j. Bistriţa-Năsăud), poet, eseist şi traducător. Este fiul Floarei (n. Chibulcutean) şi al lui Iacob Rău, ţărani. Urmează cursul liceal la Năsăud, Bistriţa şi Cluj (1942-1949), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, absolvită în 1953, luându-şi licenţa în 1964, la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi. în 1950-1951 este
cursant al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. Debutează cu versuri în suplimentul cultural al ziarului „Lupta Ardealului", în 1948. Va fi redactor la „Almanahul literar" (1949-1953), iar când publicaţia devine „Steaua" e promovat redactor-şef adjunct (1954-1959), apoi redactor-şef (1959-2000). Ales în 1966 deputat în Marea Adunare Naţională, îndeplineşte totodată diverse funcţii în forurile de conducere din cadrul Uniunii Scriitorilor. A călătorit în Iugoslavia, Mongolia, Grecia, Japonia, Franţa, Italia, SUA, Elveţia, participând la reuniuni literare. Prima carte, Mesteacănul, apărută în 1953, va fi urmată de numeroase volume de versuri, tălmăciri, însemnări de călătorie, eseuri şi articole, memorialistică. Traduce din Antonio Machado, Gheorghios Seferis, Saint-John Perse, Konstantin Kavafis, precum şi din numeroşi poeţi francezi. Versurile îi sunt transpuse în limbile maghiară, greacă, germană. A întocmit şi prefaţat ediţii din Ion Pillat, Lucian Blaga, V. Voiculescu. A fost distins cu Premiul „George Coşbuc" al Academiei RSR (1969) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri (1971).
încă din adolescenţă, R. se arată ca un poet aproape format, mânuind cu dezinvoltură atât versul rimat, cât şi pe cel liber. Nici o stângăcie, nici o nesiguranţă, nici un exces, un perfect simţ al limbii, al ritmului, al compoziţiei, terminologie matură, discret neologistică, o sintaxă impecabilă, procedee interesante, precum rimarea ultimului vers al fiecărei strofe cu primul din strofa următoare, şi imagini de o noutate reală, deloc ostentativă. Poetul de şaptesprezece ani nu compune fără modele, dar acestea sunt dintre cele mai bune: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Adrian Maniu. Un model e şi St. O. Iosif, îndeosebi în latura prozodică. Principiul poetic ce structurează lirica lui R. ar putea fi numit obiectivitate, de vreme ce, undeva, în volumul Mişcarea âe revoluţie (1985), e omagiat „poemul obiect", menit să servească „doar pentru privit". în covârşitoarea lor majoritate, poeziile solicită în special văzul. „Joc de-a stelele", meşteşugul poetic e omologat, metaforic, cu olăria: „Să modelăm cuvintele ca olarii lutul". Vorbind în termeni conceptuali, climatul propice unei asemenea poezii nu este cel romantic, cu atât mai puţin cel simbolist (cu toate că în cazul acesta nici unul, nici altul nu e ocolit), ci climatul clasic. Era în firea lucrurilor ca, la început, într-o perioadă în care poeţii aveau de ales, dacă voiau să publice, între reportaj şi discurs pe teme date, autorul Focurilor sacre (1956), natură clasică, să aleagă reportajul, ca fiind mai obiectiv. O carte editată în 1964 se intitulează Stampe. Multe versuri şi din alte culegeri ar putea fi publicate sub acest generic. Avid de peisaj, poetul a avut şansa de a străbate spaţii din trei continente, şi muza sa n-a dormit în cursul călătoriilor. Cuvinte deasupra vămii (1976), un ciclu cuprinzând piese compuse între 1956 şi 1976, însumează privelişti cam de pe tot cuprinsul Europei, de la Paris la Atena, de la Stralsund la Roma şi Veneţia, alături de imagini extrem-orientale, asiatice în general. Cu toate deosebirile prozodice şi în pofida notei personale, poeziile cu imagini de peste mări şi ţări sunt aproximativ de genul celor din perioada parnasiană a lui Ion Pillat, unele fiind, de altminteri, inspirate de ţinuturi şi
Rău
Dicţionarul general al literaturii române 550
localităţi vizitate cu gândul şi de autorul Visărilor păgâne, invocat nominal: „Aici izvoare sacre încă sună,/ Bolnavi veniţi pe mare - aduc prinos./ Ion Pillat, iau toana ta drept bună,/ Mă-nchin smerit luminii mari din Cos." De altfel, poeticul realizat frecvent în versurile lui R. e, în esenţă, de tip parnasian. Emoţia e încătuşată în descripţie: „Pe-un turn, Sfântul Gheorghe răpune fiara/ lângă o floare de fier enormă, uşor mişcată/ de lună. Se măsoară în chihlimbaruri/ Femeia lungă din nord" (Oraş hanseatic). Cu tot numărul impresionant de vederi extranee (unele contrapunctate de amintirea tărâmurilor carpatice), priveliştile autohtone deţin ponderea covârşitoare. Un întreg volum, Unde apele vorbesc cu pământul (1961), se întocmeşte din stampe de Deltă dunăreană, nu fără a include şi oraţii în stil whitmanian, adus la diapazon românesc prin nuanţări ce sună puţin a Geo Bogza. Celelalte volume şi cicluri - Pe înaltele reliefuri (1967), Turn cu ceas (1971), Septentrion (1980) - sunt alcătuite prin însumarea de pasteluri sau poezii cu elemente de pastel proiectate în spaţiul românesc. Sunt invocaţi o seamă de munţi (ai Rodnei, ai Bicazului) Călimanul, Ceahlăul, Apusenii) şi apar frecvent hidronime (Dunărea, Bistriţa, Tazlău, Mureşul, Someşul), precum şi nume de ţinuturi şi de localităţi: Transilvania, Maramureş, Ţara Românească, Câmpia Ardealului, Cluj, Sibiu, Sighişoara, Blaj, Alba, Scheii Braşovului, Bran, Vatra Dornei, Cetatea Neamţului. „Rotundă şi mare", luna se ridică „deasupra Ardealului,/Deasupra cetăţilor vechi şi deasupra câmpiei". „Florile de gheaţă" din poezia cu acest titlu se află „la Vatra Domei". Cele „de sub stânci", dintr-o altă piesă, cresc „în partea de nord a Carpaţilor". Chiar şi constelaţiile simt, uneori, autohtonizate, prin utilizarea denumirilor populare: Carul Mare, Găinuşa, Drumul Robilor. Mai mult decât atât, Carul Mare e „încărcat cu fân", Pleiadele sunt desprinse de poet de pe cer pentru a „sorcovi" cu ele „pe tot românul", în timp ce Orionul e un „zmeu săltat". înscrisă tematic în linia tradiţiei, lirica din aceste culegeri este de accentuată factură modernă. Materialul de inspiraţie e transfigurat cu mijloace făurite în atelierele lui Arghezi, Blaga, Pillat, Voiculescu, Maniu, Vinea şi ale poeţilor străini din care R. a tradus: Machado, Seferis, Saint-John Perse, Kavafis şi alţii. Cele mai substanţiale afinităţi par a fi cele cu Adrian Maniu şi Ion Pillat. De primul îl apropie pe R., mai ales după 1960, opţiunea pentru versul liber şi, în general, lipsa de preocupare pentru fluenţa muzicală. Ce îl deosebeşte de Maniu e faptul că nu pictează la modul „naiv". Lirismul său pictural e punctat uneori de un umor subtil, dar de alt tip, mai ţărănesc şi cu o tentă ardelenească. Evocând, de pildă, drumuri ale tatălui şi bunicului, poetul o face fără adoptarea opticii şi a rostirii copilului de odinioară. Viziunea e alta, a maturului cu percepţii rafinate. Ducându-se în câmpia Transilvaniei, tatăl „lăsa în urmă cortegiile de munţi,/Lăsa în urmă grija ogoarelor,/ Prindea la căruţă cai negri". Străbătând noaptea sate ce „se înşiruiau unele după altele/ în lătrat de câini şi miresme de iarbă tăiată", el vedea cum „în dreptul lunii se aşază nori vineţi/ Cu chenar de aur şi formă de vultur". Deasupra lui, „până târziu [...] cântau stelele", în timp ce „suia
la cer, asemenea ciocârliilor, cântecul greierilor,/ Slomneau copitele de pământ şi clinchetul frâielor,/ Murmurau focurile ce parcă înviau, parcă mureau,/ Departe, la o stână din câmp, alcătuită din taine" (Tata se ducea în câmpia Ardealului). Impunându-şi rigori clasicizante, în linia lui Pillat, R. nu rămâne la stanţă şi sonet, ci compune şi în forme fixe proprii poeziei orientale (gazel, haiku). Dar utilizează, pe de altă parte, şi tehnici constructiviste, simultaneiste, produce imagini de tip suprarealist („moara mănâncă râul", „Luceafărul schimbă garda"), scrie versuri în monorimă, inventează caligrame, practică exhibiţionisme grafice. Cu Ion Vinea are în comun imagismul. Astfel, „străzile cântă ca un pian", crengile unei sălcii aplecate peste râu „atârnă ca nişte sfori lungi", sturionii sunt „fluierele mute prin care cântă marea", într-o anume seară „stelele sunt ca înflorite" şi „şuviţe de nori, haşurate secret de lună, le dau ceva tandru". în unele poeme se regăsesc inflexiuni din Saint-John Perse. Versurilor citabile în acest sens, ample, torenţiale, le răspund „micropoemele" din ciclul astfel intitulat şi „miniaturile" din Zodiac (1991). Concentrarea, cu efecte adesea ermetice, a acestor poezii de o strofă-două ar putea fi pusă în relaţie cu lapidaritatea lui Rene Char. Sonurile apolinice din grupajul Arpegii (şi din alte stihuri) nu sunt fără asemănare cu acelea din Farmecele lui Paul Valery. Trei cicluri din culegerea Lucruri şi stele (2003) interpretează motive explicit autohtone (datini, sărbători, reminiscenţe istorice, elemente de peisaj), multe evocând scene din copilărie cu specific local, transilvan, valorificând inedit procedee din folclor. Cu toată lunga tradiţie a poetizării unor obiceiuri, poetul care a scris versurile din Ritualuri (1987) imprimă icoanelor construite de el un ce inedit, un inefabil indivi-dualizant, printr-o stilizare proprie. Noutatea rezultă fie din tratarea unui motiv folcloric în vers liber şi alb, cu formulări pe alocuri uşor prozaice, bunăoară, în Brad sau buhaş („Bradule, care stai la fereastra mea/ înăuntru sau afară/ să încercăm să găsim un limbaj, ceva,/ câtpe-amintirinuse lasă seară// că ai venit dintre sihăstrii/ dintre zăpodii şi feţe cu barba-ursului şi cât de multe nu ştiu că ştii..."), alteori, dimpotrivă, din giuvaerizarea versului regulat, inclusiv a celui de factură populară. Această din urmă operaţie implică, nu în puţine cazuri, preluarea, cu sau fără subtile retuşuri, a unor refrene sau formule stereotipe, mai ales de colinde: „Strugure, pe-un gard, de lemn,/ Strugurel de ziuă,// Să-ţi ţin partea îmi faci semn,/ Strugurel de ziuă"; „Frunză verde brad frumos/ Măi doruleţ măi/ Astăzi s-a născut Hristos/ Măi doruleţ măi/ îngeri tot cu capu-n jos/ Măi doruleţ măi". Cele mai izbutite texte sunt, poate, acelea în care se creează o atmosferă de patriarhalitate rurală idilică prin evocarea unor situaţii din copilărie. In noaptea solstiţiului de vară copiii aruncau, fără ştirea părinţilor, cununi de sânziene pe casă, cu credinţa că, dacă vreuna cădea, cel căruia îi aparţinea avea să moară. Scena e, parcă, de ritual ezoteric: „lună ce-mi baţi la fereastră ca o fată a munţilor/ cu o cofă de mure plină,/ când părinţii, duşmanii, dorm ca morţii,/ şi mă răpeşti din oraş la sat în această formă
-	/ un an, o cunună fiecare" (Cununi de sânziene). Un episod de basm pare mersul cu caii la scăldat, duminica: „N-am ce să fac
551 Dicţionarul general al literaturii române
Răuţă
astăzi, mamă şi tată,/ o să merg la scăldat cu caii...// O să-mi trag o pereche de nădragi mai purtaţi, / din şură/ şi fără cămaşă, în galop/ o să merg la scăldat cu caii la râu, în urmă / lăsând grădina şi casa-n Duminică/ şi printre roiuri de copii veseli şi muşte de cai/ şi libelule cu aripi ca site/ o să m-arunc în apa de munte răcoroasă şi caldă/ şi dulce, până la piept,/ toată numai sori şi planete" (Să merg la scăldat cu caii). Placheta Gutui japonez (1996) însumează îndeosebi haikuuri, şi multe dintre acestea surprind, cu fineţe, detalii de peisaj, mai ales citadin, nipon, însă nu descripţia predomină, şi mai ales nu cea localizantă. Iată un bazin, într-un parc: „Culori în bazin./ Ca să cred iar în basme,/ un crap de aur" ori frânturi de privelişti diverse: „A face/ umbră pământului/ Om sau cruce/ Cum vrei s-o iei"; „decupat de lac/ cerul albastru un safir/ cât inelul". Sub titlul Coloana Infinită apare aici un text tipografiat, cu excepţia ultimului (pseudo)vers, în verticală monosilabică. Asemenea excentricităţi, grafice şi de alte feluri, există şi în alte cicluri. De pildă, un text din Piatra scrisă (2002), intitulat Joc de cifre, jonglează cu anii răscrucii de milenii: „N-a fost nimic nici pragul 2000, / Nici anul 1 din mileniul 3, / 2002! Drept care, poţi să vii/ Mai relaxat în braţe să ne iei". Numeroase sunt jocurile sonore, constând mai cu seamă în rimarea insolită. Rime interioare, rima a două cuvinte alăturate, monorime, rime în cascadă: „geţi cu săgeţi sub peceţi", „cărbuni nebuni", „bram în hram", „cer în ger", „plouă rouă", ,,-n două plouă", „lent torent", „munţi cărunţi [...] lumii punţi". O aşa-zisă „baladă" e compusă din şaisprezece versuri rimate toate în „an", unele având această rimă şi în interior. Stăpânind, încă de la debut, versul oricât de nărăvaş, R. a ajuns la o virtuozitate demnă de orice maestru consacrat al cuvântului.
Aurel Râu nu desfăşoară un ceremonial al melancoliei livreşti şi nici al ironiei circumscriindu-şi banalul ca Mircea Ivănescu. El este un melancolic, dar tristeţea provine dintr-o supunere faţă de lucrurile consemnate cu obiectivitate fără subtext ironic. [...] Desenul desluşit al poeziei lui Aurel Rău, fără încordare şi tuşe nervoase, conturează un univers original în care lucrurile au energia „ivirii prime". Poetul nu e un volubil şi nici un senzual, ci un contemplativ fără poză, un elegiac desprinzând un sens prin organizarea liniilor într-un „cântec şoptit", pe fondul unei reflexivităţi discrete.
Ion Simuţ
SCRIERI: Mesteacănul, Bucureşti, 1953; Focurile sacre, Bucureşti, 1956; La marginea deşertului Gobi, Bucureşti, 1960; Unde apele vorbesc cu pământul, Bucureşti, 1961; Jocul de-a stelele, Bucureşti, 1963; Stampe, Bucureşti, 1964; Pe înaltele reliefuri, Bucureşti, 1967; Poezii, pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1967; Elogii, Bucureşti, 1968; Turn cu ceas, Cluj, 1971; False proze, Bucureşti, 1972; Trei poeţi. Perse, Machado, Kavafis, Cluj, 1972; Zeii asediaţi, Bucureşti, 1972; în inima lui Yamato. 9 priviri lirice asupra Japoniei, Bucureşti, 1973; Micropoeme şi alte poezii, Cluj-Napoca, 1975; Cuvinte deasupra vămii, Bucureşti, 1976; întâlniri cu scriitori, Bucureşti, 1976; Grecia. Călătorie incompletă, Bucureşti, 1978; Omul de zăpadă, Bucureşti, 1978; Flori din cuvinte, Bucureşti, 1980; Septentrion, Bucureşti, 1980; Versuri, pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1982; Oameni de aer, Bucureşti, 1983; Mişcarea de revoluţie, Bucureşti, 1985; Ritualuri, Bucureşti, 1987; Versuri, pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1989; Efigii, Bucureşti, 1989; Zodiac, 1987.
Miniaturi, Bucureşti, 1991; Septentrion, pref. D. Micu, Bucureşti, 1994; în poveşti cu Ion Creangă, Bucureşti, 1994; Andrei Mureşanu în răsăririle magicului, Cluj-Napoca, 1996; Gutui japonez, Iaşi, 1996; Seară cu versuri în lectura autorilor, Bucureşti, 1997; Expo 99 - de la Olahus la Emil Cioran, Bucureşti, 1999; Şcoli I-Un infinit, Bucureşti, 2000; Portrete la zile mari, Bucureşti, 2000; Piatra scrisă, Cluj-Napoca, 2002; Cu Victor Hugo prin trei veacuri, Cluj-Napoca, 2003; Lucruri şi stele, Bucureşti, 2003. Traduceri: Antonio Machado, Poezii şi poeme, pref. Rafael Alberti, postfaţa trad., Bucureşti, 1964; Gheorghios Seferis, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1965; Saint-John Perse, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1969, Poeme alese, Bucureşti, 1983; Konstantin Kavafis, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1971; Aleksandr Blok, 12, pref. trad., Cluj, 1972; Mică antologie de poezie japoneză, în în inima lui Yamato. 9 priviri asupra Japoniei, Bucureşti, 1973,101-149; Teresa Maria Moriglioni-Drăgan, Amoebă ori stea, pref. Eugen Barbu, Bucureşti, 1977; 42 de poeţi greci contemporani, postfaţa trad., pref. Alexis Zira, Cluj-Napoca, 1984 (în colaborare); Poeţi francezi, pref. trad., Cluj-Napoca, 1987; Mimmo Morina, Democraticon, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Ştefan Damian); Matsuo Basho, Note de drumeţie, pref. trad., Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Petroveanu, Pagini, 198-204; Petre Stoica, Antonio Machado, „Poezii şi poeme", IL, 1965, 3; Felea, Dialoguri, 203-225; Oarcăsu, Opinii, 104-108; Simion, Orientări, 144-153; Oarcăsu, Oglinzi, 218-223; Felea, Reflexii, 241-244; Tomuş, Carnet, 115-121; Cubleşan, Miniaturi, 150-156; Barbu, Sine ira, 156-159; Bugariu, Incursiuni, 55-60; Felea, Poezie, 108-114; Martin, Poeţi, II, 141-147; Grigurcu, Teritoriu, 119-122; Călinescu, Literatura, 142-148; Drăgan, Reacţii, 267-269; Poantă, Modalităţi, 50-56; Petroveanu, Traiectorii, 225-231; Cristea, Un an, 120-123; Barbu, O ist., 105-108; Negoiţescu, Engrame, 86-90; Piru, Poezia, II, 44-47; Zalis, Tensiuni, 209-215; Alexiu, Ideografii, 143-146; Poantă, Radiografii, 1,142-146, II, 30-37; Băileşteanu, Abside, 87-128; Grigurcu, Poeţi, 162-172; Ruja, Valori, 85-87; Vasile Rebreanu, Miron Scorobete, Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx, I, Cluj-Napoca, 1979,267-273; Nicolae Manolescu, Nordul şi sudul poeziei, RL, 1980,34; Cândroveanu, Poeţi, 141-146; Lit. rom. cont., 1,443-447;Simuţ, Diferenţa, 171-173; V. Fanache, „Versuri", ST, 1983, 3; Pop, Lecturi, 68-72; Ion Oarcăsu, Poezia solidarităţii cu elementele, ST, 1984,12; Simion, Scriitorii, III, 179-186; Felea, Aspecte, III, 43-47; Taşcu, Poezia, 205-212; Grigurcu, Existenţa, 143-152; N. Steinhardt, „Ritualuri", ST, 1987,6; Rotaru, O ist., III, 250-253; Micu, Limbaje, 249-260; Munteanu, Jurnal, IV, 178-181; Tihan, Apropierea, 118-123; Tuchilă, Privirea, 189-196; Tupan, Scenarii, 205-213; Constantin Crişan, Eseul artist, VR, 1990,7; Petru Poantă, încercare de profil, ST, 1990,11-12; Fanache, Vârstele poeziei, 202-210; Steinhardt, Monologul, 83-89; Simuţ, Incursiuni, 86-88; Virgil Mihaiu, „.. .din adâncul Transilvaniei", ST, 1995, 6; Pop, Pagini, 9-16,61-65; Ana-Maria Zlăvog, Dialogând, CL, 1998,6; Poantă, Dicţ. poeţi, 175-179; Milea, Sub semnul, 20-23; Florin Mihăilescu, Ce fei de critică face poetul, VR, 2000,10-11; Dicţ. esenţial, 707-709; Grigurcu, Poezie, II, 324-335; Micu, Ist. lit., 393-394; Popa, Ist. lit., 1,930-931; Dicţ. analitic, III, 69-71, IV, 260-261.	D.Mc.
RĂUŢĂ, Aureliu (10.11.1912, Câmpulung - 13.VI.1995, Madrid), traducător şi editor. Este fiul Domnicăi (n. Ţuţuianu) şi al lui Ioan Răuţă, funcţionar CFR. După studii de agronomie şi farmacie la Bucureşti, lucrează ca asistent universitar la Institutul Agronomic bucureştean până în 1941, când pleacă în Germania pentru a-şi susţine doctoratul la Institutul Dahlem din Berlin. Până în 1944 se află în Italia, unde obţine licenţa în litere, apoi se stabileşte în Spania, la Madrid. Profesor la
Răvaşul
Dicţionarul general al literaturii române 552
Universitatea din Salamanca, unde în 1946 fusese invitat să predea filologie romanică, introduce în programul Universităţii şi un curs de limba română, pentru care a elaborat o Gramatica rumana (1948), apărută în trei ediţii, şi un mic dicţionar spaniol-român.
Preocupat permanent de problemele româneşti, R. se angajează cu generozitate în numeroase acţiuni, menite, pe de o parte, să atragă atenţia Occidentului asupra României sovietizate şi asupra procesului de degradare şi mistificare culturală, pe de altă parte, să susţină activitatea culturală şi literară a românilor din exil. Este, alături de alţi intelectuali români, iniţiator de conferinţe, mese rotunde şi congrese, fondator de asociaţii, societăţi şi edituri. în 1948, cu sprijinul lui Cirilo Popovici şi al lui George Uscătescu, R. înfiinţează Asociaţia Hispano-Română din Salamanca, în care activează şi profesorii spanioli Antonio Tovar, Jose Beltran de Heredia, Francesco Elias de Tejada, Manuel Garda Blanco. Din 1951 face parte din comitetul de redacţie al revistei „Destin", unde îi apar studii şi eseuri pe teme istorice şi culturale. Sub auspiciile Asociaţiei Hispano-Române şi ale Seminarului de limbă română de la Universitatea din Salamanca, au loc, din iniţiativa lui, „Săptămâna juridică românească" (1949), numeroase conferinţe cu tematică literară şi culturală -Santiago Montero Diaz, Gândirea filosofică şi istorică a lui Lucian Blaga (1950), Problema relaţiilor dintre cultura românească şi Occident (susţinută de R. în 1963), Vintilă Horia, Romanul contemporan (1966) ş.a. -, cât şi Congresul al X-lea al Societăţii Academice Române (1966), desfăşurat sub genericul „Romanidad, Hispanidad, Rumanidad" (manifestare la care participă şi Mircea Eliade). Programul editorial al Asociaţiei Hispano-Române a vizat traducerea în limba spaniolă a unor creaţii literare româneşti - poezii de Mihai Eminescu şi Horia Stamatu, proza lui I.L. Caragiale şi o antologie de poezie populară românească, acestea fiind tălmăciri realizate de R.-, precum şi promovarea de cărţi ale unor scriitori români din exil: Poezia românească nouă, antologie întocmită de Vintilă Horia (1956), Vintilă Horia, Viitor petrecut (1976), Horia Stamatu, Jurnal (1979), Al. Gregorian, Pete de lumină (1980), Coasta soarelui (1982), în creştetul luminii (1984). împreună cu L.M. Arcade şi în colaborare cu Basarab Nicolescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Theodor Cazaban, Matei Cazacu ş.a., fondează în 1981 cercul Hyperion din Paris - „centru de promovare a cărţii româneşti". Din sediul de la Madrid al centrului, R. difuzează cărţile a şapte edituri şi câteva dintre cele mai importante reviste literare ale exilului („Ethos", „Limite", „Mele" „Destin", „Revue des etudes roumaines") în toate ţările cu emigraţie românească. Prin Fundaţia Culturală Română de la Madrid, înfiinţată în 1983 din iniţiativa sa şi a lui Vintilă Horia, Al. Gregorian, Radu Enescu şi Al. Mircea, se susţin manifestări culturale importante: simpozioane la Paris (1983, 1985, 1989), Miinchen (1984) şi Madrid (1984), care dezbat teme precum „Românii între Apus şi Răsărit", „Ortodoxia şi Apusul", „Exilul românesc. Identitate şi conştiinţă istorică". Şi programul editorial început la Salamanca este continuat, dându-se prioritate operei lui Mihai Eminescu.
Alături de ediţiile în limba română (prefaţate de Al. Cioră-nescu), o ediţie în limba italiană (transpunere de Rosa Del Conte) şi una în germană (traducere de Wolf von Aichelburg) întâmpină comemorarea din 1989, la Paris, a poetului naţional. Cu acelaşi prilej, R. face demersurile necesare pentru amplasarea la Paris a statuii lui Mihai Eminescu de Ion Vlad (rue Jean de Beauvais, lângă Biserica Ortodoxă Română), lucrare pe care, de asemenea, a subvenţionat-o.
Traduceri: Mihai Eminescu, Poestas, Salamanca, 1950; I.L. Caragiale, Cuentos rumanos, Salamanca, 1952; Antologia de la poesia popular rumana, Salamanca, 1955 (în colaborare cu Luis Cortes); Horia Stamatu, Diâlogos (Poemas), Salamanca, 1971; Mircea Eliade, El viejo y el funcionario. En la caile Mantuleasa, Barcelona, 1984.
Repere bibliografice: Românii, 315; Chihaia, Mărturisiri, 157-163; Manolescu, Enciclopedia, 589-590.	M.	P.	-C.
RĂVAŞUL, publicaţie apărută la Cluj, săptămânal din 4 aprilie 1903, bilunar în 1908 şi 1909, apoi lunar până în decembrie 1910. Proprietar-editor: Elie Dăianu, redactori responsabili: Basil Moldovanu (1903-1904), Iuliu Florian (1905), Petru P. Bariţiu (1906). Caracterul religios al publicaţiei este accentuat din primul număr, unde se afirmă că R. este „menită să propovăduiască adevărurile mântuitoare ale legii creştine în mijlocul iubitului popor". Apariţiile editoriale sunt consemnate în cadrul rubricilor „Cărţi noi şi reviste", „Cărţi din orice părţi". Aproape fiecare număr conţine câteva poezii, cele mai multe fiind retipăriri: Octavian Goga (Dascălul, Scrisoare, Străbunii, Dedicaţie), St. O. Iosif (lisus), G. Coşbuc, I. Mureşan, Th. D. Speranţia, Aron Cotruş, D. Petrino, Panait Cerna, N. G. Rădulescu-Niger, Iuliu Domşa, Emil A. Chiffa, Alexandru Aciu, N. Marcu, I.U. Soricu (care semna şi Al. Dafin ori M. Iustin), G. Tutoveanu. Proza este găzduită de obicei la rubrica „Foiţa «Răvaşului»": George Coşbuc, Pădurile din America Latină, I. Agârbiceanu (Domnişoara), I. Al. Brătescu-Voineşti (Puiul), Al. Lupeanu-Melin, Florian Cristescu, I. Roşiu ş.a. în afară de versuri, N. Iorga are câteva contribuţii importante: Căutaţi urmele trecutului vostru!, Vorbe înţelepte, Iorga despre Goga (1905), Neamul românesc din Bucovina, Neamul românesc din Basarabia, Despre discuţii (1906). Sporadic, cronica literară este susţinută de Sever C. Dan (De ce-i O. Goga poetul nostru), Petru Suciu (St. O. Iosif, Credinţe), Elie Dăianu (Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene de N. Iorga), D. Tomescu (Apus de soare de B. Delavrancea) etc. Pe parcursul mai multor numere sunt prezentate pe larg serbările culturale de la Sibiu şi fragmentele intitulate Din predicile lui Petru Maior. Pizma celor răi asupra celor buni. Sunt comemoraţi Iosif Vulcan, Octavian Goga, Titu Maiorescu. Un articol amplu, nesemnat, se referă la „episcopii literaţi" (1905). Mai sunt incluse povestiri de Maxim Gorki în traducerea lui I. E. Torouţiu şi un eseu de Aurel C. Popovici.	L.Cr.
RĂVAŞUL POPORULUI, publicaţie apărută la Fălticeni, bilunar, între 15 noiembrie 1907 şi 1 octombrie 1909, editată de
553 Dicţionarul general al literaturii române
Rândunica
un comitet de învăţători sub conducerea lui Mihail Sadoveanu şi Artur Gorovei. Revista a fost proiectată în vara anului 1907, când Sadoveanu se afla la fălticeni, în calitate de inspector al Cercurilor Culturale, fiind precedată de o foiţă promoţională. Membrii fondatori sunt în acelaşi timp şi finanţatorii revistei, ei refuzând subvenţia oferită de Spiru Haret, deşi cheltuielile de editare nu erau de neglijat. Colaboratorii sunt în marea lor majoritate învăţători: M. Catrinici, V. Cornescu, V. Costă-chescu, D.I. Gavrilescu, P. Gheorgheasa, Ilie Mihăilescu, Teodor Radovici, Neculai Stoleriu, Elena I. Teodorescu, I. Teodorescu, S.T. Kirileanu (fratele lui G.T. Kirileanu), V. M. Tomegea, Al. Vasiliu, astfel explicându-se şi largul ecou al publicaţiei. îngrijirea textelor a revenit lui Mihail Sadoveanu, trecut în caseta redacţională drept „publicist", şi lui Artur Gorovei, „publicist şi avocat". Revista a impus de la început un număr de rubrici: „Calendarul", „Despre datorii şi drepturi" (în care Artur Gorovei explica legile ţării pe înţelesul ţăranilor), „Sfaturi despre gospodărie", „Răvaşele unui doctor" (sfaturi practice semnate de Andrei Iliescu), „Preţuri din târguri", „Glume" şi „Ştiri". Din cel de-al patrulea număr, fiecărei rubrici i se atribuie câte o vinietă, desenată de V. Rolla- Piekarski. Nici unul din materialele cu caracter juridic, medical sau agricol nu este iscălit, tot aşa cum nici foiletoanele literare (cu unele excepţii) nu poartă semnătură. Pe lângă texte folclorice (pluguşor, oraţie de nuntă, cântece populare, strigături la joc şi balade, precum Toma Alimoş sau Mioriţa), sunt reproduse scurte povestiri - dacă nu de-a dreptul snoave - cu pronunţat caracter moralizator, scrise în grai popular, ca de altfel întreaga revistă. O parte din texte aparţin lui Mihail Sadoveanu şi, deşi nesemnate, sunt destul de lesne de identificat, altele sunt retipăriri din proza lui Nicolae Gane (câteva nuvele) sau a lui Ion Creangă (Povestea unui om leneş, Cinci pani, Moş Ion Roată şi Cuza- Vodă). Se adaugă încercări literare ale unor învăţători sau ale unor ţărani care împărtăşesc din experienţa proprie. R.p., adevărat luminător şi culturalizator al lumii satelor, a avut o bună răspândire, dovadă numeroasele întrebări şi propuneri venite din rândul oamenilor simpli şi publicate într-un soi de „Poşta redacţiei". G. Ibrăileanu o socotea un model pentru orice periodic destinat satelor.	C.Br.
RĂZEŞUL, revistă apărută la Bârlad, lunar, din februarie 1926 până în ianuarie 1927, sub direcţia lui Virgil Caraivan. Preocupările redacţiei se îndreaptă spre reconstituirea istoriei zonei (istoria Huşilor, a Bârladului), publicându-se numeroase documente şi contribuţii istorice, semnate de episcopul Iacov Antonie, de Petru T. Gâdei, Gh. Ghibănescu şi Virgil Caraivan, sau de interes istorico-literar: rapoarte şcolare redactate de Mihai Eminescu, informaţii despre începuturile Societăţii Scriitorilor Români. în poezie se manifestă câteva talente locale: Gh. Nedelea, Constantin Asiminei, G. Pallady, Constantin Goran, Cezar Cristea, A. Mândru, Ciprian Doicescu, Mircea Pavelescu; la fel şi în proză: Virgil Caraivan, Constantin Cehan-Racoviţă, Dumitru Fărcăşanu, Ion Palodă (I. Weinfeld), cărora li se alătură Ion Dragoslav. Se includ în
sumar şi câteva incursiuni de istorie literară: N. Pora dă articolul Cafeneaua literară, Petru T. Gâdei scrie despre scriitorul basarabean Dimitrie Moruzi, Stelian Dumbravă prezintă volumul Stropi de rouă de V. Militam şi semnează articolul Evoluţionism literar, iar Constantin Asiminei -articolul Directive literare. Interesante sunt notele de călătorie în Argentina ale lui Iustin Stancovschi şi compunerea epică în versuri, „în douăzeci şi patru de cărţi", Cântarea neamului românesc de Constantin Asiminei, din care se publică câteva fragmente. La capitolul dedicat traducerilor se inserează pagini din literatura religioasă a lui Giovanni Papini. N. Iorga îl evocă într-un necrolog pe Vasile Bogrea.	M. Pp.
RÂNDUIALA, publicaţie apărută la Bucureşti, trimestrial, din ianuarie 1935 pînă în august 1938, în mai multe „caiete", cu subtitlul „Arhivă de gând şi faptă românească". Conducerea este alcătuită din D.C. Amzăr, Ernest Bemea, Ion I. Ionică, Ion Samarineanu. Din cercul revistei fac parte personalităţi de orientare etnicist-naţionalistă, precum Ion Conea, Mac Constantinescu, Valeriu Papahagi, N. Brânzeu ş.a. Articolul O arhivă de gând şi faptă românească anunţă că se vor publica mai ales „cercetări privitoare la problemele cugetului şi vieţii româneşti de azi şi din trecut; urmează înfăţişări de oameni şi locuri". Predomină abordările filosofice şi etnografice privitoare la spiritualitatea românească: D.C. Amzăr, Gând şi cuvânt, Despre înţelesul şi condiţiile unei filosofii româneşti, Vasile Băncilă, Sensul culturii şi „culturalizarea" satelor, Ernest Bernea, Poezia românească contemporană, Avram lancu, Poezia lui Adrian Maniu, Filosofia la Universitate. începând din 1937 R. devine declarat legionară, adăpostind semnăturile lui Mihail Polihroniade (Politica externă a României), Victor P. Gărcomeanu (Tudor Arghezi şi spiritul iudaic în literatură), Radu Gyr (Cântec pentru slavă de arhangheli), Corneliu Zelea Codreanu (Pentru noua rânduială), D.C. Amzăr (Căpitanul întregului neam şi Destin legionar). Pe aceeaşi linie merg şi versurile publicate de Virgil Carianopol, Ion Samarineanu, Aron Cotruş, Victor Tudoran, Iulian Vesper, Tudor Codreanu, Radu Gyr. Eseuri îmbibate de idei asemănătoare semnează Ion Conea, Haig Acterian, Ernest Verzea, dar nu şi Lucian Blaga (Aspecte fundamentale de creaţie culturală).	M.Pp.
RÂNDUNICA, revistă de literatură şi folclor apărută la Iaşi, lunar, din ianuarie până în decembrie 1893, sub direcţia Elenei Sevastos. Orientarea publicaţiei, în care se disting câteva dintre ideile „Contemporanului", o încadrează în mişcarea feministă a vremii. Ca urmare, în coloanele R., deschise numai colaboratoarelor, ocupă un loc însemnat articolele tratând problema emancipării femeii. Ponderea o au, totuşi, literatura şi folclorul. Alături de Matilda Cugler-Poni, Adela Xenopol, Virginia Micle-Gruber, semnau şi Emilia Teodor, Stanca Fulger, Elena Dimitrovici, Ana Stănescu ş.a. în domeniul folclorului publică unele contribuţii notabile Elena Sevastos: anecdote, cântece populare din Ţara Oltului, cântece populare şi strigături din Ardeal, precum şi fragmente din studiile
Rândunica
Dicţionarul general al literaturii române 554
Naşterea la români şi înmormântarea la români şi Elena Nicu-liţă-Voronca: observaţii despre poveşti şi descântece. O încercare de exegeză asupra operei lui Titu Maiorescu, semnată Alexandrina, a rămas neîncheiată, întrucât, din motive pecuniare, revista şi-a încetat apariţia.	/. H. C.
RÂNDUNICA, revistă apărută la Sibiu, de trei ori pe lună, între 30 martie 1894 şi 10 iunie 1895, cu subtitlul „Foaie literară beletristică". Atenţia pentru literatura originală şi pentru mişcarea literară şi culturală a românilor este principalul element al programului anunţat de editorul şi redactorul Silvestru Moldovan. Totodată, ca şi la alte publicaţii transilvănene, se dă un spaţiu întins rubricilor cu un conţinut atractiv sau moralizator, cu jocuri distractive, modă etc. Dintre colaboratori se remarcă Ilarie Chendi, cu note critice, proză (Schiţe şi portrete, Domnica, Roza ultimă ş.a.), şi I. Scurtu, în postura de autor de versuri. Nuvele şi schiţe semnează V. Ranta-Buticescu, Margareta Moldovan, Emilia Lungu, iar Ieronim G. Bariţiu este autorul unor Reminiscenţe, dedicate lui Mihai Eminescu. în R. s-a publicat multă poezie, aparţinând fie transilvănenilor Andrei Bârseanu, Aurel Ciato, George Simu, Lucreţia Suciu-Rudow, V.B. Muntenescu, Petrea de la Cluj (P. Conda), O. Bocea, Viora Magdu, Elena din Ardeal şi Emilia Sabo, fie unor autori mai cunoscuţi de peste munţi, printre care M. Gregoriady de Bonacchi, Gh. Becescu-Silvan, Carol Scrob, Iuliu I. Roşea. Se tipăreşte şi literatură populară, culeasă de Antoniu Popp, se dau anecdote versificate de I. Cândea şi Petre Dulfu. Din Heine şi Platen traduce frecvent M. Gregoriady de Bonacchi, Camil B. (Ieronim G. Bariţiu) transpune din Teofrast, iar I.I. Şchiopul realizează o versiune fragmentară a comediei Georges Dandin de Moliere.	R.Z.
RÂPEANU, Sanda (25.IV.1929, Bucureşti), traducătoare şi editoare. Este fiica Georgetei (n. Ionescu) şi a lui Dimitrie Marinescu, avocat, şi soţia lui Valeriu Râpeanu. învaţă la Şcoala Elementară de Fete din Deva şi la Liceul „Regina Maria" din aceeaşi localitate (1939-1947), apoi urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti (1947-
1951). A lucrat, începând din studenţie, ca redactor la revista pentru copii „Licurici" (1949-1952), apoi ca secretar de redacţie la „Viaţa românească" (1952-1963) şi la publicaţiile Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene (1963-1972). Debutează în 1952, la „Licurici", cu reportaje, sub semnătura Sanda Marinescu, şi editorial în 1966, cu traducerea lucrării Şapte secole de roman de Pierre Daix. Colaborează cu prezentări de carte şi traduceri (din Albert Camus, Honore de Balzac, Mircea Eliade, Andre Malraux ş.a.) la „Viaţa românească", „Secolul 20", „Curierul naţional", „Caietele Teatrului Naţional" ş.a.
Traducerile realizate de R. au fost remarcate pentru exactitatea lexicală şi stilistică, autoarea versiunilor româneşti ştiind să se adapteze de fiecare dată particularităţilor unor autori diferiţi ca scriitură, cum sunt Frangois Mauriac şi Andre Maurois, Charles Morgan sau William Somerset Maugham,
Pierre de Boisdeffre sau Rene Huyghe. Din 1972 colaborează cu Valeriu Râpeanu în special la publicarea unor ediţii critice ale cărţilor lui N. Iorga, activitate ce are drept rezultat o operă solidă, cu meritul de a aduce în actualitate personalitatea unuia dintre marii intelectuali români. A prezentat, în emisiuni radiofonice, comentarii semnificative despre relaţiile cu muzica ale lui Marcel Proust sau Andre Gide şi cicluri de emisiuni consacrate memoriilor şi corespondenţei unor muzicieni - Francis Poulenc, Darius Milhaud, Albert Schweitzer.
Ediţii: N. Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu), Oameni cari au fost, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu); ed. I-III, introd. Valeriu Râpeanu, Galaţi, 1994-1997 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu), O luptă literară, I-II, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu), Sfaturi pe întunerec, I-II, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu), Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu); Al. Kiriţescu, Gaiţele, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu); C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Valeriu Râpeanu). Traduceri: Pierre Daix, Şapte secole de roman, Bucureşti, 1966; Paul Surer, Teatrul francez contemporan, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1968; Gaston Baty, Rene Chavance, Viaţa artei teatrale de la începuturi până în zilele noastre, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1969; Pierre de Boisdeffre, O istorie vie a literaturii franceze de azi, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Cireaşa Gabriela Grecescu), Şi totuşi... De Gaulle, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1997; Andre Maurois, Maşina de citit gândurile, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Ruxandra Soroiu); Charles Chaplin, Povestea vieţii mele, Bucureşti, 1973; Frangois Mauriac, Un adolescent de altădată. Maltaverne, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1974; E.H. Gombrich, O istorie a artei, Bucureşti, 1975; Claude Spaak, Ordinea şi dezordinea, Bucureşti, 1977, Marianne, frumoasa mea, Bucureşti, 1979, Ecouri în memoria timpului, Bucureşti, 1987; Charles Morgan, Portret într-o oglindă, Bucureşti, 1978; Yves Gandon, Destinaţie necunoscută, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979; Rene Huyghe, Dialog cu vizibilul, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1981; William Somerset Maugham, Bilanţ, Bucureşti, 1982; Regine Andry, O femeie singură, Bucureşti, 1983; William Dean Howells, Un caz modem, Bucureşti, 1987; Catherine Lepront, Clara Schumann. Viaţa la patru mâini, pref. Alice Mavrodin, Bucureşti, 1993; Louis Bozon, Femeia vieţii mele, Mărime, Bucureşti, 1993; Jean d'Ormesson, Gloria Imperiului, Bucureşti, 1996; Alain Decaux, Abdicarea, Bucureşti, 1999; Paul Mărie de la Gorce, Ultimul imperiu. Va fi secolul XXI american?, Bucureşti, 2002; Richard Labeviere, Dolarii ternarei. Statele Unite şi islamiştii, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice; Alexandru Balaci, Frangois Mauriac, „ Un adolescent de altădată", RMB, 1974, 9377; Bb [N. Barbu], E. H. Gombrich, „O istorie a artei", CRC, 1976,23 aprilie; Dan Grigorescu, Un roman al demnităţii umane, CNT, 1979,10; Kalustian, Simple note, I, 267-270; Dan Grigorescu, Un roman de dragoste, CNT, 1983, 28; Tudor Octavian, Scris şi profesionalitate, RMB, 1983, 12 020; Andrei Bălu, Obsesia amintirii, RL, 1988, 7; Costin Tuchilă, Sub semnul pasiunii romantice, ALA, 1993,176; Cornelia Maria Savu, Când romancierul îl imită pe Dumnezeu, „Curierul naţional", 1996, 12 ianuarie; Dan Grigorescu, Traduceri, L, 1996,5.	D.G.
555 Dicţionarul general al literaturii române
Râpeanu
RÂPEANU, Valeriu (28.IX.1931, Ploieştiori, j. Prahova), eseist, critic şi istoric literar, editor. Este fiul Anastasiei Râpeanu (n. Stănescu) şi al lui Gheorghe Râpeanu, învăţători, şi soţul traducătoarei Sanda Râpeanu. Urmează Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti (1942-1950) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1950-1954), secţia limba şi literatura română. Şi-a susţinut doctoratul cu teza N. Iorga - exeget al literaturii universale. A fost redactor la „Gazeta literară" (1954-1959), unde a şi debutat în 1954, şi la „Luceafărul" (1959-1962), redactor şi redactor-şef adjunct al ziarului „Scânteia" (1962-1969), vicepreşedinte al Radio-Televiziunii Române (1970-1972), director al Editurii Eminescu (1972-1990). A profesat şi în învăţământul universitar, ca lector la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" (1966-1969) şi la Facultatea de Limba şi Literatura Română (1969-1970). Din 1991 ocupă un post de conferenţiar, fiind ulterior şef de catedră la Facultatea de Filosofie-Jurnalistică de la Universitatea „Spiru Haret" din Bucureşti. Paralel cu activitatea publicistică la „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară", „România liberă", „Flacăra", „Curierul naţional", „Curierul naţional magazin" ş.a., a colaborat la multe emisiuni de radio şi televiziune. A participat la colocvii şi reuniuni ştiinţifice din ţară şi de peste hotare cu comunicări privind epoci ale culturii române şi personalităţi ale vieţii spirituale româneşti (Mihai Eminescu, George Enescu, N. Iorga, Constantin Brâncuşi, C. Brăiloiu ş.a.). A publicat studii în reviste ştiinţifice de peste hotare: „Maske und Kothurn" (Viena), „Rivista di etnografia" (Neapole), „Diogene" (Paris), „Cuadernoshispanoamericanos" (Madrid), „Balkan Studies" (Salonic) ş.a. Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari. A fost distins cu numeroase premii, între care Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982) şi Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru (1987).
Critica lui R. este „tipic militantă", „de afişat caracter publicistic" (D. Micu). Deşi poartă pecetea epocii, cronicile şi recenziile sale se disting prin spirit critic riguros, nerv polemic, atitudine ofensivă. Cercetările de istorie literară au prevalat însă în preocupările sale, ceea ce i-a conferit un loc important în acţiunea de reevaluare a scriitorilor, istoricilor, oamenilor de cultură români. în această campanie de recuperare R. pledează pentru retipărirea autorilor interzişi sau uitaţi, îi evocă în medalioane şi articole, îi prezintă şi le evaluează scrisul în prefeţe, studii introductive, precum şi în ediţii critice. Nu în ultimul rând, ca director al Editurii Eminescu, iniţiază câteva colecţii de prestigiu („Biblioteca de filosofie a culturii româneşti", „Thalia", „Biblioteca Eminescu"), cuprinzând nume şi opere fundamentale ale filosofiei, istoriografiei, sociologiei, artei teatrale şi muzicale româneşti. La R. se remarcă o anume evoluţie în realizarea studiilor de istorie literară, de la prefeţele la volume din scrierile lui D. Anghel (1957) şi George Mihail Zamfirescu (1957) sau de la cartea sa de debut, „schiţa monografică" George Mihail Zamfirescu (1958), până la ediţiile şi studiile dedicate lui N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Mihail Sadoveanu, Al. Kiriţescu, I.G. Duca, Victor Ion Popa, Cella Delavrancea, Ion Minulescu, Mateiu I.
Caragiale, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu ş.a. Demersul critic al lui R. se împlineşte într-o largă viziune asupra fenomenului cultural şi istoric românesc, încadrat în cel universal, ca în Interferenţe spirituale (1970). Principiul metamorfozelor şi al interdependenţei între diferitele domenii ale culturii îi structurează mai toate studiile, eseurile şi articolele. Concomitent, a elaborat mai multe ediţii critice (în special din opera lui N. Iorga, majoritatea realizate în colaborare cu Sanda Râpeanu), riguroase din punct de vedere filologic şi istoric. Studiile, notele şi comentariile la aceste ediţii reprezintă un dialog incitant cu opera tipărită şi aduc frecvent puncte de vedere noi. în ultimii ani critica sa, exercitată mai ales în pagina săptămânală a cotidianului „Curierul naţional", supune unui examen interdisciplinar lucrări din toate domeniile, propunând noi perspective asupra unor figuri marcante ale literaturii şi istoriografiei naţionale şi străine şi asupra unor epoci ale culturii româneşti.
SCRIERI: George Mihail Zamfirescu, Bucureşti, 1958; Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1965; Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966; Călător pe două continente, Bucureşti, 1970; Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970; Pe drumurile tradiţiei, Cluj, 1973; Interpretări şi înţelesuri,
Răşcanu
Dicţionarul general al literaturii române 556
Iaşi, 1975; Cultură şi istorie, I-III, Bucureşti, 1979-1989; Tărâmul unde nu ajungi niciodată, Bucureşti, 1982; Memoria şi feţele timpului, Bucureşti, 1983; Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986; N. Iorga. La Vie de Vhistoire et l'histoire d'une vie, Bucureşti, 1989; N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Bucureşti, 1993; Nicolae Iorga, Bucureşti, 1994; Enescu. Contribuţii documentare. Reconstituiri. Interpretări, Bucureşti, 1998; Orientări în cultura română modernă, Bucureşti, 1999; N. Iorga. 1940-1947, I-II, Bucureşti, 2001-2002. Ediţii: Alexandru Vlahuţă, Scrieri alese, I-III, introd. edit., Bucureşti, 1963-1964; Panait Cerna, Floare şi genune, pref. edit., Bucureşti, 1968; N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, introd. edit., Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Oameni cari au fost, introd. edit., Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); ed. I-III, introd. edit., Galaţi, 1994-1997 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), O luptă literară, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Pagini de critică literară, pref. edit., Bucureşti, 1993, Sfaturi pe întunerec, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional, introd. edit., Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); George Mihail Zamfirescu, Teatru. Mărturii în contemporaneitate, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1974, Pe drumuri depărtate, I-III, pref. edit., Bucureşti, 1987, Maidanul cu dragoste, I-II, pref. edit., Galaţi, 1993, Teatru, Bucureşti, 1996, Sfânta mare neruşinare, pref. edit., Bucureşti, 1998; Al. Kiriţescu, Gaiţele, pref. edit., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Gaiţele şi alte piese de teatru, introd. edit., Bucureşti, 1986; Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, introd. edit., Bucureşti, 1980; Cella Delavrancea, Scrieri, Bucureşti, 1982, Dintr-un secol de viaţă, introd. edit., Bucureşti, 1987; Victor Ion Popa, Muşcata din fereastră, pref. edit., Bucureşti, 1984; Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni, tr. Alice Mavrodin, pref. edit., Bucureşti, 1987; C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, pref. edit., Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); Hortensia Papadat-Bengescu, Ciclul familiei Hallipa, Bucureşti, 2001; I.L. Caragiale, Nuvele, Bucureşti, 2003. Antologii: Dramaturgia română contemporană, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1964; O antologie a dramaturgiei româneşti. 1944-1977, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1978; N. Iorga. Opera, omul, prietenii, Bucureşti, 1992; De la Octavian Goga la George Bacovia. Poezie românească în primele două decenii ale secolului XX, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Biberi, Lumea, 239-246; Barbu, Sine ir a, 229-236; Perpessicius, Lecturi, 252-260; Stănescu, Poeţi şi critici, 121-127; Const. Ciopraga, Critică şi cultură, CRC, 1973, 47; Magda Ciopraga, „Pe drumurile tradiţiei", „Alma Mater", 1973,11; Cioculescu, Itinerar, II, 337-341, 389-391, III, 193-207, 268-274, 339-345; Sorin Titel, O carte fundamentală, RL, 1976,38; Vlad, Lectura, 129-138; Dimisianu, Opinii, 340-345; Al. Dobrescu, „Interpretări şi înţelesuri", CL, 1976,1; Liviu Leonte, Perspectiva socio-culturală, CRC, 1979, 45; Mihăilescu, Conceptul, II, 186-188; Băileşteanu, Refracţii, 47-49; Felea, Prezenţa,
74-80; Kalustian, Simple note, II, 185-192; Ion Biberi, Eseuri şi foiletoane critice, Bucureşti, 1982, 150; Mareea, Concordanţe, 304-307; Adam, Planetariu, 148-151; Silvestru, Un deceniu, 269-281; Stănescu, Jurnal, II, 181-190, III, 130-133; Iorgulescu, Prezent, 271-276; Florin Faifer, Rigoarea lecturii, „Dialog", 1986, 114; Dimisianu, Subiecte, 189-193; Florin Faifer, Interferenţe - cultură şi istorie, CRC, 1989, 45; Ion Zamfirescu, „Mărturisirile" lui C. Rădulescu-Motru, JL, 1991, 7-8; Z. Omea, Iorga, Nae Ionescu, Eliade, RL, 1993, 34; Teodor Vârgolici, Coordonate ale personalităţii lui N. Iorga, ALA, 1995, 260; Constantin Novac, Valeriu Râpeanu - 70: „Mă mândresc cu ce am publicat şi nu regret ce am respins", TMS, 2001,9; Andrei Pippidi, Sfaturi pe întuneric, ALA, 2001, 573; Teodor Vârgolici, N. Iorga - sfătuitor al neamului românesc, ALA, 2001, 593; Dicţ. scriit. rom., IV, 47-49; Zoe Dumitrescu-Buşu-lenga, Portrete, Bucureşti, 2002,137-150.	T.	V.
RÂŞCANU, Theodor (4.XI.1888, Iaşi - 29.VII.1952, Vaslui), prozator, poet şi publicist. Este descendentul unei familii boiereşti cu filiaţii ilustre: mama, Maria (n. Ghyca), tatăl, August, era fiul postelnicului Toderiţă Râşcă din Vaslui, învaţă la Iaşi, în particular clasele I-VI, după care frecventează Liceul Naţional. Aici, devenit copilul teribil al şcolii, scrie versuri înrâurite de muzicalitatea eminesciană în revista şcolară „Spre lumină", apoi debutează cu volumul de poezii Pagini intime (1905). Urmează studii de drept tot la Iaşi, obţinând licenţa în 1910. Se înscrie în Barou, dar nu practică avocatura, atras fiind de viaţa politică şi de publicistică. Gazetar pasionat, redactează, între 1914 şi 1919, revista „Politica", semnând cu pseudonimul Criton, este redactor la „Gândul liber" (1920), director al publicaţiei electorale „Lumină!" (Vaslui, 1931-1933), redactor la „Acţiunea" (1940-1944). Colaborează la „Evenimentul", „Conservatorul", „Adevărul literar şi artistic", „Epoca", „Gândirea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa românească", „Tribuna", „Facla" şi, episodic, la multe alte publicaţii. Traduce cu aplicaţie versuri din Henri de Regnier în „Mişcarea" (1912), Leconte de lTsle, Jose-Maria de Heredia, Paul Bourget în „Cuvântul" (1913). Două lucrări nonliterare, Răfuiala cea mare (1914-1915) (1915) şi Problema pământului în România (1922) abordează câteva subiecte obsedante pentru el - războiul şi criza socială. Activitatea de om de presă, cu intervenţii polemice redutabile, este dublată de aceea de prozator. Debutul editorial se produce cu volumul Spre Sofia cu Reg. 8 de Artilerie (1914), rezultatul participării ca voluntar la campania din Bulgaria. Este o cronică de un profund realism, în care descrierea plastică a locurilor se întâlneşte cu fina observaţie psihologică, într-un tablou al absurdităţii războiului, dar şi al observării valorilor umane, dincolo de graniţele etnice. Mobilizat în august 1916, R. ajunge pe front, participând la mai multe operaţiuni militare, experienţă fructificată în romanele de mai târziu. Publică, de asemenea, nuvele şi povestiri, evocând curţile boiereşti de altădată, proză în care o „fantezie realistă" îmbină pasiunea rememorării cu aceea de genealogist. în 1935 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. Interesul său pentru publicistică se va menţine până în 1944 când, după distrugerea conacului de la Buhăeşti (Vaslui), scriitorul se refugiază o vreme la Roşiori de Vede şi la Bucureşti, în ultimii ani de viaţă retrăgându-se din viaţa publică la Vaslui, unde îşi redactează ultimele scrieri.
Romanele Aceea care trebuia iubită (1925) şi Dragostea în furtună (1942) conţin aceeaşi materie narativă, în două etape ale scriiturii lui R.: o poveste de dragoste cu personaje din aristocraţia rurală românească şi una din ambianţa cosmopolită şi estetă a Parisului. Cărţile trăiesc într-un orizont modest, din tonalitatea sentimentală a naratorului - care se substituie, pe rând, personajelor - şi din răsturnările dramatice aduse de războiul mondial în destinul individual, ca şi în cel al istoriei. Bunăoară, finalul celui de-al doilea roman filmează alert prăbuşirea vechii Rusii şi ascensiunea bolşevismului. R., atent la evenimentul politic şi la psihologia mulţimii, introduce pagini de comentariu cvasipublicistic în toate romanele sale.
557 Dicţionarul general al literaturii române
Realism
Ileana Lupului (1934) şi Banul... ochiul dracului (1941) fac parte dintr-o categorie diferită: sunt „romane ţărăneşti", în care se înfruntă pasiuni, într-o oarecare asemănare cu Ion de Liviu Rebreanu. Similitudinea e însă numai de subiect: erotismul şi patima averii se profilează pe fundalul declinului boierimii vechi, ceea ce înlesneşte ascensiunea ciocoimii şi proliferarea parvenitismului. Ambele scrieri conservă unele trăsături ale sămănătorismului, au, totuşi, o tentă de realism critic şi, prin subiectul legat de crimă, violenţă şi patologie, patimă şi dezagregare morală, prezintă afinităţi cu literatura naturalistă. Diferite sunt Ruginoasa (1939), Fermecătorul Hrisoverghi (1943) şi Răzvrătitul Toderiţă (scris într-o ultimă variantă în 1944, rămas inedit), care pot fi considerate romane istorice sau istorii romanţate. Cel dintâi, cu aspectul unei monografii, are în centru personalitatea lui Al. I. Cuza, plasat în ambianţa castelului de la Ruginoasa, într-o evocare punctată de evenimente şi destine tragice care, alăturate descrierii fastuoase a frumuseţii medievale a locurilor, creează o atmosferă de fatalitate şi melancolie. Al doilea este inspirat de viaţa poetului Alexandru Hrisoverghi, în jurul căruia se ţes istorii de intrigă şi iubire, într-o poveste cu amanţi şi cu figuri legendare de poeţi, în care patetismul, livresc, se converteşte în realism tragic. între textul naratorului şi citatele din poezia galantă a epocii se articulează, cu accente ludice, un dialog subtil, de o discretă modernitate. Răzvrătitul Toderiţă evocă viaţa bunicului autorului, unul dintre opozanţii lui Mihail Sturdza, în al cărui portret se îmbină pitorescul cu nuanţa grotescă şi accentele de pamflet. Refugiat la Paris, protagonistul are prilejul să fie martor la scene din revoluţia franceză de la 1848. între alte episoade, se relatează o întâlnire cu Nicolae Bălcescu, pagini ample vorbesc despre „vântul veacului" romantic şi schiţează o istorie „din interior" a marilor prefaceri din Europa. Cu un caracter autobiografic, romanul Promoţia 907, rămas în foileton (în cotidianul „Epoca", 1935), face o incursiune, cu tuşe caricaturale, de pamflet social, în subteranele vieţii unor persoane publice. Ultimul text scris de R., Pui de cuc, încheiat în 1945, de asemenea inedit, poate fi definit ca roman al unei familii din boierimea rurală. Personajele capătă aici o mai evidentă adâncime, neatinsă în celelalte naraţiuni. Dincolo de subiectul „scandalos" - istoria unui vechi adulter -, cartea reconstituie viaţa la o mare moşie şi profilul unui boier cu aspiraţii intelectuale. Scriitorului nu îi scapă nici imaginea cinic-gro-tescă a climatului politic, nici schimbările de mentalitate care însoţesc ruina lumii patriarhale.
SCRIERI: Pagini intime, Iaşi, 1905; Spre Sofia cu Reg. 8 de Artilerie, Iaşi, 1914; Aceea care trebuia iubită, Iaşi, 1925; Ileana Lupului, Bucureşti, 1934; Ruginoasa, Bucureşti, 1939; Banul... ochiul dracului, Bucureşti, 1941; Dragostea în furtună, Bucureşti, 1942; Fermecătorul Hrisoverghi, Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: N. Iorga, „Pagini intime", „Sămănătorul", 1906, 4; Lovinescu, Scrieri, III, 249; C. Gerota, „Ileana Lupului", CL, 1934,10; Şerban Cioculescu, Aspecte epice contemporane, RFR, 1934,10; Perpessicius, Opere, VII, 39-40; Petru Manoliu, „Promoţia 907", „Credinţa", 1935,348; Predescu, Encicl, 716; Ion Vinea, O duminică la Buhăeşti cu Theodor Râşcanu, „Evenimentul zilei", 1942,1098; Artur
Gorovei, Ultimul roman al lui Th. Râşcanu, „Acţiunea", 1942,644; Bez-viconi, Profiluri, 308-310; Mihail Chimoagă, „Dragostea în furtună", VAA, 1943,872; Pompiliu Constantinescu, „Fermecătorul Hrisoverghi", VRA, 1944, 739; Straje, Dicţ. pseud., 595; Theodor Râşcanu, RRI, III, 31-36; Colesnic, Basarabia, IV, 264-285; Dicţ. scriit. rom., IV, 49-51. S.D.
REACŢIUNEA LITERARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti în 16 iulie 1933 şi în 11-15 martie 1935 (două numere), cu subtitlul „Revistă bilunară de literatură, artă, critică şi informaţie culturală". Director: Gabriel Drăgan. R.l. cuprinde poezie de Bazil Gruia, Gabriel Drăgan (ciclul Trofee de aur), Dem. Bassarabeanu, Eugen Constant, Vladimir Nicoară, Nichita Bradovan. în primul număr G. Drăgan semnează comentariul Tragedia lui Panait Istrati, în cel de-al doilea evocarea Fantoma străzilor: poetul Artur Enăşescu. Cu proză sunt prezenţi Sandu Teleajen, Const. I. Săndulescu şi Victor Papilian. Cronici şi note scriu Romulus Demetrescu, George Breazul, Tiberiu Iliescu, Eugen Constant (despre Răscoala lui Liviu Rebreanu), Stelian Constantin-Stelian, iar Pimen Constantinescu traduce din D'Annunzio. Revista pune accent pe valorile ignorate ale provinciei, intenţionând să fie totuşi un îndreptar de critică literară obiectivă.	M. Pp.
REALISM. Termen de origine latină (realis „real"), r. devine în Evul Mediu concept filosofic, iar în secolul al XlX-lea, sub forma realisme (în limba franceză), şi concept estetic. în filosofia medievală, termenul denumeşte unul din cele două curente scolastice: r. şi nominalismul. Primul curent susţinea, prin Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux, Toma d' Aquino, că ideile generale (universalia) au existenţă obiectivă (universalia sunt realia); celălalt, reprezentat de Roscelin de Compiegne, Duns Scot, William Occam, atribuia universaliilor doar o existenţă nominală (universalia sunt nomina). Frecvent în publicistica franceză literară şi de artă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, cuvântul fusese utilizat în Occident (în Franţa şi în Germania îndeosebi) şi anterior, mai ales în sens peiorativ (vulgaritate, lipsă de gust) sau, în orice caz, cu o nuanţă depreciativă. Schiller îi considera, în 1798, pe francezi mai mult „realişti" decât „idealişti", şi prin aceasta inapţi pentru marea poezie. Ca spre a-1 confirma, Balzac, fără a întrebuinţa vocabula, avea să pledeze pentru o literatură care să dea acesteia conţinut pozitiv, înfăţişând existenţa „aşa cum e", neidealizată, „într-un spirit de obiectivitate". Termenul se impune definitiv în vocabularul teoretic modern la începutul celui de-al şaselea deceniu al secolului al XlX-lea, fiind aplicat picturii lui Gustave Courbet. Principalul propagator şi teoreticianul curentului pe care îl desemna devine romancierul şi eseistul Jules Champfleury. Acesta îşi editează în 1857 articolele sub titlul Le Realisme. Comiliton al său, prozatorul şi criticul Louis Duranty scosese, cu un an înainte, periodicul „Le Realisme", ce promova reflectarea în artă a socialului şi principiul accesibilităţii: „Realismul impune o redare exactă, completă, sinceră a mediului social, a epocii în care trăim [...]. Modalitatea de redare trebuie să fie cât mai simplă, pentru ca
Realism
Dicţionarul general al literaturii române 558
toţi să o poată înţelege." Preluat de presa timpului, cuvântul numeşte scrierile celor doi promotori ai r., precum şi romanele şi piesele de teatru ale altor doi autori contemporani, Henri Monnier şi Henri Murger. Aceştia vor fi consideraţi drept exponenţii r. în sens strict şi de Albert Thibaudet şi Gaetan Picon. In limbajul criticii şi istoriei literare accepţia termenului e însă fluctuantă, sfera semantică nefiind riguros delimitată până astăzi. Şi tendinţa de subestimare persistă. în Histoire de la litterature frangaise (1894) Gustave Lanson pomeneşte de r. doar într-un paragraf din capitolul Le Roman romantique, consacrat trecerii, prin Balzac, de la romantism la noul curent. Rezervă, în schimb, naturalismului, înscris între 1850 şi 1890, un capitol amplu, în care plasează parţial pe Gustave Flaubert („între romantism şi naturalism"), integral pe Emile Zola, fraţii Goncourt, Alphonse Daudet, Guy de Maupassant. în Histoire ilustree de la litterature frangaise (1923-1924), elaborată sub direcţia lui Albert Bedier şi Paul Hazard, apar ca realişti Flaubert şi fraţii Goncourt, în timp ce Balzac şi Stendhal sunt trecuţi printre romantici, împreună cu George Sand. Tot sub umbrela romantismului sunt aşezaţi Stendhal şi Balzac de către Albert Thibaudet care, distingând în r. două aspecte, popular şi burghez, îl identifică pe primul la Champfleury, Murger, Duranty, pe al doilea la fraţii Goncourt. Aproximativ aceeaşi clasificare apare la Gaetan Picon, cu deosebirea că, pentru el, Maupassant e un „realist obiectiv", iar fraţii Goncourt sunt romantici. Mulţi istorici şi critici literari omologhează cele două curente, vorbind nediferenţiat de „realişti şi naturalişti" sau substituindu-i pe unii altora. V.S. Bielinski grupează realiştii ruşi sub genericul „şcoala naturală". La noi, C. Dobrogeanu-Gherea prezintă „realismul şi naturalismul artistic" drept un singur curent, stigmatizând însă reliefarea sordidului de către Zola şi adepţii săi ca „realism scârbos". Criticii români de seamă, de la Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea la Tudor Vianu, G. Călinescu şi cei de după al doilea război mondial, sprijină în fond r., însă terminologic acest concept mai circulă uneori sub semnul ambiguităţii. în Istoria literaturii române (1991), I. Negoiţescu numeşte „naturalism" întregul r. al perioadei interbelice, în care include abuziv şi proza lui Mateiu I. Caragiale, Ion Vinea, Al. A. Philippide ş.a. în cvasiunanimitatea ei, critica literară de azi atribuie însă caracter realist celei mai întinse şi rezistente părţi a prozei şi dramaturgiei româneşti, de la începuturile lor până în prezent. Sensul istoric al conceptului literar şi artistic r. e dublat de unul tipologic. Se vorbeşte de un „realism etern" (Rene Wellek), de un „realism neţărmurit" (Roger Garaudy). Analog a fost conceput r. şi mai înainte, în perioada interbelică, de o seamă de esteticieni germani, englezi, americani, polonezi (citaţi de Henryk Markiewicz în Conceptele ştiinţei literaturii), fără ca aserţiunile lor să aibă un răsunet internaţional, precum cel stârnit ulterior de ideile lui Rene Wellek şi Roger Garaudy. Pentru Stanislaw Ossowski, de exemplu, aparţin r. „toate acele valori artistice care constau într-un anumit raport de concordanţă cu realitatea", ceea ce ar însemna, în consecinţă, că „orice creator mare şi original [...] a fost realist" (Bazele esteticii, 1933). Indiferent de amplitudinea atribuită sferei conceptului,
Octav Băncilă, întoarcerea de la câmp
esteticienii şi teoreticienii literaturii sunt unanimi în a considera drept principiu definitoriu al artei realiste veridicitatea, prin aceasta înţelegând adecvarea imaginii artistice la obiectul ei, selectat din existenţa obiectivă. Pentru cât mai multă precizie, unii definesc r. ca reflectarea obiectiv exactă, relevantă, a ceea ce realitatea are esenţial, semnificativ. Dar ce e realitatea? Realul, afirmă Wellek, include totul, deci şi lumea interioară, plăsmuirile fanteziei, visurile, proiecţiile simbolice. După Garaudy, întrucât „orice operă de artă autentică exprimă o formă a prezenţei omului în lume", „prezenţă asemănătoare aceleia a unui ferment", „nu există artă care să nu fie realistă". Cu toată vâlva stârnită şi cu tot meritul istoric de a fi redeclanşat discuţii la scară mondială pe tema r., acest ultim punct de vedere nu putea să se impună, întrucât simplifică extrem realitatea artistică, reduce toate tipurile creaţiei la un numitor comun, eludează orice clasificări pe temeiuri mai adânci, în ultimă analiză face imposibilă studierea structurilor interioare ale operelor de artă, a stilurilor generale, diferenţiate în funcţie de ramurile artei, de genuri, de epoci. Inoperant reducţionistă e şi teoria lui Lucien Goldmann, potrivit căreia s-ar integra în r., largo sensu, şi proza lui Alain Robbe-Grillet, a lui Michel Butor, a Nathaliei Sarraute şi a altor reprezentanţi ai Noului Roman. încă de la începuturile artei apar caractere ce vor individualiza, la timpul lor, stilul realist şi, cu specificările şi rezervele de rigoare, se poate vorbi de un r. primitiv, preistoric, oriental, greco-latin, medieval, cu atât mai mult de un r. al Renaşterii, al clasicismului şi al romantismului. Promotorii mişcării romantice franceze de la mijlocul secolului al XlX-lea îşi revendicau ca precursori, între alţii, pe Scarron, Diderot, Balzac, Stendhal, Dickens. Totuşi, atributele existenţei reale, obiective se revelează cu putere deosebită începând din Renaştere. Marele r., în sens tipologic, ia naştere prin Rabelais, Shakespeare, Cervantes şi se realizează plenar în literatură prin Stendhal, Balzac, Flaubert, Dickens, Thackeray, Gogol, Lev Tolstoi, Saltâkov-Şcedrin, Cehov, Ibsen, Jokai Mor,
559 Dicţionarul general al literaturii române
Realism socialist
Camil Ressu, Ţărănci în curte
I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, în pictură prin Rembrandt, Daumier, Ilya Repin, Nicolae Grigorescu, spre a menţiona doar câteva dintre numele sonore. în înţelegerea lui Erich Auerbach
-	care, în Mimesis (1946), a consacrat cea mai substanţială cercetare „reprezentării realităţii în literatura occidentală" -„bazele realismului modern" constau în „tratarea serioasă a realităţii cotidiene, ridicarea unor mai mari grupuri umane cu nivel social inferior la rangul de subiect al unei prezentări problematic-existenţiale [...], încadrarea personajelor comune şi a faptelor în fluxul general al istoriei contemporane". O asemenea optică determină amestecul de stiluri, utilizarea concomitentă a tuturor stilurilor, de la cel „sublim" la cel mai „umil". în literatura română apar elemente de r. în Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu, în Povestea vorbii, O şezătoare la ţară şi în alte scrieri ale lui Anton Pann, în proza lui C. Negruzzi, a lui G. Sion, a lui Grigore H. Grandea, în amintirile lui Grigore Lăcusteanu. La Nicolae Filimon, în Slujnicarii şi mai ales în Ciocoii vechi şi noi, r. coexistă cu romantismul, fiind însă preponderent. Un viguros r. include clasicismul de tip folcloric al lui Ion Creangă. Eminamente realiste sunt creaţia dramatică şi proza scurtă al lui I.L. Caragiale, modelate de marele clasicism. în secolul al XX-lea r. e cultivat de Mihail Sadoveanu, C. Stere, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Mihail Sorbul, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Papilian, Camil Petrescu, Pavel Dan ş.a. şi ajunge la apogeul
realizării în romanele lui Liviu Rebreanu. Estetica de orientare marxistă condiţionează veridicitatea de reflectarea a ceea ce -din punctul ei de vedere - realitatea are esenţial şi semnificativ; ideologizând problematica artei, prezintă tipicul ca exponent prin excelenţă definitoriu al r. în viziunea lui Engels, „realism înseamnă [...], în afară de fidelitatea detaliilor, redarea fidelă a caracterelor tipice în împrejurări tipice". Susţinând că dezvăluirea adevărului vieţii, tipizarea ar însemna în orânduirea capitalistă „demitizarea", „defetişizarea" (Georg Lukâcs), zdruncinarea optimismului burgheziei, marxiştii atribuie r. un caracter critic prin definiţie. Arta ar deveni, pentru factorii de progres social, o armă de luptă împotriva unei lumi nedrept întocmite. Funcţia ei socială e văzută cu un rol şi mai important în socialism, unde i se cere să acţioneze ca instrument în opera de edificare a aşa-zisei lumi noi. Prin schimbarea finalităţii luptei, ideologii modifică şi caracterul artei: din „critic", r. devine „socialist". Parte integrantă a ideologiei comuniste, creaţia artistică devine problemă de stat. „Realismul socialist" este impus de „forţa conducătoare" a societăţii prin toate mijloacele, inclusiv administrative, drept unica „metodă de creaţie". Istoria artelor e prezentată ca istorie a luptei între r. şi antirealism. Ţinute sub permanentă şi strictă supraveghere, obligate să evolueze pe un anume „făgaş", trasat cu anticipaţie, era fatal ca arta, literatura să fie deposedate de propriul specific (recuperat doar cu intermitenţe) şi ca pretinsul „realism socialist" să devină de-a dreptul negaţia r.
Repere bibliografice: Karl Marx, Friedrich Engels, Despre artă şi literatură, Bucureşti, 1953; Georg Lukâcs, Probleme des Realismus, Berlin, 1955; Gaetan Picon, Le Realisme, în Histoire des litteratures, II, Paris, 1956, 162-184; Georg Lukâcs, Wider den missverstandenen Realismus, Hamburg, 1958; Erich Auerbach, Mimesis, tr. I. Negoiţescu, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1967; Roger Garaudy, Despre un realism neţărmurit, tr. Paul Dinopol, Bucureşti, 1968; Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Bucureşti, 1968; Realismul, I-III, îngr. şi introd. Marian Popa, Bucureşti, 1969; Rene Wellek, Conceptele criticii, tr. Ro-dica Tiniş, Bucureşti, 1970, 232-264; Dan Grigorescu, Sorin Alexandrescu, Romanul realist în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1971; Philippe Van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, tr. Alexandru George, Bucureşti, 1972,222-241; Conceptul de realitate în artă, Bucureşti, 1972; Conceptul de realism în literatura română, îngr. Al. Săndulescu, Marcel Duţă, Adriana Mitescu, Bucureşti, 1974; Ioana Creţulescu, Mutaţiile realismului. Literatura realistă: istorie şi structură, Bucureşti, 1974; Adriana Iliescu, Realismul în literatura română în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1975; Marin Beşteliu, Realismul literaturii fantastice, Craiova, 1975; H. Zalis, Realismul în literatura românească. Cercetare bibliografică, Bucureşti, 1977; Adriana Iliescu, Proza realistă în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1978; Roman Jakobson, Despre realism în artă, în Ce este literatura? Şcoala formală rusă, tr. Corneliu Barborică, Bucureşti, 1983, 684-690; Toma Roman, Mişcarea realistă şi realitatea, Bucureşti, 1988; Henryk Markiewicz, Conceptele ştiinţei literaturii, tr. Constantin Geambaşu, Bucureşti, 1988, 235-284; D. Păcurariu, Curente literare româneşti şi context european, Bucureşti, 1998,164-201.	D.Mc.
REALISM SOCIALIST. Orientare literar-ideologică adoptată în 1934 la primul Congres al scriitorilor sovietici şi impusă scriitorilor din ţările aflate în sfera de influenţă a URSS., r.s. are
Realism socialist
Dicţionarul general al literaturii române 560
drept principiu conducător „zugrăvirea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară". Preluând conceptul de realism întemeiat pe ideea artistotelică de mimesis, r.s. îşi propune crearea unei literaturi - şi a unei arte - veridice, orientate de concepţia despre lume şi viaţă a „avangardei clasei muncitoare". O asemenea literatură a început să se scrie înainte de revoluţia din octombrie 1917, prima operă exemplară fiind considerat romanul Mama (1906) de Maxim Gorki. Reflectarea realităţii din perspectiva „socialismului ştiinţific", în lumina gândirii marxist-leniniste, ar însemna pătrunderea dincolo de componentele de suprafaţă, în esenţa fenomenelor, dezvăluirea mecanismelor interioare, a dinamicii proceselor de permanentă transformare socială, în virtutea legilor istorice. Produs şi expresie a noii societăţi, arta trebuia să înfăţişeze opera de edificare a acesteia într-un fel care să dinamizeze conştiinţele, să insufle elan revoluţionar, să mobilizeze masele în acţiunea constructivă a noului. „Zugrăvirea veridică şi istoriceşte concretă a realităţii - specifică documentele Congresului din
1934	- se îmbină cu sarcina influenţării ideologice şi a educării oamenilor muncii în spiritul socialismului." Literatura, arta r.S. implică prin definiţie angajarea comunistă, partinitatea. Existenţa, începând cu baza ei socială, va fi interpretată în spirit de partid, relevându-se biruinţa noului în luptă cu vechiul şi rolul determinant al factorului uman pozitiv. în centrul operelor literare şi artistice se preconizează a sta eroul ce incarnează virtuţile „omului nou", etica şi mentalitatea comunismului. Se precizează că acesta nu trebuie idealizat, zugrăvit fără defecte, ci înfăţişat în complexitatea lui, în mediul căruia îi aparţine, sub a cărui influenţă benefică se autodepăşeşte. O asemenea situare a creaţiei exclude obiectivismul, apolitismul; arta socialistă e incompatibilă cu neutralitatea ideologică, ea implică ideologicul prin propria ei natură. Opera de artă (cea literară în chipul cel mai evident) va fi chemată să lumineze în real tipicul, iar tipic este nu ceea ce e mai răspândit, ci tot ce exprimă esenţa forţelor şi fenomenalităţilor social-istorice. „Problema tipicităţii - se afirmă în Enciclopedia literară sovietică (1935), şi unele dintre propoziţiile de aici vor apărea, aproape identice, în raportul lui G.M. Malenkov la Congresul al XlX-lea al PCUS - este totdeauna o problemă politică. în concepţia marxist-leninistă, ceea ce e tipic nu înseamnă o anumită medie statistică. Tipic nu este numai ceea ce se întâlneşte cel mai frecvent, dar ceea ce exprimă cu cea mai mare pregnanţă şi acuitate esenţa unei forţe sociale date." La asemenea aserţiuni, Malenkov o adaugă pe aceea că „tipicul e principala sferă de manifestare a spiritului de partid". Statuarea conceptului de r.s. a fost precedată, din primii ani după revoluţia bolşevică, de ample discuţii, purtate în şi între numeroasele grupări de scriitori şi artişti (Proletkult, RAPP, LEF, constructivişti, futurişti ş.a.). în căutarea unei formulări care să denumească orientarea revoluţionară comună, s-au lansat sintagme ca „romantism revoluţionar" (Maxim Gorki), „realism monumental" (Alexei Tolstoi), „realism socialist" (A.V. Luna-cearski), „realism proletar", „simbolism socialist". Sintagma r.S. a fost însuşită în urma unei întâlniri din 1932 a scriitorilor cu I.V. Stalin, care i-a acordat girul său. Unanim acceptat ca
modalitate unică de artă, r.s. a fost înţeles de unii scriitori sovietici şi din alte ţări ca orientare stimulativă, nicidecum limitativă. Se credea că partinitatea nu avea să încorseteze creativitatea. Participanţii la Congresul din 1934 au convenit că, departe de a trasa directive, a impune creaţiei norme, r.s. era de natură a stimula manifestarea liberă a unor stiluri, curente, genuri, particularităţi naţionale. în acelaşi spirit se pronunţaseră lideri politici ca G.V. Plehanov şi A.V. Luna-cearski. Chiar V.I. Lenin manifestase toleranţă faţă de producţii literare neconvenabile ideologic, dar oglindind autentic anumite realităţi istorice. Cu timpul, îndeosebi după al doilea război mondial, r.s. a fost utilizat (mai cu seamă în baza rapoartelor lui A. A. Jdanov privitoare la unele reviste literare, la unele sinteze de istorie a filosofiei şi asupra muzicii) ca frână pentru afirmarea literaturii şi artei, devenind, în general, un instrument de opresiune spirituală. Invocându-se cerinţa accesibilităţii, i s-au impus creaţiei canoane mutilante. S-a instaurat dictatura unui simplism ce întorcea expresia artistică la stadii incipiente, rudimentare. Principiul funcţiei educative a fost aplicat în mod dogmatic, abuziv, ceea ce ducea la schematizări grosolane, la un didacticism anost. Prin extrapolarea dogmei introduse în filosofie, potrivit căreia evoluţia istorică a gândirii ar exprima doar confruntarea materialismului cu idealismul, s-a oficializat teza că istoria literaturii se reduce la lupta între realism şi antirealism, această confruntare fiind un aspect al luptei de clasă. Cum se afirma că în perioada contemporană lupta de clasă pe plan mondial ia forma confruntării între socialism şi capitalism, arta occidentală, considerată pseudoartă, reductibilă la modernism, nu ar reflecta decât decadenţa şi descompunerea culturii burgheze, exprimând ideologia capitalismului muribund, ajuns în faza imperialistă. Ca urmare, se cere respingerea neşovăitoare a tuturor „miasmelor" cu care Occidentul capitalist otrăveşte sufletul. în România, sintagma r.s. a fost utilizată, se pare, prima dată de săptămânalul social-democrat „Şantier", în 1935, însă literatură în spirit revoluţionar de stânga apare mai ales în periodice editate, sub acoperire, de Partidul Comunist din România („Cultura proletară", „Bluze albastre", „Era nouă" ş.a.) sau influenţate de acesta („Cuvântul liber", „Manifest", „Ţară nouă" ş.a.). Printre semnatari: Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc, Ion Călugăru, Geo Bogza. Două nuvele de Al. Sahia, Uzina vie şi Revoltă în port, înfăţişează -palid - aspecte de viaţă muncitorească într-un fel propriu opticii r.s. Din 1948 până în anii'60 r.s. e singura „metodă de creaţie" admisă în România, ca în toate celelalte ţări de „democraţie populară", posibilitatea de a publica literatură, ca şi de a expune artă plastică fiind condiţionată de asumarea ei.
Repere bibliografice: Pentru realismul socialist în literatură şi artă, Bucureşti, 1951; Mihai Novicov, Pentru literatura vieţii noi, Bucureşti, 1953, passim; Principiul leninist al spiritului de partid şi unele probleme ale creaţiei literare, Bucureşti, 1956; Ov.S. Crohmălniceanu, Pentru realismul socialist, Bucureşti, 1960; Mihai Novicov, Chipul luptătorului comunist în proza literară, Bucureşti, 1961; Realism, realism critic, realism socialist, Bucureşti, 1961; Mihai Novicov, Literatura şi viaţa, Bucureşti, 1965; R. Robin, Le Realisme socialiste. Une esthetique impossible, Paris, 1986;
561 Dicţionarul general al literaturii române
Rebreanu
Ierunca, Româneşte, 83-147; Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948), voi. I: Trădarea intelectualilor, Sibiu, 1992, voi. II: Reeducare şi prigoană, Sibiu, 1993; Ana Selejan, Literatura în totalitarism, [I-VI], Sibiu, Bucureşti, 1994-2000; Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, îngr. şi introd. Eugen Negrici, Bucureşti, 1995; Niţescu, Proletcultismul, passim; Marin Radu Mocanu, Cazarma scriitorilor, Bucureşti, 1998; Michel Aucouturier, Realismul socialist, tr. Lucia Flonta, Cluj-Napoca, 2001; Paul Cemat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, în căutarea comunismului pierdut, Piteşti, 2001; Vasile Pistolea, Generaţia '60 şi redescoperirea modernităţii/modernismului, Reşiţa, 2001, 73-108; Popa, Ist. Ut, I-II, passim; Sanda Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune, ed. 2, Cluj-Napoca, 2002; Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa, 2002, passim; Eugen Negrici, Literatura sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia, I, Bucureşti, 2003; Aurel Buzincu, Literatura română şi realismul socialist, Suceava, 2003.	D.	Mc.
REALITATEA, publicaţie apărută la Bucureşti, neregulat, între 6 aprilie 1913 şi 23 mai 1915, între 28 ianuarie 1919 şi 12 august 1923, la 15 martie 1925, între 7 noiembrie 1926 şi 16 mai 1927, apoi în noiembrie 1931. Director-proprietar: Aristotel Sardelly, redactori: G. Mărgărit, Eugen Bărbulescu, Christea N. Dimitrescu (Cridim), V. Ballaban. R. şi-a schimbat de nenumărate ori subtitlul: „Politică, financiară, literară, comercială", „Cotidian politic, economic, social, carpato-balcanic" (1919), „Ziar pentru apărarea intereselor balcanice" (1919-1920), „Foaie săptămânală pentru educaţia şi îndrumarea poporului în toate domeniile" (1921), „Buletin săptămânal al organizării capitalei" (1923), „Buletin al organizaţiei Partidului Poporului din Culoarea de Galben" (1925), „Foaia organizaţiei Partidului Poporului din capitală" (1926-1927), „Organ politic inter-balcanic" (1931). La rubrica „Literatură-Ştiinţă-Artă" sunt surprinse, foarte rar, noutăţile literare. A.D. Xenopol semnează articolul Franţa şi România (1914), N. Iorga, Asia mică grecească (1919). în cadrul rubricilor „Fragmente literare", „Schiţe şi nuvele" sunt prezenţi G. Mărgărit, Radu Boureanu, Al. Lascarov-Moldovanu, Septimiu Popa. Aici Al. Şerban (Constantin Banu) publică un studiu despre teatrul antic la greci (la rubrica „Convorbiri despre artă"), iar Octavian Dobrin articolul Rolul femeii românce în război. Poezii semnează Vasile Costopol, Dimitrie Vasilescu ş.a. Apar, în traducere, texte de Andreas Karkavitsas, Elise Despreaux, Otto Marschalek. Alţi colaboratori: Demos-tene Botez, N. Zaharia, Eugen Boureanul, Adrian Pascu. L.Cr.
REALITATEA ILUSTRATĂ (SAU LUCRURILE AŞA CUM LE VEDEM CU OCHII), revistă apărută la Cluj, săptămânal, între 6 februarie 1927 şi 10 aprilie 1949, având ca editor şi redactor pe J.B. Sima, iar de la numărul 6/1928 fiind sub direcţia unui comitet. Din 13 mai 1928 redacţia se mută la Bucureşti. Publicaţia are condiţii grafice deosebite şi, deşi îi lipseşte un program literar, beneficiază de colaborarea unor scriitori importanţi: prozatorii Gh. Brăescu (înzestrarea, în cantonament, Pastele, joia Moşilor, Cunoştinţă veche, Schitul lui Tărâţă),
F.	Aderca (Un fugar, frumosul invalid, Cei trei magi, Rusia şi Japonia, Trecutul gratuit, De ce uităm?), Ion Pas (La locul
Calvarului, Plăceri de iarnă, Bătrânul, învierea adevărată), V. Demetrius (Sacrificarea mielului), Victor Eftimiu (Omul care a vorbit regelui), Gala Galaction (întâiul Paşte petrecut în Bucovina), C. Gane (Viaţa adevărată a postelnicesei Marghioala), poeţii Adrian Maniu (An nou), Tudor Arghezi (Sf. Gheorghe, O poveste cu şapte ouă, Fuga în stadion închis), Al. T. Stamatiad (Un singur suflet), reporterii F. Brunea-Fox (Larvele întunericului), Ioan Massoff (Cum trăieşte George Enescu, Impresiile unui operat, La Bellu, în căutarea mormântului lui Ion Luca Caragiale, Cum a fost luminatul electric la Teatrul Naţional), Oscar Lemnaru (Viaţa stranie a unei posedate). Tot reportaje dau N. Papatanasiu (Hârşova, Delta, Domnul), Liviu Floda (Un ceas printre chipuri de bronz, Când vine trenul de noapte..., Teatru în cantonament, Periferia se amuză, Un misionar român în inima Africii) ş.a. „Cronica cinematografică" (intitulată uneori „Filme care vor fi") este susţinută de D.I. Suchianu. La rubricile „Caleidoscop teatral" şi „Săptămâna teatrală" semnează Ion Golea şi I. Massoff. Se traduce din Jack London, Conan Doyle, Ernest Renan, Ventura Garda Calderon, Luigi Pirandello, Georges Duhamel, Georges Simenon, E.A. Poe, Boris Polevoi ş.a. Apar, de asemenea, portrete critice, contribuţii biografice şi evocări de Al. Iordan (Traian Demetrescu, Grigore Alexandrescu, Iacob Negruzzi, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Creangă, N. Bălcescu, Duiliu Zamfirescu, T. Maiorescu), Alex. F. Mihail (Creangă. Eminescu. Hasdeu) şi Paul B. Marian (Bogdan Petriceicu Hasdeu). Adresându-se unui public extrem de larg, eterogen, revista prezintă fapte senzaţionale (uneori într-un supliment gratuit), curiozităţi „din lumea largă", reportaje din ţară şi străinătate (Japonia, Statele Unite ale Americii, Rusia, Spania, Germania, China, Danemarca, Suedia), informaţii despre viaţa vedetelor, spionaj, crimă, ştiri din sport (aviaţie), medicină şi astronomie. La „Cronica sportivă" T. Arghezi scrie un comentariu intitulat Aruncarea cu ghiuleaua, iar D.I. Suchianu, Despre înot. Adrian Costea este autorul unui roman inspirat din viaţa aviatorilor (Camaradul invizibil). Programul periodicului se schimbă brusc începând cu 1944: din octombrie, pe prima pagină se imprimă secera şi ciocanul, înmulţindu-se articolele despre Uniunea Sovietică şi „glorioasa" ei armată. Prin schimbarea formatului, R. se adaptează „dificultăţilor" şi mai cu seamă noilor imperative ideologice. Promovează, prin urmare, „reportaje scoase din lupta popoarelor pentru libertate", iar din ţară se aleg „aspecte încă inedite şi de multe ori dureroase prin amărăciunea socială". Temele predilecte sunt acum lupta antiimperialistă, experienţa stahanovistă, lupta pentru pace, depăşirile de sarcini, „viaţa nouă, fericită" şi transformarea naturii. Sorana Gurian, Sidonia Drăguşanu, H. Blazian, Octavian Corbea, Silvia Slăvescu, Al. Calistrat ş.a. susţin cu zel facila euforie a noilor vremuri.	A.S.
REBREANU, Dan (15.XII.1933, Cluj), prozator. Este fiul Ofeliei Rebreanu (n. Balotă), funcţionară, şi al lui Traian Rebreanu, avocat. Clasele primare le urmează la Timişoara şi la Lugoj, unde frecventează şi liceul (1948-1952). Va fi un an student la Facultatea de Chimie Industrială din Timişoara, iar după
Rebreanu
Dicţionarul general al literaturii române 562
efectuarea serviciului militar, în 1956, devine student al Facultăţii de Filologie, secţia română, a Universităţii din Bucureşti, urmând anii II-V la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj, unde susţine în 1961 examenul de stat. O vreme va fi profesor de limba şi literatura română la liceul din comuna Sărmaşu şi la Şcoala Generală din satul Balda, judeţul Mureş (1961-1969). Din 1970 până în 1986 redactor la secţia de proză a revistei „Tribuna", trece ca redactor, iar mai târziu ca redactor-şef adjunct la ziarul judeţean „Făclia" (după decembrie
1989,	„Adevărul de Cluj"), pensionându-se în ianuarie 1996. Debutează în 1958 la revista „Licurici", cu o povestire semnată Michi. Urmează o perioadă în care publică numai articole de ziar şi reportaje în câteva ziare bănăţene, iar din 1966 colaborează îndeosebi cu proză scurtă la „Scrisul bănăţean" („Orizont"), „Tribuna", „Steaua", „Luceafărul", „România literară", „Contemporanul", „Cronica", „Vatra". Prima carte de proză, Dacă vrei să fii bărbat, îi apare în 1968. O piesă de teatru, Cocoşul de tablă, e inclusă în repertoriul Teatrului de Stat din Târgu Mureş (stagiunea 1975-1976) şi al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti (stagiunea 1976-1977).
Fire mai degrabă retrasă, izolat de boema scriitoricească, deşi a trăit în mijlocul ei, R. a scris relativ puţin. După Dacă vrei să fii bărbat, volum alcătuit din cincisprezece nuvele şi schiţe de un nivel peste media vremii, autorul nu s-a bucurat de răsfăţul criticii. Profitând de perioada de „deschidere" de la mijlocul anilor '60, a reuşit să se sustragă comandamentelor ideologice agresive, dar şi tendinţelor „evazioniste". Literatura sa este echilibrată, pe calea de mijloc, urmând o tradiţie a prozei intelectualiste dintre cele două războaie. în naraţiunile de început R. se preocupă în special de personaje, mai mult decât de acţiune, fapt observat de critică: „excelează în caracterele de tineri a căror inocenţă sau puritate sufletească constituie mize pentru victorii sau eşecuri în medii care-şi fac din culpabilitatea colectivă o scuză sau o justificare nemijlocită sau simulată" (Marian Popa). Autorul se mulţumeşte cu analize vag psihologice, de gen comportamentist mai degrabă, colorate de un erotism discret. Critica va remarca şi povestirile din Iepurele sub acoperiş (1973), precum şi romanul Un loc printre voi (1976), alte două volume - împuşcătura (1974) şi Miraj (1986)
-	rămânând aproape fără ecou. Păstrându-şi în linii mari egalitatea de ton, R. are câteva tentative de dezinhibare, în încercarea de a da coerenţă narativă şi sens banalităţii şi stereotipiilor. Mai ales ca romancier, el exploatează tehnici moderne, alternând câteva „voci", într-un dialog continuu. După încă o pauză de aproape două decenii, scriitorul revine spectaculos, dată fiind linia medie pentru care optase până atunci, cu romanul Domnul singur şi femeia nimănui (2003). E o târzie „eliberare" de sine, o neaşteptată schimbare de perspectivă. Romanul are acelaşi aspect comportamentist, numai că evenimentele care îl susţin, inspirate din actualitatea clujeană, sunt altele. Un personaj sexagenar, rămas văduv, Sabin Iova, încearcă să îşi rezolve singurătatea prin anunţuri la mica publicitate (rubrica „Matrimoniale"). Starea lui materială atrage mai multe persoane, dintre care una reuşeşte să se
insinueze, satisfăcându-i o serie de iluzii, cea erotică fiind dominantă. Pentru a o menţine în preajmă, bătrânul joacă la Caritas şi pierde totul. Deşi nu este apăsată, satira la adresa unor moravuri nu e de neglijat. Critica se întoarce şi asupra vremurilor anterevoluţionare, viaţa „femeii nimănui", povestită de ea însăşi cu cinism şi frison, fiind un exemplu de imoralitate a unor potentaţi. Cartea dă o surprinzătoare deschidere unei opere care părea finită.
SCRIERI: Dacă vrei să fii bărbat, Bucureşti, 1968; Iepurele sub acoperiş, Cluj, 1973; împuşcătura, Bucureşti, 1974; Cocoşul de tablă, 1975; Un loc printre voi, Cluj-Napoca, 1976; Miraj, Cluj-Napoca, 1986; Domnul singur şi femeia nimănui, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Magdalena Popescu, Tehnică şi artificiu în proză, GL, 1967,14; George Munteanu, Probleme ale prozei, CNT, 1967,50; Ion Vlad, „Iepurele sub acoperiş", TR, 1973,18; Dan Rebreanu, „Iepurele sub acoperiş" (masă rotundă), TR, 1973,26; Mircea Iorgulescu, „Iepurele sub acoperiş", LCF, 1973,28; Valentin Taşcu, „Iepurele sub acoperiş", F, 1973, 8; Eugen Uricaru, „Iepurele sub acoperiş", ST, 1973,16; Silvia Urdea, „Iepurele sub acoperiş", VTRA, 1973, 8; Constantin M. Popa, „Un loc printre voi", R, 1977,4; Radu Mareş, „ Un loc printre voi", TR, 1977,17; Popa, Dicţ. lit. (1977), 471; Radu Mareş, Dan Rebreanu, TR, 1983, 50; Ioana Bot, Cinci nuvele, TR, 1987, 2; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,278-279; Dicţ. scriit. rom., IV, 51-52; Mircea Popa, „Domnul singur şi femeia nimănui", „Adevărul de Cluj", 2003, 3983; Marin Oprea, Scriitorul şi publicistul Dan Rebreanu la 70 de ani. Ispite şi răzbunări, „Adevărul de Cluj", 2003,3983.	V. T.
REBREANU, Liviu (27.XI.1885, Târlişua, j. Bistriţa-Năsăud -
1.IX.1944, Valea Mare, j. Argeş), prozator şi dramaturg. Este primul născut din cei paisprezece copii ai Ludovicăi (n. Diugan) şi ai lui Vasile Rebreanu, învăţător. Urmează şcoala primară la Maieru (1891-1895), Gimnaziul Superior Fundaţional din Năsăud (1895-1897), Şcoala Civilă de Băieţi din Bistriţa (1897-1900), Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Şopron, Ungaria (1900-1903). în 1903 se înscrie la Academia Militară „Ludoviceum" din Budapesta, pe care o va absolvi în 1906 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la garnizoana din Gyula. Acuzat de nereguli administrative, demisionează din armată, renunţă la gradul de ofiţer (februarie 1908), revine în ţinutul natal, la Prislop, unde familia i se stabilise încă din 1897, şi ocupă diverse posturi admnistrative în sate din zonă. Debutează în revista „Luceafărul" din Sibiu (1 noiembrie 1908), cu nuvela Codrea, republicată, în timp, sub titlurile Lacrima, Dezertorul şi Glasul inimii. La serbările Astrei de la Sibiu (octombrie 1909), ia hotărârea să treacă munţii. Vine la Bucureşti, unde îl vizitează pe G. Coşbuc şi participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, care îi publică în „Convorbiri critice" din 25 octombrie 1909 nuvela Volbura dragostei. Un timp este redactor la ziarul „Ordinea", apoi secretar de redacţie la „Falanga" şi la „Convorbiri critice". în ianuarie 1910 autorităţile militare din Austro-Ungaria îi intentează însă proces fostului ofiţer cezaro-crăiesc şi cer autorităţilor româneşti extrădarea. în februarie e arestat, întemniţat la Văcăreşti şi în iunie predat organelor judiciare austro-ungare. După o scurtă detenţie în
563 Dicţionarul general al literaturii române
închisoarea militară din Gyula, este achitat. în august era la Prislop, unde îşi revede familia, care se va muta în curând la Năsăud. O crimă recentă, petrecută în Prislop şi povestită de sora lui, îi dă ideea romanului Ion, a cărui redactare o începe din 1910, sub titlul Ruşinea şi apoi Zestrea. întors la Bucureşti, continuă să facă gazetărie, mai ales teatrală. Editează împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul revista „Scena" (1910-1911), scrie cronici dramatice la „Rampa" (din februarie 1912 până în august 1914), colaborează la „Universul literar", la săptămânalul „Scena" (1914) şi la alte publicaţii. Sub directoratul lui Emil Gârleanu (1911-1912), este secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova, unde o cunoaşte pe actriţa Fanny Rădulescu, pe care o ia în căsătorie, adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia Florica. Reuşeşte să-şi tipărească la Orăştie primul volum de nuvele, Frământări (1912). în 1911 devenise membru, iar în 1914 secretar al Societăţii Scriitorilor Români. în 1916 îi apar culegerile de schiţe şi nuvele Golanii, cu o prefaţă de Mihail Dragomirescu, care îl recomandă drept un reprezentant al „verismului", şi Mărturisire. Fratele său Emil, ofiţer în armata austro-ungară, încearcă în mai 1917 să treacă graniţa românească la Ghimeş, este prins ca dezertor şi învinuit de spionaj, fiind executat prin spânzurare. Această dramă îi va inspira romanul Pădurea spânzuraţilor (1922). Colaborează cu articole literare şi teatrale la ziarul „Lumina", editat de C. Stere, şi la „Scena", sub directoratul lui A. de Herz. Are necazuri cu autorităţile germane, pentru că îşi păstrase cetăţenia austro-ungară şi se sustrăsese mobilizării. Arestat în iulie 1918, reuşeşte să evadeze şi să ajungă la Iaşi, dar aici are surpriza să constate că este bănuit a fi spion, rămânerea lui în Bucureşti sub ocupaţie străină şi colaborările la gazetele nemţeşti făcându-1 suspect. Experienţa aceasta nefericită, încheiată în noiembrie, când revine în capitală, alcătuieşte subiectul romanului Calvarul (1919). După război ţine cronica teatrală la „Sburătorul" (1919), unde este numit şi secretar de redacţie, intrând în cercul lui E. Lovinescu, căruia îi dă spre lectură manuscrisul romanului Ion. Se numără în acelaşi timp printre colaboratorii revistelor „Lectura pentru toţi", condusă tot de E. Lovinescu, „Viaţa românească", „Rampa", „Flacăra" ş.a. în 1919 i se tipăreşte culegerea Răfuiala, iar în decembrie are loc premiera comediei Cadrilul la Teatrul Naţional din Bucureşti. în 1920 publică romanul Ion (I-II), care va fi comentat de E. Lovinescu în „Sburătorul" („Ion e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române") şi de Tudor Vianu în „Viaţa românească" şi distins cu Premiul „Năstu-rel-Herescu" al Academiei Române (1921). Volumul Catastrofa (1921), cuprinzând nuvele inspirate din război, anunţă prin problematică şi temă centrală Pădurea spânzuraţilor, încununat cu Marele Premiu al romanului (1924). Dacă străduinţele sale pe tărâm teatral, cu comediile Cadrilul, Plicul (1923) şi Apostolii
(1926), îi aduc doar succese efemere, cele de prozator fac din R. ctitorul romanului românesc modern. După Adam şi Eva (1925), naraţiune fantastică, bazată pe ideea metempsihozei, Ciuleandra (1927) şi Crăişorul (1929), îi apare Răscoala (I-II, 1932), altă capodoperă epică, închinată, ca şi Ion, „dramei pământului". Spre a se familiariza cu firea şi limbajul ţăranilor
Rebreanu
din Regat, romancierul cutreierase îndelung satele argeşene de lângă Valea Mare, unde avea intenţia să plaseze acţiunea, şi stătuse de vorbă cu nenumăraţi săteni, supravieţuitori ai convulsiunilor sociale din 1907. Aici îşi cumpărase în 1930 şi o mică proprietate. La Răscoala a lucrat începând din noiembrie 1926. După săptămânalul „Mişcarea literară" (1924-1925), R. conduce „Gazeta literară" (1929, două numere) şi „România literară" (1932-1934), o revistă cu colaboratori de seamă: Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Perpessicius, G. Călinescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu ş.a. Ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1923), va deveni preşedinte al acesteia în 1925 şi în 1927, calitate în care este delegat, în 1926, la Congresul Internaţional al Scriitorilor de la Berlin şi la Congresul Autorilor Dramatici de la Madrid şi participă la festivităţile centenarului Ibsen de la Oslo şi Bergen (1928). A exercitat funcţia de director general al teatrelor şi a asigurat direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1929), ulterior, în ianuarie 1930, fiind instalat la conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului, unde va rămâne până în ianuarie 1931. In 1929 i se decernează Premiul Naţional pentru literatură, iar în mai 1939 este ales, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, membru al Academiei Române, rostind în mai 1940 discursul de recepţie Lauda ţăranului român. După romanul Jar (1934), publică ultima sa operă epică amplă, Gorila (I-II, 1938). Cartea, îndelung aşteptată, nu mai cunoaşte primirea elogioasă a scrierilor
Rebreanu
precedente. De o recepţie critică mai favorabilă se va bucura romanul Amândoi (1940). Comunicarea Centenarul nuvelei româneşti îi dă lui R. prilejul să protesteze public, într-o şedinţă a Academiei (1941), împotriva Dictatului de la Viena. în timpul războiului, sub direcţia sa se înfiinţează ziarul „Viaţa" (1941-1944), care a susţinut regimul antonescian, scriitorul, extrem de prudent, evitând să se angajeze în chestiunile politice. Ajuns pentru a doua oară la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti (februarie 1941), se preocupă de bunul mers al instituţiei. Face numeroase călătorii şi vizite protocolare prin Europa, dar starea sănătăţii i se agravează spre sfârşitul anului 1943. Deziluzionat şi bolnav, R. se retrage la proprietatea sa de la Valea Mare, unde moare de cancer pulmonar. A lăsat în manuscris proiectele a două romane, Păcală şi Tândală şi Minunea minunilor (o utopie neagră pe tema sterilizării), precum şi un foarte interesant Jurnal, editat postiijn (I-II, 1984), care aduce preţioase informaţii despre laboratorul său de creaţie.
R. a început prin a scrie schiţe şi nuvele, adunate şi tipărite ulterior, cu adaosuri de sumar, sub titlurile Frământări, Golanii, Mărturisire, Răfuiala. Câteva culegeri sunt tipărite după primul război mondial: Catastrofa, Trei nuvele (1924), Cuibul visurilor (1927) ş.a. Proza scurtă nu l-a impus. E. Lovinescu, care i-a găzduit în „Sburătorul" mai multe schiţe, o găsea ştearsă, iar G. Călinescu va vedea în nuvelistica scriitorului doar exerciţii de atelier pentru marile pânze viitoare. Unele calităţi ale romancierului sunt totuşi detectabile încă din aceste naraţiuni de tinereţe: în primul rând, o viziune realistă crudă, nedispusă la nici o îndulcire sămănătoristă sau poporanistă, ci împinsă, dimpotrivă, către explorarea zonelor sumbre ale vieţii, ca în verism. Prozatorul dovedeşte apoi o exactă intuiţie a psihologiei mediilor umane caracterizate prin experienţe stăpânite de instincte elementare. în lumea rurală sunt surprinse excelent inerţiile comportamentelor. Nişte ţărani, veniţi la gară să ia trenul, nu îndrăznesc să se aşeze pe bancheta pentru pasageri din sala de aşteptare, ci se chircesc pe jos, lângă ea. Le e teamă apoi să întrebe în ce vagon să urce, iar când soseşte garnitura, sunt îmbrânciţi, înjuraţi şi rămân pe peron (Proştii). O femeie, care a răbdat toată viaţa tirania bărbatului, îşi strigă, după ce acesta a închis definitiv ochii, uşurarea. Cei de faţă interpretează reacţia recentei văduve drept sminteală din cauza durerii, neputând crede că într-adevăr se bucură de moartea lui (Nevasta). Rivalitatea erotică duce uşor la crimă (Răfuiala). O umanitate nu mult diferită populează nuvelele din spaţiul orăşenesc, cu personaje umile, uşieri, hamali, servitoare (Norocul, Pozna). Nuvelistul se pricepe să sugereze traiul cenuşiu, asfixia morală, ambianţa sordidă, tragismul cotidian al unui univers fără orizont. Personajele, frustrate, îşi revarsă mânia neputincioasă în gesturi de violenţă asupra celor mai slabi. E sensibilă influenţa Iui Cehov, din care R. a şi prelucrat printr-un text intermediar. Prozatorul coboară şi în mediul interlop, printre apaşi, hoţi şi prostituate, o lume descoperită cu prilejul lunilor de detenţie, scoţând iar la iveală dependenţele obscure. Pe viitorul romancier îl anunţă şi puterea de obiectivare: naratorul rămâne
Dicţionarul general al literaturii române 564
mereu „rece" în faţa întâmplărilor istorisite, expune neutru faptele, oricâtă degradare ar vădi, lăsându-le să vorbească singure, reduce la minimum descrierile, notează mai ales amănuntul urâţitor, pricepându-se să taie brusc desfăşurarea acţiunii, spre a obţine un efect dramatic maxim. Natura contrastează, prin indiferenţă sublimă, cu nefericirea personajelor, accentuând eşecul zbuciumului omenesc, zădărnicia lui. Romanul Ion, la care autorul a lucrat aproape zece ani, îi aduce notorietatea literară şi îl situează dintr-odată în rândul scriitorilor români cei mai importanţi. Vasta creaţie epică face să trăiască întregul univers al satului ardelean, cu toată forfota lui umană, având în centru un erou puternic şi reprezentativ. Compus din două părţi mari, Glasul pământului şi Glasul iubirii, romanul urmăreşte destinul tragic al protagonistului, aflat sub imperiul unor porniri care îi hotărăsc existenţa. Ion al Glanetaşului, un flăcău sărac, dar chipeş, isteţ şi tenace, îşi sacrifică dragostea pentru Florica, fată fără zestre, şi o seduce pe fiica urâţică a bogătanului Vasile Baciu, ca să pună mâna pe ogoarele tatălui ei. După ce îşi atinge ţelul - Ana, victima acestui şantaj marital, stâlcită în bătăi, devenind nevasta lui şi aducându-i pământurile mult visate -, Ion se reîntoarce la
565 Dicţionarul general al literaturii române
Rebreanu
vechea lui iubire. Florica e însă acum căsătorită. Ascultarea impulsului pasional imprimă acţiunii un deznodământ catastrofic: Ana se spânzură, copilul adus de ea pe lume moare şi el, iar soţul Floricăi îl surprinde pe Ion la nevastă-sa şi îl omoară cu sapa. Drama conjugală şi sfârşitul ei violent, întâlnit adesea în lumea rurală, furnizează trama epică a romanului. Dar acţiunea prinde nu numai viaţa protagoniştilor şi a mediului ţărănesc, ci şi existenţa notabilităţilor satului, preotul, învăţătorul, notarul, familiile lor, rivalităţile care îi animă, mici drame casnice şi evenimente sociale, pe fundalul luptei naţionale din Transilvania, cu înflăcărările şi compromisurile generate aproape zilnic de aceasta. O sumedenie de personaje, alcătuind elita rurală, toate excelent creionate, se adaugă participanţilor direcţi la „drama pământului". în casa învăţătorului Herdelea, romancierul aduce, cu multe elemente autobiografice, întreaga gamă a problemelor economice, culturale, cetăţeneşti şi politice proprii intelectualităţii transilvănene înainte de primul război mondial. Nicăieri lucrurile nu apar înfrumuseţate, până şi formele iredentismului sunt văzute lucid, critic, fără umbră de orbire patriotică. Dar şi o înţelegere profund omenescă însoţeşte descrierea abdicărilor de la principii, a cedărilor morale în faţa condiţiilor constrângătoare, ridicând fricţiunile administrative şi frustrările sociale curente pe un plan uman universal. Urmă-rindu-şi riguros subiectul, perfect articulat în desfăşurarea lui dramatică implacabilă, Ion reuşeşte să devină o grandioasă frescă, unde o forţă realistă extraordinară reţine o mulţime uriaşă de amănunte grăitoare. Nimic din componentele vieţii comunitare nu scapă prozatorului, care îi face pe cititori martori ai evenimentelor sempiterne din lumea satului, tabloul dobândind treptat proporţii monumentale. Episoadele au o structură relativ autonomă, dictată de o gradaţie dramatică proprie, prinzându-se totuşi strâns, fără excepţie, în curgerea naraţiunii, care - aşa cum spune G. Călinescu - înaintează solemn, ca un fluviu american. Contrapunctarea simfonică, efectele antitetice, corespondenţele cu trimitere simbolică vădesc marele talent de compoziţie al lui R., darul lui de constructor. Ion e un solid edificiu epic realist, un univers perfect închegat, şi totodată, prin discretele sclipiri etern umane şi prin cadenţarea rapsodică, o veritabilă epopee. în punctul de plecare imaginează o dramă socială, izvorâtă din legătura intimă, particulară, a sufletului ţărănesc cu pământul, baza existenţei rurale. Dacă în Ion R. o urmăreşte printr-un destin omenesc individual, în celălalt mare roman al său, Răscoala, îi studiază manifestarea plurală, având drept erou nu o singură persoană, ci mulţimea, „gloata". Este iarăşi o vastă pânză epică, de astă dată a evenimentelor din 1907. Autorul respectă faptele şi fuge de ideologizarea pronunţată. Dă dreptate răsculaţilor, dar, credincios principiilor sale artistice, îşi stăpâneşte orice inflexiune lirică participativă. De altfel, a abandonat o versiune iniţială, care fusese de la un capăt la altul „un strigăt de revoltă". Romanul se mulţumeşte să vorbească exclusiv prin scene şi întâmplări, nu ascunde atrocităţile, chiar şi acolo unde autorii acestora sunt ţăranii, purtaţi de furia răfuielii cu asupritorii lor. R. are convingerea că va pleda mai
bine în favoarea răsculaţilor lucrurile cu un realism aspru, uneori însă de-a dreptul halucinant, lăsând să se vadă originile exploziei sociale, multiplele ei motivări individuale, cum ia naştere şi creşte ura oamenilor împotriva moşierilor, arendaşilor şi autorităţilor complice cu ei. Dat fiind şi caracterul subiectului, talentul autorului de a surprinde şi urmări sufletul mulţimii apare aici cu o pregnanţă fără precedent. Niciodată în literatura română nu a fost înfăţişat un spectacol mai cutremurător al psihologiei colective. în fiecare fază a răscoalei - acumularea mâniei ţărăneşti, revărsarea ei neînfrânată, cumplita plată finală pentru violarea ordinii restabilite cu tunul R. ştie să facă prin mii de gesturi şi vorbe sensibil sufletul mulţimii, punând stăpânire pe indivizi, ca o stihie, aglutinându-le reprezentările şi voinţele, contopind reacţiile personale, făurind din ele o furie comună, dezlănţuită cu violenţa elementelor naturale. Romanul excelează în crearea tensiunii insuportabile care precedă izbucnirea răscoalei şi în a da apoi senzaţia de precipitare ameţitoare a faptelor. Impresia e - scrie Eugen Ionescu - „de furtună, de vuiet asurzitor, urmat de o linişte mortuară". Mulţimea e aici personajul principal. Dar şi figurile care o alcătuiesc, inclusiv flăcăul Petre, o căpetenie ivită din rândurile răsculaţilor, sunt schiţate cu o mână sigură. Oriunde zăboveşte ochiul este surprinsă o întreţesere minuţioasă de existenţe, toate cu firul lor propriu, împletit în soarta comună. Nici epica nu cedează ispitei de a concura istoria şi urmăreşte un subiect bine închegat. Prin feciorul învăţătorului din Ion, Titu Herdelea, care trece, ca şi R., munţii, spre a-şi realiza visurile publicistico-literare, e transmis ecoul „chestiunii ţărăneşti" în diferite medii bucurestene.
7m~
/.•
*■
y
La- 6 «'•' A ? * " - ^	T”'*	■'*	/”>A" ~
w/ r.t &«,» /'<	-	^	A
fa « f,	A ^
y'tklţk ii,	*V	/i ^ ^ 1* A
'fif W-Şi V	/-<• ** 4
«fi. ***** - * — 4 / «*<f *■( <***■ *•>?*'/" *"• ** ,u"*u~ ‘ w 6 •UTiufrAj*	v	^	A’’	2	"
wşAt ic	Mvu.	t feh-t	'
fa	r*>"	r
o h'u't p t*	f* /j^'V
■■■
567 Dicţionarul general al literaturii române
Rebreanu
Invitat de un prieten al rudelor sale regăţene, moşierul Grigore Iuga, să îi facă o vizită la conac, Titu Herdelea descoperă satele flămânzite. Trăieşte îndată răscoala de aproape, fiindcă pârjolul cuprinde şi satele din zona unde se află latifundiile amfitrionului, ale Nadinei, soţia sa, şi ale tatălui acestuia, bătrânul boier Miron. Nadina şi Miron Iuga îi vor cădea victime. Cartea zugrăveşte evenimentele din 1907, o sângeroasă tragedie socială, dar şi o criză de conştiinţă individuală. Titu Herdelea, junele romanţios, înflăcărat de ideea naţională, se trezeşte implicat într-o criză adâncă şi gravă. Câteva gesturi generoase, fără nici un efect, consumă şi capacităţile lui de dăruire. Personajul e redus în finalul cărţii la numitorul comun, pregătit pentru existenţa ştearsă şi poltronă ce i se rezervă şi pe care o va surprinde mai târziu romanul Gorila. Pe fundalul dezastrului social sfârşeşte şi căsnicia nefericită a moşierului Grigore Iuga, ca şi proiectele lui reformiste. înzestrarea specială de romancier a lui R. iese la iveală şi în arta de a dirija şi comprima, după nevoile compoziţiei, timpul. Momente din preajma izbucnirii mâniei ţărăneşti acoperă porţiuni întinse de naraţiune, ca şi cum ar fi filmate cu încetinitorul. în schimb, perioade mult mai lungi de timp se derulează rapid când răscoala porneşte. Ion se petrecea în Ardeal. Centrul geografic al Răscoalei îl furnizează Muntenia. Autorul avea intenţia să mai scrie un roman, care să se desfăşoare în Basarabia şi să închipuie, împreună cu primele două, tripticul menit să prezinte „drama pământului". Legătura dintre ele urma să o facă tot Titu Herdelea, alter ego biografic al scriitorului pe o bună perioadă, dar privit retrospectiv, în text, cu distanţare critică, ironică.
Ca ardelean, R. a fost foarte sensibil la drama soldaţilor români din armata austro-ungară, trimişi să lupte în primul război mondial împotriva celor de aceeaşi etnie. Lupta între datoria militară şi sentimentul naţional intervine în nuvela Catastrofa şi constituie, pe un palier esenţial, tema romanului Pădurea spânzuraţilor. Acesta înscrie o contribuţie fundamentală la edificarea speciei romaneşti psihologice în literatura română. R. îşi lărgeşte aria observaţiei şi investighează mai nuanţat câmpul vieţii sufleteşti, tratând un caz de conştiinţă, nu numai individual, ci şi colectiv ori ca proiecţie a general umanului. Protagonistul cărţii e Apostol Bologa, fiu de memorandist, intelectual cu studii filosofice şi înclinaţii mistice din cauza educaţiei religioase primite în copilărie. La izbucnirea războiului, ca singur fecior al familiei, rămâne acasă. Se angajează voluntar dintr-o reacţie de orgoliu masculin, vrând să-şi demonstreze curajul în ochii logodnicei sale, care admira uniformele ulanilor. Pe front se comportă exemplar, capătă decoraţii, e omul „datoriei". Membru al tribunalului militar, nu are nici o reţinere să osândească orice abatere de la obligaţiile ostăşeşti, chiar cu sentinţa capitală. Prima scenă din carte este în întregul ei o metaforă cu reverberaţii ce sporesc în timp: Apostol Bologa ia parte la execuţia unui dezertor şi verifică personal soliditatea ştreangului. Echilibrul lui interior va fi tulburat însă când, mutat pe frontul românesc, principiile sale ihtră în contradicţie cu sentimentul naţional, ceea ce îi revelează, în cele din urmă, şi o dramă a condiţiei umane.
După lungi frământări, ajunge să dezerteze, e prins şi sfârşeşte el însuşi în ştreang. Problemele de conştiinţă ale personajului, dezbaterea morală interioară constituie materia principală a romanului. Deşi nu înfăţişează lupte, Pădurea spânzuraţilor realizează un tablou foarte sugestiv al războiului, prin atmosfera apăsătoare şi senzaţia de fragilitate pe care viaţa o capătă în proximitatea măcelului zilnic. Iarăşi amănuntele, excelent alese, surprind procesul atrofierii şi uniformizării existenţelor omeneşti sub ameninţarea comună şi sub indiferenţa maşinăriei birocratice militare, inaptă să ia act de problemele individuale şi strivindu-le cu dispoziţii regulamentare generale. Nici un accent xenofob nu vine să tulbure obiectivitatea prezentării acestei drame de conştiinţă, în ciuda faptului că personajele sunt, aproape toate, victime ale opresiunii naţionale. Dimpotrivă, R. manifestă o rară înţelegere pentru toate categoriile de năpăstuiţi pe motive şovine, aşa cum o dovedeşte şi nuvela Iţic Ştrul, dezertor. Prin Pădurea spânzuraţilor, unde pe Apostol Bologa îl plâng, la execuţie, noua lui logodnică, o ţărăncuţă unguroaică, tatăl ei şi consătenii lor, trece un intens sentiment de compătimire umană. Nu o dată interesul arătat de autor naturalismului aduce la suprafaţă, în planul investigaţiilor psihologice, mişcările interioare obscure, determinările inconştiente, instinctuale, o intuiţie freudiană, prozatorul având şi aici rol de precursor. între marile romane, obişnuia să se destindă realizând scrieri epice de dimensiuni mai reduse. După Ion şi
Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, Fanny
VIAŢA
OPERA
1885
1891-1895
1895-1897
1897
1897-1900
1900-1903
1903-1906
1906
1907
1908
1909
1910
1911
1912
noiembrie 27 Se naşte la Târlişua, în fostul comitat Solnoc-Dobâca, azi judeţul Bistriţa-Năsăud, Liviu Rebreanu, primul din cei paisprezece copii ai Ludovicăi (n. Diugan) şi ai învăţătorului Vasile Rebreanu.
Urmează şcoala primară la Maieru, unde se mutase familia, îşi continuă învăţătura la Gimnaziul Superior Fundaţional din Năsăud.
Familia Rebreanu se mută la Prislop.
învaţă la Şcoala Civilă de Băieţi din Bistriţa, cu predare în limba
maghiară.
Urmează cursurile Şcolii Reale Superioare de Honvezi din Şopron.
îşi continuă studiile la Academia Militară „Ludoviceum" din Budapesta, pe care o va absolvi cu gradul de sublocotenent de infanterie.
Este trimis la Regimentul 2 de honvezi regali din garnizoana Gyula.
februarie 5 Acuzat de nereguli administrative, i se aprobă demisia din armată şi renunţarea la gradul de ofiţer.
Va funcţiona ca ajutor de notar la Măgura llvei şi apoi la Nimigea.
Este funcţionar la primăria din Vărarea.
octombrie 12-14 Participă la serbările Astrei de la Sibiu, octombrie 15 Trece munţii în România şi vine la Bucureşti, octombrie 19 Participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu.
decembrie La propunerea lui Mihail Dragomirescu, este angajat la ziarul „Ordinea" al Partidului Conservator Democrat, ianuarie Este numit secretar de redacţie al revistei „Falanga", funcţie pe care Mihail Dragomirescu i-o va încredinţa, mai mult onorific, şi la „Convorbiri critice".
februarie 15 Arestat la cererea autorităţilor austro-ungare, este
depus la închisoarea Văcăreşti.
iunie Este extrădat şi încarcerat la Gyula.
august Eliberat, revine în familie, la Prislop.
septembrie Se înapoiază la Bucureşti.
octombrie Este numit secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova, sub directoratul lui Emil Gârleanu. noiembrie Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ianuarie 19 Se căsătoreşte cu actriţa Ştefana (Fanny) Rădulescu, adoptând-o pe fiica acesteia, Puia Florica.
Scrie piese de teatru, proză, finalizează un manuscris cu povestiri satirice în limba maghiară, intitulat Szamârletra [Scara măgariloi]. Rămase nepublicate, textele vor fi reluate, unele dintre ele fiind tipărite în româneşte.
noiembrie 1 Debutează în revista sibiană „Luceafărul" cu nuvela Codrea, republicată ulterior sub titlurile Lacrima, Dezertorul, Glasul inimii.
aprilie 18 în „Ţara noastră" publică poemul în proză Moartea
şoimului, tradus din Maxim Gorki.
mai 1 în „Luceafărul" apare nuvela Răfuiala.
octombrie 25 Tipăreşte în „Convorbiri critice" nuvela Volbura dragostei, republicată ulterior sub titlurile Cântec de dragoste, Răzbunarea şi Cântecul iubirii.
îi apar în „Convorbiri critice" nuvelele Proştii, Culcuşul, Golanii,
O	crimă recentă, săvârşită la Prislop şi relatată de sora sa Livia, îi dă ideea romanului Ion.
septembrie 15 Editează, împreună cu Mihail Sorbul, revista „Scena" (care va apărea până în ianuarie 1911).
februarie 10 îşi începe activitatea de cronicar dramatic la „Rampa" (continuată până la 25 august 1914).
1912
1913-1916
1914
1916
1917
1918
1919
1920
1921
1922
1923
1924
1925
1926
1927
mai 1 în urma concedierii soţiei sale de către conducerea Teatrului Naţional din Craiova, îşi dă demisia din postul de secretar literar.
iunie 14 îi moare tatăl.
Este ales secretar al Societăţii Scriitorilor Români.
mai Fratele său Emil, încorporat în armata austro-ungară, încearcă să treacă frontiera românească la Ghimeş, dar va fi prins, acuzat pentru dezertare şi spionaj şi executat prin spânzurare. Destinul lui îi va oferi subiectul pentru romanul Pădurea spânzuraţilor.
iulie 15 Denunţat de A. de Herz, în urma unei altercaţii, ca eschivându-se de la mobilizare în calitate de cetăţean austro-ungar, este arestat de autorităţile germane.
Reuşeşte să evadeze şi se refugiază la laşi, unde va fi privit cu suspiciune.
noiembrie Revine la Bucureşti.
Frecventează cenaclul condus de E. Lovinescu, care îl numeşte totodată secretar de redacţie la nou-înfiinţata revistă „Sburătorul".
iunie 12 I se decernează Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române pentru romanul Ion.
iunie 17 Este ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.
februarie Societatea Scriitorilor Români îl distinge cu Marele Premiu al romanului pentru Pădurea spânzuraţilor.
Este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.
Este delegat la Congresul Internaţional al Scriitorilor, desfăşurat la Berlin.
Participă la Congresul Autorilor Dramatici, ţinut la Madrid.
Este reales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Călătoreşte la Roma şi Veneţia, ca delegat al PEN-Clubului, iar toamna se află la Paris, cu familia.
iunie Debutează editorial la Orăştie cu volumul de nuvele Frământări.
Colaborează la „Universul literar", „Scena", la ziarele „Ziua”, „Moldova" şi „Capitala".
aprilie Apare culegerea de nuvele Golanii, prefaţată de Mihail Dragomirescu.
iulie Editează volumul de nuvele şi schiţe Mărturisire.
Scrie comedia Cadrilul.
august Termină prima versiune a romanului Ion.
Sub ocupaţie, colaborează la ziarul „Lumina", editat de C. Stere, şi la „Scena" lui A. de Herz, cu articole despre viaţa teatrală şi culturală.
Ca director al colecţiei „Scriitori celebri”, funcţie încredinţată de editorul H. Steinberg, va coordona antologarea şi prefaţarea a peste treizeci de volume din autori români şi străini.
Scrie la „Sburătorul" şi la „Lectura pentru toţi".
Apar „romanul-jurnal" Calvarulşi culegerea de nuvele Răfuiala. încearcă, de mai multe ori, să lucreze la Pădurea spânzuraţilor. decembrie 29 Are loc premiera comediei Cadrilul la Teatrul Naţional din Bucureşti.
noiembrie Publică romanul Ion, care va fi comentat prompt de E. Lovinescu în „Sburătorul" şi ulterior, printre alţii, de Tudor Vianu în „Viaţa românească".
I	se încredinţează cronica teatrală la „Viaţa românească".
îi apare culegerea Catastrofa, cuprinzând nuvele de război.
decembrie Publică Pădurea spânzuraţilor.
aprilie 12 Are loc premiera comediei Plicul la Teatrul Naţional
din Bucureşti, cu N. Soreanu şi Fanny Rebreanu în rolurile
principale.
Colaborează cu articole, majoritatea dedicate teatrului, la ziarul „România".
noiembrie 15 Editează, împreună cu A. Dominic, „Mişcarea literară", săptămânal de critică şi informaţie literară, artistică şi culturală (care va apărea până în decembrie 1925); printre colaboratori se numără E. Lovinescu, Ion Pillat, Tudor Vianu, Perpessicius, Mihail Sorbul, Pompiliu Constantinescu, Anton Holban ş.a.
mai Apare romanul Adam şi Eva, publicat iniţial în foileton la „Adevărul".
martie 17 Are loc premiera comediei Apostolii la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu N. Soreanu şi Fanny Rebreanu în rolurile principale.
Apar volumele de nuvele Cuibul visurilor şi Cântecul lebedei, precum şi romanul Ciuleandra.
1928	martie Participă la festivităţile centenarului Ibsen, la Oslo şi
Bergen. Vizitează apoi New Castle şi Londra, se opreşte la Paris, unde se afla Puia.
noiembrie 29 Este numit director general al teatrelor şi asigură direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (funcţie deţinută până la sfârşitul anului 1929).
mai-iunie Călătoreşte în Spania, unde are loc Congresul Autorilor Dramatici, şi la Paris.
iunie 14 I se decernează Premiul Naţional pentru literatură.
1930	ianuarie 23 Este instalat la conducerea Direcţiei Educaţiei
Poporului din cadrul Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, cu misiunea de a sprijini dezvoltarea culturii şi artei (va deţine postul un an, demisionând în urma unor vehemente atacuri în presă).
Cumpără o casă cu vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde se va retrage temporar să scrie.
1932
1933	mai Participă la Congresul Internaţional al PEN-Clubului, ţinut
pe coasta dalmată, la Ragusa.
Devine vicepreşedinte al Societăţii Române de Radio (va rămâne la conducere până în ianuarie 1937).
1935	Este sărbătorit ia împlinirea vârstei de cincizeci de ani, fiind
considerat cel mai important romancier român.
1939	mai 25 La propunerea lui Mihail Sadoveanu, este ales membru titular al Academiei Române.
iulie Este numit în Comisia de control al filmelor.
1940
1941	ianuarie	31	într-o	comunicare la Academia Română,
Centenarul nuvelei româneşti, protestează public împotriva Dictatului de la Viena.
februarie 12 Este numit pentru a doua oară director al Teatrului Naţional din Bucureşti (la conducerea căruia va rămâne până la sfârşitul vieţii).
1942	Conferenţiază	în	Germania,	Croaţia,	Italia,	Austria,	Ungaria,
Polonia.
septembrie-octombrie l se tipăresc în „Adevărul literar şi artistic" fragmente din Metropole.
Apare volumul de nuvele Cântecul iubirii.
ianuarie 31 Se editează, sub direcţia sa, săptămânalul „Gazeta literară" (din care vor apărea două numere).
Publică romanul Crăişorul.
octombrie 29 Are loc premiera filmului Ciuleandra, primul film sonor românesc, care se dovedeşte a fi un eşec.
Apare volumul de impresii de călătorie Metropole. februarie 20 Editează „România literară", gazetă săptămânală de critică şi informaţie literară, artistică şi culturală (care va apărea până la 6 ianuarie 1934); printre colaboratori se află Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Perpesscius, G. Călinescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu ş.a.
Spre sfârşitul anului apare romanul Răscoala, care va fi primit cu entuziasm de critică.
Publică romanul Jar:
les de sub tipar culegerile Trei povestiri şi Oameni de pe Someş, cuprinzând schiţe şi nuvele.
Publică romanul Gorila.
Apare romanul Amândoi.
mai 29 Rosteşte discursul de recepţie la Academia Română, intitulat Lauda ţăranului român, publicat tot acum.
martie 31 Editează „Viaţa", „ziarul de dimineaţă ai tuturor cetăţenilor" (apărut până la 20 august 1944), publicaţie finanţată de Ministerul Propagandei.
1942	martie 24-28 Participă în Germania la crearea Societăţii Scriitorilor Europeni; va reveni la Berlin în octombrie ca delegat la lucrările Societăţii. octombrie 10 - noiembrie 1 Călătoreşte în Italia, unde va ţine şi o cuvântare în faţa Papei.	
1943	Susţine conferinţe despre cultura română în Suedia şi în	Tipăreşte culegerea de studii, articole, conferinţe, mărturisiri
	Finlanda.	Amalgam, ultimul volum antum.
1944	septembrie 1 Liviu Rebreanu se stinge la Valea Mare, unde se retrăsese, bolnav de cancer pulmonar. Peste câteva luni va fi reînhumat la cimitirul Bellu din Bucureşti.	
1954		După aproape un deceniu, încetează interdicţia care plana asupra numelui şi operei lut în regimul comunist, începând să î se retipărească scrierile.
Pădurea spânzuraţilor, a publicat Adam şi Eva, o carte căreia i-a păstrat o afecţiune specială. E un roman al iubirii, văzută ca formă esenţială de viaţă cosmică. Sunt urmărite două suflete, căutându-se prin epoci istorice diferite, în întrupări succesive. Reconstituirile de civilizaţii apuse relevă o putere imaginativă flaubertiană, care face din episoadele naraţiunii nuvele relativ autonome, cu numeroase scene crude (o jupuire în Hastinapur, un masacru caldeean al prizonierilor, o flagelaţie romană, o execuţie pariziană prin ghilotinare) şi culoare locală. Ciuleandra e un mic roman preocupat să sondeze o psihologie tarată ereditar de porniri criminale. Personajul principal, Puiu Faranga, fiu de boier, urmăreşte fascinat o ţărancă la horă, jucând ciuleandra. Dansul popular îi apare ca o expresie a vitalităţii, absentă din sângele spiţei lui vlăguite. Fata, Mădălina, e luată de la părinţi şi trimisă în străinătate, într-un pension, ajungând o domnişoară desăvârşită, cu care eroul se căsătoreşte. Iubirea lui ia însă o formă posesivă absolută, generând accese de gelozie feroce. Intr-un astfel de moment îşi sugrumă soţia. Ca să îl scape de închisoare, tatăl aranjează internarea lui într-o casă de sănătate. împins a simula demenţa şi autoanalizându-se totodată, spre a descoperi cum a ajuns să făptuiască omorul, Puiu Faranga îşi pierde efectiv minţile. Doctorul, pus să îi observe comportamentul, îl găseşte jucând, în camera de sanatoriu, ciuleandra. Din nou romancierul îşi probează vocaţia în explorarea stărilor abisale şi a psihologiei obsesive. Şi aici exerciţiul analitic e integrat într-o viziune socială. Boierii caută, ca la Duiliu Zamfirescu, o regenerare sangvină prin căsnicii cu fete din popor, cauzând însă nefericire. Medicul e fostul iubit al Mădălinei şi trebuie să îşi învingă resentimentele, spre a-şi păstra obiectivitatea profesională, iar eroina e încă o victimă ţărănească. Dar reziduul social apare acum artificial, ia o turnură senzaţională şi parazitează, în ultimă instanţă, investigaţia psihologică. Pentru Răscoala R. „şi-a făcut mâna" cu Crăişorul, biografie romanţată a lui Horea, căpetenia moţilor răzvrătiţi la 1784. O intrigă amoroasă îi dă prilej să se ocupe şi de latura sufletească a protagonistului. Jar, povestea unei sinucideri din motive sentimentale, constituie încă o incursiune în zona romanului psihologic. Se repetă astfel refuzul scriitorului de a rămâne în domeniul social şi rural, unde a cunoscut reuşitele sale depline.
El are ambiţia de a-şi apropria şi universul vieţii interioare, ca şi pe cel citadin, mai adecvat studiului mişcărilor sufleteşti. La curent cu evoluţia literaturii epice moderne, dă curs acestei aspiraţii, nedescurajat de rezultate. Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra sunt însă roade cu totul remarcabile ale acestei strădanii. Gorila reia, de fapt, tema arivismului din Ion în mediul orăşenesc şi intelectual. Protagonistul e un ziarist dotat, care face carieră publică speculând ideea naţională. Şi la el primează ambiţia ascensiunii pe scara socială. Dar când se află în culmea succesului, ascultă de „glasul iubirii" şi sfârşeşte prin a fi asasinat. Se îndrăgostise de soţia unui om politic notoriu, ministru, şi, ca el să consimtă a-i reda acesteia libertatea, îi acceptă condiţiile. Schimbă linia ideologică a ziarului său foarte influent, atrăgându-şi astfel ura tinerilor membri ai unei formaţii teroriste de extrema dreaptă. Situaţia din Ion se repetă în cu totul alt mediu (protipendada bucureşteană, cercurile industriale şi gazetăreşti), iar foamea ţărănească de pământ devine arivism social feroce. Deşi romanul suferă de pe urma ezitărilor autorului între obiectivul iniţial (critica politicianismului ca rău funest şi justificarea dictaturii regale), Gorila izbuteşte să scoată la iveală un personaj interesant şi să dezvăluie, chiar dacă palid, efectele fanatismului extremist asupra sentimentelor personale. R. şi-a încheiat cariera literară cu Amândoi, roman detectivist, remarcabil prin preferinţa pentru formula socială în locul celei enigmistice a genului. O bună evocare de mediu provincial sordid, cămătăresc, şi o crimă nedorită, săvârşită prin fatalitate, sub imperiul reacţiilor imprevizibile, obscure, ale sufletelor primitive, trimit la Georges Simenon. în acelaşi timp, surpriza aflării criminalului printre personajele nebănuite se păstrează, autorul reuşind să arunce câteva săgeţi ironice către tipul de anchetator din romanele Agathei Christie. Lămurirea misterului introduce altă enigmă, acum de ordinul psihologiei omeneşti. Ce resorturi sufleteşti secrete fac dintr-o fiinţă nevinovată şi ataşată monstrul în stare să ucidă cu sânge rece doi bătrâni? Romancierul izbuteşte încă o dată să creeze o figură literară greu de uitat.
R., care a fost un asiduu şi foarte aplicat cronicar dramatic în tinereţe, a scris şi câteva comedii - Cadrilul, Plicul, Apostolii -, toate mult sub nivelul operei sale epice. Ultima poate prezenta
Rebreanu
Dicţionarul general al literaturii române 572
interes documentar pentru unele reacţii antiregăţene, îndată după primul război mondial. Cu ajutorul cumnatului său, Mihail Sorbul, scriitorul a realizat şi o dramatizare a romanului Ion. Volumul Amalgam (1943) cuprinde o parte din articolele şi conferinţele sale mai importante. Revelatoare sunt răspunsul la o anchetă a revistei „Ideea europeană", intitulat Cred (ianuarie 1926), expresie a unei mari încrederi în estetica realismului, în respectarea adevărului vieţii, sinceritate, obiectivitate, apoi Lauda ţăranului român, discursul de recepţie în Academia Română, în sfârşit, Literatura şi iubirea, intervenţie provocată de campania violentă împotriva pornografiei la sfârşitul anilor '30 şi a interzicerii romanului Ion în bibliotecile şcolare; R. arată aici că oamenii acţionează sub imperiul a trei instincte primare fundamentale: foamea, dorinţa sexuală şi frica de moarte, textul motivând astfel viziunea crudă, veristă, a realismului său. Ipostază remarcabilă de asemenea, Jurnalul scriitorului se caracterizează printr-o mare francheţe. R. nu-şi ţine însemnările zilnice cu gândul de a le încredinţa tiparului; de altfel, a interzis testamentar dezvăluirea lor înainte de a fi trecut câteva decenii de la moartea sa. Refuză categoric să facă literatură în aceste pagini, unde notează şi cheltuielile cu lucrările agricole de pe proprietatea sa. Nu ascunde dificultăţile întâmpinate în scrierea anumitor cărţi, nemulţumirea faţă de roadele unor nopţi istovitoare. E necruţător cu o serie de colegi întru literatură şi, fără intenţii portretistice, menţionează pur şi simplu acte menite să îl irite. Sunt interesante şi lecturile scriitorului, unele surprinzătoare (James Joyce, Alfred Doblin). El îşi consemnează şi reacţiile faţă de evenimentele politice ale vremii, iarăşi comentate fără precauţii diplomatice şi adesea prin prisma intereselor personale imediate. Nu e un jurnal cu valoare literară expresivă, dar tocmai nuditatea lui trezeşte curiozitate, mai ales că R., aşa cum observase E. Lovinescu, a fost un om rezervat, discret. Stilul transparent al prozatorului a întâmpinat la început reacţii de respingere din partea practicanţilor scrisului artist, ca Tudor Arghezi, care îl desfiinţa într-un articol pe autorul lui Ion, sub sentinţa „ochi mort şi minte somnolentă"; mai târziu poetul îşi va recunoaşte eroarea. Cezar Petrescu i-a reproşat vocabularul bolovănos, ignorând adecvarea acestuia la viziunea întunecată a romanelor. Optica aplicată consecvent şi fidel realităţii avea să displacă postum unui critic precum I. Negoiţescu, atras, în schimb, de Dinu Nicodin, bunăoară. Fireşte că unora R. le poate părea plat şi cenuşiu. Cercetat din unghiul criticii profunzimilor, universul său relevă însă o structură ascunsă, foarte unitară şi plină de semnificaţie. Scriitorul are o imagine interioară anume a timpului şi îl reprezintă repetându-se într-o circularitate mereu degradată; altfel spus, lumea lui reface trecutul căzând. E o dovadă cât de adânc corespunde viziunea pesimistă a naturalismului cu felul în care el îşi reprezintă existenţa umană. Arta scriitorului e aceea a acumulării calme de amănunte aparent insignifiante, dar reuşind să inculce treptat, în chip copleşitor, sentimentul scurgerii vieţii. Poezia, greu perceptibilă imediat, creşte şi se impune progresiv, prin măreţia ansamblului. „Frazele, considerate singure - scrie G. Călinescu -, sunt incolore ca apa
de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării."
Ion înseamnă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.
Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreşit, o metodă lipsită de strălucire artistică şi de stil, cu mari primejdii, dar care ne dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planşe anatomice de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată la noi. [...] Dacă în Ion se simte, poate, voinţa de a crea o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa spre nivelare a naturalismului, în toţi ceilalţi eroi - atât de numeroşi
-	sunt păstrate cu rigurozitate legile obiectivităţii. Sunt oameni mijlocii, priviţi fără nici un fel de pasiune, fără ură sau dragoste, în meritele sau slăbiciunile lor, alternate în acelaşi individ după împrejurări, oportunişti cei mai mulţi, oameni smulşi din umanitatea înconjurătoare. Pădurea spânzuraţilor (1922), unul din cele mai bune romane psihologice române, în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, e un studiu metodic alimentat de fapte precise şi de incidente şi împins dincolo de ţesătura logică în adâncurile inconştientului.
E. Lovinescu
Din felul regresiv cum s-a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot desprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul, pătrunde minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi nu e în stare să analizeze conştiinţa, poate urmări
573 Dicţionarul general al literaturii române
Rebreanu
dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modem, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.
G.Călinescu
Rebreanu scrie un roman al marilor ciocniri, al marilor conflicte dramatice, al momentelor de tensiune. Este un romancier al luptei şi al pasiunilor. Schema tuturor creaţiilor sale ar putea fi reprezentată într-un fel generalizat prin imaginea liniştii sfâşiate, a tăcerilor aparente sub care mocnesc pasiuni. Satul „părea" mort în Ion, ţara
-	liniştită în Răscoala, conştiinţa lui Apostol Bologa - împăcată în Pădurea spânzuraţilor. Scriitorul este puternic atras de suflul dramatic al vieţii, ştie să-l descopere chiar în pragul dezlănţuirii, când nici un semn nu pare încă a prevesti tăria cu care se va abate asupra destinelor. Tema generală o constituie precipitarea plină de dramatism a timpului, revelarea momentelor când timpul iese din tiparele sale constante şi se dezlănţuie, pentru a reintra în tiparul constant sau într-o nouă epocă de aşteptare, când criza s-a consumat.
Lucian Raicu
SCRIERI: Frământări, Orăştie, 1912; Golanii, introd. Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1916; Mărturisire, Bucureşti, 1916; Calvarul, Bucureşti, 1919; Cadrilul, Bucureşti, 1919; Răscoala moţilor, Bucureşti, 1919; Răfuiala, Bucureşti, 1919; Ion, I-II, Bucureşti, 1920; Catastrofa, Bucureşti, 1921; Hora morţii, Bucureşti, 1921; Norocul, Bucureşti, 1921; Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1921; Pădurea spânzuraţilor, Bucureşti, 1922; Plicul, Bucureşti, 1923; Trei nuvele, Bucureşti, 1924; Adam şi Eva, Bucureşti, 1925; Apostolii, Bucureşti, 1926; Cântecul lebedei, Bucureşti, 1927; Cuibul visurilor, Bucureşti, 1927; Ciuleandra, Bucureşti, 1927; Cântecul iubirii, Bucureşti, 1928; Crăişorul, Bucureşti, 1929; Metropole, Bucureşti, 1931; Iţic Ştrul, dezertor, Bucureşti, 1932; Răscoala, I-II, Bucureşti, 1932; Jar, Bucureşti, 1934; Trei povestiri, Bucureşti, 1936; Oameni de pe Someş, cu desene de Lena Constante, Bucureşti, 1936; Calea sufletului, Bucureşti, 1936; Gorila, I-II, Bucureşti, 1938; Amândoi, Bucureşti, 1940; Lauda ţăranului român, Bucureşti, 1940; Amalgam, Bucureşti, 1943; Nuvele, Bucureşti, 1946; Nuvele, Bucureşti, 1954; Opere alese, I-V, îngr. Nicolae Liu, introd. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1959-1961; Opere, voi. I-III, îngr. Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968, voi. IV-XXII, îngr. Niculae Gheran, Bucureşti, 1970-2003; Caiete, I, îngr. Niculae Gheran, Cluj-Napoca, 1974; Amalgam, îngr. şi pref. Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 1976; Jurnal,1-II, îngr. Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, Bucureşti, 1984; Opere, I-III, îngr. Mircea Coloşenco şi Ilderim Rebreanu, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2001. Traduceri: Mikszâth Kâlmân, Cavalerii, Bucureşti, 1912; A. P. Cehov, Gura femeii..., Bucureşti, [1916]; Bemhard Kelermann, Povestea unui dor (Yester şi Li), Bucureşti, 1918; Marcel Prevost, Fecioarele nebune, Bucureşti, 1921; O mie şi una de nopţi, I-II, Bucureşti, 1922.
Repere bibliografice: G.Bogdan-Duică, „Frământări", „Românul", 1912,243; G. Topîrceanu, Scrieri, II, îngr. şi pref. Al. Săndulescu, 1983, 320-322; Dragomirescu, Scrieri, 150-154; Lovinescu, Critice, VII, 119-136; I. Al. Brătescu-Voineşti, [Raport de premiere a romanului „Ion"], AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XLI, 1920-1921;
Botez, Scrieri, 19-34; Arghezi, Scrieri, XXIV, 264-270; Aderca, Contribuţii, I, 184-192, 248-252, 388-390, 511-513, 525-526, II, 5-8, 49-51, 139-142,156-159,238-241,317-320,367-370; Vianu, Opere, 1,234-236, III, 192-197, 542-563, IV, 401-403, 415-417, 500-502, V, 269-280; Perpessicius, Opere, II, 282-286, III, 57-64, IV, 121-124, 236-239, V,
144-146, VI, 119-127, VII, 48-50, VIII, 35-42, 383-387, XII, 258-259, 358-360,380,453-455; Constantinescu, Scrieri, IV, 470-492; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 181-188; Davidescu, Aspecte, 428-431; Sadoveanu, Cărţi, 1,209-211, II, 12-15,185-186; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 354-375; Sebastian, Eseuri, 350-357; Călinescu, Cronici, II, 159-164; E. Lovinescu, Memorii, Craiova, II, 1932, 42-55; Şuluţiu, Scriitori, 297-300; Petre Pandrea, Atitudini şi controverse, îngr. şi pref. Gh. Epure, Bucureşti, 1982,516-519; Baltazar, Evocări, 45-71, 210-215; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), 297-300; Călinescu, Ulysse, 62-66; Cioculescu, Aspecte, 320-328, 414-416; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 239-242, 361-362; Anna Gianbrunno, Un naturalista romeno: Liviu Rebreanu, Roma, 1937; Sebastian, Jurnal, 389-395; Munteano, Panorama, 227-232; Dan Petraşincu, Permanenţa operei lui Liviu Rebreanu, „România", 1939,275; G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Iaşi, 1939; Streinu, Pagini, II, 175-188,412-437, III, 125-131, IV, 115-125; Ioanlchim, Liviu Rebreanu [Brăila], 1940; Călinescu, Ist. lit. (1941), 647-653, Ist. lit. (1982), 731-737; D. Guşti, Cincisprezece elogii academice, Bucureşti, 1945,22-26; Ov. S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1954; Georgescu, încercări, II, 84-99; Ion Ianoşi, Romanul monumental şi secolul XX, Bucureşti, 1963, 383-422; Fanny Rebreanu, Cu soţul meu, Bucureşti, 1963; Al. Piru, Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1965; Manolescu, Lecturi, 46-53; Cioculescu, Varietăţi, 312-325; Săndulescu, Pagini, 128-133; Georgescu, Polivalenţa, 252-257; Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1967; Zaciu, Masca, 189-197; Gavril Scridon, Liviu Rebreanu pe plaiuri năsăudene, Cluj, 1967; Papu, Luminile, 27-34; Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Bucureşti, 1969, 65-81, 257-261; Puia Florica Rebreanu, Zilele care au plecat, Bucureşti, 1969; Balotă, Labirint, 191-196; Zaciu, Glose, 103-110; Oprea, 5 prozatori, 65-122; Popa, Modele, 83-88; Al. Cema-Rădulescu, Arbori din ţara promisă, Bucureşti, 1972, 5-40; Lidia Gavrilescu, Liviu Rebreanu. Biobibliografie, Iaşi, 1972; Vasile Netea, Interviuri literare, Bucureşti, 1972,39-52,169-178; Rotaru, O ist.,
II,	583-608; Vlad, Convergenţe, 208-213; Zaciu, Colaje, 94-104; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 255-299; Piru, Varia, l, 293-302, II, 262-275; Liviu Rebreanu interpretat de..., îngr. şi pref. Al. Piru, Bucureşti, 1973; Ciopraga, Personalitatea, 177-187; Ungheanu, Pădurea, 159-170; Zaciu, Ordinea, 265-272; Ştefănescu, Momente, 178-190; Todoran, Secţiuni, 189-242; Cioculescu, Itinerar, I, 224-227; Balotă, Ion, 5-38; Oarcăsu, Destine, 63-75; Oprea, Incidenţe, 256-262; Zaciu, Lecturi, 111-118; Gavril Scridon, Liviu Rebreanu între „oameni de pe Someş", Bistriţa, 1976; Negoiţescu, Analize, 157-163; Fanache, întâlniri, 30-44; Al. Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1976; Gorcea, Nesomnul, 175-214; Vlad, Lectura, 16-31; Ciobanu, însemne, 1,239-242; Al. Andriescu, Stil şi limbaj, Iaşi, 1977, 186-208; Vaida, Mitologii, 106-111; Piru, Permanenţe, 190-260; Protopopescu, Romanul, 78-104; George, Sfârşitul, II, 198-207; Al. Husar, întoarcerea la literatură, Iaşi, 1978, 109-118; Micu, Lecturi, 104-112; Aurel Sasu, Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei, Bucureşti, 1978; Ornea, Tradiţionalism, 521-536; Puia Florica Rebreanu, Pământul bătătorit de părintele meu, pref. AL Piru, Bucureşti, 1980; Manolescu, Arca, I, 158-196; Sângeorzan, Conversaţii, 127-136; Piru, Ist. lit., 301-307; Elena Dragoş, Structuri narative la Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1981; Ion Apetroaie, Orfeu şi Aristarc, Iaşi, 1982,169-187; Iorgulescu, Ceara, 86-90; Simuţ, Diferenţa,
75-86; Creţu, Constructori, 30-90; Săndulescu, Portrete, 244-259; Elena Stan, Perspectivă sociologică şi re-structurare literară în romanele lui Liviu Rebreanu, DFC, 89-119; Trandafir, Dinamica, 177-187; Ţeposu, Viaţa,
Rebreanu
Dicţionarul general al literaturii române 574
46-54; Lăzărescu, Romanul, 46-51, 143-163; Crohmălniceanu, Cinci prozatori, 59-97; Nae Antonescu, Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1985; Liviu Rebreanu după un veac, îngr. Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 1985; Craia, Orizontul, 126-142; Stancu Ilin, Misterul unui pseudonim, MS, 1985, 3; Amintiri despre Liviu Rebreanu, îngr. şi pref. Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, 1985; Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, Bucureşti, 1985; Liviu Rebreanu după un veac, îngr. Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 1985; Ornea, Actualitatea,
145-150; George, Petreceri, 105-111; Niculae Gheran, Tânărul Rebreanu, Bucureşti, 1986; Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1986; Centenar Liviu Rebreanu (1885-1985), îngr. Gheorghe Pârja, pref. Ion Hangiu, Bucureşti, 1986; Râpeanu, Scriitori, 113-129; Cristea, Fereastra, 32-46; Dimisianu, Subiecte, 30-38; Drăgan, Clasici, 264-268; Popa, Clasici, 27-31; Liviu Rebreanu, îngr. şi pref. Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987; Poetica romanului românesc, îngr. Mircea Regneală, pref. Radu G. Ţeposu, Bucureşti, 1987, 119-126, passim; Craia, Feţele, 68-78; Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în agora, Bucureşti, 1988; Tihan, Apropierea, 19-34; Zamfir, Cealaltă faţă, 11-20; Băileşteanu, Aorist, 104-115; Popovici, Eu, personajul, 104-108, 144-157; Holban, Literatura, 116-126; Niculae Gheran, Rebreanu. Amiaza unei vieţi, Bucureşti, 1989; Ungureanu, Imediata, II, 247-252; Velea, Interferenţe, 24-30,102-113, 243-244; Regman, Nu numai, 72-78; Negoiţescu, Ist. lit., 1,213-216; Mircea Zaciu, Liviu Rebreanu în actualitate, F, 1992,7-8; Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau Paradoxul organicului, Cluj-Napoca, 1993; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 492-495; Constantin Cubleşan, Istoria ca mit şi realitate, ST, 1994, 9; Mihai Rădulescu, Evadarea lui Liviu Rebreanu, pref. George Anca, Romulus Vulcănescu, Bucureşti, 1994; Ţepelea, Rememorări, 147-159; George Munteanu, Rebreanu şi arhetipurile, VR, 1995,1-2; Teodor Vârgolici, Publicistica lui Rebreanu, ALA, 1995, 278; Dan Mănucă, Liviu Rebreanu sau Lumea prezumtivului, Iaşi, 1995; Constantin Paiu, Rebreanu, omul de teatru, Bucureşti, 1995; D. St. Rădulescu, Dicţionarul personajelor din opera lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1995; Livia Rebreanu-Hulea, Familia Herdelea, Bucureşti, 1995; Popa, Convergenţe, 153-162; Micu, Scurtă ist.,
II,	109; Borbely, Grădina, 20-37; Popa, Estuar, 123-128; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996, 298-357; Petrescu, Studii transilvane, 37-52, 101-122; Adrian Dinu Rachieru, Liviu Rebreanu. Utopia erotică, Timişoara, 1997; Ion Simuţ, Rebreanu. Dincolo de realism, Oradea, 1997; Dicţ. analitic, 1,146-148,185-187, II, 110-112, 180-182,202-205,302-305, III, 309-312, IV, 20-23; Glodeanu, Poetica, 93-121; Ludovica Rebreanu, Adio până la a doua venire, îngr. şi pref. Liviu Maliţa, Cluj-Napoca, 1998; Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucureşti, 1999,178-221; Dicţ. esenţial, 709-719; Ghiţulescu, Istoria, 152-155; Liviu Maliţa, Alt Rebreanu, Cluj-Napoca, 2000; Teodor Tihan, Umanităţi şi valori, Cluj-Napoca, 2000,36-54; Nae Antonescu, Scriitori şi reviste din perioada interbelică, Iaşi, 2001, 192-198; Maria-Luiza Cristescu, Politici ale romanului contemporan, Bucureşti, 2001,136-141; Constantin Cubleşan, Romancierul Rebreanu, Bucureşti, 2001; Gheorghe Glodeanu, Liviu Rebreanu. Ipostaze ale discursului epic, Cluj-Napoca, 2001; Ion Bogdan Lefter, Doi nuvelişti: Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, Piteşti, 2001; Simion, Ficţiunea, III, 185-213; Teodor Tanco, Despre Liviu Rebreanu, Cluj-Napoca, 2001; Călin Teutişan, Feţele textului, Cluj-Napoca, 2002, 31-48; Săluc Horvat, Liviu Rebreanu: Ion - universul uman, Cluj-Napoca, 2003; Ion Simuţ, Liviu Rebreanu, Braşov, 2003.	Ov. S. C.
REBREANU, Vasile (11.XI.1934, Floreşti, j. Bistriţa-Năsăud -28.IV.2006, Bucureşti), prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul Georgetei (n. Ilişiu) şi al lui Ştefan Rebreanu, ţărani. Face şcoala
primară în satul natal, urmând apoi Liceul „George Coşbuc" din Năsăud (1944-1952) şi Facultatea de Filologie la Bucureşti (1952-1957). Va lucra ca redactor, apoi ca şef de secţie la revista „Tribuna" din Cluj. în 1969 este numit director al Studioului de Radio-Televiziune Cluj, funcţie pe care a deţinut-o până în 1985, când studioul a fost desfiinţat. în acelaşi an devine redactor-şef al Editurii Dacia din Cluj. în 1989 s-a pensionat medical, iar în primăvara anului 1990 a înfiinţat Editura Sfinx. Debutează în timpul studenţiei cu o povestire publicată în „Tânărul scriitor" (1956), iar prima carte, în plină zi, îi apare în 1959. Colaborează la „Tribuna", „Almanahul literar", „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Familia", „Steaua", „Utunk" ş.a. Este deţinătorul a cinci premii ale Uniunii Scriitorilor din România şi a şase premii internaţionale.
încă de la primele schiţe şi povestiri R. se manifestă ca o structură duală, tentat, în egală măsură, de proza poetică simbolică şi de proza realistă, în maniera tradiţiei ardelene, apropiindu-se însă mai mult de Pavel Dan decât de Ion Agârbiceanu, loan Slavici sau Liviu Rebreanu. Aceste predispoziţii contrare, spre lirism şi spre obiectivare, capătă, pe rând, pondere în scrierile sale. La început pregnantă apare tendinţa către prezentarea poematică, fără a fi ignorate câştigurile atitudinii narative detaşate, finalizată în trei dintre textele epice mai ample (în plină zi, Nopţi fără somn, Pământ amar), care vor constitui, cu mici modificări, nucleul romanului Casa (1962), izbânda certă a scriitorului. Conceput ca o replică orgolioasă la Ion de Liviu Rebreanu, romanul se constituie polemic şi nu mimetic. Eroul, fiul unor ţărani săraci, se însoară cu fata chiaburului din sat, sperând că astfel îşi va astâmpăra setea de pământ. Până aici similitudinea cu Ion al Glanetaşului e frapantă: aceeaşi obsesie a pământului dusă până la fetişizare, aceeaşi tentativă de a-1 obţine prin căsătorie. Dar drama personajului lui R. nu mai e a opţiunii între „glasul pământului" şi „glasul iubirii", ci este drama omului care, atin-gându-şi „idealul", îşi dă seama de zădărnicia lui, fiindcă încercarea de a ieşi dintr-o categorie socială implică şi ieşirea dintr-o categorie morală. Romanul, inegal totuşi, cu reuşite secvenţiale, surprinde momentul de criză din conştiinţa eroului, fluxul şi refluxul stărilor sale sufleteşti. Atmosfera sumbră ce domneşte în familia Udilă, relaţiile crâncene dintre membrii ei, cruzimile la care fiul îşi supune părinţii pentru a ajunge unicul proprietar al pământului, toate acestea acţionează asupra sa, alienându-1 treptat. Numai că pecetea ideologică a momentului nu putea ocoli romanul şi, în maniera tipică realismului socialist, drama înavuţirii ia sfârşit prin întoarcerea printre oameni şi înscrierea în gospodăria colectivă. în volumul de nuvele Dimineaţă de toamnă (1962) R. se serveşte cu precădere de tehnica sugestiei. Preocupat mai ales de modul cum întâmplările din exterior se repercutează în psihologia individului, prozatorul recompune, din amănunte aparent nesemnificative, fie coşmarul războiului, fie schimbări de atitudine şi conflicte legate de noile realităţi. Două nuvele -Balerina singuratică şi A treia zi după război - surprind acel moment unic în care femeia începe să existe pentru bărbat. Trecerea la proza bazată pe simbol, pe parabolă se înfăptuieşte
575 Dicţionarul general al literaturii române
în romanul Călăul cel bun (1965). înnebunită de ororile războiului, bântuită încă de spaimele cataclismului, lumea întruchipată aici simte nevoia purităţii, a candorii şi a tandreţii. Băiatul cu fesul alb - „călăul cel bun", menit să pedepsească în numele bunătăţii - porneşte într-un lung pelerinaj ca să aducă în oraşul dezumanizat caii, adică să le reîntoarcă oamenilor virtuţile pierdute: curajul, speranţa, credinţa, dragostea. Luptând cu tristeţea, boala şi mizeria, biruind cu surâsul său chiar moartea, învăţându-i pe oameni să iubească stelele, copacii, păsările şi caii, băiatul cu fesul alb iese din această experienţă apăsat de suferinţa tuturor înfrânţilor. In ansamblu, cartea rămâne o pledoarie, poate prea patetică, pentru apărarea „călăilor buni", pentru făurirea „zilei a opta", când oamenilor li se va da „puţină tandreţe, puţină candoare, puţină fericire, puţină inocenţă". Următoarele culegeri de nuvele, Pisica roşcată şi îngerii şi De chemat bărbatul pe stele, ambele din 1966, sunt ilustrative pentru disponibilităţile atât de diverse ale autorului. Se întâlnesc aici proza lirico-simbolică îngemănată cu aceea obiectiv-psihologică, proza bazată pe fantasticul folcloric cu aceea ermetică. Tema morţii, laitmotiv obsedant, tratată în maniera eposului popular, are semnificaţii explorate nuanţat în nuvela Ţiganca albă, care dă şi titlul unei cuprinzătoare antologii din 1968. Ca şi în Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, naraţiunea constă în rememorarea unei crime de către ucigaş. însă accentul nu cade pe latura instinctuală a personajului, ci pe noianul de gânduri ale acestuia în aşteptarea morţii. Parabola vieţii ca meditaţie şi aşteptare înfrigurată a morţii capătă o anume notă de morbiditate, de macabru, iar întâmplările plutesc parcă într-o ceaţă groasă, care creează o atmosferă apăsătoare, de taină şi păcat. Şi aici, şi în Securi pentru funii (1970), R. manifestă o înclinaţie aparte pentru latura absurdă a vieţii, lăsându-se ’însă, de cele mai multe ori, tentat doar de jocul cuvintelor, de speculaţiile lexicale. El nu investighează întâmplări paradoxale sau inexplicabile, ci încearcă să inoculeze mister unor fapte absolut banale. Partea cu adevărat rezistentă din aceste culegeri o constituie proza fantastică, halucinantă, la graniţa dintre vis şi realitate, cum ar fi povestirea Târgul cel mare, ce aminteşte prin detalii şi atmosferă de La hanul lui Mânjoală, nuvela lui I.L. Caragiale, precum şi Descântecele, poem de factură folclorică, unde se încearcă valorificarea stilistică a stratului primar al mitului. Capacitatea de a pendula între universuri şi stiluri diverse, cu o dezinvoltură nu o dată derutantă, se manifestă şi în romanul Iubirile cascadorului (1976), ce are la bază nuvela A.B.C. din Ţiganca albă, precum şi în nuvelele incluse în Moartea comandorului (1976), Un caz de iubire la Hollywood (1978), Mireasmă şi suspin (1985). Dacă prozatorul R. s-a revelat ca o personalitate tentată fie de lirism, fie de obiectivizare, fie, în sfârşit, de o literatură încifrată ce frizează deseori absurdul, în teatrul lui pot fi remarcate apetenţe pentru formule dramatice şi mai diferite. De la piesele de factură poliţistă la cele abstracţioniste, de la dramele problematice la farse, de la parabole poetice la comedii cu subiect rural sau la satire virulente, nimic nu i-a rămas străin, autorul reuşind în textele adunate în Sechestrul (1972, în colaborare cu Mircea Zaciu),
Rebreanu
Teatru (1972), Fântâna cu patru adevăruri (1980) să le abordeze pe toate. Câteva piese i-au fost reprezentate (Pe-o gură de rai, Singurătatea trăgătorului la ţintă, Un om muşcat de oaie sau Sutiene pentru călugări, care a atins peste patru sute de reprezentaţii la Cluj, Frumoasa Fernanda comp. sau Pe loc repaus, asasini, interzisă după zece reprezentaţii). Din cauza piesei Conferinţa de la Balta i-a fost topit un volum de teatru, iar ultima sa piesă, Marea năpârlire (publicată în 1996 şi jucată pe scena Naţionalului din Cluj-Napoca, dar şi în străinătate), a provocat reacţii dintre cele mai violente. Ceea ce şi-a propus dramaturgul, a reuşit: „Am vrut să exprim ceea ce contemporanii noştri simt, au simţit şi au gândit în aceşti şase ani care au trecut de la suspectul decembrie '89. Asta a fost intenţia mea. Este o satiră fierbinte, tragică, cu un ochi râdem, cu celălalt plângem." Eroarea lui a fost aceea de a crede că vorbeşte în numele tuturor contemporanilor.
SCRIERI: în plină zi, Bucureşti, 1959; Casa, Bucureşti, 1962; Dimineaţă de toamnă, 1962; Călăul cel bun, Bucureşti, 1965; De chemat bărbatul pe stele, Bucureşti, 1966; Pisica roşcată şi îngerii, Bucureşti, 1966; Marşul, Bucureşti, 1967; Muntele cărunt, Bucureşti, 1968; Ţiganca albă, Bucureşti, 1968; Securi pentru funii, Cluj, 1970; Jaguarul, Bucureşti, 1972; Marele prinţ, Cluj, 1972; Sechestrul (în colaborare cu Mircea Zaciu), Cluj,
Rebuşapcă
Dicţionarul general al literaturii române 576
1972; Teatru, Bucureşti, 1972; A treia zi după război, Cluj-Napoca, 1974; Iubirile cascadorului, Bucureşti, 1976; Moartea comandorului, Cluj-Napoca, 1976; Un caz de iubire la Hollywood, Cluj-Napoca, 1978; ed.
2,	I-II, Bucureşti, 1992; Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx (în colaborare cu Miron Scorobete), I-II, Cluj-Napoca, 1979-1981; Fântâna cu patru adevăruri, Bucureşti, 1980; Cum o vezi cu ochii verzi, Bucureşti, 1982; Mireasmă şi suspin, Cluj-Napoca, 1985; Marea năpârlire, Cluj-Napoca, 1996; Legaţi-vă centurile de siguranţă, îngr. Maria Vaida-Voevod, introd. Mircea Vaida-Voevod, Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Friedrich Diirrenmatt, Acuzatul, Bucureşti, 1990, Violul, Cluj-Napoca, 1990; Agatha Christie, Cursa de şoareci, Bucureşti, 1990.
Repere bibliografice: Ion Vitner, Prozatori contemporani, II, Bucureşti, 1962, 313-323, 381; Silvian Iosifescu, Artă şi arte, Bucureşti, 1965, 108-112; Mihai Novicov, Literatura şi viaţa, Bucureşti, 1965, 65-74; Ardeleanu, însemnări, 177-181; Oarcăsu, Oglinzi, 224-230; Oprea, Mişcarea, 101-109; Cubleşan, Miniaturi, 214-231; Tomuş, Carnet, 122-127; Dimisianu, Prozatori, 139-143; Andriescu, Disocieri, 229-234; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977, 366-372; Popa, Dicţ. lit. (1977), 471-472; Poantă, Radiografii, I, 47-50, II, 148-151; Vaida, Mitologii, 149-151; Raicu, Practica scrisului, 264-267; Cubleşan, Teatrul, 213-217; Popescu, Cărţi, 116-119,159-161; Sângeorzan, Conversaţii, 239-243; Tomuş, Mişcarea, 258-261; Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti, 1982, 34-49; Mareea, Concordanţe, 294-296; Diaconescu, Dramaturgi, 274-277; Virgil Nistor, Incursiuni în lumea candorii, ST, 1983, 6; Ion Lungu, Un talent mereu viu, ST, 1984, 11; Ghiţulescu, O panoramă, 201-208; Ungureanu, Proza rom., 1,437-451; Rotaru, O ist., III, 874-881; Cosma, Romanul, 1,289-290; Dorina Grăsoiu, Proza lui Vasile Rebreanu, TR, 1982,4; Miron Scorobete, Vasile Rebreanu 60, TR, 1994,48; Negoiţă Irimie, Toast la „Casa" scriitorului, TR, 1994,48; Constantin Cubleşan, Vasile Rebreanu, ST, 1994,10-11; Petraş, Lit. rom., 98-102; Lovinescu, Unde scurte, V, 111-115; Ghiţulescu, Istoria, 357-361; Dicţ. scriit. rom., W, 61-63.	'	'	D.Gr.,
REBUŞAPCĂ, Ioan (29.V.1935, Dărmăneşti, j. Suceava), comparatist, folclorist şi traducător. Frecventează şcoala elementară în satul natal, liceul la Şiret (1951-1955), devenind apoi student al secţiei de slavistică a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti (1955-1960). După absolvire funcţionează la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii bucureştene, parcurgând toate treptele didactice până la aceea de profesor universitar (1997). Urmează stagii de specializare în Ucraina (în 1969, la Lvov şi Kiev) şi în Bulgaria (în 1976, la Universitatea din Sofia), iar în 1993 este visiting professor la Universitatea din Edmonton (Canada). Şi-a susţinut doctoratul în filologie în 1971, cu teza Poezia populară de urare şi felicitare. întâlnirea cu profesorul Mihai Pop i-a marcat decisiv destinul de cercetător, în anii următori R. ilustrându-se prin numeroase contribuţii în domeniul folclorului şi etnografiei, prin cercetări de comparatistică, istorie literară şi lingvistică. Studiile şi articolele sale sunt răspândite în reviste româneşti („Romanoslavica", „Analele Universităţii Bucureşti", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Luceafărul", „Curierul ucrainean", „Folclor literar", „Revista de folclor", „Vilne slovo", „Universalia" ş.a.) şi de peste hotare („Bălgarskiiolklor" -Sofia, „Demos" - Berlin, „Pagine di ucrainistica europea. Slavica" - Alessandria, Italia). Intre 1994 şi 1996 s-a numărat
printre colaboratorii postului de Radio România Internaţional. Este membru al Asociaţiei Slaviştilor din România, precum şi al unor societăţi ştiinţifice de peste hotare (Societe Scientifique Sevcenko de la Paris, The International School of Ukrainian Studies din Kiev).
Folclorist şi comparatist reputat, cu concluzii acceptate în exegetica românească şi străină, bun cunoscător (culegător şi editor) al culturii populare ucrainene şi al literaturii orale a ucrainenilor din România, R. investighează faptul folcloric din perspectivă semiotică, începând chiar cu teza de doctorat consacrată colindelor. E un unghi de vedere deosebit de fertil, calitate ce poate fi constatată în cartea Narodjennia symvolu. Aspekty vzaemodii obrjadu ta obrjadovoi poezii (1975), în care autorul ajunge la concluzii incitante şi convingătoare cu privire la chestiunea genezei colindelor şi a relaţiilor dintre specii. Odată intrat în acest „unghi" de investigaţie, R. detectează funcţionarea unor „universalii" simbolice, de origine populară, cu valoare dată de simboluri şi stereotipii în literatura scrisă în epocile culturale vechi. Mai multe contribuţii din „Curierul ucrainean" şi din „Naş holos" dezvăluie atenţia cercetătorului faţă de vechea „oralitate" cu reflexe în epopeile antice. Acest tip de abordare, exersat pe texte de mare strălucire ale literaturii universale, descoperă deschideri interesante în instrumentarul celui care în primele sale contribuţii sublimase - fără a uita „ specificităţile" locale -funcţia spectacolului simbolic („nunta ca dramă", cum spunea N. Cartojan) şi primordialitatea ritului pe un spaţiu întins din Europa şi din Asia. Cartea Individualitatea clasicilor. Impresii asupra receptării literare româno-ucrainene (1997), ca şi multe articole răspândite prin reviste conţin puncte de vedere ce pot fi integrate într-o „teorie a receptării", care pornesc mai mereu „din interiorul" individualităţii scriitorilor români. R. nu se sf ieste „să citească" în ucraineană scrieri de Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadoveanu, Arghezi. Este un „interior" descifrat din textul literar şi din definiţiile criticii literare româneşti, adică prin folosirea unor modalităţi aferente interpretării, precum şi a altora ce ţin de cercetarea receptării. Acelaşi ţel e urmărit şi în convorbirile cu tălmăcitori reputaţi, ca poetul Andrii Miastkivski, profesorul universitar Stanislav Semcinski sau cercetătoarea Tamara Nosenko. De menţionat şi faptul că pentru R. studierea literaturii de expresie ucraineană din România reprezintă un spaţiu de interes (incluzând valorificarea textelor mai vechi), ca şi preocuparea pentru stimularea „purtătorilor" ei, mai cu seamă a celor tineri.
SCRIERI: Narodjennia symvolu. Aspekty vzaemodii obrjadu ta obrjadovoi poezii [Naşterea simbolului. Aspecte ale interacţiunii dintre rit şi poezia rituală], Bucureşti, 1975; Curs de folclor literar ucrainean, Bucureşti, 1977; Individualitatea clasicilor. Impresii asupra receptării literare româno-ucrainene, Bucureşti, 1997. Ediţii: Narodni spivanky [Cântece populare], Bucureşti, 1969; Oi, u sadu vynohradu [Hei, în vie-n razachie], Bucureşti, 1971; Vidhomony vikiv [Ecourile veacurilor], Bucureşti, 1974; Dorobok pokolin [Prinosul generaţiilor], Bucureşti, 1978; Cununa anului - Vinok roku, ed. bilingvă, tr. edit., Bucureşti, 2002. Traduceri: Maria Prihara, Cazacul Holota, Bucureşti, 1968; Vsevolod Nestaiko, Necunoscutul din apartamentul treisprezece, Bucureşti, 1969; Ostap Vişnia, Luceafărul meu
577 Dicţionarul general al literaturii române
Regman
de seară, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1974; Sofronie Poceaski, Euharistie sau Recunoştinţă, Ivan Velicikovski, Dedal, în Antologie de poezie slavă premodernă (sec.IX-XVIII), îngr. Comeliu Barborică şi Octavia Nedelcu, Bucureşti, 2003,93-105.
Repere bibliografice: Bârlea, Ist folc., 560-561; Sonia Burlaşova, „ Vidhomony vikiv", „Slovensky narodopis", 1975,4; Sonia Burlaşova, „Narodjennia symvolu", „Slovensky narodopis", 1976, 4; Comeliu Barborică, Voislava Stoianovici, Bibliografia lucrărilor cadrelor didactice de la Facultatea de Limbi Străine referitoare la raporturile literare româno-slave, în Raporturi literare româno-slave, Bucureşti, 1976,405-406; Robert Klymasz, „Narodjennia symvolu ", „Journal of Ukrainian Studies" (Uni-versity of California), 1980,2; Magdalena Kuţiuk, Contribuţia slaviştilor români, în Elena Linţa, Din istoricul slavisticii româneşti, Bucureşti, 1982, 86-99; Ukrainska literatuma enţiklopedia, Kiev, 1996,315; Tiberiu Pleter, „Individualitatea clasicilor", în Comunicările „Hyperion", VII, Bucureşti, 1998, 202-203; Ion Dodu Bălan, Trandafirii şi scaieţii..., „Naţiunea", 1998,20 mai; Sergii Lucikanin „Individualitatea clasicilor", „Slovo i cias" (Kiev), 1998,12; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 182-183.	D.H.M.
RECREAŢIUNI LITERARE, revistă care a apărut la Bucureşti, lunar, din ianuarie până în octombrie 1887. Director şi proprietar al periodicului era Dem. Demetrescu. In octombrie, în cel de-al zecelea număr, se anunţă fuziunea cu grupul de la „România literară", revista lui Eduard M. Adamski, contopirea petrecându-se în februarie 1888. La RX au colaborat cu versuri AL Stroja, Dem. Demetrescu, G. Calognomo, AL Văitoianu, Carol Scrob şi Th. Şerbănescu. Mihnea Vodă, o nuvelă istorică minată de toate locurile comune ale genului, aparţine lui C. Crişan. Se republică fragmente din nuvela Baba-oarba a lui Duiliu Zamfirescu, din proza lui V. Alecsandri şi din publicistica literară a lui Cezar Bolliac (articolul Despre poeţi şi poezie). O poezie de Victor Hugo este tradusă, sub titlul Moartea şi floarea, tot de Bolliac.	R.Z.
REFORMA, gazetă politică şi literară editată la Bucureşti, bisăptămânal, între 6 septembrie 1859 şi mai 1870,1 noiembrie 1872 şi 25 decembrie 1879,13 noiembrie 1880 şi martie 1881,30 august 1882 şi 6 aprilie 1888. Apariţia fragmentată se explică prin desele suspendări pe care le-a provocat atitudinea combativă şi intratabilă a redactorului şi proprietarului, ziaristul I.G. Valentineanu. Alături de el au participat la redactarea R., pentru diverse perioade de timp, I.A. Comăneanu şi N. Cocu-lescu. Şi între aceste limite cronologice periodicul a apărut neregulat, schimbându-şi uneori şi titlul (în anul 1861 s-a tipărit sub titlul „Popolul", iar în 1866 sub acela de „Constituţionalul") sau scoţând ediţii în limba franceză (o versiune a fost redactată de V. d'Equevilley în 1863-1864 şi de J.A. Vaillant în 1864). Veşnic în opoziţie, Valentineanu a combătut mai întâi antiunionismul, apoi ideile politice ale unor miniştri ai lui AL I. Cuza (N. Kretzulescu, M. C. Epureanu), pentru a continua să-l atace pe domnitorul străin şi nedreptăţile sociale ale noilor guvernări sub deviza „dreptate-naţionalitate-adevăr". Au colaborat, cu intervenţii de natură politică, C.D. Aricescu, Th. Paschides, Th. Pascal (şi cu cronici teatrale), D. Bolintineanu şi, probabil, I. Heliade-Rădulescu. La R. au mai dat
versuri, în primii ani, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, D. Petrino, N. Nicoleanu, Maria Flechtenmacher, V. Gr. Pop, Gr. H. Grandea, Gh. Tăutu, I.C. Gârleanu, Z. Antinescu, I.C. Drăgescu, V. Bumbac, S. FI. Marian, Iulian Grozescu, D. Vellisson, Th. Şerbănescu, D. Teleor (care debutează aici în 1874) şi I. P. Bancov. Se tipăresc şi versuri de Al. Sihleanu. într-o scrisoare către redacţie, Bolintineanu recomandă spre publicare fragmente din Contractul social de J.-J. Rousseau, traduse de Adelaida S., care apar în 1863. Alte transpuneri, puţine, aparţin chiar lui Bolintineanu (Horaţiu, Odă la ţară) şi lui Gr.H. Grandea (fragmente din Străbunii de Mickiewicz). Se mai tălmăcesc versuri din Uhland (M. Strajanu), Schiller şi Musset (N. Nicoleanu). Demnă de semnalat este atitudinea faţă de Transilvania, manifestată în articole prin care se semnalează opiniei publice din Principate situaţia politică şi socială a românilor transilvăneni şi se susţine ideea realizării unităţii naţionale.	R.Z.
REGMAN, Cornel (28.XI.1919, Daneş, j. Mureş - 14.VII.1999, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Victoriei (n. Cristea) şi al lui loan Regman, funcţionar rural. Urmează clasele primare în satul natal (1926-1930), la Cluj Liceul „Gh. Bariţiu" (1930-1938) iar la Cluj şi la Sibiu, Facultatea de Litere şi Filosofie (1938-1942). Va face parte din Cercul Literar de la Sibiu. în anii postbelici lucrează la Inspectoratul Şcolar din Cluj, apoi, în acelaşi oraş, ca profesor la Liceul „Emil Racoviţă" (1946-1950), asistent la Catedra de literatură română de la Universitate (1950-1952), redactor la „Almanahul literar", devenit apoi „Steaua" (1951-1955). Vine în Bucureşti, unde va fi redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956) şi la revista „Cartea" (1956-1957), cercetător la Institutul de Lingvistică (1957-1963), ulterior conferenţiar la Institutul Pedagogic din Constanţa (1963-1974), în acest răstimp luându-şi şi doctoratul cu o teză despre Ion Agârbiceanu, şi din nou redactor, acum la revista „Viaţa românească" (1974-1979), de unde se pensionează. Debutează în 1941, la revista studenţească „Curţile dorului", cu câteva note critice. Semnificativ va fi, totuşi, studiul Ion Pillat, poet al tradiţiei, apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", în septembrie 1942. Va colabora la „Revista Cercului Literar" din Sibiu, „Revista Fundaţiilor Regale", „Almanahul literar", „Steaua", „Viaţa românească", „Tribuna", „Luceafărul", „Tomis", „Gazeta literară", „România literară", „Jurnalul literar". A semnat în perioada 1947-1957, folosind şi pseudonimul impus Dan Costa, texte obediente faţă de canonul realismului socialist; un exemplu de o stridenţă extremă ar fi Naţionalism şi cosmopolitism în literatura română, publicat în 1949, în primul număr din „Almanahul literar". Identitatea autorului se dizolvă în aceste pagini de poziţionare ideologică a literarului, paupere ideatic şi stilistic; detaliu cu atât mai relevant pentru atmosfera epocii cu cât poziţia lui R. în ansamblul corului critic rămâne periferică, uneori chiar distonantă faţă de linia oficială, cum se întâmplă în cronicile negative la cărţi semnate de Ion Călugăru, Eusebiu Camilar sau Eugen Frunză.
Regman
Debutul editorial al lui R., produs la patruzeci şi şapte de ani, cu volumul de foiletoane Confluenţe literare (1966), aplicate unor eşantioane clasice şi contemporane, perpetuează condiţia de „anonimitate" a figurii spiritului critic din deceniul al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea. Personalitatea autorului se limpezeşte parţial în Cărţi, autori, tendinţe (1968). Nu atât prin textele recente, ci mai curând prin faptul că sunt recuperate, în secţiunea începuturi (1942-1947), cvasimajo-ritatea articolelor sale din prima etapă. Printre ele, un studiu ezitant despre imaginarul „galant" al poeziei lui Mihai Eminescu şi articole despre Perpessicius, Constant Tonegaru ori Pompiliu Constantinescu. Acestuia din urmă i se reproşează, de exemplu, carenţa în „înţelegerea vie a epocilor şi a generaţiilor în raporturile lor cu zodia particulară a fiecărei opere de artă". Abia prin Cică nişte cronicari... (1970), rezultat al unei „campanii" de critică a criticii duse de-a lungul a aproape doi ani în revista „Tomis", rolul jucat de R. îşi găseşte replicile definitorii. Fără a se reduce la stilistica ei, particulară cu adevărat, critica lui e totuşi identificabilă în primul rând ca spectacol literar: digresivă şi colorată, ardelenească prin spiritul canonic al adevărului ce o animă şi muntenească prin otrăvurile şi maliţiozităţile ce o compun, melanj de artificialitate şi oralitate, de sarcasm şi înclinaţie către calambur. „Combinaţie inelucidabilă între facondă şi căzneală", emisă cu „o uşurinţă anevoioasă a exprimării", maniera criticului este a unui „cronicar cu sămânţă de vorbă", care preţuieşte „risipa,
Dicţionarul general al literaturii române 578
ocolurile, introducerile, parantezele. Până să ajungi să afli ce vrea să spună, trebuie să te înarmezi cu răbdare" (Nicolae Manolescu). Alt critic (Gheorghe Grigurcu) i-a aproximat plastic identitatea stilistică prin imaginea „reunirii într-o singură conştiinţă" a lui Marius Chicoş Rostogan şi a lui I. L. Caragiale. Dincolo de amprenta expresivă, se poate observa însă că R. toarnă în tiparele unui conservatorism al gustului ticăiala unui birocrat al interpretării de text, care strânge nenumărate fişe înainte de a pune ştampila verdictului. Paginile lui nu merg către compunerea de hărţi la scară mare; nu execută o cartografiere, ci o scufundare în detalii. Esenţialul, pentru critic, ţine de accidental, e o acumulare sagace de observaţii mărunte. Instinctul său cel mai sigur se aplică la prelevarea episodicului, segmentului. Când trece la judecăţi globale, cade nu o dată în suprainterpretare sau în alte tipuri de falsificare evaluativă. O cauză ar fi slaba apetenţă, chiar o anumită mefienţă faţă de teorie şi conceptual. Articolele oarecum teoretice sunt plate şi, până la urmă, vânează tot accidentalul. Cecitatea conceptuală („critica în genere, cronica literară îndeosebi, când devine - chiar pentru scurtă vreme şi fragmentar - ancilla, serva fidelă a modelor filosofice şi de tot felul, nu mai vede la doi paşi") e în fond o chestiune asumată, căci R. se dovedeşte un spirit empiric pentru care teoretizarea ar fi cel mult o lentilă pentru microscop, mai niciodată una pentru telescop. Cărţile sale pot fi împărţite în două categorii, asimetrice cantitativ. Categoria cea mai bine reprezentată este aceea a cronicilor literare (în sumar adăugându-se, de regulă, interviuri, dialoguri critice, răspunsuri la anchete ş.a.). Criticul s-a autodiagnosticat de altfel cu precizie: „Nişte culegeri de «cronici literare» sunt cele mai multe dintre cărţile mele, cronici care - cum bine s-a observat - se situează mai aproape de înţelegerea genului aşa cum s-a practicat de către criticii din generaţia anterioară, un Şerban Cioculescu, de pildă: mai aproape de studiu, de dezbatere, cu inserţii polemice în segmentul de «critică a criticii» care nu lipseşte mai nici unuia din aceste ample comentarii critice." In acest context, Cică nişte cronicari... este volumul cel mai important, definitoriu, al lui R. Rolul semnificativ al comentatorului - critic relevant de proză şi comentator minor de poezie - a fost jucat în critica criticii; mobilizarea lui predilectă se face nu în calitatea de prim interpret, ci de interpret intermediat, de interpret al interpretărilor. Aici el a combătut, uzând din plin de sarcasm, pe frontul pragmatic al bunului simţ. A contribuit la realizarea
-	în sensul de aplicare la realitatea textului - şi în acelaşi timp la responsabilizarea - inclusiv în regimul eticii profesionale - a actului critic. Una din operaţiile preferate este să umple cu lest aerostatele sprinţare ale criticilor care cultivă metafizica (supra)interpretării şi se aventurează în ascensiuni riscante sau ridicole în stratosfera textelor, adică să îi aducă cu picioarele pe pământ. Execuţia este întotdeauna impecabilă şi, în plus, savuroasă. O mostră ar fi „Echinoxul nebunilor" şi delirul criticilor, articol despre receptarea interjecţional-extaziată a unei culegeri de povestiri a lui A. E. Baconsky. R. monitorizează sarcastic corul interpretativ, regizându-1 pentru a maximiza stridenţele şi, implicit, efectul ilar, apoi trece la o interpretare sobră, în cheie stilistică, remarcând inabilităţile
579 Dicţionarul general al literaturii române
Regman
autorului. Concluziile, în opoziţie cu receptarea înregistrată în incipit, sunt zdrobitoare: „cavalerul balt, sarmat sau scit, a cărui fantomă - în ipostaze felurite - cutreieră nu o dată prozele lui A. E. Baconsky, n-are cum privi cu mândrie spectacolul acesta atât de puţin sobru al urmaşului dedulcit la efectele şcolii bizantine"). Se detaşează, în sensul gustului conservator al criticului, şarja lansată în direcţia experimentală a noului psihologism din anii '60-70, căruia nu îi lipseau, e drept, rigidităţile, mimetismele şi naivităţile începutului: „Plictisiţi de a fi purtat pe umeri atâta vreme un cap normal, unii dintre eroii acestor prozatori prizează bizareria experimentală, cherhanalele pescăreşti se umplu de cazuri psihiatrice, traume pitoreşti în cadru dunărean; Bucureştiul însuşi devine sediul unui panopticum reînviat, cu figuri de balet mecanic, fără identitate precisă sau, mai degrabă, cu una violent mistificată." Se mai reţin, de asemenea, câteva consideraţii privind „metodologia cronicii literare": calităţile acesteia ar fi întinderea („«scara» la care se efectuează discuţia unei cărţi"; „Cronica-pilulă nu serveşte nimănui"), contextua-lizarea (situarea operei comentate într-un „gen proxim"), deschiderea către dialog critic (cronica e văzută ideal ca „o discuţie deschisă" între participanţi). Altfel, pentru câmpul politicii culturale a timpului trebuie menţionate reproşurile unor critici privind prudenţa lui R. în orientarea tirului, ţintele lui fiind selectate preponderent din rândul criticilor tineri, lipsiţi de influenţă politică şi deci de posibilitatea de a reacţiona pe linie socială sau administrativă. Cică nişte cronicari... mai conţine un dialog cu Toma Pavel despre „călinescianism" ca fenomen epigonic: deşi perspectiva este lucidă şi echilibrată, epoca l-a receptat fie drept scandalos, fie plin de curaj. Următoarele volume de cronici - Colocvial (1976; Premiul Uniunii Scriitorilor), Explorări în actualitatea imediată (1978), Noi explorări critice (1982), De la imperfect la mai puţin ca perfect (1987), Nu numai despre critici (1990), Dinspre „Cercul Literar" spre „optzecişti" (1997), Ultime explorări critice (2000) - variază
Costache Olăreanu şi Cornel Regman
tipul de sumar în funcţie de literatura momentului. Structurarea actualităţii nu se face într-un sens eterogen sau aleatoriu, ci pe direcţia unor „campanii" (cuvântul este al criticului): intră în vizor, succesiv sau simultan, romanul politic din deceniul al optulea, prelungirile poeziei şaizeciste, Şcoala de la Târgovişte, echinoxiştii, optzeciştii, chiar un segment al nouăzecismului, şi, desigur, criticii. Cu interes constant şi prietenie nedezminţită au fost urmăriţi reprezentanţii Cercului Literar de la Sibiu, evidenţă asociată relativei mefienţe cu care criticul a receptat literatura şaizaciştilor. A doua categorie a scrierilor lui R. e compusă din investigaţiile mai ample, iniţiate tot în scop polemic, ale operelor lui Agârbiceanu şi Creangă. Agârbiceanu şi demonii (1973), iniţial lucrare de doctorat, e doar un „studiu de tipologie literară", fără să ambiţioneze exhaustivitatea monografică. Exegetul polemizează cu „imaginea mediocrităţii respectabile" construită de critică, reconsiderarea vizând nu impunerea unui Agârbiceanu „mai modern", ci a unui „scriitor mai substanţial şi mai puţin previzibil decât era socotit". Ineditul perspectivei stă în identificarea unei zone de umbră în scrierile prozatorului ardelean, în structurarea căreia ar fi investită adevărata vocaţie: „Preferinţele lui merg hotărât spre ceea ce iese din comun, spre originali, spre comportările mai aparte". R. improvizează o dialectică a tipurilor de personaje, între „normali", „obişnuiţi" (personaje mediocre, simpli „mijlocitori de replici") şi „originali", „demoniaci". Pentru verosimilizarea teoriei câteodată se forţează chiar evidenţa. Scrisă tot într-un spirit pronunţat polemic, monografia Ion Creangă. O biografie a operei (1995; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) îşi face un titlu de glorie din a combate toate interpretările anterioare. Criticul bate însă uneori la uşi deschise, pledând pentru eliberarea lui Creangă de prejudecata „scriitorului poporal", sau lansează ipoteze extravagante, văzând în autorul Amintirilor din copilărie un precursor al unanimismului lui Jules Romains. Cu toate acestea, sunt emise o serie de puncte de vedere pertinente şi originale, cum ar fi accentuarea „conformaţiei de constructor" a povestitorului (în detrimentul stilului, supralicitat de exegezele precedente), reabilitarea „târgovăţului" Creangă (anatemizat de G. Ibrăileanu şi de continuatorii săi) ori definirea Amintirilor... drept „anti-bildungsroman". Predilecţia nu întotdeauna fericită a lui R. pentru calambururi s-a concentrat în Reflexii şi reflexe (1997), pagini adunându-i „zicerile", dintre care, multe, au intrat în circuitul oral. O culegere, întâlniri cu clasicii (1998), rezumă activitatea de prefaţator a criticului, şi nu numai. „întâlnirile" sunt fericite măcar prin spiritul dezinhibat şi prin stilistica neconvenţională care le organizează. Comentatorul de proză a îngrijit şi două antologii care includ, într-o selecţie greu de contestat, piese importante ale producţiei nuvelistice din perioada postbelică.
Ca un spadasin încercat [...], Regman folosea cuvântul ca pe un mulinet care ştia să rănească fără a ucide; fraza lui era floretă, nu iatagan. De altfel, aceste fraze erau adevărate tezaurizări de limbă română sprinţară, abundentă, neaşteptată şi consistentă în chiar întortocherile ei. Nici metoda critică nu diferea de acest model general [...] Tipică pentru criticul nostru rămâne maniera de a aborda „critica criticii". Aici găsesc
Reichmann
Dicţionarul general al literaturii române 580
eu partea cea mai modernă a lui Regman, înţelegerea aceasta a felului în care orice carte e construită pe altă carte, a felului în care interpretarea este parte integrantă din însuşi textul de bază.
Virgil Nemoianu
SCRIERI: Confluenţe literare, Bucureşti, 1966; Cărţi, autori, tendinţe, Bucureşti, 1968; Cică nişte cronicari..., Bucureşti, 1970; Selecţie din selecţie, Bucureşti, 1972; Agârbiceanu şi demonii. Studiu de tipologie literară, Bucureşti, 1973; Colocviul, Bucureşti, 1976; Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, 1978; Noi explorări critice, Bucureşti, 1982; De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, 1987; Nu numai despre critici, Bucureşti, 1990; Ion Creangă. O biografie a operei, Bucureşti, 1995; Dinspre „Cercul Literar" spre „optzecişti", Bucureşti, 1997; Reflexii şi reflexe, pref. Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1997; întâlniri cu clasicii, Bucureşti, 1998; Ultime explorări critice, Bucureşti, 2000. Ediţii, antologii: Pavel Dan, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1965; Junimea. Amintiri, studii, scrisori, documente, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1971; Nuvela şi povestirea românească contemporană (1944-1974), pref. edit., Bucureşti, 1974; Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt, pref. edit., Bucureşti, 1983; Ion Negoiţescu, De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş. O antologie a poeziei române, pref. edit., Cluj-Napoca, 1997.
Repere bibliografice: Felea, Reflexii, 166-169; Cesereanu, Ipostaze, 164-173; Cristea, Interpretări, 163-168; Felea, Poezie, 221-234; Ciobanu, Panoramic, 284-289; Stănescu, Poeţi şi critici, 182-192; Călinescu, Pragmentarium, 162-164; Drăgan, Reacţii, 203-208; Grigurcu, Idei, 91-102; Tudor, Pretexte, 191-204; Magda Jeanrenaud, Nuvela românească contemporană, „Dialog", 1974,9-10; Piru, Reflexe, 228-232; Niţescu, Repere, 110-115; Ungheanu, Arhipelag, 389-392; Ungureanu, La umbra cărţilor, 20-24; Culcer, Citind, 88-95; Iorgulescu, Al doilea rond, 44-48; Ciobanu, însemne, I, 273-276; Ştefănescu, Preludiu, 260-263; Dimisianu, Opinii, 245-250; George, Sfârşitul, II, 316-321; Raicu, Practica scrisului, 434-439; Ungheanu, Lecturi, 336-341; Mihăilescu, Conceptul, II, 115-118; Zaciu, Lancea, 233-237; Grigurcu, Critici, 272-297; Martin, Paranteze, 145-149; Tomuş, Mişcarea, 297-299; Felea, Prezenţa, 11-15; Mircea Popa, Cornel Regman sau Demonul negaţiei, ST, 1984, 11; Dobrescu, Foiletoane, III, 145-152; Florin Faifer, Expertize critice, CRC, 1990,17; Cornel Ungureanu, Profesiunea: cronicar literar, O,
1990,	25; Aurel Martin, Profil critic, RL, 1990, 35; Grigurcu, Peisaj, I, 57-65; Mihai Dragolea, Hărnicia de după ovaţii, VTRA, 1993,9; Ştefan Aug. Doinaş, Starea de critică, JL, 1994, 39-42; Ion Simuţ, Un sceptic incurabil, JL, 1994, 39-42; Gheorghe Grigurcu, Adnotări la Cornel Regman, JL, 1994, 39-42; Ion Pop, Ţinuta independentă, ST, 1994, 12; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 368-374; Alexandru Paleologu, O biografie a operei, JL, 1996, 49-52; Florin Mihăilescu, Singur printre cronicari, ST, 1998,11-12; Nicolae Manolescu, Luciditatea cronicarului, RL, 1999,30; Constantin Novac, Cornel Regman, TMS, 1999,7; Nicolae Balotă, „Plânge raftul", RL, 1999,32; Dicţ. esenţial, 719-721; Dimisianu, Lumea, 394-399; Gheorghe Grigurcu, Ultimul Cornel Regman, RL, 2001,37,38; Barbu Cioculescu, Cornel Regman - cu cărţile pe masă, VR, 2001,11; Manolescu, Lista, III, 107-118; Popa, Ist. lit., II, 1155-1156; Virgil Nemoianu, Tradiţie şi libertate, Bucureşti, 2001,281-284; Gabriela Gavril, De la „Manifest" la „Adio, Europa!". Cercul Literar de la Sibiu, Iaşi, 2003,225-234.	M.l.
REICHMANN, Sebastian (16.1.1947, Galaţi), poet şi traducător. La Bucureşti urmează doi ani cursurile Institutului Politehnic, frecventează şi Facultatea de Filosofie (după un semestru va fi exmatriculat), în 1971 absolvind aceeaşi facultate, secţia de sociologie. Debutează în 1966, sub
îndrumarea lui M.R. Paraschivescu, în „Povestea vorbei", suplimentul revistei „Ramuri". în 1969 îi apare prima carte de versuri, Geraldine. Pleacă în Israel în 1972, stabilindu-se, din 1973, la Paris. îşi ia doctoratul în psihologie generală în 1981.
Geraldine va fi considerat un „debut semnificativ" de I. Negoiţescu, deşi criticii de la „Scânteia" şi „Scânteia tineretului" îl acuzaseră pe tânărul poet de lipsă de originalitate şi talent. Apropiat de poezia lui Gellu Naum şi de scrisul altor avangardişti, R. va practica un suprarealism moderat, diafan la prima vedere, populat de „corbi albi", de un „diavol îmbrăcat în alb" etc., culoarea albă desemnând până şi atitudinea rebelă şi nonconformistă: „Casa avea de mult două intrări/ fiecare începea cu una/ până să le înveţi pe amândouă/ venea teama apoi inocenţa/ respectuoşii mă împingeau în pădure/ preferam să albesc" (Oamenii dum-dum). Fără stridenţe şi ostentaţie, versurile emană o ameninţare insinuantă şi o nelinişte apocaliptică: „aerul e plin de cuţite/ apa e plină de săgeţi otrăvite/ focul se amestecă cu garda care-1 păzeşte/ pământul se învârteşte în jurul soarelui metec/ memoria ruinează Bursa" (Soarele metec). Prin autoreferenţialitatea accentuată poetul poate fi considerat unul din precursorii optzeciştilor: „«Acum sunt»/ Un poem scris după toate poemele lumii/ o briză ce adie spre voi/ şi mă goneşte din poem în poem" (Puteri). O mare parte a cărţilor scrise de R. în limba franceză conţin poeme în proză, marcate de pesimism şi de luciditate: „în ţara asta fraţii sunt destui, spovedania lor e blândă, ştearsă, neutră, melodiile li se amestecă; despărţite trupurile lor se caută, în ţara asta îşi joacă fiecare rolul favorit, în ţara asta ei călătoresc" (După ce totul a fost şters). în volumul Podul Charles al apocalipsei (2000) poetul revine la formulele iniţiale („Vechea Lume era mai puternică decât cea Nouă"), deşi versurile sunt mult mai spiritualizate, iar dezamăgirea se instaurează tot mai insistent: „câtă oboseală să te muţi într-un loc necunoscut/ alături de patriarhii avangardei [...] profetul însuşi în zurba mutării/ pânzelor sale viitoare/ nu-şi mai recunoaşte chipul/ suspendat în indiferenţa generală" (Gap de profet). Constantin Abăluţă, traducător şi comentator atent al lui R., consideră că „principala caracteristică a poeziei lui Sebastian Reichmann, în orice limbă ar fi scrisă, indiferent că se apropie mai mult sau mai puţin de vreo doctrină literară, este aceea că e vie şi incitantă, neprestabilindu-şi tipare şi corectându-şi din mers excesele şi maniile".
SCRIERI: Geraldine, Bucureşti, 1969; Acceptarea iniţială, Bucureşti, 1971; Pour un complot mystique, Paris, 1982; Audience captive, Paris, 1988; Umbletul şopârlei, Piteşti, 1992; Audienţă captivă, tr. şi îngr. Constantin Abăluţă şi Dan Stanciu, pref. Gellu Naum, postfaţă Constantin Abăluţă, Bucureşti, 1999; Podul Charles al apocalipsei, tr. Constantin Abăluţă, Bucureşti, 2000; Balayeur devant sa porte, Paris, 2000; La Cage centrifuge, pref. Gerard Augustin, Paris, 2003. Traduceri: Gellu Naum, Mon pere fatigue, Paris, 1987; Mariana Marin, Au Carrefour des grandes routes commerciales, Paris, 1990.
Repere bibliografice: Dan Grigorescu, Ca cine scrii?, „Scânteia", 1966, 7158; Aurel Martin, Logica imaginii poetice, „Scânteia", 1967, 7215; Adrian Marino, Condiţia elementară: capacitatea stabilirii de relaţii, „Scânteia tineretului", 1968,5866; Florin Manolescu, „Geraldine", RL,
1969,	51; I. Negoiţescu, Sebastian Reichmann şi limbajul poetic, TMS,
581 Dicţionarul general al literaturii române
Relgis
1970,	3; Radu Enescu, „ Ger aldine", F, 1970, 6; Sebastian Reichman în dialog cu Mariana Marin, CNP, 1990, 45, 46, 49; Ion Bogdan Lefter, Suprarealism, suprarealişti..., CNP, 1992,12; Bogdan Dumitrescu, Test de lectură, RL, 1993, 37; C. Rogozanu, Mic regal poetic, RL, 2000, 20; Gheorghe Grigurcu, Feeria libertăţii, RL, 2000,26; Nicolae Manolescu, C'eşti copil?, OC, 2001,85; Constantin Abăluţă, Scalp dureros, OC, 2001, 85; Ion Bogdan Lefter, Despre identitatea poetului, OC, 2001,85; Lefter, Scriit. rom. '80-90,119-122; Manolescu, Enciclopedia, 592-593. L.Cr.
REÎNVIEREA, publicaţie editată la Iaşi şi Botoşani la 1 decembrie 1903, având subtitlul „Sociologie, literatură. Revistă naţionalistă ilustrată". Directori: A.D. Xenopol (pentru sociologie) şi Riria (Coralia Xenopol) (pentru literatură). Prim-redactor: A.Vojen. Unicul număr din R. cuprinde un amplu articol, Curentul naţionalist, şi o cronică literară, Părerea Domnului Pompiliu Eliad asupra istoriei, semnate de A.D. Xenopol, care prefaţează şi rubrica „Chestiunea ţărănească şi a românilor din ţările străine". Convins fiind că viitorul poporului român stă în cultivarea „elementului ţărănesc" şi a „românilor de sub stăpânirile străine", directorul promite că revista va alterna în fiecare număr articole privind cei doi factori. în aceeaşi ordine de idei, se publică o scrisoare adresată lui Xenopol de D. Drăghicescu-De la Olt, student la Sorbona, viitorul filosof şi sociolog; textul e intitulat Asupra idealului nostru naţional Riria semnează cronica artistică, dar şi poemul Limiah şi Nicovera, iar lui A. Vojen îi aparţine poezia Eureka; G. Tutoveanu, Cincinat Pavelescu, Barbu Lăzărescu şi alţii sunt prezenţi tot cu versuri. A. Nora şi Constantin Nottara dau câte
o	nuvelă, iar lui Bogdan Ionescu i se tipăreşte o conferinţă ţinută la Ateneul Român, Formarea lumilor din Univers. Nemulţumiţi că „graiul adevărat românesc este mereu bătut de valurile străinismului", redactorii propun rubrica „Pagini uitate" (deschisă de publicarea Predosloviei lui Grigore Ureche), văzută ca mijloc potrivit de îmbogăţire a limbii, ce trebuie căutată „mai nimerit în limba mai veche, decât în idiomul străin". Cele mai importante pagini sunt însă Amintirile despre Eminescu de T.V. Ştefanelli, colegul poetului la Viena, şi Prefaţa semnată de Mihail Kogălniceanu la piesa O repetiţie moldovenească a lui Costachi Caragiale.	C.Br.
REÎNVIEREA, revistă apărută la Târgu Mureş din noiembrie 1937 până în martie 1938, cu o periodicitate neregulată, având ca director pe Gh. Târnăveanu, iar ca redactor pe G. Belea. Ultimul număr iese cu titlul „Reînvierea românească". Publicaţia se autodefineşte, într-un apel, drept „Tribună liberă de luptă antirevizionistă şi de românizare a românilor secuizaţi." Articolul-program, aparţinând lui G. Belea, militează pentru „sufletul românismului", împotriva „indiferentismului politic", pentru „replantarea vlăstarelor româneşti pe ogoarele părinţilor noştri". Cea mai mare parte a paginilor este consacrată publicisticii, ilustrată de Gh. Târnăveanu, Ion Banu, G. Popa-Lisseanu, Aurel Filimon, Teodor Chindea, D. Ciurezu, dar sunt inserate şi contribuţii precum un studiu al lui FI. Ţuţugan, Dimitrie Cantemir ca autor de opere filosofice, alături de maxime şi cugetări atribuite lui Leonardo da Vinci, reproduse
dintr-un roman scris de Dmitri Merejkovski. In numărul 1/1937 apare un articol semnat B. Cocoş, Inactualitatea lui Caragiale?, răspuns polemic la intervenţia cu acelaşi titlu a lui Victor Eftimiu din „Adevărul". în sumar intră şi cronici la cărţi de I. Petrovici, C. Noica, iar în 1938 I. Iacob publică articolul Metafizica satului românesc, note la discursul de recepţie în Academia Română al lui Lucian Blaga, intitulat Elogiul satului românesc, în vreme ce E. Munteanu face o cronică la romanul
1907	de Cezar Petrescu.	T.H.
RELGIS, Eugen (pseudonim al lui Eisig Siegler; 2.III.1895, Piatra Neamţ - 22.111.1987, Montevideo), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Sifrei-Brana (n. Wachtel) şi al lui David Şloim Siegler. în urma unei boli, rămâne la şapte ani fără auz. Urmează Liceul „Petru Rareş" la Piatra Neamţ şi frecventează Şcoala de Arhitectură din Bucureşti (1915-1916). Aici va fi bibliotecar al cercului Libertatea vreme de două decenii. înfiinţează în 1920, la Iaşi, revista „Umanitatea", la care au colaborat, printre alţii, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Gala Galaction, Al. A. Philippide, iar în 1923 fondează Grupul umanitarist, la care aderă mai mulţi intelectuali de peste hotare. A mai condus, împreună cu I. Pas, „Cugetul liber" (1927-1928) şi „Umanitarismul" (1929-1930). Debutează, cu articolul Colonii de lucrători, în ziarul „Dimineaţa" (1912), iar editorial, cu „fanteziile" în
Desen de Marcel Iancu
Relgis
Dicţionarul general al literaturii române 582
proză din Triumful nefiinţei (1913). Versurile, proza, articolele literare şi intervenţiile de natură socială, precum şi cele privind credinţele sale umanitariste şi pacifiste ori problemele iudaismului i-au apărut în numeroase reviste şi gazete din ţară şi din străinătate, între care „Rampa", „Opinia", „Viitorul", „Libertatea", „Progresul social", „Renaşterea noastră", „Mântuirea", „ Absolutio", „Adam", „Lumea evree", „Sinai", „Libertatea", „Era nouă", dar şi „Clarte" (Paris), „La Pensee" (Bruxelles), „Arbeiter Zeitung" (Viena), „Die Wahrhait" (Praga), „The War Resisters" (Londra) ş.a. Aflat la Paris când se declanşează cel de-al doilea război mondial, se întoarce în ţară spre a-şi continua activitatea publicistică. în decembrie 1947 se stabileşte în Uruguay, la Montevideo, unde înfiinţează Editura Humanidad, în cadrul căreia îşi va publica, în româneşte sau în traducere, multe scrieri.
La începuturile sale literare R. cultivă o proză poematică, meditativă, creează „fantezii", cum indică şi subtitlul primului său volum, Triumful nefiinţei, invocând timpul „capricios", sălbatic, răutăcios, omagiindu-şi părintele (De ziua tatei), descriind „dansul norilor" şi „glasul apelor". în Sonetele nebuniei (1914), Nebunia (1915) şi Poezii (1926) sunt adunate versuri cu o tematică variată, evidenţiind preocuparea tot mai acută a autorului pentru problematica socială (Cântecul maşinii, Cerul muncii, Elevatorul etc.). Nu lipsesc temele etern umane (Iubirea, Credinţa) sau exteriorizarea senzaţiilor (Convalescenţă, Ascetism). în proza de după primul război mondial - trilogia autobiografică Petru Arbore (1924), romanele Glasuri în surdină
(1927)	şi Prieteniile lui Miron (1934) - R. şi-a ilustrat mai accentuat concepţia umanitarist-pacifistă, pe care o slujeşte toată viaţa. în Petru Arbore e urmărit, în trei etape (întâile năzuinţi, Izvoarele interioare şi Prăbuşiri creatoare), destinul unui personaj reflexiv, care împrumută multe elemente din biografia romancierului. Absolvent al Facultăţii de Arhitectură, Petru Arbore e constrâns de împrejurări să construiască, împotriva voinţei sale, o uzină de armament în preajma războiului din 1914-1918, ceea ce declanşează o adevărată dramă lăuntrică pe tema contradicţiei dintre idealuri şi realitate. Prăbuşirea interioară este însă depăşită, trans-figurându-se într-un elan constructiv, creator, iar epilogul romanului înalţă un adevărat imn păcii. Al doilea roman, Glasuri în surdină, cu substrat de asemenea umanitarist, înfăţişează, în frazări poematice, destinul nefericit al unui copil, Miron, care, rămas surd în urma unei boli (altă reminiscenţă autobiografică), trăieşte complexul izolării şi al confruntării cu răutatea celor din jur. Copilul deţine totuşi puterea de a se ridica deasupra suferinţei, având revelaţia frumuseţii naturii şi a vieţii prin activitate creatoare. Valoarea epică a romanelor e diminuată de dantelăria lirică, abuzivă pe alocuri. în paralel cu elaborarea prozei, R. s-a dedicat febril şi consecvent militantismului umanist şi pacifist, cum se întâmplă cu pledoaria din Principiile umanitariste sau din Umanitarismul şi Internaţionala intelectualilor, ambele apărute în 1922, unde sunt analizate atitudini văzute drept singurul instrument eficace pentru solidarizarea popoarelor, în timp ce Umanitarismul biblic (1926) propagă eterna idee a confrater-
nităţii umane, iar altundeva forţele luminate sunt chemate să susţină ideea pacifistă, ca în Internaţionala pacifistă (1928) sau în Căile păcii (1929). încă pe când se afla în ţară, editează ori îi simt traduse şi în limbi de circulaţie o serie de intervenţii în favoarea păcii, sprijinit în demersurile sale de Romain Rolland. După stabilirea în Uruguay, continuă să militeze pentru întronarea valorilor umaniste şi a păcii. De aceea, în 1955, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani, a fost propus la Premiul Nobel pentru Pace, publicându-i-se, la Montevideo, un volum omagial. Prieten cu Emil Ludwig, R. îşi consacră o bună parte a activităţii sale transpunerii operei acestuia în româneşte. A tradus mult şi din alţi autori, în special de limbă germană, remarcabile fiind versiunile din Ştefan Zweig.
SCRIERI: Triumful nefiinţei. Fantezii, Iaşi, 1913; Sonetele nebuniei, Iaşi, 1914; Nebunia, Bucureşti, 1915; Soare-Răsare. Schiţe, legende şi însemnări japoneze, Iaşi, 1918; Literatura războiului şi era nouă, Bucureşti, 1919; Coloana printre ruini, Bucureşti, 1921; Principiile umanitariste, Bucureşti, 1922; ed. (Die Grundsătze des Humanitarismus), Viena, 1925; Umanitarismul şi Internaţionala intelectualilor, pref. Georg Fr. Nicolai, Bucureşti, 1922; Peregrinări, Bucureşti, 1923; Petru Arbore, I-III, Bucureşti, 1924; Umanitarism şi socialism (în colaborare cu Lothar Rădăceanu), Bucureşti, 1925; Melodiile tăcerii, Bucureşti, 1926; Poezii, Bucureşti, 1926; Umanitarismul biblic, Iaşi, 1926; Glasuri în surdină, Bucureşti, 1927; ed. (Miron-le-Sourd (Voix en sourdine), tr. S. Paves, pref. Ştefan Zweig, Paris, 1939; Haluţismul, Bucureşti, 1927; Drumuri în spirală, Bucureşti, 1928; Internaţionala pacifistă, cu o scrisoare şi un mesaj de Romain Rolland, Bucureşti, 1928; Căile păcii, Bucureşti, 1929; ed. (Les Voies de la paix), pref. Romain Rolland, Paris, 1936; Der Humanitarismus und die „Allgemeine Năhrpflicht", Viena, 1931; Humanitarisme et individualisme, pref. E. Armând, Paris-Orleans, 1932; Peregrinări europene. Bulgaria necunoscută, Bucureşti, 1932; ed. (Bulgaria desconocida), Buenos Aires, 1935; Prieteniile lui Miron, Bucureşti, 1934; Umanitarism şi eugenism, Bucureşti, 1934; Cosmometopolis, tr. Rox Arp, Bucureşti-Paris, 1935; Europa cea tânără, introd. Romain Rolland, Bucureşti, 1935; Eseuri despre iudaism, Bucureşti, 1936; Spiritul activ, Bucureşti, 1940; Ultimele poeme, Bucureşti, 1941; Popasuri la mari europeni, pref. Han Ryner, Bucureşti, 1945; Romain Rolland şi Uniunea Sovietică, Bucureşti, 1945; Eros în al Treilea Reich, Bucureşti, 1946; Inimi şi motoare, introd. George Silviu, Bucureşti, 1946; Istoria sexuală a omenirii, Bucureşti, 1947; Peregrinări europene. Zece capitale, Bucureşti, 1947; Georg Fr. Nicolai. Un sabio y un hombre del porvenir, Buenos Aires, 1949; Ştefan Zweig: cazador de almas, Montevideo, 1952; Sud-America. Poeme (1948-1954), pref. Narcos Lijtenstein, Montevideo, 1954; Profetas y poetas, Buenos Aires, 1955; Testigo de mi tiempo, Montevideo, 1961; Obras. La paz del hombre. La literatura, el arte y la guerra, Montevideo, 1961; Mărturii de ieri şi de azi, pref. Arian Banta, Tel Aviv, 1962; Alte mărturii de ieri şi de azi, Ierusalim, 1967; Despărţirea ce uneşte, Ierusalim, 1967; Pe urmele lui Ştefan Zweig, pref. Israel Bar Avi, Ierusalim, 1967; Ultimos poemas, Montevideo, 1967; Luminarias en la tormenta, Montevideo, 1970. Traduceri: Friederich Nietzsche, Aşa vorbit-a Zarathustra, Bucureşti, 1915; Georg Fr. Nicolai, Biologia războiului, introd. trad., Iaşi, 1921; Selma Lagerlof, Conacul vrăjit, pref. Oscar Levertin, Bucureşti, 1923; Knut Hamsun, Sclavii iubirii, Bucureşti, 1925; E. Armând, Mari curtezane şi vestiţi libertini, Bucureşti, 1932; Ştefan Zweig, Joseph Fouche, Bucureşti, 1934, Amok, Bucureşti, 1934, Erasmus de Rotterdam, Bucureşti, 1935, Noapte fantastică, Bucureşti, 1935, Maria Stuart, Bucureşti, 1936, Trei maeştri (Balzac, Dickens, Dostoievski), Bucureşti, 1937, Tolstoi, Nietzsche, Bucureşti, 1938, Magellan. Omul şi fapta sa,
583 Dicţionarul general al literaturii române
Renaşterea Moldovei
Bucureşti, 1938, Obsedatul (Jucătorul de şah), Bucureşti, 1945, Tămăduire prin spirit, Bucureşti, 1945 (în colaborare), în luptă cu demonul, Bucureşti, 1946 (în colaborare); Emil Ludwig, Conducătorii Europei, Bucureşti, 1934, Fiul Omului. Istoria unui profet, Bucureşti, 1935, Convorbiri cu Masaryk, filosof şi bărbat de stat, Bucureşti, 1935, Hinden-burg (Legenda Republicii germane), Bucureşti, 1936, Trei titani (Michelangelo, Rembrandt, Beethoven), Bucureşti, 1937, Cleopatra. Istoria unei regine, Bucureşti, 1938, Roosevelt. Studiu despre fericire şi putere, Bucureşti, 1938; Jacob Wassermann, A treia existenţă a lui Joseph Kerkhoven, pref. trad., Bucureşti, 1935; Romain Rolland, [Articole, note şi scrisori despre URSS], în Romain Rolland şi Uniunea Sovietică, Bucureşti, 1945; Ludwig Berghoff, Balul leproşilor, introd. C. I. Parhon, pref. trad., Bucureşti, 1947.
Repere bibliografice: Octav Botez, „Petru Arbore", VR, 1924,12; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IE, 207-209; Călinescu, Cronici, 1,96; Perpessicius, Opere, II, 270-272, VI, 226-227, XII, 334,504-505; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 127, 295; Constantin Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930, 112-115; Călinescu, Ist. lit. (1941), 851, Ist. lit. (1982), 936; Horia Verzeanu, Opera lui Eugen Relgis, „Era nouă", 1946, 416; Homenaje a Eugen Relgis en su 60-o aniversario, Montevideo, 1955; Norma Suiffet, Eugen Relgis, escritor humanista y maestro, Montevideo, 1970; Mircea Handoca, Un umanist al zilelor noastre: Eugen Relgis, RL, 1980,9; Dicţ. scriit. rom., IV, 65-68; Manolescu, Enciclopedia, 593-596.	I.	O.
RENAŞTEREA, publicaţie apărută la Cluj, săptămânal, între 1 septembrie 1923 şi 30 iunie 1940, ca „Organ oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului şi Clujului", şi la Alba Iulia de la 10 noiembrie 1940 până la 8 octombrie 1944, când poartă subtitlul „Organ naţional-bise-ricesc săptămânal", revenind apoi la Cluj între 1945 şi 1950. în prima perioadă are ca redactori pe Sebastian Stanca, apoi pe I. Mateiu, iar a doua perioadă director este P.N. Vasiu. Pe lângă ştiri şi informaţii legate de situaţia preoţimii ardelene, revista este preocupată să aducă în faţa cititorilor momente din istoria vieţii religioase a românilor din Transilvania, să evoce personalităţi istorice, mari figuri ale culturii, crâmpeie de viaţă religioasă sau monahală şi să promoveze literatura cu puternică încărcătură creştină. Se publică astfel articole despre Gh. Lazăr, Emanoil Gojdu, Andrei Şaguna, Miron Românul, loan Moga ş.a., semnate de I. Lupaş, Lucian Blaga, Sebastian Stanca, N. Iorga, Gala Galaction, Florea Mureşan, Ion Pasca, Dominic Stanca ş.a. R. dobândeşte un conţinut mai bogat sub « episcopul Nicolae Ivan, care organizează în 1933 la Cluj asociaţia Frăţia Ortodoxă Română, ce îl are preşedinte pe Sextil Puşcariu şi din al cărei comitet de iniţiativă au făcut parte G. Bogdan-Duică, I. Lupaş, Victor Papilian, aleşi apoi în organele de conducere alături de D.D. Roşea şi Sebastian Bornemisa. Ca atare, sunt prezenţi cu articole G. Bogdan-Duică (Petru Maior şi Iustinus Febronius sau Petru Maior ca vrăjmaş al Papei, Mici studii istorice. Ceva despre Maramureş şi Muncaciu, Psihologia unui articol anticatolic, Catedrala), I. Lupaş (Matei Voileanu, Puterea morală a conştiinţei naţionale, Testamentul episcopului N. Ivan, Transilvania sau Ardeal?), AL Lapedatu (Statul şi Biserica Ortodoxă), Sextil Puşcariu (Românism şi ortodoxie, în noaptea învierii, Brâul crucii ortodoxe, Veac nou), Em. Panaitescu, Victor Stanciu, Victor Papilian, Nichifor Crainic, Onisifor Ghibu,
loachim Crăciun, Florian Ştefănescu-Goangă, N. Drăganu, D. Stăniloae, Iosif E. Naghiu ş.a. Sunt incluse în sumar versuri de C. Dumitrescu, Florea Mureşan, Sanda Mateiu, Ion Pillat (Naşterea Domnului), Octavian Goga (lisus pe valuri, îmi cântă moartea, Bisericuţa din Albac) ş.a. De semnalat faptul că aici sunt găzduite în 1934-1935 câteva din primele versuri ale lui Radu Stanca, „elev în ci. V-a liceală" (Mesia, Hristos a înviat!). Cu proză este prezent Victor Papilian (Din alte timpuri), acestuia discutându-i-se şi piesele de teatru Cerurile spun, Alt glas, precum şi romanul în credinţa celor şapte sfeşnice. De o atenţie specială se bucură opera lui Lucian Blaga, intrat în aria de interes a revistei cu ocazia primirii sale în Academia Română, apoi prin suita de articole pe care profesorul I. Todoran o consacră operei sale filosofice şi implicaţiilor ei teologice (Un mit metafizic, Marele Anonim, Diferenţialele divine). Şi Nichifor Crainic are raporturi bune cu R. Mai întâi, în 1933, el conferenţiază, în cadrul Asociaţiei „Andrei Şaguna", iar mai târziu i se publică articolele Ortodoxie şi naţionalism şi Nostalgia paradisului şi i se comentează conferinţa Creştinism şi artă, susţinută în 1940, precum şi primirea în Academie. Iosif E. Naghiu este unul din comentatorii literari cei mai activi pe care i-a format colectivul redacţional, tema lui predilectă fiind literatura văzută din perspectivă religioasă. Astfel, comentează poezia lui Panait Cerna, a lui Octavian Goga, motivele religioase din poezia lui Mihai Eminescu (Eminescu şi Sf Lucia şi Eminescu şi cultul Maicii Domnului). Un număr întreg (20/1938) este închinat lui Octavian Goga, la moartea acestuia, articolele şi evocările fiind şi ulterior foarte numeroase. în perioada de la Alba Iulia se reproduc în revistă poezii de Andrei Mureşanu, Mihai Codreanu, N. Iorga, V. Voiculescu, Mircea Dem. Rădulescu, I.U. Soricu, Romeo Dăscălescu, Mihai Beniuc. Articolele vorbesc acum despre „tragedia învăţământului românesc din Ardealul ocupat", despre suferinţele îndurate de populaţie şi privaţiunile în materie de cultură, dar şi despre rezistenţa spirituală din ţinuturile româneşti înstrăinate prin Dictatul de la Viena. Printre noii colaboratori se numără D. Stăniloae (Biserica, maica noastră), Gh. Ciuhandu, Silviu Dragomir, V. Oprescu-Spineni.	M.Pp.
RENAŞTEREA BASARABIEI, revistă apărută la Chişinău între 1 august 1938 şi 1 februarie 1939, sub direcţia lui Gh. Despa. Se oferă informaţii din viaţa edilitară, socială şi culturală a oraşului Chişinău. Partea literară este ilustrată de versurile lui Gh. Despa, Vasile Militaru şi Gh. Pântea. Publicistică scriu Gh. Dabija, Gh. Pântea, Mihail Nedolin ş.a. Se publică o cronică a revistelor şi prezentări de cărţi.	I. Dg.
RENAŞTEREA MOLDOVEI, publicaţie apărută la Chişinău, bilunar, de la 1 aprilie 1920 până în iulie 1921, sub direcţia lui Nicolae Dunăreanu şi a lui Liviu Marian. Orientarea revistei se cristalizează pe parcurs, identificându-se cu idealul de propăşire culturală a Basarabiei, obiectiv pe care redactorii înţeleg să îl atingă prin familiarizarea cititorilor cu literatura română contemporană şi prin încurajarea scriitorilor din zonă.
Renaşterea Română
Dicţionarul general al literaturii române 584
\?'.al 1. _N.>. I.	Chişinău,	i	Aprilie	1920	-	U
kaştersa Moldovei
*'•	'.i“i5rc.r#,	şi	ale	^r^3s.^-r>.r^5.5.
Aaate £l« doaâ »ri p« lasă- Abenasaeat*] 5ft Ui pe as.
ftcâa.ţii* Administraţia; St*** Haru/ina No. 23, Chişînâu
SUMARUL -
-îi;;;;': n"	- -Sf. Cwbtmu
■Jjrîd».'*v»î fpi«*rie)- - - A’. Hvhf-cran::
' '* ’ent-Mî. - v/, Şauoveunti Lvr.’ăj chîî titmrinf- — Mui^r /Vf’.yu/*, ;,//
CV îi p.^îhic /p «szict - £) /oi Carir?*. .V A', iv-IsîL'eun:/
>pu»r. --	Pamnle
O n-w ia '-vîîica	-	Atee:;	Gh	pptnani
, ţ	a	.\	.	m,:.v	s-	,1-,;	.'Vu.-'-ln	\	j*
Preţul î* 1*1
R.M. a animat considerabil climatul cultural basarabean şi s-a remarcat prin calitatea conţinutului său. Se publică proză de Mihail Sadoveanu, Nicolae N. Beldiceanu, Nicolae Dună-reanu, Tudor Pamfile, Leon Donici, Artur Gorovei, D. Iov, Liviu Marian. Poezia este ilustrată de Nichifor Crainic, G. Gregorian, Nicolae N. Beldiceanu, D. Iov, Nuşi Tulliu, Al. Terziman, Ion Buzdugan, Pan Halippa ş.a., iar publicistica de Ştefan Ciobanu, Liviu Marian, Apostol D. Culea, Paul Gore. Materialele de la rubrica „Cronică literară", semnate cu pseudonimul Ramvil, aparţin lui Liviu Marian.	I.	Dg.
RENAŞTEREA ROMÂNĂ, cotidian apărut la Sibiu între 19 ianuarie şi 26 octombrie 1919, la Bucureşti între 22 noiembrie 1919 şi 13 mai 1921 şi la Arad în 5 februarie 1929, având subtitlul „Ziar naţional-poporan independent". Director şi responsabil este V. Hotăran pentru numerele apărute la Sibiu, Eugen Goga pentru cele editate la Bucureşti. Colaboratorii încearcă să surprindă cele mai importante evenimente social-politice şi culturale de pe teritoriul României întregite. Cu o anumită regularitate sunt publicate articole cu un caracter informativ, precum Mişcarea culturală în Banat, Situaţia în Bucovina, Cultura românească în Basarabia, Propaganda culturală în Ardeal în prima pagină se află articole de Al. Vlahuţă, Sever
C. Dan, Octavian Goga (Vreme nouă, Criza cea mare, O pagină de istorie: Consiliul Dirigent din Transilvania). Cele mai multe poezii aparţin lui Aron Cotruş. Se includ în sumar versuri de St. O. Iosif, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Victor Eftimiu, V. Voiculescu, Sebastian Bornemisa, Mihail Dragoş, Adrian Hulea, I.U. Soricu, Emil A. Chiffa, Liviu Opriş, George Gregorian, Şerban Bascovici. Proza este ilustrată de texte aparţinând lui Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu, Ion Gorun, Onisifor O. Borcea, Al. A. Hodoş, I.C. Vissarion, Carol Ardeleanu, Gh. Brăescu. în cadrul rubricii „Foiletonul «Renaşterii române»" sunt tipărite Romanul Adrianei de Hortensia Papadat-Bengescu şi Un om supărător de Al. Cazaban. Tudor Vianu colaborează, în 1920, cu Scrisori din Viena. O importanţă deosebită se acordă în 1919 comemorării lui Mihai Eminescu. La „Revista presei" A.P. Bănuţ discută „cazul Victor Eftimiu". Cronica teatrală e semnată de Vasile Timus, iar rubrica „Mişcarea culturală (cărţi şi reviste)" de D.I. Cucu. Alte rubrici: „Din lumea artelor (teatru-muzică-artă)" , „Ştiri artistice", „Mişcarea literară".	L. Cr.
REPORTER, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 6 decembrie 1933 şi 6 februarie 1938, sub direcţia lui A.G. Grama până în 1936, cu numărul 33/1937 N.D. Cocea devenind redactor responsabil. în primul număr, articolul-program, intitulat Justificare, semnat de directorul publicaţiei, trasează profilul acesteia: „Fără să încetăm să dăm literaturii şi artelor locul lor de căpetenie, nu vom neglija nici problemele politice şi nici pe cele economice, de care depinde însăşi existenţa noastră." Sunt prezenţi oameni de litere, precum şi personalităţi ale jurnalisticii social-politice. Majoritatea numerelor publică pe prima pagină editoriale semnate de A.G. Grama şi N.D. Cocea. Alături de aceştia se află, ca editorialişti, Zaharia Stancu, Gala Galaction. Aici Camil Petrescu colaborează de la primul număr, continuând cu materiale precum Marcel Proust
-	început de conferinţă ori cu note şi cugetări. Solidar cu Liviu Rebreanu şi Zaharia Stancu, Camil Petrescu semnează o scrisoare deschisă adresată procurorului general al României, în care condamnă pornografia în literatură (Spre deplina pedepsire a porcografilor, 15/1937). Paginile publicaţiei sunt deschise şi scriitorilor mai tineri. Geo Bogza este prezent cu un articol-reportaj, Oameni fără paltoane, Camil Baltazar realizează interviuri cu Liviu Rebreanu, cu prilejul apariţiei romanului Jar, şi cu Mihail Sebastian, într-un număr unde se inserează şi un fragment din romanul acestuia, De două mii de ani R. pune mai mult accent pe textele în proză. Sunt publicate pagini aparţinând lui Gala Galaction, fragmente din romanele Duminica Orbului de Cezar Petrescu şi din Otrava de N.D. Cocea. Alţi autori întâlniţi în R. sunt Victor Ion Popa şi Victor Eftimiu, care, în afara cronicilor şi recenziilor literare, publică reportajul Sezon londonez şi eseurile Cum se fac sfinţii, Dreptate. Numerele 68-69/1935 găzduiesc nuvela Astfel vorbi comediantul de Cezar Petrescu şi un articol de E. Lovinescu, precum şi o schiţă de Tudor Muşatescu, Perpetuum mobile. Lirica este ilustrată de
585 Dicţionarul general al literaturii române
Resboiul
DEDODTED	5 lei
J SAPTAMANA1 liiWRAÎ »0tmc IftfftA* f! AllISTlC 1 ~ ~	
	
Tudor Arghezi (Mă uit, Portret), din Ion Vinea fiind reproduse poemele Amintirile false, Regie 1915, Ton, Steaua morţilor, Pantelimon 115. Se dă o replică dură articolelor Tineri şi bătrâni
-	Ravagiile criterionismului de Nae Ionescu şi Expansiunea de Mircea Eliade, acuzate de legionarism şi, implicit, de antisemitism. Astfel, R. se conturează din ce în ce mai pregnant ca o publicaţie de atitudine socio-politică, având simpatii pentru stânga. Rubrici permanente: „Mărturia unei generaţii", „între da şi nu", „Europa et Co", „Cazanul Satanei". La rubrica „Zigzag" se includ prezentări consacrate lui Karel van de Woestijne, Erich Kăstner, Rene Guenon, E.A. Poe, semnate de Victor Valeriu Martinescu, şi traduceri din D.H. Lawrence, Ortega y Gasset, Lautreamont, Andre Malraux (un roman transpus sub titlul Nădejdea, începând cu numărul 36/1936). Alţi colaboratori: Oscar Lemnaru, Aurel Baranga, Silvian Iosifescu, Matei Socor, Ion Călugăru, Sergiu Dan, I. Peltz, Octav Şuluţiu şi avangardiştii Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost. '	,	T.H.
REPUBLICA RUMÂNĂ, revistă politică şi literară din care au apărut două numere, în 1851 la Paris şi în 1853 la Bruxelles. Comitetul de redacţie este reprezentat de C.A. Rosetti, care semnează în numărul din 1853 o înştiinţare. Articolele politice scrise de I.C. Brătianu analizează învăţămintele rezultând din desfăşurarea evenimentelor de la 1848 şi caută un drum politic şi social nou pentru cei din emigraţia revoluţionară şi pentru partizanii din ţară. Versuri de inspiraţie naţională şi patriotică, unele nesemnate, altele aparţinând lui G. Creţeanu (care iscălea L. Fabian), ar fi trebuit să învioreze publicaţia, dar paginile încărcate cu argumentaţia susţinută de fapte politice, istorice şi statistice dau nota caracteristică. Cu un studiu de arheologie şi filologie colaborează Cezar Bolliac.	R.Z.
RESBOIUL, cotidian politic şi literar apărut la Bucureşti, cu multe întreruperi, de la 23 iulie 1877 până la 6 iulie 1902. în septembrie 1877 Gr. H. Grandea, până atunci membru în redacţia cotidianului „Timpul", ia conducerea gazetei, fiind redactor până la 27tiunie 1879. Un conflict survenit între el şi tipograful Ioan Weiss, care era şi proprietarul ziarului, are ca rezultat un proces intentat de Grandea şi desfăşurat până în 1882. începând cu 20 martie 1880 Grandea scoate o serie nouă, în paralel cu vechiul R. al lui Weiss. Din noiembrie 1880 titlul devine „Resboiul român", din 1881 „Resboiul, organul Parti-v dului Naţional", iar din martie 1882 din nou „Resboiul român", între 2 mai şi octombrie 1882, pentru a pune capăt procesului, Grandea schimbă titlul ziarului în „Steaua Dunărei"; în această perioadă va fi subvenţionat de Mihail Kogălniceanu, care este
prezent şi cu articole politice. Din noiembrie se revine la „Resboiul român", denumire sub care gazeta se va edita, cu alte numeroase întreruperi, până în iulie 1892, când Weiss renunţă la drepturile sale şi Grandea poate relua titlul iniţial. La R. Grandea a scris articole politice, romane (în foileton), versuri, articole de critică literară şi teatrală, recenzii, articole polemice. Aici au apărut sau au fost retipărite poeziile sale cu subiecte din istoria naţională, romanul satiric cu cheie Berlicoco, romanul Fulga ş.a. Au mai colaborat G. Creţeanu, cu articole şi amintiri despre scriitori (Alexandru Sihleanu), Iosif Sterca-Şu-luţiu (memorii privind evenimentele de la 1848-1849),
C.C. Pleşoianu (versuri), N.T. Orăşanu, Pantazi Ghica, Al. G. Drăghicescu, Th. M. Stoenescu, Bonifaciu Florescu, Panait Macri, N. Beldiceanu, N.I. Pruncu, Scarlat Moscu, A1.I. Şonţu ş.a. Prin 1880, poate şi mai înainte, se alătură şi Al. Macedonski, reluând poezii tipărite cu puţină vreme înainte în „Literatorul", pentru a le da o circulaţie mai mare (satira Formele ş.a.), sau trimiţând altele întâi aici (Lacrimi, dedicată Caliopei Poenaru); el scrie şi articole polemice, răspunzând astfel la criticile lui Frederic Dame privind piesa Unchiaşul Sărăcilă (în Cum se face critica), sau o satiră, Viaţa de apoi, care îi vizează pe V. Alecsandri şi pe M. Eminescu. în 1878 Duiliu Zamfirescu încredinţează R. poeziile Bătrânul şifluturul şi Oh! taci, iar peste doi ani, în martie-aprilie 1880, prima lui nuvelă, Natalia Anisimovna. Din I. Heliade-Rădulescu şi din D. Bolintineanu se reiau texte cu caracter politic (articolul România în 1866 de
±1
Rethy
Dicţionarul general al literaturii române 586
Heliade sau poezia antidinastică România sub roşii de Bolin-tineanu). Foiletonul conţine prelucrări ale lui Grandea după romane străine, de preferinţă franceze, inegale ca valoare, dar alese pentru a atrage cititorii: după Swift - Călătoriile lui Gulliver, după Zola - Potopul, după Jules Veme - Michel Strogoffş.dL. Se traduce din scriitori puţin cunoscuţi ca Ch.-L. Mollevaut (poezia Moartea lui Abel, tălmăcită de AL I. Şonţu) sau din alţii care abia atunci se impuneau (Sully Prudhomme, din care Grandea transpune, în 1882, poezia Un vis). înfiinţat în zilele de început ale Războiului pentru Independenţă, pentru a informa opinia publică în legătură cu mersul operaţiunilor militare, R. a cunoscut în primii ani un succes pe care nu îl vor mai obţine decât alte două ziare de informaţie, „Universul" şi „Adevărul". Mai târziu, gazeta îşi pierde din importanţă, căzând, cu trecerea anilor, în uitarea care îl învăluise şi pe Grandea. R.Z.
RETHY Andor (pseudonim al lui Reischel Artur; 10.111.1904, Timişoara - 29.X.1972, Cluj), bibliograf. Face studii secundare la Timişoara, luându-şi bacalaureatul în 1922, apoi urmează Institutul Teologic al Piariştilor şi, concomitent, filologia (maghiară-germană-română) la Universitatea din Cluj (1922-1927). Funcţionează ca profesor la Liceul Romano-Catolic din Cluj (1926-1941), angajat al Bibliotecii Universitare din acelaşi oraş (1942-1948) şi bibliograf al filialei clujene a Bibliotecii Academiei RPR (1949-1959). R. s-a dedicat cercetării bibliografice privind receptarea scriitorilor români în literatura maghiară şi invers. Colaborând la „Igaz szo", „Konyvtări szemle", „Nyelv- es irodalomtudomănyi kozlemenyek", „Utunk", a publicat o serie de contribuţii bibliografice privitoare atât la traducerile maghiare din operele lui V. Alecsandri, Lucian Blaga, I.L. Caragiale, N.D. Cocea, G. Coşbuc, Ion Creangă, Mihai Eminescu, O. Goga, St. O. Iosif, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, Panait Istrati, N. Labiş, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, cât şi la transpunerile româneşti din scrierile lui Ady Endre, Arany Jănos, J6kai Mor, Jozsef Attila, Mikszâth Kâlmân, Moricz Zsigmond ş.a. Cea mai însemnată lucrare a sa, bibliografia bilingvă Literatură maghiară în limba română -Magyar irodalom românul. 1830-1970 (1983), a fost realizată în colaborare cu Vâczy Leona.
SCRIERI: Româniai magyar irodalom (1944-1970). Kdnyveszeti adalek [Literatura maghiară din România (1944-1970). Contribuţii bibliografice], în Kântor Lajos - Lâng Gusztâv, Româniai magyar irodalom. 1944-1970, Bucureşti, 1971,259-476; Literatură maghiară în limba română - Magyar irodalom românul. 1830-1970 (în colaborare cu Vâczy Leona), introd. Kolo Kâroly, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Marosi Peter, Eminescu în ungureşte. Pe marginea unei bibliografii, TR, 1957, 2; Balogh Jozsef, Napirenden a bibliografia. Intervju Rethy Andorral, „Konyvtări szemle", 1972, 1; Kântor Lajos, A bibliogrâfus optimizmusa, HT, 1972,45; Lâng Gusztâv, Rethy Andor halâlâra, UTK, 1972, 45; Vâczy Leona, Rethy Andor. 1904-1972. Kdnyveszeti munkâinakjegyzeke, „Konyvtări szemle", 1973, 3; Mozes Huba, „Magyar irodalom românul", NYRK, 1984,1. O.K.
REUNIUNEA LITERARĂ DIN REGIUNEA CERNĂUŢI,
cenaclu înfiinţat în 1958 la Cernăuţi de poeţii Vasile Leviţchi,
Ion Găiniceru, Alexandru Burlă, Ilie Damaschin, Dumitru Grinciuc, Ion Bejenaru, Ion Chilaru, Ion Gheorghiţă, Grigore Bostan, Alexandru Sadovnik ş.a. A fost prima grupare a scriitorilor români din nordul Bucovinei după un deceniu şi jumătate de întrerupere a oricărei vieţi literare naţionale în acest ţinut. A funcţionat ca un important laborator de creaţie pe lângă ziarul regional „Bucovina sovietică" (din 1967 -„Zorile Bucovinei"), mai cu seamă în anii '60, cât timp redactor al acestui cotidian a fost Vasile Leviţchi. Se discutau manuscrise ale viitoarelor cărţi, se pregăteau pagini literare (care apăreau lunar) etc. Membrii cenaclului au editat culegerile de versuri Plaiul doinelor (Ujgorod, 1968), Glasuri tinere (Ujgorod, 1971) ş.a. Trecut în 1969 sub conducerea lui Ion Chilaru, noul redactor al ziarului „Zorile Bucovinei", cenaclul s-a dezmembrat treptat.
Repere bibliografice: Ştefan Hostiuc, Poezia română postbelică din nordul Bucovinei. Generaţii şi paradigme, „Glasul Bucovinei", 1994,3. G.B.
REVAI Kâroly (2.X.1856, Abrud - 16.IV.1923, Baia Mare), traducător. A absolvit liceul la Braşov, urmând apoi studii filologice la Cluj. După absolvire (1881) va fi funcţionar la Săcărâmb, judeţul Hunedoara, apoi director general fiscal la Baia Mare. Colaborează la publicaţii budapestane şi din Transilvania, este membru al Societăţii Literare Ardelene. Deşi a publicat mai multe volume de poezie, posteritatea îl reţine ca realizator al primului volum de traduceri în limba maghiară din versurile lui George Coşbuc - Koltemenyek (1905). Culegerea a avut un deosebit succes în epocă datorită, în primul rând, transpunerilor izbutite, dar şi antologării competente, R. prezentând publicului cititor maghiar o imagine a varietăţii tematice şi expresive din opera lui Coşbuc. împreună cu Brân Lorinc (Laurenţiu Bran), a mai scos antologia Român koltokbol (1910), care cuprinde versuri de Mihai Eminescu, G. Coşbuc, O. Goga, Anton Naum, Matilda Cugler-Poni, Al. Vlahuţă, Petre Dulfu ş.a.
Traduceri: George Coşbuc, Koltemenyek [Versuri], Budapesta, 1905; Român koltokbol [Din poeţii români], Budapesta, 1910 (în colaborare cu Brân Lorinc).
Repere bibliografice: Al. Ciura, Coşbuc în ungureşte, F, 1904,20; Ilarie Chendi, Literatură şi politică. Coşbuc în ungureşte, „Voinţa naţională", 1905,6169; Elena Stan, Az elso magyaraforditott G. Coşbuc kotet, NYRK, 1967, 1; Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Brezovszki, Autori maramureşeni, Baia Mare, 2000,481-482.	O.K.
REVENT, Eugeniu (25.VII.1881, Vutcani,j. Vaslui -25.111.1918, Bacău), poet şi publicist. Este fiul preotului I. Revent. învaţă la Iaşi, unde urmează, ca bursier, Liceul Internat, absolvit în 1901, şi Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi licenţa în 1907. E profesor suplinitor la Şcoala Normală „Vasile Lupu" din Iaşi (1905-1907) şi la liceul al cărui elev fusese (1907-1908), doi ani fiind şi profesor suplinitor la Seminarul Pedagogic Universitar (1907-1909). Ulterior predă istorie, filosofie şi română la Liceul „Principele Ferdinand" din Bacău, ca profesor provizoriu (1909-1912). îşi întrerupe activitatea la catedră în
587 Dicţionarul general al literaturii române
Revista Bucovinei
timpul campaniei din Bulgaria, la care participă cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului „Ştefan cel Mare" nr. 13 Iaşi, fiind grav rănit şi distins cu medalia „Avântul ţării". Cu sănătatea şubrezită, se stinge la nici treizeci şi şapte de ani. Debutul se produce cu versuri la „Ramuri" (1906). în „Chemarea", „revistă de cultură şi politică naţionalistă" (1912-1913), al cărei iniţiator şi director este, R. îşi expune opiniile nu o dată excesive. Semnătura lui mai poate fi întâlnită în „Arhiva", „Alecsandri", „Frăţia românească", „Flacăra", „Foaia noastră", „Evenimentul", „Revista «Liga Culturală»", „Drum drept", „Cuvântul moldovenesc", „Viaţa literară", „Apărarea naţională", „Solia" ş.a. A utilizat şi pseudonimele Horia Rămurel, Aureliu Mălin, Alexandru Roură.
Două volume, Poezii. Din povestea vieţii (1910) şi Cântecul neamului (1913), aduc în atenţie atitudinea intransigentă a poetului R. faţă de realitatea socială, poziţie datorată atât temperamentului, cât şi apropierii de ideile lui N. Iorga. Câteva satire, cuprinse în plachetele Scrisoare unui necunoscut (1910), A doua scrisoare către un necunoscut (1910), A treia scrisoare către un necunoscut (1910), A patra scrisoare către un necunoscut (1917), îl definesc ca pe un adversar convins al modernismului şi al avangardei. Ion Minulescu e „decadent",
D.	Anghel este „cântăreţ de măghirani", dar sunt criticaţi şi G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu. Spiritul critic al contestatarului nu e dublat, din păcate, de umor şi nici susţinut de o dimensiune estetică demnă de luat în seamă. Poetul, care stăpâneşte totuşi arta versificaţiei, are un lexic obosit, de paşoptist întârziat. în versurile cu pretext social el arborează un aer de tribun, printre îndemnuri şi regrete răzbătând influenţe uşor detectabile din Mihai Eminescu şi Octavian Goga. Şi publicistica din revista „Chemarea" - gazetă pe care o scrie aproape singur - este caracterizată de exagerări şi izbucniri antisemite. Este condamnat vehement politicianismul, autorul proclamând că „scăparea, însănătoşirea şi regenerarea" ţării pot veni numai de la „naţionalism".
SCRIERI: Poezii. Din povestea vieţii, Vălenii de Munte, 1910; Scrisoare unui necunoscut, f.l., [1910]; A doua scrisoare către un necunoscut, f.l., [1910]; A treia scrisoare către un necunoscut, f.l., [1910]; Cântecul neamului, Craiova, 1913; A patra scrisoare către un necunoscut, f.l., [1917].
Repere bibliografice: N. Iorga, Poezii nouă, NRL, 1910, 15; Leo Claretie, La Roumanie intelectuelle contemporaine, Paris, 1912,29; Iorga, Oameni, 254; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 78.	N.Bc.
REVISTA ALEXANDRI, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 15 ianuarie până în iunie 1891. S-au editat cinci numere, dintre care ultimul dublu. Ţelul redactorilor era acela de a urma „şcoala curat românească", adică o direcţie socială şi culturală situată în continuarea paşoptismului. Redactor al revistei pare să fie N.D. Georgian, încercat de ambiţia de a iniţia un cerc şi chiar o mişcaţe literară, dar lipsit de talent. Tot el, sub iniţiala G., publică în fiecare număr note bibliografice, atent şi informat scrise, la cărţi precum Monologuri în versuri de N. Ţincu, Nuvele de LT. Florescu, Petale de Caton Theodorian ş.a. Colaborează N.G. Rădulescu-Niger şi N. Ţincu, coautori ai dramei Doamna Chiajna, N. Vaschide cu versuri şi proză, Mircea Demetriade, Scarlat Orăscu, epigon eminescian, poet
sensibil şi discret, precum şi D. Teleor, cu bune schiţe de moravuri sau satirice, şi un R. Cotorca, prozator înzestrat cu spirit de observaţie şi imaginaţie. N. Vaschide, V. Pantazi şi D. Stăncescu publică literatură populară.	R.Z.
REVISTA BISTRIŢEI, publicaţie apărută la Bistriţa, săptămânal, între 17 ianuarie 1903 şi 19 martie 1910, având ca proprietar-editor pe Victor Onişor, redactor responsabil pe G.M. Ungureanu, înlocuit în 1906 de Gh. Mateiu, ca editor şi redactor responsabil, apoi cu Nicolae Prişcu (34/1907), dată când revista devine „organ politic", apoi cu I. Zinveliu (1909). Articolul-program Gândul nostru arată că scopul publicaţiei este de a „lumina poporul şi a-1 îndemna la o viaţă mai trezvie şi cu mai mare interes faţă de trebile obşteşti". în primul număr este inserată poezia Noaptea Crăciunului de G. Coşbuc; versuri vor mai semna V.B. Muntenescu, Valentin Drăgan, Antoniu Popp, St. O. Iosif, P. Grappini, Emil A. Chiffa, Theodor A. Bogdan, Petre Dulfu, Emil V. Degan ş.a. Proza e ilustrată de o povestire de Tit Chitul (O idee genială) şi de mai multe impresii de călătorie peste munţi (Ion Baciu) şi la Constantinopol (un serial-foileton în 27 episoade de Emil Tişca). La sectorul critic figurează mai multe intervenţii ale lui Ion Corbu (iscălite IC), cu privire la ideile expuse de Oct. C. Tăslăuanu în articolul Două culturi. Se acordă un spaţiu important manifestărilor culturale şi teatrale locale, reprezentaţiilor de diletanţi, ca şi activităţilor Astrei, precum adunarea de la Bistriţa din 1907, la care a participat şi poetul O. Goga. Se publică frecvent folclor, de pildă texte despre obiceiurile locale Gogea şi Cununa, iar câteva balade despre Avram lancu editează Th. A. Bogdan. în domeniul istoriei se remarcă articolele lui Constantin Moisil (Din trecutul ţinutului nostru ş.a.). Alţi colaboratori: Petre Poruţiu, Mihai Teliman, Stelian Rusu, Emil Tripon, Victor Moldovan, N. Iorga, Victor Bontescu.	M.Pp.
REVISTA BUCOVINEI, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 aprilie şi 1 august 1916, cu subtitlul „Culturală
-	Politică - Economică - Literară", „sub îngrijirea unui comitet". în articolul-program, Rostul nostru, Iorgu G. Toma-Cor-duneanu precizează că revista are menirea să sensibilizeze opinia publică în problema Bucovinei, aflată sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar. După cum se specifică în editorialul A cui e vina? (9/1916), materialele editate urmează „crezul naţional al refugiaţilor bucovineni grupaţi în jurul acestei publicaţii", pornindu-se de la ideea că „Bucovina e şi astăzi insuficient cunoscută românilor din ţara liberă". în afara materialelor bogate cu caracter politic, istoric, etnografic şi social (semnate în mare parte de I.E. Torouţiu şi Iorgu G. Toma-Corduneanu), revista publică cronicile lui D. Marmeliuc la volumul Cântece fără ţară de O. Goga, la piesa Patima roşie de Mihail Sorbul şi la Şesuri natale de Nichifor Crainic. în necrologul consacrat lui Nicolae Gane, I. E. Torouţiu menţionează că Iaroslaus Kramenius a tradus din povestirile acestuia în limba germană. Volumul Din ţara fagilor, semnat de V. Huţan, este un prilej pentru I. E. Torouţiu să prezinte succint
Revista burgheză
Dicţionarul general al literaturii române 588
poeţii şi prozatorii Bucovinei. Poezia e inclusă în fiecare număr, textele aparţinând lui V. Huţan, G. Rotică, Ion Dragoslav, Ion Ojog, A. Marinescu-Nour (sub pseudonimul Maria Dragu) ş.a. Se publică şi traduceri din Lenau, August von Platen, Eugene Lemercier, Lucien Boy er.	A. -M. B.
REVISTA BURGHEZĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 5 noiembrie 1934 şi 10 mai 1935. Revistă de „sociologie, istorie, critică socială şi culturală", R.b. publică proză, studii, cronici, recenzii şi semnalări editoriale. Articolul-program, intitulat Constatări şi directive, afirmă, în materie de literatură, necesitatea întoarcerii la „estetica pură". Colaborează cu proză Em. Neuman (Ciocoi regăţeni şi elită ardeleană, fragment din romanul Freud şi Conul Costache), cu studii sunt prezenţi G.H. Juvara, care semnează o serie de articole despre Titu Maiorescu şi Junimea, precum şi o biografie (Lascar Catargi), N. Steinhardt (Admiratorii domnului Paul Valery şi Un mare critic burghez: d. Eugen Lovinescu), A. Gârdea (Elementul burghez în opera lui Thomas Mann). Apar recenzii despre Duminica Orbului de Cezar Petrescu, Oameni excepţionali de F. Aderca ş.a. Rubrica „Cronica engleză" este susţinută de N. Steinhardt. Alţi colaboratori: Al. Balan, V. Dănilă, I. Kirmaier.	C.	Tt.
REVISTA BUZĂULUI, publicaţie apărută la Buzău, bilunar, între 1 martie şi 2 iunie 1896. Colaborează cu versuri şi proză O. Carp, N. Beldiceanu, Gheorghe din Moldova, Lucreţia Suciu-Rudow, Ana Ciupagea, Laura Vampa, N.G. Rădu-lescu-Niger, Gr. N. Lazu. Lui Traian Demetrescu i se publică versuri, Petre Liciu semnează epigrame, în timp ce Ludovic Leist traduce din I.S. Turgheniev (schiţele Vizita, Moşneagul, Călugărul, Auzi-vei judecata proştilor). Alte tălmăciri sunt făcute probabil tot de L. Leist din Alphonse Karr şi din O. Klaussmann, C. Schiffer, P. Gyulai, Ch. Monselet. Revista îşi propune să ofere cititorilor lecturi plăcute şi instructive, să răspândească învăţături folositoare, literatura de aici răspunzând întru totul acestui program.	R.Z.
REVISTA „CAROL l“, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 decembrie 1915 şi 14 august 1916. De la 1 decembrie 1915 până la 18 februarie 1916 are titlul „Revista copiilor «Carol I»". Până la numărul 30-31 a fost scrisă de mână şi şapirografiată, într-un număr foarte mic de exemplare. Redactorii sunt elevi de liceu; ilustraţia îi aparţine lui I. Anestin. Sunt publicate versuri, povestiri pentru şi despre copii, unele traduse din limba germană, nuvele, anecdote, glume, jocuri, materiale cu caracter informativ. La rubrica „Pagini istorice" se includ articole despre Unirea Principatelor şi serialul Istoria Alsaciei. Cu titlul „Portret" sunt prezentate în fiecare număr personalităţi ale Partidului Liberal, mai ales membri ai Guvernului. în 20 martie 1916 este editat un număr jubiliar, pe copertă fiind anunţaţi toţi colaboratorii revistei: Vladimir A. Donescu, Grigore Gr. Manolescu, Eugen Donescu, Al. Cimbru, Radu Bădescu, Mihai Arţăreanu, Florin Vrione,
Th. Săvulescu ş.a. Din 15 martie 1919 revista va fi continuată de „Foaia tinerimii", avându-1 director tot pe Vladimir A. Donescu.	II.	C.
REVISTA CARPAŢILOR, publicaţie literară, ştiinţifică şi politică apărută la Bucureşti între 1 ianuarie 1860 şi 15 decembrie 1861. întâia revistă de literatură editată după Unirea Principatelor se adresa, aşa cum arată şi titlul, românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor. Modele în ceea ce priveşte aspectul general par să fi fost „Revue des deux mondes" a lui Fr. Buloz şi „La Revue britannique" a lui A. Pichot. Ţelul periodicului era acela de a contribui la progresul cultural şi ştiinţific, la dezvoltarea sentimentelor naţionale şi cultivarea gustului literar, după cum precizează G. Sion, redactorul ei. Se publică aici contribuţii variate, de la cele literare sau istorice la cele politice, filologice, juridice, de folclor sau de artă. între colaboratori se numără Al. Papiu-Ilarian, autor al unor articole privind „independenţa constituţională" a Transilvaniei, I. Ionescu de la Brad, Iulia Aricescu, I. Missail şi I. Hodoş, care, sub pseudonimul Gemenul, trimitea articolul Răsunet din M-ţii Apuseni ai Transilvaniei. G. Sion semnează, la rubrica intitulată „Convorbiri literare", încercări de critică (Pleiada poeţilor români sau Nemesis-Satire politice), lipsite uneori de obiectivitate, apoi articole în care discută situaţia literaturii şi a scriitorului român, dezvoltarea presei periodice, evoluţia limbii literare ş.a. De la Iaşi se primesc mai multe corespondenţe politice semnate Iassiorum Municipium. Se traduc studii şi articole din gazetele şi revistele franceze şi italiene. Th. Aman este prezent cu studiul Despre pictură şi cu schiţa
AlUli) 1. M HVBTA CfflPMDN). Mii
ISTORIA POK^IKI.
(Urmar*, VtţU pag. t. hm
__	/5*""
CAPITULU m
oe tmitatia&ea a foctu rogui* Bomimiem
Aceste srinMinîe konsfa? u tWe, kati» si» vviîemf» kamS aS fogtfc koufimmtc *U- mutilc* Kw»!.*!- r.. Vinială se »e <!«*konece în	îoif;	«croe-
tun, uentfti eî în enoneic. viee& te	nei barbari, el o uo-sacri* nud uudts în ■*
taţii «iei mai ktfitivaui. Iloetua noîkî» iMfiimU «its le deftvoitarea kontunrfr » fornuîlorS imligvue ml anontanee în aitfc, vini snS mekwjiwnS u a Ml isa ta (Hnmi! îoksîS formelor* **e W
de oEiitmi* mmhmn îa umuîi urituari ai Ko-aâsk% Im	terwdl ^
to*»*, forma imarsiastuti. mi	a
de* »©koWBi l#i Atfgvft#' AhjmUi inimice Vtr*
589 Dicţionarul general al literaturii române
Revista clasică
1	mai 1860. Din carnetul unui artist. Alături de proza lui Sion -Galeria calomniatorilor, Suvenire contimpurane (Anul 1848) -sunt incluse scrieri de G. Creţeanu, A. I. Odobescu şi N. Filimon. Versurile aparţin lui G. Sion, Al. Donici, C.D. Aricescu, N.G. Negulici, G. Baronzi, G. Creţeanu, D. Dăscălescu, Justin Popfiu, Gr. H. Grandea, M. Zamphirescu. în R.C. publică N. Filimon două articole (Idei repezi despre muzica şi opera maghiară şi Maddalena - cronică la o operetă a lui A.T. Zissu, reluată din „Independinţa"), precum şi Mateo Cipriani, Oraşul Bergamo şi monumentul maestrului Donizetti, reluate după „Naţionalul" din 1858, Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala şi o versiune a nuvelei Friederich Staaps sau Atentatul de la Schonbrunn în contra vieţei lui Napoleon I, diferită de cea din „Naţionalul" din 1860. A. I. Odobescu tipăreşte aici întâia dată Doamna Chiajna. Sion face şi câteva traduceri din Musset şi din poetul ceh K. J. Erben, Grandea tălmăceşte Lacul de Lamartine, iar I. Barasch transpune povestirea Istoria lui Harvey, fabricantul
R.Z.
REVISTA CELORLALŢI, publicaţie apărută la Bucureşti, între 20 martie şi 10 aprilie 1908 (în total trei numere), secretar de redacţie fiind Ion Minulescu. Publicaţie simbolistă, R.C. afirmă în articolul-program Aprindeţi torţele!, semnat de I. Minulescu, intenţia de se desprinde de linia tradiţională şi de a respinge academismul, în vederea impunerii unui nou mod de a scrie, proiect susţinut de tinerii scriitori grupaţi în jurul ei. Se inserează versuri, proză, studii, biografii, traduceri, revista revistelor, semnalări editoriale. Colaborează cu poezie I. Minulescu (Romanţa regelui), N. Davidescu (De profundis), Eugeniu Ştefănescu, Eugeniu Sperantia, Mihail Cruceanu, cu proză sunt prezenţi Th. Cornel (în preajma nebuniei), I. Minulescu (în grădina prietenului meu), Mihail Cruceanu
i V" ' i . ÎS !
revjisto= celor 1*1 fi
C I M8INHC l.
(Spre mare), studii şi articole scriu N. Davidescu (Villiers de l'Isle-Adam), I. Minulescu (Arthur Rimbaud), iar traduceri dau I. Minulescu şi D. Anghel, din Albert Samain (Pannyra cu tocurile de aur) şi din Henri de Regnier (Oraş francez). Alţi colaboratori: Gr. Sevastin, Donar Munteanu.	C.	Tt.
REVISTA CERCULUI LITERAR, publicaţie apărută la Sibiu, lunar, din ianuarie până în august 1945, sub redacţia lui Ion Negoiţescu. Pe parcursul a opt numere, dintre care ultimul triplu, R.C.L. publică, în afara rubricilor de poezie şi de teatru, cronici, articole consistente de estetică şi teorie literară, „Cronica artelor minore", „Note", „Revista revistelor". Ion Negoiţescu deschide primul număr cu articolul intitulat Perspectivă, în care aminteşte scrisoarea-manifest a Cercului Literar de la Sibiu (publicată în „Viaţa" din 13 mai 1943), o adevărată declaraţie de „ataşare entuziastă la critica estetică ce descindea din Maiorescu", exprimând aici şi dorinţa de a promova „un gen mai apropiat eposului, baladescul". Ostilitatea arătată de „presa de extrema dreaptă", ce îi etichetase drept „comunişti esteţi", modul în care era repudiat „un manifest care cuteza să ceară libertate pentru spirit" sunt invocate de Negoiţescu în articolul Mişcarea de rezistenţă de la Sibiu, din numărul 3, unde se afirmă totodată că, după „ruperea zăgazurilor", e nevoie de o atitudine pozitivă, de „o artă înaltă, pură, dezbărată de orice zgură trecătoare". în finalul ultimului număr Radu Stanca răspunde şi el, la rubrica „Revista revistelor", celor care îi acuzaseră de „un pretins estetism", de vreme ce membrii Cercului au condamnat „estetismul" şi „au dorit necesitatea unui nou umanism", manifestându-şi simpatia pentru opera clasică, plurivalent axiologică. De altfel, Radu Stanca e cel care va scrie şi despre „resurecţia baladei", susţinând că „baladescul înseamnă prezenţa dramaticului în interiorul poeziei lirice". Printre poeţii prezenţi în revistă se află, aproape număr de număr, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, Constant Tonegaru şi Ioanichie Olteanu. Dintre prozatori, colaborează I.D. Sârbu, Ioana Postelnicu, iar lui E. Lovinescu i se include în sumar un fragment din romanul Mălurenii. Radu Stanca dă şi două acte din „tragedia baladescă" Hora domniţelor. De remarcat, în cadrul rubricii „Cronica ideilor", recenziile lui I.D. Sârbu cu privire la Filosofia culturii de Tudor Vianu şi la O nouă traducere din Platon. Poziţia teoretică a revistei este susţinută de consistentele contribuţii ale lui Victor lancu din Actualitatea atitudinii estetice şi de câteva articole ale lui Toma Ralet, unul despre Friedrich Gundolf - Criza sufletului modem în poezie - şi altul intitulat Despre preţiozitate în poezie, unde se afirmă că „arta pură este una din cele mai fatale neînţelegeri ale speculaţiei estetice". Rubrica „Revista revistelor", semnată de Ştefan Aug. Doinaş, este mai mult o dezbatere teoretică asupra profilului unor publicaţii, prilej pentru poet de a marca dispariţia unor reviste ostile Cercului Literar, ceea ce se consideră un semn că „încetează literatura parazitară a nuvelei regionaliste şi a poeziei de refugiu".	M.	Ş.
REVISTA CLASICĂ, publicaţie apărută la Bucureşti în 1910 (un număr). Redacţia intenţiona să tipărească întreaga operă a lui Al. Macedonski, pusă la dispoziţie de poet, iar apoi să
Revista clasică
Dicţionarul general al literaturii române 590
editeze scrierile lui A.I. Odobescu, Ion Ghica, Al. Depărăţeanu ş.a. Iniţiativa se bizuie pe principiile „asanării limbii literare". Se reproduc poeme macedonskiene, printre care Stepa, Excelsior, Vis de mai, Cu morţii, Cele trei năluci.	C. 77.
REVISTA CLASICĂ, publicaţie apărută la Craiova, trimestrial, între ianuarie-martie 1929 şi octombrie-decembrie 1943, având director pe N.I. Herescu, iar redactor pe Valentin Al. Georgescu (1941-1943). Din comitetul de redacţie fac parte G. Alexandrescu, D. Evolceanu, Scarlat Lambrino, I.M. Marinescu, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Iuliu Valaori, Matei Nicolau, D.M. Pippidi, Teodor A. Naum, George Murnu, Th. Capidan. R.C. continuă linia altor două publicaţii, menţionate în subtitlu, „Orpheus" (1924-1928) şi „Favonius" (1926-1929), prin a căror fuziune se naşte. După cum reiese din articolul-program, o elegantă şi academică pledoarie proclasicism, revista îşi propune „o documentată informaţie despre toată mişcarea de specialitate" a Apusului cultural (Franţa, Germania, Italia), precum şi cultivarea operei „literar-umaniste a traducerilor şi a literaturii clasicizante". Rubricile permanente sunt „Articole şi studii", „Traduceri", „Cronica" (o agendă culturală cu note şi comentarii extinse) şi „Dări de seamă" (recenzii ale apariţiilor editoriale înscrise în profilul revistei). Cu o mare exigenţă în privinţa nivelului ştiinţific şi consecventă declaraţiilor din articolul-program, R.C. cuprinde în paginile sale nume importante din peisajul cultural al vremii. Sunt prezenţi cu studii şi articole Cezar Papacostea (Gândirea epică elină, un studiu pozitivist asupra aspectelor social, politic, economic şi geografic ale spaţiului din textele homerice şi hesiodice), I. Valaori (Pindar - un studiu de retorică şi estetică, Antichitatea păgână şi creştinismul - o analiză a ecumenismului creştin în Antichitate, Teatrul vechi şi teatrul modern - eseu despre mistica actului dramatic în Antichitate şi estetica actului dramatic modern), N.I. Herescu (O formulă a stilului epic - studiu comparatist bazat pe Odiseea, Eneida şi Divina Comedie, din perspectiva narativă a „povestirii în ramă"), Ramiro Ortiz (Elementul clasic în literatura italiană), Matei Nicolau (Câteva particularităţi ale stilului antic - un studiu de istoria stilului, Originea infinitivului de scop în limba latină -cercetare de gramatică istorică), D.M. Pippidi (Asupra unui pasaj controversat din Seneca), N. Iorga (Horaţiu al Romei şi Horaţiu al lumii), Th. Capidan (Bogdan Petriceicu Hasdeu). Semnează traduceri G. Murnu (din Lucreţiu), N.I. Herescu (din Vergiliu), Cezar Papacostea (din Homer şi din Platon), Em. Ungher, Victor Buescu, V. Theodosiu. Cronici şi recenzii scriu Ioan Nicu, Valentin Al. Georgescu, N.I. Herescu, D.M. Pippidi.	C.Tt.
REVISTA CONTIMPORANĂ, publicaţie literară, culturală şi ştiinţifică apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 martie 1873 până la 1 iunie 1876, cu o întrerupere în perioada iulie-octombrie 1875. A fost condusă de un grup de literaţi şi publicişti, printre care Petre Grădişteanu, V.A. Urechia şi Anghel Deme-triescu, precum şi de D. Aug. Laurian şi Şt. C. Michăilescu, veniţi de la revista „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice", pe care
REVISTA
CONTIMPORANA
LlTEIlK - Ait'l'i: — SiiiXŢK.
AN’l "Ij I.
IM7': î
lîHTlîKSt’l
1673
R.C. o continuă. Fără a anunţa vreun program, ei preiau, în bună măsură, profilul şi orientarea „Tranzacţiunilor...". Aici se strânge însă un număr mai mare de colaboratori permanenţi, mai ales la partea literară. în fruntea lor se află V. Alecsandri, care trimite nuvela Dridri, poezii şi câteva comedii într-un act (Arvinte şi Pepelea, Concina, Nobila cerşetoare). Cu câte o poezie figurează tinerii Al. Macedonski şi I.L. Caragiale. Poetul cultivat cu deosebire de R.C. este Mihail Zamphirescu. Alături de el, versuri dau frecvent G. Creţeanu, Ciru Oeconomu, N.V. Scurtescu şi, sporadic, C. Aristia, N.T. Orăşanu, Gr. Ventura, N. Ţincu, D. Petrino, Th. Şerbănescu. Cu rare excepţii, poeţii grupaţi în jurul revistei scriu o poezie minoră, pastişându-i pe romanticii francezi. Prozatorii revistei sunt Pantazi Ghica (nuvele istorice), G. Marian (schiţe de moravuri), N.D. Popescu şi Bonifaciu Florescu (nuvele). Mai bogată şi mai interesantă este partea consacrată dramaturgiei, susţinută şi de preocuparea lui Grădişteanu pentru teatrul naţional. Comedia de moravuri într-un act, după modelul lui Alecsandri, este cea mai gustată. Se încearcă în această specie Th. A. Myller, Pantazi Ghica, N. Ţincu şi Antonin Roques. Grădişteanu localizează comedia Revizorul de Gogol, introducând numeroase elemente de satiră socială autohtonă. N.V. Scurtescu trimite o dramă istorică, Despot-Vodă, iar G. Sion încearcă o versiune românească a tragediei Fedra de Racine. Prin V.A. Urechia (Miron Costin) şiG. Sion (Suvenire despre poetul Conachi) revista iniţiază studiul scriitorilor din trecut, în dorinţa de a
591 Dicţionarul general al literaturii române
Revista copiilor
consolida o tradiţie literară. Polemica, iscată chiar după primele numere, cu „Convorbiri literare", în urma articolului lui Titu Maiorescu Beţia de cuvinte la „Revista contemporană" (1873), a determinat orientarea antijunimistă a publicaţiei, care a încercat să opună „noii direcţii" ieşene o orientare proprie, promovată de „şcoala de la Bucureşti", în frunte cu B.P. Hasdeu. Riposta R.C. la atacul lui Maiorescu, susţinută de P. Grădişteanu, V.A. Urechia, D. Aug. Laurian ş.a., a fost violentă. Deşi nu a reprezentat, decât rareori, o confruntare de principii, ci mai degrabă o reacţie subiectivă la criticile lui Maiorescu, însoţită de atacarea scriitorilor de la „Convorbiri literare", polemica a avut totuşi meritul de a trezi interesul unui public mai larg faţă de viaţa literară. Unii dintre colaboratorii R.C., înainte de a fi criticaţi de Maiorescu, fuseseră chiar simpatizanţi ai cercului junimist. In articolele lui P. Grădişteanu şi Gr. Gellianu, Maiorescu şi Eminescu devin ţinta celor mai violente diatribe. Unii dintre semnatarii în R.C. s-au impus printr-o activitate mai susţinută: Anghel Demetriescu elaborează studii substanţiale despre H. Taine şi despre poetul Al. Sihleanu, Şt.C. Michăilescu, de obicei sub pseudonimul Stemill, scrie comentarii despre artă şi cultură, într-un eseu (Despre gust) Bonifaciu Florescu semnalează lipsa gustului artistic şi insuficienţa criticii literare, iar un studiu despre poezie, ştiinţă şi religie publică C. Leonardescu. Articolele de filosofie aparţin, cele mai multe, lui Şt. C. Michăilescu, iar cele de istorie lui C. Esarcu, Al. Papadopol-Calimah şi Anghel Demetriescu. La 1 iulie 1876 R.C. fuzionează cu „Revista literară şi ştiinţifică", devenind „Revista contimporană, literară şi ştiinţifică".	L V.
REVISTA CONTIMPORANĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar şi apoi lunar, între 1 martie şi 15 septembrie 1894. începând din iunie 1894, redactor şi proprietar este Ilie Demetrescu-Ghiocel, autor de versuri şi publicist literar lipsit, în ambele ipostaze, de înzestrare. în R.C., la care au colaborat I.A. Bassarabescu, Al. Obedenaru, Dem. Moldoveanu, Anton Naum, Gr. Mărunţeanu şi Şt. Orăşanu (cu pseudonimul Polit), s-a discutat despre organizarea profesională a scriitorilor. Ideea este susţinută de Şt. Orăşanu şi de Ilie Demetrescu-Ghiocel, ultimul văzând în constituirea asociaţiilor scriitoriceşti o soluţie pentru dificilele probleme materiale, dar şi de ordin profesional, ale literaţilor români.	R.Z.
REVISTA COPIILOR, periodic literar care a apărut la Bucureşti sub direcţia lui Th. D. Speranţia, bilunar de la 5 februarie la 20 august 1896 şi între 1 ianuarie şi 5 octombrie 1897, iar în intervalul dintre 5 septembrie 1896 şi 1 ianuarie 1897 de trei ori pe lună. Dintre revistele pentru copii editate la sfârşitul secolului al XlX-lea, R.C. se detaşează prin încercarea de a promova mai ales literatură originală. Alături de Speranţia, autor de versuri, anecdote versificate şi nuvele, mai scriu I.A. Bassarabescu, N.G. Rădulescu-Niger, Ludovic Dauş,
C.	Nădejde, Şt. Cruceanu, N. Ţincu, Dem. Moldoveanu, Gh. Ionescu-Tutoveanu (G. Tutoveanu) şi Petre Dulfu. Aici
G.I. Demetrescu-Mugur traduce versuri din Heine şi Petofi, iar
C.	Jiquidi este prezent cu desene şi caricaturi. Cu literatură populară colaborează D. Popa (culegător de basme) şi
C.I. Bondescu (autor şi de articole despre datinile poporului român).	R.Z.
REVISTA COPIILOR Şl A TINERIMII, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, cu unele întreruperi, de la 25 mai 1913 la 12 noiembrie 1916 şi de la 1 ianuarie 1919 până în aprilie 1925, sub direcţia lui C.G. Costa-Foru. Destinată tineretului, găzduieşte în paginile sale o literatură care, deşi inegală calitativ, se dovedeşte unitară din perspectiva criteriului tematic: proză istorică şi de aventuri, legende eroice, basme şi alegorii. Excelează în proza scurtă, prezentată uneori în foileton. Textele se înscriu în registrul fantastic şi alegoric, precum şi în cel naturalist şi modernist, nelipsind, în acelaşi timp, o anume notă didacticistă. Lirica se încadrează stilistic într-un registru larg, de la poezia clasică (G. Coşbuc, Al. Vlahuţă) la cea neoromantică ori simbolistă sau la genuri „minore" (precum fabula, epigrama etc.). Dimensiunea teoretică este absentă. Articolele de fond, prezente în fiecare număr, dezbat teme morale, sociale, politice, culturale, practicând un discurs didacticist asupra problemelor abordate. Sunt publicate versuri de Vasile Militaru, Petre Dulfu, Maria Pană, alături de aceştia aflându-se I. Gr. Perieţeanu, Ilie Marin, S. Prunculeţ, George Silviu, loan I. Ciorănescu, Elena Farago, Radu Boureanu, Victor Ion Popa. Aici apare poemul Lumânările de Nichifor Crainic, sunt inserate şi poezii de Victor Eftimiu ori fabule de Cincinat Pavelescu, sunt retipărite un Sonet de AL Vlahuţă şi două poeme, Copiilor şi Pace, de O. Goga. Numărul 2/1921 reproduce texte folclorice din culegerea lui G. Dem. Teodorescu. în sumar intră, de asemenea, proză de AL Cazaban, Victor Eftimiu, Ilie Marin, C. Săteanu, I.C. Vissarion, Alceu Urechia, Benedict Constantinescu, Carmen Sylva, Ana Codreanu-Niculescu. Basme dau Victor Eftimiu, loan Timus şi loan Slavici. Cel din urmă va fi o prezenţă constantă, cu legende, schiţe şi nuvele realizate în cheie realistă sau aparţinând tipului de naraţiune-fabulă, precum şi cu un roman istoric, Vântură-ţară, în foileton (1922-1924). Elena Farago semnează proză scurtă de factură realistă, cât şi modernistă - Ziarul unui motan, un excelent jurnal ficţional, de tip naraţiune-parabolă, iar Victor Ion Popa nuvela Soldatul Fâlfâloaia. Schiţe publică E. Lovinescu şi Liviu Rebreanu, în timp ce Gala Galaction e prezent cu proză memorialistică. Se mai includ traduceri din basme şi legende din literatura europeană şi asiatică, o transpunere (semnată Noi) a romanului Gil Blas de Lesage, prezentată în foileton, versiunea realizată de Elena Farago la Pasărea albastră, piesa lui Maurice Maeterlinck. Rubrici permanente sunt „Pagina hazlie" (cuprinzând fabule, epigrame, aforisme), „Jocuri distractive", şi, cu o apariţie sporadică, rubrica intitulată „Cărţi şi reviste", susţinută de colectivul redacţional. Alţi colaboratori: G. Gr. Caîr, C. Niculescu-Novaci, Barbu Solalcolu, Corneliu Dragu, N.T. Cristescu, I. Neagu, Sanda Movilă.	C.	Tt.
Revista craioveană
Dicţionarul general al literaturii române 592
REVISTA CRAIOVEANĂ, publicaţie ştiinţifică şi literară apărută la Craiova, la 1 iulie 1890. Din comitetul de redacţie probabil că au făcut parte şi puţinii colaboratori ai revistei, tinerii N. Burlănescu-Alin, Petru Vulcan, Iulian N. Theodo-rescu şi A. Georgescu. Ultimul dintre ei este traducătorul unei „legende celto-teutonice", Hildebrand şi Hadenbrand de Jacob Grimm. Ceilalţi sunt autori de versuri şi de proză.	R.Z.
REVISTA CRITICĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 5 octombrie 1918 şi 1 martie 1919, sub direcţia lui Paul I. Prodan. în cuprinsul fiecărui număr intră poezie, eseu, cronică teatrală, literară, muzicală şi artistică, note şi informaţii. Colaborează cu versuri Radu D. Rosetti, D. Nanu, Tudor Vianu, Nichifor Crainic, G. Rotică, Al. T. Stamatiad, Alfred Moşoiu, Mihail Sorbul, cu eseuri sunt prezenţi Tudor Vianu (Un episod din lupta ce va urma. Publicul literar), Mihail Sorbul, Gala Galaction, Ion Dragu, Nichifor Crainic (Un poet al Renaşterii: Alexe Mateevici), V. Demetrius. Cronica teatrală este susţinută de Paul I. Prodan, cea muzicală de Const. C. Nottara şi D. Cuclin, iar cronica literară de Nichifor Crainic (din 23 noiembrie 1918). Paul I. Prodan semnează şi cronica artistică. La rubrica de note şi informaţii literare sunt anunţate, printre
altele, alegerea lui Ovid Densusianu ca membru al Academiei Române, precum şi apariţia cotidianului „Dacia", condus de A1. Vlahuţă şi I.A1. Brătescu-Voineşti. între colaboratori figurează Al. Busuioceanu şi Ion Dobrescu.	C. Tt.
REVISTA CRITICĂ, periodic apărut la Iaşi, trimestrial, între ianuarie 1927 şi decembrie 1930, sub direcţia lui Giorge Pascu. R.C., „publicaţie de cercetări filologice, lingvistice şi literare", cuprinde studii şi articole, cronici şi recenzii, prezentate într-o ţinută în general academică, dar fără a reuşi să impună iniţiative literare, culturale sau teoretice de mare anvergură. Colaborează cu studii G. Pascu (Antim Ivireanul, Note despre Cantemir), Şt. Zeletin (începuturile romantismului român), Iorgu Iordan („Albina românească". Note pe marginea primului ei volum). Mai semnează P. Constantinescu-Iaşi, Ion Petro viei, Liviu Marian, G. Zâne.	C. Tt.
REVISTA CRITICĂ-LITERARĂ, publicaţie apărută la Iaşi, lunar, din ianuarie 1893 până în iunie 1897, editată de Aron Densusianu. în cea mai mare parte, sumarul e alcătuit din studii de istorie şi critică literară, studii etnografice şi de
REVISTA
Criticâ-Literarâ
OMIM AH. OCNSUflANU
PH*trrMWC I.A t vis i HMi Vi ( ^ v.\r-
A * U L U 1
J A f I
•MWtMKorrv.	*	-î	*
593 Dicţionarul general al literaturii române
Revista de etnografie
filologie, care reflectă preocupările şi ideile conducătorului revistei şi ale principalilor săi colaboratori apropiaţi: fratele său, istoricul Nicolae Densusianu, şi fiul său, Ovid Densusianu. Aron Densusianu publică articole ample despre cronicari şi despre primele texte religioase, despre cărturarii Şcolii Ardelene şi despre poemele lui I. Budai-Deleanu. Tot el continuă aici violentele atacuri la adresa poeziei lui Mihai Eminescu (Literatură bolnavă, 1894), începute în Istoria limbei şi literaturei române (1885). Prin articolele lui Ovid Densusianu revista îşi manifestă interesul pentru problemele generale ale literaturii (curente şi genuri literare, evoluţia criticii literare), în pas cu ideile criticii literare europene (H.Taine, F. Brunetiere, Sainte-Beuve, M.-J. Guyau ş.a.). Aceiaşi colaboratori, cărora li se alătură sporadic S. FI. Marian, Tit Bud ş.a., scriu numeroase articole despre folclorul românesc, Nicolae Densusianu fiind autorul unui important Cestionariu despre tradiţiunile istorice şi anticităţile terilor locuite de români, prin care intenţiona colecţionarea datinilor populare şi a legendelor străvechi. Printre producţiile folclorice culese şi tipărite figurează o variantă a baladei lovan Iorgovan şi una a Mioriţei, neautentică însă. In paginile rezervate poeziei, în afară de Aron Densusianu şi Ovid Densusianu (primul cu pseudonimul I. Corban), mai sunt prezenţi V.C. Moina şi G. Dâmboviţeanu. în 1897 se publică tragedia Optum de Aron Densusianu.	L	V.
REVISTA CULTURALĂ, publicaţie apărută la Craiova, bilunar, între 15 octombrie 1907 şi martie 1911, sub conducerea unui comitet redacţional din care, de la 1 noiembrie 1909, fac parte Mihail Strajanu, D. Demetrescu, Al. Bărbulescu ş.a. Publică poezie, studii şi articole istorice, eseuri critice, filosofice şi muzicale, culegeri folclorice, cronici. Colaborează cu versuri Scarlat C. Moscu, Maria Moscu, însemnări dau Mihail Strajanu (asupra vieţii şi operei lui Schopenhauer), G.L. Meriş (Ion Creangă), Gr. D. Gabrielescu, iar Nic. I. Dumitraşcu publică folclor. în numărul 11-12/1910 e reprodus textul unei conferinţe a lui A.D. Xenopol intitulată Evoluţia în istorie, ţinută la Craiova la 10 aprilie 1910. Revista revistelor este asigurată de M. Strajanu. Alţi colaboratori: D. Lungulescu, Eugenia T ănăsescu, P. Georgescu.	C. Tt
REVISTA CURSURILOR Şl CONFERINŢELOR, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 martie 1936 până în februarie 1944, purtând subtitlul „Antologia cugetătorilor români". Director-fondator este G. Preduţ, iar de la numărul 6-8/1938 la direcţie îi succedă I. Gr. Perieţeanu. Tot acum se schimbă şi subtitlul, care devine „Antologia cugetătorilor români şi străini". Textele străine puteau fi reproduse în revistă numai dacă fuseseră prezentate „pe pământ românesc". Se publică filosofie (Mircea Djuvara, Libertatea, dreptul pozitiv şi dreptul naţional, C. Rădulescu-Motru, Caracter şi destin), istorie (loan Mihălcescu, Islamismul, loan Lupaş, loan A. Lapedatu, educator al tineretului, literat şi istoric), studii despre economie, industrie, religie, drept, dar şi impresii de călătorie. Sub direcţia lui I. Gr. Perieţeanu se înmulţesc contribuţiile în
domeniul strategiei sociale şi politice, legislaţiei, pedagogiei şi educaţiei. Importante sunt colaborările unor scriitori: Ion Pillat (Lirica lui Victor Hugo), G. Ibrăileanu (Opera lui Mihai Eminescu), N. Iorga (seria de comentarii intitulată Figuri reprezentative din istoria universală), Cezar Petrescu (Roman şi realitate), Nichifor Crainic (Mistica paisiană: Rugăciunea lui Iisus), Ion Breazu, Emanoil Bucuţa, Martha Bibescu. Mai semnează Petre Andrei, Ion Petrovici, D. Cuclin, C. Argetoianu, Gr. Trancu-Iaşi, Ion Simionescu, G. Kiriţescu ş.a.	A S.
REVISTA DE ETNOGRAFIE Şl FOLCLOR, publicaţie apărută la Bucureşti din 1956, editată de Institutul de Folclor al Academiei Române, devenit după 1964 Institutul de Etnografie şi Folclor; între 1956 şi 1963 titlul a fost „Revista de folclor". Periodicitatea variază: trimestrială (1956-1963), bilunară (1964-1968), lunară (1968-1970) şi din nou trimestrială (din 1971). Consiliul de redacţie era format în 1956 din Sabin V. Drăgoi, G. Breazul, I. Muşlea, Mihai Pop (redactor-şef), Tiberiu Alexandru, Gheorghe Ciobanu, Vera Proca-Ciortea, J. Jagamas. Din 1961 Nicolae Jula este redactor-şef adjunct. Din 1980 colegiul de redacţie este alcătuit din Al. I. Amzulescu (redactor-şef), Ion Ilişiu (redactor-şef adjunct), Paul Petrescu (redactor-şef adjunct), Al. Dobre (secretar de redacţie). Colegiul de redacţie din 1985 are următoarea componenţă: Al. I. Amzulescu (redactor-şef), Ion Ilişiu şi Paul Petrescu (redactori-şefi adjuncţi), I. Coteanu, Al. Balaci, Tiberiu Alexandru, Pascal Bentoiu, Andrei Bucşan, Corneliu Dan Georgescu, Ion Ghinoiu, Georgeta Caludi. Din 1986 colegiul de redacţie îi cuprinde pe Al. Dobre (redactor-şef), Ion Ilişiu şi Paul Petrescu (redactori-şefi adjuncţi), I. Coteanu, Al. Balaci, Tiberiu Alexandru, Pascal Bentoiu, Andrei Bucşan, Stanca Ciobanu, Nicolae Constantinescu, Ion Ghinoiu, M. M. Robea, Speranţa Rădulescu. Din 1987 secretar responsabil de redacţie este Sabina Ispas, iar între membri sunt cooptaţi şi Ion H. Ciubotaru, Ion Cuceu, Iordan Datcu, Ion Oprişan. Din 1988 între membri figurează şi Boris Zderciuc, iar din 1989 - Constantin Costea, Gabriel Gheorghe, Marin Marian şi Ilie Moise. Din 1992 până la numărul 1/2000 director este Zoe Dumitrescu-Buşulenga. în Cuvântul înainte din numărul inaugural, semnat de Sabin V. Drăgoi, se precizează profilul revistei, aceasta urmând „să cuprindă creaţia populară în ansamblul ei sincretic". Publicaţia nu va fi doar a institutului care o editează, ci a tuturor folcloriştilor: „Scopul revistei este afirmarea tinerei noastre şcoli folclorice, informarea cititorului asupra rezultatelor muncii noastre, dezbaterea problemelor ce preocupă pe folcloriştii noştri şi pe cei din străinătate, informarea celor de la noi asupra stărilor de peste hotare din acest domeniu." Mihai Pop publică tot aici studiul Perspectivele folcloristicii noastre. Rubricile din primul număr sunt „Studii", „Materiale", „Din istoria folclorului şi folcloristicii", „Cronica", „Recenzii", „Bibliografie". De-a lungul anilor se consemnează, teoretic şi metodologic, marile proiecte ale Institutului de Etnografie şi Folclor: Ovidiu Bârlea (Cercetarea prozei populare epice, 1956), Vera Proca (Despre notarea dansului
Revista de istorie
Dicţionarul general al literaturii române 594
popular românesc, 1956), AL I. Amzulescu (Cântecul nostru bătrânesc, 1960), Corneliu Bărbulescu (Catalogul poveştilor populare româneşti, 1960), Sabina Cornelia Stroescu (Cu privire la sistemul de clasificare al snoavelor, 1965), Tony Brill (Principiile clasificării legendelor populare româneşti, 1966). Se tipăresc bibliografii şi alte instrumente de cercetare, studii de istoria folclorului, folcloristicii şi etnografiei, studii de etnologie, antropologie socială şi culturală, de etnografie, folclor, artă populară, folclor macedoromân, istroromân, meglenoromân şi al altor români de peste hotare, folclor străin, recenzii ş.a. Spre deosebire de publicaţiile de profil anterioare („Şezătoarea", „Ion Creangă", „Ghiluşul", „Tudor Pamfile", „Făt- Frumos", „Comoara satelor", „Izvoraşul" ş.a), R. de e. şi f. promovează studii care reflectă preocupările şi cercetările Institutului, cercetări în echipă care au angajat toate compartimentele culturii populare şi au beneficiat de experienţa şcolii filologice a lui Ovid Densusianu, a şcolii muzicologice a lui Constantin Brăiloiu, precum şi a celei sociologice de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Guşti. Dintr-o mai lungă listă de colaboratori pot fi amintiţi V. Adăscăliţei, Ion T. Alexandru, Istvăn Almăsi, Şerban Anghelescu, Lucia Apolzan, Emanuela Balaci, Anton Balotă, Ligia Bârgu, Maria Bâtcă, Lucia Berdan, Ernest Bernea, Pamfil Bilţiu, Maria Bocşe, Monica Brătulescu, Corneliu Bucur, Monica Budiş, Valeriu Buturcă, Georgeta Caludi, Mihai Canciovici, Cornelia Călin, Eugenia Cernea, I.C. Chiţimia, Alina Ioana Ciobănel, Lucia Cireş, Nicoleta Coatu, Mihai Coman, Germina Comanici, Emilia Comişel, Vasile Tudor Creţu, Paul P. Drogeanu, Nicolae Dunăre, Constantin Eretescu, Petre Florea, Virgiliu Florea, Adrian Fochi, Anca Giurchescu, Sanda Golopenţia-Eretescu, Iosif Herţea, Mariana Kahane, Radu O. Maier, Hanni Markel, Elena Maxim, Mihail Mihalcu, Constantin Mohanu, Elisabeta Moldoveanu, Viorica Nişcov, Ovidiu Papadima, Dumitru Pop, Rodica Raliade, Radu Răutu, Pavel Ruxăndoiu, Paul Simionescu, Paul H. Stahl, Ghizela Suliţeanu, Ion Taloş, Doina Truţă, Petru Ursache, Ofelia Văduva, Adrian Vicol, Romulus Vulcănescu. Oglindă permanentă a evoluţiei activităţii Institutului de Etnografie şi Folclor, revista a fost, consecvent şi la timpul potrivit, laboratorul proiectării şi al mersului marilor lucrări: cercetările monografice zonale din anii 1960-1965, cercetarea pe domenii de specialitate şi pe genuri din cadrul „Colecţiei naţionale de folclor", Atlasul etnografic al României ş.a. Prin marea varietate şi prin nivelul contribuţiilor paginile publicaţiei alcătuiesc, cum afirma AL I. Amzulescu în 1996, o veritabilă enciclopedie dinamică, o lucrare complexă a domeniului culturii populare româneşti, mereu perfectibilă, înfăptuită de două generaţii de colaboratori maturizaţi în etape distincte: cea prerevoluţionară şi cea postrevoluţionară. I.D.
REVISTA DE ISTORIE Şl TEORIE LITERARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, anual în 1952, bianual între 1953 şi 1955, apoi trimestrial din 1956. Editată de Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române (devenit Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu"), publicaţia are între
ANUL XXXVI
12
ianuarie — iunie
1988
şi teorie
■; if B ;.
Director fondatori
o* c;&
; în acest număr:
\G. CĂLINESCU'
Idealul clasic în şapl
*	Repere: . MAIORESCU, ARGHEZI, STĂNESCU. FILÎMON. URMUZ
*	Nicolae MANOLESCU: Istoria critică a
tt:	■a-i'ir.	I - - pmvii» moriitu ;ilft
*	Profil: Marin SORESCU, Emil CIORAN-
*	M. HEIDEGGER'—Fiinţa şi timp (V>
*	Inedit:	BĂLCESCU, CARAGIALE,
HASDEU, H. P. BENGESCU. ELIADE
*	Confesiuni; AL PALEOLOGU. L JIANU
' In foileton:
OCTAVIAN
ia -Junui
GOGA
I»nîilif
1952 şi 1963 titlul „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor". Redactor responsabil este G. Călinescu, iar redactori sunt Ion Vitner (până în 1956), Perpessicius, Mihai Beniuc, Mihai Novicov, I.C. Chiţimia, apoi Zaharia Stancu (1955-1963), Teodor Vârgolici fiind secretar de redacţie (1956-1963). în 1964 comitetul redacţional e format din G. Călinescu (redactor responsabil), Mihai Novicov (redactor responsabil adjunct), Mihai Beniuc, AL A. Philippide, AL Dima, I.C. Chiţimia, Iosif Pervain, D. Micu, T. Vârgolici. După stingerea din viaţă a lui G. Călinescu, de la numărul 2/1965 redactor responsabil devine AL Dima, care cooptează în comitetul de redacţie pe AL Balaci, Şerban Cioculescu, N. N. Condeescu, Jean Livescu. între 1966 şi 1973 secretar de redacţie este Barbu Cioculescu. Din 1974 comitetul de redacţie al revistei are următoarea componenţă: Zoe Dumitrescu-Buşulenga (director), George Muntean (redactor-şef), Mircea Anghelescu (redactor-şef adjunct până în 1979) şi Roxana Sorescu (secretar de redacţie până în 1982). De la numărul 1/1983 colegiul editorial este format din Nicolae Florescu (redactor-şef), Nicolae Mecu, Dan C. Mihăilescu, Andrei Nestorescu (secretar de redacţie), I. Oprişan. Până în 1991, când redacţia revistei va fi complet schimbată, au mai apărut în caseta tehnică Mihaela Constan-tinescu-Podocea, Eva Catrinescu şi Mircea Vasilescu. în 1991 redactor-şef devine AL Săndulescu (până în 1995), iar în caseta redacţională figurează Laurenţiu Hanganu, Mircea Anghelescu, AL Ciorănescu, Paul Cornea, Dan Grigorescu, Klaus
595 Dicţionarul general al literaturii române
Revista de lingvistică
Heitmann, Nicolae Manolescu, Dan Mănucă, Mihai Moraru, Liviu Petrescu, Eugen Simion, Emil Turdeanu, Stan Velea ş.a. Ultimele numere, din 1996 şi 1997, au ca director pe Dan Grigorescu, iar în colectivul de redacţie sunt menţionaţi Nicolae Mecu (secretar general de redacţie), Laurenţiu Hanganu, Constantin Hârlav, Adriana Mitu, Andrei Nesto-rescu (redactori). Articolul-program din numărul inaugural, intitulat Cuvânt înainte, este semnat de Direcţia Institutului de Istorie Literară şi Folclor (conducere cu care însă G. Călinescu nu are nici o legătură) şi cuprinde o declaraţie de intenţii orientată mai degrabă către implementarea în critica şi istoria literară a unor principii ideologice marxist-leniniste. Biografia revistei va infirma această platformă iniţială. Publicaţia devine, prin selecţia inteligentă a materialelor şi prin atragerea unor nume dintre cele mai prestigioase, un spaţiu de ţinută academică, în care preocuparea esenţială se referă la dimensiunea estetică a actului literar şi la valoare. Sfera de interes este foarte vastă, de la studii, comentarii şi materiale folclorice (în prima perioadă de apariţie, mai ales) până la studii de critică şi istorie literară, studii de gramatică, lingvistică şi poetică, studii comparatiste, materiale documentare inedite, cronici şi recenzii. Perioadele din istoria literaturii, precum şi scriitorii trataţi sunt, de asemenea, de o mare diversitate, acoperind literatura română de la începuturi până în perioada contemporană. Studiile literare sunt elaborate fie în formula monografică, despre scriitori sau opere, fie abordează teoria genurilor, speciilor sau curentelor, constituindu-se astfel un cadru epistemologic pentru judecăţile de valoare. La sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, presiunea ideologică asupra materialelor care apar în revistă se simte tot mai mult. Unele texte apelează la metodele critice sociologice de nuanţă pronunţat stângistă sau cel puţin la titluri care trimit într-acolo. Analizele în sine rămân totuşi pertinente, iar revista nu abandonează în esenţă calitatea. După 1964 structura sumarului şi profilul se menţin, dar se produce o schimbare de atitudine: dispar alunecările ideologice şi se apelează la un inventar de teme şi instrumente proprii istoriei şi teoriei literare moderne. Publicaţia începe să îşi organizeze tematic numerele: Aspecte ale prozei româneşti contemporane (3/1974), Probleme literare contemporane: monografia (4/1974), Sociologie şi istoriografie literară contemporană (2/1974), Implicaţii contemporane ale esteticii (2/1975), Poetica modernă (4/1975) ş.a.m.d. Se observă o modernizare semnificativă a tipologiei discursului critic şi o orientare tot mai substanţială spre metodele critice contemporane. Din 1983 publicaţia îşi diversifică sumarul, acum iniţiindu-se rubrici precum „Puncte de vedere", „Repere fundamentale", „Ancheta noastră", „Restituiri", „Dialogul artelor", „Cronica ediţiilor", „Breviar", „Aqua forte", „în foileton", „Biblioteca de poezie românească", „Confesiuni literare" ş.a. Ultimele decenii aduc modalităţi critice noi, de la arhetipologie şi critică psihanalitică la antropologie culturală, critică simbolică, structuralism, fenomenologie ş.a. După 1990 rubricile cele mai interesante sunt „Poetică", „Mythos şi logos", „Controverse", „Opinii", „Evocări", „Texte şi documente", „Scriitori români contemporani". De-a lungul vremii
contribuie cu studii G. Călinescu (semnatar al unui număr impresionant de materiale, mai ales studii eminesciene), Perpessicius, I.C. Chiţimia, Valeriu Ciobanu, Teodor Vârgolici, Mihai Novicov, Marin Bucur, Elena Piru, Ovidiu Papadima,
D.	Vatamaniuc, Rodica Florea, Stan Velea, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Paul Cornea, Liviu Rusu, Zoe Dumi-trescu-Buşulenga, Roxana Sorescu, Ion Pop, Elena Tacciu, Iosif Cheie-Pantea, Rosa Del Conte, Dan Horia Mazilu, Monica Spiridon, Ion Vlad, Ov. S. Crohmălniceanu, Adrian Marino, Livius Ciocârlie, Mircea Muthu, Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Ştefan Pascu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Borbely, Florin Mihăilescu, Ioana Drăgan, Al. Săndulescu. Apar materiale documentare sub îngrijirea lui G. Călinescu (despre N. Filimon, Gr. Alexandrescu ş.a.), Vladimir Drimba, Dămian P. Bogdan,
D.	Păcurariu (corespondenţă inedită A.I. Odobescu - B.P. Hasdeu), Octav Păun. La rubrica „Ancheta noastră" sunt intervievaţi scriitori contemporani importanţi, printre care Mircea Dinescu, Al. Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Andrei Pleşu, Victor Felea. Scriu cronici literare şi recenzii Perpessicius, C.I. Botez, I.C. Chiţimia, D. Vatamaniuc, Mihai Novicov, Gh. Vrabie, Ovidiu Papadima, Dan Hăulică, Valeriu Ciobanu, Gh. Bulgăr, Stancu Ilin, Stan Velea, Cornelia Ştefănescu, Marcel Duţă, Al. Săndulescu. Revista realizează, de asemenea, multe numere aniversare sau comemorative, dedicate unor scriitori români şi străini (I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale, G. Călinescu, Marin Sorescu, A. P. Cehov ş.a.). Alţi colaboratori: Emil Turdeanu, Dan Grigorescu, Mihai Mitu, Margareta Dumitrescu, Cătălina Velculescu, Nicolae Bârna, Alina Pamfil, Constantin Hârlav, Corina Popescu, Manuela Anton, Andrei Oişteanu, Mircea A. Diaconu, Alexandra Ciocârlie, Alexandru Ruja.	C.	Tt.
REVISTA DE LINGVISTICĂ Şl ŞTIINŢĂ LITERARĂ, publicaţie apărută la Chişinău, trimestrial, din 1958, sub egida Academiei de Ştiinţe şi sub îngrijirea Institutului de Lingvistică şi a Institutului de Literatură şi Folclor. Până în 1989 a avut titlul „Limba şi literatura moldovenească", fiind tipărită cu alfabet chirilic, iar din 1990 este editată de şase ori pe an, cu caractere latine. Redactori-şefi au fost Iosif Varticean (1958-1978), Simion Cibotaru (1978-1984), Haralambie Corbu (1984-1988) şi Silviu Berejan (din 1989). în cuvântul adresat cititorilor în primul număr se subliniază că se vor publica rezultatele mai importante ale cercetărilor întreprinse de colaboratorii institutelor academice de profil, precum şi materiale ale unor autori de peste hotare. Astfel, au apărut studii privind literatura clasică şi cea contemporană, teoria literară, folcloristica. în conformitate cu programul adoptat, au fost puse la îndemâna cititorului studii şi articole ce reflectau preocupările filologilor, grupate în rubricile „Istorie literară", „Teorie literară", „Folcloristică", „Literatură contemporană", „Relaţii literare moldo-ruso-ucrainene", „Note şi comunicări", „Critică şi bibliografie" ş.a. Au semnat Vasile Coroban, Eugen Russev, Gheorghe Bogaci, Efim Levit, Haralambie
Revista democraţiei române
Dicţionarul general al literaturii române 596
Corbu, Simion Cibotaru, Andrei Hâncu, Nicolae Bileţchi, Mihail Dolgan, Sava Pânzaru, Efim Junghietu, Vasile Badiu, Ion Vasilenco, Grigore Botezatu, Ion Osadcenco, Pavel Zavu-lan, Nicolae Băieşu, Constantin Popovici, Anatol Gavrilov, Victor Cirimpei ş.a. Au colaborat şi autori din alte centre ştiinţifice din fosta URSS, precum Efrosinia Dvoicenco-Markova, Mihail Fridman, Nicolae Romanenco, Victor Gaţac, Iuri Kojevnikov (Moscova), Alexandru Sadovnik, A. Romaneţ, Grigore Bostan, N. Bogaiciuc (Cernăuţi), S. Semcinski (Kiev), începând cu a doua jumătate a anilor '80 se adaugă numele unor prestigioşi cercetători din România, care, alături de personalităţi din domeniul lingvisticii, au contribuit în mod substanţial la sporirea nivelului ştiinţific al publicaţiei: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, I.C. Chiţimia, Constantin Ciopraga, Dan Mănucă, Dan Horia Mazilu, Ion Rotaru, Maria Platon, I. Oprişan, Gabriel Ştrempel, Mihai Drăgan, Stancu Ilin, Iordan Datcu, Mircea A. Diaconu, Mircea Anghelescu, Marin Bucur, Gheorghe Vrabie, Ion Apetroaie, George Muntean ş.a. Revistei i-a revenit un rol important, de reconsiderare a fenomenului literar şi de reintegrare a cercetărilor în contextul cultural general românesc.	V.C.
REVISTA DEMOCRAŢIEI ROMÂNE, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 25 ianuarie 1910 şi 1 decembrie 1911. Director: Gh. Diamandy. Rostul revistei era „să dea celor mici şi celor tineri un ideal de dreptate" şi să stimuleze Partidul Liberal în direcţia preconizării unui „ideal social român". C. Banu scrie articolul Transformarea agriculturii în Danemarca, iar D.A. Teodoru, G.M. Mironescu şi I.G. Duca dezbat probleme agrare, sociale, educaţionale, culturale, începând cu numărul 5/1910 redacţia face loc şi literaturii. Colaborează D. Anghel şi St. O. Iosif cu satira politică Veleităţile lui A. Mirea, Vasile Savel e prezent cu medalionul D.D. Patraşcanu, Marin Simionescu-Râmniceanu cu articolul Muzele şi arta, N. Dunăreanu cu nuvela Sora. La rubrica „Autori români" V. Savel semnează articolul Delavrancea, N. Davidescu scrie Note şi răspunsuri, iar cu versuri colaborează Ion Minulescu (Tra los montes). Sunt reproduse poezii de Ion Păun-Pincio din volumul Versuri, proză, scrieri, precum şi răspunsul lui Mihail Sadoveanu din „Viaţa socială" în legătură cu votul universal. Se publică două necrologuri: Gh. Panu şi
D.A. Teodoru. în fine, Vasile Savel traduce nuvela Putois de Anatole France.	I.	H.
REVISTA DUNĂREANĂ, publicaţie apărută la Galaţi, săptămânal, din august până în 6 octombrie 1891, sub redacţia lui A. Curteanu. R.d. a republicat versuri de Mihai Eminescu (Adio, Ce e amorul şi fragmente din Scrisoarea IV), G. Creţeanu, Matilda Cugler-Poni, Al. Sihleanu şi Th. D. Speranţia. Un A.G. de la Milcov colabora cu nuvele şi schiţe. Au mai apărut traduceri, nesemnate, din M. G. Saphir, K. Waldomar, Armând Silvestre şi Catulle Mendes. Pentru a atrage cititorii, s-a tipărit în supliment tălmăcirea romanului Orfana de Currer Bell (Charlotte Bronte).	R.Z.
REVISTA DUNĂRII, periodic ştiinţific, literar şi politic apărut la Bucureşti, săptămânal, la 19 decembrie 1865 şi la 1 ianuarie 1866, sub conducerea unui comitet de direcţie format din C. Grădişteanu, Emanuel Kretzulescu, D. Berindei, Radu Ionescu şi N. Blaramberg. Redactorii revistei erau G. Gr. Cantacuzino, I. Fălcoianu, Th. Văcărescu, Gr. I. Lahovari, Aristide Pascal, Pantazi Ghica şi I. Geanoglu. Editarea R.D. face parte din cele câteva tentative de întemeiere a unei publicaţii serioase, care au precedat apariţia „Convorbirilor literare". în program redactorii îşi propun să contribuie la îndreptarea situaţiei culturale a României. Deviza pe care o adoptă era „Adevăr şi dreptate". Cele două numere ale revistei (care şi-a încetat apariţia prin suspendare) cuprind articole şi studii politice semnate de C.A. Rosetti, I. Heliade-Rădulescu, D. Brătianu, vădind orientarea liberală a comitetului de direcţie. Deşi promisesem să colaboreze şi Ion Ghica, Vasile Pogor şi alţii, în R.D. nu se întâlneşte, ca literatură, decât o „povestire fantastică" a lui N. Blaramberg, intitulată Cineva nu se înamorează din suflet - probabil o traducere din franţuzeşte. în al doilea număr se mai publică A doua epistolă deschisă către d. Petriceicu Hajdeu, constituind răspunsul lui P. P. Carp la întâmpinarea făcută de Hasdeu contra criticii la monografia Ion Vodă cel Cumplit.	D.M.
REVISTA ENCICLOPEDICĂ ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 20 ianuarie şi 10 aprilie 1912, apoi în ianuarie-februarie 1914, sub conducerea unui comitet. Director proprietar este D. Urzică, iar ca redactor girant figurează T. Gheorghiu (pentru numerele din 1912). Preocuparea de căpătâi a revistei este întreţinerea idealului unităţii naţionale, în sumar intră versuri de Ion Catina, Victor Eftimiu (Hamlet), Const. Rîuleţ, Ludovic Dauş, B. Nemţeanu, proză de D. Teleor (Bucureştii în timpul lui Cuza), N. Pora (Meteahna lui Terfelită), amintiri de AL Ionescu (Caragiale creator). Mai colaborează N.G. Rădulescu-Niger, Sofronie Ivanovici.	C. Tt.
REVISTA FAMILIEI, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 9 septembrie 1944 până la 12 aprilie 1945, sub direcţia lui N. Carandino. De la numărul 8/1945 director este V. Canarache. Preocupările revistei sunt preponderent culturale, literatura ocupând un loc privilegiat. Rubrici: „Cronica dramatică", ţinută la început de Lucia Demetrius, apoi de Neagu Rădulescu, care semnează şi secvenţele caricaturale incluse sub genericul „Potcoave pentru cai morţi", „Cronica cinematografică", „Pagina enigmistică", „Humorul altora", „Cărţi noi", „Noi şi sexul slab", unde scrie şi actorul Radu Beligan, „Prietena noastră cartea", „Numai pentru noi", secţiune rezervată femeilor. Un grupaj de versuri extrase din volumul Poemele singurătăţii aparţine lui Victor Eftimiu. Proza îi are ca autori pe Sergiu Dan, Alina Dan, Neagu Rădulescu şi Leontin Brudaşcu. Sectorul publicistic este bine ilustrat de nume precum Martha Bibescu, Alexandru Kiriţescu, Virgil Gheorghiu, Camil Baltazar, Dan Petraşincu, Constant Tone-garu. Numărul 20/1945 publică o încercare dramatică a lui Tudor Muşatescu, Madona. însemnări de călătorie oferă Ioana
597 Dicţionarul general al literaturii române
Revista Fundaţiilor Regale
Postelnicu şi Eugen Relgis. Dense sunt medalioanele Ştefan Zweig de Eugen Relgis, Ion Minulescu şi Alexandru Macedonski de D.N. Teodorescu şi Anton Cehov de Radu Boureanu. Numeroşi sunt şi traducătorii. Astfel, Radu Donici se ocupă de Ilya Ehrenburg şi Maxim Gorki, Camil Baltazar de nuveliştii sovietici, Radu Cioculescu tălmăceşte pagini din Elisabeta Bibescu, iar Horia Stanca şi Victor Bănciulescu se opresc la E. A. Poe, în vreme ce T. Andrei traduce Zidul de Jean-Paul Sartre. în numărul 14/1944 pot fi parcurse Amintiri de Mărgărita Miller-Verghy. Alţi colaboratori: I. Valerian, Ovidiu Constantinescu.	D.B.
REVISTA FEMEILOR ROMÂNE, publicaţie apărută la Câmpeni, lunar, din februarie până în octombrie 1938, având ca redactor pe Maria Mihon. Revista cuprinde următoarele rubrici: „Pagina istorică", „Pagina social-culturală", „Pagina medicală", „Ştiri feminine din ţară şi străinătate". Se publică versuri de V. Copilu-Cheatră, Doina Bucur, N. Crevedia, V. Militaru ş.a. Caracter de popularizare au comentariile despre Anna de Noailles, Al. Vlahuţă şi N. Iorga, un număr fiind închinat morţii reginei Maria. Mai semnează Valeriu Bologa, S. Mehedinţi, Igena Floru şi se reproduc „gânduri" selectate din scrieri de Seneca, Dante, Goethe, Panait Cerna, N. Iorga. Publicaţia continuă tradiţia revistelor feministe transilvănene, promovând valorile naţionale şi morale în faţa ameninţărilor venite de la Răsărit.	M. Pp.
REVISTA FILOLOGICĂ, publicaţie apărută la Cernăuţi, de trei ori pe an, între februarie 1927 şi octombrie 1928, ca organ al Cercului de Studii Filologice de pe lângă Facultatea de Filosofie şi Litere. Director: Al. Procopovici. La mai puţin de un an de la înfiinţarea Cercului de Studii Filologice (13 mai 1926), membrii acestuia hotărăsc şi editarea unei reviste care să reprezinte „un instrument de cooperare şi de solidarizare intelectuală în domeniul filologiei" cu centrele româneşti din ţară şi din străinătate. în centrul preocupărilor aflându-se limba română, publicaţia îşi propune - angajament pe care îl va respecta - să acorde „atenţia cuvenită şi studiilor de romanistică şi lingvistică generală şi îndeosebi tuturor limbilor nelatine care au vreo atingere cu limba românească". în consecinţă, în paginile celor şase numere ale revistei apar studii de lingvistică şi filologie, în mai multe limbi (română, portugheză, franceză, germană, italiană), având ca autori pe W. Meyer-Liibke, M. Friedmagner, Eugen Herzog, Iorgu Iordan, Theodor Capidan, Carlo Tagliavini, Grigore Nandriş, Leca Morariu, Sextil Puşcariu, AL Procopovici, I. Şiadbei, Leo Spitzer, N. Drăganu ş.a. Primul număr este dedicat lui Sextil Puşcariu, cu prilejul jubileului de cincizeci de ani, marcând şi momentul inaugurării cursurilor acestuia la Universitatea din Cernăuţi. în afara studiilor de specialitate, a rapoartelor privitoare la congresele filologilor români şi a necrologurilor (precum cel închinat lui Vasile Pârvan), N. Cartojan semnează în numărul inaugural Contribuţiuni privitoare la originile liricii româneşti în Principate.	C.Br.
REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, în două serii, din ianuarie 1934 până în august 1945 şi din septembrie 1945 până în decembrie 1947. Revista are iniţial un comitet de direcţie format din I.A1. Brătescu-Voineşti, Octavian Goga, Dimitrie Guşti, Emil Racoviţă, I. Simionescu, C. Rădulescu-Motru. între 1941 şi 1945 director este D. Caracostea, iar între 1945 şi 1947 - AL Rosetti; redactori-şefi sunt Paul Zarifopol (ianuarie-mai 1940), Camil Petrescu (1940-1942,1944-1947), redactori - Camil Petrescu (1934-1940), Radu Cioculescu (1936-1940), iar ca secretari de redacţie figurează Radu Cioculescu (1934-1935), Ovidiu Papadima (1941-1944), Corin Grosu (1945-1947). Subtitlul „Revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală" devine de la numărul 1/1945 „Literatură, artă, cultură, critică generală". Sumarul cuprinde poezie, proză, studii şi articole de istorie şi critică literară, cronici literare şi artistice, traduceri. Publicaţie de o excepţională ţinută intelectuală, R.F.R. joacă un rol extrem de important, alături de „Viaţa românească", în mişcarea literară şi culturală interbelică. Beneficiind de colaborări spectaculoase, revista îşi configurează şi îşi menţine un profil cultural de talie europeană. Modelele de la care se revendică în primă instanţă sunt, pe de-o parte, „Revue des deux mondes" (cu care se aseamănă în format, număr de
REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE
BUCUREŞTI IMPRIMERIA FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CAROL*
MBWWHMKBliBBlii
Revista Fundaţiilor Regale
Dicţionarul general al literaturii române 598
pagini, atitudine intelectuală sobră şi profil enciclopedic) şi, pe de altă parte, „Nouvelle revue frangaise" (de care se apropie prin organizarea internă, precum şi prin receptivitatea deosebită faţă de fenomenul artistic actual). în timp, se accentuează atenţia acordată elementului de autenticitate a fenomenului cultural şi literar românesc, prin dinamica interioară datorată unei serii ilustre de critici şi eseişti, care îi cuprinde pe Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, D. Caracostea ş.a. în cei paisprezece ani de existenţă, revista traversează o perioadă marcată de evenimente şi răsturnări majore în viaţa politică şi socială a României, ceea ce se reflectă în modificările frecvente din structura redacţională. în perioada postbelică va fi acuzată că a fost tributară ideologiei reacţionare, cultivând naţionalismul, şovinismul şi făcând apologia politicii totalitare şi a războiului. în pofida unor concesii făcute dreptei ideologice, R.F.R. nu a abdicat de la primatul valorii. Rubricile obişnuite sunt „Comentarii critice", „Notiţe", „Texte şi documente", „Puncte de vedere", „Cronici", „Revista revistelor", „Lumea de azi", „Presa mondială", acoperind un spectru foarte larg de preocupări literare şi publicistice. Girate de nume importante ale culturii româneşti, mereu în pas cu actualitatea literară şi critică, textele care dau substanţă acestor rubrici reprezintă elementul esenţial ce contribuie la acreditarea revistei ca una dintre cele mai influente ale epocii. Primul număr apare fără un articol-program explicit. Declaraţiile de intenţii se regăsesc însă în câteva luări de poziţie ulterioare, precizând orientarea revistei şi zonele de interes către care se îndreaptă atenţia acesteia. Astfel, în nota intitulată Paul Zarifopol (6/1934), semnată de redacţie la moartea redactorului-şef, este invocată atitudinea criticului, care se revendica explicit de la spiritul promovat de Junimea: „prin acţiunea ei, acea grupare ne-a lăsat o moştenire preţioasă şi grea: aceea a unei obligaţii supreme de a combate cultura neautentică". Modelul junimist, imprimat orientării R.F.R., urmăreşte „să organizeze o disciplină a culturii prin care să se înăbuşe falsitatea spiritului, imitaţia nepricepută sau uşuratică şi gustul prost, care e rodul lor inevitabil" şi să participe în chip superior la o „metodologie a culturii româneşti". în articolul La sfârşitul celui de-al treilea an (12/1936), Camil Petrescu revine la una dintre temele fierbinţi ale dezbaterilor şi polemicilor literare româneşti, şi anume problema moralităţii în artă, reafirmând primatul esteticului, în baza conceptului de valoare; de asemenea, readuce în discuţie disponibilitatea redacţiei pentru orice tip de creaţie literară, fără a cultiva un partizanat de grup sau curent: „Am căutat [...] să îmbrăţişăm, în producţia strict literară, toate modurile sensibilităţii româneşti, chiar când nu aderam organic la atâtea dintre ele." Aceeaşi idee a „revistei de sinteză" (literară, dar şi culturală), bazată pe criteriul valorii, se regăseşte în articolul intitulat Cuvânt (1/1938), semnat tot de Camil Petrescu, unde se discută necesitatea structurală a diversităţii materialului publicat, căruia i se impune numai condiţia „să fie reprezentativ pentru curentele înseşi
. . \m m-
Revista Fundaţiilor Regale
-V Mlrene m
PERIODICE i
i
4$ML
r£L
PUNCTE DE l'EDERi
t±,ti. • î. i - j "O*-
COMEMARH CRITICE CRONICI
a.»	U<;i}	•
LUMEA DE AZI
RECENZII PRESA AfUVDIALA
A*07£
CMOSOl/jCiu
ffc W&4? I % HT.UAl.* 1’ESTtM ! ITI	Şi	A	Sf'l'A
manifestate în cultura de azi". Un atare caracter „de sinteză" desemnează funcţia revistei, care este în primul rând aceea de a „pregăti şi întreţine climatul cultural". Poezia publicată de R.F.R. configurează un peisaj în bună măsură eclectic din punctul de vedere al modalităţilor de scriitură şi al tipurilor de imaginar poetic promovate de numeroşii săi colaboratori, însă echilibrat din perspectiva unui profil neutru pe care publicaţia reuşeşte să îl păstreze. Diversitatea invocată de Camil Petrescu devine o realitate intrinsecă în ceea ce priveşte lirica promovată. Sunt găzduite la fel de generos producţii aparţinând parnasianismului, simbolismului, modernismului sau tradiţionalismului, deşi se manifestă o atitudine în general rezervată faţă de tendinţele extremiste. Dincolo de prezenţa unor nume mediocre (întrucâtva justificabilă în contextul unei reviste de mari dimensiuni), este de notat faptul că R.F.R. beneficiază de colaborarea susţinută a celor mai importanţi poeţi ai timpului. Tudor Arghezi semnează mai multe poeme evoluând de la meditaţia religioasă şi filosofică la pamflet sau la lirica universului domestic, iar Lucian Blaga este prezent cu versuri şi aforisme. Colaborează, de asemenea, Ion Pillat, cu un număr important de poeme, V. Voiculescu, ce propune o lirică de tip clasicizant, Ion Minulescu (Solilocul nebunului), Aron Cotruş (cu poezie vizionară şi mesianică, în poemele din ciclul Horia), Camil Petrescu (ciclul Transcendentalia), Ion Vinea, Al. A.
599 Dicţionarul general al literaturii române
Revista Fundaţiilor Regale
Philippide, G. Bacovia, Ion Barbu (poemul Dedicaţie). Mai semnează Adrian Maniu (elegii şi balade fantastice), N. Davidescu, Cicerone Theodorescu, Mihai Codreanu, Victor Eftimiu, Camil Baltazar, Zaharia Stancu, Emil Botta, Emil Isac, Mihai Beniuc, Emil Gulian, Radu Gyr, Magda Isanos, Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, C. Tonegaru, Nina Cassian, Miron Radu Paraschivescu ş.a. Un supliment literar, „Caiet de poezie" (1946-1947), pus sub deviza „Nici o şcoală literară: numai talente", oferă, de asemenea, şanse egale unor autori definiţi de orientări diferite. Şi proza configurează un peisaj compozit. întrucât nu se constituie ca o publicaţie „de curent", cu un program estetic riguros articulat, iar unicul criteriu de selecţie este acela al valorii, R.F.R. devine în scurt timp de la apariţie o oglindă fidelă a modelului cultural-literar românesc din perioada interbelică - un model eclectic, în care elementele tradiţionaliste, postromantice coexistă cu trăsăturile, uneori agresive, ale unui modernism sincronizat european. Se publică în egală măsură roman, nuvelă, povestire, reportaj, poem în proză, jurnal, memorialistică sau corespondenţă. Texte tradiţionaliste sau realiste coexistă cu proză existenţialistă sau
-	graţie preferinţelor literare ale lui Camil Petrescu - cu proză a autenticităţii. Parte dintre numele scriitorilor promovaţi nu rezistă totuşi unei judecăţi diacronice. Rămâne însă interesul constant pentru tinerii prozatori, din rândul cărora, ca şi în cazul poeziei, sunt acreditate pe piaţa literară românească o serie de nume: Lucia Demetrius, Cella Serghi ş.a. Dintre marii prozatori colaborează constant Mihail Sadoveanu, care trimite din 1939 fragmente din Divanul persian, Poveştile de la Bradul-Strâmb, Fraţii Jderi sau Fantazii răsăritene, Gala Galaction, cu scrieri de factură tradiţională, începând cu romanul La răspântie de veacuri şi continuând cu jurnalul intim, Tudor Arghezi - cu poeme în proză, Ion Agârbiceanu - cu fragmente şi schiţe de roman, Liviu Rebreanu - cu două fragmente din Gorila şi un fragment de Mărturisiri, Camil Petrescu - cu nuvela Moartea pescăruşului (un text în continuarea romanului Patul lui Procust), G. Călinescu - cu scurte „proze şi mistere". Postum, se tipăreşte nuvela Noaptea focurilor de Gib I. Mihăescu. Fertilul experiment modernist al „autenticităţii" este ilustrat de nuvela Bunica se pregăteşte să moară şi de un fragment din romanul Jocurile Daniei de Anton Holban, în timp ce Mircea Eliade trimite nuvela Tărâmul nevăzut (editată în volum sub titlul Secretul doctorului Honigberger, în 1940). Sunt de menţionat un capitol din romanul Accidentul de Mihail Sebastian şi fragmente din jurnalul său, pasaje din Cartea Oltului de Geo Bogza şi o naraţiune de război, intitulată Retragerea (parte dintr-un roman proiectat, intitulat Focul negru) de Laurenţiu Fulga. Mai colaborează cu proză Hortensia Papadat-Bengescu (Rochia miresii), E. Lovinescu, Ion Marin Sadoveanu, Ionel Teodoreanu (Prăvale-Baba), Horia Furtună, N.M. Condiescu, Henriette Yvonne Stahl, Ion Biberi (Călătorul şi Hotar), Ieronim Şerbu ş.a. Creaţia dramatică este sporadică în paginile revistei, în general sub nivelul prozei sau al poeziei: Camil Petrescu (Iată femeia pe care o iubesc), Profira Sadoveanu, Gala Galaction (Riţa- Crăiţa), Gh. Brăescu, Ion Luca. Deosebit de importante sunt în R.F.R. studiile, articolele şi eseurile de critică, istorie
literară, literatură comparată şi teorie literară. Notele, cronicile şi recenziile se constituie ele însele într-un corpus paradigmatic de texte critice. Se adaugă studiile de filosofie, istoria culturii, artă, sociologie, folcloristică ş.a. între critica academică şi critica de întâmpinare, între metadiscursul ştiinţific şi critica estetică se păstrează un echilibru constant, girat de interesul pentru calitate şi de prestigiul colaboratorilor, ceea ce situează R.F.R. ca pe cea mai importantă publicaţie de critică a perioadei interbelice. Dintre studiile lui Paul Zarifopol se remarcă Idei pentru cultura literară, un eseu asupra filosofiei culturii şi a funcţiei actului literar, şi Despre ideologia lui Eminescu. Şerban Cioculescu susţine rubricile „Aspecte lirice contemporane" şi „Aspecte epice contemporane", îmbinând foiletonistica şi panoramările literare, ca în articolele Romanul românesc. 1933, Romane cerebrale, în marginea operei lui Liviu Rebreanu ş.a., sau însemnările interesând istoria literară - O nouă ediţie critică a poeziilor lui Eminescu, Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol. Vladimir Streinu elaborează cronici, articole de istorie literară şi studii de versificaţie: Tradiţia conceptului modem de poezie, Cu privire la versul liber românesc, Poezia lui V. Voiculescu - un studiu despre evoluţia de la tradiţionalism la modernism a poeziei voiculesciene, despre modelul prometeic şi jocul formal, pe coordonatele vitalismului novator. Tudor Vianu semnează eseul Generaţie şi creaţie, studiul Prezentul etern în naraţiunea istorică şi un articol despre opera sadoveniană. Peisajul critic este completat de Pompiliu Constantinescu (Aforismele lui Lucian Blaga, Romantismul românesc), Perpessicius (titularul rubricilor „Jurnal de lector" şi „Menţiuni critice"), D. Caracostea (Arta versificaţiei la M. Eminescu, Mit şi creativitate), Basil Munteanu, Adrian Marino (Metodă şi cunoaştere literară), Al. Piru, Cornel Regman, Ov. S. Crohmălniceanu (Franz Kafka). Lui Ion Pillat îi aparţine Simbolismul ca afirmare a spiritului european, un studiu asupra celor trei etape istorice din evoluţia curentului, subliniindu-i caracterul liric şi spiritualist, antimaterialist, care venea după excesele romanului naturalist şi formalismul pur plastic al parnasienilor. Eseistica de la R.F.R. conferă elasticitate şi mobilitate atitudinilor critice, fiind o alternativă la demersurile de tip universitar sau foiletonistic: Camil Petrescu (Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Libertate şi creaţie), Mircea Eliade (Lucian Blaga şi sensul culturii, Alegorie sau „limbaj secret"), Lucian Blaga (Artă şi valoare), Constantin Noica (Filosofia d-lui Blaga după „Trilogia culturii"), Mihail Sebastian (Notă despre literatura dramatică). Mai scriu eseuri Petru Comarnescu, Ion Biberi, Al. Rosetti, D.I. Suchianu. Numărul 7/1939 este dedicat lui Mihai Eminescu (cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la moarte), iar numărul 3/1940 marchează centenarul naşterii lui Titu Maiorescu. Camil Petrescu editează o serie de corespondenţe inedite datorate lui Nicolae Bălcescu (la rubrica „Texte şi documente"). Bogată, secţiunea de traduceri din literatura universală este asigurată de Emil Gulian, AL A. Philippide, Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, Maria Banuş, George Lesnea. Alţi colaboratori: Ion Barbu, F. Aderca, Alice Voinescu, Mircea Florian, Ion Petrovici, G.M. Zamfirescu, Dan Petraşincu, Tudor Teodorescu-Branişte, Saşa
Revista „Gânduri bune"
Dicţionarul general al literaturii române 600
Pană, Victor Papilian, G. Bogdan-Duică, Al. Marcu, Mihnea Gheorghiu, Eugen Todoran, Andrei Oţetea, Ticu Archip, Sorana Gurian, Dumitru Corbea, Eugen Schileru, Scarlat Struţeanu, Ioan D. Gherea, Sanda Movilă, George Oprescu.	C. Tt.
REVISTA „GÂNDURI BUNE“, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între februarie şi august 1923, având un profil literar, artistic şi cultural de orientare tradiţionalistă. Redactor este Dim. C. Zavalide, iar pe coperta interioară sunt enumeraţi colaboratorii: I.A. Bassarabescu, N.A. Bogdan, Const. Z. Buzdugan, Maria Cunţan, Cridim (Christea N. Dimitrescu), Alex. G. Doinaru, Ion Dongorozi, Elena Farago, Zoe Frasin (Zoe Tutoveanu), C.D. Fortunescu, C.V. Gerota, Artur Gorovei, Al. Iacobescu, D. Iov, Emil Isac, Vintilă Russu-Şirianu, Mihail Sadoveanu, Sandu Teleajen, G. Tutoveanu, George Voevidca, Elena Voronca. Li s-au alăturat Irina G. Lecca, B. Luca, I. M. Marinescu, C. Nedelescu-Zloteşti, Giorge Pascu, G. Ranetti, Horia Robeanu. în programul antimoder-nist, prezentat sub formă de „însemnări" pe ultima pagină, se enunţă: „Voim să combatem sub toate formele aberaţiile literare moderne, care, cu prisosinţă, au năvălit şi stăpânesc în bună parte literatura noastră şi să-i împotrivim vechea şi buna tradiţie literară românească." Redacţia îşi propune să anexeze fiecărui număr un „Buletin lunar al cărţilor şi revistelor româneşti", contribuind astfel la alcătuirea unui repertoriu bibliografic. La rubrica „Pagini necunoscute" vor fi scoase din „coloanele vechilor reviste, unde zac uitate" lucrări „ale unor scriitori care, pe vremuri, au reprezentat o valoare bine pronunţată în literatura noastră". Versurile, proza, intervenţiile publicistice incluse în sumar sunt orientate exclusiv spre valorile tradiţionale.	II.	C.
REVISTA GENERALĂ, periodic apărut la Bucureşti la 15 iunie şi la 15 august 1886, sub redacţia unui comitet. R.g. încerca, fără informaţia necesară, de unde şi nivelul scăzut al contribuţiilor publicistice, să combată curentul materialist şi antireligios în ştiinţă şi literatură. Cu versuri şi proză au colaborat Grigore Sima al lui Ion şi I. Pop-Reteganul. O traducere din scrierile lui Lev Tolstoi (Cazacii, primele capitole) făcea, probabil, tot I. Pop-Reteganul, semnând cu pseudonimul Anibal. S-a mai tălmăcit, după o versiune franceză, Cele trei mere de aur de scriitorul american Nathaniel Hawthorne. R.Z.
REVISTA GENERALĂ ILUSTRATĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 15 noiembrie 1925 şi august 1939, având ca directori, succesiv, pe Gh. Oroveanu, Eusebie Vicol şi pe Şt. Oroveanu, care este în acelaşi timp proprietar şi administrator, începând cu numărul 5-6/1939, R.g.i., care purtase subtitlul „Politică, literară, ştiinţifică, agricolă, comercială, industrială, financiară, mondenă şi sportivă", iese cu subtitlul „Informaţie şi propagandă străjerească, turistică şi literară". Periodicul este de informaţie generală şi de analiză politică şi economică. Zona culturală şi literară cuprinde poezie şi proză (texte originale
apar însă destul de sporadic în sumare şi fără o selecţie riguroasă), studii, eseuri, portrete. „Note literare şi artistice" este o rubrică ocazională, inserând informaţii culturale de actualitate. Se publică sau se retipăreşte poezie de Mihai Gregoriady de Bonacchi, Mihail Munteanu, Cincinat Pavelelscu (epigrame), Gallia Tudor, precum şi proză de Ludovic Dauş, Ioan Nicolau, Tudor Arghezi, Vata de demult (2/1932). Sunt reproduse câteva studii şi articole mai vechi: A.D. Xenopol (Literatura haiducească, un studiu critic acid la adresa contrafacerrilor literare, declarate „de inspiraţie folclorică", ale unor autori obscuri); I. Pop-Florantin (Sufletul artelor, scurt studiu de estetică a artei). Gh. Oroveanu dă în Călătorind prin Ardeal un reportaj pe teme de etnografie şi folclor. Articole de popularizare sunt Cultura între anii 1601-1716 şi Premiul Nobel pentru literatură. De menţionat că publicaţia abundă în texte portretistice (N. Iorga, G. B. Shaw, Dostoievski, Georges Clemenceau, Octavian Goga). C. Tt.
REVISTA GERMANIŞTILOR ROMÂNI, publicaţie apărută la Bucureşti, fără o periodicitate precizată, între 22 martie 1932 şi decembrie 1938, ca organ al Societăţii Germaniştilor din România. Director este Simion C. Mândrescu, iar secretar de redacţie, I.E. Torouţiu. Rubricile obişnuite sunt „Informaţiuni şi recenzii", „Cărţi primite la redacţie", „Recenzii şi însemnări". R.g.r. apare în anul centenarului morţii lui Goethe, astfel încât primul număr e consacrat în întregime acestui eveniment: Simion C. Mândrescu, Caracterul naţional al operei
601 Dicţionarul general al literaturii române
Revista idealistă
literare a lui Goethe, Victor Marian, Noul Goethe şi actualitatea, Ion Sân-Georgiu - un studiu asupra personalităţii artistului, Bernhard Capesius, Poezii lirice de ale lui Goethe ajunse poezii populare în Ardeal, I.E. Torouţiu, Copilărie şi tinereţe, Amurg şi noapte (articole despre biografia poetului), Ion Gherghel, Baladele lui Goethe în româneşte. Notaţii despre Goethe sunt prezente aproape în fiecare număr, cum se întâmplă în numărul următor, când I.V. Pătrăşcanu semnează Influenţa juridică şi religioasă în opera lui Goethe, iar Eugenia Guneş face o analiză a elegiilor. Ulterior Franz Lang glosează pe marginea coordonatei umane a scriitorului (Goethe ca german şi cetăţean mondial), R. Heinz Schullerus abordează chestiunea traducerii lui Faust în româneşte, iar lorgu Iordan relaţia dintre Goethe şi Italia. Goethe în literatura română este titlul unei contribuţii a lui Ion Gherghel, acelaşi cercetător alcătuind şi Bibliografia critică despre Goethe în literatura română, tipărită în 1934-1936. Acelaşi fel de bibliografie îi vizează pe Schiller şi pe Heine. Revista se susţine, în genere, prin publicistică. Astfel, Filomela Brătianu scrie despre Christian Morgenstern, Bernhard Capesius despre Gerhart Hauptmann, I. O. Ştefanovici-Svensk se ocupă de Richard Wagner, Victor Morariu de Jean Paul, Simion C. Mândrescu analizează modernismul decadent şi propune o incitantă Introducere în romantismul german, Konrad Richter se opreşte asupra personalităţii lui Martin Luther, Virgil Tempeanu e interesat de Ştefan George, dar şi de Eminescu în nemţeşte, lui Victor Morariu îi aparţin însemnările intitulate Un nou roman german cu subiect românesc, lui Dumitru Murăraşu articolul Eminescu şi Schopenhauer. Numărul 1/1937 e dedicat personalităţii lui Heinrich von Kleist, iar numărul 3/1937 lui Rainer Maria Rilke, din a cărui lirică tălmăcesc Ion Pillat, O. W. Cisek şi Virgil Tempeanu. Transpunerile în limba germană reprezintă un sector important, existând intenţia consolidării cunoaşterii reciproce între cele două culturi. Poeme de Mihai Eminescu, Octavian Goga, Ion Pillat, G. Bacovia, Adrian Maniu traduc Bernhard Capesius şi Konrad Richter, acesta din urmă oprindu-se şi la Ion, romanul lui Liviu Rebreanu, în vreme ce Hermine Pilder-Klein optează pentru fragmente din Pădurea spânzuraţilor. Din proza lui Emil Gârleanu şi a lui I. AL Brătescu-Voineşti tălmăceşte Olimpia Borănescu-Filittis, iar din lirica germană modernă - Filomela Brătianu. în numărul aniversar (3/1934) dedicat poetului, G. Murnu transpune Cufundătorul de Schiller. Opera şi personalitatea lui Friedrich Nietzsche fac obiectul a numeroase intervenţii, printre care C. Rădulescu-Motru, Filosofia lui Fr. Nietzsche în România, Virgil Tempeanu - traducerea unui grupaj consistent din poemele filosofului. Eliza S. Mândrescu oferă câteva versiuni din Gottfried Keller, sub genericul Nuvele germane moderne. Directorul publicaţiei se află în centrul unui număr omagial; un număr special i se consacră şi lui Carmen Sylva, la două decenii de la trecerea în nefiinţă, despre regina-poetă exprimându-şi impresiile Elena Perticari, Irina Procopiu, Otilia Oteteleşanu, Mărgărita Miller-Verghy, Aida Vrioni, Alfred Klug, iar în numărul următor - Octavian Goga.	D. B.
REVISTA IDEALISTĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 1 martie 1903 şi 15 mai 1904, apoi din ianuarie 1909 până în septembrie 1916, iar în intervalul 15 iunie 1904-decembrie
1908	la Mogoşeşti, în judeţul Botoşani, sub direcţia lui Mihail G. Holban, prim-redactor fiind N. Vaschide, iar secretar de redacţie, succesiv, loan Manolache (până la numărul 12/1906), N. Vaschide (1907), Aurel Alexandrescu-Dorna, N. Zaharia (martie 1911-decembrie 1912). Până în august 1910 apare cu subtitlul „Literatură, artă, ştiinţă, sociologie", care devine ulterior „Revistă creştină-socială". Se publică literatură originală, traduceri, eseuri critice, studii, însemnări de călătorie, articole istorice, economice şi politice, precum şi cronici, recenzii, semnale editoriale şi informaţii culturale. Până în 1909 revista se manifestă pe linia unui modernism moderat. Literatura tipărită în paginile sale oferă peisajul hibrid al unor producţii ce adoptă, pe de-o parte, preceptele ideologice ale tendinţelor modernismului în artă (elasticitatea categoriei temporale, citadinismul, psihologismul - în proză, imagistica de tendinţă decadentistă şi convulsiile nevrotice ale eului, de nuanţă simbolistă - în poezie), rămânând însă, la nivel formal, îndatorate postromantismului. Pe lângă această literatură
REVISTA
IDEALISTA
LITERATURA, ARTA, ŞTIINŢA, SOCIOLOGIE
MIHAIL G. HOLBAN
Î'RIM-KLBAC oi* Ni _ V A 6 C H i D E
13 (28) SEPGErUBRf; (9 34
rMRtt'.fiA ■■! M	>?\ i;.\
MOGOŞEŞTI (P—:-! "mn
Revista ideii
Dicţionarul general al literaturii române 602
tranzitorie, la pragul dintre două tendinţe literare, sunt găzduite producţii fără pretenţii, de factură imitativă, mergând de la romanul de mistere până la pastelul de tip Vasile Alecsandri. Calitatea revistei în prima perioadă este susţinută de o serie de colaborări importante, precum şi de un număr de celebrităţi ale vieţii culturale a momentului. în timp, semnăturile prestigioase devin din ce în ce mai rare şi, fără a-şi pierde întru totul profilul cultural (continuă să publice literatură, cronici, recenzii etc.), R.i. dă prioritate unor contribuţii care se orientează exclusiv către domeniul economic şi social. După cum semnalează şi noul subtitlu apărut pe frontispiciu, începând din 1910 îşi circumscrie şi mai mult zona de definire ca revistă „creştină-socială", promovând un misticism ortodoxist moderat, care va duce, fatalmente, la dispariţia sa. Sunt prezenţi cu poezie Corneliu Botez, C. Teodorescu, Şt. Cruceanu, D. Nanu, Barbu Lăzărescu, Corneliu Moldovanu, N.M. Condiescu, Alex. Zamfirescu, Hariton Ştefănescu, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Eugeniu Sperantia, Elena Văcărescu. Un loc special îl are textul eminescian, publicându-se inedite (Eu pe pieptul tău, 6/1906, Locul aripelor, Cine-i şi Prin nopţi trecute, 10/1906), iar în 8/1906 este reprodus textul dramei Bogdan-Dragoş. Semnează proză Eugenia Ianculescu de Reus (nuvele şi fragmente de roman), Petru Vulcan, Artur Gorovei, Edgar Th. Aslan, I. Ciocârlan. Se publică pagini de Mihail Sadoveanu (Morarul), Gala Galaction (Adamova), fragmente dramatice de Anton Bibescu (actul al doilea din drama psihologică Gelosul) şi Grigore Ventura (drama în patru acte Prejudecăţi). Sunt, de asemenea, inserate studii de Pompiliu Eliade (Ce este literatura?), Aurel Şuluţiu, I. Tanoviceanu, Mihail G. Holban (Victor Hugo şi critica contemporană), N. Zaharia, N. Petrescu-Coman, Petre V. Haneş, Ovid Densusianu (Poeţii noştri şi lirica populară). în numărul 2/1904 Ioan Slavici răspunde în articolul Literatura românească şi dl. Duiliu Zamfirescu la afirmaţiile polemice ale autorului Vieţii la ţară, în urma obţinerii Premiului Academiei Române de către Slavici, pentru romanul Din bătrâni. Replica se axează pe disputa privitoare la naturalismul lui Emile Zola, ale cărui scrieri ar fi „un fel de spital" şi este dată de pe poziţia idealismului neoplatonician şi a esteticii tradiţionale clasice, fundamentată pe principiul frumosului. Traduceri fac Lia Măgură, M.G. Holban, Dim. C. Zavalide ş.a. Cronicile literare şi teatrale sunt susţinute de Aurel Alexandrescu-Dorna şi Ion
C.	Bacalbaşa. Mai colaborează Florea Simionescu, M. Negru, Elena Poenaru, R. Russu.	C.	Tt
REVISTA IDEII, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din noiembrie 1900 până în noiembrie 1916, sub direcţia lui Panait Muşoiu. în articolul-program Ca să ne facem înţeleşi, semnat de director, revista se proclamă un organ al „concepţiilor înaintate". Interesul este în primă instanţă de natură socială şi propagandistică. Publicaţie de orientare socialistă, R.i. debutează sub semnul unor intenţii culturale ambiţioase, paginile sale găzduind, pe lângă articole de fond pe teme politice, sociale şi istorice, aparţinând lui Panait Muşoiu, o
1900-1910
REVISTA IDEEI
p. mişom
Bl:CUPKţ»Tl
serie de însemnări şi comentarii ale unor autori de prestigiu, precum şi texte literare îndatorate, din punct de vedere tematic, ideilor socialiste, traduceri, biografii şi note. începând cu a doua jumătate a anului 1905 numere întregi cuprind aproape în exclusivitate traduceri ale unor articole ideologice. Din 1907 R.i. încetează să mai aibă vreo pretenţie literară serioasă, pentru a deveni o tribună de afirmare a ideologiei socialiste, umanitariste. în afara includerii relativ constante a versurilor lui Mircea Demetriade, sunt publicate poezii de
O.	Carp, Sergiu Cujbă, Ada Negri, I. Neagu, E. Lazăr ş.a. Pe lângă stihuri „de îndemnuri şi deplângeri uvriere", în numărul 112-113/1912 se reproduce Noapte de mai de AL Macedonski, căruia îi apăruseră aici, în numărul 1/1900, şi câteva pagini de jurnal ficţional (Din caietul unui dezertor). Proza din R.i. se revendică de la modalitatea realistă sau naturalistă şi este profund moralizatoare. O ilustrează autori precum Valeriu Bernard, I. Neagu. în mod oarecum surprinzător - dată fiind epoca literară pe care o traversează -, publicaţia cultivă reportajul, fie prin traduceri, fie realizat de autori români (Gh. Mărculescu ş.a.). Apar (frecvent fără semnătură) texte de Maxim Gorki, Maupassant, Verhaeren, G. Herwegh, Villiers de lTsle-Adam, precum şi din Nathaniel Hawthorne (versiuni de Emma Lăzăreanu şi Eufrosina Dimitriu), F.W. Weber (transpunere de H. Frollo), N.G. Cemâşevski, Jean Richepin (în
603 Dicţionarul general al literaturii române
Revista independentă
tălmăcirea lui Cincinat Pavelescu). Panait Muşoiu traduce un fragment din Lisistrata de Aristofan. O contribuţie notabilă, Viaţa şi opera lui Spencer, preluată din Franklin H. Gidding, în traducerea lui N. Finkelştein (2/1904), este un studiu monografic ce insistă pe raţionalismul ştiinţific al teoriei dezvoltării universale. Capitolul în care R.i. excelează este acela al comentariului socio-ideologic sau moralizator, selectat din scrisul unor autori străini (adesea nume celebre), în transpuneri de obicei nesemnate şi fără specificarea sursei. Apar astfel pagini din Victor Hugo, Aldous Huxley, Maupassant, Tolstoi, A. Lefevre, William Thackeray, Mirabeau, Paul Lafargue sau chiar din Rabelais, alături de care figurează articole de C. Dumitrescu-Iaşi, Ioan Nădejde. Alţi colaboratori: Constantin Cristescu, Al.C. Stegăreanu.	C.	Tt
REVISTA ILUSTRATĂ, publicaţie apărută la Craiova, neregulat, între octombrie 1891 şi decembrie 1892. în aprilie 1892 e indicat ca redactor-şef Gr. D. Pencioiu, iar numărul ultim anunţă ca editor şi proprietar pe C.N. Iovipale. Prospectul face cunoscut un program redacţional cu totul nou pentru anii '90 ai secolului al XlX-lea şi, totodată, promiţător. R.I. se doreşte a fi o revistă de literatură, urmând să tipărească traduceri şi informaţii privind viaţa culturală şi artistică din toată lumea. Redactorii vor să încerce nu numai o cuprindere largă a literaturilor naţionale, ci şi o reprezentare onestă şi informată a tuturor curentelor şi şcolilor artistice. Fără a-şi realiza programul ambiţios şi dificil, revista a publicat totuşi multă literatură, iar selecţia scriitorilor a fost întotdeauna atentă. Este demnă de semnalat încercarea de a se traduce în româneşte şi din scriitori bulgari (I. Vazov) şi croaţi (Fr. Mazuranic). S-au făcut tălmăciri din literatura americană (Un mort viu şi Corbul de E.A. Poe), din cea franceză (Victor Hugo, Jules Verne, Ernest Renan, Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, Emile Zola, Frangois Coppee, Catulle Mendes, Jules Richepin, Edouard Pailleron, Jules Claretie, Sully Prudhomme ş.a.), germană (Lessing, Heine, M. G. Saphir), italiană (Leopardi, Giovanni Verga) şi rusă (Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski).	R.Z.
REVISTA ILUSTRATĂ, publicaţie lunară, apoi bilunară, care a apărut între ianuarie şi decembrie 1898 la Reteag şi Şoimuş (judeţul Bistriţa-Năsăud), din ianuarie 1899 până la 15 iulie 1901 la Şoimuş şi din 1 august 1901 până la 15 decembrie 1902 la Bistriţa. în primul an redactor a fost Ion Pop-Reteganul. I-au urmat Ioan Baciu (1899-15 iulie 1901), Simion P. Simion (până la 15 decembrie 1901) şi Victor Onişor. Revista oferă, aşa cum se anunţă în primul număr, beletristică, literatură populară, note şi recenzii. Trăsătura comună a scrierilor este „instructivă şi moralizatoare". R.i. se aşază, astfel, în linia publicaţiilor de familie care s-au tipărit în Transilvania spre sfârşitul secolului al XlX-lea. Cu versuri şi proză colaborează George Simu, Elena Voronca, Maria Ciobanu, I. G. Sbiera. S-au republicat şi pagini din V. Alecsandri (Legenda sfinţirii bisericii de la Curtea de
Argeş), G. Coşbuc (Ştefan Vodă, Doina ş.a.) sau din autori mai puţin cunoscuţi, precum Smara şi G. Gr. Cair. Producţiile folclorice (legende, doine, anecdote) sunt culese, cele mai multe, de Ion Pop-Reteganul, dar şi de S. FI. Marian, Gh. Cătană, Iosif Vulcan, Th. A. Bogdan. La „Telegraful redac-ţiunei" I. Pop-Reteganul îi răspunde elevului Octavian Goga: „Ai talent [...] cultivă-1 cu diligenţă", iar în numărul următor (5-6/1898) îi publică poezia Nu-i fericire pe pământ. R.Z.
REVISTA ILUSTRATĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, cu periodicitate variabilă (lunar, bilunar, „o dată la 20 de zile"), de la 15 octombrie 1908 până în octombrie 1910, cu o întrerupere între aprilie şi august 1909, având subtitlul „Publicaţiune bilunară pentru literatură, artă, teatru, muzică, mode, sport şi vilegiatură". Editor-proprietar: M. Faust-Mohr. De la numărul 7/1909 i se alătură H.F. Valentin, iar de la 11/1910 este anunţat ca prim-redactor George Grant. în ultimul număr (17-18) pe frontispiciu va fi trecut şi I. Rusu-Abrudeanu (director), ca urmare a fuziunii cu „România ilustrată". Periodicul îşi propune să dea „cititorului român o publicaţiune ilustrată, în care să se oglindească viaţa noastră de toată zilele, evenimentele mai de seamă din ţară şi din străinătate". Caracterul enciclopedic se vădeşte în multitudinea de rubrici care oferă informaţii din varii domenii: „Cronica medicală", „Galeria parlamentară", „Din înţelepciunea popoarelor", „Umoristice", „Cronica feminină" etc. Partea literară, cea mai extinsă, are în vedere toate genurile, excepţie făcând doar comentariul critic, unde ar putea fi menţionate totuşi paginile lui D. Teleor (Fabulistul Gr. Alexandrescu, Cum au intrat junimiştii în politică, Un satirist uitat: Ioan lanov, Spiritul gazetarilor de acum 35 de ani). Deşi se publică, număr de număr, versuri de I. Gr. Perieţeanu, Ludovic Dauş, Cincinat Pavelescu, Barbu Nemţeanu, Al. St. Vernescu, G. Millian-Maximin, C. Săteanu şi proză scurtă de Vasile Pop, Mihail Mora, V. Scânteie, Emil Gârleanu, A. Nora, accentul cade pe mişcarea teatrală din Bucureşti (cronici dramatice, interviuri, medalioane dedicate actorilor). Un loc aparte îl ocupă publicitatea şi comentariile referitoare la Compania Dramatică Davila, care îşi deschide porţile la 12 septembrie 1909 cu reprezentarea piesei Stane de piatră de Hermann Sudermann. Apar fragmente din piesele Măgarul lui Buridan de Robert de Flers şi G.A. de Caillavet şi Urmările de Emil Nicolau, se reproduce integral piesa Pământ a lui M. Polizu-Micşuneşti. Segmentul traducerilor, destul de bogat, este orientat spre literatura franceză, remarcându-se versiunile româneşti ale lui I. Gr. Perieţeanu din poezia lui Charles Baudelaire, Edmond Haraucourt, Armând Silvestre, Albert Samain. Prezintă interes şi Leonid Andreev cu schiţa Masca de chinez. în numărul 6/1909 este semnalată constituirea Societăţii Scriitorilor Români. Alţi colaboratori: C. S. Ballan, Ana Marcu (sub pseudonimul Mimi Pinson), G. Metaxa-Doro.	A.-M. B.
REVISTA INDEPENDENTĂ, publicaţie editată la Bucureşti în noiembrie 1887, pentru a suplini „Literatorul", care îşi
Revista independentă
Dicţionarul general al literaturii române 604
încetase apariţia. Număr unic, numerotat în continuarea „Literatorului", R.i. îşi propune în Introducere, redactată de Al. Macedonski, să aibă în vedere doar „arta şi frumosul literar". Colaboratori sunt scriitorii din cercul „Literatorului". Bonifaciu Florescu şi Mircea Demetriade experimentează, şi aici, poemul în proză, N. Ţincu, N. G. Rădulescu-Niger şi D. Manolescu-Sidery publică pagini de proză. Un comentariu politic antigerman (Buletinul politicii externe) este semnat de AL Macedonski, prezent în paginile revisteîcu versuri (Noapte de mai, Supt stele, Leul, Homo sum) şi cu o povestire, Metzengerstein, „pe jumătate imitată, pe jumătate tradusă", din E. A. Poe. La rubrica „Bibliografie" este criticată pătimaş proza lui C. Miile.	S.	C.
REVISTA INDEPENDENTĂ LITERARĂ-ŞTIINŢIFICĂ, publicaţie apărută la Craiova, ca bilunar, în decembrie 1890 şi în ianuarie 1891. Din comitetul de redacţie fac parte Traian Demetrescu, I. T. Izvoranu şi Mihail M. Trişcu, toţi trei dornici să contribuie la impulsionarea vieţii intelectuale din Craiova. Cel mai activ este Traian Demetrescu, prezent cu versuri şi cu articolul Portrete din literatura franceză - M. Guyau. D. Stăncescu publică basme populare, M. Trişcu tipăreşte câteva Impresii de călătorie, iar Eugen Vineş alcătuieşte note bibliografice. R.Z.
REVISTA JUNIMEI, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 15 ianuarie şi 15 septembrie 1875. Grupul de adolescenţi, cei mai mulţi elevi de liceu, care participă la redactarea revistei, au oferit conducerea periodicului tânărului AL Macedonski. Poetul se retrage însă după apariţia primului număr, nefiind de acord cu „latinismul" excesiv al grupării. Era mai curând o tendinţă italienizantă în ortografia şi limbajul acestor începători, între care se numără Demetru G. Ionnescu (Take Ionescu), Grigore Andronescu, George I. Ionescu, I.P. Niculescu, Paul Pârvulescu, Paul Scorţeanu şi Barbu Pălti-nianu. Ei sunt prezenţi cu versuri modeste, influenţate de literatura paşoptistă şi de poeţii de la „Revista contimporană", cu proză de aceeaşi factură şi cu traduceri. Număr de număr semnează nuvele romanţioase, în care realul şi fantasticul se îmbină, Take Ionescu, autor şi al uneia dintre primele scrieri româneşti de anticipaţie, Spiritele anului 3000 (Impresiuni de călătorie). Viitorul politician face şi cronică literară, discutând, cu aplomb dar fără discernământ critic, scrieri literare diverse (Scarlat, roman de I.C. Fundescu, Amor, Patria şi Dumnezeu de G. Baronzi ş.a.). Un P. E. traduce, nu fără o sensibilă înţelegere a originalului, Tristeţea lunii de Baudelaire şi, în versuri curgătoare, Undinele de Heine. Poezii ale lui Victor Hugo sunt tălmăcite de Paul Pârvulescu şi de D. Petrino, căruia i se publică şi versuri originale. AL Macedonski a colaborat la R.j. cu fragmente din poema Carminella şi cu Pastel.	R.Z.
REVISTA „LIGA CULTURALĂ", publicaţie apărută la Bacău, lunar, din iulie 1911 până în aprilie 1912. Realizată de un comitet redacţional ca o revistă de cultură, publicaţia cuprinde cronici, însemnări şi informaţii culturale din spaţiul moldo-
vean, într-o tonalitate marcată destul de pregnant de un deziderat naţionalist. De aceeaşi coloratură ideologică este impregnată şi literatura de aici. Colaborează cu poezie Eugeniu Revent, cu articole - George Berea, Dumitru C. Moruzi, Eugeniu Revent. în numărul 6/1911 este consemnată pe larg conferinţa Presa şi menirea ei, ţinută la Bacău de N. Iorga. Alţi colaboratori: Constantin Nădejde, D. Apostolescu.	C. Tt
REVISTA LILIPUTANĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din noiembrie 1929 până în decembrie 1930, sub conducerea lui V. Niculescu şi N. Roşianu. Gazetă nepretenţioasă, fără o selecţie riguroasă a textelor, R.I. găzduieşte o poezie epigonică eminesciană, cu tuşe simboliste, şi o proză (îndeobşte scurtă, de dimensiunea tabletei) urmând în general linia psiho-logist-declarativă. Ultima pagină cuprinde rubrica intitulată „Caleidoscop liliputan", în care se fac scurte cronici şi comentarii. Se publică sau se retipăresc versuri de N. Roşianu, Eugen Ionescu, proză de Virgil Popescu ş.a.	C. Tt.
REVISTA LITERARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, cu unele întreruperi, de la 7 aprilie 1885 până la 20 noiembrie 1905 şi de la 1 martie până la 20 mai 1907. Este editată în locul „Literatorului" care, prin plecarea lui AL Macedonski la Paris, îşi suspendase pentru un timp apariţia. Subintitulată chiar „Literatorul", revista debuta, în continuarea lui, cu numărul 8 din anul VI. Când „Literatorul" reapare (1886), R.I. îşi continuă, paralel, existenţa. Macedonski atrăgea atenţia asupra distincţiei care trebuia făcută între cele două publicaţii. în primele numere Theodor M. Stoenescu este redactor administrativ, director fiind Ştefan Vellescu, iar V. A. Urechia - preşedinte de onoare al societăţii „Revistei literare". Din 1887 până în 1905 directorul revistei va fi Th. M. Stoenescu, ca prim-redactori figurând Ştefan Vellescu, Gh. Boteanu, C. AL Ionescu-Caion. în 1907 iese cu titlul „Revista literară şi politică", tot sub direcţia lui Th. M. Stoenescu. A început ca revistă a cenaclului macedonskian şi nu a avut o poziţie independentă, ducând mai departe polemicele „Literatorului", însă fără verva şi orientarea programatică a acestuia. Profilul publicaţiei, în pofida eclectismului ei, rămâne destul de şters. în primii ani colaboratori simt membrii grupului de la „Literatorul": Duiliu Zamfirescu, Carol Scrob, Bonifaciu Florescu, Traian Demetrescu, V. Bilciurescu, D. Karnabatt, I. N. Iancovescu; sporadic apar şi AL Davila, M. Gaster, AL Vlahuţă, B. Delavrancea, C. Miile. A publicat aici şi Macedonski, dar foarte puţin: nuvela După perdele (1885), poeziile Ospăţul lui Pentaur (1886) şi Sonnet Scythe (1898). In fiecare număr Th. M. Stoenescu tipărea, neobosit şi fără selecţie, poezie, proză, teatru, traduceri. Alături de versurile lui Mircea Demetriade, Iuliu C. Săvescu, Al.Obedenaru şi AL Petroff - poezie simbolistă şi parnasiană -, în R.I. apar numeroase încercări sentimentale, lipsite de valoare, semnate de Aristide Cantilli, N. Ţincu, M. I. Toncescu, N. G. Rădulescu-Niger, Carol Scrob, V. Fărcăşanu. Cu proză sunt prezenţi D. Stăncescu, Th. D.
605 Dicţionarul general al literaturii române
Revista literară
Speranţia, neînsemnaţii G. Dympolescu, Aug. R. Clavel, D. P. Manolescu, superficialul N. G. Rădulescu-Niger, dar şi I. A. Bassarabescu (din 1897) şi Mihail Sadoveanu (în 1900 şi 1901). Scriitorii paşoptişti, revendicaţi de „Literatorul" ca tradiţie literară, sunt retipăriţi şi în paginile R.I.: Al. Depărăţeanu, D. Bolintineanu (cu romanul Elena). Studii de istorie literară publică M. Gaster (Din scrierile lui Constandin Golescul), T. G. Djuvara (încercări asupra literaturii române de la început până în zilele noastre), Şt. Vellescu (Pagini din istoria teatrului român). Mihail Strajanu are preocupări de estetică (Principiul artei, Realism şi idealism, Estetică), C. Al. Ionescu-Caion şi C. Drăgu-linescu apar ca autori de studii clasice; se traduce din Ferdinand Brunetiere Arta şi morala. Mai vie era cronica teatrală, semnată adesea de Th. M. Stoenescu. în 1901, sprijinit de directorul revistei, Caion îl acuză pe I. L. Caragiale de plagiat. Speriat însă de intervenţia justiţiei, Stoenescu se desolidarizează şi C. Al. Ionescu-Caion este înlăturat din funcţia de prim-redactor al revistei. Fără un principiu călăuzitor în selecţie, R.I. are o bogată rubrică de traduceri. Precumpănesc transpunerile din romantici (Byron, Fiugo, Lamartine, Musset, Biirger, Carducci, Heine). Numeroase sunt şi tălmăcirile din poezia franceză simbolistă şi parnasiană, prin care R.I. făcea, în linia „Literatorului", atmosferă favorabilă curentelor modeme: Baudelaire (Poeme în proză, Abel şi Cain, Spleen, Cântec de toamnă), Verlaine (Cânt de toamnă), Rollinat (Amanta macabră, Prăpastia, Biblioteca), Jean Richepin, Jose-Maria de Heredia, Catulle Mendes. Alături de texte din Barbey d'Aurevilly, Frangois Coppee, Paul Bourget, Georges Ohnet, Armând Silvestre, apar pagini din Zola, Maupassant, Flaubert, Tolstoi, E. A. Poe şi chiar din Nietzsche.	S.	C.
REVISTA LITERARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti între 15 martie şi 21 decembrie 1947, cu subtitlul „Săptămânal de poezie, proză şi critică". Continuă revista „Orizont" a lui Saşa Pană. Redactor-şef este Miron Radu Paraschivescu. Revista intenţionează să se adreseze în special tineretului, angajând chiar discuţii în contradictoriu (prin înfiinţarea unui cenaclu). Pe parcursul apariţiei R.I., de la „popularizare" şi „lămurire" se ajunge la impunerea unor noi principii, subliniate de Vladimir Colin în articolul din ultimul număr intitulat La capăt de drum. în afara rubricilor „Poezie" şi „Proză", importantă este cea de „Critică", susţinută de revizuirile din „Ferestre", „Revista revistelor", „Săptămâna". încă din primele numere Paul Cornea, cronicar literar, va susţine că „adevărata critică porneşte din sociologie", luându-1 ca exemplu pe C. Dobro-geanu-Gherea. în numele acestei noi orientări, va aprecia că filosofia din romanul Moartea cotidiană al lui Dinu Pillat „este una profund decepţionistă, a zădărniciei luptei şi a fatalităţii eşecului". Tot astfel poezia lui Remus Luca este stigmatizată de Saşa Pană drept „poezie de atmosferă lunatecă", „fără legătură cu viaţa de azi". Dar critica cea mai aprinsă va fi îndreptată împotriva literaturii promovate de existenţialismul francez (Camus, Sartre, Gabriel Marcel), contrapusă noii literaturi sovietice, deoarece - formulează sentenţios Nicolae Moraru -„poetul, literatul este ideolog. Este luptător". Motiv suficient
pentru Radu Lupan de a critica revista „Agora", îngrijită de Ion Caraion şi Virgil Ierunca, acesta din urmă considerând „existenţialismul egal cu umanismul". Prin includerea a numeroase fragmente de jurnal aparţinând lui Ion Marin Sadoveanu, Eugen Jebeleanu, M. Blecher şi lui Mihail Sebastian, Saşa Pană crede că se poate vorbi de „un nou realism". El descoperă în Al. Sahia (republicat cu schiţa Revoltă în port) „un antemergător al realismului popular". Actualitatea
-	afirmă Saşa Pană - impune însă „realismul democraţiei populare transformat din realismul durerii populare". Cu o cronică într-un anume fel mai subtilă va interveni şi Ov. S. Crohmălniceanu, pentru a sublinia legătura dintre suprarealism, ca „diversiune ideologică", şi criza generală a economiei burgheze. Mai tranşant se manifestă Leonte Răutu, care scrie articolul Despre realismul socialist. Mare emoţie stârneşte vizita lui Louis Aragon şi a Elsei Triolet, despre care relatează Eugen Jebeleanu, Nicolae Moraru şi Zaharia Stancu, odată cu publicarea unor traduceri din textele celor doi scriitori francezi, semnate de Mihnea Gheorghiu, Geo Dumitrescu, Veronica Porumbacu ş.a. în schimb, acordarea Premiului Nobel pe 1947 lui Andre Gide, „apologetul înfiorat al inconsecvenţei şi al actului gratuit", îi provoacă indignare lui N. Moraru. Deşi militează pentru o artă „sănătoasă, clară", revista acceptă şi unele „poezii alambicate", precum Protocol al unui club Mateiu Caragiale de Ion Barbu sau criticatul poem Somn în oraş de Remus Luca. De fapt, încă din primele numere, poeţii promovaţi au fost cei consideraţi „luptători" sau „sociali": Magda Isanos, Emil Isac, Nina Cassian, Aurel Baranga, Dumitru Micu, Ilarie Voronca, Mihu Dragomir, Ion Frunzetti, Scarlat Callimachi, Veronica Porumbacu ş.a. în afara micilor medalioane literare de prezentare a poeţilor prezenţi în revistă, Savin Bratu semnează un articol intitulat Orizontul poetic al lui
D.	Th. Neculuţă. La rubrica „Proză" Marin Preda se distinge cu schiţa Salcâmul, comentată ca oferind „conturarea unei forţe epice cu totul personale", şi cu întâia moarte a lui Anton Tudose. în afara lui Mihail Sadoveanu, „prozatorul naţional", prezent cu schiţele Mărturisire şi într-o zi de primăvară, majoritatea prozatorilor sunt pe cale de afirmare: Aurel Baranga, Eusebiu Camilar, Laurenţiu Fulga, Petru Vintilă, Şerban Nedelcu, Traian Coşovei ş.a. Ion Marin Sadoveanu evocă figurile lui Nicolae Filimon şi Costache Caragiali, iar Vicu Mîndra pe Mihail Kogălniceanu, C. Facca, Cilibi Moise. Saşa Pană dă la „Restituiri" programele revistelor „Bluze albastre", „Era nouă" şi „Cadran", comentează, în articolul O nouă carte de Tr. Tzara, piesa de teatru Fuga, după ce mai înainte scrisese despre un volum al aceluiaşi autor, Morceaux choisis, din 1947. M.R. Paraschivescu, în comentariul Traducerile de poezie, subliniază că „a fi traducător şi localizator nu e doar un expedient oarecare, ci o treabă de creaţie proprie, şi nu numai creaţie, dar de vocaţie şi de cultură". într-adevăr, revista face loc frecvent unor traduceri, orientându-se în special spre literaturile ţărilor vecine. Elena Eftimiu, o bună cunoscătoare a acestui spaţiu cultural, realizează grupaje din literaturile cehă, polonă, bulgară, slovacă, Gh. Dinu (Ştefan Roll) traduce din „poeţii progresişti ai Bulgariei democrate", iar A. Toma din poeţii sovietici (Stepan Şcipaciov, Konstantin Simonov). Un număr
Revista literară
Dicţionarul general al literaturii române 606
întreg este consacrat culturii maghiare, în timp ce Eugen Jebeleanu tălmăceşte Şapte poeme din Ady Endre, însoţite de ilustraţiile Floricăi Cordescu. Ion Frunzetti, ataşat de presă la Belgrad, prezintă şi transpune din noua lirică iugoslavă: Vladimir Nazor, Branko Cipic ş.a. în afară de Louis Aragon şi Elsa Triolet, sunt puşi în evidenţă poeţii Rezistenţei Franceze, în versiunea lui Sâbastien Agnesia. Saşa Pană traduce nuvela Masacrul câinilor de Claude Sernet (Mihail Cosma), „trimisă special revistei", iar Marcel Breslaşu Exodul de Benjamin Fondane (B. Fundoianu). Un grupaj e dedicat poeziei negre, cu o prezentare de Eugen B. Marian, iar Nina Cassian tălmăceşte din „poezia cehă de azi", dar şi din Jacques Prevert. De o amplă prezentare se bucură Henri Barbusse într-un articol al lui Al. Jar, iar N. Moraru se ocupă de Mihail Şolohov, autor al romanului Pe Donul liniştit, şi de Lev Tolstoi, cu referire la romanele Război şi pace şi învierea. în R.I. simt şi numeroase reproduceri de picturi, de la Botticelli la Magdalena Rădulescu, Marc Chagall, Iser, Matisse, Cezanne, Diego Rivera, sau sculpturi de Ion Vlasiu, Ivan Mestrovic, Rodin.	M.	Ş.
REVISTA LITERARĂ A LICEULUI „SF. SAVA“, publicaţie apărută la Bucureşti, ca bilunar, apoi ca lunar, cu întreruperi, între 10 martie 1927 şi decembrie 1943, sub conducerea unui comitet redacţional. Continuă revista „Ramuri fragede". Fondator este Mircea Grigorescu, iar ca redactori figurează Al. Popescu, G. Melidoneanu, Horia Roman, Barbu Catargi, Emil Caliga, N. Melinescu, Constantin G. Ionescu, George Ciorănescu, Vintilă V. Mihăilescu ş.a. De la numărul 1/1931 are titlul „Revista literară a Colegiului Naţional «Sf. Sava»", iar de la 5 decembrie 1939 titlul se modifică din nou, devenind „Revista Colegiului Naţional «Sf. Sava»". Articole-program, care apar din când în când, fac apel, în termeni generali, mai degrabă la valori etice şi mai puţin estetice. Se afirmă independenţa publicaţiei, distanţarea faţă de orice şcoală literară sau cenaclu, păstrându-se în schimb „linia sănătoasă a tradiţionalismului", trădată totuşi, în destule rânduri, de includerea unor texte literare ce ies din cadrul proiectat sau chiar a unor texte teoretice promovând o orientare literară diferită. Eclectismul revistei devine astfel un argument în favoarea ei, prin faptul de a nu fi constrâns, printr-un dogmatism estetic rigid, talentele critice şi literare ce au gravitat în jurul nucleului redacţional. începând din 1936 publicaţia înregistrează o sensibilă scădere, pierzând din substanţă şi din colaboratori. Eugen Ionescu debutează în numărul 1/1927 cu poezia Copilul şi clopotele, o sinestezie simbolistă de tip macedonskian, urmată de Crinii şi de Copacii, un poem de explicită filiaţie bacoviană, Bujorii albi, un rondel macedonskian, precum şi de o Elegie dedicată lui Horia Roman. Poezie de factură simbolistă scriu Horia Roman, Ion Călifar, Alfred Moşoiu, poeme clasice (îndeosebi pasteluri) - C. Fântâneru, Al. Popescu, Mihail Steriade, iar poezie tradiţionalistă - C.I. Vâlceanu, Atanasie Nuşi, Radu Gyr. Mai colaborează cu versuri Vasile Militaru, Neagu Rădulescu, care debutează aici, Ion Manolescu, Ştefan Stănescu, Radu Moşoiu, Mircea Grigorescu. Paginile epice vin de la Eugen Ionescu, Al.
Popescu, V. Diaconescu, Valeriu I. Grecu, George Ciorănescu. Comentarii literare fac Octav Şuluţiu - un alt debutant -, alături de el aflându-se Al. Popescu, Râul Theodorescu, Radu Gyr, G. Melidoneanu, Zaharia Dan ş.a. Lui Mihail Dragomirescu îi aparţine studiul în şase părţi Curente mai noi în literatura română (1-2/1930), privitor la cele mai importante paradigme literare cu impact asupra scrisului românesc al veacului: sămănătorismul, poporanismul, naţionalismul etic (Simion Mehedinţi şi „Convorbirile literare") şi estetismul (Al. Macedonski, continuat de Ovid Densusianu şi „Vieaţa nouă"). Constantin Micu şi C. Maican sunt autorii articolului De la dada la suprarealism, iar George Ciorănescu realizează studii monografice despre St. O. Iosif şi Duiliu Zamfirescu. Publică traduceri Horia Roman (din Albert Samain), Alexandru Marcu (din Rainer Maria Rilke). Cronicile literare sunt susţinute de Constantin Maican, George I. Ştefănescu, George Ciorănescu. Alţi colaboratori: G. Tătărăscu, Nichifor Crainic, Emanoil Bucuţa, Paul I. Papadopol, Miron Suru, Petru Comarnescu, Vintilă Horia (semnând cu numele real, V. Caftangioglu), care în 1932 face primii paşi în literatură tot în paginile acestei
reviste.	c.n
	
	
Revista Literară	
	a liceului Sft, Sava
	Decembrie £928
	Semnează.* P&uî i Fapacopoi, fon Câiifâr. Mtrcsa Pavete«cu. C. I. Vil-ceamî, 0. ŞuhîŞni, Mire®» Grigorescu, Atanasie Nuşi, EmH CaJiga, V. Ota-con®scsi, Ştefan Siânesca. Qhsergha Orzea, BartHi Catargi Horia Roman. .
Bucureşti //	Str, G~rat Berthefot 23
Redactor: Horia I. Homari	
Secretar «te reducţie: Barbu Caiargi	
607 Dicţionarul general al literaturii române
Revista mea
REVISTA LITERARĂ Şl ŞTIINŢIFICĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 15 februarie şi 15 mai 1876, sub direcţia lui B.P. Hasdeu (partea literară) şi Dimitrie Brândza (partea ştiinţifică). într-o notă din primul număr, B. P. Hasdeu anunţă că va „dirige" partea literară, căreia îi va imprima „nu o direcţie nouă, ci o direcţie sănătoasă". Sub titlul în loc de prefaţă. Al doilea rămăşag, Hasdeu reia aceleaşi idei şi republică celebrul acrostih îndreptat contra Junimii. Revista păstrează în cele patru luni de apariţie orientarea antijunimistă, dar, ca şi la „Revista contimporană", junimismul va fi combătut nu atât în planul principiilor politice şi literare, cât în chestiuni de amănunt, privindu-i mai ales pe membrii societăţii ieşene. Polemica se cobora astfel de la idei la persoane, pierzându-şi în bună măsură interesul istorico-literar; rămân, totuşi, savoarea şi ascuţimea de spirit proprii replicilor lui Hasdeu. El a mai publicat versuri (Doine orientale) şi a retipărit Ursita. Dintre scriitorii epocii figurează cu versuri G. Creţeanu, N.V. Scurtescu, I.A1. Lapedatu, Mihail Zamphirescu, Ciru Oeconomu, N.I. Pruncu, Ronetti-Roman, Al. Lara, D. Petrino, Gr. Gellianu, G.G. Meitani, P.V. Grigoriu, Matilda Cugler-Poni şi N. Beldiceanu (Armindenul). N. Ţincu tălmăceşte poezia Ninonei, după Musset, dar, în general, revista nu găzduieşte traduceri de literatură, excepţie făcând tragedia Egmont de
Goethe, în versiunea românească a lui D. A. Sturdza. La partea ştiinţifică au colaborat V. A. Urechia, Petru Grădişteanu, Al. Papadopol-Calimah, precum şi Aron Densusianu (cu studiul Epopeea română). Din iulie 1876 revista s-a unit cu „Revista contimporană", sub titlul „Revista contimporană, literară şi ştiinţifică". Tot atunci B. P. Hasdeu încetează să mai redacteze rubricile de literatură.	R.Z.
REVISTA LITERARĂ-ŞTIINŢIFICĂ A SOCIETĂŢII „MIHAI EMINESCIT, periodic editat la Chişinău, bilunar, cu intermitenţe, din 1931 (luna nu este precizată) până în octombrie
1931	şi din noiembrie 1934 până în aprilie 1938. Redactori simt elevi ai Liceului „Mihai Eminescu" din Chişinău. Pentru partea literară şi critică în primul comitet de redacţie răspund Valentin Gr. Chelaru şi E. Seinbaum, succedaţi în comitetele de redacţie ulterioare de A. Biletov, I. Cuporiţchi, I. Ghermanschi. Dintr-un comitet de redacţie face parte Alex. Oatul, iar colegiul dintre noiembrie 1936 şi aprilie 1937 este condus de viitorul poet George Meniuc; redactor-şef în ultimul comitet de redacţie e Efim Golovaşciuc. Prin conţinutul variat, cât şi prin forma grafică atractivă, publicaţia este o prezenţă demnă de remarcat în presa şcolară românească. Aici debutează George Meniuc cu versuri, proză şi articole. Sunt prezenţi frecvent, cu proză scurtă, versuri, critică literară şi recenzii, Alex. Oatul, E. Curtz, T. Erhan, Mihai Boboc, I. Raizu. în afară de partea literară, revista conţine rubricile permanente „Pagina ştiinţifică" şi „Pagina sportivă".	I. Dg.
REVISTA MEA, publicaţie apărută la Oradea, lunar, din aprilie 1927 până în iunie 1928, sub direcţia lui Mihail Velea. Redactată în întregime de director, publicaţia cuprinde proză de înrâurire orientală, traduceri, mai ales texte de înţelepciune din literaturi orientale, dar şi din studii de istoria religiilor şi a artelor, economie politică şi psihanaliză, la care se adaugă culegeri de folclor, precum şi cronici, note, comentarii, informaţii literare şi culturale. Eclectică sub raportul domeniilor de interes, pusă în primul rând în serviciul propagandei culturale, revista beneficiază totuşi de un stil unitar al redactării, caracterizat în general prin echilibru şi coerenţă.	C. Tt.
REVISTA MEA, publicaţie apărută la Cluj, lunar, din ianuarie
1935	până în august 1936, având ca director şi redactor responsabil pe Marta D. Rădulescu. Publicaţie „de cultură generală şi literatură", R.m. găzduieşte scrieri de nuanţă preponderent sămănătoristă şi ortodoxistă, studii, reportaje, interviuri, destinate, toate, unei polemici antisemite şi promovării unui naţionalism uneori exagerat. Sunt tipărite versuri de Marta D. Rădulescu, Const. I. Goga, Radu Gyr, Ion Stănescu-Max, Grigore Bugariu. Rubrica „Cronica rimată" publică poeme semnate Palas. Scriu proză Marta D. Rădulescu (naraţiuni de factură mitico-simbolică, precum şi fragmente de roman), Mihail Lungianu (texte care mizează pe simbolic) ş.a. Conform orientării stabilite de Marta D. Rădulescu în
AKTL I. 1*76.	Nr.	î.	15	FEVBCARfl1-
REVISTA
LITERARA si SCIINŢIFICA
DIRBCTOBI;
Ptfttra parte* literar* }; Pentru partea sfiinţifle*
D-m! B. P. HASDEU i| D-nu Dk. BRANDZA
COMITETUL DE RED ACŢIUNE :
DI). Dr. fi, Af ftUAs; ■ Db. Cherkhach; ~ Gh. Crkt/janu; — Dsx-sisusr; - - Ciku Ecmnomi’; — (îk, iîKLfAM-; — Pktkk (iH.unsriA.vr; ~~ I», (îusti; — M. Ok;alni<’IASI'î -1. Lapkhatt; — C. Lwvt;
1>h. MArK>n ; — Th. A. Mylur: -- Dr. Pastanc; ~ Reni* N. OmNt:	Koxn.r N.Onuvr; QnxntMT; — N.Nn.HTiwrr; —
D. #n-M4M; - Sinn.*F Ttsir; — A. Visanti; V. AlJţs. l-sfi-uiu; — 51. ZAMKlKKSa /
BUCURESC!
OOHAI’KIA l.AHOKATOKILOH ROMANI
I* STKAllA ACAbi:MIM. I».
Revista modernă
Dicţionarul general al literaturii române 608
articolul-program Pentru confraţi - un apel fervent la o coaliţie culturală antimozaică studiile şi articolele selectate aici vor să se înscrie pe linia unui naţionalism militant, subordonând ideea culturală acestui deziderat. Autorii simt Titus Malai, Dan Rădulescu, Ion Hodoş, V. Marin, Radu Gyr, Mihail Polihro-niade. începând cu numărul 9-10/1935 revista devine aproape în exclusivitate un organ de propagandă legionară. Alţi colaboratori: Iosif C. Dumitrescu, Valeriu Cârdu, Ion Banea, LeonŢopa.	C.Tt.
REVISTA MODERNĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar şi apoi lunar, între 20 iulie 1897 şi 26 martie 1898 sub direcţia lui Constant(in) Cantilli. Prima publicaţie românească programatic „modernă", R.m. era deschisă colaboratorilor „Literatorului" într-un moment în care cenaclul macedonskian rămăsese fără revistă proprie. R.m. publică versurile de început, de factură simbolist-parnasiană, ale lui Ion Theo (Tudor Arghezi) - Clara noapte, reprodusă din „Liga ortodoxă", în regiuni bizare, Noapte
-	şi ale lui Grigore Pişculescu (Gala Galaction) - Pe îvra -, precum şi poezii de Cincinat Pavelescu, Constantin Cantilli, AL Bogdan-Piteşti. AL Macedonski continuă seria demonstraţiilor de versificaţie începută în „Literatorul" cu Pe lacul de Garda. Revista se situează în continuarea „Literatorului" şi prin atacurile violente la adresa lui Titu Maiorescu, G. Coşbuc şi C.
vSi . I V ţ
*« ***« an
î‘ţ HLi* atu \i:	ALA
MllMUH'A, Î.1TI;H\î;\ >1 IN MT.HA1. M'ii.ii’- * Apftrr la 20 fi //# .î f* 4r flmtrrt Ihhi
i.h	lAxrnij
i{*■<!.!■ i'-\ 1 V-i'tf.f-t t'- .»	\\i V H :«*l	
m* Su\f»|.u< ” v :	Ouptt înroiri	■ .sr. Iw	-	
mkj mmm i
S.m.«Uu î*{*vi mt* r p u«l. >.».* wepe sivhteiv	jniti
ip>	UMt'-fM I'Hura	}»-■ fwn-	,u	.i.i .	I»
ii % f«*-‘	m.n	Mitiu.;	i.<	:	f.
* î.i rtsrsuî	al»,
t ii.’ţj i«»»'i-.»rî r.»ixi.- ‘.t. >.>)--*i«*. ^ fetrt «iwj* in tttJKtirvfţi «Iar
■ i< it. t	II»' if Ifjt* ttf.r *-.iV
j.r> ■ .im -iu t.«t r*	î(- U iui J*. Jt /i,
RirtJf **>l. t.îfU	lM:tJ ,\l	,
la Htmi 4 iMwi	ji	t?
y*	r«>	.u	i: ir»!*,,;,
» â ■» ,*u ir» rtamU* tk>
A J■/'	:>n	v	î-t	■	s	. j
mult ia	îţi	-î
«	<1. ,ti>	HUH..I	i ,•	n
alriîî!?! >î semeni. ţ i an fnihln *1* «a»? î*nafi frrveitţl, «ţa s-î, -p j ,<>!*. ant- «=& A «*»!î ţintfHtl **»	«j
-t -i it. .1: I»	!■	!■'	r ■!! ir.*i
»*,-* nmatt a?» hb't«- '*•	m	in
uni i-*i|ţîf ml	r&~
s* I	;«««*
t‘l» Ji.~I i -:si- i ■{•iii ..iiM-iuMn* i i.i* î	!	t	ţ.i,
; mi.-.»	.1.	{'-*}•!<-	.»	i-	*
l*.
. ■	.(	1**.»^!-	Î a H4«-. 4	f.	•
•!* 1 ţ-wWt. tţttffl.
i.ii itug	->	■	.
.,!• ■	.li’- I	<■=
/,'	!■' ■ W'	H-l	,1
jsr*-î*>»ţaKil,
IMtvt'ţjttmv s’î.	îj	i-i iA..
■I* l.t j-f* J	t	•
«»i	i	nu	. *	.
1J- .	i	>.■!	.
* > >i. -•	>	iHal	1* t, .. .!■
■ . ■ ‘t ■! ■> ■) ,t . „
I,	....Ifllu
Uf4i\: tt* Jur 4;;î !-i‘ ±	>-
i'.Uf. *1. .»
îîis't'l tu-»- J *»■ i iîi .*<- -î	l
^	i:	}.S>	î	*■
'«4. >.sr<: F«J>. «f firii	;
î».«îw ;i sa i»?it ţ■-i»ni*' tj-. .•
u»liîu«»iră t.*f i* fi- ■ ,
l*»s nt'ffrtî'm- «tf
**• m* stfît» un H»**4..
:.»■ t un. mut htn- -u	î	■
m**4 iftmiu mn*-n* î.® _t im* ‘-ţrrni*. *4 «if 4-	i
■ *.- > i tj . -...........................
iîr«	i-t	i.	ţ. r
Dobrogeanu-Gherea. Macedonski îi consacră un medalion lui Gr. H. Grandea, socotindu-1 „trăsătura de unire" dintre clasicismul nostru şi modernitate. Articolul Literatura modernă, semnat Marţial (AL Macedonski), apreciază că rafinamentul, complexitatea de simţiri, caracteristice sensibilităţii moderne, duc în poezie la complicaţie artificială şi la preţiozitate şi recomandă apropierea de trecut, „de natural, de simplu, de clasic". Este elogiat Paul Verlaine, poetul genial al nevrozei, care depăşeşte orice catalogări: simbolist, decadent, instru-mentalist. O prezentare interesantă, prin filiaţiile parnasiene pe care le stabileşte, face C. Cantilli la un volum al lui Al. Macedonski, Bronzes. Tot el ţine cronica sportivă şi publică un reportaj narând aventura „velocipedică" a sa şi a lui AL Macedonski (Pe velociped între Bucureşti şi Braşov).	S.C.
REVISTA MOLDOVEI, publicaţie apărută la Botoşani, lunar, între 1 mai 1921 şi decembrie 1927, sub conducerea unui comitet redacţional din care fac parte şi Tiberiu Crudu, N.N. Tăutu, preotul Thoma Chiricuţă. Tradiţionalismul îşi pune amprenta în chip precumpănitor asupra orientării R.M., care vine dinspre sămănătorism şi poporanism, dar se dovedeşte permeabilă unor orientări literare aparţinând unui modernism de început (simbolismul, de pildă). Literatura tipărită aici beneficiază rar de nume sonore, cum sunt colaborările, sporadice, ale lui V. Voiculescu şi ale lui Victor Ion Popa, dar poate fi apreciată din punctul de vedere al unei anume coerenţe la nivelul selecţiei. într-un tardiv articol-program apărut în numărul 1/1926 şi intitulat Din programul revistei, redacţia reafirmă caracterul de „regionalitate" al publicaţiei, căruia „chiar va căuta să-i dea un colorit şi mai puternic". Evidentele „iorghisme" („Botoşanii a fost cuibul boierimii moldovene [...] al acelei boierimi care, păstrătoare de neam şi de tradiţie, are un rol mare în viaţa noastră din trecut") atestă factura sămănătoristă şi dă seamă de confuzia acesteia cu tradiţionalismul, pe care, de fapt, revista îl practică. Lui N. Iorga, „membru de onoare" al gazetei, i se publică, sub titlul Reviste regionale (8-9/1924-1925), o scrisoare deschisă adresată redacţiei. Aici Iorga generalizează ex cathedra asupra datoriei unei publicaţii regionale, care n-ar fi aceea „de a înfăţişa viaţa generală în reducţiunea firească a unui interes local", ci „de a vădi culturei generale ceea ce viaţa locală îi poate da şi ceea ce ea are dreptul să-i ceară", obiectiv atins într-o măsură şi de R.M. în ultimii doi ani de apariţie publicaţia îşi pierde treptat interesul pentru literatură, găzduind în cel mai fericit caz texte folclorice, inserate într-o puzderie de monografii (despre locuri şi personaje) ce inundă paginile. Pe lângă studii, se desfăşoară şi lungi serii de editoriale pe teme de istorie, geografie şi învăţământ, caracteristice fiind clişeele, sintag-mele-lozincă şi formulele de discurs bazate, toate, pe ideea de naţional, renaştere românească, mesianism istoric şi politic, cu rădăcini, uneori explicite, în programele culturale ale lui Mihail Kogălniceanu şi în dezideratele revoluţiei paşoptiste. Poemele din R.M. evoluează de la un romantism minor, posteminescian (Tiberiu Crudu, sub pseudonimul T. Mârza)
609 Dicţionarul general al literaturii române
Revista noastră
JW » ft® t
-J
1 sui mi
/Vmwt#
/^S/W /wnmrf	•	*	.
Ptprl*** tr afnrt«fa.* w* »«r |fv	rV"*v'4'’
/V murg!"** g««f nitti iver^urf;
Pmimn mmtl
OrtăMk’WtmaJ «Wţpra srfltom */ mmt-iUi
. — ^JP&9***' f /NStîAiN'AW Cftffft'fi t.u*+atttta nimtlrA
4$(l#utte $t dop* fără*»
ti/m&fv 4g #ffr O amw I
#*;■ fha'nn rK-ruji
L»**r Tum j
KFCCNZll: fi f>	„Vhnti m V«t‘
wwh *-• «tMwrt. V Mj&cî	o rrf,
****** Hoiifir-# (MifN At	prin tr*t4t(t:
î*S«e#. J V i. V^H!R f<v «l»* rtf Uii^K» r
Nr«M	î 7, i; yxjii* i&ntsiri't - i „urm? ■
Con*t Oyr*ţ> I fe. ii*-»®»-»
}K H r jk{.
* T»-t . y ff i '
până la clasicismul livresc (G. Tutoveanu), de la simbolism (George Voevidca), uneori de nuanţă decadentistă, bacoviană, până la tradiţionalism (G. Pallady), de factură pillatiană, prin invocarea universului copilăriei (V. Gh. Petrescu), sau „purist" (V. Voiculescu, Răsărit pe câmpie). Mai semnează versuri D. Baciu, Petru I. Manoliu, C. Gruia. în sumar intră în general proze scurte (schiţe, nuvele) şi note de călătorie, având ca autori pe Tiberiu Crudu, I. Gr. Oprişan ş.a. Traducerile aparţin lui T. Chiricuţă (din Giovanni Papini), Beatrice Niţulescu (din Goethe şi Maupassant), V. Niţulescu şi lui C. Gruia (din Rabindranath Tagore). Apelând la modalităţi diverse de abordare a literaturii (de la critica textelor la demersul comparatist), eseurile acoperă zona teoretică a publicaţiei, contribuind esenţial la calitatea acesteia. Astfel, Leca Morariu întreprinde un studiu al variantelor poeziei Fatma de G. Coşbuc, N.N. Răutu deschide o discuţie asupra simbolismului, acreditând ideea că acesta nu e o „şcoală" (curent), ci o „manieră" (în legătură cu „poezia nouă", 7/1922). Intervenţia se situează, în fapt, în replică la seria de articole publicate de N. Davidescu în revista „Flacăra", discuţia purtându-se pe tema noţiunii de simbolism şi a reprezentativităţii acestuia în peisajul literar
românesc. Sufletul românesc modem: poetul Mihai Eminescu, în traducerea Ceciliei Halunga, este un studiu de critică biografică scris de N. Iorga şi apărut în „Revue bleue". I. Gr. Oprişan se ocupă de Al. Vlahuţă şi D. Nanu, evocând mai degrabă omul decât opera. Paul I. Papadopol (Studii în jurul fabulei) analizează noţiunile geografice a căror ocurenţă poate fi detectată în textele fabulistice româneşti, cu precădere la autori precum Al. Donici şi C. Stamati, iar în D. Cantemir şi începuturile fabulei româneşti desemnează căile de pătrundere a speciei în spaţiul literar românesc, studiază Istoria ieroglifică şi elaborează, în final, o cronologie a fabulei româneşti, invocând trei nume de „întemeietori": D. Ţichindeal, Ioan Tomici şi Gh. Lazăr. Revista mai găzduieşte o dezbatere centrată pe unul din cele mai controversate „cazuri" literare ale vremii - Panait Istrati. Rubrica „Recenzii" e susţinută de Tiberiu Crudu, I.V. Luca, Emil Nicolau, N.N. Răutu, şi Const. Oprescu, iar „Revista revistelor" este realizată de Constantin Iordăchescu şi Thoma Chiricuţă. Diverse contribuţii au şi Vasile Bogrea, Ion Sân-Giorgiu, D. Furtună, Victor Ion Popa, V. Voiculescu. C. Tt.
REVISTA MUNCII, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 20 noiembrie 1945 şi 25 decembrie 1948, având ca director pe Misa Levin (până la numărul 22/1947), iar ca secretar de redacţie pe Paul Teodorescu. Comitetul de redacţie este alcătuit din Mircea Florentin, Horia Liman, G. Stoica, Ed. Borilă, Barbu Zaharescu, C. Sabin, FI. Tornea. Publicaţie „de cultură şi educaţie muncitorească", editată din 1946 de „Oficiul Muncitoresc de Educaţie şi Cultură", iar din 1947 de Confederaţia Generală a Muncii, R.m. îşi propune să aibă un rol activ în modelarea etică şi culturală a „noului stat" român. Pe parcurs, pierde interesul pentru sfera culturală, rămânând o tribună pentru lansarea discursului ideologic. Prin literatura publicată se prefigurează un peisaj care va deveni definitoriu în următoarele decenii. Colaborează cu poezie Ştefan Tita, Basil Dahl, Ion Pribeagu, Mircea Florentin, N. Nasta, cu proză - Horia lancu, Teodor Mazilu, Eusebiu Camilar, Elisabeta Luca. Articolele revendică, dintr-o perspectivă maniheistă, figuri culturale importante. Semnează studii şi articole Ştefan Voicu (Dobrogeanu-Gherea, critic literar, o actualizare a figurii criticului, pe temeiurile doctrinei gheriste sociologizante), Mircea Florentin (Misiunea socială a scriitorului, o teoretizare a literaturii de factură realist-socialistă, şi Walt Whitman, un poet al muncii şi al libertăţii), I. Şerbeanu (G.B. Shaw şi H.G. Wells, de asemenea un act de revendicare ideologică, în virtutea categoriilor estetice de satiră şi utopie practicate de cei doi autori). Apar voci susţinând un discurs ideologic marxist explicit: Ion Vitner, Mihai Novicov. Se fac traduceri din lirica rusă. Cronica plastică este semnată de Eliza Repeţeanu. Rubrica „Vitrina cărţilor" cuprinde cronici, recenzii, semnalări de carte. Alţi colaboratori: Marin Sârbulescu, Eugen B. Marian, Gh. Niculiţă.	C.Tt.
REVISTA NOASTRĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, de la 15 martie 1905 la 22 aprilie 1907 şi de la 1 iunie 1914 la 1
Revista noastră
Dicţionarul general al literaturii române 610
iunie 1916, sub direcţia Constanţei Hodoş. De orientare sămănătoristă, R.n. îşi propune să fie o „oglindă credincioasă a colaborării intelectualităţii femeieşti la patrimoniul comun cultural naţional" (1/1905), să demonstreze şi să susţină ideea emancipării femeii, a egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii. în articolul Ce voim, din acelaşi număr inaugural, Sofia Nădejde susţine necesitatea adaptării formelor civilizaţiei apusene la fondul nostru sufletesc: „îndemnul nostru e iubirea de neam şi ţară, şi oricât de slabă şi de mică ar fi munca noastră, nimeni, socot, nu va afla cu cale să o ia în nume de rău. Cu toţii năzuim spre acelaşi ideal măreţ." Colaborează cu versuri Elena Văcărescu (Seară, Două cruci), Maria Baiulescu, Maria Cunţan, Ion Gorun, G. Coşbuc (Spadă şi corăbii), Gh.D. Mugur, Elena Farago (sub pseudonimul Fatma), Elena N. Voronca, Leontin Iliescu, Carmen Sylva, V. Loichiţa, G. Topîrceanu (Sonet, Luna), Elena Didia Odorica Sevastos, Ion Minulescu (Cântec), Zaharia Bârsan (Cântece), Anna Codreanu, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, B. Fundoianu (Muza, după un model de Andre Chenier), Al. I. Şonţu (Sus spre munţi), Mihail Cruceanu (Buchetul), I.U. Soricu, H. Frollo, Romulus Cioflec, G. Ranetti, Const. Rîuleţ. Proza este reprezentată de Constanţa Hodoş (cu un fragment din romanul Martirii), Tudor Pamfile (cu nuvela Singur), Laura Vampa, Zoe Verzea. Tot Constanţa Hodoş semnează piesa într-un act Mântuirea şi actul al cincilea din drama Ecaterina Varga, iar V.C. Cosmovici dă piesa istorică în cinci acte Miron Costin. Ultimul număr din 1907 conţine articolul Literatura şi răscoalele de Petre Locusteanu, iar primul din 1914 include articolul-program Reînviere de Constanţa
Hodoş. Critica şi istoria literară simt mai slab ilustrate: un singur articol despre Dora d'Istria, semnat de Nely Cornea, şi câteva cronici literare. Ion Gorun recenzează volumul Poezii de Al. Vlahuţă, iar Nerva Hodoş drama istorică Vlaicu Vodă de Al. Davila. G. Coşbuc traduce sfârşitul cântului XIII din Odiseea. Alţi colaboratori: Ecaterina Arbore, Elena Poenaru, D. Popovici, Ana Conta Kernbach, Elena A. Densusianu, Vasile Pop, Lia Măgură (Lia Hârsu), C. Demetriad, D. Teleor, Al. A. Hodoş, Maria Dragu, Haralamb G. Lecca, Ion Dragoslav.	I. H.
REVISTA NOASTRĂ, publicaţie şcolară apărută la Focşani, bilunar, de la 14 noiembrie 1912 la 15 mai 1914, sub conducerea profesorilor D. Papadopol (1912), C. Ghifu (1912-1914) şi C. Bondescu (1914); o serie nouă, cu apariţie trimestrială, iese între 1972 şi 1995, în bună parte sub îndrumarea lui Petrache Dima (1977-1989). Revistă a Societăţii Literare a Liceului „Unirea" din Focşani, R.n. s-a impus de la început prin colaborarea unor profesori şi elevi - viitori scriitori -, între care Victor Ion Popa, care debutează aici, la 1 decembrie 1912, cu poezia Linişte, semnată Gheorghe A. Hamza, Octavian Moşescu, Eugen Relgis sau a unor scriitori consacraţi: Zaharia Bârsan (Ca mâini ne hate ceasul, versuri). în seria veche apar două fragmente traduse din Lucreţia Borgia de Victor Hugo. La seria nouă, coordonatorul publicaţiei, Petrache Dima, realizează interesante interviuri cu lingvişti şi filologi (Iorgu Iordan, Gh. Bulgăr ş.a.), cu scriitorii şi critici literari (Mihail Steriade, Marin Preda, Şerban Cioculescu, Al. Piru ş.a.). La numărul special din octombrie-decembrie 1982, marcând şapte decenii de la apariţia revistei, semnează versuri Al. Raicu, iar articole omagiale - Al. Piru, Petrache Dima, C. Parfene, Tudor Opriş, Octav Păun, AL Hanţă, Pompiliu Mareea, Constantin Ciopraga, Liviu Leonte, Florentin Popescu. AL Săndulescu editează scrisori inedite ale lui Duiliu Zamfirescu către fiul său Alexandru Duiliu Zamfirescu, iar AL Raicu scrie comentariul Duiliu Zamfirescu - inedit.	I.H.
REVISTA NOASTRĂ, publicaţie apărută la Piteşti, neregulat, între 1 ianuarie 1919 şi 1 decembrie 1923, cu subtitlul „Revistă de cultură generală", sub direcţia lui I.N. Izbăşanu. Având un caracter pedagogic, R.n. acordă mai multă atenţie problemelor din învăţământ, educaţiei religioase a elevilor (Idei noi pentru predarea religiei în şcoala primară de Tatiana N. Bobancu). Se publică versuri de I. C. Vissarion, D. Udrescu, Halaramb Martinescu, I. U. Soricu. Un ciclu de poeme de Rabindranath Tagore (Prinos de cântece) este tradus de George Ulieru. Elevii îşi trimit versurile la rubrica intitulată „Colaborare şcolară". I. N. Izbăşanu semnează articolul omagial Zece ani de la moartea lui Spiru Haret, iar N. D. Chiriac scrie comentariul Cărţile sibiline. Lui Mihail Lungeanu i se retipăreşte povestea Florile dalbe, în timp ce N. Iorga e prezent la rubrica „Maxime, cugetări, aforisme". Cronica literară e susţinută de AL Ţuţuianu şi se referă, între altele, la volumul Războiul pentru întregirea neamului de Constantin Kiriţescu.	L.Cr.
611 Dicţionarul general al literaturii române
Revista nouă
REVISTA NOASTRĂ, publicaţie apărută la Cluj, bilunar, între 20 februarie şi 5 iunie 1925, ca organ al Societăţii Culturale „Luceafărul" a Liceului „Gh. Bariţiu". Găzduieşte în paginile sale versuri, studii literare, folcloristică, informaţii culturale, cronici. Colaborează cu poezie I. Oprişiu, Ovidiu Vassu, N. Massim (un poem în proză), Aurelian Borişanu. Ovidiu Vassu semnează şi o proză scurtă, precum şi un eseu despre Renaştere. Se acordă un spaţiu amplu comentariilor critice: Radu Paul (Concepţia clasicismului, Romantismul, Pesimismul metafizic al lui Eminescu), Albert Willner (cu trei eseuri, despre Dostoievski, Moliere şi I. Al. Brătescu-Voineşti), Ştefan Iorga (Ideea naţională în drama românească), Al. Roşea şi Salvator Cupcea, autori ai unui studiu caracterologic despre dramaturgia lui H. Ibsen. „Pagina folcloristică" cuprinde folclor şi studii de dialectologie, sub îngrijirea lui Mircea Enătescu, Aurelian Borşianu şi Salvator Cupcea, acesta din urmă semnatar, împreună cu N. Massim, şi al cronicii literare. Alţi colaboratori: Radu Puşcariu, Octavian Mureşanu. C. Tt.
REVISTA NOASTRĂ, publicaţie apărută la Buzău, lunar, din ianuarie până în decembrie 1927, având subtitlul „Literară, artistică, critică, socială". Redactor este Constant C. Cristea, care de la numărul 2 devine director. Continuând în mod explicit drumul deschis de revista şcolară „Munca intelectuală", editată între 1919 şi 1926 de Societatea Culturală „B.P. Hasdeu" de la liceul din localitate, R.n. publică literatură, note memorialistice, maxime, epigrame, informaţii diverse, având chiar câteva rubrici permanente: „Pagina ştiinţifică", „Pagina pedagogică", „Notiţe critice", „Răsfoind revistele". Cu versuri colaborează, între alţii, Const. Goran, N. N. Manolescu, N. Gr. Mihăescu-Nigrim, Mihail Steriade, iar cu proză Constant C. Cristea. Acesta din urmă, precum şi Paul I. Papadopol, semnează cele mai multe din recenziile apărute în revistă.	I. M.
REVISTA NOASTRĂ, publicaţie apărută la Piteşti, lunar, din octombrie 1931 până în iunie 1933, sub direcţia Floricăi D. Ionescu. Bine structurată, revista cuprinde, pe lângă articole de pedagogie, istorie şi ştiinţă, o secţiune intitulată „Literatură", unde se publică versuri de factură sămănătoristă şi proză scurtă (mai ales schiţe) de aceeaşi coloratură. Colaborează cu poezie G. Leurdeanu, Mihai Rădulescu, Petre Popescu-Olt, G. Dumitraşcu, iar cu proză sunt prezente Lucreţia Petrescu şi Florica D. Ionescu (sub pseudonimul Florion). Directoarea revistei semnează şi cronicile literare ale fiecărui număr. Alţi colaboratori: G. Breazul, Ioan Florescu.	C. Tt.
REVISTA NOASTRĂ, publicaţie apărută la Constanţa, lunar, din februarie până în aprilie 1940, sub conducerea unui comitet redacţional format din F. Carp, Pavel Chihaia, V. Georgescu, Ion Sasu. Revistă de literatură, R.n. publică proză scurtă, poezie, cronici, informaţii. Colaborează cu versuri Constantin Cionea, Ion Dumitrescu (ambii fiind autori de poeme în cheie romantică minoră, elegiacă), Niculae Martin. Proza aparţine
lui Mircea Novac, S. Tabacu şi lui V. Georgescu (memorialistică). Pavel Chihaia publică două nuvele (O moarte tragică şi La poarta întunericului), cu puternice ecouri din Ernest Hemingway. Mai apare studiul Barbu Delavrancea, nuvelist, semnat de I. Dala, iar M. Vasiliu susţine cronica literară. C. Tt.
REVISTA NOUĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 15 decembrie 1887 şi septembrie 1895, sub conducerea lui B. P. Hasdeu. în redacţia revistei intră B. Delavrancea, Al. Vlahuţă (până în martie 1891), Victor Bilciurescu (donator al unui fond necesar editării publicaţiei), D.D. Racoviţă, Ioan Bianu, G.I. Ionnescu-Gion, Th.D. Speranţia (1888), Ion Ghica, V. Cos-movici, D.A. Sturdza (1891), Victor Crăsescu (1893). R.n., al cărei program insistă în primul rând asupra tendinţelor ce vor fi evitate, se află printre publicaţiile de prestigiu ale epocii, fiind şi o tipăritură elegantă, pe hârtie de lux, bogată în ilustraţii şi stampe. Apar aici numeroase studii de istorie (Hasdeu, Ionnescu-Gion, Radu Rosetti, D.A. Sturdza, I. Bianu) şi de filologie (Hasdeu, Lazăr Şăineanu, Ioan Bogdan, Ioan Paul). Caracterul enciclopedic al revistei este susţinut nu numai de o foarte diversă rubrică de note bibliografice şi informaţii ştiinţifice, ci şi prin contribuţii în varii domenii: geologie (Grigore Ştefănescu), arheologie (Al. Ştefulescu), sociologie (Radu Rosetti) ş.a. Literatura rămâne totuşi
REVISTA NOUA
AM L I. I«NNN,
33. 3P. HASDSU
Barbu Stei', de ttf Vranee?», Ai. ViLilv.si.i. Vieior Bilciurescu, D. D. Raooviţâ, G. U.-nn Gion, I. Bianu, Th. Speranţei
- * * i.
IUTIHKn!
St r;i ţt :t K <■ .t i \ X •>. 1 •*
Revista nouă
Dicţionarul general al literaturii române 612
segmentul cel mai bine reprezentat. Nu se poate vorbi de o direcţie literară, fie şi pentru că scriitorii prezenţi aici veneau din cercuri diferite („Literatorul", „Convorbiri literare", „Contemporanul"), dar şi pentru că orgoliosul şi subiectivul Hasdeu nu putea face şcoală. De altfel, după moartea fiicei sale, Iulia, rupt de ritmurile vieţii reale, obsedat de posibile legături pe cale spiritistă, el lasă liber accesul unor scriitori mediocri. Poezia din R.n. este în genere fără strălucire, majoritatea autorilor aşezându-se în descendenţa lirismului eminescian (AL Vlahuţă, N. Iorga, Veronica Micle, Traian Demetrescu şi mulţi alţii). Semnificativă ar fi şi stăruinţa lui Hasdeu în a crede că a descoperit în Gheorghe din Moldova un mare talent. Remarcabile cu adevărat se dovedesc doar versurile lui Hasdeu, izvorâte dintr-o sfâşietoare durere (Aşteptând, Gaudeamus, Dumnezeu). Cultul Iuliei Hasdeu este întreţinut într-o manieră aparte; în memoria ei sunt publicate versuri, partituri muzicale, imagini picturale. Bogată şi frecvent de valoare este proza: Delavrancea (Hagi-Tudose, Sentino, Neghiniţă, îrinel ş.a.), I. Ghica (noi scrisori către V. Alecsandri), V. Crăsescu, I.A. Bassarabescu ş.a. Schiţele şi mai cu seamă anecdotele versificate ale lui Th. D. Speranţia ţin însă de un gust îndoielnic. Hasdeu încurajează şi în această etapă culegerea şi studierea creaţiei populare: Petre Ispirescu, D. Stăncescu, S. FI. Marian, G. I. Pitiş, Pericle Papahagi publică folclor, iar Hasdeu, Lazăr Şăineanu, Ionnescu-Gion ş.a. scriu despre basm. Caracteristică este prezenţa în fiecare număr a unui studiu sau a unui medalion în care se evocă o personalitate a literaturii române, de la Dosoftei la Titu Maiorescu. O serie de portrete, vioaie, pitoreşti, poartă semnăturile lui G. I. Ionnescu-Gion, Delavrancea, N. Ţincu, iar câteva studii substanţiale aparţin lui N. Iorga, G. Dem. Teodorescu şi altora. Mult mai rar se referă colaboratorii R.n. la literatura contemporană: cronici dramatice (D. D. Racoviţă, G. I. Ionnescu-Gion), prezentări şi note bibliografice. în compensaţie, scrisul polemic al lui Hasdeu, exprimând fără reticenţă idiosincrasii de tot felul, dă o viaţă agitată publicaţiei. într-o rubrică deschisă în 1893, numită Zacherlina, el are izbucniri neelegante faţă de Al. Vlahuţă, C. Dobrogeanu-Gherea, Traian Demetrescu, Anton Bacalbaşa ş.a. Aici, dar şi cu orice alt prilej, loveşte în vechii lui adversari, Titu Maiorescu şi scriitorii de la „Convorbiri literare". Valoarea operei lui I. L. Caragiale este pusă la îndoială, versurile lui Eminescu sunt şi ele comentate sarcastic, deşi tot în R.n. apare un necrolog în care imaginea marelui poet este recuperată cu o extraordinară luciditate critică. G.D.
Florin Dochia şi loan Mihai Cochinescu. După un deceniu, un grup de intelectuali a avut iniţiativa reluării, într-o a patra serie, a R. n., publicaţia lui B. P. Hasdeu, conferindu-i o anvergură ce depăşeşte cu mult nivelul unui periodic provincial. Primele numere se tipăresc sub formă de supliment literar al săptămânalului „Zarva" din Câmpina. Un program editorial bine conceput, respectat în linii mari, prevede resituarea dintr-o perspectivă actuală a contribuţiei ştiinţifice şi literare a lui B. P. Hasdeu. Sfera de preocupări se dovedeşte însă mult mai largă, după cum o arată repunerea în circulaţie a unor texte importante, adesea puţin cunoscute, din scrierile lui
I.L. Caragiale, Paul Zarifopol ş.a. sau contribuţiile de istorie literară incluse în sumar. Demersul istoriografie e fericit completat de analiza, justificată prin valoarea intervenţiilor critice ori de principiu, a vieţii literare a anilor '90 şi, mai ales, de implicarea în aceea la zi. între colaboratori sunt critici literari şi scriitori cu o valoare confirmată, dar şi alţii aflaţi la începutul carierei: Constantin Ciopraga, Romul Munteanu, Nicolae Manolescu, Mihai Cimpoi, Ion Stratan, Ion Simuţ, Liviu loan Stoiciu, Constantin Călin, I. Oprişan, Niculae Gheran, alături de Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Cezar Ivănescu, Eugen Uricariu, Adam Puslojic, Gellu Dorian, Horia Zilieru, Traian T. Coşovei, Ion Lilă, Ion Beldeanu ş.a. Cronica literară, semnată de obicei de Constantin Trandafir, comentează cu aplicaţie şi obiectivitate cărţile unor autori precum Nicolae Breban, Emil Brumaru, Sergiu Adam, Virgil Mazilescu, Alexandra Târziu, Lucian Vasiliu, Mircea Cărtărescu ori contribuţiile de istorie şi critică literară ale lui Constantin Ciopraga, Eugen Simion, Theodor Codreanu, Ion Stratan ş. a. Câteva rubrici permanente, între care „Enciclopedia Hasdeu", „Eseu", au ca semnatari pe Niculae Gheran, Theodor Codreanu, Dumitru Matală. Menţionabilă pentru vivacitate, promptitudine şi pentru punctele de vedere afirmate este şi altă rubrică, „Autori şi cărţi", la care scriu Florin Dochia, Florin Scarlat, Mihail Gâlcă, Victor Sterom, Luana Ursu ş. a. Interviurile revistei constituie un centru de interes, la fel numerele tematice, unul dintre cele mai reuşite fiind Cum se vede azi avangarda literară românească din secolul 20?. Se adaugă o bogată secţiune dedicată literaturilor străine -traduceri şi comentarii privind scrieri ale lui Fernando Arrabal, Milan Kundera, Aime Cesaire, Julio Cortâzar, Saint-John Perse, Truman Capote, Michel Butor, Samuel Beckett, Arthur Miller, Paul Ricoeur, Michel Tournier ş. a. în structura sumarului intră şi pagini dedicate folclorului, actualităţii filosofice ori celei socio-culturale.	R.Z.
REVISTA NOUA, publicaţie care apare la Câmpina, lunar, din martie 2000, editată de Cercul literar „Geo Bogza" şi Fundaţia „Hasdeu". Directorul revistei este criticul şi istoricul literar Constantin Trandafir, iar redactor-şef Florin Dochia. în 1967 un grup de scriitori - Nicolae Manolescu, Ştefan Bănulescu, Ion Bălu, Mircea Iorgulescu - scoate la Ploieşti, într-un singur număr, „Revista nouă", iniţiativă reluată în 1990 (două numere, 1 ianuarie şi februarie-martie), tot la Ploieşti, de Ion Dan Nicolescu, Constantin Hârlav, Ion Stratan, Florin Toma,
REVISTA OLTEANĂ, publicaţie apărută la Craiova, lunar, sub direcţia lui Traian Demetrescu şi a lui Grigore D. Pencioiu, de la 15 martie 1888 până la 15 martie 1890 şi între 1 mai şi 15 iulie 1892, ca supliment literar al ziarului „Economistul". Revista îşi datorează existenţa îndeosebi eforturilor şi colaborărilor lui Traian Demetrescu, prezent în fiecare număr. Din numeroasele sale versuri publicate aici, Clavirul şi Simfonie de toamnă aduc, odată cu proiecţia stărilor eului în peisajul simbolic, accente care îl anunţă pe G. Bacovia. Prin aceste note de modernitate
613 Dicţionarul general al literaturii române
Revista orientală
R.O. se apropie de „Literatorul", în cercul căruia se formase Traian Demetrescu. Tot lui îi apar aici pagini de proză, amintiri şi portrete literare (V. Alecsandri, N. Nicoleanu, Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset, Paul Bourget, Frangois Coppee), schiţe de critică literară (Mişcarea de idei, Forma în artă, O pagină de psihologie literară, Temperamentul în artă). La rubrica „Portrete şi studii literare", susţinută în genere de Traian Demetrescu, Grigore D. Pencioiu scrie despre Lenau şi Heine, M. Chintescu semnează încercări asupra poetului Eminescu, iar M. Stăureanu traduce din Georg Brandes (Din literatura generală). în 1892 colaborează şi Mihail Strajanu cu studiile însemnătatea şi influenţa literaturei şi Principii de literatură. Un articol al lui M. Schwarzfeld asupra culegerii de poezii populare a lui V. Alecsandri, alături de cel al lui Traian Demetrescu, Folclorul şi Alecsandri, îl acuză pe poet de a fi falsificat materialul popular prin intervenţii personale. La moartea lui Mihai Eminescu, în semn de omagiu, se retipăreşte, după „Convorbiri literare", nuvela Sărmanul Dionis. Notele bibliografice şi cronica teatrală sunt redactate de Grigore D. Pencioiu şi de Traian Demetrescu. Revista publică şi studii de economie politică, sociologie, educaţie (Gr. D. Pencioiu, Capitalul şi K. Marx, Tr. Demetrescu, Un cuvânt pentru ţărani, H. Streitman, Băgări de seamă asupra progresului). Semnificative sunt tălmăcirile lui Pencioiu din Heine, Lenau, Schiller şi Petofi, ale lui Traian Demetrescu din Frangois Coppee şi ale lui H. Certeneanu (H. Streitman) din Turgheniev. N. I. Basilescu transpune în româneşte un poem de Ossian. Alţi colaboratori: V. Petrescu, N. H. Popp şi, în 1892, Carol Scrob, Th. M. Stoenescu, Scarlat Moscu, Smara, C. D. Fortunescu.	S.C.
REVISTA ORĂŞTIEI, publicaţie apărută la Orăştie, săptămânal, între 13 ianuarie 1895 şi 5 ianuarie 1900. Director şi editor: Aurel Popovici-Barcianu. Subintitulată „Organ social, economic şi literar", R.O. este, iniţial, o gazetă fără preocupări politice explicite, care publică articole de informaţie sau ştiri şi reproduce multă literatură din periodicele din Regat. începând cu 16 noiembrie 1895, având o difuzare satisfăcătoare, devine în primul rând politică, susţinând cauza naţională românească. Se militează, în tradiţia „Gazetei de Transilvania", pentru ridicarea culturală a poporului, căruia trebuie să i se dea „hrană sufletească" prin intermediul colecţiilor de cărţi accesibile şi interesante (articolul Cărţi bune şi ieftine discută activitatea Editurii Miiller din Bucureşti). Se evocă totodată, prin pana lui G. Bogdan-Duică, exemplul înaintaşilor (Grigore Maior, Programul de la 1849). Din „Vatra", „Foaia interesantă" şi „Familia" sunt preluate versuri, proză şi notiţe filologice ale lui
G.	Coşbuc. De fapt, literatura apărută aici este, cu unele excepţii, reluată din alte periodice, mai ales din „Vatra". Scrieri de Al. Vlahuţă, I. Popovici-Bănăţeanul, Matilda Cugler-Poni, Radu D. Rosetti, I. N. Roman, Traian Demetrescu, Ion Gorun, Veronica Micle, D. Nanu, Artur Stavri, Duiliu Zamfirescu, Şt. Basarabeanu (Victor Crăsescu), G. Murnu, I. Adam, D. Stăncescu, Sofia Nădejde, Th. D. Speranţia, N. Iorga, I. L. Caragiale ş.a. sunt puse astfel la îndemâna cititorului din Transilvania. Cu aceeaşi intenţie se reproduc şi
scrieri ale unor înaintaşi, printre care Alecu Văcărescu, Anton Pann, V. Alecsandri. Dintre ardeleni colaborează loan Bota, loan Scurtu, Emil Sabo, Grigore Sima al lui Ion, Andrei Bârseanu, I. Cândea, I. Moţa, Elena din Ardeal. Trimit poezie populară Petre Alexe şi Sabin Safta, publicându-se de altfel multe balade, colinde, strigături, la care nu se indică autorul culegerii. Şi sub raportul traducerilor R.O. prezintă interes, deoarece selecţia scriitorilor străini este, în linii mari, bună. Au apărut tălmăciri din Heinrich von Kleist, Lenau (poezia Vântul, adaptată de St. O. Iosif), Heine, Merimee, Maupassant, Zola, Anatole France, Sully Prudhomme, Catulle Mendes, Lev Tolstoi ş.a.	R.Z.
REVISTA ORIENTALĂ, publicaţie apărută la Bucureşti din mai până în septembrie 1896 (trei numere). Subintitulându-se iniţial „Revue franco-roumaine", R.O. tipăreşte şi articole sau poezii culte şi populare traduse în limba franceză. Redactori par să fie Mircea Demetriade şi Bonifaciu Florescu. în două articole din primul număr se arată că, urmând exemplul „Curierului românesc" al lui I. Heliade-Rădulescu, se va încerca o contribuţie la dezvoltarea literaturii originale prin colaborarea unor poeţi de valoare. O idee nouă este aceea de a adresa scriitorilor din toate ţările balcanice un apel la
Revista pentru toţi
Dicţionarul general al literaturii române 614
„confraternitate poetică", oferindu-li-se spaţiu în paginile revistei, pe care cei doi redactori o vor un „organ literar al Europei carpato-balcanice". Au colaborat cu versuri Mircea Demetriade (influenţat, vizibil, de Baudelaire), Carol Scrob, N.G. Rădulescu-Niger, Grigore Ventura, N. Ţincu, Scarlat Orăscu şi Iuliu Cezar Săvescu. în limba franceză publică poezii Bonifaciu Florescu, Al. A. Sturdza, Al. Bogdan-Piteşti. Se traduce din proza Iuliei Hasdeu, Bonifaciu Florescu dă câteva nuvele, iar I.A. Bassarabescu este autorul unor schiţe şi nuvele cu subiecte alese din viaţa micilor funcţionari şi a studenţilor săraci. Din Lamartine transpune, în versuri clare, Mircea Demetriade (poezia Bonaparte), în timp ce Bonifaciu Florescu realizează echivalenţe româneşti pentru versurile poetului albanez Ghuse Schiro. Mai apar cronici artistice - Al. Bogdan-Piteşti, împressions d'art. M. Vermont, Panait Zosân, Expoziţia artiştilor independenţi - şi dramatice.	R.Z.
REVISTA PENTRU TOŢI, publicaţie apărută la Bucureşti în 1892; se păstrează numai numărul 2, ieşit la 20 septembrie. Revista este redactată de tinerii socialişti Const. Z. Buzdugan şi Th. Voicu. G. Diamandy publică, în traducere românească, studiul său Materialismul în artă, tipărit mai întâi în „L'Art social". Th. Voicu eminescianizează, în versuri corecte, pe teme sociale, iar Const. Z. Buzdugan scrie versuri, în tonul epocii, dedicate unei iubite care rămâne indiferentă la suferinţele poetului. în nuvela Un priveghi şi o legendă de Const. Z. Buzdugan sunt folosite, pentru caracterizarea vieţii satului, procedee narative, conflicte şi situaţii care, peste un deceniu, la scriitorii sămănătorişti, vor constitui o manieră.	R.Z.
REVISTA POEZIEI, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, în
1919	(nouă numere), având ca director pe Gh. Gologan şi redactor pe N. Thomescu-Baciu. Revista este consacrată poeziei, chiar şi „programul" fiind scris în versuri: „Deviza-mi va fi cântec şi poezie / Revărsând în cale numai veselie." în sumar intră versuri şi versificări patriotice, populare, religioase, soldăţeşti. Sunt antologate poezii de Artur Stavri, N. Thomescu-Baciu, Iuliu Cezar Săvescu şi mulţi alţii, ascunşi sub pseudonime, printre poeme numărându-se, bunăoară, unele înscrise sub genericele „Mărăşeşti" şi „Mahalale". Alte rubrici: „Satira zilei", „ Capitala".	M. Pp.
REVISTA POLITICĂ, publicaţie politică şi literară apărută la Suceava, bilunar, între 3 mai 1886 şi 1 aprilie 1891. Redactarea este asigurată de Matei Lupu, editor şi redactor responsabil, şi de Simion Florea Marian, acesta îndeplinind şi atribuţiile administratorului. R.p. se adresează în primul rând românilor bucovineni, susţinând ideea unităţii naţionale, dar încearcă, în absenţa unei gazete reprezentative pentru întreaga Bucovină, să apere interesele româneşti în cadrul multinaţional al Imperiului Austro-Ungar. Din acest program îşi trag rădăcinile şi iniţiativele culturale, precum şi grija acordată limbii române şi aspectului ei literar, interesul pentru viaţa socială din
România, pentru promovarea scriitorilor locali, ca şi încercarea de a atrage atenţia asupra valorii artistice şi documentare a folclorului. Revista a republicat multe din poeziile lui Mihai Eminescu; sunt tipărite, de asemenea, amintiri şi articole dedicate poetului, versuri de Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni şi Adela Xenopol. Poezii au semnat şi Gheorghe din Moldova, A.C. Cuza, iar din Bucovina au colaborat Vasile Bumbac, C. Morariu, T. Robeanu, V. Codreanu. Fragmente din O călătorie la Doma în Bucovina semnează A. D. Xenopol. în notele intitulate Un patron în Viena (Amintiri din viaţa de student), T.V. Ştefanelli evocă momente semnificative din perioada studiilor, legate mai ales de Eminescu. Alte scrieri în proză aparţin Adelei Xenopol, lui Averchie Macovei, Olimpiei Iliuţ şi lui C. Drăgulinescu. Legende populare din Bucovina (culese de S. FI. Marian) şi balade din Transilvania (din colecţia lui Ion Pop-Reteganul) apar în fiecare număr. Sunt inserate şi note biografice, ştiri literare, teatrale, muzicale, varietăţi, cronici dramatice. Adolf Last este autorul unei pertinente prezentări a piesei Năpasta de I.L. Caragiale. R.p. îşi întrerupe apariţia pentru a nu face concurenţă unui nou periodic, „Gazeta Bucovinei", editat la Cernăuţi, la care trec şi colaboratorii publicaţiei din Suceava.	R.Z.
REVISTA POLITICĂ Şl LITERARĂ, publicaţie apărută la Blaj, lunar, de la 1 septembrie 1906 până în aprilie 1914, cu întreruperi între septembrie 1907 şi 1 aprilie 1909. Prim-redactor este Aurel Ciato şi redactor Iuniu Br. Hodoşiu; din septembrie 1911 Aurel Ciato figurează ca director, proprietar şi editor. El semnează articolul Programul nostru, în care afirmă caracterul preeminent politic al revistei, şi anume „rostul tratării teoretice a chestiunii de naţionalitate", în slujba căruia va sta şi literatura. Ca o subliniere a acestei afirmaţii, Ciato va relua pasaje din acest program de mai multe ori pe parcursul apariţiei: „Să ne creăm ideale mari, cari să ne ridice deopotrivă şi viaţa individuală şi viaţa colectivă, să creăm pe baza acestor ideale unitatea de gândire, cari să ne dea putinţa organizaţiei şi a muncii solidare". Cu un articol-program, Ideea românismului şi politica naţională, intervine în numărul inaugural şi Iuliu Maniu, pentru a demonstra, printre altele, legătura dintre elementul politic şi cel literar: „arta, poezia şi modul propriu de a privi lumea sunt tot atâtea însuşiri, şi prin urmare dezvoltarea şi apărarea lor este o datorinţă etnică". în acest sens este publicată şi conferinţa Literatura ca factor al solidarităţii neamului, în care autorul declară: „Literatura naţională apropie laolaltă şi neamurile cari sunt despărţite, cum este neamul nostru." Proza este ilustrată în primul număr de Mihail Sadoveanu (Plopul, scrisoare), pentru ca apoi să fie întâlnit tot mai des numele lui Ion Agârbiceanu, cu texte precum Moş Viron, Fragmente, Comoara, Surori ş.a. Se publică sau se reproduc texte de Emil Gârleanu (La moarte), Caton Theodorian, N. Dunăreanu, Al. Ciura, Corneliu Moldovanu şi Ioan Pop-Florantin („romanul istoric" Decebal). Aurel Ciato deschide rubrica de poezie cu versurile intitulate E moartă limba noastră?, iar dintre poeţi colaborează I.U. Soricu, Corneliu
615 Dicţionarul general al literaturii române
Revista presei
Moldovanu, D. Nanu, V. Grivase, Teodor Murăşanu, din 1909 Nichifor Crainic, Victor Eftimiu, T. Papazissu, Aron Cotruş (Din adânc, Nocturnă). în numărul 1/1911, cu ocazia festivităţilor Astrei la jubileul de cincizeci de ani, apare un medalion Iacob Mureşianu. Mihail Strajanu scrie articolul Simbolismul decadent, iar lui D. Nanu îi aparţin însemnările intitulate Anonimii în critică. Rubrici permanente vor fi „Cronica politică", „Cronica literară" şi „Reviste". Chiar din primul număr, ocupându-se de „Cronica literară", Luca Rusu declară că revista va lua în considerare „numai ce e în stare să hrănească sufletul nostru românesc, dându-i mândria şi conştiinţa unităţii sale etnice". Sunt recenzate scrierile lui Ioan Slavici, Al. Vlahuţă, traduceri din H. Sienkiewicz, iar Al. Ciura îl omagiază, la aceeaşi rubrică, pe I.L. Caragiale la împlinirea vârstei de şaizeci de ani, semnalând refuzul marelui scriitor de a se întoarce în ţară. O secţiune intitulată „Filologie" se ocupă de probleme ale limbii, precum Em. Grigorovitza cu articolul înrâuriri româneşti în limba saşilor din Transilvania. Aurel Ciato (sub semnătura Alco) traduce din poezia lui Lenau, în timp ce Ion Gorun transpune Primul monolog din Faust de Goethe (2/1906), iar Teodor Murăşanu tălmăceşte Cântece triste de Goethe (5/1912) şi din Lenau. Din literatura Antichităţii sunt selectate versiuni realizate de Ion Al. George (Odă la Afrodita de Safo) şi de G. Coşbuc (cântul XXIII din Odiseea de Homer).	M. Ş.
REVISTA POPORULUI, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din iunie 1888 până în august 1906 (exceptând perioada iulie-august 1899). între ianuarie 1890 şi decembrie 1896 a avut o apariţie neregulată, iar unele numere nu sunt datate. Subtitlul iniţial, „Litere - ştiinţe - arte", va fi modificat de câteva ori, rămânând însă marcat caracterul enciclopedic al revistei. Condusă de un comitet, publicaţia are pe rând, ca directori, pe Mircea Demetriade, Al. Obedenaru, I. S. Spartali, pe doctorul C. N. Chabudeanu şi pe Petru Vulcan. Redactori au fost I.I. Livescu, Ilie Ighel-Deleanu, Aurel Alexan-drescu-Dorna, I.A. Bassarabescu, I.C. Măldărescu, Sever Moschuna. Cu un cuprins eterogen şi fără o orientare a ei, revista precizează, totuşi, în numărul 7/1889, că în domeniul literar va urma totdeauna „o linie de mijloc între ideile cele vechi şi cele prea nouă". R.p. s-a vrut în afara grupărilor şi a „coteriilor" literare „străine artei". Promovează însă o literatură minoră, ieşită de sub pana unor scriitori fără personalitate: G. Russe-Admirescu, V. Fărcăşanu, I. Anestin, V. Boscu, A. Vântul. Sub conducerea lui Al. Obedenaru, devine, pentru un timp, o tribună a noilor tendinţe poetice. Colaborează Mircea Demetriade, Iuliu Cezar Săvescu, Aristide Cantilli, toţi adepţi declaraţi ai poeziei noi şi discipoli ai lui Al. Macedonski. Fantasticul macabru, cu note morbide şi artificioase, sonorităţile şi neologismele vizând efecte coloristice, în spiritul poeziei decadente din versurile lui Obedenaru (Imn funebru, Pe undele briliantine, în noaptea eternă, Agonie) şi Mircea Demetriade (Florile morţii), trec în încercările unor imitatori: tânărul Ştefan Orăşanu, sub pseudonimul Z. Miron (Fiori morbizi, Vibrări albastre), Gh. Petrescu (Armonii macabre), Aurel
N. Goran (Iubire stranie). Alături de aceştia publică poezie Lucreţia Suciu-Rudow, Smara, Traian Demetrescu, Dem. Moldoveanu, Petru Vulcan. Proza şi teatrul ocupă un spaţiu mai mic. I.A. Bassarabescu e prezent cu câteva nuvele, Petru Vulcan dă fragmente din romanul Fecioara şi din comedia Duelul, D. Teleor semnează schiţe, iar I. Catina proză, precum şi o dramă (Pentru tron). în 1897 R.p. realizează un tablou al orientărilor literare ale vremii şi al poeţilor în viaţă (o sută cincizeci de nume), în care figurează I. Theo (Tudor Arghezi) printre simbolişti şi D. Anghel la independenţi. Petru Vulcan propune, în 1899, critica operelor reprezentative ale secolului al XlX-lea şi alcătuirea unor bibliografii. în cadrul acestui program se tipăreşte un studiu al lui A.D. Xenopol, Mişcarea literară de la 1822-1848, medalioane dedicate lui N. Nicoleanu, Al. Macedonski, V. A. Urechia. Cu toate acestea, critica literară e slab reprezentată. în R.p. apar traduceri din Byron, Andre Chenier, Henri Murger, Heine, Poe (Corbul, Morella), Giovanni Verga. Din 1899 spaţiul acordat literaturii se micşorează foarte mult în favoarea paginilor de ştiinţă popularizată. S. C.
REVISTA PRESEI, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din noiembrie 1920 până în februarie 1923, sub conducerea unui comitet. Directori sunt I. Petrescu şi I. Marinescu, care de la numărul 4 nu mai sunt amintiţi pe frontispiciu. Numai la numărul 2/1922 Romulus Seişanu este trecut ca „director redacţional". Fără să se lanseze cu un articol-program, materialele publicate indică o orientare modernistă, formulată de I. Peltz în articolul Noile curente literare. Către ascendenţa morală, semnat cu iniţiale: „producţiunea simbolistă se afirmă azi ca nota predominantă a literaturii româneşti contemporane" (2/1920). Această idee pare a fi ilustrată de trei articole ale lui D. Karnabatt din acelaşi număr, închinate morţii lui Al. Macedonski (Alexandru Macedonski - omul, „Noaptea de noiembrie" a lui Macedonski şi Macedonski şi publicul). De altfel, D. Karnabatt susţine partea critică a publicaţiei şi cu alte texte: Chendi şi critica impresionistă, cronica la cartea Amintiri universitare a lui Ioan Petrovici, P.P. Negulescu polemist (semnat de D. Karnabatt cu pseudonimul Diodor). în articolul Un erou de roman francez, Lucrezzia Karnabatt îl identifică pe psihiatrul şi literatul N. Vaschide ca prototip al personajului central din romanele lui Gustave Binet-Valmer, Les Metecjues şi Lucien. Partea de literatură propriu-zisă e bogată, cuprinzând versuri de George Mihail Zamfirescu, Ion Foti, Andrei Marga, Vasile Militam, AL T. Stamatiad ş.a. Paginile de proză aparţin unor scriitori ca N. Pora, I. Peltz, Th. D. Speranţia. Teatrul reprezintă o preocupare constantă a revistei: fragmente din piesele Sonata umbrelor de A. Dominic, O patimă omenească de Remus C. Dragomirescu, Mefistofeles de Romulus Seişanu etc. Literatura străină este prezentă, mai ales în primii doi ani, prin câteva traduceri din Guy de Maupassant, Lev Tolstoi, A. P. Cehov şi prin comentarii privindu-i pe Lamartine, Ernest Renan, Gabriele D'Annunzio, Albrecht von Haller. în ultimul an de apariţie R.p. capătă un profil tot mai accentuat enciclopedic, oferind informaţii din varii domenii, mai puţin din cel literar.	A. -M. B.
Revista română
Dicţionarul general al literaturii române 616
REVISTA ROMÂNĂ, publicaţie „pentru ştiinţe, litere şi arte" apărută la Bucureşti, lunar, din aprilie 1861 până în noiembrie 1863, sub conducerea lui A. I. Odobescu. Redactorii permanenţi ai revistei erau A. I. Odobescu, G. Creţeanu, Radu Ionescu, D. Berindei, 1.1. Fălcoianu, P. Iatropol, Pană Buescu,
C.	Aninoşanu, A. Gianni, Gr. I. Lahovari şi N. Gr. Racoviţă. Aici vor veni mulţi dintre colegii de studii ai lui Odobescu, legaţi de societatea şi de revista „Junimea română" (Paris, 1851). Cu un program în descendenţă paşoptistă, R.r. tinde să devină un „centru de activitate intelectuală", reunind colaboratori din toate provinciile româneşti. Dar se urmărea în primul rând racordul cu un alt timp, modern, acela al „studiilor serioase", ceea ce înseamnă că erau văzute ca extrem de importante „cultura literilor şi gustul artelor", precum şi „noţiunile drepte şi serioase despre toate ramurile ştiinţei". Cu toate că a avut o viaţă scurtă, R.r. a reuşit să fie cea mai importantă publicaţie ştiinţifică şi literară a vremii. în structura ei enciclopedică, precumpănitoare a fost latura ştiinţifică, alături de redactori fiind prezenţi cu studii Gr. Cobălcescu, Gr. Ştefănescu, Em. Bacaloglu, I. Felix, P. S. Aurelian ş.a. Se aduc informaţii, se fac docte puneri la curent cu cercetările din mai multe domenii (geologie, astronomie, medicină, drept,
economie, sociologie). Istoria şi istoria culturală sunt privilegiate, fiind ilustrate de contribuţiile lui Ion Ghica, D. Berindei, I. Missail şi ale altora. Texte vechi româneşti beneficiază de comentariile lui Odobescu, Şt. D. Greceanu, Gr. I. Lahovari, Radu Ionescu. Pios faţă de înaintaşi, Odobescu publică Istoria românilor supt Mihai- Vodă Viteazul de N. Bălcescu, rămasă între manuscrise în timpul vieţii istoricului, precum şi unele scrieri ale lui Alecu Russo. Tot Odobescu semnează studiul monografic Poeţii Văcăreşti şi exegeza comparatistă Cânticele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor. Definindu-şi identitatea în primul rând prin genul acesta de preocupări, revista nu a polarizat un cerc de poeţi şi de prozatori cu o colaborare permanentă. Vasile Alecsandri trimite cu generozitate versuri, ca şi Al. Donici, iar D. Bolintineanu traduce din Anacreon, alţi autori de versuri fiind D. Dăscălescu, Radu Ionescu. Şi proza este inegală: naraţiuni ale lui G. Creţeanu, Pantazi Ghica, dar şi Câteva ore la Snagov, memorialul lui Odobescu, ori romanul Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon, apărut mai întâi aici. Se distinge printre contribuţii şi studiul Principiele criticei, în care Radu Ionescu premerge lui Titu Maiorescu prin idei de sursă hegeliană despre specificul artei şi al criticii.	G.D.
REVISTA ROMANĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 februarie şi decembrie 1902, sub direcţia unui comitet compus din M.B. Cantacuzino, Petru Th. Missir, Petre P. Negulescu, Teohari Antonescu, loan Bogdan, Simion Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Mihai Săulescu, Mihail Dragomirescu. De factură mai degrabă academică, R.r. publică îndeosebi studii şi articole ale unor universitari, cuprinse în rubricile „Cronica politică", „Cronica economică", „Istorie", „Literatură şi filologie". Aşa cum arată Mihail Dragomirescu în textul programatic Cum înţelegem literatura, în paginile revistei cititorul va putea găsi „mai mult critică literară sau traduceri decât literatură propriu-zisă". într-adevăr, cu excepţia câtorva poezii de D. Nanu şi Cesar I. Vârgolici şi a unor proze scurte semnate de I. D. Manolache, nu apar decât texte critice şi câteva traduceri. Mihail Dragomirescu contribuie cu un mic studiu intitulat Câteva pricini de scădere a poeziei, cu un amplu comentariu despre Anna de Noailles (O poetă româncă din pământ străin) şi cu mai multe cronici literare. Hugo Friedman semnează articolul încercare asupra comediei lui Caragiale „Scrisoarea pierdută", iar Simeon C. Mândrescu prezintă pe larg lucrarea Românii în monumentele literare germane medievale de Em. Grigorovitza. Traducerile sunt ilustrate de poemele Blestemul bardului de Uhland şi Veneţia de Platen. Cu studii şi comentarii istorice, folcloristice, lingvistice, psihologice, filosofice colaborează N. Iorga, Ovid Densusianu, D. Onciul, Simion Florea Marian, Ilie Bărbulescu, I. Todicescu, Gr. Tăuşan.	l.M.
REVISTA ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 iunie până în octombrie 1924 şi un număr în 1925, sub direcţia lui Nicolae Alimănescu. într-un scurt articol-program se subliniază că R.r. doreşte să fie o publicaţie „de cultură generală", care „va lua în considerare curentele de idei ale zilei,
617 Dicţionarul general al literaturii române
Revista română
chestiuni ştiinţifice şi economice, problemele societăţii şi producţia literară". Aceasta din urmă este într-adevăr bine reprezentată, revista concentrând colaboratori dintre cei mai valoroşi. Aici se tipăreşte pentru întâia dată Riga Crypto şi Lapona Enigel de Ion Barbu, pot fi citite poeme de Ion Vinea (Lui Marcel lancu, Tatăl nostru, Răsunet, Dor vechi, Epilog), Perpessicius, Mihail Steriade şi Camil Baltazar. Proză se publică puţină, de fapt doar un fragment din romanul Conservator & C-ia de N. Davidescu, în schimb paginile de critică şi de eseistică sunt mai consistente. Prin eseul Delimitări critice: „Limba literară" Camil Petrescu deschide o interesantă dezbatere, la care vor participa Tudor Vianu („Limba literară") şi Perpessicius (Pauperizarea limbii literare), prezenţi şi cu alte texte: Vianu cu articolul Estetica cinematografului şi cu un comentariu despre volumul în marea trecere de Lucian Blaga, iar Perpessicius cu o serie de recenzii. Printre colaboratori mai figurează Ion Sân-Giorgiu (studiul Ştiinţa literară în Germania), F. Aderca (eseul Scriitorii şi viaţa), Ion Marin Sadoveanu (rubrica „Viaţa teatrală"), AL Claudian, Alice Voinescu, Şt. Zeletin, M.H. Maxy, H. Sanielevici, Mircea Dem. Rădulescu, Ion Hâncu.	I.M.
REVISTA ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din mai 1941 până în martie 1942, având ca director pe Zaharia
WmMum-miimk
DIRECTOR ZAHARIA-!
mu
J- O . £■
rţC'iWWf: i ţ fîi'SgES î' O.'
; '■
Ui
8„
--
, v :*'■ î-\r\ t-y.
Stancu, iar ca secretar de redacţie pe N. Carandino. Subtitlul „Literatură - ştiinţă - artă" indică intenţia unei deschideri culturale ample. Publică versuri Tudor Arghezi, Ion Pillat, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, iar Ion Vinea e prezent cu un fragment din romanul Lunatecii, Hortensia Papadat-Bengescu cu nuvela Fetiţa între lupi, Gala Galaction cu Scrisori către epigonii Simforozei, Victor Eftimiu cu schiţa De vorbă cu dracu, în timp ce Teodor A. Naum traduce din Catul. Critica este susţinută de E. Lovinescu (Hortensia Papadat-Bengescu), Nicolae Petrescu (Despre originalitate), Ion Biberi (Rimbaud văzut de Jacques Riviere), Şerban Cioculescu (Predealul şi poetul), Emil Serghie (Un înger vagabond: Dimitrie Stelaru), Tudor Vianu (I Vlasiu, Eminescu prozator, Mentalitatea estetică şi timpul nostru). N. Carandino deţine rubrica „Note teatrale", K.H. Zambaccian este autorul unor comentarii despre pictori români şi străini, iar Mihail Fărcăşanu semnează articolul Libertate şi existenţă. Bine apreciată este Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu, editată recent, despre care scriu Şerban Cioculescu şi Mihai Ralea. Revista, cu un material bogat şi divers, este menită să promoveze valorile reale ale literaturii române într-un moment de criză. Mai colaborează AL A. Philippide, AL Ciorănescu, Geo Bogza, Marcel Romanescu, Mihai Moşandrei, Demostene Botez, Radu Cioculescu, George Gregorian.	M.	Pp.
REVISTA ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Iaşi, trimestrial, începând de la 1 iunie 1995. Are ca director pe Areta Moşu, iar colegiul de redacţie este alcătuit din Ioan Caproşu, Cătălin Ciolca (redactor-şef), Ion Nuţă, Liviu Papuc, Claudiu Paradais,Valeriu Rusu, Nicolae Turtureanu. De la numărul 1/1997 redactor-şef devine Victor Durnea. Ulterior din colegiul redacţional mai fac parte Ioan Ciupercă, Florin Faifer, Mihai Harea, Dumitru Bunea. Editată de despărţământul „Mihail Kogălniceanu", filiala ieşeană a organizaţiei culturale Astra, R.r. îşi propune, între altele, să restituie în paginile sale valoroasa tradiţie a acestei organizaţii, dar şi să îi reflecte activitatea curentă. Astfel, număr de număr apar ample articole recuperatoare: Astra şi obiectivele ei, Astra şi românii de peste hotare, Astra în Basarabia interbelică, Astra şi Banatul sârbesc în perioada interbelică, Astra şi românii din ţinuturile Covasnei şi Harghitei, iar rubrici precum „Breviar astrist" şi „Revista revistelor noastre" oferă informaţii despre iniţiativele des-părţămintelor reînfiinţate ale Astrei. Revista are însă şi un îndeajuns de cuprinzător spaţiu rezervat culturii şi civilizaţiei româneşti. Rubricile „Studii. Eseuri. Interpretări" şi „Restituiri. Evaluări" conţin contribuţii de Const. Ciopraga, Gavril Istrate, AL Zub, Liviu Leonte, Stelian Dumistrăcel, AL Husar, Florin Faifer, Bogdan Ulmu, Victor Durnea, Eugen Munteanu, Natalia Cantemir, Silvia Ciubotaru, Ion H. Ciubotaru, Lucia Cireş, Cristina Florescu, Victor Spinei, Ion Agrigoroaiei, Petru Zugun, Dorin Lozovanu, Ion Nuţă, Ioan Răducea, Andrei Stratulat, Dragoş Petrescu, Liviu Papuc, Ştefan Gencărău, Ilie Dan, Ion Popescu-Sireteanu, Adrian Turculeţ, Dan Mănucă, Remus Zăstroiu, Mircea Pahomie ş.a. Un sector care conferă
Revista româno-americană
Dicţionarul general al literaturii române 618
individualitate periodicului este cel de interviuri, aici fiind înregistrate răspunsuri de la Roman Vlad, Ion Ungureanu, Wolfgang Dahmen, Klaus Bochmann, Paul Miron, Andrei Corbea, Const. Ciopraga, Nicolae Dabija, Ion H. Ciubotaru, Ion Taloş, Vitalie Belousov, Valeriu Anania, Eugen Coşeriu, D. Vatamaniuc, Alexandru Moşanu, Gelu Ionescu, Alexandrina Cernov, Ion Iovcev ş.a. Pagina intitulată „Poesis" adăposteşte substanţiale grupaje de versuri ale unor poeţi consacraţi, între care Grigore Vieru, Ioanid Romanescu, Nichita Danilov, Nina Josu, Nicolae Ionel, Arcadie Opaiţ, Lucian Vasiliu, Leo Butnaru, Cassian Maria Spiridon, Horia Zilieru, Ion Hadârcă, Ion Beldeanu, Dorin Popa, Liviu Antonesei, Emilian Galaicu-Păun, Ion Milos, Daniel Corbu ş.a. Meritorie este iniţiativa de a evoca scriitori trecuţi în uitare: Olga Vrabie, poetă prematur dispărută, Zicu A. Araia, Gheorghe Bezviconi, George Dorul Dumitrescu, Stejar Ionescu ş.a. De asemenea, un bogat material documentar - memorii, jurnale, scrisori şi alte texte inedite - readuce în actualitate nume precum Grigore T. Popa, Sergiu Matei Nica, Leca Morariu, Petru Comarnescu, Leon T. Boga, N.I. Herescu, pictorul Ion Neagoe. Alţi colaboratori: Dumitru Acu, loan Lăcătuşu, loan Seni, Maria Grămadă, Baruţu T. Arghezi.	IM
REVISTA ROMÂNO-AMERICANĂ, publicaţie apărută la Bucureşti în două serii: prima (patru numere) din decembrie 1945 până în iulie-august 1947, având ca director pe Dimitrie Guşti, iar a doua, cu o periodicitate anuală sau bianuală, începând din decembrie 1998, sub conducerea unui comitet de redacţie. Din comitetul de direcţie al primei serii au făcut parte
-	pe lângă Dimitrie Guşti - Nicolae Petrescu şi Petru Comarnescu, iar comitetul de redacţie era alcătuit din Ion Vasile Costin, Octav Doicescu, Dan Duţescu, Mihnea Gheorghiu, Anton Golopenţia, Ruxandra Oteteleşeanu, Guy Pauker,
C.	Popa, Margareta Sterian şi C. Zehernic, redactori fiind Milton G. Lehrer, Alf Adania, Adina Arsenescu Iamandi, F. Nicolau. Clar definit în chiar subtitlul ei, „Organul Societăţii Amicii Statelor Unite. Revistă pentru cunoaşterea Statelor Unite în România şi pentru dezvoltarea relaţiilor româno-ame-ricane", obiectivul publicaţiei este realizat prin articole pe teme istorice, politice, sociale sau culturale, incluse atât în rubricile „Cronica filosofică", „Cronica plastică", „Cronica muzicală", „Cronica cinematografică" ş.a., cât şi în partea ei literară, prin numeroase şi bune traduceri din poeţi, prozatori şi dramaturgi americani. Astfel, apar poeme de E. A. Poe, Walt Whitman, Archibald MacLeish, Cari Sandburg, T. S. Eliot, Edgar Lee Masters (traducători fiind Al. T. Stamatiad, Margareta Sterian, Mihnea Gheorghiu, Ion Caraion), proză de Emest Hemingway (povestirea Zăpezile de pe Kilimanjaro, în versiunea Ruxandrei Oteteleşeanu), Upton Sinclair (fragmentul intitulat Portretul lui AdolfHitler, din romanul Balaurul, transpus de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, care semna aici L. Leu), teatru de Eugene O'Neill (piesa Acolo unde este crucea, în versiunea lui Alf Adania). De menţionat că în numărul 2-3/1946 i se dedică mai multe pagini lui E. A. Poe, unde, pe lângă versuri şi proză
transpuse din creaţia acestuia, se publică şi două comentarii: Poezia lui Edgar Allan Poe de Ion Frunzetti şi Nuvelele fantastice ale lui Poe de Oscar Lemnaru. Tot comentarii semnează Petru Comarnescu (Realismul poetic al lui Edgar Lee Masters) şi Ionel Jianu (Petru Neagoe). Au mai colaborat Iordan Chimet, Nicolae Mărgineanu, Serafim Buta, Paul Donici. în seria a doua, la rubricile „Articole", „Mărturii", „Documente", se publică articole despre personalităţi româneşti şi relaţiile lor cu America, despre cultura română în America: Dan Grigorescu, Când românii descoperă America. Un ambasador al culturii americane - despre Petre Comarnescu, Virgil Cândea, Cultura română în muzeele americane, Alexandru Balaci, Un Marco Polo român, Maya Simionescu, Omagiu lui George Emil Palade, Sabina Ispas, Documente ale spiritualităţii româneşti în arhivele de folclor din America, Radu Varia, Brâncuşi în America ş.a. Ion Comşa alcătuieşte Cronologia relaţiilor diplomatice româno-americane, iar numărul 7-8/2003 cuprinde răspunsuri la ancheta Americanism sau europeism în gândirea politică actuală, datorate unor personalităţi precum Mihnea Gheorghiu, Virgiliu N. Constantinescu, Mihai Drăgănescu, Octavian Paler, Al. Zub. Se inserează traduceri din literatura americană: Iordan Chimet -patru cântece populare americane, George şi Monica Dan -poeme de Stephen Vincent Benet, Ion Sava - Voiaj de plăcere de Thornton Wilder, Mircea Vaianu - Luna de la Caraibe de Eugene O'Neill, dar şi recenzii la cărţi ale celor stabiliţi în America: Mircea Iorgulescu comentează Scrisori din Washington de Vladimir Tismăneanu, iar Mircea Anghelescu Feţele lui lanus de Constantin Eretescu. Mai colaborează Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mihaela Constantinescu, Geo Sai-zescu, Ştefan Andrei, loan Grigorescu, Paul Cernovodeanu, Mircea Maliţa, Florin Constantiniu, Nicolae Cajal, Manuela Cernat, Radu Florescu, Geo Şerban, Gheorghe Istrate. I.D.
REVISTA SCRIITOARELOR Şl SCRIITORILOR ROMÂNI,
publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din noiembrie 1926 până în decembrie 1940 şi din ianuarie 1942 până în decembrie 1943, sub conducerea unui comitet a cărui componenţă nu este precizată; de la numărul 10-11/1927 e menţionată ca fondatoare Adela Xenopol. Iniţial are titlul „Revista scriitoarei" şi subtitlul „Literatură - artă - chestiuni sociale". De la numărul 1/1929 titlul se schimbă, iar din comitetul de conducere al R.s. şi S.r. fac parte Mărgărita Miller-Verghy, Hortensia Papadat-Bengescu, Aida Vrioni, Claudia Millian, Ticu Archip, Liviu Rebreanu, Ion P. Peretz, Ion Pillat, Adrian Maniu. Ulterior comitetul îşi va schimba periodic alcătuirea, cuprinzându-i şi pe I.A. Bassarabescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia, Radu Gyr, Agatha Grigorescu-Bacovia, Ion Minulelscu, C. Rădulescu-Motru. De la numărul 1/1931 Aida Vrioni devine directoare, iar de la numărul 11-12/1938 directoare-proprietară, în timp ce secretari de redacţie sunt, pe rând, Mihail Şerban şi Dimitrie Batova. Editată la început ca organ al Societăţii Scriitoarelor Române, care se înfiinţase la 19 februarie 1925, revista este „închinată talentului feminin", insuficient cunoscut şi apreciat, în articolul-program La merit egal, drept egal se deplânge
619 Dicţionarul general al literaturii române
Revista scriitorilor români
condiţia scriitoarei române, condamnată la un rol marginal, la a fi doar „tolerată, figurantă" în viaţa culturală a ţării, accesul ei în presă sau în diferitele instituţii fiind mult îngrădit: „Scriitoarea nu este încă învestită cu drepturile de valoare intelectuală, ea nu se prezintă, ci se strecoară." Ţelul publicaţiei va fi prin urmare acela de a contribui la ameliorarea situaţiei, oferind spaţiu de manifestare şi de afirmare scriitoarelor. Deşi nu îşi recunoaşte deschis feminismul („Noi nu suntem în faza feministelor..."), în primii trei ani de apariţie se promovează exclusiv texte scrise de femei şi abia din 1929, când îşi modifică şi titlul, marcând explicit o deschidere, printre colaboratori sunt admişi şi bărbaţi. Momentul coincide cu o evidentă creştere valorică a revistei, fără ca ponderea scrisului şi a problematicii feminine să scadă. De altfel, grupul iniţial al celor mai importante colaboratoare se va menţine şi în această nouă etapă: Agatha Grigorescu-Bacovia, Claudia Millian, Maria Cunţan, Cornelia Buzdugan, alături de care pot fi întâlnite acum şi numele unor poeţi consacraţi, ca G. Bacovia (Umbra, Poemă în oglindă, Gol, Ecou de romanţă, Noapte), Tudor Arghezi (Litanii), Ion Pillat (Balcic de seară, Vino... e ceasul prielnic), Mateiu I. Caragiale (Singurătate), Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Nichifor Crainic. Remarcabilă este prezenţa autorilor mai tineri, aflaţi în plină afirmare: Radu Gyr (Piaţă, Carioca, Pentru o alteţă japoneză), Eugen Jebeleanu (Fulgere, Revenire spre ziuă, Jertfă îndoită), apoi Dimitrie Stelaru, Emil Botta, Constant Tonegaru, şi chiar includerea în sumar a versurilor unor avangardişti ca Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Saşa Pană, ceea ce arată o salutară receptivitate faţă de modernism, vizibilă şi în ancheta Poezia modernistă (10-11/1934). De foarte bună calitate şi destul de diversă este şi proza, printre semnatari numărându-se, de asemenea, autori de valoare. în primul rând, Hortensia Papadat-Bengescu, căreia i se publică fragmente din romanele Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Logodnicul şi câteva povestiri, dar şi Camil Petrescu, scriitor care, pe lângă o serie de poezii (Alchimie, Nimfa, Apropiere), oferă un fragment din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Tot cu fragmente de roman mai contribuie Liviu Rebreanu, Panait Istrati, Cezar Petrescu, Tudor Teodorescu-Branişte, F. Aderca, Dan Petraşincu, Martha Bibescu, Elena Riegler. Mai sunt găzduite povestiri, nuvele şi schiţe de I. A. Bassarabescu, Sofia Nădejde, Mărgărita Miller-Verghy (serialul Umbre pe ecran. Nuvelă în ritm de film, 1933-1934), Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, memorialistică de E. Lovinescu şi Regina Maria (cultivată insistent, dedicându-i-se numere speciale), proză poematică de G. Bacovia (Târziu, Divagări utile). Spre deosebire de alte periodice din epocă, R.S. şi S.r. nu neglijează dramaturgia, făcând loc în sumar unor fragmente de piese de teatru, cum sunt cele ale lui G. M. Zamfirescu (Sam), Ion Minulescu (Nevasta lui Moş Zaharia), Ticu Archip (Luminiţa, Ecoul), unor scurte comedii sau drame de Adela Xenopol şi Lucreţia Petrescu şi unui poem dramatic de Adrian Maniu (Lupii). Un merit al revistei este acela de a fi continuat să aibă, de-a lungul anilor, o destul de bogată secţiune critică, încercând să ţină pasul cu actualitatea literară, să valorifice tradiţia, să evidenţieze însemnătatea
unor personalităţi. Printre cele mai active sunt Aida Vrioni şi Agatha Grigorescu-Bacovia, care dau nu numai o serie de medalioane critice dedicate unor scriitoare, ci şi comentarii şi însemnări pentru „Cronica literară", rubrică la care mai participă în anumite intervale şi Teodor Scarlat, Mărgărita Miller-Verghy, Şerban Voinea, Mihail Ilovici. Un important colaborator este E. Lovinescu, care semnează un eseu intitulat Emoţia estetică (1-2/1938), un portret al Mărgăritei Miller-Verghy, un articol despre tălmăcirea sa din Homer (Limba „Odiseiei" mele), precum şi mici texte de apreciere a revistei, cu prilejul diverselor aniversări. Traducerile, destul de variate, merg de la poezia clasică chineză şi japoneză (în versiunea lui Al. T. Stamatiad) până la lirica unor autori ca Giovanni Pascoli, Georg Trakl, Serghei Esenin. Cele câteva interviuri - cu Panait Istrati (6-7/1934), Camil Petrescu (8-9/1935) -, ca şi rubricile „Cronica artistică", „Cronica dramatică" (ţinută de Claudia Millian, sub pseudonimul Dim. Şerban), „Cronica ideilor" (Oscar Lemnaru) şi „Cronica revistelor" întregesc imaginea unei publicaţii despre care, la un deceniu de la apariţie, Hortensia Papadat-Bengescu scria că reprezintă „puterea de perseverare specific feminină, tenacitatea unei mame pentru copilul ei născut prin definiţie debil şi pe care dragostea ei îl face viabil" (1-2/1936). Alţi colaboratori: Mihail Sebastian, Emanoil Bucuţa, Petru Manoliu, Isaiia Răcăciuni, Sandu Tzigara- Samurcaş, Lucreţia I. Bacalbaşa, Elena Niculiţă-Voronca, Ovid Densusianu-fiul, Virgil Carianopol, Sanda Movilă, Mia Frollo, Alfred Moşoiu, Mircea Streinul, Iulian Vesper, Ion Aurel Manolescu, Doina Bucur, Vlaicu Bârna, Mircea Damian, Ana Luca.	I.	M.
REVISTA SCRIITORILOR ROMÂNI, publicaţie apărută la Miinchen între 1962 şi 1990, anual (exceptând anii 1976-1977), editată de Societatea Academică Română. Apariţia R.S.r. s-a decis în 1959, la Congresul al III-lea al Societăţii Academice Române, într-o şedinţă restrânsă, prezidată de N. I. Herescu, care i-a dat şi titlul. Vintilă Horia, Virgil Ierunca şi Mircea Popescu (secretarul general al Societăţii Academice Române) au fost desemnaţi pentru comitetul redacţional. După cum se precizează în numărul 2/1963, redactarea este asigurată la început de Mircea Popescu; la numerele 11 şi 12 i se alătură Constantin Sporea, iar după moartea lui Mircea Popescu îngrijirea revistei revine lui C. Sporea pentru numerele 13-15, apoi unor grupuri redacţionale din care mai fac parte Mihai Cismărescu, Gh. Drăghicescu, Constantin Nagacevschi, Ion Cicală, Mihnea Romalo, Ioana Angelescu; ultimul număr, 27, a fost realizat de Titu Popescu şi Constantin Sporea, iar Horst Fassel a redactat textele în limba germană. Articolul-program, Cuvânt înainte (semnat Societatea Academică Română), afirmă dorinţa fondatorilor de a continua tradiţiile literaturii române, „mutilată" în ţară „de grădinari travestiţi", reunind toate „talentele româneşti" aflate în libertate. Sumarul se structurează în trei secvenţe: creaţie originală (poezie, proză, jurnal, teatru, eseu), o rubrică permanentă „Negru pe alb. Cronici, idei, fapte" şi „Anexe" (până în 1982; lipsă în numerele 15-17,
Revista Societăţii
Dicţionarul general al literaturii române 620
1978-1980), consacrate activităţii Societăţii Academice Române. R.s.r. preia astfel atribuţiile Buletinului informativ al Societăţii, a cărui apariţie încetase cu numărul 12, din octombrie 1961. Cu întreruperi, figurează rubricile „Tălmăciri", „In memoriam", „Pagini pentru Mircea Eliade" (24/1987) şi „Aşezăminte culturale româneşti". Aici au fost prezenţi aproape toţi scriitorii aflaţi peste graniţă, celor din primul exil alăturându-li-se, de-a lungul timpului, cei nou-sosiţi. Dau versuri Al. Busuioceanu, N. I. Herescu, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, Nicu Caranica, Aron Cotruş, Antoaneta Bodisco, Al. Gregorian, Yvonne Rossignon, Nicolae Novac, Vasile Posteuca, Paul Miron, Mihai Niculescu, George Uscătescu, Ştefan Baciu, Mira Simian, Ion Pârvulescu, N. Petra, Mihai Cismărescu, Miron Kiropol, Sergiu Grossu, Sanda Stolojan, Andrei Codrescu ş.a. Mircea Eliade publică fragmente de jurnal şi amintiri (Războiul la şcoala primară, Cele dintâi întâlniri cu Jung, Jurnal în Scandinavia, Jurnal în Yucatan şi Guatemala, Dupăpatruzeci de ani. Amintiri), nuvele (Şanţurile, în curte la Dionis, Tinereţe fără tinereţe), teatru (Coloana nesfârşită). Colaborator permanent, Horia Stamatu semnează versuri, eseuri, cronici şi recenzii la rubrica „Negru pe alb" (Schimbarea poreclei în renume - despre Vintilă Horia, „Plângerile" lui Ioan Cuşa, Ciprian şi Urmuz, „Umorul negru" şi „absurdul" în literatura română cultă şi populară, între utopia orfică şi hieratismul mioritic), iar Vintilă Horia trimite eseuri (Despre posibila descoperire a unui limbaj anagogic, Târziul mesaj veneţian, Fragmente despre un timp mai râu decât altul ş.a.), nuvele şi proză memorialistică (Monstrul, Recviem în trei pentru un oraş dispărut ş.a), versuri. Intre colaboratori se află, de asemenea, Grigore Cugler (proză), Alexandru Ciorănescu (amintiri), George Racoveanu (proză), Petru Dumitriu (proză), Constantin Amă-riuţei (eseuri), Eugen Drăguţescu (memorialistică), Leontin Jean Constantinescu, I.G. Dimitriu, Ioan Petru Culianu, Ilie Constantin ş.a. în numărul 8/1969 pot fi citite texte de Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu şi Ion Negoiţescu. Rubrica „Negru pe alb. Cronici, idei, fapte", susţinută de Mircea Popescu, Monica Lovinescu, Horia Stamatu, Constantin Sporea, Mihai Niculescu, Eugen Lozovan, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan ş.a., urmăreşte fenomenul cultural românesc din exil şi din ţară, relevând efectele intruziunii politicului în cultură, manifestările anticulturale din ţară şi atitudinea scriitorilor şi oamenilor de cultură sub presiunea directivelor de partid: Virgil Ierunca (Lucian Blaga în centrul unei polemici şi al unei deriziuni), Mihai Cismărescu (Despre protocronism şi alte anacronisme), Monica Lovinescu (Vocaţia denunţului la Mihai Beniuc, Două cazuri clinice ale miticismului. Grâul şi neghina) ş.a. Susţinând şi sub raport grafic ideea de continuitate a tradiţiilor presei literare româneşti interbelice, ilustraţia, ce revine mai multor artişti plastici din exil (Eugen Drăguţescu, mai ales), foloseşte elemente din pictura bisericească, precum şi portrete de voievozi, motive de covoare româneşti (selectate de George Racoveanu, Eugen Drăguţescu) şi de carte veche românească, desene de Constantin Brâncuşi, Nina Batali, Eugen Drăguţescu, Marielise Cottescu, Livia Piso ş.a.	M. P.-C.
REVISTA SOCIETĂŢII „SANTINELA ROMÂNISMULUI”,
publicaţie apărută la Bucureşti în februarie şi în martie 1884. Scriu la această revistă, care îşi propunea să acţioneze în „folosul literaturii" şi pentru a păstra nestinsă „făclia patriotismului", poetul Al. I. Şonţu (fondator şi director), precum şi versificatorii I. C. Măldărescu, Th. I. Anestin, P. N. Alexandrescu şi un V. Cârlova. Se republică, sub titlul M. Kogălniceanu profesor, fragmente din cursul ţinut de istoric la Academia Mihăileană din Iaşi în anul 1843, iar din D. Bolintineanu - articolul Datoriile către patrie. V. Lambru traduce Juneţea regelui Enric de Ponson du Terrail.	R.Z.
REVISTA SOCIETĂŢII „STUDENTUL ROMÂN“, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din februarie până în aprilie 1888. Student încă, I.A. Bassarabescu este colaboratorul cel mai perseverent, publicând nuvele (Flăcău bătrân, Oglinda) şi poezii. Mai scriu versuri Const. Conţescu şi un epigon eminescian, Scarlat, precum şi I.I. Livescu. Din Montesquieu se traduce, sub iniţialele Gh. T. M., Gelozia, din Chateaubriand C. Mălinescu oferă o variantă românească pentru Rugăciunea de seară pe podul unei corăbii, iar AL Slătineanu transpune studiul Luna este sau nu locuită? al lui Camille Flammarion. R.Z.
REVISTA SOCIETĂŢII „TINERIMEA ROMÂNĂ“, publicaţie lunară de cultură şi literatură apărută la Bucureşti între 15 februarie 1882 şi martie 1890, în ianuarie 1891, între mai 1893 şi mai 1902; reapare din septembrie 1920 până în iunie 1942. în primii ani direcţia este asigurată de poetul AL I. Şonţu. îi urmează în 1891 Petre I. Stroescu, în 1897-1898 N. S. Dumitrescu, iar în 1898-1902 Gr. G. Tocilescu. între 1920 şi 1926 director este Vasile Pârvan, urmat, din 1929, de Dimitrie Pompei. Foarte des se modifică şi componenţa comitetului de redacţie, din care au făcut parte de-a lungul anilor N. G. Rădulescu-Niger, Victor Babeş, Mihail Dragomirescu, G. O. Gârbea, I. Găvănescul, G. I. Ionnescu-Gion, Şt. C. Michăilescu, George Murnu, Th. M. Stoenescu, D. Teleor, N. Ţincu, V. A. Urechia, iar după 1920 - N. Iorga, Ioan Lupaş, pedagogul G. C. Antonescu, Dragomir Hurmuzescu, Mihail Sadoveanu ş.a. în 1885 revistei i s-a interzis difuzarea în Transilvania. Au mai colaborat, la partea literară, V. D. Păun (redactor-şef prin 1898), N.I. Apostolescu, C. Banu, T. Dragu, Şt. Orăşanu, Pericle Papahagi. Versuri dau N. G. Rădulescu-Niger, Tr. Negrescu, N. Ţincu, D. Soreanu, Simion Miculescu, A. Vântul, D. Teleor, AL I. Şonţu, Şt. R. Michăiescu, George Murnu, G. O. Gârbea, Smaranda Andronescu-Gârbea (Smara). Cu povestirea Ţară fără bătrâni e prezent, în 1898, V. A. Urechia; schiţe, nuvele şi articole de cultură sau de etnografie publică AL I. Şonţu, V. Pretorian (Juvenal şi satirele lui), Şt. R. Michăiescu, N. G. Rădulescu-Niger, Ph. I. Gesticone, C. I. Lupu (Sovejenii, studiu privind obiceiurile şi literatura populară), Gr. Creţulescu. Se fac şi câteva traduceri din Musset (fragmente din La Confession d'un enfant du siecle, în tălmăcirea lui Şt. R. Michăiescu), Andersen (Mangu cel mare şi Mangu cel mic, basm adaptat de Gr. Goilav), Paul Bourget (Amorul şi Psycheea, poem al cărui
621 Dicţionarul general al literaturii române
Revista teatrală
traducător iscăleşte Chridest). Al. I. Şonţu (semna şi Brutus) critică, uneori cu o ironie prea apăsată, ideile estetice ale lui Al. Macedonski, recomandând, în schimb, poezia lui C. Miile sau pe aceea a lui D. N. Saphir. într-un studiu dedicat gustului literar Şt. V. Nanu discută cu pătrundere starea literaturii române la 1890. Alte studii despre literatura naţională scriu N. I. Apostolescu, mai puţin receptiv la valorile autohtone, exagerând efectele influenţelor literare, Mihail Dragomirescu (Cultura populară şi revistele populare, Individualismul ş.a.), V. D. Păun, Şt. Orăşanu. Poezie populară trimit Sofronie Liuba şi D. Stăncescu, dar folclor nu se tipăreşte în paginile revistei decât întâmplător. Printre cei ce au colaborat după 1920 se numără Al. Bistriţianu, Radu Boureanu, Al. Dima, D. Murăraşu, G. Călinescu, Ovidiu Papadima, Pimen Constantinescu (traduce din Leopardi şi din Gabriele D'Annunzio). Doina Peteanu -care mai târziu va semna Anişoara Odeanu - e prezentă în paginile revistei, în 1928, cu versuri. începând din 1885 redacţia a organizat concursuri şcolare. între premianţi s-au aflat, de-a lungul anilor, mulţi viitori intelectuali şi scriitori cunoscuţi, între care Valeriu Anania, George Macovescu, Horia Lovinescu, Ovidiu Bârlea, Francisc Păcurariu, Radu Stanca, Nicolae Balotă.	R.Z.
REVISTA ŞCOALEI, publicaţie apărută la Craiova, lunar, între noiembrie 1891 şi septembrie 1892, sub direcţia unui comitet
ANUL. !.
REVISTA ŞCOALEI
N° 1.	?£gsf%\
SUMARU;
Prim* vwl'ă	.	.	'
O	scenâ din mţă ipoexte) .	.	..............Uhhut
[MFnni»»s*riul in g^raJie	.	-	''	f	l!"
<Mâ .......................................-V.	A/.*
Aforisme .	.	....	*
akinwnt# tt* »m*râfiune	*•>
îkmn\t (pomua.........................	.	,
Kwmiat âîti irforn Hmimi.........
Lui P, Vttfean	,V Aii»
Maîerostk* ..........................
Un*â imneră nuvela.	/m
Maxime (traducere)...............
hi**gie	Ah,!
Ferul	J#ru
............................... tMr*
Moara fermecat & (poMw.i	^	.	-V Aii»
JmftwriJe vedice Unuiuceirei...............
Atkvfemie îuî Paîme ; inducere)......	< 1*
Crtoif**
Teatru................................	s«pk>,
V fi A I <> V A
TIJ l}-LITOGRAFIA «AŢIOSALK HAU AN ţi» HJSAT SA AUT» ^
1891.
condus de G. T. Buzoianu. în aprilie 1892 la R.ş. colaborează cu poezia Cele trei porunci Al. Macedonski. Mai scriu Traian Demetrescu, Petru Vulcan, N. Burlănescu-Alin, G. T. Buzoianu, C. D. Fortunescu, P. Andreescu şi I. Culescu. Gh. Ţiţeica, viitorul matematician, îşi continuă aici activitatea de recenzent literar inaugurată, înainte de 1890, în câteva efemere reviste editate de el la Turnu Severin. La „Poşta redacţiei" din numărul 6 (aprilie 1892) i se răspunde unui tânăr, Ştef. Iosif, din Bucureşti: „încercaţi mereu. Este un început". în numărul următor, din mai 1892, sub semnătura Şt. Iosif, se publică poezia Izvorul, compusă cu un an înainte. Totodată, debutantul este anunţat că vor ieşi de sub tipar şi celelalte texte trimise. Primul dintre ele este o traducere a baladei Craiul ielelor de Goethe, care va fi inclusă în numărul 8. în rest, nu i se mai reţine nimic şi, probabil, nici St. O. Iosif nu a mai încercat să colaboreze la R.ş. La „Poşta redacţiei" se mai răspunde macedoromânilor Nuşi Tulliu, sfătuit să persevereze, şi N. Batzaria, căruia i se cere să trimită articole privitoare la obiceiurile şi datinile populare ale românilor din sudul Dunării. Din Beranger traduce N. Burlănescu-Alin (Lauda beţiei), mai apar transpuneri nesemnate din Edmond şi Jules de Goncourt (Calinot), Chateaubriand (fragmente din Martirii) şi Grillparzer (Valurile mării şi ale iubirii).	R.Z.
REVISTA TEATRALĂ, publicaţie apărută la Braşov, lunar, din ianuarie 1913 până în aprilie 1914, ca organ al Societăţii pentru Fond de Teatru Român, sub conducerea secretarului ei literar, Horia Petra-Petrescu. între membrii comitetului de conducere al Societăţii se află Iosif Blaga, Gh. Dima, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, iar director artistic este A.P. Bănuţ. Horia Petra-Petrescu consideră în Cuvânt înainte (1/1913) că prin mişcare teatrală se înţeleg „toate manifestările culturale cari se dau la manifestaţii publice: declamări, cântări, concerte, conferenţe". în rubrica intitulată „Cronică" sunt consemnate evenimente cultural-artistice în care sunt angajaţi artişti români. Conţinutul publicaţiilor periodice ale momentului este relatat la rubrica „Revista presei". Aici se fac anual substanţiale rapoarte de activitate şi analize de bilanţ, care configurează mişcarea teatrală din Transilvania şi reprezintă o preţioasă sursă documentară pentru cercetătorii din domeniu. Alte rubrici: „Piese teatrale vrednice de jucat", „Greutăţile începutului", „Din autorii dramatici străini". Se publică versuri de Horia Petra-Petrescu. Proza nu figurează în sumare, în schimb sectorul publicisticii e mai bine ilustrat. Semnează frecvent Horia Petra-Petrescu, care dă Câteva amintiri despre I.L. Caragiale, pentru ca apoi, într-o succesiune de articole - în fapt, textul unei conferinţe ţinute la Caransebeş - să analizeze O noapte furtunoasă şi Năpasta (1-4/1914). Numărul 1/1914 cuprinde şi Jubileul de 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale, ca şi Starea teatrului românesc înainte de Caragiale, articole aparţinând aceluiaşi publicist. Tot lui îi aparţin un amplu articol intitulat Este mişcarea noastră teatrală un lux?, precum şi pledoariile pentru câteva producţii dramatice „vrednice dejucat", printre acestea figurând Conul Leonidafată
Revista theatrelor
Dicţionarul general al literaturii române 622
cu reacţiunea şi Năpasta de I.L. Caragiale. Virgil Oniţiu scrie	şi Bucureşti din noiembrie 1896 până în august 1898, iar într-o
articolul La chestia teatrului de la ţară, Reinhard Strecker se	a doua serie, la Bucureşti din octombrie 1902 până în iunie
ocupă de jubileul lui Richard Wagner, se analizează activitatea 1903. Revista, condusă de Ioan I. Livescu, ţinteşte să exprime o de compozitor şi dirijor a lui Gh. Dima. Neobositul Horia atitudine critică faţă de starea teatrului românesc - repertoriu Petra-Petrescu mai publică textul conferinţei Mişcarea noastră precar, dominat de traduceri, joc actoricesc empiric sau teatrală şi zbuciumul sufletesc al intelectualilor de la noi, un	caracterizat de rutină, lipsă de interes pentru formarea
medalion St. O. Iosif şi Câteva amintiri, urmat de un alt	gustului public - şi, în acelaşi timp, să susţină interesele şi
medalion, Ilarie Chendi. Sunt de reţinut şi un articol al lui Radu	prestigiul profesiunii atât în faţa publicului, cât şi a
Negură, Teatrul nostru, fragmentele intitulate Din vorbirile lui	autorităţilor. R.t. este cea dintâi publicaţie românească
Iosif Vulcan (Progresul nostru cultural până în 1884), făcând parte specializată în probleme de teatru, după încercarea, de scurtă dintr-un volum a cărui apariţie e anunţată pentru anul 1914, durată, făcută de I. C. Fundescu cu revista „Teatrul" (1864). precum şi un medalion Otto Ludwig. De reţinut sunt şi Ştiinţa,	Directorul, actor din generaţia tânără, pledează pentru
religia şi arta - un discurs al prelatului Miron Cristea, Teatrul şi	înnoirea instituţiei şi reconstituie, împreună cu alţi câţiva
cinematograful de Gligore Ion şi Regizorul viitorului- o traducere colaboratori, o imagine văzută din interior a vieţii teatrale după Gordon Craig. Un repertoriu intitulat Piesele teatrale româneşti. Om de teatru în formare, preocupat de profe-originale cari au apărut în decursul anilor 1848-1873 (în România) sionalismul acestei activităţi, Livescu are iniţiativa consultării figurează în numărul ultim al R.t. Publicaţia găzduieşte autorilor dramatici, a actorilor, publică intervenţii, scrisori numeroase fragmente traduse şi comentate din piesele Wilhelm deschise, anchete incitante. O rubrică, „Profiluri din foaier", Tell de Schiller, în tălmăcirea lui St. O. Iosif, şi înainte de răsăritul portretizează pregnant actori, regizori şi directori de scenă, soarelui de Gerhart Hauptmann. Numărul final semnalează şi autorul însemnărilor, acelaşi Livescu, folosind aici pseudo-detaliază subiectul unei comedii a lui Ioan Slavici, Toane sau nimul Lear. Se semnalează şi recomandă punerea în scenă a Vorbe de clacă. Alţi colaboratori: A. Ciortea, Ion Broşu. D.B. pieselor lui H. Ibsen. Abia în a doua serie figurează în sumar şi
o cronică teatrală permanentă, susţinută de G. Ranetti. Caracteristice pentru aspiraţia spre modernitate sunt articolele REVISTA THEATRELOR, publicaţie apărută, lunar, la Bucu- informative, structurate didactic: Istoria literaturii dramatice reşti din septembrie 1893 până în septembrie 1894, la Craiova moderne de Th D Speranţia (după un curs ţinut la Univer-
sitatea din Bucureşti), Despre poezia lirică a francezilor, tot un curs, al lui Bonifaciu Florescu (care scrie şi despre teatrul antic), Cum scriem şi cum vorbim de N. G. Rădulescu-Niger, un rezumat al studiului Audiţiunea colorată şi noile curente literare de
A.	Binet, un fragment din Psihologia artei moderne de H. Taine. Cât despre literatura din R.t., aceasta este constituită frecvent din republicări, considerate mai utile decât un text oarecare, fie el nou. Sporadic, Livescu inserează piese de teatru, improvizaţii literare ale unor actori-autori. Se publică multă poezie, exerciţii modeste în bună parte (B. Florescu, Th. M. Stoenescu, Mircea Demetriade, H. G. Lecca ş.a.). Cu proză colaborează I. A. Bassarabescu, N. G. Rădulescu-Niger, I. T. Florescu ş.a., autori întâmpinaţi cu prea mare generozitate.	G. D.
REVISTA TINERETULUI, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 25 februarie 1943 şi 25 august 1944, editată de Oficiul Educaţiei Tineretului din Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor. Nu se precizează componenţa redacţiei. într-un articol inaugural, In preajma primului pas, semnat de Ion Petrovici, ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor, se arată că periodicul va căuta să fie „o revistă pentru tineret", care, cu timpul, „să devie într-o bună măsură chiar revista tineretului", adică una scrisă de tineri. Ultimul deziderat nu se va împlini, deşi aici sunt găzduite frecvent încercări literare ale unor elevi, printre care şi Barbu Cioculescu sau D. Păcurariu, care îşi făcuseră debutul cu puţin timp înainte. în schimb, revista se bucură de colaborarea unor scriitori cunoscuţi, între care câţiva de prim rang. Pot fi întâlnite numele poeţilor Al. A.
i.niit i’ini Hinuit;.*nrcMii Mtu'.bui DIRECTOR: JOAM J. LI'vESCU
SUMAKUL
\tîicnI înîlial
^.nlrcpmtieriK ca ş» î-K-ii.* o’Ie r-ann J si 1k pi jimîi1 şi micii**: <jn iuti lutuva infciînt'se b» cuk'ii W iot ■ţiixb.-n jRUÎjci.l
■ 3 îJllrilljU P.ÎLVRW IU srhîlJik'Hv:! hîul*li> .tiMtiiui i:=i>1 ,iî btviilo»- iiasfri.
T”!
îi‘s>n*M şi <-u	THkvrrn-xt*!;	r-e
f«'} hact^gy ?,i rniiiîiui*'iif“i i‘u	h
ittAtîohr). la presupui niMt-sh.um si
î’.tţiii ;ţi_rust! ins* 'U’Utt Hi.jjotiiisic u j-suUst.ulîii ivi s'h \mvrt i-iitmwiii nj. ,t. <ht ■* ih.-airjiî. .rfa ^	ysjţuhsssii i'ît l;tu '.u.-rUd. t: iac»! fa «a
i'l'THm:	c;t	Jxvjzfj.,
:	^ ’ima ..âiîu poj^rete it, v=i !om<* inirvib^wrâ
>	k* jihi Mi'iUîiCi; ppiiîm a cyîicifîisî .up'-ew*,} '
i	i'îJGPîărs!.' Io;’. «r.nfufhnV:t- is arie	ii	k-jitinj.!:
: îfâta-Xi	fiKHÎMiVî	ItulfiţifiUlţ fcfiii
: |»nrt tasî'Şi vaSâîca ior. uc e-ntio/cv j»tr (‘«a js;sU~
- iuvîlir, — h:s	ck- toi A’inî « rujiria
î utKjf {ra-itţu Ji'tâoibîe	cm «Iref-t eimm,'
; -vi'fi ja Sf;|i'î»UlL —
j THEXTHî.l. î:	;	A	iSM’.ŢE: *>.sS‘*HÎUs HI jjft}'
] fe-cifosi	‘--■r.	HSPăi	tu;	i-uii	îi ?;î '
; pur p'jlrîWlfr» peoînr «îcWîiir-'-t «or.
Theatrui u=.«s\ ‘.U- ‘uu-iî-.; tu r'js-'tuîh jv>ntm ilîi-li-tiiî’i -■* }»iMi'';ţJuî.
ia	<lnUi	hK" w’:-.’ un =e j-^’u
■nUsVi	Si*--
l)' OftîH>.ir tilj. TnirtUa îÎ.,.>;îîî\s'!I']v.;'.-sîars*.
' îtlHÎî	că	-u	fo.a
, ŞîUÎfV!!* r.î-u u.uU t	*î‘‘ ‘‘t*	"
, As* =-> cxiîh- i U ţ*”t,’i lulrm-sn-ji ior-
Uijni «USHI	‘-.hl.t: J,i	Asi	MkH
;	î»1.'	!=	n
> itili l’i'1-»3	,!	s..: jî/i*
prm i'\u-uiu4vh\A-' *S.- i/,c ruiir*1 unvî .iun„uk !''îf ! lîi î iu1_\ î!i_’ M Ij’ij'H*t im-, A 1 căii-	< *îtr
623 Dicţionarul general al literaturii române
Revista universitară
Philippide, Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca, Mihai Moşandrei, D. Iov, Al. Claudian. Proza, abundentă, e reprezentată de câteva povestiri ale lui Ticu Archip şi de mai multe texte memorialistice aparţinând lui Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, I.A. Bassarabescu, Victor Ion Popa. Cuprinzătoare, variată şi valoroasă este şi secţiunea de critică a R.t., unde sunt prezenţi Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, D. Murăraşu, Şerban Cioculescu. Ultimii doi contribuie, de asemenea, cu cronici literare, titularul rubricii fiind însă I. Şiadbei. Alţi colaboratori: Alice Voinescu, V. V. Haneş, Octav Botez, Dan Petraşincu, Octav Şuluţiu, Emanoil Bucuţa, Victor Papacostea, Constantin C. Giurescu.	I. M.
REVISTA TINERIMII, publicaţie apărută la Mihăileni, în judeţul Dorohoi, lunar, din octombrie 1927 până în decembrie 1932, cu subtitlul „Organ de cultură al Societăţii «Tinerimea»". Din ianuarie 1929 titlul devine „Moldova literară". Director este Filimon Rusu, iar redactori sunt N. Puiu şi Gr. Constantinescu. în editorialul Scopul nostru se arată că „editarea unei reviste pentru creşterea tineretului nostru este o necesitate", iar strădania redactorilor va fi să ofere tineretului „pe lângă literatură, şi o educaţie bună". Cantonată într-un perimetru provincial, R.t. nu a putut recruta colaboratori de marcă. Astfel, publică aici versificatori obscuri şi, sporadic, George Lesnea sau Eusebiu Camilar. F. Robescu dă un lung serial cu amintiri din primul război mondial. Cu o colaborare susţinută figurează Lucian Predescu, titularul rubricii „Contribuţiuni la istoria literară", unde publică Un articol inedit al lui B.P. Hasdeu, Câteva amintiri inedite despre Ion Adam, N. Beldiceanu şi N.N. Beldiceanu, D-l profesor Garabet Ibrăileanu, Lucruri noi despre G. Ibrăileanu, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc şi Al Philippide (filologul), Privire generală asupra ciclului Comăneştenilor al lui Duiliu Zamfirescu. Se cuvine menţionat, de asemenea, D. Furtună, autorul mai multor lucrări de istorie literară şi editor al revistei de cultură populară „Tudor Pamfile", prezent aproape în fiecare număr. în două articole este omagiat poetul Ion Păun-Pincio, iar în numărul 3-4/1929 redacţia polemizează cu „grămăticul" Mircea Eliade. O rubrică originală este „Cartea neagră", unde simt nominalizaţi „cetitori ai noştri care au avut eleganta obrăznicie de a ne ceti şi a nu ne plăti revista". Alţi colaboratori: Octav Sargeţiu, Aurel Lambrino.	I.R.
REVISTA TINERIMII, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 noiembrie 1933 şi 15 aprilie 1935, sub redacţia lui M. Lonea. Definindu-se ca „publicaţiune de cultură generală", R.t. cuprinde nu numai texte cu caracter educativ, informativ şi distractiv, ci şi multe producţii literare ale tinerilor sau destinate lor. în rubrica „Muguri", rezervată începătorilor, pot fi citite versuri de Nutzi Mărgărit, Dem. Pârâianu, Radu Stanca (poezia Sărbătorile). în aceeaşi rubrică este inclusă proză de I. Berceanu, Costică Dimitriu, Mirco Lazăr. Cu poezii sau cu proză scurtă mai colaborează I. Manolescu, Mircea Ionescu, Dimitrie Danciu, Lucreţia Carandino, Paul B. Marian, ultimul semnând şi câteva comentarii critice (Romantismul ş.a.).
Se publică, de asemenea, cronici literare şi recenzii care aparţin lui Liviu Teodoru şi lui Tudor Mihail Bogdan, în sumar figurând şi o contribuţie critică a lui Pompiliu Constantinescu (Povestirile lui Creangă, 6/1933). Dintre traduceri, merită amintite mai ales câteva versiuni ale unor povestiri de Mark Twain. De notat că revista are şi numere tematice, bunăoară imul „închinat cărţii" (cu un text introductiv de Ion Marin Sadoveanu) şi unul de comemorare a Iuliei Hasdeu. Alţi colaboratori: Gigi Tomaziu, Traian Şelmaru, Mia Frollo, Mihail Costescu.	l.M.
REVISTA UNIVERSITARĂ, publicaţie „pentru cursuri şi conferinţe de psihologie, estetică, pedagogie, istorie, istoria literaturilor" apărută la Bucureşti, săptămânal, între 20 ianuarie şi 15 noiembrie 1900, apoi la 15 februarie 1901, sub redacţia lui P. V. Haneş. în sumar intră cursurile ţinute de profesorii Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti: Titu Maiorescu (Istoria filosofiei franceze contemporane), N. Iorga (Istoria medie), C. Rădulescu-Motru (Estetica şi Psihologia experimentală), Ion Crăciunescu (Pedagogia), Pompiliu Eliade (Istoria literaturii franceze), Ovid Densusianu (Şcoala latinistă, Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior), D. Evolceanu (Limba latină), Gh. Pop (Istoria literaturii germane) ş.a., precum şi note privitoare la seminariile ţinute de loan Bogdan şi N. Ch. Quintescu sau conspecte ale unor studenţi (AL G. Dumitrescu,
F.	Buricescu, V. Vârcol, A. Ştefănescu). Nivelul colaborărilor o recomandă ca o revistă universitară de referinţă.	M.Pp.
REVISTA UNIVERSITARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din ianuarie până în mai 1926, sub îngrijirea Cercului Studenţesc Ilfovean. Efemeră, R.u. nu şi-a putut realiza pe deplin intenţia de a publica „atât contribuţii la lămurirea problemelor de cultură românească, cât şi studii informative asupra culturii europene" (Cuvânt înainte), dar a reuşit să adune în jurul ei câţiva colaboratori de seamă. Printre aceştia se numără profesorii C. Rădulescu-Motru (Filosofia românească) şi D. Guşti (Necesitatea culturii sociale şi politice în Universitate). Studentul Mircea Eliade e semnatarul mai multor recenzii, al unui medalion critic despre Ionel Teodoreanu, prozator în care vede „un amestec ciudat de Proust şi Sadoveanu", ca şi al articolului intitulat Sinteza istorică a d-lui Iorga, cu aprecieri destul de puţin favorabile savantului. Lui Petru Comarnescu îi aparţine eseul Reîntoarcerea la simplitate, conţinând o evaluare globală a artei momentului, în care „ritmul nou al vremii bate puternic". Ideea se regăseşte şi într-un text al lui Haig Acterian (însemnări asupra mişcării noastre artistice după război). Se cuvine menţionată, de asemenea, o Scrisoare deschisă d-lui Panait Istrati, în care Ioseph Igiroşianu îl atacă virulent pe scriitor, căruia tocmai îi apăruse volumul Trecut şi viitor, acuzându-1 că otrăveşte sufletele „cu veninul revoltei inutile". Alţi colaboratori: G. Marinescu, Stelian Mateescu, Constantin Ionescu, Em. Grigoraş.	l.M.
Revista V
Dicţionarul general al literaturii române 624
REVISTA V, publicaţie care apare la Focşani, bilunar de la 15 ianuarie 1990 până în februarie 1992 şi lunar din martie 1992 până în decembrie 2001. Din colectivul redacţional iniţial fac parte Liviu loan Stoiciu (redactor-şef în ianuarie-aprilie 1990), Traian Olteanu (redactor-şef din aprilie 1990), Florin Muscalu, Ion Panait, Dumitru Pricop (secretari generali de redacţie), loan Dumitru Denciu, Constantin Ciopraga, Al. Hanţă, Irina Mavrodin, Al. Protopopescu, Cornel Regman, Corneliu Ştefanache, Al. Piru. în consens cu programul său, care îşi propune valorificarea „generosului climat al unei revoluţii de a repune cultura în drepturile ei fireşti" (De ce V?), revista oferă într-o manieră lipsită de provincialism o panoramă a fenomenului cultural actual, fără a neglija importanţa valorilor consacrate. Rubrici: „Vrancea literară", „Cronica", „Polemos", „Eseu", „Literatura lumii", „Convergenţe", „Contacte", „Plastică", „Confidenţial". Colaborează cu versuri Vasile Băran, Dan Laurenţiu, Dumitru Pricop. Sunt reproduse poeme de Lucian Blaga, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ştefan Baciu, Ştefan Aug. Doinaş. Proza îi are ca autori pe I.D. Sârbu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Alex. Ştefănescu, Gheorghe Neagu, Doina Popa, Virginia Paraschiv. Cronicilor literare, semnate de Florin Muscalu, loan Dumitru Denciu, Mircea Dinutz, li se adaugă studii şi articole de critică, istorie, teorie literară şi reflecţii pe marginea literaturii, aparţinând lui Gheorghe Grigurcu, Al. Piru, Edgar Papu, Cornel Regman, Constantin Ciopraga, AL Balaci, Cornel Moraru, Ovidiu Papadima. Revista mai cuprinde o suită de eseuri ale lui George Sbârcea (în cadrul rubricii intitulate „Răbojul meu"), Alex. Ştefănescu şi Constantin Ţoiu. Apar numeroase traduceri de poezie, proză şi eseuri (Alexandr Soljeniţân în transpunerea lui V. Loteanu, Rainer Maria Rilke în tălmăcirea lui George Popa, Baudelaire în versiunea lui Radu Cârneci, Chateau-briand, tradus de loan Dumitru Denciu), însoţite uneori de o scurtă prezentare critică. în numărul 2/1990 este inclus un eseu al lui Emil Cioran, Istorie şi utopie, începând cu numărul 21/1990 se publică Tratat de descompunere de acelaşi autor (în traducerea Irinei Mavrodin), iar în numărul 10/1991 un fragment din scrierile lui loan Petru Culianu. Incitante sunt interviurile cu personalităţi literare, o scrisoare adresată de Ion Barbu lui Tudor Vianu, ştirile comentate din actualitatea culturală şi literară, revista revistelor, ca şi segmentul de divertisment, alcătuit din aforisme, epigrame etc. Alţi colaboratori: Cornelia Ştefănescu, AL Husar, Ion Stratan, Constantin Coroiu, Florin Paraschiv, Silvia Barbu, Mihai Cimpoi, Ion M. Puşcă, Corneliu Fotea.	M. W.
REVISTA VREMII, publicaţie apărută la Galaţi, bilunar, apoi lunar, între 25 septembrie 1934 şi februarie 1937, sub direcţia lui Grig. Mich. Cotlaru. De la numărul 10-11/1935 secretar de redacţie este Virgil Claudian, de la numărul 3-4/1936 Emil Lovin, iar de la numărul 7-8/1936 loan Şt. Botez. Deschi-zându-se cu un articol de Nichifor Crainic (Epocă de tranziţie) şi conţinând numeroase articole semnate de Mihail Cruceanu, Ion Nisipeanu, Toma Vlădescu ş.a., revista, subintitulată
„Socială - literară - polemică", manifestă la început o orientare naţionalistă, de care se debarasează treptat, pe măsură ce capătă un caracter tot mai accentuat literar. Cu toate că materialul e organizat doar în câteva rubrici („Cărţi şi reviste", „Polemice", „Recenzii"), sumarul este variat. Se reproduc sau se publică poeme de Mateiu I. Caragiale (Trântorul, Boierul), G. Tutoveanu (Privighetoarea, Nici un cuvânt, Povestea lor),
G.	Nedelea, Mihai Teodorescu, note de călătorie de Anton Holban (O călătorie în Palestina, 1-2/1935), Grig. Mich. Cotlaru (Curtea de Argeş, Sulina), Emil Lovin (Brăila), proze scurte de Andrei Voinea, Cinei C. Teodorescu, Maria Vartic, precum şi piesa într-un act Noaptea învierii de Mircea Mărcoi şi Gheorghe Baiculescu, inclusă în suplimentul „Biblioteca «Revista vremii»". Cea mai substanţială este secţiunea critică, unde, în afara cronicilor şi recenziilor lui G. Prim, I. Argintescu, Silviu Damian, simt de menţionat medalioanele consacrate de Ghiţă Popescu lui Panait Istrati şi lui C. Stere şi mai ales contribuţiile de istorie literară ale lui G. G. Ursu, care scrie despre Emil Gârleanu, AL Epure (cercetător al începuturilor literare ale lui
G.	Ibrăileanu) ori intervenţiile lui loan Şt. Botez, autor al unor mici studii, Mişcarea literară a Galaţiului, Mişcarea modernistă în literatura română, al unor însemnări despre revista „Convorbiri critice" şi al unui articol referitor la istoricul literar Lucian Predescu, acuzat de plagiat. Nu sunt neglijate nici traducerile, cele mai importante fiind cele ale italienistului Pimen Constantinescu din poezia lui Carducci, D'Annunzio, Ada Negri, Ramiro Ortiz. Alţi colaboratori: loan Licea, Mariana Rarincescu, AL Tătaru.	l.M.
REVISTA VREMII POLITICE, LITERARE Şl ECONOMICE,
publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 30 octombrie 1921 şi 20 aprilie 1924, sub direcţia lui Grigore Gafencu şi a lui S. Şerbescu. începând de la numărul 2/1924 titlul se modifică în „Revista vremii", iar subtitlul este „Acte inedite în chestia Banatului". Având în vedere că unul din directori era Grigore Gafencu, om politic şi ziarist, revista va acorda un mare spaţiu problemelor politice interne şi internaţionale, în articole semnate de S. Şerbescu, Grigore Gafencu, I. Iancovici, Eugen Filotti, Eugen Crăciun, M. Paleologu, N. Constantinide sau de câţiva diplomaţi străini. Partea literară este destul de vie, prin cronicile lui Emanoil Ciomac şi prin colaborări de prestigiu: I. AL Brătescu-Voineşti, Camil Petrescu, Paul Zarifopol, AL A. Philippide, Cella Delavrancea, Horia Petra-Petrescu, D.I. Suchianu. Cronica dramatică e semnată de Ion Marin Sadoveanu, iar cea muzicală de Mihail Jora. Studii de economie politică publică Ştefan Stănescu, Virgil Madgearu ş.a. La rubrica „Note şi figuri" apar profiluri dedicate lui C. Arge-toianu, N. Titulescu, Iuliu Maniu, I.I.G Brătianu. Condamnând revoluţia bolşevică, publicaţia nu pierde din vedere nici pericolele ce pot veni dinspre Apus.	I.R.
REVOLTA, gazetă politică şi literară apărută la Craiova, săptămânal, între 2 decembrie 1892 şi 12 martie 1893. De orientare liberală, R. este redactată de Caton Theodorian,
625 Dicţionarul general al literaturii române
Revue des etudes
ziarist şi dramaturg, coleg de şcoală cu Traian Demetrescu. Cu numărul 8, director va fi G.T. Buzoianu, iar Caton Theodorian prim-redactor. în afară de producţiile literare ale directorului
-	proză modestă, vag romantică -, colaborează cu versuri Traian Demetrescu, iar Caton Theodorian cu nuvele şi cronici dramatice, în care se arată preocupat de repertoriul teatrului din localitate, de valoarea literară a pieselor. Tot el schiţează, atent la trăsăturile care particularizează, portrete de actori, iar în articolul Impresioniste. Traian Demetrescu şi „Intim", câteva amintiri încărcate de nostalgia adolescenţei, surprinzând cu pătrundere şi procesul de formare intelectuală a poetului. Sub titlul Schiţă asupra literaturii române, lui Al. Macedonski i se traduce, din „La Nouvelle revue internaţionale", publicaţie din Paris, un eseu în care este urmărită evoluţia scrisului românesc de la poeţii Văcăreşti la Mihai Eminescu şi Barbu Delavrancea.	R.Z.
REVOLUŢIA IN VERSURI, revistă apărută la Piatra Neamţ, neregulat, din mai 1947 până în iunie 1948 (patru numere). Subtitlul este „Caiete de poezie", iar un număr iese cu titlul „Oraşul". Fiecare număr al acestei publicaţii e redactat de membrii cenaclului literar Slova nouă şi este consacrat câte unui eveniment social-politic: revoluţia rusă, răscoala din 1907, proclamarea Republicii, revoluţia de la 1848. Semnează versuri Dumitru Almaş, V. Atomulesei, Mircea Butnaru, C. Gavriliu, Lucian Mircea (pseudonim al lui Mircea Borş), George Demetru Pan, H. Mihăescu, Ion Cazimir. în marea lor majoritate, textele sunt versificări de circumstanţă, cu accente proletcultiste vizibile.	M.Pp.
REVUE DE ROUMANIE, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din ianuarie până în iunie 1910, sub direcţia lui Virgil Arion. Redactată exclusiv în limba franceză, revista cuprinde articole şi studii pe teme politice, sociale, istorice şi ştiinţifice, cronici teatrale, artistice şi muzicale, rubrica „Revista revistelor", cât şi numeroase texte cu caracter literar. Dintre acestea se reţin câteva traduceri în franceză din Ion Creangă (povestirea Moş Ion Roată şi Unirea), Barbu Delavrancea (un fragment din drama Viforul), I. Al. Brătescu-Voineşti (povestirea Puiul). Tot aici apar note de călătorie ale Elenei Văcărescu, pagini memorialistice despre Puşkin aparţinând lui Zamfir C. Arbore şi fragmente din romanul Haiducul de Bucura Dumbravă. La secţiunea de critică, pe lângă recenziile de la rubrica „Bibliografie", simt publicate şi o serie de comentarii folcloristice semnate de Mihail Solea, Ion Peretz, Jules Brun. Alţi colaboratori: Teodor T. Burada, N. Iorga, N.I. Apostolescu, Pompiliu Eliade.	I.	M.
REVUE DES ETUDES ROUMAINES, publicaţie apărută la Paris, anual, din 1953 până în 1975, sub egida Fundaţiei Regale Universitare „Carol l" şi cu sprijinul regelui Mihai I; va fi editată şi la Atena, în 1981. Din comitetul de redacţie fac parte Constantin Brăiloiu (până la moartea sa, în 1958), Victor
Buescu, C. Marinescu, V. Veniamin, iar volumul din 1981 va fi redactat de Eugen Lozovan, Petre Şt. Năsturel, Paul H. Stahl, Mihai Dim. Sturdza şi Emil Turdeanu. Secretari de redacţie sunt Emil Turdeanu (din Paris) şi Victor Buescu (din Lisabona). Subtitlul „Arts, folklore, histoire, langue et litterature, philosophie, sciences juridiques et sociales" ilustrează o paletă largă de preocupări destinată să contribuie la dezvoltarea culturii româneşti din exil. Un Cuvânt înainte afirmă orientarea publicaţiei, ce vrea să devină „un organism de cercetare şi de difuzare a cercetării", care se va dedica „studiului riguros şi obiectiv al civilizaţiei române vechi şi moderne". Sunt desemnaţi printre colaboratori nu doar intelectualii români refugiaţi, ci şi străinii „fideli cauzei României". în paginile acestei reviste de un înalt nivel ştiinţific semnează studii de critică şi istorie literară Mircea Eliade (Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului, 1957, şi Dragoş şi „vânătoarea rituala', 1969), Constantin Brăiloiu (Versul popular românesc cântat, 1954), Emil Turdeanu (Primii scriitori religioşi în Valahia, 1954, Lordul Byron în poezia română, 1957, Activitatea literară în epoca lui Ştefan cel Mare, 1960, Activitatea literară în Moldova între 1504 şi 1552,1965), Titus Bărbulescu (Timp exterior şi interior la Mihai Eminescu, 1974, Lucian Blaga, poet de azi, 1975), Sanda Stolojan (Societatea românescă văzută de Duiliu Zamfirescu: arivism sau continuitate, 1975) ş.a. O atenţie deosebită se acordă şi cercetărilor de artă, încă din primul număr Emil Turdeanu publicând Reliura românească veche, text însoţit de reproduceri iconografice. P.G. Bruguiere semnează Omagiu lui Constantin Brâncuşi (1965), iar Grigore Nandriş se ocupă de arta medievală - Umanismul creştin exprimat în pictura murală neobizantină din bisericile din Bucovina şi alte centre ortodoxe din Europa de Est (1969). O realizare o reprezintă publicarea, începând din primul număr, a bibliografiei studiilor de romanistică din străinătate din intervalul 1947-1962. Sunt editate actele congresului „Zilele studiilor româneşti", care a avut loc în perioada 24-26 ianuarie 1959 la Paris, marcând centenarul Unirii Principatelor. în secţiunea de filosofie figurează textele unor conferinţe ţinute de D.C. Amzăr, Jean Danielou, Mircea Eliade (Lupii şi lupoaica). La secţiunea de filologie Al. Ciorănescu scrie articolul începuturile filologiei româneşti în Franţa. Secţiunea de artă şi literatură abordează aspecte variate ale culturii române: Yves Auger, Se pot traduce textele lui Creangă în franceză?, L.M. Arcade, Observaţii asupra teatrului de avangardă, Manuel de Dieguez, Moştenirea lui Pascal în opera lui Cioran. O serie de studii este dedicată artelor plastice: Al. Busuioceanu, Pictorul Andreescu în Franţa, C. L. Popovici, Arta abstractă română de la Brâncuşi până în zilele noastre. Studiile despre marii muzicieni români sunt bine reprezentate: Jacques Chailley, Omagiu lui Constantin Brăiloiu, Bernard Gavoty, George Enescu. Dintre recenzii, poate fi citat comentariul lui Petre Şt. Năsturel la ediţia de poezii din Lucian Blaga în versiunea Rosei Del Conte.	M.Dr.
REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES, publicaţie apărută la Bucureşti, de regulă trimestrial, din 1963, editată de
Revue des etudes
Dicţionarul general al literaturii române 626
Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Este condusă, succesiv, de următorii redactori-şefi: Mihai Berza (1963-1982), Alexandru Duţu (1982-1998), Nicolae Şerban Tanaşoca (1998-1999), Paul H. Stahl (din 1999). Din comitetul de redacţie au făcut parte, de-a lungul anilor, Emil Condurachi, Emil Petrovici, Al. Rosetti, Costin Murgescu,
D.M. Pippidi, Victor Papacostea, Alexandru Elian, Fr. Pali, Eugen Stănescu, H. Mihăescu, Valentin Al. Georgescu, Mihai Pop, Lidia Simian, Mircea Voican, Elena Scărlătoiu, Gh. I. Ioniţă, Cornelia Papacostea Danielopolu, Andrei Pippidi, Laurenţiu Ştefan-Scarlat, Virgil Cândea, Sabina Ispas, Petre Alexandrescu, G. Mihăilă, Remus Niculescu, Şerban Papacostea, Marius Sala, Ioana Vâlcu, Zamfira Mihail. Revista abordează studiul sud-estului european într-o perspectivă pluridisciplinară: istorie, filologie şi istoria literaturii, folclor şi etnografie, istoria artei, drept, economie şi sociologie. Conţinutul este structurat pe teme, dintre care pot fi semnalate câteva referitoare la istoria literaturii: scris românesc vechi tipărit (P. P. Panaitescu şi Ludovic Demeny - originile imprimării cărţii în limba română; Liliana Popa - cartea românească tipărită la Sibiu în secolul al XVIII-lea); literatură istoriografică (Damian P. Bogdan - Letopiseţul de la Bistriţa; Ştefan Andreescu
-	primele forme de literatură istorică românească în Transilvania; Dan Simonescu - traducerea în româneşte a Istoriei lui Matei al Mirelor în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea;	Doru Mihăescu - o versiune românească din secolul al XVII-lea a lui Herodot; Corneliu Dima-Drăgan - relaţiile culturale dintre cronicarul sârb Gheorghe Brancovici şi stolnicul Constantin Cantacuzino; Al. Zub - modernitatea istoriografiei româneşti din secolul al XVIII-lea; Florin Curta -reflectarea imaginii împăratului Iulian Apostatul la Gheorghe Şincai); cărţi populare (Mircea Popa - rolul cărţilor populare în menţinerea tradiţiei bizantine în cultura română); cărţi bisericeşti (Ion Radu Mircea - activitatea lui Gavriil Uric; Cătălina Velculescu - versiunile slavone şi româneşti ale proloagelor); scrieri de polemică religioasă (Maria Protase despre Procanonul lui Petru Maior, ca replică sud-est europeană la atacurile antipapale din secolul al XVIII-lea); literatură parenetică (studiile lui Alexandru Duţu cu privire la „oglinzile principilor" şi „cărţile de înţelepciune" în cultura română); texte juridice (Valentin Al. Georgescu - manuscrisele juridice româneşti din secolele XV-XIX); carte şi societate (Paul Mihail - circulaţia în Ţările Române a psaltirii slavone; Corneliu Dima-Drăgan şi Mihail Carataşu - scrierile de istorie bizantină în biblioteca lui Constantin Brâncoveanu; Cedomir Denie - circulaţia gramaticii slavone de la Râmnic din anul 1755 a lui Meletie Smotriţki; Iacob Mârza - o listă de cărţi interzise în Transilvania în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea;	Cătălina Velculescu şi Victor George Velculescu -prenumeranţii cărţii româneşti din primele trei decenii ale secolului al XlX-lea); scrieri didactice şi învăţământ (Victor Papacostea şi Gheorghe Cronţ - originile învăţământului superior în Ţara Românească; Ştefan Bălan şi Eliza Roman -academiile din Constantinopol şi şcolile din Principate; Iacob Mârza - ideile pedagogice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene;
Cornelia Papacostea Danielopolu - predarea limbii greceşti în şcolile româneşti după anul 1821; Mirela Luminiţa Murgescu -discursul oficial difuzat în şcolile româneşti la mijlocul secolului al XlX-lea; Luminiţa Fassel - învăţământul german în Basarabia între 1812 şi 1940); publicistică (Lidia Simion -modernizarea vocabularului social-politic reflectată în periodicele româneşti din prima jumătate a secolului al XlX-lea); documente literare (Mihail Carataşu - cărţile şi documentele Văcăreştilor); problema editării critice a textelor vechi româneşti (Liviu Onu); cultură scrisă şi folclor (Felix Karlinger cu privire la funcţia „poveştilor" în balada populară românească; Adrian Fochi - motive etnografice sud-est europene în opera lui George Coşbuc). De-a lungul timpului, colaboratorii revistei manifestă un interes deosebit pentru viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir: Paul Cernovodeanu (Demetre Cantemir vu par ses contemporains, Les Oeuvres de Demetre Cantemir presentees par «Acta eruditorum» de Leipzig (1714-1738), Le Plan de Constantinople de Demetre Cantemir şi Demetre Cantemir et VOrient musulman), Virgil Cândea (Life Story of a Manuscript: Dimitrie Cantemir's History ofthe Othman Empire şi La Vie du Prince Dimitrie Cantemir ecrite par son fils Antioh. Texte integral d'apres le manuscrit original de la Houghton Library), Valentin Al. Georgescu (Renovation des valeurs europeennes et innovations roumaines chez D. Cantemir), Anca Iancu (L'Image du sud-est europeen dans Vhistoriographie roumaine du XVII-e siecle et au debut du siecle suivant), Andrei Brezianu (Swift and the Cantemirs: an 18th Century Case in Literary Contingency), Viorel Cosma (LeMusicien Demetre Cantemir dans la litterature europeenne du XVII-e siecle), Maria-Ana Musicescu (Demetre Cantemir et ses contemporains vus â travers leurs portraits) şi Anca Irina Ionescu (Considerations sur la traduction du «Livre sur le systeme de la religion des Musulmans» de Cantemir par Sofronie Vracanski). Sunt studiate scrieri şi programe culturale ale lui Udrişte Năsturel (Virgil Cândea, L'Humanisme d'Udrişte Năsturel et Vagonie des lettres slavonnes en Valachie), Nicolae Milescu (Zamfira Mihail, Nicolae Milescu, Le Spathaire, un „encyclopediste" roumain du XVII-e siecle şi La Difjusion des ecrits „orientaux" de Nicolas Le Spathaire Milescu, Liviu Onu, Concordances onomassiologiques dans les traductions de Nicolas Spathaire Milescu, M.A. Momina, Greceskii perevod XVII veka «Opisanie Sibiri» N.G. Spafariia), Paisie Velicicovski (Călugărul Ioannikios, A Homily for the Monastic Tonsure by St. Paisy Velichkovsky, Alexandru Duţu, Pour une histoire de la devotion sud-est europeenne. Contributions recentes, Valentina Pelin, The Correspondence ofStarets Paisie ofthe Neamts Monastery), Mircea Eliade (Al. Zub, Histoire et anthropologie: la contribution de Mircea Eliade). Un spaţiu important se acordă contactelor literaturii române cu literaturile din sud-estul european. Specialişti recunoscuţi semnează articole despre relaţiile literare şi culturale româno-greceşti (Nestor Camariano, Sur Vactivite de la «Societe litteraire greco-dacique» de Bucarest (1810-1812), Ariadna Camariano-Cioran, Jeremie Cacavela et ses relations avec les Principautes Roumaines, Cornelia Papacostea Danielopolu, Les Contacts des intellectuels roumains avec les «hellenismes peripheriques», 1818-1830), româno-bulgare (Ilia Konev,
627 Dicţionarul general al literaturii române
La revue roumaine
Prosvescenie v balkanskih stranah i rumyno-bolgarskie literatumye otnosenija, Elena Siupiur, Les Relations litter aires roumaino-bul-gares pendant la periode 1878-1916), româno-sârbe (Ioan Radu, Relations culturelles roumaino-serbes au XVI-e siecle, Iovan Deretic, La Signification de Voeuvre de Dositej Obradovic pour les etudes comparees, Nikola Gavrilovic, împortance de Timişoara pour la cooperation culturelle serbo-roumaine au XVIII-e siecle, Eugenia Ioan, Les Interferences historiques roumaino- yougoslaves et les relations litter aires â l'epoque modeme) şi româno-turceşti (Elena-Natalia Ionescu, Relations litteraires roumaino-turques au XX-e siecle).	M.A.
REVUE DE TRANSYLVANIE, publicaţie apărută la Cluj şi la Sibiu din mai 1934 până în decembrie 1944, sub auspiciile Astrei. Directorul publicaţiei este Silviu Dragomir, iar funcţia de redactor-şef este ocupată de D. D. Roşea (1934-1937), Ioachim Crăciun (1938-1941) şi George Sofronie (1941-1944). în Cuvântul înainte din primul număr se prezintă orientarea revistei, care îşi propune „să informeze cititorii din Occident asupra diverselor aspecte ale vieţii dintr-o importantă provincie românească", acordând o atenţie specială problemei minorităţilor. Pe lângă articolele privitoare la viaţa politică a momentului, se prezintă ample studii de istorie a Transilvaniei. Rubrici: „Studii", „Note", „Recenzii" şi „Necrologuri". Dintre studiile literare se disting O literatură a urei, articol împotriva propagandei iredentismului maghiar, şi Octavian Goga, poet al destinului român, ambele aparţinând lui Ion Chinezu. Numeroase materiale evocă personalităţi ale culturii române - Sextil Puşcariu este prezentat de Theodor Capidan (Profesorul Sextil Puşcariu), Ioachim Crăciun publică studiul Un geniu creator al românilor: Nicolae Iorga - şi străine -George Oprescu trimite articolul Un mare istoric al artei, prieten al românilor: Henri Focillon ş.a. Dintre articolele de istorie a românilor se reliefează o contribuţie a lui C. Daicoviciu, intitulată Problema continuităţii în Dacia. în direcţia înregistrării faptelor culturale locale se înscrie Bibliografia Transilvaniei române între anii 1916-1936, elaborată de Ioachim Crăciun, lucrare ce acoperă mai toate aspectele vieţii culturale ale provinciei: reviste, istoriografie, statistici etc. In sumar nu intră producţii literare, cărţile recenzate fiind monografii, lucrări istorice sau studii lingvistice. Se remarcă recenzia lui N. Bănescu la Memoriile reginei Maria, Aurel Decei semnalează Istoria românilor de N. Iorga, Ovidiu Boitoş scrie despre Peregrinul transilvan al lui I. Codru-Drăguşanu. Proiectul de elaborare a Atlasului lingvistic român este amplu discutat de Sextil Puşcariu (1/1936). Deşi articolele de artă nu reprezintă o prioritate a revistei, merită menţionat un studiu al lui C. Petranu, Arhitectura în lemn a Transilvaniei.	M.Dr.
LA REVUE ROUMAINE, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 20 februarie 1912 şi 5 mai 1916. Aşa cum se anunţă încă din subtitlul „Litterature, arts, sciences", revista include în paginile sale cu deosebire producţii literare. în primul număr se afirmă orientarea publicaţiei, care aspiră să
La
Revue roumaine
Recuei! bi-mensue!
Elw Barbul«(co
SOMMA1RE
>. 1 ;56' ■ ‘»r et la
JV-e ANNKE Tomc MI, No. 1 *56), 2 (57).
In l'raHtP iif detuatH 1,1 ,.R
Z-d «litter	. Ai. .."J ■; J»‘ }.•
ta nr M cam fax,te	Ii...
Sur tu iLiute	‘fvl.	\ ,
&
ABONNEMT XTS AYMJL LS : tfoumanlc: 20 francs; (inion Poştale; 30 fiancs.
Uri> ros i Arj,Mixisu‘yno\ 10 Sir. WC ACI, BL rC AREST
UHRAfltfg HATfONALE, 55, ftue DS «ftDiCtS* PASîS* SfîUL DgpOSSTA!RS |*OUR LA FRAHCG
Prix de ce numero: 2 francs l.\ ritranger: 2 fr. m
devină „o punte de legătură între Franţa şi România, un tablou viu al celor ce se petrec în Ţările Române". Se vorbeşte, de asemenea, despre caracterul eclectic al periodicului, care nu va face distincţie între şcolile literare, combătând „polemicile violente şi elogiile hiperbolice" şi cultivând un aspect „demn şi occidental". în general, se evidenţiază o direcţie filofranceză şi antigermană printr-o serie de intervenţii teoretice: C. Al. Ionescu-Caion scrie articolul Cultura germană şi spiritul român, Fîenry Bogniart - Doctrina pangermanică. Dintre genurile literare poezia ocupă un loc privilegiat. Se publică poeme de Elena Văcărescu, Charles Adolphe Cantacuzene, Cincinat Pavelescu, Iuliu Cezar Săvescu sau N. Davidescu. Poeme de Mihai Eminescu sunt prezentate în versiunea franceză a lui A1. Gr. Suţu şi a lui Matei Rusu (La steaua, Somnoroase păsărele, Ce te legeni..., Despărţire etc.). Din clasicii români se includ versuri de George Goşbuc, Alexandru Macedonski, St. O. Iosif. Proza este prezentă în două ipostaze, fie apar fragmente scurte, precum Emil Gârleanu, în timpul fericit al copilăriei mele, AL T. Stamatiad, Simfonie tristă ş.a., fie se reproduc fragmente din scrieri consacrate, cum se întâmplă cu Stepa Bărăganului din Pseudo-cynegeticos de A. I. Odobescu şi cu paginile din Viaţa la ţară de Duiliu Zamfirescu. în foileton apar piesele Cocoşul negru de Victor Eftimiu şi Ultima zi de Caton Theodorian. Cronica literară este susţinută de Ionescu-Caion, care se referă la personalităţi ale literaturii române (Viaţa şi moartea lui Ştefan Petică, Doi umanişti: A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga, Alexandru Macedonski,
Rezuş
Dicţionarul general al literaturii române 628
Un poet nou: Ion Pillat). Trebuie menţionat un scurt articol al lui
B.	Delavrancea, în care este evocat Petre Ispirescu. A.D. Xenopol, unul dintre colaboratorii constanţi ai revistei, contribuie cu o serie de articole teoretice: Poporul român, Imaginaţia în istorie, Politica raselor, Postulatul psihologic, Rolul românilor în Orient etc. Dintre eseuri se evidenţiază Punctul de vedere românesc de Pompiliu Eliade şi un studiu critic al lui G. Ibrăileanu, Literatura şi societatea. Prin alegerea şi conţinutul articolelor R.r. rămâne fidelă programului anunţat, deschizându-şi paginile cunoaşterii valorilor literaturii române din secolul al XlX-lea şi din primii ani ai secolului al XX-lea.	M. Dr.
REZUŞ, Petru (22.VI.1913, Rădăuţi - 7.V.1995, Bucureşti), poet, prozator, folclorist, istoric literar şi traducător. Este fiul Domnicăi (n. Popadiuc) şi al lui Alexiu Rezuş, ţăran. A urmat Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din oraşul natal (1924-1931), apoi Facultatea de Teologie şi Facultatea de Litere şi Filosofie de la Cernăuţi (1931-1935), desăvârşindu-şi studiile teologice în Anglia (Oxford), Franţa (Strasbourg), Austria (Viena). După ce îşi ia doctoratul (1937) va ocupa un post de profesor la Academia Teologică din Caransebeş, la Facultatea de Teologie din Bucureşti (din 1947), la Universitatea din Cernăuţi-Suceava şi din nou la Bucureşti (1949-1974). încă de prin 1931 se arată interesat de literatura populară şi în 1940 devine membru al Institutului de Etnografie şi Folclor de la Cernăuţi, condus de Leca Morariu. Debutează în „Almanahul literar" (Cernăuţi, 1935). La Caransebeş înfiinţează revista „Altarul Banatului" (1944-1947). A colaborat la „Albina", „Biserica Ortodoxă Română", „Cronica", „Flacăra", „Luceafărul" (Timişoara), „Mitropolia Banatului", „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei", „Naţiunea", „Ortodoxia", „Ramuri", „Revista Bucovinei", „România literară", „Viaţa nouă". Semnează şi Ion Aluion, Ion Temnic, Alior Samuilă.
Ca poet, R. debutează destul de târziu, în culegerea colectivă Floare de gând, apărută în 1947. După mai bine de două decenii tipăreşte un volum individual, Poeme (1973), urmat de La vaduri de vreme (1974), Trecere înaltă (1976), Vama de aur (1977), Pe aripi (1987). Versurile îmbină patriarhalul, limpiditatea şi lentoarea discursului cu deschiderile spre modernitate. Poetul nu se teme de utilizarea limbajului comun, convins că inculcarea unor sensuri profunde îl poate revitaliza. Tematica aleasă ţine de erotică, dar şi de meditaţia asupra trecerii timpului, efemeritatea fiinţei umane fiind de cele mai multe ori privită - ca la Lucian Blaga - cu un resemnat dramatism, chiar cu o anumită seninătate, dincolo de notele elegiace. Alte teme sunt nostalgia pentru locurile natale, văzute sub semnul fabulosului, ataşamentul faţă de oameni şi înfăptuirile ce înfruntă efemerul. Autorul îşi însuşeşte mai multe surse folclorice, le utilizează direct (Mioriţa) sau aluziv, proiectându-le, fără siluiri intelectualiste, într-un orizont estetic în parte inedit. R. are, de altfel, o valoroasă activitate de folclorist, ilustrată de culegeri ca Dochiţa împârătiţa („basme şi poezii populare din Ţara de Sus", 1972), Frumoasa Frumoaselor (1973) sau Dacă poţi râde, să râzi (1974), cuprinzând peste şase mii de proverbe şi zicători în versuri din Banat. S-a încercat,
fără rezultate notabile, şi în proză - inclusiv în romanul de inspiraţie istorică, ilustrat de Cosiţele Doamnei (1979), Războieni (1980), Dansul şerpilor (1981) şi Dumnbrava Roşie (1984) -, precum şi în literatura pentru copii. De luat în seamă, uneori cu o contribuţie documentară şi interpretativă deosebită, sunt, în schimb, lucrările de istorie literară Pe urmele lui Ion Creangă
(1977), Ion Creangă. Mit şi adevăr (1981), monografia biografică Mihai Eminescu (1983). De asemenea, notabilă, prin efort, este traducerea integrală a sonetelor lui Shakespeare (1991).
SCRIERI: Poeme, Bucureşti, 1973; Cătănoaia, Bucureşti, 1973; La vaduri de vreme, Bucureşti, 1974; Sub umbra Sfinxului, Ontario, 1975; Trecere înaltă, Bucureşti, 1976; Pe urmele lui Ion Creangă, Bucureşti, 1977; Vama de aur, Bucureşti, 1977; Cosiţele Doamnei, Bucureşti, 1979; Războieni, Bucureşti, 1980; Dansul şerpilor, Bucureşti, 1981; Ion Creangă. Mit şi adevăr, Bucureşti, 1981; Mihai Eminescu, Bucureşti, 1983; Dumbrava Roşie, Bucureşti, 1984; Pe aripi, Bucureşti, 1987; O copilărie nepereche, Bucureşti, 1990; Aron Pumnul, Iaşi, 1994; Domnul Iisus Hristos, Bucureşti, 1994; Amintiri din Ţara Domelor, Iaşi, 2003; Cuminţenia pământului, Bucureşti, 2003. Culegeri: Făt-Frumos cu tichia de aur, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Dumitru Lazăr); Dochiţa împârătiţa. Basme şi poezii populare din Ţara de Sus, Bucureşti, 1972; Frumoasa Frumoaselor, Bucureşti, 1973; Dacă poţi râde, să râzi. Proverbe şi zicători din Banat, introd. Dumitru Lazăr, Timişoara, 1974; Blana ursului din pădure, Bucureşti, 1976; Făt-Frumos cel luminos, Timişoara, 1979. Ediţii: Leca Morariu, De la noi, pref. edit., Bucureşti, 1983. Traduceri: William Shakespeare, Sonete, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: George Muntean, „Poeme", RL, 1973, 10; Laurenţiu Ulici, Privind înapoi fără mânie, RL, 1974,13; Ulici, Prima verba, 1,121-124; Popa, Dicţ. lit. (1977), 474; Lit rom. cont, 1,506-508; Nicolae Manolescu, Creangă între legendă şi realitate, RL, 1982, 5; Grigurcu, între critici, 324-326; Nicolae Georgescu, Continuarea amintirilor din copilărie, LCF, 1989,36; Ion Buzaşi, „O copilărie nepereche", TR, 1992, 3; Dan Grigorescu, Sonetele lui Shakespeare, VR, 1992, 10-11; Păcurariu, Dicţ. teolog., 382-384; Rachieru, Poeţi Bucovina, 374-375; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 183-184; Dicţ. scriit. rom., IV, 68-70. E.O.
RICHTER, Gisela (18.V.1931, Hălchiu, j. Braşov - 6.VII.1998, Mosbach, Germania), traducătoare. R. (născută Arz) este fiica unui învăţător. Absolventă a Liceului de Comerţ din Braşov (1950), a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia germanistică, la Universitatea din Bucureşti. în 1956 a fost încadrată cercetător ştiinţific la secţia sibiană a Filialei Cluj a Academiei RPR, devenită în 1970 Centrul de Ştiinţe Sociale Sibiu. Lucrând în cadrul sectorului de dialectologie, a publicat o serie de studii şi comunicări referitoare la specificul limbii germane vorbite în Transilvania şi la interferenţele lingvistice româno-germane. Este coautoare a Dicţionarului graiurilor săseşti. Părăsind ţara în 1978, se stabileşte în Germania, la Mosbach, mai târziu la Gundelsheim/Neckar, unde îşi continuă activitatea lingvistică, în calitate de redactor al Dicţionarului graiurilor săseşti din nordul Transilvaniei. în 1994 obţine, pentru merite în domeniul cultural, gratificaţia de onoare a Premiului „Georg Dehio", oferită de Breasla Artiştilor din Esslingen.
Ca traducătoare, R. s-a îndreptat mai mult spre proză, cu predilecţie spre naraţiunile sugerând dinamismul vieţii, ceea
629 Dicţionarul general al literaturii române
Ritmul vremii
ce o face aptă pentru transpunerea literaturii destinată adolescenţilor. Tălmăceşte, printre altele, romanul Seri albastre de Costache Anton şi două volume din ciclul Cireşarii de Constantin Chiriţă etc. O atrag, de asemenea, alte scrieri din perioada contemporană - Eusebiu Camilar, Cordun, Geo Bogza, Cartea Oltului, Eugen Barbu, Şoseaua Nordului, Marin Preda, Friguri, Dumitru Radu Popescu, Vânătoare regală ş.a. -, dar şi proza unor clasici - nuvele de loan Slavici (Moara cu noroc), romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu. Lista ei de traduceri este completată de seria prozelor incluse în sumarul unor antologii şi în reviste - povestiri de Ştefan Bănulescu, Augustin Buzura, Lucia Demetrius, Fănuş Neagu, Francisc Munteanu. în special transpunerile romanelor lui Camil Petrescu şi D.R. Popescu „simt pietre de încercare pentru traducător; ele impun exigenţe dintre cele mai înalte de ordinul limbii, esteticii, atmosferei şi conţinutului" (Eva Behring).
Traduceri: Mihai Novicov, Erzăhlungen iiber Doftana, Bucureşti, 1961; Eusebiu Camilar, Cordun, Bucureşti, 1962; Constantin Chiriţă, Das Traumschlofi des Mădchens in Weifi, Bucureşti, 1962, Die Kirschwinkler, Bucureşti, 1967; Costache Anton, BlaueAbende, Bucureşti, 1963; Camil Petrescu, Das Prokustesbett, Bucureşti, 1963; Geo Bogza, Das Buch vom Alt, Bucureşti, 1964; Marin Preda, Fieber, Bucureşti, 1965; Otilia Cazimir, Lucki ist gestorben, Bucureşti, 1966; loan Slavici, Die Glucksmiihle, Bucureşti, 1966, Floritza, das Waldmădchen, Bucureşti, 1973; Vasile Rebreanu, Hungriger Nachmittag, Bucureşti, 1967; Eugen Barbu, Nordchaussee, Bucureşti, 1968; Theodor Constantin: Die Dame in Lila, Bucureşti, 1969; Alexandru Mitru, Die Sagen des Olimp, voi. I: Die Gotter, Bucureşti, 1970; Dumitru Radu Popescu, Kdnigliche Jagd, Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Gisela Richter, Gedanken eines Ubersetzers, „Neue Literatur", 1976, 3; Eva Behring, Probleme ale traducerilor germane din literatura română, RITL, 1985, V, A. Ga.[Anneli Ute Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher Ubersetzung 1945-1981, în Rumănisch-deutsche Interferenzen, îngr. Klaus Heitmann, Heidelberg, 1986; Helmut Kelp, Germanistische Linguistik in Rumănien 1945-1985. Bibliographie, Miinchen, 1990; Lexikon der Siebenburger Sachsen, îngr. Walter Myfi, Innsbruck, 1993.	J. W.
RICHTER, Konrad (28.11.1872, Berlin - 10.1.1941, Bucureşti), traducător. Este fiul unui comerciant. Studiază filologia germanică la Universitatea din Berlin (va frecventa un semestru şi la Miinchen), obţinând titlul de doctor în 1893, cu o „analiză istorico-critică" despre variantele germane ale legendei Sfântului Cristofor, publicată în 1896 la Berlin. Candidează cu succes pentru ocuparea unui post de preparator de limbă germană la un liceu din Iaşi şi se stabileşte în România, învăţând bine limba română, trece în 1900 examenul pentru profesorii din învăţământul secundar. Este profesor la Liceul „Traian" din Turnu Severin şi în Bucureşti, din 1902 la Liceul „Mihai Viteazul", iar din 1906 la Liceul „Sf. Sava". E chemat apoi să activeze în învăţământul universitar bucureştean: conferenţiar din 1912, membru în Comisia pentru aprobarea manualelor, coordonator al studiului limbii germane în cadrul Seminarului Pedagogic al Universităţii, profesor la Academia Comercială din 1913. Fiind cetăţean german, la intrarea
României în primul război mondial este internat şi eliberat abia la finele anului 1917. Demis din învăţământul public, preia în
1920	administrarea comunităţii luterane din Bucureşti, având în cele din urmă satisfacţia ca, după intervenţii repetate, să fie repus în drepturi la Academia Comercială şi la Seminarul Pedagogic. Manualele pe care le întocmeşte au avut înainte de primul război mondial o răspândire largă. Remarcabile sunt şi eforturile sale de animator cultural, impulsurile date propagării unor realizări literar-artistice, bunăoară în cadrul Institutului de Cultură Româno-German, pe care îl conduce temporar.
în toată activitatea sa R. şi-a asumat rolul de mijlocitor între spiritualitatea românească şi cea germană, chiar şi în momente nefavorabile contactelor culturale, ca în timpul şi după primul război mondial, el considerând că, în mod cert, „contradicţia politică, survenită sub presiunea unor împrejurări istorice, nu poate întrerupe pentru multă vreme relaţiile spirituale dintre două popoare" şi fiind convins că dorinţa de „a contribui la refacerea acestor relaţii se va bucura de o justă apreciere". Traduce o sumedenie de texte lirice (de V. Alecsandri, G. Coşbuc, O. Goga ş.a.), precum şi din proza românească (I.L. Caragiale, I.A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voineşti), multe dintre aceste tălmăciri având o circulaţie totuşi restrânsă, în periodicele academice în care au fost incluse: „Revista germaniştilor români", „Stimmen aus dem Siidosten", buletinul Comisiei pentru Sud-Est al Academiei Germane din Miinchen. A transpus pastelurile lui Vasile Alecsandri, Ion de Liviu Rebreanu (versiunea sa a apărut în 1941) şi, în colaborare cu Bernhard Capesius, un volum de versuri din Ion Pillat (1943). Punctul culminant al activităţii de traducător l-a atins cu versiunile la poezii eminesciene, strânse în 1937 în volum şi premiate de Academia Română (Premiul „Constantin Flamangiu"). R. excelează - după aprecierea lui Harald Krasser - în tălmăcirea poemelor filosofice (Scrisori ş.a.), fiind mai puţin norocos în alegerea echivalenţelor pentru versurile de inspiraţie folclorică. Traducerile lui şi-au păstrat valabilitatea, la ele apelând frecvent cei care alcătuiesc antologii sau ediţii în limba germană din lirica lui Eminescu.
Traduceri: Vasile Alecsandri, Pastelle..., Bucureşti, 1904; Emanoil Antonescu, Meister Manole. Dramatische Phantasie, Leipzig, [1923]; Mihai Eminescu, Gedichte, Jena-Leipzig, 1937; Liviu Rebreanu, Die Erde, die trunken macht. Roman (îon), Viena-Leipzig, 1941; Ion Pillat, Ausgewăhlte Gedichte, Jena-Leipzig, 1943 (în colaborare cu Bernhard Capesius).
Repere bibliografice: Harald Krasser, Begegnung im lyrischen Wort. Zu Konrad Richters Eminescu-Ubersetzung und Ion Pillats „Din poezia germană", „Klingsor", 1938,2; Prof. dr. Konrad Richter zum Gedăchtnis, „Bukarester Tageblatt", 1941,13 ianuarie; H. P. [Hans Petri], Konrad Richter zum Gedăchtnis, „Bukarester Gemeindeblatt", 1941, 3; Georg Stadtmiiller, Deutsche Ubertragungen rumănischer Dichtung, supl. la Basil Munteanu, Geschichte der neueren rumănischen Literatur, Viena, 1943; Dan Mănucă, Eminescu în germană, DL, 2000,38.	J.	W.
RITMUL VREMII, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din februarie 1925 până în iulie 1929, apoi în martie 1930, ca publicaţie a Institutului de Literatură, condus de Mihail
Ritmuri
Dicţionarul general al literaturii române 630
Dragomirescu. In prima serie, care poartă subtitlul „Revistă literară, critică, socială", nu se precizează componenţa redacţiei. în ultimul număr, unde subtitlul se schimbă în „Revistă pentru literatură", redacţia este alcătuită din Mihail Dragomirescu şi George Murnu - directori, George Dumitrescu, N.I. Rusu, Râul Teodorescu - redactori. într-o Predoslovie se exprimă intenţia de a oglindi cât mai complet viaţa culturală şi socială din epocă. Criticând „moravurile literare de astăzi", redactorii promit să lupte „împotriva acestei realităţi dezastruoase" şi să încerce a reabilita „demnitatea pierdută a scriitorului român". Programul este expus mai clar în alt articol din numărul inaugural, unde se spune: „Critica va fi pozitivă sau negativă, după dreptate. Nu în înţelesul că vom fi un magazin literar al tuturor exhibiţiilor timpului ne intitulăm astfel. A merge în pas cu vremea nu e a te lăsa târât cu docilitate în vârtejul modelor efemere şi al snobismului umflat. Ţinând contact cu realitatea, vom căuta, totuşi, să ne ridicăm deasupra ei." Doar implicită, adoptarea principiilor maioresciene este asumată deschis ulterior, aşa cum o reliefează articolele Titu Maiorescu de Pompiliu Constantinescu (2/1925) şi Orientarea noastră de Mihail Dragomirescu (1/1930). Accentul pus, în spirit maiorescian, pe tradiţie, pe ideea de valoare şi pe necesitatea unei critici fundamentate filosofic va transpărea începând cu selecţia colaboratorilor şi a tematicii textelor. R.v. publică, în genere, literatură de bună calitate, aparţinând unor autori din diverse generaţii, cei tineri nefiind deloc neglijaţi. Astfel, dintre poeţi, se disting în primul rând Radu Gyr, căruia îi apar numeroase poeme, multe incluse ulterior în volumul Cerbul de lumină, şi George Dumitrescu, cu poeme din ciclul Cântece pentru madona mică (şi nu numai). Pot fi citite şi versuri de Cincinat Pavelescu, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Mihail Steriade, G. Talaz, N. Milcu, Radu Bucov (pseudonim folosit de Mihail Dragomirescu), Cicerone Theodorescu, Ion Pogan ş.a. Un loc însemnat îl ocupă proza, ilustrată, între alţii, de un „specialist" al genului scurt, I.A. Bassarabescu - schiţele Simţul realităţii, Zi de martie, într-un orăşel mic de provincie ş.a., care vor intra în volumul Un om în toată firea - sau de Carol Ardeleanu şi Eugen Boureanul. O prezenţă constantă este, în anii 1925-1926, aceea a tânărului prozator Adrian Hurmuz, apreciat într-o prezentare drept „un talent original, cu daruri proprii", „cu o personală caracterizare a vieţii mărunte şi umile". în afara povestirilor acestuia - Copilul buruienilor, Profesoara de dragoste, Aventura, Ceasul din zid -, merită amintite cele semnate de Elena Vellescu, George Acsinteanu, Constantin Apostol (care foloseşte pseudonimul Fulga Apostol), Savin Constant, textele memorialistice ale lui Mircea Damian şi fragmentul de roman Casa verde al lui A. Mândru. Un spaţiu larg li se rezervă în revistă teoriei, criticii şi istoriei literare, îndatorate, în mod vizibil, spiritului maiorescian. Principal exponent al acestuia, Mihail Dragomirescu semnează număr de număr cu editoriale de factură pronunţat teoretică (Autoritatea critică, „Statul cultural", Frumosul în natură şi frumosul în artă ş.a.), fragmente din studiile Ştiinţa literaturii, Istoria spiritului românesc din sec. XX, dialogul critico-filosofic în empireu, tipărit în serial între
1926 şi 1928 şi avându-i ca personaje pe Titu Maiorescu, Vasile Conta, Grigore Alexandrescu, I.L. Caragiale, B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, AL Vlahuţă, I. Trivale, continuat de alte Dialoguri (în 1928-1929), printre protagonişti figurând de data aceasta Mihai Eminescu şi Ion Creangă. în primii doi ani de apariţie titularul cronicii literare este Pompiliu Constantinescu. Se mai publică frecvent comentarii eminesciene, studii comparatiste, semnate de Cora Valescu şi D. Al. Nanu, portrete critice de Ion M. Gane, articole despre literatura universală de N.I. Rusu (de pildă, despre Rudyard Kipling), recenzii de George Dumitrescu, D. Murăraşu, N.N. Creţu, Radu Gyr ş.a. Traducerile completează bogatul sumar al publicaţiei, fiind la rândul lor destul de diverse: transpuneri din scriitori greci şi latini (Homer, Lucreţiu, Horaţiu, Catul), orientali (Omar Khayyam, în versiunea lui AL T. Stamatiad), versuri din clasici (Racine, Goethe), romantici (Hugo, Leopardi, Alfred de Vigny), simbolişti (Baudelaire, Verlaine, Samain). Alţi colaboratori: Agatha Grigorescu-Bacovia, Constant C. Cristea.	I.M.
RITMURI, revistă apărută la Braşov, lunar, de la 1 septembrie 1929 până în august 1930, având directori pe Ion Focşeneanu şi pe Ioan AL Bran-Lemeny. Cu numerele 4-5/1930 redactor este Ion Focşeneanu, iar de la numărul 6 doar Ioan AL Bran-Lemeny. De la numărul 10/1930 revista are subtitlul „Literară şi critică". Iniţiatorii publicaţiei doresc „organizarea unei vieţi cultural-artistice locale", precum şi „crearea unui suport etico-estetic [...] prin comemorarea marilor noştri precursori" (Cuvântul nostru, 1/1929). Rubrici: „Poezii originale", „Proză originală", „Poezii-traduceri", „Autori şi opere străine", „Recenzii", „Poşta redacţiei"", „Revista revistelor", „Cronica dramatică", „Cronica muzicală", „Ecouri din...", „Cronica cinematografică", „Note şi ecouri". R. se deschide cu câteva Rânduri despre St. O. Iosif de Ion Minulescu, la care se adaugă un articol al lui Ion Foti şi altul al Măriei Baiulescu, oferindu-se şi un grupaj din lirica poetului. în Gânduri... (2/1929), Ion Focşeneanu mărturiseşte, pe un ton mai apăsat, refuzul grupării braşovene de a face „«pasul înainte»... în gol" precum „domnii «scriitori francezi de la Capsa»", copiindu-i, paştişându-i ori compilându-i pe Tristan Tzara, Paul Eluard, Marcel Proust, Jean Cocteau sau colecţiile revistelor „Nouvelle revue frangaise" şi „Litterature". De aceea, şi acest număr omagiază un clasic - Andrei Mureşanu, prilej cu care Aurel A. Mureşianu oferă informaţii şi amintiri în articolul intitulat Andrei Mureşanu, intim. Orientarea tradiţionalistă a publicaţiei e întărită prin alte intervenţii, precum acelea semnate de I. AL Bran-Lemeny (Problema artei, Religie şi artă) şi Ion Focşeneanu (Neoromantism sau neoclasicism?). La rubrica „Poezii originale" se impun atenţiei G. Bacovia (Pantofi, Toamnă, Psalm) şi Emil Isac (Vară, Cântare, Medalion). Li se alătură George Voevidca, Alexandru Călinescu, Ştefan Stănescu, Pavel Nedelcu, G. Şt. Cazacu, Ion Iordache, Mia Cerna (Maria Florescu), Lucian Costin, Ecaterina Pitiş, Dumitru Olariu şi Cincinat Pavelescu (Sonet) ş.a. Proza aparţine lui Ion Focşeneanu, George
631 Dicţionarul general al literaturii române
Rîuleţ
Acsinteanu, Miei Cerna şi lui Alexandru Sever. Publicistica este mai bine ilustrată. Lucian Costin oferă fragmente din lucrarea Inducţia poetică. I. AL Bran-Lemeny semnează Literatura şi Braşovul în lumina materialismului şi a idealismului, iar Aurel A. Mureşianu - încercări de îndreptare a limbii în Ardeal înaintea „Junimei". Sub genericul „Creionări", Luciu Marian realizează scurte profiluri scriitoriceşti: Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, ALO. Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu şi Damian Stănoiu. Compartimentul traducerilor este consistent, ilustrat printr-o selecţie generoasă. Astfel, Ion Focşeneanu, Lucian Costin, I. AL Bran-Lemeny transpun din lirica lui Baudelaire, Verlaine, Ady Endre, Kâcso Săndor, A. V. Kolţov,
H.	Zillich, Heine, Rilke, Egon Hayek ş.a. G.M. Ivanov tălmăceşte fragmente de proză din opera lui Mihail Zoşcenko şi A. K. Kuprin, iar Radu Prişcu schiţe de Cehov. Un medalion Frederic Mistral poartă semnătura Ion Focşeneanu, un grupaj de versuri ale aceluiaşi poet traducând Al. Iacobescu. Rubricile „Recenzii", „Note şi ecouri" semnalează şi analizează apariţii din literatura română şi străină, precum ediţia a treia din Plumb de G. Bacovia, Darurile pământului de Nichifor Crainic ori Cuvinte potrivite şi Icoane de lemn de Tudor Arghezi, dar şi Pe frontul de vest, nimic nou, romanul lui E. M. Remarque. în sumar intră şi folclor cules de Ştefania Crişan.	D.B.
RÎULEŢ, Const. (pseudonim al lui Sofocle Verigopol; 22.VIII.i882, Bucureşti -1967, Bucureşti), gazetar, dramaturg, prozator şi autor de versuri. Este fiul Vasilichiţei (n. Dodopol) şi al macedoneanului Sofocle Verigopolu. Intră în 1901 în gazetărie, semnând la început cu numele adevărat sau cu derivate precum Rigo Pol, apoi şi S.S. sau Const. Rîuleţ în „Apărarea naţională", „Acţiunea (conservatoare)", „Revista literară", „Cronica", ori în „Cortina" (Ploieşti), „Viitorul" (unde a fost şi redactor). Din primele încercări îşi adună catrenele care vor constitui debutul său editorial, placheta Epigramele lui Const. Rîuleţ (1908). Devine un notoriu ziarist profesionist, lucrând sau doar colaborând până în 1945 şi la „Voinţa naţională", „Biblioteca modernă", „Veselia", „Acţiunea română", „Universul literar", „Teatrul de mâine" (Iaşi„1918-1920, al cărei director a fost), „Biblioteca soldatului şi a cetăţeanului" (Cluj, 1921, unde e prim-redactor), „Victoria" (1921, e membru în comitetul de redacţie), „Naşa reci" (ziar în limba rusă, din 1922), „Revista poliţiei române" (al cărei secretar de redacţie a fost între 1936 şi 1941), „Universul copiilor", „Naţionalul nou", „Păcală", „Neamul nostru", „Presa", semnând articole (diverse sau în cadrul rubricilor „Cronica/Viaţa teatrală", „Cronica literară", „Pentru cititoare", „Impresii"), versuri, proză, teatru, traduceri. Cu un caracter informativ, publicistica sa conţine opinii şi idei comune. O situaţie aparte au textele de propagandă antiger-mană din timpul primului război mondial, reluate şi în culegerea Germania neagră (1917). Concomitent, lucrează la Biroul de Presă, devenit mai târziu Direcţia Presei din Ministerul de Interne, al cărei şef a fost mulţi ani. S-a implicat şi în promovarea celei de-a şaptea arte, conducând o comisie
însărcinată cu supravegherea calităţii filmelor şi elaborând, împreună cu un director al poliţiei sociale, un fel de normativ pentru respectarea criteriilor morale în acest domeniu, intitulat Chemarea cinematografului (1915). A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (1911), al Societăţii Autorilor Dramatici Români (din a cărei conducere a făcut parte) şi al Sindicatului Ziariştilor.
Epigramele lui R., adunate în câteva plachete cu acest titlu sau în Surâsul unui trecător (1910), Mărunte (1914), ca şi celelalte versificări, strânse în volumele Poemele despărţirii (1921), Poezii (1925; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), Sensibilitate (1938), suferă de o exprimare precară, ce anulează speranţa autorului: „am îngropat un suflet într-o carte", „ca să trăiască singur, mai departe" (închinare). Culegerea de poeme în proză Cimitire (1920) nu depăşeşte o banală nevoie de a fi liric şi meditativ. în schimb, R. a reuşit să atragă atenţia contemporanilor ca autor de teatru, chiar de la debutul, în 1910, pe scena Companiei Dramatice Davila, cu piesa într-un act Femeile ciudate (scrisă în colaborare cu AL T. Stamatiad), a cărei „ciudăţenie", ce îi asigura şi caracterul spectacular, era că o femeie prefera să stea lângă un bărbat care o brutaliza sistematic. Modul în care autorii conduc intriga a contribuit la reeditări şi la montarea ei, în 1920, şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. R. mai aduce la lumina rampei câteva texte cu adresă critică. Un „mare" publicist şi deputat, protagonistul piesei Cei mai de seamă (jucată în 1913, la Teatrul Naţional din Craiova), se arată a fi un mare impostor, datorând totul unui amic din umbră; pentru a nu fi dat de gol, nu ezită să provoace moartea binefăcătorului său. în Baia domniţei, alt personaj, de un egoism brutal, cu instincte sălbatice, concepe căsnicia ca pe o posesiune absolută a femeii şi este bântuit de o gelozie atroce, astfel încât un diafan tablou (care dă şi titlul piesei, reprezentată în 1920 la Naţionalul bucureştean), înfăţişând-o pe soţia sa pictată de un adorator platonic, îl incită la crimă. Piesa Pentru ţară! (jucată la Teatrul Popular, în 1922), e dedicată celor care înţeleg să se sacrifice pentru interesul obştesc. O privire mai degrabă plină de umor decât de intenţii satirice aruncă autorul asupra periferiei capitalei. Defecte mărunte, rivalităţi femeieşti, ilare apucături de mahalagii, prejudecăţi sociale simt prezentate ca elemente care colorează viaţa, fără să o degradeze prea mult. Este cazul comediilor Pălăria şi Urechea mahalalei (ambele jucate la Teatrul Naţional bucureştean, în 1924, respectiv în 1926), simpatice defilări de „caractere", gesturi şi limbaj specifice acestui spaţiu, montate în mici intrigi, menite să captiveze atenţia binevoitoare a spectatorilor. De alt gen este cea mai aplaudată piesă a lui R., drama Papagalii (reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1928), o investigare psihologică a tragediei unei femei care se sinucide din cauza unui uşor de înţeles păcat. Şocată de infidelitatea soţului, aceasta comite un adulter, dar împrejurările îi permit să îşi continue viaţa normal. Soarta decide însă ca accidentalul său amant să devină soţul surorii ei, ceea ce face din pasagera eroare o mare şi ireparabilă vină, deoarece, ca nişte „papagali" infernali, cei din preajmă îi amintesc mereu fapta, aducând-o la disperare. Obsesia vinovăţiei,
Rîuleţ
Dicţionarul general al literaturii române 632
întreţinută şi augmentată de ceilalţi, devine astfel fatală. De aici, tensiunea trăirilor, replicilor şi monologurilor, precum şi caracterul protagonistei, combinaţie de temperament aprig, necontrolat şi natură profund morală, autopunitivă. Slăbiciunii şi nefericirii acesteia, autorul le opune în Coleoptere (dramă pusă în scenă la Craiova, în 1935, şi la Cluj, în 1937) prospeţimea şi vigoarea sufletească proprii unei fete de la ţară care, angajată în biroul unui important avocat, reuşeşte să neutralizeze roiul de viespi şi „coleoptere" ce se agită cu intenţii otrăvite în jurul ei şi al maestrului, să îşi impună voinţa dreaptă, conducând totul, inclusiv propria-i soartă, spre un final fericit. Alte piese, jucate şi editate - comedia cu cântece Un rege Lear al mahalalei (Teatrul Grădina Blanduziei, în 1911), Păcat cu gândul (1913), Cu perdelele lăsate (Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1916), Primejdioşii (1926), Taina, tragedie pe un motiv epic din John Galsworthy (jucată la Craiova şi Cluj, în 1935) - sau rămase în periodice ori prin arhivele teatrelor, completează un repertoriu destul de vast, dar modest ca expresie literară şi teatrală. Principala defecţiune pare a fi artificialitatea, datorată uşurinţei în selecţia şi montajul episoadelor (uneori excesive, neverosimile sau nefiresc combinate), limbajului cam căutat, când forţând un stil „literar", când unul comic (prin inserţii de automatisme verbale, de construcţii voit hazoase) sau de-a dreptul stângaci. Ar rămâne intenţia de a pune în discuţie câteva idei, aspecte ale unei comunicări fragile, prin intermediul unor personaje destul de bine conturate, unele chiar vii, puternice. Primul volum de proză al lui R., Piedica (1923), indică preferinţa pentru dezbaterea unor aspecte ale naturii omeneşti, folosind secvenţele epice doar ca semne exterioare ale stărilor sufleteşti. Decelarea cauzelor care declanşează atitudini şi fapte este principala temă a naraţiunilor, fiind în primul rând vorba despre un autor care intenţionează să înţeleagă şi să explice, nu să „reflecte" realitatea. Acţiunea s-ar afla în conştiinţă, actant e gândul, care analizează, constată, se zbate, caută soluţii, ia decizii, uneori fatale. Mai consistente sunt prozele din culegerea Mânia lui Hercule (1943), unde, în nuvela titulară, se încearcă reconstituirea fluxului conştiinţei unui om care, cu mintea aprinsă de febră, ucide, totul fiind confuz, într-o atmosferă clar-obscură, specifică unui psihic bolnav. în alt loc, un personaj plin de ură, ateu, comite un atentat şi dintr-o dată devine foarte omenos şi credincios doar prin schimbarea în mintea sa a unui set de informaţii cu altul. Capacitatea de a elabora, totuşi, o scriitură de calitate este vizibilă în Diavolul citadin, o proză eseistică, experimentală, în care literatura e doar un pretext de a face observaţii despre paradoxurile existenţei. Invocând şi caracterizând precedentele apariţii ale diavolului în literatură, R. le opune propriul personaj, fără nimic diabolic, în afara faptului că e, prin voinţă divină, de partea răului. Noul Mefisto, foarte civilizat, doct, paşnic, e siderat de capacitatea, cu mult superioară celei drăceşti, a omului de a comite răul şi de previzibilul reacţiilor sale. Alte culegeri de proză - Ordaliile lui Mionel (1924; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), Noaptea măştilor sfâşiate (1926) - conţin noi ilustrări ale suferinţelor umane. Tripticul Cazul Soniei
Dimitrievna (1933), Pielea îngerului negru (1934) şi Zidul socotelilor (1935), „romane" poliţiste pentru „Colecţia celor 15 lei", cu nişte protagonişti care fac minuni la Londra, aruncă serioase îndoieli asupra discernământului literar al lui R., deşi conţin unele dovezi, dacă nu de talent, măcar de sensibilitate. Contemporanii (în special comentatorii teatrali) i-au acordat câteodată prea mult, comparându-1 cu August Strindberg sau cu Henrik Ibsen, după cum şi comediile s-au bucurat de notorietate în epocă. Unele piese - Baia domniţei, Pălăria, Femei ciudate - au fost traduse în maghiară, rusă, franceză, germană, Papagalii i-a fost solicitată de case de filme din Paris şi Bucureşti, iar volumul de proză Piedica a apărut şi în maghiară. Destul de atent la literatura europeană, din care se resimt multe influenţe în scrisul său, traduce câteva secvenţe în versuri (unele inserate şi în propriile volume) sau în proză din diverşi autori, precum şi o piesă de Ibsen, Doamna înger din 0strât; rămasă în manuscris.
SCRIERI: Epigramele lui..., Bucureşti, 1908; Surâsul unui trecător, Bucureşti, 1910; Femeile ciudate (în colaborare cu ALT. Stamatiad), pref. Emil Gârleanu, Bucureşti, 1911; ed. (Femei ciudate), Slobozia, 1926; Cei mai de seamă, Bucureşti, 1912; Păcat cu gândul, Bucureşti, 1913; Mărunte (în colaborare cu I. Niculescu-Chic), Bucureşti, 1914; Chemarea cinematografului (în colaborare cu George Olăraşu), Bucureşti, 1915; Cu perdelele lăsate, pref. Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1916; ed. Bucureşti, 1927; Germania neagră, Iaşi, 1917; Baia domniţei, Bucureşti, 1919; Cimitire, Bucureşti, 1920; Poemele despărţirii, Cluj, 1921; Pentru ţară!, Bucureşti, 1922; Piedica, Brăila, 1923; Pălăria, Bucureşti, 1924; Ordaliile lui Mionel, Bucureşti, [1924]; Poezii, pref. George Murnu şi Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1925; Noaptea măştilor sfâşiate, Bucureşti, 1926; Urechea mahalalei, Făgăraş, 1926; Primejdioşii, Slobozia, 1926; Epigrame, Slobozia, 1927; Cinci piese jucate, Bucureşti, 1928; Papagalii, Bucureşti, 1929; Cazul Soniei Dimitrievna, Bucureşti, 1933; Pielea îngerului negru, Bucureşti, 1934; Zidul socotelilor, Bucureşti, 1935; Taina, Craiova, 1935; Epigrame, Bucureşti, 1938; Replici, Bucureşti, 1938; Sensibiltate, Bucureşti, 1938; Mânia lui Hercule, Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: G. Beldiman, „Femeile ciudate", „Opinia", 1910, 1132; Gârleanu şi contemporanii, 202-205, 252-254; I.R., Un autor dramatic: Constantin Rîuleţ, „Ilustraţiunea română", 1911, iulie-august; I.F. [I. Foti], „Cei mai de seamă", „Viitorul", 1912,1683; C. Sp. Hasnaş, „Cei mai de seamă", FLR, 1912, 3; Rebreanu, Opere, XII, 254-257, 591-592, XIII, 218-219; Emil Nicolau, „Cu perdelele lăsate", U, 1916,107; D. Karnabatt, „Cu perdelele lăsate", „Seara", 1916,2237; Emil D. Fagure, Pentru întâia oară „Baia domniţei", ADV, 1920, 11 024; Dim. Şerban [Claudia Millian], „Baia domniţei", „Viitorul", 1920, 3597; I. Peltz, „Cimitire", CLI, 1920, 35; Ion Foti, „Cimitire", „Viitorul", 1920, 3696; Dim. Şerban [Claudia Millian], „Femeile ciudate", „Viitorul", 1920, 3818; Paul I. Prodan, „Femeile ciudate", CLI, 1920, 46; A. de Herz, „Pentru ţară", DMN, 1922,5485; [Interviuri], DRI, IV, 292-306; C.M., „Pălăria", RP, 1924,1972; A. de Herz, „Pălăria", ALA, 1924,182; I.P. [I. Peltz], „Ordaliile lui Mionel", „Revista pentru toţi", 1925,1; A. de Herz, „Urechea mahalalei", DMN, 1926, 6934; B. Cecropide, „Urechea mahalalei", UVR, 1926, 12; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 233-234; Iosif Nădejde, „Papagalii", ADV, 1928,13 797; A. de Herz, „Papagalii", DMN, 1928,7904,7905; C. Tavemier, „Papagalii", „Premiera ilustrată", 1928,5; Emanoil Cerbu, „Papagalii", „Gazeta de duminică", 1928,163; Horia Stanca, „Taina", „Naţiunea română", 1935, 207; Horia Stanca, „Coleopterele", „Naţiunea română", 1937, 17; Nicolae C. Razu, „Coleopterele", „Naţionalul nou", 1937, 829; Lovinescu, Scrieri, IV,
633 Dicţionarul general al literaturii române
Robescu
522-523; Horia Stanca, „Epigrame", „Freamătul şcoalei", 1938, 3-4; George Bota, „Epigrame". „Replici", F, 1938, 9-10; Călinescu, Ist lit. (1941), 641, Ist. lit. (1982), 722, 1018; Comeliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1944,239-240,259-261; Valentin Silvestru, „Pălăria". „Urechea mahalalei", F, 1975,3; Brădăţeanu, Istoria, II, 75-76; Modola, Dramaturgia, 216-217; Todor, Confluenţe, 69,249; DanGiurea, „Urechea mahalalei", ARG, 1984, 1; Const. Rîuleţ, DRI, IV, 293-306; Dicţ. scriit. rom., W, 72-73.	C.T.
ROBEA, Mihail M. (16.X.1928, Mioveni, j. Argeş), folclorist. Este fiul Zoei (n. Năstase) şi al lui Mihai Robea, ţărani. După studii liceale la Piteşti (1942-1952) şi universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1950-1954), devine profesor de limba şi literatura română la şcoli din Breaza (1954-1957), Brăneşti, judeţul Ilfov (1957-1959), director al Liceului nr. 27 din Bucureşti (1959-1961) şi apoi lector de limba română la Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie din Bucureşti (din 1964). Este doctor în ştiinţe filologice cu teza Folclorul din Valea Vâlsanului (1978). Colaborează la „Gazeta învăţământului", „Interferenţe", „Museum", „Revista de etnologie şi folclor", „Tribuna şcolii", „Tribuna şcolii argeşene".
Specialist bine familiarizat cu aspectele etnografice ale zonei Argeş, M. tipăreşte culegerile Basme, snoave, legende şi povestiri populare (1979), Folclor poetic din Stroeşti-Argeş (1980), Basmul cu Ion Săracu şi Sfântu Soare (1994), Basme şi legende populare româneşti (1996) ş.a. Cea mai reprezentativă colecţie a sa, Basme populare româneşti (1986), un masiv volum de peste nouă sute de pagini, conţine texte înregistrate pe bandă magnetică şi publicate cu păstrarea particularităţilor graiului popular, fără semne diacritice, graiul din Argeş neprezentând mari abateri de la limba literară. Metoda de cercetare şi de editare a poveştilor populare promovată de Ovidiu Bârlea se regăseşte în colecţia lui R., care notează gestica povestitorilor, raportează textele la contextul socio-cultural din care au provenit, alătură un indice tipologic al naraţiunilor, pentru încadrarea în basmul universal urmând tipologia lui Antti Aarne, pentru basmul românesc catalogul lui Corneliu Bărbulescu, pentru snoave tipologia Sabinei Cornelia Stroescu, iar pentru legende pe aceea a lui Tony Brill. La fel ca Ovidiu Bârlea, adaugă la culegerea propriu-zisă texte-convorbiri cu povestitorii, biografiile şi repertoriile informatorilor.
Culegeri: Basme, snoave, legende şi povestiri populare. Folclor din Valea Vâlsanului-Argeş, Bucureşti, 1979; Folclor poetic din Stroeşti-Argeş, Bucureşti, 1980; Basme populare româneşti, Bucureşti, 1986; Basmul cu Ion Săracu şi Sfântu Soare, Bucureşti, 1994; Basme şi legende populare româneşti, Bucureşti, 1996; Proză populară din Stroeşti-Argeş, Bucureşti, 1997; Băiatul de împărat şi losefina cea frumoasă, Bucureşti, 1998; Proverbe şi ghicitori, Bucureşti, 1998; Proverbe, zicători, ghicitori şi strigături, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Al. Dobre, „Basme, snoave, legende şi povestiri populare", „Interferenţe", 1979,280-282; Constantin Negreanu, „Basme populare româneşti", REF, 1989, 1; Maria Cuceu, „Basme populare româneşti", AAF, 1993; Ion T. Alexandru, „Basme şi legende populare româneşti", REF, 1996,3-4; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 185-186. I.D.
ROBEANU, T. (pseudonim al lui George Popovici; 20.XI.1863, Cernăuţi - 26.VII.1905, Munkâcs, Ungaria), poet. Este fiul lui Eusebie Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Urmează liceul şi Facultatea de Drept din acelaşi oraş, absolvită în 1886. îşi continuă studiile la Innsbruck şi Viena, obţinând doctoratul în 1894. în paralel, colaborează cu articole de istorie şi cu versuri la „Convorbiri literare", „Candela", „Gazeta Bucovinei", „Revista politică" ş.a. Ales deputat în Parlamentul de la Viena (1897), devine şi redactor al publicaţiei „Foile legilor imperiale". Ca deputat în Dieta Bucovinei, activează cu dăruire, fiind un talentat orator şi organizator al Partidului Naţional Român. în urma unor intrigi, trece în România (1901) şi se afirmă în domeniul istoriei dreptului românesc. La doar două luni după ce fusese ales membru corespondent al Academiei Române, se sinucide în împrejurări obscure.
Impresionaţi de poezia, dar mai ales de soarta lui R., St. O. Iosif şi D. Anghel îi adună versurile din periodice într-un mic volum, Poezii postume (1908). Fire delicată, el se lasă în voia imaginaţiei, cel mai adesea în liniştea adâncă a nopţilor, când evocă şi iubirea duioasă, eterată, tristeţea lăsată de moartea neaşteptată a logodnicei. Căutarea sensului vieţii, contemplarea senină a morţii, pierderea iubitei generează o stare nostalgică, o durere resemnată. Tonul coborât, melodios, hipnotic uneori, precum şi desele aluzii metaforice fac să se infiltreze aproape pretutindeni sentimentul morţii, transformând starea lirică într-o comunicare cu lumea umbrelor. Din trecut străbate şi amintirea de vis a eroilor istoriei, cu gloriile şi vitejiile lor apuse ireversibil. în umbra de gardine este o meditaţie asupra efemerităţii fericirii şi a condiţiei poetului. Novelă de castel (1894), amplu poem epic pe un motiv istoric, bine realizat dramatic şi psihologic, are o tensiune gradată. Imaginile din versurile lui R., construite din sugestii fine, sunt fulgurante, inefabile şi transpun armonios sensibilitatea şi visarea. O viziune romantică se sprijină pe o recuzită adecvată: decoruri misterioase, tablouri luminate de vis şi de lună, codri seculari, stânci etc. R. se distinge prin lirismul pur, printr-o trăire evanescentă, prin vagul melodios desfăşurat în imagini de o sugestivitate delicată, fiind considerat de St. O. Iosif şi
D.	Anghel un precursor al lor şi al simbolismului românesc.
SCRIERI: Novelă de castel, Cernăuţi, 1894; Poezii postume, îngr. şi postfaţă St. O. Iosif şi D. Anghel, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1908.
Repere bibliografice: Vasile Savel, Contimporanii. Schiţe şi portrete literare, I, Arad, 1920,31-36; Loghin, Ist. lit Bucov., 173-180; [Scrisori. Note], SDL, 1,394-419, VII, XCl-XCVIII, 207-222, 367; Iulian Vesper, Bucovina literară, „Junimea literară", 1933, 10-12, 1934, 1-6; Leca Morariu, T. Robeanu, Şiret, 1936; Dicţ. lit. 1900, 737-738; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi, Cernăuţi, 2000,152-156.	C.	T.
ROBESCU, Marius (20.111.1943, Bucureşti - 20.X.1985, Bucureşti), poet. Este fiul Ioanei (n. Chiriţă) şi al lui Florian Robescu, ofiţer. La Bucureşti urmează liceul (1954-1962) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, absolvită în 1967.
Robescu
Dicţionarul general al literaturii române 634
Lucrează ca redactor la revista „Luceafărul (din 1975). Debutează cu versuri la „Luceafărul", în 1965, prezentat de Ion Gheorghe, iar editorial cu placheta Ninge la izvoare (1967). A colaborat cu poezii, eseuri, cronici dramatice la „Luceafărul", „România literară", „Tribuna", „Steaua", „Viaţa românească" ş.a. A lăsat în manuscris Trunchiul şi aşchia, roman frescă plasat în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Intr-un tablou convenţional, R. ar putea fi înscris în al doilea val al poeţilor apăruţi în anii '60, val identificat de regulă prin termenul „şaptezecism". Poetul nu se sustrage aerului de familie: un modernism târziu, obosit cu distincţie, lipsit de mari investiţii energice, rafinat şi calofil, uniformizând într-o dicţie stinsă eterogenitatea influenţelor livreşti. Abia al cincilea volum de poezie, Spiritul însetat de real (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), a provocat receptivitatea criticii. Motivul ţine de accidental: poezia lui R. oferă un caz neproblematic de evoluţie nesinuoasă, discretă, de augmentare prin proliferare (şi nu prin bruscare calitativă) a unor coordonate iniţiale. Printr-o coincidenţă, unul din textele volumului deschidea totuşi, mai clar decât corpul uniform al poemelor, o fantă autointer-pretativă ce putea servi drept „prefaţă": „Pentru prefăcuţi poezia e un cub de gheaţă/ adică un obiect totuşi solid/ (deşi până la urmă incert)/ care dă fiori pe şira spinării// cu înnăscută ştiinţă o pescuiesc ei/ din paharul tulbure - exact ca un cleştişor - / apoi o aşază simplă şi unică/ pe farfurie în toată splendoarea// eu însă pentru ca s-o întâlnesc/ trebuie să umblu cu mâinile oarbe/ în cămara năduşită a sângelui/ neştiind dacă nu cumva o sugrum pe întuneric// zi de zi mă uit ca un fotograf/ prin mâneca hainei tatălui meu mort/ unde roiesc de şapte ani furnicile/ pândind să-i imprim pe suflet imaginea// plângându-mi mie însumi de milă/ uneori sunt silit s-o prind de urechi/ ca pe un elev ascuns de teama pedepsei/ sau ca pe o pradă// dar cruzimea şi riscul nu mă ruşinează/ ci mă umplu cu un fel de dibăcie din dragoste/ nu e de mirare: i-aş fi croitorul/ care şi legat la ochi îi coase veşmintele" (Poezia). Dintre cei doi termeni contrastivi ai poemului, mai relevant este primul, cel al definiţiei negative, refulată într-un regim neaşteptat de discursiv. Pentru R., poezia implică contururile unei retorici fragile, în sensul în care se sustrage rigidităţii semnificării de tip diurn/ cert; este heliofobă, evită lumina puternică a unei „subtitrări" la vedere. Elementele corporalităţii simbolice - neutră, discretă atât ca agitaţie retorică, cât şi ca încărcare referenţială - nu ghidează către un sens sub formă de poantă; de aici, o amânare, o indecizie a etalării sensului în majoritatea poemelor. Acesta fiind regimul general al liricii lui R., o relativă evoluţie nu poate fi totuşi respinsă. Ninge la izvoare umple pliurile unei recuzite modic decrepite (pluvială-lichidă-autumnală etc.) -direcţionată cel mai adesea regresiv, către un spaţiu al unei blânde surpări cvasiamniotice - cu sonorităţile unei retorici care, deşi reflexivă şi „timidă" temperamental, lasă suficient spaţiu pozei incongruente. Nicolae Manolescu sesiza aici „un anumit aer de epocă [...] în atitudini şi în limba încă nespecifică, impregnate de ecouri din loan Alexandru, Adrian Păunescu cel de atunci sau, mai general, din «noii tradiţionalişti»".
Recuzita este păstrată în versurile din Viaţa şi petrecerea (1969), Clar şi singurătate (1972), în timp ce dicţia se rafinează şi îşi perfecţionează originalitatea totuşi minoră. în Viaţa şi petrecerea poate fi găsit poemul modular Săptămâna firească, în şapte secvenţe, probabil scrierea cea mai interesantă sau profundă a autorului. Iată secvenţa a cincea, îngerul: „Fluturându-şi trupul/ ca pe un văl de sepie/ urlă peste toate spaţiile./ Strânge apoi cutele înfăţişării sale/ şi retrăgându-se în el/ năvălesc alţii şchiopătând,/ ţinând în cumpănire suliţi/ scurt ucigându-se/ ori prefăcându-se în scârnă./ O ceaţă aromitoare/ afumă căpăţâna lor/ şi nici un sunet auzindu-se/ nervii felin se moaie/ ca de muzici." După Utopia ninsorii (1975), incluzând „«descântece» despre singurătatea trupului şi a sufletului în marele univers", „«mituri» personale, discrete" (Petru Poantă), Spiritul însetat de real acutizează orientarea poetului (semnalizată în câteva rânduri anterior) către poemul cu înscenare similară parabolei. Ceea ce nu înseamnă că se amorsează un mesaj tranzitiv sub aparenţe de ambiguitate; se preia doar sintaxa parabolei, vehiculul ei formal, renun-ţându-se la pasager, la mesaj. Realul amintit în titlu şi identificat de comentatori ca fiind realul contingent este totuşi altceva la R.: un real mai curând simbolic, spaţiu de lentă răsfrângere ce nu acceptă decât o privire mioapă: „în noi fiecare e un tablou/ asemenea unui tablou adevărat/ pictat în ulei de o mână divină/ şi scufundat în apa verde a mării/ [...] şi totuşi nu se poate şti/ ce reprezintă el şi cât de minunat/ chiar şi în dimineţile senine când ne ajută raza/ sub apă culorile se tulbură privite" (Tabloul). Volumele ulterioare vor modula maniera, fără a o găsi pe aceea care dă o identitate recogniscibilă şi majoră. R. a mai scris literatură pentru copii, ca în Muşuroiul (1970), cronici dramatice, strânse în Autori şi spectacole (1980), şi aforisme - Ideogramă: arta insomniei (1986). într-un text din deceniul al optulea, mărturisea că influenţele care l-au marcat au fost haikuurile, teatrul lui Jerzy Grotowski şi poezia lui G. Bacovia.
SCRIERI: Ninge la izvoare, Bucureşti, 1967; Viaţa şi petrecerea, Bucureşti, 1969; Muşuroiul, Bucureşti, 1970; Clar şi singurătate, Bucureşti, 1972; Utopia ninsorii, Bucureşti, 1975; Spiritul însetat de real, Bucureşti, 1978; Autori şi spectacole, Bucureşti, 1980; Spiritul însetat de real, postfaţă Petru Poantă, Bucureşti, 1980; Pielea minotaurului, Bucureşti, 1982; Inimile de platină, Bucureşti, 1984; Joc şi înviere, Bucureşti, 1985; Ideogramă: arta insomniei, Bucureşti, 1986. Traduceri: Jean-Paul Sartre, Greaţa, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „Clar şi singurătate", RL, 1972, 48; Caraion, Duelul, 133-135; Piru, Poezia, II, 407-409-, Ciobanu, Incursiuni, 110-112; Raicu, Critica, 356-358; Al. Andriescu, „Utopia ninsorii", CRC, 1976,5; Aurel-Dragoş Munteanu, Cristalele de gheaţă ale poeziei, LCF, 1977, 50; Iorgulescu, Scriitori, 135-136; Raicu, Practica scrisului, 355-359; Laurenţiu Ulici, „Spiritul însetat de real", CNT, 1978, 41; Nicolae Ciobanu, Explozii ale sufletului captiv, RL, 1978, 43; Paul Dugneanu, Luciditatea conştiinţei şi limbajul antiretoric, LCF, 1978, 52; Victor Atanasiu, Graţie şi gravitate, „Scânteia tineretului", 1978, 30 decembrie; Doinaş, Lectura, 230-235; Felea, Aspecte, II, 232-236, III, 86-90; Cristea, Faptul, 157-161; Raicu, Printre contemporani, 136-140; Poantă, Radiografii, II, 41-47; Tuchilă, Cetăţile, 149-165; Cristea, Modestie, 69-76; Raicu, Fragmente, 271-280; Simion, Scriitori, III,
635 Dicţionarul general al literaturii române
Rodan
366-375; Grigurcu, Existenţa, 447-452; Cristea, Fereastra, 228-235; Tuchilă, Privirea, 168-176; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 66-72; Dan Petrescu, Tentaţiile anonimatului, Bucureşti, 1990,207-208; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 373-377; Poantă, Scriitori, 81-84; Ulici, Lit. rom., 1,151-154; Marius Robescu, PRA, II, 679-682; Dicţ. analitic, II, 168-170; Milea, Sub semnul, 52-67; Manolescu, Lista, 1,289-294; Popa, Ist. lit., II, 511-513; Dicţ. scriit. rom., IV, 74-75.	M.l.
ROBOT, AL (pseudonim al lui Alter Rotmann; 15.1.1916, Bucureşti - 1941), poet şi gazetar. Este fiul unui funcţionar comercial, Carol Rotmann. învaţă la Bucureşti, unde urmează şcoala primară şi începe cursurile liceale la „Spiru Haret", fără a le finaliza. A fost, în mare măsură, un autodidact. Din adolescenţă şi-a descoperit două vocaţii: de poet şi de gazetar. Frecventarea cenaclului Sburătorul, lecturile numeroase, prezenţa constantă la reprezentaţii teatrale, interesul pentru orice eveniment cultural, politic, sportiv, monden conturează profilul unui ziarist înnăscut, avid să cunoască şi să reflecte esenţa realităţii. Debutează în revista „Copilul evreu" (1929) cu o poezie. Colaborează la „Facla", „Dumineca Universului", „Păreri libere", „Bobi", „Cronicarul", „Cristalul", „Discobolul", „Floarea de foc", „Freamătul vremii", „Ulise", „Rampa" (unde a susţinut un timp o rubrică zilnică), „Vremea", „Azi", „Cuvântul liber", „Reporter", „Litere", „Meridian", „Opinia", „Revista Fundaţiilor Regale", „Succes", „Lumea românească", „Adam" ş. a. în 1935 se mută la Chişinău, unde îşi continuă activitatea la „Gazeta Basarabiei", „Moldova socialistă", la Radio Chişinău ş. a. în mai 1941 este primit în Uniunea Scriitorilor Sovietici. La sfârşitul lui iulie sau la începutul lunii august 1941, se găsea la Odessa, încorporat în armata sovietică, împreună cu alţi camarazi de arme îmbarcaţi pe un vapor, probabil cu destinaţia Crimeea, va fi ucis într-un bombardament declanşat asupra vasului.
Cele două volume de versuri publicate antum, Apocalips terestru (1932) şi Somnul singurătăţii (1936), pun în evidenţă o poezie care a stârnit controverse, etichetată fie „ermetică", fie mesageră a unui „fals ermetism". Muzicalitatea poemelor lui R. impresionează, însă alăturările de cuvinte sunt şocante, bizare, menite a se încadra cu orice preţ în tendinţele novatoare. Se disting, totodată, atât accente argheziene, cât şi macedonskiene. Nesedimentată, permeabilă la influenţe, nu ocoleşte nici poezia lui B. Fundoianu, aşa cum versul lui Camil Baltazar inspiră ciclul Sărbători trupeşti. Gustul pentru încifrare duce şi spre poezia lui Ion Barbu. Insă toate aceste înrâuriri nu strivesc glasul poetului, nu ocultează ceea ce el are personal, autentic, nu îi transformă versurile în simple pastişe. Ciclurile de poeme se centrează pe o imagine sau pe un simbol. în Sărbători trupeşti laitmotivul este dansul, şi titlurile sunt sugestive: Danţ pe aproape de păcat, Melodie pentru dansul pântecului. în Vedenii sălbatice poetul recurge la imagini a căror simbolistică trimite spre peisajul autohton, ca fundal al unor ocupaţii ancestrale: culesul viei, poveştile ce „curg în ulcele", „raiul turnat într-un picior de plai", „câmpuri împuşcate cu flori neîncepute", iezii, alături de care cerul paşte în ochii uzi, într-o figuraţie uşor stranie, cu o nuanţă de fantastic. Alt ciclu, Veac şi răzmeriţă, exprimă solidaritatea cu suferinţa celor ce
mor „cu rănile culcate pe năsălia humii". Două caiete rămase în manuscris, îmblânzitorul de cuvinte şi Plecările şi popasurile poetului, conţin versuri care par a se aşeza într-o matcă. Poemul Prefaţă e o profesiune de credinţă şi o încercare de autodefinire: „Am îmblânzit cuvinte sălbatice, sfioase", se destăinuie R., din „pacea" lor „simplă", ca un trubadur şi-a scris „cartea visată leneş cu sânge şi azur". Mult mai intens, mai acut devine acum sentimentul extincţiei: „E undeva un sunet de cuie şi de scânduri,/Prin toamnă simţi o trudă de meşter de sicrie". Inexorabilul drum al vieţii spre moarte ar fi unica şansă de a supravieţui în eternitate: „Te căutăm, vecie, noi, putrezi călători". Percepţia morţii se converteşte în sentinţă şi, totodată, în izbăvire. Câteva inflexiuni luminoase surprind, ca în nişte stampe, peisaje din aşezări precum Balcic, Sulina, Babadag, Braşov. în fine, o naraţiune de mari dimensiuni, Music-hall (publicată postum în „Viaţa românească", 1969), stă mărturie pentru intuiţia de romancier a lui R. Este vorba de un fel de descindere psihanalitică într-un caz tipic pentru complexul oedipian. Registrul tensional, diversitatea şi nuditatea distorsionărilor sufleteşti ale unei legături ambigue au ca punct de plecare psihologia incertă a trecerii de la vârsta adolescenţei la aceea a maturităţii: Igor încearcă, mai mult sau mai puţin conştient, să îşi reprime sentimentele incestuoase faţă de mama sa. R. construieşte aici, cu siguranţă şi pătrundere, trasee analitice surprinzătoare, precum şi o atmosferă bizară, în care viaţa artiştilor de circ îşi află o aproape inspirată rescriere literară.
SCRIERI: Apocalips terestru, Bucureşti, 1932; Somnul singurătăţii, Chişinău, 1936; Scrieri alese, îngr. şi pref. Simion Cibotaru, Chişinău, 1968; N-am dovedit că scriu..., îngr. A. Suceveanu, Chişinău, 1985, 59-171; Scrieri, îngr. Aristide Popescu, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Ionescu, Război, II, 83-84; Şerban Cioculescu, Un poet nou: Al. Robot, ADV, 1932,14829; Călinescu, Cronici, II, 48-53; Perpessicius, Opere, V, 317-318; Constantinescu, Scrieri, IV, 493-497; Zaharia Stancu, Antologia poeţilor tineri, Bucureşti, 1934,197-199; G. Călinescu, „Somnul singurătăţii", ALA, 1936, 833; Rafail Radiana [Nicolai Costenco], „Somnul singurătăţii", VBA, 1937,1-2; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 175-176; Streinu, Pagini, V, 142; Călinescu, Ist. lit. (1941), 817-818, Ist. lit. (1982), 902-903; Dan Petraşincu, Al. Robot, „Dreptatea nouă", 1945,78; F. A. [F.Aderca], Unde e Al. Robot?, RFR, 1945, 8; Camil Baltazar, Scriitor şi om, Bucureşti, 1946, 145-158; Dumitru Micu, Al. Robot, VR, 1970,1; Crohmălniceanu, Literatura, II, 510-511; Camil Baltazar, Al. Robot, LCF, 1973,27; Encycl. jud., XTV, 422; Piru, Ist. lit., 430; Micu, Modernismul, II, 162-174; Zamfir, Cealaltă faţă, 156,161; Ov. S. Crohmălniceanu, Scurta trecere prin lume a lui Al. Robot, RCM, 1990, 684; Negoiţescu, Ist. lit, I, 333-334; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 135-136; Rotaru, O ist., IV, 334-336; Micu, Ist. lit, 236; Dicţ. scriit. rom., IV, 75-76.	O.l.
RODAN, Victor (pseudonim al lui Victor Cronberg; 21.VII.1898, Galaţi - 5.VII.1934, Bucureşti), gazetar, dramaturg, cronicar dramatic şi traducător. Venit în capitală imediat după primul război, R. devine o figură cunoscută a mediului politic şi teatral bucureştean. Cu apetenţă pentru ziaristică, va colabora la „Scena", „Rampa", „Facla", „Curentul" (al cărui
Rodica
Dicţionarul general al literaturii române 636
prim-redactor va fi), „Dreptatea", „Aurora", „încotro" (unde va ocupa şi funcţia de director) ş.a.; semnează şi Hef, Hefaistos, Nador, A. Prodan, V.Rd., Ap. Rodan, Skanderbeg, Skbg, Şoarecele de culise. Se face cunoscut ca autor al unor comedii de situaţii - Amedeu Stânjenel (1925, în colaborare cu Nicolae Vlădoianu), Aventurile d-lui Dorjan (1929), Regele chibriturilor (1932, în colaborare cu N. Constantinescu), al altora muzicale -Simona (1931), al unor spectacole de revistă - Caltaboşul vesel (1930), la acestea adăugându-se un volum de proză satirică - în halat şi papuci (1933, în colaborare cu Tudor Şoimaru şi L. G. Legrel), un roman - Nenorocirile domnului Solomon Şaim (1932) şi o traducere din Klabund, apărută postum - Borgia. Romanul unei familii (1940). A fost membru al Societăţii Autorilor Dramatici din 1931 şi deputat naţional-ţărănist.
Numele lui R. capătă notorietate mai ales graţie pieselor sale, care se joacă pe scenele importante ale capitalei. Autorul preferă abordarea genului uşor, cu succes imediat la public, dar cu o amprentă critică mai mult condescendentă, conjunc-turală. Personajele sale, cu onomastică amuzantă, aparţin clasei de mijloc, sunt oameni trecuţi de prima tinereţe, în viaţa lor producându-se „accidente" romantice, care le dezorganizează existenţa liniştită şi banală. Scriitorul foloseşte o gamă stilistică spumoasă, fie ea şi facilă, efemeră, construieşte încurcături ilare, uneori puţin credibile, rezolvarea convenţională a conflictelor fiind principalul reproş care i se poate aduce. Proza lui R. se înscrie tot în registrul satiric. în halat şi papuci schiţează, într-o manieră ce face apel la faţa mai puţin cunoscută a lucrurilor, portrete ale unor personaje politice de prim rang. La baza romanului Nenorocirile domnului Solomon Şaim stă piesa de teatru cu acelaşi nume, dar textul suferă de inconsistenţă şi nu capătă o justificare suficientă genului. Polul publicistic al preocupărilor lui R. este bine reprezentat, vârful carierei lui de gazetar fiind atins în imediata apropiere a lui Pamfil Şeicaru, alături de care va participa şi la organizarea activităţii redacţionale de la „Curentul", unde va semna aproape zilnic reportaje politice. Contribuie astfel, secondând alţi ziarişti şi scriitori importanţi - Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Romulus Dianu, Ion Vinea - la impunerea cotidianului în atenţia opiniei publice. Ca un cunoscător din interior al fenomenului teatral, R. semnează cronici corecte, echidistante şi pline de vervă în cele mai multe publicaţii la care a colaborat.
SCRIERI: Amedeu Stânjenel (în colaborare cu Nicolae Vlădoianu), Bucureşti, 1925; Eroii muncii: Taylor - Ford - Bata - Edison - Nobel, Bucureşti, 1930; Nenorocirile domnului Solomon Şaim, Bucureşti, 1932; în halat şi papuci (în colaborare cu Tudor Şoimaru şi L. G. Legrel), Bucureşti, [1933]. Traduceri: Klabund, Borgia. Romanul unei familii, 1940; ed. Iaşi, 1990.
Repere bibliografice: Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927,323-326; B. Cecropide, „Aventurile d-lui Dorjan", UVR, 1929,12; „Caltaboşul vesel" la Teatrul Elita, RP, 1930,3881; D. Ciurezu, „Regele chibriturilor", „Tinereţea", 1932,121; Mihail Sevastos, „în halat şi papuci", ADV, 1933,15197; Â. Munte, Victor Rodan, DMN, 1934,9885; Radu Boureanu, Gânduri pentru Rodan, „Credinţa", 1934,177; A murit ziaristul şi autorul dramatic Victor Rodan, RP, 1934, 4042; Barbu Lăzăreanu, Victor Rodan, DMN, 1935,10 248; A. P. Samson, Memoriile unui gazetar, Bucureşti, 1979,103-104.	N. Bc.
RODICA, revistă apărută la Bucureşti, neregulat, între 14 octombrie 1901 şi 10 martie 1902 (patru numere), având subtitlurile „Literatură, critică, artă", apoi „Ziar enciclopedic săptămânal", îşi ia titlul de la poezia lui V. Alecsandri, reprodusă ca moto. în articolul-program Spre adevăr, semnat de Caion (C. Al. Ionescu-Caion), se exprimă insatisfacţia faţă de literatura produsă de o puzderie de condeieri şi preferinţa pentru scrisul cu valoare estetică pronunţată, aparţinând lui Al. Macedonski, Th. M. Stoenescu, Duiliu Zamfirescu. Sunt publicate poezii de Th. M. Stoenescu, Haralamb G. Lecca, Radu D. Rosetti, V. G. Morţun, V. D. Păun, Th. D. Speranţia, Panait Zosân. Este inclusă în sumar şi o tragedie în patru acte, Cydnus de Constantin Cantilli. Revista se numără printre publicaţiile satelit ale cenaclului macedonskian, fiind scoasă de Ionescu-Caion pentru a susţine în faţa opiniei publice acuza de plagiat la adresa lui I.L. Caragiale. Aici publică articolele Prinderea în cursă a d-lui Caragiale. Tolstoi-Kemeny şi dl Caragiale şi O scrisoare a d-lui Caion. Dl Caragiale refuză juriul de literaţi.	M.Pp.
RODICA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 4 martie şi 11 aprilie 1910, cu subtitlul „Literatură-critică-artă" şi cu un moto din poezia omonimă a lui V. Alecsandri. Secretar de redacţie este Arthur Smutny. Colaborează cu versuri l.M. Bejan, Mircea Demetriade, Florian I. Becescu, G. Bacovia (Panorama), I. C. Popescu-Polyclet. De rubrica „Viaţa teatrală" se ocupă Ion Carp, de „Ecouri" Ion Caracostea, iar de eseistică şi istorie literară C. Al. Ionescu-Caion, autor al articolelor G. Bacovia, Poezia cea nouă românească, Georges Sorel şi laşitatea burgheză, Antiromantismul şi Pierre Lasserre. Se publică traduceri din Maurice Maeterlinck, Jean Moreas, Jose Maria de Heredia şi Paul Bourget. Majoritatea celor care scriu la R. aparţin pleiadei de poeţi trecuţi prin cenaclul macedonskian şi promovează simbolismul, G. Bacovia fiind socotit „un inovator fericit şi un precursor al poeziei româneşti noi".	I. M.
ROD NOU, revistă apărută la Silistra, lunar, din ianuarie 1934 până în februarie 1935. Este editată sub conducerea unui comitet, în cadrul bibliotecii liceului din localitate. Punându-se „în slujba talentului", cu dorinţa de a umple un gol în „beletristica acestui oraş", iniţiatorii publicaţiei se declară „tradiţionalişti" şi îi iau drept călăuze pe scriitorii marcanţi ai celor „trei mari orientări tradiţionaliste: sămănătorism, poporanism, ortodoxism" (în loc de program). Rubricile obişnuite sunt „Carnet dobrogean", „Cronica literară", „Cronica teatrală", „Ateneul popular", „Cronica ştiinţifică", „Reviste, ziare, cărţi", „Poşta redacţiei", „Recenzii", „Cronica măruntă". Versuri semnează Liuben Dumitru, Laurenţiu Georgescu, T. Moisescu, Dimitrie Batova, George Danubia (George Dan), Boris N. Deşliu ş.a., iar proză scriu Mircea Mărdărescu, Simeon Dumitriu, Dorin Moisescu, P. Deleanu, George Mirişte. La „Cronica literară" Val. Neagu se ocupă de romanul Golia al lui Ionel Teodoreanu, D. Florea se opreşte asupra volumului Fecior de slugă de N. D. Cocea, iar Cezar Miron asupra romanului Aurul negru al lui Cezar Petrescu. Sub titlul Un mare
637 Dicţionarul general al literaturii române
Rogoz
critic român, I. Brezoiu comentează activitatea lui AL Busuioceanu şi analizează lirica bacoviană (Poetul Bacovia), în vreme ce V. Petrovici scrie despre „artă şi moral." De reţinut e şi portretul Paul Zarifopol, schiţat de Radu P. Niculescu. Un medalion Henrik Ibsen este urmat de analiza piesei Nora, sub semnătura Moh. Cara Aii. în foileton, Dimităr Petrof traduce din bulgară Strein de Fani Popova Mutafova. Alţi colaboratori: C. Pavel, Eugen Cealâc, B. Jordan.	D. B.
ROGOZ, Adrian (19.IV.1921, Bucureşti - 28.VII.1996, Bad Nauheim, Germania), prozator, poet şi dramaturg. Este fiul Madeleinei (n. Daniel) şi al lui Raoul Sommer, inginer, autor (sub pseudonimul Raoul Vera) al broşurii Problema comunicării cu Marte şi enigma marţiană (1924); a fost căsătorit cu scriitoarea Georgina Viorica Rogoz. Urmează cursurile liceale până în 1939, obţinând bacalaureatul în 1944, când se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Termină facultatea în 1948, susţinându-şi examenul de licenţă în 1971, cu lucrarea Epistemologia genetică a lui Jean Piaget. Va ocupa o serie de posturi tehnice - laborant (1939-1940), muncitor la CFR (1941-1944), funcţionar la Societatea de Telefoane, (1946-1948) - înainte de a deveni, din 1955, reporter şi redactor la revista „Ştiinţă şi tehnică", de care îşi va lega destinul, iniţiind şi publicând suplimentul literar al revistei, „Colecţia «Povestiri ştiinţifico-fantastice»". Apărute cu o regularitate de metronom, la începutul şi la jumătatea lunii, la preţuri modice, dar în condiţii editoriale de înalt profesionalism, micile broşuri SF au reprezentat, din octombrie 1955 şi până în aprilie 1974, când au dispărut brusc din peisajul literar, o adevărată poartă deschisă spre marea literatură fantastică universală. Prin ele cititorul român s-a familiarizat cu scrierile unor nume precum Stanisîaw Lem, J. L. Borges, Gabriel Garda Mârquez, H. P. Lovecraft sau Isaac Asimov. Calitatea traducerilor, atent selectate, a influenţat benefic creaţia autohtonă, ea însăşi generos găzduită în paginile colecţiei, permiţând afirmarea şi consacrarea unei literaturi SF de bună calitate, care a reprezentat în acei ani o posibilitate deloc neglijabilă de a evada dintr-un univers marcat concentraţionar în ucronii serafice sau malefice, dar desprinse de apăsătorul cotidian. Continuată, cu mai mici resurse şi impact, dar fără întrerupere, încă mulţi ani, de „Almanahul «Anticipaţia»" şi chiar de o încercare de a o resuscita, după 1990, vreme de câţiva ani - cu colaborarea sporadică a lui R., stabilit în Germania din 1989 -, orientarea spre proza ştiinţifico-fantastică a ajuns să devină, în imaginarul colectiv al culturii române, consubstanţială cu creatorul şi animatorul ei, ocultând adesea celelalte aspecte ale activităţii sale.
începuturile literare ale lui R., duble într-un anume sens, îmbrăţişau cele două laturi esenţiale ale evoluţiei sale ulterioare: literatura de anticipaţie - reprezentată de prima povestire, Astrul principal, scrisă în 1934 - şi marea tentaţie, o poezie care, precum muzica, să traducă în armonii inefabile esteticul inerent al matematicii superioare şi al logicii. Debutează în „Revista Fundaţiilor Regale" în octombrie 1944
cu poemul Nimfaunesca, redactat în hexametri şi distins anterior cu Premiul ziarului „Ecoul", la un concurs iniţiat de Miron Radu Paraschivescu, care îl va şi recomanda atenţiei lui Ion Barbu. Publică, de asemenea, în pagini de revistă („Viaţa românească", „Democraţia" ş.a.), utilizând uneori pseudo-nimul-anagramă Dorin A. Groza. Debutul editorial îl reprezintă piesa în patru acte Martin Rogers descoperă America, scrisă în colaborare cu C. Constantin, reprezentată în 1952, editată în 1953 şi distinsă cu Premiul de Stat. A lăsat în manuscris alte două piese: Simion de Mondfort şi Privire din pom asupra realităţii. Ultima, după o încercare de a fi inclusă în revista „Echinox" în 1984, fiind oprită de cenzură după prima parte, va ieşi de sub tipar abia în 2003. Interesul ei rezidă nu atât în tema propusă -supravieţuirea unui cuplu în condiţiile unui dezastru atomic -, cât în ideea de a exploata, cu mijloacele registrelor de limbaj, incompatibilitatea socială iniţială dintre protagonişti, ca şi treptata lor armonizare, născătoare (la propriu) de speranţe pentru omenire. Poetul îşi continuă însă, după debutul fulgurant, căutările în umbra tăcerii, revenind surprinzător, după decenii de discretă creaţie experimentală, cu volumul Inima rezistentă (1981). într-un text teoretic, Metaliteratura auxiliară, îşi expune principiile (şi artificiile), în continuarea inovaţiilor barbiene, în direcţia unei „ciberliteraturi" apropiate în structură de căutările grupului OULIPO, condus de Raymond Queneau în vederea creării „literaturii potenţiale". Merită evidenţiată, în cuprinsul teoriei poetice schiţate de R., lauda limbii române, purtătoare prin sonorităţile cuvintelor ei a unor posibilităţi lirice net superioare, în viziunea sa, celor ale limbii franceze. Poezia lui R., „invarianţele" sale „fono-grafe-matice" sunt mai mult decât simple jocuri de virtuozitate verbală, sunt căutări logico-poetice de certă valoare literară, nu doar experimentală. „Poemul matematic" - conchide Ov. S. Crohmălniceanu - „naşte alt poem, ţâşnit din fruntea lui ca Minerva, dar fără cască şi lance, într-o dezarmantă gingăşie". In căutarea sensului major pierdut şi cu mijloacele condensării verbale maxime, R. va reveni, de data aceasta în câmpul prozei, prin textul caleidoscopic de mici nuclee epice intitulat Roman aforistic (2000). Nu pot fi însă trecute cu vederea contribuţiile din anii '50-60 la evoluţia literaturii româneşti de anticipaţie: Inimă de ciută (1955) şi Uraniu (1956), ambele scrise în colaborare cu Christian Ghenea. Planeta Mrina în alarmă (1959), dar mai ales Omul şi Năluca (1965), romane pe tema aspiraţiei spre stele, atrag atenţia prin aceeaşi combinaţie, proprie autorului, între valenţele literare ale jocurilor infinite ale posibilelor logice. în special cel de-al doilea combină plăcerea gândirii ordonatoare din prima parte (preparativele zborului cosmic) cu poezia unei posibilităţi create de jocul variaţiilor mentale infinite privind reprezentarea existenţei. Ideea este fericit completată de analiza compatibilităţii dintre formele de real deja cunoscute cu cele potenţiale, probabile (aici ilustrate de dezvoltarea, în condiţiile Planetei Venus, a inteligenţei şi sensibilităţii pe tărâm vegetal), bine pusă în evidenţă de ideea atracţiei pe care o resimte cosmonautul pământean pentru echivalentul venusian al „eternului feminin". Talentul de explorator narativ al spaţiului literar
Rogoz
Dicţionarul general al literaturii române 638
ştiinţifico-fantastic găseşte, totuşi, cea mai bună concretizare în prozele scurte. Volumul care le reuneşte, Preţul secant al genunii (1974), cuprinde o serie de naraţiuni, unele devenind texte clasice ale genului, şi nu doar în spaţiul românesc. Chiar dacă, pentru Mircea Opriţă, Altarul zeilor stohastici (Premiul Special la Primul Congres European de Science-Fiction, 1972), „o rece, ironică disecţie a absurdului", ar rămâne „cea mai bună lucrare a autorului", povestirea care dă titlul volumului din 1974 conservă şi confirmă, peste timp, preferinţa pe care i-o acordase prozatorul. Textul, conceput ca viziune halucinantă a înfruntării dintre inteligenţa umană (aici, astronomul Dav Bogar) şi nooplaneta Tehom, angajaţi pe viaţă şi pe moarte într-o partidă de şah cosmică, reface, în palimpsest, toate marile întrebări ale căutătorului de absolut care a fost R.
SCRIERI: Martin Rogers descoperă America (în colaborare cu C. Constantin), Bucureşti, 1953; Inimă de ciută (în colaborare cu Christian Ghenea), Bucureşti, 1955; Uraniu (în colaborare cu Christian Ghenea), Bucureşti, 1956; Planeta Mrina în alarmă, Bucureşti, 1959; Omul şi Năluca, Bucureşti, 1965; Preţul secant al genunii, Bucureşti, 1974; Inima rezistentă, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1981; Roman aforistic, Norresundby (Danemarca), 2000; Privire din pom asupra realităţii, Bucureşti, 2003. Traduceri: A. Gonciar, Stegarii, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Maria Z. Vlad); V. Safonov, Pământul în floare, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu M. Căciuleanu); N. A. Nekrasov, Moş Mazai şi iepurii, Bucureşti, 1952; VI. Nemţov, Trei dorinţe, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu P. Popescu); Boris Polevoi, Contemporanii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Ecaterina Antonescu); Ivan Efremov, Nebuloasa din Andromeda, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Tatiana Berindei), Cor serpentis (Inima şarpelui), Bucureşti, 1959 (în colaborare cu F. Ionescu), Opere alese, I-II, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Mirko Pasek, Caravana de abanos, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Traian Ionescu-Nişcov); Stanisîaw Lem, Solaris, Cluj-Napoca, 1974 (în colaborare cu T. Roll).
Repere bibliografice: Mircea Opriţă, „Preţul secant al genunii", TR, 1966,21; Ion Bălu, Viitorul enigmatic, VR, 1966,7; Popa, Dicţ. lit. (1977), 475; Manolescu, Literatura SF, passim; Paul Miclău, Pluralitatea poetică în caligramele lui Adrian Rogoz, VR, 1982, 10; Cosma, Romanul, II, 226-227; Dicţ. scriit. rom., IV, 76-79; Dicţ. analitic, III, 549-552; Opriţă, Anticipaţia, 112-120,480-484.	II.	M.
ROGOZ, Georgina Viorica (5.IV.1927, Timişoara), prozatoare. Este fiica Stelinei Ionescu-Sadova, autoare a trei cărţi (publicate abia după 1990), şi a lui George Paul Huber, procuror al Curţii de Conturi înainte de 1947. Urmează la Bucureşti cursurile Liceului „Ion Heliade-Rădulescu", apoi pe cele ale Facultăţii de Litere şi Filosofie, absolvite în 1950. Debutează încă de pe băncile şcolii, cu volumul de povestiri Schiţe (1943), semnat, ca şi o parte din scrierile ulterioare, Viorica Huber. După terminarea studiilor devine asistent, apoi lector la Universitatea din Bucureşti (1950-1957); lucrează o vreme în calitate de cercetătoare la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române şi ca metodistă la Casa Centrală a Creaţiei Populare. în această perioadă compune scenarii de filme pentru copii (Petrolache Păt-Prumos, 1962), piese pentru teatrul radiofonic (Măiastra lumii, 1968) sau pentru teatrul de păpuşi (Reportaj cu păpuşi şi ţepi, 1963, Cine va păzi clopoţeii?, 1967,
Nepoţii lui Păt-Prumos, 1980), multe premiate în ţară şi peste hotare (Zagreb, 1976), alcătuieşte ediţii şcolare, face traduceri, în 1985 se stabileşte în Germania, la Bad Nauheim (Hessen), urmată, în 1989, de soţul ei, scriitorul Adrian Rogoz.
Proza din prima perioadă este centrată aproape exclusiv pe valorificarea, cu sensibilitate şi talent, a valenţelor basmului cult (Vălurea, 1953, Ulcicuţa cu vrăji, 1957, De ce nu mai are puricele potcoave de argint, 1958, Ghil-Thagâr, 1959, premiat la Festivalul Tineretului de la Moscova). O situaţie aparte a avut volumul Basme ţigăneşti, publicat în 1960, interzis şi dat la topit imediat, ca urmare a modificării politicii oficiale privind minorităţile. Cartea, rod al unei fericite îmbinări între o serioasă cercetare filologico-istorică şi avântul poetic care înnobila filonul documentar, cuprinde o serie de basme parţial derivate din fondul tematic al etniei respective şi parţial recompuse într-un stil liric menit să le purifice de aluviuni multimilenare, într-un generos efort recuperator. Abia în 1997 volumul va putea fi editat, fiind şi premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Alte două filoane tematice o vor atrage pe R. în anii care vor urma: naraţiunile cu subiect istoric şi literatura ştiinţifico-fantastică. Pe Argeş în sus. Secvenţe istorice (1964) anunţă interesul pentru trecutul naţional, pe care îl va recupera, cu originalitate şi forţă compoziţională, şi în romanul Vlad, fiul Dracului (1970), devenit, în varianta definitivă, Drăculeştii (1977; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), primit favorabil de critică, mai cu seamă pentru capacitatea de a recompune trecutul prin apelul la documente istorice consultate cu acribie filologică (de care autoarea dă seamă în prefeţe) şi pentru nonconformista - dar cu atât mai veridica - imagine pe care o oferă despre personalitatea lui Vlad Ţepeş. „Toate se leagă în adevăr şi ficţiune - scrie Zoe Dumitrescu-Buşulenga - aşa încât, de la descripţie şi portret până la scena de bătălie, toate sunt istoric determinate, dar capătă o integrare literară, estetic certă." Compoziţia polifonică, recursul la tehnici narative moderne conduc la o reală reuşită în regândirea cu mijloacele prozei contemporane a unui gen literar precum romanul istoric. Dar R. rămâne în istoria literară deopotrivă pentru proza ei ştiinţifico-fantastică: Eu şi Bătrânul Lup de Stele (1966), Taina Sfinxului de pe Marte (1967), Anotimpul sirenelor (1975) şi Să nu afle Aladin (1981, premiat la Concursul European de Literatură pentru Copii, Padova, 1982, precum şi de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). Nota dominantă a scrierilor din această categorie este o îmbinare foarte personală de calităţi poetice (fragmentar, textele au valenţe estetice de poeme în proză), mesaj simbolic generos, fără a cădea în didacticism, şi o paletă largă de tonalităţi narative, perspectiva fiind asumată din unghiuri diferite de naratori neconvenţionali: copii, tinere fete, întrupări terestre ale miticelor ondine ori sirene, extraterestri cu simţiri pământene. Uneori aceste naraţiuni inocente, perfect circumscrise genului, trimit spre realităţi cu posibile semnificaţii grave. Astfel, Astralofagul sau Lupta solarienilor cu electropiraţii (din volumul Taina Sfinxului de pe Marte) descrie tulburător drama unei lumi căzute sub dominaţia unei rase care o înrobeşte dezumanizând-o, golind creierele, în imagini
639 Dicţionarul general al literaturii române
Roll
de infern dantesc. Salvarea nu poate veni însă numai dinafară, avertizează autoarea, ci doar din organizarea unei rezistenţe interne, în rândurile tinerilor, cu ajutorul memoriei celor nemutilaţi sufleteşte. Povestirea e astfel o parabolă vizionară asupra universului concentraţionar, căpătând valoare perenă.
SCRIERI: Schiţe, pref. Cicerone Theodorescu, Bucureşti,1943; Vaiurea, Bucureşti,1953; Căluţul de foc, Bucureşti, 1957; Ulcicuţa cu vrăji, Bucureşti, 1957; De ce nu mai are puricele potcoave de argint, Bucureşti,1958; Ghil-Thagâr, Bucureşti, 1959; Corabia de pe câmpie, Bucureşti, 1961; Petrolache Făt-Frumos, Bucureşti, 1962; Toc-Năpârstoc şi Tiţa-Fetiţa, Bucureşti, 1963; Pe Argeş în sus. Secvenţe istorice, Bucureşti, 1964; Moşneguţul de zăpadă, Bucureşti, 1965; Câte-n lună şi în soare, Bucureşti, 1966; Eu şi Bătrânul Lup de Stele, Bucureşti, 1966; Cine va păzi clopoţeii, Bucureşti, 1967; Taina SfinxuluidepeMorte, Bucureşti, 1967; La braţ cu ultimul zmeu, Bucureşti, 1970; Vlad, fiul Dracului, Bucureşti, 1970; ed. (Drăculeştii), Bucureşti, 1977; Pe cai, pe cai, pe cai!, Bucureşti, 1972; Giumbuş Măgăruş, Bucureşti, 1974; Anotimpul sirenelor, Bucureşti, 1975; Porumbiţa albă, Bucureşti, 1978; Y.R. 7 245, Bucureşti, 1979; O poveste din cronici, Bucureşti, 1980. Hai să facem o poveste, Bucureşti; 1981; Să nu afleAladin, Bucureşti, 1981; O întrecere ca-n basme, Bucureşti, 1982; Basme ţigăneşti, Bucureşti, 1997; Măiastra lumii, Norresundby (Danemarca), 1999. Traduceri: Anna şi Jozsef Meliusz, Nae deşteptul, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Peter Bokor); Edouard Laboulaye, Basme, Bucureşti, 1962.
Repere bibliografice: Matei Călinescu, Eugen Simion, Probleme ale literaturii pentru cei mici, VR, 1962, 10; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Istorie şi ficţiune, RL, 1970,47; Dan Zamfirescu, „Vlad, fiul Dracului", CNT, 1971,6; Camil Baltazar, „Vlad, fiul Dracului", CL, 1971,4; Popa, Dicţ. lit. (1977), 475; Viniciu Gafiţa, Bibliografie de literatură română pentru copii, Bucureşti, 1978, 146; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 286-290; Cosma, Romanul, II, 193-194; Dicţ. scriit. rom., IV, 79-80; Opriţă, Anticipaţia, 190-194.	II. M.
ROLL, Ştefan (pseudonim al lui Gheorghe Dinu; 5.VI.1904, Precopana, Grecia - 14.V.1974, Bucureşti), poet, prozator şi eseist. Este fiul Paraschivei şi al lui Enache Dinu, comitagiu, venit în ţară în 1907 şi stabilit la Bucureşti, proprietar al unei lăptării în strada Bărăţiei, devenită loc de întâlnire al boemei din anii '30. Clasele primare R. le urmează la o şcoală bulgară. Băiat de prăvălie, autodidact, devine jurnalist şi lucrează, succesiv, ca redactor la „Adevărul", „Dimineaţa", „Cuvântul liber", „Lumea românească", „Timpul", „România liberă" (în ilegalitate), „Ecoul", „Viaţa sindicală". Pentru o vreme este funcţionar la Ministerul învăţământului, redactor la „Gazeta literară" (1947-1956), iar între 1959 şi 1967 lucrează ca secretar al Uniunii Ziariştilor din România. Debutează cu versuri de tonalităţi bacoviene în „Rampa" (1923). Contribuie la realizarea revistei „75 HP" (1924), e în redacţie la „Punct" (1924-1925), „Integral" (1925-1928) şi la „unu" (1928-1932), „Cuvântul liber" (1933-1936), „Lumea românească" (1937-1939), „Timpul" (1940-1947). Colaborează frecvent la „Contimporanul" şi „Urmuz", „Meridian", „Facla", „Orizont", „Veac nou", „Revista literară", „Umanitatea", „Flacăra" ş.a. Semnează proza şi Stephan Roll, iar pentru poezie foloseşte pseudonime ca Saşa Tanievicin, Dinu Precopan, Jack Spintecătorul, Barbu Albastru şi Teodor Cristea.
Desen de Marcel Iancu
în 1932, în revista „unu", R. publică un text, Sugestii înaintea unui proces (era vorba de procesul intentat de autorităţi lui Geo Bogza), semnat Gh. Dinu, un manifest al atitudinii personale de negare a contemporaneităţii, cu toate falimentele ei; textul exaltă „optimismul permanent [ce] rezidă în natură" şi „adevăratul avangardism", acela care nu face nici o concesie „trecutului prezent", clamând schimbarea metafizicii „de altădată în materialismul ştiinţific de azi [...], în condiţiile de viaţă ultimă, în nevoile fireşti şi în drepturile imperative ale omului". Astfel, nu întâmplător primul volum al lui R., tipărit la Paris prin grija lui Ilarie Voronca şi cu ilustraţii de Victor Brauner, e numit Poeme în aer liber (1929). Imaginaţia poetului sugereză o permutare continuă, dinamică şi fantezistă a elementelor şi faptelor, într-o libertate deplină, iar expresia se află la confluenţa esenţială a dadaismului şi futurismului, a suprarealismului şi constructivismului, în dorinţa de a cuprinde „optimismul naturii" („Noi infuzăm atomului dinamică / elastici constructivi / plămânii oraşelor / vertebre de bronz / muşchii schije de platină / suntem în aorta zilei..."). De altfel, autorul experimentează întreaga succesiune de impresii ale avangardei româneşti. Principala sa inovaţie constă în substituirea ironică a limbajului poetic tradiţional cu terminologia domeniilor modernităţii, plus subminarea semanticii şi a funcţiilor morfo-sintactice: „apasă-te liră sterlină-te citroen-mă moară de eucalipt / şi probabil să ne plimbăm / bitte iubirea mea 900 metri peste nivelul mării /
Roma
Dicţionarul general al literaturii române 640
văd plămânul tău cu parcuri şi chaise-longue". Că e parodiată aici chemarea eminesciană sau, aiurea, imaginea mâinilor dalbe ale iubitei („mâna ta 15 Watts"), a ochilor strălucitori („capitol de astronomie ochiul tău") e uşor de văzut; nu scapă nici bucolicele („norii au staţionat preocupaţi de probleme agrare"), iar „prin oraşul tău cubist D-zeu e cu scaun la cap", toate - imagini inversate care sporesc sensurile. De fapt, ceea ce se petrece în „aer liber" dă senzaţia de miraculos, iar mişcarea parodistică este expresia unei mirări colosale: „Mai ştii brăţara ţipătului / în pasăre de cerneală vezi?" sau „ocheanul sângelui în anotimp se încercuie / deschide unde / când ornicele se desfac în coadă de păun". Pe alocuri, bunăoară în proza Moartea vie a Eleonorei (1930), imagini stranii pot fi lesne considerate drept versuri de dragoste şi, dispuse ca poezie, oricând ar rezista testului critic: „Violetă desfacere şi dureroasă de păuni în gâtlejul ocheanului ascuns în gesturile dezolate în pâlnia de cenuşă picură minutul amar de frunze, când pădurea se suflecă în anotimp ca un flux spre naufragiul verii, ca o bestie înaintea fricii". R. a prefaţat mai multe cataloage de expoziţii (printre care cel al retrospectivei M.H. Maxy, din 1965) şi a tradus şi comentat scrieri diverse, mare parte din literatura bulgară.
SCRIERI: Poeme în aer liber, cu ilustraţii de Victor Brauner, Paris, 1929; Moartea vie a Eleonorei, Bucureşti, 1930; Manifestaţie, Bucureşti, 1945; Ospăţul de aur, pref. Al. A. Philippide, Bucureşti,1968; Baricada din călimară, Bucureşti, 1979; Statuile de fum, pref. George Macovescu, Bucureşti, 1984; Ospăţul de aur, îngr. şi introd. Ion Pop, Bucureşti, 1986. Traduceri: A. Hyatt-Verrill, Inchiziţia, Bucureşti, 1939; Marcel Brion, Viaţa hunilor, Craiova, 1940; Philipp Gosse, Istoria pirateriei, Craiova, 1942; Antoine de Saint-Exupery, Zborul de noapte, pref. Andre Gide, Craiova, 1943; Sotiris Patadzis, Ani sângeroşi, Bucureşti, 1948; Alexandru Ghirghinov, Focurile din Pemic, Bucureşti, 1948; Haralan Rusev, în munţi, Bucureşti, 1951; Marko Marcevski, Insula Tombuctu, Bucureşti, 1961; Dimităr Talev, Sfeşnicul de fier, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Alice Gabrielescu); Dimităr Ianakiev, Experienţa nu a reuşit, Bucureşti, 1964; Elin Pelin, Broscuţa nemulţumită, Bucureşti, 1972; Nevena Stefanova, Mulajul de ghips, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 288-289, IV, 248; Camil Baltazar, „Poeme în aer liber", „Tiparniţa literară", 1929,6-7; P.C. [Petru Comarnescu], „Poeme în aer liber", „Ultima oră", 1929, 100; Virgil Ierunca, „Manifestaţie", RMB, 1945, 379; Mihu Dragomir, „Manifestaţie", „înainte", 1945, 332; Iosifescu, Drumuri, 93-96; Philippide, Consideraţii, 1,275-283; Piru, Panorama, 69; Eugen Luca, Ştefan Roll sau Despre structura poemului, CNT, 1969,11; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969, 192-205; Nicolae Manolescu, „Ospăţul de aur", CNT, 1970,8; Ion Bălu, Ştefan Roll - prozatorul, CRC, 1970,8; Ilarie Voronca, Act de prezenţă, îngr. şi introd. Ion Pop, Cluj, 1972, 65-69; Crohmălniceanu, Literatura, II, 420-425; Petroveanu, Traiectorii, 34-40; Barbu, O ist., 56-58; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Bucureşti, 1981, 369-380; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983, 157-160; Al. Raicu, Autografe, Bucureşti, 1983, 148-159; Tania Radu, „Statuile de fum", FLC, 1984,45; Ion Bălu, „Statuile de fum", RL, 1984,50; Scarlat, Ist. poeziei, III, 38-40; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 349-355; Pop, Avangarda, 142-151; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 495-497; Noica, Semnele, 268-269; Ornea, înţelesuri, 237-241; Ciopraga, Amfiteatru, 421-424; Dicţ. esenţial, 721-723; Dicţ. analitic, III, 250-252. E.M.
ROMA, revistă apărută la Bucureşti, lunar din ianuarie 1921 până în decembrie 1928, apoi trimestrial din ianuarie 1929 până în decembrie 1931, având ca director pe Ramiro Ortiz, iar ca redactor pe Al. Marcu. în articolul-program, Ce vrem, se arată intenţia de a-1 familiariza pe cititorul român cu literatura şi cultura italiană. Devenită la un moment dat un oficios al Institutului de Cultură Italiană de la Bucureşti, condus de Ramiro Ortiz, R. îşi respectă cu consecvenţă programul, publicând medalioane despre scriitori italieni clasici şi moderni, traduceri şi comentarii, recenzii ş.a. Astfel, numărul inaugural conţine studii despre Dante, aparţinând lui Giosue Carducci şi Benedetto Croce, aceluiaşi poet fiindu-i consacrat şi numărul 5/1922, în care printre semnatari se numără Ramiro Ortiz, Emanoil Bucuţa, Şt. I. Neniţescu ş.a. La rubrica „Profiluri clasice" sunt prezentaţi Petrarca, Machiavelli, Gabriele D'Annunzio, Giosue Carducci, Al. Manzoni, Leopardi, G.A. Borgese, Ugo Foscolo. Un spaţiu amplu este atribuit discutării confluenţelor culturale româno-italiene: Românii priviţi din Italia în sec. al XTX-lea şi V. Alecsandri şi G.V. Ruscalla de Al. Marcu, Un pictor român la Veneţia în sec. al XVIII-lea de Ramiro Ortiz, Goldoni în România de Const. Radu, Italia în literatura românească de Al. Ciorănescu. Se publică numeroase traduceri, semnate de Al. Marcu, Emanoil Bucuţa, Al. Popescu-Telega, N. Iorga, Alexandrina Mititelu, G. Călinescu, Elena Farago, G. Murnu, Al. Rally, Anita Belciugăţeanu, Pimen Constantinescu, I.U. Soricu, Al. Busuioceanu ş.a. Uneori se reproduc tălmăciri mai vechi, semnate de Duiliu Zamfirescu, St. O. Iosif, Octavian Goga, Ovid Densusianu. După şase ani, când revista îşi micşorează formatul, redacţia constată, pe bună dreptate: „Nu s-a întâmplat în Italia nici un eveniment cu adevărat demn de luat în seamă despre care «Roma» să nu fi informat la timp pe cetitorii săi." Dacă în primii ani publicaţia şi-a menţinut preocupările într-un perimetru strict cultural, pe măsură ce fascismul italian ia amploare, intruziunile politice sunt tot mai evidente. Ramiro Ortiz publică studiul Catolicism şi fascism (2/1927), pentru ca peste doi ani să se facă elogiul lui Benito Mussolini. încep să se publice fragmente din discursurile Ducelui, iar în articole traduse, precum Statul fascist şi Originile şi doctrina fascismului de Giovanni Gentile, se condamnă aşa-zisa libertate bolşevică. Acestei tendinţe i se raliază o conferinţă a lui Octav Onicescu pe tema Fascismul teoretic în gândirea lui Gentile şi Rocco, despre care informează revista. Documente inedite (Un deputat moldovean la Garibaldi), note de călătorie, cronici şi recenzii, semnale editoriale etc. întregesc profilul uneia dintre cele mai bune reviste româneşti de cultură din perioada interbelică. Alţi colaboratori: Traian Lalescu, Carlo Tagliavini, E. Lovinescu, Dragoş Protopopescu,
H.	Frollo, Mihail Dragomirescu, Gr. Trancu-Iaşi, Al. Dima (cu studii de estetică), Nina Fagon.	I.	R.
ROMAN, Andrei (16.IX.1951, Bucureşti), poet. Este fiul Elizei (n. Marcu) şi al lui Micu Roman, funcţionar în domeniul producţiei cinematografice. Urmează liceul în capitală, apoi, tot acolo, se înscrie în 1970 la Facultatea de Fizică, pe care o
641 Dicţionarul general al literaturii române
Roman
abandonează însă după un an, optând pentru Facultatea de Limba şi Literatura Română (1971-1975). A fost angajat, în funcţii de specialitate (referent literar, redactor), la Centrul de Producţie Cinematografică (1976-1977) şi la Studioul Cinematografic „ Animafilm" (din 1978). După ce debutase, în 1969, la „Luceafărul", cu poemul Rugă pentru izbăvirea speranţei, publică primul volum, Neîncetata ninsoare, în 1971. Spre sfârşitul deceniului al nouălea s-a exilat, stabilindu-se în cele din urmă în Statele Unite ale Americii. în ţară îi mai apar două cărţi de versuri, Omul nedesăvârşit (1981) şi Insomnia ideală
(1983). A scris şi articole, cronici, recenzii etc., a editat texte inedite din Ion Barbu, a alcătuit şi prefaţat o amplă antologie din textele lui Perpessicius referitoare la scriitori români, pentru colecţia „Biblioteca pentru toţi" a Editurii Minerva (numai primele două volume, tipărite în 1986, menţionează numele său ca antologator).
Ecloziunea şi afirmarea poetică a lui R. - remarcată şi preţuită, în epocă, de voci critice de anume autoritate, între care ale lui Paul Georgescu şi N. Steinhardt - au loc oarecum în răspăr faţă de tendinţele dominante în rândul promoţiei poetice optzeciste căreia, prin vârstă, îi aparţine. Debutând la nici douăzeci de ani, afirmat la începutul anilor '80, R. întruchipează - se poate spune - opusul spiritului optzecist. Nicidecum ludic, cultivând, cu intermitenţe, (auto)ironia, dar într-o cheie cu totul diferită de cea canonic optzecistă, de loc postmodernist, poet reflexiv, învederând o miză filosofică, preocupat de transcendenţă şi de problemele etice, el pare să fi fost - în generaţia sa - ultimul modernist, dar un modernist profund, autentic, neafectat de mode. Investigarea rosturilor ultime, aproximate şi captate în textura cotidianului, e tematica omniprezentă a lirismului lui R. Emoţia este filtrată prin intelect, sau, mai bine zis, chiar suscitată de funcţionarea efervescentă a intelectului, modulată de o cheie etică. Starea predominantă şi caracteristică este tensiunea, confruntarea între aprehendarea existentului şi neîmplinirea sau suferinţa, decepţionantă şi tonifiantă totodată, care se desprind din introspecţia necomplezentă. începuturile poetice ale lui R. au fost departe de a întruni admiraţia generală, poetului debutant reproşându-i-se - nu fără oarecare temei - exagerat sofisticata construcţie frastică, apetenţa pentru excesul de neologisme rare, demonstraţia ostentativă de erudiţie şi abuzul de recurs la intertextualitate. Cărţile următoare, apărute după o pauză de un deceniu, învederează o echilibrare şi o „disciplinare" - pe un traiect fidel propriilor coordonate - ale emisiei lirice, acreditând un poet adevărat, reflexiv cu autenticitate, practicând „un lirism ţâşnit din intensa trăire a ideilor" (Paul Georgescu), într-o expresie densă, cultivată şi concentrată, nu lipsită de vigoare, supravegheată, cu predilecţie pentru paradox şi pentru formularea sentenţioasă, gnomică. Cu deosebire remarcabile sunt textele din volumul Insomnia ideală, multe dintre ele în proză, cu aspect narativ sau eseistic. Definitorie este coerenţa de ansamblu, piesele componente articulându-se în grila unui scenariu, cu înfăţişarea unui epistolar erotico-filosofic. într-o primă instanţă, textul, în principal adresat iubitei tot mai înstrăinate, poate părea o
cercetare amănunţită a dinamicii subtile a unei relaţii erotice eşuate, victimă a incomunicării, ambiguităţii, reticenţelor, tristeţilor. Erotica este una estetă şi reflexivă, vitalist-eterată, îndrăzneaţă şi intelectualistă deopotrivă. Dar, după cum s-a remarcat, discursul poetic transcende erosul, instalându-se invariabil pe tărâmul meditaţiei filosofice. Rostirea este distinsă şi energică, temperată de o detaşare mai degrabă jucată, limbajul e măiestrit, textele caligrafiate cu aerul autenticităţii, iar rarele accente de colocvialitate nu subminează „nobleţea" modernistă. Textele dezvăluie un ego poetic amplu, „plin de el", de o mare disponibilitate pentru încorporarea existentului, raportând cotidianul, accidentalul, contingentul la marile noime existenţiale şi etice, cu stoicism şi neobosită nelinişte.
SCRIERI: Neîncetata ninsoare, Bucureşti, 1971; Omul nedesăvârşit, Bucureşti, 1981; Insomnia ideală, Bucureşti, 1983. Ediţii: G. Călinescu, Oipera lui Mihai Eminescu, pref. edit., Bucureşti, 1985; Perpessicius, Scriitori români, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1986. Traduceri: Iacob Sternberg, Oraş în profil, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Iosif H. Andronic).
Repere bibliografice: Dan Cristea, „Neîncetata ninsoare", RL, 1971,39; Vasile Igna, „Neîncetata ninsoare", ST, 1971, 16; Alex. Ştefănescu, „Neîncetata ninsoare", LCF, 1971, 43; Valentin F. Mihăescu, „Omul nedesăvârşit", LCF, 1981,15; Paul Georgescu, Trăirea conceptelor, RL, 1981,20; Marius Chelu, „Omul nedesăvârşit", F, 1981,5; Monica Pillat, Sensul nedesăvârşirii, ST, 1981, 11; Valentin F. Mihăescu, „Insomnia ideală", LCF, 1983,25; N. Steinhardt, Andrei Roman, poet al somnului şi insomniei, VR, 1983,10; Paul Dugneanu, Poezia tinerilor, LCF, 1983,52; Costin Tuchilă, Aventura ideală, ST, 1984,2; Dicţ. scriit. rom., IV, 83-84.
N.Br.
ROMAN, Horia (19.XII.1910, Constanţa - 23.XII.1983, Roma), gazetar şi memorialist. Este fiul gazetarului şi poetului Ioan N. Roman. Elev la Liceul „Sf. Sava" şi licenţiat al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti, R. îşi începe activitatea gazetărească în adolescenţă, fiind unul dintre redactorii „Revistei literare a Liceului «Sf. Sava»", înfiinţată în martie 1927. în anii liceului frecventează uneori, după propriile mărturisiri, cenaclul lui E. Lovinescu, fără să fi citit însă vreodată din producţiile sale literare. La şaptesprezece ani e prezent cu versuri şi proză în „Bilete de papagal" (martie 1928). Tot atunci, la îndemnul lui Petru Comarnescu şi al lui Ionel Jianu, începe să scrie, alături de alţi elevi ai liceului (Constantin Noica, Barbu Brezianu, Octav Şuluţiu), la „Ultima oră". în primăvara lui 1930, împreună cu Eugen Ionescu, N. Cristea, Mircea Grigorescu şi Al. Sahia, încearcă să organizeze un cerc studenţesc socialist. în acelaşi an intră în redacţiile de la „Adevărul" şi „Dimineaţa", apoi secretar de redacţie la „Cuvântul liber" şi colaborator la „Stânga" şi „Viaţa literară". în 1942 este trimis în Italia, corespondent al Agenţiei Rador, funcţionând ulterior ca ataşat de presă în cadrul Legaţiei României de pe lângă Sfântul Scaun. în 1943 părăseşte pentru totdeauna ţara şi se stabileşte la Roma.
Activitatea lui R. a fost dedicată exclusiv jurnalismului, pe care l-a practicat cu pasiune, de la reportajul de fapt divers la
Roman
Dicţionarul general al literaturii române 642
foiletonul literar şi la articolul de fond, fiind „unul dintre cei mai interesanţi gazetari din presa de stânga" (Monica Lovinescu). Fidel ideilor sale democratice, în anii premergători celui de-al doilea război mondial intră în echipa lui Grigore Gafencu de la „Timpul", unde „reportajele lui - cum va relata peste ani, George Ciorănescu - se ridicau deasupra faptului frust până la semnificaţii etico-sociale. într-o vreme în care democraţii erau prea uşor şi interesat asimilaţi cu o stângă antidemocratică, Horia Roman a rămas pe poziţiile adevărat democratice, ce păreau iremediabil pierdute". în exil publică în revistele „Limite", „Le Courrier roumain", „Revista scriitorilor români" ş.a. versuri proprii şi traduceri din poezia italiană (Giuseppe Ungaretti) şi mai ales multe fragmente memorialistice, în care evocă o galerie de personalităţi politice şi culturale, de la Al. Beldiman şi Scarlat Callimachi la Iuliu Maniu şi Grigore Gafencu. Colaborează, de asemenea, la „Bulletin europeen" (Marcel Proust et les Roumains, Les Rats de l'Europe ş.a), fiind aici, un timp, redactor, şi la „ Azione cattolica romena" din Roma (Ritomo a Eminescu). O suită de amintiri care sunt precis localizate şi datate - Bucureşti, 1934, Berna, 1950, Paris, 1957, 1967 - fac obiectul unei intervenţii la Congresul Societăţii Academice Române de la Salzburg (1968) şi apar în „Revista scriitorilor români", cu titlul Din amintirile unui „ziarist profesionist", întrucât chiar întâlnirile târzii -precum cea cu Ştefan Roll, în 1967 - sunt pentru R. un pretext de întoarcere în trecut. La sugestia lui Mircea Eliade, textele memorialistice vor constitui materia volumului Cenuşa visărilor noastre... (1969). Titlul, preluat din poezia lui Tudor Arghezi, relevă şi el natura acestui gazetar, „poet prin vocaţie, jurnalist prin profesie" (George Ciorănescu), care conferă, prin talentul său „spontan, şăgalnic şi cu inflexiuni pline de o duioşie de bună calitate", valenţe artistice rememorărilor.
SCRIERI: Cenuşa visărilor noastre..., Roma, 1969.
Repere bibliografice: Monica Lovinescu, Horia Roman, „Limite", 1983,40-41; George Ciorănescu, Horia Roman: poet prin vocaţie, jurnalist prin profesie, „Apoziţia", 1982-1985, 8-9; Ionel Jianu, Povestea unei prietenii, „Apoziţia", 1986-1988,10-11; Românii, 317-318; Lovinescu, Unde scurte, IV, 17-23; Popa, Ist. lit., II, 1045; Monica Lovinescu, Jurnal (1981-1984), Bucureşti, 2002,170-171.	M.P.-C.
ROMAN, Ioan N. (20.VII.1865, Comândăreşti, azi Rediu, j. Botoşani - 12.VII.1931, Constanţa), gazetar şi poet. Este fiul Măriei şi al lui Neculai Roman, oieri, originari din Sălişte. Face şcoala primară la Sălişte şi Hârlău, termină liceul la Iaşi şi începe, tot aici, studii de drept. Debutează sub pseudonim în 1882 la „Albina Botoşanilor"; versuri îi apar apoi în „România liberă. Număr literar" (1884), iar în „Adevărul" i se tipăresc poezii antimonarhice. între 1885 şi 1887 este redactor-şef al ziarului ieşean „Liberalul", în paginile căruia, sub anagrama Morna, a purtat cu „Contemporanul" o polemică, editată în 1887 în broşura în contra direcţiunei literare de la „Contemporanul". în 1888 scoate „Drapelul" şi continuă să polemizeze cu revista socialistă ieşeană. Publică Un răspuns domnului Ioan Gherea în 1889. Este chemat în 1892 la Bucureşti, ca prim-redac-tor al „Adevărului". în 1894 trimitea de la Bruxelles, unde îşi
termina studiile, obţinând mai târziu şi titlul de doctor în drept, colaborări la „Vieaţa" lui Al. Vlahuţă şi la ziarul „Evenimentul". Mai colaborează la „Evenimentul literar", „Literatură şi artă română", „Neamul românesc", „Revista literară", „Familia", „Convorbiri literare", „Lumea ilustrată" ş.a. Până la sfârşitul vieţii va practica avocatura la Constanţa, fiind de mai multe ori deputat şi la un moment dat primar al oraşului. Animator al vieţii culturale dobrogene, conduce publicaţiile „Drepturile Dobrogei" (1902), „Farul" (1903-1904) şi publică în revista „Ovidiu", condusă de Petru Vulcan (1905), „Analele Dobrogei", „Dobrogea jună". A semnat şi Chisoi, Ghib, Inero, Mărgineanul, Meşterul Manole, Morna, Nichifor Norma, Doctorul Romanus, Rozmarin.
R. s-a făcut cunoscut mai ales datorită polemicii cu C. Dobrogeanu-Gherea în jurul principiilor estetice ale „Contemporanului". El reproşa criticului întâietatea acordată ideilor sociale faţă de arta propriu-zisă, amestecul utilului cu poeticul, noţiuni care în filosofia lui H. Spencer (utilizat de R.) se exclud. Nega existenţa unei direcţii a „Contemporanului", relevând discordanţa dintre principiile programatice şi literatura revistei, de nivel artistic scăzut, prin epigonism eminescian şi naturalism, şi sublinia inconsecvenţa ideologică, ceea ce provoacă demonstraţia lui Gherea din Direcţiunea „Contemporanului", privind mecanismul determinării în raportul artă-societate, cu definirea tendinţei şi a tezei în artă. Ulterior R. a devenit însă colaborator al publicaţiilor socialiste „Munca", „Literatură şi ştiinţă", cu versuri închinate existenţelor umile. Volumul Poezii (1894) rămâne, totuşi, în sfera influenţei eminesciene. Nota personală apare în pasteluri, unde autorul cultivă notaţia şi amănuntul plastic colorat. A făcut şi câteva traduceri - poezii din Ch.-H. Millevoye, Andre Chenier, Frangois Coppee, Sully Prudhomme. Memorialistica lui, risipită în publicaţii după 1900, depăşeşte prin scriitură interesul strict de cronică istorică.
SCRIERI: în contra direcţiunei literare de la „Contemporanul", Iaşi, 1887; Un răspuns domnului Ioan Gherea, Iaşi, 1889; Poezii, Bucureşti, 1894; Pagini din istoria culturii româneşti în Dobrogea, 1920. Traduceri: [Frangois Coppee, Sully Prudhomme, Edouard Grenier], în Poezii, Bucureşti, 1894.
Repere bibliografice: Iorga, Oameni, III, 355-356; Călinescu, Ist. lit. (1941), 529-530, Ist. lit. (1982), 598; Ion Vitner, Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti (1880-1900), Bucureşti, 1966,111-113; Rodica Florea, Poeţi convorbirişti în perioada 1867-1895, SIL, 184-185; Constanţa Călinescu, Reprezentanţi ai Dobrogei în ştiinţa şi cultura românească, Constanţa, 1969, 263-270; Bucur, Istoriografia, 76-77; Dicţ. lit. 1900, 739-740; Stoica Lascu, Ioan N. Roman, în Comunicări de istorie a Dobrogei, Constanţa, 1980,159-186.	S.	C.
ROMAN, Ion (14.1.1917, Bucureşti - 1.XII.1989, Bucureşti), istoric literar, editor şi traducător. Este fiul Iuliei (n. Calman) şi al lui Alexandru Roman. Urmează la Bucureşti şcoala primară şi Liceul „Sf. Iosif", absolvit în 1934, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în 1939. A fost multă vreme profesor de liceu în capitală (1939-1952), după aceea redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1952-1956), redactor
643 Dicţionarul general al literaturii române
Roman
la „Gazeta literară" (1956-1958) şi şef de redacţie la Editura Ştiinţifică. îndepărtat din motive politice, ceea ce explică şi pseudonimul Ion Manole, prezent pe coperta primei sale monografii, Anton Pann (1954), R. a trăit până la sfârşitul vieţii mai cu seamă din munca literară, în calitate de colaborator extern al editurilor. Debutează în „Vremea" (1936), iar editorial cu volumul de poezii Fulgerul domesticit (1954). Mai ales începând din anii '60 activitatea lui devine prodigioasă. Alcătuieşte antologii tematice: Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte (1966), Eroica 1877 (1967); publică scrieri pentru copii: Cavalerii danubieni (1982), Prietenul meu Topsi (1982); semnează numeroase traduceri, îngrijeşte ediţii şi prefaţează operele unor scriitori ca Anton Pann, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, loan Slavici, I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Petre Ispirescu, Dimitrie Anghel, N. Iorga, Mihail Sadoveanu, N. D. Cocea, Victor Ion Popa ş.a. Realizează două ediţii critice fundamentale: Ion Ghica, Opere (I-VI, 1967-1988) şi St. O. Iosif, Opere (I-IV, 1970-1981) şi scrie câteva biografii, în colecţia „Oameni de seamă", despre D. Bolintineanu (1962), I. L. Caragiale (1964), Ion Ghica (1970), Vasile Alecsandri (1973).
în biografiile de scriitori, toate concepute ca lucrări cu un scop superior didactic, R. descrie universul tematic, pune în relief contribuţia autorului la viaţa cultural-artistică şi insistă mai puţin asupra originalităţi scrierilor. E un cercetător bine informat, nu contrazice în esenţă documentul, are talent de evocator şi de portretist, mânuieşte un stil narativ plăcut, ştie să recompună atmosfera de epocă, mai ales a Bucureştiului din secolul al XlX-lea. Remarcabilă în acest sens este Viaţa lui Ion Ghica. Celelalte biografii suferă, totuşi, de politizare şi de interpretări sociologiste, proprii, de altfel, epocii. Poate cel mai puţin fericit acţionează viziunea dogmatică în monografia St.
O.	Iosif (1964), unde calităţile autorului - temeinicia documentării, spiritul de analiză minuţioasă, stilul atractiv - sunt puse în umbră de câteva teze falsificatoare: sămănătorismul văzut ca „diversiune", ca un „atentat împotriva realismului" etc. în schimb, prima monografie a lui R., Anton Pann, apărută în anii '50, fusese puţin atinsă de sociologism, cartea impunându-se prin soliditatea ei, până azi inatacabilă. Corelând viaţa cu opera, istoricul literar vorbeşte pe larg şi în deplină cunoştinţă de cauză despre cântăreţul de strană şi despre folclorist, despre moralist, fabulist, editor şi povestitor, despre influenţa şi impactul critic al scrierilor lui în posteritate. Se fac observaţii judicioase în legătură cu circulaţia universală a motivelor, cu străluciţii descendenţi ai lui Anton Pann, precum I. L. Caragiale din Kir lanulea şi Mateiu I. Caragiale din Craii de Curtea-Veche. în alt plan, remarcabilă, de asemenea, este lucrarea de sinteză Ecouri goetheene în cultura română (1980), tema fiind urmărită, pe baza unei vaste documentaţii şi cu un bun spirit de sistematizare a materiei, de la primele consemnări în „Albina românească" (1832) până la marii poeţi contemporani ori la comentatori şi traducători de renume, precum Tudor Vianu şi Al. A. Philippide. Sunt consacrate capitole speciale Junimii şi lui Titu Maiorescu, lui Mihai Eminescu, bogatelor traduceri de la sfârşitul secolului al
XlX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, lui Lucian Blaga, care dă şi una dintre cele mai strălucite tălmăciri din Faust.
Istoricul literar stabileşte paralelisme, efectuează analize comparate ale versiunilor româneşti, urmăreşte bibliografia până în periodice şi înregistrează receptarea critică. Profund cunoscător al literaturilor din spaţiul germanic, R. s-a afirmat, începând cu deceniul al şaptelea, ca excelent traducător al unor opere de mare dificultate stilistică, aparţinând îndeosebi prozatorilor din secolul al XX-lea: Alfred Doblin (Berlin Alexanderplatz), Hermann Hesse (Jocul cu mărgelele de sticlă), Hermann Broch (Moartea lui Virgiliu), Emst Jlinger (Pe falezele de marmură, Praştia, Albine de sticlă), Thomas Mann (integrala povestirilor), Siegfried Lenz (Ora de germană, Modelul), transpunerile fiind adesea însoţite de ample şi temeinice studii. A realizat traduceri din teatrul expresionist german (R.J. Sorge, W. Hasenclever, E. Toller), din critica lui Friedrich Gundolf şi Georg Lukăcs, precum şi studii de filosofia culturii şi istoria civilizaţiei - Heinrich Schliemann şi Leo Frobenius. A transpus, de asemenea, pagini ale unor scriitori de expresie germană din România (Oskar Walter Cisek, Hans Liebhardt). Două premii, acordate în 1980 şi în 1984 de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, îi încununează activitatea de traducător.
SCRIERI: Fulgerul domesticit, Bucureşti, 1954; Anton Pann, Bucureşti, 1954; Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 1962; Caragiale, Bucureşti, 1964; St. O. Iosif, Bucureşti, 1964; Viaţa lui Ion Ghica, Bucureşti, 1970; Vasile Alecsandri. Orizonturi şi repere, Bucureşti, 1973; Ecouri goetheene în cultura română, Bucureşti, 1980; Cavalerii danubieni, Craiova, 1982; Prietenul meu Topsi, Bucureşti, 1982. Antologii: Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte, Bucureşti, 1966; Eroica 1877, Bucureşti, 1967; Umor şi... gramatică, Bucureşti, 1968; Umorişti de altădată, pref. edit., Bucureşti, 1969; Studii despre opera lui I.L. Caragiale, pref. edit., Bucureşti, 1976. Ediţii: Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1967; Ion Ghica, Opere, I-VI, introd. edit., Bucureşti, 1967-1988; Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1968; St. O. Iosif, Opere, I-IV, Bucureşti, 1970-1981; Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Scrieri, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1982. Traduceri: Lion Feuchtwanger, Ducesa slută, Bucureşti, 1968; Henry Jaeger, Disperaţii, pref. trad., Bucureşti, 1968; Hermann Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă, pref. trad., Bucureşti, 1969; Willy Breinholst, Manual pentru taţi. Sfaturi vesele, Bucureşti, 1969, Dulcea viaţă a soţului în teorie şi practică, Bucureşti, 1974; Robert Musil, Trei femei, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970; Friedrich Gundolf, Goethe, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1971; Emst Jtinger, Pe falezele de marmură, pref. trad., Bucureşti, 1971, Praştia, Bucureşti, 1981, Albine de sticlă, pref. trad., Bucureşti, 1989; Siegfried Lenz, Ora de germană, pref. trad., Bucureşti, 1972, Modelul, Bucureşti, 1978; Ulrich Brăker, Povestea vieţii şi aventurile bietului om din Tockenburg, pref. trad., Bucureşti, 1973; Hans Liebhardt, Culoarea scaieţilor, pref. trad., Bucureşti, 1973, Viaţa preaminunată a lui Andreas Weisskircher, pref. trad., Bucureşti, 1983; Heinrich Mann, Orăşelul, pref. trad., Bucureşti, 1973; Dieter Forte, Martin Luther & Thomas Miinzer sau Introducerea contabilităţii, Bucureşti, 1974; Teatrul expresionist german, îngr. şi pref. Ileana Berlogea, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dieter Fuhrmann şi Liviu Ciulei); Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu, pref. trad., Bucureşti, 1975; Oskar Walter Cisek, Tătăroaica, pref. trad., Bucureşti, 1975; Herbert Zand, Moştenitorii focului, Bucureşti, 1976; Wilhelm Raabe, Reduta roşie, Bucureşti, 1977; Georg Lukăcs, Romanul istoric, I-II, pref. Nicolae Tertulian, Bucureşti, 1978; Heinrich Schliemann, Pe urmele lui Homer, I-II, introd. Radu Florescu, Bucureşti, 1979; Portocale la fereastra ei (Povestiri germane din trei decenii), îngr. trad., Bucureşti, 1980; Leo Frobenius, Cultura Africii. Prolegomene la o
Roman
Dicţionarul general al literaturii române 644
teorie a configurării istorice, I-II, introd. Ion Frunzetti, Bucureşti, 1982, Paideuma. Schiţe ale unei filosofii a culturii. Aspecte ale culturii şi civilizaţiei africane, pref. Ion Frunzetti, Bucureşti, 1985; Conrad Ferdinand Meyer, Ispitirea lui Pescara, pref. trad., Bucureşti, 1984, Pajul lui Gustav Adolf. Amuletul, Bucureşti, f.a.; Hugo von Hofmannsthal, Femeia fără umbră, pref. trad., Bucureşti, 1986; Alfred Doblin, Berlin Alexanderplatz. Povestea lui Franz Biberkopf, pref. trad., Bucureşti, 1987; Thomas Mann, Povestiri, I-III, îngr. şi postfaţă Thomas Kleininger, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1992-1994.
Repere bibliografice: Elena Tacciu, Succesul lui Goethe, RL, 1981,36; Ovidiu Papadima, „Ecouri goetheene în cultura română", MS, 1982, 3; Ioan Holban, Două romane despre daci, CRC, 1983, 15; Z. Ornea, Memorialistica unui paşoptist, RL, 1986,4; Petre Solomon, Un cărturar adevărat, RL, 1989,50; Andreea Deciu, Calmul valorilor, RL, 2000,14; Popa, Ist lit, II, 1103; Dicţ. scriit rom., IV, 84-86.	AI.S.
ROMAN, Radu Anton (19.VIII.1948, Făgăraş - 29.VIII.2005, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Urmează liceul în oraşul natal, terminat în 1966, şi doi ani de studii juridice (1968-1970), fiind apoi învăţător suplinitor şi pedagog. Este absolvent al Facultăţii de Ziaristică la Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu". Iniţiator al cenaclului literar Atlantida, va publica, mai ales în anii 70-'80, reportaje, romane, poezii. Devine cunoscut după 2000, prin televiziune, cu o emisiune gastronomică în care caracteristice sunt implicaţiile culturale, intitulată „Bucătăria lui Radu".
Ardelean atras, paradoxal, de zona Deltei Dunării, R. încearcă să acopere cu entuziasm toate compartimentele literaturii, iar pasiunile sale - pescuitul, gastronomia, filatelia
-	se regăsesc şi în cărţi. Cu modele în scrisul lui A. E. Baconsky sau al lui Pop Simion, dar şi în proza lui Calistrat Hogaş ori a lui Geo Bogza, literatul amator - şi atipic pentru lumea culturală din Ardeal - debutează cu un lirism „prudent", de circumstanţă. „Decenţa în verb", pe care i-o remarca Marian Popa, caracterizează şi patriotismul cu vag iz protocronist -poeziile sale despre frumuseţile patriei apărând, de altfel, în plin naţionalism ceauşist. Cele mai izbutite rămân totuşi versurile din Ohaba, ţara asta (1972) şi Elegii (1980). Este prezent aici motivul unui ţinut aproape mitic („Ohaba, să ducem la gură/ un cântec plecării în noapte"), personificat uneori într-o „iubită cu umeri pustiiţi" (Ohaba, doamna mea dintâi). Elegiile se opresc mai ales la lumea Deltei, cu „frumoase ştime" şi blesteme, năluci şi peşti de aur, iazuri cu taine şi fiinţe cu „gheare lungi", „pulberi de nuferi" etc. („Frumoase ştime când se-mbată luna / şi sângele şi-l culcă la picioare/ când cântă iarba - palidă, stăpâna /caleştilor de fum şi de ninsoare"). Poemele capătă inflexiuni dionisiace, depăşind exoticul, şi celebrează vitalitatea, dragostea: „noi ne iubim şi totuşi suntem zei"; „atât de verzi suntem şi atât de înalţi". Registrul nu se schimbă în publicistica din Ţările de sus ale merilor (1974), autorul transferând filonul sentimental şi aici. Se descriu şi alte ţinuturi patriarhale dintre Olt şi munte, unde poezia este aducere-aminte, bradul, soarele, mănăstirea, şarpele devin simboluri laice, iar oamenii sunt precum cei arhaici, oameni ai munţilor, aspri, „crescători de vulpi argintii". Reporterul
pendulează mereu între Ţara Făgăraşului - „ţinutul alb", „ţara de sus a sufletelor şi merilor" - şi toposul marin, la care se întoarce în Zile de pescuit (1985) şi Haz cu peşte (sau Fals tratat de adolescenţă şi pescuit) (1994), ca şi în romanul Vara nimănui
(1978). Tărâmul mirific al Deltei este chiar personaj în Vara nimănui, o poveste specifică anilor '70, cu gazetari - ca protagonistul Mihai Lupaşcu - şi tovarăşi de „bine", cu pescari, miliţie, întâmplări din combinat, fabrica de peşte, inundaţii sau celebra „practică" din agricultură. Dincolo de opoziţia, aproape ca la Fănuş Neagu, dintre Bucureşti şi Brăila, cartea se vrea - reminiscenţă a paginilor de reportaj -mai mult un basm modern, în „45 de nopţi", timp în care se parcurge drumul de la ancestral către industrializare, de la tezaurul vechi al „oamenilor apelor" - ai unui pământ cu „taine" şi „adevărat rai" - la o ţară în care „timpul se opreşte şi se face cântec". Predilecţia pentru râpele şi adâncul Dunării, cu mâl, stuf, ghioluri, câini-enoţi, ştiuci, se păstrează şi în cărţile despre pescuit - până la urmă nişte „fantezii" anecdotice, amuzante, care fac din memorie un „tărâm străin". „Participă" la această patimă comună, în Haz cu peşte, Ion Băieşu, Mircea Dinescu, D. R. Popescu, Titus Popovici, dar şi actori şi cântăreţi de notorietate. Autorul pare a nu se lua în serios în discursul său asupra naturii, uneori licenţios, cu post scriptum-uri şi o pseudoîncheiere. în 1998 R. a publicat o carte de succes, Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti (adăugită în 2002), un periplu prin cultură, folclor şi sociologie polarizat de „secretele" bucătăriei tradiţionale.
SCRIERI: Ohaba, ţara asta, Bucureşti, 1972; Ţările de sus ale merilor, Bucureşti, 1974; Călătorie spre nord, Bucureşti, 1976; Vara nimănui, Bucureşti, 1978; Elegii, Bucureşti, 1980; Zile de pescuit, Bucureşti, 1985; Haz cu peşte (sau Fals tratat de adolescenţă şi pescuit), Bucureşti, 1994; Precum fumul, Bucureşti, 1996; Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Mircea Constantinescu, Poezia unui pelerin poet, VR, 1976,1; Virgil Mazilescu, „Călătorie spre nord", RL, 1976,12; Voicu Bugariu, Reportajul unui sentiment, LCF, 1976,26; Popa, Dicţ. lit (1977), 476; Tia Şerbănescu, Epică şi etică, RMB, 1978,10 596; Sultana Craia, De la reportaj la roman, LCF, 1979,35; Artur Silvestri, „Zile de pescuit", LCF, 1985,20; Mircea Constantinescu, Poezie epică, RL, 1985, 24; Al. Ruja, Simţul dimensiunii fundamentale, LCF, 1986, 19; Popa, Ist. lit, II, 598-599; Aureliu Goci, Bucătăria sau literatura lui Radu ?, „Ecart", 2002, 195.	A.MI.
ROMAN, Tudose (5.1.1887, Chiperceni, j. Orhei - 7.XII.1921, Step-Soci, j. Orhei), poet. învaţă la şcoala parohială din Step-Soci, cultivându-se apoi ca autodidact. Publică versuri, culegeri de folclor, traduceri. A colaborat la primele publicaţii periodice apărute la Chişinău în limba română: „Basarabia", „Glasul Basarabiei", „Cuvânt moldovenesc" ş.a. în 1912 tipăreşte culegerea de versuri Poezii moldoveneşti, din care nu s-a păstrat nici un exemplar. în 1919 îi apare placheta Cântecul plugarului, care îl prezintă ca pe un poet al ţărănimii.
SCRIERI: Poezii moldoveneşti, Chişinău, 1912; Cântecul plugarului, Chişinău, 1919.
645 Dicţionarul general al literaturii române
Romanescu
Repere bibliografice: P. Cubolteanu [Pan Halippa], Scrisori din Basarbia, VR, 1912,4; Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, ed. 2, Chişinău, 1992, 208-214; Istoria literaturii moldoveneşti, II, Chişinău, 1988,650-653; Colesnic, Basarabia, 1,230-233; Vasile Ciocanu, Tudose Roman - un „poet uitat"?, LA, 1994,25 august; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 89.	V.C.
ROMANCIERUL ILUSTRAT, revistă apărută la Bucureşti, neregulat, între august 1875 şi mai 1878. Prin 1875 era redactor
E.	I. Popescu. în anii următori este posibil să fi redactat revista
I.	S. Spartali, autor al celor mai multe traduceri incluse în sumar. Foiletonul marilor gazete din Paris era sursa literaturii publicate în R.i., periodic destinat cititorilor de nivel cultural mediu. Alţi colaboratori simt Iuliu I. Roşea, L. Koslinski, Gh. Tabacovici, C. D. Ştefănescu, G. I. Goleşteanu. Scriitorii din ale căror opere se tălmăceşte mai des sunt Al. Dumas, Paul de Kock, Leuzon le Duc, Paul Bocage. în 1884 s-a editat „Romancierul popular ilustrat", o reluare a acestei reviste.	R.Z.
ROMANCIUC, Vasile (17.XII.1947, Bădragii Vechi, j. Edineţ), poet. A absolvit Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău (1972). A fost redactor la Radio Chişinău, consultant la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, şef de secţie la revista „Orizontul", redactor-şef adjunct la „Literatura şi arta", redactor la Editura Enciclopedică „Gh. Asachi" şi la Editura Prut Internaţional. Face parte din generaţia „ochiului al treilea" (Nicolae Dabija), care şi-a propus să repună esteticul în drepturile lui. Debutează în 1974 cu placheta de versuri Genealogie. Este laureat al Premiului „George Bacovia" (Bacău, 1996).
R. se înscrie în albia liricii de factură tradiţională, de o mare simplitate şi melodicitate, degajată şi sinceră. Şi-a descoperit repede formula - cea a „citirii" într-un mod nou a proverbelor populare (Citirea proverbelor, 1979). Echilibrul între reflecţie şi simţire, expresia concentrat-metaforică reprezintă particularităţi ale manierei sale lirice. Asimilând poetica folclorică şi bogatul ei registru de formule şi tipare, ritmuri şi tonalităţi, definiţii metaforice şi repetiţii stilistice, R. a împrumutat, de fapt, şi fondul etosului popular. Volumele de versuri mai târzii
-	Din tată în fiu (1984), Ce am pe suflet (1988), Note de provincial
(1991), Un timp farâ nume (1996; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi îndoiala de sine (1997) - afirmă un poet care cultivă lirica de meditaţie, celebrând sacralitatea pământului de acasă, rădăcinile şi traiul firesc. Refractar la modele de avangardă, R. este însă modern prin sensibilitate şi viziune, printr-un lirism paradoxal cu accente gnomice, obţinute din poante de efect sau construcţii oximoronice (Răsai, soare, De parcă te ascultă Eminescu, Veşnicul mire, L-aţi văzut pe lanus?, Busuioc, Masca, Focul ascuns ş.a.). A semnat şi câteva plachete de versuri pentru copii, vădind o înţelegere subtilă a sufletului infantil.
SCRIERI: Genealogie, Chişinău, 1974; Citirea proverbelor, Chişinău, 1979; Dacă ai un prieten, Chişinău, 1983; Din tată în fiu, Chişinău, 1984; Mama coase-o floricea, 1987; Ce am pe suflet, Chişinău, 1988; Doi iezi,
Chişinău, 1990; Uriaşul cu trei ochi, Chişinău, 1991; Note de provincial, îngr. şi pref. Ion Ciocanu, Chişinău, 1991; Un timp farâ nume, Chişinău, 1996; îndoiala de sine, Chişinău, 1997; Un ochi - Un Oeil, ed. bilingvă, îngr. Valeriu Rusu, Constantin Manolache şi Estelle Variot, Ploieşti, 2000; E toamnă, cad măştile, Chişinău, 2001. Ediţii: Liviu Deleanu, Răscolite tăceri, coordonator Baca Deleanu, Timişoara, 2001 (în colaborare cu Nicolae Rusu).
Repere bibliografice: Andrei Ţurcanu, Martor ocular, Chişinău, 1983,204-211; Ana Bantoş, Creaţie şi atitudine, Chişinău, 1985,160-169; Mihai Cimpoi, Tradiţionalismul ingenuu, RL, 1992, 33; Dinu Pătulea, „Peisajul condamnat" sau Cum se vede lumea din Basarabia, CC, 1994,1-3; A. Vizitiu, Un poet generând prin opera sa o sărbătoare pentru copii, „Ştiinţa", 1995,11; Mihail Dolgan, Vasile Romanciuc: un poet al firescului şi candorii, LA, 1997,11 decembrie; Elena Cucut, Vasile Romanciuc. Biobibliografie, Chişinău, 1997; Cimpoi, Ist. lit Basarabia, 226; Vasile Romanciuc, în Poezia acasă, îngr. Iulian Filip şi Mihai Stan, Târgovişte, 2003,9-12.	'	M.Dg.
ROMANENCO, Nicolae (26.111.1906, Eisk, Federaţia Rusă -29.VII.2000, Moscova), istoric literar. Este fiul lui Nicolae Romanenco, învăţător. A absolvit liceul din Comrat (1922) şi Şcoala Politehnică Superioară din Timişoara (1927). A fost inginer electrician la Bucureşti şi Ploieşti (1928-1940). în tinereţe participă la mişcarea antifascistă şi face propagandă comunistă, fiind membru al Partidului Comunist Român din 1934, redactează publicaţii periodice ilegale, traduce din Karl Marx şi Friedrich Engels. între 1942 şi 1948 activează ca redactor la ziarele „înainte" şi „Graiul nou", editate în limba română de Direcţia Politică a Armatei Sovietice, la Moscova şi Bucureşti. Cercetător ştiinţific în domeniul energeticii în cadrul Academiei de Ştiinţe a RSS Moldova (1948-1969), are doctoratul în ştiinţe tehnice (1967). Din 1969 s-a stabilit la Moscova, în calitate de consultant la Uniunea Scriitorilor din URSS şi, mai târziu, de locţiitor al preşedintelui Consiliului Unional pentru Literatură din Republica Moldova.
După 1950 R. se află printre cei preocupaţi de valorificarea moştenirii literare şi ştiinţifice a familiei Hasdeu, în special a operei lui B. P. Hasdeu. Monografia Bogdan Petriceicu Hasdeu (1957), o sumară prezentare a biografiei savantului, va fi completată de câteva ediţii de opere ale acestuia, apărute la Chişinău în româneşte şi în limba rusă. A consacrat mai multe studii lui B. P. Hasdeu şi lui Alexandru Hâjdeu, incluse în diferite culegeri şi lucrări colective, dintre care notabile sunt cele care se bazează pe materiale de arhivă puţin cunoscute.
SCRIERI: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Chişinău, 1957; Confruntări literare, Chişinău, 1973.
Repere bibliografice: George Meniuc, Scrieri alese, Chişinău, 1970, 360-362; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 274-275.	V.C.
ROMANESCU, Ioanid (pseudonim al lui Valentin Tudose;
4.X.1937, Voineşti, j. Iaşi - 20.111.1996, Iaşi), poet. Este fiul Margaretei (n. Ivaşcu) şi al lui Teodor Tudose, muncitor. îşi începe învăţătura în satul natal şi urmează la Iaşi Şcoala Normală „Vasile Lupu" (1951-1955) şi Facultatea de Filologie
Romanescu
Dicţionarul general al literaturii române 646
a Universităţii „Al. I. Cuza" (1962-1968). Trece prin mai multe slujbe: profesor la Româneşti (1955-1957), profesor şi director de cămin cultural la Voineşti (1961-1962), corector la revista „Ateneu" (1965-1969), inspector la Casa Judeţeană de Creaţie Iaşi (1970-1972), redactor la revista „Convorbiri literare" (din 1972). S-a pensionat pe motive medicale în 1981. Debutează cu versuri la „laşul literar", în 1961, colaborând ulterior la „Cronica", „Convorbiri literare", „Ateneu", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul" ş.a. Prima carte, Singurătatea în doi, îi apare în 1966. în intervalul a trei decenii poeziile i-au fost editate în peste douăzeci de volume şi incluse în câteva antologii de autor, au fost traduse în culegeri colective şi în reviste din străinătate (din Belgia, Franţa, Italia, Germania, Polonia, Grecia, Cehoslovacia, Spania, URSS, Ungaria, India, Iugoslavia, Suedia, SUA) sau în reviste şi volume în limbi străine apărute în ţară. Ca traducător, a realizat, în colaborare, antologia Odele Mării Egee. Poeţi greci contemporani (1990). A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1972, 1977), Premiul Uniunii Scriitorilor (1981, 1995), Premiul Academiei Române (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Republica Moldova (1992).
Cartea de debut a lui R., Singurătatea în doi, prezentată elogios de Otilia Cazimir, anunţă chiar prin titlu conturarea
unei duble identităţi, pe care o va evidenţia cu insistenţă întreaga lui creaţie: pe de o parte, este fiinţa umilă, spiritul plebeu răzvrătit care, în maniera lui Serghei Esenin, se vede definitiv ataşat de obârşia dură, ţărănească, pe de alta, fiinţa privilegiată, creatorul, cel care investighează misterele lumii şi tainele poeziei. Cele două identităţi nu se opun, ci se confundă. Titlul trimite şi la erotică, alt segment important al liricii lui R. în Presiunea luminii (1968) şi în Aberaţii cromatice (1969) se disting aceleaşi ipostaze, fiind adusă în prim-plan confruntarea dintre o realitate interioară agitată, nonconformistă şi o lume dinamică, brutală, copleşitoare, căreia, dincolo de aparenţele ce ţin îndeosebi de contingent, i se desluşesc forţele, dimensiunile cosmice. Şi aici, şi în volumele următoare există rezonanţe din Lucian Blaga; e vorba de fascinaţia misterelor lumii, de retorica tăcerii, de „culmea aspră a tăcerii", de trufia nedisimulată a celui care se vede întemeind şi întrebând lumea prin cuvânt. Specific este faptul că această trufie nu aparţine demiurgului, ci truditorului încăpăţânat care ară ţarina poeziei şi sfidează spiritul elitist. în Poeme (1971) se simte o domolire a confesiunii rebele, a patetismului recalcitrant şi contestatar. O schimbare a perspectivei se poate observa clar în Favoare (1972) şi în Poet al uriaşilor (1973), în care, pornind de la experienţa şi revelaţiile anterioare, R. îşi concentrează atenţia asupra condiţiei poetului, pusă şi ea sub semnul unei duble identităţi (derivată din prima): privilegiul şi nefericirea. Astfel, „poet al uriaşilor" este în acelaşi timp „grăjdarul" sau „soldatul fără raniţă", este Hercule, eroul şi sacrificatul. Lirica erotică din Baia de nori (1973) pune accentul pe condiţia însinguratului care îşi caută perechea. începând cu Lavă (1974), confesiunea şi reflecţia se strâng în jurul poeziei, văzută ca „forţă" ce „nu mai păstrează nimic din frumuseţe". Aceeaşi trudă umilă a creatorului face să se nască un „mit al spălă-toresei". în Paradisul (1975) şi în Energia visului (1977) este invocată lumea brutală, cotidianul derizoriu, cu care se confruntă cel ce iubeşte poezia „prea de tot prosteşte", visătorul, al cărui „statut revizuit" îi transformă existenţa în minune şi lumea în paradis. Trandafirul sălbatic (1978) recon-figurează tema eroului anonim care supravieţuieşte tocmai prin modestia sa încrâncenată, condiţie evidenţiată de o alegorie în care arborilor prăbuşiţi de topoare li se opune „trandafirul sălbatic" ce „neclintit rămâne" şi „se apără cu spinii". Ajuns aici, R. îşi alcătuieşte prima retrospectivă lirică, Nordul obiectelor (1979). Pasul următor este Accente (1981), o culegere totuşi eterogenă, în care autoportretul se estompează, tonul e mai blând, confesiunea răzvrătită devine notaţie aparent detaşată, iar „energia visului" devine melancolie. Ciclul Antares din Trandafirul sălbatic anticipa o coordonată nouă, motiv pentru care este reluat în Magie (1982), carte în care reflecţia şi notaţia devin investigaţie lirică, spaţiul poetic confruntându-se cu universul cunoaşterii, al cunoaşterii lumii şi, ca reflex inevitabil, al cunoaşterii de sine. Urmează alte două antologii, Demonul (1982) şi, în limba maghiară, Mâsodnapon
(1984),	al cărei titlu - în traducere românească: A doua zi - va fi reluat de retrospectiva din colecţia „Cele mai frumoase poezii"
(1985).	Cursul apariţiilor continuă cu Flamingo (1984) şi
647 Dicţionarul general al literaturii române
Romanescu
Orpheus (1986), unde poetul dezvoltă ceea ce s-a conturat în Magie, accentul fiind pus pe cercetarea calmă a unor lumi, cea interioară şi cea din afară, invadate de mistere fascinante. Apare motivul „poetului orb", care scotoceşte insistent în sine, în acelaşi timp meditaţia extinzându-se la scara timpului cosmic, a spiritului, a Marelui Sens ce preexistă lumii. Este reconstituită tradiţia imnurilor orfice (sunt invocaţi Musaios şi Oiagros), regresiunea spre vremurile arhaice ale iniţiaţilor continuând în Zamolxis (1988). Aici rapsodul se află în postura preotului ce oficiază în templul cuvântului şi preia suferinţele celorlalţi. Şcoala de poezie (1989) e un elogiu adus cărţii şi poeziei, la originea căreia se află cuvântul ce „precede lumea". Volumul Morena (1991) este prezentat de autor ca recuperare a unor texte care, din diferite motive, nu au putut fi tipărite înainte de 1989, recuperare ce nu schimbă însă nimic esenţial. Dilatarea timpului (1991), structurat pe trei cicluri (Natalis, Nupţiile, Thamyras), reflecţie asupra momentelor fundamentale din existenţa poetului (naşterea, iubirea, supravieţuirea prin cântecul care „sacralizează totul"), dă şi titlul antologiei publicate în „Biblioteca pentru toţi" (1993), urmată de altă selecţie (restrânsă la erotică), intitulată Mississippi (1993), şi de Noul Adam (1994), ultima carte antumă, o meditaţie asupra scrisului, asupra harului, văzute ca îndemnuri şi daruri ale providenţei. Logosul e miracolul care transmite „substanţa pururea divină", concluzie peremptorie ce pune capăt unei experienţe agitate, luptei înverşunate cu cuvântul, cu acel cuvânt care a refuzat să fie mistificare, podoabă, artificiu. Poemele lui R. stau sub semnul simplităţii austere, pusă în mişcare de o energie amplificată de zăgazurile unui control drastic, respingând spontaneitatea şi improvizaţia, dar şi iscusinţa meşteşugarului. Apreciat de comentatori exigenţi, versul lui s-a aflat la început într-un con de umbră, eclipsat de vedetele aşa-numitei generaţii Labiş, generaţie din care R. face parte şi cu care s-a şi solidarizat la nivelul unor performanţe remarcabile, printr-un nonconformism tenace, printr-un egotism accentuat, fără însă a putea fi confundat cu unul sau altul dintre confraţi.
Când toată poezia modernă este dominată de ideea de criză a poeziei şi mulţi, foarte mulţi autori privesc fără speranţă viitorul ei, Ioanid Romanescu continuă să scrie Poezie cu majusculă şi s-o adore ca pe o mare divinitate. Nici instrumentul poeziei (cuvântul) nu este contestat. Poetul ieşean nu cunoaşte boala neîncrederii în limbaj, răspândită în generaţia lui. Cuvintele, ideile i se supun cu docilitate. Inspiraţia vine repede, cel puţin aşa ne lasă să înţelegem acest poet ce nu trece prin starea de umilinţă a aşteptării. Singura umilinţă, transformată uşor într-o expresie a orgoliului personal, este aceea de a nu fi profet. „însă ceva magic în mine există", se consolează şi ne consolează, imediat, autorul. Asta-l îndreptăţeşte să spere că „mugetul" cântecului său se va auzi peste veacuri.
Eugen Simion
SCRIERI: Singurătatea în doi, pref. Otilia Cazimir, Bucureşti, 1966; Presiunea luminii, Bucureşti, 1968; Aberaţii cromatice, Bucureşti, 1969; Poeme, Iaşi, 1971; Favoare, Bucureşti, 1972; Baia de nori, Iaşi, 1973; Poet al uriaşilor, Bucureşti, 1973; Lavă, Bucureşti, 1974; Paradisul, Iaşi, 1975;
Energia visului, Iaşi, 1977; Trandafirul sălbatic, Bucureşti, 1978; Nordul obiectelor, pref. Marian Popa, Iaşi, 1979; Accente, Iaşi, 1981; Magie, Bucureşti, 1982; Demonul, postfaţă Marian Popa, Bucureşti, 1982; Flamingo, Iaşi, 1984; A doua zi, pref. Laurenţiu Ulici, Bucureşti, 1985; Orpheus, Iaşi, 1986; Zamolxis, Bucureşti, 1988; Şcoala de poezie, Iaşi, 1989; Morena, Iaşi, 1991; Dilatarea timpului, Bucureşti, 1991; Urania, Iaşi, 1992; Dilatarea timpului, pref. Costin Tuchilă, Bucureşti-Iaşi, 1993; Mississippi, Galaţi, 1993; Noul Adam, Iaşi, 1994; Paradisul, postfaţă loan Holban, Bucureşti, 1996; Lovitura de maestru, Iaşi, 1997. Traduceri: Odele Mării Egee. Poeţi greci contemporani, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Andreas Rados).
Repere bibliografice: Sorianu, Glose, 183-186; Sorianu, Contrapunct, 81-84; Petroveanu, Traiectorii, 296-298; Cândroveanu, Alfabet, 183-186; Mincu, Poezie, 145-147; Barbu, O ist., 95-97; Piru, Poezia, II, 266-271; Raicu, Critica, 363-368; Alexiu, Ideografii, 164-166; Iorgulescu, Scriitori, 137-140; Alboiu, Un poet, 207-208; Ruja, Valori, 113-115; Dimitriu, Singurătatea, 191-197; Lit. rom. cont, I, 686-687; Popa, Competenţă, 269-285; Tuchilă, Cetăţile, 131-147; Cristian Livescu, „Demonul" lui Ioanid Romanescu, ST, 1983,10; Dobrescu, Foiletoane, III, 15-23; Simion, Scriitori, III, 244-255; Taşcu, Poezia, 267-274; Grigurcu, Existenţa, 336-343; Călinescu, Biblioteci, 152-156; Rotaru, O ist, III, 415-417; Val Condurache, De la Ion Gheorghe la Ioanid Romanescu, CL, 1989, 3; George Popescu, Lecţia de poezie, VR, 1990, 2; Cornel Munteanu, „Morena", TR, 1991,23; loan Holban, Ce mai faceţi?, CRC, 1991,15; loan Holban, Trebuie să numim speranţa viciu, CRC, 1992,4; Andreea Deciu, Dilatarea poemului, RL, 1992, 9; Mircea A. Diaconu, în căutarea eului absolut, RL, 1994, 22; Adrian Popescu, Lirică gnostică, ST, 1995, 4-5; Nicolae Prelipceanu, Ioanid, LCF, 1996,13; Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, RL, 1996,14; Ioanid Romanescu. In memoriam, CL, 1996,4; Vasile Bardan, Ioanid Romanescu în apărarea poeziei, pref. Constantin Crişan, Iaşi, 1997; Dicţ. analitic, I, 285-287; Mănucă, Perspective, 58-62; Popa, Ist lit, II, 505-508; Dicţ. scriit rom., IV, 86-89; loan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,23-28. D.D.
ROMANESCU, Marcel (11.X.1897, Liege, Belgia - 1955, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul lui Nicolae Romanescu, primar al Craiovei. Primele clase le face la Paris şi Craiova. După studii liceale la Craiova, Turnu Severin, Iaşi şi Mănăstirea Dealu, îşi ia licenţa în drept şi filosofie la Universitatea din Bucureşti (1920). Deţine funcţia de şef de cabinet la Ministerul de Finanţe şi la Interne (1920) şi Externe (1931), este secretar al comisiei româno-ungare însărcinată cu supravegherea aplicării Tratatului de la Trianon (1924), ocupă, între 1920 şi 1934, diferite posturi în diplomaţie, la Vatican, Varşovia, Haga, Cairo, Belgrad şi Copenhaga. Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Arhivele Olteniei", „Capitala", „Convorbiri literare", „Cronicarul", „Datina", „Flacăra", „Gândirea", „Ideea europeană", „Luceafărul", „Mişcarea literară", „Ramuri", „România de mâine", „Sburătorul" ş.a. La Craiova redactează, alături de câţiva colegi de liceu, „Viaţa literară" (1914-1916) şi lucrează în redacţia revistei „Flamura" (1926-1929). Editează, de asemenea, la Roma, revista „România". Semnează şi cu pseudonimele Barbu Brădescu, Ştefan Fălcoianu, V. Neagu, Dinu Oncică, Puşcaşu. Primul volum, Izvoare limpezi (1923), este întâmpinat elogios de critici şi distins cu Premiul Academiei Române.
Romanoslavica
Dicţionarul general al literaturii române 648
Desen de Marcel lancu
Depăşind tentaţia parnasiană, cultul exterior al formei, R. scrie o poezie de factură neoclasică, ce nu se limitează la evocarea subiectelor antice, ci se distinge prin echilibrul forţelor sufleteşti şi prin viziunea armonioasă asupra lumii. Poate surprinde plasarea poetului în capitolul Modernism din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. în realitate, un asemenea punct de vedere îşi află clare argumente care îl susţin. încă din Izvoare limpezi -considerată de critica vremii, dar şi de cea recentă, drept cea mai izbutită carte a lui R. - autorul manifestă un interes semnificativ pentru efectele verbale, în tradiţia parnasianismului lui Frangois Coppee şi Jose Maria de Heredia. Neoclasicismul viziunii, asupra căruia au insistat comentatorii, îşi are originea tot în arta poetică a parnasianismului. Un lirism unde descrierea peisagistică nu pătrunde decât în forme voit convenţionale; notaţii pe care, uneori, critica le-a caracterizat ca fiind „minor-sentimentale", în realitate decurgând din sistemul tradiţional al conceptelor, construit de poezia franceză la sfârşitul secolului XlX-lea. De fapt, o lirică a abstracţiunilor, aşa cum se va clădi în întreaga Europă pe urmele simbolismului şi parnasianismului francez. Dacă versurile din Cuiburi în soare (1926) şi din Hermanosa din Corint Povestea unei hetaire (1927) nu se ridică la nivelul celor din prima culegere, ele eşuând în sentimentalul romanţios sau în clasicismul pur decorativ monoton şi uscat, în schimb critica salută în Grădina lui Teocrit (1928) o „revenire la matca primei personalităţi" (Perpessicius). în forma fixă a sonetului se închid graţie şi senzualitate,
capacitate de evocare şi meditaţie, prospeţime de expresie şi suavitate de simţire; o apropiere de Duiliu Zamfirescu, poet al idilelor cu figuraţie păgână, nu pare lipsită de temei. R. nu îşi limitează activitatea literară la aceea de poet. El traduce Cântarea Cântărilor (1925), poezii de Goethe, piese de Sigbjorn Obstfelder, Gunnar Heiberg, Fausto Martini ş.a. Publică studii de genealogie şi istorie cu o documentare minuţioasă, dintre care se remarcă lucrarea Contribuţii la cunoaşterea lui Tudor Vladimirescu (1942).
SCRIERI: Izvoare limpezi, Craiova, 1923; Cuiburi în soare, Craiova, 1926; Hermanosa din Corint Povestea unei hetaire, Bucureşti, 1927; Grădina lui Teocrit, Bucureşti, 1928; Efigii latine, Bucureşti, 1941; Petrache Poenaru şi neamurile sale, Bucureşti, 1944; Cuiburi în soare, introd. Ion Trăistaru şi IonPătraşcu, Craiova, 1974. Traduceri: Cântarea Cântărilor, Bucureşti, 1925; Gunnar Heiberg, Balconul, introd. trad., Bucureşti, 1925; Fausto Martini, Teatru, Bucureşti, 1925; Paula Yakobi, Lily chineza, Craiova, 1927; Charles Vildrac, Pelerinul, Craiova, 1927; Sigbjorn Obstfelder, Teatru, introd. trad., Bucureşti, 1927; Goethe, Poezii, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 20-24,126-130; Pompiliu Constantinescu, „Hermanosa din Corint", VL, 1927,51; Călinescu, Cronici, l, 85-87; Lovinescu, Ist lit rom. cont, III, 121-123; Metzulescu, Literile, 1,115-120; Lovinescu, Ist lit. rom. cont., 101-102; Călinescu, Ist lit. (1941), 899, 920, Ist. lit. (1982), 1 023; Eugen Constant, Reevaluări Marcel Romanescu, R, 1966, 9; Micu, „Gândirea", 666-668; Dicţ. scriit. rom., IV, 89-90; Constantin Ciopraga, Poeţi din trecut: Marcel Romanescu, CL, 2003,4; Firan, Profiluri, 11,215-217.	A.C.
ROMANOSLAVICA, publicaţie apărută la Bucureşti din 1958, cu o periodicitate variabilă, editată de Asociaţia Slaviştilor din România. Ca redactori responsabili figurează Emil Petrovici (1958-1970), Petru Constantinescu-Iaşi (1962,1965), Al. Rosetti (1972), Mihai Novicov (1973-1989), G. Mihăilă (1990-1997), Dorin Gămulescu (din 2000). Din comitetul de redacţie au mai făcut parte de-a lungul anilor Ion C. Chiţimia, Traian Ionescu-Nişcov, Ion Pătruţ, Pândele Olteanu, Ecaterina Fodor, Emil Vrabie, Corneliu Barborică, Victor Vascenco, Mihai Mitu, Ion Petrică, Mariana Mangiulea, Gheorghe Bolocan, Jiva Milin, Onufrie Vinţeler, Constantin N. Velichi, Dan Horia Mazilu, Virgil Şoptereanu, Solomon Vaimberg, Sorin Paliga ş.a. Revistă de studii, R. abordează limbile şi literaturile slave, literatura slavo-română şi contactele culturii şi literaturii române cu aria slavă. în majoritatea volumelor materialul este organizat tematic. Se publică referate, comunicări şi cronici de la congrese, simpozioane, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice naţionale şi internaţionale de slavistică. Volumul din 1981 conţine un indice bibliografic. Un loc deosebit îl au în revistă cercetările referitoare la literatura română veche, din care se desprind câteva direcţii: natura receptării culturii slavone scrise în Ţările Române (P.P. Panaitescu despre caracteristicile literaturii slavo-române; Dumitru Fecioru şi Dan Zamfirescu referitor la literatura bizantină şi cea slavă în vechea cultură românească; Anton Balotă despre literatura slavo-română în epoca lui Ştefan cel Mare; Pândele Olteanu cu privire la originile culturii slavone în Transilvania de Nord şi Maramureş; Maria Zdrenghea - problema primelor traduceri româneşti din slavonă în secolul al XVI-lea; Victor Papacostea
649 Dicţionarul general al literaturii române
Romanoslavica
-	şcoala de limbă şi cultură slavonă de la Târgovişte în timpul domniei lui Matei Basarab); literatura cronicilor şi a cronografelor (P.P. Panaitescu referitor la cronicile slave din Moldova în secolul al XV-lea, iar Ion C. Chiţimia despre originalul cronicii lui Mihai Viteazul; G. Mihăilă - istoriografia română veche în raport cu istoriografia bizantină şi sud-slavă şi despre izvoarele antice, bizantine, sud-slave şi româneşti ale cronografului lui Mihail Moxa; Diomid Strugaru - cel mai vechi cronograf românesc de provenienţă rusă; Alexandru Rosetti - data Cronicii Ţării Moldovei şi Munteniei de Miron Costin; Gabriel Ştrempel - un cronograf ilustrat atribuit lui Antim Ivireanul); vechiul drept românesc scris (Pândele Olteanu despre textele juridice slavo-române în raport cu nomocanoanele slave vechi şi despre Pravila de la Govora în lumina izvoarelor bizantino-slave); cărţi populare (Ion C. Chiţimia - funcţia literară a romanelor populare în literaturile slave şi în literatura română şi despre Alexandria ca roman popular pătruns în literatura română prin filieră slavă; Pândele Olteanu despre Fiziolog în literaturile slave şi în literatura română; Gheorghi Dancev - traduceri ale Alexandriei din limba română în limba bulgară modernă); cărţi bisericeşti (Ion Radu-Mircea despre Tetraevanghelul popii Nicodim, 1404-1405, cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească; Valentina Pelin - aspecte inedite în manuscrisele lui Gavriil Uric; Maria Harisiadis - miniaturile din tetraevanghelul moldovenesc de la Biblioteca „Serai" din Istanbul; Anca-Irina Ionescu - circulaţia traducerilor româneşti ale Sinopsisului kievean; Dan Horia Mazilu - dezvoltarea hagiografiei în literaturile sud-est europene din secolele al XlV-lea-al XVII-lea şi despre izvorul ucrainean al versurilor slavone tipărite în Antologhionul din 1643; Henryk Misterski - izvoarele Psaltirii în versuri a lui Dosoftei); literatura parenetică şi omiletică (P.P. Panaitescu, Ion C. Chiţimia, G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu despre învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie; Pândele Olteanu - primele colecţii omiletice în literatura română, izvoarele Cărţii cu învăţătură a lui Coresi şi ale celei a lui Varlaam, versiunile slave ale Florii darurilor traduse în limba română); scrieri culturale din afara sferei religioase (Şerban Papacostea, Emil Vrabie şi Iacov S. Luria despre geneza şi răspândirea povestirilor scrise referitoare la Vlad Ţepeş); carte şi societate (Ion C. Chiţimia despre importanţa primei tipărituri de la Târgovişte din anul 1508 în context european); manuscrise slave în bibliotecile din România (I. Iufu -manuscrisele slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat; Zlatca Iuffu - manuscrisele slave din biblioteca şi muzeul mănăstirii Dragomirna; Elena Linţa, Paul Mihail şi Zamfira Mihail despre cele mei vechi manuscrise slave în colecţii din ţara noastră); manuscrise şi tipărituri româneşti în biblioteci din străinătate (Maria Rădulescu - manuscrise româneşti şi tipărituri româneşti în limba slavonă în Biblioteca Naţională din Sofia; Ion Radu-Mircea - manuscrise slavo-române în biblioteci străine; G. Mihăilă - manuscrise slavo-române din colecţia M.P. Pogodin); texte medicale (Lucia Djamo-Diaconiţă despre un text slavon de farmacoterapie populară din secolul al XVI-lea). O atenţie deosebită se acordă personalităţii lui Petru Movilă. Astfel, Dan Horia Mazilu evidenţiază rolul jucat
de ierarhul moldovean în iniţiativele de modernizare a eclesiologiei răsăritene, Stanislav Semcinski tratează problema locului studiilor lui Petru Movilă, Magdalena Lăszlo-Kuţiuk se referă la Biserica română în scrierile hagiografice ale lui Movilă, iar Pavel Mihail şi Zamfira Mihail se ocupă de difuzarea scrierilor lui Petru Movilă în limba română în secolele al XVIII-lea-al XlX-lea. Dintre articolele referitoare la autorii români de la începutul secolului al XlX-lea simt de semnalat cel despre Ion Budai-Deleanu, autor tratat de Mihai Mitu ca precursor al studiilor de slavistică în România, şi cel datorat lui Ion C. Chiţimia despre Gh. Asachi şi scriitorii polonezi Adam Naruszewicz şi Adam Mickiewicz. Abordând perioada modernă, Ion C. Chiţimia priveşte Cântarea României în raport cu creaţia lui Adam Mickiewicz, Virgil Şoptereanu urmăreşte receptarea lui Mihai Eminescu în cultura rusă şi structurile filosofico-estetice ale lui Schopenhauer în creaţia lui Eminescu şi a neoromanticilor ruşi; G. Mihăilă scrie despre Eminescu şi slavistică; Ion C. Chiţimia compară universul poetic al lui Mihai Eminescu din Mai am un singur dor cu acela al lui Stanisiaw Wyspianski din poezia Niech nikt nad grobem mi nie pkcze; Gheorghe Călin se referă la stilul poetului slovac Ivan Krasko în raport cu stilul poetic eminescian; Constantin N. Velichi scrie despre poeziile şi proza lui Eminescu în limba bulgară; loan Rebuşapcă urmăreşte echivalenţele ucrainene ale „rostirii" poetice eminesciene. Este investigată şi cultura secolului al XX-lea: Livia Cotorcea discută criza culturii la Mircea Eliade şi Nikolai Berdeaev, iar Virgil Şoptereanu concepţia mişcării ciclice a timpului la scriitorii ruşi şi în filosofia lui Mircea Eliade, Gheorghe Barbă face o paralelă între Marin Preda şi scriitorii ruşi ş.a.m.d. în paginile revistei sunt abordate probleme de folclor sud-est european în studii aparţinând lui Ion C. Chiţimia (U„Histoire du sageAhikar" dans les litteratures slaves et la litterature roumaine et ses rapports avec le folklore), Anton Balotă (în legătură cu istoricitatea epicii orale româneşti şi cântecul „ucrainean" al lui Ştefan Vodă), N. Ceredarec (Note despre „Cântecul lui Ştefan Vodă ), Mihai Pop (Nouvelles variantes roumaines du chant du Maître Manole. Le sacrifice de Vemmurement), Magdalena Lăszlo-Kuţiuk (încă o dată despre colinda românească şi cea ucraineană), Neda Pavlova (Sravnitelna harakteristika na bălgarskite samodivi, rumănskite zâne i srăbskite vili), Paula Tănăsescu (Motivăt za svatbata na slănceto i lunata v bălgarskata i rumănskata mitologhia), Antoaneta Olteanu (Personnages demoniaques dans les contes populaires roumains et russes), Gheorghe Călin (Concordanţe, interferenţe şi elemente de structură compoziţională în cântecele slovace şi româneşti), Nicolae Roşianu (Eposul popular rus şi balada populară românească, Formele tradiţionale în basm. Formule iniţiale, Tradiţie şi inovaţie în basmul contemporan. Destinele formulelor tradiţionale), G. Mihăilă (Receptarea în România a baladelor sârbeşti din colecţia lui Vuk Stefanovic Karadzic), Cezar Apreotesei (Puşkin, Eminescu şi folcloristica lui Vuk Karadzic), Mihai Marinescu (Cântecul istoric rusesc despre contribuţia armatei române la războiul din 1877-1878), Magdalena Lăszlo-Kuţiuk (B.P. Hasdeu despre folclorul ucrainean) şi Albert Kovăcs (Literaturile slave - termen de comparaţie în critica lui D. Caracostea).	M.A.
Romanski
Dicţionarul general al literaturii române 650
ROMANSKI, Stoian (24.11 .1882, Orhanie, azi Botevgrad, Bulgaria - 26.11.1959, Sofia), filolog şi etnograf bulgar. Născut într-o familie de agricultori, a învăţat în localitatea natală, apoi la gimnaziul din Gabrovo, pe care l-a absolvit în 1900. între anii 1901 şi 1905 studiază filologia slavă la Universitatea din Sofia, încheindu-şi pregătirea cu o lucrare prilejuită de editarea unicului manuscris slavon (incomplet) al învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi intitulată Bălgarskata knijnina vă România i edno neino proizvedenie (1905). Dincolo de unele opinii preconcepute privind specificul culturii vechi româneşti în limba slavonă, studiul reprezintă o prefigurare a viitoarei sale teze de doctorat, susţinută în 1907 la Universitatea din Leipzig, în urma referatelor favorabile date de slavistul August Leskien şi de Gustav Weigand, directorul Institutului de Limba Română. După un scurt stagiu ca asistent de limba bulgară pe lângă Weigand, revine în ţară, unde este numit docent (1909), apoi profesor suplinitor (1915) şi titular (1922) de etnografie bulgară şi slavă la Universitatea din Sofia. Mai târziu va preda lingvistica şi etnografia slavă, până în 1947. Unele lucrări istorico-etnografice referitoare la raporturile bulgaro-române scrise în această perioadă sunt grevate în parte de tendinţele politice ale vremii. Membru corespondent al Academiei Bulgare de Ştiinţe (1918), a fost ales membru activ în 1929, ocupând şi funcţii de conducere (1940-1946), mai ales la Secţia de lingvistică, etnografie şi literatură, şi luând parte la organizarea unor institute, în special a celui pentru Dicţionarul limbii bulgare (1947), lărgit în 1951 ca Institut de Limbă Bulgară, unde a condus secţia care a realizat Dicţionarul limbii bulgare literare contemporane (I-III, 1955-1959)/
Cunoscând limba română şi recurgând la bibliografia fundamentală de la noi, R. a reuşit să analizeze în paralel textul original slavon al învăţăturilor lui Neagoe Basarab..., pe baza studierii manuscrisului slavon păstrat la Sofia şi a ediţiei din
1904	a lui P.A. Lavrov, şi textul românesc, prin consultarea ediţiei din 1843 a lui Ioan Eclesiarhul şi a celei din 1865, realizată de B.P. Hasdeu. A identificat astfel cu precizie o serie de izvoare: Cărţile regilor din Vechiul Testament; Panegiricul împăraţilor Constantin şi Elena de Eftimie, patriarhul Târnovei, fragmente din Varlaam şi Ioasafi din Fiziolog şi îndeosebi versiunea slavonă a Umilinţei lui Simeon Monahul, ascunsă sub numele lui Ioan Hrisostomul, pe care o află, în 1906, într-un manuscris de la Biblioteca Academiei Române. Dincolo de obiecţiile nedrepte ale lui D. Russo (ce identificase pe adevăratul autor al Umilinţei într-o ediţie grecească din 1873, pe care o poseda, în timp ce R. cita în ghilimele: „Aus «Johannes Chrysostomos»"), monografia Mahnreden des Walachischen Wojwoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios (1908) -prima teză de doctorat consacrată învăţăturilor... într-o limbă de circulaţie internaţională - face şi o caracterizare generală a epocii şi personalităţii lui Neagoe Basarab, rămânând un moment de referinţă în bibliografia consacrată acestei opere fundamentale a spiritualităţii româneşti şi locului ei în spaţiul cultural european.
SCRIERI: Bălgarskata knijnina va România i edno neino proizvedenie, în Izvestia na seminara po slavianskafilologhia, Sofia, 1905,1-100; Mahnreden des Walachischen Wojwoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios, Leipzig, 1908; Le Caractere ethnicjue de la Dobroudja, în La Dobroudja, Sofia, 1918, 152-198; Bâlgarite v Vlasko i Moldova. Dokumenti, Sofia, 1930; Românii dintre Timoc şi Morava, în Românii din Timoc, îngr. C. Constante şi Anton Golopenţia, Bucureşti, 1943, 191-225; Macedoromânii, tr. C. Constante, Bucureşti, 1944.
Repere bibliografice: Ezikovedsko-etnografski izsledvania v pamet na akademik Stoian Romanski, Sofia, 1960; Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab şi „învăţăturile" către fiul său Theodosie. Problemele controversate, Bucureşti, 1973, passim.	II.	M.
ROMANTISM, mişcare artistică şi literară apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale celui următor ca o reacţie împotriva clasicismului. A cuprins literatura, artele plastice, muzica, filosofia şi - după opinia mai multor comentatori - doctrinele politice, manifestându-se în mai multe ţări, cu precădere în cele europene şi în cele două Americi. Termenii „romantic" şi „romantism" nu s-au ivit în aceeaşi epocă în vocabularul limbilor din Europa: cel dintâi a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Franţa şi, mult timp, a însemnat „pitoresc", accepţie cu care e folosit şi de Jean-Jacques Rousseau, în cea de-a cincea „plimbare" din Les Reveries du
Constantin Daniel Rosenthal, România revoluţionară
651 Dicţionarul general al literaturii române
Romantism
Theodor Aman, Boierii surprinşi ia ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş
promeneur solitaire (1777). Primul dicţionar care îl consemnează e cel al Academiei Franceze, în 1798, cu această definiţie: „Se spune de obicei despre locurile şi peisajele ce amintesc descrierile din poeme şi din romane. Situaţie romantică. Aspect romantic." Cuvântul căpătase însă atunci o nouă conotaţie, mai ales sub influenţa literaturii din Germania, unde termenul „die Romantik" desemna opoziţia tinerei generaţii, îndeosebi a grupării de la Jena (Wackenroder, Tieck, Novalis) faţă de raţionalism şi de clasicism, dominante în cultura germană a vremii. Romantic contra clasic - acesta e antagonismul asupra căruia insistă Doamna de Stael în Despre Germania (1813). După un deceniu poezia şi teatrul romantic se vor angaja în bătălia ilustrată de prefaţa la Cromwell de Victor Hugo (1827) şi, mai ales, de memorabila seară a premierei lui Hernani, în 1830, când sala teatrului parizian a devenit un adevărat câmp de luptă între tinerii generaţiei romantice şi partizanii clasicismului. Acesta e momentul în care se arată primele semne ale r. şi în cultura românească. Istoricii literari au căzut de acord că primul poet român care a rostit cuvântul „romantic" (de fapt, în spiritul vremii, „romanticesc") a fost Daniil Scavinschi, într-o descriere a peisajului de la poalele Ceahlăului, unde vorbea, în 1828, despre o „romanticească priveală". Semnificativ, poetul căruia i se datorează introducerea cuvântului în limba română era traducător din Voltaire şi Jean-Frangois Regnard, dar şi din Lamartine, şi
autor al unor ode de factură clasicistă. Simţind că i se apropie moartea, credea că va sfârşi asemenea lui Nicolas Gilbert, inamic înverşunat al enciclopedismului şi socotit de exegeţii r. precursor al acestei direcţii poetice. în acelaşi timp comentatorii lui Scavinschi vor pune în lumină „inaderenţa sa la estetica romantică". în acei ani, precum şi în cei care vor urma, r. românesc se va înfăţişa statornic ca un Ianus cu două feţe. Chiar şi la Vasile Cârlova, pe care Şerban Cioculescu îl va prezenta ca pe un poet ce „inaugurează romantismul, in-tuindu-i toate notele particulare", se va mai desluşi - în Păstorul întristat din 1827 - influenţa liricii pastorale a clasicismului. Poezia sa va mărturisi înrâurirea primită din două surse importante din care se va nutri, pentru o bună bucată de vreme, r. românesc: aşa-numitul „preromantism" francez (mai ales prin Volney) şi meditaţia de factură lamartiniană. Generaţia care începea să se manifeste în anii '20 ai secolului al XlX-lea se va defini printr-o asemenea adeziune simultană la poetica romantică şi la aceea a clasicismului. Mai toţi reprezentanţii acestei generaţii învăţaseră la şcoli unde educaţia stătea sub semnul respectului faţă de valorile Antichităţii, erau la curent şi cu mişcarea de idei din Occidentul contemporan. De pildă, Costache Negruzzi (cu un an mai vârstnic decât Cârlova) traducea cu acelaşi entuziasm din Victor Hugo, Byron, Alexandre Dumas, Thomas Moore sau Jukovski, ca şi din Voltaire sau din scriitori mai mărunţi ai
Romantism
Dicţionarul general al literaturii române 652
clasicismului, cum erau Doamna de Genlis sau Lesage. Peste puţin timp Grigore Alexandrescu va compune meditaţii şi elegii care îl amintesc foarte clar pe Lamartine, dar şi fabule inspirate de La Fontaine şi de Florian. Un caz grăitor e cel al lui Gh. Asachi: structură prin excelenţă clasică, elev al lui Canova la Roma, autor de fabule şi satire, va fi atras şi de Ossian, Thomas Gray sau Adam Mickiewicz, iar dramele sale istorice vădesc - îndeosebi în privinţa personajelor negative - afinităţi cu naraţiunile romantice (Malaspina din Petru Rareş, spre exemplu, seamănă destul de bine cu Campo-Basso din Quentin Durward al lui Walter Scott). Uneori titlul însuşi trimite fără echivoc la modelul romantic: un poem se cheamă Elegie scrisă pe ţinterimea unui sat, aproape aidoma celebrului poem din 1750 al lui Gray. Şi aceasta în timp ce Asachi adera, în plan teoretic, la modelele clasicismului, mărturisind că în scrierea versurilor a fost „îndreptat de pilde clasice şi de firea limbei". E limpede că, deşi nu cunoşteau cu exactitate doctrina romantică şi atribuiau termenului - atât de recent introdus în limba română - un sens îngust, scriitorii români trăiau într-o atmosferă ce îi aducea aproape de viziunea romantică, îndoielnică e, totuşi, concluzia unor comentatori, potrivit căreia generaţiile de la începutul secolului al XlX-lea ar fi aderat la idealurile romantice numai accidental şi că, temperamental, ei s-ar fi aflat mai aproape de clasicism. Fenomenul se explică mai curând prin complexitatea raporturilor între cele două direcţii ale culturii europene din acea vreme. Un temei de meditaţie în această privinţă ar putea fi relaţiile generaţiei lui Byron cu poeţii romantici de dinaintea lor (autori, de fapt, ai programului mişcării romantice): cu ei, şi nu cu reprezentanţii clasicismului se polemiza, de exemplu, în poemul satiric Barzi englezi şi critici scoţieni, publicat de Byron în 1808; în vreme ce, faţă de doctrinarul clasicismului, Alexander Pope, ei manifestau un respect fără limite. Şi nimeni nu s-a gândit să le reproşeze că nu ar fi înţeles sensurile noii orientări poetice. S-a vorbit, câteodată insistent, despre o polemică între clasicismul şi r. românesc. în realitate, atacurile împotriva r. nu veneau în epocă neapărat din partea unor literaţi care să fi aderat la un program clasicist coerent: noile forme de expresie erau ironizate nu întotdeauna de partizanii clasicismului, ci mai ales de cei ce erau convinşi că marile valori sunt păstrate numai în tradiţie. Pentru mulţi adversari ai schimbărilor, nu numai din literatură ci, în general, din societatea românească, „romantic" şi „bonjurist" însemnau acelaşi lucru. O dovedeşte, de pildă, Matei Millo, al cărui personaj din comedia Un poet romantic (1850) e redus la o caricatură a unui admirator al Occidentului. Aceasta în timp ce, încă din anii '30, unii cărturari - Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei Mureşanu - îl aşezau unde îi era locul, adică în sfera esteticului (cu sensul de „pitoresc"). Şi, totuşi, nu se poate contesta că termenul a acţionat şi în teritoriul politicului: G. Călinescu i-a acordat un spaţiu lui Tudor Vladimirescu în Istoria literaturii de la origini până în prezent, argumentând -foarte convingător - că opera literară a acestuia (care „se alcătuieşte din scrisori şi proclamaţii") are „un stil viguros şi biblic", ce îl îndreptăţeşte pe autorul ei să figureze în capitolul
t
Alexandru Asachi, Plute pe Bistriţa
Romanticii al Istoriei... din 1941. La rândul ei, revoluţia de la 1848 a fost privită de foarte mulţi comentatori ca un eveniment care legitima elanurile romantice: imaginea lui Ion Heliade-Rădulescu înfăşurat în celebra-i mantie, tonul grandilocvent al Proclamaţiei de la Islaz au, fără îndoială, acelaşi „aer romantic" despre care vorbea Lamartine când, în Istoria Girondinilor, evoca zilele revoluţiei de la 1789. în monografia Romantismul românesc, D. Popovici distingea trei perioade ale evoluţiei curentului în cultura noastră: cea dintâi, între 1829 şi 1840, puternic marcată de influenţa franceză şi de efortul de a asimila valorile universale, urmată de aceea cuprinsă între 1840 şi 1867, în care sunt puse în lumină valorile locale, şi cea de a treia între 1867 şi 1893, definită de sinteza între universal şi local. Eruditul exeget al fenomenului romantic i-a evidenţiat efectele în plan cultural - apariţia unor reviste cu un orizont tematic tot mai larg şi din ce în ce mai bine scrise, fundarea unor biblioteci publice, dezvoltarea teatrului (şi implicit a dramaturgiei naţionale). D. Popovici semnala şi înrâurirea pe care personalităţile vremii le-au avut asupra culturii secolului al XlX-lea: pe de o parte, Heliade, susţinător al preluării masive din literatura universală, ceea ce „prelungea concepţia universală a secolului al XVIII-lea", întemeindu-se pe tradiţionalele teorii literare ale clasicismului; pe de altă parte, Mihail Kogălniceanu şi Alecu Russo, adversari ai imitaţiei, aderând astfel la „concepţia romantică a timpului". Cu alte cuvinte, concepţia lui Marmontel contra celei a lui Herder, opoziţie explicată prin evoluţia mai lentă a societăţii româneşti, prin faza de trecere, prelungită până la realizarea unor relaţii mai strânse cu literatura romantică şi preromantică străină. Teoria iluministă a lui Heliade - sublinia profesorul clujean - a stat la baza unei ample receptări romantice. Mai târziu, într-un studiu publicat în 1970, Alexandru Duţu avea să
653 Dicţionarul general al literaturii române
Românca
observe că aici se relua distincţia netă pe care o operase N. Iorga între fondul autohton şi cel importat, în Introducere sintetică la Istoria literaturii româneşti din 1929. Din acest unghi de perspectivă se poate înţelege şi deplasarea, semnificativă pentru configurarea r., de la descrierea experienţei colective la sondarea dramei individului. Simptomatic, momentul acestei modificări esenţiale coincide cu cel al unei cunoaşteri din ce în ce mai profunde a modelului shakespearian. Drama naţională românească a căpătat un contur mai clar, a fost construită mai solid sub influenţa lui Shakespeare, aşa cum s-a întâmplat şi în alte culturi europene. S-a conchis că nu a fost o coincidenţă că primele traduceri din opera marelui dramaturg au fost publicate sau au văzut lumina rampei în preajma revoluţiei paşoptiste. Simt anii inaugurării cursului de istorie naţională al lui Mihail Kogălniceanu, al publicării primului număr al revistei „Dacia literară". Oricât de puternică ar fi fost înrâurirea modelelor shakespeariene, nu poate fi ignorată forţa ideilor pragmatice ale generaţiei care pregătea renaşterea naţională a ţării. Compuse în acest spirit, vizând identificarea unor subiecte vrednice de a fi transformate în substanţă literară, scrierile ilustrează o trăsătură definitorie a esteticii romantice de pretutindeni. Afirmat relativ târziu în cultura românească, r. se va prelungi până către sfârşitul secolului prin creaţia lui Mihai Eminescu, despre care s-a spus că este cel din urmă mare poet romantic al Europei. Dificultăţile de a descoperi elementele comune ale curentului, într-o evoluţie a ideilor ce aşază în prim-plan valorile individului, fac să se justifice întru totul adagiul abatelui Bremond: „Sunt tot atâtea romantisme câţi romantici". Istoria r. românesc confirmă elocvent acest adevăr.
Repere bibliografice: N.I. Apostolescu, L'Influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, pref. Emile Faguet, Paris, 1909; Ralea, Scrieri, II, 81-98; V. Cerny, Essai sur le titanisme dans la poesie romanticfue occidentale entre 1815 et 1860, Praga, 1935; G. Călinescu, Clasicism, romantism, baroc, în Impresii asupra literaturii spaniole, Bucureşti, 1946, 11-31; H.H. Abrams, The Minor and the Lamp. Romantic Theory and Criticai Traduction, Oxford, 1953; J. Giraud, UEcole roman tique frangaise, Paris, 1953; R.A. Foakes, The Romantic Assertion, Londra, 1958; P. Courthion, Le Romantisme, Geneva, 1962; Rene Wellek, Konfronta-tionen, Frankfurt am Main, 1964; Cornea, Alecsandrescu-Eminescu; H. Zalis, Romantismul românesc. Eseu despre vârstele interioare ale curentului, Bucureşti, 1968; D. Popovici, Romantismul românesc, îngr. Ioana Em. Petrescu, cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969; H. Mainusch, Romantische Ăsthetik, Bad Homburg, 1969; Vera Călin, Romantismul, Bucureşti, 1970; H.G. Schenk, Geist der europăischen Romantik, Frankfurt am Main, 1970; Al. Balaci, Al. Dima, Yvette Nafta, Romantismul românesc şi romantismul european, Bucureşti, 1970; I. Montanelli, L'Italia giacobina e carbonata, Milano, 1971; Anghelescu, Preromant. rom., passim; H. Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice, Bucureşti, 1971; Zamfir, Proza poetică, passim; Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Romantismul românesc, Bucureşti, 1972; D. Arendt, Der poetische Nihilismus in der Romantik, Ttibingen, 1972; V. Mîndra, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973; Elena Tacciu, Mitologie romantică, Bucureşti, 1973; Dim. Păcurariu, Clasicism şi romantism, Bucureşti, 1973; Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), îngr. şi introd. Paul
Cornea, Bucureşti, 1976; S. Cooper, European and North-American Romanticism, Princeton, 1977; Marin Beşteliu, Imaginaţia scriitorilor romantici, Craiova, 1978; Paul Cornea, Regula jocului, Bucureşti, 1980, passim; Edgar Papu, Existenţa romantică. Schiţă morfologică a romantismului, Bucureşti, 1980; Simion, Dimineaţa, passim; H. Zalis, Romantismul în literatura română. Cercetare bibliografică, Bucureşti, 1981; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Bucureşti, 1981, passim; Arte poetice. Romantismul, coordonator Angela Ion, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1982; Elena Tacciu, Romantismul românesc, I-III, Bucureşti, 1982-1987; Northrop Frye, A Study of English Romanticism, Brighton, 1983; J. R. Watson, English Poetry ofthe Romantic Period, Londra, 1985; Al. Hanţă, Idei şi forme literare (până la Titu Maiorescu), Bucureşti, 1985; Paul De Man, The Rhetoric of Romanticism, New York, 1986; Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Bucureşti, 1989; J. de Treville, Le Paradoxe du romantisme, Paris, 1994; Nicolae Manolescu, Poeţi romantici, Bucureşti, 1995; Poezia românească în epoca romantică, îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1997; Virgil Nemoianu, îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, tr. Alina Florea şi Sanda Aronescu, Bucureşti, 1998; Dim. Păcurariu, Curente literare româneşti şi context european, Bucureşti, 1998, 121-163; Th. Hart, A Reading of Romanticism, New Y ork, 2002.	D.	G.
ROMANII, gazetă politică şi literară apărută la Roman între august 1879 şi 30 noiembrie 1890, între 5 ianuarie şi 3 martie 1891 şi de la 14 mai până la 21 iunie 1892. Redactor, director şi proprietar al acestei publicaţii a fost Emanoil (Manole) Arghi-ropol, unchi după mamă al lui Nicolae Iorga. Depinzând, ca orice gazetă de provincie a vremii, de bunul plac al abonaţilor, R. şi-a întrerupt deseori apariţia şi nu a respectat o periodicitate. Emanoil Arghiropol, care era avocat, iar în orele libere scria versuri, nuvele şi traducea din scriitori francezi şi ruşi, avea experienţă de ziarist şi redactor, deoarece editase revista „Jurnal pentru toţi" (1868-1869). în R. s-a publicat puţină literatură originală, aparţinând lui G.R. Melidon şi lui M. Gregoriady de Bonacchi. Redactorul îşi tipăreşte şi propriile scrieri, versuri şi proză lipsite de valoare literară. El traduce, cu mai multă aplicaţie, din Bossuet, Xavier de Maistre, Xavier Marmier, Victorien Sardou, V.A. Sollogub ş.a. Aici a debutat, după propria-i mărturisire, N. Iorga, în vara anului 1884, cu articole şi comentarii de politică externă. în numărul 76, din 28 septembrie 1884, apărea poezia Dedicaţiune amicului meu P... la Giurgiu, semnată Nicu, diminutiv sub care e foarte probabil să se ascundă tot viitorul istoric. R. a însemnat pentru N. Iorga şi prima şcoală ziaristică, Emanoil Arghiropol lăsând uneori în seama nepotului său redactarea paginilor care nu aveau legătură cu viaţa oraşului, precum şi a rubricilor de informaţii culturale.	R.Z.
ROMANCA, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din noiembrie
1905	până în noiembrie 1906, sub direcţia Adelei Xenopol. O notă din ultimul număr precizează faptul că publicaţia e rodul efortului exclusiv al Adelei Xenopol, „fiind - spune ea -scrisă în cea mai mare parte de mine" şi demonstrând că „şi o femeie e capabilă să întreţie ea singură o revistă şi încă în toată gama literaturii". Rubrici prezente intermitent: „Gânduri",
România
Dicţionarul general al literaturii române 654
„Păreri", „Ştiri feministe", „Literatura feminină". Semnează versuri Adela Xenopol şi Virginia Micle Gruber. Meritorii simt şi medalioanele cu care se deschide fiecare număr, consacrate diverselor personalităţi feminine ale lumii româneşti, precum Maria Rosnovanu, Cornelia Emilian, Agatha Bârsescu şi Maria Slătineanu. Pot fi citite şi câteva note de curs, extrase din lecţii care fuseseră predate la College de France ori la Sorbona. Aceeaşi neobosită Adela Xenopol semnează şi traducerea în limba franceză a baladei Mioriţa. în sumar mai intră o piesă folclorică din Bucovina (Blăstămul), precum şi un serial de note de călătorie, Scrisori din Elveţia, care aparţine Adelei Xenopol şi apare în toate numerele.	D.B.
ROMÂNIA, publicaţie politică şi literară apărută la Bucureşti, de şase ori pe săptămână, între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1838. După un număr de probă, ieşit la 20 decembrie 1837, în prima zi a anului următor se tipăreşte întâiul cotidian românesc, avându-i redactori pe profesorii Florian Aaron şi George Hill, iar ca editor pe tipograful şi librarul Frederic Walbaum. Gazeta se imprimă mai întâi cu caractere chirilice, pentru a se folosi apoi, de la 9 iunie, alfabetul de tranziţie. Era o întreprindere curajoasă, care îşi găsea un îndemn în existenţa „Curierului românesc" şi o justificare în interesul tot mai pronunţat pentru viaţa politică autohtonă şi europeană, pentru cultură şi literatură al păturilor sociale de mijloc. Un program editorial îmbietor promite că vor fi difuzate ştiri politice din ţară şi din afara ei, articole dedicate industriei, comerţului, noutăţi ştiinţifice, „varietăţi", adică nuvele, anecdote, curiozităţi, şi, în sfârşit, dări de seamă („analizuri scurte") asupra cărţilor de orice fel, asupra vieţii teatrale şi a manifestărilor literare. împrejurările par să fi fost însă vitrege pentru R„, care nu izbuteşte să atragă numărul de abonaţi ce ar fi făcut-o rentabilă sau, cel puţin, ar fi permis rambursarea cheltuielilor. De aceea, împlinindu-se anul pentru care se angajaseră editorul şi cei doi redactori să scoată gazeta, chiar şi în pierdere, se anunţă suspendarea apariţiei periodicului. Denumirea şi articolul-program lăsau să se înţeleagă că redactorii se adresau tuturor celor ce vorbesc româneşte în patrie, „cât şi în ţările vecine". Articolele păstrează o anume moderaţie în ton şi chiar în atitudine în comparaţie cu jurnalul lui I. Heliade-Rădulescu. La R. colaborează cu versuri Gr. Alexandrescu (Vulpea, calul şi lupul Câinele soldatului şi Fericirea), iar Şt. Stoica publică trei nuvele, probabil traduceri, şi un articol politic. Alte articole îi aparţin lui Petrache Poenaru.	R.Z.
ROMÂNIA, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 2 aprilie şi 25 octombrie 1857. Suspendată la 6 august pentru articolul Presa străină despre Principate, R. iese din nou la 10 septembrie, dar persecuţiile cenzurii şi greutăţile financiare obligă redactorii, după patruzeci şi opt de numere, să renunţe la editarea periodicului. Susţinând vederile unei grupări politice unioniste, reprezentată în comitetul de redacţie prin C. Bozianu, G. Sion, Cezar Bolliac,
G.	Creţeanu, M. Costiescu şi G. D. Vernescu, R. publică şi articole în limba franceză, cu scopul de a informa străinătatea asupra desfăşurării evenimentelor în Ţările Române. Totodată, se acordă atenţie propagandei prin alte mijloace decât publicistica politică, unul dintre acestea constituindu-1 poezia. Au colaborat scriitori cunoscuţi, alături de alţii aflaţi la începutul carierei literare, cu toţii legaţi prin simţămintele patriotice şi prin unionismul lor. Astfel, Cezar Bolliac şi-a tipărit aici La România, G. Baronzi poezia Deputatul, iar G. Creţeanu semnează versurile intitulate Imn în onoarea Unirei. N. T. Orăşanu este autorul poeziilor România, Curcubeul ş.a., C. D. Aricescu -al poemei România (7 şi 9 octombrie 1857), Radu Ionescu - al înflăcăratei Odă. 9 octombrie. Dedicată la deputaţii români. Mai scriu în paginile gazetei Gh. Chiţu, Eugeniu Carada, I.A. Geanoglu, Gr. Vulturescu, I.C. Fundescu, G. Angelescu. în numărul 5, din 23 aprilie 1857, o notă a redacţiei însoţea poezia de debut, La Romania, a lui Mihail Zamphirescu. Câteva săptămâni mai târziu era prezentat cititorilor alt debutant, Dimitriu Andreianu. în R. s-au tipărit şi câteva traduceri -alese cu grija de a răspunde intereselor politice ale gazetei - din George Sand, A.-F. Villemain şi din alţi scriitori francezi şi germani, neindicaţi întotdeauna de tălmăcitor.	R.Z.
ROMÂNIA, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, între 18 noiembrie 1858 şi 26 ianuarie 1859. Au ieşit din acest periodic politic şi literar opt numere în două serii, prima în 1858, iar a doua la începutul lui 1859. Redactor este B. P. Hasdeu. Naţional şi unionist, programul politic răspunde întru totul liniei politice de mai târziu a istoricului. în plan cultural şi literar, ambiţiile redactorului sunt de pe acum cele de enciclopedist, el anunţând că va publica articole de istorie, filosofie, „storia firească", beletristică, literatură străină ş.a. Prins însă în campania prounionistă, Hasdeu scrie, ca şi în alte periodice la care colabora, articole predominant politice, lăsând realizarea planurilor sale literare pentru vremuri mai liniştite. Câteva note mai dezvoltate dedicate etnografiei şi poeziei populare îl anunţă pe viitorul cercetător al folclorului, iar maniera de a scrie, cu referiri erudite, cu aluzii şi perifraze, dar şi cu fulgerări de ironie, pe viitorul savant şi scriitor satiric. R.Z.
ROMÂNIA, cotidian apărut la Iaşi între 2 februarie 1917 şi 23 martie 1918, apoi la Bucureşti între 16 ianuarie şi 9 iunie 1919, având subtitlul „Organ al apărării naţionale". Director: Mihail Sadoveanu. Nu se precizează componenţa redacţiei. După mutarea în capitală, Petre Locusteanu este unul dintre conducătorii gazetei, iar Nic. Baboeanu prim-redactor. Aşa cum arată
655 Dicţionarul general al literaturii române
România
şi subtitlul, ziarul, editat în toiul primului război mondial, doreşte să participe cu arma cuvântului la bătălia purtată în apărarea ţării. în paginile sale se reflectă limpede angajamentul publicistic al unor importanţi scriitori. în articolul introductiv Spre biruinţă, inclus în numărul inaugural, Octavian Goga afirmă orientarea revistei: „Vrem deci să semănăm credinţa pe tot cuprinsul acestui pământ, [...] să ne facem de-a lungul satelor şi oraşelor vestitorii cântecului de biruinţă". Pus sub interdicţie de guvernul Alexandru Marghiloman, R. îşi reia apariţia după încetarea războiului. Cu articole colaborează în primii doi ani Ion Agârbiceanu (Balaurul cu nouă capete, în suferinţa de azi, O ţară şi un popor), B. Delavrancea (Anglia nu minte, Ruşii), Ion Minulescu (Aroganţă şi laşitate), E. Lovinescu, Corneliu Moldovanu (în cetatea profetului, My Country), Carol Ardeleanu ş.a. Mihail Sadoveanu contribuie aproape număr de număr cu texte de o mare diversitate: povestiri despre întâmplări de pe front (Ordonanţa, Dulham, O afacere încurcată, Mandache sacagiul), reportaje de război (serialul Impresii de pe front), însemnări cu privire la situaţia militară (Vicleniile duşmanului, Bătălia de la Mărăşeşti) şi politică (Politica bulgărească, Provizorat), reflecţii mobilizatoare pe teme moral-filosofice (Fatalismul, Munca, Jertfa rodnică, Altă educaţie). Un caracter cu vădite accente politico-ideologice naţionaliste au numeroasele articole ale lui Octavian Goga (Două forţe unite: ţara şi frontul, Sânge şi cerneală, Talpa ţării, Politica ungurească ş.a.). într-una din aceste luări de poziţie, prilejuită de stingerea din viaţă a lui Titu Maiorescu, tribunul transilvănean nu ezită să îl acuze pe marele critic că, deşi „a fost multă vreme un arbiter elegantiarum", „a suferit de-un defect organic", şi anume acela că i-au lipsit „rădăcini adânci în pământul lui" şi de aceea „nu i s-au destăinuit aproape niciodată marile mistere ale acestui popor" (Maiorescu. Un Petroniu care n-a ştiut să moară). în R. este prezentă şi literatura propriu-zisă. Dacă în ce priveşte proza ar fi de amintit, în afara scrierilor lui Mihail Sadoveanu, doar ciclul de mici povestiri de război ale lui N.N. Beldiceanu (la rubrica „De pe frontul nostru"), în schimb, remarcabil este faptul că ziarul a reuşit să publice multă poezie de calitate. Alături de poemele Pământ şi cer, Ciorile ş.a. de Octavian Goga, se disting versurile, inspirate tot de drama războiului, al căror autor este V. Voiculescu (Şase cruci, Pe Şiret, Era o zi de bătălie, Frunză verde, Oaspeţii lui Ion, La Cheia Buzăului, Rănitul ş.a.). In sumar intră şi poezii ocazionale sau patriotice, multe retipărite, aparţinând lui Mircea Dem. Rădulescu, Vasile Militaru, George Ranetti, G. Tutoveanu, Al. T. Stamatiad ş.a. Ocazională este, de asemenea, şi traducerea poemului Generalul Leman de Emile Verhaeren. Alţi colaboratori: Eugen Goga, Eugen Heroveanu, Demostene Botez, Mihail Dragoş, G. Rotică, Ludovic Dauş, Zaharia Bârsan, I.U. Soricu, Claudia Millian, Virgil V. Madgearu, Virgil I. Bărbat.	I.M., M.Dr.
ROMÂNIA, cotidian apărut la Bucureşti între 2 iunie 1938 şi 8 septembrie 1940, sub direcţia lui Cezar Petrescu. Expresie a voinţei politice a lui Carol al II-lea, ziarul începe să reproducă însemnele Frontului Renaşterii Naţionale din numărul
499/1939, de la numărul 510 menţionându-se în antet şi calitatea de organ de presă al formaţiunii politice conducătoare în timpul dictaturii carliste; de la numărul 750/1940, după cedarea Ardealului de Nord, devine tribună a Partidului Naţiunii. Ca atare, articolul-program din numărul inaugural, Legământ, nesemnat, reproduce un text al suveranului: „Nu urmărim renovări, ci desăvârşirea operii veacurilor. Este ceasul în care vechile cântece ale neamului şi vechile zicale încep să se adeverească deplin: «Apa trece, pietrele rămân», «Românul nu piere». Iată lozincile cele noi şi cele vechi, dar care astăzi se vor pune la îndeplinire cu un nou spirit." Transparenţa intenţiei politice de a uni naţiunea în preziua marelui cataclism mondial conduce la înregimentarea unor scriitori despre care, în genere, se va afirma ulterior că au slujit dictatura carlistă. E vorba de poeţi precum Al. A. Philippide, Vlaicu Bârna, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, care apar în postura de comentatori literari, un număr întreg (18/1938) fiind dedicat, din perspectivă culturală, morţii lui Octavian Goga. Radu Boureanu ia un interviu lui Ion Minulescu, iar în numărul 125/1938 se consemnează pe larg solemnitatea dezvelirii unui bust al lui Mihai Eminescu la Sibiu. Poezia este slab reprezentată, de obicei prin ode dedicate suveranului. Sunt prezenţi Profira Sadoveanu, cu rubrica „Fapte şi idei", Al. Rosetti, Dan Petraşincu, alături de Petru Manoliu, Nicolae Roşu, Ion Cazan, Virgil Gheorghiu. Aici Perpessicius îşi continuă opera de comentator al fenomenului literar curent, susţinând rubrica „Menţiuni critice", unde scrie despre Enigma Otiliei de G. Călinescu, Gorila de Liviu Rebreanu, Ogio-san de Ioan Timus, Marea fugă de Lucia Demetrius, Pânza de păianjen de Cella Serghi, Satele de B. Jordan, Viaţă frântă de Petru Şerbănescu, Rădăcini de Hortensia Papadat-Bengescu, Fun-dacul Varlaamului de Ionel Teodoreanu, Primăvara în ţara fagilor de Iulian Vesper ş.a. Tot Perpessicius tipăreşte un impresionant articol de bilanţ, Anul literar 1938, net superior intervenţiilor gazetăreşti ale lui Vlaicu Bârna, Petru Manoliu ori Nicolae Roşu. Prezenţa criticului în paginile cotidianului încetează odată cu apariţia „României literare", ca supliment al R., condus tot de Cezar Petrescu. După 2 aprilie 1939 Perpessicius va mai da în R. câteva cronici: despre Mihail Sebastian, Corespondenţa lui Marcel Proust, şi despre Mircea Eliade, Nuntă în cer. Seriozitatea contribuţiei lui Perpessicius nu are un corespondent în beletristica publicată în paginile cotidianului. Viaţa de glorie şi de pasiune a marei Darclee, serial iniţiat de N. Carandino, cronicarul dramatic al publicaţiei, nu depăşeşte cadrele epicului senzaţional, după cum un roman al lui Sandu Emilian, Ochiul lui Vishnu, tipărit tot în foileton, reprezintă o tentativă de captare a interesului publicului. Cu Viaţa de haz şi de necaz a lui Tănase, N. Carandino apelează la aceleaşi mijloace facile, întărind ideea de literaturizare în scop comercial.	1.1.
ROMÂNIA, revistă apărută la Buenos Aires, lunar, între 1949 şi 1953. Subintitulată „Foaie românească independentă", R. este o publicaţie magazin cu pronunţat caracter informativ. Ca şi în
România
Dicţionarul general al literaturii române 656
alte periodice româneşti din afara graniţelor tipărite imediat după cel de-al doilea război mondial, editorialele semnate de Al. Frâncu dezbat problema poziţiei occidentalilor faţă de ţările subjugate sovieticilor pentru care „o pace strâmbă pare preferabilă unui război drept", un obiectiv major fiind scoaterea din starea de indiferenţă, dacă nu chiar de abandonare în mâinile URSS a ţărilor din Răsăritul Europei: „Ne-am gândit -scrie editorialistul - la atitudinea ce va trebui s-o luăm noi, românii, în cazul când într-adevăr ne-ar ameninţa «pacea universală», care pentru noi nu ar fi decât pacea definitivă a mormântului" (Conspiraţia tăcerii, 2/1952). Apărarea cauzei româneşti este profesiunea de credinţă a publicaţiei: „Vom reclama ca fiind demn de preţuirea noastră tot ceea ce este românesc. Şi românesc este astăzi tot ceea ce contribuie la eliberarea ţării, la izgonirea duşmanului şi la repunerea neamului în drepturile sale" (Tot ce e românesc e al nostru, 1/1952). Tot Al. Frâncu susţine rubricile „Poşta redacţiei" şi „Revista presei", consacrată mai ales presei literare româneşti din exil („Caete de dor", „Libertatea", „Vatra", „înşir'te mărgărite" ş.a.). Rubricile „Ştiri din toată lumea", care relevă demersurile politice şi culturale ale românilor exilaţi, şi „Ştiri din ţară", semnalând dezastrele în plan social, economic şi cultural (Familii de săteni ridicate în timpul nopţii de organele de securitate, Noi atacuri ale răsculaţilor ş.a.), sunt realizate de Nello Manzatti, care semnează, de asemenea, tableta umoristică „Gâgă", ca şi alte numeroase note (Românii din America Latină, Românii în lume, Prima editură românească, Cartea românească în exil ş.a.). Fiind şi o revistă de propagandă culturală, R. are o cronică literară permanentă, susţinută în primii ani de Vintilă Horia, apoi de Valentin Ocne. Vintilă Horia, cel mai important colaborator al publicaţiei, trimite sporadic şi versuri: Scrisoare către un tânăr poet - răspuns în versuri la Generaţia de aur, poemul lui Ştefan Baciu din „înşir'te mărgărite", este ultimul text publicat aici. Alţi colaboratori: Stan Ionescu (medalioane culturale), Ion Seceleanu, Ilie Georgescu.	M.	P.-C.
ROMÂNIA, publicaţie apărută la New York, mai întâi lunar, apoi cu o periodicitate variabilă, între 15 martie 1956 şi decembrie 1971, editată de Comitetul Naţional Român, sub preşedinţia lui Constantin Vişoianu. Gazetă consacrată problemei naţionale, R. urmăreşte evoluţia evenimentelor din ţară şi în plan internaţional. Cuprinde informaţii de politică internaţională, despre activitatea Comitetului Naţional Român şi poziţia reprezentanţilor săi (C. Vişoianu, Grigore Gafencu ş.a.) la sesiunile Adunării Naţiunilor Captive, ştiri referitoare la Casa Regală, informaţii despre Fundaţia Regală Universitară „Carol I", articole dedicate sărbătorilor naţionale, aniversării şi comemorării personalităţilor politice şi culturale (Unirea Principatelor, 44 de ani de la reunirea Basarabiei, Omagiu lui Iuliu Maniu etc.) şi multe comentarii referitoare la situaţia din România, în editoriale şi articole de fond sau în rubrica „Românii", numită ulterior „Românii. Ştiri din ţară" sau „Ştiri din ţară" (Comuniştii la Bucureşti, Situaţia teatrului din România, Avocatul - auxiliarul justiţiei în RPR, Soarta a doi scriitori - despre
Radu Gyr şi Păstorel Teodoreanu -, Tragedia scriitorului român, Politizarea învăţământului ş.a.). Deşi apărea în America, afirmă Theodor Cazaban în câteva mărturisiri referitoare la presa românească din exil, „mai mult de jumătate din textul publicaţiei era scrisă la Paris", de unde şi bogăţia de informaţii asupra activităţii scriitorilor şi intelectualilor români aflaţi în capitala Franţei. De la primul număr, paginile 7-8 sunt consacrate rubricii permanente „România literară", devenită, de la numărul 15, „România culturală". Colaboratorii paginilor literar-culturale sunt Mircea Eliade (Păstori, haiduci, pribegi, Lupii şi „Lupoaica". Introducere la o istorie religioasă a Daciei, Tradiţii universale în cultura românească, Amintiri despre Alexandru Busuioceanu), Eugen Ionescu (Caragiale, actual şi universal), Al. Busuioceanu (Luchian. Patruzeci de ani de la moartea lui, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Balcic, Marsyas. Un epilog, Despre ironia românească ş.a.), Basil Munteanu (Constantin Brâncuşi, exponent şi vestitor al geniului românesc, Fiinţa românească şi avântul său creator), Ştefan Lupaşcu (Dialecticile energiei), Theodor Cazaban (Imagini şi simboluri în teatrul lui Eugen Ionescu, Din poezia lui Ion Barbu), Vintilă Horia (Poetul Alexandru Busuioceanu), Constantin Amăriuţei (Despre roman, Originea poeziei, joc primar şi Joc secund, Luceafărul românesc, Trei tipuri de exil în folclorul românesc, Adevărata Mioriţă ş.a.), Virgil Ierunca (Scriitori şi cărturari români în exil, Albert Camus, Schimbarea la faţă a lui Tudor Vianu, La moartea lui Lucian Blaga. Gânditorul, Mihai Beniuc la avant-garda poliţiei politice, Alice Voinescu ş.a.), Mira Simian Baciu (Actualitatea lui Urmuz), D.C. Amzăr (C. Rădulescu-Motru şi românismul, Ardealul la venirea ungurilor), Monica Lovinescu (Confesiunile lui N. Carandino, în centrul neojdanovismului din România), N.A. Gheorghiu, E.D. Tappe, Victor Buescu (La moartea lui Sadoveanu), George Ciorănescu, Eugen Drăguţescu (Ha românească în pictura lui Matisse), Eugen Lozovan ş.a. în paginile literar-culturale sunt publicate, de asemenea, versuri de Yvonne Rossignon, Vintilă Horia (Rugăciune pentru rănile ţării), Ştefan Baciu (Radiografia cuvântului dor), Leon Feraru, Constantin Amăriuţei, Al. Busuioceanu, Otilia Ghibu ş.a., precum şi rubrica „Poezii din închisori". Tot aici sunt inserate „informaţiuni culturale" despre scriitori români în librăriile franceze: Mircea Eliade, Vintilă Horia, despre reprezentaţiile cu piesele lui Eugen Ionescu, concertele lui George Enescu, expoziţii ale pictorilor români în Occident, activitatea Fundaţiei „Carol I", despre cărţi străine referitoare la România, precum şi recenzii de cărţi. începând cu numărul 4/1956 figurează şi rubrica „De la corespondenţii noştri. Ştiri despre activitatea românilor din ţările europene". Alte rubrici, inaugurate mai târziu, sunt „Poşta redacţiei", „Informaţiuni", apoi „Informaţiunile României", „Dosar istoric" (unde scrie, de pildă, Emil Turdeanu - Gheorghe Brătianu, istoric), „Revista presei", „Reportagii şi anchete".	M.P.-C.
ROMÂNIA DE MÂINE, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 mai 1915 şi august 1916, între 15 iunie şi 15 septembrie 1919. Director este Christu S. Negoescu, iar secretar de redacţie
657 Dicţionarul general al literaturii române
România jună
Mihail Ionescu-Miozino. Publicaţia, „socială, culturală şi literară", editată, un timp, în condiţiile ocupaţiei germane a Bucureştiului, încearcă să menţină trează ideea conştiinţei naţionale şi a solidarităţii de acţiune. Literatura prezentă aici va fi subsumată acestui program. Pot fi urmărite rubricile „Actualităţi", „Cronica dramatică", „Revista revistelor". Printre numeroşii poeţi publicaţi figurează George Gregorian, Virgil Cristescu, N. Russu-Ardeleanu, N.G. Rădulescu-Niger, Marcel Romanescu, D. Teleor, Mihail D. Stamate-Cyrus, H. Frollo, D. Iacobescu, Al. Obedenaru, Ioan Al. Bran-Lemeny, iar dintre prozatori - Ion Dragoslav, Al. Cazaban, N. Zaharia. Mai colaborează Toma Dicescu, I.Gr. Perieţeanu, N. Pora. M.Pp.
ROMÂNIA EROICĂ, publicaţie apărută, lunar, la Cluj din mai 1937 până în august 1940, apoi la Bucureşti din decembrie 1940 până în februarie 1944, sub direcţia lui Ion Colfescu-Delaturda. Subintitulată „Revistă pentru promovarea românismului", R.e. va preciza de la numărul 3-5/1938 până la numărul 9-11/1941 că este editată ca „organ al ziariştilor români din Transilvania". în presa naţionalistă din preajma şi din timpul celui de-al doilea război mondial, publicaţia se manifestă ca una dintre promotoarele cele mai consecvente şi mai radicale ale ideologiei totalitare, antidemocratice şi rasiste. în arti-colul-program Ce vrem! este anunţată intenţia de a contribui la „strivirea tuturor agenţilor dizolvanţi şi parazitari" din societate şi la „ridicarea la suprafaţă şi punerea în valoare a tuturor energiilor vii ale neamului". Ulterior naţionalismul fervent va răzbate continuu din textele pe teme social-politice şi istorice semnate, între alţii, de Ion Colfescu-Delaturda, Ştefan Meteş, Horia Stanca, Elie Dăianu, Atanasie Motogna,
I.O. Suceveanu ş.a. Sub influenţa ideologiei naţionaliste se află, în bună măsură, şi paginile culturale şi literare. Dacă poeziile aparţinând lui ALT. Stamatiad (.Rugăciune; Psalm, Portul, Sonet, De când ai plecat), Radu Stanca (Colind), Ioan AL Bran-Lemeny, Iustin Ilieşiu, Verona Brateş, D. Iov ş.a., ca şi prozele Martei D. Rădulescu, ale lui Leonard Divarius, Ştefan Popescu, Alecu Vanei sunt mai puţin marcate ideologic, în schimb articolele critice şi istorico-literare au adesea un caracter tendenţios, fie prin conţinut, fie prin implicaţii. Cele mai flagrante exemple sunt publicarea, sub titlul Antisemitismul marelui poet Vasile Alecsandri, a unui discurs ţinut de bard în Senatul României şi selecţia operată de recenzenţii, anonimi, ai revistei, care scriu despre cărţi de factură legionară precum Cruciaţii de Bănică Dobre, Căpitanul de Ion Banea, Cuiburi de lumină de Valeriu Cârdu (versurile acestuia fiind apreciate ca „pline de vervă şi avânt legionar"). Semnificativă este şi abordarea unor subiecte legate de literatura italiană şi de relaţiile culturale româno-italiene, revista profesând constant cultul latinităţii şi având afinităţi mai mult cu fascismul mussolinian decât cu nazismul hitlerist. Apar medalioane consacrate lui Gabriele D'Annunzio şi Luigi Pirandello, este semnalată traducerea versurilor lui Octavian Goga în limba italiană şi se reproduc extrase din conferinţa Sentimentul naţional în literatura italiană a lui Paolo Soldaţi (profesor la Craiova şi traducător al lui Goga).
Totuşi, nu întreaga publicistică literară din R.e. e colorată ideologic. Sunt de menţionat contribuţiile lui Lucian Costin (Personalismul în literatură), Iosif E. Naghiu (Un poet uitat. Asesorul Zaharia Boiu), George Sbârcea (Ion Moldovanu), Const. Rîuleţ (Epigrama românească). O prezenţă aparte în sumar o constituie numeroasele traduceri ale lui ALT. Stamatiad din poezia chineză şi japoneză clasică, tot el tălmăcind câteva haikuuri franţuzeşti şi poemul Moartea săracilor al lui Baudelaire. Se publică, de asemenea, o versiune românească a poemului dramatic Tumulusul de H. Ibsen.	I.M.
ROMÂNIA ILUSTRATĂ, revistă apărută la Bucureşti, de trei ori pe săptămână între 10 decembrie 1900 şi septembrie 1902 şi din 1 ianuarie 1905 până în aprilie 1907, apoi lunar între aprilie 1908 şi iunie 1909, din ianuarie până în iunie 1910, între octombrie 1912 şi aprilie 1913 şi din noiembrie 1913 până în martie 1914. Cu toate că în octombrie 1910 alt periodic, „Revista ilustrată", anunţase fuziunea cu R.I., apariţia se reia abia peste doi ani. Director este Ion Rusu-Abrudeanu, alături de care sunt menţionaţi, pentru scurte perioade, George Rădulescu (1901-1902) şi Em. Grigorovitza (primele două numere din 1905). în editorialul Către cititori din numărul 1/1905 se arată că publicaţia (al cărei model declarat îl constituie revista berlineză „Die Woche") se doreşte a fi un „organ cultural pentru toate stratele sociale ale ţării noastre, un mijloc de instrucţie educativă pentru familia românească şi educaţie naţională pentru copiii noştri". Colaborează cu poezie AL Macedonski, G. Coşbuc, Panait Cerna, D. Anghel, AL Davila, Duiliu Zamfirescu, Corneliu Moldovanu, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, G. Topîrceanu, George Caîr, iar cu proză figurează I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Al. Cazaban, Em. Grigorovitza, AL Simionescu, Constantin A. Giulescu, Emanuel Cerbu, Victor Eftimiu, Mihail Lungianu (care debutează aici) ş.a., în timp ce I. Andriaş e prezent cu traduceri din Maupassant. Gr. G. Tocilescu semnează articole de istorie, Mihail Lungianu, T. Cercel, Radu Sighiceanu trimit folclor, Octavian Goga publică articolul Generaţia nouă, Ştefan Petică dă amplul şi documentatul eseu Arta naţională, Ştefan Micu -însemnări (De la Bucureşti la Atena), iar D. Teleor este titularul rubricii „Pagini din trecut".	A.F.
ROMÂNIA JUNĂ, societate culturală şi literară înfiinţată la 25 martie 1871 la Viena de studenţii români din capitala Austriei. R.j. a luat fiinţă prin contopirea, la îndemnul lui AL Hurmu-zachi, a două societăţi studenţeşti: Societatea Literar-Ştiinţifică şi Societatea Literar-Socială „România" într-o nouă Societate Academică Social-Literară, după tratative purtate între octombrie 1870 şi ianuarie 1871. Numele noii societăţi a fost inspirat de Andrei Mureşanu, al cărui vers „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri" a devenit şi deviza ei. Imnul societăţii, compus de Ciprian Porumbescu pe versurile lui Andrei Bârseanu, a devenit ulterior cântec patriotic naţional (Pe-al nostru steag e scris unire). Prima şedinţă oficială a avut loc la 8 aprilie 1871, când este ales şi cel dintâi comitet de conducere,
România jună
Dicţionarul general al literaturii române 658
Cif. >■;
r\;."
Raportul anual
ţ	m;:m
S«crctftţi!
ROMÂNIA JUNA
din Viena.
i
«»
41 XfiXtt «a «4MhMnHr
S	tM	|»lAi	In	31*.	Oct««tfNŞt	^
aW
VIENA, iooa
alcătuit din loan Slavici (preşedinte), Emanoil Logotheti (vicepreşedinte), Ion I. Bumbac (secretar), Sterie Ciurcu (casier), I. Pop (controlor), Mihai Eminescu (bibliotecar). Până la desfiinţarea ei, în preajma primului război mondial, societatea a numărat anual între 28 şi 88 de membri, studenţi din România şi din toate provinciile locuite de români. Societatea ţinea întruniri „sociale" şi „literare". Scopul celor dintâi era de a-i apropia sufleteşte pe membrii ei, de a determina un viu schimb de opinii şi de a realiza astfel o mai bună cunoaştere a situaţiei etnografice şi sociale a tuturor românilor. Educaţia patriotică fiind unul dintre scopurile de căpetenie, R.j. a organizat diverse manifestări cu caracter naţional, precum o sărbătorire a lui Avram Iancu (1873) sau la patru sute de ani de la întemeierea mănăstirii Putna (1871, serbare patronată tacit de R.j.), una dintre cele mai importante manifestări ale conştiinţei naţionale a românilor în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. întrunirile literare erau organizate de un comitet special, alcătuit din cinci membri. Se citeau scrieri originale, traduceri, studii de teorie şi critică literară. Cu prilejul acestor întruniri au citit eseuri Petru Th. Missir (Literatura română până în secolul al XVI-lea şi Naţionalitatea ca element de cultură), B.M. Lazăr (Despre tragicomedie, Studii critice despre arte, Reflexiuni asupra „Paradisului pierdut" de Milton), I. Pamfilie (Cultura şi arta la români), I.C. Panţu (începutul literaturii române), Andrei Bârseanu (V. Alecsandri),
Ion Paul (Despre nuvelă şi roman), Ciprian Porumbescu (Muzica la români). Versuri şi proză au citit Vasile Bumbac, Aurel A. Mureşianu, I.T. Mera, Al. Tuducescu, N. Dracinschi, Lucian Bolcaş. S-au prezentat şi traduceri din Herder (B.M. Lazăr şi D. Axente), Goethe (N. Dracinschi), J.L. Tieck (D. Marmeliuc), H. Sudermann (Al. Vaida-Voevod), Max Nordau (T. Perşia). încă de la înfiinţare R.j. s-a aflat sub influenţa ideologiei literare a Junimii, datorită mai ales prezenţei lui Eminescu şi a lui Slavici. La sfârşitul anului 1871 primul comitet va fi înlocuit cu altul, în fruntea căruia se află Ion I. Bumbac, antijunimist înfocat. Discuţiile din interiorul societăţii au loc mai ales în chestiuni de limbă şi ortografie. Ele sfârşesc în cele din urmă cu victoria partidei favorabile Junimii, fapt consfinţit de sărbătorirea care, în 1882, este organizată în onoarea societăţii ieşene şi a „Convorbirilor literare", iar în 1910 de omagierea lui Titu Maiorescu. R.j. reprezintă unul dintre cele mai importante momente de pătrundere şi consolidare în Transilvania şi Bucovina a ideilor literare ale Junimii. Un substanţial sprijin a primit R.j. din partea Junimii pentru a edita, în 1888, „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare «România jună»".
Repere bibliografice: Statutele Societăţii Academice Social-Literare „România jună" din Viena, Suceava, 1910; Ion Grămadă, „România jună" din Viena (1871-1911), Arad, 1912; Curticăpeanu, Mişc. cult., 147-162; Dicţ. lit. 1900, 742-743; Corneliu Crăciun, Societăţile academice române din Viena, Oradea, 2001.	D.M.
ROMÂNIA JUNĂ, cotidian politic şi cultural apărut la Bucureşti între 2 decembrie 1899 şi 9 octombrie 1900. Printre colaboratorii şi susţinătorii gazetei sunt anunţaţi, în primul număr, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, N. Iorga, Ovid Densusianu, G. Bogdan-Duică, I. Gorun, A.C. Cuza, I. Paul,
H.G. Lecca, S. Haliţă, D.R. Rosetti-Max, Alceu Urechia, A.C. Popovici, N. Vaschide, C. Rădulescu-Motru ş.a. Nu toţi au participat efectiv la conducerea şi redactarea gazetei, pe care a dirijat-o, probabil, A.C. Popovici. în dezacord cu direcţia politică a cotidianului, cu timpul unii dintre aceşti scriitori se retrag. Caragiale e prezent cu o singură scriere, Reporter -Reportaj, Al. Vlahuţă semnează mai multe articole referitoare la actualitatea politică şi culturală, iar Ovid Densusianu scrie cronici politice şi literare, precum şi note (semnate D.), în care abordează chestiuni de artă, literatură, ştiinţă. Tot cu cronici literare colaborează G. Bogdan-Duică, Ilarie Chendi şi Ştefan Petică. Publicistica militantă, vizând diverse aspecte ale problemei naţionale, aparţine lui N. Iorga, I. Gorun, I.A. Bassarabescu, în timp ce D. Nanu, P.V. Haneş, E. Lovinescu, Şt. Orăşanu, N. Vaschide şi C. Rădulescu-Motru figurează, sporadic, cu studii şi articole de istorie, filosofie, literatură etc. Un colaborator statornic, poate chiar redactor salariat al gazetei, este Şt. Petică, autor, sub variate pseudonime (Caton, Fanta-Cella, Muşat, Narcis, M. Pali, Sentino, Sergiu, Stef, Ştefan, Trubadur), de cronici şi articole literare dedicate poeziei moderniste, de recenzii şi note. El pare să fi redactat, de asemenea, numeroasele informaţii şi ştiri bibliografice din fiecare număr şi tot el dă versuri simboliste, în care se face
659 Dicţionarul general al literaturii române
România liberă
simţită mai ales influenţa lui Paul Verlaine. Alături de Petică, publică versuri sonore, dar lipsite uneori de substanţă, Cincinat Pavelescu, precum şi D. Nanu, aflat sub înrâurire eminesciană, D. Karnabatt ş.a. Prozatorii gazetei sunt Alceu Urechia, Septimiu Sever Secula, Em. Grigorovitza şi Al. Cazaban. Apar, în foileton, şi traduceri din E. Marlitt, Victor şi Paul Margueritte, R. Haggard, Ponson du Terrail, Mark Twain (Bărbierul anglo-saxon, în tălmăcirea unui A. Victor, probabil Victor Anestin). în R.j., ca şi în alte periodice ale epocii („Epoca", „LTndependance roumaine"), prin articolele politice ale lui A.C. Popovici, dar mai întâi prin colaborarea lui N. Iorga sunt susţinute idei care, după câţiva ani, vor sta la baza sămănătorismului politic şi cultural.	R.Z.
ROMÂNIA LIBERĂ, cotidian politic şi literar apărut la Bucureşti între 15 mai 1877 şi 14 iunie 1889. Printre gazetele înfiinţate în zilele de început ale războiului de la 1877 se numără şi R.I., a cărei denumire anticipează proclamarea Independenţei. Iniţiator şi director este D. Aug. Laurian, intelectual cu solide studii universitare şi ziarist cu vederi noi, însufleţit de dorinţa de a da expresie, prin intermediul presei periodice, elanului patriotic şi problemelor politice şi culturale care frământau intelectualitatea şi, în bună măsură, pe oamenii obişnuiţi. Independent ca orientare în primii ani de apariţie, ziarul devine din 1881 apropiat junimiştilor, pentru a prelua mai târziu toate răspunderile unui organ politic junimist. După doisprezece ani de apariţie neîntreruptă, în 1889 se renunţă la editarea gazetei, care este înlocuită, ca şi celălalt oficios junimist, „Timpul", cu ziarul „Constituţionalul". Prieten apropiat cu marii scriitori ai epocii, Laurian ştie să le obţină colaborarea pentru R.I., de multe ori în afara oricăror considerente politice. I.L. Caragiale, sub pseudonimul Luca, scrie cronici dramatice. Proză şi versuri, cronici literare şi dramatice, articole de atitudine politică şi note bibliografice publică B. Delavrancea (semnând cu pseudonimele Argus, Barbu, Fra Dolce, Ignota, Minuzio, Sugra, Un visător), Duiliu Zamfirescu (Don Asturio, Crai nou & Comp, Don Lorenzo, Don Padil, Duna, Rienzi, Zadic), AL Vlahuţă (Ave, Jehovah), AL Macedonski (Luciliu). Cu beletristică sunt prezenţi şi C. Bolliac, B.P. Hasdeu, V.A. Urechia, G.I. Ionnescu-Gion, D. Teleor, D. Petrino, G. Al. Zamphirolu, N.V. Scurtescu, V.D. Păun, Maria Flechtenmacher, Virgil Oniţiu. S-au preluat din „Convorbiri literare" versuri de V. Alecsandri şi nuvele de N. Gane şi Iacob Negruzzi. Printre scriitorii străini din care se traduce figurează Lamartine, Musset, Hugo, Gautier, Maupassant, Zola, Hector Malot, Octave Feuillet, Lermontov, Turgheniev, Wilhelm von Kotzebue. Intr-un şir de numere se inserează o versiune în limba română a studiilor de estetică ale lui Arthur Schopenhauer, pe cât se pare prima lor traducere într-o limbă străină. S-au tălmăcit, de asemenea, multe basme indiene, persane, turceşti, precum şi numeroase schiţe umoristice din literatura engleză şi americană. Partea de critică literară şi dramatică a gazetei este redactată de D.C. Ollănescu-Ascanio, cronicar circumspect şi obiectiv al specta-
colelor Teatrului Naţional din Bucureşti, D.D. Racoviţă-Sphinx, Şt. C. Michăilescu (Stemil), V.D. Păun, Bonifaciu Florescu, G.I. Ionnescu-Gion, de un Fedru şi un Pseud-d'Onim, ultimii doi relevabili în postura de comentatori ai vieţii culturale şi teatrale. Mihai Eminescu figurează în 1888 cu două articole politice.	R.Z.
ROMÂNIA LIBERĂ, cotidian apărut la Bucureşti începând din 28 ianuarie 1943. Iniţial este tipărit ilegal, cel dintâi număr editat legal datând din 24 august 1944. în 1945 redactor responsabil este Grigore Preoteasa, apoi Nicolae Bellu. Până în decembrie 1950 poartă subtitlul „Cel mai mare ziar de informaţie şi reportaj", ulterior devine „Organul Sfaturilor Populare din Republica Populară Română", iar din 1965 -„Cotidianul Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste". Ca ziar social-politic de stânga, R.I. oglindeşte într-o manieră oficială etapele principale ale comunizării României în perioada postbelică. Rubrica literară propriu-zisă, „Pagina a doua", este iniţiată de la numărul 170/1945, fiind inaugurată de un articol al lui Miron Radu Paraschivescu, în care se propune ca model umanist imaginea cetăţeanului sovietic. Numeroase sunt „luările de atitudine" împotriva autorilor interbelici, unele aparţinând lui Miron Radu Paraschivescu (Un impostor: d. Tudor Arghezi), sau Aurel Baranga (Ionel Teodoreanu sau Viaţa romanţată a unui băiat frumos, Lucian Blaga şi tragicul metafizicei tracice). Ion Caraion se pronunţă împotriva revistelor „estetice, independente, aristocratice, nepolitice", propunând cultivarea unei arte „progresiste, pentru colectivitate, care cucereşte şi înlocuieşte formele vechi" (Poezia în marş, 187/1945). Reprezentanţi marcanţi ai literaturii interbelice îşi exprimă adeziunea la noua orientare: Gala Galaction publică articolul O lume nouă, Perpessicius scrie Triumful muncii, Cezar Petrescu îşi intitulează transparent câteva însemnări conjuncturale - O literatură care a murit ş.a.m.d. După o primă etapă de denigrare a scriitorilor consacraţi, urmează etapa „revalorificării" literaturii române, citită acum prin grilă proletcultistă. în „Suplimentul de duminică", ce apare din 1948 până în 1950, se publică articole de tipul Despre unele aspecte progresiste în opera lui Mihai Eminescu, „Sărbătorirea" lui Eminescu în timpul regimului burghezo-moşieresc şi sărbătorirea astăzi a marelui poet. Virgil Ierunca încearcă să promoveze ideologia oficială într-un spirit mai puţin rigid. Direcţia ideologică va fi asigurată însă de Paul Georgescu, Miron Radu Paraschivescu şi Mihai Cosma, care recenzează Trei nuvele de Petru Dumitriu, Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. Apar poeme de Maria Banuş, A. Toma, Mihai Beniuc şi Nina Cassian (Am fost un poet decadent), precum şi traduceri din poeţii ruşi şi sovietici. Cronica dramatică este semnată de Florica Şelmaru, iar cea muzicală de Andrei Tudor. Acest interval culminează cu Conferinţa pe Ţară a Scriitorilor, desfăşurată la 15 martie 1949, când este decisă formarea Uniunii Scriitorilor, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, şi cu impunerea, tot atunci, la Academia RPR, a lui Mihail Roller. „Raportorii" acestor evenimente sunt şi colabo-
România liberă
Dicţionarul general al literaturii române 660
ratori ai unor publicaţii ca „Orizont" (1944-1947), „Revista literară" (1947), „Flacăra" (1948-1951): Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Geo Dumitrescu, Mihnea Gheorghiu, Al. Jar, Eugen Frunză, Miron Radu Paraschivescu, Zaharia Stancu, Petre Constantinescu-Iaşi, A. Toma, B. Elvin, Nicolae Moraru, Al. Mirodan, Eusebiu Camilar, Tudor Muşatescu. în deceniul al şaselea R.I. continuă să aibă o pronunţată orientare prosovietică, leninist-stalinistă, accentuat anticapitalistă, antiburgheză şi, de la un moment dat, antititoistă. Textele oficiale - rapoarte, cuvântări, manifeste, comunicate, decrete, rezoluţii - vizează consolidarea regimului instaurat prin îndoctrinarea publicului cititor, „culturalizat" astfel în spiritul noii ideologii. Literatura, atâta câtă există, are un caracter partinic, tezist, violent propagandistic, în 1960 un articol al lui Mihai Novicov, Preocupări ale frontului literar - de fapt un comentariu la lucrările Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român -, proclamă ideile normative şi dogmatismul vremii : scriitorii au datoria „să dea chip eroului nou al epocii", să contribuie la „munca de lichidare a înrâuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor" etc. Nici Darea de seamă a Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor la Conferinţa pe Ţară a Scriitorilor (5375/1962) nu vorbeşte decât despre „dezvoltarea literaturii noastre noi, realist-socialiste", despre „principiul leninist al îndrumării literaturii de către partid". E lăudat faptul că proza „a realizat progrese în oglindirea vieţii clasei muncitoare", trecându-se în revistă „împlinirile" din celelalte genuri literare. Cel mai frecvent atacată este critica, acuzată de scăzuta ei combativitate, de faptul că nu contribuie îndeajuns la „educaţia social-politică şi estetică a maselor". Raportul conţine referiri concrete la scriitori şi opere. Printre cei acuzaţi se află A.E. Baconsky, iar Scrinul negru, romanul lui G. Călinescu, e incriminat pentru o „vină" singulară: prea multe elogii aduse de critică. Intre timp avusese loc Congresul al II-lea al PMR, desfăşurat în decembrie 1955, iar în iunie 1956 se ţinuse primul Congres al Uniunii Scriitorilor, după ce în februarie 1956 N.S. Hruşciov citise, în cadrul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, faimosul său discurs de denunţare a crimelor staliniste. Au urmat Revoluţia din Ungaria, plenara din iunie 1958 a Comitetului Central al PMR, iar în ianuarie 1962 cel de-al doilea Congres al Uniunii Scriitorilor, ultimele două evenimente marcând chiar o accentuare a dogmatismului doctrinar al realismului socialist. Abia după Declaraţia din 26 aprilie 1964 a comuniştilor români R.I. se angajează, alături de întreaga presă, într-un proces de reevaluare a moştenirii literare, renunţând la „reţetarul" de provenienţă moscovită uzitat anterior, fără a abandona însă comanda de partid, devenită acum imperativ naţional, patriotic. La începutul anilor '70 preocupările rămân neschimbate: Eugen Barbu este autorul unor articole precum Etica artistului şi Scriitorul patriot, Petru Popescu scrie Arta angajată, Ion Lotreanu publică textul doctrinar Forţa şi strălucirea literaturii patriotice ş.a.m.d. în 1977, sub genericul „Anchete, dezbateri", apărea articolul Literatura, disciplină formatoare a omului nou. Dacă pe parcursul acestui deceniu climatul e
aparent oarecum detensionat - în perioada 1970-1983 redac-tor-şef este Octavian Paler -, odată cu anii '80 se revine, abil camuflat, la tonalităţi virulente. Lirica şi publicistica îndeosebi vor sluji propaganda de partid şi de stat. Rubricile sunt extrem de numeroase şi de variate. Dintre cele consacrate fenomenului cultural-artistic face parte „Cronica literară", cu apariţii sporadice anterior. Semnează Eugen Luca, Georgeta Horodincă, Zaharia Stancu, Silvian Iosifescu, Ion Vitner, Boris Buzilă, Tia Şerbănescu, I.D. Bălan ş.a. „Vitrina cărţii" cuprinde recenzii aparţinând lui Alex. Ştefănescu, Mircea Martin, Gheorghe Grigurcu, Dumitru Micu, Dana Dumitriu, Ion Brad ş.a. Tot recenziilor şi cronicilor literare, de data aceasta pe marginea traducerilor din literaturile străine, le este rezervată „Cartea străină", susţinută de Nicolae Manolescu. în acelaşi timp Titu Popescu asigură rubrica „Provincia cărturarului", Boris Buzilă îngrijeşte secţiunea „Profiluri", specializată în publicarea interviurilor, iar în „File de carnet" Mihai Stoian, Romulus Rusan, Vasile Băran, Sânziana Pop, Corneliu Leu, Mihnea Gheorghiu, Eugen Barbu, George Bălăiţă ş.a. publică note, însemnări, eseuri. Adrian Păunescu ţine rubrica intitulată „Cetatea", în vreme ce Nicolae Florescu se ocupă de „Cartea social-politică". Altă rubrică, „Agenda culturală", va deveni „Carnet cultural". Deseori reuşesc să degaje un aer mai proaspăt rubricile „Cronica muzicală" (Alfred Hoffman, George Sbârcea), „Cronica filmului" (Oscar Lemnaru, Florian Potra, Ecaterina Oproiu), „Cronica teatrală" (Radu Popescu şi Mariana Pârvulescu), „Cronica plastică" (Petru Comarnescu, Maxim Cosma, Dan Grigorescu). Alte rubrici: „Revista revistelor", „Evocări", „Note de drum", „însemnări de cititor", „Inscripţii", „Artă şi realitate", „Cotidiene", „Zigzag", „Semnal", „Agenda zilei", „Creaţie şi angajare", „Festivalul Naţional «Cântarea României»" ş.a. Lirica de substanţă lipseşte. Poezia publicată ocazional este, în faza de consolidare a regimului comunist, propagandistică, agitatorică, imnică, iar ulterior invariabil encomiastică, aducând osanale Partidului şi conducătorului acestuia. Numărul versificatorilor din această zonă e mare: Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Nicolae Tăutu, Radu Cârneci, Horia Zilieru, Petre Ghelmez, Victor Tulbure, Dragoş Vicol, Ştefan Tita, Adrian Păunescu şi mulţi alţii. Compartimentul prozei are o oarecare prestanţă în anii de început ai publicaţiei, când Mihail Sadoveanu e prezent cu fragmente din Nada Florilor şi Nicoară Potcoavă, Petru Dumitriu cu secvenţe din Drum fără pulbere, iar Tudor Arghezi cu pagini din Cu bastonul prin Bucureşti. Li se alătură Zaharia Stancu, Radu Tudoran, Eugen Barbu ş.a. Sporadic sunt incluse şi texte dramaturgice, sub semnătura lui Aurel Baranga. în publicistică subiectele, temele propuse şi impuse oficial sunt acelea cu încărcătură ideologică, ele privesc şi arta, literatura, reuşind rareori să se desprindă din încorsetarea dogmei. Reportajul este reprezentat de Geo Bogza, F. Brunea-Fox, Eusebiu Camilar. Li se alătură, în anii '60, Eugen Barbu, Ion Caraion, Ion Istrati, Fănuş Neagu, în anii '70 Corneliu Leu şi Pop Simion, iar în deceniul următor -Florentin Popescu. Secţiunea interviurilor este bine ilustrată, îndeosebi de iniţiativele Tiei Şerbănescu, care dialoghează de-a
661 Dicţionarul general al literaturii române
România liberă
lungul timpului cu AL Oprea, Petre Ghelmez, AL Dima, Daniela Crăsnaru, Nicolae Breban, Z. Ornea, Laurenţiu Ulici ş.a. Acelaşi gen de publicistică fac Florica Ichim, care consemnează o convorbire cu Liviu Ciulei, în timp ce Roxana Pană realizează un interviu cu Mircea Sântimbreanu etc. R.I. marchează întotdeauna momentele aniversare şi comemorative. în 1952, cu prilejul centenarului naşterii lui I.L. Caragiale, îşi expune opiniile Camil Petrescu, în 1964 un număr e dedicat lui Mihai Eminescu (la şaptezeci şi cinci de ani de la moarte), iar în 1976, sub genericul „Brâncuşi 100", scriu Dan Grigorescu, Constantin Vişan, Ana Blandiana şi Paul Anghel. în 1982 Mircea Martin, Marian Popa, Gabriel Dimisianu, Edgar Papu şi Livius Ciocârlie se referă la Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, recent reeditată. Tot acum, la o sută de ani de la naşterea lui Vasile Pârvan, scriu AL Zub şi Radu Vulpe. Dar evenimentul tratat cu obsecvioasă admiraţie, de obicei pe un ton ditirambic, rămâne tot Festivalul Naţional „Cântarea României". în ceea ce priveşte interesul pentru literatura lumii, în anii '50 traducerile îi vizează cu predilecţie pe scriitorii sovietici: Boris Gorbatov, Alexei Tolstoi, Mihail Şolohov, Aleksandr Fadeev, Arkadi Gaidar. Totuşi, Victor Hugo este evocat prin tălmăcirile lui Ioan Botez, Eugen Jebeleanu şi Mihu Dragomir. De asemenea, Mihai Beniuc dă versiuni din Pablo Neruda, George Lesnea din lirica lui Serghei Esenin, iar Eusebiu Camilar se opreşte la poezia lui Ovidiu.
Seria nouă a R.I. apare din 23 decembrie 1989, cu subtitlul „Cotidian al tuturor forţelor patriotice şi democratice din România", iar în 1990 ca „Ziar independent, de opinie, informaţie şi reportaj", subtitlu ce va dispărea după câteva luni. în februarie 1990, în caseta redacţională a acestei serii, al cărei director onorific va fi Octavian Paler, figurează în comitetul director Petre Mihai Băcanu - şeful secţiei „Eveniment", Mihai Creangă - redactor-şef, Florica Ichim - secretar general de redacţie, Tia Şerbănescu - şef al secţiei „Cultură"; conducerea acestei secţii va fi asigurată în 1994 de Cristina Dumitrescu, iar din 1995 de Nicolae Prelipceanu, cu o întrerupere în 1997, când, pentru o scurtă perioadă, responsabil va fi Călin Stănculescu. Publicaţia îşi precizează o platformă politică nouă, în condiţii de libertate, constituindu-se, accentuat, ca tribună de luptă anticomunistă. Deseori editorialele vor fi semnate de Octavian Paler, Tia Şerbănescu, Nicolae Prelipceanu, Tudor Octavian. Pagina culturală iese de două sau de trei ori pe săptămână. O atenţie deosebită se acordă literaturii (cronici, interviuri, eseuri scrise de autori consacraţi) până în 1993-1994, ulterior predominante fiind informaţiile despre film, teatru, evenimente culturale sau de divertisment. Primele numere (din 1989-1990) conţin poezii de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu (la rubrica de pe prima pagină, sub titlul „Din poezia rezistenţei") ş.a. în
1991	este prezentat jurnalul inedit al lui Radu Petrescu din 1980-1981, iar în cadrul rubricii „Antologie «România liberă»" se reproduc fragmente din Ingeniosul bine temperat. Dicţionar onomastic de Mircea Horia Simionescu. Rubrica denumită „Carnet de scriitor" însumează fragmente de proză ale scriito-
rilor Eugenia Tudor-Anton, Cristina Tacoi, Bedros Horasan-gian, Şerban Foarţă, Florenţa Albu, Grete Tartler, Sorana Coroamă Stanca ş.a. Cel mai constant colaborator al „Cronicii literare" este între 1992 şi 1994 Laurenţiu Ulici. Rubricile „Cărţile deceniului", „Accente", „Note de lectură" sunt susţinute de Geo Şerban, Mirela Roznoveanu, AL Săndulescu, Ion Bălu, Boris Buzilă ş.a. De actualitate sunt interviurile cu Sorin Alexandrescu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Balotă, Camilian Demetrescu, Andrei Şerban, Pavel Chihaia, Mihai Cimpoi şi mulţi alţii. Amplul material intitulat Un dialog dramatic: Petre Iuţea şi Emil Cioran, realizat de Liliana Stoicescu şi Delia Verdeş, are în prim-plan Exerciţiu de admiraţie, filmul de televiziune al lui Constantin Chelba şi Gabriel Liiceanu
(1992). în secţiunea rezervată culturii se tipăresc şi materialele unor universitari, precum Mioara Avram, Cezar Tabarcea, Constantin Iuraşcu, Andrei Marga. Numere omagiale sunt dedicate lui Mihai Eminescu (în special 314/1991, cu articole de Doina Uricariu, George Muntean, Florin Manolescu şi cu preluarea unor poeme de Nicolae Dabija şi Grigore Vieru), multe alte personalităţi bucurându-se de atenţia redacţiei (Vintilă Horia, Nicolaus Olahus, Jean Negulesco, Teodor Mazilu, Petofi Săndor, Petru Creţia ş.a.). în „Suplimentul de duminică", la pagina „Lumea creştină", inclusă în structura ziarului în 1990, sunt găzduiţi Andrei Pleşu, părintele Cleopa, Constantin Galeriu, Ştefan Aug. Doinaş, Sorin Dumitrescu, Ioan Alexandru, Adrian Popescu, ulterior acest supliment transformându-se într-o rubrică sporadică a paginii de cultură. Pe parcursul anilor 1998-2000, prima pagină a ziarului publică tablete de Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu, Gabriela Adameşteanu, Vitalie Ciobanu, Ana Blandiana şi, la rubrica „Bloc-notes", eseuri de Ştefan Aug. Doinaş. „Corespondenţa din Paris" e trimisă de Ion Andreiţă, iar „Corespondenţa de la New York" de Dumitru Radu Popa. în cadrul temei „Anul editorial 2002. Ficţiunea în raport cu memorialistica", invitaţii lui Dan Stanca vor fi Dan C. Mihăilescu (Betonarea faliilor ideologice) şi Ion Simuţ (Un an de clarificări). După 2000 textele şi informaţiile privind literatura devin tot mai rare, iar cronica de carte este înlocuită cu scurte informaţii editoriale. Cronica de teatru e susţinută de Florica Ichim, cea plastică de Mihai Sârbulescu şi Nicolae Macovei, cronica muzicală de Tudor Călin Zarojanu, Alfred Hoffman, Octavian Nemescu, în timp ce la rubricile dedicate cinematografiei - „Film", „Revista cinematografică", „Un film pe zi", „Pe ecrane", „Cronica TV"- comentatori sunt Adrian Bucurescu, Sorin Comşa, Ilinca Florescu, Roxana Pană, Călin Stănculescu ş.a. Alte rubrici: „învăţământ", „Tradiţii româneşti", „Forumul artelor", „Ideea europeană în acţiune", „Revista revistelor", „Secvenţe plastice", „Muzeul Naţional de Artă", „Balet", „La radio". Alţi colaboratori: Alexandru George, Roxana Ior-dache, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Mecu, Mihai Ursachi, Corneliu Antim, Constantin Vrânceanu, Costin Tuchilă, Iulia Blaga, Anca Florea, Simona Hodoş. Informaţii culturale pot fi găsite şi la paginile „Ultima oră", „Zoom" şi „Rondul de dimineaţă".	M.Dr., D.B., I.I., L. Cr.
România literară
Dicţionarul general al literaturii române 662
ROMÂNIA LITERARĂ, revistă literară şi ştiinţifică apărută la Iaşi, săptămânal, între 1 ianuarie şi 3 decembrie 1855. Condusă de Vasile Alecsandri, publicaţia continuă programul literar şi ideologia susţinute de „Dacia literară" şi de „Propăşirea", strângând în jurul ei pe cei mai de seamă scriitori români ai vremii. Reluată în 1855, după ce în 1852 cenzura interzisese difuzarea primului număr, deja tipărit, R.I. contribuie, prin programul ei, expresie a năzuinţelor intelectualităţii din Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi prin lucrările publicate, la crearea unui curent de opinie favorabil Unirii. Periodicul devine astfel „câmpul de întâlnire frăţească a tuturor talentelor din ţările noastre". Se tipăresc versuri de V. Alecsandri, C. Negri, C. Negruzzi, G. Sion, C. Stamati şi Al. Donici, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, G. Creţeanu şi D. Dăscălescu, Radu Ionescu, N. Istrati, A. I. Odobescu. Acesta din urmă publică două poezii şi studiul Despre satira latină, Alecu Russo trimite aici Cugetări şi Amintiri, iar lui Alecsandri îi apar Călătorie în Africa şi 24 de ceasuri la Balta-Albă. încredinţat că realizarea unităţii şi a independenţei Principatelor putea fi obţinută numai cu ajutorul marilor puteri, V. Alecsandri
Numărul interzis de cenzură, din 1852, al „României literare“
-f.iiî'MI:; 4.) .
T
l>.i B:.V
fi!:''.;
mmn
.? [r<l J.
f. .pf.!<!	R>î
-. p itii „ an	r/j
MptlliiM.ff', Hjif-
tlMtiU' irlflpine
lijHîioliit te iii k i. \ t.tnpii * !M »np.rt	ponu.tifiţţi.
Hiî'i (• ilir
li.t i.nli	io.
Airii‘tfi.11- «1> iijiiim! itranp»
M fii.,!.!,'! itunjiv J-.
Mi, i\ vifv-is u jp piiii-t.pti.niî nur-.iii.t'-jtî !‘h :i rji-it ■	«i*
f.,i i**-t ■'ir ?■ I*oiiiMtia .lifppapj,.
iiii.îd «lr .1 i!r<]iie tri «i«■ op Mwu** (îf II« iiîVi 7i.-.rihi. .ri.’ir-.f,	r.a
i ■> it-.iin*tp t-ij.- ««..mp ma! Kbnp ri:pi> rj.i iri-jplv1. .if'.-pR:)-	I.,; jiiijil-ii-jf-. mi m
eriii .».«	o i!;iU no .ir.nt s-n cpo-
m«pl îIî 2 ,	s,:\ 3 i«.uţ ne ,vi.plir cr-jim.,
‘I'fpn.siw 1*111)1 i,niri .litppiifio jju:-ionnini r.b nţ'ii.-’j.s i .vtt-fi.-.; un ilin speme fn-npi-nw rp'<j..l,pî.tf Br'ji KMipinrie jin'rpawi
car. r.r.i i.yf riszÎRi. nat!iun-..iH.
tir s/i an f*cte: 2 i	Anr/t,
ntKCi îij.i-j tj.-i c-RT.de» .fn iipniiopufo kb rjui-Kjrpca	an'fitajjijop.
4<5o*at<ij r<-	mi xonfi-pa ZiiiiUpn.rr.;
p'i.ch\.\ nmn>.
■tl’MUţ'Vt fl‘yr mvrii r‘T!VH :	.KtmTH.HTÎ
Boni*
; Vota.	IV~P.ui Hofîf. ppa	în M04-
I	ffiiii	mi	o	manii.	mo.ido-
;	unii. K.i	iî(>	în	in
-j	spfiii i Mo.if'îit.. u.i r!r.	iij-inlp'o	pî~
{ trjBÎr iii'((t:i'î|î^!i i. f,t piJJoif'fii.Hip rs j	Ms-i*a.îi!.	<s»t, iţîn tîmtus	|it.>iiKai	.ie
■	ioj*1 mai	tfu-nîr	«.■«timt'îyi fje KpaiiM
■	#ffţ.iofwei. (Jîntt.-ipi. ,ţ\n hf.nrs. h;iop-fihtitjtat! în >I>i.vfoi.a, i’iiîr.7. în .'.iswn.-i Dom-
■	»s.»s5 dv	\pon	ItuJ r.« nnpi*	î.» nsrai
(	Ar i-* :*i i	ţîr-ţp	i:oin-ni'!n i r*-,i|ifiir.î	dr ftu-
;	r*.pi. .fa snpi.iir 15'.>r>.	\j.on fioii-j,	htkmhI
l	io «jiiMie»	tio n	Ip7.-ti Tttptîjrtp Rat.sA	K]t. ţjţi-
<li* t ’iykmsn*!	îi:«Uo^î.
■	npinu".!	mi	dss în inKi'f.-ijie .ia
Ajniritii. sit<U Imi f.-tt.piui nio .«j fI59Tt A>' ra Fis/tan, tipiii tlpr.ttniU sa ppiihi/ifii* mi-jîiapi. «ni	«pin	aoigirtpw >ic iMc „n	ape>>^.
;	îţiea .'«i Apoii	Ilodi.. isn-’-fi a <ti nnmif Jlomn
■	a.i M<i.i(Iobpî S6B sszppfliiitalr-a /ipiruio.iu Ap-
, i}f n-îH.Hji. ~ jisnsjf.J	.m
• Prunii IJwd-f. toMigit de 23fM) urdc^tpaiui, S(>0
aui mî 22	«opni	tu	Apiic-w,
rnp<* * sc «ni rh Hatitij’-î tui a »c cuii în-npcxirh in ayif.lopK.i .ţ«i >l,*m ItoiJi Jiitt-ar.M. îtiiiptuinrt	,v.f Ciiiflii IInhii Riijiij înt.iax-	fri
] ^papii pnm fifiCi-i'.Rii,	iioo.\cBt	«unple
m«jt î»(p"«Hc>t pi ţ.r.oib tiu mai a» .\n
include în sumar Melodiile româneşti, Prietenii românilor şi o serie de „cântece poporale a românilor" din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Banat, scrieri prin intermediul cărora caută să demonstreze că Ţările Române meritau încrederea şi sprijinul Apusului. Se disting, de asemenea, poemul în proză Cântarea României şi cele dintâi încercări de roman autohton: Serile de toamnă la tară de Alecu Cantacuzino, Logofătul Baptiste Veleli de V. Alexandrescu (V.A. Urechia) şi Manoil de D. Bolintineanu. Dovedind preţuire pentru înaintaşi, R.I. publică cinci poezii de C. Conachi şi scrisoarea acestuia către mitropolitul Veniamin Costache, fragmentul Răzvan- Vodă din Românii supt Mihai Voievod Viteazul de N. Bălcescu, Jalnica Moldovei întâmplare de Al. Beldiman. Spiritul critic este ilustrat prin fabulele tipărite de Gr. Alexandrescu (Răzbunarea şoarecilor, Ogarul şi iepurele) şi Al. Donici (Nada şi chiticul, Ştiuca şi motanul), printr-un articol despre mitropolitul Iacob Stamati scris de Mihail Kogălniceanu sau prin studiul social-istoric al acestuia, Sclavie, vecinătate şi boieresc, ca şi prin multe dintre paginile lui V. Alecsandri (Un salon din Iaşi) şi C. Negruzzi (Ochire retrospectivă şi Istoria unei plăcinte). R.I. duce, de asemenea, înaintea Junimii, o adevărată campanie împotriva exagerărilor latiniste prin textele lui Alecu Russo (Cugetări), D. Ralet (Limba noastră), C. Negruzzi (Slavonisme) şi Al. Papadopol-Calimah (Limba românească). Se marchează astfel una din etapele cele mai de seamă ale opoziţiei pe care scriitorii o fac latinismului şi italienismului. Apar traduceri din Homer (Z. C. - probabil Zaharia Columb) şi Alexander Pope (C. Conachi). în sfârşit, se acordă importanţă şi unor lucrări de popularizare şi de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice, aparţinând lui M. Vitlemescu, N. Suţu, Gh. Apostoleanu şi lui Grigore Cobălcescu. Acesta din urmă, în studiul Istoria naturală (Introducere), pune în relaţie problemele ştiinţifice cu cele sociale. Suprimată după patruzeci şi şapte de numere, R.I. nu are răgazul să strângă în jurul ei decât un număr mic de tineri scriitori, majoritatea colaboratorilor fiind alcătuită din poeţi şi prozatori, critici şi publicişti consacraţi. Prin bogăţia şi valoarea beletristicii selectate R.I. a contribuit la dezvoltarea gustului, a dat literaturii o însemnătate socială deosebită şi a exercitat o mare influenţă asupra vieţii culturale din Principate, modelul ei fiind esenţial pentru periodicele literare de mai târziu. I. L
ROMÂNIA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din decembrie 1885 până în septembrie 1889. în primul număr din anul 1888 se aminteşte că publicaţia a fost fondată în 1881 de Eduard M. Adamski, cu titlul „Foaia literară", schimbat în 1883 în „România literară". Şi „Foaia României" (1882-1884), intitulată „Foaia României literare" în 1884, scoasă de Adamski la Bucureşti, premerge R.I., care în 1885 era la anul al patrulea de apariţie. Organ al societăţii cu acelaşi nume, R.I. este succedată de o nouă publicaţie a lui Adamski, „Generaţia viitoare". Adamski a fost directorul revistei. în 1886 conducerea este trecută unui comitet de redacţie din care fac parte D. Stăncescu, N.D. Georgian, Emil I. Critzman, Dem. Gh. Lupaşcu, I. Ştefănescu, C. Crişan, D. Teleor ş.a. în februarie 1888 o revistă a lui Dem. Demetrescu, „Recreaţiuni literare",
663 Dicţionarul general al literaturii romane
România literară
fuzionează cu R.I. în acelaşi an, pentru câteva luni, AL Macedonski şi Bonifaciu Florescu devin directori ai publicaţiei. Cu numărul 9 din 1888, se revine la formula comitetului de redacţie. Preşedintele de onoare al comitetului este V. Alecsandri, alături de profesorul universitar Marin Alexi, în timp ce N.D. Georgian, D. Teleor, Victor Bilciurescu, Scarlat Orăscu sunt redactori, iar secretari de redacţie ALG. Adămescu, AL Obedenaru şi I.I. Livescu. în mai 1889 director al părţii ştiinţifice devine C.N. Chabudeanu, iar al celei literare Corneliu Botez. R.I. nu este o publicaţie care să reunească scriitori importanţi: producţiile tipărite aici de Em. I. Critzman, N.D. Georgian, C. Catunoff, V. Petrescu, I. Constantinescu, I.I. Livescu, precum şi de poeţi mărunţi ai vremii (Victor Bilciurescu, Scarlat Orăscu, O. Carp) sunt de valoare modestă.
I.	Catina este autorul unei drame istorice (Ion Muşat), iar Eduard Th. Aslan şi D. Teleor dau mici scenete. Sub conducerea lui AL Macedonski, R.I. urma să devină organul unei mişcări literare tinzând la „reînălţarea şcolii franceze în poezia noastră". Macedonski îl atacă nedrept pe Mihai Eminescu, spre a dovedi eşecul „şcolii germane" în lirica românească (Direcţiune în politică), şi face să apară versuri din Iuliu Cezar Săvescu, AL Obedenaru, Traian Demetrescu, membri ai cenaclului său. De reţinut sunt Cântece ale slavului din sud şi prozele După perdele, Pe drum de poştă, între coteţe, aparţinând lui Al. Macedonski. După retragerea acestuia de la conducere, R.I. va proclama drept „fruntaş" al „adevăratei direcţiuni noi" pe Eminescu. La moartea poetului, publică versuri omagiale şi un entuziast studiu al lui Corneliu V. Botez, Poeziile de dragoste ale lui Eminescu. Filosofia lui. Limba, forma şi gramatica lui Eminescu.	S.C.
ROMÂNIA LITERARĂ, revistă de literatură, artă şi cultură, apărută la Aiud, lunar, din martie până în iunie 1930, având ca redactor pe Ovidiu Hulea, ca secretar de redacţie pe Emil Giurgiuca, iar ca director administrativ pe G. Avramovici (administraţia şi editura la Arad). Deşi în articolul-program fondatorii refuză orice ideologie literară explicită, ei îşi exprimă totuşi intenţia de a continua o anumită tradiţie a culturii transilvănene şi preferinţa pentru o literatură „în care se înveşmântează etnicul nostru", promiţând să încurajeze năzuinţele „de a tălmăci marele suflet al naţiunii". Orientarea tradiţionalistă este evidentă în alte articole ulterioare (de exemplu, Organizarea culturală de Ovidiu Hulea), ca şi, în bună măsură, în textele literare. Calitatea acestora e notabilă: poeme de Emil Isac (Poezie, Poemă de mai), Emil Giurgiuca (Singurătate, Câmp bătrân, Suferinţă) şi povestiri de Ion Agârbiceanu (Inimi simple, Prorociile, Protectorul). Tot cu proză colaborează AL Ciura (schiţele Domnul consilier, Revedere, Viţelul şi boul) şi Teodor Murăşanu (fragmentul de roman Revoluţia). în domeniul criticii sunt de semnalat eseul lui Nicolae Mărgineanu (însemnări despre Pirandello), notele lui Gabriel Drăgan despre romantism şi, de asemenea, numeroase cronici şi recenzii ale lui Emil Giurgiuca şi Romulus Demetrescu despre cărţi de G. Bacovia, Ion Barbu, E. Lovinescu, Cezar Petrescu ş.a. Mai
puţine, paginile de traduceri cuprind doar un fragment din Novellino, cea mai veche culegere de povestiri din literatura italiană, şi două poezii de Heine (Cântec şi Intermezzo liric). Alţi colaboratori: G. Bogdan-Duică, Coriolan Suciu, Oct. Lupeanu, Teofil Bugnariu, Livia Rebreanu-Hulea, Henri Jacquier, Septimiu Popa.	I.M.
ROMÂNIA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, mai întâi săptămânal între 20 februarie 1932 şi 1 septembrie 1933, apoi bilunar între 30 septembrie 1933 şi 6 ianuarie 1934, sub direcţia lui Liviu Rebreanu. Fondată într-o perioadă de criză social-eco-nomică şi supravieţuind mai mult datorită generozităţii unor colaboratori de prestigiu, R.I., publicaţie „de critică şi informaţie literară, artistică şi culturală", nu a pornit la drum cu un program precis, ci doar cu câteva principii respectate cu sfinţenie: promovarea talentelor şi a valorilor, încurajarea libertăţii de expresie, ancorarea în actualitate. în articolul De ce?, din numărul inaugural, Liviu Rebreanu respinge orice partizanat, subliniind că noua publicaţie nu s-a născut „pentru a stimula solidarităţi imposibile", că nu are „nici politică de apărat, nici genialităţi de impus cu toroipanul" şi că singura aspiraţie pe care o cultivă este aceea de a fi „oglinda sinceră a străduinţelor celor buni din toate domeniile artelor" şi „un îndreptar pentru cei ce sunt ameninţaţi să nu se mai poată orienta în haosul ce ne înconjoară". Mai târziu, într-un articol de bilanţ intitulat După un an, directorul arată, cu aceeaşi modestie, că revista „are cel puţin meritul de a fi mereu în ritmul viu al mişcării literare româneşti" şi că, „indiferent de eventualele exagerări într-o direcţie sau alta", aici „cititorii au simţit totdeauna glasul sincerităţii şi al francheţii". Iar într-un mesaj concluziv din ultimul număr (Către cititori, 89/1934), relevă principala izbândă a R.I. : „în coloanele ei zeci de scriitori, în mare majoritate tineri, şi-au putut spune gândurile într-o libertate absolută, nestânjenită de nimeni şi de nimic. O seamă de noi scriitori şi-au stabilit şi consolidat reputaţia în revista aceasta. Atâta numai dacă ar fi făcut şi am putea fi mulţumiţi." Satisfacţia era justificată, fiindcă, în puţinii ei ani de existenţă, R.I. a reuşit să reflecte fidel dinamismul vieţii culturale a epocii, să obţină colaborarea unor scriitori consacraţi şi să contribuie la afirmarea unor autori mai tineri, din aşa-numita generaţie a anilor '30. Dintre aceştia din urmă o parte sunt poeţi, cu toate că nu se poate spune că s-a acordat o atenţie specială genului liric, spaţiul rezervat acestuia fiind mai degrabă redus. La răstimpuri pot fi citite însă poeme de Camil Baltazar, Horia Stamatu, Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Mihail Celarianu, Cicerone Theodorescu, Virgil Gheorghiu, Emil Gulian, Pericle Martinescu, Ion Pillat ş.a. G. Călinescu, care studia manuscrisele eminesciene, publică aici pentru
ROMÂN IA LITERARA
•	■	■	-MWAî.A	tS CRITIC* SI »NK3RM*r>E UTEPAHA ARTISTICA ŞJ CULTi
NO. I	Dlp&no* U'-UJ	5 LEI
România literară
Dicţionarul general al literaturii române 664
prima dată (cu o notă introductivă) poemul Memento mori. Fără a fi foarte abundentă, proza se distinge prin calitatea şi prin diversitatea ei. Sunt găzduite fragmente din romanele Răscoala de Liviu Rebreanu, Ioana de Anton Fîolban, Cartea nunţii de G. Călinescu, Maitreyi de Mircea Eliade, Ion Sântu de Ion Marin Sadoveanu, Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu, Oraşul cu salcâmi de Mihail Sebastian, Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa, Calea Văcăreşti de I. Peltz, Doctorul Taifun de Gala Galaction, proze de Flortensia Papadat-Bengescu (Arpegii în jurul muntelui, Vizită la cancelarie), Camil Petrescu (din volumul Rapid-Constantinopol-Bioram), Ion Călugăru, F. Aderca, Neagu Rădulescu, Ion I. Cantacuzino, Mihail Celarianu ş.a. Notabile sunt prezenţa lui E. Lovinescu (cu un fragment despre Rebreanu, din Memorii) şi restituirea de către G. Călinescu a unui text eminescian inedit, Pustnicul Privilegiat este şi comentariul asupra literaturii. Deschisă tuturor orientărilor şi opiniilor, R.I. oferă un spectacol viu şi incitant al conştiinţei critice româneşti din epocă. Textele sunt de o mare varietate, fie că este vorba de contribuţii istorico-literare, studii tematice sau stilistice, de cronici şi recenzii, fie de o multitudine de note adunate în rubrici precum „Curier literar" şi „Revista revistelor", semnatarii fiind dintre cei mai importanţi. Astfel, G. Călinescu participă nu numai în calitate de eminescolog (cu Varietăţi eminesciene sau cu fragmente din Viaţa lui Mihai Eminescu), dar şi ca eseist (Romanul şi viaţa modernă, Critici şi literaţi), Ion I. Cantacuzino analizează pe larg, în seriale, arta de prozator a lui Ionel Teodoreanu şi pe aceea de poet a lui Ion Barbu, Anton Hollban scrie eseurile Viaţa şi moartea în opera d-nei H. Papadat-Bengescu şi Despre dialog, iar Lucian Boz se apleacă asupra liricii lui Lucian Blaga, Camil Petrescu şi Dan Botta. Relevante sunt, de asemenea, intervenţiile con-fesiv-polemice ale lui Eugen Ionescu în legătură cu propriile-i versuri din Elegii pentru fiinţe mici (în Jurnalul poeziilor) sau cele referitoare la personalitatea lui E. Lovinescu (în Jurnal), criticul fiind atacat într-un amplu şi virulent articol şi de Camil Petrescu (Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, 11-18/1932). Un spirit incisiv, dar nu neapărat negator, caracterizează şi cronicile literare. Titularii rubricii sunt în principal Emil Gulian care, ocupându-se mai ales de poezie, nu se fereşte să emită aprecieri tranşante, şi Mihail Sebastian, comentator al cărţilor de proză şi critică. Despre Nichifor Crainic primul cronicar observă că îşi tratează propria religiozitate „cu superficialitate, discursiv şi retoric", versurile lui G. Topîrceanu i se par „şugubeţe", simple „exerciţii spirituale", despre Ilarie Voronca spune că intră într-un „cerc viţios al metaforei", nemaiputând „să depăşească acest joc inferior", iar poezia lui Perpessicius e considerată „un aliaj personal şi bizar de rafinate contradicţii". Admirativ e, în general, tonul cronicilor lui Mihail Sebastian, care vede în romanul Papucii lui Mahmud de Gala Galaction „o carte de nobilă emoţie", în timp ce Adela lui G. Ibrăileanu i se pare „o carte inexplicabilă, o mică minune", în Răscoala lui Rebreanu îl impresionează viziunea „largă şi exactă", lui C. Stere îi recunoaşte „uluitoarele calităţi de scriitor", despre Isabel şi apele diavolului de Mircea Eliade notează că pur şi simplu „poate să
schimbe soarta romanului la noi, ca gen". Sebastian nu evită totuşi judecăţile mai severe, de pildă când vorbeşte despre romanul Kremlin ca despre „punctul cel mai de jos al literaturii lui Cezar Petrescu" sau când consideră că în Memoriile sale
E.	Lovinescu e „un excelent portretist", dar „un psiholog nul". Combativă şi febrilă, critica practicată în R.I. a deviat extrem de rar în denigrare pamfletară şi a căutat să se menţină la nivelul argumentaţiei lucide, întemeiată pe criterii pur estetice, aşa cum enunţa Liviu Rebreanu într-un articol: „când e vorba de opere de artă, ar fi bine să frângem gâtul imaginei, să rămâie numai glasul criticei" (Intre critică şi injurie, 3/1932). Acest „glas" se face, într-adevăr, auzit, şi nu doar în cronicile şi recenziile literare, ci şi în restul bogatei publicistici culturale, ce se caracterizează îndeobşte prin echilibru, prin deschidere spre toate tendinţele artistice şi printr-o mobilitate aparte. Se face loc şi unor mărturii scriitoriceşti importante (de exemplu, cele ale lui Panait Istrati, 66,74/1933), sunt evocate şi comemorate personalităţi, editorialele abordează probleme de principiu sau, dimpotrivă, chestiuni foarte concrete ale vieţii culturale. Rubricile permanente sunt susţinute de comentatori competenţi: „Cronica teatrală" - Cicerone Theodorescu, „Cronica muzicală" - Andrei Tudor, „Cronica plastică" - H. Blazian, Ion Zurescu, dar şi Eugen Ionescu, „Film şi cinema" - Barbu Florian, sub pseudonimul Menalque, între alţii, „Cronica ideilor" - I. Brucăr. De remarcat că spaţiul rezervat filosofiei este amplu, numeroase texte poartă semnătura unor gânditori ca Emil Cioran, C. Rădulescu-Motru, Anton Dumitriu, Petru Manoliu, Oscar Lemnaru. Revista nu a acordat acelaşi interes traducerilor din literatura universală, dar se reţin câteva versiuni reuşite din creaţia lui Dante, Goethe, Hans Sachs, Adolf Meschendorfer, George Adam, D.H. Lawrence, traducătorii fiind Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Marcu, Eugen Jebeleanu, Ilarie Voronca. La R.I. au mai colaborat Dan Botta, Emanoil Bucuţa, Octav Şuluţiu, Vasile Damaschin, Petru Comarnescu, C.N. Negoiţă, Eugen Relgis ş.a.	I.M.
ROMÂNIA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 2 aprilie 1939 şi 12 mai 1940, sub direcţia lui Cezar Petrescu, ca supliment al ziarului „România" (1938-1940). Din redacţie fac parte Pericle Martinescu, G.M. Ivanov, Constantin Virgil Gheorghiu, George Demetru Pan, Virgil Gheorghiu, Octav Şuluţiu, Septimiu Bucur. Condusă cu pricepere de Cezar Petrescu, sub a cărui direcţie ieşiseră reviste importante precum „Hiena" şi „Gândirea", noua publicaţie îşi propune iniţial să fie o exponentă a curentului tradiţionalist, foarte puternic în anii '30. Fără a formula un program precis, directorul susţine în articolul Cuvinte pentru încă un început că soarta multor scriitori, cărţi, reviste şi cenacluri ar fi fost alta „dacă păstrau un mai viu şi instinctiv contact cu pământul obârşiei noastre" şi subliniază: „Noi mergem în pas cu viaţa. Cu viaţa neamului nostru, românesc." In articolul O altfel de actualitate a literaturii şi artei (2/1939), elogiind autohtonismul, Cezar Petrescu combate modernismul cosmopolit, pe seama căruia sunt puse erorile şi eşecurile culturale din epocă:
665 Dicţionarul general al literaturii române
România literară
„Literatura şi arta au pregătit un climat. Au pus în circulaţie principiile specificului nostru naţional şi ale particularismului local, dispreţuite până mai ieri de toţi doctrinarii reformelor copiate după chipul şi asemănarea Occidentului." Enunţată teoretic, atitudinea tradiţionalistă nu va căpăta un caracter dogmatic, ci va rămâne foarte discretă, revista renunţând, în cele din urmă, la orice constrângere ideologică în favoarea promovării valorilor. Aşa cum se arată într-un articol de bilanţ (în pragul celui de-al doilea an), periodicul ignoră „trecătoarele tulburări ale timpului, pentru a urmări afirmarea seninelor puteri ale spiritului omenesc". Abandonarea oricărui angajament ideologic şi a partizanatului politic nu înseamnă totuşi o diminuare a implicării în actualitate - dovadă stau rubricile „Evenimente culturale", „Portretul săptămânii", „între şvarţ şi călimară", „De la A la Z", „Răsfoind revistele" -, ci doar acea libertate care i-a îngăduit R.I. să devină una dintre cele mai vii şi mai complete publicaţii ale momentului. Extrem de bine redactată, cu rubrici diverse, cu ingenioase numere tematice şi texte care ilustrau toate genurile, cu o grafică excelentă, are, de asemenea, colaboratori numeroşi şi de valoare atât din rândul scriitorilor consacraţi, cât şi al tinerilor în curs de afirmare. Faptul se verifică, de pildă, în cazul poeziei. în sumar intră poeme de V. Voiculescu (A doua tinereţe, Lui Nicu Condiescu), Ion Vinea (Neurastenie), Al. A. Philippide (Părul) şi versuri ale unor autori mai tineri, care, în parte, vor reuşi să se impună ca talente autentice: Dimitrie Stelaru, George Lesnea, Cicerone Theodorescu, Ştefan Stănescu, Constantin Bivolaru, Ion Ronda, Ana Luca ş.a. Lui Dimitrie Stelaru i se acordă o atenţie deosebită. După o prezentare entuziastă făcută de Eugen Jebeleanu, unde este caracterizat drept „prieten al fantomelor din vis, mâhnit - dar şi lipsit de gravitate - pelerin al singurătăţilor stranii, familiar al demonilor de pe tărâmurile lui Edgar Allan Poe", Stelaru va figura frecvent la rubricile „Poeţii tineri" şi „Cartea cu poezii" (Icar, Drumuri fără drumeţi, Cadavrul de aur, Omul nou, Cei trei, Dinspre vest, Orbi ş.a.). E de semnalat iniţiativa redacţiei de a alcătui periodic grupaje tematice: Poeţii şi războiul, Poeţii mării, Poezia primăverii, Poeţii şi toamna, Iarna în poezia românească, în care sunt antologaţi autori din toate epocile, de la preromantici până la cei contemporani. O grijă deosebită de a armoniza tendinţele, de a oferi texte variate, aparţinând unor scriitori de prestigiu din generaţii diferite, se observă şi în ce priveşte proza: Mihail Sadoveanu cu fragmente din Divanul persian, cu povestirile Meşter dulgher şi Luna mănăstirilor, Cezar Petrescu cu un fragment din romanul întunecare şi cu două scurte nuvele (învierea omului şi A zburat o pasăre neagră), Victor Ion Popa cu fragmente din romanul Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, Gala Galaction cu notele de călătorie intitulate în Arhipelag şi La Mănăstirea Neamţu, Ion Agârbiceanu cu povestirea întâiul zbor. Lui G.M. Zamfirescu i se tipăresc postum proza scurtă Constandin şi nevasta lui, Ioana şi un text dramatic, singurul mai important existent în revistă (Cântecul vieţii, 29/1939). La aceste nume se adaugă acelea ale unor autori aflaţi încă în căutarea propriei identităţi literare: Eusebiu Camilar, Vintilă Horia, Radu Boureanu, Lucia Demetrius,
Pericle Martinescu, Ilarion Mateescu, Neagu Rădulescu ş.a. Ca în cazul poeziei, unii dintre tinerii debutanţi, chiar premiaţi de R.I. (Alexandru Tzintzu, N. Ivanovici), nu au reuşit să se impună ulterior. Incitantă şi mereu la zi este secţiunea de publicistică, incluzând toată gama de texte posibile, de la nota polemică până la eseul de idei. O rubrică permanentă de cronică literară, „Pe margini de cărţi", este susţinută cu competenţă mai întâi de Octav Şuluţiu, apoi de Mircea Alexiu şi de George Demetru Pan. Există şi o rubrică de recenzii, „Cronica măruntă", foarte bogată. Din sumar nu lipsesc studiile tematice: Dan Petraşincu, Femeile în literatura românească, N.I. Herescu, Eminescu şi clasicismul ş.a., nici evocările sau restituirile istorico-literare, aparţinând fie lui Constantin Virgil Gheorghiu, fie cuiva care foloseşte pseudonimul Cronicar şi dedicate unor personalităţi din trecutul mai îndepărtat (Dimitrie Cantemir, Şerban Cantacuzino, Gh. Asachi, N. Filimon) ori mai apropiat (Al. Davila, Panait Cerna, Ştefan Petică). Remarcabile sunt cele câteva articole cu caracter teoretic ale lui Ion Biberi (Mesagiu! unui cărturar, Scriitor şi operă, Romancieri şi critici), ca şi eseurile cu deschidere filosofică ale lui Mircea Eliade (Adam pe Golgotha, Carnet de iarnă, Lucrurile de taină, Dintr-o antropologie), Vintilă Horia (Girolamo Savonarola sau Despre artă şi religie), Petru Manoliu (Sensul şi valoarea dorului) şi Septimiu Bucur (Spre un neoumanism eroic). Interesul revistei nu se îndreaptă numai spre cultura autohtonă, ci şi spre cea universală. Astfel, „Cartea străină", rubrică al cărei titular este I.V. Costin, prezintă prompt unele noi apariţii din alte literaturi, îndeosebi franceză şi engleză, şi consacră substanţiale medalioane unor scriitori, cu o interesantă predilecţie pentru cei ruşi şi, în general, pentru spaţiul slav (G.M. Ivanov scrie despre Leonid Andreev, Jăn Kollăr, Mickiewicz, Şevcenco, Gogol, Ivan Vazov). Preocuparea pentru familiarizarea cititorilor cu literatura universală se desprinde, de asemenea, din abundentele traduceri, multe dintre ele foarte izbutite. Se disting versiunile lui Al. A. Philippide din creaţia poeţilor de expresie germană Holderlin, Morike, Rilke, ca şi din aceea a lui Baudelaire, relevabile sunt şi tălmăcirile din Racine, Dostoievski, Cehov, Nietzsche, Rimbaud, Tagore, Maiakovski, Oscar Wilde, Apollinaire, Kazantzakis ş.a. Originală şi inspirată este ideea de a oferi simultan mai multe versiuni ale unor texte celebre, cum se întâmplă cu Prefaţa şi Albatrosul, poemele lui Baudelaire, sau cu altele, aparţinând lui Catul, Petrarca, Leopardi, Goethe ş.a. Această inovaţie nu este singulară în R.I., ingeniozitatea şi chiar spiritul experimental al redactorilor remarcându-se, bunăoară, în încercarea de a armoniza literatura cu ilustrarea ei plastică prin desene, inclusiv ale scriitorilor înşişi, prin fotografii, reproduceri de artă şi caricaturi. Astfel, foarte expresive sunt cele două pagini intitulate Luminile şi umbrele circului. Text şi desen, al căror autor este Eugen Jebeleanu (8/1939), ca şi întreaga rubrică „Cişmigiul cu sticleţi", în care Neagu Rădulescu „recenzează" prin admirabile desene umoristice cărţile unor cunoscuţi scriitori. Gust, pricepere şi mobilitate spirituală arată şi rubricile speciale rezervate celorlalte arte: Virgil Gheorghiu susţine comentariul muzical,
România literară
Dicţionarul general al literaturii române 666
scriind despre spectacole şi despre mari muzicieni, N. Carandino şi Traian Şelmaru urmăresc viaţa teatrală, George Nichita şi Ion Zurescu dau cronici şi eseuri despre artele plastice, iar un Kean şi Victor Iliu asigură cronica cinematografică. Toate acestea alcătuiesc un sumar extrem de generos, care face din R.I. una dintre cele mai dense şi mai valoroase publicaţii româneşti din perioada interbelică. Alţi colaboratori: Gh. Brăescu, Profira Sadoveanu, Martha Bibescu, Jean Bart, Demostene Botez, Perpessicius, D. Iov, Ion Marin Sadoveanu, Vlaicu Bârna, Marcu Beza.	I.M.
ROMÂNIA LITERARĂ, săptămânal care apare la Bucureşti începând din 10 octombrie 1968, editat sub egida Uniunii Scriitorilor şi continuând „Gazeta literară". Colectivul redacţional iniţial este alcătuit din Geo Dumitrescu (redactor-şef), Gabriel Dimisianu şi Ion Horea (redactori-şefi adjuncţi), Teodor Balş (secretar general de redacţie), Al. Cerna-Rădu-lescu (secretar de redacţie), Ion Caraion, Valeriu Cristea,
S.	Damian, Nicolae Jianu, Marcel Mihalaş, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituţ, Petru Popescu, Lucian Raicu, Constantin Ţoiu. De-a lungul anilor componenţa redacţiei a cunoscut diferite modificări. De la numărul 5/1968 Nicolae Breban devine redactor-şef adjunct, iar de la numărul 20/1970 redactor-şef. De la numărul 11/1971 până la numărul 26/1988 director este George Ivaşcu. între numărele 31/1974 şi 29/1977 revista are şi un colegiu alcătuit din Ana Blandiana, Şerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Horea, Nicolae Manolescu, Darie Novăceanu. De la numărul 32/1988 R.I. este condusă de un consiliu redacţional coordonat de Dumitru Radu Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor. De la numărul 51/1989 până la numărul 13/1990 coordonarea este asigurată de un consiliu provizoriu format din Octavian Paler,
Romanţa
literara
Editori: -
■# Fi;ridsţî;î Rcn\5îus literară
.ftjsssBs
Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Roger Câmpeanu. De la numărul 13/1990 director devine Nicolae Manolescu. De la numărul 20/1992 R.I. este editată de Grupul de Publicaţii Topaz, iar de la numărul 31/1993 de Fundaţia România literară şi de Agenţia de Publicitate Topaz, aceasta din urmă retrăgându-se începând cu numărul 39-40/1993, când pe frontispiciu figurează ca director general al Fundaţiei Nicolae Manolescu şi ca editor şi Ion Raţiu (până la numărul 23/1995). Au mai sprijinit editarea revistei Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă (până în 1997), Fundaţia pentru o Societate Deschisă România (din 1998), Editura Naţional (redactor-şef Violeta Borzea, de la numărul 2/2001) şi Fundaţia Anonimul (de la numărul 8/2002). Din 1995 Nicolae Manolescu este menţionat ca director, director adjunct fiind Gabriel Dimisianu, redactor-şef Alex. Ştefănescu, iar secretar general de redacţie Mihai Pascu. Din redacţie au mai făcut parte în diferite perioade şi în diverse compartimente Aurel Dragoş Munteanu, Octavian Barbosa, Andriana Fianu, Paul Goma, Magdalena Popescu, Valentin Silvestru, Viorel Burlacu, Tiberiu Tretinescu, Octav Minculescu, Cristina Anastasiu, Ioana Popescu (Creangă), Gheorghe Catană, Vasile Băran, Leonid Dimov, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Platon Pardău, Mihai Minculescu, Cristian Teodorescu, Eugenia Vodă, Adriana Bittel, Andreea Deciu, Marina Constantinescu, Ioana Pârvulescu şi, fără a fi menţionaţi în casetă, Mircea Grigorescu, Sorin Titel, Marcel Mihalaş, Dana Dumitriu, Virgil Mazilescu, Mircea Iorgulescu, Ştefan Agopian. Continuând în mod direct „Gazeta literară", dar revendicându-se de la prestigioasa tradiţie a revistelor omonime apărute sub direcţia lui Vasile Alecsandri (1855), Liviu Rebreanu (1932-1934) şi Cezar Petrescu (1939-1940), R.I. a fost fondată la sfârşitul anilor '60, într-o perioadă de relativ dezgheţ ideologic şi cultural, când proletcultismul agresiv îşi diminuase acţiunea şi regimul comunist încerca să obţină adeziunea intelectualităţii şi scriitorimii. In articolul-program, intitulat O nouă „Românie literară", se afirmă intenţia de a milita „pentru promovarea, restabilirea şi consacrarea valorilor autentice", „pentru înlăturarea definitivă a manifestărilor de exclusivism şi rigiditate, a spiritului mărginit, de intoleranţă şi rivalitate măruntă, a fenomenelor de parazitism şi inerţie, de impostură, incompetenţă şi carierism" şi, de asemenea, de a se activa „în sensul restabilirii, lărgirii, intensificării relaţiilor, schimburilor cu culturile altor popoare". Deşi nu se spune explicit, ce se dorea era o renunţare la dogmatismul ideologic atât de brutal în deceniul anterior, o recuperare a tradiţiei culturale, o reinstaurare a criteriilor intrinseci, estetice, în judecarea literaturii şi o depăşire a provincialismului la care regimul comunist condamnase cultura. Toate acestea sunt deziderate pe care R.I. le va urmări constant, chiar dacă pentru împlinirea lor a trebuit să facă unele compromisuri. Odată cu „tezele din iulie" 1971, apar primele semne ale unei noi ideologizări forţate, aceasta luând rapid forma unui cult impus al „epocii de aur" şi al dictatorului care o întruchipa. Este intervalul în care se face loc unor poezii pseudopatriotice (paginile intitulate „Poeţii cântă patria"), unor editoriale propagandistice, pagini şi numere întregi fiind dedicate diverselor sărbători naţional-
667 Dicţionarul general al literaturii române
România literară
comuniste şi congreselor PCR, precum şi unor articole omagiale, reportaje realist-socialiste, eseuri marxizante, dezbateri despre „spiritul militant în literatură şi artă", despre „personajul literar şi trăsăturile omului contemporan", despre „educaţie, tineret, literatură" etc. La toate acestea s-au implicat adesea nu numai condeierii de serviciu ai regimului, ci şi scriitori adevăraţi care, dintr-un motiv sau altul, au acceptat jocul duplicitar. După căderea dictaturii, în decembrie 1989, revista a luat, în mod firesc, altă orientare, asumându-şi, tot mai clar, rolul de a analiza şi a evalua critic trecutul şi prezentul, atât politic, cât şi literar, în primul rând prin editorialele de pe prima pagină ale lui Nicolae Manolescu, dar şi prin rubricile „Tribuna ideilor politice", „Ochiul magic", „Contrafort", susţinută de Mircea Mihăieş, „Cronica melancoliei" de Ileana Mălăncioiu, „Pupat toţi Piaţa Universităţi" de Dorin Tudoran, „La microscop" de Cristian Teodorescu. De reţinut totuşi că, şi înainte de 1989 şi după, R.I. a căutat să-şi păstreze prestigiul din punct de vedere literar, dincolo de orice constrângere conjuncturală. Nicolae Manolescu sublinia, pe bună dreptate, în articolul aniversar 25 de ani (39—40/1993): „Numele redactorilor şi colaboratorilor revistei coincide cu numele tuturor marilor personalităţi culturale ale anilor '70-'80." Cu rubrici variate şi echilibrate, cu o bună distribuire a diferitelor genuri în cuprinsul ei, cu iniţiative redacţionale uneori interesante şi având colaboratori de primă mărime, R.I. şi-a dovedit viabilitatea şi, aşa cum îşi propusese, şi-a creat un public foarte larg. Faptul că, în ciuda concesiilor la care a fost obligată, a izbutit să nu ignore criteriul valorii şi să adune în paginile sale contribuţii ale celor mai de seamă scriitori se observă cu uşurinţă în cazul poeziei apărute aici în decursul timpului: versuri inedite de Lucian Blaga, B. Fundoianu ş.a., poeme ample de Al. A. Philippide şi Miron Radu Paraschivescu, numeroase poezii ale lui Eugen Jebeleanu, pagini sau grupaje întregi semnate de autori din toate generaţiile, cu viziuni şi stiluri diferite, ceea ce a permis să se ofere o imagine globală şi vie a liricii româneşti contemporane. Din această panoramă nu lipsesc poeţii afirmaţi încă din perioada interbelică, precum Victor Eftimiu, Demostene Botez, Radu Boureanu, Virgil Gheorghiu, Maria Banuş, Mihai Beniuc, nici cei care debutau în preajma celui de-al doilea război mondial, pentru a se consacra ulterior, ca Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Ştefan Roll, Nina Cassian ş.a. Sunt prezenţi mai ales cei din generaţiile '60 şi '70, pe care R.I. a înţeles să îi încurajeze şi să îi susţină în mod stăruitor: Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Mihail Crama, Leonid Dimov, Ion Horea, Cezar Ivănescu, Eta Boeriu, Vasile Nicolescu, Tudor George, Adrian Păunescu, Florin Mugur, Mihai Ursachi, Florenţa Albu, Gheorghe Pituţ, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Victor Felea, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu, Marius Robescu, Gabriela Melinescu, Nora Iuga, Angela Marinescu, Adrian Popescu, George Alboiu, Dorin Tudoran, Vasile Petre Fati ş.a. Mult mai reticentă s-a arătat R.I. faţă de poeţii din generaţia '80, ale căror nume pot fi întâlnite mai cu seamă după 1989, când opreliştile cenzurii, dar şi un anumit conformism literar al redacţiei dispar. Au putut colabora acum Florin Iaru, Liviu Antonesei, Bogdan Ghiu,
Alexandru Muşina, Liviu Ioan Stoiciu, Magda Cârneci, Paul Daian, Dorin Popa, Ion Stratan ş.a., ba chiar s-a manifestat o mai mare receptivitate faţă de autori şi mai tineri, ca Simona Popescu, Cristian Popescu sau Iudith Meszaros. La fel de diversă, de abundentă şi adeseori de bună calitate este proza. Aici au putut fi citite pentru prima oară ample fragmente din scrierile unora din cei mai de seamă romancieri români contemporani: Marin Preda (Delirul), Constantin Ţoiu (Galeria cu viţă sălbatică şi Obligado), Gabriela Adameşteanu (Dimineaţă pierdută), Sorin Titel (Melancolia), Augustin Buzura (Orgolii, Refugii ş.a.), Laurenţiu Fulga (E noapte şi e frig, seniori şi Fascinaţia), Mircea Ciobanu (Istorii), Eugen Barbu (Săptămâna nebunilor şi lanus), Dana Dumitriu (Prinţul Ghica), Fănuş Neagu (Scaunul singurătăţii), Bedros Horasangian (Sala de aşteptare) ş.a. La acestea se adaugă fragmente de roman, nuvelele şi schiţele altor prozatori, între care Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Teodor Mazilu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Eugen Uricaru, Petre Sălcudeanu, Virgil Duda, Radu Petrescu, Dinu Săraru, Maria-Luiza Cristescu, Radu Tudoran, Alexandru Vlad, Vasile Andru, Mihai Sin, Ştefan Agopian, George Cuşnarencu, Dan Grădinaru, Marian Ilea. Şi înainte, dar îndeosebi după 1989, s-a acordat atenţie prozei autobiografice, începând cu ineditele însemnări zilnice ale lui Titu Maiorescu (în mai multe numere din 1968), continuând cu extrase din jurnalul lui Gala Galaction (37/1977) ori cu paginile de jurnal ale lui Octavian Paler, Dumitru Ţepeneag (Un român la Paris), Ion Ioanid (închisoarea noastră cea de toate zilele), cu notele de călătorie ale lui Gheorghe Ursu (Europa mea), cu memorialistica extrem de incitantă a lui Alexandru George (Sfârşitul unei iluzii) ş.a. Deşi mai rar prezentă în sumar, dramaturgia nu este neglijată, de-a lungul vremii apărând fragmente din piese de teatru ale lui Marin Sorescu (A treia ţeapă), Ion Băieşu, D.R. Popescu, Ion Brad, Paul Everac, Paul Anghel ş.a. în afara părţii beletristice propriu-zise, R.I. a avut o substanţială secţiune de critică şi istorie literară, la care şi-au dat contribuţia nume cunoscute şi apreciate, deseori beneficiind de rubrici speciale, uneori decenii de-a rândul. Au avut rubrici permanente Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, S. Damian, Mircea Iorgulescu şi Magdalena Popescu. După 1990 cronica literară i-a avut ca principali semnatari pe Gabriel Dimisianu şi pe Gheorghe Grigurcu. Revista a oglindit însă actualitatea literară şi în diferitele ei secţiuni de recenzii, organizate pe genuri („Poezia", „Proza", „Critica") sau pe alte criterii, ca în cazul celei destinate debutanţilor şi al cărei titular a fost ani la rând Laurenţiu Ulici („Prima verba"). Printre cronicari s-au mai numărat Dumitru Micu, Ov. S. Crohmălniceanu, Ilie Constantin, Dan Cristea, Sorin Titel, Dana Dumitriu, Viola Vancea ş.a. Demne de amintit sunt nu numai rubricile ce se ocupă de actualitatea imediată, ci şi cele rezervate comentariilor mai ample, precum „Lecturi intermitente" de Perpessicius, „Consideraţii confortabile" şi „Din întâlnirile lecturii" de Al. A. Philippide, „La o nouă lectură" de Alex. Ştefănescu, ori discutării unor probleme teoretice sau a unor opere controversate („Opinii", „Confruntări") şi abordării din felurite unghiuri a unei bogate tematici istorico-literare, semnatari fiind Liviu Rusu, Georgeta Horodincă, I. Negoi-
România literară şi ştiinţifică
Dicţionarul general al literaturii române 668
ţescu, Silvian Iosifescu, Adrian Marino, Romul Munteanu, Alexandru Duţu, Dan Grigorescu, Irina Mavrodin, Gelu Ionescu, Mircea Martin, Al. Călinescu ş.a. Istoria literară se regăseşte atât în paginile dedicate, îndeosebi în momente aniversare, unor personalităţi, unor publicaţii, unor curente sau grupări, cât şi în glosele unor istorici literari ca Al. Piru (rubrica „Disociaţii"), Şerban Cioculescu (al cărui „Breviar" a constituit multă vreme unul dintre punctele de atracţie ale revistei), Z. Ornea şi Cornelia Ştefănescu („Cronica ediţiilor"). R.I. a acordat un spaţiu destul de larg şi literaturilor străine, care au avut parte de rubrici speciale, cum ar fi „Ce e nou în cultura...", „Cronica traducerilor" (cu contribuţii de Petru Popescu, Edgar Papu ş.a.), devenită apoi „Cartea străină" (ţinută în anii '70 de Nicolae Balotă, ulterior de Darie Novăceanu, Grete Tartler, Andreea Deciu, Mihai Zamfir ş.a.).
O	dovadă a deschiderii spre universalitate pe care o anunţa programul iniţial este şi numărul impresionant de traduceri. Deşi câteodată conjuncturale, impuse de diversele evenimente politice - de pildă, vizitele în străinătate ale dictatorului erau marcate în mod automat de publicarea unor tălmăciri din literaturile ţărilor vizitate -, ele au avut meritul de a-1 familiariza pe cititor cu spaţii culturale mai puţin cunoscute, de a-i propune noi nume din literatura lumii sau noi versiuni româneşti ale unor opere celebre (de exemplu, Faust de Goethe, în transpunerea lui Ştefan Aug. Doinaş). Printre traducători figurează, de asemenea, Romulus Vulpescu, Paul Alexandru Georgescu, Francisc Păcurariu, Ion Roman, Pericle Martinescu, Antoaneta Ralian, Petre Solomon, Micaela Ghiţescu ş.a. Importantă este existenţa unor „rubrici de autor", care, în timp, au dat nu numai un plus de interes, ci şi culoare revistei. Identificându-se cu personalitatea titularului lor, acestea îşi au fiecare propriul stil şi propriul ton, inconfun-dabil, chiar dacă pot fi incluse în câteva categorii: unele conţin de obicei mici eseuri de factură lirică („Ideograme" de Cezar Baltag), critică („Carnet '70" de Matei Călinescu), literar-medi-tativă („Privirea lui Orfeu" de Dan Laurenţiu, „Scrisori Provinciale" de Ştefan Bănulescu, „Prepeleac" de Constantin Ţoiu), filosofico-ideologică („Pro domo" de Alexandru Ivasiuc, „Mic dicţionar" de Mihai Zamfir), altele, tablete în care lirismul şi reflecţia morală, uneori parabolică, se îmbină potrivit unei formule personale („Trapez" de Geo Bogza, „Atlas" de Ana Blandiana, „Cerşetorul de cafea" de Emil Brumaru, „Cronica pesimistei/ optimistei" de Ioana Pârvulescu). Nu mai puţin incitante sunt rubricile cu un caracter informativ şi cultural mai larg, menite să reflecte fenomenul viu al literaturii („Proiecte literare", „Confesiuni literare", „Viaţa literară", „Şantier", „Atelier literar", „Poşta redacţiei", „Voci din public"), să releve probleme legate de evoluţia limbii şi de cultivarea ei („Cronica limbii", „Limba noastră", „Păcatele limbii", la care iau parte excelenţi specialişti ca D. Macrea, Al. Graur, lorgu Iordan, Theodor Hristea, G.I. Tohăneanu, Al. Niculescu, Gh. Bulgăr, Ştefan Badea, Valeria Guţu Romalo, Rodica Zafiu), să consemneze şi să analizeze aspecte ale vieţii artistice din ţară ori din lume, şi acestea găsindu-şi locul în pagini şi în rubrici speciale. Astfel, la rubrica „Teatru" şi la „Cronica dramatică" scriu N. Carandino, Valentin Silvestru, Marina Constantinescu, Ludmila Patlanjoglu, Ia „Cinema" printre principalii
semnatari figurează D.I. Suchianu, Florian Potra, Ecaterina Oproiu, Ioana Creangă, Eugenia Vodă, dar şi scriitori ce deţin minirubrici ingenioase şi atractive, cum sunt Radu Cosaşu („Telecinema") şi Romulus Rusan („Flash-back"), la rubrica „Muzică" Radu Stan, George Bălan, Alfred Hofmann, Iosif Sava, la „Plastică" vor fi prezenţi Virgil Mocanu, Radu Ionescu, Tudor Octavian, Pavel Şuşară, iar rubrica „Radio" este susţinută de Ioana Mălin (Antoaneta Tănăsescu). Note şi informaţii variate mai cuprind secţiunile „Meridiane", „Prezenţe româneşti" (despre cultura română în lume), „Revista revistelor". Deşi a îndurat înainte de 1989 „sufocanta apăsare a directivelor şi a cenzurii comuniste", R.I. a năzuit să fie „un far uneori mai palid, mai şters, mai anemic, abia pâlpâind, împresurat de beznă şi ceţuri cum era", dar, oricum, creator al unui „spaţiu al luminii", secretul fiind „întemeierea pe spiritul critic normal" (Mircea Iorgulescu, Spiritul „României literare", 39-40/1993). Revista a beneficiat de o importantă iconografie, datorată în mare parte lui Ion Cucu şi lui Vasile Blendea. I. M.
ROMÂNIA LITERARĂ Şl ŞTIINŢIFICĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 26 februarie 1895 până la 15 februarie 1896 şi de la 1 ianuarie până la 15 martie 1897. Condusă de Panait Macri, anunţat ca secretar de redacţie, publicaţia grupează numeroşi colaboratori, cu scopul de a constitui o nouă direcţie literară, independentă de influenţa revistelor la care aderau marii scriitori ai epocii („Literatorul", „Vieaţa" ş.a.). încercarea va eşua, ca atâtea altele făcute de Panait Macri, prolific organizator de reviste şi cercuri literare. Printre autorii de publicistică politică şi culturală se numără C. Dimitrescu-Iaşi, semnatarul unei suite de articole dedicate esteticii (Frumosul muzical, Instinctul frumosului ş.a.), Cincinat Pavelescu, Ludovic Dauş şi doctorul Al. Suţu, care studiază psihologia personajelor lui Shakespeare (Psihologia morbidă). Lui C. Stamati-Ciurea i se tipăresc mai multe nuvele, cu proză colaborează şi V. Grigorescu-Elvir, Anton Bacalbaşa, Gh. Bengescu-Dabija, V.A. Urechia. Poeţii revistei simt Cincinat Pavelescu, C. Cantilli, Ludovic Dauş, N. Burlănescu-Alin şi C. Bucşan.	R.Z.
ROMANIA MARE, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 17 ianuarie şi 14 august 1917, având ca redactori pe Axente Banciu, A. Dobrescu, G. Giuglea, Voicu Niţescu, I.U. Soricu. De la numărul 5 subtitlul este „Ziar ardelenesc". Intenţionând să pledeze „cu neînfrântă credinţă cauza Ardealului" şi să contribuie la „desăvârşirea înfrăţirii sufleteşti între fiii aceleiaşi naţiuni", R.M. publică mai ales articole pe teme istorice şi de politică naţională, fără a neglija însă cu totul literatura. în paginile ei pot fi citite versuri populare sau aparţinând unor autori ca Aron Cotruş (In ţara morţii), George Gregorian, loan Al. Bran-Lemeny, I.U. Soricu (semnatar şi al unui fragment din drama Doamna munţilor), Ovidiu Hulea, o proză inedită a lui Emil Gârleanu (Dragoste de patrie) şi traduceri din Petofi şi Alphonse Daudet.	I.	M.
669 Dicţionarul general al literaturii române
România nouă
ROMÂNIA MUNCITOARE, revistă apărută la Paris, iniţial lunar, din ianuarie 1952 până în mai 1961. Redactor este Eftimie Gherman, iar director girant Auguste Callois, apoi Eftimie Gherman. Intr-un Cuvânt înainte se menţionează că publicaţia apare din iniţiativa unui „mănunchi de sindicalişti din mişcarea muncitorească liberă" şi că va fi „purtătorul de cuvânt al sindicalismului şi socialismului român, mişcare desfiinţată azi în ţară, unde domneşte o sângeroasă dictatură [...] care, în numele mişcării muncitoreşti, asupreşte poporul român". R.m. îşi propune să adune „fără nici un spirit sectar, pe toţi acei ce vor să pună temelie nouă României muncitoare, României de mâine". Virgil Ierunca a avut un rol important în orientarea acestei „reviste sociale şi politice a sindicaliştilor în exil", cum era subintitulată, spre aspectele culturii: „Din pricina mea, care o redactam de la prima până la ultima pagină, s-ar fi putut intitula mai curând «România intelectuală»" (Virgil Ierunca). Publicaţie de atitudine anticomunistă şi antisovietică, menită să supună atenţiei românilor din exil procesul de degradare politică, socială şi culturală din ţară, R.m. acordă acestor aspecte aproape întregul spaţiu publicistic în rubrici permanente sau de mai scurtă durată: „Situaţia în România", „Buletinul de ştiri", „Aspecte din RPR", „Cultura RPR-istă", „Fapte diverse", „Sovrom-portrete", „Fapte şi însemnări", „Revista presei" (româneşti - din ţară şi din exil -şi străine) ş.a. De la numărul 71/1957 Virgil Ierunca inaugurează rubrica „Antologia ruşinii", care va face carieră în presa exilului, semnalând, prin textele citate, treptata abdicare şi compromisurile oamenilor de cultură faţă de regimul comunist. In primul an de apariţie textele publicate, cu excepţia celor memorialistice, sunt nesemnate. începând cu numărul 14/1953 rubrica „Situaţia politică" e asigurată de Grigore Gafencu (Moartea lui Stalin, Depoziţia d-lui Grigore Gafencu - în procesul de la Berna ş.a.); i se alătură Eftimie Gherman, Gabriel Bădărău, N.I. Herescu, Octavian Nandriş, N.A. Gheorghiu. Editorialele lui Virgil Ierunca, a cărui prezenţă sub semnătură începe în 1956 (înainte de această dată alte editoriale şi articole neiscălite îi aparţin, după cum publicistul consemnează mai târziu în jurnalul său), vizează aspecte şi evenimente majore din lupta anticomunistă, precum procesul de la Berna al tinerilor contestatari români (Singurul verdict) sau revoluţia ungară. Editorialele R.m. evaluează alteori efectele lipsei de rezistenţă a scriitorilor români faţă de regimul comunist (Ideofilii de la Bucureşti), regim privit cu multă luciditate: „Nu există un singur ideal pe care această revoluţie să nu-1 fi trădat, nici o speranţă pe care să n-o fi spulberat, nici un adevăr pe care să nu-1 fi exilat. Comunismul a devenit, după o rătăcire de 40 de ani într-un pustiu fals revoluţionar, o adevărată ortodoxie a degradării omeneşti" (După 40 de ani). Fermitatea tonului şi spiritul critic caracterizează şi rubricile culturale în articole precum: Unde e conştiinţa scriitorilor români?, Domesticirea lui Geo Bogza, Când Mihail Ralea reconsideră pe Ibrăileanu, Bocitoarele lui Stalin (despre Maria Banuş, Dan Deşliu, Eugen Frunză ş.a.), O nouă invenţie. Literatura vulgară, Atunci când „Scânteia" răsfoieşte „Viaţa românească", „Cronica de familie" - titluri din rubrica „Cultura RPR-istă". O galerie de necruţătoare „Sovrom-portrete" reţine, alături de fizionomiile
unor lideri comunişti, şi pe cel al „candidatului Sadoveanu" ori pe cele ale lui G. Călinescu, Camil Petrescu, Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Laurenţiu Fulga, Geo Bogza ş.a. Rubricile „Fapte şi întâmplări" sau „Note", de asemenea consacrate culturii, au în vedere şi literatura exilului românesc. Comentariul Vintilă Horia şi Premiul Goncourt consemnează momentul în care „literatura română s-a aflat la loc de cinste şi de scandal. De cinste, prin atribuirea Premiului Goncourt pe 1960 scriitorului exilat Vintilă Horia, pentru emoţionantul jurnal imaginar al lui Ovidiu la Tomis. De scandal, prin campania deşănţată dezlănţuită de Legaţia Republicii Populare Române de la Paris, cu ajutorul Partidului Comunist Francez, împotriva scriitorului român ce refuzase să privească măcar spre mâna întinsă a aceleiaşi Legaţii". De asemenea, sunt prezente însemnări referitoare la interesul presei franceze pentru unul din cei mai cotaţi scriitori din România care „alesese libertatea" (Petru Dumitriu şi „Judecata de Apoi"), relatări cu privire la publicaţiile Societăţii Române de la Roma, recenzii despre traducerile operelor scriitorilor români, revistele româneşti din exil etc. Sporadic, în paginile R.m. se poate întâlni şi literatură propriu-zisă, precum „antipoemul" Libertate, libertate de Alexandru Busuioceanu, tipărit pe prima pagină în numărul ce aniversa un an de la revoluţia din Ungaria, sau Fabula fabulelor de Tudor Arghezi, text cu transparente aluzii la realităţile româneşti, tipărit cu menţiunea „extras fără comentarii din «Viaţa românească», ianuarie 1955".	M. P.-C.
ROMÂNIA MUZICALĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 1 martie 1890 şi 15 decembrie 1904. Director şi proprietar este profesorul Const. M. Cordoneanu. Pentru partea literară figurează ca redactori V. Grigorescu-Elvir, Ilie Deme-trescu-Ghiocel, N. Ţincu şi Iuliu I. Roşea. Au mai colaborat Emil I. Critzman (cu articole şi cronici dramatice), Th. Aguletti (cu nuvele), Şt. C. Dumitrescu (Stecedum), N.G. Rădu-lescu-Niger (cu proză şi versuri), Petre Dulfu, Gh. Ben-gescu-Dabija, iar G. Coşbuc a publicat aici poezia Cântec. Cea mai mare parte a revistei este rezervată însă muzicii şi vieţii muzicale româneşti.	R.Z.
ROMANIA NOUĂ, revistă apărută la Craiova, săptămânal, de la 13 noiembrie 1905 la 2 noiembrie 1908; alt număr iese la 10 februarie 1911. Gazeta, subintitulată „Organ naţional liberal", dispune de o rubrică în care sunt incluse cronici teatrale şi de alta intitulată „Litere - arte - ştiinţe", prin care publicul este ţinut la curent cu mişcarea literară şi artistică din ţară şi din străinătate. Aici A. Zaman semnează comentariul Cum s-a născut poezia, iar E.P. Eftimiu evocă personalitatea bardului de la Mirceşti (La mormântul lui V. Alecsandri), alţi colaboratori fiind I. Strelicescu şi Marius Metzulescu. Capitolul cel mai rezistent este cel al traducerilor, care cuprinde versiuni din scrieri aparţinând lui Alphonse Daudet, Ar. Charpentier, Catulle Mendes, Ivan Turgheniev, Lev Tolstoi, Henryk Sienkiewicz, Jokai Mor (Vis şi viaţă) ş.a.	M.Pp.
România nouă
Dicţionarul general al literaturii române 670
ROMANIA NOUĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 1 februarie 1920 la 16 octombrie 1921, ca supliment literar şi artistic al cotidianului cu acelaşi nume. Pe prima pagină sunt prezentaţi, în fiecare număr, un scriitor din trecut şi un autor contemporan. în sumar intră poezie de Nichifor Crainic, Ion Barbu (Driada, Măcel, Gest, Hierofantul, Cercelul lui Miss), V. Voiculescu (Amintirea), Aron Cotruş (Din fumul ăstor vechi cetăţi, Desrobire), Tudor Vianu (Câmpie şi seră), Ion Pillat, Ion Minulescu (Nihil, Nocturnă), Vladimir Streinu (Ateul, Romanţă), Perpessicius, George Gregorian, Dem. Bassarabescu, Claudia Millian, George Mihail Zamfirescu, D. Nanu, G. Rotică, Mircea Dem. Rădulescu, Mihail Sorbul (care publică şi teatru). Proza este semnată de Ion Dragoslav, Artur Gorovei, Carol Ardeleanu, Al. Cazaban, N.N. Beldiceanu, Alfred Moşoiu, V. Demetrius, Ion Marin Sadoveanu (De şase luni), loan Adam, Alexandru Bilciurescu, Vasile Savel ş.a. Se publică eseuri, cronici şi recenzii de D. Nanu, Adrian Hurmuz, George Alexian, Tudor Şoimaru, Ion Barbu (Dualismul psicologiei ariene, 24/1921), Alfred Moşoiu. La rubrica „Mişcarea literară", D. Nanu şi Alfred Moşoiu trec în revistă titlurile şi manifestările literare din străinătate, iar „Colindând prin expoziţii" cuprinde cronici plastice semnate de Alfred Moşoiu şi A. Agnese. Nu sunt neglijate nici traducerile: Şerban Bascovici tălmăceşte, în mai multe numere, din Istoria naturală a lui Jules Renard, sunt prezenţi cu transpuneri D. Caselli, Ştefan Demetrescu (din Maupassant), Elena Farago (din Verhaeren), Ion Ciorănescu (din Lamartine), C. Nedelescu-Zloteşti (din Camoes, Bernardin de Saint-Pierre), Ion N. Petrescu. Se traduce şi din Chateaubriand, Hugo, Marcel Prevost, Alphonse Daudet, Pierre Loti, L.N. Tolstoi, H. Sienkiewicz.	A.F.
ROMÂNIA NOUĂ, publicaţie apărută zilnic, la Cluj între 7 noiembrie 1933 şi 19 aprilie 1938, apoi la Sibiu între 7 octombrie 1940 şi 24 mai 1941 şi la Cluj-Sibiu de la 7 septembrie 1944 la 17 martie 1945. Director este Zaharia Boilă, iar redactor responsabil Paul Boilă, din 1940 prim-redactor e Nicolae Buta, iar din 1945 director devine Victor Iancu; de la numărul 28/1941 apare săptămânal. Deşi în subtitlu se autodefineşte ca „independent", ziarul are o vădită orientare naţional-ţărănistă, declarată deschis chiar în primul număr, unde se spune: „Milităm în cadrele şi în ideologia ortodoxă a Partidului Naţional Ţărănesc". Această adeziune se manifestă îndeosebi în publicistica social-politică, dar transpare şi din conţinutul rubricilor culturale. Sub titluri generice care au variat de-a lungul anilor-„Culturale-artistice-literare", „Sociale-cultu-rale-artistice", „Literare-artistice-culturale"-, rubricile caută să ofere o informaţie bogată şi să cultive valorile tradiţionale, mai cu seamă pe cele transilvănene, fără a cădea în regionalism. Astfel, pe lângă nenumărate note şi articole despre conferinţe, expoziţii, spectacole de teatru, despre reviste şi cărţi, despre activitatea unor asociaţii (de pildă, Astra), sunt inserate frecvent medalioane şi texte comemorative consacrate unor personalităţi ca loan Inocenţiu Micu-Klein, George Coşbuc, Vasile Pârvan, Andrei Mureşanu, Paul Zarifopol,
G.	Ibrăileanu, Gib I. Mihăescu, G. Bogdan-Duică, Liviu Rebreanu, Cincinat Pavelescu ş.a. Se dezbate problema relaţiilor interculturale dintre români şi maghiari, cehi, polonezi, francezi, se comentează poezia populară, se abordează cu pertinenţă, uneori şi cu o pornire polemică, tema raportului dintre tradiţie şi actualitate. între publiciştii culturali ai R.n. foarte activi sunt Titus Bunea, I.C. Mălin, Olimpiu Boitoş, care foloseşte şi pseudonimul S. Florea, Iosif E. Naghiu. Se reiau câteva poeme de Aron Cotruş (Horia, Căpetenia,), se înscriu în sumar versuri de Al. Popescu-Negură (prezent constant în 1940 şi 1941), Ovidiu Hulea, Ioanichie Olteanu, Vasile Flueraş ş.a., dar se acordă un loc special prozei, fie că e vorba de note de călătorie sau de memorialistică, precum sunt cele aparţinând lui Augustin Tătaru, I.C. Mălin, A. Bochişiu, Corneliu Coposu, Victor Papilian (Cu steagul înfăşurat. Amintiri de la evacuarea Clujului, 1940-1941), fie că e vorba de romane şi nuvele. Se cuvin menţionate nuvelele premiate şi tipărite în urma unui concurs lansat de ziar în 1937: Pavel Dan, Iobagii, Victor Papilian, Se dezmorţesc sufletele şi Septimiu Sever, Temniţele Clujului. Din însemnările unui popă român. De la numărul 1/1933 până la numărul 46/1935 e publicat în foileton romanul Vâltoarea, al unui autor ce semnează Eugeniu de Herbay (probabil un pseudonim). Emil Isac colaborează cu un scurt eseu intitulat Intermezzo liric, lui Ion Breazu îi aparţin articolele Literatura contimporană din România şi Viaţa literară românească în Ardealul de după Unire, Iosif E. Naghiu comentează creaţia unor poeţi precum Maria Cunţan şi Vasile Bogrea, iar Olimpiu Boitoş, care e şi recenzentul principal al R.n., acordă o atenţie aparte operei lui Lucian Blaga. Traducerile, în schimb, sunt mai rare: poezia Pilsudski a polonezului Julian Tuwim în tălmăcirea lui Aron Cotruş şi câteva proze transpuse din limbile italiană şi franceză. în seria din 1944- 1945 pot fi întâlniţi Lucian Blaga cu articolul Amintiri despre Titulescu, Ion Pillat cu poezia Steaua, Radu Stanca (Sibiu - Cetatea umbrelor. Mic ghid literar, Anul literar 1944), Ştefan Aug. Doinaş (Odă patriei), I. Negoiţescu şi Nicolae Balotă. Alţi colaboratori: Mihail Pop, Octavian Şireagu, Emil Nicolescu, Petre Pascu, N. Carandino, Emil Zegreanu.	l.M.
ROMÂNIA NOUĂ ILUSTRATĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din martie 1928 până în februarie 1930. Fondator este Emil I.V. Socec, iar directori Rene C. Polysu, Victor Bradu ş.a. E o publicaţie elegantă, bogat ilustrată, cu un aspect modern. Sunt creionate portrete ale unor personalităţi culturale (Gh. Mirea, Frederic Storck, I. Al. Brătescu-Voineşti, Arthur Verona, D. Paciurea, Vasile Alecsandri, Theodor Aman, Victor Babeş, Camil Ressu, Iuliu Maniu, Nicolae Leonard, Oscar Han, Nicolae Titulescu, Gh. G. Mironescu). Sunt puse în discuţie probleme de arhitectură, de protecţie a naturii şi a mediului, de folclor (Legendele Argeşului), apar comentarii despre spectacole de balet, muzică de operă, expoziţii de artă, curse de maşini etc. Sporadic se publică proză (Margareta Bradu). N. Pora, care semnează cronici de teatru, comentează, de pildă, piesa Cleopatra de N. Iorga. O rubrică semnificativă se numeşte
671 Dicţionarul general al literaturii române
România viitoare
„Ungurii nu dorm!", în care sunt trecute în revistă manifestări iredentiste, revanşarde. Frecvent, publicaţia se ocupă de familiile regale ale Europei şi de formaţiunile politice ale puterii.	V.T.
ROMÂNIA PITOREASCĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din ianuarie 1972. Iniţial, redactor-şef este Ioan Crăciun, iar secretar general de redacţie Corneliu Simionescu. De la numărul 4/1972 redactor-şef devine Pop Simion, iar de la numărul 5/1972 redactor-şef adjunct e Toma George Maiorescu, căruia i se alătură ulterior Augustin Sandu. Din 1990 componenţa redacţiei se modifică sensibil, redactor-şef fiind Anda Raicu, redactor-şef adjunct Alexandru Condeescu şi, începând cu numărul 12/1990, Traian Caraciuc, iar secretar general de redacţie Mihai Ogrinji, căruia îi succedă Dan Constantinescu şi Luminiţa Bănescu. De la numărul 1/1994 Anda Raicu devine director al publicaţiei, iar Mihai Ogrinji redactor-şef. R.p. şi-a schimbat de câteva ori şi subtitlul, de la „Revistă lunară de turism" la „Turism, ecologie, cultură". Din
1974	are ediţii în limbile engleză, franceză, germană şi rusă. începând cu numărul 1/1992 trece la format de ziar şi editează un supliment intitulat „Montana". Menită să promoveze „frumuseţea meleagului străbun, pitorescul naturii şi armonia realităţilor româneşti" (articolul Drum bun!, 1/1972), revista a avut şi o deschidere reală spre cultură, încercând să accentueze dimensiunea spirituală a imaginii turistice a ţării. Faptul se reflectă chiar în rubricile sale: „Creion", apoi „Homo viator", cuprinzând scurte editoriale, evocări şi însemnări de Pop Simion, „Vatra", „Datina şi dorul", „Etnos şi dăinuire", consacrate obiceiurilor şi tradiţiilor populare româneşti (ultima rubrică fiind susţinută de Vasile Vetişanu), „Ochiul cinematografic", al cărei titular a fost multă vreme Romulus Rusan, „Limba noastră-i o comoară", semnată, în 1988-1990, de Dan Sluşanschi, „Musafirul nostru", unde pot fi citite interviuri cu Al. Rosetti, Al. Balaci, Corneliu Baba, Eugen Barbu, George Macovescu, Ion Biberi, Ionel Pop, „Dicţionar «România pitorească»", unde intră, între altele, succinte prezentări ale unor scriitori: Andrei Mureşanu, Alecu Russo, Iulia Hasdeu, Dora DTstria. Din punct de vedere literar, cele mai importante sunt însă rubricile „Pastel" şi „Lecturi". în prima se oferă spaţiu fie unor versuri (Victor Eftimiu, Ana Blandiana, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Cicerone Theodorescu, Leonid Dimov, Nina Cassian, Dan Deşliu ş.a.), fie unor tablete poematice (Ion Horea, Ion Lăncrănjan, Nicolae Dragoş, Gheorghe Tomozei, Daniela Crăsnaru, Eugen Barbu, Ion Caraion, Constanţa Buzea ş.a.), iar a doua, aproape permanentă, conţine în primul rând articole despre cărţi de călătorie, dar şi însemnări cu privire la volume de proză, poezie, eseuri, principalul recenzent fiind Emil Manu. Apar, de asemenea, şi texte critice sau isto-rico-literare mai ample, îndeosebi cu ocazia unor comemorări: Francisc Păcurariu, Centenarul Liviu Rebreanu, Al. Raicu, Liviu Rebreanu la centenar, Anda Raicu, Hasdeu - marele necunoscut, Al. Piru, Călinescu şi Eminescu, I.D. Marin, Ipoteşti - soarta unei
case. Deşi îşi continuă apariţia mai bine de un deceniu, după
1992	R.p. îşi pierde treptat interesul pentru literatură. Dintre cei care au contribuit la realizarea revistei foarte activi au fost, de-a lungul vremii, Nicolae Docsănescu, Anda Raicu, Ion Preda, Mihai Creangă, Valentin Hossu-Longin, Emilian Cristea, Traian Caraciuc ş.a. Printre colaboratori s-au aflat şi Constantin C. Giurescu, Paul Anghel, Alexandru Andriţoiu, Emil Condurachi, Victor Kernbach, Florenţa Albu, Ioan Alexandru, Nicuţă T ănase, Ion Buzaşi.	/. M.
ROMÂNIA TÂNĂRĂ, revistă apărută la Braşov, lunar, din mai 1942 până în decembrie 1943, sub direcţia lui Ilie Haşeganu. Publicaţie de orientare tradiţionalistă şi, concomitent, de promovare a unor repere europene, R.t., subintitulată „îndreptar politic, economic, literar", îşi susţine programul prin versuri, articole, interviuri, traduceri, cronici şi recenzii, revista revistelor. Poezia este ilustrată de Cornelia Buzdugan-Haşe-ganu, Radu Gyr, Al. Lungu, Lucian Valea, Mariana Moşoiu, iar istoria şi critica literară de Basil Munteanu (Cărturarii şi destinul neamului românesc), C. Rădulescu-Motru (Etnicul şi continuitatea de destin), Ilie Haşeganu (Franţa în literatura transilvăneană), Simion Mehedinţi, I. Gârbacea. Traducerile ocupă un loc important, prin fragmentele din Divina Comedie de Dante realizate de Const. Z. Buzdugan, versiunile lui Pimen Constantinescu din Carducci şi Leopardi (Către lună, Către sine însuşi), ale Corneliei Buzdugan-Haşeganu din Baudelaire, prin transpunerile realizate de Filomena Brătianu din Rilke (Sub cunună de vis). O rubrică se intitulează „Cronica Braşovului", alta se numeşte „Pagina studenţească". La „Cronici şi recenzii" se prezintă cărţi de Ion Pillat (împlinire), Lucian Valea (întoarcerea lângă pământ), Mihail Sadoveanu, Victor Vlad-Delamarina ş.a. Numărul 11-12/1943 e dedicat Marii Uniri din 1918, prin aceasta subliniindu-se continuitatea spiritualităţii transilvănene, greu încercată după Dictatul de la Viena. Revista se înscrie pe linia rezistenţei prin cultură şi a protestului deschis împotriva dezmembrării teritoriului transilvănean.	M.Pp.
ROMÂNIA VIITOARE, revistă apărută la Paris, într-un număr unic, în noiembrie 1850 (datată însă 20 septembrie 1850), editată de N. Bălcescu şi de un comitet de redacţie compus din
C.	Bălcescu, D. Brătianu, C.G. Florescu, Şt. Golescu, Gh. Ma-gheru, V. Mălinescu, A. Paleologu, C.A. Rosetti şi I. Voinescu
II.	Sosit din Transilvania în 1849, Bălcescu proiectează editarea unei publicaţii care să îi regrupeze pe conducătorii revoluţiei de la 1848 aflaţi în exil şi să le reorganizeze activitatea politică. După un an reuşeşte să scoată de sub tipar R.V., care, având ca deviză „Dreptate, frăţie, unitate", se deschidea cu o proclamaţie către poporul român, scrisă de Bălcescu, dar semnată de întregul comitet de redacţie. Se publică studiul lui N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, precum şi alte articole politice legate de activitatea şi programul exilaţilor. Aici apare pentru prima dată poemul în proză Cântarea României, cu o Precuvântare a lui N. Bălcescu în spiritul
România viitoare
Dicţionarul general al literaturii române 672
mistificărilor romantice, opera fiind atribuită unui călugăr necunoscut. Revista mai cuprinde trei poezii, aparţinând lui V. Alecsandri (Cântec haiducesc), D. Bolintineanu (La o paseră trecătoare) - ambele semnate cu iniţiale - şi lui G. Creţeanu (.Pompierii români). R.v. şi-a încetat apariţia din lipsă de fonduri şi din cauza agravării bolii lui Bălcescu.	L V.
ROMÂNIA VIITOARE, gazetă politică apărută la Brăila din martie 1888 până la 23 mai 1890. Redactată de socialistul Th. C. Mănescu, publicaţia obţine participarea unor tineri militanţi, printre care Ion Catina, Zamfir Filotti, Panait Muşoiu şi G. Ibrăileanu (Cezar Vraja). De altfel, singurul număr păstrat - în colecţia Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu" din Iaşi - este adresat „D-lui G. T. Ibrăileanu, Bârlad". La acest număr Ibrăileanu colaborează cu articolul Socialiştii, în care analizează, cu o terminologie junimistă („spoială", „imitaţie", „forme fără fond"), aspecte negative ale culturii româneşti.	R.Z.
ROMÂNIA VIITOARE, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 15 noiembrie 1910 şi mai 1914, sub direcţia lui Al. A. Bădărău. Publicaţia, a cărei deviză este „Muncă, ordine în toate şi
disciplină socială severă", susţine din punct de vedere politic gruparea conservator-democrată a lui Take Ionescu. Comentariile politice şi sociale sunt semnate de M. Stroescu, Th. D. Speranţia, A.D. Xenopol, I. Clinciu, I. Otescu, Mihail Dragomirescu, Eugeniu Speranţia, Nestor Urechia, C. Rădulescu-Motru, M.M. Fotino. în sumar este inclusă poezie de Radu D. Rosetti, Mircea Dem. Rădulescu, Vasile Militaru, V. Voiculescu ş.a. De problemele artei se ocupă George Dimitriu. Se acordă o mare atenţie problemelor învăţământului.	V.	T.
ROMÂNIA VIITOARE, gazetă apărută la Ploieşti, mai întâi săptămânal, apoi bilunar sau neregulat, între 5 ianuarie 1914 şi
1	august 1916, apoi între 15 ianuarie 1921 şi 10 februarie 1925, sub direcţia profesorului D. Munteanu-Râmnic. Din 15 ianuarie 1921 subtitlul „Ziar de interes public, educaţie cetăţenească şi cultură naţională" se modifică în „Foaie de interes public, educaţie naţională şi cultură generală". Năzuind să contribuie la informarea şi cultivarea cititorilor săi, R.v. cuprinde note, articole, documente istorice, texte literare diverse. Dintre colaboratori, cel mai important este N. Iorga, prezent cu poeme (Un îndemn), dar mai ales cu fragmente din piesele sale de teatru: Tudor Vladimirescu, Contra patriei, Moartea lui Dante, Fiul pierdut. Notabilă este, de asemenea, intenţia redactorilor de a restitui unele scrieri inedite, cum se întâmplă în cazul lui Panait Cerna (Sonet oriental şi câteva epigrame, fragmente din corespondenţă). în rest, sunt găzduite versuri sentimental-convenţionale de George Voevidca, George Dumitrescu, D. Iov, Al. Iacobescu, articole istorico-literare sporadice (de pildă, I.L. Caragiale ca elev de G. Zagoriţ) şi traduceri din Maurice Maeterlinck, Sully Prudhomme ş.a. Alţi colaboratori: Sergiu Cujbă, Apostol Culea, Romulus Demetrescu, V. V. Haneş, Const. Rîuleţ, Sandu Teleajen, Virgil N. Duiculescu, P.P. Stănescu, Virgil Tempeanu, Cezar T. Stoika.	l.M.
ROMÂNIA VIITOARE, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 23 martie 1941 şi 12 martie 1944 având ca director pe Titu Cureleanu, prim-redactor pe N. N. Creţu, iar administrator pe Victor Ionescu; de la numărul 53/1942 până la numărul 86-87/1943 director este I. Simionescu, iar de la numărul 1/1944 singurul nume ce apare pe frontispiciu este al prim-redactorului Al. Cerna-Rădulescu. în articolul-program Rosturile acestei publicaţii, se declară adeziunea la doctrina naţionalistă „pe linia continuităţii şi în spiritul ilustrat de Bălcescu, Kogălniceanu, Eminescu, A.C. Cuza, Octavian Goga, Corneliu Codreanu şi alţii", arătându-se că revista va fi „în serviciul naţionalismului integral, nu însă în folosul cuiva, ci exclusiv al ideii", cu aspiraţia de a deveni „un altar al doctrinei, dar cu acele garanţii de intelectualitate care să evite şi rătăcirile utopiei şi exaltările urii", „o tribună de românism, unde să se armonizeze tăria credinţelor cu discernământul critic, pentru a studia şi propune înfăptuiri serioase şi durabile". Deşi e mai moderat decât acela al altor publicaţii similare din epocă (de exemplu, „Axa"), naţionalismul practicat de R.v. capătă din când în când accente net antidemocratice, antisemite şi chiar
673 Dicţionarul general al literaturii române
România viitoare
rasiste, mai ales în paginile de publicistică ideologică şi social-politică, unde pot fi întâlnite titluri precum Despotismul democratic şi Arianismul românesc. în acţiunea culturală a revistei, orientarea naţionalistă se dovedeşte mult mai echilibrată, important fiind cultul tradiţiei şi al valorilor acesteia. Astfel, în rubrica „Profeţi, luptători, ctitori" apar număr de număr medalioane dedicate unor personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti, începând cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, continuând cu cronicarii moldoveni, cu Avram lancu şi Tudor Vladimirescu şi încheind cu Andrei Şaguna, B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, Mihai Eminescu. Opţiunea tradiţionalistă transpare şi din pagina intitulată mai întâi „însemnări culturale, artistice, literare", apoi „însemnări, cronici culturale, literare şi artistice", unde se publică sau se reeditează literatură propriu-zisă, comentarii, note şi articole diverse. Printre semnatari se numără autori consacraţi sau în curs de afirmare. De reţinut e, în primul rând, prezenţa în sumar a unor poeţi cunoscuţi, ca V. Voiculescu (Inscripţie pe o piatră de la Epidaur), Ion Pillat (Mi-e dragă amintirea..., Cină, Vestitorul), Victor Eftimiu (Vă port pe toţi în mine...), Aron Cotruş (Horia), Nichifor Crainic (Prinos), ca şi a unora mai tineri, precum Emil Giurgiuca, George Dumitrescu, Virgil Carianopol, Agatha Grigorescu-Bacovia, ultimii doi fiind şi cei mai constanţi colaboratori în ce priveşte poezia. Mai slab ilustrată este proza, texte menţionabile aparţinând lui Mihail Lungianu şi lui Ion Gh. Carianopol (o scurtă biografie romanţată a lui Eminescu, apărută în serial). Destul de modeste sunt, de asemenea, comentariile critice din cuprinsul paginii culturale, în afara unui fragment din eseul Profetismul artei al lui Nichifor Crainic, a unor articole precum Alexei Mateevici, poetul Basarabiei de C. Fierăscu şi Un învins: Traian Demetrescu de Stelian Constantin-Stelian, pot fi citate un mic studiu al lui Nicolae Mihăilescu, Eminescu economist, ca şi relativ frecventele recenzii şi cronici literare, scrise în primii ani de Gabriel Drăgan, Petre M. Mihăilescu, C. Banea, N. Ladmiss-Andreescu, iar în 1944 de câţiva scriitori care vor dobândi ulterior notorietate: Ion Caraion, Alexandru Lungu şi Virgil Ierunca. Revista nu include decât rareori traduceri, notabile fiind versiunile unor poeme baudelairiene: Viaţa anterioară, Visul unui curios (traducător Ion Pillat) şi Vorbe de taină (traducător Şerban Bascovici). Alţi colaboratori: Constantin Barcaroiu, Ovid Caledoniu, George Păun, Ştefan Atanasiu, Cristofor Vitencu, Victor Hâlmu, N. Gherculescu, V. Copilu-Cheatră, Emil Mânu, Ion Potopin.	I.M.
ROMÂNIA VIITOARE, publicaţie apărută la Sibiu, cu o periodicitate variabilă, între 15 decembrie 1944 şi 30 aprilie 1949. De la numărul 3/1944 director este Mihai Kernbach, de la numărul 1/1946 director devine Petre Drăghici, iar cu numărul 13/1947 publicaţia apare sub direcţia unui comitet. Redactor responsabil devine Cornel Retegan la numărul 42/1945, iar de la numărul 104/1947 până la numărul 4/1948 Mircea Alexiu. Fondată în perioada ultimă a celui de-al doilea război mondial, când România intrase deja în sfera de influenţă a URSS, gazeta
are de la bun început o evidentă orientare prosovietică. în articolul Lupta noastră din numărul inaugural se afirmă că R.v. va fi o „tribună prin care poporul de pretutindeni e chemat să-şi spună cuvântul" şi că „va demasca şi va lovi fără cruţare în toţi aceia care sub diferite măşti îşi manifestă gândurile criminale: legionari, fascişti, cu toţii duşmani de moarte ai poporului". In starea de confuzie ideologică a momentului, publicaţia reuşeşte să-şi atragă iniţial simpatia unor intelectuali ca Emil Petrovici, Liviu Rusu, Alexandru Roşea, Constantin Daicovici, care scriu editoriale şi articole pe teme de actualitate. Colaborarea acestora încetează curând, iar în locul lor sunt cooptaţi câţiva scriitori consacraţi sau în curs de afirmare. în paginile culturale, la rubricile intitulate „Cultură pentru toţi", „ Literar e-cultur ale-artistice", „ Liter atur ă-artă-ştiinţă", „ Şantier cultural", pot fi întâlnite semnăturile lui Mihail Sadoveanu (note de călătorie în URSS) şi G. Călinescu (articolul Arta şi lumea,), ca şi ale multor tineri autori talentaţi care au aderat, pentru un răstimp mai lung sau mai scurt, la noul curs politic şi ideologic. Dacă prezenţa lui Radu Stanca e doar conjunc-turală (poemul Expediţie şi eseul Reeditându-l pe Caragiale), nu acelaşi lucru se poate spune despre versurile lui Mihai Beniuc, Ioanichie Olteanu, Saşa Pană, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian. Deşi rămân la un nivel estetic decent, poemele lor (multe republicate) răspund aceleiaşi „comenzi sociale" căreia i s-au conformat alte numeroase producţii stalinist-proletcultiste popularizate aici, aparţinând lui Marcel Breslaşu, Petru Vintilă, A. Toma, Dumitru Corbea ş.a. Mai puţin marcată de tendenţiozitate pare proza, poate şi din cauza spaţiului ceva mai redus care i se acordă. Sunt de reţinut, în afara reluării unor fragmente din opera lui Mihail Sadoveanu, Gala Galaction şi Victor Ion Popa, povestirile lui Mircea Alexiu (Anticarul, Cartea condamnă, Ţigarea), o nuvelă de Mircea Avram (întoarcerea la viaţă) şi mai ales numeroasele proze scurte ale lui Paul Constant, publicate în 1946-1947 aproape număr de număr. Extrem de „angajată", de un tezism tot mai strident e, în schimb, critica literară din coloanele R.v. Cu o orientare mai degrabă filoslavă şi prosovietică, aşa cum o arată comentariile Elenei Eftimiu (Recitind pe Dostoievski, O aniversare: Ana Karenina, Byron şi Puşkin ş.a.), sau „progresistă", cum lasă să se înţeleagă articolele lui Eugen Jebeleanu (Din mica istorie a rezistenţei scriitoriceşti), Ion Biberi (Condiţia scriitorului în statul democrat) şi Mircea Mancaş (Literatura „rezistenţei"), periodicul alunecă treptat într-un proletcultism agresiv, al cărui principal exponent a fost N.N. Munteanu, semnatar al unor texte cu titluri elocvente: De la modernism la poezia nouă socială, Noua orientare a literaturii noastre, Paralelă între realismul socialist şi clasicism etc. Un caracter dirijat ideologic au şi traducerile, criteriul de selecţie a autorilor fiind apartenenţa la literatura rusă sau sovietică, participarea lor la mişcările de rezistenţă ori abordarea „progresistă" a tematicii sociale. Se tipăresc poeme de Lermontov, Puşkin, Maiakovski, Petofi, Ady Endre, Walt Whitman, Paul Eluard şi proză de Maxim Gorki, Cehov, Alexei Tolstoi, Turgheniev, Ilya Ehrenburg ş.a.	I.M.
România viitoare
Dicţionarul general al literaturii române 674
ROMÂNIA VIITOARE, revistă apărută la Paris, ca lunar în primul an, din martie 1951 până în decembrie 1953, ca buletin al tineretului naţional-ţărănist din exil. Numărul inaugural are un profil mai afişat politic, dar nu lipsesc materialele cu un caracter cultural-artistic. Articolul de fond, Drumul nostru, aparţinând lui Preda Bunescu, dezvăluie o concepţie publicistică destul de apropiată de aceea formulată în aceeaşi perioadă de Mircea Eliade, care preconiza o rezistenţă românească prin cultură, deşi coordonarea ideologică şi financiară a „buletinului" aparţinea grupării Constantin Vişoianu - Al. Cretzianu, în deschisă opoziţie cu perspectiva Ligii Românilor Liberi, coordonată de generalul Nicolae Rădescu. G. Timofte (pseudonimul lui George Ciorănescu) înfăţişează într-un comentariu polemic Condeie genocide, iar Nicolae Morcovescu aduce în dezbatere actualitatea lui Andre Gide tocmai în momentul în care marele scriitor intra în eternitate. în numărul din aprilie 1951 apar semnături noi: Nicoară Beldiceanu cu un material intitulat Basarabia - pământ românesc, Virgil Micu cu un portret Constantin Stere sau Theodor Cazaban cu un scurt eseu, Democraţia persoanei. Un studiu erudit, intitulat Climatul spiritual al cuceririi otomane, cu numeroase trimiteri spre actualitatea imediată, începe în numărul din mai-iunie 1951 Nicoară Beldiceanu. în acelaşi număr Anton Zigmund Cerbu recenzează Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu (Cartea unui blajin îndoctrinat), N. Morcovescu relatează detaliat despre o conferinţă a lui Mircea Eliade, Cultura română şi orientalismul, şi analizează observaţiile lui Berdeaev despre comunismul rusesc, H. Borza scrie articolul Creştinismul, soluţia crizei mondiale, iar Leonid Mămăligă (L.M. Arcade) glosează despre marginalism şi consecinţele sale doctrinare. în septembrie 1951 intră în sumar un articol al lui Th. Cazaban, Falsele probleme din exil, şi un altul al lui Anton Zigmund Cerbu, întâlnirea tineretului european (Loreley). Din cel de-al doilea an de apariţie mai pregnant literar-culturale se dovedesc a fi numerele din iulie-august 1952 şi din februarie 1953. Th. Cazaban se referă la comemorarea lui I.L. Caragiale şi comentează volumul Iphigenia de Mircea Eliade, şapirografiat în Editura Cartea Pribegiei, în timp ce Nicoară Beldiceanu scrie articolele polemice Consecinţele politicii moscovite şi Probleme de istorie românească, N. Morcovescu - Forma internă a exilului, L.M. Arcade - comentariul Literatura mâinilor murdare, vizând compromisurile comuniste, iar Aristide Burileanu - o cronică severă în marginea literaturii lui Constantin Virgil Gheorghiu. Din ultimul număr reţin atenţia un eseu al lui Th. Cazaban (de altfel, el este, în cel din urmă an, redactor responsabil), Propaganda refugiaţilor în lumea liberă, şi cronica lui Aristide Burileanu la volumul Amintiri în uniformă al lui Mihai Niculescu. Atât prin calitatea şi varietatea materialelor multiplicate, cât şi prin valoarea semnăturilor cuprinse în fiecare sumar, R.v. este una dintre cele mai izbutite publicaţii româneşti apărute în exil. Manifestând o limpede atitudine anticomunistă şi antisovietică, revista combate cu luciditate şi oscilaţiile, cedările ideologice, politice şi intelectuale ale democraţiei franceze.	N.FI.
ROMĂNISCHE REVUE, publicaţie apărută lunar, la Budapesta între iulie 1885 şi iunie 1886, la Reşiţa între iulie 1886 şi decembrie 1888, la Viena între ianuarie 1889 şi decembrie 1892, la Sibiu în ianuarie-decembrie 1893 şi la Timişoara în ianuarie-decembrie 1894. Revista poartă în anii 1893-1894 titlul „Romănische Jahrbucher", prin această modificare încer-cându-se o schimbare de categorie şi de imagine. Apariţia ei este legată aproape până la identificare de persoana fondatorului, Corneliu Diaconovici, redactor responsabil între anii 1885 şi 1891 şi în 1894. în 1891 şi 1892 responsabilitatea, la început parţială, revine lui Şt. N. Ciurcu, iar în 1893 periodicul este condus de Petre Broşteanu şi de Wilhelm Rudow, şi acum fiind prezent însă spiritul coordonator a lui C. Diaconovici. Programul politic al acestui lunar politico-literar este - în mare
-	cel al Partidului Naţional al Românilor din Ungaria şi Transilvania, aşadar revendicativ faţă de puterea statală din monarhia dualistă. Legăturile cu conducerea partidului nu sunt explicite, pentru a nu atrage atenţia oficialităţii, dimpotrivă, uneori, prin comentarii critice, se manifestă o oarecare independenţă faţă de şefii organizaţiei politice. Totuşi, relaţii strânse cu aceştia sunt sesizabile, semnificativ în acest context fiind faptul că odată cu interzicerea Partidului Naţional dispare şi publicaţia. R.R. este sprijinită nu numai de românii din Banat şi Transilvania, ci şi de unii politicieni din Regat. Ajutorul este atât material (o subvenţie din Bucureşti, a cărei mărime variază în funcţie de disponibilitatea guvernelor), cât şi moral (C. Diaconovici este decorat cu medalia Bene Merenti clasa I, la propunerea lui Titu Maiorescu), prin aceasta accentuându-se faptul că revista a fost considerată ca o tribună a românilor de pretutindeni. Ţelul iniţial al redacţiei -informarea cititorilor cu privire la actualitatea politică şi promovarea literaturii române prin traduceri - a fost modificat curând prin lărgirea ariei domeniilor culturale. Sunt tipărite, astfel, studii de istorie, de lingvistică etc. şi însemnări, recenzii privind diferite ramuri ale ştiinţei, datorate unor specialişti cunoscuţi (Mihail Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Nicolae Densusianu, Simeon Mangiuca ş.a.). Merite are R.R. mai ales pentru efortul familiarizării cititorului de limbă germană cu literatura română, populară şi cultă. Din folclor sunt publicate, uneori şi comentate, numeroase versuri (doine, balade) şi naraţiuni în proză (basme, legende, poveşti). Pagini din literatura contemporană sunt receptate cu promptitudine, versiunile oferite de R.R. fiind frecvent primele variante ale acestor texte într-o limbă străină. Sunt prezenţi V. Alecsandri şi
D.	Bolintineanu, Ioan Slavici, G. Coşbuc, sunt incluse versiuni din scrierile lui I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea ş.a. La început neglijat, Mihai Eminescu va fi deseori transpus în limba germană, operei sale acordându-i-se un loc privilegiat. Pentru a oferi traduceri bune, redacţia apelează la colaboratori exersaţi, manifestând interes şi pentru atragerea celor în curs de afirmare: Petre Broşteanu, August Franken, Em. Grigorovitza, Mite Kremnitz, Wilhelm Rudow ş.a. Deosebit de rodnică a fost conlucrarea cu un traducător originar din Reşiţa, Ludwig Vinzenz Fischer, care alcătuieşte o amplă prezentare intitulată Die romănische Literatur in Deutschland. Ein
675 Dicţionarul general al literaturii române
Românul
Repertorium (1885). Trebuie menţionat şi interesul pentru literatura germană în traducere românească, aici fiind comentate scrieri de Wilhelm von Kotzebue, Albert Amlacher, Rudolf Bergner.	J. W.
ROMÂNISMUL, revistă apărută la Bucureşti între 25 martie şi 4 iulie 1937, având subtitlul „Gazetă săptămânală de atitudine românească". De la numărul 2 se menţionează că redactori sunt I.V. Popescu-Mehedinţi şi Vasile Craioveanu. Opunân-du-se atât extremismului de dreapta, cât şi celui de stânga, publicaţia are o orientare democratic-conservatoare şi cultivă un naţionalism selectiv şi realist, aşa cum se remarcă nu doar în articolul-program (Să ne cunoaştem), ci şi în textele lui C. Rădulescu-Motru (Românismul şi imperativele morale ale românismului), în luările de poziţie împotriva curentului legionar (de exemplu, articolul Cum răspundem? de Miron Constantinescu) şi, în general, în bogata publicistică politico-socială cuprinsă în rubricile „Viaţa politică", „Satul", „Oraşul", „Universitatea". O pagină intitulată „Cărţi, probleme, idei" este rezervată culturii şi literaturii. Beletristica propriu-zisă e mai puţin prezentă, putându-se consemna numai câteva poezii de Eusebiu Camilar, Ion Aurel Manolescu, Emil Vora, Constantin Nisipeanu ş.a., ceva mai consistentă fiind secţiunea critică. în afara unor cronici literare aparţinând lui A. Negoescu, Mircea Brătucu, Al. Terzea şi Sergiu Ludescu, se publică articole comemorative despre personalităţi ale culturii române: Corneliu Popescu îl evocă pe Mihai Eminescu, Alexandru Talex se opreşte la Vasile Pârvan, Petre Bellu semnează articolul Panait Istrati, omul (într-o pagină întreagă dedicată acestuia în numărul 4/1937), iar Ion G. Popescu îi consacră un medalion lui C. Stere. Percutante, scrise cu spirit critic şi chiar polemic, sunt editorialele cultural-lite-rare ale lui Vladimir Cristescu şi ale lui Virgil Treboniu, primul cerând scriitorilor „să nege complet valoarea turnului de fildeş" (Scriitorul activ), iar al doilea respingând exhibiţionismul poetic (Expoziţia de poezie) şi politizarea poeziei (Poeme pentru propagandă). De o deosebită virulenţă polemică este, de asemenea, Scrisoare deschisă către Aron Cotruş, text al lui Matei Socor, unde i se reproşează poetului îndepărtarea de popor, fapt ce ar fi dus la slăbirea inspiraţiei din versul său. l.M.
ROMÂNIZAREA, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 6 aprilie 1935 şi 20 aprilie 1941, având ca girant responsabil pe D. Mihăilă. Subtitlul „Organ naţionalist independent" se modifică în câteva rânduri, din 1938 fiind „Ziar de atitudine şi îndrumare românească". De la numărul 16/1935 director devine Al. Bertea, iar de la numărul 23/1936 se menţionează numele fondatorului: Şt. Tătărescu. Deşi mai puţin radical decât alte periodice similare din epocă, R. susţine un naţionalism aşa-numit „creator", menit să ducă la o renaştere morală şi spirituală a ţării, chiar cu preţul renunţării la orice principiu democratic. într-un articol doctrinar intitulat Programul naţional al „Românizării" se arată că prin „românizare" se înţelege „crearea unui suflet românesc unitar şi
indestructibil". Această orientare se face simţită întrucâtva şi în „Pagina culturală", în rubricile ce o compun de-a lungul anilor: „Vitrina literară", „Cronica literară", „Recenzii", „Puncte de lumină", „Actualităţi literare", „Cărţi şi reviste", „Cronica dramatică". Astfel, o anumită ideologizare, deschisă ori mascată, se observă în articole şi comentarii: C. Nicolau-Stroeşti, Precursorul naţionalismului. De la Eminescu citire..., C. Pârlea, Misiunea scriitorului român, intervenţiile polemice ale lui Stelian Popescu-Segarcea, între care aceea intitulată Vrem îndreptarea păcătosului profesor Eugen Lovinescu ş.a. Totuşi, în afara unor asemenea texte tendenţioase, în R. sunt găzduite frecvent şi articole critice mai puţin pătimaşe, care încearcă să oglindească prompt şi obiectiv viaţa literară, aşa cum se vede în cronicile semnate de Marin Radu Voinea şi
C.	Pârlea (care scrie şi sub pseudonimul Horia Şoimaru) sau în recenziile lui Petre A. Butucea şi Stelian Popescu-Segarcea. Meritorii sunt şi comentariile lui Pimen Constantinescu despre relaţiile culturale româno-italiene (Limba şi literatura italiană şi Limba italiană în Ardeal). Au mai colaborat N. Crevedia, D. Iov, Mircea Dem. Rădulescu, George Şoimu.	l.M.
ROMÂNUL, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, cu
o	periodicitate variabilă, între 9 august 1857 şi 9 iulie 1864, între 25 martie şi 25 aprilie 1865, de la 13 februarie 1866 până în aprilie 1905 şi de la 1 mai 1914 la 2 decembrie 1915. Cel care a înfiinţat ziarul şi i-a dat orientarea politică şi literară a fost C.A. Rosetti, conducător al gazetei între 1857 şi 1885, anul morţii sale. în trei perioade (1857 - 28 mai 1860,15 iulie 1860 -1863 şi 1884-1885), Rosetti figurează pe frontispiciul gazetei ca director, succedat, din 1885, de fiul său, Vintilă C.A. Rosetti (director până în 1890 şi apoi din 1892 până în 1901). în scurtul răstimp dintre mai şi iulie 1860, C.A. Rossetti fiind ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, este înlocuit la direcţie de C.D. Aricescu, de fapt doar administrator, ca şi până atunci. Altă perioadă de interimat este aceea dintre 1890 şi 1892, când R. va fi condus de un comitet redacţional din care fac parte, printre alţii, alături de Vintilă C.A. Rosetti şi Take Ionescu, G.I. Ionnescu-Gion, Gr. G. Tocilescu. De la întemeiere şi până prin 1870 greutăţile muncii de redacţie cad pe umerii lui Eugeniu Carada, anunţat în câteva rânduri ca redactor. I se alătură, mai târziu, Emil Costinescu, răspunzător de gazetă în perioadele când C.A. Rosetti lipsea din ţară, el având dreptul, de care uzase şi Carada, de a scrie editoriale, de a angaja polemici, într-un cuvânt, de a alcătui şi conduce ziarul. Cum Rosetti avea vocaţia opoziţiei, R. se va afla, mai întotdeauna, în luptă cu guvernele, ceea ce îi va aduce frecvente suspendări. în 1864 gazeta fiind interzisă, Rosetti o înlocuieşte cu alt periodic, „Libertatea" (12-23 iulie), iar un an mai târziu, pentru a evita din nou suspendarea, prin „Conştiinţa naţională". Cu începere din 1860 autorităţile din Transilvania au oprit difuzarea gazetei, măsură aplicată din nou în perioada 1873-1876 şi în 1894. în aceste situaţii se recurge la subterfugii, şi R. va pătrunde în Austro-Ungaria sub denumirile „Unul pentru altul" sau „Pruncul". De la apariţie titlul este imprimat cu
Românul
Dicţionarul general al literaturii române 676
caractere latine, în timp ce articolele se culeg în alfabetul de tranziţie. Din 1861 o parte din text se tipăreşte cu litere latine, cum se va face, doi ani mai târziu, cu întregul ziar. Pentru întâia dată, în 1864 se editează un supliment duminical („Românul de duminică"), pentru a se concentra materialul referitor la cultură şi la literatură. Sub acelaşi titlu va mai apărea, în corpul şi cu paginaţia ziarului, un număr de duminică şi în august-septembrie 1897. Din când în când, de-a lungul anilor, tot duminica, ziarul e consacrat în întregime literaturii. în 1891 şi în 1893 se editează suplimentul „Românul literar", sub direcţia lui Vintilă C.A. Rosetti. în articolul de fond, care avea caracterul unui program, scris de C.A. Rosetti pentru primul număr din 1857, R. este definit drept continuatorul gazetei unioniste de nuanţă liberală „Concordia", a lui C.A. Creţulescu. Este, de fapt, o declaraţie tactică, impusă de necesităţile momentului, deoarece noul ziar adoptă de la început, sub toate aspectele, o ţinută inovatoare în raport cu celelalte foi ale epocii. Ambiţia lui Rosetti, sprijinit de I.C. Brătianu, de Eugeniu Carada şi Enrich Winterhalder, era aceea de a edita un ziar înnoitor şi sub aspect tipografic, lucru destul de dificil în condiţiile de atunci, dar nou mai ales în ceea ce priveşte maniera publicistică şi structura. O izbândă completă nu a fost posibilă; totuşi, prin apariţia R. presa românească a primit, fără îndoială, un îndemn spre modernizare şi spre diversificarea mijloacelor. în ceea ce priveşte atitudinea politică, se continuă, în linii generale, „Pruncul român", scos de Rossetti şi Winterhalder în vâltoarea evenimentelor de la 1848. Trecuseră nouă ani de la revoluţie, ardoarea „căuza-şului" era acum astâmpărată de experienţă, de dezamăgiri şi de învăţămintele exilului. Şi condiţiile sociale se modificaseră mult. Steagul sub care, pentru moment, se concentrau elementele înaintate era acela al Unirii. De la început R. este unul dintre principalele periodice unioniste, alături de „Steaua Dunării". După 24 ianuarie 1859 devine însă purtătorul de cuvânt al opoziţiei liberale, împotriva reformelor preconizate de Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu. în raport cu noile stări de lucruri care au urmat evenimentelor de la 11 februarie 1866, atitudinea redacţiei devine oscilantă, uneori violent anti-dinastică şi anticonservatoare, alteori temperată. Spre 1880 declinul este evident; R., depăşit ca ideologie, păstrând un aspect şi o organizare învechite, agonizează. încercările făcute la sfârşitul secolului al XlX-lea de a-1 revitaliza nu dau rezultate, gazeta aparţinând unei epoci revolute. în perioada de avânt naţional care a premers Unirii, C.A. Rosetti a încercat să impună aici şi o direcţie culturală. Scrie articole de critică literară şi dramatică, îşi republică studiul despre Doine şi lăcrimioare de Vasile Alecsandri, încearcă să atragă nume de prestigiu - D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, G. Sion. Apelează, apoi, la prietenii de la Paris (Taxile Delord), pentru a trimite articole despre situaţia literaturii franceze, pe care le traduce singur, întocmeşte note de informaţie şi bibliografice despre literaturile străine. Interesul său pentru literatură scade însă pe măsură ce politica îl acaparează şi, cu vremea, rubricile literare se restrâng, pentru a se rezuma, în special după 1866, la un foileton obişnuit, în care se publică un roman francez. în R.
s-au tipărit traduceri din George Sand, Balzac, Jules Verne, Al. Dumas, Al. Dumas-fiul, A. Karr, Alphonse Daudet, Emile Zola, Anatole France, Ed. About, E. Souvestre, A. Achard. După 1877 multe dintre aceste tălmăciri sunt făcute de Frederic Dame, care a fost un timp redactor, iar în primii ani de Gr. Serrurie şi D.G. Negulici. Se mai traduce din Leopardi, Dickens, Turgheniev (prin intermediul limbii franceze), E.T. A. Hoffmann şi Chr. Wieland. Printre scriitorii care au colaborat la R. se numără Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, A.I. Odobescu, B. P. Hasdeu, N.T. Orăşanu, C.D. Aricescu, I.C. Fundescu (multă vreme secretar de redacţie), G. Sion, Al. Pelimon, Radu Ionescu, Gr. H. Grandea, E. Winterhalder (cu pseudonimul Iernescu), Maria Rosetti, Maria Flechtenmacher, Constanţa Dunca-Schiau. Au fost prezenţi, de asemenea, semnând adesea cu pseudonim, mulţi transilvăneni, între care G. Bariţiu (în 1868), Visarion Roman ş.a. După 1885 dau diverse articole şi contribuţii literare Al. Macedonski, G. Dem. Teodorescu, Vintilă C.A. Rosetti, Frederic Dame, G.I. Ionnescu-Gion ş.a. Alături de C.A. Rosetti, critică literară şi dramatică fac şi E. Winterhalder, Costache Caragiali, Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Pantazi Ghica, Al. Lăzărescu-Laerţiu, Aron Densusianu, G. Dem. Teodorescu, N.D. Xenopol, Şt. Vellescu; G.I. Ionnescu-Gion semnează aproximativ trei sute de cronici şi recenzii. Cu articole dedicate altor culturi participă Ulysse de Marsillac, Ange Pechmeja, Taxile Delord, Philarete Chasles, precum şi G. Dem. Teodorescu sau Aron Densusianu. Paginile gazetei au adăpostit şi multe texte cu caracter polemic îndreptate contra Junimii sau a lui Titu Maiorescu, aparţinând lui Pantazi Ghica, B.P. Hasdeu sau lui Bonifaciu Florescu. Alături de redactori, cei mai însemnaţi comentatori ai părţii politice sunt I. C. Brătianu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, I.G. Valentineanu, Radu Ionescu. Dar nu prezenţa acestora a creat atmosfera specifică a ziarului, ci prodigioasa activitate publicistică a lui C.A. Rosetti. Stilul său, pastişat şi de cei mai apropiaţi colaboratori - Winterhalder, Carada sau Costinescu
-	îşi are sursa în oratoria revoluţionară paşoptistă, amintind şi de înflăcărarea romantică a publicisticii franceze de la 1848. Frazele se desfăşoară larg, încărcate de patos, argumentele se succedă torenţial, repetiţiile abundă, trimiterile istorice prisosesc şi se sprijină pe date memorabile. Efectul imediat e impresionant. Cu trecerea vremii, se observă totuşi reluarea vechilor idei, cât şi o anumită desprindere de realitate. Ca om politic, Rosetti rămăsese prizonierul unei epoci, fapt oglindit cu claritate şi de scrisul său.	R.Z.
ROMÂNUL, cotidian apărut la Arad între 1 ianuarie 1911 şi 28 februarie 1916, din 26 octombrie 1918 până în 22 martie 1922, din 1927 până în 1932 şi din 1935 până în 1938. în intervalul 1916-1918 R. este suspendat de autorităţile maghiare. Având iniţial subtitlul „Organ al Partidului Naţional Român din Transilvania", în 1926-1927 apare cu o periodicitate săptămânală, sub îngrijirea Organizaţiei Tinerimei Naţionale Ţărăniste, iar în 1929 are subtitlul „Organ al Partidului Naţional Ţărănesc", care în 1935 devine „Organ al Partidului Naţional
677 Dicţionarul general al literaturii române
Românul
Ţărănesc din judeţul Arad". Din primul comitet de conducere fac parte Teodor Mihali, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Ştefan Cicio-Pop, loan Suciu, Iustin Marşicu, Cornel Iancu, Romul Veliciu, Aurel Lazăr, Valeriu Moldovanu; director: Vasile Goldiş. Ulterior redactori responsabili au fost Atanasie Hălmăgean, Constantin Savu, Sever C. Dan, Sever Miclea, Traian P. Nicola, Emil Velciu, Pompiliu Puticiu, I. Ardelean, iar editori responsabili Atanasie Hălmăgean, Laurenţiu Luca, Vasile Stoica, Aurel Rusu, Constantin Savu ş.a. Din 1912, R. fuzionează cu „Tribuna poporului" din Arad. După cum precizează Vasile Goldiş, un rol important în această fuziune l-a avut C. Stere. Scopul publicaţiei, anunţat în Programul nostru din numărul inaugural, constă în lupta pentru drepturile sociale, politice, culturale, economice, naţionale ale românilor, pentru solidaritate şi unitate naţională. Un accent special cade pe fortificarea conştiinţei naţionale „prin luminarea sufletelor asupra marelui adevăr că drepturile naţionale sunt condi-ţiunea neapărat necesară pentru programul economic şi cultural, pentru fericirea oricărui popor". Pentru problemele cultural-literare se editează, în interiorul ziarului, „Suplimentul literar", iar până în august 1911 se realizează săptămânal un „număr poporal". La rubrica „Litere-arte-petreceri" sau „Litere-arte-ştiinţe" intră comentarii despre cărţi noi, reviste, evenimente literare, artistice şi culturale. Se tipăresc, de asemenea, studii de istorie, de istorie literară şi de istorie a culturii. Ziarul promovează cele mai reprezentative scrieri româneşti, militând pentru menţinerea contactului cultural cu toţi vorbitorii de limbă română şi pentru apărarea limbii unitare naţionale. Se acordă o atenţie deosebită literaturii publicate în Regat, precum şi prezentării actualităţii politice, culturale, literare, artistice şi ştiinţifice de dincolo de munţi. Astfel, în 1911 un număr este consacrat lui N. Iorga, iar altul lui Mihai Eminescu. Se tipăresc ori se reiau versuri de G. Coşbuc, St. O. Iosif, D. Anghel, Duiliu Zamfirescu, Al. T. Stamatiad, O. Goga, Ion Minulescu, Aron Cotruş, Victor Eftimiu, Elena Farago, V. Demetrius, Emil Isac, D. Iacobescu, Mihai Codreanu, Zaharia Bârsan, N. Budurescu, Gabriel Donna, Mihail Cruceanu, G. Rotică, Maria Ciobanu, Ecaterina Pitiş, Vasile Al-George, Teodor Murăşanu, Ovidiu Hulea ş.a. în numărul din 30 noiembrie 1920, cu prilejul morţii lui Al. Macedonski, se consacră o pagină poeziilor acestuia. Cu proză sunt prezenţi D. Anghel, Emil Isac, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu ş.a. Se publică sau se reproduc scrieri în proză aparţinând lui I.L. Caragiale, B. Delavrancea, I. Al. Bră-tescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Aron Cotruş, dar şi unor autori precum Emil Grigorovitza, Horia Petra-Petrescu, Petre V. Haneş, C. Sandu-Aldea, Vasile Goldiş, Zaharia Bârsan, Alex. Şt. Vernescu, Petre Locusteanu, Şt. Opreanu, H. Stahl, Ion Gorun, AL Cazaban, Marcu Beza, Emil Nicolau, Adrian Corbul (Radu Baltag), Al. Ciura, Al. Bogdan, Traian Gh. Şoimu, Cassian R. Munteanu, Constanţa Hodoş, I.C. Vissarion, Alex. Anestin, I.A. Bassarabescu. Note de călătorie şi memorialistică dau îndeosebi Romulus Cioflec, Dimitrie H. Ghica, Victor Branişte, E. Lovinescu, G. Murgoci, I. Broşu.
Studiile de critică şi istorie literară îi au ca autori pe E. Lovinescu (Literatura, publicul şi statul), G. Bogdan-Duică, I. Scurtu, Octav Minar, Horia Petra-Petrescu, Al. Ciura, D. Nanu, Alex. Anestin, Radu S. Dragnea, Cassian R. Munteanu. Numeroase articole şi studii privind istoria, limba, cultura, arta şi civilizaţia românească, ca şi unele comentarii politice sunt semnate de A.D. Xenopol, N. Iorga, Marcu Beza, Al. I. Hodoş, Al. Lapedatu, V. Branişte, Iosif Popovici, G. Giuglea, Aurel C. Popovici, Al. I. Bogdan, Onisifor Ghibu, Gh. Ciuhandu, Vasile Goldiş ş.a. Sumarul mai cuprinde folclor, anecdote, proverbe, legende: Petre Dulfu (Păcală şi zmeul), Nicolae Petra-Petrescu, Horia Petra-Petrescu, N. Stamate, Maria Ciobanu. în domeniul teatrului, scrierile, mai puţine, aparţin lui Victor Eftimiu, Petre Locusteanu, Horia Petra-Petrescu, I. Găvănescul, Ion Agârbiceanu. R. face cunoscute numeroase valori ale literaturii universale: Dante Alighieri (în traducerea lui G. Coşbuc), Shakespeare, Othello (traducător: D. Nanu), Luis de Camoes, Cervantes, Goethe, Lev Tolstoi, Balzac. Alţi scriitori traduşi: Oscar Wilde, Lermontov, B. Bjornson, Edmond Haraucourt, Pierre Loti, Mark Twain, Georg Brandes, Ossian, Thomas de Quincey, Ivan Vazov, Korolenko, Edmondo De Amicis, Luigi Capuana, Alphonse Daudet, Anton Cehov, Henryk Sienkiewicz, Comeille, Jules Lemaitre, Georges Courteline, Lenau, Alphonse Allais, Anatole France, Octave Mirbeau, Grazia Deledda, Jan Neruda, Alfred de Vigny, Henri Bergson, Rabindranath Tagore, Gabriele D'Annunzio, Hugo şi mulţi alţii.	D.	V.
ROMANUL, revistă apărută la Oraviţa, săptămânal, între 18 februarie 1926 şi 29 aprilie 1940, sub direcţia lui I. Teicu. Redactori sunt Gh. I. Dungan şi A.D. Bugariu (din 1939), când subtitlul devine „Gazeta cultural-socială bănăţeană", după ce anterior fusese „Organ al Partidului Naţional Creştin". Se reproduc texte de O. Goga (în vinerea Patimilor), căruia i se dedică versuri şi elogii. în numărul 1/1937 Pavel Bellu publică poezia Tristeţe, semnătura acestuia fiind tot mai des întâlnită după 1939, când se deschide în pagina a doua rubrica „File de calendar literar", la care colaborează Petru Sfetca, Pavel Butan, Gh. C. Croitoru, Ion I. Mioc, Leonida Secreţeanu, Grigore Bugarin, Mircea Şerbănescu, Mihai Novac. Se scrie despre vizita lui N. Iorga la Lugoj şi este comemorată o jumătate de secol de la moartea lui Eminescu.	M.	Pp.
ROMÂNUL, revistă apărută la Botoşani, săptămânal, între 7 iunie 1934 şi 4 iulie 1935, sub direcţia lui Dan Patrulius; a doua serie este editată între 14 septembrie 1938 şi 1 februarie 1940, bilunar, când subtitlul „Gazeta cercului de cultură românească" va fi schimbat în „Gazetă de cultură şi îndrumare gospodărească", director devenind Petru Irimescu, iar redactor responsabil M. Grădinaru, publicaţia fiind organul de presă al Căminului cultural „Nicolae Iorga" din Botoşani; a treia serie, de la 15 octombrie 1942 la 1 februarie 1944, cu apariţie lunară, are subtitlul „Foaie de cultură, îndrumare şi informaţii", fondator fiind I.V. Luca, proprietar Căminul Cultural „Nicolae Iorga", iar redactor responsabil M. Gră-
Românul
Dicţionarul general al literaturii române 678
dinaru. în articolul-program se afirmă: „Drumul nostru este întărirea ideii naţionale prin păstrarea şi întărirea patrimoniului a tot ce este românesc." Ca atare, numărul 4/1934 este dedicat poetului Mihai Eminescu: sunt reproduse Doina şi poemul Lui Eminescu de D. Anghel şi St. O. Iosif. Cezar Petrescu semnează eseul Poetul durerilor noastre, Tiberiu Crudu scrie articolul înrâurirea literaturii populare asupra lui Eminescu, Mihai Ciutea articolul Eminescu, cugetător politic şi gazetar; iar Mihail I. Ţupa dă evocarea După 45 de ani. Tiberiu Crudu, prezent fără întrerupere în R., publică în prima serie schiţele Ispita, premiată la concursul „Vieţii literare" din Bucureşti, şi Dezlegare. Lucia Oprescu îl evocă pe Emil Gârleanu, se comentează volumul V din romanul în preajma revoluţiei de C. Stere. Seria a doua debutează cu un articol al lui I.V. Luca, prin care periodicul îşi defineşte orientarea şi aderenţa la ideologia carlistă şi la Frontul Renaşterii Naţionale. Alt număr (19/1939) este dedicat memoriei lui Mihai Eminescu, prin articole de N.N. Răutu (Poetul gândurilor răzleţe), Constantin Iordăchescu (Stabilirea adevărului), D. Furtună (Statuia lui Eminescu), I. A. Marin (Ipoteştii copilăriei lui Eminescu) ş.a. Cu poeme sunt prezenţi Dumitru Baciu, Maria Gaşpar ş.a. Lui Tiberiu Crudu îi aparţin însemnările intitulate Câteva observaţii dintr-o călătorie de studii în Germania, decise în ce priveşte sesizarea ascensiunii fascismului. Seria a treia aduce în prim-plan un grup compact de poeţi, aflaţi sub semnul trăirismului lui Nichifor Crainic: N.D. Andrieş, V. Popa-Nicoară, Maria Gaşpar, C.A. Negu-reanu, Ioan D. Bârzoi, Dumitru Strungaru. Intr-o secţiune a gazetei Vlad Apăteanu recenzează romanul Lina de Tudor Arghezi, iar Tiberiu Crudu continuă să dea povestiri (David Şerpeanu) şi chiar un fragment de roman (Ajunurile de altădată, parte dintr-un proiect, învăţătorul de la Gladinoasa). Alţi colaboratori: Ş. Cantemir, Gh. Mihalciuc, Emil Antonovici, I. Buţureanu, Al. Moisiu, I. Roman, Beno Gherman.	I.I.
ROMANUL, cotidian apărut la Timişoara între 20 octombrie 1944 şi 10 iunie 1945. Director este Elie Marcu, iar de la numărul 114/1945, când funcţia de director dispare, redac-tor-şef e Romulus P. Roşu. Articolul-program, semnat de Dimitrie Nistor, mărturiseşte intenţii gazetăreşti specifice naţionalismului interbelic. Sub aspect literar, publicaţia porneşte la drum elogiind scriitori americani de origine română, între care Peter Neagoe, sau publicând interviuri cu personalităţi precum Silvio Guarnieri, directorul Institutului de Cultură Italiană de la Timişoara, pe tema relaţiilor culturale româno-italiene (Difuzarea culturii italiene în România). în paralel, sub pseudonimul Spectator, ziarul are o substanţială secţiune de cronică dramatică, unde sunt urmărite spectacolele de la Teatrul Naţional din Cluj-Timişoara, cum este numit Naţionalul clujean în vremea refugiului. împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de activitate a Teatrului Naţional clujean prilejuieşte exprimarea unor opinii extrem de elogioase, ca şi punerea în scenă a piesei Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan, reluată, aniversar, tot după mai bine de douăzeci de ani. Sub iniţialele M.B., de-a lungul întregii perioade de apariţie sunt
tipărite articole despre mari personalităţi ale literaturii române, ca şi despre reprezentanţi iluştri ai altor culturi: Stendhal, Jules Verne, Puşkin, Lev Tolstoi, E.T.A. Hoffmann, Romain Rolland. Sub iniţialele gr.b., Grigore Bugarin scrie articolele Literatura didactică în secolele XVI-XVII-XVIII şi Două sute de ani de la moartea lui Neculce. între colaboratori - Iosif E. Naghiu.	I.I.
ROMANUL, publicaţie apărută la New York, cu periodicitate variabilă, din martie 1951 până în martie 1963. De la numărul 1/1960 se editează în Germania (redacţia la New York, administraţia la Miinchen), iar numărul 1/1963 la Washington. Gazeta, care iese lunar în primul an, apoi la două luni şi trimestrial din 1960 este scrisă în limba română, iar din 1960 şi în germană. Iniţial director este L.G. Venetu, de la numărul 5/1951 apare sub direcţia Biroului Asociaţiei (în frontispiciul ziarului se menţionează „Organ al Asociaţiei Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii"), de la numărul 6/1951 sub conducerea unui comitet. Editorialul primului număr, nesemnat, relevă scopul urmărit: unirea românilor din diasporă, subliniat şi în Apelul generalului Nicolae Rădescu: „închegarea într-un mănunchi a tuturor românilor din exil, în scopul unei cât mai strânse colaborări în lupta pentru eliberarea ţării", după dizolvarea primului Comitet Naţional. Un an mai târziu, fondatorul publicaţiei revine cu un nou Apel, de această dată către „toţi cărturarii români liberi", ceea ce constituie un prim demers pentru înfiinţarea Academiei Române Libere (Societatea Academică Română). Rubricile permanente „Tribuna liberă", „Ştiri din patria martirizată" (de la numărul 3/1951 cu subtitlul „Domnia terorii şi nelegiuirile regimului comunist"), „Cronica sud-americană", „Ştiri din ţările vecine", „Cronica externă" sunt susţinute de personalităţi ale exilului politic românesc: Grigore Gafencu (prezent permanent cu articole în prima pagină, deţine şi rubrica „Cronica externă"), Brutus Coste, Anghel Rugină (Mai multă solidaritate românească, Atenţie la tineret ş.a.), Emil Ghilezan, Barbu Niculescu, Claudiu Isopescu, Vasile Muşi, Mihail Fărcăşanu (Sensul permanent al Unirii), V. Brătianu ş.a. De la numărul 3/1951 în sumar este inclusă şi „Cronica literară", asigurată de Vintilă Horia, iar de la numărul 4/1951 un spaţiu larg este consacrat problematicii culturale. în „Pagina culturală" sunt cuprinse informaţii despre scriitorii români din exil şi din ţară, despre publicaţiile şi editurile româneşti din exil (revista „Destin", Editura Cartea Pribegiei ş.a.), cronici de carte, articole şi studii de literatură română. Vintilă Horia este cel mai constant colaborator al acestei rubrici: cronici literare la volume apărute în exil, un eseu consacrat lui Liviu Rebreanu (Ion, după un sfert de veac), un text cu memorabile reflecţii asupra literaturii „realist socialiste" (Răposatul Sadoveanu, 8/1951). în articolul De la ignoranţă la neobonjurism el semnalează pericolul „amatorismului", de această dată în literatura exilului („Din vina celor care ar trebui să facă în exil critică literară, şi nu fac, a luat fiinţă în paginile publicaţiilor româneşti un fel de amatorism critic, evident dăunător evoluţiei noastre culturale de dincolo de hotarele
679 Dicţionarul general al literaturii române
Românul literar
ţării"). între semnatarii prestigioşi se numără, de asemenea, Mircea Eliade (Cultura şi propaganda culturală, Literatura românească în exil), Ştefan Baciu (0 antologie şi importanţa ei -Antologia poeţilor români în exil, 0 armă veche şi totuşi nouă: Mimeograful), N.I. Herescu (Crăciun la răscruce), Virgil Ierunca (Cultura cu revolverul sau cu duba), Eustaţiu Stoenescu (Un artist român autentic: Constantin Brâncuşi,), Alexandru Gregorian, Constantin Amăriuţei, George Racoveanu ş.a.	M.P.-C.
ROMÂNUL, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 17 martie 1990 sub direcţia lui Ion Petcu. De la numărul 25/1992 titlul devine „Magazin Românul", iar de la numărul 1/1994 „Intim magazin Românul". Şi-a modificat, de asemenea, în mai multe rânduri, subtitlul şi periodicitatea. De la numărul 1/1995 director este Ion Badea, iar redactor-şef Vasile Crişu. Din 1993, când se transformă într-o publicaţie de tip „magazin" tot mai comercială, R. îşi pierde aproape orice interes cultural. în primii trei ani de apariţie acest interes a existat, manifestându-se nu numai în rubrica „Dragon", rezervată vieţii teatrale şi cinematografice, dar şi prin spaţiul acordat literaturii. Se publică versuri de Adrian Păunescu şi Mircea Micu, articole istorico-literare sau biografice de Mihail
E.	Ionescu (despre activitatea din exil a poetului Aron Cotruş) şi Nicolae Georgescu (serialele Apoi a început neantul şi Eminescu şi francmasoneria), traduceri din Isaac Asimov şi Henry Warren (romanul de senzaţie Aventurile submarinului Dox, în foileton). O menţiune aparte merită şi interviurile cu Marin Sorescu, Edgar Papu, N. Carandino, ca şi acela cu Aurel Cioran, desfăşurat în mai multe numere şi evocând copilăria lui Emil Cioran. Alţi colaboratori: Ion Mureşan, Ovidiu Bădina, Nicolae Rotaru, N. Scurtu, Ion Dodu Bălan.	l.M.
ROMÂNUL DE DUMINICĂ, supliment al ziarului „Românul" apărut la Bucureşti, săptămânal, între 1 martie şi 5 iulie 1864. într-un amplu articol-program C.A. Rosetti susţine necesitatea realizării unităţii politice, morale şi spirituale a românilor. Instrumentele trebuitoare ar fi presa periodică, precum şi cărţi scrise pentru a ridica nivelul cultural al celor mulţi, ceea ce ar face ca distanţa care desparte straturile sociale să se micşoreze sau să dispară. Noul periodic era editat în vederea iniţierii acestui proces de culturalizare şi urma să publice articole explicative, pe înţelesul tuturor, referitoare la viaţa politică şi socială, precum şi „varietăţi ştiinţifice şi distractive". Colaboratorii lui C.A. Rosetti sunt Maria Rosetti, Mircea C.A. Rosetti, Enrich Winterhalder, S.A. Mihălescu şi G. Vârnav. Literatura de aici se compune din traduceri şi adaptări. După ce „Românul" a fost suspendat, Rosetti îşi continuă campania împotriva loviturii de stat de la 2 mai 1864 în paginile suplimentului duminical. Consecinţa va fi suprimarea periodicului.	R.Z.
ROMÂNUL LITERAR, supliment al ziarului „Românul" apărut la Bucureşti, săptămânal, între 14 ianuarie şi 5 august
1891 şi de la 7 februarie la 20 iulie 1893. Un „club" literar condus de Vintilă C.A. Rosetti îi reunea, în anii 1890-1891, pe colaboratorii oficiosului liberal. Pentru a face cunoscută activitatea cercului s-a editat R.I., prin transformarea numărului de duminică al „Românului" într-o publicaţie de beletristică. Paginile consacrate politicii simt înlocuite cu o succintă rubrică de ştiri şi un rezumat al evenimentelor din săptămâna precedentă. Alături de foiletonul cotidian din „Românul", care continuă în supliment, se publică şi cronici literare sau dramatice, poezii, schiţe, nuvele. Viaţa culturală din Bucureşti, din provincie şi din Transilvania este ilustrată cu o pagină de recenzii, note bibliografice, ştiri şi „ecouri". Pentru a atrage cât mai mulţi cititori, se recurge la o rubrică de „varietăţi", denumire sub care se înglobează povestiri educative sau umoristice, articole medicale, despre modă ş.a. Poezii scriu Traian Demetrescu, asiduu colaborator la prima serie, Gheorghe din Moldova, D. Teleor, Artur Stavri, I.S. Neniţescu, tânărul socialist C. Z. Buzdugan, Corneliu Budu (Badea Pletea), N. Mihăescu-Nigrim, Radu D. Rosetti, Al. Obedenaru,
I.	Dragomirescu-Ranu, Ilie Ighel-Deleanu, Dem. Moldoveanu, precum şi Lucreţia Suciu-Rudow, Elena Niculiţă-Voronca, Smaranda Andronescu-Gâdea (Smara). G. Coşbuc este prezent, în câteva rânduri, cu versuri (Triolete, Mi-a zis mama, Filosofia şchiopului şi o Anacreontică). Unele schiţe, cu un lirism bine dozat, aparţin lui Panait Muşoiu, iar altele, de observaţie socială, lui I.A. Bassarabescu. Proză,, având punctul de plecare în faptul divers cotidian, scriu N.G. Rădulescu-Niger şi N. Ţincu, ambii interesanţi uneori datorită unei prospeţimi pe care literatura lor de mai târziu nu o va mai păstra. Autori de nuvele, schiţe şi însemnări de călătorie sunt şi V.D. Păun, Ilie Ighel-Deleanu, Lazăr Spiridon Bădescu (De la Căscioare), Gr. D. Pencioiu, Elena Niculiţă-Voronca, I. Păun-Pincio. Se republică destul de mult din scrierile lui C.A. Rosetti, Ion Ghica şi V.A. Urechia. în fiecare număr apar traduceri din scriitori ca Horaţiu, Lenau, Goethe, Heine, Ossian, Byron, Poe, Longfellow, Leopardi, Montesquieu, Hugo, Maupassant, O. Mirbeau, H. Lavedan, Elena Văcărescu, A. L. Kielland, Petofi, Tolstoi. Cele mai multe tălmăciri, mai ales din limba franceză, sunt făcute de Gr. D. Pencioiu, din engleză transpune Dem. Moldoveanu, iar Ludovic Leist din limba rusă. Vintilă C.A. Rosetti studiază contribuţia lui C.A. Rosetti la dezvoltarea literaturii originale, citând documente referitoare la Asociaţia Literară a României din 1845. în Note din carnet H. Streitman analizează starea literaturii române la 1890, încercând o definire nouă, după aceea a lui N. Petraşcu, a personalităţii lui Mihai Eminescu. Iuliu Tuducescu recenzează Balade şi idile de G. Coşbuc şi face o amplă prezentare a vieţii şi operei lui Tennyson. Cu toate că este publicaţia unui cerc literar, R.I. nu a avut un caracter închis, ci a promovat scriitori de orientări diferite şi traducerile din alte literaturi.	R.Z.
ROMÂNUL LITERAR, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal de la 10 ianuarie 1905 la 13 decembrie 1908, de trei ori pe lună între 20 decembrie 1908 şi 25 ianuarie 1911, bilunar de la
Romoşan
Dicţionarul general al literaturii române 680
1	noiembrie până în decembrie 1911 şi ca serie nouă în numărul din 1 ianuarie 1912; la început avea subtitlul „Anale politice şi literare". Redactor este C. Al. Ionescu-Caion (1905-1911), iar director A.D. Xenopol (1908-1909). Revista îşi schimbă frecvent titlul şi subtitlul: „Literar, politic şi religios", „Românul. Literatură, politică, religie", „Românul literar", „Românul politic şi literar". R.I. atacă virulent „Sămănătorul" şi mai ales pe N. Iorga (Caion şi Ioan Tanoviceanu în „lorgaidele") şi promovează, în revanşă, mai ales traduceri din literatura franceză modernă (Alphonse Daudet, Paul Claudel, Jean Moreas). Spiritul vehement polemic al lui Caion se temperează temporar odată cu venirea la conducere a lui A.D. Xenopol, care nu tolerează violenţa de limbaj şi atacul la persoană. Rubricile permanente sunt „Note critice", susţinute de Caion şi uneori de A.D. Xenopol, „Cronica revistelor româneşti şi străine", „Idei şi fapte", „Cronica cărţilor". Publică versuri Riria (Coralia Xenopol) (Lesbiene, Zohar), AL Macedonski, Mircea Demetriade, G. Bacovia, Mihail Cruceanu, D. Karnabatt, Elena Văcărescu, proză dau O. Tafrali şi Caton Theodorian, iar dramaturgie Haralamb G. Lecca. A.
D.	Xenopol semnează articole de istorie (Rolul românilor în Orient, Expunere pe scurt a principiilor fundamentale ale istoriei, Istoria este artă sau ştiinţă?), iar Ovid Densusianu scrie despre versul liber şi dezvoltarea estetică a limbii literare.	P. C.
ROMOŞAN, Petru (30.111.1957, Orăştioara de Sus, j. Hunedoara), poet. Este fiul Floarei (n. Gridan) şi al lui Samoilă Romoşan, funcţionar. După ce face şcoala generală în satul natal, urmează Liceul „George Coşbuc" din Cluj, absolvit în 1976. în perioada 1981-1988 este galerist la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici. Iese ilegal din ţară în 1988, ajungând, după o scurtă perioadă petrecută în Ungaria (în timpul căreia ia poziţie împotriva regimului comunist), la Paris. în Franţa îşi câştigă existenţa ca expert şi negustor de artă. Se întoarce în România în a doua jumătate a deceniului al zecelea şi înfiinţează, împreună cu soţia sa, prozatoarea Adina Kenereş, Editura Compania. Debutează la „Tribuna", cu poeme, în 1972, iar prima carte, Ochii lui Homer, îi apare în 1977, fiind distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Poetul va detalia într-un interviu acordat în perioada postdecembristă condiţiile debutului şi maniera în care a evitat ingerinţele ideologicului: „Când am tipărit Ochii lui Homer, cota de participare la activitatea ideologică era de cinci poezii cu partidul, cinci cu patria. în felul acesta au fost „asasinaţi" mai mulţi poeţi tineri, care au fost obligaţi la compromis de la început. Compromis care i-a marcat şi i-a distrus, deşi erau oameni de talent. în ceea ce mă priveşte, având comanda respectivă, cinci şi cinci, clară şi fermă, m-am refugiat în confecţionarea unor poeme istorice în care încercam să fac ceva asemănator cu ceea ce făcuse Ezra Pound din cantos-uri, aplicând metoda lui Pound pe istoria veche dacică şi obţinând un hibrid mai puţin compromiţător decât cele cinci şi cinci." După cel de-al treilea volum, Rosa canina (1982), o antologie de autor extrem de severă, poetul intră într-o tăcere prelungită până azi.
Critica a recunoscut rolul lui R. în inventarea/ structurarea, în regim poetic, a acelor parametri discursivi în care generaţia optzecistă îşi va impune „vocea" şi, ulterior, „vocile". Intr-o investigare sumară, ar fi vorba de tipul de preluare a realului de către retorică; aceasta nu mai vizează finalitatea modernistă a destrămării realului ca real, corelabilă unei trădări împinse până la autonomizarea lui etanşă în spaţiul poemului, ci, dimpotrivă, în noua schemă, realul este preluat şi prelucrat în varianta intermediară a unui „mort viu", a unui mutant cu regim dublu de existenţă. Realul trecut în poem îşi păstrează ambele calificări; punţile rămân netrase, indecizia aceasta tensionată inervând mecanismul desangvi-nizat prin „literaturizare" al transferului. Miza politică a unei astfel de operaţiuni este evidentă; nici o reconstrucţie a contextului originar al poeziei lui R. nu poate ignora fantasmele subversiunii încorporate în text. Aceştia sunt termenii ideali, dar ca derivarea unei practici să fie posibilă, ecuaţia include, îşi asumă eşecul sau măcar parţialitatea. Caracteristic pentru figura eşecului este poemul Aduceţi-l pe Dante, unde este lizibilă, în rama similicristică a unei alegorii sceptice, tra(u)ma deceptivă a inadecvării mesajului poeziei la un orizont politic de aşteptare: „Dante intră în Siena călare pe un măgar./ în Siena sau altă umbroasă aşezare de oameni./ De un an cetatea îl aşteaptă./ «Dante ne va salva!» surâd municipalii./ «Ciuma, otrăvitoarele zvonuri, plictisul.../ Dante ne va salva!»/ Mândrii cetăţeni ai Sienei, în strai măreţ,/ se înfuriară foarte:/ «Acesta nu-i Dante, nu poate fi Dante,/ Aduceţi-l pe Dante!»/ Cel de pe măgar se ridică în şa./ Strigă şi el după puterea lui: / «Nu-i vită omul ci-i dator să aducă lumină lumii/ şi să alunge ceaţa!»/ Mândrii cetăţeni ai Sienei, în strai măreţ,/ izbucniră în râs." Consecinţa cea mai directă este un regim schizoid, vital şi în acelaşi timp traumatic pentru respiraţia poemului. Schizoidia este explicitabilă printr-o serie de cupluri tensionate şi antinomice, descompunând cele două sintaxe care intră în compoziţia poeziei lui R.: obscurizare versus discursivitate, „comedia literaturii" versus comedia realului, obsesia ultraliteraturizantă, mallarmeeană, a Cărţii versus obsesia civică a adevărului dinafara literaturii, obsesia adecvării la real (obsesia „descrierii" unor lucruri umile) versus conştiinţa că realul nu furnizează decât o referinţă minoră, nedemnă, secătuită, ingeniozitate în amorsarea unui dispozitiv retoric versus ingeniozitate în dezamorsarea/ persiflarea aceluiaşi dispozitiv. Singura ieşire posibilă din acest naufragiu programat e identificată în poemul care închide Rosa canina, sub forma sinuciderii, anticipată, de altfel, anterior, în mai multe rânduri: „Cândva eram grozavul descriptor al Florii de Măceş, Rosa canina, Rozalia:/ nu începeam bine să o descriu,/ afurisita îmi apuca mâna, gura, capul.// Vinerea trecută:/ descriu un cocoş, cocoşul nu mai cântă,/ se face hârtie mototolită, cade sub masă;/ descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie,/ se duce dracului.// pe masa de scris, roşu, alb, verde, măceşul./ îl privesc cu poftă, îl mângâi nebun./ Măreţul descriptor reîncepe descrierea./ Scriu: Floarea de Măceş.../ Florile de Măceş - scrum!// Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,/ hotărăsc autodescrierea" (Auto-
681 Dicţionarul general al literaturii române
Ronetti-Roman
descrierea). Tăcerea care i-a urmat acestui „ultim" poem a părut să confirme decesul; dar realitatea „cadavrului" rămâne problematică. Antologiile îngrijite de R., Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române (2001) şi 100 din cele mai frumoase poeme de dragoste ale românilor (2003), conţin, din perspectiva dublului criteriu, tematic şi canonic, anunţat din titlu, o selecţie de poeme acoperind perioada dintre Ienăchiţă Văcărescu şi nouăzecişti. Antologarea, ce îşi asumă ambiţia suplimentară de manifest al „cuvântului bine spus", e făcută cu instinct sigur şi gust indiscutabil.
SCRIERI: Ochii lui Homer, Cluj, 1977; Comedia literaturii, Bucureşti, 1980; Rosa canina, Bucureşti, 1982. Antologii: Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române, pref. edit., Bucureşti, 2001; 100 din cele mai frumoase poeme de dragoste ale românilor, pref. edit., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Poantă, Radiografii, 1,312-313; Felea, Aspecte, II, 263-267, III, 143-146; Niţescu, Atitudini, 152-15154; Mincu, Eseu, 52-55; Ulici, Prima verba, III, 15-16; Ţeposu, Istoria, 94-96; loan Holban, Apocalipsa într-o lume de hârtie, CRC, 1994,1; Poantă, Scriitori, 90-92; Dicţ. analitic, 1,213-214; Marin Mincu, „Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române", LCF, 2001,44; C. Rogozanu, Cele mai frumoase poezii, RL, 2001,44; Popa, Ist. lit., II, 555-556; Daniel Cristea-Enache, Frumuseţea unei antologii, ALA, 2002, 612-613; Dicţ. scriit. rom., IV, 90-93; Marian Victor Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX, voi. I: Poezia, Craiova, 2003, 152-156; Manolescu, Enciclopedia, 612-613.	M.l.
RONETTI-ROMAN (pseudonim al lui Aron Blumenfeld; 3.1.1852, Jezierzany, Polonia - 7.1.1908, Iaşi), dramaturg. Este fiul Ceciliei şi al lui Ioină Roman, aşa cum rezultă din declaraţia din dosarul de împământenire. Şi-a pierdut de timpuriu părinţii, evrei săraci din Galiţia. Adolescent, s-ar fi stabilit, prin 1868, la Hârlău. Cu un profesor particular, învaţă germana. A fost învăţător la Sadagura, apoi contabil la Bacău, pregătindu-se să-şi dea bacalaureatul la Suceava. Sigur este că în toamna lui 1869 a plecat la Berlin. Cu bacalaureatul luat, după ce se înscrie aici la Facultatea de Medicină, tânărul se simte mai atras de filologie. Frecventează chiar o „Akademie fur Philologie" şi, totodată, ca audient, filosofia. Câţiva ani studiază în mai multe oraşe din Germania, dar nu termină nici o facultate. în această perioadă îşi preschimbă numele, împrumutat, de Moise Roman în Ronetti-Roman. La înapoierea în ţară se angajează ca pedagog şi profesor de limba germană la Institutul lui V. A. Urechia din Bucureşti, de unde va demisiona în urma unor conflicte, răzbunându-se apoi printr-un pamflet corosiv. în 1878, an în care R.-R. colabora la „Timpul", Mihail Kogălniceanu îl cheamă în Departamentul Afacerilor Străine, ca traducător de limbă germană. Peste câţiva ani, căsătorit cu fiica unui arendaş, începe să ducă o viaţă mai retrasă, de moşier. Răscoala din 1907, în timpul căreia casa îi este mistuită de pârjol, îl înspăimântă şi îl zdruncină, determinându-1 să se refugieze la Iaşi. Nu peste multă vreme moare, în urma unui atac de cord. între anii 1868 şi 1872, iscălind Moise Roman (sau Romano), R.-R. publicase în „Hamagid" şi în alte periodice străine articole în chestiuni de literatură ebraică. O semnătură anagramată a scriitorului este
R. Moran. A colaborat la „Adevărul", „Almanahul «Dacia»", „Calendarul «Răsăritul»", „Convorbiri literare" „Curentul nou", „Egalitatea", „Mântuirea", „Opinia", „Reforma", unde îi apar scurte poeme, „Revista literară şi ştiinţifică", „România literară", „Timpul". Ca publicist, el adoptă, în studiile sale sociale şi economice, o atitudine conservatoare.
în literatură, în româneşte, R.-R., care în tinereţe nu îşi poate stăpâni pornirile vindicative, se afirmă cu satira Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui trândav (1877). Victima este V.A. Urechia, înfăţişat drept un plagiator, un farsor, un om cu o moralitate dubioasă. „Poema" de inspiraţie byroniană Radu
(1878)	e închinată celor „ce după idealuri zadarnic au umblat". Sortit să alerge după năluciri, dezamăgit în dragoste, în prietenie, proscrisul Radu, bântuit de negre melancolii, îşi caută refugiul în mijlocul naturii. Iluziile spulberate rând pe rând au făcut din el un sceptic, cu sufletul înveninat. Singur şi nemângâiat, pribeagul, care dorise ţării lui o grabnică mântuire de „obedele străine", se consacră luptei pentru libertate. Ocolită de lirism, scrierea, adesea nebuloasă, incoerentă, are şi dezavantajul unei exprimări impure. într-un alt poem, tipărit postum, Ivan („Flacăra", 1913) - satiră a regimului ţarist -, eroul e un amoral, seducător frenetic şi fără nici un scrupul, dedându-se plăcerilor, cu voluptăţi perverse. în alte poeme (Răzbunare, „Convorbiri literare", 1892, Muza tragediei, „Flacăra", 1913), dincolo de maniera declamatorie, ura este simţământul ce se descătuşează, precum şi o neînduplecată dorinţă de răzbunare. Mai izbutită la R.-R. se dovedeşte satira, scriitorul fiind un observator maliţios şi inteligent. în Satira jocului („Flacăra", 1913), el realizează câteva tipuri -cămătarul, senatorul pehlivan, „un poeţel simbolic", „o văduvă trezită", un gazetar vândut, un cartofor ş.a.m.d. -, care îi prilejuiesc ironii crude pe seama acestei „lumi nalte", cu „spoiala ei de moravuri". Broşura polemică Două măsuri (1898) conţine o luare de poziţie pătimaşă într-o chestiune - situaţia evreilor în România - care îl obsedează pe autor. în această pleadorie tendenţioasă, poate interesa sub aspect literar „icoana limpede a ovreiului vechi", zugrăvită cu o anume forţă evocatoare. R.-R. susţine că în literatură, şi nu doar în cea română, nu a fost încă înfăţişat un chip de evreu adevărat, ci numai „ovreiul" grotesc sau, eventual, hapsân. In Manasse (1900) el avea să încerce o reabilitare. Piesa, care a declanşat fie reacţii de contestare violentă, fie elogii exagerate, este o operă de maturitate. Tema ar fi aceea a dragostei care triumfă asupra oricăror oprelişti - în acest caz, prejudecăţile de rasă. Manasse Cohen e un bătrân venerabil, învăţat şi evlavios, tip de evreu habotnic, devotat cu fanatism idealului său religios. Faţă de orice încălcare a vechilor rituri, a tradiţiei, se arată intolerant, cu reacţii de o fervoare aproape sălbatică. Orice amestec dintre creştini şi evrei, pe care îi socoteşte inexorabil despărţiţi prin ură milenară, i se pare o nelegiuire. Fiul său, Nisim Cohanovici, ilustrează o generaţie intermediară, care respectă tradiţia mai mult de formă, aspirând de fapt către o asimilare, mai ales dacă aceasta aduce un „folos". Lelia, fata acestui arivist, face parte - la fel ca fratele ei, Lazăr, tânăr socialist - din cea de-a treia generaţie, emancipată de constrângeri religioase.
Ronsard
Dicţionarul general al literaturii române 682
Dragostea ei pentru Matei Frunză provoacă o mare tulburare tuturor, dar mai ales lui Manasse, neîncrezător în imboldul inimii. Dar credinţa curată a celor doi tineri în forţa iubirii, dispreţuitoare de îngrădiri şi convenţii, biruie până la urmă. Bătrânul moare, nesuportând lovitura, iar sfârşitul lui înseamnă şi falimentul unei mentalităţi rigide, înţepenită în dogme. Deşi mai discretă ca prezenţă până aproape de final, figura lui Manasse e, în felul ei, impunătoare, dramaturgul încercând să îi sugereze măreţia printr-un patos ca al vechilor profeţi. Un personaj pitoresc, guraliv şi impertinent, cam fricos şi beţiv, uneori bufon, alteori cinic, însă minte ascuţită, manevrând abil pilde şi vorbe cu două înţelesuri, glumind întruna, când cu haz amar, când mai facil, este Zelig Şor, misitul, comentator pătrunzător al dramei ce se petrece în casa Cohanovici. Atras de forţa piesei lui R.-R., I.L. Caragiale imaginase un alt final.
SCRIERI: Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui trândav, Bucureşti, 1877; Radu, Bucureşti, 1878; Două măsuri, Bucureşti, 1898; Manasse, Bucureşti, 1900; Manasse şi alte scrieri, îngr. şi pref. Constantin Măciucă, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Pompiliu Eliade, Causeries litteraires, I, Bucureşti, 1903, 131-183; Ronetti-Roman. Viaţa şi opera lui, „Revista israelită", 1908, 4; Sanielevici, încercări, 37-55; Chendi, Scrieri, IV, 90-94; Arghezi, Scrieri, XXVIII, 143-147; Properţiu, Chestia Manasse, Iaşi, 1914; Emil I. Critzman, Ronetti Roman. Amintiri. Opera lui, Bucureşti, 1915; Gala Galaction, „Manasse", „Mântuirea", 1919,138, 142,145,150,160; Mihail Dragomirescu, De la misticism la regionalism, Bucureşti, 1924, 190-195; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., I, 60-65; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 325-326; Călinescu, Ist. lit. (1941), 488-489, Ist. lit. (1982), 553-555; Aderca, Contribuţii, II, 457-459; Ist. teatr. Rom.,
II,	217-218; Ciopraga, Lit. rom., 646-649; Mîndra, Clasicism, 213-215; Dicţ. lit. 1900, 748-750; Negoiţescu, Ist. lit., I, 145; Dicţ. analitic, III, 22-25; Dicţ. scriit. rom., IV, 93-94.	F.F.
RONSARD, publicaţie apărută la Bucureşti în 1938 (un număr), având subtitlul „Revue d'information, de critique et de bibliographie litteraire". Fondatori sunt Francis Lebrun, Leon Thevenin, D.V. Barnoschi, Leon Main. în articolul-program, intitulat Notre but, se arată că revista este menită să strângă relaţiile de prietenie dintre francezi şi români, să publice eseuri, romane, nuvele, versuri şi analize literare care să servească idealuri comune. R. se deschide cu un articol elogios al lui D.V. Barnoschi, închinat regelui Carol al II-lea şi literelor româneşti. Acelaşi autor, în articolul Pierre de Ronsard, stăruie asupra ipotezei originii româneşti a poetului şi a importanţei sale în literatura franceză. Leon Main vorbeşte despre pătrunderea spiritului francez în România şi a rolului jucat de Georges Duhamel în această direcţie, iar D.V. Barnoschi, folosind de data aceasta pseudonimul C.S. Bihorean, oferă câteva sugestii prilejuite de o serie de lecturi franceze proaspete. Literatura propriu-zisă este reprezentată de un fragment din romanul Crowneâ Queens al reginei Maria, în traducerea Mărgăritei Miller-Verghy, şi de un fragment de proză semnat de N.M. Condiescu, Zephir, în transpunerea lui Leon Thevenin. Lista traducerilor continuă cu un fragment din feeria Cocoşul
negru de Victor Eftimiu (Mensonge), în versiunea lui Leon Main, cu un sonet al lui Eminescu (Â l'heure oii tout se tait, et meme la pensei), tălmăcit de Mărgărita Miller-Verghy, şi o poezie (Dans le bruit du temps) a lui ALA. Philippide. Francis Lebrun oferă versiunea franceză a baladei Gruia, luată din colecţia de poezii populare a lui G. Dem. Theodorescu, iar Anton Balotă scrie despre istoricul N. Iorga. Revista mai cuprinde rubrica intitulată „Cărţi", în cadrul căreia sunt prezentate volume semnate de Ion Missir (Fata moarta), N. Ţimiraş (Cântece de cristal), Ion M. Gane (Ritmuri franceze), J. Byck şi AL Rosetti (Istoria limbii române), Petru Nicolescu ş.a. într-un comentariu despre saloanele literare de la noi, Roxana Berindei Mavrocordat aminteşte de rolul Aidei Vrioni, iar N.I. Herescu subliniază rolul Institutului de Studii Clasice, în sumar figurând şi o scurtă privire asupra teatrelor din Bucureşti.	M.	Pp.
ROSETTI, Al.[exandru] (20.X.1895, Bucureşti - 27.11.1990, Bucureşti), memorialist şi editor. Este fiul Zoei (n. Cornescu) şi al lui Petre Rosetti, avocat şi moşier. Elenei C. Cornescu, bunica sa după mamă, i-a închinat Ion Heliade-Rădulescu poezia Zburătorul Urmează la Bucureşti cursurile Liceului „Gh. Lazăr" (1906-1914) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1914-1916), unde îi are profesori pe Ovid Densusianu, I.-A. Candrea, I.
683 Dicţionarul general al literaturii române
Rosetti
Bianu şi D. Onciul. Locotenent în timpul primului război mondial, este rănit la Mărăşeşti şi decorat. După război îşi continuă studiile la aceeaşi facultate (1919-1920), apoi ca bursier în Franţa (1920-1928), unde audiază cursurile lui Antoine Meillet, Jean-Pierre Rousselot, Jules Gillieron, Mario Roques. în 1923 obţine titlul de diplomat la Ecole Pratique des Hautes Etudes, iar în 1926 doctoratul în litere la Sorbona. în 1928 va fi promovat conferenţiar, iar din 1938 profesor titular la Catedra de limba română de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ulterior fiind şi decan (1945-1946), apoi rector (1946-1948). Funcţionează şi ca director al Editurii Cultura Naţională (1930-1935) şi al Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă (1934-1940,1945-1947), precum şi ca director al Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectale din Bucureşti (1963-1969). A fondat şi condus publicaţii de specialitate: „Bulletin linguistique" (1933-1948), „Studii şi cercetări lingvistice" (din 1950), „Fonetică şi dialectologie" (1958-1969), „Revue roumaine de linguistique" (din 1956), „Cahiers de linguistique theorique et appliquee" (din 1962). Studii şi articole i-au apărut şi în „Grai şi suflet", „Revista Fundaţiilor Regale" (unde e şi director în 1945-1947), „Viaţa românească", „Romanoslavica", „Limba română", dar şi în „Minerva literară", „Munca literară", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul" ş.a. Ales în 1948 membru în Academia RPR, va fi, de asemenea, membru corespondent al Academiei Suedeze şi membru al Academiei Iugoslave, fiind distins cu titlul doctor honoris causa al universităţilor din Montpellier, Lyon şi Aix-en-Provence. Face parte din Biroul Societăţii Internaţionale de Ştiinţe Fonetice, din Comitetul Internaţional al Slaviştilor ş.a. în 1980 i s-a decernat Premiul Herder.
Autor al unor lucrări clasice în domeniul lingvisticii, precum Filosofia cuvântului (1946) şi Istoria limbii române (I-VI, 1938-1966), R. este şi un mare om de cultură, un mentor şi un remarcabil editor, care i-a publicat pe Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Perpessicius, Emil Botta ş.a., dar în egală măsură, şi un scriitor original. Prin destinul său a confirmat încă o dată, după B. P. Hasdeu, Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu, că un lingvist poate fi în subsidiar şi un creator de literatură. Debutează, concomitent, la revistele „Miron Costin" şi „Convorbiri literare", în primăvara anului 1916, cu două studii de istoria limbii. „Vieaţa nouă" din 1919 îi găzduieşte prima încercare literară, poemul în proză Fantezia florilor. Mult mai târziu, în „Revista Fundaţiilor Regale" (1935-1938), îşi va publica însemnările de călătorie pe care le adună în volumul Note din Grecia (1938), socotit „o mărturisire de credinţă clasică" (G. Călinescu), umanistă, exprimată încă din motoul din Renan: „II y a un lieu ou la perfection existe...". Călătorul admiră măreţia, armonia, echilibrul, perenitatea artei eline: „Arta grecească, radioasă arătare ce se înfăţişează de pretutindeni pelerinului pe Acropole, nu are început, nici sfârşit. Ea s-a născut o singură dată pe pământul fericit al Eladei şi de atunci meşterii cei mai iscusiţi caută zadarnic să afle secretul pierdut al creaţiei sale." Acropole îi produce o „impresie de măreţie calmă", grandoarea templului grecesc
Caricatură de Iosif Ross
stând în „armonia proporţiilor sale". Mai totul, cu excepţia peisajelor de la Eleusis, Delos şi Micene, este pentru călător prilej de „fină reculegere", de „pace muzicală". în altă ambianţă, parcurgând peisajul mirific al munţilor României şi atâtea alte peisaje, R. îşi caută un spaţiu predilect: „Gândirii îi sunt necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui, azurul tăriilor albastre, bolta brazilor, verdeaţa lor perenă e un simbol al perenităţii, la care râvneşte fiinţa noastră plăpândă." Treptat, orizontul peregrinului se lărgeşte spre cele mai diverse spaţii geografice şi culturale: India, Israel, SUA, Albania, Africa, Brazilia. Se revelă astfel tot mai pregnant scriitorul „de aleasă sensibilitate, pe care o temperează singură excesiva sa grijă de expresie" (Perpessicius), „scriitorul delectabil, fin observator al peisajului din afară, ca şi al universului interior" (Al. Piru). Altă dimensiune a scrisului lui R. este aceea de portretist, învederată în Cartea albă (1968), unde închină tablete bunicii sale materne, Elena C. Cornescu, apoi lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, G. Călinescu, Oscar Lemnaru, pictorului Theodor Pallady, lingviştilor B. P. Hasdeu, Ovid Densusianu şi I.-A. Candrea, bizantinologului D. Russo, savantului loan Cantacuzino. în Diverse, grupaj prezent în mai multe cărţi, se opreşte asupra lui V. Alecsandri, M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea ş.a., pentru ca în Diverse II (1988) să-şi extindă aria observaţiilor la Antoine Meillet, Rabelais, Voltaire, Diderot,
Rosetti
Dicţionarul general al literaturii române 684
Jean-Jacques Rousseau, Aloysius Bertrand, Chateaubriand, Hugo, Michelet, Stendhal, Nerval, Barbey d'Aurevilly, Jules Verne, Merimee, Claudel, Gide, Rimbaud, Camus, Valery ş.a., realizând portrete care „vădesc disponibilitatea epică a evocatorului, fineţea pătrunderii psihologice şi duetul plin de siguranţă al desenului" (Mircea Zaciu). Scriitorul R. rezervă viitorului alte pagini, din volumul Cartea neagră, depus, cu mulţi ani în urmă, la Vatican. Trebuie amintit că alături de o receptare critică în genere favorabilă, el a trezit şi altfel de reacţii, marcate de circumspecţie, în prim-plan fiind plasate permanent meritele de editor. La Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă R. a iniţiat seriile „Ediţii definitive," „Scriitori români vechi şi moderni" şi „Scriitori români uitaţi". Editor de anvergură, cu fler şi bun gust, a realizat el însuşi atât ediţii de texte vechi - Lettres roumaines de la fin du XVI-e et du debut du XVII-e siecle tirees des archives de Bistritza (Transylvanie) (1926), Cronicarii români (1944) -, cât şi (în colaborare) ediţii critice de mare autoritate ştiinţifică din opera lui I. L. Caragiale, Ion Barbu şi Camil Petrescu. îngrijeşte, de asemenea, câteva volume de scrisori primite de la G. Călinescu - din care rezultă, mai ales, rolul său esenţial în editarea lucrării Istoria literaturii române de la origini până în prezent - şi de la alţi scriitori, ca şi epistolele sale către marele critic. Două lucrări ale lui R. se situează la graniţa dintre lingvistică şi folcloristică. în Colindele
religioase la români (1920) el opinează că textele colindelor religioase îşi au originea în Noul Testament, Vieţile sfinţilor, în apocrife şi în apocalipse. în Limba descântecelor româneşti (1975) relevă bogăţia, inventivitatea şi frumuseţea lexicului şi a formulelor incantatorii din această specie arhaică şi analizează mult mai multe unităţi decât Ovid Densusianu în Limba descântecelor, studiu apărut în anii '30.
Umanismul este termenul ce a definit în totalitate fiinţa în opera lui Al Rosetti Nu umanismul tocit şi demonetizat prin aplicări calpe, ci acela care anima, la cumpăna anilor de după prima conflagraţie, numeroase spirite europene şi româneşti [...] De aici interesul - nu doar peisagistic-pentru Elada, căruia Al Rosetti i-a închinat prima sa creaţie literară, expresie a unui liric nemărturisit, frânat în efuziunile sale de cenzura unei erudiţii, ea însăşi dozată cu severitate!
Mircea Zaciu
SCRIERI: Colindele religioase la români, Bucureşti, 1920; Note din Grecia, Bucureşti, 1938; Limba poeziilor lui Eminescu, Bucureşti, 1956; Istoria limbii române literare (în colaborare cu Boris Cazacu şi Liviu Onu), Bucureşti, 1961; ed. 2, Bucureşti, 1971; Diverse, Bucureşti, 1962; Note din Grecia. Diverse, Bucureşti, 1964; Cartea albă, Bucureşti, 1968; Note din Grecia, India, Israel. Diverse. Cartea albă, pref. Liviu Călin, Bucureşti, 1970; Câteva precizări asupra literaturii române, Bucureşti, 1972; Limba descântecelor româneşti, Bucureşti, 1975; Călătorii şi portrete. Note din Grecia, India, Israel, SUA, Albania. Diverse. Cartea albă, Bucureşti, 1977; Călătorii şi portrete. Note din Grecia, India, Israel, SUA, Albania, Africa, Brazilia. Diverse. Cartea albă, pref. Liviu Călin, Bucureşti, 1983; Diverse
II	(Câteva precizări asupra literaturii franceze), Bucureşti, 1988. Ediţii: Lettres roumaines de la fin du XVI-e et du debut du XVII-e siecle tirees des archives de Bistritza (Transylvanie) Bucureşti, 1926; Cronicarii români, Bucureşti, 1944; I.L. Caragiale, Opere, I-IV, introd. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1959-1964 (în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Liviu Călin); Ion Barbu, Ochean, pref. edit., Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Liviu Călin), ]oc secund, pref. edit., Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Liviu Călin); Camil Petrescu, Opere, I-VI, introd. Liviu Călin, Bucureşti, 1973-1983 (în colaborare cu Liviu Călin); Scrisori către Al. Rosetti (1916-1968), pref. edit., Bucureşti, 1973; Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), pref. edit., postfaţă Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1977; Din călătoriile lui Don Miguel. Corespondenţă Ion Barbu - Alexandru Rosetti, îngr. Simona Cioculescu, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, I, 299-302, II, 9-12; Călinescu, Ulysse, 320-323,360-366; Perpessicius, Opere, V, 240-244; VIII, 147-153, 179-182, 282-285, IX, 95-99, X, 85-89, XI, 370-374, 463-467; Streinu, Pagini, III, 392-401, V, 405-411; Călinescu, Ist lit (1941), 832-833, Ist. lit. (1982), 917; Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965; Zaciu, Masca, 245-249; Piru, Varia, 1,161-163,446-449,
II,	13-15,	55-57,	309-312; Tomuş, Răsfrângeri, 211-214;
Corbea-Florescu, Biografii, II, 199-207; Ungheanu, Lecturi, 357-362; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 217-219; Baltag, Polemos, 85-86; Cristea, Faptul, 50-51; Popescu, Cărţi, 150-153; Mareea, Varietăţi, 294-297; AL Raicu, Autografe, Bucureşti, 1983, 160-182; Râpeanu, Memoria, 68-70; Nicolescu, Starea, II, 145-148; Th. Hristea, O prestigioasă istorie a limbii române, RL, 1987, 8; Cioculescu, Itinerar, V, 481-487; Simion, Scriitori, IV, 20-25; Cornelia Ştefănescu, Profil de intelectual, JL, 1990,1; Vlaicu Bârna, Alexandru Rosetti, CNT, 1990,10; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Despărţire de Alexandru Rosetti, RL, 1990, 10; Al Rosetti. In memoriam, JL, 1990, 10 (semnează Mircea Zaciu, Nicolae Florescu, Liviu Călin, Emanuel Vasiliu, I. Oprişan); Gheorghe
685 Dicţionarul general al literaturii române
Rosetti
Grigurcu, In memoriam, VR, 1990,10; George Muntean, Un umanist, RL, 1990, 44; Iordan Datcu, La despărţirea de Alexandru Rosetti, REF,
1990,3-4; G. I. Tohăneanu, Eu sunt Gaitanyl, 0,1992,11; Paul Cornea, Al Rosetti - europeanul, RL, 1994,20; Nicolae Manolescu, Al Rosetti şi cărţile, RL, 1995, 41; Matilda Caragiu Marioţeanu, Al Rosetti -Profesorul, RL, 1995, 41; Alex. Ştefănescu, Un incoruptibil al culturii române, RL, 1995,41; Pavel Ţugui, Un strălucit şi generos cărturar, L, 1995,42-52; Al Rosetti în evocări, îngr. Andriana Fianu, Bucureşti, 1995; Iordan Datcu, Alexandru Rosetti în scrisori către Liviu Rebreanu, L, 1996, 3; Simion, Fragmente, III, 154-162; Dicţ. esenţial, 723-726.	I.D.
ROSETTI, C.[onstantin] A. (2.VI.1816, Bucureşti - 8.VL1885,
Bucureşti), poet, memorialist şi ziarist. Tatăl, spătarul Alexandru Rosseti, se născuse la Constantinopol, locul de obârşie al Rosetteştilor. Căsătorit cu Elena Obedeanu, el a avut doi fii, pe Dumitru, mort prematur, şi pe Constantin (Costache). După lecţiile luate acasă cu profesori particulari, R. urmează un an de zile cursurile de la „Sf. Sava", unul dintre profesori fiind C. Aristia, cu care se iniţiază în meşteşugul actoricesc. I se prevedea o bună carieră de actor. Va intra însă în armata naţională, cu gradul de praporgic, fiind promovat după un timp aghiotant al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Fire capricioasă, oarecum ciudată, trăieşte o tinereţe agitată, cu un gust pronunţat pentru excentricităţi. Nu rămâne mult timp cantonat în garnizoana Giurgiu, prezentându-şi, în august 1836, demisia. In 1842 ajunge şef al Poliţiei la Piteşti, iar în Bucureşti va obţine preşedinţia Tribunalului Comercial. Viaţa mondenă nu îl răpeşte cu totul preocupărilor serioase. R.
e imul dintre cei ce contribuie la întemeierea societăţii secrete Frăţia (1843) şi a Asociaţiei Literare a României (1845). împreună cu Enrich Winterhalder, deschide o tipografie şi o librărie (1845), dotată cu o sală de lectură - care devine un centru de propagandă revoluţionară. La începutul lui 1844 se afla în Franţa, unde revine în aprilie 1845. La Paris, deşi nu prea are tragere de inimă pentru învăţătură, urmăreşte cursurile lui Jules Michelet şi Adam Mickiewicz de la College de France. E acceptat în loja masonică de orientare republicană L' Athenee des Etrangers şi figurează printre întemeietorii publicaţiei „Les Ecoles" (1845). O realizare deosebită a lui R. o constituie iniţierea Societăţii Studenţilor Români, al cărei Apel îl redactează. Căsătorit în 1847 cu Maria Grant, va avea mai mulţi copii, printre care pe Mircea, unul dintre primii socialişti români, şi pe Vintilă, care îi va edita scrierile. în mişcarea de la 1848 R. joacă un rol de frunte. Face parte din Comitetul revoluţionar, din Comisia executivă, unde îl suplineşte pe Ion Ghica, fiind numit prefect al Poliţiei şi avansat, în noul guvern, secretar de stat. în timpul Locotenenţei Domneşti îndeplineşte funcţia de director în Ministerul Dinăuntru. în exil, la Paris, face parte din conducerea emigraţiei. Cu N. Bălcescu şi N. Golescu, semnează un Apel către români, iar împreună cu I.C. Brătianu un catehism pentru săteni. După o infructuoasă misiune politică la Istanbul, în 1857 revine în ţară. Ales deputat în Adunarea Electivă, va participa în toate legislaturile de după 1857, fiind susţinut şi de negustori şi meseriaşi. De altfel, e desemnat staroste al Corporaţiei de negustori marchitani şi prim-staroste al comercianţilor. între 29 mai 1859 şi 9 iunie 1860 a fost director al Teatrului cel Mare din Bucureşti. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (mai-iulie 1860), R. prezintă o schiţă de proiect pentru reorganizarea şcolilor, înflăcărat adept al Unirii, salutase cu entuziasm, în „Românul", dubla alegere a lui Al. I. Cuza, ale cărui iniţiative le şi susţine un timp. Treptat, relaţiile devin mai încordate (este şi arestat, iar publicaţiile sale suspendate) şi R. se va număra printre organizatorii actului de la 11 februarie 1866. în 1864 publicase la Paris broşura, nesemnată, Relation authentique du coup d'etat du prince Couza, potrivnică domnitorului. în noul guvern îi revine iarăşi funcţia de ministru al Cultelor (februarie-iulie 1866). Republican convins, de orientare liberală, nu se împacă nici cu guvernarea lui Carol I şi, pentru răsturnarea de la putere a grupării conservatoare, se implică în aşa-numita coaliţie de la Mazar-Paşa (1875-1876). Primar al capitalei, apoi, la 1876, preşedinte al Camerei, R. are enorma satisfacţie de a proclama, el, în 1877, Independenţa, în numele Adunării Naţionale. între timp duce la capăt o misiune politică la Paris. Din mai 1878 e, câteva luni, ministru de Interne. Cum propunerile sale (revizuirea Constituţiei din 1866, o nouă lege electorală ş.a.) nu sunt acceptate de primul ministru I.C. Brătianu, demisionează, depărtându-se de fostul prieten şi tovarăş de idei din timpul exilului parizian. De fapt, nu se mai socotea membru al Partidului Liberal. Va mai fi, totuşi, ministru de Interne (iunie 1881-ianuarie 1882). Girează chiar conducerea Consiliului de Miniştri, în perioada când I.C. Brătianu se afla în străinătate, şi e ales în mai multe rânduri
Rosetti
Dicţionarul general al literaturii române 686
preşedinte al Camerei Deputaţilor. Suferea de mai multă vreme de o afecţiune pulmonară, care s-a agravat, grăbindu-i sfârşitul.
Poeziile din tinereţe ale lui R. - care debutează în 1836, cu romanţa A cui e vina? - par urmarea unui capriciu, o expresie a preocupărilor erotice, foarte asidue. Compunând cu înlesnire, în maniera anacreontică a lui Costache Conachi ori a Văcăreştilor, contaminat de poezia galantă a sfârşitului de secol XVIII, el dedică versurile femeii, pentru care nutreşte un cult. Poetul e un epicureu - Ceasurile de mulţumire (1843) este titlul unicului său volum. în spiritul lui Beranger, izvodeşte un cântec uşor, sprinţar, susţinut de refrene, cu unele inflexiuni de satiră socială. Este o lirică simplă, de oarecare graţie, uneori didactică, slăvind fericirea în mijlocul naturii, în mediul pastoral sau chiar în sărăcie. în afara unor versificări prolixe pe subiecte din „romanţuri" străine, R. a tradus şi a imitat (sau prelucrat) din Byron, Lamartine, Victor Hugo, Beranger, Metastasio (printr-un text intermediar francez), Pierre Daru. Cu ajutorul profesorului Bernhardt Stolz, s-a apucat să tălmăcească, direct din englezeşte, poema dramatică Manfred de Byron. Versiunea, cu pasaje şi imagini remarcabile, se poate să fi stat în atenţia lui Eminescu (în Mureşan, dacă nu şi în Luceafărul). în epocă R. s-a bucurat, ca poet, de mare popularitate. Stihuiri ale sale sunt transpuse în alte limbi ori incluse de Anton Pann în Spitalul Amorului, făcând, până la urmă, şi prozeliţi (Costache Caragiali, G. Sion ş.a.). La 1848 circulau şi satirele lui politice, un fel de fiziologii. în calendarele sale (din 1847,1848) se mai găsesc o seamă de articole şi povestiri. Opiniile literare ale lui R. se situează pe linia programului de la „Dacia literară". El cere unei opere să fie „dagherotipia stării sociale a timpului", dar, nu mai puţin, să aibă un tonus combativ, un nerv agitatoric. Critica lui e participativă şi, ca metodă, cu elemente deterministe. Apariţia poeziilor lui V. Alecsandri o explică prin raportări la contextul social-politic, ereditatea şi educaţia bardului de la Mirceşti, contactul său cu aspiraţiile neamului. în ceea ce priveşte teatrul, îl socoteşte a fi o „oglindă", aşa cum scena cată să fie un „sanctuariu", un „altar" sau o tribună de la care se pot răspândi ideile de dreptate şi libertate. Cu atât mai mult, argumentează publicistul, se cere un repertoriu original, cu piese inspirate din istoria şi legendele noastre. Ostil dramelor lacrimogene, el se declară în favoarea „comediei naţionale". Observaţiile, competente, îi vizează pe interpreţi, sfătuiţi „a imita natura", se referă la decoruri şi costume şi nu pierd din vedere publicul. In afara unei piese scrise la Paris, Femeia fără zestre, R. a realizat şi câteva tălmăciri: drama Chatterton de Alfred de Vigny, Bogatul şi săracul de Emile Souvestre, Doctorul negru, după Anicet-Bourgeois şi Philippe Dumanoir. I s-a atribuit Omul muntelui, „romanţ original" publicat în „Românul" (1857-1858) şi semnat în volum Doamna L. După alte ipoteze, Doamna L. nu ar fi decât un pseudonim al scriitoarei franceze Mărie Boucher (care ar fi fiind, în colaborare cu V.A. Urechia, autoare a romanului). Susţinut cu intensitate între anii 1848 şi 1859, jurnalul lui R. - Jurnalul meu
-	oferă o surprinzătoare, paradoxală imagine a omului politic
de clocotitoare energie. Exaltatul cu gesturi fastuoase, făcând din fiecare apariţie în public un adevărat spectacol, apare în notaţiile de aici ca un abulic, bolnăvicios şi lacrimogen, lăsându-se pradă unor chinuitoare frământări. O natură hipersensibilă şi lucidă deopotrivă, analizându-se necruţător, în dorinţa de a se autoperfecţiona. Auster până la puritanism, zbuciumatul lasă din când în când să i se întrevadă firea de un cotropitor senzualism. E loc, desigur, şi pentru meditaţii despre soartă, fericire, moarte - diaristul având, dincolo de postura livrescă, de inspiraţie byroniană, un sentiment acut al morţii. Se simte, în acest jurnal, o tensiune a sentimentului patriotic, paşoptistul asumându-şi cu un soi de fanatism sarcina de „propagandist revoluţionar". De memorialistică ţin şi însemnările De la Paris la Stambul (Călătorie făcută în 1853). Din scrisori R. se înfăţişează ca un bărbat plin de tandreţe, cu o religie a prieteniei şi cu o credinţă vibrantă în cauza revoluţiei, căreia i s-a devotat. R. a fost un mare ziarist al vremii sale, inaugurând un stil în presa românească, în publicistica politică îndeosebi. Cu Enrich Winterhalder scosese, în 1848, „Pruncul român". în exilul parizian, mânat de acelaşi neastâmpăr, înfiinţează cu I.C. Brătianu „Republica rumână" (1851) şi intră în comitetul de redacţie al „României viitoare" (1850). Triumful activităţii de gazetar a lui R. este „Românul", organ unionist, de o mare longevitate, apărut la 9 august 1857. în ziar, directorul este omniprezent, cu articole de fond, cronici economice, artistice, literare, comentarii asupra evenimentelor interne şi internaţionale. Uneori numere întregi sunt redactate de el. A întemeiat şi a girat şi alte periodice: „Apărătorul dreptăţii" (mai-iulie 1863), răspândit subversiv, în manuscrise, apoi „Libertatea" (12-23 iulie 1864), „Conştiinţa naţională" (1865), „Românul de duminică" (1864) - o anexă-magazin a „Românului", „Conştiinţa naţională" (1865); de asemenea, o revistă umoristică, „Ţânţarul" (1859), împreună cu N. T. Orăşanu. A colaborat la „Steaua Dunării", semnând K. sau Constantinescu, la „Revista Dunării", „Cugetarea", „Sentinela română" ş.a. A mai semnat cu iniţiale, precum şi cu pseudonimele Costin, C. Trandafirescu, Conţopist Trandafirescu, Pitarul Zăvoiescu, Konstantin ş.a. Temperament frenetic, însufleţit de încrederea în „steaua României", în idealurile sale uneori utopice, acest exponent al mesianismului paşoptist a lăsat imaginea unui spirit exaltat şi fulgurant, realist şi visător. Preconizând revoluţia - o revoluţie burgheză - ca mijloc radical de preschimbare a vechilor rânduieli, R. se arată un vrăjmaş al marii proprietăţi individuale, dar, sub înrâurirea lui Proudhon, ca şi a lui Saint-Simon, admite proprietatea ca rod al muncii. Credinţa lui în progres e de nezdruncinat şi, sub influenţa socialismului utopic şi a iluminismului, el se mai şi pierde în reverii despre frăţia şi solidaritatea naţiunilor, în marşul lor către o fericire universală. Adept al lui Jean-Jacques Rousseau, îmbrăţişează teoria dreptului natural, care ar exclude de la sine oprimarea. Tezele principale ale programului său politic sunt libertatea individuală absolută, salvgardarea naţionalităţii, republica. Ca un profet al revoluţiei, invocă adeseori divinitatea în maniera, poematică, a Cântării României, apelând la citate şi ilustrări biblice, ceea ce conferă discursurilor o
687 Dicţionarul general al literaturii române
Rosetti
coloratură mistică, fără ca omul să fi fost un spirit religios. Influenţa romanticilor Jules Michelet şi Edgar Quinet, a lui Lamennais, dar şi a socialismului utopic se regăseşte în opera politică şi socială a tribunului, în care el investeşte fantezie, patos, o forţă reală a elocinţei. Ca polemist, jurnalistul se ilustrează în replica pe care o dă, cu sarcasm şi întărâtare, Domnilor Eliade şi Teii (1850-1851), dar mai ales în cele trei epistole adresate domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei, întreprinzând o critică amplă a regimului, scrisorile acestea sunt o adevărată diatribă, folosind o gamă de mijloace din arsenalul pamfletului, de la apelul familiar, în bătaie de joc, la atacul dur, necruţător. Fineţea şi subtilitatea sunt însuşiri mai rar valorificate de R., înclinat, atunci când nu polemizează dur, spre stilul măreţ, grandilocvent, câteodată căzând în delir, tinzând spre sublim şi neevitând, întotdeauna, ridicolul. Stilul
-	se poate vorbi de o manieră -, cu efecte oratorice bine calculate, este romantic, mesianic, oracular.
Notarea imediată, proaspătă, zilnică, o va face Rosetti într-o vreme când nu se ştia prea bine la noi ce este jurnalul intim. El avea conştiinţa jurnalului ca parte şi interlocutor permanent şi discret, ca un documentar pentru sine al întregii sale activităţi. Jurnalul [...] a fost tot timpul preocuparea sa cea mai statornică [...]. Notele intime raportează zilnic despre un om cuprins de patima acţiunii, căutând relaţii, filosofând, avid de plăcere, inhibat de nerealizare, orgolios şi smerit, demn şi bun, făcându-şi visuri să fie util ţării [...], cu o percepţie acută a realului, dar şi cu predispoziţie romantică spre reverie.
Marin Bucur
SCRIERI: Ceasurile de mulţumire ale lui..., Bucureşti, 1843; Apel la toate partidele urmat de încrederea-n sine, Paris, 1850; Scrieri din juneţe şi esiliu, I-II, îngr. Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1885; Scrierile lui..., I, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, Bucureşti, 1887; Amintiri istorice, îngr. Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1889; Pagini din trecut, îngr. Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1902; Note intime, I-II, îngr. Vintilă C.A. Rosetti, Bucureşti, 1902-1903; Poezii alese, Vălenii de Munte, 1909; Jurnalul meu, îngr. şi pref. Marin Bucur, Cluj-Napoca, 1974; C.A. Rosetti către Maria Rosetti, I-II, îngr. şi pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1988-1998.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 134-136; Caragiale, Opere, III, 131-137; G. I. Ionnescu-Gion, Portrete istorice, Bucureşti, 1894,215-235; Iorga, Ist. lit. XIX, II, 194-198, III, 73-74; Ibrăileanu, Opere, VIII, 328-352; Arghezi, Scrieri, XXVII, 157-159; Lui C.A. Rosetti. La o sută de ani de la naşterea sa, Bucureşti, 1916; Bogdan-Duică, Ist. lit., 279-290; Călinescu, Ist. lit. (1941), 159-165, Ist. lit. (1982), 166-172; Brădăţeanu, Istoria, 1,202-206; Popovici, Romanţ, rom., 452-461; Ist. lit., II, 527-539; Radu Pantazi, C.A. Rosetti. Gânditorul. Omul, Bucureşti, 1969; Vasile Netea, C.A. Rosetti, Bucureşti, 1970; Marin Bucur, C.A. Rosetti. Mesianism şi donquijotism revoluţionar, Bucureşti, 1970; Zaciu, Lecturi, 82-85; Săndulescu, Continuităţi, 222-227; Dicţ. lit. 1900, 751-753; Cristea, Faptul, 19-24; Cioculescu, Itinerar, 1,64-72, IV, 71-76; Dana Dumitriu, Introducere în opera lui C.A. Rosetti, Bucureşti, 1984; Indrieş, Polifonia, 66-70; Holban, Literatura, 1,1-19; loan Holban, C.A. Rosetti, CL, 2000, 3-5; Manolescu, Istoria, 1,263-273; Simion, Ficţiunea, III, 94-102; Dicţ. scriit. rom., IV, 97-101; Săndulescu, Memorialişti, 27-32.	F.F.
ROSETTI, Dimitrie R. (17.IV.1850, Bucureşti - 11.X.1934, Bucureşti), publicist şi autor dramatic. Este fiul Casiei (n. Brăiloiu) şi al lui Radu Rosetti. Face studii, neterminate, la Colegiul „Louis le Gr and", urmând apoi, vreme de doi ani, Ecole des Sciences Politiques et Administratives din Paris, întors în ţară, ocupă diferite funcţii; şef de cabinet al lui I.C. Brătianu (1876), şeful Poliţiei din Brăila, avocat al statului la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1910), şef al Serviciului Contencios la acelaşi minister (1922-1929). între 1888 şi 1900 a activat ca deputat de Teleorman. Membru în Comitetul teatral (1888-1890), R. girează conducerea artistică a Teatrului Naţional din Bucureşti, în perioada în care I.L. Caragiale se afla în concediu. Sora lui, Ana Rosetti, a fost soţia lui Titu Maiorescu. Câteva lucrări pe care le întocmeşte nu sunt, propriu-zis, de literatură. Apărută în două ediţii, Poveţe către săteni (1885) este de fapt o prelucrare. Realizare meritorie, chiar dacă nu lipsită de erori şi omisiuni, Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898) (1898) cuprinde, în prezentări succinte, biografia şi operele unor scriitori, ale unor oameni de ştiinţă sau politici. Autorul s-a folosit, între altele, de biografiile româneşti alcătuite de A. Ubicini pentru un dicţionar al lui L.-G. Vapereau. Ca publicist, R., redactor la „Românul", mai colaborează la ziare ca „La Boîte aux lettres", „Timpul", „Constituţionalul", „LTndependance roumaine", „Epoca". La Bucureşti lua parte la şedinţele Junimii. De altfel, în „Convorbiri literare" i-au şi apărut o serie de scrieri. A mai semnat D.R.R., Dim. şi cu pseudonimele Max şi Stal. Şi-a pierdut viaţa într-un accident de automobil.
Localizările şi prelucrările lui R. sunt farse uşoare, frivole, deşi cu unele porniri moralizatoare, bizuindu-se pe comicul de situaţii, mai rar pe acela de limbaj sau chiar onomastic, unde ar exista şi un început de tipizare. Totul se sprijină pe quiproquo; iţele se încurcă şi se descurcă rapid, din zăpăceala generală iscându-se hazul, destul de îndoielnic. Aşa se întâmplă în Politica babachei (după Edmond Gondinet), Neruşinaţii (după Emile Augier), Păţania lui Dumitrache, Uite popa... nu e popa („Convorbiri literare", 1882), Un leu şi un zlot (1910), Moştenire de la răposata (1910, după Eugene Labiche). Temele care îl preocupă pe publicist se regăsesc în revistele lui teatrale, „politice şi umoristice". Discursurile patriotarde din Cameră, farsa alegerilor, dezbaterile sterile ale Academiei, situaţii ilare din presă, administraţie, învăţământ sunt persiflate în Vicleimul (1881), Nazat! (1886), compusă, ca şi Zeflemele („Convorbiri literare", 1889), în asociere cu Iacob Negruzzi, Scump... dar face! (1902). E aici un amalgam năstruşnic, în care se învălmăşesc neurastenia cu telegraful fără fir, ţiganul şi arendaşul, proprietarul şi meseriaşul sărăcit, personaj e-personificări ca, de pildă, Criza, Naftalina şi altele. Probabil că în epocă efectul de ilaritate era asigurat, autorul făcând apel la procedee umoristice verificate (calamburul, limbajul stropşit, parodia ş.a.). Un comentator spiritual, maliţios, pus pe arţag se arată a fi R. în Cronicele sale din „Epoca", reunite în 1888 în volumul Cronicele lui Max (1886-1888). Cu o limbă rea şi ascuţită, Max, aflat în opoziţie, batjocoreşte în şarje brutale oamenii politici aflaţi la putere (liberalii, în speţă), speculând
Rosetti
Dicţionarul general al literaturii române 688
cu o regretabilă insistenţă chiar defectele lor fizice. Când renunţă la poanta de un gust dubios, publicistul practică o cozerie acidulată, dezvăluindu-şi oarecare aptitudini narative (ca în notele de voiaj Bucureşti-Vama), precum şi resurse umoristice. însemnările lui au câteodată un aspect de fiziologie, colectând „tipuri şi impresii", ca în volumul Trotuarul Bucureştiului (1896), unde anomaliile „sistemei" politice, administrative, felurite obiceiuri şi năravuri, specimene variate (cămătarul, linguşitorul, ipohondrul ş.a.m.d.) sunt surprinse cu agerime şi zugrăvite în trăsături apăsate, care pun mai bine în relief grotescul, uneori evidenţiat prin numele personajului. Viaţa în provincie e o adevărată schiţă, creionând automa-tismele, tabieturile, toropeala, plictisul existenţei dintr-un târg de provincie. Danţuri vechi, danţuri noi este o meditaţie asupra vremelniciei, sub semnul unei resemnări senine din care nu lipseşte o undă de melancolie. Intre Capsa şi Palat... Impresiile unui trecător (1904) conţine notaţiile unui observator atent, preocupat de o tipologie diversă, ironizând subţire nestatornicia femeii sau creionând o serie de „moftangii".
SCRIERI: Vicleimul, Bucureşti, 1881; Poveţe către săteni, Bucureşti, 1885; Nazat! (în colaborare cu Iacob Negruzzi), Bucureşti, 1886; Cronicele lui Max (1886-1888), Bucureşti, 1888; Trotuarul Bucureştiului. Tipuri şi impresii, Bucureşti, 1896; Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898), Bucureşti, 1898; Scump... dar face!, Bucureşti, 1902; între Capsa şi Palat... Impresiile unui trecător, Bucureşti, 1904; Un leu şi un zlot, Bucureşti, [1910]; Moştenire de la răposata, Bucureşti, [1910].
Repere bibliografice: Caragiale, Opere, IV, 427-428; Olimpiu Boitoş, Biografiile româneşti ale lui Ubicini, Cluj, 1932, 44-46; B. Brănişteanu, Max, DMN, 1934,9 886; Radu Rosetti, Familia Rosetti, II, Bucureşti, 1940, 88-89; Brădăţeanu, Comedia, 151-152; Dicţ. lit. 1900, 753-754. F.F.
ROSETTI, Maria (1820, Guernsey, Anglia - 13.11.1893, Bucureşti), publicistă. Maria Grant, fiica unui ofiţer scoţian şi a unei franţuzoaice, era prin 1846 institutoarea copiilor fratelui Catincăi Odobescu. în casa Odobeştilor îl cunoaşte pe
C.	A. Rosetti, cu care se căsătoreşte în 1847, la Plymouth, în Anglia, unde îşi avea familia. A împărtăşit cu sentimentalism, dar cu acelaşi devotament ca şi soţul său, ideea revoluţiei de la 1848. Primului său copil, născut la 6 iunie 1848, i-a dat numele Libertate. R. a urmat, pe uscat, de la Giurgiu la Svinţa pe revoluţionarii exilaţi aflaţi în ghimiile turceşti, între care se găseau C. A. Rosetti, Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, D. Bolintineanu, încurajându-i, trasmiţându-le informaţii, procurând alimente şi îmbrăcăminte, făcând demersuri pentru obţinerea paşapoartelor. Jules Michelet îi face în 1853 un elogios portret. A rămas împreună cu C.A. Rosetti în exil, la Paris, până în 1857. în 1853-1854 a colaborat la ziarul „La Presse" şi, mai târziu, la „Românul" lui C.A. Rosetti. în 1863 îl ajută pe aceasta să redacteze „Apărătorul dreptăţii", în 1864 scrie la „Românul de duminică" şi în 1865-1866 scoate ea însăşi ziarul „Mama şi copilul". A mai semnat cu pseudonimele Elena şi Florica. A fost modelul picturii România revoluţionară de Daniel Rosenthal.
R este considerată prima ziaristă româncă. Ziarul „Mama şi copilul" era redactat aproape în întregime de ea. Exaltând maternitatea şi crezând în influenţa femeii-mame asupra destinului societăţii, propovăduia bunătatea şi dragostea universală. R. a editat o publicaţie pentru copii, în care interesează mai puţin istorioarele scrise sau traduse de ea cu scopul nemijlocit de a educa (Minciuna, Ploaia de aur), cât mai ales însemnările despre Franklin, Galilei, Newton, Mozart, interesantele Convorbiri despre univers, evocările din istoria ţării, alegoriile despre dreptate, libertate, egalitate. O parte din acestea, precum şi din colaborările la „Românul" au fost strânse de Vintilă C.A. Rosetti, fiul său, în volumul Scrieri din 1864 şi 1865 (1893). în „Românul" a mai publicat cronici dramatice şi descrieri de călătorie. însemnări din timpul călătoriei lui C. A. Rosetti de la Paris la Constantinopol a rămas în manuscris. Un remarcabil talent epistolar dovedeşte R. în scrisorile către Adele Dumesnil, fiica lui Jules Michelet.
SCRIERI: Scrieri din 1864 şi 1865, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, pref. Jules Michelet, Bucureşti, 1893.
Repere bibliografice: Jules Michelet, Principautes Danubiennes. M-me Rosetti 1848, Paris,1853; D. Bolintineanu, Călătorii, I, îngr. şi pref. Ion Roman, Bucureşti, 1968,25-27; C.A. Rosetti, Jurnalul meu, îngr. şi pref. Marin Bucur, Cluj-Napoca, 1974, passim; Dicţ. lit. 1900, 754-755; C.A. Rosetti către Maria Rosetti, I-II, îngr. şi pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1988-1998.	'	S.C.
ROSETTI, Radu (14.IX.1853, Iaşi - 12.11.1926, Bucureşti), prozator şi memorialist. Este fiul domniţei Aglae, fiica cea mare a domnitorului Grigore Alexandru Ghica, şi al lui Răducanu Ruset „cel tânăr". Nobilităţii i se adaugă vocaţia culturală a familiei. Răducanu Ruset stăpânea o bună greacă veche clasică şi urmase filosofia la Miinchen, Aglae, la rândul ei, era instruită, animată de idei liberale şi de idealul Unirii. R. îşi petrece copilăria la moşia Căiuţi (judeţul Bacău), învaţă cu preceptori străini, cărora le datorează, cel puţin, stăpânirea limbilor franceză, germană şi engleză. în toamna lui 1870 este trimis la un pension din Geneva, internatul lăsându-i numai amintiri neplăcute. în anul următor e înscris la un liceu în Toulouse, unde în 1873 îşi ia bacalaureatul în ştiinţe. îşi va continua studiile la un colegiu din Paris, cu intenţia de a deveni inginer. Moartea tatălui, moştenirea grevată de datorii şi totala inaptitudine pentru desen îl fac să se întoarcă în ţară. în pofida eforturilor sale, în 1888 moşia Căiuţi este vândută, iar familia se mută la Târgu Ocna, apoi la Bacău. Lipsit de ambiţii politice, dar silit de nevoi financiare, R. va intra în viaţa publică: în 1889 e numit prefect de Roman, dar demisionează după câteva luni, în 1891 este ales deputat de Fălciu, în 1892 ajunge prefect de Brăila, după un an fiind mutat la Bacău. Din ianuarie până în octombrie 1895, când demisionează, funcţionează ca director general al închisorilor. După căderea guvernului conservator al lui Lascăr Catargiu, renunţă la cariera politică. Obligat de împrejurări, în 1898 ocupă un post de ajutor-arhivar în cadrul Ministerului de Externe. îşi
689 Dicţionarul general al literaturii române
Rosetti
descoperă pasiunea pentru istorie, pornind de la cercetarea de hrisoave şi documente pentru colecţiile Academiei Române, cum atestă corespondenţa cu loan Bianu. Primul studiu, Despre clasele agricole din Moldova, este publicat în „Revista nouă" (1888). Contribuţiile ulterioare, apărute în „Analele Academiei Române", şi câteva cărţi amplu documentate asupra proprietăţii rurale şi a originii boierimii câştigă recunoaşterea din partea unor istorici importanţi, ca loan Bogdan sau Vasile Pârvan. Pentru ce s-au răsculat ţăranii? (1907), Pământul, sătenii şi stăpânii din Moldova (1907), lucrări însumând o mie de pagini, stârnesc reacţii contradictorii, în atmosfera tensionată a momentului. Prin criticile adresate boierimii, mai cu seamă marilor latifundiari, prin denunţarea abuzurilor şi a privilegiilor nemeritate R. a fost considerat unul dintre „stâlpii" ideologiei poporaniste. Rezultat al preocupărilor de istoric şi genealogist sunt La Roumanie et les Juifs (1903), cu o ediţie în limba engleză (1904), semnate cu pseudonimul Verax, şi alte numeroase studii, între care Cronica Bohotinului (1905), Cronica Vascanilor (1906) Note genealogice despre familiile Buhuş şi Rosetti (1906), câteva având un caracter pronunţat politic - Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova (1905), Despre cenzura în Moldova (1907), Acţiunea politicei ruseşti în Ţările Române (1914), probând efortul de a clarifica chestiuni controversate ale vieţii contemporane. Deosebit de activ până la sfârşitul vieţii, pregăteşte o vastă cronică a războiului 1916-1918, pe care intenţiona să o intituleze O partidă de stos, adună un material imens, primul capitol având consistenţa unei cărţi întregi. Boala de inimă cu care lupta de ani buni se agravează şi această ultimă lucrare rămâne neterminată şi needitată. R. se stinge din viaţă într-un sanatoriu din Bucureşti.
Literatura lui R. se aşază firesc în continuarea activităţii de cercetător. Colaborează cu studii, fragmente de roman, povestiri şi memorialistică la „Revista nouă", „Convorbiri literare", „Epoca", „Analele Academiei Române", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Lumea", „Adevărul literar" ş.a. Romanul „de capă şi spadă" Cu paloşul (1905), apărut iniţial în foileton în ziarul „Epoca" (1904-1905), este o naraţiune nutrită de laborioase investigări ale trecutului, un Ev Mediu altminteri obscur, completată de fantezie, cu influenţe din Walter Scott şi, nu în ultimul rând, din literatura populară, în pofida unei anumite prolixităţi, cartea se bucură de succes -confirmat şi de Premiul Academiei Române - şi conţine caracteristicile fundamentale ale scrierilor de mai târziu: jalonarea „balzaciană" în spaţiu şi timp, descrieri minuţioase ale arhitecturii, mobilierului, vestimentaţiei, armelor - întreţinând astfel iluzia autenticităţii -, caracterizarea exterioară a personajelor, în portrete esenţializate până la schematism, viabile însă, ca ale cronicarilor, alternarea lungilor pasaje „stagnante", când evenimentele sunt privite global, cu pasajele de acţiune vijelioasă, ca un joc între prim-plan şi fundal. Cu Păcatele sulgerului (1912), din care publicase fragmente în „Viaţa românească" (1906), R. îşi află materia epică în poveştile auzite, în copilărie, de la ţărani, de la robii ţigani din Căiuţi, de
la părinţi, de unde caracterul neunitar al acestui aşa-zis roman, care combină anecdotica şi memorialistica, pasiunea de etnograf şi darul natural de povestitor, fără a lipsi intenţia critică, difuză aici, din primele sale studii. Apropiat de critică de Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon, romanul suferă o mutaţie importantă în privinţa structurii: atenţia naratorului se deplasează către spectacolul limbajului. De la acela „simplu", propriu răzeşilor, până la cel meşteşugit, aluziv, „oblic", limbajul pare să fie adevăratul personaj. Pământul şi dragostea sunt obsesiile care unifică episoadele. R. nu abandonează gustul său pentru descrierile „fotografice", care sunt, de fapt, instrumente ale sugestiei - de atmosferă, stare socială, caracterologie indirectă -, scrierea căpătând adesea aspect de monografie, de studiu al mentalităţilor. Materia este însufleţită de umor, de surprizele şi contrastele savant construite, sub aparenţa unui stil neutru. Venit în Moldova din Fanar, neamul Strileştilor are origini îndepărtate, în Spania secolului al XlII-lea (un Miguel de Las Estrellas), autorul făcând aluzie la originea meridională a familiei sale. în pofida avidităţii, Mihalache Strilea câştigă simpatia prin - paradoxal - nobilele lui însuşiri de caracter, prin bravură şi inteligenţă, prin fineţea spiritului. R. mărturiseşte că şi-a construit personajele conjugând mai multe modele reale; de aici, poate, caracterul lor uneori contradictoriu, cu atât mai veridic, căci fizionomiile nu cad în schematism şi caricatură, ca la Filimon. Conştient de lipsa vocaţiei arhitecturale, scriitorul optează, totuşi, pentru povestire: Poveşti moldoveneşti (1920) şi Alte poveşti moldoveneşti (1921) sunt inspirate din amintiri de familie ori de vreo întâmplare mai deosebită abia schiţată într-o cronică. Eliberate de necesitatea invenţiei epice, textele din Poveşti moldoveneşti, „decameron moldav", cum li s-a spus, renunţă şi la spectaculos, adăugând în prim-plan pitorescul şi melodramaticul, adesea povestea cu aer anecdotic. Interesul se deplasează spre farmecul stilistic, marcând trecerea spre alt registru literar, acela al memorialisticii din Amintiri, volumul I: Ce-am auzit de la alţii (1922), Amintiri din copilărie (1925), Amintiri din prima tinereţe (1927), pagini socotite partea cea mai valoroasă a literaturii lui R. Cu toate că negase, cu argumente istorice, legitimitatea clasei căreia îi aparţinea, el nu îşi poate învinge nostalgia pentru acea epocă a bogăţiei şi splendorii din copilăria şi prima lui tinereţe. Evocând figuri ilustre şi traiul plin de strălucire al marii boierimi, rememorările reprezintă, dincolo de orice impuls critic, un gest recuperator: odată dispăruţi boierii luminaţi, marile latifundii, traiul fastuos ce îmbina simplitatea cu rafinamentul occidental, nu poate urma decât decadenţa, ducând gândul la tristeţea din Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în care destrămarea unei lumi şi reaşezarea într-o nouă ordine socială nu aduc nimănui fericire. Nu întâmplător ultima secvenţă, venind după leşul decadenţii, se deschide cu întrebarea Cine sunt ciocoii?. Dincolo de valoarea monografică, aceste scrieri rămân un reper important al memorialisticii româneşti şi momentul de vârf al creaţiei lui R.
Rosetti
Dicţionarul general al literaturii române 690
SCRIERI: Cu paloşul, Bucureşti, 1905; ed. 2, I-III, Iaşi, 1924; ed. îngr. Gheorghe Drăgan, Iaşi, 1972; Păcatele sulgerului, Bucureşti, 1912; Poveşti moldoveneşti, Iaşi, 1920; Alte poveşti moldoveneşti, Iaşi, 1921; Amintiri, voi. I: Ce-am auzit de la alţii, Iaşi, [1922]; ed. îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1996; Amintiri din copilărie, Bucureşti, 1925; Amintiri din prima tinereţe, Bucureşti, 1927; Scrieri, îngr. Cătălina Poleakov, pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1980; Scrieri, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Ilarie Chendi, Proza d-lui Radu Rosetti, „Voinţa naţională, 1904,5 624; Davidescu, Aspecte, 188-190; Lovinescu, Ist civ. rom., II, 39-41, 84-86, passim; Mihail Sevastos, „Poveşti moldoveneşti", VR, 1921, 7; Mihail Sevastos, „Alte poveşti moldoveneşti", VR, 1922,5; Mihail Sevastos, „Amintiri", VR, 1923, 1; Botez, Scrieri, 218-221; Mihail Sadoveanu, Bătrânul Radu Rosetti, VR, 1926,2-3; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 106-107; Radu R. Rosetti, Familia Rosetti, I, Bucureşti, 1938,231,234,244,153,268,271; Predescu, Encicl, 740-741; Călinescu, Ist. lit. (1941), 600-601, Istlit. (1982), 677-678; Sevastos, Amintiri, 214-218; Ciopraga, Lit.rom., 582-586; Vasile Netea, Rosetteştii, „Magazin istoric", 1972,3; Ornea, Poporanismul, 128,339; Scrisori către Ioan Bianu, IV, îngr. şi pref. Marieta Croicu şi Petre Croicu, Bucureşti, 1978,123-207; Gala Galaction, Opinii literare,îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Bucureşti, 1979, 259-261; Piru, Ist. lit., 243-244; Ornea, Interpretări, 84-165; Z. Ornea, Amintiri de demult, RL, 1996,41; Dicţ. scriit. rom.,IV, 101-103; Săndulescu, Memorialişti, 73-81.	S.D.
ROSETTI, Radu D. (18.XII.1874, Bucureşti -1964, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi traducător. Este fiul Eftaliei (Nataliei) (n. Gheorghiu) şi al publicistului şi autorului dramatic Dimitrie R. Rosetti. Căsătoria celor doi se desface curând, copilul fiind încredinţat bunicii din partea mamei. La Bucureşti urmează clasele primare la Institutul „Heliade" al lui Ştefan Vellescu, apoi cursurile liceale la „Sf. Gheorghe", „Sf. Sava" şi „Matei Basarab", iar în Braşov învaţă la „Liceul Şaguna". Veşnic neadaptat la atmosfera internatelor, elev „ în particular", nu reuşeşte să încheie cursul superior. Pentru înscrierea la Universitate obţine o diplomă de bacalaureat la Bruxelles, unde studia şi filosofia. Intră la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1897 şi îşi ia licenţa în 1900, cu teza Delictele de presă în legislaţia noastră. Absolvise, ca premiant, şi Conservatorul din Bucureşti (1895). Funcţionează şase ani în magistratură - portărel la Tribunalul Ilfov, substitut la Brăila, supleant la Constanţa, procuror şi judecător sindic la Ploieşti. Din 1900 este, o perioadă de zece ani, membru în Consiliul de disciplină şi prodecan al Baroului Ilfov, iar înl933-1934 decan. Participă la primul război mondial, înaintând până la gradul de căpitan, într-un regiment de artilerie călare, fiind şi redactor la ziarul „România" din Iaşi al Marelui Cartier General. Debutează în revista „Duminica" (1890), cu versuri scrise la moartea bunicii sale. Prima carte, Poesii (1890), e prefaţată de Constantin Miile, care îl angajase corector la „Adevărul". In scurt timp urmează placheta de versuri şi proză Foi de toamnă (1892). Publică poezii, proză şi traduceri la „Vieaţa" (1894), sprijinit de Al. Vlahuţă; prin el i-a cunoscut pe I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, Nicolae Grigorescu. La începutul carierei literare este vădită propensiunea lui R. către poezia galantă şi către genul anecdotic al epigramei, concurându-1 pe Cincinat Pavelescu: Epigrame (1894), Din inimă (1895), Proză şi epigrame
(1896), Sincere (1897), Duioase (1897). O anume frivolitate, stilul insidios, câte o „uşoară lubricitate" (Ion Zamfirescu) strecurată în jocul ironiilor îi atrag criticile „Vieţii româneşti". Dar avocatul Rv specialist în „delicte de presă", va câştiga procesul cu grupul de la revista lui G. Ibrăileanu, ajuns la Curtea de Casaţie. Experienţa „cazurilor" trece şi ea în literatură: Printre picături (1904), Trei nuvele (1909), Din sala paşilor pierduţi (1922), Spicuiri (1923). Ca autor de teatru, scrisese „drama în trei acte" O lecţie (1899), intrată în repertoriul Teatrului Naţional bucureştean (stagiunea 1898-1899), comedia Păcate (1901) şi, cu totul neaşteptat, piesa religioasă în versuri Isus, din care un fragment apare în „Noua revistă română" (1910). Amestecul de rigoare şi fantezie, de mondenitate, dar şi de meditative însingurări, remarcate de contemporani, gustul pentru pitoresc şi obiectivitatea spontană, irepresibilă, fără teamă de „prozaic" şi de nonliterar se regăsesc, aliate cu un umor spontan, în proza de călătorie, partea cea mai rezistentă a operei lui R., şi care, de altfel, i-a asigurat popularitatea de la bun început: Veneţia (1893), Din largul lumii (1903), Dincolo de hotare (1908), Din Egipt (1909), La capătul pământului (1910), Hai-hui (1924), Instantanee turistice (1939), toate subintitulate „note de călătorie". A colaborat la „Lumina" (Iaşi), „Literatorul", „Ţara noastră", „Epoca", „Foaia pentru toţi", „Litera-
Radu B. Rosetti	
Din Toate	
— Poezii —	
	
Bucureşti Editura Ldbrăricî STEXf^BEîŞG 1905	
	
691 Dicţionarul general al literaturii romane
Rosetti
tură şi artă română", „Convorbiri critice", „Dimineaţa", „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic", „Liberalul", „Epigrama", „Universul", „Rampa" şi, ocazional, la multe alte publicaţii. Semnează şi Ivan, Vladimir, Wladimir, Laura, Max-Junior. Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, ocupă diverse funcţii - cenzor, membru în comitetul de conducere.
Cu placheta Foi de toamnă se precizează aspectele dominante atât din poezia, cât şi din proza lui R.; volubil, iubitor de improvizaţie, cu gust pentru registrul dramatic, poetul construieşte miniaturi dialogate, versifică anecdote, fie în tonalitate populară, fie în timbrul grav-meditativ din Viaţa lumii, poemul lui Miron Costin. „Morga" psalmistului rămâne exterioară, convenţională, vibraţia personală este mai aproape de Ion Minulescu şi de seninătatea „veselului Alecsandri". Prozele scurte, inspirate din existenţa celor umili, respiră compasiune, un protest implicit faţă de strâmba orânduială a lumii, dar şi ironie detaşată, aproape caragialescă. Un comentator contemporan identifica apartenenţa lui R. la direcţia nouă, a prozei de călătorie „obiective", în care experienţa peregrinărilor nu este deloc „filtrată" de subiectivitatea autorului, vădit sedus de această lipsă de „poetizare", în sens romantic, a spaţiilor şi climatelor culturale străbătute. Ceea ce dă farmec acestor note este, în adevăr, efortul spre obiectivitate: după citate celebre despre Nil, într-o ironică paradă livrescă, se relatează o plimbare prin „oraşul mort"; mormintele califilor şi mamelucilor apar, în crepuscul, ca un labirint straniu. Impresionează poezia realităţii, insolitul cotidianului, amănuntele prozaice dospind de umor sau, dimpotrivă, de sentimentul tulburător al diversităţii infinite, de acela al precarităţii omului şi a civilizaţiilor, a „tărâmurilor". în două rânduri e descrisă insula Flelgolanda, iar fotografia plină de ceţuri nordice rămâne în memorie pentru totdeauna. Textul îşi extrage poeticitatea din banalitate, din prozaism, din exactitate: transoceanicul, „Bllicher"-ul, are atâtea şi atâtea cabine, motoare, e de două ori mai lung decât cea mai înaltă clădire din lume, are telegraf la bord, lumină electrică, duşuri şi restaurante: aşa începe poematicul modern al lumii fabricate, al Nautilusului, al tehnicii. Notaţiile sunt mobile, de fină observaţie sociologică, psihologică, ilustrate prin comportamente, gesturi şi situaţii caracteristice: locaţii-reper din Alexandria se numesc „La Dorobanţul Român" (cu omonimul la New York), „Briciul lui Cuza", „Castelul Peleş" ş.a.m.d., aparţinând evreilor „dezertori" din România. Din Egiptul scufundându-se în nisip şi ridicându-se din mâlul fecund al Nilului şi până în Laponia, scriitorul surprinde îndeosebi tipurile umane: de la felahii egipteni copleşiţi de o climă aparte şi de sărăcia vieţii, până la păstorii de reni din Norvegia, în nomadismul lor eroic, de neînţeles pentru central-europeni. Nu poezia „peisagiului", cu sublimităţile masivelor montane, ale întinderilor nesfârşite de apă (văzute, de altfel, cu anxietate), ci aceea a diversităţii umane, a climatului cultural, a inepuizabilului realităţii, în care identitatea şi alteritatea se războiesc necontenit, o neaşteptat de modernă „poezie" a cotidianului face din această proză de călătorie o lectură seducătoare şi dinamică. Autorul nu „instruieşte" despre ţări,
drumuri, vapoare, ci despre secretul călătoriei ca experienţă unică, fundamentală. R. a tradus versuri din numeroşi autori francezi, dar şi din Domenico Oliva, Leopardi, Schiller, Uhland ş.a. A transpus fragmente din proza lui Guy de Maupassant, comedia Rivalii de Lesage, drama-fantezie Steaua de Andre Gill şi Jean Richepin, romanele Robinson Crusoe de Daniel Defoe şi Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift.
SCRIERI: Poezii, pref. Constantin Miile, Bucureşti, 1890; Foi de toamnă, Bucureşti, 1892; Veneţia, Bucureşti, 1893; Epigrame, Bucureşti, 1894; Din inimă, Bucureşti, 1895; Fără iubire, cu ilustraţii de N. Vermont, Bucureşti, 1896; Proză şi epigrame, Bucureşti, 1896; Duioase; Bucureşti, 1897; Sincere, Bucureşti, 1897; O lecţie, Bucureşti, 1899; Valuri, Bucureşti, 1900; Păcate, Bucureşti, 1901; Cele din urmă, Bucureşti, 1902; Din largul lumii, Constanţa, 1903; Printre picături, Ploieşti, 1904; Din toate, Bucureşti, 1905; Epigrame, Bucureşti, 1906; Dincolo de hotare, Bucureşti, 1908; Din Egipt, Bucureşti, 1909; Trei nuvele, Bucureşti, [1909]; La capătul pământului, Bucureşti, 1910; Razna, Bucureşti, 1912; Prin pravoslavnica Rusie, Bucureşti, 1913; Da capo, Bucureşti, 1919; Remember, Bucureşti, 1921; Din sala paşilor pierduţi, Bucureşti, 1922; Păţania lui Dumitrache, Bucureşti, f.a.; Obolul meu, Bucureşti, 1922; Spicuiri, Bucureşti, 1923; Hai-hui, Bucureşti, 1924; Poezii, Bucureşti, 1926; Ieri..., Bucureşti, 1931; Pagini alese, Bucureşti, 1935; Epigrame, Bucureşti, 1936; Vechituri, Bucureşti, [1936]; Instantanee turistice, Bucureşti, 1939; Odinioară..., Bucureşti, [1942]; Spicuiri, Bucureşti, 1958. Antologii: Cartea dragostei, Bucureşti, 1896; Anecdote militare, Bucureşti, 1898. Traduceri: Andre Gill şi Jean Richepin, Steaua, Bucureşti, 1896; Daniel Defoe, Robinson Crusoe, Bucureşti, 1900; Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Bucureşti, 1905; Guy de Maupassant, De demult..., Bucureşti, 1908.
Repere bibliografice: Al. Macedonski, „Veneţia", L, 1893,6; Ludovic Dauş, „Din inimă", ŢA, 1895,686; Rosetti, Dicţ. cont., 163; D. Evolceanu, Doi poeţi dramatici (H.C.Lecca şi R.D. Rosetti), CL, 1901, 2; B. Brănişteanu, „Din largul lumii", ADV, 1902,4781; Gr. Ventura, Literatură -artă, U, 1902, 317; loan Bianu, „Din largul lumii", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXV, 1902-1903; Iosif Vulcan, „Din toate", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXVII, 1904-1905; Ibrăileanu, Opere, IV, 115-118; Victor Anestin, „Din toate", ADV, 1908, 6701; loan Bianu, „Dincolo de hotare", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXI, 1908-1909; Ion Kalinderu, „Din Egipt", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXII, 1909-1910; Duiliu Zamfirescu, „La capătul pământului", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXIII, 1910-1911; N. I. Apostolescu, Lecca-Rosetti, NRR, 1912, 13; Al. A. Philippide, „Prin pravoslavnica Rusie", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXVI, 1913-1914; Perpessicius, Opere, XII, 506-507; G. Topîrceanu, „Da capo", „însemnări literare", 1919,4; Banu Mărăcine, „Remember", U, 1921,43; Dem. Teodorescu, „Din sala paşilor pierduţi", ADV, 1922, 11 649; Al. Iacobescu, „Din Egipt", „Straja", 1923,125; I. Mora, „Ieri", U, 1931,282; Horia Stanca, „Epigrame" „Naţiunea română", 1936, 131; Călinescu, Ist. lit. (1941), 526, Ist. lit. (1982), 593-594; Gala Galaction, Opere alese, II, Bucureşti, 1961, 322-324; Horia Oprescu, Un bătrân poet a murit, GL, 1964, 46; Ciopraga, Lit. rom., 295-297; Nicolae Dimitriu, Radu D. Rosetti, RL,
1975,	2; Brădăţeanu, Istoria, II, 63-64; Modola, Dramaturgia, 255; Ion Zamfirescu, întâlniri cu oameni, întâlniri cu viaţa, Bucureşti, 1990,36-40; Faifer, Semnele, 157; Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, îngr. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan şi Ioana Ursu, Bucureşti, 1993,176; Mircea Anghelescu, Călători români în Egipt în prima jumătate a secolului XX, SXX, 1995,4-6.	S.D.
Rosetti
Dicţionarul general al literaturii române 692
ROSETTI, Radu R. (20.ffl.1877, Căiuţi, j. Bacău -2.VI.1949,
Bucureşti), memorialist. Este fiul Emmei (n. Bogdan) şi al scriitorului Radu Rosetti. Moşteneşte din partea tatălui pasiunea pentru istorie şi genealogie, iar din partea mamei cultul armelor, la vremea lui, bunicul, Lascăr L. Bogdan, fiind ofiţer în prima baterie de artilerie din Moldova. După întâii ani de şcoală la Căiuţi, urmează Liceul Naţional din Iaşi, încheiat în 1895 cu bacalaureatul în litere şi ştiinţe. Următorii doi ani îi petrece la Bucureşti, la Şcoala de Poduri şi Şosele, îndrep-tându-se apoi către cariera militară: între 1897 şi 1899 studiază la Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu şi devine sublocotenent, iar în 1906 va absolvi Şcoala Superioară de Război. în 1913 ia parte la campania din Bulgaria. Ca ofiţer de Stat Major, participă intens la organizarea armatei, iar după declanşarea primului război mondial luptă pe front, la Nămoloasa şi Mărăşeşti, fiind rănit grav în august 1917. Internat la Iaşi, în spitalul militar ce funcţiona în Institutul Notre-Dame de Sion, va fi decorat de regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul". Cariera militară îi e dublată, constant, de activitatea diplomatică: în septembrie 1918 e ofiţer în armata franceză, sub ordinele generalului Henri Berthelot, iar între iulie 1919 şi octombrie 1920 ajunge ataşat militar pe lângă Legaţia Română din Londra. întors în ţară şi numit comandant de brigadă, în ianuarie 1924 este înaintat general, dar demisionează la începutul lui noiembrie, ca răspuns la o remarcă ofensatoare a lui Carol al II-lea, dar şi din pricina sănătăţii tot mai şubrede. între 1925 şi 1931 face parte din consiliul de conducere al Muzeului Militar Naţional, fiind chiar iniţiatorul, încă din 1914, al acestei instituţii. Mai bine de un deceniu, începând din 1927, va fi şi vicepreşedinte al Crucii Roşii Române. Un număr impresionant de studii de istorie militară, publicate în română, franceză sau engleză îl consacră ca erudit al domeniului. La mare distanţă de articolele debutului - O preumblare la Bugeac (1906), încă o excursie în Gorj (1906), Femeia şi războiul (1908) -, tipăreşte câteva lucrări de maturitate: Partea luată de armata română în războiul din 1877-1878 (1926), Essais sur l'art militaire des Roumains (1935), Participarea populaţiei civile la războiul din 1877-1878 (1941), Garda naţională. Scurt istoric. Rostul ei în războiul din 1877-1878 (1943), Făuritori de seamă ai neatârnării României (1946), Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea (1947). Amplă şi strălucită lucrare de genealogist este Familia Rosetti (I-II, 1938-1940). Activitatea îi este remarcată şi recunoscută atât în ţară, cât şi în Europa, studiile sale fiind citate şi unele chiar reproduse peste hotare. Membru corespondent (1927) şi membru activ (1934) al Academiei Române, refuză în două rânduri Meritul Cultural oferit de Carol al II-lea, pe care generalul îl judeca sever. Aflat din 1935 la conducerea Bibliotecii Academiei Române, în calitatea sa de conservator al colecţiilor cumpără sau donează documente până în pragul celui de-al doilea război mondial. Convins de caracterul strict administrativ al funcţiei, acceptă să intre ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor în primul cabinet alcătuit de generalul Ion Antonescu (1941). în aceşti ani tulburi apar primele două volume din Mărturisiri
(1940-1941), al treilea, la care lucra din 1939, fiind publicat postum (1997). în februarie 1945 R. refuză de a fi reales pentru un al treilea mandat de conservator al colecţiilor Bibliotecii Academiei Române. în mai 1946, acuzat de „acceptarea intrării trupelor germane în ţară", de a fi declarat război Rusiei Sovietice şi de a fi contribuit la o legislaţie rasistă, este arestat; în lipsă de probe, va fi eliberat. Regimul comunist nu îl iartă însă pe general: în 1948 este exclus din Academia Română, iar la 15 august, acelaşi an, este arestat şi închis în condiţii de izolare. La procesul din ianuarie 1949, capătă pedeapsa „cea mai uşoară": doi ani de închisoare, pentru că nici una dintre acuzaţii nu fusese probată. Bolnav de diabet şi privat de tratament, se stinge în închisoarea Văcăreşti. A colaborat cu studii şi articole la „Anuarul Societăţii Turistice Române", „Revista infanteriei", „The Geographical Journal", „Neamul românesc", „The Army Quarterly", „România militară", „Revista istorică", „România eroică", „Credinţa", „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", „Revue historique du Sud-Est europeen", „The Slavonie Review", „Universul" „Ordinea", „Viitorul", „Ilustraţiunea română", „Calendarul", „Anuarul Crucii Roşii", „Lumea românească", „Le Temps", „Adevărul literar şi artistic", „Arhiva românească", „Pământ nou" şi „Analele Academiei Române", la secţiunile istorică şi literară.
„Literatură de frontieră", jurnalul şi memoriile, ca gen nonficţional, au şansa de a deveni literatură abia atunci când sunt produsul unui scriitor; în cazul generalului R., lipsit de harul de povestitor al tatălui său şi, deopotrivă, de orice intenţie estetică, pare că e vorba, exclusiv, de istorie. Dar atât Mărturisiri, cât şi Pagini de jurnal, editat postum, în 1993, poartă amprenta exigenţei adevărului şi a sincerităţii, aşezând în lumină marca autenticităţii şi a emoţiei spontane. Primele două volume din Mărturisiri sunt redactate în maniera memoriilor şi nu sunt scrise „dintr-o suflare", căci în jurnal se spune că au fost revăzute în 1938. în cel dintâi se reface traseul vieţii lui R. din copilăria petrecută la Căiuţi până la căsătoria lui, în aprilie 1907, cu Ioana Ştirbey, moment în care autorul era ofiţer stagiar la Marele Stat Major, altfel spus, în plină maturitate. Naraţiunea intră în dialog, într-un chip surprinzător, cu amintirile lui Radu Rosetti: tot ceea ce în urmă cu un deceniu şi jumătate părea un paradis rural naturist şi intelectualizat are acum aspect de viaţă precară, unde totul se clatină: copiii se joacă în vechile şi inutilele trăsuri hodorogite, căci Anghel Saligny şi M. Râmniceanu trasează deja drumul de fier Adjud-Târgu Ocna etc. Tatăl, privit cu discretă ironie, e poreclit „pocherestant", căci uita cu săptămânile scrisorile „de trimis"prin buzunare; familia şi musafirii jucau „croquet" pe pajiştea din faţa casei; dacă îi prindea întunericul, jucau mai departe la lumina lămpilor cu petrol, purtate de servitori; înainte de Crăciun, copiii citeau cataloagele de jucării de la magazinul „Au Printemps" din Paris, apoi îi scriau lui Moş Crăciun - toate aceste amănunte pitoreşti strălucesc însă pe fundalul nesiguranţei familiei: „latifundiarul" Radu Rosetti se mută, în 1888, la Târgu Ocna, iar paradisul copilăriei ia sfârşit. Urmează povestea, marcată de tristeţi şi privaţiuni, a studiilor, a construirii unei cariere. Portrete de profesori şi de ofiţeri se
693 Dicţionarul general al literaturii române
Roşea
succedă, lipsite de relief, iar naraţiunea se aseamănă unui documentar. Al doilea volum cuprinde perioada 1907-1914, ultimul an reprezentând un cutremur devastator în biografia lui R.: câteva zile după naşterea ultimei fiice, Safta (Elisabeta), soţia îi moare, după numai şapte ani de căsnicie. în aceeaşi vreme vine ştirea asasinării prinţului Ferdinand, la Sarajevo, ceea ce anunţă catastrofa mondială. Cu totul altfel se defineşte scrisul lui R. în al treilea volum de Mărturisiri, ce include, în fapt, povestea unui război văzut „dinlăuntru", căci acoperă perioada 1914-1919, iar „naraţiunea" e mai degrabă un jurnal cu date precise, cuprinzând scrisori, acte oficiale, amănunte privind fiecare mişcare politică şi militară. Personaje ca Alexandru Marghiloman, mareşalul Ion Averescu ori Ion Antonescu, Henri Berthelot, Ion I.C. Brătianu, regele Carol I, Regina Maria, o serie de oameni politici români, francezi, englezi, turci sunt prezenţi alături de figuri de fundal. Fiecare personaj oferă un mic nucleu narativ, un portret sau e caracterizat printr-o remarcă memorabilă, iar autenticitatea jurnalului face ca istoria războiului să fie un spaţiu de tensiune şi emoţie, transmise lectorului ca într-un roman. Ion Antonescu are crize de plâns nervos; Ferdinand, întregitorul, vizitând răniţii dintr-un spital militar, se comportă atât de timid, încât nu ştie ce să le spună soldaţilor; autorul însuşi rememorează cum, copleşit de cele mai înalte distincţii militare, e gata să plângă fiindcă nu este în stare să se bărbierească din cauza slăbiciunii în urma tifosului exan-tematic. Aceleaşi personaje apar în ipostaze atât de diferite, de discordante, încât impresia este de tensiune insuportabilă. Pagini de jurnal, care acoperă anii 1938-1942, păstrând caracteristicile ultimului volum din Mărturisiri, sunt şi mai tensionate, notaţiile atingând uneori un laconism extrem, de mare dramatism. Ţinut cu regularitate, jurnalul redă pulsaţia timpului: zile pline, zile goale, „istorice" sau zadarnice. Meditaţia politică interferează cu aceea morală şi intelectuală; în aceeaşi zi se consemnează, spre pildă, uciderea lui Armând Călinescu, o supărare a lui P. P. Panaitescu, apariţia unui roman care i-a plăcut ori nu diaristului, se vorbeşte despre mişcarea legionară, despre oreionul cutărui nepot ş.a. Jurnalul lasă impresia unui puzzle uriaş, supus continuu agregării şi dezagregării. în pragul senectuţii autorul asistă aparent detaşat la ce se petrece în juru-i, cu grija de a adăposti de bombardamente colecţiile Academiei, şi, în mod vizibil, de a citi o cantitate tot mai mare de literatură. E aici spectacolul unei personalităţi exemplare şi al unui spirit european.
SCRIERI: Familia Rosetti, I-II, Bucureşti, 1938-1940; Mărturisiri, voi. I-II, Bucureşti, 1940-1941, [voi. III], îngr. şi introd. Maria Georgescu, Bucureşti, 1997; Pagini de jurnal, îngr. şi pref. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan şi Ioana Ursu, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Camil Vasiliu, Ostaş, viteaz şi cărturar, „Moldavia" (Bolgrad), 1941, 135; Perpessicius, Opere, IX, 106-116; Teodor Vârgolici, Scriitorii clasici şi armata română, Bucureşti, 1986, 341-342; Cristian PopişteWiu, Radu R. Rosetti, „Magazin istoric", 1989,11; Ştefan Manaru, „Pagini de jurnal", SPM, 1990,22-28; Zaciu, Departe, 46-49; Rusu, Membrii Academiei, 461-462; Simion, Genurile, 156-161.	S.D.
ROŞCA, Agnesa (17.X.1929, Chişinău), poetă şi traducătoare. Este fiica Irinei şi a lui Vasile Roşea. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1953). A fost peste douăzeci de ani redactor de poezie la câteva edituri, în 1966-1967 îndeplinind şi funcţia de şef al Direcţiei Editurilor în Comitetul de Stat al RSS Moldova. Publică versuri din 1950, debutând editorial cu placheta Bat gândurile (1965), remarcată şi de A.E. Baconsky.
Poetă cu un puternic simţ al realului, dar şi deschisă spre oniric, R. a cultivat totuşi multă vreme o lirică preponderent ocazională, semnând numeroase stihuri ce au exaltat în tonalităţi patetice teme civice de conjunctură. Scrisul său cuprinde registre variate, de la versul pur folcloric la cel de factură modernă. S-a realizat însă în lirica meditativă. Volumul Scrieri alese (1987) îi stabileşte oarecum evoluţia: autoarea se regăseşte sub semnul a tot ce e valenţă autohtonă, a tot ce e sacru şi etern. Mărturie elocventă stau poeziile din Aerul de taină (1995), cuprinzând spovedanii unde tendinţa de clasicizare a formulei lirice se întâlneşte cu aceea de purificare estetică a mesajului. Cartea include şi câteva notabile poeme închinate limbii române. Poetă lirică prin excelenţă, R. practică şi satira (ciclurile Satire, Fata morgana, Spini rătăcitori) şi manifestă o predilecţie aparte pentru epigramă. împreună cu criticul Vasile Coroban a editat, prefaţat şi comentat opera lui V. Alecsandri (I-IV, 1958-1959). Este şi autoarea unei ediţii de Opere alese din A. S. Puşkin (I-III, 1961). A realizat tălmăciri din mari scriitori clasici: Vergiliu, Eneida (în crestomaţia Literatura universală. Grecia şi Roma antică), F. M. Dostoievski, A. P. Cehov, Maxim Gorki, Taras Şevcenko, Petofi ş.a. Numeroase traduceri ale versurilor sale au apărut în limbile rusă, ucraineană, georgiană, estoniană, armeană, turcă ş.a.
SCRIERI: Bat gândurile, Chişinău, 1965; Mozaic, Chişinău, 1967; Cântecul tău, Djalil, Chişinău, 1968; Balada stropului de soare, Chişinău, 1969; Vin negru, Chişinău, 1969; Amnar şi cremene, Chişinău, 1971; înşiră-te mărgărite, Chişinău, 1972; Pământul patriei, Chişinău, 1974; Veveriţă-Riţă, Chişinău, 1974; Leagănul cel verde, Chişinău, 1976; Imnuri în inimi, Chişinău, 1977; Darul vieţii, Chişinău, 1978; Cu tine, ţară de mesteceni, Chişinău, 1979; Flori albe, flori roşii, Chişinău, 1981; Veşnică ardere, Chişinău, 1982; Vis şi veghe, Chişinău, 1984; Meşter Zori-de-zi, Chişinău, 1985; Clopote în aprilie, Chişinău, 1986; Scrieri alese, pref. Mihail Dolgan, Chişinău, 1987; Aerul de taină, Chişinău, 1995. Ediţii: V. Alecsandri, Opere, I-IV, pref. edit., Chişinău, 1958-1959 (în colaborare cu Vasile Coroban). Traduceri: A.S. Puşkin, Opere alese, I-III, Chişinău, 1961; Vergiliu, Eneida, în Literatura universală. Grecia şi Roma antică, Chişinău, 1972.
Repere bibliografice: Raisa Suveică, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 489-498; Mihail Dolgan, Crez şi măiestrie artistică, Chişinău, 1982, 304-310; Tudor Palladi, Plăsmuirea veşnicului eu sau Perihelia aerului de taină, LA, 1996,7 martie; Vasile Constantinescu, „Aerul de taină", RR, 1996,2; Mihai Cimpoi, întoarcerea la unelte, TR, 1996,47; Ion Pop, O poetă din Basarabia, LA, 1997, 6 martie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 188-189; Femei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,240.	M. Dg.
ROŞCA, D.[umitru] D. (11.11.1895, Sălişte, j. Sibiu - 25.VIII.1980, Cluj-Napoca), eseist şi traducător. Urmează şcoala primară la Sălişte, liceul mai întâi la Sibiu, absolvind la „Andrei Şaguna" din Braşov. Aici îl cunoaşte pe Lucian Blaga, cu care se
Roşea
Dicţionarul general al literaturii române 694
împrieteneşte pentru o viaţă. în 1914 intră amândoi la Seminarul Teologic din Sibiu, iar în anii 1917-1918 frecventează împreună Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena. După un popas la Bucureşti, din 1919 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie la Sorbona (licenţa în 1921), apoi, tot la Paris, Ecole des Sciences Politiques (diploma în 1922). în capitala Franţei îşi susţine doctoratul, sub îndrumarea lui Emile Brehier, cu teza L'Influence de Hegel sur Taine, theoricien de la connaissance et de l'art (1928, versiunea românească în 1968), iar ca teză secundară, Vie de Jesus, traducerea în franceză a unui text timpuriu din Fîegel, precedată de un amplu comentariu. Reîntors în ţară, ocupă postul de conferenţiar (1929-1937), apoi pe acela de profesor la Catedra de Filosofie a Universităţii din Cluj (până la pensionare, în 1965). Colaborează la „Viaţa românească", „Archiv fur Geschichte der Philosophie", „Luceafărul", „Minerva", „Ţara Bârsei", „Pagini literare" ş.a. în 1935 primeşte Premiul Academiei Române - instituţie al cărei membru corespondent va fi din 1963, iar din 1974, titular - pentru lucrarea Existenţa tragică, publicată cu un an înainte.
L'Influence de Hegel sur Taine... anunţa un cercetător dotat cu spirit critic, analitic şi disociativ. R. demonstra că opera lui Taine e o completare, explicitare şi precizare a celei hegeliene, trecută totuşi de autorul francez printr-o grilă spinozistă, matematică şi mecanicistă. Scrierea ce îi aduce consacrarea ca filosof original este eseul Existenţa tragică. încercare de sinteză filosofică, rămasă până astăzi una dintre cele mai frumoase şi
actuale cărţi româneşti de filosofie. Apărută în 1934, lucrarea cunoaşte în 1968 ediţia definitivă, din care sunt eliminate referirile (critice) la determinismul economic marxist. „Poem filosofic" situat la egală distanţă de perspectiva sentimentală, ca şi de cea sceptică sau cinică, Existenţa tragică poate fi revendicată şi de literatură, graţie vibraţiei ideilor („idei trăite"), „stării emoţionale" (ce le încarcă de seva autenticului), cât şi deschiderii problematicii, interesând direct şi în mod major întregul câmp umanistic şi cuprinzând valorizarea preeminentă a sentimentului estetic şi a artei. Arhitectura şi conţinutul cărţii îşi au originea în propoziţia conform căreia „existenţa este şi raţională şi iraţională", şi inteligibilă şi neinteligibilă, şi rezonabilă şi absurdă. „Sentimentul tragic al existenţei", „neliniştea metafizică" şi „tensiunea sufletească", generate de „absoluta incertitudine" a omului confruntat cu această dualitate conflictuală şi veşnic nerezolvată, constituie, după R., nu temeiuri defetiste, ci surse esenţiale ale creativităţii, demnităţii şi libertăţii umane. Deşi atât de diferită în rest, opera lui se apropie în concluzii de blagiana Geneza metaforei şi sensul culturii. Este propusă o concepţie eroică a existenţei, cartea pledând cauza valorilor spirituale („gratuite"), care sunt raportate polemic şi patetic la condiţia omului european modern, aservit valorilor materiale şi astfel sărăcit interior. Dezideratele promovate de Existenţa tragică revin neîntrerupt în celelalte cărţi, care sunt culegeri de studii şi eseuri despre personalităţi exemplare şi despre probleme puse de societatea şi reflecţia modernă, dezbătute de un gânditor cu vocaţia deontologiei şi a pedagogiei: Linii şi figuri (1943), Puncte de sprijin (1943), Oameni şi climate (1971) etc. „Mitul utilului" este radiografiat critic în virtutea ideii că „utilul nu are valoare şi sens decât în măsura în care serveşte inutilului", gratuitului. Concomitent, autorul apără şansele de supravieţuire şi funcţiile vitale ale filosofiei şi ale artei în faţa asaltului ştiinţei, convins fiind că „atitudinea de la care porneşte ştiinţa «creează» realitate calitativ alta decât cea estetică, morală sau filosofică" şi că „ştiinţific este să nu ai nici un fel de superstiţie, nici chiar pe cea a ştiinţei". După R., trăsătura definitorie a unei filosofii ce-şi merită numele este „atitudinea sufletească din care se pot desprinde [...] viziuni de ansamblu asupra existenţei". Mai mult: el vorbeşte, cu spirit de fineţe, chiar de „funcţiile emoţionale-sentimentale" care stau la originea întrebărilor şi demersurilor ştiinţei. întreaga creaţie filosofică originală a lui R. se prezintă astfel ca meditaţia lucidă şi activă a unui umanist. Filosoful a adus culturii române servicii inestimabile tălmăcind douăsprezece din cele optsprezece volume ale ediţiei originale a operelor lui Hegel. însemnări despre Hegel (1967) edifică asupra imensului travaliu depus de traducător, ca şi asupra pătrunderii lui profunde şi subtile în arcanele sistemului şi expresiei hegeliene, care, după Athanase Joja, „nu admite traduceri, ci interpretări: e ceea ce a făcut D.D. Roşea".
SCRIERI: L'Influence de Hegel sur Taine, theoricien de la connaissance et de l'art, Paris, 1928; ed. Bucureşti, 1968; Actualitatea lui Descartes, Braşov, 1933; Mitul utilului. Linii de orientare în cultura românească, Cluj, 1933; Existenţa tragică. încercare de sinteză filosofică, Bucureşti, 1934; ed. Bucu-
695 Dicţionarul general al literaturii române
Roşea
reşti, 1968; ed. pref. Achim Mihu, Bucureşti, 1995; Linii şi figuri, Sibiu, 1943; Puncte de sprijin, Sibiu, 1943; Europeanul Bămuţiu, Sibiu, 1944; însemnări despre Hegel, Bucureşti, 1967; Studii şi eseurifilosofi.ee, Bucureşti, 1970; Oameni si climate, Cluj, 1971; Prelegeri de istorie a filosofiei antice şi medievale, îngr. şi introd. Vasile Muscă, pref. Călina Mare, Cluj-Napoca, 1986; Atitudini, îngr. Călina Mare, Bucureşti, 1995; Introducere la „Viaţa lui Isus", tr. Dumitru Ţepeneag, Mitul utilului, îngr. şi postfaţă Marta Petreu, Cluj-Napoca, 1999. Traduceri: Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Vie de Jesus, pref. trad., Paris, 1928, Prelegeri de istorie a filosofiei, I-II, Bucureşti, 1963-1964, Ştiinţa logicii, Bucureşti, 1966, Prelegeri de estetică, I-II, Bucureşti, 1966, Studii filosofice, Bucureşti, 1967, Prelegeri de filosofie a religiei, pref. trad., Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: N. Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, 1940,219-228; Athanase Joja, Logos şi ethos, Bucureşti, 1967, 261-264; N. Tertulian, Misiunea unei generaţii, RL, 1978, 20; Vaida, Mitologii, 204-207; D.D. Roşea în filosofia românească. Studii, coordonator Tudor Cătineanu, pref. Dumitru Ghişe, Cluj-Napoca, 1979; Cotruş, Meditaţii, 502-506; Tudor Cătineanu, Structura unei sinteze filosofice, I-II, Cluj-Napoca, 1984-1985; D.D. Roşea. 100 de ani de la naştere, Timişoara, 1995; Vasile Muscă, Filosofia ideii naţionale la Lucian Blaga şi D.D. Roşea, Cluj-Napoca, 1996; Rusu, Membrii Academiei, 463; Dicţionarul operelor filosofice româneşti, coordonator Ion Ianoşi, Bucureşti, 1997,60-62.	N.M.
ROŞCA, Ion (9.IV.1908, Vicovu de Jos, j. Suceava - 3.X.1933, Cernăuţi), poet. A absolvit Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi şi Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi. Debutează în revista „Muguri" din Rădăuţi (1924). Face parte din gruparea revistei „Iconar", colaborează la „Junimea literară", „Glasul Bucovinei", „Răboj", „îndrumarea", „Pana literară" ş.a. A mai semnat R. Ion, E. Valerian.
Volumul Semne-n scuturi (1937) se bucură de atenţia criticii, R. fiind considerat un talentat „înfăptuitor de poezie modernă", un „descătuşător (ca şi alţi «iconari») al versului matern" (Perpessicius) din Bucovina. Poeme notabile sunt Preludiu şi Neohaiducească, cu versuri „crude", de o vibrantă naturaleţe: „îmi place să trăiesc ca pădureţii vara, în pădure./ Cu suflet acru, necioplit şi dur./Să mă hrănesc cu ploi şi vânt (sunt şi zile pure)/ numai argint suflat pe fond de azur." în pofida tinereţii autorului, poezia este înfiorată de nostalgii după edenul copilăriei pierdute (întoarcere), dar şi de un cutremurător, prin premoniţie, sentiment al morţii iminente (Ruga). „Plecarea lui I. Roşea - notează tot Perpessicius - este una dintre cele mai dureroase pentru tânăra lirică bucovineană şi pentru poezia românească în genere."
SCRIERI: Semne-n scuturi, pref. Mircea Streinul, Bucureşti, 1937.
Repere bibliografice: Ghedeon Coca, Tânăra mişcare literară din Bucovina, „Grai moldovenesc", 1932,7-8; Traian Chelariu, în memoria lui Ion Roşea, GBV, 1933, 4 168; George Drumur, „Semne-n scuturi", „Iconar", 1937,2; G. Arabolu, „Semne-n scuturi", „Festival", 1937,14; Perpessicius, Opere, VIII, 75-79; Satco-Pânzar, Dicţionar, 195. G.B.
ROŞCA, Iuliu I. (10.X.1858, Bucureşti-15.XI.1940, Bucureşti),
autor dramatic, poet şi traducător. învăţător în comuna Bolintinul din Vale, în 1878 R. intra în redacţia ziarului
bucureştean „Dorobanţul", apoi şi la „Ghimpele". Redactor-şef al revistei „Doina" (1884-1885), corespondent al „Familiei" (unde, sub semnătura A.C. Şor, colabora cu versuri şi cronici săptămânale, intitulate Viaţa la Bucureşti), scrie poezie, proză şi teatru, cronici literare şi muzicale, articole, recenzii şi în „Resboiul", „Femeia română", „Vocea adevărului", „România muzicală", „Universul" (unde era secretar de redacţie în 1885), „Unirea", „Universul literar", „Lumea ilustrată", „Comoara satelor", „Revista muzicală şi teatrală" ş.a. A semnat şi în publicaţiile pariziene „La Renaissance litteraire et artistique", „Revue d'art dramatique et musicale". A publicat volumele Flori de primăvară. Dora şi Florin (1879), Zâna florilor. Crivăţul
(1879), Zâmbiri şi lacrimi (1880), Femeia română după cântecele populare. Calul la români (1927). Prin 1887 era şef de divizie la Prefectura Poliţiei din Bucureşti.
Poet mediocru, R. a fost cunoscut datorită a două lucrări dramatice: Fata de la Cozia (1886) şi Lăpuşneanu, domnul Moldovei (1886). Cea dintâi, citită la Junimea şi corectată după sugestiile lui Titu Maiorescu, era premiată în 1882, cu ocazia concursului iniţiat de Direcţia Generală a Teatrelor. Cea de-a doua a primit, în 1887, Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române. Lăpuşneanu... s-a jucat la Teatrul „Dacia" în 1881, iar Fata de la Cozia la Teatrul Naţional în 1883. Nedesprins de influenţa lui V. Alecsandri şi a lui B. P. Hasdeu, în Fata de la Cozia R. încearcă să mute centrul de greutate al dramei istorice în sfera caracterului rustic şi a psihologiei populare, componente ale specificului naţional. încercarea eşuează în convenţionalism idilic. Pornind de la nuvela lui C. Negruzzi, Lăpuşneanu, domnul Moldovei are o acţiune mai bine legată şi motivată, deşi autorul se arată şi aici preocupat de trăsăturile româneşti ale figurilor aduse în scenă. Conflictul este determinat, ca în tragedia clasică, de caractere şi de hybris, dar rămâne schematic prin reducerea întregului la obsesia crimei şi la setea de sânge, născute de nebunia lui Lăpuşneanu. Piesa nu depăşeşte un nivel mediocru. Ca poet, în Zâmbiri şi lacrimi, R. este un romantic de un decepţionism plat. Citate şi motouri indică însă preferinţe şi lecturi din Victor Hugo, Theophile Gautier, Byron, Ossian, Chateaubriand, Shakespeare. încercarea de a ilustra în versuri limbajul simbolic al florilor, ca în Florile vorbesc (1927), nu poate reţine atenţia. R. a dat prima traducere în volum (1891) a Sonatei Kreutzer de Lev Tolstoi, după o versiune franceză.
SCRIERI: Flori de primăvară. Dora şi Florin, Bucureşti, 1879; Zâna florilor. Crivăţul, Bucureşti, 1879; Zâmbiri şi lacrimi, Bucureşti, 1880; Ce timpuri. Ce moravuri!, Bucureşti, 1880; Sacrificiu pentru sacrificiu, Oraviţa, 1881; Fata de la Cozia, Bucureşti, 1886; Lăpuşneanu, domnul Moldovei, Bucureşti, 1886; Scriitori şi artişti, Bucureşti, 1890; Obraze cu mască şi oameni fără obraz, Bucureşti,1926; Florile vorbesc, Bucureşti, 1927; Femeia română după cântecele populare. Calul la români. Două încercări de psihologie populară, Bucureşti, 1927; Quintet, Bucureşti, 1941; De prin Bucuresci. Muzica la sfârşit şi început de secol (1882-1904), îngr. şi pref. Despina Petecel, Bucureşti, 1987. Traduceri: Paul Grimm, Misterele din palatul ţarilor, Bucureşti, 1878; A. Bouvier, Domnul Cocjuelet, spionul, Bucureşti, 1879; Wilhelm Hauff, Corabia blestemată, Bucureşti, 1880; Lev Tolstoi, Sonata Kreutzer, Bucureşti, 1891; Edouard
Roşea
Dicţionarul general al literaturii române 696
Laboulaye, Călătorie în ţara libertăţii, Bucureşti, 1912; O.S. Marden, Puterea cugetării, Bucureşti, f.a; Marc Aureliu, Cugetări asupra vieţii, Bucureşti, f.a.; Al. Dumas-tatăl, Istoria unui mort, Bucureşti, f.a.; Lamartine, Ischia, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: N.Ch. Quintescu, „Pygmalion". „Fata de la Cozia". „Lăpuşneanu, domnul Moldovei", AAR, partea administrativă, t. IX, 1886-1887; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), 1,268; Ciorănescu, Teatr. rom., 90-91; Viorel Cosma, Muzicieni români. Compozitori şi muzicologi, Bucureşti, 1970,386-387; Dicţ. lit. 1900, 756-757.	S.C.
ROŞCA, Neculai (30.VI.1912, Trestiana-Bucovina — 31.111.1954, Câmpulung Moldovenesc), poet şi traducător. Este fiul Vioricăi (n. Şindilav) şi al lui Leon Roşea, preot. Urmează Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi (1923-1930), face studii de filosofie şi filologie clasică la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din acelaşi oraş. Obţine licenţa în 1935, devenind profesor la Câmpulung Moldovenesc şi în alte localităţi bucovinene. Frecventează cenaclul revistei „Junimea literară", în care debutează cu versuri în 1932. Colaborează la „Iconar", „însemnări sociologice", „Junimea literară", „Orion", „Spectatorul", „Glasul Bucovinei", „Tribuna", „Răboj", „Buna Vestire" ş.a., fiind prezent cu versuri proprii, dar şi cu traduceri din Baudelaire, Verlaine şi Rimbaud, apreciate de Perpessicius. Marcat de suferinţe fizice şi psihice, s-a sinucis.
Poezia lui R., inclusă în volumele Neutral şi Blocat, ambele apărute în 1934, e puternic influenţată de varii postulate ştiinţifice, care îi erau familiare, o dovadă concludentă în acest sens fiind titlurile poemelor: Lume în disoluţie, Psihastenie, Transgresiune, Alchimie erotică, Panaceu ş.a. Diverse influenţe moderniste, de la Mallarme la Ion Barbu, obsesia pentru neologisme şi un limbaj voit dificil, împrumutat din sfera ştiinţelor exacte, conturează o arhitectură lirică adesea complicată, de multe ori artificioasă: „Multiplicitate fără importanţă,/ inventariată crud şi integral,/ umple aureola declinului central:/ Plan suprapus şi propriu, sleit în circumstanţă" (Relaxare). Uneori din noianul acesta eclectic răzbate câte un vers ce învederează lirism autentic, ca în Primăvară: „Şi primăvara asta mă cheamă spre trecut, / dar paşii-nsângeraţi ce-au însemnat cărarea/ spre piscul solitar, înalt şi neştiut / i-a spulberat demult tăcerea şi uitarea.// Ovalul fericirii se profilează calm/ în fina broderie a clipelor austere./ în foi schiţează vântul un început de psalm/ şi-n ierburi înclinate sfârşit de mângâiere".
SCRIERI: Neutral, Cernăuţi, 1934; Blocat, Cernăuţi, 1934.
Repere bibliografice: Ghedeon Coca, Mişcarea literară din Bucovina, „Grai moldovenesc", 1933,9-13; A.M., „Neutral", FRZ, 1934,5; George Popescu, „Blocat", „Puncte" (Buzău), 1934, 5; Ionescu, Război, II, 127-129; Agatha Grigorescu-Bacovia, Poeţii Bucovinei, PL, 1941, 4; Călinescu, Ist. lit. (1941), 822, Ist. lit. (1982), 906; Predescu, Encicl, 738; Perpessicius, Opere, VIII, 70-84; Graţian Juncan, Un traducător uitat al lui Baudelaire: poetul Nicolae Roşea, „Zori noi", 1968, 6 466; Satco-Pânzar, Dicţionar, 195-196.	G.B.
ROŞCA, Valentin (7.1.1925, Alexăndreni, j. Edineţ - 28.IX.1987, Chişinău), poet şi prozator. Este fiul lui Teodor Roşea, ţăran. A absolvit Şcoala Agricolă din Brânzeni (1944) şi Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1967). A fost învăţător, redactor literar la diverse reviste, secretar responsabil al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldova (1958-1965). Primele scrieri le-a publicat în 1945, debutând editorial în 1952, cu placheta Bună dimineaţa/.
încă de la debut, precum şi în cărţile de versuri din deceniul următor, R. se dovedeşte mai degrabă un dibaci „compunător" de ode şi reportaje lirice (suprasaturate de patetism, euforie şi declarativism) despre „realităţile" satului postbelic. Şi în poemele din Vremea cireşelor (1972) şi Struguri de foc (1976) el plăteşte tribut realismului socialist. Când se nutreşte din creaţia populară, din umorul şi satira folclorică, scrisul lui are un timbru mai puţin fals. Vocaţia de liric narativ e fructificată în culegerile din anii '70-'80: Descântece de dragoste (1977), Patosul potrivirii (1980), Amiaza lucrurilor (1982), Cu viaţa de-o fiinţă (1982) şi Mereu ucenic (1984), aceasta din urmă fiind cartea de referinţă a poetului. îmbrăţişând formele fixe (sonetul, gazelul, haiku, tanka), versul dobândeşte o concentrare aforistică. R. are cultul strămoşilor şi al naturii-mamă, într-un sistem de imagini pitoresc şi antropomorfizant, iar fauna şi flora autohtonă sunt invocate nu numai ca elemente decorative sau de peisaj, ci şi ca simboluri ale neliniştilor provocate de posibila lor distrugere. Autorul utilizează cu dezinvoltură cele mai diverse straturi ale limbii şi culturii: grai vorbit, folclor, mitologie etc. A scris şi un număr mare de cărţi pentru copii, cele mai reuşite fiind versurile şi povestirile din O sută de ochi (1974), Câte sunt pe lumea asta (1979) şi Pădure, verde pădure
(1982), în care R. se arată un bun cunoscător al universului infantil, mereu deschis spre iniţiere. A semnat şi câteva povestiri ştiinţifico-fantastice, ca într-o culegere din 1968, intitulată Fantastic! Aventurile unui băiat pe Terra Ignota.
SCRIERI: Bună dimineaţa!, Chişinău, 1952; Nuvele, Chişinău, 1954; Din câte ochii văd, Chişinău, 1957; La ospăţul din vâlcea, Chişinău, 1957; Moş Ion de la Budăi pentru nepoţeii săi, Chişinău, 1957; Poem de primăvară, Chişinău, 1957; Legenda rândunicii, Chişinău, 1958; Pentru omul harnic, Chişinău, 1958; Cin le paşte le cunoaşte, Chişinău, 1959; Floare a pământului, Chişinău, 1960; Păcălici, Chişinău, 1960; Cu soarele şi cântecul la drum, Chişinău, 1961; Doi răţoi şi un cocoş, Chişinău, 1961; Hai, urcaţi-vă şi voi, Chişinău, 1961; O vară la Nistru, Chişinău, 1961; Cine e harnic?, Chişinău, 1962; Odă entuziasmului, Chişinău, 1962; Cine l-a trezit pe urs?, Chişinău, 1963; întâlnire cu dragostea, Chişinău, 1963; Ciuciulete Ghemotoc, Chişinău, 1964; Viteazul, Chişinău, 1964; Versuri, Chişinău, 1965; Aoleu, e primăvară, Chişinău, 1966; Mintea de pe urmă, Chişinău, 1966; Cântece de la mare, Chişinău, 1967; Drumul patimilor, Chişinău, 1968; Fantastic! Aventurile unui băiat pe Terra Ignota, Chişinău, 1968; Cel mai frumos anotimp, Chişinău, 1970; Curcubee, Chişinău, 1970; Vremea cireşelor, Chişinău, 1972; Cei şapte pitici şi pădurea, Chişinău, 1972; Naşterea basmului, Chişinău, 1973; O sută de ochi, Chişinău, 1974; Povestea norocului, Chişinău, 1974; Strada, Chişinău, 1976; Struguri defoe, Chişinău, 1976; Descântece de dragoste, Chişinău, 1977; Din podgoria mea, Chişinău, 1978; Câte sunt pe lumea asta, Chişinău, 1979; Patosul potrivirii, Chişinău, 1980; Amiaza lucrurilor, Chişinău, 1982; Cu viaţa de-o fiinţă, Chişinău, 1982; Decoraţiile bunelului, Chişinău, 1982; Nasul Babei-Cloanţa, Chişinău, 1982; Pădure, verde
697 Dicţionarul general al literaturii române
Roşioru
pădure, Chişinău, 1982; Mereu ucenic, Chişinău, 1984; Plină cu minuni ograda..., Chişinău, 1984; Ce-avem mai scump, Chişinău, 1985; Să fim sănătoşi, Chişinău, 1986; Scrieri alese, I-II, Chişinău, 1987; Stări şi prestări, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: Mihail Dolgan, Crez şi măiestrie artistică, Chişinău, 1982,213-220; Eliza Botezatu, „Plină cu minuni ograda...", „Moldova", 1986,8; Mihail Dolgan, Poezia: adevăr artistic şi angajare socială, Chişinău, 1988,250-261; Andrei Hropotinschi, Unicul, vulcanicul Valentin Roşea, „Basarabia", 1993, 4; Ion C. Ciobanu, Marele copil Valentin Roşea, LA, 1995, 3; Mihail Dolgan, Un modelator ingenios al formelor fixe: Valentin Roşea, RLSL, 1997,2; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 188.	M.Dg.
ROŞIANU, Nicolae (10.IV.1935, Mateeşti, j. Vâlcea), slavist şi folclorist. Este fiul Măriei Roşianu (n. Morărescu) şi al lui Ion Roşianu, învăţători. Urmează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală, face studii liceale pedagogice la Râmnicu Vâlcea (1949-1953) şi Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucureşti, absolvită în 1958. Se specializează în folclor la Universitatea „M.V. Lomonosov" din Moscova (1962-1967), unde îşi susţine şi teza de doctorat. Revine la Bucureşti, la Catedra de filologie rusă a Facultăţii de Limbi Slave, unde parcurge toate treptele universitare până la gradul de profesor (1997). Colaborează la „Analele Universităţii Bucureşti", „Luceafărul", „Revista de etnografie şi folclor", „Revista de referate, recenzii şi sinteze", „Revista de istorie şi teorie literară", „Romanoslavica", „Secolul 20", „Vestnik Moskovs-kogo Universiteta", „Viaţa literară sovietică" ş.a.
Format în cadrul şcolii lui V. I. Propp, R. aplică metoda structuralistă în studiile sale, care au în vedere - şi pe urmele unor cercetări româneşti cu tendinţe monografice datorate lui Lazăr Şăineanu, G. Călinescu, Gh. Vrabie şi Ovidiu Bârlea -basmul. în cea mai importantă lucrare, Stereotipia basmului
(1973), analizează formalizarea, un element al stereotipiei -lege a oralităţii studiată pe plan universal de F.M. Luzel, P. Sebillot, R. Petsch, R. Basset, J. Polivka, R.M. Volkov şi, la noi, de G. Călinescu - în basmele populare româneşti, abordând concomitent numeroase aspecte care ating raporturile esenţiale ale creaţiei folclorice: universal-naţional, tradiţie-inovaţie, stabil-variabil, toate clarificând, de fapt, raportul stereotipie-originalitate. Spre deosebire de V.I. Propp, care în Morfologia basmului (1928) face un examen al stereotipiei compoziţiei, R. îşi alege ca obiect de studiu „locurile comune" ale formulelor stereotipizate, pe care le inventariază, cercetându-le şi funcţiile. Trei mari capitole sunt rezervate formulelor iniţiale (de timp, spaţiu), finale (inversarea este deliberată, această categorie de formule situându-se ca importanţă imediat după cele iniţiale) şi mediane (externe şi interne), în cadrul acestora fiind prezentate şi subcategoriile. Construit pe baza unei bibliografii de referinţe clasice şi contemporane, româneşti şi străine (din aria slavă, romanică, orientală, africană), studiul încearcă şi o conturare a profilului basmului contemporan, a mutaţiilor ce au avut loc şi la nivelul stereotipiei, constatând, printre altele, „tendinţa spre simplificare a formulelor tradiţionale", îndeosebi a formulelor iniţiale
şi finale, păstrarea celor în versuri, cărora le lipseşte uneori rima, demetaforizarea, dispariţia unor părţi ale formulelor şi înlocuirea lor cu altele, un proces de „întrepătrundere a elementelor diferitelor tipuri de formule", paliditatea inovaţiei, prezenţa „precizărilor-paranteză", care trimit la aspecte reale de viaţă, reducţia numărului de formule. Se reliefează, pe baza examenului comparativ, că şi în acest domeniu al formalizării, al stereotipizării expresiei, mai puţin propice ieşirii din tipare, basmul românesc şi-a creat şi a conservat - ca şi în fondul de motive - elemente specifice, bunii povestitori ştiind să îşi pună în valoare originalitatea chiar în acest spaţiu al „locurilor comune". Altă carte, Eseuri despre folclor (1984), reţine din nou atenţia prin consideraţiile despre raportul dintre stereotipie şi originalitate, ca şi prin reflecţiile din Avertisment, privitoare la metodologia cercetării. R. acceptă laturile profitabile din punct de vedere ştiinţific ale metodelor moderne, însă respinge diletantismul, absolutizarea anumitor metode, „formalizarea" cercetării, investigaţiile hibride, experimentele gratuite, ermetismul, „limbajele secrete".
SCRIERI: Stereotipia basmului, Bucureşti, 1973; Tradiţionnâe formulî skazki, Moscova, 1974; Folclor literar rus, Bucureşti, 1979; Eseuri despre folclor, Bucureşti, 1984; Folclor şi folcloristică, Bucureşti, 1996; Model şi variantă în folclor, Bucureşti, 1996; Poetică folclorică, Bucureşti, 1997; II linguaggio degli inizi: letteratura, cinema, folklore, Torino, 1998. Antologii: Maxime şi cugetări din folclorul şi literatura rusă şi sovietică, tr. şi introd. edit., Bucureşti, 1974; Maxima populară rusă şi corespondenţele româneşti, tr. şi introd. edit., Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Constantin Otobâcu, Formule stereotipe ale basmului, SPM, 1973,156; Al. Graur, Limba basmelor, RL, 1974, 2; AL Dobrescu, Destinul formelor literare, CL, 1974, 1; Vasile Adăscăliţei, „Stereotipia basmului", CRC, 1974,7; Dumitru Radu Popa, „Stereotipia basmului", ARG, 1974,5; Paul Anghel, Cum moare basmul, F, 1974,10; Radu Răutu, „Stereotipia basmului", REF, 1974, 4; Jerzy Bartminski, Wokofr lordowskiej koncepcji formuîy, „Literatura ludowa" (Varşovia), 1975; Paul Anghel, Nouă arhivă sentimentală, Bucureşti, 1975,171-181, 187-196; Nicolae Constantinescu, „Stereotipia basmului", CREL, 1977,1; St. Gencărău, „Eseuri despre folclor", AAF, 1987; O. Kovackovâ, Tradicna formulka, „Philologica" (Bratislava), 1992,151-155; Antoaneta Olteanu, „Poetică folclorică", REF, 1998, 1-2; Marian Vasile, Din nou despre teoriile folclorice. Stereotipia, „Azi literar", 1998, 76, 77; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 188-189; Popa, Ist. lit., II, 1152.	I.D.
ROŞIORU, Ion (14.VIII.1949, Mânzăleşti, j. Buzău), poet, prozator şi critic literar. Este fiul Rădiţei (n. Stănescu) şi al lui Ion Roşioru, ţărani. După ce termină şcoala elementară în satul natal, frecventează liceul din Beceni, judeţul Buzău, apoi urmează Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză, absolvită în 1972. în acelaşi an devine profesor de franceză la Liceul „loan Cotovu" din Hârşova, unde întemeiază şi conduce cenaclul „Duiliu Zamfirescu". în 1994 urmează un stagiu de specializare în Franţa, la Rouen. Debutează la ziarul „Viaţa Buzăului", în 1962, dar primele versuri îi sunt găzduite de o revistă liceală dactilografiată. Colaborează la „Viaţa studenţească", „Tomis", „Luceafărul", „România literară", „Convorbiri literare", „Dacia literară", „Tribuna", „Saeculum", „Contrafort", „Zbor-
Roşu
Dicţionarul general al literaturii române 698
nic" (Croaţia), „Observator" (Germania), „Limba noastră" (Chişinău) ş.a. A transpus în limba franceză versuri haiku, precum şi poeme de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, G. Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, V. Voiculescu. A tradus în limba română versuri de Victor Hugo, Alfred de Musset, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, care au apărut în antologii ca Almanahul mării (1988), Fereastra dinspre mare (1995), Solstitiu de purpură (2000). Este laureat al unor concursuri şi festivaluri de poezie din ţară, la care se adaugă premiul oferit de „Revue frangaise" pentru poeme scrise în limba franceză şi cel oferit de „Bibliotheque internaţionale de poesie" (Franţa, 1999). A obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea pentru volumele Pur (1998) şi Recviem pentru secolul meu (2003). A mai folosit pseudonimul Ioan Grunz.
Prima carte a lui R., La ţărmul grănelor (1988), cuprinde poezii marcate de o notă de vitalitate, învăluite într-o atmosferă senină, vrând să sugereze consonanţa dintre afectivitate şi natură. Poetul optează consecvent pentru tiparele prozodice de sorginte clasică, păstrând muzicalitatea versurilor, necesară exprimării sentimentelor de optimism, tandreţe, melancolie. Este o lirică solară, cu mult vegetal, cu topoi ca pădurea sau satul, în linie tradiţionalistă: „Le curge morilor pe scoc / mereul murmur de noroc / în satul meu ca un ulcior / ochi de istorie şi dor!" (Laus pagi). Placheta Pur conţine textele unui poet pe deplin matur, preocupat de arta cuvântului şi legat de imaginarul unor înaintaşi precum V. Voiculescu sau Ion Pillat. R. apreciază travaliul poetic (Nici o umbră de gest) şi cultivarea ambiguităţii literare şi a iubirii de absolut, ca echivalent al purităţii (Pur). Simbolului central al ninsorii, expresie a aceleiaşi aspiraţii, i se adaugă motive semnificative - moartea, târziul, iubiri învăluite în tristeţe -, exprimând o stare de incertitudine şi nelinişte. Recviem pentru secolul meu se axează pe ideea poetică a damnării şi pe unele motive obsedante -noaptea, toamna, soarta. îngeri indecişi (1995), roman de atmosferă, relevă tumultul interior al protagonistului, student la filologie şi viitor profesor de franceză. Naraţiunea are în centru jocul de-a iubirea al unui bărbat mereu înşelat, mereu părăsit şi iluzionat de o iubită indecisă, pradă a unei vechi pasiuni. Proza dezvoltă şi un fir narativ secundar: tânărul profesor este chinuit şi de suferinţa pe care o resimte ca victimă a unui regim totalitar. Ins ce nu concepe înşelătoria şi duplicitatea, e obligat să accepte minciuna şi turnătoria, care îi vor spulbera iluziile. Critica literară pe care o practică R. este îndeosebi tematică - Marius Tupan, între utopie şi parabolă (2001), Şerban Codrin sau Meditaţia unui poet occidental într-o grădină zen (2003).
SCRIERI: La ţărmul grânelor, Bucureşti, 1988; îngeri indecişi, Constanţa, 1995; Pur, Constanţa, 1998; Casa de la ţară, Târgu Mureş, 1998; Marius Tupan, între utopie şi parabolă, Bucureşti, 2001; Recviem pentru secolul meu, Constanţa, 2003; Şerban Codrin sau Meditaţia unui poet occidental într-o grădină zen, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Eugenia Tudor-Anton, O carte trăită, LCF, 1995, 45; Dan Perşa, „Pur", TMS, 1998,8; Corina Apostoleanu, „Pur", LCF, 1999, 14; Ovidiu Dunăreanu, Scriitori de la Tomis, Constanţa, 2000, 122-126; Ştefan Cucu, Portrete literare, TMS, 2000, 11; Emil Mânu, „Marius Tupan, între utopie şi parabolă", „Cotidianul", 2001,8; Adrian
Dinu Rachieru, Impulsul monografic, LCF, 2001, 49; Maria Antimie, Recviem pentru izbăvire, „Axioma", 2003, 12; Ana Dobre, Cultul obiectivitătii, LCF, 2003,32.	A.	St.
ROŞU, Dona (1. V. 1935, Fierbinţii de Jos, j. Ialomiţa), prozatoare şi poetă. Este fiica Măriei (n. Croitoru) şi a lui Alexandru A. Dona, fântânar. R. (al cărei nume oficial este Dumitra Roşu-Dona) a fost căsătorită cu Lucian Roşu, istoric şi arheolog. Urmează la Bucureşti Liceul „Iulia Hasdeu" (1945-1952) şi Facultatea de Filologie-Pedagogie (1952-1956). Este profesoară de limba şi literatura română la şcoli generale (1956-1958), apoi redactor la Editura Meridiane (1962-1964), la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii Române (1964-1971), la revista „România pitorească" (1971-1983). în 1987 se stabileşte în Statele Unite ale Americii, iar în 1989 obţine masteratul la Western Michigan University din Kalamazoo, unde va preda cursul Istoria culturii. Arte şi idei (1991-1992), iar ulterior va face parte din corpul de consultanţă pentru studenţi la Colegiul de Arte al Universităţii (1992-1995). Este membră a Academiei Poeţilor Americani din SUA. Debutează la „laşul literar" în 1969, iar editorial cu albumul Mănăstirea Gura Motrului (1969), alcătuit în colaborare cu soţul ei, arheologul Lucian Roşu. Colaborează la „România pitorească", „Holidays in Romania", „Almanahul turistic", „Revista de istorie şi teorie literară", „Transilvania", „Almanahul literar", apoi la numeroase publicaţii din SUA - „Michigan Today", „Mioriţa", „Comuniunea românească", „International Poetry Review", „Webster Review", „Studia Mystica" etc. - şi din alte ţări, în paginile cărora traduce, alături de W.D. Snodgrass, Luciana Costea şi Radu Lupan, poezii de Mihai Eminescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Doina Uricariu şi Ion Mircea.
Culegerea Voi veni într-o noapte (1971) include delicate poeme în proză în care R. sondează eul. Cititorul este pus faţă în faţă cu un univers melancolic, de o graţioasă feminitate, lipsit de frământări şi de prefaceri spectaculoase, unde îşi găseşte loc mai degrabă efemeritatea gândului, a trăirii decât analiza interioară mai profundă. Poezia închide un monolog pe tema iubirii, a jocului permanent dintre renunţare şi speranţă, cu fiecare modificare ce poate transfigura teritorii atât de instabile. în cartea următoare, Ca un clopot sună lutul
(1974), R. abordează interviul. Dacă aici tema este arta populară, ilustrată prin convorbiri cu maeştri ai genului, următoarele interviuri vor avea ca puncte de reper imagini din viaţa cotidiană, relaţia dintre artă şi realitate, preluând adesea din poeme acea problematică a jocului dintre efemer şi durabil. Fie că este vorba de discuţii cu ingineri, ecologişti, medici sau biologi celebri, cum se întâmplă în Cineva ne priveşte (1982), sau cu universitari, cu artişti din Statele Unite, ca în interviurile adunate în Clipe de viaţă de pe alt continent (1985), sau de convorbiri având ca temă obiceiurile satului, viaţa de zi cu zi din lumea rurală, purtate cu locuitori din diverse ţinuturi, ca în reportajele din Moartea morilor de apă (1986), R. îşi păstrează interesul faţă de relaţia dintre „ceea ce rămâne" şi „ceea ce se pierde" din structura sufletească a individului, indiferent
699 Dicţionarul general al literaturii române
Roşu, galben şi albastru
dacă acesta este o celebritate sau un anonim, faţă de modul în care omul interacţionează cu lumea exterioară şi amprenta pe care o lasă asupra ei, fiind preocupată de felul în care ştiinţa, arta, cultura modelează psihicul uman.
SCRIERI: Mănăstirea Gura Motrului (în colaborare cu Lucian Roşu), Bucureşti, 1969; Voi veni într-o noapte, Bucureşti, 1971; Ca un clopot sună lutul, Bucureşti, 1974; Cineva ne priveşte, Bucureşti, 1982; Clipe de viaţă de pe alt continent, pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 1985; Moartea morilor de apă, Bucureşti, 1986; America - vis şi realitate (în colaborare cu Carson Leftwich), Bucureşti, 2000. Traduceri: [Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Ion Mircea], în W.D. Snodgrass, Selected Translations, New York, 1998; W.D. Snodgrass, Cardinalul, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Luciana Costea); Hristache Popescu, Sons ofCain, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Deborah Ann Percy şi Arnold Johnston).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Voi veni într-o noapte", RL, 1972, 5; Adrian Popescu, „Voi veni într-o noapte", ST, 1972, 2; Demostene Botez, „ Voi veni într-o noapte", VR, 1972,2; Daniel Dimitriu, „Voi veni într-o noapte", CL, 1972,8; Mihaela Andronescu, Portret prin dialog, R, 1986,11; Charles M. Carlton, Thomas Amherst Perry, Ştefan Stoenescu, Romanian Poetry in English Translations, Iaşi, 1997, passim; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 249-251.	C.Dt
ROŞU, Nicolae (27.VI.1903, Roman - ?), eseist şi gazetar. Este fiul lui Grigore Roşu, profesor de latină. Urmează liceul la Constanţa, unde familia se mutase, apoi studii universitare medicale la Bucureşti, finalizate în 1929. Va lucra la Institutul Medico-Legal din Bucureşti. încă din timpul studenţiei scrie, invitat de Pamfil Şeicaru, la „Curentul", devenind şi redactor. Mai târziu este redactor la „România" şi director al revistei săptămânale „Decembrie" (1937-1938). Colaborează la „Apărarea naţională", unde şi debutează în 1924, „Spitalul", „Cuvântul studenţesc" (fiind membru al comitetului de redacţie), „Revista Societăţii Tinerimea Română", „Azi", „Buna Vestire", „Gândirea", „Familia", „Convorbiri literare", „Axa", „Sfarmă-Piatră", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa" ş.a. în 1934 este arestat, împreună cu alţi jurnalişti (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu, Mihail Polihroniade ş.a.), consideraţi de autorităţi ca autori morali ai asasinării prim-ministrului I.G. Duca. S-a angrenat în campania electorală a legionarilor (1937). Debutează editorial ca eseist, în 1935, cu Dialectica naţionalismului. în noiembrie 1941 îi urmează lui Octav Şuluţiu la „Cronica literară" a revistei „Gândirea". Participă, ca medic, la război, pe frontul de Răsărit, de unde trimite corespondenţe „Revistei Fundaţiilor Regale". Epurat de la Institutul Medico-Legal în 1948, ajunge medic de dispensar. Apoi a fost arestat şi condamnat la închisoare, pe motive politice.
Apropiat iniţial ca orientare politică de Nichifor Crainic, R. s-a făcut cunoscut prin agresivitatea cu care susţinea legiona-rismul, „naţionalismul integral", afirmându-se ca adversar al raţiunii, al democraţiei, exaltând „fapta", instinctualitatea oarbă. El formulează în termeni categorici ideea unei opoziţii absolute între intelectualism şi cultură („între intelectualism şi cultură există o antiteză de substanţă"). în numele unei iluzorii purităţi de rasă, a scris violent negativ nu numai despre cartea
De două mii de ani a lui Mihail Sebastian, ci şi despre Maitreyi şi Lumina ce se stinge, romanele lui Mircea Eliade. R. a intervenit în discuţiile despre „fenomenul românesc" cu un punct de vedere rigid, restrictiv, xenofob. De asemenea, s-a pronunţat împotriva tipului de românism propus de filosoful C. Rădu-lescu-Motru şi a atacat sintezele de istorie literară concepute de
E.	Lovinescu, pe care l-a considerat un „falsificator al culturii româneşti", şi de G. Călinescu. Acesta îl executase concis: „îl continuă pe N. Crainic, caricatural, N. Roşu, fără suficientă cultură şi într-un limbaj vehement şi grobian." Rar reuşeşte R. să se adreseze direct operei, în afara şabloanelor politice deformatoare, şi atunci comentează pertinent volume de poezie şi proză de Ion Pillat (împlinire), N. Davidescu (Renaşterea), Emil Giurgiuca (Dincolo de pădure), V. Beneş (Hanul roşu), vădind o oarecare acuitate a observaţiei.
SCRIERI: Dialectica naţionalismului, Bucureşti, 1935; Orientări în veac, Bucureşti, 1937; Critică şi sinteză, Bucureşti, 1939; Destinul ideilor, Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, Bucureşti, 1935,187-192; Tudor Teodorescu-Branişte, Dreapta a fost înfrântă la Hunedoara şi Mehedinţi. Lămuriri, CLI, 1936, 16; Stelian Constantin-Stelian, „Orientări în veac", „Athenaeum", 1937, 2; Al. Dima, Fenomenul românesc sub noi priviri critice, Craiova, 1938,21-24; Predescu, Encicl., 743; Călinescu, Ist. lit. (1941), 831, Ist. lit. (1982), 915; Papadima, Creatorii, 93-104; Murăraşu, Ist. lit., 409-410; Micu, „Gândirea", 978-979; Mircea Braga, Recursul la tradiţie, Cluj-Napoca,
1987,104-105; Tudor Teodorescu-Branişte, între presă şi literatură, II, Bucureşti, 1989, 125-130; Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1996, 28-29, passim; Mihail Sebastian, Jurnal, îngr. Gabriela Omăt, pref. L. Volovici, Bucureşti, 1997,3 7-38. C. H.
ROŞU, GALBEN Şl ALBASTRU, revistă lunară apărută din august 1948 până în februarie 1949, fără precizarea locului (după toate probabilităţile numerele 1-2 au apărut în Marea Britanie, iar numerele 3-5 în Germania), scoasă de românii din preajma generalului Nicolae Rădescu. Publicaţia îşi propune ca ţintă îndepărtată „eliberarea patriei". Din articolul-program, intitulat Pentru unitatea românească, se reţin îndemnurile la unitate şi rezistenţă: „Umăr la umăr şi inimă lângă inimă să înfruntăm viforul de astăzi, croind drum spre zările izbăvirii. Pe-al nostru steag e scris UNIRE." Literatura ocupă aici un loc însemnat. Simt inserate texte din clasici: N. Bălcescu,
D.	Bolintineanu, M. Eminescu, O. Goga, unele în traducerea foarte bună a lui Arnold Roth. Sunt propuse profiluri ale unor mari personalităţi (M. Eminescu, M. Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza) şi se ia mereu atitudine faţă de viaţa culturală din România comunizată. Cu regularitate se realizează şi o pagină sau două în limba germană. Colaboratorii sunt greu de identificat, întrucât materialele sunt nesemnate. Dintre cei care apar cu numele real sau cu pseudonim pot fi citaţi Nicolae Rădescu, Valeriu Toporea (probabil, redactorul publicaţiei), Transilvanius, Traian Tulniceru, Mihai Popescu, Ion Roşioru (Eugen Lozovan).	/. O.
Rotaru
Dicţionarul general al literaturii române 700
ROTARU, Dan (18.1.1943, Slătioara, j. Olt), poet. Este fiul Soficăi (n. Anghel) şi al lui Petre Rotaru, agricultori. După terminarea Liceului „Radu Greceanu" din Slatina (1960) şi a Şcolii Tehnice de Chimie din Copşa Mică (1962), urmează Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, obţinând licenţa în filosofie în 1968. Redactor la revista „Argeş" (1968-1992), secretar general de redacţie (1992-1999), devine ulterior redactor-şef la Grupul de Publicaţii şi Editură Cultura din Piteşti. Debutul din „Amfiteatru" (1966) este urmat de apariţia, în „Biblioteca «Argeş»", a grupajului de versuri Teamă de final (1970) şi de volumul Plânsul oglinzilor (1971), premiat de revista „Argeş". Colaborează la „Convorbiri literare", „Argeş", „Astra", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Fakty" (Torun - Polonia), „Journal des poetes" (Belgia) ş.a. Culegerea de poezii Sunetul visării (1978) a fost distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova.
Poet al expresiei elegante, cu o sensibilitate neoromantică, R. scrie versuri suave închinate iubirii, în tonalitate elegiacă, cu frecvente nostalgii de toamnă, transpuse adesea în ritmuri tradiţionale. O constantă ar fi aspectul calofil şi graţios al poemelor, prezent încă din Plânsul oglinzilor. Motivul liric fundamental al cărţii este neliniştea în faţa timpului, care nu e durată calculabilă, ci se contopeşte cu eternitatea: „Este târziu, bătrâne Tom, târziu / cum n-a mai fost în nici o poezie. / Clepsidrele s-au veştejit şi plâng / într-una veşnicie, veşnicie..." (Clepsidrele în năruire), iar în sfera semantică predomină cuvintele cu conotaţii temporale (veşnicie, trecut, reamintire, memorie). Lacrima Laurei (1973) conţine versuri de invocare a fiinţei iubite (aşa cum o arată şi titlul cu rezonanţe petrar-chiene), cu care eul poetic se identifică în încercarea de a-i surprinde şi sugera misterul: „Şi sunt doar umbra unei statui de-a ta, / sufletul tău în mine repetându-T (Doar umbra). R. meditează asupra poeziei şi a condiţiei poetului, cuvântul acaparându-i întreaga fiinţă: „Se-aşază şi dorm în sângele meu, / poartă inima mea, / îşi pun văzul meu pe trup, / respiră auzul meu...". Grădina suspendată (1984) este un spaţiu liric dominat de două anotimpuri, toamna şi iama, alternanţă susţinută de o atmosferă bacoviană. Poezia pare învestită cu o putere cathartică („Să zicem că poemul / e o ploaie în care sufletul ni l-am spălat" - Până când) şi îi oferă creatorului îndrăzneala gestului demiurgic. în Castelul de brumă (1988) tonul devine mai pesimist. Dacă Tratat de iubire (1996) se menţine în linia experienţelor traversate, în Recurs la iubire
(1996)	se întâlnesc semne ale destructurării motivelor anterioare. Notele de deznădejde sunt prezente şi în Steaua de rouă (1999), eul liric supravieţuind parcă într-un univers în destrămare, apăsat de ploi şi moarte. în acelaşi timp, se poate sesiza o revenire melancolică în spaţiul altădată animat de cuvinte şi de fiinţa iubitei: „O, ce frumos atunci suna / cuvântul, când te viscolea! / Stăteam şi ascultam nătâng / silabele, trosnind, cum plâng. / Te adunam de prin vocale / cu trupul tău umpleam pocale / şi închinam doar pentru vis, / ştiind că sorb din Paradis" (închinare). Versurile din Mereu tristeţea (2001) transcriu o regresiune a sentimentelor.
Parcurgând o lungă cale de la iubirea adolescentină care anima universul, R. devine prizonierul unui spaţiu liric apăsat de umbrele melancoliei. Tristeţea se transformă într-o prezenţă, iar eul liric este damnat, exilat în mijlocul unei lumi părăsite de privilegiile binelui.
SCRIERI: Plânsul oglinzilor, pref. Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971; Lacrima Laurei, Bucureşti, 1973; Mantia de lumină, Bucureşti, 1976; Sunetul visării, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Craiova, 1978; Mirele zăpezii, Craiova, 1980; Grădina suspendată, Bucureşti, 1984; Invitaţie la dragoste, Craiova, 1985; A iubi, iubire, Bucureşti, 1987; Castelul de brumă, Bucureşti, 1988; Tratat de iubire (Fondul principal de iubire. Jocuri de dragoste. Să-mi fii Duminică în orice zi), Piteşti, 1996; Recurs la iubire, Bucureşti, 1996; Durere în doi, Piteşti, 1997; Steaua de rouă, Piteşti, 1999; Tristeţe, Piteşti, 2001; Mereu, tristeţea, Piteşti, 2001; Regele mut, Piteşti, 2002; Autumnale, Piteşti, 2003.
Repere bibliografice: Daniel Dimitriu, „Plânsul oglinzilor", CL, 1971, 8; Laurenţiu Ulici, „Plânsul oglinzilo/', CNT, 1971,40; Daniel Dimitriu, „Lacrima Laurei", CL, 1973, 10; Constantin, A doua carte, 233-235; Cristea, Un an, 214-211; Felea, Secţiuni, 213-280; AL Piru, Poezia tânără - Dan Rotaru, LCF, 1975, 51; Barbu, O ist., 404-405; Mircea Iorgulescu, Perimetru liric, RL, 1976, 38; Popa, Dicţ. lit. (1977), 419; Dumitru Micu, „Mantia de lumină", CNT, 1977,19; Iorgulescu, Scriitori, 140-142; Ruja, Valori, 182-183; Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, RL, 1979, 4; Lucian Alexiu, „Sunetul visării", O, 1979, 2; AL Piru, Marginalia, Bucureşti, 1980, 329-330; Artur Silvestri, „Invitaţie la dragoste", „Grădina suspendată", LCF, 1986, 15; Ulici, Lit. rom., I, 306-308; Gheorghe Soare, „Mereu, tristeţea", ARG, 2002,1; Dicţ. scriit. rom., IV, 103-104; Firan, Profiluri, II, 211-218.	ASt
ROTARU, Ion (11.IX.1924, Valea lui Ion, j. Bacău), istoric şi critic literar. Este fiul Aristiţei (n. Ababei) şi al lui Iordache Rotaru, ţărani; a fost căsătorit cu editoarea Rodica Rotaru. Urmează Şcoala Normală din Bacău (1936-1944) şi, concomitent, cursul superior al Liceului „Principele Ferdinand" din acelaşi oraş, luându-şi bacalaureatul în 1947. O vreme învăţător la şcoli din ţară, îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1948-1952). Paralel cu pregătirea doctoratului, e colaborator extern la Institutul de Lingvistică al Academiei RPR. îşi susţine doctoratul în 1964, cu teza Eminescu şi poezia populară, tipărită în anul următor. Cooptat în 1953 la Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti, trece prin toate gradele didactice până la cel de profesor; se pensionează în 2001. între 1968 şi 1971 predă ca lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Lyon şi la sucursala acesteia din Saint-Etienne (Franţa), iar după 1995 este profesor la instituţii de învăţământ particular: Universitatea „Spiru Haret", Colegiul de Birotică, unde predă un curs de stilistică birotică, Institutul de Istorie a Diplomaţiei „Emil Racoviţă", Academia pentru Studiul Comparat al Religiilor şi Culturilor Universale ş.a. Debutează ca lingvist, cu un studiu referitor la depalatizarea labialelor în graiul din valea Bistriţei moldovene, în „Cum vorbim" (1952), iar editorial cu o bibliografie comentată despre Ion Creangă (1959).
701 Dicţionarul general al literaturii române
Rotaru
Prima carte de critică a lui R., Eminescu şi poezia populară, urmăreşte prezenţa şi asimilarea elementului folcloric în creaţia poetului naţional. Analize literare şi stilistice (1967, în colaborare cu Sorin Alexandrescu) include comentarii ce utilizează diferite modalităţi de analiză stilistică, aplicate unor capodopere ale poeziei, prozei şi dramaturgiei româneşti. Propunându-şi să ofere unghiuri variate de examinare a textelor literare şi să impună, în şcoală, ideea literaturii ca artă a cuvântului, această culegere de studii analitice a fost continuată, mult amplificată şi revăzută ulterior exclusiv de R., apărând în câteva ediţii. Opera sa principală, O istorie a literaturii române (I-III, 1971-1987), constituie una dintre puţinele încercări postbelice de abordare integrală a evoluţiei istorice a literaturii române. A doua ediţie, revizuită (I-VI, 1994-2001), se extinde mult atât în timp, de la Ovidiu şi autorii scrierilor patristice din epoca străromână până în anul 2000, cât şi în spaţiu, înglobând şi literatura română din Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc, Israel şi diaspora românească de pretutindeni, precum şi poezia şi proza aromână, un al şaptelea volum urmând să cuprindă critica, teoria şi istoriografia literară din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Scopul, în mare măsură atins, a fost acela de a oferi o lucrare de sinteză accesibilă şi funcţională. Modest, autorul nu îşi ascunde, totuşi, „mica ambiţie de a suplini, până la apariţia altora mai bune şi mai complete", realizarea unei asemenea scrieri de anvergură. Aceeaşi perspectivă evolutivă, cu
insistenţă analitică asupra momentelor importante ale afirmării conceptului, relevă lucrări precum Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri (1979), cursul universitar Literatura română veche (1981) şi Valori expresive în literatura română veche (I-II, 1976-1983), rezultat al unei perseverente preocupări de studiere a începuturilor culturii şi literaturii române. R. a contribuit la alcătuirea capitolului Literatura istorică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, inclus în primul volum al tratatului academic Istoria literaturii române. A îngrijit, dar mai cu seamă a prefaţat ediţii din scrierile lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Constantin Stamati, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc, N. Iorga.
SCRIERI: Ion Creangă. Bibliografie de recomandare, Bucureşti, 1959; Eminescu şi poezia populară, Bucureşti, 1965; Analize literare şi stilistice (în colaborare cu Sorin Alexandrescu), Bucureşti, 1967; ed. 2, Bucureşti, 1974; O istorie a literaturii române, I-III, Bucureşti, 1971-1987; ed. I-VI, Galaţi, Bucureşti, 1994-2001; Valori expresive în literatura română veche,
I-II, Bucureşti, 1976-1983; Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1979; Literatura română veche, Bucureşti, 1981; Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar (în colaborare cu Florian Gheorghe şi Mihai Popescu), Bucureşti, 1982; Comentarii şi analize literare, Bucureşti, 2000. Ediţii: Constantin Stamati, Muza românească, introd. edit., Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Rodica Rotaru).
Repere bibliografice; Piru, Varia, I, 61-63; Ungureanu, La umbra cărţilor, 119-121; Zaharia Sângeorzan, „Valori expresive în literatura română veche", CRC, 1976,39; Şerban Cioculescu, în jurul clasicismului nostru, RL, 1980, 5; Mihai Ungheanu, Scrieţi o istorie a literaturii române?, LCF, 1982, 30; Gh. Bulgăr, Valori expresive în vechea noastră literatură, ST, 1984, 3; Mareea, Atitudini, 187-189; Literatura actuală -puncte de vedere, ST, 1988, 4 (semnează Petru Poantă, Dan C. Mihăilescu, Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Ion Simuţ, Mircea Muthu, Cornel Moraru, Mircea Ghiţulescu, Ioana Bot); Grigurcu, Peisaj, I, 217-224; Alex. Ştefănescu, Ceva care seamănă cu o istorie a literaturii, RL, 2000,24; Micu, Ist. lit., 741-742; Popa, Ist.lit., II, 1104; Simona Grazia Dima, Mariana Ionescu, Dialoguri culturale, „Universul cărţii", 2002,8-9; Dicţ. scriit. rom., IV, 104-106. AI.H.
ROTARU, Rodica (20.VI.1929, Burdusaci, j. Bacău -16.XII.1995, Bucureşti), editoare. Este fiica Virginiei Popa (n. Vasiliu), învăţătoare, şi a lui Constantin D. Popa, preot şi învăţător; a fost căsătorită cu istoricul literar Ion Rotaru. Urmează şcoala primară în comuna Burdusaci şi liceul la Bârlad, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura română, pe care a absolvit-o în 1952. Din motive politice, lucrează multă vreme ca funcţionară la Centrul de Librării Bucureşti. Din 1968 devine redactor la Editura pentru Literatură, iar din 1970 la Editura Minerva, de unde se pensionează în 1985. A fost distinsă cu Premiul „Perpessicius" (împreună cu Al. Piru) pentru ediţia G. Ibrăileanu, Opere (I-X, 1974-1981). Editoare experimentată, cu o excelentă pregătire filologică, a îngrijit, singură sau în colaborare, ediţii din opera lui Constantin Stamati, Barbu Paris Mumuleanu, G. Ibrăileanu, N. Iorga, N. Cartojan ş.a.
Roth
Dicţionarul general al literaturii române 702
Ediţii: Constantin Stamati, Muza românească, introd. Ion Rotaru, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Ion Rotaru); Barbu Paris Mumuleanu, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1972; Constantin Sion, Arhondologia Moldovei, pref. Mircea Anghelescu, postfaţă Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1973; G. Ibrăileanu, Opere, I-X, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1974-1981 (în colaborare cu Al. Piru); N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, I-III, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1983, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1985, Istoria literaturii româneşti contemporane, I-II, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1986; George Creţeanu, Patrie şi libertate, Bucureşti, 1988; N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Andrei Rusu). Traduceri: Jacques Collin de Plancy, Dicţionar diabolic, I-II, Bucureşti, 1992; Paul Very, Goupi Mână Roşie, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Piru, Varia, I, 61-63; Ornea, Actualitatea, 173-177; Iordan Datcu, O editoare eminentă, L, 1996,14; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,183-184.	AI.S.
ROTH, Herman (23.VII.1891, Sighişoara - 16.IX.1959, Sibiu), traducător. Este fiul unui comerciant. După ce a urmat gimnaziul în oraşul natal, a audiat - relativ nesistematic, având însă preferinţă pentru filologie - cursuri la universităţile din Viena şi Miinchen. înrolat în armata austro-ungară în timpul primului război mondial, o părăseşte ca locotenent major. Participă, în vara anului 1919, la intervenţia armată împotriva regimului comunist instalat în Ungaria. Studiind, după demobilizare, la Berlin, este nevoit să îşi câştige existenţa prin anunţuri publicitare, difuzare de presă etc. în 1923, întors în ţară şi stabilit la Sibiu, se dedică unor activităţi redacţionale şi administrative la cotidianul „Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt"; îmbolnăvindu-se, părăseşte redacţia în 1927. în anii '30 lucrează, în cadrul resortului de reclamă al Editurii Krafft & Drotleff, ca funcţionar al cinematografelor orăşeneşti şi agent al unor instituţii de asigurări. Când Institutul Cultural German din Bucureşti (în fruntea căruia se afla romanistul Ernst Gamillscheg) a deschis o filială la Sibiu, i-a fost încredinţată conducerea acesteia. în această calitate, a impulsionat acţiunile de traducere reciprocă din literaturile română şi germană şi a contribuit la coordonarea diferitelor proiecte, promovate de autori, traducători sau de edituri, conlucrând mai ales cu Institutul Român din Berlin, aflat sub conducerea lui Sextil Puşcariu, dar şi cu Ion Pillat. După 1944 trăieşte din activităţi editoriale - redactează, bunăoară, seria de broşuri „Săchsische Selbstbesinnung" (şapte caiete, apărute la Sibiu, Braşov, 1945-1948) - şi din onorarii pentru traduceri, iar din 1956 dintr-o pensie acordată de Uniunea Scriitorilor. Contactele pe care le are cu emigranţi din Germania şi Austria pricinuiesc arestarea sa în primăvara lui 1958. După o congestie cerebrală, este eliberat în acelaşi an şi moare după câteva luni de suferinţă.
R. fost un factor important în climatul cultural al primei jumătăţi de secol XX, cu un rol marcant în înfăptuirile scriitorilor grupaţi în jurul revistei „Klingsor" din Braşov. Colaborează cu eseuri şi traduceri la reviste din ţară şi din Germania şi realizează o culegere de poezie populară săsească veche (Alte săchsische Gedichte, 1945) şi alta de poezie germană contem-
porană din România (Herz der Heimat, 1935), împreună cu Harald Krasser. în domeniul traducerilor din literatura română, R. se concentrează asupra poeziei. A alcătuit, printre altele, antologia Aus griinen Wăldern weht der Wind (1941), conţinând poezie populară şi cultă românească în traduceri aparţinând lui Amold Roth, Hans Diplich şi lui însuşi. Trei poeţi din secolul al XlX-lea l-au atras cu precădere: Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Traducerile din lirica eminesciană nu sunt prea numeroase, însă cuprind piese însemnate, dificil de transpus. Criticii care au comparat diferitele versiuni ale poeziei Sara pe deal au dat întâietate variantei sale, meritul ei fiind „unitatea, măsura -intuitiv găsită sau conştient aplicată - pentru consonanţa stilistică, respectiv fonetică. Versiunea sa mijloceşte cel mai bine muzicalitatea originalului" (Horst Anger). Varianta lui R. se apropie cel mai mult de originalul românesc, cu toate că traducerea nu este fidelă din punct de vedere metric. Trecut-au anii... şi Mai am un singur dor, în tălmăcirea sa, răspund celor mai exigente cerinţe, iar varianta realizată la Glossă este cea mai frecvent reprodusă versiune germană a acestei poezii.
Traduceri: Aus griinen Wăldern weht der Wind. Rumănische Gedichte, îngr. trad., Viena, 1941 (în colaborare cu Amold Roth şi Hans Diplich); Grigore Alexandrescu, Episteln, Satiren, Fabeln, Bucureşti, 1957; Vasile Alecsandri, Sânziana und Pepelea, Bucureşti, 1957; Mihai Eminescu, Gedichte, îngr. Dieter Roth, introd. Edgar Papu, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: Gisela Richter, Meisterwerke der Ubertragungs-kunst. Herman Roth - ein Vermittler literarischer Werte, „Hermannstădter Zeitung", 1971,187; Harald Krasser, Diener der bleibenden Werte. Ein Versuch, die Erinnerung an Herman Roth zu emeuem, „Neuer Weg",
1971,	24 iulie; Harald Krasser, Zu allen Humoren aufgelegt. Literaturkenner und Ubersetzer Herman Roth, „Karpaten-Rundschau", 1971,30; Horst Anger, In neuer Sicht, „Karpaten-Rundschau", 1976,3; Hans Diplich, Eminescu in deutschen Ubersetzungen, erlăutertan einigen Beispielen, în Wechselwirkungen in der deutschen und rumănischen Geisteswelt am Beispiel Mihai Eminescu, Stuttgart, 1977; Ein Vermittler par excellence. Briefe von Herman Roth an Harald Krasser, „Karpaten-Rundschau", 1984, 37; Horst Weber, Manischer Verteidiger des Wohllauts. Lebensbild eines Vermittlers von Literatur: Herman Roth, „Die Woche", 1984,874; Joachim Wittstock, Crâmpeie din receptarea, în sfera limbii germane, a operei lui Mihai Eminescu, T, 1990,6; Joachim Wittstock, „...wird der Ubersetzer nicht ruhen noch rasten". Herman Roth als Vermittler rumănischer Dichtung, „Germanistische Beitrăge", Sibiu, 1993; Heinz Stănescu, Ein „siebenburgisch-săchsischer" Anlajl fir Eminescus „Glosse", în Die siebenbiirgisch-deutsche Literatur als Beispiel einer Regionalliteratur, Koln-Weimar-Viena, 1993.	J.	W.
ROTICĂ, G. (pseudonim al lui Gavril Rotariu; 1.V.1881, Udeşti, j. Suceava - l.VI. 1952, Bucureşti), poet şi gazetar. Este fiul Ilincăi şi al lui Lazăr Rotariu, ţărani. Urmează liceul la Suceava şi Şcoala Normală la Cernăuţi, absolvind în 1902. Activează ca învăţător la Câmpulung Moldovenesc. Devine unul din fruntaşii luptei pentru regenerarea învăţământului şi culturii naţionale, fiind ales secretar al societăţii Şcoala Română din Câmpulung. Contribuie la realizarea câtorva obiective importante: înfiinţarea unei şcoli româneşti, a unei biblioteci publice, a unei tipografii şi librării. în 1914, la izbucnirea
703 Dicţionarul general al literaturii române
Rotică
războiului, este silit să se refugieze la Bucureşti, apoi la Iaşi. în 1919 va fi numit profesor la Şcoala Normală din Cernăuţi, dar este acaparat tot mai mult de politică, fiind, după 1920, deputat şi senator liberal. A avut un timp şi funcţia de inspector general al artelor pentru Bucovina. Debutează cu versuri la „Deşteptarea" (Cernăuţi), în 1901, semnând Rotică-Dumbrăveanu, apoi colaborează la „Junimea literară", „Sămănătorul", „Viaţa românească", „Neamul românesc", „Luceafărul", „Ramuri", „Flacăra", „Cosinzeana", „Capitala", „Sburătorul", „România nouă", „Ţara noastră". Ca jurnalist, îşi începe activitatea prin 1915, cu o suită de articole în „Naţionalul", urmată de altele în „Voinţa" şi „România" (Iaşi, ziar unde a şi lucrat), iar din 1918 devine unul dintre principalii colaboratori ai gazetei „Glasul Bucovinei", al cărei redactor va fi după 1929. în 1940 se refugiază din nou la Bucureşti, dar iese din viaţa publică din cauza sănătăţii. A fost un gazetar de marcă, fiind cunoscut în special datorită campaniilor sale pentru intrarea României în război (în 1915-1916), iar după Unire pentru reintegrarea Bucovinei în sistemul administrativ şi cultural românesc, ceea ce a determinat şi alegerea sa ca preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Bucovina. Articolele reprezentative au fost adunate în broşurile Cele două Românii (1919), Bucovina care s-a dus... (1919) şi Dintr-un colţ al României Mari (1921), ale căror linii de forţă sunt prezentarea (uneori cu tente literare) a realităţilor şi valorilor ţinutului, îndemnul la recuperarea acestora, lupta pentru anihilarea acţiunilor antiromâneşti care împiedicau unirea reală a provinciei cu ţara mamă. A fost şi un
activ membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1911), organizând în Bucovina numeroase şezători literare cu cei mai importanţi scriitori.
Volumul Poezii (1909) este în bună măsură, în nota vremii, îndatorat sămănătorismului. R. e însă, în primul rând, un epigon al lui Octavian Goga, iar contemporanii îl vor identifica şi îl vor aprecia aproape exclusiv pentru locul de unde provenea. Afirmându-şi originea ţărănească, el încearcă să schiţeze frumuseţea aspră a copilăriei, farmecul satului şi al naturii sau „relatează" cu încântare nostalgică mici întâmplări. înstrăinarea e doar constatată, nu trăită ca o dramă. Cu adevărat dramatice sunt conştiinţa acută a oprimării, sentimentul de revoltă faţă de stăpânitori, credinţa în ziua izbăvirii, care dau uneori poeziilor sale accente vaticinare. Nu lipsesc versurile care abordează motive obişnuite ale liricii - contemplarea nemărginirii şi aspiraţia spre o existenţă înaltă, tristeţile provocate de singurătate, de neîmplinirile erotice, reveriile, meditaţiile. Toate sunt transpuse într-o rostire simplă, chiar desuetă, cu o minimă grijă pentru elaborarea imagistică şi prozodică. Militantismul naţional este principala temă a culegerii Cântarea suferinţei (1920), alcătuită din stihuri mobilizatoare, optimiste, scrise în perioada 1916-1917, când suferinţa e văzută ca o forţă capabilă să solidarizeze şi să regenereze conştiinţele. Mai târziu R. abandonează această vână lirică şi consacră trăirilor erotice un întreg volum - Paharul blestemat (1924). Metafora din titlu, de un patetism naiv, trimite la caracterul inexorabil al pasiunii, „otravă" de care omul este dependent, în pofida raţiunii, moralei etc. De aici, starea de zbucium şi chin, sentimentele contradictorii, oscilând între bucurie şi durere, între adoraţie şi acuzare, între năzuinţa împlinirii şi incertitudine. Variaţiile pe aceeaşi temă, în tonalităţi mai grave sau mai şăgalnice, aduc nuanţări uneori subtile, de fineţe, mai cu seamă când poetul priveşte înapoi „prin pâclele de toamnă", într-o rememorare calmă, nostalgică. Cu idei elementare despre poezie, R. exprimă direct ce crede şi ce simte, preocupat doar să-şi facă discursul cât de cât convingător. Cu un vers modest (dar apreciat de contemporani), R. are locul lui: este cel mai de seamă poet bucovinean de până la 1918.
SCRIERI: Poezii, Vălenii de Munte, 1909; ed. 2, Câmpulung Moldovenesc, 1911; Cele două Românii, Bucureşti, 1919; Bucovina care s-a dus..., Bucureşti, 1919; Cântarea suferinţei, Bucureşti, 1920; Dintr-un colţ al României Mari, Bucureşti, 1921; Poezii, pref. Sextil Puşcariu, Bucureşti, 1922; Paharul blestemat, Bucureşti, 1924.
Repere bibliografice: Scrisori către N. Iorga, II, Bucureşti, 1979,254-258, 579-583; Victor Morariu, Poetul Bucovinei, „Junimea literară", 1909,9; M. C. [Mihai Carp], „Poezii", VR, 1909,9; N. Iorga, [„Poezii"], NRL, 1909, 735; Mihail Sadoveanu, [G. Rotică], LU, 1910, 4; Titu Maiorescu, „Poezii", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXII, 1909-1910; Octavian C. Tăslăuanu, Informaţii literare şi culturale, Sibiu, 1910, 316-323, Corneliu Moldovanu în corespondenţă, Bucureşti, 1982,289-2$9; V. M., „Bucovina care s-a dus...", SBR, 1,1920,41; V. M., „Cântarea suferinţei", SBR, 1,1920, 49; Lovinescu, Critice, V, 182-184; M.V. [Victor Morariu], „Paharul blestemat", GBV, 1924, 1534; Perpessicius, Opere, II, 127-131, XII, 533; B. Cecropide, „Paharul blestemat", U, 1924,105; Alexandru Hodoş, Un poet liric: G. Rotică, CZ, 1924, 9-10; Constanţa Valescu, „Paharul blestemat", „Buletinul
Rotund
Dicţionarul general al literaturii române 704
Institutului de Literatură", 1924-1925, broşura 1, buletinul 66; D. Nanu, „Paharul blestemat", CL, 1925, martie; Dragoş Protopopescu, „Paharul blestemat", ALA, 1925,229; C. Loghin, Ist lit. Bucov., 230-235; George Dumitrescu, Opinii literare, Bucureşti, 1927,93; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 79-81; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932, 135-137; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 190-191; Traian Chelariu, Un poet al sincerităţii discrete: G. Rotică, „Junimea literară", 1935,5-7; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 87-88; Nichifor Crainic, G. Rotică, G, 1939, 2; Călinescu, Ist. lit. (1941), 763, Ist. lit. (1982), 847; Constantin Călin, Semnal: G. Rotică, ATN, 1968,4; Ciopraga, Lit. rom., 211-212; Dicţ. scriit. rom.,IV, 106-107.	'	C.T.
ROTUND, Nicolae (30.VIII .1940, Constanţa), istoric şi critic literar. Este fiul Măriei (n. Cocoş) şi al lui Vasile Rotund, mort în 1942 la Cotul Donului. A absolvit cursurile primare în oraşul natal, iar liceul la Alba Iulia. Licenţiat al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Limba şi Literatura Română (1964), îşi ia doctoratul în filologie la aceeaşi universitate (1995). Predă în învăţământul preuniversitar din Constanţa până în 1994, când ocupă prin concurs un post de lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Ovidius", unde e promovat conferenţiar, apoi profesor, fiind ales şef al Catedrei de filologie română şi filosofie (1998).
Debutează în presa literară constănţeană în 1958, cea mai importantă activitate publicistică a lui R. fiind însă legată de revista „Tomis", la care devine membru al colegiului redacţional în 2002 şi unde se afirmă ca o prezenţă constantă, mai cu seamă printr-o serie de interviuri cu istorici şi critici literari, reunite în volumele Dialoguri indirecte. Istorie şi critică literară
(1996)	şi Starea literaturii. Convorbiri (1998). Tot în publicaţia constănţeană semnează un număr semnificativ de recenzii şi cronici literare, reproduse în mare parte în Incursiuni critice
(1997)	şi Lecturi şi înţelesuri (2002), alături de articole apărute în „Luceafărul", „Limbă şi literatură", „Ex Ponto" ş.a. Prefaţează
o	serie de volume din scriitorii dobrogeni contemporani, dar şi din Emil Gârleanu. în Tudor Arghezi - prozatorul (1996; Premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor), teză de doctorat care reprezintă totodată debutul său editorial, R. radiografiază cu fineţe spectacolul receptării critice a creaţiei argheziene, privilegiind analiza operelor în proză - romane şi pamflete - şi evidenţiind o latură mai puţin cunoscută a scriitorului -paginile inspirate de peisajele dobrogene.
SCRIERI: Tudor Arghezi - prozatorul, Constanţa, 1996; Dialoguri indirecte. Istorie şi critică literară, Constanţa, 1996; Incursiuni critice, Constanţa, 1997; Starea literaturii. Convorbiri, Constanţa, 1998; Lecturi şi înţelesuri, Constanţa, 2002. Ediţii: Arthur Porumboiu, Lupta cu îngerul negru, Constanţa, 1997; Emil Gârleanu, Schiţe. Povestiri, Constanţa, 2000; Carol Ardeleanu, Casa cu fete, Constanţa, 2000; Eugenia Vâjiac, lată-mă, Constanţa, 2000; Dimitrie Stelaru, Scrieri literare, voi. VI: Proză antumă şi postumă, pref. edit., Constanţa, 2002; Anda Hristu, O lume trucată, Constanţa, 2003.
Repere bibliografice: Eugen Negriei, „Tudor Arghezi - prozatorul", TMS, 1996,7; Marin Mincu, „Tudor Arghezi - prozatorul", MS, 1996,7; Ileana Marin, „Starea literaturii", TMS, 1999, 3; Ion Roşioru, „Starea literaturii", TMS, 1999,3.	II.M.
LA ROUMANIE, publicaţie subintitulată „L'Art et les artistes. Revue d'art ancien et modeme de deux mondes", număr special apărut la Paris în 1917. Ca director fondator este menţionat Armând Dayot. Numărul conţine versuri de Elena Văcărescu (Către tranşee şi Revendicări), un articol al lui Victor Eftimiu, Urme din trecut, şi note despre legenda Meşterului Manole. C. Dissescu vorbeşte despre influenţa Franţei asupra intelectualilor români, Maria Ionescu despre mănăstirile din România, Victor Dâmboviţa despre pictura şi sculptura românească. Se mai publică note despre arhitectura românească (Camille Trubert) şi despre Tezaurul de la Pietroasa. M. Pp.
LA ROUMANIE, publicaţie apărută la Bucureşti între 25 februarie şi 1 aprilie 1939 (trei numere), având subtitlul „Revue bimensuelle politique, economique et sociale". Director este Cezar Petrescu, redactor Jacques Paleologue. Revista are ca obiectiv promovarea relaţiilor de prietenie cu ţările răsăritului european şi ale bazinului dunărean. Grigore Gafencu semnează un articol despre Pactul Balcanic, iar Jacques Paleologue se referă la reuniunea Consiliului Permanent al Antantei Balcanice. Mai publică Paul Teodorescu, D.I. Suchianu, N. Roşu, D. Guşti, Ion I. Ghelase. Problemele culturale şi literare sunt dezbătute de N. Carandino (Săptămâna teatrală), Al. Busuioceanu (Arta modernă în România, Monumentele istorice în România), Victor Eftimiu, Ecaterina Cerkez, Virgil Gheorghiu (Muzica românească). Se pot consemna şi contribuţiile lui Salvatore Sibilia, Lady Maureen Stanley, Henri de Breteuil, Edith von Colen. La rubrica „Litere, teatru, arte" redacţia oferă date despre Societatea Anglo-Română şi despre turneul Teatrului din Veneţia la Bucureşti.	M. Pp.
LA ROUMANIE CONTEMPORAINE, revistă apărută la Paris în noiembrie (două numere) şi la Bucureşti în decembrie 1874, sub direcţia lui Frederic Dame. Subintitulată „Revue de l'Europe Orientale", publicaţia beneficiază de colaborarea slavistului Louis Leger, care semnează articolele Drama modernă în Serbia şi Literatura slavă în timpul Evului Mediu. Potrivit concepţiei epocii că literatura populară reprezintă în cel mai înalt grad spiritualitatea unui popor, directorul revistei arată un interes deosebit faţă de folclorul popoarelor din sud-estul Europei. Bonifaciu Florescu scrie un articol privitor la modul în care istoria românilor se reflectă în poezie, iar A. Ubicini prezintă în versiune franceză balada Soarele şi luna. Capodopera poeziei populare româneşti, Mioriţa, e publicată în franceză în două versiuni diferite. între colaboratori se numără Antonin Roques, cu un fragment intitulat împăratul Nicolai, şi B.P. Hasdeu, cu un fragment dintr-o lucrare despre istoria românească, tradus în franceză de Fr. Dame. Partea literară este reprezentată de nuvela Balta Albă a lui Vasile Alecsandri şi de fragmente din nuvela istorică Marele vistier Cândescu de Pantazi Ghica. Merită atenţie şi informaţiile documentare despre biserica de la Curtea de Argeş, articolul lui Em. Creţulescu despre România şi documentele istorice despre familia Cândescu. Ange Pechmeja publică însemnări de călătorie în Muntenegru, urmate de un „Curier teatral" şi de „ Cronici pariziene".	M. Pp.
705 Dicţionarul general al literaturii române
Rovine
LA ROUMANIEILLUSTREE revistă apărută la Bucureşti, în fiecare duminică, de la 25 aprilie până la 14 noiembrie 1882 şi, din nou, între 6 aprilie şi 16 noiembrie 1897, având director pe A. de Peraldi. Este o revistă a high-life-ului românesc, popularizând personalităţi politice şi culturale ale momentului, dar şi figuri de doamne din înalta societate a ţării. Primul număr se deschide cu prezentarea familiei regale, însoţită de fotografiile lui Carol I şi ale reginei Elisabeta, cunoscută ca scriitoare sub numele Carmen Sylva. Numărul următor îi prezintă pe I.C. Brătianu şi pe principesa Brâncoveanu-Rallu, pe Lascăr Catargiu, C.A. Rosetti, Al. Davila, pe generalii Alexandru Cernat, Gheorghe Mânu, pe Jean Th. Florescu şi D. Lecca, pe Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Brătianu, V.A. Urechia, Gheorghe Chiţu, Eugen Stătescu, N.C. Dabija, G. Vernescu, P.S. Aurelian, V. Alecsandri, Ion Ghica, Titu Maiorescu, Dimitrie Geanni, Theodor Văcărescu. Revista dispune de câteva rubrici interesante: „Ecouri mondene", „Teatru", „Concerte", „Modă", „Sport", „Gânduri", „Cronica judiciară" ş.a. Cronici teatrale apar aproape în fiecare număr, fiind înregistrate şi comentate principalele evenimente artistice din Bucureşti şi Iaşi, ceea ce sporeşte valoarea documentară a revistei.	M.	Pp.
LA ROUMANIE NOUVELLE, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 8 aprilie 1925 până în decembrie 1943, sub direcţia lui Jean Th. Florescu, având subtitlul „Revistă mensuală (de politică şi cultură)". Urmăreşte cu precădere politica de consolidare a relaţiilor României cu vecinii în cadrul tratatelor şi înţelegerilor preconizate de Mica Antantă, dar şi făurirea unor noi punţi de contact cu principalele aliate din Occident, Franţa şi Spania, ca ţări latine, dar şi cu Italia şi Germania, atunci când ascensiunea regimurilor de mână forte au impus-o. Se consacră numere speciale lui Hitler, Italiei mussoliniene sau Spaniei franchiste, se publică reportaje de la festivităţile prin care Manfred von Killinger, ministrul regimului hitlerist la Bucureşti, şi cel italian, Raffaele Riccardi, primesc titlul doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. Atunci când vine la putere mareşalul Ion Antonescu, i se consacră şi lui o prezentare elogioasă, fiind numit homo novus. Pe de altă parte, revista caută să ţină în frâu puternica propagandă revizionistă dusă de Ungaria, alcătuind numere cu titluri precum Incorigibila Ungarie sau Ungaria provoacă. R.n. urmăreşte foarte atent schimbările de putere care au loc în viaţa politică a României. Multe numere au în vedere prietenia cu Cehoslovacia, conducătorii acesteia, T.G. Masaryk şi E. Benes, bucurându-se de prezentări elogioase, cum se întâmplă şi în cazul Poloniei, Iugoslaviei sau Bulgariei. Aproape nu există număr în care să nu se insereze „scrisori" din capitalele acestor state. Pentru articolele politice şi culturale există un mare număr de colaboratori străini, cum ar fi Leon Thevenin, Georges Lecomte, J. Bainville, Maurice Bourdet, J.-J. Bernard, Jean Vignaud, Ed. Guerive, Victor Hillard, Georges Bienaime, Maurius-Ary Leblond, Adolphe Brisson, Henri Bordeaux, Pierre Audibert, Antonio Reyes, Tommaso Tittoni, Gino Lupi
ş.a. Alături de ei pot fi întâlnite numele a numeroşi politicieni şi oameni de cultură români, precum N. Iorga, Elena Văcărescu, G.G. Mironescu, Constantin Obedeanu, Vespasian V. Pella, Traian Lalescu, G. Greceanu, G. Balş, G. Vâlsan, Trandafir Djuvara, C. Buşilă, Gr. Trancu-Iaşi, Iorgu Popescu ş.a. Se publică poezie de Maurice Rostand, Valentine de Wolmar, I. Birnberg, Jose-Maria de Heredia, Laure Elise, Girodet Eymard, Louise Bastien, S. Paves, iar dintre români -de Mircea F. Gesticone, Mathilde Ralian, Ana Maria Nasta, N.N. Leguceanu, Mugur Mardan (M. Ar. Dan), C. Barcaroiu, cu poezii traduse figurând în sumar şi Mihai Eminescu (La steaua şi Scrisoarea III în tălmăcirea lui S. Paves), Ion Minulescu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Al. T. Stamatiad, I. Gr. Perieţeanu, Anişoara Odeanu, Victor Eftimiu, Al. Macedonski. Merită semnalate două poezii închinate lui George Enescu de Louise Bastien, precum şi câteva versuri cu autor necunoscut închinate lui Jules Romains, cu prilejul vizitei acestuia la Bucureşti. Se fac transpuneri din proza lui I. Al. Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabeanu, Gala Galaction, Victor Eftimiu, Jean Bart, Otilia Cazimir, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, B. Delavrancea, Cezar Petrescu şi e tradus chiar un eseu de Mircea Eliade (Invitaţie la ridicol). Revista publică discursurile de recepţie ale lui Liviu Rebreanu şi Nichifor Crainic la Academia Română şi, în cazul celui de-al doilea, şi elogiul făcut de Lucian Blaga. De remarcat sunt articolul lui Fernand Baldensperger despre poezia Valentinei de Wolmar (1935), al lui Jacques Dechartre despre G. Coşbuc, cel al lui Leon Thevenin despre Al. Macedonski, cele ale Elenei Văcărescu despre Cincinat Pavelescu şi Leo Ferrero, al Anitei Belciugăţeanu despre Cântecul lui Roland. Prezintă interes numeroasele interviuri sau dări de seamă despre prezenţa la Bucureşti a scriitorilor Georges Duhamel, Andre Maurois, Marcel Pre vost, Frangois Mauriac.	M.	Pp.
ROVINE, Kostya (1893 - 16.VIII.1931), poet, publicist şi traducător. De origine vâlceană, R. îşi face debutul în presă cu versuri publicate înainte de război în „Flacăra", ce provoacă o oarecare rumoare, suspectate fiind ca traduse dintr-un poem sanscrit. De altfel, în anii 1914-1916 el e un bun tălmăcitor din Lamartine şi din poemele ossianice. La producţiile proprii, de inspiraţie exotică sau naţională, ecourile din critică sunt însă cu totul descurajante, ceea ce nu îl va opri să ocupe, la un moment dat, trei fotolii de director, la revistele „Venus" (1921), „Civilizaţia" (1925) şi „Străbunii" (1926-1927), probabil ca să căpete independenţa de a tipări după gustul propriu, încearcă să explice Biblia, compune versuri şi exersează ca traducător, dezvoltă argumentaţii vehemente împotriva doctrinei spiritiste. Colaborează cu poezie şi mici fragmente de proză la „Biruinţa", „Cuvântul nostru", „Flacăra", „Noua revistă română", „Vremuri nouă", „Capitala", „Viaţa literară", „Lupta" ş.a. A' mai semnat şi Rovinnae Costya. Nici genul dramatic nu îi scapă, Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti acceptându-i două piese, una de inspiraţie istorică, Regele Runa, iar cealaltă - pretext de a-şi afirma
Roznoveanu
Dicţionarul general al literaturii române 706
poziţia antisemită - Svastica, ambele nevăzând luminile rampei. A avut şi preocupări de cosmologie şi nu unele întâmplătoare, de vreme ce devine membru al Societăţii Astronomice din Paris, preocupări ilustrate în volumul Evoluţiunea cosmică de la ultra-eter la nebuloză (1921). Firul vieţii
i	se curmă brusc, lăsând în urmă profilul unui condeier confuz, care nu şi-a găsit un drum al său. Singura scriere literară a lui R. care provoacă o reacţie critică mai consistentă este poemul Thais (1915), cu un subiect plasat în Antichitate. Protagonista, iubita lui Alexandru Macedon, îl incită pe acesta să incendieze cetatea Persepolis. Printre prizonierii de război se află şi Lakmi, iubita lui Darius, care îl imploră pe marele comandant să nu dea curs ambiţiei nejustificate a lui Thais. Dar puterea de persuasiune a femeii iese învingătoare. Finalul e previzibil: în incendiu mor şi Lakmi, şi Thais. Cadenţa susţinută, alertă, firul narativ închegat, cu versuri lungi, fără încărcătură stilistică excesivă, fac din Thais un poem atrăgător pentru cititorul cu gusturi clasice.
SCRIERI: Orfanul, Bucureşti, 1912; Drama de la Serajevo, Bucureşti, 1914; Thais, Bucureşti, 1915; Svastica, Bucureşti, 1926. Traduceri: Alphonse de Lamartine, Raphael, Bucureşti, 1914; Ossian [James Macpherson], Fingal, Bucureşti, 1915, Poeme gaelice, Bucureşti, 1915, Duthona, Bucureşti, 1916, Trathal, Bucureşti, 1916; Frederic Bautet, Bănuiala, Bucureşti, 1923; Râul Baylesve, Tabletele Cyterei, Bucureşti, 1923; Andre Maurois, Ariei sau Viaţa lui Shelley , Bucureşti, 1923; Lucian, Jupiter, Esculap şi Hercule, Bucureşti, 1923; Alphonse Daudet, Legenda omului cu creierul de aur, Bucureşti, 1923; James Branch Cabell, Jurgen, Bucureşti, 1923; Lafcadio Hearn, Mujina, Bucureşti, 1929.
Repere bibliografice: J. d. L. (Jean de Leresty), „Thais", „Făt-Frumos", Bucureşti, 1915, 6; Ion Vinea, „Thais", „Cronica", 1915, 41; N. D., „Thais", NRR, 1915,18; „Thais", UVR, 1915,47; Andrei Branişte [Tudor Teodorescu-Branişte], Note critice, „Ritmul", 1916,145; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 433-434; [Kostya Rovine], „Naţionalul Vâlcii", 1931,9, U, 1931,221.	'	N.Bc.
ROZNOVEANU, Mirela (10.IV.1947, Tulcea), poetă, prozatoare şi eseistă. Este fiica Hrisulei (n. Limona) şi a lui Iancu Roznovschi, medic stomatolog. Lanţul genealogic al familiei ar fi unul special: tatăl provine din aristocraţia Imperiului Habsburgic (numele bunicului pe linie paternă, George Roznovschi, s-ar lega de introducerea cinematografului sonor în România, iar acela al străbunicului, Alois, de construirea primei căi ferate din ţară); mama este fiica unui negustor şi om politic de origine aromână. După ce urmează Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa (1961-1965), R. se înscrie la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, perioadă în care va fi pasionată de studiile de lingvistică structuralistă şi îşi va face debutul în revista „Tomis", unde, după absolvirea facultăţii (1970), va lucra ca redactor. In 1974 este demisă (în urma refuzului de a urma Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu"), iar în
1975	se vede destituită şi de la Biblioteca Judeţeană Constanţa. Intre 1976 şi 1980 va colabora cu emisiuni culturale la Televiziune, continuând să publice în „România liberă", „Lucea-
fărul", „Contemporanul", „România literară", „Convorbiri literare", „Viaţa românească" ş.a. Va fi angajată redactor la revista „Magazin" (februarie 1979 - aprilie 1989). Implicată, în primăvara lui 1989, într-o acţiune a „grupului Băcanu", este anchetată şi transferată disciplinar la „Muncitorul sanitar", interzicându-i-se dreptul de semnătură. în 22 decembrie 1989 participă la transformarea „României libere" în primul ziar independent şi anticomunist din România, devenind totodată membră în consiliul de conducere al cotidianului şi al Societăţii „R". Se numără printre fondatorii Alianţei Civice. în 1991, în urma unor ameninţări, pleacă din ţară şi se stabileşte la New York, unde va obţine un masterat la Pratt Institute (1993-1996). Lucrează ca translator într-un birou de avocatură (1991-1992), asistent la New York University School of Law Library (1992-1996) şi apoi ca profesor asistent la New York University. Continuă să colaboreze la Vocea Americii, „Lumea liberă", „Origini".
Abordarea de tip tematist, imagologic, structuralist şi psihocritic, care defineşte demersul practicat de R., e prea puţin pusă în valoare în preambulul volumului de debut Lecturi moderne (1978), unde autoarea îşi revendică miza discursului eseistic dintr-un impuls de tip sociologic sau superior etic. Aproape nimic din această ariergardă a esteticului nu va fi reluat în cărţile următoare, unde domină înţelegerea criticii de identificare sub forma unui scenariu-metaforă mitologic, expus la începutul monografiei Dumitru Radu Popescu (1981). Aici opera literară este asemănată cu o succesiune de labirinturi menite a fi descifrate şi puse într-o ecuaţie personală de către critic (la rândul său asemănat cu un Tezeu prudent îndrăgostit), atent la sublinierea enigmelor sau a feţelor ascunse. Astfel, Lecturi modeme cuprinde studii asupra operelor unor scriitori de factură diversă, de la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu şi Mircea Ivănescu sau de la Gib I. Mihăescu şi Liviu Rebreanu la Marin Preda, Dumitru Radu Popescu sau Alexandru Ivasiuc. Universul scrierilor lui Marin Preda şi Nichita Stănescu este circumscris unei reţele de teme obsedante, operele lui Gib I. Mihăescu, Emil Botta sau Eugen Barbu sunt recitite prin prisma metaforelor-cheie. Se reţin comentariile asupra prozei, îndeosebi acelea despre Eugen Barbu sau despre D.R. Popescu. Analiza imaginarului primului prozator stă sub semnul „metaforei toamnei", echivalată cu supratemele „melanholiei" şi mortificării latente, cu predilecţia pentru structurile opulente ale naraţiunii de tip baroc (ca în Princepele) sau, dimpotrivă, pentru epica de tip fragmentarist, utilizând tehnica rupturii şi a discontinuităţii narative, a colajului şi citatului. în studiul despre D.R. Popescu se analizează mijloacele epice prin care modalitatea de configurare a personajelor devine analoagă construcţiei labirintice a scrierilor. Este anticipată una dintre ideile centrale ale monografiei din 1981, primul studiu literar mai amplu asupra operei acestui scriitor, unde sunt inventariate, după regulile structuralismului, principalele scenarii, teme sau cronotopuri din nuvele, romane şi dramaturgie. în Civilizaţia romanului - lucrare structurată în două volume, Rădăcini (1983)
707 Dicţionarul general al literaturii române
Rubsel
şi Arhitecturi epice (1991) - eseista analizează avatarurile speciei şi îndeosebi metamorfozele suferite de anumite structuri epice de bază („himere" sau „rădăcini" ale romanului) în contactul cu anumite civilizaţii sau epoci. Plasându-se în răspăr cu teoriile sociologizante (Jan Watt, spre exemplu), R. descoperă „embrioane" ale romanului în diferite specii literare precum epopeea, poemul epic şi, desigur, în scrierile de gen aparţinând Antichităţii. Sunt cercetate Ramayana, Epopeea lui Ghilgameş, Cartea morţilor tibetană, Biblia, epica chineză antică, Metamorfozele lui Ovidiu, Măgarul de aur al lui Apuleius ş.a. în volumul al doilea se află o analiză a principalelor „arhitecturi epice", de la aceea a romanului arab, japonez sau bizantin până la cea de tip medieval sau renascentist. Bunăoară, datele fundamentale ale bizantinismului (estetismul duplicităţii, destinul individual privit ca teleologie mistică) ar explica predilecţia pentru cultivarea romanului hagiografic sau a celui „secret" (cele două cronici ale lui Procopiu din Cezareea); scenariul călătoriei şi imaginarea schemei „aventurii personalităţii" sunt întrupate, în maniere specifice, în hagiografie, romanul arab, monogatari, romanul medieval al căutării Graalului, ajungându-se până la parodierea eposului cavaleresc, ca la Cervantes. Şi ca romancieră, R. îşi asumă o miză dificilă. Timpul celor aleşi (1999), varianta necenzurată a romanului Totdeauna toamna (1988), se prezintă ca un interesant potpuriu de formule romaneşti şi ca aglomerare, uneori fastidioasă, de iţe tematice. Roman polifonic, demon-tabil şi prin deschiderea mai multor fişiere livreşti (cel mai evident vizând pastişarea „trucajului" mitologic din Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov), Timpul celor aleşi poate fi citit ca roman de descriere a mediilor (monden-universitare), ca eseu filosofic altoit pe o poveste de dragoste (tratată excesiv romanţios), dar şi ca roman mitic cu irizaţii mistice. într-un grup de intelectuali snobi îşi fac apariţia „zeii păgâni" Fausta şi Konstantinos, fiinţe semifantastice şi iluzionişti ai proiectării temporalităţii, în care se concentrează fascinaţia romancierei pentru timpul-clepsidră, deturnabil spre trecut sau proiectabil spre mitologic. Ei joacă rolul de catalizatori ai metamorfozelor sufleteşti suferite de „cei aleşi", lingvista şi romanciera Maria şi esteticianul Vizanti, între care ajunge să se ţeasă, printr-un intermezzo livresc, o poveste de dragoste. Prin formula romanului în roman - acestea sunt capitolele eliminate de cenzură în prima ediţie - se deschide altă breşă ficţională sau metaromanescă, iar scrierea primeşte implicaţii parabolice sau mistice. Riscul investirii de tip bovaric în propriul personaj se vede mai ales în romanul Platonia (1999), unde R. se transformă în apărător necondiţionat al eroinei sale, a cărei idealizare excesivă atacă rezistenţa estetică a scrierii, dându-i o alură excesiv sentimentală şi melodramatică. Definită ca o „Madame Bovary într-o societate totalitară", Platonia este o fostă cântăreaţă de operă care încearcă să îşi vindece egoul ultragiat de câteva iubiri eşuate prin refugiul în muzică şi în cele din urmă în moarte. în ficţiunea autobiografică Viaţa pe fugă (1998), incitantă se arată mai ales analiza stărilor psihologice ale protagonistei, o exilată la New York, căreia i se radiografiază atent metamorfoza interioară. Şi poezia scrisă de
R., prezentă în volumul învăţarea lumii (1998), este o proiectare parabolică, cu unele accente expresioniste, a unor stări interioare dramatice, majoritatea derivate tot din condiţia înstrăinării.
SCRIERI: Lecturi modeme, Bucureşti, 1978; Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, 1981; Civilizaţia romanului, I-II, Bucureşti, 1983-1991; Totdeauna toamna, Bucureşti, 1988; ed. (Timpul celor aleşi), Bucureşti, 1999; Viaţa pe fugă, Bucureşti, 1998; învăţarea lumii, Bucureşti, 1998; Platonia, Bucureşti, 1999; Toward a Cyberlegal Culture, New York, 2002.
Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, Imaginaţia critică, „Scânteia tineretului", 1979,9 241; Laurenţiu Ulici, Critici şi eseişti, RL, 1979,14; Elena Tacciu, „Lecturi modeme", R, 1979,6; Mircea Iorgulescu, Critică şi implicare, RMB, 1979,10 774; Gheorghe Grigurcu, „Lecturi modeme", VTRA, 1979,10; Vasile Chifor, Critica printre lecturi modeme, VR, 1980, 2; Ioana Rauschan, „Dumitru Radu Popescu" sau Prospectarea labirintului, 0,1981,34; Mihai Dinu Gheorghiu, „Dumitru Radu Popescu", CL,
1981,	9; Tania Radu, între monografie şi eseu, FLC, 1981, 37; Mircea Iorgulescu, Monografii despre scriitori contemporani, RL, 1981, 38; Sultana Craia, „Dumitru Radu Popescu", LCF, 1982,37; Grigurcu, între critici, 340-344; Liviu Petrescu, Bravuri genologice pentru uzul elevilor, TR, 1984,20; Hristu Cândroveanu, „Civilizaţia romanului", RL, 1984, 31; Mihai Ungheanu, „Civilizaţia romanului", CREL, 1985, 3; Iorgulescu, Prezent, 305-309; Ioana Bot, între romanele posibile, TR, 1988, 27; Romul Munteanu, Paradisele artificialităţii, FLC, 1988, 35; Z. Dinulescu, Un roman al nuanţelor, TMS, 1988, 9; Gabriela Negreanu, Romanul unei civilizaţii, LCF, 1988, 40, 42; Gabriel Pleşea, Scriitori români la New York, Bucureşti, 1998, 195-230; Ion Roşioru, Exilul ca experienţă hipertextuală, CL, 1999, 2; Titu Popescu, „Platonia", LCF, 2000,3; Popa, Ist lit., II, 900-902; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 251-256; Dicţ. scriit. rom., IV, 107-111.	O.S.
RUBSEL, Raoul S. (1.XII.1881, Botoşani -1960, Paris), gazetar şi memorialist. Debutează în „Adevărul", la rubrica „Impresii şi palavre", unde va colabora cu oarecare continuitate. In 1906 lansează revista umoristică „Ţivil-Cazon". în 1941 îşi pierde unicul fiu în tragedia vasului „Struma". Persecutat de regimul comunist, R. reuşeşte să emigreze în Israel în 1949 şi se stabileşte din 1950 la Paris, unde redactează (din septembrie 1951 până în februarie 1953) memorialul întâmplărilor nefericite care l-au determinat să părăsească ţara. Cartea, semnificativ intitulată Iadul pe pământ, a apărut la Paris în 1955 şi s-a bucurat de un succes de stimă printre românii din exil, fiind publicată şi în versiune franceză în 1958. Conform mărturisirii lui Theodor Cazaban, R. a murit într-un azil parizian. Cheltuise până la ultimul ban pentru ediţia franceză a cărţii sale.
Versurile şi epigramele lui R., ca şi cele câteva proze scurte, relevă o înclinare spre sentimentalism, un spirit uşor, agreabil, atras de umorul fără răutate. Scriere târzie, Iadul pe pământ adoptă o construcţie romanescă în înfăţişarea itinerarului existenţial al autorului. Povestea, simplă şi directă, cu personaje reale, cuprinde un orizont foarte larg al societăţii româneşti din primii ani postbelici. Finalmente, cartea ajunge să propună o frescă dramatică şi impresionantă a vieţii de zi cu zi într-o ţară năpădită de „eliberatorii" sovietici, confruntată cu jafurile comuniste şi cu lipsurile materiale, injustiţia socială fiind principala armă în impunerea „dictaturii proletariatului". Unul dintre personaje, Savin, constată la un moment dat: „în scurtul timp al dominaţiei
Rucăreanu
Dicţionarul general al literaturii române 708
legionare, noţiunile de drept şi justiţie au mai fost călcate în picioare, e drept că nu în aceeaşi monstruoasă proporţie ca sub stăpânirea «republicii populare». Justiţia aceasta nu-şi are rădăcinile în egalitatea tuturor în faţa legii: femeia cu privirea acoperită, care atât de sugestiv reprezenta justiţia altădată, a fost izgonită din templul dreptăţii." Există în carte o sumedenie de episoade care interesează direct istoria începuturilor comunismului în România, restabilind adevărul, în contradicţie cu mistificările propagandei cominterniste: bunăoară, denunţarea „cazului Alimănescu" şi al bandei lui de asasini de la Prefectura Poliţiei, rolul nefast al lui Al. Cema-Rădulescu în scoaterea Bisericii Unite în afara legii, arestarea şi condamnarea lui I. Vasilescu-Valjean, lichidarea de către comunişti a patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Irineu Mihălcescu ori tragedia profesorului G. G. Mironescu, mort de inaniţie ş.a. In afara recenziilor şi a comentariilor extrem de elogioase privitoare la Iadul pe pământ, publicate în presa românească a exilului, R. a publicat într-o broşură, O carte care merită atenţiunea dvs. (1956), şi o serie de aprecieri critice primite prin intermediul corespondenţei, de la personalităţi literare precum Mircea Eliade, N.I. Herescu, Basil Munteanu până la cele politice - Grigore Gafencu, Eftimie Gherman, W. Filderman, Constantin Vişoianu ş.a.
SCRIERI: Iadul pe pământ, Paris, 1955; ed. (Messages de L'Enfer,), tr. Alain Combier, Paris, 1958.
Repere bibliografice: Ion Velicu, Un document de incontestabilă valoare, „Buletin de informaţii al românilor din exil" (Paris), 1955, septembrie; Raoul S. Rubsel, O carte care merită atenţiunea dvs., Paris, 1956; Theodor Cazaban, „Messages de VEnfer", „România" (New Y ork), 1958, noiembrie.	N. FI.
RUCĂREANU, Nicolae (1810, Câmpulung - c.1889, Câmpulung), prozator şi poet. Cu o vedere slabă încă din copilărie, R. nu a făcut, după cum singur mărturiseşte, studii sistematice. A învăţat acasă, cu dascăli particulari, a trecut în Bucureşti, la „Sf. Sava", prin şcoala lui I. Heliade-Rădulescu, a citit mult, nu numai în româneşte, dar şi în limbile greacă, franceză şi germană. La Paris, în 1844, audiază cursurile lui Jules Michelet. Peste doi ani se găsea din nou în capitala Franţei, pentru afaceri. Mare proprietar, R. duce o viaţă retrasă, la moşia lui din Muscel, fiind totodată profesor la Câmpulung. Unionist înfocat, este ales, în septembrie 1857, deputat în Divanul ad-hoc. In 1861 era preşedinte al Judecătoriei din Câmpulung. A semnat şi Traducătorul sau Un vechi deputat.
Fire agitată, plină de orgolii, R., turmentat de ideile mari pentru care se războieşte, îşi spune părerea, cu vehemenţă, în chestiuni felurite, de la „sufragiul universal" şi „legea rurală" până la ortografie şi fonetică, el fiind un zelator ireductibil al lui Heliade (Statua lui Heliade, 1882). Nu s-a împăcat cu ideea înscăunării unui domnitor străin (Principe străin sau domn român, 1863). Una dintre broşurile lui politice, Partidul liberal progresist şi viitorul său (1867), este o traducere după Edouard Laboulaye. A colaborat, uneori fără să semneze, la „Muzeu naţional", „Foaie pentru mine, inimă şi literatură", „Poporul", „Tipograful român", „Gazeta Severinului", „Trompeta Carpa-
ţilor", „Românul". înzestrarea de scriitor i-a lipsit lui R. O carte, Impresiuni d-un viagiu la Constantinopole şi înapoi (1886), presărată de cugetările politice ale autorului, nu e decât un prolix jurnal de călătorie, alternând comentariile surescitate cu descrierile incolore. în versuri, o altă cărţulie, Vade-mecum la Dâmbovicioară (1889), e un fel de reclamă, zgomotoasă şi prozaică, a unor privelişti care îl încântă pe călător, dar nu reuşesc să-l şi inspire. El îşi adună produsele poetice într-un op intitulat Modeste încercări poetice, „originale şi traducţiuni" (1873). Simt aici versificările unui amator, care, propunându-şi nici mai mult nici mai puţin decât să elibereze poezia din „sclavia rimei", scrie adesea în versuri albe. în traduceri se foloseşte, obstinat, de ortografia italienizantă propusă de Heliade. A tălmăcit din Schiller, dar şi din alţi autori, de pildă „din liricele" lui Athanasie Christopoulos. Creaţia cea mai cunoscută a lui R., Vânătorul Carpaţilor, având ca model poemul lui Schiller Cântecul clopotului, este şi cea mai învecinată cu poezia, prin senzaţia de prospeţime care se degajă din versurile ei alerte. A. I. Odobescu o aminteşte în Pseudo-cynegeticos, găsind însă că imaginile au „aspectul tem al fotografiei şi nu coloritul viu al vieţii".
SCRIERI: Modeste încercări poetice, Bucureşti, 1873; Statua lui Heliade, Bucureşti, 1882; Impresiuni d-un viagiu la Constantinopole şi înapoi, Bucureşti, 1886; Vade-mecum la Dâmbovicioară, Câmpulung, 1889. Traduceri: Prinţesa Constance de S., Douăzeci şi patru de ore ale unei femei simţibile sau O mare lecţie, Bucureşti, 1843; [Athanasie Christopoulus, Schiller], în Modeste încercări poetice, Bucureşti, 1873.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, I, 103-106; Călinescu, Ist. lit. (1941), 301-302, Ist. lit. (1982), 340; Ist lit, II, 757-758; Dicţ. lit. 1900,757; Faifer, Semnele, 86-88; Dicţ. scriit rom., IV, 111-112.	F.F.
RUDEANU, Alex(ei) (12.IV.1939, Chişinău), prozator. Este fiul unui jurist. După studii primare şi liceale în Zalău, Cluj, Aiud, terminate în 1957 la Arad, devine student la Institutul Pedagogic din Suceava (1968-1969).Un timp tehnician pe un şantier la Ocna Mureş, magaziner la un sanatoriu TBC, inspector la ADAS, se statorniceşte ca redactor la diverse ziare din Botoşani şi Suceava. Debutează în suplimentul literar al ziarului sucevean „Zori noi" (1957), continuând să publice reportaje, schiţe şi povestiri în presa locală. între 1977 şi 1986 se retrage undeva în munţi, pentru a se dedica scrisului. In 1992 fondează Liga Legendelor Lumii - Gnomes' Land, care are ca obiectiv promovarea copiilor români talentaţi, iar în 2000 înfiinţează „Cetatea literară. Revista scriitorilor români de pretutindeni", care apare doar pe Internet. Foloseşte şi pseudonimul Alexander Mertz.
Debutul editorial al lui R. se produce în 1969 cu volumul de povestiri Exilul pisicilor, receptat favorabil, fiind considerat o carte stranie, care confirmă un talent ieşit din comun. Ca şi în Ultimul monac (1973), prozatorul îşi construieşte naraţiunea în jurul unei atmosfere vagi, plină de mister, câteodată de-a dreptul exotică, apropiată într-un fel de maniera narativă a lui Mihail Sadoveanu. Detaliile nu sunt abundente, firul epic îşi urmează cursul prin acumularea lentă de elemente ce dau sens
709 Dicţionarul general al literaturii române
Ruja
povestirii, de explicaţii şi de analize amănunţite ale sâmburelui narativ iniţial; captivează tocmai această manieră meandrică a scriiturii, dar şi siguranţa cu care se ilustrează şi se argumentează ideile. Trecând de la povestire la roman, R. va realiza în Focul rece (1973) „tributul unor lecturi americane"ce vădesc influenţa lui Ernest Hemingway (dacă nu la nivel tematic, cu siguranţă la nivel stilistic), o alegorie, având ca simbol central casa, element ce va fi regăsit, invariabil, în majoritatea scrierilor sale. Deşi subiectul este obişnuit - o poveste de dragoste a cărei împlinire se realizează prin formarea cuplului, ilustrat, simbolic, prin imaginea casei, ce susţine ideea de stabilitate şi armonie -, atrage tocmai prin simplitate, autorul având capacitatea de a face o fină diferenţiere între banalul cotidian şi universal. Cu Pietrele acestei case (1975) R. inaugurează un ciclu ce se încadrează în categoria „cronicilor de familie", care cuprinde şi Mansarda colibei (1976), Fratele norocos (1980) şi Ruşinea familiei (1983). Pe fundalul geografic al Bucovinei, se încearcă o prezentare monumentală a realităţii. Evenimentele istorice reale sunt îmbinate cu cele ficţionale, viaţa cotidiană a personajelor având o importanţă la fel de mare în desfăşurarea acţiunii ca şi cadrul social al epocii. Primul roman al acestui ciclu, în care autorul „îşi deplânge strămoşii dispăruţi", este istoria familiei bucovinene Candrea din satul Ciutacu, un personaj emblematic fiind pădurarul Nicanor Candrea care, alături de ziaristul Hariton Candrea din Fratele norocos, poate fi considerat unul dintre cele mai bine conturate personaje ale lui R. Ceea ce supără este digresivitatea extremă, care face din aceste scrieri veritabile naraţiuni în stilul secolului al XVIII-lea. în ciuda inegalităţilor, textul rezistă prin ingeniozitate şi prin arta cu care sunt manevrate detaliile, prin îmbinarea dramatismului autentic cu falsul patetism, prin trecerea rapidă de la o atitudine jovială la consideraţii filosofice. R. schimbă „frecvent registrele, prozatorul fiind, după caz, patetic, bonom, pitoresc sau grotesc" (Marian Popa). Ca şi în povestiri, naraţiunea se desfăşoară lent, alternează adesea planurile, examinează în amănunţime viaţa şi acţiunile personajelor, provenite din medii variate; interesul scriitorului se îndreaptă nu numai spre ţărănime, ci şi spre intelectualitatea bucovineană. Scriitorul nu este preocupat de finalizarea povestirii, de naraţiunea propriu-zisă, ci de implicaţiile umane pe care le provoacă analizarea unor evenimente care, aparent, nu au nici o însemnătate, dovedind de multe ori calităţi remarcabile de stilist tocmai prin modul cum mânuieşte situaţii lipsite de consistenţă epică şi personaje adesea vag conturate, aflate într-o fluctuaţie permanentă. După Capcana albă (1984) autorul va continua să-şi valorizeze calităţile scriitoriceşti în Corabia de piatră (1988), povestea vieţii unui aviator, roman ce surprinde tocmai prin ineditul subiectului ales. Deşi acuzat de proletcultism şi amintit în special pentru implicarea sa în omagierea lui Nicolae Ceauşescu (reportajul-eseu Un arbore pentru eterna primăvară), R., un „creator de atmosferă şi de personaje consistente" (Laurenţiu Ulici), e totuşi un prozator notabil.
SCRIERI: Exilul pisicilor, Bucureşti, 1969; Ultimul monac, Iaşi, 1973; Focul rece, Bucureşti, 1973; Pietrele acestei case, Bucureşti, 1975;
Mansarda colibei, Iaşi, 1976; Datoria umbrei, Bucureşti, 1977; Fratele norocos, Bucureşti, 1980; Blana ursului din pădure, Bucureşti, 1981; Ruşinea familiei, Bucureşti, 1983; Capcana albă, Bucureşti, 1984; Corabia de piatră, Bucureşti, 1988; Rapidul 24 spre iubire, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Lucian Raicu, „Exilul pisicilor", RL, 1969, 15; Liviu Leonte, Două cărţi de proză, CRC, 1969, 33; Octavian Voicu, „Exilul pisicilor", ATN, 1969, 10; Constantin Mateescu, Memorial de lectură, Bucureşti, 1972, 117-121; George Pruteanu, Critica prozei Alexei Rudeanu, CL, 1973, 11; Radu Mareş, Scriitori din Suceava, TR, 1974, 7; Val Condurache, „Focul rece", CL, 1974, 3; Eugen Uricaru, „Focul rece", ST, 1974,3; Mirela Roznoveanu, „Pietrele acestei case", RL,
1976,	12; Titel, Pasiunea, 157-159; Constantin Blănaru, „Mansarda colibei", CRC, 1976, 36; Iorgulescu, Scriitori, 236-238; Vasile Avram, Exorcizarea epicului, T, 1978,1; Vasile Avram, „Fratele norocos", T, 1980, 5; Ioan Holban, Secrete de familie, CRC, 1982,15; Titel, Cehov, 180-185; Valentin F. Mihăescu, „Capcana albă", LCF, 1986,12; Cosma, Romanul, 1, 187-189; Ioan Holban, Romanul de dragoste, CRC, 1989,16; Popa, Ist. lit., II, 893-894; Ulici, Ut. rom., 1,411-413.	C.Dt.
RUJA, Alexandru (20.VII. 1944, Pădureni, j. Timiş), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Rozaliei (n. Ardelean) şi al lui Petru Ruja, muncitor. Urmează clasele elementare în localitatea Şimand, judeţul Arad, liceul la Chişineu-Criş (1958-1962) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1962-1967). Funcţionează ca profesor la Şcoala Generală din Siclău, judeţul Arad (1967-1969), se transferă apoi la liceul din Chişineu-Criş (1969-1990) şi la Şcoala Normală „Eftimie Murgu" din Timişoara (1990-1998). în 1994 îşi susţine doctoratul cu o monografie consacrată lui Aron Cotruş. Trece în învăţământul universitar, unde în 1998 devine conferenţiar, iar în 2002 profesor la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara. în 1966 debutează la revista „Orizont", iar în 1979 îi apare prima carte, Valori lirice actuale. Titular al rubricii „Cronica ediţiilor" din „Orizont", se numără printre cei mai consecvenţi şi avizaţi specialişti în domeniu. Este preocupat deopotrivă de cronica literară şi de istoria literară, precum şi de editarea unor autori importanţi. Colaborează la „Familia", „Luceafărul", „Tribuna", „Amfiteatru", „Revista de istorie şi teorie literară", „Adevărul literar" ş.a. Este redactor responsabil adjunct la „Studii de literatură română şi comparată", publicaţie a Universităţii de Vest. In 1999 i se acordă Premiul pentru critică literară al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor.
în critica literaturii curente, R. manifestă predilecţie pentru poezie. Rezultatul unei prime etape foiletonistice e cartea Valori lirice actuale, o lucrare sistematică, îmbinând criteriul generaţiilor/promoţiilor cu cel tematico-stilistic. Se realizează o panoramă a poeziei române de la al doilea război mondial până la zi, începând cu poeţii generaţiei războiului şi terminând cu promoţia '70, selecţia ascultând în genere de criteriul valoric. Remarcabile sunt de pe acum câteva aspecte ce îi vor caracteriza toate scrierile: aspiraţia spre sinteză şi spre identificarea de afinităţi şi filiaţii (în cazul de faţă, relaţii de continuitate cu lirica interbelică şi familii de spirite - poeţi ai realului, poeţi ai „expresiei", telurici sau uranici, ironici şi alexandrini etc.), ca şi înţelegerea criticii în simbioză fertilă cu
Runcanu
Dicţionarul general al literaturii române 710
istoria literară. Comentariul, de bun-simţ, nu e lipsit de ezitări şi de clişee didactice. Treptat, aceste scăderi îşi vor diminua ponderea, o dimensiune didactică persistând totuşi, în ceea ce are aceasta superior: spiritul de ordine, claritatea şi rigoarea. Evoluţia se vede limpede în Parte din întreg (I-II, 1994-1999), lucrare consacrată literaturii Banatului şi care atestă vocaţia pentru promovarea culturii din zona de vest a ţării. Conştient că aici literatura a trăit „mai mult din orgoliu, din aspiraţie", el nu pierde din vedere nici faptul că ultimele decenii tind să îl contrazică, adică să afirme o viguroasă identitate a contribuţiei bănăţene. Autorul tabloului regional deţine o calitate nu tocmai comună: simţul măsurii, care îl fereşte atât de frenezia autohtonistă/localistă („Banatu-i fruncea!"), cât şi de complexul sterilizant al marginalităţii. într-o anumită măsură, de extreme îl protejează însăşi metoda adoptată, R. urmărind cu o implicare detaşată cum se inserează literatura bănăţeană în „întregul" literaturii naţionale şi, concomitent, care sunt notele ce îi conferă diferenţa specifică, într-un joc bine condus între general şi particular. Materia cărţii e structurată după teme, modalităţi, linii stilistice, totul abordat cu simţ istoric şi în contextul specific al culturii zonei. Cu acelaşi echilibru al judecăţii se apleacă istoricul literar asupra contribuţiei Transilvaniei. După tentative mai reduse ca anvergură, realizează editarea operei lui Aron Cotruş, mai întâi într-o ediţie „populară" (I-II, 1991), necesară dat fiind faptul că se publica acum pentru prima oară în ţară poezia de exil şi se reeditau cărţile din jurul lui 1940, excomunicate de regimul comunist drept naţionaliste şi antisovietice, apoi cu primele volume dintr-o ediţie critică (I-II, 1999-2002). în acelaşi timp îi apare Aron Cotruş. Viaţa şi opera (1996), monografie bazată pe o serioasă documentare în ţară şi în străinătate, care reconstituie meandrele unei existenţe dramatice şi ale unei opere deplin solidare cu personalitatea morală şi activitatea civică a scriitorului, corectând aserţiuni tendenţioase, ideologizante şi identificând liniile de forţă ale liricii lui Cotruş, diferenţele ei de nivel şi neajunsul frapant al autopastişării. Nu în ultimul rând, monograful tinde spre o sinteză a opiniilor critice, guvernată de onestitate şi simţ al valorii, scoţând astfel în relief altă premisă teoretică asumată: istoria literaturii este şi istoria receptării ei - idee cu totul modernă. Contribuţia literară a Transilvaniei face şi obiectul primelor studii din culegerea Ipostaze critice (2001), unde se urmăreşte impactul acestei părţi de ţară asupra lui Mihai Eminescu sau „toposul ardelean" în opera lui loan Slavici. Ponderea cărţii stă însă în comentariile despre alţi mari scriitori - Ion Barbu, V. Voiculescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Mircea Eliade, M. Blecher, E. Lovinescu, Paul Zarifopol ş.a. - din perspectiva ediţiilor critice, al căror cronicar conştiincios este. Se verifică astfel altă idee programatică a lui R., potrivit căreia premisa sigură a exegezei o constituie numai o ediţie creditabilă a operei. A treia secţiune a culegerii conţine studii de tip micromonografie ale scrierilor unor poeţi (de la Dimitrie Stelaru şi Ştefan Aug. Doinaş la Nichita Stănescu, loan Alexandru şi Gheorghe Pituţ) şi critici contemporani (Ovidiu Cotruş, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu ş.a.). Comentariile despre poeţi trec şi în cursul universitar Literatura română contemporană,
volumul Poezia (2002). în partea introductivă se defineşte conceptul de literatură contemporană, potrivit autorului aceasta începând cu generaţia celor ce au debutat în timpul sau imediat după război (generaţia „amânată", după pertinenta formulă a lui Lucian Valea), cuprinzând în chip firesc şi creaţia postbelică (antumă sau/şi postumă) a scriitorilor care îşi au centrul de greutate în epoca interbelică, dar au continuat să scrie şi după război. Criteriul selecţiei rămâne şi aici cel valoric. Noua sinteză - nici pe departe doar didactică - îmbină principiul abordării monografice cu cel al generaţiei, grupărilor şi familiei de spirite. Perspectiva integratoare devine dominantă: integrare diacronică (literatura contemporană e înscrisă în filiaţii şi serii istorice), dar şi geografică.
SCRIERI: Valori lirice actuale; Timişoara, 1979; Parte din întreg; I-II, Timişoara, 1994-1999; Aron Cotruş. Viaţa şi opera, Timişoara, 1996; Ipostaze critice, Timişoara, 2001; Literatura română contemporană, voi. I: Poezia, Timişoara, 2002. Antologii: Merele din Eden, pref. edit., Timişoara, 1975. Ediţii: Gala Galaction, Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, Timişoara, 1986; St. O. Iosif, Poezii, Timişoara, 1988; Aron Cotruş, Poezii, I-II, Timişoara, 1991, Peste prăpăstii de potrivnicie, pref. edit., Bucureşti, 1995, Opere, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1999-2002; Anton Pann, Povestea vorbii, Timişoara, 1991; Liviu Rebreanu, Nuvele, postfaţa edit., Bucureşti, 1991; Al. O. Teodoreanu, Tămâie şi otravă, Timişoara, 1994; Anghel Dumbrăveanu, Ceva pentru care merită să pierzi o corabie, introd. edit., Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Ciobanu, Opera, 292-294; Grigurcu, între critici, 321-323; Aurel Turcuş, Scrisoare către Alexandru Ruja, 0,1983, 52; Z. Cârlugea, Proiectul unei „panorame literare", LCF, 1988, 36; Nicolae Mecu, O ediţie reprezentativă, F, 1989,11; Mircea Vasilescu, O ipostază a criticii, 0,1989,50; Ulici, Prima verba, III, 266-268; Ion Buzaşi, Un eveniment editorial: Aron Cotruş, TR,1992,33; Nicolae Mecu, Lirica desţărării, VR, 1993,2-3; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 129-131; Ion Pop, Despre viaţa şi opera lui Aron Cotruş, VTRA, 1997,1; Mircea Mihăieş, In aşteptarea sintezei, „Cuvântul", 1997, 7; Dan Mănucă, O monografie Aron Cotruş, RR, 1997,2; Eugen Todoran, Punerea în proprietate, RL, 1997, 27; Cornel Ungureanu, Despre timpul recuperărilor, 0,1997, 7; Mircea Borcilă, Spre o definire a expresionismului românesc, ST, 1997, 9-10; Teodor Vârgolici, Ediţia critică Aron Cotruş, ALA, 2000, 543; Petraş, Panorama, 561; Cornelia Ştefănescu, Stăruinţape documente, RL, 2003,34.	'	'	N.M.
RUNCANU, Marcel Constantin (9.VIII.1947, Priseaca, j. Olt -13.IV.1987, Cluj-Napoca), prozator şi eseist. Este fiul Măriei (n. Pârvulescu) şi al lui Constantin Runcanu, ofiţer. Urmează Liceul „Emanuil Gojdu" din Oradea (1961-1965), iar între 1966 şi 1971 Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj. în 1968 face parte din prima echipă redacţională a revistei studenţeşti de cultură „Echinox", din 1969 fiind secretar general de redacţie, când şi debutează cu publicistică, susţinând totodată rubrica „Muncile lui Dedal". După licenţă este redactor la „Tribuna", lucrând aici până la sfârşitul prematur. Debutează editorial în 1973 cu romanul Sepia (Premiul Uniunii Scriitorilor), apărut în colecţia de proză îndrumată de D. R. Popescu. Colaborează cu proză, eseu şi traduceri la „Tribuna", „Steaua", „România literară", „Luceafărul", „Vatra", „Viaţa românească", „Familia", „Ateneu" ş.a.
711 Dicţionarul general al literaturii române
Rusan
în romanele Sepia şi Febră vesperală (1982), ca şi în volumul de povestiri Nostalgii secrete (1976), R. dăduse măsura valorii sale scriitoriceşti. în cea de-a patra carte, Vară indiană (1987), încheiată în ultimele săptămâni de viaţă, şi-a repertoriat aproape toată proza scurtă, completată cu cicluri noi, definitorii pentru o artă narativă riguroasă şi inventivă, sobră şi nuanţată, desfăşurată într-un registru tematic şi formal foarte larg. Amplei nuvele Nostalgii secrete, subintitulată Schiţe pentru un tablou de familie, de fapt un roman concentrat, în tablouri dense, pe tema reunirii familiei, îi corespund, la polul opus, „exerciţiile pentru mâna stângă", „capriciile" epice, prozele miniaturale, în care, părăsind tehnica observaţiei, prozatorul reface, cu mijloacele sugestiei, ale reinterpretării mitului şi ale parabolei, stări difuze, deschideri spre insolitul din cotidian, proiecţii în fantastic şi mister (Acvariul, Dispărând într-o bună zi, Ninge pe contrabas, Vară indiană, Dimineaţa unei nimfe, întoarcerea lui Odiseu). Dimensiunea experimentală rămâne explicită în câteva tablete eseistice, transpuse în registru epic (Joc secund, Cuvintele), în filigranul cărora se pot citi confesiunea de atelier şi crezul estetic al scriitorului. Latura autoreflexivă a prozei lui R. este constitutivă romanelor, mai elocvent în Febră vesperală. Condiţia omului supus unor dramatice limitări existenţiale şi istorice este, simultan, temă de meditaţie despre destinul creatorului de literatură şi capacitatea lui de a înţelege. Secvenţele epice, distribuite în două planuri - lumea surprinsă de „febra vesperală" (metaforă a declinului, a stingerii) şi naratorul - sunt ordonate pe traiectele, în contrapunct, ale unei logici autoironice.
SCRIERI: Sepia, Cluj, 1973; Nostalgii secrete, Cluj-Napoca, 1976; Febră vesperală, Cluj-Napoca, 1982; Vară indiană, Cluj-Napoca, 1987.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Generaţia 47, RL, 1972,12; Ion Marcoş, „Sepia", TR, 1973,26; Valentin Taşcu, „Sepia", F, 1973,9; Eugen Uricaru, „Sepia", ST, 1973,18; Val Condurache, „Sepia", CL, 1973,19; Nicolae Manolescu, Ficţiune şi reportaj, RL, 1973, 41; Silvia Urd^a, „Sepia", VTRA, 1973,10; Al. Th. Ionescu, Construcţie şi simbol, ECH/Î^74,1-3; Aurel Sasu, Iluzia zborului, TR, 1974,23; Gh. Cătană, Marcel Constantin Runcanu, ARG, 1974,7; Constantin Hârlav, „Sepia", TR, 1974, 45; Ioan Moldovan, Premiile literare comentate. Proza. 1973, ECH, 1974, 11-12; Ulici, Prima verba, I, 191-193; Titel, Pasiunea, 164-166; Ion Simuţ, „Nostalgii secrete", ECH, 1977,1; Radu G. Ţeposu, „Nostalgii secrete", ST, 1977, 4; Iorgulescu, Scriitori, 238-239; Traian Ungureanu, Şansa naratorului, AFT, 1982,12; Mircea Muthu, Romanul şi «sferele din China», ST, 1983,2; Vlad, Lectura rom., 205-209; Marian Papahagi, Marcel Constantin Runcanu, TR, 1987, 17; Ioan Holban, Sintaxa socială, CL, 1988,4; Vasile Petre Fati, Ultima vară indiană, VR,
1988,	6; Cosma, Romanul, I, 240-241; Papahagi, Cumpănă, 253-257; Laura Pavel, Marcel Constantin Runcanu, ECH, 1994, 1-3; Mircea Benţea, Arhipelagul prozei, Oradea, 1995, 141-150; Ulici, Lit. rom., I, 413-415; Dicţ. scriit rom., IV, 112-113.	C.H.
RUSAN, Romulus (13 .111.1935, Alba Iulia), prozator, eseist şi editor. Este fiul Silviei (n. Dobrota) şi al lui Romulus Rusan, funcţionar; poeta Ana Blandiana este soţia sa. Urmează cursurile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal, absolvind în 1952. Pentru un an, până să devină student al Facultăţii de Tehnologie Mecanică din cadrul Institutului
Politehnic din Cluj, lucrează ca operator-chimist la întreprinderea Carbochim. Din 1953 datează şi începutul activităţii publicistice la „Tribuna", menţinută cu statut de colaborare în anii studenţiei şi continuată ca redactor după absolvire (1957-1967). O scurtă perioadă redactor la filiala Cluj a Editurii pentru Literatură, alege să profeseze în presă, angajându-se în redacţiile revistelor „Viaţa studenţească" (1967-1968), „Cinema" (1970-1974), „Tribuna României". Mai colaborează la „Steaua", unde debutase în 1954, la „România literară", „Luceafărul" ş.a.
Cel dintâi volum al lui R., Râul ascuns, roman al vieţii de şantier, apare în 1963. Acest debut conform cu orientările ideologice din epocă îi aduce tânărului autor Premiul Uniunii Scriitorilor, fapt ce îl încurajează să publice doi ani mai târziu, sub titlul Expres '65, altă proză de gen, reflectând de această dată lumea lucrătorilor feroviari şi a muncitorilor de la Atelierele CFR. Chiar dacă în spatele naraţiunilor se întrezăreşte miza propagandistică a construirii „noului tip de societate", element indispensabil în „protocolul" editării, nu lipseşte capacitatea de a accentua nu atât importanţa „realizărilor", cât înregistrarea experienţelor de viaţă ale celor
Rusânescu
Dicţionarul general al literaturii române 712
care se străduiesc să le facă posibile. Acuitatea reporterului, gata întotdeauna să decupeze instantanee din cotidian şi să surprindă faptul divers, se asociază preocupării pentru recuperarea „culorii locale", a recompunerii unei atmosfere, tehnică exersată cu precădere în evocările despre Nicolae Bălcescu (Un palid oaspe calcă, din Sicilii), Emil Racoviţă (A şti sau a nu şti), Lucian Blaga (Albastrul Lancrâm), Nicolae Labiş (Băiatul din fotografii), în dialogurile cu Dimitrie Cuclin, Grigore Moisil, C. Daicoviciu, Marin Preda, Liviu Ciulei ş.a., prezente în Convorbiri subiective (1971) şi în O discuţie la Masa Tăcerii şi alte convorbiri subiective (1976), ambele cărţi fiind alcătuite în colaborare cu Ana Blandiana. De relevat şi pasiunea pentru arta cinematografică, formatoare (prin cunoaştere) şi deformatoare (prin iluzie) a privirii, materializată în cronici şi eseuri publicate iniţial în reviste, apoi ca substanţă a volumelor La început n-a fost cuvântul (1977), Arta fără muză (1980), Filmar (1984). Rezultatul acestor experienţe se regăseşte atât în două cărţi de proză scurtă - Roua şi bruma (1982), Cauze provizorii (1983) -, cât şi în jurnalele de călătorie - America ogarului cenuşiu (1977), O călătorie spre marea interioară (I-III, 1986-1990). în naraţiuni sinteza rămâne în majoritatea situaţiilor nereuşită, observatorul-narator constituindu-se stângaci în personaj de ficţiune, cel mai adesea el limitându-se la notaţii ce aparţin unui reporter aflat în documentare cu scopul întocmirii unui articol de gazetă. Asistă la discuţiile beţivilor dintr-un compartiment de tren, legate de certurile dintre vecini (în forum), prezintă întâmplări ale banalului de fiecare zi, cu situaţii caracteristice pentru anii '80 (un funcţionar, obligat să îşi petreacă nişte ore în capitală până la trenul ce urma să îl ducă acasă, încearcă disperat să găsească vreun cunoscut îndeajuns de amabil încât să îi „găzduiască" cele cinci pachete cu pui de care făcuse rost în delegaţie - Time out), consemnează transformări comportamentale (nea Voicu Năstac, ajuns, după momentul „crucial" al existenţei, reprezentat de nunta fiului său, flăcăul tomnatic Luluţu, din prăduitor un intransigent paznic al livezii de caişi - După nuntă; fostul ţăran Rara, stabilit la oraş, moştenitor al unei gospodării situate pe curba şoselei, deprinde regulile cererii şi ale ofertei de piaţă, învăţând că de pe urma oricărui incident nefericit se pot obţine profituri nebănuite - Omul din curbă). De cealaltă parte, în jurnalele de călătorie, formula artistică utilizată, îmbinarea observaţiei cu tehnica reconstituirii şi competenţa de privitor îşi manifestă pe deplin adecvarea. Fructificând literar două ocazii prilejuite de participarea, împreună cu Ana Blandiana, la un program internaţional destinat scriitorilor, organizat de Universitatea din Iowa, şi la o călătorie pe Marea Mediterană, după obţinerea de către poetă a Premiului Herder, în 1982, R. mediază cititorilor contactul cu cei doi poli istorici ai civilizaţiei: universul vestigiilor Antichităţii, în O călătorie spre marea interioară, şi societatea utilitarismului şi a standardizării de peste Atlantic, în America ogarului cenuşiu, unde Greyhound -reţeaua de autobuze preferată de săraci şi de negri -, ce străbate de la un capăt la altul teritoriul Statelor Unite ale Americii, reprezintă „un simbol al unităţii în diversitate ce caracterizează fenomenul american". După 1990 activitatea lui
R. este consacrată în exclusivitate restituirii şi editării unui important fond documentar, încurajării dezbaterilor şi analizelor prin intermediul cărora să se poată defini imaginea reală a comunismului românesc. Alături de Ana Blandiana, organizează anual Şcoala de Vară de la Sighet, simpozioane la Memorialul din aceeaşi localitate ş.a.
SCRIERI: Râul ascuns, pref. Al.I. Ştefănescu, Bucureşti, 1963; Expres '65, Bucureşti, 1965; Convorbiri subiective (în colaborare cu Ana Blandiana), Bucureşti, 1971; O discuţie la Masa Tăcerii şi ale convorbiri subiective (în colaborare cu Ana Blandiana), Bucureşti, 1976; America ogarului cenuşiu, Bucureşti, 1977; La început n-a fost cuvântul, Bucureşti, 1977; Arta fără muză, Cluj-Napoca, 1980; Roua şi bruma, Bucureşti, 1982; Cauze provizorii, Bucureşti, 1983; Filmar, Bucureşti, 1984; O călătorie spre marea interioară, I-III, Bucureşti, 1986-1990; Permisul de pieton, Bucureşti, 2000. Antologii, ediţii: Anul 1946. Scrisori şi alte texte, Bucureşti, 1997; Anul 1948. Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998; Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, 1999; Exerciţii de memorie, postfaţă Ana Blandiana, Bucureşti, 1999; Timişoara în arhivele Europei Libere: 17-20 decembrie 1989, Bucureşti, 1999; Nicoleta Franck, De la Iaşi la Geneva, de pe Bahlui pe Leman. Amintiri, Bucureşti, 2000; Ilie Lazăr, Amintiri, Bucureşti, 2000; Anii 1961-1972. Ţările Europei de Est -între speranţele reformei şi realitatea stagnării, Bucureşti, 2001; De unde vine extremismul, Bucureşti, 2001; Exerciţii de speranţă. România în care aş vrea să trăiesc, postfaţă Ana Blandiana, Bucureşti, 2001; Sabine Habersack, Cum aş vrea să fie familia mea, postfaţă Ana Blandiana, Bucureşti, 2001; Thierry Wolton, Roşu-brun: răul secolului, Bucureşti, 2001; Bukovski la Sighet, Bucureşti, 2002; Şcoala memoriei, Bucureşti, 2002; Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ion Lungu, Itinerar critic, Bucureşti, 1965, 349-354; Dimisianu, Schiţe, 93-98; Ion Vlad, în „lumea de azi" a gândirii şi meditaţiei, TR, 1972,16; Petrescu, Scriitori, 156-159; Lucian Raicu, Reportaj şi meditaţie, RL, 1977,31; D. Micu, Meridiane şi civilizaţii, CNT, 1977,33; Ion Maxim, „America ogarului cenuşiu", 0,1977,33; Adrian Popescu, între mărturie şi reflecţii, TR, 1977, 33; Mihai Dragolea, Pasiunea trăirii, ECH, 1977, 8-9; Georgeta Eftimie, „America ogarului cenuşiu", CL, 1977,9; Constantin M. Popa, „America ogarului cenuşiu", R, 1977,9; Aurel Şorobetea, Secţiune în societatea americană, ST, 1977,9; Zaciu, Alte lecturi, 269-276; Popescu, Cărţi, 144-146; Cristea, Faptul, 273-277, Virgil Podoabă, „Cauze provizorii", F, 1984, 8; Eugenia Tudor-Anton, Fascinaţia cotidianului, VR, 1984, 9; Mircea Iorgulescu, Starea de călătorie, RL, 1986,23; Marian Papahagi, Spre Mediterana, TR, 1986, 26; George Pruteanu, Diferite, CL, 1986, 6; loan Holban, Când ficţiunea poate fi realitate, CRC, 1986,28; Corina Ciocârlie, Călătoria ca basm, 0,1986,39; Virgil Podoabă, „O călătorie spre marea interioară", F, 1986, 10; D. Micu, Prin „luneta noastră", VR, 1986, 10; Dimisianu, Subiecte, 134-138; Ioana Bot, Realitatea şi textul, TR, 1990, 32; loan Holban, între noi, cei din Orient, CRC, 1990, 37; Faifer, Faldurile, 125-127; Gh. I. Florescu, Exerciţii de memorie, CL, 2001,4; Al. Niculescu, O mărturie obiectivă, RL, 2001, 18; Dicţ. scriit. rom., IV, 114-116; Vladimir Bukowski, Şi se întoarce vântul, LCF, 2003, 5; Stephane Courtois, Abuzurile psihiatrice din Europa de Est în perioada comunistă, OC, 2003,182; Dicţ. analitic, IV, 618-621; loan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,388-395.	C.	M.	B.
RUSĂNESCU, Vasile (a doua jumătate a sec. XIX), autor dramatic. Absolvent al Şcolii de Ştiinţe Politice şi Administrative (1891) şi grefier la Consiliul de Război din Bucureşti, R.
713 Dicţionarul general al literaturii române
Russev
e un autor zelos de compuneri dramatice minore. Piesa în versuri Smârdanul şi Vidinul (1878), scrisă pe un ton înalt, de odă, exaltă fie măreţia trecutului, fie bravura ostaşilor români care, ca în ciclul Ostaşii noştri al lui V. Alecsandri, merg la război cântând şi se bat cu o frenezie învecinată cu euforia, încingând o „horă a libertăţii". Hiperbola, solicitată din plin, nu aduce un spor de relief unei monotone desfăşurări narative, în care, totuşi, sugestia ritmului învârtejit al bătăliei se face simţită. încurajat de „buna primire" care s-ar fi făcut acestei scrieri fade, R. dă în 1879 o „poemă eroică" în patru cânturi, Predilă (Un prizonier la turci). Dezvăluind gustul pentru senzaţional al autorului, cât şi înclinaţia sa de a supradimensiona personaje şi întâmplări, plăsmuirea, cu ţesătura ei de fapte pe cât de grozave, pe atât de neverosimile, ia o turnură de naivă şi uşuratică legendă. Versificaţia, chiar dacă avariată pe alocuri de rime forţate, e în genere corectă, tacticoasă, în contrast flagrant cu patimile mari (ură, iubire, dor de răzbunare) care se agită. Prolixă este drama în cinci acte, în versuri, Dorin (1883), din care un crâmpei apăruse în „Literatorul". Drama, erotică, sentimentală, orchestrată zgomotos, are implicaţii etice şi sociale. Dragostea nefericită a poetului „damnat" Dorin e comunicată în aceeaşi retorică naiv exclamativă, cu vagi inflexiuni de melancolie şi o gesticulaţie teatrală (invocaţii deznădăjduite, zbateri zadarnice, exaltări, lacrimi, efuziuni), cu o poză aşa-zicând byroniană în monologurile tenebroase. Meditaţiile asupra timpului, ca şi cugetările pe tema vanitas vanitatum sunt livreşti, cu totul impersonale. Ca autor dramatic, R. nu avea prea multe de spus.
SCRIERI: Smârdanul şi Vidinul, Bucureşti, 1878; Predilă (Un prizonier la turci), Bucureşti, 1879; Dorin, Bucureşti, 1883.
Repere bibliografice: Ciorănescu, Teatr. rom., 158-159; Dicţ. lit 1900, . 758-759.	F.F.
RUSESCU, Vasile (6.VIII.1940, Gostinu, j. Giurgiu - 3.1.1992, Brăila), prozator. A urmat cursurile elementare în satul natal şi în comuna Daia, judeţul Giurgiu, apoi Liceul „Titu Maiorescu" din Giurgiu (1954-1958) şi studii superioare la secţia de limba şi literatura română^a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti (T959-1964). A fost redactor la cotidienele brăilene „înainte" (1964-1989) şi „Libertatea" (1991-1992), a fondat şi a condus, ca redactor-şef, revista literară şi culturală „Dunărea" (Brăila, 1990-1991). Debutează editorial cu volumul de nuvele Moartea fântânii (1985), urmat de romanul Pământul de acasa (1989) şi de povestirile din Călăraş cu schimbul (1990). în memoria sa s-a constituit, în 1992, la Brăila, Fundaţia Culturală „Vasile Rusescu". Proza lui R. evocă, într-o manieră plină de tensiune dramatică şi de simboluri narative, în descendenţa literară a lui C. Sandu-Aldea şi a lui Panait Istrati, mediul de viaţă şi atmosfera specifică a Câmpiei Române.
SCRIERI: Moartea fântânii, Bucureşti, 1985; Pământul de acasă, Bucureşti, 1989; Călăraş cu schimbul, Galaţi, 1990.
Repere bibliografice: Buculei, Prezenţe, 205-206.	M.Dţ.
RUSNAC, Vladimir (22.VI.1936, Ciorna, j. Orhei), poet şi traducător. Este fiul Agafiei şi al lui Teodor Rusnac. După studii la Institutul Pedagogic din Tiraspol, lucrează din 1958 la diferite publicaţii periodice, apoi devine redactor la editurile Cartea Moldovenească şi Lumina şi şef de secţie la Comitetul de Stat pentru Televiziune şi Radiodifuziune. R. debutează editorial cu placheta de versuri satirice şi umoristice Poamă acră, apărută în 1969. Volumele Mărgeanul zilelor (1987) şi Sfintele rădăcini (1997) îl caracterizează ca pe un poet de formulă tradiţionalistă, alternând regimul liric cu acela umoristic şi satiric. Scrie şi versuri pentru copii şi traduce din poeţi ruşi, georgieni ş.a.
Scrieri: Poamă acră, Chişinău, 1969; Ultima modă, Chişinău, 1982; Cioara celebră, Chişinău, 1984; Lumânărele, Chişinău, 1986; Mărgeanul zilelor, Chişinău, 1987; Sfintele rădăcini, Chişinău, 1997.
Repere bibliografice: Mihail Dolgan, A exprima cât simţi şi cugeţi, LA, 1987,18 iunie; Tudor Palladi, Plenitudinea şi sfinţenia rădăcinilor, LA, 1996,20 iunie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 220-221.	A.B.
RUSSEV, Eugen (24.XIL19157Cubei-Bolgrad - 15.V.1982, Chişinău), istoric literar. Este fiul Anei (n. Damaschin) şi al lui Mihail Russev, intelectuali. Absolvent al unui liceu din Chişinău şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1939), îşi va susţine doctoratul la Moscova, în 1951, în cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a URSS. îşi desfăşoară activitatea mai întâi la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău, deţinând un timp şi postul de director (1961-1970), apoi la Institutul de Limbă şi Literatură (1970-1982). A fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1961).
încă de la începutul carierei sale ştiinţifice, R. şi-a ales drept obiect principal de studiu cronografia moldovenească. Pregătirea multilaterală i-a permis să cerceteze fenomenul cronicăresc integral, sub diferite aspecte: istoric, filosofic, literar. Lucrările lui se remarcă prin minuţiozitatea documentării şi spiritul polemic, dar şi prin supralicitarea aspectului ideologic în comentariul privitor la scrierile cronicarilor. A prefaţat ediţii de opere ale marilor cronicari apărute la Chişinău.
SCRIERI: Cronicarul Ioan Neculce. Viaţa şi opera (încolaborare cu Vasile Coroban), Chişinău, 1956; Slova cronicărească - ecoul bătrânei Moldove, Chişinău, 1974; Cronografia moldovenească din veacurile XV-XVIII, Chişinău, 1977; Miron Costin, Chişinău, 1978; Ion Neculce, Chişinău, 1980; Cronografia moldovenească - monument al ideologiei feudale, Chişinău, 1982.
Repere bibliografice: Efim Levit, Valoroase investigaţii asupra cronografiei moldoveneşti, „Nistru", 1974, 5; Nicolae Bileţchi, Cronografe moldovenească într-o nouă viziune, „Nistru", 1977, 12; Vladimir Beşleagă, Actualitatea cronicarilor, „Nistru", 1979, 7; Nicolae Corlăteanu, Un savant eminent, RLSL, 1982, 3; Bibliografia lucrărilor lui E. M. Russev, RLSL, 1985,4; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 274.	i	V.C.
Russo
RUSSO, Alecu (17.111.1819, Străşeni-Lăpuşna - 5.II.1859, Iaşi), prozator. Era fiul lui lancu Rusul (sau Russul), proprietar de moşii, arendaş şi neguţător de cereale. învaţă acasă cu un dascăl grec, iar în 1829 este trimis în Elveţia, la Institutul „Frangois Naville" din Vemier, lângă Geneva, unde rămâne până în toamna anului 1835. Receptiv la ideile democratice şi liberale care agitau Europa apuseană în preajma revoluţiei, el compune, în limba franceză, poeme celebrând revolta împotriva tiraniei. Scrise, probabil, la Viena, unde în 1835-1836 R. ar fi făcut studii practice la o casă de comerţ turcească, aceste texte îi atrag expulzarea. întors în ţară, petrece un timp la moşia părintească din ţinutul Neamţului, după care, relaţia cu familia înăsprindu-se, se stabileşte la Iaşi. Asesor judecătoresc la Piatra Neamţ (1841-1844), va fi destituit ca urmare a repetatelor absenţe. Pentru unele aluzii îndrăzneţe din piesa Jignicerul Vadra sau Provincialul la Teatrul Naţional, se vede surghiunit la schitul de la Soveja. Consemnat acolo aproape două luni (februarie-aprilie 1846), R. are şansa să descopere „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume", balada Mioriţa. în 1848 se implică în mişcarea revoluţionară din Moldova, după înfrângerea căreia pleacă în exil, în Bucovina. De aici ia drumul Vienei, spre a face propagandă în favoarea Principatelor. în mai 1848 participă la marea adunare de pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj. Suspectat de autorităţile maghiare, la Dej e arestat şi trimis în prevenţiune la Cluj, fiind eliberat în urma intervenţiei unor prieteni. După câteva escale, în 1849, la Viena şi Paris, se întoarce la începutul lui 1851 la Iaşi, unde i se oferă un loc în Divanul Apelativ. O vreme profesează avocatura, dar e concediat pentru că s-ar fi „sumeţit" contra stăpânirii. Iertat de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, îşi reia slujba în august 1853. în iulie 1856 e numit director îh Departamentul Lucrărilor Publice, iar în septembrie - membru al Sfatului Administrativ. Renunţă nu după multă vreme, dar, ca să aibă din ce trăi, reia avocatura. în aprilie 1857 devine procuristul Băncii Moldovei. Cu sănătatea din ce în ce mai şubredă, se va retrage din viaţa publică. Se stinge de ftizie.
Modest şi de o discreţie rară, R. nu a avut ambiţii de notorietate, ca om de condei. O bună parte a scrisului său s-a editat postum; cât despre antume, în afara unui singur articol de polemică literară (Critica criticii), iscălit A. Rusu, celelalte au fost semnate de obicei cu iniţiale sau, o singură dată, cu un pseudonim (Terentie Hora). Scriitorul a adoptat şi varianta Russo, cu o grafie sugerând pronunţia franţuzească a numelui său. în opera lui - redactată preponderent în franceză, limbă în care se exprima cu uşurinţă - lirismul amintirii se întrepătrunde cu proza de idei, febrilă şi tensionată. Elegiac sau reflexiv, scriitorul este în primul rând un memorialist. In scrierea parţial autobiografică, neterminată, Amintiri („România literară", 1855), imagini din copilărie şi adolescenţă se perindă într-o evocare melancolică, în care R., suspinând după anii care nu se mai întorc, idealizează - aşa cum procedează şi în Studie moldavă („Zimbrul", 1851) - epocile de demult. Naraţiunea face loc reflecţiilor sociologice, psihologice sau filosofice, dominante, ca în Yassy et ses habitants en 1840 (laşii şi locuitorii săi în 1840), apărută postum. Panorama Iaşilor
Dicţionarul general al literaturii române 714l
oferă „un vrednic subiect de cugetare pentru observatorul filosof". Când se sustrage reveriilor paseiste, R. aruncă o privire ascuţită asupra societăţii contemporane, în care vechiul şi noul, orientalul şi occidentalul se întrepătrund, oferindu-i prilejul să se delecteze fixând tipuri şi moravuri, în ce au ele caracteristic. Avusese chiar de gând să scoată un volum de Moeurs moldaves. Pasionat călător, îşi consemnează impresiile de voiaj: La Pierre du Tilleul, legende montagnarde, fragment d'un voyage dans la haute Moldavie en 1839 (Piatra Teiului), Le Rocher du Corbeau (Stânca Corbului). Şi în Amintiri contemplativul descoperă peisajul cu o sensibilitate proaspătă, simţindu-se atras de tot ce i se pare ascuns, misterios. în jurnalul de surghiun, Soveja, journal d'un exile politique en 1846, se manifestă, într-o variată gamă de tonuri afective, dispoziţia cogitativă, pigmentată de un umor ce glisează de la gluma aparent nevinovată la sarcasm. R. e întotdeauna mare amator să asculte şi câte o istorie palpitantă cu haiduci şi bandiţi. Ar fi scris el însuşi un fel de reportaj, Groază, ultimul haiduc român, apărut postum în „Columna lui Traian" (1873). Se încântă de poveşti şi basme, îi plac legendele. De beletristică ţine şi Holera (1853), o evocare realistă a cumplitei molime care bântuise Moldova pe vremuri. în litigiu de mai bine de o sută de ani, Cântarea României a fost atribuită, pe rând, lui R., lui N. Bălcescu, precum şi amândurora. Autor dramatic lipsit de
715 Dicţionarul general al literaturii române
Russo
şansă, R. a compus două piese într-un act, care s-au pierdut: Băcâlia ambiţioasă (jucată în ianuarie 1846) şi Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional (jucată în februarie, acelaşi an), care nu era doar o „scenă de haiduci", ci, după spusele autorului, şi o satiră a melodramelor ce invadaseră scena. A făcut şi prelucrări de vodeviluri franţuzeşti. Lucrarea Şezătorile la ţară s-a pierdut, la fel ca şi Reflexions politiques, ecrites dans la prison d'Edimburg. Miezul ideilor sale despre literatură stă - în spiritul „Daciei literare" - în credinţa că, trăgându-şi sevele din istorie, din realitatea autohtonă, din creaţia populară, ea cată să fie „expresia vieţii unei naţii". Preţuitor al tradiţiei, ideea moştenirii culturale („clironomia părintească") apare, la el, ca o consecinţă firească. Pe de altă parte, precursor al junimismului prin criticismul său, scriitorul anticipează, prin şarjele împotriva „imitaţiei necugetate" şi a stricătorilor de limbă, campania pe care o va desfăşura Titu Maiorescu. Cerând unui critic să aibă o „giudecată nepărtinitoare", el refuză să admită ceea ce numeşte „socotinţile judecătoreşti". Unele chestiuni de măiestrie artistică, de stil, de formă şi compoziţie fac, de asemenea, obiectul preocupărilor sale. încercările de critică aplicată (despre Mihail Cuciuran sau Dimitrie Dăscălescu) sunt cu totul modeste. în ceea ce priveşte limba, prisma lui e una istorică, opusă celei raţionaliste, a cărturarilor ardeleni. în disputa filologică la care ia parte, polemizează îndeosebi cu „pedanţii", cu „fabricanţii de sisteme", recomandând ca sursă limba populară. Cu aplomb şi cu nerv satiric, având şi darul formulării pregnante, denunţă ca aberante şi chiar ilare curente ca latinismul, purismul ori italienismul propovăduit de I. Heliade-Rădulescu. Polemica împotriva latinizanţilor ardeleni va continua în „Steaua Dunării". Entuziast al creaţiei folclorice încă de prin 1839, într-o pornire romantică R. începe să adune balade şi doine. în studiul Poezia poporală, schiţând anumite generalizări asupra materialului cules, ajunge la o clasificare a poeziilor populare (cântece bătrâneşti, de frunză, doine şi hore), preluată şi de V. Alecsandri. Valoarea documentară a acestor producţii, păstrătoare ale limbii şi obiceiurilor străvechi, o cântăreşte în spiritul gândirii lui Herder („Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor"). Dar nici palierul estetic nu e cu totul neglijat. Liric sau retoric, ironic şi bătăios, scrisul lui R. e nuanţat de un anume spirit de fineţe. Rostirea cu vibrări afective din evocări la^ loc, în proza de atitudine, discursului eseistic, pasionat, scăpărător de vervă a ideii.
Trebuie să recunoaştem că el a fost spiritul cel mai distins, mai larg, mai comprehensiv de pe la jumătatea secolului al XlX-lea.
G. Ibrăileanu
Vocaţia lui Russo este în proza memorialistică. El şi-a însuşit până la virtuozitate maniera clasicilor târzii, a lui Xavier de Maistre, a lui Paul-Louis Courier, umorul acela fin eseistic, scutit de dezordinea fantastică, nu însă scos cu totul din sensibilitatea romantică ce se strecoară în uşoara melancolie, în sentimentul grandoarei geologice.
G. Călinescu
SCRIERI: Scrieri, îngr. şi pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908; Piatra Corbului. Soveja, tr. V. Alecsandri şi A. I. Odobescu, pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908; Scrieri, pref. G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1910; Piatra-Teiului şi Iaşii în 1840, tr. Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1915; Scrieri, îngr. şi introd. Petre V. Haneş, Craiova, 1937; Scrieri postume, tr. V. Alecsandri, A.I. Odobescu, Mihail Sadoveanu, îngr. Petre V. Haneş, Craiova, 1940; Piatra-Teiului. Scrieri alese, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1967; Cugetări, îngr. şi postfaţă Mihai Zamfir, Bucureşti, 1977; Scrieri literare, îngr. şi postfaţă Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Petre V. Haneş, Alexandru Russo. O pagină ignorată din literatura română, pref. Ovid Densusianu, Bucureşti, 1901; Iorga, Ist. lit XIX, II, 255-257, III, 177-180,228-230; Ibrăileanu, Opere, IV, 387-393, VIII, 149-227; Densusianu, Lit. rom., III, 72-85; Călinescu, Ist. lit (1941), 182-186, Ist. lit. (1982), 191-194; Vianu, Opere, V, 28-34; Cioculescu- Streinu-Vianu, Ist. lit., 64-68; Popovici, Romanţ rom., 407-442; Al. Dima, Alecu Russo, Bucureşti, 1957; Cornea, Studii, 269-290, 334-345; Teodor Vârgolici, Alecu Russo, Bucureşti, 1964; Brădăţeanu, Istoria, I, 147-150; Ist. lit., II, 489-507; Şerban, Exegeze, 5-41; I. Vasilenko, Aleku Russo. Jizni i tvorcestvo, Chişinău, 1967; Alecu Russo. Studii şi articole, Bucureşti, 1970; Haneş, Studii ist lit., 245-298; Piru, Varia, I, 83-85; Teodor Vârgolici, Aspecte istorico-literare, Bucureşti, 1973, 8-31; Cornea, Oamenii, 99-107; Negoiţescu, Analize, 46-52; Dicţ. lit. 1900, 759-761; Şerban, Ispita, 24-41; P. A. Kovcegov, Alecu Russo, Chişinău, 1982; Mircea Anghelescu, Alecu Russo sau Literatura ca expresie a vieţii unei naţii, RL, 1989,12; Manolescu, Istoria, I, 213-218; Regman, Nu numai, 33-63; Negoiţescu, Ist. lit., 1, 51-54; Faifer, Semnele, 173-174,189-207; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,190-191; Dicţ. analitic, 1,31-33,193-195, III, 60-62; Dicţ. esenţial, 726-727; Vârgolici, Portrete, 10-21.	F.F.
RUSSO, Demostene (22.1.1869, Peristasi, Grecia - 5.X.1938, Bucureşti), bizantinolog. Şi-a făcut studiile secundare la Constantinopol, la „Marea Şcoală" din Fanar, şi pe cele superioare la Atena, Berlin şi Leipzig, unde a obţinut şi titlul de doctor în litere, în 1893, cu o lucrare despre „filosofia şcolii din Ghaza". Vine în România în 1894, la invitaţia lui C. Rădu-lescu-Motru, cu care fusese coleg de studii în Germania. Profesor la Liceul „Venieri" din Galaţi, unde a predat greaca, latina, germana şi filosofia, se mută, în 1897, la Bucureşti şi, între 1900 şi 1920, este interpret pentru limbile greacă şi engleză la Ministerul Afacerilor Străine. A fost fondator, împreună cu loan Bogdan, al Comisiunii Istorice a României. Universitatea din Bucureşti îl „cheamă" între profesorii ei, în 1915, ca titular al noii Catedre de istorie a civilizaţiei bizantine de la Facultatea de Litere şi Filosofie. în 1919 a devenit membru corespondent al Academiei Române. S-a stins la puţină vreme după pensionare, în urma unui atac de cord.
Lecţia inaugurală pe care R. a ţinut-o la Universitate s-a intitulat Bizanţul reabilitat şi a reprezentat o pledoarie convingătoare privind rolul culturii greceşti. „Importanţa cunoaşterii limbii greceşti şi a culturii bizantine pentru români" este covârşitoare în evoluţia spiritualităţii româneşti, afirmase învăţatul încă din 1912, în cartea sa Elenizmul în România. Reconstituirea „punctelor principale" ale acestei înrâuriri a constituit ţelul căruia i-a subordonat întreaga sa activitate ştiinţifică, desfăşurată sub semnul acribiei (cuvânt des întâlnit
Russo
Dicţionarul general al literaturii române 716
în aprecierile unor contemporani), al efortului de documentare integrală, de epuizare a surselor chiar dacă - spunea Iorga -drumul spre sintetizarea acestor date nu i-a apărut mereu cu limpezime. „Rigoarea în metodă" l-a caracterizat pe R., „cea mai de seamă figură a ştiinţei noastre în domeniul bizanti-nisticii şi al legăturilor greco-române" (Constantin C. Giu-rescu). O rigoare care nu îl lăsa să treacă neanalizate nici o ipoteză, nici un detaliu, indiferent dacă era vorba de clarificarea atmosferei (umbrită, la noi, multă vreme din pricina prejudecăţilor legate de fanariotism) din jurul Bizanţului şi a bizantinologiei sau despre cercetarea in extenso a poemei lui Stavrinos sau a cronicii în versuri a lui Matei al Mirelor. Istoric cu o bună şcoală, el a dezbătut chestiuni fundamentale ce interesează şi literatura română veche, cu atâtea deschideri culturale date de raporturile cu Bizanţul. A înţeles foarte bine realităţile care au făcut din spaţiul românesc o „lume postbizantină" solidară cu dezvoltările din Europa de sud-est, pendinte, în proiectarea propriilor traiectorii culturale, de sugestiile şi modelele elaborate în creuzetele strălucite ale imperiului. L-au interesat apoi, în egală măsură, legăturile grecităţii postmedievale cu lumea românească şi ecourile pe care românii le-au stârnit între scriitorii eleni, mulţi dintre ei adăpostiţi la curţile generoşilor voievozi români, gata mereu să patroneze elaborarea unui cronograf sau să înfiinţeze şcoli care să îşi pună catedrele la dispoziţia umaniştilor din veacul al XVIII-lea. Toate aceste întrepătrunderi şi-au găsit locul în scrierile cu caracter istoriografie ale unui Mitrofan Grigoras sau N. Chiparissa, pe care R. le-a cercetat minuţios, în parte publicându-le. în privinţa editării textelor vechi, a compus -din însărcinarea Comisiunii Istorice a României - un „manual al editorului", Critica textelor şi tehnica ediţiilor (tipărit chiar în primul volum, cel din 1912, al buletinului Comisiunii), aducând multe limpeziri, căci manevra cu egală abilitate şi instrumentele istoricului, şi pe cele ale filologului, într-un domeniu apăsat încă de un amatorism deloc dispus să recunoască specificitatea unei profesii dificile. O legătură nemijlocită cu literatura română veche au opiniile lui R. despre învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Cu merite deosebite în identificarea unor surse (având şi şansa descoperirii versiunii greceşti de la mănăstirea athonită Dionisiu), R. a dat consistenţă şirului (ce începea cu A. Philippide şi Theodor Codrescu) celor ce nu acceptau autenticitatea scrierii şi paternitatea lui Neagoe Basarab asupra ei. îndoindu-se de existenţa unei versiuni slavone primordiale (opinie la care fragmentele descoperite de P.A. Lavrov l-au făcut să renunţe), a considerat învăţăturile... drept un „pseudo-epigraf" târziu, compus de un călugăr din secolul al XVII-lea ce avea drept principală lectură Umilinţa lui Simion Monahul. „Mozaic", a spus bizantinologul, încercând să definească felul în care autorul învăţăturilor... (un biet „plagiator") a aşezat într-un text nou - la ale cărui virtuţi literare şi filosofice învăţatul nu a prea fost atent - fragmentele împrumutate din mai multe cărţi. R. le-a dat mult de lucru, în deceniile ce vor veni, partizanilor autenticităţii acestui text parenetic.
SCRIERI: Manuscrisele greceşti din Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, 1901; Studii bizantino-române, Bucureşti, 1907; Studii şi critice, Bucureşti, 1910; Critica textelor şi tehnica ediţiilor, Bucureşti, 1912; Elenizmul în România, Bucureşti, 1912; Studii istorice greco-române, I-II, îngr. C.C. Giurescu, Ariadna Camariano şi Nestor Camariano, Bucureşti, 1939. Ediţii: Cronica Ghiculeştilor. Un nou letopiseţ al Moldovei (1695-1754), Bucureşti, 1915.
Repere bibliografice: Al. Rosetti, Demostene Russo, „România", 1938, 129; Franz Babinger, Demosthenes Russo zum Gedăchtnis, CL, 1938,
11-12; Alexandru Elian, Demostene Russo, CL, 1938,11-12; Constantin C. Giurescu, D. Russo, Bucureşti, 1939; Nicolae Iorga, Un om, o metodă, o şcoală (D.Russo), RI, 1940,1-3; Al. Rosetti, Cartea albă, Bucureşti, 1968, 94-97; Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab şi „învăţăturile" către fiul său Theodosie. Probleme controversate, Bucureşti, 1973, passim; Bucur, Istoriografia, 215-217; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 219; Encicl. istoriografiei rom., 287; Dicţ. scriit. rom., IV, 119-121; Mazilu, Recitind, II, 239-246.	D.H.M.
RUSSO, Veronica (17.IX.1918, Răspopeni, j. Orhei), poetă şi publicistă. îşi începe studiile universitare la Iaşi, în 1937, şi le termină la Bucureşti, în 1942, fiind licenţiată a Facultăţii de Litere şi Filosofie. Publică de timpuriu şi îşi continuă activitatea în timpul studenţiei. Scrie la „Pagini literare", „Luptătorul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Transilvania noastră", iar după 1959 colaborează la „Gazeta literară", „Luceafărul", „Săptămâna", „Secolul 20", „Flacăra", semnând şi cu pseudonimele V. Banu, Vera Petri, Nirvana Runcu, Svetlana Russo, Adrian Niculescu ş.a. A fost preşedinta Societăţii Culturale Ginta Latină, Filiala Bucureşti. Debutează în 1936, la revista „Pagini basarabene", cu poezia O stea, semnată Nirvana Runcu, iar în volum, în 1968, cu placheta Despre suflet, despre cuvânt.
Temele predilecte pentru R. sunt aceleaşi de fiecare dată: nostalgia copilăriei, toamna, Moldova şi Ştefan cel Mare, toate versurile ei - prin structură şi subiectele abordate - fiind variaţiuni pe aceleaşi teme. Descendentă a lui Alecu Russo („Un străbun/ Mi-a lăsat harul să cânt"), poeta aduce prin versurile sale tot o „cântare României", simţind ca o datorie să descrie, în imagini graţioase şi în versuri de o mare sinceritate şi sensibilitate, meleagurile natale. Ea creează un spaţiu de basm, un sat moldovenesc cu păduri, vii, livezi, încărcat de vegetaţie, poame, arome şi culori, şi un timp miraculos al anilor copilăriei, la care se întoarce mereu cu bucurie şi nostalgie. Ca şi Lucian Blaga, R. deplânge nu vârsta fragedă ca atare, cât puterile magice pe care inocenţa ei i le conferă: „Plâng anii de ucenicie în pădure/ Plâng după semnele lăsate pe mure/ Azi doar scâncetul viezurelui uneori îl mai aud...". Şi tot ca Blaga, poeta îl ia de mână pe cel crescut la oraş şi îi dezvăluie misterioasele leacuri pentru suflet: minunile naturii. Dealuri molatice, câmpii nesfârşite, mesteceni, cireşi amari, prin care „ochi de bufniţe aprind lampioane", crini, iasomie, „poame văratice unse cu miere", fragi, cantalupi, dovleci, ciorchini de struguri - toate se rotesc într-o horă a bucuriei şi a belşugului, prinse în „transparenţa verdelui proaspăt" şi a auriului solar. Un număr de piese din finalul fiecărui volum,
717 Dicţionarul general al literaturii române
Russu-Şirianu
intitulate Miniaturi, definite de Cristian Livescu drept „reflecţii circumstanţiale cu doze variabile de lirism", sunt tot poeme, reduse prin distilări repetate ale expresiei la catrene, terţine sau distihuri, uneori veritabile haikuuri. R. este o poetă discretă, de nuanţă tradiţionalistă.
SCRIERI: Despre suflet; despre cuvânt, Bucureşti, 1968; Tinereţea toamnei, Bucureşti, 1977; în freamăt de luceferi, Bucureşti, 1979; Semper poesis, Bucureşti, 1982; Din herb moldav răsună lira, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Piru, Poezia, I, 391-392; Al. Piru, Marginalia, Bucureşti, 1980,338; Cristian Livescu, Varia, RL, 1983,25. C.Br.
RUSSU-ŞIRIANU, loan (22.VI.1864, Siria, j. Arad - 12.XII.1909, Bucureşti), ziarist şi prozator. Provenea dintr-o familie de meseriaşi; mama lui, Maria, era sora lui loan Slavici, iar Vintilă Russu-Şirianu este fiul său. După ce a absolvit Şcoala Normală din Arad, a trecut munţii în România (1884). Slavici l-a recomandat lui Titu Maiorescu, dar R.-Ş. a preferat cercurile liberale. în redacţia ziarului „Românul", condus de Vintilă C.A. Rosetti, şi-a făcut ucenicia în ziaristică. A publicat în „Voinţa naţională" şi, în acelaşi timp, a trimis colaborări la „Tribuna" din Sibiu. Era pedagog la o şcoală de institutori şi profesor la un institut particular. în 1891, întorcându-se în Transilvania, continuă să susţină la „Tribuna", în calitate de redactor, crezul politic şi literar al lui Slavici. Apără, cu o rară energie, curaj şi vehemenţă, cauza românilor în procesele de presă intentate de autorităţile maghiare unor ziarişti sau gazetelor „Tribuna" şi „Foaia poporului". Este închis la Seghedin timp de şase luni. După procesul Memorandumului, R.-Ş., care avea temperament de luptător politic, a colindat satele pentru a propaga în rândurile ţăranilor încrederea în idealul libertăţii şi unităţii naţionale. După ce, în 1895, vechii tribunişti părăsesc ziarul, el scoate, în 1897, împreună cu Aurel P. Barcianu, „Tribuna poporului", continuând aici, dar şi în „Tribuna" din Arad (1903), să militeze pentru idealurile politice şi programul cultural al „Tribunei" sibiene. Corespondent al „Tribunei" la Conferinţa Interparlamentară de Pace de la Bruxelles (1894), şi-a adunat într-un jurnal impresiile călătoriei prin Europa. A colaborat la ziarul „Românul" din Arad şi la „Luceafărul" din Budapesta. în 1905-1906 era deputat în Parlamentul de la Budapesta.
R.-Ş. a fost un ziarist talentat şi un combatant hotărât pentru drepturile românilor ardeleni. La „Tribuna" şi „Familia" a semnat articole politice, dar şi nuvele şi povestiri, pagini memorialistice, recenzii şi cronici dramatice. Şi-a strâns o parte din scrierile literare în volumul Moara din vale (1894), pe când altele au fost publicate postum: La Roma (1903), Schiţe şi nuvele inedite (1911) şi comedia într-un act Militdreşte (1913). Contrastând cu militantismul ziaristului, proza lui e romanţioasă şi convenţională. Iubiri pătimaşe, intrigi de serai, idile rustice, chiar evocarea unor episoade ale revoluţiei din 1848 se îneacă într-un romanesc foiletonistic. Culoarea istorică sau locală nu îi reuşeşte lui R-Ş., dar limba este curată, fără construcţii străine. Un stil viguros, încărcat de autenticitate, au amintirile din temniţa de la Seghedin, publicate în „Tribuna"
sub pseudonimul Biil-A.-Zam. Traducerile („Tribuna", 1891-1894) au popularizat în Transilvania mari scriitori francezi - Zola, Maupassant, Daudet - şi pe Turgheniev, cu romanul Apele primăverii. A semnat şi Leandru.
SCRIERI: Moara din vale, Sibiu, 1894; La Roma, Arad, 1903; Schiţe şi nuvele inedite, Vălenii de Munte, 1911; Milităreşte, Braşov, 1913.
Repere bibliografice: Iorga, Oameni, I, 379-380; Octavian C. Tăslăuanu, Informaţii literare şi culturale, Sibiu, 1910,57-60; I. Breazu, Literatura „Tribunei (1884-1895), DR, 1934-1935; Gabriel Ştrempel, Din activitatea lui I. Russu-Şirianu la „Tribuna", în Centenarul revistei „ Transilvania", Sibiu, 1969,151-161; Dicţ. lit. 1900, 762.	S.	C.
RUSSU-ŞIRIANU, Vintilă (20.IV.1897, Arad - 25.11.1973, Bucureşti), memorialist, publicist şi dramaturg. Este fiul ziaristului şi prozatorului loan Russu-Şirianu. Studiile liceale le face la Arad şi Ploieşti, frecventează un timp cursurile Conservatorului de Artă Dramatică şi ale Facultăţii de Medicină din Bucureşti, apoi urmează Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind în acelaşi timp secretarul lui N. Iorga la Liga Culturală. Pentru un timp este audient la şcoli superioare din Londra şi Paris. După război, la care ia parte ca voluntar încă din primele luni, se încadrează la Biblioteca Academiei Române (1919). Apropiat de Octavian Goga, al cărui secretar a fost o vreme, este şi secretar al Societăţii Scriitorilor Români (1923-1924). Debutează în „Luceafărul" din 1919. în perioada dintre cele două războaie e redactor la „Flacăra" şi colaborează cu versuri, proză, cronici şi la „Gândirea", „Cugetul românesc", „Minerva", „Sfatul ţării", „Adevărul literar şi artistic", „Rampa", „Universul literar", „îndreptatea" ş.a. I se joacă, în 1924, la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa Biruitorul (scrisă în colaborare cu Al. Băbeanu). în 1927 pleacă la Paris, unde conduce periodicul lunar „Revue franco-roumaine", militând în favoarea literaturii şi culturii româneşti. Revenit în ţară la începutul celui de-al doilea război mondial, se dedică dramaturgiei: piesa Clocot, cu premiera în septembrie 1946, prilej cu care se inaugurează Teatrul CFR Giuleşti, apoi o dramatizare după romanul Ochii strigoiului şi piesa Mânzul nebun (premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti, în martie 1947), ambele în tandem cu Cezar Petrescu, dar şi o serie de lucrări dramatice a căror tematică şi destinaţie îşi dezvăluie caracterul conjunctural şi tezismul ostentativ prin chiar titlurile lor - Fiul pământului, Cozile de topor, Să strângem fiecare bob, Ei sunt aleşii noştri, Cel mai bun din clasă, Nu mai cred în farmece ş.a. -, ori câteva „portrete dramatice" (Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Filimon Sârbu ş.a.), unele fiind strânse în volumul colectiv Teatru pentru muncitori (1947), în „caiete" şi „îndrumătoare" culturale sau înregistrate pentru emisiuni radiofonice.
Dezinteresat de soarta propriilor scrieri, cea mai mare parte rămânând risipită în publicaţiile vremii, de multe ori R.-Ş. preferă să folosească pseudonime: Cronicarul Dâmbo-viţei, Ion Dacu, D. Dinu, Mefistofel (cu Horia Furtună), V. Ronea şi V. Rugă (cu Al. Băbeanu), V. Sângeru, V. Şerban. în poezie trece prin diferite formule, de la cele tradiţionale la cele moderat moderniste, fiind caracterizat de E. Lovinescu drept
Rusu
Dicţionarul general al literaturii române 718
„un fraged pastelist şi un frenetic căutător şi chiar acumulator de imagini". Dintre scrierile în proză se remarcă o serie de schiţe din „Gândirea" (1921-1923), primele trei apărute sub titlul Pe marginea vieţii, iar următoarele cinci, După-amiezi de duminica, situându-se între poemul în proză şi „momentul" caragialian. Vinurile lor... (1969), lucrarea sa cea mai importantă, este o suită de schiţe memorialistice constituite din amintiri privind personalităţi literare şi artistice pe care le-a cunoscut: George Enescu, Constantin Brâncuşi, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Panait Istrati, lancu Brezeanu, Nicolae Bălţăţeanu. Tot aici sunt incluse suvenirele tatălui său despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coşbuc. A tradus, singur sau în colaborare, din Erskine Caldwell, Roger Martin du Gard (Familia Thibault) şi librete de operă (Aida, Faust, Madame Butterfly ş.a.).
SCRIERI: Nopţile, Bucureşti, 1917; Foi galbene, Bucureşti, 1921; Biruitorul (în colaborare cu Al. Băbeanu), Bucureşti, 1925; Teatru pentru muncitori (în colaborare), Bucureşti,1947; Vinurile lor...., Bucureşti, 1969; îmi amintesc de aceste versuri, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti,
1972.	Traduceri: Erskine Caldwell, Pământ tragic, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Eugen B. Marian); Roger Martin du Gard, Familia
Thibault, I—VIII, pref. AL Dimitriu-Păuşeşti, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu AL Dimitriu-Păuşeşti).
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 432-433; Perpesicius, Lecturi, 373-380; Vlaicu Bârna, Vintilă Russu-Şirianu la 75 de ani, RL, 1972,17; Piru, Varia, I, 411-413; Mihai Gafiţa, Vintilă Russu-Şirianu, RL, 1973, 9; Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Cluj-Napoca, 1974,175-177; Dicţ. scriit. rom., IV, 121-122. L.D.
RUSU, Andrei (15.XI.1926, Chişinău), editor. Este fiul Anastasiei (n. Neaga ) şi al lui Ilie Rusu, comisar de poliţie. Urmează şcoala primară şi liceul la Chişinău; refugiat în 1944 din Basarabia, îşi termină studiile liceale la Roman, trecându-şi examenul de bacalaureat în 1946. Până în 1950 frecventează cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde în ultimul an şcolar a funcţionat şi ca preparator la Catedra de istoria limbii române, condusă de AL Rosetti. Din 1950 până în
1987,	când se pensionează, se dedică activităţii de editare a clasicilor literaturii române, ca redactor şi şef de redacţie, succesiv, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura pentru Literatură şi, din 1969, la Editura Minerva.
Reprezentant al şcolii de editare a textelor clasice, R. s-a remarcat atât ca redactor de editură, cât şi ca autor de ediţii critice elaborate cu acribie ştiinţifică, potrivit unor norme textologice riguroase. Cărţile îngrijite de el asigură o maximă acurateţe filologică operelor publicate, cuprinzând, de regulă, atât textele cunoscute, cât şi numeroase alte pagini uitate în publicaţiile periodice sau în manuscrise. Prima ediţie importantă e Cezar Bolliac, Opere (I-II, 1956), urmată patru ani mai târziu de o bună ediţie a scrierilor lui Nicolae Bălcescu, Opere alese (I-II, 1960), în cadrul căreia a fost inclus textul lucrării Românii supt Mihai Voievod Viteazul, pentru prima oară reprodus după criterii ştiinţifice, pe baza unei colaţionări migăloase cu manuscrisul aflat la Biblioteca Academiei Române. Mulţi ani de activitate tenace a dedicat R. editării operelor lui G. Călinescu, îndeosebi în cadrul seriei Opere, inaugurată în 1965, chiar în anul morţii scriitorului, serie ajunsă în 1983 la volumul XVII. La început „redactor de carte", iar de la volumul V ca „îngrijitor de ediţie" (realizată în redacţie) s-a ocupat de publicarea majorităţii operelor lui Călinescu (romane, studii critice, sinteze de istorie literară, monografii ş.a.). întâmpinând mulţi ani rezistenţa cenzurii (ca şi Istoria literaturii române de la origini până în prezent), monografia Opera lui Mihai Eminescu, bunăoară, apare în anii '70 cu textul integral - fapt mai puţin obişnuit pe atunci -, dar în „tiraj dirijat". De-a lungul a o jumătate de veac de activitate neîntreruptă, R. s-a ocupat de publicarea în ediţii impecabile şi a lucrărilor altor scriitori: Ion Păun-Pincio (volum cu care debutează ca editor în 1955), I.A1. Brătescu-Voineşti, B.P. Hasdeu, N. Iorga, N. Cartojan ş.a.
Ediţii: Ion Păun-Pincio, Versuri, proză, scrisori, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1955; Cezar Bolliac, Opere, I-II, introd. George Munteanu, Bucureşti, 1956; Nicolae Bălcescu, Opere alese, I-II, introd. Gh. Georgescu-Buzău, Bucureşti, 1960, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bucureşti, 2002; B.P. Hasdeu, Scrieri literare, I-II, pref. George* Munteanu, 1960, Etymologicum Magnum Romaniae, I-II, pref. Paul
719 Dicţionarul general al literaturii române
Rusu
Cornea, Bucureşti, 1970; I. Al. Brătescu-Voineşti, întuneric şi lumină, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1963; G. Călinescu, Opere, V-XVII, Bucureşti, 1967-1983, însemnări şi polemici, postfaţă Mircea Scarlat, Bucureşti, 1988; Cronici literare şi recenzii, I-II, Bucureşti, 1991-1992 (în colaborare cu Ion Bălu), Principii de estetică, pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1999; N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Rodica Rotaru); N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, G. Călinescu, polemist, RL,
1988,	29; Geo Şerban, încă o dată Călinescu, RL, 1992, 73; Z. Omea, Călinescu, cronicar literar, RL, 1993, 7; Al. Piru, G. Călinescu, cronicar literar, L, 1993,17; Z. Omea, „Bietul Ioanide", RL, 1995,37; Z. Omea, Bălcescu în proza istorică, RL, 1997, 38; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,185-187; loan Holban, Ediţii, editori şi critici, RL, 2001,49; Teodor Vârgolici, G. Călinescu într-o remarcabilă ediţie, ALA, 2001,578; Cornelia Ştefănescu, Istorie şi literatură, RL, 2002,49. TA
RUSU, Gheorghe A. (11.1.1909, Cosăuţi, j. Soroca - 27.11.1942, Idei, Federaţia Rusă), poet şi dramaturg. După studii făcute la Şcoala Normală „Petru Maior" şi la Liceul „A.D. Xenopol" din Soroca, a fost învăţător. Deportat în Siberia, moare în lagăr.
Poeziile lui R., cu unele reminiscenţe din Mihai Eminescu şi George Coşbuc, dezvoltă motivul dragostei şi pe acela al suferinţei, care recheamă hamletiana întrebare asupra existenţei (Tentaţiune). Prezicându-şi parcă propria soartă, a dat expresie sentimentului morţii şi a invocat prăbuşirea iluziilor. A scris şi două piese, Pietrarii şi Văpăi, prima fiind montată la Teatrul Naţional din Iaşi.
SCRIERI: Freamăt, Soroca, 1934.
Repere bibliografice: Vasile Badiu, „Freamăt", „Limba română",
1991,3-4; Colesnic, Basarabia, 1,234-235; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 145.	M.C.
RUSU, Liviu (9.XI.1901, Sărmaşu, j. Mureş - 17.XII.1985, Cluj-Napoca), estetician, comparatist şi istoric literar. Este fiul Elei (n. Turi) şi al preotului Constantin Rusu. Cursurile primare le face în comuna natală şi la Bistriţa, urmează apoi Liceul Evanghelic German din acelaşi oraş (1912-1920) şi Facultatea de Drept (1920-1921), precum şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1921-1925) la Universitatea din Cluj. Se specializează la Leipzig, Berlin şi Hamburg (1928-1929), dând un doctorat în psihologie la Universitatea din Cluj (1928) şi unul în estetică în Franţa, la Sorbona (1935). Numit preparator la Institutul de Psihologie din Cluj (1923-1925), ulterior asistent tot aici, va fi conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie clujeană (1929-1938), docent din 1931 şi profesor titular din 1938. în 1948 se vede îndepărtat de la catedră şi funcţionează ca bibliotecar, apoi în calitate de cercetător la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei RPR, împărtăşind aceleaşi condiţii ca şi colegul şi prietenul său Lucian Blaga. în 1961 este reintegrat în învăţământ, ca profesor de literatură universală şi comparată; se pensionează în 1971. în 1980 i se acordă Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate. Primul articol îi apare în 1923, în „Lumea univer-
sitară". Ulterior colaborează la numeroase publicaţii, printre care „Naţiunea", „Societatea de mâine", „Revista de psihologie", „Revista de filosofie", „Ethos", „Ţara nouă", „Revue d'esthetique", „Lenau-Forum", „Zeitschriftfiir Kulturaustausch", „SudosteuropaMitteilungen", „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Viaţa românească" ş.a.
După un debut legat de preocupări în domeniul psihologiei, R. se orientează definitiv către cercetările de estetică şi teorie literară, în care va da contribuţii fundamentale. Din prima etapă a carierei sale au rezultat câteva lucrări, precum cele elaborate în 1929, în cadrul Institutului de Psihologie din Cluj: Principiile de bază ale psihologiei aplicate, Problema orientării profesionale, Selecţia copiilor dotaţi, începuturile psihologiei configuraţiei etc. în 1932, o broşură, Goethe. Câteva aspecte, adunând cinci conferinţe, anunţa deja schimbarea de direcţie a cercetărilor şi reflecţiilor lui R. După câţiva ani de stagiu parizian (1933-1935), el prezintă ca teză principală de doctorat lucrarea Essai sur la creation artistique. Contribution â une estheticjue dynamique, iar ca teză secundară - Le Sens de Vexistence dans la poesie populaire roumaine, ambele editate în 1935. Cele două lucrări s-au bucurat şi de o receptare deosebită, despre ele scriind Hector Talvart, Guillaume de Bricqueville, D. Z. Milacici, Edgar de Bruyne, Charles Lalo, V. Feldman, B. Fondane, P. Panici, Charles Werner ş.a. Essai sur la creation artistique rămâne opera capitală a lui R. Autorul îşi propune scopul ambiţios de a elucida esenţa creaţiei artistice, clasificând tipurile ei în trei categorii, după cum în sufletul creatorilor, ca şi în structura operei lor se concretizează tensiunea generatoare. S-ar afla, aşadar, în diversitatea fără sfârşit a metomorfozelor istorice ale artei, următoarele tipuri fundamentale: unul simpatetic, altul demoniac-echilibrat şi, în fine, ultimul, demoniac-anarhic, redenumit ulterior demo-niac-expansiv. Opera de artă ar fi produsul unei anume opoziţii faţă de pulsiunile inconştientului ameninţând cu instalarea haosului existenţial. Creaţia restabileşte o ordine, un echilibru, după cum tensiunea lăuntrică generatoare poate fi mai bine sau mai puţin bine stăpânită şi transfigurată în operă. Creaţia este ostilă oricărei instinctualităţi sau manipulări utilitare, urmărind doar reconstituirea unităţii fiinţei şi relevarea unui sens al existenţei, printr-o viziune a lumii. R. depăşeşte psihologismul, care i-ar putea fi eventual reproşat într-o primă interpretare, şi tinde către elaborarea unei concepţii în care forma devine energia organizatoare a sensului. Dar această formă nu se manifestă nici un moment ca un element care ar putea interveni din exterior, ci este însăşi structura internă a viziunii artistice asupra lumii. Caracterele formale „nu ar putea constitui o problemă estetică decât ca mijloc de pătrundere a acestei viziuni" care, în ultimă instanţă, este adevărata sursă a satisfacţiei estetice: „O operă ne place nu fiindcă exprimă Frumosul în sine, ci pentru că încarnează o viziune asupra lumii, adică un sens profund al existenţei." Multe şi interesante sunt însă noutăţile pe care le aduce lucrarea privind cele mai variate probleme ale esteticii: geneza procesului de creaţie, rolul inconştientului înnăscut şi dobândit, ca şi acela al conştiinţei care se cristalizează în cele
Rusu
Dicţionarul general al literaturii române 720
■ IUI
trei faze ale procesului, şi anume inspiraţia, elaborarea şi executarea, în sfârşit - interferenţa factorului colectiv în dialectica eului originar al artistului, care este veritabilul izvor al creaţiei, zonă nucleară a unităţii existenţiale, în opoziţie cu caracterul individuat şi pragmatic al aşa-numitului eu derivat. Tripla tipologie a formelor şi viziunilor artistice va fi ulterior extinsă asupra genurilor literare în altă carte, Estetica poeziei lirice (1937). Fără a se gândi la o suprapunere totală, ci doar la o concordanţă esenţială, R. socoteşte genul liric reprezentativ pentru tipul simpatetic, cel epic pentru tipul demo-niac-echilibrat şi cel dramatic pentru tipul demoniac-expansiv. Specificul poeziei e raportat la capacitatea ei de a exprima fondul eului originar sau logosul lui „viu, proaspăt, ferit de primejdia rigidităţii, caracteristică abstracţiunilor" şi care dă seama de autenticitatea şi unitatea vieţii spirituale profunde. Capitole speciale sunt consacrate limbajului şi atmosferei lirice, analizei formale (ritmul, melodia, imaginea intuitivă, tectonica) şi aşa-numitelor genuri lirice. Consideraţiile despre raţionalitatea şi iraţionalitatea poeziei deschid o perspectivă directă către altă lucrare deosebit de semnificativă, Logica frumosului (1946). Aici se întâlneşte o tentativă temerară de a regândi întreaga disciplină a esteticii, prin reafirmarea frumosului drept categorie centrală a acesteia şi studierea lui în cadrul sistemului de valori spirituale şi, mai ales, în relaţiile sale cu celelalte două componente ale clasicei trinităţi axiologice, adevărul şi binele. Esenţa raţionalităţii frumosului e demonstrată prin apelul la acea zonă a personalităţii care este
eul originar şi care constituie, la rândul său, substanţa creaţiei. Caracterizată prin unitate dinamică, această zonă are o logică proprie şi specifică, pe care R. o denumeşte, după Ernst Barthel, logodynamos şi care nu este nici raţională, nici iraţională, ci supraraţională. Frumosul nu e nici el obiectiv, ca adevărul, nici subiectiv, ca binele, ci obiectiv-subiectiv sau, cu un cuvânt preluat de la Max Dessoir, coniectiv. „Specificul frumosului este că din sânul lumii individuale el scoate în evidenţă unitatea, pe care o exprimă în forme concrete. Această unitate nu este altceva decât sinteza adâncă a trăsăturilor esenţiale care stau la baza existenţei noastre şi care ţin în coeziune vastitatea lumii individuale. în frumos, unitatea inerentă lumii obiective se întâlneşte cu unitatea inerentă lumii subiective şi se pun de acord. De aici sentimentul de mulţumire pe care îl trezeşte." Esteticianul şi-a valorificat ideile şi în două cercetări folcloristice, Le Sens de Vexistence dans la poesie populaire roumaine şi Viziunea lumii în poezia noastră populară (1967). Dacă prima accentuează caracterul contemplativ al folclorului poetic românesc şi include creatorul popular în categoria temperamental-estetică a tipului simpatetic, cealaltă urmăreşte evoluţia liricii noastre folclorice „de la resemnare la acţiunea creatoare", cum sună chiar subtitlul ei. Sunt identificate şi aici trei tipuri reprezentative pentru spiritualitatea românească, aşa cum apar ele în câteva capodopere: homo contemplativus în Mioriţa şi Ciobănaşul homo activus în Toma Alimoş, homo constructivus în Meşterul Manole. Deşi interesul esenţial al lui R. merge către estetică şi aplicarea principiilor acesteia la celelalte domenii, între care folclorul ocupă un loc privilegiat, sfera preocupărilor este mai largă, incluzând atât probleme de literatură universală, cât şi aspecte ale literaturii române. Astfel, în 1961 îi apare un studiu substanţial despre Eschil, Sofocle şi Euripide, evocaţi ca „oameni de seamă", pe baza puţinelor date istorico-docu-mentare existente şi mai ales plecând de la piesele care s-au păstrat de la ei. Cartea este implicit şi o meditaţie asupra genului dramatic, dar în special asupra tragediei antice. în 1979 şi în 1981 îi sunt editate două ample culegeri de studii şi articole - Scrieri despre Titu Maiorescu (Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu" al Academiei Române) şi De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice. După ce în 1963 avusese temeritatea şi meritul de a declanşa, printr-o temeinic argumentată pledoarie, procesul de reconsiderare şi reabilitare a lecţiei maioresciene, R. va continua să închine multe pagini marelui predecesor, privitoare la cele mai diverse aspecte ale personalităţii şi operei acestuia: jurnalul, doctoratul, izvoarele filosofice etc., polemizând totodată cu adversarii sau comentatorii criticului de pe poziţiile unei obiectivităţi câteodată cam rigide, dar niciodată lipsită de argumente şi de seriozitate. Mult mai eteroclit este volumul din 1981, care cuprinde, completat, un studiu mai vechi, Eminescu şi Schopenhauer (1966). Este avansată aici ideea unui fond originar luminos al poetului, pe care s-ar fi aplicat influenţa filosofului german. Acestui text, mai întins decât celelalte, îi sunt adăugate numeroase şi felurite contribuţii despre Blaga, considerat cel mai mare poet român după Eminescu, ori despre controverse teoretice şi istorico-literare legate de iluminism, romantism, folclor,
721 Dicţionarul general al literaturii române
Rusu
literatură comparată, estetică generală sau despre personalităţi ale culturii naţionale, ca G. Bogdan-Duică, Liviu Rebreanu, Romulus Ladea ş.a., ori ale culturii universale, precum Goethe, Beethoven, Dante ş.a. Activitatea publicistică a lui R, valorifică mai bine decât cea savantă calităţile de polemist de idei, solid fixat într-o logică inflexibilă şi oportun servit de o documentaţie de specialitate precisă şi esenţială. Stilul, în genere sobru, uscat şi bine raţionalizat, se potriveşte unei gândiri de mare austeritate şi de reconfortantă demnitate intelectuală. Fără a fi scutite de posibilitatea unor obiecţii sau amendamente, scrierile lui R. ocupă un loc original şi important în cultura naţională, cel puţin în istoria esteticii contemporane.
Autor al unui eseu despre Goethe, Liviu Rusu pare să fie urmărit de ideea Urphaenomen-ului. Creaţia ca act primordial, faţă de care contemplarea nu poate avea decât rolul unui gest secund, este un asemenea «fenomen originar» al artei şi al esteticii. A merge la «sursele înseşi ale forţelor creatoare», a descoperi un punct origo, un «sens profund al operei de artă», un arhe al artei, iată ambiţia autorului tezei despre creaţia artistică.
Nicolae Balotă
SCRIERI: Goethe. Câteva aspecte, Cluj, 1932; Max Dessoir, estetician şi filosof, Cluj, 1933; Essai sur la creation artistique. Contribution ă une esthetique dynamique, Paris, 1935; ed. Bucureşti, 1972; ed. (Eseu despre creaţia artistică. Contribuţie la o estetică dinamică), tr. Cristina Rusu, introd. Marian Papahagi, Bucureşti, 1989; Le Sens de l'existence dans la poesie populaire roumaine, Paris, 1935; Estetica poeziei lirice, Cluj, 1937; ed. Bucureşti, 1969; Logica frumosului, Cluj, 1946; ed. Bucureşti, 1968; Eschil, Sofocle, Euripide, Bucureşti, 1961; Eminescu şi Schopenhauer, Bucureşti, 1966; Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare, Bucureşti, 1967; Scrieri despre Titu Maiorescu, Bucureşti, 1979; De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Petru Comarnescu, Studiile de estetică ale lui Liviu Rusu, RFR, 1936, 5; I. Negoiţescu, „Estetica poeziei lirice", „Naţiunea română", 1944,4; Nicolae Constantinescu, „ Viziunea lumii în poezia noastră populară", GL, 1967,34; Lucia Hopu, „ Viziunea lumii în poezia noastră populară", ALIL, t. XVIII, 1967; Ion Taloş, „ Viziunea lumii în poezia noastră populară", „Jahrbuch fur Volksliedforschung" (Berlin), 1968,247; Balotă, Euphorion, 365-397; Tomuş, Carnet, 128-132; Nicolae Manolescu, „Estetica poeziei lirice", CNT, 1970,9; Al. Dima, Liviu Rusu la 75 de ani, VR, 1976,11; Balotă, Arte, 296-322; Popa, Dicţ. lit. (1977), 481-482; Micu, Lecturi, 199-204; Ecaterina Ţarălungă, Secvenţe critice, Bucureşti, 1979, 134-136; Iordan Datcu, Sabina Cornelia Stroescu, Dicţionarul folcloriştilor, I, Bucureşti, 1979,378-379; George, Sfârşitul,
III,	46-53; Ştefănescu, Jurnal, 206-208; I.D. Sârbu, Liviu Rusu la 80 de ani, VR, 1981, 9; Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Bucureşti,
1982,	76-92; Mareea, Concordanţe, 200-205; Liviu Petrescu, O lecţie de logică, ST, 1984, 3; Ştefan Aug. Doinaş, Liviu Rusu sau Voluptatea catedratică, RL, 1985,52; Mircea Mancaş, Liviu Rusu, VR, 1986,2; Vasile, Conceptul, 265-266; Z. Ornea, Liviu Rusu estetician, RL, 1989, 26; Ierunca, Semnul, 251-254; Dicţ. esenţial, 728-732.	F.M.
RUSU, M.[ircea] N.pcolae] (28.X .1938, Braşov), critic şi istoric literar. Este fiul Victoriei (n. Mureşan) şi al lui loan Rusu, maistru la IAR Braşov. Mediul în care a crescut îşi va pune amprenta şi asupra orientării sale profesionale, determi-nându-1 să opteze, după terminarea, în oraşul natal, a şcolii primare şi a celei gimnaziale, mai întâi pentru Şcoala Tehnică de Motoare Auto-aero din Bucureşti (1954-1955) şi apoi pentru Şcoala Medie Tehnică de Mecanică (1955-1957). Paralel îşi va completa instrucţia şcolară, urmând cursurile Liceului „Andrei Şaguna", pe care le va termina în 1958. Ceva mai târziu vine în capitală ca student al Facultăţii de Filosofie, luându-şi licenţa în 1964. Doi ani lucrează ca funcţionar al Uniunii Scriitorilor, după care devine redactor, cronicar literar la „Luceafărul" (1966-1968), „Viaţa studenţească" şi la „Amfiteatru" (1968-1983), unde va conduce şi cenaclul literar al revistei. Refuzând să scrie articole „omagiale", va fi dat afară din presă. Colaborează, intermitent, cu articole de istorie literară la „Săptămâna". Mulţi ani se va dedica ziaristicii la „Informaţia Bucureştiului", fără să îşi uite preocupările critice. După 1989 pleacă în Statele Unite ale Americii, unde fondează, la New York, împreună cu preotul Theodor Damian, revista „Lumină lină" - „Gracious Light", pe care o şi conduce în calitate de redactor-şef. R. debutase în 1962 la ziarul „Drum nou" din Braşov, dar perioada lui fastă rămâne aceea cât a fost redactoi) şi, alături de Marian Popa, cronicar literar la „Lucea-
Rusu
Dicţionarul general al literaturii române 722
fărul". O parte din foiletonistica sa va figura în cuprinsul volumului Utopica, apărut în 1969.
Personalitate critică autentică, R. îşi găseşte repede timbrul propriu, probând maturitate şi bun gust. S-a simţit cu adevărat în largul său mai cu seamă în comentariile închinate poeziei. Avea, de altminteri, însuşirea de a şti să asculte muzica acesteia, fiind un rezonator pentru ea, prelungindu-i reverberaţiile. Percepţia genuină i-a şi îngăduit să treacă uşor peste locurile îndelung bătătorite. Privit sub varii incidenţe analitice, universul unei opere este recreat cu un simţ sigur al nuanţelor, aducându-se în sprijin mai totdeauna şi citatul revelator, într-un asemenea demers îşi face loc şi un anume impresionism care, pe alocuri, tinde să paraziteze textul investigat, cum se întâmplă într-un eseu despre Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu. E aici nu doar o carenţă de ordin personal, ci un impas în care critica se află de multe ori în tentativa de a „raţionaliza" ceea ce se numeşte, cu un cuvânt vag, „inefabilul" poeziei. R. e conştient că misterul acesteia ar putea să dispară în tentativa de a-1 „traduce" în alt limbaj. Ceea ce nu înseamnă că nu încearcă să depăşească o astfel de imposibilitate lăuntrică a disciplinei pe care o practică. Singur se va convinge însă că himera, cum ar spune Lucian Blaga, e sortită să îi scape „ca nisipurile-n ape". în asemenea momente, nu îi mai rămâne decât să facă recomandarea de rigoare: „Recitiţi ambele poeme pentru a reface atmosfera distrusă de subsemnatul." Preferinţele sale merg înspre o poezie dificilă, cum e aceea a lui Ion Barbu, Constant Tonegaru, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe sau Virgil Mazilescu. In funcţie de astfel de structuri şi modalităţi lirice se adecvează şi partitura comentariului. Vădind o „educaţie lirică specială", interpretul se exersează pe întreaga claviatură a textului, pentru a pune în valoare registrele acute, grave sau numai pe cele în care înţelesul se insinuează ambiguu. Căci fenomenologia actului poetic îl interesează atât cât să îi îngăduie depistarea nucleelor lui ontice. Când are în vedere proza, R. nu mai dovedeşte aceeaşi supleţe în analiză, deşi nu s-ar putea spune că nu înregistrează şi în acest sector unele reuşite. Revelatoare sunt paginile despre Petre Pandrea şi Constantin Gheorghiu, în care se stabilesc subtile corespondenţe între om şi substanţa operei. Procedeul, tipic călinescian, e susţinut de ochiul unui profesionist, apt să reţină acele detalii fizionomice sau de caracter prin care se trădează starea de spirit a operei. Părăsind aproape cu totul exerciţiul foiletonistic de actualitate, în ultimii ani R. a lăsat impresia că va evolua mai mult în registrul istoriei literare. S-a concentrat asupra cercetărilor de arhivă (întreprinse şi la Budapesta, Roma sau Viena), a publicat multe documente privitoare la scriitori români, a descoperit şi comentat scrierile pamfletarului paşoptist Dimitrie Ciocâr-dia-Matila ori texte inedite aparţinând lui Dinicu Golescu, lancu şi Nicolae Văcărescu sau lui Vasile Cârlova, dar şi lui Pamfil Şeicaru.
SCRIERI: Utopica, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, „Utopica", RL, 1969,9; Teodor Tihan, „ Utopica", ST, 1969,4; Magda Ursache, „ Utopica", CRC,
1969,20; Regman, Cronicari, 157-162; Popa, Dicţ. lit. (1977), 482-483; Iorgulescu, Scriitori, 341-342; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 256-258; Dicţ. scriit. rom., IV, 129-130.	T.	T.
RUSU, Nicolae (26.11 .1948, Risipeni, j. Bălţi), prozator. Este fiul Emiliei (n. Tudorache) şi al lui Petru Rusu, ţărani. A absolvit Institutul Politehnic din Chişinău (1970) şi cursurile literare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova
(1983). A funcţionat ca economist, iar din 1987 ca director al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Debutează editorial cu placheta Pânzele babei (1978), consacrată lumii adolescenţilor.
Culegerile de povestiri Havuzul (1982), Meri sălbatici (1987), Avem de trăit şi mâine (1992) sunt consemnări realiste bazate pe sondaje psihologice, în care R. conturează diferite tipuri umane - dezrădăcinaţi, filistini, dar şi firi vizionare -, tinzând spre o delimitare netă între valorile efemere şi cele perene. Romanul Lia (1983) este axat pe probleme morale, iar Totul se repetă (1988) se înscrie în „formula micului realism care dezvăluie lumea sufletească a omului mărunt cu fire ingenuă, dar înclinat să se contamineze lesne de maladiile sociale ale timpului" (Mihai Cimpoi). Marcat de un puternic patos autobiografic, romanul Şobolaniada (1998) tratează schimbări morale în perioada de „democratizare" din ultimii ani, care îşi dezvăluie adesea şi reversul dramatic ori tragic. R. scrie şi literatură pentru copii: Unde creşte ploaia? (1990), Fără antract (1996).
SCRIERI: Pânzele babei, Chişinău, 1978; Havuzul, Chişinău, 1982; Lia, Chişinău, 1983; Meri sălbatici, Chişinău, 1987; Totul se repetă, Chişinău, 1988; Unde creşte ploaia?, Chişinău, 1990; Avem de trăit şi mâine, Chişinău, 1992; Fără antract, Chişinău, 1996; Ploaia de aur, Chişinău, 1997; Şobolaniada, Chişinău, 1998; Treacă alţii puntea, Chişinău, 2000; Marginea lumii, Timişoara, 2001. Ediţii: Liviu Deleanu, Răscolite tăceri, coordonator Baca Deleanu, Timişoara, 2001 (în colaborare cu Vasile Romanciuc).
Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Tentaţia romanului, LA, 1983,10 noiembrie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 230; Theodor Codreanu, Congregaţia şobolanilor, LA, 1999, 13 mai; Constantin Cubleşan, „Şobolaniada", „Cetatea culturală", 1999,4; Iulian Ciocan, Ficţiunea ca supliment pentru autenticitate, „Contrafort", 1999,5; Iulian Ciocan, Mergând pe jos dinspre marginea lumii (literare)..., „Contrafort", 2001,7-8. N.BI.
RUSU, Silviu (3.IV.1929, Băiţa, j. Mureş - 31.111.1982, Iaşi), poet. Este fiul Anei (n. Vultur) şi al lui Nicolae Rusu, agricultori. Urmează primii ani de şcoală în satul natal. în timpul celui de-al doilea război mondial, la paisprezece ani, devine copil de trupă. Face liceul la seral şi, ulterior, se înscrie la Conservatorul din Iaşi. După doar un an se îmbolnăveşte şi este nevoit să se retragă. întors la Băiţa, lucrează în 1949 şi 1950 ca secretar de plasă la Teaca, ulterior fiind ofiţer la Ministerul de Interne. în 1955 pleacă la Moscova pentru un stagiu de pregătire la Academia Militară „M. V. Frunze". Revenit în ţară, va lucra în cadrul unei unităţi MAI din Iaşi, oraş unde se înscrie la secţia fără frecvenţă a Facultăţii de Drept (1957-1961),
723 Dicţionarul general al literaturii române
Ruxăndoiu
susţinându-şi lucrarea de licenţă în 1962. în anul următor este numit inspector principal la Comitetul de Cultură şi Artă al regiunii Iaşi, funcţie pe care o ocupă până în 1968, apoi director la Casa de Creaţie Populară. Debutează la „Contemporanul", cu poezia Partidului, în 1956. Va colabora în special la publicaţii ieşene: „laşul literar", „Convorbiri literare", „Cronica", „Opinia", „Flacăra laşului", dar şi la „România literară", „Luceafărul", „Ateneu", „Vremea nouă". Prima plachetă, întoarcerea lui Făt Frumos, îi apare în 1969, fiind urmată de alte cinci. Postum, îi sunt editate culegerea de versuri Obsesii (1983) şi volumul Singurătatea eternului (1998), cuprinzând extrase de jurnal.
Poezia scrisă de R. este expresia ezitării unei conştiinţe ce se raportează la două tipuri de lume diametral opuse. Primul porneşte de la tradiţia românească, celălalt reflectă un spirit al timpului postbelic, încătuşat în dogme şi rigori ideologice, faţă de care scriitorul are o atitudine nu o dată obedientă. Unele texte se apropie prin simplitate de poezia populară, dar tezismul unor idei oficiale supără. Pâlpâirile de talent nu lipsesc, ca atunci când lumea miraculoasă a eroilor din basmele româneşti se vrea transplantată în lumea poeziei: „totul e s-ajungi/ înaintea florilor/ la cules de păpădii/ nu mai merge nimeni,/ se întoarce/ ultimul fluture în lut/ şi cade la picioarele mele./ M-aşteaptă Făt-Frumos în copaci/ să-mi aleg ortacii/ pe rând când se vor ivi/ din revolta lutului/ în zodia furtunii". încercând să imprime versului o mai accentuată dimensiune metafizică, poetul eşuează de cele mai multe ori, iar lirismul rămâne fără consistenţă, exterior.
SCRIERI: întoarcerea lui Făt Frumos, Iaşi, 1969; Sînt, Iaşi, 1971; Rost, Iaşi, 1972; Pământul din frunze, Iaşi, 1976; însemne în porţi, Iaşi, 1979; Uimiri, Iaşi, 1981; Obsesii, Iaşi, 1983; Singurătatea eternului, Iaşi, 1998.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Versuri de debut, CNT, 1969, 43; D. Florea-Rarişte, „întoarcerea lui Făt Frumos", IL, 1970, 3; ConstantinCoroiu, „Sînt", CRC, 1971,32; Const. Ciopraga, Profiluri de poeţi: Silviu Rusu, CRC, 1973,8; Popa, Dicţ. lit. (1977), 483; Ion Ţăranu, Silviu Rusu, CRC, 1982,14; Gavril Istrate, Profil de poet, CRC, 1983,25; Daniel Dimitriu, Starea de impact, CL, 1983,7; Liviu Leonte, Amintirea poetului, CRC, 1984,14; Maftei, Personalităţi, V, 227-229.	Ş.A.
RUXĂNDOIU, Pavel (15. VIII. 1934, Bucureşti), folclorist. Este fiul "Aureliei (n. Săvescu) şi al lui Ion Ruxăndoiu, lucrător în comerţ. Urmează gimnaziul la Pucioasa, judeţul Dâmboviţa (1944-1948), liceul (1948-1952) şi Facultatea de Filologie (1952-1957) la Bucureşti, după absolvire fiind angajat la Catedra de folclor, condusă de Mihai Pop. Este doctor în filologie (1997), cu teza Proverb şi context. A debutat la „Gazeta literară", în 1956. Colaborează la „Analele Universităţii
Bucureşti", „Contemporanul", „Folclor literar", „Forum", „Gazeta literară", „Limbă şi literatură", „Luceafărul", „Revista de etnografie şi folclor", „Revista de folclor", „Scânteia tineretului", „Viaţa românească" ş.a.
Deşi la origine un curs de folclor ţinut la Universitatea din Bucureşti, cea mai importantă contribuţie a lui R., Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti (2001), se adresează unui cerc mai larg de cititori. Sunt avute în vedere obiectul de studiu şi metodele de investigaţie a folclorului, văzut ca ansamblu al „creaţiilor artistice aparţinând culturii spirituale a poporului". Faptul folcloric este examinat în funcţie de cele trei niveluri de reprezentare: textul interpretat, textul înregistrat şi textul transcris şi publicat. Fără să nege că există o „indisolubilă relaţie" între poezie şi muzică - după cum observase C. Brăiloiu -, R. optează pentru „examinarea valorii autonome" a textului poetic, deoarece „cuvintele prin care este realizat sunt integrate în text nu numai cu valorile semantice ale uzului curent, ci şi cu încărcătura semantică şi culturală exterioară textului". Atent la particularităţile diverselor compartimente, R. defineşte tiparele şi codurile de limbaj ale acestora, legăturile dintre ele; basmul, spre exemplu, în relaţia sa cu mitul şi legenda, îşi elaborează încă din perioada incipientă un asemenea cod şi tipare specifice. Creaţii precum Mioriţa şi Meşterul Manole au legi proprii, cea dintâi având un lexic special şi chiar o gramatică „mioritică". O serie de studii, apărute în volume colective ori în reviste, apoi strânse în volumul Proverb şi context (2003), vădesc interesul constant pentru literatura paremiologică, despre care folcloristul năzuieşte să alcătuiască o exegeză semiotico-structurală. Aceste studii au în vedere atât faptele stilistice particulare proverbului ca formă de comunicare verbală, ca limbaj filosofic şi artistic, cât şi sensul educaţional, funcţia social-etică formativă a speciei, funcţie examinată minuţios. Prin analiză stilistică R. distinge proverbele metaforice de cele nemeta-forice, treptele valorice ale proverbelor, originea populară sau cultă a unora, raportul dintre tradiţie şi inovaţie în proverbe, notele deosebitoare faţă de zicători şi expresiile proverbiale.
SCRIERI: Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Mihai Pop); Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Bucureşti, 2001; Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 2001 (în colaborare); Proverb şi context, Bucureşti, 2003. Ediţii: Folclor poetic, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Dumitru Pop, „Folclor literar românesc", LL, 1976,2; Nicolae Constantinescu, „Folclor literar românesc", RL, 1976,34; Octavian Păun, „Folclor literar românesc", AUB, limbă şi literatură, t. XXVIII, 1979; Şerban Anghelescu, „Folclor literar românesc", AAF, 1980; Ioana-Ruxandra Fruntelată, Folclorul literar ca fapt de cultură, ALA, 2002, 609; Lucia Ofrim, „Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti", LL, 2002,1-2.	I.D.